DIN
«AGATE NEGRE»
1
Ce-mi cereţi veştede buchete?
De ce lăsaţi sicriul vostru Deschis sub ochi-mi de profan? Visaţi răcoarea de tufân?...
Ah, amintirea e un monstru, Crucificat pe-acest părete!
Şi tu, păianjen strâns în umbră,
In colţul tău de vechi cavou, încremenit vei fi de-a pururi?
Ah, numai plânset şi susururi Ţâşnesc din torsul tău de bou, Când fruntea mea rulează sumbră.
Ah, solitudine amară,
De ce când plouă, gem şi plâng, De ce când primăvara râde,
Am lângă mine-acelaşi gâde,
Cu-o bardă neagră-n braţul stâng? Răspunde, mumă funerară!
Şi cugetarea mi-e pierdută,
Ca un vultur într-un abis,
Din care zborul e zadarnic.
Rămân un biet bătrân paharnic Ce-şi umple amfora cu vis Şi cu licoare de cucută.
251
Zadarnic aş cerca să scap, Acelaşi zeu se-nalţă-n mine, Scuipând batjocură şi ură, Acelaşi monstru care-mi fură Cununa unor clipe line Şi o trânteşte-ntr-un dulap.
In mine - aceeaşi groapă vastă, Ca un popor de aripi stranii, -O boltă nenţeleasă-adâncă-i Aceeaşi peşteră de stâncă, Aceleaşi lanţuri de litanii, Acelaşi blestem şi năpastă.
... Adorm. - Un deget bate-n uşe, Sau orologiul ţese gânduri Spre lumi bizare şi confuze?
Din pâini oare nişte buze Şoptesc de lumi închise-n scânduri, De imortale, de cenuşe?
Oh, nu! ci corbul se trezeşte,
Şi-n urma lui un stol de corbi.
Ah, corb smintit, răspunde, cugeţi Ca viaţa-ntreagă să mi-o sugeţi? Rotirea voastră, lanţ de orbi, Tovarăşi negri, mă-ngrozeşte.
Dar sunt nebun? Ce lume stinsă, Mi-a-nfipt oţelul crud în creieri? Hidoase hârci încremenite Sărmani, cu frunţi îngălbenite, Orbita voastră-i cuib de greieri Şi gura, leagăn de vipere.
Lăsaţi-mi harpa, în durere S-atingă toamna din stejari. Stejarii-s trişti, stejarii-s rari,
Ca nişte coame de bitum.
252
Privirea voastră mă-nfioară, Ca de pe-o coardă de vioară
O amintire de parfum Ş-un crepuscul de-odinioară!
5
Misterul, în aprilul trist,
Mă sărutase lung pe creştet,
Şi sărutarea-i ca un plumb, in aripa unui porumb Ce cade sângerat şi veşted,
Cum idealul cade trist Şi mort, pe-o frunte de artist,
S-a-nfipt în ţeasta mea de veci,
Şi m-am trezit în omenire, Nepriceput şi vagabond,
S-alunec mort până la fiind, în dezgustare şi-amăgire.
Şi dacă am o amintire,
Pluteşte-n stol de lilieci.
Ah, când Misterul te alege, Te-nnebuneşte şi te fură Să-l însoţeşti în cavalcadă!
Atunci în sufletu-ţi grămadă, Izbesc demoni zidiţi din ură! în tine - zeu fără de lege,
Căci nici un stârv nu te-nţelege.
-	Ce eşti, de unde vii, sihastru?
Pe brânci! aicea-ţi e altarul,
Te subjugăm subt tălpi de bestii!
-	Ah, simt în piept fiori de trestii,
253
Şi-n infinit îmi e hotarul, Departe-n luncile albastre,
Unde-nfloreşte argint în glastre.
- Pe ruguri, mâine-or să te ardă! Sărmanii, nu ştiu - sunt născut Unde venin şi hulă nu e!
Şi am înfipt un lanţ de cuie Care mă fee nepriceput, -Adânc în inima-mi bastardă,
Şi reveria-mi e blaferdă.
Misterul, îmi şopteşti, Iubită,
Că mi-a lăsat curgând pe umeri, în dar, mantaua lui solară ’Ntr-acel amurg de primăvară. Ah, de-ai putea ca tu să numeri, Pe plosca inimii - cernită -Durerile dintr-o clipită!...
Cătuşe azvârlite-nstrângeri, Ca-n bezna unui gol de minge, Un arsenal cu zid integru,
Pe care gândul suie negru. -Şi ai ghici de ce când ninge Peste cărarea dintre sângeri Cad rupte aripe de îngeri...
Când fruntea mea smintită,
O trec de-a lungul să aline Durerea când începe-a plânge; Rămâne-o mamă ce se frânge în cute-aprinse peste mine,
Căci purpura-i un râu de sânge, Şi inima din mine - vâslă -Curgând peste-omenirea ceasta, Ca un imens apus de sânge.
254
Această purpură, Iubită, Ţi-aş dărui-o clipă, ţie, Şi ai trăi o veşnicie.
CLOPOTE DE TOAMNĂ
în toamnă fiii, când frunţii pale I se încinge primăvară,
Când sufletul ca un cocor, într-un suspin tremurător, Izbi-ntr-o coardă solitară,
Ca nişte aripi sepulcrale.
Ah, toate toamnele pe rând Mi-au dat paharul cu durere,
Să sorb dintr-însul fierea morţii. Ah, rămăseseră doar morţii,
Să mă-nţeleagă din tăcere,
Când frunzele plângeau căzând.
Această toamnă, morţi iubiţi,
Vă va lăsă prip .eimitire, :
Să contemplaţi din^bler^ie, Pământul,prins m. uragane. De-acum yălas îq. nesimţire,
Să somnplaţi,uiCTeinepiţir'
....	.... .t	..-Ţ.»< f t ...'! .
Spre voi mi-am înălţat gândirea, Iar- voi veqeaţir cUjţsmiţdio- mume, Urcaţi, la sânul vostrp vid;
Iar după voi un şir de hârci,
Târând în urmă câte-un zgârci -Trăsnite de-un oţel avid!...
Ne-a torturat aceeaşi lume,
Şi v-am plătit cu nemurirea.
255
Adio! azi vă las; e toamnă!
E cineva mai scump ca voi; închin visarea-ntreagă, Liei! Adio! - viaţa e uitarea!
Adio! - moartea e uitarea;
Vă las în gheara nebuniei,
Să vă preschimbe în noroi,
Sub ceaţa vânătă de toamnă.
- Iubită, prinde-te în mine,
Ah, tu visarea mea de-a pururi! -Alăturaţi cu păru-n aer,
Să ne şoptim un imn de rouă, în moartea galbenă ce plouă,
Şi să uităm că-n toamnă-i vaier; Voi numai zâmbet şi murmururi Adânci, ca noaptea care vine...
7
După un stol de nopţi amare, Pentr-un gălbui amurg - lăsasem închise, cărţile bătrâne.
Ceream un imn care să-ngâne Tot ce zadarnic eu visasem, -Ceream o clipă de uitare.
De-atâtea ori ţesusem vis De melodii care să plimbe Durerea sufletului meu,
Pe pânza unui curcubeu Suav, şi-n arcul său să schimbe Acanta veştedă-n iris.
256
în lungul zidurilor sumbre,
Trecui din nou pe sub salcâmi,
Curbat subt lespedea din mine.
Când moartea-ncepe să domine,
Ridici securea şi sfărâmi,
Iar visul cade, rupt în umbre.
Plecasem visător, cu dorul De a lăsa-n pustiul serei Acest granit de piramidă,
Zidit pe coaste de omidă. -Amurgu-n loc de mângâiere, înfipse-n ţeasta mea, toporul...
De ce, aceeaşi ironie Din praful cărţilor adânci Ţi-ntinde-o cârpă-n loc de laur? -Diformă, luna, ca un taur De foc, se ridica pe brânci,
Din ierburile din câmpie.
Am colindat câmpia-ntreagă,
Dar altele fugeau-nainte,
Şi «până-aicea» nicăieri!
Ah, ce lipsit de mângâieri,
Acest exil care te minte,
Sărmană lebădă pribeagă!
M-am prăbuşit cum zvârli un ţol Murdar, în zdrenţe, pe gunoi -Să-şi facă-azil din mine, viermii,
Şi din blestemul epidermei Să nască populaţii noi Pe urma-acestui suflet gol!
în creieri, viermii disperării Crescură-n şerpi şi-n bivoli groaznici,
257
Cât munţii-şi înnegriră zarea; Plesni în urlet, depărtarea!
Şi lanţuri de satiri obraznici Valsau cadenţa dărâmării!...
O vecinicie, mort sub cer Zăcui, dar sufletul din mine Veghea pe-o piatră, gânditor, Şi degetu-i turburător, încremenise lung, spre mine, într-o-nclinare de mister.
Pe frunte-mi tresăriră mâni... Trăiam?... Câmpia masă albă,
Şi peste mine, bucle-n văl.
O şoaptă: «Visul mie dă-1»,
Pe sân garoafe-nchise-n salbă, -Şi-n ochi, reflexe de fântâni...
«Mi-e inima-ntr-un corn de fiară Care-a furat-o s-o sfâşie,
Şi zac aici de-o vecinicie»...
Iar vânturile şuierară. -Şi braţul ce mi-ntinse scutul, Şi-nfâşuraţi într-o hlamidă, Trecurăm pajiştea lividă,
Lăsând blestemul şi trecutul, -Ca două spectre de argint, -Alunecând în labirint.
8
«De tot ce nu cunosc mi-e dor, Şi dorul tremură în mine Ca un fior nepriceput,
Şi pare, din necunoscut,
258
Pornit, etern să mă domine Şi să-mi răpească mintea-n zbor.»
...Veni-va cineva? Ce-aştept?... în fiecare fir de vânt, în fiecare strop de mare,
Plutesc subtil, ca nişte gaze, Reminiscenţe de mormânt,
De mâni crucişe, peste piept,
De fremătare-n depărtări!
De paşi rătăcitori pe sus...
Sunt poate-un mort ieşit din criptă: Simt crucea-n inimă înfiptă Şi-n jurul ei un dor nespus, Desfăşurându-se în zări.
Această lună care trece Pe sus, mi-e soră, şi aproape în fiecare noapte vine Să plângă-o clipă peste mine, Alunecând amar, din pleoape,
Un văl de lacrimi pal şi rece.
De vin sau nu dintr-un mormânt, Ori dintr-un somn clădit pe vise, Ce-nseamnă, când mă simt străin, Vâslind pe-o mare de venin,
Cu profiinzimile deschise Peste trufaşul meu pământ?
Mă simt străin, răzleţ, gonit,
Cu nostalgii, nelămurit Trecând prin pieptul meu de humă, Sătul de grindini şi de brumă Ca un boschet îngălbenit,
Pe care toamnele-au murit.
Mi-e dor! - o inimă de moarte, Subt pliscurile care-o sug,
259
Păstrează încă amintirea în care plouă nemurirea
Sub valul apei, lumi ce fug,
Să lase doliu-ntr-altă parte.
«Nu simţi când braţul te încinge, Când fruntea mea îţi stă pe sân, Când ochii mei îţi prind privirea -Tot golul şi nemărginirea Dintr-o prunelă de bătrân, în care candela se stinge?
Nu simţi că gândurile mele Sunt aburi şterşi de cimitire,
Căci se înalţă către cer?
Că-n mine totul e mister, Melancolii şi aiurire!
Fără să voi, fără să cer?
Dacă - lipesc de tine torsul,
Dacă te strâng pe el enorm,
Simt totuşi mort şi zdrenţuit...
Dar e atâta infinit Pe buzele-ţi, în care-adorm Crepusculele de zenit!
Prin tine, Lie siderală,
Plutesc în dorul meu, spre stele,
Pe spaţiul unei sărutări Care domină depărtări Peste profiluri de castele,
De-azur pe-o vale vesperală.»
Când întunericul veghează Ca un Destin peste pământ, Ca o statuie pe-un mormânt, Când omenirea somnolează Sub candelabrele de sus. Cine mai strigă din apus?
260
9
Gândurile-mi se duc plecate Pe cârji, spre ţara ceea-n care Se-ntinde-o singură cărare,
Din veac sortită la-ntristare.
Ce lanţ bizar de cerşetoare! Cusute-n zdrenţe de păpuşe.
Se duc spre ţara de cenuşe,
Să bată-n cea din urmă uşe.
Şi fiecăreia, pe frunte,
Ii stă simbolul blestemării,
Pe care lumile pierzării L-au ars sub discurile zării.
în calea lor dogoritoare Se rătăcesc printre toiege Şi cad, şi-n urma lor culege Destinul, zdrenţele pribege,
Căci trebui togei lui de rege,
Să răsucească-o cingătoare.
Dar cele care-ajung în stepe, încremenesc în gesturi mute. —
Şi numai noaptea le pricepe!
Şi brusc se schimbă-n mii de sute De lupi, de vulturi, după cum Se prăbuşeşte-n ele vântul,
Stârnit în pulberea din drum.
în biciul vântului de-aramă Se-ntorc uitându-şi ţinta-n drum, Şi bolta pare-un văl de scrum Ce-n brunul nopţii se destramă
261
Şi vin cu cârjile spre lună — Izbite-n coapse de furtună,
Şi cad pe ţeasta mea sărmană:
O sparg şi-ntreaga caravană Dispare-n mine cum o umbră S-ar prăbuşi-ntr-o turlă sumbră.
De-atâtea ori le văd plecate Pe-aceste biete cerşetoare,
Să ceară tihnă, strânse-n turmă; Dar vecinie vin gonite-n urmă, Purtând în ochi văpăi de soare, Şi-n mâni hangere despicate.
... Plecaţi! Priviţi-mă pe frunte: Acelaşi semn îl am ca voi... Duceţi-vă pe spuza căii, Spre-mpărăţia cucuvăii,
Şi-n urma-ntregului convoi,
Daţi pace zilelor cărunte!
— Destin de bronz, Destin de fum! De vrei tămâie, psalmi şi sânge, Fă-mi semn să cad umil pe dale; De vrei cântări şi osanale,
Fă semn — şi viaţa-mi se înjugă, Să-ţi ardă facle şi parfum.
... Nu voi timpanele-ţi de spije1 S-ascult? şi nici nu ai chemarea Să ierţi! — nici gândul să sfărâmi Pe cel ce-ţi cheamă sub salcâmi în care susură-nserarea —
In strune veştede-ndurarea?
' Tip special de fontă cu mangan, folosit la fabricarea otelului Spiegel-, ff. spieget) (n. ed.)
a
i
(germ.|
262
10
Pe câmpul poleit cu rouă, E-ncremenire fluierară,
Şi dungi pe care-ngheţară Stejarii de-astă-primăvară.
în sticla nopţii, viaţă nouă Pluteşte vagă pe senin, în locul vechiului suspin Tremurător pe snopi de in Se simte un imens amin.
Stejarii aceşti giganţi de zgură, Lipsiţi de inimi şi de frunţi,
Par azi nişte-nţelepţi cărunţi, Nemişcători ca nişte munţi;
Au haosul în loc de gură Petrificată sub extaze,
Şi desfăşoară fără fraze,
O epopee printre raze.
Şi tot ce par vorbind, e-atât Adânc gândit şi-atât de sfânt, Că-mi pleacă fruntea spre pământ, Ca un mormânt peste mormânt.
Un braţ mi-nfipse-un junghi în gât Şi sângele ce-a curs din rană In lung, e zdreanţă diafană Ce zboară-n laturi suverană,
Pe silueta mea umană.
Stejarii par imiţi pe-o lege Zidită numai peste mine -
263
Pe care n-o pot înţelege.
Dar totuşi «arcul morţii» vine.
Stejarii ţipă deseori,
De pare valea lor o surlă, în care mii de muritori Se-nvălmăşesc în fum, şi urlă;
Şi uneori din pieptul lor,
Prin care luna coase fir,
Se-nalţă solo plângător,
Jeluitor, de cimitir.
Azi câmpul poleit cu rouă, E-ncremenire funerară,
Şi-s dungi (pe care îngheţară), Legând potecile-amândouă.
Câmpia pare-o reverie,
Gravată-n stâncă de cristal, Şi-ntr-însa par un bard banal, Târând pe iarba de metal
Un început de nebunie, în care cugetele-n cor,
Prind aripi sure de cocor,
Dispar în infinit, şi mor.
Târziu, sub vălul de cicoare,
Voi apărea, acelor care
Vor trece strânşi în stins de soare,
Colind pe-o singură cărare. -
Molift cu braţale-n pământ,
Fără suspin, fără cuvânt,
Ca un stejar peste-un mormânt.
Al cui pământ, al cui mormânt?...
264
11
- Te du şi vezi, ah, du-te şi lasă-n mâna mea hârtia,
Pe care orele pierdute Brăzdară cugete-ncepute
închide, de voieşti, cutia în care praful ţese-n cute, Gândirile nepricepute;
Grăbeşte pasul, du-te!
Nu vezi atâtea stoluri care Răzbesc în gloată dintre pini?
De ce atâta fremătare Şi-atâta glas de răzbunare?
De ce-ntârzii, de ce suspini?
Nu vezi gonind spre lumânare,
Un vast potop de dezolare,
Din bezna tăbărâtă-n zare?
Nu vezi tu zidurile pline De fluturi galbeni, cât vulturii, Ţintind privirea lor spre mine? Se-aude un vaiet de surdine,
Venind din orgile pădurii, în care cântă psalmi, albine... Goneşte lumea, care vine în sănătatea mea să-nchine!
Iubita mea, grăbeşte pasul;
N-ai suflet să-mi asculţi cuvântul?. Un braţ măsoară cu compasul Pe zid, şi-i şterge urma, vântul; Făcuse bietul om Pământul.
265
Să râdem, scumpo, împreună!
Tu plângi pe paginile scrise?
Oh, nu-nţeleg! Din nou s-adună Pe brazi acea cohortă brună...
- Divagi! sunt geamurile-nchise.
- Ah, vino să te-aşezi la creştet!
De ce ţi-e păru-atât de veşted.
De ce-ţi sunt ochii mari ca luna, Căci tu-i aveai întodeauna Mai mici, mai verzi decât acum?
De ce miroşi întreagă-a fum? -închide ochii! mă-nspăimântă, Lumina care mă-nveşmântă...
Simţi tu, cum cresc în mine, Lio, Toate gândirile de-alt’dată?
Simţi tu că pleci, simţi tu că zbori? Ce valsuri de privighetori S-aud întinse peste nori!
... Te-ai dus, ori mâinile mă mint? Cunune vii de hiacint,
Parfum de crin Se desfâşoară-n juru-mi lin.
Te-ai dus?
Ce palid şi suav apus!
Te-ai dus în haos? Lio, Lio!
Adio!
12
în câte capete plecate, în câte suflete enorme,
266
Mai dese-n număr decât părul,
Născute şi multiplicate în mii de gesturi şi de forme,
Trăieşte Adevărul?
Din veac trecut-a miliard De siluete - fiecare RrSydând tSriile-ntr-iin sens Aceleaşi candeli nopţii ard;
Şi încă fără de hotare
Rostogoleşte-se-n Imens.
Poetul calcă pe văzduhuri Şi-l cântă glas de aleluia Căci paşii Iui şi-ai tuturor Plăsmuitorilor de duhuri Nu vor să calce cărăruia
A celor care mor.
în sus e-atâta gol, în jos E-atâta gol că te sfâşie,
Când luneci în călătorie,
Şi aripile se descos,
Halucinate de-o fâşie,
Jucând în vecinicie.
Nemuritori, nemuritori!
Dar ei pe haosul orbit,
Vâslesc în vânt cu-n singur dor: S-abată holdele de flori,
Sădite moarte-n pieptul lor Pustiul dosădit.
Nemuritorii sunt hoinarii Care ţintesc să fure zilei Şi licăririlor, lumină!
Trândavii vieţii şi doinarii,
Spoind în flacăra feştilei,
Cu stihuri albe tina.
267
în lungul anilor, copacii Şi ploile-i sărută lung, -Ciopliţi de daltă de maestru;
Furtuna, morţile şi macii Mereu îi lasă şi-i ajung,
Cu Timpul în buiestru.
Cu toţii-ncremeniţi în piatră,
Păzesc oraşele-n unghere,
Şi crinii dau pe rând prinosul...
- E soarta voastră, zei de piatră,
Să staţi eterni în privighere
Şi care e folosul?
Vă ţin sub dreapta mea striviţi;
Simt imperator şi stăpân,
Şi pot să vă distrug de voi,
Cum staţi cu toţii-ncremeniţi (Ca-n câmp movilele de fân),
în chip de muşuroi.
Răspundeţi, care dintre voi, închis sub uşa cestui cufăr,
Vorbeşte drept? Mă ştiu bătrân Şi trebui peste-acest gunoi Să-mprăştii capete de nufăr
Şi cântece să-ngân.
Implor o zdreanţă de lumină, în golul gândurilor mele;
Sunt om, şi vântul morţii, iată-1; Redaţi-mi liniştea divină Şi cerul încărcat cu stele,
Să pot vorbi cu Tatăl.
Sosesc din cimitir; chiar lor,
Acele»* morţi de altădată Li-e limba-nmormântată-n guri
268
Şi aerul întristător:
Şi chinuire blestemată
Pluteşte-n frunzături.
Omorâtori, nemuritori,
Voi pune-n vraful vostru focul,
Şi-n el mă voi zvârli de viu, -Să ardă-un şir de visători Mai mincinoşi decât Norocul
Lunatic şi zglobiu.
Oh, scutura-se-va pământul, Străpuns ca bivolul de junghi,
Şi prăbuşi-se-vor cu toţii,
Şi hohoti-va-ntr-înşii vântul, Sinistru-n fiecare unghi
Mai cinic decât hoţii.
14
Mi-e părul sclipitor în rouă De-argint. Primeşte-n dar aceste Tulpini şi foi de plante pure De câmp, cu braţele-amândouă. Le-am secerat dintr-o poveste, Printre columne de pădure,
Pe unde facla lui Saturn
Palpită taciturn.
Ţi-aduci aminte, scumpă soră? Le-aduc din codrii ceia-n care Legat-am nopţii jurământul, într-o şoptire mai sonoră Decât o lungă fremătare
269
Pe care-o lasă-n fugă vântul,
Când logodirăm cu cuvântul,
Nădejdea şi mormântul.
Ţi-aduci aminte? Suspinară Molifţii sumbri şi tufimii Atunci, mai dulce, mai întins O simfonie selenară Pe care cedrii şi libanii Şi Smirna noastră ni s-a stins,
Precum parfumul dintr-un vis Pe un iconostas.
Acolo-n vuiete de crâng,
Cântai din stihurile tale,
Reminiscenţe vesperale
Aduse din Parâng.
Copii muşcaţi în frunţi de soartă Călări pe ramuri de măslin, Brăzdarăţi drum prin lumea moartă, Dar setea voastră de senin Făcu pe Despotul Destin Să vă trimită-o rază moartă
Din ochiu-i sibilin.
Astfel vorbi cu glas de tuci, în limba-i aspră de infern,
Aleea spartă printre nuci,
Pe care corbii stol se-aştem,
Când se zideşte-n lunci guvern
De piramide şi de cruci, Căzute din Etern.
Şi mă trezii pornit să scriu, încolăcit în chip de şarpe,
Cu ochiul vânăt şi pustiu încremenit pe două cârpe,
270
De mult căzute de pe harpe, Descoperite-ntr-un sicriu
Cu lauri şi eşarpe.
Pe nişte panglici sure lungi, Pornisem să-mpletesc visarea Din crengi de paltini nibelnngi Cu gândurile mele ciungi
Venise înserarea.
Primeşte-mi ochii şi obrajii Şi lasă cugetele mele,
Venite poate fără şir,
Să-ţi înfioare lin grumajii,
Ca spuma albă de dantele,
Brodate numai de zefir Cu-n văl imens argintuit,
Găsit în Infinit.
O zdreanţă vagă-mi e veştmântul Şi pieptul meu dogit în soare,
Şi fraţii mei, tu ştii, golanii Care cutreieră pământul Cu lanţuri prinse de picioare,
Dar care-opresc din goană anii Şi-nalţă stelele-n văzduh,
Din sunet şi din duh.
Dar dacă-n blidul meu e sânge,
Şi viermi în coaja mea de pâine,
Şi strâng în zarea vieţii mele, -Zâmbeşte totuşi fără-a plânge, Suroră, soarta mea de câine;
Căci dacă stâncile-au castele Cu ochi rătăcitori pe unde, Morminte sunt, profunde.
Tu ştii că lumile-au cristale Şi zimţi topiţi, în jur de cranii
271
Şi şolduri rupte printre buze,
Şi pleoape sfinte de vestale,
Şi guri umplute cu litanii.
Pe ritmuri sterpe şi ursuze,
Tu ştii că-n lume zboară muze
Schiloade şi lăhuze.
Arginţi, hlamide şi ziare Şi legi clădite in asfalt,
Sculptate-n slove purpurii -într-un amurg de lumânare!
- Babei slăvit, Babei înalt,
Cel mai desculţ dintre copii,
Salută splendidul tău chip
- Cu un zvârlet de nisip!
Cezarii acestui vast Babei Simt monştrii fabulei formulă,
Care mănâncă zilnic Pe-o piatră neagră de măcel,
Dar vecinie burta nesătulă îşi cască gaura poruncii.
Cezarii? iată-i trec in zări,
Pe snopi de chei, călări.
Cezarul! - Neagra mea virtute Ţi se-ngenuche-ntr-un simbol Filosofal stăpânilor!
Drum bun, multiplică-te, du-te în gloria-ţi de sobol;
Opreşte vulturii din zbor Şi-n fiecare pur calvar,
Zideşte lupanar.
Fereşte-mi braţul, cap iubit;
Brăţări de sânge-1 melcuiesc,
Dar rouă ninsă peste faţă Spăla scuipatul azvârlit
272
în hoitul meu diavolesc în murmurul de dimineaţă
Al florilor de liliac
Curbate peste lac.
Venit-am să te-ncing în ramuri,
Să te-nvestesc în aste zori.
Levita unicului cult Ce lasă noaptea printre geamuri, Nostalgiere de viori Pe-al inimii bolnav tumult,
Şi valuri pale de fluid,
Pe suflet de druid.
Trăieşte-n mine o eglogă Pe care voi să ţi-o susur Venit-am să-mi înalţ rărunchii Ca printre stâlpi de sinagogă,
Şi firmamentul minţii, sur,
Să-l sprijinesc între genunchii Tremurători, - şi să-l ridic
Din gârbovul nimic.
Priveşte-n şesuri geme viaţa Pe brânci enormi de elefant,
Şi-n locul lirei cântă lanţul;
Spre munţi adie-n voaluri ceaţa,
Şi Timpul, singurul servant,
Acolo cugetă Bilanţul.
în ceaţă-adie reverii Şi-alcovuri azurii.
Coşciugul n-are acolo cuie,
Nici pânze veştede, nici praf Iar morţii n-au statuie,
Făclii şi epitaf.
273
în urma lor plutiră norii Mai virginali şi mai bucolici,
în fond vâsliră larg cocorii, Bătrâni şi melancolici.
SOLILOCUL UNUI PARIA
Smeriţi şi goi colindători La porţi imaginare,
Străbatem ginţi de muritori Spre clime legendare Avem o ţintă şi-o chemare! în mintea noastră se confundă Trecutul, spaţiul, viitorul,
Şi lebezi negre trec pe undă, Dând aştri cu piciorul.
în loc de vorbe multe-avem Un suflet fără margini,
Care murmură când se gem Dureri în ochiul unei pagini. La noi femeia-i pânză vagă, Căci suntem teferi fiecare;
Şi carnea ştim că n-are vlagă Şi fără sărutare.
în unda Stixului cu dânşii,
Cu derbedeii morţi în paie,
Cu fogăriţii, cu deplânşii, Vâslim închişi într-o copaie, Şi-i ducem sus, în emisferul De unde-n fundurile minei Se vede răstignit Misterul
Pe uşile Latrinei.
274
Noi suntem umbrele trecând Tiptil în umbra Sorţei,
Să bage-n creştetul flămând Ideea sură - a morţei:
Stiletu-nfipt într-un blazon, Precum un semn exclamator Pe ţeasta tristului bizon Schimbat în vânător.
Zidari şi arhitecţi de turle Şi de cetăţi cu baza-n vânt,
Pe care prind câini să le urle,
Şi lupi, treziţi peste pământ.
Cetăţi pe care mâine le-or înscăuna şi le-or slăvi în câte un stih nemuritor
Cu gloria de o zi.
în lumea noastră viaţa-i una Cu moartea şi cu cântul,
Şi-n drumul nostru-atingem luna Şi aştri cu veştmântul.
«Smintiţi» ne strigă lumea-n cor, Bătrâna, domnii, filosofii Noi trecem peste fruntea lor Râzând, lovindu-ne pantofii.
Oh, cine s-a-ntrecut s-ajungă Ca noi, ciuntit, şi nu s-a-ntors înzdrăvenit de mâna ciungă Ce-i spânzura umil de tors? -Fluidul crinilor am stors Pe multe veghi şi buze arse, Şi-atâtea suflete-am întors Când ţeasta-n vânturi li se sparse!
Noi suntem blânzi şi simpli, însă Privirea noastră rece, clară,
275
Şi vocea noastră slabă, stinsă, Se judecă mereu bizară,
Căci duce-o notă funerară. Rătăcitori vânaţi de-a pururi,
E cerul singura-ne ţară!
Pe sălciile cu murmururi Desfâşurate-n primăvară.
Printre tulpinile de-aluni,
Noi ducem ochi adânci de magi Stropiţi cu constelaţiuni Şi smulgem firele de fragi Tăcuţi ca sufletele care Ne-ncrucişează pe poteci -Poteci imense, seculare,
Şi triste veci-de-veci.
Veniţi, copii nebuni de preţ,
Câţi sunteţi cu plămânii-n vânturi, Cu năzuinţele-n mormânturi,
Cu corzi halucinate-n cânturi!
La noi e molimă şi-ngheţ,
Şi reveria-i vas cu bale.
Din turnurile virginale Zvârli-veţi hoardelor din vale Iertare şi Dispreţ!
20
Am dor imens să fug, dar unde? La sânii-ţi feciorelniceşti Mă prind intenţii muribunde, Căci gândul muced mă pătrunde: Că tu te veştejeşti.
276
în barcă pe-nserat, la lună,
Durerea ninge nenufarii,
Şi par chiar însumi o lagună,
Şi peste mine trec sitarii
Tăcuţi ca solitarii;
La cei desculţi, durere-amară Mă rupe-n p!iscu-i de şopârlă:
Oh, câtă plebe funerară,
Cât plâns şi câtă târlă
De hoit ce curge gârlă.
«Te du, te du!» tic-tac osânda Ce bate pulsul ca-ntr-un turn în care Timpul stă la pândă,
Bătând măsura din coturn,
în şuierul nocturn.
DE PE UN PERGAMENT
Tu numeri anii-n orologiu,
Iar eu în Infinitul Deschis ca un martirologiu.
Tu eşti «severul» eu «smintitul».
Tu vezi în lume morţi şi vii, Rugină şi puroaie,
Şi ceri sinteza-n farfurii.
Eu storc fantome; tu, buboaie.
Tu cauţi visul între pulpe Şi vrei să-l prinzi cu mâna,
Dar ce-ai găsit e-un bot de vulpe, în care licăre ţărâna.
277
De-acolo judeci că purcede Iubirea şi Lumina, -Pe când în lumea mea se crede Că-i numai jegul şi urina.
în lumea ta cobori mereu, Dintr-însa mă ridic
C"r	„ T-\.	...
a a ucb^iit c/_ imunii ic^Cu,
Pe care tu-1 numeşti limbric;
Dar tu la mine când şi cum, Venişi să guşti cu limba cerul,
Şi nebulozele din drum
Să le săruţi brăzdând Eterul? '
Zecimi de mii de ani obscuri îndoapă-atâtea ţeste De călători, de trubaduri -Cu rătăcire, cu poveste.
Oh, ce nebuni mai fură Danţii, Să născocească la năluci;
Şi-n urma lor să vină alţii,
Tot zăpăciţi şi tot năuci!
Ce veacuri sterpe, fără minte, în vânt desfâşurară Atâtea teancuri de cuvinte Pe-a sunetelor scară, -
Când totul iată-atât de clar Decurge azi, dintr-un cuvânt Pe care doctul mădular îl lămureşte pe pământ!
Intrat-a omul ca-ntr-o mină In mine şi mi-a-mpuns tulpina,
278
Şi-a scormonit ca-ntr-o lumină, Din care-a dispărut lumina.
Şi ceea ce-a rămas din faclă A fost pecinginea, se ştie,
Dar zgura e persoană sacră Şi numai facla-i erezie.
Dar eu aceleaşi drumuri bat Spre neguroasa mea himeră, Căci umbra mea s-a strecurat De mult, spre limpedea Citeră
(Citeră, ţară fără Scaun Şi fără formă-n harta lumii, Pământ-văzduh clădit aiurea, Aprinde ochii mei de faun,
Ieşit din pântecele mumii,
La brâu cu lira şi securea.)
Nu-mi arde spaţiul cu fantasme, Căci tu te duci, şi-atâta tot, -înmormântat în cataplasme, Legat cu bezna cot la cot.
O, Christ va fi un Christ etern, Şi trubadurii, trubaduri,
Iar tu, o şchioapă dintr-un stern, Plutind pe undă de lături.
Vor fi păduri mereu şi corzi,
Şi crepuscule şi iubiri -Şi suflete de voievozi Le-or logodi pe corzi subţiri.
Dar unii plâng şi cântă, iar Ceilalţi rostogolesc procentul în trâmbe, dintre care iar Vor drege-n găuri, firmamentul.
279
Te las; o mână din senin Mi-atinge umerii şi gândul Eu am o luntre şi-un destin Ce-mi toacă-n creştet, sfârâmându-1.
Şi vai! şi ţie-ţi vine rândul,
Şi poate-om fi doi crini vreodată, Şoptind în vânt şi fermecându-1 -Pe vreo câmpie smaraldată,
Pe care poate numai gândul Să treacă, să răzbată,
Al unor ginte de-altădată.