RITMURI (1966)
RECUNOŞTINŢĂ
Le-am sărutat odată, ei secera din mână Şi lui ciocanul muncii, cu care se îngână; Ea înotând în holdă, el potcovar şi faur -Şi mi le dăruiră în giuvaier de aur.
21 mai I96S
«Gazeta literari», an. XII, nr. 23,3 iunie 1965, p. 1.
LUI GHEORGHIŢĂ, MAMĂ
Primăvară, Primăvară, Te-ntorseşi din nou în ţară Şi cu cofele tot pline Ai ajuns până la mine — Şi cu sânul plin de poame, Nu mi-e sete, nu mi-i foame. Să te cânt că-mi eşti frumoasă Lacrima nu mă mai lasă, Şi din călimara ei O tot scot şi pe condei. Dintr-o şipcă mai uşoară încercai să fac vioară, Dar arcuşul, cum l-aş duce, El cu scripca face-o cruce. Şi cu strunele de păr Cântă mută şi-n răspăr.
Te-am cântat, duioasă fată, Şi credeam, pe viaţa toată, Intr-ăst an vioara tace Şi-ntre flori închise zace. Ziua ta de sărbătoare Mă-ntristează şi mă doare. Scripca. de-obicei uşoară, îmi ajunge o povară. Mi se frânge, că-i bolnavă. Era lină şi suavă. Cât aş încerca să cânt, între noi stă un mormânt. Nu mai geme, nu mai sună Din vioară nici o strună.
Dintre noi, -un vânt nebun L-a furat pe omul bun. De prisos orice cântare S-a pierdut în noaptea mare. Făcătoareo de minuni, Stinge-n rouă trei cărbuni, încolţeşte cucuruzul, Pleacă-ţi într-aci auzul Să asculţi pe înserate, Inima că nu mai bate. Parc-am fi pe moarte toţi, Şi străbuni şi strănepoţi. Şi dă-mi cu descântecul Scripca mea şi cântecul.
«Gazeta literari», aa XD, nr. 23,3 iunie 1965, p. 1. Datată: 1 mai 1965.
MARILE TĂCERI
La geamul sufletului tău Se-ngrămădesc părerile de rău.
52
53
Le uiţi un timp, dar ele se adună Şi se şoptesc alături împreună.
Voiai să uiţi de tot, să uiţi de toate, Şi, încercând, văzuşi că nu se poate. Să fie leac? Să ţi-1 aducă cine? Că morţile, şi ele. se-ngrămădesc în tine.
Şi lacrima-i amară,
O lacrimă de rouă şi-o lacrimă de ceară. Că am aprins în geam o lumânare Şi-o candelă, la ce-a mai fost şi doare.
Au tremurat ca două stele, într-o-ngânare mută între ele, Mâhnirilor şi vieţilor trecute, Răbdate pe tăcute.
De câte ori, trăite, ai murit?
Mâhnirile ascunse le-ncepi şi n-au sfârşit.
«Gazeta literară», aa XHI, nr. 2,13 ianuarie 1966, p. 1. Datată: 1966.
Şi-i sorb încet, în moalele părete, Văzduhurile sure, de burete.
Ce caută subt negură şi frunză, Ţine să tacă-n lut şi să se-ascunză.
Mi-a fost cândva şi mie dor De lucrul sufletului lor.
<<Magaz^>,aan,rff. 24, decembrie 1932, p. 22.
CREION
Printre castanii puşi la rând Bolnavii cască meditând în vânătă lumină ştearsă, De faclă şi feştilă arsă.
Ei se mai sprijină de viaţă Urziţi în sita firului de ceaţă,
P1ŢIGOH
Piţigoi, piţigoi, Nu mai treci şi pe la noi? Umbli prin copaci streini Şi te văd pe la vecini. Aveam două rânduitele Şi-au plecat dificuib şi ele. Vă feriţi de prispa mea Parcă v-am făcut ceva, Pe când eu, mereu deştept,
Toată noaptea vă aştept,
Toată ziua, toată vara,
Să v-ascult ciupind vioara.
Piţigoi, mă simt sortit
Să mă ştiu tot părăsit.
«Gazeta literară», aa XII, nr. 24,10 iunie 1965, p. Datată: 3 iunie 1965.
54
55
ICOANĂ
ŢIE
Vă regăsesc în Alpi, Lăstuni din ţara noastră... Cum păi ăsirăpi coasta ei albastră? Mă-ntâmpinaţi cu ţipet ascuţit De ţitere şi scnpci, de «bun-vemt».
De peste lac şi graniţa franceză Se-aude o fanfară cu cor de Marseilleză, Strigată de poporul, trezit când cei sătui Benchetuiau din pâinea şi suferinţa lui.
La întâlnirea, zilnic, de amiezi, Vă adunaţi în jurul meu grămezi, _ Veţi face iarăşi slujba rândunelelor în goană,| Căzute şi-necate în Mediterană? Că berzele-ostenite de-aripile-ncărcate Nu le puteau, sărmane, purta-n furtuni pe
toate.1
Florasanle, Geneva, 14 iulie 1964. «Contemporanul», nr. 29,17 iulie 1964, p. 1.
Ceahlăul e statuia ta...
Luceafărul te aştepta
De veacuri vechi, mai multe sute,
Piscul în creştet, cald, să ţi-1 sărute.
3-d întâlnit adoiiCui cu măitui
Şi nu mai scăpărase din piatra ţării altul.
Fusese noapte-n cerul aşternut
Pân-ai primit botezul de sărut.
Singură luna, sfânta, v-a văzut,
Fecioara scumpă de tristeţi şi jale
De peste toate dragostele tale.       • .
Eşti al pământului tu, Doamne, dintre lunci, Ori ai rămas în ceruri ostatec de atunci?
«Contemporanul», nr. 25,19 iunie 1964, p. 1.
PSALMUL MUT
INSCRIPŢIE PE EVANTALIU
îţi rupe floarea nouă, plăpândă, din grădină, Fără să-i fie milă copilei de tulpină, Şi când îţi culci pe sânii tăi virginali buchetul, Ea suferă-n crepuscul şi moare pe încetul.
«Gazeta literară», an. XII, nr. 24,10 iunie 1965, p. 1. Datată: 7 iunie 1965.
Sătul de ce se vede, flămând de nu se vede, Ai încercat ţâţâna şi lacătul, aede. Dar cheile de-ncuie făptura şi-o descuie, Ascunse la-ntuneric, le ţii bătute-n cuie. Le-am descântat să cadă în pulbere, grămadă îndată ce-nlăuntru dă ochiul tău să vadă.
De cum îl ia ispita, rănit de-ncuietoare Nici n-o atinge omul cu mintea, că şi moare. Te poţi făli cu slova şi graiul. Nu mă tem. Am pus pe tot ce pare, pecete şi blestem.
56
57
Ai vrut să umbli-n minte şi degetele-ncete N-au dezlipit, din câte-am strivit, nici o pecete. Pribeag prin cimitirul a tot ce nu se ştie, Ţi-ai prins mantaua-n criptă, crezând că de stafie, Că mortul de sub tine te trage îndărăt. Vreai să mă vezi prin lucruri şi nu vreau să m-arăL .. Ţi-ajunge câtă minte ţi-am dat şi-o vreai mai mare, \ Niiiiituîe, că mintea zburdalnică te doare.
«Gazeta literari», an. XQ, nr. 45,4 noiembrie 1965, p. 1.
MIREASMĂ
O viaţă-ntreagă te-am păstrat, Ce mai îmi ceri, buchetule uitat? Te tot fărâmi de câte ori te mut, Vrei să-mi aduci aminte de trecut, Murind şi el secundă cu secundă Şi căutând în tine să se-ascundă? Mi te-a întins, ţii minte,-o dansatoare. Smulgându-te din şold şi cingătoare în seara darului juca Un ritm din poezia mea. O clipă doar 1-a dus la gură, Ca să-ţi sărute floarea de răsură, De tufănici, garoafe şi iacint încinse cu o panglică de-argint. Tu ţi-ai pierdut parfumul din verbine, t Dar mirosul stăpânii n-a mai plecat din mine.]
DOUĂ STEPE
O stepă jos, o stepă neagră sus. Se-apropie-mpreună şi sugrumă
Calul de lut şi câinele de humă Şi omul lor, din umbra de apus.
Drumul s-a strâns din lume ca o sfoară, Gheme de drumuri zac în heleşteu. Hambarul n-a lăsat nimic afară. Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.
Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată, Cercăm, strigăm... Nici un răspuns. Că oboseala pribegiei ne-a ajuns Şi n-avem loc să stăm şi noi odată.
Unde ne ducem? Cinene primeşte? în poarta cui să cerem crezământ? Hai, calule, hai, câine, pământeşte, Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.
«Revista Fundaţiilor Regale», an. XIII, nr. 5, mai 1946, p. 3.
CE MAI NĂVALĂ!
Ce mai năvală, Doamne, peste mine, Ce-nvălmăşeală de maimuţe şi jivine, Cu graiul năduşit şi-ntărâtat! De se mângâie, pare că se bat Pe demâncare şi simbrie, Şi ocărăsc răstit când se îmbie. Strâmbi şi la gând şi la căutătură, Nasul turtit le stă lipit de gură. Şi nările sleite pe măsele Arată neamul rar, ca la căţele. Peltică-n buze, limba lor trândavă Frământă vorba grea, ca o potcoavă.
58
59
Gingia, rozătoare din părinţi, Rânjeşte şi surâde furiş, cu patru dinţi. Saşie mintea şi-n deşert şireată. Te linge şi-mbălează totodată.
Mărite Doamne, un duşman Mă-nfruntă-aproape-n fiecare an Şi n-am avut, din leat in ieat, Nici un cules netulburat, Mânjind mereu cu săbiile scoase Tărâmul de porumburi cu mătase. Suntem, e drept, viteji din vrej în vrej, \ Dar nentrerupt să fim viteji, \ Fiindcă pofteşte fiara la bucate, i Din toate uscăciunile nesemănate? j
Din Letopiseţ!. \ «Revista Fundaţiilor Regale», an. VIII, nr. 10, octombrie 1941. J A apărut cu titlul Aici, h noi, cu diferente nesemnificative.
I
BLESTEME DE BABĂ
Mânce-te viermii, hoitule, din viaţă, Viermii mărunţi de dimineaţă, Să-ţi sfredelească, după-prânza, Limbricii rânza şi osânza; în toată vremea şi-n tot ceasul Viermii de câine să-ţi mistuie nasul Cu zgârciurile, până-n rădăcină, Şi să-ţi rămâie-o gaură, jivină. Să colcăie-n tine, ca într-o căldare, Odraslele lungi ale viermelui mare,
60
Gângania cu-o mie de picioare. Libarca şi căpuşa Să-ţi cuibărească guşa. Din ochi şi urechi
Să-ţi curgă copturi de buboaie vechi.
Broaşte, lipitori şi râme
Să te-aştepte-n pat şi să te râme.
Ca-ntr-o mocirlă aşternută,
Şi să le simţi că vin câte o sută.
Norii de muşte
Să-ţi cânte-mprejur, să te muşte.
La subsuoară şi pe şale
Furnicile să-ţi dea târcoale.
Urcioare, hârdaie şi oale
Să-ţi sece şi să-ţi rămâie uscate, de goale.
Să fugă apa proaspătă de tine,
De scârbă, de greaţă şi ruşine.
Când pipota de sete ţi se-aţâţă,
Să-ţi dea izvorul, ud de mâţă.
Şoarecii să-ţi pipăie seara
Buzele, ceafa şi nara.
Omizile negre să ţi se adune
în sân, spurcăciune.
Şi noaptea să visezi, de ţi-e încă permis, Un vis: Ci te suge
Păianjenul cât tine de mare, şi fuge
Ca o maimuţă neagră pe stârvul tău culcat,
Şi că te-a dumicat.
Mânjit să-ţi fie tot ce e curat,
Şi puturos.
Tot ce miroase dulce şi frumos. Când ai iubi şi tu să te trezeşti că-ţi trece Pe frunte-o mână moartă, cu mângâierea rece, Să te trezeşti că buza ţi-o prinde s-o sărute O hârcă jumătate cu carne, şi că pute. Să te agate spinul şi să te scuipe floarea, îngheţe-te căldura şi arză-te răcoarea.
61
In tot ce-ncerci să faci Să-ţi mişune muşiţă şi gândaci, Şi-n ciorba ta din străchinile-adânci Să fii silit de foame să-i mănânci. Să-ţi zboare ciori şi cucuvăi Prin odăi,
Să nu poţi să te aperi şi să dai în ele, In ciori şi cucuvele.
Să te batjocorească măgarii, porcii, vitele, Şi să te-alunge râtul şi copitele.
Ai vrea în deznădejde s-auzi un cântec şi tu Să-ţi mângâie sfârşitu'. Nu, fiară, nu! Nu pieri atât de iute. Ticăloşiile'ţi-s multe mii şi sute, Le vei plăti cu chinuri, chibzuit, Călăule nelegiuit. Blestemul te ajunge şi se ţine Ca umbra după tine,
Venit din puşcărie, din cimitire şi spânzurate Şi n-ai muri să vrei să te omori. Să nu vrea să-ţi încapă Stârvul nici o groapă Curată sau murdară, Că te-ar zvârli din el pământu-afară. El nu te vrea culcat într-un sicriu, Ci aruncat în groapa lui, de viu.
Din Letopisefi.
Luminile din geamuri nu se sting
Şi alte hore nentrerupt se-ncing.
Mii de părechi se duc şi vin.
Palatul e întodeauna plin
De dansatori şi dansatoare,
Care sfărâmă vremea în picioare.
Pleacă pe rând şi alţii vin la rând.
îi văd pe cei ce pleacă lăcrămând
Şi cei ce vin să le ia locul
încearcă, şi ei veseli, nenorocul.
Toţi ştiu, o scară intră şi-alta iese,
Dar vin mereu noi miri şi noi mirese,
Treptat cu ceialalţi coboară,
Târându-şi oboselile pe scară,
Cocoloşiţi şi trişti şi speriaţi.
Nu-i mai opriţi şi nu-i mai întrebaţi,
Căci dedesubtul nunţii nentrerupte,
Adânc, la fund, duc trepte rupte
Şi-n loc de zgomotul de sus, de danturi,
Se-aud în vaiet murmure de lanţuri, ,
Şi geamătul aproape mut
Al celor ce, uitând, au petrecut.
A! cum roiesc în cârduri lungi şi-n cete,
O noapte să se-nvârte, să se-mbete,
Nădăjduind un vis de bucurie.
Ca fluturii de noapte la făclie.
Dar toţi se duc grămezi, de parcă-i ia furtuna Şi nu se mai întorc nici unul şi nici una...
DU-TE VINO...
Monaco
«Gazeta literară», an. XII, nr. 17,22 aprilie 1965, p. 1.
împărăţia face sărbătoare
De zeci de ani întruna, lăutare.
62
63
A FOST...
Scumpi copii, după vacanţă Vă mai amintiţi de Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă, Cum l-am scris şi l-aţi citit? Câte unul, câţi aţi fost, L-învăţa şi pe de rost. Răsfăţat şi mult iubit Zdreanţă-al nostru a murit.
Rămăsese din frumosul Prieten bun, pielea şi osul. îşi pierduse şi mirosul Şi vederea, şchiopătând Şi căzând din când în când. Mă striga din glod şi apă Să-1 mai scot din câte-o groapă. Aducându-şi poate-aminte De un drum de mai nainte, O lua strâmb printre strujani Dând cu botu-n bolovani, Pentru ca întâi şi-ntâi Să-1 ridic şi să-1 mângâi. Zdreanţă, fără să mă vadă, Mă ştia cam prin livadă. Sufăr de atunci cumplit Să ştiu Zdreanţă că-a murit.
Plânge sufletul din mine. îl aştept şi nu mai vine. Mai aflaţi, şi nu e bine, Că ce fuse nu mai vine.
Vremea deapănă şi toarce Şi ce-a fost nu mai se-ntoarce.
Mărţişor, septembrie 1965
«Gazaa literară», aa XH. nr. 39.23 septembrie 1965. o.!.
DE ZIUA TA
Se-ncinsese sărbătoare Şi subt munte horă'mare, Pentru mirii viitori, Din ţinut şi călători. Care mari şi coviltire, Pentru fiecare mire, Cu belşug şi multă zestre. Nechezau caii-n căpestre, Capre, târle, oi în turmă Erau zestrele din urmă, Şi cirezi întregi de vaci, Câini, ciobani, berbeci şi baci, Mânzii, copilandri noi, Adunaţi de prin zăvoi, Se jucau sărind cu mieii Nu mai mari decât căţeii, Şi pe lături cu viţeii. Gospodarii şi primarii încărcaseră măgarii Cu tot felul de mândreţi Pentru fete şi băieţi, Unii buni dar sărăcuţi Şi Ia vârstă mai trecuţi. Fetele purtau pe sâni Salbele de la bătrâni,
64
Şi, ca solzii de balaur, Icusari şi sfanţi de aur.
Un fruntaş cu plete dese Zise: - «Fata-i pe alese». Tineretul se-mbulzea Către zestrea cea mai grea.
Mă bătea de mult un gând... Luasem fetele la rând Şi strigai când am sfârşit, Să fiu bine auzit:
- «Eu aleg pe uscăţiva Fără zestre, Paraschiva.»
- «Paraschiva, fâ-te-ncoace. Ţie mirele îţi place?»
- «Ce să zic? - zâmbeşte,- parcă Ceva nou mă şi încearcă.»
Se-arătau cu scăpărare Nişte fel de degetare. Scăpărau şi stelele Mândre, ca inelele.
- «Marea binecuvântare», Zise preotul cel mare, Şi, din hora lui, cuvântul Şi-a zidit aşezământul.
Câtă vreme-i de atunci, Peste noi şi peste prunci? Seară, cât şi dimineaţă, A trecut şi vine-o viaţă.
14 octombrie 1965 «Gazeta literară», an. XII, nr. 42,14 octombrie 1965, p. 1
MURMURE DE PLOP
Pentru Mit zur a
Trunchiu-i geme în pământ, Sufletu-i se zbate-n vânt, Că se zbate-n Patru vânturi deşteptate.
Fără piatră de mormânt Plopu-i cedrul nostru sfânt. A trecut prin dreptul lui, In genunchi, omul silhui, Fost copil al nimănui (Plopul n-a ştiut să spuie) Pironit în patru cuie, Pe o cruce,
Neputând-o-ntr-altfel duce Am aflat, precum a spus Scrisul, că era Iisus.
Plopii ce grăiau az-noapte în murmur de-atâtea şoapte? Cânta parcă un norod Stihurile de prohod... Cânta-n cer, până departe, Parcă bocete de moarte. Toată noaptea mi-au vorbit Cu murmur neliniştit. L-auzişi? Se frământa Plopul pe durerea ta.
Inimile ni s-au strâns: Plopii n-au cântat, au plâns, între fulgere şi ploaie Corbii trec prin ei convoaie. Plopii-ar da să se-ncovoaie
66
67
Dar nu pot atâta vreme, Rădăcina cât le geme.
25 octombrie 1965
«Gazeta literară», an. XII, nr. 44.28 octombrie 1965. p. 1.
PIŢIGOII MEI
vMi-era tare dor de voi, Piţigoaie, piţigoi. I-aşteptam mereu să vină Pe subt streaşini şi-n grădină.
Cam de mult n-am auzit Glasul vostru ciripit.
Am să-i caut - însă unde Ceata lor se mai ascunde?
Şi căzuse jos, în praf Sârma şi de telegraf.
înşiraţi la rând pe fir Veneau şi plecau în şir, Tot în zbor, mereu în zbor, Adunându-se sobor.
îi vedeam cum se adună Să vorbească împreună Şi să puie-n ramuri goale Şi câte ceva la cale.
Dar aşa, din întâmplare. De-a venit ceva scrisoare, Mă uit, ca de-atâtea ori. In cutia de scrisori.
O deschid, şi ce să vezi? Nici nu ţi-ar veni să crezi. Dau ue şase piţigoi, Doi părinţi cu puii noi. Tată, mamă, înveliţi cu-o telegramă, într-un plic
Doarme puiul cel mai mic.
M-au certat cu toţii-n cor Că am dat de cuibul lor. Mă iertaţi, răspund atunci, Nu ştiam că-aveţi şi prunci.
Cum se-nghesuiau în cuib, Ca să nu-i deochi, îi scuip. Şi, încet, c-avui noroc, închid cutia la loc.
«Gazeta literară», an. XII, nr. 47,18 noiembrie 1965, p. 1.
LACRIMA
Lacrima e sfântă, fată. îi-e sufletului dată, Când graiul a încetat Şi tăcută, pustniceşte, Numai lacrima vorbeşte,
68
69
Cu oftatul mut şi sfânt, Despărţită de pământ.
Dar cu seara împreună îţi urează noapte bună.
Vii lu, lacrimă, din lună?
«Galeta literara», an. XII. nr. 46,11 noiembrie 1965,p. I i
BALADA UNIRII
Maica mare are mii De ani mari între vecii, Dar mai tânără mereu S-a-ntrecut cu Dumnezeu. Omul când credea că moare Da dintr-însa altă floare, Pentru lumea trecătoare. Ea venind şi pe la noi, A dat florile-i mai noi. A intrat cu ochii-n cer Pe la Porţile de Fier, Alegându-şi cale grea: Muntele şi Dunărea, Şi trecând-o fără pod, Fără drum şi nici norod, între munţi de cremene A făcut să-i semene. Trei fecioare gemene. Le-a făcut şi-apoi s-a dus Să se-ntoarcă într-Apus,
Şi-a rămas sora cu sora Vrajbă-n calea tuturora, Câteştrei şi câte una Duşmănite-ntodeauna. Doritoare să se vadă, Din iivadâ în livadă, Se uitau doar între ele Printre spini şi prin zăbrele, Alergând prin ghimpi oprite, Obosite şi rănite, Numai cântecele toate Puteau negura străbate, Şi trăiau îndurerate. La fântâna dintr-o zare Se-ntâlneau, cu trei urcioare, Sorbind visuri şi răcoare, într-o zi s-au sfătuit, Cumpăna de răstignit S-o dărâme negreşit. Secerându-şi rapiţa Două-au spart şi graniţa. Şi din seceră scânteia O trezi pe cea de-a treia. Suferinţă cu noroc, Au luat graniţele foc. Şi-mprejur de munţi şi ţară Se făcuse foc şi pară. Lanţurile li s-au rupt Cu duşmanii dedesupt. Şi în fostul cimitir, Peste spini şi peste pir, Se încinse hora«mare Pentru Sfânta Sărbătoare A frumoaselor fecioare. Cu grădinile de brâu, Pisc cu pisc şi râu cu râu, O cunună, o brăţară. Curcubeu culcat pe ţară.
70
71
Şi d-acu veciile Vor trăi cu miile.
Otopeni. 14 ianuarie 1966
«Gazeta literară», an. XIII. nr. 3. 20 ianuarie 1966.p. 1
OMUL MEU
Mi-ai dat un trup şi mie, înalt şi zvelt, de floare,] Ca fragile de fraged, uşure şi plăpând, Dar ridicat spre ceruri şi-mpiedecat să zboare Se leagănă-n călcâie, voind şi încercând.
Fusese parcă gândul, desprins, ieşind din bumă Să-i faci un drum spre stele, în care-i oglindit, Căci nu-nţeleg făptura, un joc a fi din glumă, Când talpa de ţărână şi lui i-ai dezlipit.
M-ai fi uitat mai bine legat de-o rădăcină, Să mă prăvale timpul, trunchi putred, peste ea, Şi candela pribeagă-a scânteii de lumină Să nu mi-o duc purtată de vânt din stea în stea.
Mă zgârie şi spinul şi cremenea şi fierul, Şi rabd în veac ispita vicleanului meu vis. La ce mai foloseşte făpturii giuvaierul Ce scapără-n cutia în care l-ai închis?
«Gazeta literara», an. XIII. nr. 8,24 februarie 1966. p. I.
DOI FLAMANZI
E gheaţa ca de piatra şi piatra ca de gnea-
Se-ntunecase de cu dimineaţa
Şi, pe la prânz, gângav si mohorât.
iMci orologiul turlei nu ştie ceasu-i cat.
Tot somnoros, mai bate
Cu orele-ngânate, din timp redeşteptate.
Era pe la amiază,
într-un ajun cu ger de Bobotează.
Ca din văzduh, taman
Când se ivi un câine căzuse şi-un ciolan.
Drumeţ în pribegia prigoanei duşmănoase.
La temniţă cu tihna odihnei se-nvăţase
Şi se-arăta, din când în când,
Mai frânt în osteneală şi flămând.
Venea din depărtare mare
Părând o arătare
Zbârlită din spinare.
Călit la-ncăierare cu lupii de la stână,
Dulău cu blana sură, purtată prin ţărână,
Cu ochii-n frunte crunţi.
Ii e-nnădită fruntea parcă din două frunţi.
împiedecat ciolanul, căzând din cracă-n cracă,
Ciobanul îl aşteaptă şi-1 înşfacă
Şi, tăbărât pe pradă,
Se-aşterne să o roadă.
Un osândit pe viaţă Văzuse că-1 înhaţă,
Şi, socotind ciolanul al câinelui că nu-i, Se chibzuia, pesemne, că i se cade lui.
72
73
Ar fi sărit la câine, dar nu poate, Călcâiele fiindu-i în fier încârligate; Căci o ghiulea cu lanţuri i-atârnă de picioare, Târând-o crăcănat prin închisoare.
îl huidui să fugă, dar câinelui nu-i pasă, Ştia <\p ^stplQnHrit chictbur. dc cicrt"*,
Tichia pe ureche şi hainele-i vărgate Nu-1 fac să-şi lase dreptul, la os, de-ntâietate. Cioban şi baci bătrân, Nu vrea să-şi recunoască asemenea stăpân. Dar aţâţat şi omul şi-a zis: ce-o fi să fie, Tot rabdă puşcărie şi-osândă pe vecie. Se-aruncă peste câine, ca un buştean, şi iată, Se-ncinge, om şi câine, o luptă încleştată. Tâlharul vrea să-i fure ciolanul gras, cu zgârci, Târându-se pe brânci.
Se zvârcoleşte omul, prins între colţi şi zbiară,
Şi câinele şi-aduce aminte că e fiară.
Când îl trânteşte omul, când câinele-1 doboară.
Cu foamea-ntărâtată,
Câinele-1 şi apucă, pe om, de beregată.
îşi vâră-ntr-însa botul,
îi rupe şi obrajii şi buzele, cu totul.
Până atuncea sânge de om nu mai gustase.
Simţind înghiţitoarea în dinţi cum se descoase,
Se cască, se desface,
Sângele omului îi place.
Roată-mprejur, întreaga închisoare
îndeamnă trânta-n huiet, făcând pe om prinsoare.
«Băieţi! care pe care?»
Spre noapte, după toacă, Murmurele se-opresc, să tacă.
Clopotniţa adoarme treptat, din trepte-n trepte. Şi-ncep să se deştepte
Bufniţe, huhurezi şi cucuvele.
Şi-n cerurile sfinte luminile din stele. Din Flori de mucigai
«Gazeta literară», an. X, nr. 20, 16 mai 1963, p. 1. Menţiune: Dintr-un viitor volum «Flori de mucigai».
TECLA
Pe poarta închisorii a intrat Convoiul adunat
Al celor prinşi hoinari, de prin oraş.
Doi câte doi, un prins şi un ostaş. -
De la o vreme-ncoace, suspecţii, strânşi grămadă,
De osteneli şi foame sunt slabi şi stau să cadă -
Cu baioneta-n ţeava şi ţeava puştii-ntinsă
Păşeşte greu, bătrână, desculţă, şi o «insă»
Se uită speriată, ca o căţea bătută.
Câţi ani să aibă? Poate vreo nouăzeci, vreo sută.
Era cam pe la toacă, cam pe la scăpătat...
- «Aţi întrebat-o, mă, aţi cercetat?
Ce-i cu muierea asta şi cine-i şi de unde?»
- «Tot întrebăm de-az-noapte. Trasare, nu răspunde. Mută ca moartea, geme, nu vorbeşte,
Nu ştie boacă rumâneşte.
La tot ce-o-ntrebi e „Tecla", şi pe urmă tace.
Tecla mereu, şi pace.
Hârtii, am scotocit-o, n-are neam.»
Şeful cu trese multe are la ochi un geam. Grăieşte rar şi cu accent: e cărturar. Zice-n sfârşit: - «Bizar!»
74
75
Şi cu o voce cântăreaţă, de artist:
- «Orice suspect ca ăştia-i spion ori comunist.»
Dă ordinul să se desprindă, la celule, zece.
- «Lăsaţi-o pe bătrână, să mă iertaţi, că-o trece Adăoga soldatul, - lăsaţi-o lângă mine. Săraca e bolnavă, şi-abia de se mai ţine.»
Cu şovăială dulce o ia uşor de mână Şi-o-ndeamnă să-nţeleagă, pe bătrână:
- «Fii bună, te-aş ruga frumos, Şi pune-te acilea jos.
Nu-i lucru de ruşine, nu-ţi fie nici o teamă, Că ai putea să-mi fii şi mamă.»
Din Flori de mucigai ' .
«Gazeta literară», an. X, nr. 13,28 martie 1963, p. 1.
MONOPOL
Un scriitor ilustru ajunse proprietar Pe scris şi pe tipar.
Da tuturora aspre mustrări, dojeni şi lecţii, învierşunat, la pândă în sute de direcţii, -Politică, ştiinţă, guvern, literatură, -Nu-i da răgaz să sufle cu pana nimănui Străin de tămâierea şi de pulpana lui. Cine voia să-i placă, şi ca să-i meargă bine, Era silit condeiul la idol să-şi închine, Căci îi plăcea, de-a lungul, de către orice ins, Frecat cu mirodenii, să fie-ntins şi lins. Te-nchiriai pe lună Peniţa-ţi era bună,
Colegii lui de meserie,
Desigur, au făcut vreo murdărie.
De vreme ce sunt puşi în slujbe mari,
Fără a fi cât el de cărturari.
S-ar consola că geniul e-o fiinţă
Făcută pentru greu şi suferinţă.
Vieţile mari au parte de puzderii
Copleşitoare, de mizerii.
Citeşte seara câte-o poezie
Sau câte o biografie.
Dar n-are nici tutun şi nici cafea.
Nevastă-sa e iarăşi grea
Şi-1 cam priveşte în tăcere,
Că n-are-n casă ce se cere
S-aducă un bărbat.
De i-ar vorbi,-l găseşte mereu mai supărat.
I-a mai crăpat o gheată peticată,
Mai e un rest cizmarului de plată,
Li s-a închis şi apa de trei zile.
Lucreţia, Jermena şi Bazile
Nu prea-nţeleg ce se petrece
în căsnicia lor cu plita rece,
Când ronţăiesc pe un jurnal
O coajă mucedă de caşcaval.
Ce mai încoa şi-ncolo? Hotărât, Lumea-1 urăşte, lumea 1-a urât. Te-aşteaptă mojicii şi persecuţii. Nu ţi-s permise nici discuţii, Nici atitudini pentru proşti şi răi Cum sunt egalii şi mai-marii tăi, Geloşi de calitate.
Dar o să vie şi-o posteritate Cu o statuie pe un soclu mare, Ameninţând prostimea în picioare, Căci viitorul ştie ce-i răsplata. Urmaşii lor vor zice: «Ăsta-i tata»,
76
79
Bătrâni atunci, şi ei, în dăscălie, îi trebuie deocamdată şi o pălărie,
Nişte pantofi, ciorapi şi o cămaşă, Cu număr mic, că nu se mai îngraşă.
■:, an «capodopera». Vino şi-l descoperă.
Dar ce-are domnul profesor suplinitor
I-a cam lipsit ceva de la născare. Un lucru de nimic, anume care? O alianţă mută-1 înconjoară, O mafie din ţară, şi una de afară îl urmăresc mereu şi pas cu pas, De-o lună, două, nici nu s-a mai ras.
Tot o să vie însă şi ziua glorioasă, C-aşteaptă ziua unei răzbunări în masă.
Nici nu poţi să te mai mişti De talente şi artişti.
Numai zâmbetul şi laba Le mai dai şi tu degeaba.
BILETE DE PAPAGAL [I]
Vreţi să-i faceţi o plăcere? N-o refuză dar n-o cere. Nu ştiu cum se potriveşte: Altul cere, el primeşte.
1
8
Când se-adună la un loc Se admiră reciproc.
între clipele sublime Umblă după ritm şi rime.
A uitat să mai lucreze, Ştie numai să creeze.
Cu priceperea şi treaba, De ne-ai lua-o înainte, Ţi s-ar înţelege graba. Dar te-nghesui la plăcinte.
Nu purta căciulă mare, Că-ndeobşte, nesătulă, Nu ştii mustii ce-i năzare, Că se pune pe căciulă.
80
81
10
Bizuit pe-nghiţitoare, Ai ales bucata mare!
«Gazaa lierară», aa XHI, nr. 53,30 decembrie 1965, p. 1. ~\
ZINTAI DE MARTIE
îţi zice lumea Moartea, domnişoară, Şi-ai fost şi eşti de-a pururea fecioară. De când colinzi pământul n-ai aflat Vrednic de dumneata nici un bărbat.
în noaptea nunţii rupi cu fiecare, Mâhnită de aceeaşi remuşcare, C-ai şovăit în recile virtuţi Şi te-ai lăsat bărbatul să-1 săruţi.
De-altminteri, împăcată-ntre mâhniri, Iei şi miresele, pe lângă miri, Şi te-nfrăţeşti cu ele de aproape, Până le sufli somnul peste pleoape.
De câtva timp, la geam, scrutându-i zarea, Văd că te uiţi cum îmi fumez ţigarea, Şi-i o sclipire-n ochi şi, tulburat, Fac semne că nu sunt încă om de însurat.
Mai uită-mă o vreme, te-aş ruga, Şi-o să-mi aduc aminte eu de dumneata. Şi lasă, cea mai castă din fecioare, Să-ţi pun de gât un şir de mărţişoare.
- «Domnul, Sfântul, mă cunoaşte, îs Ilie care paşte Lunca mare prin răchite. Fără oi şi tară vite, Cu un câine după el. i-am trimis un porumoiei Să-i dau veste că sosesc Pe pământ dumnezeiesc, Dând, pesemne,-n cer, de orz, Văd că nu s-a mai întors. I-am trimis şi-un cocostârc, Şi s-a dedulcit la zmârc. Nu ştiu de-a sosit cu bine O păreche de albine. Le-am trimis de-acum vreo lună >   Cu doi saci de miere bună, Şi-am trimis şi-un brotăcel Verde ca de pătrunjel. Nici unul, vreau să-ţi arăt, N-a mai venit îndărăt. Dă, te rog frumos, de ştire Că-s aci, la mănăstire, Şi c-am rupt pe drumuri cinci Părechi groase de opinci. Pân' te-ntorci, Sfinţia ta, Dă-mi ceva a îmbuca. Sunt lihnit de foame, frate, Şi-am slăbit la jumătate.»
Ce să vezi? Acolo-n poartă, O să-mi vie, Doamne iartă, Un ospăţ ca o gustare, Nemaipomenit de mare, Cât clipeşti, subt frunza deasă, S-a-ntins un pogon de masă Cu bucate şi fripturi Ca pentru cinzeci de guri. Zece bucate cu sos,
82
85
Pâine albă, vin vârtos, Şi o ploscă de rachiu Iute ca argintul-viu. De ştiam aşa, vezi bine, Te luam, Zamfiră, cu mine. Parcă văd, în stoluri, mii De sticleţi şi de scatii, Vor veni ca să cuteze Şi ei să se ospăteze, Şi de-a buşile prin iarbă, Căţelandri mici cu barbă, Iară stareţa, băbuşca, îi alungă cu biciuşca. La şerbet de trandafiri Vin şi alţi noi musafiri Cuarlpile subţiri, Moi şi mici ca nişte pleoape, Mierea crudă să o pape.
Popa-n drum, la cap de sat, S-a-nvrăjbit că l-am «tăiat». Nu ştiu de la cine-aflase, Că-1 văzui că mă descoase: Ce-am de spus şi ce-am să cer Şi ce caut eu în cer? Am uitat ce-au zis părinţii Că-n drum te mănâncă sfinţii? Nu-s destul de mulţumit Că sunt viu şi zămislit? Ce-mi lipseşte, ce îmi vine? Nu e-n sat destul de bine? Nimeni nu a cutezat Să se ducă nechemat.
- «Doamne! câtă îndrăzneală! Tu nu simţi nici o sfiială?»
- «Dar ce-ţi vine-aşa de greu, Nu-i şi Dumnezeul meu?
Chiar de la Sfinţia ta Aşa sfat n-aş aştepta. Eu mă duc cum sunt, Ilie, Fie ce o fi să fie.
De-oi da greş, cum văd câ-ţi place, O să mă întoic, şi pace.»
Şoaptele din sat, bărbate? Prinde vorba în norod Că Ilie-ar fi nerod. Lumea vorbeşte de ieri Că ai vrea să mergi la ceri. în cer nimeni n-a mai fost. Popa te tot face prost. Zice că o să-ţi citească Molitfă arhierească. Protopopul din Vaslui Este de părerea lui. Doftorul se chibzuieşte Care leac îţi trebuieşte. Dascălul nostru de şcoală Crede c-ai, - şi el, - o boală. Dar a zis primarele Că tu faci pe marele. Şi, cu el, încă vreo trei, Că ţi-ai bătut joc de ei. Numai cei cu ochelari
Şi chelie-s oameni mari.
Şi-au lăsat, ca să se facă,
Să le crească-ntâi o floacă.
De-ăi cu burtă şi cărunţi
Spun că umbli să-i înfrunţi.
Orişice ar fi şi-ai vrea
Nu e după voia ta.
Trebuie să iei hârtie
Scrisă, de la primărie.
Nu poţi fi nici viu, nici mort,
86
87
Fără nici un paşaport. Ca să mergi la Dumnezeu Să te faci protoiereu. Măreţ sau arhiereu, Şi. pe urmă, s-o vedea C:nc vcic o să- dea, Episcopul, prefectura? ~n- rţ;.u,.ca iacă-ji gura. Ştii, bărbate, lumea toată E pe tine supărată. Fii blajin şi înţelege: Să nu cate să te lege.»
- «Fată dragă de nevastă, Nu-i nici glumă? nici năpastă, Şi n-am pus de gând să râd De nici un posomorât. Că mi s-a făcut de cer, Bolnav sunt, rău şi stingher? Le vorbeşti de Dumnezeu Şi-i vine şi popii greu. Sunt cu-atâta vinovat, Că am stat şi-am judecat. Primarul, de multă burtă, A făcut la minte scurtă. Popii sufletul îi zace Ca broscoii din băltoace, îmbuibat, ca la suhat, Şi boierul s-a-ngrăşat. Cine se uită la mine Să mă-ntrebe de mi-e bine, De mi-e rău? Fată, numai ochiul tău. Cât eram flăcău frumos Am fost, ştiu, cam somnoros. Mă uitam la tine-n gene Şi simţeam că mi-e alene. Iar de când m-am însurat
Boii nu i-am dejugat. Noi pusesem an săcară, Şi-a ieşit neghină-amară. Am pus grâu de-1 mare-n bob: Parc-am pus ţăndări de ciob. Numai plugul licăreşte, Şi secera rugineşte. Parcă intră în pământ Un blestem şi-un jurământ; Tot ce pui n-are prăsilă, Şi brazda primeşte-n silă, Lacomă, după tipic, Numai la trup de voinic. Şobolanca-şi pune plozii Cuibăriţi în spini şi bozii. Coropijniţa, omida, Scaietele, pălămida, Mărăcinele, mohorul Rod şi-năbuşe ogorul. Şi, fără izlaz şi vite, Ţarinii negunoite îi e sete de feciori La un veac de două ori. Cât vezi: ciorile în stol Şi movile de sobol. Când am pus în ea porumb A dat tot ştiuleţi de plumb. Pui ovăz şi iese pir, Semeni ca în cimitir. Cu vreo şase-şapte ţoale Tot mi-s picioarele goale, Şi m-am încăpăţânat S-ajung şi eu om bogat, Să îţi fac fote de joc, Catrinţă de iarmaroc, Fuste noi de borangic, Salbă grea de aur mic Şi brăţări încolăcite.
88
89
Vreau să cumpăr cai şi vite. O să-i cer lui Dumnezeu Să îmi dea şi dreptul meu. Că, de seamă am băgat, Mi 1-a cam înstrăinat. De o fi să tot aştept Mi-ajunge nasul la piept.
O să-i zic: „Doamne, vecine, De vrei, bine - şi tot bine De nu vrei, că mi-i totuna", Şi-o să plec la drum ca luna. Insă n-o să zic aşa, O să-i zic: „Măria ta", Şi-o să-i spui vreo linguşire Din Mineie şi Psaltire, Vorba dulce, ca oricui, I-o plăcea şi Dumnealui. Că de mare este mare, Dar supus la alintare. Ici-colea câte-un cuvânt Am învăţat să-1 şi cânt. Apoi, poate, pe-ndelete, Scot şi fluierul din bete, Că de n-oi mai avea grai Tot am o ţeava de nai.
Dă-mi şi tu câte-o povaţă Să nu fac vreo boroboaţă. Dacă mă primeşte bine, Viu să te iau şi pe tine. Că de-o fi cum este-n grai, Ne mutăm cu toţii-n Rai. Dacă-i precum povesteşte Popa pe bisericeşte, Sus, la Dumnezeu, în Rai, Todeauna-i luna mai. Vremea zilelor şi anul
90
Sunt cu carul şi toptanul. Nici nu vin, nici nu se duc, Că stau prinse în văzduc Păzite de Sfântul Duc. Toate, nemaipomenite. Sunt călare ocolite. Auzi clopotul că bate Caie veac şl jumătate. Muşeţelul altul nu-i Decât floarea-soarelui, Boaba neagră din ciorchin Ţine cât plosca de vin, Că ciorchinele având Vin cât zece buţi la rând, Cu o prună nu prea mare Umpli rasă-o zăcătoare. Şi-i atât de mult borhot Că nu-ncape-n ceruri tot, Şi-i dospit, ca-ntr-o căldare, Intr-o albie de mare. Că măsura Este pâlnia şi gura. Baniţa şi chilele Sunt cât toate zilele, Strachina e cât copaia, Lingura cât altă aia, Friptura cât mătura, Lipia cât pătura, La pofta mâncării ţoiul Cât bobocu-i şi răţoiul. După ochi, după sprinceană, La prânz, vin, o damigeana, Ori un boloboc, Dacă mai rămâne loc. Ce priveşte apa, apă Cred că nu e nici în groapă. Când e nevoie de ea Ploaia vine pe cană.
91
A fost vinul încercat La spălat şi la-mbăiat, Dar Părinţii, droaie, claie, Toată ziua făceau baie, Aşa parcă mi-ar fi spus, Rătăcit, un zvon de sus. Chiar ocaua rânduită, Ar avea fundul de sită, Şi, de-asemenea cu vadra, Numeri numai pe a patra. Că, bătu-l-ar să-1 mai bată, îl miroşi că şi te-mbată. De băut bei câte vrei Vedre, una, două, trei, Socotind la patru una, De băut ai todeauna, Pe mâncate, nemâncate, Pe dormite, pe sculate. Până ce-au cântat cocoşii, Beau cu toţii, moşi-strămoşii, Şi-nţelegi cu cerul gurii Toate tainele Scripturii, Că şi gura are cer, Păcătosului stingher.
Două sute de ceaune Cu gura cât o păşune, Unul la câte cinci posti, Păzite de sfinţii proşti, Fierb la rând pe pirostrii, Proştii povestind prostii. Mii de căruţe cu cai Toarnă-n mămăligi mălai, Şi catârii în spinare Aduc dăsagii cu sare. De-altă parte, şi acuşa Boii iau şi duc cenuşa. Scormonite, vetre mari
De uncheşi mămăligari, Se văd noaptea din cătune Cu scânteia pe tăciune. Carul Mare s-a golit, Carul Mic s-a-mpleticit, Luna, maica stat iţa, Scarmănă cu râriţa. i.a Lioşca şi Puii Cioştii Ne uităm şi noi ca proştii, Când în ceaunele berci Făcăleţele-ntorc terci. Că, pesemne, nici în Rai Nu mai scăpăm de mălai. Dar vezi că, de mult belşug, Omul ia şi beteşug, Şi-amintindu-şi de la sat, Vine pofta de păsat. Dumnezeu cel negrăit La de toate s-a gândit.»
- «Nu cumva tu eşti Păcală Care umblă traistă-goală După mere şi ciuperci Şi-ai venit să mă încerci? Umbli de la tinereţe După pere pădureţe. Nici nu stai, nici nu te duci, Nici desculţ, nici în papuci. Umbli doar aşa, hai-hui. Altceva n-aveai să-mi spui? Ai venit şi ai trecut, Şi eşti tot la început, Dând şi pravila-n uitare, Cum ar fi în Postul Mare, Când îţi întăreai puterea Aşteptând şi învierea. Şi te lasă de tutun. Ce găseşti că-n el e bun?»
92
93
- «Ce să fac, Tată Părinte, Să mă-nvăţ cu cele sfinte învăţat a mă-ndopa? Nu-s ca Preasfinţia ta, învăţat cu alte rosturi, Răbdător *n patru posturi, Şi cum naiba o fi fost: Miercuri port şi vineri post. Şi mai agăţai şi lunea, Să ne ierţi deşertăciunea, Dar şi asta o să treacă, Vremea vorbelor de clacă. Te rog dă-mi certificat Că nu am nici un păcat. Carne nu am prea mâncat Şi să ştii că am răbdat. Doar măligă cu păsat. Să mai scrii, te rog fierbinte, De fasole şi de linte, Te-aş ruga să nici nu minţi C-am mâncat în post plâcinţi.
Ăsta-i dreptu,-n sfântă jale, Numai al Sfinţiei tale.»
POSTFAŢĂ
Obiceiul ne învaţă Să încep cu o prefaţă. Bănuiesc că se pricepe: Nu începe unde-ncepe.
Că prefaţa a venit Tocmai după isprăvit,
începutul la sfârşit, Asta s-a mai pomenit. Lucruri şi mai minunate Merg de obşte de-a-ndarate, Căci avem învăţăminte, Coada când o ia-nainte, Capul, ca să nu se vadă,
O greşeală de născare Primind astfel îndreptare.
Aş avea de povestit Altceva: cum a ieşit Dintr-un joc, dintr-o prinsoare Cartea mea povestitoare. Slove, glasuri, vorbe, stihuri, Scame, aţe şi nimicuri. Toţi, bătrânii şi copiii, Dascăli ai academiii Noastre din gospodărie, Au pus pana pe hârtie. Babe, fete, unchi, băieţi, Şapte zile cântăreţi,
Ghiersul s-au luptat să-1 sune
Din arcuşuri fără strune.
Şi-ntr-o sâptămână-ntreagă
Trebuia să se aleagă.
La hotărâtul soroc,
Am cântat toţi la un loc,
Şi taraful, vai de mine!
S-a făcut şi de ruşine.
Trebuieşte povestit
Balamucul ce-a ieşit.
Unul însă, cum e dat, Se cădea încununat, Că nu suntem, mici şi mari, Noi de-a surda cărturari.
94
95
Celui ce a fost ales, Mai pleşuv, i s-a pus fes, Şi-mprejur, ca un turban, Un covrig fără susan; Pregătisem, în zadar, Tichii de mărgăritar, O manta, ca pentru fapte, Dinrr-o cămaşe de noapte, Şi, ca la sultani, alături, Doi harapi cu două mături Autorul, în picioare, A primit o cuvântare, Pentru care, într-ascuns, Pregătise şi-un răspuns. Şi ca un mai mare dar I-am dat cartea la tipar, Şi răsplată, la condei, Nişte bani, trei-patru lei.
Ce-i mai vechi e-adevărat: între orbi chior e-mpărat.