CORTINA
O ÎNCERCARE DE TEATRU CÎMPENESC LA SINAIA
în vremea expoziţiei din 1906, ale cărei resturi le mai văzui cu plăcere de curînd, organizatorii clădiseră şi un circ descoperit, denumit « Arenele romane », şi destinat jocurilor în aer liber. Lucrul e de altfel cît se poate de vechi şi de la bîlciuri, care au dat loc magazinelor moderne; de la horele ţărăneşti pînă la procesiile religioase, şi luptele cio* banilor în jurul stînii, principiul de»a juca în lipsă de sală, pe cîmpul liber, a fost fireşte păstrat. « Are» nele romane » erau însă interesante tocmai prin arhi< tectura zidăriei, nu atît pentru că spectatorii tre* buiau să se adăpostească de soare — sau ca la Sinaia, de ploaie — sub umbrele. Teatrele orăşeneşti, nici mau fost înfiinţate în alt scop; spectacolul în aer era o îndrumare către sălile închise, confortabile, cu scenă, cu fotolii, cu galerii şi etaje în care cuvîntul să fie auzit şi nu împrăştiat în vînt şi gestul aparent pentru toţi spectatorii. De altfel convenţionalismul spectacolelor trebuia să meargă în rînd cu sistema» tizarea mijloacelor convenţionale de a reda viaţa redusă la petrecere.
în ultimii ani, printrmn rafinament de--amdoa» sele şi din preocupări pentru originalităţi, lesne de atins, prefăcînd vechiul în nou, unii întreprin» zători de teatru, cărora nu le mai rămâneau grădini de închiriat în oraş, transportară spectacolele pen* tru orăşeni, la ţară. Parizienii au avut mai multe prilejuri de soiul acesta, desa lua parte, la spectacole
7
în aer, organizate cam peste tot. £ o modă paralelă cu moda pălăriilor care împiedică pe spectatori să vadă. Şi moda veni şi pe la noi.
Introducerea ei la noi se datoreşte doamnei Bră* neanu>Achaume, o doamnă mărunţică şi vioaie şi de o simpatică nelinişte de veveriţă neagră. Toţi literaţii şi ziariştii o cunosc şi<i apreciază meritele printre care acela de a căuta o ieşire la iveală repede şi cu orice preţ, chiar şi cu concursul unei plăcute şi inofensive reclame, nu este cel mai mic. Dar s<ar părea că această nobilă pasiune e chiar în natura artei dramatice, care ce<i alta, în definitiv decît expoziţie, patos şi gălăgie, la interpreţi,
•— cu, bineînţeles, talent, pe ici pe colo, cînd există?
Doamna Brăneanu hotărîse dară, să dea două reprezintaţii de vară la Sinaia, oraş mai răcoros şi mai strălucit populat, măcar pe căldură, decît o localitate de ţară. . . Una din aceste reprezintă* ţii a fost dată duminica trecută, şi am avut onoa* rea să asist şi eu, întrmn public select care vorbea franţuzeşte cu un excelent accent românesc. . . sub umbrele.
Mulţi au văzut la doamna Achaume, soţia unui om de teatru şi scriitor parizian, o franceză, şi fără să vreau să jignesc pe această excelentă doamnă, cred că elita, ca să zic aşa, a Sinaii, n*a putut avea alt motiv ca să se grăbească să ia parte la reprezin* taţie, decît al exotismului, real în piesă şi presupus în organizatoarea spectacolului. Aceasta face cu atît mai multă onoare doamnei Achaume, cu cît dorn* nia sa se trage dintr<o foarte modestă familie bucu* reşteană, şi chiar dacă talentul său pentru teatru se potriveşte cu tragedia mai mult în intenţii, darul său de*a seduce se potriveşte de minune cu o anu* me pătură socială, care aşteaptă todeauna să fie sedusă. Cum ne*am explica într*altfel prezenţa dom* nului Gr. Cantacuzino la spectacol, şi chiar pe afiş,
8
cînd este ştiut că acest aristocrat român şi milionar industriaş, n<a încurajat niciodată un artist de orice soi, şi că pentru artele româneşti profesează cel mai întreg dezinteres? Scriitorii români, de pildă, din editura cărora, capitalurile domnului Cantacu* zino trag prin colecţia «Minerva », un real profit, sînt lăsaţi pe mîna unui tipograf analfabet pe care stăpînul său ba învestit cu titlul de critic literar şi de director al ziarelor Seara, şi Minerva. Acesta e intelectualul domnului Cantacuzino.
Piesa se chema Ijigenia în Aulida, tradusă din greceşte. Iar teatrul se chema din pricina aceasta, antic. Iară traducătorul în versuri avea şi dînsul o chemare căci el e domnul P. Dulfu, indicat la o asemenea operă de Păcală, altă mare lucrare în versuri a domniei sale.
Pe mine, nu mă feresc să spun, limba greacă pe româneşte mă cam lasă rece şi istoriile greceşti !e< gate de istoria grecească, pe care o simt, prea puţin, de asemeni. Cu atît mai mult româneasca domnului Dulfu. Academia română ha răsplătit«o însă cu un premiu. Apoi, în locul unei tragedii mute, slujită de glasuri afectate şi mici, aş fi preferat un teatru de coruri, fie şi greceşti, dar care să umple pădurea Sinaii de răsunet.
Greu lucru în orice caz. Piesa a fost jucată pe o ploaie cu găleata. La actul întîi erau cîteva bănci goale, (o, băncile acelea rustice dar urîteb. La al doilea intervenind domnul Mitilineu, care a rost tit cu glas, cîteva îndemnuri la mila spectatorilor pentru actriţele muiate la piele, a plecat din lume jumătate. Apoi am plecat şi noi. Spectacolul însă a urmat. . .
Printre personaje doamna Sturza era poate sin; gura femeie la locul ei în tragedie, dar această artistă de mare talent, graţie cărei teatrul « antic » a putut să lase, cu toată vrăjmăşia împrejurărilor o impresie, e consacrată de mult. Nu ştiu ce se poate
9
spune de domnişoara Cherenbac, cu un rol atît de măsurat, dar a cărei gură, ia, în rostirea desti* nată a cuvintelor, un farmec atît de tulburător şi rece, aţîţat de o imensă privire de lucru. Anume poezii de Baudelaire par scrise pentru această dom* nişoară.
Domnul Bulfinski e un talent crîncen, fin şi ne» ted, şi, ca şi domnul Bulandra, care, vom face indis» creţia, dacă se poate, să spunem că pasionează feme* ile, şi pe cele mai placid conjugale, are o minunată agerime în plastica gambelor.
Nu vom face ironia să spunem că sufieurul era invizibil şi că în actul al doilea caii erau geniali. Totuş în dosul personajelor în costum grecesc, ca* re pîndeau să intre prin fundurile scenei, de pe deal, sau amestecaţi cu ele, apăreau în fiece clipă, domni îmbrăcaţi ca noi, cu pantaloni englezeşti şi pălărie tare, de cel mai ridicol efect.
Ni se spune că a doua zi, luni, a mai avut loc o dată pe o vreme frumoasă, reprezentaţia IJigenia în Aulida. Reţinem din această informaţie prezenţa reginei la acest spectacol. Şi, tot pentru o obser* vaţie ca mai sus. S*a dus regina la spectacol pentru arta românească?
încurajarea ce Maiestatea Sa poate s*o dea artiş» tilor români o cunoaştem prin relaţiile acestora cu Palatul, despre care un. scriitor român în vîrstă a vorbit în numărul nostru trecut. O regină con* temporană cu Eminescu, şi cu viaţa acestuia, trăită sub acoperişul aceluiaş oraş, nu poate fi sprijini* toare artelor româneşti. Majestatea Sa este protec* toarea cel mult al unor străini de felul lui Schoerer şi Monkse, ca să pomenim numai pe aceştia.
Sînt zile cînd este bine să se împiedice stabilirea legendelor.
i 9 i i
[H. 1BSEN] STÎLPII SOCIETĂŢII.
[E. NICOLAU] FIUL EI. PROGRAMELE DE TEATRU. AFIŞE.
Ţi<e sufletul atît de turburat de vîrtejurile ce trec prin piesa grandiosului norvegian, încît găseşti cu greu, sosind acasă de la teatru, însemnările inutile ce trebuiesc făcute pe hîrtia cronicarului. E ceva de biserică şi de zi de revoluţie mare în senzaţia cu care temfăţişezi condeiului şi liniştitelor călimări. Spectacolul frumos, de»o frumuseţe morală zgudui» toare. Pare că vii din nişte munţi cu zeci de tre» cători de gheaţă şi tot atîtea rîpi. Aţi simţit vreo» dată la apropierea unui sentiment de inima noastră ca un contact cu tăişul unui cuţit afinat? Cuge» tarea lui Ibsen are pe sufletul nostru acest reflex vioi şi primejdios al lamelor lucii şi»l spintecă ne» ted. Un furnicar de fulgere care dau la un loc lumină. Cîtă vijelie tîrăsc într»însele personaje ca Bernick care, îngreuiate tot mai mult de plumbul destinului se rezolvă, surpîndu»se, în renaştere defi» nitivă!
Stîlpii societăţii, se înţelege că«n gura lui Ibsen, cea strînsă de«o zbîrcitură amară, sînt o ironie. Am simţit uneori în sală ca un oftat. Stîlpul cîte unei loji simţea că ameţeşte. « Stîlpii» sînt minciunile tradiţionale, ipocrizia socială, pe care nimeni nu le face, dar toţi le înjghebează, le doresc şi le men» ţin; pe care nu le dictează un singur om, dar poate un singur om să le denunţe dacă nu să le şi surpe. « Stîlpii societăţii» sînt oamenii care au înţeles ce vrea societatea, gloata numeroasă şi anonimă, şi o slujesc pentru ca să se ridice. . . pe dedesubtul ei.
tt
Minciuna, falsul, calomnia şi la nevoie asasinatul, construiesc situaţii şi fericirea de pleavă a celor ce vor juca rolul de stîlpi. , . însă deghizate subt cele mai selecte reguli de morală. In casa consulului Bernick se găseşte de cum facem cunoştinţă cu dîn« sa, un predicator protestant care citeşte damelor adunate să brodeze rufărie caritabilă, dintno carte foarte searbădă, dar foarte morală. Totul este sfînt şi bine mirositor; un interior plin de duhul Evan» gheliei comentată calvineşte. în acelaş timp, în biuroul de«alături consulul şi cîteva notabilităţi co» merciale din localitate pun la cale o afacere de drumuri de fier, care se aseamănă cu toate afacerile foarte rentabile, cu multe întreprinderi industriale şi cu o excrocherie.
Bernick, în localitate, e o presonalitate foarte îngrijată de opinia publică şi de ghiersul presei pro* vinciale, o personalitate preocupată de un singur lucru, de avere şi de efectul moral al acestei averi — averea împinsă la limită, acolo unde banul ia nume de capital, este o putere, se face ştiinţă, lege, stat, artă, armă ucigătoare şi pasionează pe prinţul ei inteligent. Bernick prezintă proporţiile masive al unui nietzschean zdrobitor. Pe şantierele lui, mi se pare, se construiesc vase destinate mărilor ce rătâ» cesc printre continente. Omul acesta şi<a zidit viito» rul pe minciună şi are un trecut, care de s<ar cunoaşte, onorabilitatea casei, foarte temută, s*ar scufunda ca Gazela cu coastele putrede. Cu trecutul lui facem cunoştinţă mai ales la întoarcerea unui fost camarad de biurou al lui Bernick, de tinereţă, din America, unde plecase acum cincisprezece ani, însoţit de verişoara lui, iubita lui Bernick de pe vremuri, lăsînd faima falsă a unui fur şi sora lui a unui soi de stricată. întoarcerea lor, oameni sănă* toşi, făţişi, puternici, neposomoriţi de bigotismul tîrguşorului cu aer curat norvegian, turbură pe consul. Familia, foarte protestantă, îi primeşte cu
n
groază şi cu o rezervă creştină. Li se aminteşte trecutul, pe care ei nud înţeleg. în lipsa lor, apro< bate de tăcerea bîrfitoare a lui Bernick, care le aude nemcetat şi nu le dezminte, zvonurile au ţesut o opinie publică vrăjmaşă, care a luat consistenţa unui strat de piatră. Cincisprezece ani s»a vorbit de exilaţi ca de ruşinea cea mai mare a localităţii.. .
Dar Ibsen nu cîştigă nimic la povestire şi»mi place să nu»mi aduc aminte din ce»am văzut astă» seară decît schemele mari şi transformate, cam obscur, cum ţi se înfăţişează oraşele medievale, prin care ai trăit şi pe care rămîne să le mai doreşti toată viaţa.
Depărtat de sentimentalitatea vulgară şi laşă, Ibsen şi firele cele mai fine ale vieţii le răsuceşte cu degetele de bronz. Cugetător activ, care domină viaţa şi»o sileşte să semcovoaie, îmi place mîndria, îndîrjirea lui bărbătească şi mistic poruncitoare Bernick face faţă ca o armată entuziastă, călărind pe zimbru, tuturor împrejurărilor; şi după ce în» vinge universul, ca să fie complet semvinge şi pe sineş. E atîta iubire şi ură robustă în mîna norve< gianutui încît ce<atinge ea nu poate lua decît două forme: ridicolul sau splendoarea. Şi pretutindeni drama inevitabilă ascunsă, care face pe om hotă» rît şi nobil.
în toate personajele din StîlpU societăţii licăreşte o nobleţă şi dacă Bernick poartă coroana lui pe frunte, Auler, meşterul corăbier,—are şi el una acasă. Lonna Hessel e luminoasă, lohan Tonnen» sen onest şi viguros.
« Des Messietirs bieţi mis Sons nul doute omis De RpyenCollard Vont vers le Château.
*	J’estimerais beau
£tre ces vieillards. ..»
Pilda lui Ibsen şba Stîlpilor, e învietoare de energii şi mulţumeşte ca o plimbare, cum mai notai, prin munţi, unde piscurile ţi se par nivelîndu<se pretutindeni mai jos de frunte. . .
Viaţa e o luptă neostenită în atitudinea mare a victorioşilor, dată şi<n vrăjmăşie cu acea căldură care face să semene ura cu iubirea.
A iubi cu bucurie. A urî cu bucurie. Viaţa e o chemare victorioasă, un sunet nesfîrşit de cintece. Sîngele trebuie să se verse, dar pe brazdele mănoase.
Scriitorii de obicei istorisesc. Ibsen naşte şi ridică.
Firul povestirii cădem rîndul al doitea la un astfel de autor; episodul ne dă măsurile cu care să apre< ciem valoarea interpreţilor.
Domnul P. Sturdza întrmn rol numeros, de<o adîncime formidabil complexă e un Bernick pe care ham aplaudat frenetic. De la început la fine, acest artist şi>a trăit viaţa ibseniană cu o intensb tate feroce, muncit, rece, nepăsător, răzbunător, vizionar, calm la sfîrşit şi blînd bărbăteşte. Rol capabil să desfiinţeze în fiece act cîte un Bernick nou, domnul Sturdza şi<a dus triumful pînă la capăt cu o stăpînire şi putere care a făcut să prindă Stîlpit societăţii la Bucureşti.
Nu s<ar putea spune că şi celelalte personaje mai de seamă dispuneau de interpreţi în stare să pre< zinte, fiecare, giuvaerul rolului lor cu liniştea, men< talitatea şi nobleţă savantă a domnului Sturdza. Impresia că scenele fug repede şi scapă din mînile interpreţilor, nepregătiţi adînc pentru Ibsen, a fost împărtăşită de mai mulţi, deşi talentul onctuos şi suplu al lui Soreanu, era de faţă. E greu în România să redai un pastor protestant şi chiar un aspirant; trebuiesc modele. Doamna Demetriad şi<a compus figura cuvenită, mîndră, frumoasă şi senină a rolu< lui pe care ha împlinit poate în primul act cu o familiaritate intenţionat exagerată. Doamna Tina Barbu, cu totul feciorelnică în rolul Dinei Dorff,
t4
cu nuanţe contradictorii în voce. Excelent domnul Belcot: «0<ho! odio! » Soţie conjugalmente cu ade* vărat suferindă, doamna Bîrsan. Doamna Ciucu* rescu, institutoare exact calvinistă. însă domnul Demetriad cu o figură de zahăr colorat în Johan Tonnesen ne*a dat numai senzaţia plăcută că rolul fusese învăţat pe de rost şi regretul că publicul a pierdut un întreg şir de nuanţe «ibsen ».
Cu toată gingăşia cu care ar trebui să ne rostim pentru micul Olaf, nu ne putem împiedeca să mărturisim cît ne*a enervat acest băiat zburdalnic, cu şoldurile mari, prin naivitatea lui atît de natural afectată. Veţi afla cu părere de rău căm pantalonii lui albi se ascundea o doamnă, doamna Fărcăşanu.
Sufleurul a luat şi el o parte activă la spectacol,
Traducerea domnului Ioan Gorun trebuie men< ţionată pentru limba bine românească şi nuanţele împrumutate unor cuvinte obişnuite să n*aibă, cu toate că stilul mare săpăturile ce s*ar fi potrivit cu gîndirea lui Ibsen, dar poate că nu şi cu publicul din sală. . .
Asupra piesei domnului Nicolau Fiul ei, cu un subiect atît de banal, care ar fi putut însemna ceva numai prin talent, şi încă un talent mare, am pre< fera, se înţelege, să avem cuvinte de laudă chiar exagerate. Dar nici stilul, nici chiar limba, fără alte pretenţii, din piesă, nu ne angajează să luăm partea autorului, care în definitiv se bucură de compensaţia că a fost primit de presa neliterară întrmn chip mulţumitor.
Piesa a mai putut găsi în talentul doamnei Lucia Sturdza o susţinătoare chiar pe scenă, unde dom* nia sa a colaborat cu obişnuita*i căldură şi distinsă eleganţă la efectele « Fiului ei». Corect, bine înv brăcat şi glacial camtodeauna domnul Bulandra. Dţmnul Livescu slab. Domnişoara Mihăilescu ? Cu* tez să reproduc în brutalitatea ei, o observaţie a
unui spectator, de la spatele meu. « E îngrozitoare. De*aş fi director aş dam afară ». N*aş putea iscăli o părere atît de radicală, mai ales cînd e vorba de o domnişoară. Domnul Soreanu: admirabilă siluetă de bătrîn vicios şi — scuzaţi, mă rog — im* becii, a lui Rudeanu. Vom remarca şi scumpele toalete ale domnişoarei Filotti. Şi ne vom opri aci.
Nu e poate de prisos ca vorbind de teatru să vie vorba, din întîmplare, şi de programe. Fără intenţia de a turbura mulţumirile unui regat ce pare rentabil nu mi se pare nepermis să te simţi întrucîtva jignit de înfăţişarea insolent comercială a unei cărticele ce se vinde la intrarea Teatrului Naţional pentru iniţierea publicului din sală. Dori* tor de cîteva detalii asupra operei şi autorului ce se joacă, asupra distribuirii şi interpreţilor, acest public simte nevoia de un document precis, pe care îl plăteşte bucuros. Pînă la ridicarea cortinei spectatorul e dator să*şi facă o idee de ce se va petrece pe scenă. O scurtă notiţă critică, extracte din ziare, un rezumat al piesei, o notiţă biografică şi istorică la trebuinţă, toate acestea ar trebui să*şi găsească un loc estetic în program, cu portre* tele tuturor celor din spectacol.
în loc de o asemenea introducere instructivă, care s*ar putea trece într*o colecţie:— de ce nu ? — vedem la Teatrul Naţional vînzîndu»se sub titlul pompos de program şi pe preţul enorm de treizeci de bani o serie de afişe adunate în broşuri care ar trebui împărţite spectatorilor, cel mult gratuit. De teatru şi spectacol se vorbeşte numai întîmplător pe două pagini din vreo treizeci cîte cuprinde « pro* gramul » — şi aceste două pagini mîncate în mare parte de anunţuri. Rezumatul pieselor e pur şi simplu o formalitate, în treacăt, mizerabil scrisă care nu lămureşte nimic. în schimb, siropurile coa* furile, biscuiţii, corsetele, bijuteriile sînt etalate cu
16
un lux înfiorător. Nicio precizie pentru piesă. Ai vrea să ştii cined Ibsen, şi trebuie să te adresezi portarului sau să ceri printno petiţie lămuriri de la Direcţie. Ai vrea să cunoşti rolul unui asemenea scriitor în literatură, său vezi cel puţin portretul — să citeşti o pagină iscălită, asupra lui, şi nu o încercare anonimă de a prezintă pe bărbierul cel mai sprinten sau pe croitorul cel mai cu vază din oraş, într<o orgie de reclame.
Nu s«ar putea impune de la direcţie o normă onestă în alcătuirea, subt controlul unui literat, a programelor, care să folosească şi publicului, nu numai antreprenorilor de programe? Nu li s*ar putea pretinde acestora oareşicare respect faţă de cei care se duc la teatru ca la o universitate de psihologie? Nu li se poate da o regulă precisă după care să<şi fabrice programele? în starea de acum, programul e organul comercial al unei întreprin» deri de afişai care îţi vinde două sute de ori pe an exact aceleaşi anunţuri pe care le<ai mai plătit de o sută nouăzeci şi nouă de ori cu cîte treizeci de bani. Domnul Bacalbaşa credem că are cuvîntul.
Ar fi poate de zis ceva şi în privinţa afişelor ofi* ciale, şi un obicei de introdus. De la teatru ar trebui să pornească un curent educativ intens. De vreme ce Academia, fortificată ca o cazarmă, nu face nimica pentru răspîndirea gustului de lucruri frumoase, şi se mărgineşte la şedinţe misterioase şi la o rigiditate extraordinară, faţă de fondurile pe care le poate punem mişcare, e nevoie să se ia iniţiativa de<aiurea.
Cine cunoaşte Capitala ştie cît e de urîţă şi ce face arhitectura îndeobşte pentru dînsa. însăşi Calea Victoriei, reputată, e o galerie de firme groaznice şi de tinichele cu patos policrom. Puţină apă în verdeaţa Cişmigiului şi cîteva drumuri de copaci la Şosea e tot ce moderează pe departe tonul ines< tetic al Bucureştilor. Singure librăriile prezintă
vitrine plăcute privirii. Avem pictori, talente ade* vărate, pe care nud întrebuinţează nimeni.
Afişul ar putea aduce în veşnicul sezon de medio» critate estetică al Capitalei un zîmbet şi o cadenţă. Dacă pe afişul Teatrului Naţional ar trece cîteva forme şi gesturi, umbra vreunei reverii, acest afiş ar fi văzut, citit şi zidurile ar ajunge nişte expoziţii mobile pe care şi<ar drege ochiul, domnii din elită, iar ucenicii din ateliere, copiii din şcoli şi har forma.
Desinatori ca Ressu, ca Iser, ca alţii, ar avea de lucru şi»ar alcătui schiţe preţioase, siluiete fluide pentru dăscălirea gustului ambulant al publicului, atît de ocărit zilnic din toate prăvăliile, chioşcurile şi zidurile de afişaj.
E o cheltuială suplimentară. Se poate. Care se acoperă totuş din vînzarea cu bucata a afişelor trase pe o hîrtie deosebită, reprodusă în zeci de feluri. Un afiş ilustrat pe lună ar fi un început care»ar putea sfîrşi cu o secţie în direcţia Teatrelor, pentru desenuri şi stampe. Şi pilda ar fi urmată. Am asista pemcetul la transformarea crimelor şi abjecţiunilor în culori care căptuşesc oraşele roma» neşti cu hîrtie hîdă şi tinichea mînjită.
Această iniţiativă ar găsi un teren pregătit chiar de natură la noi, unde rasa românească, avutăm sînge şi*n conture, produce zilnic şi din ce în ce mai mult: în vetrele satelor, în mahalalele mocir» loase, în elitele oraşelor, acel tip admirabil de femei şi de bărbaţi a cărora înfăţişare puternică răscum» pără lipsa de gust orăşenească a României moderne.
Să mai zicem că domnul Bacalbaşa are cuvîntul ?
i 9 i i
ZIUA DE DESCHIDERE
Un teatru nou în Bucureşti?.. . Da, domnilor, un teatru nou în Bucureşti. Aveţi de bună seamă tot dreptul la mirare. Timpurile în care singurul teatru permanent din Capitală, cel Naţional, dădea deficite monstre, sînt atît de apropiate de noi încît numai cu o sforţare ajungi să crezi că au trecut. In mai puţin de zece ani publicul spectator s>a înmulţit, ca să vorbim nemţeşte, kolosal. Nimeni nu se ducea la teatru; într»o bună zi, sau mai bine zis într»o bună seară, toată lumea s>a găsit pornind spre teatru. A fost un salt, la cassă, nemai» pomenit. Şi de atunci încoace casierul şi direcţia au găsit acei surîs după care umblau de ani de zile. Şi surîsul a trecut de acolo pe feţele actorilor — fără calambur. Azi un director de teatru e un bărbat aproape politicos şi autorul o fiinţă cu drepturi. în aceste condiţii s»a înfiinţat pentru bucureşteni, din vechi obişnuiţi cu alt soi de petre» ceri, în care intrau todeauna mîncarea şi băutura, Teatrul Modern «Davila», unde se serviră numai» decît comedii şi drame într»o sală fără farfurii şi sticle. Teatrul Liric, care mai tîrziu, ca un simplu cetăţean, îşi schimbă numele în « Leon Popescu » pentru o însemnare, desigur, mai precisă şi pentru o mai vie sonoritate, se supuse şi el curentului. Nu mai socotim teatrele de vară, înnecate de lume, nici recentele cinematografe, şi lăsăm pe dinafară Ateneul Român cu concertele şi conferinţele sale,
‘9
şi circul. Publicul teatral s?a înmulţit, iată adevărul. Nu vom lipsi pe economişti de plăcerea de a ne lămuri de ce, luînd noi iniţiativa unor explicări nepermise. Să constatăm numai realitatea. Pentru ca să spunem că un nou teatru s<a deschis în Bucu* reşti, atîta ne<ajunge.
Teatrul acesta nou e « Comoedia». Constituit cu un gust ales şi cu toate complicaţiile de rigoare de arhitectul Cerchez, el e destinat spectacolelor scurte şi variate şi atît oamenilor liniştiţi cît şi noctambulilor. . . In sala de sus, graţioasă ca o biju< terie, se joacă pînă la miezul nopţii comedie şi dramă. Sala de jos, cabaretul, îşi deschide ochii cînd cea de sus începe să adoarmă. Acolo vor lua loc pe moale, insomniile, veselia, urîtul cu speranţa unei petreceri pînă la ziuă. Vor fi desigur cîntece cu sens, dansuri şi baletiste, rochii scurte de mă< tase creaţă, ciorapi şi pantofi ridicaţi, « numere » celebre şi toată tremurarea sclipitoare după care umblă fluturii bătrîni şi tinerele insecte ale vieţii de oraş modern. Nimic nu va împiedica nuanţa spiri# tuală şi artistică să domine în subsolul Teatrului Comoedia. Directorii lor au intenţia să intelectual lizeze acest spectacol, vor său dea un gust de satiră, mi se pare. Faimoasele cazinouri şi varieteuri din Bucureşti, unde niciun creier nu comandă spec» tacolul, adesea imbecil şi todeauna sarbăd şi întris* tător, sînt chemate să dispară; şi de vreme ce ne trebuie un loc de petrecere pentru noapte, toate preferinţele vor fi date aceluia care se va asemăna mai mult cu teatrul şi cu prezenţa de spirit. întrmn oraş atît de urît ca Bucureştii, fără munţi şi ape prin* prejur, fără împrejurimi, eternă cetate de pulbere şi noroaie, distracţiile, pentru cei care simt nevoie de ele, adică pentru mai toată lumea, nu pot fi de cît interne şi zidite. Ne civilizăm noi oare zadarnic ?
« Comoedia » şi<a deschis sala principală în ziua întîi de Crăciun. Lume peste capacitatea ei, şi famu
20
lia Princiară. Scriitori, pictori, autori, studenţi, lu* me oficială, domnul Arion ministrul, haine negre, presă, jobene sclipitoare.
Spectacolul s*a deschis cu un prolog în versuri de T. Arghezi, rostit în murmurul de intrare al persoanelor veşnic întîrziate. Ar fi supărător să fa* cem aprecieri, chiar defavorabile cum este de pre* ferat, asupra unui prolog iscălit cu acelaş nume ca şi cronica de faţă. Să lăudăm mai bine jocul lui Le Bargy şi al doamnei Jeanne Lyon, o femeie cu părul de aur, desinată de natură cu o fineţe şi elas* ticitate de linii admirabile. Trupa talentatului actor francez a jucat, alternînd cu spectacolul românesc, în primele zile de deschidere.
O piesă într*un act de Roberto Bracco Măştile tradusă de domnul A. Buzescu, ne*a dat prilejul să facem cunoştinţă cu talentul, desfătat de nuanţe şi viguros al domnului Ion Manolescu, pe care ne*ar mustra sinceritatea dacă nu ham pune în rîndul din fruntea comediei româneşti. Acest om mărunt, nervos şi slab face pe scenă impresia unei funii în* nodate ce se desface într*un lazo vast. Gestul lui are o viaţă considerabilă. în mişcările lui, concen» trate, transpar sentimente şi idei. O pricepere minu* nată de împrejurări. Sînt clipe cînd glasul lui aduce imaginea unei rostogoliri sau ruperi. în rolul lui Palmieri Manolescu iscă o serie nesfîrşită de ima* gini legate de starea sufletească a personajului şi*i extraordinar cum din acelaş loc, cu un joc de fizionomie şi de gest, todeauna sobru şi precis, dă senzaţia dispariţiei şi apropierii bruşte, a zgomo* tului uriaş lăuntric şi*a tăcerii de prăpastie. Nu mi*aş închipui un talent şi nu pot vedea talent, într*altă parte decît în arta care îndoieşte precizia materială cu o umbră abundentă în imagini şi provoacă o strămutare de lucruri.
în aceeaş piesă domnul Mărculescu e cît se poate de bine în rolul procurorului şi servitoarea Fran*
zi
cesca, doamna Dumitrescu, ştie să aibă clipe de adevărată emoţie.
Piesa în substratul ei e stranie şi strînsă. Din acelaş subiect, cu mai puţine efecte, un autor mai impersonal ar fi scos cu uşurinţă cele trei acte care compun o piesă modernă.
i 9 i i
[V. EFTIMIU] RAPSOZII
Sosim la Rapsozii domnului V. Eftimiu care inau< gurează în teatrul nostru o extrem de comodă reţetă de spectacole. Domnul Eftimiu este poet, se ştie; vreau să zic versificator. Nu socot că plăcerea pe care am avut»o făcînd la nu mai ţin minte al cîtulea pahar de şampanie, prin bunele oficii ale poetului Cincinat Pavelescu, cunoştinţa autorului, trebuie să mă oprească de la sinceritate faţă de piesă. Domnul Eftimiu poate fi un om încîn» tător, însă ca poet mult este detestabil. Nu se poate ceva mai factice şi mai umplutură. In Rjtpsozii, care s<au bucurat de succes în presa cotidiană, unde cronica teatrală porneşte îndeobşte din alte senti» mente şi necesităţi decît cele dezinteresate, domnul Eftimiu, lucru neînchipuit de un scriitor cu dem< nitatea respectului înnăscută, colaborează nici mai mult nici mai puţin, cu Alecsandri şi Eminescu. Zece versuri absolut deşarte de Eftimiu se ispră» vesc cu cincbşase frumoase, de Eminescu sau de Alecsandri.
In mijlocul unui verbiagiu insipid intră deodată o poezie de unui din colaboratori şi asta face ca versurile proaste ale domnului Eftimiu, să fie învă» luite şi salvate de versurile lui Eminescu. . . Aiurea, O jumătate de stih e de Eftimiu, cealaltă jumătate de Alecsandri. înţelegeţi cît ar fi de simplu de scris In felul acesta şi ce minunate lucruri ai putea com« punţ cu foarfece şi cu patru<cinci autori pe masă.
Popescu va seri cu Hugo şi Shakespeare. Georgescu va face Racine sau Corneille. Jenică va compune Ibsen. Tineri autori, ce mai aşteptaţi?
Ideea barocă a scamatoriei sale teatrale ba venit domnului Eftimiu citind Epigonii. Ce şi<a zis dom» nul Eftimiu? Voi pune pe scenă, într*o odaie, pe Alecsandri şi pe Eminescu să stea de vorbă. Iar ca să fie ei mai adevăraţi şi eu mai literar, îi voi lăsa să vorbească singuri, cu versurile pe care leiau scris. Voi copia pe treizeci de foi albe tot atîtea strofe sau poezii din antologie. între dînsele voi umplea locurile cu versuri de*ale mele. Ce n’est pas plus mălin <jue ţa. De cîtă mediocritate intelectuală trebuie să fie stăpînită epoca noastră ca un asemenea truc şă prindă! E nostim că domnul Eftimiu în* cearcă.întrmn loc şi satira — cu versurile, se înţe* lege, ale lui Eminescu, adresate dacă nu mă înşel tocmai celor de talia domniei sale şi în special domniei sale.
Nu ştiu cum concepeţi dumneavoastră opera lite* rară. Poate că mai mult sau mai puţin, mulţi faceţi ca domnul Eftimiu şi vă credeţi cu Eminescu şi ca, Eminescu atunci cînd îl citaţi, egal cu Juvenal cînd aţi tradus o sută de versuri de Juvenal — şi în drept să aveţi sentimentele lor atunci cînd le*aţi luat de la dînşii uijd binecuvîntata şi democratica lectură. Cu o astfel de concepţie nu cred că am mai avea vreo literatură în zilele noastre şi tăiem tele mar mai avea niciun rost, cu atît mai mult cu cît o aplicare cătră mediocritate, abilitate şi liche* lism intelectual — dacă e permis să cuvîntez ca un om scîrbit — masele orăşeneşti au întodeauna.
Era o vreme cînd în ţara noastră exista totuş o critică şi o mînă de oameni cu simţul cel bun Întrunşii, domnul Carol Scrob scria, e adevărat, şi domnia sa versuri, dar critica ştia să nu i le citească. Pe atuncea acţiunea domnului Eftimiu ar fi trecut drept un plagiat şi genul domniei sale drept
24
o impudoare. O profanare atît de categorică â talentului unor scriitori de înnaită nobleţă morală, ca Eminescu, ca Alecsandri, ar fi mişcat şi produs o reacţiune.
Nu vedem această critică să continue a trăi în zilele noastre, cînd un intelect rafinat ca I. L. Cara< giale şi poate cel mai glorios din scriitorii noştri, fuge peste graniţă, se izolează întrmn exil dispre< ţuitor pentru majoritatea unei generaţii nivelate. Ba găsim această critică încăpută pe cîteva mîni ciudat de strîmbe, care aplaudă de pildă în Rapsozii o lucrare, şi o lucrare de talent.
Ne»ar fi penibil să ne întrebăm de nu cumva această scădere intelectuală şi morală se găseşte în legătură cu zorile literare oficiale ale unei socie< tăţi ce s<a format; cu traiul bun — în sfîrşit!! — al scriitorilor. Căci de ce ridicarea, logică pe inte< rese, trebuia să vie neapărat cu dispariţia onestităţii artistice? Dacă nu mă înşel domnul Eftimiu este unul din membrii marcanţi ai Societăţii Scrii' torilor Români, şi nu ştim că această societate să fi blamat în vreo şedinţă piesa Rapsozii. S<ar părea însă că această penibilă reflecţie trebuie făcută.
înnainte de a sfîrşi trebuie să notăm în oceanul de efecte ieftine al Rapsozilor, o voce care ne>a cîntat din depărtare Steluţa lui Alecsandri. E vocea caldă şi fină a doamnei Fărcăşanu de la Teatrul Naţional şi căreia în Stîlpii societăţii i se dăduse un rol ridicul de băiat.
Spectacolul s<a încheiat cu o foarte aşteptată gus< tare în bufetul inaugurat cu şampanie multă, după miezulmopţii. Prudent, domnul Sipson, care s»a relevat deodată excelent director de teatru, nu şi«a rostit discursul pînă ce mai multe rînduri de butelii şi de sanJwichuxri nu fură consumate. Doamna Aris« tizza Romanescu lua parte la sărbătoarea înflorită de cunoscutul surîs. Printre zîmbetele fine şi mis>
terios maliţioase trebuie notat acela al domnului C. Arion şi nici al domnului Liciu nu trebuie uitat. Domnul Cincinat Pavelescu cultiva calamburul, roza şi săgeata lui Cupido. întrmn cuvînt, celebri* tăţile erau de faţa, care cu icre<n gură, care cu paharul în mînă, într*o universală fraternitate.
i 9 i 1
BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA:
IRJNEL
Subiectul cunoscut, de»o sentimentalitate arhaică, impresionant pentru bătrîni, ham mai citit, ham mai auzit adesea. Boierul Ix are o fată Igrecel şi un băiat adoptiv Dubluvescu. Aceste două necunos» cute algebrice se iubesc. Conul Ix se opune la căsă» toria lor şi, om bătrîn şi cumsecade, se pune pe jertfe, şi dă<i şi taie. Dubluvescu o să plece. Igrecel rămîne»va să»l plîngă pre el. Romantismul Dublu» vescului e atît de idiot! Dar ce»are»a face? Sînt amorezaţi de»aceştia, şi la teatru fac efect. Scenele se petrec într»o casă de proprietar, foarte plăcută mai ales pe dinlăuntru: pat de lemn sculptat, covor de părete cu ghinărar italian sau neamţ cu sabia scoasă pe cal, icoană de argint, portretele M.M. L.L.R.R. regele şi regina în cromofitografie de tîrg; sobă, masă şi grădină la fereastră. Proprietarul (Brezeanu) are joben negru şi pantaloni albi. Tînă» ral amorezat e domnul Bulandra, care»şi rotunjeşte ochibn cap toată vremea — după recomandarea expresă a autorului, probabil, care veghea, pasio* nat, din lojă. Tînăra ingenuă e domnişoara Agep» şina Macri, cu un nume atît de frumos şi cu o ingenuitate atît de puţin simţită. într»un act vine cu o rochie roşie ce«i şade nespus de rău. Ţiganul cel tînăr din piesă, e domnul Mihalescu, care, îm» potriva, credem a sfaturilor ministeriale primite, a reuşit să*şi înveselească rolul cu inteligentul său talent. Doamna Aristizza Romanescu fu silită să
*7
şchioapăte pe Mama Anica. Sînt şase personaje în piesă.
Toţi aceşti tineri şi bătrîni par însă costumaţi pentru teatru şi fotograf. Sîntem sincer mîhniţi că domnul Delavrancea nu a avut vreme să<i lege de;o acţiune adîncă şi bine studiată.
Nu trebuie să mai insistăm asupra unui insucces datorit în definitiv unui scriitor cu o operă la tre< cutul său, şi aşteptăm răzbunarea cu care se va întoarce pe scenă domnul Delavrancea subt forma unei lucrări teatrale admirabile.
1911
POMUL DE CRĂCIUN
în ajunul Crăciunului domnul Bacalbaşa, direc» torul Teatrului Naţional inaugură, pornind dintr<o idee foarte nimerită, primul Pom de Crăciun pen» tru oamenii teatrului cu copiii lor. în jurul unui brad încărcat cu jucării şi sădit în «foyer » se putea întîlni tot ce a strălucit mai mult sau mai puţin pe scena românească, uneori numai politi» că. . . Figura extrem de interesantă a domnului Dia» mandy, în care faunul contemplativ se amestecă, în părţi egale, cu asprimea blondă şi ermetismul tipului rus de revoluţionar, se găsea uneori apro» piaţă de expresia satirică a domnului Morţun. Dom» nul Bacalbaşa însuş, înhămat la un coş cu hăţul dat peste redingotă, trecea prin faţa excelenţelor şi a simplilor actori şi autori cu ţigări « gingaşe » cele mai potrivite cu împrejurarea. Şi afară de copiii cu haine de catifea mai erau, pe lîngă ziduri, departe, şi rîndurile copiilor « săraci » şi timizi, ca» re pricepură degrabă ce rol aveau să joace. Erau copiii care au slujit celebritatea multor tablouri străine, copiii cu ghete de două ori cît piciorul, cu îmbrăcăminte cenuşie, singuratici şi gînditori, tă» cuţi în faţa unui brad coşi arată numai vîrful, şi aşezaţi cu mirare pe canapelele de catifea sîngerie — copiii urmăriţi de cîini pe uliţi şi alintaţi de muze.
Şampanie, vinuri, prăjituri şi sandwich. Lumea artistică e^prietenă cu farmecele lui Bachus. Şi mai
*9
ales era pe la şapte seara, cînd artistul are apetit de lup şi, prevăzător, îşi umple mina cu cite patru sandwichmri deodată, fără să mai socotim pe cele începute.
1911
[SERGE BASSET] HANUL ROŞU
E cea mai frumoasă piesă reprezintată anul acesta în Bucureşti. Gîndită de Balzac, împreju* rarea se desface în situaţii în care ideea e dozată magistral. Emoţia nu trece niciodată peste liniile intelectuale, care strîng subiectul întrmn parale* lism perfect. Poposesc doi ofiţeri francezi întrmn han cu odăile ocupate. S*au dat prinprejur luptele lui Napoleon; ofiţerii vor să se odihnească: Unul e medic şi poartă cu el un tacîm de chirurgie într*o geantă. Ei sînt primiţi să doarmă în odaia unui om cumsecade, care vrea să le cedeze patul dar se mulţumesc unul cu canapeaua şi celălalt cu o saltea pe scînduri. La stingerea luminării, cei trei tovarăşi de odaie şuau spus tot ce aveau de povestit. Ofiţerul medic, surescitat de osteneală, se zvîrcoleşte pe jarul sufletesc. îl cheamă Magnan, celălalt ofiţer e Wilhelm. Titularul odăii este bătrî* nul Hans, care spune că poartă cu el întrmn sac de piele o sumă mare de bani ai Casei de Comerţ unde slujeşte. Şi o spune ca s㻺i dovedească şi mai mult încrederea în oaspeţii lui şi plăcerea că găzduieşte nişte ofiţeri. Pentru somnul unui om care doarme cu capul pe o avere, întrmn sat întîmplător, ei sînt şi o garanţie. Cînd bătrînul scoate de subt perină şi le arată sacul, ofiţerii, dis* traţi de cinstea oamenilor de onoare, nu bagă de seamă.
Dar prin întuneric medicul nu poate să doarmă, îşi ia capul de pe un căpătîi şid mută pe celălalt,
se întoarce, se tot frămîntă, zadarnic. în sfîr» şit, se scoală, învins de insomnie. Geme şi gîn* deşte.
Pe nesimţite, gîndurile lui apar la suprafaţă, se numesc şi iau o voce. Domnul Manolescu e minu» nat în jocul acestei tranziţii, şi dă exact intuiţia gîndurilor ced chinuiesc. Ghiceşti, atît de trans» parentă e tăcerea lui, tot ce vine, ca pe fundurile zării sleite de depărtare, trenul aşteptat pe calea ferată. . . E»adevărat?. . . E cu putinţă?. . . Da, da. Tocmai acolo se gîndeşte tînărul medic, la banii casierului adormit, în vreme ce celălalt ofiţer dor» mea, probabil. în medic se petrecea lupta, gîndul se strecoară totuş în convingerile lui obosite. Şi după ce primeşte ideea că geanta cu bani de subt perina casierului har fi de folos şi că ar putea fi, fără pier» dere, răpită, se schiţează tot cu luptă şi crima tăcută ce ar trebui îndeplinită. . . Ca medic, ştie precis locul unde se poate reteza cu bisturiul viaţa, subt bărbie. El vorbeşte destul de tare şi destul de firesc în halucinaţia lui; nimeni nud aude. . . tovarăşii dorm adînc. Scoate briciul din trusă, se îndreaptă atent către pat. . . Atunci îl izbeşte brusc trezirea cu spaima de sineş; spaimă pentru că ideea unui asasinat şi a unui furt s»a putut prinde de sufletul lui, fără s㻺i dea seama, într»o clipă de osteneală şi delir. Deschide repede fereastra, încă» lecă zidul şi iesem aer. Zgomotul deşteaptă pe celă» lalt ofiţer, care se scoală în văpaia lunii, cercetează, şi apoi iarăş se culcă repede. Evident, e hotărît s㻺i oprească tovarăşul de la o crimă pe care o pricepuse. . .
în actul al doilea nu se ridică bine cortina, şi casierul e găsit ucis, cu rana proiectată de medic, în gîtlej. . . Sacul cu bani dispăruse. . . Crima se făptuise în antract. Medicul e numaidecît învino» văţit, precum şi trebuia. Se găsesc numaidecît şi dovezile: bisturiul îrisîngerat şi ieşirea ofiţerului pe
geam, văzută de caraută. Ieşise, spunea paznicul, de două ori, deşi din sală noi il văzusem ieşind o sin; gură dată. A doua oară a ieşit fireşte, să ascundă banii. Legat cot la cot, medicul e dus în faţa pri» mărului, jucat cu atîta frumuseţe de domnul Măr; culescu, care aduce în teatru o personalitate artis; tică nouă. I se arată că e vinovat. Medicul vrea să se apere, dar nu ştie cum, căci se îndoieşte. . . Nu;şi aduce aminte că a ucis, dar n;a uitat inten; ţia ce o avusese ca să ucidă. Se gîndeşte mult. Cri; ma e a lui... cuţitul lui de operaţii, planul lui de asasinat. . . însă lipsa de aducere;aminte — dor< mise ? halucinase ? — ar fi un motiv să se şi dez; vinovăţească în sineş. Noţiunile sînt prea vecine şi prea apropiate, se confundă. Se apără slab. Ofi; ţerul Wilheîm, cînd se arată (domnul Bulfinski) pentru susţinerea învinovăţirii medicului, are în ochii lui stranii reflexul de teamă din privirea unei leoaice pe care aţi văzut<o într;un tablou, pe a cărui zare pustie trece Mîntuitorul Iisus. Atitu; dinea ofiţerului Wilhelm, care vrea şi să se ascundă şi să vadă, e ciudată. El nu îndrăzneşte s㻺i acuze prea limpede colegul, şi totuş nici nu vrea să pară el vinovat. Copleşit de dovezi, medicul e în sfîrşit scos afară ca să fie împuşcat. Primarul se uită pe fereastra deschisă, cu suferinţă. . . în clipa cînd puştile descărcate detună, paznicul aducem fugă un nasture de tunică ofiţerească, găsit pe marginea rîului unde fuseseră banii ascunşi. Nasturele e des; prins de la tunica ofiţerului Wilhelm. . . Primarul se aruncă spre geam şi strigă cu braţul întins:
— Opriţi! Opriţi!... E nevinovat!
Drama se încheie cu aceeaş îndoială cu care a fost trăită. Nu se ştie în definitiv dacă medicul osîndit la moarte îşi primise nemeritata pedeapsă. E superior de frumos felul de a lăsa să se exprime într;însa numai faptele obscure şi de;a nu le lăsa să vorbească direct. Este în Hanul roşu al lui Bal;
zac, exploatat cu o artă rar întîlnită o întreagă şcoală literară.
în româneşte piesa avu norocul să fie jucată de un trio de artişti eminenţi: domnul Bulfinski tre* buie într<adevăr pus alături între domnii Mărcu« lescu şi Manolescu, fiecare cu personalitatea lui.
19 12
V. AL. JEAN: CE ŞTIE SATUL. M. KONITZ: SINGURA CALE
S<au reprezintat la teatrul domnului Davila două piese originale, o dramă şi o comedie, în aceeaş seară. Publicul a răspuns mediocru la ivirea pe afiş a numelor noilor autori. Domnii V. Al. Jean şi M. Konitz s<au văzut aplaudaţi în succesul lor totuş real, de vreo două sute de mîni cel mult, socotind cîte două de om şi fără să uităm pe spee» tatorii care băteau deodată din cîte patru. Citito* rii mau să se mire de acest simbolism. Mulţimea fantomelor la premiera tinerilor noi veniţi e deşi» gur explicabilă prin faptul lipsei acestora de celebritate şi de o modestă, dar răsunătoare recla* mă. Domnul Konitz se schiţa cu palid într<o lojă în care mi>a fost arătat, sprijinindmşi subţietatea pe un braţ liniştit. E cineva blond şi auriu, pur» tînd cu probitate o figură corectă de contabil în partidă dublă. E foarte simpatic; chemat pe scenă, păşea uşurel şi jignit şi cam speriat. Se vedea stîn* gaci la încasarea ovaţiilor pornite din fundul sălii. Domnul V. Al. Jean e mai vînjos: îl cheamă I. Vasilescu şi calcă pe toată talpa. Are ochelari şi faţa largă. Dorind să rămîie în clipele de încercare anonim, la strigătul de rigoare: « Autorul! Auto* rul! » a ieşit domnul Davila. Mi s>a spus însă că sub numele ocnaşului Valjean se ascunde, din co* chetărie, un magistrat din Bucureşti. Cînd deschid o carte, mă reped la poze şi»mi plac cele colorate. De cîte ori aud de*o scriere sau de»o ispravă, caut
să văd făptaşul, ca un plugar conştiincios care cu» lege spicele de grîu căutînd şi pipăind şi pămîntul.
Innafară de meritul pe care vom încerca să»l proporţionăm în treacăt, al pieselor reprezintate, trebuie să recunoaştem şi meritul directorului. £ un curaj să dai drumul pe scenă unor personaje pe care nu le»a primit încă nimeni, pe care nu le»a consacrat străinătatea, şi să»ţi afirmi părerea hotă» rîtă de prim judecător. Ţi se pare că»n faţa unui manuscris şi lipsit de orice sugestie, cît de slabă, părerea directorului de teatru sau de revistă tre» buie să se inspire din excelentul criteriu al pru» denţei încurcate. De la un nivel de cunoştinţe înnainte, gustul suferă de senilitate culturală şi nu» mai pipăratul neprevăzut, atît de rar, îl mai poate înviora. Cîtă dreptate trebuie să aibă editorii noş» tri, chiar şi acei din ei care au dispreţuit să înveţe să iscălească, cînd cer noilor sosiţi prefeţe, cerţi» ficatede botez, semnate cu nume recunoscut şi mo» ral.
Spectacolul a debutat cu comedia într»un act a domnului Vasilescu: Ce ştie satul. Inspirat din îm» prejurarea cunoscută şi banalizată cu învierşunare de aşa»zisul teatru modern, actul dezvoltă pune» tul mic din adulter, al mărturisirii, pe o notă ve» selă şi nefirească. Un bărbat vrea să afie chiar din gura soţiei sale că este «înşelat», cuvînt fără»ndo» ială idiot, însă romantic. Soţia nu se lasă prea ru» gată.şi, indignată că domnul a «transcris» divor» ţul, mărturiseşte cu deliciu cîte perechi de « coar» ne » i»a pus. Insă soţul, vedeţi dumneavostră, nu «transcrisese » şi atunci se hotărăşte să transcrie. Fie jocul domnişoarei Teodosian prea entuziast în mărturisire, fie vina autorului, răspîntia, ca să zic astfel, a comediei este întunecoasă. S»ar spune mai repede că soţia îşi înşeală bărbatul în timpul măr» turisirii, exagerat de abundentă. însă domnişoara Teodosian are pentru succesul rolului său mlădieta»
Jâ
tea feminină care place unei săli masculine şi gura, spintecată pe nişte dinţi compuşi ca o broderie, ademenitoare — artistic vorbind, se înţelege — prin nuanţele ei de zîmbet plin de sufleteşti reflexe.
Se abuzează în piesă de cuvîntul « coarne » şi de derivatul lui, atunci cînd singur uzul suferă de o vulgaritatate specială. Limbajul piesei e acesta: «Aşa sînteţi voi bărbaţii, personali, egoişti » etc . .
A doua piesă e Singura cale a domnului Konitz. Se citea pe afiş « după o idee a domnului Davila ». X se căsătoreşte la o maturitate înnaintată cu o fată nepotrivită şi are un fiu de vîrsta soţiei lui. . . Am putea să nici nu mai continuăm, restul se în> ţelege, chestiunea se înfăţişează brutal. E ceva dis« plăcut în toate piesele de soiul acesta, e impudoa* rea. omenirii, care iese goală din personaje, ca şi cum viaţa nu s*ar reduce decît la nişte atitudini sufleteşti corespunzînd la dobitoace cu epocile de fecundare. Iubirea, de orice natură, s<a cerebrali* zat, socot, şi nu mai determină viaţa inşilor, jucaţi astăzi de cauze artificiale, intelectuale. îţi vine une* ori în piesele moderne să opreşti personajul cu un gest şi să<l rogi: — «Dar te rog, domnule, înve* leşteste ». Şi aceasta nu pentru că şi*ar arăta un corp frumos şi inocent, dar pentru că izbucneşte dintr*însul volumul unui suflet sexualizat.
însă teatrul cere dezvoltări şi durată. După actul întîi şi cel mai bun, aflăm că fiul şi muma lui prin alianţă, se iubesc. Un prieten al acestui fiu se gă* seşte sălăşluind cu familia lui şi slujeşte, între tineri şi tatăl, de tampon. Bănuiala bătrînului, prea tînăr pentru vîrsta lui pe scenă, cade pe tampon. Acesta o primeşte şi o aţîţă cu un teatral devotament. Dar în definitiv adevărul se află şi mafinainte ca tine* rii să se bucure de triumful sîngelui şi*al vîrstei, femeia cade subt povara definitivă de plumb a unui revolver descărcat de mina soţului pedepsi* toare.
J7
Domnul Radovici posedă darul multiplicităţii, atît de trebuincios unui actor. Talentul lui are va< loarea de>a fi unic în teatrul românesc. El tempe* rează frumos acuitatea maladivă a piesei domnului Konitz şi<i dă relieful pe cared aduce întodeauna pe scenă, îndată ce apare. Domnul Storin suferă tocmai de absenţa acestei variabilităţi. Talentat, fărămdoială, şi dejâ vu cînd bai văzut o dată şi după ce prima dată ţba lăsat o impresie distinctă. Domnişoara Alexandrescu, cu gestul său, cu vocea sa, cu rostirea şi cu pauzele sale goale, este funciar* mente antipatică, în rolul acela.
Trebuie să menţionăm că domnul Konitz are în lucrarea sa două imagini aruncate, două fraze, care sînt ale unui poet şi pe care regretăm că memoria nu ne lasă să le reproducem ca pilde de frumu* seţe.
1912
FESTIVALUL CARAGIALE
De*abia cutez să rînduiesc notele acestea pentru exilatul de la Berlin, sărbătorit la Teatrul Naţi» onal, la « Modern » şi la « Comoedia ». Ascultai aplauzele unei mulţimi a căreia zgomotoasă admi* raţie ia forma furioasă. Mulţimea înveselită şi îm< bătată de plăcerea că în sfîrşit a înţeles un autor şi a manifestat şi ea pentru literatură. Mă uit îm< prejur şi văd capete şi ochi pînă<n uşile sprijinite de umeri, ca într*o biserică la prăznuirea ctitoriei. Fiecare vrea să zică: « şi eu am înţeles, şi eu ţin la Caragiale şi sînt fericit » ... Se joacă Scrisoarea pierdută. Loja oficială umbreşte cîteva feţe de scrii* tori, de semiscriitori şi de pricepuţi întnale artei. Uneori docţii din sală aprobă din semn cu capul. Apoi explozii de hohote de rîs. Toată lumea este de faţă, prieteni de tinereţe ai lui Caragiale, afi* liaţi prin gîndire, cronicari de pe vremuri, cola* boratori de*o clipă — buni şi mediocri şi mai ales mediocrii care au disperat pe scriitor şi hau silit să fugă din patrie, cu celeritatea cerbilor tiranizaţi de muşte.
Un singur om lipseşte şi această absenţă are o tragică măreţie care îţi strînge inima şi se amestecă lin cu impresiile şi dă spectacolului jubiliar din sală însemnarea subtilă a celeea de pe scenă . . . Absenţa scriitorului proclamat de toate condeiele, vocile şi peniţele te face să»ţi aminteşti trecutul de pînă azi şi de pînă mîinc, purtarea noastră mes*
chină, atentatul impudic de»acum cîţiva ani al unor stercorari ai literaturii şantagiste, mărunţi* mea şi mucegaiul sufletesc. Şi ne place că acest maestru, la numele căruia se căciulesc timide atîtea plete, atîtea chelii, atîtea bărbi, atîţia piepţi lustruiţi de cămaşă, a înfrînt obiceiurile cumetriei între ipocrizie şi laşitate, şi cu fruntea întoarsă şi dispreţuitoare ne»a lăsat cu noi înşine şi a plecat singur cu sineş. Ne place violenţa virilă a retra* gerii lui. Ne place atitudinea vehementă a tăcerii lui depărtate.
Un om întreg muşi poate face gusturile pe ju» mătate. Ca o statuie care scoboară de pe soclu şi se duce drept înnainte spre un ţărm mai curat s㻺i caute umbra prin lumini şi unde mai clare, aşa s»a depărtat dintre noi şi Caragiale. Sînt unii patrioţi vexaţi care, vorbind de izolarea lui, îşi amintesc maximele oamenilor robiţi şi le pronunţă cu nemîngîiere. Şi sînt şi de ceilalţi care se bucură că sentimentele lor se aseamănă cu ale lui. Vor» bind de Caragiale, toţi îl numim cu impoliteţa dulce cu care zicem florilor: flori, munţilor: munţi şi nu doamnelor garoafe şi domnilor Alpi. Şi tre» buie să fie într»adevăr al nostru de vreme ce»i vor» bim de unde sîntem în limbajul primitiv al omului care zice cu simplicitate tu şi ţie fiinţelor de sus . . .
Scrisoarea pierdută ne*a întristat ca o dramă sum» bră. Tipurile şi comicul ridicul care alcătuiesc piesa sînt fardurile zglobii ale unei crîncene dezi» luzii. Şi Stîlpii societăţii ai lui Ibsen sfîrşesc cu mu» zică şi adunare: impresia finală e însănătoşirea, re» deşteptarea, puterea noastră a celor care o voim cu luptă şi ură — de»a ne preschimba. Sfîrşitul Seri» sorii pierdute e ca un verdict al fatalităţii batjocori» toare. Personajele lui Caragiale sînt în picioare şi pe lîngă noi, în loji, în galerii şi prin staluri, cu costumele schimbate. însă piesa. n»a fost jucată bine decît în anume clipe. Multe subţietăţi, ironia
40
cea mai impalpabilă dispar. Inegalitatea dinţi e ta< lent şi inteligenţă la unii interpreţi nu poate reda
S>e Caragiale. Cutare artist cu nume şi talent înţe> ege numai vulgaritatea tipului cutare, pe care o interpretează cu exagerare şi rămîne închis în sim* pla lui înfăţişare materială. Caragiale face dantelă cu coada bastonului, ca să zic aşa, şi parfume cu miazme. E o nuanţă ce scapă neîncetat din mîinile interpreţilor şi nu credem a greşi în părerea noastră că spectatorul cel mai nefericit la jucarea teatrului Caragiale, trebuie să fie autorul.
1912
DUILIU ZAMFIRESCU: LUMINĂ NOUĂ
Titlul este, fără îndoială, frumos. Puţine titluri şi nume sînt frumoase; înnafară de acela de aca* demician, abia cunosc cîteva, demne de o luare aminte deosibită. Aş putea aminti Secotina, cjui colle tout. . . mente le fer — care « lipeşte orişice. . . chiar şi fierul », aparatele « Kodak », pudra « Ma* laceina», maşina de ras «Tip*Top», «kefirul» — şi tot să mai fie încă vreo două*trei, necitate.
Crezusem un moment că Lumină nouă aspiră la un simbolism universal şi că ar fi o cheie de aur cu care s*ar putea răsturna zăvoarele sufletului nostru ascuns. Mi se spusese că domnul Duiliu Zamfirescu a muncit la această capodoperă vreo cincisprezece ani de zile, cam tot atît cît ar trebui Bucureştilor să fie rezidiţi din temelie. Colabo* rarea timpului ar fi, la un artist, o garanţie de va* loare, dacă s*ar întovărăşi neapărat geniul, cu răb* darea. M»am înfăţişat dară la teatru cu atitudinea celui ce s*a pregătit o viaţă întreagă ca să vadă Partenonul, Indiile şi Egiptul.
Nu ştiu cum să destăinuiesc mai inofensiv re* puisia violentă ce am încercat*o pentru autor şi senzaţia dezamăgirii mele. Ideile ar trebui să fie o marfă improprie pentru o sofisticare atît de brutală.
Pe domnul Zamfirescu nu l*am iubit niciodată. Preţiozitatea emasculată a poeziei sale nu m<a atras. Persoana sa nici atît, asupra căreia nu lipsesc nici
42
informaţiile precise; campaniile sale divorţate de duh, dar pline de prejudecăţi, de răutate măruntă şi ţîfnă, ni hau făcut antipatic. Cu toate acestea Lumină nouă ar fi putut însemna ceva; se zice că insul fiziologic se transformă de mai multe ori în durata unei vieţi, şi domnul Zamfirescu începe să intre în vîrsta venerabilă.
Această Lumină nu însemnează însă nimic. Pri* lej pentru bagatele căznite, pentru pedantism agre» siv. Profesismul pe care i<l atribuiam piesei nu există. Drama domnului Zamfirescu e pur şi sim» piu scoaterea pe scenă a unui tratat de autosu* gestie şi spiritism. Kardeck încrucişat cu Bern< heim şi Durville. E o scenă de levitaţie cu o masă mişcată din loc şi cu vizita malefică a unui duh. Iluminarea unui portret din părete cu un bec electric drapat, e de un comic pueril, de pano» ramă. Mai este un strigoi într»o pivniţă, pe care doctorul, personajul central din piesă, îl hrăneşte, şi care de fapt e un ţigan ce face pe vedenia. într<altă scenă, de sugestie, obştea satului şi o de». legaţie de veterani cer — Spurcatul ştie de ce — în acelaş timp aceeaş bucată stearpă de pămînt. Tot prin sugestie, doctorul (Soreanu) iubeşte pe sora (domnişoara Tina Barbu) nevestei sale de< functe. Toate sînt tot din sugestie, magnetism şi mesmerism. In definitiv domnişoara Tina Barbu se călugăreşte, absolut fără loc nici motiv: sugestia!
Totuş autosugestia domnului Duiliu Zamfirescu că a scris o piesă de teatru şi încă o piesă intere» sântă a înfrînt regula pîn»aci stabilită şi n»a prea sugerat acelaş lucru spectatorilor « serioşi ».
Evident, ideea autorului e exactă; o bună parte din actele noastre nu»s decît reproducerea unui tip de act imitat cu şi fără voie. Instrucţia e sugestie; legile sînt sugestii; admiraţia e sugestie — şi e o literatură întreagă, în care trebuie datat şi domnul Zamfirescu, de sugestie, de reflex. Nu»i mai puţin
adevărat că domeniul nesugestiei, ca să fie aşa, e mult mai întins şi că dintrdnsul răsar toate valorile.
însă pentru a dovedi, de pildă, realitatea şi puterea sugestiei, trebuie construită o împrejur rare în care să nu fie vorba de dînsa nicicînd. A smulge foile unei cărţi de probe, de experienţe şi a le da drumul într*o sală de spectacol să umble, nu e a scrie o piesă de teatru.. Munca de cinci* sprezece ani a autorului e sau o fanfaronadă, sau o probă irefutabilă de just au putere.
Să vedem şi întrucît se justifică acea «lumină nouă », acel lucru nou şi îmbucurător, acea bună* vestire de care se vorbeşte în piesă şi care nu e decît. . . hipnotismul.
Domnul Zamfirescu zice că descrescînd ere* dinţa (bisericească) şi faţă de nevoia de infinire a sufletului nostru şi chiar a materiei noastre, noi nu ne*am mulţumit să ne oprim, ci căutăm să deşteptăm pricini noi de credinţă în natură.
E foarte adevărat aceasta. însă hipnotismul şi celelalte isme nu*s un scop decît la minţile mărgi* nite; vasăzică teza e falsă, cînd i se dă mai ales generalizarea ce vrea să i*o dea domnul Zamfi* rescu. Ele fac parte din mijloacele de investigaţie ştiinţifică, ele nu alcătuiesc, o religie sau o concepţie filozofică-
Domnişoarele bătrîne şi domnii hermafrodiţi ră< mîn, e adevărat, pe loc, dar .nu de ei vorbeşte piesa. — Unde e «lumina npuă »? O vedeţi dumneavoastră undeva? Şi chiar de*ar fi, ea e vechea lumină,. veche cît lumea atît în istorie-cit şi în viaţa individuală.
Rămînem dar în credinţa că domnul Zamfi* rescu a voit să facă ceva, nici domnia sa nu ştie ce, şi că n*a reuşit.
Atît de puţin lucru îi dă oare dreptul la agresi» unea, de care face dovadă într*un articol apărut în M.inerva de la 11 martie? Căci jignit de apre*
44
cierile presei, domnia sa crede util să adauge la operă un comentar, cu convingerea că e mai lesne să te explici în zece rînduri de gazetă decît în trei acte de teatru, şi credem, că are dreptate.
Să ne plimbăm puţin prin acest ciudat articol în care domnul Zamfirescu se arată penibil de simţitor la liberul exerciţiu al opiniilor. Serenissi* mau persoană nu admite să fie pusă în balanţă; ea cere tron sau cel puţin un soclu. Domnul Duiliu Zamfirescu a dat ordin sever servitorilor săi să nu i se adreseze decît cu vorbele: Excelenţa Voastră, şi Domnule Ministru. înţelegeţi ce greu îi vine să nu fie tratat în literatură ca o Alteţă Academică, Incontestabilă.
Se înţelege că în acest articol nu este vorba, de la cel dinţii pînă la cel din urmă rînd, decît de Eu şi de Mine Zamfirescu. Ceea ce justifică, ne* greşit, unele bombasticităţi ca acestea:
« Cu alte cuvinte, lumea noastră românească, agi» tată, crudă şi ceva cam meschină, dar permanent şi iremediabil personală. Nota aceasta a personalii tăţii, amestecată în viaţa publică, în politică şi lite» ratură este semnul inferiorităţii şi al decrepitu» dinei ».
N»am adăogat niciun cuvînt la acest citat tex» tual. în definitiv ar ajunge să cităm fără comen» tarii.
« E vorba de piesa Mea Lumină Nouă ce se joacă la Teatrul Naţional. Mai toate ziarele s»au ocupat de dînsa, unele în bine, altele, în rău; unele înţelegînd cîte ceva, altele neînţelegînd nimic ...»
N»am înţeles într»o frază cu intenţii excelente, o bucăţică:
. . . « sau se poate deda la o coreografie regre» tabilă, cu dame îmbrăcate în iluziile pierdute de poeţi...»
Keskţseksa ? ■ ■ .
4S
Se mai poate cita:
« sufletele oamenilor de treabă »,
Apoi:
« Din fericire, există în ţara asta ţi oameni cu* raţi de gînduri (sic), cărora li se urăşte cu mahala* gismele sau ţărănismul modern. Aceştia fug de lumea incultă şi depravată a unei asemenea lite* râturi şi se adăpostesc în trecut. »
Se ştie că acest trecut, care n*are nici în clin nici în mînecă cu piesa, e doară hipnotică şi mo* dernă, a fost şi foarte cult şi neînchipuit de moral. Căci este şi o lege, mulţumită căreia cu cît te întorci spre necivilizaţie cu atît omenirea e mai sălbatecă, astfel zis mai înnălţată şi mai pură. Ţări ca Rusia şi Asia Mică, incomparabil mai cui* turale decît Franţa, sînt la îndemîna noastră ca să ne încredinţeze de aceasta.
« Eu personal nu tolerez (vorbeşte Excelenţa Sa) să se amestece politica în literatură, să se facă poezii prin care să se asmuţe o clasă socială împo* triva alteia sau să se mineze (o, clişeu!) la temelie, ideea de Stat. »
Atunci nici cei acuzaţi nu fac politică în lite* ratură, desigur.
Tot Excelenţa Sa în rîndurile următoare distri* buie şi puţină glorie:
« Poate să vină însuş domnul Spiridon Popescu cel cu Afoş Gheorghe la expoziţie şi dacă va avea talent îi voi întinde cununa de lauri Eu cel dîntîi. »
Să vină, se înţelege, la Excelenţa Sa.
Mai departe:
« însă cum ziceam mai sus, spectatorul trebuie să fie inteligent. »
E uşor de priceput pentru ce. Pentru ca să nu»şi dea seama că Lumină nouă e o «lucrare », cum zice autorul, de care cu plăcere s*ar fi lipsit.
« El trebuie să fie inteligent şi de bună*cre* dinţă. (Mai era un şi.) Cînd Eu mă încred în»
46
tr»însul şi»i aduc o lucrare care este rodul unei munci îndelungate şi cînd actorii o joacă la perfecţie, spectatorul trebuie să fie om de treabă (sic), să vină la teatru cu respect şi reculegere. Decaden» ţii şi zeflemiştii să meargă în tripouri şi lupa< nare. »
De zeflemiştii aceştia presimţiţi trebuie său fie tare frică unui bărbat care pretează atît de mi» nunat la ironie. Poate că domnul Zamfirescu nu şi»a exprimat toată ideea. Spectatorul, venind la teatru ca să vadă şi să audă pe Excelenţa Sa, ar trebui să se şi împărtăşească. E chiar de mirare că Excelenţa Sa n»a consimţit ca la ridicarea cortinei să se facă o sfeştanie cu aghiasmă, pe care să o fi slujit cu Propriile Sale Mîini, însăş Excelenţa»Sa.
« La mine să vină studenţii, fetele tinere (cele bătrîne sînt rugate să se abţină), bărbaţii seri* oşi. . . » etc.
Cam imprecis.
Domnul Zamfirescu mai aude în acelaş articol că L’lndependance Rpumaine ar fi publicat un ar» ticol « semnat de un anonim, care dărîmă, cu vio» lenţă şi cu lipsă de urbanitate (—adorabil!—) piesa mea.»
Lucrul e făcut să*l surprindă. Pentru ce? Mă rog, citiţi cu toată seriozitatea:
« Sînt însă sigur că articolul s»a strecurat, fără ştirea direcţiunei, deoarece domnul Procopiu este colegul meu în comitetul teatral, — iar domnia sa, care este un bărbat remarcabil (stil urban), a asis» tat (sic) la cetirea piesei, a asistat la repetirea gene» rată a comediei, O amică, părînd a o gusta şi, în prezenţa mea, a dat la telefon un cuvînt amabil cronicarului de la ziarul său. »
E un pasaj fenomenal!
Excelenţa»Sa sfîrşeşte articolul rugind publicul să asiste la reprezintarea piesei Lumină nouă, vreme de patrusprezece ani:
47
« Rog pe domnii... să nu se grăbească a se rosti în patrusprezece minute, asupra unei încer* cări la care am lucrat (la care ouam încercat) pa< trusprezece ani. îi mai rog să meargă la a doua şi la a treia reprezintaţie ...»
Domnul Zamfirescu are o scuză în acest apel la eternitate. Domnia sa nu cunoaşte, sînt sigur, mi< zeriile cronicarului teatral, expus să ia parte o seară, o singură seară, la reprezintarea unei piese ca Lumină nouă.
Întrucît mă priveşte, prefer plăcerii de<a vedeam încă o dată, să o declar genială pe nevăzute.
1912
[W. SHAKESPEARE] HAMLET
Sala gemea de lume cel puţin tot atîta cît şi lumea gemea de sală. Pe la orele zece năduful care ne răfuia şi al premierei, ajunsese gros ca bum* bacul şi dacă>ţi întorceai capul pe scaun, ca să zic aşa, simţeai că ţi se frecau obrajii de atmosferă, ca de o căciulă pînă la urechi. — Unde sînteţi voi, binefăcătoare ventilatoare! ar fi putut striga deo* dată poetul sau poeţii din sală, interpelînd de subt loja directorială bolta teatrului subt care fierbea de vie galeria.
Sala s<a deschis pe la şapte jumătate, cortina s*a ridicat la opt; era ora unu din noapte cînd dom* nul Bulandra, rănit, îşi dădu în sfîrşit sufletul sce; nic, pe tronul deşert al Danemarcei.
La intrare se petrecea un lucru extraordinar. Uşa din stînga clădirii pîrîia, cu zidul întreg, subt opintirile grandioase ale unui popor fenomenal. Filaretul, Oborul, Gara, Filantropia şi alte vestite margini şi suburbii bucureştene îşi trimiseră bravii lor reprezintanţi. In gloata deasă ca o alifie sau ca un magiun, se zbăteau tragic tipurile vechi ale Capitalei în portul lor de mustaţă, de neg cu păr şi de cercel în ureche — disperate. Am auzit stri» gătul « îmi iese sufletul» zis cu o violentă sinceri* tate. Cetăţenii se înghionteau şi mergeau de*a*ndă* ratele. Deosibeai în jurul cămililor, care puneau ostroave cu moţ în viermăria publicului, breslele şi meseriile, care strîmbă pe om şid aduce dintr*o
49
încheietură oareşicare. Frizerii, tîmplarii, onoraţii dricari, au pentru Shakespeare un cult nemaipo» menit. Şi în acest norod erau şi soldaţi artilerişti, care*şi dădeau toate ostenelele, şi ei, să ajungă în rîndurile dîntîi. în timpul reprezintaţiei aceşti en< tuziaşti vor face adeseori o gălăgie atot$tăpîni< toare. Se vor persecuta îndeaproape. Vor rosti cuvinte sacramentale, triste pentru auzul lojilor în care sticleşte monoclul. Unii din ei vor ţipa chiar actorilor de pe scenă, într<o clipă de şoapte şi de taină « mai tare » ca la întrunirea lor pe culori.
Hamlet e într<adevăr un vechi amic al bucureş» tenilor. El a fermecat întodeauna. .. Cu Contele de AfontaCristo, cu Piticul de pe bulevard, şi cu Ocolul pămîntului în optzeci de zile, Hamlet alcă< tuia un şir de miracole care trebuiau neapărat cu» noscute. Cine nu văzuse pe Hamlet trecea în uliţa lui de mitocan. De două ori se duceau la teatru — la Paşti şi la Crăciun, şi atunci trebuia, cel puţin o dată să se reprezinte dacă nu Curcanii lui Ven» tura, cel puţin HamleUul lui Shakespeare.
îmi amintesc că băieţii de băcănie începuseră, servind icre de crap, o « ţuică la domnu » să in» toneze ca Nottara, să se vaiete ca dînsul, s㻺i frece vocea cu asprime şi tremolo, de coşul gît» lejului. Uneori surprindeai, pe lîngă salamuri şi « varnavici» sau chiar « camavici» — un func» ţionar comercial cu faţa verde, în atitudinea lui Nottara, cînd striga Ofeliei: «La mînăstire!» Domnul Ranetti încă nu găsise pe acel nimerit «Tu bei ori nu tu bei», cu care artistul Brezeanu se exprimă, în faţa unei butelii desinate, pe en« glezeşte.
Pentru mine, bucureştean, din nefericire — o zic pentru ieşeni — revenirea lui Hamlet mi»a deşteptat un rînd întreg de imagini, care, nobile sau vulgare, fac parte din patrimoniul sufletesc, şi care, oricum ar fi ele, îţi plac fiindcă au fost cîndva
şi ele. . . Ion Bacalbaşa a trezit, din repertoriul socotit înmormîntat, o sumă de piese, la care, te miri cum direcţia renunţase, ca de pildă acel Amor şi viclenii al lui Negruzzi, atît de curios cu limba lui şi cu versurile<i albe, şi de la care încoace li» teratura română a făcut, niciodată nu se vede mai bine, o sforţare de literarizare profundă.
N»o să ne mai apucăm să povestim istoria prim ţului Hamlet, asupra căruia Jules Laforgue a scris o pagină minunată de povestire.
Noutatea zilei este interpretarea domnului Bu< landra, care aduce în acest rol plastica elastică şi fină a unei siluete de efeb, cu dezavantajul totuş, al figurii, fără de profil. Scena duelului e frumoasă pentru cele două corpuri tinere, armate de două zvelte florete. Şi pretutindeni în definitiv, pasul, mişcarea şoldurilor, aplecarea pe un braţ, ridica» rea mîinii, au favorizat în special pe domnul Bu< landra.
însă acest actor a dat o interpretare prea mum cită şi săltăreţ frămîntată — şi agitarea lui, potri» vită uneori în genere, nu corespunde înfăţişării li» terare din text. De altfel, părţile adînci ale cuvîn» tării lui, sau nu le înţelege sau le»a jertfit grabei. Hamlet are unele cuvinte care spuse întrmn anu» mit fel trebuiesc să dea senzaţia unei vaste zări, şi o suspensie religioasă în cugetare. Mai pe toate acestea domnul Bulandra le»a lăsat pe rîndul al treilea şi s<a preocupat în special de gimnastica gesturilor.
Dimpotrivă, domnul Nottara este prea placid şi nu lasă impresia de nebunie voită, ca tînărul său urmaş. însă domnul Nottara pricepe mult mai bine miezul unei rostiri şi ştie să scoatăm lu» mină filozofia prinţului melancolic. Ceea ce face că trebuiesc văzuţi amîndoi. Ar mai lipsi poate şi un al treilea, un Hamlet»Soreanu, care ar împlini şi mai bine simetria nuanţelor. Ideea de a se juca.
precum se zvonise, de către patru actori, rînd pe rînd, rolul lui Hanilet are o deplină justificare la rampă.
Traducerea însă, aceeaş ca pe vremuri, o tra< ducere şi şcolărească şi urîtă, textul, dezonorează două literaturi deodată: pe cea engleză dimpre» ună cu cea românească. Prea numeroşi nu vor fi nici azi bunii traducători, ba mi s<ar fi spus chiar că sînt foarte puţini. Se scrie însă într<o limbă cu sens astăzi, capabilă de orice expresie şi totodată bine ajustată, solid împietrită şi a venit poate mo» mentul ca scriitorilor noştri să li se încredinţeze sarcina de»a traduce în pagini definitive opere cla» sice, atît de masacrate pîivaioi.
1912
EXODUL ARTIŞTILOR
Se petrece în teatrul nostru acelaş lucru ca şi în presă, unde mai niciun ziar nu se poate lăuda că a format un rînd de colaboratori şi că<i întreţine în legăturile de colegialitate şi de prietenie care ajută şi înşilor să se razime, şi ideilor să se adîn< ceaşcă şi să se precizeze, şi presei în general să<şi ridice nivelul. Ziariştii sînt nişte simple instru» mente, în genere fără convingeri, fără perseve» renţă, pe care îi închiriază, de bună seamă, mun< cind cu ziua, cu luna, cu anul, pentru un steag care nu este al lor, şi fără niciun dor. Prea puţini sînt aceia pe care mai mult împrejurările decît o regulă, bau adunat cîtăva vreme launloc.
E, desigur, un rău fel de<a înţelege chiar inte» resul mişcărilor puse la cale. Cu o indiferenţă egală direcţia unui ziar angajează sau congediază un redactor şi avem pilde de ziarişti care întrrnn singur an de zile au trebuit să slujească trei şi patru concepţii politice deosebite. Ziaristul nu se vede legat prin nimic de casa în care lucrează din întîmplare.
Artiştii, în acelaş fel, pribegesc de la un teatru la altul, şi compromit din punct de vedere artistic însăş meseria lor.
Azi în Bucureşti teatrele sînt trei la număr: e Naţionalul, singur, bine şi durabil stabilit, care dă actorilor lui, cel puţin în parte, garanţii. E Tea< trul «Davila», unde actorii se duc şi de unde ies,
cîte un cîrd deodată, în anume epoci. Şi mai e Teatrul «Comoedia», cu o administraţie exemplar de orientală, care excelează să nemulţumească pe cei ce vin în atingere cu dînsa.
Teatrul «Davila» pierde acum pe domnul Rado* viei, ca să pomenesc numai de unul. Teatrul «Co* moedia», care pentr<un noroc inexplicabil şi ne* meritat a putut reuni cîteva talente reale, e pe punctul de*a pierde, afară de Manolescu, pe toţi ceilalţi mai buni din trupă, care se îndreaptă că* tre Naţional, unde şi trebuie să se găsească actorii cei mai de merit.
Nu*i de mirare dacă unele teatre merg atît de rău. Casele industriale cele mai productive sînt acelea care în recrutarea personalului şi intere* sarea progresivă a colaboratorilor adoptă o normă de altruism şi dreptate. în unele fabrici ciocanele cad ca un răsunet de veselie şi cordialitate: acolo lucrătorul şi patronul au interese comune şi fie* care visează la perfecţionarea, la extinderea uzinei.
Viaţa în definitiv nu*i un lucru atît de dispre* ţuit îneît să ţi*o împrăştii tuturora, iar pe lîngă înclinarea specializării minuţioase, omul caută din fire organizarea şi dependenţa onestă, în care el se întăreşte şi se dezvoltă.
E de prevăzut că în curînd toţi actorii de talent se vor găsi grupaţi la Teatrul Naţional. . .
1912
SOMERSET MAUGHAM: AMICUL JACK
O seară veselă, un hohot sănătos de rîs. Inimile care pot rîde des cam seara aceasta pot atinge mult mai bine bucuria morală, propovăduită aiu* rea de instinctele de rasă. Cel ce rîde se bucură mai bine şi mai frumos, trăieşte mult şi iubeşte.
De*o castitate deplină, comedia, tradusă cu di» băcie, îşi scoate efectele dintr*alte întîmplări decît ale căsniciilor infidele. E un fel de poveste extra» ordinară, o aventură turbată, cum place şi gustului rafinat şi viteazului suflet popular. Senzaţiile umo* ristice de calibrul glumelor lui Twain şi Allais se<mperechează cu emoţii a la Conan Doyle. Un decor îmbelşugat şi studiat, o lume fastuoasă, ma< rem număr şi poze, în parte comică şi todeauna foarte interesantă. Piesă armonios jucată, personaje bine împletite, împletitură fină şi trainică totodată.
E*adevărat că piesa începe şi sfîrşeşte întîi cam arbitrar, apoi cam alăturea cu ce te»aşteptai; eşti pregătit pentru o dezlegare fenomenală şi mult mai delicios absurdă.
Aş simţi plăcere să povestesc istoria prietenului Jack care, pe cînd într»un sanatorium din Bucu» reşti îşi da sufletul bietul Petre Liciu, cucerea sala Teatrului Naţional în persoana desfătătoare a dom* nului Livescu.
Dar e o plăcere pe care trebuie să o amîn pentru viitor.
1912
H. KISTEMAECKERS: LA FLAMBtE
I s«a zis în româneşte « Văpaia » şi s*ar putea să nu fie o traducere prea greşită, mai cu seamă că dicţionarele trebuie să o recomande. Văpaia face din foc o parte; la jlambee e focul întreg. Dar de ce nesam întîrzia?
Povestirea ce s>a trăit pe scena Teatrului Mo< dern, întno tăcere deosibit de atentă din partea unei săli îndeobşte foşnitoare, lasă impresia dorită, chiar asupra unui public cu educaţia îngrijită, ca acela din loji, unde în timpul spectacolelor se vorbeşte cel mai mult. E o piesă de două ori inte* resantă şi un fel de piesă dublă. Motivul de dis< cordii dintre cei doi soţi e original şi frumos; cu totul străină, şi pricina restabilirii iubirii între ei e originală şi frumoasă.
Colonelul Feld s<a căsătorit, cred că în Mada< gascar, cu femeia inteligentă, iubitoare şi gravă care ba păzit, bolnav de friguri, treizeci de zile, la căpătîiul patului, ba îngrijit şi s<a îndrăgostit de dînsul. Idila aceasta, subt aripa morţii întrece în gingăşie idilele din boschet şi capătă un caracter de durată şi o însemnare simbolică.
Cînd se petrec cele ce vor veni, soţii Feld sînt găzduiţi în hotelul baronului de Stettin. Colonelul supraveghează lucrările de întărire ale unui fort excepţional de însemnat. Surprindem o discuţie de la bărbat la bărbat între colonel şi ministrul de justiţie Beaucourt, deputatul localităţii, găzduit şi
*
el în casa primitoare a baronului. Ministrul iu* beşte pe femeia colonelului cît şi colonelul; nu* mai că femeia nu mai îşi iubeşte soţul — sau mai bine zis îl urăşte fiindcă îl iubise prea mult. Ger* menul acestei îndepărtări de soţ e firea violentă şi crîncenă a acestuia. Colonelul, cum spune Beau* court, şi*a privit soţia ca « o pradă de război ». O pradă însă de care colonelul nu înţelege să se despartă cu niciun preţ. E într*adevăr violent şi atotstăpînitor în concepţia lui asupra celor ce*i aparţin, şi firea lui a ajuns cu atît mai posesivă, ca să zicem aşa, cu atît mai încleştată şi mai orgo* lios dominantă cu cît colonelul a avut de luptat şi de învins pretutindeni pentru ca să ajungă unde este. Ceea ce nimeni nu ştie şi se va afla foarte tîrziu, este că imboldul neîncetat la oţelirea şi întinderea forţelor lui pînă ce au ajuns dăunătoare propriei sale bucurii, a fost în secret tocmai soţia lui care nu simte cît este de uriaş iubită.
Beaucourt, ministrul, e şi el un om de onoare. Piesa nu*şi scoate savoarea din scenele care com* portă mirosul sufletesc greu şi jalnic al viciului modern. Ea punem rînd şi*n luptă bărbaţi puter* nici, întregi şi respectabili, şi*o admirabilă femeie. Beaucourt iubeşte pe doamna Feld ca să şi*o facă soţie, după ce va despărţim de colonel. Asupra colonelului, negreşit, el împărtăşeşte părerea gre* şită a femeii pe care o iubeşte — era să zic pe care o venerează — şi în duelul dintre dînşii, foarte frumos jucat şi de domnul C. Mărculescu, se vede toată ura lui pentru un militar care*şi terorizează soţia taciturn şi armat cu o mîndrie rece. Beaucourt ameninţă pe colonel că*i va lua soţia şi*l va divorţa de dînsa. Colonelul afirmă că soţia îl iubeşte, că e sigur de asta şi că oricum o va cuceri din nou şi va fi din nou iubit de dînsa. Contrastul dintre siguranţa lui Feld şi nădejdea
/7
inamică a lui Beaucourt e de»o potrivire clasică. Doamna Feld se mai numeşte şi Monica.
La finele actului întîi, după ce toată societatea dispare pe o scară care duce sus, Feld e reţinut de bancherul Glogan. într<o scenă rapidă,mi» nunat jucată de domnul Florea Simionescu, un financiar şiret, foarte subtil, cu un zîmbet plin de curse, aflăm de suma la care se urcă datoriile enor» me, centralizate în mîinile lui Glogan, ale colone» lului Feld. Bancherul, avînd, zice el, nevoie de bani, ar fi pus în circulaţie o poliţă de aproape două sute mii lei, mi se pare.
în actul al doilea. . . Monica aşteaptă, evident pe Beaucourt. . . Intră colonelul. Abia vorbeşte, e palid, tremură. Monica îl goneşte. El cere apă, soţia se duce să»i aducă un pahar. în atitudinea lui moartă ea vede o cursă, un şantaj prin milă. Se revoltă. Scena durează, durează, pînă ce Feld spune că a ucis un om ... pe bancherul Glogan. Glogan era un spion neamţ care propusese colo» netului francez să<i vîndă planurile fortăreţei, în schimbul poliţei ce se va protesta peste două zile.
Suferinţa întoarce pe soţia conştientă, care în definitiv îşi iubea soţul fără să mai ştie, către Feld; — actul lui de bravură şi dreptate o cuce» reşte, ca în Madagascar, încă o dată. Feld îşi dă pe faţă brusc într»un lirism ţinut pîn»atuncea se» creţ, toată iubirea. Cînd Beaucourt încearcă la uşă să intre, el şi pierduse lupta.
Al treilea act e aşteptarea justiţiei, în mijlocul bănuielilor celor din casă, adunaţi cu toţii la un loc. Bănuielile deputatului Beaucourt sînt înteme» iate şi se simte încă de la începutul actului, în lipsa lui, că şi»a îndreptat mijloacele aşa fel încît vino» vatul să nu poată scăpa. Dar în fiorul crimei, care ocoleşte pe cei adunaţi, se vede dragostea soţiei hotărîte şi iradierea senină a conştiinţei pure din pieptul mîndru şi liniştit al colonelului.
J*
între patru ochi cu Monica, Beaucourt triumfă şi el — Feld e un asasin! — dar din apărarea Mo» nicăi înţelege că triumful lui nu mai poate fi decît răzbunător. Scena cea mai gravă este atuncea cînd cei doi bărbaţi se găsesc din nou singuri. Superioritatea voinţei faţă de pasiune apare însă imediat. Colonelul iese învingător. în descrierea « asasinatului » său, pe care o face ministrului de justiţie, Feld vorbeşte de patrie şi se pare că iu» birea de patrie e mai mare decît cea ae femeie, căci Beaucourt, ca în actul al doilea Monica, aprobă omorul şi»l găseşte îndreptăţit. Beaucourt se supune în sfîrşit celui mai puternic şi de unde pornise s㻺i sfărîme rivalul, îl ajută să scape, rătă» cind pentru un scop mai înnalt decît justiţia, cerce» ţările magistraţilor, subalternii lui.
Povestită Văpaia, şi mai cu seamă rău povestită, nu poate da o idee de frumuseţea ei adevărată. Ea trebuie văzută cu domnul Storin, care de data aceasta s»a întrecut şi s«a impus ca un artist de mîna îhtîi. Ne pare cu atît mai bine să o con» statăm cu cît într»o cronică trecută reproşam exce» lentului comedian tocmai ce începe să aibă: varie» tate şi multiplicitate. Doamna Voiculescu de ase» meni, atît de imitativ lăudată, atît de consacrată în roluri cu adevărat rău jucate, împlineşte în Vă< paia unul în care talentul domniei sale bate cu puterea unui talaz masiv.
1912
BUCUREŞTI
Cronica teatrală
Stagiunea trecută a teatrelor din Bucureşti a încetat curînd după scuturarea efemerului liliac şi cortina s»a lăsat pentru ultima oară, în aceîaş ano» timp în care şi pleoapele lui Caragiale s»au închis definitiv . . .
Acum cînd regii, conţii, marchizii şi, în sfîrşit toată curtea suveranilor dramei şi comediei s<au întors în statele lor de chembrică şi carton; cînd unii şi»au îndreptat nişte oase şi alţii şi»au trezit ficatul şi multe încheieturi şuau pus de gînd să joace mai elastic de iarnă, putem să ne întoarcem puţin şi să spunem tot binele trebuincios pentru cele trei luni de vacanţă relativă.
Evenimentul treatral de căpetenie, în jurul căruia s»a făcut atîta zgomot, favorabil adminis» traţiei domnului Bacalbaşa a fost excedentul bu< getar. Situaţia financiară a Teatrului Naţional da» torită în parte atîtor tantieme plătite ca o contri» buţie arbitrară chiar şi de cinematografe, a fost excelentă. Societarii şi»au văzut lefurile mărite şi gratificaţii importante îngreuiau punga lor de vile» giatură. Profesia de « artist », cum îşi mai zic cu generozitate cei mai mici servitori ai artei, nu mai e meseria disprţuită eşi sărăcăcioasă de pe vremuri, cînd actor sau cm de nimic aveau pentru bătrînii noştri aceeaş curioasă semnificare, în vocabular. Publicul nostru s»a spectaculizat şi el, şi caută în teatru emoţiile pe care viaţa, contrafăcută de civi»
do
iizaţia centrelor mari, nu mai e în stare să i/o dea — emoţii false de bună seamă. El se interesează de viaţa actorului ca de un fenomen, caută săd vadă pe scenă, acasă, la berărie, îi cere biografia şid cumpără portretul — şi actorul, un tînăr îndes obşte limbut, sec la minte, suficient de îndrăzneţ şi uriaş de ignorant, simţindmse zeu cînd bea, zeu cînd fumează, zeu cînd joacă cărţi, zeu în automobil, zeu pe scenă, face gesturi pline de în» credere şi ia atitudini de pui de Jupiter imberb. Ca un elefant în juneţe el e vanitos şi gingaş. Te întrebi cîteodată ce poate vorbi atît de mult un domn ministru sau alt soi de persoană gravă, timp de ore şi luni, cu domnişorul acela, scăpat pros> tănac şi vulg din conservator — cu care dumneata nu poţi schimba două cuvinte. Şi tonul de intimi» tate cu care domnul deputat sau ministru, atît de expeditiv şi de mizantrop cînd e vorba de un sa» vânt sau de un artist, cu înţelesul bun al acestui cuvînt, îşi linguşeşte amicul! Unii merg, ca un profesor medic despuiat la faţă de curînd, pînă la a»şi rade de la o zi la alta cîte o barbă abundentă cu mustăţi cu tot, din prea multă admiraţie pen< tru meşteşugul actoricesc. Publicul mare şi mic e fermecat. Actorul, norocul lui, e regele creaţiei moderne.
în ce priveşte pe actriţe, femei în genere « nos» time » şi lipsite de orice talent, aproape nici nud nevoie să insistăm. Protecţiile de care se bucură aceste delicioase domnişoare, dau naştere la tot so> iul de intrigi şi de nedreptăţi şi un director de teatru are a se conduce mai mult de dorinţele protectorilor influenţi decît de nevoile teatrului şi ale aşa<zisei arte.
Deşi umil cronicar de teatru, importanţa mora» lizatoare ce se atribuie spectacolului mi s/a părut întodeauna o glumă lipsită de spirit. Cu toate acestea în teatru, atît cît se face, şi se face prea
61
mult, s<ar zice că mior plăcea şi mie ca altora, care gîndesc ca şi mine, să văd mai multă preocu» pare de artă, mai multă valoare şi mai puţin scan< dai interior. Ţi»ar plăcea să întîlneşti actori, de care, e drept, scena românească nud cu desăvîr» şire lipsită, inteligenţi, demni şi culţi; actriţe pen< tru care rampa să nu fie numaidecît un simplu punct în spaţiu de exhibiţie şi froiiffrou; o parte de disciplină, de bună»cuviinţă artistică; mai pu» ţin cabotinism; o selecţie pricepută; direcţii inde» pendente şi directori independenţi.
Căci dacă teatrul nu răspunde cu acurateţa mă» car necesităţii de a fi bine reprezintat şi de a pune pe fiecare la locul său; trebuinţii publicului de a se distra pentru cît i se cere şi plăteşte, printrmn maximum de interpretare bună — la ce mai poate folosi el?
Totuş teatrul, oricum ar fi făcut, poate contri» bui la dezvoltarea şi a artelor bune, indirect. Faţă de excedentul de beneficii din stagiunea trecută, ar fi fost de aşteptat ca să vedem în două expoziţii de tablouri ce»au avut loc în Bucureşti figurînd carta de cumpărător a Teatrului Naţional; am fi dorit ca direcţia acestuia să puie la modă afişele artistice atît de absente din priveliştea Bucureştilor şi să dea desenatorilor noştri putinţa de a lucra şi de a perfecţiona acest mijloc admirabil de expresie artistică. Teatrul Naţional nu se deosibeşte în re» clama ce şi»o face de nicio casă de comerţ obiş» nuită, condusă de un pielar sau de un pălărier.
Literatura iarăş nu se poate lăuda că a cîştigat în stagiunea trecută lucru mare. E în mintea tutu» rora traducerea înspăimîntătoare a lui Hamlet, fă» cută Dumnezeu ştie de cine şi în ce secol. Cînd literatura noastră a putut da un Creangă şi un Eminescu, o traducere ca aceea se exclude de la sine. Şi totuş s»a jucat cum s»au mai jucat atîtea alte piese, originale sau nu, şi conducătorii tea»
62
trului încă mau simţit nevoia şi datoria de a se na* ţionaliza clasicii străini, încredinţîndu<se opera lor unui comitet de scriitori care să nu<i dezonoreze.
în stagiunea despre care vorbesc, nu o dată am regretat că în locul unei comedii oarecare n»am ascultat un curs frumos de istorie, cu adevărat instructiv, o conferinţă asupra artelor şi filozofiei; o lecţie experimentală de ştiinţi naturale — care niciodată, la nicio vîrstă, nu te pot lăsa indiferent. Pînă la înfăptuirea acelei universităţi artistice în care cursurile să fie întrerupte, seara, de antracte muzicale, va trece însă vreme şui bine să punem punct.
Stagiunea cea nouă a Teatrului Naţional debu< tează, ca un omagiu memoriei lui Caragiale, cu reprezentarea pieselor lui. Dar de această « Săptă* mînă a lui Caragiale» vom vorbi în notele noastre viitoare.
Nu vom sfîrşi introducerea de faţă la stagiunea ce începe, fără ca să salutăm aici munca dîrză şi destoinică a unui bărbat extrem de modest, obscur pentru public şi care timp de treizeci de ani a fost viaţa, inima, inspiraţia şi gustul — fără ca* lambour — al Teatrului Naţional. O piatră care rămîne, cînd multe ape au trecut, scoţînd la su* prafaţă şi scufundînd directori de o zi sau de o săptămînă, unii pricepuţi, alţii zadarnici, domnul Gusty nu s<a clintit dintrmn loc în care nimeni nu bar fl putut concura.
£ un om în plină maturitate, cu o înfăţişare mai degrabă de agricultor decît de artist şi care pare mai puţin decît este. Treizeci de ani pierduţi sau cîştigaţi — cine poate spune? — întrmn me< diu atît de pernicios însuşirilor fundamentale ome* neşti, nu bau infatuat, atunci cînd un singur an de teatru face dintrmn absolvent al Conservato* rului un personaj orgolios nevoie mare. Domnul
Gusty e tot atît de simplu, îmi închipuiesc, ca în ziua cînd pentru prima oară a bătut — cu cîtă timiditate, Dumnezeule! — în uşa din dos ca să fie primit în teatru. De atunci zi cu zi şi oră cu oră, gîndul lui nu s»a dezlipit de scenă, activi» tatea lui n»a cunoscut decît o ţintă: perfecţionarea spectacolului, şi Teatrul Naţional de astăzi se poate spune că e opera domnului Gusty, a acestui bărbat blînd şi primitor pentru toţi, sfătuitorul de» butanţilor şi sprijinul de fapt al directorilor, atît de trecători şi nu todeauna exagerat de pri» cepuţi.
Celelalte teatre, nu»mi aduc aminte să ne fi adus ceva nou, înnainte de vacanţă, afară de jocul pasionat şi dogoritor al doamnei Pruteanu, din iaşi, din Dama cu camelii. Noi care am văzut»o jucînd pentru întîia dată, precizînd cu putere şi cu conture de văpaie anume senzaţii şi sentimente slăbind pe alocuri dar neîncetat în posesia unui temperament adevărat, am crezut că ne dăm sea» ma cîte glorii de scenă ar fi întunecat doamna Pru» teanu, dacă în loc să pîlpîie la Iaşi, oraş mai mult de filozofi decît de spectaculişti, ar fi venit să ardă în Bucureşti.
Pe timpul vacanţelor spectacolele s»au redus la sălile şi grădinile de cinematograf, ieftine, intere» sânte şi rapide. Albume vii şi variate, filmele fac uneori cît o carte documentată şi au asupra ori» cărui alt gen de spectacol avantajul de a putea urma fantezia gîndirii şi de a face imposibilul po< sibil. Numai că cinematograful s»a stricat în timpul din urmă prin introducerea teatrului în film şi în special a dramelor care nu pot fi gustate decît pe scenă, atunci cînd are un domeniu, de exploatat, fără margini, în comedia fantastică; în ştiinţă, în industrii, în priveliştea naturii.
04
Ba dacă nu mă înşel o încercare de teatru de vară a fost la « Comoedia », închinată plăcerii de a fi director a domnului Eftimiu Victor, care a făcut încercarea, mediocru reprezintatâ, de a pune scena în serviciul pornografiei groase, şi s*a dis» tins, în cazul cu Cobzarul domnişoarei Elena Vă* cărescu, ca un arivist puţin îmboldit de scrupule şi lesne uitător de datoriile unei bune creşteri. în schimb revista domniei sale, în care au figurat nu* mai persoane inofensive, fie prin neînsemnătatea lor, ne puţinul caz ce*l fac de un autor ca domnul Eftimiu, a evitat să considere evenimentele, căci spectacolul ar fi comportat, ca orice revistă, bună sau proastă, aluzii politice. Ori genul autorului nostru e tocmai acea neutralitate de eunuc, care permite ca lucrările mediocre să<şi alcătuiască din toate părţile un public, iar autorilor, incapabili de a determina o iubire întreagă şi o ură crîncenă, în acelaş timp le asigură numai « simpatii».
Altă serie de spectacole de vară a avut loc, cu artişti de la Teatrul Naţional, spre finele lui au. gust, în grădina « Blanduziei». Piesa cea mai valo* roasă din cîte s*au prezintat acolo a fost, nea* părat, Manassc, care a dat loc, pe vremuri, la atîtea discuţii, care mai poate fi discutată şi azi, dar care poate triumfa cu oricîte atacuri.
Martasse, îmi dădeam seama, în timpul cînd se juca, poate figura în repertoriul oricărui teatru din lume, fără să piardă nimic în vecinătatea pieselor care rămîn. Se vede îndată că e munca mai mul* tor ani de observaţie, de gîndire şi de superioară voinţă; e o pagină de teatru concentrată, vigu» roasă. Şi autorul acestei capodoperă, era să zic, — e tot atît de puţin jidan ca şi valah, daţumi voie să o cred cu convingere. însuş Manasse admira* bilul bătrîn, care moare învins de violenţa splen* didă a vieţii, e prea profund senin ca să poată fa nu* mai evreul habotnic pe care ni*l înfăţişează piesa.
Egoismul lui e zdrobit neîncetat de luminişurile geniale ale cugetării lui şi întunecat de reflexul intermitent, dar tare, al undelor de credinţă în care ar voi să<şi aşeze temelia. Manasse e asemă» nător cu muntele etern din care curg în rîpă iz< voare negre şi albe, oricît ar crede, în indiferenţa lui necesară, că ia seama la pîraie. Ronetti»Roman a cedat, s»ar zice, tendinţei de superiorizare, care forţează mîna scriitorului, îndată ce se ridică să atingă claviatura de sus a sufletului omenesc.
Personajul care iese însă mai mult la iveală în Manasse decît toţi ceilalţi, este misitul Zelig Şor, pentru care s<ar zice că a fost îndeosebi scrisă această piesă de mare preţ. Domnul Toneanu a fost un misit minunat de cuşer. Domnul Nottara care juca pe Manasse măreţ, hieratic, reuşind să redea expresia de veşnicie a lucrurilor de piatră. N'aş putea defini expresia de respect şi de glorie pură ce ţi<o dă acest adevărat artist, care e şi un bărbat, în toată puterea cuvîntului, cu accepţia lui de om.
Ceilalţi şi în special femeile au jucat mai mult sau mai puţin ca oricine şi ca orice actor.
In cursul vacanţei compoziţia trupelor de teatru s<a schimbat şi una din aceste trupe şi<a schimbat şi numele Trupa domnului Davila se numeşte de aici înnainte «Mărioara Voiculescu » după nu> mele antreprenoarei actuale a sălii de Teatru Mo< dern. Nu ştim ce vor cîştiga afacerile prin retra* gerea domnului Davila din teatru; teatrul pierde însă pe cel mai abil şi mai divers director, pierde o inteligenţă care mie unuia îmi displace înnafară de teatru, şi pierde pe singurul organizator cu gust şi autoritate artistică, de spectacole — şi do* rinţa noastră ar fi ca domnul Davila să se întoarcă la direcţia Teatrului Naţional. . .
66
Faţă de trupa de dramă a doamnei Voiculescu, o trupă de comedie s<a înjghebat la « Comoedia ». Zic s<a înjghebat din pricină că trupa a trebuit să fie refăcută de mai multe ori în parte, pînă să se ajungă la un număr de actori care ştiu să<şi res< pecte angajamentele. în genere, un actor se anga/ jează, cu o uşurinţă minunată, la cîte două teatre deodată, ia bani deopotrivă de la amîndouă şi în urmă. . . alege, sau se angajează în o a treia trupă . . .
Teatrul« Comoedia » prezintă anul acesta garanţii de seriozitate deosibite de cele din stagiunea tre* cută şi s<a înţeles mulţumită noilor organizatori, maţ bine rolul în spectacolele bucureştene.
Trupa «Voiculescu» va debuta cu Le grartd soir. Trupă « Comoedia » cu Le petit cafti.
1912
I. L. CARAGIALE: NĂPASTA
Din toaţe piesele reprezintate pînă azi, reţinem, pentru armonie, mai ales pe aceste două. Ne place să rostim laolaltă Caragiale şi Ibsen. Apoi nici nu ne simţim obligaţi să dăm la finele lunilor, într«o publicaţie ce nu mai e ziar, lista tuturor pieselor jucate, bune sau rele. Libertatea impresiilor ad< mite libertatea preferinţelor, greşite poate dar sin# cere desigur.
Domnul Bacalbaşa a ţinut să aducă un omagiu de şapte zile Maestrului pierdut pentru oameni, de curînd, şi odată «Săptămîna lui Caragiale» mîntuită, piesele lui au revenit şi după aceea ca o prelungire a unui regret de toţi încercat, şi se mai prezintă şi acum.
Povestea cu Năpasta se petrece pe scenă, într<o circiumă de sat, la vreo nouă ani după crimă. . . Dumitru, care zace de«atunci într«un pămînt, un< deva, departe, în dosul bisericii, e totuş de faţă, în umbra odăilor şim sufletul celor vii. Unul din aceştia e nevasta lui, Anca, femeie crîncenă şi fru< moaşă, careta urmat să4 iubească şi mai dîrz, ca o fiară, cu amintirea morţilor. Cellalt e soţul ei de azi şi ucigaşul lui Dumitru. Dragomir e un ţăran pasionat şi violent, în care remuşcarea suungropat şi se clatină, ca un stîlp.
El a ucis pe Dumitru într>o zi de dragoste şi de nădejde, ca său răpească femeia ceu era scumpă şi Iui. în lupta cu el, îngenuncheat şi în agonie,
68
Dumitru ha muşcat de*o mînă. Tăvălit în somn de remuşcarea furioasă şi disperată a nopţii, vi* sează adeseori de*atunci încoace că un cap de mort, în dinţii căruia se zbate şi strigă, îl mai muşcă din nou, de rana veche.
Timp de nouă ani de zile iubirea Ancăi şi iu* birea lui Dragomir au vieţuit la un loc, ea iubind pe mortul, el iubind*o pe dînsa, cu o putere iden* tică. E în această depărtare şi izolare tainică, a doi inşi culcaţi alături, cu capul pe*aceeaş perină, o dramă uriaşă. Bărbatul nu se poate bucura de po* sesiunea întreagă a femeii pentru care, ca să fie a lui, a şi ucis. Dragomir nu*i un asasin, un cinic, e un om cu frica lui Dumnezeu, şi de sufletul său, tîrît în beznă de*o năzuinţă omenească irezistibilă, între aceşti soţi, care luptă, unul cu altul, în două feluri deosibite, se strecoară, noaptea, şi Dumi* tru. . . Anca ştie cine a omorît pe Dumitru, dar aşteaptă de nouă ani în şir, prilejul cel mai bun ca să*şi răzbune. In circiuma lor, Anca îşi sur* prinde bărbatul întrebînd pe învăţător cum e le* gea; căci Iui i se pare că o crimă, mărturisită după zece ani, se iartă. L*o ierta ea, legea, Anca însă nu vrea şi nu poate să*l ierte. O altă femeie, mai subţiată, care ar fi citit romane şi ceva literatură, nu numai c*ar ierta pe Dragomir, dar tocmai în numele jertfei săvîrşite pentru dînsa, bar iubi mai mult decît pe un bărbat normal şi temperat. Ego* ismul Ancăi, ţărancă şi primitivă, e mai sălbatic şi mai mare şi pare aproape moral.
După o scenă de remuşcare agresivă, bărbatul pleacă într*o seară să bea la « circiuma popii» şi Anca, rămasă singură, aude în oblon o bătaie străină. Intră Ion nebunul, de scăparea căruia, din ocnă, citise mai devreme învăţătorul şi despre care Dragomir afirmase că zădarnic fusese bătut pînă la nebunie şi închis, căci mare, ştie el, nicio vină. Ion ispăşea, vezi bine, crima lui.
« Mhe foame », se plînge nebunul, — « dă<mi ceva să mănînc ». Tonul cu care rosteşte domnul Brezeanu aceste cuvinte şi se mărturiseşte nebun e de<o intuiţie genială.
Ion povesteşte cum plecase din ocnă cu doni» ţeîe la apă, pe care le uitase la izvor. O veveriţă, trimisa de Maica Domnului îi ieşise cu ochii jucă< tori înnainte, făcîndu>i semn să vie şi Ion se luă după dînsa, hipnotizat de chemarea cerească, o urmă toată vremea pînă ce veveriţa pieri şi el rătăcind drumul se întoarse în satul lui, fără să ştie, şhn cîrciuma de pe vremuri, a mortului Dumitru.
Anca pricepe intenţiile destinului; opreşte pe Ion acasă, îl culcă într<o odaie din fundul cîrciu» mii. Ea îşi va ucide Ia noapte soţul, — a venit ceasul — şi vina va cădea iarăş pe nebun, care tot e nebun şi la ocnă. . . După întoarcerea lui Dra< gomir beat, acasă, care mai bea o oală cu vin şi mărturiseşte Ancăi, că într/adevăr o să plece a două zi dis*de>dimineaţă în lume poate pentru o lună, poate pentru două sau trei şi poate pentru un an, şi după culcarea lui, Anca se pregăteşte săd ucidă. Şi poate că har fi ucis în somn cu toată hotărîrea ei din urmă, care adaugă la plecarea răz* bunării şi la greutatea pedepsii, de<ad face mai bine să sufere întîi şi s㻺i dea seama că are să moară treaz, cum murise şi Dumitru, cu oftatul plin de văpăile vieţii. Dar Dragomir se deşteaptă şi fuge din pat în circiumă strigînd, unded aş* teaptă ironia rece şi sfîşietoare a Ancăi. O senzaţie mare de singurătate şi de blesteme. Năpasta nu e a lui Ion, sau a lui Dumitru, sau a lui Dragomir, sau a Ancăi. Năpasta e<a tuturor; e atmosfera to< tală a împrejurărilor; jugul comun. Atunci iese din odaia lui şi Ion, căruiau este foame. . . şi dă cu ochii de Dragomir. . .
7°
Subiectul e de altfel prea cunoscut şt descrierea noastră nu urmăreşte atît scopul de»a face un re» zumat cît de»a sugera oareşicare nuanţe, cu nepu' tinţă de cuprins în adîncime. Pe temeiul Năpastei mai e loc de»o carte întreagă, interpretări, note psi< hologice şi digresii. Să ne mulţumim a ne aduce aminte că Ion nebunul se omoară halucinat de Maica Domnului şi că Anca, subit inspirată, îşi învinovăţeşte, de moartea nebunului, bărbatul, pe care ît dă pe mîna justiţiei.
Pe tîngă multe alte lucruri plăcute şi bine în» chegate, este cîte o scriere, nu ştim cum am putea zice, centrală. £ o categorie de asemenea scrieri. Caracterul lor comun pare aho viaţă înzecită decît în realitatea literară.
Cercetarea lor e singură profitabilă, dar profita» bilă oricînd şi orişicui. Scrieri generatoare, ele de» termină o calorie intelectuală intensă. în ele nu mai interesează faptele, desfăşurarea lor şi nici chiar, aş cuteza să spunem, ideile; şi niciodată nu ţi»ar veni gîndul să le judeci; chiar simplul act al aprecierii entuziaste se pare a fi înnafară de meto* dologia lor, dacă se poate spune. Acestea se suferă, nici nu se admiră. Ele apelează parcă la nişte făcui» tăţi chintesenţiale străine şi dezvoltă dimensiunile secrete ale percepţiei. Oricum, sînt multiple, varii şi pline de resorturi. Impresii de felul acesta ne face şi Năpasta.
Interpretarea scenică a celei mai puternice drame româneşti a fost în ce»l priveşte pe domnul Rado» viei, numai admirabilă. Foarte rar se poate întîlni pe o scenă de teatru, un talent atît de inteligent, atît de necondiţional, atît de felurit. în rezervorul temperamentului său sînt profunzimi pentru un viitor excepţional de darnic.
Dragomir a mai fost jucat, bine, neapărat, de domnul Petrescu. în ce priveşte pe doamna Bîr» san, în rolul Ancăi, foarte multiplu şi compus din
iieaşteptări disproporţionate cu puterile femeieşti din teatrul nostru actual, nu ne putem împiedica de<a felicita«o pentru voinţa şi studiul amănunţit al personajului său.
1912
H. IBSEN: UN DUŞMAN AL POPORJJLUI
Satisfacerea cu care părăseşti spectacolul ibse» nian e asemuitoare cu sentimentul de înnaltă pu» tere morală, după o contemplare de»o duminică, între fîntînile şi rîpile naturii. Marele număr al scriitorilor îşi caută inspiraţia în matca de şes, li» niştită şi sigură; puţini întreabă chiar izvorul gîn» dirii. Ibsen pare că<l captează. în literatura lumii acest norvegian, aspru ca un sfîrc de pisc, e un fel de Evanghelist. De»o măduvă de aur îi sînt cuvin» tele pline, iar tăcerile lui au obscuritatea străvezie a unor mistere. La vocea lui de zeu muncitor, cu palmele împietrite, imaginile trezite în universul sufletesc sînt nenumărate.
Cu Ibsen teatrul ia o înfăţişare de catedrală. Cît sîntem de departe de aşa»numitul teatru modern şi de bibelourile lui, de sufletele lui măruntaie, de domnii şi doamnele lui, de»atîtea stafii mici ale vieţii false şi maladive din capitalele mari, pline de»alt» mintreli de biserici. Această lume liliput mişună la picioarele cîte unui Christ izolat.
Pentru cei care sînt la frîu par aduşi să puie piciorul pe cîte un vierme şi totuş îl cruţă, specta» colul de astă»seară, Un duşman al poporului este o recompensă şi un îndemn viguros.
Din zori şi pînă noaptea tîrziu, sunetul aurului ne umple auzul. Viaţa noastră ajunge un fel de aparat de tipărit bancnote. Unii trebuie să cîştige ca să se hrănească; alţii averi şi moşteniri. O piesă de Ibsen îţi aduce aminte că omul mai poate lupta
71
şi pentru altceva şi că în loc să fie expresia unei efigii pe metal, poate fi edificiul unui curaj, forma unei idei, semnul unei năzuinţe. îţi aminteşti, ori» cîtă jertfă ţi s»ar cere, că neatîrnarea poate fi şi un scop în viaţă, că e în orice caz un mijloc de energie şi o şcoală de superiorizare.
Se pare că gîndirea politică se face din ce în ce mai democratică şi»i un efect, probabil, al vulgari» zării culturii. Poporul vrea să inunde monarhiile şi să le răstoarne; monarhiile se democratizează în acelaş timp şi ele, şi adoptă un nivel. Ibsen nud un democrat. Cu toată desfăşurarea lui revoluţionară el proclamă superioritatea de fapt a minorităţilor, şi în Un duşman al poporului, cînd încheie cu ultima lui « descoperire», că omul singur e şi cel mai puternic şi că oricum învinge, încrederea lui o are monarhia, o monarhie valoroasă de bună seamă, prin intelect.
Puterea singuraticului e de altfel reală şi fraza lui Ibsen poate fi dată, în individualismul ei fer» mecător şi tenace, ca un axiom. Cel singur econo» miseşte de altfel tot ce pierd ceilalţi, toate aceste vase comunicante, toţi cei grupaţi ca nişte afluenţi. Apoi singurătatea e o îngrăşăminte a gîndirii, e noaptea caldă a solului, în care poate germina pă» durea, concentrată într»o singură sămînţă.
Lucrurile se petrec într»o societate civilizată, subt regimul proprietăţii mici, o societate în care oamenii sînt cetăţeni egali şi deliberează laolaltă. Distanţa dintre autoritate şi popor s»a micşorat. E momentul social în care proletarii de ieri, victo» rioşi, s»au instalat Ia burghezie. Alianţa lor inevi» tabilă, cu adversarii de pîn»atunci, s»a cimentat. O societate prosperă, aducătoare de parale, o viaţă de solidaritate prin alişveriş. . . Morala firească a inşilor care o compun este: cît mai multe beneficii prin toate mijloacele.
74
Primăria oraşului patronează nişte stabilimente de băi, cît se poate de vizitate şi de productive pentru acţionari. Din firimiturile acestor bucăţi grase trăiesc însă şi proprietarii, gazdele şi, în sfirşit mai tot oraşul. Strîns legaţi prin aceleaşi in» terese, cetăţenii şi bogaţi şi mai săraci, formează o lume supusă unei discipline comune şi dogmei «Taci din gură».
Băile însă sînt otrăvite de scurgerile şi infiltraţi» unile murdare ale tăbăcăriilor dimprejur. Docto» rul băilor, Stockmann, un idealist şi un naiv, prinde de veste şi comunică municipalităţii primejdia la care sînt supuşi vizitatorii. Primarul este frate cu dînsul. Unul din tăbăcari, Morten Kul e însuşi tatăl soţiei sale. Băile trebuiesc refăcute, cere me» dicul. Băile sînt excelente, răspunde primarul şi prin gura lui înţelepciunea, adică interesul locali» taţii. în loc să se înţeleagă, fraţii se dezbină. Luat de un avînt de cinste, care contrastează cu senti» mentul mediului său, şi mai puternic decît necesi» tatea vieţii şi a legăturilor de familie, şcoală de prudenţă şi laşitate, doctorul pregăteşte un raport ce se va publica în Curierul poporului, organ al de» mocraţiei şi nădăjduieşte să tragă lumea în partea onestităţii lui şi»a interesului moral. Siguranţa cu care iese la luptă împotriva chiar a neamului său, îl face să se bucure şi să spere ca un copil.
într»un act petrecut în redacţia ziarului demo» crat, ni se dă imaginea sufletească justă a demago» gilor politici şi»a pigmeismului din presă. Redac* torii răzvrătiţi, ai cotidianului popular îşi datoresc fiinţa ideilor, dar de fapt aşteaptă slujbele şi sinecurile pentru care s»au înregistrat întnun partid de rectificare. Entuziasmul redacţiei la sosirea doc» torului Stockmann, care îşi dă raportul la tipar, nu are margini. Campania de presă ce are să ur< meze în ziarul lor, plin de idei dar fără colabora» tori de valoare, înnebuneşte pe director de bucurie,
7/
politician mărunt, în căutarea unei situaţii bănoase.
După plecarea doctorului, vine la redacţie fra* tele lui, primarul. Onoarea ce li se face redacto* rilor întrece speranţele lor. Cutremuraţi pe scaune, ei sar întru întîmpinarea primarului, linguşitori şi domestici. Cinstea de an lua bastonul şi şapca din mînă şi*a rezervat*o directorul, un bun valet la toate. Efectul acestei vizite este că articolul docto* rului va fi aruncat la coş, pentru a se publica în locul lui, a doua zi, un comunicat cu care părin* tele oraşului venise în buzunar . . .
E prima decepţie a luptătorului. Decepţiile se vor înmulţi numaidecît, însă nu ca său doboare energia dar ca s*o alimenteze, pînă ce în sfîrşit savantul şi vizionarul se va găsi singur în faţa ora* şului întreg, cu care va avea să lupte. E poziţia clasică a viitorului faţă de prezentul realităţilor.
Medicul va vorbi însă poporului cu orice preţ. Dacă niciun tipograf nu primeşte să*i tipărească raportul, ei bine! va face o întrunire publică. El e sigur că poporul îl aşteaptă şi că*l va înţelege. Dar
Î'retutindeni i se refuză o sală pentru adunare, ntrunirea are loc în casa căpitanului de vapor Horster, unde sînt convocaţi cetăţenii. Printre dînşii vine şi. .. primarul, care, fireşte, ia comanda ma* nifestaţiei, şi previne pe cetăţeni că fratele său, doctorul, nu merită încrederea lor. întrunirea se sfîrşeşte cu huiduirea oratorului, care*i declarat de către toţi concetăţenii lui de «Duşman al po* porului». Părăsind sala, mulţimea manifestează sub geamurile doctorului şi i le sparge cu pietre.
Momentul pe care Otto Stockmann îl suportă neclintit este cel mai penibil pentru un om con* ştient şi cinstit. Denaturarea cu intenţie şi mai ales cu sinceritate, a gîndirii, e deznădăjduitoare; te vezi în faţa unor oameni cu totul în nestare mo* rală de*a te putea crede şi pricepe. E un moment suprem în viaţă şi care te poate decide brusc la o
conduită în contradicţie absolută cu principiile ce ţi»au fost sfinte pînă atunci.
Doctorul biruieşte însă încercarea şi va lupta de acum împotriva tuturora — şi va învinge.
Sala Teatrului Naţional, lucru excepţional, era plină. Se vedeau mulţi ofiţeri în public. Simpto* matice au fost aplauzele cu care primea sala invec» tivele doctorului împotriva politicianismului şi a mijloacelor de<a demoraliza şi minţi poporul.
în interpretare s»au distins, domnul Radovici în rolul primarului Peter Stockmann, domnul Belcot (Thomsen), care a redat prudenţa şi înţelepciunea pompoasă şi falsă a burghezului intelectualizat pe sfert, admirabil, şi orice ar fi putut spune presa, domnul Sturdza în doctorul Stockmann, cu con< vingerea şi sinceritatea tonului, cu statura şi mi» mica sa, ibseniene. Domnul Sturdza dispune în dauna multora din camarazii de scenă, de o cub tură de stil, şi de priceperea substanţială a unui personaj.
1912
PARADOXALIA...
E ceva mizerabil în profesia de cronicar, ceva care te dezgustă de frumuseţea ei, dacă se înţelege, cauţi înnainte de toate sinceritatea. în artă, ca şi în politică, lucrurile care ţi le înfăţişezi îşi scot ine» vitabil înnainte oamenii, autorii . . .
Cu aceştia vieţuieşti laolaltă. Aceştia fac parte din lumea care te»a cunoscut sau pe care o cu» noşti. Le critici azi o scriere sau un act şi tot azi ai şi nevoie de dînşii sau de»ai lor, nu pentru că scrii, dar pentru că . . . trăieşti.
E»o»mpletitură groasă, necurmată, de interese care, deşi deosibite prin natură durează alăturate după cum se pot şi combate reciproc, iar omul prea meschin, îndeobşte, nu ştie să separe bucăţile distincte, să suprime legătura de suvenire dintre ele dar se foloseşte dimpotrivă cu pasiune de con» fuzia celor două sensibilităţi, intelectuală şi socială, şi una suferă de apăsarea celeilalte.
Se întocmeşte astfel un determinism, necesar speciilor desigur, dar dăunător ameliorării ei, dău» nător ideii, înnăbuşitor de iniţiative, pervertite. De»aceea»i şi atît de lent progresul pe care»l face omenirea, datorit, trebuie să credem forţelor cri» tice, cu adevărat germinative, în acest sîn de forţe conservatoare extravagante.
în practica lor înţelepciune latinii chiar au for» mulat datoria creierului de»a nu vorbi decît după» masă şi dreptul sătuilor în sfatul judecăţii. Urmă»
78
toare preceptului Primum vipere deinde jilosofari, critica nu poate exercita subt douăsprezece mii de lei rentă, şi această doctrină echivalează pentru cele mai multe inteligenţe cu a muri întîi ca să poţi dup<aceea să trăieşti.
Metoda profesională de nivelare şi stare pe loc nud specială numai scriitorilor şi gazetarilor, ea se găseşte întreagă în procedeele chiar ale naturii. Tot ce se dobîndeşte, fără voie, trebuie păstrat cît mai intact şi cît mai multă vreme, împotriva vre» mii, duşmana lucrurilor şi aliata forţelor, deocam» dată mici. Se punem circulaţie o uniformă tip, cu care trebuie să te<mbraci măcar pînă la şale. Cri» tica dispare.
Toate meseriile, cu grupările lor fatale, tind la stilizare; carte, şcoli, estetici. Lid teamă de un inimic, indicat de intuiţie. Scriitorii se aglutinează ca moleculele, involuntar, se adună ca lupii înv blînziţi şi nasc între dînşii, unităţile de calitatea trebuincioasă.
Te gîndeşti la piersică, de pildă. Interpretarea cern dă sîmbureiui, privit ca fiul scump al fruc< tului de catifea, ştiinţa trebuie să fie cea mai gre< sită. Sîmburele cunoaşte, dimpotrivă, toate perse» cuţiile materne. îndată ce apare încrezător, naiv şi gingaş în mijlocul ei, piersica ia toate măsurile ca săd asasineze şi cu atîta învierşunare şi hotărîre c㻺i exagerează formele şi carnead criminală creşte de vreo douăzeci de ori în raport cu duşmanul. O luptă pe viaţă şi pe moarte semcinge atunci şi ca să iasă biruitor, construindmşi o coajă, un ci» ment de nesfărîmat, sîmburele are nevoie în cui» bu»i de întuneric, de»o rezistenţă uriaşă. Nu zic că dacă ar avea piersicul un creier, ar face piese de teatru, dar viaţa odraslelor lui ar ajunge nesu» ferită. Constrîns să moară germenul trăieşte ca o individualitate adversă şi se strecoară chiar prin inima împrejurărilor care hau ţinut înmormîntat.
79
Societatea, şi mare şi mică, tinde să te robească, te robeşte de fapt, îţi impune botezul ei. Viaţa utilitară umblă să stingă viaţa cerebrală, careu cri* tică. Totul asigură victoria germenului opozant.
Acum să strîngem chestiunea brusc, ca o cra< vată lăsînd nodul ca săd desfacem mai tîrziu şi să vorbim de domnul Nicolau, dramaturg, un bărbat fercheş cu mustaţa neagră, autor de bucăţi gustate de publicul său. Politeţea deosibită a domnului Nicolau atît după reprezintaţie cît şi înnaintea premierelor şale mai cu seamă, stareau de spirit inaccesibilă nemulţumirilor aparente fac dintr«Insul un om model, un fel de Fialcovski al teatrului român, unul din cei mai gingaşi şi mai bine prinşi în plasa de stîncă reciprocă, profesională şi socială. Cu toate că piesele sale nu scot din minţi nici pe invidioşi nici pe ceilalţi, cu toate că arta înţeleasă oarecum, le reneagă, domnul Nicolau, are înto» deauna ceea ce se numeşte o presă excelentă. între colegi, care bolesc de morbul teatral, se încheie insensibil un acord decis şi tenace. împletitura intereselor.
Cînd s«a jucat Actriţa spectatorii nu se poate spune c«au căzut în sincopă admirativă, deşi dom< nul Nicolau ar fi cîştigat îndoit dacă ar fi venit în stagiune după domnul Delavrancea şi Hagiul său Tudose. Nu. Afară de ceaiuri şi de alte băuturi consumate mai mult pe scenă — în Actriţa se ser« vesc paharele cu o dărnicie! — şi afară de cîteva apropouri bune, publicul nu s*a îndulcit cu multe lucruri. Totuş în presă s<a scris, cu prea puţine excepţii, că dacă domnul Nicolau n«a fost ridicat pe sus de către public în urale pînă la Mihai Vi« teazul, insuccesul acesta se datoreşte interpreţilor!! şi nicidecum autorului, ceea ce«i absolut fals.
Un retrozigzag dacă doriţi. Voiam să spunem că nu poate să existe cronică imparţială, şi atunci nici cronică, prin urmare. în jurul condeiului care
80
cifrează, pe cît poate, meritul artistic, zbîrnăie o mie de muşte, deputăţia motivelor dinafară.
în teatru lucrul e cu desăvîrşire exact, dacă ne îndoim de realitatea lui aiurea, unde cronica s*ar mulţumi să fie narativă.
Imparţial ? E un fel de a vorbi. De fapt nimic nu poate fi cu adevărat imparţial şi, lipsite de orice parţialitate, aprecierile mar avea poate nici cu* îoarea care le face interesante. Dar e imparţiali* tate atunci cînd condeiul priveşte direct, ca un paratoner, fulgerul spontan al impresiei, — care e adevăr. Simplă întipăritură, adevărul este însă sin* gura înţelegere dreaptă între spirit şi lume.
Ar trebui să dăm reţeta bunului cronicar. . .
1912
DUPĂ HAGLTUDOSE
Se ştie ce»a fost ultima piesă a domnului Dela» vrancea; pentru autor un dezastru şi pentru pu» blic o gravă dezamăgire. Publicul acela care, după Irinel, o altă încercare pretenţioasă şi neizbutită, mai nădăjduia că domnul Delavrancea are s㻺i găsească o aripă nouă şi avîntul din care căzuse.
După a treia reprezintare, în sala goală, domnul Delavrancea s»a supărat foarte că publicul nu re» cunoaşte în dovezile declinului domniei sale mo» dele de artă perfectă, şi şi»a retras toate piesele din teatru. E, cum se vede, o pedeapsă pentru noi şi o pedeapsă abilă totodată. Retragerea fu însoţită de o scrisoare publică împotriva domnului Davila. Pe cînd alţii se plîng că directorul nu le joacă pie» sele, domnul Delavrancea se ceartă fiindcă ale sale se reprezintă. Scrisoarea fostului ministru de lucrări publice vine tocmai în momentul cînd asupra domnului Davila apasă acuzarea că asupreşte tea» trul românesc.
N»am să intru în acest detaliu, întîi pentru că nu mă încumet a crede în seriozitatea integrală a unei atare afirmaţii, şi al doilea pentru că nu cunosc piesele refuzate. Autorii lor întrebuinţează toate mijloacele ca să impresioneze critica şi publicul şi se feresc de cel mai simplu: tipărirea operelor ne» dreptăţite. Cu deplină sinceritate nu ne putem pronunţa în materie de teatru românesc, decît asupra pieselor jucate, deopotrivă de slabe, cu
82
toatele. Să ne mărginim la conflictul scrisorilor.
Domnul Delavrancea se aşează dară, dintno dată, în rîndul autorilor tineri care se războiesc cu dom» nul Davila. Ca să putem urma cu imparţialitatea necesară, domnia sa trebuie mai întîi scos cu desă< vîrşire dintre dînşii, cazul său fiind special. Tre» buie să ne opunem oricărei confuzii menite său facă domnului Delavrancea în teatrul de azi o situ» aţie măcar tolerabilă.
Putem acum aborda scrisoarea, o plîngere în re* gulă, destinată să clatine situaţia celui mai bun om de teatru pe cared avem, un om de teatru atît de consumat încît totul se reduce pentru domnia sa la decoruri, la culise şi la deznodăminte; fără ironie. Domnul Delavrancea se simte lezat pentru că piesa domniei sale incalificabilă a ocupat cu zornăitoarea ei nulitate întreg Teatrul Naţional, de la maşinişti pînă la director, două luni de zile îngrozitoare; pentru că nişte nenorociţi de actori de valoarea unui Nottara, au primit să fie vreme de două luni terorizaţi de morga exministerială a unui autor pe care conştiinţa secretă a neputinţii îl face irascibil şi necuviincios, şi pentru că domnul Davila şi*a dat toate ostenelile să facă din Hagii Tudose un eveniment teatral.
La scrisoarea domnului Delavrancea răspunde domnul Davila, prin Adevărul cu o scrisoare care a fost citită de toată lumea cu tot atîtea emoţii cît şi surîsuri. Răspunsul, prietenos, al domnului Da» vila se face cu « Dragă Barbule ». Dragă Barbule e domnul Delavrancea. Reţinem din scrisoarea domnului Davila o mărturisire.
Directorul Teatrului Naţional se căieşte, într»o izbucnire sentimentală calculată dar nu pe de»a întregul, de un singur lucru anume că n»a împiedicat pe domnul Delavrancea s㻺i dea pe Hagii Tudose la teatru. Se căieşte că i»a jucat»o, con» vins fiind de proastad calitate. Se căieşte că prie»
S3
tenia ce o are pentru « Dragă Barbute » ba făcut său găsească piesa bună; că graţie acestei prietenii a refăcut toate decorurile, de două ori costisitoare, executate de mai înainte, de către domnul Bacab başa; se căieşte că a înconjurat o piesă ridicolă de un lux nemeritat.
Să ne dea voie domnul Davila său amintim că a scăpat din vedere să*şi mărturisească încă o căi inţă; aceea de a fi crezut că HaguTudose este o capodoperă a teatrului românesc. N<am putea şti întrucît a crezut<o; e pozitiv însă că departe de a merita reproşurile de indiferenţă ale domnului De< lavrancea, domnul Davila a făcut tot ce a putut ca să triumfe în HaguTudose şi o faţă a esteticii domniei sale. Nu numai o dată a declarat domnia sa încrederea ce o avea în izbînda acestui cara* ghioslîc literar. Iată de ce răspunsul domnului Davila nu ne<a mulţumit de fel cînd bam văzut dînd drumul autorului ca să ia în braţe pe public.
Dar cu răspunsul său domnul Davila riscă să se discrediteze chiar în singurele margini ale declara* ţiilor sale scrise. Cînd afirmi că ai ocupat o parte din munca anuală a teatrului cu montarea neobiş* nuit de generoasă a unei piese rele, din motive de prietenie, dai o confirmare neaşteptată aserţiunilor în curs şi laşi să se creadă că poţi refuza o piesă bună numai pentru motivul că a fost prezintată teatrului de către un adversar sau neprieten. Atunci arta dramatică s<ar reduce la o chestiune de sim< patii şi antipatii şi singurul element de care tre< buie să se ţie socoteală, valoarea, e înlăturată.
Am dori ca domnul Davila să dezmintă aceste, opinii pe care le*am auzit formulîndmse decurînd, printrmn răspuns destul de dibaci ca să nu mai existe temeri şi bănuieli.
în ce priveşte însă nemulţumirea exprimată de domnul Delavrancea că scriitorii nu iau îndeajuns, sau deloc, apărarea domniei sale în cazul Hagit
84
Tudose, presa e silită să constate cu regret că au> torul acestei absurdităţi, nu este un nedreptăţit, un talent calomniat şi prigonit care cir trebui răzbunat de preferinţele şi pornirile josnice ale publicului.
Domnul Delavrancea a făcut publicului toate concesiile şi din concesii se alcătuieşte toată opera domniei sale teatrale, clădită pe atîta nisip. Dom» nia sa a căutat să gîdile sensibilitatea cea mai groasă a prostimii şi dacă n»a reuşit să fie nici autorul burţilor verzi, aceasta e răsplata, cel puţin de astă dată, a penelor prostituate. Cine ar lupta azi pen< tru domnul Delavrancea, ar insulta viaţa martirică şi memoria marilor artişti, care dacă nu sînt de altă ispravă decît să formeze sufletele şi aspiraţiile, acest folos îl aduc.
Domnia sa deodată se retrage în turnul de ivoriu. Frumos e turnul şi poate că la o astfel de schim» bare de domiciliu are dreptul un fost ministru de lucrări publice; numai că domnul Delavrancea s»a hotărît săd locuiască prea tîrziu, după ce pri» măria ba văzut primar, după ce clienţii bau pi< păit advocat, mahalagiii deputat şi linguşitorii Ex» celenţă.
Doi Dumnezei n*a putut sluji niciodată nimeni pe de» a întregul şi scriitorii se mărginesc la cin» ştirea unui Delavrancea de demult.
1912
A. DE HERZ: PĂIANJENUL. DUILIU ZAMFIRESCU: POEZIA DEPĂRTĂRJI
Deşi avem de»a face înnainte de toate cu ba» romii o să ne scuze autorul că»i stilizăm numele democraticeşte. Plăcerea sa particulară ne»a obligat chiar să i»o socotim ca o lipsă şi a strecurat in opinia noastră despre tînărul aristocrat îndoieli, încă de mult, şi rezerve.
Odinioară, în epoca de obscuritate, domnului Herz îi plăcea s㻺i iscălească încercările literare cu un pseudonim afară din cale de neaoş. Nu nu» mai că renunţase la von, dar suprimase cu totul pe Herz, şi transformîndu»se în Ramură ţinea să«l cheme şi Dinu, o denumire de felul lui Niţă sau Costache. Desigur că timpurile s»au îndulcit de atunci încoace şi nu se mai teme nimeni de rigo» rile grupului naţionalist, care cenzura literatura. Căci altfel, de ce s»ar face domnul Dinu Ramură la loc, Herz, şi mai cu seamă de?
La spectacolul premierei ne»am dus cu prejude» căţi de»această natură. Şi cu impresii de publici» tate, adaose la ele. Fără să cunoaştem pe domnul Herz ca autor de teatru, observasem la domnia sa o lăcomie stranie pentru o celebritate la care con» tribuiesc relaţiile şi stăruinţa mai mult decît aportul brut şi categoric al materiei create. Poate să fie o eroare, noi o ţinem însă ca o dogmă. Atitudinea talentului ne place să o concepem dreaptă ca spi» narea copacilor. Ni se pare că deşertăciunea ges» turilor de sineş arătătoare reproduce accentul de gol interior, şi nu putem alia reclama, vanitatea
86
şi arivismul literar cu valoarea. Cînd anotimpuri viguroase şi de»o splendoare în care toată arta nu face cît o frunză moartă de arţar, se ridică şi se sfarmă ca o cenuşă, în ignoranţa universului indi» ferent, deliciile şi rîvna omuleţului scriitor, fiu de trîmbiţă şi nepot de tobă, sînt meschine şi triste. Flaubert visa o artă din care artistul să fie absent, ca Dumnezeu în natură. E o generaţie de scriitori la noi, care şuar pune nu personalitatea, dar por» tretul la fiecare pagină scrisă. Să ne ierte Flaubert. îi vezi în toate redacţiile, sînt la toate mesele cafe» nelii, subt masă sau pe scaun, acostează pe unul şi pe altul, strîng mîini, sărută picioarele adorate. Şi scrisori! şi dedicaţii! şi laude! Şi în acest timp străluceşte cerul, cîntă marea, cristalizează în fun» dul pămîntului diamantul. . . şi gazetele apar.
Căci de scris se scrie întocmai cum se face să» punul, untul de migdale, picăturile doctorului Da» vila — fără aluzie la Thalia — cosmeticul. Litera» tura în genere se apropie mai mult de industrie decît de artă şi cei mai mulţi din meşteşugarii pe» niţei se nasc din hîrtia bibliotecii ca molia.
Am exagerat într»adins. Pe cît ne gîndim să dis» plăcem domnului Herz, tot pe»atît se cuvine să facem şi un act de onestitate şi să mărturisim că»n ce priveşte pe domnul Herz ne»am înşelat. în acest autor dotat prin excepţie, poate trăi în bună tovărăşie larma cu talentul.
I s»a recunoscut întodeauna domnului Herz, di» băcia de a confecţiona o piesă pentru teatru. Noi l»am văzut acum întîiaş dată. E o dibăcie, desigur, să interesezi publicul trei ore«n şir, cu o comedie românească, neiscălită de Caragiale sau cu o dramă alta decît Manasse; dar e o dibăcie de om de teatru consumat, şi la domnul Herz care»i foarte tînăr, dibăcia s»ar aşeza mai repede între talente.
Ceea ce ne sileşte însă să ezităm, în ultimul loc, şi să nu facem declaraţii entuziaste, este conştiinţa
S7
că autorul Păianjenului, în tot ce spune mai vor» beşte cineva. Cuvintele şi situaţiile murmură de şoapta reminiscenţii. Dar o reminiscenţă discretă, pe care de originalitatea complectă o deosibeşte o nuanţă. Domnul Herz se află în această nuanţă, care lipseşte tuturor concurenţilor săi de pînă azi, cunoscuţi nouă. Domnia sa nu aminteşte de alţii după cum de pildă o bicicletă ar aduce aminte o altă bicicletă, ci numai după cum un velicoped nesar face să ne gîndim la roată. E transmutare de imagini ce se găseau însăşi perfecţionate.
Materialul cu care lucrează domnul Herz sub această presiune, este observarea exactă, deşi la suprafeţe, şi poate că tocmai de aceea exactă. El nu trădează o cerebralitate şi o înfăţişare lăuntrică.
Actul întîi din Păianjenul e în felul acesta, mi» nunat. Dacă s»ar fi menţinut în toată piesa aceeaş atmosferă şi acelaş chip de a trăi, Păianjenul ar fi fost o piesă definitivă. Punctul banal şi dureros e insă idila, acolo unde domnul Herz avea să răs» pundă singur de puterile sale. în actul al treilea autorul este serios, voieşte să fie poetic şi este banal, de»o banalitate care permite unui vecin al meu de scaun, nepriceput şi mediocru, să afirme că»i plin de poezie. Definiţia poeziei, după poeţi chiar, se cuprinde toată într<o descripţie enume» rativă. O cameră noaptea, cu alcova închisă, o ca» napea dincoace cu doi îndrăgostiţi şi cu toate nero» ziile pe care le pot debita nişte amanţi convenţio» nali; lumină puţină şi dantele şi amărunte feme» ieşti. Poezia e pentru mulţi borcanul cu cremă de frumuseţe, sau o jartieră, sau un crîmpei de fustă — în sfîrşit literatura, adică apusul poeziei, din care se hrăneşte mai toată poezia.
E de prisos cred să povestesc cele trei acte, din care al doilea reproduce subt o altă formă actul întîi. Tot ce aş putea adăuga este că piesa, aplau» dată cu ochii, cu urechia şi mîinile, mare pretenţia
de a fi fost şi scrisă, ceea ce»i inutil în teatru. O piesă trebuie jucată şi o piesă trebuie să şi moară.
Păianjenul e o femeie ademenitoare de tineri care se prind în aţele»i nevăzute, ca nişte muşte. Titlul se potriveşte mai ales cu actul întîi şi ne amin» teste de o ilustraţie popularizată de cărţile poştale, un păienjeniş al cărui centru e ocupat de»o muză carnivoră. Domnul Herz care reuneşte în sufletul său un tapiţer de lux, o modistă, o gospodină feri» cită şi un american de la Sud, trebuie felicitat pentru hazul măsurat şi pentru justul echilibru al episoadelor sale şi publicul i»a fost recunoscător pentru serile petrecute sub direcţia domniei sale, seri de umor sănătos şi candid unde trebuieşte.
Interpretarea bună, a suferit mai mult din partea doamnei Giurgea, printr»un abuz de ingenu* itate.
De la domnul Herz pînă la domnul Duiliu Zamfirescu, spectatorul parcurge o distanţă. Dom» nul Zamfirescu e o persoană gravă. La domnia sa nici spiritul nici faţa nu cunoaşte rouă impalpabilă a surîsului. Zîmbetul domniei sale este căsnit atît în tăietura aspră a buzelor, dar s»ar zice cusute, cît şi în tiparul glumelor aruncate în piesă.
Spiritele grave surîd cu toate acestea, însă opera lor cade mult mai lesne în mediocritate, decît veselia chiar superficială, tăiată în faţetele mobil scînteietoare, ale comediei care dilată, după o ex» presie veche, splina. Dificultatea spiritelor grave este că ele nu însemnează şi nu vieţuiesc fără o adîncime genială.
Dacă s»ar face socoteala cîtă literatură gravă şi cîtă literatură plastică s»a scris, cantitatea celei dinţii este neînchipuit de mare. Academiile, universită» ţile, bisericile; matematicile, dreptul, medicina, filo» sofia, discipline cît se poate de serioase, sînt mo» toare de gravitate.
80
Ei bine, ceea ce a rămas grav şi solemn în pi* cioare se poate măsura cu degetarul, pe cînd ceea ce am putea numi plastic, se menţine cu abun* denţă, se păstrează şi împotriva lucrurilor grave, stabilite de marea mediocritate, se ridică zilnic insurecţia vieţii şi a gîndirii. Pe cît se afinează omul, pe atît îşi pierde gravitatea nimbul, virgin în epocile de ignoranţă. Puritanii numesc gravi* tatea: morală. în republica lui Calvin fetele tre* buiau să se poarte ca nişte bătrîne şi zuluful de aur lăsat cu o fundă, pe trandafirul urechii era pedepsit cu închisoare, ca o idee, ca o îndoială. Lumea pe vremuri, era de rigoare să se nască scîr* bită şi posomorită. Ca să înveţe cineva matemati* cile trebuia să se costumeze. Barba rasă, obrajii fără «lunete», haina cu mînecile strimte, odaia fără simbole în pereţi şi masa fără o hîrcă nu se potriveau cu studiul, care trebuia să fie grav; ca osînda.
Măştile dispar, umbrele chinezeşti se subţiază, surîsul străbate filosofia, ştiinţa. Spiritele grave, pentru care tinereţea e imorală şi iubirea vicioasă, se depărtează de noi. Dar au mai rămas, şi multe. Neputînd să fie grave în felul lui Pascal, Goethe, La Rochefoucauld, le vor păstra gravitatea dom» nului Duiliu Zamfirescu.
Banalitatea domniei sale a fost aplaudată, căci e banalitate pretenţioasă cu care se hrăneşte o bună parte din public în toate profesiile lui şi se auto* hrăneşte. Atitudinile false şi sentimentalismul de operetă îşi au admiratorii lor entuziaşti. Priceput la o calitate anumită de veselie, publicul se găseşte quasi*elefant în faţa unei literaturi mai grave, iar între artă şi caricatura ei, alege pe cea strîmbă, mai întodeauna.
Am auzit şi scriitori afirmînd că Poezia depărtării le*a «plăcut», în jurnale s*au tipărit cuvinte pompoase, plutitoare şi umflate. Cei care găseau
9°
«poezie» în actul de dragoste al Păianjenului, descoperiră «artă» în actele domnului Duiliu Zamfirescu. Adevărul este că aceşti poeţi şi pro* zatori înţeleg tot atît de puţin arta cît şi autorul. Pe scara inteligenţii se reproduc durităţile mine* rale, şi talcul, cînd cauţi, îi vezi uzurpînd toate treptele.
Poezia depărtării reflectă, încă de la titlu, inte* lectualismul ei de pensionat de domnişoare, lec* turi excelente şi nedigerate. E o « mievrerie » de şcoli literare. Un ifos prostănac, un romantism de provincie mică. Soţia judelui cîntă la pian, pic» tează flori, citeşte pe Guy de Maupassant în fran* ţuzeşte şi se ţine mîndră pentru cuvîntul că e «damă cultă». Ceva femeiesc şi rău femeiesc. Pudră, roman şi găuri la ciorap. Opinii, perle pe grumaz negricios, fustă de mătase, cămăşi unde* lemnoase subt corsaj, o plojniţă într*o cută. Poezia depărtării. . . «Princesse lointaine» ... o poezie care nu apare de nicăieri, dar care revinem piesă, Independent de dînsa, în cuvinte, în fraze fără cadru, de un efect crispant de ridicol. Nu te poţi gîndi la una, de un comic desăvîrşit, fără s*o citezi:
— « Domnule Ministru, adu pe fiul meu înapoi că micşorezi poezia depărtării...»
Un act e ocupat de*o recitare de versuri. Un bărbat în vîrstă, amorezat de soţia lui, un idiot grav, spune poezii la biurou şi povesteşte din Oscar Wilde, cu neruşinare, pe zece pagini... Şi mai e şi noapte şi arde lampa. In fund se vede biblio* teca inevitabilă, pe care o cunoşteam din piesa domnului Dauş.
în actul al patrulea însă, versurile sînt spuse de soţia bărbatului în vîrstă, acum răposat, versuri antologice, din abecedar şi de aiurea, debitate în faţa unei colivii, înlăuntrul căreia ar fi o privighe* toare, ca în povestea lui Wilde. însuş Wilde a
gi
semnat o artă falşă, cu toate că abilă, ca în emfa# tica Salomeea. Domnul Duiliu Zamfirescu e de o sută de ori mai livresque şi mai balon.
Nicăieri invenţiune. Domnul Duiliu Zamfi* rescu e victima bibliotecii. Totul e compus. Reflec* ţiile filosofice au înfăţişarea copilărească şi ridiculă din raţionalismul fals al unei mijlocii de liberi cugetători care nu sînt nici liberi nici cugetători. Educaţia din cărţi a unei minţi afectate, formată din preţiozităţi. Nimic nu trăieşte, nimic nu e viguros, intuitiv, spontaneu.
întnun loc autorul reuşeşte să aducă vorba de votul universal. Şi<a făcut întîi' o listă . . . Aci voi prăpădi pe cutare, dincoace voi zdrobi pe cu< tare... Vreţi vot universal? Vă distrug cu o frază! canaliilor. Uita<ţi<vă la mine . . . dar pretu* tindeni pecetea neputinţei, formidabilă.
Atmosfera sufletească a unei clase al cărui suflet cască prin saloane, se întinde pe canapele şi care leneşe la inteligenţă şi flască, îşi omoară timpul citind cărţi frumoase, dar închise pentru puterile ei, ca nişte lăcate. E salonul cu vegetaţia lui de bibelouri, cu întunecimea perdelelor lui grele, cu tineri savanţi prea devreme, sosiţi de curînd pentru mîntuirea patriei, din tripourile şi bulevardele Pa» risului. E salonul unde pute a miasme flaconate, unde mobilele par cîştigate la loterie sau furate, unde lucrurile iau atitudini medicamentoase. E casa unde în nicio odaie, afară de bucătăria care prepară sosuri, pentru stomacuri trîndave, nu se munceşte. Academie de cinism mistic, de ipocrizie şi scepticism înnăbuşit cu principii de moarte. E lumea în mijlocului căreia te simţi mîhnit şi revoh tat pînă la nihilism. Pe Paul Bourget, sarbăd şi deşert în neamul lui, importat în România, de doamne cu sentimente moi şi macre. E răscoala importată, a cîteva temperamente ca Lemaître, Barres şi Maurras, visătoare de frumuseţe medie»
9»
vală şi cu rostul varietăţii în republica lor, pe care au pus braţele stăpînire. In Franţa, o aristocraţie împuţinată, fără rost, se retrage prin saloane, cu tezaure sufleteşti mari de inferioritate şi pedantism, aşteptînd pe doamna de Thebes să>i ghicească im» periul în palmă şi pe domnul Bourget să»i facă psi» hologia. Aceşti infirmi ar voi să îndrepte universul după ce hau stricat şi au fost vărsaţi afară din tala» zele lui, ca nişte cadavre.
Iată ce ne dă domnul Duiliu Zamfirescu la noi, omenire tînără şi începătoare, o simili»psihologie străină şi sleită, copiată, factice şi rău confecţio» nată şbaceea. O literatură de ramolisment, de flă» cări stinse, de parvenitism în odihnă, aşezat tur» ceste; un fiifisonism artistic după coniac, poker şi femei neiubite. Iubirea chiar, pe care o speculează în cele patru, acte, e o iubire ca puştile de salon. Eforturi de ciocoism, niciun accent, niciun avînt.
De la deschiderea stagiunii pieselor româneşti singut domnul Herz face faţă Teatrului Naţional.
i p J }
TRUPA DE COMEDIE BUFĂ DE SUBT DIRECŢIA DOMNULUI NICULESCU» BUZĂU
Teatru nenorocit din născare « Comoedia » ră» sare şi apune cu felinarele^ de la intrare, în fiece anotimp de cîteva ori. Deodată, fără veste, se face lumină multă. Tot subit, într<altă seară, nu se mai vede nimic. O uliţă sumbră şi catafalcul cochet al clădirii, în stil funebru.
Construit de nişte capitalişti şi advocaţi care au crezut că se poate face din orice articol milioane; fără nicio direcţie precisă şi cunoscută, deraiat de cum pornise, zăpăcit şi haotic, teatrul de lingă «Capşa» n>a rodit pîmacum decît confuzie şi insuccese.
Domnul Niculescu» Buzău, comicul maestru, comedianul â froid, un talent şi o inteligenţă, $<a gîndit probabil la o farsă, hotărîndu>se să încerce « Comoedia » cu degetul. Şi încercarea pare că reuşeşte. Jocul cîtorva actori de calitate, printre care domnii Morţun şi Mărculescu, şi tempera» mentul actriţelor, alese pentru comedia uşoară, atrag publicul. [ ■ ■ ■ ]
Sălile sînt pline ca niciodată, trupa se impune zilnic mai mult.
In seara de deschidere s»a reprezintat şi bine cunoscut, Recomandaţia o schiţă cu care domnul Niculescu*Buzău cîştigă laurii cu sacul. E isto» risirea rapidă şi spirituală a unei scene petrecute în cabinetul unui director de întreprinderi indus» triale. Postulantul timid şi mizerabil îmbrăcat, care
94
vine să ceară o slujbă în biurouri, şi găseşte pe ser» vitor dormind şi conştient de importanţa rolului de odăiaş. Convorbirea unui domestic arogant de condescendent, cu un cerşetor de funcţii, respins de pretutindeni şi îngrozit. Sosirea în biurou a patronului violent şi fanfaron care crede a fi găsit în sfîrşit mîna de fier ce*i trebuieşte, în omul neras şi nespălat, surprins bîlbîind în cabinetul său. Con» trastul dintre realitatea tipului de timiditate şi im* presia de energie pe care o inspiră şi se înspăimîntă că nu ştie cum s*o susţie. Apoi contrastul interior al slujbaşului, care, îmbărbătat fără să se aştepte, caută să iasă din sineş cu violenţă, se împiedică în personalitatea lui adevărată, de om fricos, tremură, gîngăveşte şi în sfîrşit se face îndrăzneţ cu exage* rarea obişnuită timizilor.
Sînt în această schiţă cu trei persoane, momente admirabile, a căror valoare, numai de joc, se da* toreşte domnului Niculescu*Buzău, solicitatorul ti* mid, un artist cu resurse comice excepţionale şi un adevărat artist de scenă.
i 9 1 )
NOTE DE TEATRU
Adeseori te întrebi ce caută lumea la teatru. Două domnişoare spuneau în anticamera dentis» tutui că le place arta şi mă gîndeam la un dicţi< onar al limbii româneşti în care cuvîntul dentist, de formă streină, ar suna mai bine dinţist şi arta mar figura deloc. Teatrul îi dă publicului iluzia că s<a amestecat întnadevăr cu arta, după cum la biserică auditoriul se crede în raport cu Duim nezeu. Nimic nu face atîta plăcere omului ca înfă* ţişarea că aprofundează lucrurile din care nu prb cepe o boabă, iar cînd este şi convins că a priceput, omul se poartă intocmai ca unul — dacă se poate — care a priceput într«adevăr; e inspirat, e fanatic, entuziast. Dacă nu bar trăda locacitatea şi emfaza, s<ar naşte şi confuzii. Conversaţia lui se îngreuiază cu citate şi nume ca un năvod cu ocale de plumb. La Science et l’hypothese, a lui Henri Poincare, s»a vîndut neînchipuit de mult, căci publicul instruit luase gluma autorului în serios şi era sigur că în schimbul sumei de trei lei şi cincizeci, avea un tacîm la festinul mare al inteligenţii, la care îl poftise ironia matematicianului. Din nicio biblio» tecă nu lijsseşte [Cant, nici Schopenhauer sau Niet* zsche sau Shakespeare sau ... în sfîrşit. Acum e moda lui Bergson. Autorii dificili atrag publicul întrmn chip cu care s<ar putea argumenta la simţul de mister al inteligenţii şi la realitatea misterului. Cititorul se făleşte cu victoriile lui ca spadasinul
96
cu duelurile, ca vînătorul cu urşii, ca ofiţerul de intendenţă cu sîngele vărsat, ca mahalagiul cu fe< meile cucerite. Dar dacă a violat geniul şi cuge« tarea, cititorul n<a gustat spasmul percepţiei de care creierul lui, excitat de satiriazis sufletesc, ră< mine veşnic strein. Pentru dînsul, geniul e o fiinţă splendidă dar fără sex, şi în alcova nupţială a minţii sale, în care îl ciupeşte şbl admiră, cununia rămîne pur oficială, sau cum ar zice literatul pe care aş vrea săd numesc, fără niciun re* zultat.
în galerie clientela de un leu bucata te striveşte şi iese la miezul nopţii din teatru, cu picioarele umflate şi cu eul şi mai umflat. La staluri, ca să*ţi ajungi în capătul rîndului locul, spinteci, înnă> buşi, desfunzi douăzeci de spectatori şi doamne. E un fel de trecătoare de infern, prin care te stre* cori cu pălăria în mînă, cu zîmbetul pe guriţă, aproape fericit, scuzîndmte în faţa unui stomac pe care bai dezumflat, cerîndmţi iertare de la o soţie lovităm genunchi sau în osul bărbiei, subt ochiul aspru al soţului spînzurat întrmn guler sau plutitor pe un abdomen. Se rostogolesc în drum cîteva bastoane, două trei pălării tari, elastice subt picioare, cad evantalii, scapărăm jos ochelari. Fără să ştii, nasturele de la jiletcă a muşcat aspru din părul unei doamne, creţ, sau duce peste patru fo> tolii lanţul de aur, infinit, cu grumazul nud al vecinei furioase.
Scaunele sînt alese întrtadins astfel ca spectatorul să iasă dintmnsele ca dintrm putină, scrintit şi scîlciu. Sălile cele mai strimte cu putinţă sînt fă< cute aşa, pentru ca după spectacol să;ţi faci loc înnainte cu pumnii.
Toată viaţa lor spectatorii, eleganţi şi serioşi, mau muncit cît la garderobă, o dată. Baia de pos< tav se agravează cu o temperatură de lovituri acce* lerate si mişcări de hala de carne.
97
Şi toată această lume suferă de vesie, căci subt corsetele comprimante şi subt sacourile negre, trei ore de funcţiuni vulgare pricinuiesc distilări caus< tice şi voluminoase. Şi unele betelii pleznesc, altele ţipă. în spatele meu domnul care aplaudă cu palme mari şi răsunătoare ca nişte papuci de lemn, are ochii umflaţi şi ieşiţi din pleoape ca ouăle.
E interesant spectacolul lojilor, unde gurile cască, pleoapele se lipesc şi persoanele fac sforţări de linie şi de bust. Binoclurile, pudra, cravatele, adresa croitorilor. Toţi suferă şi toţi sînt fericiţi, spectatorii. . . căci nicăieri, orice*ar face, nu pot fi pedepsiţi ca la teatru.
— Autorul! . . . Autorul! . . . Autorul! . . .
i<?i i
COCOŞUL... Note de premieră
Cocoşul domnului Victor Eftimiu, negru şi sim» bolic, ne*a cîntat în versuri o noapte, pînă către zi, pînă la cîntatul cocoşilor adevăraţi, şi în faţa celor şease acte, şase superbe ghiveciuci obosi* toare, grele, indigeste, din care nu mai putea ieşi, rătăcit în propria lui naraţiune, autorul, ne*am întrebat pentru ce numai atîtea şi nu douăsprezece sau nu douăzeci şi patru de acte? Căci lipsesc din piesa domnului Eftimiu o grămadă de lucruri care ar fi putut fi adunate în cîteva părţi suplimentare, cu toate că mulţumită bunului Dumnezeu, atot» inspiratorul şi dătătorul de cerneală, Cocoşul negru şi cu singurele sale şase compartimente, este o enciclopedie.
Alături de un împărat verde se află un împărat roşu, uzurpator de numele cocoşului din poveste cu a căruia culoare s*a îmbrăcat ca săd lase «în< chis ». Apoi e prinţul Voiebună, prinţul Nenoroc, prinţesa Mira Lichiei, sora Sfîntului Nicolae; este Satan, zis şi Belzebut; este arhanghelul Gavrilă; este un cocoşat, un orb, un nebun, un şchiop, un călugăr ortodox, un cîrciumar, un ovrei; este o revoltă; e un incendiu, un cer de furtună şi un trăznet, un cer albastru, un cer la şase seara, un cer la şapte dimineaţa; sînt palate, mări, stînci, spînzurători, bandiţi; e un colcovan de pîine, un ospăţ pe iarbă verde, un convoiu funebru, un pat mortuar cu linţoliu alb, un călău orb şi roşu; sînt oşteni, făclieri, filosofi, cupe, curtezane, prizonieri,
99
lanţuri; e un balet cu dans şi cazino, un înnec, o temniţă medievală, un temnicer bătrîn cu chei mari şi cu felinar; e un duel şi un mort; e o idilă, sînt mai multe idile. E o încoronare, sînt trei înco» ronări. E istoria sufletelor vîndute diavolului şi răs» cumpărate de îngeri. Sînt muzici, sînt coruri, sînt proecţii de lumină portocalie, violetă. O luminare de spermanţet. Pungi cu aur. Costume, costume, costume.
în sfîrşit ce nu este! Şi totuş cîte s*ar mai fi putut pune în această haotică maşină! Lipsesc de pildă, raiul, iadul, cei doisprezece apostoli, Iuda, sînul lui Avram, Moş*Crăciun, ouăle roşii, Cupido cu săgeţile lui, Zeus, Venera, turta dulce, steaua polară, turnul Colţii, un scopit, Papură Vodă, crugul lunii, împăratul curcilor, Evanghelia, Pă> cală, Tîndală, — şi lipsesc multe, pe care desigur, mare să le dea uitării, pentru o nouă « fantezie », autorul.
în această materie, de roman senzaţional ilus» trat în culori, în. această apelpisită cromolitografie intelectuală, se vîntură bucăţi de suvenire, episo» diile cunoscute, biblice, folclorifice, banalităţile vechi, puse fără cruţare, la contribuţie. Autorul e însă fericit că poate să rezolve astfel arta drama» tică şi literatura, trebuie invidiat că se mulţu* meşte cu un descripţionism de care alţii s<ar feri ca de o inferioritate.
Piesa domnului Eftimiu e în versuri, şi versurile suferă de<acelaş defect, de a fi neîncetat versurile altora, versurile de toată ziua, versurile tuturora şi ale nimănuia, nutreţul de rezistenţă al librăriilor şi revistelor, de douăzeci de ani încoace, frazele făcute gata, stihurile subt care poţi răscoli pe orişicine.
Adevărata invenţie a domnului Eftimiu este acel, « Cocoşul Negru », o invenţie verbală subt
100
care se ascunde .. . cine credeţi ? Satana şi duhul morţii. Cocoşul negru e pus să joace rolul neaş> teptat al cucuvelei, al cîinelui urlător a cobe, un rol pe care cocoşului, trîmbiţa răsăritului nu i 1/a încredinţat niciodată nici poporul, nici literatura. E o expresie forţată şi o imagine neputincioasă, fie ea oricît de neagră şi în cursul piesii, unde fiece personaj se narează pe sineş cu o limbuţie poetică rară, tragicul pe care caută săd strecoare autorul în cîntatul cocoşului negru, e pueril şi comic.
Cuvintele şi simbolele care nu izbutesc să se impuie dintrodată, nu sînt simbole. nici cuvinte. De aceea au nevoie de<o explicaţie. Ne vine greu să credem că autorul ar putea să lămurească spon< taneitatea cocoşului său negru, în care noi vedem, fără să ne gîndim la Le serpent Moir sau la « găina neagră » a magilor, o degenerare de Chantecler, cocoşul lui Rostand.
i 9 1 i
[V. EFTIMIU] COCOŞUL NEGRjJ
Ni s»a servit acest clapon, un an de zile pe toate tăvile, cu toate sosurile, în toate foile tipărite, ciosvîrte. Autorul găsise un titlu cared umplea de satisfacţie $i a ţinut să şid vadă cît mai des în capul fragmentelor sale de o banalitate dusă la apogeu. Gelos că Rostand inventase pe Chantet cler, domnul Eftimiu n»a suferit să rămînă mai prejos ţi nu s<a lăsat pînă ce nud întrecu.
Numai că Chantecler avea o însemnare. în balu»i avicol, Rostand pusese să joace şi să cînte cocoşul cel adevărat, singurul cocoş autentic şi existent, cu trîmbiţam gîtlej, cu fulgi de purpură în coadă. Cocoşul negru mare niciun raport cu găinile, chiar de i s»ar acorda unele afinităţi cu găinăria. El nu e cocoş după cum nu e chibritelniţa tîmplar, şi tot atît de bine ior fi stat numele de « Iepurele gal» ben » sau de « Cumătră violetă ». Ştergeţi cuvin» tele Cocoşul negru şi înlocuiţide de pildă, cu «Pincu Bercovici ». Credeţi că feeria domnului Eftimiu se va schimba întru ceva? . . . întru ni» mic! Legătura dintre piesă şi titlu e aceeaş.
Desigur că nimeni nu trebuie sîcîit pentru un titlu şi admitem orice abateri de la regula în vir» tutea căreia opera transpare în numele ei. Dacă nor fi vorba decît de»atîta, lipsa de legătură, am trece peste. Din fericire, scrierile nu se judecă după titlu, cu toate că titlurile, cultivate cu mai multă abilitate decît opera, la mulţi din scriitorii
tot
mai tineri, artişti ai cuvintelor peltice şnai inspi» raţiei piţigăiate, formează singurul produs literar serios. Titlul domnului Eftimiu ne dă însă întîh nire cu cerebralitatea autorului, copilărie, pre* tenţie şi reclamă, ceea ce face că nmi atît de lipsită legătura lui cu lucrarea, pe cit ni se pare. în Cocoşul negru domnul Eftimiu caută să puie pe piaţa vocabularului un element verbal compus de domnia sa, sinonim al lui Satan, ca şi cum această împărechere stricată, de vorbe, ar face parte din limba românească, în care dracul ma servit niciodată în frac de cocoş, şi credem că în nicio altă limbă. Avea nevoie de un afiş, de o confuzie misterioasă. Ce<o fi acest cocoş? . . . Ni* meni ma înţeles decît după un an de zile de anum ţuri, în seara reprezintaţiei. . . Unii cronicari de teatru mau putut pricepe nici atunci. Seninătatea cu care s*a vorbit a doua zi, în articolele lor de o tradiţie românească, era mişcătoare. între aceşti virtuoşi ai criticii şi gustului se afla şi un profesor de academie . . . Domnul Eftimiu trebuie să fi fost încîntat. Nu tot domnia sa jucase anul trecut, publicului de la « Comoedia », o farsă — cel puţin aşa pretinde — anunţînd pe afiş o piesă de Cehov, pseudonimul său de vară? Cocoşul negru a fost o farsă a fatalităţii şi rodul unei obsesii universale. Şi ma suferit de obsesia lui Chantecler numai domnul Eftimiu. Alţii mai naivi decît domnia sa, şi mai puţin literaţi, bau tradus în piaţă cu « şanti» clirul » care pe ţigăneşte echivalează, în Bucureşti, cu: minunat şi nemaipomenit.
Cocoşul autorului nostru face pe cucuveaua şi pe cîinele urlător.
« îi pare, că pe ziduri, cocoşul negru cîntă. . .
Pe zid, cocoşul negru, în noapte a cîntat!. . .
Nici eu ! Dar vezi, şi>atuncea spunea că siabătii Aici, cocoşul negru, — şuaşa a fost. ,
toj
Goniţi cocoşul negru, să nwi aud cîntarea /. . . Cocoşul negru cîntâ. . . goniţid, wauziţi ? . . .
Să taci ! Cocoşul negru nu cîntă fără rost ! . . . în ceruri nici un fulger ! ... ~ Cocoşul cîntă iar . . . Cîntă cocoşul negru pe zidul vechiu, cîntă . , .
Cîntă cocoşul negru mai tare, tot mai tare . . .
Cîntă cocoşul negru, pe>o noapte fără stele . . . Cocoşul negru cîntă din nou. E pentru mine !. . . »
Pentru ca tonul fals şi afectarea ridiculă din aceste rînduri rimate să poată trece, îi trebuiesc Cocoşului negru publicul bon enfant de la Bucureşti şi nişte critici cum nu<şi au părechea pe lume decît poate la Salonic.
Aceşti nefericiţi reprezintanţi fără remiză ai fabricilor de cerneală şi hîrtie, se găsesc în faţa autorilor care bau luat în serios şi prieteneşte bau bătut pe genunchi, ca nişte Adami făcuţi din scuipat şi ţărînă de curînd, prin faţa cărora defi* lează, blînde şi de mucava, fiarele pădurii, pe care ei au să le boteze. Ceea ce se scrie îi găseşte cu desăvîrşire dezarmaţi. N<aş dori nimănui să fie în pielea lor cînd profesia şi intelectualitatea îi obligă să judece o scriere asupra căreia nu s»a rostit vreun franţuz ori neamţ. Ei se găsesc în situaţia logofătului român care, obişnuit cu ţuica, rua ştiut cum să<şi bea cafeaua turcească ş<a dat<o pe gît, fierbinte, dintr<o singură înghiţitură. Nesb guranţa impresiilor, haosul mintal, datoria de<a fabrica o dare de seamă, silesc pe cronicar să scape cum va nimeri, printrm săritură. Şi, odată pornit, îl vezi, zgîriat pe ochi şi cu urechile um» flate, bătînd cîmpii literari, proclamînd « arta su< perioară » a domnului Duiliu Zamfirescu şi « ge< nialitatea » domniei sale domnului Victor Eftimiu.
Mulţumită acestor galeşi viţei, au intrat în lite» ratură cîteva rînduri de nume fără vocaţie, dăună<
104
toare bunuluugust şi asupritoare de încercări şi avînturi tinereşti.
A lăuda o mediocritate şi a impune un suflet idiot, este un sacrilegiu. Ceea ce se numeşte pu* blicul, ignoră necum arta, care cere osteneală, dar inspiratoarele ei cele mai comune şi mai imediat simţite, cerul, lumina, stelele, arborii, iubirea. Acest public mare şi mare miop trebuie cuprins, trebuie iniţiat, trebuie afinat, purtat ca pentru o mîntuire, şi, la nevoie, cu forţa închizîndud toate uşile pe care se intră automatic, în dependinţele mici şi vulgare ale gîndirii. în sinoadele intelec» tuale de la berărie, auzi adeseori aprecieri înfiora» toare şi surprinzi într»o frază ce se descheie sau căreia îi plezneşte tricoul, atitudini sufleteşti cori» gibile cu bătaia. Nu e rar ca o fiinţă omenească purtătoare de două picioare să mustre pe Creangă sau Caragiale de a nu fi ştiut să scrie, şi să aplaude în schimb pe domnul Mircea Demetriade! pe domnul Emil Nicolau! pe domnul Victor Eftimiu!
Pentru a păstori oaia publică sînt două metode: metoda mălăiaţă şi metoda aspră. Cea de»a doua trebuie neapărat adoptată pentru literatură, în epoca noastră primejdioasă, cînd izolarea celor cinci»şase personalităţi ale geniului românesc auto» rizează invazia prostului»gust. Pe lîngă ritmul de energie trebuincios sănătăţii, ea prezintă folosul de»a nu minţi niciodată. Şi chiar nedreptăţită, opera stăpînită de talent ştie să învingă prin sineş, prin purtarea ei, independentă de o critică rea, ale căreia erori se găsesc astfel compensate în chip mecanic. La urma urmei sînt supuse acestui me» canism care le elimină, odată ce tobele au tăcut. Noi ne gîndim însă la educaţia publicului, lesne pervertit, şi vrem să menţinem arta la un nivel de cinste permanent.
Larma ce s»a făcut în jurul băşicii de săpun a domnului Eftimiu, noi o socotim lipsită şi de pu»
1CJ
Goniţi cocoşul negru, să nun aud cîntarea ! . . . Cocoşul negru cîntă. . . goniţi>1, mauziţi?	.
Să taci ! Cocoşul negru nu cîntă fără rost ! . . . în ceruri nici un fulger !	. — Cocoşul cîntă iar . . .
Cîntă cocoşul negru pe zidul vechiu, cîntă . , .
Cîntă cocoşul negru mai tare, tot mai tare .. .
Cîntă cocoşul negru, pe>o noapte fără stele . . . Cocoşul negru cîntă din nou. E pentru rriine !. . . »
Pentru ca tonul fals şi afectarea ridiculă din aceste rînduri rimate să poată trece, îi trebuiesc Cocoşului negru publicul bon enfant de la Bucureşti şi nişte critici cum ninşi au părechea pe lume decît poate la Salonic.
Aceşti nefericiţi reprezintanţi fără remiză ai fabricilor de cerneală şi hîrtie, se găsesc în faţa autorilor care hau luat în' serios şi prieteneşte hau bătut pe genunchi, ca nişte Adami făcuţi din scuipat şi ţărînă de curînd, prin faţa cărora defi* lează, blînde şi de mucava, fiarele pădurii, pe care ei au să le boteze. Ceea ce se scrie îi găseşte cu desăvîrşire dezarmaţi. N<aş dori nimănui să fie în pielea lor cînd profesia şi intelectualitatea îi obligă să judece o scriere asupra căreia nu s«a rostit vreun franţuz ori neamţ. Ei se găsesc în situaţia logofătului român care, obişnuit cu ţuica, n»a ştiut cum să<şi bea cafeaua turcească ş*a dat<o pe gît, fierbinte, dintno singură înghiţitură. Nesh guranţa impresiilor, haosul mintal, datoria de<a fabrica o dare de seamă, silesc pe cronicar să scape cum va nimeri, printr#o săritură. Şi, odată pornit, îl vezi, zgîriat pe ochi şi cu urechile um< flate, bătînd cîmpii literari, proclamînd « arta su> perioară » a domnului Duiliu Zamfirescu şi « ge< nialitatea » domniei sale domnului Victor Eftimiu.
Mulţumită acestor galeşi viţei, au intrat în lite< ratură cîteva rînduri de nume fără vocaţie, dăună»
104
toare bunulubgust şi asupritoare de încercări şi avînturi tinereşti.
A lăuda o mediocritate şi a impune un suflet idiot, este un sacrilegiu. Ceea ce se numeşte pu< blicul, ignoră necum arta, care cere osteneală, dar inspiratoarele ei cele mai comune şi mai imediat simţite, cerul, lumina, stelele, arborii, iubirea. Acest public mare şi mare miop trebuie cuprins, trebuie iniţiat, trebuie afinat, purtat ca pentru o mîntuire, şi, la nevoie, cu forţa închizînaud toate uşile pe care se intră automatic, în dependinţele mici şi vulgare ale gîndirii. în sinoadele inteleo tuale de Ia berărie, auzi adeseori aprecieri înfioră< toare şi surprinzi într»o frază ce se descheie sau căreia îi plezneşte tricoul, atitudini sufleteşti corb gibile cu bătaia. Nu e rar ca o fiinţă omenească purtătoare de două picioare să mustre pe Creangă sau Caragiale de a nu fi ştiut să scrie, şi să aplaude în schimb pe domnul Mircea Demetriade! pe domnul Emil Nicotau! pe domnul Victor Eftimiu!
Pentru a păstori oaia publică sînt două metode: metoda măfăiaţă şi metoda aspră. Cea de<a doua trebuie neapărat adoptată pentru literatură, în epoca noastră primejdioasă, cînd izolarea celor cincbşase personalităţi ale geniului românesc autcx rizează invazia prostulubgust. Pe lîngă ritmul de energie trebuincios sănătăţii, ea prezintă folosul de«a nu minţi niciodată. Şi chiar nedreptăţită, opera stăpînită de talent ştie să învingă prin sineş, prin purtarea ei, independentă de o critică rea, ale căreia erori se găsesc astfel compensate în chip mecanic. La urma urmei sînt supuse acestui me< canism care le elimină, odată ce tobele au tăcut. Noi ne gîndim însă la educaţia publicului, lesne pervertit, şi vrem să menţinem arta la un nivel de cinste permanent.
Larma ce s<a făcut în jurul băşicii de săpun a domnului Eftimiu, noi o socotim lipsită şi de pu<
doare. Întrucîtva eram liotărîţi să lăsăm Cocoşul negru să se consume în linişte. Scrupulul că tăcerea noastră ar putea fi luată, cînd se vor inventaria produsele literare actuale, drept o adeziune la felul de a vedea al orbilor, ne;a silit însă să luăm aceste însemnări şi să tăgăduim. Dacă domnul Ef* timiu ar fi nu personalitatea pe care o parte din presă, rău populată, a descoperita, dar numai un preludiu al unui talent ascuns, n<am pregeta săd salutăm şi să ne dăm deoparte ca să treacă; mai ales că persoana lui ne«a inspirat o simpatie pe care nu ţinem să o tăinuim, şi care intră în primul rînd în reputaţia Iui literară, din piaţa teatrului din Bucureşti. Departe de<a fi nu ştim ce luminăţie a literaturii, cum vor sad facă prietenii, domnul Eftimiu e de fapt un saltimbanc literar dibaci, capabil de toate figurile în aer şi pe nisip. Noi nu vom zice că aşteptăm lucrările sale viitoare, în care se va defini progresiv un talent. Noi negăm radical acest talent către care nicio fibră din scrisul domnului Eftimiu nu duce; iar dacă din notele de faţă nu reiese palpabil acest adevăr, vina nu este a domniei sale că ar fi pus calităţi în scrisul său, ci numai a noastră că ne<am slujit de metodă defectuos.
Ca să şid facă tragic, domnul Eftimiu şua zis că nu poate săd fie cucoşul decît negru. Astfel colo* rate, obiectele impresionează macabru. De altfel domnia sa suferă de colorism, după cum alţi scrii* tori sînt obsedaţi de numere şi văd lucrurile tot cîte unu, patru sau şapte. De număr domnul Ef< timiu nu abuzează decît în ce priveşte actele; cocoşul său are şase. Cu tot numărul lor, cocoşul nu face totuş nimic, rămîne fără dezlegare. Se vorbeşte, e adevărat, că acest cocoş a cîntat, dar nu se ştie de ce şi cu ce rost; de aceea şi cîntă el atît de mult. E un cocoş accesoriu. Şi totul e accesoriu, altfel nu merita numele de feerie. Sce*
nele Cocoşului negru sînt scoase dintr*un borcan cu alifie, sau dintrmn repertoriu alfabetic, şi puse la rînd, oricum, nu importă, luminate cu proiecţii electrice, colorate, costumate şi între ele se ţin ca « numerele » de variete. E o piesă otova, un album otova, o friză pe un singur plan, de banalităţi, o stambă cu caricaturi imprimate. Numele de feerie li $<a dat celor şase acte, în disperare de cauză. Autorul a voit el, să facă ceva altceva, dar n»a izbutit. Feeria scapă de»o scrutare serioasă. în volum e şi mai bine zis: «fantezie dramatică». La orice obiecţie se răspunde: « dar e o fantezie! » — şi absurditatea trece. O singură fantezie este bună şi îşi merită numele, aceea careu nouă în toate punctele ei, care n*a mai fost în niciun chip şi niciodată, fantezia lui Edgar Poe, fantezia lui Twain, a lui Allais, a Iui Jarry, a lui Wells. Cocoşul negru nu e fantezie, este fantezie pentru că n»a putut fi nimic alt. Fantezia e un gen; Cocoşul negru e domnul Eftimiu.
Părerile cele mai reuşite în genul burlesc, şuau făcut loc după jucarea piesei. Nu se ştia cum ar fi fost mai nimerit să fie comparat domnul Efti* miu, cu Goethe sau cu lisus Hristos. Diavolul său de circ, cu o garderobă â la Fregolli, a fost aşezat şi dat în leagăn pe aceeaş scîndură cu Faust. S*a vorbit serios de izvoarele de inspirare ale auto» rului, de preocupările Iui, de fitosofia lui! Arti» colele acestor candizi evocau prin analism, stil, pedantism prostesc şi cugetătorie, ziarele care subt nume ca Steaua Dîmboviţa sau Trompeta Su> linei, apar în tîrgurile ţării, cu elogii pentru Bis* marckul localităţii, primar sau poliţai.
Istorioara domnului Eftimiu e simplă. Din cititul literaturii, alcătuită în majoritate de variantele ace* loraşi teme şi lucruri, domnia sa a tras concluzia că literatura se face cu uşurinţă, ceea ce»i perfect adevărat. Acesta e cîştigul pozitiv al cititului, şi
dacă literatura a slujit la ceva în lumea asta, a fost să înmulţească numărul autorilor. Orice autor cuprinde întmnsul cîţiva gemeni, care altfel n*ar 6 văzut lumina zilei şi care se nasc îndată după citit. Cititul dezvoltă gustul scrisului, inconvenient capital, căci introduce în literatură, pe toată lumea, pe toţi nechemaţii. Cititorul care nu se grăbeşte să scrie, lectura îi stă de minune, cărţile bau înfru* museţat personalitatea. La scriitor excesul de citit, adică minimul de intuiţie se vădeşte ca o tară. Am putea aduce o sută de pilde.
Paradox ori nu, ne place săd repetăm. Contim» poranii noştri de vîrstă sînt mai toţi nişte imitatori, cu voie sau, şi ceva mai rău, nişte tîlmaci ai seri» selor altora. Ei n<aduc în lucrările lor nimic care să evoce din aerul, din pămîntul, din vigoarea şi din poezia vie şi neliterară a naturii.
Domnul Eftimiu a scris odată o piesă Rapsozii, în care Alecsandri şi Eminescu se luau la întrecere cu versuri de»ale lor, împărechiate cu de»ale auto* rului, ca să demonstreze mentalitatea unui poet român din zilele noastre. E metoda domnului Eftimiu, de*a compune din cele învăţate. Cîteva efecte de panoramă, raze, întuneric, costume, cîn* tece, jocuri şi piesa e gata. Fantezia, feerie! Foarte mulţumim.
Domnia sa a mai scris, evident, şi poezii. E greu să se găsească bucăţi mai şterse şi mai orişi» cum decît cele vreo sută din volumul tipărit la Orăştie, Poemele singurătăţii.
« Sînt clipe cînd omul eiatîta de mic Şi gîndul atîta de mare!
Sînt clipe cînd lumea îţi pare nimic Şiiun haos gîndirea îţi pare.
Ţue teamă căd gata să codăm abis Pămîntul cînd tremură vîrttul,
Iar cerul deasupra stă gata, deschis
O gură sămghită pămîntul. »
(Nemărginire)
« întnun sonet aş vrea sămchid trecutul Ce şita înfipt săgeţile în mine.
Şi inima mua prefăcut-.o în ruine Căci Nepăsarea nwmi dăduse scutul. »
(Sonet)
« Dc.ai Ji văzut, maestre, ce fiori te petreceau în ziua cînd prietenii la groapă te duceau,
Deiai fi văzut lumina şi cerul larg deschis,
O « stanţă » minunată, maestre, ai fi scris. »
(La moartea lui Jean Mor£as)
« Vraja zărilor senine Din înalturi îşi revarsă Lungi priviri de duioşie Pe ruina Curtea>arsă. »
(Curtea Arsă)
« Pe soclul de marmoră neagră, maestrul Urcase icoana iubirilor sale Statuia închinată idilelor moarte,
Amantelor brune, amantelor pale. »
(Statuiamchinată)
O viaţă plină de păcate tîlharii mîntuiau acum . . . Dar cine va fi fost străinul ceti însoţea petal morţii
drum ?
Cu cei cesşi ispăşeau în lăcrămi viaţa plină de păcat, Aiurea uşor Nazarineamtl cwntregul suflet împăcat.
(Trei Cruci. . .)
Toate aceste bucăţi, citate la întîmplare, au în lipsa lor de stil, de relief şi inspirare, caracteristica de<a fi fost compuse, fiecare, subt influenţa unei obsesiuni exterioare. Unde nu e fals poetul e în versurile dedicate lui Moreas (!) — acolo e maha» lagiu.
top
Atmosfera aceasta, evivată de un romantism de pensionat trebuia să stăpînească şi Cocoşul Negru.
«Născut din raza Iurtei cu apele senine.
Veni peto scoică verde minată de zefir . . . Minciunan piatra scumpă prin care vezi palate, Oraşe . . . poduri . . . ape . . . ţinuturi fermecate — E scoica unde cîntă şi plîng întinse mări,
Amurgul ce zideşte oraşem depărtări —
Minciuna e lumina ce face dintno gîrlă O mare fără margini, un vultur din şopîrld.
Ea pune tot ce nu e în toate cîte sînt, —
Prin ce vezi lumeam stele şi stele pe pămînt. »
Aceste imagini tocite, această limbă au mai fost şi sînt ale tuturora. « Un vultur din şopîrlă » e prost: aparţine autorului. Tot proprietatea lui şi tot prost într<o pildă de exagerare, pomul balaur:
« Cînd vede tun pom în cale, un prost va zice: ,,Iatâ Un pom." Dar mincinosul cu mintea mai bogată ( !) Răspunde: „E balaur !“ ...»
Cocoşul negru nu mai este scris în colaborare cu cei doi amici ai autorului, Eminescu şi Alecsandri, ci cu concursul cîtorva personificări şi persoane din galeria fatalităţii: Dracu, Arhanghelul, Mihail, Nenorocul, Voia*bună, FătTrumos, Zîne, Că< lău etc.
Toţi joacă după cum au învăţat în aceleaşi isprăvi: Dracul — banii, — Arhanghelul puritatea; amîndoi luptă ca să dobîndească pe oameni. Au* torul şiia umplut subiectul, ca să zicem aşa, cu o mie şi una de maşinaţii melodramatice. Aici apare, în trei sute de lumînări lumină Arhanghelul, aci se aude corul, aci e muzică, aci e dans; cînd tem* niţă, cînd tron, cînd spînzurătoare, cînd revoluţie, cînd circiumă ovreiască. Toate acestea mau niciun Dumnezeu, sînt puse cap în cap şi gata! Ele sînt ca problemele de adunare fantastice cu care învă*
no
ţătorul şmecher caută să prindă copiii: 7 nuci -j--j-12 pisici-)- S2 mere -f- 8 curcani-)- 19 stră< chini cu unt. Bucăţile din Cocoşul negru puteau fi aşezate în orice ordine ca şi adunarea; orice se putea. Fără un fior şi senin ca un odăiaş, auto» rul iscăleşte orice, grămădeşte tot ce<i trece prin cap.
Pe*alocurea domnul Eftimiu a introdus cîte un soi de imn, din cochetărie, cîntare pentru aur, pentru minciună . . . Cei care au criticat piesa cu oareşcare asprime şi<au zis că nu e politic să dez» brace pe autor de tot ce pare că ar putea să aibă şi au recunoscut «poezie adevărată» în acele proslăviri searbăde şi incolore în care se exaltează banii şi femeile.
S»ar putea lua vers cu vers întreg Cocoşul negru, care a adaos la supliciul nostru de ad fi văzut şi auzit, suferinţa de ad fi citit, şi s<ar putea detalia sutele de semne de pe marginea volumului. Sînt însă prea multe şi nici n*avem intenţia să facem un curs de victoreftimism.
Din următoarele versuri se mai vede ce fel e la domnul Eftimiu originalitatea:
« Trecem pe lingă focul de care spune el Şi văd o turmă. Doamne, ce vite! Prind un miel Şi ,,svîr“ cu el în flăcări . . . Mai prind şi o mioară Şi ,,svîr‘‘ cu ea în făcări, uşor . . . eră uşoară! Mai prind apoi o capră, dar vezi, eră cam grea . . . ,,Sio spintec" zic. Cu pumnul am scos apoi din ea Un ied şi măruntaie şi tot — le<am scos afară! »
Sentimentul de groază urmărit în toate aceste exagerări neizbutite aduce aminte oiştea şi gardul care se întîlnesc pretutindeni, şi în stihurile, în sfîrşit, următoare:
«Nevasta mean şopîrlă, copiii mei guzgani, Eu stau aci băiete, de şapte mii de ani. »
tlt
după cum s<au ciocnit cu ifos şi în titlul atît de înfiorător al fanteziei dramatice, Cocoşul negru.
i9i)
CRONICA TEATRALĂ
Să ne începem însemnările săptămînale cu un fel de prefaţă care avînd meritul să fie întrmn fel inutilă, poate întrucîtva să#şi scuze unele abateri viitoare de la calapodul obişnuit pentru buna ajus< tare a impresiilor dobîndite în faţa scenei.
Vom îndrăzni să declarăm în primul rînd că personal, teatrul nu ne prea atrage şi că nu găsim întrdnsul emoţiile despre care ni se vorbeşte cu regularitate de oamenii competnnţi şi de specialiştii convinşi. Dacă a lua parte la toate reprezintaţiile pieselor dintr<o stagiune este pînă la un punct, a te specializa oarecum, în ce ne priveşte speciali» zarea aceasta a avut un efect opus unei specializări normale şi zi cu zi ne»am întărit în prima noastră impresie că teatrul este o simplă scamatorie.
Negreşit, că vorbim aici de teatrul cel mai supor» tabil, susţinut de actori buni, de actori de talent, bineînţeles arta interpretării prin atitudine, gest şi voce poate fi numită mai bine talent decît o abi» litate.
Acest teatru este nespus de rar, chiar acolo de unde nu vin marile talaze de sugestii. La noi, cu toată bogăţia în număr a trupelor constituite, nu poate fi vorba decît ici şi colo de cîte un singur actor bun, de cîte o personalitate, dacă ne putem folosi aci de acest cuvînt enorm, de cîte un artist, alt cuvînt formidabil şi grav, artist care evolu» ează întrmn element nepotrivit şi barbar: din
punctul de vedere teatral; adică dintrmn punct de vedere falşificat prin educaţia sugestiei.
Mijloacele teatrale — iluzioniste — analizate pe rînd, schimbă pe rînd şi de cele mai multe ori, minţit de lumini, de decoruri, de falsificarea com» pletă a vieţii, aşa cum o trăim şi o cunoaştem, ieşi din teatru covîrşit ca de o mare amărăciune, corni plicată cu o mare milă pentru naivitatea noastră omenească.
Autorii de teatru contribuiesc voluminos la so» fisticarea concepţiilor şi»a blîndei atenţiuni critice. Puterile lor recreative se întrec în a se perfecţiona cît mai mult pentru ca între dînşii şi publicul re» ceptiv să nu fie divorţuri şi răceală. Ca nişte măce» lari inteligenţi, care pun la îndemîna trecătorului bucăţile cele mai grase şi mai fardate, ei se specia» Uzează ca şi aceia în salamuri, şunci şi pateuri, cu deosebire, evident, că mezelurile lor se adresează intelectului.
Autorul e în genere un actor care trage cu ochiul şi urechia la uşile clientelei, care serveşte clientele cu toată volubilitatea, fericit că place, că bucură, că provoacă nişte rîs şi nişte lacrimi sau nişte suspine. E interesant cum el se minte şi singur, cum suferă şi el, cum se emoţionează la rampă. Buchetul pe care îl primeşte, pe care şi»l trimite adeseori singur, plătit de el sau de o mă» tuşă maternă, el şi«l ia tremurînd din mîinile vale» tului şi salută publicul cu o recunoştinţă ca şi cum toţi spectatorii s»ar fi cotizat cu cîte un ban ca să dăruiască adoratului său o jerbă de ca» melii.
Autorii aceştia cînd îşi scriu amintirile, plîng. După ce o viaţă întreagă s»au înjurat în biurou cu directorul, în cabine cu actorii şi în culise cu maşi» niştii, ei oltează ca după un Paradis pierdut şi ne povestesc cele nouă mari nenorociri sufleteşti ale teatrului.
Dacă cititorul va conchide în grabă, că teatrul e o artă mai puţin superioară decît artele, ca să zicem aşa, adevărate, credem că nu s<a înşelat decît pe jumătate. în teatru e şi o parte de lite< ratură, vreau să zic de inspiraţie şi de sinceritate, paginile scrise.
Cînd autorul şi<a scris întrucîtva subiectul, care va fi interpretat de un actor, el făcea poate artă adevărată. O piesă de teatru ca şi un sonet, trăieşte mai ales prin rezistenţa ei la citit. Întrucît poate adăuga emoţiilor, cînd sînt, coţii de natură zugră* vită şi gesticularea banală, sau în sftrşit, acceptată şi chiar divină, a actorilor, e ceva ce trebuie discutat.
Piesă? . . . Sonet? . . . întnadevăr, cîteva lucrări pentru teatru sînt literare şi scrise cu de<amă> nuntul.
După un brevet de<atîta incapacitate teatrală sufletească, poate căii e permis cronicarului de teatru să zăbovească puţin şi dincolo de frontiera lui, în teatrul aşa cum este şi cum nu se poate schimba.
în analiza pieselor de teatru situaţia lui va fi alta, cronicarul se va introduce în interiorul punc< tului special. Căci este silit. Neîncetat însă el îşi va aduce aminte în scaunul lui de spectator, că la uşă contestase fără să cunoască ceea ce vede şi va ieşi neîncetat, ca să reintre, din teatru către teorie şi intuiţie.
Graba cu care scrim acest articol ne face sai vanţi, fără să voim, şi oarecum profesorali. Ca să discute aceste cîteva puncte, mici şi esenţiale, domi nul Mihail Dragomirescu mar economisi timpul ca noi, şi nici dezvoltarea; cele treizeci de articole ale domniei sale siar continua armonic, vreme de o lună de zile şi demonstraţia ar ieşi luminoasă şi electrică.
Noi ne vom căzni să fim mai avari şi mai snobi în articolul nostru, care cere o urmare şi care poate rămîne în definitiv pe loc, oprit la punctul de>aci.
1913
UN AGITAT
Domnul Alexandru Davila este directorul Tea» trului Naţional din Bucureşti. E titlul său cel mai glorios şi mai nou şi la popularizarea numelui acestui director, fost poliţist şi alte fosturi, dar aristocratic, mau ajutat puţin credem, picăturile şi mai celebre ale doctorului.
In labirintul Teatrului Naţional, vast cît o ca* zarmă alipită la un spital, orgoliul şi neastîmpărul directorului, muncesc să se întreacă unul pe altul în intensitate, ca doi gemeni saltimbanci. Orgoliul domnului Davila e roşu, neastîmpărul său e vînăt şi, pismaş, îl devoră. Directorul pare întodeauna un lup rănit care<şi adînceşte rănile coastelor scăr» pinîndu*şi*le violent. Şi, un lup exibiţionist. Din jignirile sale mititele, cared fac să bolească sufle» teşte neînchipuit de mult, ies gesturi imperiale şi cîte un regulament de reorganizare a teatrelor.
Un titlu mult jinduit de domnul Davila şi cu atît mai mult cu cît mare nicio însemnătate, a fost între altele titluri pe care le va fi dorit zadarnic şi cu patimă, titlul decorativ de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români — toate cuvintele cu literă mare. Cartea de vizită dobîndeşte un rînd în plus şi, purtat de un funcţionar oficial, titlul de asemenea preşedinte, bate la ochi în saloane.
Pentru ca să*l obţie şi asigurat că izbuteşte, dom» nul Davila n»a cruţat niciun mijloc şi niciun crîm» pei din sfoara»! diplomatică, de diferite grosimi şi
calităţi, de la simpla iţă pînă la panglici. A fost şiret, a fost grav, a fost ridicol, şi... a căzut.
Ocupîndume cîndva de tristeţele directorului pe care le deplîngeam, căci am dorit ca la Teatrul Naţional să troneze un fericit, prevedeam că insuc» cesul acesta va apăsa pe sufletul domnului Davila toată viaţa — şi nu ne/am înşelat. Era ciudată insistenţa domnului Davila de a prezida cu orice preţ pe scriitori, şi pasiunea cu care urmărea această demnitate intelectuală părea de felul aspiraţiilor nejustificate. Întrucît e domnia sa un scriitor ră< mîne încă de demonstrat. Alături de piesa dom* niei sale Vlaicu Vodă, care trece printre cele mai bune, domnul Davila iscăleşte nişte articole corn* pafabile în ce priveşte stilul cu procesele verbale de contravenţie sau cu raportul de dimineaţă de la prefectură. «Singura înrîurire a Statului în activitatea artistică cată deci să se mărginească la respectul drepturilor fiecăruia, ale autorilor, ale actorilor» etc. Aşa scrie domnul Davila de cîte ori părăseşte teatrul şi cînd doreşte să se întoarcă iarăş la directorat. împerecherea cuvintelor artist tică cată e bineînţeles a domniei sale.
De la căderea dintr/o prezidenţie îndelung pre* parată, scriitorii i<au ajuns domnului Davila odi< oşi. Se pare că restul zilelor sale va fi întrebuinţat ca să»i desfiinţeze. Mentalitatea ex/poate/preşe* dintelui e în suferinţă de fobie. Dacă nu le*a putut fi preşedinte, o să le fie scriitorilor vagmistru. Singurul regret al domnului Davila este că mare calitatea de a regreta decît lucrările de teatru şi că puterea domniei sale restrictivă şi sîcîitoare mare loc să se exercite decît asupra acelor votanţi ai prezidentului antagonist domniei sale, care scriu piese teatrale. Ambiţia supremă a domnului Da/ vila ar fi ca să nu se publice nimic în româneşte fără tamponul său, violet, de mare maestru al lite/ retor româneşti.
rtS
în a fi combătut, cît de legitim şi de puţin şi asupra celui mai neînsemnat punct din activitatea sa, generatoare de forfotă şi gîlceavă, domnul Da/ vila, susceptibil ca un curcan bătrîn, vede un atentat, un fel de crimă de Stat.
Ultimul său act public a fost concedierea unei actriţe din teatru, pentru că soţul acesteia, dero/ gînd de la obiceiul lui de a fi laudativ cu direc/ torul soţiei, a discutat măsurile directorului de teatru.
Căci domnul Davila, graţie unui temperament nedisciplinat şi agravat prin protecţia ereditară a Palatului, pe care abilitatea sa ştie să/1 învăluiască, are toate îndrăznelile cu putinţă. Numele lui e un fel de teroare. Bine primit la Cotroceni, bine îmbrăcat şi bine fasonat între fracuri şi corsaje, dibaci în complimente, miniştrii în competinţa cărora cade i se supun şi lipsa lor de voinţă per/ mite domnului Davila şă/şi exercite cu plăcere vrajba pituitară, răutăţile mici, răzbunările mă/ runte.
Nu se găseşte nimeni la Ministerul Cultelor ca să roage pe domnul Davila să iasă la pensie?
1913
EDMOND ROST AND: LES RPMANESQUES
Romantismul de preţiozităţi şi calambur a excelentului versificator domnul Rostand, care pen* tru vulgul instruit este un poet însemnat şi chiar un mare poet, foarte gustat, cu atît mai gustat de clasa nivelului burghezimii cu cît îşi pune mai mult sirop în cerneală, a fost anul acesta repre* zintat la Teatrul Naţional, încă de la deschiderea stagiunii.'
Edmond Rostand place pretutindeni. Cînd e jucat în franţuzeşte spectacolului fondant cu cremă de şocolată, cu frişcă şi fisticuri, i se adaugă savoarea delicată şi profundă a limbii celei mai frumoase din lume. Cînd e tradus şi despuiat de singura strălucire adevărată, a limbii, fără care Rostand nu mai e cîtuş de puţin Rostand dar un Mircea Popescu sau Rădulescu oarecare, spectacolul, redus la vanilia şi cataiful lui, încă place. Cu un Rostand şi o cofetărie un negustor ar putea realiza milioane.
Rostand îşi alege personajele cele mai gătite şi găteala singură e un ideal al spectatorului, lihnit după liigfulife şi garderobă. Cu cît vor fi mai azurii, mai verzui, mai roşcovane, mai violete, costumele atrag mai mult şi teatrul care le între* buinţează e sigur să reuşească. Apoi subiectele sînt aşa făcute ca să nu jignească pe nimeni şi să nu vatăme nicio idee. Rostand stă bine cu toată lumea şi dacă ar fi să vie în România, el ar fi primit cu urale deopotrivă şi de takişti şi de con* servatori şi de liberali. Prinţese, contese, cavaleri,
no
spade, dueluri, muşchetari, idile nocturne, razele lunii — aceste articole academicianul ştie că au fermecat întodeauna sufletul vulgar şi indolent al celor în stare să*şi plătească stalul şi loja. E un teatru pentru oameni îmbuibaţi, care, cînd vor să*şi frămînte creierul, citesc romane senzaţionale. Şi în acest paradis de franzelar cu lapte, domnul Rostand intră cu dibăcia lui de clovn în versificare. « Ce frumos! » exclamă cîte o doamnă emoţie* nată de o idilă, careu tot ce poate fi mai trivial.
La gloria autorului lui Chantecler au contribuit întnadevăr, cucoanele şi fetele. Fetele, flămînde de aventuri care au determinat pe bărbaţi să năs* cocească automobilul, o maşină romantică prin excelenţă. Cucoanele înşelate în aşteptările lor vir* ginale şi care în locul unui bărbat ocupat cu pro* fesoratul, cu comerţul, cu politica sau advocatura, ar fi preferat un june cu pielea de pergament, învîr* titor de baluri şi de cărţi de joc, bine ras, bine parfumat şi bine idiot. Sentimentalitatea ieftină a lui Rostand Ie face sâ se topească pe scumpele noastre suflete surori.
E o poezie deosebită, poezia publicului, şi dacă din fericire, debitul mai mult sau mai puţin literar se asociază cu un decor măreţ, cu jocurile de lu* mini şi de întuneric, poezia publicului nu mai lasă nimic de dorit, publicul se zgîrceşte de plăcere, saltă şi tresaltă.
Publicul lui Rostand e orişiunde, prin urmare numeros. Banalitatea falsificată, cu aere măreţe, cu porniri expansive îl adună şi la Paris, şi în Bucureşti. E publicul tuturor exibiţiunilor gran* dilocvente. Examinaţi în detaliu şi în masă, admi* ratorii lui Rostand sînt aceiaşi care aleargă după jocul de artificii, după serbările populare, după focul bengalic. [. . . ] Sînt cei care aplaudă pe generalul călare pentru că este călare. Cei care îşi comandă fotografiile «mărime naturală» în culori.
121
Cumpărătorii şi abonaţii gazetelor prost ilustrate şi cu vopsele. Amatorii de cromolitografie.
Proprietarii caselor fără stil, în odăile cărora figurează debarcarea lui Columb în America, Cleopatra cea frumoasă şi . . . Azi cu bani, mîine fără bani. In sfîrşit, toţi cîţi cred în Dumnezeu pentru icoane şi pentru că popa iese în vestminte strălucitoare şi toţi cîţi cred în patrie numai pentru că are tricolor şi o armată care defilează. Ei s*ar putea clasa chiar după iscălitură, magnifică, sau după titulatura cuirasată a cărţilor de vizită. E teatrul la care se snopesc aplaudînd eroii lui Caragiale.
în România e foarte apreciat domnul Rostand — şi foarte imitat. Cometa — IosifiAnghel datează de cîţiva ani. Şi din Rostand s*a născut un autor întreg, maestrul Victor Eftimiu şi mulţi alţi băieţi de literatură, surprinşi de zilele noastre cu un condei în mînă. Acum a început să fie şi tradus. Să nădăjduim că despersonalizarea rostandă va dura şi că va tenta pe mulţi tineri fără vînj.
Piesa reprezintată zilele acestea, Romanţioşii, e un excelent mijloc de plictiseală pentru cronicar, în trei acte se petrece un subiect cu zigzag. Pe o scenă cu copaci şi în jurul unui zid evoluează man* tale şi face gălăgie un roman de dragoste mălăieţ.
Lipsit de sentiment literar, tîlmaciul a tradus Les romanesques, scrisă în versuri franceze, în ver< suri româneşti. N*am fi pomenit de traducere şi ne;ar fi plăcut să vorbim bine de o traducere bună. Dar unele ziare au părut dispuse să recunoască merite traducerii, ceea ce nu trebuieşte tolerat, oricîtă înclinare ar avea ziarele pentru mediocri* tate şi nulităţi.
De interpretare vom spune puţin lucru. în ge< nere, artiştii noştri nu ştiu să rostească versurile;
122
recunoaştem că în Romanţioşii nici nu prea aveau ce rosti. Doamna Giurgea, avem regretul să cerţi* ficăm o dată mai mult cît de puţin înţelege o frază şi dacă debitul domniei sale nu ne*a exas* perat este pentru că am făcut toate sforţările ca să ieşim de la spectacol liniştiţi. Desigur că depre* ciind talentul doamnei Giurgea ne punem rău cu critica oficioasă care, din motive ce ne scapă, vrea cu orice preţ să încarce pe această graţioasă doamnă cu prea multe graţii şi cu însuşiri artistice. Ale cui vor fi fost urechile acelea care percepeau în decla* maţia doamnei Giurgea nu mai ştim ce fermecă* toare daruri? — ar fi timpul ca vîrful urechilor lui să întîlnească un vîrf de biciuşcă şi ca să se introducă în critică oarecare adevăr şi ordine.
Domnul Tony Bulandra, pe care de mai multe ori am avut prilejul să<l considerăm din punctul de vedere geometric prezintă şi de astă dată şi mai ales în actul întîi — costum de culoarea lăcustei — o academie admirabilă, mişcări profund ritmate, gesturi care s*ar zice desinate.
Domnului Soreanu îi lipseşte ceva; desigur că ochelarii, lăsaţi în culise. Domnul Belcot, mască â la Jossot. Maestrul de răpiri desfăcea din gîtlej o voce care s*ar fi crezut că aparţine domnului To< neanu. Cortina.
1913
DREPTURILE CRITICII
Ni se spune că însemnările noastre despre tea* tru şi o piesă tradusă din Rosţand jucată la Naţi* onal, ar fi indispus pe unii actori, obicinuiţi cu salamalecuri şi coroane de dafin. Indignaţi că nu i*am declarat cel puţin geniali, ei împing naivi* tatea pînă la inconştienţă şi au aerul să voiască să ne ceară socoteala să îndrăznim o părere liberă asupra jocului lor public. Ca şi cum ei s*ar pro* duce pentru zei şi nu pentru spectatori, sufletul lor preacurat şi mintea lor sculpturală nu. concep ca un muritor de rînd şi neras la mustăţi, să puie la cîntar personalitateade augustă.
Dacă ar fi vorba de nişte prunci abia înscrişi între jucătorii de teatru, poate că ne*am mai căzni să înţelegem surprinderea lor faţă de elogiul mă* surat. Dar actorii cu pricina sînt oameni cu vîrstă, şi, se presupune, cu educaţie sufletească şi pregătiţi ca să fie discutaţi.
Domnul A.B.C.D. nu înţelege de pildă, pentru ce am făcut, drept orice aplauze sau denegări, ob* servaţia justă că în rolul lui Pergamin domnul Soreanu era fără ochelari. Fiindcă nu ştie cum trebuie să desluşească fraza noastră, ca un elogiu sau nu, domnia sa se supără pe noi şi clocoteşte. « Are talent sau nu are talent? » întreabă domnia sa: « Ce vorbeşte ăla de ochelari! » — ăla fiind subtiscălitul. Atît vrea să ştie domnul A.B.C.D., are talent sau nu are talent? Noi ne mirăm chiar
124
că nu ne pune chestiunea altfel, şt că nu ne«a so' mat să»i răspundem dacă are stomac — căci tot atît de puţin era vorba de talentul cît şi de sto< macul domnului Soreanu, cînd vorbeam de oche» larii domniei sale.
Graţie unui Jlair extraordinar de dezvoltat, tre* buie să credem, la oamenii de teatru, domnul A.B.C.D. a luat ochelarul ca o insultă şi s»a simţit jignit. Ce se întîmpla dacă ham fi contestat amicul ? Şi dacă numai la bănuiala că ham fi nesocotit s»a revoltat atît de mult, cît de mare trebuie să»i fi fost, ne întrebăm, bucuria, anul trecut, cînd ham lăudat în cuvinte pe înţelesul domniei sale!
Pe noi, evident, supărările sau bucuriile de felul acesta, deopotrivă de copilăreşti, ne privesc destul de puţin, şi am trece peste ele, dacă mar avea şi o cauză de ordin social.
Aceşti oameni, fie actori, fie cîntăreţi, fie pictori, scriitori sau popi, s»au deprins cu marea ipocrizie care stăpîneşte presa, mai ales de cîţiva ani în» coace. între unii şi alţii s»a încheiat sufleteşte un pact avantajos. Eu te laud pe tine, tu laudă»mă sau plăteşte»mă pe mine. Tot ce Se face e înregis* trat cu elogii. în fond, pactul era necesar: unii se aseamănă cu alţii, şi dacă nu se vor scărpina între dînşii catîrii, cine să»i gîdile în lipsa profesiei de scărpinător de catîri ?
Pictorul care vrea să fie lăudat de ziarul cutare ştie că redactorul cutare primeşte cîteva tablouri cadou la deschiderea expoziţiei, şi i le oferă. Acto» rul are şi el oamenii Iui. Scriitorul de asemeni. Din punct de vedere practic, procedeul e exce» lent, căci presa avînd, din nenorocire, prea multă influenţă asupra cititorilor care ignoră cum se fa» brică jurnalul, actorul, pictorul, literatul, minis» trul sau episcopul îşi asigură opinia publică.
Talentul şi valoarea te ajută mai adeseori să mori de foame şi candoare.
Ori în mijlocul armoniei care înfrăţeşte astfel categoriile sociale cu presa, vii dumneata şi muţi iei căciula la un actor declarat încă de multă vreme extraordinar. O simplă vorbă, scrisă în doi peri, cade ca o bombă, domnul A.B.C.D. se supără că vorbeşti de ochelarii domnului Soreanu, atunci cînd dintr<o elementară delicateţă, şi faţă de sineţi pentru că altă dată bai lăudat, şi faţă de el pentru că îl cunoşti şi ai stat de vorbă cu dînsul, ocoleşti să spui pe şleau şi într»o formă comună că jocul lui nu ţi»a prea plăcut.
Iată ce se alege din critică în România şi iată cît preţuieşte sinceritatea, cinstea profesională. Iată în ce atmosferă bolnavă şi sărăcăcioasă trebuie să zaci. Iată de ce mai toate condeiele noastre dispar în saliva cea mare. Iată pentru ce Caragiale — pe care actorii îl joacă şi cu care se mîndresc — a fugit la Berlin şi a voit să moară peste hotarele ţării lui.
Şi iată pentru ce este o datorie să te poţi închide ermetic şi rigid în insul tău şi fără cruţare să rupi, rînd pe rînd, măştile surîzătoare şi mulţumite, în dosul cărora izbuteşte viermele şi colcăie strică» ciunea. Căci oricît s»ar coaliza interesele mici cu lumea mică, pentru ca să te elimine dintr»însa sau să facă gol în jurul tău, interesul cel mare cîştigă şi tot el trebuie la urmă să triumfe.
1913
H. KISTEMAECKERS: L’EMBUSCADE
Spectacolul debutează cum poate începe şi sfîrşi orişicare altul. O grădină pe ţărmul mării, în faţa casei; e seară de sărbătoare în piesă, iar pe scena Teatrului Modern numai seară. Lampioanele sără» căcioase, spînzurate de*a lungul unei sfori din patru, par resturile ostenite, după ploaie, ale unei nopţi de Zece Mai. Dealtfel decorul, izbutit printre actele petrecute în biuroul uzinelor Gu6ret, e destul de trist în celelalte ca să fie dureros în actul al treilea unde scena reprezintă o bibliotecă . . . „C’est une piice d'un luxe chaud, tres intime“, spune domnul Kistemaeckers. La «Modern», jalea acestui decor rezultă din aerul de mutare al mobilierului dispărut.
în schimb, interpreţii au fost îmbrăcaţi după cea mai modernă reţetă şi în ce priveşte garderoba feminină costumul de păun al doamnei Wecera Ionescu a emoţionat lojile, îndeajuns de mişcate pîn»atunci şi de rolul simpatic al domnului Niţu» lescu, un talent nervos şi un tînăr desinat ca un adolescent arab.
Domnul Kistemaeckers întrebuinţează în această piesă bucăţile scoase din magazia teatrului zis modern şi cîteva detalii de operetă.
Am indicat sărbătoarea. Rămîn de socotit cele» lalte elemente între care luptă ca într»un ştei scobit cu falaciozitate, industriaşul Jean Gueret, un băr» bat răscolit de energii şi cam literar — şi, mai ane» mice, imaginile aproape abstracte: soţia lui şi copi»
«7
Iul Serginei, Robert Marcel, care transpar în pul» berea de piatră ridicată din lupta şi goana fabri* cantului de automobile . . .
E prinţesă rusă şi « farmecul slav » al ochilor ei, expresie pariziană inventată de vre un romancier fără vocaţie: prinţesa rusă şi minele ei de fier de pe Doneţ. E muma precoce a unui copil tăinuit, căsătorită cu un bărbat care nu i»a cunoscut tre» cutul. E copilul acela, trecînd din întîmplare prin casa mumii lui care îl recunoaşte şi are faţă de dînsul accente atît de pasionate, cu finalul bine intîrziat de priceperea savantă a domnului Rişte» maeckers, încît publicul poate crede că e îndră» gostiă de el, ca de un amant. E bătrînul pictor care cunoaşte secretul doamnei Sergine Gueret şi înlocuieşte, veghind peste copilul părăsit, grija mumei şi lipsa părintelui. în sfîrşit, nu lipseşte nimic.
Din toate acestea autorul scoate cîte un strigăt de dramă, uneori intens, şi mai todeauna afectat.
E fabrica în sfîrşit, e greva, e şeful grevei, e maşina infernală cu ceva din aventurile de cinema» tograf, e explozia. în sfîrşit sînt mai toate lucrurile obişnuite ale unei vieţi descrise şi răsdescrise de toţi autorii săi. O specialitate a personajelor domnului Kistcmaeckers este dragostea lor imensă pentru literatură şi frază. Maşini vorbitoare, ele îşi vor petrece actele ca să nu zicem viaţa, în nemai» sfîrşite dialoguri, în perioade oratorice fără răgaz. Definiţia teatrului modern trebuie căutată în ramura discursului.
Un episod de interes şi nou întrucîtva, este în momentul grevei din fabrică, atunci cînd tînărul inginer Robert, prietenul prin convingeri al mun» citorilor, se pune în fruntea lor şi luptă cu energia covîrşitoare a patronului, puternic redat de dom» nul Radovici, asupra căruia am avut multe prile» juri în trecut să ne oprim.
Robert ia comanda grevei şi tot el, se întoarce, liniştit şi mîndru să facă împăcarea cu patronul ruinat.
E aici o clipă de un dramatism întreit. Prăbuşi* rea fabricei aruncată în aer, pe care o vesteşte chiar atunci inginerul. Revolta patronului şi dez* nădejdea şi ura lui cînd află că baza calculului său de rezistenţă la grevă era fals; aproape nebun Gueret se năpusteşte şi degetele lui oţărîte au şi apucat să frămînte şi să înnăbuşească vocea socia* tistului suspendată în gîtlej. Intrarea bruscă a doam* nei Gueret şi dezvăluirea « Nud ucide! E copilul meu ». Un strigăt ca în Xavier de Montepin!
Punctul de întîlnire al actelor atît de copioase e aici. De aci spre sfîrşit, publicul va avea o des* păgubire numai sentimentală. Cum era de prevă* zut, situaţiile se împacă. Jean Gueret e fals în toată atitudinea şi hotărîrea lui de abandonare a cămi* nului a soţiei şi a copilei. (Domnişoara Teodosian, ne*a displăcut suprem).
Autorul modern trebuie să ştie că ori de cîte ori o piesă de teatru, o carte, va cuprinde cît de puţin din conflictele muncii cu averea, ea se face simpatică şi izbuteşte şi dacă, în ce ne priveşte şi pe noi şi pe ceilalţi spectatori din sală L'embtis* cade a fost primită cu aplauze şi închisă cu ovaţii, este din pricina acestui nerv nou al vieţii, lupta mistică şi nu numai economică, a lucrătorului pro* vizoriu cu patronul etern. E aci o frumuseţe cu totul alta decît a mişcărilor obişnuite din socie* tate — şi un rezervoriu de inspiraţie pentru teatru, viguros şi delicat.
Interpretarea pentru o trupă care se prezintă cu mijloace puţine şi joacă pe o scenă cît palma, trebuie neapărat lăudată, mai ales în general. Nu trebuie evident să uităm că doamna Voiculescu e directoarea trupei sale bune, pe care a ales*o,
119
precum se vede, cu pricepere. Dacă numele dom* niei sale nu stă ca o lumină asupra Serginei Gu6ret pe care a interpretat»o, în schimb numele dom» nului Niţulescu, cum a mai spus nu ştiu cine, este legat prin începuturile lui de priceperea doam» nei Voiculescu.
Observăm atitudinea modernă în ce priveşte personajele pe scenă. Toţi interpreţii stau cu spa» tele la interpretul care vorbeşte şi întoarce spatele, cu atît mai hotărît cu cît personajul vrea să se apropie mai mult de dînsul. A fost atitudinea doamnei Wecera lonescu, care şi»a jucat persona» jul cu dezinvoltură; a fost atitudinea lui Marcel Robert, în sfîrşit a mai tuturora. îndată ce era vorba de o emoţie, domnul sau doamna trebuia să se întoarcă.
Domnul Florea Simionescu, poate că îşi căz* neşte rostirea sau prea mult sau prea puţin. Dom» nul Popea are un joc simplu, lin şi cordial, o natu» raleţă impresionantă şi lîngă domnia sa trebuie aşezat domnul Condara (Brosse) mişcător.
în sfîrşit, succes — şi antracte imense.
1913
TICĂLOŞIA UNOR SECĂTURI
Viitorul de ieri publică o scrisoare adresată dom> nului Davila, directorul Teatrului Naţional şi sem» nată « Studenţimea universitară română din Bucu» reşti ».
Nici mai mult, nici mai puţin, « Studenţimea » se amestecă în direcţia Teatrului Naţional şi cere directorului său să nu reprezinte drama lui Ronettu Roman, Manasse, anunţată pentru astă<seară. Dom» nul Davila alege prin urmare piesa găsind»o că e bună, iar domnii şcolari afectaţi că înnainte de a»şi fixa repertoriul, directorul general al tea» trelor din România nu s»a dus să li»l supuie şi să capteze autorizaţia lor, intervin.
E de regretat că în locul simplei semnături « Studenţimea » prea colectivă şi obscură, studen» ţii care au luat parte la aşa numita de Viitorul «consfătuire», eludează responsabilitatea gestului lor prin anonimat. E cu neputinţă ca studenţii să fi ţinut să se solidarizeze toţi cu lipsa de creştere şi de inteligenţă a colegilor lor mai gălăgioşi şi pripiţi pentru o reclamă care nu»i costă nici parale nici creier. Şi ei trebuie să ştie că nu există stui denţime ci numai studenţi, cu o figură şi un nume de fiecare student. Profesia e pentru oameni, nu pentru cuvinte şi numai astfel poate fi legală. Dacă, grăbiţi să se vîre acolo unde nu le fierbe oala, unii studenţi se socot în drept şi în putere să înfiinţeze o cenzură literară, aceşti domni să se
numească şi să aibă măcar onestitatea cie a nu se folosi de confuzia la care dă naştere numele lor colectiv şi abţinerea studenţilor demni de această calitate de la gunoiul în care se tăvălesc cîţiva dezmetici şi proşti.
In orice caz, iată o mentalitate ciudată la nişte studenţi care şi/au pierdut, aşa de»a surda, vreo cincisprezece ani din viaţa lor pentru ca să se. . . cultive. Desigur că lucrînd cu ciocanul sau fierăs» trăul în atîta amar de vreme creierul lor ar fi ajuns la oarecare perfecţie şi departe de a se socoti, pentru cele cîteva buchi ştiute şi certificate căpă» tate, nişte privilegiaţi, chemaţi să comande atunci cînd au datoria să asculte şi să gîndească, ar fi astăzi nişte oameni de respectat.
Dacă piesa Manasse nu Ie place, şi au dreptul să le placă şi să le displacă tot ce poftesc, critica e doar protestarea gustului, liber să se manifeste. La o lucrare literară, se răspunde cu o critică literară. Nu este însă în mijloacele omului cultivat să se împiedice reprezentarea unei piese, care are tot dreptul la viaţă, la succes şi la posteritate. Intervenţia, cererile, petiţiile, gălăgia sînt formele vulgare ale unui instinct sălbatic pe care cultura ma fost în stare săd învingă. O! înţelegem prea bine ca «studenţimea» să fie incapabilă, după atîtea studii fituite să dea la lumină o critică bine scrisă. Atunci, studenţimea săişi vadă de treburi şi să înveţe cel puţin să tacă.
Dar Manasse e o piesă bună şi poate că piesa cea mai bună din repertoriul românesc. Manasse, Vlaku Vodă, Kăzvan şi Vidra şi Caragiale, iată tot teatrul românesc. în Manasse nud de scos un rînd şi nud de adăugat un rînd. Tradusă în orice limbă piesa lui Ronetti«Roman poate fi jucată pe orice scenă din lume. E singura piesă roma» nească în care lupta vieţii e ridicată pe planul ei
universal. Dacă înnafară de calităţile ce trebuiesc cerute unei opere şi înnainte de toate talent, se mai cercetează şi sentimentul naţional, el e pe deplin satisfăcut. Manasse e un simbol al luptei dintre trecut şi împrejurările noi. Evreul habotnic e ucis de topirea frontierei religioase care separa evreii de creştini. Un român răstoarnă prin căsăto* ria lui cu o evreică toată evreimea şi toată Şina* goga. Evident că eroul nu se numeşte Iorga, ci cu un nume mai vegetal, Frunză. De nu*i convine, « studenţimea » să facă o piesă tot atît de bună. E foarte lesne de scris, nun aşa? Studenţii şi dom* nul Iorga să contribuie la literatura noastră, la repertoriul teatrului şi puie pe teatru orice teză, căci toate sînt frumoase cînd interesează. Se cere însă ceva care să se cheme talent. Petiţiile nu prea sporesc tezaurul literar al unei limbi şi nici operele artistice ale dascălului de nebunie.
Studenţii au mai făcut o dată această interven* ţie, şi atunci cu succes! La Teatrul Naţional era domnul Pompiliu Eliad, un profesor fricos. Avem buna nădejde că, de data asta, domnul Davila va şti sâ<i trimită pe studenţi la şcoală sau cu . . . capul între picioare la prefectura poliţiei.
Dacă sînt oameni pe care Manasse trebuie său jignească, aceştia sînt evreii, desfiinţaţi prin teza lui Ronetti.
Noi am citit declaraţiile «Studenţimii » din Viitorul cu oarecare surpriză. Această forţă ano* nimă al cărui spirit critic şi gust de artă le aprecia* serâm numai din Inscripţiile şi manuscrisele latri* nelor universitare, ştie să se servească într*o frază de ziar, de toate semnele pentru scris. Motivele în virtutea cărora studenţimea cere suprimarea lui Manasse, e preferabil totuş, să le rezumăm:
Studenţimea se simte jignită în simţul ei naţio* nai, în simţul ei religios, în simţul ei moral, şi ca
ijj
să întărească proba sentimentelor ei naţionale face o declaraţie antisemită împotriva «duşmanului nostru dinlăuntru: în veci inasimilabilii dar vide» nii evrei ». Iar titlul la aceste pretenţii comice şi neroade ale studenţimii este că ea «reprezintă conştiinţa naţională ».
De mici, aceşti viitori politicaştri profesează min< ciuna şi demagogia. Acum ei reprezintă conştiinţa ţării după cum mîine vor reprezintă nevoile ţării.
De ce o reprezintă ei conştiinţa, studenţii, şi nu bărbierii, dulgherii sau alt corp profesional? Cînd corporaţia lăcătuşilor ar prezintă o astfel de plîngere cu aceeaş lipsă de ruşine, ce*ar face domnul Davila? Şi dacă ar fi să reprezinte vreo breaslă ceva, aceasta reprezintă oricum mai bine decît studenţimea care nu reprezintă, cu adevă* rat, nimic.
De ce conştiinţă pot vorbi aceşti tineri care învaţă fără rîvnă şi în vederea unei simple căpă* tueli, ca să umple rîndurile goale ale caracudei politice şi să dispară mediocritatea şi laşitatea gene» rală?
Aceşti studenţi sînt epistaţii şi agenţii electorali de mîine şi poate că agenţii secreţi de astăzi. Aceşti studenţi bat drumurile, incomodează trecă» torii, trivializează uliţa şi în accesele lor mai acute ar visa, ca astăzi, să terorizeze cu mintea lor îngustă şi pretenţiosul lor analfabetism artele româneşti.
Ei nu pot să vorbească de conştiinţă şi obrăznicia de»a se prezintă ca sinteza unui neam pe care»l batjocoresc, trebuie pedepsită cu ultimul dispreţ.
Ei care în toate împrejurările mari fug şi se strecoară printre degete, în 1907, data cînd con* ştiinţa naţională a izbucnit într»adevăr şi avea ne* voie să fie reprezintată în Bucureşti la Universi» tate, au dispărut cu totii.
Ei mau nimic comun cu poporul în numele căruia se ridică şi împotriva căruia ridică armata
şi ţevile tunurilor, odată ajunşi. Aceşti candidaţi ai parvenitismului subt orice formă, mau contri» buit pînă acum decît la înjosirea sentimentului de demnitate şi a conştiinţei de care gîngăveşte. Ii găsiţi în judecătorii, la prefecturi, în adminis» traţii, de»a lungul ţării, nedreptăţind şi profanînd această conştiinţă. Ei sînt autorii direcţi ai stării de mizerie morală şi materială a ţărănimii şi a ţârii întregi — ei şi tovarăşii lor de ieri, ale căror mijloace de abrutizare sînt moştenite din gene» raţie în generaţie de studenţi. Ei vor comite toate vînzările şi toate infamiile care rentează după ce retorica lor s«a sleit în combaterea. . . pieselor teatrale.
E tot ce pot face aceste dobitoace cu ghiozdan şi aceşti şerpi clociţi în gunoiul românesc. Isprava lor merge pînă la zbieretele de stradă cu spargerea geamurilor la redacţii şi tipografii. E suprema lor bravură, bravura « studenţimii»!
Dacă este o epocă în totul ticăloasă în istoria noastră, ea este epoca universitară. Cine a însem» nat cu adevărat ceva în ţara noastră din universi» tatea acestor păstrători ai « conştiinţei naţionale ? » Şi cîţi sînt aceia? Şi ce»au devenit ceilalţi? Sifilis şi pelagră! şi politicianism! Eminescu, Caragiale, Creangă le<au fost străini. Cînd ei au biciuit şi au batjocorit apucăturile şi decăderile ţării, todeauna s»a înţeles o studenţime de cîndva. Străini le sînt şi scriitorii de azi. Străin Ie»a fost şi Ronetti» Roman, străin le este sufletul acestui neam murdărit de toate dejecţiile studenţeşti ale cîrciumilor şi hasna» lelor din Bucureşti.
Ei vorbesc de credinţă, de lege — şi dacă insultă cineva legea şi credinţele, nu este Afanasse, dar studenţimea, faimoasa studenţime din Bucureşti, a căreia ipocrizie, a căreia imbecilitate poate merge pînă la solidarizarea cu neamul românesc, care»o ignoră şi»o reneagă.
Probabil că « Studenţimea » e geloasă de laurii asasinilor ruşi, şi că<n neputinţa de a înscena un omor ritual, ar voi ca în jurul lui Afanasse să dea loc unei tulburări antisemite, care să coincidă cu procesul din Kiev.
Tristă şi mizeră studenţime! A trebuit ca statul românesc să ridice şcoli, pentru ca profunda ei stupiditate să se manifeste.
1913
VEŞNICUL SACRILEGIU
Cîţiva studenţi din Bucureşti s<au supărat gro< zav, că Ia Teatrul Naţional se joacă o piesă de tea* tru, Afanasse. « Studentul român » e pentru capi» tală un fel de sonerie de alarmă universală şi cumu» lează cu activitatea meseria de gardist cu profesia de portar. Umblaţi încet că vă aude « studentul român ».
Şi rostul acesta unii studenţi şi*l iau în serios. Ei se cred într»adevăr, destinaţi să împlinească rolul de parte moale şi simţitoare. îndată ce»o fi vorba de»o manifestare fără riscuri, ei se reped şi scoală praful de pe uliţi. Cînd li se va fi zbîrcit nasul, şi ceafa li se va fi întins pînă la frunte, magistrat, profesor sau funcţionar în cîte»o prefectură, ei îşi vor citi, cu melancolie şi cu înfiorare, numele într»o gazetă carbonizată de pîlpîirea lentă a timpului care i»a anulat, în cutare zi, din cutare lună, îşi vor aminti că a « vorbit » în Piaţa Teatrului, lîngă un pisoar. « Uite, aici era pisoarul, dincoace stă» team eu, în faţă opinia publică. A venit un sergent, m*a luat de guler şi m*a dus la poliţie. Dar am împiedecat o mare nelegiuire; neamul şi legea erau să fie călcate în picioare. »
Acest tip de student face parte din rămăşiţele cele mai nefericite ale colegilor de facultăţi. în naivitatea lor primitoare rodeşte neghina cîte unui profesor fanatic, care o aruncă furios, cu carul. Născuţi din nefericire neghiobi, viaţa lor, trecută
prin cărţi şi studii, nu e decît desfăşurarea lentă şi aproape infinită, monotonă, a neghiobiei congeni* tale. Pentru multe lucruri, spiritul lor e închis ca o cutie cu oglinda pe dinlăuntru, subt capac, ascunsă în obscuritate. O crăpătură imperceptibilă ar face cristalul să reflecteze universul: destinul, cel fără degete, nu are niciodată curiozitatea să caute în interior, şi figura lui misterioasă nu bine* voieşte să treacă decît prin oglinzile cu scăpărarea deschisă.
în revolta studenţilor împotriva lui Manasse, jidovul bătrîn şi întrutot admirabil, din drama lui Ronetti»Roman, este mai ales altceva, e ura instinctivă a spiritului inferior, de tot ce este bine şi frumos.
Ronetti»Roman era născut din evrei. Pentru că evreul i se pare studentului român strein şi vrăjmaş şi tocmai bun de»a fi mîncat de viu, căci nimeni nu*şi închipuie că evreul a fost zămislit în alt scop decît pentru a fi obiectul de distracţie şi tăvăleală al creştinilor — pretextul e găsit. Trebuie un pre* text motivat sufleteşte ca să pîngăreşti o carte sau un tablou. Pe Baudelaire nu*l citesc burghezii pen* tru că i*a ieşit zvonul că ar fi fost stricat, iar Zola e refuzat de catolici pentru că a smuls din ocnă pe un evreu nevinovat. Talentul, valoarea, — cum să se socotească, de vreme ce instinctul tocmai ca să le nege stăruieşte?
Ronetti — s*ar răspunde şi aci — a fost cetăţean român. Dintr*un exces de admiraţie pentru autor, regele ba chemat la Palat şi ba decorat pe loc. Ronetti a fost prietenul celor mai buni scriitori români de la Eminescu încoace. Ronetti a scris cu dibăcie limba românească, pe care atîţi studenţi o bîlbîie.
Bine, dar atunci nu s*ar mai putea protesta — şi scopul nu era aci. Cerebralitatea vulgară a brutei
vrea să spurce, să nege, să profaneze, să anihileze. Vrăjmaşă de»a pururi a oricărei opere şi gîndiri, dar neîndrăznind să le lovească la « români» — lăsaţi«i cel puţin pe Manasse, daţi<i măcar atît. Bestia omenească însăş suferă dominaţia geniului şi nu îndrăzneşte să afirme, bestia fiind necinstită, că urăşte frumosul. Pentru însuşirile ei, îi trebuiesc argumentele ei — şi cu cît va fi mai greu de cri» ticat un lucru, cu atît ele vin de mai departe şi din mai mult întuneric: credinţa, neamul şi aşa mai departe.
Lăsaţi pe « studentul român», în loc să bată din palme, să fluiere din gură. Imaginea lui rămîne în scrisul românesc, şi<i destul. i
i 9 1 i
ALEXANDRU DUMAS<TATAL: KEAN
Nu pricep ce atracţie a putut să aibă o piesă atît de căznită şi insignifiantă, pentru direcţia Tea< truiui «Modern». Trebuie să ni cronicar teatral ca să poţi, pînă la urmă, şi exasperat de un scaun care scîrţie în cor şi cîntă din încheieturi cu toate scaunele din sală, să suferi un spectacol gîndit cu foarfecă şi scris cu bidineaua.
Număr de variete, alcătuit din cîte subnumere vrei, Keatt (rosteşte ca englezii şi actorii: Kin) e un individ pe cît se pare, făcut să personifice un vechi actor britanic şi care se transformă bucuros în paiaţă, matelot şi Hamlet. E ceva ca palatul mobil al unui Nastratin. Spectacolul se învîrteşte pe actul al patrulea într<un şurub. Kean e cînd în cabina lui cu peruci, cînd pe scena teatrului unde joacă, şi publicul asistă din două părţi.
Să semnalăm cu grijă în zid şi în dulapul cu haine o uşă, prin care trecea, venea şi dispărea o contesă şi o servitoare discretă. Capitolul prinţului de Galles. Capitolul evantaliului cu briliante. O dramă într^o circiumă marină. Şampanie şi box. Fecioara neagră şi enigmatică. Domnul Morţun e clovnul simpatic şi giumbuş al piesei.
O servitoare verzuie, cu gambele pîntecoase, e doamna Bădescu, plină de carne ca un sac, care ar fi de mătase şi brodat — înamorată de Kean.
Şi este la urmă o nebunie. Nu se poate Kean să nu înnebunească. La Dumas, omul trebuie să
140
moară şi nu ştie să moară în prea multe feluri.
Cel negăurit de spadă trebuie să sucombe dogit la frunte. O lume de eroi: cine mai vrea să fie erou? Poftiţi. . . Rog ştergeţi*vă picioarele şi nu scuipaţi pe jos.
Cuvintele pe care le<au tocat pînă la unu după miezulmopţii, personajele piesei, nu puteau fi mai imbecile. Kean e un limbut fenomenal cu o pasiune pentru discursuri, de cinci acte. Simţi regretul Iui, că piesa nu are douăzeci. Cuvîntarea acestui orator se leagă cu creierul tocmai în final, cînd pielea lui Hamlet şi domnul Shakepeare îi dau apă Ia .. . moară. Nu ştiţi cine*i Ofelia? Doamna Re* breanu, a cărei gură strimtă, tăiată s*ar zice într*o stofă aspră, muşcă vorbele şi ritmează frazele cu o dicţiune limpede şi literară.
Kean se joacă pe scenă. Trebuia să fie jucat şi în sală. în avantscenă stă nobilimea engleză: doam* na Mytza Ionescu, domnul Simionescu, domnul Popea. Ne amintim jocul de şofer al domnului Simionescu, din Capcana. Ce bun director de auto* mobil dar ce prinţ de Galtes! Dar doamna Ionescu a leşinat. Totul se dă pe faţă sau cum a spus tra* ducătorul piesei se « destăinuieşte ». Şi scaunele izbucnesc în hohote de scîrţîit.
Dar ce excelent public au teatrele noastre! Rareori ne*au bătut auzul aplauze de rigoare. Doamnele din sală luaseră cu împrumut palme de bărbaţi şi domnii veniseră cu mînuşi din lemn de mahon. Chemaţi, rechemaţi, actorii au cunoscut un succes înfiorător. Vai, publicul! Părţile nule ale piesei hau entuziasmat; hau entuziasmat scenele ridicule şi romantico*factice; ha entuziasmat cîrciuma, sce* na, loja, boxul, sticla cu şampanie. Fecioara în negru care se dedică artei pentru că a refuzat să să mărite, fecioara în verde; dama în galben; în sfîrşit ce n*a entuziasmat pe bietul public.
141
Domnul Radovici a repurtat un succes extraor» dinar. Admirabilul nostru actor a avut o creaţie magistrală. Aşa spun ziarele care ne»au luat«o cu cronica înnainte. Şi*i adevărat. Niciodată însă dom» nul Radovici nu ne»a plăcut mai puţin. Sforţările sale prea uriaşe pentru o aşa piesă şi pentru un rol ce putea fi jucat mai dulce şi mai liniştit făceau un gol trist împrejurul acestui personaj. Exage» rarea domnului Radovici prezintă, în execuţie şi trebuinţă raportul de la săpun la cărămidă. Ori» cum, domnia sa a gustat cu deliciu primirea de ovaţii şi strigăte din sală.
Un actor mai mic în piesă înfăţişa pe bărbierul. Pentru ce tînărul domn Kanner nu îşi schimbă artistica»i carieră c»o profesie mai puţin pretenţioasă nu înţelege desigur nici uşierul teatrului.
Doamna Voiculescu n*a jucat. Directoarea îşi rezervă forţele pentru o piesă viitoare. Sexul dom» niei sale a fost deci reprezintat, prin Ofelia Re» breanu, care a înnapoiat domnului Hamlet cutia pentru aţă şi ace, cu o eleganţă interesantă; prin doamna Wecera Ionescu, prin domnişoara Bă» descu, al cărui nume ar trebui reţinut; prin, în sfîrşit doamna Teodosian, un Kanner feminin simpatic.
Ceilalţi actori, au făcut evident, tot ce s»a putut şi poate chiar mai mult.
191 i
ASTĂ.SEARĂ, MANASSE
E nevoie să fie ziua de astăzi însemnată cu o piatră albă . . . Tristă împrejurare, desigur, aceea care adevereşte o dată mai mult faptul vrăşmăşiei faţă de minte şi lupta brutei, fiămîndă să ucidă geniul. Cu cît e mai tristă şi mai odioasă lupta aceasta, cînd săracii cu duhul şi muţii sufleteşti, inimici ai inteligenţii, ies din universităţi? Să ne consolăm, dacă nu pentru noi, măcar pentru cub tura europeană, că o singură universitate e atît de paradoxală încît să poată produce combinaţii împotriva culturii.
Ziua trebuie totuş sărbătorită. Aşteaptă cam de mult şi o înfrîngere a întunericului trebuie să fie todeauna o sărbătoare pentru oameni. Sărbătoa» rea vine cu Manasse. Se joacă Manasse, în sfîrşit, fără blagoslovenia domnului Neculai Iorga şi a calfelor sale.
Aceştia au fost obişnuiţi de unii directori de teatru ca domnii Ion Bacalbaşa şi Pompiliu Eliade, să li se îngăduie un amestec impertinent şi brutal în regularea spectacolelor. A fost o epocă de aşa soi, în care băieţii, plictisiţi de şcoală, în loc să alerge mereu în Cişmigiu după servitoare, în loc să importuneze pe trecători în stradă, se plictiseau şi cu această îndeletnicire suplimentară şi cu un moment înnainte de a intra în slujbe, de»a căsca la un biurou dădeau fuga să reprezinte naţia şi literatura. Dumnezeiască vreme pentru «stu« denţi »!
*4}
Numărul tulburenţilor s<a împuţinat. Băieţii as/ tăzi au devenit studenţi. Muncesc în biblioteci, în laboratoare. Literatura ei au învăţat s<o respecte şi s*o aleagă. Teatrul le este pentru o meritată delectare în urma unui efort îndelungat. Restul, ei înţeleg că nu trebuie să le distreze inima şi timpul.
Dar între ei au mai rămas . . . ceilalţi. Aceştia urmează să se ilustreze pe la răspîntii. Cîtă depăr; tare între lectură şi gurile de canal. Ei vor să întoarcă vremile şi să<şi supuie oamenii şi actele lor ca şi în trecut. Cenzorii, mă rog! Evident, tînărul cunoaşte la perfecţie alfabetul. Şi se mai găseşte şi astăzi, paralel, cîte un laş, cîte un nonca* racter, cîte un zero profesor ca să/i aprobe. Subt cuvînt de tinereţe, aceşti bătrîni şi ramoliţi care nu cunosc şi n<au cunoscut vreodată frumuseţea şi preţul adevăratei tinereţi primesc să încuviinţeze tot ce poftesc băieţii.
în domnul Alexandru Davila, Teatrul Naţional a găsit un director energic şi băieţii au aflat un bun purtător de bici. Noi care mam spus todeauna bine de domnul Davila îl felicităm că a ştiut să dea opiniei publice satisfacţie şi lui Ronetti/Roman omagiul ei şi al muzelor româneşti.
OAMENI...
în două săptămîni, direcţia Teatrului Naţional scoate pe afiş piesa Manasse, de două ori, şi de două ori o retrage. Trebuia să se mai joace piesa, aseară, şi nici aseară nu s»a juact.
Pricina acestei farse periodice se cunoaşte. Sînt studenţi cărora piesa le displace şi sînt miniştri în guvern, prea bătrîni, prea vicioşi, prea fricoşi ca să fie în stare să reziste unor zbierete scoase pe uliţi de numiţii « studenţi». Domnul Dissescu, cîrmaci bizantin şi paralitic al departamentului şcolar, dă un ordin în seara reprezintaţiei, direc» torul e silit să asculte, şi piesa nu se mai joacă! Dacă la tinerii care răcnesc în teorii se acuză o sălbătecie îngrijorătoare, neputincioşii de la guvern se fac şi mai antipatici: slăbiciunea lor dovedeşte o stare sufletească de o putreziciune desâvîrşită. Hotărît, lumea noastră stăpînitoare a ajuns inca* pabilă şi de gestul cel mai elementar, al apărării personale. în buna noastră ţară, unde oamenii de Stat se improvizează din întuneric, ne putem feli» cita că sînt guverne care mau nicio concepţie de autoritate şi la care simţul demnităţii este nul.
Scoaterea din nou de pe afiş a lucrării lui Ronetti» Roman s»a făcut în urma elanului de protestare al publicului cultivat. Un fost ministru, domnul V. G. Morţun, revoltat că întrmn timp de progres, de artă şi de gîndire liberă, cum e aî Europei de
I4f
azi, se mai poate discuta opera de artă din punctul de vedere al religiei, a luat iniţiativa unei subscrip» ţii. La proiectul domniei sale de<a ridica un mo< nument de piatră scriitorului care şi»a ridicat sin» gur monumentul de cugetare, au subscris, cel puţin spiritual, toţi intelectualii. Scriitorii au mani» festat prin scris. Cronicarii dramatici au protestat laolaltă. Dacă unanimitatea lor a fost ştirbită prin două»trei absenţe, între acestea trebuiesc socotiţi directorii trecuţi la reformă, care au făcut scena Teatrului Naţional de rîs, şi rîvnitorii de directorat, care încă nou făcut»o, dar nădăjduiesc să o facă de rîs.
în mijlocul acestei mişcări, domnul Dissescu, un demagog şi un advocat mincinos, cere domnu» lui Davila să retragă piesa pentru că « studenţii » ameninţă şi, în plină sesiune, ies pe bulevarde ca să « orienteze » ţara şi meschinul ei guvern.
Sentimentul pe care îl încerci nu mai e revolta. O imensă scîrbă, o profundă osteneală, o dezamă» gire totală.
La ce mai poate folosi truda celor mai buni dintre noi? Ce mai înseamnă cultură? Ce sens mai poate şcoala să aibă, presa, ideile, lupta socială? Sînt clipe de acestea care descoperă mentalitatea conducătorilor noştri, obţinută prin cincizeci de ani de învăţătură, propovăduită de politiciani şi papagali. Sînt momente de deznădejde, de mîh» nire. Ţi se pare atunci că trebuie să te îndoieşti de viitorul ţării tale. Dacă sforţările, atîtea cîte s»au făcut, şi s»au făcut la noi destule, — au ajuns aci, la takism, la acest regres politic şi social, la domnul Dissescu, ministru de Şcoii, la domnul Take Ionescu, ministru de Interne, adevăraţii răs» punzători ai absurdului actual, ce poate să mai fie mîine? Cînd independenţa formează astfel de oa» meni, nu eşti adus oare, să pipăi cu o supremă mîhnire speranţa că, în locul jugului intern, un
146
jug extern ar fi fost mai cultural şi mai dătător de energie?
Studenţii care manifestau ieri, alături de o ma/ joritate de liceieni, şi împănaţi cu agenţi electo» rali, să nu se oprească la un succes teatral. Succese mai importante îi aşteaptă, care vor fi educative şi pentru oameni ca domnul Dissescu.
Organizaţi în agitatori permanenţi, cei două/ zeci sau o sută din trei mii de studenţi pot să inter» vie în toate afacerile Statului şi pot lua, din stradă, direcţia efectivă a guvernului, conrupt, sătul şi laş.
1913
DOUĂ DIRECŢII
împrejurările din ultimele zile, studenţii sures» citaţi, reprezintaţii imposibile, guvern influenţabil, nu sînt făcute să inspire prea mult respect faţă de aşa numitul Templu al culturii naţionale. Insti» tuţie degenerată înnainte de»a fi vieţuit. Abia se iscă un început mai abundent de producţie tea» trală originală şi ea se vulgarizează, rămîne des» chisă zgomotelor de stradă, suferă orientarea dezo» rientată a oricărui grup de oameni adunaţi într»un colţ de bulevard. Excelentă situaţie pentru ca in» stituţia să ajungă de prisos şi autorii să se descu» rajeze. Azi, douăzeci de studenţi şi patru profe» sori, mîine treizeci de dulgheri, poimîine, o sută de cofetari sau agenţi municipali, pot împiedica un spectacol sau altul: destul să se găsească într»o ceainărie sau cafenea şi să se declare că « tendinţa » piesei îi jigneşte.
Guvernul, vedem că cedează cu plăcere, pre» fectura poliţiei intervine, după guvern, toată lu» mea intervine în direcţia teatrului, care se găseşte astfel neîncetat vacantă şi neîncetat şi tuturor su» pusă. Hotărăşte directorul responsabil să se joace o piesă? Nu»i de ajuns să o «monteze», să o repete, să o anunţe. Mai rămîne ceva de ştiut, după toate aceste preparative: dacă Turnul Colţii se învoieşte, dacă nu cumva la numărul 17 din strada Căţeilor, un arhivar a emis o idee de natură să zguduie Drama şi Comedia.
148
Iată unde am ajuns. Critica, judecata literară sînt deodată suprimate. £ abolit criteriul artistic din care o piesă poate £ înţeleasă, aplaudată sau contestată. Răcniţi, domnilor, ce să mai umblăm după scrupule şi să ne poticnim în procedee!
La această stare de lucruri ne»a preparat înna» inte de toate politica şi impersonalitatea directo» rilor de teatru de pînă azi, minus poate domnul Pompiliu Eliade, care dacă în ce priveşte teatrul mar avea o chemare, poartă un nume în ştiinţa literaturii. Directorii se schimbă după cum se pri* menesc partidele la guvern, şi îndeobşte cei care trag foloase de salariaţi din aceste fluctuări, sînt nişte simple slugi şi prin urmare, nule, ale parti» dutui sosit. Direcţia domnului Ion C. Bacalbaşa, ca să luăm una mai recentă, ce»ar £ putut însemna mai mult decît a însemnat? Ce garanţii intelec» tuale ne»ar £ putut da un ziarist fără talent şi ce garanţii artistice un autor fără valoare? Domnul Ion C. Bacalbaşa îndeplinea cele mai bune corn diţii ca direcţia teatrului să stea la discreţia ori» cărui funcţionar superior, ministru sau prefect; domnia sa nu venise Ia teatru ca să îmbunătăţească justificat de o idee, de un avînt, de o estetică, de o personalitate, dar pur şi simplu ca s㻺i îmbunătă» ţească situaţia proprie.
Cu asemenea director general, înţelege oricine că nu mai încape greutate, nu mai încap răspun» deri şi că funcţia rămîne lipsită de orice autori» tate. Ministrul poate oricînd da un ordin răstit domnului Bacalbaşa, devreme ce asemenea ordine primeşte şi chiar execută domnul Alexandru Da» vila, un spirit mult mai independent şi un om mult mai puţin parvenit decît alţii.
Numai întîmplarea ar putea face ca direcţia să fie ocupată de un om priceput şi demn — şi evi» dent, numai întîmplării i se datoreşte, nu discer» nămîntului oficial, numirea unui director de va»
149
loarea teatrală a celui numit mai sus, a domnului Davila.
Ce nenorocit prilej totuş de a încerca să con» tribui cu ceva la înaintarea teatrului şi la consa» crarea «Templului» dumneata, sclavul cînd al prefecturii, cînd al ministerului de popi, cînd al ministerului de interne, cînd al celui de externe . . . toţi miniştrii, mă rog, şi fiştecare în parte. Mai uşor şi mai inconsistent decît un fulg, directorul general al teatrelor din România, cum e numit în derîdere acest înnalt funcţionar, trebuie să treacă prin toate cabinetele, din fereastră în fereastră.
Domnul Davila s<a izbit de această robie cînd a căutat să joace pe Aianasse, o piesă consacrată şi arhiconsacrată. Ordin de la prefectură, ordin de la minister, ordin prin telefon, ordin pe hîrtie oficială — că piesa nu trebuieşte jucată, după ce publicul întreg şi critica întreagă ceruseră repre» zentarea ei. Fermecătoare împrejurări pentru artă şi cultură!
în locul domnului Davila, poate că altul ar fi trîntit uşa ministerului şi ar fi demisionat. Fericit eveniment! Mai multe nulităţi vechi şi noi, favo» rabile sclaviei de guvern şi de mahalale şi care îndeamnă la gălăgie, aşteptau înfiorate, să ia succe» siunea. Mîine Alexandru ar fi devenit un Miha» lache, iar Davila un Dragomirescu. Domnul Da» vila poate comite o mie de nedreptăţi şi de acte arbitrare, domnul Dragomirescu se poate purta frumos ca o libelulă — cel dinţii este un om de teatru şi un artist, cel de al doilea rămîne ceea ce este, un mediocru şi un fleac.
Domnul Davila a preferat să rămînă la direcţia Teatrului şi, cel puţin pentru folosul spectato» rilor, bine a procedat.
Domnul Davila trebuie să meargă însă mai de» parte şi s㻺i aplice hotărît energia de aici înna» inte, într»un punct precis. Nimeni nu poate în»
cerca mai bine şi cu mai mult noroc, scoaterea direcţiei teatrului din politică şi comisariat şi fixa neatîrnarea ei.
Recunoaştem că sarcina e grea. Mediocritatea va avea un loc mai puţin de urmărit, guvernele vor avea un nemulţumit mai mult în caracuda lor. Dar fără independenţa teatrului, teatrul nu mai poate să fie artă, cîtă a fost adunată — şi nu din sîrguinţa statului, din dezinteresul autorilor care se văd puşi la index şi insultaţi — se dărîmă. Chestiunile sociale vor veni în curînd să tenteze pana scriitorilor, căci divorţul, adulterul şi « coar» nele » nu vor fi încă multă vreme inspiratoarele teatrului nostru, atît de copiat. Epoca de critică şi de revoltă în care trăim, va trece de la chioşcul cu ziare la librărie şi în teatru, şi se ştie că ţările de felul ţării noastre de azi, sînt puternic productive şi provoacă talentul scriitorilor la o vigoare şi o sinceritate uneori extraordinară.
Toate aceste frămîntări întovărăşite cu literele şi artele, trebuie să găsească o direcţie tot atît de independentă şi de serioasă ca şi fiinţa lor, o direcţie răspunzătoare şi mîndră, o scenă care să reflecte viaţa românească, descrisă şi interpretată de scriitorii ei.
1913
VLAICU VODĂ
Flacăra domnului C. Banu începe să fie obse< dată de chestiuni literare. După cum declara, negru pe alb, însuş directorul ei într»un număr precedent cu coajă galbenă, revista domniei sale mare să mai fie ce<a fost, o foaie proastă, dar va deveni un organ literar.
Pentru noi, care am profesat această părere încă de acum doi ani, e o plăcere săd vedem pe domnul
C.	Banu adoptîndso nu fără oareşcare întîrziere. E de regretat numai atît, că acordul de păreri este retrospectiv şi că deosebirea persistă în pre< zent. Noi credem că întodeauna revista domnului Banu va rămîne cum a fost şi că toate revistele ce*ar mai putea scoate domnul literat vor fi de<a pururi la fel.
Reorganizarea intelectuală şi estetică a revistei Flacăra începe printrmn curios gest de poliţism.
D.	Anghel, care abandonă bucuros literatura pen< tru dependinţele ei, pare că începe să guste emo< ţiile subliterare de specialitatea domnului D. Teleor, autorul atîtor contribuţii de amintire şi de morţi.
Domnia sa trimite Flacărei o scrisoare care nu se distinge de o cartă poştală anonimă decît prin aceea că este iscălită. Odobescu, scrie domnul Anghel, lucra « prin anii 1882—188/ » (cam im* precis pentru un document) la « două piese de teatru carid ocupă şi carid iau aproape toată vre< mea ». Fraza e de mau multe ori subliniată, desigur
că pentru gravitatea excepţională a faptului. înţe< lege oricine că nu lucrează Odobescu la două piese de teatru din care nu se găseşte după moarte nimic, în zadar.
Domnul Anghel aruncă numai undiţa. Peştele e pregătit să vie dintr<altă parte. E un scenariu complect. Dumneata vei face scrisoarea; noi vom interpretai.
Pentru aceste duble jocuri domnul Banu are o revistă şi un ziar. Flacăra zbiară nota, Viitorul o întinde. Isonul ba şi ţinut Viitorul de alaltăieri, care « reproduce » scrisoarea din Flacăra cu toate comentariile cumpănite de mai înnainte. Pentru că Odobescu a scris două piese « prin anii 1882— i88j » e somat să spuie ce<i cu aceste piese domnul Al. Davila, directorul teatrelor. Această noutate s>a mai colportat pe vremuri, cum că Vlaicu Vodă e opera lui Odobescu şi nu a domnului Davila, care ar fi pus mina pe manuscrise şi, foarte simplu, le<ar fi iscălit. Domnul Davila nu merită prin ur> mare gloria de a fi scris Odobescu pe Vlaicu Vodă.
Mărturisim că afacerea e scabroasă şi ne pro< duce un sentiment de repulsie atît prin nuanţa ei de asasinat cît şi prin senzaţionalismul uşurinţei cu care poate domnul Anghel să denunţe şi domnul Banu să ia parte activă la un gest atît de urît. Ceva din procesul omorului ritual, ce se judecă în Kiev. O meşteşugire meschină în dezvoltarea planului de atac. Romanul popular trăieşte, prin urmare, jucat de scriitori, profesori, directori de reviste şi ziare. Chiar cînd ni s<ar demonstra că într<adevăr domnul Davila ar fi furat avuţia lite< rară a lui Odobescu, procedeul rămîne infam şi josnic. O scrisoare ... O reproducere . . . Un co< mentariu ... O somaţie deghizată. Cîtă fiere şi cît noroi poate să zacă întrmn suflet omenesc!
Se poate ca domnii de la Flacăra şi Viitorul sa aibă documente mai convingătoare decît epistola
unui poet (aci duce poezia?) care a auzit că fratele său ar fi citit nişte scrisori ce ar fi rămas de pe urma unui prieten al lui Odobescu. Ce complicaţie şi ce bîjbîire în scrisoarea domnului D. Anghel!
După cum e pusă chestia, noi unii ne îndoim. Proba mare aspectul sinistru din afirmările Fiat cării şi Viitorului.
Innainte de a se începe o campanie demnă de un « Caion » oarecare, ar fi trebuit să se ştie dacă Odobescu a scris acele două piese sau niciuna. Afirmarea unei scrisori întâmplătoare nu ajunge, autorul nu poate fi crezut pe cuvînt. Apoi Odo» bescu ar fi putut seri şi arunca în foc. Şi pentru ca domnul Davila să fie acuzat, trebuiesc dovezi seri» oase; deducerile ajung singurei calomnii. Ceea ce»i admirabil, este că Viitorul cere domnului Davila să probeze că piesa este de domnia sa. Cinismul are toate inconştienţele. Şi la urma urmei, ce im» portă autorul?
Domnul Anghel, avea o singură cale de urmat, nu a scrisorilor, nu a denunţurilor, nu a familiei. Domnia sa trebuia să facă analiza piesei, să o pre» zinte ca un literat, nu ca un judecător de instrucţie abuziv. Domnia sa trebuia să procedeze ca un artist, nu ca un poliţist sau reporter. Denunţul său e menit să»l descalifice şi să»i arunce pe ochi o umbră corosivă şi nimicitoare.
Dacă, dimpotrivă, analizăm noi împrejurarea, apoi de jurîmprejurul acestei afaceri, atît la Fiat căra cît şi la Viitorul, găsim numai autori de teatru nemulţumiţi, autori pe care domnul Davila nu*i gîdilă şi nu»i exaltă, sau cel puţin nici nu»i joacă, şi asupra lor vom reveni. Domnul Anghel e şi domnia sa coautorul Cometei, care nu se mai reprezintă.
191 }
NOROIUL
Un om, care din nefericire pentru el, trebuie să fie un student, ne trimite un articol tăiat din ziarul Seara şi însoţit de o inscripţie victorioasă. Fără să lipsească din concluzia fui emoţionantă nici ameninţarea, tînărul — presupun — se bucură că nu s<a jucat Manasse. Articolul pe care ni<l expediază afirmă că piesa lui Ronetti/Roman va fi în sfîrşit jucată; era în ajunul ultimului afiş.
Corespondentul nostru, care aliază triumful cu anonimatul, a socotit că în Manasse noi urmăream o izbîndă pentru noi şi nu pentru artă, şi e natural ca înlăuntrul acestei mentalităţi să<şi asume un succes personal din scoaterea piesei de pe afiş. în modestul său cartier, studentul nostru trebuie să se fi dedat unei manifestări grandioase ca să sărbă/ torească înfrîngerea literaturii şi a geniului ar/ tistic. Nu/i mai puţin adevărat că Manasse, care are alte temelii decît scîndurile unei scene şi alte lumini decît cele primite din becurile rampei, rămîne, durează, ca o rece şi veritabilă mărturie şi acuzare. Antisemitismul tuturor generaţiilor nu va fi în stare să distrugă o pagină din cartea lui Ronetti.
în nişte note de acum cîteva zile ne rosteam tristeţea că lupta ce se dă împotriva lui Manasse, nu vine, nuniaidecît de la naţionalitatea Iui de român sau de jidan şi nici de la naţionalismul tinerilor căluşari de la universitate, dar că subt
aceste pretexte teoretice se ascunde de fapt ura mediocrităţii faţă de valoare.
Atitudinea tinerilor confirmă şi ea punctul acesta de vedere, eliminînd din cauză, evident, după cum am eliminat şi pe românii de felul lor, pe evreii emancipaţi şi nenaţionalişti. Căci Ronettii Roman a avut supremul noroc de a fi urît de toată lumea.
Pe cînd naţionaliştii români acuză piesa Manas* se de filosemitism, evreii de tradiţie găsesc scrierea lui Roman antisemită . . . Din convorbirile noastre cu mai mulţi evrei neom dat seama cît îl urăsc şi cîte măgării pot debita, la rîndul lor, pe seama «tendinţei » lui Manasse. Românii se revoltă: ei pretind că un personaj din piesă îi insultă. Evreii se socotesc şi dînşii insultaţi. Vom căuta să se pronunţe în această afacere şi un turc sau albanez.
Chestiunea se reduce la ceea ce este, la o chestie literară. Aici izbucneşte incompetenţa nu naţio» nai i ta tea. E ura de care vorbim, a imbecilităţii pentru ceea ce este frumos şi demn. In piesa lui, Ronetti»Roman, a avut demnitatea să nu lingu» şească prostia omenească şi a respins de Ia început prietenia cititoriului incapabil şi gogoman.
Or, cititorul vulgar cată să fie flatat, dacă nu direct, cel puţin pe departe, pe latura unui senti» ment admis de el. El vrea să vadă într»o fereastră pe scriitor trimiţîndu»i cel puţin salutări cu ba» tista. El vrea să vadă că se potriveşte cu scriitorul lui, că acesta se scoboară destul de jos ca să ajungă la balconul sau pe trotuarul lui. Vrea să se simtă
întrebat de sănătate, băgat în seamă, stimat, ono» rat; şi poate că acest animai are dreptate.
Cititorul vrea să se întîlnească în credinţă cel puţin cu scriitorul; restul îi scapă, şi cu cît va fi mai talentat artistul care nu*şi gîdilă omul, cu atît va fi mai duşmănit. Ii vine greu omului să vadă putere, virtute şi talent la cine nu se uită la nasul Iui, plecat în jos şi moale. Singur cititorul artist şi cu adevărat inteligent găseşte într»o operă ce nu»i moşteneşte opiniile, bucuria geniului des? coperit.
Manasse intră în regula generală. Aşa a fost şi va fi întodeauna. Artistul care face abstracţie de mediocritatea publică nu este primit şi ascultat, ceea ce desigur artistului îi este indiferent cu desă< vîrşire. Trebuie să capete cartea, tabloul sau ta» lentul culoarea vremii ca în sfîrşit monarhia te» restră a Marii Stupidităţi, să geamă neputincioasă şi să adopte prin adăugarea unui interes de ordin inferior opera de artă. Cei mai mulţi dintre nerozii care cască gura la catedralele medievale admiră sau din snobism, sau din pricina antichităţii, nimic mai mult. Un lucru nou şi neaşteptat face de altfel, inevitabil asupra publicului neprevenit, o impresie opăritoare, şi trebuie ca lucrul să se învechească şi spiritul să înveţe a se de» prinde.
Artistul simte cu prilejul lui Manasse tot ce»l desparte de grosul lumii, şi o simte cu întristare, în definitiv şi pentru bieţii oameni scrie şi gîn» deşte el. Dar e şi o plăcere să ştie, sprijinit pe reali» taţi profunde că opera lui vieţuieşte împotriva
tuturor acestor rezistenţe, pe care le va învinge numai prin valoarea lui.
A scrie o carte ca Manasse este a lăsa un cui solid bătut în capul publicului, pe cared vezi de sus urlînd de durere, zvîrcolindmse şi căutînd să'şi smulgă cornul de fier, zadarnic. Este a sfida o lume întreagă din catapeteasma cerului. Este să te vezi răsplătit de omagiul cel mai greu de asi» gurat, al bestialităţii omeneşti, căci fiece răcnet, fiece inimiciţie, este un semn şi un semn excelent.
Şi acum lăsaţi timpul să curgă şi mugetele să se ridice către luceafăr.
191 )
MĂRUNŢIŞ LITERAR
Se poate face, paralel cu cealaltă, o cronică a teatrului scandaloasă. Şi eşti adeseori tentat să amesteci cronicile împreună, scena şi culisa, per» sonajul cu individul. Suprapunerea filosofului Hamlet pe temperamentul trivial ori imbecil al unui actor, interpret de Shakespeare, ar da naş» tere la impresii şi studii susceptibile de interes. Teatrul e o logodnă misterioasă, şi singura onestă alcovă în care mediocritatea şi ininteligenţa pot să se tăvălească, decent, cu arta.
Cîte susceptibilităţi nu ridică însă o astfel de asociere! Actorul e un revoltat al geniului absent. Cînd te îndoieşti cumva de augustele sale daruri, eşti un cronicar pierdut. Pas de»i frămîntă insul şi pas de»l descompune! Fă»l să mărturisească de cîte ori într»un an s»a întîmplat să fie un om de ispravă, de cîte ori a declamat şi trăit balada lichelii într»o singură zi. Actorul care « se respectă » nu poate suferi jocul unghiilor critice în jurul cărnii lui plăpînde şi pe sîngele lui drăgălaş.
Moravurile din jurul universului de chembrică, mucava şi maşini, s»ar presupune că sînt pricinuite şi de literatura, care alimentează spectacolul, în genere obscenă, adică lipsită de importanţă. Această literatură e un suc, o mîzgă generatoare pentru aptitudinile de actor. E greu ca în mijlocul
atîtor streini pe careu întrupezi să»ţi mai rămîie trup şi pentru dumneata, şi s»ar părea că acela trebuie să fie actor bun, care pe scenă e un Hamlet admirabil, şi acasă un dobitoc.
Scriitorii pentru teatru se înfrăţesc cu actorii de teatru. Bărbăţia le lipseşte şi lor. Hermafrodia morală este literară. După Afanasse, faţă de care cîţiva actori de teatru au manifestat o libertate de spirit neobişnuită, trebuia să se petreacă reac» ţiunea compensatoare. Domnul Davila cunoaşte nefericirea de a cumula calitatea de autor al Vioi* cului Vodă cu funcţia de director de teatru.
Pentru funcţie, autorii au căutat să>i fie cît mai mult pe plac autorului. Cîteva luni de zile pe gulerul domnului Davila nu s»a mai văzut o sin» gură scamă, iar ghetele domniei sale au strălucit în permanenţă. Toţi autorii nădăjduiau că vor fi
!desele lor jucate. Cînd domnul Davila, combătut a prezidenţia Societăţii Scriitorilor Români de ini» moşul său adversar, marele critic român, domnul Mihalache Dragomirescu, părăsea sala şi Societatea în mijlocul şedinţei, cu domnia sa s*au « retras » din Societate mai toţi autorii dramatici, în orice caz toţi tăgăduitorii de astăzi ai domnului Davila, pe care îl voiau prezident al scriitorilor şi<al lor.
Domnii erau siguri că domnul Davila va ţine în eternitate vie amintirea sfîntă a sacrificiului făcut de dînşii, de solidarizare cu domnia sa. Domnul Davila pricepu lucrurile întnaltfel, mul» ţumi amicilor săi şi conchise că piesele lor nu făceau să fie jucate. O nedreptate mai strigătoare la ceruri nici nu se putea, de bună seamă.
Dacă vom face lista celor care s*au răzvrătit împotriva domnului Davila şi au luat cu atîta devotament apărarea lui Odobescu, vom vedea îndată că toţi sînt autori nejucaţi şi candidaţi Ia dafinul scenei naţionale.
ido
Domnul lori Bacalbaşa, fostul director al Tea* trului Naţional, cunoscut pentru barba domniei sale şi pentru Mort fără luminare, o proză căreia i s<a preferat întodeauna, în faţa unei dileme, barba, doreşte să ne vie la direcţie. în fundul eului său intelectual şi artistic domnul Bacalbaşa găseşte în toate împrejurările seninătatea şi argumentele tre< buincioase împotriva directorului actual.
Plecarea domniei sale de la direcţie s>a făcut cu multă amărăciune şi greaţă. Domnul Bacalbaşa nu voia să iasă din teatru cu niciun preţ, pînă ce nu văzu cu ochii domniei sale, intrînd în biuroul direcţiei, pe domnul Davila, cu cel mai amical surîs. Domnul Bacalbaşa nu trece nici azi pe lîngă teatru fără să ofteze şi fără să intre cel puţin în pisoarul vecin, ca să se reculeagă. înţelege oricine ce redutabil adversar, şi ce noros, are domnul Davila în domnul lancu Bacalbaşa.
Alt adversar e domnul C. D. Anghel autorul piesei Cometa. Tot autor nefericit este şi domnul G. Ranetti, ale căruia piese, Rpmeo şi Julieta la Mizil şi Sărmanul Dumitrescu, două perle ale literaturii mondiale şi două capodopere ale teatrului românesc, domnul Davila refuză să le joace.
Dar domnul RădufescmNiger, marele scriitor din Tombuctu? Ei, drace, domnul Rădulescu* Niger nu e numai autorul ilustru al unei opere complecte de romancier în patru sute de volume; domnia sa a scris şi pentru teatru. I s<au refuzat două mărgăritare şi domniei sale: Ai noştri şi Astra.
Domnul Corneliu Moldoveanu a îmbogăţit, de asemenea, repertoriul românesc cu o piesă, inutil să adăugăm: admirabilă. Autorul Cetăţii Soarelui, un volum de versuri non plus ultra nu putea face decît o piesă bectimls. Dar, ca şi cu cei de sus, piesa domniei sale, Fluturii, nu se joacă.
Domnul Victor Eftimiu, un prieten devotat al domnului Davila, şi acum un adversar plin de ferocitate, suferă la rândul său de faptul că piesele Achim şi Scorpionul au alunecat la coş.
Domnul Iuliu Dragomirescu n<a scris nimic pen< tru teatru. Putea, prin urmare, să caute şi domnia sa adevărul lui Odobescu în Vlaicu Vodă, cu toată imparţialitatea. Dar acest stâlp al Viitorului, al Flăcării, al acuzării, a fost advocatul Teatrului Naţional şi congediat de domnul Davila.
lată cum se face o campanie pentru adevăr, dreptate şi literatură. Epilogul, face parte de altfel din toate moravurile noastre de teatru şi literatură.
Să ne oprim deocamdată, scurt, făgăduind să ne mai ocupăm de toţi aceşti Caioni.
19 1 ţ
V. EFTIMIU: AVE MARJA
Noi nu ne<am aşteptat ca teatrul, care oricum, e pe trei sferturi de prisos şi fals, să poată preta la atîta scoborîre.
Am avut toate prilejurile să «Înjurăm» pe domnul Eftimiu, — un actor primit fără aplauze, se socoate întodeauna înjurat, — şi să<i displăcem, Incit am intrat la spectacol cu deriziunea omului ostenit de>a fi avut prea de multe ori dreptate, săd flatăm cel puţin o dată.
Ne<am lăsat prin urmare in stare de complectă ditente, favorabilă influenţei şi sugestiilor, într«o pasivitate care trebuia să ne ducă, fără interve» nirea judecăţii, către admiraţia moale şi imbecilă.
Ave Maria n>a meritat acest efort şi această ab/ dicare. Domnul Eftimiu nu ne<a ajutat cîtuş de puţin. Şi nu mult după ridicarea cortinei, duhul concesiei s>a convertit în intoleranţă şi revoltă. Ne găsim în faţa unei pure escrocherii teatrale. Şi termenul ni se pare încă blînd.
De fapt Ave Maria nu se deosibeşte de Cocoţai negru şi de celelalte opere ale autorului, decît prin nume. Aceleaşi procedee şi aci şi dincolo, şi dacă este, deosibirea stă în uitarea lor. Domnul Eftimiu nu e un scriitor şi nu e un scriitor de teatru. Domnul Victor Eftimiu e un papagal şi în debit, şi în inconştienţă. Un papagal cu multe culori, careu complică fistichiul. El adună material şi>l înnădeşte, fabrică acte şi piese — am mai făcut
analiza naturii sale literare. De unde vine, unde se duce, a voit sau voieşte ceva? Nici vorbă de orientare, de pricină, măcar de pretext în această piesă nouă. Domnul Eftimiu alcătuieşte piese pen* tru că n>are altceva ce face: nu e vocaţie, nu e zbor, nu e gîndire, nu e scris. Domnul Eftimiu nu lucrează pentru o nevoie sufletească, dezinte* resată: nu e contemplativul sau cercetătorul izbit de o idee sau de o viziune, pe care trebuie ne* apărat s*o frămînte cu sufletul şi cu inteligenţa şi să o scoată din firea lui afară. Domnia sa face piese care trebuiesc jucate: o meserie şi o meserie fără gust. Anul şi piesa, cel puţin. Cine a fost înşelatul şi naivul care a putut descoperi în domnul Efti* miu altceva decît o vitrină? Cine a cutezat să scrie că are talent? Cine a nefericit pe acest tînăr care şi<a luat deşertăciunea în serios, primindud în literatură ca pe un binevenit? Păcatele timpului nostru nu pot afla cruţare.
Neprimind imboldurile obscure care împing pe scriitor să se supuie şi să cristalizeze, fără să*şi dea niciodată bine seama, diamante sau cel puţin bu* căţi de sticlă, domnul Eftimiu e calculat, exterior, superficial. Un notator de bagatele şi de crîmpeie, de*a lungul unui caiet, pe scoarţa căruia, cîna s>a sfîrşit caietul, încondeiază un titlu. Totul e cere* bral, la domnul Eftimiu, dar mediocru cerebral. Ce imensă şi adîncă cerebralitate trebuie să aibă un scriitor ca să amăgească şi să descopere prin raţionament şi o speculă penibilă aceea ce talentul şi intuiţia găsesc dintrodată, şi cîtă autocritică îi trebuieşte, pentru echilibrarea massei.
în Ave Afaria e o serie de cîte trei serii de efecte — cele mai ieftine efecte, acelea care re* pugnă unui artist. Demnitatea talentului şi*a inte* ligenţei refuză ca nişte fărădelegi efectele, le pri* goneşte şi exclude. Efectul e o nevoie de inferiori* tate. Trebuie toată puterea unui Victor Hugo, ca
său treci, fără să<i arunci opera la gunoi, unele preocupări de efect, compensate pe aiurea prin calităţi secrete de bronz.
Domnul Eftimiu îşi imaginează teatrul pe partea lui puerilă. Domnia sa crede că a seri pentru teatru este a te juca de<a maimuţa. Intelectul său e un bîlci, un Tîrgul Moşilor concentrat.
în Ave Maria e şi un proces intelectual de anal# fabet. Puţin ar fi lipsit ca titlul acesta emfatic să ia formele Avibus Mariorum sau Averoribus Mărit bibuscjuam. Pictorul Kimon Loghi, care ştie laţi# neşte cît un miel, şua numit odinioară un tablou Post mortem laureatus. Alt latinist, domnul Corn stantin Miile, îşi scrie articolele cu titluri ca acestea: Margarites (sic) antetporcos. Atare intelectuali# tate se manifestă în piesă pretutindeni, şi am putea nota şi rostirea englezească a domnului Eftimiu şi<a interpreţilor săi, care numesc un clovn un claun (clown). Aviz poeţilor care caută rime la « scaun ». în final, doamna Marioara Voiculescu, cu un braţ în aer şi cu ochii inspiraţi, e silită cu domnul Radovici să spuie chiar mai mult:
Ave Maria, regina coeli. . .
E de prisos să spunem că acest Ave Maria se leagă cu piesa, care la rîndud nu se leagă deloc, ca Napoleon Bonaparte cu «mare magazin de tapiţerie ».
Negreşit că Ave Maria de pe afiş se cîntă. S*ar fi putut într<altfel ?
Domnul Eftimiu epatează galeria cu cîntece din instrumente şi coruri. Un act întreg, insuportabil şi idiot, îl face să se termine cu un cîntec, şi pu< blicul escrocat, căci e cea mai sinistră escrocherie, menţinem cuvîntul, lins prin muzică, sfîrşeşte prin a bate din palme. Domnul Eftimiu se aranjează aşa ca să fie aplaudat. Şi cîteva gîtlejuri alese strigă: «Autorul», şi îndată autorul apare. Ah! e o poemă cum apare autorul, care face parte din
i6f
piesă. Negru şi alb. Haine negre, mînuşi albe: expresia figurii exprimă cel mai celest misticism. Autorul e acolo, în scena finală, în culise, şi apare! Ah! apare ca un zeu grav! ca un arhanghel care şi»a lăsat âripile la garderobă.
Mai e, ca să termin cu poligloţia, mai e Ameri» canul. Un american care vorbeşte româneşte stricat şi face un discurs în actul al treilea, pe vapor, calculat ca să satisfacă şi pe literaţi, asupra moralei în artă! [. . . ]
Să facem lista obiectelor şi fiinţelor din Ave Mar ia.
Un salon pentru cucoane foarte îmbrăcat, un soţ care vorbeşte de amantele lui şi spune între altele: „Coarnele sînt ca nişte microbi care nu mai au nicio importanţă" (textual). Un clovn în toaletă de oraş. Scenetă de box. Un pumn peste un ochi. O domnişoară care a citit o carte porno» grafică. în salonul de alături se cîntă . . . Ave Maria— cinci femei cu temperament, care au vorbit de coame, se apucă deodată să cînte Ave Maria. Acesta»i actul întîi.
Cabinele circului. Un director de circ cu mus» ţaţa roşie. Un clovn, o călăreaţă verde, alţi clovni, alte paiaţe. Omul»şarpe. O maimuţă. Un atlet. Domnul care vorbea de coarne. Un joc de clovni pe scenă, am zis, cam pe englezeşte. O bătaie. O călăreaţă roşie. în circ se cîntă . . . Ave Maria. O cîntă un flaşnetar bătrîn. Scenă de gelozie, scenă bisericească. Se lasă cortina.
Al treilea act, nu e nici în salon, nici nu se serveşte ceai. E pe vapor. Uite vaporul. Scena e puntea vaporului. Vapor de marfă şi ocean. Marea în fund. Stelele. Clovnul Coc6 se duce în America, Şi călăreaţa fostă verde. Şi flaşnetarul. Domnul cu „coarnele" revine cu şapcă. Scenă de englezeşte cu directorul american. Scenă de dragoste. Scenă de gelozie. Un om $<a aruncat în mare. S»au
aruncat şi nişte mateloţi. Omul se înneacă, o dată, de două ori. Călăreaţa ţipă. Innecatul se întoarce. Scenă de amor. O cîntă armonica. O cîntă corul. Atitudinea sentimentală, amoroasă, şi mistică. Cortina.
Presa va vorbi de succesul acestui talmeş<bal< meş. Şi presa va minţi. Ne temem că va minţi toată presa. Publicul literar a glumit tot timpul pe socoteala autorului, aplaudat de unii naivi pă< căliţi de prieteniile poetului semănate prin sală. Publicul n<a primit, măcar acum, pe domnul Efti< miu cum s*a aşteptat. Să nădăjduim că publicul va sfîrşi prin a pricepe că are <de<a face cu o ne/ gaţie a literaturii şi artei dramatice. Ar fi în cinstea lui.
Intre acte am putut lua cunoştinţă de părerile reprezentanţilor presei, care găseau piesa „infamă, slabă, dar am scris şi noi piese"! Âu „scris şi ei piese"! Şi ei îşi vor tăcea impresiile, vor avea mi» zerabila bărbăţie de a lăuda ce le»a displăcut, ca să fie lăudaţi la rîndul lor. E conspiraţia tuturor acelora care contribuiesc ca momentul de faţă să fie cel mai ruşinos pentru arta şi literatura roma» nească.
Noi n»avem acest interes, de a ne prepara o presă favorabilă pentru ziua în care vor ieşi în public scrierile noastre, ca să cerşească, în baza unei îngăduinţe trecute, opinia bună a cîtorva nulităţi literare. Şi dacă opera noastră va fi proastă, ea va merita să fie ştearsă din catalogul literaturii, ca opera domnului Eftimiu.
Ceea ce trebuie constatat este lipsa de critică dreaptă în presa românească de azi, vîndută tutu» ror intereselor, lipsa scriitorilor cu dragoste de artă, respectuoşi de sfintele datini ale literaturii şi geniului nostru. E o conspiraţie generală pentru protecţia mediocrităţii generale. In aşa epocă, lite»
ratura şi cultura românească trebuiesc prevenite de dezastru.
Trebuie o reacţiune cît mai energică, şi cit mai violentă, la care chemăm forţele răzleţe din presă, capabile de sinceritate şi independenţă — şi pe public. Teatrul românesc şi literatura românească cer întoarcerea fluierelor în sălile de spectacol şi»a execuţiei prin decapitare, în paginile de tipar.
1913
[MOLIEREJ GEOKGES DANDIN.
[THfiODORE DE BANVILLE] GRJNGOIKE
E o idee ciudată a traduce pe Moliere. In româ< neşte chiar bine tradus, nu ne»am înfăţişat nicio* dată pe acest scriitor eminamente francez. Ascul» tîndud la Teatrul Naţional rostit cu cuvinte, po» trivite altui soi de duh, indiferent de autor, căruia nu i»a lipsit excelentul bun simţ al anonimatului, ne*a făcut, după justa observaţie a unui vecin de stal şi jucat cum a fost jucat, impresia unui număr de Moşi.
Moliere trebuie să rămînă scris şi exprimat în franţuzeşte, oricît ar împinge democraţii venera* bilă la masacrarea clasicilor străini. O traducere în materie de artă echivalează cu o copie, în aceeaş materie, cromolitografică, a unui tablou; iar din punct de vedere educativ, publicul nu cîştigă ni» mic. Separat de limbă, de culoare, Moliere rămîne episodic şi banal, mai ales într»unele din piese şi în Georges Danditt. Publicul să înveţe franţu» zeşte sau să se abţină. Direcţia teatrului, pentru jucarea pieselor curat franţuzeşti, să invite trupe franceze. Numai în felul acesta reprezentarea tea» trului francez poate fi cultural.
Să mai aducem elogii lui Moliere ar demonstra din parte»ne lipsă de urbanitate. Ceea ce am putea spune că interesează să fie notat ar putea poate, să fie distribuţia şi jocul actorilor.
Actorii s»au achitat de rolurile lor, în două chipuri de careu responsabilă lectura pe de o parte pretenţioasă şi pe de alta ignară.
Domnişoara Fiiotti a stăruit să iasă în evidenţă şi a izbutit cu un joc plin de preţiozitate şi exa< gerări. finind să demonstreze că Moliere este un autor pe care ba înţeles şi ba mîncat aproape fript şi nu prea ars, domnişoara Fiiotti s»a condus în satira scriitorului ca într»un apartament unde ab< solut toate îi sînt absolut familiare, de la bucătă» reasă la bibeloul japonez.
O supremă eleganţă afectată în gesturi, o inva» zie de accente dincolo de marginea expresiei, o risipă de materie cerebrală, comparabilă cu gene» rozitatea unui mosor de aţă verde, care se deşiră cu entuziasm la infinit. Toate acestea, şi mai multe, au dus la factice şi la o enervare de antipatie.
Doamna Cinsky, în Claudina, şi<a salvat, pro» babil, pentru unii spectatori absenţa de orice sin» ceritate, singurul talent pe care»l îngăduie scena — prin înfăţişare şi rotunjimi. Ne»au displăcut in» genuitatea şi păsărismul domniei sale, bazul său săltăreţ. De remarcat însă în avantajul acestei ac» triţe, rostirea studiată şi corectă a numelui stăpî» nului său care la Teatrul Naţional, este şi ea tradusă.
Pentru Dandin interpreţii au conspirat să pro» nunţe, cu toţii « Danden » şi chiar « Dânden », confundînd, evident, pe ginerele baronului de So» tenville cu vre un colonel sîrb sau profesor univer» sitar bulgar.
în actul nopţii, al treilea, domnul Niculescu» Buzău a fost surprins de luminişul dimineţii cu un sfeşnic în mînă, de nichel, de la « Universel», purtînd aprinsă o lumînare de spermanţet Konel» mann. Cei care bănuiau că scena se petrece pe timpul lui Ludovic al XIV»lea s»au simţit excelent impresionaţi.
Un actor care ne indispune sistematic e domnul Vârgilici, tînărul amorez (Brrb. Acest actor se străduieşte în faţa oglinzii sale s㻺i facă surîsul
i?0
cel mai dulce, mustaţa cea mai spumantă, privirea cea mai curtenitoare, gesturile cele mai irezistibile. Vocea, o foaie de hîrtie sugătoare, ca să cuce» rească prin timbrul ei dulce şi june mascul ro» mantie, inimile, aplauzele. Şi tocmai pentru că e cu miere şi zahăr, cu frişcă şi cataif, temperamentul acestui actor, atît de încredinţat că farmecă şi ucide, face în piesele în care apare un fel de gaură ceva ca o urmă de degete într»o prăjitură linsă pe de>deasupra de servitor şi dumicată cu unghia.
Domnul Carussy e fals. Domnul Ciprian, mai bine, este fals. Falsă doamna de Sotenville, doamna Alexandrina Alexandrescu, care totuş, rămîne simpatică. De altfel impresia generală este o im»
f>resie de fals. Niciun actor nu e la locul lui. Mo» iere nu trebuie tradus în româneşte şi nu trebuie jucat în româneşte; el poate sluji cel mult de temă unui scriitor tot atît de valoros ca Moliere (sic!) care har naţionaliza, scriindu»l din nou, pentru noi.
Cu Moliere, De Banviile şi Gringoire, o piesă care a plăcut întodeauna mult prin tineretul bucu» reştean, pentru că este tineret şi pentru că în
Eiesă se află un poet naiv şi sentimental şi un rege un ca o bucată de cozonac. Un rege de poveste, o poveste, dragoste, tinereţe. Ceea ce atinge pe spectator e impresia de tinereţe, o tinereţe curată şi azuriu înflăcărată. Sînt în Gringoire, unele mă» runţişuri gingaşe, care cad pe sufletul omului, ca nişte mărgele minuscule de smarald într»un bazin de cristal cu gîngănit roşii ce fac pe peştii de aur. E un ecou peltic de puritate şi primăvară, o sono» ritate intimă şi candidă, şi o nepricepere duioasă de Delaw.
Bonomia domnului Nottara, înveşmîntat în straie velute de Ludovic (al XI»lea) a fost tulburată de o
expansiune prea violentă ; de un joc uneori prea emfatic şi discursiv.
Domnul Manoiescu a fost poetul în care au stri< gat pînăm creştetul cerului pasiunile omeneşti în< tîlnite în sufletul unui mistic trubadur. Slujit de o voce fierbinte şi imensă, în care se desluşesc ideile ca nişte fiinţe care vin şi se duc, şi se vede toată arhitectura unui puternic şi adînc crescendo, domnul Manoiescu, are în acelaş timp vigoarea, măsura, simţirea şi inteligenţa trebuincioasă. La domnul Manoiescu nu este nici prea puţin, nici ceva prea mult; echilibrul său e întreg şi cores< punde întodeauna unei situaţii, pe care o perfec< ţionează.
O persoană care aduce în Gringoire partea ei de frăgezime şi delicioasă tinereţe este doamna Elvira Atanasiu a cărei personalitate, stă în mijlocul piesei ca o floare albă în foile unei cărţi.
191)
A. DE HERZ: BUNICUL
Tot combătînd naţionalismul, poate că ni se cuvine să ne declarăm întrso privinţă, naţionalişti. Nimeni mare de ce să ne certe; e doar vorba de teatru.
Naţionalismul nostru în materie, ar fi ca scris itorii de teatru să se inspire mai ales, nu zicem exclusiv, căci trebuie să rămîe loc pentru liber* tatea talentului de a se manifesta oricum îi place — mai ales din lumea în care trăim cu toţii, au* tori, actori şi cronicari, sau dintrso lume în care trăieşte cel puţin lumea aceea sau cu care ţinem legături de amintire.
Ceea ce se întîmplă cu teatrul nostru e curios. Sub cuvînt de «teatru modern » autorii noştri pun curios la contribuţie lectura sau traduc, şi uneori, Dumnezeule! versurile prin versuri. Subt cuvînt de teatru modern scriitorii fac aşa încît să le semene piesele cu toate piesele franceze, nem< ţeşti sau italiene, care se aseamănă atît de mult între ele — şi se întrec în decalcul infinit al unor aceleaşi banalităţi de buduar, balneare, de plajă şi de societate. în loc de Roger Dubois socrul se cheamă Ştefan Niculescu, Corbea şi Mîrzea. Mat demoiselle Ernestine ia numele de duduia Anicuţa. Amantul se cheamă nu Edmond nici Jules dar Costică sau Floricel. Nume de la noi sau fabricate ca să fie de la noi, pe figuri şi oameni de nicăieri. Cînd vor începe domnii autori să ne mai slă* bească ?
*7)
Atare teatru, fătat de teatrul strein, nu nu de fel românesc. Prin sineş autorul mare putere să vadă, se teme de ambianţă, e nesigur, bîjbîie şi recurge la colecţia de un franc şi douăzeci şi cinci a pieselor franceze. Dar cine nu poate fi cu preţul acesta scriitor?
Scriitorul trebuie să lucreze în teatru cu mate< rialul rulant obişnuit şi să arate că teatrul poate fi o distracţie dar şi o învăţătură.
Puternica temelie a observaţiei împerecheată cu talentul dau lucrurile cele mai frumoase scenei, căci nici copia pură şi simplă naraţiunea vulgară a unui episod, neorientată, în vederea unei preo» cupări, a unui idealism interior cît de incomplet, mar trebui să facă obiectul de speculă al autorului de teatru. Acesta, mai are, desigur, cînd îl are, şi materialul fanteziei, care cere însă, atîta geniu încît e de prisos săd luăm în consideraţie într»o perioadă de nulitate cum e a noastră, cînd tot ce trebuie căpătat neapărat este înnainte de toate un repertoriu naţional pozitiv. Greutatea şi»aci este considerabilă; autorului îi trebuieşte orişicum ta» lent. Ne gîndim de pildă la domnii Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, care deşi au încercat să se inspire din împrejurări cunoscute, de la noi, au dat cele mai formale mostre de neputinţă ce se cunosc.
Calitatea teatrului ce se face la noi o indică jocul actorilor, monoton şi în toate rolurile la fel. Pentru interpretarea lui Hamlet, un superintelec» tual, am putea spune că actorul ajunge să fie inteligent, pentru ca să obţie un personaj aproxi» mativ; de aceea este şi jucat Hamlet pretutin» denea bine. Toate piesele ce se scriu pentru menţi» nerea unei stagiuni mau însă todeauna pretenţii „şekspiriene"; singur domnul Eftimiu dispreţu»
*74
ieşte această ridicolă modestie, şi dacă nu e de prea multe ori Shakespeare, măcar pe Goethe domnia sa tot îl face inutil în literatura lumii, cel puţin o dată pe an.
Piesele celelalte se inspiră din rîndul împreju» rărilor « moderne» şi acolo actorul român, pus să facă pe francezul cînd ar putea să cunoască mult mai bine şi mai adînc un tip din vecinătatea lui, riscă să nu însemne nimic şi să împărtăşească soarta artistică a autorului, pedant, futil, factice.
Bunicul domnului de Herz e*o alcătuire de felul acesta, fals. Nu se mai întîlneşte nici acel adju< vânt de glumă, care colora în Păianjenul unele clipe şi în puterea căruia detaliul dădea totului un fel de înfăţişare. E o istorisire care se poate relua de o mie de ori pe zi într«o mie de feluri a unor lucruri ce s»au mai spus de o mie de ori. Domnul de Herz nu>şi face un singur moment auditorul să uite că este la teatru, afară doar în scenele care reflectează în vederea unui succes de galerie, o mentalitate de bordel. Domnia sa a şi fost într/a/ devăr, aplaudat.
Spiritul se găseşte reprezintat în Bunicul de scena poetului ridiculizat care citeşte, întrerupt de nişte jucători de cărţi, versuri. întreruperile, ames< tecate cu poezia recitatorului durează mult. Mai este spirit într<o frază, mereu repetată a unui per» sonaj: « Diseară sînt cocotă». Ceea ce înseamnă, acelaş personaj ne<o spune: « Diseară nu ştiu cu ce femeie mă culc». Toate felicitările noastre.
Iată cum ne dezarmează domnul de Herz şi cum ne tămăduieşte de greşala de a fi nădăjduit într»o lucrare bună.
Domnia sa nu uită nici efectele de zgomot. Lo< comotiva dîrdîie şi suflă întrmn act. Muzică mili* tară în parc. Fulgere şi trăsnete. Piano şi amor la clapele pianului — o scenă făcută ca să intereseze
J7/
pe domnii bătrîni şi pe tineri amabili, din sală.
Tot Bunicul e plin de « perini moi» de sofale, de divanuri «divan ad»hoc »!) de un miros de prostituţie şi de sergenţi majori la streche.
E inutil să continuăm. Cînd un scriitor atinge aceste diafane mocirle şi numai cu scopul de a le gusta mai bine şi de a le recomanda cu căldură, se impune tăcerea scîrbei. Domnul de Herz nu e un satirist niciun gînditor, e un simplu descriptiv covîrşit.
Interpretarea trebuia să fie de acord cu piesa. Dar să pomenim pe domnii Soreanu şi Bulandra, nu pentru ceea ce au dat dar pentru ceea ce ar fi putut să facă din nişte roluri cu accent. Să pome» nim pe domnişoara Filotti pentru costumele dom< niei sale groteşti, şi să punem punct recunoscînd domnului de Herz calităţi în alegerea şi aşezarea interioarelor strălucite făcute să protejeze medio» critatea literară şi inferioritatea sufletească a lucrării domniei sale.
i p i }
BUNICUL HERZ
Se pare că ilustrul nostru confrate, domnul de Herz, autorul Bunicului, e supărat. Cronica noastră despre piesa domniei sale ba nemulţumit. Domnul de Herz, care este genial, nu permite să i se strîmbe pe creştetul capului, coroana de imortalii.
Socoteam că tînărul arivist literar e inteligent. Asupra domnului Victor Eftimiu am luat cu o sinceră părere de rău pentru om, căruia nud putem ascunde simpatia noastră, cele mai disgra* ţioase note de teatru, şi domnul Eftimiu, care pricepe că viaţa e una iar literatura şi părerile literare sînt cu totul altceva, nu s#a simţit vexat, atunci cînd poate ar fi avut tot dreptul să fie.
Ceea ce nud gidilă în talent pînă la spasm jig* neşte pe domnul Herz, a căruia naivitate ferme* cătoare propune publicului, neapărat, opiniile domniei sale.
Supărarea domnului Herz, evident că nu ne înfioară, dar mentalitatea domniei sale trebuie în* cadrată în cîteva reflecţii de ordin general.
Autorii nu suferă adeseori numai de o flagrantă lipsă de talent dar şi de o impertinenţă specială. Li se pare că odată ce au scos ceva din creierul lor imitativ şi obsedat de sonoritatea reminiscenţelor ucigătoare, datoria omenirii este să îngenunche şi a spectatorilor să bată din palme şi tipsii. Domnului Herz un succes de anul trecut, fortuit, întîm* plător, şi funcţia de fost şef de cabinet al unui
'77
ministru cît şi titlul, de care nu se ofileşte în lite» ratură, de baron, i<au dezvoltat această trufie de diletant bolnav. Şi graţie acestui orgoliu, pe care sîntem aduşi să»I facem să sîngere în rîndurile de faţă, convinşi că va curge dintmnsul bale de săpun, mentalitatea autorului s<a pervertit şi domnul de Herz se indignează că l»am emulsionat, înnainte de a se fi întrebat scrupulos, dacă domnia sa cu Bunicul, o piesă şi nulă şi scabroasă nu ne»a supărat pe noi mai mult. Căci între interesul lui de autor şi interesul nostru pentru artă, e o deosebire în folo» sul celui de al doilea interes, superior.
Domnul Herz să nu<şi facă iluzii deşarte. Dom» nia sa încă nu şi»a cîştigat dreptul de scriitor şi tot ce poate fi, cel puţin pînă azi, şi noi nu credem că se va schimba, este un amator de literatură, un cititor reproducător, un fonograf cu pantaloni. Literatura este la domnia sa un mijloc de a parveni în societate şi o meserie accesorie care<i va per» mite să epateze cîteva cucoane şi să poarte printre ele un ifos de Montmartre. Atît. Şi cînd domnia sa face înconjurul redacţiilor cu douăzeci de foto» grafii sclivisite, în buzunar; cînd strecoară în ziare o convorbire cu sine însuş în cîteva exemplare: cînd onorează Asociaţia Presei cu cedarea premi» erei în beneficiul ei; cînd vine la noi şi ne aduce o scenă din Bunicul ca să i se tipărească în Seara ca model literar — această înverşunată reclamă şi ruşinoasă destăinuire a eului secret şi adevărat, incompatibilă cu firea scriitorilor demni de această calitate, este o maşinaţie de amator arivist.
Să mai fie nevoie să spunem un lucru cunoscut de toţi că jucarea unei piese de soiul Bunicului, o datoreşte domnul Herz serviciilor extrateatrale pe care le aduce directorilor, cultivaţi cu pasiune?
Cronicii noastre, în care ne»am ocupat în treacăt de domnul Herz, şi mai ales ca de un caz, domnul Herz îi face şi un reproş. Noi am spus, ni se pare,
că lumea din piesă e o lume trivială; căci de fapt Bunicul are un titlu nepotrivit cu o continuă frei care de sexe. Domnul de Herz, care am spus, este baron, găseşte o compensare la cronica noastră, în lipsa noastră de documente; căci noi, care nu sîntem baroni şi nici n<avem nădejde să devenim, nu frecventăm lumea domnului Herz. Negreşit, aici e vorba de lumea mare, pe care o pisează autorul. în ce ne priveşte, e adevărat, muncitorii, slugile declarate şi ţăranii sînt clasele pe care le preferăm suşei domnului de Herz.
Credem totuş, că domnul Herz se înşală. « Lu< mea mare » ca să numesc aşa ciocoimea din Bucu< reşti, a fost de faţă la premiera Bunicului şi i»a făcut primirea cea mai indiferentă, de unde reiese că nu s»a recunoscut în piesa baronului. Pe de altă parte, numele ismenite cu care<şi botează domnul de Herz eroii, sînt făcute tocmai ca să nu aparţie aristocraţiei ci burgheziei. Ori burghezia dom» nului Herz e isterică şi tîmpită, şi aici nu vrem noi să recunoaştem familia românească cu niciun preţ. Lupanar da, speluncă da, însă nu societate românească.
De altfel toate acestea mau nicio importanţă şi ceea ce primează este pe lîngă lipsa de talent, ab< senţa de bunsimţ a tînărului amator de literatură.
191)
I. FOLDES: ŞARLATANUL
Domnul Liviu Rebreanu a fost bine inspirat în ziua cînd sta hotă rit să dea o versiune în româneşte a piesei susnumite, scrisă mi se pare în limba ma> ghiarâ — şi doamna Voiculescu detaşijderi.
în sfîrşit, publicul poate să mai răsufle. Pentru cîteva zile au dispărut, cel puţin de la Teatrul Modern, şi coarnele, şi adulterul şi cuvintele de spirit. Cochetăria şi maşina sexuală, care turbură atîtea temperamente mici şi comune de scriitori şi fac fondul celor mai multe piese jucate, leta dat autorul Şarlatanului de o parte. Piesa lui are mai multă frăgezime, mai multă sănătate şi mai mult lucru decent omenesc decît tot ce s*a strecurat pînă aci pe afişele teatrelor bucureştene.
Ne plac întîi de toate calităţile sufleteşti ale au» torului care îl fac să nu se prea îngrijească de instinctele publicului, întinse la spectacol pe spete ca nişte căţele cu ugerul isteric şi pasionat după scărpiniş. Sau care îl fac să flateze altele, nişte instincte mai curate, în orice caz preferabile şi susceptibile de<o ideologie mai puternică.
Să părăseşti rolul de simplu pezevenchi literar şi de pilulă erectivă, ca să te îndeletniceşti cu oareşicare morală, este astăzi în teatru, un eroism, şi faţă de publicul zis mare şi faţă de directorii de teatru, esteţi ai gustului comun.
Rareori ne vine să povestim o piesă care s»a jucat şi să reproducem în tipar plictisul nostru din
jSo
teatru. De data aceasta vom cădea în naraţiune, bucuros.
Personajul central din piesă e celebrul profesor Falk, din întîmplare medic întnun sanatoriu foarte vizitat. Operaţiile lui miraculoase şi harul însănăto» şitor care scăpăm tăietură din cuţitul lui de chi» rurg au pornit lumea bolnavă, grămadă, către masa lui de operaţii. Betegii capătă sănătate şi directorul casei muite bancnote. Foldes îndreaptă atenţia publicului asupra medicului cum îl aş» teaptă ştiinţa, dezinteresat, harnic, independent şi genial, tipul medicului, pe care ştiinţa l»a şi pro» dus în mai multe exemplare şi care în parte, se generalizează. Medicul, care şi în stările de azi ale intelectului, înfăţişează un fel de prototip inte» lectuai şi de virtute.
Doctorul Falk scoală bolnavii din pat cu bucurie, ca un Christos, fericit cînd a mîntuit un om mai mult, şi pentru ca să trăiască ei, el renunţă la toate acele plăceri mai mari sau mai mărunte care contrariază ştiinţa şi îngreuiază inima celor mai aleşi. Ceea ce»l preocupă pe el mai mult decît dragostea Urnei sora celui mai bun prieten al lui, doctor şi acela, e «tratamentul combinat» al cancerului asupra căruia va ţine o conferinţă la Academia de Ştiinţe, din care face parte şi pe care o eclipsează. Evident că atîtea vindecări feno» menale, îi aduc destule parale. Banii aceştia, el îi trimite mumii sărace a prietenului său mort. Toată averea lui, spune el, fermecat, ca un practicant al sărăciei de bună voie, că»i o umbrelă.
Să facem o nouă tăietură în adîncul piesii. Doc» torul e un Falk fals, un fost student în medicină care neavînd cu ce să trăiască fu silit ca să poată studia să fure, pentru el şi pentru adevăratul doctor Falk, colegul şi prietenul lui, frate al Urnei. Prins şi condamnat la doi ani de închisoare, el fu silit s㻺i întrerupă studiile oficiale de medicină,
pentru care simţea o irezistibilă vocaţie. De atunci încoace diploma şi numele mortului au slujit ge< niul acestui savant.
Paul Lechner, pseudo»Falk are toate drepturile şi practică împotriva legilor şi hîrtiei administra» tive, comportîndu<se ca un anarhist.
Personalitatea acestui mare învăţat trebuia să se împiedece de un excrement redacţional al unei gazete — jucat mulţumitor de un tînăr fără ta» lent, domnul Kanner. Reporterul prinde secretul, ziarul lui îşi sporeşte tirajul, publicul află că «Falk» e un şarlatan. Autoritatea şi presa vin s㻺i facă nobila datorie în sala de primire a sana» toriului. Toate se schimbă deodată. Medicul rival, un imbecil bătrîn, consilier al Coroanei, îşi trans» formă atenţiile şi servilismul în insulta obicinuită mediocrităţii. Directorul geme că i se prăpădeşte sanatoriul. Unul va veni s㻺i ceară banii înapoi, în faţa medicului «demascat» clienţii se învo» iese cu greu că au fost însănătoşiţi de un medic fără diplomă. Academia îl roagă să se retragă şi s㻺i părăsească ideea de a ţine conferinţa.
O bătrînă aşteaptă sus, în sala de operaţii îngri» jirite doctorului: mama adevăratului doctor Falk. Autoritatea îl opreşte însă să»i scape viaţa, fără diplomă şi bătrîna moare, ca să»i lase pe lima, viitoarea lui soţie.
Fdldes nu cutează să piardă un om de valoarea «Şarlatanului ». Prin ajutorul nevestii unui mi» nistru, scăpată de el de la moarte şi care îl iubeşte, el va putea părăsi ţara şi continentul, îşi va putea urma strălucita carieră în America.
Interpreţii acestui lucru frumos şi mai ales blînd şi cuviincios, au fost douăzeci şi şase la număr, şi într»o măsură oarecare fiecare dintr»înşii, luminat de bunele inspiraţii ale autorului a fost mulţumitor de bine, ca să ne rostim cu banalitate şi scurtime.
Domnul Radovici ne*a plăcut întreg, ori de cît ori s*a depărtat de teatru şi a căutat să fie o fire de om. Numele domnilor Condora, Popea, Bum* beşti, Florea Simionescu şi mai mulţi trebuiesc înscrise cu conştiinciozitate pentru efortul ce l*a depus fiecare dintr»înşii.
1913
[P. UNDAU] A DOUA CONŞTIINŢĂ. IW. SHAKESPEARE] ROMEO SI - JULIETA
Cazul de dedublare a personalităţii e cunoscut. Ştiinţa, care poate a surprins aici, fără săd apro< fundeze un fenomen lăuntric de însemnătate pentru studiul psihologiei, o defineşte ca pe o boală a nervilor osteniţi, atunci cînd de fapt s»ar părea că e mai degrabă unul din secretele inteligenţii.
Procurorul Hallers, un bărbat de o rigiditate vehement germană, şi*a dezechilibrat sistemul ner* vos, aruncînd întrmna din tablele balanţei cere* brale un bagaj intelectual excesiv. Meditareaşi lectura neîncetată au făcut din procuror un bolnav foarte literar şi, pe nesimţite, în obscuritatea tai* niţei lui sufleteşti, se petrec schimbări stranii, pe care bolnavul le simte fără să le cunoască, nici să le poată cuprinde.
De cîte ori adoarme, se trezeşte în procuror drojdia personalităţii lui şi instinctele, învinse de intelect, prind o formă. E insul lui parazit şi poate că cel mai real. Acesta se foloseşte de trupul pro* curorului ca săd tăvălească. Fără să*şi dea seama procurorul, hipnotizat, lunatic, se deghizează în bandit, rătăceşte noaptea pe uliţi, fură podoabele trecătoarelor, complotează cu asasinii prin taverne. Cele două fiinţe alternează la procuror regulat, şi toate actele uneia sînt diametral opuse mentalităţii celeilalte.
în fiinţa lui fizică procurorul e jucăria făpturilor obscure ce şid împart. Şi s*ar zice, pe temeiul legilor de compensaţie, ce prezidează ocult la mis*
tuirea marelui Univers, nimicit într»un capăt pe cît capătul opus renaşte, că logica tuturor stărilor de dedublare, e o contradicţie desăvîrşită.
Inevitabil, un medic completează în piesa dorm nului Lindau, personajul, care trebuie tămăduit şi explicat. E domnul Popea, al căruia sens artistic se învoieşte atît de bine să reprezinte, demnitatea profesională.
Ceea ce se»ar putea numi intrigă, este concern trat în insul Iui Hallers şi înnafară de cîteva efecte melodramatice care slujesc de umplutură compo* ziţia interesează pînă la final, slab. E slăbiciunea celor mai multe lucrări care încep din primele momente puternic. Pentru gradarea puterii şi du» cerea ei pînă la formidabil autorul are nevoie el însuş de puteri intelectuale nemăsurate.
Subiectul permite strîmtarea planului de intrigă şi lărgirea punctului comun. Cele patru acte se petrec în sufletul procurorului. Mulţumită dedu» blării personajului său principal, autorul poate să ilustreze viguros conflictul dintre om şi el însuş. Banditul Hallers proiectează un atac nocturn Ia procurorul Hallers şi efectul acestei scene în care el se găseşte faţă în faţă cu sineş, place ca o peri» peţie de astronomi.
Toată piesa trebuia aşa făcută ca neîncetat Hal» Iers să fie doi, şi aceşti doi indivizi într»unul singur, şi aproape întrmn al treilea, trebuiau aşa înveci» naţi încît în orice clipă să poată ca fiecare dintr»înşi să fie sau să redevină el. Osmoza procurorului, în bandit şi a banditului în procuror, mare că să se producă, mai multă vreme decît filtrarea unui strop de apă sau licărirea undelor schimbătoare dimtrmn atlas.
Nuanţa aceasta, acest timp imperceptibil, trans» formismul în timpul unităţii, au fost admirabil redate de domnul Radovici. De la început pînă la sfîrşit domnul Radovici n»a putut să aibă o singură
clipă de ezitare sau de neîndestulare. Tăcerile lui, cînd tot ce mai trăia în piesă nu era nici primul nici al doilea Haîlers, dar sufletele lor, frămîntate într»o umbră cu transparenţe nu ştim de cîte ori duble, au fost demne de Edgar Poe. Nicio litera» tură în jurul domnului Radovici de data aceasta, nicio şovăire, nicio alterare. Pe scenă străină acest actor care în ultimii trei ani de cînd îl cunoaş» tem a putut să ne entuziasmeze de cîteva ori, ar fi cunoscut un triumf fără de măsură.
De altfel, toţi actorii, şi doamnele şi bărbaţii din pricina imaginilor hotărîte pe care le înfăţişa fiece rol cît şi din pricina interesului pentru rolu» rile interesante toate, au fost mai bine decît înde» obşte. Domnul Popea, pomenit mai sus, domnul Condora, un talent, domnul Florea Simionescu — excelent! — doamna Mitzi Ionescu, cu accente personale, în sfîrşit interpreţii ceilalţi, fără să uităm pe doamna Bădescu, au dat piesei atmosfera ce»i trebuia pentru ca să împresioneze publicul, adînc.
Rareori s»a jucat ceva atît de bine şi de armonic în Bucureşti şi nu poate fi felicitată îndeajuns doamna Marioara Voiculescu că de cîtăva vreme lasă loc artistelor să se manifesteze mai mult şi se îngrijeşte mai ales de direcţie, care»i un rol, la urma urmei tot atît de greu ca şi rolurile din scenă.
Romeo şi Julieta s»a jucat în traducerea poetului St. O. Iosif, care de mai multe ori ni s»a plîns de greutăţile lui de tîlmaci inspirat şi conştiincios. De valoarea acestei traduceri nu ne»am putut da seama cu urechea, ceea ce nu ne»a putut împiedeca să surprindem din gura greu rostitoare a actorilor, unele cuvinte şi cadenţe delicate şi găsite în artă, alături de altele cu adevărat disgraţioase.
Dar credem că singurul lucru care ne»ar interesa în Rpmeo şi Julieta ar fi numai această traducere,
tS6
lectura ei şi nicidecum sau prea puţin spectacolul fastuos şi trivial de romantic. De altfel publicul, care uneori presimte dacă nu o şi are, o intuiţie, foarte puţin numeros în staluri, se găsea mai tot în galeria, iubitoare, pe drept, de costume, de tra» diţii chiar străine şi de culori.
Romeo şi Julieta e o piesă de o enervantă măreţie şi pentru pipăitul sufletului modern trebuie să fie jucată de nişte interpreţi cu desăvîrşire. .. Am risca să spunem geniali dacă nesam permite să credem că geniul poate să fie de ordin teatral. Singură scena mormîntului, unde tragicul ia pro» porţii supărător de valoroase pentru simţul ob< ştesc, care la urma urmei nu»l înţelege de fel, ne»a părut mai bine mobilată — şi vinovat e decît jocul mai mult decorul.
Cum s»a jucat Romeo şi Julieta la premieră ne vom feri s»o spunem, căci fără violenţă ne»ar veni expresiile cu greu, şi ne mărginim să aşezăm asu» pra eroilor principali ce s»au agitat în miezul acestei frumoase poveşti, calificativul de «mes» chin ». Artiştii care au interpretat rolurile acce» sorii, evident că nu încap în nicio apreciere, în» trucît au trăit atît de puţin în toată piesa.
Domnul Butandra totuş, a fost un Romeo prin tinereţea sa — şi ne»ar fi plăcut — tinereţe pentru tinereţe şi formă pentru formă, ca rolul Julietei să fie jucat nu de doamna Giurgea dar de doamna Elvira Atanasescu.
»9 1 i
[AL. KIRIŢESCU] ÎNVINŞII
E o piesă, cum se spune, originală, ceea ce vrea să zică lipsită de orice originalitate. Avantajul unei piese originale asupra unei traduceri este că nu reproduce un autor şi o piesă şi nu necesitează un nume strein pe afiş, lîngă un nume românesc. O piesă originală este în epoca noastră, naţională de faţă, mai bogată; căci toţi autorii citiţi au cola» borat la dînsa printrmn crîmpei oarecare. Cînd o piesă franceză şi chiar mai multe, nu costă decît un franc, cînd săptămînal apare cel puţin, în li» brărie, una, colaborarea cu toată lumea scriitoare e la îndemîna orişicui şi meseria de autor devine lesnicioasă. Un singur lucru ne miră, că numărul autorilor dramatici români este atît de mic. în loc de un magistrat ar trebui să scrie toată magistra» tura piese; în loc de un funcţionar, ar trebui să se ilustreze toţi funcţionarii, profesorii, ofiţerii, pre» oţii, medicii, arhitecţii şi n»am vedea decît cu plăce» re intrînd în literatură şi pe scena Teatrului Naţi» onal toate breslele, împinse de o inspiraţie subită.
Iar dacă produsul abundent al acestei activităţi artistice universale va fi mizerabil, ne vom consola ştiind că a fost scris în româneşte. Se pare că seri» itorii români trebuiesc încurajaţi tocmai pentru motivul care»i desfiinţează pe cei streini: lipsa de talent. Cu cît va fi mai prost un autor român cu atît trebuie admirat mai mult şi dacă nu ne înşe» lăm criteriul actual al «criticii» noastre este
188
întreg în această formulă. Pentru a nu ştiu cîtea oară facem această constatare. Teatrul românesc este robul celui mai inferior teatru strein. Şi autorii noştri, orbiţi de*o fatalitate de care nu trebuiesc făcuţi răspunzători — ce poţi cere unuia care mare nimic? — mau cel puţin o revoltă a voinţii. De* parte de»a căuta într*o insurecţie sufletească leacul şi cel puţin paleativul tristei lor situaţii intelec* tuale, ei pun, s<ar zice, un fel de orgoliu ca să fie tot mai impersonali şi tot mai mediocri. Absenţă de personalitate, negreşit, dar şi de mîndrie.
Un autor de teatru se creează cu uşurinţă, prin imitaţie. Domnul Herz sau domnul Eftimiu sau domnul Duiliu Zamfirescu, a pus pe scenă o piesă şi s<a întîmplat ca piesa să fie proastă. Spectatorul obicinuit al teatrului îşi zice de îndată că măcar O astfel de piesă ar fi putut seri şi el. Intră un per* sonaj, iese altul. . . Intră patru . . . colo boschet şi dincolo muzică . . . Un interior ... o sală de dans ... o dramă . . . Restul? ... las — pe mine.. .
EI este sigur că va seri o piesă mult mai valo* roasă, o capodoperă. Şi piesa lui, de bună seamă este cu mult mai proastă. Căci dacă domnii Herz, Eftimiu, Zamfirescu au scris şi piese proaste sau numai proaste, fiecare din ei vegheat, dezvoltat şi experimentat ar putea răspunde în oareşicare originalitate. Pe cînd domnul x şi z?
învinşii, sînt opera unui domn Kiriţescu, am crezut un moment că e vorba de un scriitor care poartă acelaş nume cu drepturi literare cîştigate.
Kiriţescul piesii era deosebit, am aflat*o cu părere de rău.
Vom mărturisi cititorilor noştri că tot ce am putut suporta cu o durere intensă a fost un singur act, şi acela cu multă greutate şi ajutaţi de reflexilei vesele ale vecinilor de stal, necunoscuţi şi spiri*
tuali. Şi o mărturisim pentru stabilirea unui drept al criticii, dreptul de*a închide cartea ţi de a<şi ridica fotoliul cînd îi place. Trăgînd uşa după noi am avut regretul de a fi sleit expresiile de apre* ciere pentru domnii Eftimiu şi Herz. La Teatrul Naţional trebuie să admitem o gradaţie în medi* ocru nemaipomenită, ca şi cum această instituţie, prada tuturor autorilor şi jocul tuturor bîzdîgu* rilor nu este pus subt un control artistic.
Domnul Kiriţescu ne<a ostenit şi n<a fost în stare într/o oră să ne dea mulţumirea barem, săra< că, a unui cuvînt mai găsit. Personajele sale defi» lează ca nişte lumini electrice în jurul unei firme luminoase. O strecurare comică de fuste, de pan< taloni, de redingote cu mărgăritarul prins în cheo< toarea ca numerele la chelneri, de coşuri cu flori. Toate personajele intră prin stînga şi ies prin dreapta, cîte unul, cîte două ca să se întoarcă iarăş. Pe o canapea se schimbă două perechi de fantome multicolore. Unele costume bat în paprika, altele în spanac după cum autorul face pe Balza» cui. Pentru ce toate astea, nu se poate pricepe.
Actorii sunt atît de puţin interesaţi de basmul în care joacă, încît şi onoarea profesională lesa ajuns indiferentă. Sufleurul răguşeşte ca să dreagă dialogul searbăd care în gura interpreţilor pare o măcinătură cleioasă, fără gust, o tărîţă cu duh ceaţă. Pentru ridiculizarea desăvîrşită a piesii, arta autorului a fabricat costume de carnaval şi farsă. Doamna Nelly Santa, întrso piele de satin verde, prezintă un cap vînăt şi violet. Doamna Sturdza Bulandra trece ca un talaz de sînge şi roşul său pare inventat întrsadins ca să<i ridice distincţia obicinuită a jocului său. Personajele s*au costumat, probabil, pentru o cursă cu tauri, un act se va petrece în Spania, de vreme ce altul se petrece în Bucureşti, nişte Bucureşti spanioli sau mexicani, în orice caz foarte exotici; nimic din viaţa
tpo
de«aci, singura căreia trebuie să se adreseze un autor şi mai ales un începător gol de individualitate.
Amuzant la domnul Kiriţescu este că îşi începe cariera de dramaturg nici mai mult nici mai puţin decît cu « învinşii». Domnia sa a ţinut să dea o lovitură teatrală mare; dacă nu Bernstein, Bataille.
E tristă şi umoristică această inconştienţă lite* rară care te face autor în România, şi îţi permite să iei atitudini de maestru înainte de»a putea echb libra o frază. Dacă în locul învinşilor săi, cu care nu demonstrează nimic, domnul Kiriţescu ar fi ales un subiect de observaţie şi nu de foileton, ceva din ceea ce se vede şi cunoaşte, un lucru simplu cu care se învoiesc deopotrivă de bine şi talentele şi simplii snobi şi ghiduşi literari, desigur că tot n<ar fi înregistrat un succes, dar putea să exprime mai mult. in ceea ce se avîntă domnul Kiriţescu picioarele nu ajung, e nevoie de aripi, şi aripile nu»s pentru orişicine.
Direcţia Teatrului Naţional ar trebui să se hotă» rască să puie capăt deluviului de piese «origb nale » încă vreo cîţiva ani, şi dacă aptitudinile artistice ce determină aprecierea dintrodată sînt de lipsa comitetului de lectură. Faimosul comitet de lectură primeşte cu felicitări tot ce i se prezintă, şi joacă tot ce<i mai mediocru, în arhiva lui, în care se ştie că se găsesc piese mai bune decît cele reprezintate anul acesta. Comitetul de lectură e o încurajare pentru tot ce<i pleavă mai mult sau mai puţin literară, în jurul Teatrului Naţional şi dacă situaţia morală a instituţiei nu se va schimba, alături de cei plătiţi ca să aplaude vom îndemna publicul să fluiere şi vom fluiera noi înşine din răsputeri atît teatrul acesta de nulităţi cît şi critica ignobilă şi neonestă careu face o reclamă ticăloasă.
1914
[ALEXANDRU DUMAS.FIUL] DENIZA
încă din vremea fiului Dumas eroii obişnuiau să fie moderni în teatru şi limbuţi. E o pierdere de vreme pentru oamenii de toate genurile din piesă, de care ţi»e necaz. Pentru că se apropiau de timpul vitezii şi al simplificării prin maşină, cînd se vorbeşte şi se scrie peste măsură şi pare că pentru contrazicerea valoroasei acţiuni, care»i a zilelor noastre, ei se pregăteau la marele tabiet al literaturii. E»atîta literatură în scama ei de pre» ţiozităţi încît Detiiza pare scrisă astăzi, epocă prin excelenţă lipsită de inspiraţie şi adîncime în ce priveşte meşteşugul.
E adevărat că Dumas*fiul era fecior tătîne<său care zicem în treacăt că a izbutit să scrie două romane definitive.
Scopul povestirii jucate trebuie să fie demon» straţia că o domnişoară cu o legătură, în trecutul ei, cu un mişel poate fi luată de soţie de un conte care o iubeşte; şi că un conte poate să iubească la urma urmelor o femeie.
E o piesă cu teză, aşa»zis, dacă vroiţi: în ce ne priveşte ni»i destul de cam totuna, ne plac şi tezele, rie plac şi piesele şi nu pentru motivul că ar fi cu teză am vorbi de rău un teatru bine făcut. Contele ar fi trebuit să ne displacă însă, şi probabil că ne»a şi displăcut; căci ca şi cum nu era de ajuns să fie numai conte, acest aristocrat are toate virtuţile grămădite»n el, e bogat şi onest, face bine, este cum se spune cu un cuvînt de care nu»i limba
românească vinovată mărinimos, şi iubeşte ca un dobitoc. Prea multe calităţi Ia un om, care nu caută în definitiv decît să se căsătorească.
Spre satisfacţia tuturor oamenilor de treabă, actele se încheie cu legitima căsătorie. In loc să plece în Rusia, contele ia pe fata administratorului de moşie şi în loc să se călugărească, Deniza ia de bărbat pe conte. Iar Seducătorul... în loc să se însoare cu sora contelui, era să se însoare cu Deniza şi rămîne neînsurat. Seducătorul e fiu de mamă, mama e fost amantă de conte, contele e orfan, administratorul are o fată Deniza, şi trăieşte cu frica lui Dumnezeu lîngă venerabila lui soţie, iar Deniza, cititorul a înţeles, avea un copil cu Sedu» cătorul şi în sfîrşit copilul murise cam de vreo patru ani. Amicul cel mai intim al contelui e un inventator brevetat şi a prevăzut, mulţumită intui» ţiei sale S.G.D.G. deznodămîntul.
Nici nu se poate o piesă mai reuşită şi mai falsă
Figuri de artă: semnalul de întîlnire dintre seducătorul Denizei şi sora de conte; cîteva măsuri de piano. Inelul în cutia mesei, pe care»l pune Seducătorul are un limbaj ca florile, căci vrea să zică: J'ai ă te parler după cum miozotisul exprimă Vergiess mein nicht.
A! dar nimic mai formidabil ca răcnetele tatălui administrator, cînd află cu urechea domnului Pe» trescu, cum că Deniza, fată blondă, avusese acum patru ani un copil de sex masculin. Administra» torul de moşie are un singur noroc, că domnul Petrcscu e cam răguşit. Altfel nu se poate şti ce»ar fi devenit. într»o batistă cît un şervet curg lacri» mile acestui nefericit şi fioros părinte. Pentru ca să se adaoge la durerea celor mai sfîşietoare momente din viaţa tatălui, domnul Petrescu ţine batista ceea în mînă şi ne face impresia că mai degrabă va avea de şters una tavă cu douăzeci şi patru pahare decît nişte ochi care plîng.
Pentru întîia oară vedem pe noul director, dom» nul Brătescu*Voineşti, în loja directorială. Timi* ditatea îi duce neîncetat mina la gură, pe cînd aceeaş timiditate face pe domnul Herz — ştiţi, domnul de Herz, dramaturgul — să arboreze roşu, lîngă director, un răsad cu flori de bujor, la buto< nieră.
Dar cine<i mama Seducătorului ? Doamna Sturdza Bulandra. De atîtea ori netam permis să lăudăm distincţia boierească a acestei excelente interprete, încît ne vine peste mină să insistăm, mai fricoşi de monotonie decît de impecabila domniebsale distincţiune.
Şi cine*i, mă rog, inventatorul? O: inventatorul are atîtea de spus încît simţim că domnul Mano* lescu contele, este convins şi pisat la toartă.
De cîte ori intră în scenă sau în vorbă, un lucru îi este domnului Nottara cu neputinţă, să suprime o jumătate de exclamaţie. «Aaaa: mii de Bombbe! mii de draci, jur pe venerabila umbră a tatălui mieu că voi trece peste cadavrul acestui ticălos!» Domnul Nottara e un astfel de soi de romantic şi nu îi şed mai de fel rolurile civile. « Aaa! mie daţbmi toga violetă cu arabescuri de aur pe poală de«o culoare mai stinsă. Aaa! daţi*mi spada cu Inscripţia sîngelui eroic pe lamă! Daţi*mi pum* naiul, daţi*mi otrava! vă conjur! Aaa! în pieptul tău infidel ieu trebuie să înfig un fulger de oţelll. Edmond, Marius, Etienne, Louis, veniţi mulţi la mine, stăpînul vostru. Stăpînul vostru care suferă. Aaa! suffferă atroce! Aaa!»
Domnul Manolescu e un conte cu temperament şi sensibil ca o muscă. Vorbeşte, suferă, geme şi tace cu o egală perfecţiune, şi*i gelos, aşa cum trebuie să fie un bun interpret, ca un turc. Dar am zis că se căsătoreşte, de vreme ce suferinţa lui nu durează decît pînă la finele actului al patrulea, şi n*avem de ce*l plînge.
194
Succesul sorei îi revine puternic domnişoarei Tina Barbu, o artistă peregrină, care se întoarce la Teatrul Naţional după o lipsă de un an. In deşert neom ascunde irezistibila noastră simpatie pentru această doamnă care ştie să fie atît de femeie, şi atît de energică în jocul său. Ni so spus că domnişoara Tina Barbu e ţărancă şi neor părea rău să aflăm că nu, după ce neom făcut despre dînsa o imagine ţărănească. Un grumaz viguros care porneşte din legătura umerilor pînă la rădăcina urechilor, drept. Ochii împlîntaţi cu sinceritate într*o figură mîndră şi deschisă. Desenul gesturilor hotărît. Pieptul trufaş. Şoldul viteaz. Glasul aspru şi cald. Sălbătecia jocului ei, redus la element şi sinteză, aminteşte frumuseţea morală a pămîntului cotropit de animale elastice, dure şi sîngeroase.
Noi nom surprins la Tina Barbu niciunul din ifosele şi trucurile profesionale, comune tuturor celorlalte actriţe. Eau o femeie cu totul nouă în teatrul românesc şi acest lucru trebuie repetat cu preciziune în auzul tuturora. Cineva ne spunea că nu ştie să rostească franţuzeşte. Cîtă pagubă pen< tru o personalitate, şi ce corect rostesc franţuzeşte atîtea nulităţi! Domnişoara Tina Barbu e numai atît, o personalitate... dar poate că nici nu s>a gîndit.
O actriţă nouă pentru noi e domnişoara Lun> cescu, remarcabilă printr>o rostire absolut curgă* toare şi detaliat exactă, dar care se debitează cu aceeaş liniştită răceală în orice împrejurare, ca o recitaţie ce trebuie numai spusă pe dinnafară, independent de gîndirea, de sentimentul, de viaţa unui moment. Şi cu invariabilitatea timbrului, o invariabilitate de atitudini, de expresii. O mişcare a domnişoarei Luncescu a fost, străbaterea scenei în lăţime, de la piano la sobă, ca să demonstreze O supremă indignare. Restul a fost rigid şi mane* chin, dar totuş nu fără să lase impresia familiari*
taţii şi a stăpînirii de sine, neobişnuite la debutanţi.
De altfel în sobă ardea un admirabil foc eleo trie. Pentru ca să se armonizeze, desigur, salonul, mai intim, cu peisajul verde, din uşile date de perete.
1914
OCTAVIAN GOG A: DOMNUL NOTAR;
înnainte de a căuta impresia de ordin artistic ce ne<o lasă Domnul notar noi trebuie să facem o socoteală. împrejurările în care se joacă piesa dom< nului Goga, după un an de tratative între guvern şi Ardealul românesc, după discursul contelui Tis* za, după ruperea sau amînarea unor tratative atît de copioase, sînt orientate către Transilvania, patria piesei şi a scriitorului ei, salutat în Bucureşti cu ovaţii. Pentru întîia oară asistăm Ia un succes atît de caracteristic şi participăm cu sufletul întreg la sărbătorirea unui scriitor, care se întîmplă să reprezinte pămîntul ţăranilor de peste Carpaţi şi nevoia de idealism şi luptă a tuturor bărbaţilor tineri de la noi, oricare ar fi lupta, oricare pricina provocatoare a trebuinciosului nostru idealism.
Noi, care am găsit în izbînzile României un rezervoriu profund pentru adăparea cu foc a sufle* tului naţiei româneşti, descurajat şi ajuns la indife* renţă din vina stăpînilor ţării, noi nu putem, oameni cum sîntem şi arzători de victoriile viitoare, decît să mulţumim poetului Goga. Sau, mai bine zis, luptătorului Goga. Noi, personal, sîntem parti* zanii unei arte pe care domnul Goga nu a făcut*o şi nici nu o va face, de individualism şi generalităţi.
Noi ne gîndim să desprindem cîntecul cu totul din vioară, ca să trăiască singur şi absolut. Opera de artă să fie mai presus de orice împrejurare, şi, dacă se poate, străină de timp, un material de sine
stătător. Dar a fost adeseori să ne punem o între» bare care se loveşte de concepţia noastră şi o con» trazice: este vreme pentru asemenea calitate de artă? nu»i pentru artist o datorie mai mare decît perfecţiunea izolată a individualităţii, aceea de a intra în rîndul luptătorilor şi coborîndu»şi glasul în tonul minor, să fie un răspînditor de speranţă, un propovăduitor de înflăcărare, un urzitor de aspiraţii populare? Căci dacă a vorbi cu oamenii de peste un veac este un soi de fericire în clipele de acum, a fi înţeles şi strîns la sinul murdar de ţărînă şi năclăit cu sînge al omului de azi, cu care consimţi să mori laolaltă şi fără de urmă, este o mulţumire pozitivă şi caldă.
Desigur că, deplin, noi nu vom ajunge să trăim în niciuna din aceste vîrste. Dar sîntem datori pe cît se poate să nu fim străini frămîntărilor actuale, în care trebuie să intrăm cît mai mult, şi putem lăsa să se amestece în voie sîngele rănilor cotidiane cu virginile unde limpezi ale artei de sus. Ce ne priveşte de ni s»ar da drept artă o fiertură, dacă această fiertură este în stare să învigoreze puterile omului şi să răspundă neliniştii, ostenelii lui! Arta bună face inteligenţe şi adînceşte fiinţa secretă a omului studios şi visător. Simi!i»arta mulţumeşte pe omul activ a căruia zi se alcătuieşte exact din numărul orelor legiuite.
Domnul notar se foloseşte dară de un adjuvant preţios. Dacă noi am fi scris piesa domnului Goga, renunţam hotărît la trei lucruri decisive în succes: popa din actul al treilea, aglomeraţia ţăranilor şi scoaterea finanţilor maghiari pe scenă. Şi pentru că mijloacele acestea senzaţionale ne»ar fi făcut repulsie, Domnul notar al nostru nu mai avea efect. Noi am fi suprimat poezia actului al doilea: o casă ţărănească, o curte cu poartă ţărănească. Am fi suprimat cîntecele, am fi suprimat povestirea
unchiaşului Borza, icoana din părete, furcile şi fusul — am fi suprimat tot acest confort exotic al autorilor, care constituieşte efectul brut al unei scrieri, şi lesnicios. Noi am fi renunţat la pateticul popii. « Dar atunci nu mai era teatru, domnule! » Se poate; în privinţa valorii teatrului, noi am scris atîtea lucruri rele!
Şi fireşte că la succesul piesei s»a adăogat şi caii» tatea de ardelean din Ardeal — şi nu din Bucu» reşti! a domnului Goga.
în sfîrşit, triumful Domnului notar se datoreşte în parte aceloraşi cauze pentru care a fost huiduit Afanasse, preocuparea politică şi de rasă. Cu o diferenţă. Piesa lui Ronetti»Roman poate fi jucată în orice ţară, dar piesa domnului Goga numai în ţările româneşti. Dar aci atingem punctul delicat al valorii intrinsece a lucrării domnului Goga, care ca să nu pară micşorat chiar de noi, prieteni cel puţin cu sufletul ai acestui om de mari merite naţionale, trebuieşte cercetată în zigzag.
Cu toate rezervele făcute, putem înnainta franca» mente.
Impresia noastră generală este ciudată. Ne»a plăcut Domnul notar pentru că înfăţişează o lume neobişnuită pe scena teatrelor noastre Ocupate de eroii amorurilor clandestine, şi gătite ca nişte cocote cu pretenţii aristocratice. în teatrele noastre se expun îndeobşte moliciunile, apatiile şi farafastî» curile mondene, senilităţile şi toate cremele unei civilizaţii de canapea şi burtă.
Domnul notar este un strigăt şi un pumn de fier trîntit într»un salon clorotic peste masa încărcată de bombonerii. Ea mulţumeşte ca o binecuvîntată bătaie cu palme şi injurii virile într»un mediu prea binecunoscut. Este un bolovan de piatră scoasă dintr»un rîu curgător cu mîneca suflecată mocăi neşte şi azvîrlită în cele douăzeci de geamuri ale unui apartament petit parisien. E o critică, şi orice
critică este bună, numai să doară. E o violenţă. Bravo, Goga!
Dar impresia noastră e o impresie de situaţie. Căci impresia noastră de căpetenie, de care am căutat să ne scăpăm, pe care am izgonit<o, a fost că domnul Goga trebuie să ne dea altceva. Ce, precis, nu putem şti. Dar ni s*a părut că Domnul notar va fi altceva decît este. Nu căutăm să desci* frăm. Aplauzele noastre au cîntat în aplauzele sălii succesul domnului Goga, pentru că succesul său ne e folositor. Dar am aflat mai puţin decît am cercetat. în toată piesa noi nom izbutit să dobîn» dim o singură emoţie, atunci cînd ne aducem aminte cu ce emoţii trecem întodeauna Predealul şi cu cîtă emoţie ascultăm în satele din Ardeal vorbirea românească în gura pruncilor grămădiţi întno grădină la joc. Nom găsit în piesă lucruri rupte din inima lui Prometeu; dar nici rupte din inima noastră mam găsit, pe cînd în gările «de dincolo», în satele şi oraşele transilvănene, pe uliţi, în case, la ferestre, pretutindeni zac bolnave mii de asemenea lucruri rupte din inima noastră, şi atît de mult, încît cînd ne ducem peste munţi, ca şi în regatul nostru, ne simţim frate cu vitele de jug, cu cîinii din ploaie, cu legumele şi cu rozele din piaţă. Vedeţi, senzaţia acestei familiarităţi nu neo dat*o domnul Goga, şi cu atît nhi mai greu să ne facem nouă înşine această mărturie cu cît neom dus şi ne vom duce întodeauna către dorn* nul Goga cu o prevenire, cu o dragoste, cu o dispo* ziţie de ad mulţumi, neobişnuită la noi.
De unde noi vom încheia că forţa Domnului notar nu e într<însa, în piesă, dar înnafară de dînsa, în noi. Evident că, la urma urmei, ne priveşte prea puţin, după ce neom pus într<o situaţie de egoism şi am declarat că nouă ne trebuie Domnul notar mai mult decît Goga. Aşa că autorul, oricum ham aşeza, trebuia să iasă cu felicitări.
200
în analiza noastră tăinuită noi am mers şi mai departe şi neom zis chiar că a seri o piesă însufleţi* toare nu poate fi lucrul cel mai greu de pe lume. Ajunge ca scriitorul să accepte ideea că mijloacele comode nu pot fi şi mijloace literare, ajunge să*i lipsească o repulsie anumită şi obsesia perfecţiunii artistice. După mobilizare, sufletul nostru e şi mai simţitor decît pînă*atunci la cele mai slabe adieri de steaguri; România citadină, înspăimîntată în 1907, poate fi cucerită toată, pe calea literaturii, cu o cămaşă cusută, cu un brîu şi cu o cocardă. Şi omul care va veni din satul lui sărac, împodobit cu ele, va fi primit şi cu uralele mai de preţ ale celor ce gîndesc la dînsul din pur entuziasm de naţionalitate şi cu o iubire revolu* ţionară.
Nu se va putea însă spune că din piesa domnului Goga lipsesc cîteva accente într*adevăr frumoase şi un act, cel dintîi, mult mai bun decît celelalte pentru că este cel dintîi şi pentru că celelalte două au fost scrise, se vede, în grabă. Ba, din actul întîi s*ar ghici că intenţia autorului n*a fost decît tîrziu aceea pe care a realizat*o în ultimele acte. A seri pentru teatru cere scoborîre.
Ne pare rău că nu putem să ne întindem mai mult şi să vorbim astăzi şi de interpretare. Ne rămîne însă atîta loc cît ne trebuieşte ca să îndem* năm pe toţi autorii noştri de teatru să*şi îndrepte sforţările către un teatru de energie naţională, singurul teatru util şi potrivit cu timpurile noastre, şi să*i dea teatrului, în vederea evoluţiei mari a nea* mului românesc, înălţimea unei tribune de revoltă.
Posteritatea, care ştie să acopere cu aripile ei de umbră universul, va ţine socoteală de victoriile dacă nu şi de geniul lor.
1914
TEATRUL SĂTESC
O preocupare principală a domnului Diamandi, noul director general al teatrelor, se pare a fi înfiinţarea Teatrului sătesc — şi vom spune din capul locului că orice acţiune la sate, mai ales extrapolitică, trebuie considerată ca bine venită.
Pînă astăzi ţăranul n<a avut decît primari, notari, proprietari, jandarmi, prefecţi şi n<a dat, înnafară de o muncă aspră şi soldaţi, niciun artist dramatic — şi pe cît îşi închipuie un tîrgoveţ ca noi — n<a simţit încă nevoie de «turneuri». Tra< gedia în care joacă de veacuri, i<a ajuns. Şi, cu doinele, cu basmele, cu snoavele lui, a însoţit trecerea furtunoasă şi săgetătoare a tuturor aces< tor vremi şi mendrele bizantine ale domnului Ciocoi.
Teatrul la sate? Pentru ce? Numai pentru că este şi în străinătate? Teatrul, domnule, este edu< cativ şi cultural.
Să răspundem ţărăneşte: «OR»; de ce să nu fie? — deşi noi n<am înţeles încă şi multă vreme nu vom ajunge să înţelegem acest rol al teatrului în lume. Culturală poate fi şcoala, şi chiar biserica ar fi culturală; culturală e cartea, culturale sînt moravurile, măsurile drepte, administraţia bună, sănătatea, apa, săpunul. Teatrul cultural? Nu pri< cepem.
Ce influenţă culturală are teatrul asupra celor mai apropiaţi de el? Actorii de pildă, care ăietrsc
202
exclusiv Intre maşinişti şi sufleur nu se vădesc a fi ciştigat fenomenal de mult de pe urma pomposului calificativ. Ei îşi dau dimpotrivă, toate silinţele ca să ne demonstreze prin fiinţa lor, în genere calpă şi cabotină, că teatrul e un minunat mijloc de contra<educaţie şi contra<cultură. Actorul numai rareori se întîmplă să fie şi altceva decît un perso» naj nul şi contrafăcut, şi nu din pricina teatrului cumulează el atuncea inteligenţa, judecata şi bunul» simţ cu profesia lui recunoscută şi aplaudată. Intrmn singur caz ne pare teatrul cultural, atunci cînd te dezgustă de teatru.
întmltfel, teatrul e o degenerare şi un refugiu de mediocritate. Europa trece astăzi printr<o criză teatrală, absenţa bunului'gust şi a măsurii. Nu ştim cîte sute de teatre sînt pe continent, nici cîte mii de măscărici dramatici — dar numărul lor e nesfîrşit de mare. Actorii sînt dominanta epocii. Actorii sînt nişte Majestăţi. Ei au eclipsat Univer» sul. Zece Pasteur şi Fabre nu fac cît un Dubois oarecare, celebru pentru că joacă bine pe chelne» rul sau pe agentul de schimb — şi nimeni n>a auzit de dînşii decît prin accident.
în acelaş timp Europa suferă de cea mai hidoasă degenerare morală, şi în ziua în care ne găsim, şase ţări de cultură veche nu sînt în stare să dea la iveală şase personalităţi cu adevărat excepţio* nale. Teatrul e un adjuvant comparabil cu alcoolul — şi are să vie timpul cînd Europa, isterizată şi ismenită de teatru, va fi combătută de medici, ca astăzi absintul, sifilisul şi tuberculoza.
Iată la ce şcoală de falsificare a tot ce trebuie dezvoltat şi împuternicit, este poftit să se ducă ţăranul român. El va trebui să ia parte, ca orice nefericit orăşean, la întruparea pe scenă a lipsei de talent şi de secretă generozitate. Ţăranul va trebui să afle de existenţa unui cîrd întreg de oameni de felul Ciocoiului din sat, actori, autori, direo
20}
tori, regizori, antreprenori, casieri, uşieri, toată demagogia artei şi a societăţii. Şi cum, la început, teatrul va fi ales pentru ţărănime, înţelege oricine prin cîte măgării literare o să fie gustul cusătoarelor noastre de broderii de la ţară, terfelit.
După răscoalele din 1907 au fost sociologi care să întrebe ceri lipseşte săteanului şi au răspuns că seminarii şi preoţi. După ce lucru poate să tun jească el astăzi, în urma războiului, dacă nu după actori ?
Cînd florile se desfac strălucite, cînd cîmpul parfumat ridică spicele şuierătoare; cînd cerul cîntă şi cîmpul zboară cu toate miracolele lui în lumina iute şi fericită a Ţării Româneşti, ca un şoim uriaş de smarald, bucureştenii îşi frămîntă mintea săd înzestreze cu spectacole de dramă şi comedie . . . 1
1 9 1 4
[PAUL GAVAULT] IDEE A DOMNIŞOAREI DUVERNET
Cine ar putea învinovăţi Teatrul Naţional de rigiditate ?
Generos, el nu poate fi comparabil în nesfîrşitad elasticitate decît cu cauciucul, care, fără său pese primeşte să fie aripă de limuzină şi canulă iriga* toare.
Teatrul Naţional din Bucureşti ştie să mulţu* mească pe toată lumea. Sînt în stalurile lui toţi oamenii de bine şi publicul cel mai întortocheat. Cui nu i*a plăcut Hamlet o său placă Demnul notar sau dacă nu, domnul de Herz; cei nemulţu* miţi cu Chemarea codrului sau Vlaicu Vodă vor fi satisfăcuţi de domnul Gavault. Concepţia artistică cea mai democratică! Un varieteu pentru toţi.
La premiera piesei cu acest titlu textual: Ideea domnişoarei Duvemet, neom crezut în toate tea* trele din cartier şi ne*am îndoit pînă la sfirşit că ne găsim la bunul nostru Teatru Naţional din Bucu* reşti, acolo unde se joacă de obicei clasicismul unui Moliere, Shakespeare, Wiktor Ephtymiu şi lbsen. De mar fi fost limba aleasă cu o înnaltă demnitate literară de mahalagiu, a domnului tra* ducător Ranetti; de mar fi fost misticismul factice, de aceeaş calitate, al domnişoarei Mihăilescu, în rolul Franţoisei; de*ar fi lipsit exclamaţiile de sur* priză ale lojilor şi insultele ce le*au zburat pe la urechi din stalurile revoltate ne*am fi crezut la un caf<f>chantant oarecare,
zoS
Şi»au mai fost şi alte indicii că ne găsim la Tea» trul Naţional din Bucureşti. Profilul aspru şi roş» covan de Noix de Cocâ, al domnului Georges Diamandy, în loja direcţiei; încălţămintele fran» ţuzeşti (sabots) ale Franţoisei, sculptate în lemn de nuc şi cu vîrfurile ascuţite de opincă grecească; comisarul circumscripţiei; scaunele strîmbe, dom» nul Leon Popescu.
Triplul tiraj sau dublul fund e trucul cel mai speculat în această piesă, în care situaţiile se dez» voltă şi se consumă şi personajele trăiesc, după o simetrie copilărească şi uzată. Genul piesei poate fi schematizat şi suprapus peste mai toate piesele ce se succed pe afişele de teatru.
O linie verticală lungă a personajului principal, o paralelă egală a unui alt personaj principal. O trăsătură orizontală a căpătîielor ae jos. Figura formează un dreptunghi deschis pe o latură scurtă. Alte două linii sau trei, paralele, la stînga, descres» cînd în lungime. Simetric, încă două trei în dreap» ta — şi distribuţia, stenografie, este făcută. Acum, toate aceste personaje să zicem opt — soţul e în rigoarea genului, trăiesc înlăuntrul acestor linii şi după acest tipic, prin zigzaguri şi curbe simetrice. Figura generală s»ar înfăţişa cum e un grătar de friptură.
Şi tot aici se găseşte şi încheierea. Finalul repro» duce în analogie inversă începutul. Dă»mi perso» najele, sexul, vîrsta, calitatea socială şi averea lor, şi eu îţi povestesc piesa fără s»o cunosc. Acest rămăşag îl poate pune oricine a văzut mai multe de zece piese zise moderne.
Soacra — soţia, socrul — nevasta, fata — băiatul, ginerele — nora, divorţatul — divorţata, servitoarea — servitorul, castelul — moşia; toate anotimpurile şi toată fauna familiei. Simetrie nebună furioasă.
Nu se poate totuş spune că asemenea piese pot risca impopularitatea. Numărul lor mare şi în
106
creştere neîncetată dovedeşte succesul de care se bucură autorii care au înţeles meşteşugul şid aplică. Şi succesul se explică prin aceeaş simetrie căreia i se supun şi ei. Publicul e compus din tot felul de simetrici: cei care lucrează după anumite ore; cei devotaţi unui program; cei care mănîncă la două» sprezece după o masă dimineaţă şi înnaintea celei de seară; cei care poartă lanţul de la ceasornic petrecut prin cheutoare în ambele buzunare ale jiletcii; cei care numără treptele şi paşii; cei care bat cu degetele în toba geamului şi a mesei — toţi ritmicii şi prin urmare toţi simetricii incon* ştienţi.
Fără să fi avut un succes adevărat, piesa domnu» lui Gavault, a cucerit aplauzele unei jumătăţi de sală. Am studiat cezura şi rima situaţiilor în efectul lor asupra spectatorilor. Aceleaşi căderi făceau în aceaş clipă pe unul să se încrunte şi pe celălalt fericit. Aşa că pe cînd o parte din sală bar fi arun» cat pe autor din galerie, partea contrarie bar fi primit din staluri în braţe şi pe moale, pe burtă.
Un om care ţine s㻺i piardă vremea, un Herr Doktor oarecare, profesor la Lipsea sau Heideb berg, ar putea să numeroteze pînă la infinit mic şi infinit meschin, cu cea mai exactă precizie, ele» mentele, subelementele şi subdiviziunile de elemen» te şi de subelemente, din care se compun toate piesele cu succes mare teatral. £ adevărat că pro» cedeul ar fi general pentru tot ceea ce se scrie, se zugrăveşte şi se cîntă.
S»ar putea astfel înfiinţa un Jocul Autorilor, care ar consista într»un număr oarecare de curburi de lemn, de amestecat într»o pungă. Oricum ar fi dis» puse, se va vedea că iese întodeauna un număr de teme, egal cel puţin de numărul bucăţilor, mulţi» plicat prin el însuş — şi probabilitatea va fi de nouăzeci de succese la o sută de combinaţii.
207
Inventatorul care s*ar gîndi la cîtă bătaie de cap dă naştere facerea unei piese şi a unei cărţi, ar pu* tea să breveteze un aparat, o celebră maşină, pe care mii de autori ar binecuvînta*o. Ea s*ar con* fecţiona în diferite mărimi şi numere şi ar fi ca galoşii pentru toată lumea şi toate genurile literare în jurul cărora aleargă revistele, volumele, poeme* le, atîtor nefericiţi aruncaţi ca nişte pleavă şi gunoi în crîncena turbină de artă.
Mai toţi actorii bărbaţi, afară poate doar de domnul Bulfinski care preocupat de faptul că*i atît de puţin în rolul ce i se cuvine a izbutit să redea tipul omului rustic şi îngrijorat, şi*au înţeles rolu* rile pe dos. Observaţia exactă a vecinului nostru de scaun că domnul Toneanu se credea în Vlădw tul M.amii i<a fost inspirată de compoziţia mai mult decît patruzeci şi opt a rolului acestui actor răsfă* ţat. Domnul Toneanu lipsit de darul nuanţelor confundă naivitatea sentimentală a rolului cu imbe* cilitatea şi face cum se zice pe prostul, o stare care fa reuşit întodeauna.
O interpretare iarăş agreabilă ne*a dat*o domnul Soreanu, căruia tocmai simţul nuanţelor nud lip* seşte.
Domnii Livescu şi Achil Georgescu vin în caii* tate, îndată după domnul Soreanu: Şi au mai jucat domnii Romano şi. . . şi atît.
Despre doamne. . . regretul nud că doamnele sînt « bine. . . » chiar cînd am vrea să afirmăm că nu. Ce rău am putea spune de apariţia lină şi mătăsoasă a domnişoarei Cuină? Şi de ce neom declara exasperaţi de domnişoara Franţoise cînd în actul al treilea domnişoara Mihăilescu a intrat şi cu un manechin interior atît de savuros.
1914.
OSCAR WILDE: IDEALUL
A juca teatru în Bucureşti cînd naţiunile mari ale Europei se joacă de*a puşca şi tunul şi se ucid cu adevărat, pare neserios. . .
Ar fi părut odinioară; astăzi teatrul e trebuin* cios, publicul şi scriitorii au făcut din teatru o uni* versitate, un mijloc de cultură. Noţiunile coborîte din abstract, iau formă şi apucături de om, se Io* vesc, se împletesc, se biruie, se anihilează, dau naş* tere unor împrejurări fantastice sau reale. Teatrul care*i capabil să sugereze gîndirea, să stăpînească instinctele nu o idee, să tulbure mentalitatea rea sau parţială în folosul reflexiunii, trebuie recunoscut de utilitate generală, deşi autorii sînt îndeobşte încli* naţi mai repede să tăinuiască decît să dea pe faţă. Puţine sînt lucrările teatrale de superiorizare, care să smulgă pe individ nefastului şi trivialului coti* dian, care să*l puie să lupte cu propria lui comple* xiune, demascată într*un punct.
O succesiune de imagini, neîntreruptă, de ilustra* ţii în culori şi lumini, ni se pare teatrul — şi*i de cerut ca ele să fie şi cît mai frumoase şi cît mai minate de tendinţă, printr*o colaborare valoroasă între scriitori şi interpreţi.
Compania doamnei Voiculescu, renovată prin aso* ciaţia cu doamna şi domnul Bulandra, a fost pri* mită de un public sătul peste măsură de spectaco* Iul războiului european, cu entuziasm. Trei teatre
vor funcţiona de acum zilnic în Bucureşti, socotind pe cel Naţional şi ţinînd seama de sforţările per» severente ale domnului Radovici, care a parvenit să facă din sala «Comoedia» o scenă de prima calitate şi din ce în ce mai căutată, după ce fusese dezertată şi de artişti şi de public din pricina lipsei de direc» ţie.
Şi toate aceste teatre vor fi desigur pline, cerce» tate cu bucurie, refugii pentru publicul nostru de* zorientat de evenimente.
Debut excelent, şi indicativ. Stagiunea Teatrului Modern, s»a deschis cu Oscar Wilde, ceea ce mai de mult ar fi fost o îndrăzneală.
Subiectul Idealului dispare în masa de ironii a piesii şi*i, relativ, incidental. Soţia o puritană pro* testantă, tot ce poate fi mai senin şi mai rigid, ca puritanismul, şi*a făcut din bărbat, domnul Chil* tern, secretar de stat englez, un idol de virtuţi. « El nu e ca toată lumea cealaltă.»
I se pare, ei, doamnei Chiltern că lumea cealaltă e toată ticăloasă, afară de soţul ei, probabil că unde el se bucură şi de calitatea de a*i fi soţ. Wilde, care a urît puritanismul cu violenţă, pentru că l»a cu* noscut ca englez aşa cum noi nu»l putem cunoaş* te, izbuteşte s㻺i copleşească personajul cu toată marfa sufletească de însuşiri excesiv de bune şi agre* sive şi să facă din doamna Chiltern o persoană foarte distinsă şi foarte antipatică, o persoană ca tu* tunul denicotinizat sau ca vinul antialcoolic, o per* soană igienică.
Dar soţul acestei nobile doamne s*a înnavuţit din tot ce poate fi mai mişelesc ca mijloc murdar de parvenire, dintr*o trădare naţională, din vînzarea unor documente de stat, către o putere străină. Wilde putea, evident, să lase crima personajului său mai ieftin, să nu*l aşeze într*o contradicţie prea cru» dă şi exagerată şi să nu dea prilej publicului să se
210
simtă prea jenat în faţa unui ministru parvenit la cele mai mari onoruri naţionale graţie unei infamii de cea mai josnică speţă. Ura scriitorului englez nu cunoaşte marginea moralului ipotetic.
Acesta»i tot « idealul ». E un ideal de doamnă că» sătorită cu un domn. .. comme il faut şi tris bien. Un ideal care dispare într»o clipă. De fapt e vorba de idealul mai mare şi în acelaş timp de o eroare mai mare. Secretarul de stat e celebru în toată Anglia, ziarele cele mai mari îl glorifică. Discursurile lui, cele mai false îl ridică pînă la proporţiile unui băr» bat de stat indispensabil. Idealul imposibil. Opinia publică, societatea engleză cred în acest zeu oficial. Singur un noceur şi singură o curtezană aristocrată îl ştiu cît preţuieşte. Şi acestui noctambul şi tînâr chefliu, căruia i se spovedeşte marele om, îi este dată sarcina îndoită şi uriaşă de a conserva statului un ministru de valoare şi ministrului o opinie pu» blică, de adoratori. O situaţie mai mult. ruritanis» mul doamnei Chiltern îl ia de confident.
Piesa mişună de asemenea muşcături a l’emportc piice în carnea mare a societăţii. Scriitorul englez nu ştie să cruţe — şi»i drept că nici el n»a fost cru» ţat: gloria lui adevărată abia începe acum. Wilde poate spune, ca un împărat roman, că trupul unui duşman mort miroase frumos, mai ales cînd a fost compatriot.
Interesantele şi bunele exagerări gen vitriol, sînt compensate totuş, prin concesii faţă de sentimentul popular. Din tot ironismul piesei lui Oscar Wilde iese o căsătorie cu o foarte tînără şi naivă fată, ju» cată de domnişoara Tanţi Cutava.
Toţi interpreţii — doamnele Sturdza»Bulandra, Voiculescu, Wecera Ionescu, Jeny Danielescu, El» vass. Domnii Tony Bulandra, Condora, C. Toneanu, Petru Bulandra etc. — au fost cu elasticitatea pe care i»a făgăduit»o fiecăruia temperamentul adju»
ju
vantele trebuincioase pentru ca piesa să fie pri* mită cu ropote de aplauze.
Domnul Manolescu e însă afară de pereche. Acest artist, care poate străluci pe scenele mari ale Europei, va fi obstacolul de neînlăturat al tuturor tentativelor ce se vor face pentru succesul scenic. Manolescu este de talie să dizolve un mare număr de reputaţii ce vor veni să se măsoare cu el în moi mentele unei lucrări dramatice. E ciudat cum stă# pîneşte toate situaţiile în care se găseşte şi cum face ca toţi interpreţii unei scene date, ori care, chiar în rolurile neînsemnate, să graviteze irezistibil către dînsul. Teatrul românesc nu are în Manolescu un actor, dar o temelie, care singură ar justifica un teatru şi o întreagă literatură. Manolescu e o figură definitivă a teatrului nostru, o figură clasică mare. El are dreptul necondiţionat, la toată cinstea şi la toate elogiile, căci este punctul culminant al evolu» ţiei artistice din timpurile noastre.
Cu toată părerea de rău pe care o simţim că vociferînd pentru glorificarea lui Manolescu, putem indispune unele personalităţi ale teatrului nostru, n#avem ce face, trebuie să aclamăm cu since# ritate, cu sinceritatea noastră demnă, de todeauna.
1914
ROBERT DE FLERS ŞI ARMAND DE CAILLAVET: PRJMERpSE. BERNARD LOPEZ: SLUTUL
Nu ştiu ce trebuie făcut ca fără a jigni pe nimeni să vorbeşti de nişte piese de teatru care te<au dez< gustat. Sarcina de cronicar dramatic are acest im convenient, de a te sili să exprimi judecăţi aspre asu< pra unor persoane excelente, inteligente, pline de cele mai bune intenţii şi pe care Ie stimezi.
Negreşit că nici a munci să mulţumeşti pe toată lumea ... « et son pire » nmi o profesie demnă de rîvnă. Dar lucrul se întîmplă după tipicul clasic: un prieten sau, ştiu eu, un admirator ca să întrebuinţăm termenul cel mai pornografic, sau un bun cunos/ cut face o piesă, sau joacă o piesă, sau montează o piesă. Cînd ţi»o citeşte nmi ca să<ţi afle opinia, cum pretinde, şi ca să se folosească, dacă atare lucru se poate, de impresiile celui în care pare să se fi încre* zut. Dimpotrivă, el ştie, afurisitul, că încercarea lui nu poate să fie decît admirabilă. Pentru ce? Foarte simplu, pentru că a făcubo El, adică el ca majus» culă, ori EI, tot ce ar face trebuie să fie bine făcut. Una la mînă.
Al doilea, — o! şi mai e al treilea, al patrulea, al cincilea. . . al doilea, tu eşti presupus obligat la impresii destinate să»t facă plăcere. Pentru ce?
Pentru că ţine la tine, sau pentru că se află cu tine Întrîo formulă socială sau într<o constelaţie de presupuneri din care reiese un asemenea lucru. El semtinde la dumneata ca la o ceaşcă de moca, sigur că o să soarbe din cafea cu deliciu. Rolul nenorocit al omului sociabil şi cu « relaţii » consistă în a fi ca*
feaua cu caimac şi bomboana cu cremă la mijloc a tuturor « prietenilor » care s<au apucat să mînjeas» că o foaie de hîrtie sau o bucată de pînză.
înţelegi în ce dreaptă atitudine te»ai afla şi cit ar fi rezoluţia ta de morală atunci cînd, rezolvat de această infinită laşitate şi de atentatul ced suferi zii» nic la libertatea şi cinstea dumitale, ai arunca în ceaşcă o bucată de sabur şi înlăuntrul bomboanei ai pune naftalină.
Oh! atunci are loc un dezechilibru imens. Se « rup » relaţiile, se sparge bîlciul. Viaţa socială la scriitori şi artişti este un contract neîncetat de con» cesii, trădarea sentimentului de artă, jertfire la pi» cioarele mediocrităţii, demoralizare. Dar principiul civilizaţiei — ipocrizia — este salvat.
Iar sentimentele se transmută insensibil şi deli» cat. Dramaturgul căruia nu i»ai recunoscut tot ge* niul ce*l îngreuiază şi îl distinge, într»o «operă », te ţine minte şi»ţi va spune la anul sau peste cîţiva ani, că este supărat pe dumneata pentru că votezi cu liberalii sau faci politică externă olandeză. . .
Şi azi unul, mîine altul, şi aşa mai departe. Cît pizmuieşti o natură fericită ca a domnului E.F. de pildă, care în toate chestiunile posibile este de acord cu toată lumea. Cronicile domniei sale teatrale bu< cură pe toţi actorii, pe toţi autorii. Buletinele dom» nici sale politice sînt întodeauna la înălţimea situa» ţiei şi fac plăcerea tuturora după cum e mai, iulie sau august. Germanofil cînd trebuieşte, domnia sa ştie să fie şi francofil şi rusofil şi socialist şi impe» rialist, trece Dunărea, trece Carpaţii, stă pe loc, se comportă călare şi pe jos, se comportă ca un Mihai Viteazul, ca un Karl Marx, ca un Ştefan cel Mare, ca un rabin, ca un mitropolit; în sfîrşit ce să vă mai spun, o natură fericită, o mărturisim fără să avem cîtuş de puţin intenţia să»l supărăm, căci aţi ghicit, am dori şi noi să avem o atît de variată natură.
Ei nu, nu se poate. Cu niciun preţ, ca să zicem aşa. Vedeţi, că şi Primerose şi Slutul, ne»au prost impresionat. Şi o spunem. Ce nerozie, într»adevăr! Ce nerozie să mai «tactul» de a trece peste toate aceste impresii care, în definitiv, pot fi trecute cu vederea. Ce<ţi pasă, ţie: nu este aşa? — că piesa este proastă; că a fost rău jucată. Ce<ţi pasă ţie că de candelabrul din scena Teatrului Naţional atîrnă trei lămpi electrice suplimentare, în formă de cior» chini de struguri, ca la Mercur, magazin de con» sum? Ce»ţi pasă că pereţii erau roşi, ai odăii în care s»a jucat un act, că actorul se împiedica la debit şi nu mai auzea pe sufleur?
Ai să»mi spui că doamna Giurgea te»a exasperat prin nevinovăţia domniei sale, de monahiţă ? Treci domnule, treci înnainte: nu te»ai uitat în loja corni» tetului cum se aplaudă de entuziast? Sau o să»mi vorbeşti de domnul Livescu şi ai să»mi spui că Slutul domniei sale mare nici în clin nici în mînecă cu Slutul unui autor de inferioritatea lui Lopez. Fugi de acolo, naivule, fii mai practic, pune»te bine cu « ăştia ». Cum? Adică socoţi că aşa se trăieşte în lume? Gudură»te dragă, laudă dragă, gîdilă dragă — şi vei cunoaşte ce însemnează a fi un cronicar cum se cade şi un jurnalist iubit. A patra putere, dragă! Ştii tu cine»i a Patra Putere? Voi, dragă voi jurnaliştii; tu.
—Aierţi bieţi.
Ce cuminte*i această voce exterioară care te mus» tră, în momentele de şovăire, de descurajare, faţă de tot ce»ai dezvoltat mai mult în secretul sufletu» lui tău: sinceritatea. Dar ce ticăloasă cuminţenie cuprinde accentele acestei practice înţelepciuni? Pentru ca să o evite şi pe ea, şi ca să nici nu indis» puie atîta biată lume stimabilă, care se tot opin» teşte zadarnic să ducă ceva la bună îndeplinire pentru a merita acatistele presei, pe care prea pu»
ţini ştiu să Ie dispreţuiască, tristul cronicar vrea să iasă din subiect, vrea să indirectizeze, este adus să facă botanică în teatru, psihologie în literatură, politică în artă. . . Pe unii îi îndurerezi, pe alţii îi revolţi — şi»i tot acelaş lucru. Da. Căutînd ade» vărul.
Iată arta, iată teatrul, iată literatura — cînd ele cad în domeniul public. Cînd nimeni nu ştie să lucreze pentru prosperitate; cînd vanitatea de<a li» cări cel puţin cîte o spărtură de sticlă şi de<a stră* luci măcar cît un scuipat sub becul electric, nu»ţi dă voie să judeci după moarte ci»ţi ies vii şi înfu» muraţi înnainte, de<şi expun simţire, cugetare, figură la vitrina clorotică a oraşului învăpăiat — ced de făcut ?
De aceea metalul, de aceea culoarea, piatra, mai şina, lemnul, pînza, pămîntul, documentul, au un preţ, sufletesc, mai mare nemăsurat, decît toată pro; ducţia intelectuală a unei epoci contimporane.
Ele nuişi schimbă firea; mîna, mintea şi singură» tatea a unei epoci contimporane.
El nu<şi schimbă firea; mîna, mintea şi singură» tatea pot să le lucreze în tihnă deplină. Ele sînt, orice ar fi ele şi li»i indiferent să fie — iar viaţa lor nu»i în niciun raport cu critica literară, cu mine, cu dumneata şi cu presa.
1914
A. DE HERZ: CUCERITORUL
Din două puncte se poate judeca o lucrare lite* rară, mai ales pentru teatru. Ele trebuiesc hotărît deosebite, întrdnsele stă tot secretul lucrărilor, care au rezistat gustului şi timpului — un fel, nu*i vor; bă, de secret de Polichinelie.
Autorii care se adoră şi întind subt cele patru picioare ale vanităţii triumfale tot Ierusalimul lor sufletesc, sînt evident supăraţi de această diviziune a punctului datoriei şi confundă contrariile, care pentru utilitatea şi înlesnirea cauzei, ei demon* strează că sînt un singur şi acelaşi lucru.
Puţini ar înţelege, din scriitori, că arta lor e peni* bilă şi cu adevărat mare, ei fiind în genere mici şi mulţumiţi cu înlesnire.
Dar scriitorul nu trebuie să sufere de vanitate şi să nu perceapă puterea geniului decît ca să se umilească şi să caute o perfecţionare secretă, în fo* losui marelui desinteres.
Arta scriitorului nu*i totuş mai puţin grea şi scriitorul demn de*aşa titulatură va căuta să satis» facă altceva decît suprafaţa persoanei sale, alcătuită din sticliri streine, cîştigate prin servilism intelec* tual faţă de biblioteca lui, printrmn îndelungat efort de vistavoi literar.
Deşi cronicari de teatru, idealul nostru este lite* rar înnainte de*a fi teatral şi mare niciun soi de raporturi cu reclama datorită unei trupe de actori şi unei echipe de autori dramatici. Plăcere nu ţintim
să facem nimănuia: recunoaştem valorile şi realită» ţile în chip independent, încoronăm un cap antipa» tic şi contestăm o simpatie, aşa cum am distribui de pildă, pietre verzi ori pietre roşii în două cutii, cu un cult pe care ham putea numi ştiinţific. Me» toda ni se pare justă.
Publicul şi calitatea—cuvintele sînt relative, putem boteza punctele noastre orişicum. O lucrare lite» rară se adresează, în teatru, publicului din sală şi
Îoate fi preţuită din partea lui, din staluri şi loji. ndeobşte, autorii lucrează pentru public: adică pentru vanitate şi bani. Întîi neapărat, pentru vani» tate — să le recunoaştem această gradaţie de Ia su» flet la pungă, ceea ce»i un fel de desinteres. Subt cele mai autorizate condeie de critică, ceea ce nu le opreşte de»a fi şi cele mai inconştiente, se stre» coară indicaţia că publicul a făcut ovaţii, ca un criteriu. Bate publicul din palme — piesa e bună; tace publicul sau protestează: (o! de cînda uitat publicul să fluiere!) piesa e proastă. Se zice că o piesă a căzut, nu se zice că a fost rea, nu se zice că a fost bună şi publicul nepriceput. A căzut, însem» nează: autorul mare talent. Gazetărie. De aceea ga» zeţăria e infirmă în fond şi nu ajută cu nimic expe» rienţa culturală — strică proporţiile şi deplasează terenul; transformă totul, şi principii şi legi, în gazetărie.
Intre public şi jurnal se stabileşte învoiala că jur* naiul trebuie să încînte pe cititor şi să facă din spec* tatori un conclav al criticii şi al eteticii —foaia coti» diană nu vrea în ruptul capului să»i iasă cititorului în drum, să»i puie o piedică deplină care să»l arunce cine ştie unde, pe floarea cu mulţi ghimpi a princi» piilor esenţiale.
Al doilea punct de vedere pentru judecarea ope» rei literare e valalorii intrinsece.
118
Noi avem mania să considerăm teatrul din aceas* tâ strîmtoare, să<l închidem în această carceră stric* tă a datoriilor faţă de literatură. Ne explicăm foarte bine pentru ce mai întodeauna sîntem în dez» acord cu confraţii noştri din această ramură a futilităţilor intelectuale.
Noi e un abuziv. Trebuie săd repetăm — şi citi* torii să ne ierte, nu*i dăm nicio importanţă. Noi, prin urmare, socotim că valoarea e una şi succesul cu totul altceva — de o mie de ori la sută. Cînd o dată. . . la foarte puţin, succesul e sprijinit de va* loare, trebuie să avem de*a face cu o lucrare de speţa să zicem, a eternităţii. Toţi măgarii cîntă şi « admiră » stelele cerului şi acestea sînt opere de artă desăvîrşită.
Atari reflecţii ne sugeră piesa Cuceritorul a dom* nului de Herz, care*i un autor de teatru consacrat. Aplauze, autorul! aplauze multe. S*a simţit în sală indispoziţia altor tineri autori români de teatru. Aplauzele culese de un concurent fac un sînge rău de nesuferit. Succes prin urmare. Şi piesa prea ba* nală şi facilă, şi un pastiş — involuntar, fireşte, şi cu atît mai grav în fond — a tot ce vine din teatrul francez de mulţi ani, încoace. Trebuie însă din capul locului să distingem că între acest autor mo» dern şi alţi autori moderni, ca domnul Emil Nico* Iau de pildă, Brieux al României şi chiar al peninsu* lei, balcanice, e o diferenţă vastă, ca de la calendar la cheotoarea de ghete, două obiecte deopotrivă de întrebuinţate într*o gospodărie modernă dar aşa de felurite.
Domnul de Herz e regretabil într*o privinţă că nu trăieşte, ca să guste adevăratul succes, la Paris. Cu firimiturile comune tuturor lucrărilor de teatru în gustul spectatorilor de azi şi cu o abilitate de limbă franceză care înlocuieşte stilul şi limba şi pe care nu o are nici în româneşte, la Paris ar face,
cum se zice întrmn sens calitativ, parale, ca acei industriaşi români de iaurt înavuţiţi în Belgia şi Germania. Se ştie că iaurtul nostru este cel mai gustos. Sînt momente cînd domnul de Herz ţese atît de strîns scama pieselor mondene, citite cu atenţie şi preţiozitate, încît trebuie să convii că e cel mai bun autor român de piese pariziene.
Domnul de Herz este totuş insuportabil cînd ne prezintă în societatea românească, un român de bluff, o corcitură morală de noceur noctambul eres» cut în baruri şi şantanuri şi făcînd pe franţuzul virtuoz la Bucureşti şi la Constanţa. Domnul de Herz îşi închipuie că fabrică artă mare cînd refuză să opereze asupra ţărănimii cu care alţii cred că fac artă naţională, şi pescuieşte în acea lume arti» ficială şi gură<cască, din cîteva localuri de Bucureşti, maimuţărind ceea ce<i ridicol şi fleac la Paris.
Domnul de Herz e insuportabil cu cocoanele sale, cu domnii săi, întreţinuţi la Cişmigiu cu oxi< gen de la Paris, adus în flacoane. Insuportabil, cînd, părăsind genul mujle, potrivit cu toate personajele sale, dă în momente de suferinţă morală, â la Bataille, un scriitor mare, amestecat cu de«alde Flers şi Caillavet.
De la aceştia, domnia sa a luat definiţia. Fraza şi definiţia, o trăncăneală dialog. Nu e nimic care să nmţi amintească altceva strein. Caraghioşii domniei sale de amanţi fac fitosofie şi spirit. Şi cînd trebuie să sufere cineva în piesele domniei sale, suferă atît de fals, atît de anemic, atît de calapod convenţional, cu un romantism atît de ieftin, încît de*ai avea de/a face în viaţă cu personajele sale, lovite demn amor fulgerător, conştiinţa şi dreptul la sinceritate omenesc te;ar sili săd arunci instantaneu pe fereastră.
Domnul de Herz a luat de la autorii populari francezi, reţeta dezvoltărilor, a reflexiunii — saladă, a ideilor pătrunjel. Acest act literar consistă în a
220
trage propria sa situaţie în piesă, de păr. Eu zic de pildă:
—	Ce frumoasă e marea.
Şi adaog:
—	Cînd cugeţi la numărul valurilor ei te îngro* zeşti şi»ţi vin în minte versurile poetului « Som< noroase păsărele, pe la cuiburi se adună».
Eu zic:
—	Te iubesc cu o patimă arzătoare.
Si adaog:
—	Porumbeii din Veneţia nici nu ştiu cîte drame se petrec în sufletul omenirii şi dacă SamMarc ar avea de optzeci de ori atîtea clopote cîte are, tot nu s/ar auzi jalea inimilor zdrobite de iubire, în gondolele de pe canale.
Eu zic:
—	Ai văzut pe tînărul Matei?
Şi adaog:
.— O, tinereţe, tinereţe! Tinereţea e ca peria de dinţi, te serveşti de ea şi năpîrleşte. . .
Aci, evident, se cuprinde şi mult spirit, multă amară ironie la adresa vieţii. . . Domnul de Herz e şi un autor spiritual şi un ironist. -
Cînd cauţi să;ţi explici abundenţa acestor neîn* cetate parenteze în teatrul modern, vrem să zicem în teatrul autorilor de mîna întîia pentru public şi de<a zecea mînă pentru literatură, vezi că ea se datoreşte excesului de dialog în care trăieşte o piesă modernă, în care autorul nu ştie nici cum să dozeze acţiunea ca să fie aparentă nici partea ce trebuie făcută dialogului.
Teatrul modern e o formă de ziarism, de nece* sară umplutură, de neîncetată limbuţie.
Au scăpat autorilor mari unele reflecţii, în dia* log, şi acelea excelente. Cine nu cunoaşte persona* litatea intelectuală a Iui Hamlet şi gîndirea ne* curmată a lui Henri Bataille de<a lungul personaje* lor sale! Autorii cu succes au speculat fără măsură
această nobilă însuşire, a gîndirii, şi toţi imbecilii şi amorezii lor expectorează în piesă, gîndiri peste gîndiri, fabrică tomuri de maxime şi proverbe, într<un sfert de oră de scenă. Ei au înţeles că au aici un punct de succes şi un chip de a trăda o intelectualitate absentă.
La domnul de Herz acest verbiaj e neînchipuit de voluminos, din toate personajele sale curge tă» rîţa cugetării pure.
întfio bună zi din trecut domnul de Herz ne<a întrebat, surprins dacă putem admite ca Salomeea să se sinucidă într<o bucată literară, apărută la noi, cu un ac de siguranţă.
Evident că noi admitem acest lucru şi admitem orice se scrie cu un accent de artă incontestabil. Dar domnul de Herz se gîndise, desigur, că pe vremea Salomeii acele de siguranţă nu fuseseră încă inventate — ceea ce este adevărat.
Neom adus aminte acest detaliu psihologic în timpul reprezentării Cuceritorului, care a pricinuit autorului aplauzele cele mai vii.
O remarcă: publicul şi«a dat seama că domnul de Herz s<a ras. îi stătea mai bine cu mustaţă. i
i 9 1 4
MARIN SIMIONESClbRÎMNICEANU:
ANDREI BRANIŞTE
Cunoaştem un domn doctor, în teologie, care în tren fiind se informa la vecinii compartimentului său, ce titluri academice aveau domnii pasageri din vagon. Erau ei cel puţin «licenţiaţi » sau nu meritau nicio atenţiune ? Omul nostru ieşea pe tinda vagonului să răsufle sau să bea o ţigară de tutun, de cele mai multe ori la closet, obicei respectabil moştenit din seminar, ca o supremă civilitate faţă de sineş, poate că faţă chiar de creştinism. Şi, în drum, ar fi voit să ştie, cu destulă precizie, cui trebuia să<i răspundă, cine merita să primească din buzeled scurte un surîs, însoţit poate, şi de»o demnă strîngere de mînă. Ca să ne poată cineva scălda în lumina cuvîntului său, se cădea să fie dascăl, măcar de caligrafie şi desen.
între acest profesor de ştiinţe sacre şi noi, sînt analogii. . .El umbla după titluri, noi căutăm defi» niţii. . . De cîte ori ne iese înnainte un lucru nou şi neaşteptat, cerem o informaţie, numaidecît, şi pentru că în expresul nostru sufletesc nud alt vecin decît noi înşine, pînărn fund, sîntem surprinşi în staţii vorbind cu călătorul din oglindă.
Domnul Simionescu<Rîmniceanu e un per» sonaj ciudat, şi nu te poţi apropia de dînsul fără aceste precauţii, care, în materie literară, repre» zintă smokingul şi redingota sau pasul catifelat, lent şi codit al pisicii, li abordăm cu tot atît necaz cîtă şi plăcere, de vreme ce»şi acoperă dru» mul care duce la el cu obstacole si accidente.
înlăuntrul oricărei analize politice sau literare în» colţeşte o speranţă de miţă, că ai să găseşti să mănînci. . . Domnul Rîmniceanu ştie să te deter» mine uituc şi primitiv şi te sileşte să cauţi să faci abstracţie de teatru şi să cauţi definiţia teatrului din nou.
Pentru noi, care nu cerem memoriei nicio sfor» ţâre şi nici măcar pasivitatea registrului şi»a regis» traturii, e o adevărată sărbătoare, rareori gustată în viaţă şi literatură, cînd o lucrare de artă ne suprimă memoria întreagă şi ne impune senzaţia că n»am mai văzut nimic, că nu ştim nimic. Te găseşti atunci în situaţia delicată a ţăranului din Ilfov care ia cunoştinţă de bulevardul Carol prea tîrziu. Situaţia cea bună şi cea sănătoasă, cu noroi pe opincă. Trebuiesc atunci refăcute, odată mai mult, noţiunile, rînd pe rînd sau împrăştiat, înce» pătură nouă, plasmă nouă, alcătuire nouă.
De cîte ori nu te»ai întrebat ce este teatrul şi de cîte ori şi în cîte feluri mai răspuns! Teatrul este şi el, ca politica şi advocatura, repulsiv sau sim» patic, futil sau profund, incoerent, zadarnic sau utilitar — cu fiece autor sosit la rampă, şi în genere mediocru. Un autor valoros te cheamă să cruţi ceea ce ai putut osîndi de nenumărate ori şi să cauţi o formulă definitivă care să tolereze şi inevi» tabila lipsă de talent şi să salveze şi prestigiul talen» tului adevărat.
Este în artă, sentinţa « pricep » — ca un cri* teriu calitativ. Interesul unei lucrări atîrnă totuş, de ceea ce se pricepe mai cu greu, sau de ceea ce nu se pricepe deloc, aliată însă «obscuritatea» artei cu materia cunoscută, brută, şi despărţită de dînsa printrmn joc de fruntarii străvezii: un pă< trar în care transpare globul întreg.
Cînd mai priceput o înfăţişare în artă dar pare că ai pricepe dacă te*ai căzni, dar nu vrei să te căzneşti pentru că şade rău şi ţi<i secret ruşine,
224
cauţi să întorci chestiunea şi să cauţi. . . definiţii. Luptă, în definitiv, de*a învinge oricum neînţe* leşul şi de ad domina.
Uneori te întorci acasă cu obsesia unei atari împrejurări. Ţi se pare că în conversaţia unui mut, care şi<a deschis gura deodată şi s*a rostit ca un inspirat, ai descoperit o valoare eternă. Vrei să te controlezi, vrei să pricepi — şi te lupţi cu va* loarea eternă o noapte. Fumezi şi o combaţi, bei cafea şi o combaţi, citeşti şi te*ai oprit în carte, ca să mai dai o lovitură . . . Pînă la ziuă, careva tre* buie să cedeze, dumneata sau valoarea eternă. Noi voim să pricepem totul pentru ca să ieşim sporiţi în siguranţa noastră şi intim atotputernici — şi cînd nam priceput facem amendă onorabilă dacă sîntem artişti, iar dacă nu, declarăm că ceea ce nu putem pricepe nu poate să existe: se înţelege, nu ne lasă sufletul, — care*i un fel de Dragomi* rescu, — să ne convingem că infirmităţile stau la rubrica noastră.
Ge este teatrul — nu pentru că nam fi ştiut să învăţăm ce este el, dar pentru că simţim nevoie să ne răspundem că teatrul este de cîteva feluri, atunci cînd, de altfel, el nici poate să fie în mai multe decît unul.
Teatrul domnului Simionescu«Rîmniceanu e un teatru de un fel deosibit. . . Foarte enervant, noi cum săd clasezi şi nu poţi săd justifici. Trebuie una din două, sau săd înghiţi sau săd refuzi: Allezs vousten, cocheri !
E cazul artei întregi dealtmintreli. Să ciupeşti ici şi dincolo şi să guşti în mod aperitiv, şi să afirmi, îmi place pulpa şi detest genunchiul, mi* roase bine părul şi pute capul — e mai rău chiar decît a căuta o definiţie ridiculă ca să dormi liniştit.
Sau totul sau nimic: ca şi teatrul, stomacul nu poate fi decît de două feluri; într«altfel, compli*
22/
caţia anatomică ar duce la un pîntec suspect şi absurd, cu o semiduzină de încăperi digestive. în dragoste, în literatură trebuie să avem, ca în co< merţ, o excluzivitate generală, fără de care afaceri bune nu se fac. Domnul Simionescu>Rîmniceanu sau este definitiv sau nu este nicicît — intermediul e imposibil. Noi, care am înghiţit teatrul domniei sale cu un apetit de bda constrictor, zicem că este definitiv — şi nu dorim decît să ne înşelăm . . .
Andrei Branişte e smuls fiinţii morale cu nişte forcepse de gigant: vom exagera pînă la fine, cu o imensă plăcere. îndată ce piatra se apucă de făcut statui, după ce domnul Fiîip Marin le<a stricat pe toate, să ştiţi că din matricead rece apare un bo* lovan admirabil, oricare i<ar fi pornirea şi măsura. Cine s*a dus să caute în Andrei Branişte emoţia utilă şi siropoasă pe care ţbo dă un foileton jucat în cîteva acte, a eşit din teatru dezamăgit şi feroce. Piesa e aspră, ghimpoasă, posomorîtă, rebelă. Nu invită ca un pat, ca o cofetărie şi nu atrage. Fis< ticul, crema, hîrtia decorativă, vitrina — afară cu ele! porunceşte autorul, ca un impertinent. Abia dacă lasă băuturii pe care ţi<o oferă, marginea de pahar ce permite să o sorbi! Autorul e cît se poate de rău crescut şi odată cu odaia în care te roagă să te aşezi, el îţi dă şi sfatul să nu te întinzi peste măsură.
Să mai spunem că un asemenea scriitor este pe placul nostru? Că îndîrjirea lui de<a expulza efec# tele, cu orice risc, ne încîntă? Că pasiunea cu care îşi scobeşte personajele ca să le cunoască şi nu ca să le gătească pentru recepţia publică, ni se pare o condiţie esenţială de sinceritate?
Multe piese pot fireşte să placă sau nu, şi prin urmare şi Andrei Branişte. Dar această piesă are un caracter diferenţial; cei care au luat condeiul şi au scris împotriva ei vor rămîne pătaţi de cerneală.
Ne gîndim la criticul moştenitor al unei reviste săptămînale ilustrate din Bucureşti: acest onorabil domn, obişnuit să cîntărească meritele literare, a putut să confunde cu bunăvoinţă profunzimea cu efectul şi să ne spuie că autorul a căutat tocmai ceea ce<i constituie meritul să<i lipsească.
Andrei Branişte nu e o piesă de teatru, e o izbîndă a bunulubgust şi un nivel literar, pe care îi ocupă deocamdată întreg. Un fatalism înnalt al vieţii, aruncat din ceruri întrmn grup imens de situaţii. Idei, sentimente şi iarăş idei. Poate cam sentenţioase — dar sentinţe puternice şi la treapta crescîndă a unei gîndiri lenevoase şi mari, în care se adapă inspiraţia pînăm amănunt. Pentru că nu ne interesează niciodată intriga, o lăsăm deoparte, nouă cum e şi echilibrată. Noi nu ne»am dus la teatru pentru teatru. Ne*am întrebat: acest domn Simionescu<Rîmniceanu pe care îl cunoaştem, este cel pe care îl bănuiam noi sau nu? E un talent sau e un toboşar? Şi am descoperit că acest domn argilos şi întunecat ca un interior, fusese acela.. . Şi am descoperit că este un mare talent.
E o scenă de muzică în piesă. Ne*am temut. Cînd e muzică la piesă, s<a isprăvit: ieftinătate, efect, Tîrgul Moşilor intelectual. Ce poate fi mai desgustător, întmdevăr, decît muzica în teatru? E firul de păr blond în mîncare. La domnul Simio» nescu> Rîmniceanu, muzica e un adjuvant verbal deto rară tărie şi slujeşte ca un dialog, minunat de bine aşezat, între un artist mort şi un rival după moarte. E o demarcare de lumi şi de sen• zaţii. Iar valoarea celui mort, copleşitoare, faţă de muzicantul de la piano, care ar voi săd distrugă şi nu dovedeşte, este însemnată cu discreţie în această scenă de sunete subt clape.
Şi abundenţa de gîndire, care geme mai mult decît izbucneşte, înlăuntrul piesei domnului Rîm< niceanu este, mi s>a părut la ureche, căci încă
n<am putut<o citi, prizonieră unei limbi noi, o limbă românească prismatică, conglomerată din materii verbale metalice şi dure.
Ne rezervăm să facem o dare de seamă nouă, întrmn număr viitor şi cu textul scris al autorului, pe masă. Unde vom fi greşit vom căuta pocăinţă, unde nu vom fi apăsat îndeajuns ne vom întoarce.
1914
FESTIVALUL LUGNE.POE ŞI SUZANNE» DESPRES
Ni s»ar fi putut înfăţişa la Ateneu, Belgia în proiecţii luminoase. Conferenţiarul a întreprins să ne»o arate în poeme. Din timp în timp, doamna Suzanne»Despres se strecoară prin cortină şi vine pînă la rampă să ne recite o poezie sălbatică de Verhaeren sau un cîntec delicat de Van Lerberghe, ca să iasă din scenă, pînă la poema următoare.
Intr<o simplicitate în sfîrşit regăsită de actorii ostili cabotinismului, şi într<o îngrijire atentă a nuanţei stă tot succesul celebrei artiste. Figura ei natural uimită, naivitatea gestului, dau lucrului recitat frăgezime, şi cînd poema pleacă dintr»o sensibilitate calmă, cîştigă cu doamna Suzanne» Despres o adîncime nebănuită şi nouă. Din poezia lui Maeterlinck:
« Et sil rtvenaiî un jour
Que fautril lui dire ?
Ditesdui qu ori l’attendit Jusqu’a s’en mourir ».
Doamna S.«Despres a făcut în patru minute o capodoperă completă.
Domnul Lugn£»Poe vorbeşte cu o linişte impre» sionantă şi ca un artist. . . într<o conferinţă ni» meni nu poate pune mai mult decît un subiect; restul, adică toată conferinţa, e declamatorism, tremolo de glas, teatru. Domnul Lugne«Poe nu ştie să fie conferenţiarul bombastic şi academic, care ia cuvîntul în gură ca o trompetă şi<l dilată
ca un balon. Măsura, hotărîrea aproape ostilă de<a renunţa la orice efect care flatează mediocritatea. Publicul, iarăş, nu se poate lăuda, că i s*au făcut concesii şi complimentele de rigoare. O atitudine foarte demnă, foarte simpatică. Nu mai era co< micul care joacă la masa boierilor ca un bufon, ci
1>ur şi simplu artistul purtat de o credinţă şi inte> igenţă în doi interpreţi convinşi şi discreţi.
Stilul brutal fanfaron s»a manifestat totuş un moment cu o bucată versificată de Zamacoîs, un spaniol francizat. A crezut domnul Lugn&Poe că»i lipseşte auditoriului acest nepotrivit supliment?
Despărţirea celor doi tovarăşi de noi, a fost emoţionantă. Sala, ridicată în picioare, asculta cu» vintele din urmă ale domnului Lugn£»Poe, pline de»o duioşie bărbătească, mişcată şi mută.
191 j
MARIOARA VENTURA
Innainte de toate, o femeie trebuie să ştie să umble. Mersul e un dans şi cine merge frumos închină cu fiece pas ce<l face, zeului necunoscut şi artist care a construit fiinţa fragilă şi provizorie omenească verticală şi răzimată pe un punct. Mersul unei femei trebuie să fie elastic ca trestia verzuie şi închipuit pe un luciu lunecos de oglindă.
Marioara Voiculescu pleacă frumos, vine fru< mos, pasul ei are consistenţa fumului şi dispariţia lui. O vezi în dreapta scenei şi a şi ajuns în stînga ei; so strecurat printre genele noastre.
Şi mîinile femeii ca şi paşii ei vor merge deoşij» deri. Intr»o mişcare de braţe şi de coapse e tot atîta muzică latentă cîtă vibrează într<o vioară. Des getul, în parte fiecare, trebuie să aibă viaţa lui, nuanţa lui, nota lui nevăzută ce va fi atinsă în aer. Şi mîna cînd ca o floare şi cînd ca o pasăre de ivoriu, trebuie să se desfoaie de gesturi şi să zboare în jurul cuibului din piept.
Rareori o femeie poate s㻺i aşeze mîinile fru* mos, şi de nor fi clipele de uitare de sine, în care trăieşte singură, ca o fiinţă sinceră şi simplă, şi de nor fi gestul iertării sau al îndemnului involuntar mîna imobilă nor cunoaşte apoteoza ei niciodată.
Maria Ventura ştie această artă delicată a ges* tului frumos. Niciodată mîinile ei nu vor fi grele, nu vor fi sătule şi ostenite. Ele par uneori că bro» dează, alteori că desfăşoară un văl de azur, alteori par să poarte un impalpabil vas de mirodenii.
Şi totul e atît de inefabil şi de simplu acordat în această făptură, născută pentru teatru şi pentru desfătarea cerebrală a unui joc prin lumina ram* pei. Agilă ca o lăcustă, tînără ca o frunză, opti* mistă ca un pui roşu de panteră, Maria Ventura face din teatru un lucru de artă şi emoţie adevă* rată. Descompusă, ghirlanda meşteşugului ei ar putea să decoreze, modernă şi antică în acelaş timp, olăria unei epoci de clasicism al pasiunii.
In Teatrul Naţional, aşezat ca o gospodărie cu socotelile făcute, cu deficitul prevăzut, o gospo* dărie serioasă, ospitalieră şi cam veche, roasă pe dinnafară, Maria Ventura a intrat cu o sburdăh nicie genială necunoscută, ca un căprior trezit din munte în salonul uitat deschis al conacului mo* şiei. Un simbolism nou şi rafinat pînă la esenţă; o tactică scenică de mare artistă; mugurul ade* vărat, surprins că se desface viu într*un copac de hîrtie şi carton. Lîngă Maria Ventura suferea în* tr*un rol de ingenuitate, o funcţionară dramatică avantagios cunoscută a scenei Teatrului Naţional. Lîngă dînsa, nefericita artistă a fost paharul de apă scos din rîul adevărat cu nămol şi aşezat ironic pe mal. Şi toţi au scăzut în jurul ei, surprinşi în acelaş timp şi îmbătrîniţi, cu onoare e adevărat într*un teatru destul de ferit de revoluţia persona* lităţii.
Marioara Ventura. Cu ea, pentru cîteva seri au dispărut din teatrul nostru regulile după care sus* pina o eroină îndrăgostită, trucurile tocite ale du* rerii, masca falsă şi odioasă a sentimentelor con* venţionale. Ea trăieşte în scenă cu o putere care*i a naturii — şi viaţa ei e atît de adîncă încît după
2)2
un act de suferinţă, ea nu se înfăţişează publicului în rîsul satisfăcut şi găgăuţ al multor alte artiste, dar plîngînd aşa cum ar fi plîns în viaţa adevă» rată, cu nasul roşu şi cu batista la gură . . .
Marioara Ventura se va întoarce însă la Paris ca să bucure pe francezi.
i 9 1 5
[ALEXANDRU DUMAS»FIUL] DAMA CU CAMELII
Titlul traducerii vrea să tîlmăcească: La Dame aux camdlias, ales de Dumas*/î/s pentru simplă sonoritate. S»ar mai fi putut numi piesa şi « La Dame â l evantail » sau: « aux escarpins »: atîrnă de obiect. Tradus cu « damă » cuvîntul « La dame » prescurtează madama. Se vede că teatrul nostru Naţional ţine la textele din podul arhivei cu sim» patii exagerate.
Vă amintiţi emfaticul ton al lui Dumas, care a dat în timpul gloriei sale sfaturi şi bobîrnace teore» tice concurenţilor săi? Piesa i s»a învechit. Actul din urmă, totuş simplificat de domnişoara Ven< tura, e tot ce poate fi mai penibil.
Intriga o cunoaşteţi. Cei trei muşchetari, Minu> nile sfîntului Sisee şi Dama cu camelii formează cu Hamlet o bază culturală la noi; nimănuia nu i<a fost îngăduit să le ignore. Cunoaşteţi şi scenele vii, puţine, rămase destul de intacte în grămada celor patru acte. Accentul unor simţiri şi lacrima din ele, răzleţe în interiorul cîte unui aspect de per» sonaj, întreţine pentru toată piesa un interes ce ar fi putut să piară odată cu cameliile vechilor reprezintaţii la Paris.
Noutatea reprezintaţiei de la Naţional şi care a făcut dintr»însa o adevărată premieră, consistă în participarea la vechiul succes al unui scriitor de mult inexistent, a domnişoarei Ventura. Această artistă dotată cu o excepţională zestre de subtili»
tăţi şi emoţii a ştiut să facă un rol nespus de dulce şi delicat din personajul numit în traducere „Dama". Arta Marioarei Ventura e o lumină cu abajurul de<o dantelă de aur, lăsat pieziş peste viaţă. Un pipăit atît de discret, un joc atît de real şi de fin, aproape un zbor. Pentru a*şi dovedi iubirea niciuna din femeile văzute de noi, n<a avut pe scenă mijloacele de expresie şi de vorbire ale Venturei.
Ceilalţi interpreţi, accidentale apariţii, de cîteva minute, au ţinut sau nu, să facă onoare piesii lui Dumas. Silueta doamnei Atanasescu a pus totuş întrunsa o nuanţă de fragedă adolescenţă şi, călă< tor, domnul Storin a trecut pe lîngă domnul De* metriad în armele unei mîndre bărbăţii. N*am putea afirma că domnul Radovici a căutat să înfă* ţişeze un excelent Duval. Doamna Sonia a fost o bonă bine izbutită.
Domnului Demetriad, căruia nu i*am tocmit elogiile în piese ca Vlaicui Vodă, a fost de un fals grotesc. Nimic din acest comedian excelent aiurea, nu e potrivit cu rolurile de îndrăgostire civilă, ca să zicem aşa, şi nu s<ar fi putut alege un interpret care să moleşească impresiile şi să păgubească to* talul, ca domnul Demetriad.
Eforturile domnişoarei Ventura au trebuit să fie prin urmare, excepţional de mari ca să acopere cu gingaşa ei dimineaţă faţada unei construcţii dra* matice atît de greoaie uneori şi atît'de complicată.
M.S. Regina şi Prinţul moştenitor au luat pînă la urmă parte la aplauzele publicului, cu sinceri* tate emoţionat.
Nenumăratele batiste de olandă se strecurau cu discreţie prin umbra sălii pînă la pleoape şi e cea mai omenească laudă ce*i s*a putut aduce, în sce* nele de tristă, profundă şi copilăroasă iubire Mari* oarei Ventura.
191;
RJNGALA ŞI ACADEMIA
Prin dreptul de critică s<a introdus în teatru o forţă pîrnaci necunoscută şi cu efecte imediate, cenzura. Autorii, care aveau în trecut să se bizuie numai pe simpatia sau antipatiile comitetului de lectură vor ţine seamă de un criteriu mai mult pe viitor, voinţa categoriei.
Domnul lorga a convocat în secţie literară Aca< demia, ca prin reprezintantul ei, domnul Duiliu Zamfirescu, să someze direcţia Teatrului Naţional la condamnarea Rjngalei, piesa zisă istorică a dom; nului Eftimiu. Reprezintantul s;a executat convo» cînd la rîndul domniei sale comitetul de lectură de la teatru, ca să<i dicteze voinţa ilustrei compa* nii. Comitetul a rezistat, apoi s>a supus. Kingala nu mai figurează în repertoriu.
Domnul lorga nu poate să aibă decît dreptate cînd afirmă că o piesă istorică trebuie să înfăţişeze adevărul istoric, la Teatrul Naţional. Dar piesa trecuse, fusese primită, se jucase: unde era repre< zintantul Academiei Române din comitetul de lec; tură? Blamul îl suferă prin urmare delegatul Aca; demiei, care nu pare a fi fost trimis în comitet cu mandatul de<a se ocupa de montarea pieselor sale proprii exclusiv şi participă la suferinţa bla* mului direcţia întreagă şi numitul comitet.
Pe de altă parte însă, în materie de teatru sînt de considerat şi alte elemente decît adevărul — dacă acest adevăr se calcă, precum se cunoaşte, în
împrejurările scoase pentru scenă din viaţa reală de subt ochii noştri, trebuie neapărat respectat cînd devine istoric, adică foarte contestabil? Dacă numai o preocupare de adevăr a determinat pe un autor să producă, el mac mai fi scris o piesă de teatru dar un manual sau o colecţie de documente, tot atît de supuse cauţiunii şi ele.
Trebuie pus prin urmare ca un principiu, dacă fantezia mare cel puţin tot atîtea drepturi cît şi adevărul în expresia teatrală a unui fapt răpit istoriei şi dacă o piesă trebuie să fie numai adevăr şi adevăr înnainte de toate? Soluţia ar veni de la sine, să fie teatrul închis. Este teatrul închis. Este teatrul mai mult decît toată literatura un mod fals de a înfăţişa pe om şi viaţa lui? Negreşit. A căuta cu prea multă stăruinţă adevărul este să acorzi teatrului o funcţiune pe care nu şi*ar puteam cu niciun preţ îndeplini.
Ar fi iarăş bine de ştiut dacă Direcţia mai folo* seşte la ceva, dacă mai poate avea dreptul unei au* torităţi. Poate că şi numărul membrilor din corni* tetul de lectură este prea mic, de vreme ce*i lip* seşte deocamdată un savant istoric. Şi, în definitiv ce*i această chestiune de «adevăr »? Partea lui într*o emoţie şi într*o operă de artă este redusă la rolul de simplă noţiune, credem, relativă. Adevărul nu interesează mai mult decît minciuna sau făţăr* nicia atunci cînd nu este căutat pentru el însuş. Unde mai punem că adevărul e o simplă atitu* dine a unei împrejurări care ar fi putut avea altele o mie într*alt fel — şi unde mai punem că ade* vărul e mai mult o metodă decît un rezultat.
Ce*ar fi cînd o piesă poate jigni pe un chimist sau pe un doctor în Drept, în adevărul profesiei sale? Interesul operei de artă atîrnă tocmai de călcarea specialismului, arta fiind o expresie inte* lectuală extradidactică şi un fel de limbă a senza* ţiilor, nouă. De aci frumuseţea şi absurditatea ei,
*)7
toată falsificarea numită literatură. Termenul de evoluţie al artei pare să fie ceva precis; — o ştiinţă? — o ştiinţă poate, din cele care se vor zămisli mereu. Ignoranţa e o temelie de artă: ce ne pasă că Rjngala mare adevăr! pentru această percepţie nu sîntem, noi publicul, pregătiţi şi nici nu trebu» ieşte ca să poată teatrul trăi.
Să nu ne depărtăm totuş prea mult de fapt şi să nu fim prea fericiţi că în teatrul nostru se intro» duce cenzura tocmai cînd începem să ne înjghe» băm un repertoriu. Banii ce se puteau cîştiga cu o piesă au slujit de forţă determinantă scriitorilor ca să compuie. Cenzura îi descurajează. Azi inter» vine Academia. Ieri interveniseră studenţii ca să nu se joace Manasse. Mîine maeştri de gimnastică vor combate pe Hamlet.
Apoi, procedeul poate fi întins mai departe, literaturii întregi, muzicii, picturii. Ni se poate spune că tablourile sînt prea violete — nesocotirea adevărului Naturii. Fără să pretindem că o lume chibzuită nu poate trăi fără artă, care la urma urmelor, e în genere numai în trecut bine repre» zintată, nu putem nega dreptul artei de»a exclude pentru multă vreme încă, desigur, date fiind făcui» tăţile omeneşti stagnante, controlul specialismului ştiinţific.
19 ij-
MARIOARA VENTURA
Joci într»o piesă . . .
Actorul supără pe scriitor şi scriitorul rămîne de faţă în interpret, ca să»l plîngi. . . Chiar bine jucată, o piesă e mai bună în ceea ce n<a putut să fie realizat.
Scena e un haos, în golul ei cuvîntul însuş, fără preţ, ia corp. Cuvîntul trece ca o pasăre străină. Scene întregi trec astfel călătoare pe lîngă actori: piesa e una, personajul ei e alta. Un rol este pentru un singur om, ca înnafară de teatru. Ca să fie toate piesele cu putinţă, numărul actorilor ar trebui să fie cît lumea, un catolicism.
Marioara Ventura răstoarnă această improvizaţie de lege, pe care o împuternicim cu viaţă tocmai ca să o poată răsturna Ventura . . . Aci e Porto» Riche, dincoace/i Ventura . . . Vezi pe Ventura şi uiţi pe Porto»Riche. Atent ca un olar şi meşter ca un faur, fragil ca un urcior şi scăpărător ca o pot» coavă, Porto» Riche pare nou şi vine în crescătoria teatrală de absurdităţi, cu un pas antic, cu o no» bleţă de atitudini gingaşă, ca un general elenist atins de reumatismul încheieturii. Actorul în mîi» nile acestui scriitor slujeşte ca o fereastră unei odăi să se vadă interiorul, autorul. El respiră greu în Porto»Riche, se zbate şi nu scapă.
Pe scenă e singură Ventura, o bucată delicată de femeie, care eclipsează pe tatăl. Actorul tre» buie să fie în datina lui bastardul multiplu al
tuturor indivizilor care au născut o piesă în cîteva acte, plină de odrasle de<ale lor.
Cît sîntem de acord cu o grămadă de oameni prevăzuţi cu o pană, ca să aplaudăm talentul cius dat de întîrtochiu şi vast al Venturii!
Ne pomenim formulînd elogii cu o convingere pretenţioasă şi căzînd în meseria trivială de a lăuda o persoană vie şi în mod public la felicitări, ovaţii, buchete . . . Dar dacă seri întregi ai căutat zadarnic un defect serios, o pricină de gîlceavă şi mai descoperit nimic îndeajuns de formal ca în sfîrşit să faci în frază ochiuri de ştreang sau măcar sftrcuri de biciuşca, trebuie — nu este aşa ? — să te supui, şi alături de duioşii brotaci, să cînţi gloria înţeleasă cu egalitate.
Ce puţin lucru e talentul! un trup gentil de insectă, nişte mîini foarte albe, genunchi bine încheiaţi, călcîiul sprinten. Un fel de<a spune cu< vîntul, parcă supt cu buzele dintrmn ciorchine bălan, un fel de*a ridica un deget şi de*a strecura o privire; un fel de»a pune piciorul ca pe o piatrăm rîul albastru. Un senzualism a toate.
Un rezumat provizoriu de organe şi gesturi, poate să ducă greutăţile geniului întrnnsul, fără să pară, cu un atletism secret. Poate să zguduie ca infernul, poate să bucure, să îndulcească. Sînt spec< tatori care ies din teatru beatificaţi.
i 9 i j
ZAHARIA BÂRSAN: TRANDAFIRII ROŞII
Trebuie, înnainte de toate, cunoscut autorul. .. Domnul Zaharia Bârsan, blînd, prieten şi frate cu cined bun, e un romantic trist, e de două ori romantic: o dată pentru viaţa lui şi o dată pentru Ardeal. El a trecut munţii încoace cîntînd într»o hlamidă albă. Ochii lui au ceva infinit de dulce, gura lui surîde cu o gingăşie îngerească. Ai vrea săd vezi mai brutal, vreau să zic mai bărbat, şi eşti bucuros săd afli delicat şi senzitiv. E un poet de imnuri şi de rugăciuni.
în Bucureşti el trebuia să sufere de tot ce face durerea celor cu tulpina sufletului mai înnaltă. Fiind discret, a fost violentat; fiind bun, a fost lovit; fiind prieten, a fost înşelat. într»o piesă de Goga el juca un preot; Bârsan trebuia să fie un ecleziast.
Actor, camarazii săi hau găsit prea rece şi ţea* păn. Poet, scriitorii bau găsit acceptabil în coloana
[)oeziei, a V*a. O atmosferă se formase în jurul ui, ca pentru un inventator care visează, care caută telefonia şi descoperă chibritelniţa. Era prb vit, să spunem cuvîntul, cu compătimire: «Ce om de ispravă a fost, bietul Zaharia! ». Şi Bârsan străin sentimentului de orgoliu sau măcar de legi* mitate, ar fi fost mulţumit cu acest simplu elogiu, pe care nud merită nimeni.
Trandafirii roşii cad în viaţa unui astfel de om. Succesul său, tîrziu şi de astă dată total, vine să
răsplătească toată suferinţa, lungă şi neiertătoare, de pîn<aci.
Noi n»am avut încă satisfacţia aceasta. Teatrul încă nu ne<a dat atare mulţumire de dreptate. E un geniu bun şi al oamenilor care muncesc des» curajaţi şi aşteaptă. Cită bucurie pentru noi!
Trandafirii roşii sînt un basm liric, o poveste ţinută între roz şi verzui violet. Iubire, o iubire numai de suflet, ca pentru asceţi şi tineri exal» taţi, care se sinucid. în permanenţă, cerul stă deasupra personajelor, care se vădesc sfinte, ca pe vremurile vechi, cînd totul e sfinţit. Oamenii, ab» senţi din interese, par a trăi întrmn Paradis, care<i conservă pentru isprăvi frumoase. O aromă de virginitate religioasă, prea dulce uneori, se răspîn» deşte în sală.
Vedem personajele naturii: luna, stelele, codrii. Ceva haiducesc şi ceva lilial şi frumos de naiv. Nici adultere, nici divorţuri, nici cuvintele de spirit ale unui fante de salon, hrănit cu meze* licuri. Viaţă domnească simplă şi viaţă bucolică, zugrăvită curat, ca pe o tavă de majolic. Ceva de gobelin, ceva de faianţă, ceva de pastel. O seară înnafară de cele obişnuite. Uneori domnul Bârsan are imagini bine căutate şi bine găsite, şi desco* periri în scris. Rime adeseori bogate şi noi, o limbă în care neologismul se învecineşte cu arhaismul.
Ceva nou în sfîrşit, dacă am admis genul, şi fericit.
>9U
CAZIMIR BELCOT
Nu bănuiam să»i pot seri vreodată numele pe o cruce... în momentul In care imitînd printrmn semn convenţional stupiditatea morţii, iau îndrăz» neală să id cernesc în capul unui necrolog, stau încă la îndoială şi sentimentul că particip la corn» plicitatea unei ridicule nebunii las să mă iluzioneze.
Sînt numai cîteva zile de cînd în acelaş scaun şi la aceeaş masă unde mă străduiesc să pricep că a murit, « Caju » povestea cu ironia lui sentimen» tală şi cu gingaşa>i naivitate şi nevinovăţie, impres siile din timpul unei noi zile pierdute. Schiţa ulti# mului său surîs s>a risipit aci. El nu era nici mai posomorit nici mai vioi decît în ajun şi decît acum un an, doi şi trei ani cîţi am petrecut zi cu zi împreună. Egal cu sineş ca întodeauna el spunea pe un ton abia mai pronunţat decît o şoaptă, ni» micul cotidian variabil, din care ştia să facă un obiect cu stil. Moartea, care înfricoşează ca o per» soană vie şi duşmănoasă deghizată în schelet, e mai tragică decît şi»o închipuieşte fantezia; e dis» pariţia definitivă a complexului amărunt ce deter» mină o personalitate, e topirea abstractă a insului în ziua intactă şi«n timpul neturburat. în orele sfinte ale răsăritului, prietenul pe care hai aşteptat se strecoară în timpul celălalt, de suvenire şi umbră . . .
Aş vroi să»mi aşez sufletul întrmn stal şi să»l silesc să aplaude cu zgomot personajul infinit şi
nou fără încetare, pe care între culise şi sufleur fa jucat vreme de ani de zile acest artist cu rare daruri de discreţie şi fineţă. Cazimir Belcot n*a fost ceea ce actorul este de cele mai multe ori, ceea ce românul este cam în toate profesiile lui, un diletant. Teatrul fa pasionat ca o artă mare şi ca o ştiinţă, pînă la a face din el un meditativ şi un cercetător. El credea că teatrul poate fi o mei todă de căutarea expresiilor integrale şi că poate satisface deplin neliniştea omului cultivat. Teatrul lui era ca la cei vechi, o şcoală şi o filosofie — în această concepţie, se găsea departe de cei mai mulţi confraţi ai lui, atraşi de interesul exclusiv fizic al meseriei.
Rolurile sale erau obiectul unui studiu activ şi adînc; ca sculptorul, el îşi construia personajul cu încetul, sfărîmînd în cursul efortului învieri şunat şi tenace, mai multe machete preţioase. « Creaţia », despre care se vorbeşte cu uşurinţă în mediul actorilor şi în critica de teatru, avea la Belcot un sens. De aceea jocul lui înfăţişa sigui ranţa şi puterea pe care f o cunoaştem. Pentru trei cuvinte rostite întrio piesă, el străbătuse tot persoi najul incidental, şi înnainte de intrarea lui întrio scenă şi după ce trebuia să dispară.
Nici comedia nu şfa alesio Belcot, fără să gîn* dească, pe temelia unui simplu succes şi al unui sfat. El şfa dat socoteală de inferioritatea dramei simple, aceea care decide pe actor să geamă şi să scrîşnească din dinţi o întreagă carieră, iar pe actriţă să ofteze din fundul sufletului pînă moare. Mai delicată, mai suplă, comedia poate concentra şi cauzele tragediei întrio nuanţă fugitivă. Belcot a căutat în teatru nuanţa, ca Verlaine în literatură
Îi poate că a izbutit mai des decît poetul francez, mi trec pe dinnainte diverşi Belcoţi, din diverşi autori jucaţi de el şi nud în nici unul dintriînşii mai mult decît o nuanţă. Aşa se face că el a fost
144
un artist unic în teatrul românesc, imposibil de pus în paralelă cu alţi, fie comici ca să păstrăm un calificativ vulgar, fie dramatici. Aşa se face că el a plăcut şi spectatorului din rangul întîi şi celui din galerie, întrucît nuanţa lui nu putea să fie, chiar pentru simţul clientului de rînd, decît justă.
Aş vrea să spun că arta lui Belcot a contribuit la perfecţionarea publicului şi la gustul de mă» sură. De la hohotul de rîs obscen al spectatorului cu splina dilatată de trivialitatea cutărui actor gro» somod, Belcot a cerut moderaţiune. Publicul s»a învăţat să surîdă, calitatea esteticii lui s»a îmbună< tăţit, el deosibeşte mai bine, şi, de astă dată teatrul ha instruit.
Aş vrea să fie toate acestea scrise pe larg cu docu» mente la dosar, de către un om de meserie, care să ne atragă luarea aminte asupra sincerităţii lui Belcot, asupra fiinţei lui de<o preacurată oneşti» tate, lipsită de meschinăria şi de îngîmfarea acto» rului preparat din şcoală şi dezvoltat în mahalaua rampei. Aş vrea să ni se vorbească de valoarea necunoscută a omului acestuia admirabil.
Aş vrea să trec dincolo de emoţia ce mă stăph neşte, să povestesc cum era Belcot un artist incom» parabil, să îngrămădesc destăinuirile şi să justific pentru o posteritate de un ceas, în care totul se pierde, respectul meu şi să<l împărtăşesc cititorului neinformat. Aş vrea să povestesc şi viaţa lui de pustnic, cu o veneraţie de naturalist, frumuseţea unui caracter.
Dar între aceşti doi pumni de ţărînă, teatrul şi cadavrul neuitatului prieten, mă aflu stîngaci şi poate că pentru întîiaş dată într<o îndelungată expe» rimentare a uimirii şi a dezordinii sînt cu adevărat dezamăgit. El mi»a fost mai puţin decît un prieten şi aş zice că mai mult decît un frate . . . într<o zi ham văzut plecînd cu pasul Iui liniştit, cu atitu» dinea lui cuminte. Era pe la zece dimineaţa. Ju*
i4i
case în aiun Institutorii, cu patruzeci grade tempc< ratură, fără să se fi plîns cuiva. în scrisoarea ră» masă de la el, creionată la spital, el mărturiseşte camarazilor lui că şi»a făcut pînă în cele din urmă datoria — şi e cu putinţă ca ei săd fi înţeles. Sînt dovezi că încă de atuncea, de cînd ca o pasăre bolnavă căuta să se ascundă, el ştia că moare .. .
Cînd îmi zic; «a murit Belcot» mă gîndesc ce pot însemna aceste trei cuvinte. Şi de cîte ori mi le repet, ca să»mi cercetez senzaţiile, ca să mă deprind cu ideea că într»adevăr, a muri nu e a lipsi şi a te întoarce, că a muri nu e a întîrzia ci este a pieri de<apururi şi categoric — aş voi şi să plîng şi să mă revolt laolaltă şi mă gîndesc gesticu» lînd într»o pustietate. Şi — după « a muri», care zdruncină idealul şi deşteaptă filosofia vine gro» tescul «a înmormînta»; uzajul acordă trei sin» gure zile încheierii legale a misteriosului fenomen...
Cine ar mai fi crezut că florile proaspete aşezate acum zece zile pe masa lui vor dura mai mult decît Belcot şi că i se vor scutura în absenţă!
1917
NOUL DIRECTOR GENERAL
Teatrul Naţional s<a debarasat de strigoiul om» niprezent al domnului Brătescu»Voineşti, care ca director al acestei instituţii şi ca membru în corni» tetul ei de lectură şi»a acordat şieşi un premiu, pentru unica sa piesă, şi aceea scrisă de altul.
Domnul Goga, primul ministru al Artelor, a făcut o alegere oportună în persoana celui mai tînăr posibil candidat la directură, domnul Victor Eftimiu. Funcţia de director»general al teatrelor a fost rezervată pînă astăzi organismelor în fază de hemoroizi. în sfîrşit, se instalează în fotoliul croni» cului ramolisment un voinic, energic şi curajos şi — trebuie să»l felicităm — şi suficient de obraznic.
Fără podul palmelor puternic şi fără un braţ înzestrat cu oarecare musculatură, puterea direc» ţiunii e o muncă afară din cale de grea.
Laşitatea directorilor succesivi a transformat funcţiunea într«o nesfîrşită urzeală de diplomaţie. Şi se pare că numai cu bătaie şi ghionţi, adminis» traţi convenabil, poate să fie condusă turma vorbi» toare a grosului domnilor artişti dramatici.
Domnul Victor Eftimiu se bizuie pe creditul întreg al presei. Unanim simpatic, el va fi unanim lăsat să lucreze cum îl va tăia capul, fiecare dîndu«şi seama, în pofida spiritului democratic, că la Tea» trul Naţional, cel puţin, e nevoie de un dictator. S«au comis nedreptăţi vechi şi adevărate asasinate în zidurile bizantine ale Teatrului Naţional.
247
Nulităţi impuse direcţiei, talente înlăturate bru; tal, persecuţii sistematice şi lente. Se aşteaptă de la domnul Victor Eftimiu desfiinţarea privilegiilor îndreptate în folosul celor mediocri — şi între alte multe acte violente, decapitarea vitelor din comitetul de lectură.
1920
O SOCIETATE DE « CRITICI DRAMATICI »
întrmn «apel», publicat în Hiena, domnul Paul I. Prodan cere « criticilor dramatici » să se grupeze într»o societate specială de critici dramatici.
Întîi şi»ntîi titlul acesta de critic, pur şi simplu, fără măcar bombasticul dramatic, conţine un sens aproape de îngîmfare şi mai mult un « ia uitaţi»vă la mine» decît o noţiune profesională. A zice «sînt lăcătuş» însemnează într<adevăr a fi un lăcătuş; adică; a nu fi tîmplar sau croitor, chiar dacă te<ai pricepe şi<ntralte meserii. A zice sînt « critic dramatic » este parcă ai spune « sînt băiat de talent». Lăcătuşeria e o meserie, o meserie utilă, o meserie strictă şi de care nu te poţi lipsi. Critica e o destoinicie ce ţi se poate recunoaşte, o însuşire, ceva ce iese din puterile proprii de control. Nu e critic oricine scrie despre geniul domnului Storin şi despre apucăturile artistice ale familiei Bulandra, care a dat lumii tot atîţi artişti cîţi a zămislit şi neamul lui Beethoven. Şi în defi< nitiv critica interesează mai puţin în calitate de critică decît în calitate de motiv de literatură.
Cît despre utilitatea criticului, ea e destul de contestabilă. Omul poate trăi fără critică şi nu se simte nenorocit. Nu trăieşte el, oare, fără con» trabas ?
Totuş, la gradul de civilizaţie unde se găseşte, lumea practică manicura; ceea ce constituie pen* tru o persoană fragedă de sex, profesiunea de»a
249
scoate de subt unghiile boiereşti mucii cu care au fost încărcate în ajun la teatru, de<a face dintno unghie boantă un opal migdalin, prin frecare cu pila, cu tâlcuri şi cu pielea de căprior. Deci şi o nevoie de critică dramatică poate să existe.
Au fost şi mai sînt scriitori care acordă criticului un soi de episcopat artistic şi definesc meseria omului acestuia cu un aparat ştiinţific alambicat la extrem. Reminiscenţi de anatomie, fizică şi mate» matici îi determină să acorde criticului preciziuni imposibile, disecţii elucubrative, facultăţi de cer» cetare şi de expresiune în adevărurile eterne, care»ţi aduc aminte rafineriile savanţilor lui Moliere.
Critica e o toană, ca toată realizarea artistică, o întîmplare nimerită, une toumure d’espnt; — tot restul.. . cest de la blague.
Dar în sfîrşit. sînt domni care îşi zic critici dra» matici. De ce să nu fie ? Sînt şi frenologi, şi cărtu» rărese, şi agenţi de bursă, şi pederaşti şi spiritişti. în Bucureşti, ca în Europa, este loc pentru toate nobilele jivine ale existenţei. Directorul ziarului spune: să nu ne lipsească un foileton teatral — şi criticul dramatic e gata, fie că iese din camera reporterilor fie că din loja portarului. Odată cu « faptele diverse », zeţarul culege şi crîmpeiul tea» trai, îndeobşte anonim, al criticului dramatic.
Evident că darea de seamă a criticului e din cele mai elogioase. Pe lîngă că criticul nu are opi» nie personală în nicio chestiune, sensul criticii lui este mai condiţionat şi de lungimea publicităţii pe care trupa examinată o închiriază la ziar. De cîte ori ziarul se arată nemulţumit de un teatru, e semn că administratorul intreprinderii a venit timpul să treacă pe la cassă cu un pachet de banc» note. De obicei aceste atacuri discrete la incasso sînt şi ele anonime.
Pe de altă parte, criticul nu înţelege ca direc» torul ziarului său să guste singur din borcanul cu
aperitive al trupei — şi participă la rîndul lui la beneficiile laterale. Formele sînt multiple. Salarii lunare, bilete zilnice vîndute în folosul criticului, traduceri, de cele mai multe ori neiscălite, de piese. Domnul Emil Fagure, actualul prim redac» tor al Adevărului, a supt din icrele teatrelor bucu< reştene, prin cîteştrele aceste orificii, delectîndu»se uneori şi cu un al patrulea, mai bălos.
Alţi critici sau aceiaşi, mai sînt ospătaţi, cinstiţi plătiţi şi direct din punga actorilor.
Acestea sînt moravurile în circulaţie din lumea teatrului. S»a stabilit între teatre şi ziare un corn tract: unele laudă şi altele plătesc.
înţelegeţi ce reacţiune cruntă se petrece de cîte ori un critic independent, ca domnul Paul Pro» dan, judecă o piesă şi condamnă un actor. Un eveniment complicat şi divers are loc numaidecît. Direcţia teatrului ameninţă direcţia ziarului şi cere să i se impuie criticului o atitudine pocăită. Casi» eria teatrului anulează biletul, acordat ziarului ca o parte din plata laudelor tocmite, iar actorii caii» ficaţi de critic mai puţin fenomenali decît sînt, sau înjosiţi pînă la gradul de simple mari talente, ies în drumul criticului cu boxeuri şi bastoane.
împotriva acestei situaţii domnul Paul Prodan vrea să instituie o falangă de apărare a demnităţii profesionale de critic dramatic, cu dreptul grevii, al boicotului şi cu magistraţi, care să judece şi să hotărască în diversele cazuri de conflict, de partea cui se află dreptatea. Publicul, care se dezintere» sează complect de judecăţile tribunalelor şi de hotărîrile curţilor marţiale, va urmări cu pasiune — crede domnul Prodan — sentinţele unei in» stanţe de critici în materie de cabotinism.
Ne place sinceritatea tînărului domn Prodan şi ne emoţionează. Dar cu cine va izbuti domnia sa
să alcătuiască o societate « a criticilor dramatici» ? Cu cei trei sau patru cronicari din presa româ< nească, nesubvenţionaţi de nimeni? Ce prestigiu va putea să capete în opinia actorilor şi a direcţiu» nilor teatrale, o societate de critici, pe care şi unii şi celelalte bau plătit din proprie iniţiativă sau în urma unui şantaj? Şi ce autoritate ar putea să acţioneze asupra direcţiilor de ziare, ca să înlăture influenţa stăpînitoare a publicităţii? Dar legăturile politice şi financiare ale presei, obligatorii şi în materie de critică teatrală, şi graţie cărora cronb carul dramatic este dator să încununeze cu lauri, capul ruginiu al actriţei mediocre dar durdulii, care a parvenit în noaptea precedentă să trezească în vesia unui protector opulent şi ramolit simula» crul fiorilor virilităţii de<a pururea defuncţi?
Poate că în loc de societate, domnii critici şi gazetari ar fi mai oportun să se gîndească la înfiin* ţarea unui ziar cu adevărat independent, capabil să renoveze criteriile comercializate, pe care se înte» meiază o idee şi se impune un verdict.
1920
[W. SHAKESPEARE] HAMLET
întno sală cu stăruinţă plină la toate reprezen* taţiile se iscă întrebarea: place atît de mult şi de ce poate anume să placă Hamlet ? Probabil că pu< blicul nujşi pune asemenea întrebare; ca în toate celea el urmează dîra. Cititorul de ziare, fie că<l rosteşte « Şexpir » sau « Şake Speare » — e ade* vărat că ar fi putut să fie şi mai lung — ştie că autorul lui Hamlet nud contestat de nimeni şi nici pus, barem, la îndoială. El a fost recunoscut pe deplin de toţi criticii de artă, de la Iosif Nădejde pînă la Prodan, şi întemeiat astfel, pe astfel de autorităţi, spectatorul merge la teatru ca glonţul, sau, după o ortografie mai veche, ca glontele.
Apoi, piesa e spectaculoasă şi senzaţională. Fan* toma grăitoare a regelui Danemarcei, înmormîn* tarea Ofeliei, teatrul din sala tronului, duelul — şi unde mai pui că urmăreşti, în viaţa lui intimă, pe un rege în carne şi oase ... Şi cam toată piesa se petrece, relativ la culoare, la uniformă şi la lume multă, ca o Bobotează din vremurile bune.
Publicul de intelectualitate, care s?a învăţat să citeze proverbiala nerozie « To be or not to be » ca « Uite popa nu e popa », îşi satisface la rîndul lui, şi grăuntele de morbideţă cu silueta albă, cu flori pe braţe, a Ofeliei, bolnavă de alienaţie min< tală, în contrast cu silueta neagră a lui Hamlet, literat şi improvizat nebun.
Dar nimic mai misterios ca pricinile succe< sului. Are succes o piesă pentru că nu s*a mai
jucat şi are succes altă piesă pentru că de trei sute de ani este jucată mereu! Şi ce s<ar face omenirea fără divinităţi literare!
Fiece epocă are un Hamlet, după cum fiecare judeţ un prefect. Hamletul epocii noastre ar fi Aristid Demetriad, despre care am auzit că este cel mai tare dintre hamleţii români din ultimii douăzeci de ani.
—	Să<l vezi pe Demetriad în Hamlet!
—	Dacă nu hai văzut pe Demetriad în Hamlet mai văzut nimic!
Pentru provincialul venit în Bucureşti, Deme» triad este ca un electricitate.
Asemenea exclamaţii te primeau, profesor sau colonel, ori de cîte ori soseai în Capitală cu ordin de serviciu sau din îndemnul lui Cupidone. Şi Hamletul lui Demetriad ajunsese foarte celebru şi uzual. Un om mai slab de înger decît artistul nostru şi<ar fi identificat, într»o criză supremă de conştiinţă de sine, rolul cu fiinţa lui laică şi ca Griinberg<Ruleta, cir fi semnat Hamlet Demetriad.
Dar interpretul prinţului Danemarcei nu e din» tre aceştia. £1 a continuat să«l joace cu o modestie admirabilă şi să dea numai pe departe să se înţe» leagă că ar fi cea mai perfectă întrupare a numi» tului prinţ. Ceea ce»i într»adevăr, bizar şi nu lipsit de un comic savuros, este tocmai această făcui» tate, cerută actorilor, ca o condiţie neapărată, de către orice critică respectabilă, de a se confunda cu personajul inventat de autori şi care s»ar numi sinceritate. într»un teatru de pisici acel motan va fi mai talentat care va lătra mai exact, ca perso» naiul cîinelui.
N»aş putea jura de ce ne»a plăcut şi de ce ne»a displăcut prinţul lui Demetriad, căci, ca să ne exprimăm cu o nuanţă, fără să riscăm o părere precisă, din care s»ar putea ghici sau că ne»a dis»
tutun superior şi ca o bodegă cu
2J4
plăcut, sau că ne/a plăcut, ne<a plăcut pînă la dis» plăcere şi ne<a displăcut pînă dincoace de senzaţia deplină . . .
Un mare critic teatral, care, odată cu posibili/ tăţile critice incomparabile, a introdus în viaţa artistică obiceiul agreabil ca direcţiile să plătească ziariştilor specializaţi în arta dramatică bacşişul, scria nu demult despre o interpretă în l'Enfant de l’amour: «... a suferit în faţa noastră umilim ţeie, disperările, spaimele amantei şi mumei cu accente şi schimbări de fizionomie, cărora nu se poate rezista. Puterea sa de emotivitate, am putea spune, e în creştere şi fizicul mimează tulburările lăuntrice prin aspecte care înfioară, cu o precizie ce ţine de virtuozitate ».
Evident că nu ştii ce să apreciezi mai mult: limba românească sau expresia elogiilor din acest extras. Dar nu de asta e vorba. Interpreta pare, în rîndurile criticului, că a jucat, nu atît l’Enfant de l’amour cît Afire la Colique.
Ce să spunem? Nefiind critici nu am putut urmări la Hamlet poziţia şi dimensiunile viscerelor şi ne găsim cu totul afară din criteriu. Tot ce anatomiceşte am putut observa la Demetriad este poate că membrele inferioare — are şi Demetriad ceva inferior — erau, cum să zicem? o lecuţă cam strîmbe. Dar la actor totul este posibil.
1922
FLUIERATUL ÎN TEATRU
Pînă a relua greul contact cu autorii şi cu inter; preţii — extrem de susceptibili şi unii şi alţii şi deopotrivă de geniali — cronicarul de teatru se vede constrîns la cîteva pipăiri şi sondaje pe la periferie, la o introducere lentă şi insinuantă, la o apropiere de scopuri prin aluzii. Căci cronicarul, prin esenţa lui bîrfitor şi nemulţumit, se îndreaptă spre un viespar de temperamente iritate.
Actorul îşi simte cronicarul ca rinocerul pe vînător, prin vînt, după mirosul ierbii de puşcă, sensibilitate nedatorită totuş unui pahiderm. Dacă nud poate pune jos sau lăsa lat, cum se spune în limbajul efectului de artă, actorul este sigur că va fi cel puţin atins de alica fulgerătoare a domnului din stal, trimis să fie ochiul scrutător al ga* zetei.
Un cronicar cu respect de oameni începe prin a umbla de«a<ndoasele, ca să nu deştepte neliniştea personajelor rare, în templul cărora cutează să intre: ca să fie pur şi stîngaci, el îşi freacă o juma» tate de ceas picioarele pe grătarul şi preşul de la uşă. Apoi tuşeşte, apoi examinează vopseaua păre* ţilor cu o distracţie şi cu o sfiială calculată. E poli* teţea lui, de*a grăi de obiectul vizitei lui, cît mai tîrziu.
De fapt ce caută un nepoftit acasă la domnii actori şi autori? Şi un nepoftit nou adaugă la rîn* dul nepoftiţilor toleraţi nevoia unei modalităţi noi
2fâ
de toleranţă, o vopsea care sporeşte paleta de corn* poziţie a unui rol.
De aceea ne*am întreba deocamdată, aşa din senin, pentru că vine vorba de teatru şi nu ţinem să fixăm dintrodată vorba, preferînd<o alunecată — de ce nu se mai fluieră la teatru?
Nu vi se pare monoton acel torent uniform de aplauze, care primeşte şi piesele bune, şi respinge şi piesele proaste? Nu vi se pare prea binecrescut publicul nostru, care a uitat să fluiere?
Cu puţină bunăvoinţă, am ajunge la rezultate interesante. în loc săişi împreune ritmic palmele ca să rezulte zgomotul special al aplauzei, audito* riul va scoate o singură mînă din buzunar, se va ridica în spatele fotoliului vecin şi ... va fluiera. Şi după ce a fluierat un singur spectator bine intenţio* nat, se porneşte orga întreagă şi fluieră toată lumea.
De cînd a murit fluierul, o piesă slabă revine pe afiş cu încăpăţînare, chiar în faţa sălilor goale. Au* torii exploatează faţă de direcţii argumentul cu publicul satisfăcut, pe cînd o bună sirenă ar tranşa toate diferendele dintre excelenţa autorilor şi timi* ditatea proverbială a directorilor . . .
Fără fluier toţi domnii care au încercat fiorii dumnezeieşti ai cortinei ridicate, pot să*şi puie deo* potrivă titlul de «autor dramatic » pe cutia de scrisori. Fluierul tot ar fi un criteriu într*o epocă în care complezenţa publicului e întovărăşită . .. sst! . . . încet! — de marea camaraderie teatrală a presei.
Pe timpurile fluieratului s*au putut vedea, de pildă, celebrităţi în faşă dispărînd definitiv din arenă, graţie celor două degete, indexul şi inela* rul, duse la gură şi apăsate pe limbă cu mijlociul strîns în palmă. Ca să facem o definiţie, fluieratul e violenţa aeriană aplicată unui organism imperii* nent. Şi fluierul e şi artistic, şi natural, căci evocă inflexiunile violonceline ale vîntului.
De cînd nu se mai fluieră, viaţa artistică şi inte< lectuală curge mediocră şi sterilă, şi dascălii de proporţiile domnului Mihail Dragomirescu pot să debiteze de la tribună gugumănii falacioase, ne» rozii bombastice, pe care orchestra spontană a fluierăturii le»ar face imposibile pe vecie.
Cititori simpatici, fluieraţi! Fluieratul e aperi» tivul simţului critic. Fluieraţi cu entuziasm, cu pa» siune, cu tinereţe .. ■
1922
SARAH BERNHARDT ŞI TEATRUL
Pentru teatrul poetic Sarah Bernhardt n*a fost o simplă şi genială actriţă: Sarah a fost o inspira» toare. Pentru ea, Gabriel d’Annunzio a scris La Viile morte, Edmond Rostand, care şi*a văzut tea* trul încununat de glorie, prin jocul aceleeaş Rachele — a scris actele de sublimă inspiraţie: La Princesse lointaitie, iar Maurice — fiul — piesa puternic înche* gată: La Gloire. Iată de ce viaţa Sarhei Bernhardt, se confundă, mai mult decît a orişicărei artiste, cu aceea a teatrului. A jucat, a creat şi a inspirat tea* tru.
Textului a adăugat gestul, iar ideii vocea. A ră* mas: « Reine de l’attitude et princesse du geste. . . »
întrmn articol din LeMatin Maurice Rostand, mărturiseşte că La Gloire nu e decît imaginea Sa* rhei. Spovedanie de poet, spovedanie izolată, care nu e decît ecoul poeziei franceze din paginile căreia se desprinde imnul de slavă al artistei decedate. « Sarah şi*a jucat propriul ei teatru ».
Pentru străinătate marea tragediană a fost pleni* potenţiara scenei franceze. Toate ţările Europei şi America au cunoscut geniul galic prin această pur* tătoare a cuvîntului francez, care adăuga silabelor sonore, aurul vocei. Prin aceste turneuri Sarah Bernhardt şi*a identificat şi mai mult fiinţa cu tea* trul, din clipa cînd în memoria omenirii, Racine şi Rostand, Sardou şi Dumas — s*au gravat prin jocul Sarhei, în care se dovedeau, deopotrivă, mai gia gestului cu farmecul vocii.
Inspirînd teatru poetic şi dînd viaţă scenei fran» ceze, Sarah pleacă, ducînd parcă sufletul textelor pe care le»a animat decenii de»a rîndul.
Născută la 1844 — îşi dădea, la cincisprezece ani, primul examen de Conservator. După doi ani cuce» rea premiul întîi şi era angajată de»a dreptul, la Comedia Franceză, pe care o părăsea, de altfel, după scurtă vreme — din pricina firii sale fante» ziste şi nedisciplinate.
A jucat, rînd pe rînd, la Odeon, la Gymnase, la Porte Saint»Martin, pentru a se reîntoarce la Come» dia Franceză.
Această mare disciplinată a scenei, fixă la repe» tiţii — a debutat prin acte de revoltă, plecînd în Italia cu un tînăr parizian şi lăsînd în plata Domnu» lui scena care o aştepta şi soarta personajului pe care trebuia să»l încarneze.
La 1870 era celebră. Franţa o aplauda frenetic. Parisul o adora.
De atunci au trecut. . . cîţiva ani, în timpul că» rora Sarah Bernhardt n»a făcut decît s㻺i amplifice gloria stabilită: a fost o avalanşă, mereu crescîndă.
Dar în viaţa acestei femei, unde gesturile au avut estetică arhitectonică, întîmplările le»au păstrat ele înşile o succesiune decorativă: cînd cariera ei era un preludiu, a izbucnit războiul franco*german. A fă» cut parte din ambulanţa « Odeonului» la organi» zarea căreia a contribuit, în primul rînd. în tim» pul marelui război, pe front, a jucat un rol asemă» nător celui din tinereţe. A fost o coincidenţă care îi încadrează viaţa, învecinînd«o cu tragedia suflete» lor pe care a evocat»o într»o carieră de peste cinci decenii.
Şi azi, cînd moare — se pregătea să joace o nouă piesă a lui Maurice Rostand: Sphiruc. Textul, scris pentru ea, rămîne fără interpretă.
E o tradiţie, se vede, în familia Rostand de a îngropa pe marii actori, scriind o piesă care le e
special destinată. Edmond—tatăl—ascris, Chante* cler, pentru Coquelin. înnainte de începerea repe» tiţiilor, marele maestru al scenei a închis ochii.
Azi, Maurice — fiul — scrie Sphituc pentru Sarah Bernhardt. Tragediana de>abia cunoştea fragmente de scene şi închide ochii înnainte de începerea repetiţiilor. E o tradiţie de fatalitate pe care o notăm.
ipsy.
[ROBERT DE FLERS ŞI FRANCIS CROISSET] NĂZDRĂVĂNIILE VINULUI
Les vignes du seigneur, comedie în trei acte de Robert de Flers şi Croisset s»a jucat pentru întîia oară în româneşte, miercuri Ia Teatrul Mic.
A fost o seară grea pentru publicul, care venise să aplaude pe de Flers. O piesă, care<ţi face impre* sia unei haine vechi de pe vremea lui Meilhac şi Halevy, cu miros de naftalină, cu apropouri în loc de spirite, cu glume de situaţii şi cu observaţii de moaşă în curent cu studiile sociale publicate în Universul.
Subiectul piesei Năzdrăvăniile vinului e dezvolta* rea temei latine « in vino veritas ». Fiindcă un june fără ocupaţie — dar probabil milionar, deoarece autorul nud acordă nici stare civilă şi nici socială — se îmbată porceşte ca să<şi uite o dragoste nemăr» turisită, toţi îl socotesc drept un beţiv pasionat. în realitate, după cum reiese din desfăşurarea acţiunii junele e pur şi simplu un idiot inconştient şi imo< ral, care se culcă cu amîndouă fetele unei foste de< mimondene, care<şi tîrguieşte copiii.
Rareori, o piesă să prezinte mai multă incoerenţă şi lipsă de interes. Direcţia Teatrului Mic a avut din nefericire o pietate egală cu a lordului Karnar» von, cînd hotărîndmse să joace această inepţie, nu i<a făcut cel puţin amputările necesare ca s㻺i sal» veze un spectacol, cu îngrijire jucat.
Toţi artiştii au fost deasupra textului şi din această cauză munca lor inutilă.
262
Domnul lancovescu şi<a regăsit citeva accente din cele mai fericite în actul al treilea. Domnişoara Nutzi Stănescu, întrmn progres de realizări, plin de cele mai frumoase nădejdi.
1923
ION IANCOVESCU
Teatrul Mic, al artistului Iancovescu a fost obiec» tul, din nou al unui foc de jurnale. Morala monu< mentală, cunoscută din trecutul unei lungi expe» rienţe, al cumetriilor criticii cu teatrul, s<a cutre» murat în faţa Fotoliului 47. Sentinţe au fost gra» vate pe metal, în jurul cîte unui profil de medalie, celebru printno puritate netăgăduită. Rolul ponţi» fie în această mişcare de icoane şi de stomacuri golite de»o scîrbă lapidară, şi ba însuşit chiar dom» nul Victor Eftimiu.
Teatrul Mic nu este la prima lui excomunicare. O parte din piesă nu i»a putut ierta brutalitatea de a se naşte fără o asistenţă rabinică sau rumeliotă. Domnul Iancovescu şi»a început cariera de direc» tor la Capşa, la un mazagran. De trei ani încheiaţi el şi»a cîştigat autoritatea, pe care inevitabil şi»o atribuie biruinţa.
Cu patru lei în buzunar, domnul Iancovescu a realizat ceea ce sînt neputincioase să ducă pînă la optimea unui proiect, milioanele financiarilor dile» tanţi, cu ibovnică artistică şi cu oftaturi copiate după literatura pentru amatori şi snobi. Astăzi, Teatrul Mic este singura scenă liberă din ţară, unde se poate recunoaşte şi urmări firea roma» nească în arta graiurilor, împletite cu mimica şi cu mişcarea. Fără să ştie, poate, domnul Iancovescu a înfiinţat o staţiune în altitudini, de studiu şi con» trol, o grădină de copii pentru păpuşile mari, o
şcoală, un atelier de fasonat impresia trecătoare şi bijuteria efectului momentan, cu dibăcia compusă a olarului de porcelane, care într<un argil opales» cent adună şi precizează în acelaş punct, reflexul şi transparenţa.
în teatrul românesc. Teatrul Mic este un aero» drom de fluturi, deşteptaţi din grădinile placide de primprejur şi năvălind, atraşi, în mari zigzaguri dezordonate, în interiorul artei, pe ferestre. Acolo, meşterul disciplinează aripa, o vopseşte din nou, mută tonalităţile, presară diafanul polen astral cu o pudră de orez şi, în jurul lămpii magice, fluturii plutesc egal, în ritmul voit. Consacrarea adevărată nu se mai dobîndeşte la Naţionalul subvenţionat, ci la Teatrul Mic. De altfel, dorinţa secretă a unui actor, simţitor la chemările din pustietate ale co» lombei de aur, este să joace măcar o dată între cristalele lui Iancovescu.
Aceste rezultate ale iniţiativei tînărului şef, cri» tica le ignoră, cazul lor nu este înregistrat după cuviinţă nici la Ministerul Artelor, Statul nu le remarcă, Universitatea nu le bănuieşte, Academia nu le ştie cerceta. Nici atît: critica le ofensează. Adevărul este că totul se petrece actualmente înna» fără de mijloacele de identificare oficiale şi oficioase: puterea de zămislire a geniului românesc real, a intrat în faza lui decisivă şi demnă, cînd în litera» tură, în plastică, în teatru se împlinesc formele mari şi definitive ale culturii, care singure şi întîr» ziate zidesc drumul tradiţiilor pe lespezi netede de piatră. Aşa fel, că uimirea de mîine se va mani» festa în prezenţa celor doi gemeni ai timpului de faţă, unul de ţiplă umflat cu vînt şi altul de ere» mene curată.
Artistul Iancovescu a dat întreprinderii Teatru» lui Mic ritmul şi avîntul complex al personalităţii lui abreviatoare. Cine l»a văzut la repetiţii, oste» nindu»se cu o didactică energică şi vie ca să răsu»
ceaşcă jocul interpreţilor cu de*amănuntul, ore în< tregi în fiecare zi, cu o răbdare de neconceput la un om atît de tînăr şi de arzător, ştie de cîtă muncă tenace este în stare acest dirigent. El deşiră şi în< şiră în loc, de zeci de ori, de sute de ori, acelaşi ghem de situaţii scămoase, pentru ca sfoara să se desfacă netedă, lină şi onctuoasă de<a lungul unei piese preparate. Un pas este modelat şi refăcut cu nenumărate tipare. Pentru obţinerea unei simili* tudini de nuanţe, aparent indiferentă, el sîrguieşte ca pentru o simfonie. El vede exact relieful gene* ral al premierii, de la începutul lecturii, de atunci cînd repetiţia este un petec inexpresiv, ivit printre zdrenţe de text şi de viaţă, în haosul de vechituri şi cioburi al culiselor demodate.
Iancovescu este şi şef şi actor şi regizor şi arhi< tect şi ingenios inventator în piesele întreprinse şi autor, din pricina siguranţii şi îndemînării cu care îşi alege repertoriul. Mijloacele lui materiale puţine, îi impun o multiplicare imensă a insului său, nu* meros. în acţiune, simpaticul dirigent este o uzină de îndeletniciri, pe care, pe toate, le suportă cu bravură, cu inteligenţă şi cu un surîs. în locul unui teatru bleg, Iancovescu obţine un teatru nervos, vibrant şi gingaş ca un vegetal. La Teatrul Mic munca este dansată, inspiraţia cîntă, aerul este ex* pansiv, florile se scutură de bucurie. . .
întemeindu*şi teatrul domnul Iancovescu a trebuit să indispuie multe obiceiuri care călăreau pe deşelate, ceafa directorilor de trupă. Prietenia redactorilor teatrali nu se găseşte apreciată cu nicio cifră în registrele lui. Bugetul presei nu a figurat niciodată în contabilitatea Teatrului Mic. . . acel buget special, al fondurilor secrete, destinat să dez* volte civilizaţia apetiturilor, să amicalizeze o inşi* nuare, să puie ticăloşilor o beteală şi să le prezinte ca pe nişte mirese. Un critic dramatic complicat nu găseşte cinci mii de lei la casa Teatrului Mic, pen*
266
tru că ameninţă cu lapoviţă sau cu tămîie. Dacă un critic respectat i se plînge că i s<a sleit buzuna/ rul, nu siar putea spune că Iancovescu rămîne chiar nesimţitor la propunerea politicoasă de a traz duce mizerabil o lucrare dramatică, rămasă în du/ lap sau revizuită, pentru a putea să fie vorbită româneşte, fundamental, de actorul Ţăranii, înspăi/ mîntat în faţa textului stupid al cîte unei celebri/ tăţi a cîntarului artistic. Iancovescu este, în spaţiu şi timp, un camarad, însă fără condiţii, fără cumpă» rare, fără văzut şi plăcut, fără schimb de servicii. El înţelege să fie insultat în strădaniile ce le face, nu miluit cu elogiile unui zaraf de intelectualitate, care/şi agită ponderele sunătoare în iarmaroc.
Această situaţie a directorului Iancovescu este unică în lista directorilor foşti şi actuali ai teatrelor din metropolă. Blîndeţea excesivă a unora, timidi/ tatea altora, sau musca pe căciulă, au determinat raporturi între teatru şi presă, de/o moralitate suavă. Aşa se face că o lucrare bună este primită cu in/ jurii, că o piesă stupidă se bucură de o presă blaz jină, că o interpretare categoric excelentă, se loveşte de nasul întors, cu strîmbături teologice, al specia/ liştilor farisei.
La reprezintarea Fotoliului 47 moralitatea criti/ cilor dramatici a fost sîngeros frămîntată, însă nu afară din cale de tragic, ca să împiedice falsificarea voită a simplului adevăr. Aceşti critici de chinte/ senţe în comprimate, nu s/au dat înnapoi de a se comporta ca nişte tîlhari superiori. Falsificînd şi textul piesei şi realitatea sălii, ei au tipărit pentru eventualii spectatori, că publicul a primit specta/ colul cu desgust. Ei au scris că piesa exploatează scandalul vulgar al situaţiilor sacrilege încurajînd suprema violare a datinilor conjugale, prin aduce/ rea pe scenă a unui ginere, care se sărută cu soacra ca un amant. Proclamarea incestului. Distrugerea familiei. Societatea, Statul, Şcoala şi Biserica. Legă/
267
turile cinstite, murdărite de neobrăzarea porcească a unui autor abject, jucat de o trupă cinică revob tătoare.
Atari tirade au scutit întodeauna critica de ana< liză şi de opiniune: nu mai este nevoie de bătaie de cap. In apărarea minorilor de ambe sexe, apelează la orînduirea socială, cheamă întnajutor Poliţia şi cîntă La Arme ! Nici că se poate ieşire mai plă< cută, din încurcătură. Tendinţa de a se descalifica Teatrul Mic e clară: prezinţi întreprinderea ca o casă de toleranţă şi pe directorul ei ca pe un pa< tron special. Sau criticii au suferit de o adormire grea a inteligenţei ceea ce pentru unii din ei este exact.
Burghezul care experimentează o soacră respec» tabilă se simte vexat cu drept cuvînt. Bărbatul soacrei se găseşte ofensat de trivialitatea ginerelui Iancovescu. Ginerele este îngreţoşat de o doamnă, care primeşte să se pupe în public cu ginerele ei. Propaganda zvonului comite restul şi, timorat, pu« blicul, socoteşte critica, se va abţine. Consecinţă: sucombarea Teatrului Mic.
Ei bine, ia textul întno mînă şi cu mîna cealaltă apucă urechea pestriţă a criticului dramatic. . . şi: o dată, de două ori, de douăzeci de ori, pe rînd şi fără pauză, dă la scenă deschisă, pe critic cu capul de cuşca sufleurului. Nu este vorba de o părere, de o pricepere greşită însă sinceră, de o inofensivă stupiditate, de«o judecată personală a unui sterp: aci munceşte viclenia minciunii calcu< late.
în distribuţie este o soacră, este un ginere într«adevăr, ginerele şi soacra se iubesc, se sărută întnadevăr, ca doi amanţi. Dar nici soacra nu este soacra actuală, în momentul sărutului, nici el nu este ginerele actual. Niciunul nici celălalt, din cele două personaje, nu este numărul corespunzător obişnuit în familie, cu o noţiune tradiţională. în
268
soacra actuală se iveşte actriţa de»acum zece ani, îndrăgostită, fără săd fi cunoscut niciodată, de un spectator, care din fotoliul cu numărul 47 a urmă» rit<o, dorind*o, din depărtare. In momentul cînd se descoperă unul pe altul, aceşti doi foşti îndră< gostiţi pe lume, se descifrează în trecutul lor şi încetează subit de a fi actuali, nu mai sînt ginerele şi soacra, pentru că nici nu erau atunci. Acum se îmbrăţişează fantomele unui trecut, două umbre defuncte, subit iscate, care se ridică în fereastra vieţii, se încrucişează şi dispar pe vecie. îmbrăţi* şarea mumei cu soţul copilei, aparţine altui timp şi altor oameni. în această sărutare a doi abstracţi e tot atît păcat cît poate fi imputat apelor Oltului, întîlnite în albia cristalină a Căii lactee cu aburii Mediteranei. Un dram de pricepere însufleţită me< rită să conţină necesar un critic artistic; într»altfel, între el, chemat la tălmăciri, şi un spectator de rînd scandalizat, nu se mai poate face deosibire.
Revelaţia trecutului cu eclipsa momentului real, a unui trecut în care se întîlnesc puri cei doi amanţi cu gîndul. Iubirea lor din vremuri, în casta înlăn* ţuire a emoţiilor cu aplauzele: frumuseţea deosu bită centrală a piesei. Această siderală ascendenţă în propriul lor personaj despersonalizat şi redus la neant, împlineşte arhitectural arcul de aşteptare întins al interesului atenţiunii, cu un mare meşte» şug sufletesc şi artistic. E o scenă de nobilă poezie şi de grandios adevăr. Regretabil, atribuţia mistică de a discerne Ia teatru, razele stelelor printre razele rampei, este acordată cu uşurinţă unui manechin.
A fost înşfăcată doamna Filottti, din rolul soa< erei, şi confruntată cu postul domniei sale de pro; fesoară la conservator şi măsurată cu situaţia dorm niei sale pastorală în clerul Teatrului Naţional. în momentul încriminat, doamna Filotti a dat rolului său o putere şi o acuitate, pe care nu le*a mai atins. Fără Iancovescu, fără Teatrul Mic, fără Verneuil,
autorul, revelaţia adevăratului mare talent al doam< nei Filotti ar fi fost inexistentă. Domnul Iancovescu a ştiut să aleagă iar doamna Filotti şba însuşit cu entuziasm, din atmosfera slobodă şi antirigidă a Teatrului Mic, acel elan desvolt şi fierbinte, acel accent întreg, care se pierde în celelalte teatre şi care totalizează remarcabile variante ale artistei subt o linie neaşteptat de nouă.
Domnul Iancovescu, o dată mai mult, s»a probat infinit divers şi incomparabil. în ora de faţă, el e prinţul incontestabil al actorilor buni. Comicul lui a fost jucat în dimensiuni de tragedie. Dintr<o scenă care a trecut pe lîngă nările criticii teatrale ca o murdărie, cei doi parteneri au construit un cap de operă, care în viaţa lui scenică provizorie s<a ridi» cat şi a stat o secundă alături de plăsmuirile artelor eterne, mai fericite că pot întîrzia peste timp şi peste presă.
1924
PREFAŢĂ
Un vechi fost cronicar al teatrelor din Bucureşti la revista de faţă, nu s*ar prea putea întoarce în cabina cu farduri şi peruci a redacţiei dintr<o sin< gură dată şi fără preambul. între un final şi un reînceput s<au scoborît treptat vreo zece ani şi scara trebuie urcată acum înnapoi. Pe lespezile de piatră, smulse din edificii surpate şi aruncate fără echer una peste alta, cam la întîmplare s>au scuturat florile convenţionale ale anilor, ca rozele adevărate pe nişte morminte adevărate. Sfiiala de a le reîn» tocmi se înţeapă în spinii tulpinilor şi nu mai găseşte în vîrfuri uscate nuclee. Uneori, cu mătase invi» zibilă şi tăioasă ai vroi să reconstitui în drum timpul în buchete, adunînd petale topite şi culorile ridi» cate la ceruri, ca nişte suflete minuscule; şi te dove» deşti înfăşurînd pe un băţ de sorcovă cojit, firul inexistent al ceţurilor toarse.
Ceva s*a schimbat în perspectiva formelor şi idei» lor, ca şi cum le»ai privi acum dintr»altă înnălţime sau pe dedesubt. O nuanţă incoloră a întunecat puţin fiece lumină şi obscurităţile transparente s«au închis. Azurul nu mai scînteia, focul ascuns e în spuze. Ecourile sînt mai grele, zborurile mai îrrtpo» vărate. Toate constelaţiile s»au mişcat în matca lor depărtată. Ceva a murit, un accent. Ceva a fost zidit, o fereastră. Ceva s<a frînt, un punct culminant al turlei. E poezia de melancolie a realităţilor de după război.
în priveliştea spectaculoasă a zilei circulă totuş unele personaje în aceeaş armură, frecată cu lustru de tacîmuri, ca mai demult. Răzi>oiul a despicat omul în două, în două profiluri ce nu se mai supra/ pun şi nu mai pot să fie lipite împreună: O jumă< tate a insului călătoreşte şi jumătatea desperecheată a rămas pe loc, răzimată pe o jumătate de timp. . . Cei lustruiţi cu apă grasă, fulgerători şi metalici, au trecut prin războaie ca nişte cazane de aramă prin pirostriile vetrii fără vîlvătaie. Armura lor fu/ sese păstrată întrmn cuier dintr/un dulap, scut ni/ chelat, mănuşi de bronz, coifuri lucii cu licăriri — dimpreună cu toate costumele cetăţeneşti ale imper/ turbabilei prostii. Aceşti biruitori de paradă continuă jocul din vitrină al automatului senin şi niciun fus, angrenat pe mădularele lor placide, n<a suferit şi nu s/a uzat.
Am stat de vorbă o noapte întreagă, odată, cu un exemplar de asemenea manechin. El părea că trăieşte neîntrerupt de nimic, de cincizeci de ani încheiaţi. Nicio stropitură de sînge nu ajunsese pe cămaşa sufletului său, scrobită şi butonată cu dia» mante. Prezent ca o sticlă de reclamă, cu etichete şi capsulă şi inexistent ca şi conţinutul ei, facultatea amintirii lipsea din el ca dintr/un ceasornic, care bate egal, secundă după secundă, tictacul elimiz nînd tictacul precedent, cu indiferenţă. El era omul de la început, etern şi intact, ca un vas pregătit pen/ tru o expoziţie internaţională şi pe care fabricantul ha destinat diplomei de onoare, voluminos şi gol. Pentru el, viaţa nu se deplasase, formatul orelor nu a variat, lumea se înfăţişa rînduită în rafturi va/ riate rigide, ca articolele ambalate cubic, pătrat, dreptunghiular şi rotund, de băcănie. Nicio neli/ nişte nu putea să turbure capul lui de oaie cu prin/ cipii omeneşti. Principiile, căci avea principii ne varietur, se sprijineau simetric unele pe altele, ca barele de colivie, lipite la încrucişare cu puţin cosi/
172
lor. Aş fi voit săd fac să creadă că noi nu murim numai o singură dată şi că viaţa noastră e o succe< siune de morţi, de ondulări de unde pierdute, şi că atunci cînd se netezeşte suprafaţa s>a înnecat în» trdnsa unda cea din urmă. . . El nu putea să ştie că moartea e un lac elastic şi că vieţile sînt numai fiorii lui în perpetuă călătorie. El nu a priceput că viaţa poate muri în acelaş ins de mai multe ori, gradat, că omul are mai multe vieţi într<o viaţă şi mai multe suflete laolaltă, care se despart din timp în timp unele de altele, se sărută şi plîng... Şi el nu ştia că războiul a lăsat după sine neasămăna* ta durere a unui mare suspin.
în decursul ultimilor ani m*a fost obsedat umbra calmă a unui interior, în care m<am simţit mai bine cam toate casele pe unde am poposit. Acolo, sub coviltirul lămpii, atinşi de o lumină gălbuie, povesteau lucruri din lumea cealaltă, doi scriitori credincioşi ai acestei reviste. Unul părea arhiereul unei episcopii ipotetice, de duh şi blîndeţe. Obra» zul lui, modelat camtrmn lemn gălbui onctuos, era deghizat în călugăria schivnică a unui păr mără< ciniu, cared izola întrm aureolă neagră, confundată în obscuritatea vastei odăi, ca în gravuri. înlăuntrul acestui întuneric, ochii se aprindeau ca două puncte lucide cînd suflai în jurul lor cu frumoasele cugete şi cuvinte. El se ivise la Iaşi, unde păzea excluzi» vist, neclintit şi aprig şi părintesc sufletul Revistei. Celălalt cu haina mai scurtă decît se cere pe şale, fasonat întno croială căutată de paj, cu pieptul cu multe buzunare, încheiat ostăşeşte, circulînd pe glezne nervoase de spadasin şi pe tocuri înnalte, era cel mai deştept din toată generaţia lui şi singu* rul mare umorist sentimental din toate generaţiile literelor româneşti. Acesta se transplantase — şi a rămas — din Bucureşti; printrmn sacrificiu entu< ziast, cu singurul scop de a sta de vorbă, nesupărat
de datorii şi drepturi, toată ziua şi toată noaptea, cu Fermecătorul lui.
Imaginea acelei seri din Iaşi, a rămas cu frage» zimea ei neobişnuită. Războiul a mutat/o pe un părete opus, cum s»ar strămuta o icoană, după zugrăveală. Vremea, fată în casă nedibace, care sparge oglinzile cu coada măturii şi prăvăleşte din bufet cîte o tavă cu ceşti de porcelan pe cimentul bucătăriei, a rupt imaginea din greşeală, odată cu cărţile poştale ilustrate. Tîrziu, cu gumă arabică şi cu răbdare, imaginea fu reconstituită din o sută de petece salvate.
Trecînd prin Iaşi de două ori, am fost atras la cripta celei mai frumoase zile a unei vieţi. Am ajuns şi m»am temut. Cine mai eram eu şi cine mai erau aceia?
Mă reinstalez azi, după ani de hoinărie, în această rubrică de nimicuri poleite şi prestigii copilăreşti, între păduri de hîrtie şi cetăţi de carton. Spectator de vanităţi, măsurător de atitudini, vaccinator de temperamente, îmblînzitor de gorile în miniatură şi de cimpanzei cu aripioare, mă regăsesc în mijlocul papagalilor şi cobailor periaţi, ca un flaşnetar destul de trist dar şi destul de sensibil la muzica mecanică; şi care n»a mai învîrtit bagheta caterincii, plină cu inimi de cabotini, de un şir de ani.
Nu ştiu dacă pornind manivela voi regăsi şi tonul potrivit; poate că fluierele interioare s»au do* git. în orice caz, şi autorii şi actorii şi maimuţele din aceste două categorii, vor regăsi în lipsa even* tuală a unei aprecieri conformă dorinţii lor, since* ritatea şi onestitatea artistică, a tuturor cronicilor, cu mai multă sau mai puţină competinţă, semnate în trecut cu numele de mai jos.
Este adevărat că viaţa teatrală se găseşte într*o privinţă, în progres. Cronicarul actual poate s㻺i împlinească datoria fără să mai exaspereze socote*
Iile confraţilor monopolişti, care înnainte de răz< boi se reduceau la un număr de doi, trei şi făceau parte din personalul plătit al trupelor de teatru. Dacă această trivială obişnuinţă s<a mai manifestat cîteodată şi azi, ea este pe sfîrşite şi cronicile noas* tre vor contribui ca să facă să dispară de tot.
însă în paguba subsemnatului, ca reporter de tea* tru imparţial şi neatîrnat, s*a stabilit în durată ine* vitabilul aport de legături şi sensibilităţi, care îngre* unează situaţia artistică şi intelectuală cu o situaţie topografică. Autorul pe care îl cunoşti şi actorul pe care îl cunoşti îţi cer în schimbul civilizaţiilor unui salut gospodăresc, obligaţia să*i declari talen* taţi de cîte ori sînt mediocri, extraordinari cînd ei sînt numai destul de satisfăcători, geniali cînd au talent şi fenomenali pentru că scriu şi grăiesc în limba română, necunoscută autorilor englezi. Unele direcţii de teatru împing rigorile la extrem, în sen* sul ca acordarea biletului de intrare unei publica* ţii, să reprezinte implicit datoria cronicarului de a fi cel puţin elogios.
Trebuie de la sine înţeles pentru armonizarea reportajului cu teatrul, că toate trupele sînt impe* cabil organizate, că toţi actorii sînt incomparabil înzestraţi, că toţi autorii sînt peste măsură de ori* ginali, deosibirile fiind tolerate să înceapă numai de la minunat în sus. E formula cea bună pentru obţinerea unei înţelegeri de pace colectivă şi pentru
Eermanentizarea surogatelor în specialitatea peni* ilă a creaţiei artistice.
Cronica nu este totuş neapărat necesar să fie în* todeauna reproducerea în text a unui succes sau a unei căderi. Cititorul are dreptul să pretindă mai mult decît o fotografie şi chiar decît o jude* cată pe măsură. Sentinţele la rîndul lor nu mai sînt pe gustul unui public deprins cu justiţia şi cu pledoaria. îndreptarea lucrurilor strîmbe, corecta* rea incorigibilului, nimeni nu le mai caută azi în
critică, incapabilă din fire să determine curente şi să provoace flageiaţii. Indiferent de un scop artis» tic, penal şi administrativ, critica trebuie să fie înnainte de toate interesantă şi dacă se poate fru» moaşă: subiectul rămîne un pretext.
192 j
TEATRU ŞI LITERATURĂ
Industrializarea mijloacelor de producţie şi maşi* nismul dezvoltă noţiunea de ordine şi clasificări, care în regimul mistic al vieţii, deriva haotic din cîteva principii şi comandamente şi era purtat de ceva, ca de un sentiment.
Civilizat prin metalurgie şi chimism, omul are o viziune unitară, careu permite să deosibească dis* paratele, să perceapă afinităţile, să grupeze prin simplificări, în familii solidare, lucrurile şi imaginile înrudite intuitiv. Construcţia lui este logică şi con< secvenţă şi, din această pricină, vie — şi în fabrică şi pe şevalet şi în creaţiile politice şi sociale.
Dacă veţi considera o maşină de fabricat iuţeală, abur sau macaroane, veţi vedea că de la organele rigide pînă la cele elastice sau moi, toate piesele care concurează la armonizarea mişcărilor în vede* rea unui scop precis, îşi datoresc existenţa aceluiaş material. Inginerul a supus metalele tuturor nece* sităţilor care bau comandat conduita de a se men* ţine continuu în subiect. între două roţi dinţate de oţel, satelizate pentru o evoluţie uniformă, el a pus să şerpuiască un lanţ articulat, fabricat tot din oţel, însă dintrmn oţel modificat şi rupt. Pentru o piuliţă destinată să fixeze dur, s*a făcut un splint, care*i un vîrf de sfoară de fier; jocul cu tracţiune dintre două puncte a fost închis în spirala unui zuluf. O estetică a elementelor ordonă organizarea strictă a materialelor şi motivarea neapărată a com* poziţiei.
277
Abilitatea scobitorilor de piatră a încremenit aten» ţiunea cîtorva secole asupra cîte unui monument de marmură transparent. Meşteşugarul a îmbrăcat păretele în dantelă, obţinută cu dălţile şi cu cioca» nul, pe cînd dantela se capătă din singura agilitate a firului de aţă pe firul igliţilor de ivoriu. Frumu< seţea copilărească a acestei imitaţii, pe care egip* ţienii au dispreţuita, clădind piramide, este lăsată în urmă de simpla bară a şinelor de tramvai. Gro< sul timpurilor încolţise arta în preocuparea de amă* gire a materialelor, strămutîndude factice unele în locul celorlalte, urmată de preocuparea imitaţiei după natură sau după alte imitaţii după natură, care se petrece cu mari tiraje şi în zilele noastre. Nevoia de a crea e o nevoie colectivă cu totul nouă, reprezintată în trecut de individualităţile monstruoase. Şi astăzi se face o întreagă pictură sau o întreagă literatură în genul sofisticat, al căruia model este arta hîrtiii de o mie de lei sau a timbru* lui poştal, zugrăvite după natură, pe o tavă pentru dulceţuri.
în aşteptarea unui proces, am avut pentru întăiaş dată prilejul, odinioară, să analizăm sala paşilor pierduţi a Palatului de Justiţie din Bucureşti, de sus, din galeria Curţilor de Apel. Am fost izbiţi întîi de friza înghiriandată la nivelul parchetului de la etaj: frunze de marmură crescînd nejustificat din tencuială de var. Apoi, neom răzimat de balus* tradă: balcon de marmoră zidit în moluz. Neom ridicat în sfîrşit nemulţumirile la arcadele fante* ziste, de sus. Iar cînd am zărit solul de ciment şi mozaic, dedesubtul tuturor păreţilor şi excrescen* ţelor silite la echilibru prin violenţa antitehnică a arhitectului, am încercat un sentiment de spaimă. Gustul constructorului a pervertit pînă şi dalele, sucite din repaosul lor normal, prin flori de cer* curi rotunde, secţionate de părţi de alte cercuri şi jucînd împrejurul cîte unei stele mari, lipsită de
278
orice scuză. Am avut impresia în gigantic a unei cocioabe de periferie unde cartonul, tinicheaua, şipca, pămîntul galben şi salteaua de paie se aliază într>o mizerie morală stridentă de material corn structiv.
în timpul răscoalelor din 1907 ţăranii dintrmn sat argeşan se întorceau acasă de la un conac de* vastat. Fiecare ducea subsuoară sfărîmăturile cele mai inutile, ale cîte unui obiect inutil. Un sătean purta un braţ de clape de pian. « Nu se ştie, poate vor trebui vreodată la ceva », afirma săteanul. Tot aşa, în vremea războiului, ţăranii artilerişti adunau din drum bucăţile de sfoară şi cîrpă, beţele şi sur» celele, pe care le păstrau lîngă tun. Ofiţerilor sur»
[>rinşi de osteneala zădarnică a soldaţilor, aceştia e răspundeau cu prevederea că poate se va strica la tun ceva. Plugarii făceau cunoştinţă cu civili* zaţia mare a metalelor abia atunci şi se găseau în aceiaş stare de spirit fotografică şi răzleaţă care împinge pe un scriitor să citească din Telemaque şi Paul VaUry ca să adune motive şi puncte de plecare, adaptabile limbii româneşti.
O epocă întreagă va avea o singură imensă muncă de făcut, să reintegreze materiile şi să le grupeze în ordinea naturii şi a mecanicii, din care trebuie neapărat să se ivească o artă nouă, încă neprevăzută, ca şi evoluţia frînei şi a carburatorului. Căci natura a precedat din veac noţiunile răspîndite de ingineri, în fabricarea munţilor, a vegetaţiei şi apelor, natu» ra s»a comportat cu o inteligenţă ştiinţifică şi cu o disciplină a noţiunilor, absolut exactă. Ba ne*am simţi dispuşi să credem că la construirea, de pildă, a piramidelor, a dat şi ea o mînă de ajutor directă, făcînd lespezile mai uşoare în spinările cafenii ale robilor lui Faraon.
Foloasele educaţiei industriale şi le*au însuşit mai multe arte, dar în primul rînd şi cu un succes notabil, arhitectura şi sculptura, care au renunţat
*79
la maimuţărirea precedentului, au prigonit cu mina cîtorva meşteri accesoriul, existentul şi bre» locul şi au creat linii şi suprafeţe în stilul materiei adevărat.
O artă care dimpotrivă nu s»a influenţat nici* decum de marele eveniment şi care a căzut în sta» rea de sălbătecie şi de serai a cadînelor înzorzonate, este teatrul. Teatrul cunoaşte actualmente vîrsta lui cea mai urîtă, înnecat în erori şi idolatrii de»o nemaipomenită stupiditate.
Ce este teatrul ? O literatură ? Pentru că scriitorul trece din roman şi versificare, în piesă de teatru şi invers, ca de la o formă la altă formă, ne»am obişnuit să socotim teatrul ca o formă a literaturii şi zicem literatură şi literatură dramatică pentru a confunda două genuri. Pentru că şi literatura şi tea» trul utilizează aceleaşi materiale, nimic nu ni se
(>are mai natural ca dubla îndeletnicire a scriitoru» ui, redus la meşteşugul urzitorului de cuvinte. Totuş literatura, contemplativă şi descriptivă, se deosibeşte şi în ritmul şi în concentrarea ei de teatru, care înfrînge lenea cuvintelor, mai mult sau mai puţin accelerate însă supuse unui paralelism orizontal de repaosuri inevitabil, trece dincolo de cuvinte, le sparge şi le face caduce, construind situaţii, armonii biologice şi contraste superlativ animate. tntr»un fel oarecare, teatrul este faţă de literatură ceeace ar părea să fie versul faţă de proză.
Toată lumea cu cincizeci de cărţi în pălărie scrie teatru şi îndeobşte orice autor de cărţi atîmă numai de voia tui ca să devie un autor dramatic. însă teatrul propriu»zis nu este acel teatru care ni se serveşte din toate părţile lumii cu o egală absenţă a noţiunii, copii de copii, modalităţi de reflexuri, pui jumuliţi de reminiscenţe trezite. în torentul de contrafaceri şi de contrabandă nu se iveşte nici cînd pauză interogativă şi gînditoare, şi drumul falş al undelor falşe curge, din izvoarele falşificate.
280
Este bine înţeles că limita teatrului cea din urmă şi punctul lui de pornire în expresie este şi rămîne cuvîntul, întraripat de vîntul în zigzag melodic al ideii. însă un cuvînt care nu se găseşte în voca< bularul din bibliotecă al scriitorului ci în căldarea cu metale topite a turnătorului. Toate tiparele ver* bale au cu totul alt conţinut şi semnificările, dacă se găsesc pe acelaş fir telegrafic, nu<i mai puţin adevărat că toate din pasive devin active şi fertile, în teatru, cuvîntul duce în caravane rapide soarta ideii, întortocheată de literatură. Aprind în teatru însemnează ard şi ard însemnează consum şi sjtri ţese. . . Textul în teatru cuprinde în sine, adunată şi aglomerată, o viaţă, care are datoria să se con< centreze exploziv în textul dialogat. Ca să devie teatru deplin, întregului text îi lipseşte un singur accesoriu: actorul. Puterea textului, întovărăşită cu puterea actorului, realizează teatrul total. Calitatea ştiinţifică a celor doi asociaţi rezidă integral în simpla lor asociere. O piesă bună cu un actor bun trebuie să conţie pretutindeni, într<o cameră goală, în cîmp sau într<o clopotniţă sau într<o sală de spectacol, toată emoţia, tot adevărul şi toate suges* tiile, fără să piardă şi să cîştige nimic în ambianţă.
Trebuie să recunoaştem că acest teatru, adică teatrul propriu»zis, constituie o dificultate pentru mercantilismul şi vanităţile autorilor, uriaşă. El anu< lează dintno singură trăsătură nouăzeci şi nouă la sută din repertoriul mondial.
Date fiind aplauzele facile, autorii au înţeles că în concesii şi toleranţe se află mai multă încăpere pentru talentul lor dramatic — şi au înfiinţat, du< cînd<o la maximum şi la gigantic, o analogie la legendele care însoţesc desenul insuficient în teh< nica lui strictă.
îndată ce veţi răsfoi un text de teatru şi veţi vedea multiplicîndu<se parentezele, literile italice şi explicaţiile, veţi avea o primă dovadă brută că
vă găsiţi în faţa poate a unei lucrări literare corn; plete însă negreşit a unei cîrpeli de teatru. Autorul simţindu*se invalid, descrie mobilierul, uşile, are nevoie de costume, de covoare, de ferestre colo* rate, de lumini crepusculare, de tablouri în scenă, de codri, de perspective şi de o herghelie de cai verzi. Aceasta se cheamă: montarea. In cronicile teatrale se vorbeşte întodeauna, inevitabil, despre acest balast costisitor şi idiot, ca de un component sine tjua non al genului teatral.
Era prin urmare un loc liber, al laşităţii autori* lor, al absenţei de vocaţie reală a interpreţilor. Aci s*a strecurat Regizorul — să*l scrim cu literă mare — şi autorii hau primit cu entuziasm, ca pe o in* teligenţă chemată să substituie lipsii lor de talent mijloacele tapiţerului, peruchierului, croitorului, limonagiului, zugravului de firme, ca să dea în loc de teatru o expoziţie în trebpatru acte de pro* duse comerciale variate. Şi, pentru că doi*trei oa< meni foarte inzestraţi au rectificat prostia autorilor cu cîte un detaliu completiv, numeroşi actori lip* siţi de temperament şi clubmeni derizorii s*au sim* ţit chemaţi către un succedaneu de muncă închi» puită uşoară, dar extrem de grea şi de valoroasă au năvălit în magazia cu rechizite şi s*au transfor* mat în regizori.
Eliminînd pe autori, cîteodată de prisos din « opera » lui, regizorii fără chemare autentică, avîn* taţi într*un soi de cinematografie, au atins imperti* nenţa utilă înjugînd la corolarele lor şi pe actor — şi cu atîta tiranie încît şi actorii şi autorii, fără stăpîn şi încîntaţi că şi*au găsit un împărat, au proclamat omninecesitatea regiei. La Teatrul Na* ţional din Bucureşti guvernează cu modestie şi cu o pricepere unică, de îndelungată vreme, specta* cofele, domnul Gusty. Pe acest salvator de nuli* taţi imense, hau înjurat numeroase generaţii de autori şi actori; acum, elogiile atribuite meseriei
282
de dirijor le recoltează cîţiva snobi de teatru, fabri* câţi regizori prin copia fidelă a cîte unui regizor din străinătate.
Rezultatul epocii teatrale, a cărei durată se eter» nizează agravîndu*se cumplit, sînt vizibile în maga* zii: kilometri de cîrpă, trenuri de scînduri, va* goane de vopsea, prăvălii de vechituri, magazine de mărunţişuri. Şi stupiditatea nu va sfîrşi curînd: aşa, Teatrul Naţional din Bucureşti va trebui peste zece ani să anexeze, să zidească şi să acopere Ciş* migiul, pentru o succesiune neîncetată de alte ma> gazii.
Publicul bucureştean aplaudă în stagiune două expoziţii de bazar, Tebaida şi Bizanţ şi cu toate că meritele aparţin exclusiv costumelor, bărbierului şi magazinelor de desfacere, autorii ies în scenă subt cortină, prea convinşi de meritele lor, zîm* besc şi salută, ucenici ai celor două confecţiuni. Despre Femeia cu două suflete şi doi bărbaţi presa din Capitală a scris toate relele ce se pot spune despre o lucrare dramatică nouă. Reflexiunea ne obligă să recunoaştem în piesa domnului Sîn* Giorgiu o preocupare de simplificare netedă, de con* centrare a subiectului în personaje cu miez. indi* ferent de influenţele suferite. în definitiv, fiecare îşi alege prietenii şi cărţile care*i convin. — E o reacţiune.
Teatrul bun se joacă în faţa unei simple perdele, trasă pe fundul unui părete gol. Cîte piese din repertoriul actual, pot să înfrunte proba decizivă ?
i9J;
[W. GOETHE] FAUST
Întîi trebuie notat meritul direcţiunii, ca să înlă» turăm echivocul. Reprezintarea lui Faust în roma* neşte [. . . ] constitue o recoltă artistică însemnată.
Al doilea ... să intrăm în chestiune. Chestiu* nea e complicată şi fuge în zigzag. Ce s<a putut alege din emblemele intelectuale ale piesii, la sfîrşit, atunci cînd publicul şi*a ridicat pălăriile de la garderobă şi a pornit către casă? A văzut el sau nu a văzut pe Faust? Şi dacă ba văzut: unde ba putut vedea şi dacă nu ba văzut: de ce nu ba văzut ? Căci Faust e o lucrare literară, scrisă de un oarecare Goethe, care, au spus«o şi francezii, se numără printre cele mai bune, să punem, zece mari minţi perfect echilibrate, iscate în cultura uni» versală; cel puţin înaintea războiului acest adevăr fusese constant. Fost<a văzută au ba ideea? Simţi» tu*s*a poema?
Spectatorul e obsedat încă şi astăzi, la mai multe zile după premieră, de sumedenia de tablouri imense care covîrşesc tot ce ar năzui textul să inşi* nueze. Un zugrav cu bidineaua policromă, un electrician declamator şi un tapiţer elocvent s*au asociat să ne arate că ei fac mai. . . mare ca Goethe şi ca Faust, şi au izbutit să ne înnece. Pe acest mic plan de transpunere teatrală s*a isprăvit cu ori ce originalitate şi Goethe a devenit egal cu domnii Victor Eftimii stagiunei trecute şi să spe* ram şi ai stagiunilor viitoare. Domnul Soare Z.
Soare, acuzat că este autorul formulei In care toţi scriitorii din lume şi din timpuri sînt corn sacraţi egali, reduce cu o eleganţă splendidă, toate individualităţile la un nivel cu mediocri» tatea. Şi atunci nu mai deosibeşti. Şi nici nu mai este nevoie.
Timp de patru ore a circulat Goethe pe dina» intea noastră fără săd fi putut ghici. £1 se găsea în Faust ca primuhministru în expres: trece trenul şi ziarele spun că a trecut în tren şi primuhmi* nistru. Pe căile ferate şi în domnul Soare Z. Soare, toţi pasagerii sînt la fel. E o situaţie de mono» tonie. Şi dacă situaţia va dura zece ani, nu numai că absolut toţi autorii de teatru vor ajunge absolut identici unii cu alţii, dar absolut toate genurile se vor confunda şi absolut toţi actorii vor fi leiţii fiecăruia dintrdnşii.
Pe nebăgate de seamă, regia cum i se zice, a teatrului, halucinată de proporţii şi stridenţe, peste care aiureala şi accentul nu vor mai putea să treacă prin autodepăşire, instaurează o şcoală şi o metodă a perfectei banalizări. E timpul să oprim în loc tendinţa de a zaharisi gîndirea şi de a înveli unanim în cremă şi ciocolaterie toate gustările acre şi amare ale vieţii. Goethe face un Faust acid şi coroziv, iar Teatrul Naţional nid serveşte cu maioneză de zmeură şi căpşuni: grandios şi dez< gustător!
Ar fi ceasul să cam şovăim înnapoi şi să permi» tem autorilor să risce un pas, doi paşi, peste direc» torul de cofetării spectaculoase, regizorul. Abia ni 8<a născut marele regizor şi sîntem nevoiţi săd congediem, ca să nu ne ucidă. Săd păstrăm bucu» ros şi intact pentru constelaţia Eftimiu, a căreia valoare duce stăruitor nevoia de un surogat, de un bombonier şi de un manichiurist mo< dernist. Este de«o foarte recomandabilă mo< destie şi delicateţe să cruţăm însă de o colaborare
înfumurată pe cîţiva defuncţi, pe lîngă care tim< purile s*au obişnuit să treacă sfiioase şi grave.
O muzică necurmată a flecărit în toate tablou* rile. Auz, miros, văz îmbătat, regizorul nu lasă nimic neatins şi s*ar zice că inteligenţa lui tehnico* artistică se munceşte să descopere şi mijloacele încă neîntrebuinţate, de*a pipăi în scaunul lui pe fiecare spectator cu un fior electric sau cu o sîrmă dinţată, pentru ca scriitorul să fie şi mai divers interpretat.
Ceea ce au stricat, încărcat şi ismenit meşterii culiselor şi ai electricităţii, au corectat însă actorii. Fără domnul Vraca şi fără doamna Buzescu nu ne*am fi putut niciodată aminti că dinaintea noas* tră s*a petrecut Faustul lui Goethe. Domnul Vraca îşi cîştigă în priveliştea generală cu Faust dreptul, pîn*aci bombănit şi contestat, de*a purta desfăcut steagul de aur, cu care smerit, la sîn şi ascun* zîndud, a urcat în doi ani de zile schela primej* dioasă a înnaltului său talent. Domnul Vraca poate să repete integral acum pilda monahului cocoşat, care, ales Papă de un conclav ipocrit, s*a ridicat în capul oaselor drept şi a înfruntat cardinalii, încrederea în sine conştientă şi neînvinsă, a omului concentrat şi aspru, i<a dat tînărului artist satis* facţia că nu greşeşte şi, de aci înnainte, emancipat de tutela ierarhiei şi a vîrstei, temperamentul lui va păstra teatrului românesc resurse şi elasticităţi originale noi.
Doamna Buzescu, cu apariţia domniei sale in* termitentă pe scenele din Bucureşti, aduce la lu< mină, ori de cîte ori se iveşte, o turburare de tra* gedie esenţială şi de mare misticism. Fiinţa*i artis* tică fluidă are substanţe de Beethoven şi energii diafane religioase de orgă. Gingăşia tristă a schi* ţelor sale e o claviatură de simbole. încă nu s*a văzut o artistă la care cuvîntul, silaba, tonul, accentul şi ritmul mişcării să concorde mai exact
şi mai precis întrmn efect însumat în totalul sensi« bilităţilor. Este fără păreche posibilă jocul doam* nei Buzescu în catedrală, acolo unde ea înain* tează în umbră, de unde pleacă obsedată, unde se întoarce, unindmşi mîinile într<o frămîntare, în care se zguduie de moarte zbuciumul Margaretei.
Doamna Buzescu şi domnul Vraca au adus aminte, în ciuda tuturor sforţărilor puse de regizor pentru a desfiinţa caracterul operei jucate, că Goethe a scris un Famt şi că Faust se găsea printre spectatori.
192 j
TEATRUL «DRAMĂ ŞI COMEDIE»
Spectatorul unui teatru, jucat într<o limbă cu totul străină, încearcă sentimentele şi erorile cele mai bizare. De la «idiş» pînă la înţelesul şi auzul românesc se intercalează cîteva distanţe. E ca şi cum clopotarul din turla bisericii vorbeşte de jos cu cîntăreţul, trăgînd din funiile sonore.
La stalul meu din teatrul societăţii « Dramă şi Comedie» mam strecurat cu oareşcare sfiială, bănuitor că nu voi pricepe nimic dar îndrăzneţ ca să ascult şi să văd. Se făcuse în sală noapte şi m<am găsit în mijlocul unui public tonic prin liniştea lui şi dinaintea unei cortine de catifea adîncă, lică< rind pe margini de fir. Aşezat în jeţ şi de<o bucată de vreme asigurat, începui să analizez cu o coadă a ochiului, apoi cu două cozi, anturajul. Riscai un profil spre dreapta, un profil spre stînga. Mă uitai de<a binelea într<o direcţie, apucai hotărît întno direcţie nouă şi după vre un sfert de oră imam instalat în atitudinea omului de la teatru.
A sta turceşte era o atitudine de confort, per» misă notabilităţilor orientale, care strîngîndu<şi pi* cioarele încrucişate între sofa şi ins, însemna că se simt bine şi stăpînesc. Atitudinea spectatorului este definitivă numai în momentul cînd, instinctiv, un picior încalecă pe celălalt şi cînd cotul răzimat pe spatele fotoliului din rîndul precedent, supără pe doamna care îl ocupă cu decolteul domniei sale, mîngîiat de lungile reci mărgăritare din cercei.
288
Cortina s<a ridicat peste nişte bordeie construite oblic, în scopul ca locuitorii să nu poată sta într»în> sele decît într»un picior sau mai ales culcaţi. Avui un prim înţeles: regizorul trebuia să fie un vizionar interpretativ, preocupat să abstragă for» mele comune în limbagii cerebrale. Perfect! Dacă « idişul » are să fie o prelungire verbală a for» melor materiale, una din două: sau voi înţelege totul, sau nu voi înţelege boabă. La urma urmei, o răspîntie de uliţi povîrnite, ca aceea improvi» zată pe scenă, ar fi putut să dea naştere unor per» sonaje analoage, prevăzute cu o singură labă sau cu o jumătate de trup, cu un singur ochi în figură, situat lîngă ureche şi plimbîndu»se de»a»ndaratele şi încălţate cu mînuşi.
O primă dezamăgire: personajele erau ca noi ceştialalţi din staluri. Natura montării nu schim» base anatomia. în loc de bărbaţi triunghiulari şi actriţe date la strunguri ca popicele, am făcut cunoştinţă cu o lume inferioară, cum se vedea circulînd pe dinaintea cassei cu bilete.
Haosul meu a început să sune integral abia cînd personajele au vorbit. Din această clipă am aban» donat lopeţile şi i»am şoptit bărcii mele sufleteşti, întraripată cu pînze inutile: « Du»te fragilă embar» caţiune, unde vrei şi du»mă unde crezi; bagă de seamă că nu mă mai ţin solid decît de scaun ». Şi miam dus aşa, valvîrtej, amestecîndu»mă cu mine însumi într»un tumult considerabil, pînă la sfîrşit. Eram peregrinul prins într»un vis de mii de voca» bulare desfoliate, cu foile rupte în spaţiu. Cuvin» tele circulau afară din cărţi, ca nişte animale mici, ca sute de mii de vulpi, de pisici şi hermine minus» cule, cît copcile şi nasturii.
Nu ştiu cînd s»a isprăvit. Ştiu că scoteam un număr de carton din buzunar şi ceream o pălărie la garderobă, fără să am conştiinţa că ieşeam din teatru sau intram în marele Absolut. Trebuie să
fi fost totalmente transformat căci tovarăşa mea de existenţă îmi atrase ironic atenţiunea asupra acesi tui fenomen. La o întrebare pe care mbo puse, mă simţii obligat săd răspund în idiş, fără să parvin, iar făcîndud loc să iasă din teatru, după cum cere buna*cuviinţă, mam trezit îngînînd: « Şulăm Alechem », în loc de obicinuitul: după dumneata . . .
Este interesant să reconstitui şi să povesteşti o dramă la care ai participat, fără să pricepi dia< logul. Logica ţine de stupiditate, dacă nu o recti» fici cu lectura programului, care dumireşte pe spectator. Din preocuparea de a examina cum se traduc evenimentele ochiului fără colaborarea inte* ligenţii m;am abţinut săd citesc. Să vedeţi ce a ieşit şi cît de mărginit a fost cronicarul:
O femeie freca un sfeşnic cu o bucată de cîrpă dinaintea unui han. Soseşte Ioşke flămînd, cu sacul în spinare şi cu buzele vopsite, rîde şi cere de mîncare. Vrea să plătească şi crîşmăriţa refuză cu indignare. Ea dă să bea însă cu plăcere la doi tineri polonezi care urmează şi care plătesc de o mie de ori cît nu face băutura. De bucurie, cîrciu» mărul iese şi el la vedere şi joacă. Vine şi tatăl cîrciumarului şi le cîntă cu scripca. Dar Ioşke şi<a scos de subt pantalonii exteriori nişte pantaloni roşii careu servesc de rufârie şi umblă cu ei prin mahala, prezintîndud chiar preotului catolic din localitate şi prefectului, care rîd, căci Ioşke este un prestidigitator. El scoate din pantalonii lui roşii efecte şi comicării. Subprefectul însă nu gustă asemenea glume; desprinde un iatagan din perete şi iese furios să caute pe Ioşke în oraş şi săd taie în mii de bucăţi. . .
Programul aduce, după afirmările presii, cu totul altă versiune, pretinzînd că este vorba de un neofit creştin, convertit la legea mosaică, din pri< cina suferinţelor îndurate de evreii din Varşovia.
Situaţia mea de spectator mi<a adus aminte pri» vighetorile automate de pe vremuri, confecţionate din pene şi fulgi, identice privighetorilor adevă» rate şi închise în colivii reale. Ca să se transubstan» ţieze şi s㻺i ofere un echivalent forestier, proprie» tarii privighetorii artificiale întorceau resortul cu cheia, puneau colivia în razele lunii din pridvor şi pe cînd trilurile mecanice vibrau pasionate în tăcerea nopţii, ei închideau ochii şi se gîndeau la lunca din Mirceşti şi cîteodată la Veneţia.
Din fantasismul pe care ham trăit cu devota» ment şi convingere la deschiderea teatrului « Dra» mă şi Comedie », am reţinut şi noţiuni clare, ca jocul artistului losef Bulow şi al doamnei Liuba Kadison, în Bufonul. Cei care hau mai văzut pe domnul Bulow au manifestat neplăcerea cochetă a unui amator de trufe, care afirmă că anul trecut delicatesa lor era mai suavă. Cred că e un simplu şi inocent capriciu de critică năzuroasă. Subsem» natul ham văzut pe domnul Bulow acum pentru întîia oară şi am dreptul să fiu obsedat de incom» parabila lui putere de expresivitate. Omul ăsta, cu o mie de variaţiuni geniale consecutive, se succede în sineş cu o fertilitate în numeros şi infinit mai rapidă, mai proaspătă şi mai nouă în fiece pulve» rizare a secundei sale psihice decît imaginaţiunea. Teroarea înspăimîntată şi siluit docilă a bătrînului Moise, atunci cînd primeşte porunca tinerilor aris» tocraţi beţi, ca să danseze şi atunci cînd el dansează, grotesc şi tragic, este creată de domnul Bulow cu o mînă de vrăjitor, egală cu mîna aceluia care împinge la capodoperă sau la nebunie. Să fac mărturisirea că am rămas consternat ar fi prea puţin, Bulow m»a dezechilibrat şi m»a demagne» tizat, ca un cub de oţel, ale căruia nobile mole» cule, prin trecerea unei raze demonice, s»ar deza» grega subit în scrumuri de sodă. în muşchii mei
intelectuali s<a insinuat suferinţa unei dominaţiuni forţate; am dorit să mă strîmb ca el, să pipăi lumea cu convulsia lui, să rîd ca un idiot şi să mă doară.
Doamna Kadison, sfîrşeşte cronica de teatru cu o imagine agreabilă şi dulce, conţinută pe un aba* jur de lampă sau pe un vitraliu colorat în cristal şi străpuns de*o lumină de soare portocaliu. în miş* carea ei satanică şi pură, şerpuiesc odată cu ma< giile unui talent vaporos şi mut, liniile nervos de* sinate şi armonizate felin, ale unui corp de păpuşe.
192 j
TEATRUL MIC «IANCOVESCU»
O bună şi prea tîrzie măsură a început să lege teatrele particulare cu teatrele oficiale, în ideea extrem de elementară şi care totuş trebuia dese o* perită, că arta dramatică este pretutindeni aceeaş, fie că plăteşte chirie fie că locuieşte gratuit. Tea* trele particulare au fost împinse să introducă în repertoriu şi lucrări originale româneşti. Minis» terul artelor, specializat agresiv în arta dramatică şi în cea cîntată cu costum, făgăduind şi chiar vărsînd subvenţii în sprijinul ideii elementare.
De altfel, Statul nu face decît să restituie cu mîna ministrului din strada Fîntînii o fracţiune din totalul încasat în şorţul ministrului din Calea Victoriei, colţ cu staţia de trăsuri. Mai mult, tea* trele particulare plătesc un bir Teatrului Naţional: din carul cu tutun li se dau înnapoi cîteva ţigări şi o cutie de chibrituri.
Forma interesînd însă mai mult decît fondul, ministerul cu pricina nu s*a sfiit să inoveze într*o materie în care se va putea, poate, într*o bună zi, lucra cu folos. Bacşişul dramatic a evoluat; poate că şi pomana literară va găsi vreodată un ministru de profesiune inginer sau agronom, dispus printr*o fantezie subită să contribuie la întemeierea unui teren propice talentelor scriitoriceşti; nu prea ere* dem, căci miniştrii preferă în general spectacolul lecturii; nimic nu ne împiedică să presupunem.
Teatrul Mic a încăput şi el în tiparul concepţiei celei noi a Ministerului, el care se apucase să
joace teatru original românesc, cu mult înnainte ca inspiraţia să fi vizitat fruntea glorioasă şi Iau» reată a domnului ministru.
Trecînd de la Teatrul Naţional, unde toate sforţările artistice şi intelectuale au stabilit defi< nitiv tipul spectacolului panoramic şi şansele abe» cedarului ilustrat în culori, trecînd peste drum de Palat, la teatrul domnului Iancovescu, publicul îşi regăseşte funcţiunile respitatorii chiar într<o serie de frivolităţi.
Fără să<l fi iritat cu problemele, Teatrul Naţi< onal ba copleşit în abţibilduri şi focuri bengalice. In acest soi de teatru, împrumutat istoriei sau silit să fie secular, şi autorul şi actorul întîmpină difb cultatea ieftină a muzeului de arheologie, repre» zintînd vie şi reconstituită din cîrpă şi mucavale o ambianţă defunctă, pe care singure stampelor şi zugrăvelilor epocii lbi permis să o înfăţişeze.
Dincoace, în teatrul actual, sportul fanfaronadei este din capul locului exclus. Purtătorii sacoului de culoare cenuşie al timpului de faţă, anonimii, fără fireturi pe marginea pantalonilor, fără turnuri de dantelă la gît, fără anterie sau pene la pălării, sînt destinaţi unui gen de teatru, în care perso» najul joacă rolul unei idei şi acţiunea este extrasă din viaţa cunoscută. Persoanele sînt semnele indi< catorii ale traiectoriei abstracte a unei posibilităţi. Deşi certat cu aspectele, spectatorul zilei de azi, mai adînc şi mai sufletesc decît în trecutul mulţu< mit cu o vînătoare cu trîmbiţe, cai şi cîini, gustă tendinţa în tot ce se realizează, de concentrare, de obţinerea liniei drepte şi a punctului strîns în sineş. Cînd locul pe planetă se socoteşte cu me* trul pătrat, este anacronic şi barbar să te docu< mentezi de la sursele de lăbărţare:	omul
nu mai umblă pe patru labe, nici cu co/ manac.
De altfel, aci stă meşteşugul; cu un clavecin fabricat acum cîteva zile să evoci eternitatea şi cu doi oameni din mijlocul nostru să frămînţi ome» nirea. îndată ce se depărtează de stricta lui da< torie, teatrul cade în altceva care poate fi tot ce voieşti afară de teatru. Chibriturile se ţin în cutie şi vinul este păstrat în sticlă.
Ipocrizia criticii insinuiază că teatrul reprezintat de domnul Iancovescu fiind frivol, este imoral. Ea admite în viaţa privată toate spurcăciunile — însă ia atitudine la teatru — şi în special la Teatrul Mic, devine pedagog şi popă.
Cine obligă teatrul să puie neapărat probleme şi mai ales problema proastă a cîte unui cititor alambicat şi puţintel la minte, de literatură po» Iară? Pe lingă menirea de*a analiza, teatrul mai are una şi destul de omenească, atunci cînd ne amuzează. Dacă o piesă ne»a făcut să surîdem, sănătatea noastră morală a cîştigat: autorul a iz» butit să ne influenţeze, oricît ham înjura după aceea, vexaţi în principii.
O seară la Teatrul Mic, după, de pildă, un Meşterul Manole, este cu totul reconfortantă. Ge< nul, împotriva căruia nu avem nimic de zis, atîta timp cît inventează şi menţine curiozitatea, dobîn» deşte o valoare complectă, strecurat prin uimi» torul talent al domnului Iancovescu, ca glicerina extractivă în contact cu violeta de Parma.
La Teatrul Mic, publicul a putut să preţuiască pentru a doua oară, întrsun act cu titlul destul de suspinat, Biata inimă, destoiniciile delicate ale unui nou autor român, domnul Poldistern, cu un praf, acest domn reuşeşte să facă în fiecare seară şapte sute de cupe de şampanie autentică şi să îmbete plăcut o jumătate de oră publicul din sală. Subiec» tul se ia abia cu o linguriţă şi cu o linguriţă de
care te»ai mai servit. Nu este cu totul nouă în literatură — nu»i aşa? — situaţia bărbatului infi» del, care îşi dă seama, la urmă, că nevasta lui e preferabilă, chiar la gust, aventurierei, şi poate că nicio situaţie de niciun fel, nu mai este cu totul nouă. Dar domnul Poldistern îşi desinează nuan» ţele cu dibăcie şi duce jucîndu»se interesul actului său pînă la sfîrşit cu o agerime gingaşă şi cu « fini » franţuzesc.
1.	« GEORGE: Restul a venit de la sine, îndată ce am schimbat întunericul de<aci cu întunericul din camera de culcare ».
2.	« GEORGE: Sînt femei atît de încîntătoare încît la dînsele pînă şi gestul de a primi plată poate fi dezinteresat ».
Dialogul, simplu, culant, are substrat şi este lipsit de accent similiromantic.
Asemenea facilităţi şi fonduri artistice fac să se aştepte de la domnul Poldistern, piese întregi, pentru cîte o seară întreagă şi un nume în reper» toriul românesc, care să agrementeze cu fragilităţi parfumate literatura.
Regretul de încheiere. Ştie Ministerul artelor, care a luat cunoştinţă de existenţa Teatrului Ian» covescu, după cinci ani de munci cumplite şi de realizări peste puterile unui om şi ale unui artist, că domnul Iancovescu îşi termină contractul cu proprietarul localului peste şase luni şi că trebuie să închidă teatrul ca să lase liberă sala pentru o băcănie sau o expoziţie de maşini automobile, tocmai atunci cînd autoritatea teatrului s»a impus? Publicului nu i se cuvine niciun drept asupra acestui local şi nici artistului niciunul?
Sau: proprietarul adevărat al localului — dom» nul Bercovici ni se pare, bancherul şi miliardarul — nu crede că ar avea o datorie suavă faţă de artă şi nu s»ar simţi măgulit să contribuie cu o scăpare
din vedere a strictelor legi de contabilitate, apli< cate în foarte mic, la înnaintarea teatrului românesc ?
Pentru cîţiva oameni răspunsul cu fapta este aproape obligatoriu.
192 j
[B. SHAW] MEDICUL IN DILEMĂ
Niciun criteriu, nici englez, nici franţuzesc, nu ne poate ajuta să verificăm dacă impresia este exactă. Interpreţii şi regizorul au călătorit însă, de cînd se joacă Shaw pe scenele europene, cu asidui* tate şi cumpărînd cravate şi parfume, trebuie să fi importat în Bucureşti, şi un punct de vedere din original.
Textul se menţine cu aproximaţie în toate actele la nivelul zeflemelii. Veridice sau nu, personajele şi împrejurările, se împletesc şi se desfac după voile autorului, căruie îi place să se joace cu păpu* şile fabricate de el — şi are acest drept. Shaw nu se lasă purtat de fatalitatea închisă în personajele sale, numai pentru satisfacerea unei logici şi a unui verism mecanic, învăţate la şcoala uniformă a teatrului clasic: el nu construieşte aşa cum se zice în toate gazetele cu reportaj dramatic; nu face roţi şi arcuri pe roţi, pentru transportarea elastică a unui subiect de la un capăt la celălalt al unei reprezintaţii. Acest meşteşug era îndeajuns de răspîndit.
Shaw face mai puţin şi în acelaş timp mai mult, liberat de reţete şi răzvrătind noţiunile tea* trului. Personajele lui sînt menite să cifreze idei, dare sau inegale, sau concretizează fantezii. Pe masa autorului ele nu par să aibă mai multă im* portanţă ca nişte pahare, pe care le deşartă pe unele într*altele sau le răstoarnă, le varsă şi le
sparge. Şi nici conţinutul nud preocupă mai mult decît calitatea sticlei.
S»ar putea pune întrebarea: ce urmăreşte atunci autorul? Probabil că înnafară de plăcerea c㻺i caricaturizează publicul, nimic; dar şi substratul acestei plăceri este un început de artă şi justifică o activitate. Mînjiţi de toate lacrimile teatrale, co< piate şi extrase unele din altele, spectatorii doresc să fie luaţi şi în răspăr.
Interpretarea actului al patrulea pare deci cu totul monstruoasă, zdruncină — ni se pare — in» tenţiile şi ridiculizează comedia scriitorului englez, în surîsul acestuia continuu se iveşte brusc un dinte stricat, o durere de măsele. Domnul Valen* tineanu, care a jucat aproape textual întregul act al treilea, vine grav bolnav şi moare pe scenă, ca în melodramă, în căruţa cu trei roate, care indică şi ea o ironie. Doamna Voiculescu plînge ca în cele mai izbutite scene de geamăt şi disperare din gerderoba domniei sale. Doctorii nu ştiu să ser» vească laptele medicamentos. Singur reporterul unui ziar se găseşte în nota situaţiei (domnul I. Finteşteanu).
Bernard Shaw este incontestabil un scriitor ex< trem de inteligent; dovadă că ştie să rîdă şi că dispreţuieşte gravitatea învăţătoare, care»i un ad< mirabil apanagiu al intelectualului nerod. Ori, din actul al patrulea, aşa cum s*a jucat în Bucureşti şi cum credem că nu se joacă, ar rezulta că Shaw e un mare dobitoc. Shaw este încă rău înţeles şi actorii trebuiesc ajutaţi săd priceapă mai bine, ca să scutească pe autor de ieftina dezonoare de a<i solidifica şi înlemni ondulările şi rafinamentele inte» ligenţii.
Valoarea artistică a florilor artificiale nu con» sista în imitaţia pînă la puful care îmbracă tulpi» nele plantei, traduse în ştofe şi hîrtie. Imitaţiunea servilă e o eroare de cusătoreasă. în floarea artifi»
*99
ciaiă trebuie neapărat $ă se vădească materialul din care a fost întocmită, cu minciunile şi cu rigidită* ţile lui; cu sentiment şi ironie. De aceea o sorcovă din piaţa « Sf. Anton », confecţionată de o maha* lagioaică din Bucureşti, este mai artistică decît un trandafir de catifea, purtat la guler de cucoanele noastre şi adus ca o pasăre într*o colivie din fabri* cile străine.
Bernard Shaw refuză să prezinte în teatru oa< meni adevăraţi, care din punctul de vedere artistic îi repugnă ca şi copiile de pe ei. El îi falsifică, urmărind un efect — şi vrea să se vadă că sînt falsificaţi, ca să fie mai apropiaţi de realitatea sufle* tească şi pentru ca onestitatea artistică a scriito* rului să nu dea loc la îndoială.
Cîteva puncte în zigzag. Ca întodeauna, relativ cu ansamblul, se aşează în cap veşnicul Cons. Not< tara, căruia, îi trebuieşte sărutat inelul ori de cîte ori mai binevoieşte să joace. Domnul Demetriad, nesfirşit de melancolic, universal macabru, înveliş ambulant al unui suspin fără cauză. Baciul a pus cimpoiul pe dulap şi, după ce a tăcut, cimpoiul mai oftează, pentru că i*a rămas aer amorţit în burduf.
Egal, precis şi agreabil reţinut domnul Anto* nescu, care stăpîneşte în teatru, o nuanţă. Un croi* tor meşter a îmbrăcat pe domnul Bulfinski. Remi* niscenţe bune de Belcot în domnul Calboreanu.
Doamnei Olga Ţăranu i se cuvine, după un spectacol fără buchet, o cutioară cu bomboane verbale. De altfel şi doamna Voiculescu va fi con* statat scăderea galanteriei la spectatorii de după război.
Domnilor! trimiteţi pe scenă artistelor flori.
» 9 1 7
[LOUIS VERNEUIL] AZAÎS
[reductibila vocaţie a domnului Iancovescu s<a coborît cu cîţiva coţi în pămînt şi joacă pe strada Sărindar subt asfalt, cu aceeaş elasticitate ca întrrnn turn de catedrală cu monştri cu ţăcălia de piatră. După doi ani de absenţă din circulaţia teatrală, regăsim pe domnul Iancovescu, dacă este cu pu< tinţă, şi mai tînăr şi mai ager, şi mai spumant, în vreme ce pălăriile multora din confraţii lui se îw moaie şi psihologia pensionarului le ofileşte masca.
Pentru noi, care îi coacem o simpatie artistică veche, de pe vremea cînd domnul Iancovescu trecea drept foarte obraznic, ca să nu i se recu< noască talent, este o sărbătoare săd urmărim de<a lungul scenelor şi săd aplaudăm furios, indiferent de piesa şi de autorul pretextat. Calitatea esenţială a bardului de atitudini şi încarnări cared Puiu Ian* covescu, consistă în a covîrşi sistematic pe autor, singurul autor încă necovîrşit rămînînd printrmn contract de sfiieli reciproce subsemnatul, a cărui Saftă a îmbătrînit.
Nu este vorba că şi Louis Verneuil, care a scîrbit o sumedenie de gingăşii de foileton, ştie să facă o piesă ascultată şi întodeauna un act foarte bun din trei, unul de încurcătură şi altul melbmelo<senti> mental.
Lom fumat deunăzi pe Iancovescu o seară în< treagă în cel mai aromatic tutun al îmbelşugatului său temperament. De<a lungul piesei merge ca un
satir juvenil pe o scîndură săritoare, rupe unda, face viitoare şi răscoleşte mărgăritare.
Scena în care fostul profesor de muzică, par# venit la opulenţă, îşi aduce aminte cu eleva lui de pe vremuri, în faţa pianului deschis, un trecut rezolvat cu întîrziere, se petrece cu o puritate artis# tică unică şi meşteşugul ei şi puterea ei interioară se ivesc cu totul înnafară din text.
în Azais facem cunoştinţă cu vigoarea de plantă crustantă, înmugurită cu boboci încă nedesfăcuţi a talentului francamente exprimat al domnişoarei Caller.
întregul ansamblu, fără să excludem pe nimeni şi numindud mental pe fiecare artist în parte, este delicat armonizat.
1927
PAUL GUSTY
Actor în toţi actorii şi autor în toţi autorii, directorul de scenă al Teatrului Naţional s*a îm* brăcat în cinzeci de ani de activitate teatrală cu sute de talente şi mediocrităţi din care cele mai multe s*au mistuit. Toate bătăile inimei lui s*au petrecut timp de cincizeci de ani ca secundele unui ornic de părete cu cuc, în interiorul Teatrului Naţional.
înnafară de meritele mai presus de elogii ale acestui director de oameni şi îmblînzitor de cabo* tini, înjurat de toţi camarazii lui şi respectat deo* potrivă de toţi, să reţinem pentru elogiul suprem al domnului Gusty însuşirea masivă şi poate unică, la noi, a rectilinei sale stăruinţi. El şba ales un loc, odată, acum cinzeci de ani, în spaţiu, şi ba îngrădit cu tibişirul şi a rămas pe el, neclintit, o jumătate de veac, şi întrmn timp foarte îndelungat, în care nimeni nu a crezut în teatru, domnul Gusty a crezut şi ba ajutat să devie. Nu trebuie să se uite că sărbătoritul de acum cîteva zile, în jurul căruia s*au ridicat paharele cu monogram guvernamental şi discursurile cele mai variate, a intrat în teatru într*o epocă de boicot şi dispreţ pentru profesiile artistice, cînd un lampagiu era mai bine plătit decît un actor şi cînd actorii nu puteau să bănuiască posibilităţile bugetului actual.
Domnul Gusty şba păstrat curajul intact, ca şi simplicitatea firii de om liniştit în tenacitate şi spe*
ranţe. Nicio înfumurare, nicio complicaţie pe io* rativă, nicio aberaţie sufletească sau intelectuală la acest profesor de artificii şi ismeneli tragice şi glu* meţe. Dimpotrivă, o seninătate sănătoasă de bun gospodar şi de excelent burghez caracterizează pe cel care timp de cincizeci de ani a fabricat exclusiv strîmbături, păpuşi, lucruri pestriţe şi nebunii dra* matice, fără să aibă despre sineş altă opinie decît că munceşte. în imensa lui carieră, creatorul în multe privinţe al teatrului românesc, a ştiut să*şi păstreze pînă şi mustaţa.
Domnul Gusty rămîne însă dator tineretului o carte de educaţie practică: povestirea unei vieţi, aşa cum a fost purtată şi trăită.
1927
[GEORGE DE PORTO#RICHE] OMUL DE ALTĂDATĂ
Omul de altădată este Le vieil homme al lui Porto#Riche şi Porto#Riche e acel domn de odini# oară, amator de literatură şi teatru şi autor al unei piese celebre, care a dat de lucru admiraţiei euro# pene. Pentru teatrul francez domnul de Porto# Riche fusese un fenomen de obscurităţi şi mintea lui purta un lacăt care se descuia numai cu cheile de aur. El născocise situaţia dramatică a fiului minor, îndrăgostit de ibovnica tatălui său şi ase# mănarea la figurat a suferinţii copilului cu sufe# rinţele mumii lui. O situaţie pur literară şi nu de cea mai bună literatură, care se tămăduia cu altă literatură, a unei sinucideri, de Werther degenerat.
Poate că titlul a contribuit mai mult decît cele patru acte, care bau suportat, la impresia că au# torul spunea mai puţin decît putea să gîndească şi că în palma lui închisă păstra nevăzuta gamă a unui simbol în igniţiune. într#adevăr, în vreme ce piesa se petrece cu femei, într#o atmosferă de liche# lism părintesc artistic, titlul evocă prin scufun# darea lui într#un trecut adînc, o lume de frescă şi o putinţă miraculoasă. Este ca şi cum un client străin ar intra într#o bărbierie mică, atras şi amăgit de firma « Palatul cu oglinzi ».
V#aţi închipuit vreodată un adolescent bleg iu# bind cu o pasiune învierşunată, pe o cucoană mă# ritată, cu care tatăl lui se ciuguleşte prin colţuri? în piesa cu pricina, cucoana pictează — oh ! que
cest beau ! — un părete cu corpuri fructificate în ramurile unui copac, pictura decorează un panou de similfiprăvălie, cu marfă de cărţi şi tatăl şi fiul cîntă la piano şi ghitară împrejurul cucoanei, pe care o bat în cap cu petale de roze. Ceva mai dulce în nota delicat sinistră, era imposibil de găsit. Dar poate că v*aţi închipuit altceva: un băiat cu pantalonii scurţi care îşi mîngîie muma că este înşelată de tatăl lui cu femeia iubită de băiat. Nu ne vine să credem. Singur împăratul Neron se pretinde că a bătut pe de Porto<Riche, simţindu*se desfătat, ca un bărbat în puterea vîrstei, de cîte ori muma lui frumoasă îi desfăcea scutecele sfii spăla de rămăşiţele unui ombilic lepădat de curînd.
Pe verso oblonului unei vile, doamna curtizană, pune semn că amantul poate să intre, două flori de iris cu cozile încrucişate: cest magnijicţue !
Declaraţia de dragoste a puştiului conţine o sută de mii de tirade. El iubeşte întîi corporal şi cam ca pe bulevarde, pe femeia măritată, subliniază a şti că este măritată şi paralel cu această sensibili* tate specială de imberb, creşte torentul romantic sentimental şi liricotuberculos, care se umflă, ră< peşte şi te dă cu capul de stînci. El citeşte pe Goethe însă frecventează pe le Maquereaux. Băia* tul ăsta, stricat şi şubred, e copilul unei femei per* manent chinuită de soţ şi care a vegheat şaispre* zece ani la educaţia vlăstarului.
Nimic mai trist la un scriitor de povestiri şi dialoguri, decît factura imaginativă, condusă de o inteligenţă fără fantezie şi invenţii adevărate. Cre* menea creierului scapără întuneric şi praf, autorul împrumută limbajului steril un ifos de mari des* coperiri şi atitudinea lui de boxeur limfatic carica* turizează o situaţie existentă.
Ce a putut să determine pe domnişoara Ventura să înscrie în repertoriul stagiunii domniei sale, alături de Prizoniera, o piesă îmbătrînită fără vre»
}o6
me şi descompusă înnainte de a*şi fi terminat ca* riera, ca Omul de altădată ? Aci simbolica imitată alternează cu melodramaticul instinctiv, efectul de calitate, livresc, este înconjurat de un efect lacri* mogen.
Negreşit că marea Ventura a fost pretutindeni pusă ca un sigiliu, pe giulgiul imens al Omului de altădată şi al autorului, care s*a îngropat odată cu el. Dar momentele cînd acţiunea artistei nu poate izbuti să înlăture agoniile şi înnecurile cu pămînt ale scriitorului, se vădesc pretutindeni, ca nişte cimitire miniaturale. Biruind*o întodeauna, medi* ocritatea scrierii dramatice biruie în realitate ne* contenit. Sînt pauze şi nedumeriri în magiile dom* nişoarei Ventura, provenind exclusiv din text, fără să le uităm nici pe cele iscate din ansamblu şi asimetrie. în Prizoniera, unde mătasea de păianjen a Venturei se desfăşura în singurătate şi împre* jurul personajului său împresurat de bătaia de ceasornic a nopţii, artista şi*a parcurs personajul, de la un capăt la celălalt, la nivel egal. Dincoace, domnia sa se bifurcă, se trifurcă şi se multifurcă. Cu domnul Finţi domnişoara Ventura trebuie să se lupte în toate actele, piept la piept, ca o Leda cu un gîscan uriaş, nervos şi vociferant, stăruitor şi neînduplecat în polemica lui cu destinul. Nu s*a găsit un copil mai puţin afurisit şi jactant, în teatrele din Bucureşti? Personal ne*au indispus şi două detalii de fizionomie la domnul Finţi: pri* virea voit alcoolică şi camforată, punctată cu ab* sint, şi nasul, cu totul nepotrivit în rol: un nas zbîrcit ca un deget de mănuşă cu vîrful mai lung decît falanga, un moale nas de cîrpă. Dacă tragem de vîrf, înţelegeţi ce se întîmplă.
în ce priveşte pe domnul Bulandra, de puţine ori a putut fi domnia sa văzut mai circulant, mai viu şi mai divers, într*un spaţiu nu mai întins decît o batistă. Pripeli exacte, zăpăceli definite, şi
o violenţă, la cutia biuroului, răscolită cu trofeele secrete, foarte bună. Inteligentul joc ponderat al domnului Maximilian avea de suferit numai de pe urma coaforului lipitor de barbeţi, inabil şi grosolan. O cochetărie succesiv senzualizată şi re< marcabil povestită, a distribuit pe talere de pon celan, doamna Zimniceanu, chemată să decoreze atmosfera de lăcomii şi apetituri care furnică piesa şi<i pune spasm. Bomboanele, fursecurile, vaniliile, cremele şi gulerele frizate, de foiţă, în care şi<a prezintat evoluţiile, momentele, ispitele, nazurile şi diavoliile rolului domniei sale, au fost fascinante.
Nobil desen, de sobră expresiune, concentrat liniştită, doamna Marietta Sadoveanu.
încă o dată a lipsit darul buchetelor pe scenă — şi încă o dată a fost urît.
1927
CRONICA DE TEATRU
Orice publicaţie, zilnică sau periodică, excep» tind Monitorul Oficial, este profesional obligată să cuprindă o cronică de teatru. Cronică de teatru se cheamă un articol scris a doua zi după premieră, oglindind părerea unui redactor despre o piesă jucată în stagiune pentru întîia oară. Cîteodată articolul poate să fie scris şi în ajun şi chiar cu zece ani mai nainte; trebuie numai reprodus la timp, indiferent dacă are un autor sau mai mulţi. Este tot atît de indiferent dacă un cronicar de teatru redactează pentru ziarul la care scrie şi alte cronici: agricole, militare sau de politică externă şi perfect egal dacă pricepe în fiecare, întruna sin» gură sau cîtuş de puţin în niciuna.
Cînd se joacă o piesă tradusă, cronicarul, gen» telmen, nu»şi permite să treacă peste părerile din ţara de origină; le consultă disciplinat şi îşi alege pe cea mai autorizată. Părerile sînt mai greu de scris într»un singur caz, al lucrărilor originale; însă cum nicio piesă originală nu seamănă excluziv cu ea însăş, ba aduce destul de bine cu o altă piesă, sau cu cîteva, cronicarul se scoate din în» curcătură inspirîndu»se de la părerile provocate de gen. Face fabula piesei, o descrie şi pune notă.
Sau se hotărăşte să fie şi el original şi scapă o măgărie gravă, proclamă o piesă proastă originală genială pentru că este scrisă de un arnăut — şi face
)°9
şi el, din măgărie un gen şi o teorie, pe care este silit să le apere şi să le exemplifice o viaţămtreagă. Sau, cronicarul e mai prost chiar decît un autor prost şi cum prostul nu scoate ochii la proşti, se încinge o dragoste literară şi se stabileşte o univers salizare vastă a proştilor. Costache îi zice lui Io< nică: Şexpir; Ionică îl strigă pe Costache: Comei; Ghiţişor se face Ipsen; Mişu devine Ştrimberg. Există oameni parveniţi la maturitate şi la divinul ramolisment, fără să<şi fi lepădat dinţii de lapte şi care, în băncile şi pe catedrele universitare, nou isprăvit încă de lins împrejur de cinci parale piele de drac, cumpărată acum şaizeci de ani de la bra« gagiu. Ei se joacă în literatură de<a ţurca, de<a leapşa şi de<a iereţii, rotindu<se pe stradă, făcînd pe răpitorii, cu braţele scurte întinse din subsuori, cu burţile puhave, cu moalele capului năpîrlit, băloşi de bătrîneţe, zbîrciţi, cardiaci, varicoşi, dia< beţiei şi incontinenţi. E categoria criticei de înnaltă frecvenţă a sublimului cretinism.
După ce a povestit pe autor, cronicarul caracter rizează pe actori: bine, mulţumitor, foarte bine, cît se poate de bine, la înnălţimea textului. De curînd, în literatura cronicarilor s<a introdus şi ter< menul: coloratură.
Ce aşteaptă autorul dramatic şi actorii de la cronicar? Pe timpuri, ei se aşteptau la ceva care făcea parte din senzaţia aşamumitului trac, dispărut ca un rău de mare şi pe vecie, odată cu incompe» tenţa cronicarilor de teatru. De cînd aceşti direc* tori ai spiritului obştesc au început să se priceapă din ce în ce mai bine, fricţiunile s<au anulat şi, între ei, scriitori şi interpreţi şi direcţii, s<a ivit o angrenare fără zgomot, perfecţionată an cu an, ca industria automobilă, unde organele de oţel se aliază cu fonta, cu plumbul şi cu alama prin aju< torul unui emolient. Este aproape cu neputinţă de
}to
aflat în ziua de azi un autor care să nu fie extraor* dinar, un actor lipsit de fenomenalism şi un cro> nicar fără celebritate.
într*o istorioară de copii, după Rîureanu, nara* ţiunea acestor evenimente ar decurge cam în felul următor: Aveam un cufăr mare plin cu roşcove şi cu salam şi*l pusesem în pod. Nou întîrziat să se ivească şoarecii frumoşi cu ochii de gămălie, şoa* recii albi, şoarecii galbeni şi şoarecii cenuşii. Dura* nezeu ştie cum se mai iviră în pod o pisică, o nevăs* ţuică şi muştele. Mai lipseau, ca să fie toată lumea de faţă, broasca, racul şi o ştiucă. Acţiunea se petrecea în jurul cufărului. Clienţii se alergau unii pe alţii şi niciunul nu ajungea să guste. Atunci se ivi Cotoiul Bătrîn, care reprezintă civilizaţia, tipa* rul, cultura şi necesitatea aglutinantă a progresului armonic şi mediocru, izbutind să împace adver* sării, care intrară, nesupăraţi fiecare, la roşcove şi salam, pe gaura lui.
Morala: cufărul era publicul şi salamul trebuia mîncat în tovărăşie.
Cronica a imprimat o eleganţă şi o uniformitate nu numai în teatru, dar în toate artele şi literatu* rile, de tren cu orarul regulat. Merge locomotiva, urmează vagoanele, sleepingcarul, diningcaml, lava* boul, ploşniţele. Fiecare călător are bilet, fotoliu şi pat; mişcarea există şi tot mişcîndu*se, în inte* riorul elanului care*l transportă, călătorul fuge stînd, bea cafea, ciubuc, e bucuros şi cîteodată se uită pe fereastră — Deferise de se pencher de* hors ! —: stîncile stau locului îngenuncheate şi brazilor le atîrnă braţele din ceruri către pămînt.
Nu se mai află pictor, sculptor, poet, romancier, ziarist, actor, lipsit de proporţiile mari şi de însu* şirile personalităţii nemaipomenite. Ai dori să mai găseşti un prost curat: să*l iei în braţe, să*l duci acasă, să*l păstrezi în dulap, ca să*l săruţi în fiecare
zi pe ciubote şi căciulă. S«au isprăvit! La periferie ne zicem: Şefule; la Capşa: Maestre;
Neom îmbogăţit de război.
1927
[FR. SC.HILLER] HOŢII
Scrierile peste care au trecut o sută de ani, ca şi bătrînii, nu se mai judecă: se citesc şi se ascultă. De altfel, comentatorul ar vădi o ţinută artistică de soldat prost, strecurînd poezia lui Schiller prin sitele lui actuale. Sînt lucruri care fac parte din cifrele timpului şi se moştenesc odată cu ele. Con* template de*a*ndaratele, veacurile se subţiază, oamenii se restrîng la dimensiunile unei singure familii, ai cărei fraţi trec în şir şi cîte unul pe puntea curbă dintre două tunele. Schiller e limba germană, e scrisul greco*slav din caietul liniat nemţeşte, e ora de joi, e anticarul de la care ai cumpărat cărţile şi căruia i le*ai vîndut, e ghiozda* nul, e corigenţa, vacanţa, luna lui iulie, florile, clinele şi mîţa; Schiller e cîte puţin din fiecare spectator din sală şi cînd se ridică lin cortina Tea» trului Naţional, unde se joacă Hoţii, vecinul din stal îţi aduce aminte cum ai făcut odată cunoştinţă la şcoală cu cîntăreţul got.
Nimeni nu s*a întrebat încă dacă părinţii lui au fost frumoşi, inteligenţi şi buni. Noţiunea de pă* rinte face cu neputinţă şi critica şi estetica şi pentru păreţii casei toate neamurile sînt bine primite, şi cocoşaţii şi spînii şi obezii.
De altfel, în literatură numai punctul panora* matic variază: artistul se naşte mai tîrziu şi mai la deal sau mai devale; peizajul rămîne acelaş. Imaginile şi aspectele sînt permanent recente şi meşterul le foiletează şi le adună, volante, întrrnn
fel, cu dreapta, cu stînga, aşează colţurile la unghi sau în dezordine, le taie, le sfîşie, le cocolo< şeşte şi le recompune sau le prezintă cartonate. Separate prin vîrste scrierile, se alătură prin tensi# une.
Firul de lînă cu care se urzeşte şi se decorează preşul moale şi neîntrerupt, pentru tălpile gingaşe ale gîndului, nu s*a isprăvit niciodată; a trecut nestînjenit prin undreaua şi suveicile fiecărui ţesător de iluzii şi de minciuni preacurate: numai uneltele s<au schimbat.
Un conte are doi băieţi, porniţi din Cain şi Abel; cel crud, pervers şi dibaci, rămîne acasă şi celălalt, generosul şi pribeagul, trece din Lipscani în codru şi se face căpitan de briganzi. Nu e o povestire din zilele noastre.
Exaltarea brigandajului, asociat haiduceşte cu sentimentul politic de libertate nu este o teză pentru contimporanii automobilului, radiofoniei şi ai maşinilor de zburat. închiderea bătrînului întrmn turn părăsit, întrmn puţ scobit în aer, flămînd şi gol, e de*o inspiraţie întîrziată şi pentru copii. Trei decese ale unuia şi aceluiaş personaj nu mai satis» fac inteligenţa noastră rapidă şi rezumativă. Un emisar falsificat şi nerecunoscut, care înlesneşte ramificarea mugurelui dramatic, vine din mit şi ia loc într*o mecanică naivă. Femeia iubită de amîndoi fraţii, asasinarea ei de către fratele pribeag, apa< riţia pribeagului, noaptea, în pelerină, în casa părintească, briganzii, pistoalele, înscrierea unui nobil ceh în bandă şi diversele garnituri ale piesei nu fac parte din codexul artistic al zilei de azi, simplificat pînă la punct.
Piesa a fost totuş cu succes jucată şi publicul interesat să urmărească spectacolul stăruitor pînă la sfîrşit. Ceea ce dovedeşte ridiculul şi capacitatea briştilor, opticienilor şi bacteriologilor artei drama* tice, care au introdus în limbajul maimuţărit
după ştiinţă, al meşteşugului analitic puţin onora» bil, vocabule, formule, calificări, manometre, lanţul de măsurat pogoane şi cîntare. O piesă de teatru, — această mare arcană a magiei dramatice, trebuie demascată pentru a da încredere în puterile lor, sfiielilor talentate — poate să fie construită, cum se zice, sau neconstruită, logică sau ilogică, normală sau absurdă, cu subiect sau fără subiect, nu importă: reţetele şi teama de greşuri trebuiesc eliminate. E destul să fie scrisă cu alegere şi cu frumuseţe şi este destul să prezinte un personaj concentric.
Hoţii conţine un atare personaj, pe Franz, Cainul familiei, un individ «scîrbos », calificat aşa, cu voce tare, în timpul spectacolului, de revolta nestăpînită a unei brave spectatoare. Acest monstru inutil şi nejustificat, alungă pe frati<su de»acasă, cu tertipuri, omoară inima tătîni»su, închide pe bătrîn într<o fortăreaţă, se munceşte să seducă ibovnica fratelui, minte pe toată lumea — şi, mai e şi slut. In sfîrşit, fiorosul se sinucide, am putea spune: degeaba; de teama că nu ştie ce se va întîmpla cu el.
Teatrul Naţional se cinsteşte, introducînd în repertoriu Hoţii. între public şi piesa germană, distanţa a mai fost acoperită cu un întreg program dramatic de extremă dreaptă. Spectatorul avea nevoie să ştie cum lucrează şi unul, Schiller, după domnul Caton Teodorian.
Asupra interpretării ne vom permite să expri» măm păreri foarte precise, în disarmonie cu suges» tiile păinjinoase în care este înfăşurat interpretul principal. Rolul lui Franz a tentat mai mulţi actori, care ar fi dorit să»l joace, înlăturînd pe domnul Băltăţeanu. Talentaţi, desigur, pentru alte destina» ţiuni teatrale, ne cam îndoim că ei ar fi putut face faţă rolului elastic şi complex al personajului, jucat cu eleganţă de către titular. în literatură şi pictură
un artist poate fi genial şi lipsit de fizic corespon» dent: cititorul nu se găseşte impresionat de foto» grafia de cimpanzeu a unui mare poet. Pe deasupra textului, care pune în scenă un individ urît, nici au» torul însuşi nu şi»ar interzice o preferinţă pentru urîtul subiectiv în aspectele unui actor potrivit să dea publicului impresia că se află pe teritoriul frumosului şi nu în domeniul factorilor activi din Hale. Din lumea elenică a trupurilor sculpturale înveştmîntînd valoare şi temperament, ne»a mai rămas cîte ceva, în teatru; şi acest puţin esenţial trebuie apărat şi impus ca o condiţie de admisibi» litate. Poporul nostru dă un procent neobicinuit de mare de bărbaţi frumoşi şi de femei frumoase: este nepermis să vedem defilînd la rampă paginile chirurgiei generale şi maladiile incurabile.
Domnul Băltăţeanu a realizat un Franz studiat, înţeles, ager, multiplu şi nuanţat. De la început, personalitatea se iveşte concretă şi, ţinută cu artă la nivel egal, culminează în tabloul roşu al căderilor şi al sinuciderii cu cureaua. Scena de confidenţă, de spaimă şi descurajare e insula piesei, în jurul ei joacă toate celelalte ca nişte talaze mici. Suferinţa monstruoasă a insului, domnul Băltăţeanu a reali» zat»o voluminos, fără incursiune în literatură, cu margini fixate. Nici o clipă de eroare în concepţie sau de şovăire şi nicio clipă de afectare, acea afectare sinceră şi reminiscenţă, care face mucavaua să caute sonoritatea argintului şi să se deslege în ecouri de tinichea.
Am încercat o plăcere intelectuală surprinză» toare, urmărind pe domnul Băltăţeanu în Franz, şi cu atît am gustat»o mai mult, cu cît fuseserăm preveniţi împotriva domniei sale. încheiem aceste însemnări cu sentimentul că am aplaudat o carieră artistică viitoare, fericită pentru teatrul românesc.
1927
ÎN LOC DE CRONICĂ TEATRALĂ
Ne<am jeluit de cîteva ori de ingratitudinea rolului de cronicar, împlinit cu sinceritate. Croni* carul e un observator, care se înşeală, probabil, mai des decît presupune, însă colportează şi răs> pîndeşte, ca o datorie culturală şi inutilă, impresii personale, provocate de un obiect cultural şi inutil. Tiparul care generează toate operele inutile, a dat naştere şi funcţiunii arhivarului de judecăţi, înregistrator de impresii.
Cîtă vreme lucrurile se petrec în stricta ipoteză şi autorul de inutilităţi şi vameşul lor se comportă rece şi agreabil, ca sticla de coniac faţă de paharul cu picior, ca două piese de muzeu subt cristal. Neplăcerea rolurilor se iscă între intelectele vii, contimporane în timp şi vecine în spaţiu.
Un domn cu care te găseai în cei mai buni teri meni sociali, pe care subt toate raporturile îl stimai, te vizitează întrrn bună zi, scoate o poezie din buzunar şi ţi<o citeşte. Sau tipăreşte o carte şi ţiiO trimite cu autograf. Sau face o piesă de teatru şi te invită să o vezi. Sentimentul care îl impinge săiţi citească poezia lui, să<ţi dăruiască volumul şi să te cheme la teatru e clar: autorul te înlănţuieşte, îţi torturează libertatea şi îţi indică direcţia de apucat. El asimilează ofranda cu dulceaţa şi cafeaua obligatorie, făcută ca să fie înghiţită cu un surîs şi cu observaţia: « Pentru ce te<ai mai supărat ? »
O farfurioară cu zmeură se înghite relativ uşor; indigestia consecutivă priveşte exclusiv stomacul.

Insă este greu de ingurgitat o poezie proastă, o carte proastă, o piesă de teatru proastă. Aceste coloniale intelectuale se adresează unei fiinţe extrem de complexe, unei lumi, unei sinteze. E vorba de cauza cauzelor, de acel mare impalpabil care lea< gănă în singurătatea misterelor luntrea rătăcitoare a inteligenţei, provizorie şi eternă, vîslită şi agitată, plutitoare şi fragilă. Într<însa fiecare veac omenesc a aruncat o floare şi din toate constelaţiile s<a scoborît o stea. E tezaurul nostru concentrat. Din cînd în cînd, cîte un sfînt a umblat cu ea o bucată de timp, ba încercat lopeţile, în» necat în azurul cel de dedesubt sau în cel de deasupra.
Face să te joci de<a ziua de azi, de»a momentul oportun, de»a relaţia strînsă, de«a gîdiliciul şi de»a felicitarea vie cu acest giuvaer? ce vor zice părinţii voştri, pe care i»a chinuit o viaţă întreagă cumplita mediocritate ambiantă şi i»a bubat otrava răbdării? Vă puteţi voi întovărăşi cu agrementele deşarte, cu minciuna activă şi cu fariseismul profitabil care pe ei bau ucis?
Cînd te pofteşte să»l asculţi şi să»l citeşti, autorul şba lăsat în majoritatea cazurilor o profesiune precisă, o medicină, o magistratură, o deputăţie, o inginerie, o advocatură, apucat de o stranie fantezie de»a se scula din scaun şi din catedră, şi de»a umbla călare, deghizat în mătase, pe un armăsar cu aripi. Bancherul se rosteşte poet şi omul politic dramaturg. A cunoscut în familia lui « un caz interesant» şbl transpune în hîrtie şbl transportă mai departe.
Coi această căpiere literară, această juventute la bătrîneţea unei cariere şi cum poate ea intra în aliaj acceptabil cu orice meşteşug şi adeseori cu orice calibru de caracter? Eşti cîteodată solicitat să colaborezi la revista cîte unui domn opulent, care nu are nici în mînecă nici în clin cu literatura.
care îşi întrebuinţează legăturile, prestigiul şi subalternii ca să<şi plaseze, niciodată în pierdere, publicaţiunea lui, în concurenţă neloială cu agenţii reali ai intelectului, goniţi de pe tărîmul lor în meşteşugurile cele mai contradictorii. Cînd nu se vădeşte foamea de beneficii suplimentare, ced această funestă contribuţie la prostirea cititorului? Un domn fost ministru, care maimainte fusese actor, nu putea înţelege într*o convorbire cu un confrate, incapacităţile scriitorilor de<a realiza averi din publicaţiile literare calificate. Domnul fost ministru, încă din primul an al apariţiei revis» tei sale, la care prezidau valoriled diplomatice şi chintesenţeled cerebrale, a pus deoparte, (mon cher) suma de opt sute de mii de lei.
în momentul în care s<a vădit, autorul crede că nu s<a întîmplat nimic, niciun zdruncin şi nicio schimbare. Pentru el titlul de literat, de autor dramatic, de romancier, de poet, este o prelungire naturală, un fel de stradă la stînga, a bulevardului profesional şi el crede normal, dacă e doctor, că trebuie săd admire toţi bolnavii lui şi dacă e om politic săd proclame alegătorii şi prietenii, cărora le<a dat cîte o strîngere de mînă. în mintea lui planurile nu se întrerup, se continuă plate, netede şi succesiv. El gîndeşte că este şi o datorie să fie proslăvit, fără să se simtă cîtuş de puţin obligat să intre în noile teritorii cu o individualitate ex> presivă. Se şi uimeşte cînd se bănuie cu politeţe, pus la îndoială.
Acest autor boleşte de inconştienţă şid o căprb oară naivă a lipsei de autocritică. El te ofensează cu o lubricitate ieftină de periferie, îţi impune vio< lenţa înfumurării lui, te covîrşeşte cu grosolan, cu puturos şi cu banal şi trebuie săd împrejmuieşti cu parfume de tămîie, pentru că hai stimat în omenia sau în meseria lui.
El nici nu ştie că a călcat în iarba oprită, în care, ca să nu se cocoloşească, au dreptul să circule singurile luna şi umbra. Toată ţara fiind moşia lui politică, el face din toate domeniile gîndului un conac, în care se instalează, sau un parc de vînă< toare, pe cared mută alături de club ori peste drum.
Pentru literatură, domnilor, se cere o vocaţie categorică, nouă şi definitivă. Amabilităţile, conce* siile şi umilinţele sînt practicate în viaţa socială, care vă aparţine, abili, şireţi şi inferiori. Tărîmul celălalt aparţine altcuiva. Acolo paşte Sfinxul, liniştit şi resemnat: nud întărîtaţi. Nud siliţi să*şi zmulgă copitele din silexul în care şi le<a înmors mîntat.
1927
[HORIA FURTUNĂ] PĂCALĂ
Ne hotărîserăm să lăsăm notele noastre, inspi» rate de mustăria în patru acte a poetului Horia Furtună, deoparte. Oricum ne»am silit săd fabricăm, în profil sau în perspectivă, în opacităţi sau trans» parenţe, portretul impresiilor noastre ieşea la fel.
Pentru că îl cunoşteam pe autor şi stimam în el o acurateţă şi o gingăşie şi pentru că autorul cinstea şi el, modestia noastră cu un sentiment, neam sfiit un moment să punem în evidenţă contradicţia insultătoare dintre Furtună tatăl şi fiul Păcală.
Credem a fi mai util scriitorului şi literaturii, aruncînd încă un purice de oţel în salteaua beati» tudinilor domnului Furtună, fermecat de un pseudosucces şi pornit să doteze cartoanele dra» matice cu o trilogie sau un triptic. Autorul ar putea să capete gustul să scrie, nu numai trei modele, cîte anunţă, de humor (Doamne iartă<mă!) roma» nesc,dar şapte, cincizeci şi două sau douăspre* zece, pentru a stabili proporţii cu cifrele clasice: zilele săptămînii, săptămînile anului sau numărul Sfinţilor Apostoli.
Pe povîrniş, domnul Furtună trebuie dezmeticit la timp; căci domnia sa descoperă reţeta poetului Bolintineanu în farmacia domnului Eftimiu. Innainte de a întreprinde gargarisirea imensului fluviu al banalităţii, pe care ar fi în stare să»l epui» zeze întreg, în versuri şi cuplete, domnul Furtună să fie lovit cu o pietricică»n cap cum curge devale, îmbrăcat în undele umflate ale stihului revărsat.
Este greu de întrerupt cu vorba omul antrenat în ritmul cu trei bătăi al dansului frămîntat pe loc. O is* terie lirică aprinde inima, holbează ochii, maşinali* zează şoldurile şi genunchii; gura rînjeşte serios, urne* rii se deschieie, limba spînzură—şi toate măruntaiele prinse în traiectoria hipnotică a dansului monoton, continuă să se sfărîme şi după ce lăutarul a tăcut.
Volubilitatea naturală şi faconda*i torenţială, pot face din domnul Horia Furtună, apucat în reţetă, o locomotivă literară pribeagă, cu neputinţă de oprit decît cu o deraiere şi un dezastru.
Tendinţa e făgăduită de Păcală, în interiorul căruia poetul nu a ştiut nicăieri să selecteze şi să stea. De mirare că bau ieşit numai patru acte, în loc de douăzeci şi cinci şi spectatorul nu pricepe cum s*a isprăvit piesa şi pentru ce. în Păcală, ca în salada rusească, se găseşte tot ce doreşti. Ca să nu se supere consumatorul de dulciuri, oţetul este alintat cu sirop; ca să nu fie jignită pruderia, Boccaccio din Popa Nan este logodit cu sensibili* tatea; cîrciumăritul se împleteşte cu suspinul.
Această absenţă de bravură, de caracter, de atitudine, la un scriitor al cărui om era remarcabil, vine din reţetă. Autorul a mai crezut că este politic să*i placă şi domnului Ion I. C. Brătianu şi doamnei Alimăneştianu, şi domnului Gh. Tătârăscu şi Patriarhului, şi domnului I. G. Duca şi domnişoa* rei Elena Văcărescu şi şofeurilor acestor personaje, mai mult sau mai puţin în legătură cu un mandat de deputat. După jignirea groasă, el are grija să aştearnă vata trandafirie şi o gutapercă de cripe de Chine. Rezultatul: un prijniţ nemaipomenit de hibrid şi de lipicios, pe care nu*l poţi desface de pe beregată, fără un rînd de piele — şi care nu ştie să vindece nici gîlcile la cîini. Domnule Furtună, ce făcuşi din aşteptările noastre?
Paralel cu zigzaguri şi curbe, rămîne compensaţia în puncte, a satisfacţiei cîtorva categorii de public
vulgar. E un concurs domestic, care bucură pe autor. Păcală merge din ţuică»n ţuică, din şpriţ în şpriţ, din vomitură în vomitură, de*a lungul celor patru mahalale excentrice, cîte acte are, începînd în Obor, trecînd în cartierul Basarab, mutîndu*se în Gropile lui Ouatu şi încheind întrso mînăstire, schimbatăm local de tragere la măsea şi de tole* ranţă. Călugării se freacă în peizaj cu călugăriţele şi scena se petrece în postul Paştilor, la Teatrul Naţional. . . E de neînţeles că a mai interzis Sinodul spectacolul inocent al lui Malec îh ziua de Vineri a săptămînii mari.
Tot atît de neînţelesă pare poziţia luată de presă şi de imperialiştii ei faţă de Păcală. Probabil că dacă domnul Furtună nu ar fi fost un reprezintant al durerilor şi delicateţelor naţiunii în Parlament şi membru al unui mare partid politic covîrşit de prestigii, cronica teatrală şi creştinismul universitar bar fi făcut o primire cu răsculări şi Biserica da o afurisenie gravă. După atari atitudini, cu muzica militară şi obiectivele patriotice ale domnului Adolf de Herz, nu mai e noimă să fie boicotate şi înlăturate de pe scenă şi afiş.
în interpretare, unde domnul Mânu a recitat cu plescăiri de suflet pe Of ţi aoleu şi domnii Victor Antonescu, întodeauna personal, Orendi, ponderat şi distins, Romano, ţigănit şi turcit cu bun meşteşug şi Finteşteanu, foarte nou, au adus aportul de greutate artistică, în absenţa căruia Păcală s<ar fi jucat într<o sală de dormitor, avurăm regretul să asistăm la figuraţia aventuroasă, impro* vizată din sărituri de stareţ beat, din trosnirea buricelor degetelor a veselie şi a surugiu, a dom* nului Ion Brezeanu, îmbrăcat în şiac şi părînd că dansează un pas degenerat, pe o frînghie întinsă între morminte.
1927
DIN SCUIPAT ŞI ŢĂRÎNĂ
O cronică precedentă ne atrage nemulţumirea unui cititor din pedagogie. Incidental şi derivativ, cronica precedentă atingea chestiunea frumuseţilor trupeşti în teatru, care ar fi putut să fie tratată cu toată vigoarea şi cu toate excluziunuile, căci ne găseam pe terenul nostru, în cadrul comod al rasei, în adîncimea căreia frumuseţea e abundentă.
Cu această frumuseţe trupească sîntem prea obişnuiţi. Aproape nu este casă în care linia, carnaţiunea şi senzualitatea muzicală a surîsului şi a mişcării să nu fie reprezintate şi fiecare român gustă, la domiciliu, în carne şi oase şi în leneviri tangibile, idealul de formă şi de suculenţă, propus şi urmărit, la neamurile strîmbe, de poeţii şoldii, scoliotici şi cocoşaţi.
Cititorul din pedagogie s«a simţit oarecum nede» licat vexat de naturala necesitate a cronicarului şi a publicului, de a contempla din staluri, mişcîndmse pe scenă, exemplarele cele mai izbutite din imen< sul parc de frumuseţi româneşti. El face parte din acei dibaci despicători ai firului de păr în patru care înţeleg totalurile prin fragmente şi care împrumută vieţii puternice şi integrale un privativ perma< nent, concepînd omul prin falsificarea disocierii. El vede trupuri ici şi suflete dincolo şi pentru un pretins suflet frumos se devotează să adore fizicul cu calozităţi, estropieri şi zigzaguri al unei fiinţe, scăpată prin oboseala atenţiei naturii, de osînda
3*4
borcanului pentru monştri şi avortoni, accidental.
Nu avem nimic de zis împotriva pasiunii per» verse de a desfăta în perinde de mătase ale sofalei, o făptură scumpă din seria analogă cîinilor cu ochii proeminenţi peste nasul înfundat în frunte şi deasupra unei măsele rînjite. Arta privată de a iubi şi de a te devota este respectabilă ca un secret profesional — şi nici nu ne putem gîndi să cenzu» răm preferinţele de patologie. Cazul se schimbă însă cu desăvîrşire îndată ce vine vorba de arta publică şi de plastica spectacolelor destinate să provoace o elevaţiune şi o reacţie expresivă.
Meritul unei lucrări dramatice poate fi mai mare sau mai mic sau nul şi întodeauna contestabil şi controversat. Pentru purtarea fracţionată a meri» tului se aleg nişte flacoane, nişte ambalaje, nişte actori. în cumpenile mici de aur şi de sidef, care cîntăresc moleculele singuratic ale ansamblului, debitat în dialoguri şi în centigrame, se hotărăşte ponderea generală. Este dezgustător să pui parfume mari în flacoane de gumă arabică şi în cioburile gunoiului cetăţenesc; însă o mireasmă mediocră stă frumos şi pare să capete preţ într»o fiolă de cristal. Dar de vreme ce în sentimentul de artă stă ascunsă, după analizele celor mai cruzi ingineri de psihologie, întodeauna, zice»se, o fierbinţeală comemorativă, din vîrstele preistorice, nesatisfă» cută, de ispită cerebralizată, de ce să nu recunoaş» tem că un joc prost de scenă poate fi influenţat pînă la superlativ şi complectamente dislocat de farmecul material şi imaterializat al artistei sau al actorului din personajul jucat?
Un balet nu e decît un balet, un dans pe o masă printre sticle nu e decît un dans între pahare. Dar planta omenească trebuie să aibă un desen adînc, o atitudine sveltă şi frunzele şi ramurile în dans trebuie să se adune şi să se separe, în ritmuri, conform unei scheme de exuberanţe şi de plăceri.
Ce poate fi mai mizer în trist, ca o trupă de dansa* toare, care în costumele de navigaţie aeriană şi de transparenţe, ale Operei Române, manifestează ostentativ predestinări pentru corvezi de rîndăşie, cadenţate în Grieg ?
Este loc în conservatorii şi apoi în teatru pentru o prăpastie, păzită de un maestru măsurător. Indiferent de un talent enorm şi de un geniu problematic, antropometria artistică trebuie ne* apărat chemată să aprecieze cu linia şi cu compasul deschizătura genunchilor, oblicitatea tălpilor, zîmbetul şoldului, înnălţimea secretă a pulpelor, altitudinea toracelui, arcul clavicular, mobilitatea bărbiei şi ondularea braţelor şi a grumazului rîvnitor să plutească în dramă, comedie şi dans prin luminile rampei.
i 9 î 7
MARGINI DE PROGRAM
Pentru că în teatrul străin s<au ivit accidental cîţiva artişti cu gustul inspirat, care au însufleţit literatura dramatică şi ansamblul unui spectacol, scena se parazitează, pretutindeni unde în lipsa talentului se adoptă obligatoriu modalitatea lui cea mai apropiată, imitaţiunea, cu organismul monopolizator al domnului regizor.
In timpul repetiţiilor, undeva întrmn colţ al sălii izbucneşte injuria imperativă, erumpe un punct exploziv, se sparge liniştea, dărîmată ca un car de oale cu bîta: funcţionează regizorul, omni* potent şi ţîfnos, cu nervozitatea lui ambulantă, ciocnit ca muscoiul de obstacole transparente.
Cine mai poate recunoaşte, pe tocătorul de la grătar, în fiinţa jupuită a cîrnaţilor fără derm, rînduiţi prismatic ca nişte degete retezate în masa* cru, forma taurului din munte? Regizorul e un fabricant de mititei şi mărunţei. După ce toacă substanţa literară şi artistică în molecule, o recon* struieşte original, aglutinînd fărîmele cu gălbenu* şui bălos al oului intelectual.
O viziune de obicei culinară, de valet servit şi de « oberkelner » titrat, distinge colaborarea regi* zorilor cu autorii şi actorii. El concepe arta drama* tică în saladă, în sosuri garnite, în gelatină, fur* securi, voUawvent. Capacele lui sufleteşti de fran*
zelă nu se pot combina decît cu două pomezi, una de carne şi alta de unt. Tot ce nu trece de la sine prin gaura numărului său intelectual, trebuie transformat în alifie. Autorii, ca şi actorii, sînt prezintaţi în tartine, mîzgăliţi pe pîine şi tencuiţi.
îi oferi o cafea şi doreşte tabac. îi oferi tabac şi doreşte tutun. îi dai tutun şi vrea lapte covăsit. Comanzi lapte covăsit şi îşi schimbă gustul pe drum: ar vrea să citească o poemă în proză. Âr prefera totuş să o cînte şi regretă că nu e pusă pe muzică. Regizorul transmutat în feminin.
1927
GENERALITĂŢI
Regula nouă a iernii, de»a se fabrica zăpadă în atelierele de jucării şi de»a primi<o din Niirenberg în cutie, a dat odată greş. Valuri albe, nămeţi şi troiene acoperiră ţara de Crăciun şi ziarele au adus aminte de haitele de lupi din legendă. Odată, Bucureştenii s»au trezit purificaţi şi albi. Primirea Unchiaşului purtător de daruri, a putut să fie făcută cu întregul aparat de ţurţuri şi de preşuri de zibelină din poveşti.
Spectacolul din teatre devenea meschin şi fad faţă de învierea în cadru şi element propice, pe douăzeci şi şase de grade îngheţate, a personajelor de colind. Ne»am întîlnit şi am stat de vorbă cu Moş<Ajun, care conducea pilcurile de'copii după covrigi şi nuci. Din uitare, au răsărit stelele de hîrtie cu luminarea aprinsă în interior şi cîntecele frumoase cu ilustraţii aeriene de acuarelă. Plugu* rile au brăzdat zăpadă adevărată cu coarnele pole» ite ale boilor înjugaţi plugăreşte, şi bicele mari au împuşcat cu troznetul lor de scîntei, ecourile tradiţiei în toată Capitala. L»am văzut pe Irod şi vicleimul lui. Pînă la mijlocul lui ianuar, vremea face teatru viu şi optimist şi oamenii se transfigu» rează, înmuiaţi în straiul de cristale şi întraripaţi cu fulgi de gheaţă provizorii. Cîntaţi viori şi cobze!
Paralel cu revărsarea teatrului pe străzi şi cu expansiunea lui în viaţa familială, unde pomul, în care spînzură fanteziile industriale gingaşe şi bună* tăţile dulci, printre luminiţe şi fire de beteală,
teatrul celălalt, cu actori, cu actriţe, cu directori, sufleuri, garderobă, regizori şi afiş, începe să fie falimentar. Efortul întortocheat de*a obosi sufle* tul spectatorului cu franţuzomanii autentice sau imitate, se încheie cu deficit artistic şi cu datorii. In sfîrşit! Opulenţa agresivă a cîtorva patroni de teatre, îmblăniţi cu samur şi căptuşiţi cu limuzine, analfabeţi şi victoroşi, splendizi şi nuli, intră în eclipsă. La vară, vor lichida cîteva talente olimpice şi cîteva uriaşe obrăznicii creatoare, şi turneul cu maşina în Alpi şi în marile staţiuni pentru americani cu subiecte de alcov, o să fie înlocuit cu vreo piim< bare pe la Comarnic şi Techirghiol.
Trebuie notată bizara tendinţă a statului nostru de*a fi cultural, exclusiv cu figuranţii, cu actorii şi cu cîntăreţii, unşi exclusiv să reprezinte şi să activeze dînşii cultura românească, rămasă fără icoane. în vreme ce scriitorii onorabili ai limbii, vorbită şi scrisă cu degetul dactilografei în birou* rile Statului, nu au de multe ori cu ce să*şi aprindă lampa subt umbra stelelor gratuite, un rînd de actori, care nu sînt nici întodeauna cei mai buni, nici cu mult preferabili scriitorilor chiar mediocri, se bucură de apuntamente şi subvenţii miraculoase. Cocoşi răguşiţi la rampă, schilodind o operă cîntată, rebegiţi şi ridiculi, bosumfllaţi şi proşti, sînt depu» taţii, plătiţi împărăteşte, ai minţii româneşti, silită să accepte valoarea mărfurilor artistice, puse în circulaţie de la Stat. De la război încoace, mau făcut avere numai acţionarii din petrol şi gazetarii care au parcurs timidităţile cu pistolul. Graţie generozităţilor cu totul artificiale ale Statului — s<au întemeiat proprietăţi şi capitaluri, furate cub turii drepte, pe domeniile mimicii, ale baghetei şi ale înghiţitorii cu sonorităţi aproximative. Evident, nu ne atingem aci de resortul delicat al artei femi* nine, care dispune de resurse suplimentare, în sta* re să renteze singure o carieră şi un mare rezultat.
Cultura românească prezintă la începutul Anului nou un bilanţ, pentru carte, neasemănat de sterp. Teatrele naţionale întrebuinţează zeci şi sute de actori şi cîntăreţi, cu care Statul cheltuieşte zeci de milioane şi Statul nu utilizează în funcţiune de producător pe niciun autor. Niciun minister, nicio Direcţie Generală, nicio tipografie de Stat, nimic — nu a pus niciodată în buget niciun redac* tor, niciun scriitor. Scriitorii funcţionari, cîţi sînt, au însărcinări de funcţionari, nu de scriitori. Pe cînd tenorul este plătit ca să cînte, scriitorul nu este salarizat ca să scrie. Actorul şi cîntăreţul sînt orientaţi, păstraţi şi hrăniţi exclusiv ca să joace şi să zbiere. Scriitorului nu>i dă Statul cultural nici hîrtia, pe care să tipărească proba unei munci făcută pentru cultura acestui Stat, pe cheltuială şi privaţii proprii. Statul nu are de răspîndit cărţi pentru un popor, care interesează pe oamenii politici întrucît le poate oferi de*a gata un material sentimental pentru un discurs şi întrucît deţine votul — şi scriitorii nu sînt însărcinaţi să<şi facă meseria lor şi să le compuie. Actorul e un factor cultural: scriitorul nu e. Domnul Leonard, de pildă, este o personalitate culturală. Gheorghe Coşbuc, de pildă, nu a fost.
Şi mai caracteristică pentru halul de potenţă culturală al conducătorilor noştri de Stat este incapacitatea lor de*a lua cunoştinţă de recrimină* rile de felul celor prezente şi de a<şi asimila substa* ţa revendicărilor, ce se fac de ani de zile în scris, de către reprezintanţi autorizaţi ai culturii literare. Ce mai aşteaptă în 1927, duhovnicii selenari ai treburilor publice, ca să introducă în Statul româ* nesc, pe lingă domnii actori şi amatori de behcanto şi scriitorii? Injuria grăjdarului? Misticismul vale* tului? Bastonul la cap?
1928
TICU ARHIP: LUMINIŢA
Luminiţa e un nume de fată, nu de luminare. Mătuşa ei ar putea să fie Calea lactee sau lampa cu petrol, după cum nepotul s»ar putea numi Epsilon din Ursa mare sau Silonel, şi»ar fi becul electric. Un critic care a renunţat la cariera de controlor dramatic îşi intitula o traducere: « Minunică ».
De ce Luminiţa şi nu Maria e un mister de preţiozitate care determină toate numele din piesă: Vania, Suza şi chiar pe Şerban, dind numaidecît orientarea unei preferinţe căutate în regnul literar al hîrtiei. Lipsesc Vintilă, Mircea şi Camil. Domni» şoara Arhip care la rîndul domniei sale se iscăleşte Ticu, a scris o lucrare din cap şi din ghiozdan, ca un băiat, ca un băiat de vreo treizeci şi opt de ani, fiămînd de originalităţi cerebrale, cititor, consuma» tor de haşiş, de cocaină şi eter, compunînd şi o viziune a vieţii, fabricată pentru tîmpirea contim» poranilor.
Domnişoara Arhip nu este totuş cu totul şi definitiv o persoană care şi«a pierdut poşeta şi sexul, adoptînd iremediabil manierele imaginate ale unui al treilea sex, situat între bărbatul spîn şi femeia cu ţăcălie. Alături de rebusul comic, afectînd simpli» ficarea vocabularului, forţînd verbele banale, să ia atitudini fără substanţă, criminalizînd prin simi» li»psihopatie de literatură nişte personaje care nu slujesc Ia nimic şi nu»i dau niciun sprijin nici autoarei, domnişoara Arhip are un act întîi cu
frăgezime de tonuri. Ele indică la domnia sa un gen personal neglijat, o pepinieră de purităţi, trans* plantabile într*o piesă întreagă şi pe tot întinsul unei activităţi.
Domnul Calboreanu a colaborat biruitor cu autorul, ca să menţie pasul actelor pînă la sfîrşit. Ne*a mulţumit refugiul oferit de jocul uscat şi interior al acestui artist concentrat. Un elogiu pen< tru stăpînirea retoricului, deviat în limbile element tare îl datorăm domnului Valentineanu. Doamna Filotti şba scăpărat resursele la ivirea personajului său în actul al patrulea, unde clipa se suprapune cu un punct de autor situat curat. Doamna Puia Ionescu şi<a purtat în braţe capul toată seara, şi ba gîdilat şi alintat. O vecină a noastră de stal, se juca însă cu un creion şi un program şi am sur* prins pe marginea distribuţiei o notă dezavantajos* să adorabilei ingenue actuale: « Aş lăsa pe viitor picioarele în culise ».
1928
1
NECAZURI ABSTRACTE
Domnut Cornelii! Moldovanu, directorul Tea» trului Naţional din Bucureşti s»a necăjit atît de tare pe subalternul domniei sale administrativ şi artistic, Ion Mânu, colaboratorul nostru, din pri» cina povestirii Amatorul dramatic apărută in Bilete de papagal (nr. 21) incit l<a amendat cu leafa pe o lună.
L<am căutat de cîteva ori pe domnul Moldovanu, şi sintem nevoiţi să i ne adresăm prin scris. Ce a putut săd supere în loc de<a<l bucura, din notările de pe natură ale domnului Mânu, ca săd atragă acestuia o măsură de<o severitate necunoscută în domeniul funcţiilor intelectuale? Căutînd, extrem de intrigaţi, informaţii în jurul absenţei domnului Director, ni s»ar fi comunicat că supărarea domnu# lui Moldovanu a ieşit dintrmn singur cuvînt, derect torul, subliniat, care ar fi trebui să fie tipărit direc* torul şi nesubliniat. Se pare că domnul Mânu tot a fost slujit de norocul, că n<a apărut cuvîntul cu literă mare şi cu punct şi virgulă după el.
Ţinem să precizăm pentru edificarea domnului Director că dacă este cineva vinovat de o glumă inocentă, care nici glumă nu a fost, acela este... noi. Sublinierea a fost un simplu accident de tipo* grafie, ca şi forma «derector» culeasă de zeţar. Domnul Corneliu Moldovanu ne pune in oribila situaţie săd rambursăm domnului Mânu salariul noi — şi domnul Moldovanu ştie că Papagalul e o pasăre fără buzunar Ia frac.
})4
Deznecăjeşte<te domnule Director ş actorului Mânu să ne aducă pe viitor desluşite. Căci de talentat este talentat nu se pedepseşte.
1928
i dă ordin manuscrise şi telentul
COCO ŞI ACTORII
Cîteodată, Coco este nedrept. Prin generalizare, mai des decît prin nedreptate directă, Coc6 nedrep* tăţeşte şi atunci inima lui se frămîntă bolnavă. Lui Coco nu<i este ruşine să se mărturisească şi el nici nu<i atît de prost încît să*şi menţie orgolios erorile evidente şi să<şi facă şutiţi din ele.
A fost un timp cînd Coco era agresiv şi ocăra împuţind pe adversari, alegîndu<şi singur adversarii, cu ochii închişi. într/o zi, făcînd socoteala binelui curat cîştigat, în cumpănă cu durerile pricinuite, sufletul lui Coc6 a ţipat de tristeţe: răul era mai mare decît împlinirea visului de mai bine. Coc6 a tăcut şi s#a pedepsit. Ciocul lui ma mai ciugulit cîţiva ani decît seminţe de gutuie, care îngroaşe umezeala limbii şi învîrtoşesc înghiţitoarea. Ocara lui, totuş aleasă, i<au luafro din gură alţii, cîteva ciori, şi au făcut din ea o dregătorie.
Coco are groază de monotonii şi un har de a se putea schimba renăscînd, ca o altă pasăre, poves» tită, care şi aceea trebuie să fi fost un pagagal, înzestrat cu putinţa de<a se face scrum şi din scrum a învia din nou. De cînd îşi scoate biletele din cutia meşterului tipograf, pliscul i s<a poleit cu soare şi atingerea lui e fragedă şi uşoară. Cu toate
acestea, fără voie, s<a ivit nedreptatea, pe care Coc6 o urăşte mai mult decît păcatele mari, mai ales că şi înlăuntrul fiecărui păcat, căutătorul de seminţe, găseşte întodeauna şi un sîmbure de nevinovăţie şi milă. Noi, papagalii, alunecăm cu aripile întinse pe o boltă a dreptăţii mai de sus, ştim să înţelegem mai mult întuneric decît păsările din ogradă şi iertăm poate totul şi poate că mai mult. . .
Noaptea trecută, după stingerea luminilor din teatru, au venit la Coco doi papagali dintre actori, rude apropiate cu el. Ei nu»şi spălaseră chipul de creioanele grase ale meşteşugului mascat, nu lepă» daseră peruca şi au sosit cu hainele de mătase pe ei şi cu dantele prinse subt bărbie şi mîneci. Ei au bătut cu genunchiul degetului în oblonul feres» trei şi Coco le»a deschis.
—	Vai cum m«am speriat! zice Cocd. Să mă iertaţi că vă primesc în pijama de lînă. Mi»a fost frig, am lepădat tricoul verde şi m»am culcat, citind Visul Maicii Domnului în aşternut.
—	Bine Coc6! îl mustrară actorii. Tocmai tu să ne bîrfeşti în biletele tale! Tu care sufleteşte eşti prezent între noi, pe scenă şi în public, în fiecare seară, cînd fuge cortina în sus şi tună sala? Tu să ne ţii de rău, tu să ne împiedici, pe cei tineri de tot, să cerem pe lîngă pîine şi un blid de fier» tură? şi pe cei mai bătrîni să nu ne pară rău de o viaţă întristată între culise? Pentru că unii din noi, boierii şi cucoanele meseriei, s»au îndopat cu bunu» rile prihănite, tu ne cerţi pe toţi la un fel? Au nu e deosibire pentru tine între făptură şi creatură, între apa din fîntînă şi apa tare, între fum de smirnă şi fum de tutun? Tot una doarme în leagăn
pruncul alb cu ursul lui de pluş culcat pe piept şi dansatoarea sărutată pe genunchi, de gura de bure» te cu clei a Bancherului stafidit, chel şi vicios, care o îmbălează şi o ocroteşte? Coci! Ce«ai făcut?
Pe ciocul lui Coc6 alunecaseră din ochii de chihlimbar cîteva mărgăritare topite. Sufletul lui a oftat.
— Duceţi»vă sănătoşi, camarazi. Coco scrie chiar în noaptea asta un bilet albastru pentru voi. Numai să»l nimerească.
1928
TEATRUL «MARIOARA VENTURA»
Criza teatrelor nu se datoreşte, cum cred unii succesului filmului ci insuccesului minţii. Teatrul posedă mijlocul cel mai sigur, experimentat de vea* curi asupra inimei omului, de a fermeca: cuvîntul. Privirea cea mai languroasă din ochii cei mai umbri* ţi nu vor putea vrăji cit un cuvînt de o silabă, ros* tit cu ochii închişi. Teatrele romîneşti care posedă actorii şi actriţele cele mai frumoase de pe glob, şi cele mai numeroase în frumuseţe (încît am putut face un export strălucit şi niciodată dezmin* ţit) dau înnapoi în faţa celui mai meschin cinema» tograf. Milioanele pe care Statul, solicitat de idealul unei arte naţionale şi de teamă de a nu jigni umbra fără moarte şi răzbunătoare a poeziei, s*au pierdut în vînt, şi drumurile, podurile ţării au rămas des» fundate din lipsă de fonduri, cheltuite pe poduri de carton. Vechi preţuitori ai Marioarei Ventura căreia Statul, timp de patru ani, îi asigură o sub* venţie de şapte milioane lei pe an, vrem să credem că teatrul domniei sale îşi va găsi menirea să înlo* cuiască falimentul unui alt teatru, care se men» ţinuse cu alte fonduri.
Doamna Marioara Ventura să cerceteze o clipă cauza falimentelor care au precedat*o şi să bage de seamă că n*a existat în ţara noastră duşman mai mare al teatrului, ca Actorul pus în funcţie de căpitan de vapor artistic. Ceea ce a sfărîmat toate iluziile a fost lipsa de prestigiu artistic şi — mai
3)9
rău — pierderea treptată a unui prestigiu artistic existent la punctul de pornire. Faptul că niciunul din teatrele care au fost şi care mai sînt mau izbu* tit însă — de la plecarea în cărucior a lui Davila — să creeze un repertoriu de un an (necum un reper* toriu mai larg) este dovada insuficienţei, definitivă, a foştilor comandanţi. Ei au oscilat între Shake* speare şi Victor Eftimiu, între Keiser şi Verneuil! — iar succesul dacă venea, venea pe neaşteptate, cînd cea mai bună parte a trupei era în turneu, la Băileşti.
Doamna Marioara Ventura, ale cărei relaţii cu inteligenţele alese ale Franţei, mau dezobişnuita, ca pe atîtea din colegele ei, cu ideile şi tendinţele artistice, se află în România în paralelă cu cîţiva scriitori care scriu cu aceeaş conştiinţă în faţa pro* priei minţi, cu care se joacă în faţa sălii. Aceştia sînt la îndemîna doamnei Ventura, chemată să*i utilizeze. E singurul fel, credem, ca Teatrul « Mari* oara Ventura » să nu intre în seria nesfîrşită a făli* mentelor actoriceşti, ci să creeze în sfîrşit întîia oară după război, teatrul care să aibă unitatea, adîncimea şi autoritatea unei cărţi.
1928
ACTORUL CARE NU JOACĂ
Întîlnindu<se cu Coco, retras în Cişmigiu, ca să dumice o alună furată din mîna unui ţigănuş vin* zător de ziare, Sorana Ţopa, care tocmai venea să ia oleacă de aer după repetiţie, na ţinut un discurs. Artista repeta opera teatrală a unui profesor de la facultatea de drept, advocat eminent, care par* venit la o vîrstă cînd încep să se nască pentru celebrităţi statuile şi posteritatea ştiinţifică, a obser* vat că încă nu scrisese în timpul unei cariere des* tul de imense, nicio lucrare dramatică. Este ca şi cum un magistrat, care nu ar fi tras niciodată cu puşca, se vede prins pe neaşteptate, în anul meno* pauzei profesionale, de pasiunea de*a fi colonel de artilerie şi care îşi cumpără un tun privat, pentru a se exersa în apartament. Exemplele acestei încli* nări subite şi tardive sînt în anumite epoci fizio* logice numeroase şi se cunoaşte chiar cazul unui director de Bancă ilustru, apucat de juvenilităţi entuziaste. Ca să pară mai tînăr şi mai mic, el s*a îmbrăcat într*o dimineaţă cu pantaloni scurţi şi s*a dus la biurou cu o placă de piatră subsuoară, legată de un burete.
Fusese cazul cel mai extrem din serie şi din nefe* ricire directorul de Bancă a fost transportat, cu atenţiile cuvenite, la o casă de sănătate, subt cuvînt că medicul şi ajutoarele lui îl duceau să»l înscrie la şcoala primară. Celelalte cazuri, mai anodine, se opresc de obicei în drum; apare un volum de ver*
suri de dragoste sau se aplaudă o piesă istorică în cîteva acte şi un tablou.
Coco îşi încerca aluna pe o cracă de Magnolia sulangeana şi Sorana Ţopa ridicîndu»şi umbrela vio» tetă a bătut în craca lui şi i»a dat bună ziua pe franţuzeşte: Bonjour Coci, <fit'estice tjue tu fais lâ? Am citit biletul tău despre actori, dă»te jos să te pup. Emoţionat de intenţie şi de părul galben al actriţei, pentru care papagalii verzi, îndrăgostiţi de soare şi de floarea lui, negricioasă în mijloc şi auri» feră de jurîmprejur, poartă nostalgia unui vechi sentiment ecuatorial secret. Coco şi»a pierdut aluna şi ştergîndu<şi ciocul pentru operaţia făgăduită, se pogorî pe umărul ei, rugînd»o s㻺i scoată pălăria ca să şadă mai bine galbenul porumb lîngă verdele smarald.
— Intîi am tă te trag de moţ, dragă Coco. Ai făcut o prostie dar te»ai răzgîndit şi ai reparata). Actorii au avut dreptate să ceară Statului care<i întrebuinţează o leafă mai mică decît a servitorilor din vestibul: o recunoşti. Dar ai uitat să vorbeşti de actorii care nu joacă, de nevoia lor sufletească frenetică de a<şi accelera viaţa şi timpul, de<a stră» bate acţiunea concentrată şi rapidă a ideilor şi a reveriilor materializate în literatura dramatică. Asta pentru tine, Coco, nu însemnează nimic? Ce ar mai fi teatrul şi talentul comediei, fără setea neas< tîmpărată de a trăi numeros şi variat, complicat şi furtunos, cu o intensitate şi o înflăcărare pe care viaţa simplă, de douăzeci şi patru ore pe zi, cu zece ore de întuneric întmnsa, viaţa de muncă şi de salariu, de drepturi şi datorii, nu este în stare să ne*o dea!
Sînt în generaţiile care se succed între bacalaureat şi ieşirea la pensie, excepţii şi temperaturi, con» sacrate parcă de natură îndeletnicirilor în dezor» dine, cîntecului, vopselei, scrisului şi zămislirilor de piatră şi lut modificat. Temperamentul cel mai
imediat, cel mai iute, cel mai spunten îl are acto» rul: îţi poţi tu închipui, Coco, ceva mai lamentabil decît un actor care nu joacă?
Şi Sorana Ţopa, izbucnind în plîns, pe umărul verde al lui Cocd, pe care îl umezi cu lacrimi, zise strîngînd un pumn cochet şi grăsuliu către cer:
— E monstruos!
1928
PIESĂ DE TEATRU
Personagii: Iulius, patruzeci de ani. Alte perso* nagii deocamdată nu sînt.
A se împărţi în acte şi scene. A se da Ia Teatrul Naţional. Dacă nu se joacă: a se da Ia Teatrul «Comedia». Dacă nu se joacă: a se da la Teatrul Mic, care e închis. Dacă nu se joacă: a se publica şi a fi susţinută prin presă, cu portret. Se poate scoate o publicaţie specială.
Decor: Odaie mare. La dreapta biuroul. La stînga o uşă. Se aude un şoarice rozînd un peizaj. Uşa poate fi la stînga. Biuroul poate fi la dreapta, în locul şoarecelui se poate pune în culise un saxofon cu vocea vagă. Poate fi şi un stidete într<o colivie. (Vom vedea.)
Iulius a comis în viaţă tot ce se poate comite. A înşelat mai multe femei, unele din societate. A divorţat de două ori: una era blondă şi iubea pe Petre Şchiopul, fost domnitor român (incursie în versuri, în istoria vechilor Principate) . . .Chefliu . . . Cartofor. . . Mincinos. Contrabandist de mă* tase verde, aproape escroc, făcînd să treacă măta* sea verde drept albastră. Urmărit de poliţie. (A se căuta un partid politic din care să facă parte.) Văzut rău, vechi beţiv corijat, fost bancrutar frâu* duios etc.
Cînd începe piesa, dramă combinată cu comedie (trei acte şi un codicil de act), Iulius se găseşte
)44
deodată singur şi nenorocit. . . Pentru întîia oară i se prezintă conştiinţa în întregime (joc în zig< zag de psihologie intensă) cu atît mai neîmpăcată cu cît Iulius nu a făcut apel niciodată la ea. îşi examinează viaţa. Şi ce vede?
A furat bani (sume din ce în ce mai importante) de la propria lui soră şi a depus fals întrmn proces împotriva ei. A provocat sinuciderea unui fost asociat, a cărui familie numeroasă şi onorabilă a căzut în cea mai neagră mizerie, ca şi sora lui. . . Nu ştie cîţi părinţi de gen masculin a avut. îşi aduce aminte bine însă că avea doi fraţi, pe care fia prădat, ca şi pe sora lui.
—	Sunt un individ infect! zice Iulius în actul al doilea. (Pe masa de lîngă fereastră un buchet de flori de iris întrmn vas de Sevres; ticălosul e un rafinat şi citeşte L,a Citi antique.)
Ce folos că s<a îmbogăţit! îi e dezgust de sineş căci e un criminal. . . Plînge. .. într<adevăr, e un asasin vulgar. . . Cum să<şi răscumpere douăzeci de ani de bestialităţi? Cu neputinţă. . .
I se face milă de el însuş. . . Ar voi să se întoarcă înnapoi şi să şteargă urmele de sînge ale paşilor lui umezi de crimă. Sora lui a murit. . .
Prietenii îl dispreţuiesc. Ce zic: prietenii? nu are niciunul. . . îl dispreţuiesc şi femeile. . . Un cerc de ură se strînge de jurîmprejurul lui. El ar voi totuş să fie o forţă, o forţă a răului exprimată integral întrmn ins prototip (Torquemada, Iuda Iscariotenul, Borgia), o forţă rea, pentru a se jus* tifica în propria lor opiniune. Nu este! Conştiinţa îi spune:
—	Tu vei da tîrcoale pînă la moarte trecutului tău şi vei umbla de<a lungul lui ca un lup muşcat de oi şi de muşte şi vei retrăi zilnic toate infamiile tale. . . Caută, cine ştie? — poate că vei afla un leac chiar în măduva veninoasă a infamiei tale. . . (Conştiinţa iese închizînd uşa încet.)
tşi aduce aminte de femeia care ha iubit mult, cu care a trăit mult ţi căreia nu i»a putut mînca averea decît în zece ani de trudă. . . S»a băgat ser» vitoare în străinătate. . . Să<i dea o telegramă? Să nu<i dea o telegramă?. . . Să facă voiajul în ge< nunchi, cerşind iertare. . . E prea tîrziu; a murit şi ea. Nu, el trebuie s㻺i tîrască lanţurile suferinţei şi să sucombe încătuşat: asta e comanda fatalităţii.
In durerea lui atroce, lulius e sincer şi are accente epice. (Află că bucătăreasa trage să moară în sub» sol, blestemîndu<l în bucătărie, ca pe un monstru.)
Dimpotrivă, lulius nu e acest scelerat. Trebuie găsit un sfîrşit care să»l împace cu societatea şi cu publicul din sală. Se va căuta un sfîrşit bun şi moral. Se poate spune că totul a fost numai un vis şi că de fapt lulius e cap de familie, doctor în Drept, consilier municipal, bărbat de ordine etc. şi că s»a întors din luptele politice construindu»şi un hotel cu tot confortul la Bazargic (preţuri mo» derate).
La finele actului al patrulea: moarte naturală.
— Alo! Alo!. . . ziarul Rampa ? Vă rog, pentru rubrica: «La ce lucrează autorii». Lucrez la o nouă piesă de teatru: lulius Postelnicu. Voi trimite un interviu pentru numărul de marţi. . . Singurul păcat al lucrării mele dramatice este tăria. E o piesă tare, poate cam prea tare, dar nu mă pot diminua, publicul trebuie educat.
1928
JOStPHINE BAKER
Apariţia creolei în Europa, căci Josephine Baker care dansează azi în Bucureşti, se află întrrnn tur* neu de cucerire după ce a vîrît în sîn Berlinul, Viena şi Budapesta, are o însemnătate ciudată. Această femeie neagră la surîsul căreia vin să soarbă cu ochii fericiţi şi mari, milioanele de locui* tori a două continente înţelepte, reabilitează o rasă. Ce zic ? — creează o rasă, căci rasa neagră de curînd ridicată de albi dintre bivoli, a rămas dis* preţuită şi pe alocuri, cu ştirea Ligii Naţiunilor de vînzare.
Josephine Baker face dovada cea mai mare, ală* turi de care toate celelalte dovezi devin derizorii, că rasa ei poate da cele mai frumoase exemplare ale umanităţii. Romanul negrului Maran, Batoula, pre* miat de Academia Goncourt, poeziile negrilor ame* ricani, muzica şi dansurile lor, sensibilitatea fer* mecătoare a malaezilor născuţi din negri şi galbeni, sînt fapte sigure dar mijlocii. Pe culmile omenirii a stat vre un negru sau vreo negresă ?
A fost Sulamita care în versetul biblic spune despre sine: Migra sum, sed fcrmosa. . . Dar cea mai frumoasă poemă de iubire din literatura lumii rostită de gura în care « dinţii sînt albi, albi ca mioarele cînd ies din scăldătoare », n*a fost scrisă oare de vre un levit din alaiul regelui Solomon?
Negrii erau, între europeni, înlăturaţi în primul rînd ca fiind urîţi. Orice amestec era primordial
347
exclus de această silă. Josephine Baker, cu far* mece de întîia putere şi calitate, înlătură prejude* cata. E sigur că nu prin dansurile ei a cucerit cele* britatea; alte zeci de mii de creole şi negrese ştiu să umble şi să se svîrcolească pe papură; nici prin lubricitatea ei, după perdele. Europenele şi ame* ricanele de cabaret, acele frumoase girls scoase parcă din seraiul mecanic al unei reviste de mode, cunosc secrete şi practice, combinate cu droguri din seminţe de cînepă şi mac, mult mai profunde. Josdphine Baker are însă ceva inimitabil: tonica frumuseţe, ca o ceaşcă de cafea neagră a chipului ei, în care se aprinde uneori fineţea ascuţită pînă la ironie a ochilor mari şi gura care ştie să surîdă ades tot atît de dureros ca o mamă din romanele scandinave. Josdphine Baker, în ultima fotografie, are un chip uimit şi visător de elevă la « Cârme* lite ».
Un ţigan, la noi, s*a indignat de apariţia Jose* phinei Baker, pe care o acuză de imoralitate. Nici nu e de mirare. Josephine Baker, care solicită o mare şi străveche tradiţie de avere, bunăcreştere şi gust, indignează în primul rînd pe noii veniţi dintre maimuţe care, acoperiţi de păr, se fudulesc în lume cu decenţa lor naturală.
1928
SĂ JUCĂM
Din toate artele, mai bine sau mai puţin bine reprezintate întrmnele decît într<alte ţări, teatrul a realizat în pierderea tuturor celorlalte meşte* şuguri de înfăţişare, progrese şi le>a lăsat în urmă pe toate.
Justificată sau nu, influenţa teatrului în public este o realitate. Mai apropiat ca toate artele de viaţă, mai viu ca toate artele laolaltă, spectacolul trebuie considerat cu drept cuvînt ca un mijloc direct de educaţie şi cultură, cel mai plăcut şi cel mai înţeles. Bună dimineaţa, Bachus!
Căci educaţia însemnează mai mult şi cuprinde mai complexe noţiuni decît termenul abandonat definiţiilor didactice — şi sensul culturii se rotun» jeşte, ca să fie viu, după viaţă. Noroc!
Şcoală de multe moravuri, teatrul este şi o şcoală de forme, de singure forme, de atitudini, de rit* muri, de civilizaţii. . . Nu este de prisos ca într<o societate politică femeile să fie mai atrăgătoare, prin costum, prin lux, prin felul lor de*a se mişca şi clătina, mai înrudit' cu elementele de dans. Nu este zadarnică, la bărbaţi, o convorbire seducătoare. Nu este deşert nici rafinamentul în jocul dintre cei doi prieteni înlănţuiţi şi antagonişti din natură, femeia şi bărbatul. Un accent convenţional în faţa naturii determină stări, nuanţe şi realităţi morale. Ca şi viaţa, teatrul este faţa.
Dacă influenţa teatrului s?ar vădi numai în deli* cata înfrumuseţare a imaginilor vieţii sociale, atît
349
şi nimic mai mult, şi tot ar fi vorba de un cîştig. Scoate stiharul!
Teatrul este în dezvoltare. Această dezvoltare trebuieşte accelerată şi ridicată la expresia marilor posibilităţi viitoare, cînd conţinutul ei s»ar evapo» ra, ca să facă loc unei materii de intenţii voite şi de rezultate căutate.
Teatrul trebuieşte repede întins, introdus în fami» lie, în şcoli, în lumea muncitorească, pretutin» deni —; este o necesitate care a solicitat naturile înclinate, din necunoştinţa oamenilor, către teatrul presărat gradat şi progresiv, din formula « puţin cîte puţin » şi «treptat». După concepţia acestor timoraţi sătenilor să li se facă un repertoriu ţără» nesc şi buzoienilor un teatru Buzău. îndrumările s»au dovedit tot atît de greşite ca şi în literatura croită populară, fără interes în popor şi utilă numai la crearea unei categorii de scriitori pentru « Bene» merenti». In general, ţăranul este impresionat de Hamlet şi lăsat nesimţitor de piesa inspectorului şcolar, care a chibzuit să deştepte satele cu lite» ratura lui dramatică « sănătoasă ».
Talente numeroase somnolează la cîte o fereas» tră, cu garoafe, subt cîte un copac de curte, în toată provincia şi mahalaua. Ele va să se rostească în atitudini şi măşti de teatru şi cinematograf. Intr»o periferie de infern adînc noroios, pe un drum de gunoaie mustoase şi de nămoluri de mo» cirlă am văzut un film elocvent. O fată lungă, chipeşă, camată şi zveltă cocheta cu elementul, scurtîndu»şi fusta, peste ciorapii bine întinşi, pînă la jumătatea pulpelor de sus. Pe vîrfuri de lac şi»n tocuri de simili»cristal, fata voia să treacă din zmîr» curi în oraş, cu o crizantemă roşie pusă în centură. A călătorit cinci sute de metri de noroi, dezechili» brată la fiecare pas de umbletul ei ca pe sfoară şi gata să se prăvălească porceşte în mîzga şoselii. A
Ai fi făcut cu ea o piesă de teatru şi un spectacol de cinematograf de mare cucoană. Fata ştia să danseze instinctiv şi picioarele ei băteau labele dan» satoarelor din balet, zgîrcite în tricouri şi fustanele ca nişte maimuţe. Un genunchi care se aruncă inteligent, face mai mult ca limba greacă, ruşi» nează matematicile şi virtutea şi determină cultura.
Bachus scrie o comedie lovind în tipsie cu palia# rul şi visează un repertoriu.
1928
NĂPASTA LUI SABIN DRĂGOI
S»a seris cu competinţă variată despre poema mu» zicală a domnului Sabin Drăgoi, un român bănă» ţean, care şi*a permis ca, peste drum de universi» tatea dogmatică a uneltelor cu coarde şi vînt, ser» vite de un pedantism riguros, să aibă, aşa, din senin, un mare-talent de mare poet. Acum să nu vă închipuiţi că domnul Drăgoi a ieşit din vicleim sau din taraf, ca acei tenori periodici, pe care lirica franceză îi recrutează din Marsilia şi Bor» deaux, dintre vînzătorii de limonadă. Domnul Dră» goi, este directorul conservatorului de muzică din Timişoara.
Tocmai aci se strecoară diferenţa plictisitoare. Pe cînd un savant al portativului şi al solfegiului se artificializează pînă la finele studiilor complicate ale sunetului, ale miezurilor de sunete şi ale urzelei cu fire melodioase, tocmai atît cît are nevoie absenţa de individualitate ca să devie scolastică şi obsedată, el, domnul Sabin Drăgoi, a uitat tot ce a învăţat, şi«a pus certificatele în pod, şi a închis umbrela experimentală după uşă şi a ieşit în aer, sfiios şi ascultător de zvonuri şi de murmure, la obîrşii.
E singura şcoală bună şi singura justificare a unui artist, de a purcede, după ce a fost dat la şcoala cealaltă, de pe pămîntul lui în sus. Cultura noastră, ca să utilizăm un cuvînt pe nedrept banalizat, abia atunci începe, cînd am descoperit fîntîna cu mira» cole româneşti. Cincizeci de ani se poate zice că i»am pierdut în căutarea unui motiv de sensibili»
tate proprie. Am imitat: începem să nu mai imi» tăm, să avem o cultură artistică personală. Şi ceea ce pare mai curios este că descoperirea au făcut»o nu scriitorii naţionalişti, ci acel un fel de curent renovator pentru energia frumuseţilor naţionale, care poartă în ultimele abecedare literare numele de modernist. Naţionaliştii descoperiseră numâT~că< ciuTa*~pe~câre moşii noştri au purtat<o fără să se gîndească să o cînte; ceştialalţi au descoperit ceeace se găsea dedesubtul căciulii. Este de ajuns să se ' examineze accentul şi capacitatea cuvintelor roma» neşti de acum treizeci de ani, confruntate cu fizio» nomia lor actuală. Cuvintele au fost deşirate ca nişte mosoare şi rebobinate la loc, mai strîns. Ieri cuvîntul era mai leşinat, azi a suflat faurul în el şi i»a înviat o văpaie. Totalizînd se scrie cu mai puţine cuvinte decît ieri însă cu idei mai numeroase şi precizate. Poţi pipăi cuvintele şi le simţi, subt atingere, dure, pe cînd încă nu prea de mult ele se lipeau de degete şi secretau bale de indiferenţă.
Şi în vocabular şi lîngă el, de aci înnainte este de lucrat cu strălucire încă două sute de ani.
în Bilete de Papagal a fost de două ori vorba de domnul Drăgoi: o dată după ce fusese auzit fragmen» tar şi diformat, la un post de radiofonie — şi a doua oară după ce ne»a fost cunoscut de«a dreptul prie» teneşte. îl mai pomenim azi, după ce am urmărit cu sufletul şi cu urechea Năpasta lui, dintr»un stal. [ Desigur, în antracte, specialiştiidin orchestră^ în bună parte savanţi şi aparţinînd academiei de peste drum, şi»au dezlegat limbile şi au parodiat verbal o critică universitară, care nu desluşeşte şi nu poate nimic. Cînd unui chirurg i se vorbeşte de un con» frate, care a operat exact şi fără consecinţe un bol» nav, chirurgul recunoaşte, la urma urmei, succe» sul, însă cu o rezervă pentru confrate. Acesta cînd operează ţine cotul la o distanţă de cincizeci cen» timetri de trup, ceea ce nu e reglementar, arta
chirurgului admiţînd numai o deschizătură de douăzeci şi doi de centimetri a subsuorii, evaluată la antebraţ. Pedantismul atinge acest rezultat, că pierde din vedere viaţa şi se menţine la procedură, ştiinţa şi talentul derivînd în fals protocol.
Nu am putea fără îndoială, să n^ arogămo competenţă-jguajcală, care ne lipseşte. Dar omu 1 fiind om şi artele fiind pentru el, gustului în ultimă analiză îi revine cuvîntul de stabilizare. Muzica are analogie în părţile ei dure şi savante, cu rasolul de raci: trebuie spartă coaja şi dacă ai parvenit să o rupi, poţi aproximativ afirma că îţi place sau nu — şi toată lumea se împleticeşte după vioară şi mănîncă raci. Numai platoşa muzicii, care cînd îi lipseşte voinţa interioară, e impenetrabilă şi pusă deoparte exclusiv pentru bucuriile matematice şi obscure ale savantului, se desface de. la sine ori de cîte ori învăluie pentru necesităţi de transport o putere mai mare decît învelişul.
Am putut preţui puterea domnului Sabin Dră< goi după acest mecanism. Ea s»a vădit de la sine, ieşind din text, venind la noi şi silindume să încer» căm o emoţie, a cărei realitate indiscutabilă a mate» rializat»o lacrima, o sinteză.
Punctul culminant al Năpastei şi punctul ei ge» nial coincide cu intrarea în act a nebunului Ion, în care domnul Florescu, sobru şi interior, cu o voce adîncă de linişte împietrită atinge, odată cu autorul, nivelurile definitive. Dincolo de ele, ca înnapoia marşului funebru al lui Beethoven, e rîpă şi gol. Acolo se adună concentrat norul, ca un ciorchine plin, erumpe şi plouă.
Mijloacele de o simplicitate naivă cu care pro» voacă domnul Drăgoi sentimentul fatalităţii şi ob» ţine lacrima spectatorului sînt ale unui lăncier că» lare al marelui Har.
1928
LEONARD
Înmormîntarea lui Leonard, pe care nu l*am cunoscut dar îl plîngem, s>a petrecut în mijlocul furnicilor mîhnite, ale capitalei, care şi*au dus gre< ierele în pămînt de ţară. Indiferent de muza pe care a slujit»o, a murit un cîntăreţ şi se cade s3 ftm cu toţii emoţionaţi că pentru întîia oară s*a manifestat în metropola ţării o solidaritate unanimă pentru poet. în mii de inimi s«au aprins mii de candeli, şi toate bau escortat cu flacără lor, minus» culă, un ghiocel albastru, pînă subt sălciile dintre papuri. Viaţa lui Leonard a fost o existenţă de Harnlet: înmormîntarea lui avu o frumueţe morală care cinsteşte pe camarazi şi pe bucureşteni. Leo» nard a^cîntat ca o vioară şi iLJPurit ca_ o jyiaară, înfăşuratHm'crepul violet al regretului oftat al unei lumi.
Doi bulgări, unul de lună şi altul de soare, dea» supra lutului lui.
9 2 9
DREPTUL FLUIERULUI
Un autor a fost fluierat la Paris, un alt autor s>a văzut fluierat la Londra. Termenul a te vedea fluierat — nu este prea impropriu în teatru încetînd de a fi numai auzit, ca pe bulevard şi devenind o tragedie vizibilă schimonosită a sălii, acţionînd în locul actorilor.
In Italia todeauna s<a fluierat; fluieratul, cores» pondentul pejorativ al aplauzei, este mediteran şi catolic. Publicul îşi produce singur arie şi picioarele trepidante pornesc în dansuri pe loc. Mîna laudă, piciorul înjură; vocea cinsteşte, fluieratul veşte» jeşte. Franţuzii însă şi mai ales englezii, popor de zero grade şi de ceaţă, trist ca o fată mare şi copi» lăros ca un sugaci, mau mai fluierat de mult.
După valurile, rînd pe rînd, de căldură şi frig, de cutremur, de gripă, de scumpete, se pare că Europa este la începutul unul val de fluiere şi al unei epidemii de critică teatrală. Poate că, din gre< şeală, valul va ajunge şi pe la noi, unde publicul teatral se găseşte în plină prosperitate aplaudativă, deopotrivă de admirativ şi extatic în faţa tuturor autorilor dramatici şi actorilor, produşi succesiv şi multiplicaţi pe scena numeroaselor teatre actuale.
Englezul de obicei, indispus de o piesă displă» cută, îşi face foarte politicos drum printre ge* nunchii din staluri, zice de cîteva ori « aoh » şi se duce la garderobă de unde îşi ia jobenul şi pleacă, indignat însă temperat de rasă. în bună limbă englezească, părăsirea sălii credem că nu
se face fără o discuţie economică la cassă şi apli# carea proporţionalităţii la un popor cu logica in sînge, probabil că dă naştere unui rest, împărţin# drnse preţul locului ocupat numai timpul unui act, în atîtea părţi egale şi un prolog cîte acte şi tablouri compun spectacolul abandonat. Desigur că la Shake# speare, care a fost englez, Londra şi toată Marea Britanie asistă chiar dacă autorul necăjeşte sau toc# mai din această pricină, considerată cu gravitate.
Bine măsurînd ipotezele şi balansînd rezultatele, atitudinea fluierului, activă, trebuie preferată paşi» vităţii unei admiraţii cu orice preţ, cu gura căscată şi cu ochii închişi. Să vii la teatru cu asigurarea că ai să aplauzi şi să chemi pe autor şi actori la finele fiecărei tirade; este cam ca şi cum te#ai duce să te plimbi cu trenul, preferind să te opreşti în gară pe bagaje şi să te întorci acasă, după ce trenul a pornit. Cu un program de aplauze, orice s#ar juca, teatrele pot face o carieră culturală imensă, asi# milînd în întregime pe Ibsen şi pe domnul Tănase, şi teatrul, în general, răspunzînd astfel marei lui meniri educative. A fluiera pe nedrept este dintrmn punct de vedere mai drept decît să aplauzi o piesă excelentă. . . Autorul în orice caz s#a achitat de îndatorirea lui şi nedreptatea artistică i se va face: dar publicul ? el trebuie să rămîie în eternitate vita care zbiciră de plăcere necondiţionat şi maşina făcă# toare, imperturbabil, de elogii? El mare voie să dea din tălpi şi e obligat să bată exclusiv pingelele manuale ?
în literatură, ca şi în teatru. O admiraţie de bivoliţă, dinaintea oricărei « opere literare » nu e de recomandat în educaţia mai cu seamă a tine# retului, care trebuie deprins să discute şi să mă# soare, cu preţul chiar al erorilor şi chiar — de ce nu? — al impertinenţei.
iş»2p
LACRIMA MĂSCĂRICIULUI
Pe româneşte, comedianul este măscăriciul: cu» vîntul are acelaş conţinut şi conţinutul nu e mai aristocratic dacă»l transportăm în limbă întrrnn cuvînt franţuzesc, după cum nici nu scade cinstea actorului cînd este păstrat în neaoşul lui ambalaj verbal. O măscară e şi literatura şi toată arta îşi scoate efectele şi purităţile din măscări. Ne mai» muţărim cu sinceritate şi facem din ismeneli un stil şi un meşteşug. Mască, măscăreală.
Măscăriciul a pus pe toată lumea să rîdă, el mărginindu»se la zeflemisirea amară a personaje» lor, în care se iveşte răzbunarea unui autor de cuvinte şi de obraze. Se obişnuise atît de mult publicul cu hohotul din teatru, încît a pufnit şi pe stradă, trecînd pe lîngă măscărici şi a rîs citin» du»i numele în gazetă. Dar, într»o bună zi, măs» căriciul a plîns la făclia băiatului mort fără vreme. Un lucru avusese scump cu adevărat, măscăriciul, un copil; nici dibăciile lui neînsemnate de a scoate sufletul din oameni la teatru, făcîndu»l să umble halucinat printre stalurile, în care zăceau trupurile absente; nici răsunătoarele lui victorii, nici uratele de uragan ale publicului în delir nu bau fost scumpe ca un copil al lui, născut între două împă» răţii. Pentru el era oftatul din culise, pentru el
Eachetul cu o marfă dulce, adus acasă, lîngă pat, l îngînarea cu zorile a nopţii. Toate florile şi da» rurile primite într»un costum de personaj artifi»
cial, pe scenă, erau pentru băiat, pentru Grigore . . .
Este greu de închipuit cum a putut măscăriciul să mai vieţuiască, după ce şi»a dus copilul în mor» mînt. O durere şi mai aspră şi fără leac s»a ivit pe faţa lui, ca o bătaie a lunei negre, dintr<o lume de întîrzieri încremenite. El a purtat ani de zile subt pelerină cutia cu osemintele fiului pierdut şi o nouă sonoritate s»a ivit în sufletul lui, în ure< chea lui, transpusă în teatru cu un accent nede» terminat.
Pe băiatul măscăriciului, măscărici şi el, ham cunoscut în ajunul războiului, foarte tînăr dar cu
0	întipărire de maturităţi parcurse, pe fizionomia lui sprintenă, inteligentă. Numai că neliniştile părintelui fuseseră moştenite, amplificate şi fur» tunoase. Timpul cu care tatăl a jucat în tovărăşie,
1	s<a părut copilului prea scurt, ziua prea strîmtă, anul prea povîrnit şi el a încercat să dea păreţii timpului în lături, să<i arunce fruntariile departe, ca să aibă loc mai mult înlăuntrul orelor, pardo» site cu asfalt. Grigore Brezeanu a izbutit să facă tangibilă şi concretă o serie de idei şi proiecte, care în mîinile lui căpătau viaţa şi vivacitatea frunzei căzute, însufleţită de glasul reminescent al vîn» tului melodios. Şi o parte din iniţiativele lui ab» stracte au rămas în pasiunea de activitate, realizată material de oamenii cu care se împletise mo< mentul lui.
S»au împlinit acum zece ani de la moartea aces» tui fiu genial al unui mare artist — şi Ion Bre» zeanu a mai plîns o dată la parastasul lui. El inso» ţeşte anual ceremonia cu un premiu, pe care îl dă, alternativ, unui societar şi unui stagiar al Tea» trului Naţional. în fundul scenei, Ion Brezeanu a pus aprinsă, flacăra cît un mugur, adevărat, a unei candeli perpetui. Anul acesta, a zecea po» mană de feciorie a fost trimisă domnului Con» stantin I. Morţun.
Se cuvine să ne aducem cu bunătate şt tristeţe aminte de Grigore Brezeanu şi să mîngîiem, dacă se poate — şi acest lucru nu se mai poate întreg — marea amărăciune a lui Ion Brezeanu, întovără» şind lacrima lui cu o lacrimă de cerneală ...
1929
[J.L. PERETZ] NOAPTEA tN TÎKGUL VECHI
Pentru a doua dată în zece ani ne ducem la un teatru evreiesc . . . fără să înţelegem nimic. Nici întîia oară nu am intrat în sală cu ideea că trebuie să « înţelegem ». A înţelege are un sens oarecare didactic înnainte de experienţă; mai tîrziu, intui» ţiile sînt suficiente şi maturitatea, debarasată de vocabular, caută să înlocuiască vorba înţeleg cu o realitate, pe care înţelegerea elementară nu o mai cuprinde nici nu o mai implică. A înţelege se
Î>are a fi o caznă scolastică de a înşira serii de ucruri disparate, întrmn sens, ca nişte mărgele în care se rupe aţa şiragului, continuu, şi, a face lucruri înţelese, este a construi artificial, logic şi cu dezvoltarea « firească », apucînd principiul de<a<n< daratele, învăţat. Un scop al studiului este să lu« mineze intenţiile şi realităţile cu un înţeles ar< monic; odată obţinută, lampa se inversează ca la automobil, şi în toate artele meşteşugarii de fru< museţi depline sau aproximative, lucrează la lu« mina ei, cu gîndul că vor fi înţeleşi. Ţintarul se joacă în toate colţurile cu nouă pietre.
Deoarece nu trebuie să înţelegem limba în care s<a jucat Noaptea din tîrgul vechi şi înţelesul de fabulă şi de consecinţă al piesei ne*a fost indife» rent. Neom dus la spectacol pentru că îl ştiam organizat, în toată urzeala lui, de un tînăr artist, enigmatic şi distant, care se numeşte I. Sternberg şi ale căruia realizări scenice ne interesau in<
stinctiv. Manifestat intermitent şi cu mijloace strict personale, pe care nu le mai sprijină niciun capital, domnul Sternberg are eroismul să rămîie în Bucu< reştii prea mărginiţi pentru dezlănţuirea nevro» zelor sale artistice şi din cînd în cînd, cu trompeta lui îngerească, dintno clopotniţă, sună scularea din morţi.
A ni se cere să explicăm teatrul domnului Stern* berg ar fi să ne întoarcem la metoda Ollendorf şi să întrebăm şi să răspundem: «Ai dumneata bri< ceagul meu ? — Eu nu am briceagul dumitale însă sora mamei şi«a cumpărat o pălărie». Cred că nimeni mare să explice nisipul, vîntul, muzica lui Beethoven şi circulaţia norilor între orizonturi. Nu vom explica nimic şi nu vom înţelege nimic. Dacă domnul Sternberg izbuteşte să ne dea o emo< ţie cu oglinzile sale, e tot ce ne trebuia. Toată arta şi toată dragostea şi toată pasiunea, atîta lucru dau: emoţii. Dacă Ie cerem altceva, cădem în mizerie şi în romantismul mizeriei: căci în strictă paranteză vorbind, ne dovedim ininteligenţi. A cere de la Dumnezeu o viaţă de patru sute şapte* zeci şi cinci ani şi o primenire pe veac de două ori a capului, spălat pe dinlăuntru cu alicărie divină şi cu apă caldă, este a nu ne mai găsi în problemă şi a bate uşile beciului periferiei.
Independent de categoria emoţiilor, domnul Sternberg le risipeşte cu o dărnicie magică în construcţiile sale teatrale, emoţii de plastică, de mişcare, de ordine şi dezordine şi de situaţii. Ade< seori îngreuiat de diversele lui nuclee şi stratificări, punctul emotiv e purtat pînă la detunet şi rupere în fulger şi lucrat molecular, cu o şlefuire a firului de pulbere component, dusă la perfecţiuni de tăietor de briliante.
N<am putea spune că în cele trei acte, ca în
f>roza subiectului din program, « Noaptea simbo* izează chinuitoarea deznădejde a ghettoului evrei
j62
iese ». Se petrece o luptă aprigă de viziuni ale înfricoşerii, însă dezlipită de timp şi loc şi minată şi aruncată în linie dreaptă în tumultul noţiunilor, teroarea momentelor, grele nămoluri de oameni, este considerabilă în sentimente şi în realitate artis< tică. Viaţa prezintă în trei părţi din patru, o in< vazie a morţilor ieşiţi din gunoaiele întunericului şi din morminte. Morţii mai trăiesc şi trăiesc după fantezia lor, ghicită de profeţi şi de Edgar Poe şi ilustrată cu peniţa de F^licien Rops. In frescele de mare catapeteasmă ale domnului Sternberg sînt cîteva schiţe, cîteva multe, răzleţe, care evocă lumi de Sfinx şi treziri din neant, de<a dreptul din argilul modelat de palma moale a unui întu< neric cu oasele fluide. Pe o scenă cît o farmacie acest apocaliptic funambulesc, este în stare să dea cu materiile celei mai clar exprimate sărăcii de gospodărie, un frig în spete de mare catacombă şi o stalactitizare sufletească de leat geologic plurimi» lenar. Un duh vînăt oftează în personajele sale şi o însorire violetă palidă răsare în lanterna lui, plimbată în dreptul chipurilor morţilor adevăraţi.
Nu vom încerca desenul verbal după scenele de căpetenie ale artistului, zidul negru de peste moarte, din care se ridică pipăindud mîinile nevăzutului; ivirea din fundul pămîntului a molcomilor morţi adormiţi; cele patru icoane, constelate în bezna mare, pe bolţile din miazănoapte ale Tăriei. Şi vom lăsa nepomenite atîtea voci de stafii şi de umbre, atîtea figuri şi figurine, de ierbar, din albumul cu o mie de personaje ale suferinţei şi ale părerii de rău. înfăţişarea lor descriptivă le<ar micşora caracterul şi accentul le«ar scoate din stilul şi din viaţa lor scenică naturală.
La teatrul domnului Sternberg te poţi duce cu două atitudini: încheiat pînă la gît sau descheiat, pardon! şi cu cămaşa afară. în ultimul caz, ai putea să<i atragi atenţia spectatorului să se încheie
şi, la rigoare, bai întoarce către părete ţinîndud de pîrţag. în primul caz îţi dai seamă cît material nou pune domnul Sternberg la îndemîna artis< tului, care de«abia va începe să lucreze cu el. . .
1 9 3 0
«RETRAGEREA» DOMNULUI DEMETRIAD
Domnul Demetriad, al căruia nume devenise un sinonim al lui Hamlet, succesul tardiv însă con; stant al artistului, s;a retras . . .
A te retragere din teatru, înnainte de retra; gerea publicului, e ceva neobişnuit: actorii pre; feră să rămîie geniali pînă dincolo de adîncile bătrîneţi şi să merite aplauze şi după ce le;au pierdut. Nici din literatură artistul nu se retrage decît prin sanatoriu şi spital. De altfel, retragerea sau ieşirea la pensie a tuturor profesioniştilor su< biectivi, dacă excludem infirmităţile incompatibile cu scena — (şi încă! Sarah Bernhardt a jucat, ni se pare, cu un picior mai puţin decît o înzestrase natura) — e la străini un fenomen, puţin cunoscut. Pictorii, sculptorii, literaţii lucrează pînă la agonie şi nu socotesc că au de ştirbit vre un prestigiu excesiv, continuîndu<se în munca lor. Ba, îndelet» nicirile intelectuale, în civilizaţia veche, păstrează viaţa, ca un elixir. Oboseala, ca şi ţigănia morală, pare apanajul intelectualilor de cultură recentă.
Dar dacă retragerea domnului Demetriad sur; prinde, teatral vorbind, ea uimeşte financiar; mente considerînd. Cum? un actor se poate re; trage la o vîrstă de circa cincizeci de ani, fără să se teamă de termenul următor al chiriei şi de coş; niţa lunii viitoare?
Domnul Demetriad este sau un om bogat sau un mare înţelept. Dată fiind iremediabila covîr; şire a temperamentului domniei sale, care ni S;a
părut întodeauna marcat de o mare melancolie inexplicabilă, am conchide la înţelepciune. Pro> babil că dintr/un puţin agonisit cu înfrînare, înfrb narea poate rămîne o regulă de viaţă şi de liber/ tate în viaţa talentatului comedian. Renunţarea la plăcerile fragile, construite cu cîrpă, hîrtie şi clei, ale culisei, atestă, poate, bărbăţie şi o putere de voinţă excepţională. Nu vrem să anticipăm: ne place exemplul. Bravo Demetriad! Parcă nicio/ dată artistul nu a fost atît de bine. Dar bănuim că domnul Demetriad s*a hotărît să înceapă şi o viaţă nouă, cu preocupări noi. Scrie? Pictează? învaţă medicina? Se călugăreşte într*o mînăstire a Papii?
Un englez de şaptezeci de ani îşi trece bacalau/ reatul cu strălucire, pregătindu<se pentru cariera de medic — şi un geolog parvine din curelăria părăsită zilnic, o jumătate de zi, cu începere de la cincizeci de ani. Aceşti indivizi admirabili dispun însă de un dur optimism. Genul nostru, face să purceadă totul de la sex, e altul şi e trist: post coitum.
Ce bine i»ar sta — nu este aşa ? — unui profe» sionist artistic, trezit la marile curiozităţi pozitive, pe băncile şcolii între flăcăi! şi din teatru să te pomeneşti cu el în botanică, în fiziologie sau fizică. Viaţa e strîmtă pentru că o strîmtează oa< menii, specializîndu/se la exces — şi renunţînd la renovarea periodică, pe care o aduc ştiinţele noi şi noile discipline intelectuale. Cunosc un om de cincizeci de ani, care<i cel mai tînăr din generaţia lui şi mai tînăr decît alte mai tinere generaţii. Cumpătat şi studios la maximum, el munceşte optsprezece<douăzeci de ore pe zi, e todeauna limpede, bine dispus, stăpîn pe nervii lui şi nesu/ părat. Intrmn an a voit să ştie englezeşte şi a învăţat. Un an a refăcut istoria lumii. A învăţat şapte limbi, cîte una pe an şi vreo nouă ştiinţe în
366
toată întinderea lor. El nu vrea o schimbare de situaţie, mulţumit cu starea lui precară: vrea să ştie, îl munceşte curiozitatea. Ce om fericit! ar putea zice un director de Bancă şi un acţionar cu şaizeci de milioane vărsate deplin.
Această frăgezime sufletească i»am dorim şi domnului Demetriad, care trebuie să rămîie într/o elită, ieşit dintrm elită, cinstită cu numele pere* grinului.
Oricum, gîndul nu însoţeşte pe domnul Deme* triad fără mîhnire, ca orice despărţire, ca orice plecare. Un cîntec nu se mai aude. O pasăre a zburat. O floare s*a risipit. . .
P.S. Fantezia neinformată scoate cu entuziasm herghelia cailor verzi. Domnul Demetriad se retrage din motive de sănătate. Şi, ştiţi, nu are cincizeci de ani; are mai mulţi. Mult mai mulţi. Nu ne întrebaţi cîţi are. Ni*e ruşine, ne«am
'9J°
NOUL DIRECTOR GENERAL AL TEATRELOR
Părul pudrat. Profil fin şi spiritual. Fizionomie de nobil descălecat dintno pînză de Lancret, dom» nul I. Gr. Perieţeanu pare un anacronism: poartă un cap de marchiz pe un costum republican şi în loc de spadă un stilograf care, în schimb, şi scrie şi taie. întreg şi cu de»amăruntul maestrul e rupt din blazoane şi din porcelane de Saxa. V»aţi uitat la piciorul lui de păpuşe? La mîna lui? Aţi pipăit dantela versurilor sale, pe subt care trece scînte» ierea ochilor fugitivi ai unei cavalcade graţioase de fete nude gătite cu lotus?
Ne bucură faptul, spune domnul Al. Bilciu» rescu colaboratorul nostru şi advocat, că unul de»ai noştri, un advocat şi mai cu seamă, un confrate distins de talia domnului I. Gr. Perieţeanu a fost chemat să ocupe fotoliul directorial al lui Ion Ghica.
Sînt apropieri. . .
De la domnul Perieţeanu publicul teatral aş» teaptă inovaţii remarcabile, dictate de simţul artis» tic al poetului şi desăvîrşite de tactul juriscon» suitului.
930
G. TIMICĂ
M*am uitat la dumneata, cum mîncai patru cotlete de porc dintrodată, în cinstea Sfîntului Alexandru Buzescu, din farfuria unui banchet. Eşti un mare comedian, domnule Timică. Să mă ierţi, altfel nu te cunosc. Nu<ţi place comicul aces» tui stil direct, obişnuit la recepţiile de Academie, cînd răspunzînd candidatului primit, preşedintele îi spune în faţă: «Domnule, eşti genial şi con» strucţiile dumitale sînt fenomenale? »
Suportă, colegule al celor mai iluştrii predece# sori ai geniului dumitale european, şi nu roşi. Pentru că în jocul — pe care ţi ham văzut, ca un neghiob, cu o gravă întîrziere — nu e nicio vulga* ritate, supus cum e, prin firea succesului, la ieftb nire şi trivial, lasăimă să salut în nobleţea satirei şi a humorului dumitale, izbînda pe care nu pot să o cîştige asuprăde scriitorii căzuţi în publicitate şi pictorii degeneraţi în tiraj. Puţin mai la dreapta, rămîneai simbolic şi neînţeles şi puţin mai la stînga lunecai în hohotul aplauzelor palmelor groase şi al sensibilităţilor cu lăutari. Nuanţa du* mitale, domnule Timică, e cît o aripă de fluture splendidă şi fragilă — nuanţa artistului mare cu adevărat.
în jocul dumitale e atîta dantelă, atîta înstelare şi atîta dulce amărăciune; atîtea subtile mototoliri de mătase şi transparenţe, care vin odată cu impah
pabilul luminilor şi parfumelor din cer, încît, nicio laudă nu e prea mare pentru covârşitoarea lor îngrămădire pe o singură fină tulpină fragilă . . .
1930
ARISTID DEMETRIAD
Un steag cernit atîrna marţi ca un cocor negru împuşcat, cu aripile grele, pe frontispiciul Tea* trului Naţional. Ei se mişca în soare încet, adiat de un suspin, care venea pînă la catargul lui oprit, tocmai din Bărăgan şi din papura cu berze şi nu* feri a bălţii.
Demetriad a izbutit pentru critica teatrală coti* diană să realizeze integral personajele în care a fost aplaudat cu entuziasm şi îmbătate. Noi am preţuit în el mai mult sforţarea de a se realiza, chinuit şi duşman cu sine, tenace, strîns în voinţa de a se porunci şi de a se totaliza într*un rezultat fără păreche. Şi cîteodată, cînd e mistic urmărită şi învierşunat, sforţarea către devenire, cu carac* terul ei etern, întrece momentana satisfacţie de a fi ajuns.
Demetriad a fost şi un om de civilizaţie, care nu s*a supărat niciodată mai mult de supărările dinafară cît de cele din sufletul lui. A murit un artist de probitate şi cu el o muncă dură şi un ero* ism. Arcul a căzut, săgeata zboară. Călătorească pură prin lumină, dimpreună cu rîndunelele care pleacă de la noi, pînă ce se izbesc de luceferi.
1930
ROSTIREA LIMBII ROMÂNEŞTI
Nu am dori ca nimeni să iasă jignit din lectura prezentei însemnări şi ne<am aştepta la iniţiativa unei reacţiuni. E vorba de obrazul limbii « ce vorbim » . . .
Poporul românesc, careu todeauna ţăranul, are o muzică a lui, particulară, cu numeroase motive originale, relevate de etnicitatea străină şi exploa» tate de cîteva ori cu succes, în muzica numită cultă. Cîntecul plugarului are o discreţie şi o deli* cateţe, împărtăşite deopotrivă între stihuri şi mei lodii. E o demonstraţie spontană a unui simţ de măsură şi de mărginiri în sensibilitate, aristocra< tice. Omul cu zeghea şi căciula e un boier, un boier al pămîntului, în toate judeţele ţării vechi, unde izbeşte cu deosibire dezinteresul material, corespondentul fizic al rafinamentului sufletesc.
Muzica ţărănească s<a văzut ce dă pe scripca lăutarului profesional; un tărăboi de mustărie şi o evocare a mirosului de grătar. Toate gingăşiile şi purităţile muzicii ţărăneşti împrumută de la unei» tele şi buzele care le rostesc o vulgaritate cu totul absentă din rezultatele artistice ale poporului, pu< ternic solidare; povestea, snoava, scoarţa, doina, ţesătura, costumul şi dansul, adaose la frumuseţea chipului şi trupului locală. Colportajul tarafului circula în interiorul ţării: de cîţiva ani, «cioara » colindă Europa, difuzată de microfon. Ar fi timpul să se instituie pieptănatul arcuşului de lindinii
Iui. Să nu<i jignim evident, pe domnii lăutari, a cărora conştiinţă naţională şi politică începe să se trezească, dar excesul trebuie supravegheat. Să le punem mîna la gură şi să*i apucăm de cot.
Conservatoriile nici ele nu s*au obosit oficial să muncească problema. Un număr de meşteri, dintre care, cel mai recent Sabin Drăgoi, s*au aplicat pe proprie socoteală să adune bijuteriile muzicale risi* pite în bătaia vîntului, şi arhiva naţională dispune actualmente de cîteva mii de broderii şi filigrane sonore. Lipseşte execuţia fidelă din Conservatorii, unde altă tendinţă funestă hibridizează materialul, dîndu*i o expresie gongorisită ţuguiată şi un accent derivat, de similboperă şi operetă. E ceea ce face ipsosarul: marmoră cu terci de ghips. Majoritatea cocoanelor şi coconilor de la Operă găsesc artistic să complecteze căciula cu o cravată şi să prezinte un cioban încălţat cu opinci de lac. Cîntecele lor din « muzica populară » sînt corectate după ţipi* curile declamatorii fredonate, cu tremolo de Ciş< migiu. Vulgaritatea savantă e tot o vulgaritate. Dacă rareori, foarte rareori, Gheorghe Folescu nu ar ieşi din tăcerea programelor, melodiile brazdei ar rămîne moarte pentru auzul european.
Aceeaş vulgară brutalizare se petrece cu limba, cînd vine împrejurarea să se joace teatral o împre* jurare ţărănească. Actorii şi actriţele se simt obli* gaţi să vocifereze, să urle şi să dea cuvintelor noastre frumoase o lăbărţare, o descumpănire, o mitocănie şi un substrat de flaşnetărie, pe care nu le au. Era o şcoală literară, din fericire aproape de dispariţie, care îşi lua zeflemeaua din cîrciumi şi idealul humoristic dintr*un personaj de afiş elec* toral. Se ştie ce a putut ajunge o fostă revistă de asemenea specialitate, după un apogeu nemeritat, datorit unui semianalfabetism luxuriant şi mojic. Interpreţii încă actuali ai unui teatru cu tendinţe ţărăneşti, ai unui vicleim, ai unui colind au rămas
tot acolo unde s»a dovedit că trebuie să piară hazul prost, gluma jalnică şi satira stupidă.
Toate acestea cad în sarcina Academiilor de muzică şi recitare să le desfiinţeze. Un simplu act de bunăvoinţă.	r *
*9} 4
UN CAZ: DIDA CALIMACHI
Ieşirea rară pe scenă a « Didei », cared doamna Dida Calimachi, e un dramatic eveniment. Indi» ferent de piesă, de rolul pe care îi joacă, de împre* j urarea care o scoate din misteriosul ei scufundiş permanent, personalitatea ei artistică stăpîneşte nu» maidecît. îndată coşi pune piciorul pe scenă, scena o simte, se transformă, capătă culoare şi viaţă: intră lumină. E o adaptare totală a naturii primi» tive şi dure, la acest mare artificiu, neprevăzut în socotelile ei, al comediei.
Doamna Dida Calimachi este în arta românească un caz şi un caz foarte ruşinos, un caz unic în teatru, fără să fie totalmente unic în viaţa naţio» nală. Un caz cu analogii îndelung repetate înna» inte de a se fi, în sfîrşit, sfirşit, şi în cazul dirijo» rului Perlea. Povestea deunăzi o vioară încercată şi bine cunoscută dintr»o mare orchestră:
— Perlea? ce»mi vorbeşti dumneata? ... E al patrulea metal preţios din mineralogie. Mic, cum îl ştii şi tăcut, şi rezervat şi evaziv, strecurat prin publicul în circulaţie, neremarcat şi anonim, a venit într»o bună zi să ne dirijeze. .. Ştii că în orchestra noastră sînt executanţi care egalează pe cei mai buni din Europa şi care cîteodată n»au păreche nicăieri; oameni care se pricep, ca nişte cai de mare rasă, ce mînă ia hăţurile şi le mişcă. Sensibilitatea lor la baghetă are preciziunea cînta» rului de laborator, descumpănit de o geană, şi a
37S
higrometrului lui Saussure . . . Cînd sia arătat, orchestra a surîs . . . Ştia de Perlea că e un erudit, dar se îndoia de fundamentala lui destoinicie, aceea care face parte din fiinţa dirijorului înnăscut, ca gustul dintr/o plantă. A fost de ajuns să se oprească la pupitru şi să ia comanda: orchestra s<a înnălţat şi a zburat sus, peste teatru. . .
Nici literatura şi nici politica nu sînt scutite de această intenţie, constant stăruitoare, a puterii mediocrilor de înmormîntare vie a unei individua» lităţi, jignitoare prin insistenţa ei firească, ivită dezinteresat, pe urma jocului neştiut al legilor esenţiale. Urmărită să fie scoasă pretutindeni din» tr»o ambianţă, care bar permite să respire, perso» nalitatea profesională trebuie să bată drumurile străine, s㻺i obosească tensiunile spirituale, croin» du»şi la fiece pas o potecă, întîrziind fără folos pentru chemarea ei adevărată în buruienile dese, unde sare broasca şi piuie bobocii de mîţă şi puii căţelei, dezolată, că i s»au aruncat odrăslirile peste gard. Pentru extazul secret al sufletelor, menţi» nute, din decadă în decadă, în luciul întunericului, spoit de bidineaua soarelui de foc, cu sprijinul iluziei şi al emoţiunii, e o pierdere netă, ca şi pentru nădejdea naturilor chemate să lărgească iluzia pînă la religiozitate. Pentru numita cultură deficitul e indicativ de catastrofă căci răscrucile inteligenţei sînt ocupate şi apărate sălbatic de sam» sar, chibiţi şi măsluitori.
într»alte discipline, care nu cer alianţa imediată a unui factor extern, personalitatea luptă numai prin scînteia şi incendiul ei interior, cu neputinţă de acoperit cu pămînt, oricît de ieftin şi de abun» dent ar fi materialul ţărînii şi oricît de harnică rîndăşia lopeţii. Chiar pictorul şi însuş sculptorul, la rigoare, chircindu»şi spaţiul şi orientul, se mai pot potrivi cu circumstanţa penibilă a priponului
ţapului legat. Actorul fără teatru, fără scenă, fără public prezent, e un călăreţ cruciat pedestru, un solist fără violoncel sau rămas ciung de război.
Dida Calimachi nu are teatru pentru că are prea mult talent: o cursivitate mijlocie bar fi fost de ajuns şi, călduros împinsă de un protector, şi<ar fi putut asigura un afiş. Dida nu are babalîc şi nici reiaţii care duc la biruinţă, cu ajutorul unui do» vleac gulerat în samur şi aşezat sub chivără festivă a unui joben. Are un soţ sărac, deşi purtător al unui nume domnesc, un poet, pe cared iubeşte şi»l respectă, un copil, căruia îi închină devotamentul ei de mamă frumoasă şi de artistă onestă. Asta e toată zestrea marelui temperament al Didei. Din cînd în cînd, cu o intermitenţă revoltătoare, suve» ranităţii ei teatrale îi este permis să se arate, ca ultima dată, de curînd în decoraţiunea suprem inteligentă şi în arena concepţiilor regizorului [ . . . ] din Spioana teatrului « Marioara Ventura ». Piesă curioasă, care ţine atenţia publicului încor» dată, fără şovăială, piesă cu formula fericită de viitor imediat, a combinării mijloacelor scenei vii, imposibil de reprodus în fotografie, cu mijloacele filmului, nerealizabile în teatru viu, lucrarea de nou debut a Didei e îndrăzneala unui autor che» mat să împlinească pauza de lîncezire a scenei şi de stupiditate a cinematografiei actuale.
Mă simt dator să»i dau Didei Calimachi, darul unei note aproape literare, pentru lacrima înge» rească, pe care mi*a stîrnit»o geniul ei indiscutabil în nişte ochi, uscaţi încă de mult. . .
I9M
PENTRU CINCIZECI DE ANI AI LUI IANCU BREZEANU
La o masă de cafenea domnii Brezeanu şi Paul Gustyse întîlniseră, ca să viziteze un camarad, pe domnul Nottara. Maestrul era bolnav şi ceilalţi doi maeştri, al personajului şi al scenei, au invăţat că omul se scutură de zile ca pomul de frunză, în existenţă ca în teatru, întrrnn ceas. Dar Prietenii au crezut că e politicos întîi să telefoneze . . .
După telefon ei se priviră satisfăcuţi şi zîmbiră. Domnul Nottara nu era acasă: ieşise. S»a dus la doctor, le<a răspuns telefonul.
— Dacă s*a dus el la doctor, şi n*a venit doc* torul la el, să ştii că nu*i aşa de rău, zise domnul Brezeanu.
Am stat de vorbă cu aceşti domni ai teatrului românesc, pe care am avut cinstea să*i cunosc demult, dintr*o vreme cînd spiritul umoristic era tocmai atît de putincios ca să prezinte săptămînal pe domnul Brezeanu aproape exclusiv în viaţa particulară şi subt pretextul unei admiraţii artis» tice indiscutabile să*i povestească minut cu minut restaurantul. Se încinsese în presă o colegialitate care duhnea a impertinenţă şi mojicie. Era epoca recordurilor stabilite pe număr de sticle şi halbe, paralel cu o sărăcie de producţie şi de intelect răzbunată pe consumaţii.
Domnul Brezeanu a fost silit să o străbată toată, cu un oftat, ne închipuim, şi redus la suferinţa mijloacelor locale. în ochii artistului tresăreau lumi* nile unei inteligenţe mai presus de epocă şi’ră*
masă stringheră de Ia decesul lui Caragiale, care ni se pare, dacă ne aducem bine aminte, i»o pre» ţuia cu un sentiment de permanentă surpriză. Pe Caragiale o împrejurare excepţională a făcut să nud cunoaştem nici la berărie, nici la ciorbă de burtă, cadrul obişnuit pe timpuri, al idealurilor şi al jurămintelor literare, ci într»o expoziţie de pictură internaţională, unde personalitatea esen» ţial delicată şi discretă a scriitorului găsise un re» fugiu anormal în Bucureşti. Ceea ce nu putea în acest oraş cu personalităţi todeauna mai mari decît capacitatea lui de asimilare, să dea ambianţa pu» blică, domiciliul şi singurătatea activă, ofereau localul cu pahare şi oglinzi şi prieteniile depănate de la masa vecină.
O atmosferă, cum se cheamă acest lucru, o atmosferă profesională, cu o solidaritate şi cu un punct de vedere colectiv, se poate afla în orice tîrg din străinătate cu douăzeci şi cinci de mii de locuitori. Pictori, muzicanţi şi literaţi, fără geniu ostentativ şi individualitate declamată, se apără de mediocritatea urîtului sufletesc în comun, asociind cîteva unelte şi iluzii şi realizînd un moral.
La două biliarde mingile de ivoriu erau întinse cu băţul frecat cu tibişire pe verdele cîmp de pos» tav. Se auzea ciocnetul de pietre aruncate al globu» rilor întîlnite. Domnul Gusty împlinise cincizeci de ani de pedagogie în teatru şi domnul Brezeanu era pe cale să<l ajungă. Astăzi domnul Brezeanu i»a împlinit.
Cincizeci de ani de activitate şi acţiune repre» zintă o aristocraţie şi singură această durată, pe o linie aceeaş, implică o respectuoasă sculare în pi» cioare. Omul care a muncit într»un petic de hîrtie, de scîndură sau de pînză cincizeci de ani este mai probabil să aibă şaptezeci şi cifrele sînt demon» strative şi în importanţa lor biologică. Raportată Ia naţia intelectuală, care străluceşte în universi»
*79
tate şi se stinge pe catedră şi în biurou, o carieră de cincizeci de ani însemnează o biruinţă şi o frumuseţe de abundenţă.
Actorul ca şi muzicantul şi poate că şi mai mult decît el, îşi joacă odată cu rolul şi cu vocaţia per» soana: omul intră de<a valma cu artistul la exa» menul de fiece zi şi de fiece vîrstă al personalităţii lui. Cînd izbucneşte talentul, izbuteşte şi omul, de<a dreptul: cu atît mai penibilă e căderea unui actor. Dacă autorul, a căruia profesie desparte jocul ce şid face în scris din depărtare în două individualităţi distincte şi consolabile în insucces, actorul se înnalţă sau se prăvăleşte dintno bucată, apucat în carne şi oase şi sfîşiat pe toate dimensiu» nile Iui întrmn personaj. Că poetul e şchiop sau cocoşat interesează puţin. Actorul trebuie să pro* beze în fiecare seară nu numai că ştie să joace, că ştie să fie original şi dacă se poate variat în cîte un singur exemplar nou al aceluiaş rol, dar că ştie să intre, să calce, să umble, să stea, să ştie să se îmbrace şi să poarte exact costumul individului împlinit. Spectatorul din stal îl analizează rece, îl judecă sever ca un examinator şi pedant şi de toate detaliile indiferente aiurea îi ţine socoteală strictă. El poate să dea plasatorului un bacşiş de o sută de lei dar actorului nud acordă o centimă din indulgenţa lui. Şi vocabularul lui de antract exprimă maxima potenţă. Actorul e cu facilitate taxat stupid, imbecil, idiot de spectatorul în viaţa de toate zilele cel mai politicos. De vreme ce«i plăteşte ca să<i furnizeze o doză de plăcere, domnul din stal îl execută numaidecît, dacă i se pare că jocul nu corespunde cu tariful. Este adevărat că odată prins publicul ştie să dea recompensele în viscolele de aplauze, mai scumpe decît orice har.
Domnul Brezeanu în toate rolurile pe care le*a jucat a probat zămislindud intens identificarea cu personajul dumisale, în aşa grad încît spectatorul
jSo
nu a putut să*l scruteze şi să*l dezlîne, primind influenţa totală a interpretului. Cînd a intrat în scenă, domnul Brezeanu se găsea în rol încă dina* inte de a*şi fi pus pălăria la garderobă. El îşi im* pune schema numaidecît, imperativ şi fără nicio putinţă de replică. Viziunea lui este acceptată prin constrîngerea la care este publicul supus de a nu se putea evada decît prin aplauze înnălţate din suflete ca un stol de porumbei. La Brezeanu lupta dintre artist şi materia inertă apare cu vio* lenţa care a poruncit cîtorva molecule de oxigen, de carbon sau de calcar să se schiţeze, să apuce o formă, să se rostească organizate şi să rămîie definitiv aşa, în munte piscuri şi pe văile apelor oameni şi pomi.
în toate privinţele opera de artă este un act de violenţă, de dominaţie şi de acuplare, în care elementul viril, rătăcit în natură, cu însetarea, foamea şi nesaţiul lui Pan, caută prin lumină şi întuneric forma celui mai complet şi mai adînc rezultat pentru criticul cel mai învierşunat.
l9iS
O PANORAMĂ
Organizarea şi menţinerea de<a lungul stagiunii, a unei trupe de artişti, implică din partea direc» ţiilor şi a personalului angajat un eroism de fiece zi. Talentul interpreţilor şi alegerea pieselor nu mai garantează nici firescul aşa numit succes moral, publicul absent găsindmse tixind sălile de cinema» tograf şi martorul penibil al spectacolelor jucate dinaintea fotoliilor goale fiind mai ales cronicarul dramatic. După cumplite sforţări, teatrul parti* cular izbuteşte să*şi parcurgă repertoriul cu sala* riile aproximativ plătite şi cu furnizorii amînaţi în stagiunea viitoare, semnînd şi cîteva poliţe cu scadenţele la toamnă.
E vorba de suferinţa unei categorii de meşte* sugari, selecţionaţi de conservatoare sau de natură şi care au dreptul să trăiască din profesiunea lor, conexă cu limba, cu bunul gust, cu ţinuta şi ele* ganţa fizică şi intelectuală, totalizate în cuvîntul cultură, o vorbă de toate gurile, zilele şi intere* sele. Nu e de adus nicio imputare publicului, ale căruia preferinţe pot fi discutate dar nu siluite, nici Statului, atîta timp cît neutru faţă de unani* mitatea manifestărilor artistice, rămîne la o dis* tanţă egală de fiecare din ele.
Măsura de indiferenţă din necesitate a Statului nu e însă generală. Statul este părtinitor şi scan* dalos părtinitor. El nu încurajează trupele, actorii, regizorii, autorii, care au nevoie să*şi asocieze pro*
fesiunea cu atenţiile lui şi dreptul la toate soliei* tudinile — dar plăteşte şi ţine în viaţa teatrală un maniac al artei dramatice, pe domnul N. Iorga. Această cacofonie comică a teatrului românesc, se bucură, de o corcoleală sistematică din partea unor autorităţi însărcinate cu un buget al simili* tudinilor, cheltuit pe grimele cu barbă.
Domnul Iorga, prost autor de teatru, are, ca Richard Wagner, un Beyreuth personal, o pano* ramă lingă o cîmăţărie. Mecanismul întreprinderii e ideal: Statul a dat capitalul de înfiinţare, patronul scrie repertoriul şi teatrul îl joacă. Rezultatul: făli* ment. Insă falimentul cu speranţe se cheamă de* ficit şi deficitul tot Statul îl plăteşte. Anul acesta e vorba de împăcat cu Ministerul de finanţe un faliment de douăsprezece milioane de lei, aproxi* mativ preţul de cumpărare a două milioane patru sute de mii de pîini. Poate că pînă în momentul de faţă viermele teatral al maestrului a şi fost trecut în socoteala contribuabililor pe anul în curs.
Dacă Statul ţine să bucure şi de aci înnainte temperamentul venerabilei balerine, nor fi ino* portun de studiat de către o comisie, din care ar putea să facă parte şi un neurolog, un joc la domi» ciliu, comod ca un geamantan şi uşor transpor* tabil la toate reşedinţele sale, Bucureşti, Văleni, Mangalia, Roma, Paris, Atena . . . S*ar cumpăra odată pentru todeauna şi Bugetul ar fi ferit de incursiunile valorilor. La rigoare, credem că citi* torii lui Coco nor avea nimic împotrivă ca să deschidem o listă de subscriere pentru a dărui dramaturgului cultural cu prilejul deschiderii sta* giunii viitoare, un vicleim cu discurs.
*937
-1
ELENA GALACTION
Domnişoara Elena Galaction, fiica literatului preot şi artistă a Teatrului Naţional din Bucureşti, şisa făcut o triumfală intrare în teatrul european, debutînd la Roma pe scena Teatro d’ltalia, întrrn piesă de Luigi Pirandello.
Autorul are importanţă sau nu o are; impor> tantă e interpretarea. El putea să fie şi domnul Victor Eftimiu, tradus într<o limbă aproximativ dantescă. Se ţine seama şi de împrejurarea că rolul de la Roma, a fost jucat şi în Bucureşti, în tra« ducere aproximativ românească, fără să fie remar» cat de valorile critice ale presei din capitală. Mai mult, Elena Galaction n<a fost niciodată desen frată în niciun rol şi temperamentul artistei evi» dent la simpla ei strîngere politicoasă de mînă şi la patru vorbe schimbate cu un salut, nu s«a relevat nici intuiţiilor subtile ale autorilor, care în absenţa unei vocaţii certe se plîng de dispariţia, în aşa<zisele roluri, a femeilor, din teatrul românesc.
O stare de patronaj exterior şi de matronaj inte» rior decide, în viaţa teatrului bucureştean, distri< buţia, documentată cu carta de vizită sau cu şoapta din telefon, şi cariera pînă la greaţă, a fetelor şi băieţilor consacraţi mizeriei, morale şi materiale, a profesiei. Un talent răzbeşte el, cîteo* dată cu pantalonul sau fusta, dar atît de greu şi atunci, că nu se pot alege precis însuşirile de moravuri.
384
i
Dacă două surori ale domnişoarei Elena Galac» tion nu erau stabilite la Roma, căsătorite cu ita» lieni, talentatei artiste îi rămîneau exclusiv şam sele noastre locale de a impresiona din întîmplare, îmbătrînind între culise, condeiul unui agramat sau nulitatea intelectuală a unui proprietar de foi* leton în subsolul unei gazete de tiraj, obligat de situaţia culturală a minţii lui să nu dispreţuiască odrasla unui mare scriitor, de care — nu e vorbă — 8<ar fi putut să nici nu fi auzit. Elena Galaction era acceptată în ştatele de serviciu şi în rubrica ziarelor ca un satelit dramatic al tatălui ei, lite* râtul. Dar ştiind mai bine decît toată lumea de specialitate din cîte petale şi parfume îi era întoc» mită inima speriată, fata s*a dus să<şi demonstreze sieşi ce poate şi cît, în condiţiile de indiferenţă glacială dintr<o ţară străină. A învăţat cu tenaci» tate limba în care trebuia să se manifesteze ita» liancă şi critica aspră cu naţionalii, necum cu im» portaţiunea, a primit»o în toate ziarele, arborate ca nişte steaguri. [ . . . ]
Domnişoara Elena Galaction n»a avut nevoie de Stat, de Ministere de doctori Angheleşti, de viză, de ştampilă, de fascii, ca să fie consacrată mare actriţă în ţară necunoscută.
Aţi observat o diferenţă: e o diferenţă . . . tn ţara ei. Elena Galaction suferea şi de ne» ajunsul că e copila unui părinte, urmărit şi în pro» genitură, cu atît mai mult azi decît în trecut, cu cît scriitorul a fost însărcinat cu tîlmăcirea Bibliei. Domnul Hîncu Iorga a fost o dată prim»ministru într»un guvern amuzant, în care fiecare fusese altul. între multe alte reforme, acest bărbat de Stat sau de Şezut a venit cu o reformă capitală în ceea ce priveşte cultura neamului românesc: suprimînd biletul de călătorie liberă pe calea
ferată al părintelui Galaction, profesor uni* versitar.
N*a apucat să intervie şi la S.T.B. ca să fie dat jos din tramvai, fiindcă a căzut de la guvern.
1937
CU MÎINILE GOALE
Biruinţa Elenei Galaction, telegrafiată de agen* ţiile de presă din toată lumea, este menită, după succesele altor românce şi români, să trezească în tineretul nostru, conştient de o valoare, a cărei recunoaştere despotismul bătrînilor de lîngă groapă iso refuză imperativ, zorul de manifestare într*un aer mai curat decît al panoramei domnului Iorga, din strada Schitul Măgureanu, în care răspund toate canalizările balcanismului cultural. Cîştigarea titlurilor între streini e şi mai plăcută bravurii unui tineret, care se reazimă pe stricta conştiinţă şi dă lupta cu armele ei nemînjite. Mişcaţi*vă din loc, băieţi şi fete, prin toată Europa, şi dacă se poate mai departe, cît mai mulţi, ca să biruiţi cît mai mulţi — însă fără burse, fără însărcinări, fără sub* venţii. . . Cu mîinile goale, ca Elena Galaction.
*937
MALADIE INCURABILĂ
Teatrul românesc este un bolnav căruia nicio grijă nun este de prisos. Deşi consultările medicale au în ele ceva grav, respingător şi întristător, la căpătîiul acestui scump bolnav, care este teatrul, consultările se impun: cu camfor, oxigen şi pungi de gheaţă, cît mai multe şi cît mai repezi. O radio» grafie sau o simplă analiză, bar fi salvarea — pen< tru că bar da indicaţiile proprii vindecării şi poate bar deschide ochii mari, indiferenţi pînă azi, asu* pra bolii personale. După cum sînt oameni care poartă o viaţă tuberculoza în oase şi sifilisul în sînge — fără s㻺i dea seama — teatrul românesc îşi suportă boalele senin, visător şi neştiutor. Este drept că mulţi oameni mor, onorabil, ia adinei bătrîneţe şi confortabile paturi, fără să fi apelat la seringa cu Neo sau la un ser Puţureanu minune, — ne îndoim însă că teatrul nostru şbar închide tot atît de glorios existenţa, fără imediate şi salu» tare tratamente.
Boala teatrului ? Ce radioscopie bar putea indica purulenţele; ce radiografie bar imprima pe placa străvezie toate osaturile descheiate, toate tumo» rile canceroase ascunse? Boala teatrului? Direc* torul ce*şi formează repertoriul din suplimentul teatral al lui Illustration, oferit de anticari în Mihai Vodă cu şaptezeci şi cinci la sută reducere; artiste ce socot ritmicele ondulaţii ale nombrilului mai inteligente şi mai adecvate dezvoltării teatrale decît
vibrările emoţionante ale sufletului; artiste care la studierea rolului înlocuiesc capul cu vîrful unghiei piciorului, şi regizorii ce fac, după proprie mărtu* risire, în deliciul cafenelii: « nu artă pentru artă, ci artă pentru. . . papă ». Şi mai adăogaţi la aceasta criticul, care se crede obligat să dea o menţiune bună unei fete pentru că într*o zi ba surîs dulce pe stradă, şi un întreg articol, umilit, entuziast şi slugarnic, pentru că anumite interese îl leagă de un anumit teatru . . .
Boala teatrului? — O maladie incurabilă.
*957
TEATRU
Teatrul românesc vieţuieşte sub semnul necro» forului şi al mediocrului. Cu cîteva rare excepţii s<a putut observa că cele cîteva piese, oferite în actuala stagiune, au fost alese la voia întîmplării artistice şi după un etern criteriu băcan: succesul de public — nici acela realizat.
Teatrul bucureştean, particular dragă Doamne, a devenit o instituţie pur comercială, din care omul cîtorva falimente nu lipseşte ci dimpotrivă: regizează, dă directive, însuşindu»şi cu îndemn nare şi colaborator fix piesele altora.
Monopolul unei tejghele s/a întins pînă la serio» zitatea unei instituţii de pe chei — care ne obiş» nuise cu talentul, gustul deloc îndoielnic şi arta.
Doamna Lucia « Scita » Bulandra, sfătuită pro» babil de colega dumisale la direcţie doamna Tina « Sturza » Bereşteanu, a crezut, printre altele, că»l poate concura pe Reinhardt şi a izbutit să ofere o regie lamentabilă la o piesă care nu depăşeşte bumburuţul opac al mediocrităţii.
în altă parte, o actriţă de covîrşitor talent, stă neutilizată de cîţiva ani.
—	Nu vă pot da un rol din cauză că nu aveţi un fizic agreabil.
S»ar părea că nu mai sîntem în teatru ci 1a un concurs de modele sau frumuseţe. Pe acelaş prin» cipiu, progresiv se va putea spune:
—	Nu înţeleg cum îţi plac versurile lui Byron?! Poezia unui om şchiop şi lord! Puah? . . .
Şi acum cîteva întrebări:
— De ce regizorul Fraţilor Karamazov nu a obligat pe actori ca mai înnainte de a învăţa rolul să citească romanul lui Dostoievski ? Căci afară de domnii Bulfinski şi Eterle, sîntem siguri că niciun alt interpret n»a citit cartea marelui rus. Dovadă e atmosfera falsă, franţuzească oarecum, în care e jucată piesa — de profundă substanţă rusească.
*
—	De ce se joacă Dumoaia ? Pentru că domnul Sorbu a scris cîndva Patima roşie ?
★
—	Atenţie la vopsea — uf, ce titlu! . . . e o aten» ţie a domnului Sică Alexandrescu faţă de domni» şoara Nora Piacentini? Ori domnul Fauchois nu cere drepturi de autor, şi e convenabil pentru cooperativă l
*
—	Innafară de paisprezece tablouri Cavalcada de Noel Coward mai are vro justificare?
1937
MIHAIL SORBUL: DURNOAIA
O lucrarea literară de domnul Sorbul trebuie tot* deauna văzută. Domnul Sorbul intră într<o catego* rie de scriitori, care nu/şi iau meseria în deşert şi pentru care meşteşugul e o atitudine şi faţă de viaţă. Domnul Sorbul scrie puţin, adică rar, mare indiscreţia ostentativă şi astucioasă a scamatorului, indiferent dacă îşi scoate panglicile pe gură, pe nas ori cine ştie pe mai unde, din subsuoară sau din carîmbul ciubotei. EI nu dă drumul unei scrieri pentru teatru înnainte de*a face înconjurul întreg al gînduluî ced solicită şi de dragul dialogului, cu atît mai gustat cu cît nu cruţă nimic, nu face con* cesii exclusiv. Rezultă un text curat, o frază curată, o limbă curată. în această privinţă nu se poate înţelege ce ba determinat să accepte de voie bună, pe domnul Sorbul, în vocabularul Durnoaiei, coşo* nul şi coşonelul.
Citeam de curînd o dare de seamă tiradă, despre un aşa<zis film românesc, în care accentul de la Debreţin împletit cu cel mai inferior prost gust internaţional, găsea justificări naţionale, pe motivul că trebuie dată preferinţă unei lucrări cinematograf fice proaste, improvizată în felul de existenţă al unui mic primar de pe litoral, complăcut întrrn societate manuală ungurească locală, înnaintea unui bun film american. Cronicarul ne spunea ceva nou şi aplicarea principiului era cît se poate de riscată. Principiul aparţine domnului Dragomirescu, caro în cazul Minail Sorbul făcea o aplicare bună. Fără
nicio îndoială, teatrul acestui scriitor merită o întîietate, comparativ cu teatrul jucat pe alte scene decît a Naţionalului, în traducerea aactilografiei. Personajele sînt printre noi, din lumina noţiunilor trăite, chiar dacă regula de trei compusă, în care variază, se dezleagă în felul enigmei Doamnei Chatterly — ceea ce<i aproximativ regretabil în Dttmoaia.
Spectacolul ne*a fost agreabil, din pricina mulţi» plicităţii situaţiilor, crezute însă izolat, ca întrrnn album de fotografii aninate numai prin cotorul co» lectiv. Luat în parte, fiecare episod e un tablou fără antecedent nici continuitate, dar care ocupă timpul desfăşurării lui cu eleganţă. Convorbirea personajelor e urzită consecvent şi nu lipsesc repli* cile de această calitate bună: « Vorbele nu se cos (la dosar)». Că trebuia neapărat să intre în piesă lăutari, foarte amuzant prin cobzarul lui (domnul Amigdali, un talent) — sau o asistenţă de săteni, cu o picătură de discurs între lampioane japoneze — poate să fie dintnun oarecare ghes al facilităţii inspirat din epocă.
Am luat spectacolul drept ce l*a voit autorul: o succesiune de apţibildere plăcute, colorate, ceea ce ne scuteşte de judecăţi şi analize. Fireşte că o Durnoaie (nume foarte bine găsit) care dă naştere la un cîntec regional, la o baladă, la un mit, nu poate fi o amazoană în pantaloni, chiar dacă a îngropat doi bărbaţi şi a pus pe fugă pe al treilea, căsătorinduise cu al patrulea, un vechil, agronom diplomat, înzestrat cu remarcabile însuşiri de regi* zorat teatral. Fireşte că un bărbat care sărutînd în grădina publică o fată, era cît pe*aci să înfunde puşcăria fără protecţia de simpatie a judecătorului instructor, e cît se poate de artificial improvizat. Şi fără îndoială că. . .
Mă rog e de prisos. Spectacolul ţine toată aten» ţia publicului, ca o revistă ilustrată, pînă la co<
i9)
pertă, şi e de ajuns. Sînt spectacole cu alte pretenţii şi chiar foarte logic construite, care fac publicul
să caşte.
Ne»a bucurat tocmai că la nu ştiu al cîtulea spectacol al Durnoaiei, sala era plină de un public totalmente necunoscut. Figurile cele mai neaştep» tate se găseau în sală, aplaudînd cu însufleţire. Ei bine, sala aleasă, de mare teatru, a Naţionalului, montarea frumoasă, numele autorului au arătat că încă filmul n»a biruit unicitatea academică.
Am lăsat artiştii la urmă, pour la botine botiche. Printr/o fericită întîmplare, un ansamblu echili» braţ a dat piesei domnului Sorbul omogenitatea şi coloritul refuzate de autor. Doamna Marioara Zimniceanu ştie să ţie de cîţiva ani, fără putinţă de disputare, capul plutonului feminin în teatrul ro< mânesc. Ne»am sili zadarnic să ne întrebăm cine ar putea să ocupe acest loc întîi, în lipsa doamnei Zimniceanu. El ar fi, negreşit, ocupat de cineva, însă la o distanţă dedesubtul nivelului domniei sale, într»o mărginire de similitudini neutre şi mo» notone. Reclama concurentelor forţate, ale acestei artiste de unanime posibilităţi, întîlnită în toate ziarele din Capitală, nu izbuteşte să creeze măcar nuanţe de confuzii.
Bărbaţii talentaţi au fost întodeauna mai nume» roşi în teatrul nostru. Domnul Grigore Mărcu» lescu, nedezminţit îşi evoluează personalitatea de»a lungul activităţii artistice, sobru, concentrat şi ade» vărat. Domnul Ghibericon umple rolul feciorului Iosif pînă la personaj de căpetenie şi dincolo de el: joc măsurat, articulat lin, fin păzit de vulgaritatea declamatorie. Domnul H. Polizu, în Părintele Ruzalim, e pentru noi o valoare nouă şi o revela» ţie. Plutonierul Cotoşman e integral realizat de domnul F. Scărlătescu, iar un nume nou pentru ignoranţa noastră, rar informată în viaţa tea» trală.
m
Dar să adăugăm la lotul doamnelor de teatru pe doamna Jenny Argeşanu, ale căreia schiţe de Io» godnică nerăbdătoare ţi geloasă sînt expresive.
Felicitări în sfîrşit — a tout seigneur peu d’hont mur — domnului Paul Prodan şi directorului de scenă domnului Vasile Enescu.
*957
lfa_.
POFTĂ BUNĂ LA TĂNASE
Dacă s<ar consuma aşa cum ne<o indică, urare şi jumătate bucătar, titlul, indigestia ar fi sigură — persoanele mai sensibile resimţind o intoxicaţie.
E rezervată insă ochiului şi urechii.
Din ce glume izbuteşte neîncetat rînced, gro» solan. Rochia se ridică mult prea insistent — după principiul: fiecare dă ce poate. Două trei cuvinte de duh şi un tablou, par rătăcite din greşeală, ori îndemînatic subtilizate de pe undeva, nereuşind să salveze restul. în total revista, semnată de patru autori, e nu mai puţin mediocră.
Gen minor, cu incontestabile posibilităţi de vo< ioşie — la noi e inexistent. Faptele stau cit se poate de simplu: n<avem revuişti. Cei improvizaţi mau, în primul rînd, spirit.
Spiritul este joc viu, uşurinţă, observaţie neîm tîrziată. Nu se cere a fi de esenţa lui Chamfort sau Rivarol, dar se impune a fi. Sînt foarte mulţi oameni inteligenţi lipsiţi de spirit. Autorii de lucru amintit nu fac parte nici din această categorie.
în schimb avem un actor de revistă — unul sin# gur. Care nmşi învaţă rolurile, făcînd totuş carieră şi proverb. Se numeşte Tănase.
Pe măsura numelui, a izbucnit în mijlocul feţii nasul, iar pe măsura acestui instrument de miro# sit şi strănutat: faima în complicitate cu talentul.
Dacă o femeie ar avea un asemenea organ olfac# tiv, ar putea face cea mai strălucită carieră de
doică: văzînd<o, cel mai morocănos copil ar izbuo ni în rîs.
Alături de trompă, incontestabil, Tănase e un comic. Bagatelizat pînă la trivialitate în revistă.
Ştie să spună cupletul. De cele mai multe ori însă, cupletul e pur şi simplu tîmpit.
Nu vom analiza revista. Ar fi inutil din toate punctele de vedere. Vom aminti totuş un tablou:
Sînt aduşi pe scenă cîţiva oameni politici. Unul are barbă şi umăr întors, alţii cioc, ochelari ori chelie. Vor să semene cu anumite personaje. Izbu# tesc însă paralitic. Aceasta pentru că faptul trece prin intenţie şi foarte puţin prin interpretare.
Ne amintim că Firmin Gemier, după ce jucase Shylock şi alte cîteva sute de roluri de prim plan şi covîrşitor succes — a apărut într«o revistă, în ro< Iul lui Briand. Avem fotografia la îndemînă. Nu există nicio deosibire între cel autentic şi cel tra* vestit.
Acela însă nu era decît Gemier. . .
La premieră, sala era plină pînă la refuz. Desigur, unii veniseră să*şi manifesteze simpatie faţă de cel lovit de foc, alţii să se distreze.
Noi am făcut parte din categoria cîinilor de cro< nicari. Şi de aceea poate nu am stat pe gînduri de a spune cîteva adevăruri mici.
>937
ION IANCOVESCU
Nu e nevoie să vă prezint pe Iancovescu, artistul care a «epatat», la grade deosibite şi în fel de chipuri, publicul românesc. Talent fără pereche, divers ca o vioară şi ca timpul; şi furtunos ca unde* le şi cam totodată şi aspru şi scămos, ca pămîntul de mărăcini al pustietăţii, el a înfiorat sensibilitatea gingaşe, a dezlegat impresiile capricioase, a satis* făcut aşteptările cerebrale, adunate într*o sală tu* multoasă de spectacol — deopotrivă. Iancovescu e şi un Franţois Villon şi un Pauvre Lălian şi un Jules Laforgue, e o sinteză complexă, un vîrtej subţire de cele mai nuanţate naturi, cu o natură şi proprie a lui, neliniştită, dureroasă şi nouă.
Poet, el ar fi fost un mare poet. Pictor, ar fi dat o viziune particulară. Inventator, poate că ar fi revoluţionat industria. Firea lui agitată inculcă lu« crurilor pe care le atinge o potenţa necunoscută şi cred că în mîinile lui şi fierul ar fi căpătat o febrilitate de carne şi piatra de sughiţ.
Se ştie ce a făcut Iancovescu din rolurile lui şi din teatrele prin care a trecut. £ o scînteie şi aprin* de. £1 a trecut şi rolul a murit. A ieşit din scenă şi scena somnolează. Comparaţi*l cu ce actori voiţi, cu care să fi jucat şi care să nu fi rămas, în lumina rampei, după retragerea lui în culise, ca nişte scrum, lăsat de un jar strămutat. Lingă oţelul lui Iancovescu, celelalte cuţite par nişte bricege şi celelalte lame nişte schiţe de tinichea.
Nu e, negreşit, nici vina lui că este cum ba brodit Dumnezeu, nici vina celorlalţi că nud ega< lează. Astea nu se fac din cronica dramatică şi din Conservator: ele vin de mai departe. . .
l9i 9
TEATRUL « HAYEK »
Au trecut cincizeci de ani peste acest teatru, nepomenit în nicio cronică şi despre care se vor» beşte întîia oară.
El e cu toate acestea un precursor, dacă nu în calitate măcar în ce priveşte cartierul. In vecină» tăţile actualului «Studio» al Teatrului Naţional, în linie dreaptă pe latura vest a Pieţii Amza, trecea strada Luminii şi teatrul necunoscut în istoria dra» maturgiei era la o sută de paşi, pe ea.
Dacă se bănuia de atunci că peste o jumătate de veac se va ridica prin apropiere un teatru de Stat, încercarea şi*ar fi câştigat o autoritate, de care a fost departe să se bucure şi domnul Hayek, insta» lator de băi şi canalizări şi proprietarul atelierului din strada Luminii, ar fi suportat o stagiune cu bunăvoinţă.
Domnul Hayek, inginer, era un personaj cît un copil de paisprezece ani, dar înzestrat cu o barbă frumoasă, jumătate albă, jumătate stacojie, ca în reclamele de vopsea de păr instantanee. Să fi fost ceh, polonez sau un alt neam nu»mi amintesc. In» dustria lui era însă căutată, într»un timp cînd niciun robinet nu se pricepea să deschidă apa sau mai cu seamă să o oprească şi cînd toată lumea situată ţinea să aibă baie, cişmea şi lanţ. N»aş putea să afirm că instalaţiile lui funcţionau mai bine decît ale concurenţei şi dacă ţevile lui nu crăpau în părete.
400
Domnul Hayek avea trei fete frumoase, cu ochii negri şi umezi şi un băiat de unsprezece ani, coleg de vîrstă şi de clasă cu autorul. O grădină încon» jura casa familiei şi adeseori, pe înserat, ne apuca luna laolaltă, pe o bancă de subt un pom. Se pro» ducea fiecare cu ce»l tăia capul să imagineze. La unsprezece ani începe să gîngăvească, difuz şi romantic, temperamentul.
Muzică nu ştia niciunul din camarazi. în coruri şi instrumente se descoperă mijlocul de apropiere mai strînsă şi de pătrundere dintre suflete, dorit de un vag şi inexplicabil sentiment de turburare. Pianul domnişoarelor era mut şi aristonul familiei scîrţia penibil din arcuri, ca piciorul cu « maşină » al unuia din colegi, îmbrăcat de la botul încălţă» mintei pînă la genunchi, într*o proteză de nichel cu articulaţii. Recitîndu»ne unii altora versurile ce ne trecuseră pe la ureche, se iveau pauze lungi, în care tăcînd, din lipsă naivă de subiecte, ne pome» neam uitîndume pe întuneric unii la alţii, băieţii la fete şi fetele la băieţi. Şi cîte un apel repetat ne stri» ca poezia, chemîndu»ne la culcare cu brutalitate. A doua zi era şcoală şi lecţiile rămîneau neînvăţate.
E o vîrstă care la unii vine mai de timpuriu decît la alţii şi»i surprinde cu nedesluşitele»i melancolii la sfertul sau la jumătatea cărţii, tocmai atunci cînd e mai mare trebuinţă să aduni cu economie note bune pentru cheltuielile de mai tîrziu. Noi risi* peam o avere, înnainte de»a fi fost strînsă şi dam cu mîna spartă bacşişuri, fără să plătim factura. Scriitorii preocupaţi de psihologia unui tineret încă imprecis, ca puii de pisică după înţărcare, andro» gin la băieţi şi ginandru la fete, numesc pauza copi» lăriei în momentul de trecere prin nebuloza stă» rilor sentimentale: criză. Ea seamănă din partea naturii cu- primul zbor al vrabiei casnice, cfespăr» ţită de sînul streaşinei ocrotitoare: un zbor ajunge pînă la pomi, alt zbor e rupt în pămînt.
Ne»am hotărît să facem un teatru, din alfa la omega, complect, şi trupa şi edificiul şi recuzita. Am filtrat în tăcere un proiect, în care se concen» trase entuziasmul tuturor însufleţirilor noastre, cola» borînd cu materialele dosite de acasă: perdele, ma» caturi, fuste, cearceafuri, transportate pe furiş. Un coleg a venit cu frînghia de rufe a maică»si, pen» tru cortină. Nepotul unei cucoane trecute şi co* chete a luat de pe masa de toaletă toate sulimanurile întrrnn ghiozdan. Aveam în distribuţie un ţigan care trebuia spoit cu negru şi camaradul contri» buind cu perioara şi cutia de făcut sprincenile ale mătuşii, estetice în moda epocii cu condiţia să fie groase de un centimentru. Roşul obrajilor se dis» fribuia cu o labă de iepure şi pudra cu o guşe de gîscă manufacturată la Paris. Singurul ingredient nefolosit a fost picătura de ochi, care da privirii o flacără cuceritoare învierşunată.
Decorul, o prispă de casă de ţară, a fost zugrăvit în grajd de patru pictori improvizaţi şi piesa, ne» scrisă, fusese înjghebată pe bancă, la lună, ţinută minte cu replicile meticulos învăţate. Scenariul lăsa de dorit, dar fiecare scenă se isprăvea cu mai multe sărutări de mină date fiecărei fete de fiecare băiat. A fost, în grădină, repetiţia cea mai studiată. Copi» lele instabile de atunci, sînt, dacă mai trăiesc, buni» cile triste sau harţăgoase de azi.
Rămînea de interesat la idee numai patronul ate» lierului de alămării, care absorbit în comenzi, ve< dea că se petrece o vioiciune anormală în familia şi curtea lui, dar n»avea timp să o definească. Vastul atelier trebuia convertit în sală de teatru şi mai trebuia construită scena din lemnăriile inginerului.
Transformaţi în comisiune, neom prezintat în biuroul lui. Singurul membru al trupei fără curaj fusese fiul firmei. Ascuns la uşe şi nervos, el trăgea cu urechea. Ne»a fost greu să ne lămurim, dar am simţit numaidecît că vom cîştiga, din confuzia dom»
402
nului Hayek. Lom surprins, la intrarea noastră bruscă în biurou, netezind cu buzele braţul, ia încheietura moale interioară al secretarei de biurou. Spaima că doamna Hayek ar £i putut să afle, de la bucătărie, ce se petrece în «fabrică», gelatinase figura cu barbă a bietului inginer. Se şoptea în cartier că doamna are personalitatea energică şi că utilizează în căsnicie mai mult decît mătura, coada. Domnul Hayek a căzut imediat de acord şi căutătura lui evapora o rugăciune, pe care corni» siunea a înţeles»o şi i»a respectat»o.
La prima reprezintaţie am avut sală plină, dar s»a ridicat cortina, ca un zmeu sucit, cu o aripă în pardosea, pînă la jumătatea scenei, şi n»a mai putut să fie trasă nici înnapoi. Ţiganul din piesă a trebuit s㻺i rostească monologul, trecînd pe dede» subtul cortinei aplecat. Purta cizmele unei ordo» nanţe, pe podea, tîrîş, ca să le păstreze aderenţa cu piciorul. La întoarcere şi salutînd emoţionat de aplauze, s»a luat cortina după el, i s»au încurcat frînghiile în ciubote, actorul s»a luptat să scape. în puţine cuvinte, venind şipcile înnainte şi îndărăt şi scîndurile culiselor unele după altele cu decorul, scena s»a prăbuşit peste public şi artişti. în sală aflîn» du»se şi o notabilitate importantă, un bătrîn magis» trat la pensie, madam Hayek şi alte cîteva cucoane, a trebuit să»l ajute să se degajeze, leşinat, din dărî» mături. Fostul Preşedinte de Curte îşi pusese deco» raţiile şi a primit un ghiveci cu fiori în cap.
Teatrul «Hayek» a durat în eternitate zece minute. Dar cîte visuri şi simţăminte au stîrnit aceste singure zece minute, echivalează o viaţă şi un ideal.
1941
ARTIŞTII AMBULANŢI
La un pahar de bere, într<o cafenea, dintnun anumit oraş, al unei ţări anumite, mia salutat un domn cu barbişon, îmbrăcat în catifea cu un muşi chetar şi a luat la masa mea un scaun. Sia prezintat:
—	Sînt doctor în medicină, dar un doctor dezi gustat de medicină. Nuimi prea plac profesiile oficiale. . . Vrei săimi dai niţel ceasornicul dumii tale, ca să mă uit Ia el ?
Liam scos din jiletcă. Lia examinat, şi după o gravură pe care nu o văzusem niciodată, pe al doilea capac, a cunoscut că minusculul meu ornic din copilărie era de marcă bună.
—	E un « Vacheron &■ Constantin », miia spus.
—	Niam nicio idee, iiam răspuns. îl port de cînd eram mic. . . Mi ba dăruit o mătuşă, la opt ani. Acum am douăzeci şi cinci, iiam spus, văzînd că pregătea o nouă întrebare.
Doctorul miia despuiat ceasornicul, de toate cai pacele, Intno secundă. A scos din buzunar o cutie şi, din cutie, o pensulă cu vîrful fin, înmuiat în cinabru. Miia cerut săimi creionez numele şi proi numele pe o margine de jurnal.
Peste cinci minute, exact, mi ba restituit, închei iat la loc cu numele proprietarului înscris microi scopic pe cadran, ca o coroană, de o frumuseţe caligrafică de pergament, cu gotice roşii.
—	Foarte mulţumesc. îi lipsea ceva, întnadevăr. Dar nu înţeleg semnul intercalat, după numele meu de botez. . .
404
—	E cifra dumitale ezoterică, mia explicat doc* torul. In Cabală, are o semnificaţie secretă.
Mi»a explicat şi semnificaţia, dar mi<am permis să nu pricep nimic.
Doctorul purta macferlan şi cilindru. Şi le<a luat din cuier, mia strîns mina şi a vrut să plece.
—	Ştii, ai putea să<mi dai cincizeci de centime. . . Dacă nai, nici nu e nevoie. Ţia lăsat o amintire Doctorul Faustus. . .
Ceasornicul zace acum, de cîţiva ani, intre re* licvii, după ce a stat definitiv. A bătut multă vreme în jiletca mea şi lîngă inima copiilor, succesiv.
Altă dată, mia luat paharul gol de pe masă un om ciupit de vărsat, la dus la gură, a muşcat din marginea lui o bucată şi a înghiţit<o. Artistul era vestitul Mîncător»de»sticIă, despre care mai auzisem.
—	Eşti nedelicat, iam spus. Cine plăteşte paha» rul?
—	Asta să»ţi fie supărarea, mia răspuns. Toţi patronii din oraş mă cunosc. De zece ani, de cînd le mănînc paharele şi tacîmurile, mă ştiu şi căţeii.
Şia dat pulpana hainei în lături, ca un toreador, şi tamburind cu pumnul în burtă, scotea din ea o larmă multiplicată de cioburi răsturnate cu sacul. Încerca să surîdă cu buzele lui vinete, palid ca moartea, dar conştient de o excepţională vocaţie de cabotin.
Avea o magazie de scule în stomac şi spectacolul costa zece centime, adunate cu pălăria.
Indianul care»şi străpungea obrajii în colţurile gurii, străbătîndu»şi»i prin păreţii fălcilor, pe dea» supra limbii, cu un ac lung de pălărie, la modă pe vremuri, venea la toate mesele, ca să demon» streze că nu era o scamatorie şi că poate să»i curgă sîngele cînd vrea şi să»l oprească instantaneu, prin încordarea fachirică a voinţei. Indianul se banali»
40/
zase şi jertfa lui nu mai interesa niciun cartier, din pricina maladivului magnetic misticism al căută» tăturii şi a şarpelui, cu care se înfăţişa, spînzurat pe umeri.
Cel mai simpatic din toţi artiştii de cafenea şi berărie prestidigitatori, cîntăreţi, dansatori şi reci* tatori lirici pe mandolina cu panglici, era Păpuşarul Humberto.
El intra cu un geamantan şi saluta vesel cafc* neaua, cared primea cu aplauze, cuvenite unui mare artist. Aşeza geamantanul pe o masă, îl deschidea desfăcut în două, teatrul lui de păpuşi. Scena şi decorul ieşeau singure din perdele, păpuşarul se ascundea pitit în dosul cutiei şi spectacolul începea numaidecît. Repertoriul, comic, se compunea din zece piese, născocite de artist, care era şi ventriloc şi mai făcea şi ca toate instrumentele de muzică, asortate cu fiecare comedie, clopotele din Veneţia, orologiul din Westminster, vioara, cimpoiul, casta* nietele, trombonul şi toba.
După fiecare piesă jucată, reapărea Păpuşarul şi tunete de entuziasm îi primeau plecăciunile, însoţite de o anecdotă vioaie. în serile de mare triumf, el oferea şi un joc suplimentar gratuit, de» ghizat el însuşi în păpuşă de clovn. Rigiditatea lui, atunci, de om de lemn, frînt cînd din genunchi, cînd din spinare, strîmbat, sucit, paralitic, cu zgo» moţul autentic al mădularelor de doage, era de un efect miraculos.
Mă împrietenisem cu acest artist variat şi inte* ligent.
Ultima dată, la ultimul lui spectacol de adio, şi*a împuţinat păpuşile cu una, pe care mi*a dă* ruit*o, fabricată de el. Se trăgea pe mînă cu o mînuşe de cîrpă, pînă*n cot cu două degete laterale pentru braţe, o figură de babă rea, jucată într*un rol de vrăjitoare.
4o6
De treizeci şi cinci de ani, aşteaptă păpuşa dea* supra cărţilor mele, nici ea nu ştie ce, o familie rămasă în Italia sau un animator, mai priceput decît pisoiul care o dă, din cînd în cînd, din rafturi peste cap, cu nasul în duşumele.
i 94 z
NOTE DE TEATRU
S»a spus despre teatru că e o artă. E foarte pro» babil şi, ca în muzică şi pictură, actorii nu se putea să nu fie şi ei artişti. Intmdevăr, ei compun şi descompun, fără pensulă şi culoare, numai cu jocul. Orice transfigurare şi mutare dintnun element în» tr»altu( e iluzie: arta e iluzie şi stil. Nu au lipsit actorii, capabili să realizeze într»o strîmbătură geni» ală, fulgerător, emoţia întreagă, căpătată pe dibu» ite, cu paleta şi condeiul. Pe la patruzeci de ani, de pildă, actorul e salutat cu titlul « Maestre »: vîrsta începe, s»ar zice, să ajute şi să cristalizeze. Cristal: îngheţ.
Partea neplăcută e că trebuie sa înveţi pe dina» fără, la toate vîrstele, toată proza şi versificaţia manuscrisă comandată, oricine ar fi actorul şi ori» care autorul, şi să o debitezi ca tabla înmulţirii. Maestrul ştie, pe de rost, o sută de piese, obligat să le ţie minte. în teatru, se vorbeşte de cinci ori mai mult decît în viaţă şi foarte mult în versuri, dar fără vorbărie poate să fie literatură ?
Artistul îşi cutreieră apartamentul, cu caietul în mînă şi se sileşte să nu scape din vedere nimic. îl cam încurcă versurile uneori, dar noroc, că pier» zînd noţiunea silabei o elimină net. Actori, mari în cronica dramatică, ciuntesc un ritm, obligat să calce drept şi exact, cu o bunăvoinţă serafică, fără să li se sperie urechea. Ba uneori le şi corectează, versurile, ca o răzbunare că a trebuit să le înveţe.
Cea mai autentică răzbunare e atunci cînd şi maes» trul scrie versuri şi i se pare că e fenomenal.
Un neajuns şi mai mare chiar ca silinţa la învă» ţătură, trebuie să fie pentru un actor artist repeţirea la rampă a unui aceluiaş rol, cu acelaş joc, in fiecare seară. £ adevărat că la fiecare nouă reprezintare a unei piese pornită pe serie, publicul e altul, dar actorul e acelaş. De ce facultăţi excepţionale se va fi bucurînd el, ca să nud apuce desgustul ci, dim< potrivă, să se mai simtă şi fericit? în muzică e altceva, e altceva şi în tirajul tipografic de exem< plare: în teatru şi la tribună repetarea identică a unui joc şi a unui discurs dă impresii de artificial multiplicat. Văzute şi auzite de două ori, amănun< tele împrumută comic şi tragediei, sinceritatea emo< ţiei neputîndu<se reedita, ca să ascundă digestia unei expresii. Consecinţă de prudenţă: poţi auzi o muzică de sute de ori dar să nu te duci la aceeaş piesă decît o dată, dacă nu eşti autorul ei. Artistul care trece de douăzeci de ori prin acelaş personaj pare fabricat şi se iveşte implacabilul spirit de analiză. Lectura e mai discretă: o cauţi, nu te caută ea.
Că e artă ori nu, la urma urmei nici nu intere» sează afară din cale de mult, cu atît mai vîrtos cu cît această abstracţie critică e inseparabilă de mese» rie şi a fi meseriaş în orice meşteşug, chiar cu o vocaţie nedescifrată, e încă un lucru frumos. Arta e ceva cam ca sufletul, ceva implicat şi nedezlipit de materie şi parcă ţi»ar veni să te fereşti din ce în ce mai mult de un cuvînt, rămas în entuziasmul de vocabular al începătorului oleacă pueril. Se pare că e mai bine să faci artă fără să ştii şi mai cu seamă fără să te contemplezi. Arta declarată şi revendi» cată e ca iubirea de mamă şi de ţară: îndată ce o transformi în material de discursuri şi presă, piere ce«i mai subtil, polenul, scuturat de verbozităţi. Dragostea e tăcută.
4o9
Independent de prea multe puncte de vedere, teze şi alambicări, teatrul e vast şi variat, ca şi omul. Emoţia dramatică şi hilară, pe care o cunoaş» te şi cititorul de cărţi, la teatru e mai slobodă şi mai directă, debarasată de un explicativ, care ia nouă din zecile romanului povestit. Autorul e ideal absent din compoziţia lui, personajele sînt în carne şi oase, dincolo de preambul şi introducere, care numai ele singure iau, şi la Balzac, o amploare conven» ţională de cîte şaizeci de pagini. In roman, perso» najul e viu şi nu, după moliciunile mai leneşe sau mai active ale condeiului, după ritm şi stil, dar în teatru e todeauna viu, şi dacă textul doarme, prin faptul prezenţei actorului, nereticentă. De cum apare în scenă, îl vezi şid ştii. Jocul de»a oamenii adevăraţi face teatrul simpatic şi s»ar putea să fie vorba de o artă adevărată, de vreme ce singur tea» trul dispune integral de materialul vieţii trăite.
Teatrul e omul în ipoteze şi influenţa experienţei teatrale asupra publicului e vizibilă după treizeci de ani de cinematograf popularizat. Pe lîngă inter» naţionalizarea confortului, a costumului, atitudini» lor şi a moravurilor, adjuvantele de circulaţie res» trînsă pînă la film, au consacrat femeia interesantă, ca o nuanţă nouă. Femeia francamente urîtă a dis» părut. O estetică neaşteptată a pus în valoare forme şi figuri refuzate de poezia idilei. N»am socoti prea exagerată nici afirmarea, că ivirea jocului de umbră şi lumină coincide şi cu răsturnarea tradiţiilor şi tezelor de orientare socială şi politică din toată lumea. Multe evenimente imposibile înnainte de fotografia mobilă, par ieşite pe de»a»ntregul din tolba Directorului de regie şi din fanteziile de ecran, viziunea intelectului luînd odată cu plata biletului la cassă, întinderea curbei care dă ocol planetei.
Influenţa teatrului e mai sufletească, mai intimă, e mai ales mai naţională, decît a cinematografului
4to
strein, intrucît ea operează cu text şi actori naţio» nalt asupra unui public naţional. Făcînd partajul necesar, întno epocă fără un repertoriu propriu considerabil şi acceptînd aportul literar internaţio» nai în teatru, ca o soluţie de directivă şi de şcoală şi, provizoriu, pentru împlinirea unui gol, nu »i mai puţin adevărat că un teatru naţional trebuie să trăiască educativ şi artistic, din repertoriul scriito» rilor de teatru naţionali, care dacă nu e întodeauna preferabil e nevoie să fie determinat să capete treptat o înavuţire autohtonă. în muzică, Beethoven e paralel cu Doina.
Toaţe problemele care frămîntă un timp sau pe scriitorul ce i se împrumută, animat periodic de simţirea unei jumătăţi de veac, pot fi aduse în teatru, mai adevărat decît în volum şi ziar. El poate să fie satiric, în generalităţi mai ample, strămutînd viaţa societăţii şi a individului, văzută subt un unghi anumit şi accentuat pentru sugestii şi con» duzii, pe şantierul de cercetări în local închis. Scena e un laborator de experimente şi actorul un cobai minunat. Ficţiunea teatrală nu mai displace nici domnului Tartuffe.
Teatrul e şi o academie de civilităţi, de conver» saţie, de bune procedee. El învaţă eleganţa, forma, mlădierile gîndirii şi ale limbii. E incontestabil că omul obişnuit cu teatrul are asupra semenului, împietrit în axiome, superioritatea elasticităţii, a surîsului şi a toleranţei: indiferenţii, nepăsători din orgoliu sau falsă demnitate faţă de spectacol, sunt tocmai aceia care au mai multă trebuinţă să dobîn» dească din frecventarea lui o sensibitate şi un bun simţ perfecţionat.
*94*
NOTE PENTRU DISCUŢII ORGANIZATE
S»a vorbit multă vreme de un antagonism între cinematograf şi teatru şi de o luptă a scenei cu ecranul, ca dintre taxi şi birje.
în piaţa Teatrului Naţional, cea mai caracte* ristică pe vremuri, răspîntie de trăsuri din Europa, cu o herghelie de armăsari, neastîmpăraţi în hamu» rile bătute cu argint, ca nişte fiare frumoase de Apocalips, actorii edificiului din spate începeau să<şi plimbe dramaticele presimţiri de artişti inutili, de la un lampadar la altul, salutaţi ca o clientelă expropriată de către scapeţii deveniţi pietoni: Civilizaţia maşinii îi ameninţa şi pe unii şi pe alţii, ca altădată pe ţesătorii lui Jacquard. Birjarii fuseseră daţi jos de pe capră. Cîte una din vieţi» mele consumate recent, smerită în colţul cu afişe, stătea încă de faţă, ca o mărturie că motorul nu cruţă nimic. Muscalii veneau cu tramvaiul şi cu piciorul la locul splendorilor de odinioară, ca să se mîngîie cu dulcile reminiscenţe ale epocii de aur, despărţindu»se greu de un trecut strălucit şi mai bănos, incomparabil, decît al actorilor, aduşi să contemple un trecut de glorie măcar, şi să suspine şi ei după el. Unii»şi amplificau iluziile, prezenţi în livreaua de catifea albastră în care zburau din fuga trăsurii. Tîrîte acum pe asfalt, purtătorii pulpa» nelor căptuşite cu mătase episcopală aduceau amin» te albatrosul, căruia»! stă, ca şi cocorului, aripa bine numai în azur. Ei nu se mai puteau despărţi
4t2
nici de biciul cu nervul pierdut, ca un sceptru cu sfîrcul moiîu.
La bătrîneţe, eunucii de lux puteau să mai spere o strămutare de situaţii de la băţ la volan. Cîţiva din ei au învăţat să conducă o limuzină, atenţi şi ridiculi la circulaţie cu masca lor de babe dezamă» gite. Dar actorii, care fuseseră în palatul cu balcon pe terasă de atîtea ori împăraţi şi prinţi, obişnuiţi cu aristocraţia blazonului şi a coroanei, ce meserie puteau să rîvnească echivalent? Acasă la ei buche* tele uscate, primite în serile de triumf şi încă vi* brante, ascultate cu urechea pusă pe ele, de aplauzele entuziasmului de Crăciun şi Paşti, cînd poporul se îngrămădea la Hamlet, ză* ceau pe catafalcul amintirilor ca pe un mormînt adevărat.
Teatrul fusese şi pînă atunci un infern cu ghir* lande împletite la intrare, de trandafiri şi tuberoze, dar te ducea de mînă Virgiliu şi mîna lui uşoară era ca un parfum. Apoi, se schimbase ceva şi acto* rul părea că se ridică: mai rămînea fără treaptă, poetul. Un demon de mare temperament trecuse printre actori, cu ochii vineţi şi cu sprîncenele ver* ticale, ca Alexandru Davila, şi lăsase după el aerul plin de fantome albe. Nu era păcat? Mecanica ineluctabilă călca peste spectacole, scene, rechizite şi artişti, ca un tăvălug nesimţitor.
Filmul dispunea dintrodată de mijloace uriaşe, care făceau reprezintaţia şi matineul derizorii, sfi* dînd viaţa săracului teatru cu belşugurile enorme ale veneticului parvenit. Basmul graiului bătrî* nesc devenind aevea o realitate pipăită, romantis* mul imaginaţiei trăia pentru public o epocă mira* culoasă şi- publicul nici nu mai voia să audă de teatru. Se putea împotrivi cineva ecranului devas* tator? Cine? Directorul de trupă, cu o magazie de zdrenţe, de cîrpe şi peruci ?

Filmul a intrat la noi cu o năvală necunoscută de forţe extravagante, asociate la invazia unanimă fără chip de rezistenţă: un tumult de imagini noi, de personalităţi în sute şi mii de exemplare variate, pe care Conservatoriile nu puteau să Ie producă nici pe cîte una la douăzeci de ani o dată. Actorii şi actriţele cinematografului soseau din turburarea haotică a popoarelor agitate, talente instantanee, frumuseţi înflăcărate, o erupţie de geniu şi detra» care animală de cîte un regizor strămutat din fizică, medicină sau chimie în fantezie şi patronat de o Bancă de miliardari. Totul era un fenomen şi o aventură în avalanşe. Cum s»ar fi putut să nu răs< toarne teatrele de scîndură şi hîrtie, ca un uragan ?
Influenţa filmului a fost considerabilă şi imediată. Gigantica lui opulenţă a răspuns în atitudini, în mobilier, în arhitectură, adaptate unui tipic uni» versal. Nu se poate încă determina exact nici pune» tul pînă la care şi moravurile au luat o formă monstruoasă, covîrşite de pildele vehiculate de film.
Poate că evenimentele din ultimii treizeci de ani datoresc ceva mai mult decît un efect de coinci» denţă fotografiei mobile. Filmul a exasperat mala» div pasiunea de a fi cu orice preţ, chiar dacă nu e de capul tău nimic, şi voinţa de putere mai mare decît îţi permite individualitatea. In ultimă analiză, promovarea lipsei de merit autentic e un dezechi» libru funest. Idealul devenise al gangsterului care doboară, ucide şi iese victorios.
Teatrul nostru, era un copil anemic şi desculţ în crivăţul iernii, întîlnit la poarta şcoalei cu băiatul gras şi îmblănit al boierului, scoborînd din caretă şi escortat de doi valeţi care»i duceau ghiozdanul şi»i scoteau şoşonii. Sfiios, colegul se da de o parte plîngînd şi lăsa să intre, mîndru şi plin de sine pe concurentul impertinent. Ca în toate împrejurările,
4*4
publicul era de partea cuceritorului, primit cu urale şi daruri. Părea să nu mai fie nicio scăpare şi demoralizarea cernea bietele suflete ale actorilor, de care ne lega o mîhnită solidaritate.
Teritoriile încep să se delimiteze.
S<ar fi crezut că publicul, dedat cu viteza şi cu accesul, cu automobilul şi radiofonia, apucat din ce în ce mai mult în maşinism, de la dactilografie pînă la ascensor, va părăsi teatrul pe todeauna. Şovăiala se precizase şi cassa de bilete a spectacole» lor a fost cîtăva vreme deficitară. Actorii se deprin» deau să se anine destinului muzicanţilor, excluşi de filmul sonor, posturile de radio fiind servite cu muzică în conserve. Cu toate că o vioară nu«i ace» laş lucru cu o fotografie a cîntecului ei, sonoritatea peliculei şi a plăcii era un substitut acceptat.
Numitul bun simţ e o stare de inteligenţă, per» ceptibilă, ca şi absenţa lui, cu deosibire la publicul în massă. Publicul a reacţionat fără să bage de seamă împotriva înclinărilor lui din primele tim» puri, dîndu»şi în schimb seama că filmul şi teatrul nici nu se exclud dar se şi complectează, putînd să trăiască în orice caz paralel.
» 94 )
SCRISOARE UNUI ACTOR
Toate artele trec prin momente de indigestie. Se petrece un fenomen analog cu al soluţiilor sa* turate: nici apa, nici alcoolul nu mai pot să digere peste un punct, care în chimie se măsoară exact, o sare topită. Lichidul refuză să mai primească ţi s*a precipitat la fund un depozit. Pentru chimie dificultatea se rezolvă: prin adaose ţi filtre. . . Mult mai greu e dincolo, unde vehiculul fiind publicul, adaosele: tirajul, lărgirea unei expoziţii sau a tea* trului, cu înmulţirea de staluri nu schimbă nimic.
în artă saturaţia nu vine de la spectatorii care nu refuză, ci dimpotrivă mai cer. Se degradează substanţa: exces de utilizare. în toate timpurile ţi mai cu seamă azi, cînd la un public mai mare corespunde un număr de autori disproporţionat, s*a ivit aplecăciunea, prin mistuire forţată. Autorii, scriitorii ţi pictorii, imită cu toată sinceritatea, poate ţi fără să*şi dea întodeauna seama, un model care, satelizîndu«i pe epoci, îi banalizează; plasma se usucă, producţia se prosteţte. Sînt sute de modali* tăţi ţi tertipuri în interiorul talentului unui singur novator, a căruia elipsă parcursă în toate sensurile, seacă. Se aţterne un gol, care aţteaptă să fie împlinit ţi de multe ori golul are tot timpul să crească, fără ivirea talentului nou, care va da un alt impuls acti* vităţilor larvare, un nou model, o curbă de creţtere nouă. Cînd renaşterea vine cu apariţia din întuneric a unui nou animal de rasă, îmbrăcat într*alte zale
decît sumanul tocit, şi reacţiunea începe îndată; căci oricît s*ar simţi ei de stîngaci şi sleiţi, îngropînd la morţi ceremonios, transportînd medicamentele de la un pat la altul şi pe bolnavi dintrmn neant mobil în neantul definitiv, infirmierii şi subchirurgii me< diului încremenit sînt stingheriţi că trebuie să pri* menească o altă terapie, să<şi bată capul cu o grama» tică nouă şi să reia abecedarul sensurilor (depuse la fund) de la început. De<abia stabilit un clasi» cism, şi se începe altul!
Dar dacă în artă nu se poate lungi disoluţia peste măsură fără să>şi piardă gustul, filtrul a putut să fie împrumutat cu oarecare succes, din laborator, în literatură, pictură şi teatru filtrul e intelectuali» zarea. Ah! cum trebuie să ne ferim de falsa inte» lectualitate! De la un anumit exponent încolo, începe elucubraţia, destinată să ţie loc de perso» nalitate instinctivă şi destin. Amăgind senzualita» tea critică, ea se repetă şi sporeşte cu iluzia că face altceva decît să macine aer. Opera de artă ar lua calea întoarsă, nemaipornind de la artist, ci de la filozofie şi teorism: pauza dintre acţiunile de creaţie se acoperă cu biurocraţii de interpretare. N»ar fi nimic de zis:	epocile goale au nevoie de
similitudini şi surogate. Ceea ce interesează, pentru că s<ar instaura dominaţia clipei asupra veacului, este că întîmplarea fortuită, îndulcită la autoritate, are tendinţa să se eternizeze. N»ar fi de făcut nici aci multe obiecţii, dacă nu s»ar stîrni şi erori pentru public şi nedreptăţi pentru merit şi dacă epocile de creaţie mar fi escortate de paralitici şi milogi, care se propun să le dirijeze şi izbutesc.
De obicei tendinţele de regulamentare şi de ori» entări silite, prin voinţa unui criteriu cerebral, seduc unele competinţe şi capacităţi şi le îndreaptă spre un spirit dictatorial în artă, agasate de anarhica dezordine a individualităţii, indiferentă la disci»
plină şi caporalism universitar şi călcînd comanda» mentele didactice autorizate [. . .]
Desigur că poezia, influenţată de literaturile ori» entului şi de lecturile biblice încetase în epoca « simbolismului» de a mai fi o versificare şi un cuplet şi corespundea unei sensibilităţi aparent noi, sensibilitatea de todeauna, stricată de o şcoală cu idealurile puse în naraţiunea pe ritmuri. Dar des» coperirea surselor adevărate zăcute în arhivele de literatură, s»a confundat cu cîteva individualităţi concordante şi cronologic sincronizate. Sute de poeţi au tăbărît numaidecît pe inspiraţia cea nouă, veche cît Psalmii, Cîntarea Cîntărilor, Apocalips, Blestemele lui A foise. Evanghelia de la Ioan,Molitvele şi leremia. Cînd s»a răsuflat de prea multă frec» venţă, rămînînd rezultatele cîştigate s»a trecut la o altă aşteptare.
Teoriile în pictură, literatură şi artă dramatică mau putut să dea naştere niciunui talent autonom. Experienţa repetată a redus reciprocităţile natu» rale: artistul face, iar dascălul, riscînd cîte un co» mentariu la rubrica « Observaţii» sau preferind să muşi rişte opiniunea, trece în registru.
în toate problemele de orientare, cel care sem» nalează direcţia de apucat din răscruce şi»a făcut din încrucişările de bulevarde o profesiune. E o profesie să fii năzuros, mai ales în lite» ratura şi arta dramatică, să»ţi displacă, să strîmbi din binevoitorul nas şi să surîzi. în text, asemenea judecăţi, cu zbîrcitură, sînt relevate de alburite tipo» grafice şi de puncte cu subînţeles. Se mai întîlnesc adeseori în presă păreri eliminatorii despre cum nu este ceea ce trebuia să fie şi cum ar fi fost ceea ce nu era. Sentinţele stau şi la prezent şi la condiţional, tocmai atît de evazive cît e nevoie ca să nu discerni la cele trei timpuri realitatea şi diferenţa, şi termi» nologia lăsînd Ioc să se întrevadă excelenta părere de sine, refuză să vulgarizeze o concepţie secretă.
Profetica voce este fragmentară, nu cereţi lămuriri. Linia caracteristică trebuie ghicită, nu se lasă con» troversată. E un stil şi, clacă vrei să ştii, stilul ezo» teric nu scoboară din piscul aristocraţiei pînă la explicaţii.
Teoriile nu lipsesc, de bună seamă, nici din tea» tru, care încă nu a fost cum va fi. Cum ar fi tre» buit să fie nu»i o întrebare: problema e ermetică şi absconsă. Tot ce pot concede e să utilizeze ter» meni de preferinţă în « ism ». Nu»mi place nimic, nu auzi? Teatrul şi arta încep de la mine. Ce importă că nici n»am început? Cine sînt eu? Cîtă naivitate!
în vocaţia de a fi original, fudul şi subtil, nimic nu satisface. E vorba de o formulă, de o formulă inedită, obscură, imprecisă. Noi nu gîndim numai cu mintea, gîndim şi cu speranţa. Dacă nu înţele» gem formula din inexistenţa ei, atît mai rău pen» tru noi: sîntem destul de pedepsiţi, că trăim şi murim în ignoranţă.
Biblioteca duce la complexiuni vaporoase şi la înşelăciune. Un cugetător supărat de inexistenţa idealului fantomatic ar cere să se schimbe alfabe» tul cu unul de fantezie, ca să pară şi expresia gra» fică nouă, ca să aibă într»adevăr gîndirea lui un rol de revoluţie şi de reînceput prezumat. O reno» vare adîncă prin ştiinţă, voinţă şi neputinţă ar exige chiar schimbarea portarului şi a numărului de tele» fon. Nu ăştia sînt cei aşteptaţi, care nu sosesc niciodată şi pleacă întodeauna.
Dumneata, actorule dragă, joacă înnainte şi nu<ţi intimida talentul, dacăd ai. Atît e de trebuinţă în toate artele, în toate timpurile şi stadiile analizelor cărturăreşti: talent. Cînd ţi se cere altceva, rîzi.
1943
DICŢIUNEA
Aparatul de radio, dincolo de muzică şi de im formaţii, e şi o şcoală permanentă de limbi grăite, cu care simplicitatea sălbatică mai înnainte de a fi ajutată de acest admirabil mijloc enorm de cercetare şi control, strîns într<o cutie, se deprinde la toate vîrstele numaidecît. A şti o limbă este a vorbi*o dar o ştii întrucîtva şi dacă o poţi deosebi de celelalte. Mulţumită puterilor năzdrăvane ale ciudatei unelte de transmis cuvîntul pe toate curbele globului la secundă, orice ascultător ştie cîteva limbi, încă de la vîrsta de şapte ani, ce este şi cum e o limbă pe lîngă geografia, climatul şi etnografia locului şi ale depărtărilor la caresi vor* bită. între numeroase alte învăţături puse la înde* mîna tuturor şi asimilate iute la microfon, singur acest rezultat e o achiziţie de cultură generală. De*abia scultat pe picioare, micul individ e un erudit.
Comparate şi verificate, limbile cele mai multe urîte, greoaie, bîlbîite, peltice primesc scrîşnetul dominant al plumbului şi buturugilor consunantei masive. Latinii nu pot să adune într*o silabă mai mult de trei, în cazul cel mai rău, dar şi atunci ele sînt aşa venite în grai, că fiecare consună cerînd un aparat de rostire al ei, buzele, dinţii, limba, ceruf gurii, subdivizate şi aceste aparate în exprimări de nuanţe perceptibile uşor, fac
420
posibilă vorbirea. Chiar cuvîntul nostru întunecat rumpt, în loc de rupt, se rosteşte cu toate valorile lui consunantice fără să supere timpanul.
Oricît s*ar lepăda de sine şi ar alerga după ori* gini de pitoresc barbar pentru nu ştii ce biruinţă de încîlciri, românii sînt mai latini şi decît ar dori*o. Ei utilizează numai atîtea consune cîte sînt necesare ca să evite hiatul continuu dintre vocale, tendinţa lor fiind ca graiurile să cînte, ca ghiersul păsărilor şi ca vioara. Poate că fluierul ţărănesc porneşte şi din nevoia sufletească de a face fluidă o vorbire împiedicată, din nevoia unei expresii Verbale mai frumoase. Limba italiană e o neîn* treruptă muzică de ecouri, şi francezii îndulcesc şi mai mult rostirea cu o consună vocalizată, a mătăsosului r gutural, de flaut, jumătate consună şi jumătate vocală. [ . . .]
Aparatul de recepţie radiofonică e un excelent probar şi pentru limba care ne interesează cel mai mult, românească. Unii conferenţiari o vorbesc cu distincţie şi eleganţă, căci limba ne este într*adevăr elegantă dacă e vorbită clar, bine silabisită şi fără intonaţiile grosolane ale unei periferii, care se găseşte uneori în centru mai mult decît în peri» fer ie. S*a creat în cafenele un fel de dialect al tonului şi al pronunţiei care umple cuvintele şi frazele de consune, consunînd vocalele deschise acoperite cu căciuli şi pălării. Pauzele de gîndire lăsate slobode în rostirea românească normală se succed în debit, înnăbuşite de un ison al sunetelor â şi ă, aşezate ca nişte silabe suplimentare după consunele finale. Sonoritatea piere într*o atmo* sferă de răguşeală în spaţiul ei îngust. Cuvîntul dibuie şi se strecoară tîrîş.
Nu înţelegi cum s*a înrădăcinat această opaci* tate în limbajul vorbit de către foarte mulţi actori de microfon. Un curs de dicţiune administrat la
Conservator ar fi distribuit, în public, refinamentul de nobleţă al rostirilor noastre. La radio, şi băr» baţii şi femeile, puşi să joace în o piesă, mai ales cu tendinţa de humor, par sosiţi la spectacol pe la orele patru spre ziuă, după un banchet la zahana. Interpreţii se simt obligaţi, ca să obţie efecte de haz, să<şi îngroaşe vocea pînă în stomac şi să apuce un ritm verbal de circiumă, lovit cu nasul de perete. Vorbind în particular ca lumea, pe scenă ei îşi adaugă ceea ce vor crede poate că scoate în relief talentul: o personalitate de hăis şi păzea. E o strîmbătură voită, ca grimasa facerii cu ochiul şi cu măseaua, condiţie de a se juca bine comedia.
Cineva şi<ar fi pus de gînd, în lipsă de altă acti< vitate, să numere şi să latre, pentru atingerea şi mai deplină a unui ideal de ţigănire a limbii, neologismele de la tipar. Limba adevărată e limba grăită şi această limbă e vorbită prost. Ostenelile teatrului şi ale staţiilor de emisiune trebuiesc con» jugate şi animate pentru o dicţiune latină. Nu tre» buie căutat prea mult; de la zona influenţată de rostirile oraşului în sus, adică de acolo unde po< porul începe să fie naţiune, vorbirea e curată, lină şi dulce. Graiurile moldovenesc şi oltenesc dimpo» trivă, nu s<au trivializat nicăieri, nici în oraşe, nici la ţară. Era mult mai simpatică şi mai aproape de Tibru, chiar retorica bombastică a lui Nottara.
Dicţiunea teatrală suferă şi întnalte privinţe. Nu încape nicio supărare cînd e vorba de servit limba împotriva chiar şi a suficienţei personale.
Se organiza în vederea unei şezători literare cu muzică un program de citiri şi recitări şi era tre< buinţă de cîţiva actori şi actriţe, elanul decla» mator neputînd să fie cerut decît profesioniştilor de carieră. Sia făcut o listă de posibilităţi. A fost refăcută lista de cîteva ori cu numele uzuale cunos»
422
cute, luînd alfabetul drept şi în zigzag. Cei mai buni cititori nu erau cei mai aplaudaţi artişti. S»au găsit cîte cinci, şase mai mulţi interpreţi pentru Beethoven şi Grieg: după o socoteală globală se puteau găsi şi douăzeci de fiecare, fără să se scrintească pianul si violina . . . Pentru citirea versurilor lui Eminescu nu s<a găsit niciu» nul . . .
Alţii mănîncă silabele din aristocraţie sau părîn» du»li»se versurile şubrede, le dreg iar în dicţiunea altora versul cu prozodia stabilă o ia pe diagonală şi se preface într<un vers, liber să şcliioapete după fantezie. Sînt corecturi de nepricepere a textului dar şi corecturi de ameliorare, unii dintre actori ambiţionînd şi laurii poeziei, iritaţi de monotonia obişnuinţei şi novatori. Sunetul * semiton nu»i exact sensibil întodeauna iar acel i dublu, compus dintrmn sunet întreg terminat cu fracţia lui şi care corespunde sunetului l mouille din franţu* zeşte, e adeseori scurt şi sec. Diftongul cu linioară e aproximativ: în numeroase recitări s<au difton» gat două vocale rostite separat. Incetînd muzica ritmului, rima fiind expropiată şi cezura mutată, dintr<o poezie nu mai rămîne nimic afară de gestul patetic al interpretului, adaptat pe o ficţiune.
Ceva mai grav: accentul ideii. E de ajuns o pătrime de ton acolo unde nu se cuvine, ca sensul versului să pară absurd.
Ar fi de dorit ca Dicţiunea să se amplifice la Conservator pînă Ia dimensiunile unui curs de totală amploare şi miile de reţete în care se împleteşte textul unei rostiri să fie inteli» gent si meticulos pipăite, fir cu fir, pînă ce deprinderea urechii şi a gurii vor putea să puie în relief şi podoabă toată limba noastră, urîţită de vreo douăzeci de ani încoace. Sion putea scrie cu naivitate şi bună dreptate şi fără să cu» noască rostirea epocii de cultură că:
« Mult e dulce şi frumoasă, Limba ce vorbim,
Altă limbăiarmonioasă Ca ea nu găsim. »
Cît priveşte pe scriitori, chemaţi să purifice limba cu condeiul şi realizîntho plastică să<i dea ecouri limpezi şi muzicalitate, pe lingă o cumpă; nire dintre neologism şi cuvintele încetăţenite, multe din ele fiind foste neologisme la timpul lor, ei au încă de lucru, orientaţi de un simţ care se numeşte gust nesupus intruziunilor venite de la nişte amatori şi falşi grămătici necalificaţi de nicio realizare literară. Scriitorii trebuie să elimine tot mai mult nişte elemente parazitare ca îfi şi îşi introduse parcă într<adins, ca să acopere limba de erupţii şi eczeme şi să o silească să se scarpine de ele în toată literatura.
i 94 )
O FRUMUSEŢE
Rostirea trebuie să fie în teatru şi bună şi fru< moaşă, calificativele neîmplinindu*se neapărat unul pe altul.
Rostirea bună consistă în călcarea corectă a silabei şi grija de a face silabele egale şi de*a legăna vorbirea ca pe minutar, matematic.
Rămasă aşa, limba ar fi fost monotonă ca în chinezeşte, o vorbire care ascultată pe neînţelese pare o succesiune de esclamaţii şi propoziţiuni. Aceeaş natură, pe care nu trebuie să o uităm, atribuindud omului merite străine de el, nici în agricultură şi nici în cultura intelectuală, a făcut cuvintele de dimensiuni variate şi le*a dat un accent care determină muzicalitatea graiului, vom zice românesc, preocupaţi de rostirea noastră.
Rostirea bună are frumuseţea ei, fără îndoială ieşită din simetrica succesiune a fragmentelor sila* bice, alternate cu pauzele, însemnate în scris cu virgula, cu punctul, cu punctul şi virgula, cu parenteza, cu cele două puncte, cu puncte*puncte, cu tonul interogativ, cu vocativul. . . Dar frumu* seţea deplină o dă sonoritatea senină a vocalelor, cinci valori întregi, la care se adaogă nuanţele în semiton ale lui i şi u şi diftongii lui e şi o. Sunetele trebuiesc descălţate de bocancii cu potcoave, sem< nalizaţi precedent şi cuvintele îndulcite în gîtlejul celui ce grăieşte.
Consunantele şi cele înnăbuşite, pronunţate sin* gure, în alfabet sînt mult mai armonice ca în
vorbirea curentă, unde se încîlcesc într<o cocă guturală de cel mai prost efect; nu la săteni, la oraş. Cititorul să le pronunţe ca şt cum ar ft sepa< rate de cuvîntarea continuă.
Pentru a se ajunge ia o armonizare melodică a limbii româneşti, elastică, plastică şi susceptibilă de o sonoritate agreabilă, ca trebuie tinută în vedere încă din şcoala primară, din prima zi a primului an de şcoală, chiar dacă ne;am alege pro* vizoriu cu un ton afectat, care nu strică nimic. Copiii să afle, îndată ce deschid abecedarul că odată cu cartea începe rostirea aleasă şi să se deprindă cu ideea.
Ascultaţi pe marii oratori la bară. Depozitarii limbii frumoase grăite au rămas advocaţii; de la ei se pot lua cele mai utile şi mai bune lecţii de dicţiune, pînă ce vor înţelege şi actorii datoria să păstreze eleganţa şi nobleţea graiului viu, de unde învaţă să vorbească toată lumea.
în definitiv, teatrul nu e o înlănţuire de scama; torii şi nu e menit să înfăţişeze sub cuvînt de « acţiune » peripeţiile unui subiect: el cultivă odată cu ţinuta şi cu silueta, limba în care este jucat. Acţiunea tip, publicul o caută la cinematograf, la ipodrom şi la meciurile sportive, unde interesează exclusiv cele patru mădulare paralele, cu labele de sus şi de jos, cu jocul, în plus, pe ecran al fizic; nomiei, exploatat în parte egală cu teatrul.
Cititul trebuie făcut numai cu voce tare. Ochii rămîn rezervaţi lecturii de singurătate, mai mult de adîncire. în bibliotecă nu se reproduce nimic. Se vor prefera un timp versurile, alexandrinul, care impune disciplina graiului şi;i dă noţiunea necesară a cadenţei şi a măsurii. Să se citească versuri în toată şcoala primară şi în tot liceul: ora de limba română obligatoriu să ţie seama de dic;
416
ţiune mai mult şi decît de gramatică, moştenită infailibil de la părinţi şi fraţi. Familia nu cunoaşte o mai bună şcoală de limbă maternă ca ea. Şcoala asta are vreo două mii de ani, ca şi profesorii ei.
Pentru unii din noi nu e indiferentă rostirea vorbei, luată din gura celor care trec în imperiul muţilor, de către cei ce rămîn să perpetueze viaţa naţională. Ea constituie o problemă esenţială. Se fac, de pildă, la universităţile de limbă franceză din Franţa, Belgia şi Elveţia nişte aşa»zise cursuri de vară pentru străini care se înscriu la un tri» mestru de perfecţionare a graiului franţuzesc. Nu ştiu de ce nu s»ar putea face aproape acelaş lucru şi la noi, pentru limba românească şi pentru învă» ţătorii şi toţi dascălii limbii, cu advocaţii, scriitorii şi cu profesorii care şi»au dat seama că graiul părintesc trebuie să aibă o linie şi un nimb, exis» tente în sinea lui. [ . . . ]
Ascult pe conferenţiarii, actorii şi scriitorii pre» zintaţi continuu la microfonul staţiilor noastre de radiofonie. Puţini din ei ştiu să citească un text, în ce priveşte şi rostirea bună şi rostirea frumoasă. Dar cei ce citesc cum e de dorit să citească şi să grăiască fiecare dintre noi, dau ascultătorului o mulţumire estetică, o îneîntare, care»o face şi mai iubită, dacă e cu putinţă, limba strâmoşiei.
Strămoşii, fie căd are oricine în sîngele lui mai mult decît în gură, ceea ce nud întodeauna foarte sigur, fie căd are mai mult în fiinţa sufletească, îi are întodeauna în grai, singura dovadă autentică a unei existenţe distincte şi a unei descendenţe concrete ori abstracte. Strămoşii sînt în limbă, nu în cetăţi căzute în ruină, în istoria unui trecut care n<a prea fost al lor sau în formele sociale şi poli» tice ale unui neam de oameni, tîrîţi de cataclisme şi apăsat dinafară şi dinlăuntru. Monumentul cel
427
mai rezistenţi mai personal şi mai incontestabil al românilor e şi cel mai delicat. în el se intercalează literatura, muzeul de todeauna şi pinacoteca limbii.
Trebuie să muncim cu bijuteria asta, atît în grai cît şi în scris să strălucească mereu, mai intens şi mai variat, frumoasă într<o ţară frumoasă, ia un popor inteligent, artist şi frumos.
1943
TONY BULANDRA
Ii sînt dator, cînd frunzele încep să se ivească, să las o foaie să»i cadă din caiet pe mormînt.
îi sînt dator pentru că lom ascultat pe vremuri corect şi sobru în personajul jucat, pentru că l?am văzut trăindu»se pe scenă cu încredinţare.
Cîteodată, identic întodeauna, lom acuzat de monotonie, atunci cînd el avea dreptul de perso» nalitate la ea — şi mom căit. îi sînt şi pentru această întristare dator.
îi sînt dator pentru cavalerismul lui, pentru linia neîntreruptă a unei vieţi, realizată pe un concept. Se vedea în el un decalc de pe voinţă şi această izbutire a unui om e o nobleţă. Nu ştiu cîţi oameni merită elogiul bărbatului echilibrat pe un moral.
îi sînt dator pentru că nu mio ieşit înnainte cu vederile şi comentariile lui, singurul artist de tea» tru care nu şio explicat geniul, preferinţele, pune» tele de vedere, filozofia cabotină. Acţiunea, opinia şi rîvna lui durau cît ţinea ridicată cortina. După aceea el nu mai auzea şi nu mai ştia nimic.
îi sînt dator pentru că ştia să umble, să salute şi să rîdă cu măsură, elegant şi distant; pentru că nu s»a căciulit şi n»a primit căciulire. Curat ca un fulg, gătit şi zvelt ca o tuberoză, seriozitatea lui interioară avea adiacenţe cu melancolia eternă. Nu mi»a părut niciodată actor pe scenă: era perso» najul adevărat, ca un tablou care nu gesticulează
429
!
dincolo de cadru. Bulandra, întreg în sine însuş, era concentrat pînă la metal.
îi sînt dator că se purta ca un prinţ, că vorbea graiul pe care»l adunăm cu condeiul din peliniţă şi mătură, între ţiganii accentului şi ai conduitei, ca Făt»Frumos. Semeţia lui delicată n»a spus nicio» dată că a suferit.
îi sînt dator pentru că fam găsit ori de cîte ori !<am căutat, invariabil, cu o carte înmănuşată în fin marochin, la locul ei pe marginea biblio» tecii, de<a curmezişul, exemplar ales, de rafina» ment.
îi sînt dator pentru că ultima oară cînd ham întîlnit, acum cîteva luni, nu i»am strîns cu destulă putere mîinile pe jumătate zburate, baş fi lăsat în palmă o amintire, intuiţia slovelor acestora, pe care nu le»a bănuit şi pe care nu le mai citeşte.
Pămîntule, fii îngăduitor cu acest Hamlet. După aplauzele sălilor strălucite, nu te aşterne, timpule, cu uitarea ta peste el. Lasă vîntul să»i cînte din ghitară în singurătatea lui de acum. Lasă primă» vara să adune basme şi mierle împrejurul acestui descîntător. El şi»a luat şi a plecat cu ele, toate sufletele pe care le»a născocit. Lasă»ne să ne aducem aminte şi noi.
Eram dator să las să cadă o foaie pe mormînt, cu şoapta ei de hîrtie . . .
i 94i
i
AVANPREMIERA PIESEI MIOARA
Am fost ales, acum cîtva timp, să Eu naşul dom; nilor Soare Z. Soare şi Vlădoianu la avanpremiera piesei Pămmtul. N»aş vrea să se creadă că mi<am creat o specialitate şi că o să mă încuscresc cu toţi autorii de teatru, cu toate că nu mior fi prea neplăcut să mă găsesc în familie cu lumea fictivă dintre culise şi de pe scenă. Mă bate chiar să încerc şi eu să fiu autor şi atunci mior trebui şi mie un naş, pe care l«aş alege în persoana finului meu de azi, domnul Camil Petrescu.
Domnul Camil Petrescu a scris Mioara, din avanpremiera de azi. Dacă trebuie crezut pe cuvînt, el ar fi scrisrn acum douăzeci ani. Eu nu prea cred absolut pe cuvînt autorii de talent. Literatura întreagă fiind o mare minciună, poetul, romancierul şi dramaturgul învaţă să fie nişte ima< ginativi. Un foarte tînăr proaspăt concurent literar ieşit în arenă, din cutie, acum cîteva zile, mă întreba, consternat că i s<a plătit colaborarea la o revistă: « Cum se poate să cîştige cineva parale cu asemenea minciuni? » El nu avusese timpul să afle că substanţa şi a gloriei şi a succesului, nu trebuie analizată.
Numai că dacă în alte specialităţi minciuna are nevoie de şiretlic şi îndrăzneală, în artă, unde ele se cheamă şi iluzii, minciunile implică talent. [ . . . ]
Pe tot ce a pus mîna autorul de azi al Mioarei, şi slavă Domnului, pe ce n<a pus el mîna? S<a
cunoscut numaidecît. El dă o culoare nouă şi firului de iarbă pe cared atinge. Neliniştit, de neliniştea chiar a vîntului, de neliniştea apelor, el bate todeauna încotrova, şi chiar de*a*ndaratele, ca să nu stea pe loc, înfricoşat ca nu cumva să prindă rădăcini. Aş spune despre Camil Petrescu că e ca o floare care umblă pribeagă, sfiindu<se de împămîntenire: vreau să zic o tulpină cu flori în hoinărie, un buchet călător, cu tot soiul de petale în snopul lui.
După războiul predecent, pe care ba făcut pe front, ca ofiţer, poetul crezuse că<şi poate găsi un astîmpăr în învăţămînt. A fost un timp profesor, mi se pare de limba latină, la Timişoara. Acolo era în legătură cu un foarte brav bănăţean, părin» tele Imbroane. De cîte ori da preotul prin Bucu* reşti, venea să mi se plîngă în toate chipurile împotriva lui Camil Petrescu: că stă ascuns, că citeşte, că meditează, că e sucit, complicat şi că e un om imposibil, pentru că nu voia să fie . . . liberal. Defunctul părinte era şeful partidului liberal din Banat şi îşi făcuse un ideal, săd conver* tească pe tînărul dascăl latinist la binefacerile unei situaţii cu zgardă. Ştiindu*mă prieten cu el m<a rugat să intervin, şi mi se pare chiar că am inter* venit: « Fă<te odată dragă, liberal, ca să scap şi eu de Imbroane». Camil Petrescu putea să fie cel puţin o dată Ministru şi să nud mai găsim pe lîngă noi, şi cel puţin vre un Subsecretar de Stat, vreun Consilier. Aşa era pe vremea de atunci. O fărîmă de panaş, adăuga ceva distins la por* tretul administrativ şi didactic.
Cu toate că foarte inteligent, preotul bănăţean nu putea să înţeleagă un băiat, care de*abia ivit în viaţa organizată cu statute, nu voia să fie nimic, nici măcar deputat. El voia să rămîie numai Camil Petrescu şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin . . .
Ce era acest Camil Petrescu, ca să aibă dreptul să fie năzuros, cine putea să ştie pe vremuri, cînd el era atît de tînăr — mai cu seamă în Banat? Spiritul critic al omului vrea să ştie mai mult decît îi dă drumul inteligenţa personală. Nici azi nu se dumiresc prea bine confraţii, ce e la urma urmei Camil Petrescu. Cînd îl cred poet, el e romancier; cînd au stabilit că e romancier, el e autor de teatru. Nici nu s«au învăţat cu el autor, că e matematician. Cînd încep să se deprindă cu această fază, Camil Petrescu se mărturiseşte fi» lozof... în toate cazurile, el refuză să afirme că e scriitor şi totuş e scriitor. Eu aş prefera săd ştiu atît: scriitor. Este el mai mult decît un scriitor? este el mai puţin? . . . Ceea ced sigur, este o mare individualitate.
Pentru un intelectual de rînd, atîta aglomeraţie de aparenţe contrarii, ar fi un material de $imp< tome complect, pentru stabilirea unui diagnostic de diletantism. Camil Petrescu a excelat însă în toate capitolele spiritului enciclopedist, cared carac» terizează. E poet, un adevărat poet; e prozator cu adevărat prozator: cîn proză, a emis şi o teorie, că un scriitor nu trebuie să fie artist ci grefier). E autor de teatru adevărat. E şi critic incisiv. Ca matematician n<aş putea săd măsor valuta arit» metică. Iar ca filozof nici atît: filozofia îi face în» ţelegerii mele brute o detestabilă oroare ... în toate diametralele opuse, Camil Petrescu are talent, ceea ce m»ar înclina să cred că se bucură de haruri excepţionale. într»o vreme, bau pasio» nat boxul şi mingea lovită cu piciorul; chiar şi strategia militară, dar acestea ca o recre» aţie . . .
Autorul Mioarei poate fi asemuit cu o boare de mireasmă care trece prin toate apartamentele intelectului, din odaie în odaie, egal, nemodificat şi insezisabil.
în schimbul de idei şi de calificative, şi în senti» mente există cuvîntul: neînţeles. Cărturarul vrea cu orice preţ să înţeleagă şi nu admite lucruri neînţelese decît în dauna lor, nu într/a lui. înţe» leşul e o strecurătoare, pe care cărturarul o pune în dreptul fluviului de creaţie, ca să se poată bucura de imaginile care vin pe apă neturburat.
Aci, ca să zic aşa, e o neînţelegere. . . Tot ce trăieşte este neînţeles. Nu e de vina nici analistul că nu pricepe, în sensul gros al cuvîntului, nici, de pildă, opera de artă. Aşa sînt făcute lucrurile, minţile, sufletele: să nu se acopere unele pe altele, decît parţial. Oamenii sînt ca nişte discuri, care alunecă şi se perindă unele în dreptul altora, lăsînd întodeauna o margine dezvelită. Pe marginea aceea se strecoară toate misterele, de la om la om, de la gînd la gînd, de la viaţă la viaţă şi de la viaţă la moarte ... Cărturarul se deprinde foarte greu şi foarte tîrziu cu situaţia că nimeni nu înţelege absolut nimic, satisfăcut cu atît, că înţelege măcar acest ciudat şi admirabil fenomen. . .
Camil Petrescu e unul din. .. tinerii, cu care mă cunosc de treizeci şi trei de ani şi cu care niam izbutit să mă cert niciodată, cu toate că am încercat. Vream săd văd cum îi stă necăjit, cît se poate supăra şi pînă unde. EI aştepta serios şi grav, gata de o replică ruptă — şi surîdea odată brusc . .. Surîsul lui fraged îi copilăreşte pe neaş» teptate toată figura şi în ochii lui albaştri, trăsare ca o mărgică un punct azuriu de inocenţă. Supă» rarea s»a isprăvit...
Era să ne certăm amîndoi, tocmai acum, mier» curea trecută, cu prilejul avanpremierei de azi. El voia să mă aibă naş, dar fiind mîndru, adică sfiios şi orgolios, mă cerea indirect, printr»un terţ. Pe de altă parte, îmi plăcea şi mie să»i fiu naş, dar mă prefăceam că mă codesc ... Nici nu vă puteţi închipui ce lesne se împacă doi cîntăreţi
4)4
care se uită strîmb unul la altul, dar care în secret, unul pentru altul au o slăbiciune.
Sînt sigur că nu v<aţi aşteptat la o prezintare critică şi la un dictat. Mioara o să o vedeţi. ., Publicul a mai văzut şi altă piesă de teatru a lui Camil Petrescu, asigurînduu un succes consider rabil. Autorul consimţise la concesii, care nu par să fie chiar în natura calităţii lui, dar fără de care poate că piesa mar fi ţinut afişul atît de mult cît ba ţinut.
Cei care nu»l cunosc îndeajuns pe domnul Camil Petrescu — şi cine poate fi, dintre scriitori, îndea* juns de cunoscut? Ar putea să creadă că, în defi» nitiv, un scriitor este ceea ce afirmă cuvîntul, care<i califică activitatea. . . Nu prea e aşa. Din grosul scriitorilor se deosibeşte, ici, colea, cîte unul, cîte un exemplar unic, şi din această unici» tate a cîtorva (în cazul cînd nu cumva e fiecare în parte unic) se alege un fel de elită, un fel de aristocraţie . . . Poetul nostru de azi face parte din această clasificare şi are dreptul să fie şi întorto» cheat, şi capricios, şi excesiv.
Camil Petrescu, pe care unii din noi îl iubim cu această dragoste policromă şi confuză, repre» zintă în paralelismul epocii un nivel: el nu e un om (nici un om nu e numai om): el e o linie (frîntă uneori) dar o linie tangentă pe om şi pe viaţă.
De cîte ori mi se plîngea împotriva lui, că nu primeşte nimic şi că refuză să se procopsească, preotul din Banat rămînea încurcat şi trist. Răs» punsul meu era: «Obişnuieşte»te părinţele, şi primeneşte*ţi învăţăturile. Sînt fete frumoase care nu vor să se mărite niciodată şi care vor să se păstreze fecioare . . . Adu/ţi aminte, părinte, şi de Blaise Pascal...»
*94 3
MEDALION
Am impresia, pe dinafară, că seara de 4 mai, de la Teatrul Mic, va fi pentru scenă ceva ca un eveniment. Nud exagerat că la o avanpremieră să fie schiţat un avantarticol şi nu e jurat că de o artistă de talent e interzis să vorbeşti pentru că ar fi fata prietenului tău celui mai bun. La Teatrul Mic joacă Elena Galaction.
Elena Galaction e întnadevăr fiica scriitorului Gala Galaction, a căruia pană profană a dat limbii pe care o îngăimăm cu toţii proza cea mai mistic senzuală şi moştenirea puterii de a închega, de»a face şi desface, prin descîntec, e de la tată la copilă, directă. Leanţa de acasă iese dintre culise cu simplicitate şi numaidecît rolul ei, jucat nu ştiu cum, dă tonul neprevăzut şi piesa textului se transfigurează cu toate personajele ei, ca şi cum ar intra într»o horă monotonă un flaut cu şapte ţevi.
Publicul nu prea o cunoaşte pe Elena Galac» tion. Nu din pricina lui, nu din pricina ei. Un scriitor ţinut la o parte de conspiraţia tăcerii, se afirmă ori şi cum şi poate fi verificat de cititor, dus din librărie în buzunar. Ca să ajungă pînă la public, unui actor îi trebuieşte teatru şi îi mai trebuie curajul unei direcţii, independentă de influ» enţa cîrcotei din coteţ. Teatrul nud nici al publi» cuiui nici al artistului. De la cabinet pînă la cor» tină duce numai un coridor de o sută de paşi
4)6
mărunţi, dar împiedicat de atîtea obstacole şi curse, încît, uneori, o sută de paşi durează o viaţă.
Ca în cele mai multe meşteşuguri de artă, noul venit, în care s*a rostit vocaţia, stîrneşte necazul ticăloşiei celor instalaţi, ca o ameninţare. Tu vii dansînd şi rîzînd, plină de voie bună, Leanţă, şi de har, şi iată că s<au şi posomorit cîteva sfinte cucoane. Vestitele cocoşneţe, care cu gura strîmbă, care cu manechinul stricat, mau nici o chemare pentru o profesie susţinută cu fotografiile din ado< lescenţă, dar nu pot ierta nici tinereţea nici nou* tatea ei. La teatru, stăpîneşte, fată, mătuşa, pe care nu o poţi răsturna cu bobîrnacul, ţinută într<un simulacru de viaţă cu oxigenul puturos al presei. Uită»te mai bine: în dosul mai al fiecărei babe juvenile stă pitit un autor cu veleităţi ori un domnişor. Leanţă, dumneata mai maimuţoi, ai numai talent.
Te<am văzut întno seară, demult, între invi* taţii unui prieten la cununia copilei lui. întrrnn salon cu două sute de fete şi femei frumoase te<ai deosibit decum ai călcat printre ele. Nu te*am cunoscut. Nu te mai văzusem decînd erai mică, numai atît . . . Pasul nervos, silueta ciudată, miş> carea capului, felul cum te întorceai, cum dădeai mîna, cum luai cupa de şampanie şi o duceai la gură şi cum mulţumeai, cum participai cu ochii şi cu atenţia vioaie, inteligentă, la tot ce se petrecea împrejurul matale, rmau impresionat ca o prezenţă extraordinară. Am întrebat: « Cine*i cucoana asta, care a rupt ritmul adunării, că nu seamănă cu niciuna? » «Cum? mo cunoşti?» mi<a răspuns gazda . . . « Elena Galaction ».
Să ştii, domnişoară sau cuconiţă Leanţă, că aşa, cum mă vezi şi cum mă ştii, greoi, rebarbativ, bondoc şi cam necioplit, nu m<am înşelat nicio* dată cînd a fost vorba de o arătare ascunsă într<o
4)7
făptură muncită. Am identificat mai multe acolo, unde alţii mai pricepuţi ca mine au dat greş.
Domnişoară Leanţă, vei birui. Nu e nici vina dumitale nici vina mea. Aşa ţue scris.
i 94}
O PIESĂ DE TEATRU
întrmn program de teatru se cuvine un elogiu, măcar o dată pe an spectacolului, din care se inspiră toate spectacolele jucate şi toate frumuseţile frag» mentare, al naturii... Recunosc, cuvîntul s»a tocit, dar ce sînt cuvintele comparativ cu tinereţea, proas» păta in eternitate, a miracolelor ei de toată ziua?
Ieri, la intrările de serviciu ale unei săli, se încăr» cau pe camioane decorurile destinate să dea iluzia acestui lucru imens, cu vorba lui din dicţionar şi din literatură, tocită. O pădure de chembrică veş» tedă ieşea făcută sul şi se desfăşura, atîrnînd pe asfalt, înnainte de a fi grămădită pe platforma că» ruţei. Ce mizerie! în cîteva suluri se cuprindea zbircită şi cocoloşită, toată această lună a lui mai, de la ferestrele noastre, de peste grădină, transpor» tată de hamali de la o sală de teatru la alta şi realizată cu bidineaua. Zdrenţele de pe margini aveau să reprezinte, din panourile bătute pe şip» cile şi scînaurile încălecate dintre culise, frunzele uşoare adiate de vînt. Unele buchete de cîrpă aveau să atîrne pînă jos, peste grumazele zgîriate de un contact artificial idilic. Cinci oameni adu» ceau de»a fuga copacii seculari pe cîte un umăr, aşezaţi pe o dungă de o spetează, goruni şi nuci uriaşi şi pentru fundalurile stîncoase, lespezile ple* şuve, în greutate de cîte zece tone, purtate cîte trei, într»o singură mînă.
Toate aceste gigantisme şi orizonturi încăpuseră într»un vehicul tras de un singur cal ros la şolduri,
4i9
refuzat la toate rechiziţiile războiului. Singur el nu era de mucava şi numai rănile lui erau adevă» rate. Şi un miros de clei vechi şi de mucegai plutea de jurîmprejurul acestei naturi adaptate, cu o suvenire de iodoform şi spitale.
Tristeţea decorului de teatru vine şi de acolo că natura e îmbibată şi ca orice imitaţie, mai izbutită sau nu — aici nu e o problemă — trece pe planul vulgarităţii. Similitudinile stilizate şi interpretările, care să prezinte cu francheţă arti» ficial ca punct de plecare şi ca ideal, pot să dea, cu alte elemente decît ale graiului unei măsuri, degenerată în pînză de sac, vopsea şi casă, impresii de adevăr mai puternice prin sinteze. Aici pro» blema se aşază pe un punct de sprijin esenţial şi ea va fi dezlegată în viitor nu numai pentru teatru dar pentru toate artele omului. Noi simţim cu toţii, de pe acum, şi simţim mai de mult că toate mij» loacele de reprezintare de pîn»acum şi în literatură au intrat într»o bătrîneţe, iremediabilă pe căile clasice. De aceea şi pare atît de vechi tot ce se face pretins nou şi de»aci dezgustul pentru sensibilitatea unei elite faţă de literatura tipicului universal.
Se va putea împlini vreodată măcar visul tea» trului în aer liber, din care cei vechi au explodat cu atîta inteligentă dibăcie un gen de spectacole rămas fără urmare în epocile următoare? Iată gră» dina adevărată, aci dinaintea condeiului care le spune, pomii adevăraţi, perdelele de frunze ade» vărate, culisele dintre cireşii cu ramurile răzvră» tite şi aduse la pămînt de fantezia zvîcnirilor inte» rioare ale sîngelui de sevă. Ciucurii albi ai salcî» milor în ciorchini de flori dau piesei care se joacă treizeci de zile ale lui mai, o nobleţă de crini, ridicaţi heraldic pe blazoanele unui cer de zmal» ţuri albastre. 1
1 9 4 i
440
STAGIUNE NOUĂ
Dacă autorii absenţi din scenă suferă de numitul «trac », în momentul aplauzelor primite cu per» deaua lăsată, unii siguri însă de ei şi fără pîlpîire ca firmele luminoase, actorii şi doamnele actriţe, îmi închipui că trec la deschiderea stagiunii prin emoţii de candidaţi la bacalaureat.
Două luni de vacanţă, petrecute într»un climat lipsit de cabotinism, pe plaje, la munte între turme şi oameni fără text învăţat pe dinafară, i»au apro» piat de viaţa simplă, în care nimic nu e «truc » şi inovaţie de pînză şi mucava. Pomul era pom, pămîntul pămînt şi omul om. Unii au mai citit, alţii au scris şi versuri, dar cei mai înţelepţi dintre actori, întinşi la soarele bătrînesc, spectator fără să vrea, fără electrician şi bec, mau desfăcut măcar un ziar şi au fost mai cîştigaţi.
Acum reîncepe examenul de fiecare seară şi, dinaintea unui public sătul de oameni cu destinul neprevăzut, actorul trebuie să se dezumanizeze, să fie ceva mai artificial, să reprezinte neapărat exact un personaj confecţionat. Condiţia i»o pune şi criticul dramatic cu ferocitate. Plictisit, amărît, turburat, el trebuie să apară în carne şi oase într»altul, să umple cu personalitatea lui supri» mată o schemă, să poarte o haină sufletească prea largă sau prea strimtă şi încălţămintea cu numărul ei literar. Talentul de reproducere trăită a unui tipic fals şi elogiul Ia care poate să dea loc, cu cîtă
441
ofensă secretă nu sînt amestecate! Publicul tiranic cere şi eşti osîndit să<i dai cu dobîndă şi să mai fii şi eminent.
Bietul copil de acum cîteva zile, din gazetă! Faptul divers relatat ar părea neverosimil. Se juca între copii, în publicul lui de<a frînghia spînzu< rătorii şi trebuia să fi fost în el sămînţă de mare nefericit actor, de vreme ce a izbutit să<şi entu» ziasmeze camarazii şi să merite urale. A fost un triumf! Copilul se spînzurase cu adevărat, dar marea lui sinceritate ignorantă şi delirul succe» sului s<au potolit de*abia cînd ceata lui de joacă, dîndu<şi seama că artistul murisem ştreang, a luat>o la fugă şi i»a lăsau cadavrul singuratic legănat de o funie glumeaţă.
în literatură şi presă examenul de o viaţă îl dai cel puţin prin intermediar: lucrarea în scris. Nu eşti faţăm faţă cu cel ce te judecă, ochim ochi cu el; nu»ţi bei cu nasul aerul din nasul lui, din nările celor o mie de spectatori capricioşi, adunaţi pentru tortura colectivă a candidatului la diploma cotidiană. Cartea, ziarul le gîndeşte un singur cititor o dată, poate mai inteligent sau mai puţin inteligent decît autorul, însă neinfluenţat de vecinul care se strîmbă, de şoapta din stalul din spate, de larma de la bufet în antract, de atitudi» nile ridicole şi reci ale Domnului, care îmbucînd un rahat la gura paharului cu apă, pretinde cu monoclul vîrît în sprinceană, că parcă ar fi ceva dacă n<ar fi şi altceva, dar că bine analizînd, nud în definitiv nimic. Tu te frămînţi cu moartea şi el se uită la ceas şi cască.
Conferenţiarul are dreptul să se bîlbîie şi să se încurce, advocatul e autorizat să uite şi să dea din procesul pe cared pledează în cellalt proces, de la altă secţie, undeu aşteptat să pledeze o cauză con» trarie. cu alte reminiscenţe. Are dreptul chirurgul să*şi uite vata şi penseta în pîntecul pacientului
442
operat şi să»l descoasă, ca s㻺i ia sculele şi mate» rialele îndărăt. Are dreptul dascălul să ştie carte mai puţină ca elevul cercetat. Are dreptul negus» torul să înşele la cîntar şi cioclii să te îngroape de viu. (Dacă la dezgropare, peste şapte ani, te gă» seşte familia cu faţa»n jos, s»a isprăvit, s»a uitat).
Actorul mare niciun drept, ci o nemai pome» nită, permanentă datorie: să placă cu rolul lui şi, de l»ar juca, scîrbit de rol şi de sine, de o sută de ori pe rînd, să placă de o sută de ori. Dacă mai plăcut, directorul trece pe lîngă tine cu ochii într»altă parte, autorul îţi cere socoteală, regi» zorul te înjură, camarazii, cu atît mai riguroşi cu cît sînt mai slabi, zîmbesc. Nici portarul nu te mai salută cuviincios — şi, a doua zi, critica înregistrează o lamentabilă cădere ...
Trebuie să placi fiecăruia, şi celui care te apre» ciază şi celuilalt care te duşmăneşte; să nu»ţi per» miţi sarcasmul de»a li te împotrivi şi displăcea. Şi trebuie să suferi, să te sperii — şi să dovedeşti — să»ţi bată inima că ai recoltat numai cîteva aplauze, de complezenţă, în rolul studiat cu asiduitate, după ce te»ai întors de la Mangalia sau de pe Bucegi. Şi să rabzi.
Se poate imagina o mai ingrată nefericire i
1943
GEORGE VRACA
S»au împlinit douăzeci şi cinci de ani. . .
Asta însemnează în termenii solemni pe care îi comportă viaţa infinită, măsurată cu o carieră de om: un sfert de veac sau şi mai lapidar: un pătrar.
Pe scena Teatrului Naţional, sonoră de ecouri, venite din veacul întreg, punea un picior, nici sfiios dar nici cu zgomot, discret şi elegant, un tînăr de nouăsprezece ani, un efeb, cu nume parcă predestinat să adune laolaltă în silabele lui albe, un trecut şi să dea reminiscenţelor, rămase ca o pulverizare de foste parfume, o fiinţă nouă şi un stil concretizat.
Vraca era un nume fericit şi care nu fusese căutat ca un pseudonim de luptă, de care expresia personalităţii are nevoie, ci venea de<a dreptul din Pind, prin moştenire.
Bunii şi străbunii artistului de azi, aplaudat cu mîinile tari ale entuziasmului şi cu delicată îm< preunare catifelată a palmelor publicului femenin, au scoborît de mult din munţii uscaţi ai lui Apob Ion, deasupra cărora s>au rotit mii de ani vulturii mitologiei.
Noul sosit era, cum îl vedeţi şi azi, acelaş HamUt pe care încă nu»l jucase, sprinten, vioi şi totuş concentrat şi substanţial.
Desinat de natura lui strămoşească numai din linie şi nerv, apariţia pe scenă, necunoscută pînă îri ajun, a făcut o impresie de nou bine răspicat, primită cu o mişcare de evantalii, ca de aripi.
444
Viaţa lui de actor n»a cunoscut şovăieli şi pauze: avea în el pregătită puterea de afirmare întreagă şi conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră, iese la lumină cu strălucirea ei de început. Talent interior şi de o tenacitate metalică, Vraca era gata făurit şi complet, cînd a intrat din culise în spectacol.
De atunci, fără o slăbiciune, artistul, egal cu sine şi strîns, stă încordat ca o strună de oţel, plină de murmure şi în repaos.
E tot atît de tînăr şi viguros ca acum douăzeci şi cinci de ani şi sfertul lui de veac nu pare să fi fost mai lung decît un sfert de oră . . .
N»aş vrea să supăr furtunoasa susceptibilitate a oamenilor de teatru, pe care îi iubesc şi fără să vreau, pentru elanul lor nestăpînit de ridicare deasupra mediocrităţii, dar cînd zici astăzi Vraca, ai cuprins şi ai caracterizat o epocă mare de teatru. Se vede suliţa cea mai înnaltă.
Ar fi să strici schema acestui medalion număr rînd rolurile însemnate pe care, de la Sofocle pînă la Vasile Alecsandri, le»a creat înzestratul plămăditor de oameni şi de personaje.
El se găseşte în plin zbor şi rotogolul lui creşte în sus într»o măreaţă spirală.
E de adaos altceva, ceva pentru omenia lui. George Vraca a fost şi a rămas, ceea ce insul social izbuteşte să fie numai aproximativ şi frag» mentar, un bun şi total camarad şi, ca un chemat adevărat, lipsit de înfumurări şi orgolii.
Aş ţine ca peste alţi douăzeci şi cinci de ani, de al doilea jubileu, al celui mai proaspăt ferme» cător copilandru, să»i scrie al doilea medalion tot
i 944
UN TEATRU NOU
Teatrul a fost în toate timpurile o şcoală de păpuşi.
Pe o suprafaţă de cîţiva paşi în lung şi lat, se petrec, în scamatorie, toate variaţiile, condensate într<o desfăşurare chibzuită, un extract de viaţă, un alcaloid pe cared trăieşte fiecare, fără să vadă nici după cotitură nici curbele drumului parcurs, aparent în linie dreaptă.
Publicul învaţă în fiecare seară un curs fără pedanterie de ştiinţele variate ale subtilităţii, stînd în fotoliu şi ascultînd cu ochii ceea ce ochii nu văd în toate zilele înnafară de teatru. Intriga, cum se numeşte, evoluţia personajelor şi a reci» procităţilor dintre ele, dau plastic o continuă des» cărcare de abstracţii organizate, utile perceperilor de toate zilele, compartimentate. Nici teatrul trivial, acela care copiază pur şi simplu faptul divers cotidian nu»i de prisos. Spectatorul se alege întodeauna cu ceva şi cel mai puţin are întodeauna, în orice caz, echivalentul biletului plătit.
îmi venea să cred altădată că factorul de căpe» tenie în teatru e autorul. Mă înşelam: teatrul întreg e actorul şi, instinctul publicului e exact. Palmele lui bat în primul rînd pentru interpret, artistul personajului modelat de el: autorul ur< mează. Am citit piese de o platitudine tristă: ace» leaşi piese căpătau pe scenă relief şi colorit. In monotonia textului, grămădit ca mobilierele unui depou de tapiţerie unele peste altele, se făcea îndată ordine şi armonie: intra în harababură
446
actorul, ca un arhitect care ar fi şi un şef de orchestră, cu autoritate asupra viorilor, bucuroase să se ia după bagheta fermecată.
La teatru se învaţă bunul gust, conversaţia fru» moaşă, raporturile dintre oameni, costumul, gă< teala, ţinuta şi mişcarea. Atît şi ar fi prea de ajuns.
Şcoala teatrului e mult mai vastă şi cred că şi matematicile puse în scenă ar da ingineri şi filo» zofi în toate stalurile, la avanscenă şi galerie, care după spectacol ar simţi nevoia să simplifice expresia pînă la algebră. Nu e de mirare că teatrul pasio» nează atîţi artişti, în stare să moară, bolnavi, căzînd între culise, şi atîta public.
Spectatorul învaţă măcar atît, că scena e mai sinceră şi mai adevărată decît Universitatea.
Laboratorul ei cultivă bacteriile nobile ale inte» ligenţei şi toate intuiţiile cu putinţă. Cu nişte cîrpe şi un dialog, cu un bărbat şi o femeie în rol, se străbate în faţa sufleurului o sută de veacuri, aşezate»n dungă, în două ore şi trei acte suficiente exact pentru dezvoltarea şi contrapunctul unei idei.
După cît am înţeles, domnul Vraca rîvneşte pe lîngă toate aceste valori de inspiraţie, gospodărite de o mînă de stăpîn cu tuşeul fin, să facă din tea» trul domniei sale* o academie dramatică şi pentru actorii tineri şi pentru tinerii chemaţi de o vocaţie încă timid bănuită. în teatrul liber neîncremenit în formule tip şi în plin zbor, neoficial, particular.
Domnul Vraca poate să îndrăznească orice, ne» oprit de rutină şi să provoace la noi prin elemen» tele, date proaspete scenei, o mişcare artistică fără precedent nici în teatrul «Davila», care cu o trupă necunoscută şi cu o scenă de buzunar a realizat renovarea definitivă a comediei româneşti.
1944
') Teatrul Victoriei
FLORIA CAPSALI
Au trecut ani şi ani, de cînd am încercat o schiţă dintr<o singură linie a marei dansatoare, întrrnn teatru, pe dinaintea unei cortine de catifea cărămizie, fiinţa acestei varietăţi umane de lăcustă şi libelulă, da pentru ochi, în mii de arabescuri şi hieroglife inedite, transparenţele de sensibili* tate ale unei poeme, acompaniată de greierele argintiu al unei voci de pian.
Te puteai uita la această nobilă interpretă a rit< inului de muzică şide gîndire^n'ăeruTîhăvuţit cu imagliuT câ în mare o zi întreagă, o lună în< treagă, fără să oboseşti, descoperind în fiece se< cundă un sens, o altă broderie şi fioritură. Cînd ca un văl, cînd ca o undă, jocul ei aduce nelinişti, satisfacţii şi intuiţii de mare poezie şi un senti* ment de infinit.
O văzui din nou pe « Capsaloaica », aşa numită în familia copiilor mei, învăţînd fetele şi domni* şoarele să puie piciorul pe parchetul sălii ei de şcoală. între căprioare, se sucea greoi şi cîte un găligan. Nervoasă, exigentă şi severă, graţiosul sfert de mişcare al gambei, repetat de zeci de ori pentru atenţia sîrguitoare a cîte unei eleve stîn* gace, punea la îndemîna ochiului, pe aceeaş Prin* ţesă din poveştile amintirii mele, dusă de fluturi şi pogorîtă uşor din văzduh, pe o plasă de mătase.
In ziua săptămînii cînd o zăpadă pură încarcă frunzele de mahonia, clătinatem vînt la fereastră,
448
în frumuseţea albă a grădinii, un porumbel zbu* rînd către cuiburi, mioduce aminte pe Floria Capsali . . . 1
1 94 5
EPOCA TĂNASE
Înmormîntarea celebrului compozitor de balete şi de spectacole, schimonosite cu meşteşug, amintea deunăzi ducerea cu mare alai la groapă a unui cioclu, o mare personalitate a profesiei, de acum cîteva veacuri, cînd groparii, constituiţi în breaslă aproape artistică şi culturală, erau, din pricina epidemiilor şi a inchiziţiei, harnicii colaboratori ai morţii, tot atît de numeroşi cît şi oamenii încă nepurtaţi la cimitir şi rug. La sărbătoarea, rămasă în analele minore ale istoriei fabuloase, participau şi executatorii de meserie, o altă breaslă, cu ahni* tăţi, cît şi, din politeţe faţă de eventualii lor primi* tori de oseminte desînsufleţite, onorabila bur* ghezie. Alaiul era costumat şi versicolor.
La Tănase, procesiunea dintre Ateneu şi mor* mînt dădea o ultimă idee de imensitatea admira* ţiei, de care se bucurase decedatul. Miile de jelui* tori aplaudaseră pe actor cu entuziasm, rîzînd cu gura căscată pînă la urechi la spectacolele lui şi acum se ţineau după el cu capetele plecate şi cu mîinile în buzunar.
Poate că a fost cel mai puternic succes al creato* rului fostului «Cărăbuş», explicabil. La celebritatea lui se adăuga, în nişte timpuri ca acestea, în care trăim, faptul numelui românesc de Tănase. Nu prea ţărănesc, mai mult de periferie, dar orişicum românesc şi evocator de mititei, de ciorbă de burtă, de ţuică şi vin bun, plus lăutari şi franzela, ingredientele tonului pacific al sentimentului că
nu te paşte nicio primejdie şi că totul merge după dorinţă.
Am povestit oarecînd şi nu de mult, fiind în viaţă Tănase, că incert între vocaţii nedesluşite, şi determinat de o crîncenă voinţă de a se afirma, el şi»a improvizat un gen, chemat la izbîndă, într<o cameră dintrmn apartament, în care stăm şi eu, ocupată de Cazimir Belcot. Acest unic artist român al spiritului rece, fără predecesor nici urmaş, mort prea de tînăr, în timpul primului conflict mondial, mîncat de un păduche de răz* boi, vizita deseori Ardealul şi Bucovina, scriin* du<şi singur şi debitîndmşide direct, cupletele şi muzica, cîntate cu un umor delicat tendenţios, în turneele lui, fără subvenţii de propagandă şi pe risc personal, de cîteva ori iminent, prin terito» riile româneşti asuprite.
Tănase avea de la natură cîteva privilegii anti» teatrale, nasul monumental, carura spinării de taur de circ şi faţa ciupită. Din acest actor în speranţă şi în deziluzie, Belcot a făcut un artist grotesc izbutit, după o strădanie, la care muncea tenaci» tatea brutală a viitoarei celebrităţi cu ferocitate. Atletul Tănase mînca şi bătaie cu nuiaua anemică a subtilului Cazimir şi se supunea ca un copil. Nud lipsea inteligenţa trebuincioasă, pentru a»şi da seama că rigorile maestrului erau educative. Intervenind prin irupţie bruscă în odaia lor, cînd zgomotul injuriilor se amplifica prea mult, mă găseam ca între un pedagog exasperat şi un urs docil, silit să înveţe alfabetul, întorcînd foile cu limba.
— Iaca, nu»mi intrăm cap defel! se necăjea Tănase. Ai dreptate, dar ci pot să fac? . . .
Dulceaţa graiului moldovenesc şi masca lui cu adevărat urîtă, se dizolvau întrrnn farmec amuzant.
Vocaţia temperamentală s<a manifestat subit. Disperat şi gata să se arunce de la etaj, ucenicul
severităţilor lui Belcot, care încrunta o sprinceană aproape imberbă, căzu întrmn derivativ fericit, mimînd cu figura, cu mîinile, cu picioarele, cu fizicul întreg, potrivit de natură pe împrejurare, o clovnerie supremă pe un ritm de sfîrtează.
— în sfîrşit! a strigat dascălul, te*ai găsit!
Tănase găsise într*adevăr tonul, esenţial în teatru şi literatură, ca în muzică. Pe un semiton fals ori just, se scrie o carte şi se construieşte o carieră. Secunda decide peste tot locul. O secundă prea timpurie, cu o secundă mai devreme, sau întîr* ziată cu o secundă, strică tot.
Tănase a umplut o epocă, imitat, copiat, plagiat: însuş nasul a dat naştere altui nas, mai filat şi mai lung. Îndrăznelile lui generoase au fecundat scena particulară, fertilizînd însă şi neobrăzarea pură a unor antreprenori de comedie şi de dramă chiar, dar îndrăzneala lui Tănase era eroică, avea fam tezie şi, apoi, el a plătit cu persoana lui întodeauna, actor activ pe şantier pînă la sfîrşit, niciodată Domn Director falacios, mitocan, înfumurat şi zaraf de spectacol.
Nuanţa Tănase a dispărut odată cu inventa* torul. în seria lui, încercările de boiangerie au obţinut numai spălăcitul.
194/
FEMEIA ÎN TEATRU
Temă subtilă şi delicată.
Mai întîi că femeia, copios maltratată pe scenă şi în viaţa zisă modernă, întinsă şi zmucită de au< tori, calomniată, urmărită de pofte şi răzbunări, sinucisă din dragoste, nu trebuie atinsă cînd scrii, nici cu o floare. Dar cine acordă credit acestui plagiat de viaţă modernă în cercul închis al unei Familii ?
Doi paşi peste prag trece trotuarul şi începe promiscuitatea, iar trotuarul duce peste tot locul, dacă aluneci pe el, în vreme ce, miraculoasă prieşte ispitei, joacă la ferestre şi cîntă.
Moravurile s»au dilatat. Altădată, căci întodea» una este un altădată, îţi permiteai să te apropii de femeia frumoasă, ridicînd pălăria. Bărbaţii nu mai poartă pălărie şi femeile rîvnesc către un tip stan» dardizat, nici urît nici frumos, fabricat de indus» triile asociate, croitoria în unghiuri şi trapeze, pantofăria de infirmi, cosmetica şi frizeria. Slutele sînt ridicate la zîmbet şi expresie cu buzele roşii, cu două picături de beladonă în ochi şi cu o garni» tură de gene parazitare: artificial şi acceptabil — dar frumoasele recurg la acelaş arsenal ca să co» boare. Cucoanele adevărate rămîn la personali» tate. Emoţia, naivitatea, discreţia, caracteristica morală se refugiază în cercul închis şi, pe stradă te întîlneşti, în îmbulzeala fetelor»băieţoi, cu cîte un student timid, căruia hai zice Domnişoară.
Trebuia să fie neapărat « frumoasă » o femeie? De ce ţi cum e frumoasă o femeie? Numai ca să
Elacă, în accepţia culinară şi de cofetărie, a ver< ului a plăcea? Ea nu poate să fie frumoasă ca un
Sca o pasăre în zbor, ca frunzele, fără impli» ucale? Nu poate să fie frumoasă pentru sine, înnafară de vitrină? frumuseţea e şi o decenţă, o estetică, o misticitate.
De unde vine această frumuseţe, mai mult cuvînt şi mai puţin înţeles în teatru, de pildă? tn pictura şi sculptura bună, găseşti aluzii şi aproximaţii mai presus de modelul în serie caricatural, oferit de înnalta promiscuitate. Ele delimitează frumuseţea şi rămîn dincoace de frumosul vulgar. Pe Gio» conda te»ai sili zadarnic să o întîlneşti la bar şi să<i ţii mantoul de astrahan la cuierul unui restau» rant: ea trăieşte în cerc închis, împleteşte şi gîndeşte.
Am văzut, nu de mult, o « artistă » aplaudată pentru stricta anatomie, pusă pe scenă, ca să justi» nce o dublă lipsă de talent, a unei actriţe şi a unui autor, atrăgînd publicul prin nudităţi de hetairă. Rolul ei în piesă consista din agrementul de a prezintă între două cingători de mătase, paralele, cu mişcări lascive de harem, un punct al abdo< menului, împuns înăuntru, cam coca de cozonac o stafidă. Simplă obscenitate plată, necompensată în prezenţa pe scenă cu nimic.
Frumuseţea proastă nu e în teatru de niciun folos, pare mai potrivită la musiohall, între trom» petele lungi şi harmonici. Frumuseţea artistei de talent vine şi de Ia inteligenţă, amestec de fizic evoluat şi de spiritualizare. Frumuseţea tîmpită nu e frumoasă, şi o femeie inteligentă, dar inteligentă, nu e niciodată urîtă. Farmecul e o frumuseţe depăşită. Scîntei diamantine face ştofa, din careu croită femeia, fosforescentă. De la coapsa umflată ca un dovleac şi de la glezna buturugă, linia s»a
4/4
putut aristocratiza treptat. Animalul a cedat neîn* trerupt, pînă la faza în care piciorul vorbeşte, mintea catifelează, gura, în Ioc să plescăie de bucurie, degustă şi surîde.
Frumuseţea e o nuanţă. Umbră de lilă şi roz.
1946
RECITAL CAPSALI
Sâ eliminăm de la început cuvîntul «core» grafie », ca prea spiţeresc. în ţinutul inspiraţiei şi în meşteşugul de a crea scheme de aer şi schiţe impalpabile, de aproximaţii, el sună obscen, cam ca sex.
Mi se pare că s*ar putea să se cheme recital o însoţire a două cadenţe, a unei poeme cu a unui
!>as, dansat cu mimica adaptată, a corpului întreg a o idee — o metaforă în carne şi oase. Pare ceva cam ca o proiecţie pe ecran, în răstimpurile unei lecţii despre monumente. Dansul interpretează pei* zajele abstracte, zărite prin poezie.
Creaţia, arbitrară ca orice creaţie din închipuire, corespunde sau nu, ori mai mult sau mai puţin, în recital (termen inevitabil) cu adevărul din poem, şi el, fireşte, arbitrar. Dar din două tresăriri supra» puse scapără emoţia pură. Rămîne de ştiut dacă e mai bun studiul laborios al unui recital şi dacă nu e mai adevărată spontaneitatea pură şi simplă — şi mai e de ştiut dacă în loc de costume teatrale nu e de ajuns un văl înfăşurat pe dansatoare.
La recitalul Capsali, poemul a fost muzical, sila» bisit la pian şi schiţat de balerină — şi de un ba» lerin . . . domnul Mitiţă Dumitrescu. Să nu ne mirăm, ca nişte snobi, că*l cheamă Mitiţă şi că vrea să rămînă Dumitrescu, şi că nu a sosit în scenă pe motocicletă, mistificat de cine ştie ce nume exotic, dintnalte emisfere. Nici Racine n<a
456
fost la debutul lui altceva decît «Rădăcină ». Domnul Mitiţă Dumitrescu, să nu ne temem de superlative, e extraordinar.
Poate fi ceva mai frumos ca graiul formelor omeneşti, ridicate ca un talaz de sine stătător şi călătorind pe lumina undelor, încovoiat, graţios, pitit, răsculat, oblic, tangent, spiral, cu toate aceste -mişcări şi cu altele, indefinite, împreunate şi lao< laltă ?
Am urmărit jocul orchestrat al doamnei Capsali cu un sentiment liturgic. Artista ştie să dea unei figuraţii de scenă o solemnitate religioasă şi punctul de sus al intuiţiei, dominanta, coincide cu o trans? parenţă de misticitate. Dansul substanţial e ca o rugăciune.
Impresionantă la doamna Capsali e şi pauza, anume construită, în momentul de psihologie, între două mişcări, cînd se intercalează, dacă se poate spune aşa, o notă de melodie mută, o vibraţie care se pierde înnafară şi rămîne în sală neauzită dar prezentă. E o sinteză. Intervalul mat dă o pildă despre ce nu se înţelege curent, că e necesar obscur în poezie, ca o condiţie de claritate prin umbră: sunetul tăcerii, de o expresie uneori mai pu< .ternică în semnificaţia lui decît verbul dinamic. El traduce, sau, mai bine zis, transpune într*o schiţă fortuită marea singurătate din univers, care poate să fie indicată de o zburătoare ridicare de călcîi al dansatoarei, oprit o secundă, ritmic, sau de umărul sucit în vre un fel. Curbe vegetale, petale şi frunze, ape fugitive, elanuri adormite, păduri şi torente, toate trăiesc şi se multiplică în păpuşa umană de balet.
Odinioară, pe malul mării, mă uitam ore întregi, ca un prost, fără să mi se urască, întrmn singur punct, pe care baş fi contemplat toată viaţa. îmi dau seama că urmăream valoarea variaţiilor neîn< trerupte ale unei molecule, niciodată la fel cu ea
4/7
însăş ori răspunsul unei svîcniri nu ştii de unde, din haosul mare.
S<a vorbit, după recital, de preferinţele sincere ale publicului, comparativ. Dacă el gustă mai mult | şi de ce, un element stîrnit din cîntecul cunoscut j decît unul placat pe muzica lui Dlbussy, care | mi<aş permite să ânrm"că7esehţiăl, rtîfe funciar» ■ mente străin de oarecare irizări de fluier şi nai ciobănesc. (Compozitorii şi specialiştii vor bine» . j voi să ierte, unui profan că simte muzica mai ii mult cu condeiul decît cu urechea.)
Arai participat Ia controversă ca interesat, aş zice, direct. Cuplul Capsali»Mitiţă e prea mult integrat în sensibilităţi, ca să nu mă privească intim orice iniţiativă a lui. Preocuparea doamnei Capsali, arătată şi la o conferinţă, pe care am ascultat»o de curînd, concordă cu cea mai valabilă teză, că în lumea românească, pentru onoarea, şi a ei şi a nobilei arte, trebuiesc exploatate, pînă la ultimele rafinamente, temele îndătinate; teză vala< bilă pe toată scara expresiilor de viaţă, pictură, literatură, politică, sociologie, muzică, dans. In» tr»altfel, intervine imitaţia şi imitaţia e moarte. Via» ţa implică originalitate. E mai mult o datorie decît un drept, o etică faţă de plagiatul, imoral şi ines» tetic. Cît mai puţină şi bibliografie, cit mai puţin citat, cît mai puţină reminiscenţă.
Controversa defavorabilă publicului, consista în a dispreţui gustul lui prea marcat pentru interpre» tarea muzicii baciului cu căciulă.
Preferinţa publicului e justificată şi normală: nevoie de verificare şi control al corespondenţelor dintre ritmuri. Arta e datoare publicului, solicitat să ia aminte, nu să»l scoboare ci să»l ridice cît mai departe cu mijloace adecuate. Dacă dintr»o chin» die sau din restemul oltenesc, poţi căpăta un super» distilat, meşteşugul şi»a îndeplinit destinul. Greu» tatea e să»l obţii.
Desigur că dificultatea de a face arome din materialele brute e complicată — dar asta e pro» blema, să dai inteligenţă şi utilitate, clădind cu pămîntul din jurul bordeiului tău şi cu paiele din staul o casă mai frumoasă. Dacă mai marmoră, te mulţumeşti cu ţărîna, dar putem să<i dăm ţărînii, căreia vîntul şi vîrtejul ii împrumută trup de fan» tomă şi atitudini de statuete de Tanagra, o înfăţi» şare, o vervă şi un stil.
Expansiunea în conture şi adîncimi a lucrului local prezintă însă primejdii mai mari decît im» portarea, adaptabilă sensibilităţilor naţionale, a lu< crului străin. Adăugind la perele şi strugurii locali, bananele, la început consumatorii încercau să mă» nînce deliciosul fruct cu coaje cu tot şi gingiile s»au cam strepezit.
Căderea în vulgaritate pîndeşte ia fiecare întor» sătură de linie. Artistul umblă pe un tăiş de cuţit. O pildă caracteristică o dă aşa»zisul umor, sinistru şi macabru în producţia săptămînală, imprimată sau prezentată în « reviste ».
Doamna Capsali şi Domnul Mitiţă au tot ce le lipseşte de obicei celor ieşiţi în privelişte fără vocaţie.
Să nu întîrziem în amănunţirea jocului lor de vulturi şi de porumbei în văzduh şi să le cerem să ne ofere bucuriile dintr»o duminecă a lunii martie, de azi înnainte cel puţin o dată pe lună.
1946
ENESCU ŞI MENUHIN
Se pare că dorita camaraderie în meşteşugurile de intelect, atîrnă mai puţin de oameni decît de meserie.
Pe categorii, scriitorii, de pildă la noi nu s*au . putut grupa încă într*o solidaritate. Unde sînt laolaltă trei, ori fiecare din ei e prea genial, dispre* ţuindud pe ceilalţi doi, ori se despărţesc pe teme* iuri mijlocii, străine profesiunii, şi se ocărăsc unii pe alţii ca nişte chivuţe. Societatea S.R. care de obicei se scrie cu trei iniţiale, ca S.T.B., U.C.B., B.N.R.; după codul telegrafic consacrat, e o enti* tate numai nominală, pentru încadrarea unor ti* tluri de simplă paradă, un comitet, un preşedinte; încă preşedinte şi nu preşedinte general. Strîns uniţi, într*o disciplină ae apărare şi atac, exclusiv profesională, scriitorii ar fi putut să fie de multă vreme o putere în loc de firmă.
Aceeaş lipsă de afinitate a omeniei, în artele plastice. Individualitatea genialităţii e parcă şi mai acuzată la pictori, rareori strînşi cîte doi, trei într*o expoziţie, împinşi mai ales de cuantumul chiriei unei săli, şi de cheltuieli. în parte, asociaţii pe cîte douăzeci, treizeci de zile, îţi atrag atenţia într*un colţ asupra mediocrităţii colegilor de panou. Prea puţină generozitate şi o intoleranţă medievală. Ca şi cum fiecare expozant ar fi născocit el însuş culoarea, paleta, pensula şi pic* tura.
460
Excepţia o aduce în anarhia artelor, muzica, pe cît înţeleg. S»a spus întodeauna că ea îmblînzeşte. 'F7\.cest foarte banal loc comun pare adevărat.
De mai multe ori, fără să»l cunosc într«altfel şi urmărit în concertele lui, prin reflex, la radio, cu o ureche îngroşată de o barbară incompetenţă, am adus vorba de domnul George Enescu, un mare muzician şi un mare camarad, în contiguitate mai cîr seamă ~cuăTt mare artist, acela în pictură, Ştefan Luchian. Compozitorul s»a cheltuit toată viaţa, în toate felurile, cu o abnegaţie impresio» nantă în ce priveşte persoana lui, fie şi concepţiile lui de viaţă, numai pentru camaraderie.
Eram internat în lagăr, cînd a fost pus în Jjfier» ta te supravegheată^ darînîiBer^te, . dpnmul Matei Socor, închis între comunişti şi scos din închisoare prin'' stăruinţele domnului George Enescu. Pe | domnul Pruner, care era să fie arestat într<alte I împrejurări, l>a scăpat domnul George Enescu. Zeci şi sute de muzicanţi, de toate gradele, îi datoresc fermecătorului meşter o recunoştinţă de burTir simplu coleg cu inima şi cu braţele calde.
Întîlnirea lui de la Bucureşti cu domnul Iehudi Menuhin, venit prin cerul a două emisfere, e de acum istorică. Prinţul vioarei american a fost primit de ctitorul- rornuT^adTăutei, cu o emoţio* nâhtă stringere la'pîept. DomnuFEnescu are şapte» zeci de ani, iar frumosul Menuhin din fotografiile pe care le»am văzut, ale unei tinereţi de luminoasă francheţă, numai treizeci. Ei s»au apropiat de Sfintele Taine cîndva, la Sinaia. Peste Atlantic, pasărea ba purtat pe noul Lohengrin pînâ la cuibul melancoliilor dascălului adolescenţelor lui, ca să»l mai vadă, ca să»l mai simtă o dată alături de el. Succesele imense ale violonistului, ar fi îndrep» tăţit înfumurarea, cu care ingratitudinea îşi sal» vează de regulă laşităţile, ca un panaş. Menuhin putea să»l dea uitării pe Enescu, iar Enescu putea
461
si fie biruit de âlte truiîi. Cugetul lor depăşeşte pe om şid învăluie cu nimb. Dar în duioasa însu> fleţire trebuie căutată şi vioara, glasul cel mai ade vărat al lui Dumnezeu.
1946
ROMANITZA
In cartea mea de telefon au stat scrise pînă joi, pină la citirea în Adevărul, a scrisorii doamnei Sat* mary, două nume şi două adrese de la Paris: a fiului meu Eliazar şi a mătuşei lui Romanitza Manolescu, prietena mea de adevărată camaraderie. Creionul meu refuză să<i şteargă numele gravat pe hîrtie, ca şi cum ar trebui săd şteargă din inima mea, acum cînd am aflat că a murit. E moartă, biata fată fără să fi ştiut, încă din timpul ocupaţiei de teroare a trupelor germane.
Mi<a scris ultima dată în 1939, prin preajma războiului nenorocit al patriei celei noi, cînd ea pornise spre Bucureşti cu automobilul, oprit de preludiul evenimentelor la Viena, de unde a tre< imit să se întoarcă la Paris. Cu altă maşină, Eliazar venea încoace, la o întîlnire a familiei, dintr<altă parte, din Olanda, unde, avea o misiune ştiinţi* fică. Se ivise o boală necunoscută la stridii, care devasta crescătoriile din Zuidersee şi băiatul îşi făcuse o bună reputaţie de cercetător cu pelicula cinematică, în Africa de Nord, a unui morb, neprevăzut de Pasteur, ivit în sîngele oilor din Algeria şi Maroc.
Amîndouă maşinile au cotit înnapoi către Franţa şi de atunci, peste timp şi spaţiu, s*au aşter* nut continuu mormintele a şase ani aproape, de război. N<aş fi bănuit că printre ele trebuie căutat şi al Romanitzei.
Cam de o vîrstă cu mine nu o pot vedea totuş îmbătrînită. Ea se mişcă pe dinaintea condeiului meu, între sticla de cerneală şi calendarul de pe masă, dansînd ca o minusculă păpuşe, cu o fustă de atlas, cît o corolă de floare de mac, cu petalele întoarse peste pantofl. Figurină de biscuit de Saxa, cîntînd în costumul epocii de crinolină şi dantelă.
Un crîmpei de biografie în vitrina acestui bibe< lou de fin porcelan e cu totul măgulitor pentru satisfacţia seminţiei româneşti.
în cristelniţa de botez a preotului din Piteşti, prunca, fiică a colonelului Manolescu, primise nu< mele de Margareta. De ce i s<a zis şi Romanitza este uşor de înţeles: ochii ei aduceau aminte muşe* ţelul decorativ, cu boaba mare şi cu gulerul răs* firat. Liceul l;a făcut întrmn pensionat. A făcut şi Conservatorul. Din discreţie efeminată faţă de camaradele ei în viaţă, n«aş vrea să spun că Roma» nitza face parte dintno generaţie pe cît de noro< coasă pe atît de distinsă. Dar o caracterizează un rafinament sugestiv. Eugeniţa Ch^dixi^.SQra ei Margareta Benderly. ~ suror3e~joarnna Cuţescu StorcK artîsta~~'aTpenelului expresiv şi doamna Sătnîary, vă<îuva pictorului^ Constanţa Zisu, poetă, au împăfţit adeseori, în grelele timpuri ale primei tinereţi o pîine onestă la Paris, trei din ele cu certitudine defuncte. în Bucureşti, ele se sateiizau, la distanţe variabile în jurul ziarului Adevărul al lui Constantin Miile, care, pe lîngă politica lui, avea o sensibilitate de frumuseţe naivă, o inimă candidă şi o bunătate de copil bun. Oricum s*ar contempla trecutul, anterior întîiului mare război, o ineluctabilă făcătură a hotărît că tot ceea ce a însemnat ceva în viaţa intelectuală, artistică şi poli* tică a ţării se datorează o sutime ziarului Adevărul universitatea reală a spiritualităţii de ieri şi uneori de azi.
464
Schiţa unui roman sentimental cu Vasile Mor* tzun, socialist, moşier, literat, estet, animator de pictură, Don Juan, om politic, din toate cîte o fracţie, a scîrbit*o întnatît, încît a silit»o pe Roma» nitza s㻺i puie dezgustul moral în colaborare cu vechiul ei vis de Paris. Şi»a vîndut propri» etatea din Piteşti cu opt mii lei, s»a îmbarcat în tren. Pe drum s»a gîndit s㻺i înmulţească aurul s»a dus la Monte Carlo şi l»a pierdut pe tot. . .
O fată mai slăbănoagâ s»ar fi sinucis. A încercat un angajament. La toate hoaţele, unde a fost che» mată la probă, directorul, în timpul cînd cînta copila gesticulînd, ca pe scenă, striga «Mai sus! mai sus! » — un ton mai sus — poalele rochiei mai sus. Domnul director voia să»i vadă picioarele mai sus de genunchi şi»o invita seara la supeu . . . Inţelegînd mai bine decît acasă la ce se reducea arta teatrului în marele Occident, Romanitza izbuc» nea în plîns; trîntea uşa şi se ducea să încerce mai departe.
în împrejurările rele e nevoie de o idee origi» nală. Romanitza a găsit»o. S»a pus să fluiere, ca în Argeş, ca la Oieşti, ca pe Âmaradia; fluierat fără fluier, cu buzele ţuguiate. Succesul a fost fou. Presa, impresionată a denumit»o privighetoare. (Mi se pare că a Carpaţilor). Zola, plecat din satul lui la Paris, luase cu el un ulcior cu untde» lemn din care a mîncat cu pîine la debutul lui, cîteva luni.
Din etapă în etapă, însă păstrîndu»şi curate şi sufletul şi trupul Romanitza a biruit. La Paris, în cartierul Notre Dame, şi»a făcut şi o casă. Dezră» dăcinarea plătită cu ani de suferinţă cinstită, într»o lume interlopă şi într»o atmosferă acidă, fatală aventurierilor fără vlagă, n»a putut să o facă s㻺i uite neamul şi ţara, prinzînd o rădăcină adaptată: pe cheiul de piatră al Senei. Tulpina Romanitzei
a stat pînă la moarte încovoiată încoace ca ramu< rile pomului; subt care mă gîndesc mîhnit la ea, aplecate cu fructele lui către lumină.
1946
TEATRUL DE BALET
Un spectacol care zace în cartoanele teatrelor cu proiecte. Din cînd în cînd, amestecat cu opere, operete şi reviste, se aude că a mai ieşit din arhi» vele unde readoarme încă un răstimp.
Şi totuş ce poate fi mai melodios ca împerecherea unui pas de dans gîndit, a unui complex de miş* cări schiţate fără insistenţă, cu o muzică în sur» dină, asemenea unui ecou al ritmului de infle» xiune ?
Se putea socoti că experienţa Teatrului Munci» toresc a fost pentru toate competinţele condu» dentă. Directorul Teatrului Muncitoresc părăsind concepţia primară că spectacolul trebuie degradat şi scoborît, a încercat formula cea bună, adaptînd publicul la dimensiunile unui spectacol rafinat.
S»a mai vorbit mi se pare în aceste tablete despre tendinţa neinteligentă şi minoră de a da literatură şi spectacole pentru . . . pentru. Pentru popor, pentru săteni, pentru muncitori, pentru coconaşi, ca şi cum artele trebuiesc compartimentate pe mă» sura unor culturali inapţi la priceperea noţiunii. Ţăranul care ne»a învăţat să vorbim, să gîndim, să fim artişti şi oameni de gust, prin neasemuitele lui predispoziţii, trebuie considerat de semidocţii intelectualului şi barbar, şi prost. Chimie pentru popor, algebră pentru popor!
Bănuiesc că publicul supraalimentat cu farse, cu infidelităţi conjugale, adultere şi « coarne » e gata să sufere de o indigestie cu mare vomit ură.
467
Dacă n/ar fi fost o seamă de actori care să/1 intere/ seze, teatrul ar fi încă mai demult ucis de cinema/ tograf. E de văzut cît va mai scăpa el de o moarte ruşinoasă. Publicul a şi dovedit cu prisosinţă că aşteaptă, pe lîngă fotbal şi box, un alt soi de spec/ tacol decît al eternului divorţ al femeii de bărbat. Mereu soţi înşelaţi, mereu amante fatale şi revol/ ver, mereu şi mereu numai sex şi contrasex, ca într/o bănoasă crescătorie de porci. Teatru de spi/ rocheţi şi gonococi, într/o zbîrcitură de piele.
Directorului Teatrului Muncitoresc îi revine meritul de a fi răsturnat demagogia spectacolului pentru . . . pentru, oferind unui public — consa/ crat — pe Moliere de/a dreptul, amestecat cu balet, ca pe vremea monarhului francez pe care autorul trebuia să/1 facă să uite că e rege. Nu a fost cel mai substanţial Moliere, dar a fost Moliere. Caii/ tatea piesei, jucată de actori tineri, între care a făcut figură destul de mobilă şi promiţătoare un simplu fost muncitor, înzestrat cu un crîmpei de har cultivabil, a fost recompensată de calitatea fină a baletului, executat de şcoala doamnei Cap/ săli — cu un succes între ostenitorii cu mîinile şi cu mintea — neîntrerupt. Ca să poată să se curme seria, din ce în ce mai cerută, a trebuit să se oboz sească jucătorii pînă la sleire, publicul neluînd seama la distanţă, la condiţiile de transport şi la ambianţa în care sala de teatru era situată.
După variate încercări, literatură plastică, reci/ ţări pe două note de pian, pantomimă, balet orga/ nizat pe o idee, dans inspirat spontan din orchestră, stilizare a jocului românesc, este locul şi timpul pentru spectacole, compuse exclusiv din asemenea elemente, cu vaste disponibilităţi. Alături de spec/ tacolul care demoralizează gustul şi/1 rătăceşte, e necesar un spectacol de înfrăgezire.
Bucureştii ar cîştiga nobleţea, pe care nu sînt în stare să le/o dea douăzeci de teatre, înfiinţînd
468
un teatru de balet, desigur costisitor în organic zarea de început, dar care ar fi, cu şcoala aninată de el, o universitate a lucrurilor înnalte şi subtile şi un mijloc de selecţiune pentru sănătate şi cati< felare.
Nu trebuie adus nimic din străinătate. Crea* toarea baletului românesc e româncă şi conteni» porană cu necesitatea: doamna Capsali. E de crezut că în cîţiva ani, teatrul de balet din România, va fi realizat mai mult pentru ţară, decît două războaie şi cîteva aşteptate congrese.
1946
1
TEATRUL NAŢIONAL
Călcîndu>şi cuvîntul de onoare că se vor retrage fără represalii, mulţumiţi de felul cum au trăit în Bucureşti, comandanţii germani au dat în toamna anului 1944 aviaţiei ordinul să distrugă Capitala.
De la o distanţă scurtă bombardierele mici so> seau din oră în oră dărîmînd tot ce le ieşea înnainte în drumul lor de aer. Teatrul Naţional a fost sfă< rimat între primele edificii; putem spune: un chivot, o relicvă. Linia lui frumoasă şi proporţiile lui gîndite, sala de spectacole cu o acustică celebră, bogăţia magaziilor ae costume indicau marea grijă pe care o purtaseră teatrului lor românii şi puteau să facă mina agresorului să şovăiască. S<au risipit comorile în fum.
Pe o scară dosnică se ajunge Ia biurourile supra» puse ale direcţiei, altă scară scapătă spre atelierul de pictură decorativă. Măguri, movilă de sfărîme, ziduri doborîte, etaje prăbuşite, apartamente spul< berate: praf şi ţărînă. Pereţii care au mai rămas în genunchi stau întrmn echilibru fals, menţinut de păienjenişuri.
A început, dărîmarea sistematică pentru recon* struire. Tîrnăcoapele asociate se silesc să răzbească. De<abia din temeliile unde se vede ce au fost în stare să facă zidarii şi arhitecţii de acum o sută de ani, cînd se apucau de o treabă. Bastioane de ade< vărată cetate garantau rezistenţa pe multe veacuri viitoare a frumosului teatru românesc, care căpă»
47o
tase de la timp caracterul unei tradiţii şi o patină exterioară şi interioară de fină aristocraţie. Cugetul nu se învoieşte cu exterminarea şi a ultimelor pre* zenţe şi mărturii.
La înălţimea de cîţiva metri deasupra terenului, zidurile şi încrucişările dintre unghere ating o grosime Intactă de cîte trei metri şi mai mult. Cărămida, fiartă în blocurile de materiale, care au adunat<o strîns a căpătat o duritate de silex. E de neînţeles că reconstrucţia nu»şi opreşte cu sfiială tîrnăcopul în stîncile adînci şi că nu le utili* zează, atît din sentimentul respectului pentru un trecut care are meritul că a trăit cît şi din motive de vistierie.
Fără să vreau să mă pricep peste măsură, nu mi»a fost cu neputinţă să socotesc trecînd pe lîngă ruinele fostului teatru, dezvelite, că jumătatea de jos a edificiului poate duce în spinare cu biruinţă reclădirea părţilor de deasupra, oricît de compli* cate şi grele. Am întrebat şi un tehnician: el fost de aceeaş părere.
Poate că mai mulţi ingineri chemaţi să exami* neze laolaltă şi ştiinţificeşte problema, s*ar putea răzgîndi. E prea tîrziu? Nu se mai poate opri nimic ? Dintele de fier al sculei care se înfige nesim* ţitor şi răstoarnă, mă doare. M*a obsedat în zilele de Crăciun, fără colinde şi uncheşi. Parcă în ace* laş timp se clătinau solidare cu el Mitropolia lui Brâncoveanu, Curtea de Argeş a lui Radu Negru, Dragomirna . . .
E carnea noastră domnilor ingineri. Băgaţi de seamă să nu ajungeţi la măduvă. Puneţi*vă. rogu*vă tîrnăcoapele jos.
1946
TINA BARBU
M«a întrebat directorul de scenă, cu care lucrez la Teatrul Naţional dacă am cunoscuta pe Tina Barbu. Mai tînăr simţitor decît sîrguitorul acestor însemnări, el n<a văzut<o jucînd.
Iată cum într<o singură întrebare se stîrneşte un furnicar de lume. Fiecare secundă din viaţă fiind trăită în adîncime, se uită numaidecît, acoperită de secunda următoare, şi, dezvăluită subit din trecut din cuibul ei închis, intactă, secunda se comportă ca un roi de stele dispărut ochiului liber şi satelizat cu aderenţele lui briliante se deşteaptă în luciditatea lunetei întoarsă brusc spre periferiile amintirii.
Făcusem cîţiva ani cronica teatrală, a tuturor scenelor din Bucureşti. Ajunsesem prin repetire şi durată, tocmai în momentul desgustului de meserie, să capăt o specializare, momentul cînd, simţind că se adună experienţa, e necesar să o părăseşti pentru o experienţă nouă pornită pe un arc de cerc necercetat. Au trecut prin hîrtia mea de filtrat ori au rămas în pîlnie ca un sediment, transfor* mate în firimituri de stropi toate figurile defuncte ale teatrului românesc, distilate, amestecate cu cerneală. Dacă reiau carnetele uscate, aruncate în cine ştie ce colţ din laboratorul de analiză şi mă uit înlăuntrul lor, la lumină, ca un ghicitor în drojdia ceştilor de cafea, văd mai limpede ca pe vremuri, dar prea tîrziu liniile indicatoare de dru<
471
muri de acum parcurse şi isprăvite, şi încrucişeri de situaţii definitiv revolute. Dar în toată încăperea podului din amintire unde lucra laboratorul şi toate carnetele de sugătoare îndoite ca nişte evan< talii cu golul înăuntru păstrează o trezire de parfum.
Tina Barbu fusese o copilă ţărancă de prin Vaslui, mi se pare, unde Vasile Mortzun îşi avea moşnenia şi arăturile de la părinţi. Ce<o fi fost, ce n<o fi fost în politică, Mortzun, nud treaba seim nelor mele de întrebare. A fost un om cu masca pronunţată de Siena, un intelectual şiret, oscilant pe contraste, dar foarte inteligent şi dotat cu un fel de har al presimţirii careu parcă o despicătură către talent. I s<a părut şi nu s<a înşelat că ţărăn* cuţa cu picioarele goale, din ogradă, era o perso» nalitate. A luat<o în casa lui din Bucureşti, a dat<o la şcoală, fata mai trebuia să crească olecuţă pînă să capete aptitudinea deprinderilor din lumea de oraş. A dat'O la Conservator. Mortzun n<avea copii. Pasul, mişcarea capului, a mîinilor, elasticitatea ţinutei, peisajul pe care*l compunea trăirea unui simplu gest al ei, revelau o artistă în accepţia mub tiplicată cu el însuş a cuvîntului. Tina Barbu era ca o carte închisă, care dacă se desface, are sute de pagini şi de foi şi ilustraţii în culori, la o răsfoire rapidă.
Mi<aduc atît de bine aminte imaginea pe care mna răscolito directorul de scenă, încît văd şi costumul Tinei Barbu şi locul unde juca pe scenă întrmna din acele puternice lucrări dramatice ale lui Ibscn ca un basorelief. Purta ca gospodinele din străinătate, un halat încheiat la pumni şi la gît împresurat de o centură de aceeaş pînză cenuşie cu carouri mărunte albe. li aud şi timbrul, extra< ordinar de dulce şi adine al şoaptei guturale. Tina era şi frumoasă, de o frumuseţe palidă şi estom» pată care emana o emoţie particulară ca dantela
473
de sute de ani dintr>o vitrină de cristal de la tunica de liturghie a unui Bossuet sau Richelieu.
De*abia schiţată Tina Barbu a dispărut pentru todeauna de pe scenă ca o pasăre rară, lăsată pe o ramură de livadă şi plecată pe tăcute, în zbor nevăzut, întreite climate. Se căsătorise cu un ingi< ner proprietar de moşie şi s<a dus după inimă şi a renunţat la teatru, adică la firea ei înnăscută dacă e adevărat că femeia are o singură fire şi nu două sau şi mai multe.
Aş dori ca Tinei Barbu să nu»i fi părut nicio» dată rău de ceea ce a făcut şi ca amfora ei, dacă mai durează, să fie sonoră.
» 947
PRIETENII NOŞTRI ACTORII
Uitasem lumea teatrului şi o regăsesc la repe» tiţiile unei piese la care sînt obligat să particip cîteva ceasuri pe zi. Echilibrul calităţii se men< ţine; de fapt dezechilibrul, aşa cum ham apucat, acum nu mai puţin de treizeci de ani: în folosul elementului bărbătesc. Femeia Thalia continuă să fie cu femeile zgîrcită. Despre exponentul talent se cuvine politeţea necesară.
N<am intrat însă pînă azi în laboratorul din spatele scenei, unde se transformă cîrpa, scîndura şi mucavaua în materiale strălucite, şi n<am dat ochii cu laboranţii din camera neagră. îi văzui la lucru şi»i văd la decepţii. Omul chemat să figureze la rampă sentimentele, să dea senzaţii de durere, de biruinţă şi optimism, trăieşte în mizerie. Majoritatea actorilor vin la repetiţii fiămînzi, fără măcar ceaiul — apă şi iarbă chinezească, şi zahăr, — de dimineaţă. Vocea li»i palidă ca şi figura şi ca palidul costum.
Mulţi din ei au două repetiţii de înfruntat coti» diane, cîteva ore pînă la prînz, cîteva după»amiază, plus o piesă jucată seara. Nu e salaorie compara» bilă cu munca infamă a unui actor. Şi citeşti, dacă vrei, zisa critică dramatică, de aparenţe, de aspecte, ca şi cum ar fi vorba de sătui, traşi la răspundere că n»au interpretat cuviincios personajul artificial din mintea falacioasă şi nu rareori stupidă a croni» carului de specialitate. Am spus pe vremuri destule
47S
lucruri rele despre acei seniori dintre reflectoare, pe care»i pipăi acum de aproape, descompuşi de sărăcie. Nu»mi pare bine şi aş vrea să mă pocăiesc.
Poate că alţi actori, de la teatrele particulare, sînt îmbuibaţi. Parcă aş fi auzit de salarii opulente, probabil alocate mai mult directorilor decît artiş» tilor. Teatrele neoficiale au la îndemînă de altfel repertoriul pieselor vulgare, care aduc în cîteva buzunare echivalentul valutei britanice şi ameri» cane. Un director de asemenea teatru, trebuind să se ridice o statuie unui actor şi regizor defunct mai recent, oferea încă de anul trecut, comite» tului însărcinat cu iniţiativa, cîteva zeci de mili» oane din finanţa personală. Ofranda (refuzată) nu venea chiar din exces de admiraţie pentru actor. Directorul punea o condiţie jignitoare: statuia să fie executată de fratele lui.
Avea un frate, vag sculptor, fără nume, şi care aştepta să fie lansat. Milioanele nu s»ar fi înstrăi» nat prea mult, rămîneau în familie, odată cu cerţi» ficatul unui sacrificiu pe altarele artei.
Un gen de teatru care, permiţîndu»şi să joace orişice, poate să cîştige, cel puţin pentru direcţie, orişicît. Nu e cazul Teatrului Naţional, la care ar vrea creionul meu să ajungă. Preţurile sînt minime, salariile derizorii. Ca să se cîrpească întrucîtva, actorii au căpătat dreptul să fie distribuiţi pe toate scenele particulare, şi uneori, ca duminica trecută, cinstea tristă să alerge la paleativele ruşinoase ale unui bal mascat, cu tombolă şi surprize. Iese la urmă un bacşiş.
Se poate obiecta că toate funcţiile de Stat sînt plătite foarte prost, ceea coi perfect adevărat. Unii»şi vor aduce aminte de contractul directorilor de ziare de pe vremuri cu colaboratorii: «Te plă» tesc atît. Descurcă»te pentru rest ». Metoda s»a generalizat. Dacă cele mai multe ziare nu»şi mai bizuie ghişeul pe şantaj, în schimb şperţul înflo»
476
reşte aiurea, pretutindeni. Dar un actor nu e un funcţionar oarecare, care şi el are un drept la îndes» tulare, poate că egal. Un actor e ceea ce se cheamă un artist, un depozitar al noţiunii de valoare naţio» nală. EI e chemat să trăiască pentru exemplificare principiile şi idealurile — nu contest; şi scăderile, frivolităţile şi neruşinările — şi atunci cînd auto» rităţile tac, cînd nu vibrează glasul lăuntric nici în academii, nici în universităţi şi nici, cîtuş de puţin, în biserici, unde domneşte cea mai cada» verică tăcere, parcă singur teatrul a rămas un am» von şi o catedrală.
La un buget general de zeci de milioane de miliarde, actorul nu primeşte aproape nimic. Ur» mează, natural, o dezordine, o indisciplină, o spui» berare a simţului de datorie, anarhice. Nu poţi să»i ceri actorului ce trebuie să»i ceri, nu»l poţi ruga să te asculte, mai nici căderea s»o faci şi, din concesii în concesii, se înregistrează bancruta morală, mai devastatoare ca falimentul material.
Nu văd cum s»ar putea face actualmente un teatru decent, ireproşabil şi onorabil, fără un mini» mum strict de şase milioane de cap de actor pe lună. De»abia două sute de mii de lei pe zi, cît cîştigă omul cu sapa, care munceşte mult mai puţin.
1947
NODUL DIAVOLIEI
Dincoace de teatrul clasic, în care viciile sociale sînt prezintate în personaje dare, se străvede sufe< rinţa virtuţii şi chinul la cared supusă. Din mesia» nismul autorilor, hărţuiţi şi ei, în spirit mai ales dar şi în demnitatea pălmuită, nedreptăţiţi, ofen» saţi, puşi în stare de gunoi uman s<a născut înto» deauna nevoia unei literaturi de simetrie.
Triumful continuu al răului asupra binelui dă lumea îndărăt mereu şi printrmn farmec diavolesc, ori de cîte ori se apropie de o izbîndă omul curat se vede întrecut, depăşit, umilit şi, la răstimpuri, murdărit. Socialmente, expresia acestei lupte mute nu se poate traduce la toată nevoia cu o revoluţie şi cu o echilibrare din nou a factorilor antagonişti, dar aspectul ei e permanent acelaş, meritul e sufocat de tertipuri şi abilităţi şi silit să>şi cerşească viaţa de la puterea neruşinării. Jignirea e univer» sală şi revolta, neputîndu<se altfel, ia forma satirei.
în operele teatrale, ca şi în roman, sînt îngropate adeseori durerile tăcute ale omului degradat de putinţa avuţiilor provocatoare şi absente de la elementara lor datorie. Puternicia şi dezmăţul sînt şi indiscrete. Ele dau posesorului sigur de sine o încredere de sfidare şi o inconştienţă, nemărginită de nicio pudoare.
E ceasul cînd intervine literatura. în limbajul ei, ea vorbeşte cu aceleaşi nuanţe şi similitudini ca Isus, apostolul Pavel şi Augustin. Mai lesne este
478
cămilei să treacă prin urechea acului ca bogatului să intre in împărăţia cerului. împărăţia începe de la uşa cu trepte de marmoră, în dosul căreia se răsfaţă ticăloşia biruitoare.
In teatrul clasic pricinile de continuă disoluţie a speranţelor şi idealurilor poartă nume acceptate prin durată, ca într<o mitologie, înfiripată pe înce< tul şi cei sîngeraţi la fiecare reprezintaţie nouă a unui clasic vechi nu mai simt biciul pornit din timpuri, atribuindud altor indivizi şi altor împre* j urări, care sînt totuş actuale. Ba, ei bat din palme, fără să vrea să ştie că acum o mie, două mii de ani era vorba precis de ei, de cei de azi, nu numai de cei de atunci.
£ de ajuns să reeditezi, ca scriitor contimporan, formula şi problema în vorbirea actuală ca să te vezi asaltat de susceptibilităţi ambiante. Oameni, la care nici nu te<ai gîndit, ies din indiferenţa şi dispreţul de odinioară faţă de om şi se mărturisesc indirect vinovaţi şi condamnabili, intervin să re» nunţi la o lucrare literară, în momentul afirmării ei. Căci imperiul făcătorilor de rele, descoperiţi de la sine, trebuie să ţie, trebuie să se eternizeze şi cînd ai avut norocul să identifici o situaţie exact eşti antrenat să alegi între adevăr şi interes. Unul caută să se recunoască întrrnn personaj, altul într*o încrucişare de idei. Cît e de numeroasă specia vicle» şugului nu<ţi dai seama pînă ce nu ţi se şoptesc la ureche silabele cu care se corup conştiinţele şi se descuie lăzile de fier, devenite subit generoase şi întodeauna prea tîrziu.
1947
MOMENTUL ÎNTRISTĂRII
Artistului Soream» i se pregăteşte un festival orna» gial. După zeci de ani de scenă şi de stringente emoţii, contimporanul unei constelaţii, stinsă trep» tat, din care au ieşit neîntrerupt alte licăriri, scîntei şi văpăi, îşi ia de la public rămasul bun.
Întîlnirea întîrziată a unuia care s»a depărtat cu cei sosiţi mai de curînd echivalează cu o tragedie afară din repertoriu, nescrisă, dar jucată după arta supremă a păpuşilor umane. Ele apar din întu< neric într<o lumină de reflectoare, pîlpîie şi se pierd. într»o bună zi dispar în culisele, de unde începe maşinăria tăcută, cu sufleurul mut, a marei şi eter» nei împărăţii. E momentul cînd vin întru întîm» pinarea actorului beatificat vicleimul în aur şi ar< gint al îngerilor încununaţi cu nimburi şi corul cetelor întraripate. Problema zilei este în ce cos» tum din garderoba cu peruci şi rechizite trebuie să primească actorul, de»abia spălat pe faţă de grima de cu seară, bătaia din palme a publicului celest.
Cu ce se alege un actor într»o carieră ? Cu aplau» zele care au zburat, cu cîteva fotografii moarte, cu nişte buchete, uscate în panglica dimprejur. Un inginer al Primăriei, prepus la inspecţia unui cimi» tir, din care se întorcea satisfăcut şi plin de un patriotism local patetic, releva odată, între două staţii de tramvai, obiectul mîndriei lui de cioclu» împărat. « Avem, spunea el, cîteva celebrităţi » şi
le numea: o mare fostă cîntăreaţă şi doi foşti mari actori.
Vocile înregistrate de curînd pe ebonit se păs» trează. Caruso cîntă şi azi la radio frumosul lui « Adio » la atîţia ani de la moarte. Jocul încă nu se vede. Mîine, poimîine, televiziunea va putea să păstreze în film sonorizat, odată cu vocea, ex< presia evoluţiilor fizice ale unui artist, pentru suve> nirea talentului personal, pierdut pe vecie, şi pentru şcoala viitorilor actori.
Pîn<atunci, dintrmn spectacol comentat în presă de primul aventurier venit, din mediocritatea cu< rentă a rataţilor unei ambiţiuni refulate, actorul rămîne la ultima coadă a unei coloane de ziar. Insuş comentariul autorizat reţine de preferinţă textul şi leapădă interpretarea întrmn final anodin.
Interesează textul în primul rînd la un spectacol? Litera lui, inexistentă fără actor? Autorul mare dreptul la nicio întîietate între colaboratorii lui, egali cel puţin în scenă cu el. Un joc de o tărie cu textul, îi dă acestuia o valoare îndoită. Textul în sine face parte din literatură, nu din spectacol. La spectacol, dominanta aparţine interpretării.
Presa cultivă permanent clişeul tocit şi facili* tatea, subiectul gata făcut de autor, cu exerciţii de peniţă afectate şi acolo unde începe dificultatea originalităţii, spectacolul proprimzis, valabil cu deosibire pentru artişti; acolo unde se impune analiza, unde trebuie să*şi dovedească potenţele şi să justifice actul de maculatură al filei de hîrtie curată, scribul se eschivează. Expresiile sterpe de conţinut în defilare, ca «bine, suficient; satisfă» cător, în rol » demonstrează de ce poate să fie în stare un condei luat cu împrumut. Dacă e vorba de rolurile feminine, nefericitul, fie scrofulos, obez, ştirb, zgîit, ori strîmb, devine libidinos; ocărăşte sau se linge. După cum e primit în cabina artis< telor cu vîrful botinei sau cu scuipat.
4S1
Ai căuta zadarnic în efemeridele teatrului figura reprezentativă a lui Niculae Soreanu la ceasul despărţirii lui de teatru. Nu se află nici un docu* ment.
1947
FEMININUL TEATRAL
Un eminent medic din Familia unei artiste rele* vîndu*mi acum vreo două luni afirmaţia exactă, că aşamumitul element feminin din teatru nu se găseşte de obicei la nivelul celui bărbătesc, mi*a răspuns că motivele sînt prea bine cunoscute, mai cu seamă de către artiste ... A urmat o serie de amănunte confidenţiale, raportate la un trecut încă recent.
O artistă trebuie să aibă un soţ ori prea bine situat, ori în stare să inspire printr*o carură solidă frica, ori gazetar, sau să se aibă bine cu domnul director, cu directorul de scenă ori cu alte autori* tăţi virile din cuprinsul a ceea ce se cheamă viaţa artistică. La rigoare, se putea să fie numai amanta unui puternic al zilei, cum era cazul unei doamne de scenă, protejata unui mare bancher politic, care poruncea la telefon, directorilor succesivi, distri* buţia adoratei, subt presiune şi la refuz, subt ame* ninţare. Sau favoarea de a fi «stea» consacrată era stabilită prin carte de vizită şi prin cronică dramatică, plătită la un ghişeu.
Nici într*alte capitale lucrurile nu se petreceau altcum. Fugind din ţară de spaima raporturilor îndătinate pe vremuri la Operă şi Teatru, Roma* nitza, fată onestă dar cîntăreaţă, s»a prezintat direc* torilor din străinătate, cu iluzia că vocea şi caii* tatea ei puteau să aibă o trecere mai mare decît ondularea şoldului şi surîsul gambei. La examen,
directorii, preferind timbrului picioare, cereau ean» didatei să<şi ridice fusta (fustele lungi, de pe atunci) mai sus, din ce în ce mai sus, iritaţi că absolventa Conservatorului din Bucureşti ezită şi că insistenţa îi aducea lacrimile pe gene. Era angajată solicita» toarea care accepta să supeze cu domnul director.
Defuncta, gingaşa Romanitza, căreia i s*ar cuveni o biografie respectuoasă pentru edificarea morală a fetelor născute cu un talent şi fără avere, a putut dispune de un eroism salvator. De cîteva ori a trebuit să boxeze, în ungherul cu canapea al cîte unui biurou de teatru, cu ilustrul personaj devenit excesiv, de abjecţiile căruia atîrna un contract! în mizerie şi prigoană, dar păstrîndu»se curată, fata valahă a luat în disperare de cauză cafenelele oraşelor mari la rînd şi în loc să cînte din gură a cîntat din frunză, ca în Argeş, patria ei judeţeană, ciobăneşte, şi a fluierat. . .
Moravurile teatrului nostru se amplificau şi cu dictatura rivalităţilor feminine aderente la direc» ţiune. Zece ani de vîrstă în plus, două zbîrcituri mai adînci, încă necorectate de chirurgia plastică, trebuiau să determine carantina, deznădejdea şi demisia unei concurente, mai proaspătă, mai zveltă şi mai talentată.
Cu asemenea tradiţii, eliminîndwse unele după altele speranţele îndreptăţite, ajungi în cincizeci de ani de teatru să ai un număr de bune artiste mic, utilizate la toate corvezile, obosite de timp şi decepţionate.
«947
O FAMILIE KIRILOV
Era în amintirea mea mai recentă un domn Kirilov, cu care vreo douăzeci de ani mă salutam din cînd în cînd, aproape fără să ne cunoaştem.
Sau cunoscîndume, ca în cele mai multe cazuri de contimporaneitate, pe o scară, la o intrare, de pe un trotuar pe altul. . . Bună ziua. . . Am onoare . . . Bună seara . . . Poftă bună . . .
Că e bună ziua sau seara sau pofta nu intere; sează. Că ai onoare ori că mai, cine ştie? Vorba grăieşte, pălăria se ridică. La revedere!
Totuş numele Kirilov îmi evoca pe profesorul meu de franceză, un domn elegant şi de o nervo* zitate excesivă. Tată<meu, agricultor cu legături de export, vorbea de un Kirilov — mare bancher şi mare personaj. Un matematician s;a chemat iarăşi Kirilov. A fost şi un medic Kirilov, plin de titluri universitare europene şi care a refuzat o catedră de facultate, ca să se poată stabili în provincie, între săraci. Numele Kirilov îmi aducea de fiecare din ei aminte, totalizîndmi în fragmentele dispa; rate ale unui desen mental cubist.
Domnul Kirilov cu care mă salutam este direo torul de scenă actual Nicolae Kirilov. Aveam pem tru el o preferinţă inexplicabilă. îmi plăcea, ca o indicaţie psihologică, o mimică a lui, de buze şi nas, care am remarcat mai tîrziu că indispune pe actorii neintuitivi.
Devenind din simplu spectator un simplu autor, s;a potrivit cu consemnul directorului Teatrului
Naţional, domnul Zaharia Stancu, să iau contact
[>rofesional cu domnul Kirilov, acelaş Kirilov care a o întrebare agresivă a lui Liviu Rebreanu, unul din foştii directori, i<a răspuns: « Domnule Di< rector, părinţii mei au purtat ghete ». Răspunsul a iritat, ca un chibrit tras pe un obraz nebărbierit de două zile.
Fiind de fel cîrcotaş, adică în limbaj mai select, neîmpăcat în viaţă cu aproximaţii şi cu lucruri neisprăvite, am ţinut să colaborez de aproape cu directorul de scenă şi am lucrat (verbul nun fante* zist) împreună cot la cot, scaun lîngă scaun, ins lingă ins, trei luni întregi, ca de altfel cu toţi artiştii interpreţi.
Din camaraderia tuturora a ieşit o piesă, indi< ferent de calitatea ei, bună sau proastă, vreau să zic un spectacol urzit şi ţesut cu de*amănuntul, ca o plasă deplină de păianjen. Am descoperit zi cu zi un Kirilov ascuns neştiut în teatru, un Kirilov bogat în resurse spontane, mobil, subtil şi demn. Odată cu regizorul miam apropiat de un om, de unul din acei oameni, puţini, care te bucură ca o răsplată, că ai dat de ei. De la treizeci şi cinci de ani în sus nu<ţi mai faci, îndeobşte, prieteni. Am cîştigat un prieten la şaizeci şi cinci bine trecuţi.
Conştiinciozitatea acestui tovarăş de muncă m*a îngrozit şi m<a fermecat cît şi politeţea lui neobiş< nuită la regizori, aduşi adeseori să fie brutali. Defunctul Soare Z. Soare, amestecate cu injurii de hamal, distribuia în repetiţii şi palme. Kirilov, după cincizeci de întoarceri asupra unei replici, din care a mai rămas nemarcată o sutime de nuanţă, fără să*şi piardă ţinuta, spune: « Nu vă supăraţi doamnă. Să mai spunem o dată. Luaţuo de la domnul Dimitriu ».
în timpul repetiţiilor s<a petrecut o tragedie. Maica regizerului, doamna Elena Kirilov, a de< cedat, la Cîmpina, în casa părintească. Avea opt*
zeci şi opt de ani. Fiul a rămas singuratec, chinuit dar închis. între două repetiţii şi»a luat mama la Bucureşti şi a înmormîntat<o în cavoul, consacrat de o sută de ani fiecărui viitor Kirilov. Regizorul şi<a putut stăpîni lacrimile la teatru, lăsîndu»şnle să pîîngă acasă.
Actorii aproape nici mau simţit.
Al doilea act al «Seringii» are un pian, care dacă nu cîntă, ca la piesele cu umpluturi muzicale, nimic, e destinat să împlinească tonul decorului luxos. Pe pian se vede aşezată în rama ei o foto< grafie. E doamna mamă Kirilov la vîrsta de opt» sprezece ani, cînd era una din cele mai frumoase domnişoare şi doamne din capitala unei ţări cu treizeci şi două de judeţe îmbelşugate.
1947
CĂLUŞARII
Ne mai aduc aminte datinile că timpul roniâ* nesc nu încetează, datinile care nu sînt ale intelect tului şi ale ambiţioşilor sfădiţi pe diferenţe, ci ale proştilor de ţărani.
De ziua Moşilor, iată<i jucînd în privelişte călu< şarii, gorjeni iscusiţi în aruncarea bîtei şi a saltului după ea. Panglicile pălăriilor flutură* .trupurile zvelte se încovoăîe7 năcăfi hăujesc. Prăjina, care figurează stindardul e gătităm vîrf cu snopul de usturoi şi trece dintr»o mînă într*alta cu o elastici» tate elegantă de lance. în timpul dansului la vioară se prinde un vîrtej de libelule îmbrăcate ţără» neşte, cu zornăitoare la opinci. Călcătura călcî» iului e caracteristică, sprintenă ca pe Columna tra« iană, în ghirlanda căreia spirală se povesteşte Im» periul patricienilor, amestecaţi în hora de piatră cu sclavii şi plebeii.
Sînt douăzeci sau douăzeci şi cinci, căluşarii de la Jii. Poema dansului lor se desfăşoară în sute de schiţe rapide din care se economisesc cît mai multe pentru iniţiaţi. E un rit divulgat pe încetul, căluşarul fiind un artist al cîtorva mistere treptate şi care nu primeşte să fie înţeles cu uşurinţă.
Au pus ciomegele cap în cap, în dreptul fiecă» ruia unul, ca un obstacol. E poate pielea simbolică a boului, despicată într*o singură curea, chibzuită ca un hotar împrejurul hectarului de ţară, care trebuia să se numească Latium. Cine sare întîi
4S8
peste el va muri! Dansul şovăie, dacă trebuie sărit sau păzit. Căluşarii sînt aliniaţi. Un îndemn al braţelor, un pas în aer, alt pas înnapoi, o căută» tură de la îndrăzneţ la îndrăzneţ. Au sărit o dată toţi şi au pus mîinile pe ciomege. Stară»ţi mă! că nu se ucide nimeni. Şoldurile guvernează ritmic picioarele zburătoare, bîtele s»au ridicat deasupra pălăriilor cu cozi. O mişcare din coapse spre dreapta, o altă mişcare spre stînga, feciorii au un meşteşug de plasticitate şi elan admirabil.
în echipe de cîte patru, de cîte trei, de cîte doi, dansul general se divide, se risipeşte şi se recompune pînă la furtuna învălmăşirii, care se sparge iarăş într»un hăulit.
Coregrafia savantă, inspirată de la teme şi teze execută după sintaxă friza formelor în zvîcnire şi arabescuri, evolută pînă la tipul saltimbanc. Toată arta e problemă de nuanţă, între fin, vulgar şi pedant: le deosibeşte un nimic, o limită de echi» îibru, un fir de păianjen albastru. îi lipseşte înto» deauna ceva: spontaneitatea — o împovărează ceva: rutina — şi caută zadarnic ceva: emoţia. O dau căluşarii, graţia şi tinereţea, cu simplicitate.
1947
ION SlRBU
Aflatu<s<a că Sîrbu a murit?
întrebare naivă. Poate că nu se aflase nici că a trăit. Viaţa lui a intrat în conjugarea verbului trăiesc, vreo şaizeci de ani.
De uitare, ca şi de aducere»aminte, nu»i numai omul vinovat.
Pe Sîrbu bam cunoscut şi în teatru, şi în omenie. Din cîţi actori am ştiut, Belcot şi Sîrbu mau fost bolnavi de niciun fel de cabotinism. Nu s<ar fi putut bănui că ei au trecut prin zeci de personaje, că ar fi fost succesiv regi, stăpîni, eroi, martiri şi lichele, fiecare, lăsînd, de regulă, în suflet un sedi» ment, un miros, un gust şi deteriorînd personali» tatea proprie a unui actor, numeros prin profesie ca un hotel.
Sîrbu fusese învăţător sătesc, ceea ce i»a priit, lingă ţarină, vatră şi şcoală, şi i<a întemeiat o edu» caţie de sănătate, mai cu seamă că acest oltean de Sîrbu a fost ţăran adevărat, crescut între coceni, ştiuleţi şi vite. După un rol jucat cu o putere unică în teatrul românesc şi cu un talent neîmprumutat de la nimeni cu nimic, Sîrbu, aplaudat uneori cu ovaţii şi urale, se gîndea la pătule, la curcanii gor< jeni din bătătură, la doniţa de acasă, la cîinele ogrăzii, la ciutura spînzurată de cumpăna cu butu» rugă. Născut pentru teatru el s»a împăcat cel mai puţin cu peisajul de mucava şi culisele de zdrenţe vopsite.
490
Personajul din program nu i<a fost niciodată indiferent, luat în glumă sau în dulceag. El intra în rol adînc şi grav şid adapta pe simţirea lui riguros. Sîrbu n<a trăit şaizeci de ani, a trăit cel puţin şase sute, cu intensitate.
Doctrina lui de vieţuire a fost cea exactă, alter» nînd strădania de artă cu munca mîinilor brută: echilibrul de contraste. Din toate rolurile clasice, pe care le»a jucat cu măiestrie şi temperament, cred că niciunul nu i<a dat satisfacţiile perfecţiunii unui geamantan croit,, cusut şi finit de mîinile lui.
Onest, harnic, real, inspirat şi pasional, în Ion Sîrbu teatrul a pierdut o valoare şi prietenia unui caracter.
1947
In loc de subiect
Se obişnuieşte ca în programul teatrului şi cine* matografului să se intercaleze şi subiectul piesei jucate. De regulă, datoria de a*l povesti îi vine autorului, invitat să*l scrie din pricina presupunerii că cel care fabrică textul spectacolului poate să şid rezume mai bine.
E o eroare ca toate erorile. Pe lîngă că uită, pe lîngă că începe să fie plictisit de piesa lui, de repe* tiţii, de ciorovăiala regizorală şi de funesta exce* lentă opinie ce o au interpreţii, de altfel ca şi au* torii, despre marea lor personalitate, pentru autor piesa, în ziua premierei, s*a învechit.
Dar în teatru, unde fiecare autor se preface în personaj, o parte din prefăcătorie i se cuvine şi autorului, ostenit să*şi audă piesa de zeci de ori la rînd, fără să*l mai intereseze. El trebuie să pară la prima reprezintaţie proaspăt, fraged, nou năs* cut. Grecii vechi numeau teatrul o ipocrizie.
A face un rezumat al Seringii este, în asemenea împrejurare prea mult. Cîteva date vor ţine loc de subiect. Piesa a fost scrisă în 1943, în lagărul de la Tîrgul Jiului, cabana numărul j, camera numărul 8 . . . Locuiam în acest han cu sîrmă ghim* pată şi neputînd face altceva mai bun, mi*am adus aminte de o făgăduială dată unui director al Naţio» naiului, căruia ham trimis din lagăr, cu viza şi ştampila comandantului, primul critic al piesei citez: « 1.XI.1943. Citită de subsemnatul, nu con* ţine nimic suspect. Colonel Leoveanu ».
492
Directorul de atunci primind Seringa s*a cutre* murat. Un deţinut pus la închisoare de acelaş guvern cared păstra pe el liber şi subvenţionat, nu putea să fie primit nici la lectură.
Cîteva cuvinte pot fi totuş spuse, nu atît despre subiect cît despre sensul şi viaţa spectacolului de azi. Medicina e o preoţie, dacă nu şi o vocaţie de profet. în ea se întîlnesc toate ştiinţele (pe care le rezumă) cu dragostea şi mila aproapelui şi cu marile intuiţii. Ajungînd o simplă profesie, aven* turierii ştiinţifici, lacomi de bunuri şi aprigi la cîştig, au deviat medicina către tejghea. în piesă, figurează conflictul, încă latent în societate, dintre medicii miliardarului şi medicii datoriei, cărora li se cuvin omagiile nediscutate ale literaturii.
Un punct şi atît.
1947
M.H.A.T.
Toţi artiştii Teatrului Academic de Artă, sosiţi de la Moscova, fac parte dintr*o galerie superse* lectă şi ar trebui schiţate vreo cinsprezece meda» lioane, nu numai unul. Las pe paisprezece cele» lalte în seama altor creioane prezente în sala nou» lui Teatru de Operă din Bucureşti, cu speranţa că fiecare din dăruiţii interpreţi ai dramei Iui Cehov Trei surori va pleca de la noi cu cîte unul prins de jiletcă şi corsaj.
De altfel, încercînd un singur desen, sînt în el rezumate toate, şi»i un pretext de a concentra într»o figură întregul ansamblu, la superlativ.
Programul defineşte trupa rusă «Teatrul Aca» demic ». De fapt, e o Academie în mers, fiecare din artistele şi artiştii ei e un valoros profesor şi toţi laolaltă constituiesc un curs integral de variată estetică teatrală aplicată. A fi profesor teoretic e la îndemîna oricui citeşte două cărţi şi le învaţă. A şti, e una, şi a face, e cu totul altceva: toată lumea ştie şi prea puţini fac — iar teatrele sînt pline de papagali care chiar din elita cacatoes, imitatori unii printr»alţii, dau mijlociei, accep» tabilă dar monotonă, perpetuitate.
Academia din Moscova nu are nevoie de elogii căci trăieşte şi exemplifică artele de teatru pe viu. Zic artele (la plural) pentru că pe scenă se împle» tesc şi se confundă armonios, ca într»o formulă complexă de chimie, o sumedenie de componente,
494
de obicei răzleţe. Privirea, vocea, nuanţele, gestul, umbletul, gura, faţa, mişcarea, statul jos şi în picioare, simţirea interioară, cu sensibilităţile ei, pauza, ritmul unei scene şi al actului întreg, sînt tot atîtea delicate măiestrii şi tot atîtea arte, pe care le unifică talentul, distribuit în sute de faţete.
Urmărită, personaj cu personaj, detaliu cu de» taliu, fir cu fir, viaţa celor patru acte ale dramei lui Cehov, din miile de expresii fizice şi de psiho» logie, nu seamănă două. Inventivitatea amănun» ţită a jocului care dă piesei, îmi permit să zic, un ton de nobleţe şi aristocraţie aproape mitologică e dusă la nesfîrşit.
Teatrul nostru are de învăţat tot ce nu ştie şi nici nu a presupus, de la majestatea Academiei în vizită la noi. Şi întruparea ficţiunilor realizate în personaje şi om, şi regia, şi tehnicitatea teatrului nostru în cele mai bune mijloace şi exemplare româneşti ale scenei, îţi dai seama, comparativ, că adeseori dau greş. Criteriile noastre mau teme» liile hieratice ale teatrului rus, cu toate că am izbutit la suprafaţă şi frugal o aparenţă iscusită.
Să se observe, la cel care a plecat în seara de 30 iunie de la teatru, asaltat de problemele creio» nate aci, că i»a lipsit un element esenţial: cunoaş» terea limbii grăite în cele Trei surori. Dacă el ar fi înţeles şi corespondenţele de replică ale jocului, turburarea bar n fost şi mai extensiv complicată.
Regia noastră trebuie părăsită pentru căutarea unei rostiri mai adevărate şi mai apropiate de viaţă. Reducerea luxului extravagant al decorului la indispensabilul simbolic cere, e adevărat, o sim» plificare a tot ce am deprins. Risipirea puţinei competenţe dramatice în tablouri, cîte douăspre» zece, în loc de acte, trei sau patru, se rezolvă la noi în adevărate expoziţii de tablouri, de cărţi
[>Oştale ilustrate, în vitrine de confizerie şi în eta» aje de mobilier pentru cumpărători. Aţi văzut
49;
sobrietatea şi discreţia actelor Academiei ruse? Aţi văzut distribuirea gîndită a luminii? Şi aţi mai văzut ceva? — că nu se ridică niciodată cor» tina între acte, ca să se ploconească vanitatea acto» rilor aplaudaţi, de cîte şapte ori, şi să rupă cu salamalecuri firul povestirii, trecînd întristarea în veselie şi drama în ridicol?
M<am ataşat de persoana artistului Gribov, se» cundă cu secundă, i»am spionat figura cu infini» tele»i mobilităţi de adecvată psihologie, topite în pronunţarea sentimentului just. Numai chipul lui e un caleidoscop. I»am pîndit mîinile, degetele, aş putea spune şi falangele, în limbajul lor ultra» rafinat. I»am auzit glasurile, căci are mai multe. M»a impresionat cum ştie să şadă în cot, cum ştie să se ridice şi să se lase pe o canapea, cum îşi încalecă genunchiul cu piciorul, cum surîde scep» ticismul lui egal, tăcerile lui adînci, suculente, întreruperile lui, spiritul lui de gingaşă delicateţe. Lom analizat beat, fără nicio vulgaritate din cele care fac din beţivul de teatru un zurbagiu dezlăn» ţuit şi un mocofan cu răcnetul noduros. E un mare meşteşug să te îmbeţi pe scenă fără triviali» tate şi să fii umoristic fără să evoci cocina şi pe geambaşul ţuicărit. Echilibru pe un fir de mătase.
Un mare artist Gribov! Şi toţi partenerii şi partenerele lui sînt la nivelul uimitor de omogen al acestui genial! 1
1 9/6
- DUPĂ DOUĂZECI ŞI CINCI DE ANI
Probabil că o frecventare continuă a teatrului te specializează atît de mult, în calitate de spec» tator şi de critic, încît nu»ţi mai poţi da seama de diferenţe, sporiri şi denivelări. Totul curge otova şi neîntrerupt între i ianuarie şi 31 decembrie ale
(irofesiei şi vieţii. Lumînare şi flori la naştere, umînare şi flori la moarte, schimbarea formei apa» rente, de la buchet la curoană, şi de la crucea de botez la crucea de cimitir, sînt simple şi banale amănunte . . . Arhivarul se face cotidian, coase de mii de ori acelaş’ dosar, îşi ia ţuica de prînz uniform timp de o parte de veac şi degetele»i rămîn din ce în ce mai prăjite de ţigare. Pensie, bancă în Cişmigiu, gineri, nurori, nepoţi şi gata! încă o existenţă opacă a trecut, fără nicio tresărire de dincolo de ins.
O călugăriţă avea de douăzeci de ani un pisoi. Îmbătrînind împreună, printr»o neîntreruptă, in» timă osmoză, maica semăna cu pisoiul şi pisoiul cu maica, aproape leit, la figură. într»un biurou lucrează douăzeci de ani şase funcţionari, şeful, contabilul, copista, omul de la uşe şi se recunosc, ca şi cum ar fi aceiaşi din ceasul şi ziua angaja» mentului. Toţi s»au alterat pe nesimţite dar în reciprocitatea mediocrizării, nuanţă cu nuanţă, nu se văd zbîrciţi, chilugi, înăcriţi şi demonetizaţi. Mă uit la negustorul meu de saladă, cum ia cu aviditate bancnotele de lei terfeliţi prin sute de
497
Eipăiri îngălate şi buzunare murdare: pentru el, anii sînt noi nouţi şi la tejgheaua lui, el are drep< tate. N»ai mai văzut chiar un prieten de zece ani. El pentru sined acelaş, tu nud mai recunoşti. Te salută, îi strîngi mîinile confuz şid întrebi: « Ce mai faci, domnule Maximii ian? » — El îţi râs* punde: «Să mă iertaţi, sînt Titi Grigorescu». « A pardon! Doamna e bine? » — « încă nu nuam însurat! » (Necunoscutul are vreo cincizeci şi cinci de ani). — « Uitasem. Ce mai e nou la Craiova? »! — «Nu ştiţi că stau la Murfatlar? ».
în asemenea fracţiuni, se cheltuieşte existenţa şi dispare scopul vieţii, cared trăirea succesiv mai vie, mai ridicată, mai depăşită şi înnoită. Omul îşi pierde naivităţile pruncului cared moare în suflet devreme. Unul zice: « Mi s<a urît», altul « Mă plictisesc ». N<am înţeles cum te poţi plic* tisi, decît într*un fel, dacă nu ţi*e dragă meseria, dacă mai o preocupare constantă, dacă accepţi să nu mai zbori şi te piteşti, înfricoşat de lumină, în bălării şi urzici. Căci zilele tale nici nu ştii cum se risipesc, dacă urmăreşti hotărît miracolul vieţii în parcurile visării tale.
Acum vreo douăzeci şi cinci de ani am părăsit stalul de teatru, în care îmi creionasem impresiile de spectator alţi vreo douăzeci, şi după o pauză de pătrime de veac, pun iarăş piciorul pe dunga de covor dintre fotoliile cu faţa la scenă. Am intrat întîi în sala goală, cu scaunele goale şi cu cortina lăsată. Din întunericul şi tăcerea acestei singurătăţi, va ieşi la noapte, mi*am putut spune, o viaţă de simbole: încă o dată emoţiile ne vor crispa din adînc. Emoţia nu e numai decît tra* gică şi dureroasă, ea vine din întîlnirea justă a unei umbre de sunet interior cu altul, şi, spon» tană, nu poate fi calculată. Simţirea mea se supra* pune cu talentul artistului, de sinceritate. De ce*ţi
498
ascunzi o lacrimă şi ţi*o ştergi pe furiş, ca să nu ţi<o vadă vecinul de cot, şi la o mişcare de balet? De ce îţi pişcă inima sau ţi<o exaltă o atingere exactă a unei secunde de arcuş cu secunda unei corzi? Din două Ere încrucişate brusc şi depărtate subit cade o floare, drept în umbra sălciei tale, şi umbra tremură toată. O replică de şapte cuvinte, grăite nu ştiu cum, modulate cumva pe o mimică fulgerătoare, ieşită fără socoteală din ţîşnirea ge* niului, neaşteptată, te zguduie şi te fericeşte. Apleacă<te puţin pe braţ şi strecoară<ţi discret batista pe subt ochi. Ce poate E asta? S»a trezit, neclar şi tot somnoros dintrmn vis alb, în leagănul tainelor tale, pruncul pe cared omori în fiece zi cîte puţin.
«Je stiis un berceau Qu’une main balance Au fond d’un tombeau Silence, silence...»
Cu ce trebuie să încep, după douăzeci şi cinci de ani de absenţă din stal ? Am început cu teatrul românesc, O scrisoare ferduţâ^ApMfjzJ^9.0t£-Af i* zite cfe potîîeţela conacele literare, al lui Caragiale, al lui Delavrancea, al lui Alecsandri. ham lăsat por» tarului apartamentului din strada Zorilor, al lui Davila, o carte de vizită, deocamdată de scuze, pentru Vodă Vlaicu. Aş fi vrut săd revăd şi broasca ţestoasă dintrmn aquarium de sticlă, dacă mai tră» ieşte. Citisem pe undeva că papagalul şi ţestoasa mai durează vreo cîteva sute de ani după ce flaş» netarul şi autorul dramatic deced.
Am urmărit în scenă actori de înnaltă desfăşu» rare, vreo trei, patru generaţii pe lîngă cei de ultim tineret, egali în valoare. Din vreo trei cîţi ştiu să citească şi să recite un text în teatru, cu măsura sensibilităţii de intelect adecuată, cunosc pe unul, numerotat de la natură. Desigur, fără nicio aluzie
la Vraca maestrul, care colaborînd în Scrisoarea a treia cu Eminescu, rimase oaspe cu Ispas, acor» dîndu»i lui Istaspe, cu gentileţe, un pseudonim drăgălaş.
Dar, în aşteptarea ducerii pînă la capăt a spi< ralei personale, se petrece o zăticnire. Cam pe la mijloc sau ceva mai sus, linia helicopterului se frînge sau se înmoaie, plutirea dînd înnapoi. Ce* darea aduce aminte cartuşul umed, în momentul trăgaciului, mat. Explozia se rezolvăm pîslă. Cine abate verticala ? Cine toarnă apă în iarba de puşcă ? Un vrăjmaş? Nu! Regizorul.
Subt raportul regiei, nivelul teatrului românesc, superior multora altora străine şi în stare, la o întrecere de clasicism, să le facă să roşească, scade, scade mereu . . . S<ar putea cita şi numele celor care»şi întreţin o reputaţie artificială cu oxigen de laborator şi pilule aurite, uitînd meritele intimi» date, la periferia teatrului, între maşinişti, electri» cieni şi sufleuri. O atmosferă combinată cu chimi» cale şi surogate, în jurul cîte unui devenit printre evenimente, stăpîneşte scena şi abate şi schimbă drumul evoluţiei către magaziile cu molii. în ar» mată, la cîteva trese pe umăr şi chipiu, se verifică aptitudinile reale, defuncte sau deficitare, ale ofiţe» rului comandant şi negativul, fără supărare, se pensionează sau e retrogradat. E adevărat că tre» sele nu sînt acoperite de nume lansate cu trîmbiţa de hîrtie a presei şi bătute în toba criticii de apa* renţe.
O încercare de limpezire mai precisă va fi schi» ţaţă în numărul viitor. Cititorul trebuie obişnuit cu un unghi de vedere nou, chiar fals, pe încetul. Ad majorem Dei gloriam . . .
i9;6
PRECIZĂRI
Cu toate că actorii vechi suportau porecla gre» ceaşcă de «hipocriţi», legitimă poate la inter» preţii fără personalitate, mediocri şi îngîmfaţi (Caragiale avea o vorbă a lui, că prostului îi sade bine fudul), actorul de talent e un artist în totalul înţeles. Să nu se bucure ca de o axiomă începă» torii lipsiţi de vocaţie, cu orgoliile umflate de vînt ca nişte cimpoaie şi superbi candidaţi la neferici» rile superlative. îi întîlneşti plini de nimicul lor, nervoşi, problematici, cu ceafa nespălată şi stu» foasă. Aceşti magnifici viitori rataţi nu se vor ridica peste altitudinea interzisă figuraţiei anonime.
Că joacă din pensulă, din condei, din vioară, din daltă, din mască, artistul e acelaş. El scoate din carnea, din sîngele, din sănătatea, din sufe» rinţele şi sincerităţile lui, opera ce»o face. Operă e lucru, şi, la artişti, lucru de frumuseţe şi chin.
Cere abnegaţie ascetică pregătirea unui rol şi cea mai dureroasă caznă e învăţătura textului prost pe de rost, fraza stearpă, versurile goale, tradu» cerile de mizerie, replicile mălăeţe, mediocritatea dezolantă nefiind interzisă nici literaturii. Unui poet neizbutit, unui prozator de rînd, le rămîne de ales între critica literară şi teatru şi«l aleg de preferinţă pe cel de al doilea, mai colorat şi, graţie actorului, mai. . . colaborat.
Odată depăşită papagalizarea textului, impus de repertoriu şi de influenţele inexplicabile ale auto» rului înţărcat de muzele octogenare, începe rafi»
narea, penibilă pentru artist, a materiei brute şi tîlmăcirea ei în emoţie şi viaţă. Actorul e silit să scoată, mai des decît îşi poate închipui admira* toarea din loje, cu briliante în petala urechii, cristale din bălegar. El trebuie să rîcîie cu unghiile însîngerate în roca lui, ca să dea la lumină biju* teriile de durata unei singure zile. în comedia în care apare, ca să piară numaidecît, artistul îşi joacă propria cumplită tragedie. Satisfacţia lui, aproape negativă, i»o dă în treacăt şi textul mort al unei piese de aproximaţii, pe care mijloacele lui de har, dezgropîndml din sicriul mormîntului de hîrtie, îl trezesc şi pe el Ia viaţă. Bineînţeles, talentul poate fi documentat util, dar el nu e căpătat la şcoală, cum, în patologie, nici intuiţiile medicului nu se învaţă.
Hamlet e jucat în toate limbile aproape de patru veacuri. Au trecut pe scenă sute de buni şi exce* lenţi Hamleţi, ambiţia de maturitate a tuturor actorilor, englezi, francezi, germani, italieni, ro* mâni, şi totuş, cel mai definitiv Hamlet a venit în spectacol, relativ de curînd, pe ecran. El a zgu< duit atît de tare chiar estetica şecspiriană, îndăti* nată pe Tamisa, încît Marea Britanie a făcut din actorul, care e şi regizorul excepţionalei realizări un lord. Nouă, oltenilor, aristocraticul titlu nu ne spune nimic, dar cine ştie de cîtă însemnătate se bucură în Anglia, unde lorzii au şi un senat al lor, asemenea nobleţe, înţelege că ea nu se acordă de fiorile mărului unui golan fără arbore genea* logic, cînd şi pisicile distinse şi cîinii cîrni au acolo un pedigreu, echivalent cu doctoratul în teologia calvină.
Da, dă autorul un text, dă teatrul scena, sala, recuzita, dar totul cade în derizoriu fără prezenţa artistului, care sintetizează spectacolul şi rămîne singurul factor valabil din scenă. Talentul e atît de expresiv în sine, încît dispare toată ambianţa
f02
anihilaţi de valoarea personajului absorbant. Ceva mai mult, el nici mar avea nevoie, mi»aş permite să adaug, de un text oarecare, necum de o hală de vechituri, de ateliere, de peruci ţi frizerie. Se poate foarte bine juca teatru în faţa unei perdele de catifea neagră, trasă de la un capăt la celălalt al fundului de scenă, artistul concentrînd în el întregul peizaj de simţire al unui act. Luaţi» 1 de braţ şi urcaţi»l pe un scaun într»o cameră goală. Nu trebuie mai mult.
De la un timp încoa, marcat şi de numele Rein* hardth (i»am uitat ortografia, derivată parcă din Hardtmuth, care a fost un fabricant de creioane), între autor şi artist s»a intercalat Alteţa Sa Regi» zorul, fost deocamdată numai director, subdirector sau impiegat de culise, prepus şi la distribuirea de scaune şi draperii. Mulţumită cîte unui talent autentic, de observator just şi de amplificator al efectului psihologic, aplicat şi la text, orice soi de simili şi quasi, regizorul ajunge suveranul echi» pelor de comedie, degenerînd în calitate pe nebă» gatem seamă, ca«n site făina, cu gradaţii de zero, doi zero, trei zero şi tărîţe.
Regizorul bun e şi el un artist, însuşirile lui
1 precizează şi sporesc pe ale artistului jucat, nu i e împiedecă, nu i le ştirbesc, nu i le anulează, în epoca Gusty, Davila, Nottara, Brezeanu, To< neanu, Liciu, Belcot, cu cîţiva iluştri predecesori, atmosfera teatrului, mereu proaspătă şi plină, învă« luia delicat tonul spectacolelor din Bucureşti. Dia» pazonul a descrescut treptat, regia confuză şi pe apucate scăzînd pe măsurii în diletanţă. în tîrgurile fără prăvălii de încălţăminte îţi cumperi galoşii de la băcănie. Pe atunci trăia şi Caragiale, cu sfatul ascultat şi cu ironia luată în serios.
Actorul s»a văzut astfel că avea în persoana regizorului, un adversar. în desfăşurarea elanului se iveşte priceperea ostilă a unui funcţionar, trecut
în statele de plată cu titluri şt salarii deosebite, plus tedevenţe. '$înt talente de artişti şi de regizori ţintite în obscuritatea slugarnică şi vasale aroganţei şi Ifosului de infatuare* în tdvărăşia de monopol, de afinităţi şi interese. Nobleţea frumosului’ meş; teşug al creaţiei dramatice are dreptul să fie dez/ gustată că procedeele durează şi stăpînesc. încă din şcoala de teatru criteriul de apreciere se spri* jinâ pe reciprocităţile consimţite după paravan. Scrutez unde autorităţi de specialitate, ieşite din poate, din parcă şi din să vedem, a cărora poşteri; tate aşteaptă busturi şi statui de săpun,
Noaptea furtunoasă ssa jucat fiind autorul în viaţă, cu fineţe, cu grotescul catifelat. Zeflemeaua era moderată de grija să nu alunece în grosolănia vulgară a hohotului de rîs din burtă şi intestin. Autorul era de faţă. Mai era de faţă constelaţia artiştilor de mare clasă, care au dat teatrului ro* mânesc eleganţă, echilibru şi dimensiunea. Regi* zorul era bunul simţ şi gustul de discreţie şi puri* tate al fiecărui interpret. Şcoala răcnetului era necunoscută, şi actorilor nu li se comanda glasul morocănos şi dogit, cu tonul de oală spartă al geambaşului beat. Un actor care ar li vociferat pe nas cu o răguşeală din beregată era inapt pentru Caragiale. Satira nu trebuia rezolvată în haz şi hazul derivat în mocofănie. Ştefan cel Mare din Delavrancea trage să moară spitaliceşte de*a lungul Apusului întreg şi cele din urmă agonii (am scăpat din vedere să le număr cu creionul: trebuie să fi fost cam între şapte şi paispee) sînt urlate solid. Graţie regiei care încurajează anapoda pe au* tori, o piesă de teatru nu se mai debitează în cele trehpatru acte suficiente, ci în cîte douăsprezece «tablouri». Vorbeau doi spectatori întrso pauză: « Să vezi tabloul de acum: e splendid! » într*a* devăr era, dacă vrei, şi splendid: întrtun cer de bidinea albastru descrescînd se ridicau stînci de
f04
fotografie în culori, arbori de carte poştala în culori pînă la cer: o vitrină cu prăjituri şi cofe* turi. Gemete de caval şi muzică depărtată, hăuliri fi apeluri alpiniste. Apoi, mobiliere, mătăsuri, cri* noline, dansuri. Tot felul de adjuvante, surogate şi ingrediente, pe lîngă jocurile de lumini electrice în zigzag. Unde e teatrul? Ăsta să fie? Expoziţii de vederi? Magazine de scaune capitonate? Abu* zul de mijloace antiteatrale covîrşeşte. De ase* menea corpuri străine au nevoie autorii de bîlci şi panoramă. îl amesteci în tertipuri şi cioburi, şi artistul piere.
Teatrul bun se reazămă pe om, pe actor. El e şi decor, şi atmosferă, şi idee. Pentru o anume împrejurare concretă e de ajuns o indicaţie, nimic mai mult. Actorul e cu atît mai afirmat cu cît e mai despuiat de falsificările de adaos. El nu afirmă: sugerează.
Se înţelege că în atîta aglomeraţie de nimicuri opulente şi mărfuri, transportate din cooperative şi fabrici pe scenă, orice manechin de cîrpă croită poate da un regizor şi un « dramaturg ».
0 $ <3
LĂUTA LUI OISTRAH
I*am ascultat vioara două ore. . .
Vioara vine să ne spuie şi nouă că dacă mun< ceşte cu două sute de milioane de braţe, patria lui Oistrah ştie să şi cînte.
Uriaşul^e gingaş. îşi reazimă seara de munte ciocanul şi pe cînd crepusculul scade în forja Iui din Caucaz, el se odihneşte, ia scripca pe genunchi a melodiilor suave. Altădată, din piscurile ace* luiaş ţinut de piatră s*a înnălţat, smucindu*se în sus, pînă la stele, şi le»a furat o mînă de jar. Pe* depsit pentru o îndrăzneală nemaiauzită a zăcut o vreme răstignit pe stîncă, dar şi*a smuls lanţurile grele şi acum cîntă şi ele rupte, odată cu strunele de aur şi cristal.
'/ Cînta vioara lui Oistrah pe Beethoven şi Brahms, ype Prokofiev şi Tartini. . .
Lăuta lui fermecată cheamă spaţiile şi le des* chide în peizaje sonore. Se petrece cu tine o hipnoză, o stare de extaz. Apele se logodesc cu azurul, constelaţiile se apropie, inima vibrează, vîntul se face subţire, supus arcuşului care*l adoarme. . . Se poate chema numai muzică ceea ce auzi, ceea ce te viscoleşte şi te cerne? Incruci» şate, două fire mute, stîrnesc din întîlnirea lor un fior de eternitate.
Ţi*a cîntat Oistrah şi ţie?
Vioara*i cîntă, dar vioara*i vorbeşte, povestind întrmn grai de peste graiuri sumedenie de înţe* leşuri.
Vioara lui gîndeşte... .
Emoţia de care tresai cuprinde ce s<a crezut, ce s<a presupus, ce s<a visat. Idealurile, zborurile, vocile vieţii, frumuseţile dorite, iluziile uitate şi trezite, cad în torente de mărgăritare din vioara marelui lăutar. Se aud şoaptele melancoliei, se zăreşte în unde umbra turlelor diafană. Parcă se citeşte şi pasul vestalelor în murmurul lin.
Te simţi cînd în horă cu omenirea, cînd singu* raţie şi pribeag pe un drum albastru fără sfîrşit. In vioara lui Oistrah zvîcnesc cerurile, zările, lanurile, pămîntul; se desface nufărul, se iveşte mireasma rozei şi a iasomiei. Mitologii apar o secundă. ..
Ţi<a cîntat, fericito, şi ţie vioara lui? Ai plutit şi tu imaculată şi imaterială, cu fluturii în mii de nuanţe a ecourilor ei? Ai suspinat? Citesc în ochii tăi o lacrimă închisă. A bucurie? A vrajă? Nu ştii. . .
Două ore, două vecii. . .
Pentru că nu poţi mai mult, şi pentru că nu poţi nimic, puned o floare de hîrtie pe vioară.
19/6
A CITI, CITIRE...
în lagărul din Tg. Jiului, o universitate de la care păstrez un certificat şi eu subsemnatul, ca de obicei, cînd comandantul, un colonel de mare ispravă, avea să*mi comunice cîte ceva, din poarta care separa domeniul deţinuţilor de administraţie, am fosţ chemat într*o zi de un soldat. Rostirea lui, mai răspicată decît a celorlalţi, rma surprins.
—	Vă cheamă domnul Colonel, domnule Cu* tare. . .
Silabele bine cadenţate ale numelui meu, bîzîit cam pe italieneşte, m*au făcut săd întreb:
—	Ai mai auzit cumva vreodată cum mă chea* mă?
—	O să vă spui după ce vorbiţi cu domnul Colonel.
Soldatul, în uniforma zdrenţuroasă, trecută de ani de zile de pe un om pe altul, era un ţăran de vreo patruzeci de ani, din partea locului, în Gorj mai sus, concentrat, pentru paza temniţei, garda înnoindmse în fiece lună, cîte două sute de săteni o dată, miliţieni.
Isprăvind repede la comandant, am stat de vorbă cu soldatul. Era în 1943.
—	Acum cîţiva ani, a venit la Tg. Jiu domnul Nicolae Iorga, şi ne*a ţinut o conferinţă. Şi atunci, ca de regulă, la o adunare hotărîtă, am fost adunaţi săd ascultăm cu jandarmii. Dumnezeu săd ierte, domnului Iorga îi era frică de ţărani
şi jandarmii stăteau tot timpul de faţă cînd vorbea. A vorbit despre ce era voie şi nu să citim. Dumnea# ta, nu era voie să fii citit. Pomenind numele dumb tale, bietul de el căsca ochii şi strîmba din gură. Pe ăla să nud citiţi, că e un porc! Dedei un cot lui frate*meu, care era lingă mine: Auzişi?
—	Eşti învăţător în sat ? L#am întrebat pe soldat, văzîndud mai desluşit la minte.
—	Nu, sînt plugar.
—	Dar fratele?
—	Tot plugar. . . Ştii, mai mult plugari de piatră decît de păriiînt.
într#adevăr, Gorjul era cel mai aspru şi mai sărac judeţ din ţară.
—	După conferinţă, ne#am repezit amîndoi la Miloşescu (librarubeditor din tîrg). N*ai avea dumneata vreo carte de ăla, pe care îl înjura marele istoric?
—	Ba da!, mba spus.
Am luat#o, am dus*o acasă şi am citit#o. Şi ne#a plăcut! Pe urmă, iarăş venind la tîrg, bam co* mandat cărţi de#ale dumitale. Le#am citit şi le#a citit tot satul pe toate. La toţi le#au plăcut. Le avem şi acum, întinse pe lăviţi, că nu se mai închid. Stau ca nişte verze umflate şbs mînjite la colţuri, pe foi, de deştele care le#au tot întors.
Un elogiu în surtuc, la Bucureşti, m#ar fi scîrbit sau intimidat. Spusa soldatului m#a bucurat. Mă simţeam ca un lan de porumb peste care, în secetă, cade ploaia.
După vreo cîteva zile, soldatul mba adus una din « verzele » lui şi ale mele, atît de răscăcărată, că nu mai putea să ţie şi să încapă între scoarţe. M#am aşezat cu el la umbra unei încăperi, unde se percheziţionau vizitatorii, şi ham încercat cum citeşte, ca să înţeleg cît pricepuse.
Accentul ideii cădea din glasul ţăranului, pe cuvîntul central. Pauzele veneau după trebuinţă.
J°9
Nuanţele nu tînjeau. . . Verbul devenea, întm* devăr, activ.
—	Ce şcoală ai? ham întrebat
—	Patru clase primare. Trebuia să fac şase, dar ştii, munca pe cîmp. . .
Am auzit şi profesori citind. Puţini ştiu să citească. A citi e deocamdată a descurca slovele dintrmn cuvînt, dar a citi pentru un aşa*zîs «intelectual» (bacalaureat, licenţă, doctorat) este a descurca ideile din cuvinte. Niciun cititor din categorie nu citeşte mai prost decît în general un actor, a cărui profesie consistă tocmai în reci# tare. adică din citirea pe dinafară a unui text citit de zeci de ori pînă a fi fost învăţat.
Ascultaţii pe actori, de la cei mai mari pînă la cei mai codaşi. Cîţi pot să puie tonul, măsura, inflexiunea replicii, virgula, punctul, exclamaţia, interogativul acolo unde trebuie? Versurile şi proza sînt deopotrivă de neutre, de cenuşii, de spălăcite. Dispare plasticul şi relieful şi se lăbăr# ţează, cadenţa se încovoaie molîie. Cuvîntarea iese ca talaşul din rindea, uniform, egal, monoton, anodin. Scîrţîie unde curge lin, se înmoaie unde se cere tare, ca pielea făcută pungă a unei tobe, în care beţele bat cam cîrpă. Apoi, răcnetele! zbierătele! hohotele! sterpe.
Maeştrii aceştia, domnii aceştia, artiştii aceştia, au parcurs programe de studii, conservatorii, personaje, piese, roluri. . . întrmn manuscris pre# cedent am prezintat valoarea actorului în sine, însă în valută abstractă, în deziderat, în sinteză. Ascultaţid pe scenă. Numai cîţiva, puţini actori satisfac crescendele şi descrescendele unui text gîndit şi scris frumos. Nud numesc, ca să nu supăr susceptibilităţile extrem de iritabile ale rampei. Zac în culise printre borcanele cu clei valori oneste, mai ales obscure, în carne şi oase, reale,
dar stau la vedere un număr de venerate, monu# mentale fosile. Nu mă refer la vîrstă, ci la numitul în medicină elefantiazis, care fiziologic face să crească nasul cît laba piciorului şi în artă tupeul şi impudoarea.
Lipsa, nu a dicţiunii, lipsa capacităţii de mode# lare a cuvîntului pe idee şi sentiment, e necesar să fie de urgenţă remediată. Dacă şcoala de teatru nu poate să dea rezultate concrete, începînd chiar cu unii profesori, apţi în a semna diplome pe criterii necuvenite sau necuviincioase, trebuie găsit mijlocul eficace de alfabetizare. în artă, sînt mai multe abecedare, succedîndu*se umbra fiecă* rui alfabet în umbra celui următor, pînă la hie# roglif.
Instanţa care ar putea mai bine să ajute pe actor să înţeleagă substanţa şi nuanţa şi să o reprodu* căm grai, cred că aparţine scriitorilor, din toate meşteşugurile artistice mentorii cei mai exact orientaţi în a duce printre prăpăstii şi culmi, caravanele de senzaţii şi cuvinte, înnecate în mlaştinile peizajului afon. Un curs pe viu, liber de canoane, de dogme, de fasoane şi fudulii savante, un curs de caldă şi superioară camara# derie, al unui nucleu de poeţi şi prozatori, cred că e în stare să dea artistului de scenă stilul de profunzime şi transparenţe, grosolănit între rol şi regizor.
i9j6
CU PĂPUŞILE LUI OBRAZŢOV
E(adevărat, cerută şi răsfăţată de fetiţe, şi preferată, păpuşa indică încă din leagănul de pruncă al viitoarei femei instinctul de mamă. E adevărat poate că păpuşa din vitrina cu cadouri derivă din ancestralul fetiş. E adevărat că şi păpuşa e o jucărie. Multe sînt adevărate.
Dar mai poate fi. altceva adevărat, că provizoriu, omul, renunţînd ta conservarea mădularilor Iui în mumie, şi>a creat un semn rezistent şi nemurii tor, fraged, pur şi incoruptibil. ÎL trebuia poate naivului şi o consolare, o icoană care să<i aparţine lui, croită de miinile lui, fără colaborare cu acela cared zămislise pe el din stofa noroiului frămîntat. Păpuşismul omului a mers, de la cîrpă, şi la statuie — auzi dumneata ? — la marmură, la bronz! Fantoma de carne se eternizează! Să nu<ţi faci ţie chip cioplit a fost o glumă de Bizanţiu ortodox, omul şi I*a făcut cioplindud şi cu dalta, şi cu pensula, şi cu manuscrisul, cuvintele fiind relative şi a ciopli mai însemnînd şi a gîndt; verbele se împrui mută.
Este, întnadevăr, adevărat că lumea caldă, de carne şi graţii, amestecată intim cu ea, trăieşte întno lume de păpuşi artificiale, păpuşile frumoase ale dragostei fiindud de mult plăcute, lipite de sufletul şi simţirea bietului om.
Păpuşile din notele de (aci sînt numai de postav, mătase, catifea şi cîlţ, obsedante, înmulţite şi devenite probleme, Proprietatea lor esenţială e
S**
că fac ca pămîntul, ca iarba, ca floarea, ca păsările, ca peştii şi clinii. Niciodată nu s#a putut auzi leopardul de pluş debitînd insanităţile omului limbut.
Omul se îndrepta tocmai către păpuşă, către tăcere, cînd ajutat de tiparniţă, începuse să scrie, şi a pierdut singurul moment potrivit pentru a renunţa la omiletică şi elocinţă şi a rămîne re< tractil. Păpuşile pe care Ie întîlneşti prin casă uitate de copiii ajunşi la maturitatea dispreţului juvenil, te turbură, inocenţa privirii lor te urmă* reşte fixă, te cercetează,Ele se uită, ştiu despre tine ruşinile pe care Ie ascunzi, te scrutează fără să te admire, refuză să înţeleagă, să se explice, să se apere sau să acuze — ca stelele, ca apele, ca lumina. Nsau bale şi sudoare, de «abia miros a niţel clei şi niţel busuioc. Fericitele, nu se îsto< vesc şi nici nu gîndesc! Am acasă un portret de păpuşă iscălit Tonilza, proaspătă, curată, uimită neîntrerupt.
Am intrat odinioară în trei ateliere, unul de păpuşi, unul de viori, unul de ceasornicar: cîte o raid vecie şi cîte un mister în fiecare. Nu imam simţit decît în marile biblioteci, goale, fără cititori, atît de bine, ca în aceste vrăjitorii, în care se nasc oameni minusculi, se încearcă armoniile ecoului fragil şi se reduce timpul la un tic*tac. Cîte un Dumnezeu de om, de»al nostru, cocoşat pe materiale şi scule, scotea cîte o minune nouă, ai fi putut spune din nimic, din vasta de* părtare dintre osîrdie şi rezultat,
La Moscova am stat cîte trei ore în teatrul de păpuşi al lui Obrazţov. Acest profet a realizat lumea visată de filosofie şi teatrul care va rămîne să exprime viaţa interioară, secretă, cînd filmul o să alunge de pe scenă pe autor şt actor, care joacă puţin şi grăiesc prea mult,, Spectacolul adevărat degenerează tot mai cumplit în tirade
şi dezbateri de tribunal şi în psihologii falsificate. Emoţiei nule i se substituie surogatul disparat al unui text, de obicei mediocru, şi al unui decor trebuind numai indicat, zugrăvit ca un scop în sine. Obrazţov nu e un om de toate zilele: departe de asta. Marele compozitor de gingăşii cu sub» strat a fost un actor, un bun actor, ostenit de monotoniile dintre idilă, flagrant delict şi concu» binaj. Căutînd un adevăr în teatru, l»a găsit la păpuşi. El joacă păpuşile cu o crispare de senti» ment în fiece atitudine şi gest. Caricaturile lui geniale trăiesc adînc. Păpuşa directorului de scenă iese în program după fiecare fragment de specta» col, în frac, şi gura lui de broască spirituală anunţă ce urmează. Salută, pleacă şi reapare. Două păpuşi de valeţi aduc pianul din culise, ca să cînte cu degetele uşoare pianista blondă, subţire, diafană şi din gîtlejul gargarizat în tremolo pe măsură, primadona obeză, maură şi ochioasă. Prestidigitatorul e sublim. El face sumedenii de nimicuri simbolice, pe care scamatorul celebru nu ştie să le joace. Căţeii păpuşi se plimbă adevărat pe marginea rampei de velur, într»o distribuţie variată la nesfîrşit în multitudinea ei.
Caracteristica de interes artistic a păpuşilor e în general mişcarea strîmbă, nefirească şi voită, specifică personajelor în acţiune. O păpuşă care ar reproduce pe actorul normal mar avea nicio personalitate. Păpuşile joacă pe de o parte ţeapăn şi pe de alta cu o elasticitate de»a curmezişul. Obrazţov trebuie să fi studiat săriturile anapoda ale iezilor, copilăria stîngace, tremurul, aplecarea lanurilor de spice»n vînt, mersul de»a»ndăratelea, trezirea din somn, omul beat, suficienţa îngîmfată a curcanului. Păpuşeria lui e un lirism şi o satiră. Perfecţiunea delicată a jocului, înnălţată pînă la firimitura de nuanţă e cu neputinţă de obţinut pe scenă şi în fiinţa actorilor actori.
Scenele se mişcă deasupra unui gol nevăzut ca de orchestră, ascuns inlăuntrul unei loji care ţine cît fundul sălii, şi deasupra căruia se petrece repertoriul. Cortinele opace alternează cu corti* nele transparente şi culorile degradate ale atmo< sferei sînt estompate ca în pastel. Publicul părăseşte sala cu părerea de rău că după ce obosesc şi păpuşile, şi manipulanţii, invizibili, excelenţi ar» tişti, nu durează spectacolul pînă la ziuă, pînă a doua zi la prînz — şi sînt în public, printre ruşii care constituiesc masa spectatorilor de fiece seară, compactă, toate neamurile din Europa, entuzias» mate de opera lui Obrazţov. E un Paradis dantesc, tipărit cu litere minuscule, o ediţie a lliadei şi Odiseei, microscopică, pe hîrtie de ţigare, pentru buzunarul de jiletcă.
Deprindere simpatică, la finalul spectacolelor din Moscova, cînd sfîrşindu»se spectacolul, orice spectacol, artiştii se prezintă în front dinaintea draperiilor care închid scena, publicului, ca să»i mulţumească printr»o închinăciune că i»a urmărit, însufleţitorii păpuşilor lui Obrazţov, aşezaţi ta rînd, de mînă şi în braţe fiecare cu păpuşile pe care le»a animat, meşterii subtili şi dibaci, în salo» pete şi cu braţele nude, care de care mai frumos, primesc ovaţiile, meritate lă superlativ.
Nu ai fi bănuit că de la Vasilache, jucat deasupra unei perdele roşii la Moşi, într»o baracă de pînză, unde un ginere şi o soacră se băteau în capetele de lemn cu ciomagul, drept orice dramă, comedie şi haz, păpuşa ar fi putut să ajungă artista unei arte mari în plină ascendenţă. Poate că şi Teatrul « Ţăndărică » ar însemna o evoluţie la Bucureşti, dar numele de cumnat de circiumă şi mahala pe care»! poartă, şi care»i necesar să fie schimbat, nu»ţi lasă conştiinţa să te duci să»I cunoşti.
O foarte interesantă tendinţă, schiţată fortuit în balet, s»a manifestat uneori la noi în jocul
intenţionat rigid al dansatoarelor, în mişcări rupte, de păpuşă. Văzut cîndva în spectacolele Capsali — Mitiţă Dumitrescu, era de aşteptat să se arate întrmn program mai amplu organizat. Dansul ar putea să scoată din gesticularea amorfă şi nătîngă efecte de frumuseţe substanţială. Dezarti» cularea membrelor şi dezlînarea ritmului, studiat din punctul de vedere al descompunerii verticalei şi curbei, cugetată, ar adăuga la îndătinatele « poante » şi la savantul grand ecart repetate la nesfîrşit, ca nişte mari modele de un clasic vene» rabil şi învechit, mijloace de expresie inedite, în estetica elegantă a coregrafiei, sinteza, dacă vine vorba, a tuturor artelor întîlnite întno clipire de ochi.
La o demonstraţie oficială pentru amatori, maestra de balet Vera Proca a dat cu ansamblul dumisale, întrmn şir de poeme ale cadenţei plastice, adecuată la inflexiunile de sălcii ale amforei omeneşti, o pildă a farmecului, ondulat cu pasul, coapsa, braţele şi grumazul, al formei neliniştite. între schiţele sale de sugestie şi intuiţii de Tanagra, maestra Proca, exprimîndmşi valen» ţele artistice variate, a realizat şi priveliştea de frîngere, destrămare şi urzire din nou a păpuşii. Iluzia, sugestia, schema şi umbra: ultimul cuvînt în ceea ce se numeşte artă.
i 9 j6
REMINISCENŢE
în cartea Iui, Le Style, Remy de Gourmont (despre care fiziologii italieni afirmau că repre» zintă o formă nouă şi, comparativ cu maximum normal de intelect, un grad în plus de inteligenţă) ridiculizează argumentat o epidemie literară, ivită pe timpurile răscoalelor noastre ţărăneşti. Un sir Antoine Albalat, care nu se bucura în măsură» torile fiziologiei de aceleaşi dimensiuni de cere» bralitatea ca mai sus numitul, autor al unei admi» rabile La physique de l’amour, răspîndise în public un şir de volume cu titluri aşteptate de un public lettre dornic, în problematica neputinţei native, să scrie realizîndu»se ilustru. Rînd pe rînd, spiritul subaltern al grămăticului a scos: Arta scrisului, învăţată în douăzeci de lecţii, Formarea stilului, prin asimilarea autorilor şi Munca în stil, învăi fată din manuscrisele corectate ale scriitorilor mari.
Cu cîteva chei descuiai jucîndu»te lacătele şi broaştele talentului, inadmisibil şi supărător pen» tru anume didactici belferizanţi, iritaţi că din aceleaşi boarfe şi catrafuse ale învăţămîntului şi cîteodată din chiar mai puţine, poate să iasă, pe frînghia de rufe, în lumină, te miri cum şi fără autorizaţie de la catedră, pe lîngă ciorapi purtaţi, nădragi cu găuri şi cămăşi peticite, cîte o hlamidă de aur.
Desigur că au apărut multe manuscrise de pe urma reţetei. Metoda existase şi mai«nainte de
instrucţiunile (prix j francs jo) căpătate. Ea consista, mai puţin dogmatizată şi cugetată, pur	1
şi simplu din pastişare. Plagiatul direct, indirect şi răsturnat face parte, pe cît se pare, vreo nouă* zeci la sută din ce s»a tipărit. Cui nu i»a venit, citind o carte, s㻺i ascută pana, ca să scrie (ah! a scrie) una mai bună, nimerind<o proastă? Orii	i
şicum, sistematizatorul metodei, dator prin defi»	j
niţie să devie un prozator genial, a scris două mizere romane şi sia lăsat. Mai multă pierdere	1
decît profit.
Un plagiat care nu implică răspunderea scriitoi rului decît în privinţa absenţei de necesar, e reminiscenţa. Poate că de bună credinţă, el se	•
avîntă în domenii de apartenenţă străină. E de ajuns ca autorul să dispuie de oarecare abilitate şi lectură, că şurubelniţa, gura de lup, croşetarea şi săritura pe geamul din dos au intrat în funcţiune.
E faza eroică. îndeobşte, în artă, abilitatea e un	: ?
gentil samsarlîc al ideilor, imaginilor şi situaţiilor, limitate la un număr acceptat de variante. Remi> niscenţa da alcoolul şi reminiscentui apa: asta	j
vine din robinet şi robinetul e vocabularul filtrat.	: |
Desigur că ieşirea în public a unui scamator în» născut sau obţinut presupune sau inocenţă, sincer	j
inconştientă, sau neruşinare. Condiţia obligatorie	|
de politeţe, de etică şi decenţă, în orice meserie artistică, poate fi cu volubilitate călcată.
Am asistat, ca orice spectator, la marile aplauze în teatru, meritate de aceleaşi scene jucate cu felurite nume de publicitate de feluriţi presti»	■;
digitatori, adesea, penibili. Franţuzii, pricepuţi în nuanţe, definesc impresia martorului din foto»	|
liu ai unei piese: le sentiment du dejâ vu. «Nu ştiu de unde vă cunosc » răspunzi cîte unui cetă» ţean, cînd ţi se recomandă. Nu i»ai mai văzut poate nici odată, dar el seamănă mai leit sau neleit cu altul şi cu alţii, văzuţi. Cu Iorgu Cam
StS
tacuzino şi cu barbetele lui, m»am întîlnit în gară la Buzău, în Montmartre şi la Londra. . . O fărîmă de Bernstein, o fărîmă de Batailie, ceva din Mistinguette, oleacă de Mann, de Rostand, de Pirandello, puţin bulevard, o fracţie de amor, sărutări în plină sală pot foarte bine să dea o comedie şi un succes.
Pe cînd eram mai tînăr, preferam directa subt bărbie şi nu mă sfiiam să umplu de crampe super» bia cîte unui dramaturg în versuri şi proză. După ce am trăit drame istorice în turtă dulce, siropuri, limonăzi, fistic uri, primite cu ovaţii, sînt mai discret cu sensibilităţile de fudulie ale autorilor, facilitîndu»i fiecăruia opinia că e vorba de altul.
Nu e, negreşit, o exigenţă neapărată să fii nou şi neatîrnat în literatură, mai ales cînd o critică amabilă, şi mult ştiinţifică a stabilit că orice poet se naşte dintr»altul, de vreme ce natura face fiinţe cu mamă, cu tată, cu bunici, unchi şi mătuşi. Totuş, monotonia întreruptă dă nivelului putinţa să se ridice alte orientări şi alte spaţii.
Despre public, nicio grijă. Lui nu»i displace. La restaurant, dă îndărăt o tocană cu gîndaci în sos, dar la teatru mare ce face; a plătit înnainte. Şi ca să fie în ton, bate din palme. Se distrează. . . 1
1 9 J6
MUZICĂ ŞI BALET
Contraindicaţiile medicale neputînd stăpîni toate pornirile unui slab de înger şi şovăitor în poveţe, mi<a fost peste mînă să rezist la ispitele spectaco» lului, cu douS măiestrii asociate~mtr<un ritm de muzică şi balet.
Superlativele lui Mihail Jora şi puterniciile Floriei ^Tapsârf s«au împletit într;o expresie de prăsficitâtefencită, cum rareori se iveşte în cîm< pul vocaţiilor jucate, scrise şi zugrăvite.
Nefiind nici critic de meserie, nici componist, nici dansator, cititorul mare să se aştepte aici la vocabularul de priceperi şi contabilitate analitică, gulerat pe un frac superb, de catedră, solemnă ca un dric de paradă, după obiceiul cronicarului năzuros şi savant în terminologii uscăţive. Inven* tatorul specialiştilor trebuie dat deoparte, dacă nu exterminat.
Am fost un martor de fotoliu, priceput mai muTt'în emoţîi cte ignoranţă decît în despicarea tehnică a firului în şuviţe, şi mi<a zburat peticul de Sufiet, învîrtit în vîrtejul entuziasmului din sală. Mă dor şi acum braţele de aplauze aproape delirante, la care am participat şi care semnificau, pornite în cadenţa sumedeniilor de torente pred* pitate, ca nişte palme trase ipocriziei mocnite şi bîrfei cu şoapte.
Corurile de femei, ca o procesie de vestale, şi de bărbaţi, şi schiţele divizionare au prins de
J20
la început şi treptat aderenţa sensibilităţii publi» cului secretă. De la dulce şi lin la tunet, vocile întreţesute şi uneltele unei orchestre superior omo* genizată au transportat, convingătoare, sau subtile.
Dar culesul podgoriei şi stoarcerea cu tălpile desculţe ă eidr^inîîof~de”Sm^ri îh irn au cub ‘muiat. Afost o furtună de trîmbiţi, de viori, de inflexiuni, de zvîcnete, costume şi culori, pînă Ia sfîrşit, cu neputinţă de copiat în scris. Admirabilele tablouri ale coşurilor cu poamă aparţin unei inspiraţii de mare valenţă.
Eram la Geneva (de curînd), pe cînd la Vevey se sărbătorea, ca în toţi anii mei de tinereţe, la Jete des vignerons, a podgorenilor elveţieni cu» noscuţi prin faimosul lor Dezaley, crescut pe coasta Lemanului, abruptă, unde ploile fură pă< mîntul rădăcinilor de vie tîrîndud devale, şi omul îl adună şui pune la loc suind stîncile pe brînci. Sărbătoarea lor, fărămdoială frumoasă, e departe de izbucnirea frumuseţilor din spectacolul pe care ham trăit, astă dată în Bucureşti, muh ţumită meşteruipi Jora. şi- meşteciţei- Capsali.
Pomeneam în treacăt, într»o tabletă precedentă, de succesul delirant al călu^arilor noşţcL la-jiernA. Dâcâ~opera compozitorilor de muzică şi dans, Capsali şi Jora, ar putea să fie montată cîteva zile în Switzera, cred că ar fi nevoie de un batalion de soldaţi ca să apere zidurile şi încăperile unui teatru, de a nu fi dărîmat în uralele de bucurie.
Balerinele noastre au dansat în ii, fote şi fuste ţărăneşti, alese cu gustul genial al fetelor şi femei» lor din sate, care le»au împînzit şi le»au cusut cu aur şi arnici. Dansatorii horelor trepidante s»au înfăţişat în dimia românească albă, cu negrul decorativ, la iţari şi mintene. N»au lipsit nici opincile, nici căciula, şi, în straiele plugarilor aduşi pe scenă erau şi pămîntul, şi patria, şi cîmpia, şi poporul, stîrnite pe flaute şi scripci.
Puteau să lipsească, în schimb, «momentele» . fals umoristice, de placaj. Amestecul de « revistă » • în toate frumuseţile spectacolului dat de Floria \ ţi Jora a fost, se înţelege, o concesie făcută rîsuiui ieftin, cu gura căscată, a petrecerilor de bîlci. Autorii acestor intercalări de muţte între fluturi ţi crizanteme nu pot fl felicitaţi.
£ de aţteptat ca la o reluare dorită a spectaco» lului, comicul de periferie, care lasă amărăciune, să fie radical extirpat.
19J7
FLORIA ŞI MITIŢĂ
între oboselile care nu<mi dau voie nici să lucrez după dorinţă, nici să particip la spectacole şi adunări, n«am putut răbda să nu>i văd la lucru frumos, în Balada Patriei, pe cei doi inegalaţi meşteri ai dansului românesc, şi clasic Floria Capsali şiMitiţă Dumitrescu, ne< maifrecventaţi de ochiul creionului meu, de nu se ţine minte, dar tot atît de tineri, de imagina* tivi, de noi în isteţimea expresiilor culminate ale pasului legănat pe şolduri, glezne, braţe, umeri şi sini.
A fost o bucurie entuziastă a taluzului sufletesc. Toate împlinirile socialiste, evocînd răscoale ţără< neşti şi luptele Griviţei Roşii, trăite prin farmecul înmulţirilor bogate, neîntrerupt, al vieţii noi, se colindă în dans cîntat, orchestră şi coruri (ino< vaţie de mari dificultăţi fericit biruite) în cuprinsul nenumăratelor tablouri.
Displăcîndu*mi terminologiile românizate, mă zbîrleşte ori de cîte ori citesc în ziare vorba coregrafie. Căluşarii noştri nu fac choree greacă. Ei joacă româneşte, olteneşte. Ucenicii Floriei şi ai lui Mitiţă au realizat Balada aşa.
Era să termin cu: Vai de palmele mele! Prefer să oftez: Vai de picioarele fetelor şi băieţilor de pe scenă! Prozodia, scandarea şi cadenţele lor au zguduit publicul şi pămîntui.
îmi venea să încalec la optzeci de ani că bunicul meu calul, rampa şi să îmbrăţişez ansamblul
grămadă,. Să trăiţi, fete şi băieţi! Aţi izbutit să ţineţi spectatorii într*o crîncenă emoţie de două ore.
Am încercat şi delicata plăcere de cunoaştere a colaboratorului celor doi maeştri, Vladimir Litvin, directorul Ansamblului de Cîntece şi Dansuri al Consiliului Central al Sindicatelor, un artist al complexului de vocaţii, încrucişate în transparenţele a două silabe.
1960.
CÎTEVA CUVINTE
Originea versiunii româneşti de faţă e veche; atît de veche incit nu mai mhaduc aminte cine era directorul Naţionalului din timp. Şovăi între romancierul Liviu Rebreanu şi gazetarul Mavrodi, promovat dictator cultural pentru încredinţarea gramaticală, scrisă şi verificată, că monosilabul îmi avea trei silabe, pe cînd îţi numai două.
După momentul Ion Ghica, s»au succedat în scaun direcţiile de hazard, în ritmul accelerat al aritmeticii elementare, unde discernerea expo» nenţilor începea de»abia după tabla înmulţirii.
N<am uitat însă numele personalităţii şi nuanţei calitative, care mi»a propus oficial «traducerea » lui Moliere: Petre Gusty. Acel Gusty meşter psiholog, substanţial şi artist al perfecţiunii regi» zorale, a cărui şcoală de scenă, închisă odată cu mormîntul. . .
Marele regizor din trinitatea Caragiale, Nottara, Davila, mi*a vorbit cam precum urmează;
—	Ne trebuie un Moliere, dar un Moliere de care să nu ne fie ruşine. . . Avem, nu»i vorba, în arhivă, multe caiete şi traduceri, semnate de cîte un epigon de»al Iui Alecsandri, Vlăhuţă şi chiar Grandea. Ne trebuie altceva. . .
Strîngîndu»i la plecare, cu inima caldă, onestele mîini, Gusty mai spuse ceva, ca la şampanie:
—	Să fie într«un ceas bun şi noroc! Apucă»te de lucru!
M<am apucat de lucru, apăsat de grija suferinţii să nu ofensez două limbi şi, odată cu ele, geniul spiritului împuternicit să dea rod bun cu sîmbu» rele tare.
Mi se încredinţa o mare zestre frumos împătu» rită, moştenire din străbunia istoriei, pentru deschiderea lăzii căreia trebuia să îngenunchi în faţa chiliei lui Coressi. . . Trebuia să ţes din nou, cu transparenţe în graiul Zamfirelor şi Măriilor cu acul ostenit, năframele, brîiele, iile de pe fund. . .
Pe brînci, şi mutat de icbcolea, mai încoace şi mai departe, de capriciile uraganului răscolit peste neamuri şi ţări, zăbovind, mai ştergîndu«mi peniţa de sîngele strecurat de prin lume în căli» mară, am. . . tradus o serie lungă de piese, în proză şi versuri, din scrierile vastului poet fran» cez. . .
Să nu mint. N»am tradus propriu zis — traduU tore, traditore. Am umblat prin grădina poetului, să prind fluturele surîsului diafan cu încetul, şi viespea din urzicile lui, ca să le anin de catrinţa străbunicii.
Nu mi»aş permite să uit însă valoarea cea mai autentică, mai inspirată şi neîntrerupt întinerită, a însufleţitorului vieţii noastre de teatru, Soare Z. Soare, izbucnit ca o lumină nouă dar iute stinsă în orizont, ca un fulger de aur.
Dar focul care m»a urmărit de mai multe ori să mă mistuie, într»o singură viaţă, mi s»a mai apropiat încă o dată de şură.
La retragerea ultimei invazii germane naziste, călcîndu»şi cuvîntul jurat (Macht uns Ehre! > comandamentul ei a bombardat Capitala şi Tea» trul. . . Din arhivele şi biblioteca Naţionalului, torentul de flăcări n»a mai lăsat nimic. . .
în contractul dispărut pe todeauna iscăliserăm condiţia, ca toate manuscrisele ieşite din condei
să fie dactilografiate la teatru şi să fie dat şi copis* tului cîte un exemplar, în păstrare. Ajunsă în subalterni, animozităţi şi tărăgăneii, condiţia s>a văzut sistematic nesocotită şi din toată strădania de ani întregi, aş zice pasională, s>au ales prea puţine copii: Mizantropul, Le Bourgeois gentil• homme, Georges Dandin, şi Monsieur de Pour• ceaugnac. . .
Scormonindu<se de repetate ori, cu descurajare, prin dosare şi hîrţoage terfelite, s<a ivit ca prin absurd, subit, manuscrisul actualului Având. . . Poate că ar mai trebui cernută de cîteva ori spuza neantului, cu speranţa de a se mai găsi cîte ceva...
La Paris, unde tocmai mă găsesc în ajunul stagiunii noastre de toamnă, în colaborare cu fiică*mea Mitzura, am mai spălat, clătit şi pieptă» nat, de<a fuga, ultimul text.
Ambianţa de odinioară a lui Moli&re, prezentă în atmosfera peizajului medieval, ne*a înlesnit o ultimă toaletă.
De altfel, acum vreo şaizeci de ani, bam vizitat, ca şi pe Voltaire la Femey, acasă la statuia lui, am dormit adesea, extenuat de drumurile lungi pe arşiţă, ia picioarele lui de bronz. . . îl visam călcînd pulberea de odinioară a clasicului Paris, alături de Fecioara din Orl6ans şi de Franţois Villon, doi purtători ai semnului pe frunte, de misericordie glorioasă.
Chartres, duminică 8 septembrie 1963
CONSTANTIN NOTTARA
ham cunoscut destul de bine pe amîndoi — pe Nottara domnul şi pe Nottara actorul. Vreau să zic artistul, pentru că un talent cu dimensiuni multiple, ca şi în poezie şi pictură, trecînd dincolo de profesie, consacră un artist.
Cu domnul distins printre cei mai elegant şi complex distinşi, mă salutam la «Terasă», grădina şi cafeneaua de întîlnire a unora care cîntau, jucau, scriau, ciopleau şi zugrăveau. Ceva cam ca « Chat noir» şi « Closerie des lilas», din Paris. Cînd intra, clienţii localului se ridicau de la mese: Nottara! Se arăta o autoritate!
Cu celălalt, cu artistul, el pe scenă şi subsem» natul în stal, mă vedeam fără să ne vedem în accepţia verbului te văd şi mă vezi, el prezintîn» du<şi personajul, cestălalt tocindmşi dîrz palmele în bătaie.
Făceam la un cotidian cronica dramatică, pentru publicitate. Mi se pare azi că am profesafco douăzeci sau treizeci de ani: trecutul se lărgeşte pe cît se îngustează nu ştiu cum său zic, viaţa, viitorul, şi care viitor? că sînt două viitoare, momentul şi mîinele. . .
Pe lîngă efigia lui, s<ar putea spune neroniană, Nottara mba lăsat în iconografia suvenirei un Hamlet fără pereche si un Manasse monumental, scris de pana frumoasă a lui RonettbRoman, încă un uitat. Uităm curînd.
în Iungile*mi peregrinări de tinereţe, am cu* noscut prin lume Hamleţi mai mulţi. întrmn teatru de limbă franceză şi de clasici ai teatrului din toată lumea, întrebuinţat un timp în serviciile minore ale scenei, încinsesem şoldurile cu spadă şi cureaua enigmaticului prinţ, pe cei mai aplau* daţi interpreţi ai lui. Niciunul, nicbodată, n<a egalat pe Nottara. Hamletul lui, era exclusiv al lui.
Jocul, nou în fiece rol, dovedea cîte un nou Nottara şi nu se repeta niciodată, chiar dacă debitul verbal rămînea în tonalitatea lui retorică acelaş.
Cei mai mulţi actori, ca şi scriitorii, cad lesne în monotonia morţii unui talent şi sînt obsedaţi ineluctabil, într*ascuns de influenţele inconştiente ale unui model care le domină şi desfiinţează personalitatea.
Dacă baş chema din mormînt, zicîndim: scoală<te Nottara că s*a ridicat cortina, el ar sări din pă; mînt numaidecît şi ar intra în Hamletul lui ca un fluture întors la crisalida din dreptul unei luciole din Calea lactee.
1964