TtTDOR ARGHEZI * SCRIERI « 39 tt iKriKEiffiii&’s.i'iSffifc'Uaa Supracoperta şi coperta de PETRE VULCANESCU Volum Îngrijit de MITZURA ARGHEZI şi TRAIAN RADU fsf.o "W¥f TUDOR ARGHEZI SCRIERI 39 J\ îl ,jOr.; l\‘-' 8. CMlNESCU PROZE EDITURA MINERVA BUCUREŞTI • 1994 NOTA Volumul acesta, ca şi următoarele două, cuprinde «tablete de cronicar» publicate de Tudor Arghezi, începînd din 1904, în presa vremii. Cele mai multe dintre ele au fost eliminate de cenzură din sumarul volumelor 31, 32, 33 şi 34 ale ediţiei de Scrieri, altele au fost trecute de însuşi autorul lor la capitolul «sub rezervă», fiind convins că nu vor putea apărea în anii dictaturii comuniste. De altfel, pe prima pagină a multor articole incluse în acest volum se află trecută menţiunea : «Cînd va fi cu putinţă» ; «Pentru mai tîrziu» sau «Dacă se va putea». In ultima secţiune a ediţiei de faţă, intitulată Răzleţe, vor fi cuprinse toate articolele eliminate de cenzură în decursul anilor, precum şi cele «descoperite» după definitivarea sumarului general al acestei ediţii de autor. Editorii ISBN 973-21-0368-x 4 TABLETE DE CRONICAR i 190-1 - 1926 BISERICA «SFÎNTUL NICOLAE VLĂDICĂ* In Bucureşti s-a construit de curînd o biserică, subt patronajul sfîntului Nicolae (de. ce Vlădica, e o chestie de descompus), care sfînt încetează de a mai patrona pe cea veche, de peste drum, hotărîtă tîrnă-copului, de cum vasele rituale, icoanele, sfeşnicele, vor fi mutate în noul lor domiciliu. Intre amîndouă curge praful bulevardului Maria, tăiat de curata stradă 11 iunie, dintre spatele bisericii noi şi colina mitropolitană. Noua biserică e ceva mai mare, mare umflat pînă la maximum de rezistenţă al coajei murale; umflat încît ai crede că plesneşte. în definitiv ea e un balon de tablă şi cărămidă ; subţietatea zidurilor desfiinţează intenţia arhitectului Leboeuf, de a părea monumentală. Iluzia de masiv, de secular împlântată în pămînt, e ştearsă de senzaţia ciudată, care te prinde privind subtilitatea industrioasă a construcţiei ce pare legănătoare, plutitoare, gata să dispară în văzduh, aşa cum apar cupole colosale în zarea de chembrică a unui teatru. Biserica e minuţios ghipsată, ghipsos detaliată, brodată cu tot ce forma ieftină şi efemeră are mai migălos. Pasiunea ipsosului e de altfel cea mai aristocratică şi mai mîngîiată în oraşul pe ale cărui străzi şi bulevarde avem fericirea să contemplăm recolte extraordinare de podoabe false. Ghipsul, cromolito- 7 grafia, romanul de senzaţie (in jurul meu se plimbă fantoma lui Cazzavillan), vola-piik-ul modernismului plămădit frugal şi practic, in tibişir sau zeamă de teasc — au umblat mult pînă să-şi găsească bazarul ! «Ei, dar nici la bronz şi marmoră nu s-a făcut economie» ! îmi vei răspunde, domnule Cititor (fiindcă presupun că mă citeşti) : «Ai dreptate, uitasem ; de o mie de ori pardon !» Nu ştiu ce analogie există între edificiul de lingă mitropolie şi nevoia de a-i cunoaşte devizul: parcă ţi-ar plăcea să-l faci să corespundă cu ceea ce, terminat, se prezintă trecătorului. Ar fi bine ca în toate întreprinderile publice, de orice categorie, să se publice suma cheltuielilor făcute, şi cit mai detaliat. Afară de faptul că e frumos şi frăţesc lucru, şi-o autoritate publică n-are dreptul să dispreţuiască şi să nu ţină seamă de cei pe care ea îi slujeşte — oricine poate confrunta, ca in casa lui, cifra cu efectul ei material. Căci aşa se cere şi se dă socoteală. Nu ne' îndoim doar că devizul bisericii de care vorbim n-ar corespunde proiecţiei lui pe temelie — dar pe lingă prilejul pe care îl găsim de-a indica o măsură generală — cum am controla de pildă zvonul, printre altele, că domnul Eugen Voinescu va primi pentru executarea mozaicului frontispicial zece mii lei, cînd el se poate avea numai cu cinci sute ? Vedeţi, sînt diferenţe de acestea, pe spaţiul cărora, cînd lipseşte un indiciu sigur, gura publică nu se lasă moartă ; şi e, fireşte, urît, ca pe o bîrnă de interes comun să încalece toate opiniile, cînd ele pot fi distruse dinainte printr-o simplă şi corectă dare de seamă. Baza siguranţei comune e pozitivul; echi- 8 vocul trebuie pîrjolit pe oriunde s-ar întâmpla. Dacă domnul Leboeuf e arhitectul bisericii Sfintul Nicolae, apoi domnul Eugen Voinescu, Romeo Girolame şi Galeota sînt cei care au botezat-o în Iordanul curioasei lor palete. Şi se explică de ce a ieşit c pictură plină de defecte; ca artă, ca adevăr local şi ca exactitate iconografică — din mîinile domniilor lor. în totalul picturii, lipsa de unitate se reduce la trei genuri — dacă nu genuri, unităţi diferenţiale — care în nici un chip nu se absorb aşa incit să nu pară independente ; şi această independenţă parţială deocamdată îmbucătăţeşte totalul. Ornamentele sînt teatrale, şi toate, văzute de mai multe ori, neoriginale; ele umplu păreţii, căci numai rar apar medalioanele acelea fără sens, fără desen, fără gust, şi tablourile ' scenice din «Sfintele Scripturi» care ar trebui şterse cu bidineaua şi înlocuite cu lucruri de gust şi în stilul convenabil unei biserici. Brîuri late mărginesc arcadele ţesute de pensulă în diferite chipuri ; pe ele, ca ouă de struţ, vopsite, sînt înşirate elipse cu relief, roşii, albastre etc. care vor să pară pietre scumpe — bolovani scumpi -— şi n-au măcar transparenţă. în interiorul arcadelor, pe medalioane, capete de sfinţi; ce capete ! ce sfinţi! şi ce sfinte ! carmin la ochi, carmin la gură, carnea buhăită de «materii străine», figuri schiloade — o colecţie patologică de oameni cu guturai, sau bolnavi de cîte altele. Evan-gheliştii la nelocul lor, şi ei în medalion ; cam toţi «vor să-şi vadă creierii», după spirituala expresie a prietenului cu care vizitam biserica. Păcatul constant al zugrăvelii e absoluta ei lipsă de desen ; tot braţe alandala, tot mîini care întrec în mărime 9 capetele respective ; de altfel linia decisă asupra căreia poţi lesne prinde inferioritatea artistică, în fraudă, e ascunsă continuu, de zvîrlituri şi tranziţii petecoase, de culoare. Uitaţi-vă, vă rog, la Pantocratorul din zenitul turlei mari, o mînă monstruoasă parcă cioplită de un dogar, cuprinde o evanghelie informă ; capul lui Christ, urît, vulgar, lat la bărbie, fără oase ia cap etc. în jurul lui o... circomferinţă, un rotogol verde ; dar credeţi că măcar această simplă de obţinut, curbă, este geometrică ? Da de unde ! între ea şi o roată de bicicletă călcată de camion, nu e nici o diferenţă. Dar Panaghia de peste prestol ? dar... dar... ? E o pictură care nu dispune pe credincios la rugăciune, ci-1 revoltă. E o pictură care te învrăjbeşte, oricât de amabili ar fi cei care au fabricat-o, oricine ar fi şi oricum s-ar numi. Prilej de-a gîndi o infinitate de lucruri deasupra cărora mătură cinic şi batjocoritor cîteva fantome : Adevăr, Dreptate, MeVit, Cuviinţă... Domnul Voinescu şi-a plasat ceva apă pe ziduri, acea apă de iaurt căruia cîte un găvan de barcă îi ajută să se răcească. Dar ce scenă religioasă e aceea din dreapta, unde are aerul să umble un sfânt Nicolae, pe lînă şi talaj, cu fruntea prinsă într-o tiară licăritoare; şi ce vrea să-i facă turcului sau evreului de lingă el, care ar voi să-i închine o smerită metanie ? Dar Samari-teanca la puţ ? Că subiectul e copiat după străinul al căruia nume l-am uitat, e de nediscutat. Cum se potriveşte gestul acela de tragedie al dulcelui Iisus, cu ceea ce spune el samaritenei ? Şi puţ e acela ce se vede ? Ia să citească domnii autori Evanghelia, o dată, acum cel puţin, — versurile unsprezece şi doisprezece din al patrulea capitol al Evangheliei lui Ioan : «...Doam- 10 ne, nici găleată ai şi puţul este adine» — şi să compare puţul lui Iacob cu cişmeaua dumnealor. Mai presupun (căci neexistînd titluri la bucăţi, şi pînă acuma am presupus) că în dreapta, unde trebuie să fie altceva, se găseşte Iisus în Grădina măslinilor : nici măslini, nici grădină, şi nimic din povestirea lui Luca, dintre versurile treizeci şi nouă şi patruzeci şi şapte ale celui de al douăzeci şi doilea capitol al Evangheliei lui. Idem, Isus pe mare; şi această bucată la nelocul ei. Unele sînt lucrate direct pe zid şi de o strălucire iute, altele în atelierele Teatrului Naţional, pe pînză şi apoi fixate în biserică; umezeala de-acum a început să le strice. Multul fals şi efect de mască e de origină locală. Sfînta Troiţă de-aproape de uşa bisericii — mare, brutală, grosolană — pe fond de bronz (bronzul a început să se descompună cam pretutindeni; şi el umple păreţii bisericii) mozaicat, cu un porumb inform deasupra, din ciocul căruia nu ţîşneşte lumina cum e de datorie — mai prezintă greşeala de-a nu fi prevăzută de Crucea Patimilor Mîntuitoare ; Fiul ţine o carte pe genunchi, in loc de o cruce culcată pe umăr. Cît e departe, cît nu există această pictură, faţă de conştiincioasele şi fericitele picturi de pe vremuri, întâlnite în mohorîrea vremii crunte, pe piepturile cîte unor sanctuare sărace care sînt mai evocatoare în ruina lor, şi mai duhovniceşti! Acea pictură are defecte dulci, păcate limpezi şi parfumate. Bieţii zugravi anonimi, săraci, derbedei — de pe atuncea — binevoiască să dispreţuiască şi cu femurele nu numai cu arta lor discretă, inferioritatea unei picturi, cum văzurăm, susceptibilă de revendicări culturale. Scriam cuiva anul trecut, din vecină- 11 tatea Oltului, că ârtica bisericii în care mă adăpostisem de ploaie, suferea de-o zugrăveală groaznică. Îmi pare rău şi cer ţăranului care o spoise, iertare. P.S. Mă îndoiesc că biserica, în starea actuală, va fi acceptată şi sfinţită de autoritatea ecleziastică. 19 0 4 I FRIEDRICH NIETZSCHE Friedrich Nietzsche e bărbatul despre care nu poţi pomeni, oricine ai fi, fără un respect neobişnuit. Am vorbi de acest german strălucit ca de un filosof, de nu ne-am teme din două părţi. Filosofia, Nietzsche a urît-o, şi poezia, ca să nu zicem viaţa, i-a fost nespus de scumpă. Dar nici poet nu este şi ar fi greu, dacă nu chiar cu neputinţă, să-l numeşti. Nietzsche e tot ce vrei şi-i todeauna ceva mai mult decît vrei şi cauţi. E un pisc pe care se tîrăşte cerul. E o mare. E o ripă cu cântece la fund. E un profet şi e un Dumnezeu... Acest uriaş pare că şi-a adus aminte că ar fi luat cîndva parte la zămislirea lumii şi pasiunile-i dintru început îl tulbură, acum tîrziu, din nou. Atunci desface, ca s-o alcătuiască poate iarăşi, făptura lumii şi, bucată cu bucată, o trece prin mî-nile-i de foc cu de-amănuntul şi îşi recunoaşte, s-ar zice, pe ele, pipăitul cel dinţii. Şi o găseşte schimbată prin vecinătitea Îndelungată a oamenilor, înfăţişarea celor ce le atinge, după ce semenii le-au tocit. Altul s-ar jelui. Dumnezeu însuşi şi-ar frînge minile sau s-ar retrage într-o sublimă tăcere eternă. Ca un ivoriu pe care l-a lăsat fără prihană şi-l găseşte negru şi spurcat de palmele grase ale unei popimi grosolane şi tîmpe, Nietzsche îşi ia sarcina să le purifice Din. momentul acesta, în chip firesc, 13 el intră în luptă cu oamenii şi cu faptele lor, cu aceia din oamenii şi cu acelea din faptele lor care au gîndit rău şi au lăsat urme rele — şi învinge. Această luptă l-a adus să viseze o nouă omenire pe omul atotvictorios şi puternic, «un supraom», un Dumnezeu nebisericesc, din sîngele nostru, sînge prea deprins cu adevărat, să nu dea decît pitici şi sluţi. Faţă de feliile, de sferturile, de jumătăţile de om care ne înconjoară ar fi îndeajuns, desigur, omul întreg. Nietzsche a fost unul ca acesta, el trebuia să dorească naşterea supraomului şi poate că el s-a şi născut odată cu dorinţa, şi poate că tocmai Nietzsche a fost supraomul. Nietzsche nu crede că omul obştesc poate înţelege natura pe care veşnic a înţeles-o rău ; natura îl depăşeşte — el cere un om depăşitor. E lesne de priceput acum, care-i învăţătura propovăduită de Nietzsche, vrăjmaşul idolilor şi idolatriei. Faţă de ceruri omul trebuie să fie mîndru, faţă de sineşi : plin de voinţă şi putere. Nietzsche nu dă nirriă-nuia voie să se nehotărască, să îmbătrî-nească, să se moleşească. Nu-ţi dă voie să fii fericit după tipicul obştesc, cu sau fără Scripturi. Fericirea este lupta, nu odihna : viaţa e un jar care trebuie să ardă pînă la cenuşă; jarul arde, singuri tăciunii mor. Fiţi jar şi nu vă desprindeţi de văpaie. Şi pilda acestei vieţi care contrazice apucăturile de veşnic pensionar ale celor de pînă la noi, învăţătorul de foc a dat-o cu prisos. Afară de, pe ici-pe colo, cîte un om frămîntat, Nietzsche n-are partizani în nici o clasă socială, cînd ar trebui să le aibă cu el pe toate, spre cea mai mare glorie a lui Dumnezeu... Memoria lui se mulţumeşte pare-se numai cp admiratori. 14 îndemnăm pe cititorii Antichristului, una din scrierile cele din urmă ale lui Nietzsche, să le placă limba nouă în care le vorbeşte profetul de energie şi frumuseţe, să caute s-o guste şi să cugete cu el mai ales. De succesul acestui început va atîrna interpretarea românească, treptată, a celor mai frumoase pagini nietzscheene. Două date, ca să sfirşim. Autorul s-a născut în anul 1844 după Ilristos şi a murit cu hohotul trăznetului, prin 1900, în dumnezeiască ură a lumii întregi. Pe acesta lumea l-a înţeles. 1911 BULGARIA FĂRĂ BULGARI în vederea unei armate cît mai numeroase, guvernul bulgar a mobilizat toţi bărbaţii pînă aproape de şaizeci de ani. Istoricii lor vor interpreta ordinul de mobilizare şi vor spune generaţiilor viitoare bulgare, dacă vor mai rămîne, că poporul întreg s-a ridicat de la sineşi ca să apere patria... împotriva unui vrăjmaş care nu-1 atacase. De fapt Bulgaria dispune de-o armată prea mică faţă de un adversar pe care şi l-a fabricat singură, într-o noapte de delir naţionalist. E un efort extraordinar pe care îl face Bulgaria, cînd îşi aruncă şi oasele şi inima în focul turcesc, în afară de cîrjile, de picioarele de lemn şi de ocKîî de sticlă uitaţi la vetre, Bulgaria era datoare să lase acasă cîteva bune părechi de testicule bulgăreşti, de vreme ce femeile au rămas. Oricare ar fi soarta războiului, e sigur că numărul bulgarilor desfiinţaţi de armele musulmane va fi considerabil. învinşi, bulgarii vor rămîne şi mai puţini. învingători, nu vor avea destule miini care să-i aplaude, şi coroana de laur riscă să nu găsească nici o frunte bulgărească pe care să se aşeze. O generaţie nouă se alcătuieşte pe timp de pace în cîţiva ani; de cîte ori douăzeci de ani trebuie să treacă pentru ca bulgarii să renască şi de oîte ori nu poate pîn-atunci să 16 JolJLty fie Bulgaria cotropită de români, de turci sau de austrieci ? Dar se poate ca dediu Ivan să se bucure de-o soartă excepţională. 19 12 IDEAL, IDEAL !. Se tot vorbeşte de un ideal bulgăresc, la care naţiunea întreagă ia cu sufletul ei parte. Am văzut în Bucureşti, îndreptîn-du-se către gări, cete de bulgari, chemate să se bucure de acest ideal. Numai feţe palide, ochi descurajaţi, picioare înmuiate. , Bulgarii, cu sacul în spinare, se opreau pe i la colţul străzilor, se uitau unii la alţii cu i greutate şi priveau apusul sau tramvaiele i electrice, ca nişte condamnaţi. Ei păreau a j fi recunoscători României că le mai poate da cu cîteva ore înainte de-a le aluneca opincile pe sîngele spurcat de arme, spectacolul vieţii adevărate. Cu figura lor osoasă, cu corpul lor aspru şi muncit, bulgarii se aseamănă în drumul lor, urmat de-a sila, cu procesiunile din stampele, trase pentru propaganda revoluţionară, de fraţi tîriţi la eşafod. | Descompus, acest ideal bulgăresc dă mîn- | dria unui prinţ care şi-a luat titlul de ţar I şi s-ar fi războit ca să şi-l menţină ; isteria i slavă a cîtorva oameni politici şi, în cea j mai mare parte, protecţia moscovită. Inca- pabili să inaugureze în ţara lor un regim de ! înţelepciune, filosofii de la Sankt Peters- : burg se simt todeauna chemaţi în afară, să reguleze viaţa popoarelor străine. ' S-a putut citi prin ziare, în zilele de la j război încoace, că România n-are ideal, ca bulgarii. Şi printre iscăliţii acestei constatări ruşinoase, sînt oamenii cei mai puţini 18 idealişti şi cei mai atraşi tocmai spre proza naţională, oameni in nestare intelectuală de-a concepe măcar un ideal şi-a cărora viaţă, consumată în subalternare, nu s-a inspirat de la nici o independenţă şi s-a condus pînă-n cugetul lor exclusiv după porunci. Un ideal România are, neapărat, şi acela e o dorinţă viguroasă pentru pace şi dezvoltare internă : oamenii din 1907 mai trăiesc... Iar în afară... Transilvania, Bucovina, Basarabia, mai ales, o realitate absolută. Şi dacă nimeni nu se gîndeşte să recucerească pămînturile româneşti cu tunul şi sabia, toţi aşteptăm reîntregirea lor prin gîndire şi tipar. E mai glorioasă pentru omenire o pagină de carte frumos şi puternic scrisă, decît o luptă bestială în cimitirul înnoptat al Macedoniei. Agresorii de azi şi intriganţii din culise sînt nişte vrăjmaşi ai culturii, nu nişte idealişti. Poporului turc îi trebuiau, după răsturnarea regimului, cincizeci de ani de pace şi cultură, pe care nici Rusia barbară, nici Balcanii retrograzi nu i-o pot tolera. O cetate trebuie azi întărită mai mult cu ziduri de şcoli şi de biblioteci, decît cu guri de tun. Dacă ruşii nu vor şi nu pot să împingă Orientul spre adevăratul Orient al lumii, poate că Austria, şi România, şi Germania vor înţelege mai bine nevoia unei dezvoltări paşnice a Turciei — şi cu toate că tulburătorii de azi merită o corecţiune şi o bună urecheală, pe care România le-o poate administra oricînd, o intervenţie paşnică pînă la urmă e tot ce poate fi mai în raport cu idealul nostru, ideal civil şi învăţătoresc. 1912 OARE DIN DOI ? De cum pleci la război, mentalitatea ta trebuie să se schimbe atît de radical incit să nu mai simţi în tine nimic omenesc. E răsturnarea desăvîrşită a educaţiei şi a sensibilităţii noastre. Vei intra prin casele oamenilor nenorociţi care ţi-au ieşit înainte, şi cu sabia în mină, în loc de pălărie. Vei zbura capul unui bătrîn, cum a fost şi tatăl tău ; vei ucide o femeie ca muma ta, vei spinteca pe copiii de vîrsta copiilor tăi. De o sută de ori vei repeta crima care curmă gîndirea şi aducerea aminte. O copilă doarme !într-un pat; vei viola-o şi sîngele virginităţii ei se va amesteca pe tunica ta de viteaz cu sîngele părinţilor, ucişi într-altă odaie. Vei fura, vei minţi, vei întoarce totul în cenuşă. Iată «idealul», idealul războinic, al naţiilor, amăgite de împrejurări. Pe domnul cu care te-ai întîlnit vreodi-nioară pe Calea Victoriei şi respectuos i-ai cerut să-ţi aprinzi ţigara de la ţigara lui, l-ai salutat şi i-ai mulţumit, îl vei întîlni, armat şi el, în ţara lui, şi-l vei ucide. Ar trebui omenirii un monarh nietz-schean dumnezeiesc, care într-o zi de uriaşă scîrbă să arunce din planul ceresc şi scînteietor al universului, planeta infectată, în marele tout-ă l’egout al neantului, şi definitiv. La ce bun emoţiile extraordinare ale cugetării şi sufletului, de vreme ce le 20 simt prea puţini dintre noi, care duşmănesc ideile şi dematerializarea eternei brute ! La ce bun jertfa noastră omenească, la ce bun efortul nostru de perfecţiune, la ce bun civilizaţia întreagă ! 19 12 PRINCIPIUL NAŢIONALITĂŢILOR După telegramele ce se primesc mai de pretutindeni, se poate vedea starea de spirit a Europei, favorabilă popoarelor din Balcani, ca şi presa românească. Succesele aliaţilor deşteaptă speranţele naţionale ale unora şi încălzeşte laşitatea altora, consternaţi şi admirativi în faţa săbiei licăritoare. Drepturile omeneşti cu desăvîrşire uitate. Cuprinşi de un misticism sălbatic, visăm, deodată, numai războaie şi sînge, şi aşteptăm inspiraţiile ce ne vor hotărî acţiunea, să ni le aducă vocea tunului şi creierul ar-tileristului. Superficialitatea civilizaţiei şi culturii noastre e mizerabil de evidentă, de vreme ce nu ne-a putut procura definitiv o conştiinţă şi o conduită, lăsate-n voia împrejurărilor. Se invocă abundent, aşa-zisul principiu al naţionalităţilor, după care statul şi naţiunea trebuie să încapă în aceleaşi limite, exact. Bulgaria va fi prin urmare cît ţin bulgarii; Serbia cît sîrbii ; Grecia cît grecii ; cu toate că principiul în ce priveşte mai ales Peninsula Balcanică, unde naţionalităţile sînt atît de amestecate şi limitele mai mult abstracte, nu se localizează lesne. Şi mai este şi 'Muntenegrul... Principiul se pare a fi destul de sălbatic, de vreme ce nu poate fi apărat decît cu arma şi de vreme ce dă loc, în plină civilizaţie, la vărsări de sînge ca acelea de azi 22 şi pune în primejdie principii mult mai valoroase, de progres şi conservare. îţi înfăţişezi cîteodată Dacia veche, formînd de la fruntaria Nistrului la Tisa, şi dincolo de Bucovina, regatul sau imperiul român, un stat visat de români, cu toate că nu prea visat de către toţi românii. Şi vezi atunci întreaga viaţă a pămînturilor acestora dum- . nezeieşti de frumoase, supuse politicianismului din Bucureşti, sufletescului meschin din regat, mizeriei pustiitoare, materialismului mic de la noi, atmosferei de deznădejde şi de spaimă imprecisă care pe toţi ne-neacă şi ne desfiinţează. A fi ca popor şi a nu fi ca oameni, nu se poate potrivi cu un ideal întreg şi bine simţit. Principiul naţionalităţilor, verificat prin starea internă a popoarelor libere sau mai bine-zis independente, se arată fals şi pretenţios. Starea românilor din regat ar trebui să fie excelentă, după numitul principiu, mult mai bună în orice caz decît a românilor supuşi Austriei. Cine nu ştie însă că românii liberi sînt, faţă de fraţii lor înstrăinaţi, ca nişte cerşetori, şi că transilvănenii ne privesc cu un dispreţ cu atît mai umilitor cu cît e-n-dreptăţit. Cine se mai gîndeşte, de pildă, în Bucovina, la o întoarcere la matca Moldovei ? însuşi regimul rusesc parc că place mai mult basarabenilor decît al nostru. Sîrbii din Austria şi sîrbii din ţara sîr-bească sînt două popoare care nu se mai potrivesc. Ordinea şi acurateţa austriacă ar folosi şi la Belgrad tot atît de mult ca slavilor habsburgici, şi la Sofia şi aiurea. Popoarele care n-au contribuit direct la civilizaţia Apusului modern, au neapărată nevoie de şcoala dominaţiunilor apusene, care să le prepare la folosinţa deplină a independenţei lor. 19 12 ARMATELE BALCANICE Puterea armată a balcanicilor aliaţi nu trebuie să ne înspăimînte. Aceste neamuri, care au întreţinut bande de briganzi în Macedonia, plătite de onorabilii lor «oameni de stat» ce s-au distins în războiul cu turcii, s-au aflat în faţa unui popor nepregătit pentru un banditism mai mare, sau cum se mai zice, pentru război. Turcii, atacaţi şi de tenorii din Milano, aveau nevoie de reculegere, în epoca lor nouă, de transformare socială. Europa civilizată s-a purtat, fie zis în treacăt, necinstit cu turcii, pe care nu-i cunoaşte, cum nu ne cunoaşte nici pe noi, şi cum nu cunoaşte nici neamurile din sudul Dunării. Domnul Poincare, în discursurile sale, pline de vorbe, dovedeşte o mentalitate de băcan, şi pentru că artileria bulgărească s-a servit la Creusot, şi Bulgaria dă parale Republicii Franceze, clientul se vede apărat în Franţa. Datoria Europei era una singură : să împiedece izbucnirea războiului, cu orice preţ şi prin orice mijloace. Astăzi, această concubină a finanţei se găseşte în faţa unei perspective de sînge. Austria, Rusia, Italia se prepară de război. Nu ştiu dacă Austria ar ieşi, dintr-un război, micşorată. Grupul central germano-austriac, la care s-a alipit România — după unii în dauna noastră, după alţii în folosul nostru —- e cel mai sănătos, şi ar fi de dorit 24 ca Franţa, uitîndu-şi alianţele cu aceeaşi grabă cu care şi-a abandonat concepţiile de pîn-acum o lună privitoare la Balcani, să facă bloc cu Europa centrală. în războiul ce pare a izbucni în curînd între nemţi şi slavi, ar fi de dorit ca România să păstreze o neutralitate care-i va permite, după ostenirea beligeranţilor, anulaţi unii prin alţii, să ia comanda culturală şi economică în Orient. Dacă însă vor fi silite să se bată, armatele româneşti se vor găsi pe de-o parte în faţa unei Rusii sleite prin suflet şi prin războiul japonez de care se resimte şi azi, şi a unor balcanici pretenţioşi. Apoi, un război românesc ar fi şi un derivativ la revoluţia ee poate că se pregăteşte în ţară, pe nesimţite, în suferinţa neagră a satelor şi pe care ar înlocui-o la timp şi victorios în toate privinţele. Nimeni nu poate afirma că îmbunătăţirea stării poporului nostru, totuşi’ începută, echivalează în intensitate şi viteză cu nerăbdarea şi descurajarea lui. între o revoluţie şi un război, e preferabil războiul, care găseşte clasele sociale unite şi solidare. 1912 BALGARIA Mai toată presa franceză împrumută suflului bulgăresc trîmbiţa ei de reclamă şi bate toba cea mare. Plătite sau nu, în orice caz interesate într-un fel, ziarele pariziene exaltă valoarea bulgarilor. Ele au creat o atmosferă slavă în Europa, după care se orientase pînă ieri, de cînd proporţiile victoriilor balcanice încep să fie mai bine cunoscute, presa din toată lumea. Toţi corespondenţii francezi s-au întrecut să ne zugrăvească o Turcie şi un popor turcesc în contrazicere desăvîrşită cu imaginea cu care ne obişnuiserăm pîn-atunci. Azi situaţia s-a schimbat cu totul, şi preţul succeselor sîrbo-bulgare a scăzut. Turcii n-au fost nici nişte speriaţi, nici nişte laşi. Faimoasele panici şi retrageri în dezordine sîftt în literatura presei de ieri nişte basme lungi, bulgăreşti. Şi mai e timp pentru de-jucarea tuturor speranţelor acelora care au alimentat şi au pus la cale sfărîmarea poporului turcesc. Ceatalgeaua nu se găseşte la o mare depărtare de Sofia şi de Belgrad, iar Tripla Alianţă, revenind — atît de brusc — la realitatea de la care telegramele infatuoase ale bulgarilor şi colaborarea presei franceze o abătuseră, sprijină astăzi Turcia. 26 Pîn-acolo merge Franţa artelor şi a ştî-mţei, îneît neagă şi valoarea cel puţin pito- Europef CelUi mal individual din popoarele 19 12 TURCIA ' în rîndul popoarelor sînt ranguri deosebite care nu se pot ajunge cu armele, de pildă, şi după cum un Poincare (Henri), un Curie sau un Berthelot n-au avut nici un merit pentru societăţile sportive sau clubul fotbaliştilor, care proclamau valoarea boxerilor şi-a recordurilor atinse la circ, de asemenea şi un popor poate să nu însemne, în ce priveşte vărsarea maţelor şi aruncarea cu glonţul, mai mult decît nişte matematicieni sau nişte chimişti. E curios că Europa civilizată, care întreţine muzee, universităţi şi monumente, şi lipeşte simbolurile şi armeriile artelor pe toate edificiile (şi le-ar agăţa şi de vespa-siene) îşi alege aprecierile după un criteriu diametral opus. Ea 'îşi restrînge judecata la gestul brutal de asasinare. Piară toţi bărbaţii de ştiinţă şi toţi artiştii ; sabia şi tunul să trăiască ! Pe ea n-o însuflşţeşte, ‘cît distrugerea Car-taginei sau a Bibliotecii din Alexandria, nimic. Duhului ei civilizat nimic nu-i vorbeşte atît de bine ca biruinţa unei hoarde însîngerate. Europa a rămas la Attila şi la năvălirile pe care le numeşte, din cochetărie, barbare. Poate fi ceva mai barbar decît ura franco-germană, care ameninţă să răstoarne toată civilizaţia ? S-a făcut atîta zgomot în jurul furtului «Giocondei» din Luvru şi ori de cîte ori un maniac spintecă, 28 într-o galerie, opera unui clasic, presa care aplaudă bandele şi dispreţuieşte şi satirizează Turcia, denunţă voeiferînd «vandalismul». Oh ! Franţa merită prea puţin «Gio-conda» şi muzeele sale, dacă t ranţa şi presa ei este totuna. Ce preţ mai pot să aibă artele şi ştiinţa la un popor care le nesocoteşte şi le insultă tocmai «atunci cînd trebuie să se dovedească influenţa şi onoarea lor ? Pentru că armatele balcanice au cîştigat cîteva victorii, se face abstracţie totală de turci, care nu vor reîncepe să însemne mult decît după ce vor extermina la rîndul lor armatele pîn-aci învingătoare. Europa nu se întreabă ce preţ are o Bulgarie preocupată ca de un ideal, de imitarea pură şi simplă a formelor occidentale, faţă de-o lume ca lumea turcă, fantezistă, visătoare şi filosofică. O sută de tunuri 7 tul domnului Blank, invitaţiile, pînă atunci refuzate, de-a participa la o agapă. încolţită de articolele Serii care denunţă cu o regularitate deznădăjduitoare operaţiile ei financiare, casa Blank ar fi dorit să le vadă încetînd ; altfel surîsurile şi curtea patronilor ei n-ar fi avut nici un sens. Sărutările domnului Blank, primite de directorul nostru pe bulevard, indicau îndreptarea argumentelor. Aristide îşi propusese să speculeze nota sentimentală. în-tr-adevăr, el invocă pentru încetarea campaniei, bătrîneţea tatălui său, demnul Mo-ritz Blank, patronul cel mare şi venerabil, care înţelegea să-şi facă liniştit meşteşugul şi să nu fie tulburat de atacurile presei. Nu ştim întrucît a fost înduioşat domnul Bogdan-Piteşti de suspinele şi teatrul odios al lui Aristide Blank ; ceea ce-i sigur este că vîrsta părintelui său a luat toate formele şi s-a îmbrăcat cu toate argumentele adresate sensibilităţii. Tînărul Blank jucase însă o sinistră comedie ; el ţinea în mîna lui de fiu îndurerat un fir dintr-o întreagă înscenare, fantastică şi rocambolescă. Poliţia, deghizată ca pentru un bal al Viţelului de Aur, era în funcţia ei cea mai romantică şi legată de păpuşăria milionarului Nick Carter, Nick Winter, Buffalo Bill, Sherlock Holmes, numiţi în împrejurare Popeşti şi Călineşti, se consolizau în osteneli- şi brînciuri de cinematograf. Ieri, în sfîrşit, ziarele partizanilor şi fraţilor de cruce sau de gologan anunţară o victorie, arestarea directorului nostru. Tot ce a fost contestat, tăvălit şi aruncat de ziarul Seara, misiţii, politicaştrii, slugarnicii, lichelele de toată vîrsta şi breasla au jubilat, în ochii lor vulgari s-a aprins singura flacără de care timpii se pot bucura, 68 atunci cînd cred că ficiorul ceri -striveşte- a fost încătuşat. Noi aşteptăm 'liniştiţi; şi .,1a postul nostru patriotic desfacerea înscenării şi demascarea oficială a bandiţilor care socot că ne-au ucis ziarul. • In- calitate de prim-redactor al acestui ziar ţin de datoria mea să declar că Seara va merge înainte ou aceeaşi impetuozitate cel puţin, ca pînă azi. Cind am pornit cu toţii la o luptă de moralizare a păturei conducătoare şi la lărgirea sentimentului public de independenţă, am ştiut că nu vom avea prieteni decît printre cititori, şi de aceea din prima zi am luat atitudine împotriva politicianismului şi amoralităţii oligarhiei naţionale. Ne-am aşteptat la lovituri, la calomnii şi tîrguri ; la înscenări ca aceea de ieri; la încercarea de-a ne murdări şi scoborî, arma mediocrilor şi meschinilor împotriva celor care le scapă prin înălţime. Ne-am mirat chiar că în două luni de cînd apărem, şi în care timp am pus pe mulţi cu botul pe labe, n-am avut de biruit decît o singură tentativă de omor a personalităţii noastre morale. Dacă măsurăm pasiunea noastră de adevăr şi dreptate cu josnicia din jurul nostru, e intr-adevăr ciudat, că lovitura se încearcă să ni se dea tocmai acum. E o lovitură avortată de mai înainte. Milioanele Blancilor nu-s făcute nici să tenteze sufletul nostru, mult mai bogat, nici să ne hrănească pe noi. Milioanele lor sînt făcute ca să-i oglindească şi să-i nimicească pe dînşii. Şi cînd zic că Seara, fără să-şi schimbe un singur punct din conduita ei, ba dimpotrivă, înmulţindu-şi ţinta şi mijloacele de luptă, va urma să lovească stăruitor ca şi pînă azi, bestia nesăţioasă a jafului din această ţară, n-c spun ca o fală, dar ca o 39 i făgăduinţă de care vom arăta câ ştim să ne ţinem. Mă uit, deodată, în jurul nostru şi se descoperă în umbră un front de monştri rânjiţi, de fălci băloase, de măsele căscate, şi o putoare de brută leproasă plutind peste turma rănită şi purulentă. Mîrîitul lor, scrîşnetul măselelor lor false şi al gingiilor lor infecte nu ne impresionează şi vom şti să sfărîmăm botul haitei, cu desăvârşire. 19 13 CARACTERE... Ziarele apărute azi, în marea lor majoritate se năpustesc asupra ziarului nostru. Fiecare îşi aduce haşchia lui de peniţă şi lăscaia inteligenţei lui ca să ne discrediteze... Pînă ieri toţi aceşti bravi sughiţau în tăcere, îşi măcinau mustaţa cu dinţii, sau ştergeau barba de bale silenţioase. Ce bucurie ! Ce neaşteptată bucurie ! înscenarea lui Aristide Blank, arestarea provizorie a directorului nostru, amicul excelenţei Take Io-nescu, ministru de Interne şi părintele poliţiei, le-a căzut ca din cer. Ei jubilează. Creierul lor, sărac, mărunt şi prost află prilejul să fie productiv şi să facă uz de gramatică şi abecedar. Veninul neputinţei, adunat în două luni de zile, de cînd apare în forma ei nouă Seara şi menţinut de sfînta frică, potopeşte. îl privim amuzaţi cum se umflă şi spumează. Aşteptăm să sece, şi comedia să ia sfîrşit. îi îndemnăm chiar, pe adversarii noştri, să-şi dubleze, dacă se poate, laşitatea şi să înnăcrească puternic balele şi mocirla pe care o varsă. într-o mişcare de generozitate le-am dori acestor paralitici chiar talent. Cureţe-şi stomacul intelectual cît mai bine. Vom începe apoi, noi, procesul acestor şarlatani şi măscărici ; ai acestor mincinoşi ai opiniei publice ; ai acestor hoţi şi speculatori în regiunea aurului, de idei. 71 Noi nu-i vom aştepta să încapă în capcana vreunui financiar cu care ei ştiu să se tocmească şi să se înţeleagă într-altlel decît Bogdan-Piteşti, care întărit pe conştiinţa lui s-a lăsat să fie jucat intr-o comedie sinistră, ca un întreg vicleim poliţienesc. Nu vom căuta un bancher în stare să împlinească rolul cel mai odios, mai murdar, mai infam din cîte poate susţine un om, de trădător prin linguşire şi sărutare. Nu ne vom vîntura cu poliţia la un loc, aşa cum au făcut unii dintr-înşii, gazetari onorabili — nu-i aşa ? — care dacă ne numesc pe noi «bandiţi» şi nu le putem răspunde decît cu un dispreţ mizericordios — ei sînt nişte lichele bătrîne şi nişte moucharzi. Noi îi vom lovi pe aceşti inşi în faţă. Le vom răsfoi pielea şi carnea pe fiece pagină a dosarelor lor, în plină lumină, în plină dreptate, în plin adevăr. Pînă astăzi Seara n-a dat decît un preludiu. Muzica va începe ceva mai tirziu — şi vom vedea atunci cine ar-urne biruie şi cine va rămîne învins. Se va şti de partea cui e şantajul în care vor ei astăzi să ne îngroape, pe noi care pornim dintr-alte regiuni sufleteşti decît brutele palide şi sco-fîldte, care în mijlocul unei prietenii rîn-jite ne atacă astăzi cu excrementul în care şi-au stabilit ei şi legea, şi moşia, şi năzuinţele. Avem decenţa, care acestor stîrpituri le lipseşte, de-a respecta fenomenul confuziei; şi aceasta nu pentru noi, pentru care vina lui Bogdan nu există şi nu poate fi susţinută decît cu vocative şi expresii banale, dar pentru publicul care ne ascultă, care este cu noi, în care credem. Publicul acesta, care ne-a citit ieri, intr-un număr văduv de director, dar unde sinceritatea noastră, credinţa ncastră ne- 72 strămutată înflăcărează rîndurile — este cu noi. Faptele vin cu atmosfera lor. Atmosfera din jurul nostru e alcătuită dm lumină şi entuziasm. Aristide Blank, capitalurile lor, poliţia, deţinerea directorului nostru care primeşte o lovitură politică deghizată — şi, în sfîrşit, ziarele, au contribuit să ne creeze în public simpatia de care avem nevoie într-un moment dificil pentru noi, prietenii şi colaboratorii lui Bogdan-Piteşti, şi pe care o merităm şi directorul nostru şi noi laolaltă. Atacurile pe care ni le dă presa cealaltă, din spirit negustoresc şi din pizmă, sînt foarte lesnicioase, la îndemîna oricui. Lovitura măgarului nu-i doară de ieri, şi de capacităţile acestui nobil animal, colaborator asiduu al presei româneşti, ne vorbea şi Esop. Dar măgarul are să aştepte. îl invităm să aştepte cu liniştea noastră, pe care ştim că nu o are. El nu poate avea calmul şi limpezimea noastră, pentru că n-are sufletul nostru, pentru că e frămîntat de stricăciune şi invidie, pentru că este în definitiv numai măgar. Dar să continuie presa, căci se sleieşte repede, şi împrejurările din care trăieşte ca muşiţa pot să se schimbe. 1913 DEMNII MAGISTRAŢI Mandatul de arestare lansat miercuri împotriva domnului Alex. C. Bogdan-Piteşti a fost infirmat. Pentru întîiaşi dată durează o deliberare trei ore, după alte trei ceasuri consacrate pledoariilor, publicul a primit infirmarea cu ovaţii şi, la ieşirea din şedinţă, Bogdan-Piteşti, 'îmbrăţişat de lumea adunată, fu escortat de un mare talaz de simpatii. Domnul Aristide Blank, care a jucat cu atîta infamă bravură comedia de la Şosea, unde se găsea protejat de poliţia capitalei, trecută întreagă cu măştile, cu automobilele şi cu deghizamentul ei cu tot în serviciul băncii Marmorosch-Blank, a stat ascuns în cabinetul judecătorului de instrucţie de teama publicului, murmurător pe galerie şi pregătit să primească figura milionarului imberb şi odios, cu fluierături. Pe cînd Bogdan-Piteşti se bucură de simpatia populaţiei, bancherii Blank, demascaţi de ziarul Seara, ies din înscenarea lor, odioşi. Prestigiul băncilor Marmorosohilor şi Blankilor, la care au lucrat ani de zile tăcerea şi laşitatea tuturora, smeriţi şi slugarnici în faţa banului cumpărător de suflete, murdăritor de demnitate : acest prestigiu pe care vreo trei democraţi socialişti de la Adevărul au ştiut să-l respecte şi să-l aduleze şi care încă ieri se găsea apărat împotriva Serii de dînşii şi de alţi salari- 74 aţi din presa ai băncii, acest prestigiu p. care l-a micşorat în opinia publică ziarul nostru, s-a sleit ieri cu desăvîrşire. Ridicată cu toate armele finanţii, cu politicienii şi salahorii ei, împotriva unui singur om, care a cutezat să o dezvâluiascâ, banca Marmorosch-Blank iese din lupta ei, înfrîntă, ridiculă şi acoperită în registrele şi în şefii ei cu noroi şi ruşine. Dreptatea este mai puternică, orice s-ar face, şi decît finanţa. Casele de bani ale băncii Blank n-au fost destul de curate ca să întreacă strălucirea adevărului si-a inocenţei. Sunetul aurului care se frămîntă, creşte şi debordă în dospitoarele de mizerie şi sînge ale băncii, n-a luat auzul judecătorilor de la cuvintele dreptăţii. Magistratura trebuie felicitată cu căldură, că şi-a abstras inima şi cugetul din tradiţia consfinţită şi biruitoare a banului. Adeseori magistratura a dat loc la atacuri şi adeseori a gîtuit dreptatea, care, feciorelnică şi simplă, fără altă armă decît frumuseţea, se înfăţişează tribunalelor, surîză-toare. Se găsesc însă magistraţi în România, senini şi teferi. Trebuie să se spuie pretutindeni, ca o consolare la atîtea păcate şi nenorociri comise în numele justiţiei, că în magistratura noastră se află şi bărbaţi independenţi, şi suflete întregi, si firi idealiste, nu numai oameni lesne de copleşit şi de atras în flacăra sacilor de aur, a bijuteriilor din degetele grase banchereşti, al automobilelor dîrdîitoare, înşirate în garaj. Domnilor judecători Hiottu şi Pop Şer-bănescu li se cuvine elogiul rezervat vitejiei. E într-adevăr un eroism să te opui în timpul nostru, cînd o bancă e o artilerie, unei acuzări în spatele căreia se văd profi- tă Iul elegant âl lui Mercur, guşa capitalismului : maşinăria industrială; fabricile; Poliţia şi Politica. E un eroism să aperi un om singuratic împotriva forţelor în care omul nu se mai socoteşte, în care greutatea şi personalitatea sînt reprezentate prin buzunar şi pungă. E o vitejie să te aştepţi a fi urmărit de-a lungul carierei tale de ochiul răzbunător al politicaştrilor, şi să emiţi totuşi un verdict de dreptate. Celor avuţi li se îngăduie totul. Marmo-rosch Blank ar fi putut pune la cale orice atentat, ca în America, unde şefi de poliţie asasinează pentru bani. Ei ar fi putut înscena nu o comedie, dar o vastă vărsare de sînge. Ea poate pune să se ucidă greviştii şi are toată voia să-şi întreţină muncitorii de păcură şi zahăr cu pîine uscată. Toate drepturile le are. Pentru ca junele Aris-tide Blank să aibă cu ce întinde şi ca să aibă cum să-şi utilizeze viaţa inutilă, tîrîtă ca un simbol de ruşine şi decrepitudine printre vieţile muncitoare şi oneste, trebuie şi e îngăduit să se facă totul prin bani. Capitalul are toate drepturile şi toate o-brăzniciile poate să le aibă. în faţa lui se pleacă şi capetele, şi dreptarul justiţiei, şi însăşi urechea lui Dumnezeu ; e o datorie, face parte principală din morală ca în faţa unei bucăţi de metal care reprezintă exploatarea, suferinţa şi minciuna omenirii, în faţa acestei iconiţe să te laşi în genunchi şi să te închini. întrebaţi numai pe unii domni de la Adevărul sau aiurea, care în materie filosofică practică libera cugetare, care-i Dumnezeul cel mai preferabil. Ei bine, magistraţii care au avut să judece pe Bogdan, dacă trebuie sau nu ţinut în închisoarea abuzivă, au putut să facă ab- 76 T % stracţie de noţiunea capitalului, au putut să capete dreptatea cu seninătate şi au dat lui Bogdan-Piteşti libertatea de care are dreptul să se bucure. i Să sfârşim în sănătatea dreptăţii şi a . oamenilor drepţi din ţara noastră. 19 13 CAZUL DOMNULUI C. MILLE Intr-un articol, Cazul lui Uogdan-Piteştx, apărut marţi, directorul Adevărului vorbeşte despre directorul Serii. După un şir de articole anonime sau pseudonime, pripite şi calomnioase, şi datorite colaboratorilor săi, e primul articol oficial al domnului Miile, care trebuia să se solidarizeze neapărat cu cele scrise atunci în ziarul său. Colaboratorii domnului Mill j ne-au înjurat ou o violenţă care, deşi de proasta calitate, nu-i un secret, a dezgustat pe cititori. Orice ziar putea să înjure, afară de Adevărul. Pe lîngă că are în trecutul lui afaceri foarte caracterizate de şantaj, Adevărul se pretinde în prezent demociatic şi serios. înjurăturile acestor colaboratori erau de mai multe feluri. Au înjurat pe Bogdan-Piteşti pentru că atacase o bancă de oareşicare preţ pentru dînşii. Au înjurat ziarul Seara pentru că în momente dificile pentru dînşii, şi nu de mult — să tot fie trei luni de atunci — umblau să părăsească Adevărul şi să cumpere pe seama lor ziarul nostru : l-au înjurat pentru că Seara s-a impus în fruntea ziarelor, fără divinul lor concurs şi pentru că, în sfîrşit, îi jenează. 78 f Ne înjură pe noi, cei rămaşi ziarului credincioşi — subliniem acest cuvînt pentru dumnealor — pentru că între unii din noi şi ei există o involuntară şi trebuincioasă antipatie. Salutul lor faţă de noi este şi a fost ipocrit; buzele lor au fost vinete cînd ne-au vorbit; cuvintele lor penibile şi extrem de căutate. Şi apoi ei ştiu că privirea, viaţa, ideile şi tinereţea noastră îi contestă. Alţi oameni, altă lume, alte porniri şi alte deprinderi... înţelegem ca domnul Miile să fie adus să se solidarizeze cu aceia şi să proclame acel «bloc», care dacă ar exista de fapt n-ar necesita nici o proclamare. In sinea sa, noi ne îndoim că domnul Miile este convins că Bogdan-Piteşti poate fi un «şantajist». Vorbind de bloc — la Adevărul este o stingă, o dreaptă, o extremă stingă, un centru etc. — domnul Miile se indignează că voim să-l despărţim, în discuţie, de colaboratorii săi şi spune : «Dînşii şi eu facem, o repet, un bloc şi dacă la Adevărul este necinste, eu cel dintîi trebuie să fiu taxat ca necinstit şi lovit ca atare, căci a tolera necinstea este totuna cu a fi tu însuţi malonest». O zicătoare mai veche decît articolul domnului Miile spune altfel : Ştie satul ce nu ştie bărbatid. E frumos din partea domnului Miile să proclame blocul, dar domnia sa s-a cam lăsat în voia lirismului şi a trecut pe deasupra blocului cu aripa întinsă. Domnul Miile este cel care ştie cel mai puţin ce se face la Adevărul şi ce este de fapt Adevărul. Spiritul său, deşi minuţios, este orbit de cîteva forme şi auzul său asurzit de cîteva formule. Pe cînd domnul Miile urmăreşte cu pana şi vorbirea pe cele trei fantome omniprezente, Adevărul este şi el 79 opera şi faptul altor doi fraţi plus unul. Adevărul nu e blocul şi nu e domnul Miile. Adevărul e monopolul celor Trei Redactori, specializaţi pe departamente, trei redactori în slujba takiştilor şi împuterniciţi prin aportul unei agenţii de publicitate, ocultă şi tentaculară. Unul e reporter politic şi prin filiera lui trebuie să treacă, bob cu bob, fir cu fir, tot ce este politică. Altul deţine domeniul artistic, literar şi spectacolele ; agenţiile teatrale, critica teatrală. Aceste calităţi îi dau autoritatea să-şi plaseze la diferite teatre traducerile şi-l fac apt să devie impresar-tovarăş la grădinile de vară. Un al treilea stăpâneşte afacerile economice şi de bancă. E cel care ne insultă mai tare ziarul, pentru campania împotriva băncii Blank. N-ar putea, de pildă, întreba acest domn Miile pe acest titular la blocul domniei sale, de ce a început acum cîtva timp o campanie împotriva societăţilor de asigurare şi de ce a încetat-o brusc ? — şi intre aceste două chestiuni de ce campania lui a respectat o pauză de şase zile ? I-am putea aduce aminte şi datele : Primul articol : Monopolizarea societăţilor de asigurare, apărut la 20 aprilie, e urmat de un articol din 21 aprilie : Monopolizarea unui monopol, apoi de-o tăcere de şase zile. La 27 aprilie apare : Pacostea societăţilor de asigurare ; la 28 aprilie : Tartorul societăţilor de ^asigurare; la 29 aprilie : Un paradis al funcţionarilor şi după aceea basta. Ce face în vremea aceasta domnul Miile ? Prigoneşte pe cei trei fraţi, bate Brătienii şi Răteştii. Domnia sa formulează romantic ceea ce vrea să spuie cînd scrie că dacă e cineva necinstit la Adevărul trebuie tras la 80 răspundere domnia sa. Domnia sa nu ştie, pur şi simplu. Şi de aceea zicem noi că domnul Miile va să zică, şi că cei trei «Tartori»-, ca să vorbim ca unul din ei mai sus, va să zică altceva. Blocul domnului Miile e mic; la Adevărul sînt două blocuri, bine ştiute. Dar ce-o fi vrînd să înţeleagă defavorabil pentru noi domnul Miile, cînd ne vorbeşte fără să precizeze, de cei care au urcat scările Adevărului. încolo, articolul domniei sale e în nota zilei... 1913 DE CE A FOST ARESTAT BOGDAN-PITEŞTI în răgetul pe care-1 scot prin presa ta-kistă, în cap cu Adevărul, pasiunile batjocorite, în mijlocul insinuărilor, calomniilor şi atîtc-r expectoraţii sufleteşti, este bine să facem puţină istorie şi să amintim, a opta zi după săvîrşirea marelui gest politic al domnului Take Ionescu, pentru ce a fost directorul nostru arestat. Ziarul Seara s-a renovat într-o epocă de absenteism şi de generală dezerţiune. Din presa independentă mai rămăsese, cu numele, şi făcîndu-şi siesta pe snopii laurilor de mai demult, numai Adevărul, un organism degenerat şi obez la care sîngele, scurs din steagurile roşii socialiste, s-a transformat pe nesimţite şi cu ajutorul bucăţilor bune ale ospăţului social în grăsime — de prima calitate. în afară de scrisul directorului care pare mai degrabă un colaborator retras într-o coloană ; în afară de încă un condei, cel mult două, mai puţin controlate şi mai libere, şi în afară cîteodată de colaboraţia externă, strecurată printr-un triplu flirt, Adevărul, la care, cu toate insultele din ultimele zile şi cu toate provocările, ţinem prin veche prietenie, a ajuns un ziar inofensiv şi anodin. Fără cei douăzeci şi cinci de ani de viaţă în spatele lui, fără un director care e un nume, fără speranţele ce pot fi altoite pe trunchiul Adevărului, acest ziar, dacă ar 82 fi să apară azi pentru întîiaşi dată, s-ar ciocni de indiferenţa publică şi ar interesa uneori printr-un reportaj senzaţional, sau prin publicarea unui document sau a unei sentinţe cu un moment mai devreme decît în alte ziare. Seara a ieşit la lumină, subt forma ei nouă, în această absenţă de critică şi independenţă. Independenţa din presa noastră s-a transformat în acelaşi timp cu ghetele scîlcii în pantofi de lux, cu coatele roase în redengote elegante, cu picătura de sos din cravată în ac cu mărgăritar. Redactorul independent care nu-şi permitea luxul tramvaiului cu cai, azi trece în vîrtejul unui automobil admirabil şi dacă atunci cînd, nespălat.şi neprimenit, lăsa în urma lui o undă de miros a năduşală şi mahorcă, scria articole poate proaste, dar fierbinţi, astăzi cînd îi însoţeşte trăsura un fin parfum de tabac sau de mimoze, proza penii lui e searbădă, silită şi falsă. Redactorul independent trăieşte azi, în spinarea unei lefi de cinci sute lei, pe un picior de două mii de lei pe lună. Şi pe cine credeţi că a indispus ziarul nostru mai mult ? Pe aceşti independenţi, pe aceşti critici şi luptători sociali, care faţă de ziarul nostru au în clipele de faţă cea mai tristă, atitudine, cea mai josnică pornire. Pînă acolo merge ciuda lor, necazul lor — am zice chiar ura lor, dacă ei ar şti să şi iubească — încît după arestarea directorului nostru ne învinovăţesc că nu ne-am purtat ca nişte trădători, că nu ne-am risipit, că nu am dat bir cu fugiţii, că n-am primit ofertele ce ni s-au făcut ca să trecem cu paşi catifelaţi de lichea, peste datorie. Campaniile Serii au fost enumerate ieri, în ziar, cu succesul lor fieştecare. Tonul ziarului a fost impetuos, atitudinea lui revol- 83 tată şi biciuitoare. Intr-o pustietate sunetul unei voci, imperceptibil, pare auzului uriaşă. Critica Serii a făcut în presa noastră efectul unui glas de colos. S-au dat pe faţă o mie şi una de lucruri necurate, ascunse, tăinuite. Zilnic jurnalul era armat ca un vapor cu platoşe de oţel şi guri de jar. O panică specială s-a produs, cu apariţia lui, ca atunci cînd intră picioarele bine încălţate ale unui om într-un pod cu guzgani. La această teamă au luat parte şi acei critici sociali şi acei independenţi care au schimbat haina gratuită pe blănurile de samsar. Toţi aceştia aveau ceva de apărat împotriva contestaţiilor ziarului Seara. Aceasta e vinovăţia lui Bogdan-Piteşti. El a cucerit, pe de o parte, opinia publică întreagă, pe de alta însă a răzvrătit simţul de conservare al celor acuzaţi în ziar, către care au venit cei acuzabili. în ce priveşte cinstea, eu unul sînt sceptic şi mînuiesc cu băgare de seamă cuvîntul acesta, subt care se poate adăposti toată scelerateţa. Cînd citesc declaraţii ca acestea : «Oamenii cinstiţi din această ţară» şi «Eu, om cinstit» şi «Vorbesc cu cinstea trecutului meu», am cinismul să surîd, cu o milă adevărată şi să mă gîndesc că obiectul declamaţiilor de felul acesta, în anume împrejurări, e ceva extrem de relativ şi de ridicul. Bogdan-Piteşti nu părea să aibă de gînd să renunţe lesne la hotărîrea ce-o luase, de-a lovi fără de cruţare, pretutindeni. La maturitatea lui hotărîrile îndeobşte se îndeplinesc. Atacurile pe care a avut să le sufere banca Marmorosch-Blank, de pildă, puneau pe gînduri pe şefii acestei vaste întreprinderi financiare. Toate atacurile acestea n-au fost date în vînt şi de dorul Lelii. Campaniile toate, Bogdan-Piteşti le-a răzimat pe 84 o documentare minuţioasă. Tot ce-a avut el să afii'me a făcut-o cu dovezi. în împrejurările de felul acesta oricine se crede acuzat pe nedrept, calomniat şi «stropit cu noroi», cum stă scris în Adevărul, are un mijloc rapid şi simplu de apărare, dezminţirea sau justiţia. Presa şi magistratura nu-s doar făcute pentru miţe, ci pentru apărarea dreptului tău, a adevărului tău şi a onoarei tale. Banca Marmorosch-Blank n-a răspuns la acuzările lui Bogdan-Piteşti niciodată şi nici nu i-a făcut vreun proces. Această bancă, dacă s-a socotit nedreptăţită şi insultată, n-avea decît să răspundă cu dovezi că ziarul Seara minte sau se înşală. Or, banca Marmorosch-Blank n-a uzat de aceste mijloace demonstrative. Pentru ce ?... Acest «pentru ce ?«■ este psihologic, şi personajul însemnat în înscenarea contra lui Bogdan-Piteşti. Banca atacată şi compromisă în opinia publică are întinse relaţii cu oamenii poliţiei. Aceştia, în împrejurarea cu ziarul Seara, simţeau lovitura îndoit, şi ca politicieni şi ca datornici sau acţionari ai băncii. Cîteva legături de rudenie apoi, care merg pînă în magistratură şi presă, cîţiva ziarişti plătiţi de ani de zile cu banii băncii — au complicat interesul ca banca să nu mai fie atacată, şi necesitatea tuturor acestor amestecuri de forţe variate era ca ziarul Seara să înceteze. Dacă nu se urmărea dispariţia Serii, Bogdan-Piteşti nu era să fie obiectul înscenării care a urmat. , Trebuia să înceteze Seara pentru că dezvăluia finanţa ; trebuia să înceteze Seara pentru că dezvăluia afacerile subtpolitice ; trebuia să înceteze Seara pentru că ataca pe şefii partidului conservator-democrat; trebuia să înceteze Seara pentru ca să nu mai fie jenat Adevărul; trebuia să înceteze 85 pentru că după cum pornise ajungea o ameninţare generală pentru organizaţia infinită a bunului-trai nemeritat. Atunci s-a desfăşurat fantezia tuturor atacabililor şi s-a pus la cale scoaterea lui Bog-dan-Piteşti din viaţa publică. Prin ce mijloc însă putea fi omul acesta suprimat ? Asasinatul, desigur că ar fi fost mijlocul cel mai prompt şi mai definitiv. Un asasinat poate însă discredita pe făptaş, şi de altfel nici domnul Take Ionescu, nici domnul Aris-tide Blank nu au curajul de a se arunca în aventură pînă la cuţit. Ei au preferat şantajul. S-a văzut cu prilejul acesta de cîtă seriozitate, de cîtă minte, de cîtă cinste sufletească şi de cît respect de sineşi este în stare copatronul unei mari case de finanţe în România ; s-a văzut cinismul şi uşurinţa cu care macherul a o mie de ramuri comerciale are dreptul să însceneze o infamie ; s-a văzut desăvîrşita libertate de care dispune, pînă la crimă, un financiar, în ţara noastră, robită hîrtiei de o mie de lei, dividendelor şi poliţelor ameninţate de scadenţă. Un bancher are la picioarele lui şi guvernele, şi partidele politice, şi piaţa, şi poliţia, şi presa. Singurul element care-i scapă e opinia, şi opinia publică la noi e socotită ca un zero în plus, şi cu regularitate călcată în picioare. Aristide Blank dispune oricînd de un număr important de datornici în toate profesiile şi în relaţii fieştecare din ei cu un număr important de persoane, arhitectul Da-videscu — pe care domnul Costa-Foru, naţionalist la nevoie, îl numeşte chiar în Adevărul, Davidowitz —■ era printre comandanţii băncii Blank şi cu atît mai legat de patronii ei, cu cît aceştia aveau într-un sertar o hotărîre definitivă de patru mii de lei, veche de patru ani dar neexecutată. Neexecu- 86 ţia unei sentinţe definitive întreţine recunoştinţa datornicului şi stă ca o. armă veşnic ridicată . în mina, bancherului,,care ştie să se folosească de dînşa şi să ameninţe cînd socoteşte. Davidescu a fost dar ales de către Blank ca să slujească de apropiere între el şi directorul Serii, Blank urmărea o întîlnire cu Bogdan-Piteşti şi fiindcă Davidescu, un obişnuit al petrecerilor şi cunoscut în cafenele şi restaurante, mînca în birturile şi lăptă-riile din jurul capitalei, Blank şi-a zis că Bogdan-Piteşti poate fi poftit de către Davidescu la un asemenea local. A fost o primă invitaţie la un restaurant zis Fronescu, la Herăstrău. Bogdan-Piteşti a refuzat să se ducă, iar Davidescu dăduse, probabil, lui Blank toate asigurările că directorul Serii va veni; căci, a doua zi, bancherul îşi lăsă îndată arma să cadă asupra lui Davidescu, executînd sentinţa definitivă, suspendată timp de patru ani de zile, şi pu-nînd sechestru pe averea arhitectului. Astfel constrîns de bancă, Davidescu trebuia să plătească imediat sau să obţină cu orice preţ o întîlnire cu Bogdan-Piteşti. La vreo zece zile după întîlnirea avortată, Aristide Blank se prezintă în automobil cu Davidescu, la domnul Bogdan-Piteşti acasă, şi se dedă la acea scenă sentimentală, cu îmbrăţişări, cu sărutări, cu suspine pentru vîrsta tatălui său, cu suspine de atacurile Serii, scenă care trebuia să sfîrşească la «Flora»-, într-o agapă. Poliţia, în vremea aceasta, pitulată, numeroasă, deghizată în şofeuri, în birjari, în chelneri, în farfurii, în scuipători, în umbrele, aştepta faimosul şantaj, care după calculul lui Aristide Blank trebuia să se producă inevitabil şi care nu s-a produs. Po- 87 liţia, care găurise uşile şi pereţii localului şi trebuia să aresteze neapărat pe directorul Serii, n-a avut pretext imediat să puie mina pe el. Directorul ziarului nostru părăsi restaurantul, străbătu Şoseaua, populată cu agenţi şi se întoarse în oraş. Aci intervine o noapte care ne închipuim că a fost foarte agitată pentru subalternii domnului Take Ionescu, întorşi fără pradă. Bogdan-Piteşti trebuia însă arestat şi Seara desfiinţată prin orice lovitură. Poliţia şi-a părăsit rolul ei de veghe şi a jucat toate rolurile răzleţe şi nepermise, numai ca directorul acestui ziar, nefast oligarhiei financiare şi takismului, să fie doborît. A doua zi, arhitectul Davidescu, momit de Blank, se prezintă la banca Blank, încasează treizeci de mii de lei şi este arestat. Blank îi făgăduise că nu i se va intîmpla nimic — depoziţia lui Davidescu e formală — şi că arestarea lui, superficială, e făcută în scopul de a fi arestat Bogdan. Intr-adevăr, Bogdan-Piteşti este şi el arestat în aceeaşi zi — pentru că un arhitect Davidescu, cu care cinase în ajun la o lăptărie, încasase nişte bani de la o bancă... între cele două arestări aceasta e singura legătură ce se stabileşte, o masă la «Flora». în acelaşi fel poate să fie arestat orice om, eu pentru că lacul Cişmigiu este secat, dumneata pentru că s-a îmbolnăvit fabricantul de bere din Salzburg. Deosebirea însă este că eu nu mă numesc Bogdan-Piteşti şi că dumneata nu eşti directorul ziarului Seara. Iată pentru ce a fost arestat directorul nostru, iată pentru ce este ţinut arestat, pentru că a mîncat într-o seară la «Flora», pentru că îl cheamă Bogdan-Piteşti, pentru că este directorul ziarului Seara şi pentru 88 r că e un amic Intim, un fel de frate, cu domnul Take Ionescu. Eo comedie sinistră care va face epocă în România şi care trece în rîndul abuzurilor senzaţionale, înregistrate în analele politice ale Europei civilizate. Se ştie că în România cînd vei lua o atitudine pedepsitoare, cînd vei căuta rădăcinile relelor de care suferă o lume şi o ţară întreagă, cînd vei critica desfrîul politic, întrebuinţarea monstruoasă a capitalului, cînd vei dezvălui tot viţiul social şi politic, te alegi cu închisoarea sau cel puţin cu titlul redactorilor de la acest ziar, de bandiţi. Afacerea Bogdan-Piteşti nu va rămîne însă aci; ea îşi are urmările ei şi comportă o aprigă luptă pentru libertatea omului atît dispreţuită la noi, unde orice poliţist, orice bancher, orice ministru poate arunca în puşcărie pe cei ce îi displac, şi îi jenează. Seara n-a murit însă şi domnul Bogdan-Piteşti are toată răbdarea şi toată seninătatea sufletească să-şi poarte sarcina şi să sufere nedreptatea şi închisoarea, pînă la urmă. Cînd va fi liber, atunci va începe, şi de astă dată ridicat de el, procesul de care libertatea de idei şi de exprimare are, din nefericire, şi azi atîta nevoie. Opinia publică de la noi e de partea lui Bogdan-Piteşti, şi ea ştie să deosebească dreptatea. Şi mai e în acelaşi timp opinia publică străină, care va lua la rîndul ei cunoştinţă de ceea ce pot face placul şi pofta unui pumn de nesătui, într-o ţară bogată, cu un popor puternic, inteligent şi dispreţuit în cele mai sfinte aspiraţii şi drepturi ale lui. 19 13 PRISACA ADEVĂRULUI Takiştii, care în ziarul lor Adevărul şi în celelalte foi cheltuiesc din abundenţă, ca şi cum n-ar fi nişte calici, epitetele ieftine şi gratuite cînd vorbesc de directorul Serii, se trădează fără voie şi din ce în ce mai mult lasă şi celor ignoranţi să vadă că arestarea domnului Bogdan-Piteşti, făcută prin casa Marmorosch-Blank, ca simplă operaţie financiară, este o afacere politică. Le e cu neputinţă takiştilor să mai înjure pe Bogdan-Piteşti fără să înjure şi «dinastia Cantacuzino». Adevărul suferă de o mentalitate cu totul specială şi concepţia lui politică şi cea mai înaltă la care s-a ridicat, e împărţirea lumii pe dinastii. După dinastiile Brătianu, creierul celor de la Adevărul e persecutat de o dinastie Cantacuzino, analog în suferinţa aceasta cu haosul de cretinism din creierul pacienţilor de la Pantelimon, care se cred urmăriţi cînd de un zmeu călare pe un burduf, cînd de un zmeu pieton. La Adevărul s-au retras inteligenţele cele mai agere şi mai spirituale. S-ar putea deschide o rubrică zilnică, un Sottisier universal, în care să figureze zi cu zi cugetările de peste noapte, ale urecheaţilor lui redactori, toate formulele nule, toate epigramele proaste, toate reliefurile de-o intelectuali- 90 tate de Tîrgul Cucului, speciale ziarului cu fagure şi miere. Aceşti ignoranţi şi paraziţi ai limbii româneşti, ridică în fiecare zi un. monument literar bunului gust, gramaticii şi inteligenţei. Incapabili să formuleze o frază ca lumea, şi încurcaţi chiar în discernămîntul pluralului de singular, ei dau indicaţii şi sugestii de politică naţională, consacră eminenţe, aranjează România şi Europa. Dacă n-ar fi fost Adevărul şi slăbiciunea domnului Miile, un Honigmann, un Fagure, un Bră-nişteanu n-ar avea nici consistenţa aceea pe care le-o dă numele unui ziar vechi, şi al unui director încercat, cît şi numele colaboratorilor celor buni, ţinuţi la carantină de trinitatea, de «dinastia» lor. Căci dacă e undeva o dinastie, aceea este la Adevărul. Fără Adevărul, intelectualii de mai sus ar servi astăzi publicul în tinichigerie sau în comerţul de vechituri. Honigmann ar fi un geamgiu abil care ne-ar atrage atenţia binevoitoare, cînd, ridicat cu ipsosul în mînă pînă la al patrulea etaj, l-am vedea legănîn-du-se pe un picior pe marginea ferestrei. Fagure, care într-o teribilă seară de chixuri, a debutat în presă ca tenor, s-ar îndeletnici cu negoţul de gramofoane. Brănişteanu ar figura printre misiţi. Fiecare din ei ar fi scutit de necesitatea înfiorătoare de a face o vorbă de spirit pentru jurnal, de a se expectora într-un mare articol politic, de a da îndrumări teatrului românesc. El n-ar mai avea prilejul să zică domnului Grigore Cantacuzino Prensul, să creeze cuvinte ca Minunică, să interpreteze arta lui Iser, să încaseze lefuri multe de la teatre şi bănci, să ne vorbească ei, nouă, de «oameni vînduţi» şi «susţinuţi de către dom- 91 nul Cantacuzino cu bani publici» şi din «fondurile Ministerului de Justiţie». Fără Adevărul, noi am chema pe aceste calfe să ne lipească burlanele de la casă, să ne cîrpească pantalonii, să ne repare umbrela. E adevărat că în ceea ce fac ei astăzi, aceşti manuali ai condeiului aduc aptitudinile profesiilor abandonate şi nu concep lucrurile fără cîte o învîrteală. Dezinteresul cu care colaboratorii Serii au continuat să scoată ziarul după arestarea directorului lor, combinată în bună parte în beciurile Adevărului de către simbriaşii băncii Marmorosch-Blank, atît i-a uimit, atît li se pare imposibil, încît fantezia lor de gheşeftari vede în purtarea noastră conştiincioasă şi demnă un gheşeft. Ei n-au întîrziat să născocească între redactorii Serii şi domnul Grigore Cantacuzino pe care nici nu-1 cunosc, întîlniri tăinuite şi rezoluţii romantice. Ca să-şi explice conduita unor oameni conştiincioşi şi leali, aceşti pigmei murdăresc hîrtia Adevărului cu inspiraţiile necinstei lor, lansate ca nişte fapte susceptibile de dovezi. De multe ori pălmuitul la «Capşa», Honigmann, ştie că domnul Cantacuzino a «reluat direcţia Serii» şi pretinde că o poate dovedi. Cînd domnul Bogdan-Piteşti era în tratative cu institutul «Minerva» ca să cumpere ziarul Seara, pe care el l-a şi cumpărat, Honigmannii şi Brăniştenii Adevărului, enervaţi şi anulaţi de prezenţa unui nou element în redacţia ziarului unde vedeau că li se tăia progresiv unghiile şi urechile, dădeau asalturi ca să cumpere dînşii Seara. Amestecînd, cum fac, numele Cantacuziniş-tilor în redacţia noastră, socot ei că pot opera un şantaj pe lîngă domnul Gr. Cantacu- 92 zino ca să le cedeze Seara, cînd nu-i mai aparţine, şi după ce şantajul faţă de proprietarul actual al ziarului n-a izbutit ? Trusterii Adevărului au aerul să se şi plîngă că acelaşi domn Gr. Cantacuzino ne-ar fi dat ordin să-i «atacăm». Termenul e exagerat : atacabili pot fi patronii lor politici, atacabil poate fi un om nemascat, responsabil sau care îşi poartă numele fără ruşine şi care a făcut cîndva ceva undeva ; ei nu presupun un atacat şi nu comportă o luptă — tot ce li se potriveşte, ca un maximum, este dispreţul. Iar ordinul domnului Cantacuzino de a «înjura» pe Cei de la Adevărul n-avea de ce să se formuleze, chiar dacă primarul ca-, pitalei ar fi directorul nostru, cum ştie Ho-nigmann. Nici un moment şi la niciodată din viaţa noastră n-am avut alt sentiment faţă de fagurisrţiul Adevărului decît o mare greaţă literară şi omenească. Apoi, de înjurat noi n-am înjurat pe aceşti samsari de presă : ei ne-au înjurat pe noi, atunci cînd se menţineau raporturile de tăcere dintre Seara şi Adevărul, ei au debutat şi ei ne-au silit să le răspundem, căci oricîtă simpatie am fi avut pentru domnul Miile, ni s-ar cere prea mult ca să simpatizăm şi cu cei trei ierarhi ai domniei sale. Noi nu i-am înjurat. Noi le-am răspuns, şi dacă s-au simţit ijgniţi nu este vina noastră. In dorinţa de a fi elogioşi cu dînşii noi am crezut să le facem elogii. 19 13 LICHELELE ADEVĂRULUI Fagurii de miere şi muci de la Adevărul se storc în articole care acuză o stare sufletească gravă şi o nervozitate semnificativă. Bacşişurile takiste, oricît de importante, nu-s în stare să liniştească muştele şi larvele fa-gurismului. Puţina gramatică pe care o mai ştiu s-a isprăvit şi ea în ultimele zile. Fraze incoerente, articole fără sens, o întreagă literatură de imbecili ocupă coloanele Adevărului. Directorul nostru e insultat sistematic, cu cuvinte din acelea care trădează frica de concurenţă. Tirajul Serii, care urcă zilnic cu o iuţeală încă necunoscută în presa noastră, tulbură, înţelegem, viziunile celor de la Adevărul. Nu înţelegem însă ca înjurat într-un articol, să fie apărat într-altul, sau şi una şi alta în acelaşi sfert de coloană. Îşi menajează, muzele scălîmbe ale fugarismului, o colaborare la Seara pentru zilele în care patronul, revenind la un trecut nu prea îndepărtat, nu le va mai putea achita chenzina şi ziarul redevenind nefolositor politicienilor şi bancherilor nu le va mai procura subvenţiile, tantiemele şi gheşefturile de azi ? Vor Honigmannii Adevărului să ne îmbuneze printr-o solidaritate de principii, în vreme ce ne denunţă ca pe nişte bandiţi citiţi : nişte omorîtori de muşte ? 94 Din ce creier stupid a putut să curgă ca o tărîţă articolul de ieri : Bogdan-Piteşti liber ! — care, în acelaşi timp, formulează o acuzaţie şi o justificare pentru directorul Serii ? Adevărul ne pare ajuns în anul morţii. Echilibrul lui mediocru a fost şi el pierdut. O năucire desăvîrşită învăluieşte atitudinile de farsă ale redactorilor lui din tarapana. Aceşti idioţi mîntuiţi de discredit printr-un tupeu deosebit şi o neobrăzare pur locală şi care ţine loc de inteligenţă, treceau de abili, păreau necunoscătorilor că sînt inteligenţi, că au oareşicare discernămînt şi oarecare forţă. Unde-i forţa, unde-i inteligenţa, unde-i dibăcia domnilor de la Adevărul ? S-au isprăvit şi n-au fost niciodată. Lumea s-a înşelat. Ne înjură şi li se încleieşte limba în scuipat. Vor să ne înfioare şi sînt caraghioşi. Ne ameninţă şi nu ştiu ce să facă din ameninţarea lor. Faguriştii Adevărului se în-vîrtesc buimaci, se împleticesc — şi cîte un vîrf de picior cu care-i primim glumind le măreşte confuzia şi le frînge avîntul. în cîteva formule, în cîteva gogoşi, aceşti fabricanţi de băşici de săpun şi de băşici fioroase la nas au închis aşa-crezuta lor polemică : Bogdan-Piteşti — şantaj ; Grigore Cantacuzino — Seara; dinastia Cantacuzi-no ; fondurile primăriei şi ale palatului de justiţie. Acestea revin, alimentează duhul lor cel prostănac — şi... nimic. Fac mişcări de giganţi şi iese puţină hîrtie mîzgălită. Domnilor de la Adevărul, unde e mănoasa voastră impertinenţă curgătoare ? Ce-aţi făcut cu tezaurul vostru ? Nu vă mai cunosc. însăşi obrăznicia să aibă un apogeu după care sărăceşte ? 95 Această obrăznicie o recunoaştem, e adevărat, atunci cînd Honigii şi Braunii foii ta-kiste ne numesc apaşi ai presei — dar cu teamă totuşi şi cu cită stingere de glas ! Bandiţii care compun redacţia principală a ziarului Seara vă poftesc să vă exprimaţi cu limpezime, şi pentru cele pseudonime în-găimate pîn-acum în Adevărul cu laşitate, vă trimit dispreţul lor solidar. 19 13 FAGURISMUL Adevărul făcea nu de mult critica «fi.e-rismului». Fişerismul derivat de la Fischer — un arendaş evreu, de moşii, în Moldova — reprezintă tendinţa de acaparare a pămîntu-rilor, exploatarea intensivă a soiului şi a omului care-1 munceşte. In toată populaţia evreiască din ţară, Fişerii sînt extrem de rari; nu-i mai puţin adevărat că un singur Fischer îngreunează situaţia la o sută de mii de evrei, atîta timp cit evreii vor mai fi consideraţi în ţara lor de naştere ca nişte străini. Articolul din Adevărul era totuşi scris — dacă e potrivit cuvîntul acesta — de fondatorul unui alt fişerism, fagurismul, şi fără să ştie, domnul Emil Fagure, căci el a întemeiat fagurismul, făcea critica propriei sale doctrine. Fagurismul nu se aventurează în cultura pămîntului, ca fişerismul, şi se ţine exclusiv pe terenul culturii celeilalte, artistice şi intelectuale... In presă fagurismul a fost dat la lumină prin Adevărul, din care şi-a făcut o patrie politică şi intelectuală şi un cartier general de operaţii. Fără presă, de altfel, nici n-ar fi posibil un fagurism, şi fără ziarul domnului Miile nici nu s-ar fi zămislit. Derivat de la Fagure, care şi el derivă de la Honigmann, fagurismul a ieşit din- 97 tr-un cap foarte cunoscut impresarilor de spectacole de vară şi domnului Feder, un cap turtit la ceafă, cărnos subt nas şi-n laturile nărilor, un cap cu nişte cîlţi pe buzele groase, decolorat ca lina ce o pierde papucul spart la călcîi pe podina fabricii de chibrituri. Un cap moale ca o bucată de cocă, sau ca un burduf de urdă, un cap lichid, cu care te scoli din pat strîmbat într-o zi la frunte, într-altă zi la umărul obrazului, o dată lung ca un sîmbure, altă dată turtit ca o pălărie. După cum se culcă, acest cap iese din casă uneori cu urechile în dreptul gurii, alteori cu ele pe creştet. Un ochi e situat lunea în tîmpla stîngă şi celălalt, fără pleoape, în colţul gurii. Marţi nu se mai vede nimic şi întemeietorul fagurismului pare că în lipsă de alte bunătăţi şi delicii şi-a mîn-cat singur peste noapte creierul, ochii cu ju-* mara genelor, nasul cu mierea lui, buzele atîrnătoare ca nişte prune stricate, limba dulce şi însăşi barba ca un final cataif. Evident că dispariţia aceasta nu are o durată limitată. A doua zi, din propriile-i măruntaie, dintr-o azvîrlitură, ca printr-un secret piston, fiinţa se reface la loc... De aceea se şi întîmplă cîteodată că întîl-neşti pe filozoful fagurismului şi eziţi să-l saluţi, văzîndu-1 fără de profil. E drept că la elasticitatea firească a cărnurilor lui Emil contribuie nu puţin şi vătraiul doamnei Ciu-curencu, distinsa societară a Teatrului Naţional, cît şi oarecare recipiente ridicate de jos cu vivacitate. Fagurismul, născut din această gingaşă făptură, se exprimă în scris, cu preferinţe speciale pentru anonimat, pentru obscuritatea coloanelor nesemnate. E ca un păianjen care pipăie litera încet, din rînd în rînd, care se strecoară prin aţa lui moartă şi revine, 98 care alunecă printre lucruri, le atinge pe poate, le învecheşte pe toate cu plasa lui cenuşie. Fagurismul e lipsă de atitudine, e omniştiinţa lexiconului, e infiltrarea balelor în toate chestiunile, e frica şi îndrăzneala, dozate una de alta, e laşitatea mică şi laşitatea mare, e insinuarea cu ochii deschişi în paisprezece, e mirosul oportunităţii, e javra zeloasă şi nocivă, e reducerea totului la el însuşi, e pizma, e veninul, e tremuriciul piftiei trupeşti. Fagurismul a derapat Adevărul şi a îm-pînzit în cîlţul lui personalul redacţional inteligent, al ziarului. E o aptitudine, şi nu-i atît o doctrină : e o predominare a cocoaşei ce se strînge şi se întinde după împrejurări. Deschideţi Adevărul. Fagurismul e pretutindeni, mălăieţ şi prost. Trei fagurişti alcătuiesc zilnic nefericita pagină întîi a ziarului takist. Cînd pleacă vreunul în vilegiatură, îndată se crapă puţin de ziuă în Adevărul. Bezna strînsă copleşeşte în restul anului jurnalul : căci articolele frumoase ale unui Cocea, de pildă, încap rar şi sînt înăbuşite. E o pază în privinţa aceasta cu totul fa-guristă. Cînd un colaborator nefagurist aduce un articol, acesta-i îndată apucat de unul din fagurişti şi ascuns într-un sertar şi ţinut acolo cel puţin zece zile. După ce articolul şi-a pierdut orice actualitate, unul din fagurişti îl scoate la lumină din sertar şi ca şi cum i-ar fi fost adus atunci, se îndreaptă graţios spre cabinetul domnului Miile, şi propune directorului articolul, cu următoarele duhovniceşti cuvinte : — Uite ce scrie... o chestie pe care noi am discutat-o acum două săptămîni... 99 Fagurismul a domnit în presa noastră ani de zile şi ani de zile s-a temut lumea de el. Oamenii politici, scriitorii, pictorii, actorii, directorii de teatre, ziariştii au crezut că fagurismul reprezintă o putere. Toţi din toate părţile au căutat să îmbuneze fagurismul şi să-i astîmpere crizele. Faguriştii au parale multe, au tablouri, au subvenţii, au pomeni. Cu ivirea Serii, fagurismul, care s-a aşteptat la hohotele noastre de rîs în faţa prestigiului său ridicul, a trecut cu beregata şi stomacul printr-o mare înghiţitură în sec. Nădăjduind că, arestîndu-se directorul nostru, Seara va dispare şi că nu vom mai putea opări fagurismul, cei trei papi ai lui, muţi pîn-aturtci ca viermii, au pornit brusc un cor de înjurături. , Dar Seara a urmat să iasă, şi fagurismul, de la primul bobîrnac în nasul lui de cocă, a căzut moale şi s-a turtit. Domnii Fagure, Brănişteanu şi Honigmann dispar, speriaţi ca nişte păduchi. Legenda faguriştilor speriaţi ca nişte purici. Legenda a murit. 1913 BLOCUL DOMNULUI MILLE De cînd Adevărul apare subt direcţia domnului C. Miile, nu se solidarizase încă niciodată cu redactorii săi printr-o declaraţie publică şi iscălită. Acum, deodată, el iese înaintea Honigmannilor săi, cunoscuţi oameni de afaceri, slugi politice ale cui plăteşte mai bine, şi face cu dînşii bloc. Blocul acesta domnul Miile îl vesteşte cititorilor ■ Adevărului după un articol din Seara, în care se constatau cîteva realităţi; trei fraţi cu stăpînirea de fapt a ziarului, teroarea misterioasă exersată de cei trei fagurişti asupra colaboratorilor şi a directorului, directorul invizibil, absent şi supus. Ce a determinat pe domnul Miile să realizeze blocul, care, inutil să mai spunem, este fictiv, cînd vorbeşte directorul în numele tuturor de la Adevărul ? E sigur că teama de scăderea Adevărului şi de ridicarea în locu-i a Serii a contribuit la formarea acestui bloc ipocrit. Ura care mocneşte în coloanele Adevărului, în sălile redacţiilor, n-a încetat însă o clipă. Aceleaşi lovituri ascunse se dau, aceeaşi foame a celor trei de a distruge tinereţea şi voia-bună care urcă şi care va sfîrşi prin a-i desfiinţa pe ei, umblă din om în om, şi pîn-deste. în primul rînd însă ameninţarea redactorilor fagurişti, presiunea lor asupra domnu- 101 lui Miile de a-i stoarce, pentru iscălitura unui certificat pe care oricine-i cunoaşte li-1 refuză, o picătură de cerneală cit mai neagră. De aci înainte, să nu se uite, domnul Miile e solidar cu toate afacerile colaboratorilor săi şi într-un act ce se poate considera şi ca un gest cavaleresc, domnia sa şi-a însuşit o răspundere serioasă. Articolul său ră-mîne ca un pact definitiv. Amicii domnului Miile merg mai departe şi povestesc că legăturile dintre domnia sa şi cei trei fagurişti sînt de aşa natură încît nesolidarizarea într-un ceas atît de dificil cum este ceasul de faţă pentru Adevărul, o nesolidarizare a directorului cu unii din redactorii săi şi cu agentul de publicitate Schulder, ar fi dat naştere la sfîşieri şi la o răfuială primejdioasă pentru fiecare din toţi, în parte. Ce bloc enfarine... e aglutinat din mii de lucruri, din mii de ore trecute, din ani de colaborare a directorului cu unii din oamenii săi. Şi blocul e cu atît mai curios astăzi şi mai artificial cu cît, nu de mult, unul din fagurişti fusese pus în situaţie de a se retrage de la Adevărul şi plecînd, ca să cumpere de la institutul Minerva ziarul Seara, cumpărat de domnul Bogdan-Piteşti, cu el se solidarizau ceilalţi doi tovarăşi ai lui. Cimentul acesta fals în care intră fără voia lui, şi trebuie să intre domnul Miile, este alcătuit şi din slăbiciunea de caracter a directorului Adevărului. Ingratitudinea domnului Miile este cunoscută. Tot ce-1 poate lega pe acest om nu de trei Honigmanni, dar de un singur ins, nu este vreun sentiment, vreo idee, ci simplu interes. Domnul Miile n-are nici un prieten, 102 sau dacă a avut prieteni ca domnul Dia-mandy, pe care n-a ştiut să-i păstreze nici să-i înţeleagă, n-a fost vina dumisale. în vreme ce acoperă cu pieptul său înfricoşat feţele verzi ale faguriştilor, domnul Miile ştie să dea afară pe un nefericit de corector pentru o literă greşită şi să asiste impasibil cum omul de care nu-1 leagă nici o afacere rentabilă, băneşte sau intelectualiceşte, se sinucide în uşa lui şi la picioarele lui. Şi cu domnul Miile a trăit pînă acum o legendă ; aceea de om de caracter şi de om energic şi onest. Seara va face ca şi legenda Miile, după legenda faguristă, să dispară, căci ziarul nostru e înainte de toate un distrugător de reputaţii false. 19 13 BLUFUL CU ADEVĂRUL Cînd te gîndeşti că de douăzeci de ani încoace ziarul domnului Miile s-a bucurat în presa politică românească de un nume, de un prestigiu necunoscut niciunuia din celelalte ziare, este loc de nedumerire. Douăzeci de ani de teamă sau de frică ; douăzeci de ani de grijă ca nu cumva Adevărul să atace cutare chestie sau pe cutare om politic, şi douăzeci de ani de teroare şi de împărăţie adeveristă. Acest ziar avea reputaţia să dogească reputaţiile, să sape cu succes temeliile aşezămintelor burgheze, să propovăduiască nu ştiu ce spirit liber şi ce independenţă. Şi subt această cuirasă, care nu-i decît un slab şi superficial carton, fa-guriştii, muştele stupului unde se alcătuia o critică politică şi socială de cea mai proastă calitate, văduvă şi de inspiraţie, şi de sinceritate, şi de stil, o sforăială aproape cel mult gramaticală, construită însă pe un resort de obrăznicie (a nu se confunda cu îndrăzneala ideilor, care-i un avînt şi nu o şicană), obrăznicie de Honigmann, obrăznicie de Brăniştean, obrăznicie de lichea — faguriştii îşi făceau treburile, îşi aranjau afacerile, învîrtelile, mascaţi în cartonul lor boit cu roşu social-democrat. In douăzeci de ani Adevărul a avut polemici, negreşit, cu ziarele de partid. Găsin-du-se mai tcdeauna în faţa unor ziarişti fără talent şi intimidaţi prin şefii lor de presti- 104 J giul ziarului cu care aveau să se războiască, aceştia se lăsau lesne demontaţi sau urmau o cale polemică greşită şi primitivă. Polenurile Adevărului sînt nişte adevărate poeme şi gogoşi. Nimic mai ridicol, mai plat şi mai vulgar ca polemicile Adevărului. Nimic mai mut şi mai gîngav. Inteligenţe de un rachiu, idei de cinci parale funia. Adeseori am avut, şi înainte de-a fi intrat în presă, prilejuri de o ilaritate mare şi de uriaşe greţuri, citind în Adevărul proza belicoasă sau defensivă a paraziţilor fagurişti. Nimeni n-a luat însă la cercetare Adevărul. Nimeni nu s-a ostenit să analizeze mierea care iese din cleiul urechilor faguriste d-acolo. Şi această abstinenţă a permis muştelor să crească, fagurilor să se umple de polenul aurului ocult. Intr-un moment de imprudenţă, şi socotind că ziarul Seara dispare, aceşti inşi de presă au pornit să ne atace. Ei au jucat, fără să-şi dea seama, cartea cea mai mare pe care o aveau în mînă şi în care se cuprindea ruina şi dispariţia lor. De partea noastră ştiam că prestigiul Adevărului şi importanţa Honigilor şi Braunilor vor cădea îndată ce vom scutura de urechi aceste palide, veninoase şi obraznice lichele — şi am aşteptat cu mîna în buzunar, ca să înceapă ei. Au început şi s-a sfîrşit... foarte degrabă. După două, trei articole de-ale noastre, bluful Adevărului a murit. A fost un bluf, şi un bluf sinistru. Aceia de care s-au temut oamenii politici şi oamenii de presă sînt nişte simpli imbecili, nişte nulităţi. Nici n-am apucat să-i ameninţăm bine, abia i-am mîngîiat puţin la suprafaţă şi faguriştii noştri şi-au pierdut capul — capul moale şi dezlînat de care vorbeam într-un articol trecut. 105 Citiţi răspunsurile lor incoerente şi comice, articolele lor din Adevărul. Cuprinşi de-o panică, de altfel legitimă, bîlbîind, exasperaţi, blufmanii de la Adevărul ne întîm-pină cu o frazeologie puhavă, cu argumente caraghioase, ne răspund lamentabil. începe să ne fie milă de aceşti zei proşti. Oricît de rele ne-ar fi fost părerile despre dînşii, tot nu ne închipuiam c-ar fi putut cădea aşa de repede şi de ridicol şi fără o rezistenţă oareşicare. Bluful Adevărului a durat graţie laşităţii celor veşnic păcăliţi. Graţie Serii, bluful s-a isprăvit. De-aci declinul Adevărului începe. 1913 DEMOCRAŢIA ŞI ADEVĂRUL S-a demonstrat în ziarul nostru că Adevărul n-a fost decît bluf. Un bluf imens, un bluf de douăzeci de ani, comparabil în multe privinţe cu bluful soţilor Humbert de la Paris. Timp de douăzeci de ani s-a crezut că în casa de bani a familiei Humbert se găsea un tezaur. Un dulap de fier uriaş, retras în umbra unei odăi, invita intr-adevăr la teamă şi respect şi dădea faimoşilor escroci toată autoritatea trebuincioasă în operaţii. Mulţumită lăzii de fier, doamna Hmbert a putut mistui milioane peste milioane, a putut ospăta în saloanele şi elita pariziană şi între alte personalităţi marcante pe însuşi regele Angliei, Eduard al Vll-lea. In ziua oînd s-a descoperit escrocheria care dura de douăzeci de ani, şi cînd a fost deschisă, casa de fier era goală. Honigmannii şi Brăniştenii Adevărului, cu care domnul Miile s-a hotărît, terorizat şi îngust la vedere, să facă ridiculul său bloc, au operat ca şi soţii Humbert, douăzeci de ani în România, douăzeci de ghe-şefturi şi... prin urmare, de idei înaintate, douăzeci de ani de panglicării, de lichelie. Pînă deunăzi se credea că aceşti escroci ideologi şi imbecili ascund undeva un tezaur. După douăzeci de ani de asemenea bluf, le-am deschis acum cîteva zile craniul, în care se credea că se află cîte un 107 creier, şi din capetele faguriste au curs gogoloaie de hîrtie maculată şi noroi. Bluful Adevărului şi-a datorit viaţa mai multor componente printre care democraţia şi socialismul, speculate cu zel dar şi cu băgare de seamă de către fagurişti. Pătura muncitoare apăsată şi veşnic minţită, în idealul ei de organizare şi pentru dobîndi-rea drepturilor şi libertăţilor ei, n-avea niciodată destul sprijin în lumea pe care căuta s-o convingă de o dreptate dispreţuită — iar curtea asiduă făcută de cei de la Adevărul, dacă astăzi este înţeleasă şi nu mai poate prinde, pe timpuri şi pînă nu de mult a fost întîmpinată cu camaraderie de către muncitorime. Socialiştii au crezut că în zarafii fagu-rismului ei găsesc nişte prieteni şi nişte apărători pentru împrejurările grele de la Adevărul, o tribună şi un fel de patrie intelectuală. în această vreme, protectorii socialiştilor strîngeau din pleoape, surîdeau cu plăcere şi explorau terenul politic şi financiar, bogat în izvoare de aur. Mulţumiţi întîi cu piesa de doi şi de cinci lei, strecurată pe subt mustaţă, faguriştii văzură puţin cîte puţin francul înzecit, polul ajuns o sută, suta crescută la mie, pînă la rentabilitatea actuală, pînă la campaniile ca aceea împotriva societăţii de asigurare «Dacia—România», cu răgazuri de zile între articole şi cu o bruscă încetare de atac. Apărînd, de pildă, dreptul la grevă, Adevărul invită în fond pe patroni ca să treacă pe la masa cu faguri şi cînd o grevă izbucnea într-o uzină, cînd muncitorii aveau nevoie de concursul amicilor lor ipocriţi, ei nu puteau să strecoare în ziarul democrat, nu un articol de revendicare dar nici măcar o informaţie de convocare a lucrătorilor la 108 întruniri. Patronii aveau grijă să se oprească la casă şi să plătească ziarului absenţa oricărei lămuriri şi plîngeri. Astfel, greva se vedea violentată, muncitorii se vedeau gîtuiţi de patroni pe de o parte, de prietenii lor pe de alta, şi revendicările lor erau înăbuşite de tăcerea presei şi în special de mormîntul Adevărului. Bucile grase ale unui Fagure, burta sco-fîlcită şi verde a unui Brănişteanu, slujeau patronilor platnici de tampoane, cu care trebuiau astupate gurile înfometate şi strigătele de ideal al atîtor suflete batjocorite. Pentru socialism şi democraţie faguriştii au fost nişte poliţişti deghizaţi în libertari şi socialişti şi nici un concurs mai eficace n-au avut vreodată vrăjmaşii teoretici şi practici ai mişcărilor muncitoreşti, ca pe al Adevărului. Masca socialismului e invenţia lor ; şi ei au făcut mult mai mult rău democraţiei decît toate regimurile de mai mare sau mai mică teroare, care au înfrînt de cîteva ori socialismul sau au voit să suprime putinţa idealului lucrătoresc. O minciună formidabilă şi revoltătoare, cu feţe şi nuanţe numeroase, acoperă paginile politice ale Adevărului, al căruia nume se menţine printr-un bluf şi prin ironie. Toate chiotele acestui ziar vîndut tuturor intereselor şi înainte de toate interesului redactorilor lui, strînşi intr-o confrerie ocultă şi diriguitoare, sînt pentru bani de luat sau pentru banii luaţi înainte. Campaniile politice împotriva unor bărbaţi ca Petre Carp sau ca Niculae Filipescu, duse fără nici o convingere şi în articole în care reaua-credinţă şi laşitatea înfioară sînt, pentru paralele, remizele, bacşişurile domnului Take Ionescu. Răul pe care l-a făcut Adevărul şi fagu-rismul, socialiştilor, este o pierdere pentru 109 democraţia întreagă din ţara noastră, asupra căreia ei au speculat din primul moment şi la vîrsta critică a primelor luminişuri de ideal, democratic. Iată de ce a şi ajuns Adevărul organul oficial al takismului, care speculând cu dez-măţare, la rîndul lui, ideile democratice, a distrus pentru cel puţin zece ani orice pregătire şi orice mijloc de orientare către o democraţie adevărată. 1913 NOI NU INSULTAM FEMEILE Adevărul pare destinat să ajungă, prin-tr-unii din colaboratorii săi, un laborator de înscenări. După afacerea Blank, înscenată într-un beci al ziarului Brăniştenilor şi care n-a atins scopul urmărit, ba s-a încheiat cu decapitarea lor, faguriştii par dispuşi să lanseze pe piaţă o afacere Blanlc mai mică. De data aceasta ei se folosesc de Dimineaţa, foaia de dimineaţă a Adevărului şi caută să răspîndeaseă zvonul că Seara şi-ar bate joc şi de personalul băncii Mar-morosch-Blank et C-ie, care, compus din muncitori şi muncitoare, nu ne poate fi decît simpatic, o dată pentru că este exploatat de patronii atacaţi de noi, şi al doilea pentru simplul motiv că îşi cîştigă viaţa cu braţele şi cu mintea, iar nu prin strangulare şi jaf ca şefii care îi salarizează. Dimineaţa publică o aşa-zisă scrisoare a funcţionarelor băncii Marmorosch-Blank, în care acestea s-ar fi plîngînd că sînt «acoperite de o avalanşă de cele mai mizerabile insulte de către redactorii unui ziar Seara». Nici stilul, nici ideea acestei «scrisori» n-au aerul să fie concepute aiurea decît la unul din biurourile ziarului Adevărul. Inflexiunile stilului sînt ale unui gazetar; sentimentalitatea «scrisorii» e afectată ; clişeele verbale sînt în scrisul obişnuit al zi- 111 arelor Brăniştenilor. Apoi, nişte funcţionare ale unei bănci cu firma bine definită şi care zilnic se slujesc de hîrtie de scris cu un en tete invariabil, de registre, ştampile, şi cartoane care reproduc firma Banca Marmorosch-Blank & nu pot uita intr-atîta numele casei, mai ales într-un document trimis unui ziar, incit să-l scrie, cum tipăreşte Dimineaţa, «Banca Marmorosch et Blank». In orice caz, amicii de la Adevărul şi şefii băncii Blank vor să facă o mică diversiune şi, dacă s-ar putea, o nouă înscenare. Dacă, totuşi, în mod excepţional, «scrisoarea» publicată în Dimineaţa emană de la funcţionarele băncii, trebuie să liniştim pe aceste respectabile persoane, invitîndu-le pe de o parte să recitească articolele pe care nu le vor fi înţeles îndestul, iar pe de alta, încredinţîndu-le de toată solicitudinea ziarului nostru. Trebuie ca reaua-credinţă a celor care speculează asupra conţinutului ziarului Seara să fie afară din cale de covîrşitoare, pentru ca să ni se facă necinstea de-a ni se arunca vina că am fi nişte insultători ai muncii şi ai femeii. Tocmai pentru proclamarea drepturilor acestei munci şi pentru demascarea şi biciuirea paraziţilor sociali şi a hoţilor de muncă şi de dreptate apare ziarul nostru, care nu nedreptăţeşte pe nimeni ; cititorii Serii o ştiu foarte bine. In ce priveşte pe femeie, domnul Bogdan-Piteşti, directorul nostru, într-un articol program, apărut în Seara din 4 martie 1913, spune, textual : «Din a, tastă cultură, cit mai deplină, cată a se împărtăşi şi femeia, care trebuie ridicată de asemenea pe treapta socială la acelaşi nivel cu bărbatul». 112 Iar cu cîteva rînduri mai jos : «Şi trebuie dat prilej tuturor acestor preţioase bunuri omeneşti să se dezvolte nestingherite, fie că s-ar afla la bărbat, fie că s-ar afla la femeie, pentru înlesnirea propăşirii comune». Cînd porneşti cu astfel de principii) la luptă, numai un naiv înşelat sau un ticălos, sau un Fagure idiot, poate să-ţi arunce o acuzare că un singur moment ai putut să dispreţuieşti munca femeii şi să o insulţi pentru că munceşte. Că funcţionarele casei Marmorosch-Blank & sînt ademenite de libidinoşii de la direcţia băncii să se supuie capriciilor lor — precum s-a scris în Seara —■ este un fapt, dar aceasta nu înseamnă că toate funcţionarele băncii trebuiesc puse alături de cele cîteva, care este cert că au fost silite să uite scrupulele celorlalte. Nu s-a scris oare în Seara destul de clar »că funcţionarele care rezistă sînt persecutate sau înlăturate din slujbă ? Credem, evident pentru oricine, că nu . toate funcţionarele au fost puse în situaţia aceasta, pentru o sumă de motive foarte omeneşti, dar că cele pe care un patron sau altul a pus ochii, acelea trebuie să rămîie sau să plece. De nicăierea nu rezultă că funcţionarele băncii Marmorosch-Blank au fost insultate de noi. Respingem insinuarea cu toată scîrba pe care ne-o produce fagurismul, pervers şi infam în toate mijloacele lui de-a specula o împrejurare sau o idee. Noi, dimpotrivă, am luat apărarea funcţionarelor băncii şi a cinstei lor, şi de la această atitudine nu proza insinuantă şi stîlcită a faguriştilor va fi în stare să ne depărteze. 113 !f Seara a deplîns, dimpotrivă, cu revoltă şi dezgust, situaţia la care sînt aduse femeile de-a se vedea urmărite nu din dragoste şi nu cu intenţiile oneste ale unui bărbat, cinstit, dar de viciul şi puterea abuzivă a unui patron. Chiar dacă nici una din funcţionarele băncii, şi niciodată de cînd această casă există, n-ar fi căzut, vinovăţia patronilor e aceeaşi şi ea nu comportă ofensa pentru ele. Noi n-am lovit femei, noi am veştejit stricăciunea şi murdăria seducătorilor. 1913 MOBILIZAREA UNUI BLUF TAKIST In prima perioadă a războiului balcanic, Bulgaria-Serbia-Grecia-Muntenegru contra Turciei, guvernul român n-a mobilizat, n-a luat parte la nici un fel de luptă nici cu sabia scoasă, nici cu ea la şold. Singură diplomaţia a dat oareşicare semne c-ar voi ceva, nu se ştie ce, o nebuloasă concentrată într-un târziu în cuvântul «Silistra». O diplomaţie vagă, negreşit, o umbră de diplomaţie, o diplomaţie ignorantă şi pasivă. Pe cînd bulgarii şi sîrbii ajungeau la apele mediterane, România era preafericită de un singur lucru, că are pe domnul Take Ionescu la putere... Domnul Take Ionescu era pentru pace... Pentru ce era domnul Take Ionescu pentru pace ? Din pricina unui calcul care trebuia să sfârşească târziu dar bine, în folosul României ? Sfârşitul s-a văzut. O conferinţă de diplomaţi şireţi şi sătui, adunaţi la St. Peters-burg, au făcut României un dar : Silistra. Sau era domnul Take Ionescu pacific pentru cine ştie ce idei umanitare ? Ideile domnului Take Ionescu se cunosc după înfăptuirea lor. Ideile sânt o singură idee şi această idee este de domeniul plăcerilor : puterea. Luând puterea domnul Take Ionescu şi-a expus ideile într-o infinită serie de afaceri care au distrus U5 onoarea democraţiei şi pe domnul Take Io-nescu ea ideolog şi om de stat. Trebuia să sfîrşească prin a nimici cu desăvîrşire pe domnul Take Ionescu ca om politic, un gest politic, de politică mare aceea. E vorba de călătoria sa prin Europa, de pripelile şi confuziile sale prin capitalele Apusului, de ridiculul de la Paris şi Londra. Pretutindeni vesel, surîzător, copi--lăros şi de-o zglobie inconştienţă, el, ministrul de interne şi cancelarul României în acele momente, şi-a făcut ţara şi poporul de rîs. Nu mai vorbim de reputaţia sa proprie care s-a consumat ca o rachetă, şi nu se mai socoteşte în împrejurări ca acestea. Ou un tact asupra căruia pîn-atunci circulau tot felul de legende, domnul Take Ionescu a declarat la toate răspântiile, în toate berăriile, subt toate felinarele, la uşile tuturor redacţiilor ■— în plin război — că România nu mobilizează cu nici un preţ şi subt nici un cuvînt; că domnia sa garantează încremenirea şi abulia statului, în calitate de membru al guvernului şi de trimis extraordinar al lui către ţările străine. Azi, domnul Take Ionescu, care şi-ar fi putut ridica un piedestal de om de stat, înalt ca să domine Balcanii, azi nu mai poate, şi o ştie, să pretindă nici un titlu, cu un înţeles precis şi bun, de ministru. Afacerile la care coreligionarii săi politici din cabinet au prezidat cu pasiune şi foame — afaceri denunţate de atîtea ori şi veştejite — i-au stricat şi situaţia internă, în toată ţara capitolul cel mai interesant în discuţie este al afacerilor takiştilor din minister. O deziluzie, mare ca o deznădejde, a cuprins pe toţi ci ţi şi-au pus speranţele politice şi naţionale în s.eaua de dimineaţă a domnului Take Ionescu, care 116 într-un timp a părut că este fulgerul unei întrege zări, al revoltelor şi nedreptăţilor noastre. Astăzi, războiul balcanic intră într-o perioadă nouă. Bulgaria de o parte, Serbia şi Grecia de alta. Şi azi, ca şi ieri, aceeaşi teamă, aceeaşi groază de război înfioară muşchii moi ai domnului Take Ionescu, ca şi în timpul răscoalelor din 1907, cînd, ministru ca şi acum, se jăluia în Cameră, ofta prin colţuri, se bătea cu palma peste frun-tea-i de om de stat şi suspina : -«Iată unde am ajuns... Iată unde am ajuns !» Dar o atitudine trebuie să ia România şi mai ales o atitudine trebuie să ia domnul Take Ionescu, pentru propria sa mîntuire. Soluţia e găsită. Domnul Take Ionescu voieşte să mobilizăm, e astăzi partizanul mobilizării oştilor noastre. Foarte bine ! să se mobilizeze. Foarte bine ! armata românească silită la inacţiune dureroasă de lunile trecute, să pornească. Dar de ce vrea domnul Take Ionescu să mobilizăm ? E un bluf. Un bluf takist. Domnul Take Ionescu nici nu cugetă la posibilitatea ca armatele noastre să intre în for şi să aducă poporului o nouă moşie. Dar mai vîrtos le-ar opri cînd ar trebui să treacă fruntaria şi să o arunce pe vîrful baionetelor mai departe, către Marea de Jos. Domnul Take Ionescu caută într-o mobilizare o diversiune la afacerile takiste care l-au cuprins înlăuntrul ţării. Un milion sau un milion şi jumătate pe zi din tezaurul de 117 război, pentru întreţinerea trupelor crre nu vor participa la nici o glorie nouă pentru ţară, nu vor fi prea multe ca să refacă gloria ipotetică şi primejdioasă a domnului Take Ionescu. 19 13 ARMATA ARE CUVlNTUL Războiul : sînge, cadavre. Războiul : neştiinţă, sărăcie, întuneric. Războiul : suferinţă, jale, degenerare... Sîntem cu notărîre vrăjmaşii războaielor şi, de n-am avea te^mă de cuvinte, ne-am declara pacifişti. Era să adăugăm : cu orice preţ ; ne oprim însă în faţa preţului umilinţei, pe care România — voind să respecte pacea şi civilizaţia, atacate de briganzii războinici, tocmai cînd trebuia s-o apere cu armele, sau numai cu o mobilizare expresivă — l-a cunoscut, acum cîteva luni. Sîntem împotriva războiului, şi astăzi, în urma războiului balcanic, ne dăm şi mai bine seama de pacifismul nostru, clătinat şi rămas mai mult abstract şi teoretic, de la distrugerea Turciei încoace. Născuţi după 1870 şi după 1877, după înfrângerea Franţei şi după victoriile românilor, şi parcurgând o vîrstă de inteligenţă, de ştiinţă şi, mai ales, recunoaştem, de literatură, gîndirea şi sentimentele noastre au suferit un dezechilibru. Pentru că mintea şi idealismul au funcţionat mai mult decât puşca ; pentru că de pretutindeni primeam cu bucurie sugestia înfrăţirii ; pentru că locul artileriei l-a luat tipografia ; pentru că tot ce-au zămislit ştiinţele şi artele în ultimii treizeci de ani, nu este decît un imn de pace şi bunăvoire ; pentru că opera Muncii şi opera Capitalului, cu toate conflictele lor 119 permanente, sint temelii deopotrivă pentru pace — noi nu putem evoca imaginea războiului, fără o insurecţie a tuturor pasiunilor şi speranţelor noastre. Şi pe cînd ne delectam în aceste superstiţii şi visam o omenire care nil dă nimic ca să fie vreodată mai bună şi demnă în abstracţiile noastre; pe cînd învierşunăm pe toate fronturile instinctele de fiară ale omului şi le înlănţuim la onoarea intelectuală, în stare să le sfarme prin oglindire şi răcoare, ele se fabricau tot mai numeroase, haimanalele depozitau cantităţi de materiale explozive tot mai mari şi singurele arme practicate de sute de mii de bărbaţi, în fiece ţară, erau pentru distrugere iar nu pentru clădire. Războiul balcanic, pe care Europa avea datoria să-l anuleze, printr-o represiune de poliţie internaţională, ne-a surprins în grădinile cele mai înalte ale civilizaţiei. Am auzit de-acolo murmurul balcanicilor care se jeluiau de asuprirea turcească, şi după primele lor izbânzi am văzut gurile tunurilor îndreptate chiar în bibliotecile noastre. Şi Europa, naivă şi încă barbară, primi pe învingători cu ovaţii, ca după o cursă de motociclete şi o luptă de box. Publiciştii, i-am văzut felicitînd în toată lumea pe aceşti eroi care atacau Turcia toţi deodată, bulgarii, sîrbii, grecii, muntenegrenii, coincident cu strănepoţii latini ai pruncilor dădăciţi de lupoaică, în Africa şi în Europa — şi exact în clipa cînd poporul turcesc suia spre civilizaţie. Publiciştii, atît înaintaţi cît şi retrograzi, au bătut din palme. Laşi, copilăroşi sau ipocriţi, ei au considerat războiul acesta ca un efort de libertate: Popoarelor sângeroase din josul Balcanilor li se trimeteau manifestaţiile ad- 120 mirative ale popoarelor afinate, genera-, toare de gîndire. A fost un faliment al gîndirii, al educaţiei, falimentul creierului — o răsturnare universală de valori. Noi am fost în numărul celor infinit mai puţini, care încă de la declararea războiului am scris că acţiunea din Balcani e un atentat de banditism şi că civilizaţia, tole-rînd această luptă de nimicire, se contrazice şi se dovedeşte inutilă. Şi războiul trecuse... Războiul însă reîncepe, acum, între aliaţi. Bandiţii, pînă la urmă, nu se mai înţeleg cînd prada trebuie împărţită, şi caută dreptul, în moştenirea adversarului suprimat. Vom continua noi să fim pacifici şi să ocrotim printr-un idealism nepotrivit cu o epocă de sălbăticie şi sînge pornirile brutei ? Pacifismul României a fost luat, în Europa, peste picior. Luni întregi presa europeană a ironizat imobilitatea noastră şi n-a binevoit s-o-nţeleagă. De patru zile încoace, România n-a ezitat să declare că într-un nou război armatele noastre vor intra în Balcani — şi Europa deodată ne trimite zîmbete şi sărutări. România hotărăşte azi de soarta Europei, care a ştiut să o batjocorească. De altfel, intrarea României acum în război, chiar dacă tunurile ei vor bate pînă la Dardanele, chiar dacă steagurile ei vor ajunge la Pind, ceea ce nu este cu nepu-• tinţă, tot operă civilizatoare şi pacifică ră-mîne. în decursul războiului balcanic, gata să reînceapă, s-a definit rolul fiecărui beligerant. încurajată să-şi lepede «fraţii» de «jugul» musulman, Bulgaria visează o hege- 121 monie în Orient şi joacă leale cărţile care încă nu i-au scăpat din nună, îşi aruncă armata peste sîrbi şi greci şi ar ameninţa, în atitudinea ei melodramatică, Europa şi toate cele cinci continente. Bulgaria domnului Danev abuzează. E rolul nostru acum să o liniştim pentru vreo douăzeci de ani, să-i răcim temperamentul, să o întoarcem la realitatea modestă a lucrurilor normale. Şi în aceste momente nici nedreptăţile nu pot fi de prisos pentru retezarea elanului de nebunie şi descreierare. România să calculeze de data aceasta mai puţin. în orice fel se va manifesta, oricum ar proceda, oricît de sumar şi de violent, România slujeşte cauza civilizaţiei, care trebuie să rămîie cea mai sfîntă şi pe care dacă n-a ştiut să o apere nici Franţa, nici Germania, nici Austria, va susţine-o cu baioneta dorobanţul român. 1913 ALEA est jacta Se împlineşte, nu peste multă vreme, anul, de cînd războiul balcanic durează. El a zdruncinat adine echilibrul afacerilor din România. Pentru că bulgarii şi aliaţii lor s-au bătut eu turcii, negoţul românesc avu să sufere depresiuni şi perturbări în toate ramurile lui. Falimentele şi nefericirile din ţară au încetat şi de a mai fi numărate. Ţara, de vreo zece luni încoace, trăieşte într-o tensiune care a uzat toate resorturile şi rezistenţa sufletească. Liniştea noastră a tuturora a stat atîtea luni de zile în mîna bulgarilor şi după cum a cîntat capriciul lor, aşa a jucat şi starea noastră economică şi sufletească. Cită vreme balcanicii au luptat, cum pretindeau ei, pentru un ideal naţional, pentru sfinţirea din nou a principiilor de naţionalitate şi dreptate, România şi-a uitat pro-priile-i interese şi a lăsat popoarelor din sud toată libertatea de acţiune. Turcilor, care se bizuiau pe ajutorul nostru, nu le-am dat nici un concurs. Bulgarilor, sîrbilor, grecilor nu le-am făcut nici o dificultate. L-am fi putut opri de-a se bate printr-o mobilizare, la începutul ostilităţilor; n-am făcut-o. Cu toate că cerinţele civilizaţiei nu mai admiteau războaie în Europa, şi marile puteri şi România au lăsat creştinilor din 123 peninsula balcanică libertatea să-şi realizeze idealul naţional. Aceste popoare, care porniseră dintr-un punct de vedere în definitiv frumos şi respectabil, au nimerit către sfârşit cu totul într-altă parte. Victoriile uşoare repurtate asupra unui popor dezorganizat şi fatalist ca turcii, au aprins în inimile balcanicilor pasiuni care întreceau nemăsurat de mult dreptul şi puterile trebuincioase pentru ca să fie acest drept susţinut. Bulgarii mai ales, care se făleau acum eîţiva ani cu titlul pueril şi maimuţăresc de «japonezi ai Europei», au crescut extraordinar de mult în ce priveşte trufia şi ambiţiile de dominaţie. Ei s-au jucat de-a bismarcii şi de-a napoleonienii şi umblau să se zbenguie de-a imperiul. Vitejia şi curajul lor nu erau decît formele unei obrăznicii duse la extrem, care acţiona ameninţătoare în faţa tuturor statelor de pe continent. Cei mai cîştigaţi din tot războiul balcanic erau tocmai aceşti bulgari, care, în reaua lor credinţă, au uzat de toate mijloacele în stare să-i scoată mai în evidenţă şi să facă aşa îneît drepturile lor să primeze. Atunci cînd România pasivă şi răbdătoare era desconsiderată şi de ruşi, şi de austrieci, şi de francezi, şi de englezi, bulgarii erau răsfăţaţi de toată lumea, toate elogiile erau pentru ei, toate drepturile erau ale lor. Graţie tuturor acestor împrejurări şi dorinţei europene ca războiul să ia sfârşit, Bulgaria crescuse uimitor de mult şi căpătase în Balcani un prestigiu nemeritat. România s-ar fi mulţumit, la urma urmei, cu toate dezavantagiile acestei situa-ţiuni numai războiul să înceteze şi viaţa naţională să-şi reia cursul şi nivelul. 124 Aci Bulgaria îşi dădu subit în petec — şi apucă pe povîrnişul destinelor de compensaţie. După ce războiul incetă şi aliaţii ră-mîneau să-şi împartă teritoriile — Bulgaria se gîndi că ea şi-ar putea eclipsa aliaţii şi i-ar putea jefui de nişte drepturi dobândite cu jertfe mari. Bulgaria îşi rezerva dreptul de mare putere între aliaţi şi puse monopol pe toată Peninsula Balcanică. Bulgaria visa să devie zilele acestea un imperiu care să se întindă de la Marea Neagră pînă la Adriatică şi de la Dunăre cel puţin pînă la Arhipelag şi Mediterană. România încă demult era împărţită pe-o hartă oficială tipărită în cărţile de şcoală şi în manualul soldatului. Cu timpul, probabil că Europa întreagă n-ar fi ajuns iluziilor unui surogat de ţar, sărac şi ridicul la creier. Ea începu prin a atrage Serbia într-o cursă, invitînd la o cină frăţească pe unii din şefii armatei sîrbe, pe care îi ucise, şi năvălind apoi asupra armatei sîrbeşti cu toate forţele lor din vest. Din fericire, armata sîrbă respinse atacul şi de atunci încoace războiul a început cu victorii succesiv sîrbeşti. în acelaşi timp, bulgarii atacau altă armată aliată, pe a grecilor, — şi războiul se întinse şi pe fronturile din sud. Hotărît, România nu mai putea asista ca pînă acum, la toate jocurile de sălbăticie. Poporul românesc, ajuns la exasperare, cerea o soluţie imediată. E o exasperare de care se resimt toate puterile europene : Rusia, Austria, Franţa, Anglia — aceleaşi care protejaseră cu atît exclusivism Bulgaria, pînă ieri. România a mobilizat ; armatele româneşti vor schimba imediat şi cu desăvîrşire situaţia din Balcani. A pus multă răbdare t25 România şi multă bunăvoinţă până acum. Astăzi s-a isprăvit. Alea est jacta. Rubi-conul nostru a fost suprimat. Bulgaria nu s-a mulţumit cu excesul de bunăvoinţă ce i s-a acordat de către toţi. Guvernul bulgăresc, pus într-o situaţie nepotrivită cu calităţile lui, nu mai ştia ce trebuie să facă. Bulgarii se găseau în cazul unui autor mediocru care a început o carte şi nu mai ştie unde s-o isprăvească. Românii vor pune sfîrşit repede acestui roman foileton de canibali. Şi acum trebuie să ne aşteptăm la o pedeapsă teribilă. Românii, scoşi din fire şi siliţi să sufere efectele barbariei, n-au luat armele numai pentru plăcerea unei plimbări prin Patagonia europeană, unde omul are de combătut atîtea fiare nesăţioase şi sanguinare. Ni-i teamă că lecţia de tact, cuminţenie şi respect, pe care vor administra-o armatele noastre, va reprezenta toată exaspera-\ rea nervilor noştri şi va fi în raport cu toată răbdarea îndelung comprimată şi reţinută a poporului românesc. Steaua ţarismului bulgar, care crescuse în ultimul timp atît de mult şi ca un balon care sta să plesnească, de astă dată pare că s-a stins. 1913 EVREII ŞI RĂZBOIUL Entuziasmul care a ridicat populaţia ţării la ordinul de mobilizare, a fost împărtăşit deopotrivă şi de evrei. Cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi mândrie, eu aceeaşi grijă de demnitatea naţiunii şi siguranţă de izbînzile ei, s-au aruncat şi evreii în marea mişcare. Sînt patruzeci de mii de evrei înrolaţi subt steagurile ţării noastre şi al lor, patruzeci de mii de oameni tot atît de hotăriţi şi de eroici ca toţi românii. Ei n-au stat la gânduri, n-au ezitat o singură clipă să aducă jertfa lor de sînge pentru patrie. Cine spunea oare că evreii sînt fricoşi, că sînt un element de dezorganizare, că pericolul îi înfricoşează şi că ar fi incapabili de eroism ? Evreii răspund la reaua şi nedreapta opinie a celor care îi cred mai buni negustori deoît români şi mai buni milionari decît luptători, trimiţînd subt armele ţării patruzeci de mii de tineri dintr-ai lor. Mulţi dintre ei ar fi putut, negreşit, să fugă la zvonul de mobilizare; să se ascundă ; să refuze concursul lor ţării — dacă reputaţia de frică şi laşitate ar fi fost îndreptăţită. Ei au stat la locul lor şi şi-au făcut datoria ; s-au prezentat la corpuri, au pus tunica şi şapca, au încins sabia, cu convinge- 127 re, cu patriotismul izbucnitor şi greu de stăpânit al tuturor concetăţenilor. Şi, la un gând şi la o simţire cu toată armata, evreii aşteaptă să dea luptele pentru care sînt chemaţi. Gesturile pe care le-au făcut evreii de la ordinul mobilizării încoace trebuiau relevate cu satisfacţie şi duioşie. Aceşti fraţi, putem zice ai noştri, deosebiţi doar prin lege — şi adeseori nedeosebiţi defel de noi; aceşti oameni care se bucură de bucuriile noastre şi se întristează de întristările noastre ; aceşti buni patrioţi, cărora li s-a contestat, ca o supremă insultă, chiar dreptul la sinceritate şi suferinţă — au sărit cu toţii în ajutorul patriei, prea fericiţi să o slujească. Cei care n-au avut decît atîta, şi-au trimis copiii, iar unii părinţi s-au dus şi ei cu cîte doi-trei fii de-ai lor să-şi dea viaţa pentru ţară. , Cei din fruntea instituţiilor pentru evrei au pus în serviciul statului localurile lor de şcoală, spitalele, toată asistenţa. In sinagogi se ţin predici şi conferinţe înflăcărate de către rabini pentru datoriile evreilor, pentru drepturile patriei. Predicile sînt însoţite de rugăciuni pentru izbînda României. Societăţile evreieşti lansează apeluri şi comunicate pentru edificarea coreligionarilor şi a tuturora, asupra patriotismului celor mai vitregi politiceşte dintre noi. Mişcarea evreilor din România pentru război ; devotamentul lor pentru patrie în-tr-un moment atît de critic, care cere o mobilizare generală şi profundă a cştirii 128 noastre — a făcut o minunată impresie asupra românilor şi în istoria epocii lor de emancipare, în care lupta pentru cîştigarea drepturilor politice se dă cu atîtea excelente argumente, va constitui argumentul cel mai puternic, mai concret. 19 13 ADEVĂRUL IN DEZACORDUL SÎRBO-BULGAR Colonia sîrbească din Geneva trimite o broşură, La verite sur le desaccord serbo-bulgare, editată de unul din membrii ei, domnul Al. N. Z. Popovici. Pe şaizeci de pagini, adevărul pe care-1 expune această reproducere de articole apărute întîi în diferite ziare şi de discursuri, e demonstrat de mai multe personalităţi politice şi de scriitori care cunosc chestiunea în toate detaliile ei. Editorul a pus alături de expozeul făcut în ziua de 29 mai în Skupcină de domnul Pasici, prezidentul cabinetului sîrb şi ministru de externe, un rezumat al discursului domnului deputat Milorad Draşkovici, rostit şi acesta în Skupcină, şi mai multe articole apărute în ziarele Le Temps, Journal des Debats, Journal de Geneve, Le Journal, La Tribune de Geneve, Petit Journal, Echo de Paris, Gazette de Lausanne, şi datorate domnilor Jean Herbette, Albert Bonnard, dr. Lardy, F. Bianconi, G. Yak-chitch, Henry Barby, Andre Cheradame şi Rene Moulin. Eleganta plachetă a domnului Popovici se încheie cu nota Serbiei către Bulgaria, pentru revizuirea tratatului de alianţă dintre sîrbi, bulgari, greci şi muntenegreni şi cu bilanţul războiului, pe care îl reproducem la rîndul nostru mai jos. Evident că broşura în chestiune a apărut în timpul tratativelor dintre aliaţii de ieri 130 şi la un moment cînd opiniunea europeană se mai aştepta la rezolvarea lor printr-o înţelegere amicală. în oîteva cuvinte, originea dezacordului sîrbo-bulgar e în lipsa de recunoştinţă a Bulgariei faţă de aliaţii ei, şi în special faţă de sîrbi, care despre datorii şi onestitate au concepţii civilizate. Sîrbii s-au găsit faţă cu bulgarii în situaţia unui comanditar care, după un prim contract încheiat cu debitorul şi bizuindu-se pe cinstea lui, avansează acestuia mai multe sume, fără să-i ceară poliţe sau chitanţe. După ce industria a dat o rentabilitate mare şi atît de mare încît întrecea orice prevedere, industriaşul împrumutat, folosindu-se de faptul că n-a iscălit, decît o dată, împarte beneficiile după contractul iniţial, făcînd abstracţie de orice îndatorire ulterioară. Serbia a dat bulgarilor împrumut sîngele şi tineretul ei, chiar atunci cînd Bulgaria, ieşind din cadrul geografic al planului după care trebuia făcut războiul, urmărea cuceriri personale, pe care graţie sîrbilor le şi făcu. în ce-o priveşte, Bulgaria oficială s-a sustras sistematic de la îndatoririle ei şi n-a dat sîrbilor nici concursul stipulat cu pre-ciziune în tratat, în ţara Vardarului. E în definitiv o luptă de caractere şi de civilizaţie sensibil deosebite. Inegalitatea dintre poporul cultural sîrbesc şi bulgari nici nu putea duce la alt sfîrşit. Noi am privit încă de la începutul războiului cu neîncredere această alianţă dintre megalomania apetitului şi măsura cuviinţei. Evenimentele ne-au dat dreptate şi îndreptăţirea punctu- 131 iui nostru de vedere o face faptul că grecii, popor de asemeni cultural, se găsesc, îp conflictul împărţelii, tovarăşi cu sîrbii. Se va vedea din cifrele de mai jos că pe cînd Bulgaria ţarului nedreptăţeşte cu violenţă pe aliaţii ei, aceştia nu caută cîtuşi de puţin să-şi facă din teritoriile cucerite, partea leului : . Teritorii cucerite, în km. p. : Bulgaria 59 000, Serbia 60 000, Muntenegru 5 000, Grecia 30 000. împărţeala teritoriilor după bulgari : Bulgaria 87 000, Serbia 26 000, Muntenegru 7 000, Grecia 11 000. împărţeala după aliaţi : Bulgaria 61 000, Serbia 36 000, Muntenegru 7 000, Grecia 27 000. întinderea fiecărui stat după bulga’i, so-cotindu-se şi întinderea actuală : Bulgaria 183 000, Serbia 75 000, Muntenegru 16 000, Grecia 76 000. Aceeaşi întindere după aliaţi : Bulgaria 157 000, Serbia 85 000, Muntenegru 16 000, Grecia 92 000. Această interesantă broşură, care expune atit de bine cauza sîrbească, ar fi trebuit tradusă în româneşte. 1913 VISUL BULGĂRESC Războiul balcanic, şi cel dintîi şi cel de-al doilea mai ales, caracterizează pornirile Bulgariei către o dominaţie absolută şi exclusivă înlăuntrul Balcanilor. Imperialismul bulgăresc poate că s-a precizat mai bine numai de pe urma victoriilor împotriva turcilor dezorganizaţi şi cu un stat în descompunere. Dacă armatele turceşti ieşeau victorioase, negreşit că Bulgaria se retrăgea în frontierele ei modeste şi mai aştepta încă cincizeci-şaizeci de ani un prilej de cucerire, care fără-ndoială că nu mai putea să aibă loc. Singură, Bulgaria n-ar fi putut duce războiul la capăt. Aliată cu sîrbii, cu grecii şi muntenegrenii, patru armate autonome şi operînd în acelaşi timp laolaltă şi în acelaşi scop, Bulgaria, cea mai mare dintre cele patru puteri mici balcanice, a dobîndit avantaje în raport cu puterea ei. în cîteva luni pămînturile ei se întinseră neînchipuit de mult şi orgoliul crescuse şi el, în proporţie, exagerat de mult. După tăcerea tunurilor de la Adrianopol, unde sîrbii şi multe elemente româneşti supuse Bulgariei contribuiră cu vitejia lor la înfrîngerea cetăţii; după încheierea luptelor de la Ceatalgea — cu epidemii şi oboseală— Bulgaria ajunsese o putere importantă. Rămînea însă de făcut împărţeala între aliaţi. 133 Aci, ţarului bulgăresc îi năzări deodată visul de supremaţie, şi. făcînd completă abstracţie de sprijinul sîrbo-grec, fără de care nu s-ar fi putut remarca într-un război datorat în mai mare măsură slăbiciunii turceşti decît bravurii lor, oamenii de stat bulgari, nişte minţi sărace, pătimaşe şi copilăreşti, se gîndiră cum să tragă mai bine pe sfoară pe aliaţi. Mentalitatea lor refuză să respecte drepturile cîştigate şi consimţite, nesocoteşte tratatele, neagă evidenţa, profesează cu o inconştienţă primejdioasă un cinism fără precedent. Soluţia preocupărilor de-a se întinde şi peste aliaţi fu găsită. Intr-o noapte, şi după un act de trădare infam, armata bulgară năvăleşte peste armatele sîrbeşti şi greceşti. Şi acest act odios este începutul războiului de-al doilea, interbalcanic — şi în acelaşi timp sfîrşitul Bulgariei. Războiul fratricid întoarse deodată de la bulgari toate simpatiile popoarelor europene, într-o zi, aplauzele — şi cele plătite şi cele datorate profundei ignoranţe în care se găseşte Europa occidentală în chestiunile balcanice — tăcură. Bulgarii au uzat de toate mijloacele ca să atragă simpatiile europene şi au înţeles încă demult că o publicitate bine întreţinută, prin cărţi şi ziare, în ţările culte, provoacă acea atmosferă de bunăvoinţă, care le-a folosit atît de mult şi pe Care ei o meritau atît de puţin. în statele occidentale această falsă atmosferă era atît de mult întreţinută, încît pretenţiile României la rectificarea fruntariei dobrogene, încheiate cu cedarea Silistrei, o cesiune foarte problematică şi aceea, au fost socotite de opinia publică străină, indusă în'eroare, ca un gest de violenţă şi nedreptate. 134 în cîteva ore această opinie publică pricepu realitatea, şi mobilizarea armatelor noastre este primită ca o liberare, în sfîrşit, de teroarea războiului şi a cinismului. Dacă a mai rămas pe ici-colo cîte un jurnalist infirm, căzut pe planul al zecelea, ca domnul Francis de Pressense, care de la biuroui lui regulează, sorbindu-şi cafeaua şi scărpi-nîndu-şi urechile, afacerile balcanice, şi calomniază România sistematic prin ziarul domnului Jaures, l’Humanite — aceasta se -datoreşte cîtorva dogme fosile, sfinte şi eterne pentru impotenţi, şi ignoranţei pomenite mai sus, o ignoranţă dovedită cu multe documente ştiinţifice străine şi cu toate Enci-~ clopediile în mină. La noi s-a vorbit prin presă, în timpul războiului cu turcii, de lipsa de recunoştinţă şi de_ spiritul de trădare al guvernului bulgăresc, de lăcomia lui sălbatică, de neîncrederea pe care acest guvern trebuie să o inspire — şi presa n-a fost crezută. Noi am aşteptat şi prevedeam toată această ticăloşie, care acum se realizează peste orice aşteptare. Noi cunoaştem pe bulgari din vremurile cele mai vechi. Războiul din 1877 a fost făcut de noi tot atît pentru ţară cit şi pentru ţara lor, şi mulţumită jertfelor noastre Bulgaria s-a putut scula de subt jugul turcesc, în sichimb, Bulgaria oficială face propagandă pentru Dobrogea bulgărească şi se pregăteşte de ani de zile pentru un război cu România. România n-a refuzat nici un concurs Bulgariei, de nici un fel, şi refugiaţii şi patrioţii revoluţionari ai bulgarilor au fost ospitali-zaţi la noi, cum nu puteau fi în patria lor ; în oraşele noastre erau comitetele lor ; din oraşele noastre porneau propaganda şi agitaţia naţionalistă bulgară... In schimb, gu- 135 vernul de la Sofia ne urăşte şi trimite bandiţi să ne omoare cetăţenii, în plină capitală, ca în cazul Mihăileanu. Aşa că Bulgaria datorînd românilor mult şi un respect pe care numai un stat civilizat este în stare să-l simtă şi să-l cunoască, îşi manifestă recunoştinţa într-un chip cu totul special. Mobilizarea armatei noastre vine la timp, vine atunci cînd Bulgaria îşi nedreptăţeşte aliaţii şi-i asasinează, cînd moravurile de necinste vor să fie întronate definitiv în Balcani, cînd o asemenea naţiune se pregăteşte să regenteze afacerile din Orient şi să facă din hoţie, trădare şi crimă un statut politic. România, de altfel, trebuia să modereze gustul bulgarilor pentru imperiu şi să-i vindece de ridicula lor napoleonită ; trebuia să aducă la realitate pe bismarcii de la Sofia, care s-au proclamat nu de mult supuşi ai «ţarului» Ferdinand — şi să puie cu botul pe labe leul de mucava şi tărîţă al trufiei bulgăreşti. 19 13 ROMÂNIA PACIFICATOARE Entuziasmul nemărginit cu care a fost primit de populaţie decretul de mobilizare, entuziasm descris de toate ziarele străine, a corespuns la conducătorii armatei cu o execuţie de precizie şi rapiditate. Organizarea admirabilă a armatei noastre a făcut ca totul să se petreacă, putem zice, aproape automatic. S-a introdus într-o stare a formidabilei şi complicatei noastre uzine militare în Bucureşti, un ordin îndoit în patru, şi acest pergament cu iscălitura regelui, trecut prin toate organele de comandă, s-a transformat în sute de mii de oameni pogorîţi, s-ar zice de sus, armaţi cu muniţii nesfîrşite, cu materialul războinic cel mai sigur şi mai ştiinţific. Intrarea în Bulgaria s-a efectuat cu simplitatea unei telegrame. Discret, oştirea noastră a trecut în Bulgaria, trecuse de mult în Bulgaria şi abia s-a aflat, cînd armata ajunsese departe. Vestea, noi am pri-mit-o cu atît de mare bucurie cu cită surprindere s-a luat cunoştinţă de dînsa în străinătate. Pe cînd ziarele austriace şi germane introduceau între mobilizare şi acţiunea militară o pauză, în care avea să se exercite diplomaţia străină şi preparau opinia publică la o întîrziere a oştirilor noastre, acestea şi-au văzut liniştit de treabă, au trecut şi au mers înainte. 137 E intrarea liberatorilor şi pacificatorilor Bulgariei. Trupele noastre au pus piciorul pe treptele Balcanilor cu seninătatea şi demnitatea unei armate sigură pe puterile ei, civilizată. Părăsind Parisul cu camarazii săi, pentru mobilizare, unul din studenţii români şi-a terminat discursul cu următoarele cuvinte : «Tari în izbîndă, generoşi cu învinşii». Armata noastră a intrat în Bulgaria cu această tărie în izbîndă şi cu această generozitate. Ea se ştie paznica latinităţii civilizatoare. înfăţişarea ei, calmul ei, spiritul ei milos pentru cei asupriţi de peste Dunăre, au atras populaţiile Durostoprului cu pîine şi sare, semnele vechi ale osipitalităţii faţă de liberatori. De la trecerea trupelor româneşti peste Dunăre, viaţa locală s-a schimbat. Descălecătorii noştri croiesc în negură veştmintul ce trebuie să acopere un trecut de ruşine. Oştirea românească aduce cu steagul ei şi simbolul culturii şi al păcii pentru această cultură. în neputinţa în care se găsesc beligeranţii de-a pune sfîrşit unui război degenerat, prezenţa armatelor noastre constituie o vîrstă nouă, un început de ascensiune. Ceea ce este şi ceea ce va rămîne în istorie este că încă o dată România a fost liberatoare. 19 13 STARE DE ASEDIU? PENTRU? Se zvoneşte că guvernul ar fi dispus să declare starea de asediu în Bucureşti. Ce este starea de asediu ? E o măsură extremă care se ia în momentele de primejdie, de agitaţie, cînd între opinia publică şi guvern ar fi deosebiri de acelea, pe care bunul-simţ şi simplele măsuri de poliţie nu le mai pot linişti. Cînd au loc tulburări şi aglomerări agresive, cînd mulţimea ar opune actelor guvernului o conduită, care în raport cu gravitatea momentului ar echivala cu crima, cînd poporul ar înfrînge disciplina pe care trebuie să o păstreze în împrejurarea războiului, cînd viaţa unei localităţi ar degenera în răscoală. Starea de asediu e de regulă în oraşele luate duşmanului — şi este îndreptăţită de starea de vrăjmăşie dintre armatele învingătoare şi populaţia din localitatea ocupată. Posibilitatea unei stări de asediu la noi ne miră şi nu ni se pare că ar recompensa mulţumitor entuziasmul, graba cu care a răspuns poporul românesc la ordinul de mobilizare, încrederea unanimă pe care o inspiră guvernul mobilizării. Toată ţara e cu "guvernul, toată ţara e cu armata şi toată ţara a cîntat de bucurie şi a bătut din palme cînd s-a publicat decretul. Războiul era dorit de tpată lumea, şi cînd guvernul a mobilizat el nu făcea decît să îndeplinească această dorinţă. Şi, în acelaşi timp, toate 139 opoziţiile care erau au căzut; toţi, cu mic, cu mare, s-au adunat în jurul guvernului şi s-au făcut una cu guvernul. Disciplina sufletească, politică, socială, de astăzi, n-a mai fost atît de mare la noi şi trebuie ca noi toţi să fi simţit profund gravitatea ceasului de faţă şi datoriile patriotismului, pentru a ne solidariza atît de puternic unii cu alţii. Pentru ce dară stare de asediu şi pentru cine ? în timpul războiului din 1877—78 situaţia noastră era şi mai grea şi mai nesigură, statul n-avea tradiţia de azi, viaţa nu ajunsese să aibă temeiurile actuale ; şi totuşi stare de asediu n-a fost. Trupele româneşti s-au luptat peste Dunăre eroic, iar dincoace de Dunăre poporul a aşteptat întoarcerea învingătorilor cu linişte şi încredere. Situaţia de azi e întrutot admirabilă, şi guvernul n-are motiv să nu se încreadă în-tr-un popor care se încrede în guvern cu atît entuziasm. Proclamarea stării de asediu ar jigni această încredere şi această dragoste; poporul e departe de a merita jignirea. Ni se spune că nemulţumirea guvernului ar fi produsă de ştirile false pe care le răs-pîndesc ziarele, unele ziare prea grăbite să satisfacă imensa şi justificata curiozitate a publicului. Dar de aci pînă la proclamarea stării de asediu sînt o mie şi una de măsuri ce se pot lua împotriva ziarelor care ar părea guvernului că nu vor să se supuie unei înţelegeri, ceea ce nu se poate admite, interesul ziariştilor fiind să servească, înainte de toate, nevoile statului şi naţiunii. Derogarea cîtorva ziarişti — pasionaţi să servească publicul în aşteptare de veşti — de la datorie, se datoreşte, am mai spus-o şi ieri, inexpe-rienţei primelor zile şi lipsei, acum pe cale de îndeplinire, a unui biurou de informaţii. 140 După explicaţiile ce au avut loc ieri la Ministerul de Interne, unde domnul Take Io-nescu s-a arătat pe drept nemulţumit de informaţiile cîtorva ziare, ziariştii şi-au înţeles şi mai bine rolul şi e sigur că veştile alarmante şi necontrolate nu vor mai apărea de aci înainte în ziare, cărora de ieri încoace Ministerul de Război le pune, de mai multe ori pe zi, la dispoziţie, un buletin. Iată o măsură bună ; astfel de măsuri pot fi luate la nesfîrşit, fără să se simtă nevoia proclamării stării de asediu. Pentru întîmpinarea tuturor acestor dificultăţi, guvernul a mobilizat poliţia, nu făcea ca viaţa oraşului să fie suspendată, într-o seară, în urma unui ordin al prefecturii de poliţie, rău interpretat, toate localurile au fost închise. Dacă aceste localuri, birturile, sălile de spectacol, cafeurile, trebuiesc închise de la un ceas încolo, aceasta se poate face pe cale poliţienească obişnuită, aşa cum s-a făcut acum cîteva zile — şi pe aceeaşi cale toate măsurile se pot lua fără ca viaţa cetăţii să fie tulburată. Nici guvernul bulgar, care avea a se teme de multe lucruri, n-a proclamat la Sofia starea de asediu — şi să o proclamăm noi în Bucureşti, în România ? Nu se poate crede că a fost altceva decît un zvon fără temei. Şi tristeţea zilelor de asediu. Şi pagubele pe care intr-un oraş ca Bucureştii această stare le poate produce. Doliul serilor de obicei atît de vii în capitală. întunericul general pe uliţi, în case, şi senzaţiile de spaimă pe care le încearcă sufletul, neîncetat. Toată populaţia apăsată de o vinovăţie pe care n-o are şi n-o cunoaşte. Noi sîntem un popor de cultură şi civilizaţie, un popor de bucurie ; armata noastră 141 a pornit să impuie legile civilizaţiei în Orient şi această armată splendidă, pe care poporul a escortat-o cu urale şi cu o înflăcărare uriaşă, a plecat cîntînd şi veselă, nicidecum întristată. Pentru ce să fim dară, noi cei rămaşi — noi care aşteptăm să ne vie şi nouă rîndul să trecem, noi care sărbătorim triumful naţiunii — pentru ce să fim dară trişti în oraşele noastre şi posomoriţi ? Sînt zile de sărbătoare acelea pe care le trăim, nu zile de jale — o sărbătoare întreită a latinităţii, a civilizaţiei şi a românismului. 1913 PLĂMĂDIREA Armatele noastre au purces acum spre ţinta lor. Cu o rapiditate uimitoare oştirea românească s-a adunat, a învăluit ţara cu arme, i-a luat fruntaria pe baionete ca să o scoboare mai jos, mai departe, şi s-a dus cu dînsa să o aşeze la locul de datorie. înainte de-a se fi prins de veste, operaţiile preliminare au fost executate şi Europa se găseşte în faţa unui şir întreg de fapte definitiv îndeplinite. Să ne descoperim în faţa acestei armate şi să ne uităm la acest popor. în afară de rezultatele datorate acţiunilor militare, în afară de asigurarea şi mărirea fruntariei, în afară de teritoriile anexate; în afară de prestigiul extern al României — mobilizarea comportă o învăţătură şi o realitate de o însemnătate tot atît de mare. Mobilizarea adunînd pe cetăţenii din toată ţara şi toate clasele sociale laolaltă, pe ţăran, pe negustor, pe funcţionar, pe bogat, pe sărac, a dat prilej tuturor să cunoască pe ceilalţi — unora să-i cunoască pe tovarăşii lor de arme mai îndeaproape, şi altora să-i cunoască, pur şi simplu, după ce o viaţă întreagă au stat depărtaţi unii de alţii. Dacă pe de o parte sătenii nu cunoşteau pe orăşeni, nici orăşenii nu erau prea bine documentaţi asupra sătenilor, şi depărtarea 143 ridicase între unii dintr-înşii piedici şi bariere. Sînt aproape patruzeci de ani, o vîrstă de om, de cînd toţi oamenii aceştia au vie-ţuit izolaţi unii de alţii, s-au dezvoltat paralel, dar izolat şi fiecare clasă era informată indirect asupra celeilalte şi ameninţa să se închidă în sineşi, să se mărginească, să se izoleze tot mai mult. La ordinul de mobilizare toate aceste categorii de cetăţeni au alergat să se aşeze subt steaguri, să se orînduiască în linie de luptă. Românii s-au întîlnit astfel, unii din Răsărit cu alţii din Apus, din toate capetele ţării, unii cu alţii, cu acelaşi port, cu toţii la fel, tunica verde, chipiul verde ; cu aceleaşi arme, subt aceeaşi raniţă. Umărul intelectualilor s-a prins alături de umărul plugarilor. Săteanul a căpătat de la camaradul lui orăşean o ţigară, o înghiţitură de coniac în timpul marşului ; orăşeanul a fost susţinut într-o clipă de oboseală de camaradul lui sătean. S-au ajutat unul pe altul, unii pe alţii, şi-au ajuns să se cunoască şi să se iubească nu numai ca români, dar şi ca oameni. Cînd şi unii şi alţii se vor întoarce la casele lor, legătura va rămîne. Dacă nu o legătură cu contact, o legătură cu sufletul. Şi unii aci, alţii dincolo, se vor gîndi, îşi vor aduce aminte, şi inimile lor nu se poate să nu se plămădească la un loc, nu se poate să nu iasă din camaraderia lor o apropiere, o prietenie. Această împletire de oameni, această urzeală de suflete n-ar fi fost, fără o mobilizare, fără pătrunderea unora cu celelalte, ale categoriilor sociale de la noi. 144 Urmările mobilizării sint nenumărate. Şi nu e cel mai mic folos acela de-a se fi iscat într-o singură zi, pe neaşteptate, naţiunea, naţiunea mare, naţiune de simţire şi de interese, naţiunea cea adevărată. 19 13 PRESTIGIUL ROMÂNIEI Articole importante apar în ultimele zile în presa mare europeană, asupra acţiunii noastre militare. Lăsînd deoparte colaborarea suspectă a corespondentului din Sofia, la ziarul englez Times, care alternează nota favorabilă cu cea nefavorabilă României, presa din ţările civilizate ne trimite unanima ei aprobare. Intrarea trupelor noastre în Bulgaria, astăzi, face să se înţeleagă deodată politica noastră în Balcani şi explică tuturor celor care luni de zile au abuzat de răbdarea noastră cuminte şi de coloanele jurnalelor străine, întreaga linie de purtare a României de la declararea ostilităţilor din Balcani pînă azi. S-a înţeles, în sfîrşit, în Europa civilizată, că dacă România n-a intrat pînă azi în război, este din respect faţă de civilizaţie şi că dacă şi-a mobilizat armatele şi le-a pus în acţiune tot pentru paza civilizaţiei a făcut-o. Ce n-am citit noi românii, vreme de cî-teva luni de zile în presa europeană ! Europa nu voia să priceapă că în mîinile României se găsea chiar pacea europeană şi că ţara noastră şi-a dat, izolată, toate ostenelile ca această pace să continuie şi să dureze. Şi Austria, şi Germania, şi Franţa, şi Italia, şi Rusia ar trebui să ne mulţumească pentru că, neînţeleşi decît foarte tîrziu, noi le-am ferit de un dezastru şi am preferat 146 să ne reducem pretenţiile la un minim ca Silistra, numai ca viaţa Europei civilizate să nu se transforme într-un obştesc măcel. Recunoştinţa lor ni se manifestează astăzi întreagă, deşi e regretabil că sentimentele de prietenie coincid cu sentimentul de teamă pe care îl inspiră mobilizarea noastră, armatele noastre, a cărora importanţă uimeşte astăzi Europa. Cînd s-a aflat la cît se cifrează forţele noastre, cînd s-a ştiut cît de repede au fost puse în acţiune aceste forţe, cînd s-a văzut entuziasmul nemărginit cu care s-a ridicat poporul românesc ca să copleşească armatele de prinprejur — recunoştinţa Europei a avut cuvînt să se dubleze că n-am dat drumul forţelor noastre armate mai de mult. Satisfacţia României este astăzi cu at-ît mai mare şi, drept vorbind, nu ne putem înfăţişa sentimentele, şi actuale şi trecute, ale popoarelor civilizate, fără ironie. Astăzi, României i se recunoaşte rolul care preţuieşte mai mult decît orice întinderi, cuceriri şi compensaţii teritoriale — de arbitru. Pacea sau războiul intereuropean se găseşte azi în Bucureşti. Dorobanţul român, cu pană de curcan la căciulă şi în opinci, stăpîneşte împrejurarea. Dacă am fi un popor fără inimă i-am putea plăti azi cu vîrf şi îndesat Europei neîncrederea faţă de noi. Un semn în cele patru colţuri ale lumii şi nici nu ne-am lăsa bine mina jos că talazele reţinute ale antagonismelor de pe continent s-ar preface în torente de flacără şi sînge. Pentru Europa civilizată, care a putut ajunge să-şi dispreţuiască civilizaţia şi să nu se solidarizeze cu un popor ca al nostru, ar fi o pedeapsă meritată şi din tot vîrtejul de moarte care ar zgudui ţările de azi, poporul românesc, latin, n-ar pierde ni- 14? mic şi credem că mai degrabă ar cîştiga tot ce-i rămîne de revendicat. Nu ! România e mai generoasă decît atît, şi ştie, orice s-ar întîmpla, să puie înainte drepturile civilizaţiei. România face de azi încolo parte din istoria popoarelor motrice şi a intrat în concertul marilor puteri. Regele a spus la începutul ostilităţilor că «Glasul României va fi ascultat» şi ne place să vedem că aceste cuvinte, pline de o psihologie nouă astăzi, şi de un sens ce nu se ghicea acum zece luni, cînd au fost rostite, s-au împlinit peste prevedere. Prestigiul României nu mai are nevoie de comentarii şi ne bucurăm că ţinuta armatt-lor noastre a ridicat acest prestigiu. Orice popor ar fi trecut acum la bulgari, s-ar fi aruncat peste oraşele şi satele lor, cu violenţă. Armatele noastre au intrat cu bunăvoinţă, cu milă şi cu o linişte voioasă, pe atît mai mare pe cît aceste forţe armate sînt mai sigure. Se poate schimba o frază şi se poate spune despre România că în mersul ei de pacificare trece prin faţa a douăzeci de veacuri de cultură. 1913 RĂZBOIUL ŞI EVREII Un articol al nostru Evreii şi mobilizarea, apărut nu de mult şi reprodus şi de ziarul evreilor pămînteni, Înfrăţirea, a slujit de motiv unui mare număr de scrisori, sosite de pretutindeni. Sîntem şi măguliţi dar şi confundaţi. Noi făceam o simplă constatare de fapt, şi dacă meritam onoarea ce ni se face, nu era negreşit pentru forma neîngrijită în care a fost articolul nostru, notat în grabă, scris, dar pentru sinceritatea lui — dacă, bineînţeles, sinceritatea în constatarea lucrurilor de fapt este o calitate şi nu o datorie de metodă. Mulţi din cititorii noştri evrei ne-au solicitat, ca un schimb de civilităţi, evident, după ce au primit şi felicitările noastre pentru bravura lor şi pentru dovezile ce dau, acelora dintre compatrioţii noştri care nu apreciază, cum se cuvine şi la justa lui valoare, elementul zis evreiesc din ţara noastră, element în realitate tot atît de românesc ca şi restul populaţiei. Alţii ne-au expus ideile lor în ce priveşte «chestia evreiască», doleanţele lor şi dreptatea lor. Nu este momentul acum să ne ocupăm de însăşi chestiunea evreiască, aşa cum se pune la noi şi pe care unii, din punctul de vedere evreiesc au contestat-o ca fiind «o chestiune», atunci cînd din punct de vedere românesc, de stat, chestiunea exista şi există 149 atât de bine şi atît de intens, încât o lume întreagă o discută prin presă şi acte, şi o lume întreagă trăieşte legată de pămîntul ţării noastre, fără drepturi, — tot aşa după cum există o chestiune, mult mai mare, este drept, ţărănească, paralel şi identică pînă la un punct cu ea. In programul ziarului nostru este înscrisă şi chestiunea evreiască, pe care vom trata-o la timp, şi nu peste multă vreme, şi credem că într-un fel şi după un plan ce n-a mai fost aplicat în discuţia acestei chestiuni la noi. Deocamdată ne-am mărginit să constatăm entuziasmul cu care au răspuns evreii la ordinul de mobilizare, întocmai ca fraţii lor de simţire şi de armă, creştinii. Am notat patriotismul lor înflăcărat îndată ce a fost vorba de apărarea patriei şi a idealului ei. Am luat însemnări asupra jertfei din faţa căreia nu s-au dat înapoi, ci mai vîrtos au căutat-o, dintr-un imbold adînc sufletesc. In timpuri normale, toate discuţiile au loc, se contrazic, neagă sau afirmă. Argumentele sînt scoase din jocul imaginaţiei şi al raţionamentului — joc bun, negreşit, dar joc literar. Cele mai absurde teze ies la iveală şi partizanii lor ar merge uneori pînă la a mînca suflete şi carne de om. Dar după cum pîinea dispreţuită îşi are preţul ei la foame, tot aşa şi sentimentele au ceasurile şi epoca lor pentru a fi cunoscute în toată puterea şi valoarea lor. Evreii la mobilizare n-au discutat şi n-au raţionat : ei s-au dus pur şi simplu să intre în rîndurile luptăto-rilor^ să-şi verse sîngele şi să moară. A te duce la moarte, nu e un act uşor şi banal, mai ales într-o societate modernă, egoistă ; şi a te duce să mori pentru toată lumea din ţara ta, pentru patrie, e un act admirabil. Evreii s-ar fi putut sustrage. Evreii s-au 156 dus. Am spus că în primele două zile de mobilizare erau patruzeci de mii. Azi numărul evreilor luptători trebuie să fie mai mare. Iată scrisoarea unuia din aceştia, care ne scrie nu din ţară ci de la Berlin. N-avem cinstea să-l cunoaştem. Ca mai mulţi alţii din compatrioţii noştri fixaţi în străinătate, domnia sa ne mulţumeşte pentru articolul trecut şi ne anunţă că-şi lasă situaţiile, uneori importante, pe care, silit să se expa-trieze, şi le-a cîştigat în străinătate prin muncă şi inteligenţă. Şi cel ce ne scrie, şi alţii ca el, puteau să rămîie liniştiţi acolo unde se găsesc şi să privească războiul de departe. Nu ! Ei au venit în patrie şi alţii sînt pe drum, ca evreii români din Statele Unite, care au alergat într-un suflet să se înscrie printre voluntari. Să reproducem ceva din scrisoarea corespondentului nostru ocazional, care astăzi trebuie să fie în ţară, subt drapel. «Cu o vădită mulţumire sufletească şi legitimă mîndrie am citit în ziarul Seara articolul dumneavoastră Evreii şi mobilizarea, în care descrieţi elanul patriotic cu care deopotrivă cu concetăţenii creştini au răspuns la sunetul goarnei şi patruzeci de mii de ostaşi evrei români. Cu drept cuvînt lăudaţi virtutea lor. Ei nu s-au gîndit un moment să se refugieze peste hotare sau să dezerteze de la postul de onoare. Ei pleacă voioşi pe cîmpul de luptă şi nu se dau în lături de la nici o altă jertfă cerută de împrejurări. Noi, rezerviştii evrei, de ani de zile stabiliţi în străinătate, cu existenţă întemeiată, fără a citi afişele, fără a aştepta chemările sau a auzi sunetele clopotelor, la primul zvon numai despre mobilizare, am bătut la 151 uşa ambasadorilor români, şi care încă n-am plecat sîntem pe punctul de plecare. Mulţi din noi sîntem căsătoriţi, ne-am lăsat copiii şi afacerile, alergînd să ne facem datoria, împinşi fiind numai de focul sacru ce ni s-a deşteptat în inimă în aceste momente supreme pentru onoarea patriei mume.» Am ales această scrisoare din mai multe. Ca mai expresivă. Iată cum ştie să simtă un «jidan». în afară de scrisorile primite de la evrei, avem multe trimise de la români. Printre ele, mai multe conţin declaraţii de felul acesteia. «Am fost naţionalist şi antisemit pînă la mobilizare. Astăzi nu mai pot să fiu. După terminarea mobilizării voi scrie în această chestiune pentru drepturile evreilor.» Vom publica toate aceste scrisori cînd ne vom ocupa de «chestia evreiască», şi cînd împrejurările nu ne vor mai sili la restrîn-gerea numărului paginilor noastre ca azi. Un lucru e adevărat. Mobilizarea, chiar fără nici o urmare externă, a slujit admirabil poporului şi statului nostru şi a făcut mai mult pentru ideile democratice în România, decît douăzeci de ani de activitate intelectuală de presă şi de propagandă. 1913 ClND VA REÎNVIA cahalul? Se pare că articolele noastre asupra evreilor n-au fost primite de toată lumea cu plăcere. Ideea că li s-ar putea acorda măcar unora dintr-înşii drepturile atît de meritate, cel puţin prin prezenţa unui mare număr de evrei subt steagul de război al ţării, supără pe unii şi poate că pe mai mulţi decît ne închipuim. Să fie din pricina numai a sentimentului patriotic înţeles ca o ură de rase ? Se poate, şi e dezgustător de regretabil. Şi nu cumva nemulţumiţii aparţin mai ales claselor bogate ? Articolele noastre au provocat o corespondenţă voluminoasă, şi nu sîntem in afară din cale de necăjiţi de cele cîteva scrisori injurioase primite, căci compensaţia injuriilor au avut chiar corespondenţii noştri grija să ne-o acorde, ferindu-se să iscălească. Aceia din ei care ne învinovăţesc a fi «plătiţi de jidani», au şi o scuză, căci iscălind ar fi siliţi să-şi susţie şi mai departe «vederile», ceea ce recunoaştem că pentru fricoşi e dureros şi greu. Ciudat e, fie zis în treacăt, efectul pe care o credinţă, o idee, un principiu îl poate face asupra unui creier interesat, şi preţul pe care îl află sinceritatea la oameni, obişnuiţi să-şi construiască viaţa şi visurile din materiale false. în «chestia evreiască», mai cu seamă politicienii mărunţi au răspîndit părerea că un indigenat se susţine cu alte ar- 153 gumente decît cu ale minţii, şi nu se admite de către orişicine că starea evreilor poate fi discutată cu acelaşi interes pur intelectual cu care se analizează viaţa plantelor în profunzimea oceanelor, şi că o inteligenţă poate acţiona subt alt imbold decît al banului. Dacă evreii au reputaţia de a fi milionari, ideile nu se mai pot preocupa de dînşii, prin urmare, fără să fie bănuite de o asociaţie cu milionul ? Numai că noi nu ne adresăm nici politi-caştrilor care cunosc latura «unsă» a «chestiei», şi nici evreilor bogaţi. Aceştia ne sînt indiferenţi Chiar prin aceea că sînt bogaţi, şi pentru că, în definitiv, pot să-şi plătească luxul unei împămînteniri, cînd, într-o societate întemeiată numai pe avere, îi apucă strania fantezie de a se decora cu nişte drepturi pe care banul le face pentru posesori inutile. în capul unei avuţii, un om reprezintă şi este singur un stat, cu desăvîrşire independent şi un stat în stat, un stat oriunde, fără să fie necesar ca unul din statele existente să-l acopere cu titlurile lui. Şi, dintr-un punct de vedere superior, evreii trebuiesc pizmuiţi tocmai pentru starea lor de intruşi, de oameni aproape abstracţi, care aparţin unei ţări fără să-i aparţie şi care se nasc într-un pămînt ce îi renegă, ca şi cum nici nu s-ar fi născut. Interesantă situaţia unui evreu român care se duce să studieze în străinătate, străin acolo şi tot atît de străin aici, matriculat cu sila ca român, atunci cînd această calitate o are în teorie, de vreme ce Iudeea nu există, şi îi lipseşte de fapt, de vreme ce aceasta e situaţia în România. Noi ne adresăm oamenilor care gîndesc sau, mai mult, nouă înşine într-o convorbire cu eul nostru, prin scris. Noi credem hotărît că rezolvarea «chestiei» evreieşti este 154 * o datorie pentru satisfacerea dreptăţii şi pentru binele ţării. Dacă este mai onest şi mai frumos ca situaţia să nu capete nici o lumină şi să urmeze a face impresia grotească şi haotică de acum, aceasta nu ne mai priveşte, răspunderea nu incumbă acelora care, ca şi noi, şi-au făcut şi-şi vor face datoria pînă la sfîrşit. Protivnicii unei rezolvări echitabile a «chestiei» evreieşti au argumentele lor, şi noi nu ne îndoim de sinceritatea lor sporită poate şi de un sentiment nejustificat, de teamă. Ceea ce ne miră şi ne inspiră oarecare îndoială asupra dreptăţii lor este că ei nu acordă, la rîndul lor, posibilitatea sincerităţii şi partizanilor rezolvării chestiunii, pe care ei sînt chemaţi să o încurce atît de mult şi să o ţină pe loc. Exclusivismul e în această împrejurare o slăbiciune şi o inferioritate. Se petrece cu evreii ceea ce s-a petrecut cu iezuiţii. Ignoranţa şi reaua-voinţă au nevoie de cîte o sperietoare care să le slujească înainte de a se propaga lor ca un soi de putere; de cîte o icoană de paie şi cîrpe. Teroarea iezuitică a fost speculată riguros de către o aşa-zisă liberă cugetare. însă cum iezuiţii dispăruseră demult şi s-a remarcat lipsa lor de realitate, grosul ducea lipsă de un idol, şi personajul cel nou s-a înfăţişat în comedia populară, a societăţii, subt liniile şi contururile unui jidov cu barbă, cu perciuni, beţiv de sînge creştinesc. Căci aceleaşi spirite au fost ieri antiiezuitice şi sînt azi antisemite. Cînd nu vor mai fi evrei, o să se născocească altceva, o fiinţă nouă, care să corespundă la mentalitatea staţionară a unei anume calităţi de inteligenţă. Se poate combate la evrei altceva decît dreptul de oameni şi de cetăţeni ai statului în care s-au născut. Poate cineva să lupte 155 cu acea nuanţă cerebrală a lor care îi împinge la o analiză excesivă a lucrurilor şi la deprecierea unor anumite noţiuni. Dar aceasta e o luptă frumoasă de intelecte, o luptă filosofică şi artistică şi cu atit mai folositoare cu cit intră în joc o varietate mare de inteligenţă, de care ţara noastră inteligentă şi culturală nu poate să fie lipsită. Dar dreptul la viaţa politică a ţării nu-1 poate combate nimeni decît cu măsuri nedrepte şi protivnice spiritului nostru naţional civilizator. 1913 PACE VOUĂ ! Europenii erau obişnuiţi de către aliaţii de ieri în lupta lor împotriva turcilor şi apoi în războiul şi dintre dînşii — cu atrocităţile speciale războaielor balcanice, exasperată de durata orgiei de asasinate. Jaful şi incendiul ajunseseră cele mai banale din delictele războiului. O gamă vastă şi complicată de torturi şi semitorturi, de crime infinite, în care cruzimea se alia cu o satanică imaginaţie, excitată de mirosul sîngelui şi al ierbii de puşcă. Cititorii ziarelor europene, la Paris, la Berlin, la Londra, la Roma, în toate oraşele, se adăpau astfel, indirect, cu sîngele băut de-a dreptul de balcanici, şi perversiunea popoarelor ce se răz-boiau între Dunăre, Marea Neagră, Medite-rană şi Adriatică, patru ape hrănite cu cadavre, nu mai impresiona pe nimeni. Tot ce mai mişca sufletul atrofiat şi dezgustat, în sfîrşit, al europenilor, era cîte o formă nouă în asasinat, cîte o inovaţie senzaţională în materia în care beligeranţii au ajuns experţii orbei terestre. în această stare de spirit s-a făcut mobilizarea armatei româneşti, care avea sarcina să stingă focarele de pervertire şi isterie războinică din Balcani. îndată ce s-a aflat în străinătate că România mobilizează, un fior a trecut prin spinarea Europei. Cînd a fost cunoscută şi cifra la care s-a ridicat în douăzeci şi patru 15T de ore numărul mobilizaţilor, fiorul s-a îngroşat. Entuziasmul poporului românesc; mulţimile care, nechemate, voiau să intre cu orice preţ în război; trupele care atingeau, fantastic, milionul; dădură o atît de straşnică autoritate ţării noastre pînă atunci ignorată — o autoritate pe care nici inteligenţa, nici spiritul de ordine, nici cultura, nici arta poporului nostru nu izbutiseră să o consacre — încît, în cîteva ore, toate pălăriile se ridicase de pe cheliile politice şi diplomatice şi salutară respectuos poporul de răbdare şi de fier, de subt Car păţi. Era o autoritate pe care nu o exprima deocamdată inteligenţa, dar frica Europei. Intrarea românilor în băltoaca de sînge care se varsă în Egeea, era privită ca un cataclism — şi într-adevăr România putea, dacă s-ar fi îmbătat de importanţa rolului ei, să acopere Balcanii definitiv cu coroane şi cruci pentru popoarele de acolo, înmormîntate, şi să-şi plătească luxul unei răsturnări internaţionale, aruncînd Austria în neant şi Rusia în viitoarea revoluţiei sociale, care nu aşteaptă decît o clătinare. Europa s-a temut în tot timpul războiului de intervenţia armatelor noastre, şi a făcut sforţări enorme ca să le împiedice să fie scoase din depozitele militare. Nu s-a aşteptat însă că o mobilizare poate scoate o armată atît de mare. Cînd această armată a fost rinduită în ordine de bătaie, totul s-a părut că este pierdut şi ca într-un joc de şah pe care l-ai împrăştia dintr-un singur pumn aruncat în sus pe dedesubt, piesele diplomatice europene începeau să fie nesigure în pătratele alianţelor lor. Atîta a fost de mare spaima încît domnului Ludovic Naudeau, care corespunde cu ziarul său Le Journal, din Sofia, nu i-a trecut nici acum. într-o telegramă comică de 158 acum patru zile domnul Naudeau zbiară în Europa şi cere Marilor Puteri o intervenţie grabnică, plîngîndu-se că peste două zile domnia sa nu mai are în Sofia pîine şi că românii vor da drumul talazelor de sînge să-l înece, ceea ce din fericire pentru domnul Naudeau, un ziarist precum se vede foarte prevăzător, nu s-a întîmplat. Ei bine, această armaţă formidabilă a României, punînd stăpînire pe Balcani, e uimitoare. Gestul ei n-a fost cîtuşi de puţin cel aşteptat în Europa. în loc de valuri de sînge, armata noastră a înecat Bulgaria în valul de bunătate şi milă — şi ca un Crist, frumosul dorobanţ, intrînd în peninsula întărîtată, a întins braţele peste oamenii care se sfîşiau cu dinţii, de beregată, şi le-a zis : — Pace vouă ! Sentimentul de admiraţie pentru forţa noastră s-a schimbat într-o admiraţie fierbinte pentru sufletul nostru. România dă Europei cea mai frumoasă lecţie de civilizaţie şi de idee de oameni. Cînd ai cu tine puterea armată a unei oştiri ce atinge milionul şi un entuziasm războinic răzimat pe instrumente de luptă extraordinare, — şi faci cu toate acestea gestul de concordie şi înfrăţire, trebuie într-adevăr să fii un popor de admirat. Ceea ce miră în toată această splendidă acţiune românească este şi moderaţia extraordinară a României care în loc să anexeze, cum ar fi făcut şi Italia, şi Austria, şi Rusia, şi orice alt stat, teritoriile ocupate, se mulţumeşte cu o simplă rectificare de frontieră. Să ni se arate în toată istoria civilizaţiei un gest comparabil cu această dezinteresare. 151 E o pildă strălucită. Europa are o sută de motive ca să ne fie recunoscătoare, după ingratitudinea ei clasică, pentru tot ce a făcut poporul nostru pentru civilizaţie, de la năvălirile barbarilor pînă azi. Pilda trebuie imitată acum de greci, de sîrbi, de muntenegreni, de bulgari şi de turci. Zilele acestea se vor întruni aci, invitaţi de noi, reprezentanţii Balcanilor pentru încheierea păcii. România îşi va da toate ostenelile pentru ca mîndria sau orgoliul combatanţilor să cedeze dacă nu sentimentelor care trăiesc în chip firesc în inima noastră faţă de cei slăbiţi sau învinşi — şi de care aliaţii şi dezaliaţii n-au dat dovadă — cel puţin necesităţilor civilizaţiei. Vrem să avem toată încrederea în această procedare şi în voinţa dacă nu în convingerile delegaţilor, care se îndreaptă acum spre Bucureşti şi spre ţara noastră, întîmpinaţi cu creştinescul : — Pace vouă ! 1913 CE FACEM NOI? De cîteva zile încoace nu se mai aude nimic din partea oştilor noastre oprite în faţa Sofiei. Supunerea diplomatică a Bulgariei pe de o parte, care şi-a retras mai în tot locul trupele din faţa înaintării noastre ; înaintarea, pe de altă parte, a turcilor spre Adrianopolul cucerit cu atîtea jertfe şi părăsit cu atîta slăbiciune de către bulgari ; victoriile sîrbo-greceşti, în sfîrşit, au complicat împrejurarea simplă în care ne-am angajat. Topografia împrejurărilor este azi, după ocuparea Bulgariei de români, cu totul schimbată. Rolul nostru de pacificatori s-a impus faţă de autoîncăierarea aliaţilor din sud, victorioşi împotriva musulmanilor goniţi pînă la Constantinopol. Pentru că războiul fusese început a doua oară de bulgari ; pentru că unul din beligeranţi se ilustrase printr-o încăpăţînare ridicolă şi primejdioasă şi pentru sine ; pentru că războiul făgăduia să nu se mai sfîrşească şi era în legătură cu starea noastră economică tulburată ; pentru că, şi pentru că... motivele sînt nenumărate — românii au trecut Dunărea ca să silească pe vecini la pace. Românii ocupară progresiv localităţile ce se găseau pe frontul armatelor în marş, şi în curînd Varna încăpu în zona de ocupaţie, pe cînd la capătul celălalt al Bulgariei trecu în zona noastră şi teritoriul dinspre UI Fernandvo, unde a fost capturată de noi şi o armată bulgară. S-a zis atunci un lucru, că una din armatele noastre s-a pus în contact cu sîrbii, şi s-a mai vorbit şi de un plan comun de campanie stabilit de acord cu sîrbii la Belgrad de un colonel român, care trebuia să ia parte cu grecii şi sîrbii şi la semnarea armistiţiului, la Niş. La data aceasta, prin urmare, situaţia era cea următoare : noi mergeam împotriva Bulgariei şi a Sofiei şi de acord cu grecii şi sîrbii. Opinia publică era lămurită şi nu mai încăpea îndoială că totul se urma în conformitate cu o politică de mai înainte hotărîtă. Armata, prin urmare, executa concepţia guvernului. Aci noţiunile se tulbură însă deodată; şi astăzi trebuie să mărturisim slăbiciunea vederii noastre în ceaţa împrejurărilor schimbate. E ceva ciudat în atitudinea noastră. Evident că guvernul are concepţia lui nestrămutată şi toată încrederea noastră. Nu-i mai puţin adevărat că şi noi căutăm printr-o critică şi o confruntare de fapte, profană, să ne dăm, de se poate, seama, de substanţa lor. E şi o datorie. Primul punct ciudat. Prin ocuparea portului Varna, noi tăiam bulgarilor putinţa de a se aproviziona pe mare, după ce le tăiasem aprovizionarea dinspre uscat. Bulgaria se găsea astfel izolată de restul Europei şi îngrădită de oştile noastre. Dîndu-ne însă seama de starea populaţiei din Sofia, ca să nu piară de foame, i-am lăsat drumul me-rindelor deschis. Armata bulgară; pe care noi o constrîngeam, prin urmare, să cedeze, primea în acelaşi timp, şi tot de la noi, putinţa de-a nu ne ceda. Al doilea mijloc de constrîngere era să intrăm în Sofia, unde ne găsim şi unde 162 stăm. Ei bine, n-am intrat în Sofia. Motivul ? Poporul s-ar fi revoltat şi Sofia ar fi căzut în războiul civil, dacă baionetele româneşti pătrundeau în capitala Bulgariei. Armata noastră pornise admirabil şi e lucru cunoscut că în străinătate se credea că nici nu se isprăvise mobilizarea cînd soldaţii noştri ocupaseră un sfert din lăţimea Bulgariei. Toţi ne-am aşteptat că telegrama ocupării Sofiei de români, va fi dată chiar de către noi şi din Sofia, înainte de-a fi prins cineva de veste. De ce oare s-au luat toate acele excelente precauţii, la ieşirea armatelor din ţară, ca să nu se ştie mişcarea noastră, dacă nu tocmai în vederea acestui fapt ? Elanul armatei pare a fi fost oprit de diplomaţie. Precipitarea operaţiilor noastre avea de rezultat : 1 Să puie pe bulgari în imposibilitate de-a mai rezista grecilor si sîrbilor. 2 Să puie pe greci şi sîrbi în faţa noastră pentru semnarea stante-pede, a tratatului de pace. 3 Să facă pe turci să se gîndească înainte de-a sui cursul rîului Mariţa spre Adria-nopol. O singură putere ar fi azi în Balcani : puterea armelor noastre. Astăzi ne găsim iată cum : Grecii fac dificultăţi. Sîrbii nu prea au nici ei aerul să ne pătrundă gîndurile. Şi unii şi alţii, la invitaţia noastră de a semna un armistiţiu, s-au opus şi dacă vin să trateze pacea la Bucureşti, armatele lor urmează să se bată. Bulgarii s-au obişnuit cu noi la porţile Sofiei şi ei încep să ne socotească serios ca nişte protectori ai lor, ba chiar ca nişte aliaţi subînţeleşi! Cît despre turci, ei sînt în Adrianopol. Să se mai 133 hoteze că bulgarii nu şi-au trimis pe primul lor ministru la conferinţa din Bucureşti, ca statele celelalte. Ce facem noi ? De două-trei zile încoace ziarele par dispuse să uite obiectivul nostru, şi nu credem că această uitare îi convine şi guvernului. S-ar zice că începe să prindă atmosferă nu ştiu ce prietenie, pe care o putem avea în viitor precum am avut-o şi în trecut pentru bulgari, dar pe care n-o avem acum, în această clipă. Să nu se uite că noi ne-am dus ca să potolim pe bulgari, că bulgarilor le-am luat Turtukaia-Balcic, că am rupt relaţiile diplomatice cu Bulgaria, că sîntem cu bulgarii pe picior de război. E adevărat că în Le Journal, domnul Saint-Brice dă o interpretare frumoasă atitudinii noastre de ocupa tori şi de pacifici şi, declarînd falimentul Europei, recunoaşte României rolul preponderent pe care în aceste împrejurări nu-1 poate juca decît România. încă o idee ciudată : se zvoneşte că s-ar putea ca Europa să ne dea mandatul de-a goni pe turci din Adrianopole, ca să oferim cavalereşte acest oraş cucerit de noi, domnilor bulgari, ca şi cum armata noastră ar fi o rezervă a Bulgariei sau o jandarmerie a Europei. După cum au decurs lucrurile pînă azi, am putea fi neliniştiţi faţă de astfel de perspective. Dacă armata trebuie să se bată cu turcii sau cu oricine alţii, ea o va face pentru noi şi numai pentru noi. Pentru pace am cheltuit paşnic trei săptămîni şi multe milioane în aceste douăzeci şi una de zile ; pentru război rolul nostru paşnic nu mai poate fi susţinut. Avem o armată care justifică cele 164 mai puternice pretenţii şi trebuie să avem o diplomaţie la înălţimea ei. Să ne încurcăm într-un război sentimental în Balcani, nu se potriveşte cu noi. Trebuie să fim atotprevăzători şi să lucrăm, cel puţin de aci înainte, repede şi energic, căci dacă nu se ştie ce se va petrece la frontierele noastre din nord, ceva se poate prevedea. Să nu se întîmple cumva ca tineretul nostru ocupat să se bată în Balcani pentru tronul bulgăresc, să fie împiedicat de la o operaţie mult mai vitală pentru noi, şi care se pregăteşte — în vreme ce vom fi împinşi de către puterile binevoitoare tot mai înlăuntrul Balcanilor — tocmai pentru ca să lipsim de la postul nostru adevărat... E nevoie să nu uităm un lucru, că în materie de atacuri externe, mobilitatea este extraordinară şi că în fiece zi constelaţiile se schimbă. Clipa de azi, mîine dispare şi clipele ce vor veni sînt invariabil mai grele. 1913 ■ CONFISCAREA ZIARULUI SEARA Din provincie ni s-a comunicat că în mai multe oraşe ziarul nostru a fost confiscat fără să ştim pentru ce, şi că într-altele ziarul nici n-a sosit de duminică încoace. Ne-am adresat ieri atît Ministerului de Război cît şi Ministerului de Interne, precum şi la Direcţia Generală a Poştelor, ca să aflăm motivul confiscării şi neexpedierii ziarului Seara. Ni s-a răspuns, pe de o parte la Ministerul de Interne, că o asemenea măsură nu este la cunoştinţa acestei autorităţi, iar pe de alta, la Ministerul de Război, că a fost vorba de un ordin înţeles greşit. Biuroul Presei a dat într-adevăr ordinul ca ziarul Seara, dimpreună cu altele două, să nu fie trimis în zona de operaţie militară, iar un funcţionar a înţeles că ziarul nu trebuie să fie împărţit şi vîndut nici în-lăuntrul ţării. Am primit, prin urmare, asigurarea formală că începînd de azi Seara va fi expediată ca de obicei în toată ţara şi că interesul ziarului nu va mai avea de suferit ca în ultimele zile. Din parte-ne am întreprins o anchetă amănunţită în ţară ca să cunoaştem situaţia generală şi modul cum s-a făcut confiscarea în oraşele unde ziarul a fost trimis. Voim să credem, în conformitate cu declaraţiile oficiale ce ni s-au făcut, că am 166 suferit efectele unei simple greşeli; căci nimic nu justifică în atitudinea entuziast patriotică a ziarului nostru o măsură coercitivă. Ziarul Seara, de la mobilizare încoace, s-a distins în presa românească printr-un patriotism înflăcărat şi' articolele noastre n-au fost decît un cîntec larg, închinat tinereţii admirabile şi energiei neamului nostru. Singurul păcat de care ne-am putea face vinovaţi stă poate tocmai în idealismul ne-înfrînat al patriotismului nostru şi în speranţele infinite pe care le întemeiem pe inima, pe viaţa şi pe inteligenţa poporului nostru. 1913 PUBLICUL ŞI ZIARIŞTII De cîtva timp şi din ce în ce mai mult, publicul era îngrijorat, ţara neliniştită. De o sută de ori pe zi, se petrecea acelaşi dialog : — Te rog, am să te întreb ceva... Dar pe onoarea dumitale să-mi spui adevărat... — Numai să ştiu... — Ca ziarist, dumneata trebuie să ştii... — A ! Am înţeles !... Vă mărturisesc dinainte că nu ştiu absolut nimic... — Cum ? Şi dumneata ?... Nu se poate ! Nu se poate să minţi... Iartă-mă... dar nu mă mai simt în stare să mă izbesc mereu de acelaşi singur răspuns pretutindeni... La Ministerul de Război mi se spune : n-avem nici o veste nouă... în jurnale : nici o veste nouă. Oricine-i învestit cu o fărîmă de autoritate reală sau presupusă îţi răspunde : nu ştiu nimic, absolut nimic. Cum vine asta ? Noi ne trimitem peste Dunăre fraţii, soţii, copiii şi prietenii ca să se bată... Aşteptăm o zi, două zile, aşteptăm săptămîni... ei nu ne scriu nimic... Ministerul nu ne spune nimic, dumneavoastră jurnaliştii nu ne spuneţi nimic şi nici nu vă revoltaţi de ridi-cula situaţie în care vă puneţi faţă de noi, milioane de oameni. Tot ce ştiţi dumneavoastră este să scoateţi şi cîte douăzeci de «ediţii speciale» pe zi ca să ne luaţi, pentru un fleac de frază, tipărită cu literă ca de- 161 getul de groasă, de cîte douăzeci de ori pe zi cîte cinci parale, fără să ne spuneţi nimic, fără să ne făgăduiţi că ne veţi spune vreodată ceva, altceva decît că domnul Păşiri are «barba sură» şi că interviurile dumneavoastră cu miniştri statelor străine, foarte importante, desigur, dar caraghioase cu desăvîrşire, se cumpără ca dinţii de elefant de la sălbateci, cu ţigări bectimis şnaps. — Doamnă, domnule, domnişoară, vă rog să fiu iertat, dar nu ştiu nimic, şi dacă n-aş contribui şi mai mult cu părerea mea la supărarea sau la tristeţea dumneavoastră, v-aş spune că este bine să nu se dea ştiri de pe cîmpul de luptă, mai ales atunci cînd nu sînt... — Drept rine ne luaţi dumneavoastră pe noi, domnule gazetar! răspund indignaţi, interlocutorii. Aveţi cumva naivitatea să credeţi că despărţindu-ne de ai noştri la mobilizare, n-am prevăzut deopotrivă că ei pot să se întoarcă, precum şi să rămiie acolo de veci ?... Ne puteţi face dumneavoastră pe noi să credem că se dau în lumea asta lupte fără morţi şi răniţi; că se poate ca o întreagă armată să acopere o ţară străină fără ca poporul, în lipsa armatei, să nu atenteze pe furiş la viaţa ostaşilor noştri ?... Nu, domnule, tactica nu este bună ! Vrem să ştim că am avut eroi în bătălie, că am avut victime în acţiunea noastră de împăciuire. Vrem să scăpăm de subt povara acestei înfiorătoare tăceri. Am dreptate sau nu ? — De, ştiu eu, stimată doamnă... Eu cred că trebuie să credeţi, fără discuţie, in comunicatele oficiale. E cea mai sănătoasă şi mai sigură disciplină. Dar de ce lupte vorbiţi ? Noi n-am fost nici sîrbi, nici greci, iar românii n-au dat nici o luptă. In fantezia dumneavoastră, al cărei fond frumos îl în- 169 ţeleg, dumneavoastră aţi uitat şi rolul armatei noastre de forţă pacificatoare. — Domnule ziarist, domnule ziarist! Dacă laşitatea dumitale n-ar porni dintr-un adine şi exclusivist sentiment patriotic, nici nu ţi-aş mai da mina să mi-o săruţi. Dar, pentru Dumnezeu ! dacă nu e nimic râu, dacă totul merge admirabil, dacă nu sînt morţi, dacă nu sînt răniţi, de ce nu o spui cu hotărîre ? De ce ne dai informaţii vagi şi alambicate ? De ce nu insistaţi chiar asupra binelui acestuia şi în aşa fel ca grija noastră, pe care dumneata o numeşti extravagantă, să se preschimbe într-o extravaganţă de bucurie... Dar de ce nu ni se dau măcar scrisorile ce ni s-au trimis, sînt sigură, de pe cîmp. — Foarte simplu, doamnă, personalul e neîndestulător şi scrisorile sînt poate prea multe. — Bine, domnule ziarist, bine. Nu ştiam pînă acum ce înseamnă a fi ziarist. Rămîi cu pace şi fii sănătos, dumneata care nu eşti expus să fii rănit decît de cuvintele unei mume descurajate. Şi acest dialog se repeta atît de mult îneît era într-adevăr penibil să mai ieşi în stradă şi să mai suporţi în răceala reglementară asaltul acesta de acuzaţii şi de sentimente contradictorii. Te vedeai silit să te strecori prin lume ca un fugar şi să răspunzi cui vrea să te oprească : — Un moment, mă întorc îndată, aşteap-tă-mă, te rog, aci... Un lucru e adevărat, că în vreme ce presa îşi făcea datoria tăcerii, o datorie frumoasă, o tăcere justificată şi de o lipsă de ştiri de-săvîrşită, publicul zvonea, se complăcea în fantezie şi deducţii, în alăturări şi comparaţii de fapte, în dezvoltarea informaţiilor 170 de care ziarele austriece, germane şi franceze erau pline. Cutare s-a întîlnit cu un căpitan şi a spus cutare lucru. Cutare ofiţer a şoptit la masă, întorcîndu-se nu ştiu de unde, cuiva, ceva, şi a cerut parola de onoare ca să tacă, adică cea mai bună garanţie că şoaptele lui vor fi răspîndite. Un ofiţer bulgar prizonier a mai spus altceva. Şi iată că în douăzeci de zile, pe cînd Ministerul de Război n-avea ştiri, se urzeau zeci de romane senzaţionale, care, colportate şi ramificate, se însuteau. Terenuri minate cu dinamită, baterii mascate, masacre şi alte istorii, care întîmpi-nau tot atîta scepticism la oamenii cuminţi, cîtă credulitate însă, la ceilalţi, care, oricît de cuminţi, preferă unui adevăr nerostit, o născocire. Acesta-i publicul, adică fratele mare al oştirii, care, ca să plece, s-a smuls din braţele lui. E să cunoşti rău psihologia unui popor inteligent şi imaginativ cum e al nostru, popor în acelaşi timp viteaz şi resemnat în durere, ca să dai atîta frîu talentului de născocire. Cu întrunirea delegaţilor pentru pace în Bucureşti, toate acestea, în sfîrşit, s-au sfîr-şit. Ziariştii respiră mai liberi şi odată cu dînşii serviciul de informaţii militare, care, asaltat de presă şi public, a fost poate singura parte a oştirii, strînsă într-un foc de atac permanent. 1913 MODERAŢIUNE După cîte s-au putut afla, din dezbaterile conferinţei pentru pace, care de-abia începe, pacea are şanse să fie degrabă încheiată. Armistiţiul, care n-a putut fi primit de către armatele în luptă peste Dunăre, ajunge cu putinţă îndată ce emisarii statelor beligerante au trecut dincoace, în România, unde s-a şi stabilit un răgaz al armatelor, de cinci zile. în aceste cinci zile de reculegere militară, de îngrijiri date răniţilor, de sepultură a morţilor, în Bucureşti vor trebui rezolvate primele dificultăţi. Conferinţa generală româno-bulgaro-sîrbo-greacă-muntenegreană s-a divizat, pentru uşurinţa procedurii, în patru subconferinţe, care vor nivela pretenţiile fiecărui stat în raport cu pretenţiile bulgare, şi toate rezultatele individuale ale acestor conferinţe vor fi vărsate într-o şedinţă mare, de la care încolo se vor continua şedinţele generale în cele cinci state laolaltă prin reprezentanţii lor. Prima subconferinţă şi-a şi terminat lucrările. Bulgarii primesc condiţiile României, după ce delegaţia României, printr-o deliberare particulară, a discutat zona strategică de subt linia Turtucaia-Dobrici-Bal-cic, pînă în vîrful Ekrene. Deşi armatele româneşti au făcut eforturi deosebit de importante şi ar fi putut, 172 subt arme, să impuie pretenţii mult mai mari decît cele enunţate si admise, România a dat exemplul unei extreme moderaţii şi guvernul nostru a ştiut să reziste tuturor presiunilor făcute dintr-o pornire patriotică, desigur, dar nepotrivite cu împrejurările, de către dorinţele opiniei publice asupra ei. Situaţia României era şi este atît de excelentă, încît ar justifica şi ar putea garanta să izbutească si cele mai mari pretenţii. Ei bine, România nu a căutat să obţie satisfacţii în raport cu situaţia ei, şi pentru ca să servească pacea dorită de întreaga Europă, a ştiut să se modereze. Dorim ca pilda României să slujească tuturor beligeranţilor, atît bulgarilor, puşi în împreiurarea de a primi toate condiţiile foştilor ei aliaţi victorioşi, cît şi sîrbilor şi grecilor, care pot abuza de slăbirea profundă si de ruina tovarăşilor din ajun. Lupta fraticidă dintre aliaţi trebuia să înceteze, şi dacă armata bulgară, împinsă de un guvern a cărui vedere, trufaşă, la început, se împăinjenise, a demonstrat că nu merită titlul de eroică, acordat de Europa, nu îi mai puţin adevărat că Bulgaria nu trebuie să expieze veşnic păcatele domnului Danev. Bulgaria, conform dorinţei României, care n-a lăsat-o să se întindă după planul unui vis nedrept de dominaţie în Balcani, tero-rizînd pe sîrbi şi greci, nu este lăsată nici să piară, România voind o Bulgarie, fiind împotriva unei Bulgarii exagerate, dar pentru o Bulgarie întreagă. Hegemonia visată de bulgari a vizitat şi spiritul celorlalţi foşti aliaţi, deopotrivă de înflăcăraţi, un moment, care pentru un imperiu grec, care pentru un imperiu sîrb. Naţionalismul acesta păgubeşte păcii, şi concepţia care regulează şi echilibrează deosebitele naţionalisme din Balcani, este aceea 173 a echilibrului, emisă de România şi impusă în toată Europa, ca singura doctrină politică pentru Orient. Nădăjduim că toţi delegaţii adunaţi în Bucureşti se vor inspira de la moderaţia României, care, stabilindu-şi, în primul rînd, relaţiile cu Bulgaria, a deschis astfel drumul concesiilor ce trebuiesc făcute civilizaţiei şi păcii. Domnii delegaţi să facă acum, cînd se găsesc în România, abstracţie cît mai multă de presiunea naţională din ţara lor, şi să trăiască, sufleteşte, mai mult în patria europeană decît în patria adevărată. Ei vor sluji astfel şi mai bine interesele superioare ale patriei, de un discernămînt mai greu pentru popor, căci interesele patriei sînt strins legate şi dependente de interesul continental. 1913 PARTIDE FARA ŞEFI ŞI ŞEFI FARA PARTID... Partidul conservator se găseşte de cîteva luni fără şef. Fatalitatea face ca partidul liberal să sufere, la rîndul lui, de aceeaşi soartă, ca şi cum, în dauna domnului Talce Ionescu, aceste două partide istorice voiau în principiu să se solidarizeze. Dar e o deosebire, şi o deosebire instructivă între cele două vacante de şefi. Pe cînd partidul conservator a trecut printr-o împrejurare inevitabilă, moartea lui Gheorghe Cantacuzino, după care succesiunea trebuia supusă unei discuţii de puncte de vedere naturale — merite şi drepturi — partidul liberal se decapitează singur, printr-un gest deliberat şi calculat. în paranteză fie zis, situaţia partidului nu e lipsită de oareşicare ridicul şi,, oricît ar fi de simpatic, domnul Ion I. C. Bră-tianu face impresia unei rude tinere supărate la moştenire, şi a unui copil bosumflat, căruia i s-a pus pe farfurie o tartină fără dulceaţă şi lapte în ceaşcă prea puţin. Pentru că n-a fost chemat în sinul guvernului care trebuia să fie naţional intr-un război, domnul I. C. Brătianu şi-a dat demisia din şefie. Negreşit că acesta e numai aspectul exterior al lucrurilor. S-ar crede mai degrabă că partidul liberal are intenţia să pregătească o acţiune nouă şi cum şeful partidului trebuie să fi luat oarecare angajamente 175 nemaigotrivite poate cu o situaţie neprevăzută, ca om de cuvînt, domnul Brătianu, re-cunoscînd că dacă şi-a angajat persoana, partidul nu trebuie să sufere de pe urma legăturilor sale, lasă partidul să acţioneze aşa cum crede el si, evident, şi domnia sa. în acelaşi timp, domnul Brătianu este ostaş mobilizat, şi vrea să dea o pildă de disciplină, separînd pe omul politic de persoana ofiţerului, si făcînd pe acesta să se amendeze în faţa celui dintîi, ceea ce în definitiv e bine şi frumos. Totuşi, pare că ar fi fost şi mai bine şi mai frumos dacă şeful partidului liberal şi-ar fi luat, împotriva oricărei surprize si oricărui raţionament, răspunderea acţiunii liberale ce ni se pare că se pregăteşte, pe care să o conducă în persoană si pe faţă. Momentele prin care trecem, fără să fie mai grave decît importante, ar trebui să excite energia si francheţea şi niciodată nu e mai rău purtată iresponsabilitatea ca atunci cînd e nevoie de toate forţele pe frontul politic şi social ca să tempereze sau să îndoiască acţiunea naţională. Cu părere de rău mai observăm de la mobilizare încoace tocmai contrariul : cultivarea simţului de iresponsabilitate, care se înfăţişează ca o slăbiciune naţională întrucît tot ce se face pe tărîmul politic şi social, se face într-un ascuns si mai mult se gîn-deste si se proiectează decît se face. Anonimatul a pus o stăpînire extraordinară asupra noastră a tuturora; disciplina tăcerii, excelentă cînd este vorba de acţiunea militară, a fost prea comod luată ad litteram şi întinsă peste toate gîndurile şi sentimentele conducătorilor şi celor susceptibili de acte publice. Atitudinea civilă e tocmai contrarie atitudinii armatei care se ştie cu cît avînt şi 178 cu cîtă bravură a trecut în Balcani, dispusă să înfrunte orice forţe şi să se lupte cu pieptul deschis şi în bătaia atacului advers, împotriva oricărei inimiciţii, cît de violenţe. Cu sentimente şi aptitudini sufleteşti de felul acelora nu credem că naţiunea şi ţara au mult de cîştigat. In luptele politice şi sociale violenţa de limbaj, care exprimă, orice s-ar spune, convingeri, cu o sinceritate neconvenabilă, poate, dar care nu poate fi acuzată din pricina aceasta, este mult mai preferabilă gătelilor iresponsabilităţii. Cînd toţi îşi vor ascunde faţa, atunci lucrul începe de jos şi profesarea oricăror credinţe ajunge odioasă şi nu se mai ştie care trebuie să fie ţinuta legală. învăţătorul trebuie atunci să se teamă de apostolatul lui, de învăţătura pe care o propagă ; preotul trebuie să se teamă de filosofia îndrep-tăţitoare şi pedepsitoare a Evangheliei; advocatul trebuie să evite expunerea principiilor de drept şi aşa mai departe; se ajunge la o falsiiicare de noţiuni şi la negarea virtuţilor în care se cimentează o societate. Şi starea aceasta de spirit duce, de la falsificare silenţioasă, la falsificare voită, la declamaţii de faţadă, la o perversiune sufletească generală. Şi asta nu trebuie să se întîmple, luptele trebuiesc date la lumină şi cîştigate sau pierdute la lumină. Omul sincer şi bine armat sufleteşte cîştigâ şi in înfrîngere, cel puţin prin răspîndirea aureolei curajului, pe cît mai multe capete robite iresponsabilităţi şi anonimatului sufletesc. Iată de ce, în cazul că reflecţiile noastre sînt adevărate, cînd demisia domnului Ion Brătianu coincide cu o acţiune a căreia răspundere n-are interes şeful partidului să o ia asupră-şi, iată de ce ar fi fost şi mai 177 morală, şi mai utilă, şi mai educativă, socialmente. în orice caz, un lucru este adevărat, că cele două grupări politice sînt fără generali .şi împrejurarea glumeaţă face că, pe cînd partidele existente p-aU - şef, există un şef care n-afe partid.:,, Anonittiâturfiind la modă, ne oprim de a destăinui numele acestui şef fără partid, chiar dacă cititorul rău intenţionat ar comite injuria să bănuiască pe domnul Take Ionescu, ceea ce, ne grăbim să spunem că nu-i adevărat. 1913 RĂZBOIUL ŞI «SOCIALIŞTII» «Socialiştii» din Bucureşti se complac, de la mobilizare încoace, în atitudinea de regulatori ai afacerilor balcanice şi de profeţi continentali. Politica externă, războiul, mobilizarea sînt analizate fără milă la sindicatul plăpu-marilor şi tovarăşii tipografi fac dificultăţi guvernelor din Europa şi propriului nostru guvern. Nu ştim ce este de făcut. Chiar noi cei de la Seara, burghezi mizerabili, exploatatori criminali ai patriotismului şi ai sentimentelor noastre, sîntem, în persoana subsemnatului, obiectul celei mai sîngeroase critici, ale unui tovarăş nătăfleţ. Atitudinea filosofică a prietenilor noştri social-democraţi e uşoară, şi ridicul de uşoară, mai ales că toate împrejurările ce se vor isca la noi au răspunsurile şi obiecţiile făcute gata, din împrejurările identice petrecute în istoria socialismului străin, şi maimuţărite, ca toate formele şi noţiunile politice şi sociale, în ţările fără tradiţie specială. Tradiţia la noi e mai ales de ordin războinic şi lucrul cel mai curat şi mai uşor de scos în evidenţă dintr-un trecut aproape haotic este vitejia poporului românesc, fără care nici popor românesc n-ar fi fost şi poate că nici civilizaţie integrală în occidentul Europei. 179 j-S ll'5| «Socialiştii» sînt împotriva războaielor, împotriva lor sîntem şi noi, fără să fim nu-maidecît «socialişti», fără să fim nimic de pus în raftul politic cu o etichetă mărginită de un chenar. Cu o deosebire, că noi am scris împotriva războiului numai cînd a trebuit şi ne-am declarat, la izbucnirea lui în Balcani, pacifişti, aproape cu orice preţ. Acesta era principiul. Nu se va admite însă de către nimeni că războiul hughenot era acelaşi lucru cu războaiele lui Napoleon, ca războaiele de independenţă, ca luptele cunoscute subt numele de cruciade. Războiul e o funcţie socială, o stare sufletească, o acţiune. Aşa se prezintă în istorie şi în viaţă pînă la socialism, care suprimă funcţia luptei în folosul unei funcţii, foarte discutabilă în definitiv, şi aceea, a creierului. Aşa se prezintă războiul pînă la doctrinele de fraternitate şi iubire, care mint mai toate şi împotriva cărora te ridici cu atît mai multă învierşunare cu cît ai crezut în ele, şi pentru ele poate că şi ai suferit. Este război şi război, după cum este socialism şi socialism, cultură şi cultură Viaţa nu e rigidă ca un balon Zeppelin şi ca o dogmă. Viaţa e infinit sinuoasă şi elastică — şi dacă este să apreciez un teoretician care în numele omenirii se ridică la tribună şi veştejeşte, nu ştim totdeauna pentru ce, războiul, şi alături de dînsul pe un om sănătos, tînăr şi puternic care se bate şi moare : sau pentru omenire, sau pentru o ficţiune, sau pentru patrie, cel de al doilea mi se înfăţişează mai frumos şi fără voie întorc spatele celui de pe tribună şi alerg să arunc flori peste cel căzut. Cel dintîi a citit, cel de al doilea face — şi poate că a citit şi el, iar dacă n-a ştiut să citească 180 i a făcut mai mult decît un papagai intelectual, cîntecele şi basmele limbii lui. E cazul săteanului român care munceşte, se bate şi învinge şi se jertfeşte, nu de la naşterea lui Karl Marx încoace, dar de o grămadă de veacuri adînci. Socialiştii noştri au tot dreptul să protesteze căci, dragă Doamne, ei reprezintă o doctrină şi e decent să o apere, dacă pot, şi ei pot destul de puţin de vreme ce pe cînd gesticulau într-un colţ de sală tristă, şase sute de mii de oameni cu flori la pălării, cu caii înfloriţi, cu tunurile înghirlandate, porneau între ţarină şi soare la luptă. Situaţia este comică, ce-i drept. Şi aceşti săteni, sprinteni, semeţi şi puternici, sînt aceiaşi care au făcut un alt soi de mişcare, în 1907, cea mai frumoasă şi mai demonstrativă pînă atunci, de puterea de jertfă şi de voinţă a poporului nostru, acuzat de slăbiciune. Şi atunci, ca şi astăzi, socialismul a fost cu totul străin de mişcarea poporului, liber de formule şi evoluînd în interiorul tradiţiei lui sufleteşti. El a ştiut să se răzvrătească şi tot aşa ştie să facă războiul. Ce ştiu să fabrice, în vreme ce pornesc astfel şi se împlinesc rostogolirile mari ale vieţii naţionale, tovarăşii socialişti ? Discursuri, articole, declaraţii. Aprobări, dezaprobări. Cercetări asupra cauzelor, care vor fi fost, micşorîndu-se totul pînă la a se putea strecura în mentalităţile cu teză. în istorie nu se socotesc decît actele, iar teoriile, oricare ar fi ele, fac impresia unui plînset, unor scrîşniri inutile, pe care un singur lucru se poate prinde de gloria vieţii şi a luptei : talentul. Şi talentul e o modalitate rară, iar la socialişti e ca şi absentă. 181 -. .Mulţumirea noastră de a protesta, foarte rar din convingere şi pe temeiul unei personalităţi adevărate care justifică totul, şi de obicei din singura sete de strălucire falsă — e o mulţumire pentru eunuci. Şi ră-mîne de demonstrat că e o virtute să te opui tu, atunci cînd talazele laolaltă merg şi te tîrăsc, orice ai face, şi pe tine. Pentru domnul Racovski eu am o stimă specială şi îl deplîng, ca pe toţi puţinii intelectuali ai partidului său, că trebuie să fie înconjurat cum este, în sinagoga ce îşi propune să clădească şi pe care noi o stricăm. Domnia sa a scris cele mai riscante articole în folosul tezei socialiste confruntată cu războiul. L-aş ruga să nu ţie socoteală de faptul mobilizării, de mişcarea patriotică din ţară, de pacea din Bucureşti, şi de vreme ce a propovăduit abţinerea de la el, să-şi continuie ideologia şi peste toate evenimentele să arunce dispreţul uitării. N-are să poată. Este silit să ţie dimpotrivă seama de ele, şi în mentalitatea poporului nostru faptele acestea s-au prins, s-a isprăvit, sînt, cu toate consecinţele lor sufleteşti. O doctrină n-are puterea să nege realitatea şi se modifică după ea; e slăbiciunea doctrinelor false faţă de realitate. .Domnul Gherea şi domnul Racovski — nu mai vorbim de mai micii şi de mai săracii lor — caută în tot ce s-a făcut pînă acum o explicare, pentru că mentalitatea ce şi-au agonisit-o nu le permite să creadă că evenimentele mari se pot produce fără cauze foarte meschine. Ei acuză de izbucnirea spiritului nou din ţară, ziariştii... Cineva pe care îl chema Artaxerxe credea, fără să fie social-democrat, că bătînd valurile cu nuiaua se linişteşte marea. Socialis- 182 mul vine în creier cu un metodism de amă-runţimi terre ă terre, şi interpreţilor lui le lipseşte tocmai ceea ce face interesul evenimentelor şi al vieţii, obscuritatea, fatalismul şi spontaneitatea, adică misticismul şi incomprehensibilul naturii. De aceea, de pildă, domnul Gherea e şi atît de puţin pri-tnitor şi înţelegător de: artă, în literatură, o specialitate a domniei sale. Pozitivismul de la club lămureşte totul şi după aceeaşi metodă explică el pe Dumnezeu, după care caută să facă răspunzători de starea de spirit pe jurnalişti, pe care, la drept vorbind, nu-i urmează nimeni. La teoreticienii socialişti e uneori învăţătură multă, de care avea şi profesorul meu de greceşte, un pensionar, consumator fervent de ţuică şi de bere, la «Terasă»... Lor le lipseşte, ca să zic aşa, rafinamentul ignoranţei... Săteanul, care judecă încet, care vorbeşte bine, cugetă frumos şi crestează minunat lemnul cu vîrful briceagului, îl are — şi acest rafinament rămîne şi în minţile cultivate bine. N-avem, se vede clar, intenţia să combatem propriu-zis pe socialişti, care se poate să aibă în această ţară şi alte rosturi decît acelea de-a pregăti prefecţi, deputaţi şi agenţi de culoare pentru partidele burgheze, unde socialiştii intelectuali n-au avut cum pătrunde deodată, sau oameni dezgustaţi şi pregătiţi pentru o politică mai generală. Vrem să facem numai o separare şi să le diluăm punctul de vedere în sîngele şi flacăra vieţii. Opozanţii de felul celor ce răcnesc împotriva evenimentelor întru tot admirabile ce se petrec, îşi iau plata lor de la fapte, care îi lasă să spuie, în vreme ce ele se construiesc cu aceeaşi energie şi fer- 183 mecătoare naivitate, cu care se formează lumina-n stele şi organismele elementare în umezeală. La socialism, aşa cum este priceput, profesat şi reprezentat la noi, ne vom gîndi să-l strecurăm în cîteva pagini mai tîrziu. Tot ce vor putea face teoreticienii este să nege evenimentele sau, dacă vor, să le combată, de ce nu, în vreme ce totul aleargă, deosebit, înainte. Sîntem învinovăţiţi, şi noi în special, de graba cu care ne-am pus condeiul lîngă baionetă, şi ne place acuzarea, de vreme ce el a stat alături şi de spicele cîmpului pîn-aci. Trebuie să ne fi simţit la locul nostru de vreme ce am căutat această cinste şi această bărbăţie. In orice caz, un lucru este sigur, că mişcarea de azi, în care socialiştii noştri mobilizaţi văd un singur lucru, lipsa de comodităţi burgheze şi de suculenţă, praf şi marşuri şi primeneli asudate, e o dată hotărî-toare în viaţa poporului nostru şi că o zi de mobilizare a făcut mult mai mult decît ani de propagandă marxistă. Viitorul Social, care-i o revistă interesantă, reproducea într-un număr din urmă scenele fotografice după cîmpul de război şi înfăţişa cititorului civilizat ostaşii în repaos, ucigîndu-şi păduchii, după ce Max Nordau, într-o carte senzaţională şi mediocră, şi Leon Tolstoi, într-altă carte calpă, declaraseră că Beetho-ven, că Verlaine şi alţi mari artişti sînt nişte degeneraţi... Nu ştiu cum o să mă judece amicul meu tapiţer din sindicat, dar mă tem că o să-mi alienez simpatiile lui de cetăţean conştient. Mă doare, desigur, dar n-am ce face şi trebuie să-mi suport suferinţa pînă la urmă. IU Noi vom căuta însă să contribuim cu rîv-nă şi înflăcărare la împuternicirea sufletească a poporului nostru şi ne vom arunca în cultivarea mîndriei şi energiilor lui, cu toată pasiunea. 1913 GRECII Făcînd abstracţie de civilizaţie şi înfiin-ţînd pentru Balcani o morală ad-hoc, pe care de altfel n-am avea decît să o constatăm, căci de fapt există de mult, poporul cel mai tare sînt bulgarii şi cel mai superficial din toate, grecii. în vreme ce bulgarii intrau în foc cu o îndrăzneală inconştientă şi irezistibilă ; în vreme ce ei băteau pe turci în toată Tracia şi Macedonia şi cucereau cu baioneta cetăţile cele mai bine apărate, grecii, frizaţi, parfumaţi şi bine adormiţi, se preumblau prin locurile mai mult deşerte şi anexau, în numele regelui elenilor, satele fără cîini. Disproporţia dintre unii şi alţii a şi excitat orgoliul bulgarilor pînă la refuzul de a îndeplini şi cele mai drepte revendicări greceşti. Dispreţul bulgarilor pentru nepoţii adulterini ai lui Zeus era atît de mare, încît, după ruperea alianţei, Statul Maior bulgăresc se întreba dacă trebuie să trimită împotriva întregei armate greceşti un regiment sau numai o companie de soldaţi. Experienţa arată că optimismul bulgar şi-a greşit socoteala cînd a opus grecilor prea puţine forţe şi meritul eroismului grec le revine astfel tot bulgarilor, după cum faima puterii armate a Bulgariei se datoreşte slăbiciunii exagerate a armatelor turceşti. Ce folos însă că tăria Bulgariei avu nenorocul să fie înfăţişată de un Danev, atunci 186 cînd slăbiciunea Greciei era mascată de individualitatea unui Venizelos, un străin în patria lui adoptivă. Împrejurările în care a sucombat Bulgaria şi s-a ridicat pe neaşteptate Grecia, verifică, o dată mai mult, valoarea relativă a colectivităţii. Elenismul, ca pînă ieri bulgarii, visează la rîndul lui hegemonia balcanică şi întemeierea imperiului grecesc. Pretenţiile greceşti au atins un maximum caraghios. Grecii vor să stăpînească întreaga coastă egeică şi Macedonia şi, pînă la un punct, pe drept; lăcomia bulgărească îşi primeşte pedeapsa de la lăcomia grecească şi naţionalismul bulgar de la naţionalismul grec. Ruperea pactului de alianţă le-a fost bulgarilor funestă, şi de situaţia lor favorabilă, grecii trebuie să le fie recunoscători numai lor. Alte drepturi n-au în afacerile balcanice. Civilizaţia, ei o reprezintă tot atît de puţin ca şi bulgarii, şi dacă aceştia au schingiuit şi ucis pe locuitorii greci din Macedonia, grecii în schimb au asasinat populaţia cruţată de bulgari, românească. Românii macedoneni stau subt teroarea grecească, prigoniţi, jefuiţi, ciopîrţiţi. Satele lor sînt distruse, avutul lor e furat şi risipit. Singurul lucru de care a uitat regele Greciei, Constantin, să pomenească în protestarea lui împotriva vandalismului bulgar, adresată puterilor europene, a fost un detaliu neînsemnat : miile de români, trataţi cu aceeaşi barbarie de către nobilii săi supuşi, păstrătorii ortodoxiei adevărate, dacă altceva n-au avut ce păstra, în jurul pietrelor elineşti, din trecutul lor cultural. De altminteri, grecii ne dau dovezi despre felul cum ştiu să înţeleagă ospitalitatea românească, graţie căreia şi-au îmbogăţit cu bani româneşti regatul lor, ce ajunsese la o decrepitudine totală, încă demult. Bandele 187 greceşti, susţinute cu aurul adunat în Bucureşti şi în porturile dunărene, au ucis în timp de pace destulă populaţie românească macedoneană, ca să nu mai aibă cuvint să-şi mărginească asasinatele în vreme de război. A cita cu sutele crimele grecilor asupra românilor care n-au voit să se grecizeze, ajunsese în presa din Bucureşti ceva banal, şi ziarele înfiinţaseră rubrici zilnice pentru banditismul grecesc. Grecii datoresc românilor acest tratament pentru fraţii lor din Macedonia, din tot soiul de motive, căci dacă România le-a dat grecilor libertatea să se întărească la noi, românii macedoneni le-au dat inteligenţa şi vitejia lor. E lucru cunoscut că eroii naţionali ai grecilor au fost români ca şi învăţaţii lor. Poporul grecesc, valorificat azi de bulgari, n-a însemnat ceva în perioada lui neogreacă, decît mulţămită elementului latin macedonean, românilor. Grecii n-au cîtuşi de puţin să se plîngă de barbariile bulgăreşti, care veneau ca o răsplată, mizerabilă răsplată dar meritată, de un popor iute de gură şi de picioare. Şi nici n-au de ce să se bucure prea mult, de bacşişul pe care li l-au dat împrejurările. Bulgarii le pot ceda astăzi tot ce voiesc, şi rău vor face dacă vor prelungi discuţiile pe teritorii, cu grecii. Peste cîţiva ani, şi nu prea mulţi, bulgarii îşi vor reface o armată care va putea să răstoarne oricîte imperii greceşti se vor clădi pîn-atunci între Atena şi Cavalla, mai ales dacă se vor garanta cu o alianţă indispensabilă şi care începe să se întrevadă. 1913 BOALA AUSTRIEI Austria a parvenit să indispuie pe toată lumea. în tot decursul războiului balcanic, diplomaţia statului artificial şi absurd din centrul Europei a opus tuturor actelor ce nu i-au convenit o rezistenţă de aberaţi. Şi nici un act nu-i convine imperiului habsbur-gic, bolnav de toate sentimentele care însănătoşesc alte popoare. Cu o sinceritate ri-diculă, doveditoare de slăbiciunea ei universală, Austria invocă faţă de orice mişcare interesele sale, şi formula stătu quo trebuie să fie invenţia acestui monstru inert. Interesele Austriei sînt diametral opuse intereselor tuturor statelor dimprejurul ei, pe care politica austriacă le exasperează sistematic şi le va exaspera pînă într-o zi, data descompunerii prea multelor ei interese. Dacă sîrbii bat pe turci şi ajung la Marea ce le trebuieşte, interesele Austriei sînt atinse. Dacă sîrbii bat pe bulgari, interesele Austriei sînt atinse. Dacă muntenegrenii îşi întind prin luptă şi jertfe fruntaria lor, interesele ei sînt atinse. Dacă Grecia pretinde Cavalla, interesele Austriei sînt atinse. Dacă România izbuteşte să puie de acord pe beligeranţi şi face pacea din Bucureşti, interesele ei sînt atinse. Aceste interese suferă pretutindeni, la românii din Bucovina şi Ungaria, la ungurii din Transilvania, în Gali- 289 ţia, la graniţa rusă, în Italia, în Tirol, :n Bosnia şi Herţegovina. Europa nu mai există şi nu mai nădăjduieşte şi luptă decît pentru interesele Austriei, în care se împiedică vreo zece state. Orice pas la dreapta sau la stingă, orice bătaie în uşă supără pe acest bolnav. «Omul bolnav», cum era numită Turcia, s-a strămutat mai sus. Omul bolnav e imperiul austriac. Ii face rău căldura, îi face rău răcoarea, îl deranjează vocile, îi provoacă o criză cîntecele. Dacă ţăranii din România se răzvrătesc, Austria se scoală într-un cot şi ţipă. Dacă sîrbii îşi caută de treabă, bolnavul tuşeşte. Dacă în Italia se joacă o piesă naţională şi italienii din Triest vor o universitate în limba lor, bolnavul învineţeşte. Şi Europa se îngrijeşte de febra şi de viermii care colcăie în maţele acestui august bolnav şi cu care îşi hrăneşte el vulturii din blazon. De cîte ori strănută, de cîte ori oftează, de cîte ori scrîşneşte sau se întoarce beteagul în paiele lui de aur, Europa stă şi se gîndeşte şi suferă peste măsură. Că este greu bolnavă Austria, ştie şi dîn-sa, oricîte speranţe îşi făureşte un bolnav în agonie. Dar ea dispune de un veşnic şiretlic, de un excelent mijloc de şantaj : războiul. Trebuie sau nu trebuie, Austria îşi mobilizează armatele... armatele Ei! îşi scoate puştile de carton, caii de tinichea, tunurile de bronz, şi din zeci de neamuri deosebite îşi fabrică oşteni, care la ordinul de înaintare, vor întoarce armele şi vor ochi în vulturii hrăniţi cu balele bolnavului şi cu viermii lui. Austria calculează că împotriva ruşilor va trimite pe nemţii ei; că împotriva slavilor din sud va trimite armele româneşti; eă în 190 România va intra cu boemii, iar în Italia cu polonii şi lipovenii... Ar trebui întreprinsă pe teritoriile furate tuturor de morţii de la Viena, o propagandă care să taie definitiv pofta diplomaţiei austriace de-a mînca veşnic din tinereţea şi sîngele celor străini. Şantajul care i-a reUşit pînă azi n-are să mai dea rezultatele din trecut, subt protecţia aliatelor din Triplice. Germania se separă tot mai mult de Austria, şi dacă tendinţa ei este spre Franţa şi Englitera, cum cer civilizaţia şi valoarea complimentară a acestor popoare, Italia şi Spania vin chemate de sînge către republica franceză, spre care merge şi sufletul românesc. Austria indispune acum cu desăvîrşire puterile în privinţa tratatului de Pace din Bucureşti, care voieşte să fie revizuit de marile puteri, căci din acest tratat câinele cu coroană al Austriei, la pînda tuturor bucăţilor grase, n-a căpătat nimic şi a fost ţinut la uşa tuturor hotelurilor din Bucureşti. Austria ar vrea cel puţin să caute îngîmfarea unei iscălituri şi strecurarea capătului unei noi intrigi în tratat. Numai că revizuirea n-are să izbutească şi va fi pentru imperiul vecin un prilej mai recent de înfrângere diplomatică şi ruşi-nare — şi desigur începutul unei fermentaţii mari în popoarele de-aci, de jos, apropiate tot mai mult pentru înfrînarea Austriei. Austria nici nu poate trăi cu alt aer decît cel artificial. Diversiuni peste diversiuni, intervenţii peste intervenţii, diplomaţia ei vrea să pară că lucrează şi vrea să distreze popoarele din cămaşa ei veche şi mânjită de toate asasinatele naţionale. Ea se va amesteca din ce în ce mai tare în afacerile vecinilor şi nasul ei va creşte peste măsură ca să ajungă pînă în oala depărtată care 191 fierbe pe pirostriile altora. Turcia a fost lichidată atunci cînd şi-a meritat soarta mai puţin. Lichidarea Austriei nu va întîrzia, căci ea constituie preocuparea cea mai mare europeană după chestia zisă a Orientului. Chestia Austriei a început să dureze mai ales de săptămîna trecută, şi iscăliturile popoarelor mici din jurul Dunării, chemate să scoată Austria din Viena spre abatorii şi să o execute la rîndul ei, vor însemna, pe tratatul de pace din Bucureşti, sfîrşitul celui din urmă bolnav. 1913 J PACEA DIN BUCUREŞTI Ieri, reprezentanţii puterilor beligerante au iscălit tratatul de pace, şi actul s-a încheiat la Mitropolie cu un Te Deum. Ceea ce i-a lipsit publicului şi poate că şi ambasadorilor unor popoare care s-au distrat aproape un an întreg cu puşca şi baioneta, cu sunetul trompetei, cu hohotele artileriei, tot închinîndu-se crucii ortodoxe şi lăudînd pe Dumnezeu, a fost parada militară. Cortegiul trăsurilor, in care zăceau generalii purtători de aur şi reprezentanţii bulgari purtători de jobene, ambasadorii, demnitari cu nume lungi şi nerostite, grele ca nişte cizme, a trecut fără pompă, burghezeşte, ca după o nuntă provincială, de-a lungul uliţelor ce duc la Dealul Mitropoliei către centru. Dacă în capul convoiului şi la o distanţă protocolară n-ar fi gonit un automobil, dinlăuntrul căruia se agita pe stalul său un domn cu «tub», cu lentă tricoloră şi ciucuri strălucitori subt stomac, un domn cu privire fulgerătoare ; dacă vardiştii nu şi-ar fi trimis din om în om, din gură în gură cîte un şuier ascuţit, alaiul putea trece aproape anonim. Căci guvernul a avut excelenta idee să procedeze cît mai civil şi cît mai discret cu delegaţii, fără nici un aparat menit să arunce peste praful naţionalist din ochii 193 delegaţilor, praful de poleială al sutelor de epoleţi. Domnul Maiorescu, profesorul şi filosoful, şi-a menţinut în tot timpul tratativelor distincţia universitară şi a dat conferinţei oareşicare culoare de Academie. Influenţa criticului lui Eminescu asupra adunării trebuie să fi fost importantă, de vreme ce s-a ajuns atît de repede la încheierea unei păci, dorită de toată Europa — minus Austria — şi nerealizată pînă aci de către nimeni. Atmosfera a fost de prietenie, o prietenie fermă, de simplicitate, de camaraderie, nu prea obişnuită între balcanici, care în puterea fraternizării lor s-au luat la bătaie, s-au schilodit şi s-au prădat. Pacea din Bucureşti, în afară de ceea ce cîştigă ţara în teritorii, Mare şi oraşe, vreo opt mii de kilometri pătraţi, pe care nu-i mai socotim, asigură României o situaţie morală, necunoscută pînă azi raci unui popor străin. Chestiunea Orientului, în care s-au înnămolit toate pornirile bune ale diplomaţilor europeni, a fost rezolvată în ultimul resort de România. Rolul pacific al României este pretutindeni aplaudat, şi presa întreagă străină, de toate culorile politice, e plină de elogii pentru noi. Singurii nemulţumiţi sînt guvernanţii bulgari şi nişte oameni din Bucureşti, ce-şi zic socialişti, care de dorul originalităţii ţin cu orice preţ să se singura-lizeze, negîndu-şi chiar principiile ce pretind că reprezintă, atunci cînd România le-a aplicat în singura formă cu putinţă pînă azi. Socialiştii din Bucureşti sînt mai patrioţi chiar decît bulgarii, care au primit cu dragă inimă un arbitraj, impus, e drept, cu oarecare hotărîre, dar mîntuitor pentru 194 Bulgaria, compromisă si distrusă, fără in-tervenirea României, de politicienii ei. La prestigiul din trecut al ţării, duşmănit de cei ce preferă să trăiască intr-o ţara moartă şi nulă, se adaugă, de azi înainte, spiritul ei împăciuitor, şi abilitatea cu care ştie să şi-l impuie, face din România un tribunal echitabil şi influent în diferendele dintre state. Dacă străinătatea ne-a ignorat, acum ne cunoaşte peste aşteptările noastre. România se arată cum este şi cum o dorim cu toţii, o ţară eminamente culturală, sprijinită la nevoie pe forţele unei armate viguroase. Iată ceea ce rămîne de făcut în interior, înstărirea ţăranului, răspîndirea instrucţiei la sate, punerea tuturor locuitorilor într-o situaţie politică de egalitate, trebuie realizat şi va fi realizat de noi toţi câţi trăim aci, printr-o luptă energică, independentă de steagurile politice sau cu concursul lor. 1913 TURCII în timpul tratativelor de pace din Bucureşti un singur popor a fost uitat, şi cu desăvîrşire : stăpînul teritoriilor în discuţie. Ca şi cum nici n-ar exista, conferinţa din Bucureşti n-a ţinut de el nici o seamă, cu toate căt foarte timid, guvernul turc îi ceruse să ia parte şi el la o tocmeală pe biata lui spinare. Un om, un om în toată Europa civilizată, găsi cu cale să ia apărarea nefericiţilor musulmani, care, atacaţi de Italia în epoca de ascensiune către o civilizaţie europeană, de Italia civilizată în Africa, fură rînd pe rînd atacaţi, în descompunerea lor, de toate neamurile din Balcani, ici de bulgari, dincolo de sîrbi, mai jos de greci, şi se zice chiar că şi de muntenegreni. Omul acela e un scriitor, francezul Pierre Loti, un cunoscător al civilizaţiei musulmane. O carte mai întîi, citită pretutindeni, fu primită cu răceală. Apoi Loti scrise şi un articol, într-o atmosferă mai bună, pentru academicieni şi protejaţii lui. Ceea ce jigneşte în apărarea lui Loti e jalea, e tristeţea moleşită, e mila, ca şi cum e vorba în paginile lui de locuitorii infirmi ai unui spital. Dar a fost orişicum o apărare, de care se va ţine socoteală în bilanţul anilor istorici cînd se va reface din nou, cu evenimentele din urmă. 196 în indiferenţa universală, unde nici Allah nu mai părea să împărtăşească sentimentele lui Pierre Loti, turcii aşezaţi de-a lungul frontierei Enos Midia, turceşte, cu ciubuc şi cafea, fumînd în tăcere, visînd, strecu-rîndu-şi ochii pe subt pleoapele calme spre peruzeaua mării, luară liniştiţi o hctărîre. Şi iată-i sculîndu-se de jos, adunindu-se cu toţii şi pornind înapoi spre ţărmurile pier -dute, pînă la Adrianopol, cetatea lor sfîntâ prin trecutul ei şi sfinţită prin rezistenţa de mai multe luni de zile a unui turc de fier, generalul Sukri, închis cu tunurile lui în zidurile cetăţii şi apărat de lespezile strămoşilor lui, de pămînt. Astăzi Adrianopolul, reocupat de turci, cu o armată puternică şi selecţionată, e iarăşi turcesc, şi de va mai cădea o dată, nu va fi decît în desăvîrşită cenuşă. Bulgarii, care aveau să se lupte acum cu aliaţii lor, lăsaseră cetatea goală în paza milostivului Dumnezeu al exarhatului lor, şi acest popor imploră azi Europa să-i restituie Adrianopolul pe care el nu-1 mai poate recuceri. E greu de spus, le va restitui Europa Adrianopolul sau nu ? Doi pescuitori în ape tulburi, Austria şi Rusia, par înclinaţi spre o retrocedare, dar nu şi alte popoare. Ceea ce-i sigur este că turcii s-au aşezat în cetate, şi din ea nu mai ies decît pe targă. Dacă Rusia şi Austria ţin să se bată pentru Bulgaria, fără teamă de consecinţele înlă-untrul statului lor, le priveşte. Şi ceea ce-i şi mai rău pentru bulgari, este că Europa nu mai poate cădea în naivităţile ei trecute, cînd ar fi dăruit marelui Danev şi viteazului ţar Ferdinand, tot ceea ce ar fi cerut. Creştinismul bulgar, civilizaţia, dezrobirea creştinilor, au mai prins 13" pentru o ultimă oară acum cîteva luni ; astăzi s-a isprăvit. Turcii erau duşmăniţi ca un popor de sceleraţi, pe care presa europeană, inspirată de balcanici, excelenţi reclamagii şi platnici, i-a ponegrit sistematic. S-a văzut în timpul războiului de partea cui cade răspunderea masacrelor, după ce ani de zile Poarta, remorcată de marile puteri, s-a plîns de banditismul macedonean, piedica oricăror reforme. Dar turcii sînt moştenitorii cei puţin ai culturii arabe şi ei se pot mîiidri cu o civilizaţie a lor, şi ceea ce distinge poporul turc e complexul lui sufletesc de cinste şi de credinţă. Apoi în Europa, care nu-i, din-tr-un punct de vedere superior, deoît un loc închis pentru cursele de imitaţie, unde popoarele se întrec întru a se uniformiza spre o universală banalitate, comodă de altfel şi practică — poporul turcesc ' aduce pitorescul lui şi păstrează frumuseţea orientală ameninţată de o civilizaţie străină, netezitoare, inevitabilă şi, în definitiv, antipatică. Cu toată descompunerea ei, datorită numai Europei, noi vrem să credem că Turcia n-a murit şi că se va reface reînlinerind . pe ţărmul de majolică al undelor din Mar-mara. 19 13 -ŢARUL» BULGARIEI ŞI PACEA Poporul bulgar îşi merită «ţarul». După un război în care Bulgaria a dat dovada celei mai triviale sălbăticii ; după măcelurile în persoana turcilor ; după atacul memorabil al armatei împotriva aliaţilor ; după cina însoţită de un asasinat în persoana ofiţerilor sârbi ; după masacrele din toate teritoriile unde bandiţii ţarului fură bătuţi de greci şi de sârbi — a trebuit să intre în sfârşit armata românească pentru ca bruta isterică bulgărească să cadă în linişte. înfrângerile armatei bulgare din toate părţile, exasperaseră într-atît personalitatea trufaşă şi goală a celui mai înfumurat dintre viitorii împăraţi ai universului, încît Ferdinand, care cucerea în imaginaţie Con-stantinopolul şi visa să-şi puie şezutul pe tronul Cesarilor din Bizanţ, nu mai avea destule telegrame de trimis regelui Carol . şi ministrului Maiorescu, ca să i se vie în-tr-ajutor. Laşitatea acestui cuceritor, îngrozit că-şi pierde tronul şi neurastenizat că-i zboară coroana şi, înlăuntrul ei, capul cu profil burbonic retezat de sabia bulgărească exersată pe capete mult mai nevinovate şi mai tinere — răcnea clin Sofia către Bucureşti : «Ajutor !» I s-a dat ajutorul cerut. Mai multe sute de mii de baionete a căror intrare în scumpa lui patrie i-a asigurat viaţa şi în 199 acelaşi timp viaţa Bulgariei, care putea fi împărţită şi desfiinţată. A intervenit după aceea pacea de la Bucureşti care a dăruit bulgarilor de toate şi i-a luat odată cu cîrjile şi picioroangele sleite cu sîngele. Pacea a fost semnată de bulgari ca de toţi aliaţii, a fost primită cu bucurie de dînşii, şi de bună seamă, de vreme ce tratatul din Bucureşti i-a evitat Bulgariei o ieşire de-a buşilea prin neant. Acum reîncepe escrocheria, ticăloşia, reaua-credinţă bulgărească. După ce au primit toate condiţiile, aceşti inconştienţi cer revizuirea tratatului. în mintea bulgărească totul este cu putinţă : nu sînt ei doară de florile mărului creatorii mentalităţii balcanice. «Ţarul»- e şi mai de admirat. într-un ordin de zi, o capodoperă de turpitudine şi laşitate combinate cu trufia lui măreaţă, el falsifică toată istoria războiului lui dezastruos şi face vinovaţi pe români de intervenţia lor atît de apreciată .în statele occidentale şi mîntuitoare pentru acest cap de rege şi pentru această armată de asasini — şi declară resturilor ei nenorocite că el, ţarul Ferdinand I, se pregăteşte iarăşi de război... Mai mult ridicol, împărecheat cu mai multă imbecilitate, era greu de găsit, şi el trebuia să se afle neapărat la bulgari. 19 13 200 HOLERA & C-IE Ministerul' de Război scoate din cauză intendenţa militară. Poate că din acelaşi condei putea acoperi şi serviciul sanitar, despre care un ilustru bacteriolog s-a rostit mai deunăzi că este «inexistent». Dăm toată dreptatea ministerului, pus în-tr-o situaţie extrem de delicată, şi trecem la fapte, povestite în genere, de ofiţerii întorşi din teritoriile noi. Un ajutor deprimat al unui oraş comercial important xlin sudul ţării, locotenent mobilizat şi comandant de etape pe linia Plevna-Samovit, se găsea la un depozit principal unde avea nevoie de cîteva articole pentru trupă. Ii trebuia ovăz. Maiorul X din intendenţă prevăzuse depozitul ou o cantitate cit se poate de mare de saci. Sacii de ovăz formau o movilă impunătoare şi ordinea cu care erau aşezaţi arăta că maiorul X e un gospodar harnic şi priceput. Rămînea ca locotenentul să-şi ia sacii de ovăz şi să plece. întâmplarea făcu însă ca locotenentul să dezlege sacii ca să-şi facă o idee de calitatea ovăzului dinlăuntrul. Sacii de ovăz erau excelenţi, aveau însă un defect; în loc de ovăz, sacii erau plini eu pămînt. Ii mai . trebuia locotenentului slănină. Slănina era slănină adevărată, ca şi sacii. Avea însă şi slănina un defect : era rîn-cedă. Locotenentul a refuzat-o. 201 îi mai trebuia şi cartofi. I s-a răspuns că nu sînt cartofi. Poate că dacă erau, cartofii ar fi fost ca slănina şi ca ovăzul. Ofiţerul se simţi fericit că nu sînt cartofi. Dar, lucru curios, se întrebă ce vor mînca atunci cel puţin soldaţii lui, dacă animalele aveau să postească. Căci era unul din ofiţerii cu tragere de inimă pentru soldaţi şi destul de cinstit şi de om ca să nu facă abstracţie • de existenţa lor. Locotenentului nu i se dădu nimic... Depozitul era excelent şi bine întreţinut. Un singur defect avea, la rîndul lui, acest depozit, că nu se găsea nimic în depozit. Nemulţumit, locotenentul, şi neîncrezător, se puse să caute, şi descoperi orez. Orezul era minunat de bun. Sacii erau cu orez adevărat. însă... era un însă. Orezul nu era pentru soldaţi, era un articol de mare lux. Locotenentul deveni brusc indisciplina! şi, în faţa refuzului de a i se da orezul, luă cu forţa oîţiva saci şi-i duse la etapa lui. Desigur că maiorul X s-ar fi putut opune pînă la sfîrşit, dar locotenentul acoperind pe acest «părinte al soldaţilor» cu ameninţări, sacii cu pămînt îi dădură autoritatea trebuincioasă asupra maiorului, care a preferat să nu fie denunţat. Din Turnu Măgurele la portul pe Dunăre al oraşului sînt vreo patru kilometri de drum. Ce bucurie ! Oraşul plin de medici militari. Crucea roşie purtată pe braţul doctorilor şi infirmierilor, umblă pretutindeni. Trecătorul îşi zice : «Iată paza noastră şi a oştenilor noştri». O activitate extraordinară pare că domneşte în Turnu Măgurele, unde albinele ştiinţei, unele cu barbă, altele rase, ca nişte 202 savanţi, aduc vată şi ser pentru bolnavi. Eroare ! Doctorul colonel Gr. citeşte gazete şi bea cafea toată ziua, mănîncă şi doarme. Ceilalţi îl imitează. E o cultură intensivă & stomacului. în port e lume bolnavă. Acolo nu este nici un medic. Ce ar căuta intr-adevăr medicii într-o localitate contaminată ? Idealul medicinei nu-i siguranţa, chi-etitudinea, sănătatea ! Mai bine bem cafele, jucăm pocher, ne tolănim şi... aşa mai departe. Spre portul Măgurele au fost porniţi trei sute de holerici din Bulgaria. Pentru ce nu se ştie. Bolnavii au nevoie poate de aer şi de osteneală. Pîine li s-a dat, ca să nu mănânce prea mult, mucegăită. Holericii scoboară în port, mai mult pe genunchi şi pe burtă decît pe picioare. Vîlvă mare şi spaimă. Unde-i doctorul ? Unde sînt doctorii ? Unde-i serviciul sanitar ? La Măgurele ! Fumează, doarme, mănâncă, doarme... ş.a.m.d. Comandamentul portului are o îndrăzneală uzurpată, care nu poate fi decît a unui medic militar. El ordonă ca bolnavii, cei trei sute de holerici, să fie reîmbarcaţi, mai mult pe genunchi şi burtă... şi aceşti nefericiţi muritori, în agonie, aceste fantome flămînde şi prigonite de pretutindeni, reintră în vasul lor fantomă şi se depărtează, să rătăcească înainte... unde nu se ştie, între două ţărmuri de Dunăre, care-i gonesc alternativ. Contactul a fost însă făcut... De unde era sănătos, oraşul Turnu intră în umbra holerei. Holericii debarcaseră spre prînz. Pînă seara, trei oameni cad în port, şi unul din-tr-înşii moare... Ei sînt transportaţi pe vasul spital, ca să-l contamineze... 203 Domnul colonel-medic soarbe gingirlie la Măgurele şi domnii medici îl contemplă... Ba era un medic în port... un evreu... el se fereşte, evită pe holerici... căci au mai murit doi medici evrei şi se spune că cei însărcinaţi de preferinţă cu contactul direct cu holera sînt medicii evrei. Desigur, o eroare... Acest lucru nu se poate ! 19 13 A CUI E PACEA DIN BUCUREŞTI? Publicul îşi aduce, desigur, aminte că după atingerea scopului în care a fost armata mobilizată, şi în aceeaşi zi cu încheierea tratatului din Bucureşti, s-a urmat un schimb de telegrame regale. Cele mai sugestive din toate felicitările depeşate din şi către Bucureşti au fost schimbate între regele Carol şi Kaiser. Iată telegrama regelui României : «După multe dificultăţi, încheierea păcii e asigurată şi, mulţumită ţie, va fi definitivă. In momentul de faţă gîndul meu se opreşte la tine şi îţi mulţumesc din toată inima pentru amiciţia şi simpatia ta, mai ales în zilele acestea atît de grave.» Iată, de asemeni, răspunsul împăratului Germaniei : «Depeşa ta a sosit azi-noapte şi a fost o mare bucurie pentru mine. Te felicit în mod sincer şi cordial de frumosul succes pe care poporul tău şi toate statele beligerante, precum şi întreaga, Europă, îl dato-resc politicii tale de adevărat bărbat de stat. în acelaşi timp e o mare satisfacţie pentru mine că mi-ai spus că am putut contribui şi eu la scopul ce a fost atins. Să dea Dumnezeu... etc.» Au mai urmat şi alte depeşe. La citirea telegramelor de mai sus, prin care un rege mulţumeşte recunoscător unui împărat şi un împărat acceptă cu plăcere 205 mulţumirile unui rege, ai impresia că dacă s-a ajuns la o întrunire do delegaţi, dacă dezbaterile au avut loc în Bucureşti, dacă pacea a fost semnată, totul, dimpreună eu prestigiul actual de ţară pacifică şi de putere importantă al României, se datoreşte numai Germaniei. Ai impresia că dacă ar fi lipsit concursul acelei puteri, toată acţiunea noastră militară şi diplomatică n-ar fi dus la nimic. Ce însemnare reală pot să aibă cuvintele de o cordialitate fierbinte şi oficială, atît de misterioase şi de ermetice, în interiorul cărora, ca în nişte cutii bătute în cuie, nu ştii ce anume se ascunde ? Cu toate că telegramele au fost publicate şi cu toate că publicul a urmărit tot ce s-a făcut înăuntrul şi în afară, de la mobilizare şi dinainte de mobilizare pînă azi, nu se prea vede la ce precis ele se referă. Este în telegrama primită de împărat, un «mulţumită ţie» foarte vorbitor şi mut în acelaşi timp. Dacă e vorba de un concurs ca al Triplei Alianţe care, cînd ne-a fost dat şi cînd ne-a lipsit, sau ca sprijinul tot atît de oportunist al Rusiei, noi nu ne prea aducem aminte să-l fi avut cu hotărîre. E adevărat că Germania a fost singura aliată a Triplicei, care s-a separat pe chestia vederilor şi actelor României de prietenii ei, ca să treacă de partea noastră, mai ales cu Franţa. Dar, de aci pînă la atribuirea unui rol Germaniei, care să covîrşească rolul nostru militar, mi se pare că este oareşicare distanţă. Recunoştinţa noastră ni s-a părut că ni se datoreşte nouă, că se datoreşte regelui, care a ştiut să înţeleagă momentul şi armatei pe care regele s-a sprijinit. In cazul cînd Germania, în virtutea legăturilor noastre 206 cu dînsa, a contribuit la orientarea dată înainte de toate afacerilor Balcanice de către noi — concursul ei face poate parte din datoriile aliaţilor. Dar poate că ea a intervenit mai mult decît îi impunea rolul ei şi poate că mai mult decît era nevoie, dacă sprijinul prietenesc ameninţă vreodată să fie prea mare. Atunci însă, trebuie să fim puşi în curent, noi opinia publică, şi amănunţit, cu tot ce a izbutit împăratul Wilhelm pentru noi, ca să nu fim ingraţi fără voie, mai ales că prin firea lucrurilor cine jertfeşte e mai puţin dispus la recunoştinţă exagerată, decît cine primeşte de-a gata. De fapt, în sensul acesta n-am fost prea mult informaţi. Ştiam că Germania ne este favorabilă. Ignorăm însă şi azi proporţiile pe care concursul ei amical le-a luat, iar telegrama de mulţumire a regelui nostru ne-a găsit nepregătiţi. Ne-a surprins mai ales după răspunsul împăratului, la citirea căruia ne-am dat cel puţin de atîta lucru seama, că nu era vorba de o simplă politeţe, dar de nişte fapte petrecute şi pe care nu le cunoaştem. Impresia că împăratul Germaniei a influenţat mai mult decît actele noastre asupra rezolvării situaţiei din Balcani şi a păcii, au avut-o şi străinii la citirea telegramelor reproduse mai sus de noi, între care şi domnul Clemenceau, directorul ziarului L’Homme libre. De altfel, e bine înţeles că dacă rolul lui Wilhelm al II-lea a fost în timpul negocierilor atît de activ, pe cît sîntem induşi să presupunem, atitudinea împăratului tot nouă ni se datoreşte şi armatelor noastre, 2«7 pe care se întemeiază o parte din speranţele Triplei Alianţe, în împrejurarea unui mare război. Ceea ce am dori este at-ît, să nu se uite în Europa că la încheierea păcii am luat parte şi noi... 1913 IZOLAREA NOASTRĂ Un an de evenimente. Războiul Bulgariei, Serbiei, Greciei şi Muntenegrului aliate, cu turcii ; războiul Bulgariei cu foştii ei aliaţi. Lupte crîncene între uri şi popoare; pasiuni formidabile încheiate cu suprema uitare de sine a omului, jertfirea şi negarea vieţii. Intrarea României în mişcarea orientală cu armatele, cu contractele şi cu diplomaţia ei. Pacea din Bucureşti şi piedestalul cultural pe care brusc s-a ridicat pacifica Românie. Mulţi nu vor fi văzut în toate cîte se petrecură decît dobîndirea unei frontiere bine întărite şi a opt mii de kilometrii pătraţi cu trei sute mii de oameni. La Balcic, unde clima pare dulce, se şi gîndesc bogătaşii să-şi construiască o Sinaie maritimă, pentru iarnă. Un pod va fi aruncat de ingineri peste Dunărea capturată încă într-un punct. Toată lumea va întreprinde călătoria de agrement în «Cadrilater» şi extremul orient românesc. Funcţionarii se vor înmulţi, prefecturile, diurnele... Dar asta nu e tot şi asta nu e nimic. Cum vom face noi faţă legăturilor noastre noi şi împrejurărilor de-o natură alta decît pînă acum, în care am încăput si pe care trebuie să le comandăm ? Sîntem ca într-o casă în care s-au deschis ferestre noi şi la care s-au adaos odăi ce trebuiesc mobilate. Pînă acum relaţiile noastre cu statele de 209 subt Dunăre erau atât de slabe, atît de pur oficiale, şi ignoranţa noastră de tendinţele popoarelor ce le alcătuiesc, scuzabilă pînă la un punct. Maiorul Petală, ataşatul nostru militar la Sofia, prezicea de acum şase-şap-te ani războiul pe care bulgarii îl preparau de douăzeci de ani, fără ştirea noastră, cu un spirit de consecvenţă care trebuie pizmuit. Există însă rapoartele maiorului care erau luate la Ministerul de Război în bătaie de joc. Şefii armatei le ascultau cu zîmbetul prelaţilor spanioli în faţa străduinţelor lui Columb, un zîmbet cu atât mai ne justificat cu cît ataşatul nostru militar din Bulgaria face o simplă descriere de fapte, cu meritul de a fi fost exact observate de un spirit serios şi concludent. Noi nu ştiam acum doi ani că se prepara o alianţă balcanică şi, dacă am fi aflat ceva despre dînsa, guvernele noastre ar fi zîm-bit ca de un lucru imposibil. Zîmbetului, care e o podoabă a feţii, i se acorda o prea largă ospitalitate pe figurile noastre. Credulitatea în politicianism contrastează la noi cu scepticismul în toate materiile serioase, cu o lipsă de încredere şi de speranţă naţională. Peninsula Balcanică nu exista nici pentru cele mai pregătite minţi. Abia de-ţi aduceau aminte de ea undelemnul grecesc, sardelele de Lissa, cafeaua turcească, pepenii sîrbeşti şi iaurtul — o cultură culinară. Geografia ei abia se învăţa, cu oareşicare dispreţ şi din partea profesorilor şi din partea elevilor. Peste Dunăre eram obişnuiţi să credem că nu e mai nimic, şi localizam în aceste pămînturi unde ne-am bătut şi ne-am oîştigat independenţa, buricul pă-mîntului şi provincia «unde a înţărcat mutul iapa». 210 Noi eram preocupaţi de altceva, de ţările de dincolo de Carpaţi, şi cel mai puţin, evident — în conformitate cu caracterul nostru — de cele trei-patru milioane de români de-ai noştri. Ne interesa Viena, apoi Berlinul, Parisul. Foarte bine : ţările culte. Şi -în vreme ce Parisul atrăgea nu numai tineretul nostru, dar tot bătrînetul cu avere, în vreme ce la Viena bogătaşii noştri întreţineau cai de curse şi la Cernăuţi viitorii noştri prelaţi treceau doctoratul în teologie, bulgarii, sîrbii, grecii se pregăteau să scuture Europa şi să schimbe sufletul şi înfăţişarea peninsulei. De aceea a şi fost, drept vorbind, rolul României atît de enervant de ridicol la începutul războiului, cînd oamenii de la guvern, surprinşi, uluiţi de nişte împrejurări cu care nu-şi deprinseseră de fel judecata, se întorceau din drumul către Nissa ca să se gîndească în Bucureşti. De aceea n-am ştiut bine ce voim şi ne-am zvînturat prin Europa, şi pe la Londra, căutând pe un medic, anume Da-nev, prin hotelurile engleze, ca să-l rugăm să ne descurce, să ne vie în ajutor şi să ne dea de pomană o Silistră. Confuzia şi teama ignoranţei. Presa românească a reflectat extraordinar de violent această ignoranţă şi la un moment înaintaserăm atît de mult în ignoranţa noastră, încât chiar oamenii politici se despărţeau de partidele lor, şi nu se mai înţelegeau între dînşii, mînaţi de singura călăuză în ignoranţa generală, temperamentul. Şi cu temperament dacă se face artă şi poezie, actele de guvernămînt şi politică naţională nu prea credem că se fac, după cum nici problemele prevăzute de geometrie şi algebră, deşi cuprinse esenţial în teorii, nu se rezolvă fără cunoştinţa profundă a acestor două materii. 211 Dacă astăzi, după încheierea unei păci atît de importante, am voi să ne documentăm, să cunoaştem peninsula şi naţiile dintr-însa, idealurile acestor popoare, literatura lor, ideile ce se vîntură de-a lungul munţilor şi rîurilor balcanice, în jurul mărilor ce se deschid spre Mediteranâ ; dacă astăzi voim să ştim şi să ştim bine ce e Serbia şi ce e neamul sîrb, cine sînt muntenegrenii, ce sînt de fapt bulgarii, grecii, pe care, hotărît, nu-i cunoaştem cîtuşi de pu-ţin7 trebuie să mărturisim că nu se poate. Cu atît mai puţin vom cunoaşte aceste popoare din punctul de vedere românesc. Şi pe de altă parte trebuie neapărat să avem o concepţie despre toate acestea, şi cît mai degrabă. Dar noi ignorăm mai mult decît atîta : ignorăm rasa noastră, înjugată la puterile vecine. Nu ştim cine sînt transilvănenii, bucovinenii, basarabenii şi, lucru curios, teoriile lui Marx şi rătăcirile tuturor rafinaţilor descompuşi de o civilizaţie, de o bibliotecă, sînt mult mai cunoscute, şi se cere aplicarea lor, atunci cînd nici noi nu ştim unde vor fi aplicate, de vreme ce noi nu existăm, nu ştim cine sîntem. Domnul Iorga se pare că va izbuti să întemeieze în Bucureşti, cel puţin în imaginaţie, un institut oriental, care va folosi îndeosebi culturii româneşti. Cînd se va înfiinţa şi cum, nu se ştie. Probabil că se vor croi întîi cîteva noi bulevarde şi se vor mai clădi cîteva palate pentru niscai biurouri, chiar în riscul de a se dărîma îndată după ce vor fi construite. Se vor mai asfalta cîteva uliţi, unde se va întîmpla să locuiască un ministru de curînd. Dar ne lipsesc cărţile. Ne linsese cărţi, o sută de cărţi cel puţin esenţiale, cărţi trăite, adevărate, obiective, documentare. Ne 212 lipseşte o educaţie naţională, de fapte, nu de fraze. Ochii noştri deschişi n-au lumină. Liga Culturală, care ar fi trebuit să ajungă o universitate de cunoştinţe româneşti, şi care mai poate să comande cultura ce ne trebuieşte, a fost lipsită de adevărate energii ; ea nu ne-a pus în mină cărţile ce ne trebuiesc. Profesorii noştri universitari nu s-au strîns într-o tovărăşie care să puie în mîna ştiutorilor de carte paginile ce ne trebuiesc ; vremea lor se pierde în politică şi multe inteligenţe se îndeletnicesc cu pasiunea de avere. Academia Română îşi face dicţionarul ; culege documente şi le întocmeşte şi îşi zăvoreşte uşile bibliotecii pentru «profani», căci iniţierea culturală se vede că a ajuns o arcană. Scriitorii români fac societăţi de înmormîntare şi infirmitate, tînjesc prin cafenele, tipăresc volume searbede, atunci cînd ar putea fi bine întrebuinţaţi. Preoţii, arhiereii sînt exclusiv închişi în parastase şi vinul, femeia, gologanul i-au degenerat, iar călugării din mî-năstiri, care ar putea fi cultivaţi, întrebuinţaţi ca şi scriitorii, nu sînt în stare de nimic. Singuri învăţătorii merită atenţie, după organizarea lor în clase active de către Haret — şi armata, cel mai mult, între corpurile sociale constituite, este în ţara noastră o putere de voinţe. Restul e haos. Şi în acest haos, singură individualitatea atrage luarea aminte ca un lucru de curiozitate. Ori individualitatea nu poate preface o lume şi împlini un gol general. Nouă ni se pare că de aci înainte se dublează viaţa, se face mai mare şi mai întinsă. Concurenţa balcanică trebuie neapărat să ne aibă în fruntea ei. Cu tot progresul ideilor sentimentale, realitatea singură va da lupta şi va ciştiga-o înto- 213 deauna — şi realitatea e brutală, adică viguroasă. Noi trebuie să ne adăugăm, trebuie să ne perfecţionăm şi trebuie ca în Balcani şi peste Carpaţi, şi pretutindeni, să aruncăm torente de viaţă şi de lumină. Un popor rezistent şi mare cum e al nostru şi inteligent trebuie să se întregească şi să comande interesele ce se împletesc cu ale lui, să împletească tot mai multe interese străine cu ale lui, ca să poată comanda cît mai multe interese. Ce facem noi ? 1913 INUTILITATEA PRESCRIPŢIILOR ŞI CIRCULARELOR BUNE Domnul general Socec a dat o circulară, cam tardivă poate, dar menită să pună ordine în mersul automobilelor militare în Bucureşti. Asupra vitezei lor turbate, asupra zgomotului şi semnalelor cu care tulbură liniştea capitalei, ziarul nostru a scris încă de acum o lună. în circulara domnului general Socec, dată la 15 august, este următorul aliniat : «Orice vehicul ce staţionează în Calea Victoriei va fi astfel aşezat incit să aibă roatele lipite de bordura trotuarului, subt nici un motiv un vor putea staţiona două vehicule unul lingă altul, iar în timpul staţionării îi este interzis conducătorului de a părăsi automobilul». Or şi acest aliniat, ca tot cuprinsul circularei, avem motive să credem că va ră-mîne platonic. Ofiţerii pe care domnul general Socec îi îndeamnă «să dea bunul exemplu concetăţenilor noştri», se îngrijesc prea puţin de această acţiune, iar sergenţilor de oraş, cărora li s-au dat toate puterile ca să tulbure pacea oamenilor liniştiţi şi femeilor cinstite ce trec noaptea pe Calea Victoriei, nu li s-a pus în vedere că, în qe priveşte ordinea, ofiţerii trebuie să fie egali cu civilii. Ne-am gîndit la îndemnul şi la circulara domnului general Socec, cu două zile după data circularei, cit şi la efectele ei, sîm- bătă, cînd am văzut două automobile oprite alături pe Calea Victoriei, în dreptul băcăniei «Mercur», automobile care au staţionat astfel un sfert de oră. In automobilul dinspre stradă se găsea* fericit, imperturbabil şi sfidător, cu monoclul său la ochi, unul care trebuia să se conformeze neapărat circularei, un domn căpitan, fiul unui general. Domnul general Socec e rugat să ia act, dacă poate... 1913 ION CORNOIU Iniţiaţii la cele bisericeşti cunosc pe domnul Marius Theodorian, un propagandist catolic care a scos pe vremuri un ziar periodic de polemică bisericească şi scoate azi o revistă religioasă, voluminoasă. Domnul Theodorian a cunoscut pe dr. Ion Cornoiu, fostul director al mitropoliei Un-gro-Vlahiei şi despre care, la moarte, ziarul Seara a vorbit. Şi pentru că l-a cunoscut şi pentru că a socotit că Ion Cornoiu avea şi prea multe părţi necunoscute, domnul Theodorian-Carada a tipărit o broşură Ion Cornoiu, plăcută la citit, dar care nu revelează prea multe lucruri. Dimpotrivă, s-ar zice că dă la lumină mai puţin decît se aştepta cineva, dacă cineva s-a aşteptat ca domnul Theodorian-Carada să scrie o broşură asupra unui prieten, a unui om, care i-a fost desigur prieten, dar poate că nu cel mai mare prieten cu putinţă. Domnul Theodorian-Carada, mai bine-zis, a găsit un prilej să scrie într-o chestie bisericească şi cum nu era o chestie, a scris despre un om. Şi nu trebuie să i se ia în nume de rău pasiunea sa religioasă. în loc să joace cărţi şi să bea vin, e preferabil ca un bărbat să se închine. E o exersare a simţurilor mai delicate şi mai obscură decît cele de rînd, deşi s-ar putea crede că simţul religios, prin faptul că e comun, este şi de rînd, ceea ce este fals. 217 Dar la domnul Marius Theodorian-Cara-da religia e mai mult decît o pasiune, este şi o politică şi ca să zicem aşa, şi o socială ; aşa că dreptul de a scrie în toate împrejurările anexe misticismului, trebuie să-l aibă, mai ales că domnia sa scrie şi cu originalitate. Fie că ataci, fie că aperi, fie că gîn-deşti în materie religioasă, curiozitatea divină este divină într-adevăr şi omul care o are şi o ridică la importanţa unui act permanent de speculaţie, nu e în nici un caz un om de toate zilele. Ne place că spiritul domnului Theodorian e atras de chestiunile mistice şi sîntem bucuroşi că atunci cînd nici unul din arhiereii şi preoţii foarte numeroşi — care îşi datoresc situaţiile, de cele mai multe ori nemeritate, lui Ion Cornoiu — nu şi-au mai adus de el aminte, odată mort, s-a găsit un laic şi un catolic şi un suflet dezinteresat ca să scrie cîteva pagini simţite asupra doctorului mitropolit... 19 13 PUŢINI DOGITE Un reprezentant de filme cinematografice voia să afle dacă România este sau nu un stat balcanic. Fără să fie un amator geograf, omul avea nevoie de această precizare în interesul negoţului său. Fabricile cu care lucrează, îl favorizase într-un caz, nu-mi mai aduc exact aminte care, din cele două, contractele fiind întemeiate pe calitatea de balcanic. Răspunsul nu şi-l putea da singur, şi prin răspuns ar fi găsit; el trebuia să fie conceput pe hîrtie de stat şi să poarte semnătura competinţii oficiale. Reprezentantul de filme a cerut, prin urmare, Ministerului de Externe să-i explice şi să emită României un certificat, dacă este sau nu este ţară balcanică. Răspunsul pare într-adevăr dificil şi e de mirare că în comerţ, industriaşii, contabilii, organizatorii şi minuţioşii pot pune preţ pe vorbe goale şi orientări relative. Termenul de ţară balcanică echivalează cu expresia : ţară de răsărit. România poate fi balcanică pentru un austriac şi MAI balcanică pentru un francez. Unui american i s-ar părea balcanică toată Europa şi, oricum, FOARTE balcanică România. Peninsula Balcanică însăşi e prea puţin balcanică, cel puţin pe-jumătate. Ce e România ? — Sentimentul meu este, a răspuns un diplomat de la Ministerul de Exiterne,, că 219 România nu este balcanică. Nu pot însă să-ţi iscălesc nimic. într-adevăr, diplomatul sentimental avea cuvînt să se teamă de SENTIMENTUL ministrului său, care poate să fie contrariu. Ne-am pus la rîndul nostru această întrebare, şi cum nu sîntem diplomaţi, am găsit-o în primul rînd stupidă. Este România ţară balcanică sau nu ? Stupidă rămîne şi-ntr-al doilea rînd, dar după oarecare discuţie interioară — şi politică. Căci nefiind comercial, termenul de balcanic poate să fie politic, vag, dar politic. Geograficeşte, Balcanii încep subt Dunăre exact, şi dacă trebuiesc clasificate statele după munţi, România e o ţară carpatică. De altfel, masa românilor e compactă numai în jurul Carpaţilor, iar Transilvania şi Bucovina sînt în Carpaţi, ca şi regatul. Dar România, de la 1870 a trecut Dunărea de două ori, întîi cu Dobrogea, care pare balcanică. In 1913 fruntaria ei s-a lăsat şi mai jos, în Cadrilater, şi România, hotărît, a intrat în Balcani. Rămîne de ştiut dacă o parte e de-ajuns ca să califice totul ; dacă pisica poate fi numită coadă pentru că are o coadă, şi omul, perie de dinţi, pentru că se spală pe dinţi cu atare instrument. Poate că răspunsul nostru ar fi fost la fel cu răspunsul uluit al diplomatului şi că în orice caz ar fi început la fel, că : «Sentimentul nostru... etc.» E o afacere, la urma urmei, de sentiment. Nu-i mai puţin adevărat că sînt întrebări de-acestea, extraordinare, şi idei în faţa cărora mintea fuge tîmpită şi face sforţări cu totul inutile. Reprezentantul de filme ni s-a părut o clipă nebun, şi am simţit vorbind cu el o depresiune cerebrală adîncă. 229 «Cum ai zis ?... îl întrebam noi» şi el repeta : «Dacă sîntem ţară balcanică»... Sînt oameni mărginiţi care au în permanenţă secretul acestui fel de chestiuni. Ei sînt în stare să te întrebe dacă îţi place mai mult cafeaua turcească sau clanţa uşii şi dacă Schopenhauer, de pildă, scria cu cerneală roşie. Uneori aceşti găgăuţi au învăţat şcoală multă şi ocupă funcţii importante. Exteriorul lor inspiră încredere şi respect. într-un vagon de tren se întîmplă să te laşi, în necunoştinţă de cauză, tîrît într-o «discuţie». După a cincea frază — Dumnezeule ! — vezi cu groază în ce prăpastie ai încăput. Orice preţ, orice abnegare, sint de prisos. Dacă vecinul tău de călătorie a spus că Cervantes e mai mare decît Attila, şi ai arătat oarecare mirare, el ţine să-şi dezvolte teza şi, pentru că te-ai îndoit un singur moment, trebuie să asculţi argumentele, pe rînd. Şi conversaţia poate ţine de la Chitila pînă la Iaşi... O întrebare : cui aparţine lacul Cişmigiu ? Bulevardului Elisabeta sau străzii Brezo-ianu ? Aşteptăm. 1913 A FOST UN REGE GREC ... Istoria viitoare şi mai ales istoria grecească, va povesti, poate, mai bine decît cronica internaţională a ziarelor de azi, pricina asasinării regelui George, ucis la Salonic de un patriot nebun. Regele Constantin a fost mai norocos de-cît părintele lui, timid şi delicat, şi poate că şi mai viteaz. Fotografiile ni l-au înfăţişat călare pe un tun luat de la duşman, călare pe un cal, călare pe un scaun şi me-ditînd, ca un Napoleon Bonaparte, deasupra unei hărţi, în mijlocul pustietăţii şi cu degetul arătător la frunte. Regele Constantin trebuie să fie marele Constantin. Gloria lui precoce a făcut ca o armată obişnuită cu luarea la sănătoasa să smintească pe bulgari, aliată cu sîrbii şi facilitată de ocuparea românească. Un singur defect pare că posomorăşte lumina razelor ce s-au pogorît pe mitra glorioasă a celui mai grec dintre greci. Regele Constantin suferă de un beteşug pe care animalele îl au la coadă. Regele Constantin pătimeşte de mâncârime la limbă. Nu facem aluzie la strigătul lui de indignare, justificat, faţă de sălbăticiile inamicilor din război, cu toate că s-a folosit de o largă reclamă umanitaristă. Discursul său de la POtsdam, la masa împăratului Wilhelm, e cel mai caracteristic simptom despre mîncărimea de limbă a re- 222 gelui Constantin. Intîiaşi dată el vorbea ca un rege în faţa Europei; acum era un personaj european, primit la ospăţul Marilor Puteri. Cu paharul în mină şi cu cîteva pahare în stomac, regele, sculat pe două picioare, cu sufletul spumos ca şampania, a mulţumit, într-un discurs destul de mare ca să nu lase loc la nici o îndoială, armatei germane, pentru metodele sale de război. «Dacă armata mea a ieşit victorioasă, a declamat Constantin, este mulţumită instrucţiei germane. Trăiască instrucţia germană !» Oricine înţelege cît s-au simţit de măguliţi şi de triumfători generalii prusaci. După înfrîngerile metodelor şi artileriei germane în Turcia şi după confuzia lui Von Golz, ei se văd compensaţi cu vîrf şi îndesat prin declaraţiile de recunoştinţă ale regelui Constantin. Cea mai întinsă publicitate fu acordată cuvintelor lui şi întregul imperiu german, ca şi întreaga Europă, luă cunoştinţă de superioritatea metodelor teutonice asupra celor franceze, consacrate prin victoriile pierdute ale bulgarilor. După-masă şi în urma unui somn repe-rator, regele Constantin se văzu adus să-şi muşte buzele care rostiseră nişte cuvinte atît de primejdioase. Impresia discursului său în Franţa îl îngrozi. Presa şi diplomaţia franceză primeau răsplata parţialităţii lor extraordinare, care, de dragul grecilor, cereau nedreptăţirea poporului albanez şi crearea unei Grecii vaste pe cheltuiala Albaniei incomplete. Pentru ca Grecia să fie satisfăcută cu exces, diplomaţia franceză a luptat, prin argumente şi apoi prin inerţie, împotriva chiar a voinţei aliatelor Republicii Franceze. Franţa socotea să-şi facă din Grecia o colonie politică şi intelectuală, şi nu-şi putea mai bine asigura recunoş- tinţa unui popor care n-a prea făcut abuz de astfel de sentimente, decît sprijinindu-1 puternic intr-un moment de trufie naţională. Regele Constantin s-a căznit să deziluzioneze pe francezi şi, mai mult din emfază grecească şi din uşurătate decît din-tr-un calcul serios, s-a produs la Potsdam actoreşte. Francezii n-au pus prea multă vreme ca să ia măsuri, şi Grecia îşi primeşte acum recompensa. Un discurs la chef, regele lor îl plăteşte cam scump, cu pierderea Epirului de nord. E nostimă mentalitatea regelui Constantin. El s-a găsit şi mai mirat decît francezii. Nu se aştepta ca frazele majestăţii sale să fie auzite aiurea decît în sala de mîncare. Dacă ar fi prevăzut că opinia franceză va lua cunoştinţă de declaraţiile sale, nici nu le făcea — sînt chiar vorbele sale regale. De dezminţit el nu mai putea dezminţi discursul; germanii avuseseră grijă să se garanteze. Iată-1 acum ridicul în Franţa şi ridicul la nemţi. Dacă poartă cămaşă şi nu armură oţelită de erou, regele Constantin nu prea ştie pe unde să şi-o scoată, pătată de şampania imperială. într-o privinţă, regele Constantin seamănă cu regele Ferdinand. Şi ţarul bulgarilor şi mesia grecilor, cad ameţiţi de-aceleaşi fumuri. Balcanii poartă nenorocire coroanelor imperiale. Pentru greci, deşi cad mai pe moale decît bulgarii, discursul regelui lor este o cădere. Regele lor, orgolios de pe urma unor izbînzi relative, ca şi ale bulgarilor, rupe brusc respectul datorit intelectualităţii şi linguşeşte militarismul. Pentru că Germania are puştile, săbiile şi coifurile cu ţeapă cele mai numeroase, după un război, un rege balcanic se crede dator 224 să facă abstracţie de tot ce nu-i material de război. Civilizaţia voieşte altfel, şi ea nu-i înto-deauna o vorbă goală şi o noţiune de nesocotit. Franţa mai poate zdrobi multe baionete după ce a impus cultura şi ideile ei secolilor, silite să se înfăţişeze â la fran-gaise. Ea mai poate cîştiga multe victorii militare, după victoriile pe care geniul ei le dobîndeşte zilnic. Dar intelectualitatea nu i-o poate dispreţui un rege, fără să plătească. Şi regele Constantin plăteşte, şi cu el prusacii cu fustanelă din Atena. 1913 CIOCOII Doi funcţionari superiori ai statului nostru, însărcinaţi cu organizarea românească a provinciilor balcanice alipite ţării, au parcurs tot Cadrilaterul, au stat de vorbă cu ţăranii, cu bulgarii şi cu turcii din localităţile trecute subt stăpînirea României. Locuitorii par în genere mulţumiţi de schimbarea naţionalităţii lor ; cei mai rebeli unei reaşezări, bulgarii, au părăsit teritoriile noi şi au mers să-şi transporte bunurile înlăuntrul Bulgariei. O singură grijă scoală, totuşi, părul pe capetele celor rămaşi. — Sîntem... da... mulţumiţi... domnule inspector... de ce să nu fim, mai ales că dumneavoastră ziceţi că o să ne meargă bine... Dar, vă rog, spuneţi-ne dumneavoastră, or să vie şi ciocoii ? Populaţia din Cadrilater nu se teme de administraţia românească. O îngrozeşte însă ciocoii... Funcţionarii noştri au zîmbit... Ei nu se aşteptau ca străinii să cunoască atît de bine, şi să caracterizeze mai exact, mai repede şi mai concis decît mulţi din români, starea poporului românesc şi cauzele putreziciunii şi mizeriei noastre. Cînd România' apare atît de frumoasă şi de mare în afară, purpurie şi luminată, în interiorul ei rumegă şi îmbălează «ciocoii». 226 Bulgarii, turcii ştiu că plaga României este ciocoiul. Desigur că tot atît de bine informaţi sînt şi ceilalţi vecini. Deznaţionalizarea le pare preferabilă ciocoiului şi ciocoismului. într-adevăr, ciocoiul e cel care porunceşte, atotputernic, şi atoateflămînd, în Ţara Românească. Labele lui pradă la Dorohoi, spurcă la Severin, mînjesc în munţi, sugrumă pe şesuri. Foamea lui digeră griul şi mălaiul holdelor albe, setea lui bea sîn-gele şi măduva poporului grasă. Monstrul elegant, cu joben, cu mînuşi albe, cu roată de cleştar în dreptul ochilor ; lustruit la cap şi la picioare şi strîns ca un popuşoi în straie negre cu croiala aripilor de corb; om de postav şi piele de cîine, cu puţină carne la faţă, manechin vorbitor — el îşi ascunde pofta de secătuire, apetitul, intr-un aer de superioritate îngîmfată, în fraze piţigăiate, în teorii uneori de pace, dreptate şi înfrăţire. Bucureştii sînt cuibul adevărat al ciocoilor. De pe această grămadă de cadavre muncitoare şi supuse apărării ciocoieşti, îşi iau zborul ciocoiaşii cu caş la gură, cu tulei subt nasul tăios ca o surcea. Ei pornesc din dosul unei tejghele, dintre coteţele unui găinar, din Piaţa Mare, din Dealul Spirei, mirosind la plecare a săpun prost, a seu de luminări, a undelemn, a brînză şi rachiu — şi revenind în mahalaua natală parfumaţi şi ţanţoşi. Sînt politicienii, sînt magistraţii, sînt advocaţii, sînt popii, sînt inginerii, sînt militarii, mulţi, stoluri întregi, patentate de stat, ciocoii, ciorile sociale, toţi parveniţii, toţi incompleţii, toţi deşerţii, toţi imbecilii. Ei tabără pe ţară ca norii şi lăcustele, se înmulţesc ca şoarecii şi gîngăniile murdare. Ei alcătuiesc partidele politice ; corpurile 227 profesionale. Ei sînt tara, ei sînt învăţă-mîntul, ei sînt biserica, ei sînt administraţia, politica — totul. Ei sînt simbolul anului 1907, cînd încărcat pe braţe, pe piept, pe umeri şi în spinare, de corbi, de ciocoi, ţăranul s-a smucit din brazda lui, s-a aruncat în lături, s-a luptat ca să-i gonească şi pentru ca din eforturile lui în gerul iernii de sărăcie şi deznădejde, în faţa bordeiului său, să cadă ucis de ghearele care strîngînd s-au adîncit în carne şi au străpuns înlăuntru chiar sufletul de l-au ucis... Ei sînt iarăşi, simbolul lui 1913, an de glorie şi de infamie. Ei sînt ofiţerimea decăzută şi vrăjmaşă care a necinstit ofiţerimea cinstită şi iubitoare de oameni şi ţară. Ei sînt zbirii românilor purtaţi ca nişte ocnaşi, osteniţi şi tîrîţi pe genunchi prin găurile Bulgariei. Ei sînt Holera, ei sînt foamea oştirii, Ciocoii. Ei sînt presa, care acoperă pe stăpînii vinovaţi şi cinici cu laurii ei de hîrtie maculată. Unde nu sînt şi ce nu sînt ciocoii ? Ciocoiul, el e duşmanul şi demoralizatorul ţării. El e glasul acela care se ridică să mintă şi să dezmintă în faţa vinovăţiei. El are stă-pînirea şi puterea toată. El face, el desface şi mintea lui inferioară şi primitivă nu tolerează discuţie şi îndoială, nu tolerează viaţă, bucurie, dreptate în afară de el. Pe acest ciocoi îl cunoaştem cu toţii şi îl urmărim în toate exemplarele lui mari şi mici. Pe acest ciocoi îl vom stîrpi. Cînd nu ajunge cultura şi averea popularizată, ca să-l distrugă, poporul are mijloacele lui. Numai că aceşti ciocoi, pe care îi repudiază bulgarii şi turcii cu aceeaşi scîrbă ca 228 ! şi românii; aceşti ciocoi se stîrpesc cu greu. Cînd îşi pierd numele îşi păstrează personalitatea şi înfăţişarea — iar timpurile moderne permit să se organizeze. Ciocoii de astăzi sînt takiştii, subt penele ciocoiului celui mai gros : Take Io-nescu. 1913 ÎN SMÎRCUL BALCANIC S-a crezut că pacea încheiată în Bucureşti va pune capăt pugilatelor naţionale din Balcani. In orice caz, tot atît de puţin a fost aşteptată reizbucnirea unui război după terminarea primelor victorii, atunci cînd aliaţii se mai găseau înfrăţiţi împotriva Turciei. Războiul balcanic, pornit de alianţa dintre patru state împotriva unuia mai mare, pare să rămîie, permanent, ca nişte friguri, speciale, însoţite de imbecilitate, şi sfîrşitul lui va coincide poate cu sleirea fiecărui popor component al neamurilor, atît de înrudite şi atît de antagoniste, din marea peninsulă. Sistema adoptată de balcanici e o eliminare progresivă printr-un joc de alianţe neîncetat schimbate. Prima alianţă : sîrbii, bulgarii, grecii şi muntenegrenii contra Turciei, învinsă. Apoi Turcia izolată şi Bulgaria izolată, o alianţă a grecilor, sîrbilor şi muntenegrenilor contra Bulgariei, învinsă. După aceea alianţa între izolaţi : bulgarii şi turcii — şi o pace de cîteva zile. Albanezii stătuseră mai tot timpul deoparte. Europa le fixase, mai bine sau mai rău, o frontieră, şi îi ridicase la rangul independenţei. Pentru ce să nu se războiască şi dînşii ? Abia demobilizată, armata sîrbă fu rechemată ca să potolească nervul belicos al Albaniei. Pentru moment sîrbii 230 se bat cu albanezii şi alianţele vechi şi noi încep să filtreze printre combatanţi. Albania e vizibil încurajată de bulgari şi de turci, şi dacă depeşele spun adevărat, în rîn-durile albaneze luptă şi ofiţeri bulgari. în Balcani totul este posibil. Cum se va isprăvi această nouă criză de sînge, nu se ştie. Atitudinea Greciei se mai poate schimba, şi nu ne-am mira să vedem alianţa refăcîndu-se într-altfel şi sîrbii suferind soarta bulgarilor flămînzi de «revanşă»-. Poate că diplomaţia Europei a sfîrşit prin a trage oarecare învăţături despre mentalitatea balcanicilor, după ce credea că judecă atît de just aplaudînd războiul de «liberare de subt jugul turcesc». La urma urmei, jugul turcesc avea cel puţin avantajul de-a ţine de grumaz pe toţi nebunii care se manifestează cu brio de un an de zile încoace. Gîndăcăria balcanică avea de luptat pîn-aci cu turcii ; de la înfrîngerea turcilor, gîndacii se luptă între ei. Pînă cînd ? Peninsula Balcanică e singura parte din Europa, unde principiile şi bunul simţ iau altă înfăţişare şi rămîn fără sens, şi cer un regim deosebit şi excepţional. Toate ideile, odată balcanizate, se transformă. Singur sentimentul sălbatic al unei hegemonii distrugătoare trăieşte în ceea ce s-ar putea numi sufletul popoarelor dintre Dunăre şi Me-diterana. Şi bulgarii, şi grecii, şi sîrbii, şi albanezii, şi turcii visează în parte stăpî-nirea celorlalţi. Pentru ce ? întrebarea n-are răspuns. în Balcani se vorbeşte altă limbă. Ieri au voit revanşă aliaţii împotriva bulgarilor cotropitori. Azi vor revanşă albanezii, pe care grecii şi francezii îi contestă şi pe care bulgarii şi chiar sîrbii, acum în urmă, îi recunosc. Mîine vor voi revanşă bulgarii. Revanşă peste revanşă, războiul durează şi cită vreme va mai fi un bulgar în nădragi cu fundul mare, un grec în fustanelă, un turc subt turban — revanşa nu se va mai sfîrşi. Ar fi de dorit, cel puţin, ca tăvăleala să fie cît mai intensă, pentru ca rasele isterice din Balcani pierind, peninsula să fie colonizată cu lume civilizatoare. Pîn-atunci viaţa statelor dimprejur va avea neîncetat de suferit din pricină că un grec şi-a înfipt colţii într-un nas de bulgar sau că un sîrb s-a luat de brîu cu un turc sau albanez. S-ar zice că popoarele de subt Dunăre s-au învoit să îndeplinească punct cu punct prevederile noastre, dintr-un timp cînd toată lumea vedea în bulgari nişte eroi, şi noi nu vedem decît nişte bandiţi* încă de la izbucnirea războiului cu Turcia noi am scris ceea ce credem şi azi, că sînt popoare care nu înţeleg şi nu merită independenţa şi care trebuiesc să fie supuse unei domnii străine, educatoare. în această ordine de idei am recunoscut, cu toate perfidiile ei, că Austria, statul cel mai antinaţional din lume şi cel mai absurd, a făcut mai mult pentru civilizaţia orientului decît ar fi fost în stare să dobîndească regimul independenţei. De aceea anexarea Bosniei şi Herţegovinei am socotit-o ca o binefacere pentru nişte neamuri atît de apropiate de bestialitate ca slavii de sud. De aceea am cuteza să spunem că înaintarea spre Salonic, urmărită cu atîta rîvnă de Austria, ar fi o binefacere pentru corciturile şi pleava omenească din peninsulă. Austria aduce baioneta, disciplina, nivelarea, dar şi ordinea şi sentimentul cetăţenesc de măsură. O sută de ani de dominaţie austriacă ar spăla toată 232 lepra balcanică, din ce în ce mai primejdioasă. / Dacă am fi popor relativ mulţumit în interior, dacă României nu i-ar rămîne de rezolvat chestiuni interioare de care atîrnă viaţa ei, dacă ţăranul ar fi slobod şi stăpîn, dacă aşa-numita oligarhie ar dispare, dacă fiece sat şi cătun ar avea şcoala lui, învăţătorul lui patriot şi cinstit şi o administraţie curată — nu ne-am da înapoi să propagăm ideea unei ocupaţii şi anexări româneşti a tuturor Balcanilor. România ar fi naţiunea cea mai chemată să civilizeze orientul mic şi neamurile volatile şi explozive care îl tot frămîntă în zadar. Cine îşi poate însă lua răspunderea unei propagande atât de frumoase şi de pacifice în interesul culturii şi-al nostru ? 1913 REFORME ÎN CADRILATER Statul român ia în stăpînire teritoriile anexate. Ziarele ne spun că opera civilizaţiei a început. Condamnaţii din penitenciarele mici bulgăreşti, răspîndite pe faţa noilor judeţe, vor fi transportaţi într-o închisoare centrală. Folosul e îndoit : temniţă mai mare şi temniţă românească. în acelaşi timp se înfiinţează o Curte nouă de Apel; consolarea. Necesităţile statului ne aduc la realitate. Din glorie, din ovaţii, după ce au încetat uralele, şi gloria, distribuită pe ministere, se face practică, rămîne puşcăria. Populaţiilor cuprinse în graniţa noastră nouă, România le promite arhanghelii ei : gentilii temniceri cu şapcă muscălească şi amabilii judecători în robă. După ce perdeaua baionetelor s-a rupt, apare pleşuvia trandafirie şi selenară a magistraţilor trimişi să se plictisească la Dobrici şi Turtucaia. Şi o întreagă viaţă judecătorească nouă. Dosare groase cît buştenii, scuipătoarea domnului grefier, mucurile de ţigară. Răstignirea zugrăvită de Kimon Loghi sau Strîm-bulescu. în judecătorie va mirosi în tot timpul şedinţei. Dejecţiile arhivarului rebegit, ale 234 odăiaşului cu nasul gros, înecat în mustaţa puturoasă de rachiu, usturoi şi mahorcă. O inscripţie cu tibişirul pe uşa din dreapta, va indica de unde vine duhoarea. Civilizaţia noastră provincială va trece întreagă la Balcic şi Kogargea. Cărţile de joc vor luneca prin mîinile febrile cu degetele patinate de galben de tutun. Aprodul îşi va lăsa un barbişon mic şi cenuşiu, rău aşezat dedesubt, către nodul mobil de la înghiţiţoa-re. în «centrul» tîrgului se va deschide un magazin de ghete americane şi o croitorie care «face în rate». Va fi un club liberal; unul conservator ; unul takist. Scrîşnind din măsele de aur, sau zeflemisind cu zîmbetul dinţilor găunoşi, bărbaţii politici vor ţine discursuri, vor combate şi se vor adresa ţării. Strada de lingă primărie va lua numele unui mare patriot, şi peste drum de cafenea va fi bustul instalat de bronz, al unui şef regretat. La fotograful care va fi al «Curţii Regale» vor fi expuse capetele colorate ca boiaua şi ca olăria, ale fruntaşilor din urbe. Şi pe scena unui teatru de va-riete îşi va desface genunchii şi va sări din încheieturi cu trosnituri de scaun, steaua stinsă a vreunei mahalale din Constantino-pol. Un elev al casei «Riegler» va confecţiona gîlci cu cremă şi bube cu dulceaţă. Această civilizaţie selectă şi afinată trebuia în orice caz să sosească. Totuşi, începutul acestei ere jigneşte. Ar fi fost preferabil ca jandarmul şi puşcăria să întîrzie. în locul «gardianului» cu două chei albe, cusute pe latul roşu al chipiului, statul român ar fi putut trimite învăţătorul, purtător de oarecare limbă bună românească. Iar 235 dacă dominaţia noastră trebuia să înceapă negreşit prin penitenciare, ar fi fost mai bună, şi pentru noi şi pentru turcii şi bulgarii anexaţi, o graţiere, decît un lacăt mai mult, latin, peste lacătele mai vechi bulgăreşti. 1913 236 LINIA STRATEGICA După ce şi-a reluat viaţa lui, zisă normală, viaţa măruntă şi egoistă, poate că publicul nu-şi mai aduce aminte de aceste două cuvinte, necum de însemnarea lor. Indiferenţa noastră obişnuită, trecător tulburată, revine, şi însăşi ziarele au uitat cu totul tocmai ceea ce constituia pe vremuri, ieri — alaltăieri — s-ar zice că au trecut veacuri de atunci — obiectul preocupărilor de căpetenie ale presei. Totuşi, axul anului ce trecu a fost fruntaria dobrogeană. In jurul celor două cuvinte s-au învîrtat vertiginos patru anotimpuri. In vîrtejul lor a încăput întreaga ţară ; toate forţele noastre economice, politice şi intelectuale se grupaseră, înaintea forţelor militare împinse pînă la Sofia, deasupra graniţei uscate dinspre Bulgaria. Mobilizarea, plecarea braţelor şi inimilor tinere din sate şi oraşe, şi trecerea lor dincolo de Dunăre, n-au avut alt scop decît «linia strategică». Diplomaţia noastră a ţinut cap intrigilor şi argumentelor Europei cu aceste două cuvinte : «linia strategică» — date cu desă-vîrşire uitării. Tratatul din Bucureşti odată semnat şi linia roşie trasă pe hartă, a fost o jubilare generală, îndreptăţită. Specialiştii în ce priveşte strategia spun că publicul neiniţiat nu-şi poate da seama de cîştigul imens pe 237 care l-a obţinut România. Atunci cînd intrarea în Bulgaria cu armele, în cazul unui război, ne-ar fi costat, pînă azi, o jertfă de mii şi mii de oameni, de-aci înainte trecerea se poate face oricînd nevoia o va cere, aproape fără risc. Toate acestea sînt foarte adevărate, însă dacă s-a delimitat frontiera şi cum s-a aplicat traseul hărţii pe teren, nu se mai întreabă nimeni, comisia de delimitare lucrează izolat şi cum voieşte, fără să fi dat nici o desluşire, nici o informaţie publicului, care ignoră tot ce s-a făcut şi mai degrabă ce nu s-a făcut în Cadrilater... Comisiunea de delimitare şi-a început lucrările imediat după 20 august, adică acum două luni. De două luni de zile «munceşte» această comisiune şi nimeni nu s-a întrebat cum de s-au tărăgănat lucrările atîta timp şi nimeni nu cere acestei co-misiuni, care nu mai isprăveşte, socoteală de vremea pierdută pînă acum. Distanţa Turtucaia-Balcic nu cerea două luni pentru ca să nu se ajungă încă la încheierea lucrărilor ; treizeci de zile ar fi fost de-ajuns. Ne întrebăm cît o să mai dureze această muncă încordată şi cînd va sfîrşi surmenajul penibil al comisiunii. Răuvoitorii care tac mai puţin decît această comisiune şi vorbesc ori de oîte ori nu sînt invitaţi, se opresc bucuros la o explicare ciudată şi desigur inadmisibilă. Indiscreţi ca întodeauna, ei au aflat că fiece membru din comisiune primeşte o modestă diurnă de o sută lei zilnic pentru întreţinere. Comisiunea, de altfel, lucrează ca o adevărată comisiune românească, boiereşte, sau mai exact lucra pe cînd a lucrat. Zilele, care se terminau devreme, începeau, în mod aperitiv, cu puţin înainte de prînz, iar mesele şi nopţile pe bord erau nişte ade- 238 vărate poeme. Domnul Titulescu, marele jurisconsult, s-a ţinut tot timpul de giumbuşlucuri,de drăcovenii care mergeau pînă la copilărie; iar cînd, din întîmplare, îi lipseau dispoziţiile glumeţe, domnul Titulescu alterna jocurile şi farsele cu călăria, pe care a învăţat-o pe frontieră. Nu-i de mirare că indiscreţii care se amestecă în tot ce nu-i priveşte şi sînt de-o revoltătoare obrăznicie, să conchidă că întârzierea fără termen a delimitării este în strânsă legătură cu toate aceste avantaje şi plăceri. In ce ne priveşte, vom reveni, întrucît îndoielile şi afirmările noastre sînt sprijinite de fapte care dacă nu sînt cunoscute au avantajul să intereseze publicul atît de indiferent astăzi faţă de idealul uitat. 1913 APA-N PIUA LIGII Congresul Ligii de duminică a încadrat, la «Oppler», un scandal. Şefii Ligii s-au războit pentru şefie. Sînt patru arme în joc, în patru mîini. Arcul fin cu crestături bizantine al domnului Virgil Arion, suliţa domnului Iorga, bolovanul şi laba domnului Bogdan-Duică, un apostol senzual şi cîrn. Liga ridicase lumea din vetrele învăţă-mîntului şi popiei, se ştie pentru ce. Ca să-i înveţe, dacă nu altceva, minte, şi să-i sature de congrese, aceste bunuri trebuind să fie rezervate Ligii, exclusiv. Hăt, Liga sforăia cu nasul în saltele, de la naşterea ei. Copil obez şi nutrit cu toate roăduvele şi caimaoele, Liga creştea în propria-i umplutură, fără picioare valide, cu braţele paralitice, fără ochi şi abia cu un auz oficial pentru «suferinţele fraţilor noştri de dincolo». Cînd aceştia oftau ceva mai tare, pruncul cu urechile de săpun, scobit în grăsime şi scăldat în untdelemn, se întorcea mut, ca un păianjen rotund şi ca un pepene negricios, pe cealaltă parte. Astăzi, desigur, Liga s-a trezit. Pînă una-alta, ia să regulăm noi pe ovrei... Şi deodată o întrunire, apoi un congres. Bogdan-Duică, secretarul cu două picioare, a muncit, s-a surmenat, Liga trăieşte şi s-a ridicat din letargie graţie suflului pe care gura delicată a secretarului i l-a suflat în gură. 240 Congresul a pus în lumină păinjenişul de interese al conducătorilor Ligii. Domnul Virgil Arion care a parvenit la prezidenţia ei într-o epocă de filosemitism sau cel puţin de neutralitate a slujit domnului Iorga, antisemit ceva mai temperat astăzi, de mască prinsă pe o faţă de politician ambiţios. Domnul Iorga a fost arătat încă o dată ca un vulcan de ambiţii. Cererea domniei sale cea mai scumpă este ca Liga să nu facă politică — nici conservatoare, nici liberală, se înţelege. Admirabil ! Insă cu o notă. Liga să facă politica domnului Iorga, care le-a făcut pe toate, ceea ce în definitiv n-ar schimba nimic în Ligă. E un partid nou în ţară, a spus domnul Iorga, şi acest partid sînt eu, Nicolae Iorga, care n-aş fi neplăcut surprins să-mi constitui un partid cu dumneavoastră toţi, cu Liga Culturală. S-au mai aflat la congresul Ligii lucruri foarte supărătoare pentru prezidentul ei, domnul Virgil Arion. Anume că nu toţi membrii comitetului vor să mănînce carne vie de jidan, şi că propunerea de-a se duce o campanie antisemită n-a fost întâmpinată de unanimitatea necesară. La dezvăluirea acestor detalii de către domnul Tăcu, domnul Virgil Arion s-a cam încurcat, s-a roşit şi s-a rugat de membrii să nu mai vorbească de ceea ce se întîmplă în secretul comitetului. Aceste discuţii sînt «zadarnice» spune domnul Virgil Arion, care nu vrea să-şi dea perfect seama cît sînt ele de folositoare pentru stabilirea unui criteriu în aprofundarea mentalităţii Ligii. După plecarea domnului Iorga, căruia trebuie să i se recunoască însuşirea de-a se rosti ca un răzvrătit simpatic tocmai atunci când nu este nevoie, congresul a lansat o moţiune. După stil şi compoziţie, moţiunea miroase a creier de Duică. E inutil să re- 241 producem acest document de incoerenţă şi de absurd ; vom avea prilejul să-l discutăm altă dată, învăţătura ce trebuie trasă din congres este că Liga nu-i prea aproape de îndeplinirea unui ideal de ordin intern necum social şi naţional — armonia, şi că în numele Ligii, alcătuită şi din oameni cu judecată şi patriotică după cuviinţă, lucrează doi-trei dascăli, doi-trei politicieni, doi-trei ambiţioşi şi atît. Şi-atît e prea puţin, şi acest puţin e satisfăcător : echilibrul necesar pornirilor de soiul celor în onoare la unii ligişti trebuie să-şi găsească imediatul lor just echilibru. Interesante prin lipsa totală de respect omenesc şi de nepricepere a situaţiilor, au fost unele manifestaţii de comedie bufă. Domnul Bogdan-Duică propune eliminarea evreilor din armată. Domnul general Liviu Drăgoiescu (să trăiască !) e, mă rog, de aceeaşi părere. Dar acest domn general e şi mai radical. Să li se interzică evreilor de-a ţine întruniri şi să fie trimişi în... America. Sînt provincii unde clocesc atîţi bărbaţi de stat, obscuri, de care patria ar avea atîta trebuinţă ! După cuvîntarea domnului general, ne-a plăcut la extrem domnul Virgil Arion, care, saltimbanc pînă la amănunte, cere sălii să admire pe orator pentru izgonirea evreilor din România. Poate că domnul Virgil Arion o să izbutească să aibă portofoliul pe care il urmăreşte cu atîta pasiune. Poate că domnul Bogdan-Duică o să fie un profesor universitar. Merite au, la atenţia politicienilor. 242 Dacă va ajunge la aceste frumoase rezultate, Liga o să fie mulţumită. în orice caz, evreii, dacă mai pot fi numiţi aşa oamenii care se nasc în România, au motive să privească, să ia note şi să surîdă. 1913 I DOMNUL RACOVSKI NE COMBATE De la intrarea oştirilor noastre în ţara bulgărească, tovarăşul Hristea Racovski şi-a pierdut seninătatea. Obsedat în toate articolele şi publicaţiile ce-i stau la îndemînă, domnul Racovski se învîrteşte în jurul aceleiaşi chestiuni. Peste douăzeci de ani, cînd amintirea zilelor de azi se va fi sleit cu desăvîrşire şi numai manualele şcolare vor fi rămas ca să le menţioneze, domnia sa va mai trata de Cadrilater ca de o materie de mare actualitate. Şi România muncitoare şi revista Viitorul social sînt orgile în care răsună indignarea virtuozului nostru socialist. Domnul Racovski nici astăzi n-are aerul să admită posibilitatea unei campanii militare româneşti în Bulgaria, şi cu toate că de la încheierea păcii au trecut patru luni de zile, domnia sa face abstracţie de toate evenimentele şi discută cu ziarele care au apărut acum o jumătate de an cel puţin. Am putea, desigur, lăsa pe doctorul socialist în colţul său, unde a rămas să-şi vîn-ture aducerile aminte, izolat de viaţă, străin de timp, absorbit în contemplarea capului său, reflectat într-o lingură de apă. Dar domnul Racovski nu e nici un nebun, nici un bătrîn maniac prefăcător de imperii. Domnia sa e un socialist de rea-credinţă şi denaturează faptele de bunăvoie. în aşa fel, uneori i se cuvine cîte un răspuns. 244 In proza domniei sale, care combate intoleranţa şi îngustimea de vederi cu cele mai bune argumente ce-au fost găsite de Europa libertară şi anticlericală, domnul Racovski, comportîndu-se cu intoleranţa unui arhiereu ortodox ungro-vlah, ne amestecă şi pe noi. El se căzneşte să-şi convingă cititorii care-1 mai citesc, că noi am îndemnat la război şi că prin urmare avem partea noastră de răspundere în actul mişelesc comis de români în dauna «scumpilor fraţi bulgari». Citîndu-ne cît se poate de trunchiat şi alegînd din cincizeci de articole cel puţin, pe care le-am scris, exact vreo cî-teva rînduri oîte îi convin, domnul Racovski e crud mai ales cu subtiscălitul. E de prisos să declarăm cu cîtă plăcere ne luăm răspunderea articolelor noastre, cu care am însoţit trecerea steagului românesc peste Dunăre. Conştiinţa noastră îndrăzneşte chiar să ne sugere că ele sînt tot ce am făcut mai bun, într-o carieră literară şi ziaristică de oîţiva ani. Steagul românesc a fost în Bulgaria barbară şi sângeroasă, semnul civilizaţiei, şi ne place că simbolul ei a fost purtat, în faţa unei Europe civilizate şi laşe, de mîinile ridicate de pe plug, ale ţăranului român. Este război şi război. Un război împotriva Bulgariei, care, abrutizată de sînge, juca hora pe cadavre şi scuipa din gura tuturor ofiţerilor ei peste icoana civilizaţiei şi idealului cultural, ar fi fost un război îndreptăţit. Cînd viaţa Europei fusese zdruncinată întreagă şi cînd viaţa în România ajunsese la exasperare, noi am fi fost îndreptăţiţi să punem capăt megalomaniei şi încăpăţânării chiar pentru motive mai puţine. Cînd un vecin intră beat în mijlocul nopţii şi face exerciţii de popice 245 cu ghetele şi scaunele alături de odaia du-mitale, prin odaia lui, dumneata cauţi să-l linişteşti, şi nu-i exclus ca, la nevoie, să-l linişteşti cu argumentele cele mai decisive. Procedeul e cit se poate de moral şi compatibil şi cu socialismul. Ca şi domnul Racovski, sîntem împotriva unui război agresiv — deşi trebuie spus că războiul nu-i întodeauna opera sălbăticiei, ba adeseori şi justificat şi deocamdată inevitabil. însă în războiul cu Bulgaria domnul Racovski are o sensibilitate prea specială, Ca să izbutească să ne facă să credem că numai de dragul ideilor şi pentru convingerile sale sociale ne ţine cursurile, ce le face, de pacifism uimitor. în inima domnului Racovski, orioît ar protesta, a fost jignit nu omul de idei, ci bulgarul. Oameni de idei sînt mai mulţi în România şi ei n-au suferit cit a suferit tovarăşul socialist, de pe urma campaniei în Bulgaria. Ba stingerea războiului balcanic, care fără intervenţia României ar continua şi astăzi, i-a bucurat şi-a fost pentru noi un titlu de slavă. ■Noi nu vom acuza însă pe domnul Racovski cum ne acuză domnia sa, pentru că n-a simţit cu noi, cu cinci sute de mii de oameni, ţărani, proprietari, intelectuali, artişti şi chiar... socialişti. Aci sînt cifre, şi în faţa lor, neputincioase de-a le rezolva, elucubraţiile trebuie să cunoască demnitatea tăcerii. Ţara întreagă a simţit la fel. Singur, domnul Racovski simte altfel atunci cînd domnia sa crede că «gîndeşte». Pe domnul Racovski am căutat să-l înţelegem, şi l-am înţeles. Ceea ce înţelegem mai greu este să-l vedem spoind cu ideologie un simplu patriotism de bulgar. De altfel, campania noastră în Bulgaria e făcută să satisfacă socialismul domnului 246 Racovski şi într-alte privinţe, dacă poate fi vorba la domnia sa numai de idei. Prin mobilizare, domnia sa a putut lua cunoştinţă de calitatea ţărănimii româneşti pe care o cunoştea ca toţi politicianii români, destul de puţin. Cunoaşterea poporului a şi impus numaideoît, cel puţin sentimental, necesitatea de reformă. Societatea românească din pătrunderea claselor între ele a cîştigat. A cîştigat poporul, a cîştigat apărarea ţării, fără să mai vorbim de alt cîştig imens şi acela, de prestigiu. Domnul Racovski ar avea cuvinte să fie, dimpotrivă, foarte mulţumit că, graţie mobilizării, ţara întreagă a făcut, orice s-ar putea spune, un pas către realizarea unei societăţi mai drepte, dacă idealurile socialismului românesc ţintesc într-adevăr aci. Unde mai punem că după această mobilizare, politica externă a României se poate mai bine îndrepta către atingerea speranţelor româneşti de unitate. Campania din Bulgaria se încheie pentru ţară numai cu foloase,, şi să se bage de seamă că nici n-am pomenit de valoarea pământului alipit României, ci de linia de apărare dobrogeană, în care se vor împiedica de aci înainte, frînte, toate elanurile agresive. Or, ce vrea domnul Racovski, care se vede silit pentru sporirea argumentelor sale împotriva noastră să ne numească şi «răspopit»- ? E un noroc că nu sîntem evrei; intr-altfel, domnul Racovski şi-ar fi descoperit mentalitatea şi într-altfel, învi-novăţindu-ne că sîntem «jidani» — şi am fi avut mîhnirea să-i dăm prilejul să piardă stima socialiştilor evrei, răspopiţii fiind, în ţara domnului Racovski, puţini. Ce vrea domnul Racovski ? El nu-şi dă seama de ridiculul situaţiei unui om care 247 vrea să lupte cu faptele şi să le ţie cu degetul în loc ? Să uităm tot ce justifică acţiunea noastră în Bulgaria şi să presupunem că România n-a intervenit în Bulgaria decît ca să-şi mărească puterea şi să paralizeze pentru viitor orice veleităţi bulgăreşti asupra culturii noastre, şi România încă avea dreptul să o facă. Este bine şi frumos să aparţii unei ţări puternice şi temute şi unui popor în stare să ia în orice împrejurare atitudini mari şi victorioase, cel puţin pînă ce dreptatea internaţională va înfrăţi popoarele, după tipicul socialist. 91 3 x LITERATURA SOCIALISTĂ Mişcarea socialistă veche, aceea care a fost socotită de socialiştii de mai tîrziu ca o mişcare de trădători, comparată cu mişcarea de astăzi era o academie. O întreagă serie de spirite eminente, urmau, grupate, orientarea soarelui roşu, în onoarea căruia vibrau o sută de inimi idealiste. Mai tot ce a rămas din aceste timpuri durează, şi în nămolul intelectual de astăzi, în care îşi găsesc moartea atîtea firi ce-ar trebui să vieţuiască fierbinte, tresare plămada fră-mîntată pe atunci. Prin clubul socialist din strada Doamnei au trecut mai toţi intelectualii care depăşesc vîrsta de treizeci de ani, distribuiţi astăzi în presă, profesorat şi carierele libere. Cine a cunoscut Lumea nouă şi cercul ei îşi aduce foarte bine aminte de atmosfera surprinzător de nouă a clubului socialist, unde, de la o tribună din fundul sălii, se ridicau cuvinte înaripate, care tonificau sufletele şi tristeţea lor. Mişcarea ceea nu poate roşi de multe lucruri frumoase ce s-au rostit acolo şi scris, cu o preocupare întodeauna literară. Oînd citim azi unele discursuri, unele bucăţi descriptive, tipărite atunci, rămînem uneori surprinşi de cită muncă nobilă, propulsie şi adîncime reprezintă. Adevărul este că şefii primei mişcări, mistici pînă la un punct, şi dezinteresaţi . 249 şi pentru ei şi, putem spune, şi pentru armata lor, erau preocupaţi înainte de toate de frumuseţe şi armonie, erau nişte oameni învinşi de inteligenţă, robi ai spiritului şi destul de artificializaţi sau rafinaţi de vecinătatea cărţilor, ca să piardă din vedere scopul practic al unei organizării sociale. Socialismul primitiv a fost o şcoală de profeţi, şi cei mai de seamă gânditori ai literaturii de azi, al cărora nume l-am pomeni cu bucurie de n-am fi împiedicaţi de contactul nostru personal cu dînşii, sînt socialiştii de-atunci. Domnul Gherea, care nu înfăţişează pentru noi chintesenţa mişcării de-atund, este, în orice caz, un literat şi criticul cel cu mai multă autoritate, de pînă ieri. Numele lui Dobrogeanu-Gherea îl putem pomeni fără suferinţă. Mişcarea sodalistă de azi este cu totul altceva. Generalii ei nu mai sînt nişte literaţi şi nişte artişti, sau cel puţin nişte învăţaţi de ştiinţe supuse artei, ca domnul Ion Nădejde, un latinist şi un gramatician. Comanda, mai puţin împărţită cu alţii, este acum a unui doctor în medicină, care n-a fost niciodată preocupat, ca alţi medici, artişti, de chestiuni ce nu ajută digestia, de frumuseţe. Pe vremuri se concepea viaţa cam ea o catedrală, astăzi ea nu poate să fie decât o uzină. Evident că socialiştii din Piaţa Amzei văd mai cu folos decît înaintaşii lor — dar pentru cronica noastră literară ei valorează mai puţin. Sentimentele socialismului de azi nu mai au în vedere inteligenţa, orioît s-ar vorbi de cultură la el. Ba inteligenţa mai mult îl încurcă şi-l indispune. Intelectualii, chiar ne-artişti, se văd constrânşi să se supuie unui ordin tăgăduitor de libertate şi de liber arbitru social, sau să plece. Doctorul Racov- 250 ski, care farmecă masele Socialiste, n-are pentru stil în idee şi expresii nici o înclinare, şi pentru stilul românesc şi mai puţin. Ceea ce-1 interesează e acţiunea pură, excelentă, negreşit, pedantă şi aridă. Dar statul major al acestui îmblînzitor de muncitori e alcătuit din tovarăşi rebarbativi, barbari şi aspri. Dacă domnul Gherea este figura artistică şi a partidului de azi, aceasta se dator este vechimei sale în socialism şi reputaţiei, făcută de vechii «prieteni» şi ratificată apoi şi de burghezie. Arta în socialismul actual se înţelege că n-are deputaţi şi, drept vorbind, socialismul n-a dat la noi, şi poate că nicăieri, şi desigur că nicăieri, un poet, un pictor, un muzicant, un scriitor mare, de valoare socialistă pură. La noi, cel puţin, socialiştii se văd nevoiţi să ceară foc artistic de la scânteile libertare ce răsar în scrisul autorilor... burghezi. Viitorul social, revista o dată pe lună a socialiştilor de azi, trebuia să reflecte mentalitatea acestor socialişti. Patru* pagini de versuri, datorite domnilor Barbu Lăzăreanu şi Axelrad cad întîmplător în cele o sută treizeci de pagini de proză ziaristică, pentru care periodicitatea liberă şi ştiinţifică este inutilă. Domnul Dobrogeanu-Gherea semnează un articol Noi şi bulgarii. Domnul dr. O.C. informează biografic asupra lui Bebel, iar domnul dr. Racovski umple revista cu o pole-' mică împotriva tuturor şi a toate, lipsită de orice cochet literar. Doctorul e un acaparator. Noi am fi dorit ca Viitorul social să fie o revistă în slujba literelor şi artei şi întru-cîtva, prin selecţia scriitorilor şi a temperamentelor, un model. Dar atunci ar tre- 231 bui refăcut spiritul mişcării de azi şi afinat, şi o prefacere nu e cu putinţă. Socialismul, după cum se vede, va fi adus să-şi caute mereu scriitorii aiurea dedt între lucrătorii şi intelectualii din partid, să împrumute cîntecele altora, sfaturile şi pin-zele altora. O artă socialistă pare progresiv mai depărtată. Socialiştii industriali au regretat şi regretă această situaţie ; împrumuturile ce le fac îi umilesc ; amestecul cu scriitorii ne-sociaiişti îi enervează. Căci socialismul, aşa cum e practicat astăzi la noi, n-are atît avînt şi atîta inimă cită dogmă şi cit exclusivism. Nouă ni se pare că în tactica aceasta, de-a urî în fond produsele nesocialiste, conformă tacticei politice şi prozelitismului integral în onoare pe Piaţa Amzei, socialiştii noştri pierd (exact ceea ce ciştigă dr. Ra-covski). Ei ar trebui să ia contact pe o latură, imensă cu societatea în care trăiesc şi pe care insensibil să o cucerească la ideile lor. Ei ar trebui nu să alunge din partid pe intelectualii care concurează pe şefi, dar să creeze un centru şi un curent al scrisului către dînşii. Ei au nevoie de-o stare sufletească, de o pregătire, de o simpatie generală, care să transforme insul social şi să-l socializeze. Dar poate că am ieşit din raza noastră. Viitorul social e o revistă banală. 1013 MAGHIARII Se vorbeşte de o împăcare a românilor din Transilvania cu maghiarii. Se pare că cei din urmă ar înclina către această faimoasă şi veşnică şi neizbutită împăcare, cu toate că şi ungurilor şi fraţilor noştri din Ardeal le trebuieşte o sforţare violentă ca să se tolezere unii pe alţii. Ceea ce determină pe unguri să le caute prietenia mai mult astăzi, decît în trecutul învrăjbit şi şovinist, este importanţa de putere dictatoare ce-a dobîndit-o România în urma războiului balcanic, sfîrşit la vîrful săbiei sale. în urma succesului României libere, şi a ruperii relaţiilor dintre regat şi imperiul austro-ungar, mascate cu declaraţii şi fraze diplomatice tîrzii, ardelenii şi bucovinenii se simt mai puternici şi ei. O împăcare a ungurilor cu noi denotă din partea lor o dibăcie de care trebuie ţinută socoteală. De altfel, duşmănia maghiară a fost provocată şi întreţinută de politicianismul unguresc, care a crezut că românii pot fi suprimaţi prin rigori şi nedreptăţi. De la guvern a pornit întodeauna persecuţia ; poporul maghiar e un neam de oameni bravi, harnici şi ospitalieri. în satele unde stau amestecate, cele două naţii trăiesc laolaltă destul de paşnic ; şi ungurul şi românul înţeleg că ceea ce-i separă nu-i naţionalitatea, dar sugestiile politice şi voinţa conducătorilor trufaşi. Maghiarii vorbesc romă- neşte în cele mai multe părţi vizitate de noi în Transilvania, şi în toate oraşele lor sînt oameni care au muncit în România şi au primit destul de adine influenţa noastră, ca să mai poată urî cu adevărat pe români. Azi este posibil o împăcare între români şi unguri, şi ea ar trebui în orice caz făcută. In viaţa lui istorică poporul maghiar nu a dat pilde de laşitate şi trădare naţională şi sîntem în drept să credem că odată hotărît cuvîntul lor va fi şi ţinut. Dacă guvernanţilor de la Pesta le-a intrat in cap că a deznaţionaliza pe români e din ce în ce mai mult o himeră, că liniştea lor va rezulta dintr-o colaborare şi că asuprirea duce pe români la o revoluţie mare şi pe maghiari la dezastru, mai rămîne prea puţin de făcut. Apoi, în paguba tuturor sentimentelor care trăiesc în sufletul românilor, o viaţă inutilă, fără nici o reacţie de mîndrie naţională, politica României a descurajat în-iodeauna aceste sentimente — românii din Ardeal au cuvînt să fie mai mulţumiţi cu ungurii decît subt un rege de Bucureşti. Legile din Ungaria sînt respectate şi situaţia în genere a ţăranului ardelean e şi astăzi preferabilă vieţii de cîine a ţăranului zis liber, din România. Tîrgurile din Ungaria sînt curate, viaţa în ele este mai sănătoasă, statul e mai drept, funcţionarii ţin seama de voinţa locuitorilor, moravurile sînt mai pure. Evident că în Ungaria militarismul e prea teatral şi organizaţia întregii administraţii prea soldăţească — dar şi noi avem în sate jandarmii noştri şi moralitatea lor prea bine cunoscută. Românii vor putea trăi cu maghiarii pe un picior de înţelegere şi de interese, ca italienii, francezii şi germanii din Confederaţia elveţi- 254 ană, care la urma urmei şi-a găsit o individualitate proprie şi se înfăţişează ca o naţie bună. Şi în locul unui război între România şi Austro-Ungaria, e orişicum de preferat o înţelegere între ardeleni şi maghiari. 19 13 ZILE DE MOARTE într-o bună zi s-a auzit un zvon, nu se ştie cum, nu se ştie de unde, ceva ca un zgomot de ramură frîntă, fără vînt, ceva ca un şuier de aer din senin, ceva ca un trosnet, noaptea, uscat. — Cade guvernul! Şi s-a mai auzit acelaşi zvon mai departe. Nouă, pentru întîiaşi dată ne-a dat de veste un croitor. Apoi am verificat prin chelnerul de la restaurant. — Cade guvernul, domnule ! — De unde ştii ? — Lasă că ştiu eu... Se pare că într-o seară, un înger şi-a pus buzele şi şoapta la ureche cetăţenilor adormiţi, căci, fără multă zăbavă, Bucureştii şi Ţara Românească au ştiut că va cădea guvernul, oît de curînd. Cum noi nu vorbim cu îngerii, care, interogaţi, ar putea răspunde cu un întreg interviu ca să curme misterul, noi am stat să ne gîndim, pentru ce cade guvernul şi dacă trebuie să cadă, cu nădejdea, desigur, de a parveni la un răspuns. Cînd un guvern are la activul lui un război victorios şi dacă nu un război, o victorie, ceea ce-i mai mult şi mai multe victorii, cînd un guvern a putut în cîteva zile realiza o creştere de teritoriu, o creştere de prestigiu şi o pace europeană, pare straniu să-l vezi «căzînd», la trei luni după 256 aceste realizări excepţionale. Un asemenea guvern s-ar părea mai repede chemat să-şi desfăşure energiile înainte şi să-şi asigure opera prin perfecţionare. Aşa s-ar părea natural şi numai prin absurd s-ar putea primi ideea căderii guvernului, care în-tr-jun noian de pagini goale, uşoare ca foiţa de ţigară, inutile, transparente pentru ceea ce s-a scris în carte demult, pe-o pagină primitivă, a cusut în cotorul istoriei, o pagină .plină şi definitiv consacrată. Totuşi, este adevărat, guvernul cade, croitorul vorbea ca un profet. Desigur că în ziua aceea el încercase unui ziarist familiar cu «sferele înalte» o păreche de pantaloni. în acele sfere s-a hotărît că guvernul va cădea. Curioasă accepţie a unui cuvînt sinonim cu răsturnarea şi care presupune o piedică şi o luptă. Nu ! guvernul cade pentru că primeşte să cadă, s-ar zice că-i bucuros — atît e de tocită conştiinţa lucrurilor la oamenii noştri publici, slabi, moi pentru gesturi tari, moi faţă de porunci, moi pentru rezistenţă şi pregătiţi mai ales pentru împrejurări fericite. Guvernul ce cade pare să nu-şi dea seama de tot ce reprezintă şi de puterea morală pe care o întrerupe şi o duce poate în mormânt. S-ar zice că evenimentele l-au găsit letargic, că el a lucrat cu urzeala lor într-o stare de somnambulism, fără să-şi dea prea bine seama nici de primejdii atuncea, nici de calitatea izbînzii mai târziu, şi că de-abia începe să-şi înţeleagă opera şi să-şi înfăţişeze proporţiile ei acum. Noi nu putem crede că lucrul acesta din mîi-nile noastre a ieşit, pare că-şi spune guvernul şi, apropiindu-se mai mult şi re-cunoscînd în masa încă fluidă a monumentului urmele adevărate ale degetelor lui, îl 237 scutură groaza, şi pentru că nu poate să se renege, se dă înapoi. Guvernul cade, guvernul pleacă. Cu cît trebuie să întreacă opera şi continuitatea ei puterile acestui guvern corcit, o dovedeşte domnul Take Ionescu, care, îngrijorat că ar putea ti vreodată un om răspunzător, s-a lepădat, la Londra, chiar de Silistra : — Mă rog, nu mai cer nimic, rămâneţi şi cu Silistra şi lăsaţi-mă liniştit. Eu vreau să guvernez în România şi să fiu şef de partid. Luaţi-ne şi Dobrogea. Eu sînt democrat. E adevărat că guvernul, care după un program bine stabilit se va schimba la orele două precis, în ziua de 29 decembrie, suferă de anemia takistă. Pentru ducerea «colaborării» la fine, conservatorii au trebuit să jongleze ca nişte chinezi autentici şi să strîngă împrejurările pînă la mărimea pisicii, ca să le strecoare printre colaboratori. Jumătate avînt, jumătate tîrîre, guvernul a mers cu un picior în aer şi cu o m'înă în părnînt. Takismul a avut pentru guvern durata unui hemoroid jenant şi murdar sanghinolent. Aşa lipiţi, colaboratorii au fost ca nişte gemeni aninaţi de şolduri, şi nişte gemeni, curioşi, căci pe cînd unul ajunsese la vîrsta ceruta, celălalt, mult mai mărunt şi cocoşat, nici nu ieşiise, işpureat cum e şi păros ca maimuţoii, din maternitate; aşa că cel dintîi a trebuit să-şi consume vîrsta culcat pe stomac în mucilagiul celui incomplet. (Preţul colaborării l-au însemnat cu cruzimea lor evenimentele. în vreme .ce Ma-iorescu şi oamenii lui trimeteau armata peste Dunăre şi în vreme ce armata se-ntorcea din albia Balcanilor înflorită şi pacificatoare ; în vreme ce o parte a flu- 258 viului latin îşi aducea şi ţărmul din faţă înlăuntrul fruntariilor noastre ; în vreme ce Europa, inimica laşităţilor noastre din ajun, ne primea cu aplauzele universităţilor ei — fracţiunea takistă nu putea fi acoperită nicidecum de lumina îndreptată peste colaboratorii conservatori. în sfîrşit, s-au produs şedinţele Camerei din ultimele zile, în care au izbucnit atacurile guvernamentale, şi toţi vinovaţii s-au văzut a fi takişti de cea mai pură viţă. Cum se ridică din fundul unui butoi cu apă stătută, drojdia de humă, aşa s-a agitat către suprafaţă vîrtejul murdăriei «democrate», la o simplă învârti tură de mestecău. Evident că pentru curăţirea lui trebuie ca vasul să fie răsturnat întreg şi limpezirea să aibă loc afară. Imaginea, fără să vrei a guvernului de colaborare, este, după un an de zile, următoarea, o aşezare ce se face de la sine: Conservatorii, Cadrilaterul şi Pacea; «Democraţii», gheşeftul. Imaginea a rămas şi va rămiîne intactă. 19 13 REGELE BOLNAV Cu toate că vîrsta pe care acest bătrîn de-o ageră tinereţe o atinge, ne permitea să ne aducem aminte că regii sînt muritori şi dacă nu mor întodeauna suferă şi se trec, vestea subitei lui îmbolnăviri a fost neaşteptată. Pe lingă prestigiul ce-1 cîştigă o domnie de-o jumătate de veac, care o face să ia asemănări de piatră şi atitudini de lucruri eterne, împrejurări cu totul noi ne îndreaptă gîndirea şi mîndria spre atîta energie şi vitalitate, încît slăbiciunea omenească pribeagă în cîmp sau răzimată în sceptru, aproape o uitasem. Campania din Balcani a fost pentru noi o rupere de zăgaze, înăuntru şi peste fruntarii, şi după consfinţirea prin arme a puterii lui, poporul românesc are să se îngrijească de sineşi aci. în cîteva luni de zile a fost o schimbare de răsărit şi o apropiere ciudată, o îmbrăţişare tare îndenoi. Ca o perdea, s-a ridicat un cer de schijă ca să strălucească în locul lui o tărie albastră de focuri, şi cum deodată bolta ţării noastre a crescut de două ori mai mare, de a putut să treacă mai luminoasă, dincolo şi de munţii şi apele mărginaşe, înţelege oricine că mintea noastră nu era la boală şi moarte. Un guvern cade pentru ca un guvern să vie armat de un program revoluţionar. Ţărănimea întoarsă la vetre aşteaptă suflet şi dreptate. Coroana ? Coroana trebuia să fie tot pe-atît de trebnică şi de vioaie ca şi noi. 260 Cine s-ar fi aşteptat ca umbra care trece peste Palat să întunece atît de repede seninul întreg ? Şi cine din toţi cîţi au contestat pe rege şi au văzut în el o întrupare de veşnic gheţar cu temeliile zdrobitoare, n-a simţit, aflîndu-1 bolnav, o dezamăgire şi ca un chin ? Despre acest rege, pe care nimeni nu l-a văzut destul de bine, pe care unii l-au pizmuit, pe care alţii l-au făcut răspunzător de relele sfetnicilor săi, fiecare din noi îşi făcuse o concepţie a lui. O mie de noţiuni contradictorii se degajează din personalitatea celui mai aristocrat monarh al Europei de azi — dar în acelaşi timp un fluid misterios în, care se întâlnea unanimul sentiment de stimă. In momentul cînd vestea bolii regelui a fost confirmată printr-un buletin medical, individualitatea regelui Carol de Hohenzollern s-a desfăcut îndată deplină, din cincizeci de ani, ca din cincizeci de icoane smolite, prin faţa cărora scapără ca un fulger, şi impresia de astăzi indică impresia de mîine... Ce-i datoreşte România, regelui, este fiinţa ei modernă, cuprinsă pîn-aci, între două războaie, 1877—1913, cînd o jumătate de milion, de ţărani tineri şi voioşi au crestat pentru opinca de fier a ţării o treaptă nouă în suişul istoriei. Şi-i datoreşte înţelepciunea egală şi uniformă a dezvoltării ei. Regele Carol e faţă de oamenii politici români, care încă acum în urmă au dat dovadă parlamentară despre moralitatea şi capacităţile lor de stat, mintea mare, echilibrată, ce-i împiedică şi-i moderează. La o egală distanţă şi de unii şi de alţii din' aceşti fraţi antropofagi, pentru care ţara însemnează mai puţin, decît un portofoliu, poporul mai puţin decît o prefectură, naţia mai puţin decît o prezidenţie, regele Carol poate să le curme oricînd 261 vivacitatea ce-ar degenera şi-n războaie civile, aruncînd între toţi aceşti reprezentanţi ai clasei vertebrate, cîrja regală. De cîte ori nu şi-ar fi pierdut politicienii români orice simţ de colectivitate, în decursul zecilor de ani trecuţi, fără cumpăna regelui, ridicată în mijlocul lor ? In timpul mobilizării, pentru ca să scape de cei ce le-au jenat în «politica» domniei sale şi să recompenseze avîn-tul naţiunii aşa cum înţelege, domnul Take Ionescu a mers pînă la declararea stării de asediu — şi mina inconştientă a acestui şef de democraţi, întinsă noaptea peste viaţa gînditorilor şi idealiştilor din ţara aceasta, a fost aruncată jos, pe dunga pantalonilor, de rege, un rege care n-a «creat» o «democraţie» şi nu s-a bătut în coşul pieptului cu pumnul pentru demagogia de la «Dacia» la «Eforie». Boala regelui ne face să considerăm toate aceste însuşiri esenţiale pe care coroana le-ar pierde în persoana sistematică, liniştită şi viguroasă a domnitorului ei, şi de care ar fi lipsită ţara atunci cînd are mai multă nevoie de aşezare, de liniştire, de dreptate şi de muncă, după 1907 şi 1913, după Stănileşti şi după Turtucaia şi după domnia statului democrat... Ceea ce avem este sigur în regele Carol. Nu putem şti însă, decît tîrziu, ceea ce am putea avea acum în orice alt rege decît Carol I. 19 13 MORALITĂŢI Dascălul universitar cu care vorbeam intr-un ungher de librărie, judeca limba unui scriitor român, după ce o mai judecase şi-n jurnal. Fără să se teamă de vecinătatea cărţilor din rafturi, unde se strîngea ghiersul celor mai tari generaţii de povestitori şi de artişti, deasupra capetelor noastre, sentenţios şi savant, profesorul îmi aducea aminte de toate perceptele şcolare, care n-au folosit şi nu vor fi de nici un folos nici unui scriitor, niciodată. In mai puţin de un sfert de oră, evanghelia meşteşugului scriitoricesc fu recitată de tot. Dacă omul acesta ar scrie după cum vorbeşte, ce n-ar putea ieşi, ne zicem noi, din pana lui, de vreme ce el cunoaşte anatomia artei literare şi a limbii, atît de magistral. Cînd o să aplice tot ce ştie, acest profesor va fi miraculos. El ştie ceea ce nici Homer, nici Goethe, nici Shakespeare, nici Dante n-a ştiut. Şi-i atît de familiar cu toate bagatelele literaturii mari, încît ai crede că toţi poeţii din lume s-au inspirat pentru opera lor, imperfect, de la dînsul. Şi aceştia se mai îndo-iau. Profesorul meu, ar fi o nesocotită îndrăzneală ca să crezi că s-ar putea îndoi oarecînd de oarece. Totul la el e clar, orîn-duit şi definitiv. Dacă ai cerceta acum foile pe care şi-a pierdut el cea mai preţioasă sudoare, cărţi, 263 articole, discursuri, ai vedea că dogmele-i admirabile nu i-au slujit la nimic. Din cinci mii de volume pe care le va fi cetit cu patimă şi încăpăţînare, el n-a reţinut, afară de citaţii utilizate în scrierile lui, şi n-a putut să adune atîta dibăcie cită trebuieşte unei fraze banale ca să fie scrisă destul de cum se cuvine. Ei, domnule Dascăl, cum se face că în douăzeci de ani de activitate literară intensă, n-ai aşezat pe hîrtie un singur rînd care să reflecte decalogul dumitale şi că în tot ce scrii eşti greoi, moale, lăbărţat, plictisitor şi comun ? Scriitorul e un prost, să ne mulţumim că , este critic excelent. Se întîmplă însă că limba autorului criticat, mie îmi pare corectă. în zadar i-aş reciti paginile cele mai «puţin româneşti». Ele sînt româneşti. E o limbă cugetată. Dascălul meu argumentează cu «geniul limbii noastre», el care n-are geniu cît un bob de fasole. Geniul limbii, strîns în urechea iui, este jignit : o întorsătură în dialog, o inversiune în descriptiv, verbul nu ştiu unde, cuvintele împărecheate arbitrar. Dascălul meu şi dascălul dumitale habar n-are că stilul e singura limbă a scriitorului şi că stilul cuprinde şi primează limba. La rîndul nostru sîntem dascălul unui şcolar literar, care în timpul lecţiilor ne încolţeşte într-o mie de chestiuni penibile şi delicate. Cursul nostru e un masacru, întemeiaţi pe lipsa de respect şi pe convingerea că în materie de artă totul trebuie să înceapă de la noi. La început nu era nimic —■ şi ne punem în împrejurarea fericită că sîntem la început. Pentru că n-a mai fost limbă, căutăm o limbă. Ce importă că noi purcedem din cîteva mii de veacuri, de vreme ce tot 264 artistul trebuie să fie neapărat un alt veac şi cu desăvîrşire nou ! Ca să scriem, noi ne căznim să fim însăşi ignoranţa, şi toată cultura noastră consistă în aprofundarea acestei dumnezeieşti ignoranţe, cu care ne fălim. Abstracţie de reguli de datini, abstracţie de literatură. Cînd scriem, noi nici nu facem literatură. S-ar zice că scriem şi nu-i adevărat. Scrisul nostru e agricultură sau ţesătorie. Abia de-ţi trebuieşte un plug sau un război. în vreme ce ni se strecoară rîndurile prin degete, firul nostru plăsmuitor evocă sute de industrii. Ecouri de lecătuşerie, şuier de rindele, zumzet de prisacă, lovituri abrupte de pietre cioplite, distilerie de păcură şi alcool, locomotive, ocne surpate în întuneric. Cum să ne mai placă literatura şi reţetele ei ! Noi nu sîntem «scriitori» şi nici vom căuta să fim ; pămîntul de hîrtie al literaturii, noi îl străbatem ca o mocirlă, albă. Şcolarului nostru îi recitim zilnic o singură lecţie, pe care este nevoit să o primească şi să o aplice riguros. Tu să n-ai nimic altceva decît un condei, o călimară şi un caiet. Cărţile aruncă-le pe fereastră. Neagă Universitatea. Ţi-aş lua chiar condeiul, cerneala şi hîrtia şi aş fi mai mulţumit cînd ţi le-aş arunca, odată cu cărţile, pe fereastră. Pentru ce n-ar fi o brută ca tigrul şi un despuiat ca piscul ? Dar m-ai luat de dascăl pentru literatură şi mă plăteşti ca să te-nvăţ. Cu condeiul tău să faci tot ce vrei, pentru că pe lingă uneltele blestematului dar de a macula hîrtia, cînd ai cumpărat un condei aveai ceva de mai-nainte şi mai mult : talent. Poate vrei să-ţi explic şi talentul! Du-te domnule la Facultatea de litere şi la-să-mă-n pace. Talentul îţi dă dreptul la su- 265 prema aristocraţie de a nu ţine socoteală de nimic. Ascultă-mă pe mine, intr-altfel nu poţi fi şi de-a surda vei căuta sprijinul unei tradiţii. Mizerabilă alianţă : tradiţia nu te adoptă bucuros decit atunci cînd ai trecut peste dânsa : sclavii nu cunosc mîntuirea, făcută pentru stăpîni. Tu trebuie să umbli ca un vîrtej, în spirală. Să alegi tot ce se ridică de jos, cu tine şi nu mai mult. N-asculta la geamul luminat cum se vorbeşte subt perdele. Vorbeşte tu cu vorbele tale, pe care le vei amesteca, le vei rupe şi le vei anina de pana ta cum îţi place. Bunul tău plac e legea esenţială. Tu n-ai să te preocupi de altceva de nimic. Bunul plac al tuberozei este să fie veninoasă. Bunul plac al lunii o face albă. Bunul plac al heleşteielor este stagnarea şi al oceanului răzvrătirea. Şi dacă vrei, pe aci prinprejur este stilul şi este toată arta. Şi vezi, împotriva tuturor rezistenţelor şi a cruntei antipatii, ţi se va face loc — din veneraţie, din laşitate, din prietenie, din corespondenţă. Şi cînd nu ţi se face loc, ţi-1 iei, şi este ca şi cum ţi s-a dat şi este mai mult; căci în locul acela, căzînd şi picătura de sînge care consfinţeşte cucerirea, locul este mai scump. De altfel, întodeauna, îngrijeşte ca munca ta principală să ţi-o aperi cu arme sănătoase, pe care ţi le vei fi pus din vreme în buzunar şi cingătoare. Numai că şcolarul nostru, născut din femeie şi efeminat de bărbat, trebuie adeseori scuturat de urechi şi lovit în spinare, ca să ne asculte deplin. Din firea lui, el e tradiţionalist şi legal... 1914 266 EFECTE... Durerile noastre, bucuriile, victoriile şi mormintele noastre cer să fie arătate de semne. Ruga se face-n genunchii războiului călare şi casa morţilor se cerneşte. Plecarea lui Toma Dragu dintre socialişti noi o-nsemnăm cu o pagină neagră. Fără să fie un fapt anormal la începutul acestei noi legislaturi, cînd conservatori şi takişti redevin ce-au fost sau se transformă în ceea ce doresc să fie, despărţirea prietenului nostru Toma Dragu de «tovarăşi» ne mîhneşte, şi pentru socialismul românesc e un eveniment simbolic. Politicienii mai mici sau mai considerabili şi care şi-au schimbat în ultimele zile eticheta, ieşiră dintr-un partid ca să intre într-alte partide. Dragu părăseşte ceea ce se numeşte cu un cuvînt frumos «mişcarea», iar mişcarea pierde un intelectual. Noi socialişti nu sîntem şi credem că nu sîntem nimic. Am fi nişte spectatori pe care-i interesează mersul cel bun al vieţii şi omenirii şi încă nehotărîţi dacă trebuie să meargă cu cineva laolaltă şi cu cine. Căci în ziua în care ne vom duce decişi la cineva şi vom zice «Iată-ne şi pe noi cu dumneavoastră» ; în ziua în care vom bate în uşa domnului Carp, a domnului Filipescu, a secretarului socialist, sau a domnului Brătianu, vom înţelege că toată munca şi toată lupta 267 noastră vor fi date definitiv confrăţiei politice în care intrăm. Pentru socialism nu ne putem însă împiedica să avem simpatii. Socialismul e un vis făgăduit întregii omeniri. E o viaţă nouă, o lume nouă, o nouă morală, o doctrină de dezinteres individual, o pîine sufletească naivă şi primitivă, pe care omul o mănîncă pe uliţi, dar o frînge şi o împarte cu toţi trecătorii prieteneşte. Socialistul nu se bucură pe dinafară, e cumpătat, teoretic şi cerebral. Ca să-şi înlesnească viaţa şi să-i accepte como-dităţile, el stă întîi şi se gîndeşte, reflectează, măsoară, şi se referă pentru fiece detaliu la un criteriu. Viaţa unui socialist trebuie să fie comparabilă cu o pînză albă ţesută cu băgare de seamă şi uniform ; orice adaos de fire noi trebuie să fie solidare cu urzenia din început. Acesta e socialismul mistic, cel adevărat, şi neputînd a fi realizat prin abundenţă, el caută să-şi toarcă fiinţa, izolat, prin sărăcie. Dar e o doctrină de voinţe şi o încercare de luptă purificatoare pentru «tovarăşi». Izolarea socialistă duce la îngustime şi la doctorul Racovski, care fiind proprietarul unei moşii şi-al unui suflet virtuos şi sobru, poate profesa orice îngustime. E faza socialismului românesc. E o fază antipatică şi dîrză. Asupra intelectualilor din mişcarea socialistă noi am mai scris şi ar fi inutil să ne repetăm. Ei au să lupte cu analfabetismul partidului. A fi advocat, medic, profesor, scriitor, este pentru cizmarul cu mîinile bătătorite o burghezie, o aristocraţie. Şi de fapt, o aristocraţie este, pentru care socialismul n-are leac, căci e decretată de cineva mai puternic decît Marx în natură. Muncitorii din fabrici au o aversiune pentru creier instinctivă, şi unica funcţiune pe care o acordă ei oficialmente acestui organ de ne- 268 supravegheat e aceea care face din oameni socialişti şi egali, concepţie eminamente industrială. Ei vor să păstreze din inteligenţă exact porţiunea doctrinară, care să raţioneze de pildă asupra zahărului, dar să nu funcţioneze despre ciocolată şi geografie. E tot ce le trebuieşte. Mai mult, dăunează. Din această mentalitate iese un întreg cazuism care alcătuieşte sufletul şi cultura socialistă. Doctorul Racovski agravează predispoziţiile unei turme cuvîntătcare a socialiştilor români şi are tot exclusivismul trebuincios şi toată perseverenţa ca să întoarcă acest socialism în folosul său şi împotriva intelectualilor din partid. El voieşte să-şi păstorească nediscutabil partidul, gelos de orice capacitate liberă,- socialistă •— şi îl va păstori. După Dragu, vor trebui să plece şi alţii, şi domnul Racovski va rămîne în partidul său sterilizat, ca o muscă prinsă de-a pururi intr-un clei de chihlimbar. Noi ne-am aşteptat însă la un lucru, ca intelectualii socialişti să transforme anemia partidului şi să digereze pe doctor. Toma Dragu trebuia să rămîie în partid şi să facă front micului întuneric. Luptele mari nu se dau pe un cîmp de cîteva leghe ; adevăratele lupte se dau în spaţiul unei odăi, pe un teren cît palma — acolo se cîştigă adevăratele victorii. Şi datoria de-a nu ieşi din proporţiile împrejurării o avea Toma Dragu, pentru că el s-a înscris la socialişti la o vîrstă de maturitate a chibzuirii. Oriunde se va duce, el nu mai e acelaşi Toma Dragu şi acelaşi om. Cînd nu i-o va spune nimeni, îi va şopti-o propriul lui auz. Ecoul ramurii pe care a frînt-o azi, îi rămîne lipit în suflet, şi nici o muzică nu va fi în stare să i-1 domine. Căci omul e un animal subiectiv şi, orice' ar face el, misterios. El va putea da de aci îna- 269 inte lupte pentru socialism mai vii decît cele trecute, şi ele nu vor însemna nimic altceva decît întoarcerea spiritului pe locul infim din spaţiul unde a fost biruit. Toma Dragu ne este prieten. îl putem judeca şi-i putem vorbi cu francheţe, de vreme ce laolaltă şi în afară de piaţa închisă socialistă, am vînturat împreună, ca nişte buni şi înflăcăraţi camarazi, cuvintele de revoltă. Pentru ce textul demisiei sale trebuia să poarte în introducere numele domnului Miile ca «sprijinitor de fiece clipă, necondiţionat şi dezinteresat» al socialiştilor şi «care avea drept la recunoştinţa clasei muncitoare şi mai ales la recunoştinţa personală a tovarăşului doctor Racovski» ? Domnul Miile, evident, avea dreptul la recunoştinţa doctorului Racovski, şi-i un fel de a vorbi. Dacă se analizează însă fondul acestei datorii, lucrul se schimbă. Şi din afacerea Racovski de-acum cîţiva ani, şi din sprijinul dat de către domnul Miile muncitorilor, tirajul Adevărului s-a resimţit, după cum se resimte şi acum, — după ruptura Racovski -Miile. Domnul Miile a negustorit, pentru mărirea tirajului, ani întregi ideea socialistă. Cînd a înţeles că fără doctorul Racovski el nu se poate sprijini pe concursul de cumpărători al muncitorilor, i-a luat apărarea, şi Adevărul a fost, într-adevăr, foaia de reclamă formidabilă pentru doctor. Acest doctor e-o fire, însă, conştientă şi stăpînită : evident că sprijinul domnului Miile l-a vexat. Conflictul real durează de-atunci, nu de la” război. La readucerea doctorului pribeag în ţară, domnul Miile a jubilat : el avea într-un buzunar pe doctor şi-n celălalt partidul, putea prin urmare comanda cîteva noi maşini şi o rotativă în culori. Scoţînd, ca pe nişte maimuţoi, cînd pe unul cînd pe celă- 270 lalt, şi înfiorînd lumea cu dînşii, situaţia de gazetar, de director de gazetă şi de om politic a domnului Miile era splendidă. El putea juca prin urmare la largul lui între takiştii bugetului şi între socialişti, şi ajungea, prin urmare, un bărbat politic considerabil. Pe de altă parte, domnul Miile îşi asigura pe un preţ de nimic colaborarea de platformă a domnului Dragu şi altor socialişti. Apoi mai avea o forţă : revista Facla, care se ţipă- -rea la Adevărul şi pe care patronul Miile ştiuse să puie mina. Şi aşa mai departe... Vrem să spunem că domnului Miile nu i-a lipsit o concepţie, şi că, mai larg la minte, i-ar fi izbutit. înţelegeţi ce vast material revoluţionar şi energic punea domnul Miile la îndemîna takismului, al căruia agent este, şi la îndemîna faguriştilor săi ca să facă înlă-untrul acestei faţade luminoase critică teatrală, economie politică şi... franci. Totul, însă, s-a dezagregat, domnul Racovski a atacat pe domnul Miile violent, şi foarte repede acest impresar al libertăţilor de gîndire şi-al avînturilor generoase fu redus la micile lui proporţii de todeauna. Şar-latanismul politic şi social se plăteşte scump, o poate afirma înainte de domnul Miile, în-tr-alt sens, domnul Ion Nădejde. Complimentele umilitoare pentru el, ale lui Toma Dragu, nu vor putea reface figura domnului Miile, care dacă nu se retrage din presă cît mai este încă vreme, va cunoaşte totala de-confitură. Toma Dragu este nesincer. Cum a apărat domnul Miile interesele muncitorilor o ştie destul de bine ; să-i facem o simplă amintire într-o mie, greva sindicaţilor de la magazinul «La Ruleta». Peste douăzeci de grevişti au venit într-o seară să ni se plîngă, lui şi subsemnatului, că domnul Miile refuză să le publice o convocare de trei rînduri la o întru- 271 ni re profesională. Toma Dragu se micşorează dînd un certificat de socialist sau cel puţin de democrat unui om care n-a fost decît un patron de gazete, interesat să-i meargă ziarele cît mai bine, prin amăgirea pornirilor democratice ale poporului românesc. Domnul Miile e un actor mascat şi mincinos. Mai ales Toma Dragu trebuia să se abţie de la un gest mic, făcînd gestul său mare, de separare. Toate acestea sînt opera noului guvern, care concentrînd aspiraţiile democratice în două formule, a răsturnat ordinea falsă, stabilită pînă acum, şi echilibrul tranzitoriu al grupărilor sociale înaintate. Pin-acum, liberalii cunosc toate izbînzile, şi pe cele mai neaşteptate. 19 14 SÎNGE ŞI AUR România muncitoare citează cazul sergentului rănit în războiul din 1877, Marin Ionescu, care într-un colţ de stradă din • Bucureşti reprezintă astăzi bravura şi gloria ţării în calitate de cerşetor. Acest bă-trîn se folosea pînă deunăzi de-o aşa-nu-mită pensie, a cărei valoare, scăzută prin hotărîre oficială la douăzeci de lei, s-a urcat în timpurile bune pînă la suma de douăzeci şi cinci. In sfârşit, privilegiul acestei pensiuni i-a fost suprimat unchiaşului cu totul. Dar părintească şi amintindu-şi că vorba bună spusă omului la nefericire este un binefăcător balsam, Casa Dotaţiei Oastei n-a lăsat pe sergentul Marin din Regimentul 2 de cavalerie să plece, fără să-i dea un sfat generos. «Dumneata eşti încă destul de fercheş, i s-ar fi spus fostului sergent. Eu în locul dumitale m-aş face văxuitor de ghete.» Inima veteranului Marin s-a simţit cu atît mai încălzită, cu cit complimentul acesta i-a fost făcut la Casa Dotaţiei de către o doamnă de care nu ştim exact ce grad poartă în armata noastră. Pentru eroul unui război care se bate ca un idealist şi dobîndeşte cu jertfa tinereţii şi agerelor lui mădulare independenţa ţării şi a neamului celui de-o bărbăţie cu el, nu poate fi sfîrşit mai potrivit. De fiece diamant pe care mîna lui l-a pescuit în sînge 873 ca să-l aşeze pe coroana regală, el a ştiut să primească sute de lovituri de foc şi să renunţe la întrebuinţarea unui trup vioi, căzut în neputinţă. Cînd se va mai ridica o statuie a independenţei noastre, sculptorul va face ca şi în trecut, şi pe soclul de piatră va prefera să ridice un Marin Iones-cu frumos ca o domnişoară şi gătit. După descrierea ce-o face ziarul socialist, sergentul Marin, care a bătut turcii de-a călare, seamănă foarte mult cu resturile unei vite tăiate de tren, decît cu o fiinţă omenească, şi pare să izbutească să fie omul cel mai hidos din Ţara Românească. «Pentru a putea vorbi, grăieşte ziarul, bietul bătrîn trebuie să-şi puie un miez de pîine în înghiţitoare.» Figura lui e numai o schiţă de chip omenesc. Ochii sînt îngropaţi în fundul unor găuri adînci şi negre ; nasul îi lipseşte; picioarele i-au rămas dincolo de Dunăre. Graţie unui echilibru admirabil, sergentul se mai poate mişca pe nişte cîrji. Din viteazul din 1877 a rămas exact atîta om, cît s-a putut aduna cu grebla şi curăţa de pe spărturile bombei ce i-a făcut explozie la picioare. Raţionamentul celor de la Casa Oastei îl ghicim. Pensia lui de douăzeci şi cinci de lei reprezintă nevoile unei optimi dintr-un bărbat întreg. Dar ironia sfatului ce i s-a dat să-şi caute un post de văxuitor, la ce poate face aluzie cînd sergentul nu mai poartă picioare, necum încălţăminte ce trebuiesc lustruite, de treizeci şi şase de ani încheiaţi. România muncitoare dovedeşte o generoasă indignare şi n-are destule cuvinte de revoltă. Desigur, însă, că toate protestările şi strigătele de durere şi solidaritate cme- .274 neascâ par pentru auzul şi inima «celor in drept» de consistenţa gogoşilor ce se debitează în Parlament. Căci, la urma urmei, Marin Ionescu nu-i decît un cerşetor slut şi ridicul. 1914 O ALIANŢA CU RUSIA? România suferă în momentele actuale de politică externă două influenţe : una tinde să o despartă de Tripla Alianţă, şi cealaltă să o alipească de Tripla înţelegere. Pentru noi, prima Triplice este Austro-Ungaria, iar cea de-a doua Rusia. Celelalte puteri constituante ale celor două întreite grupări de echilibru european nu se lovesc cu graniţa noastră nicăieri, şi fiecare din ele, Franţa, Germania, Anglia şi Italia, nu ne pot fi de folos decît cel mult în congrese, la încheierea conflictelor, sau în mijlocul unui război european pe periferia nesigură a numitelor alianţe. Războaie parţiale, cu Austria sau cu Rusia, e greu să concepem ; iar războiul Europei, către care ne îndreaptă armamentele formidabile ale statelor mari şi care trebuie, în onoarea civilizaţiei, evitat cu orice preţ, ne repugnă. Noi nu putem fi propagandiştii războiului care ar trivializa cultura şi ar ruina idealurile omenirii. De Austro-Ungaria ne separă, oricît am căuta să ne amînăm sensibilitatea rănilor naţionale pentru o zi mai comodă şi mai liniştită, Ardealul şi Bucovina, înstrăinarea celor vreo cinci milioane de români, rezistenţi, hotărîţi, dîrzi, dar ţinuţi într-o stare de inferioritate politică atît de reală, încît a necesitat din partea guvernului maghiar 276 acea memorabilă serie de conferinţe cu capii românilor, care s-a încheiat cu discursul contelui Tisza, ca să fie, probabil, reluată şi, sperăm, cu succes. Oricine ştie că o mare campanie naţionalistă dusă cu sprijinul întreg al românilor din regat, fără să se recurgă la sistemul macedonean, ar hotărî lesne de soarta Ungariei. Această propagandă nu s-a făcut şi nu se va face. Dar de Austro-Ungaria ne leagă starea culturală înaintată a monarhiei, care reprezintă civilizaţia germană din centrul Europei. Prietenia oficială cu Austro-Ungaria, care ne abate o masă compactă de cinci milioane dintr-ai noştri de la matca firească, ne-a permis să ajungem ceea ce sîn-tem astăzi, cînd forţa noastră armată poate decide succesul unui război austro-rus. Ne poate lega ceva de Imperiul ţarului ? Ca şi în Austro-Ungaria, o parte din pă-mîntul nostru şi din naţia noastră rătăcesc în imperiul rusesc. După războiul din 1877, Rusia ne-a nedreptăţit şi ne-a aruncat în spinare Dobrogea. Luptaserăm cu armata rusească laolaltă, şi armata românească a mîntuit onoarea ţarului de pe Neva, pentru ca să ni se fure trei judeţe moldoveneşti. Dacă vom avea nefericirea să cucerim vreodată la un loc cu ţarul Ardealul, negreşit că împăratul învingător ne va lua în schimbul Transilvaniei Moldova. Rusia neputînd tolera unei puteri destul de mici să ajungă în coasta ei o putere culturală mare. Apoi e chestiunea panslavismului. Dar Rusia e împărăţia întunericului, a masacrelor, a Siberiei, a celor mai spurcate şi mai infame nedreptăţi sociale ; imperiul delaţiunii şi al bombei ; e contrazicerea, atît cît va mai dura subt forma ei de astăzi, despotică, ţaristă, contrazicerea şi negarea noastră totală. 277 Un singur lucru s-ar părea că ne apropie de Rusia, nu vom zice unitatea religiei, ca-re-i primejdia cea mai mare pentru noi, dar alianţa ei cu Franţa. E chiar punctul asupra căruia se manevrează în momentele de faţă. Slăbirea colosului armat din centrul Europei prin trecerea României în partea Rusiei, preocupă diplomaţia Triplei înţelegeri. Combinaţia poate să izbutească şi poate nu; în orice caz, guvernul austro-ungar ar trebui să grăbească soluţionarea chestiunii românilor din Ungaria. Românii au atîtea simpatii pentru Franţa, România are atîtea legături intelectuale şi morale cu Franţa, încît francezii au sfîr-şit prin a ţine socoteală de ele, şi scopul lor, atît de vizibil după pacea din Bucureşti, este să ne atragă în oarba lor politică, ali-pindu-ne Rusiei. Alianţa cu Tripla înţelegere are, insă, repetăm, o singură însemnătate pentru noi : alianţa cu Rusia. Noi ne trăim istoria lîngă Rusia, nu alături de Franţa, şi trecutul ne-a instruit îndeajuns asupra calităţii de vecin a ţarului ei. Lîngă noi, statul ce personifică civilizaţia nu e Rusia ţarului, absorbită în exerciţiul furios al ignobilului ei întuneric, dar austriecii. Şi cînd ţinem socoteală că năzuinţa firească a rasei noastre este lumina, cinstea, frumuseţea morală şi nicidecum despotismul rusesc, conştiinţa ne porunceşte să nu iubim Rusia şi să o avem în orice împrejurare ca pe un duşman cu care o prietenie nu se poate face şi a căreia prietenie este înjositoare. Liberă fie Franţa socialistă, izolată de ruşi prin-tr-un imperiu, să-şi aibă părerile ei. Rasa nostră, în prietenie cu Austria, îşi poate atinge idealul cultural şi pe cel naţional prin cultură. Austria, cum am mai spus-o şi altă dată, e o disciplină civiliza- 278 toare, Austria îşi trăieşte viaţa pe faţa pă-mîntului ; în Austria demnitatea omului nu e o ruşine. Administraţia Austriei este cinstită, de la uliţi, făcute pentru picioare, pînă la legi, făcute pentru minte, totul este curat şi limpede. De la Austria noi avem încă de învăţat multe lucruri pe care Rusia programului, a Dumei, a deportaţiei şi a absolutismului le vor învăţa cu timpul, de la noi. Ce ne poate face Rusia decît rău ? în procesul cel mai greu dintre noi şi Austro-Ungaria, naţionalitatea românilor din Ardeal şi Bucovina, noi nu trebuie să uităm un lucru, care dă pretenţiilor noastre naţionale un ton de moderaţiune şi de care au ţinut seama toate guvernele noastre ală-turînd România de Tripla Alianţă. Noi nu trebuie să uităm că ultima răpire, cum se numeşte, de pămînt românesc de către Austria, a fost făcută acum o sută treizeci şi şase de ani, aproape un veac şi jumătate, şi atunci cînd Principatele Române erau principate turceşti, cînd făceau parte din Imperiul turc. în împrejurările de faţă astfel de lucruri nu trebuiesc tăinuite în profitul Rusiei. Rusia însă ne-a furat Basarabia, cîtă ne mai aparţinea, atunci cînd noi eram independenţi, după ce se făcuse Unirea, cînd România exista ca stat recunoscut aparte, violînd cu neruşinare drepturile aliaţilor ce eram în 1877 pentru ei. Austria a luat pămînt Turciei; Rusia ne-a jefuit de-a dreptul pe noi. Cine poate pune nădejde într-o alianţă cu Rusia 'trebuie să fie sau uituc sau dement. înmulţească Franţa mijloacele spiritului ei admirabil ca să ne farmece şi să ne atragă. Ea nu ne face nici un serviciu, şi dimpotrivă, cu cît ne va căuta mai mult prie- 279 tenia cu atît riscă să ne-o piardă mai mult, căci subt masca franceză aşteaptă idolul muscălesc al tătucului ţar. Opinia publică românească are datoria să vadă limpede în împrejurări şi să nu cadă în braţele sălbăticiei, de dragul civilizaţiei franceze. O alianţă rusească trebuie respinsă cu violenţă. Noi să rămînem credincioşi prieteniei cu Austro-Ungaria, cu care, dacă se poate, să strîngem legăturile şi mai puternic. La urma urmei, oricît am suferi sufleteşte, trebuie să preferăm unei prietenii ruseşti, renunţarea la Franţa, dacă Franţa vrea să treacă peste interesele de azi ale neamului românesc. 1914 GEOGRAFIE BISERICEASCA Comisiunea instituită pentru organizarea bisericilor româneşti din ţările balcanice, s-a întrunit, precum se citeşte într-o informaţie, la Ministerul de Externe. Erau de faţă domnii : Porumbaru, ministrul de externe, I. G. Duca, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi cei doi mi-tropoliţi, domnul domn Konon Arămescu Donici, primat, şi domnul domn Pimen Georgescu, al Moldovei. O discuţie s-a încins între toţi aceşti domni şi domni-domni pe care i-a separat o banală chestiune de geografie. Se ştie că geografia e o ştiinţă mireneas-că la care colaborează dracul. Cine a spus că pămîntul e rotund, cînd părinţii bisericii ne învaţă că stă pe boltă şi că pînă la marginile lui întunecate unde creşte papură neagră este întins, dacă nu geografia ? Nu spune la cartea bătrînilor că de acolo unde îşi opreşte mutul iapa nu mai e nimic decît iadul ? Dracul, cinstite părinte, numai dracul face de-astea ca să ispitească pe om. Dracul a născocit Francia, Ghermania, En-glitera şi alte locuri blestemate, de care nici vorbă nu e în Sfînta Scriptură. Afară de Rusia, de Ierusalim şi de Grechia, uite, să-mi saie ochii, dacă mai este ceva. Domnul Porumbaru a fost cît se poate de drăcesc, în discuţia Comisiunii şi a indispus complet pe prea sfinţitul Konon Arămescu 281 Donici. Cum era vorba de Serbia, domnul Porumbaru a comis indelicateţea să insinueze cum că Vidinul se găseşte în Bulgaria, la care prea sfinţitul Konon Arămes-cu Donici s-a făcut roşu ca un rac, căci a înţeles imediat unde bate ministrul de externe şi s-a simţit ofensat. Prea sfinţitul Konon Arămescu Donici a suferit, va să zică, o contrazicere nepermisă, căci prea sfinţia sa ştia că Vidinul e în Serbia. Insă domnul Porumbaru a insistat, ca şi cum scotea din buzunar ceva. Domnia sa a insistat că nu, că Vidinul nu e în Serbia, dar în Bulgaria. Prea sfinţitul Konon Arămescu Donici bolea, nu altceva, de necaz, cum să-şi permită el, un surtucar, să spuie încă o dată că Vidinul e în Bulgaria. Ba, ceea ce-i mai grav şi care arată pînă unde a pătruns diavolul în Ţara Românească, şi ceilalţi membri erau de părerea domnului Porumbaru, că Vidinul e în Bulgaria, i-a văzut dînd din cap şi a înţeles. A înţeles că n-are ce mai căuta acolo. Luînd o poziţie de lasă că vă arăt eu vouă, prea sfinţitul domn domn Konon Arămescu Donici, primatul României şi locţiitor al Ca-padochiei, se sculă demn şi ieşi trîntind uşa după Sine. 1914 CU AUSTRIA SAU RUSIA ? (1) Prinţişorul Carol merge în peţit. Poporul care-şi mîngîie domnii, l-a numit, prieteneşte, Cărluţă, ceea ce însemnează : adoptat. La cofetărie, în automobil, cu mîinile la cîrmă, la Cotroceni, printre aeroplane la Bă-neasa, prinţul s-a făcut popular. Ochii lui vioi, obrajii lui de lapte, fulgul musteţei, gura roşie, atrag în Bucureşti salutul de simpatie al publicului gătit de cinci. Sportmen dibaci şi ager, lepădat de gravitate, vesel şi fericit în mijlocul lumii ce-1 răsfaţă, el n-a fost încă văzut să răsfoiască, distrat, filosofic şi maladiv, o carte. Ci-ne-1 zăreşte, îl prinde alergînd, arzător de iute. împotriva uriaşului protocol obişnuit la Curţile Domneşti, el n-a rostit pînă la majorat un singur cuvîn.t istoric, din acelea care se interpretează ca o revelare dumnezeiască sau ca o precocitate îmbelşugată. Nu. Să-şi simtă pasul elastic, braţele tari şi pieptul slobod în talazele vîntului, îi ajunge. Şi noi socotim că ajunge, de fapt. Ginerele împărăţiei ruseşti, cu bisericile de aur şi temniţele de gheaţă, e un Făt-Fru-mos, aproape bucolic. în căsătoria prinţului Carol politica rusă caută o alianţă şi o desfacere a României de Triplice. Proiectul de căsătorie coincide cu ploaia de franţuji la Bucureşti, treziţi cam tîrziu şi după ce ne-au ignorat siste- matic, pînă la a ne confunda cînd cu slavii, cînd cu bulgarii, şi chiar cu ţiganii, în cărţile lor. Nu sînt atît de vechi scrisorile pe care ni le trimiteau francezii iluştri, adresate într-un oraş Bukarest, din Austria sau din Turcia. în această capitală mobilă şi aproape inexistentă, ei vin azi, grămadă, să ne lumineze, surprinşi că românii vorbesc franţuzeşte, aici, ca la Paris, dar aplaudaţi, orişi-cum, pentru că sînt francezi, chiar atunci cînd noutatea conferinţelor rostite consistă în repetirea de la tribună a lucrurilor banale uitate de copiii noştri la cincisprezece ani. Pe francezi, cultura noastră, inima noastră ne silesc să-i primim ca pe nişte fraţi, atîta timp cît ei reprezintă Franţa, arta francă, ştiinţa, literatura francă, geniul franc. Ei nu ne pot însă emoţiona ca aliaţi ai Rusiei şi nu vor determina, ca aliaţi ai Rusiei, la noi un curent muscălesc. Les amis de nos amis sont nos amis. Dictonu-i franţuzesc, e drept, dar din gramaticile noastre l-am exclus. Franţa ne dă artişti şi învăţaţi, din Rusia noi luăm ceea ce ne poate fi de folos : icrele negre, ceaiul şi galoşii ; politica nu ne-o luăm de nicăieri, este a noastră, şi cînd ne-am alipit de ţările germane, nu de florile mărului a fost. Dacă se va face într-adevăr căsătoria fiicei ţarului cu prinţul nostru Carol, noi vom primi pe noua prinţesă română precum se cuvine, în urale, făcînd abstracţie de obîr-şia ei, uitînd că ochii ei au văzut lumina zilei printr-o fereastră cu gratii, păzită de puşti şi tunuri, lumina împărăţiei prizoniere. Vom uita că în făptura ei femeiască gingaşă s-a cuprins o tradiţie seculară de ro- 284 bie şi întuneric. Vom primi-o, dimpotrivă, ca pe o sclavă imperială, pe pămîntul slobod şi cald al ţării noastre. Şi emoţia noastră îşi va căuta motivele chiar în acest trecut al tinerei prinţese. Nu vom cuteza nici să bănuim că ea va reprezenta la noi împărăţia ortodoxă din Răsărit, şi dacă ne-am îndoi de putinţa ei sufletească de a-şi da uitării, nu zicem naţia, dar tronul din care purcede, i-am pune, noi toţi românii, condiţia să devină româncă, să fie neam cu neamul nostru şi suflet mai ales, păreche sufletului nostru. Că vine din Rusia şi nu din Anglia sau Germania, această împrejurare nu poate să favorizeze şi să-i dea facultatea de-a înfrîn-ge regula stabilită de Coroana noastră. Prinţul Carol de Hohenzollern, scoborîtor al unei familii ilustre, cu adînci rădăcini în Germania civilizată, viguroase, a fost din ziua scoborîrii sale, în 1866, român. Român a devenit prinţul mai tînăr Ferdinand. Românce, la rîndul lor, au devenit prinţesele Elisabeta de Wied şi Maria de Cobourg-Gotha... Fecioara împărăţiei de la Peters-burg va urma acelaşi drum de dispariţie naţională în profunzimea naţiei româneşti, înlăuntrul căreia se desfăşoară şi viaţa viitorului ei soţ de Coroană. Credem că nici franţujii, nici_aliaţii_lor nu hrănesc nădejdea ca mireasa prinţului nostru să poată fi vreodată în România o agentă ţaristă. Ea se va căsători nu numai cu prinţul Carol, dar şi cu necesităţile politice ale României. Orice altă alternativă este exclusă. Franco-ruşii sînt datori să o înţeleagă. Vorbindu-se despre căsătoria prinţesei ruse cu noi, ziarele avide de senzaţie au lan- 285 sat intenţia din partea Rusiei a retrocedării Basarabiei — Basarabia mică, cele trei judeţe, Bolgradul, Ismailul şi Cahul, şterpelite României după războiul din 1877. Apropierea dintre acest jaf, care recompensa străduinţele oştirii româneşti atunci cînd Rusia, bătută de turci, ajunsese la aman, şi o retrocedare, e cel puţin caraghioasă. Cum ar putea să ne dea ceva fără să ne datorească, de vreme ce, cînd a fost datoare să ne dea, Rusia ne-a mai şi luat ? Nu este în obiceiul Rusiei să cedeze teritorii. Tot ce ne-ar putea face Rusia, cu o sinceră dorinţă de-a ne favoriza, este, ca la căsătoria fiicei ţarului cu nepotul regelui nostru, să ne ia Moldova. Nefericirea de-a nu se învecina cu prietenul lor, cezarul Nicolae, i-a scutit pe francezi, agenţii împăratului moscovit, de plăcerea de-a pierde o Basarabie sau o Alsa-cie-Lorenă. E drept că li s-au dat compensaţii prin pompare de capital. Pe cînd despăgubirile de război date Germaniei au costat-o cinci miliarde, indemnizarea de prietenie cu Rusia o ţine pînă azi, pe Franţa, cincisprezece miliarde ! Aşa prietenie, să avem iertăciune, nu ne farmecă peste măsură ! 1914 286 CU AUSTRIA SAU RUSIA ? (II) Descălecarea subită a politicii franceze în România, cere cîteva cuvinte mai apăsate. Pînă la mobilizarea armatei româneşti, credem că nu vom exagera constatînd că relaţiile Franţei cu noi au avut mai mult un caracter de dispreţ. E o Franţă oficială, şi de cîte ori vom pomeni numele Republicii nu vom avea, ca şi pînă acum, în vedere, decît Franţa oficială, aceea care ne împinge în braţele flocoasâ ale Rusiei. Poporul francez, geniul francez au fost într-un raport de prietenie constantă cu noi, mai ales prin arta şi ştiinţa lor, care au aflat aci, între Dunăre, Prut şi Carpaţi, un debuşeu întins şi, trebuie să spunem fără în-gîmfare, valoros. Diferenţa dintre poporul cultivat francez şi oficialitate se învederează şi din legăturile ei de alianţă, din preferinţele ce s-au dat Rusiei turbate împotriva culturii, chemată cu Elveţia, ou Austria, cu Englitera, cu monarhiile Scandinave, cu Ţările de Jos şi Danemarca să alcătuiască Europa civilizată şi o puternică federaţie intelectuală. Pînă la mobilizare, Franţa şi-a închipuit că România trebuie să fie o ţară sălbatică, o provincie de piei arămii sau negre, şi toată cultura noastră, şi toată inteligenţa noastră, dezvoltate cu aportul considerabil francez, n-au ajuns să stabilească alte raporturi cu dînsa decît de dispreţ. Diplomaţia franceză în Congresul din Berlin ne-a dat cu mîinile legate Rusiei, şi dacă nu ne-am prăbuşit în urma unui război în care am cîştigat victorii şi lauri pentru ţar, este mulţumită Germaniei şi Austriei. în vreme ce noi cultivam în România spiritul francez şi nu cunoaştem de la nemţi cel puţin limba, pe care niciodată n-o vom cunoaşte deplin, Franţa se uita la noi ca la nişte nemernici, iar Triplicea ne căuta prietenia. E adevărat că spiritul francez, cel mai adaptat cu spiritul nostru, ne-a fost de folos : ce ne pasă nouă dacă Franţa n-a consimţit la această fecundare ! Nu se va zice dară niciodată că Franţa are vreun merit în cultura noastră. Autorii francezi ne zugrăvesc în scrierile lor ca pe nişte laici escroci, şi oricine ştie că a fi fost român la Paris, echivala pînă ieri cu o declaraţie de inferioritate. Să ne amintim că ultima manifestare a Franţei împotriva noastră a fost excesul de zel în laudele aduse Bulgariei şi apoi epitetele cu care era primită în presa surioarei noastre latine «acţiunea». Numai tîrziu s-au dezmeticit francezii, atunci cînd au înţeles pe de o parte că noi ne-am purtat, împotriva aşteptărilor popoarelor chiar civilizate, ca poporul cel mai civilizat, iar pe de altă parte că peste şase sute de mii de soldaţi au sărit pe picior de război în cîteva ore. Cînd mai zilele trecute domnul Stephane Lausanne se pierdea în elogii pentru noi, cînd cu cîteva zile mai devreme domnul Tardieu desena cu abilitate, înlăuntrul evenimentelor petrecute, o linie de politică românească externă, care, plecînd din Orient, se întîlnea cu o linie de politică 288 franceză, pornită din Paris, datoriile de amfitrioni, singure, ne-au împiedicat de-a deschide ziarele Le Temps şi Le Matin din timpul războiului balcanic, de-a opri pe conferenţiari şi de-a le citi cîteva bucăţi alese. Cum s-a schimbat situaţia ! Nu-i o ţară ca să se închine mai adînc împăraţilor ca ţările care şi-au izgonit monarhii şi i-au ucis, şi nu-i un stat care să-mpingă superstiţia baionetei mai departe ca Franţa anti-militaristă. Dispreţul Franţei oficiale pentru România se vădeşte încă din numirile diplomatice pe care le face, la postul de ambasador al Franţei în Bucureşti. Sigură că orice calitate de diplomat se poate potrivi cu această ţară de piei-roşii şi de harapi, Franţa este departe de a pune atenţia cu care îşi alege agenţii diplomatici Germania, Austria, Rusia. Ambasadorii francezi în România sînt lipsiţi de orice autoritate, în Franţa mai întîi; ce autoritate pot să cîştige, astfel condiţionaţi ei în România ? Putem da drept pildă pe ambasadorul francez actual. Domnul Ca-mille Blondei este acel ambasador al Franţei, care, absentîndu-se la post pentru a conferi de urgenţă cu superiorul său, ministrul de externe francez, a stăruit o lună şi jumătate la Paris ca să obţie o audienţă la domnul Stephane Pichon. Se ştie că neizbutind să fie primit, el a trebuit să aştepte căderea cabinetului şi schimbarea ministrului, ca să poată vorbi. In ce priveşte pe domnul Blondei, la lipsa domniei sale de autoritate s-a adăugat, e cazul să ne exprimăm în franţuzeşte, une gaffe. în loc de-o atitudine neutră şi îndreptată numai în sensul îndatoririlor sale, domnul Blondei a luat parte la politica internă 289 a României, la politica de partid, ca un român, militînd pentru takism. Dispreţul Franţei faţă de România rezultă şi din selecţia ce face pentru a ni se trimite, în vederea unei influenţe separatoare de către Austria, nişte conferenţiari de-a zecea mină, aplaudaţi în Bucureşti, nu, desigur, pentru valoarea lor, dar pentru că sînt de un neam cu valorile pe care le iubim. Ni se anunţă pentru zilele ce vin o conferinţă a unui domn general Pelecier. Ne aducem aminte că societatea «Ileana», care a inaugurat conferinţele franceze în Bucureşti, acum cîţiva ani, angajase un număr de conferenţiari, dar aceştia se numeau : Josephin Peladan, care a şi ţinut două conferinţe, Maurice Barres, Georges Clemenceau, Laurent Thailhade, Melchior de Vogue, Ferdinand Brunetiere, M-me Se-verin etc. Societatea «Ileana», fără să urmărească scopuri pe care le pune azi în acţiune Franţa, îşi alesese conferenţiarii printre personalităţile cele mai mari ale culturii franceze. ' Ce ne trimite Franţa oficială, s-a văzut şi se va mai vedea. în materie literară, de pildă, ne expediază cîte un Jean Aicard, ca-re-i poetul ei Basma. La noi, unde Racine, Comeille, Bossuet, Baudelaire, Verlaine, Redus, Regnier fac parte din toate bibliotecile. Franţa socoate că avem nevoie de conferinţele mediocre şi copilăreşti ale cîtorva intelectuali de duzină şi de nişte versificatori pentru pensionatele domnişoarelor astăzi bunici. Dacă de pe urma acestor conferinţe «bune pentru Orient» Franţa se aşteaptă să lase în inima noastră altceva decît deziluzii şi dezgust, face dovadă de-o naivitate bizară. 290 Campania franceză-rusească pentru alipirea României la Rusia speculează greşeala din timpul mobilizării noastre, a Austriei, care a produs, fireşte, o depresiune în sufletul României. Rusiei, la rîndul ei, îi convine cînd presa lansează intenţia retrocedării Basarabiei; e o completare a acţiunii franceze şi specularea situaţiei românilor din Ungaria. Opinia publică românească preferă însă o Austrie cu greşeli, unei Rusii plină, pentru noi, de daruri. 1914 CU AUSTRIA SAU RUSIA ? (III) între împrejurarea Congresului de la Berlin şi împrejurările actuale e o deosebire numai de formă. Căci şi atunci cînd Franţa se întîlnea întîmplător la masa diplomaţiei cu ţarul, şi astăzi, cînd este aliata iui credincioasă, intenţia fundamentală aceeaşi a fost, România să fie aruncată în gura şi în braţele Rusiei. La Berlin, într-adevăr reprezentanţii Franţei în Congres, Waddington şi Barrere, ne-au combătut şi ne-au silit să primim raptul Basarabiei. La Bucureşti conferenţiarii francezi recunosc în aula Ateneului că procedeul nostru de-a linişti Balcanii fără gloanţe, dar armaţi, şi cu palmul păcii la baionetă, are simpatiile franceze şi este un procedeu francez. Evident, nu ni s-a spus nici cînd, nici unde, precis, au aplicat armatele franceze, în Madagascar, în Indochina, sau în Maroc, asemenea procedeu — şi nici : de cînd exact, din ce zi şi din ce oră a războiului balcanic încoace, admiraţia statului francez, cultural, a trecut de partea României. Natural că nu toţi conferenţiarii francezi ne-au vorbit de asemenea lucruri. Seria conferenţiarilor politici este împănată cu vorbitori mai gingaşi. Unul ne-a vorbit de inima Iosefinei, altul de fetele de astăzi sau de poezia lirică franceză, pe care noi o înţelegem şi o apreciem mai bine şi mai fru- 292 mos decît domnul Auguste Dorchain. Alţii ne vor vorbi de femeia turcă. Cîte subiecte fermecătoare nu aşteaptă verva conferenţiarilor, pe care Franţa oficială ni-i trimite astăzi, sirene ostenite, către ţărmii de azur ai sufletului nostru agitat şi puternic. Dar că aleg un subiect din istoria costumelor sau din a poeziei, aceşti conferenţiari petrec cîteva zile în societatea bucureşteană, iau parte la mese, au conversaţii la şampanie şi cuvinte directe la cafea şi ţigară. E abilitatea acestor cursuri care la tribună nu spun mai nimic. E un fel de penetraţie pacifică, penetraţie prin tăcere. Şi-i o abilitate, în acelaşi timp, de prisos ; francezii care ne vizitează... enfoncent des portes grandement ouvertes. Simpatiile noastre, Franţa le are asigurate intr-un grad atît de înalt! Dar peste simpatie, peste prietenia intelectuală, prietenia politică Franţa nu este în stare să ne-o provoace, căci Franţa ar trebui înainte de toate să răstoarne împrejurările care ne impun politica noastră internaţională cunoscută. Şi ar mai trebui ca Franţa să civilizeze înainte de toate Rusia, pe care, contrariu, o ajută împotriva dorinţelor clasei intelectuale ruseşti, cu cincisprezece miliarde, pentru ca ţarismul şi întunericul lui să se împuternicească. România a trecut de epoca frazelor şi nu se mai îmbată cu vorbe ; tot ce gustăm astăzi este realitatea. E curios să ne amintim că accesul de dragoste subită al Franţei pentru noi se petrece subt domnia prezidentului Raymond Poincare. Numele acesta nu ne evocă numai succese de barou, numai Academie franceză, numai decoraţii. Prezidentul Poincare a trecut prin ţara noastră pe vremuri ! A ţinut şi domnia sa o conferinţă în Bucureşti. 293 Intr-adevăr, o conferinţă — şi nu la Ateneu, ci la Curtea de Conturi. Şi numele ilustrului prezident e legat de ruşinea, de umilinţa la care ne-a constrîns Franţa, atunci. Cititorul a priceput. E vorba de afacerea Hallier, acel inginer, care, în construirea portului Constanţa, a avut o neînţelegere cu statul român. Franţa — nu Franţa lui Bo-naparte, nici a lui Flaubert, nici a lui Ber-thelot, nici a lui Descartes — dar Franţa cămătarilor, a marii burghezii triumfătoare, Franţa radicalismului cvasisacerdotal, Franţa domnilor Barthou, Fabre et C-ie. Franţa aceasta ne-a impus suprema umilinţă de-a fi judecaţi nu de tribunalele ţării noastre, dar de un tribunal internaţional! Domnul Poincare a fost advocatul aplaudat şi subtil al compatriotului său Hallier. Şi aceste lucruri nu se uită ascultînd elocvenţa domnului Lacour-Gayet sau a generalului Pelecier. Se poate că agentul Rusiei autocrate, Franţa democrată, să dobîndească prin acţiunea ei conferenţiară cîteva voturi politice din ţara noastră. Ne îndoim foarte mult, dar să le presupunem. Cu ele sau fără ele, Rusia va simţi că este totuna. Imperiul rusesc, care apreciază atît de mult calea culturală de convertire, la popoarele străine, nu se va opri, desigur, la pistonarea franţuzilor vacanţi încoace. El va căuta să cîştige vederile Rusiei şi presa românească va strecura prin ziarele complezente cîte o notă tendenţioasă. Mijloacele sînt de altminteri nenumărate, iar de bani, mulţumită Republicii franceze, nu este lipsit. Trecem printr-o epocă din care Rusia s-a încăpăţînat să scoată alianţa României. 294 Rusia ţaristă vrea războiul cu Austria, e de netăgăduit, şi zilele de la Port-Arthur şi de-aiurea au făcut-o prudentă, şi o sfătuiesc să dobîndească armatele româneşti. Ţarul şi-a zis că lucrurile stau foarte simplu : «Tu ortodox, eu ortodox, tu trebuie să fii cu mine». Sfînta Cruce, Sfintele Moaşte, atîtea lucruri sfinte, comune între români şi ruşi ! Lucrul însă care-i mai sfînt în România decît în ţara ţarului este civilizaţia şi libertatea ei — şi aci nu ne înţelegem şi nici nu trebuie să ne înţelegem. Intre noi şi ţar trebuie aţîţat antagonismul nostru de cuget şi de simţire, şi el trebuie dus la o astfel de stare şi violenţă, încît să-şi piardă pentru todeauna speranţa împăratul ortodocşilor, că ar fi posibilă vreodată o apropiere română-rusă. Toţi cîţi ne slujim de un condei, simbolul vieţii spirituale şi al respectului uman, avem datoria să combatem neosteniţi tendinţele Rusiei, cu prietenia căreia n-avem ce face, şi acţiunea Franţei în România. în ura faţă de urmări, şi aceasta coincide cu politica externă dusă de statul român în trecut. Cu Austria sau Rusia ? Răspunsul este că trebuie să mergem ho-tărît numai cu Austria. 1 9ă 4 SFATURILE UNUI INTELECTUAL RUS Domnul N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, scriitor şi fost guvernator al Basarabiei, trimite din Moscova, Universului, o scrisoare, pe care acest ziar o publică, nu fără să o însoţească de cîteva reflecţii potrivite. Domnul N. Durnovo răspunde la un articol publicat de noi în Seara, asupra politicii externe, pe care trebuie să o urmeze România, prinsă, cum se găseşte, între nicovală şi ciocan. Domnul Durnovo povesteşte cam în felul următor : Ziarul Seara dă preferinţe Austriei şi îndeamnă România să fie departe de Rusia, care a jefuit cîndva România. Blîndul popor rusesc, care nu poate uita nici frăţia de arme cu el, nu trebuie făcut răspunzător de faptele panslaviştilor din Basarabia, de faptele Sinodului, de faptele Ministerului de Instrucţie, de faptele Ministerului de Externe şi faptele ţarului... Şi de aci o bruscă săritură... Care-i interesul României ? Unirea tuturor românilor şi readucerea în sînul bisericii ortodoxe a românilor renegaţi, prin forţă. România să se alieze cu Serbia, care au în Austria fraţi de liberat. Basarabia e românească şi ar putea fi retrocedată României. Să se retrocedeze dară României Basarabia... afară bineînţeles de 296 părţile care ne trebuiesc nouă, blîndului popor rusesc, România să mai ia Ardealul şi Bucovina... afară bineînţeles de regiunile de care avem nevoie noi. Noi ruşii, voi românii, şi ei sîrbii — observaţi că de Bulgaria nici n-am pomenit în această scrisoare — să ne unim cu toţii ca să dărîmăm monarhia habs-burgică, şi voi toţi să luaţi tot ce-mi place mie să vă acord, după ce veţi fi sîngerat din sute de mii de piepturi. Ca încheiere, domnul N. Durnovo ne sfătuieşte să deschidem ochii ca «amiciţia restabilită» (sic) între România şi Rusia să nu fie compromisă de... episcopul Serafim Ci-ceagov. i Nu ştim dacă în ruseşte domnul Durnovo este un scriitor extraordinar de clar. Pe româneşte domnia sa se exprimă, precum s-a văzut, destul de încurcat, şi într-o scrisoare, relativ scurtă, izbuteşte să înceapă, să continuie şi să sfîrşească în feluri deosebite. Comentariile ce trebuiesc făcute la răspunsul domniei sale ar trebui să se inspire din aceeaşi gingaşă incoerenţă cu care a fost şi scrisoarea compusă. Totuşi este locul să observăm că, într-o privinţă, articolele noastre şi articolul din Universul sînt de acord : poporul rusesc n-are nici un amestec în intrigile oficialităţii ruse. Nu sîntem siguri dacă nouă ne trebuie sau nu o Basarabie şi o Bucovină cu blagoslovenie şi după o hartă rusească : poporul rus are însă neapărat nevoie de un regim de libertate. La graniţa Moldovei şi pe cîmpiile Bulgariei noi ne-am cunoscut cu ţarul, nu cu poporul. Poate că la chemarea poporului rus, de a fi scos din jugul ţarismului, noi am alerga mai iute decît pentru liberarea «fraţilor ruşi» din Bucovina. Ce li- 297 bertate poate da Rusia numiţilor ei fraţi din Austria, cînd poporul rusesc, din graniţele imperiului, are nevoie mai mult decît oricine de această libertate ? De bună seamă, poporul rus e un popor respectabil. Dar alianţele, războaiele, nu sînt făcute de popoarele apăsate. Este naivitate, sau este ipocrizie în rîndurile domnului Dur-novo, căci domnia sa ne sfătuieşte să facem abstracţie de acţiunea panslaviştilor, de Ministerul de Instrucţie şi de acel de Externe şi să nu ţinem seamă decît de popor. D-apoi cine este Rusia, dacă nu tocmai fiinţa autorităţilor ei ? Cu cine vom trata o alianţă ? Cu fabricile de cauciuc din Riga, cu petroliştii din Baku, nu cu statul rusesc ? Tocmai de-aci porneşte aversiunea noastră pentru Rusia şi tocmai de aceea trebuie să dăm preferinţele noastre Austriei, ori de cîte ori trebuie să alegem între Petersburg şi Viena. E o chestie de civilizaţie şi de cultură. Aspiraţiile României sînt eminamente culturale ; noi visăm pentru poporul nostru, inteligent şi slobod, un viitor de ştiinţă, şi nu de cadavru. România sau devine Universitatea Orientului, sau nu mai joacă nici un rol, şi România este destinată să fie această Universitate. în Balcanii mînjiţi de sînge, România a făcut, răzimată-n tunuri, un curs de civilizaţie, pe care ar fi trebuit să-l înţeleagă şi domnul Durnovo. Or, a pune chestiunea cu cine mergem : cu Rusia sau cu Austria, este implicit a şi da un răspuns. Domnul Durnovo, care-i un intelectual, să ia locul în rîndurile tuturor ruşilor care luptă pentru cultură şi să grăbească înfrînge-rea robiei interne. Cînd poporul rus liber, de sine stătător, se va uita încoace, către noi, atunci şi noi vom întinde o mînă cu- 298 rată şi cinstită şi ne vom putea înţelege. Pînă atunci, domnul Durnovo nu va putea vorbi, fără să fie suspectat, în numele poporului rusesc. 1914 DUPĂ UN AN Astăzi se împlineşte un an de la apariţia subt direcţia lui actuală, a ziarului Seara care a cunoscut din prima zi un succes atît de mare, ce n-a mers decît crescînd pe măsură cu înmulţirea numerelor lui. Succesul Serii face să ne amintim de programul ei şi de campaniile pe care le-a dus — căci dacă persoanele au putut contribui la acest succes, el se datoreşte înainte de toate ideilor aruncate în luptă şi programului realizat. Două puncte de sprijin mari au susţinut luptele diverse pe care ziarul le-a dus, strict în numele lor : punerea în drepturi a ţărănimii şi îndreptăţirea românilor născuţi pe pămînt românesc din străini. Pentru cei dintîi Seara a combătut democratismul fals al takismului, pe care l-a făcut odios, cum este de fapt, denunţîndu-i nulitatea şi urmărindu-1, cu de-amănuntul, în toate afacerile ce mişunau subt declamaţiile lui politice. Pentru ţărani, grosul şi valoarea naţiunii, reprezentanţii sărăciei hidoase din ţara noastră, Seara a dat cele mai multe din luptele ei. Criticînd însă pe latifundiari, Seara n-a uitat pe un duşman mult mai mare şi mai primejdios, căci nu vor putea dispare tot atît de repede şi latifundiile, pe duşmanul cel mai bine înarmat: finanţa. E meritul Serii de a fi lovit cel dintîi în finanţa de 300 speculă extremă din ţară. Nu va trece mult şi campania împotriva finanţei, întreprinsă de Seara, va fi dusă înainte de alte ziare, căci e o campanie mare, de-o importanţă socială uriaşă. în casa unor anume bănci e zăvorit tot atît sînge cît şi aur, şi sînge din cel mai sănătos şi mai viu. Boierii din magistratură, înrudiţi oarecum cu banca Blank şi toată lumea plătită de bancă pot califica, sînt liberi, atacurile Serii drept atacuri de şantaj. Un lucru e adevărat, că publicul şi-a deschis ochii şi a înţeles unde se piteşte adevăratul lui duşman, acela care acum suge poporul, dar care va fi nimicit de poporul sîngerat şi jefuit zeci de ani de zile, răstur-nîndu-se casa de fier peste el. Se ştie că din pricina atacurilor ei împotriva lacomei finanţe, Seara a avut să facă faţă tuturor viermilor înarmaţi care trăiesc din ce li se aruncă din bucătăriile băncilor — şi nu numai judecători, dar ziarişti, lepra intelectuală a presei plătite ca să facă şi să lase mîinile negre să opereze în bună voie. Seara a vrut să respingă, de cele mai multe ori, e drept, numai cu mătura, asaltul peştilor care cumulează profesia cu ziarismul, atacul muştelor din fagurii cei mai infecţi, ploile de gîndaci politici şi norii adînci de molii din presă. Prietenia acestora n-a ţinut prea mult să o capete Seara, preocupată, înainte de toate, de prietenia publicului, în numele căruia a luptat şi luptă. Şi în mijlocul tuturor luptelor pe care le-a dus la capăt fără să şovăiască, trebuie să i se recunoască Serii sinceritatea ideilor şi voinţa de-a evita succesele uşoare şi efectele de teatru. Toată lumea ştie că banca Blank e o instituţie evreiască, şi dacă nu i-ar fi fost cre- 301 ainţele sfinte şi dacă n-ar fi ţinut ca orice punct din programul ei politic să fie verificat prin toate celelalte, Seara avea o instituţie de care cei mai mulţi s-ar fi folosit şi ar fi dezlănţuit o mişcare antisemită fără precedent, mai ales că îndemnurile, de pretutindeni, nu i-au lipsit. Ba, la un moment dat, a trebuit să reprime prin sfaturi şi prin revoltă ideea ce-au avut-o unii de-a devasta banca din Lipscani pentru naţionalism. Acestea le spunem ca să impunem titlurile Serii faţă de duşmanii ei numeroşi. Dacă ar fi căutat larmă şi succes uşure, şi nu dreptate şi adevăr, ce putea fi mai simplu decît o provocare de calamităţi ! Directorul Serii a ştiut să nu aibă astfel de slăbiciuni şi de inconsecvenţe, şi a preferat să fie calomniat şi murdărit de toate insultele. în definitiv, lupta are suferinţele ei, pe care un luptător conştient le primeşte de bunăvoie şi le-a prevăzut înainte de a lovi. Iar condamnarea, care, pentru onoarea justiţiei, trebuia să credem că o va înlătura o instanţă mai dreaptă şi mai puţin supusă resentimentelor financiare — condamnarea sigură ce se va pronunţa astăzi, exact după un an de la apariţia luptătoare a Serii, este pentru directorul ei o rană, şi cei iniţiaţi ne vor înţelege, o rană glorioasă. 1914 PENTRU ADVENTIŞTI La Cameră, vineri, domnul deputat Nico-lae Iorga s-a sculat să întrebe pe ministrul Cultelor şi Instrucţiunii ce «măsuri» so-coate să ia împotriva adventiştilor, a căror doctrină se răspîndeşte, pe fiece zi mai mult, în popor. Domnul Iorga vorbea, fireşte, ca ortodox autocefal şi ca sincer apărător al bisericii lui popa Iapă, şi indignat că lumea credincioasă se desparte cu sufletul de un cler putred de vicii şi incomparabil de ticălos. Intervenţia profesorului de istorie trebuie să ne mire, căci nimeni n-a scris şi n-a vorbit pentru o renovare naţională, pentru demnitate şi cinste, mai mult ca domnul Iorga, căruia i s-a zis, din pricina misticismului acţiunii sale, şi Apostolul din Văleni. în loc să privească mulţumit la propaganda unor oameni simpli şi de puritatea moravurilor primilor creştini, domnul Iorga se face interpretul popilor de rînd, al teologilor beţivani şi proşti, care odinioară, la Ploieşti, neputînd să opuie unei credinţe secrete şi dîrze capacitatea sufletului lor infecţios şi slăbiciunile triste ale unei clase sociale ce nu-şi poate justifica fiinţa parazită şi întreţinută de buget, prin nimic — s-au dat în cel mai trivial spectacol, fluierind, înjurînd şi lovind în mijlocul oraşului, pe propagandiştii tinerei secte. 303 E curios pentru o minte de învăţat, apelul mai ales ce-1 face domnul Iorga la «măsuri». Ce măsuri vor fi luate împotriva adventiştilor ? Prin ce odioase persecuţii de stat gîndeşte guvernul că trebuiesc ei combătuţi ? Burta episcopală se află în mare pericol; ce strajă de îngrădire vei pune împrejurul burţii mele ? Jandarmi, armată, poliţie, gloanţe, bătaie, procese de escrocherie, temniţă, ce anume ? Domnul Iorga cel democrat nu-i departe să judece şi să acţioneze ca un guvernator muscălesc, cu toate că în calitate măcar de deputat ar putea să-şi amintească următorul articol 21, din Constituţie : «Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată.» E foarte lămurit. Popii n-au decît să ceară schimbarea Constituţiei în acest punct şi înfiinţarea, pe deasupra, a unor trupe cu iatagane şi carabine pentru menţinerea prestigiului preoţesc urban şi rural, în vreme ce popa se va tăvăli la crîşmă sub masă, aceste trupe spirituale vor îngriji sâ fie respectat. Interpelarea din Cameră s-a reprodus a. doua zi în Senat. Mitropolitul primat Ko-non Donici Arămescu, care cîntăreşte trei sute de kilograme de carne, a şi luat cu-vîntul! Cînd vorbeşte acest mare ierarh, e pentru Senat o sărbătoare ! Şeful bisericii ortodoxe autocefale române propune ca adventiştii să fie pedepsiţi cu trînteala ! Evident că mitropoliţii, episcopii, preoţii, arhiereii au cuvînt să se îngrijoreze de progresele adventiştilor, o sectă care din capul locului elimină pe preoţi, întrucît preoţia poate fi exersată, la adventişti, de către oricare din ei. Adventismul ia mitropoliilor cele cîteva zeci de mii de lei ve- 304 nituri anuale, le ia palatele şi slugile gratuite, le ia scaunele senatoriale şi le ia tuturor prilejul fermecător al acrobaţiei duhovniceşti, situaţia de-a părea ceea ce nu sînt şi de-a primi politeţea nemeritată şi silită a publicului scârbit de valoarea şi ipocrizia clerului său. Adventismul suprimă pe toţi aceşti prăsitori de mici politicieni şi de bastarzi — şi uşurează bugetul ţării, în care mişună, neagră, viermăria popească. în cazul cînd adventismul ar fi să se generalizeze, arhiereii vor fi siliţi să zică adio morţilor, bolnavilor ; preoţii nu vor mai avea pentru cine face să vorbească sfinţii şi să lăcrimeze ochii la icoane. Ei nu vor mai avea de furat, în mînăstiri, pîinea, din registru, a flămânzilor. Ei nu vor mai încărca socotelile bisericii. Afacerile bisericeşti, de la vin, luminări, prescuri şi undelemn pînă la cărţi, pentru rit, argintărie, vestminte, clopote, nu vor mai produce nimic. Ei nu vor mai putea dărîma bisericile vechi frumoase ca să clădească altele, de unde preotul rupe cîteva mii de lei întodeauna, bacşiş ori furt, aghiazma, mirul, botezul, cununia, spovedania, împărtăşania, maslul, anafora, pastele, busuiocul, zîntîiul, toate aceste prilejuri de câştiguri grase vor dispare odată cu ţîţa bugetară. Iar nişte muieri cu barbă ca p.s. Konon, ca Pimen Georgescu, sau nişte brute ca Sofronie Vulpescu, vor fi silite, în lipsă de inteligenţa necesară unui negoţ de zarzavat, să se apuce din nou de furtul de cai sau să se destine comerţului de carne vie şi prostituţiei. Interpelările de la Cameră şi Senat arată ce puţin pricepem noi toleranţa şi libertă- 305 ţile pe care pretindem că le apărăm, şi ce puţin merităm constituţia liberală ce ni s-a dat. Democraţii şi învăţaţii ca domnul Iorga sînt partizanii înfocaţi ai libertăţilor cetăţeneşti, însă atît timp cît aceste libertăţi nu se exersează. Îndată ce se face uz de ele, fie presă, fie viaţă socială, fie viaţă sufletească, se găsesc oameni ridiculi şi gravi ca să ceară micşorarea şi abrogarea lor. Intelectualitatea naţionalistă noi am mai spus că este strimtă şi că face ruşine intelectualităţii. 1914 DREPTURILE FEMEII Acum cîteva zile, savantul doctor Istrate se plîngea la Cameră de ignoranţa femeii române. Nu era vorba de fizico-chimice sau de licenţa în Drept. Ca un sălbatic, ilustrul profesor întreţinea naţiunea despre această bucătărie, mătură, ciorapi, şi pretindea că femeia română nu ştie din gospodărie nimic. N-a trecut o săptămînă şi femeia română intervine la Parlament şi se plînge, dimpotrivă, de prea multă cultură. Prin excelentul intermediu al deputatului Ion Th. Florescu, doamna femeie română cere dreptul de vot. Cetăţeanul, care îşi cunoaşte nevasta, se găseşte totuşi foarte încurcat şi nu ştie ce trebuie să creadă. Să fie cum a zis profesorul Istrate, sau este după cum s-a convins, cu un amabil surîs, advocatul Florescu ? O dobitoacă sau o învăţată ? E drept că adeseori, întorcîndu-se de la biu-rou, el i-a aplicat mai mult titlul întîi de-eît celălalt, şi nu prea îşi aducea aminte să fi găsit copiii cu mucii la nas, paturile desfăcute, gunoiul grămădit după uşă, ghetele noroioase, supa nefiartă şi să-şi fi apostrofat soţia cu vocativul O ! divină şi celebră scumpă soţie ! Ba s-ar zice chiar că, în locul acestor expansiuni ştiinţifice şi literare, s-au produs uneori altele, de pe urma cărora cre- 307 ponul suplimentar a rămas pe preşuri, iar trandafirul din obrajii catifelaţi ai femeii române pe mîinile soţului dezmierdător. Noi, noi am citit manifestul distribuit la Cameră şi însăşi femeia română va recunoaşte că merităm o recompensă, căci dacă pentru domnia ei este o plăcere ca să-l scrie, pentru noi ca să-l ducem la capăt a fost un eroism. Dar o încurcătură analogă cu a cetăţeanului ne cuprinde. Programul de luptă al ziarului Seara cuprinde un pa- , ragraf pentru drepturile amicei noastre. Sustrăgîndu-se de la Constituţia ziarului, cel mai jos cu iniţiale iscălit, să aibă iertare, preferă declaraţiilor de drepturi pe cele de datorii, făcute de domnul doctor Istrate. Nevasta română poate cădea după o socoteală simplă în trei categorii : femeia cu mijloace puţine, femeia cu mijloace multe şi femeia intelectuală. Femeia bogată trebuie scoasă din statul problemelor sociale : aceea nu are nevoie de feminism, şi slugile numeroase de care dispune ţin locul tuturor virtuţilor de căsnicie ce trebuiesc cerute celorlalte două femei. Femeia cu mijloace puţine e femeia doctorului Istrate, şi în această categorie intră majoritatea şi deci şi ţăranca. E clasa femeilor chemate să facă zilnic dovada aptitudinilor de muncă, de cinste, de bărbăţie ale rasei şi educaţiei la odrasle. E clasa vastă a mumelor noastre care în genere au fost mai bune gospodine decît fiicele lor. în această categorie găsim la cercetare un număr de femei casnice şi capabile să îngrijească sufletul şi sîngele familiei, foarte mic faţă de desimea clasei. Alături de ele însă, şi sufocînd şi cele mai bune intenţii, trăieşte luxul fals, înfloresc uşurinţa şi superficialitatea. Moravurile ei cer 308 ruşinea de muncă, impun trîndăvia, neglijenţa, jocul de cărţi de la o vîrstă încolo, alte jocuri pînă la această vîrstă. Drumul cel mai scurt la o situaţie cu orice preţ nu-i evitat îndeobşte. Din această clasă fac parte lucrătoarele gătite peste puterile bugetului lor ; femeile măritate care trăiesc, cu con-simţămîntul bărbatului mic funcţionar, pe un picior de cîteva sute de lei pe lună, complementar, sau iese pe uliţă carnea independentă, ce se vinde pe răspunderea ei, matroane, copile, fete peste fete, cireadâ nocturnă, noroiul violet, verde şi roşu de capitală. Şi mai este femeia intelectuală, uneori frumuşică, femeia cu titluri, cu ciorapul găurit, cu plete încurcate, ştiinţă, ambiţii, sudoare şi apă de colonie. Dacă apreciază săpunul, rufa curată, interiorul, femeia intelectuală se mărită şi devine pur şi simplu femeie. Direcţia familiei face mult mai mult decît un vot ridicol pe care nu-1 exersează cu plăcere nici bărbatul. Cine cere prin urmare dreptul de vot, dacă femeia bogată, femeia burgheză, ţă-’ranca, amanta nu se gîndesc la el ? Care dintre femei ar cîştiga un drept, cu adevărat, în ziua cînd vom chema-o la vot ? Răspunsul este nedelicat. Şi totuşi tre-buieşte dat... Femeia urîtă, femeia artistă mediocră, fata bătrînă. Votul e biletul de dragoste netrimis de nici un bărbat. Sîntem de părere să li se acorde dreptul de vot. 1914 INTERVIU CU UN MARE BĂRBAT DE STAT ROMAN Cititorii se vor simţi fericiţi să găsească aci cîteva din cuvintele celui mai mare om de stat trecut, prezent şi viitor. Ei au ghicit numaidecît că subt această denumire nu se poate ascunde în zilele noastre decît unul, şi un singur om, Marele European. Mi-a trebuit multă energie ca să mă pot hotărî întîi să fac o vizită Marelui European, căci conştiinţa că îi voi tulbura răgazul studios mă făcea timid. Eu sînt şi din firea mea timid şi lipsit de orice obrăznicie, înţelegeţi dar prin ce senzaţii am trecut. Apoi a trebuit să mă lupt cu rezistenţa Marelui European care nu voia cu nici un preţ să-mi acorde un interviu. N-am mai văzut un om care împinge dezinteresul de propria sa persoană atît de departe. Refuzului prin scris de a mă primi i-a urmat refuzul la uşă. Răspunsul invariabil al domnului Take Ionescu a fost: «Iartă-mă, domnule Făgurel, ştiu ce vrei să scrii despre mine, nu pot să-ţi acord nici un interviu». Aşa e genul acestui om, de a fi modest. Dacă ne amintim că în capitalele Europei reporterii politici aleargă după el cu sutele, că trebuie să recurgă la tot soiul de mijloace ca să-l încolţească un minut, că velocipedele, automobilele şi chiar aeroplanele intră în cursa universală ce se angajează în urma lui, înţelegem de ce în 310 patrie marele nostru cancelar devine cu de-săvîrşire mut. Ca să parviu pînă la domnia sa a trebuit să-l fugăresc prin odăi şi abia l-am decis să iasă de subt o elegantă draperie de fereastră. — Aşa m-aţi făcut să alerg, domnule ministru... şi sufăr de reumatisme... Era să cad, să-mi turtesc frumuseţea figurii. — Ei bine, ce doreşti, fu în sfîrşit răspunsul, şi mai mult întrebare decît răspuns, al omului de stat. Era de dimineaţă. Eram confuz. De unde să încep, mă întrebam... — Aţi dormit bine, excelenţă... — Nu mai îmi zice excelenţă, te rog... Sînt un simplu muritor... Nu ! N-am dormit ! Poţi dormi, oînd datoria te cere să veghezi asupra bunurilor dobîndite prin pacea din Bucureşti ? Un adevărat bărbat politic nu doarme niciodată ! — Ce frumoasă zi, domnule ministru !... E curios... stăm şi mă uitam din anticameră pe fereastră, în razele splendidului soare... şi nu ştiu ce asociaţie de idei îmi aducea aminte de Minunică, o traducere a mea... — Nu-i este permis unui bărbat politic să se uite la soare, nici la primele frunze ale primăverii, cînd atîtea probleme, fără muguri şi fără sezon, agită orientul meu... pardon ! vreau să zic orientul nostru. — Ce frumos vorbiţi!... Tocmai discutam cu amicul meu Bubi Brănişteanu... — Atîta ştiu, că gura mi-e de aur... Dar vrei să mă flatezi. Profitînd de un surîs al cancelarului, mă răpăzii de pe scaun cu degetul înainte... — Ce vrei să faci, îmi zise şeful demo-craţilor-conservatori, rizînd. — Vream să vă gîdil, excelenţă, cu deştul... 3U Atunci pusei întrebarea care în sufletul meu mă freca şi nu-mi da pace : — România, excelenţă, e nerăbdătoare să afle din gura excelenţei voastre cum stăm cu Grecia. Ştiţi că la Corcea a fost ucis preotul Balamace. Noi am telegrafiat în franţuzeşte domnului Venizelos — textul a fost scris chiar de mîna domnului Miile — dar ni s-a răspuns pe greceşte. Neamul românesc stă de atunci în strada Sărindar să afle părerile Voastre. — Apropo, voiam să călătoresc în Japonia, Mikadoul dînd un prînz în onoarea mea, m-am consultat cu domnii Pasici şi Venizelos care voiau să vie cu mine. M-am uitat la ceasornic : Era şapte fără un sfert. Ce plictisit sînt, zisei conferenţiarilor, care discutau poesiunea Cavalei. Ce plictisit sînt : trebuie să mă duc în Japonia. Să nu credeţi că Venizelos este vinovat de ce se întîmplă la Corcea ! Nici nu ştiţi cine-i acest bărbat de stat. Pe preotul Balamace l-am cunoscut şi sînt intim legat de domnul Badralexi, care mi-a spus să nu mă iau după telegrame. Sînt foarte bine informat de tot ce se petrece în Balcani. Domnul Vasilache a jurat că nu s-a întîmplat nicăierea nimănui dintre aromâni nimic. A ! dar ştim ce-o să-mi răspunzi, că l-au omorît grecii pe Balamace ! Nu pot nega absolut. Da, e adevărat, deşi ar trebui să ne cam îndoim de veştile senzaţionale, e adevărat că a fost omorît, dar de către cine ? De greci, da, dar nu de domnul Venizelos. Apoi, totuna e ? E bine să nu grăbim şi să nu ne lăsăm politica externă influenţată de stradă. La Londra, de pildă, am vorbit cu domnul Venizelos care a telegrafiat în Grecia. 312 Dacă aş fi acum la Londra şi ar mai fi şi Venizelos la Londra, l-aş pune numaidecât să dea o telegramă la Atena. De ce au omorît grecii pe Balamace tocmai acum, când mă gândesc la Bucureşti! Grecii ! Dumneata nici nu-ţi închipu-ieşti cît ne iubesc grecii pe noi ! Mai ales de la mobilizare încoace, numele de român le este sfînt. Nu te lua după mitropoliţii şi preoţii greci care ne urăsc şi nici după credincioşii lor care nu ne pot, schismatici cum sîntem, sau aproape schismatici, suferi. Poporul grec ne iubeşte. Nu grecii au ucis pe Balamace, ci greeomanii!.. Ştii ce sînt greeomanii ? Nişte oameni care se confundă în totul cu grecii, dar se deosebesc cu desăvârşire. De aceea mă şi mir că se pot ivi protestări în România împotriva lor. Ba eu cred că nici greco-romanii nu l-au ucis, şi dacă vrei să-ţi şoptesc un secret, apoi părerea mea este că preotul Balamace s-a sinucis. De altfel este de ştiut că românii din părţile acelea au o atracţie specială pentru sinucidere. Se sinucid, îşi dau foc caselor şi îşi pustiesc propriile lor sate — apoi ţipă că grecii îi persecută. Domnule Făgurel, dumneata nu cunoşti ca mine popoarele din Orient! Aşteaptă şi ai să vezi... Să vezi ce bine vor trăi aromânii în Grecia, după ce grecii îi vor ucide pe toţi, In ce mă priveşte, eu pot să-ţi afirm un lucru, pe care l-am spus şi la «Palace Hotel», cînd am fost sărbătorit de Serbia. Venizelos e mai mare decît Bismarck, mai mare decît Cavour. E un colos. Cu un singur om se poate compara acest mare bărbat de stat... Da, ai înţeles... cu mine !... Evident că dacă am sta să analizăm comparaţia mi-ar fi mai avantajoasă mie, dar nu vreau să insist, nu vreau. Doi oameni 313 mari sînt în Europa de azi, Venizelos, căruia îi pup smerit picioarele, şi eu — şi totodată doi martiri. Şi el în Grecia, şi eu în România, sîntem socotiţi ca nişte trădători. I-am spus-o regelui Suediei şi n-a voit să mă creadă. Era părerea mea atunci, este părerea mea şi azi. Eu nu-mi schimb părerile niciodată. Victima României, Isu-sul ei... Şeful democraţilor-conservatori din România se apropie atunci de mine şi ducîn-du-mă pînă la uşă mă rugă să nu public cele auzite, să nu destăinuiesc secretele mie încredinţate. Am răspuns respectuos că nu se poate. România aşteaptă, poporul e avid, Europa nu mai poate răbda, trebuie să afle. înainte de-a mă duce, însă, la redacţie să dau manuscrisul, mi-am zis : Nu fi prost, Făgurel... Ia învîrteşte o mică afacere. Take Ionescu a vorbit de «Palace-Hotel». O să apară numele hotelului în acest mare interviu. Ia treci pe la casă... Cum am şi făcut. 1914 BOJE TZARA KRANI... Bravul nostru prieten viitor, ţarul Nicu-lae al Rusiei, vrea să ne cîştige cu totul. Peste câteva zile, el vine să ne vadă şi nădăjduieşte să prindă în mreaja drapelului imperial şi să plece cu dînsa peste mare, inima noastră, liberă şi românească. Dar ce curioasă prietenie şi cit respect are de noi acest împărat al celor mai uriaşe ţinuturi, care îşi fulgeră sceptrul din apele Manciuriei pînă la Baltica europeană ! «Vizita ţarului în România !» clamează presa pretutindeni. Se va crede peste tot locul că el vine în mijlocul nostru, al poporului adunat ca să-l salute, că poposeşte în Bucureşti, că se amestecă, vesel, cu lumea politică şi drumeaţă a capitalei ca un prieten, aşa cum fac regii Angliei, Scandinavici şi Italiei, cum face împăratul germanilor şi cum a făcut pe vremuri şi Fran-cisc al Austriei. Acesta a fost oaspetele nostru în metropola ţării şi, lipit de umărul regelui nostru, n-a dispreţuit să colinde Calea Victoriei şi bulevardele şi să-şi plimbe surîsul şi mîna la chipiu prin adîn-cul gloatei. Ţarul Niculae ne vine pînă în prag şi cere să strîngă mîna României prin gaura uşii. El soseşte armat şi îngreuiat de tunuri şi platoşe vaste, într-o cetate de fier plutitoare. Piciorul lui august va rămîne 315 prins de scîndura vaporului ce poposeşte la Constanţa. La Constanţa ! Ţarul Niculae ne face vizită de frontieră. El vrea să fie văzut ca Steaua polară şi luna, de la o respectabilă distanţă. El ne dă o întîlnire pe apă ; învăţaţi, şcolari cu mucii la nas din Constanţa, să-i cîntaţi măriei sale povestea cu Vulpea şi Raţa, pusă pe-o muzică de Pade-rewski. Dacă din întîmplare, marele cezar de la Port-Artur se va scoborî din vasu-i de război pe ţărîna noastră ospitalieră, el va cere, desigur, o întîlnire în cimitir, şi dacă se va putea intr-un cavou, atît mister şi-a-tîta măreţie cuprinde într-însul Dumnezeul pomădat cu sînge al sfintei Rusii. Pentru ce se ascunde împăratul ? Pentru ce această teroare cu care ne vine învăluit ca un vinovat, cînd îşi aşază inelul alianţei în degetul ţării ? Nefericitul stăpînitor de popoare! El ştie că nu ne potrivim. Sufletul lui, în care se îngrămădeşte umbra Siberiei şi răspund temniţele cu lacăte cît omul, îi spune să se ferească de lumina slobodă şi voioasă a ţării noastre. în rîsul lui secret, îmbătrînit în trei simţuri : spaima, prigoana şi răzbunarea, ţarul ştie că nu merită să stea faţă-n faţă cu cîmpia românească. A ! în Basarabia e altceva cu totul. Acolo, Chişinăul va fi alungat din cetate şi, în lipsa poporului, arestat în mijlocul armatelor înfrînte si ruşinate de japonezi, locuinţele vor fi populate cu poliţie entuziastă. Acolo ţarul se poate plimba pe jos, mulţumit, prin faţa populaţiei ce are dreptul să-şi salute împăratul prin zăbrele de menajerie. în Bucureşti, aspectul oamenilor fără lanţuri de mîini, fără butuci de picioare, fără căluş între gingii; aspectul asfaltului 316 neaşternut cu sînge îl va scîrbi pe împărat. Şi, în Bucureşti, el nu va putea porunci, în trăsura regelui Carol, măcelul poporului care nu l-a salutat cu metanii şi scoaterea tunurilor din teatre şi cafenele. în România, bravul ţar rămîne la Constanţa, să privească munca şi speranţele ţării întinse pe brazde, din înălţimea vaporului de război oprit în faţa ţărmului pavoazat. Iată ce prietenie poate avea România de mîine, România ţăranilor şi a oamenilor de gîndire : un împărat care fuge, care se ascunde, se tupilează, un împărat a căruia fiinţă tăgăduieşte rostul şi visul neamului nostru, avid de libertate, de adevăr şi de cultură. Dacă ne întoarcem cu cîţiva ani înapoi, noi preferăm o altă vizită pe care am primit-o tot din Rusia şi tot la Constanţa. Vizita poporului rusesc în persoana muncitorilor marinari de pe vasul Potemkin, care au intrat înlăuntrul ţării şi nu s-au ascuns de faţa oamenilor buni şi primitori din România. 1914 DUMINICA MACABRA Ca dintr-un basm coboară pînă la noi, fantasma Lui cu coroană. Noi am vorbit şi scris adeseori de acest stăpîn fabulos, care adună sufletele cu ştreangul de-a lung şi latul unei împărăţii udate de cîteva mări. Şi adeseori am stat de vorbă şi cu supuşii lui fugiţi din temniţă şi spînzurători. Cînd se rostea în şcolile străine numele fantasticei lui dregătorii, tinerii ruşi scrîşneau din dinţii lor frumoşi, ochii fetelor se tulburau, o energie violentă de ură neînchipuită se zbătea în toţi. Unul pierduse un frate, altul o surioară, tuturor le pierea un prieten cel puţin. Şi toţi morţii aceştia, sau aceşti deportaţi, se află laolaltă undeva, într-un tă-fîm sau în puterea unei fiinţe, de Apocalips şi poveste, ce se cheamă ţarul, cuvînt cu însemnări amestecate de zmeu, de căpcăun, de infern şi de şarpe. Ţarul este cînd strigoiul, cînd hiena, cînd viaţa de apoi. Erai uimit să afli că această poreclă glorioasă vrea să zică un împărat, un mai-mare, părintele unei ţări si al unui neam. Ţi se părea într-adevăr că e o născocire, că omul, oricît de rău şi duşman, n-a putut atinge puterea de cruzime şi de nesocotinţă a marelui împărat. îţi ziceai că poate el a fost vreodată în resturile primitive ale unei spiţe de goril, trecută în legendă. Pentru că nimeni nu l-a văzut în afară de cîţiva duci solitari, care poate că 318 l-au inventat, aşa cum este, în timpul beţiei cotidiene, cu votcă. Şi pentru că nimeni nu i-a strîns, zice-se, cu adevărat, mîinile, afară de republicanii socialişti francezi, noi am crezut că ţarul e o simplă glumă rusească. Vizita lui de astăzi ne convinge că ţarul există, că balaurul cu sceptru şi cruce este om, că el, ca şi noi, poartă un trup mărginit, o spinare ce-i va fi mîncată de aceeaşi molie funerară ca şi a noastră, că e petrecut şi el de un tuia digestiv, ca toţi viermii până la noi, că suferă de foame şi de sete şi subt căciulă duce greutatea unui creier oareşicare, întocmai ca Socrate sau Voltaire. Picioarele lui auguste, de unde curge mir, există şi ele, căci se vor aşeza pe un cot din pământul românesc al Do-brogei, pe care tot ţarul, prietenul nostru iubit, ni l-a dăruit ca să ne răsplătească de un furt. Totuşi, cînd noi începem să credem, nu fără bănuială, că persoana ţarului e mai mult decât firmă zugrăvită şi un manechin de paie, aşezat pe un tron, cei din jurul lui umblă cu dânsul ca şi cum ar fi mort. Uitaţi-vă la oaspetele nostru. Curtea lui strălucită îl aduce peste şesurile de pămînt şi ape, în tăcere şi pază. închis într-o cutie şi înfăşurat ca Lazăr, el pluteşte, cu coşciugul lui, izolat între vapoare. At-ît de uriaşul se face mic cît mucul de ţigară şi stă ascuns în colţul cel mai secret al vasului ce-1 aduce pe Marea Neagră, cuirasat cu platoşă groasă de oţel şi speriat ca un bolnav. Bietului împărat îi este frică de tot ce i se năzare şi nu se vede, şi el nu ştie măcar dacă propria lui mină îi mai poate rămîne credincioasă. 319 După ce a îngreuiat Rusia cu lanţuri, lanţurile Rusiei l-au luat prizonier. în vreme ce sentinelele lui ridica puşca la fereastra satelor şi oraşelor, el se teme de glonţul pe care-1 aşteaptă, s-ar spune, ca o datorie. Neamul lui îl îngrozeşte. în fiece rus el ştie că are un vrăjmaş. El ştie că nu e familie în întinsul împărăţiei ca să nu-1 blesteme, îngenuncheată la Sfinta Fecioară. Ce om e mai străin şi mai venetic între ai lui ea ăst împărat ? Din pavilionul imperial, în care îşi va umple gura cu peşte cu sos, el va putea pizmui, dacă-1 vede, pe vînzătorul de ziare desculţ, rătăcit prin port. Diplomaţia ţarului a pregătit ceea ce se cheamă o lovitură. După lovitura cu Bulgaria, pe care a părăsit-o în plină ridicare, isteţimea diplomaţiei ţariste este atrasă către România, ale cărei tendinţe pentru Transilvania o aşază exact în situaţia Bulgariei de dinaintea războiului balcanic. Creată de Rusia ţaristă, Bulgaria tace astăzi intoxicată de ţarism. Cu toate _ documenele publicate, documentele ei oficiale, eu toată duplicitatea ce reiese pentru România în tot timpul războiului balcanic, din aceste documente, Rusia oficială nădăjduieşte să atragă România în cercul alianţelor ei, şi pentru că România nu este dispusă să se arunce în braţele vechiului şi eternului ei vrăjmaş, Rusia ţarului o voieşte cu forţa. Spectacolul vizitei ce ne-o face ţarul, însoţit de ministrul lui de externe, vrea să aibă semnificarea unei alipiri definitive către Rusia şi cel puţin a unei izolări de Austria. Pentru pregătirea acestui eveniment şi a unui eveniment şi mai tragic care iese din-tr-o alianţă, războiul inevitabil şi imediat cu Austria, Rusia se pregăteşte de cî- 320 teva luni. Conferenţiarii francezi de la Ateneu avură rostul lor, pregătit la Peter-sburg, de domnii Declasse şi Sazonof — şi cine poate jura că în campania naţionalistă şi antiaustriacă ce s-a dus de cîtva timp încoace la noi este mai multă uitare de sine austriacă decît prevederea rusească ? Vizita ţarului e menită să fie ultimul resort de succes al politicii ţariste. Dacă, din nefericire, va intra în alianţa monstruoasă franco-rusă, România va cunoaşte dezamăgirile inerente pripelii şi sorţii bulgăreşti. Intrarea armatelor româneşti în Ardeal şi Bucovina se poate face fără greutate şi zăbavă. Rusia va şti atunci să încurajeze tendinţele Bulgariei, după cum le-a susţinut anul trecut pe ale noastre, iar România, care în 1878 a pierdut Basarabia, va fi silită să piardă din Moldova o parte şi Dobrogea întreagă pe temeiul creşterii peste munţi. Acest procedeu e al Rusiei de todeauna, şi nu de dragul nostru, care am avut să ne plîngem împotriva ei, va renunţa Rusia la mijloacele clasice de luptă. Evident că România nu se va lăsa înşelată, pentru că cizmele de iuft ale împăratului au venit să ne cinstească potmo-lul ţărmului de la Constanţa. Oricare ar fi dificultăţile naţionale de rezolvat de către Ungaria, România mai are timp să stea alături de o monarhie civilizată, respingând ourtenia ţaristă, barbară şi ipocrită. Guvernul românesc să-şi aducă aminte că acum câteva zile, în plină declaraţie de dragoste nouă, Duma a votat trei sute de milioane de lei pentru întărirea flotei din Marea Neagră împotriva noastră. Oamenii noştri de stat se vor mulţumi, desigur, cu grija excepţională ce ne-a dat-o vizita ţarului de a îngriji de bună-sănătatea celor şaptezeci de kilograme ale 321 majestăţii-sale şi de a le feri, pe pămînt românesc, de terorismul naţional al celor de dincolo — căci Prutul vom considera întodeauna că ne aparţine. Ne vom mulţumi cu cheltuielile enorme pe care le-am făcut, sacrificînd valoarea cî-torva şcoli ce trebuiesc construite, civilită-ţilor acestui oaspe, constructor de puşcării. Ne vom mulţumi cu o lume de funcţionari neurastenizaţi şi cu poliţia sleită de puteri, întru privegherea împăratului unei ţări nenorocite, pentru care Ţara Românească nu poate să aibă decît o milă egală cu antipatia inspirată de suveranul ei. 1914 HULIGANI ŞI ŢAPI ISPĂŞITORI Reproducem următorul manifest antisemit, împărţit la Odobeşti, şi-l recomandăm admiraţiei cititorilor noştri : -«ROMÂNI ! Jidovii, naţia cea mai spurcată de pe pă-mînt cer DREPTURI. După ce ne-au luat tot ce este mai scump, comerţ, meserii, viile şi toate bogăţiile ţării, voiesc cu orice chip să fie deputaţi, ofiţeri, judecători, prefecţi, primari, cu alte cuvinte să ne sugrume de tot. ROMÂNI ! Să ştiţi că această liftă care s-a întins ca rîia, caută să ne distrugă ca neam. Vor drepturi pe motiv că au fost în campanie sanitari, căruţaşi, bucătari, ordonanţe şi parte sedentară pe cînd ai noştri cădeau subt povara greutăţilor. întrebaţi-i câţi au murit de-ai lor. NICI UNUL ! CETĂŢENI AI ORAŞULUI ODOBEŞTI: Dacă staţi cu vinurile nevîndute este din cauza lor, căci ne-au batjocorit podgoriile falsificând vinurile. Au scumpit traiul şi au introdus corupţia şi toate boalele molipsitoare. Puneţi mîna pe ciomag şi daţi-le drepturi. POPORUL» E tipul de antisemitism sălbatic, ce se face la noi. Hotărăşti că jidovii sînt o naţie spurcată şi le declari război. Cum poate să 323 fie vreo naţie spurcată şi cum sint o naţie evreii din România care nu cunosc altă patrie decît România şi altă calitate naţională decît aceea de român, e indiferent. Ceea ce interesează este că evreii sint o naţie spurcată şi dă-i înainte cu naţia spurcată. Ce-i aceea «o naţie spurcată», şi pentru ce evreii sint mai spurcaţi decît noi ? Ungurii şovinişti ne consideră de naţie spurcată pe noi, românii. Franţuzii şovinişti numesc «cîini» pe germani, tot o naţie spurcată, de cîini. Musulmanilor, spurcaţi le par toţi creştinii. Noţiunea de spurcat e, prin urmare, extrem de precisă, fiecare naţie fiind spurcată pentru naţionaliştii celorlalte toate. Efectul cel mai apreciabil al naţionalismului agresiv, care nu .poate să nu cuprindă un mare fond de spurcăciune morală, s-ar reduce, în cazul cînd n-ar fi o teorie avortată la îndemîna minţilor celor mai strimte, la o asasinare sistematică a popoarelor între ele, o politică excelent de simplă şi de lesnicioasă, cum vedeţi. Ceea ce ne miră este că soluţia ciomagului, pe care o înfăţişează manifestul, nu a fost încă adoptată în nici o ţară, remediul fiind miraculos. Cîteva tunuri ar scăpa nu numai pe români de evrei, dar pe germani de alsacieni, pe unguri de români, pe ruşi de armeni, români şi finlandezi, pe greci de bulgari, turci, români şi sîrbi, pe sîrbi de turci, români, bulgari şi greci, pe englezi de egipţieni şi indieni — în sfîrşit pe toţi de toţi ceilalţi. Iată ce înseamnă a fi huligan şi prost; este a fi pur şi simplu bandit. Ce vă mai bateţi voi capul, diplomaţi şi sociologi ! Antisemiţii din Odobeşti aşteaptă să fie consultaţi. Pentru ei universul nu-i atît de complicat cît credeţi voi. 324 Evident că diplomaţia europeană e gata să se evadeze şi să lase scaunele de la masa verde bărbaţilor de stat din Odobeşti, dacă aceste eminente persoane n-ar fi uitat să-şi dea numele şi adresa. Manifestul lor e ca atîtea alte manifeste : bravură în text şi teamă de iscălitură. Poporul, mistificat de atîţi politicieni ai ţării lui, trebuie să înghită şi escrocheria antisemitului din Odobeşti. Manifestul lor e iscălit, foarte comod : «POPORUL». Minunat. Pe spinarea poporului acestuia se poate face crice operaţiune — şi tot slujeşte poporul la ceva. Poporul nu fabrică însă vinuri şi nici nu vinde. Manifestul antisemit miroase a butoi, e drept, dar Poporul e deopotrivă de furat şi de falsificatorii de vinuri şi de producători, care sînt fot atît de bine jidani sau creştini : lăcomia de cîştig exagerat n-are naţionalitate. Cel bogat, jidan sau creştin, ia cît poate mai mult; cel sărac, jidan sau creştin, îşi dă şi cămaşa, cînd îi mai rămîne. Din declaraţiile manifestului vedem că este vorba de vreun podgorean cu vii multe, care nu şi-a putut vinde recolta la timp. E, într-adevăr, regretabil, dar ce-are de-a face jidanul aci ? Podgoreanul îşi vindea, desigur, vinurile lăsîndu-le mai ieftin, şi dacă e vorba de frauda vinurilor, plaga tuturor ţărilor cu podgorii şi fără administraţie bună, apoi nu vedem raportul dintre fraudă şi drepturile evreieşti. O represiune energică a fraudelor, impusă de o coaliţie serioasă a podgorenilor, ar da rezultate excelente, şi vinurile bune şi ieftine ar găsi un mare debuşeu în ţara românească, unde nimeni nu dispreţuieşte să fie cinstit servit. Dar, nu. Podgorenii noştri antisemiţi din Odobeşti fac politică, nu industrie — şi nedestoinici să-şi apere 329 interesele pe terenul strict al afacerilor, ei se avîntă în teorii sociale şi antisemite. Căci aci stă toată chestiunea, noi am spus-o de atîtea ori. Naţionalismul antisemit e o daraveră de franci, n-are şi nu poate să aibă în miez nici o idee. Teoriile de rasă şi de sînge sînt făcute să acopere realitatea concurenţei. Prea e simplu şi sărăcăcios să-i acuzăm pe evrei că muncesc : ia să născocim şi niscaiva teorii. Manifestul din Odobeşti are cel puţin meritul de a nu fi putut fi nesincer. El nu vorbeşte de Ştefan cel Mare şi de Iisus Hristos. El spune pe şleau «tot ce ne este mai scump: comerţ, meserii, vii şi toate bogăţiile». Perfect, amice. Aşa te înţeleg. Vorbeşti sănătos. Or, dacă ţi-e scump comerţul, via, averea, cine te împiedică să faci comerţ şi avere ? Uită-te la jidan : el politică nu face. El face comerţ şi politica ţi-o lasă ţie. Cînd ţi-o intra în cap că aceste două lucruri trebuiesc despărţite şi că făcînd c< merţ trebuie să te devotezi acestui comerţ cu toată puterea, cu toată inteligenţa dumi-tale, atunci vei pricepe cîte dobitocii spui într-un an de zile, înjurînd sau pe Dumnezeu, că strugurii nu ţi se coc mai degrabă, sau pe jidan cînd vinurile nu ţi se desfac. Aceasta e lupta pe care trebuie s-o duci împotriva evreului, dacă evreul te concurează. într-altfel, ciomagul tău, literatura ta declamatorie şi anonimă, manifestele tale nu-ţi vor sluji decît să te facă ridicul şi odios. Căci pe evrei, tu, orice-ai face, nu-i vei putea izgoni din ţară — din ţara ta şi ţara lor, deopotrivă. 1914 CÂTĂRAU ŞI PRINCIPO Glonţul care ucise tinereţea imperială a arhieducelui Francisc-Ferdinand, trecu prin coroana Austriei de fruntea lui mai departe, şi atinge, putem zice, mijlocul inimii noastre, a tuturora. în seara acestui asasinat în care loveşte un copil şi se prăbuşeşte un colos de speranţe, vestea ni s-a părut lansată de fantezia vreunui gazetar panslavist din Kiev sau Odessa, şi a trebuit să vedem batista ambasadei austriece agitîndu-se cernită la ferestrele ei, deasupra capitalei, ca să ne convingem că ziarele şi telegraful spuseseră adevărul. Drept vorbind, şi astăzi, cînd ştim că moştenitorul jilţului Habsburgic a dispărut pe 'todeauna, o îndoială involuntară persistă să se strecoare în sufletul nostru. Nu acum vom căuta noi să ne ascundem sentimentele noastre hotărît filoaustriece, pe care de atîtea ori le-am scos la lumina gîn-dirii cititorilor, atraşi în toate cursele şi împinşi către cele mai absurde soluţii de politică internaţională, de toţi halucinaţii noştri naţionali. Convinşi că România, oricare ar fi fost conduita politicii austriece în timpul războiului balcanic nu poate merge către izbînda idealului ei, înainte de toate cultural, decît răzimată de un vecin civilizat ca Austria, se înţelege cit sîntem de departe de aceia care caută în doliul Austriei culoarea unui vin capabil să ne îmbete şi motive de o ticăloasă bucurie. 327 In urma trupului arhiducelui culcat subt vulturii negri ai împărăţiei, noi nu vom juca sîrba, iar la braţul românilor cuminţi se va găsi o bucată din draperia neagră ce ascunde acum, figura dramatică a bătrînului împărat, care în picioare şi paznic străvechi al armelor tradiţiei sale, a murit de mai multe ori înainte de moarte, ca arborii de la Schonbrunn, goi în nopţile cu ceaţă de noiembrie şi reînfrunziţi în april. Dar privind ceea ce rămîne dintr-un bărbat cu sufletul întreg, care ar fi fost un împărat adevărat şi nu un figurant de comedie ca Nicolae al II-lea, noi vom urî şi mai mult patria bombelor de ieri, de astăzi şi de mîine. Vom urî cu violenţă îndoită, dacă se poate, pe purtătorul, în metal şi briliante, al ipocriziei care n-ar fi avut în veci curajul să se ducă în mijlocul poporului său ca Francisc-Ferdinand şi care a venit în România, ţară de prietenie şi libertate pentru toţi, pînă la frontieră, într-un oraş izolat ca o insulă, la Constanţa, strălucit înconjurat de mii de poliţişti şi de cîteva mii de leghe de nisip şi Mare pustie... Bomba care a explodat la Sarajevo, gloanţele care au fost aruncate în părechea imperială austriacă, nimeni nu se îndoieşte, au purtat pe ele urmele de seu şi de alcool ale degetelor ce ni s-au întins în forma unei mîini de strigoi sanghinar, în Dobrogea. Ieri, episcopul de Hajduorog, azi moştenitorul Austriei, ieri o bombă trimisă din România, azi bomba expediată pe la sîrbi — opera Rusiei ţariste se vădeşte tot mai curat. Austria trebuie ruinată prin asasinate ! Prin asasinate guvernează ţarul, de cînd este ţar. Asasinatul rusesc ia toate formele, şi de la progromurile antisemite, organizate de către banda neagră a «panslaviştilor», pină la 328 exportarea mijloacelor de luptă ale Ohranei în ţările civilizate, nu-i decît o chestiune de cale ferată şi de paşaport. Poate că slavii din Austria, primind să joace rolul de mină dreaptă a ţarului sau cel puţin de spectatori, cred cu sinceritate că acest imperiu de morminte, printre care umblă beată aristocraţia moscovită, beată de sânge şi de spirt, e o condiţie de viaţă naţională pentru ei. Slavii din Europa aşteaptă din partea ţarului, ca ieri Bulgaria, un sprijin la nevoie şi o garanţie. Nu numai o dată au zburat între diverşii slavi ai Austriei cuvîntul de ordine trimis de Liga panslavistă, şi toate sărbătorile lor evocă această tovărăşie pe deasupra neamurilor neslave, socotite de panslavişti ca un dumicat ce trebuie digerat. Nenorocite popoare slave, destinate nu libertăţii naţionale, dar robiei definitive ruseşti ! Slavismul lor le foloseşte tot mai bine pentru ca să cadă mai prosteşte în tava cu. muştar panslavit a ţarului rus ! Bombele Ohranei nu se vor opri aci. Dacă în cîteva luni de zile, fără război şi fără armată, subt masca păcii pe care ţarul o reclamă mai mult decît un rege civilizat, împărăţia a comis două atentate, acesta nu este un motiv să înceteze. Panslaviştii vor ucide înainte : agenţi sînt destui ; rubla pe de o parte, demagogia reacţionară pe de altă parte, răsplătesc pe unii cu bani, pe ceilalţi cu sentimente. Unde sînt revoluţionarii ruşi, aceşti patrioţi adevăraţi ai Rusiei ? Ce fac ei în tot acest răstimp, cînd cultura ţărilor înaintate e la rîndul ei ameninţată de forţa asasină şi în-tunecătoare a bandiţilor Ohranei, nesătulă înlăuntrul tristelor ei fruntarii ? 329 Asasinatul prinţului de Coroană va trezi la realitate, nădăjduim, naţionalităţile slave-din Austria, şi le va sluji nu să se apropie de patria Ohranei, dar să se rupă de la dînsa pentru todeauna. în faţa viitorului împărat, ucis pe treptele tronului, orice om civilizat nu poate avea alt sentiment decît o scîrbă învierşunată, împotriva imperiului brutelor încoronate. 19 14 TOT DESPRE SÎRBI în faţa unui eveniment, pe lingă indiferenţa, todeauna condamnabilă, omul poate lua o atitudine de sentimentalism sau o atitudine de judecată. Sentimentalismul, la în-demîna tuturor, e zgomotos, simpatic şi de cele mai multe ori inutil şi ridicul. în luptele dinlăuntrul sau din afară, sentimentalismul, covîrşitor la suprafaţă n-a putut să facă operă decît cel mult literară mediocră, nici să reziste forţei de judecată, puţin gustată de mase şi care în toate conflictele trebuie să aibe ultimul cuvînt. A fost o perioadă romantică în luptele de clasă. Astăzi acestea s-au organizat şi succesele maselor sistematizate se numără şi cresc numai de atunci încoace, de cînd revendicări, idei, greve, funcţionează precis ca nişte maşini. Izgonit din masele sociale disciplinate, sentimentalismul a rămas în mulţimile improvizate subit, la mişcarea unui eveniment de ordin naţional. Ele pot fi asemănate cu vîrtejurile de pulbere şi frunză care se ridică din şoseaua liniştită şi placidă la trecerea unei maşini. îndată ridicate, îndată şi pier. în instinctul ei de nemulţumire obligatorie şi de solidaritate cu lucrurile mici şi momentane, ea poate merge pînă la revoluţii pentru a iscăli cu sînge contractul ei de robie cu puterile reci şi gînditoare ale implacabilului destin. E-o beţie, un fel de sabat stra- niu al sufletului, trezit deodată la un fel de lumină, opaiţ, acetilen, soare, luceafăr : indiferent. E ca o chemare ascunsă de sărbătoare, un soi de făgăduinţă nehotărîtă în care instinctul popular se aşteaptă la bucurie. De fapt, gloata n-a fost niciodată nici creştină, nici patriotică, nici antisemită. Totuşi, ea participă la toate mişcările deopotrivă, cu numărul ei potrivit cu toate principiile şi cu toate erorile. E foarte greu să fii un patriot, e foarte greu să fii un creştin, a fi ceva anume întodeauna este greu, căci această acţiune de epurare a individului şi de determinare într-un singur sens şi punct cere puteri sufleteşti mari cu adevărat. Aşa că se explică victoriile unui singur om care ştie şi voieşte, faţă de o lume întreagă care se agită şi numai simte. în Bucureşti e un curent favorabil sîrbilor. Pentru ce'? Pentru că sîrbii sînt puţini, pentru că Serbia e mică. Pentru că Austria e mare. Să nu cereţi mai mult. Puţin să ne pese dacă Serbia e vinovată de acel act odios întru totul, al asasinatului arhiducelui Fran-cisc-Ferdinand, care acuză un întreg popor. Puţin să ne pese de calitatea acestui act ! Puţin să ne pese că gestul sîrbesc a atins Coroana Austriei şi într-însa principiul monarhic, care pînă una-alta guvernează majoritatea popoarelor şi pe noi. Trebuie să ne dezinteresăm. Lozinca noastră să fie : Trăiască Serbia pentru că e mică şi jos Austria pentru că e mare. Foarte mulţumim ! Noi nu mergem cu acest curent şi nu vom merge cu el niciodată. Noi nu putem fi nişte sentimentali romantici. Nici o mişcare nu poate influenţa părerile noastre sprijinite pe simple fapte. Facă-se România întreagă filo-sîrbă, noi rămânem apărătorii dreptăţii. E drept ca Austria să pedepsească pe sîrbi nu pentru propaganda lor, dar pentru asasinatul 332 încercat de Coroană şi după aceea şi pentru propaganda lor, dacă rezultatele propagandei sîrbeştl sînt asasinatul. La izbucnirea războiului turco-bugar, modestul subiscălit a fost o bucată de vreme singur în toată presa românească bulgari-zată, ca să judece pe bulgari şi acţiunea lor aşa cum au fost şi să ia apărarea turcilor, apăraţi un an mai tîrziu de Pierre Loti. Nu ne amintim ce s-a spus atunci. Astăzi ni se spune pur şi simplu că ne-am vîndut Austriei. Aşa sîntem noi făcuţi, ,ca să ne vindem, ca nişte slugi dezgustătoare. De ce să nu ne vindem Austriei, după ce ne-am vîndut atî-tor altora şi între aceştia, vorba domnilor Cuza şi Iorga, Cahalului ? Oricum, am avut dreptate atunci, şi toată presa s-a întors de partea ideilor noastre, ceea ce, fie zis în treacăt, ne-a satisfăcut. Ce-are să se întîmple azi ? Cine poate spune ? Dreptatea e una, războiul e alta. Ne pare însă bine că ne întîlnim exact în păreri cu Anglia, ceea ce pentru nişte pîrliţi de gazetari români e un titlu poate de civilizaţia. Şi Sir Grey şi presa cea mai bună engleză pun chestiunea aşa cum trebuie pusă şi cum nu s-a pus ieri la Mihai Viteazul. Actul Serbiei e un act de sălbăticie. Europa nu poate să încurajeze răsturnarea sistemului european în vigoare pentru nişte asasini. Austria are dreptate. Serbia trebuie pedepsită. Pînă la ceasul de faţă Anglia nu ne-a cumpărat. Nădăjduind în sterlinele Engliterei, ne place să ne vedem în opinii alături de bărbaţii ei de gîndire. 1914 MENTALITĂŢI Ziarele au relatat «arestarea» generalului sîrb Putnik. Se declarase războiul de optzeci şi cinci de minute. Putnik urmase o cură de ape minerale şi se întorcea în patrie ca să şi-o întrerupă. Considerate ca nişte contrabandă de război, oasele bătrînului militar, cel mai bun strateg al regatului Obrenovici, fură confiscate. Era primul prizonier al Austriei şi împărăţia l-ar fi putut conserva cu braţele legate pînă la sfîrşitul conflictului, lipsind regatul cu care se găseşte în luptă de cel mai valoros şef militar şi adăugind o şansă mai mult la superioritatea ei armată. Arestat însă de formă, generalul Putnik fu obiectul atenţiilor celor mai delicate ale Austriei şi fu pus în libertate cu respectuoasă prietenie. Calculat pînă la un punct, sau cu desăvîr-şire, procedeul austriac faţă de un adversar de calitatea lui Putnik este cavaleresc şi mişcător. Actul ei de frumoasă politeţe poate să o coste pe Austria, într-o încăierare la care va participa generalul pus în libertate, viaţa cîtorva sute de oameni cel puţin. Ar fi de cunoscut impresiile generalului sîrb, care, arestat, a scos revolverul ca să se sinucidă, pentru ca peste această impresie de teroare să cadă senzaţia, pe cit se vede neaşteptată, a libertăţii. 334 Bătrînul şef al armatei sîrbe îşi aducea, evident, aminte cum sîrbii îşi tratau adversarii şi fraţi lor de arme din ajun, odată prizonieri. El ştia cum se achitau bravii lui soldaţi de datoria de paznici ai celor prinşi, sănătoşi, sau răniţi. Registrul atrocităţilor comise în timpul războiului balcanic de toţi creştinii, e voluminos. El cuprinde mii de scrisori de-ale soldaţilor greci, bulgari şi sîrbi, scrisori de dragoste şi de melancolie, trimise celor lăsaţi acasă, femeilor, părinţilor şi copiilor nevîrstnici, în care se detaliază cu o groaznică linişte şi cu un misticism sentimental intens, cîţi prizonieri au măcelărit ei, şi cum. Ce-ar fi făcut, ne-am întrebat, pentru stabilirea diferenţelor de mentalitate balcanică şi civilizată, ce-ar fi făcut sîrbii cu un general austriac prins la Belgrad ? Dacă în timp de pace ei au ştiut să asasineze un împărat cu femeia lui, care încrezători ca nişte oameni civilizaţi s-au dus la graniţa sîrbă să fraternizeze cu poporul, după declararea războiului, asasinatul ar fi luat, asupra unui general, formele funciarmente balcanice, pe care le cunoaştem. Fericitul Putnik ! în Serbia, după ce i-ar fi fost ochii crăpaţi cu tăişul unui brici, picioarele zdrobite din genunchi cu drugul de fier, coastele sfărîmate, limba retezată şi nasul muşcat, iar muşchii obrajilor sfîşiaţi cu unghiile şi dinţii, cît e de bătrîn şi de venerabil, vitejii sîrbi i-ar fi castrat poate şi resturile lui de bărbăţie. 1914 FALIMENTUL SOCIALISMULUI De cincisprezece zile, de cînd Europa se găseşte în stare de război şi veştile cele mai contradictorii aţîţă exasperarea publicului cititor de gazete şi telegrame, un singur eveniment s-a impus ca o netăgăduită realitate : falimentul doctrinei socialiste. Ne-au trebuit cîteva zile ca să ne obişnuim, nu ca această desfiinţare, pe care am bănuit-o întodeauna, dar cu formula ei, aspră şi deznădăjduită. Falimentul e totuşi la întreaga cunoştinţă a tuturora. Noi, socialişti n-am fost la nici un moment : atitudinea dogmatică a socialismului şi sistematizarea lui artificială completă, care nu voieşte să lase loc de viaţă influenţelor şi transformărilor inerente organizaţiilor de orice natură, nu a putut să ne atragă. Nu-i mai puţin adevărat că, dezbrăcat de multa lui demagogie, socialismul a fost urmărit cu simpatie pentru calităţile lui de moralizare socială şi considerat ca o şcoală de dreptate şi perfecţionare politică. Dar socialismul, practicat astăzi sau pînă astăzi, nu este acest socialism subiectiv, sobru şi transformabil, sau a cărui formă poate că va mai reînvia vreodată după ce s-a prăbuşit cu primele ordine de mobilizare germane şi franceze, socialism alcătuit din tot atîtea realităţi, din tot atîtea noţiuni vii cit şi erori, unele duse violent pînă la şi dincolo de absurd. 336 Socialismul de astăzi, sau mai bine-zis de pînă ieri, a propovăduit atît amar de vreme înfrăţirea popoarelor, încît şefii lui, din deosebite ţări, ajunseseră să le creadă de-a bine-lea înfrăţite. Ani de zile tiparul francez s-a întrecut cu cel german ca să asigure Europa că ideea Internaţionalei nu-i o ficţiune, dar o putere hotărîtoare pentru armonioasa dezvoltare a naţiunilor. La adăpostul mentalităţii ce părea formată, au scris cei mai buni intelectuali şi artişti ai omenirii pentru dezarmare şi pace. Congresele numeroase ce s-au ţinut în Occident, Biroul Socialist Internaţional, conferinţele din toate oraşele şi satele, mişcarea culturală întreagă părea să dea socialismului o temelie de rezistenţă grandioasă. Oricîte războaie ar fi însîngerat Europa, un singur lucru nu trebuia să mai aibă loc după 1870, războiul franco-german, acela tocmai care se vădeşte a fi în ostilităţile de faţă cel mai crunt. Socialiştii au visat internaţionala şi universalitatea, iar lumea civilizată nu i-a cerut decît atît, să evite războiul dintre două naţiuni mari, ale cărora calităţi se complectează minunat de bine, dacă nu putea să le înfrăţească. Socialiştii n-au fost în stare sâ-1 evite, şi astăzi asistăm la spectacolul jalnic al unui măcel cu atît mai neiertător cu cît popoarele angajate sînt cele mai ilustre în istoria culturală a omenirii. «Nu vă temeţi, clamau socialiştii francezi la Paris, nu vă temeţi, popoare laborioase din Europa, noi vom şti să facem războiul imposibil atunci cînd vreun împărat ar avea îndrăzneala să-l declare omenirii preocupate de alte idealuri. Nu vă temeţi, fraţi francezi, de înarmările Germaniei : cu toate armele ei, Germania oficială nu va mai fi în stare să se opună voinţei poporului. în ziua mobili- 337 zării germane, patru milioane de tovarăşi socialişti germani vor da mina cu noi pe deasupra Vosgilor, micşoraţi subt îmbrăţişarea noastră.» Rezultatul acestei propagande a fost, pe de o parte, pentru Franţa : ministeriatul generalului Andre şi ministeriatul lui Camille Pel-letan. Armata, şi apoi marina, cunoscură efectele încrederii excesive în socialism — şi numai mulţumită acţiunii şi influenţei lui Delcasse starea armatelor de uscat şi apă franceză putu să fie îmbunătăţită. «Sabotajul», greva, serviciul de doi ani, neomaltu-sianismul acut, toate de origină socialistă, împuţinară puterea Franţei pe măsură ce-i creşte încrederea în idee. Ce procese ! Cîte rechizitorii ! Pe de altă parte.: pentru Germania, unde aproape patru milioane de socialişti dispun în casele lor sindicale de zeci de milioane de mărci fonduri cotizate : înarmări tot mai mari şi mai grele, înarmări din ce în ce mai costisitoare, primite de toţi socialiştii cu entuziasm. Predica socialistă lăsase să se creadă că războiul actual, în care au răspuns cu o admirabilă umanitate, nu-i vorba, toţi socialiştii şi revoluţionarii, şi din Franţa şi din Germania, că războiul se poate evita. Şi el ar fi fost evitat, nu graţie socialiştilor, dar din pricina intervenţiei Engliterei industriale şi negustoreşti ! Se ştie ce s-a petrecut : socialismul n-a avut nici un efect. Ca şi cum el n-ar fi existat în veac, milioane de socialişti au purces înflăcăraţi la război. Astăzi steagurile roşii stau înfăşurate şi trîntite subt mesele organizaţiilor socialiste — iar portretul lui Marx întors din cui cu faţa spre părete. Socialiştii germani se bat cu socialiştii francezi ca nişte imperialişti. 338 Unde-i Internaţionala ? Unde-i socialismul ? A mai vorbi de ele nu-i pur şi simplu ridicul ? Evident că datoria faţă de patrie trebuie să-l oblige şi pe un antimilitarist au tir change ca Herve să intre în rîndul soldaţilor — şi bravura socialiştilor a fost cu drept cu-vînt apreciată de toată lumea. E tot ce-i ră-mîne să facă, după ce nu putuse face nimic. Dar unde-i, repetăm, socialismul; care a fost influenţa lui reală ? Ce-a cîştigat lumea civilizată de pe urma lui, afară de hîrtie tipărită ? Se poate spune verde că nimic. Atunci cînd creştinismul, de pildă, cu care a fost adeseori comparat, a modificat toată individualitatea omului şi a ginţilor, socialismul s-a vădit neputincios ca să atingă conştiinţa omenească, el a fost o teorie moartă, un prilej mai mult de rătăcire, şi o pierdere de vreme, o iluzie mare, dar înfiorător de deşartă. Doctrina de biurou, de cabinet, de jurnal, de parlament, e tot ce a fost socialismul, care a murit în anul de la Christos 1914. Omenirea aşteaptă altceva. Din ce parte ? De la cine ? Un liberator sau un autocrat ?... 1914 ARBITRII EUROPEI Se răspîndeşte, pare-se, sentimentul că termenul neutralităţii noastre nu trebuie să coincidă cu sfîrşitul războiului în curs — şi graţiei comparaţiilor ce se fac şi concluziei că •«dacă se bate toată lumea, de ce să nu mă bat şi eu», se admite că participarea noastră la războiul dintre vecinii noştri este o datorie. Recunoaştem că nu sîntem atît de -«tari» incit să prevedem, cu siguranţa sinceră că nu ne înşelăm, efectele neutralităţii noastre sau a unei participări; tot ce am cutezat să articulăm în scris pînă astăzi în această extraordinară chestiune, în care nimeni din toţi cîţi s-au exprimat prin presă, nu se poate lăuda că vede limpede şi adine, au fost părerile unor oameni consecvenţi cu opiniile lor din trecut şi pe cit de entuziaşti pe atît de îngrijoraţi de situaţia ţării lor. De aceea ne-am şi amendat funcţiunile fanteziei, ca să nu zicem ale inteligenţei, puţini încrezători, şi din datorie faţă de ţară, şi din scepticism faţă de personalitatea noastră, în ipotezele noastre, şi am luat hotărîrea, pe care am dori să o vedem împărtăşită de toată presa, de a nu anticipa asupra deciziilor guvernului, mai bine informat decît simplii ziarişti şi avînd mijlocul de a se rosti oricînd în deplină cunoştinţă de cauză. A presupune că se pot porunci unui guvern dorinţele noastre în nişte împrejurări atît de delicate 340 şi pe care el în orice caz le cunoaşte mai bine decît publicul nerăspunzător, este un act copilăresc şi comic pe deasupra, şi nepatriotic. Dar înlăuntrul acestei atitudini şi acestor împrejurări, se poate discuta şi se discută. Neutralitatea, care pare unora ruşinoasă şi pe care Italia o menţine totuşi cu energie, poate face obiectul, în ce priveşte România, al unei speranţe. Cine ar fi chemat între beligeranţii actuali să intervie pentru pace ? Hotărît că şeful unui stat neutru. Cel mai indicat dintre toţi suveranii, prin vîrstă şi prin trecutul său militar şi social, pare să fie regele Carol. Italia, Portugalia, ■ Suedia, Norvegia, Spania au şefi relativ tineri, în orice caz inexperimentaţi în materie de război. Belgia, Rusia, Anglia, Franţa, Germania, Austria sînt state beligerante. Swiţera e o republică civilă. Wilson, prezidentul Statelor Unite, e în situaţia laică a confederaţiei helvetice. împăratul Turciei nu poate interveni pentru că este... turc. Deşi creştin, Papa, iarăşi, n-are autoritate să intervie, fiind ulterior iscării războiului ce trebuie arbitrat, iar Japonia, chemată de Anglia să joace un rol numeric în războiul de faţă, este de rasă galbenă şi depărtată. Regele Carol are în schimb asupra tuturor... colegilor săi, în uniformă sau în civil, avantajele care celorlalţi le lipsesc şi un număr de titluri speciale la atenţia puterilor europene. Regele Carol e, apoi, înrudit cu casele domnitoare din Europa, şi dacă face parte din Hohenzollernii germani e într-un sens înrudit şi cu Franţa şi oarecum Beauharnais. E de două ori mareşal, al armatelor ruseşti şi germane. Domneşte în Europa de aproape cincizeci de ani şi a făcut două războaie. în 1877 a luptat alături de bunicul împăratului 341 Rusiei, Nicolae al II-lea, a fost prieten intim cu Frederic al III-lea, tatăl împăratului Germaniei, Wilhelm al doilea. A făcut pacea din Bucureşti, arbitrînd Balcanii şi ridicîndu-se odată cu ţara pe care o domneşte la un fel de rang de şef al ţărilor balcanice. In mîinile lui se găseşte navigaţia Dunării, care-i legată de interesul de-a se deschide Dardane-lele. Afară de toate acestea, situaţia regelui Carol e legată, ca domn român, de Transilvania, de Basarabia, de Bucovina, de Macedonia, unde domneşte sau a domnit un nepot al său, prinţul de Wied. Titlurile regelui Carol sînt numeroase şi universale şi-l fac apt ca să intervină în conflictul european. Şi pentru motive ce pot fi de asemeni enumerate, odată cu singurul arbitru se pune şi chestia localităţii unde să se încheie pacea viitoare, şi care poate fi capitala Românei. Poate că aceste anticipări să păcătuiască prin oarecare fantezie, foarte puţină fantezie de altfel. Dar între alternativa de a intra în război şi de a fi înfrînţi, şi între aceea de-a fi încă o dată arbitru, şi arbitru al Europei, în cel mai mare război din lume, România şi poporul ei inteligent şi ager pot găsi destulă glorie şi imense foloase în cea de-a doua, care-i în acelaşi timp şi alternativa neutralităţii. 1914 ÎNCREDERE ŞI DISCIPLINA înaintarea ruşilor şi succesele lor în Gali-ţia au impresionat opinia publică din România numai întrucît se adeveresc prezicerile celor care dintru început au crezut în iz-bînda trupelor ţarului în Austria. înfrîngerile austriecilor au iost însă compensate de izbînzile germanilor din Prusia orientală şi în acelaşi timp de propriile succese austriece pe acelaşi teatru de război. Toate acestea, favorabile uneia sau celeilalte părţi, se petreceau în depărtare... nu interesau România decît indirect şi puteau deocamdată să slujească de temă de discuţie, şi-atît. Cu ocuparea Bucovinei de către ruşi, se schimbă chestiunea brusc. Bucovina e pă-mînt românesc : trecerea ei de la un stăpîn la altul, nu poate să nu jignească, să nu revolte. Ca un vas de aur, furat, în fundul căruia, învelită cu cenuşă, se păstrează inima lui Ştefan, ea-i smulsă cînd de-o mînă cînd de alta şi aruncată cînd în stînga cînd în dreapta, peste o fruntarie, întinsă între apă şi foc. împrejurarea tragică voieşte ca această «grădină» românească să fie apărată de români pentru Austria, să fie cucerită de români pentru Rusia, să fie de două ori înecată în sînge românesc, în faţa românilor din regat, ridicaţi pe graniţi, ca să asiste, pînă acum neputincioşi, cît sînge poate pierde neamul lor, în deşert. Viitorul scriitor mare, 343 cînd se va naşte, al literaturii noastre, va scoate din această crîncenă situaţie drama cea mai ciudată şi mai zguduitoare din cîte s-au zămislit, pentru a fi jucate. Primejdia creşte zi cu zi. Dacă într-ade-văr ruşii au pătruns, precum s-a spus, în Transilvania ? Dacă vor izbuti să înainteze şi să cuprindă ţinuturile şi de aici ? Subt austrieci pe de o parte — care au făcut neînchipuita greşeală relevată la timp în ziarul nostru, de-a ne prefera anul trecut pe bulgari ; pe de altă parte siubt unguri — care, proşti diplomaţi pe cît de trufaşi acaparatori, n-au ştiut în ajunul războiului măcar, şi nu ştiu nici astăzi (poate ar fi prea tîrziu) să dea autonomia Transilvaniei, cînd ruşi absolutişti au făgăduit-o pe a Poloniei ! — românii avuseseră timpul să se organizeze cel puţin sufleteşte în vederea rezistenţei şi a viitorului unitar îşi pregătiseră armele culturale şi economice potrivite. Dezvoltarea lor paralelă cu dezvoltarea mai rapidă şi direct înrîuritoare asupra tuturor românilor liberi, se îndreaptă liniştit spre unitate. S-au aşteptat ei şi s-a aşteptat careva dintre noi, la ridicarea unui alt obstacol, rusesc ? Armatele austriece înfrînte, toate raporturile respective se schimbă. Frămîntul opiniei publice româneşti din ultimele zile este cu desăvîrşire justificat — şi dacă intrarea românilor în Transilvania este cerută, apoi ea corespunde unei primejdii înţeleasă de toţi şi unui frumos sentiment de solidaritate naţională. Ceea ce trebuie notat cu părere de rău însă, este că unii par a pune la îndoială patriotismul guvernului. Astăzi, cînd tot poporul din ţară, boieri, burghezi, ţărani şi intelectuali au datoria să se strîngă în jurul guvernului şi să aştepte — se manifestează tendinţe de separatism şi guvernul este acuzat de «slăbi- 344 ciune», ca şi cum a te arunca orbeşte în învălmăşeala unor armate care numără milioane de oameni ar fi o dovadă de putere şi ca şi cum a lua izolat răspunderea unei situaţii garantată de nimeni este un act de înţelepciune. Germania, cu armata ei formidabilă, în care s-a încrezut exclusiv, şi cu o rezervă de mijloace economice şi politice însemnată, este cu drept cuvînt acuzată că n-a ştiut să pregătească războiul diplomati-ceşte, ca Tripla înţelegere. Lipsa diplomaţiei a făcut ca Germania, care nu-i un stat învins, să cunoască în acest război o antipatie, o antipatie întreţinută, dezvoltată de Germania însăşi. Putem noi face ca Germania ? Ne putem noi arunca într-o întreprindere militară din care să ieşim pe de o parte glorioşi iar pe de alta micşoraţi ? Oricîtă genialitate am fi siliţi să recunoaştem propagandiştilor din presă, un singur lucru e îndoielnic, că ei pot fi în stare să cunoască situaţia mai bine decît guvernul, în care, de nenumărate ori de la izbucnirea războiului încoace, am repetat că trebuie să avem o încredere deplină şi definitivă. Mijloacele de informaţie ale guvernului întrec la infiniţ mijloacele publice, iar patriotismul guvernului este cel puţin tot atît de viu ca al nostru. State mari, care se pot dispensa de prudenţă, suferă din lipsa ei, şi noi, în a cărora forţă trebuie neapărat să intre dibăcia, calitatea de ordin intelectual, trebuie să o dispreţuim ? Ori se cere ca şeful guvernului, domnul Ion Brătianu, să se coboare în stradă şi să discute cu fiecare, la cafenea, la cinematograf, de ce guvernul are în cutare chestiune atitudinea criticată — care nici nu se cunoaşte precis — şi lăsîndu-se pradă gravei indiscreţii dovedită în ultimul timp, să mulţumească, astfel, trufia de ignoranţă la unii, 345 şi incapacitatea încrederii la alţii ? Nu-i mai degrabă o datorie să te întrebi de ce nu pă-cătuieşti să-ţi umileşti pretenţiile şi să respecţi pe nişte oameni care aţîţaţi de pretutindeni şi conştienţi de penibila şi fantastica stare de lucruri de azi, pot să păstreze, la guvern, o linişte de adevăraţi bărbaţi de stat ? La declararea războiului, Cîemenceau a scris unul din cele mai frumoase articole ale sale : Franţa, spunea fostul preşedinte de consiliu, are o singură datorie : Franţa tre- . buie să iasă neapărat învingătoare din acest război ; ea nu mai poate iscăli o pace ca în 1370. in aceeaşi împrejurare se găseşte şi România. Dacă România intră în război, ea nu poate să iasă din el decît victorioasă. Bravura e admirabilă, însă bravura nu mai ajunge. Armata românească va fi şi mai vitează, dacă se poate, decît în războiul din 1877. Dar e o instanţă care ştie să micşoreze şi valoarea bravurei, şi de dînsa trebuie să se ţie socoteală. E instanţa care a făcut ca în trecut Austria înfrîntă să cîştige, şi România victorioasă să piardă... Instanţa finală a diplomaţiei. Şi desigur că actul cel mai bun diplomatic e acela în care cîştigi fără să pierzi... Guvernul, e o datorie de patriotism pentru presă, să fie lăsat să lucreze. E o datorie să fie lăsat regele să lucreze. Ceea ce va hotărî guvernul este bun. Restul e vorbă deşartă. Acuze-ne cine-o pofti de servilism. Sîntem mulţumiţi că «servilismul» nostru se arată în împrejurările grele pentru patrie. 1914 PRIETENIA BULGARIEI Se vorbeşte de nişte tratative ce se fac cu Bulgaria. Toate zvonurile îşi fac loc cu uşurinţă şi în această chestiune, şi nici în acest punct precis al acţiunii lui, şi satisfăcător în definitiv pentru toată lumea, nu-i guvernul lăsat să-şi vadă de treabă. «Nu-i lăsat» e un fel de-a vorbi, căci un guvern nu se preocupă de zvonuri şi poate oricînd face abstracţie de ele, mai ales cînd originile zvonurilor de tot soiul nu sînt destul de bine ascunse. Obiectul tratativelor cu Bulgaria, dacă se fac, dacă s-au făcut, este, evident, eventualitatea unei ieşiri din neutralitate. Bulgaria ne datoreşte o «revanşă», acest lucru e sigur. Intrarea armatelor româneşti pacificatoare în Bulgaria, şi ocuparea ţării lui Da-nev, pînă la Sofia, a restabilit pacea în Balcani, dar a împiedicat pe bulgari să-şi realizeze ceea ce numesc ei idealul lor naţional şi a adus tot atîta glorie României cît dezastru pentru Bulgaria. Armata bulgară, care nu cunoaşte drepturi străine drepturilor bulgare şi care s-a luptat cu atîta violenţă împotriva turcilor, ar fi putut, după părerea celor ce o cunosc, să mai bată şi pe greci şi pe sîrbi, dacă nu intervenea România. Evident că din războiul trecut Bulgaria a cîştigat mult şi ar fi putut să fie mulţumită că a pierdut, la urma urmei, destul de 347 puţin. Da, e un argument acesta, de străin. Bulgarii consideră însă rezultatele războiului lor ca o înfrîngere gravă. Intrarea românilor într-o ţară al cărui orgoliu crescuse pînă la a consimţi să se măsoare chiar cu împărăţia rusească, a umilit orgoliul bulgar. Bulgarii voiau totul, şi bulgarii sînt profund încredinţaţi că li se cuvine totul şi că-1 vor obţine cu primul prilej. Bulgaria voia toţi Balcanii ca teritoriu, hegemonia politică în Balcani şi prestigiul european al acestei situaţii. Cine a sfărîmat acest vis pentru care au murit atîţi bulgari, pe trei cîmpuri de război ? Românii ! Românii, care din punctul lor de vedere au avut tot atîta dreptate de a restabili echilibrul — pentru că în Balcani naţiunea culturală şi statul de căpetenie sînt ei, cu excluziunea tuturora, România nu se poate abţine de la o politică în Balcani, aceasta e sigur, decît consimţind la căderea ei pe al doilea rînd în faţa Bulgariei atotvictorioase. Dacă ne aveam bine cu bulgarii, pot să spuie azi unii, dacă le toleram ridicarea completă, astăzi i-am fi avut cu noi sau în orice caz nu-i puteam avea împotriva noastră. Acest lucru nu se ştie deloc — şi apoi argumentele care încep cu «dacă» şi «poate» sînt bune numai în literatură. Fapt este că cine vrea să trăiască trebuie să jeneze pe cineva şi bravura datoriei cere să faci faţă tuturor complicaţiilor din afară. Pînă la societatea ideală utopistă, un popor şi un stat trebuie să ştie a întîmpina dificultăţile ce ies din ascensiunea lui, din independenţa lui şi să le primească hotărît. România, de anul trecut încoace, trăieşte, evident, mai intens, cu mai multe primejdii împrejurul ei. Această stare este bună pînă 348 la un punct, căci va determina crearea unei diplomaţii serioase şi a bărbaţilor de stat din ce în ce mai cuprinzători şi mai puternici ca resurse intelectuale. Nu trebuie să ne închipuim că bulgarii ne doresc o fericire pe care noi le-am tulburat-o lor, şi că de la o zi la alta se fac prietenii noştri devotaţi. Ar fi o naivitate din parte-ne să credem că un an de la anexarea Cadrilaterului ne putem aştepta de-. odată la un sprijin pe care nu l-am avut la timp şi nici de la cei legaţi prin interese şi contracte de noi. Chiar voind, bulgarii nu ne-ar putea fi de folos ; e ceva mai tare decît voinţa lor, resentimentul, un resentiment adînc, pe care ar fi mai util să n-avem prilejul să-l cunoaştem mai direct. Cu bulgarii, o apropiere noi trebuie să avem odată neapărat; greşeala pe care au făcut-o francezii şi germanii de-a nu se alătura printr-o alianţă fericită, noi nu trebuie să o facem. Insă noi credem că această apropiere dintre Bulgaria şi România nu se poate face cu sinceritate, un an după ce România a distrus speranţele vecinei sale — şi că orice înţelegere nu va fi decît superficială şi plină de inevitabile surprize. 1914 DOMNUL A. D. XENOPOL ŞI ISTORIA Unui articol din La politique, Un istoric care se agită, domnul A. D. Xenopol, profesorul vizat, trimite un răspuns apărut în ziarul conservator francez cu data de ieri, apă-rîndu-se de învinuirea ce i se aduce că şi-a schimbat în ultimul ceas atitudinea de partizan al Triplei Alianţe, profesată vreme îndelungată, într-o prietenie contradictorie faţă de imperiul rusesc. Domnia sa recunoaşte că această nouă vedere politică datează de puţin timp la domnia sa, de vreme ce fiind ales membru al Institutului Franţei şi-a exprimat neîncrederea în Rusia, care la 1878 ne-a răsplătit concursul militar pe de o parte cu o răpire — Basarabia, şi pe de alta cu o dificultate istorică şi naţională — Dobrogea, obiectul de veşnică neînţelegere cu Bulgaria. In franţuzeşte acest act al Rusiei — care trebuie degajat întreg la «Institut» — se cheamă : faire deux coups d’une seule pierre. Domnul Xenopol adaogă însă că împrejurările s-au schimbat, şi dacă acum cîteva luni puteam să rămînem credincioşi alianţelor noastre şi cinstei României angajată prin semnătura şefilor ei, astăzi nu se mai poate, astăzi Moldova e «sacrificată prin lipsa de fortificaţii», primind de bunăvoie, ca o necesitate politică de fapt şi de ameninţare, vasalitatea Rusiei! Putem spune în 350 treacăt că nu ne amintim de domnul A. D. Xenopol să fi exprimat nici această nevoie, nici această părere de rău, şi cu tonul de-acum, atunci cînd s-a fortificat linia Focşani-Nămoloasa. Profesorul de istorie dă mai multe exemple de schimbări în împrejurări, toate exacte, şi îşi îndreptăţeşte judecata afirmînd că domnia sa nu face operă de simpatie şi sentiment dar «istorie şi istorie adevărată». Domnul A. D. Xenopol nu bagă însă de seamă că argumentul domniei sale aplicat situaţiei noastre de azi nu este istorie şi istorie adevărată decît pînă la un punct, în-trucît momentul principal în care voieşte să-şi reazime dreptatea nu a trecut. Domeniul istoriei este strict închis în trecut, iar profesorul care ne învaţă atît de limpede funcţiunea istoriei, prejudecă asupra viitorului. Evident că oricine poate să facă din trecut incursii în sînul viitorului celui mai depărtat, dar vrem să atragem atenţia venerabilului profesor din partea nefortificată a Moldovei, că acest lucru e de domeniul lui Verne şi Wells, al fanteziei, care, cu tot respectul ce datorăm savantului istoric, nu mai este istorie defel şi cu atît mai mult cu cît propunerea domniei sale este în absolută contradicţie, nu cu domnia-sa, ceea ce nu ne-ar emoţiona peste măsură, dar cu trecutul imediat al istoriei noastre moderne şi cu toate faptele dinlăuntrul acestui trecut degrabă uitat. Am fi mai repede dispuşi să formulăm conduita opiniei publice, aţîţată de unii şi de alţii, ca o uitare de sine specific românească. Monumente, fapte, oameni au trecut întodeauna la noi pe rîndul cel din urmă îndată ce s-a interpus între prezent şi ele, un timp, o mulţumire, o satisfacţie de vanităţi sau de ambiţii. E viciul nostru, pe care ni-1 desfată chiar un profesor cu experienţa şi vîrsta domnului Xenopol, superficialitatea — de ce să ne supărăm — să ne-aducem măcar de el aminte. Domnul Xenopol nu face deci operă de istoric, ci de agitator, bine a spus La Poli-tique, şi recunoaştem că domnul Xenopol se supără fără temei, căci şi agitatorii au locul lor într-o societate cu voinţă dezorganizată. Domnia sa ar fi făcut istorie atunci cînd ar fi aşteptat sfîrşitul împrejurărilor actuale. Pină atunci domnia sa e un simplu cetăţean care se îndoieşte de destoinicia şefilor conducători, iar titlurile domniei sale nu-i slujesc în această atitudine decît pentru a arăta Rusiei, unde părerile domnului A. D. Xenopol sînt cunoscute, că tot ce aşteaptă România este o vasalitate. Vedeţi ce comod poate trata guvernul nostru cu vecinii în această situaţie şi cît folosesc ţării declamaţiile celor sterpi de răbdare. Domnul Xenopol, mai ales ca istoric, dacă nu-i de-ajuns ca român, trebuia să ia atitudinea guvernului, a consiliului de Coroană, nimic mai mult. Acesta era un fapt istoric, de respectat. Mai tîrziu, faptul istoric vor fi documentele, pe care se lucrează istoria. Vrem să spunem atît, că domnul Xenopol amestecă istoria; lucru pozitiv, cu imaginaţia, lucru dubitativ. Nu ajunge să fii Xenopol, pentru ca să te confunzi cu destinul, şi fiind Xenopol, eşti criticabil. Orgoliul lucrului absolut nu-1 poate avea domnul Xenopol decît pentru ceea ce a cuprins din trecut. Dar putem face şi o excursie în viitor, — să se remarce că noi nu sîntem istorici, sîntem numai gazetari. Foarte bine, să facem o politică rusească şi nu politica germană de pînă azi, cu care am progresat, cu care ne-am împuternicit, pe măsură ce s-a 352 întărit imperiul german. Să o facem. Are ţarul nevoie de noi, sau mai bine zis crede Rusia că are nevoie de noi ? Kaiserul, ştim, a avut şi are precum am avut şi avem şi noi nevoie de Germania. Nimic nu o împiedică pe Rusia să ne-o arate. N-are de ce să se plîngă Rusia de neîncrederea noastră, a celor care în confuzia actuală sîntem ho-tărît împotriva ei, nu noi sîntem vinovaţi, e vinovată Rusia. Dorinţele, articolele de presă oricît de prieteneşti, nu ne ajung, căci acestea n-au ţinut loc de acte niciodată ; întrucît au slujit hotărîrea socialistă şi presa socialistă cauza păcii ? Şi noi şi toată lumea, ne pierdem concepţiile şi luptăm împotriva celor mai scumpe, îndată ce guvernul ne cheamă. Guvernul rus să facă actul, un act nou pentru o mentalitate nouă — dacă ţine la noi, la viaţa noastră, la independenţa şi cultura românească, dacă-i sîntem utili. Fără această utilitate n-avem de aşteptat, ca stat şi naţie, de la Rusia nimic. Suvenirea actelor ei de pînă azi nu-i în stare, nicidecum, să ne deschidă braţele peste Prut. Actul Rusiei se va vedea după acest război — şi atunci, numai atunci să ni se ceară noi orientări şi alianţe. Ne tre-buieşte un început de tradiţie nouă pentru o nouă politică externă. Deocamdată noi vedem că Rusia, făgăduind cu solemnitate, evreilor, drepturi, îşi lasă armata să batjocurească şi să calce în picioare pe evreii din Bucovina şi Galiţia. Acte din partea Rusiei, acte. Noi vom mai spune ceva. Teama de ruşi să nu degenereze în laşitate. Nu faptul că ruşii vor fi învingători să determine conduita noastră prietenească. Nu ! Nu teama că ne vor ocupa Moldova să ne facă să primim de bunăvoie vasalitatea pe care ne-o 353 recomandă domnul A. D. Xenopol. Vîrsta domnului Xenopol se poate împăca, se vede, cu o catedră de profesor într-o universitate străină. Vîrsta României nu poate primi această atitudine. România idealistă nu priveşte ţara ca un confort şi naţionalitatea ca o bucătărie suculentă. Demnitatea României respinge profeţiile şi îndemnurile domnului Xenopol. Vom muri în Moldova şi aiurea şi nu ne vom supune. Această cinste ne-a rămas, de-a înfrunta pe orişicine, nu în raport cu numărul tunurilor sale, dar în raport cu mărimea sufletului nostru. Intoarcă-se acasă domnul Xenopol cu noi toţi la atitudinea guvernului şi părăsească gloria facilă şi vagă a foilor cotidiene. 19 14 LACRIMI... Acum, cînd draperiile mortuare repauzea-ză grele şi neclintite deasupra ţărînei lui auguste, cade-se cu o mîhnire gravă să ne gîndim la regele Carol, cîrmaciul nostru senin, timp de o jumătate de veac. Puţine morţi pot să se asemene cu moartea cumintelui nostru purtător de purpură, coroană şi sceptru. Despre oamenii ca regele nostru de pînă ieri, rostirea franceză spune : II est mort comme il a vecu — şi-i elogiul cel mai mare ce poate fi adus unui muritor, proletar sau domnitor. In faţa morţii, care l-a mai încercat în ultimii ani de cîteva ori, el avu, ca şi în faţa spectacolului frămîntat şi luminos al vieţii, o atitudine hotărîtă, liniştită, de Cezar anahoret — şi nu ne-am putea închipui că însăşi moartea, înfăţişată de clasici ca o fiinţă ce se strecoară prin palate, săracă şi aproape goală, s-a putut apropia de această personificare patetică a demnităţii şi a voinţei fără să îmbrace o mantie deosebită, violetă sau de aur, şi fără ca, înainte de a-i trece sufletul în relicvarul ei cu eternităţi, să-i fi sărutat, îngenuncheată, mîna culcată pe piept ca o decoraţie simbolică de energie şi stăpînire. Pentru si-neşi, regele Carol a ştiut să aibă un sfîrşit cu desăvîrşire frumos, de vreme ce acesta coincide cu un act de voinţă, dus pînă la capăt, cu o voinţă ce n-a sfîrşit înaintea iui, 355 asociată fiindu-i în ceasul din urmă imaginea naturii în zorile zilei. Cine cunoaşte oamenii şi viaţa, pentru a fi suferit laolaltă cu dînşii de micşorimea pe care ţi-o impun împrejurările, de concesiile triste, de revolta, de amărăciunile fără leac în care te tîrăsc violent, de jertfele silnice impuse ■— acela ştie ce este voinţa, ce poate voinţa, ce întemeiază voinţa, ce înge-nunche voinţa. Regele Carol a fost şi ră-mîne voinţa definitivă şi egală, inuzabilă, perpetuă şi calmă — împotriva piedicilor, a temerilor, a confuziei — intr-un cuvînt : a slăbiciunii obşteşti. Această voinţă a început întodeauna de acolo de unde trebuie să înceapă voinţa, de la sine. Carol I s-a disciplinat pe sineşi mult, ca să lase acea impresie de siguranţă, de puritate şi de înalt creştinism, cu care îţi despărţeai ochii de figura lui filosofică şi papală. în mijlocul poporului său şi numai în mijlocul lui a trăit, aşezat ca un soclu ce năzuieşte să-şi primească neştirbit statuia. Prizonier credincios al datoriilor de rege, el a putut să-şi facă această datorie şi despre individualitatea LUI, în ipostază regală, o concepţie la care s-a închinat cel dinţii. Din ziua ridicării lui pe tronul românesc ce n-a mai cunoscut o domnie atît de îndelungată decît de Ştefan, şi pînă în ziua încetării lui ■ din viaţă, regele Carol a fost neîncetat şi de-amăruntul, deopotrivă cu sineşi, supus aceloraşi reguli, credincios aceloraşi principii. El a fost o linie dreaptă. Nu-i de mirare că figura lui a străbătut atît de departe şi a atras atîta veneraţie din toate părţile lumii. Acolo unde alţi împăraţi sau regi erau necunoscuţi, figura lui era familiară. De cîte ori se vorbea de Orient, ea era fără voie evocată, ca atunci cînd gîn-dindu-te la şesuri îţi apare spicul bogat, de 356 grîu. Apoi, alianţa regelui Carol cu o poetă, adăoga la coroană, şi la puternica-i autoritate, un romantism primitiv de poveste, o bucolică frăgezime. Era cîntecul şi împărăţia. Ni-1 amintim de a-1 fi văzut şi contemplat de aproape, de mai multe ori, cuprinşi de un sentiment identic întodeauna, pe care l-am tradus cu nuanţe deosebite şi totuşi alcătuitoare, de încredere, de eternitate şi de teroare. Masca lui magnetică era totuşi rece şi zîmbetul lui particular, care n-a atins niciodată volumul rîsului întreg, a fost comparabil cu ceea ce poate ceda un mare artist cititorului, ca să-i lase regretul că ar fi putut, cu alte facultăţi, să-l înţeleagă deplin... O licărire, într-o carte, întredeschisă la zălog. Şi toată mişcarea lui era măsurată, gîn-dită, întocmită, de la salutul cu degetul arătător, pe streaşină sticlitoare a chipiului, pînă la purtarea trebilor de stat, prin dificultăţile uneori insurmontabile pentru puterile unui om normal. Subt povară, pasul lui era tot atît de drept şi de sigur ca atunci cînd, cu o mînă la cheotoarea tunicii, regele Carol se îndrepta, singuratic, în umbra semeaţă a codrilor Sinaii. Mai variat decît o rozacee milicromă de catedrală, el primea pe fiecine, cu ceea ce socotea că trebuie întîmpinat. Nici o exagerare, dar, neîncetat, o economie în atenţii şi cuvinte. Se înţelege din partea unui asemenea om o strîngere de mînă întreagă, o rostire mai caldă, ce preţ trebuiau să aibă şi ce însemna o tăcere sau o distracţie aparentă. Toţi cei care au lucrat cu regele Carol au apreciat, pînă-n ultima zi, luciditatea vederilor lui în chestiunile cele mai complicate, şi ce poate fi complex şi mai gingaş, 357 decît împrejurarea în mijlocul căreia noi am ţipat cu toţii în cîte un fel, nerăbdători şi turburenţi, şi în mijlocul căreia ei a murit cu liniştea unei stele şi cu discreţia unei pasări într-un mormînt de pomi înfloriţi... Se spune despre un mare număr de oameni că sînt culţi şi nimeni, de pildă, nu contestă profesorilor universitari care mai deunăzi n-au ştiut să aibă încredere în regele lor, cultura... E o cultură, răspîndită, care se cîştigă prin învăţături şi toată cultura e şi rezultatul unei munci intelectuale. Dar cultura aceea, care face parte din plăsmuirea secretă a individului moral, care-i singură o natură, care armonizează şi confundă tot ce ştiinţa îngrămădeşte separat, cîţi oameni se poate spune că o au ? Acea cultură e o pregătire universală, o atitudine universală, nesurprinsă niciodată, atotpre-văzâtoare : cheia tuturor porţilor ermetic ferecate. Regele Carol avea această pregătire, pe temeiul căreia putu fără greş să facă faţă oricărei împrejurări. Meritele excepţional de mari ale regelui nostru sînt astăzi date pe faţă în toată presa, cu o abundenţă care nu poate fi alăturată decît cu neîncrederea unor slabi de înger, de mai deunăzi. în scrisul cîtorva ziare simţim mîhnirea tardivă, care pe noi şi pe alţii ca noi ne copleşeşte. Trebuie să ghicim că din ochii purtaţi către o slavă omenească deşartă, acum, plecaţi, se strecoară lacrima durerii ce nu se mai poate înăbuşi... Facă-se ca acest sentiment unanim de suferinţă să reunească laolaltă şi ca prietenia tuturora, regăsită în faţa draperiilor grele aruncate peste catafalc, să ne ră-mîie ca o legătură definitivă, nouă celor rămaşi ca să ne strîngem rîndurile prin care a trecut năluca nenorocirii. Şi regelui Carol, vegheat de făcliile sih-gure ale despărţirii şi de inima şi mai pustie şi singuratică a reginei, i-am dori acum, ca să-l glorifice în auzul ţării încercate şi al cerurilor deschise peste măcelul european, geniul lui Bossuet, ridicat într-o predică de munte. / 1914 TESTAMENTUL ...Dar după moartea lui, s-au desfăcut foile testamentului, păstrat în sertar. Averea lui se întoarce naţiunii. Optzeci de milioane... Fabula celor trei sute de milioane depuse în Germania, de teama cărora regele Carol era învinovăţit că nu vrea să facă război, trebuie pomenită numai ca o ruşine, pe care, ca să le fie mai uşoară inconştienţilor de toată mîna ce-au născocit-o, să o împărtim cu toţii şi să o suferim cu compatrioţii noştri dezmoşteniţi de suflet, deopotrivă. Dar calomnia regele Carol, generos şi blînd, a revendicat-o ca o avere şi i-a făcut un loc în testament. «Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutînd a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni.» I-a iertat pe aceştia în 1899 şi i-a iertat şi în 1914. Poate că şi ei i-au iertat de-a fi fost un rege mare şi un om prea pătruns de datorie şi demnitate. Nu se pot citi aceste rînduri adînci şi calme, din cuprinsul testamentului regal, lipsit de artificii şi simplu, ca povestirea primitivă a unei inimi cinstite, fără o intensă părere de rău. E vocea întreagă a unui om deplin, după ce nu mai este nici rege nici om, dar un strămoş zugrăvit între icoane. E vocea purificată de orice omenesc, tot ce-i omenesc amestecat fiind cu drojdiile ură şi orgoliu, 360 — confundată cu conştiinţa, cu esenţa secretă şi singuratică a simţirii. E o parte descriptivă în testamentul regelui Carol şi cealaltă este morală. Publicarea lui le va fi fost unora relativă. Pentru întîiaşi dată regele Carol vorbeşte de sineşi — după moarte. în faţa tuturor atitudinilor îndrăzneţe ce au fost luate ca să-l laude sau să-l ofenseze, el a păstrat neclintirea undei adînci şi curate în care poţi arunca şi bolovani şi cadavre fără să o turburi — abia de-ai mişcat-o — şi care se închide senină peste toate. Cînd a suferit, regele Carol şi-a adus aminte că acest drept îi lipseşte, şi-a ridicat fruntea peste furtuna oamenilor şi printr-însa, solemn, a purces mai departe. Şi dacă vorbeşte de simţirea lui, el o face discret şi indirect, mai mult lăsînd să se înţeleagă decît făcînd o mărturie abundentă. în clipa în care se înfăţişează mort, acest Om, sigur de credinţele lui şi întemeiat ca un pisc vecin cu tăria, are o seninătate de apostol familiarizat cu eternitatea. Totul pentru ţară, nimic pentru mine. Ce-a fost într-adevăr, pentru acest cu adevărat român, afară de munca zilnic închinată ţării, leve ă six, couche â dix ? Altă plăcere, altă mîndrie, alt devotament nu i se cunoaşte : ţara şi familia lui în sîmbu-rele ţării. Am văzut oameni citind în ziare testamentul regelui Carol şi plîngînd. Care militar a putut să-l aprofundeze şi nu şi-a dat seama de pasiunea regelui pentru oaste ? Iubirea de ţara lui şi de oştenii lui, apare din testament, înflăcărată. Cu toată măsura şi ţinuta pe care o imprimă regele Carol testamentului său, de despărţire, această iubire clocoteşte pretutindeni. Fără cuvinte 3G1 mari, fără emfază, ea vine din fund, circulă pe subt gîndirea lui ca un torent de ape ascunse, subt pămîntul la suprafaţă liniştit. Iubirea adevărată, mai presus de vocabular, dragostea nevăzută, pe care vulgul, obişnuit cu declamaţia şi cu gesticularea, ţine să o atingă cu degetul, pe faţa contorsionată a patriotului de paradă. Viaţa regelui Carol a fost scrisă în timpul vieţii lui de toată lumea, adesea cu o tendinţă de linguşire. Viaţa regelui Carol trebuie scrisă acum, după moarte, trebuie povestită acum tuturor tinerilor, tuturor cetăţenilor, ca o pildă pentru cumpătare, pentru aprigă voinţă, pentru perseverenţă şi cinste sufletească. Pentru noi viaţa lui este un model ridicat în mijlocul nostru, tangibil nouă, verificabil ca o problemă dezlegată. Ea slujeşte culturii noastre, moralităţii noastre, ne struneşte energia, de care tot mai mult avem nevoie. Scepticismul ce-1 cîştigăm din frecventarea oamenilor n-a putut atinge pe regele Carol, şi trebuie lepădat ca o pricină de generală disoluţie. Un catehism e testamentul lui care se găseşte în toate mîinile, catehismul cetăţeanului temător, înainte de toate, de propria-i imperfecţiune. Cînd fiecare român cult va fi în stare să realizeze sufleteşte spiritul testamentului regal, vom putea să ne simţim cum ne afirmă regele de ieri fără codire, fericiţi cu toţii în ţara noastră frumoasă şi locuită de un popor viguros şi deştept. Şi atunci nu ni se va mai putea nimic refuza şi nu vom mai cere nimic : fiecare din noi va fi o acţiune vie şi neamul laolaltă un drept impus şi o lege de primit cu respect. Credincioşi familiei, tari de virtuţi, prevăzători, simpli şi sobri, buni gînditori, buni patrioţi şi buni ostaşi, mun- 362 citori şi liberi, cine, în tot Orientul, este în stare să ne tocmească viaţa, să ne atace această avuţie, să ţie piept cu noi fără să piară ? Noi vom avea, ca toate neamurile mari, epoca noastră explozivă şi zburătoare, care a început atît de larg subt regele Carol şi pe care vom duce-o mai înainte şi vom întări-o tot mai mult, prin simţirea noastră, prin viaţa noastră, prin scrisul nostru, prin munca noastră, nepregetată. Oştenii, preoţii, negustorii, oamenii publici, pictorii, muzicanţii, învăţătorii, sătenii, femeile — umăr la umăr, rînd lîngă rînd — vor spori înainte, măsurat, liniştit şi d'îrz. Testamentul regelui Carol ne îmbărbătează ca să credem în credinţele lui şi în noi. — Şi fie ca voi toţi, bărbaţi răspunzători ai ţării noastre, să nu vă vadă naţia românească dormind decît o singură dată, ca astăzi pe regele Carol ! 19 14 INTERVIU CU DOMNUL PAPAGAL Găsesc pe domnul Papagal acasă. întors de la o mare consfătuire politică, pare ostenit şi totuşi mă primeşte. — Am venit Excelenţă, sau viitoare Excelenţă, să vă iau un interviu. Nori groşi se ridică iarăşi, am citit în gazetă, şi întunecă orizontul. Ca un înger scoborît din acest orizont politic, cam învechit, este drept, dar actual, domnul Miile sună trompeta, perii capului opiniei publice se zbîr-lesc, îngerul la ultima analiză n-a avut decît cinci la sută zahăr, ceea ce-i prea normal. Ce credeţi, domnule Papagal, despre toate aceste evenimente ? Domnul Papagal răspunde : —■ Ion Brătianu !! — A, înţeleg, replic eu. V-a supărat domnul Brătianu. Ce om curios, într-adevăr ! De opt luni, de cînd durează războiul, n-a spus nimic. N-a scris în La Roumanie, n-a colaborat la Adevărul, n-a chemat cel puţin o dată la masă pe domnul Victor Ionescu, valorosul nostru om politic, ca să se consulte cu domnia sa. Tace, tace. Numai dumneavoastră, domnule Papagal, vorbiţi toată noaptea şi toată ziua, cum nimeni n-ar fi cutezat să spere. De aceea vi se şi zice respectuos : Papagalul Genial. Domnul Papagal, care-i verde, se făcu deodată roşu. Cu o voce împrumutată de la corbul lui Poe, răspunse : 364 — Nu ! Nu mă cunoşti. — Fără îndoială, domnule Papagal!... Sînteţi şi mai mare şi mai ilustru decît îşi închipuie omenirea. O bănuiam cu toţii. La aceste cuvinte domnul Papagal se plecă puţin pe coadă şi subt treapta pe care se găsea aşezat, se zări căzînd, ca o perlă însă mai albă, semnul unei bucurii superioare şi al unei nobile emoţii. întrebîndu-1 ce crede despre politica externă, domnul Papagal îmi explică pe un ton gutural şi puţin cam şi din cerul gurii, că Grecia intră în război cu siguranţă ca să bată pe turci. Domnul Papagal stătuse de vorbă cu domnul Venizelos. Cînd îi spusei însă că poate se înşeală, căci guvernul grec a demisionat, domniei sale nu-i venea să creadă la început, şi fui silit să-i aduc o ediţie specială a unui mare şi chiar imens jurnal politic, din care domnul Papagal scoase concluzia că, dacă nu se bat grecii negreşit, se vor bate negreşit bulgarii, iar dacă nu se bat nici ei, ceea ce-i cu neputinţă, se va găsi un alt popor tot atît de viteaz, de pildă elveţienii. M-a uimit luciditatea domnului Papagal, cînd îmi vorbi de Rusia, pe care o cunoaşte, după cum s-a rostit singur în franţuzeşte, d fond. — Să nu-ţi închipui, îmi zise el, că ceea ce toţi vînduţii ca Stere, Carp, Radu Ro-setti etc. povestesc şi că ceea ce au povestit alţi vînduţi mai vechi, din istorie, să nu-ţi închipui că este cît de puţin adevărat. Se spune că Rusia este o ţară absolutistă. Minciună ! Nici un popor nu cunoaşte regim mai liber, blîndeţe mai curată, organizaţie mai perfectă. Rusia e un salon academic, Siberia o grădină. Se vorbeşte de spînzură-tori, de asasinate politice, de deportaţi. Ima- 365 ginaţia ignoranţilor e atît de fertilă ! De unde ! Ceva din toate acestea se poate să fi fost pe vremuri ; astăzi lucrurile s-au schimbat. Aşa s-au schimbat ele de mult, incit ai crede că exagerez. Spune tuturor amicilor dumitale că Finlanda şi-a căpătat autonomia, că Polonia va fi creată din nou, după război, că Ucraina nici nu există, că Basarabia n-a aparţinut niciodată României, ci Turciei. Ca să ne mulţumească, totuşi, Rusia ne va da-o nouă sau, eventual, o posesiune peste Urali. Mai mult, pentru ce crezi că se războieşte imperiul lui Petru ? Pentru România, domnule, căruia îi dă nu numai Bucovina dar si Galiţia, dacă vrea. Pe onoarea mea de domn Papagal, Rusiei nu-i trebuie măcar Marea Neagră. Celui care îndrăzneşte să-ţi afirme că Rusia năzuieşte după Constantinopol, răspunde-i că e trădător de ţară şi lipeşte-i numaidecît şi două palme. Nu se calomniază un imperiu şi mai puţin încă un împărat. Ignoranţa celor de la noi e atît de nemăsurată, îneît ei nu cunosc cel puţin numele împăratului. Nicolae al II-lea nu-i altul decît Filip al XH-lea, suveranul real al Rusiei, un poet de seamă care a şi tipărit subt pseudonim o carte de versuri : Libertatea. Eu unul, încheie domnul Papagal, m-aş simţi fericit să fiu rus, şi aştept cu bucurie o rezidenţă de iarnă la Irkuţk. în ce priveşte luptele germano-ruse, domnul Papagal, inspirat din cele mai recente telegrame, mă convinge : — Este clar că ruşii au bătut pretutindeni. Dacă se găsesc armatele germane în Rusia, este că această nobilă ţară a dorit-o, dintr-un punct de vedere strategic ce nu poate să fie dat deocamdată pe faţă. Nu este adevărat că o întreagă armată rusească 366 se găseşte la lacurile Mazuriene. Alte motive, tactice, i-au făcut, e-adevărat, pe ruşi, să intre în fundul acestor lacuri, dar azi ei au ieşit şi cu forţele îndoite pe care le dă apa, celor ce ştiu să o bea strategic, atacă acum armatele kaiserului prin spate. O să vedem în curînd nu pe ruşi, dar pe germani înecaţi. Căci ruşii stînd la fundul lacurilor au avut ordin de la Marele Duce să absoarbă fiecare o cantitate. Astăzi lacurile Mazuriene nici nu mai există, armatele ţarului le-au ridicat să le strămute în Rusia. Cînd se vor apropia de nemţi, ruşii îi vor stropi cu apă, într-o jumătate de oră lacurile se vor reface cum au fost, înghiţind la Varşovia pe nemţi, cu generali, tunuri, cai, bagaje şi muniţii cu tot. Domnul Papagal vorbeşte cu un ton grav, convingător, şi mă cucereşte. Ii mai pui trei singure întrebări : 1 Ce însemnează cuvintele «neutralitate definitivă» ? şi îmi răspunde textual că «definitiv nu este etern». 2 Ce-i o «demisie irevocabilă» pentru un ministru, şi-mi răspunde : «O demisie pe care şi-o retrage». 3 Care-i cel mai mare bărbat politic din Europa şi America, de azi ? Domnul Papagal îmi răspunde : «Domnul Take Io- nescu». 1915 CONSTANTIN MILLE într-o revistă de critică socială, Facla, avea să apară, acum patru ani, un «portret» al domnului Miile, care a şi apărut. împotriva spiritului revistei, moartă-n maşinile Adevărului, portretul trebuia să fie elogios. Ideea venise din partea unui redactor suplimentar al ei, care făcînd parte din personalul de secretariat al celor două ziare din strada Sărindar, îşi pregătea, sistematic şi lin, o situaţie preponderentă la ele. Bun şi dibaci observator, el înţelese că numai cui-tivîndu-şi cu tenacitate patronul, sensibil la tămîie ca şerpii la ocarină, putea să fie visul lui cel mai de seamă împlinit. Inima unui director de ziar se dobîndeşte de redactori după un tipic. De-ajunsu-i să ad-miţi în principiu că tot ce izvorăşte dintr-însul, de la fecale pînă la articolul de fond, e admirabil şi nemuritor, şi zilnic să-i mărturiseşti directorului această nestrămutată credinţă. Formulate într-o revistă care negase'chiar valoarea sigură a cîtorva bărbaţi de stat, cu o fierbinte violenţă, laudele destinate domnului Miile erau menite să cîştige încă prin contrast. Cu toate că prezentată ca o necesitate de omagii faţă de un antreprenor de ziare care era şi tipograful revistei, neliniştit să o ucidă înainte de-a izbuti să-şi rupă jugul datoriilor şi relaţiile cu el, ideea unui portret 368 al domnului Miile păru scabroasă şi toţi redactorii revistei — şapte la număr — se lepădară de această onoare şi se făcură nevăzuţi. Cu cele mai bune intenţii, portretul balenei fosile de la Adevărul nu putea să iasă decît injurios. A zvîrli pe nudul ei cap, strîmbat către sprîncene, colacul chiar artificial de lauri, părea colaboratorilor revistei scandalos. Portretul ameninţa să putrezească în stare de proiect. Cine l-a scris, nici pînă astăzi nu se ştie. El apăru într-o bună zi prin surprindere, cu o iscălitură necunoscută, P. oprit într-un punct. Din cele spuse pîn-aci se poate vedea un lucru, stima propriilor redactori ai domnului Miile pentru directorul lor. Publicul însă îşi face o altă imagine despre acest domn pompos, mărginit, meschin şi ridicul, executat la Cameră, cu seninătate, într-o şedinţă recentă. în ziua aceea, geniul său oratoric de bîlbîit onomatopeic, cu-noscu supremul mut gîfîit. Naiv şi superficial, publicul de mici funcţionari şi mici negustori se simte impresionat de răgetul cotidian al... «cetăţeanului» Miile şi vede în acest duios şarlatan, parvenit la sinceritate, un luptător trebuincios. Ca altădată la clubul «Sotir», unde îşi începea toate discursurile cu «englezul zice Time is money», astăzi el îşi stropeşte articolele, absente de gramatică şi goale de idei, cu «opinia publică» satisfăcută. Asta place la circiumă şi-n mahalaua mai din centru, şi domnul Miile stăruieşte cu o delicioasă lipsă de cuviinţă. Ar fi crezut Tony Bacalbaşa, teroarea celui mai mare român de azi, că unul din eroii lui caraghioşi va parveni să fie luat în serios de urmaşii cititorilor lui Moş Teacă? 369 In Dinu Millian, una din cărţile cu adevărat idioate tipărite în româneşte, în care face confidenţa tristă că i-a murit părintele nebun, «alesul capitalei» vrea să fie... romancier. In Rochia Catiţei este pornograf. Ridiculul de-aci înainte vine imperios, în talaze. Domnul Miile a scris şi poezii : Din caietul roşu, Din caietul dragostei. In stil nă-tăfleţ, el cîntă acolo paralel, socialismul, libera cugetare, îşi cîntă iubita, care trebuii să-i devie soţie ; căsătoria liberă şi răzbunarea socială. Biciuieşte prostituţia bărbaţilor, se indignează împotriva aşa-numiţilor peşti. Căsătoria liberă l-a dus însă. la biserică, unde în ziua nunţii a împărţit un manifest explicativ De ce mă cunun la biserică... între minciuna socială şi Ea, proclamă cu gravitate tînărul advocat de la Bruxelles, am ales-o pe Ea... Această rezoluţie cu caracter de eternitate şi dată publicităţii, sfîrşi în divorţ. în ce priveşte satira împotriva bărbaţilor, geniul iuvenalic al domnului Miile s-a încheiat printr-o căsătorie de bani cu o persoană onorabilă, fireşte, dar de o vîrstă înaintată. Ridiculul şi lipsa de fond moral apar pretutindeni. Ca să fie în 1915 filorus şi devotat politicii M. S. ţarul, domnul Miile a bătut o viaţă întreagă toba socialismului şi democraţiei, debutînd ca student exclus din Universitatea de la Iaşi după o intervenţie diplomatică rusească. Se întorcea din Rusia dr. Russel şi trecerea lui prin Iaşi, coincizînd cu aniversarea Comunei, fu sărbătorit la un banchet. Iarăşi ca socialist, domnul Miile primi să administreze averea prinţului Karagheor-ghevici. 370 * Democraţia fu exploatată de altfel sistematic de acest «Chiţibuş» pedestru sau biciclist. Ceea ce nu l-a împiedicat să se bucure de conflictul româno-bulgar, pentru creşterea tirajului, bucurie trivial exprimată de acest patriot de operetă într-o scrisoare îndeajuns de cunoscută. Şi fiind democrat, domnul Miile «ţinea», evident, la evrei, care sporeau la rîndul lor numitul «tiraj». Filosemitismul i-a fost plătit cu douăzeci de mii lei de societatea pentru ajutorarea evreilor săraci, «Ica»... Pentru democraţie nota i-a rămas încă neachitată. Domnul Miile proclamă regulat însă valoarea cinstei. Din cîteva cuvinte stereotipe legate prin acorduri fantastice, înfrumuseţate de o zicătoare latină sau engleză de dicţionar, se compun articolele sale : Tramvaiele asasine... Cei trei fraţi... Cei trei şobolani... Oligarhia... Opinia publică... Voinţa poporului... Cinstea... Cinstită... Totuşi, sau de aceea, domnul Miile e acuzat de necinste profesională. Dacă plata fi-losemitismului său constituie o onoare, domnul Miile trebuie să fie, cum vrem să-l credem, cinstit. Necinstea lui e de natură superioară, căci aparţine spiritului său, incapabil să-şi alimenteze ideile sau polemica dintr-un prisos de sineşi, dar cu falsificare şi minciună. El ia un fapt şi ca să aibă dreptate îl denaturează. E necinstit pentru că în orice chestiune caută o afacere şi o sporire de tiraj, pentru că flatează tot ce-i mai superficial şi mai reprimabil în cititorul de rînd, pentru că orbeşte pe cei mai proşti decît dîn-sul şi subt cuvînt de adevăr le frelatează simţirea şi le-o murdăreşte. Şi pentru atingerea unui scop, care-i, invariabil, repetăm, 371 tirajul, nu neglijează nici titlurile senzaţionale, nici subtitlurile canalii. E drept că Adevărul, luat gratis de la Beldiman şi pus de patronul actual la preţ de milioane, e opera lui. Ce-ar însemna domnul Miile fără Adevărul, ca să se oprească de la orice sacrificiu, adaos masacrării zilnice a limbii româneşti şi a bunu-lui-simţ elementar ? Pentru vînzarea gazetei în care numele său bate zilnic la ochi, ca o firmă de bărbier, orice acţiune e preferabilă unei scăderi la ghişeu. El va mijloci întoarcerea socialistului Ra-covski în ţară, ca să se răspîndească gazeta între muncitori, cu portretul şefului socialist pe pagini întregi, în uniformă de ofiţer. El îşi va trimite chiar ginerele ca să caute pe banditul Pantelimon şi să-i ia interviul subt poduri. El va chema un scriitor anume în cabinetul lui şi-i va prezenta o femeie, rugîndu-1 ca pe baza «talentului» literar să întreprindă cu doamna un spionaj în bordelurile secrete din Bucureşti, al cărui rezultat să apară în onestul ziar al aspiraţiilor româneşti, Adevărul. El cere război cu Bulgaria, cînd simte că ideea se ventilează pe uliţi, apoi restituirea Cadrilaterului îndată ce apare această intenţie... Insultă Rusia şi din insultele lui îşi face un întreg crez politic, pînă ce se înfăţişează cu un curent filorus. Exaltează Germania şi îşi dă una din fiice după un german ; se iscă un curent antigerman, ziarul său se face germanofob. Enver Bey e un om extraordinar, atîta timp cît publicul îl preferă : azi Enver Paşa e un nebun, pentru că nu mai place. Un sentiment de simpatie se iscă pentru domnul N. Filipescu, combătut mulţi ara de Adevărul, şi domnul Fi- 372 lipescu e aclamat de faimosul ziar democratic. Şi domnul Miile e mulţumit de această situaţie şi prea fericit pentru că el reprezintă «voinţa poporului» şi pentru că el este «ţara»... 1 S) 1 5 POLITICA INTERNAŢIONALA Cum se face că politica germană a fost găsită rea, aşa, deodată, într-o lună, într-o săptămână, într-o zi, într-un ceas ? Timp de treizeci de ani a fost excelentă şi n-a supărat pe nimeni. Dimpotrivă. Domnia regelui Carol a fost lăudată, ce lăudată ? cu platitudine lăudată şi considerată ca epoca de stabilire, pe frontul statelor, a naţiei româneşti renăscute, şi această recunoştinţă faţă de rege mergea de drept politicii germane care a permis întărirea noastră. Acesta e un fapt şi toţi patrioţii ţării au colaborat la el. Domnii Filipescu, Take Ionescu, Dissescu şi ceilalţi apostoli noi au primit această politică, fericiţi. De ce nu s-au lepădat de dânsa decât după ce li s-au micşorat şansele de putere ? Cum au tolerat-o ei, fără să ia măsuri, fiind la putere, împotriva politicii nemţeşti ? Ba ei au acceptat chiar alianţa cu Tripla Alianţă şi întreg programul militar al acestei alianţe ; fortificarea capitalei, forturile Galaţi-Nămoloasa, instrucţia militară de şes, conlucrarea cu Statul Major austriac — toate îndreptate împotriva Rusiei. Nu li se pare acestor domni ruperea nefiresc de subită ? Nu li se pare că în formula neutralităţii veghetoare s-ar putea efectua insensibil o îndepărtare abilă şi inteligentă de la Austria ? Nu li se pare lor 374 că au făcut, voind să-şi servească ţara, cele mai iremediabile greşeli şi cel mai mare rău pe care un duşman i-1 făcea mai cu greu, slăbind încrederea în ouvîntul României, de jur împrejur, şi la aliaţii noştri de ieri şi la aliaţii noştri posibili de mîine ? Politică, vrea să zică, se pare, călcare cu amîndouă picioarele la clasica strachină. Bage de seamă agitatorii noştri; România poate rămîne singură, izolată între nişte vecini cu care cu toţii vom avea de furcă. Nimeni nu ne garantează că o alianţă ger-mano-rusă nu va urma războiului actual. Inspiratorii agitatorilor ce nu pot fi decît în folosul Rusiei, sînt bătrîni, fiinţa lor politică şi morală e o cremene verde care dă acum ultima scînteiere. Iar tineretul, educat în confuzie, bizantinism şi nedreptate, nu se arată a fi copleşit de bune însuşiri. Nu e patriot cel ce evită imaginea acestor lucruri. Pînă ce nu murise regele Carol, un domn Dissescu îi indica pribegia şi alţi mulţi domni făgăduiau să-l detroneze. Regele Carol a murit. Nu lipsesc astăzi promisiunile în gustul acelora, pentru regele Ferdi-nand şi pentru însuşi prinţul moştenitor. Minunat! Ne trebuie un domnitor Pan-gratti I sau un rege Ionescu al III-lea. Să ne ierte bătrînii, care prea vîrstnici în tinereţe sînt cuprinşi astăzi de o juneţe tardivă şi de un prurit monstruos. Şi să ne dea pace toţi aceşti coloşi de cocă, care au pierdut ou tradiţia contactul şi nu s-au ales din timpurile noi cu nimic alt decît cu o tristă scădere de personalitate şi cu neputinţa de-a crede şi de-a rîvni adevărat. 1915 POLITICA GERMANA ÎN ROMÂNÎA Cum toate împrejurările capătă într-o bună zi, care poate să întîrzieze, dar care vine în orice caz, o sancţiune, şi politica României lingă Germania sau lingă Rusia va fi, la vremea ei, linişită şi senină, analizată şi aşezată în cadrul potrivit. Ceea ce poate că nici nu se zăreşte astăzi va fi tuturora clar atunci, pasiunile încetînd, şi epoca noastră îşi va primi întreaga ei judecată. Istoricul social viitor va şti să dis-cearnă tot ce a fost frumos în mişcarea de azi şi să-l separe de ceea ce-i hîd şi-l înjoseşte. Căci cine ar cuteza, într-adevăr, să afirme că n-a fost o sporire de puteri sufleteşti, un adaos de viaţă, o dorinţă de idealism, alături de acţiunile pernicioase ale celor mulţi, interesaţi cu totul aiurea. De regretat este un lucru, că aceste forţe, în fond contradictorii, s-au putut confunda şi se pot sprijini unele pe altele, politicianul de meserie şi mercenarul pe idealist, şi acesta, prin forţa împrejurărilor, pe cel dintîi. Cronicarului social îi rămîne îndeletnicirea scabroasă de-a scobi fagurii de viermi, atent ca să nu-i omoare înlăuntru şi să infecteze celula cu sîngele lor galben. Germania doar de antipatii pronunţate nu a pătimit în România. A fost numai atîta uşoară răceală cîtă trebuie oricărui popor de formaţie nouă, constrîns să se 376 dezvolte între două regimuri antagoniste străine, o disciplină intelectuală franceză şi o disciplină politică şi economică germană. Căci pe de altă parte influenţa germană a fost corectivul unei influenţe franceze excesive. Dacă unii au scris -«spionul prusac», ceilalţi au combătut «franţuzomania», şi între aceste două nuanţe trebuia să se întărească încet, printr-o dublă osmoză, culoarea noastră naţională. Fără să credem că sîntem prea aproape de-a fi atins dezvoltarea, foarte lentă, pe care o cere natura din partea popoarelor, supuse lungilor ucenicii, în epoca telefonului şi a maşinilor de scurtat aerul, gîndirea şi pămîntul, vremea poate fi luată cu. asalt şi vârstele isterice trebuiesc, cu orice jertfe, parcurse. Noi n-am avut timp să adunăm amintirile precise care fericesc popoarele mari în zilele lor de belşug, cînd sufletul se caută şi se aprofundează în tăcerea veacurilor singur — şi la urma urmelor, vom căuta să trăim şi fără memorie şi să atingem nivelul pădurilor de gîndire bătrîne printr-o aruncare forţată de ramuri către cer. Germanii au fost dimpotrivă coloşii de piatră ai drumului către Bazilica noastră şi mulţi din cei care s-au întors acum să scuipe cu mîndrie soclurile statuilor pînă ieri venerate, şi-au odihnit o viaţă întreagă de opulente digestii la umbra lor pardosită cu pulbere, moale ca puful, de aur. Unirea germană, voinţa germană, energia germană, cimentul social german care strînge într-o singură cuirasă de fier poporul german în jurul unui împărat mîndru să-l comande şi să cadă în mijlocul lui, sînt pilde pentru noi. Războiul durează numai de ieri şi se va sfîrşi într-o zi, a fost un accident. Influenţa sentimentelor noastre se va stinge în dezordinea lor. Poporul german poate să 377 fie pentru Belgia un popor asasin. Mai socialişti decît bănuiam şi antimilitarişti deodată, aproape herveişti, cînd însuşi Herve şi-a «rectificat tirul» său faimos şi a cerut arme guvernului francez şi un tranşeu în care să lupte soldăţeşte, ca un brav, contemporanii noştri se resimt de civilizaţia lor de necredinţe şi moleşitoare într-o societate românească superficial decadentă. Noi dorim poporului românesc în locul unei democraţii de demagogie şi de şiretlic, cu care poate merge cel mai departe la moarte, să fie asasin ca poporul german, îi dorim să poată nesocoti o neutralitate consimţită, să poată călca în picioare un angajament şi să provoace continentul şi planeta la moarte... Dreptul poate să fie sfînt; el rămîne o arguţie de cabinet, puterea este totul, pentru că transformă Dreptul. Binefacerile războiului, pe care l-am de-plîns ca nişte intelectuali blazaţi, au început pentru noi, cei care ne rostim aci, în ziua în care am înţeles cîte erori am putut profesa în trecut şi către ce viitor de zaharicale - ne îndrepta teoreticismul. Vom putea blestema în versuri şi proză realitatea, căci o eroare bine zidită se menţine pe o temelie adîncă ; dar nu ni-i permis să dispreţuim fiinţa realităţii. Domnul Take Ionescu ne vorbeşte de dreptul celor asupriţi şi face pe poetul liric al popoarelor mici. închide guriţa ta de aur, excelenţă, şi fii mulţumit în imperialismul pe care ni-1 arăţi ca să-l îndulceşti apoi cu o concepţie de drepturi, fii mulţumit că aparţii unui popor numeros. Dreptatea popoarelor e o dreptate de voinţă, fizică înainte de toate, şi nu poate să fie mărginită de datorii, atîta timp cit acestea pot fi dofoorîte ou armele, ca nişte baloane. 378 Dar, în sfârşit, Germania, pentru un motiv sau altul, e antipatică azi unei bune părţi din intelectualii noştri, care suferă, bineînţeles, mult de pe urma rănilor camarazilor noştri francezi. Şi prisosul de antipatie la noi e justificat de o greşeală uimitoare. Germanii, cu care am avut atît de multe raporturi, nu ne-au cunoscut. Diplomaţii lor, trimişi la Bucureşti, absorbiţi în raporturi şi specializaţi în chestiunile comerciale, au neglijat esenţialul : să se informeze. Izbucnirea războiului i-a găsit nepregătiţi diplomaticeşte pe germani, cam pretutindeni, şi într-o stare sufletească de încredere naivă potrivită eu spiritul lor, dovedit extraordinar, de organizare, dar puţin demnă de un popor care a dat genii subtile şi universale ea Goethe şi Nietz-sche, şi o privelişte lumii, de prevedere, necunoscută. Ce a putut face domnul De Waldhausen în Bucureşti atîta timp, incit la finele lui iulie şi în august 1914 să vadă tot terenul pierdut în cîteva zile şi să trebuiască să fie înlocuit cu violenţă şi împachetat telegrafic ? In vreme ce domnul Blondei, de pildă, cu o cunoştiinţă de oameni foarte suplă, dobîndită în zeci de ani de şedere, totuşi fără stră-lucinţă, în Bucureşti, nu uita un singur detaliu şi ştia să ţie de vorbă un simplu reporter de gazetă şi să-i lase impresia că reporterul a fost căutat pentru valoarea lui intrinsecă de ziarist; în vreme ce domnia sa s-a amestecat cu tot ce decide de un curent în Bucureşti, unde toate uşile şi ferestrele trag, ce putea să facă ambasadorul german, un fel de personaj rece şi eterat ? Paralel cu schimbarea diplomaţilor germani se petreceau însă lucruri care pot înstrăina orice simpatie. Ziare erau create brusc, care luau apărarea tezei germane 379 într-un chip scandalos. Altele erau pur şi simplu cumpărate, cu toate formele comerciale şi legale — o notă cinstită pentru germani —■ cumpărate cu mobilier cu tot, de la scuipătoare pînă la cuiere, şi printre diversele obiecte se găseau şi redactorii, bine înţeles francofili, subit luminaţi asupra adevăratelor cauze ale războiului, cu adăogirea la salariu a unei sute de lei. Teza germană, care-i o chestiune de idei şi conştiinţă, căzu în România pe mîna acestor triste naturi şi bieţi băieţi cu greutăţi familiale. O lipsă de dibăcie, măcar, de necrezut. Presa fu'încredinţată unui rînd de oameni, care trecură delegaţia altui rînd de oameni, pentru ca, în sfîrşit, al optulea rînd de oameni însărcinaţi să fie alcătuit din cîţiva buni negustori, agenţi comerciali şi remizieri care tocmeau un serviciu ca o maşină de cusut şi plasau un jurnal în mîinile patronilor lor ca un vagon de fasole. Toată lumea a cîştigat din această afacere : Germania a pierdut... A pierdut Germania singura categorie de oameni care ajută unei idei să se propage : oamenii sinceri, pe cei care refuză să mai reprezinte o idee cînd sînt plătiţi ca să o reprezinte. Adăogaţi, apoi, pe toţi escrocii de profesie "înrudiţi cu hîrtia tipărită, vagi intelectuali de riscă şi arşice, foşti flaşnetari, ziarişti agramaţi. Fără să năzuim a refuza aceste titluri unei părţi din cealaltă presă, de aceiaşi ordine, însă înfăţişînd teza rusă, acelora le fu încredinţată misiunea de-a apăra onoarea Germaniei ! Şi iată cum s-a ajuns la această curioasă situaţie că un Honigmann oarecare tratează imperiul german, cînd nu-1 distruge, cu un dispreţ gigantic — în vreme ce 380 un alt oarecare soi de Honigmann dă palme literare Britaniei, amîndoi ţinînd subt o ameninţare sistematică Italia şi Olanda. Istoricul de mai tîrziu va face toate aceste deosebiri şi, însumînd capitalul nostru de sinceritate şi dezinteres, va şti să încheie că epoca Ardealului n-a cunoscut onestitatea şi frumuseţea morală trebuincioasă. 1915 1 I ITALIA ÎN ARME Domnul Filipescu a avut dreptate ! Italia iscălise un tratat cu Tripla înţelegere, şter-gîndu-şi iscălitura de pe altul. E nevoie, ca să calci formal şi benevol un angajament, de un curaj adevărat, Italia l-a avut. Şi pentru ca să nu te supere conştiinţa, trebuie ca atunci cînd îl nesocoteşti, să-ţi fie dreptul la nesfîrşit mai mare decît datoria cuvîntului dat. în viaţa publică individul e, în conformitate cu concepţia dreptului, robul, până la ruină adeseori, şi sinucidere, al angajamentelor luate. Viaţa statelor, am mai notat această idee anarhică şi altă dată, se îndreaptă după alte doctrine. Am recunoscut dreptul de-a fi violată o neutralitate, vom recunoaşte dreptul călcării unui tratat. în general teza e cea justă şi dreptul revine încă celui mai tare : cînd nimeni nu va mai avea facultatea să-şi caute dreptul cu arma, doctrina statelor se va confunda cu justiţia individuală. Nu-i mai puţin adevărat că ruperea unui tratat de alianţă e altceva decît dispreţuirea unei garanţii. Fără să se schimbe principiul, forma, care mărgineşte şi caracterizează lucrurile adesea mai mult decît fondul, defineşte actul Italiei deosebit. Italia e în bună parte Puterea mare de azi, mulţumită pactului eu Germania şi cu Austria şi mai ales cu cea dintîi. Dezvol- 382 tarea ei internă şi prestigiul şi l-a căpătat alături de colosul de oţel german. Armele ei, puţin norocoase, au primit culoarea forţei prin răsfrîngerea baionetelor germane. Românii au o istorie mai grea decît Italia — dar o istorie de victorii. Prestigiul armatelor româneşti e românesc, nu vine din afară. Italia nu se prea poate lăuda subt acest raport. Fără să vorbim de înfrîngerile grave pricinuite de Menelic, ca mai recente, campania din Tripolitania, nici după patru ani de lupte mici dar necontenite, nu poate fi socotită ca o izbîndă pură şi simplă. Cînd a fost încheiată, alianţa Italiei cu Austria, aliata Germaniei, a părut popoarelor latine o monstruozitate. Monstruoasă a părut şi alianţa României cu Austria, care venea după răpirea Basarabiei de către ruşi. Cum însă România n-a început să fie cunoscută Europei extrem-occidentale decît în timpul războiului balcanic, cînd şi pentru prietenii şi fraţii noştri francezi şi pentru englezi noi eram calificaţi in presa lor ca nişte bandiţi, pentru ca în anii 1914 —1915, actuali, să fim mîngîiaţi prieteneşte de dînşii, ca nişte admirabili, pe vremuri alianţa României cu puterile centrale n-a prea fost băgată mult în seamă. Un lucru este sigur, că întovărăşindu-se cu adversarul lor etnic, Italia, ca şi România, au pornit dintr-o dibace apreciere a intereselor, ce n-a fost, timp de zeci de ani, prea dezminţită. Azi Italia se desparte de aliaţi. Pe noi lucrul acesta nu ne priveşte decît ca înfăţişare morală : drumul unui stat şi al unei naţiuni nu poate fi oprit nici de o catedrală şi nici de un tratat — numai să fie drumul bine tras. 383 Dar actul Italiei nu va să fie bine apreciat, face atmosferă. Afară de articolele vizibil căznite ale ziarelor care aşteptau intrarea Italiei în război ca un eveniment şi pentru noi, n-am întîlnit încă în Bucureşti, unde Italia are tot atîtea simpatii cîte antipatii a provocat nu atît Germania cît Austria, prietena noastră din 1913 ! — nici o simpatie întreagă pentru gestul, totuşi aşteptat, al Italiei. Întîrzierile ei, tocmelile ei duble, în deriziunea chiar din ultima oră şi, în sfîrşit, motivarea ei ciudat de slabă, care nu-i a unui guvern dîrz şi sigur pe ceea ce întreprinde, au avut mai mult un efect de răceală. Cerută la Londra, sau lui Gabriele D’Annunzio, motivarea denunţării tratatului italian ar fi fost infinit mai puternică, şi mai subtilă. Cine crede că rupîndu-şi tratatul de alianţă, în momentele în vederea cărora fusese încheiat, Italia, care a sîoîit destul de mult pe anglo-francezi, se bucură în Franţa şi Englitera, unde concepţia onoarei este atît de mare, de simpatii exagerate, se poate înşela, după cum se vor înşela aceia care îşi închipuiesc că strînsa camaraderie de arme a duşmanilor germani şi austrieci n-a impus respectul cuvenit la Londra, Paris şi Petrograd. Cazul Italiei diferă de al României, dacă România va lua aceeaşi atitudine ca Italia, una din cele trei temelii adevărate ale fostei Triplici. Situaţia sufletească a Italiei nu e din cele mai fericite — şi acest lucru îşi are valoarea lui în viaţa unei naţiuni care socoteşte, ca pînă acum, că are nevoie de credit moral, şi alianţe. Ce va fi o alianţă a Italiei cu Puterile antantiste se va vedea în viitor — şi nu-i exclus ca mîine Franţa, Anglia, Germania şi Austria să facă o tovărăşie, lăsînd Italia izolată. 384 Felul de-a trata al Italiei pe noi ne-a jignit, întrucît, folosindu-se de confuziile la care au colaborat cu atîta rîvnă şi lipsă de tact fluşturatecii noştri concetăţeni, un autor de chimii şi un autor de comedii, sora noastră cu ochi de azur şi gleznele înmuiate în Mediterana şi-a făcut treburile sale şi ne-a întors, dacă este adevărat, un spate frumos. Dar toată această penibilă situaţie are un remediu şi unul singur : victoria ! Dacă va fi victorioasă, Italia va avea dreptate. Morala statelor poate să fie imorală ; cum alt criteriu nu se cunoaşte pentru îndreptăţirea ei, dreptul la această morală se judecă a posteriori, după succesele armelor. învingătoare, Italia va fi făcut bine sfîşiind tratatul. învinsă, gestul ei va fi reprobat şi va rămîne în istoria Italiei ca o lacună. Să aşteptăm. Zeii războaielor ajute-i Italiei... 1915 l TABULA RASA Domnul Eugen Lovinescu, o cunoştinţă veche şi o precocitate literară, era la paisprezece ani de două ori mai abundent decît 'Balzac şi de trei ori mai genial ca Goethe. Mina lui scrisese din vreme cîteva volume. La torentul de mediocritate al literaturii mai noi, domnul Lovinescu a contribuit cu o dărnicie splendidă. El primeşte şi împarte tot ce primeşte, ca o pasăre cu intestinul scurt, care se hrăneşte şi evacuează paralel. Literatura domnului Lovinescu nu se deosebeşte nici în calitate de acest produs al pasării noastre. Atingînd toate chestiunile şi digerînd toate obiectele, ele sînt toate uniformizate şi reduse la... acelaşi lucru. E literatura omului erudit care doreşte să scrie şi nu ajunge să se personalizeze. La vreo patruzeci de ani cîţi ni se pare că are, domnul Lovinescu se găseşte pe acelaşi punct literar ca la frageda sa vîrstă de celebritate. Precocitatea a încetat să mai constituie, atît de tîrziu, o promisiune. Scriitor de moment, el şi-a pierdut momentul, în vreme ce alţi scriitori, mai puţin imberbi la debut şi mai puţin pripiţi, şi-au consolidat un loc în istoria literaturii. Pe de altă parte, el nu cunoaşte sentimentul nici uneia din compensaţiile care remediază omeneşte atît de bine durerile de ordin artistic. Isuficienţe, care explică precocităţile 386 copilăriei, îl fac impropriu pentru eroismul comun al vieţii. Chiar mediocritatea domniei sale literară este atinsă de' artificiu.. " ' S-a zvonit că domnul Galaction va fi ■ numit director al Teatrului Naţional. Fără să fie o distincţie acordată talentului, funcţia de director al teatrelor poate fi socotită' la un scriitor ca o recompensă a sîrguinţii literare. între diverşii postulanţi la funcţiune, este, măcar sufleteşte, şi domnul Lovinescu, care, ca orice român, a fost pe la teatru şi a şi scris că a fost şi ce a văzut, ar avea chiar drepturi, cîştigate prin faptul iscăliturii pe cîteva aprecieri. Asupra acestei eventualităţi, domnul Lovinescu scrie un articol despre domnul Ga-laotion, de critică, într-o revistă Flacăra, la care domnul Lovinescu consumă resturile, cu lăcomie şi mulţumire. înainte de toate, articolul său trebuie deci socotit ca un act meschin, şi numai după aceea ca o critică neizbutită. Domnul Galaction, care pentru senzaţiile domnului Lovinescu e şi posesorul unui premiu academic, e acuzat de conruperea limbii în care scrie... E un lucru pe care data trecută a Flăcării l-a citit subt o formă mai dulce în unele notiţe de revistă pe care nu face decît să le agraveze, ca să pară o descoperire. E greu de admis că observaţia personală poate fi aşa de prost exemplificată. Deşi capricioase, citatele domnului Lovinescu nu dovedesc că domnul Galaction conrupe limba ; cel mult că-i strică tiparele uzate. Limba domnului Lovinescu este, faţă de limba domnului Galaction, limba oricui începe să scrie după o cantitate de lectură : o limbă decentă, otova şi lină, şi nesemnificativă ; toate limbile au această limbă care, de la domnul Ohnet pînă la domnul Rădulescu-Niger, merge cu un efect identic, am putea spune quasi-purga-•tiv. Limba domnului Galaction purcede de la sineşi; aci e toată diferenţa; el are limba lui, care nu-i a domnului Lovinescu. Regretabil este că nu are şi domnul Lovinescu o limbă personală. Un scriitor român trebuie, bineînţeles, să scrie româneşte : pentru motivul practic că trebuie să fie înţeles : cine scrie datoreşte de altfel, celui ce citeşte, această probă de respect, care nu poate fi totuşi împinsă pînă la adulaţie şi lichelism. Dar tot fiind român, el va rămîne scriitor, putem să zicem artist. Or, ca scriitor, el are altă datorie, să scrie altfel deoît toţi scriitorii, ceea ce-i evident greu şi irealizabil numai prin voinţă. Cîţi nu voiese să fie străluciţi şi nu-s deoît searbezi şi proşti ! Scriitorul încărcat cu o personalitate se înfăţişează însă, prin firea lui, ca un individ puţin docil jugului obişnuinţei. El va jigni, ou utilitate, urechile criticului literar sacrosanct şi-i va păsa puţin de altfel de rănile pe care le primeşte spiritul de rutină, pregătit în toate timpurile să tragă la o răspundere didactică şi doctorală pe un nou venit. Limba tinde la calîpuri, scriitorul e chemat să le sfărîme, să dea cuvintelor orientările sale, să le dozeze cu fantezie, să cioplească din nou calapoadele, după pasul cugetării lui. Din citatele domnului Lovinescu nu se cunoaşte că domnul Galaction ar fi un «pângăritor» de limbă ; rezultă însă din ele că domnul Lovinescu nu pricepe ce-i limba la un scriitor. Domnia sa crede că limba este cuvîntul, cuvîn-tul mort din vocabular, pe care-1 concepe izolat, atunci cînd numai mişcarea cuvintelor şi influenţa lor reciprocă alcătuiesc o limbă literară. 388 Iar la urma urmei, domnul Galaction, care cumpăneşte fraza şi o lucrează ca un giuvaergiu, are dreptul să scrie şi cu mai puţină autosupraveghere cînd voieşte. Un lucru este cert, că nu în greşalele sale trebuie căutat domnul Galaction, dacă le are. Cînd criticul literar face ca domnul Lovinescu, învinovăţeşte pe scriitor că profanează limba, ea după un rechizitoriu obositor de lung să afirme că acelaşi scriitor are multe pagini frumoase, el e un fumist sau un bolnav de gălbinare literară. Solidar cum se găseşte întodeauna cu sinaşi, un scriitor trebuie sau contestat în întregime, sau primit. Contestat, calităţile lui accesorii nu interesează ; primit, valoarea lui predomină şi atunci defectele nu pot fi înfăţişate pe primul plan, din acelaşi motiv. Acestea, pentru calificarea criticii, nu a scriitorului, cîtuşi de puţin. Deci domnul Galaction se zvonise că va fi directorul Teatrului Naţional. 1915 PICTURA Duminica trecută s-a deschis în Bucureşti expoziţia de toamnă a «Tinerimii Artistice». E o inovaţie pentru această societate, obişnuită să-şi deschidă salonul primăvara, şi o inovaţie involuntară. Mai mulţi artişti hotărîndu-se să întemeieze o nouă societate cu această ţintă, şi iniţiativa lor fiind părăsită în stare de proiect, unii dintr-înşii, membrii şi ai vechii «Tinerimi», influenţară parţial «Tinerimea» în sensul proiectului lor. Expoziţia, improvizată în oîteva zile, se resimte de pripa organizatorilor, avantajos. Salonul şi-a pierdut rigiditatea de primăvară. Juriul a fost exclus, pictorii au expus în libertate. «Tinerimea» se va vedea silită să-şi aducă aminte că tinereţea ei se împrospătează. Dintr-o aruncătură de ochi printre capete şi busturi gătite — adunate ca să primească nu atît roadele de artă ale toamnei cit silueta reginei, prezentă la «verinsaj» .— se pot cita lucrările cîtorva pictori ai anotimpului precedent: Ressu, Pallady, Dărăscu, Teodorescu-Sion, domnişoara Rodica Ma-niu... Cu începere de la numărul viitor vom încerca să facem o descriere a pînze-lor expuse, pictor cu pictor. S-a remarcat o pălărie nouă, lansată de prostul gust pretenţios al unor modiste 390 neinspirate. E o pălărie politică, desigur, căci comanacul de mătase care o înfăţişează, poartă-n frunte o cruce regală de metal, străpunsă în intervale de două baionete cu vârful în sus. Comanacul pare fi-lorus, dacă nu chiar ruso-german sau per-sic. Cu tot respectul ce-1 datorim simpaticelor figuri de subt acest pătrar de căciulă trebuie să menţionăm alianţa lui ridiculă cu fustele scurte — pe carîmbul ghetelor imense — spînzurate de şolduri ca nişte steaguri. E de ştiut un singur lucru, dacă expoziţiile de toamnă nu vor slăbi pe cele de primăvară ale «Tinerimii» şi dacă membrii cercului proiectat nu vor face mai bine să se separe definitiv de societatea veche. Domnul V. G. Morţun, ministru de interne, are intenţia bună să prezideze realizarea unui proiect, scump eîtorva admiratori ai pictorului Ştefan Luchian, o expoziţie a tuturor operelor marelui artist. Produsul acestei expoziţii educative, la care vor participa toţi cîţi posedă tablouri de Luchian (domnul Morţun are norocul să numere în galeria domniei sale mai multe, şi din ce în ce rnaii caracteristice), va fi destinat aceluia oui se cuvine, neputincios în jetul lui imobil, să mai glorifice viaţa subtilă şi fermecată a soarelui, cu geniul lui prizonier. E de dorit ca expoziţia «retrospectivă» a lui Ştefan Luchian să înceapă a fi organizată numaidecât. 1915 UN AN E obiceiul ca, îmbătrânind, oamenii să se sărbătorească. Altceva mai comun şi mai compatibil cu vanitatea nu s-a găsit pentru recompensa lor că au primit să dureze. Noţiunea că durata reprezintă ceva mai mult într-un univers ce n-are altă lege decît scăderea, într-atît s-a falsificat încît o decrepitudine istorică atrage cultul, comparativ cu tinereţea, covîrşită de fastul vechimii. O revistă e o parte dintr-un om... Pentru că a trăit un an, i se cad omagii. Dacă în acest sentiment s-ar putea discerne nuanţa secretă că a trăi este un merit numai pentru că ţi-ai mărginit spaţiul în care, conştient, nu faci decît să te uzezi şi să mori, respectul de durată e închinăciunea durerii obşteşti că în interiorul celei mai puternice vieţi activează neantul şi procede dizolvarea... Cu aceste impresii am împlinit şi noi un leat de cincizeci şi două de săptămîni. Cronica ieşi acum un an mulţumită sprijinului unui om, căruia cu recunoştinţă i-am pune numele în fruntea paginilor de faţă, dacă situaţia lui socială şi politică n-ar fi o piedică sentimentală serioasă la exprimarea liberă a unor scriitori, timizi în a se bucura. Zadarnic am afirma că numai o simpatie de artist l-a determinat să ne ajute şi că niciodată într-un an de zile n-a luat 392 contact politic cu noi : calomnia care se exercită cu o inconştienţă splendidă în aceste vremuri de sacrificiu şi idealism nu s-ar opri să nu tragă deducţii. Ceva mai mult, bănuim că revista nu l-a satisfăcut prin crezul ei general, căruia i se va recunoaşte însuşirea de a fi fost onest. E tot ce ne place în anul încheiat. Desigur că a fi onest şi sincer în judecată nu-i un merit decît într-o vreme de fanatică 'escrocherie politică — şi în acest singur raport ne recunoaştem unul. Născîn-du-se în plin război şi după ce opinia publică fusese preparată de o presă dezgustătoare, ce se schimbase la faţă într-o singură noapte de liturghie neagră, Cronica ar fi putut cunoaşte succesul exagerat, dacă nu avea alt scop decît succesul. Asemenea succese nouă unora ne repugnă. Am căutat mai vîrtos situaţia defavorabilă,. de-a ne vedea îmbăiaţi de toţi viermii literari şi politici ai succesului şi de a refuza un pact cu vechii noştri adversari; şi am persistat într-însa, pregătiţi sufleteşte la orice atac, mai ales că bîrfa ne-a venit de unde fu mai jos. Ne-am mulţumit cu vreo trei mii de cititori, din cei mai culivaţi, atunci dnd pornind ne-am aşteptat la trei, patru sute. Ei ne-au rămas cititori, chiar dacă revista n-a exprimat părerea lor integrală sau le-a fost unora, într-un fel, antagonistă. Nu am plecat la tipar ou gîndul că deţinem adevărul... Am avut impresia mai în-tîi, că războiul provocase un exces de idealişti atît de numeros, încît aproape nu rămâneau în oraşele noastre saltimbanci şi mincinoşi. în declamaţiile, din nefericire, ale celor mai mulţi, am avut discernămîn-tul falsificării. Cum ţara noastră se putea să participe la cele mai mari evenimente 393 cunoscute, am socotit că aceşti declamatori ai unui patriotism ce trebuie, ca sentiment, păstrat în tezaurul adine al sufletului, primejduiau ţara — ceea ce s-a întîmplat. Acţiunea guvernului a fost sistematic zădărnicită de pripeala şi uşurinţa politicienilor. Nici n-am bănuit că toată lumea minţea pentru idee şi că idealul naţional n-avea o valoare adevărată în conştiinţa multora dintre noi. Dimpotrivă. Ei au încăput însă, nebăgînd de seamă, pe mîinile speculatorilor de presă şi portofolii — şi s-au anulat. Nu se poate tăgădui altceva, că alături de forţele sincere ale ideii şi de glumeţii care le-au capturat, a lucrat ignoranţa. Problema războiului li s-a prezentat prea elementar, chiar unor aşa-zişi bărbaţi de stat, pentru ca să-i fi determinat să rătăcească ignoranţa mai puţin decît interesul. Nepregătirea i-a făcut să vadă o Austrie dizolvată, o Germanie distrusă. S-ar zice că lecturile acestor oameni n-au ieşit din cercul ziarelor cotidiene şi că voiajurile lor n-au avut în străinătate alt scop decît sosirea cît mai rapidă într-un cazino sau bar. In vreme ce Germania pregătea pa-ratonerul ei formidabil ca să primească fulgerele Europei fără vătămare, ei au ospătat, s-au veselit, au făcut afaceri. Viaţa spirituală : zero. Scuza lor ar putea să fie căutată în ignoranţa şi a bărbaţilor de stat străini. Pînă' azi, noi am avut dreptate. Şi dacă nu sîntem chiar cei dinţii, am fost printre cei dinţii care am afirmat credinţa în iz-bînda Germaniei. Pentru nişte gazetari, care n-au nimic de împărţit ou valoarea socială a bărbaţilor de stat, înşelaţi de iluzii, rezerva noastră constituie, poate, un 394 act de merit, chiar dacă n-ar fi verificat decît nouăsprezece luni de război. Am fo-st afectaţi, de-asemeni, de chipul cum fusese problema pusă, atît din punctul de vedere al idealului naţional cit şi din acela al purei şi simple existenţe a statului nostru, care în nişte timpuri atît de crîncene, în care trei state au fost distruse, constituie un beneficiu naţional imens. Foarte tîrziu au judecat românii ca români. In primele timpuri, noi am făcut atît de multă cauză comună eu belgienii şi francezii, încît idealul nostru naţional n-a fost adus în discuţie decît ca motivul unor întreprinderi disproporţionat de ciudate. Desigur că influenţa franceză ne-a făcut să uităm de multe ori chiar limba românească, fără ca totuşi să ştim din astă pricină măcar franţuzeşte. Noi, care facem aceste însemnări, iubim cel puţin tot atît de mult Franţa ca mulţi din compatrioţii noştri, care, în treacăt fie zis, nici nu o cunosc. Am trăit în Franţa ani de zile, de Franţa am legat prieteniile, poate că cele mai frumoase, şi împrejurările au voit ca în Franţa să facă epocă pentru noi sentimentele care îi îngăduiesc unui om să nu se simtă de prisos — şi cînd zicem Franţa nu înţelegem Parisul, care nu e Franţa, ci Franţa adevărată, aceea care crede, care luptă, care munceşte şi adună în comoara omenirii podoabe şi năzuinţe. Dar între Franţa şi Germania e un antagonism, bine nutrit de aliaţii Franţei, pe care noi l-am adoptat ca zestre românească. Omeneşte, Belgia ne doare — dar Belgia e o problemă belgiană. Problema românească e aci, la noi, şi in Ungaria. E nevoie să spunem că germanii sînt soco- 395 tiţi ca vrăjmaşii noştri autentici, pe cînd ungurii sînt daţi aproape uitării ? In loc să începem problerpa de la unguri, noi am început-o de la germani... In loc să ne străduim a rămîne prietenii ger-' manilor împotriva maghiarilor, şi mai slabi ca noi, atitudinea noastră a făcut ca legăturile dintre unguri, cărora oricînd le vom fi preferaţi, şi germani, să se siringă atît de mult, incit Ungaria să caute ca şi cele din urmă relaţii româno-germane să fie distruse printr-un război cu noi... Politica înseamnă cel puţin socoteală, şi această politică nu au făcut-o «marii patrioţi». De Rusia să nu spunem decît atît, că tendinţa noastră fiind culturală, spre Asia n-are lumină... Mai presus însă de orice, am afirmat încrederea în guvern ca o datorie naţională. Altă atitudine poate să placă orgoliilor, nechemate într-o epocă uriaşă, să împartă cârma cu cei ce o deţin — nu ţârii. Şi am afirmat încrederea în guvern şi pe temeiul personalităţii domnului Ion Brătianu, care s-a relevat mai tare decît împrejurările ce-au învins pe alţii şi i-au demonetizat. Am văzut numaidecât în domnul Ion Brătianu energia puternică, stăruitoare şi suplă a omului de stat după imaginea istoriei — şi credem, recunoscând capacităţile care sînt, că problema războiului în ce ne priveşte, va rezolva-o domnul Brătianu, sigur. Azi o ştie toată lumea ; cu cîteva luni în urmă îndrăznim să spunem că intuiţia situaţiei am avut-o mai cu seamă noi. De aceea am batjocorit cu sentiment încercările de răsturnare, campaniile, improvizaţiile, alianţele politice, realizate in vederea unei selecţii contra naturii. 396 Sa adaogăm că am fost imitaţi, că reflecţiile noastre s-au strecurat după noi în mintea tulburată a multora, ca o undă liniştitoare de nămoluri răscolite subt unghia viţeilor politici însetaţi de sufletul public ? Am spune un adevăr. în atare atmosferă' şi cu asemenea gânduri am scos Cronica noastră. Cu lupte şi cu victorii n-avem să ne fălim. Le-am evitat din respect pentru situaţia ţării şi le-am amânat şi din lipsă de adversari. Cu cîteva muşte nu era să ne cheltuim în contorsiuni herculeane ! Un bobîrnac, o hârtie cu clei —■ şi am trecut. Procesul cel mare şi sănătos la care dorim să luăm parte foarte activă, va avea loc după încheierea păcii. Atunci enigma românească, soarta poporului nostru, se vor impune luptei. Dreptatea modestelor noastre vederi din trecut ne va fi constituit, poate, titlul ce nu mai trebuie revendicat pe cale demonstrativă. Scrisul nostru, recunoaştem, n-a fost cel mai ales şi cel mai atent. Articole bune s-au încrucişat cu pagini uneori stupide; greutăţile unei vieţi neatîrnate, lipsită de sinecure şi de cele mai multe ori de banalul salariu, nu ne-au dat răgazul să ne închidem în îngrăditura revistei ca să facem dintr-însa un instrument de luptă, complet. Multe pagini pe care le aştepta vatra trebuiau să fie date zeţarului şi binevoitorului cititor... Cronica însă a putut cel puţin sluji câtorva talente noi ca să se manifesteze întâia oară. Scriitori necunoscuţi pînă la noi s-au relevat, întregi, în paginile noastre. Diversitatea lor arată că spiritul revistei n-a fost pentru oricine neînţeles. 3a7 La Cronica scrie întîiaşi dată domnul Paul P. Zarifopol, un cugetător de-o subtilitate profundă, care a dat, credem, cele mai frumoase pagini într-un fel, din cîte s-au scris în revista noastră. în Cronica a debutat un talent viguros şi elastic de artist şi polemist — domnul Horia Bottea, căruia ca magistrat se pare că articolele sale întodeauna cinstit iscălite, i-au procurat neplăceri de ierarhie. în Cronica a debutat domnul Alexandru R. Moroianu (Alermlaşi) cu pagini de-o ironie adeseori penibilă pentru subiectul tratat. în Cronica şi-a tipărit primele încercări domnul Olenin, pseudonim cu care îşi acoperă uniforma un distins şi bine înzestrat ofiţer. E titlul nostru cel mai bun şi singurul la care ţinem cu adevărat, de-a fi pricinuit să iasă din nobila lor viziune orientul nou al câtorva talente, care, cu diversitatea lor particulară, vor lua ’oc în cronica lite-rilor epocii noastre. Natura, mai bogată în resurse decît Cronica, nu descoperă întodeauna într-un singur an o individualitate. Alţi colaboratori — vreo patruzeci la număr — veniţi de-aiurea, ne-au sprijinit cu scrisul lor, la diverse vremuri. Unii din ei au stăruit; alţii, au ostenit — unul, doi au rupt-o de-a fuga, bănuim că de teama Rusiei sau a Germaniei... Cu cîţiva sîntem trainic legaţi sufleteşte. Şi toţi aceştia n-au primit niciodată o recompensă şi uneori poate că nici mulţumirile de rigoare... Le vom mulţumi însă aci tuturora, şi ca tovarăş de aproape, admirabilului artist şi om ce-i Francisc Şirato, care ne-a ajutat, 398 neostenit, binevoitor şi frăţeşte atent, din primul moment, cu arta şi cu povaţa lui. Ne vom sili să ducem Cronica mai departe, şi poate că în acest început de an abonaţii care au primit revista fără să o plătească îşi vor aminti de datorie — iar creditorii noştri, vor fi cu noi prietenoşi... 19 16 SPIRITUL DE EROARE ÎN RĂZBOIUL MONDIAL Una din erorile ultime ale oamenilor bine intenţionaţi dar surprinşi de o încredere superficială şi exagerată la experienţă, în puterile aliaţilor, este că Germania va sfârşi prin a fi bătută. Teoria înfrîngerii germane nu a fost lipsită de gradaţia necesară, şi dacă astăzi rămâne ca o teză finală, la izbucnirea războiului ea trebuie să se adeverească imediat. In nu mai ţinem minte cîte săptămîni presiunea fronturilor numeroase intre care fusese prinsă Germania, aveau să dea rezultatul nucilor sfărîmate-n cleşte, cu miezul deşert. Totul fusese pregătit pentru spargerea nucleului teutonic, afară de sentimentul îndoielii. La mobilizare, alianţele funcţionară după dorinţă, din toate părţile fruntaria imperiului german fu asaltată. Temerea că Anglia rămîne spectatoare fu efemeră. Graniţa mării se închise : Germania se înfăţişa ca o sală de tortură, ai căreia păreţi se vor apropia automatic în jurul cadavrului unui popor asfixiat. Italia, de la care aliaţii aşteptau atât de mult, după zece luni de dezamăgire a in-tratat la rîndul ei în luptă. Această ţară frumoasă, de tenori şi baritoni, al căreia cel mai pur sânge roman e adeseori invocat ca o legătură mare, şi a căreia mîndrie naţională e reprezentată la guvern de o sugestivă proporţie de italieni-evrei, se ştie cît 400 â ridiculizat civilizaţia latină. Aniversarea zilei de intrare în război s-a tradus pentru fraţii noştri peninsulari, neputincioşi la graniţa Tirolului, cu treizeci de mii de prizonieri, pînă azi, cu trei sute de tunuri pierdute şi cu invazia adversarului în şesul lombard. Acum cincisprezece zile, cînd începeam aceste însemnări, Italia trăia încă din laurii nădejdii celei mai curate, Iar Anglia, deşi decepţionată, se bucura de o situaţie mai bună. Anglia, centrul teoriilor umanitare a Vu-sage des autres, a fost învinsă pe coasta Danemarcei, unde prestigiul ei s-a scufundat odată cu cele unsprezece vapoare de război, distruse de duşmanul german. Stă-pîna mărilor, autoritate neîncetat nutrită cu teama celor slabi, ştie astăzi, mai bine decât acum doi ani, la începutul războiului, datorat în bună parte ignoranţei, că dominaţia e un lucru'Trecător şi el, şi că bătrânii sânt siliţi să dea socoteală într-o zi tinerilor şi să împartă bunurile cu ei. Acestea două sînt victoriile cele mai recente ale germanilor, şi dacă se construieşte graficul lor, nu e greu de constatat că importanţa victoriilor a mers crescînd şi menţinând raportul iniţial, invers proporţional cu aşteptările formulate, ale aliaţilor cvadruplişti. Toate victoriile germane au fost primite, ca şi declararea războiului, cu fraze. Poporul care asuprise, din lipsă, probabil, de posesiuni, cel mai puţin, fu arătat ca un atentator la libertatea popoarelor, atunci cînd istoria aliaţilor e plină de crime naţionale. Victoriile germane fură întîmpi-nate cu teoria dreptului ginţilor. O victorie germană generală fu înfăţişată ca o hegemonie îngrozitoare, pentru că desfiinţa 401 hegemonia engleză. Gronicarul acestor vremi nu va putea să le zugrăvească, mîine, fără ironie. Hegemonie şi popoare mici ! Ca şi cum un popor mic a putut vreodată să mărturisească, fără ca să se înşele pe sineşi, că n-a evoluat in sfera de influenţe a unui popor mai mare ! Ca şi cum independenţa şi pentru popoarele mari e absolută realitate ! Ca şi cum un popor poate trăi singur şi neatins din afară, chiar intr-un «splendid izolament» insular 1 Victoriile germane avură de întîmpinat acuzaţia pe care civilizaţia o aruncă barbariei. Pentru că grosul lumii trăieşte din sugestii şi pentru că sugestia şi-a găsit expresia cea mai vastă în presă — avidă de senzaţional şi sensibilă ia teoriile de gen polemic — lumea primi războiul german cu o ură nemaicunoscută. Germanii fură prezentaţi copleşiţi de toate inferiorităţile cu putinţă, fără să se observe că excesul de mînie le aducea un exces de elogii. Şi toate aceste fraze erau traducerea pură a dezamăgirii. Trebuia să ţinem seama şi de antipatia, naturală la oameni, împotriva puterii dovedite — excelent vehicul de vră. în genere, inferior, omul, civilizat sau nu, e vicios şi leneş. Societăţile cele mai plăcute omului au fost de decadenţă. Alcoolul, jocul de cărţi şi diversele vicii care ţin societăţile pe loc, nu şi-ar explica răspîndi-rea fără o dorinţă generală de farniente. A fost Revoluţia franceză, socotită ca un ferment cultural hors ligne, a fost altceva decît pasiunea mulţimii de a gusta din privilegii ? Are omul sărac alt ideal decît să se bucure de viaţa exterioară şi falsă a celui avut — şi la urma urmei, poţi desco- 402 peri mai mult într-un ideal decîl crîncena voinţă de a trăi mai bine ? Singură o elită e în stare să-şi caute plăcerile în interiorul moral. Notaţi că o pace de patruzeci de ani perfecţionase în Europa toate apucăturile şi-i dase omului toate drepturile la delicii; nedreptatea ajunsese şi ea normală, apăsarea claselor conducătoare devenise un regim. Acest tip de societate ajunsese să aprecieze cu deosebire atitudinea sceptică a intelectualului, sătul de toate digestiile. Nici o durere nu ne mai atingea de mult, şi dumneata treceai la Paris, la Londra, ca şi la Bucureşti cu dezgust pe lingă văduva cerşetoare. O parte din omenire căzuse, cu consimţământul tuturora, în starea cîinilor rătăciţi, fără stăpîn. Filosofia lui Nietzsche, care se adresa de fapt elitelor energice în pericol, cuprinsese clasa dominantă, ea părea o autorizaţie pentru cruzime şi trîndă-vie. I se părea unui domn că învinge şi că se apropie de supraomenire, graţie milioanelor moştenite şi robilor lui industriali şl agricoli. Toate noţiunile putrezeau, şi aşa-zisul idealism te consacra naiv san idiot — ceea ce nu împiedică, fie zis în treacăt, renaşterea recentă a unei întregi burghezii, la idealism. în aşa atmosferă, cade războiul german, înţelegeţi câte proiecte, cite atitudini, câte somnolenţe fură curmate. Subt hamacul englez, în care se legăna la soare, printre palmieri, Britania, răcorită de evantaliile sclavilor din Indii şl Egipt, se ivi baioneta prusacă. Brr l ce fiori ! Hai să distrugem pe acest barbar şl să ne reluăm siesta. E lesne : dăm o năvală cu toţii şi-l sugrumăm. 403 întreprinderea nu fu lesnicioasă. Barbarul e victorios. Sisteme întregi de fraze s-au prăvălit. Ultima frază ce mai poate sta în picioare e distrugerea finală a Germaniei. Va dura ea, cît va dura victoria germană, dar la urma urmei noi învingem, noi aliaţii. Şi... cu toate victoriile ei, Germania va fi învinsă. O pace germană nu-i cu putinţă. Ideea frazei e logică, de altfel. Nu se poate să pleci la război cu proclamaţia că zdrobeşti numaidecît şi să nu laşi cel puţin atât de ieftin, sperînd că vei bate la urmă. Sînt oameni politici care, uluiţi de-o socoteală greşită, s-au angajat prea mult în eroarea lor ca să o mai poată părăsi. După încheierea păcii aceştia vor fi interpreţii şi cazuiştii unui trecut care i-a demonetizat. Căci pacea de aci înainte, oricare, va fi o pace favorabilă Germaniei. Ura aliaţilor a dat loc respectului celui mai evident — şi, după cum scria tot aci un confrate, influenţa germană niciodată n-a fost mai tare ca astăzi, cînd aceşti barbari au impus civilizaţilor adversari, formele lor de organizare. Cei care vorbesc cu uşurinţă de războiul de azi, nu-şi dau seama că nu e vorba de un război, cît de o renovare. O eră nouă începe, comparabilă cu creştinismul. Se vorbeşte de schimbări radicale în harta ţarilor, ceea ce-i adevărat, şi de o îndreptare mai bună a stării naţionale a popoarelor, ceea ce-i o iluzie, şi care, chiar ca realitate, nu-i un lucru afară din cale de important. Că va fi Serbia mai mare, Austria mai mică, ori că se va reîntoarce Lorenna în graniţa Franţei e important, desigur, dar de-o importanţă, putem zice, relativă. Ce mi-e că Bulgaria va fi mai îngustă sau 404 mai rotundă. în definitiv, dacă această descreştere sau sporire rămine pur teritorială, serveşte numai la întinderea orgoliului naţional. Trufia şi fastul ei nu constituiesc un cîştig. Noi am presupune altceva, că statele vor rămâne în starea dinaintea războiului. Transformarea va fi totuşi uriaşă. Cîştigul nu va atârna chiar de întinderea teritoriului, care din punctul de vedere esenţial nu are o valoare adevărată decît atunci cînd face dintr-un stat mic, cel puţin un stat foarte mare şi puternic. Cîştigul e de un ordin mai înalt. Cîştigul e indicat de situaţia germană. Victoria germană e victoria virtuţilor mărunte — am insinuat-o în mai multe rînduri. E victoria muncii, dispreţuită ca plăcere. E victoria solidarităţii, victoria blocului social, solid prin legătura strînsă dintre straturi şi indivizi. Un german, oriunde se duce, ştie că Germania merge cu el, că în Germania el nu-i nimănui indiferent ; el se simte cetăţeanul unui stat care răspunde de insul iui, care suferă şi se mândreşte laolaltă cu el. Cu Germania înving ordinea, onestitatea, datoria. în vreme ce alte popoare au căutat soluţii sociale şi politice în frondă şi dezorganizare, în lupta cu statul, în individualizarea excesivă a cetăţeanului; în vreme ce debandada caracteriza pînă ieri ţările latine, şi vermina politicianismului le dizolva — Germania s-a dezvoltat ca să ajungă să lupte cu Europa şi să o doboare, pe temeiul însuşirilor mici. Germania aduce omenirii, care nu-i alcătuită din genii şi fenomene, dar din nişte sărmane unităţi animale în aşteptarea unei zadarnice dreptăţi — formula de viaţă deplină şi de valorificare la maximum a 403 normalei mediocrităţi. Credinţa, munca ri conştiinţa fiecărui ins al societăţii germane, multiplicate cu naţia întreagă, dau rezultatul pe care-1 pipăim. Un individ modest, cu o figură ca toată lumea, dispare într-un submarin, pluteşte pe mări cîteva luni, scufundă sau ia prizoniere treizeci de vase duşmane şi se întoarce într-o bună zi în patrie, cu simplicitatea unui lăcătuş de la uzina lui. El n-are bombastica lui d’Annunzio, acrimea lui Grey sau omiletica lui Churchill. S-a dus acasă, şi-a găsit familia, s-a fotografiat cu ea, stângaci şi jenat, ca un muncitor. Muma, fratele, soţia şi copiii stau în jurul lui. împăratul îi trimise o cutie cu ţigări şi o decoraţie — istoria îl trece printre cei eterni. Şi atîta tot... Un ţăran bătrân îşi părăseşte legumele şi căminul, îmbracă uniforma de general şi ia cu modestie comanda armatelor de răsărit. Curăţă Prusia de ruşi, provoacă ruşilor înfrîngeri neînchipuite, intră în Rusia, cucereşte cetăţile mari şi se opreşte la Riga. Discursuri falacioase, proclamaţii literare ? Nimic : bătrînul se instalează cu umilinţă pe front şi citeşte Sfînta Scriptură, tradusă de Luther... Şi fiece german e un aşa soi de individ. Excelent fabricant, negustor plin de resurse, bun muzicant, mare filosof, el e şi un soldat extraordinar. Barbar ? Fie şi barbar : el şi-a găsit formula de viaţă în care şi-a întrecut personalitatea. Supraomul lui Nietzsehe nu-i de căutat in aristocraţiile finanţei şi se vădeşte om ca toată lumea, însă decuplat prin forţele muncii şi ale colectivităţii lui. Germania propune schimbarea totală a omului şi o împlineşte. Civilizaţia de pîn-aci încă n-a permis Angliei să se apropie 406 in doi ani de zile de coastele Germaniei. E o civilizaţie degenerată în egoism. Şi nu luăm, în grabă, aceste note, inspirate de realitate, ca să polemizăm cu nişte confraţi halucinaţi, proşti sau ipocriţi. Convingerea că ţara noastră şi rasa întreagă va cîştiga din victoria germană ceea ce ar fi pierdut dintr-o victorie rusească, ne-a silit să ne opunem de la început, din prima zi şi de la prima oră de război, curentului de declamaţie şi ignoranţă, în riscul, de altfel indiferent, de a fi priviţi ca nişte «vîn-duţi». Facem doar parte dintr-un vulg intelectual care nu crede in nimic şi nu poate tolera credinţe şi atitudini fără presupunerea notei de comandă. Vom avea la timp despăgubirea noastră şi prilejul de-a încerca fără trufie sentimentul că am avut dreptate împotriva unei şcoli de vorbărie şi gesticulare. 1916 JELUI-M-AŞ Nu se va spune că greşeala ruşilor de a ne viola ţara cu părere de rău, a trecut fără comentarii... Adevărul a evoluat atît de mult în noţiunea naţionalităţilor şi mândriei noastre idealiste, incit în epoca dreptului internaţional el deplînge plecarea cazacilor din Moldova şi învinovăţeşte guvernul că nu i-a poftit, călări, în Bucureşti, la «Capşa». Nu se observă că asemenea atitudine chiar faţă de un aliat, într-altă ţară ar fi fost pedepsit, cel puţin cu desfiinţarea ziarului care împinge servilismul la un extrem atît de bizar. Poporul, ni se spune, ar fi linşat pe siniştrii agresori ai demnităţii naţionale. Am întâlnit în public cititori revoltaţi de cinicul lichelism al foilor domnului Miile. Numărul lor e imens şi credem, pentru onoarea publicului românesc, pălmuit de mîinile abjecte ale iudeilor din tot serviciul domnului Take Ionescu, că dezgustul e general. Placiditatea, însă, a publicului nostru e mai mare decît facilitatea lui de a se simţi dezonorat şi de-a reacţiona. Poate că de-a-ceea şi sîntem un popor de surtucari care nu credem în nimic şi primim excesul de bine şi de rău cu indiferenţă. Dar trebuie să recunoaştem în aceste împrejurări, în care sentimentele se povîrnesc şi vigoarea leneveşte, jocul fatalităţii. O 408 spaimă ne cuprinde. Un popor, chiar dacă păcătuieşte, are drepturi ia respectul individualităţilor prizoniere într-un corp social anesteziat de descîntece obscure. Poate că poporul nostru nu trebuie să facă mai mult decît voieşte legea tainică a Marelui Diavol care a regentat întodeauna viaţa societăţilor după gustul său secret — şi dumnezeiasca noastră indiferenţă cu putinţă e să aibă un sens metafizic sublim... 1916 TOMA IOAN1N Totul se petrece ca într-o nuvelă închipuită frumos şi croită cu stil. E şi romantism, şi tinereţe, şi bravură, şi credinţă, şi cultură, şi umanitate şi entuziasm. Dar mai este ceva, care lipseşte romanului şi nuvelei : aripa, aripa tangibilă — un motor şi o vîslă de pînză alunecînd înrre ceruri şi holde. Personajul meu e un premergător cu înfăţişarea unui copil. îl întâlneşti pînă seara tîrziu pe distanţele satului Băneasa şi aerodromului «Ligii aeriene». Un pantalon mai scurt decît pulpa îi lasă genunchii liberi umbletului pe cimp ; o pălărie de plută imensă, îl acoperă ca o ciupercă. Pe umeri i se încrucişează simplu nişte cozondrace. Mîinile-i sînt unse, figu-ra-i pute a benzină, uleiuri şi petrol. — Domnul căpitan !... Căpitan ? Un căpitan fabulos. Căpitan de lăcuste, de fluturi, de libelule ? Căpitan de jucării ? Băiatul, lipsit de semeţie, delicat ca o fecioară, fragil ca o păpuşă, are pe tunica lui de-acasă, din cui, trei galoane de fir. în jurul lui roiesc soldaţi adevăraţi, soldaţii părinteşti, care-1 iubesc cu idolatrie, mecanici ai aerului, fauri ai vîntului, stăpâni ai motoarelor, care mîriie domesticite, ca nişte fiare. 410 Peste tot ce se găseşte, şesul, crepusculul, oamenii în uniforma verde, avioanele oarbe ca nişte bufniţi căzute pe-o rină, ciocanele, uneltele, hangarul — comandă căpitanul. El face un semn şi păsările de fier încep să zboare cu cîte un sergent în pieptul lor calculat. Soarele îşi închide întregul evantaliu de aur deasupra zărilor metalice ale Bănesii. — Unde te duci, căpitane ? — Bună seara băieţi, mîine «zburăm»-. Casa căpitanului e-aci-n Băneasa, pe he- leşteu, despărţită de unde cu o perdea de hăţiş pitoresc. O casă cu cerdac, cu cîţiva alţi camarazi soldaţi, cu un mobilier de-montabil care încape tot intr-un geamantan. La ora aceasta toţi funcţionarii României Mari şi-au făcut căscînd datoria, s-au îmbrăcat frumos şi au pornit-o ageri, care spre cafeu-concert, care la club — ca să răsufle în sudorile balerinei şi să soarbă farmecele asului de pică. Căpitanul Ioanin meditează... El va medita pînă-n zorii zilei cînd şantierul «Ligii aeriene»- îşi va relua murmurul şi cadenţa. Un vis grandios umple sufletul de pustnic al acestui ofiţer ascuns în apropierea Bucureştilor ca-ntr-un munte. Din nimic şi în mijlocul indiferenţei universale, căpitanul Ioanin vrea să înzestreze puterea României cu mai multe stoluri sigure de vulturi de fier. Are împotriva lui orientul îndărătnic şi greoi, închegat cu picla deasupra ţării româneşti. Are împotriva lui serviciile aeronautice subvenţionate în vederea unei complete inutilităţi şi a satisfacerii pasiunii de confort a unui şef complicat. Are împotriva lui neîncrederea obştească şi o sărăcie de călugăr propovăduitor. Şi un prieten aci, lîngă dînsul, sihastru ca şi el, pe sublocotenentul Simionescu, mucenic al aceleiaşi munci covârşitoare şi obscure, ale căreia rezultate, subt efortul, izolat si el, condus de maiorul Popovici, se vădesc în aerodromul din Tecuci. Aşa singuratic şi înarmat cu multele daruri cu care i-a înnavuţit conştiinţa generoasa natură, el duce o luptă de fiece zi cu sinagogile, cu biurourile, cu autorităţile, ou atelierele oficiale, cărora le smulge cîte un surîs şi din zale cîte un zimţ putrezit. Bucureştii îl văd pe căpitanul Ioanin, murdar de păcură, tăindu-1 în lung în fuga motocicletei, ca să fure la capătul cursei lui, indolenţei biurocratice, o seîndură ruptă sau o bucată de tablă ruginită, pentru înjghebarea din sfărîmături a crescătoriei de avioane de la Băneasa. Alteori el duce «acasă» cele o sută de pîini şi cîte provizii a fost în stare să capete cerşind cu prestigiu, pentru camarazii lui soldaţii. Ca o rîn-dunică, el culege paiele şi noroiul de construit coliba — departe şi nu-1 ostenesc nici depărtările nici crîncena împotrivire a celor de la care cere pentru păsările lui un cuib, pentru soldaţii lui un pachet de tutun şi pentru ţară o instituţie ce-i lipseşte. Şi e de crezut că va izbuti să doboare şi reaua-voinţă, şi nepăsarea, şi lenea mai-marilor lui. Puterea lui de voinţă întrece puterile lor de indolenţă : visul lui e mai viu decît realităţile obşteşti şi energia ca-re-1 cîrmuieşte e din neamul lui Dumnezeu şi-al oamenilor predestinaţi. L-am văzut pe căpitanul Ioanin în mijlocul lumii lui de maşini şi de oameni identificaţi cu ele. L-am văzut muncind cu simplicitate şi cu o rîvnă mistică la palatul 412 proiectelor sale. Am cunoscut biografia lui tînără, neasemănat de bogată; l-am aflat aviator în armata engleză, contemplînd pă-mîntul dinastiilor industnoase egiptene, Nilul şi piramidele, din creştetul tăriei; mi s-au povestit din viaţa acestui căpitan mic, care pare să se fi născut locotenent, episoade şi fapte, demne de-o artă viguroasă, educativă a unui tineret nou, pornit pe isprăvi şi pe descoperiri. Şi m-atrn pomenit vibrînd şi zguduit în sufletul meu, ca un pod de fier străbătut de un expres. E o anomalie ca un Brătescu-Voineşti să fie celebrat pentru fierturile sale literare şi pentru proza lui scrofuloasă, iar un căpitan Ioanin, un inovator, un fră-mîntător de viaţă şi de vigori să rămîie necunoscut, astăzi mai ales cînd ţara simte nevoia inevitabilă a individualităţilor făptuitoare şi concrete mult mai vîrtos decît a hîrtiei tipărite cu sirop de dovleac. Cititorule, du-te şi cunoaşte iniţiativele căpitanului Ioanin. ÎI găseşti la Băneasa. Dacă eşti bogat, pune în mina lui onestă ofranda ce-i trebuieşte. Şi dacă eşti ministru de război, cheamă pe căpitan şi-i spune : «Dragă băiete. Avem cîteva organizaţii de aviaţie care n-au făcut toate la un loc cinci parale. Am auzit că te pricepi bine şi că noi nu te pricepem şi nu te cunoaştem deloc. Uite, ia toate aparatele, toate materialele 'astea şi du-le cu Line ; alege-ţi toţi camarazii de valoare asupriţi în serviciile noastre, adună-i cu tine şi apucaţi-vă laolaltă de treabă. M-ai înţeles ? La revedere»-... Şi, căpitanul Ioanin, salutînd respectuos şi cu timiditate, va face ceea ce n-au putut 413 măcar schiţa zecile de milioane aruncate până astăzi în gura căscată a cîtorva potentaţi monopolişti şi neputincioşi. în ce mă priveşte, voi ruga modestia micului căpitan să mă ierte... 1920 ÎNTOARCEREA DIN CITERA Regele-i salutase defilînd şi acum îi vedeai din loja balconului, înaintînd pe Calea Victoriei, pe compănii, în rînduri de cîte patru. Tot regimentul se mişca în figuri pătrate de baionete şi puşti şi în intervalul dintre pătrate călca ofiţerul ca pe 'albul, intercalat simetric, al unui joc de şah. Un fir de oţel îşi arăta spicul pe umărul ofiţerului, şi mîna lui se ascundea în garda săbiei, medievală, ca-ntr-o mînuşă ajustată pe pumn. O linişte asemuitoare cu tristeţea însoţea mersul gînditor al coloanei. Nici un soldat n-a căutat dincolo de pasul ciubotelor lui, nici un ofiţer n-a trimis, jucîndu-şi alura, sărutări şi gesturi balcoanelor încărcate. Ei au străbătut fără orchestră oraşul, într-o tăcere de fotografie. Şi nu s-a făcut auzită nici bătaia ritmică a tălpilor ghintuite. Cu straie de culorile argilei regimentul a trecut ca un nămol uscat pe-o albie de catifea şi pîslă. Câteodată, o teacă de sergent, ca un ghiu-den imens cu inele de alamă turtite, aducea precis aminte sfărîmăturile oştilor muscă-leşti şi cîte-o cruce a Sfintei Ana. prinsă pc unele piepturi cu panglică trandafirie, trezea reflexele uitate ale icoanei sfintei împărăţii. I-ai fi voit pe aceşti eroi mai mîudri şi mai vanitoşi, cu o vervă a mişcării exprimată italieneşte — şi erai foarte mulţumit de cuminţenia şi scepticismul atitudinilor lor, corectă cu măsură. Bonetele lor, croite româneşte din fantezie, de-o foarfecă străină, purtau cîte două invariabile coarne triunghiulare, moi ca nişte urechi, care dădeau oamenilor de subt legănarea lor un aer exotic şi straniu. Un domn, a căruia demnă şi propovăduitoare omniscienţă afirmă o paternitate recentă de milioane, destăinuieşte misterul ştiut de toată lumea că trupele ce trec în fundul umed al pardoselii de asfalt stropit, sosesc din Siberia. Rostind Siberia, ca un om familiarizat cu regiunea, domnul are su-rîsul unui fante bătrîn, care pomeneşte numele unei actriţe roşcovane, cucerită la vîrsta eînd părul îi era încă negru. El a văzut, este sigur, Azilul de noapte la cinematograf. Vocea lui exprimă într-un grup şi o judecată mai lungă, căci, după Siberia, se aude într-un final de frază, condus cu degetul gras, cuvîntul : bolşevism. Sosesc din Siberia, într-adevăr, toţi aceşti oameni robuşti şi lenţi, toţi aceşti români, căzuţi în captivitate rusească subt steagul Austriei de odinioară. Unii dintr-înşii au căzut încă din 1914, anul începător al marelui război şi au aşteptat de şase ani de zile întoarcerea acasă, în Ardealul propriu-zis, în Banat, în Maramureş. Au plecat prin Varşovia ; se întorc prin Bucureşti... Ei evocă, fără să ştie, ca nişte păpuşi de porcelană, Extremul Orient plin de miracole şi de fantome, Japonia, China, I-ndiile, • Arabia, prin faţa cărora, oglindite-n sideful mării, vapoarele ce i-au adus suind în Marea Roşie, şi-au îneetinat motoarele ca să le ■privească. Sufletul fiecăruia din soldaţii aceştia, îmbrăcaţi în uniformă de lut, tre- 416 buie să fie ca o bijuterie sătulă de splendori, în care rubinul, sublimat de sînge, se împreună cu zerul azuriu al opalului pervers, cu briliantele siderale, cu sălciile deş-teptate-n zmaralde. Capul lor trebuie să poarte, îţi zici, ca o corabie ameţită de un tezaur de poveşti, zmalţuri irizate, fildeşuri, perle, miruri sfinte şi amintiri de ceruri, a căror lumină cîntă ca nişte orgi de clopote şi talaze de mătase. Oamenii aceştia, au băut laptele măgăriţei şi gustul lor poate s-a rafinat în stilul asiatic galben ; broderii pentru corpuri, şoareci s’avuroşi cu miere, salamandre şi păianjeni tăvăliţi în zahăr pentru limbă. Ei au tras oricum cu puşca în atmosfera milenară a Cerescului Imperiu, au înjurat româneşte la Vladivostok şi Pekin, au spînzurat în Irkuţk pe apostolii cu palmele scorţoase ale Iisusului Lenin. în şase ani de mizerii uriaşe şi veşnic variate, in şase ani de infer-nuri nepovestite, încrucişate cu basmele reale şi vii, emise din creierii plumburii şi ceţoşi ai Himalaiei — soldaţii sosiţi la Bucureşti sînt fără îndoială nişte supraoameni. v-j Către seară mă întîlnesc şi stau de vorbă cu unul din ei, de pe la Criş, îndemmndu-1 să-şi descaiere firul de aur pe care s-a po-gorît la noi din profunzimile legendei. E un om cumsecade, cu un accent neaoş rusesc în cuvîntare. — Aviam patruzieci de rusoaice cu noi, măritate cu soldaţi de-ai noştri. Le-o sunat unora capul aşa. Eu n-am vroit să duc ru-soaic’ acas’. Am lăsat-o cu un copchil peste mare. — Ţi-a plăcut acolo ? îl întreb cu sfială. — Plăcut. — Dar aici la noi cum îţi place ? 417 — Aşteptăm amu solda pe trii luni şi ne-om răsipi de la Braşov. Apoi cm vidă. Mai fac o încercare să provoc impresiile soldatului să izbucnească, şi el îmi dă acest răspuns admirabil... — Nu ştiu, domnule nămic. Nu ştiu să zîc nămic.... 1920 INDIVIDUALITATEA PARTIDELOR POLITICE Războiul, izbucnit prin slăbiciunea socialiştilor, a luat sfîrşit cu împuternicirea incomparabilă a «clasei muncitoare». S-a văzut că «burghezia» n-a fost în stare să dea loc decît unui măcel general de cinci ani de zile, de pe urma căruia nimeni nu se alege cu nimic. Aşezări şubrede şi combinaţii politice efemere caracterizează marea pace care încheie ca un nasture spînzu-rat, mantaua lui de sînge. Totul a devenit provizoriu şi aproape inutil — şi viaţa, şi averea, şi bucuria. Evenimentele, susceptibile şi capricioase, fac explozie la cea mai uşoară atingere de umbrelă, ca proiectilele înăbuşite în ţărînă, peste care trece piciorul unei capre sau a sărit o lăcustă. Europa poate fi zguduită de o nouă mare detunătură cînd se va supăra un leah sau îi va cădea greu englezului biftecul. Punctul de fricţiune franco-german, care zeci de ani a ameninţat continentul, s-a multiplicat în sute de puncte primejdioase noi. A căpătat Franţa Alsacia-Lorena şi acest ideal împlinit n-a contribuit cu nimic la fericirea Franţei; singuri jurnalistul şi istoriograful trag vanitate din acest rezultat. Naţionalismul şi imperialismul şi-au găsit un vast cîrnp de aplicare în război : e ultimul cuvînt al aşa-numitei societăţi burgheze. După el, mizerie şi calamităţi. Sîrbii au ieşit la Adriatică. Polonezii sînt de sine ■'.19 stătători, naţiile pestriţe cu nume compuse de iarmaroc, cehoslovacii şi jugoslavii, au avut cîte satisfacţii au dorit. A pierit Austria, şi marile puteri care iau desfiinţat-o sînt cuprinse ca de un regret şi au şi emis proiectul unei «confederaţii danubiene». A fost dezarmată Germania şi supusă unui impozit de război covîrşitor; dacă mîine armatele roşii ale lui Lenin pătrund în fostul imperiu, aliaţii vor da Germaniei ajutoare militare şi dacă va insista, îi vor restitui şi pe Kaiser. Contrazicerile grosolane în care încape politica europeană, condusă exclusiv de partidele burgheze, nu sînt de natură să le reabiliteze. Şi atunci, lumea se întoarce către socialişti, zicîndu-şi : să vedem ce ne vor aduce şi aceştia. Dacă nici cu ei nu vom izbuti să ajungem la o stare mai sigură, ne vom mai întoarce o dată, şi de astă dată la monarhia absolută, la o dictatură aspră, condusă de cine o pofti, de un rege, de un crescător de porci sau de un bolşevic; ne-am săturat. Partidul socialist român suferă relativ de toate viciile partidelor burgheze şi boiereşti, şi faţă de ele, de inferioritatea capacităţilor de guvernămînt. Oricîte valori noi de pocher sau de bridge, smulse c-u greaţă burgheziei de noapte, ar recruta şi oricîţi isprăvnicei de ocupaţie germană ar lua în serviciul lui, partidul socialist e încă pentru multă vreme inapt pentru o guvernare ce trece de la afacerile de poliţie în sus. într-o totală lipsă de individualităţi în clasele «de jos», România nu are măcar norocul anacronic al unei clase suprapuse de caracter. Boieri nu se pomenesc şi trebuie să ne îndoim că ei au existat altfel decît în basme şi în istoria vremurilor fru- 420 moaşe prin deces, căci tare li s-a secat izvorul. Un surogat de aristocraţie au schiţat conservatorii din toate varietăţile acestei specii. Dar de la Petre Carp încoace — şi singur Carp era de părerea lui într-un partid de unul singur — conservatorii s-au. ferit ca de-o ţară să-şi cultive principiile şi să se identifice ou ele. Din pieptul lor de zimbri heraldici ies voci de paseri şi de berbeci. Ei s-au simţit atît de puţin serioşi, atît de slab convinşi de rolul lor social, incit îndată ce liberalii — care nu s-au prea deosebit de dînşii — le-au cerut sccoteală şi pergamente, n-au mai contenit în justificări şi concesii. Citind apoi în ziarele franceze că socialismul e o modă foarte purtată, partidele conservatoare şi-au ras firmele într-o seară şi au devenit peste noapte fie democratice, fie progresiste. Tipul conservatorului întreg, care înţelege să trăiască şi să moară conservator, e pierdut pentru istoria politică românească. Conservatorul s-a transformat în pitpalac. Aveam în ţara noastră un partid mai accentuat în tendinţe, şi care îşi făurise o individualitate rebarbativă înoîlcită, calvinistă, însă reală — partidul liberal. De la introducerea votului universal, el a încercat aceleaşi alteraţii ca ■ şi conservatorii ; votul universal a fost prima ofertă de dragoste efectivă făcută păturilor subalterne. Acum partidul liberal valsează cu tot trupul lui către stînga, în vîrtejul în care îşi arată formele stafidite şi baletista conservatoare. E un dans general şi un marş general către stînga. Disputa oamenilor politici actuali rezidă în chestiunea unică de a se şti care din toţi e mai «democrat» decît altul şi toţi afirmă cu entuziasm, cu o bizară isterie : sîntem democraţi. 421 Nu sîntem — ferească Dumnezeu ! — potrivnici democraţiei. Vie şi democraţia la guvern, ca să treacă şi ea, conform obiceiului, că nimic nu poate să fie veşnic, şi să vie apoi regimul guşaţilor, al fonfilor şi al celor cu picioare moi, toate clasele avînd drepturi la un număr de portofolii. Dar e suspectă de neputinţă individuală această caznă de evoluţie spre stingă. Sînt cîteva cuvinte noi tabu care formează vocabularul sacru al sensibilităţii politice la noi. Muncitorimea, greva, salariul, sindicatele... Presa le menajează cu un respect ridicul. Oamenii politici şi le însuşesc. Guvernele fac tot ce pot ca să evite un conflict precipitat, din care să se aleagă una din două : ori stat revoluţionar, ori stat cuprins în verigi de fier. Partidelor politice li-i frică şi de revoluţie şi de vehemenţă. Conducătorii lor admit din laşitate esenţială, pentru nevasta ce li-i dragă, şi un amant, cu condiţia ca să fie lăsaţi să pupe şi ei un călcîi. Sau : vrem să spunem că războiul, care, profeţii lui ne-au cântat că e o şcoală de virtuţi şi un mijloc de selecţionare, ne-a lăsat într-un hal de decrepitudine morală, fără precedent. Nu mai credem nici unul în rolul nostru obştesc. Toată mistica noastră socială a trecut la muncitori. De la boieri şi de la liberali a trecut în inima tovarăşilor Moscovici şi Christescu, care croiesc drumul ideilor socialiste în România, pe la spatele prefecturii. 1920 • . CONSTANTIN MILLE (II) Fostul director al Adevărului şi-a depus pana lui de gîscă. Idealul lui s-a împlinit : după vînzări provizorii, înscrise cînd în registrele societăţii «Ica» şi cînd intr-ale Ministerului de Interne rusesc, taraba ziarelor sale s-a vîndut definitiv pe şapte milioane. Domnul Miile se retrage. Domnul Miile a murit. Ţărîna lui încă pute. Subt stăpînirea inteligenţei şi a corecti-tudinei lui, ziarul Adevărul a caracterizat o epocă a presei şi a fost şcoala la care şi-au perfecţionat psihologia toate puşlama-lele mai mari şi mai mici ale jurnalismului românesc. Se cunosc campaniile lui începute cu ifos şi înăbuşite subit ; cineva trecea la momentul oportun pe la casă... Se ştiu diversele atitudini ale Adevărului în-tr-una şi aceeaşi chestiune. în timpul neutralităţii, ziarul care îşi revendică titluri la gloria de-a fi provocat războiul, apărea cu pagina telegramelor dominată de literele groase, o zi în favoarea aliaţilor, şi altă zi în favoarea puterilor centrale : «Corpul 12 aldin», -cum i se zice în tipografie, însemna pe fiece zi valuta convingerilor, strămutată de la un front al războiului la altul. Adevărul e singurul ziar la care redactorii plătiţi cu maximum cinci sute lei pe lună, au realizat averi de cîteva milioane. Paralel cu politica, la el s-a vîndut critica şi admiraţia. Nici un teatru nu şi-â 423 deschis vreodată porţile fără ca să fi chemat mai înainte pe cronicarul dramatic al ziarului, să-i ungă balamalele cu mucii lui uleioşi. Nici o expoziţie de pictură nu s-a deschis fără o vizită a cronicarului artistic la un antevernisaj. Nu ştiu ce ar putea în definitiv să revendice pentru justificarea existenţei lui, Adevărul ide subt conducerea domnului Miile. Plătit, el a propagat corupţia şi demoralizarea ; gratuit, el a încurajat exclusiv stupiditatea şi cel mult scîrnava mediocritate. Produsele oblice ale uretrului literar, tip Radu Cosmin, au fost puse în valoare de gustul si rafinamentul lui Constantin Miile. Un ziar cu bătrîneţele Adevărului şi-ar fi făcut un ideal, într-altă ţară, de-a sta în fruntea mişcărilor politice şi culturale. Criteriul în cele dintîi l-au format numai bancnotele, indiferent de slova şi de efigia împăratului de care erau tipărite. în ce priveşte cultura, Adevărul a dat o limbă de samsari şi a introdus în ortografia şi gramatica românească formele galiţiene, complicate de la război încoace cu alteraţii pseudo-franţuzeşti. Şcoala lui a scris senzaţie, inzistenţă, senzibilitate, senz. Geniul lui lingvistic a descoperit cuvinte : ritos, grobian — şi construcţii : încercarea de-a se trimite pe oameni la muncă, iată ceea ce domnul Iorga a spus-o ritos. Imaginaţie proastă, spirit de inveriţie nul, o proză mocirloasă — cu acestea personalitatea Adevărului condus de Const. Miile e schiţată deplin. Imitînd ziarele pariziene cu vervă, el s-a încumetat să inaugureze, în manşeta foii, publicarea zilnică a unei axiome politice, pentru a cărei epigramă se cere dacă nu geniu şi talent, măcar deşteptăciune; domnul Miile şi apos- 424 tolii săi se mulţumesc să umple cu caractere mari spaţiul cotidian al unui cretinism imens. O rubrică «Hai să ridem» conţine jalnica dovadă a unei macabre impotenţi intelectuale. Se zice că odinioară cămilele slabe, care străbat acum zilnic pustietatea cenuşie a unei foi fără orizont, erau pline de intenţii şi maţe. Const. Miile a vegheat cu gelozie la păstrarea intactă a bandei sale şi însuşi ginerele lui, N. D. Cocea, care reprezintă în presă altceva decît socrul, a găsit uşile mercatorilor închise. Adevărul a fost o comoară, un trib ermetic, consacrat de douăzeci de ani aceluiaşi rit, de la direcţie pînă la fabrica de anunţuri ; şi oricare erau deosebirile de vederi politice ale membrilor, familia s-a ridicat solidară, ca un singur om, când a fost vorba de un alişveriş ameninţat. Cu dispariţia definitivă a clocitorului de putregaiuri e de dorit ca taraba să devie o tribună. In viaţa privată, răposatul Constantin Miile s-a remarcat printr-o căsătorie cu o doamnă foarte în vîrstă, care aducea în hamacul legănat al idilei tardive, dăruit unui trândav fără meserie, o moşie şi cîteva sute de boi. Mila obştească a născocit dictonul că morţii să nu fie vorbiţi de rău. E tot binele ce sg^ poate spune despre Constantin Miile, a cărui meschină răutate, în timpul deţinerii ziariştilor condamnaţi pentru opinii politice, n-a încetat, canalia şi stîrpitura ! o singură zi să-i murdărească, fără apărare. Familiile lor au putut citi proza lui ticăloasă şi tîmpită fără să pălmuiască fesele bucale ale acestui scelerat. Izbit de un acces de stupiditate patologică, de competenţa ospiciului «Panteli-mon», acum câţiva ani «Bătrînul Peşte», 425 cum i s-a spus pentru fornicaţiunea lui senilă, salariată de neamul Cinculeştilor, visa o statuie a mutrei lui de piatră, ridicată în Alba Iulia, de neamul românesc adunat ca să-l adore. Doresc ca posteritatea să puie pe groapa lui odioasă singurul monument în acord cu cadavrul : un cîine bolnav de bube, contractat în spasmul fecal, dedesubt cu balta colicilor canine, sculptată artistic în calcar, care să-i învelească mormîntul. 1920 JUSTIŢIE NU POATE SA FIE E cu putinţă administrarea unei justiţii ştiinţific precise ? ■Poate un cetăţean căruia nu-i mai ră-mîne altă cale deschisă pentru valorificarea unui drept, să alerge cu încredere la magistrat ? Chestiunea pare însă demult rezolvată prin negativă. Spiritele libere s-au învechit în convingerea justiţiei imposibile. Totuşi universităţile dau anual cîteva mii de licenţiaţi în drept, pentru comerţul de advocatură, iar dreptul — o teologie frumoasă, inaplicabilă, redusă ca şi medicina la douăzeci de reţete — are şahişti şi cîntă-reţi pasionaţi. Nu mai vorbim de numărul proceselor, zilnic mai impunător, şi de al gogomanilor sceptici însă tenaci, care se îmbulzesc în grajdurile justiţiei cu miile. Experienţa duce la concluzia că toată justiţia este făcută exclusiv pentru advocaţi şi că statul o administrează ceremonios şi inflexibil numai pentru motivul că n-ar avea să dea în ieslele lui un fin tot atît de gustos, pe care-1 paşte o întreagă clasă puternică şi periculoasă, pe platourile impresioniste ale justiţiei. Am luat parte ca martor la un proces, între un proprietar şi un chiriaş; proces microscopic, e-adevărat, dar susceptibil să ‘127 cum i s-a spus pentru fornicaţiunea lui senilă, salariată de neamul Cinculeştilor, visa o statuie a mutrei lui de piatră, ridicată în Alba Iulia, de neamul românesc adunat ca să-l adore. Doresc ca posteritatea să puie pe groapa lui odioasă singurul monument în acord cu cadavrul : un oîine bolnav de bube, contractat în spasmul fecal, dedesubt cu balta colicilor canine, sculptată artistic în calcar, care să-i învelească mormîntul. 1920 JUSTIŢIE NU POATE SA FIE E cu putinţă administrarea unei justiţii ştiinţific precise ? Poate un cetăţean căruia nu-i mai ră-mîne altă cale deschisă pentru valorificarea unui drept, să alerge cu încredere la magistrat ? Chestiunea pare însă demult rezolvată prin negativă. Spiritele libere s-au învechit în convingerea justiţiei imposibile. Totuşi universităţile dau anual cîteva mii de licenţiaţi în drept, pentru comerţul de advocatură, iar dreptul — o teologie frumoasă, inaplicabilă, redusă ca şi medicina la douăzeci de reţete — are şahişti şi cîntă-reţi pasionaţi. Nu mai vorbim de numărul proceselor, zilnic mai impunător, şi de al gogomanilor sceptici însă tenaci, care se îmbulzesc în grajdurile justiţiei cu miile. . Experienţa duce la concluzia că toată justiţia este făcută exclusiv pentru advocaţi şi că statul o administrează ceremonios şi inflexibil numai pentru motivul că n-ar avea să dea în ieslele lui un fîn tot atît de gustos, pe care-1 paşte o întreagă clasă puternică şi periculoasă, pe platourile impresioniste ale justiţiei. Am luat parte ca martor la un proces, între un proprietar şi un chiriaş ; proces microscopic, e-adevărat, dar susceptibil să •127 demonstreze deplin funcţionarea grosolană a sifonului de distribuit justiţia. Mă găseam în primăvara anului, în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase, la o ţigare, dimpreună cu alt prieten, proprietarul apartamentului ocupat de către medic. Ne întîlniserăm citeşitrei acolo. — Am venit, doctore, ca să-ţi pui în vedere decretul-lege, ultimul în serie, care dă proprietarilor dreptul la un spor de patruzeci la sută asupra chiriei. Totodată îţi mărturisesc că sporul mă nemulţumeşte şi că mă aştept din partea dumitale la un spor egal cu întreitul chiriei. Plăteşti patru mii de lei pe an ; îţi cer douăsprezece mii. Mi se pare rezonabil. Altfel, n-am cu ce trăi. Proprietarul e un tînăr valid care în loc să se masturbeze în frageda lui vîrstă s-a amuzat, făcînd oarecare studii, mi se pare că de drept. Are patru imobile în Bucureşti, joacă la club şi politicăreşte la cafenea. — Eu, dragă prietene, răspunde medicul, voi asculta ce-mi ordonă decretul-lege; sporesc chiria cu patruzeci la sută şi, peste, nu dau nimic. — Decretul-lege mai prevede ceva, spune proprietarul. în cazul eînd sînt nemulţumiţi, care-i cazul meu, li se acordă ^proprietarilor dreptul de-a se plînge unei comisii de arbitri. Sînt nevoit să-mi duc şi eu nemulţumirea mea în faţa comisiunii. — Ai să faci cum crezi dumneata, adaogă chiriaşul. Deocamdată, pentru că termenul de plata chiriei e apropiat, te rog, spune-mi, după ce tarif o să ţi-o plătesc. — O ! dragă doctore, aceasta e-o chestie fără importanţă. Să suspendăm plata pînă ce va ieşi hotărîrea comisiei arbitrale. îmi vei plăti după aceea. 428 — Atunci, ne-am înţeles. Salutări foarte cordiale din ambele părţi. — Pretenţios dar bun băiat, proprietarul, îmi spune medicul, impresionat de civilizaţia lui. Timpul trece şi cu el termenul contractual de plata chiriei. Proprietarul dă în judecată pe medic pentru că nu i-a plătit-o şi cere rezilierea contractului. — înţelegi, monşer, argumentează acum proprietarul, că dacă pot să-l dau afară, iau pe apartamentul lui o chirie de treizeci de mii lei anual... Revoltat de ipocrizia proprietarului, medicul cere proba cu martori, care i se admite. Magistraţii puteau să nu i-o admită şi nu era justiţie. Ei au admis-o şi nu e justiţie nici de data asta. Sînt singurul martor al medicului şi medicul mă roagă să-mi exercit calitatea. Aş fi putut să-l refuz, pe temeiul realităţii că nu am vreme de pierdut, şi nu era să fie justiţie. Am considerat mărturia mea ca o datorie şi am depus. Va fi justiţie ? Trei mii de muşte în sacou stau grămezi pe crengile de piatră ale Palatului ei. înainte de ziua procesului, proprietarul, care spusei că-mi este prieten, încercase de Oîteva ori să-mi determine evaziv şi simi-lidistrat sugestiunea de care avea nevoie ca să-şi dea locatarul afară, că în ziua întâlnirii noastre în cabinetul medicului convorbirea noastră avusese cu totul alte obiective deoît relaţiile dintre proprietar şi chiriaş. în ziua procesului, proprietarul e cel dinţii la intrarea camerei de «ehibzuire». Avem de aşteptat un ceas şi, ca nişte prie- 429 teni vechi, stăm de vorbă : el vorbeşte şi celălalt ascultă. — Ce ciudat! mă complimentează proprietarul. Unul eşti cînd stă cineva de vorbă cu tine şi cu totul altul oînd scrii. Aş vrea să te citesc mai des. Cînd o să am acest noroc ? Şi, după o pauză, menită să puie un strat de rezistenţă, atentatul : — Ştii că noi, proprietarii, care sîntem o clasă, însă neorganizată, ne-am hotărît să ieşim la luptă. Eu am spus în comitet că nici o luptă nu se poate duce fără presă... Vom face un mare ziar... în curînd. Pe cine crezi că-1 punem în capul ziarului nostru ? O nouă pauză şi un zîmbet scăpărător de ticăloşie. — N-ai ghicit ?... — Nu. — Pe tine, dragă, nu înţelegi ?... în camera de chibzuire. Un magistrat simpatic îmi arată crucea, pe care jur să spun adevărul. Mărturia mea consistă în-tr-atît, în a repeta cu gura mea ceea ce afirmase medicul cu a lui : anume, că întârzierea plăţii chiriei peste termenul din contract fusese instigată şi convenită de proprietar. Ar fi fost de-ajuns să mi se citească întrebarea şi să afirm dind din cap. Fusese cineva de faţă la înţelegerea dintre proprietar şi locatar şi acest cineva era de-ajuns pentru justiţie să afirme da. Dar justiţie nu poate să fie, chiar dacă ar exista un tipar cu care să fie împărţită ca un afiş ; căci oamenii chemaţi să puie în mişcare tiparul, suferă de particularităţi : le tremură creierul sau le alunecă opinia pe lîngă urechi. Anumite viduri intelectuale îi aduc să se fixeze pe accesorii 430 şi să uite principalul, fascinaţi de afinităţi bizare. Magistratul are o replică, în care martorul nu-1 mai poate urma : — 'Nu-mi explic, spune magistratul, cum de vă găseaţi cîteşitrei în cabinetul medicului. A fost un fapt, această întîlnire întâmplătoare : magistratul voia să-şi explice faptul... Poate să fie justiţie ? Detaliul de compoziţie absorbea judecata în sens, a magistratului. Martorul, uimit de această diversiune, devenise deodată inutil cauzei care nu-1 mai încadră. — Aveţi vreo întrebare de pus martorului ? se adresează magistratul către advocatul proprietarului. — Să ne spună martorul, se ridică advocatul, dacă medicul propunând proprietarului chiria, ţinea mîinile în buzunar, ca să-i numere banii, sau într-altă parte... — Da, da, întăreşte magistratul, luminat deodată în mijlocul problemei ? - Magistratul, spusei, era un tînăr simpatic şi, probabil, cu lecturi de autori. îl privii mai bine : susţinea pe o cravată elegant înnodată, o figură curată. Advocatul, care se refugiase în această atroce chiţibuşărie de mercenar, era şi el un tînăr din «generaţia» cultivată. Statura lui flexibilă şi îngrijită cu arta gentleme-nului exterior, se rupse deodată, golindu-se de tărîţele şi paiele ce-i simulau demnitatea fizică pîn-atunci. într-altă vreme şi societate, aş fi aşezat pe proprietar lîngă advocat, întinşi pe trotuarul Teatrului Naţional şi aş fi pus să fie flagelaţi la fese cu cîte cincizeci de biciuşci. In vremea noastră m-am mărginit să scot dintr-un fapt divers cu mai multe puşla- 431 male, idee-a generală că justiţie nu poate să fie. Un grefier dînd în gropi eu condeiul, urma dicteul alterat al magistratului, alte-rîndu-1 şi mai mult — şi înţelesei din scrisul lui, din ortografia şi din versiunea grefierului, că justiţie nu poate să fie niciodată. Faptul zboară din mina tuturor ca un fir invizibil de aer. Faptul moare — şi advocaţii trăiesc. 1920 FIUL LUI DUMNEZEU «Mai sînt multe alte lucruri, făcute de Iisus. Dacă toate ar fi fost cu de-amăruntul scrise, cred că nici tiu ar încăpea în lume cărţile ce le-ar cuprinde». (XXI, 25.) M Ioan Evanghelistul Muritorul vulgar care trăieşte în solda penibilă a naturii, salariat cu două mese pe zi şi cu o şedinţă de somn, supus legilor, ordonanţelor şi regulamentelor, respectuos faţă de gloriile Finanţei şi ale Proprietăţii, bolnav de stomac şi de nervi, încărunţit fără vreme, însurat în rîndul lumii, cu copii, cu poliţe şi cu funcţiune precisă pentru ieşirea la pensie — citeşte Sfînta Scriptură ca o consolare supremă. A fost, prin urmare, pe vremuri, un om care nu era nici magistrat, nici ofiţer, nici profesor, nici preot, nici arhivar. Bugetul statului, diploma, licenţa, doctoratul, stagiul şi avansarea i-au fost acestui om cu desăvîrşire străine. Camera şi Senatul, dreptul de vot şi democraţia nu făceau parte din preocupările lui esenţiale. Presa şi teatrul îl lăsau destul de rece. El zicea : «Eu sînt alfa şi omega»-, după cum altul ar fi spus : «Sînt ministrul justiţiei». El vorbea de păsările cerului şi de îmbrăcămintea strălucită a crinilor — şi lumea se ţinea fermecată după el. Negustorii îşi lăsau coşurile cu marfă, pescarilor le scăpa din braţe năvodul, ajutorii-contabili părăseau registrele la auzul cuvintelor lui ciudate, neobişnuite la bărbaţii cu răspundere socială şi ifos. Cînd omul acela, corupătorul, distrugătorul de cariere întemeiate, 433 trecea printre robii şi slugile societăţii, trezea în fiecare ascultător un dezgust nelecuit de meserie şi o speranţă fierbinte. La un popas, fermecătorul vedea adunaţi în jurul fiinţei sale, întru totul curată, mii de ascultători obosiţi. Atunci el ridica mîinile spre ceruri şi, la ruga lui, se făceau venind coşuri cu pîine albă şi vase cu peşte fript. Şi încrucişîndu-şi braţele deasupra fîntînii, apa se făcea vin adevărat, pentru adăparea gloatelor uimite. Şi de-a lungul împărăţiilor de pustietăţi străbătute, puterile lui neînchipuite se desfăceau în miracole, ca vîlva sonoră a unei orchestre în liduri şi dansuri. Din cotiturile drumului el ridica ologii, din morminte morţii. Mireasma cuvintelor lui însănătoşea vigorile defuncte ale sufletelor, sceptice de civilizaţii culinare. La problemele de logică şi de raţiune ale învăţaţilor guvernamentali, el răspundea uscînd un smochin sau reamintind pilda cu cămila şi acul. Spiritul critic universitar se găsea enervat, plictisit : omul pildelor şi al cuvîntărilor cu tîlc nu ţinea socoteală de nici un calapod şi duhul lui umbla în iarba şi în florile lui Dumnezeu, desculţ. Persoana lui Iisus din Nazaret reprezintă răzbunarea universală a insului robit în meschinăria socială şi împovărat de admirabilele stupidităţi ale naturii. In fiinţa sacră a Mîntuitorului bat năzuinţele omenirii neputincioase. Cuvîntul Evangheliei aduce iluzia tare că omul a putut tot ce a voit într-un moment al veciei şi făgădu-iala că el nu e destinat unui jug perpetuu, de convenţiuni şi instincte. Deopotrivă în-genunche la crucifix şi Napoleon şi Stan al Par aschivei. Dacă evanghelistul Ioan scrie adevărul — şi cine s-ar putea îndoi de scrisul fecio- 434 riei lui Ioan ? — viaţa Domnului a fost infinit mai complexa şi mai plină decît ne-o spune Scriptura. Pentru că închipuirea şi intuiţia nu greşesc niciodată, ele ar putea să ne povestească într-o carte cu frumuseţi şi limpede inspirată, Adevărata viaţă a Fiului Ceresc scrisă de un cercetător al inimilor triste. 192 2 INGINERUL REDACTOR Aş vroi să cunosc gîndul dumitale. Crezi dumneata, intr-adevăr, că meşteşugul de a seri frumos trebuie să aparţie numai autorilor de literatură -i că după atîţia amar de ani de citire şi învăţătură profesioniştii liberi ai societăţii sînt unanim datori să scrie prost şi urît ? Socoţi dumneata că singură bilblioteca trebuie să cinstească în raftul biuroului virtutea moartă a limbajului ales şi că viaţa de toate zilele nu trebuie împărtăşită cu el ? A zugrăvi şi a cînta din vioară nu este ştiut de orişicine ; poţi fi un cetăţean însemnat în ţara ta, fără paletă sau arcuş, şi tabloul şi unealta răsunătoare, ca să grăiască, au nevoie de catacomba muzeului şi de cripta sălii de concert. Muzica e o voce care vine, pictura e o clipă ce s-a dus — amîndouă ghicesc ceva din eternitatea înaltă a intuiţiilor de peste viaţă şi înfăţişează atitudini mari îngheţate. A scrie este a trăi, de oînd actele cele mai mari şi cele mai mici ale vieţii au apucat drumul cel alb al hîrtiei, depănată, lactee, de rotativă — de cînd, ca o şoricărime trandafirie, omenirea forfăie într-un iremediabil univers de foi volante, broşate şi cartonate. Domnul acela, încruntat pe masa lui de lucru, vrea să rupă din lespedea inteligen- 43 6 ţei sale, purtătoare de lumini latente, o seînteie cu neputinţă de scăpărat. El scrie un discurs, un articol sau o carte, el e parlamentar, ministru sau profesor. Are un plan, o vedere personală de idei, şi intenţii. Ideea lui se stinge de la cea dinţii scufundare a condeiului în călimară. Discursul lui va fi foarte stupid, articolul său va fi searbăd, cartea lui va fi deşartă. Scrisul e un ciur subţire, prin care se pierde şi cea mai bogată făină, fără meşteşugul aglutinării potrivite. Bărbatul de stat şi de idei este nevinovat de ignoranţa acestui meşteşug. E un meşteşug ciudat, care nu prea se învaţă, cei mai buni dascăli de literatură exteriorizează insignifiant. întinderea unui text, ponderea reală a unei gândiri, diviziunile şi dozajul, contrapunctul, cheia de boltă a unei compoziţii, sînt noţiunile absurde însă sigure ale scriitorului înnăscut. Un text se croieşte ca o jiletcă şi o carte ca o manta : pe măsură. Pedagogii şi conducătorii sînt vinovaţi de altceva : că nu se completează cu cîte un... inginer. Lipsa inginerului redactor o simt mai toţi oamenii publici, obligaţi să se rostească prin scris, mai toţi directorii culturii şi politicii vii. Guvernul, Parlamentul, Universitatea, Biserica, Armata şi toate autorităţile ce trebuie pronunţate cu majusculă, au nevoie, în funcţia lor de a administra şi de a se înţelege cu lumea, de un inginer-re-dactor în toate serviciile lor. Cu inginerii-redactori, ataşaţi la Cameră si Senat, şi Legea exproprierii şi Legea chiriilor ar fi scutit magistratura de mii de procese şi interpretări parazitare. Un capriciu diavolesc voieşte ca în limba dumitale natală, pe care o vorbeşti toată ziua, să bîlbîi şi să te şepeleşti îndată ce 437 intervine blestemata pană. Nu te încăpă-ţîna ! Ia-ţi manuscrisul şi, înainte de a-1 da la tipar, trimite-1 inginerului-redactor, ca să ţi-1 cureţe bine : un manuscris se spală Oa o batistă. A înfrunta nepregătit hîrtia e un păcat împotriva sfântului spirit, care se răzbună. Pergamentul va fi întrebuinţat cu temere şi economie, ca un lucru sacru : nu trebuie să te joci ou jertfa omului care-şi leapădă cămaşa şi face dintr-însa foi albe de piatră. Cheamă-1 pe inginer şi plăteşte-1 ca să slujească în reconstruirea notelor du-mitale, limba românească. Şi guvernul, şi parlamentul, şi justiţia, şi armata vor putea să-şi recruteze inginerii-redactori, cu înlesnire. Ei sînt poeţii, prozatorii, cu sau fără geniu, dar întodeauna destoinici să facă onoare misiunii de revizuitori ai textelor încîlcite — şi autorităţile îi pot găsi fumînd o ţigară amară şi purtînd un toc scîlciat, la cafenea, de unde nu vrea să-i scoată nimeni pentru o muncă folositoare şi foarte bine retribuită. 1920 O CLIPA DE PRIMĂVARĂ Din «Cartea de cetire» Odaia dă în stradă, peste petecul de grădină cu pomii în desfăşurare. Au înflorit caişii într-o zi, peste noapte, mai-nainte ca frunzele să li se fi desfăcut. Le-am găsit dimineaţa furcile ramurilor cu totul albe, ca şi cum ar fi fost înmuiate in lăpturile groase ale nopţii şi ar fi îngheţat pe ele varul de argint al lunii şi de sidef. în două zile caisul s-a îmbrăcat cu îm-belşugare în bumbacul selenar şi a stat în geamul meu — prevestitor de bine — ca o panoplie cu mii de steaguri mărunte, ca nişte roiuri de fluturi albe, spînzurate-n aer deasupra tulpinii. — Sînt rufele spălate azi-noapte, ale stelelor, întinse ca. să se usuce şi uitate pe ramuri, şopteşte Gnomul meu, pe care-1 văd ieşind cu barba încîlcită şi eu catifeaua hainelor tăvălită, din desişul sufletului meu de pămînt, atent la basme şi povestiri miraculoase. într-adevăr, într-altă noapte, cămăşile, iile, batistele şi scufiţele minuscule ale ru-făriilor cereşti au dispărut. Poate că un iepure, cu coşul în spinare, a venit, le-a încărcat pe toate şi, pe o potecă neştiută, umblînd în două picioare şi răzimat în ciomag, le-a dus în dormitorul curat al virginalelor lacrimi. Poate că o lăcustă mare albastră le-a transportat pe scara Căii lactee într-o roabă cu roata de cristal. Poate... 439 Florile caisului au pierit, iar în locul lor se ivesc frunzele, ce cresc din ceas în ceas şi au acoperit pomul întreg. în rînd cu caişii au înflorit şi penele violete ale liliacului, purtate pe vîrfuri de ramuri subţiri ca nişte scuturătoare de praf ale oglinzilor soarelui de sus. Ce modistă harnică şi-a expus, de Florii, pălăriile în verdeaţa fragedului liliac ? Dar penele lui de struţ au fost furate, una cîte una, jumulite de mîna mică şi sălbatică a copiilor, agăţaţi de garduri ca să prade avutul imaterialilor fabricanţi din uzinele Botanicii subterane. Deasupra florilor din grădină, pe atlazul azurului palid, alunecă săgeţile rîndunele-lor, ca într-o stampă. înfloreşte mai tîrziu gutuiul, după ce frunzele au crescut deplin, ca să primească florile rare, aşezate cîte una, cu o simetrică economie, în cuiburile lor. Locurile le-au fost rezervate din vreme în punctele unde frunzele se întîlnesc cap în cap şi brodează pentru evenimentul ştiut şi ţinut secret al unei flori un leagăn rotund, o farfurie verde, în mijlocul căreia va sta, legănată de adieri, ceaşca albă trandafirie a florii de porcelan transparent. Gnomul meu bătrîn şi naiv s-a urcat în pomii ţepoşi. Din colivia lor pentru cucii, el numără, însemnînd pe răboj cu briceagul, petalele ce se deschid. Dar fermecat de frageda drăgălăşie, Gnomul se uluieşte şi îşi crestează degetul arătător. O boabă de sînge se scurge pe faianţa catifelie a florilor de gutui. 1923 ANGORA, RUHRUL ŞI SOFIA Problemele războiului european stau încă deschise subt cele mai caracteristice aspecte. La Angora, problema «naţională» a statului turc ; la Ruhr, chestia reparaţiuni-lor de război; la Sofia, un aspect al slavismului contaminat de bolşevism. Turcii vor să obţină pr.n tărăgănări şi ameninţări la Angora ceea ce Ismet Paşa n-a putut căpăta la Lausanne. Soarta armelor, redând Turciei o superioritate de fapt asupra grecilor, principiul naţionalităţii a fost scos la iveală de către Adunarea din Angora pentru revendicarea teritoriilor locuite de turci. Europa civilizată, care a dus războiul pentru principiul naţionalităţilor, nu poate refuza Turciei chiar discuţia pe acest teren. Interesată în chestia orientală din cauza populaţiei musulmane din imperiul său colonial, Anglia se teme de extensiunea acestui principiu în Asia şi de aceea ţine ocupat Constantinopolul. Interesele economice pe care le are în regiunea petroliferă Mos-sul au făcut ca sediul negocierilor să se mute la Londra. Turcii însă speculează dezacordul franco-britanic, ca să întîrzie la nesfîrşit tratatul de pace. Anglia, dezinteresîndu-se de ocuparea Ruhrului, Franţa se dezinteresează aparent de chestia Turciei, care spera să ob-ţie astfel maximum de avantaje. Grecii 441 sînt în propriul lor război aproape complet uitaţi. In Ruhr, Franţa îşi continuă politica ei de despăgubiri. Domnul Poincară e prea mult angajat faţă de poporul francez ca să poată ceda pe tema reparaţiunilor. Cînd germanii au refuzat să plătească, Franţa a ocupat, gaj, regiunile miniere. Se speră că în acest fel să se capete afectiv ceea ce pînă azi era de domeniul teoriei. Germania caută să zădărnicească acţiunea franceză provocînd dificultăţi ocupanţilor — greve, atentate, micşorarea producţiei, sabotaj. înăuntrul imperiului, depreciere valutară, mişcări anarhice, monarhiste şi separatiste menite să intimideze. Franţa, ca şi cînd n-ar şti nimic, se dezinteresează de zbuciumările interne germane — urmărin-du-şi cu tenacitate planul economic. In Bulgaria comunismul rusesc a îmbrăcat haina revoluţiei verde a ţăranilor. în numele acestora s-a întronat o dictatură, care împinge Bulgaria spre socialismul agrar. Proprietatea urbană şi rurală a fost confiscată, vechii conducători arestaţi şi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, intelectualii persecutaţi. O operă negativă şi de distrugere, căreia nu-i corespunde decît un imens haos de le-giuri medievale şi comuniste. Europa e încă departe de a-şi putea căuta rănile liniştit. 1923 TIBOR ERNO Expune la «Mozart» şi aduce, în coloritul lui, frenezia maghiară, accentele cuceritoare ale unei palete sălbatice care trezeşte în suflet ecouri de taraf, la han, pe drumul pustei. Tibor Erno e îndrăgostitul curcubeului şi îi cunoaşte magia, fie că o flutură cînd logodeşte dealul cu cerul, fie cînd sineala energică a unei marame se conturează pe-o paloare albastră de zare. E o farandolă de culori violente, de aspect local, de energie rustică, unde basmalele, şorţurile, fotele se învîrtese ameţitor în circul munţilor sau pe scena peisajului rural. Culoarea domină. Nu ne impresionează nici construcţia unei compoziţii, nici energia de încrustare a desenului, căci paleta se întinde stăpînitoare, peste gînduri, peste linii, peste intenţii şi meşteşug. E caracteristica lui Tibor Erno ; ne-a adus colorit local şi sufletul viziunii regionale. A pictat priveliştea ardeleană şi zidul caselor albe de soare îl simţi că e transcarpatin. Nu e nici varul orbitor al caselor din Tripoli, nici imacularea unei privelişti scandinave. Tibor Erno nu pictează, ca mulţi, cu aceiaşi ochi, Florenţa, Tokio, Stambulul şi Provenşa. El aduce o culoare plămădită din logodirea fondului românesc al priveliştii cu lumină cezaro-crăiască. Iată de ce paginile lui violente, impun. 1923 443 NECROLOGUL LUI PUSSY Fără morţi apropiaţi de noi, viaţa noastră moare fără să simţim!. Timpul se isprăveşte, alunecînd impalpabil, ca un fir de făină, prin gaura de ac a unei singure veşnice clipe fixe. Numai cînd a murit în preajma noastră cineva, ne amintim că tăcutul timp munceşte şi răstoarnă, executor precis al sentinţelor primitive. Liberi aparent şi luptători spectaculoşi, noi ne-am născut înjunghiaţi şi ne depă-năm, convoaie de prizonieri cocoşaţi de cîr-ceie, între două escorte de lănci : nopţile — cu vîrfurile scînteietoare : stelele. Există un număr senzaţional de bîlci : covorul rotativ. Curioşii pun piciorul pe el, cu plată, şi merg fără să păşească, aşteptînd într-un punct care fuge... Momentul cînd ţi-a murit o speranţă se aseamănă cu zborul scoborît al unei pasări din colivia cu şoimi şi licurici, străbătînd universul în parcurs diagonal. Ea nu a murit ; a scăpat alburie în văzduhul albastru, pe care îl tiveşte. O urmăreşti ocolind, pornind, trecînd, şi reintrînd în codrii depărtaţi, stîrnitorii vîrtejelor de farmece şi iluzii. Speranţele nu pot muri decît la figurat. Moartea, singura moarte, e moartea surî-sului, moartea privirii, moartea mişcării, încremenirea fizică definitivă. 444 Demnitatea cititorilor mei nu va fi scandalizată că spiritul inutil al filosofiei se deşteaptă la moartea unui cîine, ca şi la dispariţia unui academician. Mie, mi-a murit un cîine, cum mi-au mai murit. Cela ce nu s-a bucurat în cuprinsul familiei sale, de învăţaţi iluştri, de mari proprietari sau economişti, dobândeşte dreptul să se mîngîie, fă-cîndu-şi un căţel. Opinia publică revendică pentru oameni dreptatea, blîndeţea, votul universal şi mila, iar pentru cîini rîia şi hinghierii. Ea se răsfaţă în certitudinea unei superiorităţi considerabile, nediscutată, asupra cîinelui pribeag, din faţa magazinelor somptuoase. Un deputat al opiniei publice, un ziarist, se iuţea odinioară patetic, pentru că un cîine, întărîtat de croiala cu manşetă, l-ar fi tras în Cişmigiu de nişte pantaloni, cîştigaţi în ştiinţa dreptului şi a politicii mondiale. Cîinele tău nu mai este un cîine, după cum de-ar fi fost un om nu era numai un om. El a fost o împrejurare, un total general, un ultim rezultat, o viaţă, un ev, zece ani din timpul tău, din timp, care pînă la moartea cîinelui s-a strecurat ascuns. Zece ani de pulberi fugare s-au adunat deodată, s-au strîns lespede şi s-au prăbuşit : s-au concretizat. Urechile cîinelui tău, de catifea plastică neagră, căptuşită cu atlaz carmin transparent, zbîrlite ca o dantelă, ascuţite ca nişte frunze sau netede şi linse, indicau, armonizate cu ochii atenţi, ironici sau somnolenţi o făptură spiritualizată. De la plantă pînă la panteră, pînă la neant şi mit, cîinele reprezenta integral, printr-o tonalitate, printr-o sculare, printr-o răzgîndire, cîte un mod, cîte un moment de-a fi al materiilor abstracte şi al formelor ajunse. Gura lui pocită era suavă. Din patru furci deosebite, 445 cu caier deosebit, se iscase zibelina lui, lină la frunte, spumoasă din sfîrcuri la guler, aspră pe spinare şi despletită în coadă, ca un scul răsucit. Talpa lui puternică, învăluită cu puful unghiilor de cuarţ, înnoda de pămînt tiparul fluid al piciorului ager. Din mapa necunoscută a stampelor ei aristocratice, natura, slujită de un pretext, improviza imagini infinite, în care geniul ei buimac scăpăra variat şi nou într-un amănunt, părăsind cu dumnezeiască nesocotinţă o construcţie trecătoare izbutită pentru alte improvizaţii schiţate, încercate şi rînd pe rînd anulate. Cîinii ignoră arta monotoniei, a imitaţiei şi a reminiscenţei. Ei risipesc opera lor liberă imensă, de invenţie, de prietenie şi bunătate, fără orgoliu, cu linişte şi nepăsare... 17 septembrie 1 9 2 4. CÎINELE ŞI OMUL Un gen declamatoriu de literatură încearcă să trivializeze sentimentul delicat al femeilor pentru cîini. Subt cuvîntul de umanitate se debitează lesnicios toate insanităţile, în ipocrit, grav şi grotesc. Pentru ce s-ar plimba cu limuzina doamnei un cîine cîrn, buzat şi bălos şi nu intelectualul acvilin, graţios şi pudrat ? Idealul nerealizat, de-a fi căţelandrul unei persoane bine situate, poate deveni o sursă de ironie socială şi de fierbinte umanitarism. Ocara cîinelui vine şi din concepţia inutilităţii lui. Fiind util numai ceea ce se mă-nîncă, un acord aproape unanim ne obligă să desconsiderăm tot ce nu ne aduce rentabilitate şi burtă. Dar dacă ironistul, sărac de alte motive literare, ciupeşte cîinele cu condeiul, cititorul şi admiratorul lui, mai puţin cerebral, îl arde cu bîta, îl deşală cu ciubota, il ia de coadă şi-l dă de pămînt. Am văzut un soldat în exerciţiul răzbunării împotriva ofiţerului care l-a trimis să-i plimbe animalul : strîngînd cîinele călărit între genunchi şi cărîndu-i bolovani de pumni în cap. îmi aduc aminte de un oarecare Panaiot, cu gura strîmbă ca o prună, subt nasul lăbărţat. Panaiot întărită cîinii prin zăbrele, cu o vergea de încărcat ţeava puştii. Cîinele apuca vîrful în formă de cîr- 447 lionţ al vergela eu dinţii şi Panaiot implm-ta cu o mişcare de spadasin în stomacul cîinelui vergeaua, pe care o zmulgea sînge-rînd ca o floretă. Deunăzi, în colţul Bulevardului cu strada Belvedere, căzuse în agonie un cîine splendid, îmbrăcat în blană cărămizie, otrăvit de către un agent municipal perfid. Pe acelaşi trotuar somnolau la soare, intacţi din partea primăriei, doi cîini pleşuvi, în ultima fază de rîie şi care nu ar fi dorit, în indiferenta obştească pentru bubele lor vii, uşor de tămăduit, decît o moarte rapidă. Un cîine ţărănesc frumos dormea într-altă parte... Un băieţandru se apropie de el, se aplecă, primit cu încrederea unui zîmbet, de dinele cu ochii galbeni. Cu o piatră pe care o ascundea în mînă, băieţandrul izbeşte şi rupe piciorul şi laba. Lipsa de respect faţă de dobitoace, nepedepsită corporal, inspiră pe vizitiii volanului să le ucidă din fuga maşinii. Un desi-nator fără talent povestea o victorie a lui, repurtată asupra unei pisici : ridicînd pisica de picioarele dinapoi el îi zdrobise capul, trîntit cu energie, de repetate ori, de trunchiul unui copac. Isprava şcolarului care prinde musca şi-i dă drumul să zboare cu paiul înfipt în abdomen, e o jucărie inocentă a unei educaţii ştiinţifice mai vaste, aplicată la fluturii asasinaţi în hatîrul colecţiilor moarte, cu acul împlîntat în spinare. Cunoaştem cazul şi mai abject al unui copil, amuzat să scoată ochii puilor de găină cu igliţa, cu care mama lui îi croşetase fla-neluţa. Amatorii de muzică forestieră orbesc privighetorile cu briceagul, ca să le eternizeze suspinul într-o noapte eternă fără anotimpuri... Toate vietăţile reprezintă, ca noi, acel lucru sfînt, provizoriu şi regretabil, care se 448 numeşte viaţa, complement al luminii. Cine nu pune preţ pe cîine, nici pe om nu pune preţ, preţuirea pornind de la cel dintîi spre cel din urmă. Atîta timp cît nu putem face viaţă şi afla sigur ce este viaţa, sîntem reduşi să-i dăm tîrcoala cu smerenie şi cu mirare — şi nici un drept, nici o justiţie nu are voie să o depăşească, pentru nici o credinţă. Un rus evadat din închisorile revoluţionare istorisea morbiditatea asasină a unui comisar comunist, care îşi hrănea exclusiv căţeaua cu creierii prizonierilor politici. Materia gînditoare era izolată de cadavru şi dusă acasă împachetată în ziar. Ca să-şi aibă căţeaua proaspătă mîncarea, comisarul împuşca un deţinut pe zi. Căpătase o dexteritate miraculoasă în aşezarea oblică a ţevii revolverului într-un punct al craniului, care, atins cu glonţul, se desfăcea din-tr-o dată, ca o cutie cu resort. Nevinovata căţea circula prin închisoare. Desfătată cu mîngîierile tragice ale deţinuţilor, ea trebuia, fără să ştie, să le mănînce inteligenţa şi să o găsească gustoasă. 1924 PEDEAPSA CU BICIUL Calul cel mai frumos al reginei, un armăsar, a fost ucis de un rîndaş. Susceptibilitatea lui, vexată de apropierea unei brute, a displăcut rîndaşului, care, ca să o potolească, a ridicat ţesala şi a izbit. Calul căzu, cu fruntea străbătută de dinţii ţesalei. Ziarele care au relatat comercialmente crima, preţuiesc paguba la un milion de lei şi informează că rîndaşul a fost arestat şi cercetat : pentru pagubă, negreşit. Au trecut cîteva zile- de atunci. Am căutat zadarnic o urmă în toată presa, din supărarea cu care un intelect trebuie să ia cunoştinţă de atare sălbăticie. Dacă sute de gloabe sînt zilnic doborîte de bîta patronilor, pe care vitele cu resemnare le hrănesc, dacă mii de cîini primesc la fiece pas salutul omului civilizat, cu bastonul, cu piciorul, cu piatra, cel puţin un armăsar, armăsarul reginei, ţi-ai fi putut închipui că va cunoaşte o presă mai bună. Sociologii de la gazete, sensibili pînă la sfîrşeală şi înduioşaţi de toate durerile mari ale Democraţiei şi suspinînd chiar în tragica strînsoare a ghetelor ei de duminică burgheze, apăsate pe bătături şi băşici, s-au specializat prin ştiinţă şi cugetare, în stricta fericire a semenului cititor. Compătimirea, prietenia, solidaritatea şi respectul, aceşti flaşnetari ai caterincii rotative s-au obişnuit să le ignore şi să le mînjească, de cîte 450 ori şi le aduc aminte, şi la oameni şi la dobitoace, păstrînd din ele pentru cei dinţii — clienţii de trei sau numai de doi lei exemplarul — simulacrele decorative. Un vizitiu are drepturi imperiale absolutiste asupra fiinţelor din ograda lui şi nici un jurisconsult nu s-a gîndit să i le conteste. Nici un şef de partid popular, nefiind nici pointer nici catîr, dreptatea vieţuitoarelor cu patru picioare este hotărît să nu devină niciodată obiectul unui discurs parlamentar. O palmă distrată, scăpînd în figura unui chelner rînjit, emoţionează cel puţin zece organizaţii profesionale şi trei ziare independente. Nenumărate lovituri inutile cad zilnic în spinarea calului împovărat peste măsură ; trecătorul trece, gardistul stă, justiţia reflectează. Cu ochii îngropaţi în întuneric, calul, întins ca un resort, este osîn-dit să tragă perpetuu, pînă plesneşte-n drum. Justiţia oamenilor a stabilit principiul că nu există nedreptate fără petiţie şi reclamant; că nu există nedreptate în sine, nedreptate goală, nedreptate fără timbre. Chelnerul are în spatele lui societatea ; boul e izolat în lume cu asasinul. M-aş adresa copiilor, al căror număr, tot atît de mare ca al cetăţenilor adulţi, poate înfăţişa o autoritate, şi le-aş ţine un discurs : «Părinţii voştri, copii, şi mai ales masculinii, robesc unei lamentabile laşităţi. Ei nu v-au învăţat o atitudine de bărbaţi şi gentilomi. Inima voastră ei nu o cunosc şi nici nu le trebuieşte. Zestrea valoroasă a sufletului vostru fragil şi capabil acum de un eroism, pe care traficul părintesc o stîrpeş-te, nu-i interesează. Educaţia voastră are un singur scop : salariul, indiferent de mijloa- 151 cele ce-1 însoţesc. Părinţii oftează după un singur ideal neostenit : milionul. Totuşi, averea adevărată este simţirea. In ceasurile grele tîrzii, toţi cîţi v-au înăbuşit-o prin pilde repetate de meschin egoism şi servilitate, cer simţirii voastre să vibreze, să zboare. Niciodată inima nu v-a fost chemată să apere suferinţa, să înlăture nedreptatea. Voi nu aţi fost îndemnaţi de nimeni, copii, să vă mîhnească durerile unui cîine, — iar pe voi, flăcăi, nimeni nu v-a deprins să daţi imediat, pe loc, pedeapsa cuvenită unui trecător care sileşte să roşească o femeie.» Aş îndemna copiii din şcoli să se adune, să se grupeze, să-şi facă din datoriile milei şi ale veneraţiei pentru viaţă, o doctrină vie, aplicată pretutindeni cu pumnul. Aceşti copii, la maturitate vor înţelege că din legile româneşti lipseşte o lege capitală şi o vor face : pedeapsa corporală legală, sancţiune simetrică a crimelor nepedepsite. Suferinţa morală a reginei ne ruşinează pe toţi, intelectuali şi rîndaşi, cu atît mai mult cu cit reflexul spontan al sentimentelor noastre, generoase pe alte tărîmuri, nu s-a ivit în presă ca să consoleze educaţia engleză a Majestăţii Sale. 1924 UN TEATRU NATURALIST... S-a vorbit întodeauna de lipsa de relio-giozitate a poporului românesc, ca de un mare de.eet. In realitate, poporului nostru ii lipseşte şi i-a lipsit bigotismul, în sensul cel mai franţuzesc al acestui cuvînt. Românul crede, însă cu măsură — şi cu scepticism. El nu ştie să participe fanatic la mişcări religioase încă străine şi pe vecie străine de noi ; nici ca să infirme un sfînt, nici ca să afirme un nou adevăr lăturalnic. El .şi păstrează din biserică atît cît îi trebuie-te şi nici o prescură mai mult. E t ine ? Rău ? — cine-ar putea-o spune cu jurămînt ? Asta este mentalitatea noastră, asta s-a întîmplat să fie. în cultura românească această însuşire sau această scădere se traduce cu un fel de-a fi original — şi trebuie să ţinem seamă de ea ca de un aport brut indiscutabil. Dacă poporul românesc a fost mustrat că nu are spiritul religios al occidentalilor catolici şi protestanţi sau al orientalilor ortodocşi, literatura românească este certată că nu are roman. Inexistenţa romanului românesc, constatată de critica dezideratelor, a fost privită ca o mare ruşine şi inferioritate. Ce haz trebuie să facă peştii, că oamenii trăiesc fără icre şi ce greu trebuie să le vie caprelor că păstorului îi lipsesc coarnele şi barbişonul ! Sînt literatori fără lucru, care de patruzeci de ani păzesc ivirea 453 romanului românesc şi se aruncă violent asupra cîte unei cărţi de proză nouă... Este roman sau nu este roman ? De ce este şi de ce s-ar părea că nu e ? Dacă trece de trei sute de pagini, cartea se clasează automatic printre romane. Este permis, domnule, ca francezii să aibă roman şi noi să nu avem ? în orice caz, părinţii noştri n-au fost prea mult tulburaţi de această absenţă şi nimeni nu poate spune că ei au dus-o cu mult mai prost decît noi. Aş îndrăzni chiar să insinuez că romanul devine un gen plicticos. Eşti obligat să citeşti o mie de pagini, ca să afli cum se isprăveşte firul conducător al unui autor, nevoit orişicum să debiteze multe gugumănii într-o imensitate de fraze, tocmite cu un subiect ales. Ca să-şi ascundă pudorile pur literare şi artistice, romanul a inventat compoziţia, tipurile menţinute la linie, logica, analiza, succesiunea gradată, culoarea, armonia... Ai de unele şi nu ai de altele. Nu ştii să scrii, dar ai compoziţie şi, astfel, devii scriitor. Nu ştii să încovoi arcul frazei cu săgeata unei idei, dar împărţirea capitolelor este bine făcută. Nu eşti tinichigiu dar eşti un bun vopsitor de acoperişuri de tinichea; deci, eşti tinichigiu. Surogatele de surogate concurează la crearea unei materii prime abstracte. De altfel, romanul, ca mai toată literatura, nu se citeşte de către scumpul nostru public cititor — nu intră, aş vrea să spui, în marele lui interes intelectual. Toată lumea cunoaşte intelectuali de merit, în toate meseriile intelectuale — care n-au mai pus mîna pe o carte de zece ani ; cum i-am ţine de rău pe ceilalţi ? 454 Dar fiindcă, iarăşi, singură realitatea trebuie considerată, ura publicului românesc pentru carte este reală. Şi pentru că, pe de altă parte, acest public nu trebuie lăsat în pace pînă ce nu-1 vom culturaliza — căci într-altfel, ce mai poate să însemneze marea noastră chemare de scriitori ? ■— noi avem un mare rol, nu este aşa ? — să ne folosim de o dispoziţie a lui, comună — în sfîrşit! — cu a popoarelor care au şi religie şi roman, remarcabilă, pentru teatru. Şi să-i dăm dreptate că vrea să vadă mai multă viaţă decît hîrtie şi că preferă lungimilor concentrarea. Ia vedeţi, domnilor dramaturgi, dacă nu ar fi locul să administraţi publicului românesc, rebel la lecturile somnifere, un teatru agreabil şi, vorba ceea, moralizator. Pînă acum, majoritatea autorilor de teatru şi-au ales cîte un model din străinătate. Berns-tein, Bataille, De Flers şi chiar Ibsenii şi Hauptmanii au găsit numeroşi domni bine intenţionaţi să facă la Bucureşti pe maimuţoii de la Dunăre. Dacă ne-am hotărî să scrim şi nişte teatru curat românesc, din comedia atît de complexă şi de frumoasă, a vieţii noastre orăşăneşti ? Nişte comedii extrase din ceva mai suculent, pentru că mai viu, decît teatrul francez şi bulevardier, din viaţa noastră zilnic trăită şi zilnic abandonată, fără să tragem dintr-însa folosul satirei cu învăţămintele ei — nu s-ar potrivi de minune cu aşteptările artistice şi culturale ale poporului românesc ? Şi m-aş adresa aci nu numaidecât profesioniştilor afişului, artificializaţi de un studiu special al demagogiilor scenice. M-aş adresa mai ales tuturor acelora care pot să vadă şi văd, tuturor celor care se necăjesc de-a surda, tuturor celor care cer ceva mai 455 bun şi mai drept — adică oamenilor din publicul mare, de orice meserie, afară de aceea de scriitor celebru. Şi le-aş spune : puneţi pe hîrtie de-a dreptul, citiţi, recitiţi, îndreptaţi, fără sfială — şi jucaţi piesele voastre, întîi mai proaste şi din ce în ce mai bune, voi înşivă, necunoscuţii, neclasaţii, purtătorii talentului adevărat. La circiuma mică vinul e bun şi ieftin şi cîrciumarul om de duh... 1924 LUX PERPETUUM... Printre insectele împinse în lumina lămpii, zburdalnice, pasionate şi nebune, se iveşte una, liniştită şi gravă. Cine poate şti dacă are un nume acest gîndac simpatic, mărunt cît oul de furnică, ţestos şi cafeniu ? El ne vizitează destul de rar, chiar în luna fierbinte din iulie, cînd pe gura ferestrii deschise năvălesc din negrul cuptor al nopţii, animate vîrtejuri de vietăţi şi larve. II găseşti pe masă, cu mătasea aripii strînsă pe trei sferturi, subt platoşa din spinare, şi lăsîndu-şi un căpătîi să atîrne cocoloşit. E o insectă gînditoare. Capul mare şi osos e al unei făpturi încăpăţînate, cu creştetul pătrat. E orb, ori şi-a închis ochii în nişte pleoape inexprimate ? Cugetă, sau se roagă în anteriul lui de şiac ? Ca să-l feresc de primejdia de-a fi strivit cu o carte, cu o mişcare, dintr-o greşeală, îl împing cu marginea unei loi de hîrtie, subţire ca o aţă albă, încet, mai interior. Nu i-am schimbat întru nimic atitudinea de prunc înfăşat, ca şi cum nici nu l-aş fi atins. Fără motiv aparent, spinarea lui cafenie s-a decolorat subit, degradată cu o nuanţă. Gîndacul a murit ! Cred că a murit de melancolie şi nu de o durere ; de melancolia delicată de-a fi fost atins de mînă de om. Şi i-am făcut gîndacului meu ciudat, în-todeauna, o înmormîntare demnă de senti- 457 mentul lui. Cu foaia de hirtie albă, cu care fără să ştiu l-am ucis, îl iau şi-l duc la fereastră şi-l scobor în cripta tot atît de misterioasă ca şi defunctul meu necunoscut tovarăş, a unei roşii flori de garoafă. în dreptul mormîntului de cuişoară al fiinţei care s-a stins, arde alb încremenitul în argint luceafăr. 1925 STATUILE în colţul Băncii Naţionale, din strada Lipscani, s-a dezvelit, mi se pare, ultima statuie din Bucureşti. Eugeniu Carada, care nu a cunoscut sentimentul vanităţii, sade transformat în chibritelniţă, deasupra unui soclu, adorat de jos în sus de o femeie. La Gara de Nord, aceeaşi concepţie a imortalizat pe Gheorghe Duca. S-a convenit în arta ipsozarilor că un bust de om intră mai repede în nemurire ciung pînă la subsuori, cu braţe şi cu mîneci cu tot şi retezat în dreptul inimii, ca să i se poată aplica pe şurub, dedesubt, un picior de pahar. Nemuritorul este servit astfel contemporanilor şi veacurilor viitoare, într-o fructieră. Uneori fantezia se asociază acestei perfecţiuni definitive a iconografiei statuare, ca să lase generaţiilor recunoscătoare cîte un adaos de simbolicitate. Gheorghe Panu din Cişmigiu duce atârnată de burtă o traistă cu grăunţe, în fundul căreia statuia se scarpină la soclu : fruct al inteligenţei artistice a unui gazetar de pe vremuri, lansat în gramatica excepţională şi în vocabularul latinesc renovat în gen, număr, caz şi timp. Peste drum de această lamentabilă caricatură, publicul îşi face educaţia ochiului la doamna Pherekyde şi la un grup care maimuţăreşte şi ofensează imaginea viteazului rănit de moarte şi purtat pe braţe duioase. 459 în mijlocul unei pieţe din cartierul Dorobanţi, Alexandru Lahovary vorbeşte gătit în jachetă şi în croiala exactă a pantalonilor din timpul vieţii, călătorilor indiferenţi dintr-un tramvai cu cai. Pache Protopopes-cu s-a îmbrăcat în bronz la aceeaşi casă de mode cu precedentul şi cu Ion Brătianu, împrejurul căruia exprimă cîte ceva deosebit patru femei în colţuri şi un zburător. Grădina Ateneului conservă o serie mare de piese de şah în marmură şi bronz, iar în-tr-un echilibru care desfide fizica, mecanica şi cosmografia laolaltă, oferă lecţia permanentă a gloriei eterne, subt forma unei ţevi de tun sculată în picioare deasupra unei piramide de ghiulele aşezate cu numărătoare şi simetrie. Capitala se împodobeşte treptat cu asemenea opere de sculptură, datorită bragagiilor plastici internaţionali, italieni, francezi sau autohtoni. Vechile statui, Mihai Vi-teazu, Gheorghe Lazăr şi Eliade, cărora li se mai poate alătura mormîntul masiv, cu jilţ, al lui Rosetti, din Bulevard, singure pot salva onoarea municipală a capitalei. Ale cui gusturi şi minţi au vegheat la executarea atîtor mizerii în relief, la recep-ţionarea şi la împământenirea lor ? Cine a putut, fără sfiială şi scrupul, să trivializeze şi oraşul şi personajele menite recunoştinţei din simţimîntul unui omagiu după moarte ? O casă urîtă se învecheşte şi se dărî-mă. O statuie ridicată, dăinuie mai multe veacuri de-a rîndul. Un copac în locul lui Carada, o fîntînă în locul lui Lahovary, o clopotniţă în locul lui Ion Brătianu, o grădină în locul lui Gheorghe Duca, o lunetă astronomică în locul doamnei Pherekyde, un orologiu, un termometru, un meridian, o colonadă, un 460 obelisc în locul statuilor diforme ce populează capitala, puteau să facă mai multă onoare cetăţii şi să înveţe mai mult pe cetăţeni. Care va fi statuia proiectată a lui Emi-nescu ? Care sculptor bine introdus printre oamenii fără competinţă va fi însărcinat să lase viitorului moştenire, două tone de bronz topit într-o mediocritate acaparatoare ? S-a vorbit de un artist cu merite mari în plămădeala metalului cu pasiune. Dar s-au rostit şi numele cîtorva înfiorătoare nulităţi. Cine va «obţine comanda» ? Poate că singura statuie la care poetul Eminescu şi cărturarii limbii româneşti au dreptul, ar fi un monument de hîrtie : o carte. 19 2 5 ASPECTE De vreme ce Teatrul Naţional a inovat, pentru m'îngîierea artistică a publicului, genul dramatic de-a transporta pe scenă, seara, lucrurile banale, văzute în tot timpul zilei pe stradă, ni se pare şi mai puţin la nelocul ei introducerea în rubrica spectacolelor a noilor aspecte din oraş. Acestea, în afară de meritul noutăţii, prezintă interesul că sîrit reale şi adevărate — şi gratuite. Ele contribuie la confortul public, care-i gust şi estetică aplicată, infinit mai mult decît actele cîte unui literat cu inspiraţie absentă. Apoi, Teatrul Naţional, ca să culmineze în genul preferat, nu aduce pe scenă măcar cîteva trăsuri cu vizitii şi cai în carne şi oase, Palatul Poştelor, Dîmboviţa, Uzina de gaz. In capitală circulaţia tramvaielor, a birjarilor şi automobilelor a rămas intactă şi oraşul ne înfăţişează numeroase lucrări originale, încă neatinse de talentul inventiv al autorilor dramatici. Am dori în chipul cel mai discret să aducem laude domnului Costinescu şi tovarăşilor săi municipali pentru opera tăcută şi îndrăzneaţă realizată în Bucureşti. Simplu cetăţean al comunei, înscris la o plîngere edilitară, la începutul regimului comunal actual, văzusem uimit cum noul primar putea să distrugă un proiect, elaborat de cîţiva ingineri şi desenat cu multe peniţe, cerneluri şi munci, pe o imensă foaie 462 de pergament. Primarul, aşezat la biurou, tăia cu creionul roşu şi albastru linii groase, violente, inacceptabile în politehnică, prin desişul delicat al proiectului prezentat. Pe faţa inginerilor s-a citit de la primul creion groaza haotică a turturelelor, urmărite pînă-n cuiburi de-o pasăre de vînătoare. Ei au ieşit decapitaţi din cabinetul domnului primar, zguduit de un rîs cinematografic — iar noi, asistenţii, cu convingerea că noul primar se pricepea admirabil să strice, am avut viziunea unui edil viitor, ştrengar şi copilăresc, care în cîteva săptămîni va umple pereţii urbei, condusă de capriciile sale, cu desenuri stilizate special, însoţite de un cuvînt feminin explicativ. De curând, am făcut o plimbare prin capitală. încă poezia urbană nu se mâzgălise cu noroi : carele cu varză şi cartofi nu transportaseră încă pe bulevarde pămîntul unsuros al drumurilor dimprejur, supuse altei competinţe. Piaţa Mare, care a fost zeci de ani un sălaş de corturi barbare, se transformase într-o agreabilă localitate climaterică şi hala de carne se ridica din mijlocul prăvăliilor orânduite în păreţii ei, ca un cazino şi ca un teatru. Răspîntia Palatului de Justiţie, care începînd din colţul străzii Carol şi continu-înd într-o imensitate de mocirle succesive, dincoace şi dincolo de cheiuri, permanentizase grava ruşine balcanică a unei capitale mari şi interesante, a devenit un parchet de dans de cîteva hectare pentru domnişoarele automobile, sprintene şi cauciucate. în fosta stradă a Colţei a dispărut maidanul, retras între zăbrele ; grilajul spitalului s-a mutat înlăuntru, deschizînd o bucată de bulevard iar, mai sus, un mal întreg de case s-a năruit, ca să apară din dosul dărâmăturilor linia viitoare a trotuarului, cu biserica itali- 463 ană şi o clădire monumentală. Piaţa Victoriei s-a occidentalizat şi din rondul întîi a fost suprimat şi aruncat peste grădinile şoselei un bazin inutil, pe care zeci de ani trăsurile l-au ocolit cu credinţă. Răscrucile din capătul bulevardului Pake s-au însumat într-o arenă occidentală. Tîrgul Moşilor se rezolvă într-o schiţă de mare cartier... Pretutindeni unde biurocraţia, lenea şi frica respectau o apucătură veche, o murdărie divină, un punct tabă, doctorul Cos-tinescu a răsturnat, a netezit, a răscroit, a masacrat. O simplă corectură a trotuarului pe strada Academiei, lărgeşte viaţa colţului de lîngă statui şi o civilizează. Singură primăria ar putea să ne povestească detaliat, într-un album comparativ, complexul ei efort de reconstruire, pe care, trecători distraţi şi grăbiţi, le remarcăm. Dacă ne aducem aminte că de la spinte-carea capitalei în cîteva bulevarde, datorite curajului constructiv al lui Pake Proto-popeseu, nu s-a mai făcut, subt numeroşii primari, ajutori şi consilieri, aproape nimic, realizările domnului doctor Costinescu se impun ca o dovadă de autentică valoare personală. Presa, care ştie totul şi ceva mai mult, a ignorat îndeajuns rezultatele actualei administraţii comunale. Oare nu ar fi locul şi timpul să ia, liber, iniţiativa menţinerii doctorului la primărie, consacrat ina-movabil şi etern, peste politică şi peste guverne, printr-o lege construită anume pentru el ? Cît să ne mai ţinem pe terenul aspectelor edilitare, la care ne vom întoarce adeseori, ca la un subiect preţios abandonat de bunăvoie, să nu scăpăm din vedere menţiunea deosebită, cuvenită unui alt colţ de oraş, ieşit în cîteva zile, din pămînt, pe aceeaşi strada a Academiei, din care se desparte o fermecătoare alee de piatră gălbuie, cu un avuz printre flori, în fund. Un arhitect cu gust, subt iniţiativa unor oameni de gust, a clădit acolo un circ de magazine, o scenă comercială cu cîteva zeci de culise şi vitrine, frumoase ca nişte muzee şi liniştite ca nişte refugii. Am întrebat cine sînt autorii acestei frumuseţi reale, de-o ordine care întrece adeseori arta şi literatura — şi am aflat că ei se numesc foarte simplu şi modest Becker, Packer şi Jean Fauker, că slnt bancheri, că nu au scris nici o piesă de teatru, că nu au publicat nici un afiş, că nu au rivnit la glorie şi posteritate. 1 92S CONSIDERAŢIUNI PROFESIONALE Specie procesivă prin cerebralitate, în-doindu-se aparent de calitatea convingerilor proprii şi fracţionar în personalitatea lui, omul născoceşte în toate împrejurările în care ar fi dator să se manifesteze întreg, cu acte şi sensibilităţi, o instanţă străină. Intre el şi faptele lui sociale sau individuale, juridice ca şi estetice, el construieşte o bară materială sau ideală şi pune juraţi şi judecători dincolo de ea, defilindu-se pe dinaintea catedrei şi cerind să fie judecat. S-ar presupune că această strămutare concertată a competinţei, din insul tău în mijloacele unui al doilea, constituie numai o dovadă de recunoaşterea insuficienţei personale şi de cinstită modestie. în acelaşi timp însă ce împricinatul apelează la judecata străină, el complică frumuseţea renunţării cu un advocat, a căruia prezenţă din punctul de vedere al situaţiei morale, ia judecătorului recunoscut, cel puţin jumătate din încrederea şi împuternicirea lui abstractă. Căci cu toate că încredinţează altuia hotărîrea, clientul voieşte ca dreptatea să i se dea lui exclusiv. Este ca şi cum plugarul şi-ar duce cumpărătorul şi sacul cu grîu la cîntar, şi în vreme ce marfa se cumpăneşte ar voi să ţie piciorul pe decimal. Cînd omul s-a despersonalizat într-atît încît şi-a cedat dreptul de-a fi oîrmit unui 466 căpăstru, el comite în realitate un act de ipocrizie, prevăzător pentru cazul aproape cert că nu are dreptate — şi cere ca personajul în mîinile căruia se abandonează să sancţioneze în unicul lui folos. El nu caută în fond un judecător, ci un complice. Recriminările de după proces sînt înto-deauna violente, din partea celui care i-a pierdut şi prima acuzare adusă instanţei judecătoare este de norma speranţelor lui înşelate : complicitatea cu adversarul. La tribunal, pricinile sînt încredinţate unui judecător; la teatru şi în literatură sentinţa aparţine criticii. Bună atîta timp cît lasă nădejdea intactă şi parc coruptibilă prin sentiment, ea se face rea şi reprobabilă imediat ce-a emis o părere dezavantajoasă. Este interesant de urmărit atitudinea sufletească a unui autor de teatru, de pilda, înainte de jucarea lucrării lui dramatice. Nu există individ mai politicos şi mai prevenitor ca scriitorul încă nereprezentat. Surîsn-rile lui sînt nişte bomboane, salutul lui şi strîngerea lui de mînă sînt nişte daruri, generozitatea lui de a-ţi fi agreabil e uriaşă. Fără să ştie că eşti sau nu căsătorit, autorul trimite jerbe de duioşii «Doamnei», sănătatea şi buna dispoziţie a familiei devin preocupările lui de preţ. Dacă-ţi scapă supărarea că ai un copil constipat, regretul să vezi pe autor că este muncit de această neplăcere, începe să te consume, o singură suferinţă îi lipsea bietului băiat, copleşit de repetiţii şi înjunghiat de trac ! După premieră, se pot întîmpla câteva neajunsuri. Autorul a cunoscut un succes adevărat, îl întâlneşti, însă numai în trăsură. Pălăria nu se mai ridică : un deget grăbit îi atinge marginea puţin. Autorul e ocupat şi distrat la extrem : aleargă. Unde ? nu se ştie. Iz- «67 bînda lui cere mişcare şi risipă de direcţii. Se aştepta la succes, succesul e legitim. Publicul se pricepe bine, el este unicul criteriu al operei de artă. Autorul a căzut, ll întîlneşti pretutindeni, pe jos, gata să-ţi facă teoria căderii nejus-tificate şi întîrziind asupra fundamentalelor însuşiri ale lucrării, neobservate de un public, căruia îi mai trebuiesc cincizeci de ani de teatru ca să se şlefuiască. Păcat că nu s-a născut francez. Parisul i-ar sta acum la picioare. Nu l-ai lăudat pe autor. Sau nu l-ai consacrat etern şi inimitabil, sau — mai grav — i-ai contestat meritele lucrării. Situaţia se agravează excepţional atunci cînd autorul îţi este prieten. Autorul prieten nu admite în ruptul capului să ai o părere în discordanţă cu linia prieteniei. Trufia lui e atît de vastă încît chiar prietenul foarte veichi este în stare să rupă cu dumneata, pentru infectul motiv că nu l-ai descoperit măreţ atunci cînd a fost lamentabil. Cea mai uşoară situaţie pentru un judecător onest de literatură şi de teatru, care cunoaşte suferinţele dezonorante ale unui prieten autor, este să se abţie, să tacă. Atunci intervine chestiunea : de ce taci ? Vorbeşte ! Evident : vorbeşte pe placul trufiilor mele. Fudulia literară e un abject sentiment pe care, ca să pomenim de ea în casa spânzuraţilor, subsemnatul nu l-a încercat niciodată, nici la elogii, nici la injurii. Cînd îl înjură un confrate, îşi zice că poate să aibă dreptate, iar dacă îl laudă presupune că se înşeală, dat fiind că nimeni nu cunoaşte cumplitele şi adevăratele scăderi intelectuale şi artistice ca autorul însuşi — pe de o parte ; iar pe de altă parte, pentru că nimeni nu este răspunzător de talentul ce are 468 sau de absenţa unui talent. Urciorul cu frumuseţi distilate rămîne proprietatea unei divinităţi recunoscute, care trece cînd vrea şi unde vrea, în cuprinsul nopţii, şi pune, dacă binevoieşte, o picătură în călimara scriitorului de silabe. Aproape singurul autor ' român care a ştiut pe vremuri să fie impermeabil la insulta literară fusese domnul Victor Efti-miu. După război, s-a devalutat şi el. 1925 DE LA GOGOL LA STERNBERG Cînd a intrat în grădină fructivorul, obişnuit cu recolta normală a livezii sale, s-a speriat. în locul perelor onctuoase şi piersicilor cu sînge, el a desprins din pomi fructe de aramă şi ducîndu-le la gură le-a găsit coclite şi s-a strepezit. Tot aşa, vânătorul a ieşit la vînătcare ca să împuşte iepurii de toamnă, pe care s-a deprins să-i ducă la gură stătuţi în vin şi gătiţi cu sînge de porc. Prin faţa cocoşului ridicat a zburat însă dracul şi la rîndul lui şi vânătorul s-a speriat. Orice om e obişnuit să ducă la gură şi os-tenindu-şi cotul ca să ridice pe zi de cîteva sute de ori lingura şi furculiţa, la care se mai adaogă osteneala fumatului şi a divinului aperitiv, el şi-a făcut o destinaţie universală şi o manieră şi filosofia că totul se mănîncă. Consumatorului nu-i place să fie surprins, el ţine să mănînce în tot viitorul şi prezentul, exclusiv tot ce a mîncat în trecut —• şi cum acelaşi consumator devoră şi afişul, nu numai lista de bucate, este natural ca să prefere lucrurilor încă nevăzute pe cele văzute şi monotonizate prin numeroasa lor repeţire. Condiţia esenţială a lucrului nou şi original ar părea să fie datoria de a se compune pe trei sferturi şi jumătate din vechitură : originalitatea adevărată, care supără media obştească artistică şi in- 470 telectuală, consistă din toleranţa' unui -singur crîmpei. Critica s-a comportat în cazul Nunţii lui Gogol, interpretată de domnul Sţernberg la teatrul evreiesc din Bucureşti, ea pildele de mai sus. Pentru că acest tînăr îndrăzneţ s-a iscat aci, în Bucureşti, nu la Paris sau Berlin ; pentru că s-a înfăţişat oribil de direct criticii, care n-a avut prilejul să reproducă o opiniune citită în presa străină, presa noastră s-a găsit într-o delicată încurcătură. Dar fiindcă nu mai gustase, a făcut însemnarea că nu i-a plăcut. Ce zic ? Nici nu a interesat-o. între critici, unul a ris foarte amuzat şi l-am văzut ieşind cînd strâmb din umeri şi frecîndu-şi, ca de-o mîncărime psihologică, organul cu care şezuse. Aşa rîd unii competenţi, pe neaşteptate, prin dreptul ceasornicului sau al cazărmii de pompieri, după ce n-au mai rîs din copilărie. Excitaţiile în . psihopatie şi impotenţă aparţin aberaţiilor celor mai bizare. Cutare estet, pe care nu-1 mai impresionează nici dansul, nici linia, nici graţia, nici mirosul, trece indiferent prin-tr-un pîlc de fete, însă e atras de farmecele unei cutii de scrisori şi se simte profund emoţionat de apariţia unui tirbuşon. Precoce sau oportună, senilitatea constituie un caz. în disarmonia transformărilor secrete, rezultatele monstruoase se pot explica. Cutia de scrisori are un orificiu, iar tirbuşonul dezvirginează dopurile de sticle. Estetul şi criticul, reduşi la ultimele expresii prin similitudini, ale unui act pe care l-au mai făcut şi nu-1 mai fac, ţin de fapt tot de obişnuinţă. Domnul Sţernberg şi-a permis să impuie imperativ o sensibilitate sau o concepţie despre Gogol, dramatizînd gluma şi hazul, prin-tr-un extract compus, de amărăciuni. El nu s-a zbenguit, căci nu ar fi putut să organizeze nimic şi, pentru un spectator serios şi 471 adîncit, efortul lui trebuia examinat ca un efort şi desluşit. Căci ori ţi-ai făcut o profesie din a pricepe — ruşinoasă profesie, este drept — ori, în simplicitate, renunţi de-aţi mai tipări cu litere groase numele insignifiant, deşi vechi, dedesubtul unei sentinţa. Domnul Sternberg rupe din misterul lui o culme şi fixează un punct de vedere : panorama lui răstoarnă spaţiul comun şi construieşte un spaţiu nefrecventat. Toate personajele Nunţii încep într-o măsură nouă şi se... fatalizează într-o atmosferă extrem ele unitară. E o geneză, nu-i cromolitografie ; e t> zămislire, nu-i o reproducere sau un surogat de copii şi reminiscenţe. Cogol interesează, poate — dar, în împrejurare, interesează Sternberg mai ales, prin problematica în care îl pune să sporească pe Gogol. Acest amănunt enorm trebuie reţinut. E broasca uşii care se descuie cu o cheie insinuată numai într-un singur interval. Fără să putem dezlega, ne mărginim să relevăm o personalitate. Mărginindu-ne la aspectele brute ale lucrării domnului Sternberg şi numai aci, încă descoperim mijlocul de-a fi pregnant interesaţi. Natura a prins o muscă într-o transparenţă de chihlimbar : avem sentimentul că regizorul teatrului «'Dramă şi Comedie» a închis într-un cristal variat o seînteie de lumină — şi ne pare rău că munca lui generatoare este silită să acţioneze în teren surdo-mut şi nu să sporească într-o lume fecundă, din oarecare străinătate, unde scriitorii sînt mai puţin obsedaţi să ducă mineralele la gură şi de-aci să le îndrepte nedigerate şi spurcate în punctul opus. 1925 SCRIITORUL LA CONDUCEREA STATULUI O veche ipocrizie, inspirată din nevoile de apărare ale grupărilor oligarhice, domnitoare prin moşteniri şi exclusivisme, a făcut din scriitori, din poeţi, o categorie izolată, eliminată de la drepturile constructive. Ştiindu-se concurat în valoare, emul politic mediocru sau bărbatul de stat, cum îi mai zice, vexat de facilităţile intelectuale şi de prezenţa permanentă a insului supărător în toate vremile şi civilizaţiile, îi acordă poetului dreptul de a fi anexat la situaţiile liricii servile. Ca să-l ridiculizeze pentru orice folosinţă, consensul politic a spînzurat de cureaua scriitorului o spadă de mucava spirituală şi, astfel gătit, i-a dat «insului inadaptabil» drumul, să circule liber. Opiniunea şi-a celui mai obscur dintre analfabeţii politici, dogmatizează că actul de a reflecta, de a emite şi de a formula o idee este cu atît mai reprobabil cu cît expresiu-nea e mai vie şi mai corectă, cu cît cugetarea se urzeşte mai concret şi mai frumos, cu cît se apropie mai repede de literatură, termenul caracteristic al culturii. Cei mai mulţi adversari ai lui Take Ionescu au fost înto-deauna recrutaţi dintre auditorii seduşi de seînteierile exagerate ale oratorului, Culoarea, temperatura şi activitatea cuvîntului rostit şi mai cu seamă scris, constituiesc în ochii unui politicastru steril, condiţiunile de clasificare ca inapt, a unui individ, la siîrpi- 47.1 ciunea monotonă a legislaturii. Pentru grosul şi mai mare şi mai mărunt al politicii, talentul conţine ceva insultător. Un bărbat politic de obişnuit calibru are, ca să-şi sintetizeze muncile şi întunecimile, un bagaj vocabular, îndeajuns de complicat şi aşa, două sute de cuvinte banalizate, tocite de-o unică şi de aceeaşi concepţie compilate din lectura ziarelor ; şi din, două sute, şaizeci şi cinci de cuvinte aparţin verbului este, în diversele-i forme, mai mult sau mai puţin conjugate. Atari materii prime şi extracte, transformate de digestiunea opulentă a unui creier leguminos şi aliate cu zece noţiuni generale comune produc toate leacurile miraculoase, legile, regulamentele, reformele, circulările, îndrumările, mii de texte, discursuri, puncte de vedere — atît de uniforme, de identice între ele, incit la finele unui cîştig atins, de refaceri, de orientări, de achiziţii, suma sfaturilor acumulate nu se deosebeşte de mucurile fumate un an de zile, din lada cu gunoi, carbonizate la scrum şi îmbăiate la tutun. Pentru că, totuşi, în ţările străine, unde grupurile statuare încremenite în prestigii istorice s-au despicat şi rupt, scriitorii primează şi au dat oameni de stat eminenţi, au intrat viguros în viaţa realităţilor şi le-au reformat, politicul nostru devine tolerant faţă de poet, acceptîndu-1 în principiu şi lepădîn-du-se de el din răsputeri, le acceptă ca pe o făptură primejdioasă pribeagă însă ornamentală, care trebuie ţinută deoparte şi considerată din depărtare. Se înţelege, poetul nu e bun de nimic, pentru că scrie, pentru că scrie cu alt înţeles decît acordă rubrica, registrul şi formularul acestui cuvînt. Cine mai poate fi atît de copilăros încît să stilizeze ceea ce vede, amplificînd cu ceea ce gîndeş-te ? Cine mai are timpul măcar să gîndească, atunci cînd i se cere numai să lucreze ?... Ca 474 să se evite surprizele, eventuale, scriitorul trebuie descalificat cu gravitate şi compe-tinţă. Clemenceau era un simplu ziarist şi Mussolini un intelectual boem. Să-i consa-c-răm cu toată ardoarea ipocriziei, căci rolurile lor s-au petrecut, slavă Domnului, în străinătate. Bărbatul de stat dispune de două maniere de-a intra în legături cu scriitorul. într-un fel îl acceptă grasul şi vivacele şi într-alt fel avarul uscăţiv, bolnav de marile nazuri şi năravuri ciocoieşti. Bărbatul de sitat rubi-cund îl acceptă pe scriitor la ospeţe, în rîn-dul lăutarilor, în coadă, între contrabas şi fetele cu graţiile facile. Scriitorul este cobzarul cu instrumentul mut, care nu strică, exercitîndu-şi funcţiunile confidenţiale, schema autorităţii aparente a marelui amfitrion ; este muscalagiul fără fluiere, preferat în raport cu facultăţile lui de-a ţine minte şi de-a reproduce un mare număr de pornografii, pentru înveninarea dulce şi îmbă-tarea potenţelor decedate. Cîte un scriitor cu căptuşala hainelor absentă, a băut tcată noaptea din cupele de cristal ale unui magnat politic, pe care l-a vrăjit, şi la revărsatul zorilor, pleacă pe ploaie, neadormit, cocoşat şi trist, la redacţie, ca să scrie articolul de fond pentru gazetă şi un foileton de generalităţi. E felul boieresc şi vesel de a utiliza scriitorii. E captarea vicioasă a unei ipocrizii blajine. Dar mai este bărbatul politic de mare moralitate şi de-o cinste fără păreche, cu un venit anual de la cinci milioane în sus. El întrebuinţează electricitatea pentru că petrolul şi luminarea de seu.au ieşit din uz în cartierele centrale, însă în locul unui bec de o sută de lumini, arde becul de şaisprezece, stins şi aprins alternativ. El cultivă cu o atenţie cuviincioasă viile moştenite de la pă- 475 rinţi, pentru alţii, care plătesc, neprihănire# lui şi stricta higienă comandîndu-i să excludă vinul de la masă, înlocuit cu apa răcoritoare, consumată cu economie. El nu fumează, ca să conserve naturii o sănătate preţioasă şi nici nu-şi calcă pantalonii mototoliţi, pentru că mangalul conţine o emanaţie toxică vătămătoare. El citeşte şi nu-i intră în cap, şi citeşte cu predilecţie tipăriturile gratuite, «Monitorul oficial», «Buletinul Jandarmeriei Rurale», cotele Bursei. Foarte religios şi ostaş agresiv al credinţelor strămoşeşti, pe care le-a monopolizat, preotul nu intră în casa lui niciodată ; untdelemnul de candelă, care trebuie trimis la biserică îl cheltuieşte la salată ; luminările din noaptea învierii îi slujesc să vadă în pivniţi şi să caute în pod. Acesta se culcă la nouă seara şi se deşteaptă dis-de-dimineaţă, odată cu spălătoresele şi cu laptagiii. Problemele vitale reclamă toată munca şi abstragerea lui. Sumbru, taciturn, fragid şi distant, d'n pricina secretei timidităţi de a nu da ochi cu inteligenţa şi cu pericolele ei, el se închide cu perdele groase si în consemne răstite. Contactul cu scriitorii îl caută indirect şi deghizat, în împrejurările serioase, cînd trebuiesc asanaţi adversarii, impuse marile şi definitivele soluţii printr-o presă ad-hoc. înfumurarea lui flegmatică, stearpă şi magistrală se micşorează în apeluri, în rugăminţi, în cordialităţi,'ca să reintre, dură căderea cortinei, în aristocraţia placidităţii divine, surde şi în geometria corpurilor fixe. Absenţa sentimentului de respect pentru intelect permite hibrizilor şi monştrilor politici să murdărească încrederea, să amăgească naivitatea, să spurce jurămîntul şi legea îndatoririlor de simplicitate şi să conceapă 476 scriitorul' ca pe tin mercenar. Gine se va găsi destul de vulgar, ca să poată povesti ■fără scîrbă în câte feluri este tras pe sfoară cu intenţii, dezolat cu şiretlic, despuiat cu asigurări şi garanţii şi ticăloşit un scriitor, în momentul urgentelor necesităţi, de către profesioniştii politici ai cîte unşi oligarhii' înavuţite, covîrşită de gigantice răspunderi, de moralităţi şi de legende ! Scriitorul e un observator, un cumpăni-tor, un analist. Ochiul lui măsoară însă şi grăieşte. Nimic nu poate jigni mai precis sensibilitatea pervertită a omului politic nul şi considerabil ca prezenţa ochiului vorbitor în faţa impersonalităţii. O lume întreagă se uimeşte de divina chietudine în care se răsfaţă geniul, aiurea ameninţător, al cîte unui ministru claustrat în mijlocul unui conclav de consilieri imbecili. Slăbiciunea e tîlmă-cită. Omului politic lipsit de geniu îi trebuiesc numai materiale uniforme, turtite şi laminate, ea să aibă iluzia că zideşte, supra-punînd şi aşezînd la rînd. în statul nostru, scriitorul a fost ţinut in anticamera cîte unui ministru limbut, zăpăcit, mincinos şi tragic. Scriitorul nu avea măcar rolul redactorului care va împiedica plasticizarea ridiculă a unei elucubraţii prosteşti. Decît să fi acceptat un scriitor în biuroul domniei sale, mai bine extermina domnul ministru şi gramatica din guvern. Scriitorul a fost trimis la meseria lui de futilităţi, iar în ceasurile mari de avînturi culturale şi de sacrificii artistice i s-a acordat dreptul să cerşească un ajutor. Atît i-au lăsat scriitorului de limbă românească bărbaţii politici din trecut, îmbogăţiţi din bancă .şi din petrol : pomana! •— iar scriitorul, ieşind pe brînei din scuipătoare, a recurs la ea, a primit, în rindul babelor invalide, locul re2ervat- de cinstirea guvernanţilor, retorici şi naţionalişti, • gândirii romaneşti. Q mai trivială atitudine ar fi fost cu neputinţă. Ea durează de multă vreme, din primele zile ale regatului şi s-a accentuat proporţional cu împuternicirea partidelor politice. De la Eminescu pînă la Caragiaie şi de la Caragiaie pînă la Goga atitudinea e aceeaşi, de sute de ori verificată la lumina pateticelor făţărnicii. Venirea poetului Goga la guvern şi la un departament de importanţa internelor, indică o schimbare de curent şi răscumpără vechea umilinţă şi slugărnicie comandată, în care a fost apucat şi tîrît scriitorul, Negrul boicotat de yankeii noştri politici. Românii vor avea răgazul să vadă că scriitorii sînt cel puţin tot atît de vigilenţi şi buni gospodari ca şi economiştii improvizaţi, minus ifosul şi fanfaronada. Scriitorii vor aduce la conducerea statului rîvna lor ză-mislitoare, preocuparea de dreptate aplicată şi liniile caste, fără sinuozităţi bizantine, ale construcţiilor curate, înălţate în sus şi nu scobite dedesubt, cu labirinturi de beciuri, menite să ascundă ruşinile ce nu îndrăznesc să se ivească la balcoane. Apoi, la curăţia gândului, la o bărbăţie intactă şi la virtuţile neveştede şi ospitaliere ale noilor veniţi, se adaogă o superioritate de care timpul ţine o socoteală învierşu-nată, tinereţea morală dar şi tinereţea fizică totodată. Oricât vor mai apăsa în loc bă-trînii anteriori toartele zării ca să nu se deschidă şi oricât vor mai sugruma în mlaştina orizontului pruncul soarelui ca să-l înece şi să nu se mai ridice, mîinile lor slăbesc, tremură şi sînt aproape reci. Autoritatea lor închipuită a rămas un schelet de 478 himeră. Inima şi-a înmuiat resortul, limba e amară, vanitatea şi trufia tîrzie nu echivalează cu dinamica speranţei. O întreaga epocă politică se găseşte pe punctul să fie furată de vîrtejul finalităţii, înfăşurată în steagurile negre, clătinate la porţi, şi înlăturată respectuos, la sunetul suspinat de trîmbiţi al marşului funebru... REFORMA RELIGIOASA Îndeobşte obîrşiile, măcar prin sentimentul oglinditor al nostalgiei, sînt respectate. O viaţă întreagă te urmăreşte, şi după ce se va fi uscat, copacul ce ţi-a umbrit bordeiul părintesc, cu desenul lui delicat. Lin fir de iarbă explică pe Dumnezeu, pe care zeci de specialişti s-au străduit sâ-1 argumenteze antipatic — şi un păienjeniş te încatenează de o imagine călăuzitoare. La şefii bisericii, inscusiţi în cele tainice şi necîntărite, nu există nimic analog şi ar părea monstruos ca episcopii şi arhiereii, ridicaţi în trepte prin călugărire, să urască pe călugări. Ura lor este cruntă şi exclusivă, aproape elementară, ca predestinarea văpăii, ca vrăjmăşia şerpilor şi a mătrăgu-nii. De bună seamă, de vreme ce călugăria se ajustează de vreo treizeci de ani încoace, în Bucureşti, unde se fabrică pălăriile şi se construiesc ţigările cu canton. Un ins oarecare, purtător de barbă, marcat de o protecţie şi înzestrat cu o slugărnicie, este ferchezuit în faţa oglinzilor, călugăr şi arhiereu. Meditaţia, studiul lăuntric al duhov-niciei, ascultarea sînt înlocuite cu criteriul favoritismului şi al fanteziei. Viitorul arhiereu nu este ales dintr-un rînd de călugări mînaţi de o disciplină, consacraţi de o viaţă şi de un temperament; chiriarhul face un călugăr de circumstanţă, ca o manta de 480 ploaie, cumpără o umbrelă, ascute un creion. Dacă ar putea să cînte puţin, arhiereii, nimic nu s-ar împotrivi ca să fie făcuţi din cutii de chibrituri sau din competinţa unei perii cu coadă. Noviciatul, clasica şi unica unealtă de selecţiune, a dispărut. închipuiţi-vă că medicina şi-ar recruta chirurgii şi profesorii din bodegă şi dancing, dintre consumatorii care au înghiţit o halbă de coniac pe nerăsuflate sau timp de cîteva ore au jucat cu labele mîinilor, paralizate aparent de un ritm adecvat, un dans din Filipine. Am avea o elită ştiinţifică imitată după elita bisericească, recrutată pretutindeni afară de teritoriul ei natural, călugăria. Cel mai savant dintre învăţaţii biologi, de pildă, ar fi acela care în şapte minute şi treizeci de secunde ar mînca singur trei plăcinte, doi curcani şi o pastramă. Este foarte firească decadenţa sordidă a mînăstirilor, după ce statul, printr-o lege fără precedent de nechibzuită, sustrage pe candidaţii la ierarhie de la educaţia conformă misiunii lor, mînăstirească. în mai puţin timp decât se înregistrează o petiţie şi se scoate un permis de comerţ ambulant, un preot oarecare, văduv sau divorţat, trece de pe un trotuar sau din automobil în arhi-erie. Este foarte firească şi ura arhiereilor şi episcopilor de călugări. Ei se ştiu în situaţia morală frauduloasă a repetenţilor, trecuţi, graţie unui nepotism, înaintea şcolarilor silitori, lipsiţi de relaţii. E ura de merit a celor selecţionaţi prin absenţă de merit. Călugărul ştie puţin, însă ştie bine. Pentru că altă învăţătură nu i s-a dat afară de tipic şi psaltichie, pe acestea le ştie în amănunţime. Mult mai învăţat decît călugărul de baştină, arhiereul cu titluri universitare nu cunoaşte nici ceea ce ar constitui, 48! după lege, superioritatea lor privilegiată, însă nici tipicul. E lamentabil spectacolul în timpul cultului al unui episcop, dirijat în liturghie de şoaptele de sufleur ale cîte unui diacon, corectat, îndreptat ca o făptură de mucava sticloasă. Episcopii nu ştiu să fie de folos culturii româneşti, pe care zilnic o fac de ruşine şi nu pot cel puţin să se învârtească într-un altar şi să facă faţă unui parastas. Noviciatul, ucenicia, s-a păstrat în biserica noastră pînă la ultimii prelaţi de rasă adevărată, mitropolitul Iosif Gheorghian şi episcopul Gherasim Safirin. Pe lingă tinerii sosiţi în mînăstire prin vocaţie sau accidental şi supuşi încercărilor de regulă, experimentate de la Vasilie cel Mare în toate ţările creştinate, pentru a intra în preoţie sau schivnicie, arhiereii distingeau prin tradiţie şi veche iniţiere duhovnicească, pe tinerii cu şcoală, veniţi în aşteptările lor să-i moştenească. în câteva centre universitare concordate cu sensibilităţile bisericii româneşti, mitropoliţii, episcopii şi chiar arhimandriţii întreţineau pe socoteala lor cîte un rînd de studenţi ucenici. Rareori un episcop a fost lipsit în trecutul vieţii noastre religioase de împrejurarea filosofică de-a fi capul unei şcoli spirituale, hrănită din untdelemnul lui, însufleţită de cuvintele lui. Părintele cel adevărat al ucenicului era stareţul lui, era arhiereul sau arhimandritul, în atmosfera căruia se deprindea stilul şi atitudinea, gestul care provoacă sentimentul, arhitectura exterioară, în interiorul căreia vibrează un ecou consecvent. Mai cunoaşte oarecine azi un episcop preocupat de înmulţirea tiparului moral în exemplare aristocratizate ? Mai există un arhiereu care să facă o cină de taină, în vacanţa Paştilor, cu ucenicii chemaţi din 482 universităţi în jurul mesei părinteşti ? Mai există comunicativitate între părintele şi fiii duhovniceşti ? Mai jertfeşte un prelat salariul lui pentru a da bisericii demnitari, servitori- şi urmaşi ? Ferească Dumnezeu ! Intre episcop şi personalul bisericii episcopale singure legăturile de subalternanţă bugetară se mai pomenesc. Episcopul fuge de oamenii răi şi fuge de sine însuşi, străin de spiritul unei chemări, nesigur în autoritatea lui, bănuindu-se în secret parazitar şi aventurier. El s-a îmbarcat în biserică, după cum se putea tocmi barcagiu într-un port de contrabandă sau şofeur. Cu el nu simte mergând biserica, obştea, preoţia, poporul. Peste zece mii de preoţi păzesc datinele religioase cu insensibilitatea leului de cărămidă intrarea decorativă a unui parc provincial. Cei buni dintr-înşii — sînt mulţi cei buni — văd cu evidenţă că imputarea ce li se face de inactivitate, este dreaptă. Dar ei nu primesc de la şefii lor, pe care nici nu-i cunosc decît din fotografii sau calomnie, niciodată nici o directivă. Cum să dea cel ce nu are ? Episcopul nu-i cheamă, nu-i adună, nu-i întruneşte, nu se consultă cu ei. Să nu se întîmple cumva să aibă vreunul vreo rîvnă luminoasă şi vreo idee dinamică! Absenţă de contact cu monahii, absenţă cu preoţii din mir : ce fel de biserică poate să fie şi să devie aceea, în care legătura de suflete lipseşte, când domeniul religiunii abia cu sufletul începe şi lui îi este consacrat ? Se pare că evoluţia religioasă, dacă, în-tr-adevăr, mai rămîne o drojdie de aur din marele astru povîrnit şi mai subsidă o veneraţie peste cuvinte, pentru trecutul românesc de credinţe, se iveşte în sensul unei mişcări preoţeşti, faţă de care sterilitatea episcopală va fi silită să cedeze şi să dispară, oricât ar părea de nepermisă. Somaţi de timpuri şi turburaţi de comandamentele culturale, preoţii vor fi aduşi intr-o bună zi să aleagă între năzuinţele. încă obscure dar pornite ale poporului românesc şi între autoritatea pur teoretică şi textuală a episcopatului. Ca să nu-i declare simţul obştesc falimentari, ei vor fi determinaţi să se întîlnească, să discute, să se întrebe, să răspundă. Şi cînd acest eveniment liberator se va manifesta în zece, douăzeci de locuri ; cînd cei zece mii de preoţi se vor hotărî să intre în viaţa sufletească a poporului ca un torent de tinereţe, atunci, atunci... Sinodul şi episcopatul, suprimat în două secunde, vor lăsa loc, poate, unei renaşteri religioase naţionale. Nu este definitiv scris şi jurat că numai arhiereul poate sacra un preot şi că harul preoţiei nu poate fi distribuit tot atît de bine prin impunerea mîinilor unui preot sau a mai multor preoţi, ca şi prin mîinile unui arhiereu. De vreme ce Duhul Sfînt se coboară orişicum, opera îi aparţine, în ambele cazuri, lui. Iar dacă totuşi este scris şi jurat, nu avem decît să modificăm. Agentul viu din orice manifestare este viaţa. 1926 EPOCA TIPOGRAFICA Un literator care manipulează reminiscenţa şi o dezvoltă cu pasiune şi a căruia inspiraţie se găseşte întodeauna pe coloanele unui volum citit, îşi permite adeseori, imitator întru toate, şi tonul predicii de pe Munte. Papagal grotesc, el zboară cu dezinvoltură de pe flaşnetă pe teatru şi îl descoperi, iritat, în interiorul bibliotecii, numărând foile cu ciocul şi depunîndu-şi produsul uniform de-a lungul treptelor cu cărţi. Reeditînd banalităţile clasice şi banalizând frumuseţile autentice, becul şi nobilul lui găinaţ n-au încetat să parcurgă stihia literară pe toată curba ei, de la simlli-Dumas pînă la simili-Alecsandri, simili-Rochefou-cauld, chiar simili-Cazzavillan. Şi târziu, după ce a practicat stîrpiciunea falacioasă şi talentul pentru proşti, iată-1 profesând principii şi exemplificând învăţăminte, cu ajutorul unui ziar de croitorese. într-o du-pă-amiază, în priveliştea lumii, alura lui de actor răscrăcărat s-a ivit exuberantă în travesti de profet. Uitaţi-vă la mine, învăţa îndrumătorul : eu sînt un muncitor şi muncesc mai mult decît toţi camarazii mei, fără să mă plîng. Dacă ei ar munci pe jumătate sau pe sfert ca mine, ar fi nişte cetăţeni fericiţi. Şi muncind peste puterile mele, dau rezultate proporţionale, peste puterile mele. Mintea şi activitatea mea nu refuză nimic. Orice îmi ţ 85 iese în drum, este bun venit şi se face literatură, inedită sau nu, indiferent. Inteligenţa mea nu suferă de maladia cumpănirilor şi a rezervelor ; dimpotrivă, provoc pe toţi autorii care plac genului meu de inteligenţă, să colaboreze cu mine, nu arunc nimic, nu renunţ la nimic, păstrez totul şi dau la tipar. Bibliografia mea devine considerabilă. Adevărul este că există o muncă şi o muncă literară de un soi anumit. Inconştientă la cei mai mulţi, operaţia interioară a muncii poate să fie lucid sistematizată şi plasată printre industrii. Orice român poate deveni un romancier, un poet, un autor de teatru, la fel cu miile de asemenea exemplare, născute şi sleite continuu în Franţa, în Germania şi pretutindeni. Dacă rîvneşte într-adevăr la o categorie literară, nimeni nu-1 va împiedica să intre în serii. Autorii se nasc din sămînţă, ca ridichile şi fasolea ; consumaţia lor e zilnic cerută. La masă, în librărie şi la teatru aceiaşi oameni se ospătează pentru necesităţile curente ale stomacului gol şi ale creierului gol, care cer să fie ocupate. Restaurantul şi fizic şi intelectual întreţine ziua succesivă, listele de bucate se repetă, cu variantele minore ale unui sos mai izbutit decît altul, de jur împrejurul aceloraşi legume — întocmai ca listele de cărţi. Pentru a fi scriitor nu este nevoie de nici o vocaţie. Cu douăzeci de volume citite o dată, te faci autor. Citindu-le de cîte trei ori, devii dibaci în manevrarea şiretlicului literar şi capeţi o ţinută şi chiar o mare obrăznicie. De altfel, proba o dă istoria tiparului : înmulţirea copiei a sporit numărul autorilor ; înmulţirea tipografiilor s-a tradus printr-un randament literar egal. Oraşul Craiova îşi datoreşte mişcarea literară actu- 486 ală, celor trei sau două tipografii mari înfiinţate recent. Pînă de curînd, oltenii s-a crezut că sînt numai precupeţi milionari : ei au dovedit că sînt şi literaţi, tot felul de literaţi, nuvelişti, dramaturgi şi poeţi. în jurul rotativelor americane şi germane s-au născut zeci de mii de ziarişti şi de prozatori, plus poeţii respectivi. Lectura constituie cea mai caracteristică epidemie. După cum tifosul răspândeşte tifos, literatura generează literatură. Acum douăzeci de ani, micile tipografii puţine din ţară nu fuseseră în stare să servească de academii literare ; numărul scriitorilor era încă foarte mic. Priviţi acum : o splendidă eflorescenţă şi genurile reprezentate în complectul lor, dacă nu todeauna în unul şi acelaşi unic individ, în rîndurile adinei ale meşterilor de literatură. Acelaşi consumator cititor, care mănîncă de trei ori pe zi şi citeşte, îi trebuie însă determinată noţiunea că literatura de întreţinere, strict industrială şi tipografică, nu este literatura de dinaintea invenţiei tiparului şi că dacă în ceea ce priveşte legumele, varietatea lor s-a oprit la cîteva tipuri ale naturii, perfecţionate cîteodată cu o nuanţă de rezultat horticol; în literatură, individualităţile, originalitatea, sînt spontan mai bogate şi se iscă subt ochii noştri. Trebuie învăţat cititorul, care simte totuşi acest lucru, că literatura de consumaţie, creată pentru tipografie, nu interesează nici geniul naţional nici cultura şi că trebuie lăsată să se strecoare fără prestigiu, ca zincografia în raport cu pictura, prin maşini, librării, chioşcuri şi teatre. Munca, de pe urma căreia se obţin cărţi, este necesară, ca o robie acceptată pentru obţinerea unei contravalori de specia încălţămintei, a costumului, a mănuşilor şi a circulaţiei, dar acest bou înjugat al inteligenţei 487 nu se poate în nici un caz şi în nici o epocâ asimila cu invenţiunea, altă muncă, probabil, dar o automuncă, de germinaţiune, o muncă a leneviei. Munca a fost întodea-una admirabilă şi a procurat farmece de ordin practic numeroase, însă ea constituie geniul oamenilor numeroşi, servitorii disciplinaţi ai inventatorilor. In artă, a munci în sensul agresiv şi despotic al acestui cuvînt consolator de mari insuficienţe, este a fi aproape nul. Ce poate da munca literară ? Cincizeci de cărţi ? Ei bine, nici un autor de cincizeci de cărţi, fie el Balzac, nu poate fi acuzat că a izbutit să-şi concentreze puterea lui originală într-o singură carte şi concesiile consimţite tipografiei l-au silit să se risipească în propria-i grădină ca un polen nehotârît, care arată numai ce ar fi putut realiza artistul într-o floare, cu o voinţă lineară şi cu o abstracţie de sine dîrză. Iată de ce alături de scriitorul de rînd, excitat de vanităţi, aglomerat de sine însuşi, exploatator al unei zone interzise, trăieşte concepţia suferinţei artistice şi a scriitorului anahoret. Atare au fost şi cei mai buni artişti ai cu-vîntului românesc, ca Eminescu. Tipografului, scriitorul poate să-i fie dator o sumedenie de manuscrise. Limbii, poetul îi datoreşte o carte de versuri. Prozatorul, o carte. O singură carte. O carte originală. Restul e institut de arte grafice şi editură. 1926 EPISTOLA către preoţi Un argument foarte defavorabil clerului nostru, mai categoric şi mai decisiv decât orice critică şi literatură, îl dă indiferenţa poporului românesc. Toţi scriitorii l-au acuzat întodeauna că nu participă la nici o mişcare de revendicări şi îndrăzneli, că rabdă, suferă şi tolerează ca un material inert, necultivat în sensibilităţile lui, de marea şcoală primitivă a credinţei religioase. Popoarele care au făcut istorie au crezut şi cred. Mai lesne se altoieşte o idee pe cugetul muncit de o preocupare mistică deoît în mentalitatea brută a unui popor străin de contemplaţie şi controversă. Dacă poporul francez nu eră catolic, nu putea să fie nici republican şi marea revoluţie s-ar fi ivit pentru întîia oară cu o sută treizeci de ani mai tîrziu, la ruşi, popor neeivilizat, însă mistic, în stare de o jertfire de sine spontană şi monahală. Noi nu am fi luat iniţiativa nici unui eveniment, niciodată, dacă evenimentele nu sileau iniţiativa să le asculte, tîrîtă în dezlănţuirea lor. Pasivi faţă de nedreptate, faţă de boier, faţă de prefect, de jandarm şi de guverne, pasivi am fost în tot trecutul nostru şi supuşi. Operaţia intelectuală a unei convingeri drepte sau eronate, dar obţinută dintr-un conflict moral, dintr-o luptă a sufletului secretă, nu s-a săvîrşit în spaţiul simţirii noastre, din pricina unei educaţii religioase 449 absente şi a incapacităţilor ce rezultă din această absenţă. Ce-i de făcut ? Cum vom putea pune ceva în golul educaţiei noastre şi ce anume trebuie pus, ca să echivaleze întîrziat cu ceea ce era necesar să fie la timp ? Indiferenţa noastră religioasă e numai aparentă. Facultatea de a crede nu e exclusiv franceză, catolică, protestantă sau revoluţionară. Poporul românesc este în stare să se comporte la fel cu înaintaşii lui, mai fericiţi istoriceşte. Puterea de a se rezema pe suflet şi pe imponderabile, el o are şi numai stîrpiciune nu i se poate imputa lui, victorios în ţările Dunării, prin belşugul posterităţii. Indiferenţa românească priveşte în special materialitatea credinţei : biserica şi clerul şi îndeosebi clerul, pe care intr-adevăr, să nu ne codim, poporul nu ştie şi nu ştie de ce să-l respecte. Pilde evidente de capacitate mistică integrală dă actualmente poporul românesc în convertirea la secte. Adventismul a putut ridica şi depărta de realităţile bucuroase ale vieţii sociale, pe ţăran pînă la sacrificiul personal. în timpul războiului au fost adventişti români, de cea mai curată şi expresivă origine, care au refuzat să tragă, din principiu religios. Predicatorii adventişti, bătuţi timp de zece ani, la toate adunările religioase, de către preoţi, secondaţi de administraţie, au sfîrşit prin a converti numeroase regiuni ţărăneşti, fără să mai socotim succesele din oraşe. Aceşti predicatori erau români, ca şi ascultătorii lor. Astăzi adventismul are în Bucureşti un complex cultural, bibliotecă, imprimerie, sală de rugăciuni, o proprietate impunătoare, improvizată din contribuţiile banilor săraci. Mai mut, fiecare a putut preţui infuenţa hotărîtă în ceea ce 490 priveşte personalitatea morală a convertiţilor, a sectei asupra tuturor aderenţilor. O viaţă curată, un dezinteres remarcabil, o neînchipuită de noi onestitate curentă, caracterizează pe adventişti. Dintr-un anumit punct de vedere, adven-tisrnul poate să constituie o gravă eroare, o sinceră eroare însă ; ne este permis să contestăm valoarea unui adevăr eronat care mîntuieşte pe omul micşorat şi viciat de adevăruri adevărate ? Cînd se manifestă câştigul obştesc şi naţional mai mare, la îmbrăţişarea entuziastă a unei erezii dinamice sau la profesarea unei ortodoxii vlăguite ? Foarte interesant în privinţa demonstraţiei că publicul românesc poate simţi şi practica actul suav şi tonic al credinţei, este cazul preotului caterisit Tudor Popescu, de la biserica din Bucureşti, «Cuibul cu barză». Acest preot nu s-a ivit cu originalitatea unui sectarism românesc, ideile lui, împrumutate şi incoerente, nu sînt din cele cardinale. El a putut însă, într-un cartier populat cu bogătaşi indiferenţi, să umple biserica, să se facă ascultat, primit şi urmat cu solidaritate, şi după caterisire. Trimişii mitropoliei pentru 'a cerceta şi întoarce la făgaş pe acest preot rătăcit de o sinceritate, au fost întîmpinaţi ostil de către domnii şi cucoanele din cartier, care, pînă la predica preotului schismatic, abia dacă aflaseră că există o Scriptură şi că ea dovedea, în limbaj imaterial, dumnezeirea lumii şi a unui Fiu Iisus. Proprietarii cartierului citeau Biblia, confruntau esenţele, discutau Evanghelia, pasionaţi de o preocupare pînă atunci ironizată : răscrucea sufletească. Prin urmare, o erezie îmbrăţişată de o Clasă socială românească, deosebită de aceea frecventată de adventism. Nu, poporul ro- 491 mânesc iiu este indiferent religios. Evident, felurite alte secte şi schisme îşi dispută atenţiunea şi respectul poporului românesc — şi nu în deşert. Toate şi-au recrutat aderenţi organizaţi de luptă, desprinşi zilnic mai'numeroşi de la sinul bisericii ortodoxe, păzită de’ cîini adormiţi şi de semne zugrăvite. Substanţa spiritului religios este credinţa, dar şi vehemenţa. Poporului ii place, pe bună dreptate, o biserică profetică şi luptătoare, cu preoţi activi pentru întinerirea necurmată a forţelor morale, cu preoţi devotaţi şi, în felul lor, revoluţionari. El evită discursurile ministeriale, presa oficioasă şi catedrele plătite, preferind un cuvînt bun rostit pe stradă şi cîntecul unui flaşnetar, şchiop şi independent. Din toate instituţiile statului, aceea care este obligată să rămîie permanent gingaşă şi fragedă este biserica. Preoţii au datoria să nu pară nişte funcţionari şi mai tîrziu nişte pensionari. Ei păstoresc, în principiu, patimile, zborurile, avînturile, dragostea şi mila. Ei nu se pot învechi fără primejdie, alături de aceste izvoare în veci frămîntate şi noi. Ei cultivă, prin definiţie, regiunea obscură, în care se întîlnesc idealurile, durerile şi deznădejdile : cum pot să umble printre ele ca nişte şoareci şi să nu plutească peste piscurile lor, ca nişte păsări mari ? Cum au timpul să se banalizeze, să devie vulgari, papugii şi meschini ? Înaintea prelaţilor de categoria burghezilor îmbogăţiţi la tejghele, obezi, moleşiţi, cu blănile scumpe încuibate de moJii, iese sprinten, focos şi iute sectantul. Acesta nu a fost înscris în buget, nu este protejat de legi, nu are bătrîneţile garantate, pe seama lui nu circulă şoapta şi zvonul. El apare în 492 numele unui Christ îndreptător, îndrăgostit de durerile insului social, fără samur, fără automobil, fără episcopie, fără prestigiu, ca un Christ dorit de toată lumea. Sectantului îi este sarcina, relativ, uşoară : el învinge întodeauna şi concentrează simpatiile creştinilor dezgustaţi de orînduiala bisericească parvenită. Iar biserica românească, a moşilor şi a strămoşilor, trebuie apărată de poliţie şi de comisari, ca nu cumva să fie ştirbită în măreţia ei lascivă. Preoţi tineri români, care cunoaşteţi relele voastre mai bine, voi puteţi fi, fără să înstrăinaţi nimic din vechile învăţături, acei adventişti, baptişti, seientişti, care zi cu zi vorbesc poporului cu inima fierbinte. Voi puteţi ieşi la predica liberă, ca şi dînşii, ca şi dînşii opri urechea trecătoare şi a o aduna în jurul vostru. Voi puteţi fi dascălii mari fără abateri, ai poporului, pe care mai-marii voştri, betegiţi de plăceri inferioare, l-au părăsit. Ce faceţi în satul şi în mahalaua în oare vă găsiţi ? Zestre pentru fată şi pregătiri politice pentru băiat ? Bănci şi cooperative, societăţi anonime, exploatări forestiere şi de petrol ? Sînteţi zece mii şi nimeni nu vă vede lucrînd în ogorul naţional. Haide! puţină rîvnă, puţină libertate şi chiar puţină obrăznicie pentru Hristos şi pentru popor, nu are să vă stea rău. Pornind, vă veţi da seama ce trebuie curăţit şi suprimat şi veţi face operă bună. Dacă nu, lepădaţi preoţia de care v-aţi depărtat, şi lăsaţi sectele să recolteze spicele călcate de voi în picioare. 1926 HENRY FORD Toată lumea a citit foarte importanta carte a celui mai bogat miliardar şi cel mai mare fabricant de automobile din lume, Viaţa şi munca mea. Domnul Henry Ford e un bătrîn tânăr şi zvelt, cu o fotografie de douăzeci de ani. Temperamentul lui hotărât şi optimist ascetic a strâns şi a concentrat atâta experienţă, cită n-au adunat laolaltă patru împărăţii, zece profeţi şi două revoluţii. Mintea lui, prin urmare, poate să fie cu folos consultată de oamenii de stat, de vizionarii politici şi de literaţi, meniţi prin universalitatea preocupărilor şi prin faptul că scriu în toate materiile intelectualizate, să corecteze deviaţiunile teoretice şi absurdităţile sociale. America, pământul făgăduinţei pentru toate iniţiativele, a cîştigat cu viaţa domnului Ford un exemplu mai mult şi poate că cel mai superior caracteristic, pentru educaţia generaţiilor industrioase şi literatura critică a Statelor Unite, cu scrierea fabricantului de automobile, o carte de mare preţ în biblioteci. Domnul Ford a învăţat să scrie ca un scriitor numai după ce a învăţat a gîndi, construind o maşină de transportat oameni şi mărfuri cu ajutorul motorului exploziv. Dificultăţile de ordin tehnic se asociau în calea constructorului cu dificultăţile mai mari, ale antagonismului financiar. Autorul maşinii ce-i poartă numele, păstrează şi azi 494 ostilitate oamenilor de bancă şi finanţe, pe care îi socoteşte drept nişte unităţi sociale negative şi sterpe. Din mineral vulgar, afinat progresiv şi dintr-o concepţie caricaturală a maşinii de umblat, constructorul’a. extras - progresiv cîte o formă nouă şi un nou confort, până la automobilul popular, îndeobşte cunoscut, pînă la «Fordul» circulat în sute de mii de exemplare pe dinaintea noastră şi în jurul pămîntului întreg. în atelierul său minuscul, la început, şi apoi în uzină — în uzinele, întreprinderile şi stabilimentele sale, din ce în ce mai numeroase şi mai vaste, turnătorii de fontă şi de oţel, fabrici de cristal, mine de fier şi va-nadium, păduri şi fabrici de cherestea, căi ferate proprii, linii de navigaţie şi vapoare personale, spitale, case de ospitalizare, oraşe clădite pentru nevoile întreprinderii, localităţi climaterice, şcoli — domnul Ford s-a întîlnit cu toate destoiniciile, infirmităţile, speranţele, demoralizările, pasiunile, aberaţiile, cu toate însuşirile şi defectele omeneşti, la toate gradele deasupra şi dedesubtul nivelului reputat normal. Cu sculele şi instalaţiile lui au muncit oameni din toate naţionalităţile, de la cele barbare pînă la cele civilizate. Apoi maşinile sale parcurg universul şi amploarea cifrei de afaceri a fabricilor «Ford» a implicat înfiinţarea de nuclee şi stabilimente de desfacere şi montaj, deci de biurouri şi arhive, de tratative şi negocieri, de corespondenţă, deci de psihologie, fără păreche şi fără precedent. Cînd direcţia generală socoteşte cu cale că o piesă de douăzeci şi cinci de lei trebuie scăzută la doisprezece şi cincizeci, zece mii de telegrame transportă în cele două emisfere ordinul de ieftinire şi a doua zi piesa cu numărul cutare, din cinci mii de bucăţi cîte 495 conţine un «Ford», se găseşte pe toate pieţele din lume cu preţul micşorat. Mai mult decît Papa şi decît Imperiul britanic, domnul Ford şi uzinele sale reprezintă o mare putere, care îşi are aderenţii şi detractorii ei în fiecare stat, unanim pretutindeni. Detractorii de fapt sînt mai repede de ordine verbală şi reprezentaţi de către mărcile concurente ; acestora li se face dovada elementară a funcţiunii, ca în anecdotica filozofiei, când cerîndu-se o definiţie complicată a umbletului, filosoful, precursor al oului lui Colurnb, s-a sculat de jos şi a mers, şi discuţia a fost lichidată. Este în-spăimîntătoare cifra muncitorilor manuali şi intelectuali, multiplicată cu numărul membrilor familiilor lor, pe care imperiul «Ford» îi hrăneşte în uzinele, atelierele şi biuro-urile lui. Bastimentele şi trenurile «Ford» ar putea cu justificare să arboreze un nou drapel, cu embleme speciale şi să dea drumul pavilionului să circule ca un simbol de pace şi de înfrăţire în muncă, printre vasele de război şi graniţele fortificate ale statelor vechilor şi noilor lumi. Ford nu a realizat numai o afacere uriaşă dar şi o doctrină, cu care publicul nostru ar trebui familiarizat cu de-amănuntul, pu-nîndu-i-se la îndemână, pe un preţ mic, o versiune românească a Vieţii şi muncii mele. înţelepciunea clasică, derivată din abstracţii şi reverii mintale în cărţi didactice şi propun studiului în şcolile secundare, se confundă cu fabula şi cu mitul. Ea întăreşte, fără pic de îndoială, de vreme ce se afirmă, inteligenţa şi moralitatea individuală din epoca electricităţii şi a maşinismului, cu preceptele venite din epocile fustanelei, a piciorului gol şi a lăncii, dar rezultatele experimentale contemporane, de cele mai multe ori considerabil mai importante decît 496 elucubraţiile mistice-recreative, trecute în cartea de citire, în istorie şi în studiul detailat, sînt de natură să provoace alt interes şi altă vivacitate intelectuală. O şcoală în camionetă automobilă — Şcoala Taximetru — ne închipuim că face, în mai puţin timp şi mai impresionant, energii cel puţin de două ori mai utile decît opt ani de limbă grecească, de matematici moarte şi de chimie textuală. De obicei, ieftinirea fabricatelor se obţine în industrie din ieftinirea materiilor prime plus ieftinirea mîinii de lucru, la care se adaogă lucrul în serie sau standardizarea, perfecţiunea prin cultivarea şi fabricarea strict mărginită la un articol. Greva, pe care se întemeiază statul comunist ca să se realizeze, se iscă întodeauna din cele două ieftiniri aici pomenite. Experienţa Ford elimină greva. Domnul Ford nu a înregistrat niciodată nici o grevă în uzinele sale. Domnul Ford contrazice experienţa capitalistă, plătind salariile cele mai mari din America şi materiile prime cele mai scumpe — şi umileşte această experienţă. Normele sale constituiesc o satiră pentru capital şi doctrină. Pe măsură ce se scumpesc materiile prime, automobilele sale se ieftinesc, beneficiile crescînd... Domnul Ford a descoperit un factor nou în formula proporţiilor dintre cost şi preţul de vînzare ; un factor, din care, fără să-l fi descoperit numai el, face în schimb numai el esenţiala preocupare a activităţii sale tehnice : simplificarea extravagantă a muncii, scurtarea duratei. Capaci- , tăţile de creator şi de organizator ale domnului Ford se frămîntă neîncetat în mărginirea şi concentrarea la maximum a timpului necesar construcţiei unui detaliu şi a unui automobil. O unealtă care poate economisi un sfert de secundă la fabricarea 497 unei piese, este imediat adoptată iar uneltele precedente sînt aruncate la cuptorul de topit. Secundele furate de la diversele maşini unelte se pot aduna la sfîrşitul unei zile de lucru — exagerăm pentru concretizare — cu ani de zile economisiţi, adică plătiţi cu acelaşi salariu global. în acelaşi timp, producţia se urcă şi beneficiul mic, adiţionat cu el însuşi la un mai mare număr de maşini, menţine cifra beneficiului total şi o mai sporeşte. De cîte ori obţine o nouă simplificare, domnul Ford imediat împărtăşeşte cu un beneficiu suplimentar publicul din toată lumea, ieftinind preţurile de vînzare. Cu alte cuvinte, în perfectă ordine şi logică tehnică, domnul Ford îşi impune sacrificiul său propriu, de idei şi de muncă, fără să micşoreze pîinea muncitorului nici să constrîngă la asasinarea prin contracte de silnicie, pe furnizorii săi. Această concepţie nu a fost niciodată pricepută nici de asociaţi, cînd domnul Ford a fost silit să-şi asocieze cîţiva capitalişti, nici de bancheri, cînd, o dată, strîmtorat, a fost nevoit să recurgă la finanţă. Ei s-au revoltat ori de cîte ori, chiar în timpurile începutului, domnul Ford a scăzut brusc, de la un an la altul, preţul produselor sale la jumătate. Ca nişte capitalişti abuzivi şi confortabili, ei ar fi înţeles ca preţurile să fie dublate. Constructorul aparţine într-adevăr unei categorii de oameni, care, de obicei, nu se îndeletnicesc cu industria şi comerţul, din pricina unui procent minuscul de energie, care la domnul Ford s-a întîmplat să fie covîrşitor. Domnul Ford este în esenţa lui un artist şi, în toate actele sale industriale, el nu pierde din vedere utilitatea publică, nedespărţită de activitatea uzinelor, dato- 498 ria de a înlesni viaţa, munca şi bucuria unui număr cit mai vast de indivizi. Realizările gigantice ale acestui american sînt animate de misticism şi omenie. Dacă, acum, ne gîndim că până azi a pus în circulaţie în toată lumea zece milioane de automobile; că o maşină «Ford» reprezintă pentru micul capitalist, proprietarul ei, un venit anual aproape de şase ori mai mare decît valoarea plătită, amortizată în două-trei luni şi că o maşină poate sluji, bine îngrijită, cel mai puţin cinci ani ; dacă ne gîndim că la un capital egal un om întreprinzător nu cîştigă într-altă exploatare miai mult de maximum 25% din suma investită ; că zece milioane de proprietari de maşini reprezintă în mijlociu cincizeci de milioane de guri hrănite civilizat; că zece milioane de maşini în funcţiune servesc ieftin şi repede cel puţin un miliard de inşi anual, înlesniţi în afacerile lor prin beneficii reale, obţinute din scurtarea timpului de transport şi sporirea timpului de muncă — nu este nici a ne pripi, nici a cădea în romantism sau impietate afirmînd că domnul Henry Ford este cel mai mare binefăcător al omenirii, fără deosebire de rasă şi cultură şi mai necesar decît toţi conducătorii de oameni, care au lăsat în amintirea lumii dispută, vrajbă, mizerie şi sînge. 1926 f FORDISMUL Un fordist este în limbajul curent un şo-feur specializat în conducerea cu totul specială a maşinilor «Ford». Numărul uriaş al automobilelor «Ford» în funcţiune a creat o profesie şi numele fabricantului a trecut în vocabular, substantiv şi calificativ. Pe viitor, un fordist va fi ceva mai mult decât un vizitiu mecanic, care în activitatea lui utilă reprezintă şi acum o putere sigură şi adevărată. FordLsmul va deveni o doctrină socială, care faţă de majoritatea doctrinelor regulate importante şi fără greş, prezintă avantajul practic imediat, nu de a fi demonstrată, ceea ce a fost întodeauna lesnicios pentru toate evangheliile, mai mult sau mai puţin experimentale, dar de-a deveni act şi acţiune — şi viaţă. După mii de ani de existenţă în societăţi şi state, omenirea, deprinsă a se lepăda cu părere de rău, şi cu folos, de diverse instituţii fizice şi verbale, a-şi revizui erorile şi a-şi corecta concepţiile, este silită, tîrîtă, să distrugă criteriile de apreciere încă actuale, să-şi arunce vechea balanţă şi să inaugureze un sistem metric intelectual, disonant faţă de toată scolastica falsificărilor cerebrale, inventată de teologi şi continuată de pedantismul profesoral, de filozofismul cărturăresc obtuz şi de literatură de roman şi almanah. 500 Omenirea suferă şi astăzi de dictatura abstractului, pasivă şi timidă din obişnuinţa veacurilor exclusiv religioase. Umbra pomului binelui şi răului, din care omul a îndrăznit să guste, că săr fie după aceea în toată'posteritatea lui-ocărit de toţi profeţii,-de toate bisericile şi de toţi făcătorii de ceremonii* se întinde pînă la noi şi acoperă inteligenţa generaţiilor succesive, o îmbâcseşte, o face bolnavă şi-i dă directiva taciturnă şi înjugată a fatalităţii. îndată ce un cărturar caută să aplice în eternitate şi în abstract febra căpătată în studiul lung şi febril patologieeşte al ideilor, pătrarele de idei, al moleculelor şi accesoriile ideii, avem de-a face cu un bolnav, căruia nu-i poate prinde bine decît o cata-plasmă ou fier topit. Tendinţa emancipării de subt starea morală imaginativă, clorotică, este şi ea, desigur, tot atît de veche deşi lipsită de autoritate recunoscută, ca şi boala cerebralităţii. Şcoala pîrî'tă subt numele de materialism, chiar cînd materialitatea învăţăturilor se inspirau de un mare ideal obştesc, durează demult. Concepţia didactică acordă o atenţie exclusivă elucubraţiilor din odaia cu cărţi şi manuscrise a irisului de reverie, operator pe materii haotice, convenţionale, invizibile, care, ca să poată fi simţite, cer o epocă de iniţiere, de falsificare, atît de radicală încît posibilul să devie evident, incertul sigur şi admisibilul indiscutabil. Această transpunere din neant între corpuri, a semitonurilor de gândire, nu este cu putinţă fără ajutorul şi povara jugănitoare a unui studiu lung şi trist. Autorii de elucubraţii sociale şi politice au fost neapărat ascultaţi, urmaţi, comentaţi, studiaţi de către oamenii vii cu ener- 501 giile utile deviate. Direcţia vieţii în masă, în turmă, în cireadă ca şi în sindicate au luat-o cu regularitate gîndirea palidă, abstracţia cu temperatură, oftica inteligenţei; viaţa fu succesiv administrată de preoţi, de advocaţi, de profesori, de oratori, de scriitori. Potcovarii nu au luat niciodată parte ascultată în urechea marelui credincios publicul. Creditul total a fost acordat intenţiu-nilor, propunerilor, proiectelor. Faptul, realitatea, e un obiect recent, care abia îşi capătă drepturile : el derivă cu totul de la alt gen de oameni şi de inteligenţe decît doctrinele obişnuite. S-a crezut, nu ştiu cîte sute şi cîte mii de "ani, că autoritatea gîndirii e o operă de cărturar, de arhivar, de culegător de fişe. Cu limbile greacă şi latină, plug un curs de controverse şi o memorizare de flori ale gîndirii leneşe, aveai dreptul să croieşti o viaţă nouă omenirii, ca un simplu teolog, in-telectualizat la aceleaşi surse. Cu cît îţi era îndemînarea mai logică şi dibăcia mai rapidă, cu atît vocea dumitale devenea mai ascultată, în graiuri şi texte. Lumea trăia în fascinaţia colorată a elocinţei şi a măiestriei de a construi în vid cercuri şi spirale de aruncat omul în curbele lor. Ştiinţa fiind falsă, experienţa fiind de bibliotecă, deci falsă, verificată prin şi numai prin falsificare consimţită, era natural ca erorile să domine, să dureze şi să prăbuşească peste oameni avalanşa brutalităţilor sociale istorice. Gîndirea se obţine însă şi prin experienţa reală, aceea în care omul îşi exercită puterea fizică, ostenindu-şi braţele şi tocin-du-şi palmele. Cine frămîntă materia gândeşte şi inventează pe materia muncită. Fără îndoială că numărului mare de robi muncitori îi datorează omenirea acel bun- 502 simţ care in ceasurile extreme a mărginit excesivul zel al elucubraţiilor cărturăreşti şi a demoralizat cariera aventuroasă a ideilor senzaţionale, iscate din capul cîte unui beteag abstracţionist şi primite de cîte o clasă socială închisă. Progresul actual consistă în aceea că insul social se contrage din ce în ce mai mult. Inginerul, chimistul, fabricantul, cazangiul, potcovarul se dublează tot mai mult cu o intelectualitate adevărată, de cea mai onestă calitate. Poetul Francois Villon, care cumula talentul remarcabil de artist al cu-vîntului cu profesiunea de hoţ caracterizat, nu e decât un exemplu depărtat, ireverenţios şi răsturnat al fenomenului ce sie va 'petrece mai târziu, atunci oînd matematicianul Poincare va fi un mare stilist, cînd Gorki va ieşi dintre rîndaşi, oînd fabricantul de automobile, Ford, va scrie filosofia industriei şi cînd muncitorul manual, miliardar şi intelectual, va comanda omenirii principiile sale. Tipul, fracţionat de tradiţii falsificate, al omului integral se realizează din ce în ce mai mult şi complexitatea lui într-o energie unică este chemată să anuleze nouăzeci la sută din erorile didacticei şi să facă posibilă o viaţă obştească echilibrată. De-aci înainte, teoreticianul care escaladează ideile pentru a cuceri o firimitură de elucubraţie recentă in juturum, este eliminat de omul victoriei, de omul care dovedeşte valoarea concepţiilor lui prin rezultatul tangibil al materiei. Acest om, în ştiinţă, în politică, în stat, în viaţa omenirii, va fi chemat să pună ordinea experimentată cu rod în uzina lui, în laboratorul lui, pe nicovala lui, ordinea practică, ordine ideală. Soseşte ceasul potcovarului : fordismul. 1926 DE ÎNCHIRIAT Cizmarul Preda, pe care îl rugasem să-mi găsească o casă cu chirie, mi se recomandase specialist. Mulţimea reparaţiilor la pingele şi tocuri îl punea în legătură cu toţi gospodarii satului unde mă gândeam să mă stabilesc pentru a învăţa, lucrînd grădinăria. — îmi trebuie o casă încăpătoare, o curte mare, şură şi coşare. Vreau să stau aci vreo doi ani. îmi iau vite, păsări, unelte şi car şi îmi aduc familia la ţară. Dar nu am timp de pierdut. — Fii fără nici o grijă, domnule. Nimeni nu ştie mai bine ca mine rostul comunei. — Şi dacă mi-o plăcea casa, spusei cu voce confidenţială, nu mă uit la un cîştig frumos pentru dumneata. Zicînd «frumos»- voiam să creez în aşteptările cizmarului imagini sau analogii de purcei prezentabili, uşor de corectat la urma urmei cu dorul unui căţel de rasă, care cizmarului nu-i făcea trebuinţă. — Numai dumneata să fii mulţumit, condiţiona ^cizmarul. Case goale, cîte pofteşti. Peste o săptămână, mă duc la cizmar. — Ce făcuşi Preda, că n-ai dat toată săptămâna pe la mine ? Te-am aşteptat pentru casă. — Mai lasă câteva zile, domnule judecător. Sâmbătă mă ântâlnesc cu un om. 604 *— Dacă azi e luni, sîmbăta ce vine cade tocmai peste şase zile. Ţi-am spus că sînt foarte grăbit. — Nu mi-ai spus. — Mi-aduc aminte cuvintele mele : «nu am timp de pierdut». — Totuna e ? — Atunci, de-aci încolo să ştii că mă grăbesc. Mai trecură două săptămîni. — Iar nu te-ai ţinut, Preda, de cuvînt! Ce fel de socoteală faci ? Ai găsit ori n-ai găsit ? — Drept să-ţi spui că nici n-am căutat. Dar ia mai spune o dată : ce trebuia să caut, că nu-mi aduc aminte bine ? — O casă, omule. — De casă era vorba ? Am găsit. — Unde e ? De ce n-ai venit să-mi spui ? E frumoasă ? — Foarte frumoasă ! Are şopru pentru zece care de fin, grajd mare, fîntînă în curte, grădină. — Haide s-o vedem. — Merg bucuros, însă după-amiază. Am nişte tocuri de pus pentru notar. — Bine, după-amiază. N-ai aflat cită chirie cere ? — N-am întrebat. — Era cel dintîi lucru de ştiut. — Am uitat să-ţi spui că nu vrea să o închirieze. — Atunci de ce să ne mai ducem după-prînz ? — Aşa, ca să vezi casa. La cinci săptămîni de la prima întîlnire, mă duc la cizmar. — Tot nimic, Preda ? — Oum, tot nimic ? I •— Vorbisem de o casa. Mi-ai spus că se găsesc cîte vrei. — Ai dreptate. Am găsit una pe uliţa mare. — Frumoasă ? încăpătoare ? — Foarte bună. — Pune ciocanul şi calapodul jos şi să mergem să vorbim. Intr-o jumătate de ceas ne aflam dinaintea unei case de închiriat. — Am uitat să-ţi desluşesc, zise cizmarul, că închiriază numai grădina. Dar e o casă foarte bună. După opt zile, vine Preda la mine. Renunţasem să mai găsesc casă în comună şi mă pregăteam să mă întorc la oraş. — Bună ziua, domnule judecător. — Mulţumesc dumitale. Ce vînt ? — Nu căutai o casă ? Ţi-am găsit-o. — Casă ? — O casă de închiriat pentru dumneata. — Bine zici, avusesem nevoie. — Am venit să mergem să o vizităm. Ne aşteaptă proprietăreasa. Intrăm într-o curte şi ne latră doi cîini. — Am uitat să-ţi spun un lucru, zise cizmarul, dar e fără grădină, fără şopru şi fără grajd. — Hai să ieşim, Preda ? mă faci caraghios. Ţi-am mai spus că mie îmi trebuie o gospodărie întreagă. — Cînd mi-ai spus ? _— Cînd ziceam că vreau să-mi cumpăr vite, căruţă şi să-mi aduc familia. — Totuna e ? răspunde Preda. — Poate că ai dreptate. — Ştii ceva ? se hotărăşte cizmarul. Ţi-am găsit negreşit! Mă duc să caut pe şchiopul 506 de la ac. Acum doi ani, cînd îmi trebuia casă şi mie, mi-a găsit patru. — Şchiopul de la ac ? Ce vorbă-i asta ? — Acarul de la gară. Acum trei ani, i-a tăiat piciorul un Expres. . —■ Iar o să mă porţi cu vorba, Preda ! — Nu mai spun nimic. ■— Bine. Ia seama că o să te cinstesc frumos. Nu ştiu de ce mă obseda frumosul în toate făgăduielile mele. Poate că din prudenţă practică evitam cuvîntul «mare», ca să nu-i dau cizmarului prilejul, în ziua plăţii, să nădăjduiască un bacşiş enorm. Fără să fie voluminos, un bacşiş frumos face parte verbală din bacşişurile mari, putînd să fie totuşi foarte mic. Bacşişul frumos e ca tînărul inteligent, un titlu care în sine nu însemnează nimic şi al căruia sens se iveşte numai comparativ. — Este sigur că ţi-am găsit-o ! Bucuros, însă grav, cizmarul se despărţi de mine, în faţa casei lui. Peste altă săptămînă, pe răzătoarea de la uşă se ştergea de noroi o păreche de încălţăminte grele. Era cizmarul. — Intră ! — Să-ţi fie de bine, domnule judecător. Mi se pare că ai cinat. — Şi dumitale. Cizmarul nu intrase încă în odaia mea. Privirea lui rămase sfioasă, examinînd pă-reţii. — Şezi la o ţigare. Stilul lui se încălţă numaidecît cu pluralul. — Ce faceţi cu atîtea cărţi ? Le-aţi citit pe toate ? 607 — Dumneata îţi mănânci toate orătăniile din curte şi pisoii ?... Nici noi nu citim cărţile ! le ţinem de pisoi. Numai cîteva se mănîncă.......... — Ziceaţi că vă aduceţi familia la ţară, îmi aminti mirat'cizmarul, contemplînd~cu uimire numărul portretelor din odaie. Era galeria intelectualului, compusă din domni cu barbă, cu ochelari, unii raşi, toţi cu figuri de clienţi din capitală. Inţelctualul trebuie neapărat să-şi înnobileze păreţii cu chipuri de artişti şi cărturari, ca să dovedească altora şi sieşi că gustul lui alege şi că organismu-i terminal cugetă ca semenii iluştri de pe pereţi. — Ai crezut, Preda, că sînt neamurile mele. Fii liniştit. Nici al nouălea neam : ăsta e englez, cel de lingă el e neamţ, celălalt e franţuz. Toţi sînt străini. Preda nu înţelegea ceva, pe care nu putea să-l exprime şi, nedumerit, îşi pipăia cu degetele marginea urechii. — Am mai văzut din acestea şi la domnul prefect şi la domnul deputat : numai figuri şi parcă todeauna tot alea. Deprins cu scenele vii, cizmarul nu se în-voia cu măştile încremenite ale monotoniei capului şi se simţea supărat de multiplicitatea unicului. — N-am ce face, Preda! cultura generală ! Dar mi se pare că în sfârşit mi-ai găsit casa pe care o căutam amîndoi de două luni de zile. — Găsim cîte poftiţi, răspunse Preda. Nu sînt amatori cîte case. — Să te vedem... Cîte mi-ai adus ? — Case ? mă întrebă Preda, fixînd pe Bergson. 508 — Desigur ! Altfel, de ce venişi ? _____ Vă găsesc, să nu mai aveţi nici o îndoială. . . „ — Va să zică, tot nu mi-ai găsit... __ Uitasem să vă spui că şchiopul de la ac a murit anul trecut. 1926 NOTE BIBLIOGRAFICE BISERICA «SFÎNTUL NICOLAE VLĂDICĂ»: Linia dreaptă, an. I, nr. 4, 1 iunie 1904, p. 62, semnat J. Gabriol. FRIEDRICH NIETZSCHE: Prefaţă la volumul Anticristul, Biblioteca Facla, nr. 7, 1911, p. 5, semnat T. Arghezi. BULGARIA FARA BULGARI : Facla, an. III, nr. 41, 13 octombrie 1912, p. 813, semnat A. IDEAL, IDEAL!... Facla, an. III, nr. 42, 20 octombrie 1912, p. 837, semnat T. A. CARE DIN DOI ? : Facla, an. III, nr. 42, 20 octombrie 1919, p. 838, semnat T. A. PRINCIPIUL NAŢIONALITĂŢILOR : Facla, an. III, nr. 45, 10 noiembrie 1912, p. 894, semnat T. Arghezi. ARMATELE BALCANICE : Facla, an. III, nr. 45, 10 noiembrie 1912, p. 895, semnat T. Arghezi. BALGARIA : Facla, an. III, nr. 46, 17 noiembrie 1912, p. 915, semnat T. Arghezi. TURCIA : Facla, an. III, nr. 46, 17 noiembrie 1912, p. 915, semnat T. Arghezi. MITINGUL NAŢIONAL : Facla, an. III, nr. 47, 24 noiembrie 1912, p. 934, semnat T. Arghezi. VECINII CURTENITORI : Facla, an. III, nr. 50, 15 decembrie 1912, p. 999, semnat T. A. CUMATRUL NICOLAE II... : Facla, an. III, nr. 51, 22 decembrie 1912, p. 1020, semnat T. Arghezi. UN ARTIST TRANSPLANTAT: Rampa, an, II, nr. 392, 9 februarie 1913, p. 1, semnat T. (A apărut cu titlul : Jose) Steurer — Un artist transplantat.) f. 11 CRONICA ARTISTICA: Seara, an. IV, nr. 1143, 22 martie 1913, p. 1, semnat T. A. CÎTEVA CUVINTE: Seara, an. IV, nr. 1146, 25 martie 1913, p. 1, semnat I.N.T. SILISTRA: Seara, an. IV, nr. 1152, 31 martie 1913, p. 1, semnat T. A. EXPOZIŢIA «TINERIMEA ARTISTICA». VERNISAJUL: Seara, an. IV, nr. 1153, 1 aprilie 1913, p. 1, semnat T. A. UNGHIILE ŞI SEXUL LUI POPA IAPA : Seara, an. IV, nr. 1184, 5 mai, 1913, p. 1, semnat I.N.T. MURDĂRIA S-A CONSUMAT : Seara, an. IV, nr. 1186. 7 mai 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. SERIOZITATEA ALEGERILOR IN PARLAMENT : Seara, an. IV, nr. 1187, 8 mai 1913, p. 1, semnat I. N. T. ZECE MAI: Seara, an. IV, nr. 1192, 13 mai 1913, p. 1, semnat T. Arghezi. ESCROCHERIA BINEFACERII : Seara, an. IV, nr. 1204, 25 mai 1913, p. 1, semnat I. N. T. O LOVITURA AVORTATA: Seara, an. IV, nr. 1209, 30 mai 1913, p. 1, semnat Tudor Arghezi. CARACTERE...: Seara, an. IV, nr. 1210, 31 mai 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu DEMNII MAGISTRAŢI: Seara, an. IV,,nr. 1211, 1 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. CAZUL DOMNULUI C. MILLE: Seara, an. IV, nr. 1216, 6 iunie 1913, p. 1, semnat T. A. DE CE A FOST ARESTAT BOGDAN-PITEŞTI: Seara, an. IV, nr. 1216, 6 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. PRISACA ADEVĂRULUI: Seara, an. IV, nr. 1218, 8 iunie 1913, p. 1, semnat I. N .T. LICHELELE ADEVĂRULUI: Seara, an. IV, nr. 1220, 10 iunie 1913, p. 1, semnat T. A. FAGURISMUL: Seara, an. IV, nr. 1220, 10 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. T. BLOCUL DOMNULUI MILLE : Seara, an. IV, nr. 1221, 11 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. T. 512 BLUFUL CU ADEVĂRUL: Seara, an. IV, nr. 1222, 12 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. T. DEMOCRAŢIA ŞI ADEVĂRUL: Seara, an. IV, nr. 1224, 14 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. NOI NU INSULTAM FEMEILE : Seara, an. IV, nr. 1225, 15 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. MOBILIZAREA UNUI BLUF TAK1ST: Seara, an. IV, nr. 1226, 16 iunie 1913, semnat I. N. Theodorescu. ARMATA ARE CUVÎNTUL: Seara, an. IV, nr. 1231, 21 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. ALEA EST JACTA: Seara, an. IV, nr. 1234, 24 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. EVREII ŞI RĂZBOIUL : Seara, an. IV, nr. 1236, 26 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. adevărul In dezacordul sîrbo-bul- GAR : Seara, an. IV, nr. 1237, 27 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. T. VISUL BULGĂRESC : Seara, an. IV, nr. 1238, 28 iunie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. ROMÂNIA PACIFICATOARE : Seara, an. IV, nr. 1241, 1 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. STARE DE ASEDIU ? PENTRU ? : Seara, an. IV, nr. 1243, 3 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. PLAMADIREA: Seara, an. IV, nr. 1244, 4 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. PRESTIGIUL ROMÂNIEI: Seara, an. IV, nr. 1245, 5 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. RĂZBOIUL ŞI EVREII: Seara, an. IV, nr. 1246, 6 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. CIND VA REÎNVIA CAHALUL ? : Seara, an. IV, nr. 1252, 12 iulie 1913, p .1, semnat I. N. Theodorescu. PACE VOUĂ!: Scara, an. IV, nr. 1255, 15 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. CE FACEM NOI ? Seara, an. IV, nr. 1256, 16 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. CONFISCAREA ZIARULUI SEARA: Seara, an. ' IV, nr. 1258, 18 iulie 1913, p. 1, semnat T. PUBLICUL. ŞI ZIARIŞTII: Seara,., an. IV,,. nr. 1260, 20 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. MODERAŢIUNE : Seara, an. IV, nr. 1261, 21 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. T. PARTIDE FARA ŞEFI ŞI ŞEFI FARA PARTID... : Seara, an. IV, nr. 1262, 22 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. RĂZBOIUL ŞI «SOCIALIŞTII» : Seara, an. IV. nr. 1264, 24 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. GRECII : Seara, an. IV, nr. 1265, 25 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. BOALA AUSTRIEI : Seara, an. IV, nr. 1269, 29 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. PACEA DIN BUCUREŞTI : Seara, an. IV, nr. 1270, 30 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. TURCII : Seara, an. IV, nr. 1271, 31 iulie 1913, p. 1, semnat I. N. T. «ŢARUL» BULGARIEI ŞI PACEA : Seara, an. IV, nr. 1273, 2 august 1913, p. 1, semnat I. N. T. HOLERA & C-IE : Seara, an. IV, nr. 1278, 7 august 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. A CUI E PACEA DIN BUCUREŞTI ? : Seara, an. IV, nr. 1281, 10 august 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. IZOLAREA NOASTRĂ : Seara, an. IV, nr. 1287, 16 august 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. INUTILITATEA PRESCRIPŢIILOR ŞI CIRCULARELOR BUNE: Seara, an. IV, nr. 1291, 20 august 1913, p. 1, semnat T. ION CORNOIU : Seara, an. IV, nr. 1291, 20 august 1913, p. 1, semnat A. PUTINI DOGITE : Seara, an. IV, nr. 1309, 7 septembrie 1913, p. 1, semnat T. A. 514 A FOST UN REGE GREC...: Seara, an. IV, nr. 1311, 9 septembrie 1913, p. 3, semnat I. N. T. CIOCOII: Seara, an. IV, nr. 1313, 11 septembrie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. IN SMIRCUL BALCANIC: Scara, an. IV, nr. 1324, 22 septembrie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. REFORME IN CADRILATER : Seara, an. IV, nr. 1343, 11 octombrie 1913, p. 1, semnat T. Arghezi. LINIA STRATEGICA: Seara, an. IV, nr. 1349, 17 octombrie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. APA-N PIUA LIGII : Seara, an. IV, nr. 1383, 20 noiembrie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. DOMNUL RACOVSKI NE COMBATE : Seara, an. IV, nr. 1385, 22 noiembrie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. LITERATURA SOCIALISTA: Seara, an. IV, nr. 1391, 28 noiembrie 1913, p. 2, semnat T. A. MAGHIARII : Seara, an. IV, nr. 1392, 29 noiembrie 1913, p. 1, semnat A. ZILE DE MOARTE : Seara, an. IV, nr. 1414, 21 decembrie 1913, p. 2, semnat I. N. Theodorescu. REGELE BOLNAV: Seara, an. IV, nr. 1420, 30 decembrie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. MORALITĂŢI: Versuri şi proză, anul III, nr. 1, 1 ianuarie 1914, p. 30, semnat T. Arghezi. EFECTE...: Seara, an. IV, nr. 1442, 22 ianuarie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. SINGE ŞI AUR: Seara, an. IV, nr. 1473, 22 februarie 1914, p. 1, semnat T. A. O ALIANŢA CU RUSIA ? : Seara, an. IV, rr. 1476, 25 februarie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. GEOGRAFIE BISERICEASCA: Seara, an. IV, nr. 1479, 28 februarie 1914, p. 1, semnat T. CU AUSTRIA SAU RUSIA ? (I) : Seara, an. IV, nr. 1492, 13 martie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. 515 1 CU AUSTRIA SAU RUSIA ? (II) : Seara, an. IV, nr. 1493, 14 martie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. CU AUSTRIA SAU RUSIA ? (III) : Seara, an. IV, nr. 1494, 15 martie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. SFATURILE UNUI INTELECTUAL RUS: Seara, an. IV, nr. 1496, 17 martie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. DUPĂ UN AN : Seara, an. IV, nr. 1590, 21 martie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. PENTRU ADVENTIŞTI : Seara, an. IV, nr. 1503, 24 martie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. DREPTURILE FEMEII : Seara, an. IV, nr. 1508, 29 martie 1914, p. 1, semnat T. A. INTERVIU CU UN MARE BARBAT DE STAT ROMAN : Seara, an. IV, nr. 1514, 4 aprilie 1914. p, 1, semnat I. N. Theodorescu. BOJE TZARA KRANI... : Seara, an. IV, nr. 1552, 16 mai 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. DUMINICA MACABRA : Seara, an. IV, nr. 1569, 2 iunie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. HULIGANI ŞI ŢAPI ISPĂŞITORI : Seara, an. IV, nr. 1581, 14 iunie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. CÂTARAU ŞI PRINCIPO : Seara, an. IV, nr. 1587, 20 iunie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. TOT DESPRE SÎRBI : Seara, an. IV, nr. 1614, 17 iulie 1914, p .1, semnat I. N. Theodorescu. MENTALITĂŢI : Seara, an. IV, nr. 1617, 20 iulie 1914, p. 1, semnat T. A. FALIMENTUL SOCIALISMULUI : Seara, an. IV, nr. 1632, 4 august 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. ARBITRII EUROPEI : Seara, an. IV, nr. 1660, 1 septembrie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. ÎNCREDERE Şl DISCIPLINA : Seara, an. IV, nr. 1664, 5 septembrie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. 516 PRIETENIA BULGARIEI: Seara, an. IV, nr. 1872, . 13 septembrie 1914, p. 1, semnat T. DOMNUL A. D. XENOPOL ŞI ISTORIA : Seara, an. IV, nr. 1682, 23 septembrie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. LACRIMI... : Seara, an. IV, nr. 1688, 29 septembrie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. TESTAMENTUL : Seara, an. IV, nr. 1690, 10 octombrie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. INTERVIU CU DOMNUL PAPAGAL: Cronica, an. I, nr. 5, 12 martie 1915, p. 78, -;emnat I. CONSTANTIN MILLE : Cronica, an. I, nr. 7, 29 martie 1915, p. 118, semnat T. POLITICA INTERNAŢIONALA: Cronica, an. I, nr. 10, 19 aprilie 1915, p. 183, semnat I. N. POLITICA GERMANA lN ROMÂNIA: Cronica, an. I, nr. 11, 26 aprilie 1915, p. 199, semnat T. A. ITALIA IN ARME : Cronica, an. I, nr. 14, 17 mai 1915, p. 272, semnat T. A. TABULA RASA : Cronica: an. I, nr. 28, 23 august 1915, p. 550, semnat T. A. PICTURA: Cronica, an. I, nr. 40, 15 noiembrie 1915, p. 786, semnat T. A. UN AN : Cronica, an. II, nr. 53—54, 20 februarie 1916, p. 1, semnat T. Arghezi. SPIRITUL DE EROARE IN RĂZBOIUL MONDIAL : Cronica, an. II, nr. 68, 29 mai 1916, p. 241, semnat T. A. JELUI-M-AŞ : Cronica, an. II, nr. 69, 5 iunie 1916, p. 257, semnat T. A. TOMA IOANIN: Hiena, an. II, nr. 5, 18 iulie 1920, p. 5, semnat T., ÎNTOARCEREA DIN CITERA : Hiena, an. II, nr. 6, 25 iulie 1920, p. 12, semnat T. Arghezi. INDIVIDUALITATEA PARTIDELOR POLITICE : Hiena, an. II, nr. 8, 8 august 1920, p. 2, semnat T. CONSTANTIN MILLE (II) : Hiena, an. II, nr. 9, 15 august 1920, p. 2, semnat T. Arghezi. JUSTIŢIE NU POATE SA FIE : Hiena, an. II, nr. 17, 10 octombrie 1920, p. 1, semnat T. A. 617 FIUL LUI DUMNEZEU : Lamura, an. Ilî, nr. 6-7, martie-aprilie 1922, p. 134, semnat T. Arghezi. INGINERUL REDACTOR : Contimporanul, an. I, nr. 1, 3 iunie 1922, p. 3, semnat T. Arghezi. O CLIPA DE PRIMAVARA : Lamura, an. IV, nr 5, februarie 1923, p. 239, semnat T. Arghezi. ANGORA, RUHRUL ŞI SOFIA : Naţiunea, an. XI ed. a IlI-a, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 4, nesemnat. TIBOR ERNO : Naţiunea, an. XI, ed. a III-a, nr. 2670, 15 aprilie 1923, p. 3, nesemnat. NECROLOGUL LUI PUSSY : Clipa, an. II, nr. 68, 28 septembrie 1924, p. 1, semnat T. Arghezi. CIINELE ŞI OMUL : Clipa, an. II, nr. 69, 5 octombrie 1924, p. 1, semnat T. Arghezi. PEDEAPSA CU BICIUL : Clipa, an. II, nr. 70, 12 octombrie 1924, p. 1, semnat T. Arghezi. UN TEATRU NATURALIST... : Clipa, an. II, nr. 78, 7 decembrie 1924, p. 1, semnat T. Arghezi. LUX PERPETUUM... : Lumea, an. I, nr. 20, 22 martie 1925, p. 10, semnat T. Arghezi. STATUILE : Rampa, an. VIII, nr. 2253, 2 mai 1925, p. 1, semnat T. Arghezi. ASPECTE: Cuvintul liber, an. II, seria a 11-a, nr. 36, 7 noiembrie 1925, p. 11, semnat Tudor Arghezi. CONSIDERAŢIUNI PROFESIONALE : Cuvintul liber, an. II; seria a Il-a, nr. 38, 21 noiembrie 1925, p. 13, semnat T. Arghezi. DE LA GOGOL LA STERNBERG : Cuvintul liber, an. II, seria a Il-a, nr. 40, 5 decembrie 1925, p. 12, semnat T. Arghezi. SCRIITORUL LA CONDUCEREA STATULUI : Ţara noastră, an. VII, nr. 21—22, 30 mai 1926, p. 593, semnat T. Arghezi. REFORMA RELIGIOASA : Ţara noastră, an. VII, nr. 28, 11 iulie 1926, p. 777, semnat T. Arghezi. EPOCA TIPOGRAFICA : Ţara noastră, an. VII, nr. 32, 8 august 1926, p. 913, semnat T. Arghezi. 618 EPISTOLA CĂTRE PREOŢI: Ţara noastră, an. VII, nr. 33, 15 august 1926, p. 937, semnat T. Arghezi. HENRY FORD : Ţara noastră, an. Vil, nr. 34, 22 august 1926, p. 985, semnat T. Arghezi. FORDISMUL: Ţara noastră, an. Vil, nr. 36, 5 septembrie 1926, p. 1048, semnat T. Arghezi. DE ÎNCHIRIAT: Adevărul literar fi artistic, an. VII, nr. 302, 19 septembrie 1926, p. 2, semnat T. Arghezi. Mitzura ARGHF.Zl CUPRINS Biserica «Sfîntul Nicolae Vlădica» ... 7 Friedrieh Nietzsche...........................13 Bulgaria fără bulgari ...... 16 Ideal, ideal !............................... 18 Care din doi ?............................20 Principiul naţionalităţilor...............22 Armatele balcanice........................24 Bălgaria......................................26 Turcia........................................23 Mitingul naţional ........ 32 Vecinii curtenitori . 35 Cumătrul Nicolae II... ...... 37 Un artist transplantat.......................39 Cronica artistică.............................41 Cîteva cuvinte . ..... . . . 4(3 Silistra.................................... 48 Expoziţia «Tinerimea artistică». Vernisajul . 50 Unghiile şi sexul lui popa Iapă . . . 53 Murdăria s-a consumat .;.... 56 Seriozitatea alegerilor în parlament ... 59 Zece Mai .......... 61 Escrocheria binefacerii ...... 64 O lovitură avortată 67 Caractere... 71 Demnii magistraţi 74 Cazul domnului C. Miile ..... 78 De ce a fost arestat Bogdan-Piteşti . 82 Prisaca Adevărului . 90 Lichelele Adevărului 94 Fagurismul 97 Blocul domnului Miile 101 Bluful cu Adevărul 104 Democraţia şi Adevărul . 107 Noi nu insultăm femeile 111 Mobilizarea unui bluf takist 115 Armata are cuvîntul 119 Alea est jacta 123 Evreii şi războiul .... 127 Adevărul în dezacordul sîrbo-bulgar 130 Visul bulgăresc .... 133 România pacificatoare 137 Stare de asediu ? Pentru ? 139 Plămădirea 143 Prestigiul României 146 Războiul şi evreii .... 149 Cînd va reînvia Cahalul ? 153 Pace vouă ! 157 Ce facem noi 7 ... . 161 Confiscarea ziarului Seara 166 Publicul şi ziariştii . . . 168 Moderaţiune 172 Partide fără şefi şi şefi fără partid... 175 Războiul şi «socialiştii» 179 Grecii 186 Boala Austriei 189 Pacea din Bucureşti . 193 Turcii 196 «Ţarul» Bulgariei şi pacea 199 Holera & C-ie 201 A cui e pacea din Bucureşti ? 205 Izolarea noastră .... 209 Inutilitatea prescripţiilor şi bune circularelor 215 Ion Cornoiu 217 522 Putini dogite.....................................219 A fost un rege grec...............................222 Ciocoii...........................................226 In smîrcul balcanic...............................230 Reforme în Cadrilater . 234 Linia strategică..................................237 Apa-n piua ligii .................................240 Domnul Racovski ne combate .... 244 Literatura socialistă.............................249 Maghiarii.........................................253 Zile de moarte....................................256 Regele bolnav.....................................260 Moralităţi.......................................263 Efecte... ........................................267 Sînge şi aur.....................................273 O alianţă cu Rusia ? ..............276 Geografie bisericească............................281 Cu Austria sau Rusia ? (I)....................283 Cu Austria sau Rusia ? (II)...................287 Cu Austria sau Rusia ? (III)...................292 Sfaturile unui intelectual rus 296 După un an................................... Pentru adventişti .................... * 3®3 Drepturile femeii............................307 Interviu cu un mare bărbat de stat român 310 Boje tzara krani......................• ■ 373 Duminica macabră................................318 323 Huligani şi ţapi ispăşitori.................. Cătărău şi Principo 337 Tot despre slrbi.............................331 Mentalităţi ................................. Falimentul socialismului • • • 33 * 340 Arbitrii Europei............................. încredere şi disciplină...................... Prietenia Bulgariei . . 34? Domnul A. D. Xenopol şi istoria 350 Lacrimi • 355 Testamentul ■ 360 Interviu cu domnul Papagal . 364 Constantin Miile . 368 Politica internaţională . . 374 Politica germană în România 376 Italia în arme 382 Tabula rasa 386 Pictura 390 Un an 392 Spiritul de eroare în războiul mondial 400 Jelui-m-aş 408 Toma Ioanin 410 Întoarcerea din Citera 415 Individualitatea partidelor politice 419 Constantin Miile (II) . 423 Justiţie nu poate să fie , 427 Fiul lui Dumnezeu 433 Inginerul redactor 436 O clipă de primăvară 439 Angora, Ruhrul şi Sofia . 441 Tibor Erno 443 Necrologul lui Pussy . 444 Cîinele şi omul .... 447 Pedeapsa cu biciul 450 Un teatru naturalist 453 Lux perpetuum 457 Statuile 459 Aspecte 462 Consideraţiuni profesionale 466 De la Gogol la Sternberg 470 Scriitorul la conducerea statului 473 524 Reforma religioasă................................. Epoca tipografică.................................. Epistolă către preoţi............................489 Henry Ford.......................................494 Fordismul........................................500 De închiriat.....................................504 Note bibliografice 511 v5 «Uy Lector : TRAIAN RADU Tehnoredactor : Georgeta Cîrstea Coli tipo 22. BT 16-XI-S13 întreprinderea poligrafică „ROMCART" S.A.