Supracopcria şi copcrta de Petre VuicărtescU , .../fi ¿HO-
u- ţ
' $ r
Desene de Afiţura Arghezi
j TUDOR ARGHEZI
i	SCRIERI
7
i
PROZE
EDITURA PENTRU LITERATURĂ
CARTEA CU JUCĂRII
JUCĂRIILE
Am făcut pentru tine o povestire mică, mică de tot, cît o batistă. M*am deşteptat din somn dina» intea ferestrei, acoperit pe de*amtregul de soare, şi, ridicînd capul din perini, ca dintno groapă cu aureole, m*am uitat în munţi şi am rîs. Mi s<a părut că mă scol de unde mă culcasem azi* noapte, dintno albie de rîu care cîntă, furnicată de soare, şi de>a lungul căreia curge borangicul printre năframe şi giulgii de mătase. Se întocmise, fără să ştiu, din nou, toată împrejurimea, şi stihiile dumnezeieşti, ale miracolului din aer şi din pămînt, voiau să dea o pildă de zi fericită, pierdută, fără alţi martori decît viţeii, în eternităţi.
Mi<am încercat cuvintele în dreptul urechii, ca nişte ulcele de zmalţ, ca să le văd cît pot să sune şi cît ar putea să tacă, şi mi le«am încercat, şim zarea soarelui, ca nişte ouă proaspete de găi* nuşă albă. Mi*ar fi trebuit alte cuvinte, şi nu am,
—	sărac, dar fermecat în gospodăria mea fulgerată din patru părţi, pe toate ferestrele, de soare, în fundul cerului, un munte, care trebuie să fi fost foarte înnalt, avea un pisc în zăpadă de sidef, şi, dinaintea casei mele, un cal vişiniu păştea în iarba verde pînă la munţi. Din ce să rup povestea asta mică, pentru tine, şi de unde să o încep? Sînt ca un lăcătuş de aur, care vrea să făurească un belciug şi ar trebui să strice o trîmbiţă sau un chivot ca să facă belciugul pentru staul.
7
Şi i«ar trebui fier, şi are aur; şi i<ar trebui cuie, şi are mărgăritare. Aş vrea să fac un lacăt pentru coşarul iezilor de curînd născuţi şi să fie gata pînă diseară, cînd noaptea se va strecura la ei prin crăpături.
O povestire mică, moale ca un fir de aţă trecut prin ac şi tocmai atîta cît este nevoie ca să coasă doi nasturi de sticlă la pieptul păpuşii. Mosorul e plin şi nuii găsesc căpătîiul, şi aţa nu trebuieşte ruptă şi desfăcută din înşirarea ei strîmptă, fir după fir, pe mosor.
Âi băgat de seamă, copila mea, aceea care nu ştii să citeşti povestirile scrise şi niciodată n<ai să auzi povestirile grăite, jumătate de umbră şi jumătate de nefiinţă, cum te găseşti tu undeva în închipuire şi, desigur, nicăieri, dar totuş con* tinuu prezentă în marile mele aşteptări? Ai băgat de seamă, tu, că aş vroi întotdeauna să povestesc, şi numai pentru tine, lucruri leneşe, gîndite fără zgomot, fără tumult şi fără sînge, lucruri înnăi buşite de un oftat, desene curate şi simple, broderii cu scamă mai puţină, şi cu firul golu; lui şi al aerului mai mult, împletite împreună, povestiri din toată închipuirea?
Meşteşugul nostru este cel mai inefabil şi mai mincinos, fata mea de lumină şi de răcoare, — şi cel mai scump plătit din pricina gingăşiei lui. Am alergat vara întreagă ca să prind în palmă un bondar cît o coacăză coaptă, şi ham ţinut o iarnă în pumnul închis, — şi nu era nimic, atunci cînd, întrio noapte cu bolţile pline de struguri, uam dat către stele drumul din închisoarea lui. Baba Gherghina îşi aduce acasă, din pădurile scuturate, ramurile şi gătejele în spinare: în vatra ei o să troznească jarul şi va învia cenuşa. Noi culegem, una cîte una, crengile care cad, vîrfurile prea depărtate ale plopilor, frînte de greutatea platoşelor de stele; culegem în poală nucile seci,
S
cu voce lăuntrică, ale tuturor copacilor din gră* dină, ale aducerii<aminte, dragostei şi suferinţei; bumbul cu găoace al tuturor livezilor şi pomi* lor fără rod. Născocim cu cinstita bună<credinţă a grădinarului, care adună fructe adevărate pen< tru gust, şi livada şi recolta.
O povestire e o jucărie. Ţisam spînzurat de păreţi o mie de jucării, şi toţi copacii din pădurile muntelui alb, la piciorul căruia paşte lumină verde calul nostru roşu, sînt plini de maimuţoi cocoşaţi, de îngeri cu elastic, pe care i<a prins în codri dorinţa noastră de a da vocilor vîntului o îndreptăţire, şi pustietăţii molcome dintre frunze o viaţă împărechiată cu oameni reduşi în mucava.
Ţiiam făcut o povestire, cu gîndul. Nu ştiu ce povesteşte gîndul. Din cioburile de porţelan ale azurului spart azudimineaţă de ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire mică, scrisă fără slove, pe un solz de peşte, şi care trebuie citită cu ochianul. Ca să o citim, trebuie să o ducem diseară sus, în dreptul lunii, şi să o aşezăm pe poliţa Casiopeii. Vom umbla în ciorapi de lînă, la noapte, încet, pe turla bisericii din sat, pînăm scînteia crucii, şi, acolo,, ne vom întinde, în vîrful picioarelor, pînă la constelaţii.
POVESTE CU OI
Nici o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sînt mai simţitori la vorbe decît la fapte, pl&cînduile mai mult decît faptele făcute faptele povestite. Şi, dacă povestea miroase a minciună şi minciuna este ticluită bine, povestea şi atunci le place mult; de unde un scriitor scoate învăţul că închipuirea e mai adevărată decît adevărul şi că viaţa trebuie răscolită, ca să fie scrisă pe placul cititorului mare şi al ascultătorului mic.
Cu o poveste izbutim şi noi să astîmpărăm rîndu< iala copiilor răzvrătită. La strigătul: « Staţi că vă spui povestea cu racii », — toate uneltele de joacă sînt părăsite. Nici o păpuşă nu*i place fetiţei, ca un rac spus şi -spilcuit cu suliman din gînd, şi nici o maşină nu mai duce gîndul băiatului, ca o visare.
Fata se urcă pe masă şi se culcă pe ea, ascultînd de aproape desfăşurarea lucrului scornit pe loc şi care, cu o clipă mai devreme, nici nu se pome< nea. Baruţu e vesel. Miţura fixează în spaţiu mişcarea icoanelor atîrnate de cuvinte, nu le aprobă, nu le dezaprobă, le judecă şi le strecoară în priceperi, şi cîteodată face o legătură frumoasă între două momente depărtate sau între două cioburi de idee. Ochii ei sînt absorbiţi în lumea stelelor, cu care încep să semene, scînteietori şi nemişcaţi.
10
Baruţu se bucură de înfăţişarea de pe dinafară şi de îmbucarea pe feţe a bucăţilor din care se înjghebează povestirea. El nu munceşte; măsoară şi încadrează şi<i place luciul vorbelor, ca un lac proaspăt, întins cu pensula moale pe un ciob. El stă pe scaun ceasuri întregi, participînd cu o pîlpîire înceată la licărirea lucrurilor, în care se uită ca într<o vitrină. Neastîmpărul lui se linişteşte îndată ce începe povestirea, şi, pe scău< nelul lui, Baruţu se face băiatul cel mai ascultător.
Ieri s*a făcut, după masă, povestea unui măgar care avea de tovarăş o pisică. Pisica aducea măga* rului tot ce trebuia pentru o căsnicie de gospo* dină, şi măgarul a trăit, ca un boier leneş, o grămadă de ani, pînă ce, din senin, şi poate că şi din pricina vîrstei, pisica s<a îmbolnăvit. . .
Copiii n<au voit să ştie cum se împăca un măgar cu o mîţă şi unde şedea tînăra păreche, în pro* prietate sau cu chirie întrmn apartament. îmbob năvirea pisicii li s*a părut firească, ba făcut să rîdă amănuntul că pisica zăcea subt o plapumă de păpuşă şi că îşi culcase durerea de cap, înfă* şurată într*o başmâ cu dantelă, pe o perină de puf brodată cu numele ei şi purtînd un fluture într*o fereastră tăiată cu foarfeca în faţa de olandă subţire.
Pisica tuşea puţin şi, slăbindu4 vederile, tVavea ochelari ca să citească.
—	Destul te<am ţinut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli şi să aduci.
—	Natural! au adăogat copiii, mişcaţi de boala pisicii şi convinşi de sprijinul pe care trebuie să şid dea prietenii şi fraţii.
—	Şi după ce a spus aşa, ce a făcut măgahul ? întreabă Baruţu, rostindu*se, ca de obicei, din gîtlej, unde Mama ua pus, ca la muzică, o zbîrnîitoare.
—	Ce să facă? A ieşit din casă fără nici un gînd desluşit, dar a nimerit la un baci bătrîn, care sufla în fluier în mijlocul oilor fermecate.
11
—	Sînt sărac şi	amărît, a	zis	măgarul,	că	miie
familia bolnavă.	Nu rîde	de	mine, am	spus
adevărat: am şi eu o familie. Eu sînt capul fami* liei, şi familia mi»e pisica.
—	Şi vrei să nu rîd încă o dată? zise baciul. Cine a mai văzut măgar şi pisică făcuţi să se înţeleagă? Haide! fii serios, măgarule, şi treci între oile mele, că tot s*a pierdut măgarul meu.
—	Nu pot, că mă aşteaptă pisica să<i duc de mîncare.
-Să nu mai răspunzi, că te cotonogesc, zise baciul. Vezi bîta	asta? Numaidecît ţuo	culc pe
spinare de cîteva	ori.
Copiii, turburaţi dc întorsătură, scrutară cînd ochii lui Tătuţu, care asculta şi el, foarte supărat şi el pe cioban, cînd ochii Maicii, care făcea povestea, scărpinînd cîteodată capul fetiţei, în părul căreia, castaniu, îşi strecurase un deget a mîngîiere.
—	Staţi să vedeţi ce s*a întîmplat! zise Măicuţa, asigurînd astfel auditoriul că tot răul spre bine este. Întîi, măgarul, care se gîndea numai la pisică, fu silit să se supuie, şi baciul, pornind cu turmele din loc, pe păşuni, va împovărat spinarea cu toate cîte trebuiau duse de cineva, şi cu merindea unthiaşului.
Au umblat aşa patruzeci şi cinci de zile.
—	Dar ce face pisica? întreabă, tresărind, feti* ţa. N*are pe nimeni.
Intrfadevăr, în patruzeci şi cinci dc zile se poate întîmpla orişice.
—	Mi se pare, interveni Tătuţu, că ai greşit numărul zilelor. Ia vezi, nu cumva sînt numai zece, cinsprezece, douăzeci, zise el, căutînd să nimerească numărul mijlociu. Nu, au fost numai cinsprezece zile, cred, zice Tătuţu, simţind că douăzeci se făcuseră, şi cu scăderile lui, prea multe.
12
—	Ai dreptate, m<am înşelat, zise Măicuţa. Luasem zilele potopului, cu ploile lui de o lună şi jumătate. După o mai bună socoteală, nu cred să ii trecut măgarul, în păşuni, peste cinsprezece zile.
—	Cel mult! apreciază Baruţu.
—	Adormind odată baciul în pădure, înnainte de asfinţit, măgarul îl văzu sforăind cu gura căscată şi o luă la fugă îndărăt şi ajunse, a treia zi, la pisică, mai povesti Măicuţa.
—	Bine, dar ce*mi făcuşi? îl mustră pisica. N.-am pus în guriţa mea, de cînd ai plecat, o picătură de apă.
—	Uite ce ţi*am adus. Ia din spinare.
Şi se puseră pe mîncat şi pe băut, în dăsagii măgarului găsindu<se, pe lîngă brînză, mămăligă, slănină, şi două tivgi cu lapte bun. Cînd s>a crăpat de ziuă, pisica, uitîndu*se, ca să se oglindească, în geam, şi ca să<şi aşeze puful dintre urechi în felul cum bar fi. stat mai frumos, văzu o lume neagră şi albă în bătătură, cum nu mai văzuse niciodată.
—	Nu te înfricoşa, zise măgarul. Asta e averea noastră. S<au luat oile după mine. De acum nu mai avem nevoie de nimic,— şi cum eu sînt cam puturos, că«mi place să dorm cîte cinsprezece ore pe zi, totul vine nu se poate mai nimerit.
Aci, Baruţu trase cu poftă un căscat mare, căruia, din pricina volumului, i se zice acasă; «un căscat număru unu». Şi rîse de plăcere, gîdîlat de un început de stuf somnoros prim« prejurul genelor lui codate.
—	Săiţi prezint, zise măgarul, pe al treilea membru al familiei, pe Grivei. Şi<a ridicat nasul, de subt fereastră, la tine. Uited, ăla de colo.
—	între noi, zise pisica, se hotărîse o ură de moarte, încă de la început.
—	A fost o prejudecată. S<a isprăvit. De azi încolo, tu, pisică, vei fi cu cîinele ca o soră mai gingaşe.
11
Şi plecară, măgarul, pisica şi căţelul, cu oile lor, ca să străbată lumea. La marginea oraşelor, pisica vindea laptele muls de Grivei, făcea iaurt şi lapte, cum îi zice Baruţu, «covăpsit». Pe cîmp, dormeau cu toţii grămadă, şi Grivei avea nişte colţi! Cînd, ce să vezi? Pe un buştean, suferea un bătrîn slăbănog, într*o pustietate. Era baciul.
—	Va să zică, zise unchiaşul, aşa te*ai purtat: mbai furat oile.
—	Vom furat eu pe voi? a întrebat măgarul pe berbeci. — Berbecii deteră din cap că nu. — S*au luat după mine! — Şi nu via fost bine cu mine? a întrebat măgarul din nou. — Lumea oi» lor şi a berbecilor dete o behăire veselă, salutînd cu picioarele dinapoi. — Vezi? zise măgarul.
—	Noi să<mi dai ceva să duc la gură ? că mi*e foame, zise baciul.
—	Bagă mîna în traista asta şi scoate, zise măgarul.
Şi cum şi»a băgat*o, aşa şi«o şi trase baciul laba mîinii, din dăsag înnapoi, zgîriat de pisica ador» mită la cald.
—	Ai greşit dăsaga, zise măgarul. Caută în pă* rechea lui.
Aci, baciul fu muşcat de un pui de cîine, care visa.
—	Bine i«a făcut! ziseră copiii. El a rîs de familia lui şi era să dea în măgar cu bîta.
Dar săracul baciul era bătrîn şi slăbit de puteri. Măgarului i s?a făcut milă şi s<au întovărăşit să meargă împreună şi să facă o familie mare cu toţii,
—	ceea ce s<a şi întîmplat. Astăzi pisica doarme în cojocul baciului, iar cîinele se încălzeşte lîngă burta măgarului, care se culcă pe o parte şi cască şi el.
Urmarea, pe altă dată, dacă ne mai aducem aminte.
14
Un somn lin începu sâ se Cearnă peste un sftrşit de poveste atît de fericit, şi fiecare şi<a luat păpuşa lui în braţe, ca să o puie în aşternuturile albe. Tătuţu duce legănînd fetiţa, şi de pe scăunel, în patul din odaia mică, Măicuţa, pe cel mai gras, pe băiat. . .
SPECTACOLE
Din pricina unei precocităţi intelectuale per* verse, Baruţu confundă literatura cu untura. . .
—	Ai să iei întotdeauna numai 3 la limba ro* mână! a strigat la el Tătuţu, jignit în pedagogie.
Baruţu nu încearcă nici o emoţie. Ii lipseşte, prin aberaţie, bunubsimţ al meritului, patrie; tismul catalogului şi civilizaţia matricolei generale. Ba, cu gîndul la prăjituri, el s?ar mulţumi cu trei, şi nici nu se gîndeşte la zece, pentru că ba explicat de mai multe ori Măicuţa la ce se poate aştepta după atîtea bucăţi.
De altfel, aritmetica lui se prezintă anarhic. Numărînd prunele, el zice: «Una, două, şapte, unsprezece, cinci», — şi mănîncă, e adevărat, cîte douăzeci şi două la o singură masă, pretin* zînd că a mîncat patru. Numărăm prunele care au rămas, numărăm sîmburii şi tot atîtea ies: patru.
Şi nici nu se poate altfel, de vreme ce copiilor lui Tătuţu li s*a făgăduit că nu vor fi daţi niciodată la şcoală şi că, toată viaţa, ei se vor scula la prînz. Şi, şcoala, cum o vrea Tătuţu, e fără domnişoară bătrînă cu ochelari, fără examen şi fără certificate. Tătuţu scrie pe blocul de desen raţe, Miţu face raţe, şi Baruţu face raţe, după el. Dacă raţa trebuie să facă «mac! mac! », Tătuţu face ca raţa; şi toată şcoala din jurul mesei, după cină, face, în cor, ca raţa şi ca Tătuţu: «Mac! mac! ». Şi
16
5o^
fiindcă Tătuţu scrie toate raţele din profil — ca să semene mai bine, — şi totdeauna cu ciocul la stînga — fiindcă e mai lesne, — dacă Miţu nu e mulţumită că raţa are numai un ochi, Tătuţu scrie doi ochi de<o singură parte a capului, şi raţa iese întreagă. Şi, la urma urmei, după dorinţa lui Baruţu, Tătuţu poate să*i puie unei singure raţe ochii de la opt răţoi, fiindcă totuna e, şi tot doi ochi ies la socoteală.
Dar şi Tătuţu e cît se poate de împăciuitor şi se fereşte de dificultăţile didactice. La o număf rătoare controlată, oricum ar fi luat*o, lui Baruţu uau ieşit cîte nouă degete la o mînă.
—	Dacă vrei tu, Baruţule, bine, şi să ştii că, la urma urmei, îl lămureşte Tătuţu, 8 cu y, 22 cu ), e la fel. . . Ce folos să ştii să numeri, cînd o să te faci mare, 1.000 de prune? Tu mai să poţi mînca mai mult de nouă. Restul ce te priveşte? Crezi că Tătuţu te face precupeţ? Tătuţu vrea să se răzbune pe Societate, pe Stat şi pe Liberul Arbitru, şi o să te facă, Baruţule, leneş: asta e meseria ta. Ti*am ales<o de pe acum şi ai să vezi ce bine ajungi.
Viaţa e o jucărie, şi toate sînt făcute numai pentru joacă. Miţu şi Baruţu ştiu asta bine, de la Tătuţu, care se joacă toată noaptea cu un condei şi o bucată de hîrtie, şi toată ziua se joacă de*a fuga, umblînd după cai verzi. A! O să le arate el odată un cal verde şi lor. Numai să nud cereţi pentru voi de tot, că Tătuţu nu dă. Atîta şi*a păstrat pentru el.
Miţu se gîndeşte la altceva: ce face Bărbierul din Sevilla? A fost odată la Operă şi ha văzut. De atunci, Bărbierul din Sevilla i se pate că toată ziua cîntă la radio şi gramofon. Este şi drept, Bărbierul din Sevilla are o grămadă de fraţi, care toţi cîntă, fiindcă tătuţu lor, Bărbierul din Sevilla cel bătrîn, ua învăţat să cînte, aşa cum Tătuţu Miţului şi al Baruţului îi învaţă pe ei să doarmă,
17
să scrie pe hîrtie raţe, şi pe părete, la lumina lămpii, să facă, seara, iepuri de umbră, cu degetele încîr» ligate.
Şi se mai gîndeşte Miţu la ceva. Ea nu înţelege deosebirea dintre Operă şi cinematograf. Cîntă amîndouă şi joacă amîndouă. Dar parcă e altceva.
—	Bărbierul din Sevilla e om adevărat ? întreabă Miţu.
—	Desigur, om adevărat, răspunde Tătuţu.
—	Şi Rio Rita e fată adevărată? întreabă Mitu.
-Tu ce crezi? întreabă Tătuţu.
—	Nu ştiu, răspunde Miţu, voind să fie ade» vărată şi presupunînd totuş că poate să nu fie adevărată de tot. Dar dacă nmi adevărată, cum ar putea să nu fie adevărată?
La Operă, s*a lăsat cortina şi a pierit tot Bărbierul din Sevilla. La cinematograf, s<a făcut lumină şi s;a şters toată Rio Rita din pînză. Ce e asta?
—	Ce să fie, Mitule!. . . Lasă, că o să ¡ţi spui eu altă dată, zice Tătuţu, fugind de întrebare.
—	Vreau acum! cere Miţu.
—	Acum nu se poate.
Miţu e convinsă că Tătuţu e mai prost decît este, Dacă nu<i poate lămuri nimic, e clar: e prost. Miţu stăruie, şi Tătuţu, provocat şi orgos lios că ştie, intră în nişte detalii ridicule, care au convinsio definitiv pe Miţu că Tătuţu are minte mai puţină decît măgarul ei de carton, care dă din cap, aprobă totul şi nud în stare să spuie nimic.
în sfirşit, Miţu are o idee: să joace în cinema» tograf, cu Baruţu, intrînd amîndoi în pînză şi făcînd o boroboaţă cu Rio Rita. La această veselă ştire, Baruţu bate din palme şi rîde zgomotos, cu toată gura, cum ştie să rîdă el.
—	Iau si toba! zice Barutu.
-Nu e voie! afirmă Măicuţa. Cum să jucaţi voi în film, fără să fiţi poftiţi?
18
Dar Miţu are o idee pentru toate complicaţiile. Ea propune să invite la ea acasă pe domnul Burgheni, directorul de la cinematograf, săd puie la masa ei cu scaune mici, săd servească ea cu farfuriile de la păpuşi, săd arate jucăriile şi maşina ei de călcat, săd pupe mereu şi săd conrupă ca să o puie în film cu Baruţu.
—	Bine!. . . primeşte Tătuţu.
Discuţia rămîne la recuzită. Baruţu voia să intrem film cu toba. Miţului i se pare că toba s*a murdărit şid sfătuieşte să lase toba acasă şi să ia mai bine racheta. Lui nu*i place racheta. Ei îi place racheta. Atunci ia racheta ea, şi el mingile. Lui nud plac mingile. Ia tot ea mingile; el o să ia cuburile. Nici cuburile nud plac, el vrea numai toba. Ba da, o să ia şi trompeta! Nu se poate! Trompeta face scandal.
Tătuţu şi Măicuţa, care au trecut în odaia de alături, sosesc la timp. Miţu şi*a vîrît mîna la Baruţum păr, iar Baruţu a prins pe Miţu de falcă. Trag amîndoi, şi, cu mîna liberă, pumni pe nevăzute. Argumentează şi plîng.
Procesul a ţinut cinci minute, şi părţile, obli* gate să se sărute, — ceea ce s*a făcut numaidecît, — au fost duse la culcare. . .	.	.	.
AMĂRĂCIUNI
în fiece zi Baruţu trebuie să aibă o decepţie nouă, constatînd că toate lucrurile merg de*amda< ratele faţă de sincerile lui dorinţi. Fragilitatea obiectelor cu picioare şi roţi ba uimit, şi sensul întrebuinţărilor, mereu contrariat de realităţi, cere de la el o schimbare de principii. Nu mai ştie pe ce lume trăieşte, căci între el şi viaţă se interpun sistematic o voinţă, un agent, o fatalitate. Cineva îi strîmbă proiectele toate.
S«a suit pe spatele scaunului, ca să ajungă deasu* pra dulapului, unde se găsea vioara, şi în loc să dea de vioară cu mîna, a dat cu fruntea şi nasul de parchet. Această încheiere s<a petrecut brusc, tocmai în momentul cînd el îşi ridica piciorul să calce pe creştetul rezemătorii. Cineva ba îmbrîncit şi a căzut. S;a uitat; nu era nimeni în odaie. A luat un băţ ca să bată scaunul şi s*a nimerit cu băţul în cap. Şi căzătura i»a jupuit nasul şi i<a umflat o buză. Cui să se plîngă ? îl ceartă toată lumea, de acord să zbiere la el. Şi ce supărător e accentul interogativ al mustrărilor! «De ce te;ai suit pe scaun? » — « De ce te<ai întins la vioară? » — « De ce ai căzut? » — « De ce? ...» Totul începe cu: « De ce ? ». Bietul Baruţu încă nu ştie că forma interogativă are să se ţie de el întîi patru ani, apoi încă şapte ani şi alţi vreo cinci, în cazul cînd o să fie silit să se facă persoană cultivată şi să îmbrăţi*
20
şeze o profesiune « intelectuală». Şi pe urmă ţine toată viaţa.
Omul are simţul juridic dezvoltat, şi ceea ce*l deosibeşte de animalele lipsite de suflet este, pe lîngă cunoaşterea de Dumnezeu, semnul în» trebării.
Baruţu îşi mai dă seama că omul e simplist şi mărginit şi că tot ce a putut el să născocească pentru menţinerea autorităţii lui, căpătată prin injurie, a fost un ton răstit urmat de semnul între* bării: o jumătate de doi, dedesubt cu punct. în constrîngerea răspunsului stă tot secretul domina* ţiunii acelor idioţi cu păr care se numesc «Taţi» şi «Tătuţi». Dacă s*ar duce să ceară să fie frecat la vînătăile buzei şi ale sprîncenii, întîi nu bar mai pupa nimeni, şi, al doilea, toţi bar întreba:
« De ce te*ai suit ? Nu ţi*am spus să nu te mai caţări ? De ce nu asculţi? ». Numai interogative! Ce palme ar trage el, în dreapta şi în stînga, dacă nu bar fi mîinile aşa de mici şi de caraghios imitate după labele Tătuţului şi ale Măicuţii! O să vie această fericită vreme vreodată ? Nu vine, Baruţule, nicio* dată. Tocmai cînd ar trebui să ceară socoteală de un trecut întreg de întrebări, de răcnete şi de apăsări, se face şi Baruţu Tătuţ, — şi , §aU'
Şi ce lesne se fac băieţii Tătuţi! Vezi o fată cu ochii lungi şi cu o migdală de fildeş în colţul gurii surîzătoare, te încurci în genele ei întoarse, o iei în braţe şi o faci Măicuţă. Şi iar vine, vorba ceea, barza, — pe care Baruţu începe să o cam bănu* iască, — şi iar vin Baruţii mici şi Miţucii, şi comedia cu scaunul şi cu vioara se repetă, şi se repetă, la fel, şi interogatoriul. . .
A voit să taie el, cu furculiţa şi cu cuţitul lui, căpătate de la bietul Tata*mare, care a murit, o aripă de pui, şi a sărit farfuria tocmai dincolo de masă, mînjind păreţii cu o flegmă mare de sos,
21
îngroşată cu tocătură de morcov. Ce scandal! S;a răsturnat paharul cu sifon peste piper! S<a repezit toată familia să micşoreze accidentul! Şi a ieşit o porcărie! Măicuţa îşi curăţa fusta de mătase, pe care o îmbrăcase pentru întîia oară atunci, şi Tătuţuse scutura de morcovii şi tăieţeiidin cravată, întinzîndun pe jiletcă şi mîneci. Măicuţa zbiera: « Nemernicule! ce să mă mai fac cu tine ? » Şi dacă mar fi fost Tătuţu, care îşi desfăcea cocăriile din mustaţă, zicînd: «Nu e nimic, s<a întîmplat!», chestiunea s«ar fi isprăvit cu măcel.
Altceva. Cu cele mai bune gînduri, Baruţu a găsit un ciocan şi un cui şi a dorit să bată cuiul în oglinda dulapului, — şi nici n*a intrat. . . Ba, ce e mai mult, s*a crăpat toată oglinda ca de trăznet, în zigzag, de*a curmezişul între colţuri.
O ispravă atît de mare nu se poate acoperi, cu nimic. Baruţu	a	cerut, pe subt	ascuns,	la bucă«
tărie, un dop şi	o	sfoară, ca să	dreagă	oglinda,
însă nu a izbutit, el fiind un băiat prea mic. Mijloacele lui industriale, afară de cui şi ciocan, sînt reduse. El nu are strung, nici rindea, nici fierăstrău, nici fier de tinichigiu; are numai scuipat, şi cu scuipatul n?a	făcut ispravă.	A uns	oglinda,
şi nu s<a lipit. A	linsio cu limba.	Cînd se uita în
oglindă i se părea că e tăiat în două şi că are o păreche de nasuri şi patru buze. A chemat şi pe pisică săil ajute, fiindcă pisica ştie multe şi ştie să prinză şi şoareci, fără cursă, şi nici pisica nu ştia meşteşugul ce i s*a cerut.
De aceea Baruţu s*a hotărît să fugă întnaltă odaie, ca să nu ştie nimeni că el ar fi trecut prin încăperea cu oglinda, şi acolo s<a pus să coasă la maşină, pînă ce a încurcat atît de serios aţa pe dinăuntru, că talpa maşinii nu a mai vrut să calce, şi roata s*a înţepenit.
Baruţu a fost prins t ocmai în biuroul lui Tătuţu, unde rupsese peniţele şi creioanele cu o plăcere
22
accelerată, tocmai cînd destupa sticla de cerneală ca să încerce cum curge pe postav.
Să nu<i mai aducem aminte ce a urmat. Să<l lăsăm în colţul unde ba pus Măicuţa, cu botul în părete, numindud cum e mai rău: «canalie», «scelerat» şi «tîlhar».
POMUL CU PĂPUŞI
Pentru că aţi fost cuminţi. Pentru că nu aţi bătut azi toba cu vătraiele în fundul cazanului de rufe. Pentru că nu aţi aruncat farfuriile pe geam. Pentru că nu aţi rupt vîrful de la toate creioanele, pe care le ascut o dată pe zi. Pentru că nu aţi lăsat apa deschisă, ca să înnece casa. Pentru că nu mimaţi uns clanţele cu dulceaţă. Pentru că nu misaţi băgat cutia de tutun în foc. Pentru că nu aţi îndreptat ceasornicul cu ciocanul, nici nu mi baţi prăjit. Pentru că nu mimaţi fiert pantofii. Pentru că nu muaţi scos nici un ochi şi nici nu mimaţi croit hainele din nou, haidem să vă duc, haidem să mergem dimpreună cu Grivei, scumpii mei copii, fetiţa Tătuţului şi băiatul Măicuţii, afară, pe cîmp.
Întîi o să trecem prin buruieni amare, prin pături de pelin, prin horbota de muşeţel cu nasturi galbeni, şi cînd vom ieşi puţin din grădina săl< batecă, picioarele vă vor mirosi a Poala<Maiciii Domnului, prin care vom merge desculţi, — eu cu labele mele mari, voi cu călcîiele voastre ca nişte coltuce trandafirii. Să nu mă întrebaţi prea multe lucruri odată, că mă încurc. Să nu fiţi curioşi să aflaţi de ce este pămîntul negru, iarba verde şi cerul albastru, că nu ştiu deloc. O să ne iasă pasări înnainte: rîndunele ascuţite, vrăbii grăsulii şi cioroi de<ăia marii. Tăceţi din gură, că nu ştiu pentru ce zboară şi cum. Şi să nu daţi cu pietre în mine, că
24
mă bag în iarbă, mă culc şi nu mai merg, pînă ce fiecare din voi nu mă pupă de zece ori, unul pe o parte şi celălalt pe alta, pe obraz, pe bărbie, pe muchiile urechii şi pe un ochi închis.
Ce spusei? A! mi<aduc aminte. Fiindcă aţi fost cuminţi, o să mergem să vă arăt ceva, dincolo de apă şi peste drum de moară, unde Moşul <cu*barba; cît*cînepa*şi*cu<sprîncenileicîtiperia<deihaine mai cină toată ziua făină de cozonaci. Să nu faceţi gură cînd trecem pe lîngă moară, ca să nu iasă Moşul în prag şi să ne ameninţe cu degetul lui lung cît un băţ cu măciulie; că dacă iese, eu o iau la fugă, şi ne prinde Moşul din urmă, şi ne pune să*i facem perişoare de mălai pentru şoarecii morii, că are opt sute.
Cînd vom trece apa, o să vă iau în cîrcă pe amîn» doi, — unul călare pe umărul drept şi altul pe stîngul, — ca să nu vă prindă racii de picioare şi să vă gîdîle sub talpă. O să vedeţi în apă un prost mare cu doi copii în spinare, aplecaţi pe iaz. Să nu mă întrebaţi cine sînt ăia. Şi să nu rîdeţi de mine, că mă pui jos în rîu şi trec apa de*a buşile cu voi şi fac prin apă: « Coac, oacaca, coac! », ca broscoiul ăla de colo, care şua scos botul verde din apă ca să credem că nu este el şi să ne sperie. ‘
O să vă arăt un pom în care cresc păpuşi, din care pricină pomul se cheamă păpuşoi, adică tată de păpuşi. Păpuşile astea n<au mamă, au numai tată, dar nici nu vă închipuiţi ce mai tată au: cu douăsprezece mustăţi şi douăsprezece ţăcălii de ţap, toate roşcovane: aşa e neamul lor; de stat la soare mult s»a pîrlit. O să vă arăt o pădure care face păpuşi îmbrăcate gata şi încheiate la şapte cămeşi albe, peste care tata lor a tras şi un halat verde<deschis. O să vedeţi păpuşile sculate în picioare pe pom şi înfăşurate în stihare.
O să vedeţi păpuşile cu părul roşu creţ. Le luăm cu noi şi le tundem şi le schimbăm hainele;
25
pomul cu păpuşi e un pom deştept: tot el face şi mărgele galbene de chihlimbar, pe care le mănîncă iepurii noaptea la lună.
Asta e numai un petic din tot ce o să vă arăt. Dacă o vrea Tătuţu, — şi trebuie să vrea, că, dacă nu, îl batem cu ciorapii Măicuţii, — o să vă arăt o grămadă de lucruri, peste apă, peste deal şi dincolo de locul unde bombăne albinele şi mîrîie ursul.
JUDECATA
întriO singură săptămînă, Baruţu a intrat de două ori pe calea faptelor penale, devenind cri* minai. Joi a scuipat un domn bătrîn şi sîmbătă a scos limba la două cucoane tinere.
A scuipat pur şi simplu, aşa, cum se scuipă. Şi;a făcut scuipat precugetat şi, cu toate că a stropit prost, în toate părţile deodată, — cîţiva stropi şi pe nasul lui, — el a scuipat. Nu interesează cantitatea de scuipat, ci actul buzelor de a scuipa. El putea să scuipe uscat, sau pe jumătate uscat, cum s<a şi întîmplat, şi tot scuipat rămînea. Bagă de seamă: el n*a scuipat pentru că i*a trecut un miros pe la nas ori pentru că era praf în Cişmigiu; a scuipat un domn bătrîn. S*a dus la domnul bătrîn, a stat în faţa lui, şi a zis: «Te cuip»'şi ba scuipat. Pe domnul bătrîn nici nu ba ajuns scuipatul lui Baruţu, pentru că, ziserăm, tot pe sine s*a scuipat. Dar e de judecat gîndul rău, şi acesta a fost judecat.
Joi, el scuipase o dată, dar sîmbătă a scos limba de două ori. A scos*o şi a ţinut*o niţel scoasă, ca să arate pornirea de ofensă. Limba lui Baruţu o fi ea roşie şi frumoasă, cînd iese la iveală, dar nu<i mai puţin adevărat că limba nu trebuie să iasă din teaca ei niciodată, decît dacă se găseşte pe ea un păr, pe cared duci cu supa la gură. Nu numai că părul nu e bun de mîncat, dar te mai gîndeşti ol cni a fost, cînd a că?mt în castron, şi
27
te apucă un strănut al stomacului cu greaţă. Dar, fără pricină, să scoţi limba la două cucoane, însemnează că eşti răucrescut şi că Măicuţa nu te«a învăţat nimic. Ce folos că atunci cînd ai dat mîna cu cineva te<ai ploconit, dacă scoţi limba cînd te întîlneşti cu două cucoane?
Asta nu se mai poate ierta subt nici un cuvînt, niciodată şi deloc. A mîncat, e sătul, acum îi vom face numaidecît bagajele, ca să<l trimitem pe cîmp, la ţigani. Pînă diseară Baruţu va fi dat jos din căruţă şi lăsat în pustietate cu geamantanul lui. Dar merită să mai stricăm pe el un geamantan ? îi punem într*o basma ceva, facem o legătură şi<i de ajuns. Deocamdată, îl dezbrăcăm de haine şid lăsăm în cămaşe. Ne pare rău că i«am cumpărat alaltăieri pantofi. Nu e nimic! avem cui să<i dăm. Pantofii vor fi purtaţi de un băiat care nu scuipă, iar hainele, de cîţiva băieţi care nu scot limba la oameni. Toate hainele vor fi împărţite mîine dimineaţă, pe stradă. Pentru ce să le mai păs* trăm, după ce am aruncat pe proprietarul lor la ţigani?
O să<i punem în legătură o pîine neagră, ca să aibă la noapte, şi o zi, două, să nu moară de foame, căci ţiganii au nevoie de el săd puie să sufle cu foa< lele la potcovărie. Lasă, că atunci o să se înveţe minte să mai scuipe şi să mai scoaţă limba. Un ţigan şaşiu, şi ştirb de gura toată, o săd bată toată ziua cu frînghia.
—	Noi o să trecem cu Miţu în automobil pe acolo, să te vedem muncind înnăduşit, negru de cărbuni şi cu un şorţ de piele legat cu sîrmă pe burtă. Şi din automobil o să te ameninţăm cu degetul şi o să ne încruntăm la tine. Degeaba ai să plîngi, noi nu ne dăm jos din automobil, mergem la plimbare mai departe, şi seara ne întoarcem pe alt drum şi îvai să ne mai vezi: o singură dată ajunge.
28
—	Poate vrei să iei şi pisica în legătură, să<ţi ţie de urît?
—	Pisica e mai cuminte, nu stă cu el, vine acasă. Pisica nu trebuie să se facă ucenic de
—	Haide! Eşti gata? Te*ai dezbrăcat? M*am uitat pe geam: a venit căruţaşul.
—	Domnule căruţaşule, vino pe din dos şi aşteaptă niţel la bucătărie. Cred că pînă la înnop* tat o să ajungeţi.
Şi pe urmă vine noaptea neagră, de prin buru< ieni. . . Şi o să bată vîntul negru. . . Şi or să*l miroasă broaştele, apropiate de el, cu botul lor rece. . . Şi pe urmă o să se împiedice de el cerşe* torul orb, care cîntă sîmbăta prin curte; el acolo stă. S«a dus lumina electrică, s*a isprăvit cu covoa» rele, cu jucăriile! Adio, pat moale cu somieră! Chiar astăiseară desfacem patul şui dăm; să nu mai rămîie nici urmă de Baruţu. A vrut să fie ţigan, îl facem ţigan. De altfel, tot de la ţigani a fost luat, pe un ciur de mălai. Să se întoarcă la ei! Săd crăpe buzele şi genunchii de frig şi să facă pe călcîie coji. Ţiganul nu o săd dea porto* cale şi banane; o săd dea de ăştia, după ceafă, calcavuri. Şi o să mănînce fiertură de maţe, din strachină, de jos.	•	•
—	Ei, haide, scoală*te de pe scaun!
Baruţu a stat cu fruntea plecată, ca un acuzat ce este, şi n*a suflat. Din cînd în cînd, o mişcare cocoşată din umeri, arăta că voia să ofteze. Dar ce, aşa se poartă un băiat cuminte cu lumea? O scuipă? Scoate limba?
De la un timp, Miţu a căzut şi ea pe gînduri şi se vede singură acasă, fără Baruţu, pe care nud va mai trage de breton şi care nud va mai răspunde cu nici un ghiont. O singură ceaşcă de lapte se va găsi dimineaţa pe masa copiilor, şi un scaun va fi gol. Iar la masă, ea, Miţu, o să stea singură între
29
doi babalîci. Ochii iui Miţu se ridică din mei ditare, cuprinşi de o undă de lacrimi, şi zice
Miţu:
—	îi vine să plîngă. . . fără să ştie căii plîng ochii ei.
Şi, din scaunul ei, pîna la Baruţu, ea face o singură săritură, îl ia în braţe, îl strînge şi îl sărută. Baruţu e desfiinţat în toate mîndriile lui. Tătuţu şi Măicuţa au vorbit azi mai gros ca întotdeauna. S»a hotărît! Baruţu iese încet dintre scaun şi masă, vine către Măicuţa, care s*a sculat în pi* cioare, ca să*i dea legătura, păşeşte resemnat şi cu ochii în jos, îşi frămîntă vîrful degetelor, încurcate ca într*o aţă de păianjen.
—	Nu mai fac!. . . geme Baruţu, nădăjduind.
—	Nu mai face niciodată!. . . adaogă Miţura.
—	Păi, a venit căruţaşul. . .
—	Spui tu, Miţule, drept, că mare să mai facă niciodată?. . . Bine. . .
—	Domnule căruţaşule, dude acum şi vezi*ţi de treabă. . . A zis că nu mai face. . .
împăcare generală. Nu se va mai vorbi niciodată de scuipat şi de scoaterea limbii. A reapărut bucuria. Dar emoţiile au obosit pe Baruţu, care zice:
—	Mă duc să mă cunc. . .
O	IZBlNDĂ
Ultima hotărîre a fost ca Baruţu să fie trimis intern la o şcoală de băieţi. Acolo el se poate încăiera, de cîte ori îi vine pe zi, poate să dea, şi, mai ales, să pape bătaie. Cînd va fi posomorit, căutînd pricină de gîlceavă, o să*şi găsească numai* decît adversari, şi cînd va fi vesel şi zgomotos, iarăş o să fie un coleg de patru ani şi jumătate care săd puie la locul lui. Şi, la internat, un pedagog mizantrop, cu chica neagră lucioasă, ras de mustăţi şi cu buzele strînse, vinete de misticism, se va uita toată ziua, ca un demon fotografic, pe subt sprîn; cenele lui verticale, şi, însemnîndud întrmn carnet de buzunar, în vederea porţiilor de mîncare, îl va lua şi de<o ureche şui va duce săd trînteascăm genunchi pe un coridor.
Ce crede el ?! Că tot aşa o să meargă viaţa, fără « cultură » şi « responsabilitate »? Să dea cu mingeam geam şi săd pupe Măicuţa că ba spart? Să facă trenuri din scaune, covoare şi cărţi, răs* turnate în toată casa, şi să plece cu trenul la Predeal, călcînd peste furculiţe şi perii de dinţi şi omorînd, poate, Doamne fereşte, şi oameni trecători? Toate au o margine şi timpul lor. Întîia copilărie s*a isprăvit, devenim bărbaţi şi trebuie să începem a ne gîndi la existenţă şi la datoriile omului în societate.
—	Nuiţi convine, hai? Crezi că se ajunge cetă* ţean, şi mai ales bun cetăţean, fără muncă? Te
31
înşeli. Ia să te judecăm niţel. Ai învăţat tu ceva, de cînd eşti? Nu ştii nici o poezie şi nici un cîntec. Alţii, la vîrsta dumitale, domnule, spun pe dinafară tot soiul de frumuseţi. îndată ce vine cineva în vizită, soseşte şi băiatul cu poezia lui, stă drept şi începe. . . Stai, de cînd te»ai născut, de<o viaţă de om, în bulevardul Elisabeta, şi nu ştii, măcar, cine e Elisabeta.
—	Ba ştiu, răspunde Baruţu.
—	Ia să vedem! întreabă Tătuţu.
Baruţu tace, ca şi cum ar şti şi nu ar consimţi să se împărtăşească. El are ştiinţa hermetică şi orgolioasă.
—	Prea îl întrebi şi tu repede şi dintnodată, observă Măicuţa.
—	Vrei să»l iau mai pe departe? întreabă Tătuţu. Mi se pare că suferă de preciziune şi de timiditate ştiinţifică, adaogă Tătuţu, adresîndujse Măicuţii. Dar cum să»l iau pe de departe în materie de Eli» sabeta ?
—	întreabă»l şi tu, întîi, dacă ştie ce<i un bule» vard, şi vino pe urmă la bulevardul Elisabeta. Fii metodic, ce naiba! Ştiu că prea prost nu eşti. . .
—	Metoda adevărată, explică Tătuţu, consistă în a întreba întîi de Cotroceni, apoi de Sfîntul Elefterie şi de Calea Plevnei. . .
—	Cînd eşti logic, nu am ce zice, aprobă Măicuţa.
—	Dacă n»aş fi fost logic nu s»ar fi ales de capul meu nimic, răspunde Tătuţu, cu un aer adminis» trativ şi ca şi cum s»ar fi ales de capul lui ceva.
—	E adevărat, se vîră Cucoana»mare, trei lu» cruri guvernează viaţa: întîi voinţa, al doilea munca şi al treilea fidelitatea.
—	Ai uitat pe al patrulea, adaose Tătuţu: logica. Zugravul care ne»a vopsit bucătăria era de altă părere, dacă<ţi mai aduci aminte. El zicea că, în viaţă, întîi e pictura, şi al doilea li* niatura.
32
Văzînd că sîîi încurcat, Cucoana<mare se preface căn trebuie ceva din altă odaie; mi se pare oche< larii, căci se cam uita chiorîş. Noi ştim ce va să zică asta: o să se răzbune altă dată; pîn<atunci, cum zice dînsa, « ne;o coace ».
—	Dar ce faci cu metoda bulevardului ? întreabă Măicuţa. Uite, Baruţu aşteaptă ca să*ţi dea un răspuns.
—	Tu ştii ceu un bulevard? întreabă Tătuţu pe Măicuţa. Că eu nu ştiu.
—	Astamu place! zice Măicuţa. Şezi în bulevard şi nu ştii ce*i un bulevard? Bulevardul începe de la Palatul Cotroceni, trece pe la Cişmigiu, taie Calea Victoriei, taie Calea Moşilor, taie strada Traian şi sfîrşeşte la Obor.
—	Întîi, te cam pripeşti, răspunde Tătuţu. Ai uitat Schitul Măgureanului, unde stai şi aştepţi, şi ai tăiat prea repede cîteva străzi, unde la fiecare stai cîte un sfert de ceas, pînă ce fluieră vardistul şi face cu cotul; vreau să zic agentul de circulaţie. Şi ai uitat şi sensul unic.
—	Dar ce, te duci cu automobilul, ca să înveţi ce<i bulevard? întreabă Măicuţa, vexată. Noi vorbim: pe jos.
—	Să mă ierţi, răspunde Tătuţu. Cum ai luabo tu, cu « trece » şi cu « taie », nu se poate merge ‘ , decît în maşină. Dar vreau săiţi spui că şi cu maşina te prea grăbeşti. Asta, primo. Secundo: tu nu muai spus ce*i un bulevard; mi?ai spus numai cît e de lung bulevardul Elisabeta.
—	Lodzic! intervine Baruţu, care, simţind pu* terea de analiză a lui Tătuţu şi iîindu<i frică de întoarcerea la definiţie, s*a dat de partea lui.
—	Sigur că e logic, adaose Miţu, absorbită pînă atunci în pudrarea cu «Raşel» a unei păpuşi.
—	Te combat, uite, şi copiii, precizează Tătuţu.
Zi că nu ştii cea un bulevard şi ne împăcăm.
33
Măicuţa e jignită în tabela ei cu noţiuni, dar desigur s*a şi întrebat în sine ce*i un bulevard şi a văzut că nu ştie.
—	Are felinare, bănci, copaci. . . zice Măicuţa.
—	Dar are şi pietre, şi asfalt, şi canalizare. . .
—	Atunci ?
—	Atunci e stradă ce spui tu, nu e bulevard! zise Tătuţu concludent.
—	Nu<i totuna l întreabă Măicuţa.
—	Vezi bine că»i totuna bulevardul cu strada, cînd vorbeşti de stradă, zise Tătuţu, dar nu*i totuna cînd vorbeşti de bulevard.
—	Cum numeşti tu asta, care, întoacelaş timp, şi este şi nu este? întreabă Măicuţa, apelînd la resursele intrinseci ale lui Tătuţu.
—	Nici prea<prea, nici foarte<foarte, răspunse Tătuţu.
—	Adică ? întreabă Măicuţa.
—	Adică: Ala, bala, portocala. Cioc, boc. Treci la loc.
—	Om serios eşti dumneata ? întrebă Cucoana» mare, care îşi găsise ochelarii. Tată de copiii* Lumea care nu te cunoaşte crede că e cine ştie ce de capul dumitale.
Tătuţu însă a cîştigat o victorie mare. Miţu şi Baruţu, reprezintînd ultima generaţie, au asaltat pe Tătuţu, din două părţi, cu cele mai eficace proiectile: mii de pupături.
—	Te iubesc! strigă Miţu, animată de un lirism imens.
—	Te iubec! vociferează Baruţu.
FIULUI DUCAMIN
Copiii stau îngenunchiaţi, fiecare în patul lui alb, împrejmuit cu zăbrele. Cu faţa către răsărit, ei sînt îmbrăcaţi de noapte, în cămeşi ţărăneşti, cusute cu arnici roşu la fată şi albastru la băiat şi legate, la gît, cu şnur asortat. Pieptul atletic al lui Baruţu (4 ani) nud încape bine cămaşa, spintecată pînă Ia vale. Măicuţa corectează ţinuta: acoperă golul.
MĂICUŢA: — Se vede şi nu şade frumos. BARUŢU: — Se vede bunicul ?
MĂICUŢA: — Vede Dumnezeu buricul.
MIŢU (j ani, fluidă şi lungană): — Nu ţi*am spus?
Baruţu şi*a deschis nişte ochi imenşi, resem* naţi: ba i*a spus! Genele lui negre,^flese, înco* voiate, au o lucire de metal.
MĂICUŢA: — în numele Tatălui, şi al Fiului, şi^ al Sfintului Duh. Amin.
MIŢU: — Numele Tatălui şi al Fiiului Duh. Amin. BARUŢU: — Numili Tatului şi... Cum ai jis?
Ca săişi facă semnul crucii după regulă, el şiia strîns toate degetele tare, ca şi cum s*ar teme să nu<i scape din mînă ceva, şi, cu pumnul întors, caută anevoie punctul precis din frunte.
BARUŢU: — N<am jis « Ducamin ».
35
MIŢU: — Eu nu pot să zic « Fiiului Duh».
MĂICUŢA (rar):—în numele Tatălui... şi al Fiului. . . şi al Sfîntului Duh. . . Amin.
MIŢU:—Ba nu! N*am putut să zic: «şi al Sfîntului Duh. .. » Mămico, să nu mai zh cem: « în numele Tatălui...» Nu e frumos!
MĂICUŢA:—■ Bine. Să nu mai zicem «In», dar zicem pe celelalte curat.
MIŢU şi BARUŢU (odată)-. — Numele, numili, Tatălui Duh, Fiului Ducamin.
MIŢU: — De ce mă încurci?
BARUŢU: — Tu mă încunci.
MIŢU: — Prostule! lasăimă să zic eu întîi. . .
BARUŢU (trist):—Jice că jice ea întîi...
MĂICUŢA: — Vai, ce păcat mare! Nu vă mai ascultă Dumnezeu rugăciunea.
MIŢU: — Nu ţi<am spus ? Se supără Dumnezeu.
BARUŢU: — S*a supănat pe tine. Eu jic sumos.
Miţu a rămas cu gîndul undeva. Vrea să afle ceva.
MĂICUŢA: — Hai, încă o dată! Să nu necăjim pe Dumnezeu.
BARUŢU: — Nu ţisam spus că se supănă ?
MIŢU: — Mămico!
MĂICUŢA: —Dă.
Miţu îşi alege cuvintele şi deslînează ideea încet,
silinduise cu căutătura, cu cazna umerilor şi cu
degetul arătător, purtat pe la bărbie, pe la tîmple
şi prin aer, să se desluşească.
MIŢU: — Unde stă, Mămico, Dumnezeu?
MĂICUŢA: — Findcă ne ascultă?
MIŢU: — Da.
MĂICUŢA: — Unde să stea? în cer.
MIŢU: —Şi nu cade?
MĂICUŢA:—Cum să cadă? Are o căscioară cu pris< pă, cu flori dinaintea uşii, pe care le udă cu stropitoarea, ascultînd rugăciunile copiilor.
36
MIŢU: — Da?. . .
MĂICUŢA: — Dumnezeu e un sfint bătrîn, cu barba mare, albă.
MIŢU: — E părinte Dumnezeu ? Ca părintele Atanase ?
MĂICUŢA: — Vezi bine că e părinte. Poartă şi el tot haine lungi şi mătănii, însă e mai bătrîn. E foarte bătrîn.
MIŢU: — Şi de ce nu pui pe Costache să*i ude florile, dacă e aşa de bătrîn?
MĂICUŢA: — îi place să*şi îngrijească florile sin* gur. Aşa e Dumnezeu.
MIŢU: — Cînd ne ducem la el, să ne dea crăiţe?
BARUŢU (brusc): — Eu veau şi un cal.
MĂICUŢA (cu ochii la Tâtuţu): — Nu e drum la Dumnezeu. . .
Miţu vrea să înţeleagă şi urmăreşte un gînd tăcut.
BARUŢU: — Să ne suim pe casă. (Lăudăros.) Eu ham văzut pe Mudnezeu, dîn pom.
MIŢU (ironică)-. — Parcă te*ai suit vreodată, tu, în pom!
BARUŢU (dezarmat şi încurcat): — Ba m;am suit. Ştiu eu.
MĂICUŢA: — S*a suit şi el pe coada măturii * odată şi a căzut cu mătură cu tot.
Baruţu e jignit. Miţu rîde.
MIŢU: — Nuii aşa că nu s;a suit în nici un pom ?
MĂICUŢA: — Ce, e pisică? Numai pisicile se urcăm pom.
BARUŢU (hotărît şi răzbunător): — Nu mai jic Numili Tatului!
MĂICUŢA: — Dacă nu zici, nu*ţi mai trimite Dumnezeu nimic.
BARUŢU (cu părere de rău): — Ce?
MĂICUŢA: — De toate. Mere, portocale. . ,
17
BARUŢU: — Meuele şi poutocalele le aduce Dumitu.
MĂICUŢA: — Tot nerod e. Crede că le aduce Dumitru singur. Dar lui Dumitru cine
i	le dă?
BARUŢU (convins)-. — Mudnezeu!
MĂICUŢA: — Vezi?
MIŢU (analitică)'. — De ce zice Dumitru căd « costă », cînd cumperi tu ?
MĂICUŢA (muşcîndwşi buzele)'. — Dumitru nu ştie ce spune.. . Acum, noapte bună, copii. E tîrziu. Ne mai închinăm şi mîine seară.
BARUŢU (singur, învelindutse pînâ la bărbie):
—	Eu veau să<mi dea un cal viu. . . Şi un bici.
NA UNECHE.
Cel dinţii lucru care a uimit un an de zile pe copii a fost ceasornicul de buzunar. La săritura ciudată a capacului s;a adaos tictacul, ridicat la ureche. Muzicalitatea monotonă a bătăii avea pentru auzul lor un farmec, desigur complicat, de vreme ce, ore întregi ascultîndud, surîsuri delicate se succedau, ca orele luminii, pe figura lor trandafirie.
A fost, întîi, destul de greu de descoperit urechea, Baruţu crezînd că aude cu nasul sau cu falca. Mina lui, grasă, purta ornicul pe la bărbie şi împrejurul gurii, prins cu toată palma, ca un săpun. I se părea că ascultă cu sprinceana, cu dinţii, cu limba, cu gaura cefii albe, ignorant în auz, ca Tătuţu cînd scrie, nesigur dacă îşi aduce aminte cu degetul mic şi dacă gîndeşte cu inelul.
Baruţu a fost, însă, mai fericit ca el, că, lipindiuşi odată, din greşeală, capacul ceasornicului de ureche, * a descoperit! Căci Tătuţu e şi mai prost decît băiatul lui, cu cercelul cărnos al urechii tăiat în catifea de cocă de cozonaci. Şi aşa se şi cuvine: să fie mai prost. A citit că oamenii cugetă cu ere* ierul şi că mintea e adunată întreagă la cap, şi nu a crezut niciodată, fiindcă niciodată nu a ştiut cu capul cum simte Baruţu cu urechea. El socoate că judecă pentru el altcineva, care nun el~ şi căd împinge aşa, din senin. «Stai, mă, îngerule! », zice cîteodată Tătuţu noaptea, şi copiii întreabă din somn: «Cu cine vorbeşti?», şi Tătuţu râs*
39
punde: « Cu cine să vorbesc ? Cu diavolul de înger. »
Baruţu nu a ştiut, în schimb, pe unde se deschide capacul şi că trebuie împins, ca să sară, un ţum< buruc. Şi nici Tătuţu nu ba învăţat, păstrînd secretul tehnic pentru atunci cînd Baruţu o să aibă mustăţi şi o să fumeze ţigări cu carton. Tică» losul de fabricant a făcut resortul numai pentru pipăirile tari şi ba ascuns înnăuntrul toartei, cu meşteşug. Mai are Tătuţu cîteva taine, pe care le va dezvălui în patru ochi, după ce Baruţu se va face mai mare. Pînă atunci, confuzia, incerţi* tudinea şi presupunerile îl vor lucra ca să*i dez* volte, cum zice domnul Adamescu de la etajul al treilea, « intuiţiunea ».
Auzind că pisicile fată, Baruţu ne<a adus vestea că găinile Tătanei au fătat patru ouă. Noi n;am rîs de el, pentru că nu a greşit decît cuvîntul, treburile pisicii fiind la fel cu treburile găinii. Numai Miţu ba batjocorit, pentru că e fată şi pentru că ştie o grămadă de taine, pe care le tace; toate fetele sînt mai deştepte decît băieţii, pînă la iii ani; rîndul băieţilor vine mai tîrziu.
Problema ceasornicului s«a făcut însă mai mare, în pat. Miţu, auzind în perină bătînd un tictac, a căutat ceasornicul dedesubt. A întors cearşaful, s*a uitat subt saltea, şi*a purtat mîna de<a lungul păretelui, pe covor, şi nu a găsit nimic. Tătuţu i<a explicat că fiecare om a mîncat un ceasornic. Măicuţa i<a spus că Tătuţu spune, ca de obicei, prostii, şi ba dat o explicaţie şi mai năzdrăvană, că bate inima şi că oamenii au o inimă mare, care bate la fel cu ceasornicele de buzunar. Dar tot Tătuţu, probabil, spune mai adevărat, căci de unde pînă unde să bată inima, care nu se vede, ca un ceasornic care se vede?
A rămas aproape stabilit că Măicuţa nu cunoaşte tot aşa de bine lucrurile ca Tătuţu, care uneori
40
ştie tot, absolut tot. Dacă n*ar şti el tot, de ce bar tot întreba numai pe el copiii cîte în lună şim soare ? Ei au încredere mai ales în Tătuţu, pentru că tot ce zice el e adevărat. Măicuţa le<a spus să nu mănînce prea multe bomboane, că se strică dinţii, pe cînd Tătuţu îi îndoapă pe nevăzute cu bomboane, şi dinţii sînt bucuroşi să muşte din umplutura cu ciocolată; bei apă rece şi trece. Măicuţa le<a spus să nu se murdărească pe haine, şi Tătuţu le*a spus: « murdăriţiivă bine şi tăvă« liţisvă în pămînt », şi e mai bine cum zice Tătuţu. Nu le<a spus tot Măicuţa să nu se joace cu chibri* turile, că fac pipi în pat? Tătuţu toată ziua se joacă, aprinde la chibrituri şi ţigări, şi n*a făcut niciodată. . .
—	E adevărată numai o parte din ce zice, le*a spus Tătuţu; cînd fumează Măicuţele; atunci să ştiţi că aşa se întîmplă.
Pormă, Tătuţu şua asigurat de mai nainte toate succesele. El nu răcneşte nici la Baruţu, şi mai ales nici la Miţu, pentru că e fetiţă, şi fetiţele nu tre* buiesc obişnuite cu amărăciunile, — pe cînd Măi* cuţii îi scapă cînd cîte o vorbă urîtă, cînd cîte o palmă peste mîinile copiilor. Tătuţu zice că nu trebuie să loveşti obrazul — pentru că e sfînt, şi nici mîinile — pentru că mîngîie obrazul. D.aqă vrei să dai o pălmică, dă*o la spate, jos de tot, căci' pînă cauţi unde să dai, trece supărarea, şi în loc să dai o palmă, dai o pupătură, — şm mai bine. Tătuţu se băgăm toate celea şi strică mereu cheful Măicuţii de<a se repezi. Măicuţa zice că o creştere bună se capătă printr*o singură regulă, pe cînd Tătuţu zice că se capătă prin cîte două, care se bat cap în cap, susţinînd că Miţu şi Baruţu tre; buiesc deprinşi cu « controversa », cu « pentru contra » şi cu « contra pentru ». Şi Tătuţu trebuie să aibă dreptate, pentru că el nu se supără nicio* dată, rîde mereu, şi, la urmă de tot, pupă mîinile
41
Măicuţii, şi Măicuţa i le pupă pe ale lui, — şi începe o pupătură între toţi, de cîteva ori.
Numai ia creioane se schimbă niţeluş principiile.
Miţu zice:
—	Tătuţule, te iubesc. . . Dămii un creion şi o hîrtie.
Baruţu zice şi el:
—	Tătuţule, te iubec. . . Dămii un chion şi o hetie. . .
Tătuţu zice:
—	O să le rupcţi vîrful.
Mitu zice:
-Nu.
Baruţu răspunde englezeşte:
—	Tş! lipinduişi vîrful limbii îndărătul gingiei de sus.
Şi amîndouă vîrfurile se rup numaidecît: unul roşu şi altul albastru.
—	Ce v*am spus, că o să*mi rupeţi creioanele!1
—	Ea le<a lupt! răspunde Baruţu.
De la ceasornic, Baruţu a rămas cu ştiinţa că lucrurile se deosibesc cu urechea, semănînd cu mopsul Bebi, care le deosibeşte numai cu mirosul. Cărţile, cutiile, 'tabacherea, bastonul, umbrela, condeiul de buzunar, le apreciază cu auzul, cons< ternat că nu se repetă în toate tictacul, care trebuie să se găsească în miezul tuturor obiec* telor uzuale, şi le verifică la contactul cu supra; simţul lui, dueîndude rînd pe rînd « na uneche ».
ŞTII ROMÂNEŞTE?
Tătuţu ne*a povestit că ţara Elveţiei, făcută din zmalţuri albastre de ape şi zmalţuri albe de zăpadă, stă între lacuri şi munţi şi că poalele mun< ţilor, întinse din pisc în pisc, ca nişte năvoade la uscat, leagănă în văile lor firimituri de sate şi cîrduri de biserici. Şi toţi munţii, pleşuvi, printre dîrele de păşune şi verdeaţă, par frămîntaţi din miez de pîine de secară. Ne*a spus că toată Elveţia e ca o ladă cu jucării făcută de Dumnezeu într<o zi, cînd, aducînduii aminte de copilăria lui, a voit să glumească şi să surîdă. Coastele păşunilor sînt cutreierate de vaci mici, gălbui şi cărămizii, cu cîte o strQpitură vînătă prin petele roşcovane şi albe, iar de grumazul vacilor, care dau lapte cu ciocolată, atîrnă clopote, sunătoare ca muzicile ► şi ca la liturghie. Aşa că văile cîntă din fund şi pînăm creştetele cele mai înnalte, şi, dacă se scarpină taurii, clocotesc în vuiete furtunoase.
Pe muchia crestelor de piatră uscată, acolo unde fruntea muntelui dă în prăpăstii şi se scobeşte pe dedesubt, ca sprinceana, creşte floarea roşiatică înstelată, a căreia mireasmă întrece gingăşia lacrimii şi a oftatului: micşuneaua muntelui, cyclamena. Pentru ca să o miroasă, singur eretele stîncii este în stare să ajungă teafăr pînă la tulpina ei subţire, de aţă. Dar băieţii şi fetele se duc şi ei, din şes, săii caute primejdiosul ascunziş. Dacă un băiat din cei mari, cu sacul în spinare, a putut săfşi strecoare,
4Î
nevătămat de moarte, pipăitul prin troscotul ţepos, pînă la rădăcina ei şi să o zmulgă, şi o aduce în dar fetii cu ochii mari, care visează şi se nelinişteşte de cîte ori aude venind din munţi, din depărtare, mugetul cirezii prinsă de nori şi ploaie fără acopes rămînt, darul lui e un semn înnaintea inelului stre< curat în degetul logodnei.
Mulţi băieţi au căzut cu floaream mînă din gingia prăpastiei în negura ei de jos şi nu s*au mai logodit. Este un loc, unde muntele, încovoiat de jurîmprejur ca un părete de cetate, îşi ţine rîpa rotundă, ca un horn uriaş, dinaintea pasului celui din urmă al drumeţului de munte. Acolo, poteca, îngustată la talpa unui singur picior, se opreşte şi se curmă. Dacă a sosit încet, drumeţul stă în loc, încremenit de gol şi tăcere: ochii lui pot citi pe păretele rotund al rîpii numele, încon< deiat cu roşu, al celor care au sosit mai puţin încet şi au căzut în groapa de piatră, pierdută în bezna dinlăuntrul ei. Numele acestor flăcăi e însoţit de o cruce şi de însemnarea anului cînd crucea s*a ivit pe lume în locul tinereţii lor. Toţi călă* torii care au iuţit un sfert de pas, chemaţi de o şoaptă sau ameţiţi de zarea spartăm gura rîpii, au rămas acolo, jos, la fund.
Dar nu toate drumurile sfîrşesc aşa, şi foarte puţini călători, faţă de gloata drumeţilor de munte, care sosesc vioi cu florile acasă, nu se mai întorc. Dacă ai intrat întrmn cimitir, ţi se pare că a murit lumea toată, în desimea mormintelor albe. De obicei, stolurile de băieţi şi fete se duc şi se întorc cîntînd, plecînd sîmbăta la munte şi întorcîndu«se duminică, seara, tîrziu. Cu pături în spinare, dru* meţii dorm unde apucă şi se trezesc cu veveriţele în bradul de care somnorosul şi*a spînzurat o traistă, o pălărie şi băţul lung, cu vîrful de fier.
44
Pe un drum de jumătate munte, Tătuţu urca, într*o sîmbătă după amiază, muntele, singur, printre vii de razachie coaptă. De*a lungul sîrmelor întinse între pari, şerpuiau vinele grele de cior> chini rumeniţi ai unei podgorii frumos îngrijite, la care licărea căutătura cuminte a vreo zece copii.
—	Ce faceţi voi, frumoşilor, aici? i*a întrebat Tătuţu pe franţuzeşte.
—	Ne uităm la strugurii ăştia copţi, răspunse un copil bălan.
—	Nu vreţi să mîncaţi? a întrebat Tătuţu.
—	Nu e voie! au răspuns toţi copiii, cu părere de rău.
—	Cine v>a spus că nu e voie ? i*a întrebat Tătuţu.
Şi ei răspunseră, care: «Mama», care: «Profe*
sorul», care: «Pastorul».
—	Nuii adevărat! răspunse Tătuţu. Pentru copii e voie orişice. Duceţi^vă şi rupeţi.
—	Ne vede domnul proprietar, răspunseră copiii, care începuseră să se bucure că, măcar cu gîndul, ar fi putut să guste din strugurii îngrădiţi.
—	Domnul proprietar e în capătul celălalt al viei, zise Tătuţu. L*am văzut fumîndu<şi pipa, cînd am trecut încoace. Şi dacă vă prinde, ce*o să vă facă? Dacă ar şti că voi staţi aci, cu ochii la strugurii lui, el ar veni tot pe fuga şi v*ar da să vă săturaţi.
—	Proprietarul e zgîrcit şi ne bate.
—	Voi sînteţi cu toţii elveţieni ? a întrebat Tătuţu.
—	Elveţieni, răspunseră copiii toţi.
—	Eu sînt Rpumain, a zis Tătuţu, şi o să vă învăţ româneşte. La noi, cînd copiii se uită la struguri, vine proprietarul singur şi le dă o poală. îi băgăm vie şi le zice: « Mîncaţi ».
—	Afon Dieu! ziseră copiii.
Şi ştii ce a făcut Tătuţu? A pus copiii pe iarbă. A scobit o groapă cu hîrleţul lui de alpinist dede» subtul gardului ghimpat, s*a tîrît pe burtă pînă la
45
struguri şi s<a întors cu pălăria plină cu vîrf şi au mîncat toţi copiii.
De bucurie, ei au tăbărît pe Tătuţu şi bau pupat ca pe un drac, cu admiraţie, — şi pupăturile au făcut mai mult decît strugurii viei întregi.
Tătuţu şi*a mai întors o dată capul, ca să(i salute, după ce trecuse de hăţişurile dealului şi intrase în munte, dar copiii nu se mai uitau la el. De*a buşile, ei intrau singuri, în vie, acum, ca nişte şobolani.
Şi Tătuţu, căruia i se făcuse dor de ţară, a fost tare mulţumit că elveţienii învăţau româneşte. . .
CEXO, BEXO.
TĂTUŢU: — Vrei să nu mai fii băiat?
BARUŢU: — Cu nochie?
MĂICUŢA: — Cu rochie, ca toate fetele. Cu dantelă, cu fustă pe dedesubt roză.
BARUŢU: — Aşa noză şi notundă. . . cu fori?. . .
MĂICUŢA: — Şi cu o brăţară subţire, de aur, la . mînă. . .
BARUŢU: — De auh şi cu măhţişoh?. . . Veau. . .
MĂICUŢA: — însă trebuie să fii cuminte, dacă nu mai vrei să fii băiat. Altfel nu se poate.
BARUŢU: —Miciu e fată şi nu e cuminte. Mia bătut. . .
MĂICUŢA: — Cine ţi<a spus că Miţu e fată? De unde ştii ?	.	.	•
BARUŢU (se gîndeşte, uitîndwse la Tătuţu. Adevărat, de unde ştie? lyidică din umeri şi se buzeazd):
-— Nu tiu. . . Miciu jice.
MĂICUŢA: — Miţule, tu i#ai spus lui Baruţu că eşti fată ?
MIŢU (corectă şi adultă)-. — Nu<mi aduc aminte săfi fi spus.
TĂTUŢU: — Bravo, Miţu! Am început să vorbim ca domnişoarele mari. Cedaţi mai citit azi?
MIŢU (rîzînd): — S*a turtit mingea de tot.
MĂICUŢA: — Răsuflă. Las*o niţel, că se umflă singură.
MIŢU: — S;a făcut ca o băleguţă.
BARUŢU (a cui e mingea mică, vexat): — Nu
47
e ca o băleguţă. Mingea lui Miciu e ca o băleguţă.
MIŢU: — E ca o băleguţă turtită.
BARUŢU:—Jice că e ca o băleguţă tuhtită.
MĂICUŢA: — Şi dacă zice! Ea zice, ea aude. . .
BARUŢU: — Am aujit şi eu.
TĂTUŢU: — Ascultă, Miţule, să nu mai turburi auzul băiatului.
MĂICUŢA: — El nu mai e băiat. S*a făcut fată.
BARUŢU: — Nu mai veau.
MĂICUŢA: — Nu mai vrei să te faci fată. . . cu dantelă? . . .
BARUŢU: — Nu.
MIŢU: — Eu nun dau rochiile mele. . .
BARUŢU: — Jice că nu*mi dă nochiile. . .
MĂICUŢA: — Lasă, ciuţi face ţie Măicuţa alte rochii (se apleacă la urechea lui Baruţu). .. mai frumoase.
BARUŢU (iluminat): — Mai sumoase ?
MIŢU (către Tătuţu):—Ai auzit?
TĂTUŢU (la urechea lui Miţu): — Nimeni n*o să aibă niciodată rochii mai frumoase ca Miţu.
MIŢU (la urechea lui Tătuţu): — Nu<i aşa că nun adevărat?
TĂTUŢU (la urechea lui Miţu): — Cum o să fie adevărat? Şi cum o să se facă Baruţu fetiţă, gras cum e şi cu capul mare?
BARUŢU (întunecat de gelozie, către Măicuţa): — Vezi?. . .
MIŢU (discretă): — Mie mi«a spus Tătuţu ceva.
TĂTUŢU: — Dacă i*ar fi spus numai ceva, mar fi nimic, dar Tătuţu i*a spus multe. . .
BARUŢU: — Jice că ua spus munte...
MĂICUŢA: — Ia, vă rog, să nu mai vorbiţi pe şoptite. . .
BARUŢU: — Tătuţule! Numii spui şi mie ceva?
TĂTUŢU: — Vinomcoace, să<ţi spui şt ţie ceva.
48
MIŢU (dăfuga la sttnga lui Tătuţu. La ureche): — I<ai zis numai aşa: lui nuii spui nimic.
TĂTUŢU (la urechea lui Miţii): — O să«i spui: oxo, roxo; mixo, pixo; cexo, bexo; zurna, burna.
Miţu rîde cu pumnul la gură.
BARUŢU (din dreapta lui Tătuţu): — Pune guha na uneche.
TĂTUŢU (în urechea lui Baruţu): — Băieţii nu se fac fete, nici fetele, băieţi.
MIŢU: — Ce i*ai spus ?
BARUŢU: — Mai ji.
TĂTUŢU (în urechea lui Miţu)'. — Tătuţu, cînd se gîndeşte la tine, pe stradă, te pupăm gînd şiiţi zice Piţuca. (în urechea lui Baruţu:) — Are Tătuţu un băiat cu carne de caisă. (în urechea lui Miţu:) — S*a întîlnit Tătuţu cu nişte vrăbii, care au întrebat: << Ce mai face Miţu? » şi Tătuţu le<a spus că Miţu rîde toată ziua.
MIŢU: — Tătuţule!
TĂTUŢU: — Ce e?
MIŢU: —■ Te iubesc!
BARUŢU: — Tătuţule! Te iubec.
MIŢU (personaj): — Mă imită. . .
TĂTUŢU: — Pe Miţu o iubeşti ? că Miţu te iubeşte.
BARUŢU (nesigur): — Dacă mă iubeţe Miciu, o iubec. . .
MIŢU: — Pupămiă, ca să te iubesc.
Pupătura mare, ca o ştampilă, a lui Baruţu,
dată bine, cu un oftat. Miţu îl pupă, din gre*
şeală, pe un ochi deschis. Ţipă Baruţu.
MĂICUŢA: — Da’ ce s«a întîmplat de ţipi? Mi< ţule, ce iiai făcut?
BARUŢU (căscînd ochiul şi gura odată cu ochiul):
—	Chedeam că rrwa chionît.
49
Tătuţu, Măicuţa şi Miţu rîd. Soseşte Bebi, cîrnul, şi se opreşte în crăpătura uşii, uitîndu*se cu capul curmeziş. A simţit că e de joacă şi a venit să participe.
BÎBI: —Hau, hauau. . . (Aşteaptă.)
TĂTUŢU: — Vrea să se lupte cu Baruţu. Uited cum stă. Haide, Bebi, şau pe Baruţu. ..
Bebi îl apucă pe Baruţu de un picior şid dă jos şi năvăleşte pe el, ciupindud de burtă, dîn< du<se înnapoi şi iar ciupindud de burtă.
BARUŢU (leşinat de rîs): — Mă gîdînă!. . . TĂTUŢU: — Bebi!
BÎBI: — Mrrr!. . . Bau!...
TĂTUŢU: — Hai să facem fată pe Bebi. Adu pălăria...
MIŢU: — Bebi e fată, Tătuţule. ..
TĂTUŢU: — E băiat. ..
MĂICUŢA: — Zău că e băiat!
BARUŢU: — Ba e fată.
MIŢU: — Sigur fă e fată.
BARUŢU (la urechea Măicuţei)'. — Nud aşa că Bebi e fată?
MIŢU (la urechea lui Tătuţu):—Nu*i aşa că e fată? MĂICUŢA (la urechea lui Tătuţu): — Le<ai spus tu că e căţea?
TĂTUŢU (la urechea Măicuţei): — Nu le»am spus nici aşa, nici aşa.
MĂICUŢA (la urechea lui Tătuţu): — De undelor fi ştiind?
TĂTUŢU (la urechea Măicuţei): — Tu, cînd erai mică, de unde ştiai că cocoşul nu e găină şi că găina nud cocoş?
MĂICUŢA (la urechea lui Tătuţu): — Nu mă face să rîd... Ia uită<te la ei cum exami» nează căţeaua.
MIŢU: — Ce ţi<a spus?
50
BARUŢU: — Ce bai spus ?
TĂTUŢU (joacă, şi se strîmbă, şi declamă ca un actor): — Oxo, roxo; mixo, pixo; cexo, bexo; zurna, burna. . .
MĂICUŢA (diversiune): — Hai, mergeţi la plim* bare?
MIŢU şi BARUŢU (cu entuziasm): — Oxo, roxo. Oxo, noxo. Zurna, burna. Zuna, buna. . .
TĂTUŢU: — O să vă spui, pe stradă, povestea umbrelei care se deschide pe dos. ..
VÎRSTA FERICITĂ
stenogramă
La masă. — Nu se ţine lingura cu stînga. Bagă de seamă să nu pici şervetul. Nu mai ştiu ce să mă fac: copiii ăştia murdăresc cîte cinci rînduri de rufe pe zi. Nu ţuam spus că ai să te pici? Ridică mina, căiţi intră cotul în sos. Nu se găureşte felia de pîine, ca şoarecii! se rupe şi se mănîncă miezul odată cu coaja. Stai! suflărti nasul. Iar ai pierdut batista. Mai tare. încă o dată. Nu înţelegi să sufli cu toată puterea? A! scîrbosule! Schimbări farfuria. Porcule! Ai să mănînci ce<ţi spui eu, nu ce vrei tu. Cine vrea să se facă frumos mănîncă şi tăieţei. Iad repede de urechi. Dumnezeule! mam mai văzut copii atît de neascultători. Cine te*a învăţat, prostule, să pui ciulama în compot? Ştergeaţi guriţa. Nu cu mîneca, ţigane! cu şervetul. Te<ai mîzgălit pînă la ochi. Ţi<a rămas un tăiţel pe nas. Apă! apă! copiii nu beau vin; mai tîrziu.
Te rog să nu faci pe supăratul, că în loc de pere îţi dau calcavuri. Nu se poate mînca pâra necu? răţată. Lasă cuţitul jos, că ai să te tai. Da, vezi tu? ai învăţat să tai perele singur. Scuipă coada în farfurie. Vezi că te*ai înnecat? Să nu mă mai asculţi, că o să păţeşti şi mai rău.
Te<ai săturat? Pupă mîna şi zi: « Mulţumesc ». Pupă mîna! Nu aşa uscat, pupă mîna cu toată inima. Bomboane mai tîrziu, acum nu se poate. Stai colea, jos, şi joacă*te frumos, pînă mîncăm şi noi, dacă vrei să te iau la plimbare. Ţi*am spus
să stai jos? Să nu te mişti! Mergem să facem o plimbare frumoasă. Aşa.
La plimbare. — M*aţi înnebunit! Unde ţi*ai mur» dărit rochiţa, şi cînd ? Nu viam spus să staţi locului pînă mă îmbrac şi eu? De ce părete te*ai frecat? Dar tu, cu pantalonii descheiaţi? unde s*a mai văzut? Staţi să vă ridic ciorapii. Poftim, ciorapi sînt ăştia, cu pungi, nesimţitorule ? Ţi?ai pierdut nasturele. Daţi mîna, să trecem drumul. Nu se poate. Dacă vine un automobil? V«im mai spus: înnainte de*a trece drumul, te uiţi în dreapta şi în stînga şi dai mîna Mamii. Luaţuvă de braţ şi mergeţi frumos. Cum? nu vrei să dai braţul sorii" tale? ce, eşti de capul tău? Dă<i braţul numaidecît. Ia te rog să nu bombăneşti! Ce ţi*a spus la ureche ? De ce ai înjuratio, măgarule? Dă«i drumu, că vreau săd pui la colţ. Ai să stai aci, neruşinatule, pînă vine să te ia vardistul, aşa, cu nasul la zăbrele. Uite, afurisitului îi place săd lăsăm singur, a început să se urce pe gard. îşi rupe hainele. N»auzi? Vinomcoace! Nu mă face să strig, vino numaidecît, să nu viu eu la tine. Încăpăţînatule! Acum cred că ai să fii mai ascultător.
Nu, nu sînt bune, nu sînt pentru voi. Lăsaţi căţelul în pace, că sare cu labele şi vă umple de noroi. Duite, cuţule, acasă. Uite, căţelul e mai cuminte: a înţeles şi a plecat.
53
Baloanele se dezumflă numaidecît. Aveţi destule muzici acasă. Nu, tobă nu iau, îmi asurziţi urechile şi fără tobă. Capul sus! De ce te cocoşezi, măi băiete? Ai să rămîi aşa. Nu lua de jos! e caca. Nu se poate: florile sînt ale Primăriei. Nu călcaţi pe iarbă, că vine ăla cu mustăţile mari. Apă nu bem în oraş. Cum o să mîncaţi voi cornurile astea puturoase? Rahat este acasă, mai bun. Lasă, că aveţi jucării destule. Nu pune mîna! Tot voi, mereu? Trebuie să mă mai uit şi eu la cîte o pră< vălie. Ciocolata face rău la stomac. Nu, astea nu sînt pentru copii. Nu<ţi mai freca picioarele, n>auzi? Nu te apăsa pe geam, că se sparge. Cesai făcut? Scoate degetul din gură.
Dacă m*ascultaţi şi mergeţi frumos, ne ducem acasă şi o să vă spui o poveste, ştiţi, cu ursul şi ariciul.
Acasă. — Întîi să vă spălaţi, şi pe urmă. Scoatcde hainele şi punede camizoalele de noapte. Dă drumul la baie. Să fie apa căldicică. Cum, tot mereu avem scandal, la spălat? Nimeni nu mă* nîncă şi nu se culcă murdar. Fără săpun? Dar ce*are săpunul? Cu săpun şi cu apă caldă. Nu mai
plînge, că te faci urîtă. Am mai văzut un şobolan mîzgălit ca tine. Astîmpără*te! Ai să răstorni măsuţa şi spargi toate lucrurile. Vezi că s*a întins după oglindă, ia<o din mîna lui. Nu trage faţa de masă. E şapte şi jumătate, şi nu v*aţi culcat. Copiii, la orele opt, trebuie să viseze. Nu se poate! trebuie să vă culcaţi numaidecît. Nu mai sînt poze. Nu vsam spus că pînă mămtorc să vă găsesc dormind ? Ce sînt perinile astea pe jos ? Ia vă rog să nu rîdeţi de mine! Imediat culcarea! De ce dai din picior? A! te*am prins cu mîna pe dedesubt. Te gîdîlă? şi nuîţi place deloc. Eu am adormit. . .
Ticălosule! Stai să chem pe moşu, să vedem el ce zice. Vino, moşule cu sacul, şi vezi de ce nu sînt cuminţi dracii ăştia de copii. Ai zis că nu este moş? îndrăzneşti să zici că nu este moş? Nu. Nu. Hai să dormim, şi mîine, cînd ieşim la plimbare, o să vedem. . .
55
Băiatul doarme, în braţe cu o babă de lemn. Fetiţa strînge la sîn un popă catolic roşu, cu pălărie şi ochelari.
—	De«abia i«m potolit, zice Mama. Să vezi ce dă din ei!. . . dragii mamii.
—	Sărutări încet, să nu»i deştepţi, zice Tata, intrînd îmbrăcat, cu căciula şi bastonul, în camera de culcare. Şi haide la masă. . . E nouă şi jumătate.
O LOCOMOTIVĂ ŞI O GARĂ
Am fost însărcinaţi cu două mandate de încre* dere şi ne căznim să le ducem la împlinire.
Băiatul ne*a cerut un tren, un tren lung, coman* dat la gară, pe măsura Iui, căci vrea să se facă «maşinist». Trenul să fie cam atît de înnalt, cît ne*ar ajunge nouă la bărbie, cu locomotivă adevărată, care merge cu foc. El va mînul aburul şi fluierul şi va trece prin gări cu maşina sforăind şi nechezînd. Şi nu se va opri decît atunci cînd va crede el, ca să bea apă şi să mănînce o prăjitură. Va porni iute şi va străbate toată ţara, departe, şi va trece, ca săd vadă, şi pe strada unchiului Sesis, dînd un fluier gros în faţa porţii, la numărul io. Dacă o vrea să se suie şi pisoiul Papuc în tren, el îl primeşte, însă cu luare;aminte să fie, că trenul-o să meargă repede, şi dacă i<o veni ameţeală, nu o să mai poată sări din tren. Mai bine să rămîie acasă, după sobă.
Fetiţa îl şi priveşte cu necaz cum o să conducă el trenul; dar ca să cumpănească lucrurile, ea ne*a comandat o gară, unde o să se oprească negreşit trenul fratelui ei. Dacă nu vrea să se oprească, ea pune un geamantan pe « lenie » şi dă trenul peste cap. Orgolios, băiatul crede că trenul o să taie geamantanul în două şi, ca să nu se piardă un obiect de călătorie atît de scump, o povă* ţuieşte să şid ţie în mînă, căci locomotiva lui trece negreşit. O să vedem. Pînă una alta, trebuie să
57
fie gata întîi gara, şi tocmai după aceea trenul; ceea ce este natural, călătorii din tren neputînd să cumpere bilete şi ţigări din cîmp şi avînd nevoie să se uite şi la ceasornicul mare, de peron. Băiatul cere întîi trenul. Întrucîtva ¡¡am împăcat, învoin» du<ne ca, pe cînd vine trenul, din partea cealaltă să vie şi gara. Perfect! I«am convins să primească.
însă gara să nu fie o gară mare, ca gara Cîmpina. Fetiţei îi trebuie o gară pe măsura trenului coman< dat de frate»su, o gară mică, o găricică: totul să se prezinte cam ca un coteţ de cîine, cu o firmă în faţă, arătînd numele gării. După cîteva inspi* raţii, ne*am oprit la gara « MakiMak », a căreia inscripţie va fi desluşită, noaptea, la un bec electric. Punem într<o lampă niţică electricitate şi o agăţăm de firmă: asta merge lezne. Chestia e: ce ne facem de hamali şi de personal? De la şeful de gară pînă la frînari, fetiţa vrea oameni mici de tot şi vii, nu suflete de tinichea. Şi vrea mulţi de tot, ca să umple peronul staţiei Mak»Mak. Serviciul poştal să fie şi el aproape microscopic, cu scrisori şi plicuri cît boabele de linte, şi cu timbre înţelegi cît de mici. Obiectînd că nu o să le poată lipi, ea răspunde să-nu ne împiedicăm în amănunte, căci serviciul poştal îl face ea, în întregime, telefon şi telegraf.
Nevasta şefului de gară să stea sus, la o fereastră, şi să privească trenul, răzimată în cot. Să fie decol* tată şi frumoasă şi să se pieptene cu cozi. Odată cu gara mobilată, şi cu funcţionarii, trebuie comam dată şi o nevastă de şef. Lasă, că găsim gata, la magazin. Nu se poate, trebuie special comandată. Bun. Comandăm şi asta. Gata ? Nu, nu e gata. Nu se poate gară fără căţel. Ne trebuie şi un căţel mic de tot, care o să iasă atît de mic, încît se pierde sau îl mănîncă muştele. Defel! Căţelul o să stea în geam, pe marginea ferestrei, lîngă nevasta şefului de gară. Ea o să aibă grije să nu*l scape jos, căci
distanţa pînă la peron e mare: 3j cm — o pră< pastie! Toate bune. Poşetele şi umbrelele pier» dute vor fi păstrate la casa de bagaje. Foarte bine; o să comandăm şi cîteva poşete şi umbrele pier« dute. Dacă o babă o să piardă o legătură cu covrigi, asta rămîne proprietatea gării; căci, dacă nu se mănîncă, se strică.
—	îmi dai şi mie un covrig? întreabă îngrijorat băiatul.
—	Mă laşi să conduc şi eu locomotiva? întreabă fetiţa.
întrebarea e lapidară. Stai, să se gîndească. Problema se complică. Pentru un covrig ridicul, său dea pe mînă o locomotivă?
—Nu mai veau covigii! răspunde hotărît băiatul.
Mai repede se poate lipsi de un covrig decît de o locomotivă.
Fetiţa reclamă cu lacrimi, subit apărute în lumina ochilor. Şi ea pesemne şi;a făcut socoteală că un covrig nu«i aşa de mult.
—■ Zice că nu vrea covrigi! se plînge fetiţa.
—	Eu cred că el îţi dă locomotiva, dacă îi dai şi tu gara niţel.
—■ Nu dau gara! decide fetiţa răstit.
Ideea gării, concurenta trenului, l<a înduplecat, pe băiat să o dorească.
—	Jice că nu*mi dă gaha! se văietă băiatul.
Strînşi cu uşa, căutăm o soluţie şi încercăm o
propunere.
—	Tu n<ai să poţi conduce toată locomotiva, îi demonstrăm băiatului, pentru că n<ai decît două mîini şi trebuiesc mai multe. Tu o să conduci fluierul, şi sora ta — fumul.
El preferă fumului fluierul, şi primeşte să stea pe cărbuni şi, de la distanţă, să facă maşina să şuiere. Trenul a şi plecat, bauzi: « Pif! paf! — pif! paf! ». Băiatul ţipă entuziasmat, fetiţa nu mai poate de bucurie. Dar. . .
59
—	Să nu uiţi, Tâtuţule, gara!. . . notează fetiţa.
Puşi de acord, îi îmbărbătăm, punîndude în locomotivă şi un sifon rece, din care vor bea amîndoi cînd le>o fi sete. Şi ca să stea trenului mai bine, liotărîm de comun acord să punem sifonul deasupra locomotivei, lîngă coş.
Aşteptăm să ne vie locomotiva şi gara. . .
BALONUL SPART
Din două baloane de cauciuc transparent, cumpărate din mîna conducătoare de aştri mulţi* colori a vînzătorului de băşici, unul a crăpat. Evenimentul s*a petrecut pe neaşteptate, ca la toate lucrurile umflate şi trecătoare. A pocnit o dată, şi copiii şuau întors capul, cu impresia că cineva a « mîncat» o palmă. De sus, cobora o sfoară fără suflet, cu o zdreanţă de cauciuc spînzurată de ea.
Orice dialog rămînea zadarnic. în ochii lui Baruţu se rosteau lacrimi dramatice, şi un gea* măt îi rupse gîtlejul gras. Cînd plînge, frumosul Baruţu nu mai seamănă cu sine şi cu nici una din fotografiile lui. Gura lui, croită plastic pentru surîsuri de garoafă, cu arcul mlădios şi sprinten, „ îşi pierde linia şi expresia; maxilarul deschis i se cască după regulile artelor japoneze; îşi arată aproape toată limba. Un răget de mare sinceri* tate îi deschide toată orchestra vocală, însoţit de o gîrlă de lacrimi. Cu ce se poate înlocui un om? Cu nimic. Şi mai puţin un balon.
Totuş, baloanele au asupra oamenilor supe* rioritatea că sînt identice, oarecum. Am încercat o minge, un cerc, am făgăduit un cal, o puşcă: toate laolaltă nu echivalau, în momentul dezas* trului, cu balonul, şi ne*am dus prin lume să căutăm un al doilea balon. Suferinţa lui Baruţu era cu atît mai greu de vindecat cu cît un martor
61
permanent sta de faţă, ca să*i aducă aminte că nu toate baloanele se sparg. Balonul Miţului, surîzătoare şi trufaşe, plutea în aer, galben şi roşu, sfidînd răscoacerea materialului şi dilataţia solară fierbinte. Ba mi se pare că balonul fetei se făcea mai mare şi mai ispititor, pe măsură ce aducerea aminte a balonului băiatului se micşora. Din ce în ce mai lucios şi mai fraged, el îşi per< mitea capricii şi fantezii în jocul cu văzduhul.
Dragă Baruţu, e primul tău balon pleznit. La 4 ani nu este prea devreme. Lacrimile tale vin dintrmn punct al iluziei, care va izvorî de»acimnainte totdeauna. E un simplu început, şi fii mulţumit că, murind, balonul a pocnit. Se mai găseau în inima lui o voce şi un entuziasm. Baloanele tale viitoare, cele mai multe, se vor dezumfla fără zgomot, sleite nesimţit, fără să bagi de seamă decît în momentul cînd, numărîn» du*ţi aţele, cele mai multe vor rtîrna în jos, tîrîte moale de o pungă goală. Asemenea baloane nu se vor mai putea umfla niciodată, căci nu va mai fi vînt.
Te necăjeşte balonul surioarei, mai ager şi mai dîrz decît nădăjduia şi ea. Ne vom plimba în tot oraşul cu el ridicat şi vioi şi ne vom duce acasă, îi vom da drumul în odăi, şi mîine, tot atît de tînăr şi de nou, se va înnălţa şi mai sus. Aşa sînt baloanele, fătul meu. într<o parte pielea de cauciuc a fost mai tare, şi băşicile scoase din ea s<au ivit cu o durată mai lungă, deşi preţul fusese la fel. Şi, cu baloanele tale dezumflate, vei întîlni baloanele care nu se mai dezumflă, şi te vei mîhni. Nu te mîhni peste măsură, băiete, căci, la urma urmei, trebuie săiţi spui un secret: şi balonul lui Miţu o să pocnească.
Totul stă, ştiu, în durata celor cîteva ore, a celor cîteva zile şi în bucuria de*a te fi putut folosi de ele. Aci n*aş avea ce răspunde. Experienţa,
62
—	de existenţa căreia o să afli atunci cînd nu vei mai avea ce face cu ea, — recomandă răbdarea, exact pentru timpul dezumflării şi pocnirii baloa* nelor colorate. Iţi vine cumplit de greu să asi; milezi această idee, dar ea se cheamă înţelep» ciune, tot un balon, care crapă mult mai des decit baloanele de gumă. Fă*te de pe acum înţelept, de la o vîrstă cînd în loc de javră limba ta peltică rosteşte vahzâ, şi cînd gura ta întortochiată pro» nunţă jivazi drept vizavi. Căci înţelepciunea ade* vărată e mai bine să fie peltică prunceşte decît complicată, în silabele ei dure, de gîngăveala termenului marilor înţelepciuni.
Şi nu te mai uita cu atîta poftă la balonul Miţurii. Văd că insinuările mele de scepticism n*au la tine nici o trecere, băiete. Singurul lucru care ţua luat gîndul de la baloane a fost o bici» cletă verde, pe care călărea un băiat cît tine de mic. Ai tăcut cît a trecut: ai vrea o bicicletă. Şi iar te apuci să răcneşti. Trebuie să<ţi mai spui ceva: că dacă te plîngi afară din cale de mult că ţi*a crăpat balonul, se poate întîmpla să te alegi şi cu o bătaie; nu e voie să te jelui. Lumea e veselă şi n»are timp de oftatul tău. M»ai înţeles? •
Baruţu îşi făcuse şi el o socoteală. Pe furiş, s*a repezit la balonul valid, a zmuls de sfoară şi a voit săd spargă, ca să provoace, imitativ, o durere la fel şi să satisfacă răzbunarea. Vai! ce Sfa întîmplat! Balonul nu s»a spart, ci a pornit în sus, departe, în fundul marilor seninătăţi.
Nu mai plînge, Mitule! S/a dus acolo unde se duc toate baloanele, la Dumnezeu. . .
POVEŞTI DE ADORMIT DE*A<N PICIOARE
Cîinii sînt cei mai inteligenţi pietoni şi au înţeles lo< comoţiunea mecanică fără ciudă şi fără spirit agresiv.
Pînă acum patruzeci de ani, unii din ei mai puteau să latre, protestînd că locul calului a fost luat de motor; azi nu mai latră nici unul. Viteza, demarajul, auspuful, cauciucul, beşica ţipătoare, claxonul, trompeta electrică au intrat în seria obiectelor admise. Sînt sigur că s«au învăţat să deosibească după ureche o marcă de automobil, numărul cilindrilor şi, în orice caz, apreciază distanţele cu preciziunea măsurătoare a unui kilometror. Dacă vrea să treacă drumul, cîinele aşteaptă să treacă pe dinainte*i întîi automobilul. Dacă e în drum,de*a trece, ştie să se oprească lîngă roată. A! uite unul care s*a încurcat, fuge prea iute şi o să se încrucişeze direcţia cu nefericita lui spinare. Vă înşelaţi: a trecut şi cîinele teafăr şi automobilul glonţ.
în drumul maşinii noastre, pe aceeaş stradă, stă totdeauna tolănit un cîine bătrîn. El ştie şi ce fel de oameni sînt în maşină. Trebuie să fi auzit odată vocea lui Miţu, care a ţipat: « Bagă de seamă, Tătuţule, că doarme un cîine în mij< locul străzii: să nu cumva săd calci! ». Niciodată cîinele nu s?a ostenit să se scoale şi, ca să nud supărăm, sîntem nevoiţi să ocolim. Repetatul « Rac! rac! rac! » al trompetei nu foloseşte la nimic. Cîinele ştie ceva şi nu se înşeală.
64
Odinioară, cînd transportul se făcea cu trăsura, iuţeala moderată a calului, deasupra căruia biciul vizitiului făcea oficiul de undiţă fără rezultate, semăna cu mersul pe jos, şi Grivei avea tot timpul să mai stea şi să mai pornească. Singura noţiune mecanică îi venea de la bicicletă, o caricatură cu două roţi subţiri şi cu un om călare, care da ines; tetic din picioare, cocoşat pe ghidon. S«a întîmplat că un biciclist nătărău a lovit, în febrilitatea lui velocipedică, un cîine. Biciclistul era numaidecît pedepsit şi dat cu capul de caldarîm.
Cu automobilul nu merge tot aşa, şi e mare nevoie să ne ferim. Uited ce frumos se uităm stînga şi dreapta căţelul mic, cu coada de fulgi, care a zărit peste drum un camarad de seama lui. Cînd nici nu te aştepţi, apare o limuzină: să ne gîndim întîi foarte bine. S<a uitat. Şi*a văzut, asigurat, de drum.
La început, cînd ieşise automobilul, au fost schilozi şi au fost morţi. Răposatul Lascu, care a murit înnainte de a vă fi născut voi, era un duşman învierşunat al vitezii. El voia să mănînce negreşit o roată de automobil şi se ţinea cu dinţii după fuga ei, gata să o prindă, ca pe o minge, şi gata să o scape. Bietul Lascu se specializase în. cursa înnainte şi îndărăt. Se ducea un kilometru cu un automobil şi se întorcea cu alt automobil, ca să ia neîntîrziat cursa înnapoi. Deşelat de oboseală, el trebuia să renunţe, după cîte o sută de asemenea kilometri, şi, cu burtam sus, dormea două ore întregi, surîzînd de visul unui succes, pînă ced deştepta ciocul găinii. Din eroare, um< blînd după purici şi uşurîndud zilnic de scărpiniş, găina îl nimerea într<o ţîţă neagră, şi atunci Lascu, sărind în picioare, ocăra găina două minute.
Ce s*a întîmplat, nu ştiu, dar într<o bună zi Lascu n*a mai dat fuga după automobile, şi s<a
65
purtat cu ele, pînă a închis ochii, de/atunci încoace, prudent, lăsîndu<şi coada la pămînt.
Dar căţeaua Fetiţa, pe care de asemeni voi nu aţi apucat<o? Deşteptăciunea ei o să vă fie povestită, de Tătuţu, într<o sumedenie de isprăvi. Un singur lucru nu ştia Fetiţa: să citească. Lascu, mai tînăr şi mai îndrăzneţ, a nărăvit<o să alerge şi ea după maşini. Odată, o maşină mare a prins*o dedesubt şi i*a scîlciat obrazul. De atunci s*a vindecat, dar a rămas rînjită ca un domn senator care şua pus gingii şi măsele noi, la dentist. Cre* deţi că s*a mai ţinut după automobile?
Cît priveşte pe Pussy, căţeluşul nostru de ca* napea japonez, care, din pricina unui nas cît un nasture de gheată şi a unor sprîncene stufoase, se uita ca pe de lături şl chiorîş, — al naibii! se învăţase cu automobilul închis. Unde staţiona un automobil, el se suia şi se culca pe canapea, şi fiindcă şofeurii nu*l cunoşteau sportsmen şi nu dădeau drumul maşinii, căţelul se apuca să latre: « ham! ham! », ca să pornească.
Cîinii s<au civilizat, au învăţat legile circulaţiei. Ei mai ştiu că în Bucureşti maşinile ţin pe dreapta şi că se plătesc. N»aţi văzut pe mopsul domnului inspector că nu se dă jos din trăsură pînă ce şofeu» rul mjuşi primeşte plata şi pînă ce nud aude ras» punzînd: « Să trăiţi, mersi » ?
Pe vremea flaşnetei, chiotele instrumentului erau însoţite de jălania cîinilor din cartier. Lumea credea că le lipseşte simţul muzical. De unde! nu le plăcea instrumentul şi probabil că nici valsul. Uite cîinii noştri cum ascultă de binevoitori posturile din Europa, la radio! baţi auzit vreodată urlînd la Beethoven, la Wagner, la Grieg i Niciodată.
Pe vremuri, a fost un neam de oameni, latinii, din care se trage şi proprietarul nostru. Ei nu aveau nici telefon, nici telegraf, însă toate porun»
66
cile de la Roma se duceau a doua, a treia zi, după ce fuseseră date, în toate părţile împărăţiei, pînă în mările mari. Cum făceau ei, nu se ştie nici la Şcoala de pe bulevard, unde se ştie tot. Dar cîinii ştiu bine cum îşi împărtăşesc ştirile. De la Bucureşti la Braşov, la Cluj, la Arad, la Pesta, Viena, pînă unde vrei, se răspîndeşte, noaptea, « hau! hau! » — din mahala în mahala, din sat în sat, cînd lumea doarme şi luna scoală căţeii, — ultima noutate. Dacă un «Ford» a strivit un cîine la Şosea, ştie toată Europa, cel mai tîrziu în zece ore.
Zic! Nu*i adevărat! Tata Ford n*a strivit cu maşinile lui nici un cîine, niciodată. Că e unchiaş bun şi cumsecade. . .
—	Bag seamă, Baruţu, că ai adormit. . . Şi ţi s*au făcut şi ţie ochii mici. . . Să vă fie ruşine!
COCO ŞI PISICA
Să vă povestesc ce am citit odinioară întrmn călindar nemţesc.
O doamnă din Viena avea un papagal şi o pisică, prieteni amîndoi. Papagalul ştia să vorbească, şi pisica ştia să se joace. Ca său placă prietenului ei verde, pisica inventa necontenit scamatorii şi farse, şi admiraţia papagalului îi era definitiv asigurată. Cînd se ascundea în perdele, Coco se da jos din leagănul lui, ridicul ca un copil cu nădragii prea lungi, şi, căutînd*o perdea după perdea, descoperea pisica pitită în ciucuri, gata să fugă rîzînd în hohot înnăbuşit. Numărul de circ care fermeca deosebit pe Coco era al ghemului de bumbac, uitat de stăpîna casei pe canapea. Pisica îl apuca pe dedesubt, îl învîrtea cu puful labei, strîmbată ca un cap de baston, îl prindea în mîini, îl arunca în aer, ghemul o lovea în urechi, arunca ghemul din nou, umblînd în două picioare.
Nu se prea ştie ce credea pisica despre papagal, cu care se obişnuise de mică şi crescuse, el — pe spatele scaunului, ea — culcată pe scaun şi prin* zînduâ coada, pe dedesubt. Dacă i*ar fi despărţit cineva departe unul de altul, pisica s*ar fi gîndit întotdeauna la papagalul nemişcat în verdele lui, şi papagalul ar fi dus încă trei, patru veacuri lipsa unui tovarăş plin de imaginaţii şi iuţeli. Liberi să se joace amîndoi atîta timp cît sta acasă, brodînd
68
la fereastră, stăpîna se arăta prevăzătoare cînd ieşea la plimbare, şi închidea pe Coco în colivie. Jocurile se petreceau atunci de jurîmprejurul zăbrelei, dînd ocol coliviei pisica — pe dinafară, şi papagalul — pe dinlăuntru. Prins de sîrme, Coco înnainta pe cioc ca pe o rotilă, uitînduise din toate părţile pieziş la pisica lui.
într>o seară, doamna din Viena plecă grăbită la teatru, şi în antractul al doilea îşi aduse deodată aminte că, împotriva deprinderii ce şi<o făcuse, lăsase papagalul neînchis.
—	Să ştii că ni ha mîncat pisica! zise doamna soţului speriat. Haidem acasă. Niciodată mau rămas singuri atîta timp.
Cu părere de rău soţii părăsiră teatrul şi, pe drumul cel mai scurt, se întoarseră acasă, unde îi aştepta, într<adevăr, un spectacol înfiorător. Sufrageria era verde de pene şi fulgi, ca şi cum s»ar fi golit o pernă umplută cu cozi de păun. Papagalul fusese parcă rupt şi mîncat în toate colţurile odăii deodată. în mijlocul mesei, ca o imitaţie de porţelan în culori, sta lungită pisica. Soţii căutau ghearele şi ciocul, care îşi închipuiau că nu puteau să fie înghiţite de o mîţă atît de » calmă în atitudinea ei. Pisica îşi lingea labele şi se pudra cu pămătuful lor pe figură, oglindinduise în neant. Mîncarea unghiilor şi a pliscului de către un pisoi ar fi corespuns prea mult cu înghi» ţirea de către om a doi metri de sîrmă ghimpată sau a unei verigi cu chei, pentru ca să nu fie silită pisica să(i vie rău. Toate penele din aripi şi coadă fură adunate, şi învelişul papagalului fu reconsti* tuit întreg, pînă la vîrful picioarelor şi al capului, vîrfuri ce lipseau radical.
« Sărmanul Coc6! », plîngea doamna. «Nefericit Coco! », suspina soţul doamnei. Mai rămînea de schiţat finalul cu nuiaua în blana pisicii, deşi era prea tîrziu.
69
Atunci se auzi un zgomot în dulap. Uşa dulapului se dete de părete şi apăru Coco, în pielea goală, ca un pui de găină fiert şi înviat. Soţii se deterămnapoi cu oroare. Micşorîndu*iise trupul mai mult de trei sferturi, capul papaga* lului, cu ciocul gros, se înfăţişa ca un topor cu coadă de ciocan.
—	Nici nu vă închipuiţi, repeta cu naivitate Coco, ce bine am petrecut! Ne*am jucat două ceasuri şi m;am ascuns în dulap ca să o păcălesc. . .
Coco vorbea la perfecţie dialectul vienez. . .
Cu toate acestea, ca să nu răcească, pînă.'i vor creşte fulgii din nou, — dacăd vor mai creşte vreodată, — Coco a fost îmbrăcat cu un ciorap de lînă, careţi vine ca o mînuşe şi în interiorul căruia se mişcă destul de comod. Singură mîţa nu«l mai cunoaşte.
PĂCĂLEALA
Un pedagog de literatură franceză, de la care s*au inspirat, probabil, fără să mărturisească şi ascunzînduii cartea în cel mai depărtat sertar, mai multe celebrităţi, învaţă pe -oricine să scrie literar, după douăzeci de lecţiuni, prin imitarea marilor scriitori. Să te pui în fiecare zi cu caietul dinaintea unui autor, ca pictorii copişti la Luvru, şi să imitezi sistematic. în nu ştiu cîţi ani, devii scriitor cu merite incontestabile, şi toată lumea se miră cum ai devenit.
Trebuie să fie un adevăr în eficacitatea spiri* tului de imitaţie, şi probabil că natura, care patronează identicele funcţiuni ale generaţiilor succesive la oameni, la tuberoze şi la căţei, şi<a făcut marele tiraj animal şi vegetal existent, ţinînd seamă de principiul maimuţărelii şi stabilindu*! în legile ei. Natura reproduce: imitează. însă, * ca să nu observe indivizii că joacă în realitate ca proştii, într*o horă cu muzica nevăzută şi cu parteneri constanţi de la facerea lumii, îi păcăleşte cu sentimentul entuziasmului şi cu iluzia că inovează, trecîndude bagajele în instinct.
Eroarea sau binefacerea pedagogului francez consistă în recomandarea actului imitat voluntar, care, este drept, a dat numeroşi autori, începuţi cu traduceri din Maupassant şi stabiliţi în zodiile lui Taine. Mai interesantă trebuie să fie cealaltă imitaţie, sinceră, obsesia, care întnadevăr gene*
71
rează în toate artele o sumedenie de ucenici şi sateliţi, destinaţi să se ridice şi să zboare în jurul unui ins artistic nou, ca pulberea ridicată, în scînteierea luminii, de fuga unui telegar.
Baruţu practică involuntar dezideratele culturii, asimilînd expresia lucrurilor văzute. Zi cu zi, el aduce, din plimbările lui, descoperirile noi, pe care nu le mărturiseşte, însă le reproduce. Cînd zice: « Sînt un cal » şi face din copite şi grumaz, el a văzut un cal şi i*a plăcut. A dorit să aibă un tren, şi a preferat să fie chiar el trenul ce*i trebuia, umplînd cu şuiere, cu aburi şi fum apartamentul, străbătut în pas gimnastic pe şine ideale. A dorit să fie colonel, şi s*a făcut colonel.
Telefoniştii cu gheare ramificate la picioare, agăţaţi de stîlpii de telegraf, i<au sugerat o insta» laţie, cu ajutorul unui ghem de sfoară, legînd clanţa uşii de un scaun, scaunul de o carafă cu apă şi parcurgînd în zigzaguri şi ocoale, cu sfoara, mobilierul unei odăi. Cînd a deschis cineva uşa, dezastrul a fost instantaneu, toate obiectele sărind răsturnate din locul lor, peste care s<a prăbuşit şi litrul de apă din carafă. A fost o lapoviţă nepre» văzută de spiritul de imitaţie, care credea că ghemul de sfoară, desfăcut şi înnodat pe lucrurile din casă, are să cînte şi să vorbească.
Singura creaţie nebănuită logic este bătaia care urmează cîte unei experienţe prea complicate. O bătaie, de bună seamă, inexpresivă şi supor* tabilă, în care supără cu mult mai mult intenţia decît pedeapsa. De cînd a fost tuns pe scăunel cu maşina gospodăriei, care, dusă de mîna inexpe* rimentată bărbiereşte a Măicuţii, ciuguleşte capul ca barza şid lasă pestriţ şi năpîrlit pe alocuri, ca o blană de pisică bolnavă, pedeapsa lui Baruţu întîrzle prin căutarea locului de aplicaţie, şi neca; zul descreşte. Dacă muţi apuci dintr*o singură dată adversarul, cu o ciupitură repezităm păr,
72
pipăitul, pînă să ajungă la moalele spinării, se catifelează, şi te vezi mîngîind un pantalon întins, cu o palmă distrată şi evazivă.
Baruţu îşi aduce acasă ideea, cu discreţia cuve< nită, din dorinţa de<a se produce într«o ispravă pe care nimeni nu o ştie afară de el. Se cunoaşte că tăinuieşte ceva, după clipirea ochilor şi strîn* gerea gurii. Odată i<a trebuit un lac, pe care nud avea în apartament, cu pod peste lac; şi nu l«am fi putut obţine aproximativ decît deschizînd toate robinetele din baie şi bucătărie şi lăsîndude să curgă în odăi. Posibilitatea ba fermecat şi a rămas adînc mîhnit că nu am realizat*o. Baruţu voia un Cişmigiu la domiciliu, ca să intre în baltă şi să treacă pe dedesubtul podului, ca o lebădă. Toată ziua a trăit întno atitudine de picioare cu tălpile înnotătoare, de aripi grele şi de fulgi albi, crescuţi pe toată întinderea burţii.
Singurul inconvenient al lacului visat era că o singură lebădă pe o suprafaţă mare, lucie, întinsă, s*ar fi putut înneca. îi trebuia lebezii o lebădă, ca să fie două, împărechiate, el, Baruţu, rezer» vîndu<şi rolul de lebăd băiat. Toate propunerile făcute surorii deteră greş, Miţu refuzînd să fie lebădă şi preferind rolul de luntre cu motor; • ceea ce iarăş nu se putea, din pricină că lebăda s*ar fi putut ciocni cu barca, şi dacă nu se răsturna barca, se scufunda lebăda negreşit.
Urmară tratative, începînd cu o cutie de bom< boane, care pe Miţu a lăsat*o indiferentă, cutia trebuind abia cumpărată, şi Baruţu neavînd bani, pentru că nu poartă buzunar. Baruţu a oferit atunci o păpuşe cu braţul scrîntit: preţul fu socotit prea mic. Scoase un iepure dintr<o cutie, fără cojoc. Ademenire neserioasă: iepurele era un animal banalizat de o lungă întrebuinţare, şi încă de la Crăciun, de cînd îi dispăruse nasul, semăna cu totul cu altceva decît cu o vieţuitoare din
73
neamul lui. «O săiţi cumpăr un automobil», propuse Baruţu, ca un amant care şi*a şoptit darul ispititor la uşa actriţei din cabină. « N>ai parale », răspunse Miţu, cu un accent ironic de baletistă.
Rămînea ameninţarea: «Te iau de păr!». Argumentul s<a dovedit ineficace. Mai rapidă, Miţu trase lebădului o palmă: lebădul plînse şi voia să muşte, şi iluzioniştii fură despărţiţi dintr;o încăierare pe parchet. « Nu vrea să fie lebădă! », se plînse Baruţu. . .
Ieri ne*a adus o scamatorie. A văzut copiii din parc jucîndu«se cu o pietricică ascunsă în palma închisă, cu pumnii strînşi. Dacă se ghicea pumnul cu pricina, rîdeau toţi copiii, dar ei rîdeau şi dacă nu era ghicit. Baruţu n«a înţeles scamatoria şi, crezînd că are nevoie de două lucruri şi nu numai de unul, a căutat pînă ce a găsit, şi s*a prezintat să tragă pe « ăi doi» pe sfoară. Cei « ăi doi» sînt Tătuţu şi Măicuţa, pseudonime critice pentru un limbaj secret, între Miţu şi Baruţu.
îl auzim sosind împiedicat, pe sală, într*o coadă de mătură lungă, cu care, voind să intre în odaie de*a curmezişul, nu a putut să se strecoare. Izbutind să încapă pe uşă, a venit să ne păcă; lească numaidecît, cu mătura întrio mînă şi în cealaltă cu ibricul de cafea.
—	în care mînă, întreabă Baruţu, e mătura şi în care mînă ibricul?. . . Ghici!
ŞPUGAL
Tătuţu nu se supără lezne, dar cîteodată vine şi el supărat. De unde vine? De unde vin toţi tătuţii, de la biuou. Nu se poate tătuţ fără biuou. De ce e supărat? De o*ameni. Ce sînt Oiamenii? Nişte o<ameni, adică mulţi de tot, cum ies duminica de la şpugal. . .
Un an întreg Miţu a fost la şpugal, şi iarna şi vara, ca să se joace pe zăpadă şi iarbă. De ce*i zăpadă şi pe urmă iarbă? Vin succesiv, de patru ani. . . Ce e şpugal? E un joc cu mingea, la care se uită o*amenii! Şi şpugal este şi cîmpia netedă, îngrădită, cu rînduri de bănci împrejur, unde bat cu botul ghetelor osamenii mingea. Miţu i«a zis şpugal dintr»odată şi nu s*a mai zis fotbal în casa lu Miţu. Lu Miţu, pentru că e fetiţă. Cînd e vorba' de , Baruţu, se zice lui.
Are şi Baruţu o minge de şpugal, umflată cu pompa de bicicletă, dar el nu o nimereşte nicio* dată în buric. Pune mingea pe iarbă jos, leagănă piciorul şi dă! Şi iese strîmb. Mingea fuge diagonal. Baruţu e foarte supărat şui roagă pe Tătuţu să4 ajute, dar Tătuţu nu poate să<l ajute aşa ca să creadă Baruţu că el a lovit mingeam burtă drept. Şi se nasc incidente. Uneori piciorul lui Baruţu trece peste minge şi dă în gol. . . Dar Baruţu a mai văzut şi a doua figură Ia şpugal. El ţine min* gea cu amîndouă mîinile, ridicată, pînă ridică şi
75
piciorul. Şi<i dă drumul mingii, atunci, ca s<o izbească piciorul şi s<o aruncem sus. Asta n*a putut să realizeze Baruţu niciodată, coincidenţa dintre minge şi picior. Piciorul nu ocheşte mingea nicidecum, dar trînteşte pe Baruţu jos, — şi tot* deauna Baruţu nimereşte fără greş, cu mingea lui din tricou, de pămînt. Şi iar se supără că el poate să facă numai ceea ce nu vrea.
Cînd cade, Baruţu sau zice «Mă doahe», dacăd doare încet, sau se face urît, plîngînd cu gura căscată, dacăd doare tare. Dar trece numaidecît.
—	Lasă, c<ai să nimereşti, Baruţule, mingea, cînd te*i face mare.
Dar iar se supără Baruţu, dîndu«şi seama că trebuie timp.
Baruţu se supără mereu, şi mereu nu mai e supărat. Surîsul lui alternează cu bosumflarea in< stantanee, şi figura lui, — cînd senină, cînd întu< necată, •— clipeşte ca un far: cîte o seciţndă.
Măicuţa îi povesteşte lu Miţu:
—	Cînd erai mică de tot, în cărucior, te ducea Mama la şpugal şi te făcea să rîzi aşa: îţi arunca o batistă pe ochi, te ascundea subt batistă, şi repede trăgea batista îndărăt. Şi tu rîdeai.
Miţului îi place să*i vorbească Măicuţa de ea, de cînd era mică. Dar Baruţu iatăd că îngroaşă puţin buzele şi întreabă cu îndoială:
—	Am mes şi eu ?
Baruţu încă nu se născuse, şi Măicuţa rîde:
—	Tu nu erai, răspunde Măicuţa.
—	De ce nu eham? plînge Baruţu.
—	Fiindcă nu te adusese.
—	De ce nu mă adusese ? plînge Baruţu mai tare.
Atunci Măicuţa îl linişteşte.
—	Erai şi tu la şpugal, zice Măicuţa.
—	Da? răspunde Baruţu, fericit. Şi mă jucam şi eu cu batita?
76
—	Te jucai şi tu cu batista. O dată tu şi o dată Miţu. Uite băiatu, nu e băiatu; nu e băiatu, uite băiatu!
Dar egalitatea de tratament o supără pe Miţu, care înţelege inexistenţele şi existenţele treptate. Ea se supără într<alt fel, gîndindu*se cu ochii. Tătuţu îi face inima să<i vie la loc, şoptindu«i la ureche, ca să audă numai ea, că nu«i adevărat. Măicuţa zice aşa, ca să nu plîngă Baruţu. Baruţu nu era la şpugal. Baruţu nici nu se născuse.
Şi âstfel Baruţu trăieşte cu iluzia de înnainte de>a fi fost şi rîde că se bucura cînd nu era.
—	Prostule! zice Măicuţa. Şi4 sărută.
AMNISTIA
Tătuţu trebuie să explice cît mai neîntîrziat « amnistia ». Baruţu a luat cunoştinţă de amnistie din lectura cu voce tare a ziarelor, după masă, şi cu cotul lui gros dedesubtul bărbiei aşteaptă o soluţie satisfăcătoare. Tătuţu i*a spus că amnistia nu seamănă nici cu un cal, nici cu o raţă, proce* dînd prin imagini şi asemănări, ba spus că ar putea semăna cu o cafea cu lapte după sare amară, dar că seamănă şi nici nu seamănă, pentru că ceaşca e pe fund, — şi amnistia nici cu o ceaşcă goală nu poate fi asemănată.
—	Seamănă cu un măgah ? a întrebat Baruţu.
—	Nici cu un măgar nu seamănă. Ar semăna cu un măgar un deputat care făgăduieşte amnistia şi nu o dă, dar nu este cazul, căci amnistia s*a‘ dat.
Atunci ce»i amnistia? Să ne mai gîndim.
—	Uite, Baruţu. Dacă ţie ţi*e foame, închipu* ieşteiţi că Tătuţu te pune la masă, îţi leagă şer< vetul la gît, îţi aduce cornuri calde şi o cafea cu lapte cu smîntînă. Şi în loc să ţi le dea, tocmai cînd ai deschis gura, Tătuţu te ia de ceafă şi te*aruncă pe fereastră.
—	Nu<i adevăhat! remarcă Baruţu.
—	Desigur că nu este adevărat. Tătuţu nu face aşa. Dar fac aşa tătuţii între ei, fără să se gîn» dească la Baruţi.
78
Baruţu are o lacrimă, pentru că s<a şi văzut aruncat în curte şi apucat de ceafa tocmai cînd îi era foamea mai bună.
—	Asta ma fost amnistie, Baruţu. Acum începe amnistia. Vine Tătuţu şi te caută pe jos.
—	De ce mai vine Tătuţu, dacă m<a auncat ?
—	Findcă aşa e amnistia, Baruţule. Te azvîrle ca să te poată căuta, căci neazvîrlit nu are cum să te caute. Şi după ce te găseşte, dacă te mai găseşte, pentru că poate să nici nu te mai găsească; după ce te găseşte schilodit de căzătură, te ia, te trage şi te aduce la cafeaua cu lapte îndărăt. Şi zice că nu te ¡a aruncat niciodată pe fereastră.
—	Minte! zice Baruţu. Nu e sumos.
—	Nu e frumos pentru tine, acum. Dar cînd te vei face, Baruţule, ministru, e foarte frumos. Nici nuii stă bine să nu mintă unui ministru.
Baruţu ar voi să fie ministru numaidecît.
—	Nu se poate, Baruţu. La vîrsta de trei ani
şi jumătate tu poţi fi şef de cabinet sau cel mult subsecretar de stat. Ca să fii ministru, trebuie să mai aştepţi vreo cîteva luni; trebuie să fii totuş întrmna din copilării: în copilăria din care ai ieşit sau în copilăria în care ai căzut.	,	,	.
Baruţu oftează de încetineala evenimentelor,
—	şi tot n<a înţeles ce/i amnistia.
Să mai căutăm un exemplu.
—	Tu cînd mănînci bătaie, ai stricat ceva, ai spart un geam, — şi, după ce te bat, te iert.
-Tu nu m<ai bătut niciodată, Tătuţu.
—	Vorba vine. Dacă nu ne închipuim nimic, nu putem explica nimic. Rabdă şi tu măcar un exemplu. Cînd te iert, te amnistiez.
Baruţu e mulţumit să nud mai amnistiez, ci să mă pot mărgini la iertare. Pentru ce mat amnis» tiezi dacă ierţi?
—	Aici e toată problema, Baruţu, cum zic tătuţii. Te iert cînd ai stricat ceva; dar cînd noi
79
făcut nimic şi te<am bătut degeaba, te amnistiez, ca să nu ţi se pară că n*ai făcut nimic. Am găsit şi noi o vorbă. Findcă, vezi tu, Baruţule, dacă nu zicem « amnistie », nu putem să zicem nici « prerogativă », nici « coroană », nici « paria* ment», şi aceste lucruri mari sînt aşa de legate unele de altele, încît fac un nod, şi dacă unul singur ar lipsi din ele, nu s*ar mai putea lega nicio* dată nodul. Ai înţeles?
—	Mă doahe capu! zice Baruţu. Dă*mi un măh.
Ne<au ascultat ciorovăindume Măicuţa, Miţu
şi pisica, — şi toate au căscat odată, — şi am des» chis, ca să variem subiectul, flaşneta cu plăci.
—	Pune Imnul lui Garibaldi l îi spune Tătuţu lui Baruţu.
Baruţu a greşit fără voie. Ne repezim cu toţii la gramofon şi*l înnăbuşim, roşindume fiecare. Se nimerise placa La moară la hîrţa>p. . ., care<i numai pentru tătuţi, cînd petrec între ei.
ÎNTRE MIŢU ŞI BARUŢU
Miţu a stat la uşe, aşteptînd pe Tătuţu, ca să;i comunice un lucru grav. Baruţu nu a fost cuminte. Nu numai că nu a fost cuminte, dar a fost imper* tinent. Baruţu $;a emancipat. A ocărit pe Mama; mare! I;a răspuns răstit: « Nu veau! » şi a repetat de cîteva ori că nu vrea, posomorit şi bătînd chiar cu pumnul în scaun, unde;i ajunge mîna mai bine decît pe masă. El era singur cu Mama;mare, la care îndrăzneşte să zbiere, pentru că Mama» mare nu ha «ciupit» niciodată. Noi zicem «ciupit», fiindcă nu putem zice «bătut». Facem din două degete un cleşte mic, şi, ca şi cum am prinde un purice, vîrîm cleştele în părul gros al lui Baruţu şi muşcăm din păr niţel, cu pipăi; tul dintre unghii. Atît şi nimic mai mult dezlăn; ţuie o vijelie de ţipete şi dă drumul unei vărsări de lacrimi, de parcă Baruţu ar avea zece ochi în tot obrazul.
După ce s;a răstit la Mama;mare cu pumnul, a bătut în parchet cu piciorul de cîteva ori. Asta Mama?mare nu i;a putut;o trece cu vederea şi i;a răspuns, necăjită, aşa: « N;o să mă sperii eu de
o	broască de copil». Cuvîntul «broască» l;a jignit, şi Baruţu a răspuns: « Nu sînt o boacă! », din care pricină Mama;mare a rîs. Baruţu nici nu ştie să zică broască, şi se supără şi face tărăboi. Foarte urît! Baruţu ar putea să fie mai cuminte.
SI
—	Dar ştii, Tătuţule, ce i»a mai zis Mameumari ?
—	Ce i»a mai putut zice, Doamne ?
—	I»a zis: « Eti o poată ».
Auzind aceste lucruri, lui Tătuţu era să i se facă rău. Nemaipomenit! Să a spuie Mameimiari Baruţu că este proastă! Pe ce lume se trezeşte şi de unde vine dezordinea asta? Ce i»a făcut lui Mama»mare, ca să cuteze asemenea ocări? Nu i»a dat cu linguriţa, la cafea, de cîte trei şi patru ori « mîstînă » cu zahăr, pe subt ascuns, ca să nu vadă Miţu? Nu ¿¡a adus mereu cîte o bomboană, două, în poşeta ei cu o cheie mare, care de abia încape, şi cu o cheie mică? Nu ha descheiat repede în Cişmigiu ca să facă pişa limpede, într»o rază de soare ? N»a furat pentru el, cînd nu vedea sergentul, cîte o floare? Toate sacrificiile posibile le»a făcut Mama»mare, şi el tot nesimţitor a rămas! Toate ca toate, dar acest lucru nu se mai iartă.
—	Pe ticălosul ăla, care m<aude de după uşa din fund, am să*l pedepsesc. Stai, mojicule, să»mi pui pălăria şi mînuşile în cuier! Voi veni numai» decît la tine şi vei vedea ce vei păţi! îţi vorbesc într»adins grarftatical, ca să simţi din acest viitorul întîi că totul s»a sfîrşit între noi şi că te aşteaptă sintaxa resentimentelor mele.
Raportul lui Miţu nu s»a terminat încă de tot. In costumul ei tirolez decoltat, cu braţele goale şi cu un şorţ roşu cu volanul creţ, ea povesteşte agita» tă, frămîntînd cu o mînă mărgelele cu perle mărunte ca arpacaşul, de la gît, şi gesticulînd cu degetul mîinii drepte ridicat în aer. N*a mai pomenit nici Miţu atîta grosolănie. Ea o trage cîteodată pe Mama»mare de firele de păr de pe neg şi îi vîră şi cîte un deget în ochi, ca să vadă cum îi stă, dar vorbe urîte nu spune totdeauna. Apoi, ea e fetiţă: Mama»mare se supără şi pe urmă se împacă. Dar purtarea lui Baruţu, care e băiat, e revoltătoare; şi cu atît mai mult cu cît, chiar adineaori, cu un
82
minut înnainte de a păşi pragul Tătuţu, el i?a strigat şi ei: «Te bat», dar repede a fugit de*a tot lungul sălii, borţos, şi s<a ascuns tocmai în odaia din fund, de unde ascultă şi clipeşte din ochii lui mari, ca din două buzunare.
Cînd ocăra pe Mamasmare mai rău, tocmai intra în odaie şi Măicuţa, care a auzit! « Ce*ai zis, Baruţule? ha întrebat Măicuţa. Am auzit bine, ori mam înşelat ? Ai făcut.-o pe Mamaunare proastă? »
—	Ştii ce;a zis atunci Baruţu, Tătuţule ? A zis că nu a zis că e Mama*mare proastă, a zis că e proastă pisica. . .
—	O să mă ocup imediat de aceste lucruri nepermise, va răspuns Miţului Tătuţu, dar întîi aş vrea o guriţă. Aşa, pe obraz, pe gît, pe frunte, pe ochi. Asta dă poftă de mîncare.
Şi Miţu s<a pupat cu Tătuţu o grămadă, şi ochiul de hoţ gelos al lui Baruţu se strecura cîte* odată, tocmai din fundul coridorului, pe cră> pătura uşii.
—	Acum mă duc să facem dreptate şi să pedep; sim pe Baruţu, a zis Tătuţu, şi s*a dus după Baruţu, care s«a ascuns şi mai în fund, în baie. ►
Şi Tătuţu, negăsind altceva în drum, a luat în mînă o bătătoare de muşte.
—	Unde eşti? a căutat Tătuţu prin baie. Te*ai ascuns în coşul de rufe?
Şi ştii ce a făcut Tătuţu? A stat acolo, în baie, cu Baruţu, pe care şi ba întins pe genunchi şi ba mîncat de tot, de subsuori, de burtă, de guşe şi de toate părţile lui grase. Şi Baruţu, în loc să plîngă, rîdea în hohote şi se zvîrcolea.
Dar a păţibo şi Tătuţu, că a venit Mama<mare şi i<a găsit în baie pe amîndoi şi ba făcut pe Tătuţu de două parale.
—	Frumos îţi şade şi dumitale, cal bătrîn! Ce autoritate vrei să mai aibă părinţii la copii? Cînd
¿fam eu mică, nici nu suflam dinaintea tatii, Dumnezeu să»l ierte.
Miţu, înţelegînd că şi Mama» mare a fost odată mică, s»a gîndit niţel şi a rîs de n»a mai putut. Dar Tătuţu e om prevăzător, are de toate la el şi a schimbat cursul lucrurilor, dînd Mamei»mari un pachet cu halva, de care Mameimiari îi place mult, lui Miţu o brăţară cu mărgele roşii, şi lui Baruţu un pistol, care face pac! şi scoate fum. Şi valvîrtej ne<am dus toţi trei la masă şi neiam suit pe genunchii lui Tătuţu, luînd fiecare cîte un picior.
Singura neînţelegere, care s»a aplanat prin cîteva mutări de pe un genunchi pe altul şi înnapoi, a fost că Miţu credea că piciorul pe care sta Ba» ruţu, şi Baruţu că piciorul pe care stătea Miţu, era mai bun.
IEPURII ŞI CRAPII
Dacă staţi cuminţi şi nu vă mai ghiontiţi în pat, o să vă spui povestea cu iepurii şi crapii. . . A! tu mai vrei să dai o dată cu piciorul şi pe urmă să te linişteşti? Nu mai zic nimic. îmi închid buzele cu atîtea zăvoare cîte măsele mi/au rămas, şi tac. Pentru nişte copii care se bat, care se ciupesc, nu se mai află poveşti. Lăsaţumă să mă culc. Muam pus boneta cu ciucurem moţ şi am intrat în aşter< nut. Peste cîteva minute nu se va mai auzi decît vuietul vîntului din strungă şi motorul meu, pornit la întuneric. Să stingem lampa: bună seara!
Să nu o sting, că v«aţi astîmpărat? Bine. Să încercăm. Dar pe tine, unul, te cam umflă rîsul, şi celălalt te uiţi încoa cu ochi de hoţ. Pungaşule, te ghicesc: nu*ţi umblă gînduri bune prin cap. Ia mîna de la gură. Bun. Mai rîdeţi o dată, şi gata. Acum!
«Iepurii şi crapii»! Iepurele şedea lîngă un snop de săcară şi da din urechi ca din două deşte. Era un iepure cum nu s»a mai văzut, cu unspre» zece picioare: zece de fugit şi al unsprezecilea de rămas pe loc din fuga cea mai mare, ca o frînă de picior. Dar fiecare picior era de o culoare, negru, roşu, alb, cafeniu, cenuşiu şi aşa mai departe, labele iepurelui fiind încălţate de Dum; nezeu cu unsprezece ciorapi despărecheaţi, scurţi pînă la genunchi. Cînd fugea, iepurele nu mai semăna cu nimic, şi animalele răpitoare, văzîndusl,
85
se înfricoşau de el, ca de un măgar care ar fi umblat prin păduri cu guler şi cravată, cu pălărie de paie, îmbrăcat în redingotă, şi din pantaloni afară, ieşinduri pe dindărăt, coada cu pămătuf.
—	Ia să mă iau eu după fiinţa asta pestriţă! a zis un crap de unsprezece kilo şi cinci sute de grame. Vreau să văd şi să mă dumiresc, că nu mi se pare lucru curat.
Crapul se întîlnise cu el la marginea heleşteului, unde iepurele se dusese să bea apă, tocmai în locul unde crapul scosese mustăţile din baltă ca să soarbă aer. Ei s*au ciocnit bot în bot amîndoi: peştele s*a scufundat, şi iepurele a croitio de*a fuga. Crapul crezuse că vede apropiindu»se de ochii lui un crap cu păr şi cu urechile date pe spate, iar iepurelui
i	se păruse că vedem lac un iepure fără urechi şi cu solzi, ceea ce nu mai pomenise nici un iepure niciodată.
Sărind din apă pe uscat, crapul făcu numaidecît şi el cîteva picioare şi, ca să4 ajungă pe iepure mai degrabă, nu ştiu cum îi crescură dedesubtul pîru tecului şi patru roţi. Fugea iepurele, fugea şi crapul, şi au fugit atît de mult unul după altul, pînă se făcu noapte şi rătăciră drumul amîndoi.
«Ia mai bine să mă culc, şi*a zis iepurele, rupt de oboseală. Ticălosul de crap s;a încurcat în mărăciniş. »
Tot aşa zise şi crapul:
«Pînă la ziuă sînt cîteva ceasuri; mai bine să le dorm. Întîia oară mă culc departe de ai mei, pe pămînt uscat. O să mă cam doară oasele fără o saltea de nămol. Blestematul acela a fugit mai repede ca mine şi cred că nici nu o săd mai ajung, îndată ce se face ziuă, caut un drum mai iute, intru în vre un pîrîu din apropiere, care mă duce repede acasă, în heleşteu. »
Culcîndu<se crapul, pămîntul nu fu atît de tare cum socotise el. Dimpotrivă, se simţi întins ca
S6
pe o perină de puf. Crapul nimerise nu se poate mai bine, aşternutul subt el era chiar căldicel. Zise: « Doamne ajută! » şi adormi.
Singur iepurele nu se simţea destul de potrivit aşezat.
« Parcă mă apasă ceva pe spinare, îşi zise el, şi parcă miroase a peşte.» «Doamne ajută!», şopti şi iepurele în gînd, şi adormi.
Cînd s*a luminat de ziuă, crapul şi iepurele dormeau, fără să ştie, unul peste altul. Visînd, crapul se băgase în iepure de tot, şi iepurele ţinea pe crap cu labele îmbrăţişat. Ochii crapului se deşteptară întîi şi deteră de ochii iepurelui, care se trezi atunci. în tăcere şi uimiţi, ochii lor schim; bară căutături înspăimîntate.
« Poftim! asta mai lipsea! », zise fiecare în cuge* tul lui.
« Eu mă scol binişor şi mă duc să*mi văd de treabă », îşi zise iepurele, şi, voind să se ridice, nu putu, că parcă*! ţineau nişte legături de labele de dindărăt. Şi cînd voi să se ridice şi el, crapul fu lovit în cap cu un mănunchi de leuştean.
—	Vi s*a făcut de ducă ? răcni la ei un om cu căciulă. Mai aşteptaţi niţel, că de<abia s<a deschis piaţa.	■ •
într<adevăr, copiii Tatii, peştele şi iepurele erau în piaţă de vînzare. . .
Dar voi aţi adormit amîndoi. . . Povestea are un succes nemaipomenit.. .
CRÎMPEI DRAMATIC
Domnişoara Miţu Domnica: 4 ani. Domnul Baruţu Iosif: 3 ani.
Se sărbătoresc 4 ani de naştere şi 1 an de botez. Baruţu îşi aminteşte de preot şi crede că mai vine o dată să«l scufunde în cazanul rece. II caută din ochi, şi posomorîrea îi umflă nasul şi*i face un zbenghi cu o zgîire a frunţii. Ar vrea să ofteze. Mama stă pe o canapea, cu fata la dreapta şi cu băiatul în stînga. Fata ţine în braţe o păpuşă nouă; băiatul are un automobil.
MIŢU: — Te iubesc, Mamă.
BARUŢU: — Eu te iubec.
(Miţu şi Baruţu nu admit nici un şi în declaraţiile lor. Ei sînt « aut ■ Ccesar, aut nihil».;
MAMA: — Eu vă iubesc pe amîndoi şi voi sînteţi copiii mei cuminţi.
MIŢU: — Baruţu nu e cuminte. A dat cu mingea în supă, pe maşină.
BARUŢU : — Miciu nu e cuminte. A a’uncat. . .
a sticat. . . a spaht. . .
MAMA: — Tu cauţi, Baruţule, o minciună. Miţu n?a făcut nimic.
MIŢU: — Nici nu te*am spus că ai tras iepurele de coadă şi a ieşit.
(Buzam jos a lui Baruţu. Capul plecat. Se uită pe subt sprîucene. E vinovat.)
MAMA : — Nu e nimic. Azi, de ziua voastră, treacămieargă. Mama nu vă ceartă. O să vie musafirii. Le ieşiţi înnainte fiecare, daţi mîna, îngenunchiaţi niţel, cum v»am arătat, şi ziceţi:	«Poftiţi». Haide, să
vedem, mai ţineţi minte? Eu viu pe uşă, sînt o cucoană, şi voi mă primiţi.
M1ŢU: — Vreau eu să fiu cucoana. Tu, Baruţu, faci un compliment.
BARUŢU: — Veau să fiu cucoana eu. Nu fac un compliment.
M1ŢU: — Tu nu eşti o cucoană, tu eşti un prost.
BARUŢU ( ţipînd subit):—Jice că sînt un post.
MAMA: — Iar vă certaţi. . . V<am spus că de ziua voastră nu ne certăm.
BARUŢU: — Miciu scoate limba la mine şinni face semn că sînt un post.
MIŢU : — El a scos limba la mine.
(Aiama prinde pe Baruţu cu limba afară. Confuz,
el nu mai cutează săişi tragă limba îndărăt.)
MAMA: —Te«am prins! Dacă n*ar fi ziua ta de botez, te*aş pune la colţ, ca să te în* veţi minte.	■	•	•
(Baruţu sita băgat limba la loc, îşi roteşte ochii
şi nu mai ştie ce să zică. Scoate un suspin.)
MIŢU: — Iar ni s*au înnecat corăbiile cu pisici. . .
BARUŢU (vexat)'.—Jice că iah ni s*au înnecat cohăbiile cu pisici.
MAMA: — Ce vezi rău în asta ? S*au înnecat corăbiile, dar pisicile au scăpat.
(Baruţu rîde gîndindwse cum au înnotat pisicile.)
BARUŢU (ciuliiui urechile): — A sunat! Auzi! A sunat. , .
89
MAMA: — A căzut o furculiţă la bucătărie. Nu a sunat nimeni.
(Miţu rîde.)
BARUŢU: — Miciu rîde.
MIŢU: — Cum să nu rîd? A căzut o furculiţă, şi el crede că a sunat.
(Baruţu plînge, batjocorit, şi arată pumnul.)
MIŢU: — Acum arată pumnul şi zice că mă bate.
MAMA: — Miţu e mai mare ca Baruţu şi nu stă frumos, Baruţule, său arăţi pumnul.
(Argumentul e neînţeles. Baruţu totuş se pleacă.)
MIŢU:— Uită<te, Mamă, la mine: de ce te uiţi la Baruţu?
BARUŢU: — La mine să te uiţi.
MIŢU: — Nu vreau să se uite la tine: e Mama mea.
BARUŢU:—Jice că eşti Mama ei.
MAMA: — Sînt Mama voastră, Mama lui Miţu şi Mama' lui Baruţu.
BARUŢU: — Eşti a mea de tot.
MIŢU: — A mea e de tot.
(O pupătură pe obrazul Mamei, care a depăşit mij>
loacete de invenţie ale lui Baruţu. Părîndun rău că
nu a pupat el întîi, stă puţin pe gînduri, se repede
şi sărută stîngaci, de două ori, pe Mama, pe obraz.)
MAMA: — Cînd erai mică, Miţu, te uitai la lampa electrică din tavan şi rîdeai.
BARUŢU: — Şi eu mă uitam la lampa electică.
MAMA: — Tu plîngeai cînd te uitai la lampa electrică.
MIŢU: — El plîngea, findcă era urît. (Se ajustează cu cochetărie.)
90
BARUŢU:— Auzi? Auzi? (Lastî iar buzele în jos.
îşi scobeşte un nasture, rejlectînd. )
MAMA : — Acum a sunat cu adevărat. Sculaţi*vă şi ieşiţi. Va să zică: daţi mîna şi faceţi un compliment.
(Musafirii intră odată cu toţii, întîmpinaţi de copii, )
MIŢU (către doi domni): — Ce mi»ai adus?
BARUŢU (către două cucoane ) : — Mie ce misai adus?
(Se desfac pachetele la uşă. Ies cîini, raţe, muzici, păpuşi, pe care copiii şi le grămădesc în braţe. )
MIŢU : — Ale mele sînt mai frumoase.
BARUŢU : — Ba ale mele sînt mai sumoase.
MIŢU (pedantă): —-Tu nu ştii, tu eşti un prost mic.
BARUŢU: — Tu eşti o poastă mahe.
(Baruţu îi da în cap cu un cărucior. Miţu îi trînteşte în cap o păpuşă. A început bătaia.)
TATA (se apropie): — Ce<i acolo, gălăgia asta?
(Copiii îşi aduc aminte de compliment. Se uită titlul „ la altul. R$d. Miţu face o genuflexie la crocodil, Baruţu salută calul. )
MIŢU: — Bonjur, crocodil.
BARUŢU : — Bonjuh, calule, poftiţi.
MAMA (supărată): — Negaţi făcut de rîs!
TATA (luîndwi în braţe pe amîrtdoi): — O să vă povestesc la masă războiul aricilor cu porcii mistreţi.
(Se închide uşa.)
NOŢIUNI
Ca să faci literile bine, trebuie să scoţi limba imediat ce pui creionul pe hîrtie şi să o învîrteşti după zuluful literii pe care o scrii. Cînd ajunge condeiul să atingă punctul cel mai înnalt, ajunge şi litera sus.
Miiai cerut săfţi fac un moş: ţuam făcut un moş. Muai cerut să iasă la plimbare cu raţele şi ţi bam desinat cu trei raţe după el. Ai mai vfut un melc: ţi bam făcut; un automobil: e gata; un pom: s<a făcut. Acum îmi ceri să pun şi trei pachete de unt în peizaj.
Fetii mele îi lipseşte spiritul critic,
92
—	Mie, iarna nuimi place să învăţ, pentru că mă dau cu sania pe zăpadă. Vara nu<mi place să învăţ, pentru că mă dau cu bicicleta. Seara nu<mi place să învăţ, pentru că mise somn. Dimineaţa numii place să învăţ, pentru că dorm pînă la io, cînd mă întorc pe cealaltă parte. La prînz, mi«e foame. După prînz, mă întind. Toată ziua şi în toate timpurile am ceva de făcut. . .
M*aş înscrie în disciplina lui Baruţu. îmi plac dogmele şi*mi place mai cu seamă sinceri* tatea lui. Doctrină lapidară: «Vreau să nu fac nimic ».
GHEMUL DE PĂ1NJENI.Ş
Desfăcînd corespondenţa, Tătuţu a găsit zilele astea cîteva scrisori de la cîteva domnişoare mici şi una de la una mică de tot, care săâ dea voie să<i zică Fetiţă.
Copiii mulţumesc lui Tătuţu, — bătrîn, dar tot de*o şchioapă, două, sufleteşti, şi el, — că s<a gîndit să facă, şi pentru ochii lor de văpaie şi pentru guriţa lor trandafirie, cîte o povestire. El a făgăduit mai multe, dar dacă nu o izbuti să fie întotdeauna pe placul celor mai plăcuţi cititori, doriţi şi de scriitorii mari, necum de un hoţ de vorbe, ca Tătuţu, să nu fie tras de urechi. Face şi el numai ce poate. Smerit şi totuş teafăr, el se căzs neşte, o dată mai bine şi o dată mai rău, să tragă, fudulindusse, din sac, basmul cel mai fraged şi mai curat.
Tocmai se pregătea să scrie povestea ghemului de păinjenişuri, cînd s*a milostivit Fetiţa cu seri» soarea ei. Se gîndea el la ghem, lua firul în mînă săd deşire şi, dîndud peste cap, să înşire ghemul al doilea cu mătasea ghemului dintîi. Firul i s*a tot rupt, lipit pe cîte un deget, cum se lipeşte păinjenişul de obraze şi gene şi te sileşte, ca să te scapi de el, să<ţi purici faţa şi să te strîmbi.
Ghemul de păinjenişuri Tătuţu l«a găsit întrmn cuib de piţigoi, dintrmn plop. împărăteasa potîr» nichilor umblă noaptea prin razele lunii cu un pitpalac pe umeri, care se rosteşte în bătaia lină
94
a vîntului de printre snopi, cu strănuturi şi cu un miorlăit. Cînd trece împărăteasa, care4 o ţigăiu cuşă, alaiul de lăutari al miilor de pitpalaci o pri* meşte cu cîntecul lor de ciocănele de lemn, bătute în toci de fag mititele. Dar împărăteasa ofta că la curtea ei gîndacii<de*mătase, adormind, uitaseră meşteşugul, şi războaiele nu mai aveau ce urzi. Prapure rotunde, de fire de lumină albe, luceau în dreptul lunii, întinse între ulmi şi mesteacăni, ca nişte plasă.
—	Cine face rotogoalele astea de scamă argintie, a întrebat împărăteasa Potîrnichilor, luna, sau altcineva ?
—	Păianjenii! au răspuns sitarii, al căror cioc lung vede pînă departe. Le*au furat într*o noapte meşteşugul, adormind gîndacii cu farmece aia» voleşti, şi au fugit cu el în pădure şi s<au pus pe tors. Numai că mătasea nu mai e aşa de bună. E ca mierea viespilor, care tot anul nu ajung să umple fagurii lor uscaţi. Abia întinde păianjenul plasa, şi firul s*a şi rupt, adiat de o frunză.
împărăteasa vroia să vadă mai de aproape. Pe întinderea unei batiste cu opt colţuri, ţesuţi* din firul furat, văzu alergînd un unchiaş de păianjen gros, ca o boabă de chihlimbar în luciul unei oglinzi.
—	Aduceţi din firul ăsta pentru războaiele încremenite ale împărăţiei noastre, a poruncit împărăteasa.
Atunci începu prădăciunea. Păinjenişurile toate, pînă în marginile pădurii, fură adunate, în vreme ce păianjenii alungaţi, pregăteau alte ştofe, care şi ele erau la rîndul lor furate. Dar în zece ani de zile abia s»a putut întocmi un ghem cît o minge, care nu cîntărea mai mult ca un fulg de subt aripa potîrnichii. Cine l<a pus în cuibul piţi» goiului n<am avut ştire; destul că împărăteasa s*a posomorit. . .
95
Povestea ghemului de păinjenişuri putea să fie mai lungă. Adevărul este că, stînd adormiţi ca pisicile, gîndacii*de<mătase s*au trezit că şi*au adus aminte meşteşugul, — şi, atunci, de ce să o mai lungim? Ei se apucară de urzit horbote uşoare, broboade cu flori întortochiate, mantale şi catifele de multe culori. Iar mătasea plumburie a hoţilor cu cîte şase picioare, a rămas de prins muştele şi ţînţarii.
ÎNTÎIA DEZILUZIE
Miţu şi*a pus mînuşile de piele ale Tătuţului şi parcurge grădina cu mîinile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi*a pus şi o păreche de ghete de ale lui şi, în sfîrşit, şi o pălărie, cu marginile pînă la umeri. Ea vrea să sperie lumea, — nici mai mult, nici mai puţin.
« Unde se duce momîia fără cap, cu labele de pelican? », întreabă vrăbioii, care sar din pămînt ca nişte bulgări cenuşii în sus.
« Cine<i cocoşatul care trece ? », se uită gîştele.
Pisoiul crede că s*a îmbrăcat curcanul, şi cîinii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumătate şi cu o ureche moale, dată pe ceafă.
Pentru ca înscenarea să izbutească, Tătuţu a luatio la fugă, Măicuţa după el, şi toţi din casă s/au ascuns, tremurînd de groază. Numai Baruţu ştie. El afirmă că personajul care bîjbîie prin curte, crăcănat de ghete şi orbit de pălărie, îi este cunoscut.
—	Eu ştiu că este Miciu, da' nu veau să spui, repetă Baruţu.
Dar cined crede ?
Miţu şi*a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca săd poată duce drept, ca o cîrje, trebuie săd ţie mai de scurt.
—	Du*te încet şi dă*i pălălia jos, zice Baruţu, care ar vroi să se apropie.
Cu toată certitudinea lui, el începe să se sfiiască de noul animal cu mînuşi.
97
—	Nu poci, Baruţule. Muşcă.
—	Nu muccă, răspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţă.
—	Muşcă, dă cu bastonul, dă cu ghetele şi trage palme cu mînuşile mari.
—	Daaa? se miră Baruţu.
Convingerea lui e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Miţu încălţînduise, puind pălăria, luînd băţul. Ştia că e Miţu, dar parcă nu mai ştie. S;o
ii	strecurat Miţu pe undeva, din ghete si din pălărie, şi acum umblă singure ghetele, mînuşile, pălăria şi bastonul.
—	Veau să te pup, Tătuţule! zice Baruţu, emoţionat.
El caută adăpostul cel mai apropiat, pe cînd Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele dansează sau păşesc foarte măsurat, ca şi cum ar urmări un şarpe care trece în pămînt. Bastonul dezechilibrează uneori personajul, opin; tit şi revenind în văzduh. Lată, Miţu s*a luat după scroafa cu purcei, care fug din trio bucată, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi<a înstrăinat complecţii» gura primitivă a caricaturii şi, văzînd porcii rupîndio de*a fuga, nu mai are de ales. El se alătură de tot.
—	Mă doae picioalele, Tătuţule. . .
Baruţu vrea să fie luat în braţe. Pus pe umăr, la o distanţă bună de piticul cu pălăria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare.
Dar a venit timpul să<l liniştim.
—	Bravo, Miţu! aplaudă lumea, sosind din toate colţurile.
Miţu scoate pălăria şi salută pînă la pămînt.
—	Ai văzut că era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu.
—	Da? se miră el încă o dată şi cu totul confuz faţă de sineş.
Succesul l*a muşcat însă de inimă şi vrea şi el să facă pe momîia, ca să guste din cabotinaj.
98
Căutăm săii explicăm că, într<o împrejurare dată, arta permite o singură maimuţă şi că imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei, e de două ori un pla* giat, care, în loc de felicitări, implică huiduială. Baruţu nu vrea să ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lăsăm să încalţe ghetele, cu stîngăcie, să puie pălăria, fără meşteşug, şi mînuşile. îi este necaz că a intrat în rîndul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crîmpeiul de glorie care îl flămînzeşte. Fără entuziasm, el întinde băţul, ridică palma, îşi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apă al găinilor, sărindusi pălăria şi pierzîndu*şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uită la noi şi, văzîndume că nu rîdem, Baruţu îşi dă drumul şi plînge descurajat.
Ridicîndud din zeamă şi găinaţ, Baruţu are şi un argument.
—	Te*ai murdărit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune Tătuţu.
—	Pentu că sînt mic, Tătuţule, răspunde Baruţu, consolat. . .
CALENDARUL COPIILOR
Calendarul copiilor e foarte precis, însă e tipărit numai cu roşu. Cincizeci şi două de duminici şi, între ele, cîte şase rînduri de locuri goale. Anul începe în decembrie, durează cît durează, şi pe urmă iar un gol, mare de tot. La 6 decembrie vine Sfîntul Niculaie. La io decembrie a venit Miţu, adusă de o barză, o barză care, la 8 ani, începe să fie suspectă. La 2j decembrie, 26 şi 27 e Crăciunul. La 28 s<a născut Baruţu, mic cît o pisică; dă acum cu pumnul, trage palme şi trînteşte uşa. La 7 ianuarie e ziua lui Tătuţu. La 8 ianuarie, tot ziua Miţului, pe care o cheamă Domnica. Miţu refuză să<şi topească sărbătoarea cu a lui Tătuţu, tovărăşiile fiind rele. O căpăta sau nu ceva Tătuţu, Miţu nu poate să participe la îndoieli. Ea vrea să fie sigură de poziţia ei în calendar. Dar şi Baruţu e de două ori în decembrie, însă de«amdaratele, fiindcă îl cheamă bisericeşte Iosif, şi Iosif vine înnainte de naşterea lui, lucru ced supără, de vreme ce Miţu întîi s*a născut şi a chemat<o pe urmă. . .
Am intrat în marea cultură europeană. După adoptarea berzei, care nu venea, la bunicile noastre, cu copii, ci se instala, singură, pe turla bisericii, întrmn cuib de beţe şi surcele, am adoptat şi încălţămintele Sfîntului Niculaie. La orele 9 fix, în ajun, copiii şi<au aşezat ghetele lor cele mai bune în dosul uşii. La orele 10 ei încă nu dormeau.
100
Pe la 12 s<au dat jos din paturi şi au făcut o inspecţie pe întuneric. Două şoapte mici, în cămaşă de noapte, umblau şoriceşte prin odaie.
—	N*a venit. . .
—	N*a venit? Dar dacă n*o veni? Măicuţa zicea că nu mai vine.
—	Trebuie să vie: mi;a spus mie aseară Tătuţu că ba văzut.
La 6 dimineaţa venise! încăpuseră în ghete numai pungile cu bomboane. Pe de lături, pache< tele erau aşezate bine, ca să nu se confunde harmo» nica de clovn a fetiţei cu pistolul calibru nr. 12 al băiatului. Iepurele roşu, cu un clopoţel la o ureche, era strîns într^o hîrtie, pe care Moş Nicu* laie scrisese « Baruţu », iar păpuşa moale, îmbră» cată ca o aviatoare albastră, era adresată fetiţei, într<alt pachet. Ciocolata era la fel, de fiece păre< che de ghete.
Astea sînt darurile mici, Moş Niculaie fiind sărac. Darurile mari vin de Crăciun.
—	Numai de*am încasa ceva mai mult peste cîteva zile, se spovedeşte Tătuţu Măicuţii. N«aş vrea săd fac de rîs pe Moş Crăciun. . .
—	Ar fi o tragedie Crăciunul fără pom, răspunde literar Măicuţa. Nu te lăsa!
—	Nu mă las! zice Tătuţu, oftînd un fum de -ţigare. . .
Dar cu Tătuţu Sfîntul Niculaie s<a purtat urît.
A pus şi Tătuţu la uşă un papuc, şi a găsit în el un morcov şi un cartof.
Excesivi, copiii au vrut să silească norocul şi, pe tăcute, au mai pus în dreptul uşii, şi a doua zi de Sfîntul Niculaie, încălţămintele din ajun. Despre ce s*a găsit atunci în ghete, nici n*au mai vorbit: în fiecare gheată o nuia. Poate că Miţu, cu mirosul fin, a priceput aluzia şi a tras concluziile utile. Baruţu însă, expansiv şi simplificator, nu $<a putut stăpînl.
101
—	M*am supărat pe Sfîntu Niculaie, s*a bosum* flat Baruţu.
—	Se poate una ca asta? răspunde Măicuţa. Nu*ţi mai aduce nimic.
—	Nici nu mi*a mai adus. . .
Ei bănuiesc complicităţile, dar se abţin de la comentarii, nădăjduind că totuş e adevărat, şi nici nu poate fi altfel decît adevărat, fiind mai frumos cum pare, decît cum ar fi. Existenţa lui Moş Niculaie şi a lui Moş Crăciun nu se demon* strează, este dovedită cu jucării. . .
Dar Moş Crăciun este Dumnezeu. El a făcut toate jucăriile, şi le face în fiecare an, cu mare punctualitate, pe zăpadă. Nimeni nu scoate pomi iarna, decît el. în pomul lui se găsesc toate fructele pămîntului şi minunile de sticlă, plus maimuţe, vaci, păpuşi, puşti cu capse, tramvaie, mingi, autobuze cu oameni înnăuntru. El are bunubsimţ să n*aducă nici creioane, nici cărţi de învăţat, şi să nu dea să înţeleagă că viaţa e cu intelectualitate şi bătaie de cap.
La io decembrie nu vine nici un moş, vine Tătuţu cu un inel întrso cutie, pe care o scoa* te din buzunar', şi trece un rubin pe degetul fetiţei. Ea a căpătat şi o poşetă roşie, din care lipsea numai o cutie de pudră, — însă ce fel de cutie? Extraplată şi cu pămătuful turtit şi subţire ca hîrtia sugătoare. Bineînţeles că pfidra trebuie să fie condensată, ca să nu lase praf pe gulerul de dantelă; Tătuţu are înţelegerile şi sur* sele lui; la lucrurile mici merge strună: e de ajuns ca fetiţa să dorească, şi se face. Cutia de pudră, pe care i*a adus*o el, a fost atît de extra* plată, încît fetiţa l*a pupat de cîteva zeci de ori. Nu e vorba, că şi Tătuţu s*a aranjat, răzîn* duise bine de dimineaţă, ca să primească de la urechi pînă la bărbie, pe o parte şi alta, sume* denii de sumedenii de pupături.
102
După io decembrie, ivindu*se o pauză cam lungă, au crezut copiii că a venit şi rîndul lor ca să împace pe Tătuţu, care se alesese cu un morcov şi un cartof, şi pe Măicuţa, mulţumită, la masă, numai cu povestea amintirii cum s*a luat cu Tătuţu.
—	Ţiiiiduci aminte ? zicea Tătuţu, dragostea noastră a început de la galoşi. . .
—	îmi ieşise un galoş din toc, şi tu te ţineai după mine de două luni, ca un prost, fără să*mi vorbeşti.
—	Atunci am îndrăznit. . . Am spus o prostie: «Domnişoară, vă pierdeţi galoşul». Te*ai uitat şi ai rîs de mine. . . Mi<a venit s*o rup de<a fuga, simţind că aş fi putut începe ceva mai inteligent. Aşa începe dragostea adevărată: de la un pretext idiot şi fără serenadă. Dar ţi*am cerut voie şi ţiiam pus galoşul.
—	Şi pe urmă ai tăcut şi te uitai la mine ca un viţel.
—	E adevărat, nu mai puteam vorbi. . . Dacă tăceai atunci şi tu, se isprăvea romanul şi nu mai aşteptam pe Moş Niculaie şi pe Moş Crăciun. De ce ţi/ai întins mîna să ţi*o sărut ?
—	Ştiu eu ? Am văzut numaidecît că am făcut o greşeală. . .
—	Ţi*a părut rău ?
—	Urîtule! răspunse Măicuţa, dîndu*şi mîna să i*o mai pupe o dată Tătuţu, după douăzeci şi doi de ani de căsnicie. . .
—	Acum începi săimi faci curte tu, zise Tă; tuţu. . . O săimi cumpăr o păreche de galoşi. . .
Oamenii ăştia marii se mulţumesc de sărbători cu mîngîieri şi cu vorbe cîntate în firele alburii de la ureche. Ca să aibă ceva şi ei, Miţu propune lui Baruţu să scoată amîndoi banii din puşculiţă şi, adunaţi la un loc, să le cumpere lucruri.
—	Eu scot cu un cuţit, zice Baruţu, şi, întria> devăr, pe lama cuţitului de masă alunecă un pol de metal, de*a lungul braţului gol.
103
—	Lom învăţat eu, zice Miţu, care mai exer» sase scoaterea pe cuţit. Tu ce vrei să*ţi cumpăr?
—	Ia<mi un rînd de haine, răspunde Tătuţu.
—	Niam atît, zice Miţu. Să<ţi iau. . . Ce să*ţi iau? Vrei o cravată?. . . şi«ţi mai iau o pălărie. . . Cît face?
—	Doi lei, răspunde Tătuţu. . .
—	Acum îţi iau eu ţie, zice Baruţu. Vrei un aeroplan?. . . Şi o cutie cu capse! Şi ţi*aş mai lua ceva, am parale.
—	Pe voi vă întreabă Moş Crăciun vreodată ce vă lipseşte? Vă aduce tot ce vrea el, şi gata!
—	Ştiu eu ce*o să vă cumpăr cînd mă fac mare, retractează Baruţu, preferind să amîne sacrificiul.
—	Baruţu s*a răzgîndit, zice Tătuţu: nu ne mai cumpără acum nimic, fiindcă e prea mic. O să ne cumpere cînd o îmbătrîni.
—	Nu*i adevărat! răspunde Baruţu, descoperit. Cumpăr mîine dimineaţă.
Dar tot a cîştigat o zi. . .
Cînd se scoală de la masă Măicuţa şi Tătuţu, s*a făcut tîrziu. Copiii trebuie să se culce. Baruţu are un motiv de mirare.
—	Ce ai, Baruţu? întreabă Tătuţu, de te uiţi la mine aşa?
—	Nu pui nimic în puşculiţă? răspunde Baruţu.
CONTROVERSĂ
Controversa fusese pricinuită de naşterea celor patru pui de pisică.
Toţi eram de părere că doi pisoi erau vărgaţi cu cenuşiu şi alb, că al treilea se înfăţişa aproape violet, ca şerbetul de cireşi amare, ultimul fiind ca negrul*de.<fum. însă nu ne înţelegeam în amă* nuntul care face cotoiul feroce şi mîţa docilă.
—Sînt doi pisoi şi două pisici, afirma Măicuţa, mul* ţumită de misterioasa simetrie a naturii. Două pă< rechi. Dăm una Tătanei, şi are să ia una lăptăreasa.
—	Nu e nici unul cotoi, răspundea Tătuţu. Cîteşpatru sînt, uniform, nişte pisici. Natura dumitale nu«i atît de prevăzătoare, ca să o feliciţi. La noi au ieşit toate pisici; vecinul, sînt sigur, a căpătat şapte cotoi: deficit.
—	Uite, pipăie şi vezi, răspundea Măicuţa, ridicînd pisicile în dreptul luminii, la fereastră, cu pîntecul către ochi.
Tătuţu punea ochelarii cu plăselele groase şi cu sticla rotundă, examina cu sinceritate şi răspundea:
—	Te*ai înşelat. Patru pisici.
—	Nu simţi un bob ca de arpacaş, moale şi încă nedesluşit? E cotoi!
—	Nu simt nimic. Şi cînd nu e nimic, e mîţă, răspundea Tătuţu.
Măicuţa invoca, vexată, sentimentul bunului* simţ.
10S
—	Orice om în toată firea vede că este vorba de doi cotoi şi de două pisici.
Tătuţu replică întno doară, ca să vateme cerţi« tudinile Măicuţii, cu definiţia triunghiului scalen şi citate din Herodot. Măicuţa, mai slabă în cla* sicism, argumenta experimental, polemizînd cu ironie şi regretînd că natura nu pune pisicilor fustă, criteriu sensibil pentru proştii de bărbaţi.
—	Dacă mai insişti, zise Tătuţu, te zdrobesc, citînduiţi din Tartampion. Nu mă face!
Măicuţa, care nu a fost la studii de specialitate, ca Tătuţu, crede că Tartampion e un profet arab, pe care Tătuţu îl ştie pe dinafară, în dialect ori« ginal, — şi Tătuţu, laş, tiranic şi victorios cu orice preţ, ne chiorăşte cu prestigii false. Nu mai e mult, Baruţu o să se facă mare şi o să înveţe carte numai ca să controleze pe Tătuţu, care prea ştie multe şi ne face impresia că vehiculează minciuni. Totuş, cotoii Măicuţii au rămas cotoi, şi nici unul nu şi*a schimbat poziţia lui.
—	Eu zic că avem de*a face cu nişte banale pisici, încheia Tătuţu. Dacă ştiam, nu lăsam pe Floricica să se plimbe noaptea pe învelitoare, cu toate rugăminţile cotoilor de la fereastră.
—	Nici nu se mai poate discuta: sînt două pisici şi doi pisoi! a punctat Măicuţa.
Energia de ton a Tătuţului a zdruncinat însă în secret convingerile Măicuţii, care, ascunsă într<o odaie şi crezîndu*se nevăzută, lua pisicile pe rînd, suflîndude în blana burţii, ca să descopere parcă un purice fixat pe pielea lor de atlaz.
—	Vezi că te îndoieşti ? o surprinse încurcată Tătuţu, scoţînd capul de după dulap.
Miţu şi Baruţu au asistat intrigaţi la examinarea puilor de pisică, ea — ciulind nişte ochi mărunţi şi tari, de veveriţă, el — holbîndu*se enorm. între amîndoi se făceau schimburi de nedumeriri şi de scînteieri de posibilităţi. Se petrecea, evident,
106
un lucru foarte nou şi foarte interesant, mijind în instinct, dar ei nu pricepeau cu desăvîrşire nimic, căutînd să se apropie tîrîş, grăpiş, ca prin întuneric. Intenţia lor scăpăra de întrebări, pe care nu ştiau să Ie formuleze, nepricepînd ce este o pisică şi ce este un cotoi şi cum se vor putea deosebi.
Toată ziua plecaţi pe cuibul pisicii, întinsă ca o elegantă odaliscă, ei luau cîte un pui, îl întorceau cu burtam sus pe genunchi şm suflau în blană amîndoi, căutînd să vadă ivindiuse ceva sensaţional, un nasture de sidef sau o limbă de minutar. Sunau pisoii la ureche, ca mingea, care are ceva înnăuntru, şi pisoii nu sunau a nimic. Puneau un deget undeva, căutînd « arpacaşul ». Ei au crezut că totul trebuie căutat subt bărbie, pe înghiţitoare, şi gîtlejurile fuseră explorate minuţios.
Controversa trecuse la ei. Solidarizată cu Măicuţa, Miţu afirma că are doi cotoi şi două pisici, iar Baruţu, adoptînd în totul vederile lui Tătuţu, răspundea că mîţele erau « pişiţi».
DIALOG
Baruţu credea că Iorga e o casă sau un tram< vai. Trecuse odată pe la Morgă în vagon. Nu i s<a iertat însă impertinenţa decît pe motivul că se născuse analfabet şi incult, lipsit şi de acea presupunere, aflată în stare intuitivă, că fenome* nele preexistă.
—	Baruţule, eşti un prost. Natura are şase fenomene: ploaia, peria de dinţi, butonul de la spate, fulgerul, praful de strănutat şi mingea, şi pe cel mai mare din toate, al şaptelea fenomen, pe Iorga.
I<am strecurat pe al şaptelea, ca să nu contrazic enunţul, şi cu certitudinea că incultura lui Baruţu, vastă, nu ştie măcar să numere pe deşte. Baruţu rămase visător, şi Miţu se uita în vag, examinînd schemele lor sufleteşti despre fenomene.
—	Iorga e o biserică ? întreabă Baruţu.
-— E mai mare, Baruţu. Şi nu e de zid acoperit cu tinichea.
—	Este de ciocolată ? întreabă Miţu.
—	E de ceva mai bun, mult mai bun, şi care nu se mănîncă. E prea scump.
—	Cîte parale 1
—	Nici să nu vă gîndiţi, Baruţule. Tătuţu nu are capital. Lăsaţi, voi să vă mulţumiţi în cel mai bun caz cu banane: o sută douăzeci lei kilogramul.
—	Va să zică, tot se mănîncă. . .
108
—	Ei, da. . . însă un singur fel de oameni poate săil mănînce. Şi nici nud mănîncă de tot, numai îl gustă.
—	Oamenii bolnăvi? întreabă Baruţu.
—	Nu. Oamenii politici. Bancherii. . .
Pauză de reflecţie gravă. Un «om politic»,
un « bancher », — noţiuni abstracte, care mănîncă la abstract.
—	Unde se vinde Iorga, Tătuţule? întreabă Miţu, care nu ha văzut în nici o vitrină.
—	Sînteţi cam obraznici şi vreţi să ştiţi prea mult. Nu se vinde, Iorga se dă, se cedează, se lasă, uită, se sacrifică. . . Un sacrificiu poate să coste două» zeci şi cinci de milioane, cîteodată şaptesprezece. Staţi să dăm un telefon la «Banca Blanc». Are acolo o cotă a bursei jertfelor culturale. Sau să telefonăm la domnul Jean G. Duca. . .
—	Automat, domnişoară. . . Automat ?. . . Da<
ţimii, vă rog, 200/02. . . Casa domnului Duca?. . . Domnule ministru, sînt ambarasat de o întrebare insistentă a dracilor de copii: cît costă Iorga, domnule ministru?. . . Au dorit să le cumpăr şi vreau sări conving că este scump şi nun de nasul lor. . .	'	'	"	„
Telefonul: «Şşşt! Ffff!. . . Hhhh!. . . Zzzz! »
—	N*am făcut nimic, Baruţule. . . Ştiu numai că o singură linguriţă costă cît douăzeci de vagoane de dulceaţă. Sacrificiul e o marfă mai scumpă şi decît operele complecte. Puneaţi pofta în cui!
Baruţu s»a întristat, însă a rămas gînditor. El e nedumerit, după cît poate să se explice, că, oricît de puţini cumpărători ar avea, articolul comestibil şi cel mai inuzabil sfîrşeşte prin a se topi. El cunoa* şte, cred, şampania «Pommery& Grenot », care, băută numai de arhimilionari, se isprăveşte şi ea, şi trebuie fabricată anual.
—	Eşti un zevzec, Baruţu. Iorga nu se isprăveşte niciodată şi se conservă indefinit. Se sacrifică fără
109
sa se cunoască, arde fără să se consume. Şi e ca o marfă subtilă, pe care o cumperi mereu, şi nu ţi se livrează niciodată.
Termeni pentru înţelesul tău, Baruţu, căci Iorga nu e marfă: este un apostol, şi apostolii se capătă, nu se cumpără, căci ar fi imposibil.
ARMĂSARUL DE BUMBAC
Dragă Baruţu, îţi trimit prin poştă un armăsar. Nu te speria. L«am legat bine într«o cutie de mucava, i<am pus, ca împăraţilor egipteni, de*ale mîncării în cutia lui: niţel fin în bot, ca săd găsească pe întuneric, şi un pumn de flori de muşeţel, pentru după masă. De sete o să mai poată răbda pînă la tine acasă: dăn apă cu lin« guriţa, bagăii nasul în pahar.
Ia te uită ce falnic armăsar ţi«am ales! Ai vrut întotdeauna un cal: am căutat un armăsar. Armă« sarul, faţă de cal, este un sergent«major pe lîngă un civil: straşnic în uniformă, cu cizmele tari, cu sabia bine strînsă pe şolduri şi cu pinteni muzicali.
Gura armăsarului tău e niţeluş căscată şi moale cam. O zăbală de muşama îi gîdîlă nechezul.» Mai bine, că nu spumegă: ţi«ar umple cutia cu bale şi s«ar înneca armăsarul. Ochii lui sînt, mi se pare, de sticlă şi seamănă cu ai cîinelui tău de pe masă, cu ai ursului din dulap şi cu ai curcanului din etajeră. în privinţa ochilor, toate dobitoacele tale, cu care călătoreşti prin apartament şi curte, în căruţă, sînt fraţi. Mi se pare, — vreau să«ţi spun la ureche, la urechea ta rotundă şi carnată ca o mînătarcă, ceva, — că şi ursul şi armăsarul ies de la aceeaş croitoreasă.
Tu nu ştii prea bine cum s«a făcut lumea. Întîi, Mudnezeu a făcut iarba, florile şi apa, ca să le mănînce şi să le bea curcanul şi raţa. Pormă
111
a făcut pe căţelul sălbatec, ca să mănînce bobocii de raţă. A făcut calul, care n*a rnîncat pe curcan şi pe căţel, dar care şi*a ales mîncarea curcanului şi a raţei cu care se ceartă toată ziua în livadă. Cînd a făcut şi pe Tătuţu, care a făcut pe Măicuţa, gîndinduise să facă şi el ceva, că nu făcea nimic şi rîdeau curcile de el, omul, făcut, ca şi Tătuţu, a mîncat pe curcan. însă cu toate că dobitoacele mănîncă ori iarbă ori se mănîncă unele pe altele, ele se adapă toate întrmn singur fel: cu apă, pe care Mudnezeu a făcutio întîi şimtîi.
Nun aşa c<ai înţeles, dar că ţi<ar plăcea şi mai bine să lăsăm lucrurile baltă şi să ne întoarcem la armăsar?
Coama lui o să se nimerească bine cu aşteptările tale: e de coton perlé, dat prin pieptenele des. Pe spinare, poartă două şei : una albastră, de ştofă, ca să nud bată la spinare, cealaltă, de. . . tot de muşama, ca hamul şi căpăstrul. Unde n*au stat podoabele de la sine, croitoreasa a fost şi mai prevăzătoare ca Dumnezeu, care lasă părul Tătu« ţului, în creştetul capului, să năpîrlească. A bătut cîte un cîtămai cuiul, cu măciulia de aur. Ştiu că o să te supere burta prea netedă a armăsarului, pe care domnişoara croitoreasă a cusutio bine, cu tot ce nu este de nevoie, înnăuntru. Ai să te uiţi cam dezamăgit, îmi pare rău, dar eşti destul de hoţ ca să nu mă mai sîcîi cu întrebările, pe care mă fac că nu le aud. Coada, — ia priveşte ce mai coadă: zece jurubiţe de arnici!
Te rog examinează copitele inuzabile: sînt din cea mai fină muşama lăcuită, ca nişte pantofi de dansator. Cînd s*o face mare armăsarul, o săd luăm amîndoi în trăsură ca săd ducem la potcovar. Dar te vestesc: ai să creşti şi tu, şi tocmai cînd o să fie bine să încaleci şi să te duci pe el de*a fuga, la Băneasa şi Mogoşoaia, o să înceapă Cursul Primar! Sărăcane! o să<ţi prezint odată şi Cursul
112
Primar, după care croitoreasa nu ştie să facă nici o jucărie.
Acum, te rog să mă ierţi, dacă are şi patru rotile subt picioare. Aş fi voit să calce şi să*şi desfacă picioarele, singur, ca un cal adevărat. Tu traged de sfoară.
Aşa e viaţa, Baruţule: caii care nu pot să meargă au trebuinţă de rotile şi de o bucată de sfoară.
PIATRA PIŢIGOIULUI
Ne«am căznit, doi copii, o mamă şi un om, să vă facem o povestire. Dacă o fi bună, nuâ vina noastră, iar dacă o fi proastă, o să ne silim altă dată mai mult. Basmul a ieşit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri în găurile ciorapilor copiilor, băiatul clădea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetiţa împletea, pe un schelet de sîrmă, fire de papură văpsite, ca să iasă din degetelen cuminţi şi mici un coş, în care să puie la vară patru cireşe. Şi cum lucrau mîinile, mergea şi gura şi se croia povestirea. . .
Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: « A fost odată », pentru că tot ce se întîmplă, din lumea basmelor, s*a petrecut odată, adică pe vremuri, şi nu se mai poate petrece încă o dată.
A fost odată o toamnă dulce şi lungă, cum,
—	nu e vorba, — au mai fost şi altele, însă nu la fel în totul şi întocmai ca toamna aceea. Pasările călătoare, — berze cu aripile mari, rîndunele mici şi alte soiuri de săgeţi zburătoare, cu ciocul cît chibritul sau cît creionul sau cît nuiaua, — ajun* seseră cu bine în ţara caldă, unde aveau să trăiască pînă ce trecea gerul şi se topea zăpada de la noi. Pasările de la Giurgiu aşteptaseră pasările din Argeş, de la Bacău şi Severin, şi după ce se adunară toate, au trecut în nori de stoluri către miazăzi, peste Dunăre, peste Sfîntul Munte şi peste Mare, în Egipt şi mai jos, în nisipurile frămîntate de
114
vînturi, prin care umblă de mii de ani stafiile de piatră.
t Văzînd că încep să îmbătrînească şi că unele din ele nu o să mai aibă puterea să se întoarcă de două ori înnapoi, pasările au ţinut sfat laolaltă .şi s*au hotărît să zidească un palat.
In timpul cuvenit, toate pasările aduseră cîte ceva şi, răspîndindu<se de trei ori pe întinsul lumii, ele grămădiră, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi şi încăperi şi cu o turlă la mijloc. în turlă fu pus paznic un vultur negru, cu o sută de ajutoare:
o	sută de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe vîrful turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în colţurile palatului depărtate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de luptă şi cu gheare din acelaş metal.
Cîteva rîndunici bătrîne, ca nişte maici cu coma« nacul turtit pe frunte, rămăseseră în palat, — şi cîteva becaţe. Şi, la intrare, în cîte un picior, străjuiau şase cocori dobrogeni, — trei de>a dreapta şi de<a stînga trei, — cu gîndul la nuferii albi de la Cernavoda.
Străjerii n/aveau de păzit numai însuş palatul, ci mai ales marile averi adunate prin vîrfuri şi firizi. O pasăre, cît un fluture de mică, o pasăre galbenă, ciocănise în geamul unei împărătese de prin raiurile fierbinţi ale pămîntului, şi împără* teasa, uimită de frumuseţea Piţigoiului de Aur cu ciocul de os, ba lăsat să intre. Dar după trei zile tîlharul a plecat, furînd în cioc un ac de dia* mant fermecat, cu vîrful tare şi ţepos ca pintenul de glădiţă. Acul, păzit în ziduri de marmură trandafirie de către toţi cei o sută de împăraţi care s*au strecurat printre timpuri la tron, avea însuşirea de<a lumina cu o scînteiere de lună pînă în depărtări, şi el fu pus, cu piatra lui de jar alb întoarsă încoace, în locul cel mai înnalt
115
al palatului păsăresc, strălucind ca un luceafăr mai mare.
Isprava izbutindu«i bine, a îmbărbătat inima Piţigoiului de Aur. El zise măicuţelor rîndunele: « Staţi, că o să mai aduc şi alte averi, căci acum am înţeles cum trebuie să lucrez şi nu mă las pînă nu umplu cu străluciri scumpe candela iară unde« lemn din turla cioroiului Dumitru ». într«adevăr, cioroii fuseseră toţi botezaţi, ca să ţie de călin« darul românesc şi ca să se simtă juraţi şi legaţi sufleteşte de cetele sfinţilor. O sută de ciori primi« seră o sută de nume, ca oamenii, şi în fiecare dimi« neaţă şi seară, cînd se vărsau laolaltă, amestecîn« diuse, apele luminii cu apele întunericului, vultiirul îi striga pe nume, ca să vadă de nu cumva vre unul, apucat de dorul pribegiei, ar fi părăsit creasta cope« rişului de pază şi ar fi plecat. însă cioroii nu s«au mişcat din locul lor niciodată, şi totdeauna ei au răspuns de cîte două ori pe zi chemărilor vultu« rului, zicînd: « Crau, erau», — ceea ce în limba ciorilor însemnează: «Sînt aici, fii fără grije. Nu plec. »
Cu isteţimea lui, Piţigoiul de Aur se duse la balconul altei împărătese din tărîmurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tînărul ei împă« rat, dus departe, în cuprinsurile Mării de Mărgean, ca să cumpere şi să aducă, pe spinări de cămile şi elefanţi, grîu şi secară pentru supuşii lui. Căci pe vremea ceea şi în ţările acelea unde nu creş« teau bucate cu spicul gros şi cu ştiuletele mare, ca la noi, împăraţii făceau treburile astea, plătind cu mîna lor şi cumpărînd, pe văzute şi pe gustate, toată hrana oamenilor din împărăţii. Corăbiile aduceau, în strîmtorile Mării de Mărgean, butoaie cu brînză grasă, burduşe cu unt, saci cu porumb şi grîu şi sare. Şi dădeau asemenea marfă, care în ţara de unde venea se făcea de la sine, pe alte mărfuri, de alte soiuri, care şi ele, în partea
116
locului, se făceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorţişoară, dinţi de elefant, os de broască, şi mărgăritare, — şi schimbul trecea prin mîinile împăraţilor, şi lumea era mulţumită.
împărăteasa era bucuroasă foarte de cele ce*i aducea la cunoştinţă împăratul şi întrerupse citirea scrisorii, în clipa cînd, cu coada ochiului, zărise Piţigoiul galben răsfăţîndu<se în fereastră.
Ea deschise cu băgare de seamă uşa cerdacului, temîndu<se să nud sperie şi neştiind cu ce fel de poamă de prefăcut şi de hoţ avea de<a face. Afu< risitul de piţigoi trăgea cu ochiul şi cu urechea şi sărea jucînd împrejur, sprinten şi drăgălaş. n Abia se întorcea cu ciocul întno parte, că se şi muta în partea ceealaltă, îşi întorcea capul pieziş, ca să
i	se vadă pata cărămizie ce<i sta frumos pe guşe, ca o floare de muşcată; îi scînteia cînd ochiul drept, cînd ochiul stîng — şi, vrăjită de atîtea tertipuri, împărăteasa cu greu îşi mai potolea neastîmpărul de a prinde piţigoiul, pe care voia săd ţie în palmă, săd ducă la ureche, săd mîngîie cu obrazul şi săd sărute.
A! ce şarpe de piţigoi! Cînd împărăteasa îi zise încet, strecurîndu<şi vorbele prin crăpătura uşii cerdacului:	«Nu vrei să fii al meu?», el-
răspunse: « Cirip ». Cînd îi zise: « Apropiere şi vino înnăuntru», piţigoiul răspunse de două ori: « Cirip, cirip ». Şi cînd împărăteasa deschise uşa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, şi împărăteasa îl luă cu gingăşie în mînă, ca o minge. Piţigoiul nu se zbătu defel şi se lăsă dus în bogatele încăperi ale împărătesei.
Piţigoiul nu mai văzuse niciodată o împărăteasă de culoarea ei. împărăteasa dintîi, de la care furase acul cu luceferi, fusese roşcovană la păr şi albă ca smîntîna. împărăteasa de acuş, era negri* cioasă, şi, cu toate astea, neînchipuit de frumoasă. Pielea ei era ca dulceaţa, şi în albul ochilor se
117
rotunjea o lumină ca prunele brumate; genele, groase, se încurcau ca fulgii; guriţa avea surîsul ca miezul sîmburilor de caise; degetele erau lungi şi moi, şoldurile înnalte, şi croiala fiinţei întregi a împărătesei ieşea din nişte tipare pe care Dumne» zeu le gîndise mult şi le iubise.
Piţigoiul intrase în obiceiurile împărătesei: el dormea pe căpătîiul înnalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gătea cu giuvaere. Pe trupul mic al păsăruicii încăpuseră toate podoabele, cu atît mai scumpe cu cît erau mai mărunte, ale domniţei, care a gătit/o cu mîinile ei, ţinînd<o în poală şi pe genunchi. De jurîmpre* jurul gîtului, împărăteasa îi aninase un şirag de opt mărgăritare, cele mai strălucite din toată lumea. La piciorul stîng îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împărăţiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricică, singura din toată lumea şi a căreia licărire albastră era ca un fum. Piatra, — luată din timpurile foarte vechi, din degetul unui împărat, care supusese voinţei sale toate pămînturile şi toate apele şi biruit numai în ziua cînd i se putuse ghici taina şi cînd a putut său fie zmulsă piatra din podoabele lui, — avea r puterea să vindece, să învieze morţii, să întine* rească bătrîneţea şi să prefacă toate gîndurile în bucurii şi fapte.
Cu această piatră la inel, omul putea să umble pe talaze şi pe nori; putea să zboare, putea să afle, să ştie şi să înveţe; putea să vorbească în limbi străine; putea să facă flori şi fructe în mijlocul iernii; putea să scoboare fulgerul la poruncă; putea să facă din apă vin; putea să scoată apă din pietre; putea să schimbe pietrele în oameni şi oamenii în pietre. Putea să vorbească în orice timp cu Dumnezeu.
Cînd se văzu Piţigoiul de Aur stăpîn pe firimi* tura de piatră de la piciorul drept, nu<i mai lipsea
118
nimic. Pe fereastra deschisă, şi*a luat zborul către Palatul Pasărilor, pe care avea săd înzestreze cu nişte puteri neînchipuite. însă, ca să nu zică împărăteasa că a prădatiO (destul că o lăsa cu inima frîntă), el zise pietrii să se mai facă o piatră la fel cu ea, ca să lase şi împărătesei una. Cum s*a zis, aşa s*a şi făcut, — şi se mai făcu o piatră la fel, însă cu cîteva puteri mai puţine decît piatra Piţi* goiului. Noua pietricică putea cît şi mama ei, foarte multe minuni să facă: nu putea să dea însă tinereţe decît împărătesii, împăratului şi copiilor lor, pe alţii neştiind să*i întinerească. Din această pricină, împărăteasa cea negricioasă şi frumoasă şi împăratul, dimpreună cu copiii lor, mai trăiesc şi azi, frumoşi, tineri şi voinici ca şi pe vremuri, mutaţi departe, tocmai în ţara de Numaidecît» dedesubtuhrăsărituluusoarelui, unde, ca să te duci, trebuie să umbli pe apă o sută şi cinci luni; şi dacă nu oboseşti ajungi.
între timpuri, însă, un- băiat de sătean din părţile pustietăţii, care păştea caprele prin preajma Palatului Păsăresc, văzînd licăririle stelei din vîrful turnului Marelui Vultur, s*a apucat să o bată cu pietre, socotind să o doboare. Zadarnic hau cron» cănit cioroii şi hau ocărit maicile rîndunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul Palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fără chip. Dimpotrivă. Fie că acolo era locul unde Dumnezeu făcuse lumea, fie că peacolo fuseseră biserici multe şi se ciocniseră împărăţiile şi palatele, unele cu altele; adevărul este că fiecare piatră era un înger, o floare, un dobitoc sau un peşte, şi băiatul cu caprele arunca în turn numai cu fiinţe împietrite.
Ce*a păţit însă băiatul cu caprele, ştie numai pielea lui! Văzînduise luat mereu la ochi cu aruncături, acul cu luceferii, acul din vîrful turlei, care lumină Palatul, s*a necăjit şi, scoborînd ca o viespe, s*a năpustit asupra păzitorului de capre
119
şi s<a pus să? 1 înţepe. Vîrful lui intra şi ieşea mereu, în mădulare. De înţepături, spinarea făcu o cocoaşe; capul crescu cît baniţa; mîinile se arătară ca nişte broaşte<ţestoase; pleoapele se umflară ca pepenii galbeni înjunghiaţi. Despre picioare şi despre ce mai rămînea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflăturile lui, din tălpi şi pînă în creştetul capului, băiatul crescu în sus şi pe laturi cît o claie de fin şi, nemaiputîndu;se ţine pe picioare, umbla ca o băşică umflată, purtată de vînt, — şi rîdeau de el ciorile şi însuş vultiirul, care nu ştie de obicei să rîdă. Numai glasul se mai putea mişca slobod, al băiatului, şi glasul băiatului se ruga să fie iertat, că nu mai face, zicînd că abia acum a înţeles că pasările sînt sfinte şi că Palatul Păsăresc este al lui Dumnezeu.
Tocmai atunci venea şi Piţigoiul cu pietricica lui şi, strîngînd sfatul pasărilor bătrîne, începu prin a le întineri pe toate, şi toate bătură lumina cu aripi noi, de pui. Cînd veni şi el, vultiirul se rugă să fie miluit, trăgînduiiise şapte sute de ani din o mie şi trei sute, cîţi avea.
—	Ba te facem de un an şi jumătate, zise Piţigoiul, pentru că totuna e.
—	Dacă zici dumneata!. . . răspunse vultiirul. însă atunci să«mi faci şi o vulturiţă, căci mi s<a urît singur aci, numai cu cioroii.
Vultiirul s<a ridicat pînă în fundul cerurilor, întinerit şi însoţit de o vulturoaică mîndră, cu care a făcut mii de rotogoale în văzduh.
—	Acum, pe băiatul cu caprele, adaose Piţi* goiul, săd iertăm şi să# 1 facem paznicul nostru, că s<a pocăit. Avem nevoie de vm om, ca să ne păstreze pietricica în palat.
Cînd auzi, băiatul cu caprele s<a dezumflat tot şi Sia făcut frumos ca un rege, jurînduise să păzească palatul straşnic, cu toate puterile strînse în pietricica Piţigoiului.
120
Numaidecît, un părete de plumb gros se aşternu pe uşi, pe ziduri, pe turle, ca o zidărie nouă peste zidăria veche, ca şi cum palatul întreg ar fi intrat întrmn glonţ de puşcă. Cioroii fură trimişi la treaba lor, luaţi pe sus de un nor adînc de corbi, care trecea din Sahara către Oceanul îngheţat. Şi băiatul cu caprele, pe care îl chema Niţă, şi*a luat în primire cheile şi comorile. Şi ca să/şi fudulească şi el caprele lui, le<a făcut coarne de sticlă, cu feţe de curcubee şi copite de agată lustruită, şi, schimbînduile ţăcăliile în barbişoane de ibrişim şi făcîndude pielea de catifea, le«a pus şi cîte un dăsag de aur în spinare şi le>a trimis acasă cu ţapul, la părinţi, care erau nişte săteni harnici şi săraci, ca să*şi cumpere pămînt.
Şi, deotunci, palatul e gol aproape tot anul, căci nici o pasăre nemaiputînd să<mbătrînească, ele nu mai rămîn neputincioase în mînăstirea lor, ci se întorc, întinerite în fiecare primăvară, din ţările calde, la Giurgiu, în Argeş, la Bacău, la Severin şi în Bucureşti. . .
Acum, dacă povestea noastră nu v*a plăcut, să ne iertaţi.
GEAMANTANUL
Trebuind să plece peste Olt, pe două zile, Tătuţu i*a cerut Miţului, fetiţa lui, să*i împrumute un geamantan. La patru ani şi jumătate, Miţu e proprietăreasă de o mulţime de lucruri. Afară de păpuşi, ea are o furculiţă, un cuţit, o lingură şi un colac de şervet, închise întno cutie de atlaz, cu copci şi paftale bisericeşti. Are o umbrelă de cucoană mică, gălbuie ca măduva de banană şi cu trei flori tighelite cu aur. Are poşetă, şi în poşetă: oglindă, un harap de celuloid, o batistă, doi nasturi, un dop, un leu, un chibrit şi un ac. Mobilier cît vrei, pentru pisici imaginare, o maşină de călcat gulere pentru vrăbii, şi ciorapi pentru greieri. Scaune pentru veveriţe mai mici decît în pădure şi toată gospodăria unui basm fără sfîr< şit, cu fiinţe din ce în ce mai minuscule, cu închi» puiri fragede şi neverificate. Şi zestrea ei călătoare se încheie cu un geamantan, care trece, din odaie în odaie, ca prin gările unui continent zugrăvit cu aurore şi tapisat cu poveşti.
—	Hamal! strigă Miţura, ■— şi vine Baruţu, bondoc şi spătos, cu ceafa lui ca fierul şi cu muşchi la braţe ca Tătuţu. El ia geamantanul şi suflă ca de o greutate mare, de la canapea la scaun, dînd « bagazele pentu Başov. . . »
De două ori pe zi, Miţu pleacă la una din sta« ţiile apartamentului, grăbită să vadă mai repede pe unchiul Sesis şi pe Tătana, pe care îi iubeşte
122
tare de tot, ca pe o mîţă şi ca pe un cal şi ca pe o văcuţă, superlativele de dragoste ale copiilor domnului Tătuţu.
—• Nu vă mai stîmpăraţi, măi băiete ? se supără Tătuţu, furios. Lăsaţiimă să scriu. . . Uite, Tătuţu o să facă o editură mare, o librărie, o moştenire. Baruţu o să fie director, şi Miţu directoare: peste cincisprezece ani povestirile lui Tătuţu o să le citească toată lumea. . .
Baruţu priveşte cu o speranţă şi răspunde:
—	Nu mai fac gălădzie: să duc bagazele la ga’ă şi mă înto’c. Miciu pleacă la Başov. Şi pomă mă duc şi eu.
Tătuţului i;a trebuit insistenţă ca să determine fetiţa săişi dea geamantanul ei. Tocmai bun pentru două batiste, o păreche de ciorapi, cîteva gulere, o cămaşă, maşina de ras, un prosop şi două fia* coane, geamantanul putea să slujească o dată şi el la o călătorie mai lungă decît drumul accidentat de la odaia copiilor la dormitor. Miţu ascundea însă un secret în geamantan şi pitise şi cheia, ca să nu poată fi descoperit, evazivă la întrebări şi hotărîtă săd lase pe Tătuţu fără bagaj.
Tîrgul s*a făcut cu greutate şi cu o chirie scam daloasă. La întoarcerea din Olt, Tătuţu s<a obligat . să aducă un coş cu căpşuni şi un buchet cu bujori şi muşeţel, şi să dea geamantanul îndărăt. Cheia, totuş, a geamantanului, nu a făcut parte din con* tract, şi cînd Miţu i<a dabo Tătuţului, arătîndu<i<o din depărtare, i*a mai cerut şi o cutie cu bom< boane. în puterea cclui mai tare, Tătuţu nu are ce face şi se supune. El va plăti arenda pînă la bob.
Învîrtinduise o dată cheiţa în broasca geaman* tanului, Miţu s<a ghemuit cu capul în pumni şi s;a roşit şi a rîs, intimidată. Şi pe cînd se ridica încet capacul, Miţu şi<a dus un deget la buze:
—	Tătuţule, doarme. . .
123
întivadevăr, înfăşurat întrmn jurnal, în gea< mantan dormea dus Ursulache, o fiară de catifea albă, pe care fabricantul de jucării a construibo cu ochii şaşii.
Miţu nu i*a dat însă voie să scoată pe Ursulache din geamantan, şi Tătuţu a trebuit săd poarte cu el, printre rufe şi obiecte de toaletă, pînă la Severin şi înnapoi. . .
O ŞEDINŢĂ DE FOTOGRAFIE
Tînărul nostru prieten Doru a făgăduit copiilor săii fotografieze. In dimineaţa duminicii hotărîte, spălatul a mers repede, ştergerea urechilor cu tamponul de vată nu a dat loc la jalea obişnuită, suflarea nasului şi « gahgaha » cu apă caldă, iuţită cu două picături de mentă, s*au petrecut fără incident. Din obiceiul lui de a*şi primi rîndul la coadă, subt pretext că e « ocupat », Baruţu a mai reţinut pentru duminica fotografiei nazurile pre* ferinţelor şi întîietăţilor strict personale. Luîndu*i> se urechea dreaptă la curăţit, el s>a încăpăţînat să şi*o dea întîi pe stînga, şi nasul a trebuit lăsat la urmă. Era un fel de a<şi demonstra voinţa, ceea ce«i atrase o răstire, un ordin şi o păruială. Păru» iala se practică, la domiciliul lui Baruţu, cu două ^ degete, cum am mai spus, arătătorul şi vecinul lui cel gros, între care sînt prinse, întrmn gest culegător de flori, trei, patru fire de păr şi zmun» cite din loc.
Zmuncirea e uşoară, dar zbierătul e monstruos, în zilele cînd caută gîlceavă, Baruţu aşteaptă cu nerăbdare să urle, şi are nevoie de un pretext, pe care îl provoacă, ostentativ, dintr<o trebuinţă adîncă de a se transforma în victimă pedepsită pe nedrept.
Aşa, el confundă cu bună<ştiinţă piciorul drept cu stîngul şi cere să i se puie pantofii pe dos, refuzînd să primească pantoful stîng în piciorul stîng: în ambele împrejurări rezultatul este cîştigat.
125
Baruţu urlă şi clacări pui picioarele pe podină în< toarse, şi urlă şi dacă hai încălţat după picior.
Baruţu se poate ciocni cu capul de păreţi şi uşi de zeci de ori fără să crîcnească; nărăvaş, el ar vrea să rîdă, ca de un lucru de nimic, şi izbuteşte să rîdă. în concepţia lui intră orgoliul că nu trebuie să se frece la cucui. Insă, răzbit cîteodată, trece în camera de alături, unde este surprins că geme şi oftează, măsurînduişi cu pipă« itul zgîrciul rotund ce s?a ivit în păr. Dacă Lai văzut în această situaţie de om dureros, Baruţu numaidecît a şi început să urle, — jumătate sau pe trei sferturi, de durere, şi, un sfert, din sentii mentul ruşinii că s*a dat pe faţă.
—	V<aţi vexat, domnule Baruţu? îl întreabă cineva. Vă cam ustură cucuiul. Vezi, dacă facem nebunii ?
Şi atunci îi trece, ca să arate nu numai că nu ha usturat, dar că i<ar fi făcut, dimpotrivă, foarte multă plăcere.
Dinaintea aparatului fotografic Miţura a şi luat atitudinea care îi spune instinctul căii stă mai bine. Dar pînă să se orienteze obiectivul exact şi pînă să se aprecieze, printrmn resort cu băşica de cauciuc, durata secundei, ea oboseşte, şi atitu< dinea ei, corectată de o somnolenţă a ochilor, fixaţi pe monoclul fotografic, se destramă în clipa cînd este « gata! ». Baruţu s<a uitat un timp la aparat şi a început să se joace cu buzele de*a brunii buiru«ru, brinnbi*ri<ri, bronuboiroiro. Comanda: « gata! » îl găseşte întors cu spatele la fotograf.
—	Uităite la domnu Doru, Baruţu. . .
—	Miţu! uităite ici în colţ. . .
—	Mai la stînga niţeluş, îl roagă domnul Doru, şi el scoate piciorul în afară.
—	Ţine, mă, picioarele lipite!
Baruţu îşi suge burta, crezînd că mişcarea pîntecului concordă cu a picioarelor, ca la mai<
126
muţoiul roşu, care, strîns de mijloc, bate din tipsii.
—	Dacă nu staţi frumos, o să ieşiţi pociţi. Băgaţi de seamă! Acum! Bun! Bine!
După developarea clişeului, ne*am găsit în faţa unei scene pe care nu am avut timpul să o prevenim. Miţu a înşfăcat urechea lui Baruţu, şi Baruţu se zbate ca un ied prins de un corn şi se apără cu copitele, pe dedesubt.
—	El a dat întîi cu piciorul! afirmă Miţu.
—	Ea m*a apucat întîi de uneche! afirmă Baruţu.
Şi ca să se încheie o serie de tragice evenimente,
Măicuţa şi Tăicuţu şi;au luat fiecare copilul lui, pe cared roade şi ciuguleşte fiecare, — în vreme ce Miţu rîde în hohote, şi Baruţu a leşinat de
BOTEZUL
Dacă mai ziceţi Ifus Chitos, ca Baruţu, nu vă mai povestesc nimic şi o să aşteptaţi pînă ce fiecare din voi va zice aşa: Iisus Hristos. A! vreţi să dăm pe Baruţu afară de la basme şi să*l trimitem să se joace singur cu toba lui? Nu se poate. Baruţu nici nu se gîndeşte să plece: uitaţi<vă la el cum stă de frumos: ca un sfînt; nu mai seamănă defel cu Baruţu. Nu ciupeşte pe nimeni, nu a trîntit nici un scaun, nu zbiară, nu ocărăşte; poţi să<i faci tot ce vrei, numai să nu<i spui: « Du<te în odaia de alături». Doreşte să ştie şi el cum s*a botezat Domnul nostru Iisus Hristos, şi ochii lui, — nu<i fie de deochi, — se uită la noi din genele lor stu* foase ca nişte paftale negre. Mă, ticălosule, fă ochii niţeluş mai mici. . .
Nici nu suflă Baruţu, atît e de serios. Eu ştiu la ce se gîndeşte el. El nu înţelege de ce s*a bote* zat Mîntuitorul în ziua cea mai rece, de Bobo< tează, şi de ce nu şi*a ales o vreme mai caldă. Dacă mai avea răbdare vreo şase luni, era să fie tocmai bine, ca la Tekirghiol, unde Baruţu o lună întreagă a umblat în pielea goală şi s*a jucat cu nisip. El ştie ce este apa rece şi nu*i place decît tot acolo, la Tekirghiol, vara.
Baruţu s*ar părea că are dreptate, fiindcă se gîndeşte că însuş Dumnezeu opreşte iarna scăh datul, acoperind apele cu capace de gheaţă şi silind oamenii să nu se dezbrace şi să puie cojoc.
128
Baruţu nu ştie geografia. Cînd o să omveţe, el are să afle că prin locurile pe unde s>a botezat Iisus Hristos nu era gerul Bobotezei şi că pe acolo, şi iarna şi vara, oamenii au umblat şi umblă ca Baruţu la Tekirghiol, — în pielea goală. E foarte bine acolo, cînd te gîndeşti. Nu te mai necăjeşti săiţi puie ciorapii, să te încheie peste tot şi să nu poţi scoate afară decît nasul. însă şi acolo e un mare neajuns: nu poţi să te dai cu sania şi să faci oameni de zăpadă şi nici nu e Moş Crăciun, ca la noi, şi nu sînt nici jucării cu barbă. Şi, pormă, e departe.
Domnul nostru Iisus Hristos umbla pe marginea rîului, care secase, şi nu putea să se scalde nicăieri. El voia să intre de tot în apă, pînă la gît, şi să se răcorească puţin. Umblase mult pe zăduf şi era plin de praf. Nu*i aşa, Baruţulei* Ce bine e să te gîndeşti, pe frig, cum o să fie la vară!. . . Intrmn loc, iacă o lingură de apă, în care bălăceau două vrăbii. Pentru vrăbii apa era de ajuns: «Am să aştept să se scalde vrăbiile bine, apoi îmi răco; resc şi eu niţel tălpile picioarelor», a zis Iisus Hristos, care iubea mult pe oameni, dar iubea şi pasările cerului şi florile cîmpului.
Plecînd vrăbiile la treaba lor, Mîntuitorul a păşit printre pietre către puţina apă dintre ele, cu gîndul să se aplece şi să soarbă; dar apa era m,ur*. dară. Atunci se auzi un glas de om, care se apropia din fundul nisipului şi a pietrii, făcînd semn cu mîna ridicată. El aducea o scoică albă, pentru băut apă dintrânsa, nefiind prin locurile acelea pahare.
Minunea, de care nu vorbeşte Sfînta Scriptură, s<a petrecut atunci. De unde a luat Ion Boteză; torul, care venea din drumurile pustiei, apa de botezat? Asta o ştim numai noi, fiindcă Tătuţu ştie tot: s«a ivit din cer o ploaie mare, care însă nu a curs răspîndită ca ploaia, ci ca pe un cep de butoi, pînă ce s«a umplut albia rîului de tot.
129
Ce se întîmplase? Izvoarele Iordanului, sim* ţind că le«a intrat în albie fiul lui Dumnezeu, care le făcuse, s*au strămutat din locul lor şi au venit pe cer pînă la prundişul pe care se afla Mîntuitorul, curgînd peste creştetul lui.
Botezul s*a făcut de faţă fiind toate lighioanele pămîntului, care, istovite de sete şi dogoare şi cunoscînd ivirea apelor după miros şi prospe* ţime, au alergat să se adape. Şi pe cînd Ion Boteză* torul binecuvînta pe Iisus, bourii mugeau dulce, binecuvîntîndud şi ei. . .
GRĂDINA CU SOARE
Bună dimineaţa, soare! De zîntîi april, Tătuţu te salută. Ai cam întîrziat şi ai ţinut să dai dreptate călindarului ţărănesc. Tu eşti mai ştiinţific decît Institutul meteorologic şi decît amatorii autodi* dacţi ai deprinderilor lui Galileu şi Ticho Brahe, de mult osîndite. Tu ai refuzat să fii de părerea savantului teolog Georgescu, care ţi*a luat*o înna* inte şi ţi?a făcut socoteli de nu te mai puteai mişca. Ai dat zăpadă şi Crăciun de Pastile oamenilor învăţaţi, şi ţi*ai păstrat aşternuturile de aur şi florile pentru Pastile noastre. Ia te uită cum te primesc în Ierusalimul Cişmigiului panseaua şi ra* murile, despletite în pieptenele vîntului încetinat.
Au ieşit întru întîmpinarea copitelor mici ale asinului tău alb, înşăuat cu cergi împăturite, toţi copiii zulufaţi, trandafirii şi albi, care te*au căutat cu cîrligul în sobă toată iarna, prin lînăria moale şi fragedă a cenuşii. Bine^ai venit sănătos! încă de aznoapte s«au auzit încercînduişi arcuşurile şi cobzele pisicile nopţii, greierii, care torc, la întunericul stelelor, firul, de unde ba lăsat mîţa cînd s*a culcat. Tătuţu nu crede în fiinţa greierului zburdalnic, cum n*a crezut nici în Pastile trecut. Clopoţeii cu sîmburi de cireşe, care sună de cîte ori îi clatină vîntul, sînt arătările auzului, goale.
De*a lungul grădinii se plimbă un grădinar ciung, semănătorul cu o mînă validă al frumu* seţilor cu mireasmă. El ocheşte grădina, din faţă
131
şi pe dungă, mai de la stînga, mai de la dreapta, ca un zugrav care caută zîmbetul cel mai fin în asemănarea cea mai bună. Trimite violetul puţin mai către lac, şi roşului îi face loc mai în fund. A! mărgăritarul: te/am prins; tu sunai ca greierii, din cojile tale de măzăriche, aninate în aer de cîte o mustaţă. Şi boii, care trag de carul cu ghivece de garoafe, s*au înveştmîntat şi ei în odăjdiile soarelui, aproape să îngenunchie subt epitrahil şi să se spovedească.
•—Stai frumos, că vine «căpitanul». Miţu! nu e voie să pui mîna. Baruţu! să nu rupi.
Un fluture galben canari străbate ştofa soarelui, adîncă şi dulce, ca un fulg de tămîie.
Căpitanul e un paznic înnalt, mai mare peste paznici, cu scîrlionţi răsuciţi, traşi de vîrfuri pe subt nas. El şi«a împărechiat o uniformă de ofiţer, care nu aparţine nici unei armate cunoscute: chipiul de la Comună, tunica de la Teatrul Naţio* nai şi moletierele de la Operă. La mîna dreaptă îi atîrnă, de o curea cu ştreang, o vînă de bou împletită, purtînd inscripţia: « Salutări din Oc* neleiMari», şi în cleştele degetelor de la mîna stîngă el ţine în dreptul gurii un trabuc. Are şi decoraţii, puse pe piept ca întno verigă de chei, şi care atestă, în timp de pace îndelungat, o mare bravură de sedentar. El se uită, ca şi grădinarul, pe diagonală, afectînd, fără să4 ştie, simţul de per* spectivă al acestui constructor de ronturi şi moza* icuri în zigzag. Şi cînd a trecut un domn bine îm< brăcat, îl salută, cu înţelesul unui respect colegial.
Se vorbea întrmn roman de demult de un călăreţ fără cap, care colinda cîmpia şi pădurea, dus de un cal priceput în peripeţii. Căpitanul trece, prin Cişmigiul principatului cu peşti de aramă printre luntri, ca un călăreţ fără cal, dominînd lumea vegetalelor de petale mici şi parcurgînd zeci de kilometri inutili, cu trabucul şi cravaşa. între mari«
132
narii cu fes ai heleşteuiui de beton, el e silvicultor şi reprezintă Codrul.
In cîntarul cu limba de orologiu cade un ban prin zece înghiţitori de metal, din stomac întrmlt stomac, şi limba se mişcă pe un cadran cu kilo* grame. Baruţu are douăzeci şi Miţu nouăsprezece kilograme exact. Gîlceava se iscă din pricina cifrei: nici unul nu ştie dacă douăzeci e mai mare decît nouăsprezece, şi fiecare e satisfăcut cu cifra lui, găsind;o mai bună decît pe a celui* lalt, fără să ştie nici că exprimă greutăţi. A pus Tătuţu un ban şi a ieşit numărul cel mai bun, anume. Cifra de fetiţă e neapărat mai frumoasă, în cîntar, înnăuntru, e o înţelegere sau cu Tătuţu, sau cu Maica Domnului, care tot de Tătuţu ţine.
Tătuţu ştie tot, poate tot, vede tot, face tot; nu încape îndoială. El a înfiinţat şi Cişmigiul, ca săişi plimbe copiii, şi, ca să le facă plăcere, a pus în Cişmigiu şi ceasul acela roşu, pe care Baruţu îl numeşte «tîntal». Şi soarele tot Tătuţu ba făcut. Şi bananele le*a făcut el. Ceea ce nu are nici un înţeles serios şi pare o păcăleală, care nu prinde, este că Tătuţu ia banane şi dă din buzu* nar hîrtie. Hîrtia nu o face tot el?
Ce ruşine o să*i fie lui cînd copiii vor afla că* Tătuţu nu a făcut niciodată nimic. . .
LABORATORUL NOSTRU DE CERCETĂRI
Suişul cunoştinţei se urcă numai treptat şi anevoie. Tot ce am putut căpăta în patru ani, dinafară, este că pe copii îi aduce barza şi că pe pisoi îi face pisica. Cum anume, — întrucîtva o priveşte: Miţu pretinde că pe la subsuoară; Baruţu susţine, — după o veche părere, pe care Miţu a părăsit<o, şi el o adoptă complect, — că pe « guhă ». — Mi se pare că Baruţu o să rostească pe r din gît, căci, pînă la primul lui majorat de trei ani, încă nu a putut ajunge săd puie pe limbă.
Aducerea copiilor cu barza e*o idee franţu* zească sau germană, ne pare rău că am naţionali» zatiO în gospodărie, dar ne*a comunicat*o Kati, săsoaica şi agentul cultural din casă. Cu toate că nu citeşte şi scrie, ea propagă principiile pe care le*a învăţat experimental prin casele pe unde a trecut. Pentru că ea ştie şi alte lucruri ascunse şi le explică întrmn stil şi întoo limbă ca să te strîmbi de rîs, noi am botezat»o pe Kati: Kant, filosoful părţii noastre din apartament, dintre camera de baie şi bucătărie. Nici o idee, nici o achiziţie nouă spirituală, expusă de acest filosof, care ştie să spele şi rufe, nu vine fără argumentele principale: «Zău, conaşule! » şi: «Să mapuc să mă scol! », pronunţate cu accent plăcut.
Odată, Kati,—care colportează legenda viţelului cu cîteva capete şi se jură că a văzut de două ori pe Dracul, o dată cînd se scălda în Mureş, iar a
134
doua oară la păscutul gîştelor, pe la Vinga, — ne*a povestit că un copil s«a născut cu toţi dinţii şi toate măselele şi că vorbea ungureşte, dar că a treia zi, fiind ele;o precocitate exagerată, a murit. Tătuţu a întrebat atunci dacă pruncul avea şi mustăţi sau dacă se născuse ras, ca deputatul sas al Ardea« lului, şi Kant s;a supărat, rănit în simţirea lui politică, şi a cerut leafa, ca să demisioneze.
—	De ce s*a supăhat, Tătuţule, Katii’ a întrebat Baruţu. Uite că pîndze.
—	Tare mai eşti proastă, Kati dragă! i*a spus Tătuţu, ■— şi Kati nu a mai plecat, pentru că Tătuţu i/a zis « dragă », o vorbă care pe ungure* şte însemnează « scumpă » şi se cîntă la ceardaş. Dar vorba «proastă» i<a rămas, şi Baruţu i<a aplicat<o de«atuncea mereu, subt forma « poată ».
Cu un filosof, cu o pisică şi patru pisoi, cu o Măicuţă, cu un Tătuţ, cu Miţu şi cu Baruţu, am avut în apartament un univers. Dacă mai punem pe Mocăţun, careţi adevăratul Moş Crăciun, pe « Maica Domnului cu Fiiul ei », cum exprimă cu o pedanterie gingaşă Miţura, pe italianca din ziua duminicii, cîntăreaţă din Rigole tio, pe harmonică şi cu gura, universul nostru merge pînăm Alpi, reşedinţa preferată a unchiaşului, şi pînă la Roma.
Deşi bătrînă şi văduvă, italianca se îngraşă ’ o , dată pe an, şi de patru ani, de cînd ne uităm pe geam cu Miţu, şi de trei ani, de cînd s*a ivit la fereastră şi Baruţu, la cei şapte copii frumoşi ai italiencei se mai adună, an cu an, cîte unul. într<o zi de praznic, ea şi>a adus toţi copiii, — fete zulufate şi băieţi cu ochi albaştri, toţi frumoşi, curaţi şi bine îmbrăcaţi, fiecare aparţinînd cîte unui model deosebit. Singura rău îmbrăcată era italianca mamă, încinsă totuş cu un şorţ bine călcat. După harmonică, sîcîită cu o dibăcie uşoară şi rapidă, toţi copiii italiencei, sprinteni şi nervoşi, cu dansul în sînge şi cu saltul în talpă şi călcîie, s*au
135
pus să joace şi să cînte un balet, unii învîrtiţi la dreapta, alţii ocolind în stînga, şi strecurîndu<se rîndurile între ele şi făcîndu<se două cercuri, cercul mare şi cercul din mijloc lărgindu<se mare. Miţu şi Baruţu au bătut, de bucurie, din palme. Fără să ştie, ei au aplaudat, şi Tătuţu Ie<a spus cum se zice la teatru ceea ce fac ei şi cum este teatrul, acolo unde este.
Lui Tătuţu îi place cum cîntă italianca din harmonică şi glasul ei dulce şi trist. Cînd cîntă, îl înţeapă ceva la inimă, şi dacă nu ar fi Măicuţa, care săd corecteze şi care dă de obicei numai un pol, el i*ar lăsa să cadă în curte, pe fereastră, toţi polii din buzunar.
—	A dracului, are talent\ zice Tătuţu, cu ochii umezi niţeluş.
Miţu şi Baruţu mau înţeles cuvîntul, pe care nici Tătuţu, cared spune, nud înţelege deloc.
—• îmi place că*şi ţine copiii totdeauna curaţi, răspunde Măicuţa.
Şi chemîndio pe italiancă sus, Măicuţa i«a pus în braţe un jurnal cu cîte puţin din toate: ouă, zahăr, săpun, slănină, sare, pîine şi cîteva cîrpe « pentru cel care vine ». . . « pentru cel care e pe drum ». . .
—	Graţie! mulţumeşte italianca.
—	Cine vine, Tătuţule, de a zis Măicuţa că e pe drum? întreabă Miţura.
Şi Tăicuţu zice:
—	Messia.
El o săd lămurească fetiţei lui cine este Messia, mai tîrziu, căci el vine, pentru fiecare om şi pentru fiecare fetiţă, în mai multe feluri, şi acum nu este timpul de examinat problema în totali» tatea ei. . .
Laboratorul nostru de cercetări şi Academia noastră de noţiuni şi lexic funcţionează în toate zilele săptămînii.
DANSUL LUI BARUŢU
In gospodăria noastră ignorantă, — unde nu se ştie nimic din actele istorice continentale, care se succed ca nişte monumente mari în acţiune, ale planetei, — evenimentele importante se petrec în interior închis. La noi nu se face nici politică, nici ştiinţe sociale, şi nicidecum literatură. în faţa bibliotecii, care se deschide, ca localurile de noapte, tîrziu, după ce oamenii oneşti şi candizi au adormit (Baruţu — greoi ca o buturugă, cu braţele întinse, de înnotător prin vis, şi Miţu — graţioasă şim somn, ca o amforă culcată), noi ne jucăm de<a capra, de ¡a iezii, de«a ursul supărat sau povestim fantezii improvizate.
Tătuţu vinde dintrmn burduf de brînză, pe cared duce în cîrcă şid ţine de picioarele lui groase şi de genunchii ca nişte mere creţeşti. Negustorul' de brînză trece prin odăi şi strigă:
—	Brînză ieftină, cine mai cumpără ?
Se apropie Cucoana Miţu, cu coşuleţul pe nună, în şal de gospodină, şi întreabă:
—	Cît dai, omule, brînză?
—	Din ce parte vrei, cuconiţă, că preţul e după loc. Vrei de<aici? vrei de colea? sau îţi place mai bine desaici? şi Tătuţu ciupeşte încet, nu tare, din burduf, din dosul genunchilor, din burtă, din guşă.
—	Vreau de^aici, cere clienta, sfredelind cu degetul între coaste; lasă<mă să gust.
137
—	Nu gusta, cucoană, răspunde Tătuţu, că nu mai cumperi deloc. Brînza asta e împuţită.
—	Nu sînt bînză, zice Baruţu, sînt Bauţu!
Şi comerţul de brînză se termină pe canapea, unde punem burduful jos şi sărim pe el şid mîncăm, cum apucăm, aşa împuţit cum e.
Ora dansului după cină, se face cu program. Întîi dansează Miţu singură, şi Baruţu stă pe scaun, în public. Apoi dansează singur Baruţu, şi Miţu se odihneşte în stal. Finalul e dansat de amîndoi. Dansatorii sînt obligaţi să joace cum îi taie capul, şi în acelaş timp să*şi cînte, născocind un ritm vocal potrivit cu ritmul mişcării. Baruţu are un cuvînt şi pentru odihnă şi pentru oboseală. După ce a dansat, el zice:
—	Mfam otenit, stai să mă otenesc, — şi se aşează.
Dansul începe după uşe. Miţu se duce în dor« mitor, închide uşa, ca să*şi facă toaleta, şi stă puţin, căznindujse să«şi puie pe frunte ceea ce Baruţu numeşte un «cîlhionţ». Tătuţului, fără voia lui, după ce se rade şi se spală, i se iveşte în colţul sprîncenii un zuluf încîrligat, pe care Miţu crede că Tătuţu şui face întrmdins. Zadarnic Tătuţu se jură că nu vrea să*i vie cîrlionţul, că el tot vine, dar, ca sa împace pe Miţu, el ua făgăduit că într*o noapte va isca un farmec, ca să«i treacă ei cîrlionţul lui, cu nădejdea că va cheli mai repede, ca să dispară amintirea. Părul lui Miţu e drept şi ondularea rămîne rigidă.
Se deschide uşa. Apare Domnişoara. Tunete de aplauze. Domnişoara salută. Salutul ei deosebit nu seamănă cu nici un salut şi, ca să nu*i stricăm originalitatea, ne*am interzis săd corectăm. în loc să se aplece înnainte, Miţu se lasă pe spate cu braţele şi salută pieziş, ridicînd piciorul puţin de pe parchet. Dansul a început. El poate fi chinezesc, cambodge sau grec; meritul lui este de*a fi fost
138
inventat fără model; căci în gospodărie nu dansează nimeni. Odată a vrut şi Tătuţu să joace, dar a rîs şi pisica. Miţu va spus: « Stai jos, Tătuţule, că nu melge ».—Miţu avea numai trei ani. — Şi Baruţu i*a spus: « Eti talaghios». Iar Măicuţa, ca să nu?i ucidă prestigiul în public, i*a şoptit la ureche: «Prostul mamii! » şi ha mîngîiat.
Dansul Miţului e leneş, lin şi sentimental. Piciorul ei, fluid, face un val în sus, care se ridică treptat în mijloc, în umăr, în braţul legănat, pînăm vîrful mîinii înnălţate ondulat, şi apoi valul întreg coboară înnapoi pînă la tălpi şi se urcă din nou cu pasul al doilea, şi iarăş coboară, dînd un desen de nuferi răscoliţi. Şi, la mişcarea gleznelor şi a braţelor, ia parte şi figura, — ochii care se leagănă, grumazul care se cleatină şi vocea, mică.
Baruţu, inventiv întnalte domenii, în materia dansului e redus la rolul de imitator. Din douăzeci de dansuri inventate de agilităţile Miţului, Baruţu a prins pe jumătate unul singur, pe care îl repetă, necăjit că nu are mai multe dansuri şi el.
—	Altul! strigăm noi, cînd Baruţu joacă. Altul!
—	Ăta e antul, răspunde Baruţu.
Dansul lui e comic pentru că, gros şi inelastic, Baruţu face mişcările şi ia expresiile de figură ale fetiţei. El închide ochii a sentiment şi înnoadă gura a melancolie.
—	M<am otenit! zice Baruţu.
—	Duite şi te. . . osteneşte! răspunde Miţu.
Şi pe cînd îl dezbracă Măicuţa şi, netezit cu
apă rece, îl întinde şi4 trage ca să crească mare, răstignit pe pat, el spune că a uitat să facă la dans o fioritură, a căreia execuţie ar vrea să o demon; streze imediat.
—	Tine<o minte să o faci mîine seară negreşit, îl învaţă Măicuţa. Mîine o să chemăm să se uite veveriţa, cioaca, şoarecele, bufnita, crocodilul. . .
W
Şi el repetă, silabisind treptat mai rar:
—	Ve<ve*iiţa, ţioa<ca, şoa*uciile. . .
Şi înnainte de<a numi bufniţa, îmbrăcat în hainele de noapte, Baruţu a adormit. . .
—	Noapte bună, copiii mamii, le;a zis Măicuţa
—	şi ei n*au ştiut să răspundă.
Singură pendula loveşte tăcerea cu mutul ei tictac, camtrio perină de puf.
CHISOAIA
Baruţu a cerut să bage scrisoarea el, în plic. Bine.!
—	Baruţule, uite plicul şi uite scrisoarea. Ia seama, însă, nu cumva să o cocoloşeşti.
După ce ¡¡am dat voie, stă un timp şi se gin* deşte; plicul e colea şi scrisoarea lîngă plic. bar fi plăcut, probabil, să mă opui, el să insiste, eu să refuz, el să facă scandal şi eu săd împac. Din atari întîlniri de adversari iese de obicei, la urmă, o banană. Nu se ştie de unde iese; el spionează încăperile, prefăcîndu*se că ar căuta altceva, însă preocupat stăruitor de banane şi de gîndul să le mănînce odată pe toate. Adică pe toate într<o zi, pentru ca a doua zi iar să le găsească pe toate şi iar să le mănînce pe toate.
Baruţu a bănuit că bananele sînt ascunse în -dulapul cu albituri, în rufărie, şi dă tîrcoale, întorcînd cîte o privire ticăloasă, urmată de un ochi languros şi conrupător. Din senin şi uitîm du<se la broasca dulapului, îmi spune:
—	Pe tine te iubec.
—	Şi dacă mă iubeşti? îl întreb eu. — El îmi spune că mă iubeşte în faţa dulapului, unde nu ne aude nimeni altul afară de mine. — Poţi să mă iubeşti, — şi eu te iubesc pe tine, îi mai spui eu; dar nu mai am banane.
Răspunsul meu, care nimereşte drept în ţintă, îl face să se mire ca de un dar al meu de a citi
141
gîndurile, şi, după expresia ce*o ia figura lui, se înţelege că el dezbate o problemă: s*a trădat prin vre un cuvînt, pe care har fi uitat, că vrea toate bananele, sau, într*adevăr, am eu darul profeţiei ?
—	Bine! zice Baruţu, cugetător.
Şi iar vrea să puie «chisoaia», cu gîndul la banane, pe care le iubeşte, — el spune exact,
—	ca un pui de elefant. Totuş, dacă parvine să bage scrisoarea în plic, simte că, deşi nu eu ¡¡am propus acest amestec în corespondenţa mea, o banană tot o să iasă pentru meritul lui imaginar. Dar şi dacă strică scrisoarea, parcă se gîndeşte el, indirect, tot la acest rezultat ajunge, deşi trecînd printrmn scandal. în ambele cazuri, Baruţu pare asigurat; aşa încît el ar renunţa la scrisoare, dacă ar şti cum să ajungă la banană fără scrisoare.
Baruţu nu ştie încă înţelesul cuvîntului «ieri» şi zice « mîine ».
—	Mîine, îmi spune el, am mîncat o banană . . . vrînd să aducă vorba de banane.
142
—	Să fii sănătos, Baruţule, dacă ai mîncatiO, îi răspund eu, fără angajament, retezînduâ gîndul.
El se uită la mine, ca peste ochelari, şi nu se ştie ce gîndeşte afară de banană. Dar trebuie făcut ceva. Se hotărăşte. Ia scrisoarea într*o mînă şi plicul într/alta, de cîte un colţ, şi, vrînd să le împreune, le ciocneşte. S>a obosit. Schimbă plicul în mîna în care ţinea scrisoarea şi scris soarea în mîna în care ţinea plicul. Iar le împreună, iar greşeşte. Mîna cu scrisoarea trece dincolo de mîna cu plicul. Depărtează mîinile, le apropie, le mai depărtează o dată. în sfîrşit, pune pe masă plicul şi scrisoarea. îl privesc cu sensul: «Ce ţi*am spus eu? ». Dar cum şi*a făcut el socotelile, că o ia de<a dreptul:
—	Veau o banană! zice Baruţu gîfîind.
RUGĂCIUNEA DE SEARĂ
Baruţu a îngenunchiat în pat, cu coatele pe masa de noapte, dinaintea lămpii electrice, cu abajurul ca un pupitru de strană. Icoana neagră, de lemn, din părete, are trei veacuri, tot atît de lesne cum Baruţu are trei ani. El îşi face rugă» ciunea cu Mama şi zice după ea: «Numile Ta<tudui. . . şi alu Fiiului. . . şi alu Sfu. . .n* tului. . . Ducamin». Dar a greşit întîi mîna, începînd semnul crucit cu stînga; ceea ce este un mare păcat. Crucea se face cu dreapta, şi Baruţu nu ştie exact care<i dreapta; ezită, se sperie, căci vorbeşte cu Dumnezeu, şi ar vrea parcă să mai aibă o a treia mînă, ca să iasă din încurcătură. în eforturile pe care le face, — cu umerii, cu spinarea şi uitîndu<se cu ochii lui, exagerat de mari şi de frumoşi, la amîndouă mîinile, puse alături, pe masa de noapte, — parcă ar vrea să ducă la frunte şi un picior.
Mama îi ia mîna dreaptă, i*o strînge la trei degete, şi el le pune pe toate cinci, şi i*o duce la frunte. Baruţu numeşte fruntea:	ptuntea.
« în numele Tatului» a fost aşezat exact în mijlocul frunţii lui albe, dar « al Fiiului » o ia anapoda, cînd spre umărul stîng, unde stă « Duca* minul », cînd spre cel drept, unde este «Sfuntul». Se iveşte din nou discuţia stîngului, deosebit de dreptul, şi iar se înnoadă rugăciunea, care începe frumos.
144
Se reia totul de ¡a capul, cu arătarea că « Numile Fiiului» este «a bunic», adică: la buric. De altfel, în căutătura noului creştin se vede o stîn* găcie, datorită şi noţiunii destul de vagi a buri* cului. El e de părere că buricul este buricul, dar este nesigur, căci s*ar putea ca buricul să fie şi altceva. Verificarea e numaidecît făcută, căci după reînceperea semnului crucii, semnul fiului se depărtează şi trece peste buric, ca şi cum nu ar exista.
«Fii serios, Baruţule, că mă supăr», îi zice Mama, şi figura lui exprimă o mare nedumerire. « Uite, ăsta e buricul», fixează Mama, şi el a înţeles că buricul se găseşte dedesubtul nasture* lui de sidef care prinde minteanul de pichet al pijamalei, pe burtă, de pantalonii largi, încheiaţi la gleznă. Crucea e toată gata, dar nu e numai atît. La semnul închinăciunii se adaogă o rugă* ciune, destul de lungă, dar obligatorie. Un copil cuminte nu se poate culca fără să spuie întîi rugăciunea întreagă, — şi iată de ce: Somnul e ţara lui Dumnezeu, unde copiii se duc îndată ce adorm, şi dacă pe Baruţu îl va întîlni din întîmplare Domnul şi*l va întreba: « Te*ai închi* nat, Baruţule, aseară ? », el trebuie să nu umble cu minciuni, ci să spuie cum l*a învăţat Mama: «Da, Mudnezeule, m*am închinat». De altfel, Mama i*a spus şi cum îl cheamă pe el şi cum trebuie să spuie că*l cheamă, pupînd mîna lui Dumnezeu şi făcînd o metanie cu un picior.
« Dă*mi. . . Do*amne. . . sănătate » a mers. «Mie. . . şi lui. . . Tătuţu » iar a mers. « Şi Mămichii. . . şi suioaei. . . mele» tot a mers. Rugăciunea s*a încurcat Ia cuvintele « şi tuturor celor dimprejurul meu». Fiind de prea multe ori r, şi limba lui Baruţu neputînd să*i scoată pe toţi la rînd şi ajutîndu*se mai mult cu gîtlejul, rugăciunea s*a oprit în gura deschisă pe jumă*
145
I
tate. S*a renunţat. Urmarea a fost bine rostită: « Dăimi pîine. . . sae. . . apă. . . ». Aci Baruţu s*a oprit şi a cerut să adaoge «jucăii şi o pucă », şi i s*a permis să ceară jucării şi o puşcă, deşi cu explicaţia că Dumnezeu dă de toate, afară de puşti, pe care poate că, la urma urmelor, le va cumpăra de la Moş Crăciun, dacă Baruţu va fi cuminte. Din pricina puştii care i<a fost permis să o ceară şi pe care el nădăjduia să o găsească, a doua zi de dimineaţă, lîngă cafeaua cu lapte, adusă zilnic de Dumnezeu, sfîrşitul rugăciunii, trist, a fost spus cu mare bucurie: « Şi mă păzeşte, Doamne, de moartea de năpraznă ». Cu « moar* tea» Baruţu s*a obişnuit de astă*vară, de cînd omoram muştele cu stropitorul de aburi; el însuş a ucis întno zi, fără să vrea, un fluture, peste care s*a tăvălit în luţernă. «Năprazna» singură a rămas tărăgănată şi nerostită, şi Mama a făcutso să se piardă în plapumă şi<n perina de puf.
ÎNGERII
Tu ruai văzut niciodată îngeri, pentru că îngerii vin numai după ce adorm copiii şi pleacă atunci cînd copiii încep să<şi deschidă ochii. Nu s*au dezlipit bine genele, şi îngerii au şi zburat. Fiecare copil are un înger al lui careţi poartă de grije cînd Mama doarme, obosită. Dar şi Mama doarme iepureşte şi îngerul stă bine de pază. Dacă n*ar fi. îngeri, copiii ar uita să se mai scoale şi nici nu ar visa frumos. îngerii, noaptea, ca să nu li se urască, se joacă în somn cu fetiţele şi cu băieţii, îi descîntă, îi farmecă şiâ fac să vadăm cer, în lumea poveştilor frumoase. Căci şi în somn li s>ar urî copiilor, dacă nu ar fi îngerii să li se arate.
Cînd vine noaptea, coboară din cer întîi stolur rile, ca porumbieii, şi după ei se arată şi Dum» nezeu, care se fereşte atît de lumina soarelui, cît şi de a ferestrelor, unde lucrează omul cu con? deiul pe hîrtie. Cînd trece Dumnezeu pe la spatele lui, zîmbeşte, şi omul se simte mai însu* fleţit de dogoarea răcoroasă, neştiută, a trecerii lui Dumnezeu pe lîngă zid şi fereastră.
Cum crezi tu că s<ar deschide florile şi ar face bucatele spic, dacă n*ar veni în fiecare noapte îngerii şi Dumnezeu să ajute munca oamenilor, de peste zi? îngerii vin, dezmiardă copiii şi ies binişor în cîmp şi în grădini, ca să suflem flori şi să le deschidă. în florile de mac, se găsesc de
147
multe ori cîteva albine, care ivau avut timp să se întoarcă la prisacă. Le iau adormite, fără să ştie, ca şi copiii, şi le duc la stupii lor, pe întu* neric. Ca să vadă, îngerilor le este de ajuns sticlii rea scînteierilor din stele. Ştii cîte stele sînt pe cer? cîte şi îngeri. Stelele arată fiecărui înger locul unde trebuie să se întoarcă, după ce a isprăvit. Dacă mar fi semnul lor, îngerii s*ar încurca prin întuneric şi i*ar prinde lumina zilei pe pămînt, şi ar fi foarte rău, căci ar muri toţi de sfîrşeală şi ar rămînea copiii fără de îngeri şi n*ar mai fi cine să trezească florile albastre. Cine ar număra atunci bătăile de inimă ale copiilor ? Şi cine ar frămînta atîtea boabe de struguri şi le?ar punem ciorchini, pentru copii? Un înger face cîte patru, cinci boabe pe noapte, şi, fără îngeri, podgoriile s*ar sălbăteci.
Mai rău e o singură dată, atunci cînd, prea osteniţi, îngerii se culcă în pat cu copiii şi adorm lîngă ei. Ce se întîmplă e greu de spus, dar aşa se face că moare un copil. îngerul uită săfi numere inima şi să*şi dea din aripi adierile de noapte, ca re d ţin viu pînă ce pruncul se deşteaptă. Scapă şirul şi adoarme pe inima lui mică şi sperioasă, ca pe o rîndunică, şi o striveşte. E pedeapsa îngerului să moară, — şi moare şi copilul, care nu poate trăi fără înger. Şi tot atunci moare din fiecare floare cîte una, din toate florile de pe lume: un mărgăritar, o tufănică, o garoafă, o lalea şi un ochi cu pleoapele albe, de muşeţel. . .
CUM A FĂCUT MAMA PE MIŢU
în casa noastră tot ce s*a făcut, cte către Mama noastră a fost făcut. La început, era Mama. Nimic împrejurul ei nu era, decît casa şi bătăi tura. Nu erau raţe, nu erau pisici, nu erau purcei şi jucării, nu erau găini, şi nici căţei nu erau, — şi pe toate le*a făcut Mama, care face şi*acum toate cu mîinile ei, pe care Miţu le pupă ori de cîte ori mîinile curate ale Mamei se apropie de faţa ei.
La început de tot, Mama a făcut cafeaua cu lapte şi smîntînă şi, pe urmă, ha făcut pe Tătuţu, în curte, prin trifoi, ca să nu<i mai fie urît de tot. Tot Mama a făcut<o şi pe Bunica noastră, care a ieşit niţel cocoşată. S*a cam frînt cînd a fost scoasă din cuptor şi răsturnată, din oala cu gurâm' . jos, pe scîndura de tăiţei.
De Crăciun, la cozonaci cu Miţu, care e o harnică gospodină, alegînd stafidele şi mîncîn* dude pe jumătate, Mama i<a spus cum a făcut*o pe ea, acum patru ani, tot de Crăciun. Stafidele mici, roşii, se potrivesc, pentru a fi deosebite unele de altele şi de cozile lor, cu degetele mici ale lui Miţu, ca ţigările cu chibritele. «Pe cele stricate le tragi deoparte şi le aruncăm», i*a spus lui Miţu Mama, şi Miţu a găsit o grămadă de stricate, — şi, în loc să le arunce prea departe, le«a mîncat. «Vezi să nu te îmbolnăveşti», i/a spus Mama, dar Miţu ştie că nu se îmbolnăveşte.
149
Stafidele rămase, care au trecut în cozonaci, tot Miţu o să le mănînce, ciupite pe felie.
Pe Miţu, Mama a făcut»o din cocă şi nuci, şi pe Tătuţu mi se pare că din cocă şi mac, fiindcă are mustăţi. A luat, pentru Miţu, o pungă de făină, o cană cu lapte şi cinci albuşuri de ouă bătute şi cinci gălbenuşuri, şi le*a frămîntat bine. La Miţu a pus şi o bucată de vanilie şi zahăr mult, cernut printno sită blondă. Cînd a fost coca gata, Mama a scos/o din copaie şi, întin* zînd<o pe scîndura presărată cu făină, a îndesat*o, i<a tras braţele şi picioarele, i*a prins încheieturile, una cîte una, citindude cîte o rugăciune, bună pentru întărirea zgîrciurilor, şi, rotunjind între palme mărgele cît boabele de mazări, cărora le*a pus deasupra cîte o unghie, tăiată cu foarfeca din margini de solzi argintii, de crap, i*a lipit la picioare, ca nişte mărgăritare cu umbră trandafirie.
Fiindcă a voit să aibă o fată sprintenă, care să stea mai mult în picioare şi mai mult să umble, Mama i<a făcut fluierile lungi, atît deasupra, cît şi dedesubtul genunchilor, şi s»a ferit să«i îngre* uieze şoldurile cu aşternuturi leneşe şi somnoroase, în mijlocul pîntecului, a împuns semn cu unghia
—	un ochi închis, — şi, cu trei stafide negre, a făcut trei aluniţe, ca să o cunoască Mama toată viaţa, dacă s«ar întîmpla, — Doamne fereşte! — să o piardă sau să o fure pe la marginile pădurii, vreodată, Sfinta Sfintelor, care ademenea pe vremuri, cu ochii ei de căprioară şi cu zîmbetul preacurat, fetele sfiioase şi le călugărea întrmn schit în piscurile pleşuve.
Pentru ochi a fost mai greu, căci, întîi, Mama luase două boabe de piper, apoi două măsline, două migdale cu crăpătura albă. Nici una nu se nimerise, ca să scapere şi să scruteze săgetînd. Aici a trebuit o piuă şi o alifie. în piuă, Mama
şi*a sfărîmat cerceii şi un inel, pînă i*a prefăcut întrmn praf arzător, şi, plămădind pulberea scînteietoare cu grăsime de piatră, va dat căută« tura ei de azi: neagră, ca un spin de diamant înnoptat pe dinlăuntru şi cu o stea dedesubt.
în sfîrşit, a pus*o în cuptorul de zid pentru pîine, de unde a scos*o aşa cum este şi se vede: frumoasă, subţire, zveltă. în cuptor s*a petrecut însă ceva neprevăzut, că i<a venit, pe gaura de fum, în cuptor, un suflet care s*a încuibat în cocă, şi care, rupt din ce lume şi taine, ştie lucruri noi, neînvăţate şi nici trecute prin gîndul, vreo* dată, al Mamii.
Cum ha făcut Mama pe Tătuţu e altceva. Fiind pe atunci mai săracă, n<a putut să cumpere făină, nici coloniale, şi ha plămădit din tărîţe de mălai. A căpătat un sac întreg şi a pus în Tătuţu tot sacul. Altfel nu ieşea Tătuţu nici aşa de gros, nici aşa de mămăligă.
UN MIRACOL BINEVENIT
Mama nu mai putu dormi de cînd îşi pierduse băiatul. Ea cosea subt lampă, gîndindu*se la cămaşa lui şi la mîinile lui încrucişate pe piept, bătrîneşte, şi nu<i venea să creadă că întnadevăr el ieşise singur din casă şi singur intrase în pămînt. Atîta nedreptate cugetul ei fraged şi curat nu învăţase că este cu putinţă, şi biata femeie înce< puse să se înfricoşeze că mai trăieşte. O răutate nevăzută îi stricase bucuria de a fi rodit şi de*a<şi purta rodul ascuns la sîn ca o portocală.
Ascultase ea, cu îndoială, sfatul uitării. Cum putea să uite, cînd fiecare mădular îşi aducea aminte, fără voia ei, de făptura lui furată tîlhă* reşte, într<o noapte ca toate nopţile petrecute deiatunci cu acul împînzit, o lacrimă şi o împunsătură, mută şi lacrima şi acul mut ? Ea ştia cinezi răpise copilul: Dumnezeu. Şi trebuie să*i fi fost şi lui ruşine de fărădelegea lui, căci Făcătorul a toate şi al luminii, stăpînul de peste stele, izvoare şi soare, a venit şi el, să o jefuiască în puterea nopţii, pe întuneric, ca un hoţ pă* mîntesc.
Mîna mamei mai păstra căldura trupului rotund, şi între degete rămăsese trecerea firelor de păr gros, din mîngîierile de adormire, ca în dinţii unui pieptene de fildeş. Pieptul nu putea să uite locul unde odihnise timp de trei ani, cu zi şi cu noapte, capul lui, ca într<o perină adîncită.
152
Ochii lui se închideau de somn dedesubtul sprîn» cenelor subţiri ca aţa neagră, braţele adormeau încet, obrazul se învecina cu subsuoara, în fiecare zi, în legănările mamei, clătinată fericit, ca o Iun* tre în ţărm. Dar buzele ei, care l*au sorbit în cîte cinci sărutările deodată, ale celor cinci sim* ţuri strînse împrejurul lui ca nişte doici în feciorie, puteau ele săd dea uitării? Dar puteau săd uite ţîţele darnice, care îşi trecuseră unul după altul, necontenit, boaba de strugure, stoarsă de lapte, prin gura lui trandafirie? Putea săd uite pîntecul ei, pustiit de vîntul negru, după ce purtase, ca un muşuroi de păpuşoi, o holdă care s*a uscat la netimp şi s*a risipit? Vînătorul bate porum* biştea cu puşca; Lucruhcehcemmblă*prin*întune* ric a vînat în viaţa ei şi i*a sîngerat cu viaţa iepurelui ţarinei, curmată, cocenii suspinători şi dovlecii, tîrîţi de*a buşile, ca nişte prunci cu frunţile mari, printre muşuroaie.
Inima i se frămînta aci, dedesubt, oarbă ca o cîrtiţă care vrea să bea o gură de aer, fără să*şi izbească vederile de lumină, şi sfredeleşte lutul în loc. Cîrtiţele pribegeau toată vremea prin cîmpia dureroasă a sufletului ei, pe dinlăuntru. Pînza, la care cusea fără trebuinţă, e udă toată pînă la ziuă, acul oboseşte, firul se culcă, pipă'* itul nu mai e vioi, ochii, îngheţaţi de nesomn, încremenesc fără să mai vadă, şi lacrimile de noapte s«au sfîrşit. Dimineaţa poartă însă de grijă celor ce plîng: face rouă şi umple lacrimile din nou.
întno noapte, tîrziu, mama auzi zgomot în curte şi, crezînd că s*au sculat găinile, înşelate de creşterea lunii, dete perdeaua deoparte şi nun veni să creadă că vede cele ce vedea. Scînteierea lunii sporise, ograda era îmbrăcată într*o strălucire pogorîtă din ceruri întnadins. Cîteva cîrduri de cocori, cu penele de culoarea
153
văzduhului, se aflau în bătătură şi ascultau cu ciocul ridicat, ca nişte spade la un jurămînt, cuvîntarea şoptită a cuiva de printre buturugi şi doage. Mama trecu în odaia din faţă, ca să vadă cine vorbeşte, şi se uimi. însuş Dumnezeu, întocmai cum îl povestesc icoanele, se arăta în ogradă, — şi pentru că picioarele lui nu trebuiau să atingă pămîntul, de atunci de cînd ha bleste* mat, el sta pe un tron, care pogorîse, odată cu dînsul, din veacuhce*va#să*vie. Dumnezeu nu se poate muta niciodată din loc fără jilţ şi fără în< geri. întmdevăr, mii din aceştia, unii cît vrăbi« ile, alţii cît porumbieii şi cucii, roiau în jurul scaunului, în stoluri adînci, cîntînd bisericeşte. Călugăriţe în straie albe, cu mîinile nevăzute din stihare şi cu picioarele mai scurte decît poalele lor~de argint şi in, se mişcau prin aer ca nişte salcîmi adiaţi prin floare. Dincoace, bărbile albe, ca nişte patrafire de zăpezi, arătau pe schivnicii care făcuseră în viaţa lor ascultări aspre şi se munciseră pe piatră, în genunchi. Armate nemă? surate de sfinţi, de apostoli şi mucenici, se vădeau, după licărirea creştetului lor, purtător de*o creastă subţire aurie, umplînd satul şi lumea întreagă, pînă la marginile nepăşite ale uscatului şi poate că şi peste ape. Parcă un vînt ar fi trecut peste un şes de candeli şi le<ar fi ascuns cîte o clipă: din cînd în cînd se stingea totul, şi numai« decît după aceea, scăpărînd, învia din nou.
—	Petre, zise Dumnezeu, te<am adus acasă cu alai, ca să te dăm Agafiei înnapoi.
în ceruri este obişnuinţa de<a nu copilări ciu vintele nici pentru prunci şi de*a le da şi lor nume întregi şi scrise ca în Scriptură, pentru unchieşi.
La geamurile odăii din faţă descrescu lumina, şi icoana Judecătorului pieri, nu s>a putut vedea unde. însă în dreptul uşii mai stătură puţin
154
cocorii de la care îşi lua rămas bun Petrică, în cămaşe şi pieptănat cu cărare, aşa cum fusese îngropat.
—	Umblaţi sănătoşi, le zise copilul, care, înnainte de«a fi fost dus în lumea de apoi, începuse să grăiască, mîncînd unele crîmpeie din cuvinte.
Nu mai încăpea greşeală. Se întorsese acasă Petrică. în dosul uşii mama aştepta, tremurînd ca nu cumva să fie un vis. Crăpase uşa puţin, şi cînd Petrică se pregătea să batăm lemn cu pumnul lui cît o castană, ca să nu4 doară mîna, mama s*a repezit la el, l*a ridicat în braţe şi s*a ascuns cu băiatul în odaia de lucru. Acolo zăceau pe jos sute de talaze încălecate de pînză albă.
Cînd închise uşa, se auzi o mare fîlftire de aripi, ca şi cum toată pînza lucrată zbura către ceruri. El puse capul pe sînul mamii şi adormi omeneşte, obosit de lumini şi de Raiuri. . . în cutia mesii, mama i>a păstrat arşicele, pe care o să i le dea mîine dimineaţă. Şi mingea. Şi un urs de catifea verde.
Această minune nu s«a mai făcut pîn<atunci, nici nu a fost făcută din nou, de atunci încoace, ca un băiat frumos să se întoarcă lîngă mama lui, după ce a murit. Dar nici Dumnezeu nu' e, nedrept şi rău întotdeauna, şi face şi el cum poate mai bine, ca nici să nu nesocotească pravila lui, dar nici să nu lase să moară de tristeţe şi singurătate o mamă care muşi poate părăsi dure* rile şi copiii.
PĂDUREA COPIILOR
Fiindcă ai fost cuminte, mă ţiu de cuvînt şiiţi povestesc cum era pădurea în care mă jucam eu toată ziua de vară, cînd eram mic.
Tu ştii ce este o pădure. Mergi între copaci, în sus şi în jos, înnainte şi înnapoi, la stînga şi la dreapta, şi pretutindeni numai între copaci, şi copacii sînt înfipţi în pămînt, de rădăcini. Tot aşa era şi pădurea mea, cu deosebire că, în loc să fie lipiţi de pămînt, copacii umblau de colo pînă colo, neţinuţi de nimic. Cîteodată, cînd treceam prin pădure, era acolo toată, şi, pînă să mă întorc, nu mai era deloc, şi a doua zi iar venea îndărăt.
Nu ştiu cum s<a întîmplat că pădurea asta fără păreche a fost zămislită mişcătoare. Poate că din pricina multor copii cîţi erau în satele care încingeau codrul de jurîmprejur, copacii au luat ceva din zburdălnicia lor şi au rămas nebu< naţiei şi copilăroşi. Cîteodată ne suiam cîte zece, cincisprezece întrmn pom, şi el o lua la drum cu noi, ca un car cu boi; ne plimba prin toată pădurea şi se întorcea, cu noi în cîrcă, în locul unde ne suisem. Apoi, îşi înmuia crengile, lăsîn< dude cu noi în jos, noi ne ploconeam la el, el da din vîrf a «mulţumim dumitale». Pomii erau şi nişte tîlhari: intrau în livezile oamenilor şi prădau merii pîrguiţi şi perele coapte. Cînd ai să vezi vre un brad cu poame în el, să ştii că ai
156
de<a face cu un hoţ. Copacul se scutura niţel, cinci se adunau copiii, şi toate poamele furate le erau dăruite lor.
Era o babă cu părul roşu, în partea locului, care făcea farmece şi vrăji cu pădurea copiilor, puind arborii să umble la rînd, ca plopii, unul înnapoia celuilalt, pe marginile drumurilor, de o parte şi de alta, şi dacă voia să gonească un om, înfricoşat, din casa lui, ca să ¡¡o ia alţii, Baba trimitea patru, cinci molifţi bătrîni de se aşezau în poartă,	plini	de bufniţe	şi cucuvăi, şi	cîte
unul pleca	din	pădure cu	lună cu tot, luna
aflrndiuse tocmai în păinjenişurile lui, cînd pornea copacul. Spune tu, nu tesar apuca frica şi n;ai fugi dacă, deşteptînduite într<o bună dimineaţă, ai da, în bătătură, de patru clopotniţe sau bises rici, ieşite în timpul nopţii din pămînt?
Cît priveşte molifţii, ei au şi o voce ciudată, că răsună cum ar şuiera un clopot în desimea lor, şi uneori parcă ar purta în ei cîte un ceasornic mare, care bate orele şi toaca lor măsurată. Subt camilavca neagră, atîrnată brazilor din creştet
O	7	>
pe braţe, se	aud	şoapte călugăreşti, pădurile	din
creştetul munţilor vorbind adeseori cu Dom« nul, în limba de rugăciuni a vîntului, careţi graiul către vecie al lucrurilor tainice de pe* pămînt.
Pădurea mea era şi locuită de o mulţime de făpturi cu coarne sau numai cu copite, cu labe, degete şi unghii; făpturi, unele mari, însă blajine, lăsîndiKse să fie apucate şi prinse; zimbri cu fruntea lată, cerbi cu ramuri în cap, ţapi cu zulufi de os, şi mistreţi, purtători de rîturi ai ştampilei umede dumnezeieşti, însemnată cu două litere, alfa şi omega, în mijlocul unui rotogol. Noi alergam cîte o jumătate de ceas după un bivol sălbatec, îl prindeam în braţe, şi el se dezumfla încet, dîndu<şi sufletul întreg, de bucurie.
157
Vrei săiţi spui adevărat? Animalele erau de cauciuc subţire, şi pădurea era de gutapercă, — şi primarul nostru le umfla în toată sîmbăta seara cu pompa de bicicletă, ca să avem cu ce ne juca duminica dimineaţa.
PLICUL
Baruţu vrea un plic.
—	Nu*ţi mai dau plicuri, că le strici, îi răspunse Tătuţu, şi mă costă unul cinzeci de bani.
—	Veau să chiu la Başov. . .
—	Tot scrii şi nu mai înveţi să scrii. De un an, de cînd « chii», au mai ieşit opt roman* cieri şi zece poeţi. Te rog, Baruţule, fii serios. Şi să nu*mi mai mîzgăleşti plicurile, că mă supăr.
Pauză.
—	Dă*mi un plic, că nu mai chiu.
—	Dacă nu scrii, de ce*ţi mai trebuie plic ? Acum nu e timp de plicuri. Du<te de te culcă: mi*ai făgăduit că ai să dormi două ceasuri, în toate zilele, după masă, ca să te duc la cinema* tograf. Ţine*te de cuvînt.
—	Mă cunc cu el! zice Baruţu.
—	Cu cine cu el?
—	Cu plicul.
—	Şi mul dai înnapoi nemîzgălit şi curat ?
—	11 pui su’ pennă.
—	Bine, uite un plic. Să dea naiba să mi*l mototoleşti!
Miţu a prins de veste că fratele ei a căpătat un plic.
—	bai dat lui Baruţu un plic, zice Miţu.
—	De unde ştii ?
—	L*am văzut.
—	Şi dumneata ce vrei acum?
159
—	Să/mi dai şi mie ceva. . .
—	N/am nimic de dat.
—	Să/mi dai ochelarii, să mă culc cu ei.
—	Cum săiţi dau ochelarii? Trebuie să citesc. Dacă/ţi dau ochelarii, nu mai pot să fac nimic.
Miţu ştia că nu i se pot lăsa ochelarii. Repede:
—	Atunci dă/mi ceasul.
—	Ai să/i spargi geamul. L-ai mai spart.
—	Eram mică. Acum sînt. . . frumoasă.
—	Şi cînd erai mică erai frumoasă, şi tot ai spart geamul. Dar ce vrei să faci cu ceasul?
—	Il pui la gît. Mă uit cît o să dorm. . .
—	Lasă, cînd o să cunoşti numerele de pe ceasornic, îţi cumpăr unul de mînă.
—	Ştiu, zice Miţu: acii e douăsprezece.
—	Ai pus deştiul pe patru.
—	Patru nu/i douăsprezece? întreabă Miţuca.
—	Ai dreptate, Miţule. Totuna e. Ţine ceasul. Stai să ţi/l pui de gît.
Aproape două ore reglementare au trecut. Tătuţu uitase, furat în povestirile unei cărţi cu poze, pe care o ascunde de copiii lui, lacom să mănînce singur din dulceţurile scrise. Baruţu căsca gutural; cu un mare accent de lene în vocea căscatului, scos dintrmn mare gîtlej. în privinţa lui, Tătuţu e fără grije: Baruţu o să doarmă mult şi o să/l răzbune pe el. O să ceară toată viaţa să/l dezbrace şi să/l îmbrace, să/l culce şi să/l scoale cineva, şi cum e băiat fru* mos, şi cum Tătuţu are un singur băiat, iar tătuţii ceilalţi au fete multe, Baruţu o să fie fericit.
A bătut de 6.
—	Bună dimineaţa, purcei!
MIŢU (înapoind ceasornicul)'. — Nu ştiu ce are, Tătuţule, că se învîrteşte mereu.
160
TĂTUŢU (tehnic) '■ — t*ai rupt, desigur, MIŢU: — Nu s»a rupt nimic.
BARUŢU (restituind plicul în perfecta
—	Poftim!
TĂTUŢU: — Bravo, Baruţu!
BARUŢU: — L<am şi lipit.
arcul. stare):
UNÎT ŞI SUMOS
De mici, deosebirile, categoriile şi privilegiile se vădesc întregi, ca întrmn roman construit contradictoriu. Pentru că e fată şi are un an mai mult decît el, Miţu se bucură, asupra lui Baruţu, de o autoritate căreia el i se împotriveşte, dar pe care o suportă, în parte din superstiţie şi în parte pentru că nici nu*i displace.
—	E soa mea, explică Baruţu cînd a primit un pumn şi nu a răspuns.
—	Şi dacă e sora ta, tu trebuie să mănînci bătaie ?
Baruţu rîde, aducîndu*şi aminte cît e de mic şi de catifelat şi de inofensiv pumnul, cît o floare de leandru, al Miţurii. El ştie că dacă i^ar trage el un pumn, cum poate, buturugă dură şi opti* mism guraliv, autoritatea fetiţii ar fi. numaidecît decapitată. Ea tragem el camtrmn burduf, şi el nu poate da: e bun. Numai cînd colţul pumnului nimereşte pe la nasul lui cîrn şi lat, se cam supără puţin. îl jigneşte mai mult prestigiul atins decît o durere abia înregistrată. Baruţu e în stare să se răstoarne de zeci de ori pe rînd cu capul şi cu spinarea de păreţi şi parchet, fără să*şi simtă um* flată carnea cucuielor consecutive.
Pe Baruţu îl impresionează iuţeala şi nemoti; varea cu care Miţu îl acoperă pe neaşteptate cu palme. în orice atitudine s*ar afla, culcată, pe scaun sau în picioare, nuna ei fragilă distribuie
162
douăzeci de palme cu viteza cu care îşi ascute măcelarul cuţitul pe vergea. El clipeşte iute, căutînd pricina logică a vijeliei, îşi holbează pînă dincolo de sprîncene ochii, mari ca nişte răsărituri, şi rămîne gînditor, fără să bănuie cît îi stă neduf1 merirea lui de frumos. Şi pe urmă, Miţu se răz* gîndeşte, face pe mama şid pupă — şi el, cînd e pu* pat aşa, se zbate şi refuză, pînă ce/şi schimbă gîndul şi el şi se sărută amîndoi, pe nas, pe ochi, pe urechi, pe bărbie, exagerînd încetenirile şi căutarea locurilor de pupat.
Cînd n*are cu cine să se culce, şi după ce a cer; şit atenţiile Mamei, disputată deopotrivă de amîn* doi copiii, unul pretinzînd că ea e a lui toată şi celălalt tot aşa, Baruţu ia de o labă ursul şi intră cu el în pat. Ca să nu răcească, ursul e învelit cel dintîi cu plapuma, pînă la gură, lăsîndu*i*se loc să respire. Ursul e un băiat de ispravă şi se uită ca un nerod cu veşnic inocentul lui ochi albastru, care i*a mai rămas. In trei ani, i*au căzut un ochi şi o ureche. Mîţa şi căţeii s*au jucat cu el pe subt canapea şi hau tîrît pe subt dulapuri, trăgîndud cu dinţii.
Baruţu renunţă bucuros la o bomboană de ciocolată pe care a cerut<o, dacă socoate că la bomboana lui ar fi rîmnit cineva.
—	Ia^o tu, zice Baruţu: mieimi dă Mămica anta. ..
Miţu preferă să le mănînce însă pe amîndouă,
—	cînd îi dă Mama două bomboane, una pentru ea şi alta pentru Baruţu. Sau le cîntăreşte cu ochiul şi, după ce gustă pe cea mai mare, cu inten* ţi a de a o da pe cea mică fratelui ei, mai face o socoteală şi o mănîncă şi pe cea mică. Dar mai bine le bagă pe amîndouă odată în gură, după ce le?a examinat.
între varietăţile mărunte ale vieţii, cu creioa? nele, cu cărţile şi cu păreţii mîzgăliţi cu compot, scapără firea lor viitoare. Miţu ondulează, dan#
163
sînd cu un ritm asiatic o fantezie: pune piciorul pieziş, îl ridică pe celălalt, întinde braţele, şi le suceşte, şi gîtul ei participă la valul pe cared improvizează fiinţaşi trezită de reminiscenţele mişte* rioase. Se opreşte, salută, cere aplauze şi trece la altceva: vrea să puie ventuze păpuşilor mari sau se duce la Baruţu şid muşcă. Sau s*a repezit Baruţu la ea, în pas victorios, şi a muşcat*o el. Muşcătura fetii nud scoate din fire pe băiat. El vine cu buzele strînse subt nas, şovăindu*şi picioa* rele, şi zice cu simplicitate:
—	Miţu m*a muccat.
Miţu, în schimb, răcneşte, şi, după ce i*a trecut impresia sau durerea, se opreşte în fata lui şiii zice scurt:
—	Prostule!
Apostrofa îl supără pe Baruţu mai mult decît o muşcătură şi doi pumni. Reflectînd, el se apropie de noi şi ne raportează:
—	Jice că sînt pott. . .
Baruţu crede că «prost» însemnează «urît»;căci dacăd întrebi: « Dar cum eşti, Baruţule, tu? », el răspunde: «Sînt sumos ». Pe cînd «urît» are la el sensul de murdar şi de mînjit.
Cugetarea originală a lui Baruţu se mişcă între serios profund şi între baroc. Se uită la clanţa uşii un sfert de oră, cu privirile duse cu totul într*altă lume, şi mul întoarce nimic de la filosofia lui. Dacăd întrebi: « La ce te gîndeşti, mă băiete, de te uiţi aşa şi sufli ? », el tace de cîte trei, patru ori neîn* trerupt, şi răspunde rîzînd, ca aseară:
—	Mă gîndesc la o găină. . . Am avut o găină în pat. . . zice el.
—	Şi ţi*o fi umplut plapuma de găinaţ?. . .
—	Nu! răspunde Baruţu, rîzînd şi mai tare; i*am pus un şehvet. . .
Răspunsul ne face să rîdem cu hohot, şi Baruţu, încurajat ca un autor, se lansează:
164
■— Şi am mai avut ceva. . . adaogă Baruţu.
—	Ce/ai mai avut, Baruţule ?
—■ Am mai avut un nas în cot, zice el, şi rîde cu mîinile la burtă.
Şi rîde şi Miţu, care se bucură de*o capacitate de rîs extravagantă, ca şi Baruţu.
—	Ce zici tu, Tătuţule, că o să iasă băiatul nostru? întreabă Măicuţa.
—	Ştiu şi eu?. . . răspunde Tătuţu. Aş vrea să iasă un şoltic de povestitor. . .
Măicuţii îi place, căci şi ea avu parte de un asemenea mincinos al condeiului, şi zice că nu i*ar părea rău.
—	Ce vrei să te faci tu, Baruţule? îl întreabă Miţu, care, la patru ani, a şi căpătat o minte de mătuşică.
Şi Baruţu răspunde cu avînt:
—	Tichinigiu!
ALUNIŢA
Obrazul stîng al fetiţii are o aluniţă lîngă nasul cîrn. Ea<i stă ca un strop alb unei flori violete, şi pare un ochi mic, un al treilea ochi, deschis pentru informarea regiunii fragede dintre cercelul ure< chii şi colţul gurii durd. Cînd surîde gura, surîde şi aluniţa, şi cînd ochii se fac şireţi, se şireteşte şi aluniţa, care animează cîteodată toată fizionomia. Şi e cît un punct de peniţă cu tuş.
Începînd să se vadă în oglindă, cochetă abia ridicată pe picioare şi dansîndu*şi pasul încălţat cu papuci moi de piele albastră, fetiţa a crezut la început că a stropit;o cafeaua, şi s*a plîns, după toate încercările de a o şterge cu colţul batistei, că « nu iese ». .Mai tîrziu, ea observase căii vine bine şi îşi gătea guşa, pe care i;o mănîncă Mama de o sută de ori pe zi, cu o şuviţă de dantelă, adăogînd aluniţei un motiv mai mult să iasă în evidenţă.
Problema discutată de părinţi în auzul atent al fetiţii consista anume în a se şti dacă n*ar fi fost mai nimerit aşezată aluniţa deasupra buzei de sus, între locul unde ştofa de carne face un jgheab, şi între cuta zîmbetultti trandafirie. Mama ar fi dorit<o potrivită de*a dreptul subt nas. Tata o prefera pe bărbie. în cele din urmă, s*a hotărît că locul întîmplării fusese cel mai bine ales.
O tristeţe turbura liniştea bucuriei, că băiatul nu avea nici o aluniţă, lipsă de care el se simţea nefericit.
166
—	De ce stai aşa de bosumflat ? întreabă Mama.
—	Pentu că de ce n<am şi eu o aluniţă, răs» punde băiatul.
Cîteodată, una din păruielile zilnice, printre picioarele mesei, pornea numai de la aluniţă, băiatul umblînd să şteargă aluniţa cu un glomotoc de liîrtie, şi fetiţa fugind ca să;şi scape bobul de mac lipit în neştire pe faţa ei.
întno noapte, pe cînd surioara dormea, băiatul, deznădăjduit de încercări şi sculat între perini, plîngea şi el că « nu iese », presimţind că aluniţa s*a prins în punctul ei pentru totdeauna.
Argumentul care a potolit cîtva timp amărăciui nea băiatului fusese că şi el ar fi avut o aluniţă, pe spinare. Pentru că niciodată nu putea să o zărească, Mama îi punea degetul între umeri şid făcea să simtă că în locul atins era o aluniţă mai frumoasă decît a fetiţii. Această dovadă se făcea în secret, ca să nu se supere fetiţa că aluniţa ei rămîne mai urîtă. întno bună zi, însă, în care a examinat chestiunea mai de aproape, băiatul s<a necăjit de ce aluniţa lui se află pe spinare, pe cînd a fetiţii se răsfaţă în văzul tuturora. Atunci, i s*a făgăduit că are să fie mutată, încetiîncet, şi Mama s<a pus să caute, pentru descîntecele de mutat aluniţa, o grămadă de substanţe care nu se găsesc odată toate. Un picior de gîndac verde, o pică* tură de miere scoasă din ciocul albinei, un petic de păinjeniş, de care zboară din stele — se mai gă< sesc; dar era greu de furat luleaua Sfîntului Petru, cînd acest meşter lăcătuş, pribeag prin lume, cu foalele în spate, aţipea cu luleaua în dinţi. Dinţii strîngeau atît de tare coada lulelei, că nu puteai să»l păcăleşti în somn şi să uo iei, din gură, aprinsă. O să ne vorbim cu Mocăţun, să ne aducă el lucrul necesar, şi asta numai pentru cinci minute, în cinci minute muţi aluniţele toate de pe oameni pe un singur om, şi băiatul se mîngîia cu făgă*
167
duiala că el o să aibă, după Crăciun, o mie de aluniţe, peste tot.
— Numai că o să fie pocit, zicea Mama.
— Nu e nimic, că lui o să*i placă, zicea Tătuţu.
—	Uite, jice că o să fiu pocit, plîngea băiatul, pupînd şi îmbrăţişînd, gros cum era, pe surioara lui, impresionată.
Tata a schimbat gîndurile băiatului, făgădui induci o păreche de mustăţi şi o barbă neagră, la majorat, şi arătîndiui documentat că o barbă stă în orice caz mai bine decît o aluniţă: întîi, pentru că e neagră de tot; al doilea, pentru că e creaţă; al treilea, că e făcută din fire, şi al patrulea, pentru că începe de la o ureche şi se isprăveşte la urechea cealaltă. El i«a făcut şi un desen comparativ, cu creionul, aşa că există în familie şi un document, un dosar, dosarul cu bărbi şi mustăţi.
Fetiţa însă vrea şi ea o barbă, dar băiatul răs* punde că ea are aluniţă şi că nu se poate unul să aibă două lucruri. I se făgăduise şi fetiţii o barbă cărămizie, ca să nu se simtă în barba lui cea neagră băiatul nedreptăţit. Totuş, el se supără şi nu admite două bărbi la domiciliu.
—	Uite, zice că mie să nunni dai barbă, zice fetiţa.
Tata se apleacă la urechea ei şiii şopteşte: «Lasă4 să zică, taci din gură, tu ai o barbă negreşit».
—	Am şi eu o barbă! zice fetiţa, tare, înfrurn tînduişi fratele.
—	Jice că are şi ea o bahbă! se plînge băiatul.
Ceasornicul a bătut de orele 9 seara. Ce tîrziu e!
Pînă la 9, puii de găină au visat de mai multe ori, şi toată lumea doarme: şi caii, şi pisicile, şi viţeii,
—	încă de mult.
Ultima temă de discutat, în pat, după ce copiii s*au îmbrăcat în costum de noapte, spălaţi proaspăt
168
şi cu cîte o bomboană în gură, este: cine a făcut aluniţa, Mama ori Tata, ori amîndoi.
Şi toată lumea cade de acord, ivindu<se somnul, că aluniţele le face Mudnezeu.
VOCABULARUL
Generaţia energică este în vîrstă de trei şi patru ani împliniţi. Imperiul oţelului, al zborului şi al iuţelii s*a manifestat. Ieri, fetiţa, — îngerul şi consolarea Tătuţului, mîndria şi răzbunarea Măicuţii, — i*a înspăimîntat. Cuvintele ei, limi* tate la portocale, ciocolată, păpuşi, iepuri, pui şi diminutive, s*au îmbogăţit cu unul. N*aş putea reproduce cuvîntul înfiorător pe care copila noastră ha rostit cu entuziasm. Am văzut*o dîndusse jos, tîrîş, de pe scaun, ridicîndu<se agresiv pe vîrful pantofilor, aruncînduişi degetul arătător înnainte, ca un dinte de furcă, şi înjurînd ca un bivolar.
—	Ce făcuşi, puică? i*am zis. Mi se pare că n*am auzit bine, Mi se pare că mă înşel. Unde ai găsit vorbele, pe care mi se pare că nu le<ai zis?. . .
—	Ai auzit bine, Tătuţule, nu te*ai înşelat. Lauzi. . .
Şi îngerul meu a repetat ignobila înjurătură, silabisind cu o acurateţă exemplară.
—	Ei bine, eu tot n<am auzit. Vezi pe fratele tău, mai mic cu un an? E mai cuminte. El niciodată nu va repeta prostiile auzite pe stradă, de la bir* jarii supăraţi. Limba lui nu se va spurca, sînt sigur, niciodată. Pe dumneata, domnişoară, te rog lasăiţi păpuşa, şi treci la colţ, ca să te pocăieşti şi să te întrebi dacă e bine ce ai făcut. . .
încă nu am isprăvit de aşezat în conştiinţa copilei vinovate sentinţa mea grea şi lapidară, de
170
Un stil reţinut însă dur, că băiatul meu, al doilea înger, a doua mîndrie, a doua consolare, a venit la mine cu pumnul întins şi, revoltat, m*a inter* pelat de două ori mai urît, m*a înfruntat cu o groaznică ofensă şi, lăsîndu*mă mut, mi*a făcut şi cu degetul întins ca un pistol. El a spălat onoarea surioarei. S*a dus în colţul unde ofta fetiţa, a întorsio de la părete şi, holbat ca o bufniţă, ne*a ocărît peltic. El nu poate rosti pe ri şi pe ci şi întortochează silabele pe englezeşte. întinde mîinile lui groase, cu gropiţe în coate, şi face ca un orator.
Generaţia s*a asociat şi ne declară război.
—	Ce ne facem? întreabă Mama, muşcîndu*şi buzele, posomorită. Toate ca toate, dar o să ne iacă de rîs dacă nu le tragem o bătaie. Mîine avem la masă familia Tartarin, catolică, severă şi ascetică, înţelegi ce o să se întîmple cînd i<o veni domnişoa* rei ideea să*l bage pe şeful familiei în cine ştie ce vocabular.
—	întnadevăr, scumpă tovarăşă a vieţii mele, problema e din cele mai demne de examinat. Două, trei asemenea scăpări din vedere, şi putem să ne mutăm din acest cartier, populat numai de loca* tari morali şi de mari proprietari. Ai văzut, Miss Fowler, care înţelege îndeajuns româneşte, a răpjas extrem de afectată şi ne*a făcut atenţi că fetele lordului Asquith nu înjură ca hamalii şi au o ţinută riguroasă. Eu îţi propui sa luăm fiecare, deosebit, pe cîte unul. Tu ia băiatul, şi eu iau fetiţa, — şi să*i judecăm în particular.
Intenţia pării potrivită, şi soţii se despărţiră. Tătuţu a trecut cu fetiţa în biurou, lăsînd*o să meargă înnainte, cu capul plecat şi cu păpuşa subsuoară. Măicuţa porni în dormitor, împin* gînd din spate pe băiat, care ţinea ursul de labă. Uşile fură bine închise, ca să nu transpire nimic şi pentru ca lecţia să fie administrată între patru ochi. Trecuseră zece minute misterioase, cînd
171
uşa se dete de părete între cele două odăi, şi guvernanta apăru cu un geamantan în mînă. Tătuţu umbla în patru picioare, cu fetiţa călare în spinare, iar Măicuţa se gîdîla, pe canapea, cu băiatul, care leşina de rîs.
—	Vă rog, doamnă, săimi daţi imediat soco* teala, ceru imperios, cu gingiile strînse, bătrîna domnişoară, care, încălţată cu ghete cu elastic lustruite perfect, era posesoarea cîte unui nod pintenog la fiecare picior şi a unei substanţe etice superioare. Nu mai am ce căuta în această casă. . .
—	N<ai să mai spui aşa niciodată, nu este aşa? ameninţa afectat Tătuţu.
—	N<amsă mai spui niciodată, răspundea fetiţa.
—	N*ai să mai spui aşa deloc, zicea Măicuţa.
Şi băiatul răspundea, dînd din sprîncene:
—	Dălot!. . .
—	Miss Fowler, zise Tătuţu, stilul şi sintaxa dumneavoastră sufletească au motive să fie satis* făcute. Mai staţi măcar pînă la primăvară, cînd înfloreşte ghiocelul şi liliacul capătă tonurile violetului albastru.
Lirismul aproape nordic al Tătuţului a învins, şi Miss Fowler a rămas.
—	Ştiţi, domnişoară, zise Tătuţu, mai închidem un ochi, mai ne astupăm o ureche. Nu ştiu cum o veni pe englezeşte, dar la noi, fără vorba ceea, pe care aţi auzit«o, viaţa devine amară şi contractul social imposibil.
NU ESTE VOIE
Miţu şi Baruţu au căpătat de Ia Tătana o masă mică şi două scaune mici, de bambu. Dimineaţa, la prînz şi seara, ei se aşează, ca doi consumatori care plătesc, cu şervetele cu şireturi legate la bărbie. Miţu e mare şi Baruţu e mic: Miţu are patru ani şi fratele ei are trei. « Mînca*har mama! », zice Miţu, cînd Baruţu pierde, între farfurie şi gura prea devreme deschisă, trei sferturi din lopata furculiţii.
Privirea lui se umflă de ciudă, uimită de chib* zuinţa mîncărilor de*a fugi din tacîmuri şi de<a sări din farfurii. Întîi, ele nu vor să vie în lin« gura şi furculiţa lui. Supa stă în blid şi pe urmă îi scapă pe piept. Dacă ar avea el un alt lucru,
o	cană sau un robinet, ca să ia din farfurie şi să umple lingura cu vîrf. . .
—	Cu mîna dreaptă! strigă Măicuţa, de la masa» ei. Nu ţi/am spus să nu mai ţii furculiţa cu stingă?
Lui parcă i*ar veni mai bine cu mîna cu care nu e voie să se slujească, şi pînă să ia o dată, muiv ceşte din tot sufletul şi dă uneori şi din picior. Ceva se vede clar că-,1 stînjeneşte în mintea lui, zbîrcită a nepricepere, deasupra nasului gros, cu pielea de la frunte: pentru ce atîtea piedici în calea poftei de mîncare? Faţa de masă, care nu trebuie murdărită, şervet alb, farfurii, căni, pa« hare, şi pe deasupra atîtor piedici, şi linguriţa, şi lingura, şi furculiţa, ca să se lungească aştep*
173
tarea gurii lui, deschisă, dinaintea bucatelor, ca un plisc de pui de vrăbioi. Baruţu ar prefera sau să ducă de*a dreptul la gură mîncările cu mina, sau săfşi bage gura în ele şi să se sature mai iute.
Odată a făcut aşa: a luat castronul cu compot, ha băut, ha mîncat, ha lins de jurîmprejur şi a fost bun. El ar admite numai castronul. Dar nici nu vă închipuiţi ce s*a întîmplat atunci. Baruţu a fost făcut « porc », « mitocan », « scîrbos » şi « leneş ». Cuvîntul porc nu ha rănit prea mult. Sînt în curte cîţiva porci, cu care el se joacă voios pînăm troacă, încalecă pe ei, intră cu pantofii în mămăliga lor şi se pomeneşte călare înnăuntru cocinii, fără să simtă altceva decît foarte multă bucurie. Dar hau jignit zbierătele familiei şi tonul de insultă pe care îl luau cuvintele blajine. Poate că mai există un fel de porc, pe care Baruţu nud cunoaşte şi care mănîncă toată ziua compoturi cu castronul: el ar vrea să fie porcul ăla.
Mîncarea ar fi gustoasă dacă nu ar fi atîtea reguli răcnite la fiece mişcare, şi ar fi acceptabilă viaţa, în genere, de dimineaţa pînă seara. Nimic nu e voie. Nu e voie să freci păreţii odăilor cu vîrful unui creion roşu sau albastru. Nu e voie să zgîrii uşile cu grebla. Nu e voie să cari pămînt cu găle> ţile şi să faci cozonaci cu apă în mijlocul odăii. Nu e voie să dai cu pietre în lampă. Nu e voie să tai canapeaua. Nu e voie să rupi cărţile şi să verşi cerneala din călimările lui Tătuţu. Nu e voie să te pudrezi cu « Houbigant» şi să te faci roşu pe faţă, după ce te<ai făcut negru la bucătărie şi te*ai tăvălit în funingini. Nu e voie să suni la clopoţel toată ziua. Şi nu e voie măcar să te culci nespălat şi să dormi cu botul tău plin de noroi în puful alb, brodat la colţ cu un gîndac şi cu o floare de muşeţel. Dar Baruţu e revoltat şi de alt* ceva. De vreme ced spală seara la culcare, se întreabă la ce mai foloseşte spălarea de dimineaţa,
174
cînd el e curat? Şi ştiţi cîte neplăceri se strîng întrrnn spălat. Apă caldă, apă rece. Săpun mult. Curăţatul urechilor cu pămătufuri de vată. Su; flatul nasului: o dată, de două ori, de trei ori şi: « Mai suflă o dată, că tot a mai rămas ceva » — întotdeauna.
Baruţu doreşte o viaţă ilegală, prin curte, pe cîmp, la raţe, la găini, la cîini, la pisici, fără trei, patru schimburi de primeneli pe zi, fără ochiul, ca un scai, al Măicuţii, lipit de urmele lui. Să intre subt pat şi să stea acolo, pînă vo veni să se urce pe dulap; să intre pe subt lemne; să se joace cu ciocanul şi cuţitul, să stea pe burtă în găinaţ, să calce în mocirlă pînă la ciorapi şi apoi să intre în praf. De cînd e, el nu a putut încă niciodată să iasă la drum şi să treacă de*a fuga pe dinainte, în momentul cînd trece un cal sau un automobil. El nu se poate plimba decît însoţit, frînat în toate voinţele lui: să umble încet, să stea cînd porneşte, să se mişte cînd s*a oprit, sîcîit de toată societatea civilizată.
Noroc că nu se cunoaşte cu nimeni din marea lui generaţie şi că nu ham lăsat să se grupeze. într*alt fel, nevastă, el ar scoate un ziar şi ne*ar da la cap.
HOŢUL
Ln cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea<soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fx tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpîrliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea asta micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat«o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusă» toreasă, îmbrăcînd ursul din şase petice croite frumos, cred că s<a înşelat cînd a trebuit să;i puie şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luînd, dinti'ialtă cutie, doi ochi de porumbiel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.
Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi, şi ajunsese atît de stricător, încît am fost nevoit săd pui deoparte, în singurătate, şi el s<a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gîndise că, fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avu; seseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume si îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpîndu<le peşteri, răsturnînd iarna cîte un
176
pietroi pe bîrloage, spălînduui în somn, pieptă* nînduii şi tăindude unghiile cu un fierăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pîslă, pentru copii, şi le dă cîte un crîmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decît bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe şi rahat. Cînd Tătuţu aducea o cutie cu t	lucruri	dulci, ursul mirosea şi golea numaidecît
cutia, fără săd vadă nimeni.
—- Cine a mîncat ciocolata?
—	U’su, răspundea băiatul, ridicînd din umeri. Nu mai e.
■— Dar cutia cu bomboane englezeşti?
—	U’su, răspundeau fata şi băiatul.
II văzuseră amîndoi. L<au prins de cîteva ori cu cutiile în braţe, fugind subt canapea. L*au şi bătut. Odată i<au rupt o ureche de bumbac. Doi ani de zile ursul a mîncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul, însă el nu mînca tot borcanul, lua cîte puţin, ca să nu se cunoască, scotea cîte un pumn de bomboane, cîteva bucăţi, şi le mînca pe toate cu încetul.
Aşa s*a făcut că am trimis hoţul în pod, ca săd pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Iasă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu bam întîb nit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii bau văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atît mai bine venită cu cît învăţase de Ia urs
i	să	mănînce	zahăr,	şi	mielul	cu părul creţ. Şi de
la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mîncat ce mănîncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
177
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească, şi lasă dula* purile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul. Totuş, întrio zi, Tătuţu o să se puie la pîndă, chiar în dulap. Cînd ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o săd găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul.
LA COLŢ
Ţiiam făgăduit albumul în culori al cîmpului şi al munţilor şi trebuie să amînăm, ca să te pui la colţ. Apucat de un avînt nepermis, ai tras de marginea mesei şi ai răsturnat castronul cu supă bătută cu ouă. Uite ce s<a ales!
Tătuţu îşi pusese haine noi, şi pare acum că a ieşit dintrmn butoi de brînză cu zer. Capotul de mătase i s<a lipit Măicuţii de burtă, şi pantofii ei palizi, puşi ca săn facă poftă de mîncare Tătu* ţului, cînd îi ies înnainte la uşă, cu poalele scurte pe genunchi, s<au opărit.
Tîlharule! nu te uita prea mult pe subt sprîn; cene cu ochii tăi frumoşi la mine. Uitărtem jos, cocoşează<te puţin, căiţi şade bine, gros cum eşti, şi, repede! du<te la colţ. Te rog, nu*ţi alege colţul care ¡ţi place ţie, de lîngă dulapul cu dulceaţă, ca să arăţi cu deştiul, după ce ne vom împăca, borcanul de sticlă cu fragi. Nici nu ne mai împăcăm noi amîndoi. Du<tem colţul de dincolo şi stai aşa, cu nasul bosumflat, între două uşi. Ai să rămîi acolo o lună de zile, nedormit,' nemîncat, ne< spălat, să moţăi de*a*n picioarele şi să te vaieţi că s*a « fucat buba la tăciol». Pormă te voi mută în baie, să stai şi acolo o lună de zile întrmn colţ: or să vie păianjenii la tine, ticălosule, şi n*am să te apăr. Pormă de tot te mut în pivniţă. Acolo să vezi ce are să ţi se întîmple! Să te înveţi să mai verşi castronul cu supă.
179
Dintrvo cărămidă o să iasă Baba Chioara cu mătura cu funingini şi o să se strîmbe şi o să scoată limba la tine. Dintoalte cărămizi o să vie dihorul puturos şi o să facă « fff» ca un gîscatv. Şi mai vine crocodilul cu botul ca foarfeca. Şi mai vine elefantul cu două bastoanem gură. Şi mai vine şi popa. Atunci să te vedem ce«ai să faci dumneata, cînd te*o întreba toată lumea asta:
—	De ce/ai răsturnat castronul cu supă?
Auzi tu? să verşi, tu, supa depui, bătută cu gălbenuşuri de ouă! Unde s*a mai pomenit? îmi vine să mor de ruşine. Auzi tu? nimeni nu a mai vărsat niciodată castronul cu supă. Trebuia să mă nasc eu pe lume ca să văz acest fenomen! A! te sperie cuvîntul «fenomen», tîlharule! Cum o să mai ies eu cu tine la cîmp? O să te arate şi ciocile şi o să spuie în auzul meu, fără să îndrăznesc să răspund, că tu eşti ăla care ai stricat pantalonii de covercoat ai Tătuţului şi fusta de soie lavable a Măicuţii. O să pot eu auzi ticăloşiile tale fără să intru în pămînt? întoarce capul şi nu«ţi mai arunca ochii pe furiş la mine, că nu te iert. Nu pot să te iert şi nu trebuie să te iert, că, dacă te voi ierta acum, cînd te vei face mare, ajungi hoţ de cai.
—• Bravo! zise Măicuţa. Aşa lecţie, mai înţeleg.
A început săiţi tremure niţel bărbia! Ţi se mişcă pe dinăuntru buza de jos! Vrei să plîngi! Nu te*ai gîndit ce*o să urmeze după răsturnarea castronului! Credeai că o faptă atît de cumplită este scutită de consecinţe. A! te înfricoşează cuvîntul « consecinţe »? Ţi;am spus: stăi la colţ.
Duite, fetiţa Tatii, şi şterged pe tîlhar la ochi şi spuneai să nu mai plîngă degeaba: e prea tîrziu. Uite, ţine batista mea: supa nu mi*a intrat în buzunarul de sus. Suflări şi năsucul borcănat. Mai suflăiid o dată. Aşa. A zis ceva? Ce<a zis?
ISO
A! vrei tu să4 iert? Crezi tu că pot săd iert? A! şi tu, Măicuţă, zici, va să zică, săil iert. Păi, o să vrea şi Grivei săd iert. Staţi. Nu vă grăbiţi. Să mă gîndesc puţin. Ce;o să zic eu cînd ne«or arăta pe stradă oamenii cu mîna? Vreau să cuget: este vreo scăpare, sau nu este nici una? Nu ştiu ce să fac. Desigur că a aflat şi primarul. Vreţi cu orice preţ săd iert? Bine, bine, pe răspunderea voastră. Nu zic însă căd iert, îl las numai să<mi pupe mîna: e tot ce pot să fac. . . Hai, ieşi din colţ, vinomcoace şi spune că nu mai faci. Aşa. Pupă ici. Bine. Puned acum pe scaunul lui. Dăd îndărăt tacîmurile mici şi şervetul lui: era să le dau mîine olteanului cu cărbuni; nu i le mai dau. Duite în pivniţă şi spune să<şi vadă de treabă Baba Chioara şi să se ducă la plimbare dihorul. Să nu mai iasă crocodilul. Să stea acasă la el elefantul, — şi popa.
Ce mai avem de mîncat? Am ajuns fără supă la friptură.
După prînz, o să ducem pantalonii şi fusta la spălătorie.
. . .Şi, cum vream să vă spui, cămila de postav a ieşit într*o zi din cufărul cu boarfe şi s*a dus, mormăind, la geamantan, ca să mănînce dulceaţă de catifea. Dar mai bine vă povestesc după iaurt. . .
VIOARA SFÎNTULUI VASILE
La conacul nostru se adăpostea, copiii mei, un bătrîn care se ivise de peste Dunăre, la moşie, pe cînd barba îi era neagră şi braţele tari. Ceruse de lucru şi i se dete în pază turma de vite. Sfîntul Vasile, cum îşi zicea singur şi cum îl recunoscură oamenii plugului şi ai cîmpiei, nu era un văcar obişnuit, căci n*a stat prea multă vreme în sarcina lui de la început, boierul avînd nevoie de mîinile lui destoinice pentru lucru mai darnic. Sfîntul Vasile ştia o mulţime de meşteşuguri. Pipăite de el, vacile deteră de o sută de ori lapte mai mult, prisaca umplu buţi de miere, livezile scoaseră poame de se cărau cu căruţele, mere dulci şi neviermănoase. începură să se îndoiască numărul viţeilor şi gloata porcilor botoşi, mărunţi ca nişte şobolani, cu chica ridicată şi rîtul vîrît în ugerii scroafelor plini. Dimpotrivă, omizile se stîrpiră din toţi pomii de jurîmprejur, pieriră ploşniţele, muştele şi gîndacii. Cît priveşte nevăstuicile şi şerpii blînzi, ai staulelor, aceste lighioane singu; ratece se ţineau după el, adăpate cu laptele pe care lid păstra Sfîntul Vasile în ciubere.
Lucrul cel mai ciudat fusese că, de la venirea lui în părţile locului, găinile se puseseră pe ouat necontenit, nebuneşte: ziua şi oul, de«a lungul anului întreg. Dar florile! Felurile de flori, răsă* rite pe toate pămînturile şi potecile, veneau parcă la o binecuvîntare, din toate părţile lumii, cele
182
din ţările fierbinţi alături cu cele din ţările răco* roase, buruienile cu mirodenii şi leacuri — spir* toase, uleioase şi cu mîzga acrişoară. Mătrăgune cu foaia de sticlă şi ţeline cu miros de ienuperi, coacăze amare, âgreşe plumburii, măceşi cu hapuri de friguri în gămăliile lor. Nu se mai cunoscu boală nici la oameni, nici la dobitoace după venirea Sfîntului Vasile.
El mai ştia să cheme vulturii, fluierînd în senin, cu înţeles, şi dîndude, împotriva deprinderii lor de*a se hrăni cu sînge, spice din mînă, pe care, sihastrii aerului iute, le mîncau. Ştia să urzească scoarţe şi să coasă păinjenişuri de arnici pe păin» jenişuri de borangic, şi mai ştia să facă pantofi cu tocul sprinten şi cu papucul încărcat de cusă< turi, pentru fetele frumoase de la horă. Dar ce ştia el mai afurisit decît toate era să*şi mîne arcuşul pe vioară. Din neamul lui cel depărtat şi neştiut, el sosise în traistă cu o lipie şi cu o vioară, şi intrarea lui pe Argeş s*a făcut la cîntecul ei, în graiul căreia, cînd sfinţit şi cînd blestemat, se înfăşurau suspinele suferinţei cu văpăile unei dogori neînchipuite. înmuind inimile şi plecînd capetele ascultătoare, Sfîntul Vasile a trecut din sat în sat pînăm livezile noastre, păscute de tauri cu clopote de aramă la grumaz. Şi i*au ascultat şi taurii vioara, ridicînd coarnele peste zare şi încremenind, înjunghiaţi ca de dragoste sau de rugăciune, cu ochii în scăpărarea cerului albastră.
Duminica, Sfîntul Vasile făcea lăute, flaute şi fluiere şi cobze pentru copiii din sat, care, încon« jurîndud cu oile, cu gîştele şi curcanii lor, învăţau de la el cum să*şi puie degetele pe ţevile cîntăreţe şi să şi le schimbe ca să facă din tăcere, suflîndude vînt, plînsete şi doine. Dacă se înmulţiră roadele cîmpiilor şi grădinilor de printre ele, se înmulţiră şi cîntecele, şi toată ţara dimprejurul conacului şi al moşiei cînta ca o ciocîrlie, îmbunînd oamenii,
183
înviorînd vocile şi înlesnind belşugul vieţii întregi, care se desfăta la cîntec.
Aşa că toată lumea îi era datoare cîte ceva Sfin; tului Vasile, cînd îmbătrînise, tot singuratec şi tot liniştit. împlinind o sută şi treizeci şi cinci de ani, Sfîntul Vasile nu mai făcu nimic decît să cutreiere păşunile şi verdeaţa, îmbrăcat în odăjdii de fir, pe care nimeni nu i le ştiuse pînă atunci. El purta mînicere de argint strînse la încheietura mîinii, o poală de aur care*i curgea de la umeri pînă la pămînt şi o căciulă de cleştar. Îl cunoşteau cirezile, care întindeau mugete în urma lui, îl cunoşteau ciobanii, care cîntau acum, printre oi şi capre, cu uneltele lui, îl cunoşteau şi pădurile, care îşi apropiau ramurile şi trunchiu« rile ca să se frece de trecerea lui prin ele. Şi peste tot unde punea piciorul, parcă ar fi pus un sac găurit, din care rămîneau pe loc muşuroaie de muşeţel, ca nişte pumni de aur. Se adăpau cu Sfîntul Vasile ierburile prin garoafe mici şi gîzele, ca de o rouă. De bucurie, cădeau pe fir, ca nişte raze, păianjeni groşi, cu spinarea păroasă, şid aşteptau să vie, descurcat din mărăcinii cared opreau săd dezmierde. Stoluri de pasări mărunte, cu guşa ca gălbenuşul şi cu vopseli cărămizii dedesubtul ochilor, îşi deschideau şi închideau aripile în cărarea lui, clipind din zboruri repezi, neaşteptate. Veveriţele, care fug la apropierea omului, întîrnpinau pe Sfîntul Vasile şid ciuguleau de cureaua încălţămintei. Ce să vă mai spui? Totul apucase năravuri noi şi nu se mai ştia nimic din vechile timpuri grele. Iar în casa noastră a intrat un cîrd de copii, fete şi băieţi, cîte doi, trei pe an, gemeni şi semeţi, de ni se umplu curtea de surori şi fraţi, care toţi au cîntat pe viorile Sfîntului Vasile.
Totul merse aşa pînăm noaptea chiar de Sfîntul Vasile, care mijeşte către ziua Anului Nou. Se
184
iscară în timpul nopţii cîteva vînturi care bătură tărîmul ca nişte maiuri de fier purtate din ceruri în pămînt. Şi vînturile, al căror hohot de prăpăstii mugitoare învăluia satele noastre, veniră cu răsturnări de zăpezi, cu o ninsoare mare cît foile de lipan, cu şuiere de bice cît lumea şi cu trîmbiţări de apoi. Sfîntul Vasile[_dete jos din cui sccipea, o puse pe umăr,I sprijinită dedesubtul urechii, şi se întrecu, strivindu*i strunele de subt arcuş, cu viforniţa, cu vijelia şi cu prăpastia biruitoare. Vînturile se răzvrătiră, iureşul furtunilor de ză* padă îl ocoli ca săd doboare, diavolia fermecată a vremii îi stete cîtva împotrivă, pînă ce Sfîntul Vasile răzbi cu vioara lui tunetul şi năprazna şi ieşi, încovoiat pe vioară, la drumul mare, şer* puinduise după cîntec, pitindu«se, ridicîndu<se, întinzînduise curmeziş, dîndu<se înnapoi pe spate, pe cînd barba lui flutura ca steagurile albe. Vîntu* rile fură prinse în cîntecul lui, jucară după vioară, în valuri, ca nişte femei din vechime, învesti mîntate în mantale de nea, cu chiciură pe margini, şi Sfîntul Vasile, stăpînindude, ieşi cu vînturile, cu ninsorile, cu negurile şi cu luminişurile în mijlocul lor din sat, trecu rîul cu ele, ascultătoare şi dănţuind, pe lîngă biserică, trecu pe lîngă mc^ră şi se duse în horă de cîntec pînă nu se mai văzu.
Şi dus a fost, copiii mei. . .
ÎNTR*0 NOAPTE DE FLORII
Tot aşa era odată, către Paşte, în copilăria mea. Viscolul a început să se arunce peste satul nostru, tot aşa, din senin. Firele sălciei negre se făcuseră verzi şi se desfăceau mugurii la vişini, amăgiţi de cîteva zile, deodată calde şi mari. Dezgropaserăm trandafirii, după sfatul albinelor, ieşite grămadă din buduroaie. N«au obiceiul lucrurile să mintă, — pe cîmp, şi în grădină, — şi se îndeamnă unele pe altele să iasă de unde au stat o iarnă ascunse. Un fluture galben azi, un fluture mîine, cărămiziu, omida născută mare dintnodată, capătul ierbii se trezeşte şi, lepădate de scutece şi de bîrloage, vietăţile cu aripi, rădăcini şi picioare, se văd ieşind cîte una. Nici musca murdară nu e rău venită în cele dintîi zile de lumină, cînd ramurile şi vrăbiile îşi dau bună dimineaţa, după o noapte amorţită de cîteva luni.
Oamenii — la fel. Dezlipesc fişia de hîrtie din crăpătura ciurciuvelei şi dau ferestrele de părete. Noi încă nu dezgropasem, anul acela din copilărie, via, dar apucasem să sculăm din muşuroaie tran* daflrii, care simţiseră încă din pămînt că se pregă* teau livezile de vară. Ridicate din adormire, crăcile de nuiele dădeau din fiecare ochi cîte o ivire nouă, încolţită ca un sfîrc de lînă roşcat. Am făcut focul datinei din frunzele adunate cu grebla şi am sărit fiecare de două ori cruciş peste el. După focul de la Mucenici, timpul rău nu mai
186
cutează să se întoarcă, şi tot ce poate fi urît în primăvara începută e ploaia, ploaia caldă, care îndeamnă şi mai mult buruienile să crească.
Iarna noastră nu mai avea sfîrşit şi se înnoiseră întrio iarnă douăzeci de ierni. Se ducea o pătură de zăpadă şi se aşternea fără multă întîrziere alta. în răgazurile frigului se juca soarele cu satul, puindusşi în toate geamurile ochii şi uitînduise pe urdinişele de la stupi. Am numărat chiar douăzeci de ierni, iar a douăzeci şi doua le*a întrecut, în ajunul Floriilor, pe toate. Vîntul a durat nu ştiu cîte zile, şi zgomotul lui de tocilă s*a frecat de casa noastră zi şi noapte, valurile lui ne*au bătut de*a valma cu ninsoarea, ne*au dezvelit odăile, ne*au descoperit pătulele, bor« deiele şi grajdul. Stuful ridicat snopi era trîntit pe pămînt şi risipit mormane de surcele.
Rămăsesem cu sorumiea, fără mamă, de Buna» vestire. Ne murise tata cu un an înnainte, şi, după el, ea, la un an împlinit, şi amîndouă fetele, de opt şi de şase ani, am fost luate din sat şi duse în satul mătuşii, în casa ei, între copiii ei. De ce murise mama, care era tînără, care cînta frumos şi cosea tot atît de frumos, n*aş putea şti să spui, dar murise tot de boala tatei, care tot de Buna* vestire închisese ochii. Cum se zicea la noi, s<a înnegrit. Şi*a dat sfîrşitul cu o luminare aprinsă în mînă, tot ca pe la noi. Te vede o vecină că nu mai ai de trăit, şi pînă vine popa, dacă vrea să vie în toiul nopţii, fie că vrei să mori, fie că nu ai vroi, îţi aprinde luminarea şi<ţi pune cotorul ei în palmă. înţelegi că nu mai ai de trăit şi că trebuie să mori, şi mori. Nu este prea greu să mori, cînd ai ştiut cum se face de moarte: te supui.
Mai tîrziu, am aflat la oraş cam de ce ar fi murit mama la douăzeci şi şapte de ani, inimoasă, subţire ca o fată mare, oacheşă şi cu ochii albaştri. Mîn> casem peşte, şi peştele care se vinde la ţară, pentru
187
« proşti », e stricat. Mîncase peşte şi tata. Oamenii se deprinseseră cu legea asta, şi parcă ar fi fost poruncă de Sus să mănînce peşte ca să moară, altă boală neputîndu<se arăta aşa de iute cu o moarte de a doua zi.
în vederea Floriilor, cînd la noi în Moldova se fac în toate casele cozonaci, mătuşa mea se îngrijise, de la tîrg, de douăsprezece pungi de făină şi o căpăţînă de zahăr, pe care le*a pus într/o papură pe marginea de deasupra vetrei, de unde da, în fund, cuptorul, şi la dreapta şi stînga — sobele din amîndouă odăile, la mijloc cu tindă. Oameni nevoiaşi, cu toată îndestularea măsurată a casei, unchiul şi mătuşa se munciseră tot postul, şi încă vreo cîteva săptămîni pînăm post, să strîngă bani pentru făină şi zahăr. Ouăle ni le făceau găinile noastre, care aveau grija creştinească să înceapă la timp, ca să fie în Sfinta Noapte roşite gata şi încondeiate.
La încondeierea ouălor tot mama fusese cea mai dibace: îi aduceau din sat femeile coşuri pline, ca să le facă frumoase, şi ea, cu un condei al ei, înmănunchiat din fire de păr de porc, şi cu cerneluri pregătite cu ştiinţele ei, din buruieni şi rădăcini, le da înnapoi, cum era tocmeala, înju* mătăţite, îmbrăcate cu tot felul de chipuri născocite, ou după ou, şi toată lumea cunoştea ouăle Ilenei.
Despre unt, el era făcut tot în bătătură, din laptele vacilor noastre. Aveam făină de păpuşoi, dar făina de grîu trebuia cumpărată din tîrg, pe bani. Trîmbele de cînepă şi de in, făcute suluri şi adunate în dulap, cu toate că erau multe şi mătuşa se căznea cu ele toată iarna să le dea la război, şi la lumina zilei, şi noaptea cu lampa, n«aveau în anul acela preţ. Au trebuit strînşi de unde s«a putut banii scumpi, de făină şi zahăr.
Era, va să zică, în seara de ajun de Florii, şi cutreiera un viscol care a ucis înmugurirea.
188
Mătuşa trebuia să se scoale de cu noapte şi să frămînte coca. Copiii au fost scăldaţi în albie în tindă, cîteşişase.
Un ţipăt se auzi din zloată, la uşe. Unchiul a deschis să vadă ce<i, şi în dreptul luminii văzu în zdrenţe, tremurînd de frig, mai mult goală decît îmbrăcată, o femeie. A băgat*o în casă, i*a fost milă de sufletul ăsta de femeie prigonită de crivăţ şi biciuităm spinarea despuiată. îndată, femeia s<a pitit lîngă vatră, şi, trecînduii dîrdî* iala, mătuşa i<a dat o haină de¡a ei, i*a dat să mănînce. Femeia povestea că o bate bărbatul în toate zilele: în Sîmbăta Floriilor a şi aruncatio în vifor, întorcînd cheia în broască după ce a dat<o afară. La cald, adormi, strînsă la vatră; se ru< gase să fie lăsată sătşi petreacă noaptea la noi.
Mătuşă »mea se spălase şi ea pe cap şi, lăsînd albia cu lături în tindă, s<a dus să se culce între fete. Unchiul, în odaia de alături, dormea cu băieţii. Patul se întindea ca în arhondaric, la mînăstire, cît páretele cuptorului, şi lat că pu* team dormi curmeziş, iar în ungherul cel mai moleşitor sta culcat pe spinare cotoiul, cel mai fericit motan din Horodniceni.
Trecuse o parte din noapte şi s*a simţit că vine * un frig de afară. Ieşind unchiul în tindă, a găsit, dată de vînt în toate părţile, uşa deschisă, de cu seară încuiată. Un troian de zăpadă trecuse pragul în mijlocul tindei. A sculat mătuşa. Femeia adă< postită în casă pierise. Făcură mai mare flacăra lămpii aţipite. Împrejurul albiei podina era plină de făină, şi pungile goale şi mototolite în care fusese păstrată erau împrăştiate prin tindă, şi lăturile mătuşii, groase de făină, fuseseră frămîn* tate cu stafide. In mijlocul albiei se topea încet căpăţîna de zahăr, şi toată tinda era un ciob de ouă sfărîmate. Clanţa uşii, pe unde plecase femeia găzduită, era mînjită de aluat.
189
—	Să mai laşi în casă oameni necunoscuţi! zise unchiul, care se puse să cureţe podina de coji şi de făină călcată de picioare ude.
—	Rămaseră de Paşti copiii fără cozonaci, suspina mătuşa, care ştia că nu mai avea cu ce să cumpere din tîrg.
Supărarea fu mare de Duminica de Florii şi nu se potoli pînă pe la toaca vecerniei, cînd satul a mai aflat ceva. La o jumătate de poştă de sat era o moară de apă, care măcina toată săptămîna porumb. Moara luase foc de dimineaţă şi s?a stins după prînz. întrebarea era cum arsese fără foc.
înnainte de a închide moara, morarul o cerceta întotdeauna cu băgare de seamă. De ziua Floriilor şi de Săptămîna Mare părea să fie un semn rău. Zvonindu<se că a fost găsit şi un om ars în moară, cu tot viforul, satul, fiind şi duminică, porni întna» colo. S*a dus şi unchiul cu mătuşa.
Era adevărat că se aflase şi un om apucat de flăcări în moară. L<au văzut şi s<au uitat la trupul făcut aproape tăciune. Era o femeie. Mătuşa cunoscu şi haina, pe care i«o dăduse la înnoptat femeii ca să se învelească. Arsese pe jumătate şi trebuie să se fi zvîrcolit, că a fost găsită zgîrcită pe o parte, şi trebuie să fi ţipat, căci gura i*a rămas căscată. Cine putea să audă un geamăt în urletul vîntului mare?
Mîinile şi braţele goale îi erau acoperite, parcă ar fi tras pînă la coate nişte ciorapi de cocă.
O	POVESTE DEîA MAMII
Mi*aduc aminte că eram mică şi aveam acasă douăzeci de oi şi patru capre. Nu ştiu ce neam de
oi	ar fi putut să fie, că toate fătau cîte doi şi chiar cîte trei miei, şi aveam în tot anul cincizeci, cu iezii caprelor cu tot. Abia veniţi pe lume, ei se întorceau în loc, pe nişte picioare lungi, subţiri şi şovăitoare, şi se şi duceau să sugă, de parcă i<ar fi învăţat cineva. A treia zi, mieii începeau să se joace, pe cînd iezii erau gata de joaca de cum se năşteau, ca şi cum şi pînă atunci umblaseră în două picioare şi veneau de la hora iezilor, prinşi unii cu alţii de labe, ca de mîini.
Mieii şi iezii erau ai mei, şi turma mea ţinea
fînă pe la Paşti, cînd se împuţina cu cîte unul. mi spunea mama că unul se duce la Iisus, că altul o ia către Maica Domnului, şi mă pomeneam că toţi au intrat în Rai, — şi credeam că trebuie să fie adevărat, de vreme ce*mi zăream uneori turmele pe cer, înghesuinduise ca norii de lînă cu zulufi. Unde se duceau şi iezii, nu am aflat, şiimi închipuiam că diavolii ăştia mici nu s*ar fi simţit bine decît lîngă Diavolul mare, cu care aveau asemănare. Mieii stăteau la mîngîiat şi le bătea inima tare cînd îi îmbrăţişam şi*i ţineam lipiţi de inima mea. Dar iezii ţîşneau din braţele mele cît colo, fără cel puţin să cadă, ca mieii, în genunchi. Nu putea nimic să*i facă să se împie» dice cumva şi să nu rămîie totdeauna în patru
191
labe. Şmni fugeau din braţe — nu cum se fuge ca să scapi: mai făceau în drum cîte două, trei schimonoseli, fără trebuinţă la fugă şi care le stăteau bine.
—	Iar o să'i duci tu la păşune, că sînt ai tăi, Domnico, îmi spunea mama, şi niciodată nu eram mai bucuroasă ca atunci cînd intram în pajişte şi în pădure cu mieii şi iezii mei, care mă cunoşteau.
Dar trebuia să«i cunosc şi eu bine şi să*i deosi« besc de mieii şi iezii străini, cu care, pitindu*se unii de alţii printre ferige şi sărind unii peste alţii, ca să se sperie, se adunau turmele mici ale fetelor celorlalte. Ne aşezam împreună şi poves* team, şi turmele se amestecau. Ne întorceam, pe seară,m sat, cu o singură turmă amestecată, dusă din urmă de opt, nouă fete, mici cum eram şi noi.
Mama le;a pus mieilor şi iezilor noştri cîte un cercel roşu de arnici, care le atîrna de cîte o ureche şi;i lovea şi la nas. Mieii întorceau capul, ca un om cu chică şi care vrea să şi<o dreagă scuturîn* du'-se din ceafă. Insă iezii găseau cu cale să facă giumbuşuri, dacă ciucurele le gîdîla o nară. Să« reau ca pisicile, încolăcinduise în aer, aruncau din picioarele clmapoi şi o apucau repede la stîn* ga şi, fără să mai stea să se gîndească, numaide« cît la dreapta, se uitau îndărăt dacă ¡¡am văzut şi îşi luau îndată ochii de la mine, prefăcîndu^se că s*ar fi uitat într*altă parte.
Dacă aş fi fost mai cuminte, n«aş fi lăsat nici oile, nici caprele să plece la Maica Domnului şi la Dumnezeu şi le«aş fi ţinut lîngă mine. Aş fi avut azi cîteva mii de oi, pe care le«aş fi muls şi tuns şi aş fi străbătut lumea cu turmele mele, din vîrful munţilor pînă la baltă şi mare. Aş fi mers călare, femeie în toată firea, pe măgar, mînat în hăţ bătut cu argint, i«aş fi pus măgarului meu cercei cu clopoţei de aur, care ar fi sunat cum cîntă
192
greierii, lin, încet, încet, însoţită de ciobăniţele şi de cîinii mei de stînă. Şi chimirul mi;ar fi fost lat şi plin, şi în el ar fi stat şi două pistoale. Căci una era Domnica în ţinutul nostru de haiduci, şi am avut putere să răstorn în trîntă dreaptă patru voinici dintno zmuncitură.
Dar a venit într/o zi hoţul ăsta, care stă la masă cu noi, care suflă şi ascultă. Nu ştiu ce>a făcut, ce^a dres, că m*a apucat cu ochii de inimă, în locul unde bătea inima mieilor, şi m*am dus, mulţumesc lui Dumnezeu, după el!
Aş fi avut oi şi capre multe, dar nu v;aş fi avut pe voi, mlncamar maica să vă mănînce.
ABECETARUL
Ion D. Marinescu este elev în clasa întîia primară şi stă îngîndurat pe un scăunel, speriat de literile abecedarului. E într*a şaptesprezecea zi de şcoală. în mîna lui minusculă condeiul e mult mai greu ca piatra cu care dă în sus, mult mai complicat ca praştia, ca ţurca şi coinacul. El poate merge pe bicicletă, însă nu poate să ţie condeiul după cum i se cere.
—	Mă ustură deştiul, se plînge Marinescu, căruia la	şcoală	îi zice	ca	lui tată*su,	om în
vîrstă, cu	inele,	cu ceas	la	brîu şi cu	mustăţi.
Lui i*ar plăcea mai bine să*i zică şi la şcoală Ionel, ca acasă.
Dar nici acasă vorba Ionel nu mai sună ca pînă în luna lui septemvrie 1927, cînd au intrat în viaţa lui Programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul.	. . El	simte că	de	aci nainte	totul va
merge numai cu	program	şi	certificat şi	că orice
om străin o să aibă dreptul să se amestece în sufletul lui, desfătat pînă atunci de mama, care nici ea nu mai seamănă cu ce era, apărînd pro* gramul şi << abecetarul » cu sălbătecie.
Toată lumea s*a învoit să*i puie în mînă un condei, un băţ mic cu peniţam vîrf, să*l tortu* reze, silindu*l să facă litere după model. Cînd îl ia de jos, el se uită la condei ca la un lucru pe care nu*l poate stăpîni, care poate să ia foc şi să*l ardă pe mîini, cine ştie? Ar vrea să facă
194
un căţel sau o pisică şi trebuie să facă nişte lucruri care se numesc bî, dî,fî şi z,ed, şi să le ţie minte pe toate, cum se scriu şi cum se rostesc, cu toate că sînt aproape la fel.
Şi, nedespărţită de toc, e sticla cu cerneală. De unde a mai ieşit şi sticla de cerneală? După cît se vede, această apă neagră nu se mai între; buinţează la altceva nimic decît la scris. Dai drumul tocului în cerneală şid scoţi mînjit, şi cu el te mîzgăleşti pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneală, parcă ar fi fabricat«o el în ah bie şi în lighean, înnainte de a fi umplut sticla cu ea.
Cerneala nu exista înnainte de septemvrie 1927. Ce caută cerneala în viaţa lui, ca să i«o îndurereze în fiecare zi ? De dimineaţa pînă seara nu<i vorba decît de cerneală şi de alfabet. Şi cerneala asta e un element diavolesc; cu cît te ştergi de ea, cu atît se întinde mai departe. O ai întîi pe două degete, pe urmă vine pe cinci, trece pe mîna stîngă, iese pe obraz, o găseşti seara, cînd te dezbraci, pe cămaşă. Parcă e vie şi umblă singură. într<o zi, cînd a voit să se spele de cerneală, ca să nud mai vază maică <sa, se făcuse negru şi săpunul şi mînjise odaia întreagă şi două prosoape şi se prelinsese o pată şi pe căţel, singura rubedenie adevărată ce»i mai rămînea intactă lui Ionel din toată familia, intrată în abecedar şi în program.
în cele din urmă, el a mai învăţat o ameninţare pe care nu o ştiuse:
—	Ai să rămîi repetent!
Nici nu începuse bine anul, şi el se vedea des« tinat să rămîie repetent, fără să priceapă ce se ascunde dedesubtul acestui cuvînt pronunţat cu disperare. Deocamdată, el îşi închipuia că o să rămîie cocoşat sau şchiop, şi se temea.
Condeiul lui Ionel e vrăjit. Pînă nud înmoaie în cerneală, el e uşurel şi se învîrteşte lesne, ca
195
o furculiţă, şi mai lesne. îndată ce ha înmuiat, condeiul se schimbă. Se pironeşte pe caiet şi nu se mai mişcă, deşi el trebuie dus numai cu cele trei degete cu care te închini. Şi trebuie dus în sus, apoi dus în jos, apoi întors de jos în sus şi dus învîrtit. Ionel face tot ce poate între scăunelul şi masa lui mică de lucru, scoală scăunelul pe două picioare, îşi opinteşte genunchii în masă, apasă cu cotul, se încovoaie din umeri, scoate limba, îi vine să strănute. Alaltăieri, nu ştiu cum s*a sprijinit în toate astea, că au sărit —■ masa, scău* nelul, condeiul, cerneala şi abecedarul deodată, — toate, în zece părţi, ca dintrmn arc, şi Ionel a rămas repetent în mijlocul odăii, pe spate şi cu picioa* rele în sus.
—	Leneşule, o să*ţi rup urechile, dacă mai faci aşa! s*a răstit maicăisa la Ionel. Stai aici lîngă mine şi scrie. . . Fă pe a.
—	Nu poci. . . Nu poci deloc, plînge Ionel, răzbit. Mamă. . . vino să te pup. . .
—	Ia, te rog să fii serios. . . escrocule! îi răspunde cu cruzime mamă<sa, şi Ionel se apleca pe caiet cu nişte lacrimi cît strugurii atîrnate de gene. Trebuie să poţi!
Ionel ar vrea să facă pe a.
—	Nu<ţi	place	cartea, ticălosule.	. .
—	Ba«mi	place,	zice	Ionel, cu frică şi	dezgust.
—	O să te dau la fierărie, să cari cu spinarea. . . L<ai făcut pe al Cum se face. .. a}
—	A?. . . a. . . ştiu!
—	Nu ştii nimic, eşti un prost — un cerc şi o coadă.
—	Era să spui şi eu. . . zice Ionel.
—	Ia spune, atunci,	cum se face	bî?
—	Bî. . .	bî. . .	da. .	. se face. . .	bî.	.	.	stai,
că ştiu: e cu coadă de purcel.
—	Desigur că e cu coadă de purcel, dar coada vine la urmă, nu se începe cu coada. Bagăsţi
196
minţile în cap, că mă scoţi din răbdări. . . Tragi o linie de jos în sus, de la stînga la dreapta, şi, fără săn dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stînga, aluneci în jos, întorci în sus şi faci o codiţă de purcel. . . Ai înţeles?
Ionel tace.
—	Ai înţeles ?
Ionel tace.
—	Ai înţeles, ori nu ai înţeles?. . .
—	Mă doare aici, îngînă Ionel, clipind din ochi şi ducînd mîna la frunte.
Sfîrşitul e întotdeauna înspăimîntător. Mama nud bate pe Ionel, căci vrea săd facă să înţeleagă de vorbă, însă îl face: «Prostule, dobitocule, puturosule! Cînd eram ca tine, ştiam zece poezii pe dinafară », şi cîte altele, cared ruşinează cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, căci el nu a învăţat nici una.
Dar e mult mai grav că i se fac bagajele, ca să plece, să plece în lume singur, cu geamantanul tîrîş. O să se facă seară, o să plouă, şi el o să se ducă pe drumuri pustii, o să meargă aşa, mereu, şi o săd mănînce raţele.
CHEILE
Miţu şi Baruţu au mai crescut şi încep să com<
In ceasurile scurte dintre păruieli şi ghionti, daţi şi primiţi, înţelegîndu*şi interesele de gene* raţie mai bine, ei îşi dau seama că au datoria să se organizeze împotriva marilor adversari: Măicuţa şi Tătuţu, unchiul Sesis şi mătuşa Tătana. Liber* tăţile lor au văzut din experienţă că sînt limitate de reguli şi dogme. In ordinea morală nu e voie nimic, iar în ordinea materială totul e încuiat. Afurisiţii şi tartorii au dus perversiunea pînă la rafinamentul dulapurilor cu broască, blocate cu o fărîmă de metal trecută pe o verigă. Cu toate că, nemişcate şi blînde la locul lor, s*ar lăsa de bunăvoie cotrobăite, dulapurile sînt ca şi cum nici n*ar fi acolo unde se găsesc, căci stau în buzu* narele asupritorilor, unele la Măicuţa, altele la Tătuţu.
De la bucătărie pînă la dormitoare, numai dulapuri de toată mărimea şi înnălţimea. Nu e odaie fără un dulap cel puţin. Te întrebi de ce mai e nevoie de dulapuri dacă sînt odăi, şi ce rost mai au odăile dacă mai ai şi dulapuri, chei la odăi şi chei la dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broască merge şi mai departe. Chiar în dulapurile încuiate, dacă umbli la ele, dai de saltare încuiate, şi în saltare, de cutii încuiate. Nemaipomenit!
199
Odată, Baruţu a găsit uşa unui dulap crăpată şi a strigat numaidecît pe Miţu. Descoperiseră, în sfîrşit, drumul la tainele mari şi au intrat amîndoi în dulapul cu haine. Decepţia le*a fost serioasă, trezinduise amîndoi între pantaloni atîrnaţi de cîrlige şi fuste şi dînd şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi, iar la mijloc o grămadă de poliţe, pînă sus. Ce rău e să fii mic, şi mai ales ce nedreptate! Tot ăia sînt de vină că eşti mic: puteau să te facă mare dintr/odată, să nu aştepţi să creşti, cît le<o place lor, douăzeci de ani. E o înţelegere secretă între părinţii din toată lumea. Ei se prefac că se gîlcevesc unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond sînt de perfect acord: copiii trebuie să fie mici şi să stea mici o viaţă întreagă. N«ar vrea şi Baruţu să aibă mustăţi? De ce n;are mustăţi? N<ar vrea şi Miţu să puie fustele mamei? De ce nu poate? fiindcă e ţinută mică întmdins, să nu poată să se gătească.
Au adus la dulap scaune, s*au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le încuie ăia, dacă nu de ei? Situaţia asta trebuie să se sfirşească.
E de netolerat. Te pupă toată ziua cu ipocrizie^ şi ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru _ pe faţă, — ori totul, ori nimic.
Un zgomot de explozie a venit de sus, şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.
—	Unde sînt copiii? a întrebat Tătuţu.
—	Adineaori erau pe/aci, nu ştiu unde s;au băgat, a răspuns Măicuţa, înspăimîntată.
Au dat fuga din două părţi pe scări, şi un spec< tacol dramatic s<a desfăşurat dinaintea lor, în dormitor. Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era răsturnat peste Miţu şi Baruţu, şi a trebuit o jumătate de ceas ca să poată fi scoşi de subt dărîmături, din haine, din rufărie şi ciorapi. Le căzuseră în spinare, ca o avalanşă de lucruri
îndrăcite, dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s*au prăbuşit, lovindua fiecare cu un colţ undeva. O umbrelă îl nimerise ca un cioc de barză pe Baruţu în ceafă, şi făcătorul de rele zbiera afirmînd că ha « omolît ».
A fost prima revoluţie adevărată din familie, şi răniţii, trataţi la infirmeria gospodăriei, cu fric* ţiuni şi oblojeli, s<au dezumflat abia după patru zile, cît a durat şi aşezarea lucrurilor la loc. Numai ridicarea dulapului în picioare a ţinut o jumătate de zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucată cu bucată.
Modest şi linguşitor, Baruţu s*a aşteptat şi la o bătaie pe nădragi, dar Măicuţa ba cruţat, mulţu* mită că dulapul ha prins înnăuntru şi nu ba strivit.
—	Nu mă baţi, Mămico? a întrebat Baruţu.
■— Îmi pare bine că e cel puţin conştient şi logic, a zis Tătuţu, ca un înfumurat.
In împrejurările cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca să*şi ascundă gîndul de ei.
—■ Las' că te*a bătut el, Dumnezeu, a răspuns Măicuţa.
Va să zică, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei. . . Nu mai e în viaţa asta nici o libertate. Cînd nu te vede că te strecori binişor pe scară Tătuţu, se ţine după tine Dumnezeu. Nu mai poţi nici să sufli de atîta camarilă. Ce*i atunci Baruţu ? jucărie şi bătaie de joc ?
Procesul s*a judecat după ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a rămas cu o zgîrietură adîncă. Buricul unui deget i*a rămas muşcat de o casetă, în care şid vîrîse ca să ridice capacul. Fusese scos de subt boarfe cu degetul prins în deschizătura de metal. Flagrantul delict era evident: voia să forţeze capacul, dar nu ba ajutat Dumnezeu, care ţine cu părinţii. Cum vrei să mai aibă o părere bună copiii despre el, cînd face poliţie pentru ăia?
200
La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tătana, şi mau lipsit din Curtea cu Juraţi nici pisicile, admise în calitate de apărători, întrucît ele, căţeii şi găinile sînt în solidaritate cu ei. Din motive însă speciale, în legătură cu intendenţa, găinile, raţele şi gîştele, cu toate că acuzaţii cereau o largă publicitate a dezbaterilor, mau figurat în instanţă. Cocoşul Ioniţă s*a mărginit să ia infor; maţii pe la fereastră, înnălţînduişi un ochi pînă la geam şi comunicînd poporului, din. cînd în cînd, impresiile diformate, din şedinţă. Colonelul s<a prezintat în uniformă şi cu decoraţiile pe piept. Văzîndud că ş'ua pus şi pe « Mihai Viteazul», Baruţu şi<a dat seama că se va petrece un lucru grav şi a sfeclitio. Mai ales că unchiul Sesis, indii ferent de zîmbetul lui, nici nu La băgat în seamă.
—	Nu te mai uita aşa la mine, ba atras atenţia Tătuţu. E prea tîrziu. Te ¿am dat la Curtea Mar* ţială şi vei fi judecat după Codul Justiţiei Militare.
S*a isprăvit, nu mai era nici o scăpare. O săil mănînce ocna.
Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie. Intrînd în sala de şedinţă, Colonelul a tuşit pentru pregătire, şi sabia lui s<a lovit de pardoseala de gresie ca de o lespede grea de eşafod. « E gata? », a zis şi a sunat * din clopoţelul cu care altădată era chemată la sufragerie Kati. « E gata! », i sia răspuns. Aprodul care striga pe împricinaţi era soldatul de o relev nanţă al Domnului Colonel. O să vadă şi el, Baruţu, acum ceii un colonel. Nu mai e Sesis în civil, care îl răsfăţa pe genunchi şi pe care îl trăgea de cioc, cu o lipsă de respect tolerată binevoitor. O tresă groasă şi trei subţiri: patru trese de aur. Şi epoleţi. De sabie, nu mai vorbim: se trage afară, lungă, lungă de tot, şi taie. Cu sabia asta Domnul Colonel a ucis la Mărăşeşti o mie, mi se pare, de turci.
201
Soldatul a strigat pe întîiul acuzat. Vrea să vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare cînd e chemat. Acuzatul e adus de soldat, cu ochiim pămînt. Nu s<a ştiut cînd, venise şi Părintele. Aştepta şi el pe scaun, la masa juriului. Toate autorităţile erau adunate. Vorbeşte Colonelul, cu condeiul în mînă, fiindcă se fac şi acte.
—	Ia mîinile de la spate, stai drept şi răspunde.
Baruţu nu putea să stea drept şi să<şi ia mîinile de
la spate. Ţinea întno mînă bilele şi în cealaltă un corn.
—	Cum te cheamă ? a întrebat Domnul Colonel Preşedinte.
Baruţu s«a speriat. Unchiul Sesis a uitat cum îi cheamă.
—	Baruţu! răspunde tărăgănat Baruţu.
—	Ce nume e ăsta?. . . Ăsta nu e nume de judecată. . . Spune cum te cheamă legal!
Baruţu s«a uitat la Tătuţu, dar Tătuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada ochiului la Măicuţa, dar nici Măicuţa nu se mai uită la el. întoarce ochii la Tătana, dar nici Tătana nu se mai uită la el. Are de*a face numai cu Sesis, dar nici el nu mai e Sesis, e Domnul Colonel şi Domnul Preşedinte.
—	Te*am întrebat cum te cheamă şi nu mi«ai răspuns. Răspunde.
—	Nu ştiu, răspunde Baruţu, şi o lacrimă îi umple fiecare ochi, în faţa marei singurătăţi în care se simte deodată izolat.
—	Cîţi ani ai ? mai întreabă preşedintele.
Se gîndeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a răspuns odată argatul Petre la aceeaş întrebare, cînd a fost angajat.
—	Sînt bătrîn, răspunde Baruţu.
Neaşteptatul răspuns a turburat întoatît audi;
toriul, încît, la un semnal al Domnului Colonel, acuzatul a fost repede scos afară şi dus la baie, ca să aibă vreme juriul să rîdă.
202
—	Cum ieşim din încurcătură? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie. Dus la baie, Baruţu a plîns lîngă Miţu, care a plîns şi ea vazînclu<l că plînge.
—	Ce ţi*a făcut ? mînca«te<ar mama, ba întrebat Miţu.
—	Sesis nici nu mai ştie cum mă cheamă, a gemut Baruţu, simţind că trăieşte o împrejurare care>i da dreptul să fie disperat.
—	Ai spus că imam agăţat şi eu de dulap ? ba întrebat Miţu.
—	N<am spus nimic. . .
—	Ai spus că am căutat cerceii Mamii ?
Baruţu tăgăduieşte, făcînd cu limba în cerul
gurii un zgomot cum suge purcelul.
Apare soldatul.
—	Sînteţi chemaţi amîndoi, zise soldatul.
Baruţu face loc soru<si să treacă.
—	Intră tu întîi, zice Miţu.
—	Ba intră tu întîi, zice Baruţu. Eu am mai intrat o dată întîi.
Ciorovăiala la uşa şedinţei face pe Sesis să o deschidă.
—	Iar v<aţi luat la ceartă? întreabă Colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul. Abia ne judecăm de dulap. . .
Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic.
—	Staţi jos! zice unchiul Sesis.
Baruţu dă fuga la Măicuţa, şi Miţu la Tătuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai e nici masa în mijlocul odăii, nici juriul încremenit pe scaune, îi vine lui Baruţu inima la loc.
—	Uite ce nesam hotărît, zice unchiul Sesis. Nu vă mai judecăm, nu vă mai pedepsim! (Copiii sar la el, sâd pupe.) Vă dăm vouă cheile de la toate dulapurile. (Entuziasm.) Să le ţineţi voi, la voi. . . Cînd o trebui ceva din vre un dulap, umblaţi voi şi scoateţi voi tot ce trebuie.
203
Atunci, verigă după verigă şi snop după snop, de prin buzunare, de la cingători şi de prin cuie, cheile le»au fost puse grămadă pe masă şi date în primire: cheile din toată casa, cheile din toată curtea, de la pivniţă, de la magazii, de la coteţe, de la murături şi de la bijuterii, de la lemne şi de la haine, de la cămară şi de la rufărie, de la cărbuni şi de la dulapurile cu cărţi.
—	De azi încolo, veţi avea voi doi grije de toate, şi Tătuţu şi Măicuţa or să stea şi or să se joace. Voi faceţi ceaiul, mîncarea, voi puneţi untul pe pîine, voi o să lucraţi şi o să aduceţi parale. Tătuţu şi Măicuţa au demisionat, şi chiar acum se duc în curte să se dea în leagăn. Voi să pregătiţi masa, că mîncăm la voi.
Gîndindu<se mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat să fie judecaţi şi condamnaţi. Erau vreo sută de chei dinaintea lor şi le examinau: unele găurite, altele cu bold. Semănau unele cu altele, dar o strîmbătură deosibea cheie de cheie.
—	Azi facem tot noi masa, zise Măicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi<vă la dulapuri. Vedeţi ceA în fiecare dulap, ca să ştiţi, şi pe urmă le ţineţi la voi. Ia tu patru verigi şi tu patru verigi.
Cam codinduise, dar totuş bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi nici unul nu s<a deschis. Au luat cheile la rînd şi de<amdaratele, o verigă după altă verigă, au apăsat în uşi cu genunchiul, au scos limba, ca să meargă cheile mai bine; degeaba. Au fost chemaţi la supă:
—	La masă, copii!
Cîte o verigă cu chei, una după alta, a fost adusă la Măicuţa pe masă, opt verigi pline cu chei mai lungi şi mai scurte.
—	Uitede! a zis Miţu.
—	Ţi le dau îndărăt, a zis Barutu.
Nu se potriveşte nicăieri nici una.
CHESTIA ÎNCHISĂ
Mamaimare a surprins un complot. Culcaţi de pe la 8, Miţu şi Baruţu nu puteau să adoarmă din cauze politice. Deschiseseră şi ei « chestia închisă », voind să ştie cum se închide o chestie şi dacă o chestie are balamale şi capac. Este « o chestie » ca o cameră, ca un dulap, ca o tabachere? Se închide ea vertical, orizontal, de<a dreptul sau de*amdaratele, sau de sus în jos? La apariţia Mamei*mari, copiii se aruncară pe paturi în picioare: venea Enciclopedia.
— Ce, nu Viaţi mai culcat? zise, supărată, Mania.'mare.
—	Vrem să te întrebăm ceva încet, zise Miţu. Ia spune, Baruţu. . .
—	Spune tu, Miţule, îndemnă Baruţu, că eşti
mai ma’e.	.	•	•
—	Dar tu eşti băiat! răspunse Miţu, hotărînd, fără să ştie, dreptul de eligibilitate exclusiv pentru bărbaţi.
Baruţu şi Miţu îşi duseră degetul la gură, făcînd o tăcere conspirativă.
—	Şşşt! rostiră amîndoi. închide, Mamă«mare, uşa.
—	Aţi spart ceva. . . aţi stricat ceva. . . aţi umblat iar cu ceasul lui Tătuţu.
■— Uite de ceu a'de dumneaei! zise Baruţu, răspicat, cu mîinile pe vergelele patului, ca la o tribună.
205
Baruţu e niţel demagog şi niţel cabotin. El se şi scarpină la bărbie, întno barbă imaginară, ca un savant care e niţel şi om politic şi vrea să fie niţel şi ministru.
—	Desigur, Mamăimare, confirmă Miţura. E foarte serios. Ia loc, te rog, pe scăunel.
Mama/mare, intrigată, se supuse, împletind la ciorapii de lînă ai nepoţilor ei.
—	Dumneata ştii ce*i « o chestie»? întrebă Baruţu, aprobat cu o mişcare de pleoape a Miţurii.
—	Ce întrebare! zise Mamamiare. Şi rîse. . .
—	Şi pormă, adaose Miţu, ce*i o «chestie închisă »?
—	Cine v?a mai băgat în cap prostiile astea? zise Mamannare.
—	Kati, răspunse Miţu. . . Vorbea cu Deneş
în Cişmigiu. S*a scos la liceu steagul, în fereastră, şi Kati a zis: «Ascultă, Deneş, o să avem revo; luţie ».	« De ce ? », a întrebat Deneş. «Pentru
că s*a deschis chestia închisă. » Şi Kati a început să plîngă. . .
—	Kati! vinomcoace, Kati! a strigat Mama» mare. Ce, dumneata ai început să faci politică? Te rog să fii la locul dumitale. Unde«ai fost băgată pîivacum ?
—	La conaşul Ventila, răspunse Kati, care nu poate să se rostească prea curat. Deneş e liberal. . . Şi conaşul Ventila o spus la Deneş, cînd o luat cheile de la recitor: «Vezi, tu, Deneş, cum am închis sticla cu ţuică? Aşa am închis şi chestia închisă. Şi cheia e la mine, în buzunar. » Atît am spus, sărut mîna. . .
—	Cînd zice « chestie », Kati plînge totdeauna, Mamă*ma'e, zise Baruţu. Uite că plînge şi acum. Ce e chestia, Mamăsma'e?
—	Ce să fie?! Chestia nu e nimic, zise Mama* mare.
206
Atunci, cum se închide, dacă nu este nimic ? întrebă logic Miţura.
—• Nu e nici chestie, nici chestie închisă, nici deschisă, răspunse Mamamiare. Domnul Vintilă a făcut ca lada de fier, cum faceţi şi voi ca loco» motiva: «pif! paf! paf! pif! ». Şi*a închipuit că e o ladă, şi<a închipuit că a băgat în ladă ceva închipuit, şi n<a băgat nimic; fiindcă domnul Vintilă nu avea ladă, cum nici voi ivaveţi abur şi coş.
—	Dacă nu e nimic, de ce tot plînge Kati mereu ?
—	Plînge şi Deneş sus la hodaie, de i se rupe inima, răspunse Kati, întrmn hohot de disperare.
—	Pentru că s<a deschis chestia închisă ? întrebă Cucoana<mare.
—	Nu mai rîdeţi, vă rog, zise Kati. Deneş e liberal. S*a deschis fără conaşul Ventila, şi cheia era la conaşul Ventila. . .
—	Va să zică, nu era chestie, zise Mama<mare.
—	De ce, sărut mina? întrebă Kati, confuză.
—	Fiindcă nu era închisă.
—	Ba era închisă, Cucoanămiare, dar mă gîn< dese că nu se potrivise cheia! zise Kati, scuturată de un alt acces de lacrimi. Săracul conaşu Ventila, care strînge tot şi închide tot, cum a uitat<o des'* chisă ?! O regulă ca la conaşul Ventila nu e în nici o casă mare. El dă zahărul cu porţia şi ceaiul cu două degete, şi cînd taie o lămîie, lasă numai o jumătate afară şi jumătate o închide în birou.
—	O fi închis chestia cu cheia de la răcitor, zise Mama (mare. Vina e a lui. Consoleazăîte, Kati, şi duîte de pupă şi pe Deneş.
Acum, dragă Miţu şi dragă Baruţu, a fost chestie sau n*a fost, dar chestia are o morală. Nu vă uitaţi aşa la mine: morală însemnează judecată.
Conaşu Ventila, cum îi zice Kati, dă cafeaua, la bucătărie, cu linguriţa, ca să bea cafea numai
207
conaşul Ventila. Numără bucăţelele din mîncare, ca să le mănînce numai conaşul Ventila. Ce rămîne e o chestie, şi chestia o închide. Dar pisica îşi strecoară laba ei alunecoasă în dulap şi mănîncă toată chestia închisă.
BANCA NOASTRĂ
Citind cu voce tare, după masă, informaţiile cu litere mai mari din ziare, am dat în gazetă de ştirea că, « în urma iniţiativei unui grup de comercianţi, s«a înfiinţat „Banca Aproviziona« rea“». Cuvîntul «iniţiativă» era nou pentru copii, şi ei au cerut explicaţii.
—	Cum, voi nu ştiţi ce e o iniţiativă!1 a întrebat cu un accent afectat Tătuţu.
Baruţu se gîndeşte. . . Miţu se gîndeşte. . . Gelos că sora lui învaţă abecedarul şi se fuduleşte cu consoanele, Baruţu se repede.
—	începe cu bî, zice Baruţu. . . (Ştia că numele lui începe cu bî.;
—	Nu încep toate vorbele cu Bî. Dar am între* bat: ce credeţi voi că«i o iniţiativă?
Copiii se cred obligaţi să ştie, şi fiecare vrea să ştie mai iute.
Tot Baruţu o ia înnainte.
—■ E cu nuci!. . . zice Baruţu şi sc face roşu.
—	Ce idee! rîde Tătuţu.
Miţu nu mai cutează să se aventureze, după ce fratele ei a dat de două ori greş, dar nu poate totuş să renunţe.
•— Parcă e albastră. . . spune Miţu.
—	O iniţiativă albastră? zice Tătuţu.
—	Eu parcă am văzut ceva albastru, cînd ai zis. ..
—	Nu e albastră, nici roşie. Iniţiativa e o treabă,
209
nu e un lucru, şi nici nu s;a pomenit încă ini* ţiativă cu nuci. . .
Baruţu se mai gîndeşte o dată. . .
—	Cum ai zis? întreabă Baruţu.
Tătuţu provoacă intuiţia inutil şi, în sfirşit, face o definiţie, ca la şcoală, cu « atunci cînd »:
—	Iniţiativă e atunci cînd apuci să începi ceva.
—	Baruţu începe să caşte, zice Miţu.
—• Cască pentru el. Asta nun o iniţiativă. O ini; ţiativă ar fi atunci cînd ar vrea să caşte, nu cînd cască fără să vrea. Şi ar fi o iniţiativă, mai cu seamă, dacă ar vrea să ne facă să căscăm pe toţi. . .
Copiii, urmărind cu plictiseală, fac sforţări de atenţie.
—	Cască şi Miţu, zice Baruţu.
—	Nu;i adevărat! răspunde Miţu, care silabi; seşte în gînd. . . Şi biruieşte cuvîntul: Eu o să
fac o i;ni;ţi;a;ti;vă. . . Vreau să vă pup pe toţi. . .	*
— Ai înţeles, zice Tătuţu. . . însă o iniţiativă nu se face: se ia. Trebuia să spui aşa: « Eu o să iau o iniţiativă: vreau să vă pup pe toţi». Hai, pupăme. . .
—	Am zis numai aşa. . . Mai bine te pup numai pe tine.
Baruţu se vede înlăturat.
—	Atunci nu e o. . . (Mu poate să zică şi se încurcă.) E cu «niţi»! zice Baruţu.
—	Negustorii au vrut să facă o Bancă şi au luat iniţiativa să facă o Bancă.
—	O Bancă Naţională ? întreabă Miţu, care a trecut de cîteva ori pe strada Lipscani.
—	Da, o Bancă. . . Naţională.
—	Nu facem şi noi o Bancă Naţională ? pro; pune Baruţu.
Ideea i s;a părut lui Tătuţu bună, şi am pus tuspatru bazele noii instituţii acasă. Am înfiinţat o cooperativă cu un ghişeu. Membrii fondatori sînt în acelaş timp şi clienţi: Măicuţa, Tătuţu,
210
Miţu şi Baruţu, deponenţi şi debitori. Capitalul se mănîncă în familie, şi fondurile circulă în cerc închis. Avem un cod al nostru, şi dacă, Doamne fereşte, se face vreo plîngere, ea e judecată tot între acţionari. Am dat toate legile peste cap, am suprimat Controlul de Stat şi ne administrăm anarhic. Tot ce putem admite ca procuror din afară este pisica, şi ea, ca un magistrat ideal, se face colac şi toarce, intervenind destul de rar şi numai atunci cînd aude muzica plăcută a cheilor de la cămară. în această cameră de chibzuire atîrnă totdeauna de cuie cîţiva cîrnaţi, care inte* resează pe magistratul nostru mai mult decît Banca şi procesul.
Banca e instalată la Tătuţu în pat, şi ghişeul la zăbrelele de la cap. Membrii trec seara şi depun spre păstrare, iar dimineaţa ridică ce au depus. Operaţia ar fi foarte corectă dacă unii deponenţi n*ar avea tendinţe de abuz, provocînd deficite la casă. Ceea ce revoltă este nepăsarea cu care se servesc şi presupunerea lor că Tătuţu e un nabab. Golurile le acoperă el, din buzunare, fără să*şi poată convinge asociaţii că întno zi sau alta Banca poate să dea faliment. Ei rîd ca de o glumă, şi de la sumele foarte mici, care mai puteau să fie împlinite, au trecut la totaluri considerabile.
211
Depunerile se fac seara, cu pupături, şi retra* gerile dimineaţa, cu aceleaşi monete. Frauda consistă că depui o pupătură mică şi vrei să încasezi o pupătură mare. în finanţe, această substituire nepermisă se traduce cu o depunere de un leu şi cu o retragere de o mie. . . Ce folos! De la întemeierea Băncii, deprinderile rele sporesc neîntrerupt.
Casierul plătitor e, fireşte, Tătuţu. La restituirea capitalurilor aduse în ajun, el stă culcat şi mai cască din cînd în cînd, făcîndu*şi serviciul, copiii prezintîndu*se la ghişeul lui cu noaptea în cap.
—	Deschide prăvălia, jupîne, şi dăme capitalul îndărăt! strigă Baruţu. Ne ducem la şcoală şi n*avem cu ce cumpăra covrigi.
Tătuţu dă plapuma la o parte, ca un oblon, şi scoate capul din pernă, ca orice bancher. Se uită la ceas: şase dimineaţa, oră la care ban* cherii normali se întorc pe partea cealaltă.
—	O să m*apuc de altă meserie, se plînge Tătuţu. Cîte vrei?
Miţu primeşte o arvună, Baruţu vrea tot.
—	Numără bine. Să numii spui pe urmă că a fost o diferenţă. Una, două, trei, patru. . . Şi sunăile acum şi tu, să nu*mi spui că ţuam dat piese false. Iscăleşte în colţul ăsta, subt bărbie.
—	Tu ai să*mi dai un rest. Prefer mărunţiş. Ai primit?
—	Primit.
—	Băgaţi de seamă să nu risipiţi. V*am dat bani frumoşi, noi.
Cîteodată, asociaţii uită să plătească dobînda şi, pentru claritatea registrelor, care nu admit restanţe şi ştersături, uitucul e întors de la uşă.
—	Ai uitat procentul. Vrei să mă bagi în pus* cărie.
Dobînda la «Banca Tătuţu» e, fireşte, mare: 30 la sută şi cîteodată mai mult. Tătuţu nu mai
212
e bancher, e un cămătar. Dar clienţii n<au ce face şi sînt pur şi simplu apucaţi de gît.
—	Treci la casă!
Clientul trece la casă şi pierde în fiece zi ceva din capital. Numai că, pe măsură ce piere, capitalul se înmulţeşte, nu e ca la alte bănci.
De/acum, Baruţu ştie cum o să plătească şi în oraş, domnişoarei de la casa cofetăriei.
—	Să bagi însă de seamă, Baruţule, că gologa; nii ăştia ai noştri, de la şaisprezece ani în sus, dacăii pui în circulaţie prin oraş, dau naştere la încurcături.
DULAPUL CU LENJURI
Primul dulap a fost cel mai greu de aprovi* zionat, al primului copil. De la destinaţia Iui veche de « garderob » cu oglindă şi de păstrător al hainelor lungi, spînzurate pe umere de lemn sau prinse întrmn cleşte cu apucătorile late, el a trecut în mobilierul viitorului copil, modificat. Intercalînduii^se poliţe paralele, dulapul şi*a schim* bat şi culoarea.
S*a discutat calitatea vopselei şi a fost aleasă cea mai costisitoare: un copil aşteptat merită nişte « Ripolin» autentic, cu treizeci de lei mai scump la cutie decît lacul «superior» indigen. Apoi, dulapul nu putea să fie vopsit decît de Tătuţu, care se simţea autorizat să ia parte pe toate căile la sporirea familiei cu un membru necunoscut. Ca să fie sigur că nici o mînă străină nu va colabora, în absenţa lui de acasă, la cără* rile exasperate ale unei pensule greu de disci* plinat, el încuia odaia << copiilor» şi lua cheia cu el.
Vopsitul a fost un chin solitar, comparabil cu zugrăvirea Giocondei, căreia maestrul Leonard i«a compus zîmbetul necesar în şapte ani de tor* tură. Tătuţu a muncit numai două săptămîni la opera lui, însă « Ripolinul» a fost cumpărat de patru ori, preţul vopselii sfîrşind prin a costa de două ori mai mult ca dulapul. El îşi aducea cutiile în ghiozdan, pe furiş. Trebuiau evitate emoţiile
214
în familie şi menţinut prestigiul de vopsitor. Ca într<o problemă bine rezolvată, la finele operaţiei au rămas un dulap vopsit şi trei cutii goale, cu pensula lor. . .
Cea dintîi vopsea a curs. Păreţii netezi, încreţiţi ca de o sensaţie de frig, caricaturizau aspectul şi al lucrului şi al formei. Tătuţu a ras cu turbare tot ce făcuse, silit să cumpere şi scule de ras: o lamă triunghiulară cu latul în vîrf. La întrebările iritante, el răspundea la viitor şi distrat ca un por; tretist adevărat, cu fraze care începeau cu « încă » şi se complicau cu «probabil». El n*a învăţat să lingă decît după zece cutii. Ritmul deveni o plăcere, şi alunecuşul aderent al pensulei pe uleiul ei echivala cu o bucurie.
Tătuţu n<a ţinut socoteală de un amănunt. Era pe parchet de patru ori mai multă vopsea decît pe dulap, şi Măicuţa a numit opera lui o «porcărie». Tătuţu nu a insistat, şi curăţitul scîndurilor a ţinut şi el două săptămîni.
Abia rămînea vremea, după calendarul docto* rului, pentru umplut două poliţe din dulap.
Măicuţa voia fetiţă, şi Tătuţu cerea băiat, şi deocamdată s*a pregătit rufăria menită său împace pe amîndoi, o rufărie fără sex, care putea să fie trecută cu acelaş folos între picioarele oricăruia dintre ele. Douăsprezece scutece de bumbac, şase de pichet şi trei de lînă subţire. A doua săptă* mînă s<a dublat cantitatea, adăogîndu*se trei scufiţe de olandă şi trei de flanelă, şase mintene de pichet şi trei de lînă, două făşi. în privinţa făşilor s«au născut dispute, bătrînele susţinînd că, neîn* făşaţi şi nestrînşi fedeleş, copiii rămîn cu picioarele strîmbe, iar tinerele, care, odată cu corsetul şi conciul, au renunţat la toate sfaturile tradiţiei, aflaseră că nu se mai înfaşă nici un copil. în cele din urmă, au trebuit consultaţi autorii, şi bătrî; nele au dat înnapoi.
215
Tîrligii de lînă, o încălţăminte care în primele săptămîni sînt şi ciorapi şi pantofi, au fost tricot taţi în casă. Totuş, într*o zi, Tătuţu a scos din* trmn buzunar şi un pachet cît un ghem: o duzină de ciorapi nr. o, afirmînd că mai mici nu s<au găsit şi că vînzătorii magazinului celui mai vast, de ciorapi şi tricotaje, din Bucureşti, în parte fiecare şi dimpreună cu patronul lor, au răscolit toate miile lor de rafturi şi săltare, ca să poată încălţa un călcîi ca un trandafir, însă încă inexistent.
Naiv, Tătuţu a băgat în dulap şi un cal, pentru că ţinea la ideea lui. Şi a vîrît şi o sabie, întîi pentru că vroia băiat şi al doilea pentru că Tă* tuţu e pacifist. El credea că băiatul se va naşte în vîrstă de patru ani, gata de harnaşament.
La 12 noaptea, s*a născut însă o fetiţă. «Nu ţi*am spus că e fetiţă?», a zis Măicuţa. «Nu*i nimic, a răspuns Tătuţu, tot a mea e şi fetiţa şi nu*ţi dau din ea nici degetul mic de la picior. » Şi ua plăcut atît de mult lui Tătuţu fetiţa, că a rămas pironit lîngă ea două săptămîni, cîte îi trebuiseră să vopsească dulapul şi să cureţe par* chetul. El se aştepta, dintr*o eroare de fiziologie, la un copil congestionat, roşu, niţeluş cam scîrbos cîteva zile, şi care îndată ce se va ivi va începe să urle şi urlatul va ţine zece ani.
Liniştea, parcă experimentală, a fetiţei, cumpătul ei de persoană, privirea teafără şi sigură, figura minusculă, înconjurată călugăreşte cu un tulpan alb, peste care era întocmită o basma de mătase cu cireşi, invita la o convorbire în patru ochi, şi Tătuţu a şi întrebat*o: «Ce zici? Cum te simţi pe lumea asta? Nu*i aşa că e bine? ». Şi fetiţa, care examina becul electric, cu o suvenire poate a stelelor întîlnite*n drum, surîse. « O să ne*nţe* legem de minune amîndoi », zise Tătuţu, ciocnind cu doctorul o cupă cu vin. . .
216
Al doilea copil a venit după un an şi a fost băiat. Dulapul se umpluse şi, lîngă el, a venit dintnaltă odaie un al doilea dulap, — şi odaia « copiilor » ajunsese odaia copiilor cu adevărat. Acum, fetiţa ştie alfabetul întreg, dar băiatul, care confundă două litere în rostirea lui, pronunţă r şi ti la fel. în momentul cînd povesteşte Tătuţu, în odaia co* piilor e bătaie, — pentru un castel, care s*a dărîmat. Băiatul vroia să*i puie o piatră roşie în vîrf, şi fetiţa o piatră galbenă, şi l*a ocărît. El relatează incidentul: «Miciu mua zis: post». Ea are un argument: « Nu înţelege prostul că o piatră roşie stă rău pe acoperiş ».
Procesul s*a liniştit cu două bomboane.
E după amiază, duminică. Tătuţu şi Măicuţa se uită la dulapurile copiilor, unde s*au adunat şi au tot rămas mici tricourile, beretele, mînuşile, pardesiile, rufăriile. . . Braţul Măicuţii stă pe umărul lui Tătuţu, mîna lui Tătuţu se odihneşte pe şoldul Măicuţii, care s*a gătit cu ce are mai proaspăt, ca să*i placă lui Tătuţu.
—	Săiţi ghicesc gîndul? întreabă Tătuţu.
—	Mi hai ghicit, răspunde Măicuţa.
Pentru al treilea, n»ar mai fi nevoie de cum* părat prea multe. . .	•	•
DE MUCENICI
între calendarul astronomic, care de astă dată ne<a minţit, şi între barometru, care ne minte de cîte trei ori pe zi, stăm de o lună de zile la pîndă. Am ajuns vara în cojoace şi, de sărbătoarea florilor de mai, s*a făcut focul în sobă.
întmlte grădini ale ţării să se fi ivit soarele la vreme? în grădina Bucureştilor el a dogorît toată iarna, iar pentru vară şi*a pus guler de blană şi mustăţi de gheaţă. în primele zile de Mărţişor, mugurii însetaţi au făcut boboci, lepădaţi în april, şi de;abia viitorul, dacă timpul se mai ţine de vorbă, va scoate o recoltă de frunză verde.
Amăgirea plantelor nu a fost atît de naivă cît ne<au obişnuit să presupunem florile timpilor trecuţi. Vegetaţia s*a dovedit tot pe atît de şireată pe cît climatul de fantezist. Pomii au încercat iuţimea aerului cu nişte muguri de sacrificiu, rezervînduişi adevăraţii muguri, de rîndul al doilea, pentru o ambianţă mai conformă. O lună de zile, mugurii de maturitate au aşteptat pitiţi în vîrful ramurilor, pe dinlăuntru. Şi ca mugurii au făcut şi rîndunelele, care au sosit cu o lună mai tîrziu ca de obicei în lumina soarelui, dulce. Ele îşi zidesc ăst an în streaşină cuibul, pe răcoare, şi chirpiciul lor nu are timp să se usuce pentru ca să primească ouăle, ca nişte cofeturi, din care vor ieşi, — cine ştie cînd? — puii cu pliscurile late.
218
Copilăria credea că rîndunelele aparţin în totul ţării şi că dacă pleacă la desfrunzirea grădinii, în ţările calde, ele se duc mîhnite, într*o vacanţă trecătoare, pricinuită de subţirimea costumului, în realitate, rîndunica are un suflet internaţional şi realizează zicala latină că patria e*acolo unde e bine. Cu aceeaş lipsă de simţ naţional, rîndunica, în loc să<şi păstreze ouăle pentru o singură ţară, scoate două rînduri de pui, unul în jgheabul lice* ului SfîntUiSava din Bucureşti, şi altul în turla coptă a unei biserici din Abisinia fierbinte: — pe cînd vrabia moare acolo unde s*a născut. . . Cînd am înţeles că numai prezenţa muştelor reţine sentimentul de vatră şi de moşie al dispre* ţuitoarei de oameni rîndunele şi că unde nu mai este muşiţă nu mai sînt nici rîndunici, copilăria tocmai se isprăvise. . . Şi, în definitiv, de ce să cinsteşti vrăbiile cu o recunoştinţă şi o solidaritate neanalizată? Căci dacă n*ar mai fi bălegar pe şosea, ar face şi ele aripi mai iuţi şi s*ar strămuta şi ele pe coastele calde ale mărilor din Sud. Zborul lor olog, care slujeşte mai mult la sărit decît la plutire, este de ajuns.
Cu toate acestea, iată cîteva buchete de liliac. Cerul s«a făcut albastru. Sus, în el, nu e nici, o. vrabie: azurul brăzdat şi urzit de mii de săgeţi, de mii de rîndunici. Dacă mănîncă muşte, aceste pasări, indiferente la chemările nostalgiei, se în* nalţă cel puţin pînă aproape de stele. Năzuiseră să fie ale văzduhului şi s*au făcut albastre. Vrabia n*a dorit acest lucru primejdios şi, gospodină în amănunte, a rămas, credincioasă pămîntului, pe loc, îmbrăcată în culoarea prafului din drum, unde îşi caută comorile şi le ciuguleşte. întrmn părete al casei era o gaură, improvizată pentru burlanul unui fum de sobă. Desfiinţîndu<se bur* lanul, s*a lipit în dreptul găurii un carton, pierdut în zugrăveală. De pe dinafară, şi*a găsit acolo
219
un cuib gata făcut, o căsnicie de vrăbioi. Ei stau în el de doisprezece ani, scot pui în fiecare an şi ciocănesc în carton, pe unde le vine iarna căldură de calorifer. Din pricina frigului şi a umezelii, familia vrăbioiului a început să se scoale tîrziu, ciocoieşte, pe la prînz, preferind răcelii şi ploii un aşternut de fulgi şi un somn cioc lîngă cioc. Vrăbioiul, iubiţi copii, e un băiat fericit, şi vrabia o fetiţă fericită. Ei dorm cît le vine şi visează tot ce le place, mai cu seamă mălai. . .
O	fetiţă frumoasă, care împlineşte la iarnă şapte ani, a aflat că fetiţele şi băieţii încep să se ducă la şcoală, mirîndu«se că acest lucru se petrece numai cu copiii şi că vrăbiile n*au obligaţiuni didactice. Ea ar înţelege, desigur, să se ducă, însă cu toată familia şi cu pisica, şi îi pare rău cînd se gîndeşte că o să plece singură de acasă, că o să străbată lumea şi intemperiile, de dimi* neaţă, ameninţată de zbierătul mînios al băşicilor de automobil, la încrucişarea străzilor mari. I s*a făgăduit fetiţei că, dimpotrivă, toată familia se va duce cu ea la şcoală; că Tătuţu va pune ghioz* danul în spate, cu toate că o să<i stea barbişonul rău cu ghiozdanul. Şi va veni şi pisica la şcoală. Şi o să vie şi vrăbiile din mahala cu ea, împăcate, în vederea învaţămîntului primar, cu mîţa. Şi toată lumea asta o să vie cu ghiozdanul în spate, cu tablă cu burete, — şi vrăbiile şi pisica.
Fetiţa s*a speriat, pentru că nu ştie ce este o şcoală. Ea credea că şcoala e o îmbulzeală de copii mulţi, care ies vakvîrtej dintrmn loc închis şi care îşi spun pe stradă unul altuia, în gura mare, ceea ce au învăţat înlăuntru, oferindu«şi din cînd în cînd şi cîte o palmă şi cîte un ghiont.
Lam explicat fetiţei ce este o şcoală. Întîi, nu e obligatoriu să te duci în fiecare zi şi la oră fixă: fac aşa numai copiii cărora li se urăşte acasă şi pe care părinţii nu<i răsfaţă de dimineaţa pînă
220
seara, fetiţa asta, de care vorbim, e toată vremea pupată, şi cu motiv şi fără motiv. De cîte ori trece Tata pe lîngă ea, o pupă: de cîte ori trece ea pe lîngă Mama, o pupă Mama. O pupă cînd rîde şi o pupă şi cînd ar sta serioasă; dar de ce să stea fetiţa serioasă? Cînd i se vede fetiţii ceafa, ea e pupată în ceafă; cînd i se vede guşa, îi e pupată guşa. Urechea şi nasul i se văd toată ziua, şi toată ziua sînt pupate. Pupătura cea mai bună e a Mamei, cînd fetiţa face baie. Mama se sileşte să<i descopere aluniţe şi acolo unde nu le are, ca să o pupe şi pe aluniţe şi pe nealuniţe. Să nu mai vorbim de murdăria grozavă, pe care o lasă fetiţa frumoasă în baie, după ce s<a tăvălit, ca o găină, în pămînt şi praf. La şcoală, nu se mai poate murdări decît cu tibişir: tibişirul e alb şi seamănă cu un lucru pe care, peste vreo cincisprezece ani, fetiţa o săd cumpere, dimpreună cu un pămătuf şi cu oglindă de poşetă, de la drogherie, preferind etichetele străine, ca şi rîndunica, şi un preţ bun ieftini* tăţii unui tibişir fără mirodenii.
La şcoală, nu o mai pupă Mama şi Tata, dar o pupă domnişoara profesoară şi fetiţele mici. Ştii cum se numesc fetiţele? Colege. Domnişoara profesoară e o cucoană tînără şi gingaşe, curată ca un porumbiel, cu haină de catifea şi coleretă de dantelă, pieptănată cu o cărare albă, care ■ despică în două un păr negru îmbelşugat, hrănit de o tinereţe sănătoasă. Domnişoara profesoară nu se poartă tunsă, ca alte domnişoare, ci*şi îmi pleteşte părul în două cosiţe strînse, pe care le găteşte de jurîmprejurul capului şi pe urechile<i albe«carminli, cu cercei de peruzele, potriviţi la culoarea ochilor deştepţi.
Domnişoara profesoară ştie numai poezii şi poveşti, după cum pasările ştiu numai să cînte,
—	ştie, orişicum, numai cuvinte frumoase, care îndulcesc şi răcoresc sufletul, cu parfum delicat,
221
făcut din ceţuri de busuioc, maghiran, izmă şi livenţică. Dar nu e numai atît:	domnişoara
profesoară are şi altceva. Are o cutie mare, o ladă lîngă care şade, o catedră, plină cu nici nu*ţi închipui ce minuni.
Uite, nuiţi mai spui nimic. O să le vezi cu ochii dumitale, duduiţă care mergi pe şapte ani. Domni* şoara învăţătoare o să*ţi dea în toate zilele cîte o mărgică şi, duminica, o mărgea mai mare, porto* calie. Primăvara înfloreşte, în cutia ei, gămălii de toate culorile, mărgăritare cît bobul de arpacaş, meiuri de cristal şi agată. Şi pe acul dumitale de aur, şi de*a lungul firului dumitale de borangic, se vor strecura zi cu zi, săptămînă cu săptămînă, lună cu lună, an cu an, fetiţă, toate măzăricile domnişoarei profesoare. Şi într*o zi, cînd ai să fii mare, cînd sprinceana dumitale se încovoaie pe săgeata privirii, cînd genele licărite de lumină vor tremura în noul răsărit al fiinţei dumitale, ai să fii împodobită, de la grumaz pînă la coate şi pînă mai jos de genunchi, cu zalele de scînteie ale fostelor mărgele mici.
Atunci, totul se va înţelege mai lămurit: găte* Iile au fost grăite şi avuţiile s*au căpătat în slove şi gînduri. Şcoala, domnişoară mică, strînge*n cuvinte, pentru .mintea şi bătaia inimii dumitale, toată viaţa, toată lumea, toate jucăriile de bucurie şi suferinţă, cu care pleacă, la păşunea luminii, cărturarii, ca nişte ciobani şi baci încrezători, printre copacii cu foaia nouă. . .
DE CRĂCIUN
—	Mie mi*a spus un băiat, zice Baruţu, încer* cînd apa cu mîna altuia, că Moş Crăciun nu există.
La 9 ani are tot dreptul să discute despre existenţe.
—	Şi tu ce«ai răspuns?
Baruţu nu răspunde numaidecît, căutînd să se orienteze subtil prin sunetul glasului şi prin fizionomie şi voind să fie nesimţit de şiret.
—	Nu mi*ai răspuns ce i*ai răspuns. . .
Zăpăcinduişi geniul limbii din pricina confu«
ziei, el începe prin a răspunde cu încovoieli de vocabular.
—	Eu i«am zis că. . .
Şi se gîndeşte puţin.
—	Pardon! nu se zice « ¡¡am zis». Ce naiba, Baruţule! Te<am dat eu la şcoală nemţească, dar cînd vorbeşti româneşte, vorbeşte româneşte. . .
—	Nu se zice « am zis »? întreabă Baruţu, care vrea să dosească ceea ce se cheamă în clasă « subiectul principal».
—	O să lămurim chestiunea asta mai tîrziu. . . întoarcere la Moş Crăciun şi la ce ţi*a spus un băiat.
Miţu, care tăcuse concentrat, văzînd că fratele
i	s*a încurcat, izbucneşte întrmn hohot de rîs semnificativ.
—	Ţi*am mai spus că eşti un prost şi nu m*ai crezut, hotărăşte Miţu, cu degetul arătător ridicat şi didactic.
223
—	De ce sînt un prost? întreabă Baruţu, um/ flîndu<i<se buzele şi plecîndu?şi capul. Nu ţi<am spus să<i spui tu?
—	Va să zică, voi aţi stat întîi de vorbă amîndoi! Teîam prins!
Era adevărat. Miţu nu se mai putea ţine de rîs.
—	Ce mai umblaţi cu « mi*a spus un băiat »? Totdeauna tu faci aşa, împingi înnainte pe Ba« ruţu, şi cînd îl vezi că n*o mai scoate la capăt, rîzi şi te lepezi. Foarte bine. Dacă nu există, nici n*o să vie!
—	Cine?. . . întreabă Miţu, verificatoare şi ab; stractă.
—	Cine nu -există nu vine, şi dacă cineva vine — există.
Accentul dogmatic al acestui principiu fu cît se poate de reuşit. El scapă de controversă, şi afirmaţii rămîn cu obrazul curat, mai ales dacă intervine diversiunea.
—	Scoateţiivă cărţile. Ce mai aşteptaţi?. . . Ce<avem pe mîine?
—	Nu ştii că n*avem şcoală? zise Miţu.
—	Dar ce e mîine ?
Triumfător, Baruţu zmulge foaia din calendar. Era duminică. Baruţu se răzbuna.
—	Crezi că nu ştiam eu că e duminică?
« Eu » însemnează « a<toate*ştiutorul », « fără» greşul », « infailibilul », « impecabilul».
—	Te«a ascultat la istorie? întreb pe Baruţu, care confundă pe Radu Negru cu Radu de la Afumaţi.
Trebuie să abandonez terenul istoriei. Baruţu a mai înregistrat o victorie, arătînd buletinul săptămînii.
—	Nota zece!
—	Ştii că un lucru care lasă mult de dorit la tine e compoziţia, observ ca un autor. Ai putea să<mi arăţi ce»ai mai scris?
224
Baruţu e armat pînăm dinţi. Deschide caietul de compoziţie: zece. Zece cu creionul roşu. Nemaiavînd ce noduri în papură să caut, rîd fără să vreau, ca de un lucru comic, de care mi<aş fi adus aminte, — şi rîdem, fiecare în sensul lui, cites; trei. Eu mă gîndesc ce crud am fost bătut, şi ei se gîndesc că existenţa lui Moş Crăciun e o farsă. Totuş, Miţu aduce vorba din nou.
—	Mater Philomela ne*a spus că mai avem o săptămînă pînă la vacanţă.
—	Iar vacanţă? Nu v«aţi mai săturat de va« canţă ?
—	Vacanţa de Crăciun, Tătuţule, precizează Miţu.
în realitate, între noi mocneşte un litigiu, pe care îl ascundem după puterile noastre. Copiii au descoperit întrmn sertar pachetul cu toate scrii sorile lor, trimise, de cînd au învăţat să scrie, lui Moş Crăciun. Poşta funcţiona la uşa dormitorului, dinaintea încălţămintelor. Ei puneau scrisorile seara, şi noaptea venea careva, — un şoarece, un greiere, un păianjen, — le lua şi fugea cu ele departe, — şi toate dorinţele lor se împlineau întocmai. Era un loc în lumea asta unde se îngră'< mădea toată corespondenţa tuturor copiilor şi unde, zilnic, simpaticii curieri ai lui Moş Crăciun se aflau în treabă. Fabula s*a isprăvit. însă fără consacrare oficială. La prima defecţiune de auto* ritate, copiii, ştiinţifici şi liber cugetători, vor spune verde caresi opinia lor sprijinită pe dovezi.
—	Să vedem cum o să fie pomul de anul ăsta, sondează Miţu.
—	Ce pom? Cine a mai pomenit iarna pom?
—	Pomul de Crăciun. . . Ai uitat?
—	Pe care îl aducea altădată Moş Crăciun.
—	Păi, dacă i*a spus lui Baruţu un băiat că nu există Moş Crăciun, şi dacă voi v*aţi chib* zuit împreună, ce rost mai are Unchiaşul să
225
vie la voi? Se duce la copiii care ştiu că exista. Voi sînteţi anarhişti.
—	Băiatul ăla a fost un prost, defineşte cu promptitudine Baruţu. Cînd vine la lecţie scoate limba. Are trei la conduită.
—	Foarte frumos! Dar mai era un prost lîngă el, cînd zicea aşa.
—	Nu ţi*am spus eu ? confirmă Miţu. Cum să nu existe Moş Crăciun! Ba există.
—	Desigur că există. . . confirmă Baruţu. Eu ham şi văzut.
—	Mai las*o, Popescule! zice Miţu. Nu ham văzut eu şi bai văzut dumneata! Există, dar nu ha văzut nimeni.
—	Vai, Miţule. De unde ai învăţat vorba asta, cu « Popescule » ? Poate că mai ştii şi altele. Ia spune* mi*le pe toate, ca să le lichidăm pînă la Crăciun. . .
Miţu se ruşinează, ha scăpat. Dar e clar că ştie şi altele şi mai şi.
Moş Crăciun nu există, dar poate că există, şi, chiar atunci cînd nu ar exista, Miţu şi Baruţu îl aşteaptă să vie. Ei vor să ştie că nu există, însă ţin să creadă că există. Cîtă vreme afirmă ei inexis* tenţa lui Moş Crăciun, le rămîne o speranţă, şi dacă aş cădea de acord asupra acestei inexistenţe, aş fi cel mai combătut în săptămîna ce precede Crăciunul. Toată problema se închide întrmn milimetru pătrat de subiectivitate, şi o afirmare categorică, din proprie iniţiativă şi împotriva sentimentului lor secret, ar însemna un dezastru.
—	Sînt sigur că şi anul ăsta vine Moş Cră* ciun, zic.
—	Ce ţi*am spus eu? zice Miţu.
—	Nu m*ai crezut, răspunde Baruţu.
VISELE
Baru nu<şi explică visele.
—	Adorm şi văd o grămadă de lucruri, şi, cînd mă deştept, nu mai ştiu: le*am văzut, sau le*am visat? Şi tot lucruri neaşteptate. Aznoapte, profesorul, care era să mă lase corigent la mate* matici, sărea prin grădina noastră după fluturi şi ciugulea vişine din pomi.
—	Cred că nu bai împiedicat. Tot nu ssau făcut anul ăsta. S«ar fi. săturat cu frunze.
-Pe urmă a vrut să se joace cu mine şi ne<am luat la luptă.
—	Explicabil. Examen transpus: te*ai luptat cu el la tablă, şi acum continuai în grădină.
—	Dar era să<l trîntesc eu.
—	Explicabil. Revanşă transpusă. Nu te*ai prea simţit împăcat după ce era să te trîntească el. Şi cum s*a terminat lupta?
■— Cînd era să dau cu el de pămînt, şi el mergînd de*amdaratele, am văzut că o să*şi spargă capul de un bolovan, ivit în spatele lui. Am ridicat două degete şi i*am spus: «Domnule profesor, să stăm niţeluş, să nu cădeţi. Un obstacol! » El şi*a întors capul ca săd vadă, şi s*a ridicat din iarbă o capră, care s*a suit pe profesor şi i*a mîncat tot părul din cap. . .
—	Explicabil pînă la un punct.
A intervenit cineva:
—	Ştii, ca la tine, în examene. . .
227
—	Totuş mai puţin explicabil, zisei, dar nu cu totul în afară de liniile naturii. în definitiv, capra poate fi proastă, şi părul seamănă cu iarba. Probabil că nu visai numai tu: visa şi capra din visul tău.
Dar vorbind de vise, Baru vrea să ştie prea mult: cum visează omul, ce e visul? Nemaifiind la vîrsta derivatului imediat, a trebuit să<i mărturi* sesc că şi copiii mai bătrîni, cu barba albă, au fost frămîntaţi de întrebările lui, au publicat cărţi şi au ţinut conferinţe, fără să ajungă mai departe ca el.
—	Generaţia ta, Barule, n<o să afle mare lucru de la generaţia mea. Ca că fiu cinstit, n*o să afle nimic. Dar nici generaţia mea n*a aflat de la pre* cedenta, şi nici asta de la aceea dinaintea ei. Cînd o să te faci mai mare, ai să găseşti, între cărţile din dulapuri, studii savante şi despre vise, şi tocmai atunci cînd trebuie sămţelegi că nu poţi înţelege nimic şi învăţa nimic de la alţii, nu o să te mai intereseze. E o lege a noţiunii false, şi ai să rămîi cu noţiunea falsă că alţii au ştiut ceea ce tu nu ştii, ca să se continue o idolatrie de mizerie. Noi nu citim niciodată, Barule, lucrurile pe care le judecăm, şi tot în gol judecăm, şi, daca şi le citim, pricepem exact cît înţelegem. . . Noi nici nu vorbim toţi o singură limbă. Tu ai limba ta, eu am limba mea. . .
însă Baru are o teorie a lui, care salvează igno* ranţa.
—	Mie mi se pare, susţine Baru, că după ce adormim, ochii ni se învîrtesc şi ni se dau peste cap.. .
începe să fie om de ştiinţă. . .
ARIPI ÎNTRISTATE
Baru are 12 ani.
Apucăturile, preferinţele, activitatea i s*au schimbat. Caută enigma şi stîmeşte dificultatea. Vechiul arsenal i s<a înnoit. Ciocane, cleşte, cuie, maşinării, roţi cu dinţi, resorturi şi proiecte, schi; ţaţe în lemn şi tinichea. La ora cinci e murdar ca un salahor şi trebuie să facă baie generală. Nun prea tihnesc apa şi săpunul, dar asta e regula: dinaintea feţei albe, cu farfuriile accentuate de un reflex de lumină, nu poate sta pe scaunul curat şi nuişi poate desface şervetul din cutele lui ire* proşabil succesive, oricît i;ar fi de mare pofta de mîncare, un nespălat. Nu încape excepţie: cine vrea să ia parte la cinstita masă, vine proaspăt, de la cămaşe pînă la batistă.	•	•
Baru era odată Baruţu: nu mai e. A devenit client de librărie şi abonat. îi mai plac poveştile, dar cu niţică mecanică în ele. Iese dintr^o meditaţie lungă, cu sentinţe şi referinţe: «Bat chinezii, cum ţi*am spus de la început». Sora lui a văzut un film cu căprioare şi gheişe şi vrea să bată japonezii. «Ai auzit tu de harakiri? » îl sfidează. Baru nu ştie ce e harakiri. Poaten o armă niponă irezistibilă şi, intimidat, şovăie în convingeri. între submari* nele care cad în lighean la fund, mai jos chiar decît un submarin, şi între avioanele lui neclintite, toate facultăţile lui Baru au evoluat, afară de suflet şi de cândida lui veche bună<credinţă.
229
Era liniştit la pupitrul lui cu scule, şi atent. Şurubelniţa îşi făcea datoria, şi tînărul mecanic ajuta lucrul din toate mădularele lui, cu toate mobilităţile fizionomiei transfigurate. Mîţa Piţ se gătea în oglinda ei invizibilă, pe un scaun lîngă el, şi căţelul Bob, pus pe brînci, ca un cîine fioros, îşi păzea stăpînul. Lungit între două san< dale, ca o a treia, el dormea din toată conştiinţa, cu siguranţa că nu i se poate întîmpla nimic decît mai bine.
Strigăt subit de jale şi deznădejde. S*a deştep; tat, — şi Bob şi Piţ şi;au întrerupt toaleta. Meca; nicul plînge cu lacrimi de copil mic.
■— Mi;a rupt aripile! strigă Baru.
Un moment s;ar fi putut crede că băiatul avu; sese într;adevăr aripi, ca un şoim, atît de violentă îi era descurajarea, şi că o putere uriaşă, Jupiter ori trăznetul, i le;ar fi frînt şi schilodit.
—	Bietul băiat!
Trebuiau căutate în cartea de telefon o specia; litate rară şi adresa unui medic de aripi. Ne gîn; deam că;i curge sîngele şi că ar fi nevoie de un pansament provizoriu, pînă la spital. Dezaripatul îşi proclama nefericirea în toată gospodăria.
—	Ia nu;l mai răsfaţa pe acest romantic şi pe; dant! răspunse cineva. Şi tu, să;mi dai pace cu aşa zisele aripi ale dumitale, domnule maimuţoi. Eşti caraghios. Copiii se plîng de stomac, şi tu te vaiţi de aripi. Iar ai mîncat struguri nespălaţi. Te văd că;ţi face bine o lingură de reţină.
—	Ce puteau să fie, dacă nu aripi? răspundea Baru, a căruia durere era precisă şi simţită la locul unde, — fie umărul, fie sufletul, — se arti; culează cu o aripă de zburat în văzduh ori în vis.
—	îţi dau o aripă, dacă vrei, i se răspunse, ară; tîndu;i;se un cotor de mătură tocită. Sau poate;ţi faci mai bine o coadă. îţi trebuie şi coadă, dacă vrei să zbori,
230
Insulta îi opri lacrima tot atît de brusc pe cît izbucnise. Căutătura ochilor lui de pasăre mare stufoasă i se făcu semeaţă.
L*am cercetat cu băgare de seamă, despre ce fel de aripi era vorba.
Cu foarfeca, dintrmn carton de ţigări, el îşi croise cîteva părechi pentru fragedele lui iluzii, şi tocmai isprăvise de pus la punct un motor cînd şi le*a văzut dispărute. într*o ceaşcă de sticlă era depoul de materiale: aţă, sfoară, elastice poli* crome, beţe de pachet, celofan, staniol, pelica* noi. . . Pregătise pe pupitrul lui o lupă, o busolă, un binoclu, cîteva lentile cu dioptriile scăzute, din familie, şi globul pămîntesc. Universul şi mijlocul de a4 străbate.
Avionul de bombardament trebuia să suporte trei mitraliere, din care una ochea prin intervalele helicei, ca mitraliera engleză a lui Gogu Constan* tinescu.
—	Plîngi că ţi*au pierit aripile, şi tu te pregăteai de masacru. . . Sentimental şi crud. Ţi*ar plăcea să treacă acum, pe sus, avionul tău şi să lanseze un proiectil peste Bob, care s*a întors cu burtam sus ? Ia te uită ce pîntec frumos, cu pistrui. Ţi l*ar face praf!
—	Bob! zise Baru, aplecat cu mîna pînă la pielea trandafirie.
—	Dacă ştiam că sînt nişte aripi, nu ţi le arun* cam. . .
—	Tu mi le*ai luat? zice Baru emoţionat. Nici eu nu m*aş mai fi plîns, dacă ştiam.
—	De ce, Barule dragă ? Eram eu mai puţin vinovat, şi tu mai bucuros?
—	Păi, tu m*ai învăţat să le fac pe cele dintîi. . . Şi nu credeam că mi le*a aruncat. Credeam că mi le*a rupt. . .
231
—	Ce va să zică asta ? Nu*i totuna, că ţi le ia sau că ţi le rupe?
Nu era totuna. . .
—	Am vrut să fac niţel curat pe masa ta şi am crezut că adun nişte rămăşiţe de foarfecă bune de gunoi. Te rog să mă ierţi. Altă dată o să mă uit mai bine. Dar ia seama şi tu. Aripile se pot con* funda cu mucurile de ţigară, cînd sînt iscate aproa* pe din aceeaş mucava. Făiţide dintrmn material mai ales, şi punede cu grije deoparte. Tinere mai sus, să nu se tîrască la rînd cu paiele şi surce* lele. Uite, pe cărţi.
DE MOŞ<AJUN
Le*am povestit copiilor că iernile noastre erau albe ca un cearşaf cu ţurţuri de dantelă şi că din cerul albastru, — de neînchipuit, — se lăsa toată ziua, toată noaptea şi patru luni întregi, un material vioi, pe care nud puteam înfăţişa în gospodăria noastră cu nimic decît cu zahărul pisat, în bucăţi şi căpăţîni. Din octombrie, de pe la Sfîntul Dumitru, începea să fluiere vîntul, ca un popor de cimpoaie, şi să cînte hornurile ca nişte orgi, — şi, odată cu vîntul, se porneau şi făinurile astrale, stelele năpîrlind de o lumină, ca să se îmbrace, după Anul Nou, cu alta.
Cu puţină închipuire, puteţi construi din nou, le spuneam, iernile din timpul meu, de pe cînd eram mic ca voi, cu nasul, cu urechile şi cu unghi* ile degerate. Pomii plini de broboade albe creşteau * dintr*o grădină albă, se mişcau printre acoperi* şuri albe: nu rămînea nimic neînnălbit. Bunul Dumnezeu, care lăsa lumea să se mînjească opt luni de zile cu pulbere, avea grije ca o dată pe an să o scufunde în albia cu spume.
Pe vremea zăpezii, pe care voi nu o înţelegeţi, Dumnezeu făcea chiciură, fulgi şi măzăriche, iar sufletul omului se vedea, umblîndu*i împrejurul capului, ca un fum de tămîie.
După ultimele cercetări făcute de Grivei, am ajuns, cu copiii, să rectificăm istoria întrmn punct esenţial, anume momentul cînd, goniţi din Rai,
233
Adam şi Eva, — prinşi în pom, furînd nişte mere, pe care nou avut unde să le ascundă, lipsindu»le buzunarele, născocite de hoţii de mai tîrziu, — ieşeau pe poartă şi nu ştiau încotro să apuce, dacă nu trecea pe*acolo, tocmai atunci, cîinele SaintiBernard. Cîinele purta la grumaz un coş atîrnat de curea, şi, în coş, un flacon cu rom de Jamaica şi un pachet de ciocolată cu lapte, — şi ningea. După ce au mîncat din ciocolată şi au găsitiO bună, mai bună ca mărul stricat, pentru care se iscase gîlceava (un măr! mare lucru la un pom cu mere şi la un proprietar de livezi!), şi după ce au înghiţit din flaconul cu rom, pe care nu hau găsit lipsit de calităţi, Adam şi Eva s<au dus cum au putut pînă la schitul din munte, şi de*acolo, îmbrăcaţi călugăreşte, s<au mutat mai sus, pe Mont;Blanc, asigurînduişi o provizie de tutun de pipă, parfumat cu suc de zmochine şi opium. Deci primii oameni n*au murit, ci s*au schimbat în Moş Crăciun şi Baba lui.
Ieşirăm cu copiii în stradă, ca să le explicăm cum era zăpada, la faţa locului, întrmn parc municipal. A trebuit să ne întoarcem, să punem galoşii, să luăm umbrelele. Explicaţiile n<au găsit crezămînt, copiii de după zăpadă fiind, ca şi cei de după războiul pentru dreptul popoarelor mici, increduli: unii neputînduişi reprezintă un sloi de gheaţă diamantin atîrnat de streaşini, şi ceilalţi neputînduişi stăpîni surîsul cînd le spuneai că de cinci parale cumpărai un cornet cu bomboane.
Din vitrină în vitrină, am ajuns la o expoziţie de păpuşi de Crăciun, unde doi inşi mici, cu cape; tele de optzeci de ori mai voluminoase ca trupul, dădeau, fără bucurie, o reprezintaţie de publici» tate pentru sufletul comerţului, de o monotonie dureroasă. Păpuşile, iscodirile variate din vitrine, sufereau toate de aceeaş maladie a minusului de imaginaţie. Fabricaţia jucăriilor fără zăpadă şi»a
234
pierdut avînturile de odinioară şi trece printr*o epocă de tristă mediocritate. Calul pe două şine curbe e încă un animal de văzut, ca acum o sută de ani; singure coama, pielea, coada şi copi* tele au degenerat. Dracul care sare din cutie pe un resort spiral, e o bucată bună, moştenită din vremuri, iar păpuşii nu i s<a adaos nimic, datînd intactă din timpul femeii. «Pe vremea zăpezii, păpuşile erau mai frumoase », le spunem copiilor, mai inventivi decît fabricanţii de păpuşi, siliţi să creeze obiecte gingaşe şi surîsuri naive în fabricile Societăţilor Anonime, cu capitaluri grave, de mare prestigiu.
Un căţel cît un gogoloi de cîlţ ieşi din noroi, scăpărînduii ochii din masca de păr încîlcit. După port, recunoaştem un cîine de neamul griffonilor bruxelezi. « Cum ai ajuns în halul ăsta, măi bă* iete?», îl întrebăm. El pleacă ruşinat capul şi aşteaptă ce are să urmeze: mirosul inimii simte că aristocraţia lui a dat de preţuitori. Cumpărăm un mare ziar de dimineaţă, în optzeci şi patru de pagini, şi împachetăm noroiul cîinelui pînă la zgardă — o cureluşă cu clopoţel. întoarcerea acasă e grăbită de marele eveniment. Din pri* cina unui căţel de opt sute de grame, copiii uită miracolele industriale din vitrine. Ei sar împre* jurul ziarului, din care scoate, tremurînd de suvenirea frigului, cîinele capul. Acasă, după o baie caldă şi un « antricot», musafirul nostru se găseşte în element, şi paturile, cu copiii valmrtej, oferă o plaje de jocuri şi răsfăţ. Şi pentru că grif* fonul nu avea coadă, ¡¡am dat numele de Ciutac. . .
Aceste evenimente se petreceau în preajma unui Crăciun cu gigantice noroaie. Citisem în ziare suspinul iremediabil al stăpînei căţelului, cu urcarea în fiece nou anunţ a « recompensei», şi, de MoşiAjun, jucarăm cu copiii o glumă, de care un moment au plîns, şi după aceea s*au bucurat.
235
Plecarăm cu colindul, deghizaţi, mici şi mari, ca nişte unchieşi, cu cîte o barbă de pîslă, cîntarăm tuşind « Bună dimineaţa » la uşa mută a boierilor care pierduseră căţelul şi care n*au binevoit să ne răspundă înjurîndume cu severitate, decît după repetate scandaluri.
Moşul cel mai mic scoase Ciutacul de subt cojoc şid dete gazdei în mînă. Ciocnirea sentii mentelor paralizîndu<i iniţiativa, noi, moşii cei adevăraţi, ne luarăm în braţe moşii mici şi, fuga! scoborînd scara, am dispărut. Am auzit, după dezmeticire, paşi în urma noastră, numeroşi. Proprietarii cîinelui şi personalul lor ne căutau să ne mulţumească. Dar moşii, mai iuţi de picioare, s*au pierdut în ploaia de Paşte a întristatului Crăciun.
DE LA MOŞ CRĂCIUN CETIKE
MOŞ CRĂCIUN
Dragii Tătucului, Moş Crăciunul vostru să ştiţi câ este, întnadevăr. Dacă nu ar fi, cine credeţi voi că şuar pierde vremea să îmbrace lumea în alb şi să puie în fiece fir de zăpadă o s tic lirei1
Uite, desaici, de la noi, din şesul ăsta mare pînăm şeaua munţilor şi peste munţi, în cele patru părţile şi de jurîmprejurul lumii, uscăturile sînt îmblănite cu piei flocoase de chiciuri, şi apele stau puse subt geamuri. Moş Crăciun se plimbă toată noaptea, ascuţindu<şi cu briceagul tibişirul de argint, ca să desineze cu vîrful lui foi de leuştean pe sticla ferestrelor voastre de la dormitor. Din aer el face ţărînă albă, acoperă piscurile şi le ridică în tot anul, ca nişte morminte mari ale visărilor Tătucului vostru, în dreptul cerurilor încreme< nite.	.	.	.
Voi nu lsaţi văzut pe Moş Crăciun, ca mine. ‘ Aveţi săd vedeţi cînd veţi fi şi voi Tătuci şi Mămuci ; atunci cînd firul de zăpadă şi iernatica lui licărire se vor furişa în părul vostru, pe care mîna mea vid netezeşte. Eu bam văzut aznoapte chiar, sluj in* du<se de piatra rotundă a lunii, ca de o tocilă învîrtită cu piciorul. Moş Crăciun îşi ascuţea bri* ceagul. Scînteile tocilei, fulgerînd cu vîlvă, s<au ridicat în Tărie şi s*au aşezat, scînteie cu scînteie, şi au îngheţat strălucind pe bolţi. Uite, toate stelele au zburat din ascuţişul lui, şi tocila i se mai învîrte.
239
Cine ar întinde horbote şi năframe pe brazi, dacă nu ar fi. Moş Crăciun? Cui i*ar trece prin minte să*şi scoată miile de albituri şi găteli şi să facă din păduri, la intrarea văilor cu giuvaere, cuiere în care să şi le atîrne? Căciulile de mătase, cu pana tremurată de diamante, acoperă molifţii. De*a lungul şoselei s<au desfăşurat, pentru pasul boilor domnesc, înjugaţi la care cu spiţele de gheaţă, covoare senine cu căptuşeală de cojoc. Iepurele şchioapătă prin frumuseţea nouă, ca o lăcustă păroasă, şi şi*a pus şi el, a bucurie, bas* maua cu colţurile înnodate deasupra creştetului, pe cap. Sticleţii prind prin văzduh clopoţei şi lovesc în cîte o coardă de ţimbal un punct. Rămăseseră urîte firele de telegraf: Moş Crăciun le*a învelit numaidecît cu puf de catifea.
A muls vîntul de lapte şi a împietrit ţurţuri de marginile streaşinii noastre, şi crucea bisericii a strivit*o cu chihlimbar. Fumul singur i*a plăcut întotdeauna, aşa cum e, avîntat, albăstrui şi colăcit, şi, ca săd isce mai mult, suflăm vatră şim jar.
Cine ar face aceste toate dacă nu ar fi Moş Crăciun? Cine ar ţese zăpada? Cine ar toarce cleştarul ? Cine v*ar stropi cu mărgăritare ? Şi cine ar aduce sanie pentru băieţi, şi fetiţelor o păpuşe, dacă nu ar fi Moş Crăciun?. . .
POVESTEA BRADULUI NEGRU
în ziua pomilor Dumnezeu a zis:
—	Vreau sămii faci şi altfel de copaci decît cei cu ramurile despicate şi chinuite, cerşind soarele şi ploaia cu braţele la cer. Văd împrejurul meu multe soiuri de copaci cu frunză, cu frunza tremu; rătoare ca roiurile de fluturi, ridicaţi din petice mici, şi pomi roditori cu feluri de feţe, galbene şi roşii. Am muşcat din catifeaua cu suc a perelor aurii, atîrnate de ramuri, ca nişte tivgi pline cu lapte închegat şi dulce. Am rupt cu dinţii carnea aguridă, sticloasă, a merelor domneşti, care sună în coşuri ca tărtăcuţele de lemn. Am supt strugu* rele mare al prunelor brumate, cu sîmburele amar. Am sorbit picătura lucie, de zmeură, a vişinelor încălecate, cîte două, şi am văzut şi chipul nou cum le*ai prins prin foi, ca pe nişte clopoţei legă; naţi pe aţă. Şi am înjunghiat şi pepenele verde; cu coaja de marmoră malachită şi cu miezul roşu nisipos, de fagure de zahăr. Bostana ta e o minune, căci pe sfori întinse pe pămînt ai făcut să crească ghiulele şi globuri. Crezutoi că nu are să«mi placă, de te<ai pregătit să le strîngi dintriodată, trăgînd frînghiile şi tîrîndude prin întuneric în mare?
Diavole fermecător! Mi se pare că ai voit să miio iei înnainte, şi, pîma nu fi fost Săptămîna Facerii isprăvită, ai încercat un om numai căpă* ţînă, — cînd bălană, cînd negricioasă. Te mai prinsesem, intr/altă parte, începînd un Adam
241
roşcovan, cu ţăcălia de şiac, în nuca de cocos. Lasă, rîndul omului are să vie, şi pe el mam hotărît să4 încerc cu mîinile mele. Tu fă<mi un pom cu frunză şi fără frunză, cu o frunză tare, care să nu îngălbenească niciodată ca teiul şi să nu se scuture niciodată. îmi trebuie să acopăr munţii şi veşnicia pietrei. Deasupra, pe piscuri, am pus chivăre de zăpadă şi, în dreptul zăpezii, albinele de argint ale stelelor, vecine cu ele. E nevoie de un copac, de subt creste pînă la poale.
Diavolul, care la început muncea cu Domnul laolaltă şi, poruncit de Domnul, făcuse toată argin* tăria şi zmalţurile palatului ceresc, — streaşini de aramă nouă, pridvoare în cele patru colţuri mari ale lumii, învelite cu perdele de odăjdii şi aşter» nute cu borangicuri albastre şi verzui, — îşi chemă la sine meşterii şi ucenicii risipiţi prin pădurile de gutui şi nuci şi prin şesuri, şi ceru de la ei o închipuire nouă.
—	Vreau să<mi faceţi, zise Diavolul, un pom drept, cu ramurile drepte, cu frunzele drepte, un pom neasemănat cu pomii şi care să se pară că pogoară întreg din văzduh. Am văzut în stînci o ţîşnirem sus de apă: faceţi<mi o pădure de trunchiuri de fîntîni.
începutul a fost încercat pe baltă, unde, locul fiind mai întins, lucrul e mai lesnicios. Pînă la ivirea în coama vîntului a secerii albe a lunii, care se mai aseamănă cu o brăţară ruptă şi cu o margine de talger de sticlă, balta se umplu de beţe lungi cu fulg, şi suliţa trestiei fu socotită drept o născocire potrivită cu gîndul Domnului, închipuit. Ostenitorii măsurară atunci depărtarea dintre creste şi stele, şi în dreptul fiecăreia înfip* seră o suliţă în plumbul rece al munţilor zgrun* ţuroşi. Vîrful pomului nou căuta cu sfîrcul în sus, şi ramurile lui, din zeci de umeri, se răzimau pe piatră, ca o pajură cu sute de aripi de fier.
242
Dacă vîrfurile fuseră lănci, frunzele fură undrele, sule şi ace.
Şi se făcu noapte. Şi se aprinseră luminile toate în codri şi, fără să ştie, noaptea se ivi în seara pomilor, ca pomul cel dintîi de Crăciun, înstelat.
Tfl
PĂPUŞI
Ne*am uitat niţel în trăistile şi săniile lui Moş Crăciun.
M>am speriat. Nu mai vorbesc de codrii de brazi cu luminile pregătite în vîrfuri. Deasupra lor însuş luceafărul pogoară, ca să le dea scînteia spicului din ceruri, de argint, pentru noaptea de Crăciun. O sută de sănii mari s*au oprit pe Bărăgan, pline cu ce crezi? Cu păpuşi! Păpuşi dintnacelea Frumoase, deştepte, cum numai mîna de ceară a Moşului Crăciun ştie să facă. Nemuritoarele trăiesc pînămtno zi, cînd au căzut şi s*au spart. Moşul le«a înjghebat din acelaş porţelan din care chinezii cu ochii de mîţă şi japonii cu pleoapele măslinii au frămîntat bliduri şi urcioare subţiri ca foaia de arpagic. Am văzut, în coşuri şi papuri, păpuşile bălane, cu cosiţa ca mustaţa păpuşoiului, roşcovană, şi păpuşile negre şi oacheşe ca nişte ţigănci ispititoare, de pe la Benares sau de prin Cirenaica.
Am văzut o jucărie mergînd, pe roate mici: o păpuşe mică ciupea strunele unei ghitare, şi o pisică juca pe două labe. A! şi am văzut urşi de ăia marii, nişte dulăi fioroşi de urşi, însă cu căutătura blajină, de fetiţă, uitîndu*se cu gămălii de sticlă la cer. Pe luna lui decembrie ei au renunţat la toate apucăturile rele şi au lepădat şi blana aspră, răşinoasă, îmbrăcîndu<se cu catifea, şi purtînd pînă şi catifea cu puful verde şi galben.
244
Lîngă urşi, fără să le facă nimic, stăteau, încălzin» du*se în cojocul lor, mieii, oile, căprioarele, viţeii cu buzele trandafirii, care, pe decembrie şi ca să se joace odată bine cu copiii, au primit să fie strămutaţi în mucava şi cîlţi.
Ia te uită: ce tobe, cîtămai trîmbiţele şi coşcogea caii! Căruţele care le poartă sînt pentru băieţi. Tot pentru ei sînt puştile care fac pac! şi săbiile care nu taie, ca să se înveţe, de prunci, cum să le învîrtească pe cele tăioase.
Mingile, care stau bine la toate vîrstele, sosi* seră pe Dunăre şi se descărcau, noaptea, întno cîmpie. Vaporul descărcat era slujit de marinari pitici, de o şchioapă, comandaţi de un căpitan cît degetul mic cu unghie cu tot, pitici după chipul şi asemănarea lui Moş Crăciun: mai multă barbă decît carne. Cînd întindeau picio* rul, ei călcau pe poalele bărbii, cădeau de*a berbeleaca şi se ridicau cîte o mie odată, cum se şi răsturnau. Mai rău a fost atunci cînd a început descărcarea mingilor, care, noi şi proaspete, săreau în sute de stoluri, şi trebuiau să muncească ceasuri întregi piticii ca să le prindă şi să le aducă îndărăt. Căpitanul vaporului, pe care ham pus întrain buzunar, să se încălzească, mi¡a spus că din pricina mingilor, sărind mereu de la izvoarele Dunării, pînă la Calafat, vaporul a jucat necontenit şi le*a făcut pofta să joace hora şi slujitorilor pitici. Pe vaporul cu mingi, care acum s*a întors gol acasă, ni am întîlnit însă nici o piticăreasă, nici o piticuţă, nici o pitică, — nu ştiu cum să le zic, — din pricină că piticii nu sînt însuraţi; ei se nasc călu< gări, rămîn călugări şi nu mai mor niciodată, înmulţinduise, mereu, din prafuri cereşti. Despre obiceiurile şi viaţa piticilor vă voi vorbi însă altă dată, căci e mult de spus, mai ales că aceste furnici omeneşti n*au fost cercetate niciodată.
245
Ştiu bine că tobele, muzicile, harmonicile de gură şi hamurile cu clopoţei o să ne împuie ure; chile, de Crăciun, şi că mai plăcut ar fi fost ca Moş Crăciun să născocească alte jucării, mai ne* zgomotoase. Dar nu putem schimba jucăriile lui Dumnezeu: e păcat; să lăsăm mai bine să se spargă, cum se sparg toate jucăriile de Crăciun, şi pînă la Anul Nou se duc la pod.
Am uitat să spun ce am văzut în nişte maşini zburătoare mari, cu altfel de scule. Ascultă: trenuri cu locomotive care suflă şi fluieră, cu şine adevărate, cu şefi de gară, cu telegrafişti şi cu felii nare. Trenul avea tunel şi poduri şi tot ce*i trebuia. Cui o să<i dea Moş Crăciun o asemenea linie ferată cu motor? O să vedem. Apoi, automobile, camioane, camionete, cu şofeur de tinichea, pentru ca să nu se îmbolnăvească. Nu mai vorbesc de maşinile de cusut, de maşinile de călcat, de băile cu apă caldă şi apă rece, pentru girafe; şi n*am spus nici o vorbă de cocoşi, de găini, de puii galbeni cu ciocul roşu, de cîinii care fac: ham! ham! O să mai stăm de vorbă după ce o trece Moş Crăciun şi după ce vom afla, cu de<amănuntul, ce mai avea în săniile lui, pe care nu le<a dezvelit.
Dar pînă la Crăciun, în timpul Crăciunului şi după aceea, pînă la Paşti şi după Paşti, copiii se joacă seara, la culcare, şi după amiază, cu vorbele: nişte păpuşi fără fiinţă, dar care aduc pe dinaintea lor frumuseţi mai uşoare şi totodată mai mari ca jucăriile fabricate cu metal, cu cauciuc, cu lemn şi cu pîslă. E jucăria cea mai plăcută a bătrînilor şi flăcăilor: povestirea. Vorbele au acest har nemai* întîlnit, că fac tărîmuri noi, că deschid comorile, că descuie cerul şi pămîntul şi că poartăm ele laolaltă lumina tuturor frumuseţilor adevărate şi ale frumuseţilor mai mari, închipuite. în grădinile închipuirii se coc pe de*a<ntregul toate poamele care rămîn pe ramurile vieţii, crude. Acolo, se
246
desăvîrşesc dorinţele înfrînte de teamă, şi omului i s<a dat această avere, pe care o nesocoteşte. Dea* supra vieţii, simţită în toate zilele, bate, ca o flamură albastră, fără sfirşit, altă viaţă, la care nu ne uităm niciodată. Numai de Crăciun, cînd ea intră din povestea veacurilor între copiii noştri, •— fiinţe de închipuire şi vis. Dacă oamenii s;ar naşte bătrîni, nici atît n*am cunoaşte, — şi ruam fi avut pe Moş Crăciun, mîntuitorul posomorîrii noastre, şi nici jucăriile lui.
Darul pe care4 poate aduce părinţilor Moş Crăciun este o stare sufletească de copil, o frage* zime, o visare pentru visare, păpuşa închipuirii. Să nu trecem peste icoanele închipuirii şi legă* narea gîndului aţipit, covîrşiţi de alte lucruri şi mai trecătoare. Moş Crăciun o să le aducă feti* ţelor şi băieţilor jucării; dacă ar avea gîndul bun să le aducă şi părinţilor cîteva cărţi, jucării care nu se strică niciodată, ele ar sluji închipuirii şi a unora şi a celorlalţi. Cartea cu poveşti e mai plină de zmei, de cai năzdrăvani, de împărătese albe, de gîngănii de aur vorbitoare, ca săniile fermecăto* rului Moş Crăciun de minuni cu maşinărie. . .
POVESTE
într«o iarnă un cerb s<a scoborît din Munţii Neamţului, ca să bea apă dintrmn izvor neîngheţat.
Toate izvoarele din drumul lui erau împietrite, şi limba cerbului, înfierbîntată, linse zadarnic pietrele îmbrăcate în cleştar şi poteca încremenită a firului de apă şipotit din cremeni la vale. Piciorul subţire şi gingaş al marelui cerb, încălţat cu o unghie ca un pantof cu două vîrfuri, încerca toate treptele de sus, — şi, mînat de sete pînă departe, cerbul se opri la o răscruce de şesuri podite, unde seara se apropia cu ceaţa ei fumurie. Şi văzînd că şi*a pierdut răspîntiile ştiute, el stete cu coarnele lui multe şi, neliniştit, mugi în lumina albastră, covîrşită de frig. Sus sticlea luceafărul, înflorit atunci, ca o garoafă de argint. Apoi, se iviră, treptat, mărgăritare, cîte patru, cinci boabe pe un zuluf, şi cînd se umplură Tăriile de muguri şi ciorchini, o haită de lupi urca pe brînci, din prăpastia piezişe, muntele cel mai de jos.
Ca nişte purtători de cîte două candeli în ochi, lupii negri erau o tîrlă şi se tîrau, în umbletul lor şovăitor la suiş, ca nişte viermi şi ca nişte lipitori cu păr. Cerbul mai dete un muget, şi glasul lui, întins în pustietatea îngheţată, ieşea ca un sul de aburi. Coarnele aveau să i se lupte acum singure cu fiarele flocoase, şi şoldurile^ înnalte aveau să fie zgîriate de unghii de fier şi muşcate de colţi. Lupii însă, pitiţi cînd bau zărit, s*au despărţit,
248
ca nişte cîini în lanţuri, şi au plecat în lături, puiiu du*şi ochiim pămînt, adicăm zăpadă.
De ce hau cruţat lupii pe cerb?
Cerbul se scoborî şi mai jos, cu toate că se făcuse noapte, aţîţat de sete. La casa pădurarului, din horn se ridica funinginea răşinoasă a vetrei, şi o lumină gălbuie se strecura prin dunga de jos a obloanelor închise. Erau acasă nevasta pădura; rului şi doi copii. Fetiţa bălană avea şapte ani şi aşeza pe faţa mesei, de borangic, străchinile cără< mizii şi lingurile de lemn, împrejurul unei pîini mari, de secară, cu coaja zmălţuită ca şi străchinile adînci.
La fereastra de lîngă prag, cerbul mugi către uşe.
—	A venit cerbul! zise fetiţa, să bea apă.
—	Care cerb? întreabă pădurăreasa, dusă vara după bureţi, şi toamna după afine, zmeură şi alune.
—	Am şi eu un cerb, răspunde fetiţa. Vine
pe la noi cînd voi nu sînteţi acasă, îi dau doniţa cu apă, şi el, îngenunchind de tot, mă ia în spinare şi pe gîtul lui şi mă plimbă toată pădurea. întno zi,, cînd m<am întors mai tîrziu, m«a dus pînă la cuibul lui din peştera de sus, ca sămii arate puii, iezi de cerb mici şi mioare ciute, şi m<am jucat cu ei.	...
Fetiţa trage zăvorul, deschide uşa, şi cerbul * intră în casă, se duce la găleata cu apă, o bea pînă la fund, — şi tocmai intra pădurarul cu puşca încărcată. Barba lui, închiciurată, începea, roşco< vană, de la ochi, ca la schivnici, şi luleaua îi era stinsă. Fetiţa mîngîie pielea rece a cerbului, şi, uşa fiind încă deschisă, cerbul plecă liniştit, ca un om bătrîn, şi se duse.
Copila, sprintenă şi înnaltă ca un trunchi pestriţ de mesteacăn, aduse ceaunul cu fiertură, iar pădu* rarul scoase briceagul, tăind cu el felii de pîine neagră, după ce*i făcuse dedesubt, pe pîntec, sem< nul crucii cu cichia. Cu lingura de lemn în mînă,
249
pădurarul, înnainte de a scufunda<o în strachină, rămînînd pe gînduri, scoase un oftat.
De ce crezi tu că nu a împuşcat pădurarul cerbul? Fiindcă s*ar fi rugat copila? Nu.
Cerbul plecă de*acolo suiş. La întîmplare, el încerca muntele pe o zare care deschidea, pămînt şi codru, poate că prin altă parte. Acolo era un schit împrejmuit cu ziduri şi o clopotniţă de şin* drilă. Se auzea toaca de lemn, în toiul nopţii, ciocănită cu o lulea de lemn. Şi din zăpada pînă la brîu ieşeau şi intrau înnapoi trei fraţi bondoci, care se odihneau din cînd în cînd, ştergîndu<şi cu mîneca fruntea, de sudoare.
—	Mai e mult? întreba cel ce se oprea întîi.
—	Mai e niţeluş, răspundeau cei ce apucau înnainte.
Şi iar se scufundau şi se făceau mici în zăpadă, şi iar se arătau şi se făceau mai mari, şchiopătînd cu adîncimea zăpezii. Se cunoştea că erau sfinţi, fiindcă maveau ce căuta alt soi de oameni, Ia ceasul acela şi în asemenea loc; fiindcă aveau bărbi mari şi erau îmbrăcaţi şi în zăpadă, dar şi în odăjdii. Şi mai aveau ceva: licărea de jurîmprejurul capului lor, parcă le*ar fi ieşit din creştete, lumină.
Ei s«au întîlnit cu cerbul lîngă poarta de stejar veche a clopotniţei, bătutăm cătărămi groase de fier, şi s*au înfricoşat. Şi aveau şi de ce. De prin turlă, din catapeteasmă, de la iconostas şi din toţi păreţii paraclisului schitului, şi din cărţile canonar» hilor de la strană, ieşiseră şi sfinţii şi îngerii toţi, de zugrăveală, de poleială şi de hîrtie, şi roiau în preajma cerbului muţeşte, ca şi cum n>ar fi fost adevărat. Şi însuş Domnul nostru Iisus Hristos era acolo, tot ca o umbră de zugrăveli, răstignit nu pe crucea lui, dar pe toată poarta şi pe toată clopot.; niţa, de sus pînă jos, de se atingeau fire de zăpadă de rănile picioarelor lui. Şi pe săgeata clopotniţei sta o bufniţă mare, cu ochii de aur şi cu ghearele
250
de sticlă fulgerată. Toaca nu se mai auzi, deodată, decît ca o toacă de lînă în care ar fi bătut un tîrlig de lînă. Şi mugi cerbul cu toată vocea lui, aruncată ca un trăznet cu vuiete şi clocote numeroase, rupte unele întrialtele, în cîteva sute de rîpi şi piscuri.
Şi sfinţii, obosiţi de;a fi ajuns la schit, se şi în; toarseră înnapoi, înfricoşaţi.
De ce au luat;o şi sfinţii îndărăt ?
Vezi, asta nu s;a mai văzut pîn;atunci. Coarnele cerbului aveau nouăzeci şi nouă de ramuri şi vlăs; tare, ca un pom de glădiţă cu pinteni. Şi«n vîrful fiecărei ramuri scînteia o stea. . .
ZĂPADA
Pentru nişte păpuşi, nici că s*a putut ţară mai curată ca împărăţia zăpezii. Alb în miazănoapte, alb în miazăzi, alb jurîmprejur şi alb între margini, pretutindeni. Golul din codri s«a împlinit cu bro< derii şi urzeli albe, ţesute migălos cu miliarde de igliţe şi ace. Plopii s*au înfăşurat în mantale lucii, satele s<au îmbrobodit cu lînă rece scînteietoare. Dacă s«au surpat clădirile miraculoase de frunze, bisericile verzi şi castelele fragile, armate cu ra* muri de mesteacăn şi cu grinzi de gorun, ele s»au reclădit în schimb întno singură noapte de pufuri de păpădii astrale.
Drumuri şi poteci călătoare, apele sau oprit întrmn gînd, prefăcutem căi. Pulberea ţărînii s?a aşternut strecurată dedesubtul sticlei de gheaţă. Ca să se mîngîie de pierderea culorilor şi a năliu cilor fermecate din amurg, acum, cînd lumina s<a învălătucit cu umbra laolaltă, ca o mantie aurie căptuşită cu ţigaie, Maica păpuşilor, Prea* curata, dă fiecărui grăunte de zăpadă o floare şid scrie cu păinjeniş. Peste noi toţi, fără deose< bire, cad stelele, cad fluturii unui botez de
Vifore de nimburi, furtuni de aureole, viscol de tiare, vîrtejuri, calamităţi şi epidemii de glorii. . . Dumnezeu bate timpul cu giuvaere. în umbra încleştată a streşinelor de ţurţuri, trec sfinţi în stihare, şi plugarul, înveştmîntat în odăjdii, merge
252
în toiag prin Ierusalimul Iui noiembrie, arhiereu încărcat cu poveri minuscule de argint.
Miresele au umplut oraşul, regii sînt fără număr. Icoanele au purces la drum, şi chiar caii sînt pur/ tători de cădelniţi răsunătoare, pe cînd candele cu focul îngheţat sclipesc în constelaţii îmbeh şugate. Oameni de oglindă străbat împărăţia zăpezii, printre schivnici în şiac şi ciubote. Pe pîrtii de«a lungul se înşiră iconografia fumurie a Bisericii de Răsărit şi, dimpotrivă, călătoresc statuile, ogivele şi vitrourile, rănite în spărtura sacră de cîte un rubin.
Moş Crăciun e Păpuşa Mare, mitropolitul tuturor păpuşilor, străbunicul jucăriilor, născo; cite pentru iarnă. El nu poate veni pe noroi şi colb, pentru că giubeaua lui de purpură nu*şi roade pulpana decît pe cîmpuri de zibelină, curate, măturate cu tîrnuri de sticlă, netezite cu tăvălugi de ametist. Cine ha văzut călărind pe un asin prea mic şi atîrnînduii picioarele prea lungi în aer, pînă la poarta oraşului nămeţit, a minţit. Moş Crăciun călătoreşte pe jos, de*acolo de unde pleacă pîmaci unde ajunge, după trei luni de drum printre cătunele adormite, uimind cîinii şi lupii cu liniştea lui şi încremenind-corbiim copaci. Şi nu*i numai Moş Crăciun, sînt mii de Moşi Crăciuni; căci s<a înmulţit şi Moş Crăciun, de cînd s*au înmulţit copiii, — şi fiecare unchiaş pleacămcoace din peşterile lor, pe cîte o scorbură deosebită, mai apropiată, ca să ajungă la timp.
De astă dată, noiembrie im trezit pe toţi cu o lună mai devreme, şi moşnegii, venerabili la chip şi sprinteni la picioare, cocoşaţi, pentru că aşa le stă bine şi aşa e uniforma, dar în sinea lor flăcăi, au pornitio, mi se pare, în cele patru părţi ale lumii, siliţi ca la întoarcerea din drum să vie cu umbrele de ploaie şi şoşoni.
253
Cum se năruiesc ciorchinii de mărgăritare din bolţile cu viţe de metal, cum se prăvale muntele de mărgele la faţa pămîntului prins în iarmaroc, o singură pasăre a rămas în ţară, vrabia cenuşie, împlinită ca o cucoană durdă, cochetă, cu o linie de fard lîngă pleoape. într<o groapă albă, unde s<a frînt şi desfăcut o minge aburie de ovăz, cincizeci de vrăbii vorbesc franţuzeşte şi joacă, vioaie, o scenetă de bulevard, ridicînduise în stol odată şi pogorîndu<se iarăş în stol, pe acelaş loc părăsit, la trecerea unei sănii cu tălpile unse, trasă de un telegar stil englezesc. Una din ele a furat ceva din carele cu mei ale armatei, căci fuge cu spicul unui pai lung, ca un hoţ de fire telegrafice, şi o ia peste case.
Seara, zăpada inaugurează săli imense ca de paturi albe, dormitoare ca pentru lehuze, leagăne ca pentru prunci gîngâvi, pensionate reci ca pentru fecioare scandinave bălane, — şi pînă la miezul nopţii n*a venit încă să răstoarne pătura de dimie nimic. Şi atunci, paturile sînt acoperite cu flori pentru absenţi; întîi crizantemele, apoi chiparoasele, în sfîrşit narcisele. Un dulău pribeag se duce greu prin petale, căutînduişi stăpîna, infirmiera, — şi grădina de aclimatare a plantelor cu solzi de gheaţă este sfărîmată de un automobil cu farurile aprinse, care înnaintează răcnind ca o fiară speriată, gemînd în măruntaie.
Zăpada este industria în mare a fabricatului microscopic, pentru care lucrează detaliat mii de uzini de acelaş tip şi format. Din octombrie la mart, natura şi>a rezervat singura îndeletnicire de a tăia firicele de hîrtie de cristal, de;a fabrica milimetri, puncte albe, virgule şi parenteze, pentru a dovedi omului, variabil şi trîndâv, că Alpii s<au născut dintrio firimitură de făină. între ferestre, pe marginea uneia din ele, ea mi*a aşezat, ca pe o poliţă, în fiecare geam, cîte un rînd bine strîns
254
de cărţi în multe volume, tiraj suav. De jgheaburi spînzură instrumente de cristal, eprubete, pipete, pulverizatoare de Baccarat.
Un serviciu de Sèvres pentru o sută de persoane mi ha pus pe casă, într*o tavă de muzeu. Colţurile casei sînt o imitaţie în briliant turnat a figurilor, comice şi grave, de catedrală medievală. Bucătă* riile pe patru etaje sînt mascate de uriaşi ţurţuri de orgi. Meşteşugul zmalţului, aflat de Bernard Palissy la foc, îl repetă fiecare burlan la rece, din apă şi văzduh închegat cu transparenţe. Havuzul din parc şi»a îngheţat în aer biciul de safir.
Şi după inaugurarea tuturor acestor expoziţii de porţelan, de faianţe, de metale străvezii, de sidefuri, de materii prime vitroase, de cvarţuri, de marmori, de aglomerate şi pulverulenţe, pala* tele lui noiembrie au stat patru zile deschise pentru amatorii de colecţii. într<o altă noapte, păreţii s*au cojit de daruri, şi tezaurele au pornit din panoplii şi vitrine. Bibliotecile au fost desfoliate şi aruncate întrmn uragan de puteri active; pînă a doua zi, valuri de foi cu inscripţii chirilice, talaze de pergamente, au căzut şi s*au aşternut în dezor* dinea evenimentului cotropitor. Piciorul călca pe o pagină din Sfintele Scripturi cu iniţiala roşie şi aurie, băţul sfărîma o statuetă, stîrnea un fluture de mătăsuri. Borangicurile s*au destrămat, trîmbele de pînză au căzut fîşii şi zdrenţe, florile şi*au pier* * dut petalele toate.
Unde mai sînt splendorile variate ale geniului esenţial, dezlănţuit orbeşte şi trecător la întîmplare, pe milioane de kilometri pătraţi dintnodată? Din vînt el face piatră şi fier, instantaneu. Cheamă pădurile şi, cu entuziasmul că se supun unui ideal, pădurile îl urmează dansînd. întreabă undele şi ele răspund pasionate, în tumulturi gigantice de talaze. Şi*a pus degetul pe pămînt, şi pămîntul s;a înfiorat ca zebra în sălbătecie. S*a uitat în uni«
255
vers, şi universul, simţinduă căutătura, şi*a deschis feeriile nopţii. Fiecare gînd al lui năvăleşte ca un torent şi se revarsă ca o beteală de ape, spmzura* tă<n creştetul abrupt al unei stînci, ridicată cu piscul în ceruri. Se mută gîndul şi se zămislesc minunile, descîntecele, încîntările, şim vecia lui nu rămîne etern decît provizoriul.
Dar splendorile încep să se înmoaie şi devin lichide. Muzeele, catedralele, piramidele curg pe jgheaburi de tinichea. . .
Cizmele lăptarului se tîrăsc printre foste hla« mide şi cîrji, roţile căruţii spintecă valurile sfinte din ajun; interiorul mărgăritarelor, stratificate în bancuri, sfărîmate de potcoavele calului normand, se vădeşte gelatinos şi stricat. Fantezia lui Dum» nezeu le*a considerat o secundă şi, obosită de această senină bunăvoinţă, a trecut peste ele şi le«a uitat în picioarele şi lopeţile locuitorilor de jos, obişnuiţi să deschidă, între firmament şi pă« lărie, un cortel.
Imperiul lichidează în întregimea lui. Cava* lerismul, nobleţea şi ierarhia cristalină a unei lumi ce s*a visat o săptămînă neclintită şi defini« tivă sînt încărcate în furgoane, ca un material mort şi descompus, şi aruncat în gîrlă.
Peizajul apare ca un cîmp de luptă, în care s*ar fi războit două popoare, înveştmîntate în cear« şafuri şi rufarii, cu unghiile şi cu dinţii. Gloatele biruite aleargă acum despuiate către mare, ca să«şi caute un refugiu şi o îmbrăcăminte, după ce şi «au lăsat aci cămăşile maculate. Oblojeli de vată arun« cate, cu noroi şi puroaie, acoperă pămîntul, căzute de pe braţele şi coapsele coloşilor înfrînţi de alţi coloşi, care au plecat şi ei, odată cu bufni« ţele şi corbii. Aci, în mocirla vînătă de subt părete, de care se echilibrează, pipăindud, trecătorii, un mare general a fost prins de duşman şi muşcat. Morţii au fost scufundaţi în pămînt cu călcîiul
256
şi desfăcuţi în măruntaie, ca nişte vopsele cu ulei frecate, —• bravi învinşi, care au ştiut să<şi dea sufletul pe zăpadă, fără să geamă, cruzi şi decişi pînă la urmă! Sîngele celor mai mulţi a fost atît de necăjit, încît, vărsîndu^se în coca humelor roşcate, s*a desfăcut în otravă.
Prin mlaştini de carne, cetăţenii se duc la şcoală, la cafenea şi ateliere, alunecînd în creierii cadavrelor masacrate, fără să ştie ce s*a întîmplat peste noapte şi cîte tragedii mute s<au petrecut şi isprăvit la fereastra lor întunecată.
Moşii Crăciuni au fost apucaţi de moină în cetate, şi s*au ascuns în hoteluri, cu bărbile albe, cu cizmele lor de lac, cu cojoacele de catifea roşie şi violetă. Cîţiva din ei au mîncat bătaie, din pricina unui nas ca nelumea; cîrnii au scăpat.
Acum, cîte unul, doi, raşi englezeşte, se stre» coară prin lumea peronului şi se întorc la peş* teri, acasă, cu trenul.
Pînă să le crească bărbile din nou, vor trece patruzeci de ani. . .
CĂTUNUL DE STICLĂ
în satul unde m*a prins pe neaşteptate zăpada, drumurile s*au înmormîntat într*o singură noapte şi o pustietate albă a pus pe cîmpie stăpînirea ei miraculoasă. Noua stihie nu seamănă cu nimic şi parcă s*a petrecut într*adevăr o minune totală. De la ivirea luceafărului, de aseară pînă în zorii zilei de hîrtie, culorile toate s*au topit într*o singură culoare, de lumină adormită, care acum visează.
Întîi, stelele şi luna s*au pogorît, pe cînd visam cu copiii, pînă la pămînt, şi au rămas, de jurîmpre* jurul colibelor şi pînăm marginile depărtate ale zării, înrădăcinate. Şi, ca firele de păpădie, care înfloresc în gămălii umflate, de păinjeniş, s*au depănat de toate razele şi pulberile lor argintate, şi scrumurile lor nepipăite au zburat şi au căzut. Şi, mai tîrziu, popoarele de îngeri mici cît scatiii, au venit şi le*au aşternut fiecare cu o batistă de olandă, cu care, unul altuia, îngerii şterg lacrimile şi sudoarea. Şi trebuia să vie, şi desigur a venit, şi o arătare de icoană, pe care noi nu am văzut^o, pentru că ne*a furat somnul şi ne;a dat în leagănul cald toată noaptea. Veniţi din paturi lîngă mine, voi, copiii mei, aşa, încet, şi tîrîş prin aşternut, ca să vă povestesc cum a fost şi cum are să mai fie, pînă la Crăciun, pînă la Bobotează şi pînă mai tîrziu, cînd stelele şi îngerii vor veni iarăş să*şi ia cenuşile şi scutecile înnapoi. . .
258
S*a mat îatîmplat şi alt lucru neobişnuit. în mijlocul satului, ne*am pomenit cu nişte urşi, apropiindu*se de obloane şi căutînd să zărească înnăuntru, ca să ceară pat şi puţină căldură. Vîn* turile din munte s*au năpustit pe ei, au urlat pă* durile cu clocote nemaipomenite, cărările ştiute s*au astupat, bîrloagele au fost pierdute, şi bieţii urşi au rătăcit pînă la primăria şi biserica noastră. Prin întuneric, oamenii au crezut că au venit Moş Crăciun şi Sfîntul Petru să scrie, trimişi de împărăţia de sus, numele fetelor cuminţi şi ale băieţilor care nu s*au zgîriat şi nu s*au bătut, ca să le aducă daruri. Cam aşa umblă, în luna lui decembrie, cu catastivele, luminate de un felinar, — cîteva nopţi de*a rîndul, — solii cercetători, luînd însemnări şi ştiinţe, pe la toate casele, de la pisici, de la căţei şi de la cioci. Să nu credeţi că dacă dai un ghiont, dacă furi o bomboană, dacă muşti din felia de pîine cu unt a fratelui, dacă îţi înfigi mîna în părul surioarei şi tragi, să nu credeţi că nu ştie numaidecît Dumnezeu. Lumea e plină de ochi, vorba se duce din gură în gură, şi cînd nu o scrie nimeni în vederea Crăciunului, tot se află, — prin vrăbii, prin veveriţe, prin toate pasările şi lighi? oanele, care nu sînt puse degeaba pe lume. De vine uliul şi se roteşte pe sus, de ce se uită la el găina, raţele şi hulubii? Găina spune, şi uliul duce vorba mai departe.
Luminînduise niţeluş, oamenii au găsit urşii colin# dînd prin sat şi, speriaţi, au ieşit cu furcile şi uau gonit. Cu vîntul împotrivă, cu oamenii împotrivă... In vizuini îi aşteptau puii, copiii lor cu botul mare, cu ochii mici, şi vedeau, la ceasornicul din părete, că părinţii întîrziază şi nu mai vin. Ursul mîngîie dulce cu laba lui de fier, cînd îşi dezmiardă puii, făcînduişiio de mătase şi catifea, şi mama ursoaica îşi face nasul moale cînd şid vîră să*i gîdîle între şale. Unde s*au dus urşii alungaţi din
259
sat, nu ştie să ne spuie nimeni: pînă la primăvară, cînd încep să se întoarcă nevăstuicile la staul şi florile încep să scoată sciifii albastre şi albe, din arăturile cîrtiţei negre. . .
UN POM DE CRĂCIUN
Se întemeiase datina listelor de daruri, întoc* mite din vreme, şi copiii, făcîndu*se pe neaştep* tate cuminţi, şi*au mărturisit preferinţele, variabile la ceas. Fetiţa voi întîi cîteva păpuşi mai mici, un serviciu de cafea cu lapte, un pian verde cu clapele trandafirii şi o bucătărie complectă. Cugetînd mai bine, ea cerii lui Moş Crăciun, în scris, o singură păpuşe, mare cît o cucoană, o baie, în care stă pe spate un homuscul gras, cu ochii albaştri, un geamantan cu bagaje. Zarza* vaturile bucătăriei, minuscule: nu trebuia să treacă peste măsura unui băţ de chibrit lungimea firului de praz. Bucătăria şi bufetul erau destinate familiei de porţelan, înmulţită an cu an, după tipicul familiilor de oameni, care, întrerupîndu*şi relaţiile cu Moş Crăciun, le înlocuiesc cu ale berzei. A mai cerut un cupeu închis, pentru ca păpuşile să se deplaseze, fără să capete guturai, prin tot apartamentul, şi un telefon — ca să stea de vorbă cele din pat cu cele de pe canapea. Pen* tru păpuşile plictisite mai era nevoie de un tren electric, cu gări şi tuneluri, ca să le voiajeze.
Armamentele de uscat, de apă şi de aer, ale băiatului, aveau să formeze o artilerie din cele mai devastatoare. Băiatul a şi terminat un stagiu mi« litar de două luni, exersînd cu pistolul cu dopuri şi doborînd la pămînt de cîteva ori pe toată lumea din ogradă, curci, găini, pichire şi gîşte, care, fie
261
vorba între noi, nu păţiseră nimic: numai ilarii tatea curcanilor, adunaţi întrmn parlament orgo* lios pe băligare, şi hohotul de rîs silabisit al raţelor care se uitau cu un ochi la el şi cu celălalt peste drum, indispuneau vitejiile viitoare ale băiatului înnarmat. Fapt este că pe cînd Tătuţu caută o formulă universala, primită de generaţiile maturii tăţii, pentru înlăturarea schilodirii dintre popoare, instinctele noi ale băiatului pregătesc măcelurile viitoare. Băiatul cere în orice caz şi neapărat un avion, cu care s*a ucis în zilele lui decembrie tinereţea biruită a celui mai intrepid zburător, fără să ştie că de astă dată luminile vor fi nişte candeli şi că pomul de Crăciun se aprinde pe un mormînt. . .
Copiii au făgăduit în liste o abdicare totală de la voinţa lor, în folosul Măicuţii şi al lui Tătuţu. Ei vor face gimnastică, după program, în fiece dimineaţă, şi se vor spăla regulat pe dinţi. Şi nu se vor mai lua de păr niciodată, absolut niciodată. Dacă, prin excepţie, vor mai izbucni din odaia lor strigăte regretabile şi apostrofe, cuvintele «timpi* tule » şi « eşti o vacă » vor fi pronunţate numai cu scopul de a deveni prilejuri de nemaisfîrşite pupă; turi şi îmbrăţişări. Iar palmele, auzite din a treia şi a patra odaie, vor sluji la consolidarea sentimen; tului prieteniei.
Tătuţu a întocmit listele şi le*a şters de cîteva ori. El le trimite în termen Unchiaşului, printr<un curier secret, pe care îl cunoaşte de o mie de ani. Pe vremea lui Moisi, el fusese baci la oile din păr* ţile rodiilor şi smochinilor şi a trecut cu turmele Marea Roşie, cînd a despărţita Dumnezeu în două, — şi acum, şchiop şi gîrbov, stă la biserica Stavropoleos, trage, din an în Paşte, clopotele şi slujeşte de comisionar şi de iscoadă « oamenilor cu situaţie», care sînt în corespondenţă cu alde Sfîntul Vasile şi Moş Crăciun, pînă la Bobotează.
262
Să nu credeţi că din pricina infirmităţilor lui curierul secret ar umbla încet. Ajutat de o cîrjă proptită subsuoară şi de un baston scurt, cu ghimpii groşi, el poate să alerge ca iepurii şi să sară ca lăcusta.
Tătuţu însă a dispărut în ziua ajunului, de pe la prînz, motivînd că e foarte ocupat la redacţie şi că trebuie să scrie un foileton documentat despre japonezi şi chinezi, încăieraţi tocmai de vacanţă.
Dac*ar şti copiii că Tătuţu e acasă, în odaia pomului de Crăciun, unde lucrează de două ceasuri cu uşa încuiată, desfăcînd hîrtii de foiţă şi scoţînd minunile lui Dumnezeu de prin cutii şi agăţîn* dude, cu scara, de jurîmprejurul unui molift, adus din munte cu trenul şi din piaţă cu automobilul, pe seară, dac<ar şti că păpuşile, tunurile şi toate jucăriile sînt cumpărate de o săptămînă,—ei nu s*ar mai frămînta, torturaţi de speranţe şi deznădejdi. Dar nici pomul, nici Moş Crăciun n*ar mai avea nici o poezie. între vitrinele fermecătoare, pe care ochii fetiţei şi ai băiatului le*au văzut, şi între nerăbdarea lor mistică, de*acum, s<ar stabili ine* vitabila concordanţă a preţului marcat pe pătrate de carton şi plătit cu bani de buzunar
Uited pe mincinosul de Tătuţu dînd ocoale . pomului şi jucînd, la vîrsta lui, personagiul ridicul al unui teatru invariabil acelaş. Cu o ţigare în gură şi cam supărat de estetica mică a construcţiei lui de amăgiri şi escrocherii divine, el cercetează, dintrmn colţ al odăii, ce<i mai lipseşte pomului de Crăciun, ca farsa sentimentală să fie deplină. Chiciura artificială, betèlile de soare, ţurţurii de cristal cu gaură şi sîrmă, au fost artistic şi fotografic distribuite. Animalele de cîrpă, de papier mâché şi de tinichea ripolinată s*au suit toate în copac. Ceştile serviciului de cafea stau colea, lîngă instru* mentele de război, şi încă o sută de nimicuri, nescrise în liste şi tiptil aduse din tîrg, împăinje;
263
nesc moliftul cu o copie în mic şi mărunţiş de Paradis la domiciliu. Sute de firimituri, de petice, de sfori, de ambalaje, aruncate pe parchet, demon« strează cum se poate face din nou universul, din piese şi accesorii cu preţ de emgros, cu transport şi vamă. Splendori de sticlă uşoară, cu interiorul gol, înfăţişează, între daruri şi surprize, conste« laţiile, planeţii, fenomenele cereşti şi lumina lui Goethe, înşirate pe aţă de cusut marca « Ursul», şi fabricate în uzinele Căii «lactee ale lui Moş Ajun.
Ca să realizeze miracolul, care începe în turbanul unui covor îngrămădit pe un scaun şi sfîrşeşte cu o cetină alpină în tavan, Tătuţu a fumat o sută de ţigări puturoase, a zîmbit de cîteva ori şi a înjurat patru ceasuri ca un surugiu, ca un şef de orchestră şi ca un regizor. Căci aşa se zămislesc operele delicate: răcnind cu înjurături.
TEATRU DE CASĂ
Dialog întrtun act §i un act anterior
PERSONAGII: Regizorul, Cinci lucrători, Moş Crăciun, Baba Crăciuna, Lapte Covăsit, Păcală şi Păcălita, Tînclală, Herr Hinrick Maler, Sfin* tul Petru şi Pa vel, Moş Pegroş etc.
ACTUL ANTERIOR
în faţa cortinei lăsate, prezintarea personagiilor
REGIZORUL: — Daţumi voie, doamnelor, dom; nişoarelor şi domnilor, să vă recomand cîteva personagii din piesă, ca să ştiţi lămurit cu cine aveţi de<a face.
MOŞ CRĂCIUN (cu mîna la gură): — Te rog,' -mai scurt, că mi*e somn. D<aia m<ai deş* teptat? (Cască.)
REGIZORUL: — Dumnealui este Moş Crăciun.
O să4 vedeţi dormind. Este bătrîn şi are nevoie să adune odihnă multă pentru că* lătoria ce<o face în fiecare an, de Crăciun, cînd umblă din casă în casă şi împarte fetiţelor şi băieţilor jucării. Deşi are 1927 de ani, umblă numai pe jos, cu măgarul de căpăstru, încărcat cu jucării. O să vă în> trebaţi de ce umblă pe jos? Pentru că se teme de accident: caii dau cu potcoavele, iar automobilelor le crapă cauciucurile.
265
Din Muntele Ghiocica, unde îi sînt atelierele de jucării, pînă în apropierea primelor sate şi oraşe, Moş Crăciun are de umblat. II vedeţi destul de sănătos şi de gras. Se hrăneşte cu nuci, alune şi castane, cu strîngerea cărora sînt însărci* nate becaţele şi veveriţele din toată lumea. Din asemenea mîncare nu i s*a aplecat niciodată. De băut, bea apă distilată.
(Către Moş Crăciun, care iese căscînd.)
Du«te şi te culcă. Noapte bună. Bagă de seamă să te scoli de Sfîntul Dumitru şi să porneşti la drum, ca să fii la 2j decembrie în Bucureşti.
Dumnealui este Lapte Covăsit, fiul lui Papăs Lapte. Nu vă uitaţi că e lungăreţ şi prost. Fără el nu poate fi închegat laptele nicăieri. Pui lapte dulce într;o oală, şi ajunge să te gîndeşti la dum* nealui ca numaidecît să înceapă închegarea. în piesa noastră, el fabrică zăpada, pe vîrful Mun* telui Ghiocica, închegînd Calea*laptelui, şi îi dă de acolo drumul peste ţară.
C Către Lapte Covăsit. )
Du<te şi vezi<ţi de treabă.
Am onoarea să vă prezint pe Sfîntul Petru, simbolul fierbinţelii. îi mai zice şi Pavel, pentru că pe vremuri se ţinea după el şi unul Pavel, cu care ha văzut toată lumea umblînd pe pămînt, dar care, întno zi, s<a făcut nevăzut. Probabil că Sfîntul Petru a mîncat pe Sfîntul Pavel, din pricină că Sfîntul Pavel, am uitat să vă spui, era de ciocolată.
Crezînduise că Pavel există acum în burta lui Petru, de atunci, în călindar, Petru poartă numele de Petru şi Pavel.
Sfîntul Petru dă tîrcoale, vara, pe la stîne, plăcîndu;i mult caşul dulce şi fiind prieten intim
266
cu Lapte Covăsit, căruia i*a făgăduit împărăţia cerurilor.
(Sfintui Petru iese de braţ cu Lapte Covăsit,)
Moş Pegroş e meşterul inventator. în fiecare an el născoceşte jucării noi, face desene şi le dă în lucru, în ateliere. Cască toată ziua, iar noaptea e ager ca lăcusta şi ca stelele, cu care stă de vorbă. Vedeţi? Are o ureche foarte lungă, cu care le ascultă.
Să vă mai prezint pe Păcală, care, la toate născocirile lui Moş Pegroş, adaogă ceva de la el. Doamna este Păcăliţa: soţie; s*au căsătorit acum opt sute şaptezeci şi cinci de ani, în floarea vîrstei, şi au umblat hoinari patru sute treizeci şi doi de ani pînă şi*au găsit un salariu ono* rabil, în atelierele noastre.
Domnul Heinrich Maller sau, mai exact, Herr Hinrick. Istoria acestui biet om e foarte intere* sântă. Găsindu*se într*o iarnă la München, Moş Crăciun a fost uimit de uşurinţa cu care acest bavarez putea să întindă vopseaua pe obiectele de lemn, şi i*a propus să*l ia cu el. Neamţul opunîndu*se, Moş Crăciun ha descîntat, bombă* nind ceva. Herr Hinrick s*a făcut mic cît un ceasornic de buzunar. Moş Crăciun l*a băgat în traistă, a pus traista pe măgar şi l*a dus în Muntele Ghiocica, unde se află şi azi. E profesorul de vopsele al lucrătorilor noştri, şi taie tipare pentru jucăriile combinate din tinichea şi piele. O duce destul de greu, îi lipseşte berea de München.
Dumnealui e Tîndală, care fluieră pe cînd cei* lalţi lucrează. Un puturos.
Iată*i pe cei cinci lucrători: unul face fluturii de metal rotund, care se cos pe catifea, — şi mărgelele, prin fermecarea gheţii munţilor pleşuvi. Altul face rotiţele de la picioarele berbecilor. Al treilea e autorul sorcovei. Al patrulea s*a specia*
267
lizat în păpuşile care vorbesc din stomac. Al cincilea face muzicile, băşicile cu ţiuit, mingile şi figurile care scot limba, cînd sînt strînse de fălci, şi o trag înnapoi, cînd li se dă drumul.
în sfîrşit, domnul Iacov, omul nostru de încre/ dere, care face naveta între Muntele Ghiocica şi Europa, — şi se informează regulat despre cele ce se petrec pe continent, în legătură cu fabrica noastră, şi plasează rămăşiţele demodate.
(Către cei rămaşi. )
Hai, întoarceţiivă în ateliere. . . Şi scuzaţionă că v*am deranjat.
(Personagiile rămîn cu ochii Jixaţi admirativ în sală şi se întoarce şi Lapte Covăsit. Regizorul îi împinge încet.)
Haide, ajunge, destul. . . fiţi băieţi detreabă. (Ei cedează rîzînd.)
REGIZORUL (către public): — Nu le mai vine să plece. închipuiţiivă că n*au mai ieşit în lume de pe vremea Sinodului de la Niceea: şapte sute de ani după Hristos.
(Personagiile ies cu greutate. )
ACTUL I
Muzică în surdină: «Moartea Atiitrei» (Grieg) în timpul pauzei.
La ridicarea cortinei — Atelierul, întno peşteră. Pe o laviţă doarme dus Moş Crăciun. în gura peşte» rii stau întinse pe o sfoară bărbile lui Moş Crăciun.
UN LUCRĂTOR: — Tot nu s<au mai uscat?
ALT LUCRĂTOR: — Crezi că treizeci şi două de bărbi se usucă în cîteva săptămîni?
268
UN LUCRĂTOR: — I legaţi scos pe toate? Parcă i*a mai rămas o barbă la urechi. (Se uită spre cel adormit.)
ALT LUCRĂTOR: — Numără*le şi dumneata.
UN LUCRĂTOR: — Să nu se piardă vre una, că ne omoară unchiaşul.
ALT LUCRĂTOR: — Am prins fiecare barbă cu un ac cu gămălie.
UN LUCRĂTOR: — Ştii că ţapii au venit de mai multe ori să ne ceară bărbi, şi i*am refuzat. Să nu cumva să ni le fure!
ALT LUCRĂTOR: — Eu nu înţeleg: ce mai vor şi ţapii ăştia? Nu li s*a dat cítelo ţăcălie?
UN LUCRĂTOR: — Ar dori o barbă mai mare, ca să nu mai rîdă raţele de ei.
AL TREILEA LUCRĂTOR: — In locul lui Dum* nezeu, eu le*aş da ţapilor dreptul să se radă.
AL PATRULEA LUCRĂTOR (la maşina de scris):
—	Nu face păcatul să te potriveşti cu Dumnezeu. Adu<ţi aminte că erai drac şi că te*a scos Moş Crăciun din Iad şi te?a adus la centru. Vezi că odată te suflă şi te trezeşti îndărăt.
AL TREILEA LUCRĂTOR (făcîndwşi cruce):—■ Iartă*mă, Doamne, tot ce*ai făcut e bine făcut, şi ţăcălia ţapilor.
AL CINCILEA ’ LUCRĂTOR : — Ne« sosit furai* tura de gumilastic pentru băşici. (îşi freacă mîinile. ) Am pus*o în magazia nr. 3.
CEILALŢI LUCRĂTORI: — Bravo! Vezi, asta se cheamă a fi expeditiv. Firma « La croco« diluí de cauciuc » e o casă serioasă.
AL CINCILEA LUCRĂTOR: — Dactilograf! Mul* ţumeşte telegrafic că marfa soseşte con* form contractului.
LUCRĂTORUL DACTILOGRAF: — Mai ia şi tu aparatul. Pînă la 4 am de scris optzeci
269
de circulari către centrala noastră. La 4 sînt chemate ciorile ca să împartă cores* pondenţa. Şi ştii că la j şi un sfert ciorile trebuie să se culce în copac.
AL CINCILEA LUCRĂTOR (care a încercat tele* fonul): — Linia e ocupată. O să vorbesc la telefonul fără fir.
LUCRĂTORUL DACTILOGRAF : — Poftim.
AL CINCILEA LUCRĂTOR (lampă aprinsă, cu te lei fon): — Ce lungime de undă are «Cros codilul»i de metri ?
DACTILOGRAFUL: ■— Citiţi pe părete şi nu între* rupeţi.
AL CINCILEA LUCRĂTOR: — Alo! da! Voiam să vorbesc, însă la Amsterdam. Ce doriţii1 Dactilograf! (Dictează.) Fă însemnare că s*au mai născut aznoapte opt sute patru* zeci de mii de copii.
DACTILOGRAFUL : — Nu am înţeles niciodată cum de se nasc atîţi copii în fiecare zi şi pe orice timp! N*o să*i mai ajungă Moşului o mie de măgari încărcaţi! Am scris.
AL CINCILEA LUCRĂTOR : — Şase sute de mii de fete şi 'două sute patruzeci de mii de băieţi.
DACTILOGRAFUL : — Am început să ne împu* ţinăm, noi băieţii. . . Am făcut însem* nare.
AL CINCILEA LUCRĂTOR (la telefon) : — No* utăţi pe la noi nu se prea află. O să le ştim pe seară, la raport. Moş Pegroş lu* crează, cu Hinrick, la o păpuşe nouă, care să nu mai închidă ochii. A uitat reţeta şi nu mai ştie cum se făceau păpuşile astea. (Trei lucrători se sfădesc trâgînd de un cleşte.) Şşt! Ne*a făgăduit ziare. (în telefon.) Poşta încoace o face tot Grivei şi
270
O predă, în deal, Pisicii, care ne«o aduce pînă la peşteră. . . Puneţi lîngă pachetul cu ziare o bucăţică de cîrnat, ca să atragă atenţia lui Grivei. . . Da, e sănătos. . . doarme dus. . . Se scoală la cincisprezece minute ca să îmbuce cîte ceva. . . Mulţu* mese. . . La revedere. . .
ÎNTÎIUL LUCRĂTOR (cîntă, pilind la menghină):
—	Nataliţa fierbe pere,
Nataloi vine şi cere,
Nataliţa nu semdură,
Nataloi vine şi fură.
DACTILOGRAFUL : — Să;i spunem lui Moş Pegroş să ne construiască o altfel de maşină de scris, ca să nu mai bată degetele în sec. Am amorţit de tot. Toată ziua: pac!« pac! pac!«pac! pac!«pac! . . .
AL DOILEA LUCRĂTOR : — Uite4 şi pe Sfintul Petru.
AL TREILEA LUCRĂTOR: — Cu cine vorbeşte?
AL DOILEA LUCRĂTOR : — Vine cu Lapte Co< văsit.
SFÎNTUL PETRU (intrînd cu o cîrjă lungă): — Să fiţi blagosloviţi!
TOŢI: — Sărut mîna, părinţele. De ce n*ai mai dat pe la noi?
LAPTE COVĂSIT:—A stat la tîrla de jos o lună de zile; a învăţat să mulgă oile, să cînte cu flautul şi să joace. Cîteodată făcea o plimbare pe măgar, ca să se poată apăra de cîini.
SFÎNTUL PETRU: Păcătosule! Altceva mai ştii decît să strici laptele şi să spui minciuni?
LAPTE COVĂSIT: De<abia l«am scos adineaori dintre măselele cîinilor. bau rupt tot anteriul. Un cîine nu ştie să facă deosebire între un popă şi un sfînt ca dumnealui.
271
SFÎNTUL PETRU: N<are nici o trecere la cîini. Bîrfeşte.
LAPTE COVĂSIT: Clinilor lue groază de sfinţi: ori o iau la fugă, ori îi muşcă, — după cum e sfîntul.
SFÎNTUL PETRU: Poftim de te potriveşte la mintea lui Lapte Covăsit. . . Cedaţi mai făcut, băieţi, de cînd îvam mai dat pe la voi?
UN LUCRĂTOR: Unsprezece magazii pline, taică părinte.
ALT LUCRĂTOR: E gata şi oglinda de buzunar a SfinţieiîTale.
SFÎNTUL PETRU:	Şi periuţa de mustăţi?
ALT	LUCRĂTOR:	Pe o parte e peria,	şi pe alta
e oglinda.
SFÎNTUL PETRU: Mă mir. în ce mă uit cînd îmi perii mustăţile?
LAPTE COVĂSIT: în tavan.
SFÎNTUL PETRU: Nu fi obraznic!
ALT	LUCRĂTOR:	Te uiţi o dată în	oglindă	şi
dai o dată	cu peria. Odihneşti	oglinda	în
timp ce dai cu peria şi odihneşti peria în timp ce te uiţi în oglindă.
SFÎNTUL PETRU: — Dăiomcoace s*o vedem. (I se dă periuţa cu oglindă, o examinează. J Nu mă văd decît cu un ochi, şi cînd vreau să mă văd mai mult nu mai mă văd deloc.
LAPTE COVĂSIT: — Ce lipsă de cultură!
SFÎNTUL PETRU: — Dar ochelarii sînt gata?
(Lapte Covăsit rîde pe înfundate. )
SFÎNTUL PETRU: — Ce te;a apucat? (Dă să puie ochelarii şi>i pune cu sticlele la ceafă.) Nu văd nimic.
LAPTE COVĂSIT: — Moşul crede că ochelarii se poartă la coadă.
272
UN LUCRĂTOR: — Daţi<mi voie să viii pui eu. Dar ce aveţi la nas? Vi se umflă din ce în ce mai mult.
SFÎNTUL PETRU: — Mi se pare că msa înţepat o viespe.
UN LUCRĂTOR: — Daţumi voie să vă scot. . . nasul.
SFÎNTUL PETRU: — Vrei să zici acul. . .
UN LUCRĂTOR: — E procedeul cel mai puţin dureros. Uitaţi;vă puţin încolo. (Scoate un briceag şi>i retează pe neaşteptate nasul. ) Să vie Ifrim! (Către Ifrim.) Du nasul acesta la atelierul nr. 27 şi pune să se extragă imediat ţeapa, cu aer comprimat.
SFÎNTUL PETRU: — Aoleo! nu mai am nas.
UN LUCRĂTOR: — Cred că nu aţi simţit nici o durere. (Sfîntul Petru îşi trece mîna pe locul unde Jusese nasul şi răcneşte, necutezînd să se uite, ca să nwşi vadă sîngele.)
SFÎNTUL PETRU (cu palma întinsă la spate):
—	Sînge! e ud!
UN LUCRĂTOR (examinează, la spatele Sfîntului Petru, palma întinsă): — Fiţi liniştit, pă; rinte. Este muci! Aşteptaţi puţin, în zece minute nasul este gata.
(Intră Baba Crăciuna.)
BABA CRĂCIUNA: — Daţi zor, băieţi!
CINCI LUCRĂTORI (în cor):—-Mai avem patru luni. Sîntem abia în iunie.
BABA CRĂCIUNA: — Cine;i ăla cu nasul mîncat?
SFÎNTUL PETRU: — Nu mă mai cunoşti... fetiţo?
BABA CRĂCIUNA: — Parcă, după profil. . .
CINCI LUCRĂTORI: — E Sfîntul Petru. . . Are nasul la reparat.
BABA CRĂCIUNA: — Să mă bată Dumnezeu, prea; sfinte, dacă bănuiam.
273
SFÎNTUL PETRU (către Baba Crăciuna): — De cînd nu neiam văzut, te-.ai mai îngrăşat, îţi şade bine. . .
BABA CRĂCIUNA: — Şşşt! Să nu te audă dînsul.
SFÎNTUL PETRU: — Doarme buştean.
BABA CRĂCIUNA: — Ştie tot ce se petrece, nu mai vorbi.
SFÎNTUL PETRU: — Negul de colo, de subt ure* che, a făcut o mustăcioară ca un cîrlionţ de viţă. . . Ah!
BABA CRĂCIUNA (sentimentală ): — Totdeauna ai fost berbant.
SFÎNTUL PETRU: — Dacă n*ai vrut să mă iei acum o mie şapte sute douăzeci şi trei de ani! Ai luat pe somnorosul ăsta!
BABA CRĂCIUNA (îşi şterge o lacrimă): — Eram frumoşi amîndoi. (Visătoare. ) Mai păstrezi vreo fotografie?
SFÎNTUL PETRU: — Crezi că aş mai avea trai cu ăla? (Arată pe stăpînul lui, cu barbă, cu aureolă şi slăvit în trei Jîinţe.) Nu ne lasă să trimitem o scrisoare. (Se caută prin buzunarele de la Jlanela de dedesubt.) Pentru tine venisem. . . Ţii am adus ceva. . .
BABA CRĂCIUNA (surîde, cu ochii în jos):—Ce mi«ei fi adus?
SFÎNTUL PETRU: — Un bob de tămîie. Şi ţi*am mai adus şi niţică smirnă. . .
BABA CRĂCIUNA (le ia cu bucurie ): — Mulţu* mese.
SFÎNTUL PETRU (transportat): — Ce se aude colo, în depărtare, ca un murmur lung?
BABA CRĂCIUNA (transportată şi ea): — Lucrează bondarii la vopsitul jucăriilor.
SFÎNTUL PETRU: — în părţile din fund ale păi durii am văzut tot timpul fulgerînd. . .
BABA CRĂCIUNA: — La topitoriile cu minuni.
SFÎNTUL PETRU: — Faceţi şi voi minuni?
274
BABA CRĂCIUNA: — De«ale mici, pentru copii.
SFÎNTUL PETRU: — Veneau din vale, cînd mă suiam încoace, parcă nişte turme adînci...
BABA CRĂCIUNA: — Erau urşii de catifea. Nu teii fi speriat!. . .
SFÎNTUL PETRU: — Nu erau urşi, erau mai mici şi umblau singuri.
BABA CRĂCIUNA: —Aha! Trebuie să fi. fost aricii şi poponeţii. Nu purtau ace pe spinare?
SFÎNTUL PETRU: — Ba da.
BABA CRĂCIUNA: — Şi ceilalţi, cîte;o donicioară cu apă. . . E apa pentru acuarele.
BABA CRĂCIUNA: — Se întoarce Moşul în aşter* nut. . .
(Moş Crăciun se scoală, se întinde, cască.)
MOŞ CRĂCIUN:—Mai daţi?mi o bomboană de aia cu gust de zmeură. . .
BABA CRĂCIUNA: — Nu mai este. Să;ţi dau o bomboană cu izmă.
MOŞ CRĂCIUN: —Face recem gură. Dă<o. Cum merge lucrul?
BABA CRĂCIUNA: — Mulţumitor. Caii sînt a;
proape gata. Cămilele sînt la cuptor. * Girafelor li se lipeşte acum capul. Sorco* vele au crescut atîta (arată de la pămînt). Nuni face inimă rea.
MOŞ CRĂCIUN: — Iar pute aici a tutun. Să vie Herr Hinrick.
HERR FilNRICK (vorbind stricat):—Ponşur, domn Weinachtsmann. . . Pun dormit?
MOŞ CRĂCIUN: — Nu ţi*am spus să nu mai fumezi ?
FIERR HINRICK: — Nu fumat, domn Weinachts; mann.
MOŞ CRĂCIUN: — Nu vezi că pute a tutun de te trăzneşte? Mai lasă<te de trabuc. Vrei
275
să mă otrăveşti? Cine/ţi tot aduce dumi» tale ţigări de foi? Uită<te în ochii mei, neamţule, şi nu minţi. . .
HERR HINRICK (intimidat şi consternat): — Ce fein miros are domn Weinachtsmann!
(O vijelie uriaşă răstoarnă totul, aruncînd în atelier
vîrtejuri de zăpadă. A venit iarna, pe neaşteptate.)
MOŞ CRĂCIUN (sărind înspăimîntat): — M*aţi lăsat să dorm prea mult. M;a apucat iarna pe muntele Ghiocica! Herr Hinrick, ce ai făcut? Lapte Covăsit! dă iarnamdărăt! Calfe şi ucenici! scoateţi măgarii albi şi încărcaţii! Cete de veveriţe! înhămaţiivă la sănii! Lupii să apuce pe potecile de la mesteacăni, cu sacii cu bile în spinări. Bufniţe şi ciori! să ia fiecare în cioc o păpuşe! Să nu uitaţi pistoalele cu dop! Întîlnirea generală în noaptea de 24, la Băneasa! (îşi trage cizmele lungi pînăm şale, îşi pune şuba, ia cîrja şi iese. Se mai aude, de afară, porunca: ) — Vrăbiile să stea acasă.
(Intră Păcală rîzînd.)
PĂCALĂ (către Baba Crăciuna şi Sfîntul Petru):
—	Sînt bun de cinste. I*am făcut«o.
BABA CRĂCIUNA; — Nu te*o fi<mpins păcatul. . .
PĂCALĂ: — N*ai vrea să spui că vă pare rău. Uite«ţi nasul, Sfinte Părinte; dă*mi voie să ţi? 1 pui la loc: e gata. (îi pune nasul.) Vezi, aşa e mai frumos, Mamă Crăciuno.
(Baba Crăciuna şi Sfîntul Petru se sfiiesc cu plăcere.)
PĂCALĂ: — Am scuturat bărbile de pe frînghie şi s*a făcut iarnă. Sînteţi mulţumiţi? A> cum s<a dus şi nu se mai întoarce pînă în aprilie.
27$
BABA CRĂCIUNA: — Batante să te bată!
SFÎNTUL PETRU: — Batăd săd bată. . .
(Păcală iese deiaindaratele.)
PĂCALĂ: — Petrecere bună!
SFÎNTUL PETRU (scoate tigva din capătul cîrjei):
—	Am adus nişte ţuiculiţă, că tare*i bună pentru bătrîneţe. Uite ici o cutie cu zahăr şi cuişoare. N*ai vrea tu să o pui niţel pe maşină, să o bem caldă? (Scoate din sîn pachete.) Mai e cîte ceva. Nişte scrumbii sărate: să le faci cu ceapă. O şuncă fără os. O pungă cu măsline. Un ghiuden. . . O damigeana cu vin. . .
BABA CRĂCIUNA: — Sărut mîna, părinţele. . . A venit anul de cînd mam mai gustat.
SFÎNTUL PETRU: — Ba ţi*o sărut eu pe*a durai < tale. (Scoate o carte groasă din traistă.) Şi am adus şi o carte, ca să citim amîndoi pînă la primăvară: Sfintele Scripturi. . . traducerea părintelui Galaction.
Cortina
EPISTOLĂ
Stă scris că la început era Cuvîntul. Mai tîrziu, a fost iarăş Cuvîntul, şi Cuvîntul a rămas pînă azi, nedezlipit de viaţă şi pecetluit. La început, Cuvîntul umbla pribeag: acum Cuvîntul se ţipă* reşte: gingăşia vorbelor împreunată cu gingăşia hîrtiei a dat naştere cărţilor care stau în dreptul timpului cam ca piatra.
Odată cu Cuvîntul, a fost vocea, la început. Niţel tărăgănată şi legănată de voce, vorba se făcuse cîntec. Cîntecul însoţea munca şi odihna oamenilor, îndulcea întristarea, aţîţa bucuria şi purta biruinţa. încurcate cu greierişul din tihna toamnei, la culesul grădinilor, vocile încete, urzite, ale lucrătorilor, _ încercuiesc cu zmalţ urciorul albastru, sunător, care cuprinde nemărginirea. . .
Dar cîntecul nu poate să fie rostit, ca vorbele, de toată lumea. Şi, la ceasul cînd se opresc şi unei; tele, — vioara suspinătoare şi cobza mărturisirilor şoptite, — rămîne să stăpînească vorba. Pentru vorbe nu e nevoie de un meşteşug învăţat. Vorbele pleacă din plinul inimii, şi cei care le iubesc cu deosebire, cînd sînt rostite în umbra lămpii sau la lumina din crepuscul, sînt copiii şi femeile. Vorbele cu vijelioasă rostire şi mînate de zgomot sînt ale bărbaţilor, care, ca să se bucure de chipu; rile chemate din timpurile cînd bărbaţii goi călăreau caii fără şea, îşi păstrează avînturile şi luciul armelor în adunări.
278
E ziua vorbelor şoptite, a graiurilor încetinate şi a oftatului silabic.
Dacă nor fi fost dragostea, — din care se îm< părtăşeşte durerea lumii, necurmat, ca dintno nesleită nădejde, — şi dacă n*ar fi fost copiii, care catifelează viaţa şi dau gîndului sălbatec frăge* zimi de bujor şi aroma pomilor înfloriţi tot anul, nu am fi avut nici cîntece, dar nici basme şi vorbe. Aceste jucării, care se strică mereu, şi mereu se în* tregesc, străbat printre maşini şi lupte, de la înce* putui anului la sfîrşitul lui, toate drumurile grele.
A venit Moş Crăciun!
Bătrîneţea lui vioaie e cunoscută de toţi copiii, cared aşteaptă nerăbdători că luna lui decembrie merge mai încet decît toate celelalte luni. Două vorbe nu se sting: vorba Mamă, vorba Tată, — ca nişte chemări de leagăn şi la patul alb, din ste< lele de aur; ca nişte glasuri de prin tufănici; ca nişte şoapte de izvoare: izvorul bunului cuget împrospătat. Şi nu se va stinge niciodată nici poza de Crăciun a lui Moş Crăciun.
Copiii îl cunosc fără săd fi văzut, întocmai ca părinţii lor pe Dumnezeu, cu care Moş Crăciun este sau frate mai tînăr sau tiz. Fără îndoială, mai repede, că urîndu;use cu îngerii şi cu Paradisul,' , pe care, din aceeaş nelinişte de zăpadă, oamenii* 1 caută şui doresc, fără îndoială, o dată pe an şi în timpul cel mai greu — pe vifor, pe îngheţ şi pe ploaie rece; fără îndoială că Dumnezeu ţine să petreacă o vacanţă de cincisprezece zile pe pămînt.
Pînă să ajungă la pămînt, Sfinţia Sa are de îndurat însă nu atît geruri cumplite, cît mai ales nămeţii mari de zăpadă ai norilor, în care se<mpiedică potcoavele cailor lui mici. Dumnezeu nu călăto» reşte decît în sanie şi cu cai mărunţi, ca ai noştri din Teleorman, cu care poate să vorbească roma» neşte şi care nu înţeleg altă limbă. Vine ce vine Dumnezeu, şi pe urmă laşă sania legată pe undeva
279
pe la Dunăre, poate că pe la Comana, şi intră în cetate pe jos, îmbrăcat în haine de Moş Crăciun. Zăpada, lapoviţa şi frigul de pe pămînt nu se prind de el, pentru căd cunosc şi se dau la o parte de obrajii lui rumeni, de barba lui albă, de nodu< rile mîinilor Iui: el lesa făcut pe toate, — cum să*l supere pe făcătorul lor? Cît priveşte celelalte oraşe, tîrguri şi sate, e altceva: el avu grijă de cu vară să facă atîtea mantăi şi dulame roşii, cîte nume de locuri şi de pămînturi sînt în ţările româneşti şi, îmbrăcînd cîte un suflet, căruia i s*a făcut dor de casă, în straiele pregătite, a trimis sufletele cu traistam spinare pe la copii.
Nici un copil nu se poate îndoi că este Moş Crăciun, după cum nici o mamă şi nici un tată nu se îndoiesc că este Dumnezeu. Şi dovadă că sînt amîndoi şi că seamănă unul cu altul — jucă< riile, pe care le aduc, amîndoi, şi copiilor şi părin< ţilor.
Pe de o parte, copiilor le dă unul jucării, şi pe de altă parte, celorlalţi, celălalt le dă copii, tot nişte jucării.
CUPRINS
CARTEA CU JUCĂRII
Jucăriile	7
Poveste cu oi	IO
Spectacole	16
Amărăciuni	20
Pomul cu păpuşi	24
Judecata	27
O izbîndă	
Fiului Ducdmin	3J
Na uneche. . .	39
Ştii româneşte?	43
Cexo, bexo. . .	47
Vîrsta fericită — stenogramă	J2
O locomotivă şi o gară	57
Balonul spart	611
Poveşti de adormit detam picioan	64
Coco şi pisica	68
Păcăleala	71
Şpugal	75
Amnistia	78
între Aiiţu şi Baruţu	8i
Iepurii şi crapii	
Crîmpei dramatic	88
Noţiuni	
Ghemul de pâinjeniş	94
Întîia deziluzie	97
Calendarul copiilor	100
Controversă	IOJ
283
Dialog
Armăsarul de bumbac Piatra piţigoiului Geamantanul O şedinţă de fotografie Botezul
Grădina cu soare Laboratorul nostru de cercetări Dansul lui Baruţu Chisoaia
Rugăciunea de seară îngerii
Cum a făcut Mama peMiţu Un miracol binevenit Pădurea copiilor Plicul
Unît şi sumos Aluniţa Vocabularul Alu este voie Hoţul La colţ
Vioara Sfîntului Vasile întrto noapte de Florii O poveste de*a Mamii Abecetarul
Cheile
Chestia închisă Banca noastră Dulapul cu lenjuri De Mucenici De Crăciun V isele
Aripi întristate De MoşfAjun
De la Moş Crăciun cetire Moş Crăciun
108
iii
114
122
12 s
128
131
U4
M7
141
144
147
149
IJ2
ij6
lS9
162
166
170
i73
176
179
182
186
I9I
194
198
2 os
209
214
218
“3
227
219
233
239
284
Povestea bradului negru
Păpuşi
Poveste
Zăpada
Cătunul de sticlă Un pom de Crăciun Teatru de casă
Supracopcria şi copcrta de Petre VuicărtescU , .../fi ¿HO-
u- ţ
' $ r
Desene de Afiţura Arghezi
j TUDOR ARGHEZI
i	SCRIERI
7
i
PROZE
EDITURA PENTRU LITERATURĂ
CARTEA CU JUCĂRII
JUCĂRIILE
Am făcut pentru tine o povestire mică, mică de tot, cît o batistă. M*am deşteptat din somn dina» intea ferestrei, acoperit pe de*amtregul de soare, şi, ridicînd capul din perini, ca dintno groapă cu aureole, m*am uitat în munţi şi am rîs. Mi s<a părut că mă scol de unde mă culcasem azi* noapte, dintno albie de rîu care cîntă, furnicată de soare, şi de>a lungul căreia curge borangicul printre năframe şi giulgii de mătase. Se întocmise, fără să ştiu, din nou, toată împrejurimea, şi stihiile dumnezeieşti, ale miracolului din aer şi din pămînt, voiau să dea o pildă de zi fericită, pierdută, fără alţi martori decît viţeii, în eternităţi.
Mi<am încercat cuvintele în dreptul urechii, ca nişte ulcele de zmalţ, ca să le văd cît pot să sune şi cît ar putea să tacă, şi mi le«am încercat, şim zarea soarelui, ca nişte ouă proaspete de găi* nuşă albă. Mi*ar fi trebuit alte cuvinte, şi nu am,
—	sărac, dar fermecat în gospodăria mea fulgerată din patru părţi, pe toate ferestrele, de soare, în fundul cerului, un munte, care trebuie să fi fost foarte înnalt, avea un pisc în zăpadă de sidef, şi, dinaintea casei mele, un cal vişiniu păştea în iarba verde pînă la munţi. Din ce să rup povestea asta mică, pentru tine, şi de unde să o încep? Sînt ca un lăcătuş de aur, care vrea să făurească un belciug şi ar trebui să strice o trîmbiţă sau un chivot ca să facă belciugul pentru staul.
7
Şi i«ar trebui fier, şi are aur; şi i<ar trebui cuie, şi are mărgăritare. Aş vrea să fac un lacăt pentru coşarul iezilor de curînd născuţi şi să fie gata pînă diseară, cînd noaptea se va strecura la ei prin crăpături.
O povestire mică, moale ca un fir de aţă trecut prin ac şi tocmai atîta cît este nevoie ca să coasă doi nasturi de sticlă la pieptul păpuşii. Mosorul e plin şi nuii găsesc căpătîiul, şi aţa nu trebuieşte ruptă şi desfăcută din înşirarea ei strîmptă, fir după fir, pe mosor.
Âi băgat de seamă, copila mea, aceea care nu ştii să citeşti povestirile scrise şi niciodată n<ai să auzi povestirile grăite, jumătate de umbră şi jumătate de nefiinţă, cum te găseşti tu undeva în închipuire şi, desigur, nicăieri, dar totuş con* tinuu prezentă în marile mele aşteptări? Ai băgat de seamă, tu, că aş vroi întotdeauna să povestesc, şi numai pentru tine, lucruri leneşe, gîndite fără zgomot, fără tumult şi fără sînge, lucruri înnăi buşite de un oftat, desene curate şi simple, broderii cu scamă mai puţină, şi cu firul golu; lui şi al aerului mai mult, împletite împreună, povestiri din toată închipuirea?
Meşteşugul nostru este cel mai inefabil şi mai mincinos, fata mea de lumină şi de răcoare, — şi cel mai scump plătit din pricina gingăşiei lui. Am alergat vara întreagă ca să prind în palmă un bondar cît o coacăză coaptă, şi ham ţinut o iarnă în pumnul închis, — şi nu era nimic, atunci cînd, întrio noapte cu bolţile pline de struguri, uam dat către stele drumul din închisoarea lui. Baba Gherghina îşi aduce acasă, din pădurile scuturate, ramurile şi gătejele în spinare: în vatra ei o să troznească jarul şi va învia cenuşa. Noi culegem, una cîte una, crengile care cad, vîrfurile prea depărtate ale plopilor, frînte de greutatea platoşelor de stele; culegem în poală nucile seci,
S
cu voce lăuntrică, ale tuturor copacilor din gră* dină, ale aducerii<aminte, dragostei şi suferinţei; bumbul cu găoace al tuturor livezilor şi pomi* lor fără rod. Născocim cu cinstita bună<credinţă a grădinarului, care adună fructe adevărate pen< tru gust, şi livada şi recolta.
O povestire e o jucărie. Ţisam spînzurat de păreţi o mie de jucării, şi toţi copacii din pădurile muntelui alb, la piciorul căruia paşte lumină verde calul nostru roşu, sînt plini de maimuţoi cocoşaţi, de îngeri cu elastic, pe care i<a prins în codri dorinţa noastră de a da vocilor vîntului o îndreptăţire, şi pustietăţii molcome dintre frunze o viaţă împărechiată cu oameni reduşi în mucava.
Ţiiam făcut o povestire, cu gîndul. Nu ştiu ce povesteşte gîndul. Din cioburile de porţelan ale azurului spart azudimineaţă de ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire mică, scrisă fără slove, pe un solz de peşte, şi care trebuie citită cu ochianul. Ca să o citim, trebuie să o ducem diseară sus, în dreptul lunii, şi să o aşezăm pe poliţa Casiopeii. Vom umbla în ciorapi de lînă, la noapte, încet, pe turla bisericii din sat, pînăm scînteia crucii, şi, acolo,, ne vom întinde, în vîrful picioarelor, pînă la constelaţii.
POVESTE CU OI
Nici o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sînt mai simţitori la vorbe decît la fapte, pl&cînduile mai mult decît faptele făcute faptele povestite. Şi, dacă povestea miroase a minciună şi minciuna este ticluită bine, povestea şi atunci le place mult; de unde un scriitor scoate învăţul că închipuirea e mai adevărată decît adevărul şi că viaţa trebuie răscolită, ca să fie scrisă pe placul cititorului mare şi al ascultătorului mic.
Cu o poveste izbutim şi noi să astîmpărăm rîndu< iala copiilor răzvrătită. La strigătul: « Staţi că vă spui povestea cu racii », — toate uneltele de joacă sînt părăsite. Nici o păpuşă nu*i place fetiţei, ca un rac spus şi -spilcuit cu suliman din gînd, şi nici o maşină nu mai duce gîndul băiatului, ca o visare.
Fata se urcă pe masă şi se culcă pe ea, ascultînd de aproape desfăşurarea lucrului scornit pe loc şi care, cu o clipă mai devreme, nici nu se pome< nea. Baruţu e vesel. Miţura fixează în spaţiu mişcarea icoanelor atîrnate de cuvinte, nu le aprobă, nu le dezaprobă, le judecă şi le strecoară în priceperi, şi cîteodată face o legătură frumoasă între două momente depărtate sau între două cioburi de idee. Ochii ei sînt absorbiţi în lumea stelelor, cu care încep să semene, scînteietori şi nemişcaţi.
10
Baruţu se bucură de înfăţişarea de pe dinafară şi de îmbucarea pe feţe a bucăţilor din care se înjghebează povestirea. El nu munceşte; măsoară şi încadrează şi<i place luciul vorbelor, ca un lac proaspăt, întins cu pensula moale pe un ciob. El stă pe scaun ceasuri întregi, participînd cu o pîlpîire înceată la licărirea lucrurilor, în care se uită ca într<o vitrină. Neastîmpărul lui se linişteşte îndată ce începe povestirea, şi, pe scău< nelul lui, Baruţu se face băiatul cel mai ascultător.
Ieri s*a făcut, după masă, povestea unui măgar care avea de tovarăş o pisică. Pisica aducea măga* rului tot ce trebuia pentru o căsnicie de gospo* dină, şi măgarul a trăit, ca un boier leneş, o grămadă de ani, pînă ce, din senin, şi poate că şi din pricina vîrstei, pisica s<a îmbolnăvit. . .
Copiii n<au voit să ştie cum se împăca un măgar cu o mîţă şi unde şedea tînăra păreche, în pro* prietate sau cu chirie întrmn apartament. îmbob năvirea pisicii li s*a părut firească, ba făcut să rîdă amănuntul că pisica zăcea subt o plapumă de păpuşă şi că îşi culcase durerea de cap, înfă* şurată într*o başmâ cu dantelă, pe o perină de puf brodată cu numele ei şi purtînd un fluture într*o fereastră tăiată cu foarfeca în faţa de olandă subţire.
Pisica tuşea puţin şi, slăbindu4 vederile, tVavea ochelari ca să citească.
—	Destul te<am ţinut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli şi să aduci.
—	Natural! au adăogat copiii, mişcaţi de boala pisicii şi convinşi de sprijinul pe care trebuie să şid dea prietenii şi fraţii.
—	Şi după ce a spus aşa, ce a făcut măgahul ? întreabă Baruţu, rostindu*se, ca de obicei, din gîtlej, unde Mama ua pus, ca la muzică, o zbîrnîitoare.
—	Ce să facă? A ieşit din casă fără nici un gînd desluşit, dar a nimerit la un baci bătrîn, care sufla în fluier în mijlocul oilor fermecate.
11
—	Sînt sărac şi	amărît, a	zis	măgarul,	că	miie
familia bolnavă.	Nu rîde	de	mine, am	spus
adevărat: am şi eu o familie. Eu sînt capul fami* liei, şi familia mi»e pisica.
—	Şi vrei să nu rîd încă o dată? zise baciul. Cine a mai văzut măgar şi pisică făcuţi să se înţeleagă? Haide! fii serios, măgarule, şi treci între oile mele, că tot s*a pierdut măgarul meu.
—	Nu pot, că mă aşteaptă pisica să<i duc de mîncare.
-Să nu mai răspunzi, că te cotonogesc, zise baciul. Vezi bîta	asta? Numaidecît ţuo	culc pe
spinare de cîteva	ori.
Copiii, turburaţi dc întorsătură, scrutară cînd ochii lui Tătuţu, care asculta şi el, foarte supărat şi el pe cioban, cînd ochii Maicii, care făcea povestea, scărpinînd cîteodată capul fetiţei, în părul căreia, castaniu, îşi strecurase un deget a mîngîiere.
—	Staţi să vedeţi ce s*a întîmplat! zise Măicuţa, asigurînd astfel auditoriul că tot răul spre bine este. Întîi, măgarul, care se gîndea numai la pisică, fu silit să se supuie, şi baciul, pornind cu turmele din loc, pe păşuni, va împovărat spinarea cu toate cîte trebuiau duse de cineva, şi cu merindea unthiaşului.
Au umblat aşa patruzeci şi cinci de zile.
—	Dar ce face pisica? întreabă, tresărind, feti* ţa. N*are pe nimeni.
Intrfadevăr, în patruzeci şi cinci dc zile se poate întîmpla orişice.
—	Mi se pare, interveni Tătuţu, că ai greşit numărul zilelor. Ia vezi, nu cumva sînt numai zece, cinsprezece, douăzeci, zise el, căutînd să nimerească numărul mijlociu. Nu, au fost numai cinsprezece zile, cred, zice Tătuţu, simţind că douăzeci se făcuseră, şi cu scăderile lui, prea multe.
12
—	Ai dreptate, m<am înşelat, zise Măicuţa. Luasem zilele potopului, cu ploile lui de o lună şi jumătate. După o mai bună socoteală, nu cred să ii trecut măgarul, în păşuni, peste cinsprezece zile.
—	Cel mult! apreciază Baruţu.
—	Adormind odată baciul în pădure, înnainte de asfinţit, măgarul îl văzu sforăind cu gura căscată şi o luă la fugă îndărăt şi ajunse, a treia zi, la pisică, mai povesti Măicuţa.
—	Bine, dar ce*mi făcuşi? îl mustră pisica. N.-am pus în guriţa mea, de cînd ai plecat, o picătură de apă.
—	Uite ce ţi*am adus. Ia din spinare.
Şi se puseră pe mîncat şi pe băut, în dăsagii măgarului găsindu<se, pe lîngă brînză, mămăligă, slănină, şi două tivgi cu lapte bun. Cînd s>a crăpat de ziuă, pisica, uitîndu*se, ca să se oglindească, în geam, şi ca să<şi aşeze puful dintre urechi în felul cum bar fi. stat mai frumos, văzu o lume neagră şi albă în bătătură, cum nu mai văzuse niciodată.
—	Nu te înfricoşa, zise măgarul. Asta e averea noastră. S<au luat oile după mine. De acum nu mai avem nevoie de nimic,— şi cum eu sînt cam puturos, că«mi place să dorm cîte cinsprezece ore pe zi, totul vine nu se poate mai nimerit.
Aci, Baruţu trase cu poftă un căscat mare, căruia, din pricina volumului, i se zice acasă; «un căscat număru unu». Şi rîse de plăcere, gîdîlat de un început de stuf somnoros prim« prejurul genelor lui codate.
—	Săiţi prezint, zise măgarul, pe al treilea membru al familiei, pe Grivei. Şi<a ridicat nasul, de subt fereastră, la tine. Uited, ăla de colo.
—	între noi, zise pisica, se hotărîse o ură de moarte, încă de la început.
—	A fost o prejudecată. S<a isprăvit. De azi încolo, tu, pisică, vei fi cu cîinele ca o soră mai gingaşe.
11
Şi plecară, măgarul, pisica şi căţelul, cu oile lor, ca să străbată lumea. La marginea oraşelor, pisica vindea laptele muls de Grivei, făcea iaurt şi lapte, cum îi zice Baruţu, «covăpsit». Pe cîmp, dormeau cu toţii grămadă, şi Grivei avea nişte colţi! Cînd, ce să vezi? Pe un buştean, suferea un bătrîn slăbănog, într*o pustietate. Era baciul.
—	Va să zică, zise unchiaşul, aşa te*ai purtat: mbai furat oile.
—	Vom furat eu pe voi? a întrebat măgarul pe berbeci. — Berbecii deteră din cap că nu. — S*au luat după mine! — Şi nu via fost bine cu mine? a întrebat măgarul din nou. — Lumea oi» lor şi a berbecilor dete o behăire veselă, salutînd cu picioarele dinapoi. — Vezi? zise măgarul.
—	Noi să<mi dai ceva să duc la gură ? că mi*e foame, zise baciul.
—	Bagă mîna în traista asta şi scoate, zise măgarul.
Şi cum şi»a băgat*o, aşa şi«o şi trase baciul laba mîinii, din dăsag înnapoi, zgîriat de pisica ador» mită la cald.
—	Ai greşit dăsaga, zise măgarul. Caută în pă* rechea lui.
Aci, baciul fu muşcat de un pui de cîine, care visa.
—	Bine i«a făcut! ziseră copiii. El a rîs de familia lui şi era să dea în măgar cu bîta.
Dar săracul baciul era bătrîn şi slăbit de puteri. Măgarului i s?a făcut milă şi s<au întovărăşit să meargă împreună şi să facă o familie mare cu toţii,
—	ceea ce s<a şi întîmplat. Astăzi pisica doarme în cojocul baciului, iar cîinele se încălzeşte lîngă burta măgarului, care se culcă pe o parte şi cască şi el.
Urmarea, pe altă dată, dacă ne mai aducem aminte.
14
Un somn lin începu sâ se Cearnă peste un sftrşit de poveste atît de fericit, şi fiecare şi<a luat păpuşa lui în braţe, ca să o puie în aşternuturile albe. Tătuţu duce legănînd fetiţa, şi de pe scăunel, în patul din odaia mică, Măicuţa, pe cel mai gras, pe băiat. . .
SPECTACOLE
Din pricina unei precocităţi intelectuale per* verse, Baruţu confundă literatura cu untura. . .
—	Ai să iei întotdeauna numai 3 la limba ro* mână! a strigat la el Tătuţu, jignit în pedagogie.
Baruţu nu încearcă nici o emoţie. Ii lipseşte, prin aberaţie, bunubsimţ al meritului, patrie; tismul catalogului şi civilizaţia matricolei generale. Ba, cu gîndul la prăjituri, el s?ar mulţumi cu trei, şi nici nu se gîndeşte la zece, pentru că ba explicat de mai multe ori Măicuţa la ce se poate aştepta după atîtea bucăţi.
De altfel, aritmetica lui se prezintă anarhic. Numărînd prunele, el zice: «Una, două, şapte, unsprezece, cinci», — şi mănîncă, e adevărat, cîte douăzeci şi două la o singură masă, pretin* zînd că a mîncat patru. Numărăm prunele care au rămas, numărăm sîmburii şi tot atîtea ies: patru.
Şi nici nu se poate altfel, de vreme ce copiilor lui Tătuţu li s*a făgăduit că nu vor fi daţi niciodată la şcoală şi că, toată viaţa, ei se vor scula la prînz. Şi, şcoala, cum o vrea Tătuţu, e fără domnişoară bătrînă cu ochelari, fără examen şi fără certificate. Tătuţu scrie pe blocul de desen raţe, Miţu face raţe, şi Baruţu face raţe, după el. Dacă raţa trebuie să facă «mac! mac! », Tătuţu face ca raţa; şi toată şcoala din jurul mesei, după cină, face, în cor, ca raţa şi ca Tătuţu: «Mac! mac! ». Şi
16
5o^
fiindcă Tătuţu scrie toate raţele din profil — ca să semene mai bine, — şi totdeauna cu ciocul la stînga — fiindcă e mai lesne, — dacă Miţu nu e mulţumită că raţa are numai un ochi, Tătuţu scrie doi ochi de<o singură parte a capului, şi raţa iese întreagă. Şi, la urma urmei, după dorinţa lui Baruţu, Tătuţu poate să*i puie unei singure raţe ochii de la opt răţoi, fiindcă totuna e, şi tot doi ochi ies la socoteală.
Dar şi Tătuţu e cît se poate de împăciuitor şi se fereşte de dificultăţile didactice. La o număf rătoare controlată, oricum ar fi luat*o, lui Baruţu uau ieşit cîte nouă degete la o mînă.
—	Dacă vrei tu, Baruţule, bine, şi să ştii că, la urma urmei, îl lămureşte Tătuţu, 8 cu y, 22 cu ), e la fel. . . Ce folos să ştii să numeri, cînd o să te faci mare, 1.000 de prune? Tu mai să poţi mînca mai mult de nouă. Restul ce te priveşte? Crezi că Tătuţu te face precupeţ? Tătuţu vrea să se răzbune pe Societate, pe Stat şi pe Liberul Arbitru, şi o să te facă, Baruţule, leneş: asta e meseria ta. Ti*am ales<o de pe acum şi ai să vezi ce bine ajungi.
Viaţa e o jucărie, şi toate sînt făcute numai pentru joacă. Miţu şi Baruţu ştiu asta bine, de la Tătuţu, care se joacă toată noaptea cu un condei şi o bucată de hîrtie, şi toată ziua se joacă de*a fuga, umblînd după cai verzi. A! O să le arate el odată un cal verde şi lor. Numai să nud cereţi pentru voi de tot, că Tătuţu nu dă. Atîta şi*a păstrat pentru el.
Miţu se gîndeşte la altceva: ce face Bărbierul din Sevilla? A fost odată la Operă şi ha văzut. De atunci, Bărbierul din Sevilla i se pate că toată ziua cîntă la radio şi gramofon. Este şi drept, Bărbierul din Sevilla are o grămadă de fraţi, care toţi cîntă, fiindcă tătuţu lor, Bărbierul din Sevilla cel bătrîn, ua învăţat să cînte, aşa cum Tătuţu Miţului şi al Baruţului îi învaţă pe ei să doarmă,
17
să scrie pe hîrtie raţe, şi pe părete, la lumina lămpii, să facă, seara, iepuri de umbră, cu degetele încîr» ligate.
Şi se mai gîndeşte Miţu la ceva. Ea nu înţelege deosebirea dintre Operă şi cinematograf. Cîntă amîndouă şi joacă amîndouă. Dar parcă e altceva.
—	Bărbierul din Sevilla e om adevărat ? întreabă Miţu.
—	Desigur, om adevărat, răspunde Tătuţu.
—	Şi Rio Rita e fată adevărată? întreabă Mitu.
-Tu ce crezi? întreabă Tătuţu.
—	Nu ştiu, răspunde Miţu, voind să fie ade» vărată şi presupunînd totuş că poate să nu fie adevărată de tot. Dar dacă nmi adevărată, cum ar putea să nu fie adevărată?
La Operă, s*a lăsat cortina şi a pierit tot Bărbierul din Sevilla. La cinematograf, s<a făcut lumină şi s;a şters toată Rio Rita din pînză. Ce e asta?
—	Ce să fie, Mitule!. . . Lasă, că o să ¡ţi spui eu altă dată, zice Tătuţu, fugind de întrebare.
—	Vreau acum! cere Miţu.
—	Acum nu se poate.
Miţu e convinsă că Tătuţu e mai prost decît este, Dacă nu<i poate lămuri nimic, e clar: e prost. Miţu stăruie, şi Tătuţu, provocat şi orgos lios că ştie, intră în nişte detalii ridicule, care au convinsio definitiv pe Miţu că Tătuţu are minte mai puţină decît măgarul ei de carton, care dă din cap, aprobă totul şi nud în stare să spuie nimic.
în sfirşit, Miţu are o idee: să joace în cinema» tograf, cu Baruţu, intrînd amîndoi în pînză şi făcînd o boroboaţă cu Rio Rita. La această veselă ştire, Baruţu bate din palme şi rîde zgomotos, cu toată gura, cum ştie să rîdă el.
—	Iau si toba! zice Barutu.
-Nu e voie! afirmă Măicuţa. Cum să jucaţi voi în film, fără să fiţi poftiţi?
18
Dar Miţu are o idee pentru toate complicaţiile. Ea propune să invite la ea acasă pe domnul Burgheni, directorul de la cinematograf, săd puie la masa ei cu scaune mici, săd servească ea cu farfuriile de la păpuşi, săd arate jucăriile şi maşina ei de călcat, săd pupe mereu şi săd conrupă ca să o puie în film cu Baruţu.
—	Bine!. . . primeşte Tătuţu.
Discuţia rămîne la recuzită. Baruţu voia să intrem film cu toba. Miţului i se pare că toba s*a murdărit şid sfătuieşte să lase toba acasă şi să ia mai bine racheta. Lui nu*i place racheta. Ei îi place racheta. Atunci ia racheta ea, şi el mingile. Lui nud plac mingile. Ia tot ea mingile; el o să ia cuburile. Nici cuburile nud plac, el vrea numai toba. Ba da, o să ia şi trompeta! Nu se poate! Trompeta face scandal.
Tătuţu şi Măicuţa, care au trecut în odaia de alături, sosesc la timp. Miţu şi*a vîrît mîna la Baruţum păr, iar Baruţu a prins pe Miţu de falcă. Trag amîndoi, şi, cu mîna liberă, pumni pe nevăzute. Argumentează şi plîng.
Procesul a ţinut cinci minute, şi părţile, obli* gate să se sărute, — ceea ce s*a făcut numaidecît, — au fost duse la culcare. . .	.	.	.
AMĂRĂCIUNI
în fiece zi Baruţu trebuie să aibă o decepţie nouă, constatînd că toate lucrurile merg de*amda< ratele faţă de sincerile lui dorinţi. Fragilitatea obiectelor cu picioare şi roţi ba uimit, şi sensul întrebuinţărilor, mereu contrariat de realităţi, cere de la el o schimbare de principii. Nu mai ştie pe ce lume trăieşte, căci între el şi viaţă se interpun sistematic o voinţă, un agent, o fatalitate. Cineva îi strîmbă proiectele toate.
S«a suit pe spatele scaunului, ca să ajungă deasu* pra dulapului, unde se găsea vioara, şi în loc să dea de vioară cu mîna, a dat cu fruntea şi nasul de parchet. Această încheiere s<a petrecut brusc, tocmai în momentul cînd el îşi ridica piciorul să calce pe creştetul rezemătorii. Cineva ba îmbrîncit şi a căzut. S;a uitat; nu era nimeni în odaie. A luat un băţ ca să bată scaunul şi s*a nimerit cu băţul în cap. Şi căzătura i»a jupuit nasul şi i<a umflat o buză. Cui să se plîngă ? îl ceartă toată lumea, de acord să zbiere la el. Şi ce supărător e accentul interogativ al mustrărilor! «De ce te;ai suit pe scaun? » — « De ce te<ai întins la vioară? » — « De ce ai căzut? » — « De ce? ...» Totul începe cu: « De ce ? ». Bietul Baruţu încă nu ştie că forma interogativă are să se ţie de el întîi patru ani, apoi încă şapte ani şi alţi vreo cinci, în cazul cînd o să fie silit să se facă persoană cultivată şi să îmbrăţi*
20
şeze o profesiune « intelectuală». Şi pe urmă ţine toată viaţa.
Omul are simţul juridic dezvoltat, şi ceea ce*l deosibeşte de animalele lipsite de suflet este, pe lîngă cunoaşterea de Dumnezeu, semnul în» trebării.
Baruţu îşi mai dă seama că omul e simplist şi mărginit şi că tot ce a putut el să născocească pentru menţinerea autorităţii lui, căpătată prin injurie, a fost un ton răstit urmat de semnul între* bării: o jumătate de doi, dedesubt cu punct. în constrîngerea răspunsului stă tot secretul domina* ţiunii acelor idioţi cu păr care se numesc «Taţi» şi «Tătuţi». Dacă s*ar duce să ceară să fie frecat la vînătăile buzei şi ale sprîncenii, întîi nu bar mai pupa nimeni, şi, al doilea, toţi bar întreba:
« De ce te*ai suit ? Nu ţi*am spus să nu te mai caţări ? De ce nu asculţi? ». Numai interogative! Ce palme ar trage el, în dreapta şi în stînga, dacă nu bar fi mîinile aşa de mici şi de caraghios imitate după labele Tătuţului şi ale Măicuţii! O să vie această fericită vreme vreodată ? Nu vine, Baruţule, nicio* dată. Tocmai cînd ar trebui să ceară socoteală de un trecut întreg de întrebări, de răcnete şi de apăsări, se face şi Baruţu Tătuţ, — şi , §aU'
Şi ce lesne se fac băieţii Tătuţi! Vezi o fată cu ochii lungi şi cu o migdală de fildeş în colţul gurii surîzătoare, te încurci în genele ei întoarse, o iei în braţe şi o faci Măicuţă. Şi iar vine, vorba ceea, barza, — pe care Baruţu începe să o cam bănu* iască, — şi iar vin Baruţii mici şi Miţucii, şi comedia cu scaunul şi cu vioara se repetă, şi se repetă, la fel, şi interogatoriul. . .
A voit să taie el, cu furculiţa şi cu cuţitul lui, căpătate de la bietul Tata*mare, care a murit, o aripă de pui, şi a sărit farfuria tocmai dincolo de masă, mînjind păreţii cu o flegmă mare de sos,
21
îngroşată cu tocătură de morcov. Ce scandal! S;a răsturnat paharul cu sifon peste piper! S<a repezit toată familia să micşoreze accidentul! Şi a ieşit o porcărie! Măicuţa îşi curăţa fusta de mătase, pe care o îmbrăcase pentru întîia oară atunci, şi Tătuţuse scutura de morcovii şi tăieţeiidin cravată, întinzîndun pe jiletcă şi mîneci. Măicuţa zbiera: « Nemernicule! ce să mă mai fac cu tine ? » Şi dacă mar fi fost Tătuţu, care îşi desfăcea cocăriile din mustaţă, zicînd: «Nu e nimic, s<a întîmplat!», chestiunea s«ar fi isprăvit cu măcel.
Altceva. Cu cele mai bune gînduri, Baruţu a găsit un ciocan şi un cui şi a dorit să bată cuiul în oglinda dulapului, — şi nici n*a intrat. . . Ba, ce e mai mult, s*a crăpat toată oglinda ca de trăznet, în zigzag, de*a curmezişul între colţuri.
O ispravă atît de mare nu se poate acoperi, cu nimic. Baruţu	a	cerut, pe subt	ascuns,	la bucă«
tărie, un dop şi	o	sfoară, ca să	dreagă	oglinda,
însă nu a izbutit, el fiind un băiat prea mic. Mijloacele lui industriale, afară de cui şi ciocan, sînt reduse. El nu are strung, nici rindea, nici fierăstrău, nici fier de tinichigiu; are numai scuipat, şi cu scuipatul n?a	făcut ispravă.	A uns	oglinda,
şi nu s<a lipit. A	linsio cu limba.	Cînd se uita în
oglindă i se părea că e tăiat în două şi că are o păreche de nasuri şi patru buze. A chemat şi pe pisică săil ajute, fiindcă pisica ştie multe şi ştie să prinză şi şoareci, fără cursă, şi nici pisica nu ştia meşteşugul ce i s*a cerut.
De aceea Baruţu s*a hotărît să fugă întnaltă odaie, ca să nu ştie nimeni că el ar fi trecut prin încăperea cu oglinda, şi acolo s<a pus să coasă la maşină, pînă ce a încurcat atît de serios aţa pe dinăuntru, că talpa maşinii nu a mai vrut să calce, şi roata s*a înţepenit.
Baruţu a fost prins t ocmai în biuroul lui Tătuţu, unde rupsese peniţele şi creioanele cu o plăcere
22
accelerată, tocmai cînd destupa sticla de cerneală ca să încerce cum curge pe postav.
Să nu<i mai aducem aminte ce a urmat. Să<l lăsăm în colţul unde ba pus Măicuţa, cu botul în părete, numindud cum e mai rău: «canalie», «scelerat» şi «tîlhar».
POMUL CU PĂPUŞI
Pentru că aţi fost cuminţi. Pentru că nu aţi bătut azi toba cu vătraiele în fundul cazanului de rufe. Pentru că nu aţi aruncat farfuriile pe geam. Pentru că nu aţi rupt vîrful de la toate creioanele, pe care le ascut o dată pe zi. Pentru că nu aţi lăsat apa deschisă, ca să înnece casa. Pentru că nu mimaţi uns clanţele cu dulceaţă. Pentru că nu misaţi băgat cutia de tutun în foc. Pentru că nu aţi îndreptat ceasornicul cu ciocanul, nici nu mi baţi prăjit. Pentru că nu mimaţi fiert pantofii. Pentru că nu muaţi scos nici un ochi şi nici nu mimaţi croit hainele din nou, haidem să vă duc, haidem să mergem dimpreună cu Grivei, scumpii mei copii, fetiţa Tătuţului şi băiatul Măicuţii, afară, pe cîmp.
Întîi o să trecem prin buruieni amare, prin pături de pelin, prin horbota de muşeţel cu nasturi galbeni, şi cînd vom ieşi puţin din grădina săl< batecă, picioarele vă vor mirosi a Poala<Maiciii Domnului, prin care vom merge desculţi, — eu cu labele mele mari, voi cu călcîiele voastre ca nişte coltuce trandafirii. Să nu mă întrebaţi prea multe lucruri odată, că mă încurc. Să nu fiţi curioşi să aflaţi de ce este pămîntul negru, iarba verde şi cerul albastru, că nu ştiu deloc. O să ne iasă pasări înnainte: rîndunele ascuţite, vrăbii grăsulii şi cioroi de<ăia marii. Tăceţi din gură, că nu ştiu pentru ce zboară şi cum. Şi să nu daţi cu pietre în mine, că
24
mă bag în iarbă, mă culc şi nu mai merg, pînă ce fiecare din voi nu mă pupă de zece ori, unul pe o parte şi celălalt pe alta, pe obraz, pe bărbie, pe muchiile urechii şi pe un ochi închis.
Ce spusei? A! mi<aduc aminte. Fiindcă aţi fost cuminţi, o să mergem să vă arăt ceva, dincolo de apă şi peste drum de moară, unde Moşul <cu*barba; cît*cînepa*şi*cu<sprîncenileicîtiperia<deihaine mai cină toată ziua făină de cozonaci. Să nu faceţi gură cînd trecem pe lîngă moară, ca să nu iasă Moşul în prag şi să ne ameninţe cu degetul lui lung cît un băţ cu măciulie; că dacă iese, eu o iau la fugă, şi ne prinde Moşul din urmă, şi ne pune să*i facem perişoare de mălai pentru şoarecii morii, că are opt sute.
Cînd vom trece apa, o să vă iau în cîrcă pe amîn» doi, — unul călare pe umărul drept şi altul pe stîngul, — ca să nu vă prindă racii de picioare şi să vă gîdîle sub talpă. O să vedeţi în apă un prost mare cu doi copii în spinare, aplecaţi pe iaz. Să nu mă întrebaţi cine sînt ăia. Şi să nu rîdeţi de mine, că mă pui jos în rîu şi trec apa de*a buşile cu voi şi fac prin apă: « Coac, oacaca, coac! », ca broscoiul ăla de colo, care şua scos botul verde din apă ca să credem că nu este el şi să ne sperie. ‘
O să vă arăt un pom în care cresc păpuşi, din care pricină pomul se cheamă păpuşoi, adică tată de păpuşi. Păpuşile astea n<au mamă, au numai tată, dar nici nu vă închipuiţi ce mai tată au: cu douăsprezece mustăţi şi douăsprezece ţăcălii de ţap, toate roşcovane: aşa e neamul lor; de stat la soare mult s»a pîrlit. O să vă arăt o pădure care face păpuşi îmbrăcate gata şi încheiate la şapte cămeşi albe, peste care tata lor a tras şi un halat verde<deschis. O să vedeţi păpuşile sculate în picioare pe pom şi înfăşurate în stihare.
O să vedeţi păpuşile cu părul roşu creţ. Le luăm cu noi şi le tundem şi le schimbăm hainele;
25
pomul cu păpuşi e un pom deştept: tot el face şi mărgele galbene de chihlimbar, pe care le mănîncă iepurii noaptea la lună.
Asta e numai un petic din tot ce o să vă arăt. Dacă o vrea Tătuţu, — şi trebuie să vrea, că, dacă nu, îl batem cu ciorapii Măicuţii, — o să vă arăt o grămadă de lucruri, peste apă, peste deal şi dincolo de locul unde bombăne albinele şi mîrîie ursul.
JUDECATA
întriO singură săptămînă, Baruţu a intrat de două ori pe calea faptelor penale, devenind cri* minai. Joi a scuipat un domn bătrîn şi sîmbătă a scos limba la două cucoane tinere.
A scuipat pur şi simplu, aşa, cum se scuipă. Şi;a făcut scuipat precugetat şi, cu toate că a stropit prost, în toate părţile deodată, — cîţiva stropi şi pe nasul lui, — el a scuipat. Nu interesează cantitatea de scuipat, ci actul buzelor de a scuipa. El putea să scuipe uscat, sau pe jumătate uscat, cum s<a şi întîmplat, şi tot scuipat rămînea. Bagă de seamă: el n*a scuipat pentru că i*a trecut un miros pe la nas ori pentru că era praf în Cişmigiu; a scuipat un domn bătrîn. S*a dus la domnul bătrîn, a stat în faţa lui, şi a zis: «Te cuip»'şi ba scuipat. Pe domnul bătrîn nici nu ba ajuns scuipatul lui Baruţu, pentru că, ziserăm, tot pe sine s*a scuipat. Dar e de judecat gîndul rău, şi acesta a fost judecat.
Joi, el scuipase o dată, dar sîmbătă a scos limba de două ori. A scos*o şi a ţinut*o niţel scoasă, ca să arate pornirea de ofensă. Limba lui Baruţu o fi ea roşie şi frumoasă, cînd iese la iveală, dar nu<i mai puţin adevărat că limba nu trebuie să iasă din teaca ei niciodată, decît dacă se găseşte pe ea un păr, pe cared duci cu supa la gură. Nu numai că părul nu e bun de mîncat, dar te mai gîndeşti ol cni a fost, cînd a că?mt în castron, şi
27
te apucă un strănut al stomacului cu greaţă. Dar, fără pricină, să scoţi limba la două cucoane, însemnează că eşti răucrescut şi că Măicuţa nu te«a învăţat nimic. Ce folos că atunci cînd ai dat mîna cu cineva te<ai ploconit, dacă scoţi limba cînd te întîlneşti cu două cucoane?
Asta nu se mai poate ierta subt nici un cuvînt, niciodată şi deloc. A mîncat, e sătul, acum îi vom face numaidecît bagajele, ca să<l trimitem pe cîmp, la ţigani. Pînă diseară Baruţu va fi dat jos din căruţă şi lăsat în pustietate cu geamantanul lui. Dar merită să mai stricăm pe el un geamantan ? îi punem într*o basma ceva, facem o legătură şi<i de ajuns. Deocamdată, îl dezbrăcăm de haine şid lăsăm în cămaşe. Ne pare rău că i«am cumpărat alaltăieri pantofi. Nu e nimic! avem cui să<i dăm. Pantofii vor fi purtaţi de un băiat care nu scuipă, iar hainele, de cîţiva băieţi care nu scot limba la oameni. Toate hainele vor fi împărţite mîine dimineaţă, pe stradă. Pentru ce să le mai păs* trăm, după ce am aruncat pe proprietarul lor la ţigani?
O să<i punem în legătură o pîine neagră, ca să aibă la noapte, şi o zi, două, să nu moară de foame, căci ţiganii au nevoie de el săd puie să sufle cu foa< lele la potcovărie. Lasă, că atunci o să se înveţe minte să mai scuipe şi să mai scoaţă limba. Un ţigan şaşiu, şi ştirb de gura toată, o săd bată toată ziua cu frînghia.
—	Noi o să trecem cu Miţu în automobil pe acolo, să te vedem muncind înnăduşit, negru de cărbuni şi cu un şorţ de piele legat cu sîrmă pe burtă. Şi din automobil o să te ameninţăm cu degetul şi o să ne încruntăm la tine. Degeaba ai să plîngi, noi nu ne dăm jos din automobil, mergem la plimbare mai departe, şi seara ne întoarcem pe alt drum şi îvai să ne mai vezi: o singură dată ajunge.
28
—	Poate vrei să iei şi pisica în legătură, să<ţi ţie de urît?
—	Pisica e mai cuminte, nu stă cu el, vine acasă. Pisica nu trebuie să se facă ucenic de
—	Haide! Eşti gata? Te*ai dezbrăcat? M*am uitat pe geam: a venit căruţaşul.
—	Domnule căruţaşule, vino pe din dos şi aşteaptă niţel la bucătărie. Cred că pînă la înnop* tat o să ajungeţi.
Şi pe urmă vine noaptea neagră, de prin buru< ieni. . . Şi o să bată vîntul negru. . . Şi or să*l miroasă broaştele, apropiate de el, cu botul lor rece. . . Şi pe urmă o să se împiedice de el cerşe* torul orb, care cîntă sîmbăta prin curte; el acolo stă. S«a dus lumina electrică, s*a isprăvit cu covoa» rele, cu jucăriile! Adio, pat moale cu somieră! Chiar astăiseară desfacem patul şui dăm; să nu mai rămîie nici urmă de Baruţu. A vrut să fie ţigan, îl facem ţigan. De altfel, tot de la ţigani a fost luat, pe un ciur de mălai. Să se întoarcă la ei! Săd crăpe buzele şi genunchii de frig şi să facă pe călcîie coji. Ţiganul nu o săd dea porto* cale şi banane; o săd dea de ăştia, după ceafă, calcavuri. Şi o să mănînce fiertură de maţe, din strachină, de jos.	•	•
—	Ei, haide, scoală*te de pe scaun!
Baruţu a stat cu fruntea plecată, ca un acuzat ce este, şi n*a suflat. Din cînd în cînd, o mişcare cocoşată din umeri, arăta că voia să ofteze. Dar ce, aşa se poartă un băiat cuminte cu lumea? O scuipă? Scoate limba?
De la un timp, Miţu a căzut şi ea pe gînduri şi se vede singură acasă, fără Baruţu, pe care nud va mai trage de breton şi care nud va mai răspunde cu nici un ghiont. O singură ceaşcă de lapte se va găsi dimineaţa pe masa copiilor, şi un scaun va fi gol. Iar la masă, ea, Miţu, o să stea singură între
29
doi babalîci. Ochii iui Miţu se ridică din mei ditare, cuprinşi de o undă de lacrimi, şi zice
Miţu:
—	îi vine să plîngă. . . fără să ştie căii plîng ochii ei.
Şi, din scaunul ei, pîna la Baruţu, ea face o singură săritură, îl ia în braţe, îl strînge şi îl sărută. Baruţu e desfiinţat în toate mîndriile lui. Tătuţu şi Măicuţa au vorbit azi mai gros ca întotdeauna. S»a hotărît! Baruţu iese încet dintre scaun şi masă, vine către Măicuţa, care s*a sculat în pi* cioare, ca să*i dea legătura, păşeşte resemnat şi cu ochii în jos, îşi frămîntă vîrful degetelor, încurcate ca într*o aţă de păianjen.
—	Nu mai fac!. . . geme Baruţu, nădăjduind.
—	Nu mai face niciodată!. . . adaogă Miţura.
—	Păi, a venit căruţaşul. . .
—	Spui tu, Miţule, drept, că mare să mai facă niciodată?. . . Bine. . .
—	Domnule căruţaşule, dude acum şi vezi*ţi de treabă. . . A zis că nu mai face. . .
împăcare generală. Nu se va mai vorbi niciodată de scuipat şi de scoaterea limbii. A reapărut bucuria. Dar emoţiile au obosit pe Baruţu, care zice:
—	Mă duc să mă cunc. . .
O	IZBlNDĂ
Ultima hotărîre a fost ca Baruţu să fie trimis intern la o şcoală de băieţi. Acolo el se poate încăiera, de cîte ori îi vine pe zi, poate să dea, şi, mai ales, să pape bătaie. Cînd va fi posomorit, căutînd pricină de gîlceavă, o să*şi găsească numai* decît adversari, şi cînd va fi vesel şi zgomotos, iarăş o să fie un coleg de patru ani şi jumătate care săd puie la locul lui. Şi, la internat, un pedagog mizantrop, cu chica neagră lucioasă, ras de mustăţi şi cu buzele strînse, vinete de misticism, se va uita toată ziua, ca un demon fotografic, pe subt sprîn; cenele lui verticale, şi, însemnîndud întrmn carnet de buzunar, în vederea porţiilor de mîncare, îl va lua şi de<o ureche şui va duce săd trînteascăm genunchi pe un coridor.
Ce crede el ?! Că tot aşa o să meargă viaţa, fără « cultură » şi « responsabilitate »? Să dea cu mingeam geam şi săd pupe Măicuţa că ba spart? Să facă trenuri din scaune, covoare şi cărţi, răs* turnate în toată casa, şi să plece cu trenul la Predeal, călcînd peste furculiţe şi perii de dinţi şi omorînd, poate, Doamne fereşte, şi oameni trecători? Toate au o margine şi timpul lor. Întîia copilărie s*a isprăvit, devenim bărbaţi şi trebuie să începem a ne gîndi la existenţă şi la datoriile omului în societate.
—	Nuiţi convine, hai? Crezi că se ajunge cetă* ţean, şi mai ales bun cetăţean, fără muncă? Te
31
înşeli. Ia să te judecăm niţel. Ai învăţat tu ceva, de cînd eşti? Nu ştii nici o poezie şi nici un cîntec. Alţii, la vîrsta dumitale, domnule, spun pe dinafară tot soiul de frumuseţi. îndată ce vine cineva în vizită, soseşte şi băiatul cu poezia lui, stă drept şi începe. . . Stai, de cînd te»ai născut, de<o viaţă de om, în bulevardul Elisabeta, şi nu ştii, măcar, cine e Elisabeta.
—	Ba ştiu, răspunde Baruţu.
—	Ia să vedem! întreabă Tătuţu.
Baruţu tace, ca şi cum ar şti şi nu ar consimţi să se împărtăşească. El are ştiinţa hermetică şi orgolioasă.
—	Prea îl întrebi şi tu repede şi dintnodată, observă Măicuţa.
—	Vrei să»l iau mai pe departe? întreabă Tătuţu. Mi se pare că suferă de preciziune şi de timiditate ştiinţifică, adaogă Tătuţu, adresîndujse Măicuţii. Dar cum să»l iau pe de departe în materie de Eli» sabeta ?
—	întreabă»l şi tu, întîi, dacă ştie ce<i un bule» vard, şi vino pe urmă la bulevardul Elisabeta. Fii metodic, ce naiba! Ştiu că prea prost nu eşti. . .
—	Metoda adevărată, explică Tătuţu, consistă în a întreba întîi de Cotroceni, apoi de Sfîntul Elefterie şi de Calea Plevnei. . .
—	Cînd eşti logic, nu am ce zice, aprobă Măicuţa.
—	Dacă n»aş fi fost logic nu s»ar fi ales de capul meu nimic, răspunde Tătuţu, cu un aer adminis» trativ şi ca şi cum s»ar fi ales de capul lui ceva.
—	E adevărat, se vîră Cucoana»mare, trei lu» cruri guvernează viaţa: întîi voinţa, al doilea munca şi al treilea fidelitatea.
—	Ai uitat pe al patrulea, adaose Tătuţu: logica. Zugravul care ne»a vopsit bucătăria era de altă părere, dacă<ţi mai aduci aminte. El zicea că, în viaţă, întîi e pictura, şi al doilea li* niatura.
32
Văzînd că sîîi încurcat, Cucoana<mare se preface căn trebuie ceva din altă odaie; mi se pare oche< larii, căci se cam uita chiorîş. Noi ştim ce va să zică asta: o să se răzbune altă dată; pîn<atunci, cum zice dînsa, « ne;o coace ».
—	Dar ce faci cu metoda bulevardului ? întreabă Măicuţa. Uite, Baruţu aşteaptă ca să*ţi dea un răspuns.
—	Tu ştii ceu un bulevard? întreabă Tătuţu pe Măicuţa. Că eu nu ştiu.
—	Astamu place! zice Măicuţa. Şezi în bulevard şi nu ştii ce*i un bulevard? Bulevardul începe de la Palatul Cotroceni, trece pe la Cişmigiu, taie Calea Victoriei, taie Calea Moşilor, taie strada Traian şi sfîrşeşte la Obor.
—	Întîi, te cam pripeşti, răspunde Tătuţu. Ai uitat Schitul Măgureanului, unde stai şi aştepţi, şi ai tăiat prea repede cîteva străzi, unde la fiecare stai cîte un sfert de ceas, pînă ce fluieră vardistul şi face cu cotul; vreau să zic agentul de circulaţie. Şi ai uitat şi sensul unic.
—	Dar ce, te duci cu automobilul, ca să înveţi ce«i bulevard? întreabă Măicuţa, vexată. Noi vorbim: pe jos.
—	Să mă ierţi, răspunde Tătuţu. Cum ai luaUo tu, cu « trece » şi cu « taie », nu se poate merge ‘ , decît în maşină. Dar vreau săiţi spui că şi cu maşina te prea grăbeşti. Asta, primo. Secundo: tu nu muai spus ce*i un bulevard; mi*ai spus numai cît e de lung bulevardul Elisabeta.
—	Lodzic! intervine Baruţu, care, simţind pu* terea de analiză a lui Tătuţu şi fiindu<i frică de întoarcerea la definiţie, s*a dat de partea lui.
—	Sigur că e logic, adaose Miţu, absorbită pînă atunci în pudrarea cu «Raşel» a unei păpuşi.
—	Te combat, uite, şi copiii, precizează Tătuţu.
Zi că nu ştii cea un bulevard şi ne împăcăm.
33
Măicuţa e jignită în tabela ei cu noţiuni, dar desigur s«a şi întrebat în sine ce>i un bulevard şi a văzut că nu ştie.
—	Are felinare, bănci, copaci. . . zice Măicuţa.
—	Dar are şi pietre, şi asfalt, şi canalizare. . .
—	Atunci ?
—	Atunci e stradă ce spui tu, nu e bulevard! zise Tătuţu concludent.
—	Nu<i totuna ? întreabă Măicuţa.
—	Vezi bine că»i totuna bulevardul cu strada, cînd vorbeşti de stradă, zise Tătuţu, dar nu*i totuna cînd vorbeşti de bulevard.
—	Cum numeşti tu asta, care, întoacelaş timp, şi este şi nu este? întreabă Măicuţa, apelînd la resursele intrinseci ale lui Tătuţu.
—	Nici prea<prea, nici foarte<foarte, răspunse Tătuţu.
—	Adică ? întreabă Măicuţa.
—	Adică: Ala, bala, portocala. Cioc, boc. Treci la loc.
—	Om serios eşti dumneata ? întrebă Cucoana» mare, care îşi găsise ochelarii. Tată de copii? Lumea care nu te cunoaşte crede că e cine ştie ce de capul dumitale.
Tătuţu însă a cîştigat o victorie mare. Miţu şi Baruţu, reprezintînd ultima generaţie, au asaltat pe Tătuţu, din două părţi, cu cele mai eficace proiectile: mii de pupături.
—	Te iubesc! strigă Miţu, animată de un lirism imens.
—	Te iubec! vociferează Baruţu.
FIULUI DUCAMIN
Copiii stau îngenunchiaţi, fiecare în patul lui alb, împrejmuit cu zăbrele. Cu faţa către răsărit, ei sînt îmbrăcaţi de noapte, în cămeşi ţărăneşti, cusute cu arnici roşu la fată şi albastru la băiat şi legate, la gît, cu şnur asortat. Pieptul atletic al lui Baruţu (4 ani) nud încape bine cămaşa, spintecată pînă Ia vale. Măicuţa corectează ţinuta: acoperă golul.
MĂICUŢA: — Se vede şi nu sade frumos. BARUŢU: — Se vede bunicul ?
MĂICUŢA: — Vede Dumnezeu buricul.
MIŢU (j ani, fluidă şi lungană): — Nu ţi*am spus?
Baruţu şi*a deschis nişte ochi imenşi, resem* naţi: ba i*a spus! Genele lui negre,^flese, înco* voiate, au o lucire de metal.
MĂICUŢA: — în numele Tatălui, şi al Fiului, şi^ al Sfintului Duh. Amin.
MIŢU: — Numele Tatălui şi al Fiiului Duh. Amin. BARUŢU: — Numili Tatului şi... Cum ai jis?
Ca săişi facă semnul crucii după regulă, el şi<a strîns toate degetele tare, ca şi cum s*ar teme să nu<i scape din mînă ceva, şi, cu pumnul întors, caută anevoie punctul precis din frunte.
BARUŢU: — N<am jis « Ducamin ».
35
MIŢU: — Eu nu pot să zic « Fiiului Duh».
MĂICUŢA (rar):—în numele Tatălui... şi al Fiului. . . şi al Sfîntului Duh. . . Amin.
MIŢU:—Ba nu! N»am putut să zic: «şi al Sfîntului Duh. .. » Mămico, să nu mai zh cem: « în numele Tatălui...» Nu e frumos!
MĂICUŢA:—■ Bine. Să nu mai zicem «In», dar zicem pe celelalte curat.
MIŢU şi BARUŢU (odată)-. — Numele, numili, Tatălui Duh, Fiului Ducamin.
MIŢU: — De ce mă încurci?
BARUŢU: — Tu mă încunci.
MIŢU: — Prostule! lasăimă să zic eu întîi. . .
BARUŢU (trist):—Jice că jice ea întîi...
MĂICUŢA: — Vai, ce păcat mare! Nu vă mai ascultă Dumnezeu rugăciunea.
MIŢU: — Nu ţi<am spus ? Se supără Dumnezeu.
BARUŢU: — S*a supănat pe tine. Eu jic sumos.
Miţu a rămas cu gîndul undeva. Vrea să afle ceva.
MĂICUŢA: — Hai, încă o dată! Să nu necăjim pe Dumnezeu.
BARUŢU: — Nu ţisam spus că se supănă ?
MIŢU: — Mămico!
MĂICUŢA: —Dă.
Miţu îşi alege cuvintele şi deslînează ideea încet,
silinduise cu căutătura, cu cazna umerilor şi cu
degetul arătător, purtat pe la bărbie, pe la tîmple
şi prin aer, să se desluşească.
MIŢU: — Unde stă, Mămico, Dumnezeu?
MĂICUŢA: — Findcă ne ascultă?
MIŢU: — Da.
MĂICUŢA: — Unde să stea? în cer.
MIŢU: —Şi nu cade?
MĂICUŢA:—Cum să cadă? Are o căscioară cu pris< pă, cu flori dinaintea uşii, pe care le udă cu stropitoarea, ascultînd rugăciunile copiilor.
36
MIŢU: — Da?. . .
MĂICUŢA: — Dumnezeu e un sfint bătrîn, cu barba mare, albă.
MIŢU: — E părinte Dumnezeu ? Ca părintele Atanase ?
MĂICUŢA: — Vezi bine că e părinte. Poartă şi el tot haine lungi şi mătănii, însă e mai bătrîn. E foarte bătrîn.
MIŢU: — Şi de ce nu pui pe Costache să*i ude florile, dacă e aşa de bătrîn?
MĂICUŢA: — îi place să>şi îngrijească florile sin* gur. Aşa e Dumnezeu.
MIŢU: — Cînd ne ducem la el, să ne dea crăiţe?
BARUŢU (brusc): — Eu veau şi un cal.
MĂICUŢA (cu ochii la Tâtuţu): — Nu e drum la Dumnezeu. . .
Miţu vrea să înţeleagă şi urmăreşte un gînd tăcut.
BARUŢU: — Să ne suim pe casă. (Lăudăros.) Eu Lam văzut pe Mudnezeu, dîn pom.
MIŢU (ironică)-. — Parcă te<ai suit vreodată, tu, în pom!
BARUŢU (dezarmat şi încurcat): — Ba m;am suit. Ştiu eu.
MĂICUŢA: — S<a suit şi el pe coada măturii * odată şi a căzut cu mătură cu tot.
Baruţu e jignit. Miţu rîde.
MIŢU: — Nuii aşa că nu s;a suit în nici un pom ?
MĂICUŢA: — Ce, e pisică? Numai pisicile se urcăm pom.
BARUŢU (hotărît şi răzbunător): — Nu mai jic Numili Tatului!
MĂICUŢA: — Dacă nu zici, nu<ţi mai trimite Dumnezeu nimic.
BARUŢU (cu părere de rău): — Ce?
MĂICUŢA: — De toate. Mere, portocale. . ,
17
BARUŢU: — Meuele şi pontocalcle le aduce Dumitu.
MĂICUŢA: — Tot nerod e. Crede că le aduce Dumitru singur. Dar lui Dumitru cine
i	le dă?
BARUŢU (convins)-. — Mudnezeu!
MĂICUŢA: — Vezi?
MIŢU (analitică)'. — De ce zice Dumitru căd « costă », cînd cumperi tu ?
MĂICUŢA (muşcîndwşi buzele)'. — Dumitru nu ştie ce spune.. . Acum, noapte bună, copii. E tîrziu. Ne mai închinăm şi mîine seară.
BARUŢU (singur, învelindutse pînă la bărbie):
—	Eu veau să<mi dea un cal viu. . . Şi un bici.
NA UNECHE.
Cel dinţii lucru care a uimit un an de zile pe copii a fost ceasornicul de buzunar. La săritura ciudată a capacului s;a adaos tictacul, ridicat la ureche. Muzicalitatea monotonă a bătăii avea pentru auzul lor un farmec, desigur complicat, de vreme ce, ore întregi ascultîndud, surîsuri delicate se succedau, ca orele luminii, pe figura lor trandafirie.
A fost, întîi, destul de greu de descoperit urechea, Baruţu crezînd că aude cu nasul sau cu falca. Mina lui, grasă, purta ornicul pe la bărbie şi împrejurul gurii, prins cu toată palma, ca un săpun. I se părea că ascultă cu sprinceana, cu dinţii, cu limba, cu gaura cefii albe, ignorant în auz, ca Tătuţu cînd scrie, nesigur dacă îşi aduce aminte cu degetul mic şi dacă gîndeşte cu inelul.
Baruţu a fost, însă, mai fericit ca el, că, lipindiuşi odată, din greşeală, capacul ceasornicului de ureche, * a descoperit! Căci Tătuţu e şi mai prost decît băiatul lui, cu cercelul cărnos al urechii tăiat în catifea de cocă de cozonaci. Şi aşa se şi cuvine: să fie mai prost. A citit că oamenii cugetă cu ere* ierul şi că mintea e adunată întreagă la cap, şi nu a crezut niciodată, fiindcă niciodată nu a ştiut cu capul cum simte Baruţu cu urechea. El socoate că judecă pentru el altcineva, care nun el~ şi căd împinge aşa, din senin. «Stai, mă, îngerule! », zice cîteodată Tătuţu noaptea, şi copiii întreabă din somn: «Cu cine vorbeşti?», şi Tătuţu râs?
39
punde: « Cu cine să vorbesc ? Cu diavolul de înger. »
Baruţu nu a ştiut, în schimb, pe unde se deschide capacul şi că trebuie împins, ca să sară, un ţum< buruc. Şi nici Tătuţu nu ha învăţat, păstrînd secretul tehnic pentru atunci cînd Baruţu o să aibă mustăţi şi o să fumeze ţigări cu carton. Tică» losul de fabricant a făcut resortul numai pentru pipăirile tari şi ha ascuns înnăuntrul toartei, cu meşteşug. Mai are Tătuţu cîteva taine, pe care le va dezvălui în patru ochi, după ce Baruţu se va face mai mare. Pînă atunci, confuzia, incerţi* tudinea şi presupunerile îl vor lucra ca să*i dez* volte, cum zice domnul Adamescu de la etajul al treilea, « intuiţiunea ».
Auzind că pisicile fată, Baruţu ne<a adus vestea că găinile Tătanei au fătat patru ouă. Noi n;am rîs de el, pentru că nu a greşit decît cuvîntul, treburile pisicii fiind la fel cu treburile găinii. Numai Miţu ha batjocorit, pentru că e fată şi pentru că ştie o grămadă de taine, pe care le tace; toate fetele sînt mai deştepte decît băieţii, pînă la iii ani; rîndul băieţilor vine mai tîrziu.
Problema ceasornicului s«a făcut însă mai mare, în pat. Miţu, auzind în perină bătînd un tictac, a căutat ceasornicul dedesubt. A întors cearşaful, s*a uitat subt saltea, şha purtat mîna de<a lungul păretelui, pe covor, şi nu a găsit nimic. Tătuţu ha explicat că fiecare om a mîncat un ceasornic. Măicuţa ha spus că Tătuţu spune, ca de obicei, prostii, şi ha dat o explicaţie şi mai năzdrăvană, că bate inima şi că oamenii au o inimă mare, care bate la fel cu ceasornicele de buzunar. Dar tot Tătuţu, probabil, spune mai adevărat, căci de unde pînă unde să bată inima, care nu se vede, ca un ceasornic care se vede?
A rămas aproape stabilit că Măicuţa nu cunoaşte tot aşa de bine lucrurile ca Tătuţu, care uneori
40
ştie tot, absolut tot. Dacă n*ar şti el tot, de ce bar tot întreba numai pe el copiii cîte în lună şim soare ? Ei au încredere mai ales în Tătuţu, pentru că tot ce zice el e adevărat. Măicuţa le<a spus să nu mănînce prea multe bomboane, că se strică dinţii, pe cînd Tătuţu îi îndoapă pe nevăzute cu bomboane, şi dinţii sînt bucuroşi să muşte din umplutura cu ciocolată; bei apă rece şi trece. Măicuţa le<a spus să nu se murdărească pe haine, şi Tătuţu le*a spus: « murdăriţiivă bine şi tăvă« liţiivă în pămînt », şi e mai bine cum zice Tătuţu. Nu le<a spus tot Măicuţa să nu se joace cu chibri* turile, că fac pipi în pat? Tătuţu toată ziua se joacă, aprinde la chibrituri şi ţigări, şi n*a făcut niciodată. . .
—	E adevărată numai o parte din ce zice, le*a spus Tătuţu; cînd fumează Măicuţele; atunci să ştiţi că aşa se întîmplă.
Pormă, Tătuţu şua asigurat de mai nainte toate succesele. El nu răcneşte nici la Baruţu, şi mai ales nici la Miţu, pentru că e fetiţă, şi fetiţele nu tre* buiesc obişnuite cu amărăciunile, — pe cînd Măi* cuţii îi scapă cînd cîte o vorbă urîtă, cînd cîte o palmă peste mîinile copiilor. Tătuţu zice că nu trebuie să loveşti obrazul — pentru că e sfînt, şi nici mîinile — pentru că mîngîie obrazul. D.aqă vrei să dai o pălmică, dă*o la spate, jos de tot, căci' pînă cauţi unde să dai, trece supărarea, şi în loc să dai o palmă, dai o pupătură, — şm mai bine. Tătuţu se băgăm toate celea şi strică mereu cheful Măicuţii de<a se repezi. Măicuţa zice că o creştere bună se capătă printr*o singură regulă, pe cînd Tătuţu zice că se capătă prin cîte două, care se bat cap în cap, susţinînd că Miţu şi Baruţu tre; buiesc deprinşi cu « controversa », cu « pentru contra » şi cu « contra pentru ». Şi Tătuţu trebuie să aibă dreptate, pentru că el nu se supără nicio» dată, rîde mereu, şi, la urmă de tot, pupă mîinile
41
Măicuţii, şi Măicuţa i le pupă pe ale lui, — şi începe o pupătură între toţi, de cîteva ori.
Numai la creioane se schimbă niţeluş principiile.
Miţu zice:
—	Tătuţule, te iubesc. . . Dămii un creion şi o hîrtie.
Baruţu zice şi el:
—	Tătuţule, te iubec. . . Dămii un chion şi o hetie. . .
Tătuţu zice:
—	O să le rupcţi vîrful.
Mitu zice:
-Nu.
Baruţu răspunde englezeşte:
—	Tş! lipinduişi vîrful limbii îndărătul gingiei de sus.
Şi amîndouă vîrfurile se rup numaidecît: unul roşu şi altul albastru.
—	Ce v*am spus, că o săimi rupeţi creioanele s*
—	Ea le<a lupt! răspunde Baruţu.
De la ceasornic, Baruţu a rămas cu ştiinţa că lucrurile se deosibesc cu urechea, semănînd cu mopsul Bebi, care le deosibeşte numai cu mirosul. Cărţile, cutiile, tabacherea, bastonul, umbrela, condeiul de buzunar, le apreciază cu auzul, cons< ternat că nu se repetă în toate tictacul, care trebuie să se găsească în miezul tuturor obieo telor uzuale, şi le verifică la contactul cu supra; simţul lui, ducîndude rînd pe rînd « na uneche ».
ŞTII ROMÂNEŞTE?
Tătuţu ne*a povestit că ţara Elveţiei, făcută din zmalţuri albastre de ape şi zmalţuri albe de zăpadă, stă între lacuri şi munţi şi că poalele mun< ţilor, întinse din pisc în pisc, ca nişte năvoade la uscat, leagănă în văile lor firimituri de sate şi cîrduri de biserici. Şi toţi munţii, pleşuvi, printre dîrele de păşune şi verdeaţă, par frămîntaţi din miez de pîine de secară. Ne*a spus că toată Elveţia e ca o ladă cu jucării făcută de Dumnezeu într<o zi, cînd, aducînduii aminte de copilăria iui, a voit să glumească şi să surîdă. Coastele păşunilor sînt cutreierate de vaci mici, gălbui şi cărămizii, cu cîte o strQgitură vînătă prin petele roşcovane şi albe, iar de grumazul vacilor, care dau lapte cu ciocolată, atîrnă clopote, sunătoare ca muzicile ► şi ca la liturghie. Aşa că văile cîntă din fund şi pînăm creştetele cele mai înnalte, şi, dacă se scarpină taurii, clocotesc în vuiete furtunoase.
Pe muchia crestelor de piatră uscată, acolo unde fruntea muntelui dă în prăpăstii şi se scobeşte pe dedesubt, ca sprinceana, creşte floarea roşiatică înstelată, a căreia mireasmă întrece gingăşia lacrimii şi a oftatului: micşuneaua muntelui, cyclamena. Pentru ca să o miroasă, singur eretele stîncii este în stare să ajungă teafăr pînă la tulpina ei subţire, de aţă. Dar băieţii şi fetele se duc şi ei, din şes, săii caute primejdiosul ascunziş. Dacă un băiat din cei mari, cu sacul în spinare, a putut săfşi strecoare,
4Î
nevătămat de moarte, pipăitul prin troscotul ţepos, pînă la rădăcina ei şi să o zmulgă, şi o aduce în dar fetii cu ochii mari, care visează şi se nelinişteşte de cîte ori aude venind din munţi, din depărtare, mugetul cirezii prinsă de nori şi ploaie fără acopes rămînt, darul lui e un semn înnaintea inelului stre< curat în degetul logodnei.
Mulţi băieţi au căzut cu floaream mînă din gingia prăpastiei în negura ei de jos şi nu s*au mai logodit. Este un loc, unde muntele, încovoiat de jurîmprejur ca un părete de cetate, îşi ţine rîpa rotundă, ca un horn uriaş, dinaintea pasului celui din urmă al drumeţului de munte. Acolo, poteca, îngustată la talpa unui singur picior, se opreşte şi se curmă. Dacă a sosit încet, drumeţul stă în loc, încremenit de gol şi tăcere: ochii lui pot citi pe păretele rotund al rîpii numele, încon< deiat cu roşu, al celor care au sosit mai puţin încet şi au căzut în groapa de piatră, pierdută în bezna dinlăuntrul ei. Numele acestor flăcăi e însoţit de o cruce şi de însemnarea anului cînd crucea s*a ivit pe lume în locul tinereţii lor. Toţi călă* torii care au iuţit un sfert de pas, chemaţi de o şoaptă sau ameţiţi de zarea spartăm gura rîpii, au rămas acolo, jos, la fund.
Dar nu toate drumurile sfîrşesc aşa, şi foarte puţini călători, faţă de gloata drumeţilor de munte, care sosesc vioi cu florile acasă, nu se mai întorc. Dacă ai intrat întrmn cimitir, ţi se pare că a murit lumea toată, în desimea mormintelor albe. De obicei, stolurile de băieţi şi fete se duc şi se întorc cîntînd, plecînd sîmbăta la munte şi întorcîndu*se duminică, seara, tîrziu. Cu pături în spinare, dru< meţii dorm unde apucă şi se trezesc cu veveriţele în bradul de care somnorosul şi*a spînzurat o traistă, o pălărie şi băţul lung, cu vîrful de fier.
44
Pe un drum de jumătate munte, Tătuţu urca, într*o sîmbătă după amiază, muntele, singur, printre vii de razachie coaptă. De*a lungul sîrmelor întinse între pari, şerpuiau vinele grele de cior> chini rumeniţi ai unei podgorii frumos îngrijite, la care licărea căutătura cuminte a vreo zece copii.
—	Ce faceţi voi, frumoşilor, aici? i*a întrebat Tătuţu pe franţuzeşte.
—	Ne uităm la strugurii ăştia copţi, răspunse un copil bălan.
—	Nu vreţi să mîncaţi? a întrebat Tătuţu.
—	Nu e voie! au răspuns toţi copiii, cu părere de rău.
—	Cine v>a spus că nu e voie ? i*a întrebat Tătuţu.
Şi ei răspunseră, care: «Mama», care: «Profe*
sorul», care: «Pastorul».
—	Nuii adevărat! răspunse Tătuţu. Pentru copii e voie orişice. Duceţi^vă şi rupeţi.
—	Ne vede domnul proprietar, răspunseră copiii, care începuseră să se bucure că, măcar cu gîndul, ar fi putut să guste din strugurii îngrădiţi.
—	Domnul proprietar e în capătul celălalt al viei, zise Tătuţu. L*am văzut fumîndu<şi pipa, cînd am trecut încoace. Şi dacă vă prinde, ce*o să vă facă? Dacă ar şti că voi staţi aci, cu ochii la strugurii lui, el ar veni tot pe fuga şi v*ar da să vă săturaţi.
—	Proprietarul e zgîrcit şi ne bate.
—	Voi sînteţi cu toţii elveţieni ? a întrebat Tătuţu.
—	Elveţieni, răspunseră copiii toţi.
—	Eu sînt Rpumain, a zis Tătuţu, şi o să vă învăţ româneşte. La noi, cînd copiii se uită la struguri, vine proprietarul singur şi le dă o poală. îi băgăm vie şi le zice: « Mîncaţi ».
—	Afon Dieu! ziseră copiii.
Şi ştii ce a făcut Tătuţu? A pus copiii pe iarbă. A scobit o groapă cu hîrleţul lui de alpinist dede» subtul gardului ghimpat, s<a tîrît pe burtă pînă la
45
struguri şi s<a întors cu pălăria plină cu vîrf şi au mîncat toţi copiii.
De bucurie, ei au tăbărît pe Tătuţu şi bau pupat ca pe un drac, cu admiraţie, — şi pupăturile au făcut mai mult decît strugurii viei întregi.
Tătuţu şi*a mai întors o dată capul, ca să(i salute, după ce trecuse de hăţişurile dealului şi intrase în munte, dar copiii nu se mai uitau la el. De*a buşile, ei intrau singuri, în vie, acum, ca nişte şobolani.
Şi Tătuţu, căruia i se făcuse dor de ţară, a fost tare mulţumit că elveţienii învăţau româneşte. . .
CEXO, BEXO.
TĂTUŢU: — Vrei să nu mai fii băiat?
BARUŢU: — Cu nochie?
MĂICUŢA: — Cu rochie, ca toate fetele. Cu dantelă, cu fustă pe dedesubt roză.
BARUŢU: — Aşa noză şi notundă. . . cu fori?. . .
MĂICUŢA: — Şi cu o brăţară subţire, de aur, la . mînă. . .
BARUŢU: — De auh şi cu măhţişoh?. . . Veau. . .
MĂICUŢA: — însă trebuie să fii cuminte, dacă nu mai vrei să fii băiat. Altfel nu se poate.
BARUŢU: —Miciu e fată şi nu e cuminte. Mia bătut. . .
MĂICUŢA: — Cine ţi<a spus că Miţu e fată? De unde ştii ?	.	.	•
BARUŢU (se gîndeşte, uitîndwse la Tătuţu. Adevărat, de unde ştie? lyidică din umeri şi se buzează):
-— Nu tiu. . . Miciu jice.
MĂICUŢA: — Miţule, tu i#ai spus lui Baruţu că eşti fată ?
MIŢU (corectă şi adultă)-. — Nu<mi aduc aminte săfi fi spus.
TĂTUŢU: — Bravo, Miţu! Am început să vorbim ca domnişoarele mari. Cedaţi mai citit azi?
MIŢU (rîzînd): — S*a turtit mingea de tot.
MĂICUŢA: — Răsuflă. Las*o niţel, că se umflă singură.
MIŢU: — S;a făcut ca o băleguţă.
BARUŢU (a cui e mingea mică, vexat): — Nu
47
e ca o băleguţă. Mingea lui Miciu e ca o băleguţă.
MIŢU: — E ca o băleguţă turtită.
BARUŢU:—Jice că e ca o băleguţă tuhtită.
MĂICUŢA: — Şi dacă zice! Ea zice, ea aude. . .
BARUŢU: — Am aujit şi eu.
TĂTUŢU: — Ascultă, Miţule, să nu mai turburi auzul băiatului.
MĂICUŢA: — El nu mai e băiat. S*a făcut fată.
BARUŢU: — Nu mai veau.
MĂICUŢA: — Nu mai vrei să te faci fată. . . cu dantelă? . . .
BARUŢU: — Nu.
MIŢU: — Eu nun dau rochiile mele. . .
BARUŢU: — Jice că nu*mi dă nochiile. . .
MĂICUŢA: — Lasă, ciuţi face ţie Măicuţa alte rochii (se apleacă la urechea lui Baruţu). .. mai frumoase.
BARUŢU (iluminat): — Mai sumoase ?
MIŢU (către Tătuţu):—Ai auzit?
TĂTUŢU (la urechea lui Miţu): — Nimeni n*o să aibă niciodată rochii mai frumoase ca Miţu.
MIŢU (la urechea lui Tătuţu): — Nu<i aşa că nun adevărat?
TĂTUŢU (la urechea lui Miţu): — Cum o să fie adevărat? Şi cum o să se facă Baruţu fetiţă, gras cum e şi cu capul mare?
BARUŢU (întunecat de gelozie, către Măicuţa): — Vezi?. . .
MIŢU (discretă): — Mie mi«a spus Tătuţu ceva.
TĂTUŢU: — Dacă i*ar fi spus numai ceva, mar fi nimic, dar Tătuţu i*a spus multe. . .
BARUŢU: — Jice că ua spus munte...
MĂICUŢA: — Ia, vă rog, să nu mai vorbiţi pe şoptite. . .
BARUŢU: — Tătuţule! Numii spui şi mie ceva?
TĂTUŢU: — Vinomcoace, să<ţi spui şt ţie ceva.
48
MIŢU (dăfuga la sttnga lui Tătuţu. L,a ureche): — I<ai zis numai aşa: lui nuii spui nimic.
TĂTUŢU (la urechea lui Miţii): — O să«i spui: oxo, roxo; mixo, pixo; cexo, bexo; zurna, burna.
Miţu rîde cu pumnul la gură.
BARUŢU (din dreapta lui Tătuţu):— Pune guha na uneche.
TĂTUŢU (în urechea lui Baruţu): — Băieţii nu se fac fete, nici fetele, băieţi.
MIŢU: — Ce i*ai spus ?
BARUŢU: — Mai ji.
TĂTUŢU (în urechea lui Miţu): — Tătuţu, cînd se gîndeşte la tine, pe stradă, te pupăm gînd şiiţi zice Piţuca. (în urechea lui Baruţu:) — Are Tătuţu un băiat cu carne de caisă. (în urechea lui Miţu:) — S*a întîlnit Tătuţu cu nişte vrăbii, care au întrebat: << Ce mai face Miţu? » şi Tătuţu le<a spus că Miţu rîde toată ziua.
MIŢU: — Tătuţule!
TĂTUŢU: — Ce e?
MIŢU: —■ Te iubesc!
BARUŢU: — Tătuţule! Te iubec.
MIŢU (personaj): — Mă imită. . .
TĂTUŢU: — Pe Miţu o iubeşti ? că Miţu te iubeşte.
BARUŢU (nesigur): — Dacă mă iubeţe Miciu, o iubec. . .
MIŢU: — Pupămiă, ca să te iubesc.
Pupătura mare, ca o ştampilă, a lui Baruţu,
dată bine, cu un oftat. Miţu îl pupă, din gre*
şeală, pe un ochi deschis. Ţipă Baruţu.
MĂICUŢA: — Da’ ce s«a întîmplat de ţipi? Mi< ţule, ce iiai făcut?
BARUŢU (câscînd ochiul şi gura odată cu ochiul):
—	Chedeam că m*a chionît.
49
Tătuţu, Măicuţa şi Miţu rîd. Soseşte Bebi, cîrnul, şi se opreşte în crăpătura uşii, uitîndu*se cu capul curmeziş. A simţit că e de joacă şi a venit să participe.
BÎBI: —Hau, hauau. . . (Aşteaptă.)
TĂTUŢU: — Vrea să se lupte cu Baruţu. Uited cum stă. Haide, Bebi, şau pe Baruţu. ..
Bebi îl apucă pe Baruţu de un picior şid dă jos şi năvăleşte pe el, ciupindud de burtă, dîn< du<se înnapoi şi iar ciupindud de burtă.
BARUŢU (leşinat de rîs): — Mă gîdînă!. . . TĂTUŢU: — Bebi!
BÎBI: — Mrrr!. . . Bau!...
TĂTUŢU: — Hai să facem fată pe Bebi. Adu pălăria...
MIŢU: — Bebi e fată, Tătuţule. ..
TĂTUŢU: — E băiat. ..
MĂICUŢA: — Zău că e băiat!
BARUŢU: — Ba e fată.
MIŢU: — Sigur fă e fată.
BARUŢU (la urechea Măicuţei)'. — Nud aşa că Bebi e fată?
MIŢU (la urechea lui Tătuţu):—Nu*i aşa că e fată? MĂICUŢA (la urechea lui Tătuţu)'. — Le<ai spus tu că e căţea?
TĂTUŢU (la urechea Măicuţei)'. — Nu le»am spus nici aşa, nici aşa.
MĂICUŢA (la urechea lui Tătuţu)'. — De undelor fi ştiind?
TĂTUŢU (la urechea Măicuţei):— Tu, cînd erai mică, de unde ştiai că cocoşul nu e găină şi că găina nud cocoş?
MĂICUŢA (la urechea lui Tătuţu): — Nu mă face să rîd... Ia uită<te la ei cum exami» nează căţeaua.
MIŢU: — Ce ţi<a spus?
50
BARUŢU: — Ce bai spus ?
TĂTUŢU (joacă, şi se strîmbă, şi declamă ca un actor): — Oxo, roxo; mixo, pixo; cexo, bexo; zurna, burna. . .
MĂICUŢA (diversiune): — Hai, mergeţi la plim* bare?
MIŢU şi BARUŢU (cu entuziasm): — Oxo, roxo. Oxo, noxo. Zurna, burna. Zuna, buna. . .
TĂTUŢU: — O să vă spui, pe stradă, povestea umbrelei care se deschide pe dos. ..
VÎRSTA FERICITĂ
stenogramă
La masă. — Nu se ţine lingura cu stînga. Bagă de seamă să nu pici şervetul. Nu mai ştiu ce să mă fac: copiii ăştia murdăresc cîte cinci rînduri de rufe pe zi. Nu ţuam spus că ai să te pici? Ridică mina, căiţi intră cotul în sos. Nu se găureşte felia de pîine, ca şoarecii! se rupe şi se mănîncă miezul odată cu coaja. Stai! suflărti nasul. Iar ai pierdut batista. Mai tare. încă o dată. Nu înţelegi să sufli cu toată puterea? A! scîrbosule! Schimbări farfuria. Porcule! Ai să mănînci ce<ţi spui eu, nu ce vrei tu. Cine vrea să se facă frumos mănîncă şi tăieţei. Iad repede de urechi. Dumnezeule! mam mai văzut copii atît de neascultători. Cine te*a învăţat, prostule, să pui ciulama în compot? Ştergeaţi guriţa. Nu cu mîneca, ţigane! cu şervetul. Te<ai mîzgălit pînă la ochi. Ţi<a rămas un tăiţel pe nas. Apă! apă! copiii nu beau vin; mai tîrziu.
Te rog să nu faci pe supăratul, că în loc de pere îţi dau calcavuri. Nu se poate mînca pâra necu? răţată. Lasă cuţitul jos, că ai să te tai. Da, vezi tu? ai învăţat să tai perele singur. Scuipă coada în farfurie. Vezi că te*ai înnecat? Să nu mă mai asculţi, că o să păţeşti şi mai rău.
Te<ai săturat? Pupă mîna şi zi: « Mulţumesc ». Pupă mîna! Nu aşa uscat, pupă mîna cu toată inima. Bomboane mai tîrziu, acum nu se poate. Stai colea, jos, şi joacă*te frumos, pînă mîncăm şi noi, dacă vrei să te iau la plimbare. Ţi*am spus
să stai jos? Să nu te mişti! Mergem să facem o plimbare frumoasă. Aşa.
La plimbare. — M*aţi înnebunit! Unde ţi*ai mur» dărit rochiţa, şi cînd ? Nu viam spus să staţi locului pînă mă îmbrac şi eu? De ce părete te*ai frecat? Dar tu, cu pantalonii descheiaţi? unde s*a mai văzut? Staţi să vă ridic ciorapii. Poftim, ciorapi sînt ăştia, cu pungi, nesimţitorule ? Ţi?ai pierdut nasturele. Daţi mîna, să trecem drumul. Nu se poate. Dacă vine un automobil? V«im mai spus: înnainte de*a trece drumul, te uiţi în dreapta şi în stînga şi dai mîna Mamii. Luaţuvă de braţ şi mergeţi frumos. Cum? nu vrei să dai braţul sorii" tale? ce, eşti de capul tău? Dă<i braţul numaidecît. Ia te rog să nu bombăneşti! Ce ţi*a spus la ureche ? De ce ai înjuratio, măgarule? Dă«i drumu, că vreau săd pui la colţ. Ai să stai aci, neruşinatule, pînă vine să te ia vardistul, aşa, cu nasul la zăbrele. Uite, afurisitului îi place săd lăsăm singur, a început să se urce pe gard. îşi rupe hainele. N»auzi? Vinomcoace! Nu mă face să strig, vino numaidecît, să nu viu eu la tine. Încăpăţînatule! Acum cred că ai să fii mai ascultător.
Nu, nu sînt bune, nu sînt pentru voi. Lăsaţi căţelul în pace, că sare cu labele şi vă umple de noroi. Du<te, cuţule, acasă. Uite, căţelul e mai cuminte: a înţeles şi a plecat.
53
Baloanele se dezumflă numaidecît. Aveţi destule muzici acasă. Nu, tobă nu iau, îmi asurziţi urechile şi fără tobă. Capul sus! De ce te cocoşezi, măi băiete? Ai să rămîi aşa. Nu lua de jos! e caca. Nu se poate: florile sînt ale Primăriei. Nu călcaţi pe iarbă, că vine ăla cu mustăţile mari. Apă nu bem în oraş. Cum o să mîncaţi voi cornurile astea puturoase? Rahat este acasă, mai bun. Lasă, că aveţi jucării destule. Nu pune mîna! Tot voi, mereu? Trebuie să mă mai uit şi eu la cîte o pră< vălie. Ciocolata face rău la stomac. Nu, astea nu sînt pentru copii. Nu<ţi mai freca picioarele, n¡auzi ? Nu te apăsa pe geam, că se sparge. Cesai făcut? Scoate degetul din gură.
Dacă m*ascultaţi şi mergeţi frumos, ne ducem acasă şi o să vă spui o poveste, ştiţi, cu ursul şi ariciul.
Acasă. — Întîi să vă spălaţi, şi pe urmă. Scoatede hainele şi punede camizoalele de noapte. Dă drumul la baie. Să fie apa căldicică. Cum, tot mereu avem scandal, la spălat? Nimeni nu mă* nîncă şi nu se culcă murdar. Fără săpun? Dar ce<are săpunul? Cu săpun şi cu apă caldă. Nu mai
plînge, că te faci urîtă. Am mai văzut un şobolan mîzgălit ca tine. Astîmpără*te! Ai să răstorni măsuţa şi spargi toate lucrurile. Vezi că s*a întins după oglindă, ia<o din mîna lui. Nu trage faţa de masă. E şapte şi jumătate, şi nu v*aţi culcat. Copiii, la orele opt, trebuie să viseze. Nu se poate! trebuie să vă culcaţi numaidecît. Nu mai sînt poze. Nu vsam spus că pînă mămtorc să vă găsesc dormind ? Ce sînt perinile astea pe jos ? Ia vă rog să nu rîdeţi de mine! Imediat culcarea! De ce dai din picior? A! te*am prins cu mîna pe dedesubt. Te gîdîlă? şi nuîţi place deloc. Eu am adormit. . .
Ticălosule! Stai să chem pe moşu, să vedem el ce zice. Vino, moşule cu sacul, şi vezi de ce nu sînt cuminţi dracii ăştia de copii. Ai zis că nu este moş? îndrăzneşti să zici că nu este moş? Nu. Nu. Hai să dormim, şi mîine, cînd ieşim la plimbare, o să vedem. . .
55
Băiatul doarme, în braţe cu o babă de lemn. Fetiţa strînge la sîn un popă catolic roşu, cu pălărie şi ochelari.
—	De«abia i«m potolit, zice Mama. Să vezi ce dă din ei!. . . dragii mamii.
—	Sărutări încet, să nu»i deştepţi, zice Tata, intrînd îmbrăcat, cu căciula şi bastonul, în camera de culcare. Şi haide la masă. . . E nouă şi jumătate.
O LOCOMOTIVĂ ŞI O GARĂ
Am fost însărcinaţi cu două mandate de încre* dere şi ne căznim să le ducem la împlinire.
Băiatul ne*a cerut un tren, un tren lung, coman* dat la gară, pe măsura lui, căci vrea să se facă «maşinist». Trenul să fie cam atît de înnalt, cît ne*ar ajunge nouă la bărbie, cu locomotivă adevărată, care merge cu foc. El va mînul aburul şi fluierul şi va trece prin gări cu maşina sforăind şi nechezînd. Şi nu se va opri decît atunci cînd va crede el, ca să bea apă şi să mănînce o prăjitură. Va porni iute şi va străbate toată ţara, departe, şi va trece, ca săd vadă, şi pe strada unchiului Sesis, dînd un fluier gros în faţa porţii, la numărul io. Dacă o vrea să se suie şi pisoiul Papuc în tren, el îl primeşte, însă cu luare;aminte să fie, că trenul-o să meargă repede, şi dacă i<o veni ameţeală, nu o să mai poată sări din tren. Mai bine să rămîie acasă, după sobă.
Fetiţa îl şi priveşte cu necaz cum o să conducă el trenul; dar ca să cumpănească lucrurile, ea ne*a comandat o gară, unde o să se oprească negreşit trenul fratelui ei. Dacă nu vrea să se oprească, ea pune un geamantan pe « lenie » şi dă trenul peste cap. Orgolios, băiatul crede că trenul o să taie geamantanul în două şi, ca să nu se piardă un obiect de călătorie atît de scump, o povă* ţuieşte să şui ţie în mînă, căci locomotiva lui trece negreşit. O să vedem. Pînă una alta, trebuie să
57
fie gata întîi gara, şi tocmai după aceea trenul; ceea ce este natural, călătorii din tren neputînd să cumpere bilete şi ţigări din cîmp şi avînd nevoie să se uite şi la ceasornicul mare, de peron. Băiatul cere întîi trenul. Întrucîtva ¡¡am împăcat, învoin» du<ne ca, pe cînd vine trenul, din partea cealaltă să vie şi gara. Perfect! I«am convins să primească.
însă gara să nu fie o gară mare, ca gara Cîmpina. Fetiţei îi trebuie o gară pe măsura trenului coman< dat de frate»su, o gară mică, o găricică: totul să se prezinte cam ca un coteţ de cîine, cu o firmă în faţă, arătînd numele gării. După cîteva inspi* raţii, ne*am oprit la gara « MakiMak », a căreia inscripţie va fi desluşită, noaptea, la un bec electric. Punem într«o lampă niţică electricitate şi o agăţăm de firmă: asta merge lezne. Chestia e: ce ne facem de hamali şi de personal? De la şeful de gară pînă la frînari, fetiţa vrea oameni mici de tot şi vii, nu suflete de tinichea. Şi vrea mulţi de tot, ca să umple peronul staţiei Mak»Mak. Serviciul poştal să fie şi el aproape microscopic, cu scrisori şi plicuri cît boabele de linte, şi cu timbre înţelegi cît de mici. Obiectînd că nu o să le poată lipi, ea răspunde să-nu ne împiedicăm în amănunte, căci serviciul poştal îl face ea, în întregime, telefon şi telegraf.
Nevasta şefului de gară să stea sus, la o fereastră, şi să privească trenul, răzimată în cot. Să fie decol* tată şi frumoasă şi să se pieptene cu cozi. Odată cu gara mobilată, şi cu funcţionarii, trebuie coman* dată şi o nevastă de şef. Lasă, că găsim gata, la magazin. Nu se poate, trebuie special comandată. Bun. Comandăm şi asta. Gata ? Nu, nu e gata. Nu se poate gară fără căţel. Ne trebuie şi un căţel mic de tot, care o să iasă atît de mic, încît se pierde sau îl mănîncă muştele. Defel! Căţelul o să stea în geam, pe marginea ferestrei, lîngă nevasta şefului de gară. Ea o să aibă grije să nu*l scape jos, căci
distanţa pînă la peron e mare: 3j cm — o pră< pastie! Toate bune. Poşetele şi umbrelele pier» dute vor fi păstrate la casa de bagaje. Foarte bine; o să comandăm şi cîteva poşete şi umbrele pier« dute. Dacă o babă o să piardă o legătură cu covrigi, asta rămîne proprietatea gării; căci, dacă nu se mănîncă, se strică.
—	îmi dai şi mie un covrig? întreabă îngrijorat băiatul.
—	Mă laşi să conduc şi eu locomotiva? întreabă fetiţa.
întrebarea e lapidară. Stai, să se gîndească. Problema se complică. Pentru un covrig ridicul, său dea pe mînă o locomotivă?
—Nu mai veau covigii! răspunde hotărît băiatul.
Mai repede se poate lipsi de un covrig decît de o locomotivă.
Fetiţa reclamă cu lacrimi, subit apărute în lumina ochilor. Şi ea pesemne şi;a făcut socoteală că un covrig nu«i aşa de mult.
—■ Zice că nu vrea covrigi! se plînge fetiţa.
—	Eu cred că el îţi dă locomotiva, dacă îi dai şi tu gara niţel.
—■ Nu dau gara! decide fetiţa răstit.
Ideea gării, concurenta trenului, l<a înduplecat, pe băiat să o dorească.
—	Jice că nuimi dă gaha! se văietă băiatul.
Strînşi cu uşa, căutăm o soluţie şi încercăm o
propunere.
—	Tu n«ai să poţi conduce toată locomotiva, îi demonstrăm băiatului, pentru că n<ai decît două mîini şi trebuiesc mai multe. Tu o să conduci fluierul, şi sora ta — fumul.
El preferă fumului fluierul, şi primeşte să stea pe cărbuni şi, de la distanţă, să facă maşina să şuiere. Trenul a şi plecat, bauzi: « Pif! paf! — pif! paf! ». Băiatul ţipă entuziasmat, fetiţa nu mai poate de bucurie. Dar. . .
59
—	Să nu uiţi, Tătuţule, gara!. . . notează fetiţa.
Puşi de acord, îi îmbărbătăm, punîndude în locomotivă şi un sifon rece, din care vor bea amîndoi cînd le>o fi sete. Şi ca să stea trenului mai bine, fiotărîm de comun acord să punem sifonul deasupra locomotivei, lîngă coş.
Aşteptăm să ne vie locomotiva şi gara. . .
BALONUL SPART
Din două baloane de cauciuc transparent, cumpărate din mîna conducătoare de aştri mulţi* colori a vînzătorului de băşici, unul a crăpat. Evenimentul s*a petrecut pe neaşteptate, ca la toate lucrurile umflate şi trecătoare. A pocnit o dată, şi copiii şuau întors capul, cu impresia că cineva a « mîncat» o palmă. De sus, cobora o sfoară fără suflet, cu o zdreanţă de cauciuc spînzurată de ea.
Orice dialog rămînea zadarnic. în ochii lui Baruţu se rosteau lacrimi dramatice, şi un gea* măt îi rupse gîtlejul gras. Cînd plînge, frumosul Baruţu nu mai seamănă cu sine şi cu nici una din fotografiile lui. Gura lui, croită plastic pentru surîsuri de garoafă, cu arcul mlădios şi sprinten, „ îşi pierde linia şi expresia; maxilarul deschis i se cască după regulile artelor japoneze; îşi arată aproape toată limba. Un răget de mare sinceri* tate îi deschide toată orchestra vocală, însoţit de o gîrlă de lacrimi. Cu ce se poate înlocui un om? Cu nimic. Şi mai puţin un balon.
Totuş, baloanele au asupra oamenilor supe* rioritatea că sînt identice, oarecum. Am încercat o minge, un cerc, am făgăduit un cal, o puşcă: toate laolaltă nu echivalau, în momentul dezas* trului, cu balonul, şi ne*am dus prin lume să căutăm un al doilea balon. Suferinţa lui Baruţu era cu atît mai greu de vindecat cu cît un martor
61
permanent sta de faţă, ca să*i aducă aminte că nu toate baloanele se sparg. Balonul Miţului, surîzătoare şi trufaşe, plutea în aer, galben şi roşu, sfidînd răscoacerea materialului şi dilataţia solară fierbinte. Ba mi se pare că balonul fetei se făcea mai mare şi mai ispititor, pe măsură ce aducerea aminte a balonului băiatului se micşora. Din ce în ce mai lucios şi mai fraged, el îşi per< mitea capricii şi fantezii în jocul cu văzduhul.
Dragă Baruţu, e primul tău balon pleznit. La 4 ani nu este prea devreme. Lacrimile tale vin dintrmn punct al iluziei, care va izvorî de»acimnainte totdeauna. E un simplu început, şi fii mulţumit că, murind, balonul a pocnit. Se mai găseau în inima lui o voce şi un entuziasm. Baloanele tale viitoare, cele mai multe, se vor dezumfla fără zgomot, sleite nesimţit, fără să bagi de seamă decît în momentul cînd, numărîn» du*ţi aţele, cele mai multe vor rtîrna în jos, tîrîte moale de o pungă goală. Asemenea baloane nu se vor mai putea umfla niciodată, căci nu va mai fi vînt.
Te necăjeşte balonul surioarei, mai ager şi mai dîrz decît nădăjduia şi ea. Ne vom plimba în tot oraşul cu el ridicat şi vioi şi ne vom duce acasă, îi vom da drumul în odăi, şi mîine, tot atît de tînăr şi de nou, se va înnălţa şi mai sus. Aşa sînt baloanele, fătul meu. într<o parte pielea de cauciuc a fost mai tare, şi băşicile scoase din ea s<au ivit cu o durată mai lungă, deşi preţul fusese la fel. Şi, cu baloanele tale dezumflate, vei întîlni baloanele care nu se mai dezumflă, şi te vei mîhni. Nu te mîhni peste măsură, băiete, căci, la urma urmei, trebuie săiţi spui un secret: şi balonul lui Miţu o să pocnească.
Totul stă, ştiu, în durata celor cîteva ore, a celor cîteva zile şi în bucuria de*a te fi putut folosi de ele. Aci n*aş avea ce răspunde. Experienţa,
62
—	de existenţa căreia o să afli atunci cînd nu vei mai avea ce face cu ea, — recomandă răbdarea, exact pentru timpul dezumflării şi pocnirii baloa* nelor colorate. Iţi vine cumplit de greu să asi; milezi această idee, dar ea se cheamă înţelep» ciune, tot un balon, care crapă mult mai des decit baloanele de gumă. Fă*te de pe acum înţelept, de la o vîrstă cînd în loc de javră limba ta peltică rosteşte vahzâ, şi cînd gura ta întortochiată pro» nunţă jivazi drept vizavi. Căci înţelepciunea ade* vărată e mai bine să fie peltică prunceşte decît complicată, în silabele ei dure, de gîngăveala termenului marilor înţelepciuni.
Şi nu te mai uita cu atîta poftă la balonul Miţurii. Văd că insinuările mele de scepticism n*au la tine nici o trecere, băiete. Singurul lucru care ţua luat gîndul de la baloane a fost o bici» cletă verde, pe care călărea un băiat cît tine de mic. Ai tăcut cît a trecut: ai vrea o bicicletă. Şi iar te apuci să răcneşti. Trebuie săiţi mai spui ceva: că dacă te piîngi afară din cale de mult că ţi<a crăpat balonul, se poate întîmpla să te alegi şi cu o bătaie; nu e voie să te jelui. Lumea e veselă şi n<are timp de oftatul tău. M»ai înţeles? •
Baruţu îşi făcuse şi el o socoteală. Pe furiş, s*a repezit la balonul valid, a zmuls de sfoară şi a voit săd spargă, ca să provoace, imitativ, o durere la fel şi să satisfacă răzbunarea. Vai! ce Sfa întîmplat! Balonul nu s*a spart, ci a pornit în sus, departe, în fundul marilor seninătăţi.
Nu mai plînge, Mitule! S/a dus acolo unde se duc toate baloanele, la Dumnezeu. . .
POVEŞTI DE ADORMIT DE,A<N PICIOARE
Cîinii sînt cei mai inteligenţi pietoni şi au înţeles lo< comoţiunea mecanică fără ciudă şi fără spirit agresiv.
Pînă acum patruzeci de ani, unii din ei mai puteau să latre, protestînd că locul calului a fost luat de motor; azi nu mai latră nici unul. Viteza, demarajul, auspuful, cauciucul, beşica ţipătoare, claxonul, trompeta electrică au intrat în seria obiectelor admise. Sînt sigur că s*au învăţat să deosibească după ureche o marcă de automobil, numărul cilindrilor şi, în orice caz, apreciază distanţele cu preciziunea măsurătoare a unui kilometror. Dacă vrea să treacă drumul, cîinele aşteaptă să treacă pe dinainte^ întîi automobilul. Dacă e în drum,de*a trece, ştie să se oprească lîngă roată. A! uite unul care s*a încurcat, fuge prea iute şi o să se încrucişeze direcţia cu nefericita lui spinare. Vă înşelaţi: a trecut şi cîinele teafăr şi automobilul glonţ.
în drumul maşinii noastre, pe aceeaş stradă, stă totdeauna tolănit un cîine bătrîn. El ştie şi ce fel de oameni sînt în maşină. Trebuie să fi auzit odată vocea lui Miţu, care a ţipat: « Bagă de seamă, Tătuţule, că doarme un cîine în mij< locul străzii: să nu cumva săd calci! ». Niciodată cîinele nu s?a ostenit să se scoale şi, ca să nud supărăm, sîntem nevoiţi să ocolim. Repetatul « Rac! rac! rac! » al trompetei nu foloseşte la nimic. Cîinele ştie ceva şi nu se înşeală.
64
Odinioară, cînd transportul se făcea cu trăsura, iuţeala moderată a calului, deasupra căruia biciul vizitiului făcea oficiul de undiţă fără rezultate, semăna cu mersul pe jos, şi Grivei avea tot timpul să mai stea şi să mai pornească. Singura noţiune mecanică îi venea de la bicicletă, o caricatură cu două roţi subţiri şi cu un om călare, care da ines; tetic din picioare, cocoşat pe ghidon. S«a întîmplat că un biciclist nătărău a lovit, în febrilitatea lui velocipedică, un cîine. Biciclistul era numaidecît pedepsit şi dat cu capul de caldarîm.
Cu automobilul nu merge tot aşa, şi e mare nevoie să ne ferim. Uited ce frumos se uităm stînga şi dreapta căţelul mic, cu coada de fulgi, care a zărit peste drum un camarad de seama lui. Cînd nici nu te aştepţi, apare o limuzină: să ne gîndim întîi foarte bine. S<a uitat. Şi*a văzut, asigurat, de drum.
La început, cînd ieşise automobilul, au fost schilozi şi au fost morţi. Răposatul Lascu, care a murit înnainte de a vă fi născut voi, era un duşman învierşunat al vitezii. El voia să mănînce negreşit o roată de automobil şi se ţinea cu dinţii după fuga ei, gata să o prindă, ca pe o minge, şi gata să o scape. Bietul Lascu se specializase în. cursa înnainte şi îndărăt. Se ducea un kilometru cu un automobil şi se întorcea cu alt automobil, ca să ia neîntîrziat cursa înnapoi. Deşelat de oboseală, el trebuia să renunţe, după cîte o sută de asemenea kilometri, şi, cu burtam sus, dormea două ore întregi, surîzînd de visul unui succes, pînă ced deştepta ciocul găinii. Din eroare, um* blînd după purici şi uşurîndud zilnic de scărpiniş, găina îl nimerea într<o ţîţă neagră, şi atunci Lascu, sărind în picioare, ocăra găina două minute.
Ce s*a întîmplat, nu ştiu, dar într<o bună zi Lascu n*a mai dat fuga după automobile, şi s<a
65
purtat cu ele, pînă a închis ochii, de/atunci încoace, prudent, lăsîndu<şi coada la pămînt.
Dar căţeaua Fetiţa, pe care de asemeni voi nu aţi apucat<o? Deşteptăciunea ei o să vă fie povestită, de Tătuţu, într<o sumedenie de isprăvi. Un singur lucru nu ştia Fetiţa: să citească. Lascu, mai tînăr şi mai îndrăzneţ, a nărăvit<o să alerge şi ea după maşini. Odată, o maşină mare a prins*o dedesubt şi i*a scîlciat obrazul. De atunci s*a vindecat, dar a rămas rînjită ca un domn senator care şua pus gingii şi măsele noi, la dentist. Cre* deţi că s*a mai ţinut după automobile?
Cît priveşte pe Pussy, căţeluşul nostru de ca* napea japonez, care, din pricina unui nas cît un nasture de gheată şi a unor sprîncene stufoase, se uita ca pe de lături şi chiorîş, — al naibii! se învăţase cu automobilul închis. Unde staţiona un automobil, el se suia şi se culca pe canapea, şi fiindcă şofeurii nud cunoşteau sportsmen şi nu dădeau drumul maşinii, căţelul se apuca să latre: « ham! ham! », ca să pornească.
Cîinii s<au civilizat, au învăţat legile circulaţiei. Ei mai ştiu că în Bucureşti maşinile ţin pe dreapta şi că se plătesc. N»aţi văzut pe mopsul domnului inspector că nu se dă jos din trăsură pînă ce şofeu» rul mjuşi primeşte plata şi pînă ce nud aude ras» punzînd: « Să trăiţi, mersi » ?
Pe vremea flaşnetei, chiotele instrumentului erau însoţite de jălania cîinilor din cartier. Lumea credea că le lipseşte simţul muzical. De unde! nu le plăcea instrumentul şi probabil că nici valsul. Uite cîinii noştri cum ascultă de binevoitori posturile din Europa, la radio! Laţi auzit vreodată urlînd la Beethoven, la Wagner, la Grieg? Niciodată.
Pe vremuri, a fost un neam de oameni, latinii, din care se trage şi proprietarul nostru. Ei nu aveau nici telefon, nici telegraf, însă toate porun»
66
cile de la Roma se duceau a doua, a treia zi, după ce fuseseră date, în toate părţile împărăţiei, pînă în mările mari. Cum făceau ei, nu se ştie nici la Şcoala de pe bulevard, unde se ştie tot. Dar cîinii ştiu bine cum îşi împărtăşesc ştirile. De la Bucureşti la Braşov, la Cluj, la Arad, la Pesta, Viena, pînă unde vrei, se răspîndeşte, noaptea, « hau! hau! » — din mahala în mahala, din sat în sat, cînd lumea doarme şi luna scoală căţeii, — ultima noutate. Dacă un «Ford» a strivit un cîine la Şosea, ştie toată Europa, cel mai tîrziu în zece ore.
Zic! Nu*i adevărat! Tata Ford n*a strivit cu maşinile lui nici un cîine, niciodată. Că e unchiaş bun şi cumsecade. . .
—	Bag seamă, Baruţu, că ai adormit. . . Şi ţi s*au făcut şi ţie ochii mici. . . Să vă fie ruşine!
COCO ŞI PISICA
Să vă povestesc ce am citit odinioară întrmn călindar nemţesc.
O doamnă din Viena avea un papagal şi o pisică, prieteni amîndoi. Papagalul ştia să vorbească, şi pisica ştia să se joace. Ca să*i placă prietenului ei verde, pisica inventa necontenit scamatorii şi farse, şi admiraţia papagalului îi era definitiv asigurată. Cînd se ascundea în perdele, Coco se da jos din leagănul lui, ridicul ca un copil cu nădragii prea lungi, şi, căutînd*o perdea după perdea, descoperea pisica pitită în ciucuri, gata să fugă rîzînd în hohot înnăbuşit. Numărul de circ care fermeca deosebit pe Coco era al ghemului de bumbac, uitat de stăpîna casei pe canapea. Pisica îl apuca pe dedesubt, îl învîrtea cu puful labei, strîmbată ca un cap de baston, îl prindea în mîini, îl arunca în aer, ghemul o lovea în urechi, arunca ghemul din nou, umblînd în două picioare.
Nu se prea ştie ce credea pisica despre papagal, cu care se obişnuise de mică şi crescuse, el — pe spatele scaunului, ea — culcată pe scaun şi prin* zînduii coada, pe dedesubt. Dacă i*ar fi despărţit cineva departe unul de altul, pisica s*ar fi gîndit întotdeauna la papagalul nemişcat în verdele lui, şi papagalul ar fi dus încă trei, patru veacuri lipsa unui tovarăş plin de imaginaţii şi iuţeli. Liberi să se joace amîndoi atîta timp cît sta acasă, brodînd
68
la fereastră, stăpîna se arăta prevăzătoare cînd ieşea la plimbare, şi închidea pe Coco în colivie. Jocurile se petreceau atunci de jurîmprejurul zăbrelei, dînd ocol coliviei pisica — pe dinafară, şi papagalul — pe dinlăuntru. Prins de sîrme, Coco înnainta pe cioc ca pe o rotilă, uitînduise din toate părţile pieziş la pisica lui.
tntr?o seară, doamna din Viena plecă grăbită la teatru, şi în antractul al doilea îşi aduse deodată aminte că, împotriva deprinderii ce şi*o făcuse, lăsase papagalul neînchis.
—	Să ştii că ni ha mîncat pisica! zise doamna soţului speriat. Haidem acasă. Niciodată mau rămas singuri atîta timp.
Cu părere de rău soţii părăsiră teatrul şi, pe drumul cel mai scurt, se întoarseră acasă, unde îi aştepta, într<adevăr, un spectacol înfiorător. Sufrageria era verde de pene şi fulgi, ca şi cum s<ar fi golit o pernă umplută cu cozi de păun. Papagalul fusese parcă rupt şi mîncat în toate colţurile odăii deodată. în mijlocul mesei, ca o imitaţie de porţelan în culori, sta lungită pisica. Soţii căutau ghearele şi ciocul, care îşi închipuiau că nu puteau să fie înghiţite de o mîţă atît de » calmă în atitudinea ei. Pisica îşi lingea labele şi se pudra cu pămătuful lor pe figură, oglindinduise în neant. Mîncarea unghiilor şi a pliscului de către un pisoi ar fi corespuns prea mult cu înghi» ţirea de către om a doi metri de sîrmă ghimpată sau a unei verigi cu chei, pentru ca să nu fie silită pisica să(i vie rău. Toate penele din aripi şi coadă fură adunate, şi învelişul papagalului fu reconsti* tuit întreg, pînă la vîrful picioarelor şi al capului, vîrfuri ce lipseau radical.
« Sărmanul Coc6! », plîngea doamna. «Nefericit Coco! », suspina soţul doamnei. Mai rămînea de schiţat finalul cu nuiaua în blana pisicii, deşi era prea tîrziu.
69
Atunci se auzi un zgomot în dulap. Uşa dulapului se dete de părete şi apăru Coco, în pielea goală, ca un pui de găină fiert şi înviat. Soţii se deterămnapoi cu oroare. Micşorîndu*iise trupul mai mult de trei sferturi, capul papaga* lului, cu ciocul gros, se înfăţişa ca un topor cu coadă de ciocan.
—	Nici nu vă închipuiţi, repeta cu naivitate Coco, ce bine am petrecut! Ne*am jucat două ceasuri şi m;am ascuns în dulap ca să o păcălesc. . .
Coco vorbea la perfecţie dialectul vienez. . .
Cu toate acestea, ca să nu răcească, pînă.'i vor creşte fulgii din nou, — dacăd vor mai creşte vreodată, — Coco a fost îmbrăcat cu un ciorap de lînă, careţi vine ca o mînuşe şi în interiorul căruia se mişcă destul de comod. Singură mîţa nu«l mai cunoaşte.
PĂCĂLEALA
Un pedagog de literatură franceză, de la care s*au inspirat, probabil, fără să mărturisească şi ascunzînduii cartea în cel mai depărtat sertar, mai multe celebrităţi, învaţă pe -oricine să scrie literar, după douăzeci de lecţiuni, prin imitarea marilor scriitori. Să te pui în fiecare zi cu caietul dinaintea unui autor, ca pictorii copişti la Luvru, şi să imitezi sistematic. în nu ştiu cîţi ani, devii scriitor cu merite incontestabile, şi toată lumea se miră cum ai devenit.
Trebuie să fie un adevăr în eficacitatea spiri» tului de imitaţie, şi probabil că natura, care patronează identicele funcţiuni ale generaţiilor succesive la oameni, la tuberoze şi la căţei, şi<a făcut marele tiraj animal şi vegetal existent, ţinînd seamă de principiul maimuţărelii şi stabilindu*! în legile ei. Natura reproduce: imitează. însă, * ca să nu observe indivizii că joacă în realitate ca proştii, într*o horă cu muzica nevăzută şi cu parteneri constanţi de la facerea lumii, îi păcăleşte cu sentimentul entuziasmului şi cu iluzia că inovează, trecîndude bagajele în instinct.
Eroarea sau binefacerea pedagogului francez consistă în recomandarea actului imitat voluntar, care, este drept, a dat numeroşi autori, începuţi cu traduceri din Maupassant şi stabiliţi în zodiile lui Taine. Mai interesantă trebuie să fie cealaltă imitaţie, sinceră, obsesia, care întnadevăr gene*
71
rează în toate artele o sumedenie de ucenici şi sateliţi, destinaţi să se ridice şi să zboare în jurul unui ins artistic nou, ca pulberea ridicată, în scînteierea luminii, de fuga unui telegar.
Baruţu practică involuntar dezideratele culturii, asimilînd expresia lucrurilor văzute. Zi cu zi, el aduce, din plimbările lui, descoperirile noi, pe care nu le mărturiseşte, însă le reproduce. Cînd zice: « Sînt un cal » şi face din copite şi grumaz, el a văzut un cal şi i«a plăcut. A dorit să aibă un tren, şi a preferat să fie chiar el trenul ce*i trebuia, umplînd cu şuiere, cu aburi şi fum apartamentul, străbătut în pas gimnastic pe şine ideale. A dorit să fie colonel, şi s*a făcut colonel.
Telefoniştii cu gheare ramificate la picioare, agăţaţi de stîlpii de telegraf, i<au sugerat o insta* laţie, cu ajutorul unui ghem de sfoară, legînd clanţa uşii de un scaun, scaunul de o carafă cu apă şi parcurgînd în zigzaguri şi ocoale, cu sfoara, mobilierul unei odăi. Cînd a deschis cineva uşa, dezastrul a fost instantaneu, toate obiectele sărind răsturnate din locul lor, peste care s<a prăbuşit şi litrul de apă din carafă. A fost o lapoviţă nepre* văzută de spiritul de imitaţie, care credea că ghemul de sfoară, desfăcut şi înnodat pe lucrurile din casă, are să cînte şi să vorbească.
Singura creaţie nebănuită logic este bătaia care urmează cîte unei experienţe prea complicate. O bătaie, de bună seamă, inexpresivă şi supor* tabilă, în care supără cu mult mai mult intenţia decît pedeapsa. De cînd a fost tuns pe scăunel cu maşina gospodăriei, care, dusă de mîna inexpe* rimentată bărbiereşte a Măicuţii, ciuguleşte capul ca barza şid lasă pestriţ şi năpîrlit pe alocuri, ca o blană de pisică bolnavă, pedeapsa lui Baruţu întîrzle prin căutarea locului de aplicaţie, şi neca; zul descreşte. Dacă muţi apuci dintr*o singură dată adversarul, cu o ciupitură repezităm păr,
72
pipăitul, pînă să ajungă la moalele spinării, se catifelează, şi te vezi mîngîind un pantalon întins, cu o palmă distrată şi evazivă.
Baruţu îşi aduce acasă ideea, cu discreţia cuve< nită, din dorinţa de<a se produce într«o ispravă pe care nimeni nu o ştie afară de el. Se cunoaşte că tăinuieşte ceva, după clipirea ochilor şi strîn* gerea gurii. Odată i<a trebuit un lac, pe care nud avea în apartament, cu pod peste lac; şi nu bani fi putut obţine aproximativ decît deschizînd toate robinetele din baie şi bucătărie şi lăsîndude să curgă în odăi. Posibilitatea ba fermecat şi a rămas adînc mîhnit că nu am realizat<o. Baruţu voia un Cişmigiu la domiciliu, ca să intre în baltă şi să treacă pe dedesubtul podului, ca o lebădă. Toată ziua a trăit întno atitudine de picioare cu tălpile înnotătoare, de aripi grele şi de fulgi albi, crescuţi pe toată întinderea burţii.
Singurul inconvenient al lacului visat era că o singură lebădă pe o suprafaţă mare, lucie, întinsă, s>ar fi putut înneca. îi trebuia lebezii o lebădă, ca să fie două, împărechiate, el, Baruţu, rezer» vîndu<şi rolul de lebăd băiat. Toate propunerile făcute surorii deteră greş, Miţu refuzînd să fie lebădă şi preferind rolul de luntre cu motor; • ceea ce iarăş nu se putea, din pricină că lebăda s«ar fi putut ciocni cu barca, şi dacă nu se răsturna barca, se scufunda lebăda negreşit.
Urmară tratative, începînd cu o cutie de bom< boane, care pe Miţu a lăsat*o indiferentă, cutia trebuind abia cumpărată, şi Baruţu neavînd bani, pentru că nu poartă buzunar. Baruţu a oferit atunci o păpuşe cu braţul scrîntit: preţul fu socotit prea mic. Scoase un iepure dintr<o cutie, fără cojoc. Ademenire neserioasă: iepurele era un animal banalizat de o lungă întrebuinţare, şi încă de la Crăciun, de cînd îi dispăruse nasul, semăna cu totul cu altceva decît cu o vieţuitoare din
73
neamul lui. «O săiţi cumpăr un automobil», propuse Baruţu, ca un amant care şi*a şoptit darul ispititor la uşa actriţei din cabină. « N»ai parale », răspunse Miţu, cu un accent ironic de baletistă.
Rămînea ameninţarea: «Te iau de păr!». Argumentul s<a dovedit ineficace. Mai rapidă, Miţu trase lebădului o palmă: lebădul plînse şi voia să muşte, şi iluzioniştii fură despărţiţi dintr;o încăierare pe parchet. « Nu vrea să fie lebădă! », se plînse Baruţu. . .
Ieri ne*a adus o scamatorie. A văzut copiii din parc jucîndu<se cu o pietricică ascunsă în palma închisă, cu pumnii strînşi. Dacă se ghicea pumnul cu pricina, rîdeau toţi copiii, dar ei rîdeau şi dacă nu era ghicit. Baruţu n«a înţeles scamatoria şi, crezînd că are nevoie de două lucruri şi nu numai de unul, a căutat pînă ce a găsit, şi s*a prezintat să tragă pe « ăi doi» pe sfoară. Cei « ăi doi» sînt Tătuţu şi Măicuţa, pseudonime critice pentru un limbaj secret, între Miţu şi Baruţu.
îl auzim sosind împiedicat, pe sală, într<o coadă de mătură lungă, cu care, voind să intre în odaie de<a curmezişul, nu a putut să se strecoare. Izbutind să încapă pe uşă, a venit să ne păcă* lească numaidecît, cu mătura întrio mînă şi în cealaltă cu ibricul de cafea.
—	în care mînă, întreabă Baruţu, e mătura şi în care mînă ibricul?. . . Ghici!
ŞPUGAL
Tătuţu nu se supără lezne, dar cîteodată vine şi el supărat. De unde vine? De unde vin toţi tătuţii, de la biuou. Nu se poate tătuţ fără biuou. De ce e supărat? De o*ameni. Ce sînt Oiamenii? Nişte o*ameni, adică mulţi de tot, cum ies duminica de la şpugal. . .
Un an întreg Miţu a fost la şpugal, şi iarna şi vara, ca să se joace pe zăpadă şi iarbă. De ce*i zăpadă şi pe urmă iarbă? Vin succesiv, de patru ani. . . Ce e şpugal? E un joc cu mingea, la care se uită osamenii! Şi şpugal este şi cîmpia netedă, îngrădită, cu rînduri de bănci împrejur, unde bat cu botul ghetelor osamenii mingea. Miţu i«a zis şpugal dintr»odată şi nu s*a mai zis fotbal în casa lu Miţu. Lu Miţu, pentru că e fetiţă. Cînd e vorba' de , Baruţu, se zice lui.
Are şi Baruţu o minge de şpugal, umflată cu pompa de bicicletă, dar el nu o nimereşte nicio* dată în buric. Pune mingea pe iarbă jos, leagănă piciorul şi dă! Şi iese strîmb. Mingea fuge diagonal. Baruţu e foarte supărat şui roagă pe Tătuţu să4 ajute, dar Tătuţu nu poate să<l ajute aşa ca să creadă Baruţu că el a lovit mingeam burtă drept. Şi se nasc incidente. Uneori piciorul lui Baruţu trece peste minge şi dă în gol. . . Dar Baruţu a mai văzut şi a doua figură Ia şpugal. El ţine min* gea cu amîndouă mîinile, ridicată, pînă ridică şi
75
piciorul. Şi<i dă drumul mingii, atunci, ca s<o izbească piciorul şi s<o aruncem sus. Asta n*a putut să realizeze Baruţu niciodată, coincidenţa dintre minge şi picior. Piciorul nu ocheşte mingea nicidecum, dar trînteşte pe Baruţu jos, — şi tot* deauna Baruţu nimereşte fără greş, cu mingea lui din tricou, de pămînt. Şi iar se supără că el poate să facă numai ceea ce nu vrea.
Cînd cade, Baruţu sau zice «Mă doahe», dacă*l doare încet, sau se face urît, plîngînd cu gura căscată, dacăd doare tare. Dar trece numaidecît.
—	Lasă, c<ai să nimereşti, Baruţule, mingea, cînd te^i face mare.
Dar iar se supără Baruţu, dîndu<şi seama că trebuie timp.
Baruţu se supără mereu, şi mereu nu mai e supărat. Surîsul lui alternează cu bosumflarea in< stantanee, şi figura lui, — cînd senină, cînd întu< necată, •— clipeşte ca un far: cîte o seciţndă.
Măicuţa îi povesteşte lu Miţu:
—	Cînd erai mică de tot, în cărucior, te ducea Mama la şpugal şi te făcea să rîzi aşa: îţi arunca o batistă pe ochi, te ascundea subt batistă, şi repede trăgea batista îndărăt. Şi tu rîdeai.
Miţului îi place să*i vorbească Măicuţa de ea, de cînd era mică. Dar Baruţu iatăJ că îngroaşă puţin buzele şi întreabă cu îndoială:
—	Am mes şi eu ?
Baruţu încă nu se născuse, şi Măicuţa rîde:
—	Tu nu erai, răspunde Măicuţa.
—	De ce nu eham? plînge Baruţu.
—	Fiindcă nu te adusese.
—	De ce nu mă adusese ? plînge Baruţu mai tare.
Atunci Măicuţa îl linişteşte.
—	Erai şi tu la şpugal, zice Măicuţa.
—	Da? răspunde Baruţu, fericit. Şi mă jucam şi eu cu batita?
76
—	Te jucai şi tu cu batista. O dată tu şi o dată Miţu. Uite băiatu, nu e băiatu; nu e băiatu, uite băiatu!
Dar egalitatea de tratament o supără pe Miţu, care înţelege inexistenţele şi existenţele treptate. Ea se supără într<alt fel, gîndindu*se cu ochii. Tătuţu îi face inima să<i vie la loc, şoptindu«i la ureche, ca să audă numai ea, că nu«i adevărat. Măicuţa zice aşa, ca să nu plîngă Baruţu. Baruţu nu era la şpugal. Baruţu nici nu se născuse.
Şi âstfel Baruţu trăieşte cu iluzia de înnainte de*a fi fost şi rîde că se bucura cînd nu era.
—	Prostule! zice Măicuţa. Şi4 sărută.
AMNISTIA
Tătuţu trebuie să explice cît mai neîntîrziat « amnistia ». Baruţu a luat cunoştinţă de amnistie din lectura cu voce tare a ziarelor, după masă, şi cu cotul lui gros dedesubtul bărbiei aşteaptă o soluţie satisfăcătoare. Tătuţu i*a spus că amnistia nu seamănă nici cu un cal, nici cu o raţă, proce* dînd prin imagini şi asemănări, ba spus că ar putea semăna cu o cafea cu lapte după sare amară, dar că seamănă şi nici nu seamănă, pentru că ceaşca e pe fund, — şi amnistia nici cu o ceaşcă goală nu poate fi asemănată.
—	Seamănă cu un măgah ? a întrebat Baruţu.
—	Nici cu un măgar nu seamănă. Ar semăna cu un măgar un deputat care făgăduieşte amnistia şi nu o dă, dar nu este cazul, căci amnistia s*a‘ dat.
Atunci ceii amnistia? Să ne mai gîndim.
—	Uite, Baruţu. Dacă ţie ţi*e foame, închipu* ieşteiţi că Tătuţu te pune la masă, îţi leagă şer< vetul la gît, îţi aduce cornuri calde şi o cafea cu lapte cu smîntînă. Şi în loc să ţi le dea, tocmai cînd ai deschis gura, Tătuţu te ia de ceafă şi te*aruncă pe fereastră.
—	Nu<i adevăhat! remarcă Baruţu.
—	Desigur că nu este adevărat. Tătuţu nu face aşa. Dar fac aşa tătuţii între ei, fără să se gîn» dească la Baruţi.
78
Baruţu are o lacrimă, pentru că s<a şi văzut aruncat în curte şi apucat de ceafa tocmai cînd îi era foamea mai bună.
—	Asta ma fost amnistie, Baruţu. Acum începe amnistia. Vine Tătuţu şi te caută pe jos.
—	De ce mai vine Tătuţu, dacă m<a auncat ?
—	Findcă aşa e amnistia, Baruţule. Te azvîrle ca să te poată căuta, căci neazvîrlit nu are cum să te caute. Şi după ce te găseşte, dacă te mai găseşte, pentru că poate să nici nu te mai găsească; după ce te găseşte schilodit de căzătură, te ia, te trage şi te aduce la cafeaua cu lapte îndărăt. Şi zice că nu te ¡a aruncat niciodată pe fereastră.
—	Minte! zice Baruţu. Nu e sumos.
—	Nu e frumos pentru tine, acum. Dar cînd te vei face, Baruţule, ministru, e foarte frumos. Nici nuii stă bine să nu mintă unui ministru.
Baruţu ar voi să fie ministru numaidecît.
—	Nu se poate, Baruţu. La vîrsta de trei ani
şi jumătate tu poţi fi şef de cabinet sau cel mult subsecretar de stat. Ca să fii ministru, trebuie să mai aştepţi vreo cîteva luni; trebuie să fii totuş întrmna din copilării: în copilăria din care ai ieşit sau în copilăria în care ai căzut.	,	,	.
Baruţu oftează de încetineala evenimentelor,
—	şi tot n<a înţeles ce/i amnistia.
Să mai căutăm un exemplu.
—	Tu cînd mănînci bătaie, ai stricat ceva, ai spart un geam, — şi, după ce te bat, te iert.
-Tu nu m<ai bătut niciodată, Tătuţu.
—	Vorba vine. Dacă nu ne închipuim nimic, nu putem explica nimic. Rabdă şi tu măcar un exemplu. Cînd te iert, te amnistiez.
Baruţu e mulţumit să nud mai amnistiez, ci să mă pot mărgini la iertare. Pentru ce mat amnis» tiezi dacă ierţi?
—	Aici e toată problema, Baruţu, cum zic tătuţii. Te iert cînd ai stricat ceva; dar cînd noi
79
făcut nimic şi te<am bătut degeaba, te amnistiez, ca să nu ţi se pară că n*ai făcut nimic. Am găsit şi noi o vorbă. Findcă, vezi tu, Baruţule, dacă nu zicem « amnistie », nu putem să zicem nici « prerogativă », nici « coroană », nici « paria* ment», şi aceste lucruri mari sînt aşa de legate unele de altele, încît fac un nod, şi dacă unul singur ar lipsi din ele, nu s»ar mai putea lega nicio< dată nodul. Ai înţeles?
—	Mă doahe capu! zice Baruţu. Dă»mi un măh.
Ne<au ascultat ciorovăindume Măicuţa, Miţu
şi pisica, — şi toate au căscat odată, — şi am des» chis, ca să variem subiectul, flaşneta cu plăci.
—	Pune Imnul lui Garibaldi l îi spune Tătuţu lui Baruţu.
Baruţu a greşit fără voie. Ne repezim cu toţii la gramofon şi*l înnăbuşim, roşindume fiecare. Se nimerise placa L,a moară la hîrţa>p. . ,, care<i numai pentru tătuţi, cînd petrec între ei.
ÎNTRE MIŢU ŞI BARUŢU
Miţu a stat la uşe, aşteptînd pe Tătuţu, ca să«i comunice un lucru grav. Baruţu nu a fost cuminte. Nu numai că nu a fost cuminte, dar a fost imper« tinent. Baruţu s«a emancipat. A ocărit pe Mama; mare! I<a răspuns răstit: « Nu veau! » şi a repetat de cîteva ori că nu vrea, posomorit şi bătînd chiar cu pumnul în scaun, unde«i ajunge nuna mai bine decît pe masă. El era singur cu Mama*mare, la care îndrăzneşte să zbiere, pentru că Mama« mare nu l*a «ciupit» niciodată. Noi zicem «ciupit», fiindcă nu putem zice «bătut». Facem din două degete un cleşte mic, şi, ca şi cum am prinde un purice, vîrîm cleştele în părul gros al lui Baruţu şi muşcăm din păr niţel, cu pipăi« tul dintre unghii. Atît şi nimic mai mult dezlăn* ţuie o vijelie de ţipete şi dă drumul unei vărsări de lacrimi, de parcă Baruţu ar avea zece ochi în tot obrazul.
După ce s«a răstit la Mama«mare cu pumnul, a bătut în parchet cu piciorul de cîteva ori. Asta Mama«mare nu i«a putut«o trece cu vederea şi i«a răspuns, necăjită, aşa: « N*o să mă sperii eu de
o	broască de copil». Cuvîntul «broască» l«a jignit, şi Baruţu a răspuns: « Nu sînt o boacă! », din care pricină Mama«mare a rîs. Baruţu nici nu ştie să zică broască, şi se supără şi face tărăboi. Foarte urît! Baruţu ar putea să fie mai cuminte.
SI
—	Dar ştii, Tătuţule, ce im mai zis Mameumari ?
—	Ce i«a mai putut zice, Doamne ?
—	I*a zis: « Eti o poată ».
Auzind aceste lucruri, lui Tătuţu era să i se facă rău. Nemaipomenit! Să a spuie Mameimiari Baruţu că este proastă! Pe ce lume se trezeşte şi de unde vine dezordinea asta? Ce ua făcut lui Mama*mare, ca să cuteze asemenea ocări? Nu i<a dat cu linguriţa, la cafea, de cîte trei şi patru ori « mîstînă » cu zahăr, pe subt ascuns, ca să nu vadă Miţu? Nu ¿¡a adus mereu cîte o bomboană, două, în poşeta ei cu o cheie mare, care de abia încape, şi cu o cheie mică? Nu ha descheiat repede în Cişmigiu ca să facă pişa limpede, într*o rază de soare ? N/a furat pentru el, cînd nu vedea sergentul, cîte o floare? Toate sacrificiile posibile le*a făcut Mama<mare, şi el tot nesimţitor a rămas! Toate ca toate, dar acest lucru nu se mai iartă.
—	Pe ticălosul ăla, care m<aude de după uşa din fund, am săd pedepsesc. Stai, mojicule, să<mi pui pălăria şi mînuşile în cuier! Voi veni numai« decît la tine şi vei vedea ce vei păţi! îţi vorbesc într/adins grarftatical, ca să simţi din acest viitorul întîi că totul s*a sfîrşit între noi şi că te aşteaptă sintaxa resentimentelor mele.
Raportul lui Miţu nu s*a terminat încă de tot. In costumul ei tirolez decoltat, cu braţele goale şi cu un şorţ roşu cu volanul creţ, ea povesteşte agita« tă, frămîntînd cu o mînă mărgelele cu perle mărunte ca arpacaşul, de la gît, şi gesticulînd cu degetul mîinii drepte ridicat în aer. N*a mai pomenit nici Miţu atîta grosolănie. Ea o trage cîteodată pe Mamamiare de firele de păr de pe neg şi îi vîră şi cîte un deget în ochi, ca să vadă cum îi stă, dar vorbe urîte nu spune totdeauna. Apoi, ea e fetiţă: Mamaimare se supără şi pe urmă se împacă. Dar purtarea lui Baruţu, care e băiat, e revoltătoare; şi cu atît mai mult cu cît, chiar adineaori, cu un
82
minut înnainte de a păşi pragul Tătuţu, el i?a strigat şi ei: «Te bat», dar repede a fugit de*a tot lungul sălii, borţos, şi s<a ascuns tocmai în odaia din fund, de unde ascultă şi clipeşte din ochii lui mari, ca din două buzunare.
Cînd ocăra pe Mama^mare mai rău, tocmai intra în odaie şi Măicuţa, care a auzit! « Ce*ai zis, Baruţule? ha întrebat Măicuţa. Am auzit bine, ori mam înşelat ? Ai făcut.-o pe Mamaimare proastă? »
—	Ştii ce;a zis atunci Baruţu, Tătuţule ? A zis că nu a zis că e Mama»mare proastă, a zis că e proastă pisica. . .
—	O să mă ocup imediat de aceste lucruri nepermise, va răspuns Miţului Tătuţu, dar întîi aş vrea o guriţă. Aşa, pe obraz, pe gît, pe frunte, pe ochi. Asta dă poftă de mîncare.
Şi Miţu s<a pupat cu Tătuţu o grămadă, şi ochiul de hoţ gelos al lui Baruţu se strecura cîte» odată, tocmai din fundul coridorului, pe cră> pătura uşii.
—	Acum mă duc să facem dreptate şi să pedep» sim pe Baruţu, a zis Tătuţu, şi s*a dus după Baruţu, care s<a ascuns şi mai în fund, în baie. ►
Şi Tătuţu, negăsind altceva în drum, a luat în mînă o bătătoare de muşte.
—	Unde eşti? a căutat Tătuţu prin baie. Te*ai ascuns în coşul de rufe?
Şi ştii ce a făcut Tătuţu? A stat acolo, în baie, cu Baruţu, pe care şi ha întins pe genunchi şi ba mîncat de tot, de subsuori, de burtă, de guşe şi de toate părţile lui grase. Şi Baruţu, în loc să plîngă, rîdea în hohote şi se zvîrcolea.
Dar a păţibo şi Tătuţu, că a venit Mama<mare şi i<a găsit în baie pe amîndoi şi ha făcut pe Tătuţu de două parale.
—	Frumos îţi şade şi dumitale, cal bătrîn! Ce autoritate vrei să mai aibă părinţii la copii? Cînd
¿fam eu mică, nici nu suflam dinaintea tatii, Dumnezeu să<l ierte.
Miţu, înţelegînd că şi Mama* mare a fost odată mică, s<a gîndit niţel şi a rîs de n<a mai putut. Dar Tătuţu e om prevăzător, are de toate la el şi a schimbat cursul lucrurilor, dînd Mamei*mari un pachet cu halva, de care Mameimiari îi place mult, lui Miţu o brăţară cu mărgele roşii, şi lui Baruţu un pistol, care face pac! şi scoate fum. Şi valvîrtej ne<am dus toţi trei la masă şi neiam suit pe genunchii lui Tătuţu, luînd fiecare cîte un picior.
Singura neînţelegere, care s»a aplanat prin cîteva mutări de pe un genunchi pe altul şi înnapoi, a fost că Miţu credea că piciorul pe care sta Ba» ruţu, şi Baruţu că piciorul pe care stătea Miţu, era mai bun.
IEPURII ŞI CRAPII
Dacă staţi cuminţi şi nu vă mai ghiontiţi în pat, o să vă spui povestea cu iepurii şi crapii. . . A! tu mai vrei să dai o dată cu piciorul şi pe urmă să te linişteşti? Nu mai zic nimic. îmi închid buzele cu atîtea zăvoare cîte măsele mi»au rămas, şi tac. Pentru nişte copii care se bat, care se ciupesc, nu se mai află poveşti. Lăsaţumă să mă culc. Muam pus boneta cu ciucurem moţ şi am intrat în aşter< nut. Peste cîteva minute nu se va mai auzi decît vuietul vîntului din strungă şi motorul meu, pornit la întuneric. Să stingem lampa: bună seara!
Să nu o sting, că v»aţi astîmpărat? Bine. Să încercăm. Dar pe tine, unul, te cam umflă rîsul, şi celălalt te uiţi încoa cu ochi de hoţ. Pungaşule, te ghicesc: nu*ţi umblă gînduri bune prin cap. Ia mîna de la gură. Bun. Mai rîdeţi o dată, şi gata. Acum!
«Iepurii şi crapii»! Iepurele şedea lîngă un snop de săcară şi da din urechi ca din două deşte. Era un iepure cum nu s»a mai văzut, cu unspre» zece picioare: zece de fugit şi al unsprezecilea de rămas pe loc din fuga cea mai mare, ca o frînă de picior. Dar fiecare picior era de o culoare, negru, roşu, alb, cafeniu, cenuşiu şi aşa mai departe, labele iepurelui fiind încălţate de Dum* nezeu cu unsprezece ciorapi despărecheaţi, scurţi pînă la genunchi. Cînd fugea, iepurele nu mai semăna cu nimic, şi animalele răpitoare, văzindud,
85
se înfricoşau de el, ca de un măgar care ar fi umblat prin păduri cu guler şi cravată, cu pălărie de paie, îmbrăcat în redingotă, şi din pantaloni afară, ieşinduri pe dindărăt, coada cu pămătuf.
—	Ia să mă iau eu după fiinţa asta pestriţă! a zis un crap de unsprezece kilo şi cinci sute de grame. Vreau să văd şi să mă dumiresc, că nu mi se pare lucru curat.
Crapul se întîlnise cu el la marginea heleşteului, unde iepurele se dusese să bea apă, tocmai în locul unde crapul scosese mustăţile din baltă ca să soarbă aer. Ei s*au ciocnit bot în bot amîndoi: peştele s*a scufundat, şi iepurele a croitio de*a fuga. Crapul crezuse că vede apropiindu»se de ochii lui un crap cu păr şi cu urechile date pe spate, iar iepurelui
i	se păruse că vedem lac un iepure fără urechi şi cu solzi, ceea ce nu mai pomenise nici un iepure niciodată.
Sărind din apă pe uscat, crapul făcu numaidecît şi el cîteva picioare şi, ca să4 ajungă pe iepure mai degrabă, nu ştiu cum îi crescură dedesubtul pin* tecului şi patru roţi. Fugea iepurele, fugea şi crapul, şi au fugit atît de mult unul după altul, pînă se făcu noapte şi rătăciră drumul amîndoi.
«Ia mai bine să mă culc, şi*a zis iepurele, rupt de oboseală. Ticălosul de crap s;a încurcat în mărăciniş. »
Tot aşa zise şi crapul:
«Pînă la ziuă sînt cîteva ceasuri; mai bine să le dorm. Întîia oară mă culc departe de ai mei, pe pămînt uscat. O să mă cam doară oasele fără o saltea de nămol. Blestematul acela a fugit mai repede ca mine şi cred că nici nu o săd mai ajung, îndată ce se face ziuă, caut un drum mai iute, intru în vre un pîrîu din apropiere, care mă duce repede acasă, în heleşteu. »
Culcîndu<se crapul, pămîntul nu fu atît de tare cum socotise el. Dimpotrivă, se simţi întins ca
S6
pe o perină de puf. Crapul nimerise nu se poate mai bine, aşternutul subt el era chiar căldicel. Zise: « Doamne ajută! » şi adormi.
Singur iepurele nu se simţea destul de potrivit aşezat.
« Parcă mă apasă ceva pe spinare, îşi zise el, şi parcă miroase a peşte.» «Doamne ajută!», şopti şi iepurele în gînd, şi adormi.
Cînd s«a luminat de ziuă, crapul şi iepurele dormeau, fără să ştie, unul peste altul. Visînd, crapul se băgase în iepure de tot, şi iepurele ţinea pe crap cu labele îmbrăţişat. Ochii crapului se deşteptară întîi şi deteră de ochii iepurelui, care se trezi atunci. în tăcere şi uimiţi, ochii lor schim; bară căutături înspăimîntate.
« Poftim! asta mai lipsea! », zise fiecare în cugc* tul lui.
« Eu mă scol binişor şi mă duc să»mi văd de treabă », îşi zise iepurele, şi, voind să se ridice, nu putu, că parcă*! ţineau nişte legături de labele de dindărăt. Şi cînd voi să se ridice şi el, crapul fu lovit în cap cu un mănunchi de leuştean.
—	Vi s*a făcut de ducă ? răcni la ei un om cu căciulă. Mai aşteptaţi niţel, că de<abia s<a deschis piaţa.	■ •
într<adevăr, copiii Tatii, peştele şi iepurele erau în piaţă de vînzare. . .
Dar voi aţi adormit amîndoi. . . Povestea are un succes nemaipomenit.. .
CRÎMPEI DRAMATIC
Domnişoara Miţu Domnica: 4 ani. Domnul Baruţu Iosif: 3 ani.
Se sărbătoresc 4 ani de naştere şi 1 an de botez. Baruţu îşi aminteşte de preot şi crede că mai vine o dată să«l scufunde în cazanul rece. II caută din ochi, şi posomorîrea îi umflă nasul şi*i face un zbenghi cu o zgîire a frunţii. Ar vrea să ofteze. Mama stă pe o canapea, cu fata la dreapta şi cu băiatul în stînga. Fata ţine în braţe o păpuşă nouă; băiatul are un automobil.
MIŢU: — Te iubesc, Mamă.
BARUŢU: — Eu te iubec.
(Miţu şi Baruţu nu admit nici un şi în declaraţiile lor. Ei sînt « aut ■ Ccesar, aut nihil».;
MAMA: — Eu vă iubesc pe amîndoi şi voi sînteţi copiii mei cuminţi.
MIŢU: — Baruţu nu e cuminte. A dat cu mingea în supă, pe maşină.
BARUŢU : — Miciu nu e cuminte. A a’uncat. . .
a sticat. . . a spaht. . .
MAMA: — Tu cauţi, Baruţule, o minciună. Miţu n?a făcut nimic.
MIŢU: — Nici nu te*am spus că ai tras iepurele de coadă şi a ieşit.
(Buzam jos a lui Baruţu. Capul plecat. Se uită pe sttbt sprîncene. E vinovat.)
MAMA : — Nu e nimic. Azi, de ziua voastră, treacămieargă. Mama nu vă ceartă. O să vie musafirii. Le ieşiţi înnainte fiecare, daţi mîna, îngenunchiaţi niţel, cum v»am arătat, şi ziceţi:	«Poftiţi». Haide, să
vedem, mai ţineţi minte? Eu viu pe uşă, sînt o cucoană, şi voi mă primiţi.
MIŢU: — Vreau eu să fiu cucoana. Tu, Baruţu, faci un compliment.
BARUŢU: — Veau să fiu cucoana eu. Nu fac un compliment.
MIŢU: — Tu nu eşti o cucoană, tu eşti un prost.
BARUŢU ( ţipînd subit):—Jice că sînt un post.
MAMA: — Iar vă certaţi. . . V<am spus că de ziua voastră nu ne certăm.
BARUŢU: — Miciu scoate limba la mine şinni face semn că sînt un post.
MIŢU : — El a scos limba la mine.
(Aiama prinde pe Baruţu cu limba afară. Confuz,
el nu mai cutează săişi tragă limba îndărăt.)
MAMA: —Te«am prins! Dacă n*ar fi ziua ta de botez, te ¡aş pune la colţ, ca să te în* veţi minte.	■	•	•
(Baruţu sita băgat limba la loc, îşi roteşte ochii
şi nu mai ştie ce să zică. Scoate un suspin.)
MIŢU: — Iar ni s*au înnecat corăbiile cu pisici. . .
BARUŢU (vexat):—Jice că iah ni s*au înnecat cohăbiile cu pisici.
MAMA: — Ce vezi rău în asta ? S*au înnecat corăbiile, dar pisicile au scăpat.
(Baruţu rîde gîndindwse cum au înnotat pisicile.)
BARUŢU (ciuliiui urechile): — A sunat! Auzi! A sunat. , .
89
MAMA: — A căzut o furculiţă la bucătărie. Nu a sunat nimeni.
(Miţu rîde.)
BARUŢU: — Miciu rîde.
MIŢU: — Cum să nu rîd? A căzut o furculiţă, şi el crede că a sunat.
(Baruţu plînge, batjocorit, şi arată pumnul.)
MIŢU: — Acum arată pumnul şi zice că mă bate.
MAMA: — Miţu e mai mare ca Baruţu şi nu stă frumos, Baruţule, său arăţi pumnul.
(Argumentul e neînţeles. Baruţu totuş se pleacă.)
MIŢU:— (Jită<te, Mamă, la mine: de ce te uiţi la Baruţu?
BARUŢU: — La mine să te uiţi.
MIŢU: — Nu vreau să se uite la tine: e Mama mea.
BARUŢU:—Jice că eşti Mama ei.
MAMA: — Sînt Mama voastră, Mama lui Miţu şi Mama' lui Baruţu.
BARUŢU: — Eşti a mea de tot.
MIŢU: — A mea e de tot.
(O pupătură pe obrazul Mamei, care a depăşit mij>
loacele de invenţie ale lui Baruţu. Părîndun rău că
nu a pupat el întîi, stă puţin pe gînduri, se repede
şi sărută stîngaci, de două ori, pe Mama, pe obraz.)
MAMA: — Cînd erai mică, Miţu, te uitai la lampa electrică din tavan şi rîdeai.
BARUŢU: — Şi eu mă uitam la lampa electică.
MAMA: — Tu plîngeai cînd te uitai la lampa electrică.
MIŢU: — El plîngea, findcă era urît. (Se ajustează cu cochetărie.)
90
BARUŢU: — Auzi? Auzi? (Lasă iar buzele în jos.
îşi scobeşte un nasture, rejlectînd.)
MAMA: — Acum a sunat cu adevărat. Sculaţuvă şi ieşiţi. Va să zică: daţi nuna şi faceţi un compliment.
(Musafirii intră odată cu toţii, întîmpinaţi de copii, )
MIŢU (către doi domni): — Ce mi»ai adus?
BARUŢU (către două cucoane): — Mie ce mi;ai adus?
(Se desfac pachetele la uşă. Ies cîini, raţe, muzici, păpuşi, pe care copiii şi le grămădesc în braţe.)
MIŢU: — Ale mele sînt mai frumoase.
BARUŢU: — Ba ale mele sînt mai sumoase.
MIŢU (pedantă): —-Tu nu ştii, tu eşti un prost mic.
BARUŢU: — Tu eşti o poastă mahe.
(Baruţu îi da în cap cu un cărucior. Miţu îi trînteşte în cap o păpuşă. A început bătaia.)
TATA (se apropie): — Ce<i acolo, gălăgia asta?
(Copiii îşi aduc aminte de compliment. Se uită titlul „ la altul. R$d. Miţu face o genuflexie la crocodil, Baruţu salută calul.)
MIŢU: — Bonjur, crocodil.
BARUŢU: — Bonjuh, calule, poftiţi.
MAMA (supărată): — Negaţi făcut de rîs!
TATA (luîndwi în braţe pe amîrtdoi): — O să vă povestesc la masă războiul aricilor cu porcii mistreţi.
(Se închide uşa.)
NOŢIUNI
Ca să faci literile bine, trebuie să scoţi limba imediat ce pui creionul pe hîrtie şi să o învîrteşti după zuluful literii pe care o scrii. Cînd ajunge condeiul să atingă punctul cel mai înnalt, ajunge şi litera sus.
Mi*ai cerut săfţi fac un moş: ţi;am făcut un moş. Muai cerut să iasă la plimbare cu raţele şi ţi ham desinat cu trei raţe după el. Ai mai vfut un melc: ţi l<am făcut; un automobil: e gata; un pom: s<a făcut. Acum îmi ceri să pun şi trei pachete de unt în peizaj.
Fetii mele îi lipseşte spiritul critic,
92
—	Mie, iarna nu»mi place să învăţ, pentru că mă dau cu sania pe zăpadă. Vara nu*mi place să învăţ, pentru că mă dau cu bicicleta. Seara nu»mi place să învăţ, pentru că mise somn. Dimineaţa numii place să învăţ, pentru că dorm pînă la io, cînd mă întorc pe cealaltă parte. La prînz, mi*e foame. După prînz, mă întind. Toată ziua şi în toate timpurile am ceva de făcut. . .
M*aş înscrie în disciplina lui Baruţu. îmi plac dogmele şi*mi place mai cu seamă sinceri» tatea lui. Doctrină lapidară: «Vreau să nu fac nimic ».
GHEMUL DE PĂ1NJENI.Ş
Desfăcînd corespondenţa, Tătuţu a găsit zilele astea cîteva scrisori de la cîteva domnişoare mici şi una de la una mică de tot, care săâ dea voie să<i zică Fetiţă.
Copiii mulţumesc lui Tătuţu, — bătrîn, dar tot de*o şchioapă, două, sufleteşti, şi el, — că s<a gîndit să facă, şi pentru ochii lor de văpaie şi pentru guriţa lor trandafirie, cîte o povestire. El a făgăduit mai multe, dar dacă nu o izbuti să fie întotdeauna pe placul celor mai plăcuţi cititori, doriţi şi de scriitorii mari, necum de un hoţ de vorbe, ca Tătuţu, să nu fie tras de urechi. Face şi el numai ce poate. Smerit şi totuş teafăr, el se căzs neşte, o dată mai bine şi o dată mai rău, să tragă, fudulindusse, din sac, basmul cel mai fraged şi mai curat.
Tocmai se pregătea să scrie povestea ghemului de păinjenişuri, cînd s<a milostivit Fetiţa cu seri* soarea ei. Se gîndea el la ghem, lua firul în mînă săd deşire şi, dîndud peste cap, să înşire ghemul al doilea cu mătasea ghemului dintîi. Firul i s*a tot rupt, lipit pe cîte un deget, cum se lipeşte păinjenişul de obraze şi gene şi te sileşte, ca să te scapi de el, să<ţi purici faţa şi să te strîmbi.
Ghemul de păinjenişuri Tătuţu ha găsit întrmn cuib de piţigoi, dintrmn plop. împărăteasa potîr» nichilor umblă noaptea prin razele lunii cu un pitpalac pe umeri, care se rosteşte în bătaia lină
94
a vîntului de printre snopi, cu strănuturi şi cu un miorlăit. Cînd trece împărăteasa, care4 o ţigăm cuşă, alaiul de lăutari al miilor de pitpalaci o pri* meşte cu cîntecul lor de ciocănele de lemn, bătute în toci de fag mititele. Dar împărăteasa ofta că la curtea ei gîndacii<de*mătase, adormind, uitaseră meşteşugul, şi războaiele nu mai aveau ce urzi. Prapure rotunde, de fire de lumină albe, luceau în dreptul lunii, întinse între ulmi şi mesteacăni, ca nişte plasă.
—	Cine face rotogoalele astea de scamă argintie, a întrebat împărăteasa Potîrnichilor, luna, sau altcineva ?
—	Păianjenii! au răspuns sitarii, al căror cioc lung vede pînă departe. Le*au furat într*o noapte meşteşugul, adormind gîndacii cu farmece dia< voleşti, şi au fugit cu el în pădure şi s*au pus pe tors. Numai că mătasea nu mai e aşa de bună. E ca mierea viespilor, care tot anul nu ajung să umple fagurii lor uscaţi. Abia întinde păianjenul plasa, şi firul s*a şi rupt, adiat de o frunză.
împărăteasa vroia să vadă mai de aproape. Pe întinderea unei batiste cu opt colţuri, ţesuţi* din firul furat, văzu alergînd un unchiaş de păianjen gros, ca o boabă de chihlimbar în luciul unei oglinzi.
—	Aduceţi din firul ăsta pentru războaiele încremenite ale împărăţiei noastre, a poruncit împărăteasa.
Atunci începu prădăciunea. Păinjenişurile toate, pînă în marginile pădurii, fură adunate, în vreme ce păianjenii alungaţi, pregăteau alte ştofe, care şi ele erau la rîndul lor furate. Dar în zece ani de zile abia s»a putut întocmi un ghem cît o minge, care nu cîntărea mai mult ca un fulg de subt aripa potîrnichii. Cine l<a pus în cuibul piţi» goiului n<am avut ştire; destul că împărăteasa s*a posomorit. . .
95
Povestea ghemului de păinjenişuri putea să fie mai lungă. Adevărul este că, stînd adormiţi ca pisicile, gîndacii*de<mătase s*au trezit că şi*au adus aminte meşteşugul, — şi, atunci, de ce să o mai lungim? Ei se apucară de urzit horbote uşoare, broboade cu flori întortochiate, mantale şi catifele de multe culori. Iar mătasea plumburie a hoţilor cu cîte şase picioare, a rămas de prins muştele şi ţînţarii.
ÎNTÎIA DEZILUZIE
Miţu şi*a pus mînuşile de piele ale Tătuţului şi parcurge grădina cu mîinile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi*a pus şi o păreche de ghete de ale lui şi, în sfîrşit, şi o pălărie, cu marginile pînă la umeri. Ea vrea să sperie lumea, — nici mai mult, nici mai puţin.
« Unde se duce momîia fără cap, cu labele de pelican? », întreabă vrăbioii, care sar din pămînt ca nişte bulgări cenuşii în sus.
« Cine<i cocoşatul care trece ? », se uită gîştele.
Pisoiul crede că s*a îmbrăcat curcanul, şi cîinii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumătate şi cu o ureche moale, dată pe ceafă.
Pentru ca înscenarea să izbutească, Tătuţu a luatio la fugă, Măicuţa după el, şi toţi din casă s/au ascuns, tremurînd de groază. Numai Baruţu ştie. El afirmă că personajul care bîjbîie prin curte, crăcănat de ghete şi orbit de pălărie, îi este cunoscut.
—	Eu ştiu că este Miciu, da' nu veau să spui, repetă Baruţu.
Dar cined crede ?
Miţu şi*a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca săd poată duce drept, ca o cîrje, trebuie săd ţie mai de scurt.
—	Du*te încet şi dă*i pălălia jos, zice Baruţu, care ar vroi să se apropie.
Cu toată certitudinea lui, el începe să se sfiiască de noul animal cu mînuşi.
97
—	Nu poci, Baruţule. Muşcă.
—	Nu muccă, răspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţă.
—	Muşcă, dă cu bastonul, dă cu ghetele şi trage palme cu mînuşile mari.
—	Daaa? se miră Baruţu.
Convingerea lui e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Miţu încălţînduise, puind pălăria, luînd băţul. Ştia că e Miţu, dar parcă nu mai ştie. S;o
ii	strecurat Miţu pe undeva, din ghete si din pălărie, şi acum umblă singure ghetele, mînuşile, pălăria şi bastonul.
—	Veau să te pup, Tătuţule! zice Baruţu, emoţionat.
El caută adăpostul cel mai apropiat, pe cînd Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele dansează sau păşesc foarte măsurat, ca şi cum ar urmări un şarpe care trece în pămînt. Bastonul dezechilibrează uneori personajul, opin; tit şi revenind în văzduh. Lată, Miţu s*a luat după scroafa cu purcei, care fug dintr*o bucată, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi<a înstrăinat complecţii» gura primitivă a caricaturii şi, văzînd porcii rupînd<o de*a fuga, nu mai are de ales. El se alătură de tot.
—	Mă doae picioalele, Tătuţule. . .
Baruţu vrea să fie luat în braţe. Pus pe umăr, la o distanţă bună de piticul cu pălăria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare.
Dar a venit timpul să<l liniştim.
—	Bravo, Miţu! aplaudă lumea, sosind din toate colţurile.
Miţu scoate pălăria şi salută pînă la pămînt.
—	Ai văzut că era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu.
—	Da? se miră el încă o dată şi cu totul confuz faţă de sineş.
Succesul ha muşcat însă de inimă şi vrea şi el să facă pe momîia, ca să guste din cabotinaj.
98
Căutăm săii explicăm că, într;o împrejurare dată, arta permite o singură maimuţă şi că imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei, e de două ori un pla* giat, care, în loc de felicitări, implică huiduială. Baruţu nu vrea să ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lăsăm să încalţe ghetele, cu stîngăcie, să puie pălăria, fără meşteşug, şi mînuşile. îi este necaz că a intrat în rîndul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crîmpeiul de glorie care îl flămînzeşte. Fără entuziasm, el întinde băţul, ridică palma, îşi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apă al găinilor, sărindu<i pălăria şi pierzîndu*şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uită la noi şi, văzîndume că nu rîdem, Baruţu îşi dă drumul şi plînge descurajat.
Ridicîndud din zeamă şi găinaţ, Baruţu are şi un argument.
—	Te<ai murdărit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune Tătuţu.
—	Pentu că sînt mic, Tătuţule, răspunde Baruţu, consolat. . .
CALENDARUL COPIILOR
Calendarul copiilor e foarte precis, însă e tipărit numai cu roşu. Cincizeci şi două de duminici şi, între ele, cîte şase rînduri de locuri goale. Anul începe în decembrie, durează cît durează, şi pe urmă iar un gol, mare de tot. La 6 decembrie vine Sfîntul Niculaie. La io decembrie a venit Miţu, adusa de o barză, o barză care, la 8 ani, începe să fie suspectă. La 2j decembrie, 26 şi 27 e Crăciunul. La 28 s<a născut Baruţu, mic cît o pisică; dă acum cu pumnul, trage palme şi trînteşte uşa. La 7 ianuarie e ziua lui Tătuţu. La 8 ianuarie, tot ziua Miţului, pe care o cheamă Domnica. Miţu refuză să<şi topească sărbătoarea cu a lui Tătuţu, tovărăşiile fiind rele. O căpăta sau nu ceva Tătuţu, Miţu nu poate să participe la îndoieli. Ea vrea să fie sigură de poziţia ei în calendar. Dar şi Baruţu e de două ori în decembrie, însă de<amdaratele, fiindcă îl cheamă bisericeşte Iosif, şi Iosif vine înnainte de naşterea lui, lucru ced supără, de vreme ce Miţu întîi s*a născut şi a chemat<o pe urmă. . .
Am intrat în marea cultură europeană. După adoptarea berzei, care nu venea, la bunicile noastre, cu copii, ci se instala, singură, pe turla bisericii, întrmn cuib de beţe şi surcele, am adoptat şi încălţămintele Sfîntului Niculaie. La orele 9 fix, în ajun, copiii şi<au aşezat ghetele lor cele mai bune în dosul uşii. La orele 10 ei încă nu dormeau.
100
Pe la 12 s<au dat jos din paturi şi au făcut o inspecţie pe întuneric. Două şoapte mici, în cămaşă de noapte, umblau şoriceşte prin odaie.
—	N*a venit. . .
—	N*a venit? Dar dacă n*o veni? Măicuţa zicea că nu mai vine.
—	Trebuie să vie: mi;a spus mie aseară Tătuţu că ba văzut.
La 6 dimineaţa venise! încăpuseră în ghete numai pungile cu bomboane. Pe de lături, pache< tele erau aşezate bine, ca să nu se confunde harmo* nica de clovn a fetiţei cu pistolul calibru nr. 12 al băiatului. Iepurele roşu, cu un clopoţel la o ureche, era strîns într^o hîrtie, pe care Moş Nicu* laie scrisese « Baruţu », iar păpuşa moale, îmbră» cată ca o aviatoare albastră, era adresată fetiţei, într<alt pachet. Ciocolata era la fel, de fiece păre< che de ghete.
Astea sînt darurile mici, Moş Niculaie fiind sărac. Darurile mari vin de Crăciun.
—	Numai de*am încasa ceva mai mult peste cîteva zile, se spovedeşte Tătuţu Măicuţii. N«aş vrea săd fac de rîs pe Moş Crăciun. . .
—	Ar fi o tragedie Crăciunul fără pom, răspunde literar Măicuţa. Nu te lăsa!
—	Nu mă las! zice Tătuţu, oftînd un fum de -ţigare. . .
Dar cu Tătuţu Sfîntul Niculaie s<a purtat urît.
A pus şi Tătuţu la uşă un papuc, şi a găsit în el un morcov şi un cartof.
Excesivi, copiii au vrut să silească norocul şi, pe tăcute, au mai pus în dreptul uşii, şi a doua zi de Sfîntul Niculaie, încălţămintele din ajun. Despre ce s*a găsit atunci în ghete, nici n*au mai vorbit: în fiecare gheată o nuia. Poate că Miţu, cu mirosul fin, a priceput aluzia şi a tras concluziile utile. Baruţu însă, expansiv şi simplificator, nu $<a putut stăpînl.
101
—	M»am supărat pe Sfîntu Niculaie, s»a bosum» flat Baruţu.
—	Se poate una ca asta? răspunde Măicuţa. Nu»ţi mai aduce nimic.
—	Nici nu mi»a mai adus. . .
Ei bănuiesc complicităţile, dar se abţin de la comentarii, nădăjduind că totuş e adevărat, şi nici nu poate fi altfel decît adevărat, fiind mai frumos cum pare, decît cum ar fi. Existenţa lui Moş Niculaie şi a lui Moş Crăciun nu se demon» strează, este dovedită cu jucării. . .
Dar Moş Crăciun este Dumnezeu. El a făcut toate jucăriile, şi le face în fiecare an, cu mare punctualitate, pe zăpadă. Nimeni nu scoate pomi iarna, decît el. în pomul lui se găsesc toate fructele pămîntului şi minunile de sticlă, plus maimuţe, vaci, păpuşi, puşti cu capse, tramvaie, mingi, autobuze cu oameni înnăuntru. El are bunubsimţ să n»aducă nici creioane, nici cărţi de învăţat, şi să nu dea să înţeleagă că viaţa e cu intelectualitate şi bătaie de cap.
La io decembrie nu vine nici un moş, vine Tătuţu cu un inel întrso cutie, pe care o scoa» te din buzunar', şi trece un rubin pe degetul fetiţei. Ea a căpătat şi o poşetă roşie, din care lipsea numai o cutie de pudră, — însă ce fel de cutie? Extraplată şi cu pămătuful turtit şi subţire ca hîrtia sugătoare. Bineînţeles că pfidra trebuie să fie condensată, ca să nu lase praf pe gulerul de dantelă; Tătuţu are înţelegerile şi sur» sele lui; la lucrurile mici merge strună: e de ajuns ca fetiţa să dorească, şi se face. Cutia de pudră, pe care i»a adus»o el, a fost atît de extra» plată, încît fetiţa l»a pupat de cîteva zeci de ori. Nu e vorba, că şi Tătuţu s»a aranjat, răzîn» duîse bine de dimineaţă, ca să primească de la urechi pînă la bărbie, pe o parte şi alta, sume» denii de sumedenii de pupături.
102
După io decembrie, ivindu*se o pauză cam lungă, au crezut copiii că a venit şi rîndul lor ca să împace pe Tătuţu, care se alesese cu un morcov şi un cartof, şi pe Măicuţa, mulţumită, la masă, numai cu povestea amintirii cum s*a luat cu Tătuţu.
—	Ţuaduci aminte ? zicea Tătuţu, dragostea noastră a început de la galoşi. . .
—	îmi ieşise un galoş din toc, şi tu te ţineai după mine de două luni, ca un prost, fără să«mi vorbeşti.
—	Atunci am îndrăznit. . . Am spus o prostie: «Domnişoară, vă pierdeţi galoşul». Te*ai uitat şi ai rîs de mine. . . Mi<a venit s*o rup de<a fuga, simţind că aş fi putut începe ceva mai inteligent. Aşa începe dragostea adevărată: de la un pretext idiot şi fără serenadă. Dar ţi*am cerut voie şi ţi/am pus galoşul.
—	Şi pe urmă ai tăcut şi te uitai la mine ca un viţel.
—	E adevărat, nu mai puteam vorbi. . . Dacă tăceai atunci şi tu, se isprăvea romanul şi nu mai aşteptam pe Moş Niculaie şi pe Moş Crăciun. De ce ţi*ai întins mîna să ţi*o sărut ?
—	Ştiu eu ? Am văzut numaidecît că am făcut o greşeală. . .
—	Ţi/a părut rău ?
—	Urîtule! răspunse Măicuţa, dînduişi mîna să i*o mai pupe o dată Tătuţu, după douăzeci şi doi de ani de căsnicie. . .
—	Acum începi săimi faci curte tu, zise Tă; tuţu. . . O săimi cumpăr o păreche de galoşi. . .
Oamenii ăştia marii se mulţumesc de sărbători cu mîngîieri şi cu vorbe cîntate în firele alburii de la ureche. Ca să aibă ceva şi ei, Miţu propune lui Baruţu să scoată amîndoi banii din puşculiţă şi, adunaţi la un loc, să le cumpere lucruri.
—	Eu scot cu un cuţit, zice Baruţu, şi, intr/a* devăr, pe lama cuţitului de masă alunecă un pol de metal, de*a lungul braţului gol.
103
—	Lom învăţat eu, zice Miţu, care mai exer» sase scoaterea pe cuţit. Tu ce vrei să*ţi cumpăr?
—	Ia<mi un rînd de haine, răspunde Tătuţu.
—	Nam atît, zice Miţu. Să<ţi iau. . . Ce să*ţi iau? Vrei o cravată?. . . şi«ţi mai iau o pălărie. . . Cît face?
—	Doi lei, răspunde Tătuţu. . .
—	Acum îţi iau eu ţie, zice Baruţu. Vrei un aeroplan?. . . Şi o cutie cu capse! Şi ţi*aş mai lua ceva, am parale.
—	Pe voi vă întreabă Moş Crăciun vreodată ce vă lipseşte? Vă aduce tot ce vrea el, şi gata!
—	Ştiu eu ce*o să vă cumpăr cînd mă fac mare, retractează Baruţu, preferind să amîne sacrificiul.
—	Baruţu s*a răzgîndit, zice Tătuţu: nu ne mai cumpără acum nimic, fiindcă e prea mic. O să ne cumpere cînd o îmbătrîni.
—	Nu*i adevărat! răspunde Baruţu, descoperit. Cumpăr mîine dimineaţă.
Dar tot a cîştigat o zi. . .
Cînd se scoală de la masă Măicuţa şi Tătuţu, s*a făcut tîrziu. Copiii trebuie să se culce. Baruţu are un motiv de mirare.
—	Ce ai, Baruţu? întreabă Tătuţu, de te uiţi la mine aşa?
—	Nu pui nimic în puşculiţă? răspunde Baruţu.
CONTROVERSĂ
Controversa fusese pricinuită de naşterea celor patru pui de pisică.
Toţi eram de părere că doi pisoi erau vărgaţi cu cenuşiu şi alb, că al treilea se înfăţişa aproape violet, ca şerbetul de cireşi amare, ultimul fiind ca negruhde.<fum. însă nu ne înţelegeam în amă< nuntul care face cotoiul feroce şi mîţa docilă.
—Sînt doi pisoi şi două pisici, afirma Măicuţa, mul* ţumită de misterioasa simetrie a naturii. Două pă< rechi. Dăm una Tătanei, şi are să ia una lăptăreasa.
—	Nu e nici unul cotoi, răspundea Tătuţu. Cîteşpatru sînt, uniform, nişte pisici. Natura dumitale nu<i atît de prevăzătoare, ca să o feliciţi. La noi au ieşit toate pisici; vecinul, sînt sigur, a căpătat şapte cotoi: deficit.
—	Uite, pipăie şi vezi, răspundea Măicuţa, ridicînd pisicile în dreptul luminii, la fereastră, cu pîntecul către ochi.
Tătuţu punea ochelarii cu plăselele groase şi cu sticla rotundă, examina cu sinceritate şi răspundea:
—	Te*ai înşelat. Patru pisici.
—	Nu simţi un bob ca de arpacaş, moale şi încă nedesluşit? E cotoi!
—	Nu simt nimic. Şi cînd nu e nimic, e mîţă, răspundea Tătuţu.
Măicuţa invoca, vexată, sentimentul bunului» simţ.
10S
—	Orice om în toată firea vede că este vorba de doi cotoi şi de două pisici.
Tătuţu replică întno doară, ca să vateme cerţi« tudinile Măicuţii, cu definiţia triunghiului scalen şi citate din Herodot. Măicuţa, mai slabă în cla* sicism, argumenta experimental, polemizînd cu ironie şi regretînd că natura nu pune pisicilor fustă, criteriu sensibil pentru proştii de bărbaţi.
—	Dacă mai insişti, zise Tătuţu, te zdrobesc, citînduiţi din Tartampion. Nu mă face!
Măicuţa, care nu a fost la studii de specialitate, ca Tătuţu, crede că Tartampion e un profet arab, pe care Tătuţu îl ştie pe dinafară, în dialect ori« ginal, — şi Tătuţu, laş, tiranic şi victorios cu orice preţ, ne chiorăşte cu prestigii false. Nu mai e mult, Baruţu o să se facă mare şi o să înveţe carte numai ca să controleze pe Tătuţu, care prea ştie multe şi ne face impresia că vehiculează minciuni. Totuş, cotoii Măicuţii au rămas cotoi, şi nici unul nu şi*a schimbat poziţia lui.
—	Eu zic că avem de*a face cu nişte banale pisici, încheia Tătuţu. Dacă ştiam, nu lăsam pe Floricica să se plimbe noaptea pe învelitoare, cu toate rugăminţile cotoilor de la fereastră.
—	Nici nu se mai poate discuta: sînt două pisici şi doi pisoi! a punctat Măicuţa.
Energia de ton a Tătuţului a zdruncinat însă în secret convingerile Măicuţii, care, ascunsă într<o odaie şi crezîndu*se nevăzută, lua pisicile pe rînd, suflîndude în blana burţii, ca să descopere parcă un purice fixat pe pielea lor de atlaz.
—	Vezi că te îndoieşti ? o surprinse încurcată Tătuţu, scoţînd capul de după dulap.
Miţu şi Baruţu au asistat intrigaţi la examinarea puilor de pisică, ea — ciulind nişte ochi mărunţi şi tari, de veveriţă, el — holbîndu»se enorm. între amîndoi se făceau schimburi de nedumeriri şi de scînteieri de posibilităţi. Se petrecea, evident,
106
un lucru foarte nou şi foarte interesant, mijind în instinct, dar ei nu pricepeau cu desăvîrşire nimic, căutînd să se apropie tîrîş, grăpiş, ca prin întuneric. Intenţia lor scăpăra de întrebări, pe care nu ştiau să Ie formuleze, nepricepînd ce este o pisică şi ce este un cotoi şi cum se vor putea deosebi.
Toată ziua plecaţi pe cuibul pisicii, întinsă ca o elegantă odaliscă, ei luau cîte un pui, îl întorceau cu burtam sus pe genunchi şm suflau în blană amîndoi, căutînd să vadă ivindiuse ceva sensaţional, un nasture de sidef sau o limbă de minutar. Sunau pisoii la ureche, ca mingea, care are ceva înnăuntru, şi pisoii nu sunau a nimic. Puneau un deget undeva, căutînd « arpacaşul ». Ei au crezut că totul trebuie căutat subt bărbie, pe înghiţitoare, şi gîtlejurile fuseră explorate minuţios.
Controversa trecuse la ei. Solidarizată cu Măicuţa, Miţu afirma că are doi cotoi şi două pisici, iar Baruţu, adoptînd în totul vederile lui Tătuţu, răspundea că mîţele erau « pişiţi».
DIALOG
Baruţu credea că Iorga e o casă sau un tram< vai. Trecuse odată pe Ia Morgă în vagon. Nu i s<a iertat însă impertinenţa decît pe motivul că se născuse analfabet şi incult, lipsit şi de acea presupunere, aflată în stare intuitivă, că fenome* nele preexistă.
—	Baruţule, eşti un prost. Natura are şase fenomene: ploaia, peria de dinţi, butonul de la spate, fulgerul, praful de strănutat şi mingea, şi pe cel mai mare din toate, al şaptelea fenomen, pe Iorga.
I<am strecurat pe al şaptelea, ca să nu contrazic enunţul, şi cu certitudinea că incultura lui Baruţu, vastă, nu ştie măcar să numere pe deşte. Baruţu rămase visător, şi Miţu se uita în vag, examinînd schemele lor sufleteşti despre fenomene.
—	Iorga e o biserică ? întreabă Baruţu.
-— E mai mare, Baruţu. Şi nu e de zid acoperit cu tinichea.
—	Este de ciocolată ? întreabă Miţu.
—	E de ceva mai bun, mult mai bun, şi care nu se mănîncă. E prea scump.
—	Cîte parale 1
—	Nici să nu vă gîndiţi, Baruţule. Tătuţu nu are capital. Lăsaţi, voi să vă mulţumiţi în cel mai bun caz cu banane: o sută douăzeci lei kilogramul.
—	Va să zică, tot se mănîncă. . .
108
—	Ei, da. . . însă un singur fel de oameni poate săil mănînce. Şi nici nud mănîncă de tot, numai îl gustă.
—	Oamenii bolnăvi? întreabă Baruţu.
—	Nu. Oamenii politici. Bancherii. . .
Pauză de reflecţie gravă. Un «om politic»,
un « bancher », — noţiuni abstracte, care mănîncă la abstract.
—	Unde se vinde Iorga, Tătuţule? întreabă Miţu, care nu ha văzut în nici o vitrină.
—	Sînteţi cam obraznici şi vreţi să ştiţi prea mult. Nu se vinde, Iorga se dă, se cedează, se lasă, uită, se sacrifică. . . Un sacrificiu poate să coste două« zeci şi cinci de milioane, cîteodată şaptesprezece. Staţi să dăm un telefon la «Banca Blanc». Are acolo o cotă a bursei jertfelor culturale. Sau să telefonăm la domnul Jean G. Duca. . .
—	Automat, domnişoară. . . Automat ?. . . Da«
ţimii, vă rog, 200/02. . . Casa domnului Duca?. . . Domnule ministru, sînt ambarasat de o întrebare insistentă a dracilor de copii: cît costă Iorga, domnule ministru?. . . Au dorit să le cumpăr şi vreau să*i conving că este scump şi nu*i de nasul lor. . .	'	'	"	„
Telefonul: «Şşşt! Ffff!. . . Hhhh!. . . Zzzz! »
—	N*am făcut nimic, Baruţule. . . Ştiu numai că o singură linguriţă costă cît douăzeci de vagoane de dulceaţă. Sacrificiul e o marfă mai scumpă şi decît operele complecte. Puneaţi pofta în cui!
Baruţu s*a întristat, însă a rămas gînditor. El e nedumerit, după cît poate să se explice, că, oricît de puţini cumpărători ar avea, articolul comestibil şi cel mai inuzabil sfîrşeşte prin a se topi. El cunoa* şte, cred, şampania «Pommery& Grenot », care, băută numai de arhimilionari, se isprăveşte şi ea, şi trebuie fabricată anual.
—	Eşti un zevzec, Baruţu. Iorga nu se isprăveşte niciodată şi se conservă indefinit. Se sacrifică fără
109
sa se cunoască, arde fără să se consume. Şi e ca o marfă subtilă, pe care o cumperi mereu, şi nu ţi se livrează niciodată.
Termeni pentru înţelesul tău, Baruţu, căci Iorga nu e marfă: este un apostol, şi apostolii se capătă, nu se cumpără, căci ar fi imposibil.
ARMĂSARUL DE BUMBAC
Dragă Baruţu, îţi trimit prin poştă un armăsar. Nu te speria. L«am legat bine într«o cutie de mucava, i<am pus, ca împăraţilor egipteni, de«ale mîncării în cutia lui: niţel fîn în bot, ca săd găsească pe întuneric, şi un pumn de flori de muşeţel, pentru după masă. De sete o să mai poată răbda pînă la tine acasă: dăd apă cu lin« guriţa, bagăii nasul în pahar.
Ia te uită ce falnic armăsar ţi«am ales! Ai vrut întotdeauna un cal: am căutat un armăsar. Armă« sarul, faţă de cal, este un sergent«major pe lîngă un civil: straşnic în uniformă, cu cizmele tari, cu sabia bine strînsă pe şolduri şi cu pinteni muzicali.
Gura armăsarului tău e niţeluş căscată şi moale cam. O zăbală de muşama îi gîdîlă nechezul.» Mai bine, că nu spumegă: ţi«ar umple cutia cu bale şi s«ar înneca armăsarul. Ochii lui sînt, mi se pare, de sticlă şi seamănă cu ai cîinelui tău de pe masă, cu ai ursului din dulap şi cu ai curcanului din etajeră. în privinţa ochilor, toate dobitoacele tale, cu care călătoreşti prin apartament şi curte, în căruţă, sînt fraţi. Mi se pare, — vreau să*ţi spun la ureche, la urechea ta rotundă şi carnată ca o mînătarcă, ceva, — că şi ursul şi armăsarul ies de la aceeaş croitoreasă.
Tu nu ştii prea bine cum s«a făcut lumea. Întîi, Mudnezeu a făcut iarba, florile şi apa, ca să le mănînce şi să le bea curcanul şi raţa. Pormă
111
a făcut pe căţelul sălbatec, ca să mănînce bobocii de raţă. A făcut calul, care n*a rnîncat pe curcan şi pe căţel, dar care şi*a ales mîncarea curcanului şi a raţei cu care se ceartă toată ziua în livadă. Cînd a făcut şi pe Tătuţu, care a făcut pe Măicuţa, gîndinduise să facă şi el ceva, că nu făcea nimic şi rîdeau curcile de el, omul, făcut, ca şi Tătuţu, a rnîncat pe curcan. însă cu toate că dobitoacele mănîncă ori iarbă ori se mănîncă unele pe altele, ele se adapă toate întrmn singur fel: cu apă, pe care Mudnezeu a făcutio întîi şimtîi.
Nun aşa c<ai înţeles, dar că ţi<ar plăcea şi mai bine să lăsăm lucrurile baltă şi să ne întoarcem la armăsar?
Coama lui o să se nimerească bine cu aşteptările tale: e de coton perlé, dat prin pieptenele des. Pe spinare, poartă două şei : una albastră, de ştofă, ca să nud bată la spinare, cealaltă, de. . . tot de muşama, ca hamul şi căpăstrul. Unde mau stat podoabele de la sine, croitoreasa a fost şi mai prevăzătoare ca Dumnezeu, care lasă părul Tătu* ţului, în creştetul capului, să năpîrlească. A bătut cîte un cîtămai cuiul, cu măciulia de aur. Ştiu că o să te supere burta prea netedă a armăsarului, pe care domnişoara croitoreasă a cusutio bine, cu tot ce nu este de nevoie, înnăuntru. Ai să te uiţi cam dezamăgit, îmi pare rău, dar eşti destul de hoţ ca să nu mă mai sîcîi cu întrebările, pe care mă fac că nu le aud. Coada, — ia priveşte ce mai coadă: zece jurubiţe de arnici!
Te rog examinează copitele inuzabile: sînt din cea mai fină muşama lăcuită, ca nişte pantofi de dansator. Cînd s*o face mare armăsarul, o săd luăm amîndoi în trăsură ca săd ducem la potcovar. Dar te vestesc: ai să creşti şi tu, şi tocmai cînd o să fie bine să încaleci şi să te duci pe el de*a fuga, la Băneasa şi Mogoşoaia, o să înceapă Cursul Primar! Sărăcane! o să<ţi prezint odată şi Cursul
112
Primar, după care croitoreasa nu ştie să facă nici o jucărie.
Acum, te rog să mă ierţi, dacă are şi patru rotile subt picioare. Aş fi voit să calce şi să*şi desfacă picioarele, singur, ca un cal adevărat. Tu traged de sfoară.
Aşa e viaţa, Baruţule: caii care nu pot să meargă au trebuinţă de rotile şi de o bucată de sfoară.
PIATRA PIŢIGOIULUI
Ne*am căznit, doi copii, o mamă şi un om, să vă facem o povestire. Dacă o fi bună, nu*i vina noastră, iar dacă o fi proastă, o să ne silim altă dată mai mult. Basmul a ieşit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri în găurile ciorapilor copiilor, băiatul clădea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetiţa împletea, pe un schelet de sîrmă, fire de papură văpsite, ca să iasă din degetelen cuminţi şi mici un coş, în care să puie la vară patru cireşe. Şi cum lucrau mîinile, mergea şi gura şi se croia povestirea. . .
Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: « A fost odată », pentru că tot ce se întîmplă, din lumea basmelor, s*a petrecut odată, adică pe vremuri, şi nu se mai poate petrece încă o dată.
A fost odată o toamnă dulce şi lungă, cum,
—	nu e vorba, — au mai fost şi altele, însă nu la fel în totul şi întocmai ca toamna aceea. Pasările călătoare, — berze cu aripile mari, rîndunele mici şi alte soiuri de săgeţi zburătoare, cu ciocul cît chibritul sau cît creionul sau cît nuiaua, — ajun* seseră cu bine în ţara caldă, unde aveau să trăiască pînă ce trecea gerul şi se topea zăpada de la noi. Pasările de la Giurgiu aşteptaseră pasările din Argeş, de la Bacău şi Severin, şi după ce se adunară toate, au trecut în nori de stoluri către miazăzi, peste Dunăre, peste Sfîntul Munte şi peste Mare, în Egipt şi mai jos, în nisipurile frămîntate de
114
vînturi, prin care umblă de mii de ani stafiile de piatră.
t Văzînd că încep să îmbătrînească şi că unele din ele nu o să mai aibă puterea să se întoarcă de două ori înnapoi, pasările au ţinut sfat laolaltă .şi s*au hotărît să zidească un palat.
In timpul cuvenit, toate pasările aduseră cîte ceva şi, răspîndinduise de trei ori pe întinsul lumii, ele grămădiră, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi şi încăperi şi cu o turlă la mijloc. în turlă fu pus paznic un vultur negru, cu o sută de ajutoare:
o	sută de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe vîrful turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în colţurile palatului depărtate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de luptă şi cu gheare din acelaş metal.
Cîteva rîndunici bătrîne, ca nişte maici cu coma« nacul turtit pe frunte, rămăseseră în palat, — şi cîteva becaţe. Şi, la intrare, în cîte un picior, străjuiau şase cocori dobrogeni, — trei de«a dreapta şi de*a stînga trei, — cu gîndul la nuferii albi de la Cernavoda.
Străjerii n*aveau de păzit numai însuş palatul, ci mai ales marile averi adunate prin vîrfuri şi firizi. O pasăre, cît un fluture de mică, o pasăre galbenă, ciocănise în geamul unei împărătese de prin raiurile fierbinţi ale pămîntului, şi împără* teasa, uimită de frumuseţea Piţigoiului de Aur cu ciocul de os, ba lăsat să intre. Dar după trei zile tîlharul a plecat, furînd în cioc un ac de dia* mant fermecat, cu vîrful tare şi ţepos ca pintenul de glădiţă. Acul, păzit în ziduri de marmură trandafirie de către toţi cei o sută de împăraţi care s*au strecurat printre timpuri la tron, avea însuşirea de*a lumina cu o scînteiere de lună pînă în depărtări, şi el fu pus, cu piatra lui de jar alb întoarsă încoace, în locul cel mai înnalt
115
al palatului păsăresc, strălucind ca un luceafăr mai mare.
Isprava izbutinduâ bine, a îmbărbătat inima Piţigoiului de Aur. El zise măicuţelor rîndunele: « Staţi, că o să mai aduc şi alte averi, căci acum am înţeles cum trebuie să lucrez şi nu mă las pînă nu umplu cu străluciri scumpe candela iară undo lemn din turla cioroiului Dumitru ». într«adevăr, cioroii fuseseră toţi botezaţi, ca să ţie de călin« darul românesc şi ca să se simtă juraţi şi legaţi sufleteşte de cetele sfinţilor. O sută de ciori primi« seră o sută de nume, ca oamenii, şi în fiecare dimi< neaţă şi seară, cînd se vărsau laolaltă, amestecîn* diuse, apele luminii cu apele întunericului, vultiirul îi striga pe nume, ca să vadă de nu cumva vre unul, apucat de dorul pribegiei, ar fi părăsit creasta cope* rişului de pază şi ar fi plecat. însă cioroii nu s*au mişcat din locul lor niciodată, şi totdeauna ei au răspuns de cîte două ori pe zi chemărilor vultu* rului, zicînd: « Crau, erau», — ceea ce în limba ciorilor însemnează: «Sînt aici, fii fără grije. Nu plec. »
Cu isteţimea lui, Piţigoiul de Aur se duse la balconul altei împărătese din tărîmurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tînărul ei împă» rat, dus departe, în cuprinsurile Mării de Mărgean, ca să cumpere şi să aducă, pe spinări de cămile şi elefanţi, grîu şi secară pentru supuşii lui. Căci pe vremea ceea şi în ţările acelea unde nu creş* teau bucate cu spicul gros şi cu ştiuletele mare, ca la noi, împăraţii făceau treburile astea, plătind cu mîna lor şi cumpărînd, pe văzute şi pe gustate, toată hrana oamenilor din împărăţii. Corăbiile aduceau, în strîmtorile Mării de Mărgean, butoaie cu brînză grasă, burduşe cu unt, saci cu porumb şi grîu şi sare. Şi dădeau asemenea marfă, care în ţara de unde venea se făcea de la sine, pe alte mărfuri, de alte soiuri, care şi ele, în partea
116
locului, se făceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorţişoară, dinţi de elefant, os de broască, şi mărgăritare, — şi schimbul trecea prin mîinile împăraţilor, şi lumea era mulţumită.
împărăteasa era bucuroasă foarte de cele ce*i aducea la cunoştinţă împăratul şi întrerupse citirea scrisorii, în clipa cînd, cu coada ochiului, zărise Piţigoiul galben răsfăţîndu*se în fereastră.
Ea deschise cu băgare de seamă uşa cerdacului, temîndu<se să nud sperie şi neştiind cu ce fel de poamă de prefăcut şi de hoţ avea de<a face. Afu< risitul de piţigoi trăgea cu ochiul şi cu urechea şi sărea jucînd împrejur, sprinten şi drăgălaş. ., Abia se întorcea cu ciocul întno parte, că se şi muta în partea ceealaltă, îşi întorcea capul pieziş, ca să
i	se vadă pata cărămizie ce*i sta frumos pe guşe, ca o floare de muşcată; îi scînteia cînd ochiul drept, cînd ochiul stîng — şi, vrăjită de atîtea tertipuri, împărăteasa cu greu îşi mai potolea neastîmpărul de a prinde piţigoiul, pe care voia săd ţie în palmă, să* î ducă la ureche, săd mîngîie cu obrazul şi săd sărute.
A! ce şarpe de piţigoi! Cînd împărăteasa îi zise încet, strecurîndu<şi vorbele prin crăpătura uşii cerdacului:	«Nu vrei să fii al meu?», el-
răspunse: « Cirip ». Cînd îi zise: « Apropiere şi vino înnăuntru», piţigoiul răspunse de două ori: « Cirip, cirip ». Şi cînd împărăteasa deschise uşa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, şi împărăteasa îl luă cu gingăşie în mînă, ca o minge. Piţigoiul nu se zbătu defel şi se lăsă dus în bogatele încăperi ale împărătesei.
Piţigoiul nu mai văzuse niciodată o împărăteasă de culoarea ei. împărăteasa dintîi, de la care furase acul cu luceferi, fusese roşcovană la păr şi albă ca smîntîna. împărăteasa de acuş, era negri» cioasă, şi, cu toate astea, neînchipuit de frumoasă. Pielea ei era ca dulceaţa, şi în albul ochilor se
117
rotunjea o lumină ca prunele brumate; genele, groase, se încurcau ca fulgii; guriţa avea surîsul ca miezul sîmburilor de caise; degetele erau lungi şi moi, şoldurile înnalte, şi croiala fiinţei întregi a împărătesei ieşea din nişte tipare pe care Dumne» zeu le gîndise mult şi le iubise.
Piţigoiul intrase în obiceiurile împărătesei: el dormea pe căpătîiul înnalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gătea cu giuvaere. Pe trupul mic al păsăruicii încăpuseră toate podoabele, cu atît mai scumpe cu cît erau mai mărunte, ale domniţei, care a gătit<o cu mîinile ei, ţinînd<o în poală şi pe genunchi. De jurîmpre* jurul gîtului, împărăteasa îi aninase un şirag de opt mărgăritare, cele mai strălucite din toată lumea. La piciorul stîng îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împărăţiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricică, singura din toată lumea şi a căreia licărire albastră era ca un fum. Piatra, — luată din timpurile foarte vechi, din degetul unui împărat, care supusese voinţei sale toate pămînturile şi toate apele şi biruit numai în ziua cînd i se putuse ghici taina şi cînd a putut să*i fie zmulsă piatra din podoabele lui, — avea r puterea să vindece, să învieze morţii, să întine* rească bătrîneţea şi să prefacă toate gîndurile în bucurii şi fapte.
Cu această piatră la inel, omul putea să umble pe talaze şi pe nori; putea să zboare, putea să afle, să ştie şi să înveţe; putea să vorbească în limbi străine; putea să facă flori şi fructe în mijlocul iernii; putea să scoboare fulgerul la poruncă; putea să facă din apă vin; putea să scoată apă din pietre; putea să schimbe pietrele în oameni şi oamenii în pietre. Putea să vorbească în orice timp cu Dumnezeu.
Cînd se văzu Piţigoiul de Aur stăpîn pe firimi* tura de piatră de la piciorul drept, nu*i mai lipsea
118
nimic. Pe fereastra deschisă, şi*a luat zborul către Palatul Pasărilor, pe care avea săd înzestreze cu nişte puteri neînchipuite. însă, ca să nu zică împărăteasa că a prădatiO (destul că o lăsa cu inima frîntă), el zise pietrii să se mai facă o piatră la fel cu ea, ca să lase şi împărătesei una. Cum s;a zis, aşa s*a şi făcut, — şi se mai făcu o piatră la fel, însă cu cîteva puteri mai puţine decît piatra Piţi* goiului. Noua pietricică putea cît şi mama ei, foarte multe minuni să facă: nu putea să dea însă tinereţe decît împărătesii, împăratului şi copiilor lor, pe alţii neştiind să*i întinerească. Din această pricină, împărăteasa cea negricioasă şi frumoasă şi împăratul, dimpreună cu copiii lor, mai trăiesc şi azi, frumoşi, tineri şi voinici ca şi pe vremuri, mutaţi departe, tocmai în ţara de Numaidecît* dedesubtuhrăsărituluusoarelui, unde, ca să te duci, trebuie să umbli pe apă o sută şi cinci luni; şi dacă nu oboseşti ajungi.
între timpuri, însă, un- băiat de sătean din părţile pustietăţii, care păştea caprele prin preajma Palatului Păsăresc, văzînd licăririle stelei din vîrful turnului Marelui Vultur, s*a apucat să o bată cu pietre, socotind să o doboare. Zadarnic hau cron* cănit cioroii şi hau ocărit maicile rîndunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul Palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fără chip. Dimpotrivă. Fie că acolo era locul unde Dumnezeu făcuse lumea, fie că peacolo fuseseră biserici multe şi se ciocniseră împărăţiile şi palatele, unele cu altele; adevărul este că fiecare piatră era un înger, o floare, un dobitoc sau un peşte, şi băiatul cu caprele arunca în turn numai cu fiinţe împietrite.
Ce*a păţit însă băiatul cu caprele, ştie numai pielea lui! Văzînduise luat mereu la ochi cu aruncături, acul cu luceferii, acul din vîrful turlei, care lumină Palatul, s*a necăjit şi, scoborînd ca o viespe, s*a năpustit asupra păzitorului de capre
119
şi s<a pus să? 1 înţepe. Vîrful lui intra şi ieşea mereu, în mădulare. De înţepături, spinarea făcu o cocoaşe; capul crescu cît baniţa; mîinile se arătară ca nişte broaşte<ţestoase; pleoapele se umflară ca pepenii galbeni înjunghiaţi. Despre picioare şi despre ce mai rămînea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflăturile lui, din tălpi şi pînă în creştetul capului, băiatul crescu în sus şi pe laturi cît o claie de fin şi, nemaiputîndu/se ţine pe picioare, umbla ca o băşică umflată, purtată de vînt, — şi rîdeau de el ciorile şi însuş vultiirul, care nu ştie de obicei să rîdă. Numai glasul se mai putea mişca slobod, al băiatului, şi glasul băiatului se ruga să fie iertat, că nu mai face, zicînd că abia acum a înţeles că pasările sînt sfinte şi că Palatul Păsăresc este al lui Dumnezeu.
Tocmai atunci venea şi Piţigoiul cu pietricica lui şi, strîngînd sfatul pasărilor bătrîne, începu prin a le întineri pe toate, şi toate bătură lumina cu aripi noi, de pui. Cînd veni şi el, vultiirul se rugă să fie miluit, trăgîndu»i*se şapte sute de ani din o mie şi trei sute, cîţi avea.
—	Ba te facem de un an şi jumătate, zise Piţigoiul, pentru că totuna e.
—	Dacă zici dumneata!. . . răspunse vultiirul. însă atunci săimi faci şi o vulturiţă, căci mi s<a urît singur aci, numai cu cioroii.
Vultiirul s<a ridicat pînă în fundul cerurilor, întinerit şi însoţit de o vulturoaică mîndră, cu care a făcut mii de rotogoale în văzduh.
—	Acum, pe băiatul cu caprele, adaose Piţi* goiul, săd iertăm şi să# 1 facem paznicul nostru, că s<a pocăit. Avem nevoie de vm om, ca să ne păstreze pietricica în palat.
Cînd auzi, băiatul cu caprele s*a dezumflat tot şi Sia făcut frumos ca un rege, jurînduise să păzească palatul straşnic, cu toate puterile strînse în pietricica Piţigoiului.
120
Numaidecît, un părete de plumb gros se aşternu pe uşi, pe ziduri, pe turle, ca o zidărie nouă peste zidăria veche, ca şi cum palatul întreg ar fi intrat întrmn glonţ de puşcă. Cioroii fură trimişi la treaba lor, luaţi pe sus de un nor adînc de corbi, care trecea din Sahara către Oceanul îngheţat. Şi băiatul cu caprele, pe care îl chema Niţă, şi*a luat în primire cheile şi comorile. Şi ca săişi fudulească şi el caprele lui, le<a făcut coarne de sticlă, cu feţe de curcubee şi copite de agată lustruită, şi, schimbînduile ţăcăliile în barbişoane de ibrişim şi făcîndude pielea de catifea, le«a pus şi cîte un dăsag de aur în spinare şi le>a trimis acasă cu ţapul, la părinţi, care erau nişte săteni harnici şi săraci, ca să*şi cumpere pămînt.
Şi, deotunci, palatul e gol aproape tot anul, căci nici o pasăre nemaiputînd să*mbătrînească, ele nu mai rămîn neputincioase în mînăstirea lor, ci se întorc, întinerite în fiecare primăvară, din ţările calde, la Giurgiu, în Argeş, la Bacău, la Severin şi în Bucureşti. . .
Acum, dacă povestea noastră nu v*a plăcut, să ne iertaţi.
GEAMANTANUL
Trebuind să plece peste Olt, pe două zile, Tătuţu i*a cerut Miţului, fetiţa lui, să*i împrumute un geamantan. La patru ani şi jumătate, Miţu e proprietăreasă de o mulţime de lucruri. Afară de păpuşi, ea are o furculiţă, un cuţit, o lingură şi un colac de şervet, închise întno cutie de atlaz, cu copci şi paftale bisericeşti. Are o umbrelă de cucoană mică, gălbuie ca măduva de banană şi cu trei flori tighelite cu aur. Are poşetă, şi în poşetă: oglindă, un harap de celuloid, o batistă, doi nasturi, un dop, un leu, un chibrit şi un ac. Mobilier cît vrei, pentru pisici imaginare, o maşină de călcat gulere pentru vrăbii, şi ciorapi pentru greieri. Scaune pentru veveriţe mai mici decît în pădure şi toată gospodăria unui basm fără sfîr< şit, cu fiinţe din ce în ce mai minuscule, cu închi» puiri fragede şi neverificate. Şi zestrea ei călătoare se încheie cu un geamantan, care trece, din odaie în odaie, ca prin gările unui continent zugrăvit cu aurore şi tapisat cu poveşti.
—	Hamal! strigă Miţura, ■— şi vine Baruţu, bondoc şi spătos, cu ceafa lui ca fierul şi cu muşchi la braţe ca Tătuţu. El ia geamantanul şi suflă ca de o greutate mare, de la canapea la scaun, dînd « bagazele pentu Başov. . . »
De două ori pe zi, Miţu pleacă la una din sta« ţiile apartamentului, grăbită să vadă mai repede pe unchiul Sesis şi pe Tătana, pe care îi iubeşte
122
tare de tot, ca pe o mîţă şi ca pe un cal şi ca pe o văcuţă, superlativele de dragoste ale copiilor domnului Tătuţu.
—• Nu vă mai stîmpăraţi, măi băiete ? se supără Tătuţu, furios. Lăsaţiimă să scriu. . . Uite, Tătuţu o să facă o editură mare, o librărie, o moştenire. Baruţu o să fie director, şi Miţu directoare: peste cincisprezece ani povestirile lui Tătuţu o să le citească toată lumea. . .
Baruţu priveşte cu o speranţă şi răspunde:
—	Nu mai fac gălădzie: să duc bagazele la ga’ă şi mă înto’c. Miciu pleacă la Başov. Şi pomă mă duc şi eu.
Tătuţului i;a trebuit insistenţă ca să determine fetiţa săişi dea geamantanul ei. Tocmai bun pentru două batiste, o păreche de ciorapi, cîteva gulere, o cămaşă, maşina de ras, un prosop şi două fia» coane, geamantanul putea să slujească o dată şi el la o călătorie mai lungă decît drumul accidentat de la odaia copiilor la dormitor. Miţu ascundea însă un secret în geamantan şi pitise şi cheia, ca să nu poată fi descoperit, evazivă la întrebări şi hotărîtă săd lase pe Tătuţu fără bagaj.
Tîrgul s*a făcut cu greutate şi cu o chirie scan; daloasă. La întoarcerea din Olt, Tătuţu s<a obligat . să aducă un coş cu căpşuni şi un buchet cu bujori şi muşeţel, şi să dea geamantanul îndărăt. Cheia, totuş, a geamantanului, nu a făcut parte din con* tract, şi cînd Miţu i<a dabo Tătuţului, arătîndu<i<o din depărtare, i*a mai cerut şi o cutie cu bom< boane. în puterea cclui mai tare, Tătuţu nu are ce face şi se supune. El va plăti arenda pînă la bob.
Invîrtinduise o dată cheiţa în broasca geaman* tanului, Miţu s<a ghemuit cu capul în pumni şi s;a roşit şi a rîs, intimidată. Şi pe cînd se ridica încet capacul, Miţu şi<a dus un deget la buze:
—	Tătuţule, doarme. . .
123
întivadevăr, înfăşurat întrmn jurnal, în gea< mantan dormea dus Ursulache, o fiară de catifea albă, pe care fabricantul de jucării a construibo cu ochii şaşii.
Miţu nu i*a dat însă voie să scoată pe Ursulache din geamantan, şi Tătuţu a trebuit săd poarte cu el, printre rufe şi obiecte de toaletă, pînă la Severin şi înnapoi. . .
O ŞEDINŢĂ DE FOTOGRAFIE
Tînărul nostru prieten Doru a făgăduit copiilor săii fotografieze. In dimineaţa duminicii hotărîte, spălatul a mers repede, ştergerea urechilor cu tamponul de vată nu a dat loc la jalea obişnuită, suflarea nasului şi « gahgaha » cu apă caldă, iuţită cu două picături de mentă, s<au petrecut fără incident. Din obiceiul lui de a*şi primi rîndul la coadă, subt pretext că e « ocupat », Baruţu a mai reţinut pentru duminica fotografiei nazurile pre* ferinţelor şi întîietăţilor strict personale. Luîndu*i> se urechea dreaptă la curăţit, el s«a încăpăţînat să şi*o dea întîi pe stînga, şi nasul a trebuit lăsat la urmă. Era un fel de a<şi demonstra voinţa, ceea ce«i atrase o răstire, un ordin şi o păruială. Păru» iala se practică, la domiciliul lui Baruţu, cu două ^ degete, cum am mai spus, arătătorul şi vecinul lui cel gros, între care sînt prinse, întrmn gest culegător de flori, trei, patru fire de păr şi zmun» cite din loc.
Zmuncirea e uşoară, dar zbierătul e monstruos, în zilele cînd caută gîlceavă, Baruţu aşteaptă cu nerăbdare să urle, şi are nevoie de un pretext, pe care îl provoacă, ostentativ, dintr<o trebuinţă adîncă de a se transforma în victimă pedepsită pe nedrept.
Aşa, el confundă cu bună<ştiinţă piciorul drept cu stîngul şi cere să i se puie pantofii pe dos, refuzînd să primească pantoful stîng în piciorul stîng: în ambele împrejurări rezultatul este cîştigat.
125
Baruţu urlă şi clacări pui picioarele pe podină în« toarse, şi urlă şi dacă hai încălţat după picior.
Baruţu se poate ciocni cu capul de păreţi şi uşi de zeci de ori fără să crîcnească; nărăvaş, el ar vrea să rîdă, ca de un lucru de nimic, şi izbuteşte să rîdă. în concepţia lui intră orgoliul că nu trebuie să se frece la cucui. Insă, răzbit cîteodată, trece în camera de alături, unde este surprins că geme şi oftează, măsurîndu«şi cu pipă« itul zgîrciul rotund ce s«a ivit în păr. Dacă Lai văzut în această situaţie de om dureros, Baruţu numaidecît a şi început să urle, — jumătate sau pe trei sferturi, de durere, şi, un sfert, din senti« mentul ruşinii că s«a dat pe faţă.
—	V«aţi vexat, domnule Baruţu? îl întreabă cineva. Vă cam ustură cucuiul. Vezi, dacă facem nebunii ?
Şi atunci îi trece, ca să arate nu numai că nu ha usturat, dar că i«ar fi făcut, dimpotrivă, foarte multă plăcere.
Dinaintea aparatului fotografic Miţura a şi luat atitudinea care îi spune instinctul căii stă mai bine. Dar pînă să se orienteze obiectivul exact şi pînă să se aprecieze, printrmn resort cu băşica de cauciuc, durata secundei, ea oboseşte, şi atitu< dinea ei, corectată de o somnolenţă a ochilor, fixaţi pe monoclul fotografic, se destramă în clipa cînd este « gata! ». Baruţu s«a uitat un timp la aparat şi a început să se joace cu buzele de<a brum« bu*ru;ru, brinnbi;ri<ri, brom«bo«roiro. Comanda: « gata! » îl găseşte întors cu spatele la fotograf.
—	Uită«te la domnu Doru, Baruţu. . .
—	Miţu! uităite ici în colţ. . .
—	Mai la stînga niţeluş, îl roagă domnul Doru, şi el scoate piciorul în afară.
—	Ţine, mă, picioarele lipite!
Baruţu îşi suge burta, crezînd că mişcarea pîntecului concordă cu a picioarelor, ca la mai«
126
muţoiul roşu, care, strîns de mijloc, bate din tipsii.
—	Dacă nu staţi frumos, o să ieşiţi pociţi. Băgaţi de seamă! Acum! Bun! Bine!
După developarea clişeului, ne*am găsit în faţa unei scene pe care nu am avut timpul să o prevenim. Miţu a înşfăcat urechea lui Baruţu, şi Baruţu se zbate ca un ied prins de un corn şi se apără cu copitele, pe dedesubt.
—	El a dat întîi cu piciorul! afirmă Miţu.
—	Ea m*a apucat întîi de uneche! afirmă Baruţu.
Şi ca să se încheie o serie de tragice evenimente,
Măicuţa şi Tăicuţu şi;au luat fiecare copilul lui, pe cared roade şi ciuguleşte fiecare, — în vreme ce Miţu rîde în hohote, şi Baruţu a leşinat de
BOTEZUL
Dacă mai ziceţi Ifus Chitos, ca Baruţu, nu vă mai povestesc nimic şi o să aşteptaţi pînă ce fiecare din voi va zice aşa: Iisus Hristos. A! vreţi să dăm pe Baruţu afară de la basme şi să*l trimitem să se joace singur cu toba lui? Nu se poate. Baruţu nici nu se gîndeşte să plece: uitaţi<vă la el cum stă de frumos: ca un sfînt; nu mai seamănă defel cu Baruţu. Nu ciupeşte pe nimeni, nu a trîntit nici un scaun, nu zbiară, nu ocărăşte; poţi să<i faci tot ce vrei, numai să nu»i spui: « Du<te în odaia de alături». Doreşte să ştie şi el cum s*a botezat Domnul nostru Iisus Hristos, şi ochii lui, — nu<i fie de deochi, — se uită la noi din genele lor stu* foase ca nişte paftale negre. Mă, ticălosule, fă ochii niţeluş mai mici. . .
Nici nu suflă Baruţu, atît e de serios. Eu ştiu la ce se gîndeşte el. El nu înţelege de ce s*a bote* zat Mîntuitorul în ziua cea mai rece, de Bobo* tează, şi de ce nu şi<a ales o vreme mai caldă. Dacă mai avea răbdare vreo şase luni, era să fie tocmai bine, ca la Tekirghiol, unde Baruţu o lună întreagă a umblat în pielea goală şi s*a jucat cu nisip. El ştie ce este apa rece şi nu*i place decît tot acolo, la Tekirghiol, vara.
Baruţu s*ar părea că are dreptate, fiindcă se gîndeşte că însuş Dumnezeu opreşte iarna scăb datul, acoperind apele cu capace de gheaţă şi silind oamenii să nu se dezbrace şi să puie cojoc.
128
Baruţu nu ştie geografia. Cînd o să omveţe, el are să afle că prin locurile pe unde s>a botezat Iisus Hristos nu era gerul Bobotezei şi că pe acolo, şi iarna şi vara, oamenii au umblat şi umblă ca Baruţu la Tekirghiol, — în pielea goală. E foarte bine acolo, cînd te gîndeşti. Nu te mai necăjeşti săiţi puie ciorapii, să te încheie peste tot şi să nu poţi scoate afară decît nasul. însă şi acolo e un mare neajuns: nu poţi să te dai cu sania şi să faci oameni de zăpadă şi nici nu e Moş Crăciun, ca la noi, şi nu sînt nici jucării cu barbă. Şi, pormă, e departe.
Domnul nostru Iisus Hristos umbla pe marginea rîului, care secase, şi nu putea să se scalde nicăieri. El voia să intre de tot în apă, pînă la gît, şi să se răcorească puţin. Umblase mult pe zăduf şi era plin de praf. Nu*i aşa, Baruţule? Ce bine e să te gîndeşti, pe frig, cum o să fie la vară!. . . Intrmn loc, iacă o lingură de apă, în care bălăceau două vrăbii. Pentru vrăbii apa era de ajuns: «Am să aştept să se scalde vrăbiile bine, apoi îmi răco* resc şi eu niţel tălpile picioarelor», a zis Iisus Hristos, care iubea mult pe oameni, dar iubea şi pasările cerului şi florile cîmpului.
Plecînd vrăbiile la treaba lor, Mîntuitorul a păşit printre pietre către puţina apă dintre ele, cu gîndul să se aplece şi să soarbă; dar apa era m,ur*. dară. Atunci se auzi un glas de om, care se apropia din fundul nisipului şi a pietrii, făcînd semn cu mîna ridicată. El aducea o scoică albă, pentru băut apă dintmnsa, nefiind prin locurile acelea pahare.
Minunea, de care nu vorbeşte Sfînta Scriptură, s<a petrecut atunci. De unde a luat Ion Boteză; torul, care venea din drumurile pustiei, apa de botezat? Asta o ştim numai noi, fiindcă Tătuţu ştie tot: s*a ivit din cer o ploaie mare, care însă nu a curs răspîndită ca ploaia, ci ca pe un cep de butoi, pînă ce s«a umplut albia rîului de tot.
129
Ce se întîmplase? Izvoarele Iordanului, sim* ţind că le«a intrat în albie fiul lui Dumnezeu, care le făcuse, s*au strămutat din locul lor şi au venit pe cer pînă la prundişul pe care se afla Mîntuitorul, curgînd peste creştetul lui.
Botezul s*a făcut de faţă fiind toate lighioanele pămîntului, care, istovite de sete şi dogoare şi cunoscînd ivirea apelor după miros şi prospe* ţime, au alergat să se adape. Şi pe cînd Ion Boteză* torul binecuvînta pe Iisus, bourii mugeau dulce, binecuvîntîndud şi ei. . .
GRĂDINA CU SOARE
Bună dimineaţa, soare! De zîntîi april, Tătuţu te salută. Ai cam întîrziat şi ai ţinut să dai dreptate călindarului ţărănesc. Tu eşti mai ştiinţific decît Institutul meteorologic şi decît amatorii autodi* dacţi ai deprinderilor lui Galileu şi Ticho Brahe, de mult osîndite. Tu ai refuzat să fii de părerea savantului teolog Georgescu, care ţi*a luat*o înna* inte şi ţi?a făcut socoteli de nu te mai puteai mişca. Ai dat zăpadă şi Crăciun de Pastile oamenilor învăţaţi, şi ţi*ai păstrat aşternuturile de aur şi florile pentru Pastile noastre. Ia te uită cum te primesc în Ierusalimul Cişmigiului panseaua şi ra* murile, despletite în pieptenele vîntului încetinat.
Au ieşit întru întîmpinarea copitelor mici ale asinului tău alb, înşăuat cu cergi împăturite, toţi copiii zulufaţi, trandafirii şi albi, care te*au căutat cu cîrligul în sobă toată iarna, prin lînăria moale şi fragedă a cenuşii. Bine*ai venit sănătos! încă de aznoapte s«au auzit încercînduişi arcuşurile şi cobzele pisicile nopţii, greierii, care torc, la întunericul stelelor, firul, de unde ba lăsat mîţa cînd s*a culcat. Tătuţu nu crede în fiinţa greierului zburdalnic, cum n*a crezut nici în Pastile trecut. Clopoţeii cu sîmburi de cireşe, care sună de cîte ori îi clatină vîntul, sînt arătările auzului, goale.
De*a lungul grădinii se plimbă un grădinar ciung, semănătorul cu o mînă validă al frumu* seţilor cu mireasmă. El ocheşte grădina, din faţă
131
şi pe dungă, mai de la stînga, mai de la dreapta, ca un zugrav care caută zîmbetul cel mai fin în asemănarea cea mai bună. Trimite violetul puţin mai către lac, şi roşului îi face loc mai în fund. A! mărgăritarul: te<am prins; tu sunai ca greierii, din cojile tale de măzăriche, aninate în aer de cîte o mustaţă. Şi boii, care trag de carul cu ghivece de garoafe, s?au înveştmîntat şi ei în odăjdiile soarelui, aproape să îngenunclue subt epitrahil şi să se spovedească.
•—Stai frumos, că vine «căpitanul». Miţu! nu e voie să pui mîna. Baruţu! să nu rupi.
Un fluture galben canari străbate ştofa soarelui, adîncă şi dulce, ca un fulg de tămîie.
Căpitanul e un paznic înnalt, mai mare peste paznici, cu scîrlionţi răsuciţi, traşi de vîrfuri pe subt nas. El şi<a împărechiat o uniformă de ofiţer, care nu aparţine nici unei armate cunoscute: chipiul de la Comună, tunica de la Teatrul Naţio* nai şi moletierele de la Operă. La mîna dreaptă îi atîrnă, de o curea cu ştreang, o vînă de bou împletită, purtînd inscripţia: « Salutări din Oc* neleiMari», şi în cleştele degetelor de la mîna stîngă el ţine în dreptul gurii un trabuc. Are şi decoraţii, puse pe piept ca întno verigă de chei, şi care atestă, în timp de pace îndelungat, o mare bravură de sedentar. El se uită, ca şi grădinarul, pe diagonală, afectînd, fără săd ştie, simţul de per; spectivă al acestui constructor de ronturi şi moza» icuri în zigzag. Şi cînd a trecut un domn bine îm< brăcat, îl salută, cu înţelesul unui respect colegial.
Se vorbea întrmn roman de demult de un călăreţ fără cap, care colinda cîmpia şi pădurea, dus de un cal priceput în peripeţii. Căpitanul trece, prin Cişmigiul principatului cu peşti de aramă printre luntri, ca un călăreţ fără cal, dominînd lumea vegetalelor de petale mici şi parcurgînd zeci de kilometri inutili, cu trabucul şi cravaşa. între mari«
132
narii cu fes ai heleşteuiui de beton, el e silvicultor şi reprezintă Codrul.
In cîntarul cu limba de orologiu cade un ban prin zece înghiţitori de metal, din stomac întrmlt stomac, şi limba se mişcă pe un cadran cu kilo» grame. Baruţu are douăzeci şi Miţu nouăsprezece kilograme exact. Gîlceava se iscă din pricina cifrei: nici unul nu ştie dacă douăzeci e mai mare decît nouăsprezece, şi fiecare e satisfăcut cu cifra lui, găsind;o mai bună decît pe a celui« lalt, fără să ştie nici că exprimă greutăţi. A pus Tătuţu un ban şi a ieşit numărul cel mai bun, anume. Cifra de fetiţă e neapărat mai frumoasă, în cîntar, înnăuntru, e o înţelegere sau cu Tătuţu, sau cu Maica Domnului, care tot de Tătuţu ţine.
Tătuţu ştie tot, poate tot, vede tot, face tot; nu încape îndoială. El a înfiinţat şi Cişmigiul, ca săişi plimbe copiii, şi, ca să le facă plăcere, a pus în Cişmigiu şi ceasul acela roşu, pe care Baruţu îl numeşte «tîntal». Şi soarele tot Tătuţu ba făcut. Şi bananele le»a făcut el. Ceea ce nu are nici un înţeles serios şi pare o păcăleală, care nu prinde, este că Tătuţu ia banane şi dă din buzu* nar hîrtie. Hîrtia nu o face tot el?
Ce ruşine o să<i fie lui cînd copiii vor afla că* Tătuţu nu a făcut niciodată nimic. . .
LABORATORUL NOSTRU DE CERCETĂRI
Suişul cunoştinţei se urcă numai treptat şi anevoie. Tot ce am putut căpăta în patru ani, dinafară, este că pe copii îi aduce barza şi că pe pisoi îi face pisica. Cum anume, — întrucîtva o priveşte: Miţu pretinde că pe la subsuoară; Baruţu susţine, — după o veche părere, pe care Miţu a părăsit«o, şi el o adoptă complect, — că pe « guhă ». — Mi se pare că Baruţu o să rostească pe r din gît, căci, pînă la primul lui majorat de trei ani, încă nu a putut ajunge săd puie pe limbă.
Aducerea copiilor cu barza e*o idee franţu* zească sau germană, ne pare rău că am naţionali» zatio în gospodărie, dar ne<a comunicata Kati, săsoaica şi agentul cultural din casă. Cu toate că nu citeşte şi scrie, ea propagă principiile pe care le*a învăţat experimental prin casele pe unde a trecut. Pentru că ea ştie şi alte lucruri ascunse şi le explică întrmn stil şi întoo limbă ca să te strîmbi de rîs, noi am botezat»o pe Kati: Kant, filosoful părţii noastre din apartament, dintre camera de baie şi bucătărie. Nici o idee, nici o achiziţie nouă spirituală, expusă de acest filosof, care ştie să spele şi rufe, nu vine fără argumentele principale: «Zău, conaşule! » şi: «Să mapuc să mă scol! », pronunţate cu accent plăcut.
Odată, Kati,—care colportează legenda viţelului cu cîteva capete şi se jură că a văzut de două ori pe Dracul, o dată cînd se scălda în Mureş, iar a
134
doua oară la păscutul gîştelor, pe la Vinga, — ne«a povestit că un copil s<a născut cu toţi dinţii şi toate măselele şi că vorbea ungureşte, dar că a treia zi, fiind de;o precocitate exagerată, a murit. Tătuţu a întrebat atunci dacă pruncul avea şi mustăţi sau dacă se născuse ras, ca deputatul sas al Ardea« lului, şi Kant s;a supărat, rănit în simţirea lui politică, şi a cerut leafa, ca să demisioneze.
—	De ce s«a supăhat, Tătuţule, Katii’ a întrebat Baruţu. Uite că pîndze.
—	Tare mai eşti proastă, Kati dragă! i*a spus Tătuţu, ■— şi Kati nu a mai plecat, pentru că Tătuţu i«a zis « dragă », o vorbă care pe ungure* şte însemnează « scumpă » şi se cîntă la ceardaş. Dar vorba «proastă» i«a rămas, şi Baruţu i«a aplicat<o de«atuncea mereu, subt forma « poată ».
Cu un filosof, cu o pisică şi patru pisoi, cu o Măicuţă, cu un Tătuţ, cu Miţu şi cu Baruţu, am avut în apartament un univers. Dacă mai punem pe Mocăţun, care<i adevăratul Moş Crăciun, pe « Maica Domnului cu Fiiul ei », cum exprimă cu o pedanterie gingaşă Miţura, pe italianca din ziua duminicii, cîntăreaţă din Rigole tio, pe harmonică şi cu gura, universul nostru merge pînăm Alpi, reşedinţa preferată a unchiaşului, şi pînă la Roma.
Deşi bătrînă şi văduvă, italianca se îngraşă ’ o , dată pe an, şi de patru ani, de cînd ne uităm pe geam cu Miţu, şi de trei ani, de cînd s«a ivit la fereastră şi Baruţu, la cei şapte copii frumoşi ai italiencei se mai adună, an cu an, cîte unul. într<o zi de praznic, ea şi*a adus toţi copiii, — fete zulufate şi băieţi cu ochi albaştri, toţi frumoşi, curaţi şi bine îmbrăcaţi, fiecare aparţinînd cîte unui model deosebit. Singura rău îmbrăcată era italianca mamă, încinsă totuş cu un şorţ bine călcat. După harmonică, sîcîită cu o dibăcie uşoară şi rapidă, toţi copiii italiencei, sprinteni şi nervoşi, cu dansul în sînge şi cu saltul în talpă şi călcîie, s«au
135
pus să joace şi să cînte un balet, unii învîrtiţi la dreapta, alţii ocolind în stînga, şi strecurîndu*se rîndurile între ele şi făcîndu<se două cercuri, cercul mare şi cercul din mijloc lărgindu<se mare. Miţu şi Baruţu au bătut, de bucurie, din palme. Fără să ştie, ei au aplaudat, şi Tătuţu le*a spus cum se zice la teatru ceea ce fac ei şi cum este teatrul, acolo unde este.
Lui Tătuţu îi place cum cîntă italianca din harmonică şi glasul ei dulce şi trist. Cînd cîntă, îl înţeapă ceva la inimă, şi dacă nu ar fi Măicuţa, care săd corecteze şi care dă de obicei numai un pol, el i<ar lăsa să cadă în curte, pe fereastră, toţi polii din buzunar.
—	A dracului, are talent\ zice Tătuţu, cu ochii umezi niţeluş.
Miţu şi Baruţu n<au înţeles cuvîntul, pe care nici Tătuţu, cared spune, nud înţelege deloc.
—• îmi place că<şi ţine copiii totdeauna curaţi, răspunde Măicuţa.
Şi chemîndio pe italiancă sus, Măicuţa i«a pus în braţe un jurnal cu cîte puţin din toate: ouă, zahăr, săpun, slănină, sare, pîine şi cîteva cîrpe « pentru cel care vine ». . . « pentru cel care e pe drum ». . .
—	Graţie! mulţumeşte italianca.
—	Cine vine, Tătuţule, de a zis Măicuţa că e pe drum? întreabă Miţura.
Şi Tăicuţu zice:
—	Messia.
El o săd lămurească fetiţei lui cine este Messia, mai tîrziu, căci el vine, pentru fiecare om şi pentru fiecare fetiţă, în mai multe feluri, şi acum nu este timpul de examinat problema în totali» tatea ei. . .
Laboratorul nostru de cercetări şi Academia noastră de noţiuni şi lexic funcţionează în toate zilele săptămînii.
DANSUL LUI BARUŢU
In gospodăria noastră ignorantă, — unde nu se ştie nimic din actele istorice continentale, care se succed ca nişte monumente mari în acţiune, ale planetei, — evenimentele importante se petrec în interior închis. La noi nu se face nici politică, nici ştiinţe sociale, şi nicidecum literatură. în faţa bibliotecii, care se deschide, ca localurile de noapte, tîrziu, după ce oamenii oneşti şi candizi au adormit (Baruţu — greoi ca o buturugă, cu braţele întinse, de înnotător prin vis, şi Miţu — graţioasă şim somn, ca o amforă culcată), noi ne jucăm de<a capra, de ¡a iezii, de«a ursul supărat sau povestim fantezii improvizate.
Tătuţu vinde dintrmn burduf de brînză, pe cared duce în cîrcă şid ţine de picioarele lui groase şi de genunchii ca nişte mere creţeşti. Negustorul' de brînză trece prin odăi şi strigă:
—	Brînză ieftină, cine mai cumpără ?
Se apropie Cucoana Miţu, cu coşuleţul pe nună, în şal de gospodină, şi întreabă:
—	Cît dai, omule, brînză?
—	Din ce parte vrei, cuconiţă, că preţul e după loc. Vrei de<aici? vrei de colea? sau îţi place mai bine desaici? şi Tătuţu ciupeşte încet, nu tare, din burduf, din dosul genunchilor, din burtă, din guşă.
—	Vreau de^aici, cere clienta, sfredelind cu degetul între coaste; lasă<mă să gust.
137
—	Nu gusta, cucoană, răspunde Tătuţu, că nu mai cumperi deloc. Brînza asta e împuţită.
—	Nu sînt bînză, zice Baruţu, sînt Bauţu!
Şi comerţul de brînză se termină pe canapea, unde punem burduful jos şi sărim pe el şui mîncăm, cum apucăm, aşa împuţit cum e.
Ora dansului după cină, se face cu program. Întîi dansează Miţu singură, şi Baruţu stă pe scaun, în public. Apoi dansează singur Baruţu, şi Miţu se odihneşte în stal. Finalul e dansat de amîndoi. Dansatorii sînt obligaţi să joace cum îi taie capul, şi în acelaş timp să*şi cînte, născocind un ritm vocal potrivit cu ritmul mişcării. Baruţu are un cuvînt şi pentru odihnă şi pentru oboseală. După ce a dansat, el zice:
—	Mfam otenit, stai să mă otenesc, — şi se aşează.
Dansul începe după uşe. Miţu se duce în dor« mitor, închide uşa, ca să*şi facă toaleta, şi stă puţin, căzninduîse săişi puie pe frunte ceea ce Baruţu numeşte un «cîlhionţ». Tătuţului, fără voia lui, după ce se rade şi se spală, i se iveşte în colţul sprîncenii un zuluf încîrligat, pe care Miţu crede că Tătuţu şui face întrmdins. Zadarnic Tătuţu se jură că nu vrea să»i vie cîrlionţul, că el tot vine, dar, ca sa împace pe Miţu, el ua făgăduit că într*o noapte va isca un farmec, ca să«i treacă ei cîrlionţul lui, cu nădejdea că va cheli mai repede, ca să dispară amintirea. Părul lui Miţu e drept şi ondularea rămîne rigidă.
Se deschide uşa. Apare Domnişoara. Tunete de aplauze. Domnişoara salută. Salutul ei deosebit nu seamănă cu nici un salut şi, ca să nu>i stricăm originalitatea, ne»am interzis săd corectăm. în loc să se aplece înnainte, Miţu se lasă pe spate cu braţele şi salută pieziş, ridicînd piciorul puţin de pe parchet. Dansul a început. El poate fi chinezesc, cambodge sau grec; meritul lui este de*a fi fost
138
inventat fără model; căci în gospodărie nu dansează nimeni. Odată a vrut şi Tătuţu să joace, dar a rîs şi pisica. Miţu i*a spus: « Stai jos, Tătuţule, că nu melge ».—Miţu avea numai trei ani. — Şi Baruţu i*a spus: « Eti talaghios». Iar Măicuţa, ca să nu?i ucidă prestigiul în public, i*a şoptit la ureche: «Prostul mamii! » şi ha mîngîiat.
Dansul Miţului e leneş, lin şi sentimental. Piciorul ei, fluid, face un val în sus, care se ridică treptat în mijloc, în umăr, în braţul legănat, pînăm vîrful mîinii înnălţate ondulat, şi apoi valul întreg coboară înnapoi pînă la tălpi şi se urcă din nou cu pasul al doilea, şi iarăş coboară, dînd un desen de nuferi răscoliţi. Şi, la mişcarea gleznelor şi a braţelor, ia parte şi figura, — ochii care se leagănă, grumazul care se cleatină şi vocea, mică.
Baruţu, inventiv întnalte domenii, în materia dansului e redus la rolul de imitator. Din douăzeci de dansuri inventate de agilităţile Miţului, Baruţu a prins pe jumătate unul singur, pe care îl repetă, necăjit că nu are mai multe dansuri şi el.
—	Altul! strigăm noi, cînd Baruţu joacă. Altul!
—	Ăta e antul, răspunde Baruţu.
Dansul lui e comic pentru că, gros şi inelastic, Baruţu face mişcările şi ia expresiile de figură ale fetiţei. El închide ochii a sentiment şi înnoadă gura a melancolie.
—	M<am otenit! zice Baruţu.
—	Duite şi te. . . osteneşte! răspunde Miţu.
Şi pe cînd îl dezbracă Măicuţa şi, netezit cu
apă rece, îl întinde şid trage ca să crească mare, răstignit pe pat, el spune că a uitat să facă la dans o fioritură, a căreia execuţie ar vrea să o demon; streze imediat.
—	Tine<o minte să o faci mîine seară negreşit, îl învaţă Măicuţa. Mîine o să chemăm să se uite veveriţa, cioaca, şoarecele, bufnita, crocodilul. . .
139
Şi el repetă, silabisind treptat mai rar:
—	Ve«ve*iiţa, ţioa<ca, şoa*uciile. . .
Şi înnainte de<a numi bufniţa, îmbrăcat în hainele de noapte, Baruţu a adormit. . .
—	Noapte bună, copiii mamii, le;a zis Măicuţa
—	şi ei n*au ştiut să răspundă.
Singură pendula loveşte tăcerea cu mutul ei tictac, camtr«o perină de puf.
CHISOAIA
Baruţu a cerut să bage scrisoarea el, în plic. Bine.!
—	Baruţule, uite plicul şi uite scrisoarea. Ia seama, însă, nu cumva să o cocoloşeşti.
După ce i<am dat voie, stă un timp şi se gin* deşte; plicul e colea şi scrisoarea lîngă plic. bar fi plăcut, probabil, să mă opui, el să insiste, eu să refuz, el să facă scandal şi eu săd împac. Din atari întîlniri de adversari iese de obicei, la urmă, o banană. Nu se ştie de unde iese; el spionează încăperile, prefăcînduise că ar căuta altceva, însă preocupat stăruitor de banane şi de gîndul să le mănînce odată pe toate. Adică pe toate într<o zi, pentru ca a doua zi iar să le găsească pe toate şi iar să le mănînce pe toate.
Baruţu a bănuit că bananele sînt ascunse în -dulapul cu albituri, în rufărie, şi dă tîrcoale, întorcînd cîte o privire ticăloasă, urmată de un ochi languros şi conrupător. Din senin şi uitîm du<se la broasca dulapului, îmi spune:
—	Pe tine te iubec.
—	Şi dacă mă iubeşti? îl întreb eu. — El îmi spune că mă iubeşte în faţa dulapului, unde nu ne aude nimeni altul afară de mine. — Poţi să mă iubeşti, — şi eu te iubesc pe tine, îi mai spui eu; dar nu mai am banane.
Răspunsul meu, care nimereşte drept în ţintă, îl face să se mire ca de un dar al meu de a citi
141
gîndurile, şi, după expresia ce*o ia figura lui, se înţelege că el dezbate o problemă: s*a trădat prin vre un cuvînt, pe care l*ar fi uitat, că vrea toate bananele, sau, intr/adevăr, am eu darul profeţiei ?
—	Bine! zice Baruţu, cugetător.
Şi iar vrea să puie «chisoaia», cu gîndul la banane, pe care le iubeşte, — el spune exact,
—	ca un pui de elefant. Totuş, dacă parvine să bage scrisoarea în plic, simte că, deşi nu eu ¡¡am propus acest amestec în corespondenţa mea, o banană tot o să iasă pentru meritul lui imaginar. Dar şi dacă strică scrisoarea, parcă se gîndeşte el, indirect, tot la acest rezultat ajunge, deşi trecînd printrmn scandal. în ambele cazuri, Baruţu pare asigurat; aşa încît el ar renunţa la scrisoare, dacă ar şti cum să ajungă la banană fără scrisoare.
Baruţu nu ştie încă înţelesul cuvîntului «ieri» şi zice « mîine ».
—	Mîine, îmi spune el, am mîncat o banană . . . vrînd să aducă vorba de banane.
142
—	Să fii sănătos, Baruţule, dacă ai mîncatio, îi răspund eu, fără angajament, retezînduâ gîndul.
El se uită la mine, ca peste ochelari, şi nu se ştie ce gîndeşte afară de banană. Dar trebuie făcut ceva. Se hotărăşte. Ia scrisoarea într*o mînă şi plicul într*alta, de cîte un colţ, şi, vrînd să le împreune, le ciocneşte. S*a obosit. Schimbă plicul în mîna în care ţinea scrisoarea şi scris soarea în mîna în care ţinea plicul. Iar le împreună, iar greşeşte. Mîna cu scrisoarea trece dincolo de mîna cu plicul. Depărtează mîinile, le apropie, le mai depărtează o dată. în sfîrşit, pune pe masă plicul şi scrisoarea. îl privesc cu sensul: «Ce ţi«am spus eu? ». Dar cum şi*a făcut el socotelile, că o ia de*a dreptul:
—	Veau o banană! zice Baruţu gîfîind.
RUGĂCIUNEA DE SEARĂ
Baruţu a îngenunchiat în pat, cu coatele pe masa de noapte, dinaintea lămpii electrice, cu abajurul ca un pupitru de strană. Icoana neagră, de lemn, din părete, are trei veacuri, tot atît de lesne cum Baruţu are trei ani. El îşi face rugă* ciunea cu Mama şi zice după ea: «Numile Ta*tudui. . . şi alu Fiiului. . . şi alu Sfu. . ,n> tului. . . Ducamin». Dar a greşit întîi mîna, începînd semnul crucii, cu stînga; ceea ce este un mare păcat. Crucea se face cu dreapta, şi Baruţu nu ştie exact care<i dreapta; ezită, se sperie, căci vorbeşte cu Dumnezeu, şi ar vrea parcă să mai aibă o a treia mînă, ca să iasă din încurcătură. în eforturile pe care le face, — cu umerii, cu spinarea şi uitîndu<se cu ochii lui, exagerat de mari şi de frumoşi, la amîndouă mîinile, puse alături, pe masa de noapte, — parcă ar vrea să ducă la frunte şi un picior.
Mama îi ia mîna dreaptă, i*o strînge la trei degete, şi el le pune pe toate cinci, şi i*o duce la frunte. Baruţu numeşte fruntea:	ptuntea.
« în numele Tatului» a fost aşezat exact în mijlocul frunţii lui albe, dar « al Fiiului » o ia anapoda, cînd spre umărul stîng, unde stă « Duca* minul », cînd spre cel drept, unde este «Sfuntul». Se iveşte din nou discuţia stîngului, deosebit de dreptul, şi iar se înnoadă rugăciunea, care începe frumos.
144
Se reia totul de ¡a capul, cu arătarea că « Numile Fiiului» este «a bunic», adică: la buric. De altfel, în căutătura noului creştin se vede o stîn* găcie, datorită şi noţiunii destul de vagi a buri* cului. El e de părere că buricul este buricul, dar este nesigur, căci s<ar putea ca buricul să fie şi altceva. Verificarea e numaidecît făcută, căci după reînceperea semnului crucii, semnul fiului se depărtează şi trece peste buric, ca şi cum nu ar exista.
«Fii serios, Baruţule, că mă supăr», îi zice Mama, şi figura lui exprimă o mare nedumerire. « Uite, ăsta e buricul», fixează Mama, şi el a înţeles că buricul se găseşte dedesubtul nasture* lui de sidef care prinde minteanul de pichet al pijamalei, pe burtă, de pantalonii largi, încheiaţi la gleznă. Crucea e toată gata, dar nu e numai atît. La semnul închinăciunii se adaogă o rugă* ciune, destul de lungă, dar obligatorie. Un copil cuminte nu se poate culca fără să spuie întîi rugăciunea întreagă, — şi iată de ce: Somnul e ţara lui Dumnezeu, unde copiii se duc îndată ce adorm, şi dacă pe Baruţu îl va întîlni din întîmplare Domnul şid va întreba: « Te*ai închi* nat, Baruţule, aseară? », el trebuie să nu umble cu minciuni, ci să spuie cum ha învăţat Mama: «Da, Mudnezeule, m*am închinat». De altfel, Mama i*a spus şi cum îl cheamă pe el şi cum trebuie să spuie că*l cheamă, pupînd mîna lui Dumnezeu şi făcînd o metanie cu un picior.
« Dămii. . . Do*amne. . . sănătate » a mers. «Mie. . . şi lui. . . Tătuţu » iar a mers. « Şi Mămichii. . . şi suioaei. . . mele» tot a mers. Rugăciunea s*a încurcat Ia cuvintele « şi tuturor celor dimprejurul meu». Fiind de prea multe ori r, şi limba lui Baruţu neputînd să*i scoată pe toţi la rînd şi ajutîndu*se mai mult cu gîtlejul, rugăciunea s*a oprit în gura deschisă pe jumă*
145
I
tate. S*a renunţat. Urmarea a fost bine rostită: « Dă<mi pîine. . . sae. . . apă. . . ». Aci Baruţu s*a oprit şi a cerut să adaoge «jucăii şi o pucă », şi i s*a permis să ceară jucării şi o puşcă, deşi cu explicaţia că Dumnezeu dă de toate, afară de puşti, pe care poate că, la urma urmelor, le va cumpăra de la Moş Crăciun, dacă Baruţu va fi cuminte. Din pricina puştii care i<a fost permis să o ceară şi pe care el nădăjduia să o găsească, a doua zi de dimineaţă, lîngă cafeaua cu lapte, adusă zilnic de Dumnezeu, sfîrşitul rugăciunii, trist, a fost spus cu mare bucurie: « Şi mă păzeşte, Doamne, de moartea de năpraznă ». Cu « moar» tea» Baruţu s*a obişnuit de astă*vară, de cînd omoram muştele cu stropitorul de aburi; el însuş a ucis întrio zi, fără să vrea, un fluture, peste care s*a tăvălit în luţernă. «Năprazna» singură a rămas tărăgănată şi nerostită, şi Mama a făcutiO să se piardă în plapumă şi<n perina de puf.
ÎNGERII
Tu n;ai văzut niciodată îngeri, pentru că îngerii vin numai după ce adorm copiii şi pleacă atunci cînd copiii încep să<şi deschidă ochii. Nu s*au dezlipit bine genele, şi îngerii au şi zburat. Fiecare copil are un înger al lui careţi poartă de grije cînd Mama doarme, obosită. Dar şi Mama doarme iepureşte şi îngerul stă bine de pază. Dacă mar fi. îngeri, copiii ar uita să se mai scoale şi nici nu ar visa frumos. îngerii, noaptea, ca să nu li se urască, se joacă în somn cu fetiţele şi cu băieţii, îi descîntă, îi farmecă şiâ fac să vadăm cer, în lumea poveştilor frumoase. Căci şi în somn li s>ar urî copiilor, dacă nu ar fi îngerii să li se arate.
Cînd vine noaptea, coboară din cer întîi stolur rile, ca porumbieii, şi după ei se arată şi Dum» nezeu, care se fereşte atît de lumina soarelui, cît şi de a ferestrelor, unde lucrează omul cu con? deiul pe hîrtie. Cînd trece Dumnezeu pe la spatele lui, zîmbeşte, şi omul se simte mai însu* fleţit de dogoarea răcoroasă, neştiută, a trecerii lui Dumnezeu pe lîngă zid şi fereastră.
Cum crezi tu că s<ar deschide florile şi ar face bucatele spic, dacă n*ar veni în fiecare noapte îngerii şi Dumnezeu să ajute munca oamenilor, de peste zi? îngerii vin, dezmiardă copiii şi ies binişor în cîmp şi în grădini, ca să suflem flori şi să le deschidă. în florile de mac, se găsesc de
147
multe ori cîteva albine, care ivau avut timp să se întoarcă la prisacă. Le iau adormite, fără să ştie, ca şi copiii, şi le duc la stupii lor, pe întu* neric. Ca să vadă, îngerilor le este de ajuns sticlii rea scînteierilor din stele. Ştii cîte stele sînt pe cer? cîte şi îngeri. Stelele arată fiecărui înger locul unde trebuie să se întoarcă, după ce a isprăvit. Dacă n*ar fi semnul lor, îngerii s*ar încurca prin întuneric şi i«ar prinde lumina zilei pe pămînt, şi ar fi foarte rău, căci ar muri toţi de sfîrşeală şi ar rămînea copiii fără de îngeri şi n*ar mai fi cine să trezească florile albastre. Cine ar număra atunci bătăile de inimă ale copiilor ? Şi cine ar frămînta atîtea boabe de struguri şi le*ar punem ciorchini, pentru copii? Un înger face cîte patru, cinci boabe pe noapte, şi, fără îngeri, podgoriile s*ar sălbăteci.
Mai rău e o singură dată, atunci cînd, prea osteniţi, îngerii se culcă în pat cu copiii şi adorm lîngă ei. Ce se întîmplă e greu de spus, dar aşa se face că moare un copil. îngerul uită să*i numere inima şi să*şi dea din aripi adierile de noapte, cared ţin viu pînă ce pruncul se deşteaptă. Scapă şirul şi adoarme pe inima lui mică şi sperioasă, ca pe o rîndunică, şi o striveşte. E pedeapsa îngerului să moară, — şi moare şi copilul, care nu poate trăi fără înger. Şi tot atunci moare din fiecare floare cîte una, din toate florile de pe lume: un mărgăritar, o tufănică, o garoafă, o lalea şi un ochi cu pleoapele albe, de muşeţel. . .
CUM A FĂCUT MAMA PE MIŢU
în casa noastră tot ce s*a făcut, cte către Mama noastră a fost făcut. La început, era Mama. Nimic împrejurul ei nu era, decît casa şi bătă« tura. Nu erau raţe, nu erau pisici, nu erau purcei şi jucării, nu erau găini, şi nici căţei nu erau, — şi pe toate le*a făcut Mama, care face şi;acum toate cu mîinile ei, pe care Miţu le pupă ori de cîte ori mîinile curate ale Mamei se apropie de faţa ei.
La început de tot, Mama a făcut cafeaua cu lapte şi smîntînă şi, pe urmă, ba făcut pe Tătuţu, în curte, prin trifoi, ca să mut mai fie urît de tot. Tot Mama a făcut<o şi pe Bunica noastră, care a ieşit niţel cocoşată. S*a cam frînt cînd a fost scoasă din cuptor şi răsturnată, din oala cu gurâm' . jos, pe scîndura de tăiţei.
De Crăciun, la cozonaci cu Miţu, care e o harnică gospodină, alegînd stafidele şi mîncîn* dude pe jumătate, Mama i<a spus cum a făcut*o pe ea, acum patru ani, tot de Crăciun. Stafidele mici, roşii, se potrivesc, pentru a fi deosebite unele de altele şi de cozile lor, cu degetele mici ale lui Miţu, ca ţigările cu chibritele. «Pe cele stricate le tragi deoparte şi le aruncăm», i*a spus lui Miţu Mama, şi Miţu a găsit o grămadă de stricate, — şi, în loc să le arunce prea departe, le«a mîncat. «Vezi să nu te îmbolnăveşti», i*a spus Mama, dar Miţu ştie că nu se îmbolnăveşte.
149
Stafidele rămase, care au trecut în cozonaci, tot Miţu o să le mănînce, ciupite pe felie.
Pe Miţu, Mama a făcut»o din cocă şi nuci, şi pe Tătuţu mi se pare că din cocă şi mac, fiindcă are mustăţi. A luat, pentru Miţu, o pungă de făină, o cană cu lapte şi cinci albuşuri de ouă bătute şi cinci gălbenuşuri, şi le*a frămîntat bine. La Miţu a pus şi o bucată de vanilie şi zahăr mult, cernut printno sită blondă. Cînd a fost coca gata, Mama a scos*o din copaie şi, întin* zînd<o pe scîndura presărată cu făină, a îndesat*o, i»a tras braţele şi picioarele, i*a prins încheieturile, una cîte una, citindu4e cîte o rugăciune, bună pentru întărirea zgîrciurilor, şi, rotunjind între palme mărgele cît boabele de mazări, cărora le*a pus deasupra cîte o unghie, tăiată cu foarfeca din margini de solzi argintii, de crap, i*a lipit la picioare, ca nişte mărgăritare cu umbră trandafirie.
Fiindcă a voit să aibă o fată sprintenă, care să stea mai mult în picioare şi mai mult să umble, Mama i<a făcut fluierile lungi, atît deasupra, cît şi dedesubtul genunchilor, şi s»a ferit să«i îngre» uieze şoldurile cu aşternuturi leneşe şi somnoroase, în mijlocul pîntecului, a împuns semn cu unghia
—	un ochi închis, — şi, cu trei stafide negre, a făcut trei aluniţe, ca să o cunoască Mama toată viaţa, dacă s«ar întîmpla, — Doamne fereşte! — să o piardă sau să o fure pe la marginile pădurii, vreodată, Sfinta Sfintelor, care ademenea pe vremuri, cu ochii ei de căprioară şi cu zîmbetul preacurat, fetele sfiioase şi le călugărea întrmn schit în piscurile pleşuve.
Pentru ochi a fost mai greu, căci, întîi, Mama luase două boabe de piper, apoi două măsline, două migdale cu crăpătura albă. Nici una nu se nimerise, ca să scapere şi să scruteze săgetînd. Aici a trebuit o piuă şi o alifie. în piuă, Mama
şi*a sfărîmat cerceii şi un inel, pînă i*a prefăcut întrmn praf arzător, şi, plămădind pulberea scînteietoare cu grăsime de piatră, va dat căută« tura ei de azi: neagră, ca un spin de diamant înnoptat pe dinlăuntru şi cu o stea dedesubt.
în sfîrşit, a pus*o în cuptorul de zid pentru pîine, de unde a scos*o aşa cum este şi se vede: frumoasă, subţire, zveltă. în cuptor s*a petrecut însă ceva neprevăzut, că i<a venit, pe gaura de fum, în cuptor, un suflet care s<a încuibat în cocă, şi care, rupt din ce lume şi taine, ştie lucruri noi, neînvăţate şi nici trecute prin gîndul, vreo# dată, al Mamii.
Cum ha făcut Mama pe Tătuţu e altceva. Fiind pe atunci mai săracă, n*a putut să cumpere făină, nici coloniale, şi ba plămădit din tărîţe de mălai. A căpătat un sac întreg şi a pus în Tătuţu tot sacul. Altfel nu ieşea Tătuţu nici aşa de gros, nici aşa de mămăligă.
UN MIRACOL BINEVENIT
Mama nu mai putu dormi de cînd îşi pierduse băiatul. Ea cosea subt lampă, gîndindu*se la cămaşa lui şi la mîinile lui încrucişate pe piept, bătrîneşte, şi nu<i venea să creadă că întnadevăr el ieşise singur din casă şi singur intrase în pămînt. Atîta nedreptate cugetul ei fraged şi curat nu învăţase că este cu putinţă, şi biata femeie înce< puse să se înfricoşeze că mai trăieşte. O răutate nevăzută îi stricase bucuria de a fi rodit şi de*a<şi purta rodul ascuns la sîn ca o portocală.
Ascultase ea, cu îndoială, sfatul uitării. Cum putea să uite, cînd fiecare mădular îşi aducea aminte, fără voia ei, de făptura lui furată tîlhă* reşte, într«o noapte ca toate nopţile petrecute de>atunci cu acul împînzit, o lacrimă şi o împunsătură, mută şi lacrima şi acul mut ? Ea ştia cinezi răpise copilul: Dumnezeu. Şi trebuie să<i fi fost şi lui ruşine de fărădelegea lui, căci Făcătorul a toate şi al luminii, stăpînul de peste stele, izvoare şi soare, a venit şi el, să o jefuiască în puterea nopţii, pe întuneric, ca un hoţ pă* mîntesc.
Mîna mamei mai păstra căldura trupului rotund, şi între degete rămăsese trecerea firelor de păr gros, din mîngîierile de adormire, ca în dinţii unui pieptene de fildeş. Pieptul nu putea să uite locul unde odihnise timp de trei ani, cu zi şi cu noapte, capul lui, ca într<o perină adîncită.
152
Ochii lui se închideau de somn dedesubtul sprîn» cenelor subţiri ca aţa neagră, braţele adormeau încet, obrazul se învecina cu subsuoara, în fiecare zi, în legănările mamei, clătinată fericit, ca o Iun* tre în ţărm. Dar buzele ei, care l*au sorbit în cîte cinci sărutările deodată, ale celor cinci sim* ţuri strînse împrejurul lui ca nişte doici în feciorie, puteau ele săd dea uitării? Dar puteau săd uite ţîţele darnice, care îşi trecuseră unul după altul, necontenit, boaba de strugure, stoarsă de lapte, prin gura lui trandafirie? Putea săd uite pîntecul ei, pustiit de vîntul negru, după ce purtase, ca un muşuroi de păpuşoi, o holdă care s*a uscat la netimp şi s*a risipit? Vînătorul bate porum* biştea cu puşca; Lucruhcehcemmblă>priniîntune* ric a vînat în viaţa ei şi i*a sîngerat cu viaţa iepurelui ţarinei, curmată, cocenii suspinători şi dovlecii, tîrîţi de*a buşile, ca nişte prunci cu frunţile mari, printre muşuroaie.
Inima i se frămînta aci, dedesubt, oarbă ca o cîrtiţă care vrea să bea o gură de aer, fără să<şi izbească vederile de lumină, şi sfredeleşte lutul în loc. Cîrtiţele pribegeau toată vremea prin cîmpia dureroasă a sufletului ei, pe dinlăuntru. Pînza, la care cusea fără trebuinţă, e udă toată pînă la ziuă, acul oboseşte, firul se culcă, pipă'* itul nu mai e vioi, ochii, îngheţaţi de nesomn, încremenesc fără să mai vadă, şi lacrimile de noapte s«au sfîrşit. Dimineaţa poartă însă de grijă celor ce plîng: face rouă şi umple lacrimile din nou.
întno noapte, tîrziu, mama auzi zgomot în curte şi, crezînd că s*au sculat găinile, înşelate de creşterea lunii, dete perdeaua deoparte şi nu*i veni să creadă că vede cele ce vedea. Scînteierea lunii sporise, ograda era îmbrăcată într;o strălucire pogorîtă din ceruri întnadins. Cîteva cîrduri de cocori, cu penele de culoarea
153
văzduhului, se aflau în bătătură şi ascultau cu ciocul ridicat, ca nişte spade la un jurămînt, cuvîntarea şoptită a cuiva de printre buturugi şi doage. Mama trecu în odaia din faţă, ca să vadă cine vorbeşte, şi se uimi. însuş Dumnezeu, întocmai cum îl povestesc icoanele, se arăta în ogradă, — şi pentru că picioarele lui nu trebuiau să atingă pămîntul, de atunci de cînd ha bleste* mat, el sta pe un tron, care pogorîse, odată cu dînsul, din veacuhce*va#să*vie. Dumnezeu nu se poate muta niciodată din loc fără jilţ şi fără în< geri. întmdevăr, mii din aceştia, unii cît vrăbi« ile, alţii cît porumbieii şi cucii, roiau în jurul scaunului, în stoluri adînci, cîntînd bisericeşte. Călugăriţe în straie albe, cu mîinile nevăzute din stihare şi cu picioarele mai scurte decît poalele lor~de argint şi in, se mişcau prin aer ca nişte salcîmi adiaţi prin floare. Dincoace, bărbile albe, ca nişte patrafire de zăpezi, arătau pe schivnicii care făcuseră în viaţa lor ascultări aspre şi se munciseră pe piatră, în genunchi. Armate nemă? surate de sfinţi, de apostoli şi mucenici, se vădeau, după licărirea creştetului lor, purtător de*o creastă subţire aurie, umplînd satul şi lumea întreagă, pînă la marginile nepăşite ale uscatului şi poate că şi peste ape. Parcă un vînt ar fi trecut peste un şes de candeli şi le*ar fi ascuns cîte o clipă: din cînd în cînd se stingea totul, şi numai« decît după aceea, scăpărînd, învia din nou.
—	Petre, zise Dumnezeu, te<am adus acasă cu alai, ca să te dăm Agafiei înnapoi.
în ceruri este obişnuinţa de<a nu copilări ciu vintele nici pentru prunci şi de*a le da şi lor nume întregi şi scrise ca în Scriptură, pentru unchieşi.
La geamurile odăii din faţă descrescu lumina, şi icoana Judecătorului pieri, nu s>a putut vedea unde. însă în dreptul uşii mai stătură puţin
154
cocorii de la care îşi lua rămas bun Petrică, în cămaşe şi pieptănat cu cărare, aşa cum fusese îngropat.
—	Umblaţi sănătoşi, le zise copilul, care, înnainte de«a fi fost dus în lumea de apoi, începuse să grăiască, mîncînd unele crîmpeie din cuvinte.
Nu mai încăpea greşeală. Se întorsese acasă Petrică. în dosul uşii mama aştepta, tremurînd ca nu cumva să fie un vis. Crăpase uşa puţin, şi cînd Petrică se pregătea să batăm lemn cu pumnul lui cît o castană, ca să nu4 doară mîna, mama s*a repezit la el, l*a ridicat în braţe şi s*a ascuns cu băiatul în odaia de lucru. Acolo zăceau pe jos sute de talaze încălecate de pînză albă.
Cînd închise uşa, se auzi o mare fîlftire de aripi, ca şi cum toată pînza lucrată zbura către ceruri. El puse capul pe sinul mamii şi adormi omeneşte, obosit de lumini şi de Raiuri. . . în cutia mesii, mama i*a păstrat arşicele, pe care o să i le dea mîine dimineaţă. Şi mingea. Şi un urs de catifea verde.
Această minune nu s«a mai făcut pîn<atunci, nici nu a fost făcută din nou, de atunci încoace, ca un băiat frumos să se întoarcă lîngă mama lui, după ce a murit. Dar nici Dumnezeu nu' e, nedrept şi rău întotdeauna, şi face şi el cum poate mai bine, ca nici să nu nesocotească pravila lui, dar nici să nu lase să moară de tristeţe şi singurătate o mamă care muşi poate părăsi dure* rile şi copiii.
PĂDUREA COPIILOR
Fiindcă ai fost cuminte, mă ţiu de cuvînt şisţi povestesc cum era pădurea în care mă jucam eu toată ziua de vară, cînd eram mic.
Tu ştii ce este o pădure. Mergi între copaci, în sus şi în jos, înnainte şi înnapoi, la stînga şi la dreapta, şi pretutindeni numai între copaci, şi copacii sînt înfipţi în pămînt, de rădăcini. Tot aşa era şi pădurea mea, cu deosebire că, în Ioc să fie lipiţi de pămînt, copacii umblau de colo pînă colo, neţinuţi de nimic. Cîteodată, cînd treceam prin pădure, era acolo toată, şi, pînă să mă întorc, nu mai era deloc, şi a doua zi iar venea îndărăt.
Nu ştiu cum s<a întîmplat că pădurea asta fără păreche a fost zămislită mişcătoare. Poate că din pricina multor copii cîţi erau în satele care încingeau codrul de jurîmprejur, copacii au luat ceva din zburdălnicia lor şi au rămas nebu* naţiei şi copilăroşi. Cîteodată ne suiam cîte zece, cincisprezece întrmn pom, şi el o lua la drum cu noi, ca un car cu boi; ne plimba prin toată pădurea şi se întorcea, cu noi în cîrcă, în locul unde ne suisem. Apoi, îşi înmuia crengile, lăsîn< dude cu noi în jos, noi ne ploconeam la el, el da din vîrf a «mulţumim dumitale». Pomii erau şi nişte tîlhari: intrau în livezile oamenilor şi prădau merii pîrguiţi şi perele coapte. Cînd ai să vezi vre un brad cu poame în el, să ştii că ai
156
de<a face cu un hoţ. Copacul se scutura niţel, cînd se adunau copiii, şi toate poamele furate le erau dăruite lor.
Era o babă cu părul roşu, în partea locului, care făcea farmece şi vrăji cu pădurea copiilor, puind arborii să umble la rînd, ca plopii, unul înnapoia celuilalt, pe marginile drumurilor, de o parte şi de alta, şi dacă voia să gonească un om, înfricoşat, din casa lui, ca să ¡¡o ia alţii, Baba trimitea patru, cinci molifţi bătrîni de se aşezau în poartă, plini	de bufniţe	şi cucuvăi, şi	cîte
unul pleca	din	pădure cu	lună cu tot, luna
aflrndiuse tocmai în păinjenişurile lui, cînd pornea copacul. Spune tu, nu tesar apuca frica şi n;ai fugi dacă, deşteptînduite într<o bună dimineaţă, ai da, în bătătură, de patru clopotniţe sau bises rici, ieşite în timpul nopţii din pămînt?
Cît priveşte molifţii, ei au şi o voce ciudată, că răsună cum ar şuiera un clopot în desimea lor, şi uneori parcă ar purta în ei cîte un ceasornic mare, care bate orele şt toaca lor măsurată. Subt camilavca neagră, atîrnată brazilor din creştet
O	7	>
pe braţe, se aud	şoapte călugăreşti, pădurile	din
creştetul munţilor vorbind adeseori cu Dom» nul, în limba de rugăciuni a vîntului, careţi graiul către vecie al lucrurilor tainice de pe* pămînt.
Pădurea mea era şi locuită de o mulţime de făpturi cu coarne sau numai cu copite, cu labe, degete şi unghii; făpturi, unele mari, însă blajine, Iăsîndu*se să fie apucate şi prinse; zimbri cu fruntea lată, cerbi cu ramuri în cap, ţapi cu zulufi de os, şi mistreţi, purtători de rîturi ai ştampilei umede dumnezeieşti, însemnată cu două litere, alfa şi omega, în mijlocul unui rotogol. Noi alergam cîte o jumătate de ceas după un bivol sălbatec, îl prindeam în braţe, şi el se dezumfla încet, dîndu<şi sufletul întreg, de bucurie.
157
Vrei săiţi spui adevărat? Animalele erau de cauciuc subţire, şi pădurea era de gutapercă, — şi primarul nostru le umfla în toată sîmbăta seara cu pompa de bicicletă, ca să avem cu ce ne juca duminica dimineaţa.
PLICUL
Baruţu vrea un plic.
—	Nu*ţi mai dau plicuri, că le strici, îi răspunse Tătuţu, şi mă costă unul cinzeci de bani.
—	Veau să chiu la Başov. . .
—	Tot scrii şi nu mai înveţi să scrii. De un an, de cînd « chii», au mai ieşit opt roman* cieri şi zece poeţi. Te rog, Baruţule, fii serios. Şi să nu*mi mai mîzgăleşti plicurile, că mă supăr.
Pauză.
—	Dă*mi un plic, că nu mai chiu.
—	Dacă nu scrii, de ce*ţi mai trebuie plic ? Acum nu e timp de plicuri. Du*te de te culcă: mi*ai făgăduit că ai să dormi două ceasuri, în toate zilele, după masă, ca să te duc la cinema* tograf. Ţine*te de cuvînt.
—	Mă cunc cu el! zice Baruţu.
—	Cu cine cu el?
—	Cu plicul.
—	Şi mi*l dai înnapoi nemîzgălit şi curat ?
—	11 pui su’ pennă.
—	Bine, uite un plic. Să dea naiba să mi*l mototoleşti!
Miţu a prins de veste că fratele ei a căpătat un plic.
—	bai dat lui Baruţu un plic, zice Miţu.
—	De unde ştii ?
—	L*am văzut.
—	Şi dumneata ce vrei acum?
159
—	Săimi dai şi mie ceva. . .
—	N*am nimic de dat.
—	Săimi dai ochelarii, să mă culc cu ei.
—	Cum săiţi dau ochelarii? Trebuie să citesc. Dacăiţi dau ochelarii, nu mai pot să fac nimic.
Miţu ştia că nu i se pot lăsa ochelarii. Repede:
—	Atunci dăitni ceasul.
—	Ai săii spargi geamul. L-ai mai spart.
—	Eram mică. Acum sînt. . . frumoasă.
—	Şi cînd erai mică erai frumoasă, şi tot ai spart geamul. Dar ce vrei să faci cu ceasul?
—	Il pui la gît. Mă uit cît o să dorm. . .
—	Lasă, cînd o să cunoşti numerele de pe ceasornic, îţi cumpăr unul de mînă.
—	Ştiu, zice Miţu: acii e douăsprezece.
—	Ai pus deştiul pe patru.
—	Patru nu*i douăsprezece? întreabă Miţuca.
—	Ai dreptate, Miţule. Totuna e. Ţine ceasul. Stai să ţid pui de gît.
Aproape două ore reglementare au trecut, Tătuţu uitase, furat în povestirile unei cărţi cu poze, pe care o ascunde de copiii lui, lacom să mănînce singur din dulceţurile scrise. Baruţu căsca gutural; cu un mare accent de lene în vocea căscatului, scos dintrmn mare gîtlej. în privinţa lui, Tătuţu e fără grije: Baruţu o să doarmă mult şi o săd răzbune pe el. O să ceară toată viaţa săd dezbrace şi săd îmbrace, săd culce şi săd scoale cineva, şi cum e băiat fru» mos, şi cum Tătuţu are un singur băiat, iar tătuţii ceilalţi au fete multe, Baruţu o să fie fericit.
A bătut de 6.
—	Bună dimineaţa, purcei!
MIŢU (înapoind ceasornicul)'. — Nu ştiu ce are, Tătuţule, că se învîrteşte mereu.
160
TĂTUŢU (tehnic) '■ — bai rupt, desigur, MIŢU: — Nu s»a rupt nimic.
BARUŢU (restituind plicul în perfecta
—	Poftim!
TĂTUŢU: — Bravo, Baruţu!
BARUŢU: — L<am şi lipit.
arcul. stare):
UNÎT ŞI SUMOS
De mici, deosebirile, categoriile şi privilegiile se vădesc întregi, ca întrmn roman construit contradictoriu. Pentru că e fată şi are un an mai mult decît el, Miţu se bucură, asupra lui Baruţu, de o autoritate căreia el i se împotriveşte, dar pe care o suportă, în parte din superstiţie şi în parte pentru că nici nu*i displace.
—	E soa mea, explică Baruţu cînd a primit un pumn şi nu a răspuns.
—	Şi dacă e sora ta, tu trebuie să mănînci bătaie ?
Baruţu rîde, aducîndu*şi aminte cît e de mic şi de catifelat şi de inofensiv pumnul, cît o floare de leandru, al Miţurii. El ştie că dacă i^ar trage el un pumn, cum poate, buturugă dură şi opti* mism guraliv, autoritatea fetiţii ar fi. numaidecît decapitată. Ea tragem el camtrmn burduf, şi el nu poate da: e bun. Numai cînd colţul pumnului nimereşte pe la nasul lui cîrn şi lat, se cam supără puţin. îl jigneşte mai mult prestigiul atins decît o durere abia înregistrată. Baruţu e în stare să se răstoarne de zeci de ori pe rînd cu capul şi cu spinarea de păreţi şi parchet, fără să*şi simtă um* flată carnea cucuielor consecutive.
Pe Baruţu îl impresionează iuţeala şi nemoti; varea cu care Miţu îl acoperă pe neaşteptate cu palme. în orice atitudine s*ar afla, culcată, pe scaun sau în picioare, nuna ei fragilă distribuie
162
douăzeci de palme cu viteza cu care îşi ascute măcelarul cuţitul pe vergea. El clipeşte iute, căutînd pricina logică a vijeliei, îşi holbează pînă dincolo de sprîncene ochii, mari ca nişte răsărituri, şi rămîne gînditor, fără să bănuie cît îi stă neduf1 merirea lui de frumos. Şi pe urmă, Miţu se răz* gîndeşte, face pe mama şid pupă — şi el, cînd e pu* pat aşa, se zbate şi refuză, pînă ce/şi schimbă gîndul şi el şi se sărută amîndoi, pe nas, pe ochi, pe urechi, pe bărbie, exagerînd încetenirile şi căutarea locurilor de pupat.
Cînd n*are cu cine să se culce, şi după ce a cer; şit atenţiile Mamei, disputată deopotrivă de amîn* doi copiii, unul pretinzînd că ea e a lui toată şi celălalt tot aşa, Baruţu ia de o labă ursul şi intră cu el în pat. Ca să nu răcească, ursul e învelit cel dintîi cu plapuma, pînă la gură, lăsîndu*iise loc să respire. Ursul e un băiat de ispravă şi se uită ca un nerod cu veşnic inocentul lui ochi albastru, care i*a mai rămas. In trei ani, i*au căzut un ochi şi o ureche. Mîţa şi căţeii s*au jucat cu el pe subt canapea şi hau tîrît pe subt dulapuri, trăgîndud cu dinţii.
Baruţu renunţă bucuros la o bomboană de ciocolată pe care a cerut<o, dacă socoate că la bomboana lui ar fi rîmnit cineva.
—	Ia^o tu, zice Baruţu: mie^mi dă Mămica anta. ..
Miţu preferă să le mănînce însă pe amîndouă,
—	cînd îi dă Mama două bomboane, una pentru ea şi alta pentru Baruţu. Sau le cîntăreşte cu ochiul şi, după ce gustă pe cea mai mare, cu inten* ţi a de a o da pe cea mică fratelui ei, mai face o socoteală şi o mănîncă şi pe cea mică. Dar mai bine le bagă pe amîndouă odată în gură, după ce le?a examinat.
între varietăţile mărunte ale vieţii, cu creioa? nele, cu cărţile şi cu păreţii mîzgăliţi cu compot, scapără firea lor viitoare. Miţu ondulează, dan#
163
sînd cu un ritm asiatic o fantezie: pune piciorul pieziş, îl ridică pe celălalt, întinde braţele, şi le suceşte, şi gîtul ei participă la valul pe cared improvizează fiinţaşi trezită de reminiscenţele mişte« rioase. Se opreşte, salută, cere aplauze şi trece la altceva: vrea să puie ventuze păpuşilor mari sau se duce la Baruţu şid muşcă. Sau s«a repezit Baruţu la ea, în pas victorios, şi a muşcat«o el. Muşcătura fetii nud scoate din fire pe băiat. El vine cu buzele strînse subt nas, şovăindu*şi picioa« rele, şi zice cu simplicitate:
—	Miţu m«a muccat.
Miţu, în schimb, răcneşte, şi, după ce i«a trecut impresia sau durerea, se opreşte în fata lui şiii zice scurt:
—	Prostule!
Apostrofa îl supără pe Baruţu mai mult decît o muşcătură şi doi pumni. Reflectînd, el se apropie de noi şi ne raportează:
—	Jice că sînt pott. . .
Baruţu crede că «prost» însemnează «urît»;căci dacăd întrebi: « Dar cum eşti, Baruţule, tu? », el răspunde: «Sînt sumos ». Pe cînd «urît» are la el sensul de murdar şi de mînjit.
Cugetarea originală a lui Baruţu se mişcă între serios profund şi între baroc. Se uită la clanţa uşii un sfert de oră, cu privirile duse cu totul într«altă lume, şi nud întoarce nimic de la filosofia lui. Dacăd întrebi: « La ce te gîndeşti, mă băiete, de te uiţi aşa şi sufli ? », el tace de cîte trei, patru ori neîn« trerupt, şi răspunde rîzînd, ca aseară:
—	Mă gîndesc la o găină. . . Am avut o găină în pat. . . zice el.
—	Şi ţi*o fi. umplut plapuma de găinaţ?. . .
—	Nu! răspunde Baruţu, rîzînd şi mai tare; km pus un şehvet. . .
Răspunsul ne face să rîdem cu hohot, şi Baruţu, încurajat ca un autor, se lansează:
164
■— Şi am mai avut ceva. . . adaogă Baruţu.
—	Cetai mai avut, Baruţule ?
—■ Am mai avut un nas în cot, zice el, şi rîde cu manile la burtă.
Şi rîde şi Miţu, care se bucură de*o capacitate de rîs extravagantă, ca şi Baruţu.
—	Ce zici tu, Tătuţule, că o să iasă băiatul nostru? întreabă Măicuţa.
—	Ştiu şi eu?. . . răspunde Tătuţu. Aş vrea să iasă un şoltic de povestitor. . .
Măicuţii îi place, căci şi ea avu parte de un asemenea mincinos al condeiului, şi zice că nu i*ar părea rău.
—	Ce vrei să te faci tu, Baruţule? îl întreabă Miţu, care, la patru ani, a şi căpătat o minte de mătuşică.
Şi Baruţu răspunde cu avînt:
—	Tichinigiu!
ALUNIŢA
Obrazul stîng al fetiţii are o aluniţă lîngă nasul cîrn. Ea<i stă ca un strop alb unei flori violete, şi pare un ochi mic, un al treilea ochi, deschis pentru informarea regiunii fragede dintre cercelul ure< chii şi colţul gurii durd. Cînd surîde gura, surîde şi aluniţa, şi cînd ochii se fac şireţi, se şireteşte şi aluniţa, care animează cîteodată toată fizionomia. Şi e cît un punct de peniţă cu tuş.
Începînd să se vadă în oglindă, cochetă abia ridicată pe picioare şi dansîndu*şi pasul încălţat cu papuci moi de piele albastră, fetiţa a crezut la început că a stropit;o cafeaua, şi s*a plîns, după toate încercările de a o şterge cu colţul batistei, că « nu iese ». .Mai tîrziu, ea observase că*i vine bine şi îşi gătea guşa, pe care i;o mănîncă Mama de o sută de ori pe zi, cu o şuviţă de dantelă, adăogînd aluniţei un motiv mai mult să iasă în evidenţă.
Problema discutată de părinţi în auzul atent al fetiţii consista anume în a se şti dacă mar fi fost mai nimerit aşezată aluniţa deasupra buzei de sus, între locul unde ştofa de carne face un jgheab, şi între cuta zîmbetultti trandafirie. Mama ar fi doritio potrivită de*a dreptul subt nas. Tata o prefera pe bărbie. în cele din urmă, s*a hotărît că locul întîmplării fusese cel mai bine ales.
O tristeţe turbura liniştea bucuriei, că băiatul nu avea nici o aluniţă, lipsă de care el se simţea nefericit.
166
—	De ce stai aşa de bosumflat ? întreabă Mama.
—	Pentu că de ce n<am şi eu o aluniţă, răs» punde băiatul.
Cîteodată, una din păruielile zilnice, printre picioarele mesei, pornea numai de la aluniţă, băiatul umblînd să şteargă aluniţa cu un glomotoc de hîrtie, şi fetiţa fugind ca să;şi scape bobul de mac lipit în neştire pe faţa ei.
întno noapte, pe cînd surioara dormea, băiatul, deznădăjduit de încercări şi sculat între perini, plîngea şi el că « nu iese », presimţind că aluniţa s*a prins în punctul ei pentru totdeauna.
Argumentul care a potolit cîtva timp amărăciui nea băiatului fusese că şi el ar fi avut o aluniţă, pe spinare. Pentru că niciodată nu putea să o zărească, Mama îi punea degetul între umeri şid făcea să simtă că în locul atins era o aluniţă mai frumoasă decît a fetiţii. Această dovadă se făcea în secret, ca să nu se supere fetiţa că aluniţa ei rămîne mai urîtă. întno bună zi, însă, în care a examinat chestiunea mai de aproape, băiatul s<a necăjit de ce aluniţa lui se află pe spinare, pe cînd a fetiţii se răsfaţă în văzul tuturora. Atunci, i s»a făgăduit că are să fie mutată, încetiîncet, şi Mama s*a pus să caute, pentru descîntecele de mutat aluniţa, o grămadă de substanţe care nu se găsesc odată toate. Un picior de gîndac verde, o pică» tură de miere scoasă din ciocul albinei, un petic de păinjeniş, de care zboară din stele — se mai gă* sesc; dar era greu de furat luleaua Sfîntului Petru, cînd acest meşter lăcătuş, pribeag prin lume, cu foalele în spate, aţipea cu luleaua în dinţi. Dinţii strîngeau atît de tare coada lulelei, că nu puteai să»l păcăleşti în somn şi să uo iei, din gură, aprinsă. O să ne vorbim cu Mocăţun, să ne aducă el lucrul necesar, şi asta numai pentru cinci minute, în cinci minute muţi aluniţele toate de pe oameni pe un singur om, şi băiatul se mîngîia cu făgă*
167
duiala că el o să aibă, după Crăciun, o mie de aluniţe, peste tot.
— Numai că o să fie pocit, zicea Mama.
— Nu e nimic, că lui o să*i placă, zicea Tătuţu.
—	Uite, jice că o să fiu pocit, plîngea băiatul, pupînd şi îmbrăţişînd, gros cum era, pe surioara lui, impresionată.
Tata a schimbat gîndurile băiatului, făgădui indu*i o păreche de mustăţi şi o barbă neagră, la majorat, şi arătîndiui documentat că o barbă stă în orice caz mai bine decît o aluniţă: întîi, pentru că e neagră de tot; al doilea, pentru că e creaţă; al treilea, că e făcută din fire, şi al patrulea, pentru că începe de la o ureche şi se isprăveşte la urechea cealaltă. El i*a făcut şi un desen comparativ, cu creionul, aşa că există în familie şi un document, un dosar, dosarul cu bărbi şi mustăţi.
Fetiţa însă vrea şi ea o barbă, dar băiatul răs* punde că ea are aluniţă şi că nu se poate unul să aibă două lucruri. I se făgăduise şi fetiţii o barbă cărămizie, ca să nu se simtă în barba lui cea neagră băiatul nedreptăţit. Totuş, el se supără şi nu admite două bărbi la domiciliu.
—	Uite, zice că mie să nunni dai barbă, zice fetiţa.
Tata se apleacă la urechea ei şi*i şopteşte: «Lasă4 să zică, taci din gură, tu ai o barbă negreşit».
—	Am şi eu o barbă! zice fetiţa, tare, înfrun; tînduişi fratele.
—	Jice că are şi ea o bahbă! se plînge băiatul.
Ceasornicul a bătut de orele 9 seara. Ce tîrziu e!
Pînă la 9, puii de găină au visat de mai multe ori, şi toată lumea doarme: şi caii, şi pisicile, şi viţeii,
—	încă de mult.
Ultima temă de discutat, în pat, după ce copiii s*au îmbrăcat în costum de noapte, spălaţi proaspăt
168
şi cu cîte o bomboană în gură, este: cine a făcut aluniţa, Mama ori Tata, ori amîndoi.
Şi toată lumea cade de acord, ivindu<se somnul, că aluniţele le face Mudnezeu.
VOCABULARUL
Generaţia energică este în vîrstă de trei şi patru ani împliniţi. Imperiul oţelului, al zborului şi al iuţelii s*a manifestat. Ieri, fetiţa, — îngerul şi consolarea Tătuţului, mîndria şi răzbunarea Măicuţii, — i*a înspăimîntat. Cuvintele ei, linii* tate la portocale, ciocolată, păpuşi, iepuri, pui şi diminutive, s*au îmbogăţit cu unul. N*aş putea reproduce cuvîntul înfiorător pe care copila noastră ha rostit cu entuziasm. Am văzut*o dîndusse jos, tîrîş, de pe scaun, ridicînduise agresiv pe vîrful pantofilor, aruncîndum degetul arătător înnainte, ca un dinte de furcă, şi înjurînd ca un bivolar.
—	Ce făcuşi, puică? i*am zis. Mi se pare că n*am auzit bine, Mi se pare că mă înşel. Unde ai găsit vorbele, pe care mi se pare că nu le<ai zis?. . .
—	Ai auzit bine, Tătuţule, nu te*ai înşelat. Lauzi. . .
Şi îngerul meu a repetat ignobila înjurătură, silabisind cu o acurateţă exemplară.
—	Ei bine, eu tot n<am auzit. Vezi pe fratele tău, mai mic cu un an? E mai cuminte. El niciodată nu va repeta prostiile auzite pe stradă, de la bir* jarii supăraţi. Limba lui nu se va spurca, sînt sigur, niciodată. Pe dumneata, domnişoară, te rog lasăiţi păpuşa, şi treci la colţ, ca să te pocăieşti şi să te întrebi dacă e bine ce ai făcut. . .
încă nu am isprăvit de aşezat în conştiinţa copilei vinovate sentinţa mea grea şi lapidară, de
170
Un stil reţinut însă dur, că băiatul meu, al doilea înger, a doua mîndrie, a doua consolare, a venit la mine cu pumnul întins şi, revoltat, m*a inter« pelat de două ori mai urît, m*a înfruntat cu o groaznică ofensă şi, lăsîndumiă mut, mi*a făcut şi cu degetul întins ca un pistol. El a spălat onoarea surioarei. S*a dus în colţul unde ofta fetiţa, a întorşi de la părete şi, holbat ca o bufniţă, ne<a ocărît peltic. El nu poate rosti pe ri şi pe ci şi întortochează silabele pe englezeşte. întinde mîinile lui groase, cu gropiţe în coate, şi face ca un orator.
Generaţia s*a asociat şi ne declară război.
—	Ce ne facem? întreabă Mama, muşeînduişi buzele, posomorită. Toate ca toate, dar o să ne iacă de rîs dacă nu le tragem o bătaie. Mîine avem la masă familia Tartarin, catolică, severă şi ascetică, înţelegi ce o să se întîmple cînd i*o veni domnişoa* rei ideea să«l bage pe şeful familiei în cine ştie ce vocabular.
—	întnadevăr, scumpă tovarăşă a vieţii mele, problema e din cele mai demne de examinat. Două, trei asemenea scăpări din vedere, şi putem să ne mutăm din acest cartier, populat numai de loca« tari morali şi de mari proprietari. Ai văzut, Miss Fowler, care înţelege îndeajuns româneşte, a rămas extrem de afectată şi ne*a făcut atenţi că fetele lordului Asquith nu înjură ca hamalii şi au o ţinută riguroasă. Eu îţi propui sa luăm fiecare, deosebit, pe cîte unul. Tu ia băiatul, şi eu iau fetiţa, — şi să<i judecăm în particular.
Intenţia pării potrivită, şi soţii se despărţiră. Tătuţu a trecut cu fetiţa în biurou, lăsînd<o să meargă înnainte, cu capul plecat şi cu păpuşa subsuoară. Măicuţa porni în dormitor, împin* gînd din spate pe băiat, care ţinea ursul de labă. Uşile fură bine închise, ca să nu transpire nimic şi pentru ca lecţia să fie administrată între patru ochi. Trecuseră zece minute misterioase, cînd
171
uşa se dete de părete între cele două odăi, şi guvernanta apăru cu un geamantan în mînă. Tătuţu umbla în patru picioare, cu fetiţa călare în spinare, iar Măicuţa se gîdîla, pe canapea, cu băiatul, care leşina de rîs.
—	Vă rog, doamnă, săimi daţi imediat soco* teala, ceru imperios, cu gingiile strînse, bătrîna domnişoară, care, încălţată cu ghete cu elastic lustruite perfect, era posesoarea cîte unui nod pintenog la fiecare picior şi a unei substanţe etice superioare. Nu mai am ce căuta în această casă. . .
—	N<ai să mai spui aşa niciodată, nu este aşa? ameninţa afectat Tătuţu.
—	N<amsă mai spui niciodată, răspundea fetiţa.
—	N*ai să mai spui aşa deloc, zicea Măicuţa.
Şi băiatul răspundea, dînd din sprîncene:
—	Dălot!. . .
—	Miss Fowler, zise Tătuţu, stilul şi sintaxa dumneavoastră sufletească au motive să fie satis* făcute. Mai staţi măcar pînă la primăvară, cînd înfloreşte ghiocelul şi liliacul capătă tonurile violetului albastru.
Lirismul aproape nordic al Tătuţului a învins, şi Miss Fowler a rămas.
—	Ştiţi, domnişoară, zise Tătuţu, mai închidem un ochi, mai ne astupăm o ureche. Nu ştiu cum o veni pe englezeşte, dar la noi, fără vorba ceea, pe care aţi auzit«o, viaţa devine amară şi contractul social imposibil.
NU ESTE VOIE
Miţu şi Baruţu au căpătat de Ia Tătana o masă mică şi două scaune mici, de banibu. Dimineaţa, la prînz şi seara, ei se aşează, ca doi consumatori care plătesc, cu şervetele cu şireturi legate la bărbie. Miţu e mare şi Baruţu e mic: Miţu are patru ani şi fratele ei are trei. « Mînca*bar mama! », zice Miţu, cînd Baruţu pierde, între farfurie şi gura prea devreme deschisă, trei sferturi din lopata furculiţii.
Privirea lui se umflă de ciudă, uimită de chib< zuinţa mîncărilor de*a fugi din tacîmuri şi de<a sări din farfurii. Întîi, ele nu vor să vie în lin* gura şi furculiţa lui. Supa stă în blid şi pe urmă îi scapă pe piept. Dacă ar avea el un alt lucru,
o	cană sau un robinet, ca să ia din farfurie şi să umple lingura cu vîrf. . .
—	Cu mîna dreaptă! strigă Măicuţa, de la masa» ei. Nu ţiiam spus să nu mai ţii furculiţa cu stingă?
Lui parcă i*ar veni mai bine cu mîna cu care nu e voie să se slujească, şi pînă să ia o dată, mun* ceşte din tot sufletul şi dă uneori şi din picior. Ceva se vede clar căd stînjeneşte în mintea lui, zbîrcită a nepricepere, deasupra nasului gros, cu pielea de la frunte: pentru ce atîtea piedici în calea poftei de mîncare? Faţa de masă, care nu trebuie murdărită, şervet alb, farfurii, căni, pa* hare, şi pe deasupra atîtor piedici, şi linguriţa, şi lingura, şi furculiţa, ca să se lungească aştep*
173
tarea gurii lui, deschisă, dinaintea bucatelor, ca un plisc de pui de vrăbioi. Baruţu ar prefera sau să ducă de*a dreptul la gură mîncările cu mina, sau săfşi bage gura în ele şi să se sature mai iute.
Odată a făcut aşa: a luat castronul cu compot, ha băut, ha mîncat, ha lins de jurîmprejur şi a fost bun. El ar admite numai castronul. Dar nici nu vă închipuiţi ce s*a întîmplat atunci. Baruţu a fost făcut « porc », « mitocan », « scîrbos » şi « leneş ». Cuvîntul porc nu ha rănit prea mult. Sînt în curte cîţiva porci, cu care el se joacă voios pînăm troacă, încalecă pe ei, intră cu pantofii în mămăliga lor şi se pomeneşte călare înnăuntru cocinii, fără să simtă altceva decît foarte multă bucurie. Dar hau jignit zbierătele familiei şi tonul de insultă pe care îl luau cuvintele blajine. Poate că mai există un fel de porc, pe care Baruţu nud cunoaşte şi care mănîncă toată ziua compoturi cu castronul: el ar vrea să fie porcul ăla.
Mîncarea ar fi gustoasă dacă nu ar fi atîtea reguli răcnite la fiece mişcare, şi ar fi acceptabilă viaţa, în genere, de dimineaţa pînă seara. Nimic nu e voie. Nu e voie să freci păreţii odăilor cu vîrful unui creion roşu sau albastru. Nu e voie să zgîrii uşile cu grebla. Nu e voie să cari pămînt cu găle> ţile şi să faci cozonaci cu apă în mijlocul odăii. Nu e voie să dai cu pietre în lampă. Nu e voie să tai canapeaua. Nu e voie să rupi cărţile şi să verşi cerneala din călimările lui Tătuţu. Nu e voie să te pudrezi cu « Houbigant» şi să te faci roşu pe faţă, după ce te<ai făcut negru la bucătărie şi te*ai tăvălit în funingini. Nu e voie să suni la clopoţel toată ziua. Şi nu e voie măcar să te culci nespălat şi să dormi cu botul tău plin de noroi în puful alb, brodat la colţ cu un gîndac şi cu o floare de muşeţel. Dar Baruţu e revoltat şi de alt* ceva. De vreme ced spală seara la culcare, se întreabă la ce mai foloseşte spălarea de dimineaţa,
174
cînd el e curat? Şi ştiţi cîte neplăceri se strîng întrmn spălat. Apă caldă, apă rece. Săpun mult. Curăţatul urechilor cu pămătufuri de vată. Su» flatul nasului: o dată, de două ori, de trei ori şi: « Mai suflă o dată, că tot a mai rămas ceva » — întotdeauna.
Baruţu doreşte o viaţă ilegală, prin curte, pe cîmp, la raţe, la găini, la cîini, la pisici, fără trei, patru schimburi de primeneli pe zi, fără ochiul, ca un scai, al Măicuţii, lipit de urmele lui. Să intre subt pat şi să stea acolo, pînă vo veni să se urce pe dulap; să intre pe subt lemne; să se joace cu ciocanul şi cuţitul, să stea pe burtă în găinaţ, să calce în mocirlă pînă la ciorapi şi apoi să intre în praf. De cînd e, el nu a putut încă niciodată să iasă la drum şi să treacă de«a fuga pe dinainte, în momentul cînd trece un cal sau un automobil. El nu se poate plimba decît însoţit, frînat în toate voinţele lui: să umble încet, să stea cînd porneşte, să se mişte cînd s/a oprit, sîcîit de toată societatea civilizată.
Noroc că nu se cunoaşte cu nimeni din marea lui generaţie şi că nu ham lăsat să se grupeze. într*alt fel, nevastă, el ar scoate un ziar şi ne*ar da la cap.
HOŢUL
Ln cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea<soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpîrliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea asta micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat«o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusă» toreasă, îmbrăcînd ursul din şase petice croite frumos, cred că s<a înşelat cînd a trebuit să;i puie şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luînd, dinti'ialtă cutie, doi ochi de porumbiel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.
Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi, şi ajunsese atît de stricător, încît am fost nevoit săd pui deoparte, în singurătate, şi el s<a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gîndise că, fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avu; seseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume si îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpîndude peşteri, răsturnînd iarna cîte un
176
pietroi pe bîrloage, spălînduui în somn, pieptă* nîntluii şi tăindude unghiile cu un fierăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pîslă, pentru copii, şi le dă cîte un crîmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decît bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe şi rahat. Cînd Tătuţu aducea o cutie cu t	lucruri	dulci, ursul mirosea şi golea numaidecît
cutia, fără săd vadă nimeni.
—- Cine a mîncat ciocolata?
—	U’su, răspundea băiatul, ridicînd din umeri. Nu mai e.
■— Dar cutia cu bomboane englezeşti?
—	U’su, răspundeau fata şi băiatul.
II văzuseră amîndoi. L<au prins de cîteva ori cu cutiile în braţe, fugind subt canapea. L*au şi bătut. Odată i<au rupt o ureche de bumbac. Doi ani de zile ursul a mîncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul, însă el nu mînca tot borcanul, lua cîte puţin, ca să nu se cunoască, scotea cîte un pumn de bomboane, cîteva bucăţi, şi le mînca pe toate cu încetul.
Aşa s«a făcut că am trimis hoţul în pod, ca săd pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Iasă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu bam întîb nit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii bau văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atît mai bine venită cu cît învăţase de Ia urs
i	să	mănînce	zahăr,	şi mielul cu părul creţ. Şi de
la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mîncat ce mănîncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.
177
Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească, şi lasă dula* purile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul. Totuş, într/o zi, Tătuţu o să se puie la pîndă, chiar în dulap. Cînd ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o săil găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul.
LA COLŢ
Ţi?am făgăduit albumul în culori al cîmpului şi al munţilor şi trebuie să amînăm, ca să te pui la colţ. Apucat de un avînt nepermis, ai tras de marginea mesei şi ai răsturnat castronul cu supă bătută cu ouă. Uite ce s*a ales!
Tătuţu îşi pusese haine noi, şi pare acum că a ieşit dintrmn butoi de brînză cu zer. Capotul de mătase i s*a lipit Măicuţii de burtă, şi pantofii ei palizi, puşi ca săn facă poftă de mîncare Tătu» ţului, cînd îi ies înnainte la uşă, cu poalele scurte pe genunchi, s<au opărit.
Tîlharule! nu te uita prea mult pe subt sprîn; cene cu ochii tăi frumoşi la mine. Uitărtem jos, cocoşeazăîte puţin, căiţi şade bine, gros cum eşti, şi, repede! durte la colţ. Te rog, nu*ţi alege colţul care ¡ţi place ţie, de lîngă dulapul cu dulceaţă, ca să arăţi cu deştiul, după ce ne vom împăca, borcanul de sticlă cu fragi. Nici nu ne mai împăcăm noi amîndoi. Du<tem colţul de dincolo şi stai aşa, cu nasul bosumflat, între două uşi. Ai să rămîi acolo o lună de zile, nedormit,' nemîncat, ne» spălat, să moţăi de*a*n picioarele şi să te vaieţi că s*a « fucat buba la tăciol». Pormă te voi mută în baie, să stai şi acolo o lună de zile întrmn colţ: or să vie păianjenii la tine, ticălosule, şi n*am să te apăr. Pormă de tot te mut în pivniţă. Acolo să vezi ce are să ţi se întîmple! Să te înveţi să mai verşi castronul cu supă.
179
Dintrvo cărămidă o să iasă Baba Chioara cu mătura cu funingini şi o să se strîmbe şi o să scoată limba la tine. Dintoalte cărămizi o să vie dihorul puturos şi o să facă « fff» ca un gîscatv. Şi mai vine crocodilul cu botul ca foarfeca. Şi mai vine elefantul cu două bastoanem gură. Şi mai vine şi popa. Atunci să te vedem ce*ai să faci dumneata, cînd te*o întreba toată lumea asta:
—	De ce*ai răsturnat castronul cu supă?
Auzi tu? să verşi, tu, supa depui, bătută cu gălbenuşuri de ouă! Unde s*a mai pomenit? îmi vine să mor de ruşine. Auzi tu? nimeni nu a mai vărsat niciodată castronul cu supă. Trebuia să mă nasc eu pe lume ca să văz acest fenomen! A! te sperie cuvîntul «fenomen», tîlharule! Cum o să mai ies eu cu tine la cîmp? O să te arate şi ciocile şi o să spuie în auzul meu, fără să îndrăznesc să răspund, că tu eşti ăla care ai stricat pantalonii de covercoat ai Tătuţului şi fusta de soie lavable a Măicuţii. O să pot eu auzi ticăloşiile tale fără să intru în pămînt? întoarce capul şi nu<ţi mai arunca ochii pe furiş la mine, că nu te iert. Nu pot să te iert şi nu trebuie să te iert, că, dacă te voi ierta acum, cînd te vei face mare, ajungi hoţ de cai.
—• Bravo! zise Măicuţa. Aşa lecţie, mai înţeleg.
A început săiţi tremure niţel bărbia! Ţi se mişcă pe dinăuntru buza de jos! Vrei să plîngi! Nu te*ai gîndit ce<o să urmeze după răsturnarea castronului! Credeai că o faptă atît de cumplită este scutită de consecinţe. A! te înfricoşează cuvîntul « consecinţe »? Ţi;am spus: stăi la colţ.
Duite, fetiţa Tatii, şi şterged pe tîlhar la ochi şi spuneai să nu mai plîngă degeaba: e prea tîrziu. Uite, ţine batista mea: supa nu mi*a intrat în buzunarul de sus. Suflări şi năsucul borcănat. Mai suflăiid o dată. Aşa. A zis ceva? Ce<a zis?
ISO
A! vrei tu să4 iert? Crezi tu că pot săd iert? A! şi tu, Măicuţă, zici, va să zică, săil iert. Păi, o să vrea şi Grivei săd iert. Staţi. Nu vă grăbiţi. Să mă gîndesc puţin. Ce;o să zic eu cînd ne«or arăta pe stradă oamenii cu mîna? Vreau să cuget: este vreo scăpare, sau nu este nici una? Nu ştiu ce să fac. Desigur că a aflat şi primarul. Vreţi cu orice preţ săd iert? Bine, bine, pe răspunderea voastră. Nu zic însă căd iert, îl las numai să<mi pupe mîna: e tot ce pot să fac. . . Hai, ieşi din colţ, vinomcoace şi spune că nu mai faci. Aşa. Pupă ici. Bine. Puned acum pe scaunul lui. Dăd îndărăt tacîmurile mici şi şervetul lui: era să le dau mîine olteanului cu cărbuni; nu i le mai dau. Duite în pivniţă şi spune să<şi vadă de treabă Baba Chioara şi să se ducă la plimbare dihorul. Să nu mai iasă crocodilul. Să stea acasă la el elefantul, — şi popa.
Ce mai avem de mîncat? Am ajuns fără supă la friptură.
După prînz, o să ducem pantalonii şi fusta la spălătorie.
. . .Şi, cum vream să vă spui, cămila de postav a ieşit într*o zi din cufărul cu boarfe şi s*a dus, mormăind, la geamantan, ca să mănînce dulceaţă de catifea. Dar mai bine vă povestesc după iaurt. . .
VIOARA SFÎNTULUI VASILE
La conacul nostru se adăpostea, copiii mei, un bătrîn care se ivise de peste Dunăre, la moşie, pe cînd barba îi era neagră şi braţele tari. Ceruse de lucru şi i se dete în pază turma de vite. Sfîntul Vasile, cum îşi zicea singur şi cum îl recunoscură oamenii plugului şi ai cîmpiei, nu era un văcar obişnuit, căci n*a stat prea multă vreme în sarcina lui de la început, boierul avînd nevoie de mîinile lui destoinice pentru lucru mai darnic. Sfîntul Vasile ştia o mulţime de meşteşuguri. Pipăite de el, vacile deteră de o sută de ori lapte mai mult, prisaca umplu buţi de miere, livezile scoaseră poame de se cărau cu căruţele, mere dulci şi neviermănoase. începură să se îndoiască numărul viţeilor şi gloaia porcilor botoşi, mărunţi ca nişte şobolani, cu chica ridicată şi rîtul vîrît în ugerii scroafelor plini. Dimpotrivă, omizile se stîrpiră din toţi pomii de jurîmprejur, pieriră ploşniţele, muştele şi gîndacii. Cît priveşte nevăstuicile şi şerpii blînzi, ai staulelor, aceste lighioane singu* ratece se ţineau după el, adăpate cu laptele pe care li4 păstra Sfîntul Vasile în ciubere.
Lucrul cel mai ciudat fusese că, de la venirea lui în părţile locului, găinile se puseseră pe ouat necontenit, nebuneşte: ziua şi oul, de<a lungul anului întreg. Dar florile! Felurile de flori, răsă* rite pe toate pămînturile şi potecile, veneau parcă la o binecuvîntare, din toate părţile lumii, cele
182
din ţările fierbinţi alături cu cele din ţările răco* roase, buruienile cu mirodenii şi leacuri — spir* toase, uleioase şi cu mîzga acrişoară. Mătrăgune cu foaia de sticlă şi ţeline cu miros de ienuperi, coacăze amare, âgreşe plumburii, măceşi cu hapuri de friguri în gămăliile lor. Nu se mai cunoscu boală nici la oameni, nici la dobitoace după venirea Sfîntului Vasile.
El mai ştia să cheme vulturii, fluierînd în senin, cu înţeles, şi dînduJe, împotriva deprinderii lor de«a se hrăni cu sînge, spice din mînă, pe care, sihastrii aerului iute, le mîncau. Ştia să urzească scoarţe şi să coasă păinjenişuri de arnici pe păin» jenişuri de borangic, şi mai ştia să facă pantofi cu tocul sprinten şi cu papucul încărcat de cusă< turi, pentru fetele frumoase de la horă. Dar ce ştia el mai afurisit decît toate era să*şi mîne arcuşul pe vioară. Din neamul lui cel depărtat şi neştiut, el sosise în traistă cu o lipie şi cu o vioară, şi intrarea lui pe Argeş s*a făcut la cîntecul ei, în graiul căreia, cînd sfinţit şi cînd blestemat, se înfăşurau suspinele suferinţei cu văpăile unei dogori neînchipuite. înmuind inimile şi plecînd capetele ascultătoare, Sfîntul Vasile a trecut din sat în sat pînăm livezile noastre, păscute de tauri cu clopote de aramă la grumaz. Şi i*au ascultat şi taurii vioara, ridicînd coarnele peste zare şi încremenind, înjunghiaţi ca de dragoste sau de rugăciune, cu ochii în scăpărarea cerului albastră.
Duminica, Sfîntul Vasile făcea lăute, flaute şi fluiere şi cobze pentru copiii din sat, care, încon« jurîndud cu oile, cu gîştele şi curcanii lor, învăţau de la el cum să*şi puie degetele pe ţevile cîntăreţe şi să şi le schimbe ca să facă din tăcere, suflîndude vînt, plînsete şi doine. Dacă se înmulţiră roadele cîmpiilor şi grădinilor de printre ele, se înmulţiră şi cîntecele, şi toată ţara dimprejurul conacului şi al moşiei cînta ca o ciocîrlie, îmbunînd oamenii,
183
înviorînd vocile şi înlesnind belşugul vieţii întregi, care se desfăta la cîntec.
Aşa că toată lumea îi era datoare cîte ceva Sfin; tului Vasile, cînd îmbătrînise, tot singuratec şi tot liniştit. împlinind o sută şi treizeci şi cinci de ani, Sfîntul Vasile nu mai făcu nimic decît să cutreiere păşunile şi verdeaţa, îmbrăcat în odăjdii de fir, pe care nimeni nu i le ştiuse pînă atunci. El purta mînicere de argint strînse la încheietura mîinii, o poală de aur careţi curgea de la umeri pînă la pămînt şi o căciulă de cleştar. Îl cunoşteau cirezile, care întindeau mugete în urma lui, îl cunoşteau ciobanii, care cîntau acum, printre oi şi capre, cu uneltele lui, îl cunoşteau şi pădurile, care îşi apropiau ramurile şi trunchiu« rile ca să se frece de trecerea lui prin ele. Şi peste tot unde punea piciorul, parcă ar fi pus un sac găurit, din care rămîneau pe loc muşuroaie de muşeţel, ca nişte pumni de aur. Se adăpau cu Sfîntul Vasile ierburile prin garoafe mici şi gîzele, ca de o rouă. De bucurie, cădeau pe fir, ca nişte raze, păianjeni groşi, cu spinarea păroasă, şid aşteptau să vie, descurcat din mărăcinii cared opreau săd dezmierde. Stoluri de pasări mărunte, cu guşa ca gălbenuşul şi cu vopseli cărămizii dedesubtul ochilor, îşi deschideau şi închideau aripile în cărarea lui, clipind din zboruri repezi, neaşteptate. Veveriţele, care fug la apropierea omului, întîmpinau pe Sfîntul Vasile şid ciuguleau de cureaua încălţămintei. Ce să vă mai spui? Totul apucase năravuri noi şi nu se mai ştia nimic din vechile timpuri grele. Iar în casa noastră a intrat un cîrd de copii, fete şi băieţi, cîte doi, trei pe an, gemeni şi semeţi, de ni se umplu curtea de surori şi fraţi, care toţi au cîntat pe viorile Sfîntului Vasile.
Totul merse aşa pînăm noaptea chiar de Sfîntul Vasile, care mijeşte către ziua Anului Nou. Se
184
iscară în timpul nopţii cîteva vuituri care bătură tărîmul ca nişte maiuri de fier purtate din ceruri în pămînt. Şi vînturile, al căror hohot de prăpăstii mugitoare învăluia satele noastre, veniră cu răsturnări de zăpezi, cu o ninsoare mare cît foile de lipan, cu şuiere de bice cît lumea şi cu trîmbiţări de apoi. Sfîntul Vasilefjiete jos din cui sccipca, o puse pe umăr,I sprijinită dedesubtul urechii, şi se întrecu, strivindu*i strunele de subt arcuş, cu viforniţa, cu vijelia şi cu prăpastia biruitoare. Vînturile se răzvrătiră, iureşul furtunilor de ză* padă îl ocoli ca săd doboare, diavolia fermecată a vremii îi stete cîtva împotrivă, pînă ce Sfîntul Vasile răzbi cu vioara lui tunetul şi năprazna şi ieşi, încovoiat pe vioară, la drumul mare, şer* puindui.se după cîntec, pitmdui.se, ridicîndu/se, întinzînduise curmeziş, dînduise înnapoi pe spate, pe cînd barba lui flutura ca steagurile albe. Vîntu* rile fură prinse în cîntecul lui, jucară după vioară, în valuri, ca nişte femei din vechime, învesti mîntate în mantale de nea, cu chiciură pe margini, şi Sfîntul	Vasile,	stăpîninduile, ieşi	cu vînturile,
cu ninsorile, cu	negurile şi cu	luminişurile în
mijlocul lor din sat, trecu rîul cu ele, ascultătoare şi dănţuind, pe lîngă biserică, trecu pe lîngă metrii şi se duse	în horă	de cîntec pînă	nu	se mai văzu.
Şi dus	a fost,	copiii mei. . .
ÎNTR.O NOAPTE DE FLORII
Tot aşa era odată, către Paşte, în copilăria mea. Viscolul a început să se arunce peste satul nostru, tot aşa, din senin. Firele sălciei negre se făcuseră verzi şi se desfăceau mugurii la vişini, amăgiţi de cîteva zile, deodată calde şi mari. Dezgropaserăm trandafirii, după sfatul albinelor, ieşite grămadă din buduroaie. N«au obiceiul lucrurile să mintă, — pe cîmp, şi în grădină, — şi se îndeamnă unele pe altele să iasă de unde au stat o iarnă ascunse. Un fluture galben azi, un fluture mîine, cărămiziu, omida născută mare dintnodată, capătul ierbii se trezeşte şi, lepădate de scutece şi de bîrloage, vietăţile cu aripi, rădăcini şi picioare, se văd ieşind cîte una. Nici musca murdară nu e rău venită în cele dintîi zile de lumină, cînd ramurile şi vrăbiile îşi dau bună dimineaţa, după o noapte amorţită de cîteva luni.
Oamenii — la fel. Dezlipesc fişia de hîrtie din crăpătura ciurciuvelei şi dau ferestrele de părete. Noi încă nu dezgropasem, anul acela din copilărie, via, dar apucasem să sculăm din muşuroaie tran* daflrii, care simţiseră încă din pămînt că se pregă* teau livezile de vară. Ridicate din adormire, crăcile de nuiele dădeau din fiecare ochi cîte o ivire nouă, încolţită ca un sfîrc de lînă roşcat. Am făcut focul datinei din frunzele adunate cu grebla şi am sărit fiecare de două ori cruciş peste el. După focul de la Mucenici, timpul rău nu mai
186
cutează să se întoarcă, şi tot ce poate fi urît în primăvara începută e ploaia, ploaia caldă, care îndeamnă şi mai mult buruienile să crească.
Iarna noastră nu mai avea sfîrşit şi se înnoiseră într»o iarnă douăzeci de ierni. Se ducea o pătură de zăpadă şi se aşternea fără multă întîrziere alta. în răgazurile frigului se juca soarele cu satul, puindu»şi în toate geamurile ochii şi uitîndu»se pe urdinişele de la stupi. Am numărat chiar douăzeci de ierni, iar a douăzeci şi doua le»a întrecut, în ajunul Floriilor, pe toate. Vîntul a durat nu ştiu cîte zile, şi zgomotul lui de tocilă s»a frecat de casa noastră zi şi noapte, valurile lui ne»au bătut de»a valma cu ninsoarea, ne»au dezvelit odăile, ne«au descoperit pătulele, bor« deiele şi grajdul. Stuful ridicat snopi era trîntit pe pămînt şi risipit mormane de surcele.
Rămăsesem cu soru»mea, fără mamă, de Buna» vestire. Ne murise tata cu un an înnainte, şi, după el, ea, la un an împlinit, şi amîndouă fetele, de opt şi de şase ani, am fost luate din sat şi duse în satul mătuşii, în casa ei, între copiii ei. De ce murise mama, care era tînără, care cînta frumos şi cosea tot atît de frumos, n»aş putea şti să spui, dar murise tot de boala tatei, care tot de Buna» vestire închisese ochii. Cum se zicea la noi, s»a înnegrit. Şi»a dat sfîrşitul cu o luminare aprinsă în mînă, tot ca pe la noi. Te vede o vecină că nu mai ai de trăit, şi pînă vine popa, dacă vrea să vie în toiul nopţii, fie că vrei să mori, fie că nu ai vroi, îţi aprinde luminarea şi»ţi pune cotorul ei în palmă. înţelegi că nu mai ai de trăit şi că trebuie să mori, şi mori. Nu este prea greu să mori, cînd ai ştiut cum se face de moarte: te supui.
Mai tîrziu, am aflat la oraş cam de ce ar fi murit mama la douăzeci şi şapte de ani, inimoasă, subţire ca o fată mare, oacheşă şi cu ochii albaştri. Mîn» casem peşte, şi peştele care se vinde la ţară, pentru
187
« proşti », e stricat. Mîncase peşte şi tata. Oamenii se deprinseseră cu legea asta, şi parcă ar fi fost poruncă de Sus să mănînce peşte ca să moară, altă boală neputîndu<se arăta aşa de iute cu o moarte de a doua zi.
în vederea Floriilor, cînd la noi în Moldova se fac în toate casele cozonaci, mătuşa mea se îngrijise, de la tîrg, de douăsprezece pungi de făină şi o căpăţînă de zahăr, pe care le*a pus într*o papură pe marginea de deasupra vetrei, de unde da, în fund, cuptorul, şi la dreapta şi stînga — sobele din amîndouă odăile, la mijloc cu tindă. Oameni nevoiaşi, cu toată îndestularea măsurată a casei, unchiul şi mătuşa se munciseră tot postul, şi încă vreo cîteva săptămîni pînăm post, să strîngă bani pentru făină şi zahăr. Ouăle ni le făceau găinile noastre, care aveau grija creştinească să înceapă la timp, ca să fie în Sfinta Noapte roşite gata şi încondeiate.
La încondeierea ouălor tot mama fusese cea mai dibace: îi aduceau din sat femeile coşuri pline, ca să le facă frumoase, şi ea, cu un condei al ei, înmănunchiat din fire de păr de porc, şi cu cerneluri pregătite cu ştiinţele ei, din buruieni şi rădăcini, le da înnapoi, cum era tocmeala, înju* mătăţite, îmbrăcate cu tot felul de chipuri născocite, ou după ou, şi toată lumea cunoştea ouăle Ilenei.
Despre unt, el era făcut tot în bătătură, din laptele vacilor noastre. Aveam făină de păpuşoi, dar făina de grîu trebuia cumpărată din tîrg, pe bani. Trîmbele de cînepă şi de in, făcute suluri şi adunate în dulap, cu toate că erau multe şi mătuşa se căznea cu ele toată iarna să le dea la război, şi la lumina zilei, şi noaptea cu lampa, n«aveau în anul acela preţ. Au trebuit strînşi de unde s«a putut banii scumpi, de făină şi zahăr.
Era, va să zică, în seara de ajun de Florii, şi cutreiera un viscol care a ucis înmugurirea.
188
Mătuşa trebuia să se scoale de cu noapte şi să frămînte coca. Copiii au fost scăldaţi în albie în tindă, cîteşişase.
Un ţipăt se auzi din zloată, la uşe. Unchiul a deschis să vadă ce<i, şi în dreptul luminii văzu în zdrenţe, tremurînd de frig, mai mult goală decît îmbrăcată, o femeie. A băgat*o în casă, i*a fost milă de sufletul ăsta de femeie prigonită de crivăţ şi biciuităm spinarea despuiată. îndată, femeia s<a pitit lîngă vatră, şi, trecînduii dîrdî* iala, mătuşa i<a dat o haină de¡a ei, i*a dat să mănînce. Femeia povestea că o bate bărbatul în toate zilele: în Sîmbăta Floriilor a şi aruncatio în vifor, întorcînd cheia în broască după ce a dat<o afară. La cald, adormi, strînsă la vatră; se ru< gase să fie lăsată sătşi petreacă noaptea la noi.
Mătuşă anea se spălase şi ea pe cap şi, lăsînd albia cu lături în tindă, s<a dus să se culce între fete. Unchiul, în odaia de alături, dormea cu băieţii. Patul se întindea ca în arhondaric, la mînăstire, cît páretele cuptorului, şi lat că pu* team dormi curmeziş, iar în ungherul cel mai moleşitor sta culcat pe spinare cotoiul, cel mai fericit motan din Horodniceni.
Trecuse o parte din noapte şi s*a simţit că vine * un frig de afară. Ieşind unchiul în tindă, a găsit, dată de vînt în toate părţile, uşa deschisă, de cu seară încuiată. Un troian de zăpadă trecuse pragul în mijlocul tindei. A sculat mătuşa. Femeia adă< postită în casă pierise. Făcură mai mare flacăra lămpii aţipite. Împrejurul albiei podina era plină de făină, şi pungile goale şi mototolite în care fusese păstrată erau împrăştiate prin tindă, şi lăturile mătuşii, groase de făină, fuseseră frâmîn* tate cu stafide. In mijlocul albiei se topea încet căpăţîna de zahăr, şi toată tinda era un ciob de ouă sfărîmate. Clanţa uşii, pe unde plecase femeia găzduită, era mînjită de aluat.
189
—	Să mai laşi în casă oameni necunoscuţi! zise unchiul, care se puse să cureţe podina de coji şi de făină călcată de picioare ude.
—	Rămaseră de Paşti copiii fără cozonaci, suspina mătuşa, care ştia că nu mai avea cu ce să cumpere din tîrg.
Supărarea fu mare de Duminica de Florii şi nu se potoli pînă pe la toaca vecerniei, cînd satul a mai aflat ceva. La o jumătate de poştă de sat era o moară de apă, care măcina toată săptămîna porumb. Moara luase foc de dimineaţă şi s?a stins după prînz. întrebarea era cum arsese fără foc.
înnainte de a închide moara, morarul o cerceta întotdeauna cu băgare de seamă. De ziua Floriilor şi de Săptămîna Mare părea să fie un semn rău. Zvonindu<se că a fost găsit şi un om ars în moară, cu tot viforul, satul, fiind şi duminică, porni întna» colo. S*a dus şi unchiul cu mătuşa.
Era adevărat că se aflase şi un om apucat de flăcări în moară. L<au văzut şi s<au uitat la trupul făcut aproape tăciune. Era o femeie. Mătuşa cunoscu şi haina, pe care i<o dăduse la înnoptat femeii ca să se învelească. Arsese pe jumătate şi trebuie să se fi zvîrcolit, că a fost găsită zgîrcită pe o parte, şi trebuie să fi ţipat, căci gura i*a rămas căscată. Cine putea să audă un geamăt în urletul vîntului mare?
Mîinile şi braţele goale îi erau acoperite, parcă ar fi tras pînă la coate nişte ciorapi de cocă.
O	POVESTE DEîA MAMII
Muacluc aminte că eram mică şi aveam acasă douăzeci de oi şi patru capre. Nu ştiu ce neam de
oi	ar fi putut să fie, că toate fătau cîte doi şi chiar cîte trei miei, şi aveam în tot anul cincizeci, cu iezii caprelor cu tot. Abia veniţi pe lume, ei se întorceau în loc, pe nişte picioare lungi, subţiri şi şovăitoare, şi se şi duceau să sugă, de parcă i<ar fi învăţat cineva. A treia zi, mieii începeau să se joace, pe cînd iezii erau gata de joaca de cum se năşteau, ca şi cum şi pînă atunci umblaseră în două picioare şi veneau de la hora iezilor, prinşi unii cu alţii de labe, ca de mîini.
Mieii şi iezii erau ai mei, şi turma mea ţinea
fînă pe la Paşti, cînd se împuţina cu cîte unul. mi spunea mama că unul se duce la Iisus, că altul o ia către Maica Domnului, şi mă pomeneam că toţi au intrat în Rai, — şi credeam că trebuie să fie adevărat, de vreme ce*mi zăream uneori turmele pe cer, înghesuinduise ca norii de lînă cu zulufi. Unde se duceau şi iezii, nu am aflat, şiimi închipuiam că diavolii ăştia mici nu s*ar fi simţit bine decît lîngă Diavolul mare, cu care aveau asemănare. Mieii stăteau la mîngîiat şi le bătea inima tare cînd îi îmbrăţişam şi*i ţineam lipiţi de inima mea. Dar iezii ţîşneau din braţele mele cît colo, fără cel puţin să cadă, ca mieii, în genunchi. Nu putea nimic să*i facă să se împie» dice cumva şi să nu rămîie totdeauna în patru
191
labe. Şrnni fugeau din braţe — nu cum se fuge ca să scapi: mai făceau în drum cîte două, trei schimonoseli, fără trebuinţă la fugă şi care le stăteau bine.
—	Iar o să'i duci tu la păşune, că sînt ai tăi, Domnico, îmi spunea mama, şi niciodată nu eram mai bucuroasă ca atunci cînd intram în pajişte şi în pădure cu mieii şi iezii mei, care mă cunoşteau.
Dar trebuia să<i cunosc şi eu bine şi să<i deosi» besc de mieii şi iezii străini, cu care, pitindu<se unii de alţii printre ferige şi sărind unii peste alţii, ca să se sperie, se adunau turmele mici ale fetelor celorlalte. Ne aşezam împreună şi poves* team, şi turmele se amestecau. Ne întorceam, pe seară,m sat, cu o singură turmă amestecată, dusă din urmă de opt, nouă fete, mici cum eram şi noi.
Mama le<a pus mieilor şi iezilor noştri cîte un cercel roşu de arnici, care le atîrna de cîte o ureche şiii lovea şi la nas. Mieii întorceau capul, ca un om cu chică şi care vrea să şi<o dreagă scuturîn* du'-se din ceafă. Insă iezii găseau cu cale să facă giumbuşuri, dacă ciucurele le gîdîla o nară. Să» reau ca pisicile, încolăcinduise în aer, aruncau din picioarele clinapoi şi o apucau repede la stîn* ga şi, fără să mai stea să se gîndească, numaide« cît la dreapta, se uitau îndărăt dacă i*am văzut şi îşi luau îndată ochii de la mine, prefăcîndu<se că s*ar fi uitat întmltă parte.
Dacă aş fi fost mai cuminte, n<aş fi lăsat nici oile, nici caprele să plece la Maica Domnului şi la Dumnezeu şi le/aş fi ţinut lîngă mine. Aş fi avut azi cîteva mii de oi, pe care le*aş fi muls şi tuns şi aş fi străbătut lumea cu turmele mele, din vîrful munţilor pînă la baltă şi mare. Aş fi mers călare, femeie în toată firea, pe măgar, mînat în hăţ bătut cu argint, i<aş fi pus măgarului meu cercei cu clopoţei de aur, care ar fi sunat cum cîntă
192
greierii, lin, încet, încet, însoţită de ciobăniţele şi de cîinii mei de stînă. Şi chimirul miiar fi fost lat şi plin, şi în el ar fi stat şi două pistoale. Căci una era Domnica în ţinutul nostru de haiduci, şi am avut putere să răstorn în trîntă dreaptă patru voinici dintno zmuncitură.
Dar a venit într/o zi hoţul ăsta, care stă la masă cu noi, care suflă şi ascultă. Nu ştiu ce>a făcut, ce#a dres, că m*a apucat cu ochii de inimă, în locul unde bătea inima mieilor, şi m*am dus, mulţumesc lui Dumnezeu, după el!
Aş fi avut oi şi capre multe, dar nu v;aş fi avut pe voi, mîncamar maica să vă mănînce.
ABECETARUL
Ion D. Marinescu este elev în clasa întîia primară şi stă îngîndurat pe un scăunel, speriat de literile abecedarului. E într*a şaptesprezecea zi de şcoală. în mîna lui minusculă condeiul e mult mai greu ca piatra cu care dă în sus, mult mai complicat ca praştia, ca ţurca şi coinacul. El poate merge pe bicicletă, însă nu poate să ţie condeiul după cum i se cere.
—	Mă ustură deştiul, se plînge Marinescu, căruia la şcoală	îi zice	ca	lui tată*su,	om în
vîrstă, cu inele,	cu ceas	la	brîu şi cu	mustăţi.
Lui i*ar plăcea mai bine să*i zică şi la şcoală Ionel, ca acasă.
Dar nici acasă vorba Ionel nu mai sună ca pînă în luna lui septemvrie 1927, cînd au intrat în viaţa lui Programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul. . . El	simte că	de	aci nainte	totul va
merge numai cu	program	şi	certificat şi	că orice
om străin o să aibă dreptul să se amestece în sufletul lui, desfătat pînă atunci de mama, care nici ea nu mai seamănă cu ce era, apărînd pro* gramul şi << abecetarul » cu sălbătecie.
Toată lumea s*a învoit săsi puie în mînă un condei, un băţ mic cu peniţam vîrf, să4 tortu* reze, silindud să facă litere după model. Cînd îl ia de jos, el se uită la condei ca la un lucru pe care nud poate stăpîni, care poate să ia foc şi săd ardă pe mîini, cine ştie? Ar vrea să facă
194
un căţel sau o pisică şi trebuie să facă nişte lucruri care se numesc bî, dî,fî şi z,ed, şi să le ţie minte pe toate, cum se scriu şi cum se rostesc, cu toate că sînt aproape la fel.
Şi, nedespărţită de toc, e sticla cu cerneală. De unde a mai ieşit şi sticla de cerneală? După cît se vede, această apă neagră nu se mai între; buinţează la altceva nimic decît la scris. Dai drumul tocului în cerneală şid scoţi mînjit, şi cu el te mîzgăleşti pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneală, parcă ar fi fabricat*o el în ah bie şi în lighean, înnainte de a fi umplut sticla cu ea.
Cerneala nu exista înnainte de septemvrie 1927. Ce caută cerneala în viaţa lui, ca să i*o îndurereze în fiecare zi ? De dimineaţa pînă seara nu<i vorba decît de cerneală şi de alfabet. Şi cerneala asta e un element diavolesc; cu cît te ştergi de ea, cu atît se întinde mai departe. O ai întîi pe două degete, pe urmă vine pe cinci, trece pe mîna stîngă, iese pe obraz, o găseşti seara, cînd te dezbraci, pe cămaşă. Parcă e vie şi umblă singură. într<o zi, cînd a voit să se spele de cerneală, ca să nud mai vază maică <sa, se făcuse negru şi săpunul şi mînjise odaia întreagă şi două prosoape şi se prelinsese o pată şi pe căţel, singura rubedenie adevărată ce»i mai rămînea intactă lui Ionel din toată familia, intrată în abecedar şi în program.
în cele din urmă, el a mai învăţat o ameninţare pe care nu o ştiuse:
—	Ai să rămîi repetent!
Nici nu începuse bine anul, şi el se vedea des« tinat să rămîie repetent, fără să priceapă ce se ascunde dedesubtul acestui cuvînt pronunţat cu disperare. Deocamdată, el îşi închipuia că o să rămîie cocoşat sau şchiop, şi se temea.
Condeiul lui Ionel e vrăjit. Pînă nud înmoaie în cerneală, el e uşurel şi se învîrteşte lesne, ca
195
o furculiţă, şi mai lesne. îndată ce ba înmuiat, condeiul se schimbă. Se pironeşte pe caiet şi nu se mai mişcă, deşi el trebuie dus numai cu cele trei degete cu care te închini. Şi trebuie dus în sus, apoi dus în jos, apoi întors de jos în sus şi dus învîrtit. Ionel face tot ce poate între scăunelul şi masa lui mică de lucru, scoală scăunelul pe două picioare, îşi opinteşte genunchii în masă, apasă cu cotul, se încovoaie din umeri, scoate limba, îi vine să strănute. Alaltăieri, nu ştiu cum s*a sprijinit în toate astea, că au sărit —■ masa, scău* nelul, condeiul, cerneala şi abecedarul deodată, — toate, în zece părţi, ca dintrmn arc, şi Ionel a rămas repetent în mijlocul odăii, pe spate şi cu picioa* rele în sus.
—	Leneşule, o să*ţi rup urechile, dacă mai faci aşa! s*a răstit maicăisa la Ionel. Stai aici lîngă mine şi scrie. . . Fă pe a.
—	Nu poci. . . Nu poci deloc, plînge Ionel, răzbit. Mamă. . . vino să te pup. . .
—	Ia, te rog să fii serios. . . escrocule! îi răspunde cu cruzime mamă<sa, şi Ionel se apleca pe caiet cu nişte lacrimi cît strugurii atîrnate de gene. Trebuie să poţi!
Ionel ar vrea să facă pe a.
—	Nu<ţi	place	cartea, ticălosule.	. .
—	Ba«mi	place,	zice Ionel, cu frică şi	dezgust.
—	O să te dau la fierărie, să cari cu spinarea. . . L«ai făcut pe al Cum se face. .. a?
—	A?. . . a. . . ştiu!
—	Nu ştii nimic, eşti un prost — un cerc şi o coadă.
—	Era să spui şi eu. . . zice Ionel.
—	Ia spune, atunci, cum se face	bî?
—	Bî. . .	bî. . .	da. . . se face. . .	bî.	.	.	stai,
că ştiu: e cu coadă de purcel.
—	Desigur că e cu coadă de purcel, dar coada vine la urmă, nu se începe cu coada. Bagăiţi
196
minţile în cap, că mă scoţi din răbdări. . . Tragi o linie de jos în sus, de la stînga la dreapta, şi, fără săn dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stînga, aluneci în jos, întorci în sus şi faci o codiţă de purcel. . . Ai înţeles?
Ionel tace.
—	Ai înţeles ?
Ionel tace.
—	Ai înţeles, ori nu ai înţeles?. . .
—	Mă doare aici, îngînă Ionel, clipind din ochi şi ducînd mîna la frunte.
Sfîrşitul e întotdeauna înspăimîntător. Mama nud bate pe Ionel, căci vrea săd facă să înţeleagă de vorbă, însă îl face: «Prostule, dobitocule, puturosule! Cînd eram ca tine, ştiam zece poezii pe dinafară », şi cîte altele, cared ruşinează cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, căci el nu a învăţat nici una.
Dar e mult mai grav că i se fac bagajele, ca să plece, să plece în lume singur, cu geamantanul tîrîş. O să se facă seară, o să plouă, şi el o să se ducă pe drumuri pustii, o să meargă aşa, mereu, şi o săd mănînce raţele.
CHEILE
Miţu şi Baruţu au mai crescut şi încep să corn*
In ceasurile scurte dintre păruieli şi ghionti, daţi şi primiţi, înţelegîndu*şi interesele de gene* raţie mai bine, ei îşi dau seama că au datoria să se organizeze împotriva marilor adversari: Măicuţa şi Tătuţu, unchiul Sesis şi mătuşa Tătana. Liber* tăţile lor au văzut din experienţă că sînt limitate de reguli şi dogme. In ordinea morală nu e voie nimic, iar în ordinea materială totul e încuiat. Afurisiţii şi tartorii au dus perversiunea pînă la rafinamentul dulapurilor cu broască, blocate cu o fărîmă de metal trecută pe o verigă. Cu toate că, nemişcate şi blînde la locul lor, s*ar lăsa de bunăvoie cotrobăite, dulapurile sînt ca şi cum nici n*ar fi acolo unde se găsesc, căci stau în buzu* narele asupritorilor, unele la Măicuţa, altele la Tătuţu.
De la bucătărie pînă la dormitoare, numai dulapuri de toată mărimea şi înnălţimea. Nu e odaie fără un dulap cel puţin. Te întrebi de ce mai e nevoie de dulapuri dacă sînt odăi, şi ce rost mai au odăile dacă mai ai şi dulapuri, chei la odăi şi chei la dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broască merge şi mai departe. Chiar în dulapurile încuiate, dacă umbli la ele, dai de saltare încuiate, şi în saltare, de cutii încuiate. Nemaipomenit!
199
Odată, Baruţu a găsit uşa unui dulap crăpată şi a strigat numaidecît pe Miţu. Descoperiseră, în sfîrşit, drumul la tainele mari şi au intrat amîndoi în dulapul cu haine. Decepţia le*a fost serioasă, trezinduise amîndoi între pantaloni atîrnaţi de cîrlige şi fuste şi dînd şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi, iar la mijloc o grămadă de poliţe, pînă sus. Ce rău e să fii mic, şi mai ales ce nedreptate! Tot ăia sînt de vină că eşti mic: puteau să te facă mare dintriodată, să nu aştepţi să creşti, cît le<o place lor, douăzeci de ani. E o înţelegere secretă între părinţii din toată lumea. Ei se prefac că se gîlcevesc unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond sînt de perfect acord: copiii trebuie să fie mici şi să stea mici o viaţă întreagă. N<ar vrea şi Baruţu să aibă mustăţi? De ce n«are mustăţi? N<ar vrea şi Miţu să puie fustele mamei? De ce nu poate? fiindcă e ţinută mică întmdins, să nu poată să se gătească.
Au adus la dulap scaune, s<au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le încuie ăia, dacă nu de ei? Situaţia asta trebuie să se sfirşească.
E de netolerat. Te pupă toată ziua cu ipocrizie^ şi ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru _ pe faţă, — ori totul, ori nimic.
Un zgomot de explozie a venit de sus, şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.
—	Unde sînt copiii? a întrebat Tătuţu.
—	Adineaori erau pe^aci, nu ştiu unde s;au băgat, a răspuns Măicuţa, înspăimîntată.
Au dat fuga din două părţi pe scări, şi un spec< tacol dramatic s*a desfăşurat dinaintea lor, în dormitor. Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era răsturnat peste Miţu şi Baruţu, şi a trebuit o jumătate de ceas ca să poată fi scoşi de subt dărîmături, din haine, din rufărie şi ciorapi. Le căzuseră în spinare, ca o avalanşă de lucruri
îndrăcite, dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s»au prăbuşit, lovinduu fiecare cu un colţ undeva. O umbrelă îl nimerise ca un cioc de barză pe Baruţu în ceafă, şi făcătorul de rele zbiera afirmînd că ha « omolît ».
A fost prima revoluţie adevărată din familie, şi răniţii, trataţi la infirmeria gospodăriei, cu firio ţiuni şi oblojeli, s<au dezumflat abia după patru zile, cît a durat şi aşezarea lucrurilor la loc. Numai ridicarea dulapului în picioare a ţinut o jumătate de zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucată cu bucată.
Modest şi linguşitor, Baruţu s*a aşteptat şi la o bătaie pe nădragi, dar Măicuţa ha cruţat, mulţu* mită că dulapul ha prins înnăuntru şi nu ba strivit.
—	Nu mă baţi, Mămico? a întrebat Baruţu.
■— Îmi pare bine că e cel puţin conştient şi logic, a zis Tătuţu, ca un înfumurat.
In împrejurările cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca să*şi ascundă gîndul de ei.
—■ Las' că te*a bătut el, Dumnezeu, a răspuns Măicuţa.
Va să zică, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei. . . Nu mai e în viaţa asta nici o libertate. Cînd nu te vede că te strecori binişor pe scară Tătuţu, se ţine după tine Dumnezeu. Nu mai poţi nici să sufli de atîta camarilă. Ce*i atunci Baruţu ? jucărie şi bătaie de joc ?
Procesul s*a judecat după ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a rămas cu o zgîrietură adîncă. Buricul unui deget i*a rămas muşcat de o casetă, în care şid vîrîse ca să ridice capacul. Fusese scos de subt boarfe cu degetul prins în deschizătura de metal. Flagrantul delict era evident: voia să forţeze capacul, dar nu ba ajutat Dumnezeu, care ţine cu părinţii. Cum vrei să mai aibă o părere bună copiii despre el, cînd face poliţie pentru ăia?
200
La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tătana, şi n*au lipsit din Curtea cu Juraţi nici pisicile, admise în calitate de apărători, întrucît ele, căţeii şi găinile sînt în solidaritate cu ei. Din motive însă speciale, în legătură cu intendenţa, găinile, raţele şi gîştele, cu toate că acuzaţii cereau o largă publicitate a dezbaterilor, n<au figurat în instanţă. Cocoşul Ioniţă s*a mărginit să ia infor* maţii pe la fereastră, înnălţîndu*şi un ochi pînă la geam şi comunicînd poporului, din cînd în cînd, impresiile diformate, din şedinţă. Colonelul s<a prezintat în uniformă şi cu decoraţiile pe piept. Văzîndud că şi*a pus şi pe « Mihai Viteazul», Baruţu şi<a dat seama că se va petrece un lucru grav şi a sfeclitio. Mai ales că unchiul Sesis, indii ferent de zîmbetul lui, nici nu ha băgat în seamă.
—	Nu te mai uita aşa la mine, i*a atras atenţia Tătuţu. E prea tîrziu. Te*am dat la Curtea Mar* ţială şi vei fi judecat după Codul Justiţiei Militare.
S*a isprăvit, nu mai era nici o scăpare. O să*l mănînce ocna.
Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie. Intrînd în sala de şedinţă, Colonelul a tuşit pentru pregătire, şi sabia lui s*a lovit de pardoseala de gresie ca de o lespede grea de eşafod. « E gata? », a zis şi a sunat * din clopoţelul cu care altădată era chemată la sufragerie Kati. « E gata! », i s<a răspuns. Aprodul care striga pe împricinaţi era soldatul de o relev nanţă al Domnului Colonel. O să vadă şi el, Baruţu, acum ce*i un colonel. Nu mai e Sesis în civil, care îl răsfăţa pe genunchi şi pe care îl trăgea de cioc, cu o lipsă de respect tolerată binevoitor. O tresă groasă şi trei subţiri: patru trese de aur. Şi epoleţi. De sabie, nu mai vorbim: se trage afară, lungă, lungă de tot, şi taie. Cu sabia asta Domnul Colonel a ucis la Mărăşeşti o mie, mi se pare, de turci.
201
Soldatul a strigat pe întîiul acuzat. Vrea să vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare cînd e chemat. Acuzatul e adus de soldat, cu ochiim pămînt. Nu s<a ştiut cînd, venise şi Părintele. Aştepta şi el pe scaun, la masa juriului. Toate autorităţile erau adunate. Vorbeşte Colonelul, cu condeiul în mînă, fiindcă se fac şi acte.
—	Ia mîinile de la spate, stai drept şi răspunde.
Baruţu nu putea să stea drept şi să<şi ia mîinile de
la spate. Ţinea întno mînă bilele şi în cealaltă un corn.
—	Cum te cheamă ? a întrebat Domnul Colonel Preşedinte.
Baruţu s«a speriat. Unchiul Sesis a uitat cum îi cheamă.
—	Baruţu! răspunde tărăgănat Baruţu.
—	Ce nume e ăsta?. . . Ăsta nu e nume de judecată. . . Spune cum te cheamă legal!
Baruţu s;a uitat la Tătuţu, dar Tătuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada ochiului la Măicuţa, dar nici Măicuţa nu se mai uită la el. întoarce ochii la Tătana, dar nici Tătana nu se mai uită Ia el. Are de*a face numai cu Sesis, dar nici el nu mai e Sesis, e Domnul Colonel şi Domnul Preşedinte.
—	Te^am întrebat cum te cheamă şi nu mi«ai răspuns. Răspunde.
—	Nu ştiu, răspunde Baruţu, şi o lacrimă îi umple fiecare ochi, în faţa marei singurătăţi în care se simte deodată izolat.
—	Cîţi ani ai ? mai întreabă preşedintele.
Se gîndeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a răspuns odată argatul Petre la aceeaş întrebare, cînd a fost angajat.
—	Sînt bătrîn, răspunde Baruţu.
Neaşteptatul răspuns a turburat întoatît audi;
toriul, încît, la un semnal al Domnului Colonel, acuzatul a fost repede scos afară şi dus la baie, ca să aibă vreme juriul să rîdă.
202
—	Cum ieşim din încurcătură? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie. Dus la baie, Baruţu a plîns lîngă Miţu, care a plîns şi ea văzîndud că plînge.
—	Ce ţi;a făcut ? mînca«te<ar mama, ba întrebat Miţu.
—	Sesis nici nu mai ştie cum mă cheamă, a gemut Baruţu, simţind că trăieşte o împrejurare care>i da dreptul să fie disperat.
—	Ai spus că imam agăţat şi eu de dulap ? ba întrebat Miţu.
—	N<am spus nimic. . .
—	Ai spus că am căutat cerceii Mamii ?
Baruţu tăgăduieşte, făcînd cu limba în cerul
gurii un zgomot cum suge purcelul.
Apare soldatul.
—	Sînteţi chemaţi amîndoi, zise soldatul.
Baruţu face loc soru<si să treacă.
—	Intră tu întîi, zice Miţu.
—	Ba intră tu întîi, zice Baruţu. Eu am mai intrat o dată întîi.
Ciorovăiala la uşa şedinţei face pe Sesis să o deschidă.
—	Iar viaţi luat la ceartă? întreabă Colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul. Abia ne judecăm de dulap. . .
Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic.
—	Staţi jos! zice unchiul Sesis.
Baruţu dă fuga la Măicuţa, şi Miţu la Tătuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai e nici masa în mijlocul odăii, nici juriul încremenit pe scaune, îi vine lui Baruţu inima la loc.
—	Uite ce nesam hotărît, zice unchiul Sesis. Nu vă mai judecăm, nu vă mai pedepsim! (Copiii sar la el, sâd pupe.) Vă dăm vouă cheile de la toate dulapurile. (Entuziasm.) Să le ţineţi voi, la voi. . . Cînd o trebui ceva din vre un dulap, umblaţi voi şi scoateţi voi tot ce trebuie.
203
Atunci, verigă după verigă şi snop după snop, de prin buzunare, de la cingători şi de prin cuie, cheile le»au fost puse grămadă pe masă şi date în primire: cheile din toată casa, cheile din toată curtea, de la pivniţă, de la magazii, de la coteţe, de la murături şi de la bijuterii, de la lemne şi de la haine, de la cămară şi de la rufărie, de la cărbuni şi de la dulapurile cu cărţi.
—	De azi încolo, veţi avea voi doi grije de toate, şi Tătuţu şi Măicuţa or să stea şi or să se joace. Voi faceţi ceaiul, mîncarea, voi puneţi untul pe pîine, voi o să lucraţi şi o să aduceţi parale. Tătuţu şi Măicuţa au demisionat, şi chiar acum se duc în curte să se dea în leagăn. Voi să pregătiţi masa, că mîncăm la voi.
Gîndinduise mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat să fie judecaţi şi condamnaţi. Erau vreo sută de chei dinaintea lor şi le examinau: unele găurite, altele cu bold. Semănau unele cu altele, dar o strîmbătură deosibea cheie de cheie.
—	Azi facem tot noi masa, zise Măicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi<vă la dulapuri. Vedeţi ceA în fiecare dulap, ca să ştiţi, şi pe urmă le ţineţi la voi. Ia tu patru verigi şi tu patru verigi.
Cam codindu<se, dar totuş bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi nici unul nu s<a deschis. Au luat cheile la rînd şi de<amdaratele, o verigă după altă verigă, au apăsat în uşi cu genunchiul, au scos limba, ca să meargă cheile mai bine; degeaba. Au fost chemaţi la supă:
—	La masă, copii!
Cîte o verigă cu chei, una după alta, a fost adusă la Măicuţa pe masă, opt verigi pline cu chei mai lungi şi mai scurte.
—	Uitede! a zis Miţu.
—	Ţi le dau îndărăt, a zis Barutu.
Nu se potriveşte nicăieri nici una.
CHESTIA ÎNCHISĂ
Mamaimare a surprins un complot. Culcaţi de pe la 8, Miţu şi Baruţu nu puteau să adoarmă din cauze politice. Deschiseseră şi ei « chestia închisă », voind să ştie cum se închide o chestie şi dacă o chestie are balamale şi capac. Este « o chestie » ca o cameră, ca un dulap, ca o tabachere? Se închide ea vertical, orizontal, de<a dreptul sau de*amdaratele, sau de sus în jos? La apariţia Mamei*mari, copiii se aruncară pe paturi în picioare: venea Enciclopedia.
— Ce, nu vmţi mai culcat? zise, supărată, Mania.'mare.
—	Vrem să te întrebăm ceva încet, zise Miţu. Ia spune, Baruţu. . .
—	Spune tu, Miţule, îndemnă Baruţu, că eşti
mai rna’e.	.	•	•
—	Dar tu eşti băiat! răspunse Miţu, hotărînd, fără să ştie, dreptul de eligibilitate exclusiv pentru bărbaţi.
Baruţu şi Miţu îşi duseră degetul la gură, făcînd o tăcere conspirativă.
—	Şşşt! rostiră amîndoi. închide, Mamă^mare, uşa.
—	Aţi spart ceva. . . aţi stricat ceva. . . aţi umblat iar cu ceasul lui Tătuţu.
■— Uite de ceu a'de dumneaei! zise Baruţu, răspicat, cu mîinile pe vergelele patului, ca la o tribună.
205
Baruţu e niţel demagog şi niţel cabotin. El se şi scarpină la bărbie, întno barbă imaginară, ca un savant care e niţel şi om politic şi vrea să fie niţel şi ministru.
—	Desigur, Mamăimare, confirmă Miţura. E foarte serios. Ia loc, te rog, pe scăunel.
Mamaimare, intrigată, se supuse, împletind la ciorapii de lînă ai nepoţilor ei.
—	Dumneata ştii ceu « o chestie»? întrebă Baruţu, aprobat cu o mişcare de pleoape a Miţurii.
—	Ce întrebare! zise Mamamiare. Şi rîse. . .
—	Şi pormă, adaose Miţu, ce*i o «chestie închisă »?
—	Cine v«a mai băgat în cap prostiile astea? zise Mamannare.
—	Kati, răspunse Miţu. . . Vorbea cu Deneş
în Cişmigiu. S»a scos la liceu steagul, în fereastră, şi Kati a zis: «Ascultă, Deneş, o să avem revo; luţie ».	« De ce ? », a întrebat Deneş. «Pentru
că s*a deschis chestia închisă. » Şi Kati a început să plîngă. . .
—	Kati! vinomcoace, Kati! a strigat Mama» mare. Ce, dumneata ai început să faci politică? Te rog să fii la locul dumitale. Unde<ai fost băgată pîivacum ?
—	La conaşul Ventila, răspunse Kati, care nu poate să se rostească prea curat. Deneş e liberal. . . Şi conaşul Ventila o spus la Deneş, cînd o luat cheile de la recitor: «Vezi, tu, Deneş, cum am închis sticla cu ţuică? Aşa am închis şi chestia închisă. Şi cheia e la mine, în buzunar. » Atît am spus, sărut mîna. . .
—	Cînd zice « chestie », Kati plînge totdeauna, Mamăima'e, zise Baruţu. Uite că plînge şi acum. Ce e chestia, Mamă<ma’e ?
—	Ce să fie?! Chestia nu e nimic, zise Mama* mare.
206
Atunci, cum se închide, dacă nu este nimic ? întrebă logic Miţura.
—• Nu e nici chestie, nici chestie închisă, nici deschisă, răspunse Mamamiare. Domnul Vintilă a făcut ca lada de fier, cum faceţi şi voi ca loco» motiva: «pif! paf! paf! pif! ». Şi*a închipuit că e o ladă, şi<a închipuit că a băgat în ladă ceva închipuit, şi n<a băgat nimic; fiindcă domnul Vintilă nu avea ladă, cum nici voi ruaveţi abur şi coş.
—	Dacă nu e nimic, de ce tot plînge Kati mereu ?
—	Plînge şi Deneş sus la hodaie, de i se rupe inima, răspunse Kati, întrmn hohot de disperare.
—	Pentru că s<a deschis chestia închisă ? întrebă Cucoana<mare.
—	Nu mai rîdeţi, vă rog, zise Kati. Deneş e liberal. S*a deschis fără conaşul Ventila, şi cheia era la conaşul Ventila. . .
—	Va să zică, nu era chestie, zise Mama<mare.
—	De ce, sărut mina? întrebă Kati, confuză.
—	Fiindcă nu era închisă.
—	Ba era închisă, Cucoanămiare, dar mă gîn< dese că nu se potrivise cheia! zise Kati, scuturată de un alt acces de lacrimi. Săracul conaşu Ventila, care strînge tot şi închide tot, cum a uitat<o des'* chisă ?! O regulă ca la conaşul Ventila nu e în nici o casă mare. El dă zahărul cu porţia şi ceaiul cu două degete, şi cînd taie o lămîie, lasă numai o jumătate afară şi jumătate o închide în birou.
—	O fi închis chestia cu cheia de la răcitor, zise Mama (mare. Vina e a lui. Consoleazăîte, Kati, şi duîte de pupă şi pe Deneş.
Acum, dragă Miţu şi dragă Baruţu, a fost chestie sau n*a fost, dar chestia are o morală. Nu vă uitaţi aşa la mine: morală însemnează judecată.
Conaşu Ventila, cum îi zice Kati, dă cafeaua, la bucătărie, cu linguriţa, ca să bea cafea numai
207
conaşul Ventila. Numără bucăţelele din mîncare, ca să le mănînce numai conaşul Ventila. Ce rămîne e o chestie, şi chestia o închide. Dar pisica îşi strecoară laba ei alunecoasă în dulap şi mănîncă toată chestia închisă.
BANCA NOASTRĂ
Citind cu voce tare, după masă, informaţiile cu litere mai mari din ziare, am dat în gazetă de ştirea că, « în urma iniţiativei unui grup de comercianţi, s*a înfiinţat „Banca Aproviziona* rea“». Cuvîntul «iniţiativă» era nou pentru copii, şi ei au cerut explicaţii.
—	Cum, voi nu ştiţi ce e o iniţiativă!1 a întrebat cu un accent afectat Tătuţu.
Baruţu se gîndeşte. . . Miţu se gîndeşte. . . Gelos că sora lui învaţă abecedarul şi se fuduleşte cu consoanele, Baruţu se repede.
—	începe cu bî, zice Baruţu. . . (Ştia că numele lui începe cu bî.;
—	Nu încep toate vorbele cu Bî. Dar am între* bat: ce credeţi voi că*i o iniţiativă?
Copiii se cred obligaţi să ştie, şi fiecare vrea să ştie mai iute.
Tot Baruţu o ia înnainte.
—■ E cu nuci!. . . zice Baruţu şi se face roşu.
—	Ce idee! rîde Tătuţu.
Miţu nu mai cutează să se aventureze, după ce fratele ei a dat de două ori greş, dar nu poate totuş să renunţe.
•— Parcă e albastră. . . spune Miţu.
—	O iniţiativă albastră? zice Tătuţu.
—	Eu parcă am văzut ceva albastru, cînd ai zis. ..
—	Nu e albastră, nici roşie. Iniţiativa e o treabă,
209
nu e un lucru, şi nici nu sia. pomenit încă ini* ţiativă cu nuci. . .
Baruţu se mai gîndeşte o dată. . .
—	Cum ai zis? întreabă Baruţu.
Tătuţu provoacă intuiţia inutil şi, în sfirşit, face o definiţie, ca la şcoală, cu « atunci cînd »:
—	Iniţiativă e atunci cînd apuci să începi ceva.
—	Baruţu începe să caşte, zice Miţu.
—• Cască pentru el. Asta nun o iniţiativă. O ini; ţiativă ar fi atunci cînd ar vrea să caşte, nu cînd cască fără să vrea. Şi ar fi o iniţiativă, mai cu seamă, dacă ar vrea să ne facă să căscăm pe toţi. . .
Copiii, urmărind cu plictiseală, fac sforţări de atenţie.
—	Cască şi Miţu, zice Baruţu.
—	Nu*i adevărat! răspunde Miţu, care silabi* seşte în gînd. . . Şi biruieşte cuvîntul: Eu o să
fac o i*ni<ţi*aiti*vă. . . Vreau să vă pup pe toţi. . .	*
— Ai înţeles, zice Tătuţu. . . însă o iniţiativă nu se face: se ia. Trebuia să spui aşa: « Eu o să iau o iniţiativă: vreau să vă pup pe toţi». Hai, pupăme. . .
—	Am zis numai aşa. . . Mai bine te pup numai pe tine.
Baruţu se vede înlăturat.
—	Atunci nu e o. . . (Mu poate să zică şi se încurcă.) E cu « niţi»! zice Baruţu.
—	Negustorii au vrut să facă o Bancă şi au luat iniţiativa să facă o Bancă.
—	O Bancă Naţională ? întreabă Miţu, care a trecut de cîteva ori pe strada Lipscani.
—	Da, o Bancă. . . Naţională.
—	Nu facem şi noi o Bancă Naţională ? pro; pune Baruţu.
Ideea i s*a părut lui Tătuţu bună, şi am pus tuspatru bazele noii instituţii acasă. Am înfiinţat o cooperativă cu un ghişeu. Membrii fondatori sînt în acelaş timp şi clienţi: Măicuţa, Tătuţu,
210
Miţu şi Baruţu, deponenţi şi debitori. Capitalul se mănîncă în familie, şi fondurile circulă în cerc închis. Avem un cod al nostru, şi dacă, Doamne fereşte, se face vreo plîngere, ea e judecată tot între acţionari. Am dat toate legile peste cap, am suprimat Controlul de Stat şi ne administrăm anarhic. Tot ce putem admite ca procuror din afară este pisica, şi ea, ca un magistrat ideal, se face colac şi toarce, intervenind destul de rar şi numai atunci cînd aude muzica plăcută a cheilor de la cămară. în această cameră de chibzuire atîrnă totdeauna de cuie cîţiva cîmaţi, care inte* resează pe magistratul nostru mai mult decît Banca şi procesul.
Banca e instalată la Tătuţu în pat, şi ghişeul la zăbrelele de la cap. Membrii trec seara şi depun spre păstrare, iar dimineaţa ridică ce au depus. Operaţia ar fi foarte corectă dacă unii deponenţi n*ar avea tendinţe de abuz, provocînd deficite la casă. Ceea ce revoltă este nepăsarea cu care se servesc şi presupunerea lor că Tătuţu e un nabab. Golurile le acoperă el, din buzunare, fără să*şi poată convinge asociaţii că întno zi sau alta Banca poate să dea faliment. Ei rîd ca de o glumă, şi de la sumele foarte mici, care mai puteau să fie împlinite, au trecut la totaluri considerabile.
211
Depunerile se fac seara, cu pupături, şi retra* gerile dimineaţa, cu aceleaşi monete. Frauda consistă că depui o pupătură mică şi vrei să încasezi o pupătură mare. în finanţe, această substituire nepermisă se traduce cu o depunere de un leu şi cu o retragere de o mie. . . Ce folos! De la întemeierea Băncii, deprinderile rele sporesc neîntrerupt.
Casierul plătitor e, fireşte, Tătuţu. La restituirea capitalurilor aduse în ajun, el stă culcat şi mai cască din cînd în cînd, făcîndu*şi serviciul, copiii prezintîndu*se la ghişeul lui cu noaptea în cap.
—	Deschide prăvălia, jupîne, şi dăme capitalul îndărăt! strigă Baruţu. Ne ducem la şcoală şi n*avem cu ce cumpăra covrigi.
Tătuţu dă plapuma la o parte, ca un oblon, şi scoate capul din pernă, ca orice bancher. Se uită la ceas: şase dimineaţa, oră la care ban* cherii normali se întorc pe partea cealaltă.
—	O să m*apuc de altă meserie, se plînge Tătuţu. Cîte vrei?
Miţu primeşte o arvună, Baruţu vrea tot.
—	Numără bine. Să nu*mi spui pe urmă că a fost o diferenţă. Una, două, trei, patru. . . Şi sunăile acum şi tu, să nu*mi spui că ţuam dat piese false. Iscăleşte în colţul ăsta, subt bărbie.
—	Tu ai să<mi dai un rest. Prefer mărunţiş. Ai primit?
—	Primit.
—	Băgaţi de seamă să nu risipiţi. V*am dat bani frumoşi, noi.
Cîteodată, asociaţii uită să plătească dobînda şi, pentru claritatea registrelor, care nu admit restanţe şi ştersături, uitucul e întors de la uşă.
—	Ai uitat procentul. Vrei să mă bagi în pus* cărie.
Dobînda la «Banca Tătuţu» e, fireşte, mare: 30 la sută şi cîteodată mai mult. Tătuţu nu mai
212
e bancher, e un cămătar. Dar clienţii n<au ce face şi sînt pur şi simplu apucaţi de gît.
—	Treci la casă!
Clientul trece la casă şi pierde în fiece zi ceva din capital. Numai că, pe măsură ce piere, capitalul se înmulţeşte, nu e ca la alte bănci.
Desacum, Baruţu ştie cum o să plătească şi în oraş, domnişoarei de la casa cofetăriei.
—	Să bagi însă de seamă, Baruţule, că gologa; aii ăştia ai noştri, de la şaisprezece ani în sus, dacăii pui în circulaţie prin oraş, dau naştere la încurcături.
DULAPUL CU LENJURI
Primul dulap a fost cel mai greu de aprovi* zionat, al primului copil. De la destinaţia Iui veche de « garderob » cu oglindă şi de păstrător al hainelor lungi, spînzurate pe umere de lemn sau prinse întrmn cleşte cu apucătorile late, el a trecut în mobilierul viitorului copil, modificat. Intercalînduii/se poliţe paralele, dulapul şi*a schim* bat şi culoarea.
S*a discutat calitatea vopselei şi a fost aleasă cea mai costisitoare: un copil aşteptat merită nişte « Ripolin» autentic, cu treizeci de lei mai scump la cutie decît lacul «superior» indigen. Apoi, dulapul nu putea să fie vopsit decît de Tătuţu, care se simţea autorizat să ia parte pe toate căile la sporirea familiei cu un membru necunoscut. Ca să fie sigur că nici o mînă străină nu va colabora, în absenţa lui de acasă, la cără* rile exasperate ale unei pensule greu de disci* plinat, el încuia odaia << copiilor» şi lua cheia cu el.
Vopsitul a fost un chin solitar, comparabil cu zugrăvirea Giocondei, căreia maestrul Leonard i«a compus zîmbetul necesar în şapte ani de tor* tură. Tătuţu a muncit numai două săptămîni la opera lui, însă « Ripolinul» a fost cumpărat de patru ori, preţul vopselii sfîrşind prin a costa de două ori mai mult ca dulapul. El îşi aducea cutiile în ghiozdan, pe furiş. Trebuiau evitate emoţiile
214
în familie şi menţinut prestigiul de vopsitor. Ca într<o problemă bine rezolvată, la finele operaţiei au rămas un dulap vopsit şi trei cutii goale, cu pensula lor. . .
Cea dintîi vopsea a curs. Păreţii netezi, încreţiţi ca de o sensaţie de frig, caricaturizau aspectul şi al lucrului şi al formei. Tătuţu a ras cu turbare tot ce făcuse, silit să cumpere şi scule de ras: o lamă triunghiulară cu latul în vîrf. La întrebările iritante, el răspundea la viitor şi distrat ca un por* tretist adevărat, cu fraze care începeau cu « încă » şi se complicau cu «probabil». El n*a învăţat să lingă decît după zece cutii. Ritmul deveni o plăcere, şi alunecuşul aderent al pensulei pe uleiul ei echivala cu o bucurie.
Tătuţu n<a ţinut socoteală de un amănunt. Era pe parchet de patru ori mai multă vopsea decît pe dulap, şi Măicuţa a numit opera lui o «porcărie». Tătuţu nu a insistat, şi curăţitul scîndurilor a ţinut şi el două săptămîni.
Abia rămînea vremea, după calendarul docto* rului, pentru umplut două poliţe din dulap.
Măicuţa voia fetiţă, şi Tătuţu cerea băiat, şi deocamdată s*a pregătit rufăria menită său împace pe amîndoi, o rufărie fără sex, care putea să fie trecută cu acelaş folos între picioarele oricăruia dintre ele. Douăsprezece scutece de bumbac, şase de pichet şi trei de lînă subţire. A doua săptă« mînă s<a dublat cantitatea, adăogîndu*se trei scufiţe de olandă şi trei de flanelă, şase mintene de pichet şi trei de lînă, două făşi. în privinţa făşilor s*au născut dispute, bătrînele susţinînd că, neîn* făşaţi şi nestrînşi fedeleş, copiii rămîn cu picioarele strîmbe, iar tinerele, care, odată cu corsetul şi conciul, au renunţat la toate sfaturile tradiţiei, aflaseră că nu se mai înfaşă nici un copil. în cele din urmă, au trebuit consultaţi autorii, şi bătrî* nele au dat înnapoi.
215
Tîrligii de lînă, o încălţăminte care în primele săptămîni sînt şi ciorapi şi pantofi, au fost trico* taţi în casă. Totuş, într*o zi, Tătuţu a scos din* trmn buzunar şi un pachet cît un ghem: o duzină de ciorapi nr. o, afirmînd că mai mici nu s<au găsit şi că vînzătorii magazinului celui mai vast, de ciorapi şi tricotaje, din Bucureşti, în parte fiecare şi dimpreună cu patronul lor, au răscolit toate miile lor de rafturi şi săltare, ca să poată încălţa un călcîi ca un trandafir, însă încă inexistent.
Naiv, Tătuţu a băgat în dulap şi un cal, pentru că ţinea la ideea lui. Şi a vîrît şi o sabie, întîi pentru că vroia băiat şi al doilea pentru că Tă* tuţu e pacifist. El credea că băiatul se va naşte în vîrstă de patru ani, gata de harnaşament.
La 12 noaptea, s*a născut însă o fetiţă. «Nu ţi*am spus că e fetiţă?», a zis Măicuţa. «Nu*i nimic, a răspuns Tătuţu, tot a mea e şi fetiţa şi nu*ţi dau din ea nici degetul mic de la picior. » Şi ua plăcut atît de mult lui Tătuţu fetiţa, că a rămas pironit lîngă ea două săptămîni, cîte îi trebuiseră să vopsească dulapul şi să cureţe par* chetul. El se aştepta, dintr*o eroare de fiziologie, la un copil congestionat, roşu, niţeluş cam scîrbos cîteva zile, şi care îndată ce se va ivi va începe să urle şi urlatul va ţine zece ani.
Liniştea, parcă experimentală, a fetiţei, cumpătul ei de persoană, privirea teafără şi sigură, figura minusculă, înconjurată călugăreşte cu un tulpan alb, peste care era întocmită o basma de mătase cu cireşi, invita la o convorbire în patru ochi, şi Tătuţu a şi întrebat*o: «Ce zici? Cum te simţi pe lumea asta? Nu*i aşa că e bine? ». Şi fetiţa, care examina becul electric, cu o suvenire poate a stelelor întîlnitem drum, surîse. « O să nemţe* legem de minune amîndoi », zise Tătuţu, ciocnind cu doctorul o cupă cu vin. . .
216
Al doilea copil a venit după un an şi a fost băiat. Dulapul se umpluse şi, lîngă el, a venit dintnaltă odaie un al doilea dulap, — şi odaia « copiilor » ajunsese odaia copiilor cu adevărat. Acum, fetiţa ştie alfabetul întreg, dar băiatul, care confundă două litere în rostirea lui, pronunţă r şi ti la fel. în momentul cînd povesteşte Tătuţu, în odaia co* piilor e bătaie, — pentru un castel, care s*a dărîmat. Băiatul vroia săii puie o piatră roşie în vîrf, şi fetiţa o piatră galbenă, şi ba ocărît. El relatează incidentul: «Miciu mua zis: post». Ea are un argument: « Nu înţelege prostul că o piatră roşie stă rău pe acoperiş ».
Procesul s*a liniştit cu două bomboane.
E după amiază, duminică. Tătuţu şi Măicuţa se uită la dulapurile copiilor, unde s«au adunat şi au tot rămas mici tricourile, beretele, mînuşile, pardesiile, rufăriile. . . Braţul Măicuţii stă pe umărul lui Tătuţu, mîna lui Tătuţu se odihneşte pe şoldul Măicuţii, care s*a gătit cu ce are mai proaspăt, ca să*i placă lui Tătuţu.
—	Săiţi ghicesc gîndul? întreabă Tătuţu.
—	Mi hai ghicit, răspunde Măicuţa.
Pentru al treilea, n»ar mai fi nevoie de cum« părat prea multe. . .	•	•
DE MUCENICI
între calendarul astronomic, care de astă dată ne<a minţit, şi între barometru, care ne minte de cîte trei ori pe zi, stăm de o lună de zile la pîndă. Am ajuns vara în cojoace şi, de sărbătoarea florilor de mai, s*a făcut focul în sobă.
întmlte grădini ale ţării să se fi ivit soarele la vreme? în grădina Bucureştilor el a dogorît toată iarna, iar pentru vară şi*a pus guler de blană şi mustăţi de gheaţă. în primele zile de Mărţişor, mugurii însetaţi au făcut boboci, lepădaţi în april, şi de;abia viitorul, dacă timpul se mai ţine de vorbă, va scoate o recoltă de frunză verde.
Amăgirea plantelor nu a fost atît de naivă cît ne<au obişnuit să presupunem florile timpilor trecuţi. Vegetaţia s*a dovedit tot pe atît de şireată pe cît climatul de fantezist. Pomii au încercat iuţimea aerului cu nişte muguri de sacrificiu, rezervînduişi adevăraţii muguri, de rîndul al doilea, pentru o ambianţă mai conformă. O lună de zile, mugurii de maturitate au aşteptat pitiţi în vîrful ramurilor, pe dinlăuntru. Şi ca mugurii au făcut şi rîndunelele, care au sosit cu o lună mai tîrziu ca de obicei în lumina soarelui, dulce. Ele îşi zidesc ăst an în streaşină cuibul, pe răcoare, şi chirpiciul lor nu are timp să se usuce pentru ca să primească ouăle, ca nişte cofeturi, din care vor ieşi, — cine ştie cînd? — puii cu pliscurile late.
218
Copilăria credea că rîndunelele aparţin în totul ţării şi că dacă pleacă la desfrunzirea grădinii, în ţările calde, ele se duc mîhnite, într«o vacanţă trecătoare, pricinuită de subţirimea costumului, în realitate, rîndunica are un suflet internaţional şi realizează zicala latină că patria e*acolo unde e bine. Cu aceeaş lipsă de simţ naţional, rîndunica, în loc să<şi păstreze ouăle pentru o singură ţară, scoate două rînduri de pui, unul în jgheabul lice* ului SfîntUiSava din Bucureşti, şi altul în turla coptă a unei biserici din Abisinia fierbinte: — pe cînd vrabia moare acolo unde s*a născut. . . Cînd am înţeles că numai prezenţa muştelor reţine sentimentul de vatră şi de moşie al dispre« ţuitoarei de oameni rîndunele şi că unde nu mai este muşiţă nu mai sînt nici rîndunici, copilăria tocmai se isprăvise. . . Şi, în definitiv, de ce să cinsteşti vrăbiile cu o recunoştinţă şi o solidaritate neanalizată? Căci dacă n<ar mai fi bălegar pe şosea, ar face şi ele aripi mai iuţi şi s<ar strămuta şi ele pe coastele calde ale mărilor din Sud. Zborul lor olog, care slujeşte mai mult la sărit decît la plutire, este de ajuns.
Cu toate acestea, iată cîteva buchete de liliac. Cerul s«a făcut albastru. Sus, în el, nu e nici, o. vrabie: azurul brăzdat şi urzit de mii de săgeţi, de mii de rîndunici. Dacă mănîncă muşte, aceste pasări, indiferente la chemările nostalgiei, se în« nalţă cel puţin pînă aproape de stele. Năzuiseră să fie ale văzduhului şi s*au făcut albastre. Vrabia n«a dorit acest lucru primejdios şi, gospodină în amănunte, a rămas, credincioasă pămîntului, pe loc, îmbrăcată în culoarea prafului din drum, unde îşi caută comorile şi le ciuguleşte. întrmn părete al casei era o gaură, improvizată pentru burlanul unui fum de sobă. Desfiinţîndu«se bur< lanul, s*a lipit în dreptul găurii un carton, pierdut în zugrăveală. De pe dinafară, şi*a găsit acolo
219
un cuib gata făcut, o căsnicie de vrăbioi. Ei stau în el de doisprezece ani, scot pui în fiecare an şi ciocănesc în carton, pe unde le vine iarna căldură de calorifer. Din pricina frigului şi a umezelii, familia vrăbioiului a început să se scoale tîrziu, ciocoieşte, pe la prînz, preferind răcelii şi ploii un aşternut de fulgi şi un somn cioc lîngă cioc. Vrăbioiul, iubiţi copii, e un băiat fericit, şi vrabia o fetiţă fericită. Ei dorm cît le vine şi visează tot ce le place, mai cu seamă mălai. . .
O	fetiţă frumoasă, care împlineşte la iarnă şapte ani, a aflat că fetiţele şi băieţii încep să se ducă la şcoală, mirîndu«se că acest lucru se petrece numai cu copiii şi că vrăbiile n;au obligaţiuni didactice. Ea ar înţelege, desigur, să se ducă, însă cu toată familia şi cu pisica, şi îi pare rău cînd se gîndeşte că o să plece singură de acasă, că o să străbată lumea şi intemperiile, de dimi* neaţă, ameninţată de zbierătul mînios al băşicilor de automobil, la încrucişarea străzilor mari. I s*a făgăduit fetiţei că, dimpotrivă, toată familia se va duce cu ea la şcoală; că Tătuţu va pune ghioz* danul în spate, cu toate că o să<i stea barbişonul rău cu ghiozdanul. Şi va veni şi pisica la şcoală. Şi o să vie şi vrăbiile din mahala cu ea, împăcate, în vederea învaţămîntului primar, cu mîţa. Şi toată lumea asta o să vie cu ghiozdanul în spate, cu tablă cu burete, — şi vrăbiile şi pisica.
Fetiţa s*a speriat, pentru că nu ştie ce este o şcoală. Ea credea că şcoala e o îmbulzeală de copii mulţi, care ies vakvîrtej dintrmn loc închis şi care îşi spun pe stradă unul altuia, în gura mare, ceea ce au învăţat înlăuntru, oferindu«şi din cînd în cînd şi cîte o palmă şi cîte un ghiont.
Lam explicat fetiţei ce este o şcoală. Întîi, nu e obligatoriu să te duci în fiecare zi şi la oră fixă: fac aşa numai copiii cărora li se urăşte acasă şi pe care părinţii nu<i răsfaţă de dimineaţa pînă
220
seara, fetiţa asta, de care vorbim, e toată vremea pupată, şi cu motiv şi fără motiv. De cîte ori trece Tata pe lîngă ea, o pupă: de cîte ori trece ea pe lîngă Mama, o pupă Mama. O pupă cînd rîde şi o pupă şi cînd ar sta serioasă; dar de ce să stea fetiţa serioasă? Cînd i se vede fetiţii ceafa, ea e pupată în ceafă; cînd i se vede guşa, îi e pupată guşa. Urechea şi nasul i se văd toată ziua, şi toată ziua sînt pupate. Pupătura cea mai bună e a Mamei, cînd fetiţa face baie. Mama se sileşte să<i descopere aluniţe şi acolo unde nu le are, ca să o pupe şi pe aluniţe şi pe nealuniţe. Să nu mai vorbim de murdăria grozavă, pe care o lasă fetiţa frumoasă în baie, după ce s*a tăvălit, ca o găină, în pămînt şi praf. La şcoală, nu se mai poate murdări decît cu tibişir: tibişirul e alb şi seamănă cu un lucru pe care, peste vreo cincisprezece ani, fetiţa o săd cumpere, dimpreună cu un pămătuf şi cu oglindă de poşetă, de la drogherie, preferind etichetele străine, ca şi rîndunica, şi un preţ bun ieftini* tăţii unui tibişir fără mirodenii.
La şcoală, nu o mai pupă Mama şi Tata, dar o pupă domnişoara profesoară şi fetiţele mici. Ştii cum se numesc fetiţele? Colege. Domnişoara profesoară e o cucoană tînără şi gingaşe, curată ca un porumbiel, cu haină de catifea şi coleretă de dantelă, pieptănată cu o cărare albă, care ■ despică în două un păr negru îmbelşugat, hrănit de o tinereţe sănătoasă. Domnişoara profesoară nu se poartă tunsă, ca alte domnişoare, ci*şi îmi pleteşte părul în două cosiţe strînse, pe care le găteşte de jurîmprejurul capului şi pe urechile<i albe*carminli, cu cercei de peruzele, potriviţi la culoarea ochilor deştepţi.
Domnişoara profesoară ştie numai poezii şi poveşti, după cum pasările ştiu numai să cînte,
—	ştie, orişicum, numai cuvinte frumoase, care îndulcesc şi răcoresc sufletul, cu parfum delicat,
221
făcut din ceţuri de busuioc, maghiran, izmă şi livenţică. Dar nu e numai atît:	domnişoara
profesoară are şi altceva. Are o cutie mare, o ladă lîngă care şade, o catedră, plină cu nici muţi închipui ce minuni.
Uite, nuiţi mai spui nimic. O să le vezi cu ochii dumitale, duduiţă care mergi pe şapte ani. Domnii şoara învăţătoare o să<ţi dea în toate zilele cîte o mărgică şi, duminica, o mărgea mai mare, porto* calie. Primăvara înfloreşte, în cutia ei, gămălii de toate culorile, mărgăritare cît bobul de arpacaş, meiuri de cristal şi agată. Şi pe acul dumitale de aur, şi de*a lungul firului dumitale de borangic, se vor strecura zi cu zi, săptămînă cu săptămînă, lună cu lună, an cu an, fetiţă, toate măzăricile domnişoarei profesoare. Şi întno zi, cînd ai să fii mare, cînd sprinceana dumitale se încovoaie pe săgeata privirii, cînd genele licărite de lumină vor tremura în noul răsărit al fiinţei dumitale, ai să fii împodobită, de la grumaz pînă la coate şi pînă mai jos de genunchi, cu zalele de scînteie ale fostelor mărgele mici.
Atunci, totul se va înţelege mai lămurit: găte* Iile au fost grăite şi avuţiile s*au căpătat în slove şi gînduri. Şcoala, domnişoară mică, strîngem cuvinte, pentru .mintea şi bătaia inimii dumitale, toată viaţa, toată lumea, toate jucăriile de bucurie şi suferinţă, cu care pleacă, la păşunea luminii, cărturarii, ca nişte ciobani şi baci încrezători, printre copacii cu foaia nouă. . .
DE CRĂCIUN
—	Mie mi*a spus un băiat, zice Baruţu, încerc ctnd apa cu mîna altuia, că Moş Crăciun nu există.
La 9 ani are tot dreptul să discute despre existenţe.
—	Şi tu ce«ai răspuns?
Baruţu nu răspunde numaidecît, căutînd să se orienteze subtil prin sunetul glasului şi prin fizionomie şi voind să fie nesimţit de şiret.
—	Nu mi*ai răspuns ce i*ai răspuns. . .
Zăpăcinduişi geniul limbii din pricina confu*
ziei, el începe prin a răspunde cu încovoieli de vocabular.
—	Eu i«am zis că. . .
Şi se gîndeşte puţin.
—	Pardon! nu se zice « ¡¡am zis». Ce naiba, Baruţule! Te<am dat eu la şcoală nemţească, dar cînd vorbeşti româneşte, vorbeşte româneşte. . .
—	Nu se zice « am zis »? întreabă Baruţu, care vrea să dosească ceea ce se cheamă în clasă « subiectul principal».
—	O să lămurim chestiunea asta mai tîrziu. . . întoarcere la Moş Crăciun şi la ce ţi*a spus un băiat.
Miţu, care tăcuse concentrat, văzînd că fratele
i	s*a încurcat, izbucneşte întrmn hohot de rîs semnificativ.
—	Ţuam mai spus că eşti un prost şi nu nu ai crezut, hotărăşte Miţu, cu degetul arătător ridicat şi didactic.
223
—	De ce sînt un prost? întreabă Baruţu, um/ flîncluii<se buzele şi plecîndu?şi capul. Nu ţi<am spus să<i spui tu?
—	Va să zică, voi aţi stat întîi de vorbă amîndoi! Teîam prins!
Era adevărat. Miţu nu se mai putea ţine de rîs.
—	Ce mai umblaţi cu « mi;a spus un băiat »? Totdeauna tu faci aşa, împingi înnainte pe Ba« ruţu, şi cînd îl vezi că n*o mai scoate la capăt, rîzi şi te lepezi. Foarte bine. Dacă nu există, nici n*o să vie!
—	Cine?. . . întreabă Miţu, verificatoare şi ab; stractă.
—	Cine nu există nu vine, şi dacă cineva vine — există.
Accentul dogmatic al acestui principiu fu cît se poate de reuşit. El scapă de controversă, şi afirmaţii rămîn cu obrazul curat, mai ales dacă intervine diversiunea.
—	Scoateţi<vă cărţile. Ce mai aşteptaţi?. . . Ce<avem pe mîine?
—	Nu ştii că n*avem şcoală? zise Miţu.
—	Dar ce e mîine ?
Triumfător, Baruţu zmulge foaia din calendar. Era duminică. Baruţu se răzbuna.
—	Crezi că nu ştiam eu că e duminică?
« Eu » însemnează « a<toate*ştiutorul », « fără* greşul », « infailibilul », « impecabilul».
—	Te«a ascultat la istorie? întreb pe Baruţu, care confundă pe Radu Negru cu Radu de la Afumaţi.
Trebuie să abandonez terenul istoriei. Baruţu a mai înregistrat o victorie, arătînd buletinul săptămînii.
—	Nota zece!
—	Ştii că un lucru care lasă mult de dorit la tine e compoziţia, observ ca un autor. Ai putea să<mi arăţi ce*ai mai scris?
224
Baruţu e armat pînăm dinţi. Deschide caietul de compoziţie: zece. Zece cu creionul roşu. Nemaiavînd ce noduri în papură să caut, rîd fără să vreau, ca de un lucru comic, de care mi>aş fi adus aminte, — şi rîdem, fiecare în sensul lui, cîteşs trei. Eu mă gîndesc ce crud am fost bătut, şi ei se gîndesc că existenţa lui Moş Crăciun e o farsă. Totuş, Miţu aduce vorba din nou.
—	Mater Philomela ne<a spus că mai avem o săptămînă pînă la vacanţă.
—	Iar vacanţă? Nu v*aţi mai săturat de va« canţă ?
—	Vacanţa de Crăciun, Tătuţule, precizează Miţu.
în realitate, între noi mocneşte un litigiu, pe care îl ascundem după puterile noastre. Copiii au descoperit întrmn sertar pachetul cu toate seri« sorile lor, trimise, de cînd au învăţat să scrie, lui Moş Crăciun. Poşta funcţiona la uşa dormitorului, dinaintea încălţămintelor. Ei puneau scrisorile seara, şi noaptea venea careva, — un şoarece, un greiere, un păianjen, — le lua şi fugea cu ele departe, — şi toate dorinţele lor se împlineau întocmai. Era un loc în lumea asta unde se îngră'< mădea toată corespondenţa tuturor copiilor şi unde, zilnic, simpaticii curieri ai lui Moş Crăciun se aflau în treabă. Fabula s*a isprăvit. însă fără consacrare oficială. La prima defecţiune de auto« ritate, copiii, ştiinţifici şi liber cugetători, vor spune verde caresi opinia lor sprijinită pe dovezi.
—	Să vedem cum o să fie pomul de anul ăsta, sondează Miţu.
—	Ce pom? Cine a mai pomenit iarna pom?
—	Pomul de Crăciun. . . Ai uitat?
—	Pe care îl aducea altădată Moş Crăciun.
—	Păi, dacă i*a spus lui Baruţu un băiat că nu există Moş Crăciun, şi dacă voi v*aţi chib* zuit împreună, ce rost mai are Unchiaşul să
225
vie la voi? Se duce la copiii care ştiu că exista. Voi sînteţi anarhişti.
—	Băiatul ăla a fost un prost, defineşte cu promptitudine Baruţu. Cînd vine la lecţie scoate limba. Are trei la conduită.
—	Foarte frumos! Dar mai era un prost lîngă el, cînd zicea aşa.
—	Nu ţi«am spus eu ? confirmă Miţu. Cum să nu existe Moş Crăciun! Ba există.
—	Desigur că există. . . confirmă Baruţu. Eu ham şi văzut.
—	Mai las<o, Popescule! zice Miţu. Nu ham văzut eu şi hai văzut dumneata! Există, dar nu ha văzut nimeni.
—	Vai, Miţule. De unde ai învăţat vorba asta, cu « Popescule » ? Poate că mai ştii şi altele. Ia spune* miile pe toate, ca să le lichidăm pînă la Crăciun. . .
Miţu se ruşinează, ha scăpat. Dar e clar că ştie şi altele şi mai şi.
Moş Crăciun nu există, dar poate că există, şi, chiar atunci cînd nu ar exista, Miţu şi Baruţu îl aşteaptă să vie. Ei vor să ştie că nu există, însă ţin să creadă că există. Cîtă vreme afirmă ei inexis* tenţa lui Moş Crăciun, le rămîne o speranţă, şi dacă aş cădea de acord asupra acestei inexistenţe, aş fi cel mai combătut în săptămîna ce precede Crăciunul. Toată problema se închide întrmn milimetru pătrat de subiectivitate, şi o afirmare categorică, din proprie iniţiativă şi împotriva sentimentului lor secret, ar însemna un dezastru.
—	Sînt sigur că şi anul ăsta vine Moş Cră* ciun, zic.
—	Ce ţiîam spus eu? zice Miţu.
—	Nu m«ai crezut, răspunde Baruţu.
VISELE
Baru nu<şi explică visele.
—	Adorm şi văd o grămadă de lucruri, şi, cînd mă deştept, nu mai ştiu: le*am văzut, sau le*am visat? Şi tot lucruri neaşteptate. Aznoapte, profesorul, care era să mă lase corigent la mate* matici, sărea prin grădina noastră după fluturi şi ciugulea vişine din pomi.
—	Cred că nu bai împiedicat. Tot nu ssau făcut anul ăsta. S«ar fi. săturat cu frunze.
-Pe urmă a vrut să se joace cu mine şi ne<am luat la luptă.
—	Explicabil. Examen transpus: te*ai luptat cu el la tablă, şi acum continuai în grădină.
—	Dar era să<l trîntesc eu.
—	Explicabil. Revanşă transpusă. Nu te*ai prea simţit împăcat după ce era să te trîntească el. Şi cum s*a terminat lupta?
■— Cînd era să dau cu el de pămînt, şi el mergînd de*amdaratele, am văzut că o să*şi spargă capul de un bolovan, ivit în spatele lui. Am ridicat două degete şi i*am spus: «Domnule profesor, să stăm niţeluş, să nu cădeţi. Un obstacol! » El şi<a întors capul ca săd vadă, şi s*a ridicat din iarbă o capră, care s*a suit pe profesor şi i*a mîncat tot părul din cap. . .
—	Explicabil pînă la un punct.
A intervenit cineva:
—	Ştii, ca la tine, în examene. . .
227
—	Totuş mai puţin explicabil, zisei, dar nu cu totul în afară de liniile naturii. în definitiv, capra poate fi. proastă, şi părul seamănă cu iarba. Probabil că nu visai numai tu: visa şi capra din visul tău.
Dar vorbind de vise, Baru vrea să ştie prea mult: cum visează omul, ce e visul? Nemaifiind la vîrsta derivatului imediat, a trebuit să<i mărturi* sesc că şi copiii mai bătrîni, cu barba albă, au fost frămîntaţi de întrebările lui, au publicat cărţi şi au ţinut conferinţe, fără să ajungă mai departe ca el.
—	Generaţia ta, Barule, n*o să afle mare lucru de la generaţia mea. Ca că fiu cinstit, n*o să afle nimic. Dar nici generaţia mea n*a aflat de la pro cedenta, şi nici asta de la aceea dinaintea ei. Cînd o să te faci mai mare, ai să găseşti, între cărţile din dulapuri, studii savante şi despre vise, şi tocmai atunci cînd trebuie sămţelegi că nu poţi înţelege nimic şi învăţa nimic de la alţii, nu o să te mai intereseze. E o lege a noţiunii false, şi ai să rămîi cu noţiunea falsă că alţii au ştiut ceea ce tu nu ştii, ca să se continue o idolatrie de mizerie. Noi nu citim niciodată, Barule, lucrurile pe care le judecăm, şi tot în gol judecăm, şi, daca şi le citim, pricepem exact cît înţelegem. . . Noi nici nu vorbim toţi o singură limbă. Tu ai limba ta, eu am limba mea. . .
însă Baru are o teorie a lui, care salvează igno* ranţa.
—	Mie mi se pare, susţine Baru, că după ce adormim, ochii ni se învîrtesc şi ni se dau peste cap.. .
începe să fie om de ştiinţă. . .
aripi Întristate
Baru are 12 ani.
Apucăturile, preferinţele, activitatea i s*au schimbat. Caută enigma şi stîmeşte dificultatea. Vechiul arsenal i s*a înnoit. Ciocane, cleşte, cuie, maşinării, roţi cu dinţi, resorturi şi proiecte, schi* ţaţe în lemn şi tinichea. La ora cinci e murdar ca un salahor şi trebuie să facă baie generală. Nun prea tihnesc apa şi săpunul, dar asta e regula: dinaintea feţei albe, cu farfuriile accentuate de un reflex de lumină, nu poate sta pe scaunul curat şi nuişi poate desface şervetul din cutele lui ire* proşabil succesive, oricît i;ar fi de mare pofta de mîncare, un nespălat. Nu încape excepţie: cine vrea să ia parte la cinstita masă, vine proaspăt, de la cămaşe pînă la batistă.	•	•
Baru era odată Baruţu: nu mai e. A devenit client de librărie şi abonat. îi mai plac poveştile, dar cu niţică mecanică în ele. Iese dintr^o meditaţie lungă, cu sentinţe şi referinţe: «Bat chinezii, cum ţiiam. spus de la început». Sora lui a văzut un film cu căprioare şi gheişe şi vrea să bată japonezii. «Ai auzit tu de harakiri? » îl sfidează. Baru nu ştie ce e harakiri. Poaten o armă niponă irezistibilă şi, intimidat, şovăie în convingeri. între submari* nele care cad în lighean la fund, mai jos chiar decît un submarin, şi între avioanele lui neclintite, toate facultăţile lui Baru au evoluat, afară de suflet şi de cândida lui veche bună<credinţă.
229
Era liniştit la pupitrul lui cu scule, şi atent. Şurubelniţa îşi făcea datoria, şi tînărul mecanic ajuta lucrul din toate mădularele lui, cu toate mobilităţile fizionomiei transfigurate. Mîţa Piţ se gătea în oglinda ei invizibilă, pe un scaun lîngă el, şi căţelul Bob, pus pe brînci, ca un cîine fioros, îşi păzea stăpînul. Lungit între două san< dale, ca o a treia, el dormea din toată conştiinţa, cu siguranţa că nu i se poate întîmpla nimic decît mai bine.
Strigăt subit de jale şi deznădejde. S*a deştep* tat, — şi Bob şi Piţ şi*au întrerupt toaleta. Meca* nicul plînge cu lacrimi de copil mic.
■— Miia rupt aripile! strigă Baru.
Un moment s*ar fi putut crede că băiatul avu* sese într*adevăr aripi, ca un şoim, atît de violentă îi era descurajarea, şi că o putere uriaşă, Jupiter ori trăznetul, i le*ar fi frînt şi schilodit.
—	Bietul băiat!
Trebuiau căutate în cartea de telefon o specia* litate rară şi adresa unui medic de aripi. Ne gîn* deam că*i curge sîngele şi că ar fi nevoie de un pansament provizoriu, pînă la spital. Dezaripatul îşi proclama nefericirea în toată gospodăria.
—	Ia nu*l mai răsfaţa pe acest romantic şi pe* dant! răspunse cineva. Şi tu, să*mi dai pace cu aşa zisele aripi ale dumitale, domnule maimuţoi. Eşti caraghios. Copiii se plîng de stomac, şi tu te vaiţi de aripi. Iar ai mîncat struguri nespălaţi. Te văd că*ţi face bine o lingură de reţină.
—	Ce puteau să fie, dacă nu aripi? răspundea Baru, a căruia durere era precisă şi simţită la locul unde, — fie umărul, fie sufletul, — se arti* culează cu o aripă de zburat în văzduh ori în vis.
—	îţi dau o aripă, dacă vrei, i se răspunse, ară* tîndu*i*se un cotor de mătură tocită. Sau poate*ţi faci mai bine o coadă. îţi trebuie şi coadă, dacă vrei să zbori,
230
Insulta îi opri lacrima tot atît de brusc pe cît izbucnise. Căutătura ochilor lui de pasăre mare stufoasă i se făcu semeaţă.
L*am cercetat cu băgare de seamă, despre ce fel de aripi era vorba.
Cu foarfeca, dintrmn carton de ţigări, el îşi croise cîteva părechi pentru fragedele lui iluzii, şi tocmai isprăvise de pus la punct un motor cînd şi le<a văzut dispărute. într/o ceaşcă de sticlă era depoul de materiale: aţă, sfoară, elastice poli* crome, beţe de pachet, celofan, staniol, pelican noi. . . Pregătise pe pupitrul lui o lupă, o busolă, un binoclu, cîteva lentile cu dioptriile scăzute, din familie, şi globul pămîntesc. Universul şi mijlocul de a4 străbate.
Avionul de bombardament trebuia să suporte trei mitraliere, din care una ochea prin intervalele helicei, ca mitraliera engleză a lui Gogu Constan* tinescu.
—	Plîngi că ţi«au pierit aripile, şi tu te pregăteai de masacru. . . Sentimental şi crud. Ţi*ar plăcea să treacă acum, pe sus, avionul tău şi să lanseze un proiectil peste Bob, care s*a întors cu burtam sus ? Ia te uită ce pîntec frumos, cu pistrui. Ţi har face praf!
—	Bob! zise Baru, aplecat cu mîna pînă la pielea trandafirie.
—	Dacă ştiam că sînt nişte aripi, nu ţi le arun* cam. . .
—	Tu mi le*ai luat? zice Baru emoţionat. Nici eu nu m<aş mai fi plîns, dacă ştiam.
—	De ce, Barule dragă ? Eram eu mai puţin vinovat, şi tu mai bucuros?
—	Păi, tu m;ai învăţat să le fac pe cele dintîi. . . Şi nu credeam că mi le*a aruncat. Credeam că mi le*a rupt. . .
231
—	Ce va să zică asta ? Nu*i totuna, că ţi le ia sau că ţi le rupe?
Nu era totuna. . .
—	Am vrut să fac niţel curat pe masa ta şi am crezut că adun nişte rămăşiţe de foarfecă bune de gunoi. Te rog să mă ierţi. Altă dată o să mă uit mai bine. Dar ia seama şi tu. Aripile se pot con* funda cu mucurile de ţigară, cînd sînt iscate aproa* pe din aceeaş mucava. Făiţide dintrmn material mai ales, şi punede cu grije deoparte. Tinere mai sus, să nu se tîrască la rînd cu paiele şi surce* lele. Uite, pe cărţi.
DE MOŞ<AJUN
Le*am povestit copiilor că iernile noastre erau albe ca un cearşaf cu ţurţuri de dantelă şi că din cerul albastru, — de neînchipuit, — se lăsa toată ziua, toată noaptea şi patru luni întregi, un material vioi, pe care nud puteam înfăţişa în gospodăria noastră cu nimic decît cu zahărul pisat, în bucăţi şi căpăţîni. Din octombrie, de pe la Sfîntul Dumitru, începea să fluiere vîntul, ca un popor de cimpoaie, şi să cînte hornurile ca nişte orgi, — şi, odată cu vîntul, se porneau şi făinurile astrale, stelele năpîrlind de o lumină, ca să se îmbrace, după Anul Nou, cu alta.
Cu puţină închipuire, puteţi construi din nou, le spuneam, iernile din timpul meu, de pe cînd eram mic ca voi, cu nasul, cu urechile şi cu unghi« ile degerate. Pomii plini de broboade albe creşteau * dintriO grădină albă, se mişcau printre acoperii şuri albe: nu rămînea nimic neînnălbit. Bunul Dumnezeu, care lăsa lumea să se mînjească opt luni de zile cu pulbere, avea grije ca o dată pe an să o scufunde în albia cu spume.
Pe vremea zăpezii, pe care voi nu o înţelegeţi, Dumnezeu făcea chiciură, fulgi şi măzăriche, iar sufletul omului se vedea, umblîndun împrejurul capului, ca un fum de tămîie.
După ultimele cercetări făcute de Grivei, am ajuns, cu copiii, să rectificăm istoria întrmn punct esenţial, anume momentul cînd, goniţi din Rai,
233
Adam şi Eva, — prinşi în pom, furînd nişte mere, pe care nou avut unde să le ascundă, lipsindu*le buzunarele, născocite de hoţii de mai tîrziu, — ieşeau pe poartă şi nu ştiau încotro să apuce, dacă nu trecea pe*acolo, tocmai atunci, cîinele SaintiBernard. Cîinele purta la grumaz un coş atîrnat de curea, şi, în coş, un flacon cu rom de Jamaica şi un pachet de ciocolată cu lapte, — şi ningea. După ce au mîncat din ciocolată şi au găsitiO bună, mai bună ca mărul stricat, pentru care se iscase gîlceava (un măr! mare lucru la un pom cu mere şi la un proprietar de livezi!), şi după ce au înghiţit din flaconul cu rom, pe care nu bau găsit lipsit de calităţi, Adam şi Eva s<au dus cum au putut pînă la schitul din munte, şi de*acolo, îmbrăcaţi călugăreşte, s*au mutat mai sus, pe MontiBlanc, asigurîndu*şi o provizie de tutun de pipă, parfumat cu suc de zmochine şi opium. Deci primii oameni n*au murit, ci s*au schimbat în Moş Crăciun şi Baba lui.
Ieşirăm cu copiii în stradă, ca să le explicăm cum era zăpada, la faţa locului, întrmn parc municipal. A trebuit să ne întoarcem, să punem galoşii, să luăm umbrelele. Explicaţiile n<au găsit crezămînt, copiii de după zăpadă fiind, ca şi cei de după războiul pentru dreptul popoarelor mici, increduli: unii neputînduişi reprezintă un sloi de gheaţă diamantin atîrnat de streaşini, şi ceilalţi neputînduişi stăpîni surîsul cînd le spuneai că de cinci parale cumpărai un cornet cu bomboane.
Din vitrină în vitrină, am ajuns la o expoziţie de păpuşi de Crăciun, unde doi inşi mici, cu cape* tele de optzeci de ori mai voluminoase ca trupul, dădeau, fără bucurie, o reprezintaţie de publici* tate pentru sufletul comerţului, de o monotonie dureroasă. Păpuşile, iscodirile variate din vitrine, sufereau toate de aceeaş maladie a minusului de imaginaţie. Fabricaţia jucăriilor fără zăpadă şi*a
234
pierdut avînturile de odinioară şi trece printr*o epocă de tristă mediocritate. Calul pe două şine curbe e încă un animal de văzut, ca acum o sută de ani; singure coama, pielea, coada şi copi* tele au degenerat. Dracul care sare din cutie pe un resort spiral, e o bucată bună, moştenită din vremuri, iar păpuşii nu i s<a adaos nimic, datînd intactă din timpul femeii. «Pe vremea zăpezii, păpuşile erau mai frumoase », le spunem copiilor, mai inventivi decît fabricanţii de păpuşi, siliţi să creeze obiecte gingaşe şi surîsuri naive în fabricile Societăţilor Anonime, cu capitaluri grave, de mare prestigiu.
Un căţel cît un gogoloi de cîlţ ieşi din noroi, scăpărînduii ochii din masca de păr încîlcit. După port, recunoaştem un cîine de neamul griffonilor bruxelezi. « Cum ai ajuns în balul ăsta, măi bă* iete?», îl întrebăm. El pleacă ruşinat capul şi aşteaptă ce are să urmeze: mirosul inimii simte că aristocraţia lui a dat de preţuitori. Cumpărăm un mare ziar de dimineaţă, în optzeci şi patru de pagini, şi împachetăm noroiul cîinelui pînă la zgardă — o cureluşă cu clopoţel. întoarcerea acasă e grăbită de marele eveniment. Din pri* cina unui căţel de opt sute de grame, copiii uită miracolele industriale din vitrine. Ei sar împre*’ jurul ziarului, din care scoate, tremurînd de suvenirea frigului, cîinele capul. Acasă, după o baie caldă şi un « antricot», musafirul nostru se găseşte în element, şi paturile, cu copiii vabvîrtej, oferă o plaje de jocuri şi răsfăţ. Şi pentru că grif* fonul nu avea coadă, ¡¡am dat numele de Ciutac. . .
Aceste evenimente se petreceau în preajma unui Crăciun cu gigantice noroaie. Citisem în ziare suspinul iremediabil al stăpînei căţelului, cu urcarea în fiece nou anunţ a « recompensei», şi, de MoşiAjun, jucarăm cu copiii o glumă, de care un moment au plîns, şi după aceea s*au bucurat.
235
Plecarăm cu colindul, deghizaţi, mici şi mari, ca nişte unchieşi, cu cîte o barbă de pîslă, cîntarăm tuşind « Bună dimineaţa » la uşa mută a boierilor care pierduseră căţelul şi care n*au binevoit să ne răspundă înjurîndume cu severitate, decît după repetate scandaluri.
Moşul cel mai mic scoase Ciutacul de subt cojoc şid dete gazdei în mînă. Ciocnirea sentii mentelor paralizîndu<i iniţiativa, noi, moşii cei adevăraţi, ne luarăm în braţe moşii mici şi, fuga! scoborînd scara, am dispărut. Am auzit, după dezmeticire, paşi în urma noastră, numeroşi. Proprietarii cîinelui şi personalul lor ne căutau să ne mulţumească. Dar moşii, mai iuţi de picioare, s;au pierdut în ploaia de Paşte a întristatului Crăciun.
DE LA MOŞ CRĂCIUN CETIKE
MOŞ CRĂCIUN
Dragii Tătucului, Moş Crăciunul vostru să ştiţi câ este, întnadevăr. Dacă nu ar fi, cine credeţi voi că şuar pierde vremea să îmbrace lumea în alb şi să puie în fiece fir de zăpadă o s tic lirei1
Uite, desaici, de la noi, din şesul ăsta mare pînăm şeaua munţilor şi peste munţi, în cele patru părţile şi de jurîmprejurul lumii, uscăturile sînt îmblănite cu piei flocoase de chiciuri, şi apele stau puse subt geamuri. Moş Crăciun se plimbă toată noaptea, ascuţindu<şi cu briceagul tibişirul de argint, ca să desineze cu vîrful lui foi de leuştean pe sticla ferestrelor voastre de la dormitor. Din aer el face ţărînă albă, acoperă piscurile şi le ridică în tot anul, ca nişte morminte mari ale visărilor Tătucului vostru, în dreptul cerurilor încreme< nite.	.	.	.
Voi nu haţi văzut pe Moş Crăciun, ca mine. ‘ Aveţi săd vedeţi cînd veţi fi şi voi Tătuci şi Mămuci ; atunci cînd firul de zăpadă şi iernatica lui licărire se vor furişa în părul vostru, pe care mîna mea vid netezeşte. Eu ham văzut aznoapte chiar, sluj in* du<se de piatra rotundă a lunii, ca de o tocilă învîrtită cu piciorul. Moş Crăciun îşi ascuţea bri* ceagul. Scînteile tocilei, fulgerînd cu vîlvă, s<au ridicat în Tărie şi s*au aşezat, scînteie cu scînteie, şi au îngheţat strălucind pe bolţi. Uite, toate stelele au zburat din ascuţişul lui, şi tocila i se mai învîrte.
239
Cine ar întinde horbote şi năframe pe brazi, daca nu ar fi. Moş Crăciun? Cui i*ar trece prin minte să*şi scoată miile de albituri şi găteli şi să facă din păduri, la intrarea văilor cu giuvaere, cuiere în care să şi le atîrne? Căciulile de mătase, cu pana tremurată de diamante, acoperă molifţii. De*a lungul şoselei s*au desfăşurat, pentru pasul boilor domnesc, înjugaţi la care cu spiţele de gheaţă, covoare senine cu căptuşeală de cojoc. Iepurele şchioapătă prin frumuseţea nouă, ca o lăcustă păroasă, şi şi*a pus şi el, a bucurie, bas* maua cu colţurile înnodate deasupra creştetului, pe cap. Sticleţii prind prin văzduh clopoţei şi lovesc în cîte o coardă de ţimbal un punct. Rămăseseră urîte firele de telegraf: Moş Crăciun le*a învelit numaidecît cu puf de catifea.
A muls vîntul de lapte şi a împietrit ţurţuri de marginile streaşinii noastre, şi crucea bisericii a strivit*o cu chihlimbar. Fumul singur i*a plăcut întotdeauna, aşa cum e, avîntat, albăstrui şi colăcit, şi, ca săd isce mai mult, suflăm vatră şim jar.
Cine ar face aceste toate dacă nu ar fi Moş Crăciun? Cine ar ţese zăpada? Cine ar toarce cleştarul ? Cine v*ar stropi cu mărgăritare ? Şi cine ar aduce sanie pentru băieţi, şi fetiţelor o păpuşe, dacă nu ar fi Moş Crăciun?. . .
POVESTEA BRADULUI NEGRU
în ziua pomilor Dumnezeu a zis:
—	Vreau sămii faci şi altfel de copaci decît cei cu ramurile despicate şi chinuite, cerşind soarele şi ploaia cu braţele la cer. Văd împrejurul meu multe soiuri de copaci cu frunză, cu frunza tremu; rătoare ca roiurile de fluturi, ridicaţi din petice mici, şi pomi roditori cu feluri de feţe, galbene şi roşii. Am muşcat din catifeaua cu suc a perelor aurii, atîrnate de ramuri, ca nişte tivgi pline cu lapte închegat şi dulce. Am rupt cu dinţii carnea aguridă, sticloasă, a merelor domneşti, care sună în coşuri ca tărtăcuţele de lemn. Am supt strugu* rele mare al prunelor brumate, cu sîmburele amar. Am sorbit picătura lucie, de zmeură, a vişinelor încălecate, cîte două, şi am văzut şi chipul nou cum le?ai prins prin foi, ca pe nişte clopoţei legă; naţi pe aţă. Şi am înjunghiat şi pepenele verde; cu coaja de marmoră malachită şi cu miezul roşu nisipos, de fagure de zahăr. Bostana ta e o minune, căci pe sfori întinse pe pămînt ai făcut să crească ghiulele şi globuri. Crezutoi că nu are să«mi placă, de te<ai pregătit să le strîngi dintr/odată, trăgînd frînghiile şi tîrîndude prin întuneric în mare?
Diavole fermecător! Mi se pare că ai voit să miio iei înnainte, şi, pîrna nu fi fost Săptămîna Facerii isprăvită, ai încercat un om numai căpă< ţînă, — cînd bălană, cînd negricioasă. Te mai prinsesem, intr/altă parte, începînd un Adam
241
roşcovan, cu ţăcălia de şiac, în nuca de cocos. Lasă, rîndul omului are să vie, şi pe el m*am hotărît să4 încerc cu mîinile mele. Tu fă<mi un pom cu frunză şi fără frunză, cu o frunză tare, care să nu îngălbenească niciodată ca teiul şi să nu se scuture niciodată. îmi trebuie să acopăr munţii şi veşnicia pietrei. Deasupra, pe piscuri, am pus chivăre de zăpadă şi, în dreptul zăpezii, albinele de argint ale stelelor, vecine cu ele. E nevoie de un copac, de subt creste pînă la poale.
Diavolul, care la început muncea cu Domnul laolaltă şi, poruncit de Domnul, făcuse toată argin* tăria şi zmalţurile palatului ceresc, — streaşini de aramă nouă, pridvoare în cele patru colţuri mari ale lumii, învelite cu perdele de odăjdii şi aşter» nute cu borangicuri albastre şi verzui, — îşi chemă la sine meşterii şi ucenicii risipiţi prin pădurile de gutui şi nuci şi prin şesuri, şi ceru de la ei o închipuire nouă.
—	Vreau să<mi faceţi, zise Diavolul, un pom drept, cu ramurile drepte, cu frunzele drepte, un pom neasemănat cu pomii şi care să se pară că pogoară întreg din văzduh. Am văzut în stînci o ţîşnirem sus de apă: faceţi<mi o pădure de trunchiuri de fîntîni.
începutul a fost încercat pe baltă, unde, locul fiind mai întins, lucrul e mai lesnicios. Pînă la ivirea în coama vîntului a secerii albe a lunii, care se mai aseamănă cu o brăţară ruptă şi cu o margine de talger de sticlă, balta se umplu de beţe lungi cu fulg, şi suliţa trestiei fu socotită drept o născocire potrivită cu gîndul Domnului, închipuit. Ostenitorii măsurară atunci depărtarea dintre creste şi stele, şi în dreptul fiecăreia înfip* seră o suliţă în plumbul rece al munţilor zgrun* ţuroşi. Vîrful pomului nou căuta cu sfîrcul în sus, şi ramurile lui, din zeci de umeri, se răzimau pe piatră, ca o pajură cu sute de aripi de fier.
242
Dacă vîrfurile fuseră lănci, frunzele fură undrele, sule şi ace.
Şi se făcu noapte. Şi se aprinseră luminile toate în codri şi, fără să ştie, noaptea se ivi în seara pomilor, ca pomul cel dintîi de Crăciun, înstelat.
Tfl
PĂPUŞI
Neam uitat niţel în trăistile şi săniile lui Moş Crăciun.
M*am speriat. Nu mai vorbesc de codrii de brazi cu luminile pregătite în vîrfuri. Deasupra lor însuş luceafărul pogoară, ca să le dea scînteia spicului din ceruri, de argint, pentru noaptea de Crăciun. O sută de sănii mari s*au oprit pe Bărăgan, pline cu ce crezi? Cu păpuşi! Păpuşi dintr«acelea Frumoase, deştepte, cum numai mîna de ceară a Moşului Crăciun ştie să facă. Nemuritoarele trăiesc pînămtno zi, cînd au căzut şi s*au spart. Moşul le*a înjghebat din acelaş porţelan din care chinezii cu ochii de mîţă şi japonii cu pleoapele măslinii au frămîntat bliduri şi urcioare subţiri ca foaia de arpagic. Am văzut, în coşuri şi papuri, păpuşile bălane, cu cosiţa ca mustaţa păpuşoiului, roşcovană, şi păpuşile negre şi oacheşe ca nişte ţigănci ispititoare, de pe la Benares sau de prin Cirenaica.
Am văzut o jucărie mergînd, pe roate mici: o păpuşe mică ciupea strunele unei ghitare, şi o pisică juca pe două labe. A! şi am văzut urşi de ăia marii, nişte dulăi fioroşi de urşi, însă cu căutătura blajină, de fetiţă, uitîndu*se cu gămălii de sticlă la cer. Pe luna lui decembrie ei au renunţat la toate apucăturile rele şi au lepădat şi blana aspră, răşinoasă, îmbrăcîndu<se cu catifea, şi purtînd pînă şi catifea cu puful verde şi galben.
244
Lîngă urşi, fără să le facă nimic, stăteau, încălzin» du*se în cojocul lor, mieii, oile, căprioarele, viţeii cu buzele trandafirii, care, pe decembrie şi ca să se joace odată bine cu copiii, au primit să fie strămutaţi în mucava şi cîlţi.
Ia te uită: ce tobe, cîtămai trîmbiţele şi coşcogea caii! Căruţele care le poartă sînt pentru băieţi. Tot pentru ei sînt puştile care fac pac! şi săbiile care nu taie, ca să se înveţe, de prunci, cum să le învîrtească pe cele tăioase.
Mingile, care stau bine la toate vîrstele, sosi* seră pe Dunăre şi se descărcau, noaptea, întno cîmpie. Vaporul descărcat era slujit de marinari pitici, de o şchioapă, comandaţi de un căpitan cît degetul mic cu unghie cu tot, pitici după chipul şi asemănarea lui Moş Crăciun: mai multă barbă decît carne. Cînd întindeau picio* rul, ei călcau pe poalele bărbii, cădeau de*a berbeleaca şi se ridicau cîte o mie odată, cum se şi răsturnau. Mai rău a fost atunci cînd a început descărcarea mingilor, care, noi şi proaspete, săreau în sute de stoluri, şi trebuiau să muncească ceasuri întregi piticii ca să le prindă şi să le aducă îndărăt. Căpitanul vaporului, pe care ham pus întrain buzunar, să se încălzească, mi¡a spus că din pricina mingilor, sărind mereu de la izvoarele Dunării, pînă la Calafat, vaporul a jucat necontenit şi le*a făcut pofta să joace hora şi slujitorilor pitici. Pe vaporul cu mingi, care acum s*a întors gol acasă, ni am întîlnit însă nici o piticăreasă, nici o piticuţă, nici o pitică, — nu ştiu cum să le zic, — din pricină că piticii nu sînt însuraţi; ei se nasc călu< gări, rămîn călugări şi nu mai mor niciodată, înmulţinduise, mereu, din prafuri cereşti. Despre obiceiurile şi viaţa piticilor vă voi vorbi însă altă dată, căci e mult de spus, mai ales că aceste furnici omeneşti n*au fost cercetate niciodată.
245
Ştiu bine că tobele, muzicile, harmonicile de gură şi hamurile cu clopoţei o să ne împuie ure; chile, de Crăciun, şi că mai plăcut ar fi fost ca Moş Crăciun să născocească alte jucării, mai ne* zgomotoase. Dar nu putem schimba jucăriile lui Dumnezeu: e păcat; să lăsăm mai bine să se spargă, cum se sparg toate jucăriile de Crăciun, şi pînă la Anul Nou se duc la pod.
Am uitat să spun ce am văzut în nişte maşini zburătoare mari, cu altfel de scule. Ascultă: trenuri cu locomotive care suflă şi fluieră, cu şine adevărate, cu şefi de gară, cu telegrafişti şi cu felii nare. Trenul avea tunel şi poduri şi tot ce*i trebuia. Cui o săii dea Moş Crăciun o asemenea linie ferată cu motor? O să vedem. Apoi, automobile, camioane, camionete, cu şofeur de tinichea, pentru ca să nu se îmbolnăvească. Nu mai vorbesc de maşinile de cusut, de maşinile de călcat, de băile cu apă caldă şi apă rece, pentru girafe; şi n*am spus nici o vorbă de cocoşi, de găini, de puii galbeni cu ciocul roşu, de cîinii care fac: ham! ham! O să mai stăm de vorbă după ce o trece Moş Crăciun şi după ce vom afla, cu de<amănuntul, ce mai avea în săniile lui, pe care nu le*a dezvelit.
Dar pînă la Crăciun, în timpul Crăciunului şi după aceea, pînă la Paşti şi după Paşti, copiii se joacă seara, la culcare, şi după amiază, cu vorbele: nişte păpuşi fără fiinţă, dar care aduc pe dinaintea lor frumuseţi mai uşoare şi totodată mai mari ca jucăriile fabricate cu metal, cu cauciuc, cu lemn şi cu pîslă. E jucăria cea mai plăcută a bătrînilor şi flăcăilor: povestirea. Vorbele au acest har nemai* întîlnit, că fac tărîmuri noi, că deschid comorile, că descuie cerul şi pămîntul şi că poartăm ele laolaltă lumina tuturor frumuseţilor adevărate şi ale frumuseţilor mai mari, închipuite. în grădinile închipuirii se coc pe de*a<ntregul toate poamele care rămîn pe ramurile vieţii, crude. Acolo, se
246
desăvîrşesc dorinţele înfrînte de teamă, şi omului i s<a dat această avere, pe care o nesocoteşte. Dea* supra vieţii, simţită în toate zilele, bate, ca o flamură albastră, fără sfirşit, altă viaţă, la care nu ne uităm niciodată. Numai de Crăciun, cînd ea intră din povestea veacurilor între copiii noştri, •— fiinţe de închipuire şi vis. Dacă oamenii s;ar naşte bătrîni, nici atît n*am cunoaşte, — şi nsam fi avut pe Moş Crăciun, mîntuitorul posomorîrii noastre, şi nici jucăriile lui.
Darul pe cared poate aduce părinţilor Moş Crăciun este o stare sufletească de copil, o frage* zime, o visare pentru visare, păpuşa închipuirii. Să nu trecem peste icoanele închipuirii şi legă* narea gîndului aţipit, covîrşiţi de alte lucruri şi mai trecătoare. Moş Crăciun o să le aducă fetii ţelor şi băieţilor jucării; dacă ar avea gîndul bun să le aducă şi părinţilor cîteva cărţi, jucării care nu se strică niciodată, ele ar sluji închipuirii şi a unora şi a celorlalţi. Cartea cu poveşti e mai plină de zmei, de cai năzdrăvani, de împărătese albe, de gîngănii de aur vorbitoare, ca săniile fermecăto* rului Moş Crăciun de minuni cu maşinărie. . .
POVESTE
într«o iarnă un cerb s<a scoborît din Munţii Neamţului, ca să bea apă dintrmn izvor neîngheţat.
Toate izvoarele din drumul lui erau împietrite, şi limba cerbului, înfierbîntată, linse zadarnic pietrele îmbrăcate în cleştar şi poteca încremenită a firului de apă şipotit din cremeni la vale. Piciorul subţire şi gingaş al marelui cerb, încălţat cu o unghie ca un pantof cu două vîrfuri, încerca toate treptele de sus, — şi, mînat de sete pînă departe, cerbul se opri la o răscruce de şesuri podite, unde seara se apropia cu ceaţa ei fumurie. Şi văzînd că şi*a pierdut răspîntiile ştiute, el stete cu coarnele lui multe şi, neliniştit, mugi în lumina albastră, covîrşită de frig. Sus sticlea luceafărul, înflorit atunci, ca o garoafă de argint. Apoi, se iviră, treptat, mărgăritare, cîte patru, cinci boabe pe un zuluf, şi cînd se umplură Tăriile de muguri şi ciorchini, o haită de lupi urca pe brînci, din prăpastia piezişe, muntele cel mai de jos.
Ca nişte purtători de cîte două candeli în ochi, lupii negri erau o tîrlă şi se tîrau, în umbletul lor şovăitor la suiş, ca nişte viermi şi ca nişte lipitori cu păr. Cerbul mai dete un muget, şi glasul lui, întins în pustietatea îngheţată, ieşea ca un sul de aburi. Coarnele aveau să i se lupte acum singure cu fiarele flocoase, şi şoldurile^ înnalte aveau să fie zgîriate de unghii de fier şi muşcate de colţi. Lupii însă, pitiţi cînd bau zărit, s*au despărţit,
248
ca nişte cîini în lanţuri, şi au plecat în lături, puiiv du*şi ochiim pămînt, adicăm zăpadă.
De ce bau cruţat lupii pe cerb?
Cerbul se scoborî şi mai jos, cu toate că se făcuse noapte, aţîţat de sete. La casa pădurarului, din horn se ridica funinginea răşinoasă a vetrei, şi o lumină gălbuie se strecura prin dunga de jos a obloanelor închise. Erau acasă nevasta pădura* rului şi doi copii. Fetiţa bălană avea şapte ani şi aşeza pe faţa mesei, de borangic, străchinile cără< mizii şi lingurile de lemn, împrejurul unei pîini mari, de secară, cu coaja zmălţuită ca şi străchinile adînci.
La fereastra de lîngă prag, cerbul mugi către uşe.
—	A venit cerbul! zise fetiţa, să bea apă.
—	Care cerb? întreabă pădurăreasa, dusă vara după bureţi, şi toamna după afine, zmeură şi alune.
—	Am şi eu un cerb, răspunde fetiţa. Vine
pe la noi cînd voi nu sînteţi acasă, îi dau doniţa cu apă, şi el, îngenunchind de tot, mă ia în spinare şi pe gîtul lui şi mă plimbă toată pădurea. întno zi,, cînd msam întors mai tîrziu, m«a dus pînă la cuibul lui din peştera de sus, ca sămii arate puii, iezi de cerb mici şi mioare ciute, şi m<am jucat cu ei.	...
Fetiţa trage zăvorul, deschide uşa, şi cerbul * intră în casă, se duce la găleata cu apă, o bea pînă la fund, — şi tocmai intra pădurarul cu puşca încărcată. Barba lui, închiciurată, începea, roşco< vană, de la ochi, ca la schivnici, şi luleaua îi era stinsă. Fetiţa mîngîie pielea rece a cerbului, şi, uşa fiind încă deschisă, cerbul plecă liniştit, ca un om bătrîn, şi se duse.
Copila, sprintenă şi înnaltă ca un trunchi pestriţ de mesteacăn, aduse ceaunul cu fiertură, iar pădu* rarul scoase briceagul, tăind cu el felii de pîine neagră, după ce*i făcuse dedesubt, pe pîntec, sem< nul crucii cu cichia. Cu lingura de lemn în mînă,
249
pădurarul, înnainte de a scufunda*o în strachină, rămînînd pe gînduri, scoase un oftat.
De ce crezi tu că nu a împuşcat pădurarul cerbul? Fiindcă s*ar fi rugat copila? Nu.
Cerbul plecă de*acolo suiş. La întîmplare, el încerca muntele pe o zare care deschidea, pămînt şi codru, poate că prin altă parte. Acolo era un schit împrejmuit cu ziduri şi o clopotniţă de şin< drilă. Se auzea toaca de lemn, în toiul nopţii, ciocănită cu o lulea de lemn. Şi din zăpada pînă la brîu ieşeau şi intrau înnapoi trei fraţi bondoci, care se odihneau din cînd în cînd, ştergîndu<şi cu mîneca fruntea, de sudoare.
—	Mai e mult? întreba cel ce se oprea întîi.
—	Mai e niţeluş, răspundeau cei ce apucau înnainte.
Şi iar se scufundau şi se făceau mici în zăpadă, şi iar se arătau şi se făceau mai mari, şchiopătînd cu adîncimea zăpezii. Se cunoştea că erau sfinţi, fiindcă n*aveau ce căuta alt soi de oameni, Ia ceasul acela şi în asemenea loc; fiindcă aveau bărbi mari şi erau îmbrăcaţi şi în zăpadă, dar şi în odăjdii. Şi mai aveau ceva: licărea de jurîmprejurul capului lor, parcă le*ar fi ieşit din creştete, lumină.
Ei s*au întîlnit cu cerbul lîngă poarta de stejar veche a clopotniţei, bătutăm cătărămi groase de fier, şi s*au înfricoşat. Şi aveau şi de ce. De prin turlă, din catapeteasmă, de la iconostas şi din toţi păreţii paraclisului schitului, şi din cărţile canonar» hilor de la strană, ieşiseră şi sfinţii şi îngerii toţi, de zugrăveală, de poleială şi de hîrtie, şi roiau în preajma cerbului muţeşte, ca şi cum n>ar fi fost adevărat. Şi însuş Domnul nostru Iisus Hristos era acolo, tot ca o umbră de zugrăveli, răstignit nu pe crucea lui, dar pe toată poarta şi pe toată clopot* niţa, de sus pînă jos, de se atingeau fire de zăpadă de rănile picioarelor lui. Şi pe săgeata clopotniţei sta o bufniţă mare, cu ochii de aur şi cu ghearele
250
de sticlă fulgerată. Toaca nu se mai auzi, deodată, decît ca o toacă de lînă în care ar fi bătut un tîrlig de lînă. Şi mugi cerbul cu toată vocea lui, aruncată ca un trăznet cu vuiete şi clocote numeroase, rupte unele întrialtele, în cîteva sute de rîpi şi piscuri.
Şi sfinţii, obosiţi de*a fi ajuns la schit, se şi în* toarseră înnapoi, înfricoşaţi.
De ce au luat*o şi sfinţii îndărăt ?
Vezi, asta nu s*a mai văzut pîn*atunci. Coarnele cerbului aveau nouăzeci şi nouă de ramuri şi vlăs* tare, ca un pom de glădiţă cu pinteni. Şim vîrful fiecărei ramuri scîntela o stea. . .
ZĂPADA
Pentru nişte păpuşi, nici că s*a putut ţară mai curată ca împărăţia zăpezii. Alb în miazănoapte, alb în miazăzi, alb jurîmprejur şi alb între margini, pretutindeni. Golul din codri s«a împlinit cu bro< derii şi urzeli albe, ţesute migălos cu miliarde de igliţe şi ace. Plopii s*au înfăşurat în mantale lucii, satele s<au îmbrobodit cu lînă rece scînteietoare. Dacă s«au surpat clădirile miraculoase de frunze, bisericile verzi şi castelele fragile, armate cu ra* muri de mesteacăn şi cu grinzi de gorun, ele s»au reclădit în schimb întno singură noapte de pufuri de păpădii astrale.
Drumuri şi poteci călătoare, apele sau oprit întrmn gînd, prefăcutem căi. Pulberea ţărînii s?a aşternut strecurată dedesubtul sticlei de gheaţă. Ca să se mîngîie de pierderea culorilor şi a năliu cilor fermecate din amurg, acum, cînd lumina s<a învălătucit cu umbra laolaltă, ca o mantie aurie căptuşită cu ţigaie, Maica păpuşilor, Prea* curata, dă fiecărui grăunte de zăpadă o floare şid scrie cu păinjeniş. Peste noi toţi, fără deose< bire, cad stelele, cad fluturii unui botez de
Vifore de nimburi, furtuni de aureole, viscol de tiare, vîrtejuri, calamităţi şi epidemii de glorii. . . Dumnezeu bate timpul cu giuvaere. în umbra încleştată a streşinelor de ţurţuri, trec sfinţi în stihare, şi plugarul, înveştmîntat în odăjdii, merge
252
în toiag prin Ierusalimul Iui noiembrie, arhiereu încărcat cu poveri minuscule de argint.
Miresele au umplut oraşul, regii sînt fără număr. Icoanele au purces la drum, şi chiar caii sînt pur/ tători de cădelniţi răsunătoare, pe cînd candele cu focul îngheţat sclipesc în constelaţii îmbeh şugate. Oameni de oglindă străbat împărăţia zăpezii, printre schivnici în şiac şi ciubote. Pe pîrtii de«a lungul se înşiră iconografia fumurie a Bisericii de Răsărit şi, dimpotrivă, călătoresc statuile, ogivele şi vitrourile, rănite în spărtura sacră de cîte un rubin.
Moş Crăciun e Păpuşa Mare, mitropolitul tuturor păpuşilor, străbunicul jucăriilor, născo; cite pentru iarnă. El nu poate veni pe noroi şi colb, pentru că giubeaua lui de purpură nu*şi roade pulpana decît pe cîmpuri de zibelină, curate, măturate cu tîrnuri de sticlă, netezite cu tăvălugi de ametist. Cine ba văzut călărind pe un asin prea mic şi atîrrnnduii picioarele prea lungi în aer, pînă la poarta oraşului nămeţit, a minţit. Moş Crăciun călătoreşte pe jos, de*acolo de unde pleacă pîn<aci unde ajunge, după trei luni de drum printre cătunele adormite, uimind cîinii şi lupii cu liniştea lui şi încremenind-corbiim copaci. Şi nu<i numai Moş Crăciun, sînt mii de Moşi Crăciuni; căci s<a înmulţit şi Moş Crăciun, de cînd s*au înmulţit copiii, — şi fiecare unchiaş pleacămcoace din peşterile lor, pe cîte o scorbură deosebită, mai apropiată, ca să ajungă la timp.
De astă dată, noiembrie im trezit pe toţi cu o lună mai devreme, şi moşnegii, venerabili la chip şi sprinteni la picioare, cocoşaţi, pentru că aşa le stă bine şi aşa e uniforma, dar în sinea lor flăcăi, au pornitio, mi se pare, în cele patru părţi ale lumii, siliţi ca la întoarcerea din drum să vie cu umbrele de ploaie şi şoşoni.
253
Cum se năruiesc ciorchinii de mărgăritare din bolţile cu viţe de metal, cum se prăvale muntele de mărgele la faţa pămîntului prins în iarmaroc, o singură pasăre a rămas în ţară, vrabia cenuşie, împlinită ca o cucoană durdă, cochetă, cu o linie de fard lîngă pleoape. într<o groapă albă, unde s<a frînt şi desfăcut o minge aburie de ovăz, cincizeci de vrăbii vorbesc franţuzeşte şi joacă, vioaie, o scenetă de bulevard, ridicînduise în stol odată şi pogorîndu<se iarăş în stol, pe acelaş loc părăsit, la trecerea unei sănii cu tălpile unse, trasă de un telegar stil englezesc. Una din ele a furat ceva din carele cu mei ale armatei, căci fuge cu spicul unui pai lung, ca un hoţ de fire telegrafice, şi o ia peste case.
Seara, zăpada inaugurează săli imense ca de paturi albe, dormitoare ca pentru lehuze, leagăne ca pentru prunci gîngâvi, pensionate reci ca pentru fecioare scandinave bălane, — şi pînă la miezul nopţii n*a venit încă să răstoarne pătura de dimie nimic. Şi atunci, paturile sînt acoperite cu flori pentru absenţi; întîi crizantemele, apoi chiparoasele, în sfîrşit narcisele. Un dulău pribeag se duce greu prin petale, căutîndu*şi stăpîna, infirmiera, — şi grădina de aclimatare a plantelor cu solzi de gheaţă este sfărîmată de un automobil cu farurile aprinse, care înnaintează răcnind ca o fiară speriată, gemînd în măruntaie.
Zăpada este industria în mare a fabricatului microscopic, pentru care lucrează detaliat mii de uzini de acelaş tip şi format. Din octombrie la mart, natura şi>a rezervat singura îndeletnicire de a tăia firicele de hîrtie de cristal, de<a fabrica milimetri, puncte albe, virgule şi parenteze, pentru a dovedi omului, variabil şi trîndâv, că Alpii s<au născut dintrio firimitură de făină. între ferestre, pe marginea uneia din ele, ea mi*a aşezat, ca pe o poliţă, în fiecare geam, cîte un rînd bine strîns
254
de cărţi în multe volume, tiraj suav. De jgheaburi spînzură instrumente de cristal, eprubete, pipete, pulverizatoare de Baccarat.
Un serviciu de Sèvres pentru o sută de persoane mi l;a pus pe casă, într*o tavă de muzeu. Colţurile casei sînt o imitaţie în briliant turnat a figurilor, comice şi grave, de catedrală medievală. Bucătă* riile pe patru etaje sînt mascate de uriaşi ţurţuri de orgi. Meşteşugul zmalţului, aflat de Bernard Palissy la foc, îl repetă fiecare burlan la rece, din apă şi văzduh închegat cu transparenţe. Havuzul din parc şi«a îngheţat în aer biciul de safir.
Şi după inaugurarea tuturor acestor expoziţii de porţelan, de faianţe, de metale străvezii, de sidefuri, de materii prime vitroase, de cvarţuri, de marmori, de aglomerate şi pulverulenţe, pala; tele lui noiembrie au stat patru zile deschise pentru amatorii de colecţii. într<o altă noapte, păreţii s*au cojit de daruri, şi tezaurele au pornit din panoplii şi vitrine. Bibliotecile au fost desfoliate şi aruncate întrmn uragan de puteri active; pînă a doua zi, valuri de foi cu inscripţii chirilice, talaze de pergamente, au căzut şi s*au aşternut în dezor* dinea evenimentului cotropitor. Piciorul călca pe o pagină din Sfintele Scripturi cu iniţiala roşie şi aurie, băţul sfărîma o statuetă, stîrnea un fluture de mătăsuri. Borangicurile s*au destrămat, trîmbele de pînză au căzut fîşii şi zdrenţe, florile şuau pier* * dut petalele toate.
Unde mai sînt splendorile variate ale geniului esenţial, dezlănţuit orbeşte şi trecător la întîmplare, pe milioane de kilometri pătraţi dintnodată? Din vînt el face piatră şi fier, instantaneu. Cheamă pădurile şi, cu entuziasmul că se supun unui ideal, pădurile îl urmează dansînd. întreabă undele şi ele răspund pasionate, în tumulturi gigantice de talaze. Şi«a pus degetul pe pămînt, şi pămîntul s;a înfiorat ca zebra în sălbătecie. S*a uitat în uni«
255
vers, şi universul, simţindu<i căutătura, şi«a deschis feeriile nopţii. Fiecare gînd al lui năvăleşte ca un torent şi se revarsă ca o beteală de ape, spmzura* tă<n creştetul abrupt al unei stînci, ridicată cu piscul în ceruri. Se mută gîndul şi se zămislesc minunile, descîntecele, încîntările, şim vecia lui nu rămîne etern decît provizoriul.
Dar splendorile încep să se înmoaie şi devin lichide. Muzeele, catedralele, piramidele curg pe jgheaburi de tinichea. . .
Cizmele lăptarului se tîrăsc printre foste hla* mide şi cîrji, roţile căruţii spintecă valurile sfinte din ajun; interiorul mărgăritarelor, stratificate în bancuri, sfărîmate de potcoavele calului normand, se vădeşte gelatinos şi stricat. Fantezia lui Dum» nezeu le*a considerat o secundă şi, obosită de această senină bunăvoinţă, a trecut peste ele şi le*a uitat în picioarele şi lopeţile locuitorilor de jos, obişnuiţi să deschidă, între firmament şi pă* lărie, un cortel.
Imperiul lichidează în întregimea lui. Cava» lerismul, nobleţea şi ierarhia cristalină a unei lumi ce s*a visat o săptămînă neclintită şi defini« tivă sînt încărcate în furgoane, ca un material mort şi descompus, şi aruncat în gîrlă.
Peizajul apare ca un cîmp de luptă, în care s*ar fi războit două popoare, înveştmîntate în cear* şafuri şi rufarii, cu unghiile şi cu dinţii. Gloatele biruite aleargă acum despuiate către mare, ca să<şi caute un refugiu şi o îmbrăcăminte, după ce şi;au lăsat aci cămăşile maculate. Oblojeli de vată aruiu cate, cu noroi şi puroaie, acoperă pămîntul, căzute de pe braţele şi coapsele coloşilor înfrînţi de alţi coloşi, care au plecat şi ei, odată cu bufni* ţele şi corbii. Aci, în mocirla vînătă de subt părete, de care se echilibrează, pipăindu4, trecătorii, un mare general a fost prins de duşman şi muşcat. Morţii au fost scufundaţi în pămînt cu călcîiul
256
şi desfăcuţi în măruntaie, ca nişte vopsele cu ulei frecate, —• bravi învinşi, care au ştiut să<şi dea sufletul pe zăpadă, fără să geamă, cruzi şi decişi pînă la urmă! Sîngele celor mai mulţi a fost atît de necăjit, încît, vărsîndu^se în coca humelor roşcate, s*a desfăcut în otravă.
Prin mlaştini de carne, cetăţenii se duc la şcoală, la cafenea şi ateliere, alunecînd în creierii cadavrelor masacrate, fără să ştie ce s*a întîmplat peste noapte şi cîte tragedii mute s*au petrecut şi isprăvit la fereastra lor întunecată.
Moşii Crăciuni au fost apucaţi de moină în cetate, şi s*au ascuns în hoteluri, cu bărbile albe, cu cizmele lor de lac, cu cojoacele de catifea roşie şi violetă. Cîţiva din ei au mîncat bătaie, din pricina unui nas ca nelumea; cîrnii au scăpat.
Acum, cîte unul, doi, raşi englezeşte, se stre» coară prin lumea peronului şi se întorc la peş* teri, acasă, cu trenul.
Pînă să le crească bărbile din nou, vor trece patruzeci de ani. . .
CĂTUNUL DE STICLĂ
în satul unde m*a prins pe neaşteptate zăpada, drumurile s*au înmormîntat într*o singură noapte şi o pustietate albă a pus pe cîmpie stăpînirea ei miraculoasă. Noua stihie nu seamănă cu nimic şi parcă s*a petrecut într*adevăr o minune totală. De la ivirea luceafărului, de aseară pînă în zorii zilei de hîrtie, culorile toate s*au topit într*o singură culoare, de lumină adormită, care acum visează.
Întîi, stelele şi luna s*au pogorît, pe cînd visam cu copiii, pînă la pămînt, şi au rămas, de jurîmpre* jurul colibelor şi pînăm marginile depărtate ale zării, înrădăcinate. Şi, ca firele de păpădie, care înfloresc în gămălii umflate, de păinjeniş, s*au depănat de toate razele şi pulberile lor argintate, şi scrumurile lor nepipăite au zburat şi au căzut. Şi, mai tîrziu, popoarele de îngeri mici cît scatiii, au venit şi le*au aşternut fiecare cu o batistă de olandă, cu care, unul altuia, îngerii şterg lacrimile şi sudoarea. Şi trebuia să vie, şi desigur a venit, şi o arătare de icoană, pe care noi nu am văzut^o, pentru că ne*a furat somnul şi ne;a dat în leagănul cald toată noaptea. Veniţi din paturi lîngă mine, voi, copiii mei, aşa, încet, şi tîrîş prin aşternut, ca să vă povestesc cum a fost şi cum are să mai fie, pînă la Crăciun, pînă la Bobotează şi pînă mai tîrziu, cînd stelele şi îngerii vor veni iarăş să*şi ia cenuşile şi scutecile înnapoi. . .
258
S*a mat îatîmplat şi alt lucru neobişnuit. în mijlocul satului, ne*am pomenit cu nişte urşi, apropiindu*se de obloane şi căutînd să zărească înnăuntru, ca să ceară pat şi puţină căldură. Vîn* turile din munte s*au năpustit pe ei, au urlat pă* durile cu clocote nemaipomenite, cărările ştiute s*au astupat, bîrloagele au fost pierdute, şi bieţii urşi au rătăcit pînă la primăria şi biserica noastră. Prin întuneric, oamenii au crezut că au venit Moş Crăciun şi Sfîntul Petru să scrie, trimişi de împărăţia de sus, numele fetelor cuminţi şi ale băieţilor care nu s*au zgîriat şi nu s*au bătut, ca să le aducă daruri. Cam aşa umblă, în luna lui decembrie, cu catastivele, luminate de un felinar, — cîteva nopţi de*a rîndul, — solii cercetători, luînd însemnări şi ştiinţe, pe la toate casele, de la pisici, de la căţei şi de la cioci. Să nu credeţi că dacă dai un ghiont, dacă furi o bomboană, dacă muşti din felia de pîine cu unt a fratelui, dacă îţi înfigi mîna în părul surioarei şi tragi, să nu credeţi că nu ştie numaidecît Dumnezeu. Lumea e plină de ochi, vorba se duce din gură în gură, şi cînd nu o scrie nimeni în vederea Crăciunului, tot se află, — prin vrăbii, prin veveriţe, prin toate pasările şi lighi? oanele, care nu sînt puse degeaba pe lume. De vine uliul şi se roteşte pe sus, de ce se uită la el găina, raţele şi hulubii? Găina spune, şi uliul duce vorba mai departe.
Luminînduise niţeluş, oamenii au găsit urşii colin# dînd prin sat şi, speriaţi, au ieşit cu furcile şi uau gonit. Cu vîntul împotrivă, cu oamenii împotrivă... In vizuini îi aşteptau puii, copiii lor cu botul mare, cu ochii mici, şi vedeau, la ceasornicul din părete, că părinţii întîrziază şi nu mai vin. Ursul mîngîie dulce cu laba lui de fier, cînd îşi dezmiardă puii, făcînduişiio de mătase şi catifea, şi mama ursoaica îşi face nasul moale cînd şid vîră să*i gîdîle între şale. Unde s*au dus urşii alungaţi din
259
sat, nu ştie să ne spuie nimeni: pînă la primăvară, cînd încep să se întoarcă nevăstuicile la staul şi florile încep să scoată sciifii albastre şi albe, din arăturile cîrtiţei negre. . .
UN POM DE CRĂCIUN
Se întemeiase datina listelor de daruri, întoc* mite din vreme, şi copiii, făcîndu*se pe neaştep* tate cuminţi, şi*au mărturisit preferinţele, variabile la ceas. Fetiţa voi întîi cîteva păpuşi mai mici, un serviciu de cafea cu lapte, un pian verde cu clapele trandafirii şi o bucătărie complectă. Cugetînd mai bine, ea cerii lui Moş Crăciun, în scris, o singură păpuşe, mare cît o cucoană, o baie, în care stă pe spate un homuscul gras, cu ochii albaştri, un geamantan cu bagaje. Zarza* vaturile bucătăriei, minuscule: nu trebuia să treacă peste măsura unui băţ de chibrit lungimea firului de praz. Bucătăria şi bufetul erau destinate familiei de porţelan, înmulţită an cu an, după tipicul familiilor de oameni, care, întrerupîndu<şi relaţiile cu Moş Crăciun, le înlocuiesc cu ale berzei. A mai cerut un cupeu închis, pentru ca păpuşile să se deplaseze, fără să capete guturai, prin tot apartamentul, şi un telefon — ca să stea de vorbă cele din pat cu cele de pe canapea. Pen* tru păpuşile plictisite mai era nevoie de un tren electric, cu gări şi tuneluri, ca să le voiajeze.
Armamentele de uscat, de apă şi de aer, ale băiatului, aveau să formeze o artilerie din cele mai devastatoare. Băiatul a şi terminat un stagiu mi* litar de două luni, exersînd cu pistolul cu dopuri şi doborînd la pămînt de cîteva ori pe toată lumea din ogradă, curci, găini, pichire şi gîşte, care, fie
261
vorba între noi, nu păţiseră nimic: numai ilarii tatea curcanilor, adunaţi întrmn parlament orgo< lios pe băligare, şi hohotul de rîs silabisit al raţelor care se uitau cu un ochi la el şi cu celălalt peste drum, indispuneau vitejiile viitoare ale băiatului înnarmat. Fapt este că pe cînd Tătuţu caută o formulă universala, primită de generaţiile maturii tăţii, pentru înlăturarea schilodirii dintre popoare, instinctele noi ale băiatului pregătesc măcelurile viitoare. Băiatul cere în orice caz şi neapărat un avion, cu care Sia ucis în zilele lui decembrie tinereţea biruită a celui mai intrepid zburător, fără să ştie că de astă dată luminile vor fi nişte candeli şi că pomul de Crăciun se aprinde pe un mormînt. . .
Copiii au făgăduit în liste o abdicare totală de la voinţa lor, în folosul Măicuţii şi al lui Tătuţu. Ei vor face gimnastică, după program, în fiece dimineaţă, şi se vor spăla regulat pe dinţi. Şi nu se vor mai lua de păr niciodată, absolut niciodată. Dacă, prin excepţie, vor mai izbucni din odaia lor strigăte regretabile şi apostrofe, cuvintele «tîmpii tule » şi « eşti o vacă » vor fi pronunţate numai cu scopul de a deveni prilejuri de nemaisfîrşite pupăi turi şi îmbrăţişări. Iar palmele, auzite din a treia şi a patra odaie, vor sluji la consolidarea sentimeni tului prieteniei.
Tătuţu a întocmit listele şi leia şters de cîteva ori. El le trimite în termen Unchiaşului, printriun curier secret, pe care îl cunoaşte de o mie de ani. Pe vremea lui Moisi, el fusese baci la oile din pări ţile rodiilor şi smochinilor şi a trecut cu turmele Marea Roşie, cînd a despărţitio Dumnezeu în două, — şi acum, şchiop şi gîrbov, stă la biserica Stavropoleos, trage, din an în Paşte, clopotele şi slujeşte de comisionar şi de iscoadă « oamenilor cu situaţie», care sînt în corespondenţă cu alde Sfîntul Vasile şi Moş Crăciun, pînă la Bobotează.
262
Să nu credeţi că din pricina infirmităţilor lui curierul secret ar umbla încet. Ajutat de o cîrjă proptită subsuoară şi de un baston scurt, cu ghimpii groşi, el poate să alerge ca iepurii şi să sară ca lăcusta.
Tătuţu însă a dispărut în ziua ajunului, de pe la prînz, motivînd că e foarte ocupat la redacţie şi că trebuie să scrie un foileton documentat despre japonezi şi chinezi, încăieraţi tocmai de vacanţă.
Daoar şti copiii că Tătuţu e acasă, în odaia pomului de Crăciun, unde lucrează de două ceasuri cu uşa încuiată, desfăcînd hîrtii de foiţă şi scoţînd minunile lui Dumnezeu de prin cutii şi agăţîn* dude, cu scara, de jurîmprejurul unui molift, adus din munte cu trenul şi din piaţă cu automobilul, pe seară, dac*ar şti că păpuşile, tunurile şi toate jucăriile sînt cumpărate de o săptămînă,—ei nu s*ar mai frămînta, torturaţi de speranţe şi deznădejdi. Dar nici pomul, nici Moş Crăciun n*ar mai avea nici o poezie. între vitrinele fermecătoare, pe care ochii fetiţei şi ai băiatului le*au văzut, şi între nerăbdarea lor mistică, de*acum, s<ar stabili ine; vitabila concordanţă a preţului marcat pe pătrate de carton şi plătit cu bani de buzunar
Uited pe mincinosul de Tătuţu dînd ocoale . pomului şi jucînd, la vîrsta lui, personagiul ridicul al unui teatru invariabil acelaş. Cu o ţigare în gură şi cam supărat de estetica mică a construcţiei lui de amăgiri şi escrocherii divine, el cercetează, dintrmn colţ al odăii, ce<i mai lipseşte pomului de Crăciun, ca farsa sentimentală să fie deplină. Chiciura artificială, betèlile de soare, ţurţurii de cristal cu gaură şi sîrmă, au fost artistic şi fotografic distribuite. Animalele de cîrpă, de papier mâché şi de tinichea ripolinată s*au suit toate în copac. Ceştile serviciului de cafea stau colea, lîngă instru* mentele de război, şi încă o sută de nimicuri, nescrise în liste şi tiptil aduse din tîrg, împăinje;
263
nesc moliftul cu o copie în inie şi mărunţiş de Paradis la domiciliu. Sute de firimituri, de petice, de sfori, de ambalaje, aruncate pe parchet, demon* strează cum se poate face din nou universul, din piese şi accesorii cu preţ de emgros, cu transport şi vamă. Splendori de sticlă uşoară, cu interiorul gol, înfăţişează, între daruri şi surprize, conste* laţiile, planeţii, fenomenele cereşti şi lumina lui Goethe, înşirate pe aţă de cusut marca « Ursul», şi fabricate în uzinele Căii «lactee ale lui Moş Ajun.
Ca să realizeze miracolul, care începe în turbanul unui covor îngrămădit pe un scaun şi sfîrşeşte cu o cetină alpină în tavan, Tătuţu a fumat o sută de ţigări puturoase, a zîmbit de cîteva ori şi a înjurat patru ceasuri ca un surugiu, ca un şef de orchestră şi ca un regizor. Căci aşa se zămislesc operele delicate: răcnind cu înjurături.
TEATRU DE CASĂ
Dialog întrtun act §i un act anterior
PERSONAGII: Regizorul, Cinci lucrători, Moş Crăciun, Baba Crăciuna, Lapte Covăsit, Păcală şi Păcălita, Tîndală, Herr Hinrick Maler, Sfin* tul Petru şi Pavel, Moş Pegroş etc.
ACTUL ANTERIOR
în faţa cortinei lăsate, prezintarea personagiilor
REGIZORUL: — Daţumi voie, doamnelor, dom; nişoarelor şi domnilor, să vă recomand cîteva personagii din piesă, ca să ştiţi lămurit cu cine aveţi de<a face.
MOŞ CRĂCIUN (cu mîna la gură): — Te rog,' » mai scurt, că mi*e somn. D*aia m<ai deş* teptat? (Cască.)
REGIZORUL: — Dumnealui este Moş Crăciun.
O să4 vedeţi dormind. Este bătrîn şi are nevoie să adune odihnă multă pentru că* lătoria ce<o face în fiecare an, de Crăciun, cînd umblă din casă în casă şi împarte fetiţelor şi băieţilor jucării. Deşi are 1927 de ani, umblă numai pe jos, cu măgarul de căpăstru, încărcat cu jucării. O să vă în> trebaţi de ce umblă pe jos? Pentru că se teme de accident: caii dau cu potcoavele, iar automobilelor le crapă cauciucurile.
265
Din Muntele Ghiocica, unde îi sînt atelierele de jucării, pînă în apropierea primelor sate şi oraşe, Moş Crăciun are de umblat. II vedeţi destul de sănătos şi de gras. Se hrăneşte cu nuci, alune şi castane, cu strîngerea cărora sînt însărci* nate becaţele şi veveriţele din toată lumea. Din asemenea mîncare nu i s*a aplecat niciodată. De băut, bea apă distilată.
(Către Moş Crăciun, care iese căscînd.)
Du«te şi te culcă. Noapte bună. Bagă de seamă să te scoli de Sfîntul Dumitru şi să porneşti la drum, ca să fii la 2j decembrie în Bucureşti.
Dumnealui este Lapte Covăsit, fiul lui Papăs Lapte. Nu vă uitaţi că e lungăreţ şi prost. Fără el nu poate fi închegat laptele nicăieri. Pui lapte dulce într;o oală, şi ajunge să te gîndeşti la dum* nealui ca numaidecît să înceapă închegarea. în piesa noastră, el fabrică zăpada, pe vîrful Mun* telui Ghiocica, închegînd Calea*laptelui, şi îi dă de acolo drumul peste ţară.
C Către Lapte Covăsit. )
Du<te şi vezi<ţi de treabă.
Am onoarea să vă prezint pe Sfîntul Petru, simbolul fierbinţelii. îi mai zice şi Pavel, pentru că pe vremuri se ţinea după el şi unul Pavel, cu care ba văzut toată lumea umblînd pe pămînt, dar care, întno zi, s<a făcut nevăzut. Probabil că Sfîntul Petru a mîncat pe Sfîntul Pavel, din pricină că Sfîntul Pavel, am uitat să vă spui, era de ciocolată.
Crezînduise că Pavel există acum în burta lui Petru, de atunci, în călindar, Petru poartă numele de Petru şi Pavel.
Sfîntul Petru dă tîrcoale, vara, pe la stîne, plăcînduâ mult caşul dulce şi fiind prieten intim
266
cu Lapte Covăsit, căruia i;a făgăduit împărăţia cerurilor.
(Sfintui Petru iese de braţ cu Lapte Covăsit,)
Moş Pegroş e meşterul inventator. în fiecare an el născoceşte jucării noi, face desene şi le dă în lucru, în ateliere. Cască toată ziua, iar noaptea e ager ca lăcusta şi ca stelele, cu care stă de vorbă. Vedeţi? Are o ureche foarte lungă, cu care le ascultă.
Să vă mai prezint pe Păcală, care, la toate născocirile lui Moş Pegroş, adaogă ceva de la el. Doamna este Păcăliţa: soţie; s;au căsătorit acum opt sute şaptezeci şi cinci de ani, în floarea vîrstei, şi au umblat hoinari patru sute treizeci şi doi de ani pînă şi;au găsit un salariu ono; rabil, în atelierele noastre.
Domnul Heinrich Maller sau, mai exact, Herr Hinrick. Istoria acestui biet om e foarte intere; sântă. Găsindu;se într;o iarnă la München, Moş Crăciun a fost uimit de uşurinţa cu care acest bavarez putea să întindă vopseaua pe obiectele de lemn, şi i;a propus să;l ia cu el. Neamţul opunîndu;se, Moş Crăciun ha descîntat, bombă; nind ceva. Herr Hinrick s;a făcut mic cît un ceasornic de buzunar. Moş Crăciun l>a băgat în traistă, a pus traista pe măgar şi l;a dus în Muntele Ghiocica, unde se află şi azi. E profesorul de vopsele al lucrătorilor noştri, şi taie tipare pentru jucăriile combinate din tinichea şi piele. O duce destul de greu, îi lipseşte berea de München.
Dumnealui e Tîndală, care fluieră pe cînd cei; lalţi lucrează. Un puturos.
Iată;i pe cei cinci lucrători: unul face fluturii de metal rotund, care se cos pe catifea, — şi mărgelele, prin fermecarea gheţii munţilor pleşuvi. Altul face rotiţele de la picioarele berbecilor. Al treilea e autorul sorcovei. Al patrulea s;a specia;
267
lizat în păpuşile care vorbesc din stomac. Al cincilea face muzicile, băşicile cu ţiuit, mingile şi figurile care scot limba, cînd sînt strînse de fălci, şi o trag înnapoi, cînd li se dă drumul.
în sfîrşit, domnul Iacov, omul nostru de încre/ dere, care face naveta între Muntele Ghiocica şi Europa, — şi se informează regulat despre cele ce se petrec pe continent, în legătură cu fabrica noastră, şi plasează rămăşiţele demodate.
(Către cei rămaşi. )
Hai, întoarceţiivă în ateliere. . . Şi scuzaţionă că v*am deranjat.
(Personagiile rămîn cu ochii Jixaţi admirativ în sală şi se întoarce şi Lapte Covăsit. Regizorul ti împinge încet.)
Haide, ajunge, destul. . . fiţi băieţi detreabă. (Ei cedează rîzînd.)
REGIZORUL (către public): — Nu le mai vine să plece. închipuiţiivă că n*au mai ieşit în lume de pe vremea Sinodului de la Niceea: şapte sute de ani după Hristos.
(Personagiile ies cu greutate. )
ACTUL I
Muzică în surdină: «Moartea Atiitrei» (Grieg) în timpul pauzei.
La ridicarea cortinei — Atelierul, întno peşteră. Pe o laviţă doarme dus Moş Crăciun. în gura peşte» rii stau întinse pe o sfoară bărbile lui Moş Crăciun.
UN LUCRĂTOR: — Tot nu s<au mai uscat?
ALT LUCRĂTOR: — Crezi că treizeci şi două de bărbi se usucă în cîteva săptămîni?
268
UN LUCRĂTOR: — I legaţi scos pe toate? Parcă i«a mai rămas o barbă la urechi. (Se uită spre cel adormit.)
ALT LUCRĂTOR: — Numără4e şi dumneata.
UN LUCRĂTOR: — Să nu se piardă vre una, că ne omoară unchiaşul.
ALT LUCRĂTOR: — Am prins fiecare barbă cu un ac cu gămălie.
UN LUCRĂTOR: — Ştii că ţapii au venit de mai multe ori să ne ceară bărbi, şi i<am refuzat. Să nu cumva să ni le fure!
ALT LUCRĂTOR: — Eu nu înţeleg: ce mai vor şi ţapii ăştia? Nu li s«a dat cítelo ţăcălie?
UN LUCRĂTOR: — Ar dori o barbă mai mare, ca să nu mai rîdă raţele de ei.
AL TREILEA LUCRĂTOR: — In locul lui Dum« nezeu, eu le«aş da ţapilor dreptul să se radă.
AL PATRULEA LUCRĂTOR (la maşina de scris):
—	Nu face păcatul să te potriveşti cu Dumnezeu. Adu<ţi aminte că erai drac şi că te«a scos Moş Crăciun din Iad şi tem adus la centru. Vezi că odată te suflă şi te trezeşti îndărăt.
AL TREILEA LUCRĂTOR (făcînduişi cruce):—■ Iartă«mă, Doamne, tot ce«ai făcut e bine făcut, şi ţăcălia ţapilor.
AL CINCILEA ’ LUCRĂTOR : — Ne«a sosit furni« tura de gumilastic pentru băşici. (îşi freacă mîinile. ) Am pus«o în magazia nr. 3.
CEILALŢI LUCRĂTORI: — Bravo! Vezi, asta se cheamă a fi expeditiv. Firma « La croco« diluí de cauciuc » e o casă serioasă.
AL CINCILEA LUCRĂTOR: — Dactilograf! Mul« ţumeşte telegrafic că marfa soseşte con« form contractului.
LUCRĂTORUL DACTILOGRAF: — Mai ia şi tu aparatul. Pînă la 4 am de scris optzeci
269
de circulari către centrala noastră. La 4 sînt chemate ciorile ca să împartă cores; pondenţa. Şi ştii că la j şi un sfert ciorile trebuie să se culce în copac.
AL CINCILEA LUCRĂTOR (care a încercat tele* fonul): — Linia e ocupată. O să vorbesc la telefonul fără fir.
LUCRĂTORUL DACTILOGRAF : — Poftim.
AL CINCILEA LUCRĂTOR (lampă aprinsă, cu te lei fon): — Ce lungime de undă are «Cros codilul»i de metri ?
DACTILOGRAFUL: ■— Citiţi pe părete şi nu între; rupeţi.
AL CINCILEA LUCRĂTOR: — Alo! da! Voiam să vorbesc, însă la Amsterdam. Ce doriţii1 Dactilograf! (Dictează.) Fă însemnare că s;au mai născut aznoapte opt sute patru; zeci de mii de copii.
DACTILOGRAFUL : — Nu am înţeles niciodată cum de se nasc atîţi copii în fiecare zi şi pe orice timp! N;o să;i mai ajungă Moşului o mie de măgari încărcaţi! Am scris.
AL CINCILEA LUCRĂTOR : — Şase sute de mii de fete şi 'două sute patruzeci de mii de băieţi.
DACTILOGRAFUL : — Am început să ne împu; ţinăm, noi băieţii. . . Am făcut însem; nare.
AL CINCILEA LUCRĂTOR (la telefon) : — No; utăţi pe la noi nu se prea află. O să le ştim pe seară, la raport. Moş Pegroş lu; crează, cu Hinrick, la o păpuşe nouă, care să nu mai închidă ochii. A uitat reţeta şi nu mai ştie cum se făceau păpuşile astea. (Trei lucrători se sfădesc trâgînd de un cleşte.) Şşt! Ne;a făgăduit ziare. (în telefon.) Poşta încoace o face tot Grivei şi
270
O predă, în deal, Pisicii, care ne«o aduce pînă la peşteră. . . Puneţi lîngă pachetul cu ziare o bucăţică de cîrnat, ca să atragă atenţia lui Grivei. . . Da, e sănătos. . . doarme dus. . . Se scoală la cincisprezece minute ca să îmbuce cîte ceva. . . Mulţu* mese. . . La revedere. . .
ÎNTÎIUL LUCRĂTOR (cîntă, pilind la menghină):
—	Nataliţa fierbe pere,
Nataloi vine şi cere,
Nataliţa nu semdură,
Nataloi vine şi fură.
DACTILOGRAFUL : — Să;i spunem lui Moş Pegroş să ne construiască o altfel de maşină de scris, ca să nu mai bată degetele în sec. Am amorţit de tot. Toată ziua: pac!« pac! pac!«pac! pac!«pac! . . .
AL DOILEA LUCRĂTOR : — Uite4 şi pe Sfintul Petru.
AL TREILEA LUCRĂTOR: — Cu cine vorbeşte?
AL DOILEA LUCRĂTOR : — Vine cu Lapte Co* văsit.
SFÎNTUL PETRU (intrînd cu o cîrjă lungă): — Să fiţi blagosloviţi!
TOŢI: — Sărut mîna, părinţele. De ce n*ai mai dat pe la noi?
LAPTE COVĂSIT:—A stat la tîrla de jos o lună de zile; a învăţat să mulgă oile, să cînte cu flautul şi să joace. Cîteodată făcea o plimbare pe măgar, ca să se poată apăra de cîini.
SFÎNTUL PETRU: Păcătosule! Altceva mai ştii decît să strici laptele şi să spui minciuni?
LAPTE COVĂSIT: De«abia ham scos adineaori dintre măselele cîinilor. bau rupt tot anteriul. Un cîine nu ştie să facă deosebire între un popă şi un sfînt ca dumnealui.
271
SFÎNTUL PETRU: Nare nici o trecere la cîini. Bîrfeşte.
LAPTE COVĂSIT: Clinilor lue groază de sfinţi: ori o iau la fugă, ori îi muşcă, — după cum e sfîntul.
SFÎNTUL PETRU: Poftim de te potriveşte la mintea lui Lapte Covăsit. . . Cedaţi mai făcut, băieţi, de cînd îvam mai dat pe la voi?
UN LUCRĂTOR: Unsprezece magazii pline, taică părinte.
ALT LUCRĂTOR: E gata şi oglinda de buzunar a SfinţieiîTale.
SFÎNTUL PETRU:	Şi periuţa de mustăţi?
ALT	LUCRĂTOR:	Pe o parte e peria,	şi pe alta
e oglinda.
SFÎNTUL PETRU: Mă mir. în ce mă uit cînd îmi perii mustăţile?
LAPTE COVĂSIT: în tavan.
SFÎNTUL PETRU: Nu fi obraznic!
ALT	LUCRĂTOR:	Te uiţi o dată în	oglindă	şi
dai o dată	cu peria. Odihneşti	oglinda	în
timp ce dai cu peria şi odihneşti peria în timp ce te uiţi în oglindă.
SFÎNTUL PETRU: — Dăiomcoace s*o vedem. (I se dă periuţa cu oglindă, o examinează. J Nu mă văd decît cu un ochi, şi cînd vreau să mă văd mai mult nu mai mă văd deloc.
LAPTE COVĂSIT: — Ce lipsă de cultură!
SFÎNTUL PETRU: — Dar ochelarii sînt gata?
(Lapte Covăsit rîde pe înfundate. )
SFÎNTUL PETRU: — Ce te;a apucat? (Dă să puie ochelarii şi>i pune cu sticlele la ceafă.) Nu văd nimic.
LAPTE COVĂSIT: — Moşul crede că ochelarii se poartă la coadă.
272
UN LUCRĂTOR: — Daţumi voie să viii pui eu. Dar ce aveţi la nas? Vi se umflă din ce în ce mai mult.
SFÎNTUL PETRU: — Mi se pare că msa înţepat o viespe.
UN LUCRĂTOR: — Daţumi voie să vă scot. . . nasul.
SFÎNTUL PETRU: — Vrei să zici acul. . .
UN LUCRĂTOR: — E procedeul cel mai puţin dureros. Uitaţii vă puţin încolo. (Scoate un briceag şi>i retează pe neaşteptate nasul. ) Să vie Ifrim! (Către Ifrim.) Du nasul acesta la atelierul nr. 27 şi pune să se extragă imediat ţeapa, cu aer comprimat.
SFÎNTUL PETRU: — Aoleo! nu mai am nas.
UN LUCRĂTOR: — Cred că nu aţi simţit nici o durere. (Sfîntul Petru îşi trece mîna pe locul unde Jusese nasul şi răcneşte, necutezînd să se uite, ca să nwşi vadă sîngele.)
SFÎNTUL PETRU (cu palma întinsă la spate):
—	Sînge! e ud!
UN LUCRĂTOR (examinează, la spatele Sfîntului Petru, palma întinsă): — Fiţi liniştit, pă; rinte. Este muci! Aşteptaţi puţin, în zece minute nasul este gata.
(Intră Baba Crăciuna.)
BABA CRĂCIUNA: — Daţi zor, băieţi!
CINCI LUCRĂTORI (în cor):—-Mai avem patru luni. Sîntem abia în iunie.
BABA CRĂCIUNA: — Cine*i ăla cu nasul mîncat?
SFÎNTUL PETRU: — Nu mă mai cunoşti... fetiţo?
BABA CRĂCIUNA: — Parcă, după profil. . .
CINCI LUCRĂTORI: — E Sfîntul Petru. . . Are nasul la reparat.
BABA CRĂCIUNA: — Să mă bată Dumnezeu, prea* sfinte, dacă bănuiam.
273
SFÎNTUL PETRU (către Baba Crăciuna): — De cînd nu neiam văzut, te*ai mai îngrăşat, îţi şade bine. . .
BABA CRĂCIUNA: — Şşşt! Să nu te audă dînsul.
SFÎNTUL PETRU: — Doarme buştean.
BABA CRĂCIUNA: — Ştie tot ce se petrece, nu mai vorbi.
SFÎNTUL PETRU: — Negul de colo, de subt ure* che, a făcut o mustăcioară ca un cîrlionţ de viţă. . . Ah!
BABA CRĂCIUNA (sentimentală ): — Totdeauna ai fost berbant.
SFÎNTUL PETRU: — Dacă n*ai vrut să mă iei acum o mie şapte sute douăzeci şi trei de ani! Ai luat pe somnorosul ăsta!
BABA CRĂCIUNA (îşi şterge o lacrimă): — Eram frumoşi amîndoi. (Visătoare. ) Mai păstrezi vreo fotografie?
SFÎNTUL PETRU: — Crezi că aş mai avea trai cu ăla? (Arată pe stăpînul lui, cu barbă, cu aureolă şi slăvit în trei Jiinţe.) Nu ne lasă să trimitem o scrisoare. (Se caută prin buzunarele de la Jlanela de dedesubt.) Pentru tine venisem. . . Ţii am adus ceva. . .
BABA CRĂCIUNA (surîde, cu ochii în jos):—Ce mi«ei fi. adus?
SFÎNTUL PETRU: — Un bob de tămîie. Şi ţi*am mai adus şi niţică smirnă. . .
BABA CRĂCIUNA (le ia cu bucurie ): — Mulţu* mese.
SFÎNTUL PETRU (transportat): — Ce se aude colo, în depărtare, ca un murmur lung?
BABA CRĂCIUNA (transportată şi ea): — Lucrează bondarii la vopsitul jucăriilor.
SFÎNTUL PETRU: — în părţile din fund ale păi durii am văzut tot timpul fulgerînd. . .
BABA CRĂCIUNA: — La topitoriile cu minuni.
SFÎNTUL PETRU: — Faceţi şi voi minuni?
274
BABA CRĂCIUNA: — De*ale mici, pentru copii.
SFÎNTUL PETRU: — Veneau din vale, cînd mă suiam încoace, parcă nişte turme adînci...
BABA CRĂCIUNA: — Erau urşii de catifea. Nu te*i fi speriat!. . .
SFÎNTUL PETRU: — Nu erau urşi, erau mai mici şi umblau singuri.
BABA CRĂCIUNA: —Aha! Trebuie să fi. fost aricii şi poponeţii. Nu purtau ace pe spinare?
SFÎNTUL PETRU: — Ba da.
BABA CRĂCIUNA: — Şi ceilalţi, cîte;o donicioară cu apă. . . E apa pentru acuarele.
BABA CRĂCIUNA: — Se întoarce Moşul în aşter* nut. . .
(Moş Crăciun se scoală, se întinde, cască.)
MOŞ CRĂCIUN:—Mai daţi?mi o bomboană de aia cu gust de zmeură. . .
BABA CRĂCIUNA: — Nu mai este. Să*ţi dau o bomboană cu izmă.
MOŞ CRĂCIUN: —Face recem gură. Dă<o. Cum merge lucrul?
BABA CRĂCIUNA: — Mulţumitor. Caii sînt a;
proape gata. Cămilele sînt la cuptor. * Girafelor li se lipeşte acum capul. Sorco* vele au crescut atîta (arată de la pămînt). Nuîţi face inimă rea.
MOŞ CRĂCIUN: — Iar pute aici a tutun. Să vie Herr Hinrick.
HERR FilNRICK (vorbind stricat):—Ponşur, domn Weinachtsmann. . . Pun dormit?
MOŞ CRĂCIUN: — Nu ţi*am spus să nu mai fumezi ?
FIERR HINRICK: — Nu fumat, domn Weinachts* mann.
MOŞ CRĂCIUN: — Nu vezi că pute a tutun de te trăzneşte? Mai lasă<te de trabuc. Vrei
275
să mă otrăveşti? Cine<ţi tot aduce dumi» tale ţigări de foi? Uită<te în ochii mei, neamţule, şi nu minţi. . .
HERR HINRICK (intimidat şi consternat): — Ce fein miros are domn Weinachtsmann!
(O vijelie uriaşă răstoarnă totul, aruncînd în atelier
vîrtejuri de zăpadă. A venit iarna, pe neaşteptate.)
MOŞ CRĂCIUN (sărind înspăimîntat): — M*aţi lăsat să dorm prea mult. M;a apucat iarna pe muntele Ghiocica! Herr Hinrick, ce ai făcut? Lapte Covăsit! dă iarnamdărăt! Calfe şi ucenici! scoateţi măgarii albi şi încărcaţii! Cete de veveriţe! înhămaţiivă la sănii! Lupii să apuce pe potecile de la mesteacăni, cu sacii cu bile în spinări. Bufniţe şi ciori! să ia fiecare în cioc o păpuşe! Să nu uitaţi pistoalele cu dop! Întîlnirea generală în noaptea de 24, la Băneasa! (îşi trage cizmele lungi pînăm şale, îşi pune şuba, ia cîrja şi iese. Se mai aude, de afară, porunca: ) — Vrăbiile să stea acasă.
(Intră Păcală rîzînd.)
PĂCALĂ (către Baba Crăciuna şi Sfîntul Petru):
—	Sînt bun de cinste. I*am făcut«o.
BABA CRĂCIUNA; — Nu te*o fumpins păcatul. . .
PĂCALĂ: — Nai vrea să spui că vă pare rău. Uite«ţi nasul, Sfinte Părinte; dă*mi voie să ţi? 1 pui la loc: e gata. (îi pune nasul.) Vezi, aşa e mai frumos, Mamă Crăciuno.
(Baba Crăciuna şi Sfîntul Petru se sfiiesc cu plăcere.)
PĂCALĂ: — Am scuturat bărbile de pe frînghie şi s«a făcut iarnă. Sînteţi mulţumiţi? A> cum s<a dus şi nu se mai întoarce pînă în aprilie.
27$
BABA CRĂCIUNA: — Bată;te să te bată!
SFÎNTUL PETRU: — Batăd săd bată. . .
(Păcală iese deiaindaratele.)
PĂCALĂ: — Petrecere bună!
SFÎNTUL PETRU (scoate tigva din capătul cîrjei):
—	Am adus nişte ţuiculiţă, că tare«i bună pentru bătrîneţe. Uite ici o cutie cu zahăr şi cuişoare. N*ai vrea tu să o pui niţel pe maşină, să o bem caldă? (Scoate din sîn pachete.) Mai e cîte ceva. Nişte scrumbii sărate: să le faci cu ceapă. O şuncă fără os. O pungă cu măsline. Un ghiuden. . . O damigeana cu vin. . .
BABA CRĂCIUNA: — Sărut mîna, părinţele. . . A venit anul de cînd mam mai gustat.
SFÎNTUL PETRU: — Ba ţi*o sărut eu pe*a durai < tale. (Scoate o carte groasă din traistă.) Şi am adus şi o carte, ca să citim amîndoi pînă la primăvară: Sfintele Scripturi. . . traducerea părintelui Galaction.
Cortina
EPISTOLĂ
Stă scris că la început era Cuvîntul. Mai tîrziu, a fost iarăş Cuvîntul, şi Cuvîntul a rămas pînă azi, nedezlipit de viaţă şi pecetluit. La început, Cuvîntul umbla pribeag: acum Cuvîntul se ţipă* reşte: gingăşia vorbelor împreunată cu gingăşia hîrtiei a dat naştere cărţilor care stau în dreptul timpului cam ca piatra.
Odată cu Cuvîntul, a fost vocea, la început. Niţel tărăgănată şi legănată de voce, vorba se făcuse cîntec. Cîntecul însoţea munca şi odihna oamenilor, îndulcea întristarea, aţîţa bucuria şi purta biruinţa. încurcate cu greierişul din tihna toamnei, la culesul grădinilor, vocile încete, urzite, ale lucrătorilor, _ încercuiesc cu zmalţ urciorul albastru, sunător, care cuprinde nemărginirea. . .
Dar cîntecul nu poate să fie rostit, ca vorbele, de toată lumea. Şi, la ceasul cînd se opresc şi unei; tele, — vioara suspinătoare şi cobza mărturisirilor şoptite, — rămîne să stăpînească vorba. Pentru vorbe nu e nevoie de un meşteşug învăţat. Vorbele pleacă din plinul inimii, şi cei care le iubesc cu deosebire, cînd sînt rostite în umbra lămpii sau la lumina din crepuscul, sînt copiii şi femeile. Vorbele cu vijelioasă rostire şi mînate de zgomot sînt ale bărbaţilor, care, ca să se bucure de chipu; rile chemate din timpurile cînd bărbaţii goi călăreau caii fără şea, îşi păstrează avînturile şi luciul armelor în adunări.
278
E ziua vorbelor şoptite, a graiurilor încetinate şi a oftatului silabic.
Dacă nor fi fost dragostea, — din care se îm< părtăşeşte durerea lumii, necurmat, ca dintno nesleită nădejde, — şi dacă n*ar fi fost copiii, care catifelează viaţa şi dau gîndului sălbatec frăge* zimi de bujor şi aroma pomilor înfloriţi tot anul, nu am fi avut nici cîntece, dar nici basme şi vorbe. Aceste jucării, care se strică mereu, şi mereu se în* tregesc, străbat printre maşini şi lupte, de la înce* putui anului la sfîrşitul lui, toate drumurile grele.
A venit Moş Crăciun!
Bătrîneţea lui vioaie e cunoscută de toţi copiii, cared aşteaptă nerăbdători că luna lui decembrie merge mai încet decît toate celelalte luni. Două vorbe nu se sting: vorba Mamă, vorba Tată, — ca nişte chemări de leagăn şi la patul alb, din ste< lele de aur; ca nişte glasuri de prin tufănici; ca nişte şoapte de izvoare: izvorul bunului cuget împrospătat. Şi nu se va stinge niciodată nici poza de Crăciun a lui Moş Crăciun.
Copiii îl cunosc fără săd fi văzut, întocmai ca părinţii lor pe Dumnezeu, cu care Moş Crăciun este sau frate mai tînăr sau tiz. Fără îndoială, mai repede, că urîndu;use cu îngerii şi cu Paradisul,' , pe care, din aceeaş nelinişte de zăpadă, oamenii* 1 caută şui doresc, fără îndoială, o dată pe an şi în timpul cel mai greu — pe vifor, pe îngheţ şi pe ploaie rece; fără îndoială că Dumnezeu ţine să petreacă o vacanţă de cincisprezece zile pe pămînt.
Pînă să ajungă la pămînt, Sfinţia Sa are de îndurat însă nu atît geruri cumplite, cît mai ales nămeţii mari de zăpadă ai norilor, în care se<mpiedică potcoavele cailor lui mici. Dumnezeu nu călăto* reşte decît în sanie şi cu cai mărunţi, ca ai noştri din Teleorman, cu care poate să vorbească roma» neşte şi care nu înţeleg altă limbă. Vine ce vine Dumnezeu, şi pe urmă laşă sania legată pe undeva
279
pe la Dunăre, poate că pe la Comana, şi intră în cetate pe jos, îmbrăcat în haine de Moş Crăciun. Zăpada, lapoviţa şi frigul de pe pămînt nu se prind de el, pentru căd cunosc şi se dau la o parte de obrajii lui rumeni, de barba lui albă, de nodu* rile mîinilor lui: el lesa făcut pe toate, — cum să»l supere pe făcătorul lor? Cît priveşte celelalte oraşe, tîrguri şi sate, e altceva: el avu grijă de cu vară să facă atîtea mantăi şi dulame roşii, cîte nume de locuri şi de pămînturi sînt în ţările româneşti şi, îmbrăcînd cîte un suflet, căruia i s*a făcut dor de casă, în straiele pregătite, a trimis sufletele cu traistam spinare pe la copii.
Nici un copil nu se poate îndoi că este Moş Crăciun, după cum nici o mamă şi nici un tată nu se îndoiesc că este Dumnezeu. Şi dovadă că sînt amîndoi şi că seamănă unul cu altul — jucă< riile, pe care le aduc, amîndoi, şi copiilor şi părin< ţilor.
Pe de o parte, copiilor le dă unul jucării, şi pe de altă parte, celorlalţi, celălalt le dă copii, tot nişte jucării.
CUPRINS
CARTEA CU JUCĂRII
Jucăriile	7
Poveste cu oi	IO
Spectacole	16
Amărăciuni	20
Pomul cu păpuşi	24
Judecata	27
O izbîndă	
Fiului Ducdmin	3J
Na uneche. . .	39
Ştii româneşte?	43
Cexo, bexo. . .	47
Vîrsta fericită — stenogramă	J2
O locomotivă şi o gară	57
Balonul spart	611
Poveşti de adormit detam picioan	64
Coco şi pisica	68
Păcăleala	71
Şpugal	75
Amnistia	78
între Aiiţu şi Baruţu	8i
Iepurii şi crapii	
Crîmpei dramatic	88
Noţiuni	
Ghemul de pâinjeniş	94
Întîia deziluzie	97
Calendarul copiilor	100
Controversă	IOJ
283
Dialog
Armăsarul de bumbac Piatra piţigoiului Geamantanul O şedinţă de fotografie Botezul
Grădina cu soare Laboratorul nostru de cercetări Dansul lui Baruţu Chisoaia
Rugăciunea de seară îngerii
Cum a făcut Mama peMiţu Un miracol binevenit Pădurea copiilor Plicul
Unît şi sumos Aluniţa Vocabularul Alu este voie Hoţul La colţ
Vioara Sfîntului Vasile întrto noapte de Florii O poveste de*a Mamii Abecetarul
Cheile
Chestia închisă Banca noastră Dulapul cu lenjuri De Mucenici De Crăciun V isele
Aripi întristate De MoşfAjun
De la Moş Crăciun cetire Moş Crăciun
108
iii
114
122
12 s
128
131
U4
M7
141
144
147
149
IJ2
ij6
lS9
162
166
170
i73
176
179
182
186
I9I
194
198
2 os
209
214
218
“3
227
219
233
239
284
Povestea bradului negru
Păpuşi
Poveste
Zăpada
Cătunul de sticlă Un pom de Crăciun Teatru de casă