APROAPE ŞTIUTE ) (Din cronica Bucureştilor) RESPECTUL PENTRU MORŢI Multă lume cînd mare ce face, se duce, fără nevoia de a jeli nişte morţi, pe care vizita lor de curiozitate îi insultă, la cimitire. E o petrecere ciudată ce se face scoborînd în morminte, întîr; ziind prin ele, răcoroase în timpurile caniculare, fumînd şi povestind nerozii alăturea de un cada; vru. Individul poltron şi tîrîtor care în viaţa de toate zilele se despoaie de orice demnitate şi îşi încovoaie spinarea şi/n faţa cîinilor, marcaţi de oareşicare tresă socială, cîtă vreme pot aceştia să dea din coadă, simte un fel de fericire să spurce tăcerea din jurul unui mort care a însemnat o putere. Singura părere de rău a unor vizitatori trebuie să fie că nu se serveştem cripte bere şim< gheţată. Şi nu aş fi mirat să aflu chiar că un cofetar ar fi organizat în oraşul morţilor o ambulanţă de prăjituri. Detaliu sinistru, am văzut perechi de tineri dîndu/şi întîlnirea dragostei pe poteci de cimitire şi în vreme ce un mort coboară în pămînt, o femeie strînsă de braţul unui bărbat dichisit ieşind de subt o piatră de mormînt. Şi aceştia nu/s cine ştie ce degeneraţi literari cu palori violete, sau nişte intelectuali cinici, doritori de singularităţi, dar oameni respectabili din cuminţea breaslă a micei burghezii, oameni aşezaţi şi săţioşi, pe care o comparaţie ceva mai tendenţioasă dintno carte, de poveşti de cele care ei nici nu prea citesc, har indigna cu vio/ lenţă. 7 Gustul pentru putred al acestor funebri satiri, e dealtfel încurajat. Libera lor intrare în cimitire cred că nu poate fi discutată. Insă nu pricep de ce se tolerează intrarea lor în morminte, lipsite de orice pază. Ochii şi sufletele tristelor făpturi care viermuiesc în jurul gropilor, ciocli şi săpători, măturători şi aprinzători de candele, îngrijitori de coroane decolorate şi clopotari — se aţintesc în mortul ce va să vie şi în bacşişul ce lasă mortul pe tava pomenii, pentru popii, dricarii şi următorii lor. Ceea ce pricep şi mai puţin este că se găsesc unele morminte tragice, a căror grijă familia morţilor a pierduta cu desăvîrşire, a căror familie poate chiar că s*a stins, morminte pentru care desigur nimeni nu plăteşte. Sînt la « Bellu » doi morţi aproape fără sepultură, zăcînd la faţa pămîntului ca hoiturile dobitoacelor, doi morţi către care bucureştenii se duc ca la panoramă. Unul e doctorul Asaki, care pentru medicina românească a fost o glorie ! . . . Acestuia i se vede faţa pînă la piept printrmn geam cu oblonul deschis, şi coşciugul lui, expus direct subt uşa orizontală de intrare, e martorul ploilor cen cad pe faţă şi al cîinilor ce se ascund săd doarmă dedesubt. Celălalt e generalul Brătianu, înnegrit la faţă şi descompus. îmbălsămarea — oh, groaza cuvinte* lor! — este trezită. Ducîndu*mă la înmormîntarea unui cunoscut, la generalul Brătianu am refuzat să intru. Mi se atrăsese în special atenţia asupra lui! Insă oamenii demni de încredere afirmă că trupul lui Brătianu poate fi descoperit şi atins cu mîna, şi că unii din vizitatori îşi fac o plăcere să deschidă capacul coşciugului, dezlipit, şi să contemple resturile osîndite ale unui general cu numele istoric. Detaliu înfiorător, care rma făcut 8 să mă gîndesc cu groază la copilul meu, plăcerea de ad deschide coşciugul o au mai ales copiii, care se duc la cimitir în cete . . . Nu există oare nici un mijloc de9 un şes întreg, luptîndmse cu o muscă invizibilă sau un ţînţar. Ei sînt încredinţaţi în infinitatea gesturilor lor inutile şi indiferente, că au con» tribuit la nu ştiu ce lucru mare, cu nu ştiu ce indispensabil. Poetul Radu D. Rosetti s;a făcut propagandistul fierbinte al unei noi metode de îngropăciune. Ea consistă în a înlocui ţărîna cu jarul, şi cripta prin cuptor. Atunci cînd votul universal nu dobîndeşte în aşa*zisa clasă cultă, timp de zece ani, nici un drept aderent, acţiunea domnului Rosetti pentru suprimarea taxelor de cimitir şi a cheltuielilor de întreţinere a candelei la mor» minte, o cucereşte. E un fel de a fi — nud aşa 1 — idealist. Veseli că pot şi ei să satisfacă sufletul pe o cale de intelect şi cu iluzia că participă la un fel de luptă, la un fel de mişcare de un fel de idei, advocaţii, rentierii, politicianii şi alţi gurăicască sociali, se înscriu cu grămada, cu stolul şi cu haita, în rîndurile morţilor ce au să fie. Dacă mai multe milioane de plugari nu pot să afle cum să trăiască, o mie de surtucari au în schimb la ştire, cum vor muri. Odinioară romantismul provoca revoluţii, jertfe şi opere de geniu, azi este mulţumit să fie pus în serviciul cioclilor şi imondicelor. In afară de personalităţile profesiilor libere, noua metodă numără între partizani şi doi miniştri. Şi cîţiva preoţi! . . . Adeziunea popilor e singura care ne surprinde. Pentru dînşii s>a înfiinţat încă demult un crema; toriu, municipal. i 9 i ţ MAJESTATEA SA PROPRIETARUL Nemulţumiţi să încaseze chirii fabuloase, pentru locuinţe nepotrivite în ţările civilizate nici pentru adăpostul dobitoacelor de ogradă, proprietarii din Bucureşti, simţindmse indispensabili, visează să supuie oraşul unei tiranii imperiale. A fi proprietar în capitală este a poseda, în majoritatea cazurilor, o colibă leproasă, înnă; molită în mocirla unui cartier, la care colaborează raţele, lăturile, găinile şi o jivină întru tot spurcată, ce se numeşte: omul. Beciurile şi muşuroaiele de moloz umed ce alcătuiesc Bucureştii mulţimii, sînt sălaşurile funcţionarilor şi populaţiei care cîştigă de la o sută la trei sute de lei, de familie, pe lună. . Proprietarul adevărat, specific mitropoliei roma! neşti, e acolo, în aceste văgăuni, îmbrăcat engle! zeşte, cu nevasta grasă şi ridicată pe vîrful pîntecos al nasului în sus; cu o fată care învaţă piano; cu un băiat care va fi judecător sau deputat — trăind cu toţii în piftia mahalalei şi educaţi ca viermi, pentru moleşeală, putreziciune şi inconştienţă. La fiece semestru acest proprietar urcă şi la fiece an îndoieşte chiria, care la locatarii cei mai săraci echivalează aproape cu cifra venitului muncii. E ca o funie ce se strînge pe gîtlejul unui spînzurat, încă în viaţă, cu fiece smucire, cîte puţin. Pîmaci lucrurile privesc finanţele şi negoţul. Proprietarii storc puterile populaţiei, şi acestei populaţii, care reprezintă fără să*şi dea seama o putere, îi place să fie viguros tescuită. Iar autori* tăţile nu intervin să echilibreze guşa proprietarului cu punga chiriaşului. De aci încolo proprietarul devine social şi politic, personajul diabolic, de distrugere şi pră* pastie. Interogatoriul căruia este supus candidatul la impozitul chiriei începe cu o frază invariabilă: — Aveţi copii? Rostită cu tonul stăpînului care*şi tocmeşte sluga şi o cercetează: « La eine*ai mai fost băgat?... Eşti beţiv? ...» Chiriaşul cu copii e îndepărtat. Urmaşii pe care istoria, naţiunea şi ideile pun atîta preţ sînt odioşi proprietarului, care, deşi analfabet, e un emul al filosofiei neantului, un preot al Nir< vanei. E dreptul proprietarului să primească şi să refuze « în casa lui» pe cine voieşte. Iată un drept care se naşte din însuşi Dreptul, un drept parazitar şi un anulator de Drept. Cu un capital de cinci mii lei dobîndiţi din bacşişuri şi furturi mărunte, un odăieş de biurou poate cumpăra, în acelaşi timp cu o magazie de zid, dreptul, rezervat lui Dumnezeu, de a suprima omenirea. 1913 LĂSAŢI NOAPTEA BERĂRIILE DESCHISE Uti ordin prostesc şi ridicul al doctorului Aiinovici Faţă de acuzările aduse administraţiei militare de către toată presa, pentru tembelism şi nepăsare atunci cînd nu erau alte motive mai urîte şi mai grave, administraţia civilă nu vrea să treacă prin aceeaşi situaţie şi se grăbeşte să ia unele măsuri, înainte ca ziarele să o silească. Cînd din întîmplare presa îi va spune: « mai făcut asta», administraţia civilă, mai liberă şi mai activă, vom vedea îndată cum, va putea răspunde: «dar am făcut altceva, poftim!» Singurul rău în această lăudabilă acţiune a autorităţilor civile este că se procedează cu aceeaşi lipsă de judecată ca şi în intendenţă, şi o măsură rea sau inutilă nu poate ţine loc de o măsură bună, decît întrucît jigneşte mai multe interese. E o incapacitate ridiculă peste tot. Prefectura poliţiei a făcut regula de a se închide restaurantele, berăriile şi cafenelele la unu din miezul nopţii, fără să se întrebe dacă o asemenea dispoziţie cade în atribuţiile ei; fără să caute să priceapă dacă închiderea localurilor la ora unu convine publicului şi convine patronilor acestor localuri. Intnadevăr, publicul, ieşind de la spectacole sau de la lucru, cum e cazul ziariştilor şi al per* sonalului tehnic, care muncesc pînă la ora două şi trei din noapte, şi care sînt pentru berării o parte din clientelă, se vede silit, de dragul Pre* fecturii, să nu mai mănînce şi să nu găsească un singur pahar de apă, de băut. lntîlneşti grupuri de oameni noaptea, pe străzi, care încearcă la uşa tuturor birturilor şi băcăniilor, zadarnic. Cercetînd ce idee genială a pricinuit această măsură jignitoare şi caraghioasă, care lasă publicul flămînd şi berăriile fără clienţi, mi s*a răspuns precis că ideea nu vine de la Prefectură, ci apar; ţine domnului Minovici, şi că Prefectura a fost nevoită să o puie în execuţie, în vederea epide; miei holerice. De la ora unu în sus, ştiinţa medicală a doc; torului Minovici, spune, prin urmare, că bacilul holerei începe să fie mai virulent decît pînă la ora unu fără un minut. Vina trebuie să fie a întunericului, desigur, sau cel puţin a becurilor electrice şi de gaz, lumina artificială pricinuind, probabil, o mai activă propagare a holerei. Cînd ziarele îi vor reproşa domnului doctor Minovici că a cheltuit sume fabuloase, nu se ştie cam pentru ce, deşi s;a cam bănuit, atunci domnul Minovici va răspunde: «Am închis cafenelele, berăriile şi restaurantele ». Vrem să credem că domnul doctor Minovici e un mare savant şi un bărbat de geniu. II povă; ţuim însă să;şi întrebuinţeze savantlîcul şi geniul într;altă parte şi să se amestece întrrnn mod mai inteligent decît o face în viaţa cetăţenilor săi, care au ajuns să suporte prea multe neajunsuri de pe urma nulităţilor cocoţate în funcţiile supe; rioare. Dacă domnul doctor Minovici crede că localurile publice pot sluji de propagare a infecţiei holerice, atunci mijlocul ştiinţific la care un om de ştiinţă adevărat ar recurge, este dezinfectarea, supra; vegherea alimentelor şi curăţenia ireproşabilă a serviciului de masă. Patronii localurilor de consu; maţie vor fi şi ei mai mulţumiţi să;şi mărească personalul de bucătărie sau spălătorie, ori să 24 se supuie controlului permanent al unui agent sanitar cinstit, decît să renunţe la beneficiile reali* zate de la miezul nopţii în sus. Domnul doctor procedează alt fel. Domnia sa suprimă, prin poliţie, dreptul de a te hrăni. Poate că în vederea combaterii epidemiei, domnia sa va putea găsi un mijloc şi mai eficace: suprimarea tubului digestiv. în mîinile unui felcer, această excelentă măsură ar avea şi o aparenţă ştiinţifică. 1913 CEI ŞAPTE ŞVABI Cinezi mai aduce aminte de vechiul birt din strada Academiei ? Şapte şvabi fără puşcă, însă înarmaţi toţi şapte cu o singură prăjină cu vîrful de fler, dusă unul în spatele celuilalt, pe umăr, umblau să vîneze, dar să nu sperie un iepure care le?o luase înainte şi care nu se grăbea nici el. Timp de douăzeci de ani, cît s;a legănat firma la uşă, nici iepurele, nici şvabii nu s*au mai mişcat din loc şi nu au trecut dincolo de marginile firmei. Iepurelui ha crescut barba pînă la brîu, şi şvabii nu s*au mai spălat; odată încăpuţi în firmă, cu toţii erau preocupaţi să rezolve pro* blema: iepurele să scape fără să se obosească şi şvabii săd prindă fără să se aplece: deplasare prin staţionare. Cei şapte şvabi, totuşi au progresat — şbi găsim astăzi la primăriile municipiului Bucureşti. Ei mau rezolvat încă problema, cu toate că au lepădat prăjina şi că în loc de un iepure au umblat cîtva timp după doi. Insă au renunţat la iepure definitiv, ca la o sălbăticiune rapidă, şi bau îm locuit în problemă cu gîsca. Dacă doriţi să ştiţi în ce stadiu se găseşte activitatea municipiului, citiţi următoarea « publicaţiune » extrasă textual din Monitorul Comunal, nr. 32443, 11 ianuarie 1928. «Primindmse la primărie, pe lîngă raportul comisariatului de poliţie circ. 23 din capitală, cu nr. 13377 din 31 decembrie 1927, una gîscă 26 albă găsită de pripas prin raionul acelei circum< scripţii; se publică spre aflarea proprietarului, ca în termen de opt zile de la data acestei publicaţiuni, să se prezinte spre a şi*o primi, după ce mai întîi va achita costul nutrimentului şi al între* ţinerii; contrariu se va vinde spre despăgubirea casei comunale de cheltuieli făcute ». Consiliul suprem al municipiului este muncit de chestiunea: A cui este gîscal pe*atît de corn* plicată, pe cît gîsca se constată a fi albă. Cel puţin acum şvabii au prins*o. Se pare că amorul propriu al domnului Temis* tocle Alexandrescu se opune să ne adreseze încer* cările sale literare direct şi preferă să colaboreze la Bilete de Papagal, prin Monitorul Comunal. 1928 PRIMĂVARA LUI COCO Bună dimineaţa, Coco! Ai dormit bine, ai visat frumos? Hai să ridicăm perdelele grele şi să*ţi arăt ceva mai frumos decît toate visurile tale. Pînă la miezul nopţii a fost întuneric şi frig: azisdimineaţă s*a ivit deodată primăvara, ca o muzică militară, cu steaguri mari şi alămuri lucii, cîntînd un marş victorios pe o stradă întune* cată. Vino de vezi la fereastră, cum trec mar* şurile universului între ceruri şi pămînt. Gloatele de mizerie şi de răzvrătire în sîngele de noroaie ale cîmpului şi*au pierdut armele de argint, suflate cu cristal, suliţe şi săgeţi; uniforma împă* râtului alb s*a rupt şi s*a murdărit; armatele lui fug negre şi şchioape, ca şi cum momîile de speriat corbii, din grădini, s*au mobilizat în retragere la comanda unui general cu un singur picior, cu o pălărie desfundată pe ochi şi cu bra* ţele întinse în aer, făcute din mînecile unui palton aruncat, umplute cu paie. — Strigoi de cîrpe şi cîlţi, duceţbvă sănătoşi, la marginea lumii, unde bîntuie bezna, sărăcia şi dezgheţul! Coco a ieşit în geam, întru întîmpinarea libera* torului şi ciocul lui se ascute, pe ambele plăsele, în raza de soare a ferestrei. El joacă*n lumină, ridicîndu*şi subsuorile ca un dansator într*o funingine de aur, se scaldă în baia de metal impal* pabil a dimineţii, se bucură şi nu crede că trăieşte în mijlocul unui jar nemărginit. In vatra de azur 2S a lumii el arde ca un diamant, sfiios şi covîrşit de tăceri, adăogînd marii lumini ţandăra lui de lumină secretă, interioară. Deluviul primăverii a înecat lumea întrc să;şi înjure stăpînul, cared plăteşte prost la gazetă, el găseşte mai inofensiv şi mai comod să înjure cîinii şi oamenii sătui de presă şi dez* gustaţi de oameni — şi această atitudine sufle* tească îi permite să fie ideolog, reformator gudurat. El luptă în felul lingău pentru ordine şi higienă, cerînd stîrpirea cîinilor şi punerea lor în botniţă şi lanţuri. A existat în Bucureşti o Societate pentru Î>rotecţia animalelor, cu o firmă, cum vedeţi, ungă şi destul de puţin simpatică, însă cu o idee, care a împiedicat*» să funcţioneze activ şi cu folos din pricina rînjetului humoriştilor fără subiect. Cîteva persoane care au învăţat că un cal înhămat la o mie de sifoane merită cel puţin tot atît respect ca şi un vistavoi literar, s*au gîndit să uşureze sarcinile animalului frînt şi mut subt povară şi în nestare să protesteze ca un confrate de*al nostru prevăzut de natură cu o singură păreche de picioare, mut şi el, însă din socoteală şi slugărnicie. Aceste persoane s*au organizat cu statute, cu biurou şi cu toate formele administra* tive care ucid iniţiativa, încuiate întrmn ermitaj intelectual contrariu rolului activ orînduit. Şi ni se pare că în afară de cîteva inscripţii şi sen* tinţe tipărite pe cartoane şi distribuite prin autori* tăţi, ca nişte eterne şi zadarnice îndemnuri la «rog a nu se scuipa» şi la «fumatul oprit», opera societăţii s*a mărginit la asfixia cîinilor prin; şi pălării de paie pentru catîri, într*o vitrină din strada Sf. Ionică, din cartierul intelectual. Acţiunea strict biurccratică a dat greşul cuve* nit. Societatea trebuia să se inspire din principiul că bătaia dobitoacelor se înlătură prin bătaia omului care le maltratează şi să înceapă cu un personal de agenţi întăriţi cu vîna de bou. Cîţiva birjari şi căruţaşi coborîţi cu politeţe de pe capră şi bătuţi sănătos la fese chiar lîngă vehicul, ca să asiste şi caii, care înţeleg şi muţumesc, ar fi servit vizitiilor şi stăpînilor o pildă. Dacă ne gîndim că răspîndirea întregului creştinism a fost rezul* tatul a patru, cinci pilde principale — învierea lui Lazăr, nunta din Cana, pîinea şi peştii, slobo* zirea îndrăciţilor — pricepe oricine efectul moral al cîtorva umflături extrase din spinarea brutelor cu joardă şi bici, prin mijlocirea unui retevei de cauciuc. Societatea trebuie să*şi asocieze, în primul rînd, blîndeţea şi idealismul copiilor din şcoli, cei mai buni agenţi de reparaţie socială, prin cursuri şi conferinţe, şi să le cîştige acestora drepturi, pe care părinţii lor, lăbărţaţi sufleteşte şi sceptici fără justificare, le batjocoresc. Dacă ceea ce se spune este adevărat, Societatea se desfiinţează, din lipsă de energie. Sacagiii umorului au izbutit. Rînjetul lor, peste care nu si cu prăjina şi la o expoziţie de galoşi de căţei s;a culcat niciodată dosul de palmă greu al hingherului de lichele, e victorios. Nici teoretic, mîrţoagele oarbe, înhămate la marele întuneric şi purtînd de la teatru, prin neant, întrmn convoi de schelete, cocoşate de mizerie şi de ciomag, nu vor mai avea o adresa sentimentală. Agonia în public nu va mai cunoaşte măcar mîngîierea abstractă că sufletul lor, scăpat de materie, va putea să treacă pe strada Sf. Ionică şi oprit la vitrina cu chivăre de paie să zică: — Eu mam avut in viaţă nici pălărie, nici galoşi. . . 1928 ŞOSEAUA PLOIEŞTI La nord de capitală se întinde frumosul şes de la nordul capitalei. . . Dacă am avea de gînd să scrim un studiu de geografie serioasă, nici nu nedimineaţă, au realizat pînă la ora adunării o placă de bronz comemorativă, fără ca primarul să fi ştiut ceva înainte. Un cetăţean şba închipuit că primarul a desfăcut o panglică de cîţiva kilometri, de la intersecţia bulevardelor Universităţii pînă la sta.< tuia lui Lascăr Catargiu şi, plimbîndmse cu foarfecă deadevăr, trebuinţă la munn cipiu. Publicaţia de faţă reuneşte un număr de cola* boratori foarte cunoscuţi. Activitatea bugetului cultural al primăriei a fost discutat în publicaţia de faţă. Poate să nud pese domnului primar? Este voie să<şi tencuiască urechile cu două capace şi să facă abstracţie de datoria unei explu caţii? A devenit domnul Dobrescu fudul şi sacrosant ? 1932 COMPETINŢELE CURATE Asaa certat cu nişte domni; soare necăjite, de cîte ori a stat de vorbă în gol cu un partener dispărut din circuit şi înecat în spaţiul electric, ca un şoim împuşcat. încep să;i surîdă imaginile tehnice . . . Sîrma legată în strea; şina casei începe să;i fie simpatică: e firul din păienjeniş, de;a lungul căruia vine la simplul apel, din nevăzut, fabricantul de mătase acustică arămie. De azi încolo, turnul cu rînduri de piatră şi cristal din Calea Victoriei va fi mai frumos, clopotniţa lui va fi salutată ca o sinagogă ştiinţifică a marelui Arhitect, care în toate cetea s;3 organizat să aibă ultimul cuvînt şi să fie Driectorul General al tuturor puterilor scăpărate din fier, din cauciuc şi din beton, mare Telefonist, mare Telegrafist şi mare Radiofonist, alfa şi omega curentului de semne contrarii, plusul şi minusul, acordate. Citind aseară la electricitate din poveştile arabe ale Seherezadei, şi tîlmăcind copiilor, cu întorto; chieri, textul doctorului Mardrus, venise vorba de opaiţul unui sat mărunt din vecinătatea Putnei bucovinene, şi am reconstituit, cei cîţi ne amintim de mai demult, istoria focului şi a luminii. Candela cîte mii de ani a stăpînit, după văpaia de lemn şi paie? Cîte poveşti frumoase mau fost scoase din vîlvătăi, cu ochii poetului în jar? Stihurile seului şi ale untdelemnului, psalmii şi epistolele lui Paul şi Cîntarea roabei cu Fragile sînilor negre, au fost găsite suave la luminarea de ceară, la policandru, la făclie şi nu şba pierdut amărăciunea şi dulceaţa după ce singuraticul inventator de miracole şi tehnologii a răsucit din mineral mustaţa incandescentă a firului de tungsten. O sonerie subită spintecă zglobie ca un hohot de rîs al vioiului electron, gînganie subiectivă şi corci al atomei, mileniile, cu care stăm la masă, ca nişte greieri încurcaţi în iarba grasă stufoasă. Telefonul! Alo! Alo! — E bun telefonul? întreabă Turnul fără ceasornic. — E delicios, domnişoară . . . — Ştiţi cum vă cheamă, cu începere de azi ? — Probabil, ca şi ieri, domnişoară. — Vă înşelaţi. Ieri aţi fost numărul trei sute patruzeci şi unu — nouăzeci şi cinci, şi sînteţi azi numărul trei sute treizeci şi trei — cincizeci şi patru. Notaţi, vă rog. S.a petrecut şi acest eveniment. Eram trei sute patruzeci şi unu şi nu mai sîntem . . . 1 9 3 3 CIRCULAŢIA ÎN CAPITALĂ « Stimate domnule Escade, La întrebarea dumneavoastră cum văd ca pie< ton problema circulaţiei, vaiş răspunde ca şofeurul: mizerabil. Cred că o sută douăzeci la sută din accidentele de circulaţie — afară de bătrîni şi surzi — se datoresc animalului, omul, semenul nostru, care merge pe jos. Strada Lipscanilor se comportă ca un trotuar înghesuit de lume, la orice oră din zi publicul preferind să meargă la mijlocul ei. Răspîntiile oraşului întreg sînt locurile pre; dilecte pentru conversaţii: dinaintea trotuarelor complet goale ţin sfat permanent pietonii discutînd politică, nici mau de gînd să se mişte, sau aşteaptă tramvaiele între şine. Dacă şofeurul clacsonează, pietonul se supără de un deranjament al urechii: dacă băşica şofeurul ui tace, el se supără iar. Şi înjură. Din mersul maşinii se observă mişcarea carica* turală a gurii trecătorului, care umblă treaz pe şapte poteci: el dă din buze de raţă şi, opiniile fiind libere şi garantate, el exprimă opinii asupra vitezei, asupra tehnicei, asupra mărcilor de fabrică, a pasagerilor şi cauciucurilor. Indîrjirea pietonului c accentuată mai ales în prezenţa botului unei maşini particulare, una din opiniile pietonului fiind că oricine nu merge cu pingele personale se plimbă, are parale şi profesia că masacrează cetăţenii. Interesantă e doamna care cochetează din şolduri şi glezne între semnale, ca să fie remarcată, din închipuirea că în automobile se găsesc exclusiv nişte flăcăi în căutarea pe sprinceană a unei viitoare soţii pe uliţi. Ochii ei spun adeseori: „Am ostenit, nu vrei să mă iei în maşină?" Ba cîteodată limbajul prunelei e însoţit de gestul stop: evident, în majoritatea cazurilor inutil, maşina şi pietonii din ea grăbindmse tare. îmi place personal, cetăţeanul care face ca agentul de circulaţie semn: ca să treacă el. Mai demult, cînd îndeletnicirile lui nu se armonizau cu viteza, acest maniac naiv cînta Rigoletto, cu o voce scoborîtă în fundul înghiţitorii. Cînd bate toba militară, se ia şi după tobă. . . Dar se mai cunoaşte categoria pietonului care doreşte săd calci, ca săd plăteşti şi care, în caz că scapă cu viaţă, îşi creează o rentabilitate dintno infirmitate binecuvîntată: ciocnirea claselor sociale, îl vezi venind şi apreciind grosimea roţii şi greu* tatea maşinii. Un Renault de şase cai, dacă nu e destul de atent, poate sluji o rentă viageră unui mare număr de pietoni, care evită vehiculele grele. Aţi observat că circulaţia e specialmente respectată dinaintea tramvaielor şi autobuzelor? Aceste două instrumente de transport nu dau loc iluziei, în ceea ce priveşte rezultatul şi un rest de viaţă de trăit. V4> tual cu ghilotina, nu se fac sută la sută, cum ar comanda interesele împrumutătorilor statului nos* tru. Experţii anchilozaţi la zero de specialitate au uitat însă esenţialul, viaţa şi varietăţile pitoreşti ale vieţii, cu neputinţă de fixat întrmn catechism unic. După nişte asemenea experţi, Bucureştii nu aveau dreptul nici la instalaţia luminii eleo trice, pînă ce nu vor fi fost arse, liniştit şi legal, toate luminările de seu şi spermanceti. Rasa pură occidentală poate să dea civilizaţiei chibriturile, de pildă, suedezii care plătesc unei balerine un milion de coroane pentru onoarea de a împărţi o noapte o cameră împreună, dar nu se poate împăca nicidecum că un popor întreg s*ar putea sustrage robiilor dorite de un consorţiu de ban* cheri septentrionali, plătind încet, plătind tîrziu şi neplătind la termen. Reţeta primarului precedent a dat tot ce a putut, dar ea pune în circulaţie modelul prb mărului de fapte. După domnul Dobrescu mar mai putea să dureze un primar incert şi un adminis* trator extrem de corect, însă pasiv. Era cît pe ce ca Bucureştii să aibă un atare primar. Au scăpat. E şi o problemă artistică în alegerea unui om destinat considerabilei funcţiuni de gospodar, de bărbat întreg şi de om de gust. în seria începută, noul primar, domnul Donescu, bucură aşteptările oraşului. Autoritate fără fain faronadă şi demagogie şi fără nici una din şovăielile psihologice ale primarului precedent. Primarul cel nou trebuie primit ca o personalitate înzes* trată pentru sarcina ce i s*a dat. Particularitatea ei consistă în lucru iute şi plin, nepregătit în fraze şi atitudini teatrale şi întocmit cu simplicitate, De la idee şi realizare domnul Donescu trece direct şi nu are timp să<şi organizeze concepţia că ideile îi sînt fenomenale, extraordinare, geniale, în munca grea efortul pare inexistent, şi este 142 săvîrşit cu mişcarea cu care te*ai uita la ceas şi bai întoarce. înainte de a fi om politic şi primar, noul primar şi*a construit, izbutind să rămîie pe de*o parte temut şi pe de alta respectat, per* sonalitatea şi situaţia socială, s*ar putea spune din nimic. Prob, linear şi leal, cîteva însuşiri morale au precizat afluenţii energiilor sale. Tot trecutul constituie o făgăduinţă şi un criteriu. Trebuiesc relevate cu seriozitate calităţile de ordine, de concepţie şi de execuţie ale unui om public nou, ieşit din rînduri şi însărcinat cu con* ducerea capitalei, care, cu toate deficitele ei, este metropola vieţii şi a culturii româneşti şi laboratorul unde dospesc şi fierb, pentru Europa sud*estică, aspiraţiile, voinţele, ideile, iniţiativele, regenerările, oricît ne*am vorbi singuri de rău şi ne*am diminua în luptele de întîietate personale, şi cele mai sigure merite. Domnul Donescu este şi un vecfli confrate, ceea ce înmulţeşte titlurile domniei sale şi senti* mentele şi ale literaturii pentru o activitate, cere nu se va opri în drum, împiedicată de un exces de hărnicie. Cu fiul domniei sale Vladimir, domnul Donescu este întemeietorul ziarului Vremea, un ziar ospitalier, independent şi eclectic dintre organele presei actuale — şi al casei de editură a ziarului. Scriitorul găseşte acolo o pri* mire civilizată, respectuoasă de gîndirea şi indi* vidualitatea lui, opiniile sînt înţelese, dacă nu corespund cu criteriile casei şi dezinteresul co< mercial, şi priceperile abstracte ale delicatului meşteşug literar fac parte din politica editurii şi constituiesc nobleţea ei. 1 9 M ESTETICA DOMNULUI VASILESCU Bucureştii au intrat adînc în transa betonului armat şi a esteticii lui. într-nasie nu satunci, fiindcă Iisus a spus iubiţi;vă unii pe alţii, unii pe alţii s;au urît. Fiindcă el a zis nu face altuia ce nu;ţi place să ţi se facă ţie, raid s;a făcut cu atît mai multă 176 învierşunare cu cît cel careţi nutrea viaţa dintmnsul era mai creştin şi mai apropiat de Dumnezeu. Fiindcă s*a zis să nu ucizi, asasinatul pentru Dumnezeu a fost pus la cale obişnuită. Foaie cu foaie, rînd cu rînd, evanghelia s*a urmat în felul acesta. Creştinismul ma schimbat un singur om pînă azi; creştinismul nu e o învă* tătură de urmat, e o fire cu care te naşti. De aceea cel mai bun creştin tot Hrist a fost. Dar dacă noi o recunoaştem şi creştinii cu noi, cei pregătiţi, o recunosc, biserica nu poate, clerul respinge această vedere omenească. Altfel, ce rost ar avea săd mai învinovăţim şi din rîndurile lui impure pentru ce am mai scoate cîte un pre* lat, de ce ham mai rupe acestuia de pe trup hlamida purităţii, subt care cele şapte bube ale păcatului aspru pedepsit şi blestemat de dînşii, curg ca şapte fîntîni? Clerul mai bine ar pieri decît să renunţe la sucul gras al ipocriziei. El din Iisus îşi croieşte modelul şi pe doctrina lui a zidit o biserică. Model minţit, biserică zilnic trădătoare. E o datorie dară, onestă şi pilduitoare pentru noi, să confruntăm copiile cu modelul. De cîte ori găsim asemănare, o asemănare rară de pe urma căreia un episcop, Gherasim al Romanului, se vede ameninţat să piară, trebuie să ne plecăm. Şi trebuie să ne răzvrătim că, ceilalţi, cei mulţi, numărul şi puterea sînt tăgada legilor pe care ni le impun, cu care ne orbesc. Sinodul românesc e desigur o instituţie superb oară. Un arhiereu e ceva ca un Iisus mai nou, îmbrăcat însă mai bine, cu ceva ipoteci şi acţiuni industriale prin buzunare, prost crescut, din topor, linguşitor şi fariseu, slugă a oricui, cîta vreme 177 cîştigă şi vrăjmaş plin de curse dacă nu şi de îndrăzneală. Noi nu vom slăbi din rîvna noastră de o bise» rică al cărei drept la viaţă nu se mărturiseşte cu nimic şi a cărei existenţă e o perpetuă ruşine pentru ţara ce o întreţine. Dar Iisus cel din Scripturi şi din sufletul nostru nemdrumă şi este i 9 i i PROCESUL DE LA SINOD Mitropolitul Athanasie Mironescu şua început apărarea ... O apărare curioasă ce seamănă cu omvinovăţire. Fiece frază îl acuză, fiece cuvînt ce»l rosteşte e o sentinţă pe care şi»o dă singur. Protestările sale înseamnă: sînt vinovat, deşi gura lui nu voieşte să o afirme. Rar sam adresa băcanilor, rîndaşilor, misiţilor din cler? Epoca e a samsarilor, sîntem în ceasurile productive de samsarlîc naţional, în biserică, în prietenie, în literatură, în politică şi peste tot. Şi cu protecţii şi speranţe arhiereii noştri au şi motive personale adînci ca să suie treapta. Arhiereul Meletie venea de la Paris să se prezinte ministrului. încă nu făcea parte din sinod. Cum credeţi că acest viitor episcop şi şezător în sfatul ţării, găsea să*şi formuleze, faţă de domnul Take lonescu, planurile, vederile, experienţa, instruc* ţia? A! clasic de simplu: — Domnule ministru, trebuie să mă faci arhie* reu pentru că sînt băiat frumos. Şi ieromonahul Meletie fu făcut arhiereu pentru că era băiat frumos. Un sinodal dezinteresat e însă mitropolitul Pimen al Moldovei. Acesta nu primeşte să treacă Ia primatură pentru că mai vrea să organizeze . . . întîi mînăstirile din Moldova (sic) . . .E un chip tiS de a se exprima groaza episcopilor de scaunul mitropolitan, de cînd au citit în Pidalion, desigur, că tiretrita gonococică se capătă şi prin . . . jeţ. Primatura riscă să rămîie vacantă tot pe atît pe cît să fie ocupată de cincisprezece inşi deodată. Veniturile sînt, drept e, minunate şi suculente, dar demnitatea ajunse cam ţepoasă: nici un arhiereu actual nu se poate lăuda că aduce în scaunul primaturii un şezut, ca să zic aşa, curat. Să nu daţi a crede că mitropolitul Moldovei are o opinie şi o concepţie mînăstirească. Pentru aceasta ar avea întrucîtva nevoie şi de un creier şi, să fiu iertat, nu creierul credem noi că supără prea mult pe mitropolit. E un pretext. Domnul domn mare ce reorganiza în mînăstiri. Singura organizare e de resortul neantului; aici nu încape organizare. Mînăstirile noastre nu se mai pot . . . organiza decît în spitale sau cazărmi. Să presupunem că acest gînd har fi venit. Trebuie să recunoaştem că prea sfinţia sa Pimen îmbătrîneşte. Dacă tinereţea se manifestă în clerul necăsătorit sau văduv, printrmn sexualism arzător şi firesc, însă deghizat, senilitatea vine cu o năzuinţă exclusivă după ceruri, dogme, «cîntări pe mare». Arhiereul îmbătrînit, se pocăieşte şi caută să*şi alcătuiască o virginitate nouă, asemănînduise curtezanelor care ucise, de farduri şi excese, cu formele spînzurate de oase, cu nasul zbîrcit şi pieile tăbăcite, cînd nu mai tentează pe nimeni, simt un nou sex răsărind, însă lăuntric, în suflet, ca şi celălalt de compromis, îşi concentrează întrunsul fierbinţelile şi tot pato» sul celuilalt, şi se duc la biserică să aprindă lumî* nări la sfinţii tineri şi veşnic frumoşi. în sufletul mitropolitului din Iaşi această puri» tate subită izvorăşte cu pornirea tiraniei, cu pasiunea epileptică de»a se da pe sineşi, stors, drept prototip şi de»a impune rîvnirilor ascunse, din maicile tinere care visează şi din monahii tineri, tăcere. Şi mitropolitul de neagră memorie, care a trăit ca un asasin şi a murit ca un cîine otrăvit, Parthenie, încercase să dea tonul senili* tăţii în mînăstirile moldoveneşti. Or, se înţelege cît e de greu să opreşti îmbobocirea sînilor la călugăriţe, strălucirea seducătoare a ochiului trist de Psaltire, fiorul indefinit al umbrei pe ivoriul corpului prizonier. Mînăstirile se suprimă. Singură bătrîneţea caută să le organizeze. Domnul domn de la Iaşi îmbă* trîneşte . . . Alegea instalat întno odaie de alături. Apoi e teama de cercetări şi de presă, în dosarele căreia fiece arhiereu sau candidat de arhiereu îşi are istoria lui completă. Aceste temeri sînt împărtăşite, desigur, în ascuns. Pe faţă, episcopii par îngrijoraţi cu excelenta lor inconştienţă, de altele. Aşa cu episcopul Konon care, consultat de o gazetă din Bucureşti, făcea deunăzi un pomelnic de dorinţe şi de condiţii extraordinare, fără îndeplinirea cărora nu prii ineşte ! să fie Hristosul României. E frumos la ce visează domnul domn Konon: lefuri mari şi palat mitropolitan. Fără un palat mare mitropo; 2 2/ litan biserica românească nu se poate îndrepta, îi lipseşte României un Vatican, în care să fie instalate cele două sute cincizeci kilograme cu carne şi osînză ale episcopului Konon Donici Arămescu. Pentru sinod, aci sînt durerile biseris cii! Cu tot atîta cinism s*ar putea cere un harem şi o bandă de lăutari. E o condiţie esenţială aceasta: construirea unui palat. Foştii geambaşi, popi de ţară şi bătăuşii din sinod au porniri din cele mai aristocratice. Clădiţi, mă rog, aşezăminte de marmoră şi castele pentru Popa Iapă, domnule ministru. E indispensabil; e mîntuirea neamului nostru în joc. Umpleţi*le pivniţele cu vin şi îngrijiţi să se toarne vasele de aur în care vor vărsa de cîte două ori pe zi prelaţii beţi. Faceţide oale de chilimbar şi porun* ciţi pentru trebuinţele înţelese, catifea şi mătase multă cu care episcopii săsşi poată şterge, după şedinţă, organul de căpetenie bisericesc. Fecalele lor sînt sfinte şi trebuie să fie grase, domnule ministru şi bine primite. însuşi duhul creştinesc o cere, neamul românesc întreg o reclamă; Iisus însuşi aşteaptă să zidiţi pentru mitropolitul scîrnav şi prost ce se va alege, un palat de alabastru cu treptele de smarald. 1912 DOI EPISCOPI NOI Cu toate dovezile ce ni sar uimi, s*ar scîrbi, ş*ar sări în lături din poteca satului, sau din umbra catapetesmei pe unde trece popa trîntor, nesăţios şi beat cared insultă. Călătoresc uneori cu cîte un preot în tren; întîlnesc cîte un preot pe uliţă; mă duc uneori săd văd o dată mai mult binecuvîntînd în cîte o biserică poporul. Căci îmi zic: poate că am fost greşit uneori, poate că miam înşelat în gene* ralizările mele, cu toate că ştiu bine că nu. Şi sînt adus în tren să iscodesc un preot ca săd descopăr sufletul într*o dorinţă; în biserică săd pricep cu oareşcare compătimire, pregătit la toate concesiile neacordate de experienţă dar cu putinţă printr*o mişcare înaripată de suflet. Şi după ce am vorbit cu el, cu popa; după ce uam prins inima întrdnsul umblînd ca un dihor sau ca un vierme; după ce ham văzut — mi se pare că nu aş putea face o crimă mai mare decît respectîndud. Eşti prins atunci de*o furie aproape sălbatică şi regreţi că nu eşti destul de naiv, nici destul de romantic ca să iei cu ofrînghie în mină, împletită de patru ori pe douăsprezece noduri, apărarea eternului murdărit, a eternului înjosit către care, pe cruce se ridică, impii şi libidinoşi, ochii unsuroşi, opaci de idioţie, ai preotului nemernic. Am învăţat că în timpul nostru tot omul care vîntură o idee, un suflet răsunător ca trăsnetul, o năzuinţă mare — trece de pîngăritor, de apostat, de primejdios. Epoca noastră e adînc secată la temeliile fîntînilor de ideal. Gîndirea, sufletul, braţele urmăresc hoţeşte, prin atmosfera acră şi pîcloasă, singurul lucru care poate mulţumi pe omul definitiv nenorocit: cîştigul şi furnicarea insului bas. Dar ce«avem noi în definitiv să ne preocupăm de jignirile mici care împiedică, dear repeta, el nu mai are nici un rost în viaţă şui e mai drag să primească la ieslă buca* tele care, la urma urmei, ca să se umflem pîntec şi să se usuce la minte, îi ajunge. 1912 SESIUNEA SINODULUI DE PRIMĂVARĂ Iar a venit maiul şi a trecut, iar s;au jucat episcopii deaş crede în izbînda mea şi în adevăr, libertatea, îl lovesc la lumină şi subt iscălitura mea. în ce priveşte pe arhiereul Sofronie, în special, am săiţi povestesc ceva. Eram, cum ştii, diacon, un diacon vizionar şi tînăr. La cîteva luni după hirotonie, întno dimineaţă preacurată de sărbă» toare, înveşmînaţi în stihare aurite, eu, arhiereul şi cîţiva preoţi, liturghiseam în mijlocul unei biserici înconjuraţi de lume multă, cîteva sute. Trebuia la timpul cuvenit să ne plecăm capetele subt mîinile arhiereului mirositor a stricăciune şi să primim de la dînsul binecuvîntarea premer» gătoare rugăciunii mele. Trebuia să mă rog ) pentru cei de faţă şi pentru cei absenţi, pentru bolnavii din spitale, pentru nebunii din balamuc, pentru nedreptăţiţi, pentru cei săraci şi prigoniţi, pentru toată ţara, pentru toată omenirea care suferea în clipa aceea şi gemea în sufletul meu. Plecîndmmi dară şi, cum se vede, fiindmmi fruntea mai jos de mîna lui, arhiereul îşi aruncă unghiile în pletele mele şi tma scuturat de cîteva ori. Am crezut că nmmi dau bine seama, am crezut că mă înşel. Mţi explic ura vijelioasă care s*a trezit atunci în mine împotriva brutei şi care, fără a se linişti o singură zi, a crescut mereu cu anii. Sînt vreo zece ani de atunci. Prinzîndud într>o zi pe arhiereu subt condei, ham ucis. Poate că maimuţărind o dată mai mult pe Christ, să învieze. îl voi ucide din nou şi tot aşa înainte, fără săa răzvrătit în mine, odată cu bărbatul, Dumnezeu, şi amîndoi mbau porum cit: ,,Pe acesta îl vei ucide“. Şi ham ucis. » 191 } DOMNUL DISSESCU ŞI AFACEREA SAFIRIN Cînd au intrat în guvernul de « colaborare », takiştii îşi rezervau printre altele să rezolve şi chestiunea episcopului Gherasim Safirm, victima virtuţilor sale şi ale viciilor fraţilor săi de pre« latură. Se ştie cum a fost, cel mai distins şi mai valoros dintre arhiereii de astăzi, scos din scaunul Roma* nului, pe care ma ştiut nici săd murdărească, nici săd vîndă, şi lăsat, se poate spune, pe dru; muri pentru că a îndrăznit întrm epocă acoperită de mocirlă să facă procesul scandalului din bise* rică în persoana mitropolitului Atanasie. La această întîlnire modernă dintre idealism şi mişelie a asistat ţara întreagă. Lupta care s*a dat în cea mai stricată din citadele, în Bucureşti, ca între un nou Sfînt Gheorghe şi un nou Balaur, îmbrăcat şi acesta creştineşte, izbînda morală a avutm episcopul, plătită însă scump, în urmă, prin răsturnarea lui. Negreşit că în istorie, unde faptele şi lucrările trăiesc mai ales prin imaginea lor sufletească, numele episcopului dizgraţiat, va fi pomenit cu satisfacţie şi ca o pildă de curaj şi de senin civism. Gherasim Safirin a căzut, dar a căzut în picioare şi a rămas întreg, ca un bloc de piatră aruncat din planetele cerului. Noi nu ne putem însă gîndi astăzi că acest bărbat puternic sufleteşte şi admirabil, fără mîhnire, în singurătatea lui primitivă şi simplă, sculat la crăpatul de zi şi >J9 culcat odată cu soarele, acest om asediat de corupţia noastră, este lipsit şi de pîine, ne vine greu să o spunem. Domnul Dissescu nu se sfiia să<şi mărturisească, luînd portofoliul Cultelor, intenţiile, şi neîam aşteptat ca reabilitarea episcopului şi a profe* sorului Chiricescu, prietenul lui, să fie făcută în primele zile de colaborare. Pînă astăzi nu s cesc sau în doinele şi basmele ţărăneşti; mai adevărată, şi pentru dînşii, e maxima cu legea strămoşască, dată fiind strămoşenia infiltraţiilor orientale în sîngele îndulcit şi îngrăşat la Bucm reşti în piaţă, între comestibile şi la Cameră printre deputaţi. După răscoale, guvernanţii au căutat izvorul nemulţumirilor ţărăneşti căci în toate împre» jurările sociale s;a zis că ele nu se întîmplă fără cauze. E o teorie de universitate: efecte cu cauze şi cauze cu efect. Odată ce teoria a fost stabilită întrmn plan de împrejurări, politicii îşi reiau viaţa cu satisfacţie. Ideile se pot înfăptui de orişfi cine; ceva vulgar se găseşte în orice realizare; greutatea — şi altfel nici mar exista oameni de stat, nud aşa? — greutatea adevărată, suprema ele< ganţă cerebrală de stat, consistă în a descoperi o cauză. Nici medicina nu procedează alt fel. 169 Ceea ce se deosibeşte şi trebuie să deosibească pe un învăţat al medicinii de un simplu doctor practicant, este că cel dinţii descoperă o cauză; în ce priveşte tratarea efectului, primul docto* rând venit poate s*o ducă la capăt, indiferent de*o duce sau nu. Statul întreg a fost să se întrebe, cu uimire, în 1907: ce*i lipseşte ţăranului? Unii au opiniat că favorite, alţii că ghete de lac, ciubucurile de chih* limbar sau un Casino de Paris în cătun. Cei mai pă* trunzători au priceput însă repede lipsa. Ce n*avea ţăranul? Biserică şi cler, popi arhierei. De fapt îi avea, însă nu destul de încălziţi la sinul statului. Deatunci încoace clerul fu la modă. Deşi nu dau pe la biserică, politicii noştri îşi îmbrăcară discursurile şi frazele în odăjdii. Titlurile de cărţi şi reviste luară forme slavone . . . strămoşeşti. Casele începură să fie construite, eclezisticamente, cu faţade de altar, cu uşi de catapeteasmă. Totuşi, rezerva trebuia menţinută. A introduce mai mult religia în şcoală era bine. A da guverne* lor aerul că biserica e venerată, iarăşi era bine; de aceea se şi urcară unele lefuri la preoţi. Cu totul altceva ar fi însă să se ia măsuri ca acest cler să fie excelent reprezintat. Ceva complet nu se poate face în sensul acesta. Cînd clerul ar fi alcătuit din personalităţi morale, din inteligenţe şi voinţe ascuţite, numai* decît va urma un dezechilibru între statul civil şi cel bisericesc. Cînd în locul prelaţilor de soiul arhiereului Sofronie Vulpescu, biserica roma* nească va avea arhierei în genul episcopului Gherasim Safirin, se înţelege că preponderenţa politicianismului dispare. Oamenii întregi nu pot fi cumpăraţi nici cu palavre, nici cu parale, şi în faţa unor prelaţi deplini, care pot intra oricînd şi birui într*o luptă de caractere, guvernul su< combă încurcat în miile lui de iţe. 270 Noi personal, poate că mam dori un stat în care să predomine popa, dar dacă printr*o domnie bisericească s*ar îndrepta mintea, sufletul şi viaţa poporului românesc, mam ezita, nici ca liberi» cugetători, să fim pentru o teocraţie luminată şi onestă. Şi terenul ar fi cu atît mai primejdios pentru lumea civilă, cu cît biserica are revendicări mari de făcut asupra statului şi un sinod de bărbaţi hotărîţi şi demni, ar deschide îndată procesul averilor mînăstireşti, care mau folosit poporului românesc întru nimic, şi care, în ultimă analiză, a fost una din cauzele corupţiei prin bani şba lichelismului de la oraşe care a înălţat prestigiul aurului în sufletul neamului nostru. Dragostea oamenilor noştri politici pentru biserică, suspectă, e falsă. Atitudinea lor în ches< tiile bisericeşti nu face decît să continue starea de corupţie a clerului. Dînd României prelaţi şi alegînduu printre cei mai compromişi, nu înseamnă că biserica are alt rost decît să eternizeze o minciună şi să ajungă treptat mai odioasă. Curajul de a*i lua toate puterile sau de a i le conferi pe toate nud au politicii români, care contribuiesc din tot cugetul şi sufletul lor la universalizarea laşităţii noastre. Rezerva totală a familiilor din burghezia mare, faţă de biserică, pe care nu au destule prilejuri peste an să o sărbătorească, se vede şi din abţi» nerea odraslelor lor de«a intra în cler. Seminariile şi Facultatea de teologie sînt şcolile exclusive ale copiilor de popi, micilor cîrciumari de sate, cel mult. Preoţii nu sînt daţi nici de masa trainică a poporului, nici de ceea ce am putea numi aristocraţie la noi, fără puţine familii cu adevărat aristocrate. Dacă se face socoteala prelaţilor în viaţă, ei au venit la cîrma sufletească a statului din fami< 17i liile cele mai susceptibile deau gustat senzaţia dumnezeiască a izbînzii, se întorc întris* tate, dar cu mîngîierea că juriul nu pricepe sau că a greşit. igo Dacă moravurile noastre ar fi mai puţin ipo» crite, lupta frumuseţilor în joc s»ar da dezvăluită, si notele juraţilor ar fixa linia întreagă a corpului, din creştetul capului pînă la călcîiul transparent. Femeile şi»ar expune fără ruşine, goale, elastici» tatea şi conturul delicat, şi frumuseţea nu s»ar citi numai pe faţă, care nud decît accentul, dar pe trupul tot, un întreg. Concursul de frumuseţe devine dramatic cu copiii. Încîntaţi de farmecele progeniturii lor, părinţii îşi aduc odraslele cu pizmă şi aviditate, şi între atîţi băieţi gingaşi şi copile gătite, expun cîte un monstru de brotac, interesant prin strîmbătura gurii şi caricatura feţii. Fiece părinte pleacă de acasă cu siguranţa că moştenitorul lui, pe care»l tîrăşte de mînă pe străzi sau îl trage din tramvai, gîtuit, ca dintr»o maşină, va bate prin frumuseţea lui comică şi nevinovată pe toţi copiii din Bucureşti. Decepţia rezultatului e atît de neaşteptată, încît se traduce cu o violenţă primejdioasă prin vociferări şi chiote, printr»o revoluţie de tată şi mamă, insultaţi în bobocii lor. Ei vor o închină» ciune universală pentru nasul cîrn şi prea găurit a lui Corneliu şi pentru urechile mari şi blege ale Marioarei. Şi cînd închinăciunea nu se face, scumpii părinţi adunaţi într»o armată mixtă de doamne şi de domni, asaltează juriul şi»l bate. 1913 PRESA ŞI POPA IAPĂ Caraghioslâcul instalării oficiale a faimosului Popa Iapă, episcopul takismului în eparhia Rîm* nicului Noului Severin, s*a agravat duminică la Craiova printrmn discurs de domnul Emil Nicolau, care pretindea că reprezintă sindicatul ziariştilor. Întîia oară un « ziarist» vorbeşte la o instalare de episcop. Printno uzurpare îndrăzneaţă de calităţi, care nud aparţin pe departe, şeful de cabinet al domnului Dissescu, s matic de doctrine şi atitudini, e tot atît de compas tibil cu călugăria, ca şi veacurile medievale. între noi circulă zilnic, pe Calea Victoriei, naturile bo* gat asortate cu facultăţi de izolare. Melancolicii, obosiţii, nemulţumiţii vieţii factice, de gloată şi de larmă, s*ar simţi renăscînd cu folos întrso mînăss tire intelectuală şi primitoare. Desigur că mînăstirile au decăzut foarte. Statul a stîrpit, începînd cu domnitorul Cuza, averile mînăstireşti. Azi, un călugăr este prevăzut în buges tul României creştine şi culturale cu solda de trei sute douăzeci şi cinci de lei pe trimestru! Cine ar mai avea datoria şi puterea să se retragă la o mînăs* tire de cadavre şi de muritori de foame? Cîţiva birjari fără familie, doi, trei ţărani alungaţi din sat şi vreo mizerie cu neputinţă de suportat, cîte un bîlbîit, cîte un maniac sau capiu. Sînt mînăstiri, în care nu se mai poate alege un stareţ, din lipsă de călugări valizi. Şi totuşi, mînăstirile trebuiesc neîntîrziat înviate. O cere timpul de faţă, o cere tradiţia poporului românesc, o cer sufletele dureroase ale atîtor oameni de cultură, fără rost în viaţa viermuitoare a oraşe* lor şi care pot deveni buni directori de avînturi şi conştiinţe. Dar însăşi biserica nu este condusă de şefii ei fireşti, ieşiţi din călugărie. A trebuit să se accepte )i8 arhieria foştilor preoţi mireni, încărcaţi de proge< nituri varii şi văduviţi prin moartea preotesei; — şi această vacanţă în ierarhia clerului se simte de douăzeci de ani în toată viaţa bisericii. Dinastia arhiereilor de baştină ai bisericii vechiului regat s*a stins cu Iosif Gheorghian şi cu Gherasim Safirin, ultimele figuri mari ale decadenţei monahiceşti. Pentru un guvern preocupat de imponderabilele naţionale problema renaşterii în viaţa activă a călu* găriei nu e o imposibilitate, soluţiile practice sînt numeroase, iar consilierii cu competinţă trebuim cioasă nici ei nu sînt peste măsură de greu de găsit. 1922 CĂLUGĂRII Pentru domnii din Parlament în curînd i se va supune Parlamentului, pe cît se crede, proiectul unei noi legi a bisericii roma* neşti. Senatorii, mai apropiaţi de ceruri, şi deputa* ţii, care au auzit cîndva de Dumnezeu, vor fi chemaţi să voteze un text pregătit de nişte bărbaţi însemnaţi, întnal cărora act de botez este trecută calitatea de creştin ortodox. Oamenii politici simt nevoia unor unificări în armonie cu statul, a guvernului bisericesc — şi o nevoie mai mult şi aproape exclusiv decît arhi* tecţii de faţade şi de vitrine, liniştiţi cu simetria aparentă. Cîţiva înalţi funcţionari, dăruiţi minis* terelor de către Facultatea de teologie, au primit însărcinarea să se adune, să caşte şi să delibereze întrmn spirit laiosacerdotal. La acest cliros în ves* ton, care corespunde, în categoria lui, cu foştii generali vărsaţi în lumea civilă printno ieşire la pensie, s*au adăogat şi cîţiva arhierei cu dulamă, sosiţi în ierarhia bisericească tîrziu, după decesul preotesei sau după ce ispitele au încetat să.-i hîr; ţuie şi săd satisfacă. Proiectul izvorît din acest conclav de virtuţi şi inteligenţe, stilizat în manuscris; tipărit şi răspîn* dit de o lectură posomorîtă şi subparafacturată, nu se citeşte nici în gările fără trenuri, unde telegra* fistul contemplă cu plictis şi disperare monotonia cenuşie a orelor cotidiane. Articole oarbe succed articolelor goale şi aliniatelor indiferente. Cîţi paria* mentari vor avea curajul să le citească şi să le 1 JJO aprofundeze neantul? Legea riscă să treacă, mai ales întrmn domeniu nefrecventat de politica de partid, ca o lege mai veche, zisă a lui Take Ionescu, si din care s*au născut toate relele actuale pentru instituţiile religioase tradiţionale ale poporului ro* mânesc. Răposatul întru Domnul, profesorul Ioan Cornoiu, autorul adevărat al legii Take Ionescu, şi/a dispreţuit cel dintîi inovaţiile la experienţă făcută. Această lege, votată cu amabilitate de către un Parlament politicos şi creştin căldicel, ştii, nici creştin întreg, nici ateu categoric, mijlociu şi scep* tic fără surmenaj intelectual, a dezechilibrat toată biserica. Înlocuind pe conducătorii de educaţie mînăstirească prin preoţi vădani însă proprietari ai unui titlu de licenţă, care agravează şi face funest un anumit soi de ignoranţă, biserica s*a văzut păstorită de indivizi ca defunctul Popa Iapă, iar clerul de elită al societăţii creştine, călugării, s*a prăbuşit în cîţiva ani, izolat şi nesocotit. Apoi, un antagonism firesc violent s*a stabilit între aris* tocraţia crucii monastică şi democratismul peda; gogiei pentru sergenţi, în mare cinste în seminarii. Proiectul actual de lege se prezintă insipid şi leneş ca o hotărîre comunală. Nimeni nu ar recu* noaste în textul lui inspiraţia lui Dumnezeu, a celui care a spus că « Ori de cîte ori vă veţi aduna mai mulţi în numele meu, eu voi fi în mijlocul vostru ». Dumnezeu care scrie cu stele, cu lumini şi cu flori, e totalmente absent din opera soborului actual. în urzeala textului nu se vădeşte nicidecum o preocupare mînată de marile talaze ale speram ţelor timpului de faţă. Cutii uniforme de mucava, articolele legii sînt pline cu pulbere şi mucuri de ţigări, fumate în timpul concepţiunii. Nici nu se poate o acţiune mai rea şi mai primejdioasă. Din comisiunea însărcinată cu schimbarea pro* zei celei noi, au fost excluşi proştii de călugări, ca jit incapabili să ştie ce se petrece cu ei, cinci mii de călugări în o sută cincizeci de mînăstiri şi schituri! Drepturile lor au fost interpretate de domnii domni episcopi, care întreţin cu monahii din mona; hiile respective simple raporturi de ciocoi cu cami; lavcă sau de berbanţi autoritari. Capitolul consa; crat, în lege, mînăstirilor, e categoric infam. El nu poate trece în forma şi cuprinsul lui. Ceea ce mau făcut membrii comisiunii să facă parlamentarii, luînd informaţii şi documentări precise, de la călu* gări de;a dreptul. După împroprietărirea ţăranilor şi după votul universal, după anularea privilegiilor de nobleţe socială, este cel puţin anacronic să se înfiinţeze blazoane de duci şi marchizi pentru arhierei şi episcopi, cărora proiectul de lege le pune la picioa; re — adeseori ca picioare — o sută cincizeci de principate dimpreună cu sclavia eternă a obştiilor mînăstireşti. Pentru că în eparhia unei Episcopii se găsesc zece mînăstiri, aceste mînăstiri devin pro; prietatea materială a episcopului, căruia i se re; cunoaşte dreptul pirateriei, să devore munca şi avutul mînăstirilor şi să puie la lucru cu forţa, în folosul lui personal, pe călugăriţe şi călugări. Mînăstirea devine astfel un biurou de servitori gra; tuiţi şi legea o lege pentru procurarea negrilor episcopali, plătiţi cu binecuvîntări şi agheazmă. Cunoaştem cu amănunte cazul unui episcop care, instaîîndmşi o crescătorie de porci, ca să placă mai mult lui Dumnezeu, utilizează în originalul său meşteşug suplimentar, pe toţi călugării valizi, aflaţi în ascultarea prea sfinţiei sale. Un alt episcop îi întrebuinţează la cultivarea zarzavaturilor şi chiar la vînzarea lor cu căruţa prin oraşele eparhiei. Statul a îndestulat fiecare episcopie cu cîte o moşie, dăruită episcopilor de curînd, unui episcop stîn; dud frumos un pîntec bine hrănit şi o guşă grasă în interiorul bărbii. Braţele, episcopul şi le ia clin Congo, din mină; ştiri. Noua lege, va fi datoria Parlamentului să fie inspirată de la principiile care au regentat toate actele sociale din iniţiativa statului. Pămîntul deve» nind al ţăranilor care îl muncesc, mînăstirile nu pot fi ale altcuiva decît ale călugărilor care cinstesc în ele tradiţiile româneşti. Legea nouă trebuie să reducă imperialismul local al episcopilor, să4 măr? ginească la cele sufleteşti — şi să provoace reînflo» rirea mînăstirilor şi a vieţii călugăreşti. Autonomia mînăstirilor şi guvernarea lor de către un sobor special, ales de călugări, dintre călugări şi câlugă? riţe şi prezidat de către un arhimandrit cu atri» buţii episcopale, este strict necesară şi în folosul călugărilor, şi în folosul credinţii, şi în folosul naţional. Parlamentul va lipi pe episcop de Episcopia lui, fără alt amestec decît cultural şi de doctrină în mînăstiri. Mînăstirile vor asculta de soborul lor special şi vor studia mijloacele de îndreptare şi resurecţie aplicate pe loc şi imediat, fără avizul reticent al Episcopiei antagoniste. Parlamentul Ro» mâniei Mari datoreşte această reformă, fecundă în numeroase rezultate, călugărilor şi mînăstirilor zi» dite de domnitori. El nu poate aproba şi asigura foamea de aur şi de autocraţie a episcopilor, care şi»au pierdut prestigiul şi îşi mînjesc chemarea, ne» gustorind subt firma columbei Sfîntului Duh. Nu este obligatoriu ca un deputat sau senator să fie cardinal, pentru a înţelege ce rezervă naţio» nală importantă are în viaţa mînăstirilor statul, ameninţat de doctrinele furioase ivite după război. Statul actual nu a organizat nimic comparabil cu zestrea moştenită de el, din bătrîni; el nu are dreptul să o risipească. O armată paşnică şi ener» gică de convingere şi de cultură, stă la dispoziţia lui, pe care o înăbuşeşte. Oricine ar fi propogat«o mai tîrziu, cultura roma; nească este de origine exclusiv bisericească şi căiu; gărească. Monumentele ei sînt întodeauna biserica de lemn sau de cărămidă, crucea, troiţa, psaltirea, icoana: Esplanade Palace, Alhambra şi Rotativa au venit mai tîrziu. învăţaţii noştri seculari au fost călugării, popa şi cîntăreţul de strană. Toţi voie; vozii au clădit mînăstiri şi biserici. Cele mai multe familii de mică burghezie românească poartă nume; le de Popescu, Protopopescu, Popa, Dascălu, Diaconescu. Profesorul a rămas pînă în ziua de azi « dascălul ». « Dumnezeu săd ierte », « Aşa să*mi ajute Dumnezeu», «Să mă bată Dumne; zeu » . . . indică o cultură bisericească vie. Postu; rile au trecut în viaţa modernă intacte. Bobotează e bisericească. Etc. Dar blîndeţea moravurilor ro; mâneşti, caracteristică, absenţa pedepsei cu moar; tea, generozitatea unanimă a poporului nostru, inexistenţa asasinatului politic — nu dovedesc un spirit de cultură personal? Cui se datoreşte el, dacă nu unei forme deosebite a vieţii bisericeşti, ere; dincioasă fără fanatism, tare fără isterie, priete; noasă şi surîzător sentimentală? Cultura noastră s;a întocmit din ospitalitate, toleranţă şi libertate adevărată. Realitatea acestui fond scump de cultură se dato< reşte fiinţei sufleteşti a naţiunii, dar biserica nu ba contrazis, nu i s tical, deplasarea printre stele a bărcii vîslite în azur şi tărie. Două miracole se încrucişau în sufle? tul nostru: vocea percepută lîngă noi din fundurile spaţiului, ca şi cum se ivea din odaie, şi zborul omenirii peste timpuri şi peste pămînturi. Generale Nobile, întoarcere sănătos! 1928 CUTREMUR Ridiculă şi meschină e îndeosebi pretenţia oame* nilor ca pămîntul să nu se clatine. Şi totuşi, el s*a clătinat şi ierimoapte, după ce în Bulgaria, acum cîteva zile, s*a scuturat de două tîrguri. Pe stator» nicia lui milenară, omul îşi face de cap. Toate nestatornicii le vieţii sînt posibile, pentru că pă< mîntul dă iluzia că stă pe loc. Pretenţia noastră e ridiculă ca a furnicilor indignate că o cazma care sapă temelii unui oraş nou a prăvălit cîteva muşu< roaie unul peste aitul. E şi meschină, pentru că pămîntul s*a mişcat întodeauna. Era o vreme cînd continentele îşi făceau /izită, se sărutau şi se des* părţeau spre a nu se mai vedea cu miile de ani. Unele continente au intrat subt pămînt şi altele însufleţite de o nelinişte divină s?au făcu munţii Alpi, Himalaia, Anzi. Aşa cum s*au stabilit azi, poate că ele meditează doar o nouă configuraţie, de care omul mare nici un drept să se ocupe, el, parazitul cel mai nou. Ultimele clătinări sînt doar vibraţii ale vreunui bobîrnac dat de continentul Africei, pe subt marea Mediterană, Europei. S--ar putea să fie o potrivire în spaţiu a întregului glob care a lăsat niţeluşi capul pe umăr ca să se oglindească mai bine la soare. Omul modern a tresărit la pericolul cared amc< ninţă tocmai cu orgoliile lui: situat în palate şi deservit de celule ascensoare, orăşeanul se presimte înmormîntat subt betonul armat, pe cared vede întîia oară în funcţie de hamac. Scoborînd vertb ginos cele şase etaje, băgă de seamă că pînă să ajungă la etajul trei pămîntul se potolise. Urcă în camera lui, cugetînd la omul de ţară care e atît de fericit că doarme jos, cu pămîntul în braţe. Şi, cuprins de un entuziasm subit pentru elemem tele naturii, în extaz, se culcă pe duşumea. împotriva noroiului omul modern a dcscope» rit galoşul, împotriva ploii, umbrela. Nu s--a des» coperit încă nimic împotriva cutremului. Cîteva tentative s?au făcut. Aşa, bunăoară, am citit zilele trecute întmin mare ziar că în Bulgaria au scăpat de dezastru, deşi casele lor s;au prăbuşit, numai persoanele care au avut intuiţia să poarte ciorapi « Adesgo ». (Reclamă gratuită.) 1928 DIN BIBLIA APOCRIFĂ In vremea aceea fost*a un om mic de stat şi gros şi mare la glas, preot în biserica Domnului, numele lui Kimen. încă de la început, din chiar sîngiurile lui Adam, cum stă scris în Isaia, Domnul alesmba pre dînsul. Cînd a fost să se nască, precum s*a şi întîmplat, după aceea, tu te vei chema Kimen, adică deşteptul, a zis Domnul, coborît pe un nour, peste albia în care îşi sugea pruncul de< getul mare de la picior. îţi voi da ţie tronul lui Dosithei şi temut vei II în eparhia ta de călugăriţe şi de călugări. Şi pruncul, deşi limba încă nu i se descuiase, a înţeles şi s*a întristat, căci avea ochi de văzut şi urechi de auzit, şi uitîndmse la locul de unde venea glasul a uitat să*şi mai sugă unghia şi a rămas aşa, cu un picior ridicat în văzduh, şi cu ochii în colţul tavanului. Erau acolo muma pruncului, părintele pruncu> lui şi neam mult, carele a auzit glasul acela, împres jurul ălbiei. Şi toată lumea căzînd cu feţele sale la pămînt a strigat «Haoleu! » de trei ori pe hărăpeşte, după care nu îndrăznea să se mai scoale, de spaimă şi cutremur, şi a stat aşa pînă s*a făcut moaşte; că după cum a zis psalmistul « Una şi cu una fac două şi dacă mai pui una, trei». Şi a crescut pruncul fără să*şi mai aducă aminte vorbele Domnului. A crescut întîi prin sat după gîşte şi raţe, şi alte dobitoace cu ouă. Şi a fost dat la sinagogă. Şi dacă a fost ieşit din sinagogi, a fost uns preot după orînduiala lui Melchisedec, căsătorindmse cu o fată din satul acela. Şi după multă vreme de preoţie la un loc, coana prezviteră a fost chemată de Domnul, şi pusă în sînul lui Avraam, unde nu e durere, nici gîlceavă, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Şi visînd într*o noapte, părintelui un înger cu faţa luminoasă ha stătut la căpătîi. «Părinte, Părinte! mare încercare te aşteaptă, zise el. Ia*ţi hamul şi praştia şi făo furcă mică de argint şi nu cu cele trei degete, ca pescarii Ghenezaretului. Preoţii azi, mănîncă toţi cu furcu; liţa — şi Iisus e între ei. Focul care arde leşul, înalt prea sfinte, e tot atît de sfînt ca şi viermele din bezna mormîntului. îngăduie supuşilor tăi să doarmă subt semnul lui lisus şi după ce au devenit cenuşă rece! 1028 POPA PISTOL Părinte Pistoale, am auzit că te plîngi şi înjuri. Numele Domnului fie lăudat, ce ţna venit părinte Pistoale să împuşti cu vorbe goale şi cu lacrimi de scuipat? Te*a supărat, mi se pare, Papagalul peste măsură, de vreme ce te*a apucat boala copii* lor din senin şi te strîmbi la mine aşa de urît. Eşti, totuşi, părinte, un popă foarte, foarte excep* ţional, pe cînd explozivele toate sufleteşti ale cole* gilor matale, traversînd rinichiul, trec în cele uri* nare, matale ţba mai rămas un cartuş. îmi pare rău, că bai prăpădit şi mai doborît măcar o cioară cu el, mata, care te încumeţi, ca un amator de carne fină, să iei la ochi papagali. Şi tăbărîşi cu jucăria matale pe camaradul Ader* ca, frate Pistol, crezînd să*ţi vie mai lesnicios. Ce*ai zis sfinţia ta? Nefiind creştin, pe Aderca îl anulez numai cît m*oi umfla din cele foaie ortodoxe ale mele puţin. îi zic mîrţ şi ham anihilat. Ai văzut, domnul Aderca fost*a blînd şi glumeţ cu căpăţîna matale de chibrit, cu dopul matale intelectual, sărit anapoda şi moale din puşcoci. Eşti totuşi, un descălicător, cucernice Pistoale: articolul mata* le, cam foarte lung, e începutul unei primeneli în biserică. Să*te*ajute Dumnezeu să scrii şi mai lung, să o nimereşti mai mult ca Pavel şi mai puţin ca Irimia, şi să trăieşti, bine sorcovit de sfîm tul Vasile, cît Matusalem, care mi se pare că tot jidov a fost. Deocamdată, apăraşi, vezi, pe sfîntul Antonie, cu care, aşa pe negîndite, te*ai — cum se zice acum — solidarizat. Ai să aperi şi pe Sfîntul Duh. Şi tot prost ai să rămîi, părinte Pistoale, ascultă ce*ţi vorbesc, dacă vrei să*ţi spui tot adevărul. De douăzeci de ani Papagalul trage de barba marilor prelaţi şi toţi au fost cu frica lui Dumne* zeu şi nou suflat şi mau zis pis. Te găsişi breaz, tocmai mata! Toată lumea ştie că bolnavul încuiat se vindecă numaidecît cu sare amară, dumneata crezi că dacă ia mucava şi hîrtie efectul e acelaşi. Te înşeli, drăguţule. Dacă vrei să*ţi lepezi coma; nacul, apucă*te de o meserie mai ca lumea, că după ce ai călcat a popă nu te pune să calci a doftor şi moaşe, că rîd curcile de matale. Moaşă cu barbă ori moaşe rasă nu le place nici prea sfinţilor din sinod. Un mitropolit a rămas de pomină, în hronicul duhovnicesc al bisericii UngrOiVlahiei, mulţumită unui leac care se ia pe gură şi vindecă acolo unde trebuieşte. Acela avea o moaşă în catastihul lui, dar o moaşe şi jumătate, părinte, să*ţi fi lins buzele şi mustăţile, durdulie şi încordată, şi tare la pipăit ca o damigeană, dar avea moaşa ceva, ia un lucru cu păr, un ursuleţ, care matale, popo, îţi lipseşte. Eu ştiu ce*ai fi vrut să urmăreşti, părinte Pistol, şi de aceea te dau puţin cu botul pe unde cere nevoia. Umbli după o călugărie cu mitră şi cu patru sute de pogoane împrejur, başca pădurea, pezevenchiule! başca *eafa şi pomenile şi başca mînăstirile, protopopiile şi jăcmăneala de ici, de colo. Ai vrea să te faci arhiereu şi episcop, şire* tule! şi nu ştii pe unde să începi. Crezi şi nu greşeşti, că dacă teu lua la harţă cu Coco şi vei rămîne chior, o să se milostivească sinodul şi*o să te ia tovarăş de omofor. De mirat, ce să spui ? — nu m*ar mira; dar îngri* jeşte întîi, dacă te gîndeşti serios să fii verhovnicul )6o lui Iisus Hristos, care s*a răstignit ca să te procop* sească pe mata, dimpreună cu toţi nepoţii, cu toate nepoatele şi ţiitoarele, grijeşte să ai de partea matale un bărbat politic. Vezi, episcopul Buzăului era tot atît de prost ca şi sfiinţia ta, înainte de* a fi luat chipul cel îngeresc al lui Ioan Hrisostom si al lui Vasilie cel Mare. El a putut să<şi înmor* mînteze preoteasa, să se călugărească la fotograf si să ia în stăpînire eparhia, mulţumită unui rninis* tru bogat, cu zece milioane lei venit lunar. Nimic nu ba împiedicat să devie episcop; nici certifica* tul de alienaţie mintală, pe care i ha recunoscut un Parchet, nici tentativa de asasinat cu revolverul. Şi nimic nud împiedică să*şi păstreze scaunul şi episcopia, nici scelerateţa şi aberaţiile cotidiane, nici dosarul secret de la Ministerul Cultelor. întno şedinţă şi într*o adresă, sinodul ba mustrat pentru o gogeamite ilegalitate bestială, iar Ministerul Cub telor, scîrbit în răsputeri, ar fi primit săd rază. A fost de*ajuns ca acest confrate mai mare al matale, părinte Pistol, să ameninţe cu deschiderea altor dosare, pe care le păstrează momentului potrivit în arhiva lui personală, pentru ca sinodul să se domolească şi să surîdă părinteşte. Vezi, taică Pistol, să te îngrijeşti de documente, căci fie că vei ucide, eventual deghizat, la drumul mare, ca eroicul predecesor Tomescu, fie că vei viola călugăriţele logodite cu Cristos, fie că vei fura, fie că vei mînji în zeci de feluri jilţul din răsăritul altarului, care închipuie prezenţa Mîntu* fiorului la Sfintele Sfintelor, vei avea negreşit nevoie de un om politic, dar şi de trecerea şi protecţia sinodului. Despre ceilalţi, despre aşa*zişii credincioşi, mai să te turburi. Cucernicia ta ştie că publicul face, cum se zice, grevă religioasă pasivă, că indiferenţa lui a urmat unui dispreţ şi că cele bisericeşti se petrec, de douăzeci de ani încoace, ca afacerile de notariat şi ca jocul de Bursă, departe de orice atenţie obştească, între păstrarea strict tipografică a unei legi bisericeşti şi interesele electorale. Cei mai cinstiţi bărbaţi de stat cunosc toate aceste depozite de puroi, înveşmîntate arhiereşte. Ei mau curajul să le dea foc sau să le trimită la fabrica de săpun; aşa că din toate părţile eşti asi< gurat, părinte Pistoale. Dacă ai mai seri de două, trei ori, ai avea o şansă mai mult: urgenţa. Hai, părinte Pistol, făite intelectual de tot, ia*ţi o testea de hîrtie şi te mai opinteşte şi, ca să meargă, ştii, colea, bine, pune niţel şi la măsea. Cu o vadră de ţuică şi un kil de pastrama, reuşeşti. 1928 RECORDUL Ţ'i*am mai povestit o dată, dragă Coco, că re* cordurile şi bătaia recordurilor departe de*a fi o invenţie modernă, de vîrsta boxului, a fotbalului, a zborului în automobil şi în aeroplan, e o veche născocire românească, de vîrsta plăcintei cu brînză. înainte de*a ne arăta negrii cum se doboară un european anglo*saxon cu pumnul pironit în zgîr* ciul dintre sprîncene, noi demonstram opiniei pu* blice, acum patruzeci de ani, cum se poate mînca trei tăvi cu plăcintă consecutive, numai cu dinţii, fără să fie atinse cu mîinile, ţinute la spate. Re* cordmanul intra cu cîţiva concurenţi într*o simi; gerie, punea rămăşag şi, timp de două*trei ore, cu convingere şi devotament, rămînea aplecat, cu nasul în plăcinţi. Alţi sportmeni ai momentului în* ghiţeau o sută de gogoşari în oţet, ajutaţi de o şuncă fiartă. Unul, care echivala cu o celebritate, putea să bea un butoi de bere prin contact indirect cu halba care i*l transporta în abdomen. El nu apuca paharul de toartă ci slujindu*se, ca un elefant, exclusiv cu buzele, care împlineau oficiul ducerii la gură şi se deplasau pe marginile paharului ca nişte lipitori. Sau se aşeza cu spatele la bere şi, pe nevăzute, răsucind braţul, apucă de urechea de sticlă cu două degete, desrăsucea braţul, tre* cea paharul pe desesubtul subsuorii sau printre picioare şi acolo, pe loc, se apleca spre spumă şi golea paharul, pe care eroic îl ţinea gol o secundă între dinţi şi aştepta, învîrtindu;şi ochii în asis tenţă, aplauze şi certificate. După atingerea unui record, repurtat mai ales cu stomacul, sportivul era sărbătorit, el, bineînţe; Ies, refuzînd să mai consume, apucat de un crivăţ al pîntecului şi de o furtună, comparabilă cu feno; menele meteorologice, care au pricinuit căderea generalului Nobile şi răpirea în bezna polară a domnului Amundsen. Poate că la ora de faţă acest nefericit şba pierdut politeţa şi a uitat limbile scandinave. Deosebirea între sportmenii de atunci şi cei actu; aii, consistă în faptul că presa şi aparatul fotografic nu participau activ la recorduri, analele universale pierzînd pentru înscrierea în posterităţi, numele cîtorva forţe, care demonstrează pînă la evidenţă că efortul cultural e foarte vechi şi că a ştiut să triumfe penibil dar clar. De la Sfintele Paşti încoace, dracă Coco, tem* peratura recordurilor s;a ridicat peste puterile de înregistrare ale mercurului elastic şi terapeut. Toată lumea se frămîntă după mai nou şi nemaipomenit, după mai mare, mai repede şi mai lung. Cine trece oceanul mîine dimineaţă ? S;au înscris pentru marţi, în Europa opt aviatoare şi în America trei; zeci şi doi de Icari cu luleaum dinţi: drumul pe care îl încerca în luntrea « Sfînta Maria » bătrînul Columb, desparte azi două dejunuri. Poţi să iei în curînd o friptură la Lisabona şi să te scobeşti în dinţi peste cîteva minute în Mexico. Putem rămîne noi, Coco, mai prejos? Nu se poate. Iţi mărturisesc că de două săptă; mîni mă stăpîneşte necesitatea unui record. Vreau să sar Dîmboviţa, din Calea Victoriei la Adminb straţia financiară şi îndărăt. Fără aeroplan, fără dirijabil, fără înot, aşa cum rma făcut Dumnezeu şi îmbrăcat întrrnn combinezon, voi încerca zilele acestea să obţin noul record, lăsîndu;mi pălăria la 164 Casa de depuneri şi întorcîndmmă să mi;o iau mai tîrziu. Am început să fac exerciţii. Noaptea la orele trei mă poţi vedea alergînd cu începere de la hipodrom şi făcîndmmi vîntul trebuincios. O dată, venind în goană de la Otopeni, am sărit prea departe, dincolo de Bragadiru. A doua oară, scur< tînd lansajul şi repezindu.-mă de la Băneasa, am căzut pe patriarhie. Cred că pornind de la hipo* drom sau cel mult de la Bufet să ajung cu bine şi săsmi ajustez distanţele perfec*. Coco, la noapte repet. Vino să mă vezi. 1928 POLIŢIA ENGLEZĂ Ziarele au făcut glume pe socoteala fostului pre; fect de poliţie din Londra care s*a retras pentru a*şi regula drepturile la pensie. Avea şaizeci de ani. Prefectul care i*a luat locul şi a venit cu puteri proaspete, era de şaizeci şi cinci de ani şi avea pretenţia că*şi începe cariera cu entuziasmul cu care s*ar fi logodit. Prefectul de poliţie retras avusese o neplăcere. S*a vorbit un sfert de oră de el în Camera Comune* lor şi numele lui fusese citat din pricina unor ser* f;enţi de la o circumscripţie oarecare londoneză, ntîmplarea de la circumscripţie şi răsunetul ei în Camera Comunelor are ceva atît de specific engle* zesc, încît nu ştiu dacă poate fi povestită în roma* neşte. fără a provoca nedumeriri şi a evoca absur* dul. Iată de ce e vorba: O tntss, probabil o fată*n casă mai curăţică, fusese găsită într*un parc din Londra şi se pare că făcuse ceva care, în « parcurile » din Bucureşti se face oricînd: îngăduise să fie îmbrăţişată de un tînăr căruia în inima ei naivă şi caldă îi acordase demult drepturi şi mai mari. Domnişoara londoneză fiind poftită la circum* scripţie să dea cîteva lămuriri, s*a legitimat în faţa comisarului*şef. S*a redactat un proces*verbal, în urma căruia, peste o lună, domnişoara ar fi plătit amenda, pe care era hotărîtă s*o depuie cu surîsul unui dar de nuntă. Ceilalţi comisari aşteptau în }66 picioare, rigizi, ordinele şefului. Telefonul zbir; nîie. Şeful e chemat urgent. Procesuhverbal nu poate fi încheiat numaidecît. Domnişoara nu va putea deci părăsi circumscripţia înainte de înatoar» cerea şefului. Şeful se întoarce abia a doua zi la aceeaşi oră, cînd în faţa biroului său găseşte tabloul din ajun, aşa cum îl lăsase; domnişoara, aşteptînd încheierea procesulubverbal, domnii vardişti, ri< gizi, lîngă pereţi. în aceste douăzeci şi patru de ore, dintre care douăsprezece au fost întunecoase, fragila miss ma fost nici dezbrăcată, nici siluită, nici bătută. N/a fost nici măcar înjurată, întrucît se pare că popoa» rele nordice fac uz mult mai limitat de părinţi şi rubedenii decît popoarele de sud ale conţinem tului. Totuşi tăcerea ma fost mormîntală — şi de aci a izbucnit conflictul din Camera Comunelor. Unul din vardişti, plictisit de poziţie şi situaţie, a crezut că e şim asentimentul inculpatei, vorbindmi despre victima care a primit sărutul în parc şi pentru care atentatoarea îşi aştepta pedeapsa. Var; distul, înzestrat şi cu spirit, a glumit asupra amoj rului, în genere, care e todeauna cu haz cînd pri< veste pe alţii. Domnişoara a reclamat că poliţia a jignit»o în sentimentele ei cele mai delicate, vorbindu fonne, care încetînd să fie femeie cînd încalţă panta* Ionii, e în nestare să devie bărbat din pricina prezen* ţei în pantaloni a lucrului abandonat. Cu preoţii ei sînt arhierei, şi cu călugării nu mai pot fi măcar preoţi, şi statul îi conservă în mod administrativ şi artificial pentru naţie, care, vie şi sănătoasă, se de* părtează zilnic de ei şi din pricina lor de biserică Lupta pe care o duc împotriva călugărilor epis* copii şi arhierii este firească, întrucît ei trăiesc în zigzag între două sănătăţi, sănătatea poporului şi sănătatea mistică. Dacă nu ar fi sprijinul statului, inatent la cauzele reale de destrăbălare sufletească a poporului şi condus de miniştri, care pentru portofolii şi partide uită că naţia continuă şi fără dînşii, ca un fluviu, ocolind creaţiunile de paie puse ca nişte momîi în cînepă, ca să*i modifice ritmul şi desenul, şi episcopii ar fi lăsaţi să*şi ago* nisească motivele de fiinţă şi de durată în liber* tate, ei ar fi devoraţi de timp şi de călugări, ale cărora origini seculare au fost mărturia în timp a tuturor victoriilor întovărăşite cu marile vieţi. în această problemă, care întrece în valoare şi succesiunile la guvern şi un împrumut internaţio* nai, care se face sau nu se face, trebuie spus şi repetat cuvîntul întreg, ca să încapă întreg în auzul oamenilor noştri politici. Publicăm deocam* dată scrisoarea următoare, pe care ne*o trimite un preot, al căruia nume îl scoatem din iscălitură, ca săd ferim de răzbunările hibrizilor, ambigenilor, eunucilor şi garsonilor din sinod. « Stimate domnule Arghezi, Lavra Monastirei Neamţu din cauza relei con* duceri este întno stare de jale. Părintele arhimandrit Daniil Ciubotaru, fostul ei stareţ, prigonit de mitropolitul Pimen şi de actualul stareţ Nicodem Munteanu, plecat cu ru* şine din episcopat de la Huşi şi de la arhiepiscopia Chişinăului, zace în spital de o lună de zile. Toată truda părintelui Daniil este reprimată şi pîngărită de cei care trebuia săd dea sprijinul şi ajutorul necesar ca opera începută de el să fi dat rezultate şi roade bune şi frumoase călugăreşti. Ucenicul părintelui Daniil, tînărul doctor pro* tosinghelul Laurenţiu Busuioc, fiul Monastirei Neamţu, pe care anume îl crecuse şui pregătise, care de*abia acum un an venise de la Strasbourg, plin de rîvnă şi dragoste la metania şi la stareţul lui, pentru conducerea seminarului monahal de la Neamţ şi a tipografiei, din cauza mizeriilor făcute zilnic de aceşti stricători de suflete şi de instituţii de credinţă, a trebuit, zdrobit sufleteşte, să plece de la Monastirea Neamţu, tocmai la Oradea*Mare, ÎTofesor la o catedră de la Academia de acolo, n prezent, Monastirea Neamţu este complet de* zorganizată, şi fapte grozave se petrec acolo cam Sodoma şi Gomora, după cum denunţă alăturatul ziar Curentul, de care cred că aţi luat cunoştinţă. Vă rugăm stăruitor apăsaţi condediul şi daţi aju* torul de care dispuneţi ca să se înlăture răul măcar, dacă cel puţin nu se poate lua măsuri îrm potriva înbuibaţilor şi pîngăritorilor de cele sfinte. Ce fericire ar fi pentru Monastirea Neamţu să se poată reabilita la locul lui părintele Daniil şi să;şi poată aduna iar ucenicii pe care i;a risipit eghemonul de la Iaşi. Mitropolitul Pimen, în fiecare an, de hramul Monastirei Neamţu, « înălţarea Domnului», se duce acolo, nu de evlavie sau pentru mîngîierea sutelor de mii de credincioşi din Moldova, Buco« vina şi Transilvania, său hrănească sufleteşte, ci ca să încaseze cîteva zeci de mii de lei, adunaţi de la pomelnice şi sărindare, slujite şi muncite de călugări cu prilejul acestei serbări mînăstireşti, de parcă mar avea destul cîtă leafă ia de mitropolit, pămînt, pădure şi cîte alte diurne şi fel de £el de jupuieli de pe sfinţiri, plus venitul de la racla cu Sfintele moaşte ale cuvioasei Paraschiva. Anul acesta, de la hramul Monastirei Neamţu, mitropolitul Pimen, cu camarila lui de la Iaşi/ a încasat numai douăzeci şi cinci de mii lei, lâsînd călugării tot rupţi şi jegoşi, Jăcîndwi boi şi proşti. Monastirea, seminarul şi tipografia Monastirei nu sînt decît monopolul mitropolitului şi stareţului Nicodem Munteanu, fost episop de Huşi şi arhi* episcop la Chişinău. Craii răutăţilor, Pimen cu nepotul lui Ghenadie de la Buzău şi Nicodem de la Neamţu, parcă anume sînt juraţi să distrugă tot în calea lor şi să lase în urmă numai dărăpănare şi jale. Cu toată dragostea şi Domnul să vă răsplătească cununa dreptăţii. » E de datoria noastră de servitori şi slujbaşi ai celor sufleteşti, să revenim. 19*8 SEPARAŢIA BISERICII DE STAT Dacă relatările unui ziar politic se adeveresc, domnul Lapedatu, ministrul Cultelor, pregăteşte o lege de separaţie între biserică şi stat. Preotul care a destăinuit gîndurile ministrului la o gustare, cum îi şade preotului bine, a făcut senzaţie şi a stricat cheful. Ministrul ar fi pregătit « o lege secretă », a zis preotul, influenţat de moartea prin roman foileton. Despărţirea bisericii şi slobozirea ei de îngrădirile statului numai unui cler funcţionarizat, trîndav şi absent din misiunea lui, îi poate părea o calamitate. Despărţirea e reversul necesar al autonomiei. Auto; nomia singură clerul nu a înţeles;o, considerînd;o drept ceea ce este, fără complementul ei, un prilej de sporire a puterii de bogăţie. Prin despărţire clerul o va înţelege mai bine şi, una din două, ori răspunde clerul unei nevoi, şi atunci se va folosi de onoarea independenţei şi de o voinicie spirituală reală, pe care ho acordă valoarea şi nece; sitatea, ori este un punct cadaveric în viaţa roma; nească şi în acest caz dispare cu aprobarea lui Dumnezeu. Clerul românesc vieţuieşte culcat pe urechea statului şi beneficiază de o situaţie parazitară, de care nu se bucură nici o altă profesiune, ca nişte eunuci morali ai lui. Pe cînd randamentul unui profesor şi al unui magistrat e ceas cu ceas veri; ficat, preotul ia leafă ca să stea de vorbă cu Cel de Sus, ceea ce putem face fiecare din noi în mod }S6 gratuit. Este deajuns ca un băiat de preot să ispră» vească seminarul şi să ia de nevastă pe fata popii din parohia vecină, pentru ca haina pe care o îmbracă şi nu prea ştie adeseori să o poarte măcar cu o desăvîrşită decenţă, să facă din el un ins fenomenal, sustras controlului şi împlîntat cu de»a sila în mijlocul satelor, ca momîile de speriat, în bătaia vîntului, corbii. Evanghelia şi credinţa nu rezidă în această for» mă de om, care în timpul lui consacrat de practică nu se osteneşte pentru semenii lui niciodată fără altă plată, suplimentară salariului de stat. El refuză înmormîntarea, prigoneşte căsătoria sătenilor săraci. Cînd pîinea se vinde cu doisprezece lei kilogramul, o firimiţează ca să o blagoslovească şi o vinde cu o mie două sute de lei şi cu lipsă la cîntar. îşi bălăceşte degetele grase de plăcintă în apă şi apa devenind invizibil agheazmă, o vinde cu preţuri de farmacie. O picătură de undelemn pe atîta vată cîtă pui în ureche, învelită întrmn minuscul zmeu turcesc, se plăteşte cu valoarea uleiului de roze. O pomenire cu ochii la mîinile celui ce dă pomelnicul cu o luminare, o prescură şi lei, se plăteşte. Totul e tarifat în acest transport de cale ferată cerească, al căruia şef de tren sufletesc e un episcop. Ca să nu piardă niciodată, nici cînd e dezgustător, clerul a inventat supremaţia şi infai» Abilitatea harului, care oricît de puturos ar fi pur» tătorul lui, operează. în materia de faţă, în care omenirea spune şi scrie prostii monumentale de mii de ani, orice argumentare este posibilă şi orice stupiditate împrumută de la mister, o autoritate. Ei bine, să lăsăm preotului bun harul şi să»i suprimăm salariul; e măsura cea mai onestă, şi pentru el şi pentru credincioşi. Credincioşii care cred în preot îl vor respecta exact atît cît îi este meritul viu şi ofrandele lor vor îndestula o viaţă de sacrificii şi devotament, moderată în consumaţie alimentară şi lichid. Dar credincioşii vor fi scăpaţi de situaţia penibilă de a vedea statul lor sărac, încărcîndmse cu un buget divin, ca să întreţină artificial, din contribuţiile lui, deturnate culturii, un cler despre care publicul şi presa nu pot po; vesti decît decăderi şi abjecţii. Clerul superior actu* al ne ruşinează şi ne sufocă; său dăm putinţa să devie un cler curat sau săişi anexeze o meserie. Ultimele rezultate ale întreţinerii bisericii în viaţă cu sila, sînt mitropoliţi ca domnul domn Pimen Georgescu din Moldova şi episcopi ca prea sfinţitul Ghenadie Niculescu din Buzău, împotriva căruia sinodul, invitat de stat să acţioneze, a refuzat să ia măsuri, solidarizîndmse de nevoie cu actele şi viaţa lui. Cităm numai doi. Vaietul de foame şi prigoană a lui Iisus Hristos îl putem căuta noi de»a dreptul. Miniştrii nu dau pe la biserică, unde se expun să găsească altarul închis, de cînd preoţii au fost scutiţi chiar de obligaţia rituală de a sluji o litun ghie, o vecernie şi o utrenie în fiecare zi, rămasă numai în tradiţia călugărilor, singurul cler justb ficat de o ţinută. La biserică nu se duce nici un demnitar, nici un parlamentar, niciodată: e rea biserica pentru oamenii politici şi e bună pentru noi? Noi ne«am permis să credem experimental, încă demult, că biserica, sau mai bineadevăr proiectul de lege ce i se impută, să;l puie la vot şi nimeni nu se va codi să primească o reformă de mare libertate, cu efecte serioase pentru viitorul nostru intelectual şi spiritual, excelentă pentru cler şi cinstită pentru popor. 1928 PE URMELE LUI BEETHOVEN Herriot, actualul ministru de Instrucţie al Fran; ţei, este poate cel mai îndrăgit de presa conserva; toare şi catolică: în fiecare zi numele îi e pomenit în derîdere şi acoperit de laurii ironiei. E de mo; crat — ce lipsă de gust! . . . E anticlerical — ce lipsă de inspiraţie! . . . N;am fi crezut totuşi să găsim zilele trecute, întrmn mare ziar aristocrat, şi acuzaţia că ministrul Herriot n;a citit textul ultimelor rapoarte cu para; grafe ale comisiei financiare, care au fost supuse Consiliului de Miniştri, de faţă fiind şi vino; vatul. Căci domnul Herriot, în loc de a citi argumen; tele comisiei financiare, se amuză! Scrie cărţi! . . . A fost la Berlin de cîteva ori, să citească perso; nai, la Arhivele Imperiale, scrisorile lui Beethoven şi cîteva lucrări asupra artei pianului, fără de care sonatele Surdului Fermecător har rămîne nenţe; lese! . . . Asta face anticiericalul şi democratul domn Herriot; pregăteşte un studiu asupra vieţii şi operei lui Beethoven, în timp ce comisiile se istovesc în studii şi rapoarte pe care domnia sa binevoieşte numai să le iscălească! . . . Deşi metoda e banală, nu ne putem opri de a nu reveni la realităţile noastre . . . Care e ministrul român pierdut în contemplarea artelor plastice, căzut în vraja sonoră a unei viori J9° sau a unui pian, turburat de prezenţa, pe masa de lucru, a unei cărţi de imaginaţie . . . ? Un fost ministru a mărturisit întrBlanc, întrso găinuşă de apă, despre care s.-a zis cu uşurare că keureusement nu a fost nimerită: glonţul străinului sta înecat în Leman. Străinul a fost arestat ţinut închis pînă a treia zi şi expulzat, cu interdicţia de a se mai întoarce pe pămînt federal. Nesaducem aminte de acest peisaj sufletesc în ziua cînd ni se relatează că stareţul Zosima, al unei mînăstiri din preajma Bucureştilor s*a rănit trăgînd cu puşca în porumbei, în ţinutul mînăs» tirii şi că zace rănit, şi încă stareţ, şi încă preot, şi încă arhimandrit cu binecuvîntarea patriarhiei. Un călugăr puşcaş din pasiune, un preot vînător, 412 un superior şi un duhovnic al unei chinovii, cu crucea pe un umăr şi cu puşca « Lefaucher » pe altul, este o icoană care iese cu totul din banal. In mînăstirea unde printre clopotniţi, clopote si cruci, ocolite de zborul îngerilor crepusculari şi al columbei Sfîntului Duh, un stareţ în timpul patriarhatului eminenţii sale Miron Întîiul, face vînătoare, noi am cunoscut o generaţie de monahi, care nu seamănă cîtuşi de puţin nici cu cei de la cîrma bisericii actuale, nici cu ascultătorii lor din schituri şi mînăstiri. Acolo a sălăşluit Chesarie Cîmpulungeanul, a cărui figură albă, de ceară fină şi a căruia barbă, ca un talaz de zăpadă, corespundeau prin camilavca şi dulama curată, unui suflet de copil bătrîn îngenuncheat în azur. Acolo schivnicul Meftodie, la nouăzeci şi cinci de ani sta în priveghe, în noapte şi frig, cîte zece ore întregi, lăudînd pre Domnul şi căutînd în lacrimi o mîntuire de mare păcătos. Acolo dor; mea pe o scîndură, răzimată oblic de părete, arhimandritul Stelian, îngrijorat să nu se dea dulceţii somnului întruni pat cu saltele moi. Acolo a zîmbit cu « dulşele » lui surîs de «fişb oară» moldovenească, părintele Ghelasie, care a venit tocmai din Tebaida, unde făcuse ascub tare douăzeci de ani, dînd vulturilor şi şacalilor, prin firida geamului de la chilie, hrană de pîine. Acolo se ruga căznindmşi trupul preotul şi duhov* nicul cu gluma pură, Damian. Acolo a cîntat odată din fluierul lui scos din carîmbul cizmei, monahul Gherontie, plîngînd după oile lui îne» cate, din pricina cărora se călugărise: soborul bătrînilor ste, tu, Doamne ...» Se înţelege că irupţia indiscretului în altarul privat al eminenţei, a iritat. De atunci încoace, nu mai intră nici un preot niciodată în domiciliile enoriaşilor, decît 418 chemaţi, cu onorarii de chirurgi. Nu mai trebuie să vă explic că şi alt motiv a determinat pe înah tul nostru şef să ia o asemenea măsură. Oamenii puneau în căldăruşă monedă devalutată, care Îjentru eminenţa sa începe să aibă valoare de a doi poli în sus, echivalenţi cu leul aur. Apoi, am suprimat clopotele, care, iarăşi, împiedicau pe eminenţa sa să mediteze. Emu nenţa sa cu toate că meditînd de preferinţă subt plapumă şi binevoind să gîndească la cele vecinice în stare de letargie, asemenea somnului, sunetul clopotelor ajungea pînă înlăuntrul sfintei sale urechi, şid turbura, învîrtoşînd inima sa. Vom introduce la liturghie soneria electrică, apăsînd pe un buton, ca să fie auzită numai de preoteasă, ca din cînd în cînd, în vremea servi* ciului divin, să putem avea cîte o cafea turcească şi o ţigară. Dealtfel noi am suprimat încet, încet şi liturghia, înlocuind*o cu predica: ce credeau protestanţii, că numai ei sînt grozavi în omiletică ? — Ai văzut, i*am răspuns. — E adevărat că nu se prea înţelege ce spunem, dar asta nu are importanţă; admit ca noi să debităm exclusiv măgării banale, cum v/ati permis întrmn articol să calificaţi aplicările din amvon ale puterilor noastre oratorice: intenţiile sînt însă sigure de considerat. Generaţia noastră a făcut un efort considerabil ca să capete intenţii; le vor realiza generaţiile viitoare. în biserica proştilor glasul are trecere mare şi slujba se bucură de mari preferinţe. E un rest de barbarie, pe care patriarhul, ajutat de clovnul nostru de la Iaşi, în opera sa ştiinţifică îl va elimina cu desăvîrşire, introducînd pe Deiaş fi rege şi pe Voievodul ţiganilor în ritual cu per/ sonal de la Opera Română (Direcţia Georgescu). — Ia prescurile şi luminările! porunci preotul ştiinţific paracliserului. 419 Vezi turtele astea, zise el, cu patru colţuri şi cu o gaură la mijloc? O altă sălbăticie, însoţită de o luminare care te murdăreşte pe mini. Nu le mănîncă nici raţele. Trebuie introdus polul pur şi simplu: pomelnicul deasupra şi polul dedesubt, de preferinţă, evident, sutarul. Taxa e pentru sărăcime. Auzi dumneata, să recite zi de treizeci de ori Gheorghe, Ion, Maria cu tot neamul lor — şi cu tot neamul lor, nici unul lipsă — pe douăzeci de lei. La dumneavoastră în presă, cuvîntul costă cinci lei, iar la telegraf doi. Uite unul care sărută icoanele. E antiigienic. Se făcuse noapte tîrziu şi în biserica ştiinţifică erau exact patru cucoane tinere, care nu aveau în noaptea învierii nici un spectacol deschis. De astă dată, clopotele sunară. Tunurile au anunţat Pastele oficial. Mulţimea credincioşilor de altădată rămăsese acasă şi laleaua de văpaie cu coada plăpîndă, de ceară subţire, nu s?a arătat în degetele ei. — Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd, cîntă preotul, fără convingere, în gol, pe cînd ţîrcovnicul aduce în cupa cu lanţuri tămîie şi fum. învierea va cădea şi anul de faţă în Pastele proştilor, la j mai. 4 aprilie, 1929 DE VORBĂ CU UN STAREŢ — Cum? Prea sfinţitul patriarh Miron nu este destul de reprezentativ şi de eficace? Mă miră! Bărbat frumos şi oratoric, bărbat învăţat, ce conducător mai potrivit ar fi putut să*şi dea biserica noastră, ca acest prelat simpatic, care mai este deocamdată şi regent? Lumea mînăstb rilor trebuie să fie subt conducerea lui o împărăţie de zîmbete şi de nuanţe. — Nn e nici călugăr, nici cuvios, nici smerit, nici milostiv, nici preot. E un civil indiferent, îmbrăcat în portul nostru, şi-.a pus piele călugă* rească de miel, ca să ne pape mai bine. — Fugi de*acolo, cinstite părinte! Nu ştii ce vorbeşti. — Nu ştie măcar să slujească liturghia şi îi lipseşte orice simţ bisericesc. Pe călugări îi tunde ca pe cucoane şi preoţii de mir se bărbieresc cu binecuvintarea prea sfinţiei sale. Moaştele Sfîn» tului Dimitrie stăteau în catedrala mitropoliei lîngă altar; îe*a scos afară din catedrală, lîngă uşă. ca să nu mai împiedice circulaţia. îl mai ţine acolo pentru că rentează cîteva zeci de mii de lei. Cînd mo mai produce nici atît, îl va trimite la magazie. — Mă înfiori . . . — Nu te înfiora peste măsură, fratele meu întru Domnul. Credeai că e călugăr: călugăr imitat, domnule, pentru atît cît ba trebuit ca să ajungă arhiereu. Nimeni nu urăşte pe călugări 421 mai mult ca patriarhul şi nu*i în acelaşi timp mai regionalist. Mitropolia şi toate accesoriile ei spirituale sînt concluse exclusiv de preoţi de mir şi mai exclusiv de ardeleni. Prea sfinţitul nu se poate împăca în ruptul capului cu noi regăţenii, decît cînd ne încasează. Mînăstirile niciodată mau căzut mai jos ca acum şi niciodată monahii mau fost mai batjocoriţi nici de păgîni, ca subt păstoria fericirii sale. Dmte oriunde vrei, în mînăstirile eparhiei şi dă*ţi seama văzînd. — Bine, dar patriarhul are o activitate spiri* tuală, conduce cu adevărat. Cînd nu stă în ge* nunchi şi se canoneşte în chilia sa, activează ca un mare ierarh, poartă crucea şi Răstignirea printre suflete şi nădejdi. — Patriarhul se îndeletniceşte cu contabili* tatea, înalt prea sfinţia sa fiind primul contabil al bisericii ortodoxe. Un creştin îi este drag atunci cînd dă, şi mînăstirile îl interesează prin ceea ce « produc ». Rubrica de căpetenie a sufle* tu'ui înalt prea sfinţiei sale e Venitul, cu cheltu* ielile cele mai mici. Venitul cînd nu poate fi luat în buzunar, este depus la o Bancă din Ardeal. -Mă crucesc, taică părinte! — Cruceşte*te, fiule, că ai de ce. Nu s*a pomenit arhiereu, mitropolit şi patriarh mai flămînd de lei şi de milioane. Dulcea guriţă cu graiuri sufle* teşti a patriarhului suge prin cîteva ţîţe mari veniturile eparhiei; Institutul biblic şi Fondul milalor fiind acelea care canalizează mai îmbel* şugat laptele milionului. Institutul biblic, înfi* inţat de patriarh, a pus monopol pe cărţile de ritual şi pe icoane, ca să le fabrice singur. în* treabă ce a făcut pînă azi acest Institut, care ţine în loc orice activitate biblică şi scripturistică, şi cîte milioane a distrus tipografia cărţilor biseri* ceşti, în ultimii trei ani. Patriarhul văzînd că e bine în biserică şi*a popit toată familia şi pre* 422 tutindeni unde se înnoadă cîteva activităţi, stă un nepot, care strînge pentru unchiul şi pentru sine. Ai auzit să fi înzestrat vreo fată, să fi trimis la învăţătură vreun student, să fi spoit vreo mînăs* tire? De cînd e mitropolit, toţi monahii tineri cărturari s*au dezbrăcat şi s*au dus, care în în* văţămînt, la catedre, care în magistratură. Nu suferă pe călugării cărturari ca să nud cîntă* rească, îl sperie cartea şi îl supără presa. Ar dori măcar ca regent, să desfiinţeze presa, care nud dă portretul de două ori pe săptămînă în mărime naturală. — Păi, a făcut un seminar călugăresc la Cer* nica, preacu/ioase. — Ai crezut una ca asta, frate, din partea lui, care a dorit şi mai doreşte încă să desfiinţeze Mînăstirea Căldăruşani, ca să facă acolo un ştrand pentru cucoane? Noi ham silit să facă seminarul, care trebuia făcut la Căldăruşani, unde e loc mult şi adăpost, şi nu la Cernica, unde lipseşte şi se tuberculizează băieţii. A primit cu foarte mare neplăcere ideea seminarului călugăresc, căruia îi face toate mizeriile, ca să fie desfiinţat înainte de a funcţiona. înalt preasfinţitul vrea să dovedească un singur lucru, că monahii sînt cu desăvîrşire incapabili. Nu este aşa? Ce model de monah! — Mînăstirea Cernica are fonduri. — Are, frate, are. Are vin de la Ceptura, un vin minunat, măsurat cu litrul şt cu butoiul de către patriarh, care ţine cheile pivniţii la patriarhie, ca să nu poată fi vîndut decît unei singure firme, « Bodega Mircea ». Acolo are înalt prea sfinţitul interese personale. Şi mai ţine Mînăs* tirea Cernica, tot de la Ceptura, din terenurile petrolifere, o sumă de două milioane. Stareţul, care*i un ajutor contabil al contabilului titular, patriarhul, şi*a permis să depuie banii la o bancă « Albina », care, deşi ardeleană, priveşte în rin* 42 J dul al doilea pe patriarh, adică după buzunarul prea sfinţiei sale întru tot mare şi sfînt. Mustrat că a depus banii la o Bancă, stareţul a răspuns că nu putea face întnaltfel, din pricina corni; tetului. — Rău ai făcut, foarte rău, că no! eu sînt şi comitet şi tăt şi trebuia să miu aduci mie, slugă proastă, călcaai dus să te denunţi? — N*am avut curajul, răspunse. Şi mai este ceva, adaose muribunda. Preotul nici nu s»a prea apărat. S*a mulţumit să repete: Sînt nevinovat, mam ucis eu. Preotul însă ştia cine ucisese . . . — Cum? întreabă duhovnicul. 4}4 — După crimă imam dus la el şi m& mai îndreptat? Ar face bine să se îndrepteze, căci viaţa nu e de o mie de ani şi răspunderea unui arhiereu e mare. . . — De! ştiu şi eu ce să#ţi mai spui? zise bătrînul cenobit. Nici azi nu e mai bun decît pe timpuri, dar nici atunci nu a fost atît de rău, pe cît s copul să se desţepenească. — Ştii ceva de mînăstirea din Dălhăuţi, unde a stăreţit vrednicul arhimandrit Atanasie Po< pescu? Ce mai e pe acolo? Cum o duc fraţii din partea locului? A primit pînă în cele din urmă ieromonahul Dionisie Popescu, să rămîie stareţ ? — Da, bietul călugăr a fost pus cu sila stareţ şi nici lui nud merge sufleteşte prea bine. Cînd făcea parte din obştea Mînăstirii Ciolanu, omul era mulţumit cu ce făcea. Era şi acolo stareţ, însă stareţ peste albine: avea o sută de stupi. Să crezi, domnule, că mai bine se guvernează o sută de ştubeie decît zece oameni, mai ales la călugărie. Mînăstirea Dălhăuţi suferă ca de pove« rile din nori ale unui blestem. Văd că iei însemnări după cele ce<ţi povestesc. Dacă se întîmplă să scrii ceva — eu teentru că ai şi senzaţia că miroase a babă cochetă. Adeseori, anume muzică naţională interpretată la radio de simpaticii lăm tari, ţbau sugerat impresii olfactive de mustărie şi de mititei la grătar. Pe lîngă parazitul mătuşii, mirosul evocat de ţambalagii, constituie o poezie şi un « Coeur de Jeatiette ». . . Cîtă vreme se întinereşte vecina, orice muzică e zadarnică şi maşina ei de zbîrcituri domină Europa, în toate posturile de emisiune, urlînd ca o fabrică de măgari. Vizita nocturnă a mătuşii pe calea electrică, scoate auditorii din fire, necăjiţi că aparatul lor nu posedă încă dispozitivul de a transmite înjurătura la distanţă. Gura birjarului e suavă, comparativ cu ocara însutit spurcată a radiofonistului, deranjat de zbîrnîitul cosmeticului electric. Toate vorbele care indică un final dez< gustător, cu începutul moral, devin active formi» dabil şi cu gura căscată în lămpile de recepţie, familia întreagă şi invitaţii, varsă injuriile incorrw patibile cu unda, cu Branly şi cu Marconi. E sin. gura formă de răzbunare, afară de cazul cînd mătuşa din vecini, cu ochii de hipopotam, e 46$ cunoscută femeilor din familie, care cunosc şi alte procedee. Totuşi, răzbunarea cea cumplită e tot a electri; cităţii şi a inoportunului aparat de întinerire. Mătuşa obţine, după ce a turburat de cîteva sute de ori vioara, orga, ghitara şi orchestra — numai conferinţa suportă o intovărăşire cu parazitul mătuşii — o tristă figură de cadavru vesel, rajeunit la Institutul medicodegal. Masajul complectat cu parafinele injectate în cutele pleoapelor de jos şi ale buzei, cu fine retuşe de creioane grase, dă o adolescenţă iluzorie şi rezultatul sacrificiului complex al întineririi este o strămutare a mătuşii întreită mătuşă, mai blondă sau mai brună, şi în portretul ei după fixarea coşciugului de capac. La zece zile după operaţie, eziţi să saluţi, cu o senzaţie de răcoare postumă în punctul cefii. Mătuşa e transformată şi are şi iluzia că poate fi iubită. Piciorul varicos, încălţat întrmn ciorap de cauciuc textil, bîjbîie cu un pantof elegant; şoldul arestat întrmn corset care încurajează cocoaşa spinării să caute linia, e dus pe sus, în leşinul energiilor anatomiei şi silit să nu se dărîme. Numai ochiul amoros sticleşte tinereşte, pe cînd pielea veche luată de pe tot obrazul şi mutată dedesubtul bărbiei, se prezintă ca o guşe cu ou, în masca funebră a unei funte de pălărie, legată la înghiţitoare. Pentru stîrpirea parazitului mătuşii, postul emiţător ar trebui să consimtă jertfa conexării unui Institut de reparaţii anatomice, cu microfonul, desfiinţînd parazitul mătuşii la domiciliu. în orele de răgaz ale programului ştrengăriţele de vîrsta lui Vasile Lupu, vor putea să se răsfeţe în valurile undelor electrice, rezervîndu<şi serile muzicii neturburate. Unde mai punem că o centralizare a mijloacelor de întinerire poate să provoace o activitate de refacere şi a organelor ascunse în pielea capului capiloasă. Lungirea unei inteligenţe prin tracţiune electrică, scurtarea unei limbi, dezvoltarea talentoasă a personalităţii nu pot face decît bine audiţiilor radiofonice şi pro< gramul săptămînal mar avea decît de cîştigat. . . i 9 j o. OILE PATRIARHALE Sfîntul sinod, parlamentul bisericesc, a dat pe brînci muncind Ia renaşterea sentimentului relb gios şi a încheiat sesiunea cu o netăgăduită operă creatoare. A hotărît ca preoţii să nrnşi modifice costumul, prin adăogiri de buzunare, reversuri şi gaică, basmaua cu ouă trebuind purtată pe dedesubtul giubelei, prin buzunarul fals, în care se introduce mîna preotului întors de la piaţă. Nu se vor mai primi coroane în biserici, pentru că au ars cele de la Costeşti — şi se va înfiinţa un timbru creştin lipit pe cărţile de învăţături derivate din Iisus, pentru o casă de pensii. Mai doriţi ceva? A, da. Preotul Davidescu a fost alungat din preoţie, pentru că sorneşte de la cîteva milioane în sus, zeci de mi* ioane, sute de milioane. Dar ca să meriţi un şperţ trebuie să fie ceva de capul dumitale. N>ajum ge de pildă să te cheme, ca să luăm un exemplu, Eminescu sau Pasteur. Bacşişul vine numaidecît după şperţ. E modest, e mic şi răspîndit. Săd salutăm ca pe o instituţie salutară. Bacşişul e talismanul organizat: cu polul intri unde vrei şi tariful lui rareori trece de cinci; zeci şi de o sută lei pentru un lucru bine făcut. Toată lumea insultă bacşişul şi toată lumea îl plăteşte şi îl conservă intact. Bacşişul e corectivul bunului simţ popular la excesele de neinteligenţă brutală, manifestată prin legiuiri echivalente cu un cod intern de represalii. Bacşişule, vino să te pup. i 9 3 3 DOUĂ SCRISORI Două doamne au binevoit să nu înţeleagă nişte note, asemenea celei de faţă, de calendar, şi amîndouă au binevoit să mă onoreze cu cîte o scrisoare. Doamna scrisorii verzi a crezut că a fost vorbit de rău Crematoriul, iar doamna cu scrisoarea tnauve, că a fost jignit prestigiul altei instituţii, de telefonie — iar dacă această doamnă din urmă mă invită graţios să vizitez şi să iau cm noştinţă de confortul higienic al palatului american din Calea Victoriei, prima doamnă ma împins cruzimea, demonstrativă, pînă la recomandarea beneficiilor unei încercări personale. Parcă e mai agreabil să amîni asemenea dovadă. întnadevăr, incidental şi din necesităţi literare, s*a scris pare. -imţi poate mai puţin străini şi singuratici, v ■ dinaintea vîntului, care a purtat odată un sci impalpabil din cenuşa părinţilor, risipită de j eahlău în văzduh. în orice caz, e o pro» nu»i prea uşoară problema. Pentru semănătorul de spuză e interesant, suspina copiii lui?. . . ste opiniile libere asupra arhitecturii loamna care apără culele şi turlele •estre ale genului, nu are de ce să le ne plac şi nouă şi ne displac, definitiv interzis orice surîs cînd > Societate de telefoane? Şi»au , n voia bună şi româncele, în 1 americană ? Ce naiba ? Tre» ,id ne gîndim la cripta cu ascen» bleny literaţ Unde\ Cît f, america: cu mii d fie afectat dar este ri^ vine vorba\ pierdut zîm. ■ contact cu ci buie să plînger soare din Calea Victoriei si să ne închinăm cînd 49° trecem pe dinaintea esteticei ei funerare ? Dealtfel, ca să ne facem o opinie inocentă nu am aşteptat clădirea marei centrale telefonice din Capitală. Am căpătata în America, la New York, la Chw cago, pe care le>am vizitat cel puţin de două sute de ori. La cinematograf. . . 19 3 3 MAŞINILE Întîiul instrument de alergat, căruciorul cu mo* tor al domnului Ford, contemporan cu încercările de motorizare a circulaţiei, făcute în Europa, a fost după relatările proprii ale inventatorului o maşină de scandal şi tărăboi. Necutezînd să se suie însuşi pe o maşină, de pe care nu era sigur că se va mai putea coborî intact, domnul Ford a găsit un amator niţel într*o ureche, ca bietul Bră* tescu, paraşutistul, mort întrnin accident de umbre* lă zburătoare, şi acela izbutind să rămînă în viaţă pînă la capătul cursei a cîştigat şi premiul întîi de viteză. Infernala caricatură de fier figurează glo* -ios în muzeul actual al marilor uzine de la De* oit, ca un schelet de strămoş viteaz. ^n treizeci de ani, automobilul, cel mai sigur cui, a făcut mai mult drum decît a pus timp \ perfecţioneze. Nobilul cal, bătut cu cotorul ^ ui şi cu joarda, s*a retras în natură, cu ţinuta lfi mirosul de ovăz manifestat inopinat şi filo* soi cedat în faţa benzinei puturoase şi a uleiului pra ' cilindri. Publicul merge cu maşina de patr, de cinci lei, de o sută de lei, şi micul scara ’e fier e pregătit să scoată din circulaţie, după' i locomotiva. Toa) ’e fabrică actualmente automobile, sute de mii ; . ane de automobile; însăşi Ungaiia săracă şi l >cc a ca şi Elveţia participă la mişcarea industria: . cu un tip de maşină minuscul. Numai industriaşii noştri atît de vioi în ceea ce priveşte 492 fabricaţia privilegiată printrmn tarif vamal de asi< gurare, în ciment, în sîrmă, cuie şi tinichea, evită să construiască un automobil naţional, în stare să ţie cîteva miliarde în ţară, dar implicînd capa* citaţi de organizare şi uzinaj obositoare de creier. Concurenţa calităţii şi a preţului, a fost urmată de aproape, de ingenuozitatea estetică, perfecţiu» nea la maximum a tracţiunii şi a organelor care o servesc, a intrat în faza caroseriei şi, an cu an, inginerii şi artiştii au desenat o formă nouă, mai frumoasă decît precedenta. De la tipul birje srea mult, corsarul cu şapcă şi geantă fia văzut, a isprăvit — şi poporul, mereu mai indiferent, a început să prefere rîvna unor surtucari de şcoală anglo;saxonă, care se numesc adventişti, baptişti, pocăiţi şi aşa mai departe. . . Chemarea prea sfinţitului Nicodim din chinovia Neamţului la mitropolia Moldovei, reinstaurează datina. în bună parte, această nu se poate mai nimerită numire se datoreşte domnului doctor Lupu, care, fiu de preot şi avînd sensibilitatea situaţiilor speciale din biserică, a luptat pentru datina bună şi corectă. Iată ce aşteptăm noi, ca să întrebuinţăm un plural însufleţit, de la P.S. Nicodim. Renaşterea vieţii monahice a mînăstirilor şi a monahismului, bărbătesc şi femeiesc. înfiinţarea unui buget de şu viaţă şi nu de moarte pentru toate mînăstirile şi încurajarea tineretului contemplativ să*şi gă» sească un teren de muncă intelectuală: acest tineret se alege în fiecare an din şcoli şi universităţi şi rătăceşte fără utilitate într*o societate care nud poate înţelege. Transformarea mînăstirilor în lăca* şuri de cultură şi de artă prin adăpostirea cărtu* rarilor şi artiştilor tineri, fără catedre şi ateliere. Şi pe lîngă toate acestea, scoaterea mînăstirilor de subt autoritatea pustiitoare a episcopilor şi din eparhiile respective şi unificarea lor independentă subt administraţia unui episcop deosebit, încadrat cu acest titlu în sinod. Mînăstirile puse laolaltă, cu atîtea energii şi averi, încît cele sărace pot să trăiască deopotrivă cu cele mai multe înzestrate din aceeaşi pungă gospodărită de episcopul mînăs* tirilor: sînt vreo trei sute de mînăstiri în stare să<şi găsească o dezvoltare şi o evoluţie şi să răs< pundă la nevoile actuale de cultură şi abnegaţie, cu neputinţă de satisfăcut de nici una din catego* riile sociale actuale. Informaţiile pe care le avem despre personali* tatea în totul remarcabilă şi substanţială a mitropo* litului Nicodim, îndreptăţesc speranţe bune şi un optimism pînă acum absent. 193 5 LOTERIA, O MORALĂ Numaidecît după războiul ei, în care s*a relevat beletrismul generalismului Cadorna, unanim gus* tat şi de aliaţi şi de adversari, pentru simetriile ei cu producţia literară de război a Ungariei, Italia s;a văzut în situaţia de a se împărţi singură în vreo şase republici socialiste confuze. Numărul acestor proiecte de state noi în plin regat aducea aminte ceva. Italia mai avusese un lucru organizat cu şase: şase loterii municipale, trase săptămînal, duminica, şi jucate de toată Italia şi de provinciile de frontieră ale ţărilor învecinate. Domnul Mussolini a suprimat spiritul republican, păstrînd însă loteriile intacte, pentru consolidările epocii noi dictatoriale. El a învins şi Camora veche de cîteva sute de ani, a desfiinţat şi brigandajul, şi brigandajul sicilian, unde un fost deputat, pentru fraude acumulate, a fost ales de iubiţii lui admiratori şi în puşcărie. Tactul Ducelui nu s*a atins de jocul de*a norocul, din care se hrăneau extazele cîtorva milioane de adepţi ai muzicii şi ai lui Garibaldi. Cu o miză derizorie, fericitul jucător putea să realizeze un cîştig enorm. Condiţiile jocului con* sistau în ghicirea numerelor cîştigătoare, organi; zate anticipativ. Fiecare din cele şase loterii scotea cîte cinci cîştiguri. Jucătorul trebuia să brodească din ele, în cazul mijlociu, terţa şi în cazul suprem, cvinta întreagă. Cu cinci numere se năştea un nou milionar. Mecanismul loteriei funcţionînd fără bilete, jucătorul îşi închipuia numerele şi le comunica unui agent. lntr*o zi hotărîtă, la ora anumită, se închidea operaţia recepţiei, lista imaginaţiei se transforma întmin proces verbal, sumele depuse erau totalizate şi expediate. După o săptămînă de munci ale facultăţii devinaţiunii, se petrecea o noapte de imense emoţii: jucătorul îşi cumpărase starea de levitaţiune şi putinţa de a fi abstract ca Dumnezeu pe un preţ de nimic: douăzeci şi cinci de centime. Şi săptămînă următoare speranţa era luată d*a capo. Astfel, de cincizeci şi două de ori, indiferent de temperatură şi la suferinţele derivate între de o parte, că Elveţia muşi respectă neutra* itatea. Pe de altă parte, că domnul Max Huber, un mare titular al intereselor industriale germane în Elveţia şi cu interese cunoscute în industria germană, era şi prezidentul Crucii Roşii interna* ţionale. Asta ar fi dat celebrei creaţii pacifice şviteriene o culoare, mai puţin roşie, nazistă. In urma unei campanii a presei democrate . elveţiene, dar apărat de ziarul Aleue Zuricher Zeitung domnul Huber a demisionat. Demisia a fost interpretată ca o verificare a unei situaţii ciudate. Cele două articole au apărut în Bilete pe baza relatărilor făcute ziarului nostru dintr*un loc de obicei bine informat. Trebuie să mai spunem că afară de Bilete de Papagal, nici un alt ziar din capitală n*a fost solicitat de această problemă. Ea interesează scurtarea sau prelungirea unui război, osîndit de toate popoarele dornice de libertate. Legaţia elveţiană s;a sesizat numaidecît. Domnul Renă de Weck, ministrul Confederaţiei la Bucu; reşti, a ţinut să ne dea explicaţii. De la scriitor la scriitor, un contact chiar în materie politică riscantă nu e anormal: domnul de Weck a scris cîteva romane. Ceea ce pare oarecum regretabil este că, deşi trăieşte de unsprezece ani între noi, românii, ministrul ne;a dat agreabilul prilej tardiv de ad cunoaşte, întrso împrejurare dezagreabilă. Domnia sa ignora desigur că nu din spirit de oportunitate, am scris tot binele cu putinţă despre patria dom; niei sale. A fost pentru noi oarecum şi o datorie şi un drept, patria domnului de Weck fiind în; trucîtva şi o patrie a celui subtiscălit. Probabil că numai o aparenţă falsă m;a făcut a bănui mai înainte, că alte ziare de la noi, decît ziarele la care am scris, se apropiau mai aderent de interesele elveţiene, ca Universul şi Curentul — şi că alţi ziarişti reprezintau mai temeinic cultura românească şi franceză pentru domnia sa: ziarişti de dimensiunile intelectuale' şi morale, ale unor domni, numiţi Stelian Popescu şi Pamfil Şeicaru, doi fascişti de marcă, fugiţi din ţară la timp. Unul din ei se află de la 24 august chiar în Elveţia, reprezentată la noi de domnul Rene de Weck. Am ascultat argumentările ministrului cu aten; ţie şi plăcere, fumînd, fie zis în treacăt, din ta; bacherea domniei sale, două excelente ţigarete « Caporal». Ministrul, referindmse la buna mea credinţă virtuală, avea dreptul să fie urmărit precis în dezvoltările domniei sale, pe cit de abil organizate pe;atît de frumos prezintate, într«o franţuzească limpede şi muzicală. Sculîndmmă din fotoliul cabinetului domniei sale, am rămas cu două noţiuni: una, că domnul S46 Huber nu e un industriaş ci un magistrat, şi că nu a demisionat. A fost numai o coincidenţă. A doua noţiune, că Elveţia e o democraţie unică în Europa, o aveam din proprie experienţă, în ce priveşte corectitudinea neutralităţii, izvorul de putere de pînă azi al Confederaţiei, intervine controversă şi decide altceva decît logica şi buna* credinţă: faptele. Aici mavem, nici domnul de Weck, nici eu, dacă*mi este permisă o împăre* chiere fortuită, nici o autoritate. Presa americană acuză azi categoric Elveţia, împotriva căreia Statele Unite au luat măsuri severe, că neutralitatea ei e un paravan de apro* vizionare a Germaniei naziste, căreia îi furnizează şi arme. Că Elveţia interzice bancherilor ei să dea relaţii asupra capitalurilor, furate popoarelor de clicile conducătoare şi depuse la ei. Că băncile elveţiene acoperă fuga din Reich a imense capi* taluri naziste. Că, în sfîrşit, Confederaţia denunţă gestapoului pe antinazişti. . . E vorba de fapte precise. Vreau să ştiu: Ame* rica minte? *94 5 UN PRINŢ ARHIEREU Unul din Biletele noastre a trecut pe lingă o siluetă de prelat, abia atingîndam oprit cîteodată la mormîntul doctorului Grigoriu* Argeş, ca dinaintea unui fost mare vindecător. îi eram şbi sînt şui voi rămîne todeauna dator. Osîn; dit de medicina oficială şi atunci cînd mai aveam de trăit cîteva zile, redus după un an de «trata; ment» în stare de larvă, neuitatul meu medic mua dat pînă una alta, iată, încă nouă ani de trăit. Personal, viaţa mea nu mă interesa peste măsură de mult. Trebuia însă imperativ prelungită pentru a nu se dezechilibra viaţa acelor a cărora răspun; dere mă chinuia. Se ştie ce se alege de copiii nevîrstnici ai unui scriitor dispărut la netimp. Eşti contemporan numai cît nu;ţi cade din mînă con; deiul, cît îţi aperi sălaşul vigilent, şi cît inspiri, dacă nu teamă, cel puţin ruşine. Prăpastia pîn; deşte, uşile se închid. Cititorii bolnavi îşi amintesc şi ei de numeroasele scrisori ce mbau trimis, de tragicele lor apeluri la telefon. Cîtă vreme doctorul Grigoriu avea o adresă i lajul sînt date în seama experimentatei asistente a doctorului Grigoriu. Nu cunosc nici personal, nici din reputaţie pe domnul doctor N. Vasilescu, succesorul doctoru* lui Grigoriu*Argeş. Mi s*a spus că locuieşte în j78 str. Vasile Boerescu, 8, şi că are teletonul 3 73 02. Sper că după cele de mai sus, cititorii bolnavi de nervrită şi polinevrită se vor adresa direct acolo unde trebuieşte. 1947 MANIFESTĂ*TE, SPIRITE AL LUI HAŞDEU! în marginile sentimentului religios, între ere* dinţă şi ştiinţă, se intercalează o zonă, care nu e nici ştiinţă nici credinţă, o aproximaţie de una şi alta, un teritoriu moral, unde circulă un alt soi de monedă, falsă oarecum şi pentru spiritualitatea dogmatică şi pentru legile, să zicem, ale fizicii. Pe această îngustime se iscă incredubilitatea în preceptele sacre şi poziţia de incertitudine în ra* portul dintre intelectual aţîţat şi şovăitor şi aşa* numitele cuceriri ştiinţifice, traduse în viaţa de toate zilele cu o continuă sporire de confort, dar în viaţa de peste diurn şi nocturn falimentare. Mi se pare că vorba următoare aparţine catolicului Brunetiere: « Pe măsură ce se întinde ştiinţa, spo* reşte şi ignoranţa ». Ba parcă ignoranţa ştiinţifică e mai adîncă decît ignoranţa « omului unei singure cărţi», al Bibliei, care avea răgazul să stagneze, să cugete şi să imagineze, pentru timpurile noastre pierdute. Vrăjitoria, cabalistica, spiritismul, ghicitul, as* trologia, ocultismul, indică o pripă precipitată de a şti ceea ce nu oferă nici altarul, nici laborato* rul, care, dimpotrivă, le interzic ca pe nişte rătă* ciri, şi de a modifica ignoranţa. Mesele şi paharele se învîrtesc mereu şi creioanele mediumnice acoperă mii de coli de hîrtie cu un scris diagonal, cunoscut celor cîţi au asistat la chemarea din lumea cealaltă a spiritelor ilustre, de obicei căzute subt nivelul intelectual din timpul vieţii. S*a fotografiat şi ecto* jio plasma, ca o spumă bâloasă ieşită din persoana omenească. Cu colaborarea escrocheriei amatorilor aventu» rieri, care au indus în eroare şi cîţiva învăţaţi, se ajunsese la certitudinea că un obiect poate fi uşor deplasat de la sine dintrmn loc întnaîtul. în anu; mite « societăţi de psihologie » nu se mai îndoia nimeni de adevărul curent că plouă petale dintrmn tavan şi că mobilierul umblă prin apartamente împins de puteri nevăzute: fenomenul se mulţi» plic ase pretutindeni, pe glob. în plină epidemie spirtistă a căzut propunerea doctorului Gustave le Bon, directorul importantei Bibliotheque de phi< losophie scientifique. Savantul oferea din averea lui personală o sumă irezistibilă şi ispititoare, în schim» bul unei fotografii, a unui obiect surprins în aer, mutat de pe o mobilă pe alta. în patruzeci de ani, cîţi îs de atunci, nu s»a ivit în toată lumea nici o asemenea fotografie, dar nici nu s»a mai vorbit, în afară de broşurile învechite ale lui Allan Kardec, douăzeci de ani de spiritism. Totuşi, ceva nelămurit transpare în toate încer» cările oamenilor, dezamăgiţi de ordinea lumii aces» teia, împinşi să evadeze din împrejurări şi timp. în perfectă sinceritate ceva este, dar cu aceeaşi sinceritate trebuie spus că nu se pricepe anume ce. Să fie şi altă realitate că tainele preferă să fie percepute cu precădere de către cei săraci cu duhul şi că refuză să fie dezvăluite celor mai inteligenţi? 194 7 SPIRITISM în urma unei tablete recente imam ales cu o corespondenţă bizară. Unii cititori au înţeles că sînt spiritist ... a fi spiritist este, dacă ţin minte ce părea că spun, a sta de vorbă cu morţii, mutaţi de la noi într;o regiune geograficeşte misterioasă, undeva departe, cine ştie unde, într;alte tărîmuri. Chiar sufletele decedaţilor celor nepunctuali şi care mau ştiut să se ţie de vorbă în timpul vieţii, sînt după moarte de o exactitate şi politeţă extraordi; nare. Puteai, pe vremea cînd funcţionau într;un minister să pierzi săptămîni de antecameră, fără să obţii o audienţă. Excelenţa sa a fost silit să plece de urgenţă: mai treceţi, pe joi, pe vineri . . . Domnul secretar general e într;o comisiune, o său spui că baţi căutat. Acum, cînd nu mai au consilii şi şedinţe, cele mai aglomerate personaje din fosta existenţă, vin din fundurile universului unde sălăşluiesc, îndată ce le chemi şi se lasă chemate de cine vrea: de domnul Mitică, de doamna Margareta, de domni; şoaraNiculina. Dacă;i citezi în spaţiu, sosesc numai; decît şi Napoleon Bonaparte, Victor Hugo, Emi; nescu şi fac drepţi dinaintea mesei de experienţă, a cîtorva persoane, adunate pentru pătrunderea tainelor ascunse inteligenţelor normale. Numai că toate ilustrele figuri din trecut sînt îndeobşte de; desubtul nivelului, cu care se obişnuiseră în viaţa lor pămîntească. Banalităţile exprimate de marile spirite, decepţionează. Trecînd fruntariile lumii, jS2 se pare că geniul se micşorează pînă îa proporţiile neutre ale « mediului » care slujeşte asistentei de aparat de înregistrare. într*adevăr, spiritele nu ac* ceptă să ia contact cu grupurile de curioşi sau fer* venţi, fără un delegat intermediar de obicei modest înzestrat în ceea ce priveşte bagajul de subt pălă* rie, însă prevăzut în schimb cu o sensibilitate ca* pabilă să vibreze, ca firul de păr higrometric al Iui Saussure, la cea mai uşoară adiere din lumea cealaltă şi la pasul aerian al Domniţei Ruxandra, invitată să coboare din dantelele de azur pînă la desluşirile cerute de domnul Constantinescu. Am făcut o aluzie mai zilele trecute la facultatea unora de a citi întrrnn fel şi de a înţelege alături. Amabilii mei corespondenţi sînt încredinţaţi că, în lipsă de o treabă vulgară, cum ar fi mîzgălirea hîrtiei, subsemnatul învîrte mesele din gospodărie, ca să aflu cîte toate. Ei trimit şi timbre de răspuns, voind să ştie care*i unealta cea mai proprie pentru o legătură serioasă cu ţara de dincolo de văzduhuri, însăşi masa fără cuie de fier, planşeta sau paharul aşezat cu gura în jos? . . . Mărturisesc o totală şi regretabilă ignoranţă. Odinioară, acum vreo douăzeci de ani, publicam o fiţuică zilnică, literară, Bilete de papagal. Mă bucu* ram şi atunci de un curier destul de variat. M*a miş* cat între alte multe scrisori, o cerere de la o doamnă din Ardeal, proprietara cîtorva caterinci cu papagal sau şobolan, distribuite prin tîrguri pentru aflarea norocului scos dintr*o cutie. Colega de literatură voia să*i expediez de urgenţă patru feluri de « pla* nete »: pentru doamne, pentru domnişoare, pentru flăcăi şi bărbaţi maturi. Era încredinţată şi doamna că sînt şi eu antreprenor de flaşnete la Bucureşti. Nu e nici un păcat. Puteam să fiu şi atunci flaş* netar şi astăzi spiritist. 19 4 7 PARLAGHIA Pa, Vu, Ga, Di, Che, Zo, Ni, Pa . . . S*ar părea că e o denumire prescurtată, de so* cietate, de instituţie; o firmă sau mai multe reunite în iniţiale. E gama muzicală pe bisericeşte . . . Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do ... Şi se scrie într*alt fel decît pe portativ, fiecare notă avînd, în acelaşi timp cu numele ei, un semn deosibit. O notaţie fără cele cinci linii paralele obişnuite, a încercat şi JeamJaques Rousseau, rămasăm cantoanele Confederaţiei pentru trebuinţele corale, ale copiilor din ciclul primar. Ergo, parlaghia, e muzica de strană, la pupitrele din dreapta şi stînga, alternată cu cîntările de stil modern, degenerate la liturghie în operetă. Dumi* nica, se poate auzi uneori la radio vocea gîlgîită, a unui diacon, flatat desigur să realizeze un axion cu materialele guturale voluminoase din Voie va dul ţiganilor şi să dea rugăciunii gingaşe o izbuo nire de răget hohotit. Psalţii, veniţi din seminarii şi şcolile de cîntă* reţi, educaţi în larma gălăgiilor nemoderate de către dascălii de « muzichie », la rîndul lor lipsiţi de o iniţiere adecuată, au făcut din zborul glasu* rilor dulce şi dintrmn elan sufletesc o brutalitate. Mulţi oameni sînt goniţi din biserici de zgomotul de vătraie, doage şi putini goale, ale « psaltichiei » şi alţii, şi mai mulţi, auditori obişnuiţi ai concerte* lor laice sînt convinşi că parlaghia e o monstruo* zitate făcută să înspăimînte sfiielile inimii în gemi* flexia omului trist, apropiat de altar. Dimpotrivă. Şcoala bună de psaltichie e mînăst tirea, şi nu orice mînăstire, influenţată pe detamdoat sele de evoluţiile mireneşti ale cultului cu tradit ţiile rupte. Trebuia ascultat mitropolitul Iosif Gheorghian cîntînd icoasele, troparele şi heruvicul în catedrala mitropoliei din Bucureşti, unde se şi citea liniştit, bine punctat şi cu tot înţelesul pe eared comportă parabolele şi naraţiunea activităt ţii miraculoase a lui Iisus, din cele patru Evanghelii. Ca un zvon de viori şi cobze în surdină, cîntările ultimului mitropolit de rasă al bisericii româneşti, emoţionau cu adevărat. Un cîntăreţ de aceeaşi calitate a fost şi arhiereul Evghenie Humulescu, adormit întru Domnul, un nepot al lui Ion Craangă şi înrudit printrto boierie ciudată, dar bănuită, cu fostul mitropolit Calinic, un prelat în catifea « bordo », care creştea în par; cui reşedinţei lui papagali. E acelaşi Calinic, care sta zvonit că pe patul de moarte s;a împărtăşit catolic. Pe temeiul acestei afirmaţii, făcută de el, canonicul Ioseph Baud, un francez monegasc, a trebuit, subt injocţiunea regelui Carol I să pară; sească ţara pe care o iubise, retractînd şi denunţ ţîndutse, ca un disciplinat ucenic al Vaticanului, că afirmaţia lui a fost făcută în stare de inconştient ţă . . . Pere Baud, cum i se zicea încă în zilele noastre la mitropolie, era prietenul prea învăţat şi al lui Iosif Gheorghian, cu care exersa si el uneori part laghia, întrtun salon, pardosit de jur împrejur, pe toţi păreţii, pînătn tavan, cu icoane de argint şi aur bizantine. Era o confruntare melodică pe not tele minore a muzichiei călugăreşti din muntele Athos, cu vocalizele catolicei Schola cantorum. Dintre laici cîntăreţul de frumoasă şi bună muzică bisericească a fost neuitatul Folescu. '947