CADENŢE
(1964)
BUNÂ-DIMINEAŢA, PRIMĂVARĂ!
A! Bună-dimineaţa, Primăvară!
Iar proaspătă te-ntorci în ţară,
Tu fragedă, şi ea întinerită.
în ţara de răspântii verzi, fii binevenită.
Te aştepta cu cofa plină De rouă nouă şi lumină.
Te-ntâmpină-n cămaşa de in şi borangic, Tivită cu chenare de iederă şi spic,
Pe poale cu garoafe şi cu văpăi de mac,
De boance şi crăiţe, şi-albastre flori de ac, împodobită toată, de marea sărbătoare, în aşteptarea-n luncă a scumpei surioare. Purtată-n umăr, cofe ţi-o pleacă pân' la gură, Să iei, ca-n sărutare, din ea, o sorbitură.
Băuşi destule lacrimi într-altă primăvară, Din ciutura cu sânge şi-aghiazma lor amară. Ţi-au semănat în cale, aminte să-ţi aduci, Pământul cu morminte şi cu păduri de cruci.
Dă-i mâna, copilandră de-a pururea fecioară, Că vă-ntâlniţi depline, acum întâia oară,
La început de vremuri, nădejdi şi învieri, Două-nfloriri de muguri şi două primăveri.
«Gazeta literară», an. X, nr. 16,18 aprilie 1963, p.l.
9
ASCEZĂ
Păianjenul visării parc-ar sui cu frică,
Parc-ar călca pe firul nădejdiilor întins,
Care-şi scoboarâ vârful, pe cât i se ridică Un căpătâi în haos, de-o stea, de unde-i prins.
Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul Ales pentru odihna rănitului oştean,
Şi i-a cules auzul catifelat ecoul Cu şase foi, al frunzei căzute din castan.
De mult păzeşte cripta şi pragul ce scoboară,
Dar vremea, nentreruptă de morţi şi crăci uscate, Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară,
Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate.
Puse-n vârtejul ritmic al unui singur vers,
Ar mai simţi Cadenţa, de-a pururi ascultată,
De valuri şi de ceruri, egale-n pasul mers,
Când s-ar opri secunda şi inima să bată?
«Gazeta literară», an. X, nr. 51,19 decembrie 1963, p.l.
Datată: Decembrie 1963.
SUS
Bagă de seamă, omule de came,
Că umblă orice zi să te răstoarne,
Că orice oră umblă să te frângă.
Dar lacrima durută nu ţi-o lăsa să plângă. Ia seama bine, somn să nu te fure,
Nu te opri, înalţă-te vultiire.
Ajunge o secundă să şovăi. Chiar de azi
10
Ai şi-nceput să şchioapeţi şi să cazi. Neadormit şi teafăr se cuvine S-arunci şi trândăvia ispitei de la tine. Primejdia s-o cauţi de-a dreptul, într-adins. Nu te lăsa de semeni şi timp rănit şi-nvins. Cu traista în spinare, cu câinele tău, leul,
Dă luptă nentreruptă cu ceasul rău şi greul. Călătorind de-a pururi prin zări şi peste zare, Să nu te afle viaţa culcat, dar în picioare.
«Steaua», an. XIV, nr. 3, martie 1963, p. 3.
AŞTEPTARE
Toată ziua-n drum mă uit Şi-aştept ziua ca să uit.
Va veni ori nu mai vine? Au trecut opt vremuri pline Şi soroc după soroc.
11 aştept să-şi facă loc Sau prin apă, sau prin foc. E un drum,
Ori o pârtie de fum?
Vezi că mi-a făgăduit C-o să vie negreşit,
Nu mi-a spus cu gura lui, Ci cu a ghiocului.
Toată lumea grăitoare Având gura în zăvoare,
Am crezut ghiocului, Lacătul norocului.
Noaptea ochii nu-i închizi Colcăiţi ca de omizi.
11
Auzi fagurii din stup:
Se răscoc şi, plini, se rup.
Omul tace, gândul umblă Ca un hoţ prin grâu şi-n umbră, Şi-asculţi gândurile-n şoapte. Târlă lungă-n pas de noapte.
«Revista Fundaţiilor Regale», an. XIII, nr. 3, martie 1946, p. 481.
IRODUL
Cela ce încă nu te-ai zămislit Şi te târăşti prin beznă către soare, Nainte de-a te fi-ncolţit Chemarea lui din veac biruitoare;
Cela ce-mpins de oarba ta putere Te plămădeşti în datini şi soroace, Din scânteierea câtorva mistere Şi din tăceri ai şi pornit încoace;
Cela ce poate-ai şi sosit şi te ridici Şi sorbi cu mine vânt, fără să ştiu, Din zarea mea, ivit printre pitici, Desăvârşit şi frământat, şi viu;
închis în pântec sau cuprins la ţâţă, Te simt că te apropii şi că eşti,
Plod ticălos de câine, făt de mâţă, Vierme de om în căile domneşti.
Până ce viaţa ta să nu m-ajungă Să mă stârpească de puteri şi slavă, Pun cu cuţitul meu ca să-ţi împungă Prin întuneric ochii de otravă.
12
5
i
Copilărie care mişuni primprejur Şi zvârli cu pietre-n morţii din icoană, M-am înţeles cu umbra să te fur Şi să te dau pământului pomană.
Sutaşii mei în taină dau porunci Să bată grâul, papura şi floarea, Şi-ngenunchindu-i, prinşi, pe prunci, Să le reteze, ca la miei, înghiţitoarea.
Măreţ ca mine şi temut ca mine, Viteaz în patru vânturi, nu-i pe întinsul meu, păzit amar şi bine, Robul în vârstă, suliţa să-mi scuipe.
«Adevărul literar şi artistic», an. IX, nr. 388,
13 mai 1928, p. 3.
GHIERSUL ÎNGÂNAT
Nu te-am văzut la faţă, dar, vecine,
Te simt mereu alături, lângă mine.
Nu te aud când intri, ci, desluşit în şoapte, Te-ntrezăresc de cum se face noapte.
Mă caută de-o viaţă-ntreagă,
Oriunde-ajung, fiinţa ta pribeagă,
De ceaţă şi de umbră sau de gând,
Şi-aştept să se-nsereze mai curând.
Aş iscodi cuvântul în zadar
Să te numesc: duh, înger, fiim sau har,
însă simţind că te apropii, psaltul,
Trezit pe foaia mută din teanc, se face altul.
13
O	scăpărare fulgeră deodată Nemărginirea lumii-ntunecată Şi, ca un tibişir de aur, trage-o dungă De scapără departe întreaga zare lungă.
Iar dacă pana psaltului dă spic,
Eu n-aduc la-ncolţirea lui nimic,
Că mâna mâna ta mi-o mână,
Şi ghiersul meu e-al tău; doar ţi-1 îngână.
Obişnuit cu pasul, ţi-1 aştept Cu mâinile unite-a smerenie, la piept.
Un jilţ în dreptul rafturilor pline Stă pregătit, nălucă, pentru tine.
Vream să-ţi sărut odată opinca de lumină, Dar, ca şi mine, nu ştii ce-i tihnă şi hodină.
«Gazeta literară», an. X, nr. 24,13 iunie 1963, p. 1. Datată: Iunie 1963.
APRIL
într-o ramurâ-nflorită E-agăţat un cuib, în tei.
Ramura e legănată Legănându-şi cuibul ei.
Vântul murmură prin floare. Adormind-o cu descântul. Pasărea surâde-n âripi, Cunoscând că-i numai vântul.
Mi-a zburat de mult din floarea Sufletului pasărea,
Âripi ca-ntre fulgi cicoarea, Verde-n piept ca zarzărea.
14
O	tot caut de atunci Prin pădure, prin copaci.
Pasăre cu âripi lungi,
Unde eşti şi ce mai faci?
«Gazda literară», an. X, nr. 27,4 iulie 1963, p. 1. Cu titlul: Un april.
DRAGOSTE TÂRZIE
Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai aşteptat vâlvoarea să mă ia Şi să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori?
Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia Vedeam şi eu că ai putea Să fii copila mea.
Simţirea dragostei, ades nebună, Răzleţele streine le-mpreună.
Şi vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimaşă, aprinsă, uscăţivă, Eşti tânără, trufaşe şi frumoasă.
Mă vrei al tău şi-atât, şi nu-ţi mai pasă De toţi ai tăi, de toţi ai mei,
Jertfiţi unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele,
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beţia te prinsese deodată,
Şi vreai să fii a mea de tot şi toată, Călcând o pravilă, uitând Că ai ieşit din rând.
15
Şi te-am făcut să suferi, ştiu,
In ce aveai în tine mai zvâcnit şi viu. M-am prefăcut că nu-nţeleg,
Ca să rămâi ce eşti, şi eu întreg,
Şi îe-am jignit cu voie, să mă ierţi.
Poţi să blestemi şi să mă cerţi,
onr<» îtî
U/ll] awyul VIU VU VUl M> iţi u^vvuiwwţ
Cu plânşii ochi, şi coapsele rotunde.
«Gazeta literari», an. X, nr. 23,6 iunie 1963, p. 1. Datată: Iunie 1963.
O	VIŞINĂ
A mai rămas în ramuri, neculeasă,
O	vişină-n grădina de acasă,
Mărgăritarul roşu al pomului stufos.
De ce-1 foci, Doamnă Fire, atâta de frumos?
Alături şi caişii,-ncărcaţi cu portocale, Arată-mbelşugarea risipei Dumitale,
Şi-n mijlocul atâtor iviri, ar fi-n zadar Să nu simt că zvâcneşte şi-n noi acelaşi har.
De-o seamă cu sămânţa de grâu şi cu porumbul, Mi-năbuşe-ncolţirea pământul greu ca plumbul, Dar sfărâmă ţărâna, şi gingaşa tulpină Se-nalţă mângâiată de boare şi lumină.
«Gazeta literari», an. X, nr. 23,6 iunie 1963, p. 1.
Datati: Iunie 1963.
RÂVNĂ
îngreuiate de pământul din răzoare, Petalele au năzuit să zboare,
Cum nu fuseseră sortite la-nceputuri, Desprinse de ţărână şi desfăcute fluturi. Dar înşelate-n râvna cât mai sus,
Să se-nvârtească-n jurul lămpilor s-au pus.
Zace pe cărţi un fluture întins,
După ce candela şi mie mi s-a stins.
Nu se-aştepta că, rupt de pe tulpină, îl va ucide visul fanatic de lumină.
«Gazeta literari», an. X, nr. 27,4 iulie 1963, p. 1.
TRÂNDĂVIE
într-o lumină-a foc scăpărătoare, Se-ntinde-amiaza zilei pe oraş.
Biserica, în coif ca un ostaş,
O	dogoreşte-n secetă arşiţa.
Ce bine-i stau pridvoarelor ei, şiţa Şi petecul de prispă, de umbră şi răcoare!
De-aş fi biserica din poarta mea, încinsă cu picturi medievale,
Să-i mai deschid altarul n-aş putea,
Cu stranele mai şubrede şi goale.
Un vultur în văpaie se ridică;
Pe cât se-nalţă mi-e mai frică.
Gândule înger, nu zbura. Noroc!
Să vezi că şi vulturele ia foc.
«Gazeta literari», an. X, nr. 27,4 iulie 1963, p.l. Datată: Iunie 1963.
17
PE O HARPĂ MEDIEVALĂ
Vino-mi iarăşi, lângă suflet, şi să plângeţi amândoi. Voi pleca, şi către seară vei rămâne întristată, Cătând pasul amintirii printre frunze şi-n trifoi.
i	u, de sufletul meu spânzuri ca o iederă-uscată Dezlipită de fereastra turnului cu-ogive multe. Cine-şi pune-n vânt urechea, şoaptele să i le-asculte?
Aşteptarea simţi că ţine cât un şes pustiu de viaţă. Ai ghicit că-mbrăţişarea e zălogul cel din urmă. Te zăresc într-o poveste cu cerdac şi cer în faţă, Măsurând în fiecare seară ziua ce se curmă.
Şi tresari la-nvăluirea liniştitor dintre plopi, încercând din amintire umbra ei să ţi-o dezgropi.
Ceri văzduhurilor pâcla tainelor să şi-o despice Şi să-ntoarcă drumul negru, aşternut ca un ptocat, Insă ochii-n pleoape, umezi, vor veghea, ca două spice, Până ultima nădejde le va fi şi secerat.
«Gazeta literari», an. XI, nr. 4,23 ianuarie 1964, p. 1.
Datată: 1964.
PRIVIGHETOAREA
Prinsă din zbor şi cântec, în crâng, privighetoarea, I s-a cernit deodată toată zarea.
Dusă din lumea largă şi slobodă-n robie,
Se zbate, zi şi noapte, de moarte,-n colivie.
Milos în scris şi predici, la chin şi suferinţe, Duhovnicu-i dă zilnic tainul de seminţe,
18
Dar spune, cu ţigarea pe buze: - «Nu-nţeleg: îl tot găsesc deoparte, cum i l-am pus, întreg.»
Zădamică, o rază mângâie prin zăbrele Amara nostalgie a tristei filomele.
Se-avântă, se răneşte şi se strânge.
El împăcat că-i cântă, privighetoarea plânge.
Hermance, 1963
PESTE LUMI
Dezlegată iar, aripa vrea să fie călătoare.
Stea cfe sus, te-amto cu mine dmtr-un vis mtr-ovâltoare. Odihnit în peşteri, vântul pleacă iarăşi în prigoană. Ia-mă, du-mă, smuls zăbranic de la sânta din icoană, împrejurul meu urâtul zace ca un schit închis. Racla moaştelor aşteaptă un pomelnic tot nescris.
Ia-1 şi du-1 să zboare-n zarea scăpărată, dintre sorţi, Rătăcit peste beteala scânteiată-n mii de bolţi.
«Gazeta literari», an. XI, nr. 6,6 februarie 1964, p. 1.
Datată: 1964.
MONOTONIE PE VIOARĂ
De când nu mi-ai mai cântat Sunt, vioară, întristat.
N-ai putea şti ce mă doare De tot cad într-o-ntristare? întristat de ce să fiu?
Că-i devreme, că-i târziu?
19
Şi n-am cine să mă-nveţe,
De mi-e dor sau mi-e tristeţe,
Ca să ştiu, la întrebat,
Că ceva s-ar fi-ntâmplat.
Dor de ce-ar putea să-mi fie?
De-altă nevinovăţie?
Nu-mi dau seamă ce-ntristare Negrăită, iar mă doare, întristările ţi-s multe.
Cine să ţi le asculte?
Cine ţi le înţelege întristările pribege?
Că nici eu nu le-nţeleg,
Să le-nşir, să le dezleg.
Te-ntristează când şi dacă Alţii cântă, râd şi joacă?
Scripcă veche, mai de mult,
Doar tăcerea ţi-o ascult,
Nu-mi dau seama ce-ntristare Decât altele te doare,
Oare trebuie să-mi pară Că-a murit ceva-n vioară?
Ori, vioară, simţi mai bine,
N-a murit ceva din mine?
«Viaţa româneasca», an. XVI, nr. 9, septembrie 1963, p. 3.
VITEAZULE
Viteazul îşi opreşte calul Unde se-ntunecă de noapte malul, însetoşaţi de goană, de două vieţi întregi, Prin ţările uscate, de râpi şi ghimpi, pribegi.
20
Ia, vuietele undei sunt aproape,
Şi calul până-n şolduri intră-n ape.
Albastrul râu stingher E plin de stelele din cer.
Viteazule, veghează, de se poate,
Să nu le soarbă calul tău pe toate, îmi trebuie şi mie una,
Că-mi piere din fereastră luna.
Ieşit in zori din lanţuri şi-nchisoare, îi sunt dator să-i fac scrisoare De tot ce mă apasă şi mă doare,
Cui mă iubeşte-acasă şi nu mai m-a uitat.
Fusesem mort, viteazule, şi-am înviat.
«Gazeta literara», an. X, nr. 28,11 iulie 1963, p. 1. Datata: Iulie 1963.
PLECAREA
Se-nalţă, iată-i, ridicaţi in zare, Cocorii-n rânduri călătoare.
S-au adunat, când a-nceput să plouă, Să plece către ţară nouă.
La noi e frig, şi zilele-s mai rare, Mocnite-n şase luni de-ntunecare.
Şi vânturile-s aprigi.
Ii cheamă cerul caldei Africi.
La noi îngheaţă apele ca sticla,
Şi-n şesul mort împărăteşte sihla,
Şi vulturii rămân pe creasta şuie. Nici aripile lor, când suie,
21
Nu sunt mai slabe-n slăvi ca ale voastre.
Dar ei străpung văzduh urile-albastre Mai sus ca voi, şi poate că prin vânturi Să fi ajuns şi-ntr-alte noi pământuri,
Dar încruntaţi, scrâşniţi în plisc, înfruntă vremea-ncremeniţi pe pisc.
Voi părăsiţi clopotniţa din sat,
Cu nepăsare, şi-aţi zburat.
Eraţi aci, unde-i prăpăd şi moarte,
Şi astăzi, fericiţi, sunteţi departe,
Acolo unde-i bine,
Şi zilele cu soare sunt senine.
Când piaza-rea ne paşte,
Voi pescuiţi în zmârcuri, pe-acolo, şerpi şi broaşte. Doar vrăbiile, bietele, sărace,
Rămân cu noi, cu gerul să se-mpace,
Flămânde şi gingaşe,
Şi tremurând, desculţe şi-n cămaşe.
PARCĂ
închide cartea, rândul ţi se-ncurcă,
Nu mai deosibeşti ce urcă Şi scade-n seva ei,
Ori dacă gândul cărţii are trei Corzi în arcuş, sau şapte,
Că s-a Scut şi-n cartea asta noapte,
Ca şi-n grădină şi în casă.
Şi gândul cântecului vrea să iasă Şi nimereşte-n câte părţi,
Ca fluturele,-ntr-alte nopţi, dintr-alte cărţi.
«Gazeta literari», an. XI, nr. 23,6 iunie 1964, p. 1.
22
ÎNGÂNARE
Ziua-nfloreşte-albastră în noaptea din fereastră. Zăbranicul perdelei trăsare-ncet şi rece Şi, fragedă, lumina în sânul nopţii trece, întregul cer se-aşază la geamuri ca o glastră. Mai treaz în cuibul lumii cu steieîe-am durat Şi-am priveghiat cu ele până-n apusul lor.
Mă simt mai tânăr parcă şi parcă mai curat,
Că timpul curge-n jghiabul veciei mai sonor.
Când mi-a murit nădejdea şi când a înviat?
«Gazeta literară», an. XI, nr. 12,19 martie, 1964, p. 1.
PASTEL
Mai noua dimineaţă rămâne-n amintirea , Plutaşilor pe ape, din zori, la-ntâiul ceas. Cântau, la deşteptare, cu toată omenirea, Cu vâslele lăsate-n oglinda de atlas. Făcând ecoul âripi de stoluri călătoare, Venea ca de departe şi parcă din trecut.
S-au răzvrătit în clocot talazele-n vâltoare, De s-a pierdut şi pluta şi vocile-au tăcut?
«Gazeta literari», an. XI, nr. 15,9 aprilie 1964, p. 1. Datati: April 1964.
FLUTURE, TU
Fluture, tu, pe unde prin perdea Putuşi intra-n chilia mea?
23
Ce ştiri mi-aduci din primăvară,
Frumosule de catifea solară?
Echer plăpând te-ai şi prins de părete, Uitându-te la cărţi şi la caiete Cu ochii-aprinşi ca jarul de rubin.
Ai şi tu o chemare? Ai şi tu un destin?
Deschideţi-i fereastra dintre ramuri Să nu-şi lovească frăgezimea-n geamuri. Puiul luminii caută-ntr-aferă.
Lovit în frunte poate să şi moară,
Aci, în foişorul nostru din cărare,
Unde nici nimeni, nici nimic nu moare, Decât pe înserate vreo stea sau câte-o floare.
«Gazeta literarii», an. XI, nr. 14,2 aprilie 1964, p. 1. Datată: April.
ÎNTOARCERE LA BRAZDĂ
Pământ al ţării mele şi al meu,
Nu m-ai uitat? E pasul meu. Sunt eu,
Cea mai nevrednică odraslă de plugar. Primeşte-mă, preabunule, în braţe, la hotar.
Am hoinărit până la Marea mare,
Peste mai multe rânduri de hotare,
Cu fluierul, cu câinele-asmuţitul, în brâu şi cu tovarăşul cuţitul.
C-am învăţat din vreme, de la tata,
Să-l sufăr fără teacă şi de luptă gata.
Am tras şi eu în tine o brazdă, nu degeaba. Mă asuprea nevoia, mă-nghesuise graba. Am pus altoaie-n spin şi mărăcine. Primeşte-mă, Pământule, cu bine.
24
Fusei un pom hoinar în lumea toată.
Cu poamele mai rumene câteodată.
Simţindu-le din ramuri cum se coc Şi-ntinerit, dar trist de-atât noroc.
Mai ridicat cu poamele-n lumină,
Copacul mă durea din rădăcină,
Căci scânteiat de stelele streine, Pământule de-acasă, ea rămăsese-n tine.
«Gazeta literari», an. XI, nr. 11,12 martie 1964,p. 1. Datată: Bucureşti, 9 martie 1964.
BADE IOANE...
Bade Ioane, m-aş gândi să-ţi fee Un cântec nou, de ţi-ar mai fi pe plac.
Dă-ţi de la buze buciumul deoparte,
Că sună prea departe.
Eu ţi-aş cânta muteşte, cu slove ca de carte.. Cum ţi-ar plăcea ca ghiersul să mai fie?
De bărbăţie şi de vitejie?
Bărbat ai fost, o spune
Pământul tău, muncit şi-n rugăciune.
Că ţi-ai purtat prin veacuri, greu, povara, Mărturisesc ogoarele şi ţara Clădită-n suferinţă şi răbdare.
I-ai dat şi sânge, şi sudoare.
Când ceasul dezrobirii ţi-a sunat,
Şi sânge şi sudori le-ai înviat.
Ţi-ai deşteptat şi morţii, şi cu toţii V-aţi dovedit măreţi şi strănepoţii.
Să-ţi fee un cântec? Vorbele-mi simt goale Şi nu au frumuseţea din cântecele tale.
«Via(a militară», an. XVII, nr. 3, martie 1964, p. 3.
25
INSCRIPŢIE pe cutia de poştă
Scriitoru-i răsplătit în ce scrie, omeneşte;
Nu că lumea l-a citit,
Dar că omul îl iubeşte.
Când te-ajunge vreo scrisoare De la munca orişicare, —
Slove de necunoscuţi, —
Gândul simte şi tresare.
O	deschizi şi o săruţi.
«Contemporanul», nr. 17,24 aprilie 1964, p. 1-Datati: Bucureşti, 22 aprilie 1964.
CÂNTECELE MELE
Pe la geamurile voastre Care-au stat întunecate,
Trec şi astăzi, pe-nnoptate,
Şi le văd acum albastre.
Pe la uşile-ncuiate,
Pe dureri şi osemite Se-aud voci şi-aud cuvinte Din cântările uitate.
Dar prin geamuri şi prin uşi, Şchiopătând prin bătătură, Cântecele mă murmură Din cimpoaie şi arcuş.
«Contemporanul», nr. 18,1 mai 1964, p. 1.
26
ROMANŢĂ DE MAI
Văzându-te plecată pe carte sau pe ac, Gingaşe copilandră, Ia casa din dantele, De câte ori pornisem şovăitor să-ţi fac Mărturisirea mută-a neliniştilor mele!
Apropiindu-mi umbra de frunza ruginită A pomilor de aur cu ciucuri de azur Şi cu ciorchinii-n streaşini, simţeam o nesfârşită Nevoie, cartea, acul şi ghemul să le fur,
Ca să te uiţi la lucru şi slovă mai puţin.
Căutătura numai de-o clipă, dimineaţa,
Nu mi-e de-ajuns, cu toate că gândul tău senin Cu zâmbetul lui fraged îmi îmblânzeşte viaţa.
îţi pregătisem parcă şi-un cântec în neştire,
Pe când suna cavalul departe, dintre Alpi,
Opriţi ca nişte cârduri, în şir, de coviltire,
Şi se jucau în aer, pe sus, vulturii albi.
Dar ajungând în dreptul ferestrei cu glicine,
Mă încerca mustrarea căderii în ispită,
Că iar a fost lumină o noapte-n geam la tine Şi-am mai pierdut o noapte întreagă nedormită.
Fribourg, 1906
«Gazeta literară», an. XI, nr. 18,30 aprilie 1964, p. 1.