TUDOR ARGHEZX • SCRIERI O 34
Coperta şi supracoperta: Petre Vulcănescu
Volum îngrijit de Mitzura Arghezi
TUDOR ARGHEZI
SCRIERI
34
PROZE
TABULA RASA
(1912—1966)
o duminica noua
Sună clopotele seara, sună dimineaţa, plîng şi strigă, parcă bronzul le doare. Şi suferinţa lor se mărturiseşte florilor, bunăvestire trandafirie şi albă. Primăvara desface mugurii, adie bucurie pe livezi, pe holdele viitoare, învie văpaia ochilor, încearcă sonoritatea inimilor, fluiere tinere de fildeş. Vîntul însuşi se face copilandru, şi aripile şi le subţiază ; atinge frunţile şi pomii ce abia se rostesc, cu gingăşia unei raze aproape nocturne.
Singuri credincioşii s-au jeluit vreo cincizeci de zile şi au plîns o săptămînă-ntreagă, în vreme ce surîsul parfumat al naturii s-a prins de ramuri şi pămînturi şi s-a furişat pînă şi-n sufletele celor mai penitenţi. Aceştia, pentru ca în sfîrşit să rîdă cu hohot, au aşteptat duminica Paştilor, cînd posomorîrea se sparge odată cu cojirea ouălor boite.
— Hristos a înviat ! — Adevărat c-a-nviat !!
Duminica Paştilor pare o duminică nouă. Dimineaţa pare zămislită atunci, după o noapte lungă de două luni. Ca un dar, ca o ladă căptuşită cu mătase gălbuie şi plină de cristaluri scumpe, pe care ai deschis-o cu mirare — primeşti lumina Paştilor cu voie bună şi copi-
7-
lărie. La masa căminului, cu velinţă albă, cu talere de porcelană, pare pregătit un loc pentru un Dumnezeu tînăr şi singuratic, zmuls dintr-ai lui şi fericit cu tristeţe, în veşnica lui singurătate, Hristos a înviat!... Unde-i el ? Nevăzut trece prin toate colibele, mîngîie copii, strînge mâna muncitoare, drege un suflet şovăitor. Unii-1 and şoptind : «Sînt lingă tine» ; alţii îl aşteaptă să bată-n poarta sufletului lor, de douăzeci de veacuri.
Dar dacă a înviat Hristos, dacă sărbătoarea s-a aşternut pe faţa şesurilor şi a sufletelor, Hristoşii azvîrliţi în pămînt, în 1907, dorm încă, dorm somnul cimitirelor, de care sărbătorile fug. La ei mă gîndesc, fără ură pentru nimeni, cu iubire şi părere de rău pentru dînşii, la fiece bătaie de clopot suspinată. Era ca şi azi, către Paşti, în zilele de pocăinţă şi de osîrdie creştinească. Ei n-au ajuns să miroasă mireasma pădureaţă a sălciilor de la Florii, şi Pastele românesc s-a roşit, în anul acela, în sînge adevărat. De-atuncea sînt bucatele atît de îmbelşugate, de-atuncea spicul e mai gras, de-atuncea plinea pe care vom frîn-ge-o la prînzul familiei este mai gustoasă... Şi tot de-atuncea sîntem, altoiţi şi noi cu sînge, mai cutezători şi mai fierbinţi şi noi. De cînd Răstignitului nostru celui gol şi desculţ, celui străin în Iudeea lui, i s-au zdrobit oasele şi carnea pe crucea lui, mare cît ţara, purtată mai vesel şi mai vînjos pe umeri de bătrînul Atlas.
Acela nu mai va învia în neamul lui niciodată.
Cu toate acestea, e-ntr-adevăr aşa, e-adevă-rat că Isuşii noştri au murit pe todeauna ?
8
Se aduce vreo jertfă undeva, pe lume, jertfa cea mai însemnată, a sîngelui şi a vieţii, fără ca învierea simbolică a lui Crist să se repete ? Preţul e scump, dar cu sînge s-a răscumpărat întodeauna viaţa, şi neamurile care nu şi l-au economisit pe-al lor au fost victorioase. Simţi o durere violentă gîndindu-te la morţii pentru adevăr şi dreptate — dar totodată şi mîndrie. Cucerirea pămîntului, mai ales, nu se face fără de sînge; luptele nu se cîştigă cu vorbe, şi curajul e sîngele care nu vrea să fie stătut şi care făgăduieşte să se verse, cu bucurie.
Sentiment greşit ? iluzie juvenilă ? Din 1907 un spirit nou pare că fecundează ţara; oamenii s-au mai dezmorţit, glasurile par mai tari, năzuinţele mai puternice, izbînda, dacă izbîndă definitivă este bine să fie vreodată, mai apropiată. Se alcătuiesc curente, se gîn-deşte mai mult, se citeşte întreit. Erori şi adevăruri circulă mai vii, se ridică steagurile mai sus, o pasiune mai mare răscoleşte sufletele tuturora. Viaţa noastră pare cuprinsă de un fel de misticism. Acelaşi om a simţit în două chipuri : cu teamă mai-nainte, cu văpaie din 1907 încoace. Scepticismul ne pare acum enervant şi ignobil. O speranţă infinită ne deschide porţile ferecate pîn-acum ale sufletului, în care scoboară luminile cele mai ţişnite. Crengile înflorite ale caişilor pâr a trece prin sufletul nostru...
E-adevărat... Hristos înviază...
1912
CRIMA DIN STRADA ITALIANA
sau
Nimenea la locul lui
Crima din strada Italiană, se vor împlini două luni de cînd a fost făptuită. O femeie a căreia viaţă, e drept, nu slujea la nimic şi nimănuia, dar care şi-o putea continua, fără daună de asemeni directă pentru nimeni ca toţi cei ca dînsa, numeroşi în balanţa socie-tăţei noastre şi prin numărul lor primejdioşi. Cîte averi astfel încuiate într-o ladă de fier şi pipăite de singurele mîini murdare ale ava-riţiei, n-ar pricinui, dezrobite şi aruncate, ca nişte forţe reale ce sînt, în negoţul şi fabrica ţării, o mişcare spre înavuţire, mai generală, în vreme ce milioanele cucoanei din strada Italiană fătau nişte pui otrăviţi de întuneric, nişte avortoni obţinuţi, fără fecundarea muncii, din reproducere automatică a banului, care in economia politică este un fel de onanism, o sumă de idei aşteptau, cum vor aştepta încă în România, zadarnic, copulaţia normală a capitalului ; un rînd întreg de energii, care ar trebui căutate stăruitor, de capitalişti, rămî-neau spre pierderea naţională, inactive. Şi aceste forţe inutilizate şi pierdute pentru naţiune sînt industriale, comerciale, ca şi ştiinţifice şi artistice.
Dar asupra acestei chestiuni ar trebui scris un întreg studiu de îndemn, de educaţie, la care naţionaliştii, care într-altfel n-ar fi ce sînt, nici nu se gîndesc. Există un idealism
10
al afacerilor, tot atît de important ca şi celălalt, şi o filozofie a întreprinderilor economice, care cultivă insul tainic; poezia şi bravura pot fi gustate şi la taraba cea mult hulită de poeţii farmaceutici, nu numai în academii, în texte, pe iarbă verde şi în războaiele care zdrobesc întîi puterea de căpetenie a rasei. Economistul român care ar putea scrie o carte pentru cultura hazardului şi a iubirii de risc, o evanghelie locală a negoţului adăpat cu idei şi practicat de personalităţi intelectuale, o carte nimerită şi timpului de mediocritate şi de «etatism» în care tînjim, ar lăsa în urmă, în faţa gloriei, toate încercările noastre politice, artistice şi economice de pîn-acum şi cu toţi oamenii care le-au patronat.
Ceea ce ne interesează în aceste rînduri este altceva, şi tot atît de însemnat; uşurinţa cu care se poate ridica viaţa unui om într-un oraş ca Bucureştii şi într-un timp de organizaţie, cum se pretinde, intensă. Două femei sînt găsite asasinate în casa lor, şi poliţia începe să şi închidă dosarul acestei crime. Ceea ce a făcut un singur om, nu poate descoperi o lume de poliţişti profesionişti, plătiţi pentru aşa lucru, întreţinuţi de contribuabili în acest singur scop. Pentru domnii asasini situaţia este îmbărbătoare. Domnii asasini n-au decît să continue. Serviciul de Siguranţă îşi merită numele pentru dînşii. Asasinilor le este asigurată protecţia incapacităţii poliţieneşti.
Viaţa, un lucru cu adevărat sacru, pentru înfrumuseţarea şi îmbunătăţirea căreia luptă omenirea cu mintea şi braţul, de cînd s-a pomenit, să se scrie şi să se strige pe la răs-pîntii că la noi nu mai prezintă nici un interes.
11
Mai imberb fiind si influenţat prea brutal de lectură, profesam pentru poliţie dispreţul oricăruia prea tînăr. M-am obişnuit să mi se pară cit se poate de interesantă acţiunea ei, şi spre această concepţie m-au determinat noţiunile de fiziologie şi poate că şi romancierii englezi care, după Gaboriau, au exaltat, ca Doyle, şi reabilitat pe poliţistul compromis de socialişti şi alţi revoluţionari. Dealtfel am şi cunoscut cîţiva poliţişti străini care mi-au lăsat impresii neuitate, comparabile numai cu cele dobîndite în cariera mea de exilat de bunăvoie, din relaţiile-mi literare cu doi contrabandişti italieni, retraşi din profesie şi actuali pescuitori cu undiţa şi horticultori.
Azi poliţistul mi-e aproape simpatic. Viaţa lui este pitorescă şi neîncetat nouă şi necunoscută. Tipul fălcos, prelung, viu şi slab, care dezleagă, la cinematograf, zîmbind cu luleaua în gură, o mie de mistere într-un sfert fugitiv de oră, nu mă distrează mai puţin ca o lectură din Coran, ca Marcu Aureliu, sau ca versurile domnului Ovid Densusianu.
Numai că poliţistul român e altceva decît un poliţist; un dog dresat ar putea desluşi cu mai mult succes decît el, un aşa-numit, de romane, mister din strada Italiană. Poliţistul român îşi exersează autoritatea cu un zel exagerat de câl-maşină, in afacerile simple şi facile, unde activitatea lui e de prisos, pe spinarea politică a oamenilor antipatici unui guvern. Cînd mi-am început articolele în Facla, m-am bucurat de un discret însoţitor mai pretutindeni. Un poliţist mă aştepta primprejurul redacţiei, altul mă căuta pe stradă, încît unul se informa cu gravitate, pe la cunoscuţi, şi lua note, compuse, sînt sigur, în stilul cel mai subţire. Ocupaţiile poliţiei noastre vedeţi că sînt intelectuale. Poliţia noastră se aseamănă
12
cu medicina de apartament, care, socotind vulgară terapeutica, se mărgineşte pur şi simplu să filozofeze şi să lase pe bolnav să moară. E o poliţie decadentă, de verbiaj şi ocupaţii sterile. Dacă Racovski vine la Cîineni, poliţia ştie, Racovski e „umflat11 şi reexpediat. Asasinul din strada Italiană, consumă poate cu noi la «Terasă» şvarţ şi ţigări ; trebuie să fie un bărbat respectabil.
Incapacitatea deosebită a poliţiei noastre vine de-acolo că oamenii din slujba ei, ca mai toţi specialiştii din ţara noastră, sînt de altă meserie decît cea profesată, faţă de care, în fundul sufletului, ei nutresc o ură particulară şi dezgust. Cunosc în Bucureşti vreo două mii de oameni ; unul singur mi s-a părut mulţumit de profesia domniei sale, domnul Take Ionescu, şef de cabinet in partibus; e drept că pe acesta nu-1 cunosc. Ceilalţi mi se plîng pe toate modurile posibile de cruzimea specialităţii în care au nimerit. Profesiuni prin nimereală.
Poliţiştii noştri sînt recrutaţi printre domnişorii de la Facultatea de Drept, de unde, lucru anormal, se recrutează şi magistraţii, care, după datinele locale, ar trebui să iasă de la Seminar sau din şcolile de comerţ. Uneori sosesc şi de pe aiurea. Amicul nostru «Dela-turda», un comisar care scrisese o carte asupra deşertăciunii vieţii acesteia, venea în poliţie de la Facultatea de Litere şi recomandat de domnul Demetrescu-Iaşi...
Licenţa în Drept întoarce regimentele de advocaţi către poliţie. Cît suferă nefericiţii din poliţie numai de uniforma lor, e de ajuns ca să li se taie gustul de profesie. Ei au ceva din resemnarea dentistului pe care cruzimea vieţii îl transformă în dricar sau în plumbuitor de cişmele. Ei visează altceva. Poliţişti diletanţi,
13
ce garanţie pot aduce meşterii Siguranţei noastre, în exerciţiul, vorba ceea, al funcţiunei lor de întreg şi necondiţionat devotament ? Cu ce pregătire specială vin oamenii aceştia să ne aducă protecţia lor ? Un asasin îşi construieşte întîi o personalitate, menită să reuşească şi fără acea vocaţie specială, recunoscută de cri-minalişti. Un poliţist n-are nici una. Agentul care, plictisit, îţi lua ieri semnalmentele tale, pictor, om de litere sau actor, şi îţi stabilea un dosar, inutil şi ridicul, se poate ca mîine să fie patronul unei berării, directorul unui cinematograf sau profesor de limba latină.
1912
PROFESIA UNUI REGE...
Sînt fiinţe care se pomenesc cofetari, geamgii, oameni de litere, actori. Născîndu-se, ei aduc în lume, cu dînşii, o înclinare, un talent, degete mai groase, suflete mai subţiri, dispoziţii pentru sticlă sau şocolată, plete lungi, unghii netăiate, bătături la minte, calozităţi la mîini. Un copil a ieşit bun pentru dulgherie sau negoţul de vinuri ; frate-său nu-i de mirare să fie un poet, un prozator. Hazardul e infinit. Cunosc un tînăr fiu de simigiu grec, poet român, simbolist şi vers-librist. Apolon îşi fură indiferent aleşii, din cea mai înaltă aristocraţie, ca pe colaboratorii Flacărei, sau de la tejghea.
Tot aşa se nasc unele fiinţe arici sau crocodili, girafe sau germani, porci mistreţi sau elefanţi. într-o cronică trecută ne-am ocupat de păduchele de lemn. Altă dată vom face încercări de zoologie asupra simpaticei varietăţi de cobai, zis şi porcul de India, Ion Ka-linderoglu.
Dar, în sfîrşit, oricîte vieţuitoare ne-am înfăţişa, toate sînt prevăzute de un dinte, de-o unghie, de un corn, de o sugătoare, de un condei cu care muncesc. Mai mult sau mai puţin ele îşi cîştigă viaţa cu sudoarea instrumentului lor. Versuri proaste, proză dezgustătoare — trăiască negoţul! — un scriitor îşi cîştigă
15
şi el porţia de mîncare într-un chip, chiar dacă ar cumula muza divină cu o muză mai groasă şi mai pămîntească, dar cu «biştari».
Există însă o fiinţă şi o sarcină lumească superioare. Tînărul care se naşte rege, împărat ori prinţ, manifestă dorinţa de-a fi conducător de naţii, din ziua naşterii chiar. El n-a învăţat încă să întrebuinţeze hîrtia higie-nică şi batista, că ştie să cîrmuiască popoarele şi să rezolve conflictele internaţionale. Pe scutecele sale brodată e o coroană, şi moaşa, care-i curăţă faldul picioarelor, nu se apropie de leagănul acestui Crist teuton sau moscovit, fără o plecăciune.
Ea-i zice deja alteţă. E copilul ales, fruntea e destinată să se ridice ca soarele deasupra lumii; mîna lui, ocupată încă să se scobească în ombilic, va purta sceptrul dominaţiei. Tot ce-1 mai apropie de oameni e cîte-o colică urmată de deşertăciunea deşertăciunilor.
El va trece repede prin ierarhia universului. La cinci ani va fi căpitan de cazaci, la opt colonel sau general. Dacă în odăile reşedinţei imperiale un şoarece îl înspăimîntă, în schimb, acest general de un cot, pe cîmpul de onoare poate repurta victorii şi culege lauri care l-ar face pe Napoleon să se întoarcă pe partea cealaltă în mormînt. El nu se mai amestecă niciodată cu vulgul. Şcoala lui e acasă la palat: numai pentru teatru iese şi se duce să-şi ocupe loja gratuită lingă scenă. Pentru dînsul totul e gratuit, ba i se mai plăteşte ca să binevo-iască să primească degeaba. Adeseori, la douăzeci de ani, el ştie cam aceleaşi lucruri ca un ucenic de bărbier la paisprezece. Ce-are-a face ? Divinitatea îi dă o intuiţie universală ; el ştie de fapt totul şi totul îi ştie de frică,
16

evenimentele şi oamenii. Aceştia, recunoseînd harul cel de Sus, se duc să-l distreze încă din leagăn, la palat; profesorii lui fac pe patru labe «Ham-ham !» şi prinţul rîde şi zice în româneşte «Kutzu-kutzu!» şi dascălii şi demnitarii se bucură, şi toată lumea e mulţumită.
1912
AGONIA SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI
Privesc o stea pe fundul obscur al cerului noaptea. De astă-vară pînă astăzi s-a mişcat, pe nesimţite, şi de unde pîlpîia subt jgheabul casei, acum străluceşte, la aceeaşi oră, cu mult mai departe.
Mă uit la copacii de subt fereastră. De astă-vară pînă azi au rodit, şi foile ostenite încep să lunece, galbene, din ramuri pe pămînt.
Şi s-au schimbat costumele, îndeletnicirile oamenilor, s-au clădit case noi, s-au dărîmat altele. E rece vîntul şi rece lipsa lui. Obiceiul luminii s-a deosebit ca şi apucăturile animalelor. Vitrinile prăvăliilor se îmbracă de iarnă. Un avînt nou îşi împărtăşeşte senzaţiile noastre cu o tristeţă nouă. Totul trăieşte ; bulgarii îşi ascut săbiile, flota de oţel a coastelor de nord franceze se strămută odată cu constelaţiile în Mediterană, Marakeşul a căzut, doctorul Query a descoperit serul antisifilitic, China se civilizează. Singură Societatea Scriitorilor Români nu se ştie ce face.
Mă gîndesc la frunzele-i veşnic galbene, la preşedintele-i veşted, la tenacitatea în trîndă-vie a celei mai spirituale societăţi.
Sînt cîteva luni de cînd, tot cu Facla alături, m-am uitat într-o seară orientală, de rîn-cezeală bizantină, prin gaura uşii, în odaia acestei matroane şi am găsit-o dormind cu nişte caşcaval în gură. Am lovit în uşe, s-a
18
deşteptat speriată cucoana, s-au dat la mine slugile, deşteptate din bucătărie, mopşii cu dinţi de lină, treziţi din lada cu gunoi. Zarvă şi chiot, gălăgie şi... caniculă. Ţaţa română adormi iarăşi cu slugile şi căţeii săi.
Somnul să le fie lor dulce ca moartea ; de dumneaei şi de d-lor n-am să mă mai ocup decît atunci cînd vreo mină de membrii decişi, decişi la dumnezeu ştie ce lucru, m-ar chema, dacă vor avea nevoie, la o renaştere şi la un zbor cu praştia, prin societate.
Mă mulţumesc să constat că tot răgazul pe care l-am dat, cu riscul de-a fi învinovăţit de cei mai strîmbi din colegii mei, uneori şi de necontinuitate, n-a slujit la nimic ; că societatea noastră nu vrea să trăiască şi că strîn-gerea scriitorilor la un loc este, cum am mai spus, un prilej pentru cîţiva inşi, dezarmaţi pe alte terenuri, de-a trage din el foloase şi vanitate.
Văd pe scriitori tînjind în faţa halbelor, sor-bindu-şi cafeaua, la cafenea. Aud uriaşele lor gugumănii, cancanele de mahala ale poeţilor şi ale prozatorilor. Societatea e nu ştiu unde, cine ştie unde, într-o planetă oarecare de mucava.
Intr-una din şedinţele furioase pe care le provocasem, subt propunerea mea şi ca să dea publicului iluzia că trăieşte, comitetul primise să se ia oareşicari măsuri în ce priveşte editura, pentru ca scriitorii lipsiţi, fără funcţii bine plătite şi sinecuri politice, să se bucure omeneşte de munca lor. Se făcuse atunci o co-misiune, cu datoria de a regulamenta raporturile dintre cei cari scriu şi cei cari fac bani cu scrisul lor. O comisiune de formă, din care n-am ţinut să fac parte, în care comitetul avu grija, salutară pentru somnul matroanei şi afacerile mici şi mari, să nu fiu pus. în schimb,
19
din această comisiune ostilă editorilor, face parte un editor, care pretinde, drept e, că ar fi şi scriitor in acelaşi timp. Un editor din cei mai primejdioşi, din cei mai mercantili şi mai grabnic demni de supus autorităţii societăţii.
Rămînea de realizat un întreg plan, încă nerostit, din care trebuia să iasă buna stare materială a scriitorilor, neapărat; a tuturor scriitorilor şi nu numai a cîtorva. Foarte mulţi scriitori se găsesc exact în situaţia călugărilor din mînăstirile noastre, care bine întrebuinţaţi, ca nişte muncitori legaţi unei discipline spirituale, aplicată cu energie şi bună înţelegere, ar fi utili şi publicului şi loruşi. Viaţa unui scriitor român, care n-a atins încă vîrsta pleşuvă, e uneori o tragedie, alteori o umilinţă şi alteori o lene trivială. Sufletul mai al tuturor din ei nu cunoaşte nici o frumuseţe morală, sînt sărace, fără strălucirea unui ideal sau a speranţei. Unii au exagerat de dezvoltat în ei cinismul oamenilor vulgari — şi cu revolta sau scîrba ce-o simţi vine şi multă milă pentru atîtea tinere puteri necultivate de nimeni, lăsate-n sufletul lor şi-n odaia lor, singuri cu mizeria şi întunericul. Sînt o sumedenie de lucrări de scris, pe care literatura noastră nu se poate lăuda că le are cel puţin schiţate, lucrări indispensabile culturii cu neputinţă de realizat de către un singur om şi repede făcute de mai mulţi laolaltă.
Dar societatea... doarme şi va dormi această societate atîta timp cît vor sta la cîrma ei oamenii care au făcut-o pentru dînşii, prea slabi ca să o împingă înainte şi prea vanitoşi ca să înţeleagă că datoria lor este să piară şi să dea voie unei adunări generale să aleagă un comitet activ.
în schimb, înspăimîntat că se pretinde prea mult de la dînsul, cînd i se cere să lucreze,
20
comitetul se pregăteşte să ia cea mai neaşteptată măsură ce se poate din partea unei societăţi. Comitetul doreşte ca la deschiderea parlamentului să ceară desfiinţarea societăţii...
înţeleg ca domnul preşedinte să sufere de-o boală care-1 leneveşte şi încă doi-trei membrii ai comitetului, duruţi de beteşuguri deosebite, să caute într-o sinucidere leacul laşităţii. Dar societatea n-are legături atît de directe cu mădularele lor încît să cadă în robia unui rinichi sau a unei prostate.
Vai orgoliul spiritelor sărace ! în sufletul său preşedintele îşi va fi zis, pe sîrbeşte, desigur : L’Etat c’est Moi. Societatea e domnia sa ; şi cînd domnia sa nu mai este, nici societatea n-are de ce mai fi, nu este aşa ?
1912
POLIŢIA, FEMEIA, PROSTITUŢIA
Din. timp în timp, poliţia se îndeletniceşte cu moralizarea lumii. Cîţiva agenţi, cu oamenii lor, năvălesc prin localurile de noapte şi arestează. Citeşti a doua zi în jurnal că în urma raziei de astă-noapte au fost închise şaizeci de prostituate.
Scopul poliţiei nu ştim pozitiv care este. în orice caz, el nu răspunde la nimic. Prostituţia nu se stîrpeşte cu brutalizarea cîtorva femei, cele mai nefericite din breasla lor şi pe care o mizerie gravă le sileşte să-şi caute hrana la masa cîte unui trîntor noctambul şi să se dea pradă lesnicioasă unei poliţii, aptă să le culeagă de-a gata. Prostituţia continuă să trăiască în sutele de exemplare femeieşti, cultivate de multe ori chiar de însăşi poliţia, dacă nu şi speculate de unii agenţi ; continuă să înflorească în afară de localurile de noapte, la adăpostul prieteniilor influente şi uneori mascată chiar de o căsătorie în care soţul joacă vreun rol de figurant.
Scopul poliţiei poate fi şi stîrpirea sifilisului, mai puţin primejdios în orice caz decît dizolvarea familiei şi demoralizarea tineretului ; toate femeile arestate sînt trimise în cercetarea spitalelor. De ce nu-s arestaţi atunci şi tuberculoşii, dacă a fi bolnav de un organ este un delict ?
22
Pe lîngă aşa-zisele razii, la care ia parte un număr oareşcare de agenţi superiori, mai puţin supuşi, poate, erorilor prea violente, orice sergent de stradă are puterea să ducă «la secţie» pe orice femeie ce i se pare lui suspectă. Această femeie poate fi soţia dumitale sau a mea, poate fi logodnica în aşteptarea prietenului ei, poate fi sora noastră, căci poliţia încă nu ne-a dat ordinul să n-avem sau să nu îndrăznim a ne constitui o familie. Sexul femeiesc mai are voie de la comisar, să existe şi să însemne ceva în viaţa de toate zilele.
Presa a înregistrat cazuri de arestare de femei onorabile, şi cunoaştem mai multe arestări neghioabe care ar fi putut da de gîndit prefecturii şi ar fi putut s-o hotărască să-şi instruiască agenţii în vederea atîtor furturi şi asasinate nedescoperite, iar nu pentru persecuţia populaţiei. Căci jignind si ofensînd tocmai persoanele care se pretinde că trebuiesc apărate şi respectate, poliţia merge împotriva principiilor în numele cărora s-ar putea zice că lucrează.
Şi lipsa asta de orice discernămînt la o poliţie condusă de şefi titraţi în ale Dreptului, de-a lăsa onoarea unei familii la aprecierea unui vardist!... Se ştie ce-i un sergent de stradă la noi, ca să mai fie nevoie să insistăm asupra contrastului de mentalitate dintre el şi public. Prefectura poliţiei face din vardist o autoritate de care în viaţa publică nu poate uza nimeni fără pedeapsă. Dacă un profesor universitar s-ar apropia pe stradă de o femeie şi i-ar da să înţeleagă ce crede el despre moralitatea ei, oricine ar avea dreptul să-l deştepte cu două palme sau să-i facă un proces de calomnie. Vardistul, în schimb, poate să o înjure, să o ia de ceafă, să o ducă la beci, foarte simplu şi fără nici o răspundere din
23
partea poliţiei, care, la rigoare, recunoaşte cel mult că s-a înşelat, şi surîde.
Dar, admiţînd, să zicem, măsurile sălbatice ale poliţiei, în ce priveşte pe femeile de marfă, de ce protecţie se bucură femeile celelalte ? Vorbim în principiu, căci în fapt vedem cum se procedează : definiţia poliţiei în ce le priveşte nu trebuie să fie că toate femeile sînt prostituate şi declarate în stare de arest. O fi avînd filozofie, nu făgăduim, poliţia ; cetăţenii însă nu-i plătesc ca să o facă pe comisarii, a cărora singură datorie este ca să vegheze la raporturile normale dintre ei.
Este cineva mai primejdios decît prostituata ; este Don Juanul de la «Capsa» sau de la Obor, ceea ce-i în definitiv totuna ; este individul care acostează femeile şi le corupe, care seduce fetele sărace, care intră cu forţa în patul jupînesii din casă. Pe Calea Victoriei, strada lumii bine îmbrăcate, asişti uneori la scene de impertinenţă şi de cinism, din partea lichelelor bărbăteşti, surprinzătoare. Cine-a văzut vreodată poliţia înşfăcînd de guler pe vreunul din aceşti cretini obraznici şi luînd apărarea unei femei oneste ? Desigur că pîn-acuma nimeni. Ceea ce ar putea face în acest caz un comisar sau un vardist chemat să puie capăt scenei, este să aresteze femeia...
în campania ce se duce împotriva prostituţiei trebuie să se ţie seamă de bărbaţi, tot atît cît şi de femei, vinovatul, dacă trebuie un vinovat — o vinovăţie dealtfel absurdă — fiind în cele mai multe cazuri bărbatul. E lesne de schiţat cariera unei prostituate. Lucrul începe cu un roman, sincer de cele mai multe ori, cu o dragoste din care poate ieşi o căsătorie şi care se încheie de obicei cu un copil din flori şi cu o părăsire. Societatea, care a in-
24
ventat protecţia căţeilor, n-a găsit încă mijlocul de-a ocroti fetele înşelate şi mumele muritoare de foame ; ea le acordă cel mult dreptul la cerşetorie şi ospitalitatea penitenciarelor, după avort, rareori un salariu domestic, de mizerie. Singura soluţie în viaţă, pentru o femeie prigonită şi de ipocrizia publică şi de autorităţi, este prostituţia. Şi prostituţia va fi cu atît mai întinsă, mai cinică şi mai ignobilă, ca o răzbunare meritată, cu cît e mai crîncenă şi sărăcia. Prea puţine femei se prostituează din viciu, ca Mesalina ; iar acestea sînt nevropate şi iresponsabile.
Măsurile luate de poliţie nu vor putea niciodată micşora prostituţia, necum suprima-o. înmulţirea ei se datoreşte disproporţiilor de avere ale societăţii româneşti, în care o parte goneşte femeia, iar cealaltă îi face semn să vie, cu bancnota. E o şcoală veche, idioată, aceea care pretinde că suprimă răul; cauzele răului, singure sînt de suprimat.
Ne şi gîndeam la cîteva soluţii... dar starea aceasta e atît de strîns legată de o mie de chestiuni esenţiale, încît trebuie să renunţăm. Şi-aci ca şi aiurea se simte uriaşa nevoie de răsturnare a ordinei sociale actuale, arbitrară, apăsătoare şi atotimorală.
1912
OFIŢERIMEA
Sîntem informaţi că de la declararea războiului balcanic încoace s-au primit din partea ofiţerilor la Ministerul de Război, peste patru sute de cereri de strămutare din armata activă în intendenţă. Teama de război, care nu emoţionează afară din cale pe civili, se pare că bîntuie mai ales printre ofiţeri. Avantajele intendenţei asupra serviciului activ din punct de vedere militar, sînt cele mai plăcute. Ofiţerii, ocupaţi cu întreţinerea trupelor, stau mai mult la depouri, manipulează fînul şi făina ; singurul foc la care pot lua parte e cel din chibrituri, şi singurul sînge pe care-1 văd e de vacă sau de purcel.
în timp normal, cererile de strămutare în administraţie sînt cam două sau trei pe an, şi atunci justificat de vreun beteşug, incompatibil cu agilitatea războinică. Şi în timp normal ofiţerii probabil că privesc cariera armelor ca o profesie liberală sau ca un funcţiona-rism în uniformă. A trebuit ca pericolul unui război să ne ameninţe pentru ca deziluziile să plouă peste dînşii. Foarte grabnici în a combate, pe vreme de pace, doctrinele sociale şi pacifiste ca nişte primejdii naţionale, aceşti viteji sînt cei dintîi ca să eludeze datoriile ostăşeşti, atunci cînd şi socialiştii şi pacifiştii ar alerga laolaltă cu burghezii pe fruntarii, îndată ce trîmbiţa de apărare va fi sunat.
26
Patru sute de fricoşi într-o armată, e cam mult.
Dar nu sînt numai patru sute. La aceşti degeneraţi care preferă morţii prin luptă, moartea prin cancer, ramolisment sau tabes, mai trebuie să adăugăm alţi două sute de ofiţeri, care în acelaşi interval de cel mult două luni, au cerut ministerului să fie ataşaţi la corpul de aerostatică. Acest devotament pentru aviaţie este subit. Acum cîteva luni, cînd invitase pe ofiţerii atraşi de armata cea nouă, să se înscrie, ministerul n-a primit, mari şi late, decît cinci răspunsuri ! Atunci, aeroplanul era mai primejdios decît frontul; astăzi frontul poate fi însă mai primejdios, în caz de război românesc, decît aeroplanul, care în definitiv este destul de perfecţionat pentru ca să mai inspire groaza de-acum cîteva luni de zile. In aeroplan riscul e cu mult mai mic decît în mijlocul soldaţilor, care n-au aceeaşi facultate, ca domnii ofiţeri, de a se putea transforma, la nevoie, în conţopişti şi sportmeni. Cum se poate califica dosirea ofiţerilor noştri, cînd, în Franţa, entuziasmul pentru aviaţie a fost privit ca o renaştere şi ca un semn de vitalitate ?
Dar mai e o categorie de bravi, de care trebuie să ţinem socoteală. De la izbucnirea războiului încoace nu se mai numără ofiţerii de rezervă care cer ministerului să fie reformaţi.
Să cifrăm toate aceste defecţiuni neaşteptate la o mie. Iată o mie de tineri cultivaţi în ideea de patrie şi capabili prin definiţie să aibă concepţia stărilor naţionale — o mie de ofiţeri incapabili de luptă şi fugari 1 Pornirea de laşitate a acestui tineret ni se spune că a făcut la Ministerul de Război o impresie, negreşit, penibilă. Dorim din toată inima ca spusele noastre să fie serios dezminţite. Pîn-atunci
27
avem încredere în informatorul nostru, căruia situaţia-i permite să nu se-nşele.
Desigur că pacifismul pe care îl apărăm noi, nu se poate bucura de aderenţa prin laşitate. A îmbrăţişa ideile de pace într-o ţară mili-taristă, cere oareşcare curaj. N-avem la ştiinţă ca vreunul din cei care au umplut Ministerul de Război cu petiţii să fi vorbit în numele unei idei. Toţi pretextează o boală oareşcare.
Pînă la un punct, groaza de război a ofiţerilor menţionaţi, se poate înţelege ; se poate chiar bine înţelege. Cultura şi viaţa împing neapărat la conservarea şi extensiunea lor, şi războiul, consideră-se prezentat astfel ca un asasinat în masă. Nu-i mai puţin adevărat că regimul internaţional actual, care permite asemenea reflecţii, nu este cel pacific, şi tot pre-dicînd pacea între popoare, apostolul pune la rigoare mîna pe arme, se aruncă pe cal şi porneşte la luptă. Dacă guvernele nu sînt pacifiste, zadarnic ar fi poporul pacifist într-o organizaţie monarhică sau oligarhică, în care poporul nu poate să hotărască. Oricît de îndreptăţită ar fi o mişcare împotriva războiului, poporul cată să asculte. Orele de liberare socială nu pot să coincidă cu epocile de război, care presupun o ridicare disciplinată, a tuturora, strînşi la un loc ; căci mai multe obiective in acelaşi timp nu se pot urmări şi pot duce la dezastru.
E de demnitatea unui ofiţer, care în timp de pace îşi păstrează dregătoria cu mîndrie şi uneori cu îngîmfare, să se desfacă de legătura lui tocmai atunci cînd sună ceasul pentru care a fost educat, îngrijit şi îngrădit de drepturi speciale ?
Ofiţerimea pare totuşi atît de falnică, pe la patru după-amiază, atît de vitează, pe Calea Victoriei. Să fie numai o ţinută de carnaval,
28
şi trebuie să credem că bravura atîtor feţi-frumoşi cu sabie, a rămas, de la 1877 încoace, să se manifeste numai în răscoale ţărăneşti şi în cuceririle galante ? Dealtfel, de mai multe ori ne-am exprimat în această revistă mriarea de-a vedea pe ofiţerii noştri preocupaţi cu exagerare de un lux şi de-o eleganţă cvasifemi-nină şi neapărat moleşitoare. Pe lîngă blana de la tunică, introdusă odată cu hermina şi astrahanul, de către femei pe poala rochiei, unii din ofiţeri poartă brăţară de aur subt încheietura pumnului, şi din toaleta unghiilor îşi fac un cult. Viaţa lor e lipsită de-acea asprime virilă care pe toată suprafaţa socială determină eroii. După ce armata elimină tot mai mult tipul de ofiţer «Moş Teacă», trebuie să ne aşteptăm oare la o generaţie de «Mademoiselle Fifi» ? Prin ce împrejurare se face că o mie de ofiţeri români se leapădă deodată de îndatoririle lor ? Dacă lucrurile stau astfel, e clar că ofi-ţerimea e demoralizată şi că un război ne-ar găsi inferiori unui duşman entuziast, de vreme ce luptele se dau tot atît cu armele cît şi cu sufletul.
în vremile îndelungate de mulţumire, de viaţă mediocră şi de trîndăvie, se iveşte cîte o împrejurare neaşteptată, care te face să citeşti pînă-n fundul sufletului nostru. Şi te-a-pucă atunci o disperare de orb, să vezi cît rămîne de făcut, cît nu s-a făcut de către nimeni, şi ţi se pare că e nevoie de o jertfă generală, de-o luptă pe toată viaţa, cu toate puterile întunericului şi-ale vrăjmăşiei, pentru educarea din nou, între nădejde infinită şi între îndrăzneală generoasă, poporul nostru inteligent şi abandonat.
19 12
ADUNAREA GENERALA A SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI
După o vacanţă nesfîrşită, duminică, 25 noiembrie, Societatea Scriitorilor Români va ţine o dată mai mult şedinţă. O dată mai mult va fi strigat catalogul, se va întocmi un proces-verbal, se vor schimba cuvinte mai dulci şi mai acrişoare, între membrii şi o dată mai mult va lua sfîrşit şedinţa, graţie faptului că tot ce începe trebuie să sfîrşească.
Şi tot o dată mai mult se va întreba publicul pentru ce o nouă adunare care nu slujeşte poate nici ea la nimic şi pentru ce o societate care nu vrea la nimic să slujească. în cîteva luni de cînd se odihneşte comitetul, s-au născut pe faţa pămîntului milioane de fiinţe noi, anul a intrat în iarnă, păsările călătoare au străbătut o parte a globului în zbor, unele cu nişte aripi mult mai mărunte decît mustăţile prezidentului societăţii. Ca să se schimbe, harta Europei n-are nevoie decît de cincisprezece zile. în treizeci de zile, patru state mici au crescut şi-au ajuns ţări însemnate. Singură Societatea Scriitorilor noştri zace de ani de zile în cea mai nulă inactivitate şi toate ho-tărîrile luate în urmă au rămas deopotrivă de sterpe.
Ni s-ar putea răspunde că n-avem absolută dreptate ; că într-o împrejurare recentă comitetul a muncit. E adevărat, ministrul de Culte, domnul Arion, schimbîndu-se, căruia ca un
30
omagiu de recunoştinţă pentru o sumă de trei mii de lei ce i-o dăduse, societatea îi făcuse inapreciabila onoare de a-1 numi preşedinte de onoare pe viaţă, comitetul a hotărît să-l înlocuiască — nu-i aşa ? — cu domnul Disses-cu! A trebuit ca acest gest de oameni conştienţi şi de intelectuali valoroşi să provoace stupefacţia dezgustată a cîtorva membri pentru ca unii preoţi ai artei, de felul domnului Cincinat Pavelescu să dea, nu ştiu în ce măsură, înapoi — nouă, unora, membri mai modeşti şi mai puţin oficiali nu ne-ar fi trecut vreodată prin minte că se poate aduce un omagiu artistic unui cetăţean pentru că este ministru şi dacă domnul Arion a fost ales, noi am socotit, pentru demnitatea noastră, că i se recunoşteau calităţile intelectuale, nicidecum portofoliul. Nu însă tot astfel a judecat comitetul care l-a ales şi care l-a sărbătorit la un banchet unde scriitorii de seamă şi dascălii generaţiilor de pînă azi, cel puţin, au fost maltrataţi. Unul dintr-înşii era şi Caragiale, care trăia, şi pe mormîntul căruia societatea a şi depus astăzi o coroană. în ce-1 priveşte pe Caragiale, veni ca să vorbim, autorizaţia mîh-nirii lui, pe care ne-a mărturisit-o acum cîteva luni, într-un cerc de prieteni şi de oameni devotaţi.
Comitetul societăţii a ales în domnul Arion pe ministrul, unii membrii avînd direct nevoie, nu voi zice de indulgenţe, dar desigur de prevenirea domniei sale. Azi domnul Arion, mîine domnul Dissescu, poimîine domnul Haret, şi-aşa mai departe... toţi miniştri. Numai că un Haret, de pildă, nu credem că ar primi delegaţia protocolară, fără să-i administreze o lecţie de demnitate şi de independenţă.
Cu domnul Dissescu ce s-a făcut încă nu ştim.
31
Adunarea, de data aceasta, e totuşi excepţională. Se alege un nou comitet. S-a întocmit o listă oficială de către comitetul actual, din care nu ne îndoim că va ţine o parte să ră-mîie, ca să se continue spiritul de pîn-acum al societăţii. Scriitorii vor hotărî o dată pentru todeauna, dacă voiesc într-adevăr un comitet activ şi util, sau nu.
Oricare ar fi cei aleşi, scriitorii români nu trebuie să uite un lucru, că un comitet activ le este indispensabil. Scriitorii mai sînt datori să-şi aducă aminte că au un rost nu numai în literatura artistică a ţării, în care fiecare face mai mult ce poate decît ce-ar trebui să facă. Dar un rost mai ales în educaţia poporului nostru, pentru care ei nu lucrează pînă astăzi direct.
Ei sînt datori să se organizeze astfel ca să poată da neamului românesc pe care îl mînu-iesc în discursuri, un rod sănătos de toată ziua, a unei munci din toată convingerea.
Din limba pe care o mînuiesc scriitorii români, lipsesc mai toate cărţile ce se află din abundenţă în ţările culturale, atunci cînd material s-a adunat de către specialişti îndeajuns. Ei n-au nevoie să fie savanţi, ca să scrie cî-teva manuale frumoase şi concise de istorie, de pildă ; ca să vulgarizeze într-o limbă literară anume cunoştinţe ; ca să ne dea o enciclopedie curat românească, inexistentă. Se face mare caz de biserică şi lipsesc cărţile de rugăciuni, bine scrise, naţionalizate, între altele şi încă n-avem în româneşte, în afară de traducerile clasicilor, literare, naţionalizate, iarăşi, cel puţin o ediţie a Bibliei, demnă de o literatură care numără încă de mult nume mari şi glorioase. Dar de ce să mergem pîn-acolo, cînd ne lipseşte chiar un bun abecedar ?...
32
Scriitorii, grupaţi in societate pot face toate acestea şi altele multe de felul acesta, şi odată cu recunoştinţa publicului îşi pot asigura o viaţă şi bună şi curată, care astăzi se pierde in obscuritatea şi mahalagismul cafenelii.
HOPURI...
In ziua morţii poetului Cerna, la Ministerul de Externe s-a făcut socoteala cheltuielilor de înmormîntare. Călătoria mortului cu accesoriile ei, se facturează. la două mii de lei. Suma i s-a părut ministerului prea mare faţă de cit ar fi costat îngroparea de-a dreptul la Lipsea. Se şi hotărlse ca poetului Cerna să i se facă loc în cimitirul lipscănesc.
Măsura ni s-a părut cu atît mai ciudată cu cit ministrul departamentului Externelor este domnul Titu Maiorescu, prieten cu literatura şi amical cu domnul Simionescu-Meliedinţi, directorul Convorbirilor literare. Convorbirile de azi, se înţelege, la care a scris şi cărora le-a dat poetul Cerna, destul de rar dealtfel, un rost în presa literară actuală.
Mirată că unui lucrător harnic, pro'o şi talentat a limbii româneşti îi interzice guvernul să se întoarcă învins în patrie şi în pămîntul care cel puţin morţilor li se cuvine fără discuţie, Seara, într-un articol elogios şi jignit, a protestat.
Au trecut de atunci cîteva zile. Ţărîna lui Cerna, poetul, e voie să fie adusă la vatră înapoi. Ceva mai mult: i se va ridica poetului o statuie... In mai puţin de o săptămînă s-a subscris o sumă de şase mii de lei, de către cîţiva miniştri şi cîteva personaje oficiale, care
34
ne îndoim foarte şi că au citit şi că au gustat vreo pagină de a săteanului dobrogean.
Fără îndoială că suma va urma să crească zilnic cu cîte o mie de lei sau cu cîte cinci sute, ceea ce nu va displace, negreşit, nimănuia.
Exagerarea nu-i mai puţin bătătoare la ochi. Dezinteres întîi, desăvîrşit, şi sentimentul că un singur franc ar fi prea mult pentru un poet refuzat să doarmă în ţărîna pămîntească. Grabă la urmă, subită, fără motiv, din cer senin : statuie şi mii de franci. Toate actele ce se înfăptuiesc la noi se pot aşeza în faţa acestor două singure extreme : nepăsare exagerată sau interes exagerat ; nu este mijlocie. Inconştienţă senină în ambele împrejurări.
1913
CINSTIŢILOR DEPUTAŢI ŞI SENATORI AI ROMÂNIEI
Scrisoare
«Domnule deputat,
Nu ştiu de stai uneori puţin să te gîndeşti dumneata, ce ai folosit ţării care te-a trimis, ales al ei, la Bucureşti. Nu ştiu de-ţi lasă viaţa timpul de seară slobod ca să te ridici pînă la înălţimea gîndirii şi părerilor de rău.
Noi ceştialalţi, care nu sîntem nici deputaţi, nici senatori sau miniştri, găsim în fiece zi o clipă ca să ne judecăm şi să ne îndreptăm, ca să citim o pagină care să ne dreagă sufletul şi gîndul, în singurătate, ca să ne scufundăm înapoi în tinereţe şi visurile ei.
Ne gîndim la ceea ce am făcut rău fără voie, la binele pe care am fost împiedicaţi sau ne-am domolit să-l mai facem. Şi ca nişte drumeţi ce se pregătesc să plece cu zorile odată, prinşi de întuneric într-un han, proiectăm pentru mîine o zi mai bună, sau cel puţin un ceas mai bun şi mai frumos.
Negreşit că pe cele mai multe din speranţele noastre, dimineaţa le va găsi moarte, ca nişte pui de pasăre albastră în cuibul răcit peste noapte şi aşezat prea sus. Dar unele se îndeplinesc orişicum din cînd în cînd, şi acestea sînt poate cele mai folositoare şi mai îndreptăţite.
în vreme ce alţii se cercetează astfel asupra rostului, dumneata poate că te gîndeşti, la masa verde sau la cafe chantante. Poate că
36
singura clipă ce ţi-a rămas liberă între petrecere şi culcare, cufundată în vinuri preţioase, nu mai funcţionează ci doarme ; poate că niciodată, toată viaţa, n-ai cunoscut minuta reculegerii şi singurătăţii.
Totuşi eu te voi ruga să te gîndeşti, acum'. Te voi ruga, domnule deputat, să te întorci astă-seară mai devreme acasă şi să te gîndeşti. Citeşte scrisoarea mea care te invită să gîndeşti. Aşază-te la masă cu fruntea în mîini; şi fă-te că ţi-aduci aminte. Cu ajutorul tăcerii vei ajunge să-ţi şi aduci de-a binelea aminte.
Iţi vei aduce aminte de cărţile scrise la care ai ţinut mai mult şi care te-au învăţat să iubeşti, să te lupţi, să birui şi să nădăjduieşti înainte. Iţi vei aduce aminte de tinereţea du-mitale, dacă ţi-e sufletul îmbătrînit. Oricine ai fi şi oricît de mult te vei fi lepădat în viaţa dumitale de gînduri şi de idei, ca de un beteşug, din cîteceva, ceva, oricît, ţi-a mai rămas. Nu se poate ca trecînd prin odăile sufletului dumitale să nu atingi o clapă care să nu vibreze în timpul de demult... Nu suspina, domnule deputat, aşa este el, omul, plămădit din uitare ; dar în această uitare se trezeşte deodată o voce, pe care ai ucis-o şi care totuşi n-a murit chiar de tot. Ascult-o, domnule deputat.
Ce-ai făcut dumneata pînă acum de nu să te supui, tu, ales al neamului meu, altora decît lui ; căci de fapt datoreşti supunere celor care te-au ales şi care sînt neamul meu. Cum ţi-a poruncit şeful care te-a îndemnat să-l asculţi, aşa făcut-ai neîncetat. Ce legi vroit-a el, pe-a-celea le-ai primit. Ce oameni spusu-ţi-a el să slujeşti, pe aceia i-ai slujit. Duşmanii şefului au fost duşmanii dumitale. Ce n-ai făcut ! Ce n-ai iscălit! Ce n-ai dat de sfînt şi bun, care simţeai că este dimpotrivă osindit şi păgubi-
tor ! Ca să te plăteşti că eşti un vot şi un om în sfatul ţării, ai sprijinit, ca un rob, toate planurile şefilor dumitale.
Peste cîteva zile, domnule deputat, vei fi chemat să te supui, din nou, unei porunci. Domnul Take Ionescu, stăpînul dumitale, te va chema să pui în faptă ceea ce el a alcătuit cu oamenii lui, cu semenii lui. Căci acesta-i obiceiul : ca să vă rostiţi dumneavoastră deputaţii şi senatorii trebuie să puie lucrul întîi, la cale, el.
Porunca de-acuma o să fie să alegi un episcop, pe care nu-1 vrei dumneata, nu-1 vreau nici eu, nu-1 voieşte nimeni. Şi ţi se va spune : votează pe arhiereul Sofronie Vulpescu. Sau cel mult ţi se vor propune trei, care, deşi mai oameni întrucîtva decît acela, se-aseamănă cu el, aşa cum o ploscă plină cu vin seamănă cu o ploscă plină cu rachiu — tot o băutură beţivă.
Dumneata pe aceştia să nu-i votezi, să nu-i votezi cu nici un preţ ! Şi mai ales să nu votezi pe cel dintîi, pe Sofronie Vulpescu, care te necinsteşte pe dumneata, care ne ruşinează pe toţi. E mai frumos decît pe el, s-aşezi în ziua marelui colegiu, pe jilţul dumnezeiesc al Rîmnicului Noului-Severin, o scroafă inocentă, cu mitra diamantină pe cap. şi cu ţîţele pline de lapte. Aceea n-a murdărit pe Dumnezeu şi biserica, n-a spurcat sufletul omenesc niciodată, şi singurul păcat ce poate să-l aibă, în trupul ei molatic, să tot fie un rînd de purcei purtaţi în pîntec cu greu.
Să fii blestemat, domnule deputat, cu neamul dumitale, dacă vei pune în urma colegiului un vot pentru acel diavol prost şi murdar, care se cheamă Sofronie, şi să ai partea sfîntului Ştefan de-a fi alungat din cinul tău şi ucis cu pietre. Acest păcat, domnule deputat.
38
n-ai să-l faci, căci nu, ţi se iartă şi te urmăreşte.
Adu-ţi însă aminte mai bine, că aici în mijlocul nostru, în această capitală de nedreptăţi şi fărădelegi, unde dumneata eşti deputat, adu-ţi aminte de un sfînt, de sfîntul nostru cel adevărat. Adu-ţi aminte, domnule deputat, că ceea ce s-a făcut cu el trebuie, deşi tîrziu, dres, îndreptat. Adu-ţi aminte că pentru că a fost curat, senin şi mare ca un geniu, episcopul Safirin a căzut pradă viciilor şi micimii timpului nostru. Adu-ţi aminte că trebuie să fii o-dată om, o dată bărbat şi dumneata, că trebuie să iei o hotărîre, că eşti puterea acestui neam care aşteaptă să vadă ce-ai să faci, ca să ştie de trebuie să te sărute sau să te scuipe.
Adu-ţi aminte, domnule deputat şi senator,, de datorie, dumneata care ai împins România la 1907 şi la Silistra — şi luptă pentru ca episcopul Gherasim să se întoarcă în episcopat, chiar fără voia lui.
Adu-ţi aminte de toate acestea şi de ţara dumitale în numele căreia faci legile sau le strici, şi pune pe unul din tronurile ei, închinate lui Hristos şi Dreptăţii, un om întreg şi uns de sus.
Eu am multă nădejde că ai să faci aşa, domnule deputat, căci în ziua de marţi ai strigat în parlament: „Trăiască episcopul Gherasim Safirin !“ iar miercuri ai iscălit cu peste şaizeci şi cinci de colegi de-ai dumitale, o petiţie pentru alegerea episcopului detronat.
Lumea cinstită din ţara dumitale s-a simţit, de vorbele şi fapta dumitale, bucuroasă şi mîn-dră.
Da. Să trăiască episcopul Gherasim Safirin. Şi să trăieşti şi dumneata, domnule deputat».
1913
secătură
Astăzi la Senat, după domnul Maiorescu şi după discursul său emoţionat şi grav, în care, in acelaşi timp cu vîrsta profesorului şi a omului de stat conştient şi modest, se simţea vocea răspunderii şi a sufletului, accentul grijii pentru ziua de mîine şi legătura cu poporul întreg, domnul Take Ionescu a luat cuvîntul şi el...
Ministrul de Externe vorbise de situaţia României în Europa, de perspectiva ei politică în harababura din Orient, şi atinsese resortul mare al speranţelor naţionale.
El, domnul Take Ionescu, omuleţul, a crezut că trebuie să vorbească despre domnia sa, despre persoana lui mititică, despre ceea ce a făcut, despre tot ce l-a ridiculizat în mijlocul evenimentelor balcanice.
Timp de două ore domnul Take Ionescu s-a cîntat pe sineşi, un cîntec slab, şters, cu un glas îngăimat, ruşinat; s-a cîntat să se reabiliteze.
Dacă nimeni n-a lăudat isprăvile acestui comis-voiajor, el va vorbi singur, se va lăuda singur, se va admira singur, în oglinda geamantanului său de la Londra.
Domnul Take Ionescu a ieşit definitiv ridi-cul din călătoria sa triumfală. Domnul Take Ionescu a plecat din Bucureşti movilă şi s-a întors din Londra grăunte de praf; a plecat
40
armăsar şi s-a întors pisică. A plecat obraznic -şi s-a întors mălăieţ.
Efectul insucceselor lui grave, al umilirilor suferite în cabinetele europene pe care se dusese să le cucerească repede cu guriţa şi cu tupeul, a fost, pentru domnul Take Ionescu, dezastruos. Publicul dispreţuieşte pe acest căluşar de bîlci ; îl dispreţuiesc oamenii politici — şi ceea ce-i mai rău, acest izmenit al politicii a ajuns să se dispreţuiască singur, să se convingă singur cît praf şi tărîţe cuprinde in pielea lui de chembrică.
Ieri, la Senat, în jurul lui umblau ca o pîclă, pe care o degaja singur din sufletul ■umilit, neîncrederea, suferinţa, jalea, şi ca un •miros de animal bolnav.
Unde era degetul teribil şi elegant, învîrtit în mustaţă, unde era fruntea impertinentă, unde erau mosoarele verbale ce se desfăşurau şi zbîrnîiau la «Eforie», la Ploieşti, la Mizil, la Tg. Cucului din gura «Şefului», cînd şeful nu era decît şef ! Astăzi, cînd tăria lui s-a trezit, azi, cînd el e ministru de Interne, guvernant, puternic în stat, domnul Take Ionescu inspiră, am zice, milă, dacă i-am refuza şl ultimul grad de demnitate şi n-am numi mila noastră dezgust.
Domnul Take Ionescu a vorbit, şi-a povestit odiseea, a narat tratativele lui de misit cu Daneff, care reprezintă conştiinţa răzvrătită şi dîrză a neamului său în faţa unui epigon limbut şi caraghios.
Domnul Take Ionescu a vorbit de el, de el: Take Ionescu, de acest mai puţin decît nimic, de acest a fost, de acest n-a fost niciodată, şi cu mîna slabă, tremurătoare, căuta să se fră-■minte iarăşi din cenuşa care s-a topit. Măcar ■atît să-şi salveze: vanitatea, vanitatea lui u-
41
cisă, să mai trăiască el, neantul mic, o clipă mai mult, şi în propria lui măsluitură s-a pierdut, s-a scindat, a făcut toate eforturile ca să nu lase încă o dată şi mai mult decît todea-una impresia în Senat că este o secătură.
O PALMA MAGISTRATURU
Juraţii de ieri, care au avut să judece procesul intentat revistei politice Facla de către magistraţi, reprezintau opinia publică, lumea in faţa prim-procurorului reprezintant al moralităţii sociale şi al statului.
Prim-procurorul, în speţă domnul Budiştea-nu, s-a gîndit ce i-ar putea face revistei Facla, pe care o găsea, în seninătatea sa de arhanghel al Codului Penal, cam îndrăzneaţă ; cum ar putea-o face să treacă puţin pe la Palatul Justiţiei, între jandarmi, după ce făcuse mai multe vizite instituţiei, fără să fie poftită.
Facla criticase, intr-adevăr, magistratura, cu o violenţă şi cu un spirit de dreptate încă neobişnuite. Fără să lovească în toţi magistraţii, căci nu toţi puteau fi la fel, revista judecată azi, avea în vedere mai ales magistratura centrală, supusă politicii mai direct prin şefii ei, magistratura care ia parte la nedreptăţile omeneşti şi sociale.
Un magistrat are concepţia lui despre lume. El vede în orice om, afară de dînsul, dacă nu un criminal, dar un candidat la crimă. Gesturile vieţii, şi cele mai frumoase sau mai justificate, îi par monstruoase. O definiţie a lui ar fi că universul e o închisoare ce trebuie şi mai bine închisă cu lacăte, cu ziduri, cu baionete. Magistratul are un sentiment de dispreţ pentru cunoscuţii lui, pe' care îi aşteaptă
43
ca într-o zi sau alta să treacă pe la ghişeul unde se distribuie biletele pentru buna petrecere în puşcărie.
îi pare magistratului suspectă iubirea, îi pare-suspectă prietenia, îi pare criminală independenţa. Niciodată nu se jigneşte mai profund amorul-propriu al magistratului specialist ca atunci cînd aude cîntîndu-se libertatea şi bravura. El nu admite îndoială, nu admite o critică a societăţii constituite. Duşmăneşte ideile care depărtează pe oameni de dogme, duşmăneşte gîndirea slobodă, rostirea slobodă. Inteligenţa, arta, ştiinţa, toate aceste mijloace de individualizare ale omului, îl scîrbesc. Dacă ar avea toate puterile pe care el le visează, lumea ar fi un şes de ruine, cu un magistrat uriaş,, îmbrăcat în purpură şi hermină, deasupra, aşezat drăceşte cu bărbia pe mîinile sprijinite în genunchi.
Domnul prim-procuror Budişteanu a şi afirmat-o într-o clipă de sinceritate : «Pe noi, magistraţii şi advocaţii, care am trecut printr-a-titea, nu ne mai impresionează nimic», spune primul-procuror.
Idealul profesional al magistratului model este să se întrebe în fiece zi, cine trebuie sî-cîit, cine a scăpat neplictisit pînă azi.
Atunci magistratul caută, şi găseşte. Acuză un articol literar de crimă de stat; face din-tr-un desen artistic o pornografie. Tăgăduie idealul şi-l spurcă printr-o întîmplare. Din filozofie face o fărădelege. Toată cugetarea ia in ochii magistratului însemnătatea juridică a corpurilor delicte, şi i se pare ca o urmă de sînge pe drumul omenirii.
Aşa a făcut domnul prim-procuror .Budişteanu cu Facla. Din idealismul ei întreg, acest magistrat a construit un atentat la bunele moravuri, ceva ca un negoţ de carne omenească.
44
’E adevărat că primului-procuror i-au trebuit «forţări reale de cinism.
Juraţii care n-au căpătat hemoroizi pe scaunul curul, care nu s-au specializat în justiţie, care sînt oameni dintre noi, buni şi răi ca şi noi, oameni înainte de toate şi nu scoici legale retrase într-un întuneric judecătoresc — juraţii au ştiut să dea frazeologiei acuzatoare rangul ei, au ştiut să facă abstracţie de magistraţi, să dea magistratura la o parte şi prin-tr-un verdict negativ să achite revista Facla, spre binele controlului politic şi social şi spre onoarea opiniei publice, sătulă de minciuni şi manopere, şi doritoare de adevăruri adevărate şi spuse cu toată demnitatea în presa românească.
19 13
CU PUMNII
Marţi, în Palatul Justiţiei, pe nişte obraji au jucat nişte palme.
Palmele aparţineau domnilor maior Negruzzi şi I. Sturdza, iar obrajii erau proprietatea domnului Stelian Popescu.
Cum s-au întîlnit aceste organe, palmele domnilor Sturdza şi Negruzzi cu obrajii domnului Popescu ? Foarte simplu.
Un articol, apărut în Cuvîntul din Iaşi, şi care, trebuie să spunem, în afară de orice considerente politice şi morale, că era scris cu oarescare frumuseţe, a produs şi vîlvă, si gălăgie. Nesemnat, articolul era atribuit domnului Virgil Arion, care în scrisul său nu se dezinteresează de ceea ce se numeşte în Academie stil literar. Domnul Take Ionescu era calificat în articolul acela : un om de prisos.
In Cameră, domnul Stelian Popescu, care, pe lîngă un pasiv extraordinar şi infam, cumulează funcţiunea de deputat cu aceea de ta-kist, s-a sculat aspru, indignat şi pedepsitor ca un înger. Intr-o frază nesocotită şi lipsită de gramatică s-a crezut autorizat să ameninţe pe autorul articolului din Ctlvîntul, cu palmele. Domnul Stelian Popescu şi-a zis, desigur, că poate pălmui, pentru un articol, pe domnul Virgil Arion, cunoscîndu-1 de-o constituţie delicată şi incapabil să se apere cu bîta împotriva unui bătăuş.
46
Ameninţarea fu relevată însă de autorii adevăraţi ai articolului. Domnii maior Negruzzi şi •C. Sturdza s-au prezintat ieri la Palatul Justiţiei, au invitat pe domnul Stelian Popescu la o explicaţie, s-au declarat de autori ai articolului din Cuvîntul şi l-au poftit să-şi execute ameninţarea numaidecît sau să-i fie aplicată, tot numaidecît, domniei sale.
Domnul Stelian Popescu găsi prudent să ezite, să o încurce, să-şi ţie palmele făgăduite cu entuziasm şi revoltă, în buzunar. Atunci, autorii articolului din Cuvîntul făcură să vorbească palmele lor.
In ce ne priveşte, dezaprobăm introducerea în discuţii şi opinii libere să se exprime oricînd prin scris şi vorbire, a mijloacelor de luptă rezervate periferiei şi oamenilor lipsiţi de graiul culturii şi inteligenţii. Domnii Sturdza şi Negruzzi aveau presa la îndemînă ca să puie pe domnul Stelian Popescu la locul lui, şi în definitiv puterea civilizată a dispreţului.
Nu-i mai puţin adevărat că domnul Stelian Popescu a găsit ceea ce a căutat. El a provocat palmele pe care le-a încasat cu atîta abundenţă. Dintr-o solidarizare ciudată cu şeful său, căruia cu puţin mai înainte căutase să-i administreze, printr-o plîngere la procurorul general, un şantaj neizbutit — şi cu care găsea momentul potrivit să se împace linguşindu-1, domnul Stelian Popescu s-a revoltat din pricina nnui articol care nu-1 priveşte cîtuşi de puţin. Acest agent de tot soiul de afaceri, acest magistrat odios, ruşine veche a magistraturii, acest chinuitor şi omorîtor de oameni, putea să înţeleagă că nu-i chemat nici să apere pe domnul Take Ionescu, nici să ameninţe jignind pe autorii unui articol care exprima un sentiment de nemulţumire şi o părere, şi nu făgăduia nimănuia pumni şi ciomege.
47
Domnul Stelian Popescu şi-a închipuit că este liber să aplice unui jurnalist metoda care l-a făcut celebru în magistratură, sfărîmînd coastele acuzaţilor, zmulgîndu-le limba, scoţîndu-le dinţii şi ochii, omorîndu-i.
Nefericirea e că avu să primească singur efectele ei.
19 13
PUŢIN CONSTITUŢIONALISM
Sîntem o ţară de jurisconsulţi.
Oligarhia a dominat pretutindeni, în virtutea unor legi, făurite de ea şi în folosul ei, şi apoi impuse tuturor, cu acea groaznică ficţiune — nemo censetur ignorare legem — împrumutată de la cea mai crudă oligarhie, de la oligarhia romană.
Suetoniu a observat încă din vechime că orice guvern, ca să dăinuiască, trebuie să stă-pînească, trebuie să stăpînească în virtutea principiului care l-a ridicat la suprafaţă.
Oligarhia română s-a putut menţine în stă-pînirea poporului, atîta vreme cît şi-a cunoscut şi studiat legile, făurite de ea împotriva tuturor. Din clipa însă în care patricienii au uitat obîrşia puterii lor şi au nesocotit legea, izvorul lor de stăpînire, alţii mai vrednici s-au ridicat în loeu-le.
La vechii evrei, atîta vreme cît preoţii şi cărturarii, îmbîcsiţi de legile sfinte, făceau din ele un depozit sacru, au putut stăpîni şi exploata pînă la sînge poporul lui Israel ; din moment însă ce preoţimea, îngrăşată din munca celor mulţi şi îmbătată de puterea dominaţiu-nii, a lepădat învăţătura, — cărturarii au căzut şi locul lor a fost luat de farisei.
E, aşadar, un semn de ireparabilă cădere pentru oligarhie, cînd ea leapădă şi nesoco-
49
teste izvorul ei de putere, pîrghia care o ridică şi o susţine pe spinările încovoiate ale celor mulţi şi umili.
Oligarhia română dă acum semnele acestei decrepitudini, acestei decăderi ireparabile.
Să ne înţelegem.
Sîntem un popor condus de advocaţi şi în orice caz de jurisconsulţi, pentru că, lipsiţi de o opinie publică, legile au la noi singura sancţiune.
în virtutea ei, în virtutea acestei legi, făurită cum ştim că se făureşte, cei mulţi şi ne-cuvîntători sînt ţinuţi subt călcîiele celor cîteva sute de politicieni.
Deci, pentru ca aceştia să poată cu adevărat stăpîni, li se cere, în chip organic, să cunoască cel puţin legea în virtutea căreia ei îşi arogă dreptul de-a exploata. Iată pentru ce la noi, cel mai umil advocat de judecătorie de pace. poate deveni cel mai mare om de stat, cum e de pildă cazul domnului Ruthofer-Căpită-neanu, fostul apărător de la judecătoria din Măciuca şi azi pilot al takismului, şi iată pentru ce celor trei fraţi Brătianu li s-a putut arunca atîta vreme şi cu atîta dispreţ, ca o adevărat insultă, titlul de ingineraşi.
De la un timp încoace însă, oligarhia românească, la care escrocheria juridică era, pînă mai ieri, un joc de copii, a început să nesocotească ficţiunile juridice, să le confunde şi să le ignoreze.
In materia de constituţionalism s-au produs, de cîtăva vreme, o serie de inadvertenţe, care denotă că oligarhia noastră a început să uite că ea stăpîneşte în virtutea unei întregi serii de ficţiuni.
Mesagiile regale au fost la noi todeauna atribuite regelui — cea mai înaltă ficţiune
50
constituţională — şi guvernul, după ce-şi făcea laudele pe care le vrea, se lăuda apoi cu mesagiile, ca şi cum capul statului, care le-a rostit, ar fi pronunţat atunci o convingere personală.
Comedia aceasta se urmează la noi de patruzeci şi ceva de ani, şi singurul ei defect e că demască o ficţiune, care n-ar trebui comparată niciodată cu realitatea, tocmai pentru că puterea ei stă în a rămîne ficţiune.
Acum în urmă însă — şi inovaţia se dato-reşte domnului Marghiloman — lucrurile au luat o întorsătură gravă, din punctul de vedere al oligarhiei.
în mesagiile regelui s-a început a se vorbi de partide, de opoziţie, de liberali, de conservatori.
Sîntem, aşadar, în plină debandadă constituţională.
Constituţia noastră nu cunoaşte partide politice, şi nu vrea să ştie de opoziţie ; ea mînu-ieşte o serie de ficţiuni, care au putere obligatorie tocmai fiindcă sînt ficţiuni şi nu-şi schimbă valoarea, în orice mîini s-ar afla.
Politicienii noştri, respectuoşi pînă mai ieri de aceste ficţiuni, ţîţa lor de lapte şi miere, se fereau să le atingă ca să nu le demaşte. Azi însă ei au uitat de obîrşia lor, şi în loc să ţină acoperit cu ştofa cea mai scumpă un altar gol, ei dau la o parte cu cruzime perdeaua a cărei singură menire era să ascundă ceea ce nu există, dar care trebuia să nu se ştie că nu există, şi au început să înscrie în mesagiile-regale «conservatori», şi «opoziţia numeroasă» etc.
A introduce într-un act oficial, şi deci cu totul fictiv, nişte realităţi existente de fapt, dar neexistente din punct de vedere legal, însem-
51
nează a răsturna o întreagă stare de lucruri, a dărîma un aşezămînt social bazat pe o minciună, tăinuită cu grijă, însemnează a îndrepta un reflector puternic asupra unui colţ menit întunericului veşnic.
Oligarhia noastră şi-a uitat obîrşia, a nesocotit ficţiunea legală care-i singura ei raţiune de-a fi. E un îngrijorător semn de ireparabilă descompunere.
19 13
INTRIGANTUL ICAR
Puţini dintre noi s-au înălţat cu gîndul, de la ţărînă. Rob al pămîntului care nici el nu-i al lui, românul s-a învecuit întru al semăna cu sămînţă, sudoare şi, deseori, cu sînge.
Deodată el făcu aripi şi zbură pe urmele hul-tanului franţuz. Acu era pe brazdă şi aci îl văzurăm în fundul Tăriei. Nici nu-şi isprăvise brazda, cînd l-a ridicat vîntul către Luceafăr.
Astăzi, el zboară în fiece zi ca o pasăre născută pe targa norilor călători. Se răsuceşte în lumina văzduhului, rupe zarea cu lopeţile drepte ale luntrii lui pentru azur, iese într-alte tărîmuri, trece de zmei şi de ţările fermecate care licăresc albastre şi verzi dedesubt.
Aviaţia nu trebuie să fie numai o plăcere şi o beţie sfîntă. Chivotul cu aripi de mătase avea să folosească mai cu seamă ţării, ca un ochi cu lumina într-aripată cu care ostile, credincioase Moşiei, să privească din ceruri peste ţărmuritul de jos şi să ştie în ce parte să bată şi să tune, şi desfăşurarea rîndurilor dimpotrivă.
De aceea s-a înfiinţat în oştirea românească un nou mădular, al aripei. Tineretul ofiţeresc şi-a trimis din cei mai chipeşi şi mai viteji al lui, cîţiva bărbaţi ca să zboare. Din două sau trei locuri întinse, mărginaşe Bucureştilor, ei pornesc în linie culcată suitoare pe talazul pregătit al vîntului alintător. I-am văzut dezli-
53
pindu-se de faţa cîmpului ca nişte aburi, şi nu pot spune cu înlesnire ce am simţit anume şi ce s-a turburat, ca o apă vindecătoare de paralitici, în mine, atunci. La scoborîrea semenilor mei din infinit, aş fi alergat înaintea lor, de nu mi-ar fi fost ruşine, să-i strîng în braţe şi să le sărut mîna şi călcîiul.
Cînd mă duc la Băneasa, în lagărul pasărilor cu nume străin, Bleriot, Farman, Voisin, este ca şi cum aş părăsi carnea mea, care mă scîr-beste mai mult, şi m-aş adăuga la o fire nouă care mă fericeşte. Şi pizmuiesc sufletul aviatorilor, înseninat la trecerea prin soare şi stele. E ca o şcoală de filozofi, sobri, mulţumiţi cu corturi şi cu pămînt sălbatic ; am căutat înto-deauna să-mi păstrez această simţire, să nu-mi întunec imaginea răsăritului meu cu nimic. N-am vorbit cu nimeni, n-am întrebat pe nimeni, m-am uitat ca la nişte şoimi care se duc, care vin, fără să vreau să ştiu de unde.
Temerea mea era îndreptăţită. îndată ce am cercetat puţin, subt toate zborurile şi în cuibul tuturor acestor pasări ideliste, am văzut pe omul mic, viclean şi spurc. Icar e un mincinos, Icar e un reclamagiu şi un intrigant. Şi Ica-rul acesta nici nu zboară, nici nu vrea să ştie să zboare, de dragul bunurilor în care s-a îndulcit aci pe pămînt, aci în buget şi aci în Ministerul de Război.
E cineva, un fel de păsărar al armatei zburătoare, care ţine socoteala celor de sus din aer şi nu iese din benzină şi furnitură. Sînt mai mulţi astfel de «cineva», care subt un cineva general M. Boteanu fac din «Secţia de aviaţie militară» un serviciu moştecist, disciplinat de invidie şi ură. împotriva oricărei aşteptări, aceşti agenţi ai aerului nutresc sentimente subterane. Tinerii închinaţi noului mijloc de luptă — căci e a i te închina cu desă-
54
vîrşire cînd zilnic te ridici poate ca să mori — întîmpină în organizaţia aviaţiei persecuţia gradelor superioare, ca şi cum sarcina domnilor superiori ar fi tocmai să dezorganizeze secţia de subt comanda lor şi să o zădărnicească, pentru ea vecinii în acelaşi timp să-şi perfecţioneze arma şi să-şi înmulţească piloţii.
Aviaţia merge din această pricină rău. Numărul ofiţerilor care vin să-şi încredinţeze viaţa unui aparat de zbor este restrîns, şi armata, în lipsă de ofiţeri, a trebuit să contracteze cu civili, ca Vlaicu. Ofiţerii, sclavi ai unei discipline ce n-ar trebui să se continuie şi în cer, cînd ştim ce înseamnă disciplina în mîi-nile unui gradat brutal, au aflat mecanismul acestei discipline mult mai primejdios decit maşinăria chiar a uneltelor de zburat.
Ei ştiu că un locotenent-colonel Macri ameninţă cu palmele şi pe un civil ca Vlaicu, necum pe un militar, dacă nu i se ia în profundă stimă şi consideraţie un capriciu de pampon. Ei ştiu că acest locotenent-colonel interzice cui nu vrea el să zboare, şi-i pune baioneta la aparat şi-n piept dacă voieşte totuşi să-şi facă exerciţiul pentru care a fost angajat. Ei ştiu că zborul e precedat de discuţii şi enervări cu domnul Macri, care, pentru că nu zboară, orînduieşte pe zburători după impulsiile lui secrete. Ei ştiu că locotenentul Caranda a fost ucis cu ajutorul amicilor săi ; că înainte de a i se ridica maşina în aer, o mînă nevăzută şi expertă îi slăbise şuruburile principale, şi mai ştiu altele în împrejurarea aceasta pe care ni se pare că le-am afla şi noi, dacă am voi să dăm zvonurilor dinlăuntru ascultare. Ei ştiu că locotenentul Zorileanu, o valoare şi care şi-a compromis sănătatea din patima lui pentru aviaţie, a fost pedepsit cu o închisoare de zece zile, pentru că zburase între Bucureşti şi Giur-
55
giu, fără voia locotenent-colonelului Macri, deşi se spune contrariu ; ei ştiu că silit să meargă să-şi caute sănătatea într-un sanatoriu, şi ce-rînd un ajutor, i s-a dat suma de una sută lei, şi că numai mulţumită presei, şi murmurului de protestare, a putut obţine un ajutor mai mare şi acela neîndestulător. Ei mai ştiu că la comandamentul aviaţiei militare devotamentele sint ironizate şi descurajate, ca în cazul Brumă-rescu, în care s-a amestecat să critice, revoltat, pe popii comandamentului, subt pseudonimul Cadero, într-o revistă ştiinţifică, însuşi prinţul Carol.
Ofiţerimea ştie toate acestea şi multe altele de acelaşi fel. Şi mai ştie că şefii însemnaţi, cum e colonelul Mihail, şi care ar putea să contribuiască la progresul aviaţiei, sint ţinuţi la carantină. Ofiţerii cunosc micimile, intrigile, infamiile din care trebuie să se ridice spre cer un zburător, pentru patrie. Şi, se înţelege, preferă să nu se aventureze în spaţiul trădător al unei conştiinţe omeneşti stricate.
Noi să lăsăm însă liniştiţi în meşteşugul domniilor lor pe domnii general Boteanu, locote-nent-colonel Macri şi alţii ; să-i lăsăm să ducă aviaţia românească la faliment, căci interesul nostru nu e să punem rădăcini sănătoase şi tari în pămînt bun ; interesul nu este ca ţara să ne fie apărată bine de camarazi buni şi de ofiţeri mulţumiţi ; interesul nostru e să lăsăm vecinilor tot timpul să se organizeze ei, să aibă ei aviatori mulţi şi destoinici. Căci cînd, din pricina unor domni Macri sau alţii, ne vom trezi fără aviatori, noi vom cere piloţi de la prietenii sîrbi sau bulgari.
1913
FILOZOFIA TAKISTA
"Partidul», pentru uzul personalităţii politice a domnului Take Ionescu şi a marilor săi ucenici, trece, de cîtva timp, de ruşinea ruşinei, din înfrîngere în înfrîngere. Şi membri inteligenţi ai acestui clan nenorocit — căci sînt şi de aceştia, atraşi Dumnezeu ştie cum în orbita domnului Take — s-au pus pe gînduri. Ei nu slujesc în partid decît ca paravan, şi în dosul lor operează adevăratul takism, disciplina furtului, a intrigilor, a meschinăriilor specifice şefului.
De pe urma takiştilor, care pretutindeni pretindeau că vin şi se alcătuiesc în partid pentru ca să îmbunătăţească situaţia morală a poporului — nu mai vorbim de cealaltă situaţie — ca să cureţe atmosfera politică şi să o însănătoşească, atunci cînd toată pompa era pentru satisfacerea unui domn Take Ionescu, care voia să fie şef — şi a fost! — ţara împărtăşită cu toate crezurile politice ale tuturor farseurilor, demagogilor şi lichelelor speculatoare şi trădătoare de aspiraţii şi idei, s-a ales în potirul ei numai cu mai multă murdărie : excrementul takist.
Takismul e o plagă pentru ţara noastră, incomparabilă în efectele ei cu vreuna din calamităţile ce a putut să ne bîntuie vreodată. Nici harabrii, nici turcii, nici analfabetismul, nici lăcustele, nici ciuma, nici filoxera, nici pelagra,
57
nu pot, cu toate dezastrele lor, să fie puse alături de ravagiile acestor năvălitori interni, ce-sînt takiştii.
Ei spurcă tot ce ating şi trivializează. Ei strică preţul intelectual şi sufletesc al tuturor noţiunilor şi coboară şi nivelul meritului şi al gloriei la proporţiile celei mai murdare venalităţi. Take Ionescu este simbolul corupţiei şi al ticăloşirii în această nenorocită ţară, pradă uşoară în ghearele tuturor lighioanelor ce se ridică din văgăunele şi noroaiele ei. Take Ionescu lasă, unde trece, secetă şi putregai. Ca să se menţină şi să fie întovărăşit, acest Ju~ piter al fecalelor sociale aruncă în braţele apostolilor lui bunurile ţării de azi şi ale celor de mîine, munca săteanului, nădejdea poporului şi năzuinţele lui. Tu vei crede în oamenii aceştia, zice domnul Take Ionescu, întorcîndu-se către ţară, şi eterna naivitate a alegătorilor abuzaţi, executînd dorinţa celui mai primejdios dintre saltimbanci, ţara se găseşte cuprinsă în sutele de tentacule vorace ale păianjenilor lui.
Puţin îi pasă domnului Take Ionescu de aşa-numita, cu gura lui, ţară. El e ţara, el e totul, pasiunea lui vertiginoasă de a ocupa locul ce nu-1 merită în istorie, un loc peste care cititorii — de la pruncii ţăranilor trimişi la şcoală pînă la bătrîni — vor scuipa cu scîrbă.
Căci dacă nu se mai face nimic la noi, dacă ceea ce se face este repede şi stricat ; dacă nimeni nu mai crede în nimic; dacă nu mai poate fi încredere în răsplată ; dacă viaţa noastră de stat se întoarce întreagă în descompunere şi descurajare — vinovat e domnul Take Ionescu.
Dacă nu mai e administraţie; dacă organizaţiile toate sînt în fond nişte mari centre pentru gheşefturi şi jaf; dacă portofoliul de
58
ministru nu se mai deosebeşte de sacul hoţului care a fugit pe fereastră, vinovat e domnul Take Ionescu direct şi indirect.
De douăzeci de ani personalitatea pizmaşă şi ambiţioasă a acestui fluieră-vînt, încurcă treburile şi lumea. Cum guvernul se recrutează — graţie votului nostru restrîns la oligarhie — cel mult dintr-un mănunchi de cincizeci de oameni, domnul Take Ionescu, membru al acestui trib patentat care se formează din aportul foarte limitat al partidelor recunoscute (ţara nu poate forma un partid !) s-a cheltuit în intrigi şi uneltiri, a aţîţat, a distrat guvernele şi oamenii politici de la orice acţiune, pentru ca astăzi să nu se mai poată face nimic şi ca partidele să sufere toate de vreo rană contractată din contactul cu acest pestilent şi lepros al ambţiunii.
Desigur că dacă efectele takiste rămîn, ta-kismul trebuie să sfîrşească. După atîtea lovituri şi umiliri pe care domnul Take Ionescu le primeşte numai ca să stăruie numele şi fiinţa lui la guvern — ieri domnia sa a p-imit pe cea definitivă. Voind să părăsească ţara şi să plece să se repauzeze în urma atîtor eforturi uriaşe, întreprinzînd în străinătate o nouă întrecere de reclamă, acordînd interviuri necerute şi sume necontrolate — domnul Ionescu se hotărîse să-şi lase la Ministerul de Interne înlocuitor pe domnul Bădărău.
Cine putea servi mai bine pe domnul Take Ionescu în operaţiile ce trebuiau făcute în lipsa şefului, decît domnul Bădărău ?
Decretul de numire la interimatul Internelor a domnului Bădărău fiind însă prezentat regelui, ca să-l iscălească, regele l-a sfîşiat şi l-a aruncat la coş.
De astă dată takismul primeşte şi dispreţul direct al suveranului, într-o formă care întrece
59
în importanţă orice polemică negativă ce s-ar putea duce împotriva domnului Take Ioneseu prin presă.
Domnul Bădărău nici n-a dat din sprîncene,. după excluderea domniei sale de la visul Internelor. Dacă nu e la Interne, rămîne pînă una alta la Lucrări Publice, şi tot e bine. Acesta e raţionamentul său.
Domnul Bădărău continuă să rămînă în guvern, domnul Take Ioneseu continuă să rămînă în guvern.
E ciudată morala takistă. A te mulţumi cu orice şi a te simţi fericit de orice tratament. Domnul Bădărău şi Take Ioneseu au probabil nevoie de un rege care să-i lovească cu biciuşca şi cu piciorul.
19 13
DOUA LUMI
Pînă ce viaţa românească va ajunge apogeul naţionalist visat de domnii N. lorga şi A. C. Cuza, cînd înlăuntrul unui zid chinezesc se va petrece fericirea permanentă a neamului nostru, şi cînd sufletul mulţumit cu vorbele de miere şi faptele de noroi ale politicianilor patentaţi cu tricolor nu va mai rîvni în afară — ne permitem uneori să facem cîte un pas peste frontieră.
Domnul Take Ioneseu călătoreşte departe. Londra, Parisul, Berlinul îi sînt oraşele familiare. Nu vedem ce a cîştigat occidentalismul -domniei sale din atîtea voiajuri atît de depărtate, dacă nu dreptul de a lucra la perpetuarea politicianismului şi a stării noastre sociale obişnuite.
Noi, mergem de preferinţă prin apropiere, de pildă... la Braşov. Şi la Braşov, fără să stăm de vorbă cu domnul Pickhon, fără să solicităm o audienţă la domnul Grey, fără să ne primească domnul Berhmann-Hollweg, fără să ne întoarcă spatele camaradul nostru de şcoală Poincare, stînd numai la o terasă de berărie sau plimbîndu-ne mirarea pe uliţele oraşului, vedem şi deprindem tot soiul de lucruri.
Savanţii noştri din Cameră şi Senat au învăţat în ţările străine principii, teorii şi legi — s-o spunem în cel mai discret parentez. Ei năzuiesc să conducă partide, să umple ţara de
61
glorie, să facă din România o pepinieră ilustră de miniştri, de prefecţi, de vice-regi. Ei discută cînd se vor da drepturi ţăranilor şi de ce nu li se vor da nici lor nici evreilor încă multă vreme — şi mai sigur, niciodată.
Ei fac conferinţe peste conferinţe în Parlament, înmulţesc formalităţile, se tocmesc în aşa-zise lupte de idei, se răspîndesc în ţară şi joacă prin sălile de cinematograf şi bal, din mahalale şi provincii, pe oamenii de stat, regulatori ai mersului universului.
Ţi s-ar părea că te găseşti într-o ţară de filozofi în care fiecine este un creier genial, abstract, incapabil să se scoboare din sfera su-permetafizică, atotabsorbitoare, unde domneşte.
Şi această metafizică si ură de precizii şi fapte cloceşte în toate capetele, fie că sînt prevăzute de o pălărie, fie că se ascund subt un chipiu sau o chivără episcopală. E într-adevăr cea mai bună situaţie ca să nu ţi se vază mişcările, pe cînd gura vorbeşte şi bate cîmpii.
Metafizica şi misticismul acesta au însă la spate cîte un buzunar. Un buzunar imens şi inuzabil. Dacă vorbele sînt goale, dacă frazele sînt seci, dacă ideile nu fac laolaltă cît o perie de ghete — buzunarul de la spate e în schimb cît se poate de umflat. Acolo intră şi se întîl-ncşte recolta tuturor afacerilor ce viermuiesc subt verbiajul politic. Şi surprind sute de mîini strecurînd banul de aur, de argint sau de bil-lon, în punga tăinuită a gheşeftului comun. Mîna păroasă şi compactă, de ministru ; mîna palidă cu briliante, de femeie, mîna înconjurată de o mînecă neagră cu trese albe, găseşti mîneca largă a popii ; degetele subtile ale prefectului... sute şi mii de mîini, de toate vîrstele şi profesiile, mîna proprietarului, mîna funcţionarului, mîna profesorului... sute şi mii de degete ale unei Camere nevăzute, mîinile nervoase
62
ale metafizicii politice, vehicula banilor spre buzunarul din spate.
Şi vorba continuă, filozofia nu încetează, se face torent, inundă totul, întoarce şi captează toate pulsaţiile lăturalnice şi le dă unicul ei curs. Şi tot atunci ţara geme, lumea aşteaptă, nădejdea se stinge tot mai mult, oamenii cu dor de oameni şi de neam protestează, ziarele apar etc., etc.
19 13
BANII LUPTĂTORILOR
Rolul domnului Hagi Tudoraki
«Familia luptătorilor», organizată în scopul de-a strînge fonduri şi de-a distribui ajutoare familiilor soldaţilor mobilizaţi, a putut să acumulez, putem zice, în cîteva zile, un milion şi jumătate. Din această sumă, dăruită de sub-scriitori pentru văduvele şi săracii rămaşi acasă ai cetăţenilor trimişi la război, «Familia luptătorilor» a împărţit vreo jumătate milion şi se mai găsesc astăzi, după demobilizare, în caseta ei, 875.000 de lei neîntrebuinţaţi.
Ce vom face cu aceste sume, şi-a zis comitetul ? Cui să le dăm ? Şi cu o lipsă de spirit de metodă, ciudată la nişte industriaşi ca domnul Hagi Tudoraki, care deţine o întreagă organizaţie comercială şi este cunoscut pentru acurateţea onestităţii sale — comitetul hotărăşte. Cinci sute de mii de lei să fie depuşi ca fond de război, spre fructificare pînă la eventualitatea unui război. Restul de trei sute şaptezeci şi cinci de mii lei să fie dăruiţi mai multor societăţi, între care »Liga Culturală".
Noi nu înţelegem cum se poate dispune de nişte bani pentru o destinaţie ad-hoc, contrarie scopului iniţial. Sumele adunate n-au fost date nici pentru război, nici pentru societăţile lipsite de fonduri. Cele aproape nouă sute de mii sînt banii orfanilor şi văduvelor, ai familiilor care au avut să sufere de pe urma mobilizării. Destinaţia sumelor nu poate fi scoasă din acest
64
teren bine definit, în cazul cînd comitetul şi-ar aroga dreptul înstrăinării. Şi o singură înstrăinare ar putea fi binevenită, aceea de a înfiinţa şcoli săteşti, şcolile «Familiei luptătorilor».
Metoda de urmat, singura logică, este ca membrii comitetului să se lase de grija de-a împărţi banii ce nu le aparţin. O convocare a subscriitorilor şi un vot, vor da o majoritate al cărui aviz va fi urmat, ca o lege. Comitetul să ia seama să nu se zdruncine încrederea cu care au subscris atîţi români pentru familiile ţării şi să îngrijească îndeaproape ca susceptibilitatea publică să nu fie jignită. Averea luptătorilor trebuie să rămîie luptătorilor, şi să nu vie să întărească viaţa unor societăţi în nestare să producă, şi întreţinute în mod artificial.
1913
1
UN OM ŞI JUMĂTATE
Domnul Mihail Dragomirescu, profesor, critic şi scriitor, izbuteşte să împărecheze, ca nimeni altul, ridiculul cu gravitatea.
Pentru un rînd, domnia sa scrie şapte coloane şi pentru un răspuns, pe care nu-1 dă, face şaptezeci de răspunsuri voluminoase la chestiuni ce nici nu i s-au pus.
Cîţiva scriitori l-au întrebat prin presă cum de nu intervine în afacerea cu Manasse. Nu în calitate de Dragomirescu, negreşit, dar exclusiv ca prezident al Societăţii Scriitorilor Români. Pentru această demnitate de intendent, profesorul universitar a vărsat găleţi de năduşeală şi nu credem să fie nici astăzi bine uscat de lupta domniei sale cu arta oratorică. Dacă domnul Dragomirescu ar fi voit apoi să se exprime şi în calitate de Mihalache, desigur că nimeni nu l-ar fi împiedicat să se dedubleze.
La somaţia scriitorilor, preşedintele — Dumnezeule ! — răspunde. Răspunde pe un jurnal întreg. întrebarea: «Ce faci domnule preşedinte ?» o înţelege ca o politeţă faţă de sănătatea scumpei sale persoane şi se transformă subt pana prezidentului într-o istorisire a vastei sale vieţi literare. Puţin îi lipsea domnului Dragomirescu să răspundă : «Ce să fac ? Sînt cavaler gîndac». El vorbeşte «eu» şi «mine». Des-tăinuieşte cu precizie marelui public data la care a fost «cîteva» luni şters dintre redactorii
66
Convorbirilor literare, ce i-au rămas pe inimă ca nişte lespezi. E curios că marele nostru critic n-are nici un cuvînt asupra epocii în care moaşa a tăiat ilustrul său buric.
Dar domnul Dragomirescu este şi un bărbat fin, care ştie să se strecoare prin chestiune, cu abilităţi de baletistă. Cochet, cochet şi dulce, dulce şi bleg. Domnia sa protestează împotriva logofeţilor răsculaţi împotriva lui Manasse şi, în acelaşi timp, i se înmoaie inima de om de fier şi i se prăpădeşte după ei. Are dreptate toată lumea, şi «studenţii», şi scriitorii, şi domnul Davila; toţi au dreptate. Oh! bărbat încăpător şi creier a toate inteligent! Domnul Dragomirescu reprezintă acest sumum filozofic, în stare să justifice totul.
Nu ! Domnul Dragomirescu e un tip cum sînt o mie.
Un tip foarte cunoscut şi des, care contribuie din Universitate la menţinerea mentalităţii de poltronerie publică. Voieşte ca toţi semenii săi să-şi conserve mediocritatea într-o pace, cît de ruşinoasă, cu întreg universul — liniştea sufletească de rînd.
1913
i
1
MAGISTRAŢII
Note de şedinţă
Ceea ce ne-a mişcat în cursul procesului Serei a fost osînda, fără hotărîre, a grefierului. Timp de un ceas, acest nefericit cu jabou şi mî-neci largi de preşedinte, citeşte ordonanţa domnului judecător de instrucţie Glogoveanu, un artist în ce priveşte fraza, compoziţia şi gramatica elementară. O zicem, evident, în ironie, şi trebuie să adăogăm această explicaţie, pentru ca judecătorul de instrucţie să nu găsească în complimentul nostru elogii.
Grefierul adaogă la zgomotul vocii sale care sună ca o hîrtie mototolită la infinit, sughiţurile, pauzele, gemetele, strănutul, trosnetul de înghiţitoare, plescăitul de limbă, ţiuitul, toate ecourile din stilul domnului Glogoveanu. Deşi vîrstnic, magistratul pare a nu fi citit în afară de caietele litografice de Drept decît Acţiunea sau Presa. Condeiul i-a rămas primar, cugetarea de şapte ani, şi cum este de faţă la şedinţe, cu figura-i roşcată, cu ochii afumaţi ca găurile unui ţigaret şi netezi, de i-ai putea pipăi fără să simtă, uneori se scarpină la nas ca o vulpe sau îşi freacă urechea cu o voluptate de căţeluş semiparalitic şi afectat de rîie.
Prezidentul e venerabilul domn Algiu. Ceva de turc şi ceva de halviţă topită şi ceva de bragă. In cotul stîng figura prezidentului, largă, cu scheletul feţii ca un ciorap prea mare, uzat şi asudat, compusă din zbîrcituri caricaturale,
68
se leagănă ca o căciulă aruncată în vîrful unui par. Pare şi amuzat şi plictisit şi indiferent, şi în definitiv nu este nimic din toate de felul acesta. Ochii, moi şi groşi, se clătesc vineţi în găurile capului ca măduva 'scuipătorilor de tren, în agitare lentă. Urechile domnului sînt vaste. Gura domnului prezident, slăbită din sfincter, atîrnă cînd aprobă, buzele prezidentului par a suge o bomboană neisprăvită, şi uneori figura aceasta surîde !
Domnul Algiu e acel faimos prezident care în afacerea tramvaielor şi-a dat sentinţa cu cinci zile înainte de a formula-o la tribunal, la cafeneaua «Capsa», e un judecător, prin urmare, model şi de vreo douăzeci de ori mai bătrîn decît asistenţii lui, între care îşi parodiază experienţa.
In stînga prezidentului stă un domn tînăr, un fel de căpşună sau îngheţată de zmeură a magistraturii. Imberb, trandafiriu, Costin. O continuă uimire pe faţa acestui onorabil judecător, care pare născut să se întrebe veşnic şi să nu răspundă niciodată. Privirea lui fixă are seninătatea naivă a eroilor de zahăr şi turtă dulce, a cinci bani bucata. în două zile întregi mi se pare că s-a mişcat o dată, ca să-şi întoarcă faţa către prezidentul flasc, surpat lîngă el. Opinia lui ? Ce importanţă ? Cu o atitudine şi cu o figură ca a domnului Costin, un judecător pare menit să parvie la cele mai înalte consecinţe ale arivismului.
Judecătorul cu ochelarii negricioşi din dreapta prezidentului e un băiat frumos. Rareori un magistrat exprimă mai pe faţă şi cu mai mult cinism opinia ce şi-a făcut-o, ca să zicem aşa, în cursul unui proces, ca să zicem, iarăşi aşa. Hotărît să argumenteze cu domnul Aristide Blank, clovnul cu buzele roşii, judecătorul Pherekide, ia cu stăruinţă note după
69
foţi advocaţii băncii. Domnul Blank este în sală şi va putea aprecia ca şi noi. Advocaţii apărării sint ascultaţi cu mult interes, dar numai ascultaţi.
. Măsura capacităţilor magistratului Pherekide e în stare să ne-o dea atenţia cu care domnia sa urma pledoaria , de ramosliment a maestrului Delavrancea, scriitor, fost ministru, actual funcţionar al băncii Blank şi advocat al acestei bănci.
Un lucru ne-a surprins şi ne-a impresionat foarte ciudat, că magistratul Pherekide a primit să judece într-un proces în care este angajat părintele său. Domnul Mişu Pherekide e într-adevăr advocatul băncii Blank în afacerea în care excelentul bărbat, fiul său, era pus să se pronunţe.
Să isprăvim asupra acestui punct şi să trimitem toate felicitările acestui preot pentru frumoasa conştiinţă profesională.
în tot timpul şedinţelor s-a remarcat de public procesiunea de haine nemţeşti şi robe din fundul sălii, pe la spatele tribunalului. Ca pe scenă, figuranţii se strecurau, veneau, se duceau, şi. prin uşile .camerei de deliberare se zăreau actorii de rezervă, popii care nu jucaseră, cîntăreţii şi paracliserii liberi ai Sfintei Justiţii.
1913
PENTRU GOLIESCU
S-au petrecut într-o închisoare din România nişte lucruri înspăimîntătoare.
Un fost căpitan, arestat şi condamnat pentru o crimă pe care el pretinde în termeni atît de hotărîţi şi cu atîta energie că nu au făcut-o, încît eşti adus să te îndoieşti de absoluta temeinicie a osîndirii lui, zăcea în fundul unei ocne.
Era un tînăr, zice-se, prezentabil, şi ambiţios, şi pentru că ar fi avut o idee de aplicat şi de cîştigat averea pe care o urmărea şi nu putea nici în crîmpei realiza-o din resursele lui de ofiţer, îl tentase aripa lui Bleriot şi fuga lui Icar. Sau era, după mărturisirea altora, un tînăr îngîmfat şi in fond fără valoare, un metal comun, suflat superficial cu aur.
Care din cele două versiuni ar fi mai adevărată nu ne aparţine să judecăm, oricît am prefera să ştim că subt tichia de dimie vărgată de ocnaş, care acoperă capul căpitanului, se află sau nu o gindire şi o seriozitate. Fapt este-că între ofiţeri el număra antipatii pe care nule-a putut învinge inima nici nenorocirea, provocate de mîndrie, se pare, invidiată şi poate şi temută, a căpitanului. Goliescu era primit la Palat. ca: inventator, şi atenţia Coroanei fusese atît de atrasă către acest ofiţer, acuzat de trădare şi arestat cu un fast poliţienesc fenome-
7r

nai într-o stradă goală, încît regele s-a fotografiat în parcul castelului Peleş cu el. Toţi au putut lua cunoştinţă de această fotografie a celui mai puternic monarh din Orient cu cel mai dispreţuit dintre gradaţii săi.
Judecata avu loc în preajma mobilizării, în împrejurările cele mai rele pentru un militar cît de puţin bănuit de trădare. Afacerea Go-liescu şi-a pierdut orice importanţă, înecată cum a fost în afacerea ţării, tîrîtă în război. Nenoroc! Geamătul lui Goliescu, înfăşurat cu lanţuri şi aruncat în fundul Ocnelor Mari, nici nu a putut fi auzit — şi paşii armatei au trecut către Bulgaria peste amintirea acestui om înjugat la muntele de sare. Jurnalele, fireşte, nu puteau agita o chestie atît de gravă, în nişte ceasuri atît de mari. Să fi fost oamenii împuşcaţi pe uliţele Bucureştilor şi presa poate că nici n-ar fi înregistrat numele morţilor. Tot ce s-a făcut şi orice s-ar fi putut comite, intra, cu forţa, şi pentru necesitatea orei ce sunase, în accidentele de război. Căci în definitiv raţionamentul ziariştilor, atît de puţin bravi chiar în timpurile de pace, cînd demnitatea vitejiei este manifestabilă prin scris şi nu prin acte, era just. Şi Goliescu, şi zeci de alţi ofiţeri, şi sute şi mii de soldaţi puteau să moară într-o întîlnire de arme. Puşcăria era privită chiar ca o garanţie de viaţă, şi cunoaştem rezervişti cu profesii intelectuale importante în stat, care în lipsa posturilor de ordonanţe, vizitii şi bucătari şi după complectarea acestora cu din colegi de-ai lor, ar fi preferat frontului şi riscului, pensiunea unei puşcării.
Nu vreau să luăm apărarea trădătorilor, pe care-i urmărim, dimpotrivă, cu învierşunare, dar avem sentimentul că în afacerea Goliescu
72
"totul n-a fost încă spus, că rămân obscurităţi de elucidat şi că în parte el trebuie să fie şi victima momentului în care a căzut. Ar fi de dorit ca acest moment istoric şi luminos al vieţii statului nostru să nu fie tulburat de nici o nedreptate şi în nici un caz de nedreptatea -care răpeşte libertatea omului şi distruge bucuria şi speranţa familiei.
La intrarea lui în ocnă i s-a pregătit lui Goliescu o opinie publică de puşcăriaşi instruiţi să-l umilească, dacă mai putea fi umilit. El n-a găsit acolo nici camaraderia, îngăduită, a siniştrilor asasini. Aceştia, mîndri că-i mai poate lega ceva de onoarea oamenilor slobozi şi mulţumiţi că au păstrat un grad de superioritate faţă cel puţin de un căpitan şi un aviator, l-au primit între dînşii ca pe o fiară, şi din toate gurile acestea blestemate se ridica acuzarea : «Trădătorul» ! Şi cu toate că Goliescu fusese degradat şi scos din rîndurile armatei, ofiţerii veneau de la Ministerul de Război ca să inspire ilegal direcţia penitenciarului asupra felului meritat cum trebuia tratat iostul căpitan. Li se părea acestor bărbaţi ai ţării că Goliescu nu era niciodată destul de canonit şi, călcînd legile ţării lor, ei cereau pentru el constrîngeri mai multe, severităţi excesive.
în sfîrşit, s-a petrecut cea mai josnică şi mai neînchipuită infamie. Ezităm să scrim acest lucru, şi n-ar fi decît să-l reproducem, căci a iost publicat şi n-a fost dezminţit. Refuză mintea, refuză sufletul nostru să creadă că acest act s-a putut petrece; că paznicii penitenciarului au putut supune pe un prizonier, încredinţat lor, celui mai atroce brigandaj ; că acestea s-au putut consuma subt ocrotirea direcţiei
73
penitenciarului ; că în ţara noastră poate exista o specie de asemenea bandiţi. E o insultă pentru toţi, şi o insultă pe care am dori să o simtă şi domnul ministru de Interne, şi guvernul, şi publicul întreg — căci aceste acte trebuiesc exemplar pedepsite.
Ochii paznicilor temniţei pîndeau mizera sumă de patru mii de lei pe care i-o adusese nefericitului Goliescu muma lui. Din furtul comis asupra trădătorului ei aveau să facă educaţia copiilor şi să-i îmbrace de Crăciun. Un furt ar fi cerut îndrăzneală ; ei recurseră la excrocherie, furt mai lin şi mai comod. Ca să-l despoaie, ei înscenară fuga lui Goliescu, îi treziră speranţele de libertate, îl pasionară, îi făgăduiră, în schimbul banilor părinteşti, să-i înlesnească fuga. Şi după ce toţi banii i-au fost sustraşi, ei îl puseră într-un sac, se făcură că fug cu el şi îl dădură pe mîna paznicilor să-l trimită, ca recidivist, la sistemul celular al închisorii Doftana...
Directorul închisorii răspunde, încîntat: «Da, toate acestea au fost făcute cu consimţămîntul meu !!»
Acest director are siguranţa că-i autorul unui act admirabil. Pînă la ce înjosiri trebuie să fi fost silit Goliescu să se coboare, pentru ca să anuleze într-atîta simţul de răspundere al autorităţii puşcăriei încît să-şi mărturisească singură excrocheria, înscenarea, ca un act moral şi permis.
Cine ar aduce la rampă această ignobilă dramă, ar putea fi considerat că exagerează şi minte.
Ce face domnul ministru de Interne şi ce se face cu fostul căpitan Goliescu ? întrebăm cu speranţa că simţul demnităţii omeneşti nu s-a
74
tocit intr-atîta, oricît de redus, incit întrebarea ce o pun faptele prin pana noastră îndurerată, să nu dea loc la nici o emoţie şi la nici o mişcare.
Unde sînteţi voi, deputaţi liberi şi generoşi, ai parlamentului românesc ?
1 9 1 3
ÎN JURUL «EVADĂRII» LUI GOLIESCU
S-a găsit între cititorii mei unul care să-mi plătească articolul Pentru Goliescu, apărut în Seara din 8 decembrie, cu injurii. în loc să-mi mulţumească pentru prilejul ce i-am dat creierului său îngust şi sufletului său meschin ca să guste sentimentul toleranţei şi dulcea senzaţie a îndoielii, acest om destul de prost ca să nu priceapă şi îndeajuns alfabet ca să poată face uz de plicuri şi mărci poştale, îmi adresează o scrisoare, pe care cu multă sforţare am parvenit să o citesc.
Nu ştiu dacă cel ce-mi scrie este Popa Iapă sau alt prelat libidinos şi imbecil, atacat de mine. După formă, scrisoarea purcede dintr-o speluncă popească, sinod sau mitropolie. Mentalitatea ei e cea ortodoxă şi cuvintele-i sînt. călugărite. Evident, scrisoarea e anonimă, aşa cum îi stă bine.
Dacă ar fi vorba numai de injuriile dintr-însa,. e bineînţeles că aş trece peste ele, mai ales că tot vînzîndu-mă ba cîte unui jidan, ba Cahalu-lui întreg, precum se ştie, sensibilitatea faţă de acest soi de acuzări cu care m-am obişnuit, ’a mine s-a atrofiat, şi dacă m-am vîndut tuturora, nu este aşa că mă voi putea vinde şi lui Goliescu, bucuros ? Popa care-mi scrie, ştie pertinamente că am primit plată ca să apăr pe căpitanul condamnat pentru trădare. Tot ce-mi rămîne de făcut este să împart cu co-
76
•respondentul meu, şi banii aceştia vor fi bine plasaţi duhovniceşte, dacă voi contribui cu dîn-şii să vindec virusul unui arhiereu sau gono-cocii unui mitropolit. Pîn-atunci să izolăm din scrisoarea lui o idee, ca să zic aşa, care pare capabilă de oareşcare consistenţă şi popularitate.
Desigur că şi alţi cititori mai cuminţi, însă şi mai inteligenţi declt ţîrcovnicul meu, au găsit în faptul împotriva căruia protestăm noi, că proiectul de evadare al lui Goliescu a fost încurajat de direcţia închisorii, argumente de justificare pentru directorul şi oamenii lui. Cei patru mii de lei furaţi lui Goliescu par o sumă muncită şi meritată, de vreme ce fostul căpitan avea intenţia să fugă. Furtul şi banditismul paznicilor temniţei li se par acte morale, pentru că intenţia de a fugi era a lui Goliescu. Morala şi dreptatea n-au ce căuta deci înlă-untrul unei închisori, şi cu eît administraţia puşcăriilor va fi mai hoţeşte făcută, cu atîta noi trebuie să o recunoaştem mai cinstit. Cu toate că puşcăriile sînt pline cu oameni care, flămânzind, au cutezat să fure o bucată de pîine, ei sînt mai vinovaţi decât paznicii care au furat lui Goliescu patru mii de lei. E-o admirabilă consacrare a jafului administrativ. Să fure numai funcţionarii !
Ex-căpitanul nu poate fi făcut vinovat de faptul că voia să evadeze. Orice om închis e muncit de acelaşi gînd şi înviorat de aceeaşi speranţă : libertatea. Şi această dorinţă e morală şi dreaptă pentru că este firească ; şi cînd directorul închisorii care trebuie să fie un autor dramatic ratat, găseşte că e de competinţa domniei sale să transforme o suferinţă într-o farsă sinistră, trebuieşte riguros pedepsit.
Apoi sentimentul de nedreptate şi nevinovăţie care poate să căznească sufletul căpitanu-
77
IN JURUL «EVADARII» lui goliescu
S-a găsit între cititorii mei unul care să-mi plătească articolul Pentru Goliescu, apărut în Seara din 8 decembrie, cu injurii. în loc să-mi mulţumească pentru prilejul ce i-am dat creierului său îngust şi sufletului său meschin ca să guste sentimentul toleranţei şi dulcea senzaţie a îndoielii, acest om destul de prost ca să nu priceapă şi îndeajuns alfabet ca să poată face uz de plicuri şi mărci poştale, îmi adresează o scrisoare, pe care cu multă sforţare am parvenit să o citesc.
Nu ştiu dacă cel ce-mi scrie este Popa Iapă sau alt prelat libidinos şi imbecil, atacat de mine. După formă, scrisoarea purcede dintr-o speluncă popească, sinod sau mitropolie. Mentalitatea ei e cea ortodoxă şi cuvintele-i sînt. călugărite. Evident, scrisoarea e anonimă, aşa cum îi stă bine.
Dacă ar fi vorba numai de injuriile dintr-însa,. e bineînţeles că aş trece peste ele, mai ales că tot vînzîndu-mă ba cîte unui jidan, ba Cahalu-lui întreg, precum se ştie, sensibilitatea faţă de acest soi de acuzări cu care m-am obişnuit. Ia mine s-a atrofiat, şi dacă m-am vîndut tuturora, nu este aşa că mă voi putea vinde şi lui Goliescu, bucuros ? Popa care-mi scrie, ştie pertinamente că am primit plată ca să apăr pe căpitanul condamnat pentru trădare. Tot ce-mi rămîne de făcut este să împart cu co-
76
■respondentul meu, şi banii aceştia vor fi bine plasaţi duhovniceşte, dacă voi contribui cu dîn-şii să vindec virusul unui arhiereu sau gono-cocii unui mitropolit. Pîn-atunci să izolăm din scrisoarea lui o idee, ca să zic aşa, care pare capabilă de oareşcare consistenţă şi popularitate.
Desigur că şi alţi cititori mai cuminţi, însă şi mai inteligenţi decît ţîrcovnicul meu, au găsit în faptul împotriva căruia protestăm noi, că proiectul de evadare al lui Goliescu a fost încurajat de direcţia închisorii, argumente de justificare pentru directorul şi oamenii lui. Cei patru mii de lei furaţi lui Goliescu par o sumă muncită şi meritată, de vreme ce fostul căpitan avea intenţia să fugă. Furtul şi banditismul paznicilor temniţei li se par acte morale, pentru că intenţia de a fugi era a lui Goliescu. Morala şi dreptatea n-au ce căuta deci înlă-untrul unei închisori, şi cu cît administraţia puşcăriilor va fi mai hoţeşte făcută, cu atîta noi trebuie să o recunoaştem mai cinstit. Cu toate că puşcăriile sînt pline cu oameni care, flămînzind, au cutezat să fure o bucată de pîine, ei sînt mai vinovaţi decît paznicii care au furat lui Goliescu patru mii de lei. E-o admirabilă consacrare a jafului administrativ. Să fure numai funcţionarii!
Ex-căpitanul nu poate fi făcut vinovat de faptul că voia să evadeze. Orice om închis e muncit de acelaşi gînd şi înviorat de aceeaşi speranţă : libertatea. Şi această dorinţă e morală şi dreaptă pentru că este firească ; şi cînd directorul închisorii care trebuie să fie un autor dramatic ratat, găseşte că e de competinţa domniei sale să transforme o suferinţă într-o farsă sinistră, trebuieşte riguros pedepsit.
Apoi sentimentul de nedreptate şi nevinovăţie care poate să căznească sufletul căpitanu-
77
lui condamnat pentru trădare — se ştie ure lucru, că Goliescu aşteaptă revizuirea procesului său şi punerea lui în libertate cu o tenacitate ciudat de sugestivă — dă puteri de răbdare şi de jertfă pentru libertate, neînchipuite. Cazul unui Dostoievski care primeşte regimul puşcăriei nemeritate ca o binefacere mistică e destul de rar şi de bolnav.
Goliescu nu este vinovat pentru că a voit să fugă. Vinovată e direcţia închisorii că s-a scoborît să se joace cu viaţa şi cu bunul unui deţinut, să-l dea în spectacol închisorii şi să-l ajute să fie escrocat şi păcălit.
E de scris psihologia unui director sîngeros'-de penitenciar, care plictisit de monotonia slujbei întredeschide poarta închisorii în care să. apuce şi să strivească ţeasta deţinuţilor administraţi de el.
19 13
GONACII
Schimbarea domnilor dă vieţii noastre orăşeneşti, unde timpul se pierde cu atît mai mult cu cit ceasornicele sînt mai numeroase, o animaţie ciudată. Aspectul Bucureştilor se transformă. O bătaie de primăvară pare că înviorează pe oamenii blegi de monotonie. Chiar caii trăsurilor manifestă bucurie, şi becurile de gaz strălucesc mai din suflet. In lumea servitorilor, a sergenţilor de stradă, a birjarilor, chelnerilor, portarilor de hotel, în toate sectele profesionale care slujesc cinului celuilalt, se simte o frămîntare, şi fiecine este atent, necunoscîndu-ţi precis îndeletnicirea, să-ţi fie plăcut şi legănător din coadă.
La cafenea consumatorii discută -«ideile lui Brătianu», comentează «ce-a zis regele», îşi compune un brevet de legături cu vreun ministru. Frecîndu-şi mîinile, scriitorul bîzîitor în jurul farfuriei cu dulceaţă, muscă de sirop şi bere, declară : «în sfîrşit am venit la putere». Acest am e colectiv şi imens, el reprezintă o mie de relaţii şi de solidarităţi secrete şi inexistente.
Nenumăratele evenimente însoţesc schimbarea de guvern. O parte din cei «căzuţi de la putere», o parte din cea mai preţioasă clientelă de partid, trece cu adversarul. Ii vezi sărind dintr-un partid într-altul, ca dulăii, din-tr-o curte prădată, peste garduri, în ograda
79
vecină, cu jigniţele pline cu slănină ; ca şoarecii din unt şi caşcaval. Ca şi cum ar fi plini de aripi ca îngerii, cu cîte un ochi în mijlocul fulgilor, zborul lor e instantaneu şi neostenit. Peste doi-trei ani, încredinţaţi că tot în partidul ulterior este mai multă dreptate, sînt mai multe idei, se vor reîntoarce să «guverneze» iarăşi. Şi partidele primesc întodeauna şi todeauna în poală pe aceşti bărbaţi de minge.
Apoi sînt deputaţii in spe, oamenii convinşi, că au înlesnit venirea la putere cu informaţii în gazetă, cu articole, prin «atitudini» ostile guvernului deces. Motorul guvernamental se înnisipează în acest profund nămol, îndată cedă să pornească şi, la urma urmei, domnii cei noi găsesc că ceea ce le lipseşte este un număr mic de partizani. Gloata admiratorilor îi înăbuşă. De la cocarda din butonieră pînă la locul în parlament, toţi visează ceva şi muncesc să-şi realizeze idealul. Cine ţi-a cusut un nasture la jiletcă pe vremea cînd erai student, vine să ţi-1 aducă aminte. Fotograful vrea să-ţi facă portretul, cu mina deasupra urechii şi cu degetul întins pe sprinceană. Nişte reviste, care se înrudesc cu presa prin literă tipografică şi hîrtie, te înghesuiesc să le dai autorizaţia să-ţi publice capul şi biografia, pe un preţ de nimic sau în schimbul unei mijiri de speranţe. In sfîrşit, cine nu caută să se devoteze guvernului şi să-l adăpostească subt scut ?
Cei mai interesaţi sînt tinerii cu oarecare bani nemunciţi şi care se tăvălesc în restaurantele scumpe, cînd prin sosuri, cînd prin spumă de vin. Aceştia cunosc mai mulţi guvernamentali sau dintre vechi. «Am să-i spui lui...» aici un nume de ministru. Are să-i spuie oarece, negreşit, are să-i dea o povaţă politică
80
sau are să se răstească la el, nu se ştie, dar ceva trebuie să-i spuie.
Ei vorbesc mai ales în zilele de faţă, franţuzeşte, o franţuzească aproximativă, cu sforţări pentru nazalizarea cuvintelor în împăien-jinirea lor dulce în înghiţitoare. Citează din Briand fraza cea mai banală rostită la Saint-Etienne. Vorbesc de naţie, de ţărănime, de boieri, cum evident sînt şi dînşii. «Fac atmosferă». Şi cînd îi întrebi din întîmplare : «Eşti sănătos ? Ce mai face Miţa ?» ei îţi răspund, îngrijoraţi: «Maintenant, mon cher, on va li— vrer la lutte electorale... Oui, il se peut que je pose ma candidature, il n’y a rien d’arrete... Je dois me consulter encore avec... tu corn-prends. Mais enfin...».
Tinerii de la «Capsa» sînt extrem de ocupaţi..
19 14
macinişul
Două alegeri pe an ne-ar ajunge. în zece ani am putea la fiece trecătoare aşeza o cruce şi un toboşar, iar poporul, culcat între fruntarii, ar putea dormi visînd cu mîna la pîntec societatea viitoare.
Cu greu te mai recunoşti între oamenii tăi. Un ritm ciudat cuprinde natura cetăţenească, brusc aruncată-n convulsii. E ca o bîlbîire şi ca o isterie universală. Tresare toată organizarea fizică şi sufletească a politicilor indivizi. Lumea devine naţional-liberală, conservatoare, democrată, naţionalistă, independentă, [...]. Nu mai tihneşte masa, somnul dispare, familia, baza societăţii, se sfărîmă. Copiii nu-şi mai recunosc părinţii de gen masculin, hipnotizaţi, aiuriţi şi fioroşi. Bărbatul se transformă într-un soi de hotentot intelectual, care hai-duceşte prin urbii şi suburbii, pleacă de cu noaptea, fuge flămînd, se întoarce după miezul nopţii speriat, vînăt şi leoarcă de ploaie, să-şi schimbe cămaşa.
Terminologii bizare circulă, ca un volapiik. Cauţi pe ajutorul de primar şi ţi se spune : «E în verde», sau «E în albastru». Cauţi pe comisar şi ţi se afirmă serios că : «Umblă prin galben». Sau : «Este în Moşi»...
Apoi : «La revedere, la cuibul cu barză !» — o invitaţie cvasi-japoneză. Şi : «Te-am văzut la maidanul dulapului»... Şi cuvinte reli-
82
gioase : «Crucea plină vă va mîntui», sau vorbe de mag : «Steaua», «Crai nou»...
Şi faţă de toată viaţa de criză la care asişti,, ai impresia că te-ncurci cu mintea într-o nebunie mare ce începe ca un basm şi sfîrşeşte-în Cişmigiu, cu lapoviţă şi noroi.
Negustorii îşi uită marfa, profesorii catedra, popii tămîia, ofiţerii galonul. Toţi se găsesc într-altă parte şi nimeni nu-i la locul lui. Miniştrii, şefii, subşefii, secretarii, inginerii, gazul şi electricitatea, nimic ! Zadarnic ai căuta pe cineva. Dacă ţi-ai pus umbrela şi galoşii în coridor, eşti sigur că au plecat în timpul nopţii după propagandă. însăşi pisica lipseşte de-acasă, iar sergentul din stradă e cu desă-vîrşire grav. Noctambulii povestesc că s-au întîlnit la vot şi cu morţii, pe care o patriotică solidaritate îi face să se întoarcă în Bucureşti, în sprijinul generaţiilor fără o lungă experienţă.
Candidaţii muncesc pe brînci la neurasteni-zarea electorală. Se fotografiază în cele mai seducătoare atitudini. Figura poate-deputatu-lui se face de cinci ori mai mare şi e răspîn-dită în mii de foi, ca nişte reclame de gră-dinărie, pentru o nouă specie gigantică de dovleac. Unii candidaţi afectează poza cugetătoare a tînărului cu mîna la falcă, gură sau creier. Alţii şi-au arborat mustăţile cu cosmetic. Profiluri borcănate, guşi cu pondera sănătoasă. «Eep! Eep! Eep ! Trece domnul prefect.»
O muzică spre seară. Automobile şi larmă. Pe-o pînză într-un balcon variază omul cu guler şi cravată — care a «ieşit». Cetăţenii conştienţi cască o gură fermecătoare la proiecţiile din balcon : o chelie succede unei chici.
■o ţăcălie alternează cu o barbă. Afli numele domnilor, scrise dedesubt.
Şi plouă. Bulevardul e o urină nouă, in care cetăţenii luminaţi par pilcuri de excremente. Plouă. «U pleut dans mon coeur, comme il pleut sur la viile.»
1914
VÎRTEJUL
Sînt în viaţa popoarelor momente, lungi adeseori cît anii, de miopie generală. Ochiul se strînge pînă la dimensiunea de punct a găurii de ac. în stare să zărească molecula de praf aşezată pe coada de la frac, văzul dispare din faţa unei lumini ce străluceşte.
Tot omul e cuprins atunci de-această boală a pupilii sufleteşti, care se petrece, lucru ciudat, laolaltă cu o încredere în sine nemăsurată şi toate picioarele cu capetele lor se îndreaptă şi se duc în acelaşi sens, grămadă, cireadă.
E ca un vîrtej înlăuntrul apelor mari, care atrage, într-un dans lent şi trădător tot ce pluteşte către viitoare, iar oamenii prinşi în această horă par, consideraţi de la o distanţă convenabilă, frînturi de paie şi haşchii din-tr-un lemn ce-ar fi putut fi copac.
Asemenea vîrtejuri rîjnesc în clocotul lor sufletul nostru social şi politic de astăzi. Fatalitatea lor cere ca politicii noştri să nu înţeleagă nevoia schimbărilor ce trebuiesc făcute şi să primească inspiraţiile timpului cu duşmănie. S-au cerut reforme şi trebuiesc reforme.
Ei se opun. De cîte ori se deschide o gură — de teamă ca prin groapa ei să nu se vadă realitatea din suflet, această gură bolboroseşte
85
-cuvinte ca: naţie, patrie, datorie. Atîta timp ■cit funcţionează în dicţionar, cuvintele sînt excelente. Ajunge să capete o însemnare vie şi să trebuiască sprijinite pe fapte, pentru ca noţiunile ce circulă în fiinţa lor să fie mizerabil renegate.
Piesa a mai fost jucată. E un teatru cunoscut. Presimţi ce are să vie: răscoală si distrugere. Pasivi şi incapabili să se ridice pe propriile lor picioare ca să contemple de la înălţimea frunţii, sîngele în care li se scufundă pantofii de lac, ei nu prevăd nimic. Boierului îi place să fie devastat şi omis. El nu ştie să cedeze : o încheiere onestă se pare că necesitează geniu cel puţin.
Acest obscurantism al multor timpuri şi al 'tuturor timpilor ce se ciocnesc de veacurile noi — în care numai cîţiva înţeleg şi ceilalţi nu pricep nimic — are o pricină culturală şi •dovedeşte superficialitatea obişnuită a minţii grosului presupus cult.
Oamenii momentelor de miopie au citit şi poate că au şi scris în afară de suma veniturilor anuale şi de scrisori către furnizori, unele pagini de cerebralitate. Dar totul a fost studiat şi reţinut ca lucru mort, ca nişte reguli de sintaxa unei limbi stinse cîndva. Ei n-au intrat în idei şi sentimente cu carnea şi conştiinţa lor. Ei s-au îmbrăcat cu ele deasupra cămeşii şi mai mult s-au încălţat.
Numai cînd lucrurile, părăsind letargia verbală a clasificărilor învăţate, răsar, se arată vii, atunci încep ei să le înţeleagă în raport cu micul interes, şi nicidecum cu inteligenţa. E un înţeles perceput cu stomacul, cu intestinul şi nicidecum cu mintea.
Un om de stat e un om oareşcare din oamenii mediocri, sărac sufleteşte, fricos, îndă-
rătmc, sălbatic. Şi toată cultura lui nu slu jeşte la nimic, nu-i face statul intelectual să-î crească de un lat de deget, căci mîntuirea si-o aşteapta ca orice putregai inconştient de ’ la flacără şi topor.
19 14
SENAT!
Stagiunea teatrală fiind închisă, spectacolele rs-au strămutat, concentrate, la Senat, pentru ca acest corp bătrîn legiuitor să-şi însuşească în special numele de circ al politicii noastre.
Senatul e ca o casă de clovni. Onoraţii senatori, chemaţi să realizeze reformele de care se vor bucura ţăranii anilor 1907 şi 1913, şi-au propus să servească galeria şi să dea o pildă făţişă de demnitate şi cuviinţă parlamentară publicului stupefiat.
Domnul Niculae Filipescu, despre care s-a spus întodeauna că-i o putere sterilă şi care s-a înfăţişat ca un idealist voluntar şi fără urmare, înmulţeşte farsele şi tot glumind, ju-cîndu-se şi apostrofînd, dă măsura perfectului politician.
Ziarele înregistrează toate aceste acţiuni ale •reprezentanţilor bătrîni ai ţării, care îşi arată muşchii, gesticulează atletic, înjură direct şi simplu — şi de la deschiderea parlamentului rubrica e cronica scandaloasă şi ridiculă cotidiană, a ideilor în Ţara Românească.
Poporul românesc poate să-şi contemple stă-pînii şi să înţeleagă ce poate aştepta de la •dînşii, după ce le-a asigurat şi mai bine latifundiile şi le-a făcut orgoliul trufaş să se îndoiască, aducîndu-le de dincolo de Dunăre vigoare, pămînt şi slavă. Legiuitorii din Senat ■.merită să fie admiraţi în acelaşi timp de cei
88
patru milioane de români din Transilvania, care, înfiorător de asupriţi de maghiari, şi geloşi de fericirea fraţilor din regat, vor putea găsi în isprăvile magnaţilor din Senat subiecte de reflecţiune utilă.
Cit de mulţumit trebuie să se simtă ciocoiul scandalagiu din cursul şedinţei cînd, retras în camera lui, seara, şi adîncit în lectura autorilor lui mai mari, Paul de Kock şi Jean Aicard, tresare aducîndu-şi aminte cum a legiferat în timpul zilei.
Amicii noştrii ciocoii ar trebui să ia seama că între un joc de lawn-tennis sau box şi un mandat de senator într-o Constituantă e oa-reşcare deosebire şi să-şi trezească simţurile, dacă nu prin cugetare cel puţin cu nasul la un flacon amoniacal.
Intr-altfel, va fi să ne aşteptăm la jocul ţărănesc, căruia nu-i lipseşte prea mult ca să înceapă.
Şi ceea ce vom regreta atunci, cînd şolti-căriile din Senat nu vor mai fi în stare să oprească năvălirea holdelor peste oraşele bete -şi isterice, va fi sensibilitatea bruscă a ciocoilor, care, incapabili să facă faţă hotărîtă tragediei, se vor aduna într-un colţ al aceluiaşi Senat, să plîngă.
1914
CETĂŢEAN
Se cheamă, ni se pare, civism, o seamă de îndatoriri, cînd însuşirile de la natură lipsesc, care fac onoarea tradiţională a individului în societate. Amănunte nenumărate şi care nu se pot aşeza într-un manual al Bunului Cetăţean, trădează calitatea reală a unui om oarecare.
îndeobşte, insul învaţă să-şi ascundă inferiorităţile, cu oareşcare artă : civilizaţia-i slujeşte în special pe aceşti ipocriţi. Sînt momente cînd, ştiindu-se izolat de ochiul numeros al cetăţii şi apăsat de armura de fier a disciplinei sociale, el redevine ceea ce este. în familie, în dragoste, acolo unde se găseşte mai singur şi mai stăpîn, insul social apare cu totul schimbat.	!
Oamenii au simţit din vreme această contrazicere permanentă a fiinţei lor secrete cu aspectul fabricat, şi s-au înţeles, cu toţii deodată, să-şi rezerve în haosul vieţii un teren individual. Şi, din nevoia aceleiaşi uriaşe ipocrizii, care-i face, prin convenţie, buni, cinstiţi, morali ş.a.m.d., au declarat bucata de loc, astfel ocupată, inviolabilă şi sacră ! E aşa-zisa viaţă privată ! Nici n-ar putea să fie un delict dacă pătrunzînd tocmai în această viaţă şi în această privată, n-ai descoperi pe om cu desăvîrşire.
90
In acelaşi sens trebuiesc ordonate actele de ■tiranie şi brutalitate petrecute la vitrina publică, şi la aer, şi de pe urma cărora au de suferit cei mici şi slabi.
Cazul domnului Em. Grigoroviţă, profesor de limba germană şi scriitor din bunăvoinţa sudorii literare, este de felul acesta. Domnul Grigoroviţă e un domn spătos şi, în definitiv, simpatic. Portul jobenului şi al figurii rase dă. colosului cu redingotă o distincţie de scandinav,
în aceeaşi epocă din istoria civilizaţiei la profesorii de liceu, trăieşte cu domnul Grigoroviţă, în acelaşi oraş, tîrîndu-şi viaţa pe aceleaşi străzi, un infirm ; de douăzeci de ani acest olog, scufundat într-un scaun cu roate, aşteaptă în faţa unui tablou imens, hidos, veşnic pus la loterie şi aşezat, cu oblăduirea poliţiei, pe un trotuar din Calea Victoriei, gologanul trecătorului milos. Lipsit de geniu ca si profesorul, această traducere mai nenorocită a domnului Grigoroviţă în pictură, îşi duce traista stomacului, agăţată de un gîtlej cu plete, de la o zi la alta, cu greu.
Mai deunăzi, profesorul de germană se opreşte în faţa pictorului şi a operei sale ; se uită, se gîndeşte şi în loc să ducă mîna la buzunar, zmuceşte cu dînsa bastonul şi, după citeva lovituri distribuite cu singura dărnicie de care scriitorul nostru pare capabil, ologul dispare în fundul căruţei lui, ca un pachet.
Se zice că domnul Grigoroviţă îşi manifesta în felul acesta principiile de artă şi îşi impunea estetica personală. Domnul Grigoroviţă trebuieşte viu felicitat că a rezolvat dificultatea criticii impresioniste.
Nu ne vom indigna zadarnic. Dacă trebuia să se revolte cineva, acesta nu putea fi decît publicul care, vociferînd în jurul profesorului
91
artist, ar fi avut datoria să-i aplice o recompensă. Nu vom îndemna pe cititori să critice în acelaşi fel pe domnul Grigoroviţă, căci anv putea fi acuzaţi de îndemn la nimicirea autorilor români.
Punem pur şi simplu în evidenţă o pildă de civism românesc, pentru arhiva criticului social viitor ; şi ne mărginim să intervenim pe lingă autoritatea şcolară ca să decoreze meritele domnului Em. Grigoroviţă, şi pe lîngă. public ca să-i răspundă respectuos la salut.
1914
JAURÎSS
Elementar şi rece: Jaures a fost asasinat. '.Printre alte veşti sosite din Paris, ziarele au strecurat şi această telegramă. Noutate lugubră şi trivială, atentatul e îndreptat chiar împotriva geniului omenesc, direct. In arhiducele Francisc-Ferdinand a fost urmărită coroana imperială. Ce-a putut ţinti nebunul care i-a ucis mintea lui splendidă, în Jaures ?
Bizare, învierşunate şi inconştiente timpuri, dacă sentimentele războinice şi criza politică a Europei culte se pot înarma împotriva celei mai pure şi mai oneste inteligenţe a Franţei contimporane! Cînd în plină civilizaţie, în mijlocul tăcerii universităţilor şi a bibliotecilor porneşte glonţul şi răstoarnă un strălucit simbol al acestora toate, al ştiinţei, al artelor, al cugetării — este înfrîngere, zigzag milenar înapoi, împleticire către strămoşeasca fiarelor sălbatice, cădere abruptă în întuneric.
In ultima vreme, senzaţia că bezna, fugărită de lumina cărţilor şi a ideilor şi condamnată să-şi sugă labele cleioase pe un sloi de gheaţă polară, între pinguini şi foce, se întoarce să pipăie aripile îngerului binevestitor al Europei şi să hipnotizeze cu pîlpîirea ochilor ei rombici fosforescenţi, îngropaţi în pleoape groase, ca nişte triple bărbii, am avut-o intermitent cu toţii, de cîteva ori. Căderea lui Jaures din înălţarea lumii ne în-
93
grozeşte. Fi-va-ne dat nouă să trăim această moarte atroce a năzuinţei universale, care a distrus pînă astăzi mai multe civilizaţii ?
Jaures a putut fi maestrul socialismului modern si un fel de cap încoronat, dacă se poate spune, al democraţiilor din lumea întreagă. El a putut fi adversarul primejdios al forţelor politice de obscuritate. Ceea ce constitue valoarea acestui mare bărbat impetuos, vibrător ca o orchestră şi sincer, de-o sinceritate dumnezeiască, este măsura, ultima expresie a tiflei civilizaţii, acel lucru impalpabil, acel suprem, polen, acel azur grandios cu care se acoperă larva delicată a inspiraţiei şi a ideii şi în care stă concentrat geniul vieţii şi al gîndirii. (
Poate că Jaures a fost mintea cea mai bine organizată a timpurilor noastre. Fără să le fi veştejit vreodată, el a ştiut să tonalizeze ideile din orice parte au venit, ca să-l proslăvească sau să-l combată, cu o atmosferă dulcie şi de superioară artă. In Jaures partidele politice au găsit un vad de comunitate şi' desfătare. El a înţeles ce este şi ce a fost viaţa popoarelor, ce au fost şi sînt luptele lor şi,, optimist cu orice preţ, optimism de solidaritate şi cu patria şi1 cu omenirea şi cu toate credinţele ideative în funcţie socială, a ridicat cu o rară nobleţe de gîndire toate problemele, mai sus decît trebuiau ele, propagate' de pă-mînt, să ajungă.	i n.
Noi am avut prilejul să-l ascultăm vorbind’ pe generalissimul socialist, şi nici o Scriere^ nici o cUvîntare, nici o aspiraţie personală n-a putut să ne Zguduie, să ne emoţioneze ca vorbirea acestui . orator cu desăvîrşire extraordinar. Cuvintele lui, cînd biblice, cînd revolut ţionare, cînd brutal materialiste, cînd mistice-şi de o tenuitate incomparabilă de reflecţii, ne-au înfiorat. Mijloacele lui de-a gîndi şi de-a»
94
spune cuprindeau pe un front circular imens şi invizibil concepţiei comune, toate nuanţele şi gradele cunoscute şi ignorate, la care îndeobşte colaborează nu facultăţile unui singur om dar toate personalităţile unei civilizaţii întregi, în perspectiva trecutului. Jaures a fost laolaltă Bossuet, Villon, Brunetiere, Racine, Verlaine, Berthelot, Balzac, Napoleon, Schopen-hauer şi Christ. Şi pe deasupra tuturora, Jean Jaures...
Şi această valoare, poate cea mai mare pe care a îndrăznit să o producă omenirea pînă azi — tristă omenire, incapabilă să-şi înţeleagă ■sfinţii şi cărturarii, omenire nedemnă de Ca-naanul social pregătit de profeţii ei dezinteresaţi — a putut să fie doborîtă de revolverul .primului ticălos ce-a binevoit să tragă. în lipsă de argumente, scoţi revolverul. i
i 9 1 4
EROII
O aromă de trecut şi melancolie. O toamnă deodată cenuşie. Clipele se urmează ca foile-şi orele cad ca nişte cărţi vechi din raftul putred al timpului, fără zgomot: volume de scrum.
Se răsfoiesc marile registre de pergament ale veacurilor de pînă azi, la care se vor adăoga însemnările de sînge şi humă sleită ale zilelor de faţă. Pe cîmpul de bătaie plouă. Steagurile de mătase şi aur ale armatelor aruncate peste cîteva frontiere, s-au înmuiat în braţele ce le strîng şi le tîrăsc de-a lungul cerului greu şi brut. Plouă peste Verdun, plouă peste Anvers, şi în Galiţia plouă, bură şi cade frunză.
Războaie de ploaie, oştire de ploaie, morţi şi răniţi pe ploaie. Lucrurile toate au început să trăiască fără umbră, fără relief, fără culoare : douăzeci de milioane de soldaţi, închişi de pretutindeni în bumbacul murdar al toamnei întunecate. Agonia lipsită de soare şi nă~ miezi, agonia mută şi obscură.
Gloriei îi trebuieşte lumină ; vitejia fără azur, nici stele, e săracă. Cînd arunci lancea, cînd te pleci pe grumazul cailor, cînd chemi sîngele să sară din vîrful armei tăioase şi din carnea pieptului străpuns — atunci trebuie să se vadă albimea calului, desenul luptătorului călare, scînteia oţelului argintie, carminul sîn-
96
gelui tînăr pus în slujba steagului bătut de vînt, şi acum bătut de ploaie. Ostaşul care se luptă, ca şi artistul care şi-a sfîrşit tabloul în faţa mării, are conştiinţa că este contemplat de sus, urmărit cu interes din fundul cerurilor vibrătoare.
Dacă se goleşte natura şi se înveştmîntă cu întuneric, el lasă capul pe piept, căutînd în pămînt, în umezeală, în noroi. Oştile trec întristate. Ele vor cuceri laurii istoriei şi lauda patriei, căutîndu-le în gunoiul toamnei ca nişte cerşetori de nemurire.
1914
L’ESPRIT D’ESCALIER
Consiliu de Coroană. Hotărîrea luată : neutralitate. O neutralitate totuşi veghetoare, cu puşca încărcată şi cu ochiul deschis pe fruntarii. Domnul Take Ionescu merse mai departe decît toţi sfetnicii care participară la consiliu. Purtat din fire către formule, printre care formula de «con-servator-democrat» ce denumeşte partidul său, născut din incestul celorlalte, n-a fost nici ultima nici cea mai bună, domnul Take Ionescu a şi formulat, îndată, pentru ce România trebuie să păstreze o neutralitate «definitivă». Trei sînt cauzele care pot împinge simultan sau deosebit, în război, o ţară. Una, două, trei... nu importă care — e inutil să le amintim cititorilor — sînt cunoscute, au fost reproduse în ziare după La Roumanie, jurnalul domnului Take Ionescu, ca un mare eveniment politic. Noi nu eram în nici unul din aceste trei cazuri. Acum, de ce erau ele trei şi nu erau două sau patru şi jumătate, nu ne priveşte, domnul Take Ionescu concepînd lucrurile dumnezeieşte şi trinitar, şi exprimîndu-şi vederile în proză, dar în terţet.
Sus, în Consiliul de Coroană, domnia sa luase această hotărîre, care, fiind întreită, părea să fie definitivă la cub. Cum se ştia că de două ori consecutiv domnul Take Ionescu nu fusese niciodată de aceeaşi părere, colegii
98
dumisale, din acel consiliu, cît şi publicul, şi-a zis, evident, că afirmîndu-şi energic de trei ori opinia într-una singură dată, neclintirea într-un principiu, inaugurată de şeful Take în consiliu, devenea o garanţie indiscutabilă.
Da. însă domnul Take Ionescu nu scoborîse încă de sus. Ieşind şi dîndu-se jos, cam pe la jumătatea scării, domnia sa fu lovit de o idee pe care n-o exprimase, că, dimpotrivă, România trebuie să intre imediat în război... Stătu pe gînduri... Era prea tîrziu... Celor care, ca domnul Take Ionescu, sînt inspiraţi la plecare, pe scară, de valetul care le-a ţinut pardesiul sau de covorul pe care îşi şterge picioarele la intrare, francezul le recunoaşte facultăţile de ă propos şi le acordă acestora Vesprit d’es-calier.
Poate că nu scuipătoarea să fi fost evocativă sau preşul de şters pe picioare bun sfătuitor, la ieşirea domnului Take Ionescu de la Peles. Poate că un reporter, îl inspirase, de gazetă, sau un redactor principal — trebuie să fim discreţi.
Faptul este că pînă să ajungă în stradă, domnul Take Ionescu îşi primenise de mai multe ori ideile. Nu se poate spune că şeful partidului democrat nu-i în această privinţă un mare igienist, nici că rezervorului său intelectual politic îi lipseşte o largă ventilare. O idee se poate cu înlesnire împuţi şi trebuie schimbată. S-ar părea că ideile domnului Take Ionescu vin în stare de cadavre, ca pruncii prea tineri, născuţi înainte de vreme şi morţi de nevîrstă. De la excelentul dumisale frate, domnul doctor Toma Ionescu, profesor şi cel mai incontestabil membru al partidului familiei, şeful a deprins antisepsia neîncetatelor reînnoiri.
99
în stradă, domnul Take Ionescu a dezminţit tot ce hotărîse în consiliu. Domnia sa nu mai vrea şi nu mai cere decît război, intrarea în Austria şi colaborarea cu armatele ruseşti. Pentru înlesnirea acestei procedări domnia sa crescu deodată, depăşi marginile partidului său, se făcu mare şi naţional, şi astăzi domnia sa singur înfăţişează naţiunea, ţara. Nu ştiţi care ţară ?... Ţara căreia domnia sa îi refuză colegiul unic naţional şi exproprierea.
Domnul Take Ionescu este astăzi simbolul României care îl împinge la «acţiune» sau la o intrare în guvern...
Regele ? Guvernul ? Sentimentul adevărat al poporului care nu voieşte război şi nu consimte să ude cu sîngele lui laurii de hîrtie sugătoare, meniţi să încoroneze fruntea demagogului nostru naţional — n-au nici un preţ. Piară totul, domnul Take Ionescu să izbutească !
Şeful partidului conservator-democrat a jucat o carte primejdioasă, care însă nu i-a succes. Campaniile pe care le-a poruncit prin presa în solda lui, au frizat delaţiunea şi crima de stat. Pentru a guverna şi a însemna mai mult decît a însemnat în trecut, acest şef de partid-schelet nu îşi alege prea mult mijloacele, şi dacă nu figurează în analele ţării ca un reformator, cum ar fi ţinut să fie, el se mulţumeşte cu orice alte titluri, numai să intre în Istorie, fie şi în specie de Ravaillac.
Cînd se vor calcula sumele nebuniei noastre din epoca din urmă, domnul Take Ionescu va fi chemat să-şi ia răspunderile pe care, nu-i vorbă, va şti să le nege.
Dar, deocamdată, domnul Take Ionescu a rămas pe scară.
19 14
SUCUL NATURII
De şapte luni încoace oamenii cu spiritul ornat pipăie soluţionarea unei chestiuni controversate : cine a dezlănţuit războiul ? Trebuinţa de-a face literatură cu orice preţ şi de-a căuta un derivativ, este veche.
Clară, conştiinţa afirmă : să nu porţi războaie. Cînd însă conştiinţa cedează sau este înlăturată de mai puternice forţe, omul caută în farmacia lui cerebrală un medicament, care ia oamenii înnobilaţi de civilizaţia liceului şi universităţii este discuţiunea. Şi se discută de cîteva luni, căci totul trebuie discutat; din respect pentru slăbiciunea aproapelui, statele au creat parlamente şi nevoia de-a vorbi e atît de imperioasă şi de importantă, desigur, incit lipsa parlamentelor pricinuieşte revoluţii şi cei care vorbesc mai mult la tribuna lor, capătă şi un titlu, ca să-i cunoască lumea şi să-i venereze ca «oratori»-.
Unii ne vor spune că războiul e moralizator — prin aceea că nu lasă să crească pe anatomia societăţii obezităţi monumentale. Războiul e biciul trezitor de energii. Fără război nu putem concepe lumea ; războiul e nu numai un «bici», dar şi o «supapă» ; dacă şi alţi termeni ar încăpea în această comparaţie, războiul ar putea fi atîtea şi multe alte lucruri încă, ar putea fi un automobil, un ceasornic,
101
un kilo de cafea sau de tutun. Piuă azi, el a mai fost cel mult un «tonic» şi un «motor».
Teoria necesităţii războiului este militară ; şi a fost susţinută cu tărie şi talent de scriitori militari eminenţi : nimic de zis. La noi, în ceasul de faţă, militarii sînt cei care au scris mai puţin despre utilitatea ciocnirilor armate. De aceea şi aspectul lucrului suferă de ridicol. Profeţii renaşterii noastre prin război, «chiar fără medicamente», sînt cei mai mulţi bătrîni sau de o potenţă fizică moderată. Teoria subt pana lor are ceva din curtea pe care o ciupeşte fetelor minore pensionarul satir, cu sufletul in gingii şi cu balele pe jiletcă. Războinic la şaizeci de ani este ca şi cum, în scutec, ai fi afectat de cancer sau de «genito-urinare».
S-a mers mai departe : Cum ? opt popoare se bat şi noi să nu ne batem ? Pentru că nu se bagă în frigare, cînd douăzeci de pui se rumenesc în faţa lui pe un jar ideal, puiul de găină se găseşte insultat şi reclamă să fie nu-maidecît jumulit.
Şi-atunci la ce bun să mai cauţi pe vinovat, numească-se el Wilhelm, Niculae ori George ?... Guvernele ţărilor beligerante au tipărit tot soiul de «cărţi», concurente prin culoare, cărţi galbene, cărţi albe, cărţi vinete sau portocalii ; broşuri în toate limbile au fost răspîndite în univers, ca să informeze pe un preţ mic şi adeseori în mod gratuit că... toată lumea are dreptate, pe temeiul aceloraşi documente minuţios citate. E de ajuns ca inteligenţa omului să vie în contact cu o idee simplă sau cu un fapt elementar şi preciziunea se denaturează, realitatea ia sensuri fantastice, moartea şi dezastrul, ca în pilda de mai sus, a foloaselor războaielor, devin condiţii de existenţă.
102
Să recunoaştem că dreptatea este de partea tuturor. Cînd ar mai fi şi alte categorii, necunoscute, care să tragă alte încheieri diametral opuse şi ele, dintr-o pricină şi-aşa destul de numeros interpretată, şi-acelea ar participa deopotrivă la dreptatea generală. O comisie de savanţi poate să dovedească circulaţia sîngelui la purici de sus în jos, în faţa altei comisii care depune un raport documentat că numita circulaţie se face de jos în sus.
Doctorul Grasset din Montpellier a scris cîndva un studiu voluminos asupra contimporanilor săi, Les Demi-fous. Observaţia duce pe acest învăţat să-şi considere semenii pe jumătate nebuni, cu responsabilitatea redusă. în-lăuntrul oamenilor valizi zac adeseori, ca-n nişte rezerve de spital, infirmii cerebrali nebănuiţi. Inteligenţa lor e atrăgătoare, judecata lor pare intactă, discuţi cu dînşii arta japoneză sau oceanografia şi rămîi încîntat. Deodată insul se aprinde, e impetuos şi inspirat. Conversaţia alunecase asupra sîmburilor de portocale sau făcuseşi aluzie la Mozambic.
Vorbeşti cu tovarăşul la masă liniştit şi frumos, pînă ce cade în discuţie politica externă : într-o secundă tovarăşul dumitale se transformă, ochii-i cresc, nările i se dilată.
în ungherele erudiţiei populare, religia şi politica, descoperi e nevroză numaidecît.
în Europa civilizată se ucid, de şapte luni încoace, sute şi mii de oameni într-o singură zi, cu o pasiune dumnezeiască. Fără îndoială că oamenii aceştia sînt buni patrioţi şi soldaţi mari în bravură. Cu un deliciu sadic se raportează din toate cîmpurile numărul morţilor, se detaliază prăzile : comunicatele sînt uneori ironice şi concepute ca nişte epigrame ; alteori cruzimea lor rece şi exprimată cu o simpli-
103
tate primitivă, pare calculată de un stilist infernal, decis să-şi exaspere cititorii.
Să fie un exces de sănătate sau un prisos de suferinţă secretă în aceste gigantice întreprinderi ? Nu s-ar părea mai degrabă că un fanatism al morţii, un delir pentru neant aruncă-n ruguri şi sînge armatele civilizate ? E ca o beţie destrăbălată pentru jertfă : o ameţeală universală. Inconştient, în oştirile ce se bat recoltează suferinţa socială, chinul sufletesc, psihoza, degenerarea latentă, disoluţia interioară, civilizaţia de fabrici, de invenţii, de maşinism, electricitate şi capital.
Pentru întîiaşi dată moartea, prostituată seculară şi încă nesăţioasă, poate să strîngă-n braţe atîta tinereţe care se îngrămădeşte, feroce, în jurul sălaşului ei infect, de cîteva luni încoace. Niciodată posomorita femelă n-a fost curtenită şi căutată cu mai multă plăcere şi de mai mulţi.
Şi am văzut-o gravidă ca o mumă adevărată şi născînd într-o zi, a căreia dată va fi înscrisă într-un tratat de pace «onorabil», pruncul ei, în sfîrşit, ticălos şi idiot. Fătul morţii, acoperit de muşte şi viermi, putred pe jumătate şi aproape lichid, cu carnea stricată ne va fi înfăţişat ca să ne surîdă şi să ne vestească, fără crini în mînă nici ram de măslin, că opera fericirii începe, renaşterea, impulsia nouă, arta, industria, comerţul şi... literatura.
1915
SE MEFIER DES CONTREFACONS
De la izbucnirea războiului european încoace s-a putut învedera la noi fenomenul unei schimbări bruşte de judecăţi. Toată clasa noastră intelectuală şi zisă intelectuală fusese germanofilă. Nu se prea ştie pentru ce şi chiar nu se prea ştie deloc, dar între cunoscuţi ca şi între străini, la şcoală, la birt, în tren, pretutindeni domnul cu pălărie tare ţinea, ori cum l-ar fi chemat, acelaşi invariabil discurs :
«Ia lasă-mă, domnule, cu francezii dumitale, degeneraţi. Unde-i incuria mai mare şi în ce ţară ai pomenit dumneata atîtea scandaluri -ca în Franţa ? Te rog, adu-ţi aminte : afacerea Dreyfus, afacerea Humbert, afacerea căpitanului Marix, afacerea lichidatorilor bunurilor congreganiste. Adu-ţi aminte Pudra B., sabotajul, scufundarea cuirasatelor şi submarinelor, antimilitarismul, marina lui Pelletan, fişele generalului Andre, răscoala Regimentului 71, natalitatea scoborîtă la zero. Şi acum de curînd, afacerea Steinheil, afacerea Rochette, afacerea Calmette-Caillaux-Chauchard etc., etc.
Ţară e asta, domnule, sau neant ? Anarhism, brigandaj, escrocherie, amestec fantastic de tot ce-i mai vicios şi mai pierdut.
A! îmi vorbeşti de arta franceză ? Dar ce-mi pasă mie de ea ? Artiştii francezi sînt ori nebuni ca Verlaine, Baudelaire, Matisse, Debussy, Rodin — sau sînt jidani. Da, dom-
105
nule, jidanii au stricat Franţa. Artă ? Dar ce-i asta, artă ? Un lux, o trîndăvie, o meserie inavuabilă. Ai fost la Montmartre ? I-ai văzut, pletoşi sau chilugi, pe «artişti», îmbătrînind în jurul unei mese, în discuţii deşarte ? Bau-delaire al dumitale îşi vopsea părul cu verde. Verlaine al dumitale... mă rog, Rimbaud, dar citeşte ce-a scris despre bărbatul ei Madamme Verlaine...
Vanitoşi, lăudăroşi, deşerţi... Paul Fort îşi poartă cu emfază titlul de «Prince des poetes». La clauserie des lilas e o circiumă infectă cu nume languros, ca titlul unei poezii... Jose-Maria de Heredia, un umflat... Octave Mir-beau, un şnapan... Zola, un jidovit şi un ticălos... Un Rotschild face pe cabotinul, un flă-mînd ca Charles Maurras face pe imperialistul, un milionar demagog ca domnul Caillaux pe democratul... Farsă şi corupţiune !...
A ! mai înţeleg să-mi vorbeşti de Germania., Ordine, putere covîrşitoare de muncă, organizaţie extraordinară. Germanii nu răstoarnă regii ca să facă republică şi nu dărîmă Republica pentru reinstalarea Coroanei. Cunoşti industria lor, expansiunea lor uriaşă ? Cu germanii toată lumea trăieşte şi progresează. Ei nu cred că progresul naşte din revoluţie : cu un împărat absolut şi o nobilime medievală, ei sînt în capul mişcărilor moderne de ştiinţă, de artă, de filozofie. Metalurgia germană a bătut toată industria similară străină... Germania are Lipsea, are Miinchenul pentru artă şi librărie ; Essenul şi tot Ruhrul pentru fier... Vrei să-ţi mai citez ?...
Vorbeşte-mi despre acest popor disciplinat şi tăcut, care în cincizeci de ani a depăşit în profunzime şi valoare tot ce s-a putut face în restul omenirii. Fiecare german în parte este Germania întreagă. Artă ? Vorbeşte-mi de
106
Beethowen, de Wagner, vorbeşte-mi de Schiller, de Goethe, despre care francezii au scris că este cea mai echilibrată inteligenţă din istoria culturală universală. Ai dumneata în casa dumitale o scobitoare de dinţi care să nu fie germană ? Ştofe, pielărie, cerneală, creioane, ciorapi, lămpi, mobilier, tacîmuri, vase, ace, nasturi, locomotive, piane, viori, aparate de tot soiul, tiparul, medicamentele, totul este german, şi nu numai aci dar pretutindeni, şi în Franţa...
Ei vezi, domnule ? Mai laudă pe franţuzii dumitale.»
Acest discurs, fiecare din noi l-a auzit de sute de ori. Tot ce ţi se conceda dumitale, care cunoşteai Franţa mai bine decît oratorul, era că franţuzoaicele sînt «nostime» şi «elegante». Dacă stăruiai în protestări şi argumente, deveneai ridicul : «Fugi, domnule, nu vezi că eşti caraghios!»
Pentru ce acestea toate ? Uite-aşa, de florile mărului.
De opt luni încoace, aceiaşi oameni au in--trat în extrema opusă, în vreme ce dumneata te-ai silit să nu-ţi pierzi temperatura. Ieri erai caraghios, pentru că recunoşteai calităţile franceze ; azi eşti caraghios, pentru că nu poţi nega •nici pe ale germanilor. Domnul cu pălăria tare repetă discursul ca o maşină, îndărăt. Germanul a devenit barbar şi, ca să fie şi mai detestabil, ia numele de teuton, dacă nu şi de «boş», bucureşteanul cunoscînd la perfecţie nu numai limba franceză, pe care, fie vorba între noi, nu o cam ştie niciodată, dar şi aşa-zisul argot parizian.
Indiferent de teză, eşti adus să, reflectezi asupra acestei mobilităţi şi adaptări imediate, la orice chestiune, şi să te întrebi dacă noi sîntem în stare să avem ceea ce se cheamă din
107
ce în ce mai mult «convingeri», ca să răspunzi, însă, negativ. Şi atunci înţelegi că ideile la noi nu se înfăţişează ca nişte curente purificatoare, dar ca nişte epidemii. Convingerea aduce seninătate, stăpînire, calm. O convingere e rodul copt al unei idei dezvoltate lent: convingerea-i justificată de o rădăcină morală viguroasă, conştientă de sineşi. Convingerea falsă, epidemică, se manifestă febril, cu nişte furii în genul crampelor, cu nevoia de a vorbi mult şi în zadar, asimilabilă vărsăturilor în indigestii.
Desigur că au fost şi alte popoare atinse de această slăbiciune a sufletului, care permite propagarea în clasa noastră suprapusă, a unei convingeri epidemice ; aşa că mai putem nădăjdui într-o renovare.
Pînă atunci însă trebuie să constatăm spiritul nostru primejdios de-a ne apropia nu-maidecît o idee, de-a schimba-o numaidecît, de-a ne întoarce de aşijderea la ideea părăsită, după cum ne indică nu ştiu ce, poate zborul păsărilor, trecerea norilor, poate steagurile arborate pe coşurile fabricilor politice. Opinia noastră publică restrînsă a fost, rînd pe rînd, neutră loială şi definitivă, neutră temporară, neutră pînă la 1 februarie, pînă la 15, pînă la 1 martie sau 15 aprilie, războinică, şi aşa mai departe. Mai este timp să o vedem transformată. Cunoaşteţi o situaţie mai delicată şi mai rea ?
Observatorul rece, atît cît poate fi astăzi rece un nenorocit de om, îşi dă seama că în-lăuntrul acestor diversităţi nu poate fi vorba de o gîndire retuşată şi că fiece opinie e ca nişte vînt pe deasupra a nişte cenuşă. Mai toate opiniile care circulă cu succes se mărginesc la suprafaţă, neîntemeiate pe un sistem de idei şi de împrejurări viitoare. Se zăreşte
108
momentul şi dispare veacul : o viaţă morală de clipe zburătoare.
Adeseori a trebuit să verificăm această stare de spirit ciudată şi sterilă, uşurătate şi imitaţie, cu fapte mai mari, cu fapte mici altă dată.
Ne revin aceste reflecţii subt condei, neîncetat, şi nu ne aşteptam să le vedem că reapar şi în ce priveşte revista noastră de faţă.
Revista Cronica, foaie simplă şi puţin pretenţioasă cel puţin deocamdată, e maimuţărită de-a doua zi chiar după publicarea în ziare a viitoarei ei apariţii. Titlul revistei aduce aminte gazetelor că există cuvîntul «cronica» în vocabular. Pe nesimţite, ziarele îl introduc în rubricile lor. Gazeta care a ţinut să inaugureze îndată după numărul nostru prim o «Cronică» a fost organul socialist Lupta, de la care trebuia să ne aşteptăm măcar la o voinţă de originalitate. Revista Facla de pe vremuri a facilitat apariţia revistei Flacăra, iar din aceasta, generatoare la rîndul ei, s-au văzut ieşind : Văpaia, Flamura.
Spiritul de imitaţie se agravează chiar cu furtul intelectual, aproape integral.
Intenţiile noastre pot să fie admirabile şi vaste. Generaţia noastră va merge însă, forţată ca să le realizeze, slabă în grosul ei să înţeleagă ceea ce trebuie înţeles, promptă la demagogie, docilă la contrafaceri.
19 15
BARBARIE
Război barbar. Pe vremuri ne făcusem o datorie din combaterea înarmărilor statelor civilizate. Cu fiece prunc nou-născut se zămislea şi numărul de materie explozibilă destinată să-l suprime. In vreme ce avîntul şi «concepţia raţională» erau urmărite ca nişte calamităţi, uzinele de arme şi muniţii măreau depozitele de proiectile, fabricau artileria trebuincioasă exterminării.
Era oprit să te ucidă o moaşă, atunci cînd aproape nici nu începeai să fii, căci trebuia să-ţi primeşti moartea la comanda unui sergent şi după planurile cugetate ale unui Stat Major. Dumneata trebuia să înveţi să scrii şi să citeşti, să porţi pantaloni scurţi, manta de cauciuc, pălărie tare, ghete de lac — trebuia să-ţi iei cel puţin bacalaureatul, să fii chiar doctor în chimie. Trebuia să te căsătoreşti, să iei slujbă, să te dedulceşti cu viaţa burgheză : lectură, tablouri, teatru, canapea, pat cu somieră. E tocmai timpul marelui Pâtzac...
Allons enfants de la patrie Le jour de glorie est arrive
sau
Deutschland uber alles.
Sabia aceasta căzută din cerul civilizaţiei în capul dumitale, domnule decan, sau domnule rector!
110
— Nu ! A muri pentru ţară e frumos. Ne ducem să murim. Mă rog : cine vine cu noi ?
După izbucnirea războiului s-a vorbit însă de sălbătăcia lui. Au fost romantici care şi-au închipuit că un război în Europa devenise imposibil. Propaganda acestei idei au făcut-o toate universităţile şi academiile, care totuşi preferau duelul, boxul şi sporturile violente. O carte englezească tradusă în toate limbile şi vîndută în sute de mii de exemplare reprezintă într-o vignetă pe Mercur, sfîntul comerţului, cu palmele puse pe două guri de tun, şi a putut îmbogăţi pe autor, un onorabil economist, numai pentru că documentase ideea simplistă a suprimării războaielor. Economistul englez trebuie să fie astăzi pe fundul Mării Nordului sau retras în vreo mînăstire.
Război sălbatic ? Dar cum ar putea să fie într-altfel războiul ? Omul excesiv de civilizat şi-a înfăţişat probabil cartuşul medicamentos, care străbate corpul şi lasă de-a lungul găurii din piept tifon, puţin iod şi un pachet de vată. Război civilizat ? Evident, nu moare nimeni, toţi facem pe morţii şi ne luăm la bătaie mai tîrziu, după cafea. O ghiulea de tun ? Ce bucurie ! Porneşte din ţeavă, o ia în sus, face o curbă, vine, vine, şi cînd se apropie de adversar, se desface în două şi curg bomboane fondante, surpriza Crucii Roşii.
Nu vă încredeţi în seriozitatea bombelor lansate de aeroplan : or să sară dinlăuntrul lor peste noi fete blonde care or să ne sărute, şi din fiecare scînteie vor pomi mii de fluturi multicolori în aer, cu bileţele de dragoste subsuoară — pentru noi.
Ploi de roze, cascade de parfum, coşuri cu inele, bilete de loterie... Ce-i războiul ? O plăcere.
111
Mulţi şi-au înfăţişat războiul ca o bătaie de flori şi confeti la Şosea, ca un bal mascat în uniformă.
Ei ne vorbesc astăzi de barbaria războiului, emoţionaţi că s-au sfărîmat oraşe de veacuri şi s-au prăbuşit cetăţi de clopotniţe medievale. Au crezut, bravii de ei, că războiul cruţă felinarele şi nu bate decît în chibrituri ; că focul se va feri de opere de artă ; că sabia va rămîne paralizată în faţa unei zile frumoase de august sau april. Văzînd cum se surpă tot ce-a putut să adune omenirea pe urma artiştilor şi visătorilor ei, au dat un ţipăt, firesc, de disperare şi ură.
Nu-i prea tîrzie jalea ?
Dar totul se va sfîrşi iarăşi... Cărămizile de la Namur şi cioburile de la Louvain, vor sluji, peste cîţiva ani, de presse-papier, şi se vor vinde ieftin, patru franci bucata.
1915
VICIUL BOIERESC
Mitocanii, minunaţii noştri mitocani ! Cum ştiu ei să se înţeleagă. Viaţa banală îi găseşte uniţi, împrejurările mari îi află laolaltă. Mitocanul e cuminte, mitocanul e disciplinat. Să ne felicităm de aceste însuşiri ale speciei, o, fraţii mei batjocoriţi, mitocani.
Boierii ? De cînd le prinde cronicarul de veste, numai dezbinaţi îi află şi pe nobila lor figură ţîfnoasă cronicarul şi-a şters întodeauna pana, ca să o lase generaţiilor viitoare, mîz-gălită.
Boierul, înţelegi dumneata, este cineva. EI este cineva, dacă nu este cel puţin ceva şi dacă este chiar nimic. II est, ma foi, quelqu'un. Aşa e boierul şi aşa este şi cel boierit în bucătăria lui. Ce larmă, Doamne, în istoria toată. Numai vocea boierului se aude, în istorie, ca într-o ogradă. Boierul are ţara ca un hambar al lui, boierul e pe moşie. Poporul ? slugile lui. Cărturarii ? rîndaşii lui. Boierul bate din palme şi ţara trebuie să meargă cum porunceşte el, căci boierul s-a sculat din somn şi vrea dulceaţă, şi vrea cafea, şi vrea ciubuc. Şi cum or să se desfete măruntaiele lui cu cafea, dacă ţara nu face tot ce porunceşte el. Ascultaţ.-l, domnilor, că se supără boierul şi trage pe subt falcă şi dă cu ghiontul.
113
Ce-i zgomotul ce se aude, de dărîmături ? S-a prăbuşit Polonia, Doamne ! Pentru ce ? Păi, s-au sfădit boierii, că toţi au dorit să fie mai mari şi mai moţaţi. Şi după prăvălire, boierii poloni s-au înţeles: unii s-au făcut muscali sau nemţi, alţii s-au făcut germani. El să aibă ciubuc, dulceaţă şi cafea, că şi chinez se face boierul. Bate-1 numai la spate şi aruncă-1 în jug. Aşa e boierul, el ascultă de autoritate. După veacuri de robie, vor veni mitocanii să refacă Polonia stricată de boieri.
Partidul conservator român are un şef oficial contestat şi patruzeci de şefi pretendenţi, contestaţi. Ca să nu se deoache prea mult, unii din aceşti boieri şi-au adăogat şi titulatură populară. Fiecare dintr-înşii lucrează pe proprie socoteală, căci în felul acesta el este mare. Adevăratul boier nu poate concepe pe cineva mai mare decît el şi dacă totuşi recunoaşte pe Dumnezeu, din care se bucură că se scoboară, este din convingerea nemărturisită, aflată din cărţi, că Dumnezeu nu există.
Boierul e o fiinţă sacră. Observaţi cum este croit, cu eleganţă. El n-are decît cinci degete la un picior şi picioarele lui au miros de lavandă. Cînd scuipă, el face perle. Cînd strănută, cîntă : boierul adevărat ca şi boierul parvenit, care tot boier adevărat este, căci nu se poate boier neadevărat, are în nas o vioară. Cînd îşi suflă nasul, izvorăşte miere muzicală. Năduşala lui e eau de Cologne — pardon! eau de Belgique... Boierul pute frumos. Boierul e cerul. Boierul e floarea. Boierul e scînteia, e ideea, e geniul. Mă rog, aşa e boierul.
Şi după ce boier s-a înjurat cu boier, după ce s-au ocărit ani de zile, după ce au făcut
114
pe porcii — oh! quel mot, ma ch'ere/ — după ce s-au tăvălit unul pe altul în mocirlă, se scutură şi se ridică şi se ling, boierii — căci şi mocirla boierilor este gustoasă şi apetisantă. Şi mai tîrziu boierimea reîncepe, încep iarăşi discursurile, ocările iarăşi.
Ei vorbesc atunci de ţară, de viitorul ţării, de politica ei ; fac sentiment şi fac ideologie ; fac pe bravii, îşi arată ţîţele ca nişte eroi, întăresc grumazul. Ţara ? Ce obraznici au ajuns rumânii de îndrăznesc să mai discute poruncile noastre.
Iubite frate mitocane. N-ai crede tu că a venit timpul să-ţi sufleci mînecile puţin, să dai pantalonii boierului jos şi să-i pipăi părţile aristocratice cu miraculosul şi divinul tău retevei ?
1915
INVITATION A LA VALSE...
Acum îi trebuia copilului o carieră. Ca o divină marcă de selecţiune, natura îi schiţase pe buză mîzgălitura unei născînde mustăţi şi-l încălţase cu o strălucită păreche de ghete de Iac. Pentru că era dimineaţă, revărsatul zorilor se oglindea în picioarele sale, poleindu-le, ca altădată capetele sfinţilor, cu aur. Copilul ales se întorcea acasă, într-o trăsură de piaţă, în fundul căreia adormise cu jobenul pe sprinceană, beat şi fericit. Trupul lui, ager şi elastic, purta ca o rufă lepădată în budoar, mirosul înăcrit, de măcelărie, trefle incarnat şi sudoare, al bucuriilor din noaptea acea. Murdar, monoclul îi spînzura de jiletcă.
— Nu te dezgusta, Cetăţene. Peste douăzeci de ani vei recunoaşte în persoana adormitului din trăsură, pe unul din conducătorii tăi.
Ce se poate face din acest tînăr de moravuri «libere», frumos, idiot şi răsfăţat ? El are mai multe sute de scrisori fără ortografie în dulap, iar în bibliotecă nici o carte. Odaia lui, decorată cu fotografii de «dame», poartă-n părete, totuşi, semnele bravurii : două spade încrucişate şi două mînuşi, cumpărate «de ocazie» la Paris, unde tînărul a trăit cu Margot. Interior de escroc şi de cocotă, cu scaune delicate ca nişte colivii şi fără altă masă decît cea de subt oglindă : perii, flacoane, lustruitoare de unghii, cosmetice. Niciodată nimeni n-a gîndit în
116
această odaie, în care odorul familiei siluieşte servitoarea, bate cîinele zis de vînătoare şi sforăie pînă la patru după-amiază.
Fără atracţie pentru studiu, posomorit la minte, terorizat de ideea unui efort, lui nu i-a plăcut nimic din toate cîte pot fi gustate cu organul obscur al inteligenţii şi o cumplită aversiune l-a depărtat de ele. Dimpotrivă, o bărbăţie precoce l-a apropiat de ceea ce numeşte în cîteva localuri «viaţă». Băiatul a băut, a iucat cărţi, a «iubit», a repetat viaţa tătîne-su, indulgent şi retrospectiv. Sînt trei generaţii de cînd neamul lui se odihneşte pe moştenirea unui bunic cîrciumar al căruia vis fusese să-şi vadă odrasla în magistratură. Visul a fost cu mult întrecut şi negustorul, harnic şi strîn-gător, dintr-o mahala mocirloasă a Bucureştilor, a zămislit fără să ştie, ţării, o familie de căpetenii ilustre, cu dreptul la lene, viciu şi jaf.
între timpuri, tînărul a deprins un vocabular şi a îndrăznit chiar, la un pahar cu vin, să afişeze preferinţe, auzite din gura unui comesean instruit şi care zvîrlite cu cinism şi brusc pot uneori să pară un reflex de inteligenţă. S-a dus la teatru şi a spus din întîmplare că o piesă într-adevăr proastă, era proastă. A vizitat o expoziţie de pictură şi a cumpărat cîteva pînze, după ureche. La un concert, l-a văzut publicul atent : îi plăcuse pianista. Drepturile la intelectualitate tînărul şi le-a dobîndit.
Ce-1 aşteaptă pe acest nenorocit şi pervers ?
Cetăţene, fii fără teamă. înlăuntrul acestui putregai zace germenul ilustru al unui bărbat de stat cu viitor.
1915
SA NU CREZI!...
Cred într-un vis al neamului românesc întreg.
Cred că toţi românii năzuiesc la unirea lor laolaltă.
Cred că din unirea românilor va naşte mai multă dreptate, mai multă nevoie de adevăr şi o minte nouă, românească. Cred că românii sînt chemaţi să adaoge la bogăţia şi frumuseţea sufletească a lumii. Carpaţii vor umbri pă-mîntul întors în mînile plugarului ; oraşe cinstite se vor întemeia. Păcura şi grîul vor curge în mările calde. Şcolile vor străluci. Cartea românească, scrisă cu grijă şi credinţă, va fi răsfoită prin ţările vechi.
Cred în acestea toate şi le cred cu putinţă.
Şi, cine crede într-unul Dumnezeu, se roagă în tăcere, gîndeşte în tăcere, ca pentru toate cîte le iubeşte. Inima cui crede se bucură în singurătate şi nu se lasă de nimeni pîngărită. Cel care crede, se neclinteşte ca piatra din piscuri şi gîndurile lui caută ca nişte ferestre, numai în sus şi departe. A crede este a sprijini o taină şi a zămisli o lume din nou.
Cel fel de credincioşi sînteţi voi în visul meu, voi care ţineţi drumurile şi cîntaţi visului meu în circiumă şi pe uliţi ? Ce fel vă este credinţa cînd o strigaţi în gura mare şi cînd dintr-însa vă faceţi — ipocriţilor ! —
118
sîavă : o slavă de care credincioşii cu adevărat se sfiiesc. Ce fel este credinţa voastră cînd o vindeţi cu toba, cînd o pîngăriţi de voie bună la iarmaroace şi în adunări ? Ceea ce nu a fost în stare să vă aducă viaţa, voi cereţi astăzi «credinţii».
Pentru că mărturisiţi o credinţă, voi cereţi oamenilor să vă asculte şi să vi se închine. Ce fel de credinţă e aceea care naşte trufia ?
Voi nu credeţi, voi minţiţi. Vă cunosc după glas şi vă judec după trecut : oamenii nu se nasc decît o dată, şi voi aţi îmbătrînit în făţărnicie. Toată lumea ştie că falsificaţi, ori de cîte ori încercaţi să credeţi în ceva.
în visul nostru pe care ni-1 furaţi, numai noi credem. Opreşte-te în faţa oglinzii şi nu te teme să-ţi arunci privirile pe stîrvul mincinos ce se vede. Pleacă de te ascunde ca un făcător de rele.
Ce-i între noi doi, ce-a fost între noi pînă azi, pentru ca să ne găsim astăzi adunaţi subt culorile aceluiaşi steag ? Eu nu te înţeleg : tu nu eşti în stare să mă pricepi. Fugi de lîngă steagul meu — sau voi arunca steagul meu în vatra care dospeşte pîinea de tărîţe a celui sărac. Boierule, sînt orele douăsprezece noaptea ! Du-te la club şi la Variete : ce cauţi aci, în lagărul nostru ? Aci nu se vorbeşte franţuzeşte stricat şi cărţi nu se joacă. Aci e pămînt, tinereţe şi suferinţă. La o parte, domnule Ciocoi, căci trecem peste tine.
Ai venit hoţeşte la mine, şi te împodobeşti cu visul meu. Ai intrat ca un spărgător, în sufletul meu. Te-am simţit că te apropii, după miros.
Ne îndemni, făţarnice, să purcedem la luptă, în vreme ce asiguri plozilor tăi adăpostul subt
119
care nu vor cădea gloanţele duşmanului îndărătnic. Noi să murim : pregăteşte domnia urmaşilor tăi, care păşesc cu ghete lustruite în urma steagului, prin sîngele nostru. Au nu ştii tu că lupta mea este căderea voastră şi că noi ne vom lupta pentru noi, nu pentru tine, sau pentru tine numai ca să te prăvăleşti mai degrab ?
Nu credem în credinţele tale : credem în sleirea suferinţii noastre, cu care te joci de la greci încoace, leneş, deşert şi posomorit.
Uită-te la flăcăii care se duc cu flori la cingătoare şi împuterniciţi de arme. E sîngele meu, al tinereţii mele, e sîngele nostru. Vinele tale sînt nişte sfori uscate pentru jucat păpuşile neamului tău de Irozi şi mincinoşi. Sîngele lor nu va sluji gloriei tale. Sîngele lor cere să nu fie spurcat şi vîndut Bizanţului putred. Stîrvul tău, tîrîtor prin sensul luptelor noastre, nu se va adăpa cu sîngele nostru, nici o picătură !
19 15
PLAGA LUMII
Dacă un om ar veni din altă lume decît a ■noastră, cu alte tradiţii decît noi, cu alte simţiri, un om de hîrtie, cu patria în tăcuta bibliotecă, un om de închipuire, care nu pune preţ pe bunurile provizorii ale societăţii, care nu s-ar îmbrăca în redingotă, n-ar purta ghete de lac, guler ca porcelanul, n-ar mînca de trei ori pe zi şi, ca un sălbatic, nu s-ar duce la teatru, n-ar citi gazete — un om ivit între noi	ca o	pasăre	sau	ca un	copac rătăcitor, el
ar	căuta	piatra	cea	mai înaltă din tînguiri,
ar	aduna trecătorii	ca să	le vorbească din
•creştetul ei şi le-ar vătăma noţiunile de rînd.
Lepădîndu-şi credinţele primitive, omul a ■căpătat încredere într-o cantitate de prejudecăţi, şi-a fabricat la propriu şi figurat un univers de fetişuri. El crede în odaia de dormit, crede în sala de mîncare, crede în chelner şi croitor, crede în maşina de ras şi de scris, în trenul accelerat. Zeii lui sînt de materiale industrializate şi supuse consfinţirii prin comerţ. Şi	prin	urmare,	el	crede	în sineşi. Dar el
crede în sineşi pentru că este el şi nicidecum pentru că el poate să fie al altora înlăturîn-du-se pe sineşi de la foloase.
Lumea i se pare o porţie de mîncare pentru •el şi, pentru că el o devoră, se simte «superior». Aşa s-a iscat convingerea fantezistă că •omul e regele naturii şi că rasa albă e cel
121
mai admirabil organism cu două picioare. Aşa se face că Europa, cu copia ei exasperată de peste ocean, trece drept patrie dumnezeiască.
Rasa albă a muncit desigur mult — ca să benchetuiască, şi Europa tremură de neastîm-păr. Un fum greoi ca o zmoală aeriană lînce-zeşte deasupra capitalelor ei şi produce inteligenţelor nesăţioase ce le-au capturat în forma lui minerală, gropi cu aur şi cisterne de diamante. Civilizaţie, progres. Războiul de astăzi ne spune ce preţ să punem pe ele şi pe superioritatea drăcească a rasei şi a Europei.
De aci, dintre noi, au purces în jurul planetei visătoare, marii briganzi civilizatori, brutele albe, armate cu flăcări şi explozii, ca nişte divinităţi. De la om pînă la tigru şi antilopă totul a fost vînat şi prăvălit subt glonţul european, elegant ca bobul de ghindă. în care cu bivoli sau trase cu aburi, prada răpită s-a îndreptat către mare, şi prin talazele ei răsculate, în vase de oţel, către Europa ! Furt şi măcel : deviza sfîntă secretă a Marilor Europeni, anteriori europeanului Take.
Şi dacă Europa a dat şi poeţi şi profeţi, la ce-au slujit aceştia, siliţi într-o zi sau alta să caute cuceririle neguţătorilor de tunuri, zahăr, bumbac şi cafea ? La o literatură nouă : istoria literară.
Şi iată cărţi, iată universităţi, iată dascăli şi, în picioare, frontul metalic al armelor aşezate în rafturi ca să apere drepturile cuceritorilor de ieri, vagabonzi ai apelor, aventurieri ai stepelor, comisvoiajori ai marilor fabrici. Căi ferate, companii de navigaţie, trusturi de petrol. Rugaţi-vă pentru cei ce rătăcesc pe mări şi cad pradă fiarelor pe uscaturi...
122
Omul nou care a venit să măsoare acestea toate şi să se rostească asupra lor, cum şi-ar putea încheia călătoria printre obiecte şi deşertăciuni, dacă nu cu un verdict osînditor ?
Europa ? Continent bolnav şi stricat. Rasa albă ? Nebuni şi asasini. Ei au născocit alcoolul, iarba de puşcă, imperialismul.
Olanda, Anglia, Belgia şi Portugalia întemeiază imperii coloniale sau le pierd. Franţa şi Italia vor să fie puteri africane. Grecia doreşte Bizanţiul. Rusia cere Mediterana. Austria vrea Salonicul. Serbia visează un ţar opulent. Mun-tenegrul se voieşte împărăţie. Pentru că Elveţia nu vrea nici Congo, nici Transvaal şi lasă altora Indiile şi Afganistanul, voci s-au ridicat în politica internaţională că trebuieşte desfiinţată...
îndată ce zece europeni se adună la o cafenea din Patras sau Machedonia, ei vor o împărăţie, o împărăţie mare ca în basme, moştenirea cel puţin a Europei — şi scot un ziar ca să-şi apere «sfintele drepturi».
Şi omul nou care ar asista la toată această nebunie servită în zilele noastre de douăzeci de milioane de europeni bolnavi în tranşee şi mîncaţi de păduchi, s-ar simţi şi el contaminat. Şi, în loc să liniştească delirul, el ar aţîţa la un alt război, pentru distrugerea atîtor imperialisme şi scoborîrea popoarelor într-o sclavie definitivă...
19 15
BOIERUL
Adeseori naivul s-a întrebat ce rol au conservatorii la noi şi dacă întru a fi conservator e un rol de jucat în România, unde tradiţia în ceea ce are boieresc solicită rindeaua şi un bun dezinfectant, şi e precumpănită de actul esenţial de rezistenţă şi menţinere în izolare al unui popor de ţărani.
Conservatorii au avut şi au personalităţi, care s-au deosebit de celelalte prin faptul că trec drept conservatoare. Ce-i acest conservatism în România, nici unul din cerberii lui nu ne-au putut lămuri îndeajuns :	teza e
obscură şi complicată, şi conservatismul ră-mîne la discreţia unei pure, simple şi brutale negaţiuni.
A fost un teoretician, slab teoretician, al conservatismului român : Antemireanu, fiu de popă, odraslă de «mitocan». Locuind într-un pod cu şoarecii şi arşiţa, sufletul blînd, idealist şi gingaş al lui Antemireanu, s-a îndrăgostit de o aristocraţie ce la noi poate fi artistică şi intelectuală, şi a cîntat-o pîn-ce a murit între ghetele-i rupte şi portretul lui... Bonaparte. Boierii cei mai autentici, proslăviţi de teoria acestui dezrădăcinat social, l-au lăsat să crape de foame, sau, ca să vorbim «Capsa», l-au.... «sictirit». Putea să fie un bun mitocan al ţării lui : el a preferat să fie un boier cu
124
surtucul rupt. Şi înainte de el fusese Emi-nescu...
Personalităţile conservatoare nu se justifică la noi prin temă nicidecum. Conservatismul lor e departe de a fi o metodă de dezvoltare a puterilor morale, întrucît nu e cultură conservatoare românească. Să conservi ce ? Robia ţiganilor, sărăcia ţărănească şi titulatura de «domnişorul» ? Instinctiv, conservatorii noştri s-au apropiat de străini, ca să descopere la dinşii motivul existenţii lor. Ei s-au grecit şi s-au franţuzit, cînd nu s-au muscălit. Şi se mai pot muscăli.
Conservatorii însă au dat de lucru românilor întodeauna, printr-un spirit de crîncenă dezbinare, şi au produs acel lung nesfîrşit convul-sionism social, care astăzi sleieşte fiinţa conservatorilor între cei doi antipozi : N. Fili-pescu, entuziasmul agitat — şi Take Ionescu, demagogia. Ambiţii măreţe mănîncă inima ăstor boieri.
19 15
PACE ?
Te gîndeşti uneori la Pace... S-au gîndit şi alţii cu noi...
Oarecari simili-parlamentari s-au adunat, se pare, pe un pămînt neutru, ca să viseze la Pace — şi s-au despărţit. într-un an de zile de lupte, de eroism, de fapte mari şi ne nedreptăţi în toate ţările ei, Europa cumplit s-a înduşmănit. Au dispărut toate dogmele vremurilor liniştite, în care oamenii cultivaţi şi politicoşi se suprimau unii pe alţii cu bună-creştere şi fără pic de sînge. Sînt fapte care ne-au schimbat judecăţiile şi au făcut din noi alţi inşi decît înainte. Unii, şi mulţi, s-au anulat ca valori morale, definitiv. Este greu să mai judeci şi este şi mai greu să nădăjdu-ieşti. Se va mai încheia o pace ?
Va mai fi pace vreodată sau, zguduită ca de o dorinţă neurastenică de a muri, omenirea va înceta să mai dureze ? Cine va pune capăt acestui război ? Sute de făbrici şi zeci de mii de lucrători muncesc la explozibile şi ghiulele. Mai este speranţă multă de ucis, războiul poate să continuie bucuros. Dar cînd nu vor mai fi, poate, muniţii ; cînd puterile de muncă vor fi în mare parte distruse şi pămîntul va refuza să se mai asocieze unei omeniri tolerate, atunci se vor lupta duşmanii cu armele vechi, vor juca topoarele, furcile, parii şi, întorşi la un creştinism primitiv, civilizaţii se
126
vor goni cu pietre... Pacea se va încheia, poate, de la sineşi, atunci cînd cîte un ultim om, scîrbit şi paralitic, se va tîrî prin peizajul de Apocalipsă al omenirii în sfîrşit defuncte.
Va fi un învingător ? Va fi un învins ? Alte popoare încă neatinse în sîngele lor, exasperat, vor intra în rîndurile de bătaie ? Războiul altora aduce la început farmecul telegramelor. Astăzi el trebuie pentru spectatori: sau să înceteze, sau să-şi îndoiască violenţa.
Noi ? Ne vom bate şi noi sau vom aştepta pînă la urmă ? Cei ce doresc neutralitatea definitivă cu plată, sînt singurii pe care nimic nu-i atinge. Ceilalţi, războinici sau cuminţi, ar năzui să vadă tragedia sfîrşind mai de grab’.
Poate România să joace acest rol admirabil de-a aduce, prin intrarea ei în război, pacea Europei ? Cine ne-o poate spune ? într-o bună zi zarul va fi aruncat şi oştile noastre vor merge — unde ? Oriunde ! Şi se va sfîrşi, în sfîrşit, cu tot ce-i putred şi ignobil în zilele noastre triste de azi.
19 15
CORUPŢIA
Lupta împotriva corupţiei trece din jurnale în bastoane şi revolvere. Cu o dibăcie amuzantă, un car de ziare urmărite, într-o seară a dispărut : actul manifestanţilor avea deocamdată un caracter romantic de rapt în automobil al unei fecioare cu şapcă sportivă. Apoi, o altă căruţă a luat foc, şi s-a consumat. Consecinţe : 1. O bătaie, în care şeful dogmatic al unei asociaţii de trei litere G. D. N. pe o cocardă, şi-a pierdut ochelarii ; 2. Un atac al unei agenţii germane ; 3. Arestări şi generalii civili ai Conului Nicu surprinşi în manevră neo-conservatoare. E de prevăzut că, din consecinţă în consecinţă, vom fi gratificaţi cu o încheiere : starea de asediu, lacăt universal.
Fraza şi articolul de gazetă făcutu-s-au act.
Corupţie şi trădare ? E adevărat.
Dar cine, cel dintîi, ne-a vorbit de corupţie şi de trădare ? Nu cumva un cumpărat ? Apărătorii datoriilor civice şi morale au fost în primul moment nişte bravi oameni de afaceri politice şi de presă, celebri prin moralitate şi dezerţiuni nesfîrşite. Ei au dat alarma împotriva propriilor doctrine şi asaltul lor de revoltă viza tocmai taraba la care serviseră o viaţă întreagă evanghelia viciilor acumulate. Transfugii ideilor şi lupii de noapte ai politicii deveniră pe neaşteptate candizii, delicaţii, patrioţii, oneştii şi idealiştii timpului nostru.
J 28
O dorinţă sinceră de reabilitare îi mîna pe aceşti desfrînaţi, care n-au evitat nici un mijloc de parvenire, să se purifice, odată parveniţi. Cazul libertinului episcop sau al asasinului nedescoperit, care tipăreşte cu averea celui ucis cărţi de rugăciune gratuite şi pedepseşte aspru, ca jurat, inocenţa acuzată de propria lui crimă.
In ora la care scrim s-a operat transformarea radicală. Toţi fanţii, toţi jongleurii s-au reabilitat — şi puţinul bun şi onest ce mai rămăsese în Sodoma sufletească a României, e suspectat.
Poate susţine cineva că într-o epocă de asemenea confuzii şi uzurpări se îndeplineşte un ideal şi se cucereşte o viaţă viitoare mare ?
Corupţie şi trădare !
Ca şi cum aceste îndeletniciri sînt de dată recentă şi nimic nu ne-a pregătit pentru a vinde şi a ne vinde... O cultură pură ne-a întărit pentru zilele de faţă... Toate muncile maimăriceilor noştri au fost dezinteresate şi sublime... Profesorii, şefii, părinţii, s-au căznit, nu este aşa ? să facă din noi o generaţie mîn-dră, credincioasă, sporită cu sufletul. Administraţie, politică, profesiune, s-au întrecut să ne ridice cît mai sus... Duhovnicii noştri au fost nişte sfinţi, deputaţii noştri nişte profeţi... Mi-tropoliţii şi episcopii s-au străduit să ne dea îndrumările mari... Ce nu s-a făcut oare, ca să fim astăzi o generaţie de admirat ?... Scriitorii noştri s-au preocupat de altceva decît de vasta noastră decădere ? Pentru ridicarea noastră cît mai strălucită, providenţa ne-a prevăzut chiar cu onoratul takism.
Cum se face că s-au găsit măcar cîţiva, după o atare pregătire, ca să se vîndă ? E ciudat t
129
Ei bine, nu ! Corupţia e veche şi spiritul trădării datează de mult. Prestigiului infam al pungilor cu aur s-a închinat tot ce-i surtuc şi tot ce-i... Bucureşti. Noi sîntem aceia care am dispreţuit munca semenilor noştri, nepu-tînd admite alte profesii decît a procuratorului de bani şi femei. Modesta virtute am călcat-o în picioare şi am făcut-o să sufere crunt. Cine ne-a privit cu atenţie pe stradă, ne-a văzut stăpîniţi de un măreţ orgoliu gol. Noi am apăsat credinţa, am prigonit-o, am persecutat inteligenţa ; geniul şi talentul, le-am izolat. Am insultat, am pîngărit datoria. Unde a fost sufletul ne-am întrecut să ridicăm mocirla. Am murdărit prietenia. Noi sîntem o lume care costă scump, de-o falsă opulenţă. In Bucureştii noştri, pe trei sferturi putrezi, ocărim gingăşia timidităţii şi conceptul iubirii de oameni îl mînjim. Neobrăzarea este la noi curaj ; filozofia bărbăţiei noastre este o hidoasă impertinenţă.
Cine nu înjoseşte valoarea ? Puterea sufletului şi a minţii au nu se împiedică de primul flanşnetar ce apare să pugileze cu credinţele dumitale lingă un pisoar ? In asemenea obşte poate domnul Filipescu să fie un idealist ! poate domnul Take Ionescu să fie un bărbat de stat! poate domnul Dissescu să fie un fervent! poate domnul Miile să fie un scriitor !
Dar în ochii omului de cinste citeşti profunda descurajare... El a putut să capete siguranţa înfiorătoare de-a fi inutil şi sterp... Zadarnic cere gîndirea lui o înnoire şi o lume îndreptată către voinţa de a fi mai curată şi mai frumoasă. O înviere îi pare cu neputinţă, cînd nici o sinceritate nu foloseşte.
130
Corupţia noastră nu e de astăzi, şi oraşul (el mare al Ţărilor Româneşti nu e pierdut din pricina cîtorva pierduţi. Mărturisindu-ne nouă înşine plăcuta noastră ignominie. Noi purtăm răspunderea unui neam isteţ şi nobil, pe care l-am jignit în tot ce-a putut să aibă mai dumnezeiesc.
Corupţia noastră e veche şi ni-i dragă. Cel ce nu s-a vîndut încă azi, s-a vîndut ieri unora şi poate că tuturora din cîţi au plătit mai bine — şi se va vinde mîine, desigur. Căci cine va mai putea să aibă încredere în solvabilitatea morală a visătorului naiv ?...
întoarceţi-vă, domnilor, acasă şi depuneţi arma convingerilor voastre... Efortul vostru trebuie încercat şi izbutit între cei patru pereţi ai căminului, pe care nu-i cunoaşteţi. Cu frun-tea-n mîini, omul poate ajunge să gîndească, şi-i de-ajuns o clipă din această lumină, pentru ca insul adormit în mîlul minciunii aparente, să se trezească, transformat şi senin.
Atunci voi ne veţi putea vorbi de ideal. Atunci voi ne veţi putea vorbi puţin. Idealul stăruieşte lăuntric, în demnitatea tăcerii — şi-i ca un cîntec mare tainic ce-abia se aude urechii profane...
19 15
«ACUZ '.»
Domnul N. Filipescu, care-i un eminent dezorganizator, şi asta fără voie, prin pur temperament, lucru curios, nu concepe opoziţie şi nu luptă decît în organizare. Intr-un singur an de zile domnia sa a pus la cale un şir nemaicurmat de asociaţii şi ligi şi n-a lipsit din serie nici comitetul secret. Spiritul său de dezorganizare nu poate să-l facă perseverent şi credincios mijlocului unic, de ales, în asemenea caz cu chibzuinţă şi, rînd pe rînd şi intr-un stil de moarte subită, înjghebările domnului Filipescu sucombară. Căci sătul către seară de propria-i operă din zori, a doua zi, mîhnit de sentimentul din ajun, domnia sa reîncepe. Cînd domnul Take Ionescu l-a caracterizat «copil bătrîn», a ghicit un adevăr. Temperamentul i-ar fi slujit să fie un gazetar de senzaţie sau un fotograf artistic, în materie politică de stat, temperamentul e comparabil cu onanismul în materie de iubire. Temperamentul mai poate face buni boxeuri şi sportmeni meritoşi, boieri cu cravaşă, aventurieri, vînători de elefanţi şi tigri, şi în vremea noastră nivelatoare, isprăvnicei prin-tr-un ungher de plasă depărtat.
Greşeala domnului Filipescu este că a ţinut să fie mai bine om de stat. Capricios, tempe-
132
ramentul aci e inutil; de la o zi la alta el răstoarnă gogeamite bărbatul sănătos şi elocvent.
In idealul naţional temperamentul domnului Filipescu a găsit un vast teren de exploziune, şi n-avea decît să-l cultive. Fără să ţie socoteala de povara trecutului, pe care orice om îl tîrăşte cu sine, domnia sa s-a sforţat să se înnoiască deodată, să facă ceea ce nimeni nu poate face: un mare om dintr-un politic orgolios.
Ca mulţi alţii şi ca mai toţi, nici domnia sa nu era pregătit acestui rol de gigant, oricît i-ar fi deschis pofta cretanul Venizelos. Dumnezeiasca speranţă a poporului român a intrat pentru domnul Filipescu în cadrul în care s-a obişnuit să-şi înfăţişeze lucrurile curente, vulgare chestiuni de municipalitate sau prefectură. Domnul Filipescu socoate şi azi că pentru sacerdoţiul acelui ideal orice brută şi orice vicios şi orice slugă se potrivesc. Domnul Filipescu e dintre oamenii care cred că se poate sluji liturghia în cafă-chantant. Totul se poate, zice maxima domniei sale. De aceea nici nu se poate nimic...
Rezultatul acestor procedee : ridicul şi buf. Domnul Filipescu vorbeşte o limbă veche, a politicii din mahala. Fără să vrem să spunem că e prea bătrîn, domnul Filipescu este prea vechi, domnul Filipescu e un must trezit, şi cam aspru, o căldură a unui fost cărbune, care se întoarce la vatră să-şi caute jarul.
In acţiunile domniei sale aduce o grabă, o naivitate, o mîndrie — mă rog ! Primul escroc face dintr-însul un adept. Pentru o eroare pe care o ia în tragic, el pune-n ţară vîlvătaie.
133
Şi nu alege. împrejurările sale merg în colaci fanatici de fum. Şi nu deosibeşte clipa, nu cultivă raportul, ignoră sensul de proporţii. Totul i se înfăţişează izolat, ca unui armăsar, de pildă, care vede un scaun şi-l ţine minte izolat, fără să fi bănuit că scaunul e o întrebuinţare şi că nu însemnează, ca scaun, nimic. Aşa oamenii, epocile, ideile. De unde, vine o contrazicere funestă : năluci, vehemenţă, inutilitate.
Anii 1903,	1907,	1912,	1915 sînt pentru
domnul Filipescu nişte ani ai vîrstei sale sau nişte cifre pentru nişte ani. Odată ce domnia sa există şi de vreme ce totul începe cu domnia sa, nimic nu mai interesează afară de nemulţumirile sau părerile domniei sale. Domnului Filipescu i se pare ceva şi e convins că i se pare just, numaidecît. Şi apucă într-acolo, în iluzia ce şi-a făcut-o — şi iese Dumnezeu ştie unde, dacă n-ar şti astăzi toată lumea. Apoi, uită. Apoi, îşi reaminteşte. Şi uită iar. E o tortură în ospiciul sufletesc al domnului Filipescu, de mitologie. Şi, în sfîrşit, n-a fost nimic, ba mărturiseşte chiar că s-a înşelat. A discreditat la mînie : ţară, cinste, dreptate. Ce-are-aface ! Domnul Filipescu doarme, cred, cu liniştea fericită a unei turnătorii de bronz în odihnă.
Dar ce este de vină lumea, ţara. ce-s de vină cetăţenii, ce am greşit noi cu toţii, ca să ne agităm că domnul Filipescu a mîncat iaurt muced sau că şi-a găsit în cafeaua cu lapte un gîndac ? Foarte simplu, domnia sa e un chemat — ştiţi ce-i asta. S-a chemat singur ca să ducă pe mulţi. Osul său e boieresc — «m-ai umplut de Fiii peşti», e vorba de mai
134
de mult. Domnia sa vrea să ne umple de aceştia şi să ne împuieze. El se gîndeşte la ţară, şi ca şi cum nimeni nu se mai gîndeşte la ţară, românii sînt siliţi să se cutremure atunci. E vesel Filipescu: toată lumea veselă să fie. S-a mîniat Filipescu : să se minie. înnebuneşte Filipescu : să înnebunim. E o pretenţie gen Moliere. Cu aşa om, omul merge la balamuc, ţara merge la spital. Căci observaţi un fapt cunoscut: în principiu, şi guvern şi opoziţie sînt de acord.
In vremile din urmă marele Ban al Epocii a cunoscut sentimente de Precistă, adevărate. Prin fum de tutun şi umbră şi-a spintecat un drum luminos către dînsul, arhanghelul Bu-nei-Vestiri. I s-a părut domnului Filipescu că toată lumea e ticăloasă şi infectă. Fie că şi-a înjurat Arhanghelul de mamă sau că numai l-a dojenit, sfîntul întors, domnia sa a văzut că aşa este, guvernul e trădător, regele e trădător. Şi s-a răsculat domnul Filipescu. Un sfînt nou i se ivi în minte deodată. Sfîntul Costache, sfîntul Costaehe, directorul Adevărului. S-a întovărăşit cu el şi cu alţii. Trompete, tobe, revolvere, bîte. Mare întrunire. Demascare, trădare, vînzare... Şi o coajă de portocală : vicleimul alunecă şi cade în... nas.
Poate fi ceva mai dureros, ceva mai greu de suferit ca răspunsul primit cu latul săbiei, mai jos de ceafă, de la ministrul de Război ? Iată-1 pe domnul Filipescu inaugurînd cu mare pompă un club de «Federalism», un cuvînt pe o firmă, un soi de Feder la o vitrină. Iată-1 suflînd, complotînd, luînd note, ostenindu-se să pregătească un mare discurs, piatra decisivă pentru alungat guvernul. Era lovitura
135
mare, ultima, fatala. Şi-o rezervase pentru cel din urmă ceas. Ton, atitudine, emfază, grandilocvenţă, cuvîntul «acuz !►► pronunţat cu măreţie. In clipa cînd vorbeşte aşa, domnul Filipescu are senzaţiile unui secol mare : toţi vecii îl privesc. El face un sacrificiu, se des-tăinuieşte ţării!...
După atîta plămădeală şi după atîta scîncet şi atîtea eforturi sublime — apare comunicatul Ministerului de Război, plin de precizii atroce. Fapte din abundenţă, sobru şi rapid expuse, se îngrămădesc. Răspunsul ministerului se învîrteşte rigid, ca un par într-o spiţerie de sticle. Clondirele domnului Filipescu sînt goale, dar au la fund o drojdie de otravă ; Esculap iese dintr-o movilă de cioburi. Comunicatul spune : «domnule Filipescu, te-ai fript. Domnule Filipescu, eşti bolnav. Domnule Filipescu ai falsificat». Ba ceva mai mult: se află că domnul fiul domniei sale face parte din consiliul de administraţie al unei făbrici de muniţii... Negreşit că această întîmplare nu are nici o importanţă, ceea ce confirmă însuşi domnul Gr, Filipescu, într-o scrisoare... Dar cînd domnul Filipescu vorbeşte de comenzi de cartuşe refuzate şi face proces ministerului din refuzuri, se cădea, pentru o bună simetrie, ca fiul domnului Filipescu să nu se găsească interesat într-o uzină de război.
Era să cadă guvernul în urma viitoarelor destăinuiri ale domnului Filipescu. Destăinuirile s-au făcut şi a căzut domnul Filipescu.
Toată această izbucnire de patriotism, sincer — nota bene : domnul Filipescu nu-i niciodată nesincer, — avea o singură cauză : nemulţumirea cîtorva samsari de furnituri. Un fratello italian poseda o instalaţie de îngheţată
136
eu fisticuri în. Italia, unde avea să execute o comandă de muniţii în valoare de un milion. Ministerul de Război anulează comanda făcută acestui rahagiu latin. Samsarii care îşi vedeau prada risipită se plînseră domnului Filipescu că nu se mai poate cuceri Ardealul... Domnul Filipescu porni să răstoarne guvernul.
Voilă.
X 9 1 5
FATALITATEA MORALA
Cu tot regimul de complicaţii pe eare l-a născocit şi căruia i se supune, omul e un animal cu tendinţe simpliste şi însetat după elementar şi rezumativ. Bătaia de cap îl omoară» El concepe lucrurile, împrejurările, ideile» sistematic şi în tablouri — fără să se facă vreodată vinovat de acel spirit de simplificare savantă şi profund intelectuală care regen-tează ştiinţa şi stilul. Simplismul lui n-are nimic comun cu sinteza.
Pentru el, în politică sau literatură, în filozofie şi artă două sînt stările cu putinţă. De ce două şi nu mai puţin? Foarte simplu, ca. să-şi aleagă una din ele şi să poată lua o. atitudine împotriva celeilalte ; căci lui îi place să fie nu numai simplicist, dar şi în controversă, de unde şi rezultă regimul de complicaţii absurde, în care zace veacuri întregi cu aerul că aprofundează atunci cînd tot ce realizează e un efort de numărătoare şi de expunere pe un singur plan.
E semnificativ în această privinţă felul cum-ne-am acomodat noi cu evenimentele războiului de faţă. In simetria celor două alianţe în luptă am găsit, şi unii şi alţii, refugiul lenii de gîndire şi odihnitorului nostru simplism» Unii facem pe germanii şi alţii pe francezii,.
138
cu o convingere comică observatorului francez ori german. Şi adoptăm toate sentimentele uneia din aceste două, fără să putem adopta, se înţelege, virtuţile lor, şi fără să ne dăm seama cîte apropieri sînt între aceste două antagoniste care pot foarte bine forma o aliaţă subt nasul nostru plictisit şi probabil «trădat».
Eu nu pot să fiu, aşadară, decît francez sau german : exclud restul. A ! ştiu, vei obiecta că aşa socoţi dumneata că este bine pentru interesele noastre, şi te cred. Numai că dumneata porneşti de acolo spre interese, şi nu te ridici din interese către judecata dumitale, căci atunci n-ai mai fi simplist, ai sta să cugeţi şi te-ai îmbolnăvi de creier.
Voi crede însă eu, că pe lingă cele două împrejurări ce se contrazic mai sînt cîteva şi cel puţin încă una, pe care mi-o aleg — antagonistă absolută ambelor împrejurări aşezate în faţa mea. Nu voi alege din ele nici una — voi născoci însă împrejurarea ce-mi convine. Şi, apoi, dacă este cu putinţă o corespondenţă, o afinitate, o legătură —■ o stabilesc, dar nu fără să ţiu în seamă nuanţa de dependenţă.
Iată de pildă că eu aş vrea să fiu român, tout pour. Viaţa mea naţională trebuie să fie, teoretic, în luptă cu toate vieţile din jurul meu, pe care trebuie să le micşorez ca să trăiesc, în forma mea. Oportunitatea completează restul.
Dar tu nu mă înţelegi, tu eşti simplist şi vrei să te imit în păreri şi preferinţe — pe cînd, în acelaşi timp, terenul meu e şi mai adevărat, pentru că porneşte exclusiv din viaţa mea.
139
Eu nu-ţi cer să mă imiţi. Ce să fac cu dumneata lîngă mine ? Nu-ţi cer nimic şi nici nu vreau să te cunosc. Împrejurările se vor sistematiza însă cu fapte, şi eu, cel care am procedat de-aci în afară, voi avea dreptate.
Dar ce importă şi dreptatea !
1915
ADVERSARII
Blînzi, de o timiditate naturală, ei căptuşeau, ascunşi, podina şi păreţii, încuibaţi în grinzi, strecuraţi în cărţi. Oul lor tăinuit aştepta în scoarţele unui Homer căldura trebuincioasă clocirii desăvîrşite. Ei aveau să se rezolve cîndva în ploşniţe, ca să străbată uscatul, şi-n molii, ca să se ridice pe aripi pînă la Sfîntul Spirit, care li s-a înfăţişat ca un porumb alb împăiat cu vată deasupra bibliotecii.
Către seară, omul, ostenit, se aşeză, calm, în jilţ, visind un cîntec cu stihuri de rugă. Miţa lui plecase, cîinele murise. Ploua. Fantoma imaginilor familiare pribegea prin odaie, ca o spumă alburie de fum transparent de tutun. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci cu trotuarele de catran şi ulei. Singur bombănitul ursuz al unui beţiv sprijinit de zăbrele porţii mai putea fi auzit, rupt din gura lui greoaie, ca o voce de tobă.
în depărtările îngheţate, închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor, victorios, acoperit acum cu platoşe lucii şi pieptare de zimţi, purtător de arme şi speranţe noi. Ochiul lui, plăsmuitor de fiinţe depline, se bucura de prefacerea omenirii în legea puterii şi a datoriei. Prin foc şi tăiş, el le vedea regenerate, minate de o voinţă întreagă, stăpîne pe destinul lor prins ca o sabie de şolduri. Vor înceta, în sfîrşit, să se mai arate viciile de trîn-
141
dăvie ale neamurilor putrede şi gălăgioase. O tinereţe, neobişnuită nici gîndirii, va străluci în ochii popoarelor şi urmaşii vor fi chemaţi să zămislească veacurile cele mai grele şi mai mari...
Un păduche însă, pe furiş, se ivi să-şi reclame dreptul la aristocraţie, şi după el păduchele următor. Şi puii lor, şi rudele lor. înă-buşindu-şi duhoarea, ei înaintară, siguri de inutilitatea prudenţei la un ceas atît de înnoptat. Iată-i suind pe încălţăminte. Asaltul larvelor infecte, corcite din întuneric şi umezeală, începu. Varietăţi contradictorii se găsiră strînse într-o logică alianţă. Instinctul îl împinge către cap, adversarul neiertător al păduchelui orgolios dar modest. Urcuşul accidental începe să fie populat. Ura !
Dar ochiul muncitorului e deschis. El măsoară efortul bestiolei şi aşteaptă cîrdul s-ajungă mai sus...
Veniţi, gingaşi paraziţi, pe care timpurile eroice vă favorizează. Păianjeni cu braţele imense, gîngănii cu sute de picioare agile, ieşiţi din găuri, populaţi odaia şi începeţi ? Omul din jilţ ar putea să vă strivească subt tălpile lui.
1916
PENTRU IDEAL
Vocabularul e limba, dar într-o limbă sint limbi nenumărate.
Ca din aer, fiecare consumă cit îi trebuieşte iţi o întreagă limbă poate sta într-o silabă, ca toată lumina văzduhului într-o singură lucarnă...
Sînt cuvinte ca nişte portrete. în oglinda unui cuvînt care a trecut, s-a resfrînt sufletul intreg. E de-ajuns o pagină ca să cunoşti un scriitor, pe care rareori ai datoria să-l urmăreşti în tot ce a gîndlt — şi nu-i nevoie de o frază deplină ca să adînceşti un orator. Un demagog vorbeşte, şi vorbeşte şi un om de stat; în mai puţin de-o virgulă se vădeşte deosebirea lor fundamentală.
Progresul a împins la presă şi literatură ; un scriitor se face astăzi cu înlesnire. Acolo unde altădată vegeta un geniu contestat, sînt astăzi, în ev cultural, o mie de oameni de litere, romancieri, dramaturgi, critici, ziarişti decoraţi. Se calculează greutatea hîrtiei utile expansiunii culturale în ţările civilizate, cîntă-rind-o cu pondera Pirineilor, aruncaţi în balanţă. Un autor fecund consumă mai multe paie, destinate celulozei, decît o turmă de zece catîri, şi întrebuinţează tot atîta lemn virgin de mesteacăn cît o fabrică de mobilier mercantil.
143
Pentru prefaţa unei culegeri de locuri comune noi şi de cuvinte caracteristice, îngreuiate de lungi comentarii, teoria poate fi copioasă şi purtată, cînd blajin cînd cu cruzime, prin toată activitatea omenească. Acţiunile sînt. in majoritate închise ca nişte nuci stricate, pe-care ajunge să le spargi, ca să le curgă pulberea şi putregaiul.
Cu toată contrafacerea la care spiritul este-supus, cîştigată pe cale intelectuală de industrie, cu toate influenţele, cu tot nămolul adunat în fundul superficial al personalităţii, omul, pus în situaţia de a se reproduce în cugetare şi artă, e asemănător cu planta, auto-identică în toate recoltele ei. Lăsat cu sineşi, constrîns la singurătatea forţelor lui, omul nu poate minţi şi se descoperă, atunci cînd socoteşte că s-a dosit mai mult.
în Bucureşti funcţionează cîteva uzine de formule. Dacă unii din oamenii politici, cu numele, n-au putut furniza patriei lor încercate muniţii frelatate cu beneficii de sute la sută, strungul lor moral, a pus, în schimb, în circulaţia vulgară, popice de idei, nume de sentimente, firme de ideal. Cine se va osteni să le rafineze pe toate ?
O formulă : A merge la moarte... A merge la moarte, sinonim cu a fi bărbat viteaz. Noi care mergem la moarte... Ei care vor merge la moarte cu noi... Eu mă duc să mor...
Sînt profesori care îşi pun numele pe atarî cuvinte, reprezentative ale epocii actuale, de neîncredere şi de silă. Sînt oameni politici, incapabili să simbolizeze jertfă pentru ideal altfel decît cu o imagine funebră. Catechis-mul pe care l-au pus în mîinile mulţimii spune : Noi mergem la moarte — cu sensul că noi mergem să biruim — cu o reminiscenţă în urechile lor auguste de sclavi parveniţi, din
144
timpurile în care gladiatorii salutau aşa la circ pe Cezarul distrat, în loja lui şi cu monomul de smarald dedesuptul sprîncenii.
Aceşti directori de patriotism n-au nici opulenţa expresiei, grandoarea cuvintelor de mare pompă, invenţiunea vorbelor călări, cu spada albă, cu coiful de fier. Tot ce-au născocit ei, e sărac : -«Ne ducem la moarte». Priviţi-i, vă rog, pe aceşti oameni care pleacă la moarte, ca nişte schilozi, cu suspinul pacientului pe masa de operaţii. Ei zic de fapt: sărmanii de noi! ce bine ne sta acasă şi la cafe-chantant ! La orele patru după-amiază sorbeam îngheţata de mocca. Totul s-a sfîrşit, noi mergem la moarte, lăsaţi-ne să leşinăm şi pregătiţi flaconul cu săruri englezeşti, că noi mergem să murim...
Ei fac din ideal o ruină vînătă pe care plouă plumburiu, un cuib risipit, un cimitir, un restaurant de gară mică... E atîta tristeţe şi atîta neurastenie în rîndurile vrăbiilor de subt streaşină, cu aripile ude. Nici o nobleţe, Doamne ! E idealul de jos, bolnav de pneumonie-dublă. E tot ce au putut să dea nişte oameni, cu sufletele de împrumut.
Noi refuzăm neamului nostru această strivită simţire. Noi vedem idealul ca o vastă orchestră, în care jumătate lume cîntă şi cealaltă jumătate zboară. Nimeni nu merge la moarte f Cine crede că moare, cînd un prisos de viaţă şi o creştere dumnezeiască de puteri i se cad, e un nemernic de aruncat subt opinca de fier a celui ce cîntă şi dansează... Cine crede că moare, acela a murit şi trebuieşte înmormîntat.
îmbrăţişarea oşteanului care pleacă la luptă nu poate fi deosebită de-a secerătorului pornit să fulgere holda. El nu se desparte de ţarina şi de spicele lui, moşia lui nu-i mai departe dincolo de codru decît pe povîrnişul
145
văii, prietenii şi fraţii lui sint lingă el, pretutindeni.
Şi oriunde s-ar duce, oricînd ar purcede, el este puterea omenească biruitoare, el e pieptul care se opune, el e braţul care loveşte, el e trăsnetul, nu-i urma lui. Şi poate să moară, cînd legile strînse laolaltă, într-o singură armă, îi dau îngăduinţa să fie însuşi destinul şi mîna lui Dumnezeu ?
19 16
t
ÎNCERCĂRI CU CREIONUL
Omul, imitatorul ridicul al naturii. Proteza! chirurgicală ilustrează de minune mizeria imaginaţiei	şi realizările	lui.	Iţi	pierzi o mină,,
savantul îţi oferă alta, de lemn. Rămîi pleşuv, îţi vinde o perucă. Ţi-au căzut dinţii, el ţi-i înlocuieşte cu cauciuc.
O dată, dinţii se refac automatic ; părul se reface de cîteva ori. Datoria ştiinţei, strict ştiinţifică datorie, nu poate fi în imitarea copilărească a naturii, ştiinţa va utiliza facilitatea naturii de-a fi produs o dată, ca să o excite din nou.
Omul	de ştiinţă va	trebui	să observe că*
unghiile	cresc şi se repetă	—	şi înţelegînd înrudirea	dintre unghii,	păr	şi	dinţi, să desco-
pere facultatea unghiei de-a se face păr sair dinte, supusă unui tratament şi deviată de la: făgaş.
El ar obţine poate deocamdată dinţi la picioare, păr în gură sau unghii pe craniu. Ziua acestei transmutări, pe loc ar marca un progres.
Zece unghii inutile ar putea să producă, bine întrebuinţate, cu concursul industriei organice just călăuzite, cel puţin două măsele pe an şi-zece grame de păr castaniu.
Ca să aibă lumină, omul a imitat steaua, scăldînd bumbac în undelemn şi foc. Gazul
147
şi electricitatea sînt un progres, numai dacă se admite că omul e destinat să rămîie copist.
Se va căuta, prin urmare, o lampă spontană, cu care să poţi citi şi pe care, ca să o stingi, să nu fii silit să te cobori din pat.
E o lipsă enormă de estetică filozofică în artele omului; opera lui, deductivă, e mediocră. în toate fabricatele sale, el nu cunoaşte altă metodă decît a doctorului Zamenhof, care fabrică o limbă sluţind patru limbi.
De aceea omul fără studiu nu e în stare de nimic. Natura nu cunoaşte studiul.
Cînd ştii că prin ajutorul studiului parvii la «descoperire», imperfecţia te descurajează. Te aşteptai la alte metode, de la o lume care te enervează cu titlurile civilizaţiei.
O invenţiune uriaşă a omului a fost calea ferată. Şi totuşi ce poate fi mai elementar decît să aşezi o roată pe o şină ca să lunece mai iute. S-a înlocuit drumul şi piatra cu fierul. Face excepţie aburul, care s-a descoperit singur. Omul e ridicul, numai atunci cînd imaginează mijlocul de-a utiliza vaporii.
Lipsa de scrupul delicat însoţeşte toate descoperirile. Ca să-şi aducă omul apă. , acasă întrebuinţează tubul. Ţie, dacă ţi s-ar fi pre-zintat această idee, ai fi refuzat-o.
Poate că presiunea şi principiul vaselor care comunică sînt mai cerebrale.
Masa, scaunul, patul puteau fi cu înlesnire descoperite. Să notăm inspiraţia proastă a picioarelor. Gîndiţi-vă, cum aţi născoci o masă şi un scaun, făcînd abstracţie de ceea ce cunoaşteţi.
Ca şi biblioteca, dulapul pare mai intelectual. Sau ca olăria, cu care omul a descoperit dovleacul de ceramică.
148
i
Oţelul e o răşi ţigareta, Casa nu-i ■
19 16
descoperire. O invenţie este ia-cu foc portativ, invenţiune, nici coteţul...

SALMANOVICI
Domnului ministru Argetoianu
Se reproşează revoluţiilor sociale orbirea cu care lovesc şi distrug. Furtuna trece pe uliţa singuraticului studios, îi zguduie odaia, îi prăvăleşte cărţile, îl prinde şi-l aruncă, pradă uimită, răzbunării poporului dezlănţuit.
Aceeaşi mustrare trebuie făcută de multe ori şi puterilor organizate şi reputate cu ponderă şi fără greş ale statului.
în procesul aşa-numit al Vitaniştilor — revoluţionari amatori şi tineri ai unei idei, preferabilă orişicum beţiei cu alcool, cîntecelor pornografice şi ştiinţei asului de pică — a fost implicat anul trecut un copilandru, inocent chiar, de aşa-zisă vină a celorlalţi, de-a se fi jucat de-a manifestele incendiare. Aris-tide Briand era mai vîrstnic în momentul în care fixase planul detaliat al unei greve generale nihiliste şi tot a avut timpul să fie de mai multe ori ministru burghez al Republicii franceze.
L-am cunoscut pe Salmanovici la Văcăreşti, schiţînd cu o nesiguranţă talentată şi cu un accent de pană personal, figurile în haine de zebra ale deţinuţilor din penitenciar. Exagerat de înalt pentru vîrstă, cu privirile mai apropiate de cer decît ale camarazilor lui, Salmanovici semăna cu un baston foarte lung terminat în măciulie, alegoric şi străpuns cam în dreptul ochilor de două boabe de safir — şi
150
1
răzimat în colţ visa, cum visează toate capetele de baston la magazin.
Osîndit ca «bolşevic», băiatul acesta cuminte n-a fost măcar un socialist, dar, om de caracter, cum nu se prea vede a produce partidele politice, Salmanovici şi-a însuşit fanteziile şi pripelile altuia, ca să scape un prieten... Dacă vom adăoga că prietenul lui era logodnica lui,, o persoană vivace şi fragilă, care se frînge în aşteptarea soţului făgăduit, cititorul va înţelege emoţionat sacrificiul delicat şi romantic al tînărului Salmanovici. Unica lui preocupare a fost întotdeauna şi rămîne aceea de-a se consacra picturii.
Sînt înştiinţat că Salmanovici va fi strămutat din închisoarea Văcăreşti în puşcăria ina-bitabilă a portului Constanţa — şi-mi împlinesc o datorie de conştiinţă semnalîndu-1 atenţiei guvernului şi scepticismului rafinat al domnului Argetoianu, ministru cu autoritate şi energie activă.
Acest copil lung trăia în plin roman, în momentul cînd un comisar regal l-a arestat. Sănătatea lui gingaşă s-a împăcat cu romanul închisoarea i-a mai îngustat spinarea: temniţa din Constanţa îl va ucide...
Salmanovici e un nevinovat — şi-i un artist. E adevărat, el poartă un nume inestetic, şi blestemat poporului din care a ieşit.. E evreu. Dar e un artist. Am încredere în talentul lui, a căruia aripă se jerpeleşte de-zăbrelele închisorii.
Daţi-i drumul, domnule ministru. Un nevinovat merită cel puţin graţierea. E atîta lumină în cerul întomnat al ţării, e atîta aur şi-s-atîtea zmalţuri în arborii ei, domnule ministru, atîta frumuseţe de zugrăvit şi de cîntat, şi-atît de puţini sînt cei care o cîntă şi o slăvesc cu inspiraţie şi cu decenţă, încît, domnule minis-
15T
tru, însuşi îngerul Domnului, călător printre frunze, vă va şopti, dacă ieşiţi cu limuzina la Şosea, că lui Salmanovici trebuie să-i daţi drumul din închisoare...
Un burghez.
P.S. Domnule ministru, timpul s-a schimbat de cînd v-am adresat scrisoarea de faţă. Ninge . şi plouă şi temniţa e îngheţată.
19 20
t
LITERATURA DE SFINTELE SĂRBĂTORI
A intrat în deprinderile din toată lumea că -de Crăciun, de Anul nou şi de Paşti ziarele să semene cu revistele şi revistele cu cărţile. De la o zi la alta, presa devine halucinantă şi începe, aşa dintr-odată, să vorbească de flori, de stele, de dragoste şi de o serie întreagă de obiecte inactuale şi de convenţii de bibliotecă. De unde pînă în ajun, redacţia nu avusese măcar răgazul să acorde subiectul cu predicatul, într-o dimineaţă te trezeşti cu toate ziarele grăind în versuri, ca şi cum niciodată n-au făcut altceva decît să potrivească rime şi să aşeze cuvinte cu bătaie.
Astă-seară, cînd ne îndeletnicim cu aceste consideraţiuni festive, zeci şi sute de autori îşi muncesc închipuirea ca să scoată pentru cîte o gazetă o nouă păcăleală literară de ziua de Crăciun. Naşterea Mîntuitorului în chip de prunc, în mijlocul tabloului complet, cu vite cornute şi magi, îi ispiteşte pe cei mai mulţi. Povestirea, de o banalitate gravă, se termină cu un apel deghizat la renaşterea morală, care se operează în lumea bună cu nuvele şi poezii, în orice caz, povestirea se va petrece într-un cadru de zăpezi hermeline, evocatoare de purităţi ideale, ţurţurii de gheaţă vor străluci ca nişte bale cereşti de diamant şi prin focarele de .cristale ale naturii, încremenită o dată pe an pentru literaţi şi fotografi, va străbate cîm-
153
pia infinită, albă, sania lui Moş Crăciun, purtătorul de daruri, şi furnizor direct al caseii Lindenberg et C-ie. Asta, indiferent dacă a nins cu adevărat sau dacă plouă, şi vardistul din Bucureşti înoată în mocirlă pînă la genunchi.
Sau literatul schiţează o vînătoare de mistreţi în munţi, la care ar fi luat parte pe un ger cumplit, odată, cu o puşcă adevărată şi cu un glonţ adevărat. Iar la ziar fiecare prozator şi poet cere să fie pus în pagina întîi şi să i se publice şi portretul ; întîi ca să-şi dovedească rangul, al doilea ca să-l cunoască publicul pe stradă şi să şi-l arate cu admiraţie.
De Crăciun şi de Paşti toată sensibilitatea literară se face dulce şi parfumată ca un cear de tei. E o abstracţie universală către gîndirea pişcot şi-o strămutare a substanţei în regimul' paradisului cofetăriei, improvizat din lăpturi şf glucoză. Se arborează an cu an şi sărbătoare-cu sărbătoare aceleaşi imagini, ştirbite de întrebuinţare şi ajunse municipale ca podoabele de 10 Mai, concepute cîndva, de mult, de un consilier artist, o prăjină roşie cu blazon de mucava, în diagonala căruia citeşti cu seriozitate cuvîntul Teleorman.
Dar literatura de Sfintele Sărbători constituie, la anumite ziare şi pentru scriitori anumiţi, o specialitate. De Crăciun vei ceti întodea-una o poezie cumplită, iscălită de un autor, care ar fi putut in timpul căldurilor să cadă în deces şi care te miră că mai trăieşte. In poezia lui vine îndeobşte un înger, cu o cultură aproximativă, care se exprimă ca un tîmpit, îşi închide aripile şi face pe anul întreg urări nepermise, de factor poştal. Sau vorbeşte un porumbiel, dresat la vocabularul cretinismelor alambicate. Ideea cu floarea, animată de dorinţa limbuţiei, nu e nici ea străină acestui
154
V
gen literar. Toate cugetările, comparaţiile şi ■motivele scriitorului de sărbători sînt decente ca ornamentele imaginate pe monumentele funerare hermafrodite, cu o placă liberă între ghirlande, unde, după vînzare, cioplitorul va săpa sau «Neuitatului meu soţ», sau «Neuitatei mele soţii».
Publicul cumpără astfel de Crăciun şi Paşti, întregul efort creator al artiştilor de cuvinte, în cîteva ziare ghiftuite de literatură şi poze. Cititorul se simte obligat de un soi de tradiţie culturală, să se aprovizioneze. Cititorul trebuie să fie intimidat şi lipsit, de două ori pe an, de personalitate. Căci dacă pofta lui de mîncare şi de petrecere îl împinge cu violenţă către piaţă, bunul său simţ de ispravă, mai accentuat la cititor decît la toţi barzii şi rapsozii Paştilor şi Crăciunului de gazetă, nu este de făcut să suporte această literatură. El simte numaidecît că are de-a face cu o elucubraţie cadaverică frigidă, cu o regiune de noţiuni neutre şi factice, care cad pe masa lui întinsă ca nişte vînaturi putrede, de lînă şi bumbac.
Presa l-a învăţat pe cititor, cu viaţa documentului ager, cu realităţile reproduse fără bombastică, fără ramolisment literar, în exactul lor aspect — şi, în definitiv, un accident de tramvai e mai interesant, subt toate raporturile, decît morfoleala unui crîmpei uscat de literatură proastă. O informaţie vădeşte de cele mai deseori mai multă inteligenţă şi mai mult talent decît o nuvelă.
Viu în tot anul, ziarul încetează însă subit de-a trăi, de Sfintele Sărbători, lovit de o stranie lingoare. Coloanele se posomorăsc, litera e veştedă, tobele se-nmoaie zbîrcite, fanfarele răguşite trec în gura fără suflet a dom-
155
nilor literaţi. Asaltul, fuga şi pasul zguduit al maşinelor se rezolvă într-un fîsîit melancolic de sifon. Cu ochii la ceruri, fardaţi cu mis-ticisme ofensate, extatici, somnoroşi, senzitivi şi prostănaci se apropie autorii. Credeţi că. această sărăcime a duhului în procesiune îi. place cititorului la Crăciun ?
Rugaţi-1 să vă răspundă cu sinceritate...
1922
ZIARUL
Inventatorul maşinei de tipar rotative nu se ştie dacă nu s-a inspirat cînd a conceput-o de la maşina uriaşă a anului solar, care merge, cu multă maculatură şi ea, exact şi sistematic, ca morişca de tăvălit hîrtia.
Ideea acţiunei curbe aparţine eternităţii şi omul a reprodus-o din toate puterile lui. De Ia roată, de la bila rulmenţilor pînă la spirala arcurilor, totul se duce învîrtindu-se solidar cu pămîntul, cu soarele şi cu toate materiile prime ale ştiinţei şi poeziei — şi tendinţa însăşi a omului pare să fie de a se rotogoliza şi de a se produce pe cicluri şi pe sfere.
Natura se vădeşte din primele ei cursuri ziaristă şi cotidiană subt direcţia lui Dumnezeu, care a scris programul şi articolul de fond în şase zile şi într-a şaptea l-a recitit şi admirat, ca un începător literar: Atotştiutorul •era la debutul carierei Sale şi proceda epic, în poeme lungi.
Singură culoarea se deosebeşte, marele cotidian independent Die Natur fiind imprimat în verde şi albastru, ca afişele balneare, cu cîte puţin galben şi roşu, pentru efecte particulare, în pete aruncate pe tablou. Imprimeria modernă a adoptat ca vopsea de fond cerneala neagră.
15 7
O perfecţiune la care încă presa nu a parvenit, este ca literele ce compun fraza, pagina şi coloana să se împrumute unele altora, să se alerge, să se fecundeze şi să se plimbe libere de-a lungul foii imprimate. Această facultate a cotidianului prim, e înlocuită îrt ziare prin înţelesul celor scrise, care în foaia Celui-de-Sus lipseşte cîteodată cu desăvîrşire şi pentru cei mai iluştri filozofi.
Cît priveşte personalul ziaristic, organizaţia e cam aceeaşi. Se cunoaşte serviciul de îngeri reporteri de care a dispus Tatăl din Ceruri întodauna. Cete întregi, înzestrate cu: mijloace absente ziaristului de pe pămînt, fac naveta continuă între popoare şi Redacţia Superioară, informată cu de-amănuntul şi mai bine decît o Siguranţă de stat perfecţionată. Principiul redacţiei şi administraţiei fiind gratuitatea absolută şi toate sufletele fiind con-strînse să nu găsească azil decît în Ceruri, în-trucît şi Infernul este situat prin partea locului, recrutarea în batalioane de colaboratori e extrem de facilă. Directorul îţi dă din pod o pereche de aripi de uniformă, cu care să vehiculezi în cele patru direcţii ale Existenţei şi, îndată ce-ai ajuns, te şi trimite după ştiri. Dealtminteri, se naşte întrebarea, la ce ar putea să folosească salariul unui personal fără buzunare şi portofel, care cutreieră în pielea goală universul ?
Cînd te-ai băgat redactor la Sfîntul Spirit, al treilea membru în comitetul de conducere te pune în faţa borcanelor cu azur şi stele şi-ţi spune:
— Mănînci la discreţie din această miere, a neapăratei fericiri, şi nu te teme că ai avea să te frigi. în frigoriferele veciei, alimentele
158
se păstrează reci la orice oră din zi şi din noapte,
Şi nici timbrele nu sînt originale, pentru expedierea coletelor cu ziare. Cu mii de ani -înainte de apariţia primului jurnal, arborii fabricau mărci poştale pentru mesageria internaţională. Iar telefonul e de dată veche, în 'persoana agenţilor păianjeni, care poartă mosorul cu sîrmă subsuoară.
Astfel, Rotativa, pornită odată pentru totdeauna, trage zilnic în miliarde de exemplare ilustrate toate noutăţile posibile care se repetă îngrozitor, ca într-un ziar adevărat. în patru volume anuale, colecţiile sporesc, rămînînd cam aceleaşi, cu suplimente artistice o dată la trei luni. Sulul de hîrtie al universului se deapănă necontenit tăiat în fiece secundă de foarfecă invizibilă a Marelui Gazetar, care tocind aceleaşi clişee, de veacuri, a izbutit acolo unde toţi confraţii o feştelesc, să scape de banalitate.
De-aşijderi, nu o să ne facă nimeni să credem că reclama e născocită de oameni şi că singuri actorii şi bărbaţii politici sînt reclamagii. Priviţi : dovlecii şi monstruosul lor volum inutil; castraveţii cu forma lor necuviincioasă ; girafele cu un gît atît de preţios ; liricele muşte ; pomada de buze a muşcatelor ; oh ! şi atracţia parfumelor, care-i ultima escrocherie pentru adormirea simţurilor, a celui mai savant dintre proprietarii de ziare.
Să nu insistăm asupra celor două baloane, care mobilează invariabil în permanenţă văzduhul ca nişte reclame luminoase de spiţer şi să nu mai vorbim de cele două momente ne-permis de spectaculoase : răsăritul şi amurgul, unde ziarismul, depăşit cu o îngîmfare scele-
I5£>
rată, intră în domeniul senzaţional al feeriei,, al reclamei de bîlci şi denunţă pe omul de afaceri, ascuns în inima naturii.
Marele arhitect e cel mai vanitos dintre directorii de ziare — şi cel mai sigur de ziua de mîne.
1922
PARADISUL CĂRŢILOR
Iată dulapuri, scaune, vitrine; iată paturi, sofale, fotolii, covoare ; iată porcelana, tablouri, medalii, lucruri mărunte scobite în metale, în oase şi în lemn. Sala de mîncare cu păreţii de stejar sticleşte din cristale şi argintării din cheotorile de alamă lustruită ale sertarelor încărcate cu scule pentru masă. De-a lungul apartamentelor şi pînă la bucătăria acoperită cu aştri de aramă, se vădeşte o gospodărie diversă, bogată şi suculentă. Stăpîna casei, cu bătrînul bariş alb înnodat pe ceafă, dă tîrcoale lucrurilor şi odăilor cu cîrpa de şters praful în mînă, toată dimineaţa. Veselă şi zveltă, tinereţea ei nouă şi vigoarea ei amoroasă recompune zilnic tabloul imens al căsniciei, descompus de viaţa unei zile.
în moliciunea unei canapele e-o luptă necurmată între pisica răsturnată ca o leneşă odaliscă, şi cîinele glumeţ, pregătit mereu pentru un: asalt imposibil. Vîrful mănuşii de catifea moale pe care mîţa o ţinea indolent ridicată conţine un ghimpe drăcesc, rezervat jm-petuozităţilor exagerate ale cîinelui. Uneori contractul s-a încheiat. Motanul se aşază cu burtă-n sus pe parchetul lungului coridor, îşi desface coada, şi fesul stropit pe corpul alb eu o pată neagră, trasă pe un singur ochi ca o tichie* îl purică, delicat şi-i roade pielea cu grijă.
161
Curtea e-o planşă ilustrată pentru zoologia elementară a copiilor, doi băieţi şi o fetiţă de mărimea unor pepeni născuţi în acelaşi sezon. In legănarea nesigură a trupurilor pline şi naive, abia dezlipite din întunericul misterios al pămîntului cald, zămislitor de veşnice vieţi, se ghiceşte, parcă, vrejul lung, pneumatic, natal şi copiii sînt ca nişte cantalupi sculaţi în picioare. Cocoşul arămiu, cu creasta de carmin violent, cărnoasă, înveşmîntat în odăjdii de Mare-Vizir, îşi poarte cadînele mascate pînă la pleoape cu mantale pestriţe fără nici o strălucire, prin desimea grădinii. O gîscă albă, cu ciocul zugrăvit în gălbenuşuri de ouă, umblă pribeagă şi străină printre animalele gospodăriei ca porumbielul Sfîntului Duh, adăpostit din întîmplare în pomul cu ciori ; dar natura, care nu a pus în ochii-i de victimă mediocră nici o subtilitate şi nici o psihologie, pare să fi destinat-o cu gîtu-i imitat de la lebede, cu şoldurile-i proaspete, singurelor ustensile ale bucătăresei. Un cîrd de purcei, ca nişte şobolani cu coada răsucită, sînt ocupaţi în toată vremea cu deplasarea din loc în loc, prin alergări generale. Diaconi voioşi, ei presimt imobilitatea viitoare, arhiepiscopală, si se folosesc cu entuziasm de mişcările încă neîmpiedicate de ireductabila slănină. Dulăii curţii păzesc intacte, pînă la Sărbători, toate orătăniile gospodăriei pentru stăpîni : ei ştiu că oasele atîtor făpturi măreţe, care ademenesc pensula zugravului de vietăţi, le sînt de veac hărăzite şi ochii lor contemplă cu ironie zbuciumul ogrăzii.
Iată grajdurile, magaziile, pivniţele, crama, oile, boii cu coarne cît nişte braţe, staulul vacilor, pătulele şi fîntîna.
Toate acestea au expresia lor de sinteze în camera mare din fund a boierescului conac, unde patru pereţi întregi de cărţi trăiesc de
162
cîteva generaţii cu cotoarele întoarse către lumină. înţelepciunea, trecutul, gîndirea şi reveria tuturor popoarelor de cînd au început să-şi însemne, pe pietre şi scînduri, s-au filtrat pînă în bibliotecă. Ca nişte flacoane, fiece carte conţine sucul unei distilări, o esenţă tare, o licoare dulce. Artificiile industriale au preţuit lucrurile indiferente naturii, cu care natura, posesoarea şi creatoarea tuturor tainelor nu are ce face: pulberea impalpabilă a cugetării au strîns-o şi au închis-o în nişte cărţi.
Obişnuiţi cu cartea, care de multe ori ne plictiseşte şi ne sugrumă, noi nu ne mai dăm seama ce bijuterie de ingeniozităţi fizice şl intelectuale reprezintă. Dacă Dumnezeu a făcut totul din nimic, singură cartea el nu a făcut-o, iar omul este adevărat că a făcut cartea din chiar nimic. însuşi universul vădeşte cîteodată un conţinut mai mic decît unele cărţi în o sută de pagini, şi cititorul poate duce în buzunar, în forma unei tablete cartonate, stră-bătînd piaţa, oraşul şi bucătăria, un extract integral a tot ce a fost şi ce va să fie.
în rîndul castelului de pe moşia semănată din nou, e un paradis, închis într-o cameră albă. Acolo, ostenit de muncă, după ce şi-a adăpat vitele şi a comandat argaţii şi a împărţit cîini în gărzi vigilente, proprietarul stă cîteva ceasuri de vorbă cu sfintele şi înfiorătoarele cărţi. Cărţile trecute, cărţile de pe vremuri care au ajuns ca şi pămîntul de scumpe. Cărţile care imobilizau o viaţă şi un destin, cărţile care nu se mai scriu. Şi cărţile care nu se mai tipăresc...
1923
REALITĂŢI
Una: scumpetea. Alta : belşugul de numerar. între ele a treia : lipsa. E paradoxal, dar paradoxul trăieşte şi e public.
Agentul informator prin excelenţă nu e nici Ministerul de Finanţe nici al Economiei Naţionale, ci chelnerul. Să-l vedeţi ce ocupat e şi ce voios! Niciodată n-a fost atit de binecrescut : împarte surîsurile ca o balerină, toate consumaţiile poartă floarea unei guriţe cu as. Are, nu e vorbă, zimbete şi mai. deosebite pentru o anumită duzină de consumatori, admiratorii lui, care-i zic pe nume ca lui Botti-celli, cu o intimitate de cunoscător şi de camarazi. Cine începe să calce a boier — şi asta începe repede în Bucureşti, unde omul, te miri pe ce, e de o mojicie aristocratică şi plin de sineşi ca un curcan, ia un aer de Ludovic în dantele şi preferă oricărei trepte de bucătar, pe chelner şi valet, personalităţile care poartă grija preţiosului stomac şi a fundului intestin.
Un chelner din Centru, care ar corespunde în învăţămînt cu profesorul universitar şi în ştiinţele medicale cu marele Chirurg, nu e prea mulţumit, spunea cineva, prea bine situat în administraţie ca să nu se vadă, cu cîteva mii de lei pe seară. Dacă ia titlul, echivalent cu doctorul, de Maître d’hotel, care sună cam ca Versailles, sau de Ober, se înţelege că apunta-mentele sînt în stare să sârbească şi pe un
164
membru de la Casaţie, că nu s-a apucat de o meserie mai bună.
Acelaşi personaj, pomenit mai sus, spune că «un loc de teatru» s-a urcat ori se va urca zilele acestea la şase sute de lei, iar unul în loje la două mii, şi că din ştampilarea de control se dovedeşte că locurile sînt vîndute dinainte pe două săptămîni. Arta dramatică e în mare onoare. Ca la greci.
Paralel, toate localurile sînt pline. Cîte trei-patru rînduri de clienţi fac anticameră în jurul meselor, la garsonul preferat, acela care le alege cea mai bine potrivită alimentaţie pentru obţinerea unui ulcer, a unei dispepsii sau a unui diabet, pe cînd pivnicerul şi lichioristul le ţin ascunse în rezerve cele mai fine ingrediente pentru ciroza ficatului.
După o repetare de asemenea mese, clientul, congestionat, cu ochii umflaţi, cu creierul îndopat şi cu gura opărită de lăturile interioare, nu mai e bun o lună, un an, o viaţă, de nimic şi dacă nu ajunge în temniţă mai de vreme, doreşte posturi şi treburi din ce în ce mai grase, devenind şi om de opinii. E caracteristic că după ce au servit boierii şi au lăsat şorţul la bucătărie, chelnerii, la rîndul lor, tabără pe alte localuri mai mici, fac şi ei pe boierii, serviţi de alţi chelneri, mai mici, care-i primesc cu -«Domnule Doctor», «Domnule Preşedinte», «Domnule Profesor» şi cu «Să Trăiţi» !
Se va putea împăca vreodată atîta risipă neghioabă de o parte, cu marea răbdare de cealaltă parte ? Nu se poate găsi formula care să cumpănească apetiturile cu oamenii şi să-i împiedice pe unii să cheltuiască mai mult decît cîştigă şi pe alţii să nu adune fără trebuinţă ?
Care-i filozofia adecuată cu sentimentul de neruşinare, ca să-l modereze, fără ca filozofii ei să fie primii neruşinaţi ?
165
Cunosc în marginea acestui oraş de căpcăuni obezi un proprietar de podgorie, care o munceşte cu mîinile lui, un înţelept de aproape optzeci de ani, care n-a strîns niciodată un ban, pentru că l-a dat îndată ce ajungea la el, si care se hrăneşte cu zece lei pe zi, exact.
1923
CRĂCIUNUL IN PAŞTE
Monarhia oferă impunătoare aspecte estetice. Primirea noilor episcopi la Palat, cortegiul lor fastuos, trăsura «ă la Daumont», au umilit decorul bucureştean. Capitala însă şi-a luat orgolioasă revanşa, aruncînd pe umerii săi municipali, de zîntîi aprilie, zăpada unei hlamide regale : hermină meteorologică, împestriţată cu pete negre de noroi edilitar, şi astfel, tocmai cînd marele Colegiu — cu solemnitate de Conclav — alegea noii episcopi, s-a petrecut această revoluţie teologică, în urma căreia Crăciunul s-a întors năvălind în Paşte. De fapt, însă, nu e decît simplificarea unei proceduri care complică de 1923 de ani Calendarul. La Crăciun, Iisus s-a născut. De Paşte, după patimi, Iisus înviază, ceea ce, de fapt, e tot o născare. Meteorologia animată de un remarcabil spirit juridic, a preferat, se vede, o conexare şi a făcut, de-a dreptul, Crăciunul în Paşte. Aşa se lămureşte rostul hivernalei privelişti de-o zi pe care Capitala ne-a oferit-» între două ceasuri de primăvară, parcă am fi trecut succesiv la o panoramă — în faţa a trei peizaje diferite. Orice s-ar spune, Crăciunul în Paşte, chiar dacă are altă explicaţie, ră-mîne o minune pur religioasă. Se vede că meteorologia e ortodoxă creştină şi nu admite schimbarea calendarului, după ordinele admi-nistraţiunei laice. Pastele acesta, care vrea cu
167
Cunosc în marginea acestui oraş de căpcăuni obezi un proprietar de podgorie, care o munceşte cu mîinile lui, un înţelept de aproape optzeci de ani, care n-a strîns niciodată un ban, pentru că l-a dat îndată ce ajungea la el, şi care se hrăneşte cu zece lei pe zi, exact.
19 2 3
CRĂCIUNUL ÎN PAŞTE
Monarhia oferă impunătoare aspecte estetice. Primirea noilor episcopi la Palat, cortegiul lor fastuos, trăsura «ă la Daumont», au umilit decorul bucureştean. Capitala insă şi-a luat orgolioasă revanşa, aruncînd pe umerii săi municipali, de zîntîi aprilie, zăpada unei hlamide regale : hermină meteorologică, împestriţată cu pete negre de noroi edilitar, şi astfel, tocmai cînd marele Colegiu — cu solemnitate de Conclav — alegea noii episcopi, s-a petrecut această revoluţie teologică, in urma căreia Crăciunul s-a întors năvălind in Paşte. De fapt, însă, nu e decît simplificarea unei proceduri care complică de 1923 de ani Calendarul. La Crăciun, Iisus s-a născut. De Paşte, după patimi, Iisus înviază, ceea ce, de fapt, e tot o născare. Meteorologia animată de un remarcabil spirit juridic, a preferat, se vede, o conexare şi a făcut, de-a dreptul, Crăciunul, în Paşte. Aşa se lămureşte rostul hivernalei privelişti de-o zi pe care Capitala ne-a oferit-o intre două ceasuri de primăvară, parcă am fi trecut succesiv la o panoramă — în faţa a trei peizaje diferite. Orice s-ar spune, Crăciunul în Paşte, chiar dacă are altă explicaţie, ră-mîne o minune pur religioasă. Se vede că meteorologia e ortodoxă creştină şi nu admite schimbarea calendarului, după ordinele admi-nistraţiunei laice. Pastele acesta, care vrea cu
167
orice preţ să sosească treisprezece zile înainte, încalcă domeniul gregorian al strămoşului Crăciun, iar revolta acestuia devenind legitimă, ofensiva lui spre citadela zilei de Paşte îşi găseşte iertare în generozitatea creştinească. Pastele nou privind spre Crăciun, Crăciunul vechi spre Paşti — întîlnirea avea loc pe hotarul zilei de întîi aprilie. Adversarii au renunţat însă la luptă, fluturînd albul zăpezii, ca un steag de armistiţiu.
Singurii pentru care Crăciunul în Paşte ră-mîne o întîmplare fără însemnătate, sînt cei obligaţi să dea cadouri : pentru ei, ori Crăciunul, ori Pastele, înseamnă aceeaşi cifră trecută la pasivul contabilităţii personale.
1923
PASTELE CALULUI
L-a creat fantezia populară sau pur şi simplu cuminţenia etnică negustorească silită să opună o dată eficace cămătarilor din Fanar, care purtau în catastiful lor, cînd era vorba de respectarea unor obligaţii, enigmaticul termen : ad calendas grecas ? In vîltorile istoriei, -«pastele calului» a fost salvator, fiindcă era formulă de conservare naţională, opusă tendinţelor de acaparare zărăfească. De cîte ori bizantinul venea să ia puţin din aurul bogăţiilor româneşti în schimbul unor foloase acordate «ad calendas grecas» — românul hotăra, ca dată pentru îndeplinirea obligaţiunilor sale, pastele calului.
Grecii trebuie să fi privit lung şi întrebători, ochii cîrlanilor, pentru a lămuri rostul sărbătoarei cavaline. Dar caii aceştia mici, legaţi, vînjoşi — înfrăţiţi cu stîncile carpatine şi cu întinderile şesului din Bărăgan — n-au elocvenţa cailor din Maeterlink şi răspunsul, în ceea ce le priveşte pastele, rămîne enigmă.
Oricum, privirea lor melancolică de azi ne lămureşte că pastele nostru nu e al lor. Cai -de trăsură, cai de sacâ, sau cai de tramvai,
169
de aţi şti voi de cîte ori paştele vostru e, totuşi, al nostru, cu deosebirea că sărbătoarea omenească e efemeră, pe cînd a voastră e perpetuă. Rămîne de văzut, dacă paştele calului e sărbătoarea unei bucurii sau, mai curînd, doliul unei continue aşteptări.
1923
LUCHIAN, EMINESCU ŞI PELERINUL
învierea pictorului Luchian în amintirea diversă a celor încă în viaţă s-a petrecut de cu-rînd, în acelaşi timp cu ivirea din morţi, din morţii cei adevăraţi şi din morţii ceştilalţi, a poetului Eminescu. In drum spre cimitirul din care moaştele poetului nu au fost scoase pentru a fi închise intr-un creştet de munte sau într-un parc, întristaţii palavragii de întruniri funebre şi-au adus aminte şi de Ştefan Luchian.
Cu toată osteneala unui mănunchi de bune intenţii, atmosfera alaiului a fost artificială. Dintr-o dată şi fără un motiv mai mult faţă de anul trecut şi de toţi anii trecuţi, cînd singure tramvaiele şi autobuzele au circulat între Capitală şi periferia celor îngropaţi, un pîlc de intelectuali şi-au luat curajul şi a pornit în pelerinaj la nişte morminte abandonate, cărora le-ar fi lipsit nişte statui.
Domnul doctor Voicnlescu, poetul, a semnat cu acest prilej un articol manifestînd că lui Mihai Eminescu i s-ar fi cuvenit încă de mult un monument abstract, foarte potrivit cu natura poeziei, o ediţie luxoasă a poemelor. Cităm cu atît mai bucuros pe autorul articolului cu cît ni s-ar părea nedelicat să cităm aceeaşi părere emisă pe vremuri de noi — şi repetată fără ecou subt iscălitura noastră. Noi adăugăm, într-adevăr, o judecată supărătoare afirmînd
171
în viaţa dramatică şi în mucenicia milenară a marelui artist le-a fost cu putinţă a se isca : au fost cu adevărat intervenţii strict anumite. Ei ar fi putut să se informeze şi să dezvolte că Luchian a cunoscut o epocă îndelungată de ignoranţă deplină, tocmai epoca florilor împricinate ; că în tot timpul precedent snobismului şi modei, doi unici cumpărători vizitau pe Luchian si-i permiteau să-şi ducă zilele de-a lungul nopţii, ca nişte oglinzi fragile ale florilor lui : domnul Virgil Cioflee, autorul singurului studiu informativ apărut în volum ilustrat asupra pictorului, şi decedatul Alexandru Bogdan-Piteşti. Fără aceşti doi prieteni de tot momentul, «zugravul» cum se chema el pe sineşi, ar fi murit poate de aceea puţină foame, care mai înviora procentul animalic de 90% defunct, al insului său, retras şi concentrat în inteligenţă.
Aceste prietenii de ofrande deghizate, deşi răsplătite cu o contravaloare importantă, sînt acte culturale de interes public şi profund educative. Ele trebuiau puse în privelişte măcar cu scopul practic de a genera emoţiunea şi actul; căci înăuntrul sterilităţii zgomotoase a zilei de azi, cazurile Eminescu şi Luchian pot să se ivească, de nu ne-am gîndi decît la starea deplorabilă a cîtorva pictori şi scriitori ca aceştia, în egal sau în mai mic nu este admisibil să se reediteze, fără o categorică scădere pentru timpul nostru, plin de variate iniţiative culturale şi fals culturale şi corespunzător cu fruntariile unei mari Românii şi cu exploatări uriaşe ale pămîntului românesc, indiferentele vechi, animate pe nişte morminte. Jată un mort foarte recent : Oraţiu Dimitriu, a cărui pondere artistică nu sîntem obligaţi să o cumpănim. El însemna orişicum mai mult decît «artistul» Tănase — cu iertăciune — şi
174
decît furnizorii domniei sale de literatură dansantă. în linia culturală este scabros ca domnul Cărăbuş să se înzestreze, în vreme ce Ora-ţiu Dimitriu nu are cu ce să-şi cumpere medicamente şi speranţe. Trebuie adus obrazul finanţei şi al bunului trai depravat să roşească prin exemplificare şi atunci bolovanii de piatră şi bronz instalaţi pe osemintele artiştilor ne vor sluji ca să-i aruncăm înapoi cu praştia in tigvele găunoase ale contemporanilor nepăsători.
Cercetătorii de aproape ai vieţii lui Luchian ar mai fi putut afla că în momentul cînd mai vivota din buchetele lui o frunză, Luchian a fost arestat în pat şi silit să intre în agonie asasinat, de către un procuror zelos să satisfacă accelerat capriciul ţîfnos al domnului Victor Filotti, fost Sindic al Bursei, pe vremea aceea braţul drept şi locotenentul lui Take lonescu şi care voia să confrunte în arest pe pictor cu propria lui iscălitură, presupusă frauduloasă în colţul unui ghiveci tot de flori !
Pentru edificarea majorităţilor care asistă dezgustate şi uimite la iscarea şi durata opulenţelor inexplicabile, informatorul ar mai fi aflat că pentru ca să poată trăi ca un muncitor manual, după ce îşi cheltuise averea moştenită, Luchian a zugrăvit şi cîteva case cu bidineaua chivuţei, între altele casa domnului Victor Antonescu, eminentul fost ministru plenipotenţiar al României la Paris, în neştire intelectuală de a înţelege pe Luchian şi de a-i găsi o altă îndeletnicire, însă extrem de apt pentru priceperea şi reprezentarea poporului întreg care i-a dat naştere lui Luchian, în străinătate. Ar fi descoperit informatorul şi un detaliu extrem de original, menit să caracterizeze individualitatea unui mare diplomat. Reclamîndu-i prin bilet plata salariului tocmit
175
şi motivîndu-şi biletul cu scuze triste, trase dire lipsa lui de hrană şi de îmbrăcăminte, viitorul deputat al regatului la Paris i s-a înmuiat inima generoasă. In schimbul salariului, Lu-chiart primea, în urma biletului, înfăşurată în-tr-o gazetă, cu abonamentul probabil neplătit, o păreche de nădragi uzaţi, purtată de însăşi fiinţa distinsă, de la ombilic în jos, a donatorului. Aceasta constituia îmbrăcămintea ; dacă s-ar fi gîndit şi la hrană, domnul Victor An-tonescu i-ar fi trimis lui Luchian într-un pachet şi merindea extrasă din aparatul purtat în pantaloni. Să ne grăbim să adăugăm că. pictorul, abjectat, a reexpediat cu urgenţă şi imprecaţiile cuvenite, domnului viitor ministru, plata în natură a muncii efectuate. Nu ne-ar mira să descoperim vreodată numele donatorului subscris cu suma de doi lei pentru monumentul lui Eminescu.
în sfîrşit, ar mai fi aflat confraţii din presă, cine anume, iarăşi anume, a proclamat cu o stăruinţă zadarnică valoarea combătută a pictorului Luchian cu zeci de ani înainte de a fi fost subit descoperită.
Pentru cultură şi morală, devotamentele, luptele şi adevărurile exprimate sînt factori determinanţi şi care trebuiesc respectuos reţinuţi.
1926
PRĂVĂLIA LUI ESCULAP
Sîntem obişnuiţi să respectăm atitudinea meditativă şi analitică a farmaciştilor şi ceasornicarilor. Realizarea în piuliţa de porcelan şi în flacon a reţetei, compusă din centimili-grame şi examinarea organismelor microscopice ale tictacului cu lentilă, dau acestor meşteri de molecule şi magnetisme, expresia magilor popularizaţi de stampe, şi o moralitate evidentă de monahi.
Mă durea capul şi am intrat într-o farmacie de lux, în care nu mai tîrguisem leacuri niciodată. O domnişoară involtă ca un călăreţ, ocupa cu bustu-i elocvent jumătate din tejgheaua de lucru a farmaciei. Chica tunsă ciobăneşte juca pe ochi şi la tîmple, din ciucuri ondulaţi şi cîrlionţi. Pe grumazul golit pînă dedesubtul mesei sărea lăcusta de aur a unui breloc. La încheietura mînii zvîcnea, strîns într-o centură din acelaşi metal, un ornic minuscul, un piţigoi. Obrazul era dramatizat, cu adîncituri de scoici obscure-subt sprîn-cene, buzele sîngerau de brilantină purpurină, de tîrtiţa catifelată a urechilor spînzurau luminile unui şir de coacăze minerale.
Mişcat' de atît spectacol într-o spiţerie, am pretextat-‘O1 cercetare prin geamul vitrinelor oblice, în care, «specialităţile» străine, vîndute cu preţul original, înmulţit cu patru, sînt organizate pe grupuri şi subt cheie, ca fructele
177
unui bijutier. Erau acolo purgative cu numele muzical de poemă, format industrialmente din alăturarea primelor silabe ale unei ecuaţii chimice complexe, şi supozitoarele, servite în cutii studiate din punctul de vedere estetic, cîn-tau geniul limbii eline pe etichete de mărţişor. Bătăturile şi moartea lor erau reprezintate în fiole de culoarea azurului adevărat. Remediile vomitive, furunculoase şi antisifilitice se amestecau într-un vîrtej cochet de forme, de poleieli şi de sticliri. Imagine, de fapt, în mic, a torentului de vieţi vînturat prin faţa galantarelor imense ale farmaciei, de automobile elegante, în care stau ambalate în mătase, catifea şi pînză fină de in, tuberculozele, obezităţile, paraliziile, cancerul şi alte beteşuguri alese si lente, făcute pentru specialităţi.
în dosul tejghelei văzui organele de umblat ale domnişoarei, care, goale pînă între genunchi, ofereau priveliştea ciorapilor impecabili de ibrişin şi pantofilor sticlitori.
Cu o remarcabilă plictiseală domnişoara mi-a pus dinainte medicamentul cerut, după ce, absentă din funcţiune şi contemplînd exclusiv promenada, îmi servise un dop de plută, o pipetă de cauciuc pentru guturai, o canulă, un roşu de buze şi alte obiecte cilindrice, care se asemănau la pipăitul distrat cu tubul de comprimate, cerut respectuos, de către client.
La casă, o domnişoară de un format şi o conformaţie identice cu domnişoara precedentă, îmi dete un rest evaziv, pe care aş fi putut să-l încasez de cîteva ori. Ochii orientali ai domnişoarei de la casă urmăreau în special siluetele domnilor ofiţeri, care îi plăceau deopotrivă, ca pasionatului de macaroane orice paste făinoase, indiferent de provenienţă şi desen, cu sau fără gaură, turtite şi netede sau rotunde, masive sau filamentoase.
178
Cu restul în mînă, mi-am permis să staţionez un moment şi să contemplu interiorul întreg al prăvăliei. O serie mare de divinităţi femele deopotrivă de oacheşe, de languroase şi de elegante, se distribuia prin variate îngustimi de rafturi. Un miros de harem şi piscină se ivi odată cu analogia, iar imaginaţia literară s-a văzut servită de cadîne lasciv. Farmacia părea într-adevăr un bazar închis de senzualitate, în care clienţii de toate vîrstele găsesc în suluri şi fiole picăturile mai tari, mai slabe sau cu totul radicale, potrivite gradului lor fiziologic, iar pe fundul cutiei adresele pentru verificat efectul.
Cineva se plîngea cîndva că meseria de calfă de farmacie este mizerabil retribuită. Poate că studentele austere, îmbărbătate de severe discipline. Poate că studenţii maceraţi în bibliotecă şi laborator. In Prăvălia lui Esculap, asistentele păreau curtezanele unui marchiz galant şi migăloasa profesiune de cîntăritor de imponderabili era pentru aceste vestale o condescendenţă consimţită fabulei muncii.
Pe o bancă, aşteptau cîteva resemnări jignite, nedemne de cadrul cartierului anumit. Şi o mamă, deznădăjduită de aşteptare, îşi îndemna copilul zvîrcolit pe genunchi, la răbdare.
Din fund, apăru jovial şi tabetic obrazul strîmbat din zgîrciuri, totuşi satisfăcut, al unui eunuc voluminos, care se clătina cu voluptate, ca la suvenirea unei orchestre de peste noapte.
După aureolă şi ton el se părea să fie patronul, doctor şi botanist, expert în remedii, vindecător şi vraci.
1927
MINORITARII ŞI VECINII
Se pare că ziarul Rampa urmăreşte o intenţie frumoasă : cunoaşterea literară a majorităţilor cu minorităţile din ţară.
Ca scriitori, evident, nu sîntem datori să citim ungureşte, nemţeşte, ruseşte şi eventual idiş, în original. Cîteodată calitatea de autor de literatură se împacă destul de armonios chiar cu însuşirea inaptitudinilor pentru limba românească, în care scrim, fără să insităm prea mult asupra gramaticii, o abstracţiune chiar pentru unii profesori universitari de literatură, conduşi să confunde numerii, genul, cazurile, coarnele şi urechile.
Probabil că nu e inutil, ca scriitori, să cunoaştem cîte o limbă, două de ale concetăţenilor noştri minoritari şi-i todeauna posibil şi la vîrsta suficienţii şi la atitudinea fuduliei de a învăţa o limbă-două. Mai mult, ar fi de dorit, pentru prepararea noastră morală şi poate intelectuală, să ştim şi ceva limbi de-ale vecinilor noştri, care cîteodată învaţă, probabil că nu fără folos, limba noastră.
Insă este extrem de necesar să ne cunoaştem literaturile dacă nu limbile, din care ne lipsesc traduceri, şi de cele bune, şi de cele rele. A citi numai ziarul Excelsior şi pe confratele lui Le Matin, din care ne informăm şi devenim experţi în literatură franceză, poate fi destul pentru un amator pensionar, care îşi îngrijeşte
180
mustăţile cu colorante şi mintea cu cosmetic uşor. Unui scriitor, în sensul social şi artistic al cuvîntului, te miri de ce profesional şi totuşi profesional, e nevoie de mai mult.
Oricît am vibra de parizian, sensibilităţile vecinilor noştri fizici, de care ne desparte o fruntarie de pămînt, şi mai ales cu personalitatea celor dintr-o ţară cu noi, de care ne desparte o graniţă sufletească. După cum timpul ne leagă de un stil, tot aşa pămîntul ne leagă de o împrejurare. A ignora munca artistică actuală a Varşoviei, a Moscovei, a Pestei, a Vienei şi a Sofiei, cu atîtea rezonanţe şi complemente în interiorul ţării noastre, este mai mult decît a ne dezinteresa dispreţuitori de vocea care cîntă aşa de frumos în apartamentul de alături sau de măgarul brutal care se des-calţă seara de copite, deasupra noastră, în etajul de sus.
N-am putea spune dacă le putem da un echivalent complet celor patru-cinci naţionalităţi şi fracţiuni de popoare, cu care este de dorit să se stabilească un negoţ intelectual: laolaltă, şi uneori în parte, ele fiind mai numeroase decît noi. Putem însă lua şi cunoaşte foarte mult de la ele. Măcar documentar şi pentru memorie, folosul e sigur şi concret. Ba, dacă nu ne înşelăm, cunoaşterea lor ne slujeşte să ne desluşim pe noi şi poate ca să ne cinstim mai mult decît o facem.
Scriitorii minoritari au o superioritate sigură faţă de noi. Ei sînt factori reali ai popoarelor în limba cărora scriu, pentru că sînt citiţi de toată lumea lor, şi de negustori, şi de financiari, şi de oamenii politici. Cărţile lor, revistele lor, ziarele lor, se vînd incomparabil mai mult decît ale noastre între ai noştri, lectori de Excelslor şi de Matin. Noi, ceştilalţi, românii, sîntem citiţi de o elită relativ restrînsă
181
şi oamenii noştri politici nu numai că nu ne citesc de fel, întîi pentru motivul că ei nu citesc nimic — dar sînt atît de străini de rostul nostru, de valoarea noastră, de scuza noastră de-a exista şi persevera pe un drum ridiciol de improductiv, incit ne socotesc dacă nu totdeauna ca pe o clasă de neputincioşi sociali, dar ca o fracţiune a marelui deşeu tout a Vegout. Funcţionarea noastră în viaţa poporului nostru nu constitue obiectul nici unei atenţii şi al nici unei datorii. Bulgarii, ungurii, muscalii şi-au pus scriitorii la lucrare. Toţi scriitorii lor lucrează în specialitatea ce-o au, nu ca nişte rari sinecurişti ai unei autorităţi, ci miluiţi de presă ai unui partid sau om politic, încadraţi în disciplina statului respectiv.
Subt acest raport avem, noi românii, mult de învăţat de la confraţii minoritari şi poate că subt influenţa spiritului de demnitate, care va progresa încet, şi orientaţi de conştiinţa profesională ce-o au ei în ceea ce-i priveşte, să parvenim şi noi să ne descifrăm şi să ne individualizăm socialmente, ca o putere utilă, destoinică şi care trebuieşte cu sila, dacă nu prin firea simbolului, respectată.
Şi din punct de vedere artistic şi din punctul de vedere social, un schimb de valori, un comerţ între noi şi minoritari, şi vecini, este civilizator şi cordial.
Scriitorul român, dacă îl observăm exact, mai este străin şi de toate mişcările şi evoluţiile ce interesează timpul şi susceptibilitatea de devenire omenească a neamului din care face parte. El în toate chestiunile este de perfect acord cu autorităţile administrative şi cu oamenii de la guvern. O iniţiativă inspirată de o idee, de o necesitate, de o însufleţire cît de puţin discordante cu acea ordine de circulaţie, care se confundă cu disciplina unui popor în-
182
treg, sau al unei clase sociale, nu-1 atrage pînă acum niciodată.
Ceva mai mult: ca să nu supărăm pe nimeni, nici pe mama nici pe tata, nici pe vizitiul proprietarului momentului, noi nu adoptăm o ţinută măcar teoretică, nici în problemele lipite strict de viaţa şi de onoarea noastră profesională. Subsemnatul m-ara străduit pe vremuri să adun cel puţin douăzeci de confraţi într-o organizare de apărare profesională. Un manifest, rămas în manuscris, mi-a fost iscălit de patruzeci de confraţi : nici unul dintre ei nu s-a prezintat, ca să existe asociat, în carne şi oase, la nici un apel de întîlnire — şi este probabil că, dacă aş fi publicat manifestul, aş fi înregistrat a doua zi patruzeci de dezminţiri. Noi ştim să fim. bravi la bucătărie şi în tramvai, atîta timp cît o acţiune se manifestă în şoaptă. Lumina din a cărei şutaşi ne considerăm că sîntem, ne înfricoşează.
E aci un fragment întrerupt dintr-o preocupare vastă. Tare ne-am simţi mulţumiţi, dacă pe cale de înţelegere sau de atac am putea să o dezvoltăm în coloanele Rampei, după cum s-a început, cît mai mulţi confraţi, pînă la ultimele detalii şi consecinţe.
1927
MOARTEA LUI ION BRÂTIANU
Moartea lui Ion Brătianu, evenimentul dominant al toamnei, nu a fost alternat în simetria lui expresivă decît de spectacolul înmor-mîntării. De-a lungul drumului negru, între Bucureşti şi Florica, ţărănimea, informată de instinct şi turburată de intuiţii, a întîmpinat rarul purtător al unor oseminte ce nu vor fi sfărîmate de timpuri, cu o spontaneitate de reflux oprit în loc. Liniştea de pămînt a plugarului, cernit în albul, deopotrivă şi al jalei şi al bucuriilor lui măsurate, a întrecut în toate accentele împrejurării, darul de gîndire şi elocinţă al lacrimilor scrise şi grăite.
Pe racla primului ministru al istoriei contemporane presa a grămădit banale şi inferior convenţionale coroane de flori de hîrtie. Reputaţii meşteri ai foilor tipărite zilnic şi săp-tămînal, maimuţoi de atitudini şi flaşnetari de vocabulare, au trecut penibil examenul confruntării cu un moment controlat, incapabili să escorteze trecerea din viaţă în nuanţele eternităţii, cu marşul funebru al unei orchestre de intelect. O literatură de mediocritate compactă şi densă, zboruri de purici şi de lăcuste mici, au trădat vreme de o săptămînă nivelul de curbe plate, la care se poate ridica inteligenţa lor sintetică şi punctul unde se opreşte frîntă suliţa lor, aleasă din solniţa cu scobito-rile de dinţi.
184
Cît priveşte oratoria, care îndeobşte sădeşte cei dintîi cedri şi molifţi la căpătîiul oamenilor îngropaţi în cenuşile mari ale veacului, ei nu •i-a lipsit, pe lîngă un elementar talent şi o cursivă măcar însufleţire, nici reprezentanţa grotescului patetic. Un fost coleg, dacă se poate spune fără o amărăciune şi fără un surîs, al lui Ion Brătianu, un fost ministru al lui, un acrobat al fuduliei şi al înfumurării de sine, a recurs la o imagine de remarcabilă senilitate verboasă, comparîndu-1 pe improvizatorul lui cu o pîlnie, nici mai mult nici mai puţin. Acest fost ministru, al cărui chibrit cerebral se toceşte la frecare, ca să scapere asemenea scîn-teieri, a putut să împărăţească peste pravili şi să fie păstrătorul un timp al Sigiliilor domneşti !
1927
1
;	CULTURA ŞI PORTOFOLIU
i
i
Măcar prin lipsă de subiect literar, confraţii discută din ce în ce mai mult îndatoririle statului faţă de literatură. Nu e încă o victorie dar este un progres. Pînă deunăzi un singur individ îşi luase sarcina obositoare să repete de cîteva ori pe an, auzului indiferent din literatură şi din stat, litania monotonă a unei duzini de revendicări naturale. Pe nesimţite, flaşneta s-a înmulţit şi acum ne în-tîlnim săptămînal, şchiopătînd subt lada cîn-tecelor de lemn, cu o întreagă ceată de cerşetori de înţelepciuni generale. Ideea, ieşită din crisalida de azur, se face practică şi ia consistenţă. De la Paşti la Crăciun s-au scris destule articole de presă, ca să cîştigăm impresia că lucrul nu se va opri la marginile ziarelor în care au încăput şi că este vorba aproape de o preocupare constantă.
Poate că se zăreşte momentul cînd autorii,, renunţînd să exprime vederi izolate, cu aerul că au făcut descoperiri proprii, pe care nu-i mai rabdă sufletul să le tăinuiască, îşi vor da o întîlnire şi vor elabora împreună, cu răspunderi asociate, un punct de vedere activ şi o tenacitate uniformă. Drept vorbind, statul, oamenii statului, în totala lor absenţă de iniţiativă pe un teren necunoscut, aşteaptă să fie supăraţi, pişcaţi cu biciuşca şi puşi să ţie dreapta cu sila. Scriitorii, cu tot respectul ce
186
se cuvine competinţii infailibile a unui guvern, vsînt mai competenţi decît miniştrii propuşi la ■orientarea intereselor culturale, în meşteşugul lor.
Fiecare din confraţi s-a putut convinge cel puţin o dată că miniştrii cei mai puţin informaţi în materia ce-i doare, sînt miniştri de resort. Ei nu prea ştiu, evident, cum se face o carte, dar ştiu şi mai puţin cum anume o carte se tipăreşte şi cum anume se vinde. Ei abia ştiu, mi se pare, că o carte este un ce cultural — sau ştiu atît, că sînt culturale cărţile ce s-au scris odinioară, de mult, de către autorii decedaţi cine ştie cînd şi că aşa-numita ■cultură nu se interesează decît de morţi, autorii vii neputînd fi culturali, din pricină că sînt încă în viaţă şi că plătesc impozit global. Un scriitor viu nu poate aspira din toate puterile lui decît la ceasul cultural al decesului, provocîndu-1, ca ajutorul domnilor miniştri să vie cît mai neîntîrziat pentru împlinirea marelui deziderat al rafinamentului cerebral şi artistic. Cartea vine ca pasărea, singură, de undeva de sus, din stele sau din evuri — şi ciripeşte la auzul încîntat al domnului ministru. Dealtfel, atunci cînd se vor aduna să pună la cale o metodă de lucru pentru obligarea statului să se ocupe şi de petrol însă şi de literatură, scriitorii vor avea de născocit, pentru a fi adaos la temperament şi la tehnică, un mijloc de a se recita cărţile singure, un ghiers, fără ca domnul ministru să se obosească. Dacă se va putea ca această lectură cîntată să opereze în timpul mesei sau, mai bine, în timpul somnului, pentru ca bărbatul de stat să nu piardă nimic din durata veacului său de om extrem de ocupat, este neîndoios că miniştrii
187
■vor afla de existenţa şi a scriitorilor încă nedefuncţi.
Pînă la crearea bibliotecii-gramofon, dorită sincer de oamenii de stat serioşi, confraţii să binevoiască să se strîngă laolaltă, independent de marea lor individualitate şi de geniul lor cel fără de păreche şi paralel cu articolele care ne vor dovedi pe fiece zi mai mult inaptitudi-nile guvernamentale şi ridicula situaţie a unei munci de pierde-vară gravi, fără idei şi fără program, să intercaleze în mintea miniştrilor realităţi.
1928
BĂŢUL RADIOFONIC
Cînd cronica va povesti temerile bufone şi «considerentele groteşti care s-au opus la introducerea radiofoniei în România, publicul va înţelege de ce a rămas cu zece ani înapoi.
S-a găsit şi aci un băţ, cu funcţiunea tuturor celorlalte beţe, băgate cu ifos în roţile activităţilor naţionale, încremenite în nisip, la comanda principiilor cîte unui cretin sentenţios şi dictatorial.
Au fost cîţiva miniştri ai comunicaţiilor, dispăruţi odată cu semnătura lor din hîrtiile ministerului. Cine mai aude şi cine mai vorbeşte de ei, inutil agresivi şi duşmănoşi fără motiv, recrutaţi din mediocritate şi servilism ? Vio-lîndu-i-se toate libertăţile, cetăţeanul a fost brutalizat şi în fundul sentimental al urechii, căci miniştrii, bolnavi de bucuriile altora şi satrapi ai minusculei lor suficienţe îmbufnate, i-au interzis să primească în căminul lui, sărăcit de fiscalitate, şi cîntecul din vînt.
Timp de zece ani, n-a avut voie să asculte pe Beethoven orchestrat la Praga, la Viena, la Varşovia, la Roma şi chiar la Belgrad şi la Stambul, decît timpanul infradelicat al unui domn, care se numeşte Giurgea, delegatul senzaţiilor noastre artistice şi interpretul nostru unic în eter. Aţi aflat cel puţin că acest Ce-:zar al văzduhului românesc există, ca băţ consacrat ? El devastează zilnic cerul, contra unui
18:9
venit de cîteva sute de mii de lei asigurat" de statul român, şi îl goleşte de sunet. N-aţi aflat...
Acest domn, informat probabil că radiofonia slujeşte la milioane de cetăţeni americani, englezi, francezi, germani, latini şi slavi, ca să asculte lecţiile învăţaţilor, conferinţele şi lecturile, predica preoţilor, liturghia, corurile, muzica, absentă din viaţa tristă a poporului românesc, nu a intervenit niciodată ca să explice miniştrilor că difuziunea accelerată a radiofoniei constituie pentru un popor fără carte o avere culturală imensă şi mijlocul cel mai rapid şi mai viu şi mai ieftin de a şti,, de a ţine minte şi de a se ridica. Acest domn nu a voit sau nu a fost în stare să lămurească ignoranţa guvernelor asupra perfectei inocenţi a unui post de recepţie, aşezat pe masa fiecărei primării. El a tăcut, cînd trebuia să zbiere, fericit că se poate învălui în taină şi că do-bîndeşte prestigiu cu o bucată de sîrmă, cu-un bec şi un condensator, ca băieţii de băcănie în ochii servitoarelor, cu o şapcă şi o bicicletă.
Cazul acestui domnişor nu e izolat. La fiece fîntînă în care ţi se adapă iluziile şi năzuinţele, găseşti ascuns un otrăvitor plătit. L-am descoperit pe acesta, de curînd, întrebînd cum se face că fălcoienii costă pe stat cîteva sute de milioane de lei anual şi că România nu are încă o staţie de emisiune radiofonică, infinit mai ieftină de construit şi indispensabilă pentru a mărturisi în fiece noapte Europii personalitatea noastră intelectuală, reală şi pentru aşa-numita, de către diverşii demagogi ai naţionalităţii, unificare naţională.
De cîteva zile, după zece ani, încep să funcţioneze — în sfîrşit — două staţiuni minus-
190
•cule, datorite altor iniţiative decît a băţului pomenit: una la Institutul electrotechnic şi alta la Poştă. Cereţi, cititori, înfiinţarea staţiei mari şi puternice, la care aveţi dreptul, şi libertatea de-a vă sluji de urechile voastre fără consimţămîntul băţului radiofonic.
1928
DE ÎNCHIRIAT
Domnul Jean Tehaş se consideră exilat, ca predecesorul său Adam, izgonit din Paradis. Ca să recapete un portofoliu ce i-a căzut din braţe, încărcat cu bunătăţi şi puteri, el suspină de cîţiva ani amari, în deşert. Tentaţia lucrului pierdut îi e cu atît mai crîncenă, cu cît, prin-tr-o supremă cruzime, fostul ministru este tolerat să-i dea tîrcoale de jur împrejur. Zilnic el vede cîţi miniştri actuali vrea, stă de vorbă cu şeful partidului din care face parte, primeşte politeţele fără consecinţe ale membrilor... executivi. Asiduităţile domnului Jean Tehaş nu mai duc la nimic. In ziua cînd un guturai durabil sau un cancer al nasului îl va reţine la domiciliu, nici un coleg nu va mai întreba de el. Intr-adevăr, această tărîţă verbală cu jachetă şi joben, podidită de un noroc ridicul şi momentan, nu lasă nici urmă, nici regret.
Ministerul este închis definitiv. Totuşi el forţează uşile dinapoi, căzneşte belciugele, strecoară cheile false pe îmbucătura broaştei. A înţeles şi refuză să înţeleagă : acasă, bate cu pumpul în tacîmuri, şi la club scoate blana blînd, rînjit într-o figură din ce în ce mai palidă, care seamănă de cincisprezece ani cu şvaiţerul şi care începe să semene cu gorgon-ţola : mucegaiul progresiv.
Incercînd toate mijloacele, şi-a putut aduce aminte o reţetă veche perimată şi s-a întors
192
să-şi caute portofoliul pierdut în centru, pe la periferie. A ridicat trîmbiţa Capitalei şi a suflat: Capitala n-a mai sunat. Ca şi portofoliul, Capitala se deplasase.
In sfîrşit, ultima violenţă : banchetul de deunăzi : scamatoria sărbătoririi. Nişte presupuşi cetăţeni au sărbătorit jubileul de douăzeci şi cinci de ani de nulitate politică al scandalosului nimic găunos. El urmărea o consacrare, un zălog în portofoliu.
Şeful partidului şi al guvernului s-a absentat... In scrisoarea mortuară ce i-a trimis-o ca să sublinieze absenţa domniei sale voluntară de la banchet, domnul Vintilă Brătianu a vorbit de evenimente grele, de interesele obşteşti, de viitorul ţării... Domnul Dimitriu, ministrul Comunicaţiilor, a ridicat paharul în sănătatea domnului... Vintilă Brătianu. Domnul Valjean, vicepreşedintele Camerei, a constatat că nu este bine să se vorbească mult. însuşi domnul Stelian Popescu, la bete noire a fostului ministru de Justiţie, a găsit modalităţi de a fi evaziv şi pamfletar. In schimb, meritele sărbătoritului au fost apreciate de domnul Mar-gulies.
A fost o lichidare. Domnul Jean Tehaş a înţeles, poate, în sfîrşit, că este concediat. Mai e un pas. 11 face ? Nu-I face ? II face. Nu-1 face...
19 2 3
CRONICA
Domnii Micescil şi Madgearu s-au certat şi era să se bată cu instrumente cavalereşti. Erau să-şi taie urechile cu sabia lată, călări sau pe jos şi să se împungă din fuga bicicletei. Onoarea acestor domni era grav atinsă şi onoarea cere sînge, ca supa tăiţei.
Motivul care a înfiorat şi le-a făcut să zăn-găne, cele două panoplii, fusese aristocratic. Unul din spadasini invitase pe antagonist la masă, pentru ca în patru ochi şi patru farfurii să stea de vorbă, tratînd despre arta de a guverna. Celălalt a făcut greşeala să vorbească de invitaţia primită, în faţa şefului celui dintîi, şef care nu admite ca partizanii lui să mănînce altfel decît în singurătate şi profesează o gelozie politică rigidă. Cel dintîi cunoaşte susceptibilităţile şefului său şi ştie că un candidat chiar insolubil poate cădea la uşa guvernului, alunecînd pe ciulamaua consumată în ajun.
Domnul Micescu face un caz de statornicie din faptul de-a se şti dacă a invitat sau nu la o ciorbă secretă pe domnul Madgearu — şi energia domniei sale, reiterată de a tăgădui, a stabilit la partizani şi la şef noţiunea că domnul Micescu a invitat.
Dar să ne uităm puţin la adversari. Cel mai dîrz, cel care vrea să omoare cu orice preţ, dezarticulat ca o baletistă de hîrtie şi puţin
194
mai concret ca fumul de tutun, intelectualizat
de la marea chelie pînă la dunga pantalonului imaterial, poate fi doborît şi terciuit cu un proiectul, construit din atîta vată cită pune domnul Madgearu într-o singură ureche. Şi n-ar rămîne din cadavrul imprudent şi unanim jeluit al marelui advocat decît atîta reziduu cît lasă chibritul pe latura cutiei, pe care a fost scăpărat.
Duşmanul de moarte, dimpotrivă, e zidit gospodăreşte însă luminile lui, închise în geamuri de ceasornic, nu-1 ajută să descifreze dincolo de vîrful unui nas elegant suflat cu acurateţă, nici craniul ca să-l despice cu spada, nici pieptul perforat. Ambii bravi sînt siguri că vor fi opriţi la timp să se măcelărească, de instituţia preliminară a proceselor verbale şi de nişte martori cu sufletul introductiv. Domnul Micescu se agită în borcanul său de sticlă, garantat că îşi face vînt numai pînă la dop şi pină-n părete.
Intr-adevăr, onoarea este salvată printr-un protocol. Socotindu-se ofensat, domnul Micescu, care a rostit oribilul cuvînt de ocară «inexact», jignitor pentru spiritul cifrat al domnului Madgearu, a- voit să se asigure în scris dacă răspunsul «Atunci, n-aveţi cuvînt de onoare» s-a raportat la domnia sa sau la persoana cuierului de la intrare. Domnul Madgearu a fost cît se poate de categoric şi de clar. Nu numai că nu a rostit cuvinte injurioase la adresa domnului Micescu, dar nici nu s-a gîndit ; aşa că este exclusă şi injuria abstractă. Cuvintele mai sus citate, dacă au existat cumva, nu au putut să fie decît nişte silabe fără conţinut, cum ar fi be, a: ba; be, i; bi; be, o, bo — rostite din distracţie, de un ins nevăzut şi iresponsabil, şi cîtuşi de puţin în legătură cu vreo idee care ar cuprinde ideea de Istrate Micescu.
195
Cu toate acestea, chiar aceste cuvinte, străine de conştiinţa lui, domnul Madgearu le retrage, adică le scoate din circulaţie, Ie cheamă înapoi acasă, ca pe nişte pisici, ca să le dea lapte cu purgativ. Furtuna imensului căcăţiş a încetat, astfel anulată de «martori».
Prietenii politici însă nemulţumiţi cu atît ridicul, cît a putut să recolteze pentru blazonul domniei sale domnul Micescu, şi-au pus de gînd să stîrpească definitiv orice recrudescenţe şi veleităţi viitoare, în personajul sîcîitu-lui şi imprecisului lor concurent la portofoliu, împingîndu-1 să înjure pe domnul Madgearu, după ce s-au împăcat. Ceea ce a uitat să-i spuie în focul luptei cu ape gazoase, îşi aminteşte că nu i-a spus, după ce lupta s-a isprăvit şi, din senin, domnul Micescu se aventurează în dependinţe. Maestrul s-a îmbătat: băgaţi de seamă să nu cadă în privată.
Aventura de cavalerism a domnului Micescu documentează o realitate. Domnia sa doreşte ca şi alţii, mai puţini înzestraţi, de multă vreme, să fie ministru şi sentimentul domniei sale pasional a sporit, pe măsură ce i-au dispărut cărarea şi părul. Cu o praştie retorică, înnodată din cea mai fină mătase, juristul a dat cîteva crîncene asalturi citadelei din-lăuntrul. Banca miniştrilor a suportat, insensibilă, atacurile agere şi vîrful subtil al biciuştii sale enervate. In faţa ei s-au găsit toţi inocenţii hieratici de lut ai guvernelor actuale şi trecute, rînduiţi la pupitre cu palmele pe genunchi, ca-n temple, Inculeţi cu şolduri şi Saşi cu falca la ochi, burdufuri numerotate. In fuga cuvintelor, aruncate sprintene, graţioase şi sunînd din valtrapuri, domnul Micescu a trecut întodeauna peste marginea barată cu prejudecăţi. Altă dată a şerpuit în flori prin-
19 6
tre idolii adormiţi şi a speriat elefanţii. Culoarea lui scînteietoare şi rapidă a supărat ochii deprinşi cu cenuşiul bidinelii şi pensula lui cu contacturi rapide şi cu posibilităţi moleculare în a divide lumina, i-au sculat împotrivă burţile lipite de pămînt, ale bivolilor înaripaţi pentru paza schematică a intrării. Domnul Micescu a suferit de inconvenientul general, al atitudinii, perpendicular pe chestiune, şi împărtăşeşte cu toate inteligenţele de calibru ale epocii sale, destinul pregătit exemplarelor ieşite din comun, de mediocritatea economică a unei clase, istoriceşte utilă şi cultural absentă.
tntr-o zi, domnul Micescu s-a improvizat docil şi maleabil şi s-a hotărît să umble pe genunchi şi pe coate, căutînd ca un pui de sfinx ţîţa culcată a sfincşilor somnolenţi. Ceea ce n-a realizat în picioare, Maestrul se căzneşte să capete pe brînci.
1928
PEIZAJ ÎN DELTA : ŞERBAN RADUCANU
I-am căutat un portret : nu se găseşte. Am cerut desinatorilor o schiţă de şedinţă: nici un desinator parlamentar nu l-a văzut. Voiam să nu apară textul fără o figură, echivalentă cîteodată cu amprenta digitală a fişei de an-tropometrie : apare gol. Dar chiar absenţa este o caracterizare dacă nu un portret. Cine a pus vreodată în carte înfăţişarea săpunului de rufe ? Autorii se mărginesc să citeze formula de fabricare.
Domnul Şerban Răducanu este aproape obligatoriu să fie necunoscut publicului care gîn-deşte. Activul său nu i-a stîrnit niciodată unda de celebritate, care înfăşoară cu sonorităţi succesive talentul şi valoarea. Fostul prefect de Brăila e numai o celebritate regională, ca mu-şiţa columbacă sau ca şoarecele de cîmp, de-vastînd într-o localitate tulpina şi rădăcina =i ieşind inofensiv şi sătul, la plimbare, într-o regiune de reculegeri şi de calm. Cronica penitenciarelor a înregistrat în anii din urmă cîţiva haiduci de baltă şi deal, care părăsind teatrul operaţiunilor extraordinare, au apărut în cîteva puncte depărtate, deghizaţi în oameni de ordine, în jandarmi. Adevăr dincoace de Pirinei, neadevăr peste Pirinei. Deputat în Cameră la Bucureşti, corsar la Brăila : omul circulă între latitudini şi profesiuni.
198
Obscur pentru marele public şi inexistent pentru elita intelectuală, domnul Şerban Rădu-canu face parte din seria în devenire şi ascensiune continuă a unui gen de mediocrităţi periferice care se ridică prin întunericul politic, în inatenţia generală, şi care într-o bună zi frîng inteligenţa, cenzurează cultura şi stăvilesc, ignoranţi, inferiori şi brutali, evoluţiile. Creaturi silite, ale unor interese care îşi caută, cu preferinţă, materialele de modelat pe calibru, în depresiunile mocirloase ale cîmpului politic, plastice, aproape lichide şi potrivite pentru tot soiul de manufactură, ele se arată pe neaşteptate în parlament şi cîteodată în guverne, fără să se ştie de unde vin şi ce drum au străbătut pînă la comandă.
Domnul Şerban Răducanu e un membru influent al partidului liberal, al partidului prezidat de onestitatea agresivă a domnului Vin-tilă Brătianu, care de la politică a învăţat, în sfîrşit, să se scarpine în barbă şi după ureche, distrat, cînd i se vorbeşte de un partizan dezonorant, şi să-şi astupe ermetic auzul cu capace de melc. Domnul Răducanu e ceva mai mult, e kronprinţul domnului Leonte Moldo-veanu, voievodul cu nasul cîrn cărămiziu şi cu fiinţa cleioasă încovoiată, de mare gîndac, ieşit d intr-o tingire cu undelemn. Acest potentat derizoriu şi-a ales singur moştenitorul, după ce a izbutit să depărteze personalitatea domnului Dumitrescu-Brăila la Cahul.
Meritele domnului Răducanu sînt bine apreciate în judeţ şi orice brăilean le detaliază cursiv. Pe cînd era prefect al judeţului, domnul Răducanu a fost însărcinat să strîngă prin subalternii domniei sale, primarii din comunele rurale, fondurile pentru construcţiile şcolare. Activitatea domnului prefect, devotat afară din cale luminii şi învăţăturii de carte, a fost
19»
prodigioasă, dar cinstea domniei sale, neînchipuit de totală, l-a oprit să prezinte vreo situaţie a fondurilor colectate. Sufletul mistic al prefectului nu a consimţit să se constrîngă la umilinţa de a ţine un registru de încasări, de a trage o linie dedesubt şi de a face o vulgară adunare. De cîte ori un primar îi aducea prefectului cîte treizeci-patruzeci de mii de lei, pentru şcoală, prefectul deschidea un sertar şi cu gestul larg şi entuziast al comerciantului de cereale trăgea de pe biurou şi o arunca în-lăuntru contribuţia uneia din sutele de primării ale judeţului. Şi, generos : «Na şi ţie trei mii de Iei, să-i tragi un chef», îi spunea primarului, oferindu-i zece la sută... Cîte un primar sfiios, rămînea încremenit de procedarea revelatoare a prefectului şi înconjura situaţia cu o frază. «Nu am nici o socoteală de dat ni-mănuia», răspundea, cu drept cuvînt, domnul prefect.
Campania strîngerii fondurilor l-a surmenat însă atît de mult, încît prefectul a fost nevoit să părăsească Brăila şi să vie pentru o lungă odihnă la Bucureşti. Stabilimentul de cură şi l-a ales la «Clubul Tinerimii», unde urmează tratamentul maestrului Fălcoianu, directorul «Monitorului Oficial». La club, fostul prefect provoacă admiraţia celor mai bravi jucători şi mai ales a magistraţilor, pe care, după o formulă terapeutică, neaplicată de Fălcoianu, îi angajează să participe la puncte, ducîndu-i — surprinzător — exclusiv la cîştig. Bolnavul face astfel reeducarea şi antrenamentul unei îndrăzneli, care la Brăila s-a manifestat eroică şi biruitoare şi a stîrnit o stupoare unanimă.
Ca prefect, domnul Şerban Răducanu a operat şi un schimb după legea agrară, înlocuind nişte rîpe şi văgăuni dotale, pe care le poseda în judeţul Tecuci, cu o splendidă moşie în mar-
2.66
ginea oraşului Brăila, rezervată «îndreptăţirilor» la împroprietărire, hamali ai portului Brăila. Cu o singură lovitură, prefectul a cîş-tigat şi moşia şi a zvîrlit şi pe îndreptăţiţi la şaizeci de kilometri de oraş, făcîndu-i să se lipsească de loturile lor. Se recunoaşte în acest gest de-a arunca săracii la trei poşte distanţă, stilul gestului cu care domnul prefect arunca banii primăriilor, în tejgheaua biuroului : lărgimea. Dar şi acest eroism era mărginit. Domnul Răducanu năvăli înainte, ieşi din baltă şi îşi desfăşură activitatea şi într-alt judeţ, la Cahul. Acolo, pe un preţ ridicol, a luat în arendă, în poligonul de trageri al Ministerului de Război şi alături, terenuri cuvenite sătenilor.
Astă dată eroismul domnului prefect s-a folosit de interpus, în persoana cumnatului Maxim : băncile pe care le dă la «Clubul Tinerimii» trebuiesc susţinute cu mijloace serioase. Dar în calitate de prefect, domnul Răducanu a luat în exploatare şi bunurile altor instituţii, ale tuturor instituţiilor, în care trecerea domniei sale sau a şefului domniei sale, domnul Leonte Moldoveanu, putea să aibă acces.
Aşa se face că în vreme ce averile muncite şi randamentul profesiunilor reale scad şi pri-mejduiesc existenţa energiilor şi valorilor, domnul Şerban Răducanu duce o viaţă de arhi-milionar, al căreia aspect satisface pe domnul Vintilă Brătianu şi descurajează pe cei care i-au luat principiile de cinste, de muncă şi de cumpătare în serios. Şi toate aceste succese nu sînt decît un timid început. Domnul Răducanu aşteaptă ca şeful domniei sale, domnul Leonte Moldoveanu să intre în Remaniere şi să devie ministru, pentru ca raza activităţii sale să se întindă pînă la confundarea ei cu limitele României Mari, dobîndită pentru Ră-ducani. Cum însă evenimentul dorit pasional
201
de amîndoi, şi de şef şi de moştenitor, nu mai este cu putinţă, domnul Răducanu se va întoarce la operaţiile în genul celora de la Brăila şi Cahul, folosindu-se de împrejurarea că este în parlament, şi va exploata toate avuţiile publice cu care s-a deprins, şi apa, şi pădurile, şi pămîntul, solul şi subsolul şi coloana de aer, despre care vorbeşte Constituţia. Domnul Răducanu va putea să opereze adînc şi liniştit, căci de partea liberalilor este asigurat prin domnul Leonte Moldoveanu iar de a ţărăniştilor de fratele domniei sale, domnul Ion Răducanu, economist.
1928
FENOMENE
O femeie originală a dat naştere la trei copii de sex bărbătesc. Noii născuţi s-au prezentat fiecare la intervale de cîte o jumătate de ceas. Primul apăru trandafiriu, voios şi înzestrat cu o admirabilă poftă de mîncare. Al doilea ceva mai şubred, însă totuşi normal. Al treilea copil s-a întîmplat să se nască însă în vîrstă de patruzeci şi cinci de ani, cu douăzeci de ani mai bătrîn decît gingaşa lui mamă şi cu cinci mai în vîrstă decît tatăl său. Cînd ultimul copil s-a arătat pe lume, medicul şi moaşa au avut impresia că un casier de la bagaje scoate capul pe un ghişeu. Intr-adevăr, pruncul purta cioc şi ochelari şi avea o întreagă experienţă, care contrasta cu scurta lui şedere de nouă luni într-un bazin cu temperatura de treizeci şi şapte de grade. Noul născut se dete imediat jos din pat, şi ceru un jurnal, ca să se informeze asupra ultimelor evenimente.
Naşterea face senzaţie. Mii de oameni aşteaptă pe străzile oraşului să vadă fenomenul, care iese dimineaţa la plimbare în parcul oraşului, călare pe un cal de lemn, obişnuind să ia un pahar cu lapte bătut şi un corn cu lapte. Este caracteristică insistenţa lui de a i se servi numai cornuri cu lapte.
203
Alaltăieri, la un comisariat dintr-un mare oraş, s-a înfăţişat într-un automobil proprietarul unei moşii din judeţ, una din cele mai vaste, rămase după expropriere, pretinzînd că nu este proprietarul îndeobşte cunoscut ci un criminal ordinar. Comisarul şi agenţii abia au cutezat să puie mîna pe el şi să-l lege, atît era de identică asemănarea banditului cu a marelui proprietar.
Ancheta a durat treizeci şi şase de ore şi declaraţiile înfiorătoare au epuizat cerneala comisariatului şi peniţele, într-atît încît textul fărădelegilor comise a trebuit continuat cu creionul, pînă ce şi acesta se toci pînă la buricele degetelor domnului comisar. Se înregistrează deja o sută opt violuri, patruzeci şi trei asasinate, laşe, pe la spate, fără posibilitate de apărare pentru victime şi trei sute douăzeci şi şapte spargeri ; şi seria nu s-a isprăvit.
Dat fiindcă asasinul trebuie să aibă numeroşi complici, se fac cercetări şi o sută de agenţi au fost puşi să-l păzească să nu fugă, mai cu seamă că el dă dovezi de nerăbdare şi a început să scuipe şi să facă figuri de gimnastică.
Se identifică în toată ţara asasinatele. Se crede că după săvîrşirea violurilor, ticălosul şi-a tăiat nenorocitele victime sau le-a trecut pe râzătoare şi, băgîndu-le ca bulionul în sticlele de şampanie care însoţeau orgiile sceleratului, a îngropat clondirele astupate sau le-a aruncat în mare. Criminalul se află acum închis.
Iată două poveşti, puţin mai animate, care transpuse în domeniul politic, produc, transformate prin fantezia intereselor şi a progra-
204
melor, acele o mie şi una de variante cotidiane, cînd ridicole şi cînd grave, cînd coplăreşti şi cînd decrepite, care alimentează cafeneaua statului, împărţită pe mese şi o tejghea, între cei ce stau, între cei ce au stat şi între cei ce încă nu au... şezut.
1928
PROFESIUNEA MEDICINII
Statul a monopolizat ştiinţa vindecării în folosul medicilor însă nu garantează priceperea profesională.
Se consideră viaţa ca un bun, la care au dreptul întreg şi deopotrivă toţi oamenii produşi de natură prin mijloace identice şi din-tr-un material identic. Restrîngem definiţia noastră pedantă, de lexicon, la oameni, din pricină că toate celelalte fiinţe sînt în mina omului, acest animal putînd să le mănînce sau să le ucidă din plăcere asasină, fără să dea socoteală. Prevăzut cu un simplu permis de vînătoare şi cu o puşcă frumoasă, regele naturii trage gloanţe şi consumă cartuşe. Dacă viaţa dobitoacelor care nu se rad şi nu-şi vopsesc mustăţile e în mîna omului, viaţa dobitocului celui mai inteligent este în schimb în mîna statului.
Cîte degete să aibă această mînă omnipotentă ? O vezi cînd iscălind o lege, care te priveşte de aproape şi în care totuşi n-ai voie să te amesteci, o prinzi cînd scotocindu-ţi în buzunar, fără să-ţi fie permis să bagi de seamă. Cîteodată îi sînt de ajuns zece bucăţi, ca să numărăm comercialmente. Alteori nu se mulţumeşte cu o sută cincizeci. în momentul cînd vorbim, statul nostru, adică statul partidului de la guvern, are cel puţin o sută douăzeci bucăţi degete civile, plus degetele militare, plus
206
degetele Băiatului nostru Mihai : din toate degetele astea tot degetele Lui sînt cele mai simpatice, pentru că nu face cu ele nimic.
O mînă cu două-trei sute degete e o mină fără pereche, negreşit. O ! să nici nu ne gîn-dim. Asta e mîna de fier care circulă ca un păianjen prin trecut şi consacrează seriozitatea studiului istoriei. Cînd mîna asta scrie că n-ai libertatea să-ţi iei medicii decît de la stat, care le dă diplomă, firmă, dreptul de a pune înaintea numelui consonantele DR şi prerogativele unei întinse publicităţi, iei ziarul şi-ţi cauţi medicul care crezi că îţi trebuie, fără să crîcneşti. Alt criteriu la îndemîna bolnavilor nu există afară de firmă şi de ziar. Comisariatele sînt ocupate cu înmînarea citaţiilor, sergenţii de stradă comandă circulaţia la răspîn-tii, farmaciştii sînt scufundaţi în hapuri şi glicerină.
Ceea ce te izbeşte, ca amator de lucruri noi. este imaginaţia medicală. Literatura publici taţii este plină de temperament şi de imagini. Fiecare anunţ, înconjurat cu o linie de hotar, aduce surpriza lui, ca o epigramă sau ca un sonet, cu deosebirea că pe cînd literatura de palavre este iscălită la sfîrşit şi cu litere mici, literatura medicală poartă semnătura în cap, în titlu, şi cu literele cele mai negre pe care le permite tiparul. Ascultaţi un model (numele autorului e indiferent) :
«Vindecă : neurastenia, histeria, impotenţa, timiditatea, melancolia, insomnia, somnolenţa, paralizia, tremurături, ticuri, nevralgia, reumatism, sughiţul, vărsături, incontinenţa de urină, după sistemul prof. Bernheim şi Couă (Nancy), Dubois (Berne), Berillon (Paris), hipnotism, reeducaţia voinţei, a caracterului. Tratamentul copiilor întîrziaţi, impulsivi, vicioşi.
207
Electroterapia. Tratamentul radical modern al sifilisului».
Domnul care vindecă atîtea lucruri, de la impotenţă pînă la sughiţ şi de la reumatism pînă la sifilis şi mai departe, este o comoară, care trebuie cercetată. Eficacitatea tratamentelor sale se confirmă prin chiar reclama de mai sus ; doctorul face dovada că în ceea ce-1 priveşte, înainte de orice client, el însuşi s-a vin decât de timiditate şi că graţie fie lui Coue. fie lui Dubois el a obţinut un grad de sănătate care-1 apropie biruitor de îndrăzneală.
Un alt doctor se recomandă că a inventat c. săgeată, poetizînd numele seringii. Cu săgeata lui, imortalii din Academia Română se pot comporta ca studenţii şi ca elevii seminariilot şi şcolilor militare, duminica după-amiază ; ceea ce nu reprezintă o primejdie. Dacă eventual, un academician sau senator ar fi atinşi de ceea ce toţi medicii din publicitate sînt de acord să numească în scrisul tipografic cu caracterele cele mai mari, rezervate fruntaşilor politici şi membrilor Sf. Sinod : blenoragie, atunci ajunge să dai trei lei pe un ziar şi să te vindeci numaidecît, prin punerea arătătorului pe orice nume de medic vrei, căci toţi aceşti bărbaţi de ştiinţă profesează vindecarea instantanee prin «metode noi», «în diferite stadii», înlăturînd «complicaţiile» şi făcînd pe om fericit. «Aparatele» dau un larg concurs învăţaţilor şi de cele mai multe ori se pare că aparatul ştie şi mai multe decît chiar medicul care l-a cumpărat.
Unul din medicii care îşi expun valoarea la mica publicitate nu se sfieşte să puie nici cu-vîntul «membru» în anunţurile sale literare Acest savant s-a specializat la Paris în două ramuri atît de strins unite între ele încît se confundă : «genito-urinare» şi «interne», proba
208
bil din pricina că şi unele şi celelalte se găsesc în interiorul corpului şi nu deasupra, pe pardesiu. Pornografic, el se afişează «Membru al Societăţii» cutare; vechi membru, desigur.
O specialitate care se practică normal de către iubiţii noştri medici, consistă în a trece săptămînal de la o specialitate la alta, oprin-du-se la una care aduce numărul cel mai mare de admiratori, vreau să zic : de clienţi. Ce părere ar avea statul asupra unui mamoş improvizat, care căutînd buricul şi placenta rămasă în pîntecul unei lăuze, scoate şi trage afară un cordon ombilical fără sfîrşit ? Domnul doctor scotea maţele lăuzei, distrat, prin maţi icea perforată. Ar crede statul că femeia are mai puţine drepturi să trăiască decît medicul care a ucis-o ? Dar ce-o fi crezînd statul despre altceva, despre publicitatea medicală ? Cine ştie ! poate că el e de aceeaşi părere cu ziarele care publică reclamele domnilor medici, la rubrica rezervată profesiunilor necontrolate. Căci alături de anunţul oamenilor de ştiinţă, remarcabili prin splendorile imensei lor capacităţi, citim o literatură care nu lasă nimic de dorit faţă de literatura medicală :
«Prezicătoare ocultistă ghiceşte destinul oricui reuşită afaceri judecăţi unde se vindecă bolnavul şansa căsătorii descoperiri de furturi. Vinerea preţul jumătate».
Poate că este util ca doamnele care profesează ghicitul să fie asimilate cu domnii medici, pentru ca şi persoanele prezicătoare să se bucure de monopol. La urma urmei, diferenţa nu e prea mare în ceea ce priveşte arta epistolară. Ghicitoarele evită punctul şi virgula din invitaţiile domniilor lor : pe cînd medicii le pun.
1928
POLITICĂ
Domnul Jean Tehaş Florescu a izbutit, e decanul Baroului de Ilfov, cel mai mare decan, singurul decan, decanul superlativ. Decît nimic, tot e mai bine. Dacă nu se mai poate da un minister pe toată ţara, să ne resemnăm la funcţia decanatului pe judeţ. Mai sînt şaizeci şi cîteva de districte, e drept, dar ce putem face ? O să ne silim cu încetul să înfiinţăm pentru domnul Florescu un titlu compatibil nu numai cu meritele sale enorme dar şi cu justul său orgoliu de fost ghiozdan. De pildă, nu am vedea nici un inconvenient ca decanul de Ilfov să ia titlul de arhi-decan sau de super-decan, ca să poată adresa circulări şi directive tuturor barourilor din ţară, iscălite cu doi D, ca de Domnii Domni episcopi şi mitropoliţi, La rigoare, pentru domnul Florescu s-ar putea pune trei şi patru D, ca să se simtă că face singur cît şapte. I s-ar mai putea acorda dreptul să poarte mitră şi să-şi lase coadă, să devie, cu alte cuvinte, unic exemplar pe această cale, fiind singurul civil care în loc de pălărie şi-ar pune o căciulă cu sticle. Şi s-ar putea înfiinţa pentru domnul domn Florescu şi o decoraţie nouă, iarăşi unică, pe care titularul să o poată purta la spate, între omoplaţi, ca să fie repede cunoscut şi salutat şi de-a-ndaratele. Ce nu se poate face, cînd e bunăvoinţă !
210
Dar domnul Jean Tehaş, norocos la barou, nu are noroc la limbile străine. Am arătat că saşii din Sighişoara, ca să-l flateze şi socotind că-i provoacă o incomparabilă plăcere, l-au numit, într-un discurs latin, Johannes Te-cacius, pe latineşte, traducînd pe Tehaş ca un marchizat.
Cînd relatam această naivitate săsească, perfect autentică, ne întrebam, dacă nu aţi uitat ce titlu i s-ar putea da domnului Tehaş în limba ebraică, la un banchet de hahami. I.P. rabinul Ţirelsohn, ne scrie că titlul s-a găsit în mod automatic şi că este inclus în chiar supranumele Tehaş al fostului ministru şi actual decan. Ştergeţi, ne scrie rab Ţirelsohn, de subt litera ş ţedila, şi veţi avea numele Tehaş, care se citeşte tuhăs.
E foarte curioasă, ca să întrebuinţăm un calificativ colorat, afinitatea intimă dintre latinescul Tecacius şi ebraicul Tuhăs. Sînt unele coincidenţe, care uimesc ca o predestinare şi care par să fie potrivite de sus, de dincolo de înţeles.
1928
IDEILE DOMNULUI ALIMANEŞTIANU
Domnul Al. Alimăneştianu se exprimă rar însă gîndeşte des şi studiază întodeauna. Gigantica dumisale tăcere parlamentară nu e decît tencuiala aparentă masivă a unei neîncetate frămîntări : pe dinafară zidul şi în interior o imensă grădină şi luptă de germeni.
Să vedeţi ce a studiat domnul Alimăneştianu acum de curînd. Nici nu vă închipuiţi. Cititorule ignorant, domnul Alimăneştianu a studiat fericirea ta ! Şi ştii ce se întîmplă cînd domnul Alimăneştianu se gîndeşte la fericirea noastră ? Ea se realizează imediat, căci domnul Alimăneştianu este cumnatul domnului Vin-tilă Brătianu, care fabrică în toate zilele fericirea ţării, de cincisprezece ani încoace şi exclusiv de cîteva luni.
Domnul Vintilă Brătianu scăpase din vedere o problemă foarte importantă, pe care cu iuţeala intelectuală ce-1 caracteriezază domnul Alimăneştianu a şi prins-o numaidecît. Sau evenimentul s-a petrecut altfel : domnul Vintilă Brătianu s-a gîndit serios la problemă dar şi-a zis : pe asta o trec cumnatului meu, dificultăţile de-a ferici ţara împărţindu-se între membrii familiei. Aşa, unora le cade povara petrolului, altora penibila muncă a băncilor ; unora sarcina de a reprima fraudele în viticultură şi distilarea alcoolurilor, altora mandatul de a vinde ţuică şi drojdie şi de a fa-
212
brica vinurile urmărite de precedenţii. S-a spus despre biserica papală că spiritul ei universal cuprinde şi contradicţia şi antagonismul : familia în care a intrat domnul Alimăneştianu seamănă cu catolicismul.
Dar ce problemă mare agită spiritul domnului Alimăneştianu ? Ce dureri îl inspiră ? Ce suferinţe crîncene se asociază cu pana du-misale de scris şi cu cerneala în care şi-o înmoaie, ca să-i dea vehemenţă, culoare, gramatică şi stil ? Chiria, chiriile, locuinţele. Domnul Alimăneştianu este vexat în neadormita dumisale vigilenţă socială că nu posedă fiecare chiriaş o cocioabă cu patru odăi într-un bulevard, expropriată de primărie, din necesităţi de circulaţie, pe preţul de circa douăsprezece milioane. Şi ce face ? Scrie ! Scrie un articol ! Scrie un articol, după ce zece ani a cugetat la problemă şi după ce problema s-a isprăvit. Locuitorii nu au locuinţe, scrie domnul Alimăneştianu. Ideea şi-a găsit artistul ca să o formuleze. Toată lumea simţea că n-are locuinţă, însă vag. Meritul domnului Alimăneştianu consistă în aceea că a spus în scris ceea ce alţii păreau că gîndesc. Domnul Alimăneştianu va trata, cu timpul, toate subiectele ; domnia sa ne va învăţa că broasca uşii e cu gaură şi strada cu două trotuare. Revista culturală Democraţia îmbrăţişează cordial problemele esenţiale, cu deosebire pe cele ce s-au isprăvit.
O însuşire de mare nobleţe în cugetarea domnului Alimăneştianu este, într-adevăr, acea întîrziere elegantă care nu se pronunţă cu pripeală asupra chestiunilor arzătoare, ci îşi dă avizul după ce actualitatea lor supărătoare încetează. Domnul Alimăneştianu zice evenimentelor bună-dimineaţa pe înserate şi le
21$
urează poftă bună după ce s-a săturat. Domnia sa face parte dintr-o elită intelectuală extrem de restrînsă, excepţională de valoroasă care începe lucrurile cînd în mod natural, material, ele finesc. E o stare de spirit dezinteresată şi abstractă, potrivită cu filozofia şi cu speculaţia morală : starea de heruvim, în afară de spaţiu şi timp. Dacă un nenorocit are grabnică nevoie de un ajutor, el crede cu naivitate, absorbit în cazul lui, că numai cazul lui există şi că omul de bine trebuie să alerge numaidecît să-l scape. Nu se poate concepe eroare mai gravă. Omul de bine gîndeşte, aprofundează, compară, cercetează şi spune : «Ai răbdare, mai treci peste două săptămîni»-. Sau: «De ce n-ai venit acum patru luni ?» Actualitatea şi în caritate constituie o bruta-lizare a sentimentului delicat de dărnicie. De ce n-ai venit mai de mult ? adică de ce ai aşteptat ca nevoia dumitale să devie actuală ? Nu puteai să te gîndeşti mai înainte de-a fi fost ? Ei bine, o să examinăm după ce nu mai este.
1928
CRIZA
Aţi observat că de cîte ori îţi trebuie zece mii de lei, e un moment de criză, cum n-a mai fost niciodată. La toate epocile necesităţii bancherul se plînge de vremuri grele şi îţi povesteşte fabula tragică a momentului prin care trecem şi a cotiturii istorice. Ieri de pildă, nu mai departe, un bogătaş avea trebuinţă de o sută de mii de lei şi pentru a obţine această sumă minimă el oferea garanţii de două milioane. Banca l-a refuzat, din lipsă de numerar.
Lipsa de numerar şi Consiliul de administraţie, două alte imagini care alăturate de criză fac în total trei, trei cauze, trei factori, trei divinităţi — cine va povesti admirabila voastră organizare ! Criza e o idee generală, făcută ca să te înduplece să consimţi să-ţi uiţi necazurile proprii şi să plîngi suferinţele unuia cu mult mai bogat. Dacă se întîmplă să n-aibă copiii tăi ce încălţa, este desigur dureros, dar cugetă la durerea proprietarului tău, un nenorocit care posedă o notă de milioane avere. Ştii ce suferinţă a căzut pe capul domnişoarelor ? Au voit să schimbe un «Lincoln» cu un «Rols-Royce» şi le-a lipsit numai un milion şi jumătate ca să-l cumpere, din preţul de trei milioane. Criză... lipsă de numerar. Lin-colniil a rulat un an de zile şi nimeni nu se mai poate sui în el ca să se ducă la dancing.
ZIS
să joace cu Găetan sau la o şedinţă selectă de cocaină.
Dacă doamna Leonida avea acasă opt sute de mii de lei; dacă doamna Costescu ţinea în lada de fier cîteva milioane; dacă inginerul Solacolu scotea din circulaţia activă alte zeci de milioane, asta e altceva. Aceste persoane, ilustre graţie cite unui asasinat, şi-au legat indisolubil numele de opera unui rîndaş de bucătărie şi de-a cîte unui apaş amoros de organe bătrîne. Ele reprezintă însă somitatea, piscul social, regiunea în care se zămislesc seninul, ploaia, furtuna, binele şi răul — politica şi aristocraţia. Pentru aceste genii care titubează între guvern, club şi puşcărie nu există criză de numerar.
1923
O MAMA SĂNATOASA LA BALAMUC
Continuînd să relateze asasinatul prin ciocan, de care, în definitiv, la rubrica moravurilor private, nu este străină nici victima de vinovăţie, ziarele povestesc o altă crimă petrecută de curînd în persoana unei doamne onorabile, închisă prin complicitatea mahalalei, la balamuc.
Intr-o privinţă, această de-a doua crimă e cu mult mai gravă şi mai simbolică, pentru că participă, cu obişnuita indiferenţă la libertatea individuală şi la respectul faţă de cetăţeni, trei autorităţi: Parchetul, Institutul de Medicină Legală (Dr. Minovici) şi Spitalul Central de boli mintale (Dr. Obreja). Vina Parchetului pare însă cea mai mică, întrucît Institutul domnului dr. Minovici şi-a luat răspunderea să declare nebună o persoană sănătoasă, fără să-şi fi dat osteneala să o examineze, pe simpla iscălitură a unui perceptor şi a unui cîrciumar farseur : tovărăşia este sugestivă. Un detaliu îngreuiază şi mai mult situaţia ştiinţifică a domnului dr. Minovici, care îşi ia astfel autorii competenţi de la ca-naua de vin : ignoranţa că doamna Olimpia Benţur, alienata cu forţa, se sculase abia atunci, zdruncinată, de pe masa de operaţii a unui spital. Domnul dr. Minovici a aprobat internarea, Parchetul a confirmat-o şi domnul dr. Obreja a executat.
227
Unde erau aceşti domni, atît de absenţi din misiunea lor socială şi morală şi dintr-o specialitate de monopol, pentru care îmi închi-puiesc că primesc salarii însemnate ? Toată lumea îşi permite, aşadar, la noi, să lipsească sistematic de la elementara datorie şi să lase exercitarea autorităţii pe mîna intendenţilor, gardienilor, sergenţilor de oraş şi servitorilor. La acest ultim resort se reduc instituţiile noastre, dintre Universitate, Academie şi Lege, destinate să administreze, cel puţin accidental, bunul simţ şi respectul de oameni ?
Regretele ce se vor exprima după trecerea cazului, nu sînt de ajuns. Doamna Benţur este şi o mamă, din categoria mamelor bune, consacrată educaţiei unei fetiţe de doisprezece ani. In timpul celor două zile şi două nopţi cît a stat mama închisă intre nebuni, s-ar fi putut petrece şi alte tragedii. Nimeni nu răspunde, după scuzele, de care nu ducem lipsă, de crima comisă ?
Domnul dr. Minovici se bucură de reputaţia că se poartă ca un gentlemen cu morţii, pe care îi spală, îi rade, îi pudrează şi-i expune pe gheaţă şi formol, în vitrina decorativă a Morgii. Oanenii vii nu au interes pentru acest mare savant şi organizator de cimitire ? Şi savantul nu poate să fie silit să-şi ia rolul în serios ?
Alt savant e domnul dr. Obreja. Ce de savanţi care nu se pricep să cunoască măcar în momentul aruncării într-o celulă, pe omul transportat pe sus în carcerile ştiinţei ! Părerile nebunilor despre marele alienist ne este imposibil să le cunoaştem. Părerea doamnei Benţur e mai apropiată de lumea sensibilă a viilor : i s-a poruncit să se întindă într-un pat, dintr-o cameră îngheţată. Domnul dr.
218
Obreja ce face ? nu doreşte să se intereseze dacă se aprinde focul în camerele clienţilor, de pe urma cărora duce o viaţă destul de agreabilă ?
Publicul răspunzător în facultăţile lui, aşteaptă două demisii.
1928
SELL DESINATORUL
Cariera unui pictor începe obişnuit cu desenul şi desenul începe cu capul. Cîţiva ani viitorul artist îşi dezleagă zilnic problema expresiei, a mişcării, a ţinutei pe spaţiul mobil, interesant şi redus, dintre pălărie şi cravată. Omul întreg cu puterile şi slăbiciunile lui se-vădeşte deplin pe o suprafaţă, pe care o acoperă palma... Ingeniozităţile intelectului şi ale talentului cu atît se multiplică şi se demonstrează mai variat cu cît peticul de loc în care îşi fracţionează dificultăţile este mai res-trîns. Genul cel mai greu din literatură nu a fost întodeauna şi nu a rămas epigrama ? 0; frază bună taie concentrat un cîmp imens de amănunte, ca o cărare dreaptă. O pagină bună echivalează cu o carte, o schiţă bate de multe ori un tablou, o linie cristalizează şi rezumă un întreg univers, săgeată care trecînd prin el înşiră şi adună diagonal.
Sell este cel mai tînăr dintre cei mai de' curînd sosiţi în paginia ilustrată a foilor cotidiene. Toţi pictorii au străbătut ziarul înaintea pergamentului şi a pînzei; vai de cei ce au rămas pe loc! Desinatorul de capete nu-trebuie să ajungă vîrsta de treizeci de ani, la care vioiciunea primei pisici sufleteşti se leneveşte. Lui îi stă tot atît de rău să mai caute luna printre farfuriile din dulap, ca doctorului în medicină suirea în copac, din care să.
220
ia la ochi vrăbiile cu mere. Băiatului cu pantaloni scurţi, călare pe cracă, jocul cu poa-mele-i sade bine. Iată, înainte de toate, o cauză fizică pentru care Sell e cel mai bun desina-tor politic al momentului nostru. Dar dacă ar fi numai atît, ar fi prea puţin, căci victoria de-o singură zi nu făgăduieşte o epocă.
Ochiul lui de diamante negre vede deosebit şi creionul lui are o savoare particulară. In ce ne priveşte, am remarcat înainte de a-i fi strîns mina noutatea lui, dintr-un «Corneliu Moldovanu» apărut între cîteva rînduri de text, într-un ziar. îndeobşte, desinatorii de ziare ereditează pentru fiecare profil şi cap o schemă convenţională «Ionel Brătianu», «Duca», «Vintilă», «Argetoianu», «Averescu», «Regele», «Goga», de ani de zile se repetă subt peniţa, care-i prepară pentru zinc, monton şi trist. E ca o cifră, ca un patru, pe care toţi contabilii o fac la fel şi o numeşti patru cînd o citeşti. Desfigurată, degradată inevitabil, monograma figurii învăţată alfabetic, nu mai răspunde în-tr-o bună zi la nimic.
Pana cu care schiţează Sell, poate că nu este încă definitiv alunecată pe linia care i se potriveşte mai mult. Ea pare să ezite într-o linie zdrenţuită şi moale, gîndită, foarte personală şi circulată de o substanţă bogată — şi între o curbă întinsă, rezumat rotund periferic, care nu-i aparţine complet. Ne-am permis să-i atragem atenţia asupra ceea ce ne închipuim că îi este strict individual, îndată ce l-am cunoscut. Sell a surîs cu surîsul lui de un frumos sarcasm tineresc, un surîs spiritual şi onest, cum nu se vede des, dublat însă cu o indicaţie sigură de certitudine şi stăpînire interioară.
221
Sell dă la lumină sub titlul Feţe-feţe... un album de obraze şi expresii, care se găseşte subt tipar. Fiecare va recunoaşte în album un talent şi, intuiţia, documentată inconştient de firea autorului, de-o suverană distincţiune, simte în el un viitor puternic artist.
19 2 8
MEDICINA LEGALA
Internarea în ospiciu a unei doamne din Bucureşti, ridicată de-acasă, de lîngă copila ei, şi ţinută timp de trei zile printre nebuni, dovedeşte indiferenţă faţă de marele principiu al libertăţii individuale şi lipsa de respect faţă de oameni, culpabile de o ruşinoasă incultură.
Oricare ar fi drepturile autorităţii, şi organizate şi dezorganizate, ele sînt limitate de dreptul libertăţii individuale, care le depăşeşte şi le condiţionează pe toate şi din care îşi extrage civilizaţia justificarea şi prestigiul. Actul de violenţă săvârşit de puterile executive, asociate cu sălbăticia personală a unor brute din mahalaua doamnei Benţur, victima celei mai abjecte agresiuni colective şi legale, nu a impresionat nici presa îndeajuns, agentul libertăţilor de gîndire şi viaţă ; căci însăşi presa, sensibilă cu drept cuvînt, cînd un lucrător de rînduri şi articole din breaslă este asaltat de indignarea cu pumnul şi bastonul a cîte unui cititor, nestăpînit în pornirea lui violentă de ştiinţa reacţiunilor prin scris, a manifestat indulgenţă faţă de actul petrecut. Nu sîntem deprinşi să suferim de dispariţia ideilor, de golul sentimentelor şi nu ne sîngeră mintea cînd într-o persoană socială este înfrînt şi batjocorit ceea ce a fost pentru sute de mari generaţii în speranţă un ideal ; şi cu atît sînt
223
mai vinovaţi intelectualii presei cu cit ei vor fi cei din urmă, după ce toate noţiunile fierbinţi ale demnităţii vor fi fost stîrpite, cei din urmă ca să le păzească. Intre ziarişti sînt cîţi-va care cunosc din proprie experienţă, dacă experienţa istorică a popoarelor civilizatoare nu-i mai priveşte, ce însemnează abuzul de putere şi ridiculizarea dreptului la libertăţi. Ei au fost arestaţi cîndva şi ţinuţi închişi luni de zile, fără mandat, fără certificat, fără judecată preliminară, în urma unei şoapte strecurată în urechea unui personaj executiv, de buzele unuj alt personaj (în plină paralizie progresivă şi care după doi ani a trebuit să fie scos din funcţiuni şi trimis în tratamentul unei case de sănătate, pentru demenţi, dintr-o ţară străină).
Arestarea alegătorilor şi a deputaţilor în alegeri zguduie conştiinţa presei, care nu-i emoţionată pe cit se cere de răpirea de către un comisar, din casa ei, a unei mame, tot atît de onorabilă ca un pezident de consiliu, smulsă de lingă copil şi aruncată în depoul de hin-gherie medicală al unui balamuc.
Biletele de Papagal n-au norocul să numere in spatele lor nici personalităţi influente, nici informatori de marcă, nici interese mascate, dar au dat aventurii petrecute acum cîteva zile, caracterul de mare gravitate ce-1 comportă în pravilă şi omeneşte — controlînd faptele la sursă.
Arestarea în condiţiile relatate a mamei, de care ne-am ocupat, este în întregime adevărată : nădăjduiam o dezminţire. Internarea a fost făcută cu certificate în regulă, semnate, ştampilate, înregistrate, numerotate. Lucrul se poate repeta în toate zilele, cu cine poftiţi. Autorităţile sînt complezente. Aflaţi şi dum-
224
neavoastră că o simplă petiţie iscălită de zece mahalagii, pune în funcţiune toată maşina, a căreia ultimă mişcare consistă în răstignirea cetăţeanului sănătos, pe patul nebuniei furioase. Parchetul dă o viaţă neaşteptat de accelerată hîrtiei moarte a cîtorva ticăloşi. El invită Institutul Medico-Legal, totuşi, să cerceteze la faţa locului. Organul decisiv e aci, la Institutul Medico-Legal.
Ei bine !... aci se concentrează tragicul şi indiferenţa : medicul legal dacă vrea îndeplineşte obligaţia de-a examina pe «bolnav» la domiciliu : dacă nu vrea, el aprobă din biurou cererea mahalagiilor, care devine unicul criteriu ştiinţific, şi referă Parchetului, iscălind cu toate titlurile că poate să ia pe individul denunţat. Parchetul încunoştiinţează poliţia, care trimite un ordin de executare comisarului din mahala. Episodul e condiţionat de temperamentul a doi unici factori: bolnavul presupus şi comisarul. Ajunge ca unul din doi să fie violent, pentru ca sau comisarul să fie împuşcat de un om sănătos care refuză să meargă la balamuc, sau cetăţeanul să fie legat cot la cot, jupuit şi rănit, în lupta lui cu un comisar, îndreptăţit, ca orice ins, să aibă nervi şi să şi-i descarce. Dacă vrea, medicul-legist examinează pe individul astfel transportat, în balamuc, după o staţionare de cîteva zile între nebuni — şi ceea ce-i cumplit, se poate ca individul valid să înnebunească în timpul operaţiunilor legale, şi după cîteva zile să fie găsit într-adevăr bolnav.
Nebunia e cea mai subiectivă, cea mai stranie şi mai misterioasă modalitate a suferinţei. Au înnebunit oameni din pricini care pe alţii îi lasă nesimţitori. Autorul prezentelor note a cunoscut cîteva cazuri de nebunie subită,
225
ivita în urma unui eveniment aparent derizoriu şi inexplicabilă pentru specialişti reputaţi din străinătate. Gradul şi momentul cînd prin vălurile diafane ale sufletului se ridică spectrul verzui al nebuniei şi devastează, nu poate fi determinat nici la un predispus al demenţei. O mamă poate să înnebunească în clipa cînd e separată de fiica ei, rămasă fără apărare. Nu se ştie dacă proiectul de a izola pe mamă în casa de nebuni, conceput de mahalagiul din mîna căruia a ieşit petiţia trimisă Parchetului, nu conţinea un capitol relativ la fată, nerealizat din pricina vreunei impresiuni anecdotice. Cunoaştem cazul unei soţii tinere care a înnebunit deschizînd o uşă : în odaie se sărutau doi sceleraţi, mama şi bărbatul ei. Se cunosc cazuri de nebunie colectivă, ca acela petrecut pe lacurile Mazuriene, în timpul războiului : cîteva sute de ofiţeri germani înnebuneau pe loc în aceeaşi secundă, la spectacolul scufundării încete a regimentelor ruseşti, în nămolul perfid al regiunii — şi erau acei ofiţeri cu inimă de cezari, pe care şcoala germanică îi pregătise patruzeci de ani cu o disciplină de fier şi în dispreţul lui Nietzsche, Treischke, Clausewitz şi Bernhardi, pentru războiul de întîietate în univers. Se poate cineva juca de-a medicina legală amuzantă, cu acest fenomen ?
S-a jucat domnul dr. Stoenescu, ajutorul domnului profesor Minovici, pe care l-am făcut pe nedrept răspunzător, în articolul nostru trecut (nr. 33) de uşurinţă în semnarea unui certificat de fantezie. Domnul dr. Stoenescu, fără ştirea şefului său, a primit rezoluţia Parchetului, nu a cercetat cazul la domiciliu şi a dispus sinistra mascaradă. Am dori să evităm acestui domn doctor, care se bucură între co-
legii săi de stimă şi de epitetul «ramolo», neplăcerea unei complicaţii sentimentale, însă nu ne este permis. In urma alarmei dată de presă, domnul Stoenescu s-a retras comod la domiciliu, afectînd o boală politică, pentru ca şeful său să suporte singur acuzaţiile unui public deprimat. Domnia sa nici nu demisionează, nici nu trimite scrisoarea de învinovăţire, pe care era dator s-o adreseze ziarelor care trag la răspundere pe domnul dr. Minovici, pentru isprava lui. Mai mult, acest medic liniştit, care ştie să-şi menajeze personajul la maximum, nu i-a trimis măcar profesorului Minovici, directorul său, un bilet de scuze. El aşteaptă bucuros ca de crima lui să sufere şeful. Atare moral şi atare conştiinţă la un om de ştiinţă sînt de reţinut. Cu aşa instrumente, miniştirii şi dictatorii abuzivi au putut expedia la închisoare adversarii politici temuţi, cărora în aşteptarea unei îndreptări naţionale le-au crescut în temniţă bărbile pînă la genunchi şi unghiile ca la mucenici.
Dacă un medic legist poate, fără pedeapsă, să iscălească, din imaginaţie, internarea unui cetăţean, ce autoritate i se mai poate recunoaşte şi ce sens mai are facultatea ce i se acordă prin lege de a pedepsi, el, pe medicii vinovaţi eventual că ar semna în clientela lor certificate de complezenţă ? Domnul dr. Stoenescu s-a gîndit că-şi va murdări automobilul şi pantofii, căutînd în mahala casa nebunei şi a preferat să-şi păstreze pingelele pure pe parchetul Institutului Medico-Legal.
In sfîrşit, originea internării. Sceleratul din mahala, care a luat iniţiativa ei, a strîns zece semnături de proprietari, făcîndu-i să creadă pe aceşti bieţi oameni, cu familie, cu copii, cu inimă, desigur, că iscălesc o petiţie către
227
primărie pentru introducerea în mahala a luminii, apei şi canalului. Acest bandit ni se spune că e funcţionar : fără îndoială, autoritatea la care slujeşte l-a concediat numaide-cît. Poate că n-ar strica. în cazul cînd domnul general Nicoleanu se sfieşte legalmente să-l cheme ca să fie modificat şi corectat cîteva zile la poliţie — împrejurarea comportă o aplicare excepţională — poate că n-ar strica, din partea cetăţenilor amăgiţi o bună bătaie cu umflături durabile şi cu temperatură, administrată spurcatului monstru.
1928
DANSATORI ŞI BOXEURI
Sînt epoci sufleteşti şi vîrste, la oameni, cind sentimentele dezamăgite sau depravate caută un surogat de natură, înlăturînd natura. Tutunul nu e zadarnic şi din ce în ce mai mult fumat cu pasiune în locul aerului, respirat cu indiferenţă : ţigara rezolvă la fiecare din noi aparenţa unei probleme şi indică o încurcătură sufletească certă. De la nicotină la morfină şi cocaină singur gradul depravării se schimbă, tema e aceeaşi. Prin opium, chinezii au lichidat o civilizaţie ; noi o lichidăm mai încet, prin tutun, şi elitele noastre plictisite de capitaluri, o lichidează mai rapid, prin otrăvuri mai apropiate de instantaneu.
Artista care se fotografiază cu un şarpe sau cu nişte pui de tigru, hrăniţi cu biberonul, are motive să-şi urască bărbatul şi învăluită cu năframa de mireasă pentru a primi bine-cuvîntarea fotografului, îmbrăţişînd un elefant sau un porc mistreţ, ea vădeşte refuzul de a contribui la succesiunea generaţiilor de suferinţă cu progenitura ei. Un gen de morfină ia fieeare păreche conjugală, care îmbătrîneşte în stîrpiciune.
Degenerăm. Degenerăm fizic. Degenerăm moral.
Denerarea morală ia la noi forma fără greş în diagnosticul maladiei, a concesiunilor reciproce şi a rotunjirii sensului cuvintelor pre-
229
cis. Sufletul devine peltic la înţelesuri, ca limba rostirii : dispare puterea de afirmare şi de tăgadă : între nu şi da se intercalează un cuvînt nepronunţat, o pauză de intelect, care conţine cîte ceva din amîndouă aceste cuvinte, fără să se identifice cu nici unul. Adesea se şi găseşte expresia să vedem, iar de cele mai multe ori pauza aparţine unei continue amî-nări. Permanentul mîine fuge de nu şi de da, ca să nu devie nici unul întreg. Sentimentul spiral şi leneş care se tîrăşte ezitînd printre puncte hotărîte, aparţine unei psihologii mijlocii dintre buna creştere şi laşitate şi este o nuanţă uşor degradată a gentileţii, aşa numită.
Viaţa noastră socială întreagă admite surogatul pe toată întinderea noţiunilor şi realităţilor ei. Intrarea dansatorilor şi a boxe-urilor în complexiunea existenţei noastre, pe care o domină şi o atîţă, nu este fără raţiune. Evadăm din sensurile vechi în sensuri noi, obosiţi de tradiţii biruitoare. Ne place să fim biruiţi de otrăvuri şi nu de idealuri, de slugi şi nu de stăpîni, diminuaţi în demnitatea şi în concepţia noastră despre autoritate. în harem au intrat eunucii care păzeau draperiile uşilor încuiate şi Sultanul face dintr-înşii consilieri şi legiuitori.
Nu ştim cum se manifestă degenerarea în învăţămînt: vom căuta să ne informăm. Observăm numai fenomenele din afară, de după învăţămînt. Selecţiunea politică a societăţii dă cele mai mari speranţe acelui element de şcoală, care preferă bibliotecii sala de gimnastică şi geometriei trapezul pe frînghii. Jucînd un dans modern prin frecarea în zigzag a pingelelor de parchet şi prin adaptarea anatomiei gorilelor la mişcările omului, poţi intra de-a dreptul şi aproape fără pauza lustruitorului
230
de ghete, din varieteu pînă în cele mai depărtate încăperi ale unui apartament luxos. Dacă domnul lorga ştia mai puţină ştiinţă şi mai multă figuraţie de dans, este probabil că ar fi prezidat încă de mult un guvern.
E şi o răzbunare a capacităţilor, veacuri de-a rîndul apăsate: bicepsul, ceafa, pumnul şi agiiitatea încheieturilor aveau de spus cu-vîntul lor într-o lume selecţionată în trecut exclusiv prin inteligenţă. Nu aveţi idee cît mă satisface personal evenimentul politic al ascensiunii domnului Condrus, deputat şi cenzor al Camerei deputaţilor, la conducerea ţării. Profesînd meşteşugul de boxeur pur, fără veleităţi politice, acest învăţător de energii a fost prefect subt un guevrn şi este actualmente deputat. Singurele sale acte politice sînt două : o dată a sfărîmat pe stradă măselele domnului doctor Manolescu-Strunga — iar altă dată s-a îmbrăţişat pe stradă cu domnul doctor Manolescu-Strunga, care l-a recunoscut «naş», după ce s-a tratat cu seriozitate la dentist, cedîndu-i locul domniei sale în parlament.
încet, încet toate specialităţile reputate, în împărăţia idioată a culturii intelctuale, minore, vor ieşi la suprafaţă, ca să imprime statelor şi progresului o modalitate nouă. Pilcuri mari de nedreptăţiţi reclamă dreptul lor la existenţa sorţilor conducători. Fluierătorii cu naiul sau muscalagiii, călăreţii de şcoală înaltă, lăutarii cu vioara şi vocea, cîntăreţii de biserică, paracliserii, jucătorii de pocher, ţur-carii, rişcarii, aşteaptă să sune ora lor politică şi socială.
Ca tată de copii, îmi vine să surîd cînd domnul ministru doctor Anghelescu face şcoli de carte şi propagandă culturală şi cînd domnul Vintilă Brătianu, sprijinitorul muncii na-
231
ţionale, îl ajută să şi le înzestreze şi întreţie. Eu am făcut mai bine. Aveam un băiat la Politehnică : l-am retras; i-am cumpărat un gramofon cu douăzeci de plăci cu jazuri, i-am dat o cameră pe mină şi i-am spus : învaţă ; la toamnă poţi să devii secretar general. Pe băiatul al doilea îl fac specialist în luptele romane şi în jiu-jiţu : îl destinez activităţii legislative : nimeni nu va fi în stare să legifereze ca el. Al treilea băiat a şi început să exerseze glumele de după masă ; ştie pînă azi o mie patru sute treizeci şi două de anecdote porcoase, cu care se pătrunde, şi cine-i deştept se instalează în lumea mare. Am hotărît ca el să conducă o vastă întreprindere de petrol cu forajuri şi rafinerii. Şi voi putea închide ochii împăcat. Copiii mei se procopsesc, iar ţara mea se ridică.
1928
PRECOCITĂŢI
Geniul muzical care la vîrsta de patru ani chinuieşte cîteodată frăgezimea copiilor abia ieşiţi din scutecul maternităţii, preparînd pentru flaut, vioară şi pianină pe executanţii de mai tîrziu ai lucrărilor scriitorilor de muzică bătrină, a bîntuit în forma lui literară, patruzeci de ani, tiparul şi editura românească şi încă nu a încetat.
Talente fenomenale ivite la optsprezece ani cu peruca obligatorie şi cu masca unei dramatice melancolii faciale, au parcurs cîtva timp spaţiul dintre călimară şi tipografie şi s-au sleit la douăzeci şi cinci în mediocritate. Cariera unui poet care nu exprima o iotă nouă în taraful literar, începea de vreme, prin înfumurări tiranice, făcea o curbă crescîndă şi descrescîndă şi sfîrşea cum a început. O sumedenie de cadavre poetice încă tinere se retrăgeau treptat din circulaţia autorilor de muzică bătrînă, activă în mormîntul unei catedre sau al unei cafenele scîrbite de o pasiune fără rezultat. Revistele sînt pline de muşiţa intelectuală a nefericiţilor începători precoci, cărora copilăria le-a refuzat o educaţie practică şi un îndemn la timp.
Literatura în toate timpurile a fost un vast cîmp îngheţat, în care au degerat, netrăite, cantităţi de simpatice tinereţi. Ele n-au ştiut că o digestiune bună e preferabilă unei poeme
233
proaste şi că funcţiunea exactă a ficatului e socialmente mai morală şi mai utilă decît funcţiile unei personalităţi vanitoase şi nule.
Literatura nu conţine necesarmente morbul de ofilire. Primejdia începe cînd lectura şi încercările pe pupitru degenerează în ideal de publicitate. Majoritatea tinerilor vor să publice înainte de-a fi învăţat un învăţ care nu se învaţă niciodată deplin, învăţul expresiunii şi al corespondenţelor împletite. Mulţi doresc să fie publicaţi mai nainte chiar de a cunoaşte mecanica gramaticală. Înainte de-a se fi mînjit pe mfini lîngă motorul noţiunilor generatoare, începe să publice mai toată lumea. E cînd hilar, cînd întristător spectacol literar al presei literare, simili-literare şi numai politice. Ca o duminică populată cu trotuarele umblate şchiopiş de pantofi eleganţi, prea strimţi pentru numărul piciorului încălţat, presa oferă zilnic spectacolul amuzant al fetelor în casă încălţate coconeşte. Cîtă suferinţă pentru o bătătură cerebrală ! şi ce bine-ar fi stat piciorului desculţ !
E-adevărat, că nici pe strada cealaltă nu e mai comod. Fatalităţi, care decurg din preco-cităţile exasperate, ne-au ucis toţi scriitorii cu oarecare bune apucături şi titluri valide, înainte de vreme. La ora noastră nu avem nici un scriitor bătrîn; afară de unul de curînd sărbătorit, pentru isprava că neputînd să-şi merite situaţia literară ridiculă şi pur verbală ce i-a fost creată graţie unui veşnic surîs de mic sentiment, s-a apucat, la o vîrstă cînd scriitorii străini încep abia să fie puţin cunoscuţi, să arunce cu undiţa prin bălţile fără peşte. Căci de am avea cîţiva camarazi de leatul lui Ibsen, i-am ruga să scrie nişte sfa-
234
turi, pentru ea tinerii să îndure benevol o lungă ucenicie, pînă a nu forfoti prin redacţii şi pentru ca tinerilor celor mai inteligenţi să nu le fie ruşine şi spaimă mai tîrziu, de nişte opere coapte în sezonul aguridei.
1928
DOMNUL IORGA ŞI COCO
Cînd se întoarce acasă, încărcat de glorie şi de soare, domnul Iorga e asaltat de creioane şi ochi fotografici. Reporterii îl primesc de la graniţă pînă-n gara Capitalei, cu un lux neobişnuit în sentimentul ce le aparţine, indiferent de sexul gazetei care i-a trimis. Ilustrul profesor cunoaşte două singure momente de plăcere anuală comasată, fuga din ţară şi fuga din străinătate. Acolo îl aşteaptă un auditor cu aplauze mari şi aci o presă cu litere zgomotoase.
De cîte ori se întoarce în ţară, ziarele îi ies înainte cu aceleaşi cornete de cîlţi politici încurcaţi, silindu-1 să-i guste şi să-i descîl-cească imediat, între vagon şi automobil, şi să rostească numaidecît o profeţie. Pasul savantului fiind lung şi picioarele luminătorilor opiniei publice încovoiate, cursa convoiului se manifestează multiformă şi împiedicată, ca la scoborîrea din arcă, pe Ararat, a lui Noe, urmat de o zoologie blîndă şi de copiii, cu mustaţă şi ochelari, făcuţi în timpul deluviului, pe suprafaţa oceanelor umflate. Partizanii politici ai profesorului sînt cu deosebire satisfăcuţi şi zîmbetul lor aievea spune pe calea Gri viţei şi la Matache Măcelaru, că se întorc de la Sorbona, că au fost în Spania şi au văzut Portugalia, mai fericiţi decît dacă s-ar fi dat cu barca şi căluşeii. Domnul Iorga se
236
supune şi glasului răguşit al membrului din partid şi curiozităţii profesionale a reporterului, pe care i-ar împinge bucuros, pe amîn-doi, subt locomotivă, ca să fie mai repede călcaţi, dacă scrupulul politic nu s-ar intercala. Dar punctul domniei sale de vedere se mărgineşte să fie înalt şi general, putînd să-l revendice şi ţărăniştii şi liberalii, şi democraţii şi conservatorii. Cîtă vreme domnul Iorga stă în ţară, nu-1 adoptă nimeni integral ; în staţiile căilor ferate fiecare în parte şi-l face personal al lui şi ziarele, diametral opuse în tendinţe, îşi documentează necesităţile cu întoarcerea domniei sale în ţară.
Coco s-a luat după ziarişti şi el şi a fost în Gara de Nord la scoborîrea domnului Iorga din cupeu.
«Ce-a spus, domnule gazetar» ? a întrebat Coco. «Totul merge prost», a răspuns un reporter. «Totul merge foarte bine», a răspuns un altul. «Se va schimba totul în curînd», zise un al treilea. «Totul poate să meargă din ce în ce mai bine, dacă anumite lucruri se vor petrece şi totul poate lua dimpotrivă o cale neaşteptată, dacă o serie de lucruri, nimeni nu le poate şti precis, sau, cine ştie ! poate că da, se vor impune mişcării istorice şi sensului universal. In orice caz, nu e de părere că trebuie făcut ceea ce nu este de făcut şi că s-ar putea împlini fapte ce cu nici un preţ nu pot fi deocamdată examinate. Dacă momentul e într-un fel propice, acelaşi moment în felul lui nu este greu să devie nepropice: atîrnă de viitoarea desfăşurare firească a datelor ; însă împrumutul se face. In condiţiile actuale, a merge la Alba-Iulia este o greşeală : eu nu urmez partidul decît pînă la Braşov sau pînă dincoace, la Dîrste, şi mă întorc îndărăt.»
237
Coco nu se simţi «în clar», după aceste explicaţii şi îşi dete seama că ziariştii şi prietenii politici sînt numai nişte interpreţi care n-au cuprins intenţiile savantului şi care au învăţat să vorbească de la robinetele stricate.
«Orice-ar fi spus, reflecta Coco, Iorga e o vîlvătaie care arde tinăr cînd toate s-au stins şi care circulă cînd toate au încremenit, cînd pedanteria mută a bărbaţilor politici colosali macină în mori ascunse mediocritate şi neant.»
— Du-te acasă, Coco, că plouă !
1928
BOBUL DE GRÎU
Un basm oriental povesteşte cum bobul de grîu poate să devie care de grîu, movile de grîu, piramide şi dune de boabe de grîu. Inspirat din literatura arabă, un politic de la noi, care operînd ca Dumnezeu, a iscat un miliard întreg din nimic, nu în şapte zile ca bătrînul lui tiz inexperimentat, ci în şapte ceasuri şi mai puţin, s-a făcut regele şi gărgăriţa bobului de grîu. Latifundiile au dispărut, pămîntul s-a fărîmiţat : posesiunea lor se poate recăpăta însă însutit, scuturînd spicele cerealei într-o singură pălărie. Un hectar putea să dea în anii buni cîţiva saci. Un bob de grîu dă zeci de mii de vagoane de grîu : tot meşteşugul este să-ţi asiguri bobul de grîu, monopolizîr.d un carat. Noul rege al griului românesc nu caută stăpînirea ţării : lui îi este de ajuns imperiul pe bob.
Un parlament întreg s-a ostenit să puie molecula în palma întinsă de scamator a unui fost ministru peste petrol — şi molecula merge, bobul de grîu se mişcă şi în fiece secundă bobul dă naştere altor boabe, boabele se strecoară ca o metanie subţire prin degetele unui singur personaj şi prin mîna acestui voievod va trece de-a lungul anotimpurilor, vămuit, tot griul românesc.
23 9
Ideea e ingenioasă. Sătenii proprietari muncesc pămîntul cu orgoliul că ţara le aparţine şi M. S. Regele Tancred ia roadele curate. Sătenii restituesc anual moşia căpătată o singură dată.
1922
VERSURI
Diminuarea în programul şcolar a studiului limbei latine din învăţământul francez provocase în vreo cincisprezece ani de generaţii literare o diminuare a priceperii literare. Cel puţin aşa afirmau statisticile cifrei intelectuale din Franţa, înainte de război. Criticii reformei care a contribuit, după opinia lor, la rezultatul semnalat cu amărăciune, rezultat şi amărăciuni nivelate de tăvălugul războiului, analizau scrierile autorilor tineri şi le acuzau de analfabetism cultivat. S-ar părea că anume curente literare nu s-ar fi putut ivi fără ignorarea surselor latine şi ale clasicismului tradiţional şi că libertăţile extreme ale autorilor celor mai tineri nu s-ar fi manifestat în compoziţie şi în cugetare dacă ar fi fost cunoscut desenul elementar al anatomiei literare, învăţat succesiv.
Nefiind francezi, nu sîntem obligaţi nici să credem în supărarea Sorbonei, nici să ne dăm seama exact pînă la ce punct afirmaţiile erau exacte. S-a vorbit întodeauna de disciplina pe care o capătă din limba latină cititorul. Pildele de latinişti eminenţi şi de foarte mediocri traducători din limba latină, au fost cel puţin tot atît de numeroase ca şi ale poeţilor mediocri nelatinizanţi. Fiind însă români, ne putem ocupa de un fenomen actual asemănător sau analog, de la noi.
241
In ultimii ani, am participat accidental la conferinţe şi lecturi în diverse aglomeraţii din Bucureşti. Ei bine, generaţiile care se vădesc experimental mai proprii pentru atenţiunea unei producţii intelectuale sînt pretutindeni anterioare războiului. Domnii cu chelie dau dintr-un cap în general, aş zice, mai inteligent, vreau să zic : mai pricepător — şi de aceleaşi sensibilităţi manifestate prin fizionomie şi mişcări dau dovadă şi doamnele care s-au tuns în preajma decolorării sistemului pilos.
Copii, băieţi şi fete, între şaisprezece şi douăzeci de ani se demonstrează cu atît mai puţin pregătiţi, consideraţi în masă, cu cît nivelul instrucţiunii lor pare prin definiţie mai ridicat. La ateneele populare, universităţile libere, adunările intelectuale de funcţionari comerciali şi muncitori cu braţele, atenţiunea e mai vie şi priceperea mai corectă. Am examinat atitudinea studenţilor şi — să fiu iertat — în special a studentelor, la o lectură de poezii. Domnişoarele n-au ştiut niciodată, din vreo douăzeci de bucăţi citite, cînd se isprăveau bucăţile şi lectorii au trebuit să dea finalelor intelectuale o expresiune fizică, pentru ca momentul să fie înţeles, închizînd cartea citită după fiecare lucru citit. In pauzele dintre închiderea şi redeschiderea volumului se petreceau, negreşit, legiuitele aplauze, însă urmate de o larmă care indica urmarea unor convorbiri începute înaintea lecturii.
Domnişoarele iarăşi nu înţelegeau timpul, ritmul ideii, curba ideii, marginea imaginii, ignorau sensul unui calificativ. Nu puteau discerne accentul ideii, orientul unei poezii — şi, eveniment extrem de grav, vocile izbucneau într-o fracţiune de rîs, într-un punct dramatic, confundîndu-se reflexiunea cu gluma şi chib-zuirea cu hazul. Toate acestea independent de
242
calitatea paginilor citite, care, de la sine înţeles, erau alese. La o chemare a lui Dumnezeu printre oameni, de către un poet, au rîs vrec două sute de graţioase ascultătoare, noţiunea numelui lui Dumnezeu singură a produs ilaritate, ca într-un bal mascat la care s-ar fi deghizat în personajul lui un dansator de muzică neagră.
Poate că s-ar prezintă o întrebare. Domnii profesori ai universităţii au surprins existenţa acestui proces de deznoţiune, dacă ni se permite cuvîntul, în cei mai tineri din intelectualitatea vie a momentului de faţă ? In afirmativă, fenomenului ar trebui să i se acorde o luare aminte excepţională.
1928
O ISTORIE ADEVARATA
Domnul general Rasoviceanu ne povesteşte o istorie de necrezut.
Soţia domnului căpitan Ion N. Berceanu, călătorea între Bucureşti şi Bazargic, însoţită de fetiţa domniei sale, în vîrstă de patru ani. Pornise din Capitală în noaptea de 2 april, şi în staţia Săruleşti, scufundată în beznă, ca tot Bărăganul, trenul se opri, ca de obicei, un minut. Copila nu avea bilet, un regulament cunoscut şi de hamali permiţîndu-i să călătorească gratuit.
In staţia Săruleşti, doamna Berceanu e dată jos şi copila rămîne în vagon. Şeful staţiei Săruleşti o amendează pentru lipsa biletului şi o sileşte să deşarte în mîinile lui conţinutul sacului de mină : şapte sute lei. înainte de a termina operaţia, acelaşi şef dete ordin trenului să plece şi trenul plecă imediat cu copila singură în vagon. Deznădăjduită, mama aleargă după tren şi, în tren, copila leşină de spaimă. S-a petrecut atunci o solidarizare a indignării pasagerilor care, trăgînd semnalul de alarmă, opriră trenul, şi mama putu urca lingă copilă. Poate că ar fi fost oportună o întîrziere de cinci minute pentru corectarea colectivă radicală a bestiei din Săruleşti. Reţinem din povestirea domnului general Rasoviceanu numele domnului judecător Vlăduţ, din Balcic, care
244
trebuie felicitat pentru cavalerismul de care a dat dovadă în împrejurare.
Se pare că doamna căpitan Berceanu e o persoană cu deosebire de frumoasă şi că funcţionarul controlor de bilete ţinea să-şi îndatoreze superiorul. La Săruleşti, noaptea e mare şi singurătatea apasă.
E cu totul inutil să insistăm. Domnul director general al C.F.R. nu e numaidecît nevoie să fie căpitan şi căsătorit şi să aibă o fetiţă de patru ani ca să ştie ce-i rămîne de făcut. Poate că folosindu-se de acest prilej domnia sa va avea buna inspiraţie să introducă bătaia cu varga, de care se simte mare trebuinţă pe toate reţelele căilor ferate, unde brutalitatea personalului atinge cîteodată demenţa.
1 92?
CALENDARUL VACANŢELOR
Un străin puţin informat venea în ajunul Paştilor, după ce sărbătoarea învierii de rit occidental se isprăvise, ca să «perfecteze» o afacere în Bucureşti. El aducea cu sine un geamantan, o maşină de scris şi un secretar şi hotărîrea de a se întoarce la uzina lui după patruzeci şi opt de ore.
Bucureştii erau în vacanţă. Activitatea lor dezorganizată de acel sentiment de hipnoză, în care Capitala se scufundă ca într-o canapea cu moliciuni de baie caldă, surîdea languros In toate privirile subit visătoare. La ghieşul băncilor, la volanul automobilelor, în biurourile administraţiei, pe stradă şi în interior, catifeaua ochilor se brumase. Telefonul răspundea tîrziu, lenevit de o plăcere aşteptată. Deputaţii cheltuiau ultima lor energie, alergînd la gară, ca să cadă întinşi pe arcurile elastice din vagoanele rezervate. Mai erau trei zile pînă la Paşti şi nimeni nu mai putea să «muncească». Miniştrii fugeau în străinătate, ca şcolarii în provincii şi Prefectura mai găsea o iluzie de putere în muşchiul intelectual, stabilind preţul mielului subt cincizeci de lei kilogramul.
Multă lume se ducea la Constantinopol şi foarte multă lume pleca la cîmp în limuzină, ca să intre într-un neant confortabil, cît mai depărtat de amintirea penibilă a programului cotidian.
245
Străinul nu a înţeles de ce se dezechilibrează treptat, din duminica Floriilor pînă la Paşti, ca să-şi recîştige cumpănirea treptată abia la duminica Tomei, timp de două săptămîni, capacitatea noastră de-a sta in picioare. Sărbătorile noastre atît de prelungite l-au iritat, si-lindu-1 să plece, cu gîndul de-a se întoarce în Bucureşti odată cu tonicităţile active. Numai de n-ar nimeri în mai, cînd iar se întîmplă ceva, sau în iunie, cînd nu mai e nimic pînă în septembrie, apogeul activităţii noastre, care scade în noiembrie, şi din decembrie pînă la jumătatea lui ianuar dispare iarăşi de tot.
Noroc că nu sîntem străini şi că ne învoim de minune cu permanenta noastră vacanţă. Lucrurile care trebuiesc făcute primăvara sînt amînate pentru la toamnă şi din toamnă trec anual în primăvară, şi în zece, douăzeci de ani se nimereşte o dată un ceas întreg pentru terminarea unei chestiuni urgente. Ca piramidele şi ca Sahara, timpul nostru începe de la o sută de ani în sus.
Am trecut de mai multe ori, într-o iarnă, prin regiunea unui deal cu prunării, străbătînd cîte şase sate, fără să întîlnesc un locuitor.
—	Unde sînt oamenii ? am întrebat la toate orele din zi.
—	Dorm, mi-a răspuns căruţaşul: le-a rămas nişte ţuică... De cum se deşteaptă din somn, duc oala la gură şi adorm din nou... timp de cinci, şase săptămîni.
—	Şi ce fac pe urmă ?
—	Ce să facă ? Se pregătesc pentru ţuica viitoare.
—■ Dar preotul ?
—	Nici el nu se vede cîteva săptămîni. Singur judecătorul e pe lumea asta. In judecătoria din Văile Unite e todeauna îmbulzeală. Cînd vrei să te întîlneşti cu un om din satele noastre,
247
îl găseşti la judecătorie, trezit de o citaţie adusă de jandarmii din Gura Foii.
Fericiţii ţuicari au pus cătunelor din regiune nume frumoase, care se născocesc numai la dragoste şi beţie.
N-aş putea spune că e o crimă foarte urîtă să preferi unei munci sistematice trîndăvia. Dacă munca îmbogăţeşte insul, rămîne de cercetat ; iar dacă înavuţeşte statul şi provoacă prosperitatea acestui animal de hîrtie, punctat cu cerneală şi care reprezintă prestigiul naţional şi onoarea poporului dator, în opinia financiară a străinătăţii, este iarăşi de cercetat. Vistieria goală e tristă că vistieria plină se goleşte repede şi radical. Poate că un economism inteligent şi antidogmatic, ar prefera cheltuirea polului direct de către proprietarul polului, căci polii acumulaţi se fură de personajele importante şi funcţionarea impozitelor devine egală cu inexistenţa lor. Ca să nu se revolte şi ca să nu fie împuşcaţi, manifestînd o trebuinţă de dreptate, sătenii din regiunea prunelor fabrică ţuica şi se îmbată, şi activitatea, ca şi lenea Capitalei este satisfăcută că totul se petrece normal.
Dar cît e de plăcută vacanţa ! Ea face o demonstraţie clară : inutilitatea autorităţii. Lipsind guvernul, este ca şi cum ar fi. Dacă n-am citi în ziare că miniştrii ţin discursuri nimeni nu ar simţi că are guvern — şi dacă n-ar informa ziarele că miniştrii au plecat în concediu, nici n-am fi ştiut că avem nişte miniştri.
Poporul nostru se poate guverna cu o prăjină din Cişmigiu. In vîrful ei pui o pălărie şi lîngă prăjină un gardist.
1928
CIVILIZARE
N-am putea ghici dacă progresele care cad ca nişte binefaceri usturătoare peste noi, vor fi mai tari decît rezistenţa noastră şi dacă vor putea să ne ducă în starea de civilizaţie din apus : asfalt, parchet, avariţie şi sărăcie.
Toată lumea, începînd cu noi, se plînge, înainte de toate, de necinstea noastră. Noi, românii, am fi nişte pungaşi mai mult sau mai puţin organizaţi ; în special cei din vechiul regat întrecem toate marginile chiar în ochii fraţilor de peste Carpaţi, care la apropierea noastră se înfioară ca nişte naive căprioare. De englezi şi americani nu mai vorbim : aceste icoane de onestitate fug de noi şi cînd ne închinăm la ele ca să le sărutăm.
Cunoaştem o pildă. O societate industrială, alcătuită din ardeleni şi unguri cerea o concesie în vechiul regat, care la un capital de douăzeci şi cinci de milioane învestiţi producea timp de douăzeci de ani, cît trebuia să dureze concesiunea, un venit net de cincizeci de milioane anual. La finele concesiei, capitalul devenea un miliard. Societatea se adresase unei bănci politice, natural. Banca impunea o participare la beneficiile nete anuale, de zece milioane. Banca, fără joc de cuvinte, era românească.
Ungurii şi ardelenii plus un englez, care finanţa cu o parte personală întreprinderea,
249
1
rămaseră consternaţi. Ei pricepeau să cîştige cincizeci de milioane pe an şi să-i ducă acasă, la ei, dar onestitatea lor nu pricepea cum să cîştige şi românii, care le acordau concesiunea. Pentru principii... morale, afacerea s-a stricat. Binevoitorii vizitatori industriali au plecat revoltaţi de... pungăşie.
Să urmărim însă moralitatea pînă la urmă. Fiind unguri şi englezi, industriaşii au avut nevoie de un an de zile, ca să analizeze problema şi să-şi rectifice punctul de vedere. Francezii numesc o atare aptitudine: l’esprit d’escalier — adică deşteptăciunea din curte. Omul cu această deşteptăciune nu-şi dă seama de ceea ce trebuia să facă în casa în care a intrat, decît după ce pleacă şi după ce a ajuns în bătătură.
Cu un an mai tîrziu, societatea s-a întors în Bucureşti şi s-a dus la bancă. Ea propunea astă dată împărţirea beneficiilor pe din două. Banca pofti societatea să se întoarcă sănătoasă în patrie, căci afacerea fusese făcută... de pungaşii de români. Civilizaţia occidentală întîr-ziase cu un an.
Evident, titlul de pungaşi rămase încă o dată nedezlipit de atunci încoace, de noţiunea de român.
Necinstea noastră seamănă foarte mult cu o cinste inteligentă — şi avem motive să credem că, făcînd toate rezervele, nu sîntem mai puţin oneşti decît binefăcătorii cu atît la sută din Apus — şi nici mai proşti. Ba, cîteodată, comparaţia e în avantajul nostru.
Miliardele pe care le datorează România, votul universal şi industrializarea prin fier, petrol şi lemn, e de dorit să nu ne altereze simplicitatea, generozităţile şi stilul. Căci cu toate poverile mari ale timpului sîntem încă poate singura ţară în care omul dezarmat,
250
român sau străin, n-a ajuns să moară de foame de tot, ca în ţările pizmuite de cultura şi de primitivitatea noastră.
Unui asfalt bine întreţinut şi unei poliţii ideale, trebuie să le preferăm în toate vremurile o inimă simţitoare, care mîntuieşte pe om de păcatele cele mai multe.
1928
GEOLOGIA ŞI GEOLOGII
Cutremurele din Bulgaria, simţite şi la noi. au scos în evidenţă existenţa, chiar pe teritoriul bulgar, a domnilor geologi. Fiinţe misterioase, cu atribuţii anormale, profesiunea lor consistă în a se uita toată viaţa la un ac care stă pe loc în părete. Cîteodată acul se mişcă şi atunci geologii apar în public. Ei ne spun că acul s-a mişcat, şi după aceea îşi continuă numaidecît profesiunea, ca şi cum nu s-ar fi întimplat nimic, urmînd să privească acul din părete.
Cineva ne-ar putea vorbi de nişte semeni ai geologilor, care se uită la alte lucruri ; de pildă, printre zăbrele, la schimbarea gărzii de la Palat, sau la zborul muştelor, sau în oglindă. Să nu confundăm : aceştia nu sînt geologi, aceştia exercitează profesiunea de gură-cască, ceea ce nu-i totuna. Ei nu vor ajunge geologi decît în momentul cînd între toate aspectele militare sau civile şi ochii lor, vor interpune un ac şi se vor uita la el. In Bulgaria, contemplaţia vîrfului şi a gămăliei atrage după sine o catedră universitară şi dă dreptul la apuntamente anuale de cîteva sute de mii de leva.
Noi ne obişnuiserăm, la noi, cu alte accepţii ale profesiunii de geolog, atît e de adevărată observaţia că este de ajuns să treci graniţa puţin, ca ideile să se schimbe. Noi n-am sur-
252
prins niciodată pe geologii noştri plimbîndu-se la Şosea cu acul în palmă şi nimeni, pină la evenimentele recente, nu i-a văzut măcar dind din picioare la o maşină de cusut. Geologia noastră ne închipuiam că este o mare fabrică, pe undeva, de petrol, şi că geologii erau nişte mari purtători de acţiuni petrolifere. Prin extensiune şi ignoranţă gravă, le atribuiam geologilor puteri excepţionale şi comiteam, pornind dintr-un criteriu de naivităţi, o mie de erori, în ceea ce priveşte geologia. Presupuneam că geologia conferă geologilor dreptul de a construi perimetri şi de a împărţi perimetrele după simpatie ; refuzînd un perimetru lui Petrescu, pentru că vorbeşte gros şi dînd în schimb şapte perimetri lui Popescu, pentru că are glasal mai subţire, sau douăzeci de perimetri lui Constantinescu, pentru facultatea lui specială că atunci cînd vorbeşte te umple de scuipat.
Cîte prostii e în stare să comită în căciula lui, un cap eronat şi lipsit de informaţii r-iiin-ţifice, este de necrezut. Nu! geologul nu e un primitor de bacşiş delicat, de cîteva milioane, cu numele de comision, din partea unei societăţi petrolifere favorizate. O! asta niciodată. Geologul e un om de ştiinţă, un savant, un boier al inteligenţii, care totuşi nu-şi ridică ochii de pe ac. Dacă nu se cutremura pămîntul bulgar şi dacă nu erau distruse cîteva localităţi în cîteva secunde, noi nu am fi aflat în viaţa aceasta ce este geologia şi ce face un geolog. Cel mult, am fi rămas cu noţiunea că aveam pe vremuri în România un Institut Geologic, care în vreo douăzeci de ani de muncă încordată la harta minieră a ţării, a parvenit să concureze Academia Română şi Dicţionarul ei, rămas la litera B, delimitînd
253
1
zăcămintele din Grădina Icoanei, şi din parcul Cişmigiu subt cîrmuirea domnului Mrazec, ilustrul nostru mentor şi Christ al geologiei române.
Tot răul vine cu binele lui zice, pesemne, o înţelepciune orientală. încetînd catastrofa din Bulgaria cu aceeaşi rapiditate cu care s-a petrecut, acele luîndu-şi poziţia iniţială, totul re-intrînd în ordine şi geologii reîncepînd ocupaţia lor monotonă de ceasornicari, mărginiţi să întoarcă minutarul, noi am crezut a observa că geologii bulgari au rămas cam consternaţi şi în oarecare încurcătură. După primul cutremur din sîmbăta Paştilor, ei au declarat că nu se mai poate repeta cutremurul, şi cutremurul s-a repetat miercurea următoare ; însă, e adevărat, cu o îndoită intensitate, ceea ce nu reieşea din cutremurul întîi. In geologie trebuie să fie ca în matematici, unde patru nu poate ieşi, în mod logic, din doi ; dacă totuşi absurdul se prezintă, ştiinţa nu e vinovată, geologia se spală pe mîini. Ei bine ! aceste sigure realităţi n-au împiedicat buzele geologilor de peste Dunăre să se umfle, şi fenomenul i-a pus. cum se zice dincoace de Dunăre, în situaţia caprei, care s-a uitat în calendar şi n-a ştiut să spuie cînd cad sfintele sărbători.
Noi am fi dorit să aflăm dacă nu ne vor privi şi pe noi, ca să zicem aşa, cutremurele din Balcani, ca să ştim dacă mai stăm în redacţie şi dacă nu ar fi prudent să ne schimbăm adresa, transportîndu-ne cu scăunelele noastre şi cu blocul nostru de pe genunchi, într-o regiune mai favorizată, în faţa Cercului Militar sau la Mihai Viteazul. Am delegat pe reporterul nostru Coco să ia un interviu geologilor şi astronomilor de la Institutul Meteorologic, care, pe lîngă ac, se uită şi pe gaura
254
uşii, la stele ; şi mai fac ceva : măsoară apa de ploaie care curge pe burlane într-un butoi şi-o albie, înainte de-a chema spălătoreasă.
— Nu vă temeţi, au răspuns geologii. Nu se va întîmpla nimic. Dacă în Bulgaria s-au dă-rîmat cîteva oraşe, asta e altceva, Bulgaria e o ţară vulcanică. Noi nu avem o ţară vulcanică ; dimpotrivă. Ea va deveni vulcanică, numai cînd se vor dărîma şi la noi cîteva oraşe. Deocamdată, toată lumea stă pe loc, ca în legea chiriilor şi să nu se mute nimeni decît atunci cînd turlele Mitropoliei vor începe să cadă şi cînd veţi vedea Poşta virînd către Casa de Depuneri. Dacă acest lucru se va petrece noaptea, nu este nevoie să vă grăbiţi pe întuneric, aşteptaţi să se facă ziuă bine, luaţi-vă întîi cafeaua cu lapte şi transportaţi-vă mobilierul, pe la 11, după ce se scoală domnul procuror, pentru ca totul să fie făcut cu proces-verbal. Cele mai multe nenorociri se întîmplă din pricina grabei, nu a nenorocirii, simţiţi că vă cade în pat dulapul din etajul de sus ? trageţi plapuma şi staţi liniştit, sfătuind prin gaura plafonului şi pe vecinul de deasupra să rămîie liniştit, în poziţia în care se găseşte.
Să-ţi spun precis de ce la noi nu se poate întîmpla un cutremur adevărat. Ca să se ivească, un cutremur trebuie să aibă numărul şapte, cifră strîns legată de fenomen. După cum unei căruţe îi trebuiesc patru roate, tot aşa unui cutremur îi trebuie numărul şapte, ca să poată umbla. Poţi măcina dumneata fără douăzeci şi patru de măsele ? Nu poţi. Cum vrei să se poată produce un cutremur fără numărul şapte ? La numărul şase, deja cutremurul nu mai e cutremur întreg ; dar la cinci ? Ştii ce s-a întîmplat în sîmbăta Paştilor şi în miercurea luminată ? Au fost două cutremure
255
numărul patru. Derizoriu : mă mir că vă mai speriaţi !
La numărul patru nu se întîmplă absolut nimic. Dovadă Giurgiul, unde era un cutremur numărul patru. în strada Epurescu s-a crăpat un zid şi a căzut coşul de pe casă. Perfect La casa domnului Zaharof, din strada Mihai Ghica, s-a prăbuşit coşul. La casa Stoicovici. din piaţa Comerţului, a crăpat un zid. In strada Oinac, la casa domnului Manoilescu, a căzut un coş. N-o să-mi spuneţi că aceste dă-rîmături ridicole sînt efectele unui cutremur numărul şapte. La numărul şapte Giurgiul ar fi căzut peste Rusciuc şi Dunărea ar fi trecut pe la Ploieşti. Aceste lucruri nu s-au întîmplat, căci am avut cutremur numărul patru — şi dacă este adevărat că au căzut cîteva coşuri şi tavane la Giurgiu, ceea ce nu este pînă acum dovedit, aceste neînsemnate ameţeli de imobil se datoresc mai repede factorului var gras. Locuinţele cu pricina, sînt sigur că erau văruite alb. Experienţa spune că albul atrage cutremurul, pe cînd cutremurul fuge de cenuşiu : văruiţi-vă imobilele gri. Să-ţi dau o pildă : ţîrul e un peşte gri ; niciodată ţîrul nu a cunoscut cutremurul ; ţîrul, mai ales uscat şi în special cînd este făcut salată de ţîri, ignoră cu desăvîrşire toate cutremurele, la orice număr s-ar afla catalogate. Repetă, te rog, ca să afle toţi cititorii dumneavoastră că nu a fost un cutremur numărul şapte şi că nu a fost decît un cutremur numărul patru.
— Şi mai este ceva ! reluă savantul geolog şi meteorolog, după o pauză mică. Cutremurul are un centru şi un epicentru, fără de care nu poate să existe cutremur. Să-ţi explic...
Coco era edificat. De vreme ce nu fusese vorba decît de un cutremur numărul patru,
256
insistenţa era de prisos şi mulţumind învăţaţilor de la Institut, pentru ştiinţificele încurajări ce i se dase, reporterul nostru, uitînd să zboare de emoţie, a luat-o la fugă pe jos, ca un şobolan cu pene, şi ajunse la redacţie plin de noroi.
1928
GRATUIT ŞI CU PLATA
Din literatura ce se fabrică zilnic în presa politică, şi în presa literară, cititorul se găseşte în faţa a două feluri de-a considera evenimentul social şi cultural, felul salariat şi felul gratuit, dacă se pot admite aceste două calificări. Vreau să zic : salariat mai puţin pentru muncă decît pentru felul de-a construi — şi gratuit în ce priveşte felul.
Ziarul şi interesul politic şi financiar te plătesc pentru a extrage din eveniment veninul sincer cu care îl produce viaţa, pentru a-1 înlătura şi a prezintă partea lui de cozonac. E o concepţie de cofetărie, în sertarele căreia toate articolele bat în roz şi mov, sînt dulci la toate temperaturile, de la cacao pînă la îngheţată, împrumutînd şi motivelor ilustrative ale ambalajului o îndulcire şi o miere deosebită. Oile sînt de aur, ciobanii de argint şi peizajul de cremă. Un mare sculptor de zaharicale din calea Victoriei a realizat odinioară, în marmură de Sascut şi Ripiceni, statuia în mărime naturală a reginei Maria, cu pantofi, cu rochii şi cu păr cu tot, din zahăr alb. Şi nu era o simplă idee întîmplă-toare : cofetarul concretiza un moment literar şi politic şi opera lui putea să fie aşezată în rotonda monumentală, din templul închinat Vieţii Trandafirii.
258
Totul e bine, totul e perfect ; stomacul funcţionează admirabil, de-aşijderi intestinul şi vezica. Un singur organ lucrează prost: inteligenţa şi anexele ei, sufletul, inima, angrenate în maşinăria de atmosfere roz-albe, de fericiri lăptoase, de optimisme mici pentru încheierea cu nasturii lor a hlamidelor marilor păcate.
îndată ce joacă inteligenţa liber, se produce felul gratuit. Trandafirul, bleu-palul, auriul şi argintiul se acoperă cu oxidaţii leproase. Pîinea ia din amărăciunea tutunului şi apa cristalină conţine depozite plutitoare de mocirlă levigată. Zahărul pur nu se găseşte în natură şi mai puţin în viaţa, pe care o reproduce, avivată şi scînteietoare, literatura. Cititorul e purtat printre realităţi, pe care abia le încovoaie puţin sau le pune pieziş autorul din necesităţi de artă şi stil. Inteligenţa nu este partizanul duratei indefinite a bunelor funcţiuni din stomac, cu toate accesoriile lui. Felul gratuit cheamă inteligenţa să o împărtăşească. Este şi felul cel mai revoltător pentru adepţii literaturii clar-ob-scure de roz-albituri.
Felul salariat e felul parveniţilor, care în interiorul gropilor de flori, adiate de sufluri de tămîie, se descompun încet cu fermentul galeş al minciunilor parfumate.
Care-i literatura necesară, utilă şi onestă şi ce literatură trebuie preferată pentru naţie şi cultură — o literatură de salariu sau o literatură gratuită ?
Desigur că dacă urmăreşti cu inteligenţa sau cu talentul, pe care îl ai gratuit, să justifici existenţele parazitare şi nivelul fix al unei amăgiri şi păcăleli de la bătrîn la tînăr şi de la generaţie la generaţie, locul tău în viaţă este asigurat şi garantat. Literatura devine o litanie sempiternă şi un extaz de trei ori pe zi dinaintea vitrinei unui fotograf oficial.
259
1
Obiectul literaturii e totuşi altul, indiferent dacă superi, dacă deranjezi, dacă strici funcţiunile fizice ale ipopotamului monumental — şi indiferent dacă însuţi tu, culegătorule de cuvinte şi de sentimente, suferi de pe urma împlinirii sarcinei tale gratuite.
1928
CUM SA VA LASAŢI DE TUTUN
Pentru că nu s-a găsit încă leacul împotriva foamei şi a frigului, trebuie să ne mulţumim cu leacurile împotriva băuturii şi a fumatului împotriva băuturii leacul l-au găsit chiar cîr-ciumarii, care vînd droguri atît de alterate, că nu mai vezi om beat în Bucureşti. împotriva tutunului s-au iscodit nişte ţigarete, din care sugi vînt. Leacul e vicios, pentru că nu suprimă nevoia de a suge, ci schimbă doar aroma, care e farmaceutică şi care de la o vreme te scîr-beşte de tine însuţi, ca orice falsificare neizbutită a unor nevoi adînci.
Un medic a publicat totuşi o reţetă, pe care o socotim infailibilă, împotriva fumatului. E simplă : iei o cantitate oarecare de nitrat de argint sau de sodiu, pe care o dizolvi într-o cantitate de apă. Cu această soluţie faci gargară de cîteva ori pe zi.
Adevărul e că reţeta doctorului nu suprimă pofta de a fuma. Se pare că dimpotrivă : ■«Pacientul» ar fuma, după gargara cu nitratui de sodiu, ca un şarpe ! Aci a intervenit însă geniul descoperitorului. Ticălosul care, deşi vrea să se lase de tutun şi a făcut gargară cu argint, tot mai dă fuga la tutun, e pedepsit atît de amarnic de această cădere în păcat, încît nu mai pune ţigară în gură, să-l arzi cu fierul roşu. Cerul gurii şi gîtlejul unse cu soluţia amintită, la contactul cu fumul ţigării se
261
congestionează şi produc o greaţă atît de mare, că nu rezistă om, fie el oricît de nesimţitor. S-ar putea întîmpla să şi verse. Nu face nimic : să mai fumeze şi altă dată !...
Mamele pun în sfîrcul ţiţei, cînd vor să-şi înţarce copilul, un punct de chinină. Copilul, e drept, se dezvaţă de ţîţă, care nu rămîne mai puţin dulce pentru tot restul vieţii ; dar, în locul laptelui, copilul primeşte toate celelalte suavităţi ale fructelor şi legumelor.
Doctorul care vrea să ne dezveţe de fumat, n-a cugetat la primul lui dezvăţ, al laptelui mamei. De aceea nici n-a vrut să ne dea, în locul tutunului, altă aromă mai puţin dăunătoare.
Totuşi, principiul lui, care are în vedere, se pare, numai pe eroi, ar trebui dus pînă la capăt. Cei care, după experienţa cu nitratul de sodă, tot nu s-au lăsat de fumat, vor proceda, după caz şi succesiv, la îmbîcsirea nasului cu cîlţi, la inhalaţii de amoniac şi, în sfîrşit, în cazurile absolut rebele, la tăierea buzelor şi smulgerea limbii.
1928
MARINESCU CONTRA PERIEŢEANU
O fosforescenţă de talent sacru licăreşte pe creştetul alb al Marchizului tribunei. în sala baroului de Ilfov, adunat ca să-i asculte, figura de argint a maestrului Perieţeanu s-a întlnit ca într-o icoană de sfinţi senini şi demoni taciturni, cu masca de călău a savantului profesor dr. Marinescu, apostolul nervilor bolnavi şi pipăitorul inimilor mîhnite.
Ochiul virginal al avocatului Perieţeanu şi-a scăpărat scînteia în căutătura putredă de întunecimile umede prin care obişnuieşte să răscolească, a medicului Marinescu. Libelula şi cîrtiţa. Nimfa şi ipopotamul. Unul înfăţişa apărarea, şi altul învinovăţirea — apărarea oricînd, oricum a omului singuratic, judecat de colectivitate — şi învinovăţirea întodea-una, împotriva insului izolat întodeauna. Academicianul e posomorit.
Domnul Perieţeanu avea în eleganţa personală a inteligenţii sale, ascuţită pe o tocilă de cristal, embrionul de eleganţă al tezei că omul trebuie apărat: piesa întreagă a vibrat în simpatia acestei generozităţi, care este poate anti-fiziologică pentru ideile urmărite cu începere de la ficat şi splină, dar aparţine omului de todeauna, foarte tîrziu convertit la fiziologie şi după ce a vieţuit vreo ctîeva mii de secole fără facultate şi laborator. Domnul Perieţeanu, prin preocupările domniei sale literare şi de
5263
jurist, ia izvorul de unde ţîşnea şi nu-1 priveşte imensa călătorie a undei prin cimitirul intern al planetei.
Domnul profesor Marinescu, care cunoaşte celula şi nervii şi care scrie la gazetă că poartă pe umeri povara unei reputaţii mondiale meritate, necontrolabilă nici în întinderi, nici în miez mai ales, de puterile prostiei noastre, făurită pe nicovala primitivă şi copilărească a literaturii, aduce fără voie în ideile domniei sale de mare maturitate şi integrala infailibilitate, ceva din aroma cadavrului cercetat şi lama domniei sale de disecare a ideilor nu se poate debarasa de petele căpătate pe luciu din sînge mort şi din purulenţă inactivă. Domnia sa ne-a comunicat sentimentul dumisale de jignire, neînţeles unui auditoriu de avocaţi, faţă de realitatea frumoasă şi umană că avocaţii apără pe vinovaţi, profesorul dorind ca apărarea să fie exclusiv rezervată inocenţei, adică unui lucru incert şi de demonstrat. Domnia sa cunoaşte inocenţa după cartilaje.
Desigur că domnul profesor Marinescu este un mare savant : noţiunile învăţate trebuiesc repetate aşa cum le învăţăm. Dar în admirabila dumisale conferinţă trece din specialitate în generalitatea filozofică, adică acolo unde măsurile devin trecătoare. Un sentiment particular îţi influenţează balanţa ; fantoma pune degetul pe cîntar. Regiunea e foarte obscură, înainte de toate, pentru sinceritatea psihologului care voieşte să aplice. Este penibil, vrem să spunem, ca din întunericul nedesluşirilor să purcedem în viaţă cu o lege despicată din nedesluşit.
Pentru că domnul profesor Marinescu şi-a terminat conferinţa cu îndemnul inexperimen-tal că în toate trebuie căutat adevărul, care pentru conferenţiar s-ar prezenta obiectiv şi
264
invariabil şi sigur ca o umbrelă, să materializăm o secundă principiul aplicat la concluziile sale. Anturajul care se pretinde cel mai bine informat, al domnului profesor Marinescu, afirmă că profesorul Marinescu, deşi savant, deşi cerebral, deşi psiholog, suferă de o insuficienţă morală egală cu ştiinţa domniei sale : c zgîrcenie cumplită. Este un adevăr ? Un adevăr mai mare sau mai mic ? Domnul profesor Marinescu este cumplit de avar sau numai avar ? Este avar sau strîngător ? Este strîn-gător sau numai econom ? In orice caz, nu e la nici un grad şi la nici o cifră darnic.
Atunci, te întrebi dumneata, ca un naiv, însă ştiinţificeşte : este dovedit că sentimentul ava-riţiei, cu secreţiunile lui obscure hormonice în regiunea umbrită a filozofiei, nu tulbură preciziunea de gîndire şi nu dezechilibrează rectitudinea ideală a unei hotărîri ?
Presa relatează banalităţile profunde ale imensului savant, cu o sfiială ştiinţifică explicabilă şi îngenuncheată în faţa idolului din redingotă. Totuşi, victoria nu a fost a monstrului, ci a sfîntului : domnul Perieţeanu înfăţişa teza advocaţilor darnică şi părintească. Cine iartă mult, iubeşte mult.
1928
VISUL MAICII DOMNULUI POLITIC
Coco, învăţînd să scrie, a întocmit cîteva cărţulii, o serie de volume portative, pe măsura etajerei lui şi a biuroului de pe flaşnetă, pentru papagalii care vor să înveţe să citească. Colecţia poartă numele neuzitat în librărie de Visul Maicii Domnului, numai în ceea ce priveşte formatul, conţinutul deosebindu-se prin cuvîntul adăogit. Broşurile, din pricina cenzurii, se trec subversiv de la mînă la mînă, de la labă la labă, în dimensiuni de douăzeci milimetri pe zece, potrivite cu o propagandă ne-permisă.
Este nepermis, de pildă, să faci comparaţii între timpuri şi să ai neobrăzarea să tragi concluzii defavorabile momentului în care trăieşti, care este, faţă de toate momentele imaginabile, cel mai fericit. Nu este mic numărul acelora care arată tendinţa să afirme că altădată lumea era mai mulţumită şi viaţa mai la-nde-mîna omului normal, şi care cred că idealul social trebuie să pornească din eroarea unui trai bun şi pentru alte categorii de animale decît cele prevăzute cu un venit de la un milion în sus. Maximum de fericire a fost atins şi poate că şi depăşit, ritmul normal al existenţei, o clipă încetinat de mari evenimente, s-a restabilit odată cu pornirea automată la automobile, cu producţia naţională a roşului
266
de buze şi cu viteza de 45 HP şi 125 km pe oră.
Dealtfel este o trădare a epocii în care beneficiezi de lumina soarelui în mod gratuit, de mersul municipal în băltoacă şi pe asfalt, să te dovedeşti neîncîntat. După principiile optimiste adoptate de guvern şi de Ministerul de Finanţe, cetăţeanul sănătos la minte şi cu dragoste faţă de partidul liberal este normal ca în fiecare zi să fie cuprins de irezistibilul entuziasm al calului de călărie, să purceadă în trap, să necheze, să salte cu inima răsunătoare, într-o necontenită horă voioasă, laolaltă cu muştele şi ţînţarii, care s-au dovedit a fi, în toate împrejurările, în înţelesul politic şi moral al conducătorilor aleşi de Dumnezeu.
Niciodată n-a fost mai bine, niciodată nu va fi atît de bine ca în momentul actual. Smulgeţi frunze pentru anul întreg, ca să aveţi şi la iarnă, şi cîntaţi din frunză duios ; şi de cîte ori treceţi prin faţa, fie a prefecturii, fie a poliţiei, strigaţi : -«Trăiască guvernul!«- şi nu uitaţi că puteţi scoate chiotul bucuriei voastre neîntrerupte şi pe subt felinare, aceşti luminători aparţinînd şi ei unei autorităţi : comunei. Un bun cetăţean strigă : «Ura !» şi dinaintea chioşcului cu gazete oficioase, iar noi, alegătorii cei mai apropiaţi, prin cununie şi botez, de naşii noştri deputaţi, zicem «Prozit!» şi «Trăiască !►>, pe vocea noastră cea mai muzicală, îndată ce zărim o inscripţie de utilitate publică: «La pas !«•, sau «Murdăria oprită cu bătaie !».
Bunul cetăţean primeşte biletele percepţiilor, imitate după biletele papagalului, cu religiozitatea Sfintei Fecioare Maria mesajul divin adus de arhanghel, îl întocmeşte cu grijă şi-l pune în căptuşeala pălăriei ca pe un mir pur-
267
tător de noroc şi-l lasă moştenitorilor ca pe un hrisov de nobleţe. Miracolul «globalului» şi binefacerea impozitului asupra salariului sînt victorii ale culturii, ale sufletului şi ale belşugului cu care nu ne mai întîlnim. Ele vor ascuţi simţul politic al urmaşilor, învă-ţîndu-i să nu tolereze vreodată suprimarea lor, ci continuînd progresiv sporirea dulcilor noastre sarcini de obedienţă, să facă din statul nostru o fîntînă de aur şi din comuna noastră un tezaur de fonduri fără sfîrşit. Una din fericirile noastre încă inexprimate este să ne ştim conducătorii bine aprovizionaţi cu moşii şi vile în toate localităţile climaterice şi cu numeroase călătorii politice anuale în toate statele cu care trebuie să păstrăm relaţii de prietenie, înce-pînd cu influentele dansatoare şi cu jocheii.
Cînd i se scoate patul la mezat, cetăţeanul conştient rîde şi joacă. El nu ştie să protesteze şi să încurajeze astfel pe inamicul care ascultă la hotare. Dacă l-ar întreba cineva :
—	Ce ţi-i, bă ?
El ar răspunde cu mindila cetăţeanului roman :
—	Sînt fericit şi mă duc să mă înscriu în partidul liberal.
Lui Coco îi lipseşte această demnitate, el e un sfrijit internaţional, vorbind toate limbile şi nu ne putem aştepta de la el la un devotament exagerat faţă de stat, judeţ, comună şi suburbie. Din colecţia lucrărilor lui politice şi literare am pus mina pe cîteva în coteţul lui Grivei, care servea de librărie în Calea Moşilor şi de unde se desfăceau printre orătănii. Vom publica rînd pe rînd ideile dizolvante şi dezordonate ale lui Coco, care după toată probabilitatea trebuie să fie jidan — şi pînă atunci am luat măsuri pentru punerea
268
lui în afară de posibilitatea de a primejdui ideile sănătoase. Se pregătea, în taină, răscoala socială a găinilor şi un complot unanim pusese de acord raţele cu curcanii.
Coco e la Jilava şi Macmac se instruieşte la Parchet.
1928
NECAZURI
Ideile care tind la simplificarea vieţii sînt cele mai puţin căutate, rîvna generală are o singură tendinţă: complicaţia continuă şi la infinit.
Aparent, spiritul complicativ s-ar impune prin creaţiile lui în domeniul detaliului, de ramificare, despicare şi scindare, ca fiind o substanţă mai intelectualistă decît spiritul simplificării. Da, intelectualitate mai multă în sensul subiectiv, însă fără calitate. în general, prostia e mai intelectuală decît inteligenţa, întrucît elucubrează fără analogie, fără treceri, din proprie substanţă. «Le raisonneur» e todeauna un tîmpit şi dogmatismul a venit întodeauna din absenţa inteligenţei.
Spiritul complicativ moşteneşte o situaţie pe care nu o tăgăduie, o adoptă şi o amplifică. Dovadă cum se înmulţesc legile an cu an, cînd zece legi guvernează — şi poate că numai una — toată natura şi viaţa socială. Pornit de la simplu, omul civilizat nu se mai recunoaşte ; ca să întoarcă zigzagurile, curbele, zulufii înapoi, ca să descreţească linia primitivă, are nevoie de adevărate revoluţii şi toate ideile lui sînt în opinia vulgului revoluţionare, din pricina atît a atitudinii cît şi a numelui pe care-1 ia grupul lui de idei.
Omul a făcut o mare descoperire cu luneta microscopului — şi e într-adevăr, în seria com-
270
plicaţiilor, o complicaţie dintre cele menite să simplifice viaţa. Dar şi subt raportul utilităţii şi cu idealul simplificărilor finale, complicaţia e trădătoare. Nu mai ajunge microscopul, şi ultramicroscopul tot microscop a rămas. E nevoie de lentile şi mai complicate, ca să vedem înapoia lumii microscopice noile lumi, ce de-abia încep în ceea ce pare deocamdată neant. Ne trebuieşte o sită ultra-sită şi o moară pentru măcinat făina, pornind de la bobul de făină ca de la bobul de grîu şi de la ştulete.
Pentru această curiozitate, în realitate stupidă, trebuie să mai muncim cîteva zeci de mii de ani, dacă pămîntul, transformat în fum prin cărbunele solid şi lichid, extras fără măsură din pondera de gravitaţie a planetei, devenită poate prea uşure, nu va fi cuprins subit de-o frenezie nouă, de levitaţie sau de povîrnire.
Cîtă vreme nu aveam telefon, nu ştiam nimic. Nici azi, cînd îl avem, nu ştim nimic. De cele mai multe ori, telefonul, cel puţin la noi, face mai puţin serviciu decît o cataramă de curea. în spiritul inventatorului, el trebuia să micşoreze pentru utilitatea practică distanţele şi timpul. în Bucureşti, unui telefon electric îi preferi o trăsură trasă de catîri.
Telefonul era o imensă calamitate de utilitate. Un intelectual l-a complicat cu o centrală automată. Ca să parvii la automat prin telefonul manual, ai nevoie de o întreagă instanţă. Cînd te găseşti ajuns în automat, fenomenele scînteiază neîntrerupt, apariţie şi dispariţie, apel din nou şi reapel. cădere succesivă în diverse sonerii şi apeluri automate, întoarcere în manual, salt în automat.
Un alt prost a găsit la naşterea lui, în leagănul mamă-si, o literatură, care, tîrîş-grăpiş,
271
se face mereu de la începutul lumii, mai bună, mai rea, dar cu acelaşi instrument : talentul. Prostul a zis că de ce să tot fie literatură şi să nu devie ea şi ştiinţă. Cerebrul prostului nu putea să consume literatura negătită. El a făcut o ştiinţă pe măsura înţelegerii lui : ce înţeleg este, ce nu pricep nu e. Aşa, materiile injectabile sînt numai acelea care intră în seringă : lichidele. Tot ce nu se injectează nu este.
înaintea războiului nu aveam reforma impozitelor. Oameni cu bune intenţii, însă proşti, au voit să fie şi ei reformatori, ca Luter, ca Zwingli şi Calvin. Neavînd însă materie, căci la marele material al binelui animalic obştesc proştii nu se gîndesc niciodată — nici în cer, nici în pămînt — ei au ales materialul factice al convenţiilor financiare, un abstract, pe care mintea prostului funcţionează admirabil. în loc de un impozit simplu ei au pus impozite cu subdiviziuni şi dintr-o linie dreaptă au făcut furci multifurcate ; aşa încît să fie nevoie, acum, de oameni deştepţi care să interpreteze ce au vrut să gîndească proştii. Nimic nu e, într-adevăr, mai penibil şi mai dificil.
Rezultatul acestei complicaţii în reguli a fost o complicaţie în aplicări şi ceea ce ar fi fost să iasă, conform intenţiei, în beneficiul cuiva, se pierde în masa complicaţiei. S-au sporit veniturile şi numărul funcţionarilor.
Cine a făcut această ispravă a fost gelos că englezii şi nemţii ne-au luat-o înainte. Ceea ce fac proştii englezilor şi ai nemţilor, trebuie repede importat de proştii noştri naţionali.
E un noroc că civilizaţia nu poate exclude radical din sinul ei o categorie de indivizi de care societatea este permanent gravidă, pe ar-
272
tişti. împotriva acestor monştri, iviţi fără acuplare fizică şi oarecum prin virginitate şi sămînţă aeriană, nici un emenagog oficial nu este în stare să opereze, şi veacurile sînt silite să umble prin lume umflate de sarcina lor. Spiritul de simplificare e apărat numai de aceste «stirpituri».
1928
CREOLA LUI MALACOCI
Isprăvindu-se timpul regretat al împăraţilor absolutişti, care fuseseră înfiinţaţi cu scop, pentru că viaţa socială se împacă tot atît de puţin cu pauza ca şi natura cu vidul, s-a născut instituţia directorilor generali. Cîştigul se vede numaidecât. Putea să fie un singur ţar, un singur sultan şi un singur dictator într-o ţară : pot să fie numai într-un singur minister douăzeci de directori generali. La cincisprezece ministere sînt dintr-o dată trei sute de directori generali, care trăiesc în raporturi de bună vecinătate, nu ca puţinii împăraţi de mai-nainte, care nu se puteau suferi doi la o frontieră şi căutau să suprime graniţa necontenit.
Cînd m-am făcut Director General am fost invitat să-mi aleg. Ca unui musulman de marcă, mi-a defilat pe subt ochi haremul întreg al Direcţiilor Generale. Aceleia căreia îi aruncam batista roşie de mătase, era obligată să mă adopte şi să-mi ofere canapelele şi saloanele apartamentului ei. Mireasa, deşi în vîrstă, e todeauna vacantă şi posedă zestre, casă proprie şi automobil Buiek, tip coach (cinci sute de mii lei plus întreţinerea) şi caută logodnic patruzeci — patruzeci şi cinci de ani, simpatic şi inteligent, avînd calităţi sufleteşti.
Am făcut semn vestalelor să intre, dansînd pe un preş violet, înfăşurate într-un zainf al-
274
bastru, care se deplasa în ritmul dansului, ca un nor de tămîie în jurul nudităţilor îngrijite cu depilator. Tradiţia vestalelor pure s-a stins. Coapsa lor prezintă curba darnică a bolobocu-lui şi bazinul mărturiseşte maternităţi succesive, complecte şi fragmentare. Sinii şi-au pierdut elasticul natural şi l-au înlocuit cu cauciuc de Congo, împletit : două botniţe cu bumbi. Brăţările picioarelor au ceva din volumul cercurilor de aur ale unei doniţe cu doage de ivoriu şi cerceii urechilor sînt solemni ca nişte cădelniţe cu rubine.
A intrat jucînd în jurul unui punct de aer ideal Direcţia Generală a învăţămîntului Secundar. Nu mi-a plăcut pentru că studiul imprimase spinării ei o scolioză pronunţată în omoplaţii inegali şi strîmbi. Doamna purta si nişte dinţi de aur care dau surîsului o lumină de tinichea, cu reflexul plat al cutiilor de sardele, iar coatele ascuţite şi genunchii erau ca nişte coltuce de franzelă arsă. Am lăsat-o să iasă cum a venit.
—	Aş dori una mai puţin blondă, domnule ministru, spusei maestrului de ceremonii şi arbitrului esenţial. Sînt tînăr şi focos şi mi-e neamul bun.
—	Să intre Direcţia Generală a Pescăriilor ! porunci arbitrul.
—	Vă mulţumesc cordial, zisei, ridicîndu-mă din jeţ şi cocoşîndu-mi personajul de la cingătoare în jos, ceea ce este un semn de mare şi devotat respect.
Atunci apăru, păşind ca lăcusta, cu picioare lungi şi ascuţite, în dosul unui evantaliu cu fulgi pe marginea lui rotundă, de struţ, concurenta. Ochii ei grimaţi cu pulbere fină de grafit calcinat, de jur împrejur, erau somnoroşi ca la crapi şi guriţa ei de pisică amintea buzele şalăului palid. Un plăcut parfum de icre,
275
de scoică şi raci umplu sala de dans, cu suveniruri de paciuli, trifoi incarnat, alcoolat de neroii şi hidromel, ca un biurou de dactilografe.
—	Nici asta nu-ţi place ? Văd că strănuţi, zise maestrul de ceremonii... Să intre Direcţia Generală a Cultelor.
Dansatoarea mi se păru a fi un sex nepronunţat, intre băiat cu capul mare şi mătuşă chineză. Ochii ei erau halucinaţi în nişte ochelari care-i înzeceau pupila şi buzele cvasi-rom-bice, ca la iepuri, lăsau să se vadă o strungăreaţă şi un surîs pretenţios, idiot şi inexistent. Cîteva lopătări din şolduri şi Direcţia Cultelor a intrat in culise.
—	E scurtă şi groasă: vă rog să scuzaţi.
Am încercat vreo patruzeci şi trei de Direcţii şi am cerut atunci să vie creola. Răsfoin-du-şi fustele de baletistă, sosi înotînd în aer şi pitindu-se la fiece pas, construit în zigzag, aleasa inimii mele.
—	Va să zică, te-ai oprit la tutunuri... conchise directorul de dansuri. Fie numele tău Malacoci şi fii binecuvîntat.
Am plecat cu creola şi am făcut călătoria de nuntă la staţiile de fermentare, căsătorin-du-ne la Găeşti. E o alianţă ideală şi mă găsesc puternic şi neclintit în împărăţia mea. Sînt pe calea fumului, a ţigaretului şi a lulelii stăpîn pe optsprezece milioane de respiraţii, de accese de tuse şi de emfizeme. Robii mei încep în Capitală şi sfîrşesc în cele patru margini de ape ale ţării. Sînt Regele Mahorcă şi mă îndeletnicesc savuros cu meşteşugul de-a introduce în gura fiecărui locuitor un cilindru lung, un tub de hîrtie în care îndes tot ce imaginaţia mea de gigantic pervers născoceşte în nopţile mele de poezie : praf de mătură, mustăţi, mă-treaţă, sfoară, pene de găină şi puţin tutun.
276
Milioane de brute sug toată ziua din maţul de carton pe care li-1 vîr în ins, şi eu la Direcţia Generală a Tutunurilor mă pamez, căci ştiu franţuzeşte.
De cînd mi-am ales crăiasa, am transformat ţigările în gloanţe şi cartuşe. Poftim o ţigaretă regală, în ambalajul roşu sau albastru. Pune-o, te rog, în dinţi şi trage dintr-însa cu convingere dîrză. Şase luni, ea nu va scoate fum. Am inventat un ciocan cu care bat în ţigări tutunul aşa fel, îpcît să poţi despica ţigarea cu satirul şi să o poţi ascuţi ca pe un creion. Eu tind la pietrificare şi în curînd pe lîngă ţigarea de silex voi da supuşilor mei cutii cu beton.
Nepricepînd aristocraţia punctului meu de vedere, mii de fumători mi-au trimis cu impertinenţă rugămintea să fac ţigările mai moi şi densitatea tutunului respirabilă. Dar ce sînt eu ? Nu sînt eu Director General ? Să-mi sugereze plebea mie o datorie, mie, lui Mala-coci ?
1928
COCO LA TECHIRGHIOL
Coco a trimis domnului director general al C.F.R. un bilet.
•«Domnule director general, într-una din nopţile trecute, am călătorit de la Bucureşti la Constanţa. Pentru că nu ocupă scaun şi călătoreşte în plasa de bagaje, pe geamantane, Coco a luat în clasa I numai a şaizecea parte d intr-un bilet, plătind taxa de circa zece lei. Personal, Coco nu poate să afirme că a fost nemulţumit. In staţiile mai mari, unde-1 apucă setea, dacă nu are loc prin culoar, el iese pe fereastră, şi dacă nu încape nici pe fereastră, utilizează supapele dreptunghiulare de aer, pe unde scapă fumul de tutun din compartiment. Frugal, ascetic şi smerit, Coco se împacă bine cu orice situaţie care-i dă voie să mediteze, şi la rigoare stă pe acoperiş, ca un soldat.
Am văzut, însă, domnule director general, cum se chinuiau călătorii oameni, călătorii cucoane şi călătorii copii. Ştiţi că oamenii au provocat mari neajunsuri în vremea dominaţiu-nii lor pe pămînt, categoriei zoologice a rîmă-torilor, măcelărindu-i, după ce i-a îngrăşat, şi transformîndu-i în numeroase figuri geometrice comestibile, şunci, cîrnaţi, tobă, salam. Mă crezui în era, profetizată de marii Papagali, a dominaţiunii camarazilor noştri celor cu cîte patru picioare şi un rît, hotărîţi să răz-
278
bune subalternarea lor trecută împotriva stă-pînitorilor precedenţi.
Am văzut un copil de cinci ani, culcat în coridorul lung şi aglomerat ca un vestiar, pe un geamantan, lîngă mama lui, o persoană tînără şi sfiioasă, aşezată strict pe jos. Cred că era soţia căpitanului, reţinut de serviciu în Bucureşti, de care se despărţise pe peronul de pornire, cu făgăduiala : «Scrie-mi cum ai ajuns» şi : «Răspunde-mi cînd vii». Copilul, o fetiţă blondă, se legăna ca capul spînzurat în neştire, adormit. Pe alte două geamantane somnola o profesoară, care călătoarea de cîteva zile între punctele cardinale de cale ferată. Pasageri de toate vîrstele şi profesiile reputate onorabile pretutindeni afară de domeniul cu gări şi semnalizări al Direcţiei generale, destinată să corecteze prestigiul profesional şi să reducă demnitatea exagerată, somnolau ridiculi şi batjocoriţi, strînşi cu genunchii la gură pe suprafaţa unui jurnal aşternut pe mucuri de ţigări.
Cunosc fireasca reacţiune a militarilor la atare tratament; totuşi, într-o tristă camaraderie, aşezaţi la rînd ca nişte păuni jerpeliţi, patru ofiţeri, doi căpitani, un maior şi un lo-cotenent-colonel, în uniformă, şedeau ghem, unul într-altul, pe prelungirea culoarului, ca şi advocaţii, profesorii şi copiii. Ne-am aşteptat ca într-o gară oarecare, excitaţi de oboseală şi de controale, aceşti ofiţeri, aruncaţi pe scînduri, ca nişte cadavre, să iasă cu sabia în mînă şi să găurească uniforma cu şapcă, a organelor «de mişcare». Din fericire, nu s-a întîmplat nimic ; nu este scris însă că evenimentul funest nu se va produce niciodată. E-adevărat că ofiţerii, despre care vă scriu, erau doctori în medicină şi probabil că scrupulul profesional, de-a fi lipsiţi de vată, de
279
tinctură de iod şi de paturile Crucii roşii, i-a împiedicat să nu încerce împunsătura săbiei pe pielea unor funcţionari nevinovaţi.
O diversiune. Un controlor, interpelat, a răspuns cu indignare că banala chestiune a transportului de călători nu-1 priveşte şi că «garniturile» pentru Gara de Nord din Bucureşti întocmindu-se la o distanţă de kilometri şi fiind fructul unui ordin distrat dat din ajun, adăogirea unui vagon trebuincios, după vînza-rea biletelor, constituie o mare erezie ferată. Un advocat, observînd că ar fi de ajuns prezenţa în gară, la plecarea trenurilor şi a şefului de staţie, pe lîngă numeroşii hamali şi călători, şi-a meritat imensul dispreţ cu care s-au încărcat ochii de comandant al şefului de tren. Un punct, domnule director general şi o pauză.
Cu alte cuvinte, Coco a ajuns la TechirgBiol. Ce căuta el la Techirghiol, cînd putea să ră-miie acasă şi să nu mai vadă nimic, ar fi, într-adevăr, o justă obiecţiune de cugetat. Faptul este, iertaţi-1, că s-a dus la Techirghiol. Să vă spuie acum ce-a văzut Coco în gara Eforie. Această gară care acum cîteva luni se chemase Movila, e situată între Sanatoriul Eforiei Spitalelor Civile, darnică de bunăvoinţă, de sănătate şi de mîngîieri — şi mare.
Pe linia răcorită de briza marină sta de trei zile pline un vagon ministerial, tras lîngă plajă. Era un hotel pe patru roţi, ivit pe ţărmul splendorilor de apă şi lumină ale mării. Coco a crezut că vagonul aparţinea domnului Vintilă Brătianu, care se bucură la direcţiunea dumneavoastră de faima onestă că se foloseşte extrem de puţin de drepturile rangului său şi că plăteşte biletul de călătorie pentru familia dumisale, ca orice contribuabil de
280
rînd. O confuzie s-ar fi putut naşte şi a fost probabil căutată şi organizată, căci pe cînd vagonul ministerial poposise la Eforie, primul-ministru se afla trecător, cu cîţiva kilometri mai sus, la Carmen-Silva şi la Balcic.
Coco avea dreptul să fie indiscret, după cele ce văzuse în trenul cu vagoane comune. Cu cine venise vagonul ministerial şi de ce se găsea oprit atîta timp într-o staţie mică ? Coco rămase stupefiat. încă o dată, călca fără să vrea şi fără să ştie pe un muşuroi monumental, al acelor importante şi solemne puroaie, care parfumează viaţa publică românească şi fac toate opintirile, credinţele şi bunele intenţii, derizorii şi sterpe. Cu toată stima pe care a profesat-o de la distanţă pentru domnul Tony Iliescu, advocat cu onorarii admirabile şi senator cu resurse regale, Coco este silit să nu ascundă şi să vă spuie în auzul public, domnule director general, că vagonul era ocupat de persoana domnului Tony Ili-escu. Şi poate că încă persoana dumisale, încărcată eventual cu sarcina de stat, de a se răcori în vagon ministerial privat, în dreptul mării la Techirghiol, ar mai fi fost trecută cu vederea de către public, dacă flăcăiandru senator era însoţit de familia dumisale. Ca în epocile de pantă rapidă a decadenţei, domnul Tony Iliescu a voit să-şi plătească luxul raspu-tinic unic, de a călători în banca ministerială nu cu familia dumisale, dar însoţit de un harem particular, compus din trei persoane agreabile de sex potrivit.
Alăturaţi ambele tablouri, domnule director general şi faceţi suma şi diferenţa. Aţi văzut că vă scutesc de comentarii, ca funcţiunea judecăţilor şi a concluziilor, şi a scîrbei dumneavoastră să rămîie neinfluenţată.
2S1
O remarcă finală pentru edificarea cititorului şi pentru domnul Bibi Băbeanu, directorul general al Eforiei. Oaspeţii şi pensionarii Eforiei au fost profund impresionaţi de vecinătatea haremului domnului Tony Iliescu, pe care îl cunosc căsătorit şi tată, vagonul ministerial destinat senatorului fiind tras în curtea Eforiei, în mijlocul sutelor de copii, fete şi băieţi, ai coloniilor şcolare şi la nasul studenţilor anemiaţi şi tuberculizaţi în cămine.
Un alt gen de impresii pensionarii Eforiei au încercat în momentul cînd, voind să-şi lase haremul într-o vilă vecină, domnul Tony Ili-escu, care, probabil, se prepară să atingă vîr-sta conştiinţei, socobrîtă la fix rigid, reclama în cancelaria Eforiei, tonytruant şi lovind energic podina cu bastonul, masa la popotă, pentru haremul dumisale, cu jumătate preţ, faţă de preţul plătit de bolnavi şi invalizi...
Respectuosul dumneavoastră servitor,
Coco.»
1928
EVADAREA LEPROŞILOR
Doisprezece leproşi au scăpat din ţarcul lor păzit de baionete şi s-au risipit, ca un stol de pedepse otrăvite, pe-ntinsul ţării. Nimeni nu ştie unde s-au ascuns leproşii şi unde vor apare.
Telegrafele şi telefoanele au transmis ştirea în toate marile aglomeraţii urbane.
încunoştinţarea a fost o faptă de creier bolnav, care a cercat să-şi transmită frica altora. Frica nu piere niciodată, de-acolo unde s-a zămislit, ci se propagă mai departe prin cea mai subtilă dintre molipsiri.
Unul din leproşi, gol şi însemnat de boala-i biblică, de parcă s-ar fi lipit pe capul, pe faţa şi pe membrele lui petece de mucigaiuri. se va opri în faţa Ministerului de Finanţe şi va întreba unde este Cel care suge toată măduva din oasele vitelor, toată dulceaţa grîne-lor şi toate avuţiile negoţului ?....
Altul se va opri în faţa Ministerului Sănătăţii şi va întreba Marele Doctor cîţi sifilitici, tuberculoşi, malariei şi pelagroşi sînt în România, şi cîţi copii mor la ţară, în mijlocul cîm-piilor care aşteaptă să audă glas de oameni.
Altul se va opri în faţa Ministerului Ocrotirilor Sociale şi va întreba de domnul director general al Cerşetoriei, care n-a aflat încă de numărul ciungilor, orbilor şi bolnavilor, statui putrede şi încovoiate, tînguindu-se la toate col-
283
ţurile străzilor de lux ale Capitalei şi municipiilor.
Altul se va opri în faţa grădinilor de vară, să salute pe domnii parlamentari care n-au seara decît preocupări erotice, după ce. ziua, avuseseră idealuri politice.
Altul se va opri în faţa palatului Universităţii, să salute alaiul de profesori, proştii cu diplome ai ţării, a căror menire e să altereze şi să micşoreze inteligenţa excepţională a acestui popor.
Altul se va opri în faţa Casei Şcoalelor, să întrebe cine a iscodit principiul ca banii statului, adică ai muncitorilor de la sate şi de la oraşe, să fie întrebuinţaţi pentru imprimarea exclusivă a cărţilor de aruncat la gunoaie.
Dar ceilalţi şase leproşi vor veni pîlc să îngenunche pe lespezile de piatră ale bisericii Sfînta Bălaşa, rugîndu-se Domnului pentru ocrotirea holdelor, viilor şi pădurilor, care îngăduie, fără teamă, în ţara aceasta, şi fără urmări prea dureroase, toate jafurile şi toate nebuniile.
Apoi cei doisprezece leproşi, adunîndu-se laolaltă în faţa cafenelei «Capsa», vor purcede la vale şi se vor îneca în lacul Cişmigiu.
1928
EFLORESCENŢA
De la faptul neobişnuit în nici o presă din celelalte ţări, ca un împrumut de stat să fie comentat de şaptesprezece ziare, pe patru pagini, de două ori pe zi, cu investigaţii care mergeau pînă la amănutul de cîte ori domnul Vintilă Brătianu şi-a trecut batista subt nas, sau a dispărut pentru cinci minute, se poate reconstitui morala publică a României.
Această morală nu purcede nici de la viaţa agricolă, care dă caracteristica a mai bine de trei sferturi din populaţie şi din avuţia naţională, nici din viaţa industrială, surogat inferior al industriei europene.
Morala publică în România purcede de la buget, în jurul căruia se dau, de aproape un veac, cele mai crîncene lupte, cu atît mai în-dîrjite, cu cît sînt fără vărsare de sînge. Acapararea bugetului s-a făcut nu de un partid, cum se spune adesea, ci de un individ, de pulpanele căruia s-au agăţat, unul subt altul, toţi «oamenii politici», iar aproape de pămînt, tăvălit în praf şi deci indiferent la toate formaţiile politice, slujbaşul public jerpelit, ignorat şi meschin — agent al «moralei» celei mari.
Toată presa românească, de la 1866, se preocupă de conu Costache, conu Mitică, conu Ionel şi conu Vintilă, în pagini întregi, în reportaje diverse, în intrigi prevăzute şi adop-
2S5
tate succesiv, pînă-n 1928, cînd gazetele fiind numeroase, gesturile se multiplică fantastic, burlesc şi trist, ca-n sala de oglinzi a unui circ provincial.
împrejurări miraculoase, de ordin geografic şi meteorologic au ajutat la perfecţionarea şi amplificarea moralei bugetare, care se întemeiază pe noroc şi jaf, în preajma pelagrei şi puşcăriei. Grînele României sînt în stare să hrănească un continent, nu pentru că agricultura română se face raţional, ci pentru că atunci cînd plouă la vreme, pămîntul acestei ţări nu mai are nevoie de nici o raţiune. O ploaie la 27 iunie, din anul acesta, a echivalat cu vreo optsprezece miliarde lei, care au căzut din cer. Cînd miliardele nu cad din cer, sînt scoase, cu sondele industriei europene, din pămînt, în gheizere violete de păcură. întîm-plător, din locurile cîtorva judeţe pe unde se balegă vitele şi oamenii, ţîşnesc pe neaşteptate coloane de aur negru.
Munca meticuloasă în oraşe, în biurouri şi ateliere, e lăsată persoanelor afectate de vreo infirmitate din naştere sau devalorizate de vreo prejudecată admirabilă. Românul deştept «face politică» şi, eroic, începe de la căratul oalei de noapte a unui viitor şef şi sfîrşeşte cu şantajul asupra vieţii intime din familia şefului. Bugetul, la patru, la trei şi acum de curînd la fiecare an, echivalează, pentru formaţiile politice, cu de cinci ori preţul grîne-lor din Muntenia şi de opt ori valoarea petrolului din Prahova.
în atelier, muncitorul s-a stîrpit şi uscat ca cenuşa, iar în cîmp ţăranul s-a sfrijit ca lemnul.
Şi cu ei, morala lor.
1928
PE ŢĂRMURI
Prin praf, prin fumul drumului unanim, fără potecă, pe şoseaua de cîteva zeci şi sute de hectare, tăbăcită de arşiţă, uzată de roţi şi de încălţămintea comodă la cizmărie, şi nesuferită şi arzătoare pe terenul incandescent, se schiţează, de jur împrejurul sanatoriului Eforiei, încîntătoarea localitate de sănătate şi lux viitoare.
Faţă de întinderea nelimitată a pămîntului, consacrat arhitecţilor şi constructorilor şi capitaliştilor în căutare de plasamente cu rentabilităţi caniculare, peizajul e ca mucavaua pictorului goală, pe suprafaţa căreia pensula, confuză de dimensiunile tabloului dezorganizat, a pus cîteva puncte de culoare albă. O vilă cochetă se naşte anacronic dintr-un măidan imens, şi trecătorul cu ochii prinşi de mocirla sudorii, în care se aglutinează pulberea neagră a tărîmului bolnav de uscăciune şi vegetat de surcele, citeşte pe frontispiciul clă-direi, extrasă dintr-un album de arhitectură englezească, destinat Scoţiei sau Californiei, numele vocalizat al unei închipuiri poetice, extras din literatura franceză. La Techirghiol concurează, pe secetă şi lut, romantica tuturor noţiunilor inocente : regiunea începe cu muzeul zoologiei marine, al domnului profesor Bor-ceă, în reconstrucţie cu etaje, după un stil gospodăresc şi onest.
28 7
Aşezările cu caracter oficial încep să fie numeroase, şi se pare că ele procură formula cea mai puţin complicată realizării unei proprietăţi particulare, fără sacrificii, pentru iniţiatorii cu un rol educativ, sanitar şi patriotic. Răsturnînd logica şi reducînd-o la element, apostolul unei idei, care vrea să aibă o casă confortabilă la Techirghiolul încă virgin şi neclădit, şi încă nevîndut în loturi, demonstrează nevoia urgentă de a se construi un edificiu caritabil sau sportiv, pentru copii sau pentru tineret, naţiunea trebuind să fie sănătoasă, ageră şi pregătită la intemperiile istorice. De cîte ori am auzit perorînd în cîte o gară sau pe nisip, în tricou, cîte un dascăl atent la sănătatea neamului şi înflăcărat de utilitatea operelor sociale, pornind de la limfatici, anemici şi tuberculoşi, ne-am întrebat emoţionaţi în ce loc doreşte oratorul să-şi construiască o casă, la Techirghiol, la Predeal sau în Bucureşti ?
După aprobarea proiectului susţinut de educatorul energiilor naţionale, se aprobă, evident, şi un fond iniţial derizoriu: un milion, două milioane. Restul de cîteva milioane trebuie scos penibil, din ofranda publică. Apostolul circulă prin bănci, prin marile instituţii industriale, repetă raţionamentul, pune tot focul lui sentimental în argumentare, şi în cîm-pul lui de muncă poate să răsară şi o floare de hîrtie, care se poate vinde într-o zi pe străzile oraşelor mari. Hulita dar foarte binevenita ofrandă evreiască este pusă la contribuţie, şi ea se produce în serii cu atît mai mari cu cît apostolatul, conştient de efectul mijloacelor lui, ar putea să scoată — cine ştie ! — muguri antisemiţi.
288
Arhitecţii au şi început planurile. Părţi din materiale au şi fost transportate pe locul ales. Edificiul a început să se ivească. Peste doi-trei ani, o clădire măreaţă se va înfăţişa ochiului sirenelor şi sclipirilor luceafărului alb. Totuşi, deocamdată, vila educatorului, completamente clădită, îngrădită şi plantată — uneori închiriată gata — pe o porţiune de teren proprie, dă o idee despre ceea ce va fi edificiul, dacă publicul îşi va înţelege pînă la capăt datoria şi va contribui treptat la giganticul efort al unui inspirat.
E interesantă descoperirea făcută de unul din cei mai practici educatori din şesul mării, că o casă poate fi construită în întregime din carton, bătut pe speteze de lemn. Două sau trei vile dintr-un lagăr de corturi s-au şi improvizat în întregime din această hîrtie groasă, izolată de foc şi apă printr-o culoare care le face ispititoare. Interiorul lor de cutii de păpuşi e delicat şi curat ca o rufă de in. Ventilaţia e dulce, şi camerele mici, cu paturi albe, cu dulapuri albe, sînt luminate de cîte un bec electric. Iniţiatorul, care peste un an, doi şi mai mulţi va scoate, încet-încet, din pămînt, afară de un pavilion grandios în construcţie, mii de vile de mucava, care vor dura garantat cincisprezece ani, a fost însă, în ceea ce-1 priveşte, mai nerăbdător şi clasic, construindu-şi alături un hotel personal dintr-un material mai puţin garantat, din piatră şi cărămidă, după vechea obişnuinţă.
Trebuie însă, din acurateţe morală, să nu lăsăm să funcţioneze dubiul asupra intenţiilor drepte şi clare. Nici Ministerul Muncii, nici Muzeul Maritim n-au făcut pui, din aceşti pui anticipaţi, ai clădirilor de utilitate generală, puse pe şantier şi realizate.
289
Un conac din marginea talazelor ne reţine luarea aminte, cum trecem murdari de praf şi însetoşaţi, cu carnetul în buzunar, prin faţa arhitecturii lui de suprafeţe, cu stîlpi şi olane.
—	A cui e casa asta frumoasă şi inteligentă, Aii Babă ? întrebăm pe tătarul care vine cu noi.
—	A domnului Şipchis, răspunde Aii ; are bangă la Bucarest.
Domnul Schopkes ar fi făcut bine să puie în poarta casei domniei sale marine o fîntînă cu apă de băut. Trecătorii lihniţi de sete, ar putea să dea drumul, cu roata, lanţului fîn-tînii, şi să scoată din fund o sticlă cu «Vittel» la gheaţă. Dacă nu o face pînă la anul, ideea va fi însuşită de vreun binefăcător al omenirii cu brevet, de prin apropiere, şi o să coste instalaţia scump.
1928
PREUMBLAREA LOR...
întrebatu-v-aţi ce s-a făcut cu marii mutilaţi ?... Catedrale s-au reparat, şi broderiile lor de piatră se-nalţă iar spre cer, ca din în-tîia i'glîţă care le-a ţesut. Oraşele s-au completat, şanţurile lungi, ca mormîntul unui şarpe fără sfîrşit, s-au nivelat, şi peste ele trece paşnic autotractorul agricultorului. Reparatu-s-au şi mîinile definitiv schilodite ?... Umblă cu picioare de lemn şi * soldatul retezat în două ?... Şi unde se află în definitiv această armată infernală, muzeu viu al diformităţilor în care mai zvîcneşte o vină cu sînge negru ?...
In România îi vedem în fiecare zi pe la colţuri de uliţă sau uşi de biserică, cerşind în-tr-o uniformă putrezită de zece ani, dar care ţine loc de diplomă şi firmă. O singură dată s-au adunat laolaltă, atunci cînd au dat asalt, baricadînd toate porţile, spre uşile I.O.V., spre a cere o pensie şi un ajutor de Paşti.
In Franţa, marii mutilaţi de război locuiesc în vile elegante şi higienic amenajate, prevăzute cu parcuri mari, unde inimile lor încep să se reculeagă din spaima care le-a hipertrofiat. Intre frunze şi flori, singuri pe alei, poate că infirmitatea e mai uşor de trăit şi poate că nici nu-ţd dai seama de ea. Marii soldaţi ai victoriei au înţeles că trebuie să-şi părăsească familiile unde copiii, la apariţia
29 L
lor, se ascundeau la sinul mamelor, ţipînd speriaţi ca de o vedenie neînchipuită.
Acum de curînd, spre a li se risipi groaza singurătăţii şi a izolării, s-a alcătuit la Paris o «Asociaţie de preumblare a mutilaţilor». Mii de automobile s-au oferit, de bunăvoie, să preumble pe eroii care n-au avut norocul să fie îngropaţi pe locul mutilării lor.
Intîia excursie a şi avut loc. Ea a fost organizată nu de Clubul Ofiţerilor de Rezervă, nici de Ministerul de Război, nici de Asociaţia Sportivă, nici de Marele Stat Major, ci... de Clubul Femeilor Cernite...
DE ÎNCHIRIAT... GRATIS
Scumpe Coco, şi cerul rîvneşte la succesele tărîmului nostru. Plictisit de-a fi fost înstelat şi albastru, şi apucat de isteria exemplului, el vrea să se mînjească puţin. De ce numai pă-mîntul să se răsfeţe în turpitudine şi să nu participe la tăvăleală pe salteaua lui, pătată cîteodată cu sînge dar de obicei cu scursori, şi planetele depărtate ? Luna, care a prezidat atîtea idile şi statui albe, vrea să renunţe la prestigiu, şi scoboară din argint, în colţul străzii, unde se dezbate tariful unei sărutări în cîteva poziţiuni. Urîndu-i-se să primească vibrări de coarde şi oftaturi, luna vrea să puie bani la ciorap, şi-a scos condicuţa şi a fost la dispensar.
—	Nu ţi-e ruşine, prietenă inefabilă a lui Pierrot, să te prostituezi ?
—	Pă mă-ta ! răspunde luna beată de ţuică şi puţind.
Domnul Coculescu, directorul Observatorului astronomic, este de două ori reprezintantul lunii, prin profesiune şi prin imaginea ei totală, purtată pe o precoce, veche şi incomparabilă chelie ; pe cînd domnul Otetelişanu, directorul Institutului Meteorologic, reprezintă numai ploaia, fulgerul şi zăpada.
293
Domnul Otetelişanu locuia într-o casă din curtea Institutului Meteorologic, iar domnul Coculescu, în oraş, într-un somptuos imobil propriu. Domnul Coculescu şi-a închiriat imobilul propriu şi s-a mutat în locul domnului Otetelişanu, dîndu-1 afară şi silindu-1 să plătească, din leafă, chirie în oraş. Ni s-a comunicat cifra chiriei încasată de domnul Coculescu : şase sute mii lei anual ; ceea ce sporeşte leafa domnului astronom, într-un timp cînd fiscul vinde maşinile de cusut ale croi-toreselor la mezat, cu cincizeci de mii lei pe lună.
Astronomia era o ştiinţă aristocratică aridă, exactă în calcule, pură în domeniul ei de cercetări şi nepractică în aplicările sociale. Părinţii cu grijă de copiii lor şi-au ferit înto-deauna odraslele de trei profesiuni : limba greacă, arta poetică şi meşteşugul lui Galileu. înaintea domnului Coculescu, acest italian a trebuit să stea în genunchi, la vîrsta de şaptezeci ani, dinaintea Inchiziţiei şi să jure că nu mai crede, ca pînă-n ajun, că pămîntul se în-vîrteşte împrejurul soarelui. Unchiaşul scăpă, jurînd, de moartea prin ardere de viu, şi Inchiziţia l-a supravegheat pînă la finele vieţii, ca să nu mai cadă nici cu gîndul în erezia infamantă.
Avem şi noi o Inchiziţie sau o masonerie — discretă, hermetică, dotată cu instituţii libere şi cu un parlament — o inchiziţie absentă din Constituţia statului şi civilă. Ea nu cenzurează actele de gîndire provocate de Copernic şi Galileu, regiunea de experienţe nemaifiind interplanetară, şi controlul mărginindu-se între strada Academiei, Mitropolie şi Calea Victoriei (colţ cu strada Edgar Quinet, la etaj), şi consacrînd meritele variate şi cele cosmogra-
294
fice, traduse in necesităţi obscure. Fiinţa Inchiziţiei poate decide de-aci înainte familiile să contribuie la înzestrarea tinerelor vlăstare cu o diplomă de ştinţe reputate inutile. Căci domnul Coculescu nu este singurul beneficiar de o protecţie pe cit de scandaloasă pe atît de agreabilă. Pe vremea lui Henri IV, curteanul imberb domiciliat se numea «mignon».
La Institutul Meteorologic se vor mai muta încă doi adepţi al lui Zoroastru : domnul Du-mitrescu, profesor la Universitatea din Cluj, optat pentru Bucureşti, şi un al treilea fericit — cine-o fi ? — domnul Traian Pop. Acelaşi stat, reputat vrăjmăşesc, care nu te vizitează pe dumneata decît cu toba, cu agenţi, perceptori şi cîteodată cu ciomagul, ştie să fie ca Maica Domnului la trebuinţă, la o trebuinţă interpretată şi ştiută exclusiv de Inchiziţie, şi această mamă neagră are la trebuinţă sute de ţîţe rezervate virginale.
Cum însă nici domnul Coculescu nici domnii Dumitrescu şi Pop nu pot să fie împroprietăriţi cu eîte un apartament inexistent, ca să şi le poată închiria bine pe cele proprii, apartamentele devin existente fără greutate, prin desfiinţarea instituţiilor, care pot deveni apartamente de locuit.
Institutul Meteorologic, pe care toată lumea l-a ştiut aşezat cu grădina lui în Parcul Carol, pe strada Cuţitul de Argint, pe dealul cel mai înalt din Bucureşti şi mai potrivit, prin urmare, observaţiunilor ştiinţifice relative la aer şi nori, destinate folosului agricol al unei ţări care, cînd nu se face griul şi porumbul, rabdă de foame, a fost pur şi simplu desfiinţat, ale-gîndu-se bineînţeles masca unui alt verb activ din vocabular şi fiind «împărţit». Biurourile Institutului Meteorologic vor fi înghesuite în
295
cîteva celule din localul Şcoalei de Război, iar aparatele de măsurătoare şi înregistrări necesare observaţiunilor, se vor muta la cincisprezece kilometri depărtare de biurouri, în cîmpia Bănesii. Acolo, la Băneasa, «se va face» insta-laţiuni speciale. Aţi înţeles : peste cincizeci, optzeci, o sută de ani, cu un buget îndreptat, cu cîteva noi sute de milioane de lei, se va construi, în viitor, pentru nevoile prezente ale meteorologiei, un imobil, dezafectat acum în vederea calabalîcului celor trei domni numiţi mai sus, şi de ale cărora descoperiri şi opere, în stare să motiveze, nu desfiinţarea unei instituţii dar un supliment de salariu pentru chirie, nu are nimeni nici o cunoştinţă. împrejurarea, interesantă pentru fotogenie, că domnul Coculescu este proprietarul şi al unei figuri, admirabilă în obiectiv şi clişeu, s-ar părea că nu este suficientă ca să documenteze desfiinţarea Institutului Meteorologic.
Poate că guvernul, înainte de a ratifica această transformare a bunurilor statului în bunuri locative private, va trebui să reflecteze, ce s-ar întîmpla cînd, ispitit de pilda cotidiană amplificată pe care o dă administraţia, publicul ar porni de acasă cu gîndul să părăsească nişte domicilii de batjocură şi mizerie şi, cu căţeii, cu purceii şi cu maşina de gătit, s-ar instala gropile lui Oatu şi Tirchileştii, la «Athenee Palace», la Universitate şi la Ministerul de Externe. Acest fenomen indezirabil se practică în varii forme la noi, în mijlocul unei burghezii care îşi înţelege interesele destul de puţin, prezidată de personalitatea complexă a domnului Vintilă Brătianu.
JELANII
Coco scrie lui Coco
în lipsa domnului Vintilă Brătianu şi fără interimat hotărît de un consiliu, ţara începe să fie guvernată de partidul democraţilor cu puşcă şi revolver. Moldova şi trei părţi din Ardeal aparţin unor miniştri de formaţie nouă, deosebiţi de colegii lor clasici, aflaţi la băi şi în excursii, atît prin retribuţiile încasate direct de la particularii asasinaţi cit şi prin absenţa şefilor de cabinet.
Judeţul Braşovului este guvernat de un bărbat politic ieşit peste ziduri din Ocnele Mari, paralel cu intrarea în temniţi a cîtorva deputaţi remarcabili, care sînt pe cale să adune titluri politice pentru cariera lor de viitori martiri. Excelenţa sa Bălan se mută unde-i place, face vînătoare liberă de oameni în localurile publice, înjunghie şi împuşcă, la intervale scurte şi la distanţe mici, supravegheat respectuos de guvernul celălalt, abstract.
Nu ţi se pare, Coco, dumitale, că ivirea atî-tor bandiţi are o cauză mai generală şi mai nefericită decît simpla pornire temperamentală asasină ? Nu ţi se pare că de asasinatele continui din provinciile noastre mai este vinovat şi altcineva decît bruta personagiilor care tîl-hăresc ? N-ai impresia că reţetele după care sîntem sistematic şi în masă vindecaţi de aspiraţii şi de voie bună, de la război încoace, au dat un greş lamentabil şi că rezultatul cel
297
mai pipăit al medicilor politici fără vocaţie şi măcar o inteligenţă este o progresivă destrămare a sentimentului de autoritate, în amîn-două sensurile lui ?
Dragă Coco, nu vreau să fiu ireverenţios, dar şcoala politică, la care învăţăm de zece ani ştiinţa surprizelor, înlesneşte producerea exemplului, exemplul se face unanim şi demoralizează răbdarea. Pornită dintr-o rigiditate intelectuală fără păreche şi dintr-o preocupare de cinste de laborator, şcoala noastră nouă a dat pedagogi de viaţă de nuanţa Fălcoienilor. învăţătorul s-a văzut pălmuit în aşteptările lui, magistratul şi-a socotit chemarea şi munca inutile, alegătorului i s-a chinuit voinţa, funcţionarul a văzut reproducîndu-se permanent magia averilor fanteziste. în guvern avem miniştri, cărora, ca să obţie o parte din puterea statului, nu li s-a aplicat selecţiunea nici prin valoare, nici prin moravuri — şi de la moartea lui Ionel Brătianu, bijutierul politic care a putut să dea şi inelelor false prestigiul şi ţinuta metalelor adevărate, polenul de aur şi strălucirea s-au pierdut în cîteva luni. O cîrpă de lustruit galoşii mai încearcă să frece giuvaerele autorităţii, vădite de tinichea.
Parcă, dragă Coco, am ameţit cu toţii şi parcă a început să ne tîrască vîrtejul. Nimic nu se mai găseşte invariabil la locul precizat de obişnuinţă. Piesele şahului au alunecat, terenul a devenit decliv, pasul încet începe să şovăie şi să se precipiteze, şi sîntem aproape, ia te uită bine ce aproape, de fugă, de amestecare şi de panică. Este clar pentru toată lumea, neorbită de un punct de vedere compact, că în zece ani ne-am depărtat de toate liniile şi drumurile noastre, cruciaţi nebuni ai unei aventuri în gol şi întuneric.
298
Deja întrebarea : unde mergem şi ce facem, ne orientează spre aşteptările absurde şi extreme ? Ceea ce pare mai tragic, Coco, este că nu ştim oameni în stare să întreacă rapiditatea căderii şi să-i arunce înainte un opritor — şi că există sentimentul confuz al lichidării fără cumpărători, a imenselor mărfuri morale stricate şi descompuse.
Ne trebuie negreşit un teren nou pentru reconstruit autoritatea şi disciplina — şi terenul trebuie găsit în fruntariile sufletului nostru propriu. Auzi vreo chemare ? auzi vreo trîmbiţă ? unde ? Pretutindeni întuneric, pretutindeni tăcere, moarte pretutindeni. Şi printre întuneric, tăcere şi morţi calcă bandiţii cu arme pe urma briganzilor cu principii.
Vai, Coco, sîntem trişti...
1928
MAREA REVOLUŢIE FRANCEZA
Sînt emoţionat şi vreau să vă vorbesc de Marea Revoluţie Franceză, pentru că acum un ceas am întîlnit-o şi am stat de vorbă cu ea.
E mare !
în afară de «Libertate» care intr-adevăr s-a demodat şi cuprinde în sine cuibul a o mie de şerpi ai minciunii şi putrefacţiei, Egalitatea şi Fraternitatea au intrat şi au dat înfăţişare de solemnitate unui umil biurou de stare civilă.
Se adunaseră, pentru căsătorie, în «biurou», vreo douăzeci de oameni din subsolul vieţii sociale, bărbaţi şi femei. «Libertatea» de care se bucurau i-a înzestrat cu sărăcie, boală şi ignoranţă. Au fost liberi să nu înveţe carte, liberi să nu-şi desăvîrşească un meşteşug, liberi să nu cunoască seringa medicală. Capetele lor schimonosite într-un rictus, variat în urîţenie nouă pe fiecare chip, păreau confecţionate într-un atelier de măşti tragice. Erau gineri şi mirese. Rîdea un şirag de dinţi cadaverici, chipul unei blonde cu pîntecele acoperit cu crizanteme : ochii ei rotunzi, nasul turtit în rădăcină, între sprîncene şi umflat în vîrf, evocau pe Socrate, spirochetul Chandin la a doua generaţie şi Moartea. Un ginere părea adormit sau de prea mulţi ani mîhnit.
Dar îndată după libertate s-au ivit celelalte două atribute ale Marei Revoluţii Franceze. Oficierul Stării Civile le-a citit o pagină de
300
drept. Aceşti oameni care n-au nimic din frumuseţea, curajul şi conştiinţa de sine a omului, ascultă cum legea pentru care s-au dărî-mat Bastilii şi s-au pornit campaniile lui Napoleon, îi socoteşte oameni: le vorbeşte de ocrotire şi ascultare, de sprijin şi conştiinţă, de parcă ar fi stăpîni pe viaţa lor. Pentru întîia oară, poate, ginerele care pînă-n ajun lucrase la măsuţa cizmăriei lui cu oblonul tras, privegheat de vardist în căutarea unei «infrac-ţii» şi a unui bacşiş — mireasa care cu o jumătate de oră încă înainte spălase în subsol rufele intime ale doamnei «artiste» de la etaj, erau puşi în rîndul unor musafiri de seamă, li se vorbea cu respect şi pentru un act al vieţii lor erau felicitaţi în numele unui oraş.
Oamenii aceia care sînt încă sub-oameni, sînt măguliţi de Marea Revoluţie Franceză cu numele de oameni liberi, egali şi fraterni — în această crudă inegalitate şi sinistră ură a vieţii.
Revoluţia franceză e atît de Mare că, iată, n-a obosit să treacă plină de conştiinţă prin rîndurile celor mai umili dintre oameni şi n-a disperat să le spună că sînt oameni într-adevăr.
1928

CHILOŢII DOMNULUI DEPUTAT
Aţi fost prins, domnule deputat, în gara Cur-tici, cu o contrabandă galantă şi intimă. Domnul vameş care aplică la hotarul ţării legile cu acel exces de străşnicie care ar contrabalansa timiditatea legilor înlăuntru, v-a surprins în tren. E drept că valizele n-au cuprins decit obiectele purtate şi necesare unei persoane de stat. L-a izbit insă înfăţişarea dumneavoastră, cînd v-aţi ridicat în picioare de pe canapeaua vagonului : pantalonii erau atît de umflaţi, de parcă duceaţi în ei toată familia.
Misterul a fost dezlegat numaidecît: vă îm-brăcaseţi cu cele douăsprezece perechi de chiloţi de mătasă, aduşi de la Paris, şi cu care aveaţi de gînd, la «Hotel Union», să impuneţi madamei şi apoi spălătoresei, în tot timpul viitoarei sesiuni parlamentare.
Faptul că o ţară întreagă a rîs de înfăţişarea dumneavoastră, domnule deputat, pe noi ne-a întristat atît de mult, încît meditînd, ne-am dat seama de situaţia umilitoare în care se află în zilele noastre un profet al poporului.
De-o vreme încoace, la prefectura judeţului nu mai aveţi nici o trecere, căci după ce v-aţi ales, n-aţi fost în stare să daţi afară nici un slujbaş cu douăzeci şi cinci de ani vechime, ca să numiţi în locu-i un nepot sau pe fiul chiriaşului. La ministere sînteţi primit cu neîncre-
302
dere, căci din pricina dumneavoastră doi funcţionari stau la Văcăreşti, pentru că i-aţi silit să vă dea nişte acte, rectificate la un chef. La Tribunal sînteţi silit să plătiţi toate timbrele şi colile, exact ca servitorul dumneavoastră sau ca zarzavagiul de la Dunăre, iar automobilul pe care-1 opriţi pe Calea Victoriei să vă ducă în dealul Mitropoliei, marchează tot optzeci de lei, iar la hîrtia de o sută şoferul vă salută şi crede că are dreptul să nu vă mai dea nici un rest.
în străinătate, unde aţi fost trimes să faceţi o anchetă discretă asupra numărului cailor care au mai rămas în oraşele mari şi asupra prestigiului de care se bucură ţara noastră în cabaretele de lux ale cîtorva capitale aliate, nu v-a recunoscut nimeni. Nu vi s-a pus nici un vagon parlamentar, în nici o ţară, la dispoziţie, iar pe rue de la Paix, un sergent v-a ajuns din urmă şi cum vă opriseţi la o vitrină de briliante, v-a întrebat cine sînteţi...
Domnule deputat, este timpul, cred, să ieşiţi din letargia morală în care vă aflaţi şi împreună cu colegii dumneavoastră, indiferent de partid, să alcătuiţi o -«Ligă pentru apărarea prestigiului politic». Veţi cere să se anunţe numele dumneavoastră în toate capitalele şi toate localurile de petrecere din lume, cînd sînteţi trimişi de guvern în misiuni grave sau secrete. Veţi pretinde gratuitatea în hoteluri, automobile pretutindeni şi, dacă se poate, la dame. Veţi cere cheltuieli de deplasare pentru întreaga familie şi asigurarea de boală. Să nu cereţi pentru toţi gură-cască suprimarea taxelor de vamă la obiectele destinate uzului personal aduse din străinătate; veniturile statului ar scădea cu două mii de lei, şi ar fi deplorabil. Dar să cereţi mai multă atenţie pentru ne-
303
însemnatele fraude pe care le poate comite la frontieră un deputat cochet şi spre a dovedi dreptatea cauzei, veţi ţine interpelarea la prima şedinţă a Camerei în cei doisprezece chiloţi retraşi prin Consiliul de Miniştri, de la vama frontierei.
1928
SCRISORI DE PRINŢI
Fabulă
Dragă Tatiană, sînt cutremurată de citirea povestirii tale. Va să zică, împăratul dispărut, prinţii, prinţesele, marii duci, ducii, conţii, marchizii, baronii, toate organele indispensabile vieţii organizate, in surghiun sau dispărute. Ce popor nefericit! Şi toţi termenii de domnie şi guvernare uzurpaţi. Cine şi-a permis în trecut să aresteze, să sechestreze, să dea în judecată, să osîndească şi să execute, fără consimţămîn-tul împăratului ? Masacrul, deportarea, aparţineau prerogativelor imperiale, şi nu orice nespălat putea să tragă-n ştreang şi să împuşte. Toate acestea se făceau cu o regulă, cu o poruncă divină, dată de sus, de foarte sus, de la Palat.
Te pllng, Tatiană, că ţi-au rămas moşiile, minele, cirezile si hergheliile în mina bandiţilor care au destrăbălat imperiul şi l-au împărţit la golani. Tot ai avut un noroc, că ai scăpat cu un sac de briliante şi bijuterii. Aflu că alte personalităţi din împărăţie au trecut graniţele numai cu ceea ce aveau pe ele şi că silite — închipuieşte-ţi ticăloşie ! — să muncească, servesc printre farfurii, în restaurante. Nu pot concepe ca mîna care a stat pe aur şi diademe şi care a primit de la metalele şi pietrele scumpe reverberarea lor selenară, ca frunţile sfinţilor în contact cu fosforescenţele cereşti — să treacă pe cîrpe şi farfurii. Şi dacă
305
ar servi pe ai noştri ! Dacă ar duce tava prinţului, ceaşca împăratului, aş mai înţelege. Dar marea ducesă Olga mi s-a spus că îşi împlineşte oficiul de garson într-un birt pentru toată lumea şi că funcţionarii de bancă din clientelă o strigă pe nume : Olguţo.
îţi mulţumesc că vrei să mă vizitezi în ţara mea, care nu seamănă cîtuşi de puţin cu ţările voastre, ale celor rămaşi fără misiune, fără tron, fără sceptru. Dacă îţi va plăcea ţara şi poporul, putem să-ţi înfiinţăm un loc de ducesă în rezervă, punîndu-ţi la dispoziţie un cadru fără de care noi ne ofilim. Nu conta pe mare lucru ; tot ce-ţi putem consacra din bugetul statului e modest însă sigur : un castel, o pădure de vînătoare, o baltă pentru pescuit, cinci automobile şi zece milioane anual. Recunosc, e puţin, însă, deocamdată, poate fi ceva. Pînă la restaurarea imperiului şi reintrarea exilaţilor în drepturile lor, să ne mulţumim cu porţiile mici. După ce te vei reinstala, e de văzut dacă vei pomi, în cinci ani sau în douăzeci, războiul împotriva noastră.
Cîtă deosebire ! Popoarele, ca şi oamenii în parte, nu se aseamănă şi se contrazic. La noi, pot să-ţi spun, e o «pleaşcă» (nu mai ştiu cum se zice «pleaşcă» pe englezeşte). N-avem noi destulă posteritate şi destule rude, că am putea trăi mii de prinţi şi de nobili, fără să simţim. E ţara de viligiaturi ex-coronate. Dacă ar fi voit, toate aristocraţiile de mare blazon ale Europei ar fi găsit loc în excelenta noastră ţară şi în buget. Toată lumea bună autohtonă ţine să ne facă plăcere şi să ne întîmpine dorinţele. Zic : lume bună, dar, ştii, pot să-ţi spun la ureche, toată lumea lor bună e de o extracţie inferioară, rurală şi semirurală. E de ajuns să le zicem merci, pe franţuzeşte, că se simt măguliţi şi îşi dau şi cămaşa. Cînd ai grîu cu
306
nemiluita, îl dai cu lopata. De multe ori, lista civilă a fost îndoită şi întreită, fără să ne gîn-dim, din devotament, din datorie — şi nimeni nu s-a opus. E o ţară în care parlamentarii voind să cîştige cît mai mult, din toate întreprinderile alegătorilor, nu se uită la cîteva sute de milioane în plus, destinate să sporească prestigiul princiar în călătorii şi cheltuieli. E un gen de abundenţă. Oamenii politici n-au precupeţit niciodată necesarul şi au acordat cu bucurie superfluul. Cînd e vorba de economii
—	o tristă vorbă în circulaţie — ei găsesc de unde să le facă şi, ca să se ajungă unde e nevoie, sus, rotunjesc de jos.
Cît priveşte poporul, ţi-aş spune că el e de-o bunătate care merge pînă la absenţă şi uneori e chiar supărătoare. El nu se amestecă în nimic, şi cu cît i-ar păsa mai mult cu atît nu-i pasă deloc. Nici urlete, nici ţipete, nici gloate agitate, nici ameninţări. Nimic ! Alaiul nostru trece în goana motoarelor, transportîndu-ne între diversele noastre numeroase palate, din mare în munte, din munte într-alţi munţi şi în şesuri, prevăzute fiecare de un personal complect, şi nimeni nu ne vede, nimeni nu ne aude, nimeni nu ne simte : un popor de o discreţie uneori exagerată. Sute de kilometri de drum nu se ridică o pălărie. Singuri peizanii
—	nişte ţipi interesanţi, dacă vii o să-i vezi — sînt emoţionaţi cînd limuzinele noastre trec în fugă accelerată pe lingă boi şi ţîşnesc ca nişte lăcuste. Ei scot căciula, scuipă-n pămînt, se scarpină-n cap şi zic :
— Ucigă-te toaca !
La revedere şi scrie-mi cînd să te aşteptăm
1928
CREDITUL DEBITOR
S-a luat obiceiul ca orice observaţie făcută domnului stat să fie privită drept trădare de patrie. Bolşevismul, la noi, nu se caracterizează printr-un ideal social ci prin ponegrirea defectelor actuale, iar cei mai de seamă bolşevici şi cei mai periculoşi se pomenesc a fi tocmai cei care simt şi cer tămăduirea leprei şi pelagrei statului.
Statul fiind apoi o fiinţă abstractă, cei care-1 reprezintă şi-au însuşit toate prerogativele abstracţiei, chiar cînd intervine în joc abstracţia prostiei lor. «în numele legii», orice vardist îşi închipuie că poate trage cu revolverul în puterea nopţii după cîini vagabonzi, după cum pe la sate, investit cu autoritatea Ministerului de Interne, notarul crede că poate cere nevestelor tinere cu bărbaţii plecaţi la armată, să fie primit în odăile cu busuioc şi în cearceafurile lor.
Statul, deşi concept platonician, are totuşi nevoi băneşti concrete. Setea de bani, statul şi-o potoleşte cu ajutorul contabililor şi casierilor săi. în numele statului, aceşti domni comit, cu gravitate, incorectitudini care, pe socoteală proprie, s-ar numi tîlhărie.
Trebuie să amintim că statul întreţine un Minister al Justiţiei cu tribunale de diferite grade şi specii, distribuite pe întreaga suprafaţă a ţării. Cetăţeanul care nu-şi plăteşte datoriile, e declarat în stare de faliment, i se
308
vînd lucrurile din casă, bijuteriile nevestei, cărţile copiilor şi e — uneori — arestat. Cînd un cetăţean are la o bancă în depozit un milion de lei şi face un împrumut de o sută de mii, pe care nu-1 plăteşte, acel cetăţean nu este declarat în stare de faliment, ci i se scade doar din milion suta de mii de lei datorată.
Statul, care veghează la aplicarea dreptului comercial, cu poliţie şi jandarmi, cu tunuri şi avioane, scoate în vînzare, cu bătaia tobelor la poartă, maşinile unui industriaş sau mărfurile unui negustor, pentru neplata unor impozite de cîteva mii de lei — deşi statul e debitorul acelor cetăţeni cu cîteva milioane.
Statul, care se crede creditor pentru două mii de lei e debitor pentru un milion de lei, şi socotind că are dreptul să nu achite milionul, îţi vinde cenuşa din vatră pentru acei două mii de lei — şi toată lumea e de părerea lui căci e stat !
Faptele de acest fel sînt nenumărate.
S-ar părea că, înfierbîntaţi de spirit revoluţionar, cerem înlăturarea conceptului stat...
Deloc!... Cerem ca acei doi sau trei domni ai statului încărcaţi cu lefuri, diurne şi uneori cu supravegherea relaţiilor dintre ideal şi real, să supuie statul unor moravuri sancţionate tot de stat, dar pe spinarea altora, mânu militari.
Şi, la urma urmei, nu cerem nimic : domnul stat nici nu citeşte...
1928
POVESTEA PRINŢILOR SAŞII
Fabulă
Trecîndu-şi inelele din degetele stîngii în degetele miinii drepte, povestitorul vorbi :
A fost odată un împărat bun, învăţat şi bă-trin, care avea douăzeci şi doi de prinţi şi prinţese, adică de copii, urmaşii împăraţilor nefiind nici de-o seamă nici de-o carne cu moştenitorii oamenilor de rînd şi părînd numai după înfăţişarea din afară că ar fi la fel cu ei.
Prinţii crescură an de an cu prinţesele, de-pănîndu-se liniştit prin gaura de ac a timpului, ca nişte mătase, şi împletindu-se unii cu alţii. Cînd cel mai mare avea douăzeci şi doi de ani, cel mai mic era născut de curînd. Pe cînd unii începeau să guste vinul şi tescovina, alţii se găseau cu ţîţele în gură, ale doicilor, aduse din ţările străine, iar cei care începeau să călărească se întîlneau cu cei care umblau de-a buşile sau pe băţ poleit. Cu ajutorul bunului Dumnezeu, împărăteasa dete născare în fiecare an la cîte un prinţ, şi prinţii creşteau şi se făceau frumoşi.
înzestrată cu prevedere, împărăteasa puse să li se facă fiecăruia din ei cîte un palat în oraş, cîte un palat la munte şi cîte un palat la mare, zidind şaizeci şi şase de palate, în care prinţii, în vîrstă de a umbla singuri, petreceau cîte trei luni pe an, după timp, fugind de căldură în palatele reci, şi părăsindu-le ca să se mute în
310
palatele calde, iar al patrulea rînd de trei luni petrecîndu-1 în călătorii, ca să înveţe deprinderile bune ale altor popoare, făcătoare de corăbii care plutesc pe apă şi de tărgi care zboară prin vînt. Cele şaizeci şi şase de palate fură dăruite cu şaizeci şi şase de moşii, cucerite în războaie, pentru ca prinţii să se bucure şi să se desfete, şi împăratul se pregătea să-şi împartă puterea şi ţara în douăzeci şi două.
Un preot după rînduiala lui Melchisedec făcu într-o zi socoteală de belşugul care va pogorî pe spinarea ţării cînd fiecare din cei douăzeci şi doi de prinţi şi prinţese, făcîndu-se patru sute optzeci şi patru de prinţi cu o mie patru sute cincizeci şi două de palate şi cu tot atîtea moşii — şi rugă pe Dumnezeu să se întîmple acest lucru cît mai deplin, ca să nu mai rămîie nici o bucată de pămînt rîndăşesc, ci binecu-vîntarea Domnului să se lase peste fiecare fir de legumă şi iarbă, ca să se facă astfel împărăteşti.
Socoteala şi rugăciunea preotului nu se împliniră însă, căci prinţii sufereau de o meteahnă, umblînd ca vînturile şi fierbînd ca valurile, găsindu-se rău fieştecarele din ei, ori în ce loc s-ar fi aflat, ca nişte suflete ale argintului viu. Cînd se duceau pe apă voiau să fie pe uscat, şi îndată ce se aflau pe uscat se întorceau pe apă, şi toată viaţa lor se trecea, neştiind unde să fie mai bine din două şi din trei. Dacă se întîmpla să aibă a se hotărî dintre patru, sufletul lor nu mai avea astîmpăr şi ochii lor nu mai cunoşteau somn. Apoi, obiş-nuindu-se să fie traşi în cîte două părţi deosebite, le-a rămas prinţilor deprinderea minţii de-a face cîte două lucruri la fel dintr-unul singur, care le ieşea înainte. Pricină a fost că
Sil
li s-a zis în cronici «prinţii saşii»-, adică simţind îndoit, după cum saşii ochilor văd în loc de un cal doi, dintre care unul verde.
împăratul, căruia îi plăceau hulubii, avea o curte plină de coteţe cu porumbiei, înmulţitori ca şi neamul lui, fie-i numele lăudat. După ce se năşteau cîteva rînduri, rîndurile de mai na-inte piereau în zări şi nu se mai întorceau, tî-rîte pe tărîmurile altor împăraţi, de către cîte un hulub năzdrăvan, crescut într-adins prin columbare, ca să fure şi să aducă acasă, la stă-pînii lui, stolurile dintr-alte ţinuturi.
Ca şi hulubii, prinţii au pierit în văzduhurile care se îngroaşă la marginea pămîntului. Unul stătuse locului, de teamă să pornească, iar după ce a pornit şi a ajuns, a rămas lipit acolo unde a poposit, de teamă să se întoarcă, vroind necurmat să se întoarcă, pentru că nu putea să rămîie, şi rămînînd totuşi, pentru că nu putea să se întoarcă. De cîte ori îl apuca dorul de-acasă, el poruncea să i se umple cuferele şi, după ce cuferele-i erau pline, le desfăcea, în-trebîndu-se de ce le umpluse, şi după aceea de ce le-a golit. Atunci îl apuca un necaz, de la început, că plecase, şi povestea semenilor lui că el nu a plecat nicicînd şi că prin somn a fost scos de către strigoi şi strămutat, fără să ■ştie, departe ; şi cum împăratul s-a rugat de el, prin solie, să se întoarcă, el răspunse că nici nu a plecat, însă cu toate acestea că nici nu se va mai întoarce.
Şi aşa, au trecut anii, şi de cîteva ori s-au ivit frunzele din nou în păduri, frunzele care ning toamna şi îngroapă. Pe subt pătura mor-mîntului a mai umblat cîtva timp mişcarea lui, şi în urmă s-a stins. Şi tocmai cînd nu se mai vădea nimic de subt pămînt, a plecat la
312
drum nemărginit şi prinţul următor, care crescuse, şi nici de urma lui nu s-a mai ştiut, de este viu sau de este mort, pînă ce toţi copiii împăratului au plecat şi nu s-au mai întors, dorind să se întoarcă şi dorind să rămîie, deopotrivă şi în acelaşi timp.
19 2 8
PARLAMENTUL
Cu începerea sezonului ploios, lumea politică se adună dedesubtul unei umbrele şi merge idilică, toată iarna, pînă la înmuguririle lui april, acoperită. Majorităţi, minorităţi, putere şi opoziţie, artistul baletului anual a denumit surîzînd factorii în activitate, cu nume curtenitoare femenine. în realitate, sînt două umbrele, una pentru amoroşii bătrîni ai Senatului şi alta pentru calviţiile şi cărunţeniile precoce deputăţeşti.
Lucrul se petrece cît se poate de agreabil pentru a parveni la categoria de ştrengar politic şi a putea, şase luni pe an, departe de căscatul provinciei şi de o familie monotonă, să faci cunoştinţă, cîteodată activă, cu ultimele croieli de rufărie purtate la Viena, la Pesta şi la Paris. Căci Parlamentul are cîteva şezători, mai plăcute chiar decît strictul exerciţiu al amorului politic, cu cîntăreţe, dansatoare, şi negri, adunaţi de un chelner sagace în alcovurile cu staluri şi şampanii din Bucureşti.
Parlamentarul îşi găseşte astfel perfectul echilibru moral, fără de care s-ar simţi că se prosteşte, între gospodăria moşiei, unde proprietarul e grav, preocupat şi dur, şi între viaţa lui sufletească şi estetică, din localurile de noapte, gîdilat cu degetele diamantine şi cu solzii lustruiţi ai unghiilor de opal, ale atîtor gingăşii de export. Cîteodată, viaţa politică de-
314
vine mişcare literară, reprezentanţii politici ai provinciilor compensînd absenţa lecturii cu romanul trăit în scrisori, în fotografii şi în răpiri benevole. Supremă stare literară, ei pot vibra de dor, ca într-un cîntec de dragoste, şi se pot pocăi, stropiţi de reminiscenţe şi de rouă astrală, ca nişte grădini învoite, între coşarele de acasă.
Parlamentul a rodit în ultimii ani temperamentul unui preot bălan ardelean, căruia chivără cu confeti îi venea infinit mai bine decît culionul. Tînăr, frumos, zvelt şi bogat, el găsise în politică un vehicul vesel pentru transportarea cucuruzului în Capitală şi sdhimbarea lui divină în beutură şi în mezeluri, cu fuste scurte suprapuse. De la Cameră, misticul parlamentar se ducea la şantan, şi de aci la Cameră, fără altă pauză decît la modistă sau croitoreasă, ca să plătească notele suplimentare, în admiraţia negustorilor de podoabe internaţionale. Cîtă diferenţă, nu e vorba, între acest prezviter şi poezia domnului Trancu-Iaşi, care s-a fotografiat, cu sentiment şi lacrimă de curînd, la mormîntul lui Corneliu Botez, ţinînd o mînă la stomac şi citind un discurs pe o foaie.
Viaţa parlamentară începe cu o liturghie civilă, rapidă, executată la mitropolie. O dată pe an, toţi bărbaţii politici participă, cu o sensibilitate de bal mascat, la slujba religioasă, încinşi cu cordoane, înfloriţi cu panglici şi stele — şi capătă anual convingerea că Dumnezeu există şi că biserica lui Hrist serveşte la propăşirea neamului românesc. Prezidentul guvernului iese de subt clopote alături de mitropolit şi, desigur, în lipsa unui subiect adecuat, şeful politic şi şeful bisericesc discută pînă la cuierul parlamentar, unde două drumuri de blăni de samur se deschid ca nişte păreţi cu armure, dacă Sfîntul Duh purcede într-adevăr
315
numai de la Tatăl sau şi de la Fiul, cum afirmă schismaticii catolici. Atunci, salută şeful portarilor, înveşmîntat în culori de Vatican şi soldaţii de la intrare, cu baionetele sticloase, prezintă arma cu zgomotul scurt caracteristic. Convorbirea va fi reluată la 15 noiembrie viitor, căci e interesantă.
Al doilea act solemn, după TeDeum. Mesajul, se petrece într-o tăcere de mister, tulburată prin intercalări subite, de zbierătul poliţiei de circulaţ/e şi al birjarilor şi şofeurilor de pe platoul Patriarhiei, unde, ca pe muntele Sinai, Dumnezeu a încheiat o alianţă veşnică şi disciplinată cu partidul liberal, alegîndu-şi, în lipsa unui munte, un deal. Buikuri, Chrys-lere şi Lincolnuri lustruite şi noi, strălucesc din lacuri, din nichel şi cristale, de jur împrejurul altarului brîncovenesc, al domnitorului tăiat de turci, şi arată mizeria profesională a oameniler aleşi la fericirea ţării, pentru a dota dezordi/iea şi fantezia cu legi spartane, proprii să înteţească aspra energie a poporului, determinată către ţelurile mari.
Lai cîteva cuvinte, destinate să înfăţişeze vigoarea şi suveranitatea poporului, aplauzele slnt unanime. Cuvîntul «neam» declanşează entuziasmul. Prezidentul a rostit cuvîntul «cinste» şl aclamaţiile n-au mai contenit o jumătate de oră.
Trăim în embleme, în principii şi în azur. Cu ajutorul lui Dumnezeu, înainte!
1928
MEDICINA INCERTA
Din carnetul unui medic
Funestă rătăcire ! S-au descoperit pînă acum sute de bacterii şi abia sîntem lc început. Mii de posturi de observaţie şi-au aţintit lunetele în lumea infinitului mic şi numeroşi savanţi sînt torturaţi de ivirea în cîmpul lentilei a unei forme nemaivăzute. Studiind inelarele şi numărîndu-le — pînă la şapte sute cincizeci de varietăţi — după treizeci de ani de contemplare prin gardurile ştiinţei, s-a arătat în mi-croscep o serie de fantome în formă de opt şi de trei şi problema cere identificarea lor cu forma zero. Volumul al 12-lea consacrat speciei comportînd un album suplimentar, în care vor fi clasificaţi microbii noi.
Bacterie sau moleculă sau electron, c'est Kifj Kiff bourriquot, cum zice francezul, care a produs pe cei doi premergători, Pasteur şi predecesorul lui, Raspail, de unde au derivat învăţaţii şi maniacii. S-a dovedit că natura creşte în două sensuri, în sus şi în partea cealaltă, în jos ; şi ar fi fost de ajuns. Ţi-ai găsit! Savantul care nu va descoperi cel puţin o varietate B2 a tipului 9003 F e un bacteriolog nenorocit. Din formă în formă, din grupă în grupă, din familie în familie, din specie în specie, înţelegi unde ajungem. Aparate, din ce în ce mai puternice, vor sonda nevăzutul, din ce în ce mai opac ; şi actualmente micro-organisme, vizibile numai la ultramicroscop, cu ajutorul unei raze
concentrată printr-un focar de cristal şi proiectată deasupra individului studiat, vor rămîne în viitor nişte dulăi.
Staţi puţin, mă rog! Bacteriile care îmbolnăvesc pe om, bolnav în orice caz, şi în cazul de neutralizare, sînt îmbolnăvite de alte bacterii. în epocile de fecunditate, mai dese chiar decît la gîndacii de bucătărie, cine poate spune că, din oarbă pasiune şi urmărindu-se romantic pe galeriile de sînge ale organismului superior uman, bacteriile dintr-o clasă nu trec în clasele vecine, şi că din împreunarea raselor de bacterii nu ies rase noi, înfăţişate laboratorului ca nişte individualităţi distincte ? Nu cumva din spirochetul, împreunat prin perversitate cu gonococul, rezultă tuberculoza sau tifoida ? Băgaţi de seamă, să nu avem de-a face cu o singură bacterie, transformată, după om, după sînge şi după savant.
Dumnezeu să-l ierte, un ilustru coleg, decedat înainte de-a-şi fi dus cariera la culme, îşi făcuse specialitatea analizelor Wasserman. Nici un bolnav nu era sigur de starea lui pozitivă sau negativă în univers, decît după ce ilustrul nostru coleg defunct îşi iscălise avizul. Ca să-l coste o analiză mai ieftin, el a redus cheltuielile la minimum, angajînd în laboratorul lui, în contiguitate cu bucătăria căsniciei, un ungurean fără stăpîn. Analizele ieşiau din mîi-nile acestui laborant cu cioareci, corecte, precise, impecabile. Dacă totuşi sîngele lui I. Po-pescu din eprubetă, era confundat cu eprubeta lui M. Popescu, nu se întîmpla nimic ; căci, dacă pozitivul te îndeamnă să te tratezi, nici negativul nu te scuteşte de tratament. Apoi, în faţa morţii oamenii sînt egali.
318
Ce e bătrineţea ? Tocmai se studiază. Ce numim virus ? Eşti indiscret. Ce este cancerul ? Taci din gură.
Găsindu-mă în. anul al cincilea de exerciţiu al profesiunii, m-am cam plictisit. Bolnavii se obrăzniciseră, veneau la firma mea cu miile. Cel mai eminent dascăl de şcoală primară este excedat de o clasă cu o sută de copii, să-i permitem şi medicului să se obosească pipăind cî-teva sute de imbecili pe zi. Atinsesem o reţetă zilnică de cincizeci de lei şi mi s-a urît. Mi-am luat un secretar. Eram primul doctor cu secretar şi mă îndreptam către un contencios personal. Pe uşa cabinetului meu pusesem un afiş : cinci sute de lei.
însărcinarea secretarului meu era cartarea poştală a bolnavului, care întrebat în faţa biu-roului, trebuia să răspundă la formularul complectat de secretar, ce are, cine e, ce vîrstă, ce profesie, dacă a satisfăcut legea recrutării etc. Acest paşaport şi proces-verbal era înaintat medicului, mie. Bolnavul era trimis la ra-dioscopie. După aceea era trimis la analize, toate analizele : urină, excrement, sînge, spută, gălbenuşul urechilor, sudoarea picioarelor etc. în sfîrşit, bolnavul era trimis la diatermie. Prevăzut cu toate actele medicale, el avea acces la mine, invizibil ca o bacterie în mediul propice. Preliminările analitice se cifrau la zece mii lei şi erau o încercare de rezistenţă morală a bolnavilor mei.
Evident, îi primeam agasat, cu nasul zbîrcit a pesimism, concentrat într-o mască de greaţă, ca o divinitate fără glande şi fără intestine, vizitată de un vulg puturos. Nu mă pronunţam ; între examen şi sentinţă lăsam să treacă o zi şi o noapte de oracol. Veniţi mîine să luaţi
319
reţeta, îi spuneam, suflînd enigmatic, bolnavului meu.
Desigur, sfaturile mele erau complete însă sobre şi scrise cu o caligrafie de om mare. Reţeta i-o înmîna a doua zi un servitor. îi recomandam una din specialităţile citite în ziare şi pe care şi le-ar fi putut cumpăra bolnavul şi singur, dacă nu era idiot.
Formula cu secretarul, cu analizele, cu revenirea a doua zi, cu servitorul şi reţeta, mi-a produs mai multe parale. Am cumpărat case şi moşii, a cărora întindere nu era mai vastă ca suprafaţa cimitirului alimentat de mine cu stîrvuri. Nimeni nu m-a dat cu capul de păreţi niciodată, dimpotrivă, toată lumea m-a onorat şi mă onorează, ca pe unul din cei mai infailibili savanţi şi vindecători de pe continent.
19 2 8
RECEA SUFLETEASCĂ
Catastrofa de la Recea, caracterizată prin detaliile stranii care brodează cu siluete de viermi fondul de întuneric şi de sînge al de-zesperantei tragedii, reproduce într-un exemplu de moarte sintetic viaţa noastră morală.
Ciocnirea s-a petrecut într-o gară, adică într-un loc organizat din punctul de vedere tehnic, pentru odihnirea trenurilor în circulaţie, cu întregul serviciu trebuincios mobilizat la organele de verificare. In gară nu era nimeni, staţia era pustie, exact ca un minister, unde cetăţeanul este silit în absenţa permanentă a ministrului, plecat în inspecţii cu ajutoarele lui principale, să se plîngă vardistului şi omului cu şapcă de la uşă. Vinovatul e un acar singuratic. Adeseori, călătorul s-a întrebat, oprit cu vagonul dinaintea unei cabine înalte, din care un om de rînd comandă zeci de mii de manivele şi frîne, ca un căpitan de vapor, şi precipită vitezele de pe o linie pe alta, dacă acest exclusiv stăpînitor de vieţi şi de direcţii poate inspira încrederea ce i se acordă. Postul, s-ar părea, pentru un profan, că trebuie atribuit unui tehnician luat dintr-altă parte decît de la cinstitele coarne ale plugului strămoşesc. El cere, bănuim, o viziune intelectuală şi mai mult o ştiinţă precisă decît un instinct de a descurca din ghemul de reţele supus pipăitului sumar, firul util. încă nimeni dintre pro-
321
fani nu a văzut pe marile linii ferate, unde cabinele de comandă sînt numeroase, figura unui inginer sau cascheta roşie a unui agent de mişcare verificînd vigilenţa rîndaşului din post.
Un ordin al Direcţiei generale atrage atenţia, a treia zi după catastrofă, asupra ţuicii de prune şi a teascului de struguri. Poate că este puţin cam tîrziu. Viaţa unui singur om ucis din neprevedere, face derizorie justificarea unui întreg corp profesional şi a unei întregi instituţii. Personal, am văzut în timpul călătoriilor noastre prin ţară, cîte şapte, opt maşinişti ciocnind la o masă, în momentul de a-şi lua călătorii în primire, pentru trecerea lor în infern. Am întrebat personal dacă această libertate e admisibilă şi mi s-a răspuns că în afară de orele de serviciu oricine se poate conduce în voie ; trăim doar într-un regim democratic, în care guvernul este preocupat de singura încasare a impozitelor în bani ; impozitul moral fiind neobligatoriu.
Şeful de gară care şi-ar cenzura personalul ar fi acuzat de abuz. El nu-şi poate pune funcţionarii la rînd şi poruncindu-le să deschidă gura şi să dea duh, să-i miroasă. Presa, în unanimitate democrată, ar impune destituirea unui asemenea gospodar şi l-ar trage la răspunderea ridiculului şi a crimei. Alcoolul trebuie considerat numai în funcţiune şi interzis după accident. Conducător de locomotivă sau de automobil, spirtul merită apriori închinăciunea noastră.
Dar ceea ce ne descurajează pînă la marea ofensă şi pînă la marea suferinţă a lacrimilor mute, nu e însuşi accidentul, care printr-o schimbare de metode sentimentale cu metoda dictaturii poate fi stîrpit în reproducerea lui; e jaful săvîrşit de locuitorii din jurul punctului catastrofal. Aceştia sînt părinţii noştri, fraţii
322
noştri, semenii noştri, opinca noastră, pentru care cheltuim toată lumea jertfe, iluzii, speranţe şi căzniri culturale pe socoteală proprie, •ecompensată din cînd în cînd la Recea, cu numele atît de sugestiv. Pentru oamenii de la Recea, care au putut să înlăture din sufletul lor şi oftatul şi plînsul şi să jefuiască morţii încă în viaţă, de o pungă, de un ceasornic, de o bijuterie cu sînge şi să fugă cu ele, conştiinţa noastră suferă un grav deficit.
Sînt ei mai vinovaţi totuşi, ca noi, care de la vlădică pînă la prezident, demonstrăm în retorica noastră afectată marea noastră superficialitate faţă de oameni, lipsa de orice îngrijorare pentru tictacul continuu al durerilor şi al slăbiciunilor obşteşti ? Colectiv teoretici şi individual indiferenţi, noi am risipit de-a lungul şi de-a latul ţării gunoiul care fertilizează jaful şi întreţine dezordinea morală. La Recea sînt implicaţi oamenii politici, clerul şi învă-ţămîntul laolaltă, să nu ne sfiim a o mărturisi, căci tot de-a surda o mărturisim, acţiunea puroiului putred nu o poate opri suspinul ieşit din cerneală al intelectualului umilit. De la Recea n-au lipsit numai şeful de gară şi impiegaţii lui : am lipsit cu toţii.
1928
GÎNDURILE LUI BADEA ION
într-o marţi, badea Ion a putut afla că cenzura s-a desfiinţat. Pentru ce nu mai este şi pentru ce fusese, nici el nu pricepe, ca şi guvernul, care înfiinţînd-o a desfiinţat-o. A fost bună cenzura pentru ţară, atîta timp cit partidul liberal era la putere şi nu mai e bună pentru aceeaşi ţară, după ce partidul liberal a demisionat ? Sînt două ţări deosebite, una la guvern şi alta in opoziţie ; două nevoi deosebite, două patriotisme contrarii ? Ce să cerem noi unui prost ca badea Ion să se desluşească ?
Badea Ion îşi zice că tot e bine, şi se apucă să se gîndească. Dacă e slobod să scrii, slobod este, poate, să şi gîndeşti, cel puţin deocamdată : peste o săptămînă poate că o să fie iarăşi prea tîrziu. Badea Ion începe să funcţioneze şi el ca om politic. Invîrteşte o ţigare, o aprinde şi la ce să se gîndească el întîi şi întîi ? La regenţă.
E o problemă care îl frămînta demult, pe cînd rîcîia bătătura cu grebla şi da la vite coceni; se temea însă de primar, de notar, de jandarm, de preot, de învăţător, de medic, de moaşe, de toate puterile constituite — şi chiar de vacă — a cărora înţelegere hotărîtă era să nu se mai vorbească nicicînd şi niciodată, de vreo trei lucruri. Nu era voie, de pildă, să vorbeşti de ăla, adică de unul care este
324
fără să fie, de feciorul ăluia şi al ăleia, care a renunţat la ăla şi a plecat din asta în lume. Fiecare din ăştia are un nume, însă nu era politic, nici naţional să fie pomenit. Prin legătură, nici Aia, adică nici regenţa nu trebuia pomenită gîlcevitor, căci aia aducea aminte de ăla şi cenzura nu mai avea rost. Badea Ion răsuflă. El nu ştie să scrie dar se pricepe să-şi dea cu socoteala, şi regenţa îl încurcă şi azi, cînd e liber de patruzeci şi opt de ore.
Regenţa el nu crede că e regina ; dar trebuie să fie tot o regină, care lipseşte. De pildă, cînd badea Ion ia urciorul cu apă din dosul uşii şi-l duce în curte, în dosul uşii nu mai e urcior, nu mai e nimic, adică este ceva care este nimic. In politică, nimicul acesta nu se poate chema nimic şi i s-a găsit o poreclă care să însemneze că acolo unde nu e, totuşi este. E o taină şi trebuie să o desfaci şi să o despleteşti ca să te poţi apropia să înţelegi ceva.
Badea Ion a mai auzit că regenţa, cu toate că e o femeie, adică ţine locul unei regine, este alcătuită din trei bărbaţi, care toţi trei laolaltă fac tocmai cît lipsa unei femei. Bărbaţi în parte, ei parcă se femeiesc laolaltă. Dealtfel, Badea Ion nu e străin cu totul de cunoştinţa fiecăruia din cele trei persoane, care, după tipicul Sfintei Treimi, nu pot să fie decît una şi aceeaşi, deosebită însă nedespărţită, în trei însă într-una singură unică. Unul din bărbaţii componenţi poartă anteriu, este prin urmare un fel de doamnă ; iar altul poartă o vîrstă, care îl poate cufunda cu o domnişoară. Două femei din trei bărbaţi fac cît o femeie, adică sînt egali, amestecaţi din trei, cu lipsa unei femei.
Ceea ce-i mai greu de priceput pentru badea Ion, este cum fac cîte unul trei inşi, cînd este
325
nevoie să primească şi să ia hotărîri. Care cugetă întîi, sau cum cugetă tustrei, odată, la fel ? Cînd rîde unul, rid trei ? Cînd suflă unul, suflă trei ? Vine un cetăţean să viziteze regenţa, care îl aşteaptă în picioare, pe trei tronuri, sau culcată pe o sofa ? Vorbesc toţi laolaltă sau pe rînd ? Şi cum reprezintă unul trei, dacă răspunde unul singur ? Badea Ion îşi închipuie că se ţin de degetele mici, în-cîrligate.
In orice caz, o tehnică a ţinutei şi a omogenităţii trebuie să se fi adoptat. Eu, dacă aş fi regenţă, îşi zice badea Ion, cred că aş lucra cam aşa, cu cei de o fiinţă cu mine, inaugu-rînd soneria de la hotel: o dată garsonul, de două ori madama, de trei ori directorul general : afirmativ, o ciupitură ; negativ, frecarea urechii ; sîntem perfect de acord cu vederile dv., scărpinarea bărbiei ; însă vom aviza, cu gura puţin deschisă. Mai treceţi săptămîna viitoare, un ochi chiorîş. Vom da poruncă, un deget în jiletcă. Nouăzeci şi nouă la sută din cereri vor fi primite cu un zîmbet, zîmbetul care făgăduieşte un sfert şi lasă baltă pe celelalte trei.
Dacă trebuie concediat un guvern cu autoritate, se adoptă un limbaj convenţional. La chestiunile grave, pe care le agită prezidentul guvernului, regenţa constată că s-au făcut cartofii, că plouă sau că va ploua în curînd. Un regent va întreba : ce mai e nou pe la Călăraşi ? Altul va povesti ce a visat azi-noapte. Se făcea că vine o capră neagră, neagră, mare, mare, şi se făcea că iese pe linia ferată o varză albă, albă, pe care a sărit capra să o mănînce; dar s-a făcut că vine şi un accelerat, care a dat peste capră şi varză şi le-a strivit, iar varza şi capra au fost înmormîn-tate în acelaşi sicriu. O pauză, în care primul-
326
ministru continuă să expuie că situaţia financiară fiind extrem de grea, evenimentele impun menţinerea la putere a guvernului timp de şaizeci şi cinci de ani, din tată-n fiu. Atunci, al treilea regent întreabă : ghici ghicitoarea mea, ce a devenit acceleratul ? Şi regenţa întreagă rîde solidar, însă primul-mi-nistru nu înţelege. Nu înţelege o lună, două, trei, cinci, şapte luni. Dificultăţile regenţii sînt din ce în ce mai multe şi situaţia e delicată, dat fiind că funcţia de regent nu e veşnică şi că regenţii redevenind, cine ştie cînd, cetăţeni, vor avea de furcă, cine ştie cum, cu' puterile guvernelor particulare...
Badea Ion gîndeşte cîte puţin, ca să se deprindă cu noua lui libertate şi nu cutează dintr-o dată să-şi ostenească mintea de tot. Dacă nu se va reînfiinţa cenzura într-o săp-tămînă, el se va mai gîndi cîte puţin.
1928
DISPUTA CU ARHANGHELUL GAVRIIL
...Şi în noaptea în care, cu penele albastre zbîrlite de somn, fugeam de basmele adevărului şi căutam pe cele ale minciunii, atît de odihnitoare şi cu atît mai fermecătoare, a descins din ceruri arhanghelul Gavriil, fulgerînd pe dinainte-mi o sabie de lună cu tăişul ca o lucire de diamant.
— Pasăre nelegiuită, baptistă dacă nu mozaică !... Ce-ai făcut ?... Aruncat-ai crăci întregi de spini în grădina prietenilor mei, închinătorii ortodocşi ai Maicii Domnului!... Apu-catu-te-ai, meschin, să-i cauţi la arătarea feţei şi să-i găseşti graşi, măsuratu-le-ai cingătoarea şi ai aflat că multă stofă englezească intră-n pantalonii lor, bănuitu-le-ai chiar gîndul cel mai ascuns, şi i-ai trădat că uitînd de lăcustele Sf. Ioan din Pustie vor să fie secretari generali, şefi de cabinet şi deputaţi ai guvernului. Te-ai mirat că nu se bat cu fringhia udă, singuri şi nu ţin postul, nici în Vinerea Mare !...
Ce-ai vrut să arăţi ?... Că nu e gîndul lor ortodox şi sînt numai mucenici de cîlţi şi de var, ca la teatru şi-n vitrine ?...
Căci aşa se şi cade ! Nu s-a pomenit general care să poarte raniţă şi să adape calul. Comandantul suprem al oştilor stă în cort, ocrotit de tunuri şi păzit de gărzi, şi el citeşte numai harta şi mişcă steguleţele strategice.
328
Nici un astronom nu se mută în Aldebaran sau în Liră sau în Ursa-Mare : ci numai de la ocheanul lui de lucru socoate greutatea, iuţeala şi metalele celorlalţi sori.
De ce te-ai răzvrătit cu o pretenţie nemai-întîlnită, i-ai ocărît, ai făcut glume, de au rămas bieţii ortodocşi români amărîţi şi ruşinaţi unul în faţa celuilalt ?...
Dar m-am scuturat în pene de nepriceperea arhanghelului, şi zburînd drept pe ascuţişul săbiei pe care m-am oprit, ţinîndu-l bine-n gheare, am răspuns :
—	Preasfinte arhanghele Gavriil, bine ai făcut că ai venit şi la o pasăre nelegiuită ca mine, să-mi încinţi ochii, auzul şi mirosul cu faţa ta de lapte şi vorba ta cu aromă de crin, dar în cer pesemne n-aveţi o facultate de litere, unde să se predea şi filozofia...
Află dar, preasfinte, că disciplina etică nu se supune aceleiaşi legi cu celelalte discipline, ştiinţifică şi estetică. Nu e nevoie să zbori în lună, de bunăseamă, ca să vezi că e piatră stearpă, nu	e nevoie	să	ucizi pe Abel,	ca	să
cînţi pe harfe	remuşcarea lui Cain, dar	nu e
cu putinţă	să	crezi	în	Dumnezeul, Fiul	şi
Sf. Duh şi	să	înjuri	de	Maica-Precista	şi	nu
se poate să propovăduieşti ortodoxismul numai pentru alţii, iar tu să practici lăcomia, beţia, orgoliul şi preacurvia.
Du veste-n cer, preasfinte, la ceilalţi îngeri supăraţi pe moţul meu de papagal suferind de o manie, denumită pe pămînt logică, şi spune-le că Etica, în cuprinsul căreia trăiesc toate religiile, cere — dacă vrei să fii crezut şi dacă nu eşti un şarlatan — să începi însuţi să te supui poruncilor ei, să mori pe cîmpul ei de luptă, să te urci în luceafăr şi în lună...
—	Aşa cere Etica ?
329

—	Da, atunci cînd se numeşte «politică cui-* turală», pentru sate şi mahalale...
—	Şi ortodocşii pe care-i învinuieşti de minciună, nu se-nchină niciodată ?...
—	N-aş putea spune asta... Se-nchină ! . Dar nu la icoane... Mai mult pe la acele icoane calde şi moi purtate subt şale şi care pe româneşte se numesc... — dar nu-ţi mai spun !.., — ale oamenilor politici în ajun de a veni sau după ce au venit la guvern.
1928
PORTRETELE ELECTORALE
Tiparul şi-a justificat chemarea culturală. Niciodată nu s-a tipărit atîta hîrtie ca în momentul de faţă şi niciodată preţurile literaturii n-au atins cifrele actuale : totul s-a distribuit gratuit. Cu o încredere necunoscută încă în alfabetismul poporului, reputat neştiutor de carte, partidele cu autoritate se îmbulzesc să-i dea să citească. Miniştrii care nu s-au arătat ani de zile la faţă îşi distribuie fotografia, probabil că din fudulie fizică. Toată lumea pare invitată la un mare concurs de frumuseţe masculină şi fiecare candidat la agreabilul sport de a călări pe spinarea du-mitale, domnule cititor, şi-a căutat surîsul cel mai frumos şi portretele din floarea vîrstei.
Cutare om de stat, care şi-a identificat sufletul cu Danubiul, mintea cu Carpaţii şi trupul cu ţara administrativă, nu răspundea la nici un apel, la nici o jălanie, la nici o suferinţă : urechile sale păreau împietrite de fiorul necesităţilor naţionale. El corespundea cu ţara numai prin Monitorul oficial, şi relaţiile lui se concentraseră în cercul prefecţilor şi al perceptorilor iar vocabularul lui, împrumutat de la Jupiter tunătorul, prefera strînge-rea laolaltă a cuvintelor injurioase pentru cetăţeni. S-a îmblînzit. De cînd nu mai e nimic în ierarhia socială, graiul i-a devenit dulce. Uite-i şi fotografia.
331
Domnii îşi expun profilul şi literatura pe afişe în toată ţara. O dorinţă violentă i-a cuprins de astă dată pe toţi să guverneze, să facă legi, să puie ordine, să umple ţara de bani şi să-şi asigure un salariu pentru osteneala de-a circula în automobil şi trăsură. O irezistibilă vocaţie îi împinge cu o putere furtunoasă către guvernare. Ei au nevoie să cîr-muiască, după cum dumitale ţi se face foame şi trebuie să te ospătezi negreşit. Dacă nu-i trimitem în Cameră şi Senat pe banca ministerială, îi nenorocim, unica lor profesiune fiind guvernarea. Că această muncă grea constituie o mare specialitate şi un orgoliu, este dovedit prin afirmarea unora că dacă vin alţii la guvern, aceştia sînt ridiculi, incapabili şi nuli. Fiecare sport cu practica lui: sînt persoane distinse în care tenisul e înnăscut, ca o aristocraţie. Eşti sau nu eşti conducător, după cum eşti oacheş sau bălan.
O preciziune, o regulă cu care să deosebim fără greş valoarea unui guvernamental, nu s-au formulat încă. In schimb, drepturile lui la Putere sînt documentate exact. Cine are în ascendenţa lui o statuie şi mai ales statuie înaltă şi lipsită de gust, este siguramente bărbat de stat, cu garanţia că tot ce a ieşit din materialul lui, de preferinţă bronz, posedă graţie acestei coincidenţe, autoritatea de a guverna în permanenţă şi de-a stăpîni viaţa şi noţiunile exclusiv. E un spiritism statuar. In caz de încurcături neprevăzute se consultă statuia, care dă indicaţii. Cînd urmaşul cel din urmă al statuilor e un vierme, nu se discută : viermele are dreptul sacru să orienteze lumea şi să o regenteze — şi dacă nici nu mai are energie, nici nu găseşte ascultare, viermele se îngrădeşte cu armată şi poliţie şi
3»
face legi, în care fiece ins este socotit vinovat şi condamnabil înainte de-a fi început.
Unde ai mai văzut dumneata, te întrebi, capetele acestea, afişate, întoarse către public ca din tren şi tramvai ? Toate se uită exclusiv la dumneata, trecătorule. Unul strînge guriţa, altul îşi holbează ochii, mustaţa unuia spîn-zură ca la porumb, cravata altuia zboară. Uite o cărare, o chelie, o frunte de raţă, un maxilar de bour. Parcă le-ai mai văzut.
Nu le-ai mai văzut, dar seamănă cu toate celelalte şi unele cu altele, aproape leit. Placa fotografică, zincul, tiparul, hîrtia, degradează figurile, le topesc şi toţi viitorii dumitale miniştri, deputaţi, toţi bărbaţii de stat, par nişte fugari prin ceaţă, îndreptaţi către guvern. Un afiş electoral seamănă cu o fotografie de congres, cu un album colegial de-acum treizeci de ani, cu registrul de spărgători de la prefectură. Fotografia şi contimporaneitatea reduc varietatea la tip.
Votaţi, cetăţeni, cu linia, votaţi cu semnul, votaţi cu gămălia şi cu paharul, semnele distinctive ale bărbaţilor voştri de stat, însă nu vă uitaţi la fotografie.
1928
EUROPA INSTANTANEE
I s-a întimplat unui ziar nefericirea s-o ia înaintea timpului, din spaima de a nu rămîne în urma lui, anunţînd printr-o ediţie specială moartea regelui Angliei. După cincisprezece minute a sosit de la Londra o telegramă prin radio, că regele era atît de viu încît ar fi putut citi el însuşi ediţia specială a ziarului românesc care-i anunţa decesul.
Europa instantanee s-a impus. Noua ediţie specială de dezminţire — împărţită gratuit unor cititori care nu citiseră ediţia eronată — a fost amenda grea pe care ziarul românesc a plătit-o spaţiului ultragiat.
Anecdota, precum se vede, e mică, dar învăţămintele sînt mari.
«Independenţele» apun. Naţionalităţile intră în configuraţia mozaicului european, cu o iuţeală vertiginoasă. Unii din noi încă n-au avut vreme să-şi lepede iţarii sau să-şi puie gulerul la nuditatea în care sîntem surprinşi. Mentalităţile nu se mai schimbă de la generaţie la generaţie, ci în construcţia aceluiaşi individ, a cărui pastă dacă nu devine flexibilă şi a cărui inteligenţă fulgerătoare constituie elemente de comedie bufă pentru tot continentul.
Din clipa în care spaţiul a dispărut, mistuind în neantul lui o bună parte din timp
334
condensat în viteză, ce valoare mai au socotelile şi interesele noastre locale ?...
Un director de ziar din Bucureşti e rectificat de un medic din Londra, în chiar clipa — cincisprezece minute nici nu mai e timp, ci inhibiţie — în care a spus minciuna sau nerozia. Iar administraţia din spatele directorului plăteşte aberaţia de o secundă cu vreo cîteva sute de mii de lei.
Transpuneţi fenomenul într-un domeniu mai agreabil sau mai productiv.
Toate artele şi toate bursele se-ntîlnesc într-un cerc al cărui diametru e o jumătate de secundă.
Şi, cu toate acestea, pînă ieri un prim-mi-nistru credea că păzeşte naivitatea ţării cu o armată de vameşi — şi Europa venea prin văzduh — iar o întreagă generaţie de proşti sau de şarlatani elaborau o metafizică a trecutului şi a mersului pe loc, pentru crearea unei aristocraţii valabile numai prin existenţa ■a optsprezece milioane de analfabeţi.
în Europa instantanee, Buftea dispare, indubitabil, cu toată împotrivirea şi disperarea bufţii din Bucureşti.
1928
AFACERI EXTERNE
In biserica latină, universală, Vaticanul obişnuia să ierte păcatele preoţilor şi arhiereilor căzuţi în greşeală şi căutînd să nu-şi micşoreze personalul duhovnicesc, se mulţumea să strămute materialul dintr-o localitate într-alta. Nimeni nu poate cere naturii să facă pe oameni la fel, pentru un singur fel de îndeletnicire. Intre mistici se strecoară şi cîte un isteric — gurile rele pretind că mai mulţi — şi cîte un agent vulgar al celibatului şi al fecioriei. Consecinţele sînt de neevitat: cu ochii lui albaştri ridicaţi în ceruri, preotul incoruptibil şi extraterestru, a operat fără să se priceapă, dar cu o preciziune tehnică a instinctului, de admirat, o nouă Bună-vestire, gîn-dindu-se la o fată frumoasă cu întreaga concentrare a inimii lui şi fata rămînînd, cum se zice în lumea de rînd, lipsită de duioşia vocabularului, îmborţoşată.
Preotul care a realizat asemenea transfuzie a intenţiei, făcînd ideea pîntec şi idealul om, în bestiala scandalizare a curiei şi a parohiei, este interpretat în consistoriile abstracte ale bisericii catolice ca un creator pe căi neobişnuite, şi multe, de pildă, din Bretania în Alaska şi de-aci în Indii, în Americi, pînă îmbătrî-neşte şi forţele morale, ca să nu ne ascundem gîndul de tot, îşi pierd acuitatea zămislitoare şi se îmblînzesc.
336
Ministerul de Externe nu este un Vatican, însă şi-a însuşit prin caracterul lui de universalitate, procedeurile Urbei eterne. Evident că nici agenţii lui, de profesie sau proaspeţi, nu sînt constrînşi la jurămîntul şi practica virtuţilor teologale. Un consul poate să petreacă toată noaptea într-un dancing sau cabaret şi să plece nesupărat de vreo obligaţie morală, cu o creolă sau o malabreză acasă. Ceva mai mult, o poate lua şi de soţie, contribuind la liniştea unui suflet şi la regularea unei situaţii. In timpul ocupaţiei, la Bucureşti, puteau fi contemplaţi doi mari reprezentanţi ai Puterilor Centrale, trecuţi de vîrsta bonboa-nelor dulci la vîrsta bonboanelor pectorale; care ţineau gurile căscate, cu multă apă în ele, într-o lojă a unui teatru de mişcări lascive, din Bucureşti. Amîndoi aliaţii politici şi militari intraseră în adversitate şi cronica povestea pe şoptite evenimentele de bucătărie şi alcov, încheiate la ofiţerii tineri, ambuscaţi în Carieră, cu trimiteri subite pe front. Cîntă-reaţa care pasiona în acel moment grav al istoriei universale, varicele unui conte Otto-kar, nu era mai înaltă ca o damigeană, însă rotondităţile ei minuscule deveniseră un vis austro-ungar K. u. K.
Nimic nefiind nou sub soare şi la lumina becului de noapte, evenimentele noastre externe au fost precedate de altele similare. Dacă unul din cei doi mari diplomaţi, totuşi, s-ar fi dus acasă, în patrie, cu cîntăreaţa, crătiţile căsniciei i-ar fi sărit probabil în cap. Şi se întîmpla ceva mai grav ; împăraţii i-ar fi concediat şi uşile celor patru-cinci sute de familii care alcătuiesc minoritatea de comandă a oricărui oraş cu cîteva tradiţii, le-ar fi rămas închise.
337
Ticăloşii de valahi sînt demni de dispreţ, fără îndoială, şi femeile lor n-au în educaţia lor superioară cel puţin exhibiţia ombilicului, dacă nu şi a regiunii întregi ; totuşi, îngăduitori. Soţia unui diplomat recent, care ţine locul ministrului, a fost primită şi în familiile închise, pînă ce doamna, excitată de fantezia reminiscenţelor, a declarat starea de asediu şi s-a mobilizat agresiv cu toate uneltele de luptă, tocuri Louis XV, talons rouges, ace şi unghii, împotriva boilor de valahi. Ba arhiepiscopul căsniciei, cvasi-ministrul, a fost adus să renunţe la plastronul lui brodat şi la bicornul cu puf, pentru a se lua la bătaie cu şofeurii : noblesse oblige.
în curînd, abia în primele zile ale unei splendide ascensiuni, diplomatul va fi trimis de Vaticanul nostru să-l reprezinte în Spania, unde tauri cu sînge fierbinte, toreadori bistraţi şi şofeuri cu bereta bască, vor fi în stare să satisfacă simţul de agresiune al celor doi pelerini ai diplomaţiei. însă la Coco a venit un papagal castilian şi i-a spus că evenimentul diplomatic petrecut în Bucureşti se şi cunoaşte la Madrid şi că lumea domnului Primo de Ri-vera, care pînă în prezent nu s-a bătut nici în pivniţă, nici în pod, nici pe stradă cu nici un servitor, îşi va închide uşile discret.
E bizar un lucru, dragă Coco ; că o ţară tî-nără îşi poate oferi de bunăvoie luxul de mare maceraţie veneţiană şi florentină, de a primi în rîndurile ei cele dinţii, pe degeneraţi.
1929
O, TAMAVACHIS !
Unde ai mai auzit, Coco, acest nume, sunător ca Thalassa, filat ca Penelopa şi brav ca Menelaus ? El evocă volumele oliv de clasici, «Edition Hachette», caietele de versiuni, pe profesorul de greceşte şi pe Telemac. Zece mii de Termopile, Anabazis, Anabazis ! Şi lada cu două mii de pagini a dicţionarului, în sertarele căruia căutai mărunţişuri lexice, nasturi vechi, ace îndoite, inflexiuni şi genitive. O, Tamavachis, agilule, suplule, invulnerabile, tu ai plecat din Elada să cauţi lîna de aur şi ai găsit-o la Galaţi.
Pe vremuri, tu te-ai luptat în neamul tău monumental din soarele dulce al peninsulei, cu fiarele cu capete multe, cu pulpe multe şi cu cozi numeroase; cu măsele, cu unghii şi solzi. Hercule povesteşte şi azi cum a doborît el, cu buzduganul, croit dintr-un trunchi de o sută de ani, tot soiul de zmei şi balauri. Tamavachis, tu te-ai ţinut cale de postii peste postii, după zimbrul Hrissoveloni — ce nume, de-aşijderi frumos, de-aşezat în călindar după Hrissostomul! L-ai prins în templul de 50% plus un comision şi i-ai răpit oul columbei, din cuib, şi te-ai evaporat. Imaginaţia clasică te vede fragil şi fin, zburînd spre miazăzi cu aripi diafane, febrile, de libelulă, licăritoare la călcîie. Te-ai făcut hoţ, Tamavachis, dar ce hoţ gentil şi aristocratic : abia te mulţumişi
33 9
cu mai puţin de zece milioane, bătute deodată ca prin becul unui sifon. în seria lucrurilor inanimate sifonul imită tristeţea şi nasul mol-fuz al lui Coco ; un sifon albastru.
O! Tamavachis, permite-mi să te felicit. în genul tău nu prea interesant, tu ai reprezintat justiţia imanentă şi un principiu răzbunător Pe cînd banca pe care ai slujit-o cu fervenţă, cîte douăzeci de ore pe zi, construia miliarde şi un palat de poveşti, atît de somtuos, atît de inenarabil, încît chiar un preot de doi metri înălţime şi cu o fabuloasă barbă neagră de profet a putut admira în minunile ei de piatră şi metale mîna semănătoare de franci a Bunului Dumnezeu, sărutînd fotoliile, după o metanie schivnicească, exact în locul de piele marochină unde se răsfaţă un punct şi un centru cald ; tu, Tamavachis, îţi calculai bagajele şi spălai putina discret. Cam în acelaşi timp, poeţii şi prozatorii aveau nevoie de un editor, care şi-ar fi acordat cheful artistic să puie milioanele hipnotizate de incantaţiile tale, în cîteva iniţiative intelectuale, cu folos.
Ca un idol insensibil, Zimbrul a refuzat să sprijine şi munca, şi virtutea, şi talentul, care nu produceau cincizeci la sută şi un comision, plus timbre. Tu l-ai legănat de coarne şi ţi-ai pus gura pe tetina lui simţitoare, care ţi-a umplut doniţa stomacului cu lapte; zimbrul era feminin şi semăna cu vaca. Să fii sănătos, Tamavachis !
Vezi tu, coleg al zeilor din Olimp, e o fatalitate originară ca sumele mari de bani să fie furate. Ele nici nu se dăruiesc, nici nu se duc întregi la o zămislire. Putinţa de a clădi o biserică pentru un altar şi de-a ridica o mî-năstire înzestrată, pentru călugări, a dispărut odată cu Voievozii, care învăţaseră că averea este praf şi carnea ţărînă şi că timpul nu-i
340
ai nimănuia. Binefacerile mari şi le fac sieşi casierii şi directorii harnici, iar escrocii şi furii sînt pentru vremea lor ultimii reprezintanţi ai vitejiilor pentru avere.
O ! Tamavachis, tu eşti mucenic de calibrul tău şi al epocii, dar epoca te merită şi te caută. Orice procent devine capital şi orice capital se duce către miliard şi capitalul are nevoie todeauna de un paznic, Tamavachis; de un om de încredere ca tine, Tamavachis ; de un Tamavachis — căci unul face miliardul şi altul îl păzeşte.
Dragă Tamavachis, de cîte ori idolul tău, cercetat de poet, care dorea să-şi facă un bordei sau o carte, nu i-a răspuns cîntăreţului în extaz ; fericitule scripcar, ce-ţi trebuie bordei, ce-ţi trebuie pîine! Te pizmuiesc. Tu ai talent, du-te drept înainte. Idolul tău ştie de frică şi nu de omenie. Lui îi vine bine brigandul intelectual care-1 ameninţă cu ruşinile secrete date la iveală; idolul plăteşte! Şi tu îi ştiai bine, tu, Tamavachis, contabil versat, păstrător de registre şi bandit eficace.
Odinioară Zeii trimiteau păstori, prooroci şi psalţi, care nu mai au locuri între voi. Azi vă trimite pe voi, o idoli ! o Tamavachis ! Voi vă ajutaţi unii pe alţii şi vă înţelegeţi şi vă iertaţi.
1929
FECUNDITATE
O casă biblică, o păreche monumentală, Ion şi Smaranda au doisprezece copii, doi cîini, patru miţe, patru cai, două vaci, o sută de găini, douăzeci de curci. Cel mai mare copil e băiat: are douăzeci şi patru ani şi e locotenent ; se adaogă un soldat. Al doilea copil are douăzeci şi trei de ani şi e sublocotenent : se mai adaogă un soldat. Fata cea mare s-a căsătorit şi are doi copii — cu un colonel : se mai adaogă un soldat. Douăsprezece veacuri de om: descrescînd copiii, cel mai mic are optsprezece luni şi nepoţii scoborînd pînă la patru.
Şi iată glas din ceruri s-a auzit zicînd : bi-necuvîntarea mea peste voi toţi, cu slugi cu tot, douăzeci şi cinci. Tu eşti încă tînăr, Ioane, şi tu tînără, Smarando. Creşteţi şi vă înmulţiţi, căci mi-am pus de gînd să vă fac pe toţi o sută douăzeci.
Copiii cei mai mici au avut pom de Crăciun şi jucării multe. Copiii cei mai mari au luat un aparat fotografic, un gramofon, o vioară şi sorcova cu flori de hîrtie s-a întîlnit în casă, cîntîndu-şi colindul, cu jocul charleston şi cu muzica de jaz. Pe scara de lemn, largă cît sala imensă de intrare, se scoboară ţestoşi copiii din urmă. într-o odaie din dreapta se citesc versuri. în sufragerie se bea vin. Un grup mai strîns vorbeşte pe şoptite.
342
Zeci de paltoane, blănuri, căciuli, chipie şi pălării, zeci de şoşoni, zeci de umbrele : o garderobă de teatru. Pe mese, stîlpi albi de sute de farfurii. O ladă cit o căruţă, cu tacîmuri. O a doua ladă cu pîini. O a treia ladă, cu sticle pline. E zgomotul unui mare ospăţ. Fetele circulă către bucătăria în mare funcţiune. Un prunc suge la sîn şi cere laptelui să vie mai iute : atitudine de Madonă pe o treaptă cu covoare.
Cincizeci de ghete, pantofi, cizme, se lustruiesc zilnic, dimineaţa. Săptămînal, se spală trei sute de bucăţi de rufărie. Anual se mănîncă mai multe vagoane de merinde. Varza umple zece butoaie, făina e în patru saci, zahărul se serveşte cu geamantanul. Nuci şi mere, grămezi în poduri. Lintea, grîul, fasolea sînt clasate. E nevoie de o bucătărie vastă, de un atelier de încălţăminte. Cuferile au umplut o cameră pînă la tavan. Un atelier de croitorie...
O lume de gospodari, de oameni molcomi şi calmi, o familie ; toate secolele de la des-călicătoare sînt adunate la un loc.
O dulceaţă cerută naşte douăzeci de bliduri mici de sticlă, douăzeci de pahare, douăzeci de linguriţe. Un izvor de apă e băut în două minute. O cămară cît o prăvălie prezintă, rîn-duite pe poliţe albe, mii de borcane de pă-mînt smălţuite şi pestriţe în cafeniu şi roşu, ca nişte pisici. Pe toba de hîrtie a borcanelor s-a scris gustul conţinutului şi anul de la facerea lui. Caisele verzi, caisele coapte, prunele, coacăzele, gutuile, cireşile amari, şerbeturile sînt aşezate pe catalog. Fragi, căpşuni şi zmeuri întocmesc o categorie atmosferizată prin parfumul comun al aromelor deosebite.
Dormitoarele pentru fete şi dormitoarele pentru băieţi şi în mijlocul etajului lor dormitorul părinţilor, generatorii subt acoperiş ai
343
acestei omeniri. Băieţii s-au obişnuit cu fetele la timp şi fetele cu băieţii. Bărbaţii şi-au făcut o educaţie pentru viitoarele căsnicii şi viitoarele femei au fost mamele de cîte două-trei ori ale fetelor şi băieţilor născuţi succesiv în camera mare. Aci se mănîncă, dincolo se doarme, alături se naşte.
Tribul Smarandei şi al lui Ion se deplasează duminică şi la Paşti, ca un cătun ieşit la plimbare. Cei care merg înainte, ofiţerii, cei care vin după ei şi cei care nu s-au ridicat pe picioare, în căruţe mici cu patru roţi, împinse dinapoi.
Şi din toată familia se ridică murmurul ca al unei maşini de treierat, alegătoare de spice, un sentiment de legătură şi de putere, cinstea duratei, şi a efortului numeros laolaltă : o eternitate concentrată.
1929
CE VREA MUNTELE?
Ne ajunge pe masă o petiţie imprimată, a ■«locuitorilor»- din Sinaia, adresată tuturor miniştrilor : «Domnule ministru, salvaţi Sinaia», cu acest apel se încheie tragica petiţie a Vîr-fului cu Dor. Ce vrea muntele ? Vrea jocuri de noroc.
«Regele Carol, marele nostru rege inaugurează (în 1912) cazinoul, care funcţionează pînă la 1916, anul gloriosului nostru război». Primul argument e vitejesc şi patriotic recunoscînd în acelaşi timp şi meritele calificate ale primului nostru rege.
Al doilea argument, financiar şi respectuos faţă de instituţiile constituite, apără statul, comuna şi eforia. «Rezultatele acestei funcţionări (a Cazinoului) au fost din cele mai frumoase». Nu se poate spune că argumentul este lipsit şi de gustul estetic. «Statul a încasat, în medie, anual, circa (ah ! circa) lei douăzeci şi patru milioane, eforia şase milioane, comuna şase milioane». Petiţia nu insistă cît au fost de «frumoase» rezultatele pentru alte două categorii, pentru patroni şi pentru fripţi — şi nici nu interesează. Dar e ciudat că pornind de la izvoarele vieţii, petiţia nu menţionează toate bazele societăţii : Şcoala, Biserica şi Familia. Evident, e o lacună : miniştrii ar fi înţeles mai bine utilitatea Cazinoului.
345
Dealtfel, era, poate, inutil, căci însuşi Cazinoul făcea cît o Şcoală, cît o Biserică şi cit toate Familiile adunate la un loc. Cazinoul era un lăcaş de moralitate, numai proştii şi răuvoitorii au putut să insinueze fără dovezi că la Cazinou se pierdeau banii munciţi şi pîinea copiilor legitimi. Lucrul stă cu totul într-altfel. Neghiobia unui guvern a crezut că «închizînd Cazinoul a fost salvată moralitatea publică». De unde ? «Din nefericire, nu e aşa. Moralitatea publică nu a fost salvată. La Sinaia tot se joacă, se joacă mai mult, şi se joacă în condiţii lipsite de onestitate». Vedeţi, la acest lucru evident şi săritor în ochi nu v-aţi gîn-dit. Cazinoul lucra cu onestitate. Jocul e ca furculiţa, cu două funcţiuni; una malonestă: dacă îţi vîri furculiţa în ochi ; alta onestă : dacă vehiculezi cu ea şniţelul spre orificiul bucal. In joc, ca în toate celea: dualism.
Petiţionarii s-ar fi putut înşela în entuziasm, atingînd un rezultat — vorba lor — urît. Miniştrii le-ar putea răspunde: dacă se joacă mai mult azi decît înainte, fiţi mulţumiţi ; nu vă lipseşte nimic, ba aveţi şi suplimente. Aşa ar fi, dacă n-ar fi decît atît. Mai este însă ceva, este cultura, fără de care un popor civilizat nu poate trăi. Fără jocuri de noroc, la urma urmei, Sinaia s-ar mai învoi, însă ea nu poate trăi fără cultură, fără manifestaţii sufleteşti superioare, pe care petiţia le invocă în cuvintele pe înţelesul tuturor : «distracţii de reală valoare artistico-literare».
Prin urmare, totul concordă şi se armonizează şi pentru ca Sinaia să înceapă să semene cu muntele Sinai, colegul ei, din vîrful căruia Moisi a primit Decalogul, care conţine întreaga lege morală, nu mai rămîne decît ceva : redeschiderea Cazinoului.
346
Contemplînd iscăliturile numeroase de dedesubtul cererii sinaioţilor, albumul e instructiv. Un profesor universitar. Un profesor. Un judecător. Foarte mulţi proprietari : se înţelege. Insă un imens număr de funcţionari, care dovedeşte că acestor nefericiţi le lipseşte nu un Cazinou, ci o sală de lectură şi de conferinţe cu un post de radio, care i-ar împiedica să se plictisească. A iscălit şi un poliţist, ceea ce pare mai grav. Ni se pare că reşedinţei de vară a răcoarei îi lipseşte un penitenciar ; ar fi semnat şi el. Dar întrucît îl interesează Cazinoul şi nerăbdarea actelor artistico-literare de reală valoare sile instituţiei, pe domnul N. Duţă, coşar ? Iată ce înţelegem ceva mai greu, recunoscînd că prezenţa în lista protestanţilor din Sinaia a doi fotografi e utilă. Ea poate ajuta eventual cercetările parchetului, cînd «frumoasele rezultate» ar putea fi lichidate în pădure, cu o funie de cracă sau cu un revolver, acţiuni admise împrejurul unei case de joc.
Dar locul unde domnul prefect de Prahova are dreptul să rămîie gînditor şi să speculeze în fizic şi metafizic şi domnul ministru de Interne să ia oarecare măsuri, coincide cu al treilea nume din petiţie : Em. Vlachide, pretorul plăşli. Intr-adevăr, entuziasmul de inconştienţă al semnăturii pretorului pe o asemenea petiţie, este, chiar la Sinaia, unde a îmbătrînit spiritul domnului dr. A. V. Ureche, primul iscălit în petiţie, fără precedent.
1929
MORALESCU
Cu prilejul unei reprezentaţii de teatru şi a unei piese de domnul Minulescu, despre care vorbim pe dinafară — regretăm că nu am văzut-o, — domnul Moralescu a reapărut la cenzură cu foarfecă lui de tăiat mucurile la luminări, şi operează. Origina răzvrătirii acestui nobil şi ruginit instrument nu este însăşi Morala, pe care o să rugăm de-a surda apostolii ei de o secundă, improvizaţi în pisoarul Teatrului Naţional, să ne-o definească, ci un incident între un literat şi o persoană literară, domnii Ion Minulescu şi Chiriţescu (mi se pare că se scrie mai mult cu Kapa). Fiind amîndoi funcţionari, la două ministere conexe şi în-tîlnindu-se în camerele rezervate dialogului ar-tistico-literar mai des, domnul Minulescu ar fi revelat o aluzie a domnului Chiriţescu, care nu admite literaturile decît pe documente trăite cu recipisă, imputîndu-i că a scris o carte veridică a războiului, văzut de pe canapeaua din Bucureşti.
Se pare că autorul ar fi preferat să fie confundat în batalioanele brave ale frontului, ata-cînd in asalturi, cu sabia trasă în soare şi în-demnînd voinicia sufletească a soldaţilor să înainteze — şi că imputarea domnului Minulescu i-ar fi stricat toată poezia. Autorul s-a răzbunat aşa cum ştiu oamenii aleşi să se răzbune, ridicîndu-se pină la Morală, pînă în ab-
348
stract şi identificat cu învăţămîntul, cu Şcoala, cu Catedra, trei alte aspecte mari ale Moralei, a transpus conflictul între Instituţii, o altă entitate care trebuie scrisă cu majusculă. Aceste cuvinte merg destul de rău pe hîrtie, obişnuite să fie scrise cu litere de foc şi săpate în piatră adevărată.
Învăţămîntul s-a ridicat împotriva Teatrului Naţional. S-a amestecat Presa. A intervenit Parlamentul. Au participat la discuţii Bătrîne-ţile şi Maturitatea. In sfîrşit, n-a lipsit nici o literă mare din concursul de frumuseţe morală şi Ipocrizia a inspirat cele mai bombastice tirade. S-ar fi zis că nici unul dintre retoricii luptători ai Moralei integrale şi definitive nu a purtat niciodată două sute cincizeci de grame suplimentare la insul lor principal şi că toţi aceşti bărbaţi cred şi la o vîrstă înaintată că naşterea copiilor se face pe la subsuoară. Ei ridicau ochii la ceruri, de unde vin berzele aducătoare de prunci şi scapără noaptea stelele academice pure. Dacă asupra greutăţii în grame ne înşelăm (pentru numărul viitor vom consulta competinţele din fiziologie) în ceea ce priveşte zborul unanim al trupurilor bătrîne către fecioria esenţială din eternitate el este evident. Oratorii simţind plapuma de marmură aproape sau bronzul gloriei vecin, au înţeles să se prepare şi să se prezinte elementelor reci cu centigramele îngheţate.
Ori, domnul Moralescu e un porc autentic şi toţi nepoţii lui sînt nişte siniştri porci. Pentru că se iveşte prilejul, trebuie să le-o aducem aminte. Dacă cititorul naiv din public, din universitate şi din liceu, ar fi dispus să le acorde o fire supranaturală şi să creadă că scandalagiii morali se folosesc în marile şi micile lor trebuinţe de o frunză de viţă cu balamale de ceasornic sau de un creion şi un
349
carnet de buzunar, vecinii, în schimb, cunoscuţii şi prietenii, portarii, şofeurii, birtaşii din periferia Capitalei si procuriştii lui Cupidon îi cunosc şi rîd.
Şi în morală, ca şi în dragoste, se cade să fim delicaţi şi discreţi. Terenul e suprasen-sibil şi cine face curse de gloabe de-a lungul lui, poate trece de prost, de criminal sau de nebun. încă nu se ştie, domnule Moralescu, unde începe dragostea şi de unde se iveşte familia : să nu mai vorbim despre artă, ca să nu ne încurcăm de tot. Femeia care va fi muma copiilor dumitale nu vine todeauna numai din valurile spumate ale mării şi din miezul crinilor, care îşi desfac pleoapele ca să-i dea naştere la lumină. Unii din Moraleştii domniei tale şi-au luat soţiile de pe treptele bisericii, alţii de la bucătărie, alţii — şi mai rău — din varieteu direct. Ştefan Luchian, care a dat picturii europene un nume inefabil şi o clară operă de mare sănătate, a răpit în-tr-o noapte o femeie dintr-un bordel de slugi, ca să o facă tovarăşa legăturii lui celei mai morale, după toate concepţiile judiciare, bisericeşti şi didactice, ale apostolilor ipocriţi ai ideii.
Vorbiţi încet, domnii mei, pornografia este altceva decît morala, dragostea şi literatura — o ştiţi cu toţii şi cu toţii o practicaţi. Dacă doriţi pilde, o să vi le dăm ; cu dezgust, dar o să vi le dăm...
1929
CUM SE APĂRA UN FOST MINISTRU
Ziarul Viitorul (nr. 6304) publică un text de cincisprezece cm lungime, intitulat inocent Răspuns unei calomnii şi unor insinuări. El emană evident, de la domnul Tancred Constan-tinescu, fostul ministru de industrie, pe care îl apără textul; împotriva, pe de o parte, a ministrului actual de industrie, şi pe de alta împotriva presei. Presa, la care răspunde răspunsul e numită «anumita presă", calificat şubred şi nehotărît pentru tăria dezminţirii. Pasajul presei trebuie citat textual:
«Iar anumitei prese ce prin insinuaţiune caută să atingă onorabilitatea domnului Tancred Constantinescu ii răspundem : domnul Tancred Constantinescu nu dă bani»-, cuvintele aci subliniate fiind tipărite în original cu capitale.
Ce-ar gîndi un alegător britanic, citind o asemenea apărare într-un ziar englez ? Un ministru e acuzat negru pe alb că s-a înavuţit în serviciul statului. E acuzaţia cea mai gravă ce-i poate fi adusă unui om de guvern. Acuzaţia se repetă şi se precizează, durează săptămâni, luni, un an, reprodusă şi de presă şi de partizanii politici ai ministrului acuzat. Singură durata constantă a acestei acuzaţii, care este lăsată să sporească şi să se întindă, în loc să fie, cum se cere, instantaneu reprimată printr-un act judiciar, este caracteristică. Ministrul care întîrzie elucidarea unei acuzaţii în
351
orice ţară de la Viena înainte, riscă să treacă drept suspect şi tăcerea lui va intra automatic în dosarul informativ. Oricine poate să dispreţuiască a răspunde în termen unei calomnii, afară de următorii dregători, miniştrii, magistraţii şi membrii camerelor legiuitoare. Acestor categorii de oameni publici le impune datoria să se disculpe imediat, indiferent de acuzator. A tăcea, mascat în opinia proastă ce ai afişa-o despre acuzator sau drapat în solemnitatea unui mut imperialism, este to-deauna a consimţi, cu cauză, la slăbirea prestigiului tău guvernamental sau judecătoresc. Domnul Tancred face mai mult: ia în derîdere acuzaţia şi pe acuzator, deviază linia care duce la răspunsul logic şi zice: Presa vrea să-mi păteze cinstea; nu e nimic; ştiu eu ce vrea presa ; vrea bani ca să tacă. Ei bine, «nu dau bani».
Răspunsul, de calitate vulgară, a făcut o curbă, un zigzag şi iese cu totul într-altă parte decît aşteaptă cititorul. Se poate afirma că un aşa răspuns este matematic curat ? Poate că există ziare, care, acuzînd, să urmărească plata unei tăceri viitoare ; se pare chiar că există cu adevărat. Interesează însă acest considerent, cînd onorabilitatea sigură a unui om public este atacată şi poate să facă el parte din armele de apărare ale unui magistrat onest ? Nu se dovedeşte mai degrabă incertitudinea morală a celui acuzat ? Nu caută el mai repede o amînare continuă a dezbaterilor şi o trecere la imprecis ? Dealtfel, răspunsul întreg manifestă prin alegerea calculată a termenilor, dorinţa unei artistice deplasări a chestiunii.
«Niciodată şi nimeni n-a putut găsi nici cea mai mică neregulă», mai zice textul apărării. Să analizăm această frază. «Niciodată şi ni-
352
meni n-a putut găsi» indică o confuzie mai mult decît gramaticală, ca să fi putut ieşi din condei în această formă, cu o conjuncţie între două cuvinte care nu se colectează. Lipseşte un cuvînt, lipsesc poate mai multe cuvinte care au fost şterse. Ideea ezită în toată fraza. Pornind cu absolutul şi imperativul «Niciodată» fraza nu urmează cursul natural acestui început. Au intervenit ştersăturile succesive, care au slăbit intenţia, au încovoiat-o şi au îndulcit-o. în bună psihologie «n-a putut găsi» a fost intercalat după ce s-a scris «nu va găsi» şi după ce s-a renunţat la un cuvînt final tare, înlocuit cu «neregulă». Cuvintele «cea mai mică» sînt iarăşi intercalate. Desigur că nu de «neregulă» a putut să fie acuzat fostul ministru. Este ca şi cum cineva, certat că a spart o sticlă, răspunde că nu a crăpat nici un geam, a crăpa fiind un diminutiv al spargerii şi geamul fiind de sticlă.
Sensul ezitărilor şi confuziei din text se află totuşi în finalul textului de apărare. Fiind acuzat, nu că trăieşte, dar că trăieşte pe un picior scandalos de opulent pentru un inginer fără merite tehnice cunoscute, fără invenţii brevetate, fără uzină proprie — un inginer care cu cîţiva ani în urmă vivota pe un salariu de funcţionar sărac şi pe care nimeni nu l-a văzut înfruntînd iniţiativa şi zămislind concepţii pe socoteală proprie, cunoscut exclusiv ca salariat al statului, al statului tuturor românilor şi nu numai al dumisale, domnul Tancred Constantinescu are foarte psihologica urbanitate să răspundă textual aşa :
«Şi fiindcă se întreabă din ce trăieşte domnul Tancred Constantinescu : le răspundem : Din cele şase milioane ce cîştigă pe an la lumina zilei.'»
353
îşi ia Viitorul asupră-şi cinismul acestei declaraţii ? ziarul la care domnii Mavrodi şi Tăuşan muncesc pe o leafă greu cîştigată ? Admit aceşti domni că şase milioane de lei se pot cîştiga la lumina zilei ? Admite cineva în ţara asta săracă şi în epoca noastră de penibile sforţări, ca un inginer fără vocaţie să cîştige şase milioane de lei anual ? Ce vor putea răspunde inginerii tineri, plătiţi cu simbrie de vizitii şi cei care umblă pe drumuri cu o diplomă inutilă în buzunar ? Această sinistră sfidare a muncii, din partea unui fost ministru, subt toate raporturile mediocru, poate avea un substrat care să excludă acuzaţia împotriva căreia se apără ?
La lumina zilei ? Cum se descompune această lumină a zilei, ca să poată produce un individ care şi-a început cariera de funcţionar fără avere şi care n-a moştenit nimic, cinci sute de mii de lei pe lună, adică vreo douăzeci de mii lei pe zi ? E lesne de înţeles că la o cifră atît de impertinent afişată, corespund realităţi de ordinul acuzării.
Nota din Viitorul se adresează în primul rînd unui mebru al guvernului actual. Nu crede acest guvern că ar fi foarte oportună, pentru satisfacerea braţelor şi inteligenţelor sîrgui-toare, cărora statul le impune anual tot mai cumplite sarcini, verificarea averilor, atît de mult trîmbiţată şi atît de duios evitată de guvernele trecute ? Căci povaţa continuu ascultată a ordinei şi a măsurii în colectivităţile producătoare ale populaţiei româneşti, nu-i poate corespunde, fără dezechilibru, un venit al unui fost ministru de şase milioane la lumina zilei.
Este neîndoios că cele şase milioane, declarate, bănuim, subt constrîngerea unei temeri, al căreia fundament îl cunoaşte numai domnul
354
Tancred Constantinescu, dispus acum întiia oară să-şi cifreze «cîştigul», adică valoarea intelectuală, reprezintă numai un fragment din valoarea adevărată.
Fostul ministru are acum datoria să precizeze şi originile a ceea ce, după un vocabular suficient de bizar la un om politic si la un fost ministru, numeşte domnia sa cîştig. Fără nici o prejudecată şi în obiectivitate strictă, Biletele de Papagal vor analiza şi explicaţiile, care nu credem că vor mai întîrzia încă un an, după ce am analizat în parte principiile şi enunţările. Cititorul va recunoaşte însă că domnul Tancred a intrat într-o ecuaţie cu soluţia dificilă.
1929
O MORALA
Sînt în prezenţă două filozofii, două puncte de vedere, două feluri de viaţă : a trăi dintr-o muncă şi în măsura normalului produs al acestei munci — şi a face avere politică de expedient. Cea dintîia e rezultatul unei culturi şi al unui stil sufletesc adecuat. Ea nu nedreptăţeşte şi nu fură. Bucata de pline, pe care muncitorul, manual şi intelectual, o duce la gură, nu trebuie ştearsă de nici o picătură de sînge şi gustul ei nu poartă aroma lacrimilor vărsate în singurătate, în suferinţă şi întuneric. Sărăcia de bunăvoie, adică înlăturarea foamei de avere ca scop al existenţei şi al eforturilor, deviate de la cel mai bun randament al individului nostru, născut cu cîteva însuşiri dezinteresate, face parte începătoare din toată disciplina omului social. Toate credinţele, legate de minte, de ceruri şi de pă-mînt revendică harul acestei sărăcii, care nu ştirbeşte sărăcia nimănuia şi nu apasă pe nimeni, dat fiindcă orice avere se adună din micşorarea capacităţii de viaţă a unui vecin şi a unui concurent.
Singur avarul adună o avere din propria lui nedreptăţire, însă averea lui nu poate niciodată să sporească altă suferinţă decît pe a lui, ca şi averea economiei. Ce] ce-şi cumpără un bou în loc să-l bea, îşi sporeşte averea cu un bou şi mijloacele lui de a munci
356
un petic de pămînt mai bine. Insă cu o sută de boi plugarul devine bogat şi avuţia lui sporeşte rău; e nevoie atunci de o constrîn-gere care să rectifice fie raportul, fie norocul, pentru ca avuţia să nu treacă niciodată de un nivel, sustrăgînd pe ins de la beneficiile sufleteşti ale moralei de sărăcie.
Cuvîntului sărăcie trebuie să i se dea nu înţelesul de mizerie inadmisibilă pentru nimeni, ci sensul de îndestulare măsurată. Im-manuel Kant n-a ieşit niciodată din tîrgul Konigsberg, în care s-a născut. Nevoile mari sufleteşti de-a se duce pe Coasta de Azur şi Chamonix nu l-au muncit. Trebuinţa a douăzeci de costume nu a ştiut să o aibă. Kant a trăit ca un sătean inteligent şi învăţat şi a fost mulţumit. Fructul curat al moralei sărăciei este, într-adevăr, mulţumirea şi el e un satelit frumos al soarelui şi al luminii. De la abecedar pînă la Biblie, de la şcoala cătunului pînă la Universitate, de la cîntăreţul cu scripca pînă la Beethowen, de la Iisus pînă la Napoleon — toate activităţile propun această unică reţetă sufletească invariabilă, care e regula de viaţă a călugărului primitiv şi a în-cremenitului în contemplare de pe Indus, sărăcia de bunăvoie.
Organizatorii ţării româneşti şi ai vieţii poporului nostru n-au avut altă moralitate, decît aceea dată de o sărăcie consimţită, şi poporului nostru de ţărani i s-a adus această formulă. Echilibrul nostru pentru mulţumirea individuală şi pentru garantarea muncii se poate obţine dintr-o sărăcie individuală şi o avuţie colectivă, stat bogat cu cetăţeni săraci.
Inegalitatea averilor duce la o mai măre inegalitate şi trece în absurd. O avuţie indivi-
357
duală, dublată de o pasiune a acestui lucru inferior, nu mai are sfîrşit, omul se depărtează de rostul lui şi momentul luminii, care e momentul vieţii — insul trăieşte o singură viaţă conştientă — e ocupat de o frămîntare care strică şi fericirea omului avut şi tihna celor dimprejurul lui. Caritatea, care a fost o datorie simţită a timpului trecut, a corectat continuu excesul de avere al unora şi excesul de sărăcie al altora, prin opere de asistenţă reală. Spitalele şi bisericile înaintaşilor noştri au fost rezultatele sentimentului delicat de re-muşcare şi pudoare al oamenilor prea avuţi, în mijlocul mizeriei obşteşti şi al robiei cetăţeneşti. în America, aventurierii comerţului şi ai industriei sau pur şi simplu bandiţii au înfiinţat subt povara unei morale ineluctabilă şi subt influenţa predicei creştine instituţia curioasă a fondurilor anonime, alimentate de ofrandele necunoscute, importante şi frecvente, ale oamenilor care s-au înavuţit dintr-o lovitură. Dealtfel, miliardarii americani, proveniţi dintr-un popor de sărăcie confortabilă, au creat pentru sărăcia Europei, instituţii de cercetări, laboratoare şi biblioteci, pe care europenii bogaţi au uitat să le zidească dumnezeului necunoscut.
Fiscul e o instituţie civilă. El ar fi chemat să stabilească egalităţile necontenit călcate şi dispreţuite, printr-o impunere progresivă, de reparaţii morale şi înavuţiri treptate ale statului sărac. Fiscul nu şi-a studiat însă aparatul şi materialul şi în loc de instrument de echilibru devine un obstacol de viaţă şi o unealtă de tortură. Un magistrat, prieten al nostru, aţîţat de cinstita declaraţie a domnu-
358
lui Tancred Constantinescu, că «cîştigă şase milioane de lei la lumina zilei.>, a făcut cî-teva cercetări discrete, confruntînd munca şi produsul ei cu declaraţiile la fisc. Pe lista lui se găsesc cîteva nume şi cifre extrem de neaşteptat expresive. Cetăţeni subt alte raporturi onorabili trăiesc pe un picior de milioane şi zeci de milioane, fără industrie, fără profesiune productivă, în vreme ce medici tineri, profesori tineri, magistraţi tineri, ingineri tineri, advocaţi tineri şi inventatori mor aproape de foame.
Aparent, guvernele şi oamenii noştri politici par pătrunşi de marea nevoie socială a poporului nostru de moralitate şi dreptate, fără care, într-adevăr, sănătatea nu ni se mai poate restaura şi neamul românesc poate cădea, pradă uşoară, înfricoşată, în mîinile primului vecin agresiv care ştie ce vrea. Este evident că biserica nu-şi face datoria, nici o fracţiune din datorie. Fără să exagerăm şi să calomniem, începînd cu sanctitatea sa patriarhul, care pustieşte în jurul sanctităţii sale toate veniturile, reducînd organizaţiile sociale creştineşti, mînăstirile, instituţiile cu caracter bisericesc în izvoare silite pină la fantastic să sîngere aur — aşa de necunoscut de crîn-cen, încît a înspăimîntat pe preoţi şi pe oă-lugări — începînd, deci, cu sanctitatea sa, clerul, întîi cel superior, foarte înavuţit pă-mînteşte, şi apoi cel inferior, cu mult mai împovărat, nu mai poate să predice abstinenţa, regula de viaţă, cumpătarea. E fapt indiscutabil şi nimeni nu va fi în stare să ia o apărare : veţi vedea că nici un ziar, orice interese ar reprezintă, nu va fi împuternicit de o
'359
convingere să se exprime într-altfel asupra, de pildă, a p. s. mitropolit primat şi patriarh, chiar dacă în specie ar dori să apere un înalt regent.
Rămîne pentru desluşirea sănătăţii noastre morale, calea presei. Să ne ajute guvernul, prin cele două ministere, al Justiţiei şi al Finanţelor, să facem cercetările «la lumina zilei», Să stabilim un repertoriu al averilor, măcar al acelora care fac obiectul unui act public şi la unei înregistrări şi, în juxtapunere cu el, repertoriul declaraţiilor şi al impozitelor fiscale. Să se ia măsuri ca actele de afaceri şi de tranzacţii, de proprietăţi, să devie intr-adevăr publice şi să nu se refuze compulsarea lor, subt cuvînt că sînt, unele, confidenţiale.
Noi credem că din această operaţie, a examenului public al realităţilor, moralitatea noastră va putea să cîştige şi sănătatea să înceapă, li de fapt un control de averi şi el e uşor de făcut cu voia autorităţilor,, care cele dintîi au nevoie să vadă clar în problemă. Datele există, însă sînt închise : nu trebuie făcută de-cît apropierea lor, fără comentariu. Unele date au o elocvenţă neînchipuită. Este de ajuns să luăm fiecare proprietate în parte şi să o supunem unei cîntăriri. Este moştenită au ba. Este de zestre au ba. Este cumpărată ? In acest caz, cine este cumpărătorul. Ce meserie avea cumpărătorul. A cumpărat-o cu bani împrumutaţi ? De unde ? Orice capital comportă o explicaţie, are un istoric, iese de undeva : de unde ?
Această cercetare ne vom căzni să o întreprindem. Patru pagini mici ale Biletelor de Papagal sînt destul de încăpătoare, ca să pu-
360
blice rezultatele, cîte vor putea să fie obţinute, ale acestei anchete. Cine, dintre cititori, va putea să ne ajute cu date sigure şi verificabile, va sluji pe aproapele lui. «Lumina zilei» a fostului ministru, domnul Tancred Con-stantinescu, trebuie inaugurată şi suportată liniştit, pentru că această lumină e a marelui întuneric.
1929
fara mămăligă
Un prieten din judeţ ne povesteşte cumplita foame care bîntuie Gorjul. Ca mărgăritarul, porumbul nu se mai măsoară cu sacul, numă-rîndu-se cu bobul. El poate fi purtat în mărgele şi în cercei, la grumaze subţiate, pe sîni bolnavi şi în urechi palide, ca hîrtia de hrisov. Trupurile pribegi încep să semene cu sufletele fantome. Femei de umbră poartă la piept umbre de prunci, alăptaţi cu cenuşă şi fum. Oamenii secaţi ca pîraiele de o arşiţă interioară, au rămas fără lacrimi şi scuipat ş; glasul lor, ca o toacă de lemn, fără sonoritate. Gorjul a uitat să vorbească şi de cîteva luni abia i se aude vocea ca o şoaptă, nemaiştiindu-se care sînt morţii şi care sînt viii dintre satele de lingă cimitire.
Se povesteşte fuga oamenilor de acasă, ca un exod de biblie pustiită de camătă şi foc. Cincisprezece săteni din părţile Cărbuneştilor au sosit în august, în Bucureşti, pe jos... Ei căutau de lucru şi nu au găsit în Capitala plină de muncitori fără braţe, şi cîţiva din ei au plecat mai departe, spre Mare, la Constanţa. Hrana lor a consistat din urzici tocate, pentru raţe, şi în drum, afară de apă, pe care o dăruieşte Dumnezeu lumii gratuit, nu s-au ospătat niciodată.
Presa nu ştie nimic din această exasperantă calamitate ? Cîteva ziare poartă accentul de
362
revoltă al sentimentului că ţara se pustieşte prin plecarea din cîmpurile româneşti a plugarilor, care îşi scapără fără folos, de cîţiva ani, de după război, uneltele de muncă în brazdele împietrite. Pămîntul refuză să mai fecundeze griul şi popuşoiul ; cerul, înţeles cu ţă-rîna, biciuie cu ploaie, cu torente şi cu foc şi taie cu îngheţuri carnea şi bărbăţia voinicilor muncitori. Pămîntul nostru darnic şi ospitalier nu mai vrea să-i hrănească.
S-a putut citi în ziare mustrarea adusă guvernului cum că nu s-ar opune cererilor din străinătate, unde locuitorii din cetăţile industriale bogate, uitînd să secere şi să are, au nevoie de robi aduşi cu gloata, ca să facă în ţarinile lor minunea înmulţirii boabelor semănate, ce nu mai poate fi săvîrşită în ţară la noi. Stăpîni pe cîteva ţări devenite sterile, românii ar fi chemaţi cu preferinţă să-şi caute o pîine şi un sălaş în barăcile încă nedărîmate, ale prizonierilor din război. Intru cît au răspuns flămînzii de la ţară tentaţiei că vor putea mînca şi se vor putea sătura, rămîne de socotit. Dar aceleaşi ziare afirmă supărate pe drept, că ţara are nevoie de braţe, fără să spuie în ce loc.
Este adevărat că în Bucureşti se dărîmă cîteva case şi se construiesc cîteva edificii pentru chiriaşi tot atît de flămînzi, subt aparenţe, ca şi oamenii din Gorj. Dar şantierele mari îşi concediază muncitorii, minele şomează, petrolul se restrînge la ingineri şi directori. Unde se găseşte de lucru, afară de «Alica publicitate» cu cinci lei cuvîntul ? Pe cheuri, mii de bărbaţi în costumele regiunilor depărtate, aşteaptă să-şi închirieze braţele unui negustor. Negustorii, la rîndul lor, aşteaptă clienţi şi statul, cel din urmă, aşteaptă contribuabili. In nici o industrie marfa nu se plăteşte şi calea
363
ferată a dat în două luni un deficit de două miliarde. Unde se găseşte de lucru ?
Singur domnul Tancred Constantinescu şi cei din fericita categorie a acestui fost ministru au de lucru pentru o mie de oameni de unul. Nu a scris şi tipărit acest cetăţean excepţional, că la lumina zilei el cîştigă şase milioane pe an, în vreme ce gorjenii nu mai au mălai şi ceilalţi săteni, cel puţin tot atît de neaoşi români şi cel puţin tot atît de inteligenţi ca domnul Tacred, umblă hoinari pe drumurile îngheţate ale ţării, printre lupii cu coadă şi lupii cu joben ?
1929
PUMNI AMERICANI ŞI LEACURI ROMÂNEŞTI
Nişte viteji ingineri, aparţinînd genului păduchilor blonzi americani, pripăşiţi în regiunea petrolului valah, au bătut la Ploieşti o sală întreagă a unui varieteu şi au expediat la spital mai mulţi advocaţi, încă nu în curent cu Dreptul Noului mare Continent. Abstinenţii foarte creştini şi mortificaţi prin voinţă tenace şi virtuţi extrapure împotriva alcoolului oprit în toate Statele finite şi dege-nerator, s-au îmbătat ca nişte porci, necunoscuţi Europei, şi războindu-se cu spectatorii, au devastat literalmente localul, unde morala americană a operat. Sticlele, geamurile, oglinzile, măselele au fost măturate după ridicarea răniţilor şi arestarea profeţilor- de înfrăţire ai lui Wilson, în stare de ţăndări şi de ţărînă. Cavaleri şi matematicieni, inginerii nemulţumiţi să boxeze cu bărbaţii au exercitat nobilul duel al stăpînitorilor de mări şi ţări, împotriva balerinelor, dansatoarelor şi cîntăre-ţelor angajate pentru desfătarea tinereţelor industriale dintre sonde şi podgorii.
Nu este primul caz american la noi. S-a petrecut unul identic în Bucureşti, acum cîţiva ani, la «Athenee Palace», unde alţi «intelectuali» ai Lumii Noi au rupt în bătaie cîţiva chelneri şi servitori. Cel puţin aceasta a fost relatarea presei, într-o epocă tot atît de proastă
365
ca şi actuala, de preveniri, atenţii şi măguliri pentru străinii bogaţi, bancheri şi zarafi ai statului românesc. Azi aliaţii ne aduc parale americane travestite într-un împrumut european şi trebuie să fim cuminţi, să primim boxul, cucuiul şi mutarea fălcilor surîzînd, ca nu cumva să se supere sensibilitatea Statelor Unite că ne-ar fl durut şi că ne-am fi văie-tat. Iar cu o parte din banii împrumutaţi ne vom grăbi să cumpărăm automobile tot americane, ca un omagiu repetat, depus la picioarele Unchiului Sam, care ne trimite toate motoarele lui, dar ne interzice intrarea în Confederaţie, ca unor incapabili recunoscuţi.
Domnilor americani, poftiţi la noi ca nişte mari civilizaţi. întemeiaţi la noi tot ce doriţi, ca să ne ridicaţi nivelul moral, societăţi, secte, organizaţii sportive şi exploatări de petrol. Aţi venit prea puţini, poftiţi mai mulţi şi puneţi stăpînire, odată cu pămînturile grase ce vă trebuiesc, pe toate locurile de conducere. Lăsaţi inginerii noştri în afară de şantiere, pensionari, cînd se întîmplă, fără îndeletnicire în biurourile dumneavoastră. Şi după ce v-aţi săturat şi aţi băut ţapăn, luaţi-ne la bătaie sistematic, în fiecare zi şi nu numai din cînd în cînd. Aşezaţi-vă în rînduri şi pornind din capătul oraşelor, boxaţi tot •ce întîlniţi, pe bulevarde. Cînd vă oseteneşte pumnul, puneţi mîna pe retevei, pe sifoane şi, dorind să fiţi mai expeditivi, lucraţi cu revolverul şi cu puşca de ucis miţe şi şobolani. Noi nu vom sufla, ci încîntaţi că obrazul nostru poate fi onorat de palma americană, vom felicita telegrafic Prezidenţia şi Casa Albă, că şi-au ales agenţii cei mai buni pentru tîrnuirea şi batjocura noastră.
360
Iar noi, domni români, să luăm seama că americanii ne dau ce ne lipseşte : lecţii. încă nu ne-am putut hotărî în zece ani de Ia război să ne apucăm de muncă şi să ne reducem cheltuielile la mămăliga cu ceapă, pe care au mîncat-o părinţii noştri. Nouă ne trebuiesc blănuri, parfume şi automobile, voiajuri în străinătate care ne scot anual din ţară miliarde ; pudre impalpabile, mătăsuri, aparate de întinerire şi o sută de mii de futilităţi care ne strică viaţa de interior, ne moleşesc familiile, ne izmenesc copiii, lăsîndu-i lihniţi după străinătate şi străini de lutul părintesc, fugari din sufletul lor, neurastenici fără motiv, obosiţi fără efort, sceptici fără deziluzii. Munca e desigur o povară, dar este o datorie şi suprema datorie a epocii primejdioase în care vivotăm între bodegă şi cinematograf. Nimeni, domnilor, nici nu-şi iubeşte dar nici nu-şi cunoaşte meseria. De la zugrav la profesor, de la sărac la înavuţit o singură mare şi gravă incompetenţă ne apasă.
Iată de ce împotriva tuturor principiilor cu care ne-a obişnuit o civilizaţie de confort şi răgazuri, este de dorit şi azi, ca şi ieri, ivirea Dictatorului nostru, energic, onest şi inteligent, pe care îl cere din ce în ce mai răstit necesitatea. Ne trebuie, oricine ar avea-o, boier sau ţăran, o mînă dură strînsă pe coada unui gîrbaci activ, care să ne dea jos din paturi, din lîncezire, şi din cluburi şi să are, robi conştienţi şi cu de-a sila, cu noi toţi, în tăcere şi îndîrjire, zece ani cîmpul pustiu al muncii naţionale, dînd statului totul şi neoprind pentru noi nimic. Căci libertatea nu ne-o vom pierde abia azi, cînd vom renunţa de bunăvoie la libertăţi. Ne-am pierdut-o mai de
3 67
mult şi ea nu poate să fie recăpătată fără o jertfă imensă şi o abnegare cumplită.
Pentru evitarea boxului american, introdus de depravarea noastră acasă la noi, vom fi noi în stare să ne biruim lenea şi instinctul ?
DE LA CONCURSUL DE FRUMUSEŢE
Ziua de duminică 17 martie coincide în calendarul diplomatic al Europei cu cea dintîi manifestare categorică de revenire la normal. Din fericire pentru noi, data s-a iscat în România. Iată ce a telegrafiat reprezentantul unei mari naţiuni amice guvernului respectiv: Imposibil de găsit nici acasă, nici la restaurant. Ministrul de Interne este absorbit cu desăvîrşire în concursul de frumuseţe şi viaţa statului stă suspendată de acest eveniment. Excelenţa sa lucrează de cîteva ore ca să afle piciorul cel mai mic corespunzător gleznei celei mai fine, şoldului celui mai elastic şi corpului celui mai lung. Trăim adevărate zile ateniene şi singuri Sfîntul Sinod şi Ilustrul Profesor al Planetei, domnul N. lorga, nu au participat la concurs ; primul din pricină că se găseşte în unul din cele două mari posturi ale celor doi Paşti naţionali ai anului în curs, celălalt pentru că vărul şi antagonistul domniei sale în materie estetică participă la juriu. Ştirea că însuşi ministrul de Interne prezidează comitetul a stîrnit o puternică emoţie şi o recrudescenţă a sentimentului de respect. Fără să facă versuri ca unul din predecesorii săi, domnul Trancu-Iaşi, actualul ministru de Interne e un abil expert al naturii femenine şi excelenţa sa a ţinut să-şi manifesteze acest har, original la un bărbat de stat, iscălind
369
procesul-verbal care consacră graţia cea mai usturătoare de inimi a celei mai agreabile păpuşi.
Este şi o lecţie de civism surîzător ce se adresează oamenilor politici ai României, deprinşi să ia lucrurile tragic în momentele cele mai vesele şi mai desfătătoare ale ţării. Intr-adevăr, impozitele au scăzut aproape la zero, toată lumea mănîncă de şapte ori mai mult decît e nevoie, ţăranii dorm pe saltele burduşite cu bancnote, foametea e o amintire urîtă a unui trecut depărtat, funcţionarii sînt gras plătiţi, veniturile bugetului enorme : ţară de vis trăit şi de mari exuberanţe. Ii mai lipsea oare statului ceva decît să-şi delege un ministru să prezideze un concurs de frumuseţe ?
Se anunţă pe viitor alte concursuri tot atît de interesante ; dansul pe călcîie cu un baston sprijinit cu vîrful pe nas ; înghiţirea unui ceasornic deşteptător, care să sune tot timpul cît îi va trebui să parcurgă distanţa dintre intrare şi ieşire ; lingerea de-a buşile, fără să fie atinse cu mîna, a cinci kg vaselină americană cu mentol. Case importatoare mari fac toate cheltuielile de paradare şi eleganţă pentru impunerea produselor speciale, şi dacă pînă acum au fost întrebuinţate pentru o inteligentă reclamă actriţele şi cîntăreţele, acest obicei s-a învechit: e ora miniştrilor să intre în arenă.
Pe de altă parte, şi altceva e adevărat. Unii din colegii ministrului în chestiune s-au scandalizat : simplă gelozie de concurenţă. In special, prezidentul domnul Ciceo Pop s-a supărat îndeosebi, afirmînd că în problemele estetice domnia sa este mai fortificat decît ministrul de Interne. Viitorul Consiliu de Miniştri va avea nu numai de încuviinţat dacă
370
alegerea domnului Vaida a fost bine făcută şi corespunde cu principiile celor două partide fuzionate, dar şi dacă nu erau mai indicate, pentru a nu da greş, alte persoane, întrucît prin calificativul portofoliului domniei sale, ministrul de Interne ar fi putut să pară delegat cu o misiune în afară de program.
In toată ţara, duminica a fost sărbătorită de organele ministrului de Interne, conform preocupărilor din Capitală. Vardiştii, cu începere de la orele nouă dimineaţa, s-au postat la răspîntii în poziţie sentimentală şi lăsîn-du-şi privirile să se încarce cu langoare şi reverie, salutau automobilele şi trecătoarele cu mîna stingă pe inimă şi pe serie şi cu mîna dreaptă la gură. Prefecţii în toate judeţele şi-au frizat mustăţile şi s-au aşezat, zîmbind caracteristic şi pudraţi, în dreptul vitrinelor mai mari. Poliţiile, agenţii pretutindeni au declarat fervent, în cîte un genunchi, dragostea statului român pentru sexul cu buzele fierbinţi. In săptămîna pisicilor acest omagiu a fost binevenit, iar jandarmeria întreagă a mirosit în Duminica Femeii a Coeur de Jeanette.
Indiscreţiile colportează, evident, şi lucruri dezagreabile. Vă comunic strict confidenţial că doamna ministrului de Interne a primit o sută douăzeci şi patru de mii de anonime injurioase pentru soţul care le-ar fi nedreptăţit, fiecare concurentă fiind mai frumoasă ca toate vecinele ei. In şapte mii de scrisori, semnatarele, care şi-au dat numele întreg şi adresele, se plîng că au rămas mame din simplul contact al ochilor magnetici ai ministrului de Interne, a căruia virilitate pare cu atît mai crîncenă cu cit s-a manifestat prin sticla ochelarilor. Ce va fi peste nouă luni. Dumnezeu ştie.
371
Întrebat într-un interviu de ce a ţinut în ruptul capului să prezideze un concurs de frumuseţe, ministrul de Interne s-a reabilitat, lă-sînd să se înţeleagă că singurul domniei sale motiv determinant a fost starea de flăcău a prezidentului de Consiliu, căruia doreşte să-i caute o păreche şi o îndeletnicire între patru ochi.
1929
MÎNASTIRILE
Cugetătorii populează toate drumurile şi le ciugulesc ca vrăbiile. între locurile comune ale filozofiei lor practice, construcţie modernă, baie, electricitate, tout-ă-l’egout, poziţie centrală, întîlneşti punctul ideii de confortabilă demagogie că mînăstirile sînt un anacronism. Cind societatea a pus în circulaţie cazinoul, teatrul de varietăţi şi cinematograful, nimeni nu se mai poate plînge că are timpul de a se plictisi. Urîtul în viaţă vine ca în provincia mică, din lipsa de distracţii şi de bar american, unde omul cel mai complicat poate sta ore întregi pe un scaun înalt cu un pai lung în gură, sugînd fundul unui pahar cu talpa rotundă. Viaţa trebuie trăită şi a trăi este a te împărechea, a te despărechea, a te multiplica în lumea numeroasă ca într-o oglindă cu mii de laturi, a te contempla neîncetat în altul şi-n alţii, ca o lampă electrică în undele mobile care-i reflectează o imagine strîmbă. Să n-ai încredere în tine şi să-ţi lipsească siguranţa că reprezinţi un tot întreg deosebit. Respectă cerinţele naturii, care nu permite singurătatea decît în momentul scaunului cotidian : restul e un bun social şi impune tovărăşie, asistenţi şi auditoriu.
Virginitatea e o aberaţie. în viaţa socială şi de Lăsata-secului oamenii sînt datori să
373
facă după moda pisicilor, umblînd pe acoperişuri. Ai o fată ? la optsperezeee ani o măriţi ; ai o fată, cum ai avea un sac cu fasole : îl vinzi. Ai un băiat ? îl însori. Este practic să fii expeditiv şi să te descotoroseşti de copii. Nu-i întreba dacă au preferinţe : scoate frahtul şi dă marfa la vagon. Aşa se pun la poştă şi în tren generaţiile.
în urma diverselor articole apărute în Bilete de Papagal, relativ la o viaţă a sufletului, la o viaţă tangentă pe cer şi pe necunoscut, conexă cu umbra şi întristată de spectacolul intempestiv al abjectei lupte pentru existenţă, am primit scrisori, nu, evident, de la filozofi dar de la oameni în grele suferinţe morale, scrisori care pot constitui inspiraţia unei cărticele a sufletului, adresată omului adevărat, îndurerat. Corespondenţii şi corespondentele noastre nu ne întrebau, desigur, ca la ghicitoare sau ca la rubrica unui ziar, ce atitudine să ia într-un conflict de divorţ şi dacă nu e mai bine să-ţi înşeli nevasta sau bărbatul, ca să poţi cuprinde mai multă fericire. Cititorii noştri nu aparţin categoriei materiale şi juridice a chestiunii. Ei vin ceva mai de sus şi mai din fund, mai de către azur şi mai dinspre stele. Ei ne-au manifestat dureri morale fără leacuri nici în farmacopee, nici în hipnotismul pe înţelesul tuturora, in zece lec-ţiuni cu figuri. Maturităţi de precocitate, căpătate prin studiu şi inteligenţă ; dezgust social şi politic şi, consecinţă, dezgust profesional. Dezechilibru tragic înspre materia şi materialul viu al studiului. Ofensă culturală continuă şi stăruitoare. Minciuna idealului teoretic impusă de la stat. Vagabondajul social al naturilor de elită, inadaptabile unui mediu
374
grotesc. Şi seria necurmată a nefericirilor individuale, pe care o natură oarbă Ie tolerează şi dezorganizarea obştească le aţîţă.
Toate vîrstele, începînd cu vlăstarele, se înscriu cu exemplare de mare omenie şi de valoare certă în acest capitol imens. Locul acestora a fost în toată vremea mînăstirea — mî-năstirea care va şti să utilizeze pentru sporul sufletului şi al intelectului, aportul gratuit al unor energii şi capacităţi determinante. Ca şi acum cinci veacuri, viaţa monastică, rectificată in rezultatele ei, este de-o actualitate reală. Natura, care zămisleşte pe bivol şi hipopotam, dă naştere necontenit şi speciei lui Blaise Pascal şi trestiei sale gînditoare. Ea simte nevoie de-o chinovie, de un Port-Royal, de un cadru nou al vieţii, în care să capete tonicitatea căutată. Cugetători de răspîntii, pu-neţi-vă limba în buzunarul de la subsuoară.
Au încercat şi în ultimii ani, de după război, mai mulţi cărturari tineri să intre în ordinul sfîntului Vasilie. Tragedie îndoită, ei au fost siliţi să părăsească mînăstirile, transformate în colonii de salaori pentru viile, vitele şi zarzavaturile episcopilor. Am relatat odinioară cazul unui episcop, care şi-a trimis călugării să-i vîndă produsele cu căruţa, prin mahalalele reşedinţii. Ieri, un cititor ne povestea impresionat că a fost spectatorul unei gîlcevi intre episcopul horticultor şi un birjar, petrecută în mijlocul Capitalei, unul ridi-cînd cîrja şi celălalt, necunoscîndu-i rangul preoţesc, schiţînd o apărare cu biciul. Episcopul îşi pierduse şi un minimum de ţinută şi din gura lui care laudă pe Dumnezeu, a ieşit de cîteva ori argumentul -«Dumnezeului mă-ti».
Sînt cîteva sute de mînăstiri în ţară abandonate de vechile şi viitoarele preocupări —
3 75
şi cîteva mii de tineri care vor să se lecuiască. Cu ce începem întîi ? Reclădirea mînăstirilor sau chemarea novicilor la singurătate ? Sau schimbarea clerului superior ?
19 2 9
CAVALERISMUL CETĂŢENESC
Căderea sonoră a unei picături dc apă deşteaptă reminiscenţa unei întregi liturghii pe orgă...
Se găsea în redacţia noastră scriitorul Ion C. Vissarion, autorul curiosului volum Lumea cealaltă, de povestiri din vis, cu împletiri simbolice din realităţile de transparenţă. El ridică telefonul şi chemă din spaţiul electric un număr oarecare.
—	Dacă nu te superi, parcă am înţeles cu ce număr ai vorbit...
—	Am chemat casa Costa-P’oru, răspunse Vissarion. Vream să-l văd. Bătrînul e absent.
Costa-Foru ! Un nume care aparţine unei epoci cu desăvîrşire anulate, de dinaintea războiului. Un domn scundac, masiv, destul de vîrstnic ni se pare, cu un zîmbet budist, liniştit, pe o figură cuminte. A servit războiul în uniformă de colonel, şi-a pierdut, dacă nu ne înşelăm, un băiat pe front şi parcă avu şi un duel, după întoarcerea la vatră. Este fiul unui fost ministru şi vestit orator. A scos mulţi ani o revistă Părerile unui spectator şi o foaie pentru copii, cea dintîi revistă, credem, pentru copii. In ultimii ani, a fost, ne aducem abia aminte, la Cluj, lovit cu bastoanele.
3 77
1
—	Ce face domnu Costa-Foru, Vissarioane ? II cunosc foarte puţin, dar mi-a plăcut să-l salut, cred, fără să mă cunoască. E sănătos ?
—	Bine, sănătos, ne răspunse Vissarion.
—	Parcă făcuse o ligă a Drepturilor Omului, anacronică, după modelul celei originale de la Paris, derivată din Revoluţia Franceză. Dacă nu greşesc, a fost şi ridiculizat pentru credinţele lui, după război. In Franţa, numele lui Francis de Pressense s-a bucurat şi peste moarte de o autoritate neştirbită şi îmi aduc aminte că la un apel al Ligii Drepturilor Omului nu numai că răspundeau zeci de mii de cetăţeni, hotărîţi să lupte după aproape un veac şi jumătate, pentru opiniile străbunicului lor, dar că toate guvernele luau act de emoţiile Ligii şi se conformau punctului de vedere al acestei instanţe a opiniei publice. Războiul a trecut prin Franţa mai devastator decît pretutindeni. Ai văzut cu cîtă supleţe şi-a recăpătat spiritul public francez tradiţia revoluţionară şi că unei dictaturi, unui fascism şi unui imperialism politic le-a fost cu neputinţă să prindă nici în regiunile catolice, pătrunse de aşteptarea unui Mesia cu baionetă ? La noi, drepturile omului par caricaturale, Vissarioane. 11 cunoşti de mult pe domnul Costa-Foru ?
—	De un oarecare timp.
—	O ramură a vîntului drepturilor revoluţionare a bătut şi prin trestiile bălţilor noastre. Avem şi noi o subtradiţie a demnităţii politice, cu toate colegiile noastre cenzitare. Burghezia noastră intelectuală venea din Revoluţia Franceză de-a dreptul. O să vezi apărînd în curînd o carte tradusă de povestitorul Neagu, care arată originile revoluţionare ale partidului liberal românesc şi relatează un proces politic francez, cu implicarea în proces a pri-
378
mului Ion Brătianu. A trăit subt ochii noştri o generaţie de intelectuali, din care au mai rămas doi reprezentanţi, unul pe poziţia de atunci, domnul Costa-Foru şi al doilea, domnul Const. Bacalbaşa, obosit de o rezistenţă îndelungată şi trecut la naţionalismul dictatorial. Pe timpuri şi nu prea demult, ziarele nu se vindeau ca azi, dar ideologia lor mult mai puţin ştiinţifică decît omenească, se apropia de un ideal. Orice nedreptate, reală sau aparentă, găseau la un Panu, la un Miile, la un Ion Teodorescu, la trei fraţi Bacalbaşeşti, la un Fleva şi în lagărul lor întreg, o apărare neimplorată şi un sprijin necerut. Principiile care încă nu fuseseră măturate la gunoi, erau chemate să asiste cu solemnitatea lor. Azi, cînd presa cunoaşte un mare tiraj, cînd viaţa publică dă din belşug oratori mai buni şi mai şireţi, scriitori mai informaţi şi mai puţin induşi să confunde un caz latinesc cu altu, cînd ziarele s-au înmulţit, cavalerismul cetăţenesc al bătrînilor s-a isprăvit şi cei mai recenţi dintre tineri nici n-au avut prilejul să-l înveţe.
— îmi place acest cavalerism cetăţenesc, despre care vorbeşti, zise Vissarion. N-ai vrea să-l pui într-un articol la Bilete de Papagal ?
— Ba da, Vissarioane, am să fac într-o zi aluzie la el şi ai să vezi că nici asta nu va interesa pe nimeni.
...Şi cînd picătura de apă a murit, s-au descompus şi orgile liturghiei.
1929
SUFLETUL DEFICITAR
Guvernanţii noştri, şi vechi şi noi, sînt copleşiţi de capitolul «probleme». Din opoziţie, ei îşi pregătesc anostele hîrţoage, o enciclopedie în manuscris pentru «chestiile» regulate rău, după concepţia lor, sau nu îndeajuns de regulate. Dulapul cu legi noi, desfiinţînd sau amplificînd legile vechi, este adus în ziua schimbării guvernului, cu căruţa, ia Prezidenţie. Viitorul ministru e obsedat de legi : ce lege mai trebuie făcută şi ce mai trebuieşte legiferat ?
Un stat are păduri : se legiferează pădurile. Are ape : apele. Are petrol: petrolul. Are căi ferate : căile ferate. Are sau nu are drumuri : se legiferează drumurile. Toate materialele se inventariază şi intră în oîte o lege specială. In sfîrşit, atentatul la munca oamenilor şi la libertatea cetăţenească : impozitele, dările cu mai multe rubrici şi etaje, ca să pară mai mici şi să se însumeze mai mari.
Din înălţimea dosarelor cu legi, soclu lamentabil de hîrtie ministerială, omul politic» mediocru şi mărginit, jubilează satisfăcut: Uite ce a ştiut să aducă el, împotriva concurentului precedent: alte legi. Dacă ar fi luate în serios, ceea ce din fericire nu se poate, şi aplicate, o universitate nouă ar fi înfiinţată, consacrată exclusiv învăţului pe dinafară, timp de ani de zile, al tonajului de legi contradic-
380
torii şi anulate unele prin altele sau prin propria lor harababură. Dumnezeu poate să guverneze lumea trei mii de ani cu zece porunci ; unui guvern de şase luni îi trebuiesc o sută de mii de legi cu cîte o mie de articole şi alineate — şi dacă nu-i ajung, mai... votează, adică mai fabrică.
Ceea ce-i cu totul admirabil pe tărîmul legilor, este că şi cugetarea celui mai determinat idiot poate deveni lege, numai prin votul majorităţii, care joacă rolul fenomenelor din geologie, pietrificînd şi cristalizînd şi găinaţul. Elucubraţia imbecilului capătă publicitate şi se bucură de prestigiul întocmit administrativ, cu jandarmeria, al obiectelor sacre. Să nu ocă-răşti legea, căci ocărăşti principiul, te împotriveşti lui Dumnezeu, de la care emană totul şi idiotul.
Numai că, iată, vezi, legile s-au înmulţit, clăbucul lor s-a ridicat, a debordat — şi totul merge tot mai prost. Pe lingă că sînt fanteziste, nimeni nici nu le ascultă şi mai ales viaţa pe care idiotul nu o poate canaliza după funcţiunile lui intelectuale.
Guvernanţii noştri au uitat altceva, mai important ca legile. Au uitat să capete o autoritate care să-i facă ascultaţi şi să le facă legile posibile. încă nici un guvern nu a fost în stare să spulbere prin acte pe înţelesul obştesc, acuzarea latentă permanentă, de lăcomie, malonestitate şi dispreţ pentru interesul obştesc. Nici un contribuabil nu crede că dajdia lui se duce la stat şi nu în buzunarele partizanilor politici. Constrîngerea provoacă plata, dar contribuabilul crede că plata lui este furată. Se poate, îşi zice el, ca un număr de oameni politici să fie cinstiţi într-un partid, din pricină că posedă averi, care le garantează
381
inactivitatea raptului. Insă paralel cu ei, cu guvernarea lor, se ivesc noi milionari, pe care publicul i-a cunoscut săraci şi necinstiţi. Ba s-au petrecut cazuri impresionante, de hoţi retorici, caracterizaţi în unanimitatea partidului din care făceau parte şi care au căpătat autoritatea chiar asupra partidului, mulţumită rezultatelor acumulate, ale hoţiilor petrecute la guvern. Există un şef de partid încă puternic, respectat de toată lumea pentru onestitatea lui, sprijinită — nu e vorbă — de-o avere moştenită considerabilă, însă a căruia toleranţă faţă de un coleg al lui, cunoscut prin operaţii speciale, este egală cu o necinste personală.
Guvernanţii noştri nu se pot înfăţişa publicului, într-o serie de discuţii contradictorii, în-demnîndu-1 să capete încredere în conducătorii lui. Ei nu pot sfătui publicul să se jertfească, neputînd dovedi că s-au jertfit. Nu-i pot propovădui să muncească, ei nemuncind nimic şi capitalizînd venituri necunoscute muncii. Nu-1 pot hotărî să aibă o credinţă, lor lipsindu-le orice credinţă. Sufletului nu îndrăzneşte nici un om politic să i se adreseze, timid şi codaş în a se atinge de cărbunele incandescent. Nici un om politic nu se poate duce în mijlocul poporului să-şi facă o autobiografie integrală, care să-i dea dreptul să fie ascultat şi urmat. Omul politic care va fi în stare să treacă prin acest examen şi să iasă din el intact, va stă-pîni ca un conducător util.
Pînă ce omul acesta va fi cu putinţă, dacă el trăieşte cumva neştiut în mijlocul nostru, publicul nu poate vieţui, ca şi pînă acum, decît cu îndoiala lui justificată de cîrdurile consecutive de oameni de pradă ai guvernelor şi cu frică de oamenii politici.
382
Sufletul nostru este deficitar şi e singur şi le dizolvă, «problemele» politici şi ale Corpurilor legiuitoare. Locul sufletului e slobod.
1 dezleagă oamenilor
1929
O AUTORITATE CARE NE LIPSEŞTE
Există un delict moral care se numeşte abuz de autoritate. Există, însă, mai mult în abstract. In general, abuzul de autoritate se stîr-neşte în împrfejurările politice şi-i o teză rezervată parlamentului şi presei, două instanţe ale teoriei şi ale limbajului căutat.
Abuzul real, continuu şi păgubitor aparţine factorului liber, negustorului, industriaşului cu bucata, detailistului. El nu are nici o sancţiune şi legiuitorul constatînd realitatea lui şi însumînd marea cantitate de pierderi la care abuzul profesional dă loc, va fi adus să creeze o autoritate nouă, o instanţă de poliţie, menită să descurce diferendele pe loc.
Abuzul, pe care îl avem în vedere, se repartizează asupra unei vaste serii de relaţii comerciale, între negustori şi public, prea neînsemnat în valoarea lui ca să facă obiectul unui proces şi totuşi destul de important pentru interesele curente, putînd varia între cifre, aproximativ, de la trei sute la o mie şi cinci sute—două mii de lei. E abuzul, de ordinul escrocheriei, pe care îl practică în special reparatorii şi negustorii de mărfuri cu calitatea deghizată.
Clientul cînd cheamă un instalator să-i puie din nou în funcţiune un robinet de apă sau o sonerie, nu poate să-şi ia răspunderea urmărilor şi drepturile lui nu pot să înceteze
384
odată cu plata făcută unui "«specialist». Instalatorul a plecat şi robinetul nu funcţionează. El rămîne răspunzător de lucrul executat cu intenţia de fraudă, însă nu este cine să-l oblige. E nevoie de o instanţă. Dacă instalatorul este român, dacă votează şi dacă este înscris într-un partid politic, el îşi consideră meseria ca un drept de a-şi fura clienţii, pe care şi-l apără cu injuria şi, la trebuinţă, cu lovirea. Clientul timid e pur şi simplu jefuit : clientul hotărît este determinat să-şi bată instalatorul, şi această alternativă nu-1 atrage. El caută o autoritate care să-i facă dreptate imediat. Nu există. Dacă un prieten comisar doreşte să-i fie agreabil, lucrul se tranşează repede; comisarul însă nu are atare obligaţiune. A-i mai da poliţiei o sarcină nouă, peste poverile mari ce i le pun diversele autorităţi în spinare, e inuman şi iarăşi abuziv. Un comisar suplimentar, însărcinat cu lichidarea neînţelegerilor mici dintre client şi negustor şi a supărătoarelor abuzuri, pînă acum nereclamate din pricina absenţei unui for, va putea fi plătit dintr-o taxă mică a reclamaţiei, să zicem, unul la sută, pe care orice client escrocat îl plăteşte bucuros.
Echilibrul juridic al oricărei reclamaţiuni verbale (pentru evitarea arhivelor şi dosarelor inutile) înscrise telegrafic într-un registru, pe rînduri numerotate — iese todeauna din cele două acţiuni ale unei tocmeli: plata şi furnitura defectă sau falsă. Iar moralmente, nimeni nu se va duce să se plîngă şi să plătească o taxă numai din plăcerea unei şicane, care se poate stabili uşor cu replica pîrîtului.
Sînt situaţii extrem de frecvente, care impun clientului înşelat să-şi facă dreptate singur şi cele mai multe procese de judecătorie de ocol ies dintr-o bătaie zdravănă sau din-
385
tr-un trăgaci de revolver, fără să mai socotim cazurile numeroase cînd clientul furat este şi bătut şi renunţă şi la orice plîngere, Îndeobşte ridiculă şi umilitoare. Desigur că in împrejurarea de azi dacă te plîngi poliţiei că te-a escrocat un negustor de ciorapi cu trei sute de lei, plîngerea e anodină şi fără efect, cu toate că această sumă reprezintă pentru mulţi muncitori — intelectuali — trei zile de lucru, furate de o firmă cu vitrină.
Un biurou de poliţie cu această cădere, de a controla corespondenţa preţurilor cu marfa, munca şi corectitudinea, ar fi foarte util la noi, unde, regulat, clientela este mult mai cinstită decît negustorul de marfă şi de muncă. Stabilirea preţurilor maximale era o măsură anticomercială : controlul lor, după efectuare, este o măsură utilă şi negoţului onest şi clientelei — şi mai lasă loc şi pentru respectarea autorităţii comunale sau de stat, care ar lua în serios lucrurile minuscule şi esenţiale, ale vieţii, de la o zi la alta.
1929
RÎNDUNELELE
Ele reprezintă regula întreagă a vieţii şi cinstea naturii, într-o fiinţă de o sută de grame legănată de un zbor ascuţit. Au venit din depărtările mari ale mării, cu aripile de culoarea talazului din orizont, singuratice ca marea, singuratice ca zarea. Trecerea lor din-tr-o lume într-alta, despărţită de bărăgane de valuri, nu o ştie nimeni şi nimeni nu o poate povesti, frămîntată de furtuni înalte şi de negrele vijelii cereşti care scutură din adîncuri necunoscute constelaţiile şi zodiacul. Aşezată pe un fir de telefon, rînduneaua poartă prestigiul universului, văzut dintr-o planetă mai pură, fără descompuneri şi putregai, unde vegetaţia şi carnea au însuşiri de metale şi co-rindon.
Abia scoborîtă din întuneric şi din lumină, ea îşi pregăteşte cula în care sălăşluieşte un anotimp, curată în deprinderile ei, stăpînă de sine stătătoare, neîmpărtăşind cu omul şi cu gîngania parazitară obiceiul de a-şi fura cuibul şi de-a dormi în gunoi şi sudoare străină. O casă pe Argeş, o casă pe Mediterană, o casă în Egipt printre morminte de regi, bisericile, turnurile, stîncile sînt pline de clădirile ei uniforme — ca nişte urcioare de lut spînzu-rate subt streşini. în osteneala zidirii îşi găseşte îndreptăţirea de a se odihni şi de a visa în bordeiul ei aerian, dispreţuind poteca pe
387
care îşi tîrăşte momîia omul în cîrji şi drumurile gata făcute. Unde coboară, începe şi sfîrşeşte plecînd, nouă pretutindeni, neostenită în perpetua ei strămutare şi renovare neîncetată. A sosit, a stat, a plecat.
Lunaticii, chemaţi în somn către slăvile sticloase, se într-aripează ca să urce turla catedralei, dar zborul lor şovăielnic se opreşte la cruce. Ar voi sufletul să se ridice mai sus, să escaladeze cerul şi pribeag printre nori să se risipească în zări ca un parfum întors în floarea lui, dezlînat de azur. Omul coboară însă pe brînci înapoi, îngreuiat de spinare şi de genunchi şi purtînd în şold rana robului sîngerată. Rînduneaua zboară la aştri.
Ea nu a lăsat, despărţindu-se de o perspectivă de plopi şi de un lac străjuit de sălcii, nici păreri de rău, nici datini împletite cu aripile, ca nişte spini. La pămînt s-a uitat atîta timp cît a construit cu dumicaţi de lut, un balcon în dreptul stelelor albe. Un pămîn-tean s-a putut apropia de fulgii ei de înger albastru: a zburat. Insă mînă omenească nu a mîngîiat făptura ei inexistentă, cînd a pus-
0-	n palmă şi s-a uitat la cadavrul ei de floare. Din clopotniţa din care a căzut, pînă la mîna ta, îndrăgostită de pipăirea zburătoarelor, o gămălie de suflet a găsit timpul să piară ca să nu-ţi lase între degete decît o aripă nesimţitoare. Lumea pe care o cauţi ştie să rămîie mută şi absentă de cîte ori te îndrepţi către ea, cu setea de clopotar, ca să-i încerci sonoritatea.
Iată rînduneaua cîntă, la desfacerea petalelor zilei. Ea s-a deşteptat pe cînd luceafărul
1-	a trecut dincolo de cuib, odată cu izvoarele din fundul pădurii, odată cu iedera şi cu frunzele licăritoare ale fagilor albi. Şi pe marginea streaşinei sale ea cîntă, începîndu-şi ziua cu
388
biruinţa. Ca o armonică minusculă, vocea ei mare, în care sună glasuri de mai departe, continuă cîntecul lăsat de privighetoare, neisprăvit în bătaia lunii. Sculaţi copii! Douăzeci de rîndunele cîntă la ferestrele voastre, întortochind sunetul în sute de feluri — şi faceţi aripi şi voi, ca să scăpaţi de mînjirea ţărînei.
1929
EXAMENUL CONŞTIINŢEI
Un cetăţean din Bucureşti îşi face bilanţul săptămînii sîmbâtă seara, aplicîndu-şi un tratament de potolire a nervilor, care îi va în-tîrzia moartea inimii sau sinuciderea prin aruncare pe fereastră, cu un semestru.
Luni s-a dus pentru a douăzecea oară să plătească dajdia, pe care, după numeroase somaţii pe hîrtie multicoloră, autorităţile comunale o refuză. Mai trebuie să treacă prin unsprezece direcţii şi patruzeci şi trei de biu-rouri. Totalul sumei datorite — una mie lei şi trei sute. A făcut anticameră la un minister extrem de aglomerat, două ore : ministrul a adormit şi l-a primit cu gura amară de-un banchet din ajun şi cu ochii umflaţi. Ministrul a constatat cu mîhnire că nimeni nu mai munceşte.
Marţi a fost dat judecăţii corecţionale, pentru că nu a închis prăvălia la ora reglementară. Vroia să facă dovadă că, fiind profesor de matematici, nu ţine prăvălie, însă judecătorul, şiret, nu s-a lăsat convins. După-amiază a plătit amenda de şase mii lei, pentru că nu şi-a clasat la cercul de recrutare motocicleta. Era prea tîrziu să adune probele că nu are motocicletă şi că a fost judecat fără să fie citat. Dacă nu plătea, trebuia să facă zece zile închisoare.
390
Miercuri a pierdut procesul cu proprietarul şi a fost silit să sporească cifra chiriei. Măcelarul i-a trimis acasă carne împuţită. Cizmarul i-a stricat o păreche de ghete. Croitorul i-a stricat un rînd de haine. A trebuit să plătească totul, ca să nu se facă scandal. Un profesor trebuie să plătească şi să tacă, dînd exemplu de disciplină. Ceasornicarul i-a distrus un ceas de buzunar.
Sifonul are acid sulfuric. Laptele e vopsit. Vinul, de-o admirabilă culoare de urină, l-a otrăvit. A mîncat la un restaurant excremente gătite cu sos şi la cofetărie un excrement violaceu. Vizita medicului : o mie de lei; reţeta : opt sute treizeci şi şapte lei.
în examenul şcolar a primit patru sute douăzeci şi şase de cărţi de vizită şi presiuni de la notabilităţi pentru copii leneşi. Apartamentul e plin de ploşniţe şi gîndaci. Bărbierul l-a tuns mai mult într-o parte. Partidul politic în care este înscris l-a destituit imediat după venirea la guvern din două funcţii mediocre şi i-a mutat catedra la şase sute optzeci kilometri.
Vineri i s-a făcut o injecţie pentru poftă de mîncare şi pentru cruţarea dragostei de viaţă şi, prin urmare, de ţară, un profesor trebuind să fie, înainte de toate, bun român. Copiii lăptăresei, ai brutarului, ai croitorului, ai cizmarului trebuie să primească o educaţie sufletească aleasă şi să fie împinşi, prin discursuri potrivite,	către faptele glorioase. A
cumpărat gulere strîmbe, cămăşi cu o mînecă mai lungă. Butonii plesnesc, ciorapii se sfîşie, aţa nu ţine, fructele se vînd necoapte.
Toate negustoriile sînt asociate cu un stil protector, cu care împart beneficiile abuzive şi produsul unui jaf sistematizat.
391
Toată săptămîna telefonul a funcţionat fantezist, şi fiecare număr cerut a fost oficial înlocuit cu altul, de loterie. Un sfert de oră centrala moţăie şi brusc se deşteaptă succesiv sute de voci care zic : «numărul!» şi dispar. Telegramele au ajuns cu şapte zile întîrziere, sau n-au mai ajuns la destinaţie deloc.
A voit să se plimbe : a mîncat o tonă de praf. A voit să şadă r n-a găsit bănci. A voit să bea apă curată : nu erau fîntîni. Totul este organizat cu meşteşugul ca un cetăţean să nu aibă niciodată echivalentul sumelor plătite.
Bilanţ : muncă de-a surda, descurajare, obo-•seală. Legalitate şi ordine : ghiulele la suflet, pe lanţuri. Speranţe: alcool. Rezultate: colb.
— Mai dă niţel duş rece pe spinare... Măcar atît.
1929
COSTUME DE SEZON
«Stimate domnule Reinhart & Cie. Cu părere de rău vă încunoştiinţez că lipsesc din pachet -patru nasuri. V-am comandat douăsprezece şi am primit numai opt. Comanda mea a fost -cu toate acestea desluşită : patru bucăţi nasuri •cu buză rasă ; patru cu puţină mustaţă blondă. Au sosit patru nasuri simple, pe care vi le cerusem, două cu neg pe nara dreaptă şi două pe stînga. Facturaţi deci din douăsprezece nasuri diverse, patru simple : rabatul acestei categorii l-am fixat de comun acord cu 35%.
Insistasem ca unul să fie absolut cîrn şi întors puţin în sus, dînd să se înţeleagă, cu toată claritatea, că celelalte trei din serie puteau să varieze după concepţia dumneavoastră. Doamna care mi l-a comandat a venit de cinci ori să-şi ia nasul acasă şi am fost nevoit să o refuz, întârzierile în expediţii îmi pricinuiesc pierderi considerabile. Doamna este o veche clientă a biuroului meu : mi-a cumpărat şi falca de jos cu favorite, ce mi-aţi procurat acum paisprezece zile, precum şi două urechi şi jumătate de bust de marinar.
Desigur, nu vă învinovăţesc prea mult, căci se poate ca unele organe, deşi figurate în catalogul dumneavoastră, să nu se mai găsească. Momentul, recunosc, e dificil. Vă voi aminti însă termenii dumneavoastră proprii, de Cînd
393
am avut plăcerea să vă vizitez: «Voi face, domnule Wolf, tot posibilul ca să vă satisfac», aţi spus dumneavoastră, luînd notă că în patru ani de cînd ne aflăm în legături comerciale strînse, am desfăcut mai multe nasuri decît toţi concurenţii mei laolaltă. Vă amintiţi.
Fruntea de berbec a putut ajunge la destinaţie cu bine şi am plasat în cel mai scurt timp cele optsprezece bucăţi ce figurează in preţul curent la rubrica «Directori de ziar»: peste cîteva zile aş dori încă şase. E un articol de sezon. îngrijiţi să bată-n oacheş mat şi să miroasă puţin. Trimiteţi din tipul «fioros», confecţionat din piele de iepure autentică, două bucăţi. Aplicaţi un dispozitiv pentru scrîşnirea dinţilor, alternînd cu o maşinărie pentru fuga repede fără urlet. Din tipul «nebun» trimiteţi mai multe exemplare. La tipul «Teoretician mistic» puneţi suplimentul de cauciuc (1 leu 75) brevetat la două rubrici : «Idiot bombastic» şi «Cretin miraculos», care-permite în Carnaval amatorilor să scrie indiferent, proză şi versuri, şi să şi grăiască. Se va anexa o parte cu desenuri de nud, legată ca o carte de rugăciuni. Cererile s-au înmulţit şi de mici Rasputini, din care vă rog să-mi expediaţi o sută. Este vorba despre figurile cuprinse in capitolul «Civilizaţie asiatică» din catalog. Nu e nevoie de aferentul organ conjugal, care poate să fie cu totul absent : de ajuns o ploscă sau o damigeană I» miniatură, pe care inscripţia «Alcool» să fip zugrăvită cu litere întortocheate cirilice, copiate exact după cele căzute din cer. Cele cinci muşte furnizate au ajuns intacte şi au bîzîit exact, proporţional cu durata resortului. Sînt încă în funcţiune şi aţi ales bine din tipul muscoilor bătrîni.
394
Dacă nu aveţi un cal întreg, expediaţi în «orice caz o coadă şi o halebardă de mucava, în lipsa uneia adevărate. Idem, sc cere mult şi trebuie să profităm. Unii din foştii miniştri, ■socotind inelegant să se aventureze călări pe un animal cu potcoave, preferă să se fotografieze în atitudine vitejească şi marţială, cu o coadă de armăsar prinsă de fundul pantalonilor. Rog a se lua măsuri ca să nu înţepe dispozitivul şi nu neglijaţi ca articolul să se legene în două sensuri, pus în acţiune prin-tr-un tub de gumă cu băşica purtată în buzunar. Pentru cazurile de ploaie, alura semeaţă poate fi pornită orişicum. Nu uitaţi că anotimpul umed a început şi că articolele noastre, mai ales de carton şi păr, pot suferi, în contact cu ploaia, de melancolie.
Oamenii de stat înmulţindu-se peste prevederile votului universal şi ale Constituţiei, la paragraful libertăţilor mi se reclamă, pentru toate balurile mascate, figura de la pag. 13, subt titlul «Dictator în culori». Dacă fabrica dumneavoastră era din vreme atentă la cererile pieţii, am fi vîndut cel puţin treizeci de mii de bucăţi de dictatori compleţi. Ceea ce mi-aţi expediat pînă acum s-a vîndut, desigur, mult, însă articolele dumneavoastră nu reprezentau decît parţial idealul. Cu o ureche, cu o sprinceană, cu un monoclu, cu un genunchi nervos şi chiar cu o mînă de fier, din care s-au desfăcut o sută optzeci de bucăţi, nu ■se face un dictator la Balul presei, a căruia dată nu va întîrzia. Mi-aţi trimis un singur Vlad Ţepeţ : succesul a fost remarcabil şi l-aş fi vîndut de o mie de ori. Un singur bărbat a devenit proprietarul lui fericit şi-i place atît de puternic, încît posesorul lui Ţepeş nu
395
numai că se preumblă şi se alimentează îr» personajul preferat, dar doarme îmbrăcat cu> el, ca să viseze. Am comandat industriei locale cîteva imitaţiuni, dar nici una nu a reuşit deplin, din care cauză nici nu am putut obţine preţuri comparabile cu cel atins de original.
Dacă mai este timp, modelaţi, rog, urgent un dictator. Se preferă identitatea cu Musso-lini, pînă la detalii, însă nimic nu împiedică asemănarea cu Kemal, cu Primo de Rivera eventual cu Horty [...] ; totul este ca tipul să vie dinafară, ca industria automobilă.
Odată sosit tipul, restul, uniforma, se găseşte. Important este să nu trecem de ianuarie, cînd mărfurile rămîn în magazin.
Nu întîrziaţi nici comanda prosoapelor zise Pilat (din Pont) cu inscripţia «Nu ştiu, n-am* văzut» pe fond albastru pluşat. Pentru simetrie, se poate ţese pe revers şi cealaltă inscripţie, ce aţi propus : «Unde dai şi unde crapă», însă pe latineşte, pentru ca prosoapele să servească şi în aristocraţie, unde consumaţia e în. raport cu nomenclaturile limbilor mai greu de pronunţat. Neavînd la contabilitate nici un latinist, vă rog adresaţi-vă la Tîrgui Mureşului, localitate populată exclusiv de savanţi. Sau* la Cernăuţi, unde un bătrîn localnic afirma că dacă dai de-a azvîrlita cu băţul pe stradă este cu neputinţă să nu nimereşti în toate direcţiile, şi indiferent de oră, cel puţin un doctor.
In sfîrşit, veţi putea trimite şi fig. 84 din. titlul «Scriitori analfabeţi», plus litera B «Jigodii literare agreabile», un cufăr plin. Cu păr vast sau numai cu cărare, se poartă orişicum. Cererile sînt considerabile din partea figuranţilor provizorii, de la doi la cinci ani durată
89 6
Le putem da cu împrumut ? După cele mai exacte referinţe aş răspunde afirmativ. Figu-ranţii se primenesc în cîrduri anuale, pe generaţii şi clientela variază neîntrerupt. Hoch-■achtungsvoll, Wolf.»
1929
ICONIŢE
Conturul celor mai liniştite cercuri intelectuale s-a ştirbit în ultima lună de zile în zigzag. Numirea domnului Liviu Rebreanu la Direcţia Educaţiei Poporului, o creaţiune a guvernului actual, care a desprins-o d intr-o preocupare şi a lipit-o la un minister consacrat pînă acum exclusiv muncii şi sănătăţii fizice, a supărat o seamă de învăţaţi. Se cuvenea, după aşteptările didactice, ca în casa nouă să se mute niţică rigiditate decanală şi cel puţin un dascăl fără departament.
Un domn filozof îşi deghizează resentimentul într-o teorie, recunoscîndu-i domnului Rebreanu merite literare, însă contestîndu-i capacităţile de director şi administrator. La un loc de direcţie ar fi indicate exclusiv pergamentele academice şi disciplina căpătată prin tocirea pantalonului şi avivarea inteligenţii, întîi pe bănci şi apoi pe catedră. Directorul fiind romancier, bunul simţ al cancelariei şi al programului vizat la Ministerul Şcoalelor îi refuză încrederea, preferîndu-i un director de meserie. Dacă în locul unui romancier ar fi fost numit un contabil, Universitatea nu avea nimic de zis şi nici nu s-ar fi ocupat de colaboratorii lui, dacă aceştia ar fi fost nişte grefieri şi arhivari şi nu nişte scriitori.
După concepţiile profesorului de filozofie, unui scriitor nu i se cade nici o însărcinare,
din pricină că ar avea talent. De vreme ce ai, ce-ţi mai trebuieşte ? Voi, artiştii, cu talentul şi noi, profesorii, cu bugetul, sîntem mişte nefericiţi, recunoaştem, însă ne mulţumim cu bugetul. Vedeţi-vă de treabă, staţi mai la fund şi mulţumiţi-vă să fiţi admiraţi, ca fotografiile din Alpi,
Critica dascălilor ofensaţi vine şi mai departe decît concurenţa şi vădeşte vechea ipocrizie a papagalilor intelectuali. Recunoaşterea meritelor universitarii sînt obişnuiţi să o adreseze de preferinţă morţilor, care nu le mai pot lua locul nici disputa o infailibilitate convenţională. Tăbărîţi pe mormintele reputate culturale, ei admit pe Eminescu, de pildă, numai pentru motivul că a murit. Scriitorul, scriitorul pur şi simplu, intelectualul care îşi face un nume şi îşi construieşte singur o valoare şi o individualitate, dintr-o activitate neştampilată pe un certificat şi fără terfelog, este admis de ierarhiile universitare numai atît întrucît poate semăna în viaţa lui cu morţii, cu morţii fără opiniune, sublimi indiferenţi la rosturile existenţei materiale.
Pentru profesor, scriitorul prezintă analogia fetei fără zestre faţă de femeia măritată după toate riturile şi piedicile de rigoare. Numai frumuseţea nu dă dreptul ca o fată săracă să ■se mărite fericit, fără ca numele de cocotă să se ivească în murmurul mătuşilor cu fete slute. Ca să capeţi dreptul să te măriţi bine, trebuie să te tragi dintr-o familie cunoscută, să ai cel puţin un subtprefect în familie, să fi învăţat nemţeşte la cinci ani, englezeşte la opt, pianul şi dansul. Un scriitor poate să fie corector neplătit la revista unui profesor universitar, poate să-i fie valet de presă — locurile sînt limitate — un scriitor nu poate fi şe-
399
ful unei mişcări şi orientatorul unei activităţi educative.
S-a spus că dacă s-ar mai întoarce în veacul nostru Iisus Hristos, ucis o dată de nişte popi, reputaţi adversari ai învăţăturilor iui, el ar mai fi răstignit o dată de proprii lui arhierei, puşi în buget în numele creştinismului pur. De fapt, Iisus Hristos e zilnic asasinat, în toate epocile, de ţîrcovnicii bisericii, de păreţii căreia îl spînzură vopsit un portret abstract. Domnul Rădulescu-Motru era pe Calvar şi scuipa în cel osîndit să-şi poarte eşafodul în spinare şi scotea limba la el, punea surcele pe rugul lui Michel Servat, la Geneva; înnoda cu funii mîinile lui Cristofor Columb...
Specia e todeauna aceeaşi, identică în toate timpurile şi solidară cu sineşi.
1930
STRICĂGIUNI
Un tînăr coleg în virstă de cincizeci de ani,, mi-a trimis alăturata scrisoare. Accentul ei de adevăr o face publicabilă în întregime :
«Nici anul acesta n-o să mă pot însura şi prevăd că o scap toate partidele interesante. O1 nouă dificultate mi se opune şi cred că aspiranţii la mina unei domnişoare vor deveni din ce în1 ce mai rari. Ştii că am utilizat toate mijloacele matrimoniale. Mi-am ajustat mustăţile pînă la desenul incipient al adolescenţei, mi le-am vopsit şi mi le-am ras, cîştigînd subit cincisprezece ani. Am corectat intervalul dintre dinţi, intercalînd o măsea de aur, care corespunde estetic cu inelul din deget, cu acul din cravată şi cu măciulia de la baston — şi am aşteptat. Descoperind un bărbier ţesător pe viu, i-am încredinţat craniul meu, de ivoriu, pentru a fi acoperit cu treizeci şi cinci de fire din tîmpla stingă, treizeci şi cinci din dreapta şi o sută treizeci de fire din parcursul creierului mic, şi am obţinut o capelură frizată,, de cel mai estetic efect. Mai cîştigînd zece ani, m-am oprit. E destul de frumos să te dai îndărăt cu douăzeci şi cinci de ani. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat degeaba.
Am pus la contribuţie sufletească mătuşile : Nimic. Am colindat biurourile şi agenţiile. Am scris la Paris, la Londra : cui îi trebuie înălţime 1 m 85 şi de preferinţă blond ? Nimic.
401
Mica publicitate m-a pus în contact cu o
■vastă corespondenţă amoroasă. Mi s-a cerut fotografia şi am cumpărat stocuri întregi reformate de la vitrinele atelierelor, pentru a nu fi deocamdată expus în persoană. Am primit şi eu două sute douăzeci de fotografii, cumpărate probabil tot de la vechituri. Una era a Ecaterinei cea Mare. M-am săturat. Dar tocmai găsisem într-o localitate din Tulcea ceea ce-mi trebuia ; începusem să fac pregătirile de călătorie la faţa locului şi cumpărasem şi un carton cu prăjituri din Bucureşti, re- ■ putate în toată provincia. Am primit o telegramă : „Nu se mai poate, devenind Miss“.
Intîi, nu am înţeles şi la sfîrşit m-am înfuriat. Mi-a stricat presa viitorul. De unde era numai o Missă pe toată ţara, acum ea se face judeţeană, cu tendinţa de-a fi comunală. Peste zece ani, nu o să mai fie număr de casă fără Miss şi se va isprăvi cu căsătoriile noastre. Am o singură speranţă, că, împotriva tuturor sforţărilor, cosmeticelor şi apelor mele, peste zece ani mă voi cococloşi dintr-o dată. dezumflîndu-mă ca un cocoş de cauciuc transparent. Dar ce se vor face despre fericire, alţi tineri, alţi candidaţi ? Fiecare gazetă va prezida alegeri de domnişoare româno-engleze şi toate iubitele noastre vor trece peste ocean. Miss Ciocăneşti străluceşte dintr-o dată cu un prestigiu nou şi nazurile ei nu mai năzuiesc decît americani. In loc să se mărite, ea umblă după alte alea, după ecran şi fotogenie, nişte invenţiuni care au dărîmat Familia, Şcoala şi Biserica, pirostriile Societăţii Morale. Altădată ne întîlneam în Cişmigiu, azi dorim să ne vedem la Chicago, unde un tehnician măsoară picioarele fetelor de la genunchi la talpă şi
402
din dosul încheieturii la şold. Nu vezi că ne-am, stricat ?
Dar nu vezi d-ta ceva mai mult, că aci e o uneltire străină ? o corupţie, un catolicism, un bolşevism ? Crezi d-ta că nu e ceva dedesubt, o mînă criminală, o diavolie ? Şi totul, dacă obserbi bine, merge spre unicul scop de a ne desfiinţa. Tatăl meu, care avea unsprezece birji pe piaţă, s-a opus încă din vremea copilăriei mele, tramvaiului electric. De atunci, încet-încet, s-a introdus bazaltul, asfaltul, me-cadamul: nu ţi se par suspecte aceste denumiri ? Au venit becul electric (becul !), automobilul, autobuzul, pacificul, transatlanticul, aeroplanul, radiofonia. Ne-am înstrăinat. Unde mai pui valuta, bursa, fiscul şi tractorul. Cinematograful a născocit întunericul artificial: să te bagi în beci ca să vezi mai bine ! Prevăd momentul cînd te vei pune călare pe un băţ, şi, cum te vei apăsa niţel pe el, ai şi fugit,, pornit în zigzag de o putere propulzivă aglo-merată-n băţ.
Văd că scrii şi te agiţi. La ce te gîndeşti d-ta, de ocoleşti marile probleme şi nu deschizi ochii autorităţilor competente ? Pe ce lume trăieşti ? Hai, să ne unim cîţiva, să facem o ligă şi să ne opunem curentului de desna-ţionalizare. O să vezi că savantul nostru care se găseşte acum în America o să se întoarcă, vătămat şi el, cu aripi la subsuori sau pe bicicletă cu gramofon.
Te rog să-mi răspunzi.»
1930
ZVON
Cuvînt frumos, inechivalent în vocabular, necîntărit şi delicat ca o petală, tu nu cunoşti puterea ta, ineluctabilă şi fatală. De-o fiinţă cu secunda şi cu molecula, scama ta de păpădie s-a iscat şi acum de curînd, fără sunet şi licărire, a crescut spumos şi, într-o noapte, clăbucul tău de aer şi de bumbac a nins mons-struos, ridicînd un troian cit oraşul.
Pe nesimţite, lava ta uşoară era să înăbuşe şi să înece, ca nişte morminte goale, tezaurele lui Cresus modernul. Lucrul tău de o silabă, fragil, provizoriu şi capricios, poate să muşte Viţelul de Aur, ca o muscă, neclintit pe soclul lui, străjuit de pravile esenţiale, şi să-l puie pe fugă. într-o singură zi, acest sfînt quadruped, alergînd în piaţa banilor de hîrtie, ■aţîţat de panica silabei, s-a izbit cu fruntea de piatra Băncii Naţionale, rupîndu-şi coarnele în două. Era un mînzat încă nejugănit şi le-a trebuit preoţilor lui, jucători din tipsiile mici şi discuri mărunte de aur, o muncă de două zile, ca să restaureze monumentul şi, întorcînd Viţelul de unde se povîrnise, să-l încremenească iarăşi în atitudinea lui de apostol cornut.
Tu te naşti numai în urechea bogătaşului credul şi nu ai neliniştit încă niciodată sufletul omului sărac, destinat bacteriei patogene, vărsatului negru şi ofticii, care, cel pu-
404
ţin, poate să fie contemplată cu lentila, ca un astru virgulă sau punct. Cu diabetul, şi cu bolile ficatului tu faci parte din seria bolilor boiereşti şi, mai presus de toate, atingi şi spulberi aristocraţia miliardului infailibil şi dur. Cineva învîrteşte linguriţa în cafeauna cu lapte matinală şi îmbucîndu-şi brioşul, a născocit o temere absurdă sau, cu sinceritate mistică şi entuziasm, e vizitat de-o frică inexplicabilă, lovit de alica neurasteniei şi se năpusteşte în stradă. Sufletul lui face viermi, ca stafidele fluturi şi ca zibelina molii, şi copleşit de vîr-tejul infinitelor aripi de pulbere aglutinată inconsistent, realizează moartea fulgerător, ca pesta bubonică şi răpciugă.
Cei mai brutali se îmbulzesc la ferestrele băncilor şi reclamă restituirea obiectului unei munci, ca şi al unui furt sau asasinat comis prin zăbreaua elastică a legii. Ceilalţi, delicaţii, se spînzurâ sau îşi intercalează în frunte plumbul unui revolver. Un zvon a devastat în ultimul pătrar de an finanţa yankee. Cit sînge şi cîte lacrimi reprezintă, iubite prietene, un miliard, ca să merite sentinţa de neant a unui zvon, mai definitivă şi mai radicală, rostită într-un fum de ţigare, decît osînda magistraturilor reunite, pronunţată cu solemnitate. Un pui de şoarece s-a întîmplat să roadă cablul şi s-a stins lumina întregii cetăţi. Iată leşuri în fiece zi. Din bancă la cimitir, drumul era cu mult mai scurt şi mai înclinat decît l-au prevăzut economiştii şi cugetătorii do-bînzilor compuse, iar gîtuirea era instantanee ; şi cînd va muri, capitalul ei va fi ucis de zvon.
Probabil că fizica va descoperi odată, dacă marginile ei se vor învecina de aproape cu psihologia, mecanismul care dă naştere silabei... Ca să fie iscat, zvonul are nevoie de o
405
.pregătire nevăzută de culisă şi, ca să ia corp, îi trebuieşte o meteorologie. Căci, spectral şi impalpabil, el capătă orişicum un trup, ca in-fuzoriile şi ca acele şuviţe turburi şi irizări lactee, care, în pătura marilor ape, hrănesc peştii şi fac primejdioşi taurii de mare şi rechinii. O modalitate de spiritism transpune groaza în astral şi silaba se mişcă, anatomia ei se arată cernită şi înfăşurată în văluri lungi.
îmi place cum dormi tu, amice, masiv şi greu, cu spinarea lipită de pămînt. Tu ştii să mînuieşti o unealtă cuprinsă cu palma tare şi coasa îţi aşază singur în mînă pieptenul ei, degetul ei mare. Şi cînd ai cosit şi ai obosit, gîndul te păzeşte ca un cîine, alături şi nu te încearcă milionul, şi nu te munceşte miliardul ; nu vine la urechea ta, cu şoapta lui isterică şi pestilentă, cadavrul. Mii de stele vor trece peste somnul tău de peste noapte, sorcove de argint purtate de îngeri. Beteala lor ninge pe cojocul tău. Bună seara ! Bună noapte !
— Bună dimineaţa !
1930
REVERII...
Ca să nu-şi închipuie cititorul că sînterre aşa-zişi oameni de ştiinţă sau aşa-zişi filozofi, o specie deosebit de respectabilă, din pricina mai ales a lipsei de fantezie, ne-am etichetat manuscrisul Reverii. In stare de visare, oricine este slobod să vorbească şi să vocifereze, fără să fie tras la răspundere mai mult decît un bolnav care se văietă sau un flaşnetar care învîrteşte o manivelă şi cîntă.
Calitatea de literat, mai mult decît oricare alta, implică o sumedenie de competinţe şi îndrăzneli, fără de care viaţa ar deveni monotonă şi s-ar împărţi pe specialităţi, imposibil de dizolvat unele printr-altele. Tupeul de a visa e prin urmare la locul lui şi iată ce s-a putut întîmpla.
Se făcea că descoperirea radiofoniei, care trimite şi primeşte instantaneu şi identic cu-vîntul, pune un început de ordine în noţiunile confuze ale sufletescului materiei. Parcă întrebarea : ce este sufletul ? nu mai e nici atît de înspăimîntătoare, nici atît de absurdă, după ani de perfecţionări şi consecinţe radiofonice. Sufletul trebuie căutat de jur împrejurul lămpii. E pe undeva pe aci, între plus şi minus, între anod şi catod, navigînd pe acidul sulfuric al acumulatorului de patru volţi, pulve-rizîndu-se pe lîngă bateria uscată. Peste alţi ani, poate că lampa va ajunge să şi gîndească,
io7
fără ajutorul nimănuia sau să telefoneze gîn-dul omului care a dat pe ea trei sute optzeci şi cinci de lei, într-un magazin din Calea Victoriei.
între ureche şi sunet am intercalat cîteva lămpi. Putinţa de vibraţie a urechii şi facultatea timpanului de-a înregistra, se deosibesc oare, foarte mult, de un haut-parleuv ? Ce lipseşte auzului nostru ca să primească de-a dreptul vocea care o strigă în somn din Filipine sau cîte lucruri mai lipsesc unui post de emisiune, ca să se comporte ca o voce simplă, lan-rsată prin zeci de mii de kilometri în ascultarea lumii întregi şi a fiecărui individ ? Amatorul de radio se va confunda, poate, cu omul fără abonament şi într-o bună zi vom putea sta de vorbă, ca altădată pe coş, cu puterile •concentrate şi cu prietenii din depărtare. în acest caz, orice aparat va fi excelent, gaura uşii, fereastra, stilograful...
Sîntem obsedaţi de uimirea echilibrului omenesc, de treizeci de ani. O sută de kilograme de ins pot sta răzimate într-un punct din talpă, o viaţă întreagă, fără să uşureze călcîiul. Măcar atît de ne-ar fi fost dat să vedem, umbletul omului în picioare, şi am fi fost mulţumiţi şi de natură şi de Dumnezeu. într-ade-văr, noi care ne-am obişnuit cu echilibrul vertical omenesc, nu mai ştim să preţuim această fenomenală facultate. Copilul supus unui trecut incalculabil stă în patru labe douăsprezece luni şi mai mult, reeditînd probabil atitudinea strămoşească lichidată. L-am văzut sculîndu-se împotriva înlănţuirii lui de ghiuleaua planetei, dibuind, codindu-se şi, în sfîr-şit, luînd-o la fugă. E victoria lui definitivă şi ca să o sărbătorească pruncul rîde. Odată
•cu el s-au ridicat în picioare şi zările care şe-zuseră culcate pe ape.
Echilibrul, ca şi cugetarea, e o stare surdă strict interioară. Cînd a murit, soldatul a căzut. Domnilor Branly, Edison şi Marconi, să fi făcut dumneavoastră mai mult decît toţi înţelepţii, judecătorii, poeţii şi învăţaţii de pînă ia tub şi lampă ?
Pe urmă, această glandă, care se presupune gînditoare, din sfera de os încuiată a omului cusut pe dinlăuntru fără a i se vedea tighelul, are nişte aptitudini independente de materie şi sînge, insurecţionale şi capacităţi de-a emite legi şi porunci, bune pentru toată lumea şi temute de toţi. în ce serie de chestiuni intră creierul, care la moarte îşi pierde însuşirea imperialistă, dacă îl excludem din seria electrică ? Cercetările de specialitate au şi dat un ochi singuratic, care zăreşte: mîine, el o să vadă. Mai avem mult, Domnule Inginer, pînă la becul cerebral, emiţător de idei ?
Geneza vieţii va trebui să fie reconstruită pe sensuri mai adevărate. Dacă infuzoria s-a ivit în apa sărată, marea trebuia să fi fost fecundată de trăznet şi omenirea se va fi ivit din fulgere încrucişate şi din incendierea talazului spumos. Venere ! te readuce curentul alternativ!
De ce să ne temem de acel om viitor care va guverna lumea cu lămpi şi va administra ■cu funcţionari de sensuri contrarii şi tensiuni •deosebite ? Copiii noştri de sticlă, cu filament incandescent, nu vor fi mai agreabili decît cei din leagăne şi de pe genunchi, dar ei vor fi «reglaţi» de la început şi vor funcţiona riguros după teorie şi schemă, în momentul chiar al fabricării, într-o maşină pneumatică precis calculată. Cîte lămpi putea să aibă Homer faţă de Confucius, şi Mahomed faţă de
409
1
Crist ? Aparatele cu trei, cu patru, cu şapte şi cu nouă lămpi ne impun o judecată nouă' şi acceptăm, poate, cu mai multă înlesnire noţiunile pe care ni le sugeră gradaţia inteligenţii, de la idiot pînă la genial. Şi dacă unui anumit profesor de universitate i-am înşuruba într-o zi două, trei lămpi, adaose la becurile-lui naturale, nu i-am spori oare mintea şi nu; l-am face echivalentul categoriei «băiatului deştept» sau a mediocrului satisfăcător ?
N-ai voi, Domnule Inginer constructor, să-ne întoarcem din cînd în cînd la mîngîietoa— rele noastre reverii fizico-literare ?
1930
LETOPISEŢII
Cronica modei
Urmind sfaturile radiofonice recente ale unui •mare profesor, am dat lui Baruţu să citească Letopiseţii, cea mai plăcută lectură între patru şi cinci ani. Profesorul nu e numai unul din acei banali dascăli de istorie, care au luat diplomă, ca să înveţe pe alţii cum se drege ceasornicul prezentului, după orologiul cu dan-ţuri al trecutului. El insuşi l-a dres cu mîinile lui şi i-a orientat limbile la orele 12 fix, ora de chietudine şi de ospăţ din timpul zilei si de reculegere fericită a nopţii.
Vorbindu-ne todeauna de vasta-i maturitate, o dată el s-a scăpat şi ne-a povestit copilăria lui şi preferinţele intelectuale ale acestei vîr-ste ; şi, pe cînd noi ne aşteptam să auzim că viitorul savant umbla după fluturi şi melci şi adora ciocolata, el ne-a spus cu francheţă că la cinci ani citea Letopiseţii.... Oamenii mari au asemenea pedagogice indiscreţiuni.
De vreme ce am aflat formula după care se compune un om de soi, am şi pus dinaintea lui Baruţu Letopiseţii.
—	Nu are poze, a observat Baruţu...
—	Eşti impertinent, i-am răspuns. V-au stricat revistele, generaţie infectă, şi acum vreţi totul ilustrat. Află, prostule, că icoanele n-au ■nici un rost în existenţă şi că natura e compusă exclusiv din literă de text. Pozele nu
411
sînt pentru învăţaţi, şi eu vreau să fac din-tine un om învăţat...
Lasă băiatul în pace, zise mama-mare. Par’că bunicu-tău a cetit tot Letopiseţi. Dacă-vrei să şti, el nici nu ştia să cetească şi a trăit o sută douăzeci de ani.
—	Vezi, asta e deosebirea, am răspuns. Bunicii au creat Letopiseţii şi urmaşii trebuie să-i cetească... Altfel nu ajungem la nimic şi nu putem exporta un singur vagon de ouă. Dumneata nu i-ai cetit, eu nu i-am cetit. Cine o să-i cetească ? Baruţu ! Se va legifera acum un bacalaureat, numit micul bacalaureat, pe nare toţi băieţii şi toate fetele vor trebui să-l treacă la grădina de copii. Fără bacalaureat nu-i mai primeşte în cursul primar.
Mama-mare dete un răspuns dezavantajos:
—	Mi se pare că n-ai dormit bine azi-noap-te...
—	Să ştii că n-am dormit, am răspuns. Letopiseţii m-au agitat pe întuneric. Mi-am dat cu pumnii în cap că n-am cetit la cinci ani Letopiseţii. Trebuia să-i cetesc chiar mai de mult...
Mama-mare rîse.
—	Nu rîde, mamă-mare, zisei. Ai auzit de Iorgu...
—	Ce-are-aface bărbierul vostru Iorgu cu-Letopiseţii ?
—	Celălalt Iorgu, cel cu barbă, învăţatul, marele om... Te-ai dumirit, în sfîrşit ? El a cetit Letopiseţii la cinci ani şi erau fără poze.
—	Letopiseţii lui Miile ? întreabă mama-mare.
—	Iar te-ncurci, răspunsei. Ceilalţi Letopiseţi... Mai sînt...
412
—	Aceia groşii ? I-a cetit la cinci ani ?... Asta ■făcea el la cinci ani ?
—	Şi mai devreme, zisei. Aşa e omul mare...
—	O-ncepe cu bătrîneţa şi o sfîrşeşte cu copilăria... Ca oamenii de toată ziua...
—	Te rog, mamă-mare, să nu glumeşti cu idolii mei.
—	Dar Baruţu, mă omule, nu ştie nici să cetească.
—	Regretabil, foarte regretabil, am răspuns... De ce nu l-aţi învăţat ?...
—	Cînd să-l învăţăm ? răspunse mama-mare. De-abia s-a ridicat pe picioare.
—	Aici e meşteşugul. Nu l-aţi învăţat să •sugă ?
—	Iorgu nu a supt şi el ?
—	Ferească Dumnezeu ! El n-a avut vreme să sugă.
—	Poate că suge acum, zice mama-mare, aprinzîndu-şi ţigara moldoveneşte.
—	Mamă-mare, mă jigneşti. El nu a supt, nu suge şi nu va suge. El a cetit, şi cînd n-a cetit, el a scris, şi cînd n-a mai scris, el a grăit. Cînd să mai sugă ? Acum grăieşte şi grăieşte peste tot, şi la microfon. Stă grăind, umblă grăind, tot aşa cum a şi scris. Dumneata ştii că el scrie o piesă de teatru cu o singură idee — şi nici atît — cu şaizeci de persoane, de la Capul Podului pînă-n Bulevard ? Nu şti...
Ce-i de făcut ?... întrebă mama-mare, înfrîn-tă.
Să cîştigăm vremea pierdută, zisei. Pînă di-seară, Baruţu să înveţe să cetească toţi Leto-■piseţii... La ce te gîndeşti, mamă-mare ?
413
—	Noi n-am apucat oameni mari, zise cu părere de rău mama-mare. Numai mame-mari am apucat. S-a schimbat lumea de tot... Cînd a învăţat Iorgu să cetească ?
—	Ştiu eu ?... Eu cred că niciodată. Eu cred că el exista înainte de-a se fi născut... Şi nici nu cred că s-a născut. Cred că a fost. Şi nici nu cred că a avut vreodată cinci ani. Ca să-l înţelegem noi ăştia, mărginiţii la minte, a spus aşa... Ştii ce cred eu, mamă-mare ? Că Iorgu-e Fiul lui Dumnezeu...
—	Să n-o scrii că te crede şi cine ştie ce se mai poate întîmpla. Să nu se înalţe la cer. Să ştii că ăla nu moare acasă la el.
—	Ei vezi ! zisei. Pe cît îmi placi serioasă, pe atît mă turburi cînd nu mai vrei să fii... Gîndeşte-te la Baruţu. Ce poate să ajungă el la majorat, dacă nu ceteşte Letopiseţii acum, la patru ani şi patru luni... un dezastru! Şi să nu crezi că Letopiseţii sînt nepătrunşi de mintea unui copil... Nu, dimpotrivă. Fireşte, Baruţu nu o să aibă niciodată priceperea lui Iorgu, care la opt luni şi două zile vorbea italieneşte, după ce cetise în original, din scoarţă-n scoarţă, şi pe Shakespeare. Cred că acest prim unic eveniment s-a petrecut pe la vîrsta de trei luni. Ceea ce trebuie reţinut pentru generaţiile viitoare este că el vorbea curat englezeşte... înainte de a fi rupt o singură silabă românească...
—	N-am mai auzit aşa ceva! zise mama-mare. Să-mi sară ochii.
—	N-ai nevoie să te juri. Nici eu n-am mai auzit. Şi pot să zic : să mi se usuce limba !
—	Baruţule! vai de pielea ta, zise mama-mare. O să ajungi savant ! Bagă mingea la
414
«canal, aruncă maimuţoii de lemn in foc : au venit alţi maimuţoi, cu gheroc. S-a isprăvit cu pumnul, cu muşchiul, cu echipa, cu boxul, începe reacţiunea intelectuală. Domnul Iorgu te cere scofîlcit şi strîmb. Să nu mai dai fuga pe cîmp, cu viţeii. Sâ stai cu învăţaţii, să faci volume, să îndrepţi — strîmb — omenirea, să te alegi deputat, să fii şef, să îngălbeneşti •după un portofoliu de ministru, să te supere toată lumea, să pizmuieşti pe toată lumea şi să ţi se umfle ficatul că poate nu eşti mai uriaş decît toţi. Să te cerţi, să înjuri, să faci spumă vînătă în barbă, ştiinţifică, politică şi literară...
— Lasă vorba, mamă-mare, şi nu te mai pierde în sterilitate. Pînă la Sîn-Petru, trebuie să cetească două sute douăzeci de volume, zisei şi să ştie proiectul de buget pe dinafară. La 25 iunie, trebuie să-mi reciteze anuarul lui Rudolf Mosse. Vreau să batem pe Iorgu şi să-i arătăm că, la urma urmei, ne pricepem şi noi la ceva... Şi doresc ca, la unsprezece ani, să-l însurăm pe Baruţu cu o profesoară cu ochelari şi cu cocoaşă.
Şi, înţelegi ce are să urmeze, şoptii confidenţial la urechea mamei-mari... ăla abia la •cincizeci şi cîţiva ani s-a dus la Sorbona să ţină cursuri şi la vîrsta asta, ştii, se cam încurcă, nu mult de tot, dar, ştii, orişicum, destul. Limba franceză, neînvăţată la timp, la cinci luni şi trei zile, o rosteşte cu o suavitate niţeluş cam bulgară. Baruţu, vreau să dea lecţii lui Poincare, Briand şi Tardieu, la optsprezece ani... Şi, pe urmă, ăla s-a dus la Oxfort, să puie caftan şi un carton de prăjituri pe cap, abia la şaizeci şi cinci de ani... Cam tîrziu, pentru unul care a cetit Letopi-
415
seţii la cinci ani ! Baruţu trebuie să devină Doctor honoris causa şi dentist cu mult mai devreme, înainte de serviciul militar...
— Baruţule, uite deocamdată «Revista Infanteriei».
1930
JUSTIŢIA ÎN COREEA
în Coreea, cînd un împricinat are să se prezinte unui tribunal sau unei curţi, nu se preocupă, nu numai în primul rînd, dar nu se preocupă cîtuşi de puţin de dreptatea • sau de strîmbătatea cauzei lui.
Intîi, el a căutat să-şi asigure un advocat cu influenţă politică, de preferinţă un fost ministru sau un şef de partid, căruia magistraţii naivi îi datoresc un respect care exclude putinţa judecăţii iar cei interesaţi o avansare sau recunoştinţa unei făgăduieli în vederea timpurilor mai propice. Simpla prezenţă a marelui advocat e de-ajuns ca să asigure izbînda în cele mai strîmbe procese. Marele advocat aranjează succesul de cele mai multe ori în camera de deliberare, unde intră fără nici o turburare, sau dacă i-a lipsit timpul, vine şi se aşază pe bancă şi desemnează pe advocatul care să vorbească, el aprobînd numai, cu mina, cu capul, cu surîsul. Advocatul politic cîştigă astfel cîteva milioane de lei pe an ş* un prestigiu imens.
După advocat, sau dacă nu are advocat cu trecere politică, împricinatul face socoteala membrilor care compun Curtea, pe care şi-i notează mai întîi după culoare politică şi apoi după relaţii şi, în sfîrşit, după rigiditate. Dacă sînt şapte membri ai unei Curţi, ei trec în car-
417
netul de buzunar al împricinatului, în felul Următor :
X.	liberal, văr cu Dumitrescu-Paşa, nepotul lOf Costică. A i se vorbi prin prefectul de Vaslui.
Y.	şi liberal şi conservator, membru al clubului «Junimea», cartofor. A se aduce vorba prin doctorul Mişu, care îl va predispune în favoarea mea, lăsîndu-se bătut şi păgubaş de cinci mii de lei, pe care îi voi plăti eu.
La Z. să intervie Zozo şi Caliopi, la hotel, invitîndu-1 la ele.
V. cere cincizeci de mii de lei şi dă în schimb o poliţă şi restituind suma, dacă nu izbuteşte să formeze majoritatea.
Pe T. îl va prepara mănuşereasa din Bulevard, rugîndu-1 să ia în considerare legătura de rudenie fictivă a nevestei mele cu dînsa.
Pînă la stabilirea acestei liste, împricinatul a urmat tratative, a luat informaţii sigure, a cheltuit. Ceea ce-i mai bizar, e că el are nevoie de asemenea date chiar atunci cînd cauza lui e dreaptă şi dreptatea strîmbă.
Ceea ce-1 încurcă e magistratul reputat, integru şi neinfluenţabil. Dar aceia sînt cunoscuţi de toată lumea şi deşi inspiră cea mai meritată stimă şi uneori teroare, rămîn să înainteze destul de greu, la coada magistraturii... Coreea însă se japonizează...
1930
UN ÎNCUIAT
Azi la prînz, conducătorul partidului liberal trebuia să ia o atitudine definitivă, făgăduită în şedinţa precedentă. Ideea schematică fusese să se lase, printr-o declaraţie aspră, membrilor libertatea să ia individual orice atitudine vor crede necesară, partidul suspen-dîndu-şi oficial activitatea pînă la moartea evenimentului. Această coroană mortuară, pe care partidul hotărîse să şi-o expună în fereastra clubului, avea însuşirea să-i fie frunzele de fier.
Şefii sînt mai cuminţi, dau înapoi. Insă ei au avut inteligenţa tardivă a omului de pe scară. Obligaţi de o declaraţie pripită, socotită de majoritatea membrilor vitejească însă neroadă, ei caută un echilibru între debit şi credit, de fiecare zi. Ei ar dori să nu fi spus ceea ce spuseseră clar, şi lipsindu-le elasticitatea intelectuală a unui Pherekide, a unui Mîrzescu, a unui Constantinescu şi a unui Ion I. C. Brătianu, şerpuiesc între extreme, cu o regiditate de par lung, de la căruţele de chi-ristigii. Domnul Vintilă Brătianu a intrat în stilul hermetic şi într-un vocabular simbolic constructivist. Vinul viilor Simulescu primeşte atîtea găleţi de apă, încît n-a mai rămas o picătură de Drăgăşani. Singură firma indică provenienţa. Nici domnul I. G. Duca nu mai e atît de poetic, de melancolic şi de crepuscular.
419
Braţele acestor domni n-au putut să prindă realitatea şi se întind înainte de blestem. Grafic, evenimentul se înfăţişează ca un tren care a trecut pe lîngă un om cu o scrisoare în mînă. El n-a pus scrisoarea în minutul de oprire şi fuge cu ea francată, după vagonul poştal.
Partidul s-a aşteptat ca domnul Vintilă Bră-tianu să părăsească, după primele declaraţii, şefia ca o singură compensaţie la gaura fă-cută-n cer, lăsînd tinerilor locul ce-i putrezise subt şezut. Domnia sa rămîne şi dă înapoi. La fiecare oră cîte puţin.
Desigur că sensibilitatea domniei sale a fost aţîţată şi de prezenţa, în chestiunea închisă, a domnului Manoilescu, şi a unui rînd întreg de tineri, care şi-au permis să intre în istorie fără autorizaţie semnată, contrasemnată şi ştampilată, ca şi cum ar fi intrat în literatură, cînd este ştiut că nici această activitate gratuită nu este lipsită de dictatură şi nu poate să fie întreprinsă fără paşaport şi viză.
Apoi, tineretul întreg liberal, obosit de un imperialism obositor, nejustificat prin calităţi certe şi care face trăsura de unire dintre haos şi neant, şi-a sfărîmat căluşul, strecurat în gură, între măsele. între aceşti terorizaţi se găseşte şi domnul Vasilescu Valjean, ale căruia priviri, judecăţi zîmbitoare şi caracterizări fac să sufere necurmat orgoliile sălbatice şi neputinţa categorică a şefilor. Domnul Valjean a fost intenţionat ţinut în carantină, ca o răzbunare, de care trebuie să se împiedice valorile constant barate de autoritatea conducătoare.
Pe lîngă un nepot inofensiv care scrie versuri şi grupează tantieme, domnul Vintilă avea
420
un nepot supărător, pe fiul lui Ion I. C. Bră-tianu, pe George Brătianu, om de bibliotecă şi un savant care nu moşteneşte întru nimic portretul moral autorizat. Domnul Vintilă nu a ştiut să se strecoare pe la spatele acestui tînăr viitor şef al partidului, proclamat cu cîteva săptămîni mai devreme şi cu consim-ţămîntul său intuitiv. Domnia sa l-a gonit din partid. Cu o sută de ani înapoi, unchiul i-ar fi tăiat nepotului capul.
E orişicum o distanţă de la această strangulare în familie, pînă la conduita prinţului Niculae faţă de fratele lui !
1 9 3 0
II
Comicul întreg îl izbutesc, Moliere este acţual, oamenii gravi. Cel mai grav personaj din România era domnul Vintilă Brătianu, şeful de ultimă instanţă al partidului liberal. Cînd rostea «Bună ziua», domnul Vintilă Brătiapu avea pompa, academismul şi acreala magnifică a unuia care dăruieşte din punga lui, cu scîrbă, un milion. Lozincile acestui domn, igienice şi economice, se auzeau, ca din gura încleştată a Sfinxului, o dată la zece mii de ani. Pustiul cuvînta din generaţie în generaţie şi ultima rostire avea să fie a silexului domnului Vintilă, care vorbeşte exclusiv în momentele solemne şi în orele uriaşe. Singura dărnicie discursivă a şefului actual, cu deosebire în scris, a "consistat în multiplicarea cacofoniei, izbutind ca nimeni altul, afară de domnul Mihail Dragomirescu (dar acesta e altceva, e profesor de literatură) să grămădească în şase silabe un muşuroi de că, ca, şi ca, că consecutivi.
Unii copii trăiesc în sperietura unui colţ de stradă întunecos din mahalaua lor, pînă la adolescenţă. Strigoii şi balaurii închipuiţi că şi-au ales domiciliu în ungherul temut, dispar subit, cînd zidul s-a dărîmat ca să se construiască o casă. Un depozit de vechi tingiri, de papuci şi fulgi, de cercuri de putină ruginite şi cutii de conserve goale se folosea de învelişul patetic al umbrei, ca să pară un
422
mister înfricoşat. Şi o vagă inscripţie veche, ştearsă de actualităţi : «Murdăria oprită».
Slujit de un spirit consecvent de vindictă şi cu statui autentice în ascensiune, domnul Vintilă s-a crezut împuternicit de origina divină să ţie registrul sentimentelor şi ideilor, să pună note şi monopol şi să arunce anateme. Puterea acestui biet om a fost pe cît de groaznică pe atît de covîrşitoare, executînd, paralel, verdictele creierului său taciturn şi ducînd realmente la nenorocire oameni mai utili şi mai înzestraţi ca el şi un popor întreg.
Intr-o bună zi, şeful a rămas fără colaborarea evenimentelor, din care şi-a tras înto-deauna un prestigiu şi un exponent. Nu a mai fost servit nici de date, nici de palat, nici de siguranţă, nici de jandarmerie; delaţiunea şi denunţul nu au mai fost între uneltele sale. Omul a rămas despuiat, adică în situaţia în care s-a găsit Prometeu înlănţuit de stînci şi Aruncătorul cu discul, din statuara greacă. Ştiţi ce a făcut acest mare bărbat de stat cu ştînca lui de granit...
Consultaţi în toate chestiunile, amici din tineret, mai repede autorii veseli decît învăţătorii fără umor şi oamenii sentenţioşi. In Moliere veţi afla înţelepciune multă.
.1930
ISRAEL
Legenda cere ca evreul să fie, una peste alta, milionar,, cu excepţii de miliardari la una sută unul — sau de ce nu mai des ? Un evreu trebuie să aibă, după legendă, o bancă, trei fabrici, o moşie, un tren, un aeroplan, un vapor şi un automobil, trecînd neîncetat din biu-rou în uzină şi de pe uscat în aer sau pe, apă. Capitalurile ar avea o tendinţă filosemită expresă, toate statele confecţionînd monede exclusiv pentru evrei, posesorii unui hipnotism devastator de fonduri şi bugete. Aşa că lumea se împarte de fapt in milionari şi creştini, în luptă unii cu alţii. De mîna creştinului banul, fie de aur, de argint sau numai de hîrtie, nu se poate lipi nicidecum, căci creştinilor Iisus le-a rezervat doctrina sărăciei de bunăvoie, creştinii fiind proprietarii unei singure serii de averi, virtuţile, pe care, compensativ, le-au monopolizat şi le exploatează în regie.
Un evreu poate să facă tot ce vrea, de vreme ce are bani. Pe lîngă o mulţime de lucruri de primă utilitate, el cumpără, după plac, toate obiectele de lux : conştiinţa, patriotismul, dreptatea, legile, căci creştinul nu poate intra în clasa bogată, adică a evreilor, decît ca «vîndut». Creştinul nu se poate bucura din punctul de vedere capital, nici cît o marfă curentă de toate însuşirile acesteia, ci numai de
424
jumătate din ele ; el nu e niciodată cumpărat, el numai se vinde.
Va să zică tot ce se vede este evreiesc, îndată ce face cît un preţ de la un leu în sus (după valuta actuală : trei lei patruzeci de chibrituri). Creştineşti sînt numai articolele gratuite, praful din drum, frunzele ce se scutură şi acelea care nu se mănîncă, gîndacii şi pisicile. Trăim într-un mare univers, jidovit încă din Vechiul Testament — de ce să ne înşelăm ?
înţelegem fără greutate ce decurge din această situaţie : ramificaţii şi complicaţii. Legenda mai vrea ca evreii să sară toţi în ajutorul unuia din ei, îndată ce din milionar cade în rîndul creştinilor. Astfel, evreii alcătuiesc. ceea ce s-a numit un Cahal, un fel de papistaşie, o jezuiterie, o masonerie şi nu lasă pe nimeni din Israel să se piardă. Un negustor de aparate fotografice nu mai are clienţi ? îndată se dă o circulară verbală printre evrei rşi fiecare evreu îşi cumpără un aparat, o cutie cu plăci şi ingrediente şi chimicale, pînă ■ce negustorul zice : -«Nu mai am». Apoi, evreii •nu plătesc dobîndă, folosindu-se de împrumuturi sufleteşti. Aţi văzut vreun faliment al vreunui comerciant evreu ? Ferească Dumnezeu ! Falimentul e o stare de creştin, ca eucha-ristia şi nunta, sau mai bine zis un mister, al optulea mister. Dacă eşti evreu şi publici o carte, ea se vinde numaidecît şi dacă scoţi o revistă ţi se plătesc abonamentele automatic. Zău, ce bine e să fii ovrei ! Parcă-ţi vine să faci şi o romanţă şi să-i cînţi cupletele toată ■ziua. Dacă ştiai de mic cum stă chestia socială, te rugai să te cheme Şulăm în loc de Petrică şi azi aveai măcar cîteva milioane.
425
Cu aceste însufleţiri şi mîhniri am trecut acum vreo trei luni prin Paşcani, prin Iaşi, prin Tîrgul Frumos, localităţi reputate prin situaţia lor iudee, adică milionărească. Probabil, ne ziceam, locuitorii au şi uitat să meargă pe jos, preferind baloanele şi limuzinele şi, probabil, ei se poartă în uniformă de aur, ca diaconii zugrăviţi şi arhanghelii. Libelule, în carne de fată mare blondă, le toarnă în cupe lapte cu smîntînă şi şampanie. Evreii ăştia au uitat şi gustul vulgar al apei şi dacă e adevărat că Moisi, vreodată, a lovit stînca şi a nimerit-o cu băţul bine, din piatră seacă trebuie să fi curs un lichid fermentat, un cotnar sau un hidromel macerat cu măghiran şi enu-pere negre.
Din dosul gării Paşcani, am intrat pe uliţa cea mai tristă din viaţă. O pulbere, de care se scărpina drumul, ca un cîine, se ridica din floaca lui cojită. Mărfuri dureroase, cuie ruginite, scrobeală albastră incoloră, douăzeci de măsline, un pieptene şi un brici, alături de un săpun bolnav formau un bazar. Un bărbier teoretic se uita la soarele infectat, dintr-o prăvălie ca toate celelalte, douăzeci de lăzi de gunoi aşezate la rînd, ca nişte vagoane, într-un Liliput holeric sau ciumat, conduse de hornul unui brutar, ca de o locomotivă de scînduri. Ne-a fost sete : n-am putut bea nicăieri. Nu era nici apă şi locuitorii se adăpau, poate, cu năduşeală.
La Iaşi, am cercetat vastele cartiere de mahala, construite din moluz, mucavale şi mucegai, încleiate cu materiale umede şi provizorii. Doi, trei, poate patru şi cinci kilometri i-am străbătut, apăsaţi de groază. Am văzut curţi, sute de curţi, ca nişte funduri de cenuşare stricate ; oameni reduşi la a şaptea parte din
426
om, priviri sleite de o descurajare chiorîşe, copii jerpeliţi şi strîmbi, mame de zdrenţe, ca păpuşile de bilei, bărbaţi ca nişte mături uzate pînă la coadă. Nici o speranţă, nici o agitare, o agonie acceptată, împărtăşită şi ochi care se uitau la noi şi fizionomii, parcă zgîriate cu un cui pe păretele umed şi şterse cu palma, pentru a se încerca în epiderma tencuielii un crochiu deosebit.
Această mizerie, rea şi stagnantă, nu am zări t-o niciodată la creştini. Ii lipseşte şi varul din care să se spoiască zidul, lipseşte găleata, lipseşte bidineaua, lipseşte un bob de sămînţă, de pus în pămîntul bătăturii, lipseşte doniţa, perna. Voi sînteţi marii noştri duşmani, populaţie de hîrburi, fără nume ? Voi aveţi acel rafinament satanic, de care ne înfricoşem ? Voi sînteţi sugrumătorii noştri, milionarii şi miliardarii uniţi în ideea de a birui şi în rîvna neobosită de-a ne stinge ? Voi sînteţi adversarii naţionalismului integral ? Pe voi vă aruncă băieţii din trenuri şi vă ciomăgesc pe uliţi ? împotriva voastră ies atîta proză şi arme spirituale la iveală ? Pi tine, Iţăc, ti-o tîrnuit de barbă un ştudent ? Măi Arum, tu eşti personajul din discursurile incendiare ale unui profesor ? Şi tu, Rifcă, eşti osîndită şi vei purta de-a pururi păcatul, că te-ai supus şi tu oarbei naturi şi că ai rămas într-o seară de oribil entuziasm, borţoasă ?
1930
SARACUL ISRAEL !
Israel, tu nu ai dreptul să rîvneşti, căci te înmulţeşti şi copiii tăi vor fi urmăriţi de mine peste tot locul. Dacă-i naşti, ascunde-i în pivniţe şi unghere, răsfăţaţi în lumea gîngăniei şi a guzganilor. Să nu-mi spurce lumina zilei cu ochii lor şi să nu-mi otrăvească văzduhul, în care vreau să răsuflu liniştit. Lumina e-a mea şi tot al meu şi aerul este. Ah ! de ce n-aş împunge ochii pruncilor tăi cu acul şi nu i-aş crăpa cu o lamă de briceag ? Ceară-rni apă ca să le dau mocirlă, şi scut ca să le dau bici, şi miere ca să le dau lătură cu sînge.
Tu ai în cocoaşă cinci mii de ani cunoscuţi şi nu ai voit să mori nici pe Nil, nici pe Iordan ci, dimpotrivă, ai întinerit mereu la anotimp şi ai sărit, ca o minge, cu atît mai sus cu cît mai răspicat te-am trîntit de pă-mînt. Am ucis unul şi au ieşit zece din cenuşa lui, am înecat o sută şi s-au întors din valuri o mie, ai fost o ceată şi ai ajuns un popor şi cînd am vroit să-i sugrum pe-acest unul singur au înviat subt strîngerea biruinţei mele o sută de popoare. La ce-mi serveşte biruinţa, dacă rămîn în cele din urmă biruit ?
Eu stăm pitit într-o vizunie, la rădăcina unui copac şi tu te mişcai pe mare ca un diavol, strămutînd roade şi marfă de-a lungul pămîntului mărginit cu apă. Tu scriai şi puteai citi. Din semnele degetelor şi ale mîinii
428
ţi-ai făcut slove şi le-ai pus la rînd şi pe cînd numai şacalul şi pantera cutezau să-şi lase urmele pe ţărîna moale a pustietăţii, tu cel dintîi ai mîzgălit cu băţul rupt dintr-un măslin vîrsta ivirii tale pe spinarea continentului sculat din ocean ca un bivol de piatră.
Avram, cel ce vinde gazete şi se scarpină de păduchi într-un gang din bulevard, e cam nebun. L-au gonit o zi întreagă cu bolovani băieţii şi sfirşit de oboseală face spume la buze, răzimat pe un cot în beton ; el are cinci mii de ani în pielea lui de geamantan şi a vorbit cu Dumnezeu de cîteva ori. Uite-1, ca Iov s-a strecurat din gunoi, printre cîini. Un cîine mîncat de rîie stă lingă el, neputînd să şadă de bube, neputînd să umble de zgîrciuri scurte. Ticălosul şi pe Iov l-a speculat. El nu are numai regi şi împăraţi şi profeţi în neamul lui: el şi-a asigurat pe cel mai pedepsit şi dezgustător dintre oameni. Unul a cîntat pe coarde, unul a zidit cetatea şi templul cu porţile de aur, unul a lovit în stîncă izvorul şi celălalt a făcut viermi de viu pe un maidan. Israel, tu te-ai fălit şi cu Rotchild, şi cu Spinoza, şi cu vînzătorul de ziare, Avram ! Puterea ta voită, şi în mărire şi în micşorare, m-a înspăimîntat.
Iată cerşetoarea bătrînă, cu o jumătate de ochi în bătaia felinarului şi cu un ochi stins întreg. Ea nu ştie în ce fel de jidovească să ■ceară şi se îndoieşte — sînt creştin ori iudeu ? — şi-mi face o şoaptă fără grai. Ea nu poate să semene cu muma mea. Ea nu are pîntec, în care să fie purtat cinstit şi nici sîn la care să se fi adăpat cu lapte adevărat altceva decît o caricatură. Nu o ajutaţi că minte. Ea nu e nici femeie, nici bătrînă, nici chioară, nici săracă. Ş-a deghizat în zdrenţe, ca să ne fure mila. Vino-ncoace, babă de tea-
429
tru, să-ţi înfig mîinile-n cîlţi şi să te dau eu capul de zid.
Israel, tu minţi în toate felurile. Minţi cînd te-ai născut aci, pentru că tu te naşti Intr-un singur loc, care nu-i nicăieri decît acolo unde te gîndeşti. Minţi cînd îţi iubeşti ţara şi minţi cînd îţi aduci aminte de ea, după ce te silesc să fugi. Minţi cînd cînţi în streinătăţi ca la noi, minţi cînd vorbeşti acolo limba mea. Minţi cînd o citeşti şi minţi cînd o scrii. In tot ce faci rămîne ceva nefăcut de tot — şi dacă mori apărînd ţara în care te-ai iscat, mori cu rezervă mintală şi te duci cu ea în lumea de apoi. Sceleratule ! ai făcut şi spitale şi aşezăminte de binefacere, tot ca să mă amăgeşti. Medicii tăi mă caută, ca să mă inducă în eroare şi pentru acelaşi cuvînt mă şi tămă-duiesc. Medicamentele tale sînt curse, în care nu eu am să cad şi bunătatea ta e cea mai sinistră scamatorie căreia mă supui, ca să mă batjocoreşti. Cu banii tăi mi-ai ajutat şcolarii : era o datorie ; însă, pentru că ţi-ai făcut-o, scopul tău îl cunosc: ai voit să mă minţi. Cînd mă urăşti mă revolţi şi cînd mă iubeşti mă jigneşti : nu ai voie la ură şi eşti în dragoste suspect.
Israel, ai avut un bogătaş obrazic, care şi-a lăsat rudele muritoare de foame şi averea lui impertinentă a dat-o unei Academii. El a socotit că ne păcăleşte şi în ceasul morţii şi că eu n-o să pricep la ce se gîndise. Ar fi voit să dăm numele lui unei străzi dintr-o mahala. Şi păcăleala lui a mers atît de departe, că singur s-a păcălit. Am făcut ce trebuia cu zecile lui de milioane şi cu amintirea lui. La mine acasă fac ce vreau.
Israel! Israel! Eşti nesuferit la bunăvoinţă şi criminal la indiferenţă. Dacă plăteşti impozite, o faci cu socoteală ; dacă nu le plăteşti,
430
eşti sediţios. N-ai declarat nimic la vamă ? Eşti un contrabandist. Ai declarat ? Ţi-a fost frică. Plăteşti şperţ; ne corupi. Refuzi şper-ţul: unde moaş-ta te găseşti ? Merge firma bine : jos! Dai faliment: te contrafaci. Iţi arde casa : i-ai pus foc. Ai ars în incendiu : aşa ţi-a trebuit. Şi n-ai primit măcar instituţia noastră, să ne scoatem pălăria cînd se iveşte dricul tău, tras de cai cu poale negre : trebuie să trecem pe lîngă tine cu pălăria în cap. Poate că s-ar fi rostit atunci un prilej, să-mi scape şi pentru tine o părere de rău şi să zic din greşeală : «Săracu Israel!»
1930
RADIOFONIA
Pe cînd «conferenţiarii», cum se zice la Postul Bucureşti, un binevoitor amator de radio, atent al programului, ne întreba de ce dasem seriei noastre de conferinţe săptămînale titlul de «Cronica modei».
Lumea croitoreselor luase titlul în serios şi în fiece marţi seara, premierele voiau să asculte, cu inima strînsă şi cu un carnet de buzunar pe genunchi, revelaţiile ultimelor modele, încercate la Paris şi Londra, transmise pe calea aerului cu ajutorul manechinului verbal, pînă la croitoreasă acasă.
însuşi domnul care ne-a scris să se îmbrace conform ultimelor inspiraţii ale Apusului şi aştepta de vreo şase luni cu nişte ştofă în dulap, ca să şi-o croiască după indicaţiile noastre.
O să explicăm numaidecît sensul acestor conferinţe, pentru persoanele care ne-au închipuit cu foarfecă mare la microfon şi cu metrul elastic al croitorului, dat pe după ceafă, inventînd jachete, fuste şi corsaje. Ne-am grăbit însă pentru că trecea sezonul, să nu-1 lăsăm pe amatorul nostru cu ştofa împachetată şi i-am dat un model, care se poate executa pe nevăzute şi cu siguranţa că se potriveşte, fără greutate, la orişice măsură.
Modelul pe care l-am recomandat corespondentului nostru şi oricui ar fi binevoit să-l
432
aplice, era un aşa numit «Costumul raţional universal, pentru bărbat de la optsprezece ani în sus». Se poartă, prin urmare, la toate vîrstele şi trebuie să adăogăm că pe orice timp, fiind raţional, universal dar şi impermeabil.
S-a observat că ceea ce incomodează mai mult la costumul bărbătesc aparţine membrelor părechi, de sus şi de jos — şi s-a căutat costumul ideal, fără pantaloni şi fără mîneci. Un inconvenient în plus, foarte apreciabil în mers, era că la fiece pas făcut corespundea o mişcare paralelă a braţelor, care călcau în aer cu o iuţeală proporţională cu viteza picioarelor. Ştofa de cea mai bună calitate se rodea la subsuori, şi mai jos, de unde o cheltuială ce putea să fie evitată. Apoi năravul de a strica trei metri de ştofă scumpă croindu-i cu foarfecă, nici el nu mai putea să dureze, construind sacoul şi jiletca. După lungi reflecţii, s-a renunţat la mîneci şi la pantaloni şi s-a obţinut costumul universal, pe care l-am recomandat călduros corespondentului nostru.
Acum, dacă modelul ce propunem semăna cu un sac, strîns la gură cu elastic, pe unde să se scoată capul, vina nu era a noastră. în schimb, el producea mari economii. Proprietarul putea să intre în el şi să iasă din el după voie.
Intenţia noastră sinceră era însă alta. Am fi propus corespondentului nostru să nu se mai îmbrace deloc, căci sosiseră căldurile ; să stea acasă pînă în octombrie, cînd făgăduiam să-i aducem un model şi mai nou, cu alte modificări higienice, în formă de termos cu capac, pentru iarnă.
De ce ne-am intitulat însă conferinţa noastră săptămînală : «Cronica modei» ? Cineva s-ar grăbi să răspundă : foarte simplu — şi ar urma o lămurire. Ne dăm seama insă, con-
433
strînşi de întrebarea corespondentului nostru, că lucrul nu-i aşa de simplu; ba, că ar fi destul de complicat. Cind domnul director al programelor de acum doi ani a voit să-şi distribuie materiile săptămînale, ne-a întrebat:
—	Domnule, n-ai vrea dumneata să faci cronica literară ?
—	De ce vă adresaţi tocmai mie ? l-am întrebat.
—	Pentru că faci... literatură.
—	Tocmai asta trebuie să mă împiedice, am răspuns. Un literat trebuie să facă literatură, nu cronică. Şi am propus : adresaţi-vă unui croitor. Un croitor poate să facă o mai bună cronică literară, decît un literat.
Domnul director al programelor a stat puţin şi s-a gîndit.
—	Atunci dumneata ce cronică faci ?
—	Eu o să fac «Cronica modei», i-am răspuns. Croitoria intră în competinţa unui literat. Apoi, să vă fac o confidenţă, domnule director : mie îmi place moda mai mult decît literatura.
—	Nu se poate, domnule, a răspuns directorul. Literatura e ceva cultural, intelectual, artistic... E o crimă să-ţi placă mai mult moda decît literatura.
—	Domnule director ! Credeţi dumneavoastră că o poezie e mai frumoasă decît o pălărie ?
Directorul rămase pe gînduri. îşi cumpărase tocmai o pălărie foarte frumoasă — şi începuse să ezite între pălărie şi o poezie.
—	Nu vedeţi ce panglică are ? am apăsat noi. Şi am adaos : Nu vă place dumneavoastră mai mult o păreche de pantofi bine croiţi decît o şcoală literară ? Ia uitaţi-vă ce bine vă vin !
Directorul, măgulit, a înţeles.
—	Şi în modă, ştiţi, intră şi literatura, care e numai o parte şi nu cea mai mare, din modă. N-aţi văzut dumneavoastră scriitori care
434
nici habar n-au cum se scrie, devenind într-o zi unanimi, ca fusta scurtă, şi dispărînd iarăşi într-o zi, ca pantoful cu baretă ? Credeţi, domnule director, că se petrece vreodată ceva, care să nu intre în modă ?... De unde !... Totul este
0	modalitate de modă şi nimic nu scapă capriciului şi dorinţei de schimbare, care guvernează toată moda. între fata care revendică drepturi bărbăteşti pentru sexul zis slab, indiferent la ele, şi între fata care îşi cumpără un şirag de mărgele şi o poşetă, nu e decît o diferenţă de la mai urît la mai frumos. Una cochetează cu mustăţile proprii, ce încep să
1	se ivească la colţul gurii, şi alta vrea să ispitească mustaţa neagră, a bărbatului, pe care vrea să-l ia de bărbat, sau, pur şi simplu, să se gătească. In cronica noastră de modă o să găsim, domnule director, de toate : moda se confundă cu viaţa. Tot ce interesează viaţa interesează şi moda. Ne-am înţeles ?
— Ne-am înţeles, a răspuns domnul director al programelor.
Fiindcă vorbim de lucruri interioare, înainte de a părăsi secretele postului de radiofonie, să-mi daţi voie să vă descriu ceva din acest local misterios, de unde n-apuci să spui o vorbă, că se şi aude la o mie de kilometri, întîia oară cînd am văzut pe ferăstruica din faţa noastră, a camerei de unde citeam, pe un confrate recitind niţel cam dramatic şi dînd din mîini singur dinaintea microfonului, ne-a umflat rîsul. Spectacol mai amuzant nici nu se putea. Un domn sau o doamnă se aşază, colea, pe scaun, cu gura spre miazăzi, ca un hoge în balconul unei geamii. Figura vorbitorului are o gravitate care mai sporeşte ridicolul cu o nuanţă. Ca şi cum s-ar lupta cu
43S
cineva în vis, el are aerul că nu ştie nici ce face nici ce grăieşte, posomorit şi melancolic.
Cînd ne-am găsit şi noi pentru întîia oară în această situaţie comică de conferenţiar, am examinat localul în care trebuia să citim peste cîteva minute. Nu ştiam pe unde se aude.
—	E ceva ascuns în părete sau în covor, ne-am zis.
Pe masă se afla un pahar cu apă, de care se feresc toţi conferenţiarii, de teamă că a mai băut din el conferenţiarul precedent. Cred că nu se aude prin pahar, te gîndeşti.
—	Domnule director general, am îndrăznit să întrebăm o dată. Pe unde se aude ?
—	Cum ? Pe unde se aude ? s-a mirat directorul general.
—	Vreau să spui că dacă citim, pe unde ni se duce vocea ?
—	Pe undele telefoniei fără fir...
—	Am înţeles. Vreau să zic pe unde iese vocea mea ? Nu văd nici un colţ potrivit. Cînd cumpăr un berbec de bumbac, ştiu de unde să-l strîng ca să zbiere : are o răsuflătoare cu burduf. Aici, am strîns de scaun, de masă, am apăsat cu piciorul peste tot, am pipăit păreţii şi n-am simţit nimic. Pe unde se duce vocea mea, de-aici, în aparatul răbdătorilor amatori care — ca să zic aşa — mă ascultă ?
Domnul director general ne arată atunci cu degetul un capac de cutie farmaceutică, legănat în vîrful unui lanţ :
—	Pe aici. Asta e microfonul. Fără ăsta n-ar auzi nimeni nimic.
Aşa e radiofonia ; aşa e caracterul ei : te transmite o cutie şi te aude o lampă dintr-o ladă, care te repetă. In radiofonie, lămpile şi cutiile vorbesc. Vă închipuiţi ce s-ar fi întîmplat la un bal din Tuilleries, dacă într-o seară de dans luminările s-ar fi apucat să cînte. Vă
436
închipuiţi cum v-aţi simţi chiar dumneavoastră care v-aţi deprins cu mobilierul cuvîntător, dacă ziua, în nămiaza mare, s-ar porni să ţie mătura un discurs şi să cînte o păreche de galoşi.
Imperiul radiofoniei împarte suflet obiectelor încleiate şi bătute în cuie, dă glas cărămizilor şi pune tavanul să reciteze epigrame şi să nu se mai mire nimeni. Vorbirea dobitoacelor lui La Fontaine era floare la ureche.
Totuşi radiofoniştii nu sînt încă mulţumiţi. Un brav ofiţer la pensie argumenta odată, de curînd, că nu-i place nici un aparat, din pricină că toţi inginerii constructori de aparate sînt nişte proşti. El a încercat cu aparatul să audă ce se petrece în casa de alături, a învîrtit toate robinetele, toţi condensatorii, a întors aparatul cu antena spre vecin şi degeaba ! El n-a auzit decît tot postul din Bucureşti, tot Viena, tot Pesta şi tot Milano...
Raţionamentul pensionarului era cit se poate de exact:
—	Cum, adică ? spunea el. Poţi să mă faci să aud Roma şi nu poţi să mă pui în situaţie să aud cînd se ceartă văru-meu cu nevastă-sa ? Nu vezi că radiofoniştii dumneavoastră sînt nişte imbecili ?
Se putea răspunde că dacă e vorba să vrei să asişti la păruiala unor soţi cumsecade, care s-au luat din dragoste, e destul să deschizi fereastra. De ce să te mai încarci cu scule, cu acumulatori, cu baterii ?
—	Perfect ne-a răspuns domnul pensionar, dar am interesul ca vecinii să nu mă vadă, căci altfel nu m-aş fi apucat de radiofonie...
Aşa incit să nu ne mirăm dacă în curînd vom auzi că s-a brevetat un aparat care să permită oricui să intre nevăzut, cu urechile lui, în orice casă îi va plăcea, participînd la
43 7
toate surprizele acestui gen perfecţionat de radiofonie.
Pensionarul nostru studiază de cîţiva ani de zile problema din acest punct de vedere. A cumpărat cleşte, ciocan, cuie, glaspapir, sîrmă, cositor pentru lipit — şi o grămadă de cărţi din care a învăţat întîi cum să lipească şi apoi cum să dezlipească. Cu toate că lipitura de cositor i-a dat bune rezultate, bătrînul amator a ajuns la concluzia că nimic nu poate lipi ca papul, inventînd astfel lipitura la rece, ca la timbrele poştale şi la plicuri : lingi un colţ, apeşi cu degetul şi s-a lipit (vorba vine!).
—	Dar ce faci, l-am întrebat, cu atîta fir de sîrmă, într-o chestiune fără fir ?
—	Crezi dumneata ce se spune ? răspunde bătrînul amator. Te iei după ingineri ? In nici un meşteşug nu-i nevoie de atîta sîrmă. Ai desfăcut dumneata vreodată o bobină de seif ? Ştii dumneata ce am găsit eu într-o bobină ? Atîta sîrmă înfăşurată cîţi kilometri sînt de-aici pînă la Viena. Cum vrei atunci să n-auzi Viena la aparat ? Eu fac un seif de douăzeci şi cinci metri, cîtă distanţă e de la mine la magistratul ■de peste drum şi îl aud... Ai înţeles?
Acestea pot face parte din noile idei ale radiofoniei. Intr-un articol viitor vom face descrierea minuţioasă a aparatului bătrînului nostru amator, chemat să revoluţioneze ştiinţa, pentru o jumătate, cel puţin, de veac.
1931
NOUL POST BUCUREŞTI
O seară de vacanţă. Trebuie să o însemnăm pentru senzaţiile de linişte şi tăcere ale studioului din strada Berthelot. Evenimentul e considerabil, ca într-o carieră de orator, răguşit în mijlocul interpelării.
Trebuia să citim la orele 8 şi treizeci. La 8 şi cincisprezece postul tăcuse. Şpicherul anunţa un conferenţiar, fraza i s-a sucit şi microfonul a refuzat să-l servească. Fiind sîm-bătă, revine melodia destul de idioată a canţonetei pariziene.
Saviedi soir apres l’turbin,
L’ouvrier parisien...
«Numerele» programului sosesc, care în auto, care pe jos, după ceasornic. Ele bănuiesc sau nu ştiu că microfonul a plecat la plimbare, dar în speranţa că va binevoi să coboare de pe casă, de printre pisici, s-au prezentat la post... O uşoară emoţie. Ocupaţie militară ? Stare de asediu ? Pe trepte şi în colţuri grupe de soldaţi.
Muzica unui regiment. Perfect ! O să rămîie şi ea în afară de program. Dar instituţia Radio exercită un regim boieresc : ea plăteşte orişi-cum, de vreme ce numărul din program e de faţă. «E vina noastră», argumentează domnul
439
Maurer, numărînd bancnotele ca un Wottan delegat cu casieria curentă.
Vina era de fapt a unei lămpi, tocmai de la Otopeni. Uzina de emisiune îşi pierduse din această pricină banală toată vocea şi studioul din Bucureşti nu putea să intervie decît telefonic. Dealtfel, telefoanele asaltau personalul ■ca să se informeze, în fiece secundă, de starea magneticului bolnav.
Conferenţiarul la care s-a rupt echilibrul undei este domnul profesor Nicorescu, fotografie triplă de Napoleon, de Bjornson şi de capuţin. Dintr-un buzunar de piele, situat între inimă şi subsuoară, specialistul săpăturilor din Do-■brogea, scoate o monedă romană şi o peliculă -de aur moale cu două boabe aplicate pe fragment. Piesele au ieşit cu lopata din pămîntul dintre Dunăre şi Mare. Ce folos ! ele sînt concurate de un inel cu ghioacă, prezintat dintr-un buzunar distrat, de Adrian Maniu. Directorul programului literar a fost mai practic şi mai rapid. în loc să dea cu tîrnăcopul în teritoriile lui Ovidiu, el a cumpărat inelul de la un anticar şi, evident, l-a plătit de cinci ori mai puţin decît face. Universitatea din Iaşi e jenată.
Sfertul de oră e consacrat unui limbaj, foarte deosebit de al vînătorilor, dar prezintînd analogii cu goana după cerbi şi căprioare. Profesorul universitar, care prin definiţie trebuie ■să aibă monopolul termenilor de arheologie, se vede expropriat de cele mai ascunse obscurităţi ale fineţei ştiinţifice de un poet, poetul cu inelul, şi de un sculptor, versat cît şi partenerii săi în misterele subterane ale civilizaţiilor decedate. Noţiunile de get şi trac, Mesopotamia, falsificatorii de bani din antichitate şi tehnica lor, au pus culoare în absenţa muzicii şi a
■ 440
undelor amorţite. S-a vorbit de o «terra sigilata» ca despre o ceaşcă de ceai şi vremea trecu fără să se mai gîndească cineva la program, în studio, orchestra domnului locotenent Bon-gard izbucni brusc din alămuri.
—	Ce s-a întîmplat ? Funcţionează Otopenii ?
—	Stătu quo. S-au plictisit executanţii şi cîntă ca să le treacă.
Domnul Radu Patrulius trebuia să vorbească despre suedezii din Camciatca şi meditează în sala paşilor pierduţi.
E momentul, poate, să vedem sălile noi ale postului de pornire. în primele zile ale lui februar se va petrece inaugurarea şi deplasarea microfoanelor în studiourile construite vara trecută. Plural dezgustător şi articol definit infect: cuvîntul «studio» trebuie utilizat numai într-un singur fel, ca umbrela. O făgă-duială veche întreţinea optimismul conferenţiarilor, situaţi în program la oră tîrzie — şi s-a realizat: volumul de aer.
în actuala cabină încă de retorică şi de lectură, cititorul, închis, în carceră, cu pă-retele la ceafă, cu gongul în stînga şi cu microfonul la nas, pe la orele 9 seara nu mai găsea nici atît oxigen cît îi trebuia, ca să-şi salute decent auditoriul. O uşă capitonată, închisă ermetic într-o cuşcă de catifea, un platou scoborît, nici o ventilaţie şi cîteva ore de văzduh consumat înaintea lui, se asociau ca să facă miasma irespirabilă.
In cîteva zile, sforile, sîrmele, conductele, vor intra ca nişte şerpi docili în văgăunile şi lăcaşurile ce le sînt destinate. Perdelele de sac, care separă vechile localuri vor dispărea. Se va duce şi ţărîna de ciment, de cărămidă şi tencuială, care ocupă terenul de aproape doi
441
ani de zile de sîrguinţă tăcută şi tenace, în conflict permanent cu bugetul.
Şi, anul va începe mai vioi şi mai sprinten — cu dorinţa de acum îndrumată, de a îndoi cel puţin puterea postului de emisiune românesc.
1932
TEATRUL RADIOGENIC
Se citesc cu plăcere şi cu o curiozitate nouă articolele, mai mult decît obscure, consacrate acestei interesante chestiuni. Toţi experimentatorii microfonului, cu titlul de conferenţiari, cronicari, recitatori, ne-am dat, cred, seama că tehnica proprie noului mijloc de expresie e mai apropiată de lectura manuscrisului întocmit într-adins pentru microfon decît de improvizaţie sau de sumara pregătire a unui discurs. De asemeni, literatura suportabilă în lectura mută, pe scaun şi fotoliu şi chiar în faţa publicului văzut, dintr-o sală cu scenă, nu e nici ea fără condiţii tolerată de microfon. Noţiunea, cu neputinţă poate de explicat, devine intuitiv elementară atunci cînd, închis într-o cabină cu o carte şi un microfon, antenele personale capătă întindere şi sensibilitate.
Orice curs de călătorie, de conducere automobilă şi desigur aeronautică, se face, ca să fie înţeles, la căpăstru şi volan. Iată pentru ce şi în radiofonie opiniile singure interesează, care ies din practică şi dintr-o practică repetată. Materia discuţiei se limitează însă de la sine şi solubilitatea ei este cu atît mai problematică şi mai dificilă. Probabil că în cîmpul profesiilor intelectuale se găsesc, între advocaţi, profesori, autori şi interpreţi de teatru şi amatori de radio, mai multe capacităţi decît trebuiesc,
443
pentru desluşirea tainei radiogenice, prevăzute într-o măsură mai eficace decît colaboratorii programelor aleşi după nume şi nu după criteriul inexistent al facultăţilor speciale, cu o predispoziţie concordantă. Dar ele nu vin in atingere cu microfonul, ca să fie determinate către o activitate şi o preocupare.
Predispoziţia naturală pare evidentă. Căci, după cum o voce este mai potrivită cu expresia microfonică decît alta, fără să putem şti pentru ce — constatăm şi atîta tot; de asemeni, în confuzia în care se amestecă şi ricoşează fostele principii şi superstiţii de teatru, regulii si jumătăţii de reguli, inexplicabile la o legiferare explicită a principiilor unui program creator radiofonic, este de aşteptat ca unii oameni să poarte în temperament sau în instinct, ca albinele, simţul de orientare, materialul deocamdată absent, imponderabil şi aşteptat, pentru limpezirea presupunerilor, bănuielilor şi a lucrului presimţit.
Microfonismul, dacă este permis să dăm un nume problemelor care circulă împrejurul miraculosului aparat, construit ca o cutie de pudră cu un păianjen electric înlăuntru, are nevoie, ca să fie descifrat şi pus la îndemîna specialiştilor de producţie, de un Champollion. El nu redactează actualmente nici o rubrică, la nici o publicaţie de radio şi toate revistele şi cărţile de specialitate, înconjurînd pe departe şi totuşi cu tenacitate subiectul, demonstrează lipsa unei autorităţi care trebuie să se mai bucure şi de însuşirea de a convinge.
Că radiofonia are marile ei capricii şi dificultăţi, s-a putut vedea şi cu prilejul inaugurării de zilele trecute a noului studio al postului Bucureşti. Atît domnul profesor Guşti, prezidentul Societăţii de Radiodifuziune, cît şi domnul Vîlcovici, ministrul de Comunicaţii, au
444
făcut tot ce au putut ca să anime mai mult ca de obicei, de faţă fiind şi majestatea sa regele, auzul auditorilor din ţară, de buzele microfonului. Atît cel dintîi, caracterizat de o dicţiune elegant lapidară, cît şi cel de al doilea, orator cu miez, n-au izbutit, spre regretul unanim al ascultătorilor, nu din studio, dar din oraş şi din ţară, să fie înţeleşi. De ce ? Pentru că la neajunsul de sonoritate imensă al sălii de studio, încă necapitonată şi simţitoare ca un haos necorectat, la zbîrniitul şi unui atom, se adăuga genul de oratorie normală al vorbitorilor. Ambii oratori au tratat subiectul ales pentru împrejurare, ca de la o tribună şi ca de la catedră. Microfonul îşi refuză docilitatea şi estropiază cu un irespect fanatic, cea rnai frumoasă compoziţie retorică, manifestată independent de fanteziile lui. însuşi Bossuet, dacă s-ar face încercarea, şi-ar pierde aureola, supusă unui număr de kilowaţi, în spaţiul de douăzeci de metri cubi ai cabinei domnului lamandi, şpicherul masculin al postului nostru.
Insă răspunsul majestăţii sale regelui, rostit în aceleaşi condiţii ca şi prelegerea domnului profesor şi cuvîntarea domnului ministru, a fost perfect înţeles, în amănunte şi în general. De ce ? Aici stă toată chestiunea : De ce ? Majestatea sa a vorbit de la o distanţă egală de microfon, cu a domnilor oratori şi sonorităţile multiplicate ale sălii au fost identice de fiece silabă. Legănarea şi jocurile ecourilor permanente au cruţat dicţiunea suveranului. Probabil nu numai că vocea regală e mai radio-genică, dar şi linia, gramatica verbală, selec-ţiunea cuvintelor a fost alta. Majestatea sa s-a găsit mai apropiat de gen.
Este atît de adevărată diferenţa, încît, în calitate de lector al postului, de cîte ori citesc
445
cîteva din neînsemnatele mele pagini de literatură aproximativă la microfon, sînt adus instinctiv să suprim unele rînduri din text. Şi nu greşesc. Anume rînd, anume frază, indispensabilă în prozodia lecturii cu ochiul şi pînă la un punct chiar în lectura de la tribună, sînt de prisos la microfon, îngreunează, sînt supărătoare. Microfonul cere pauze de intelect sau adaose, care la lectura comună pot să lipsească. Pînă la microfon, ai socotit potrivit un text pe care în cursul lecturii microfonul te constrânge să-l adaptezi bunului plac al lui. Am citit în două şedinţe din urmă şase bucăţi literare, tipărite într-o carte nouă, revăzută tipografi-ceşte de trei ori. Şi, în cabina de lectură am fost silit, riguros silit, de prezenţa microfonului să dau afară, pe sărite, din şase bucăţi, cel puţin douăzeci şi cinci de rînduri. Am ieşit din studio extrem de interesat de senzaţia nouă, pe care o avusesem şi am verificat acasă dacă frazele suprimate la porunca răstită a diavolului din cutie, erau, cum credeam, cu mult mai proaste decît restul textului tolerat. Nu erau cele mai proaste. Dimpotrivă, unele din ele fuseseră mai puţin proaste decît acelea care-i plăcuseră microfonului mai mult...
Incontestabil, e vorba de o problemă serioasă. Există neapărat o problemă a celei mai particulare şi a singurei producţii particulare micro-fonice. Cum se dezleagă, e o altă problemă. Poate că repetînd amputările, suprimările şi compresiunile, această operaţie negativă să ducă la dibuirea unui drum ivit dintr-o dată.
E faza de fapt a literaturii de critică şi comentarii, actuală. Din tot ce se va scrie asupra încercărilor făcute în străinătate pentru găsirea unei poteci sau măcar a unui trotuar, aflăm numai cît au fost ele de zadarnice. Toată
446
lumea aleargă după noţiune şi este tot atît de sigur că nimeni din cîţi o caută într-adins nu vor găsi-o, pe cît că noţiunea nici nu se găseşte în locul căutat. Ea caută ca greierele în toată odaia şi greierele nu-i nicăieri...
1932
BULETINUL METEOROLOGIC
Se confundă buletinul cu natura, pretinzln-du-se că buletinul să spuie cu o zi înainte ce-are să se întîmple, ploaie, secetă sau zăpadă, peste douăzeci şi patru de ore. Buletinul nu şi-a propus niciodată să rezolve asemenea chestiuni de mică gospodărie : prevederile lui merg cu şase luni înainte, cu un an întreg şi cu mai mulţi. Îmi place cometa, dar îmi displace umezeala.
Căci buletinul e ştiinţă, nu bucătărie, cum ar vrea publicul să fie: ştiinţă pură, ştiinţă înaltă. Ea s-a separat de contingenţele mărunte ale călindarului, ca şi medicina. Medicina nu e bolnavul. Pentru ştiinţă există boli, nu bolnavi, — există ploaie, vînt, îngheţ, nu oameni care tremură de frig, nu recolte răscolite şi inundate.
Toate ştiinţele care merită acest nume colectiv scot în vedere cele două regiuni, a filosofiei şi a vieţii practice. Intr-altfel, ştiinţa nu ar mai avea nici o nobleţe, noi ne-am face bagajele, ne-am pune cărţile în lăzi, diplomele în buzunar şi ne-am strămuta la Poli, punctele ideale ale ştiinţei pure.
Treci în revistă cîte ştiinţe vrei, şi vei constata, în fiecare din ele, dualitatea, un creier şi un stomac. Dumneata vrei să ştii de la şapte seara cum ai să te îmbraci mîine dimineaţă la opt, cînd vei ieşi din casă. Exagerezi. Doc-
448
torul în meteorologie poate foarte bine să capete şi el guturai, şi totuşi ştiinţa merge înainte.
Ştiinţa izolează principiile, legile şi treburile generale din eternitate. Restul nu ne priveşte, restul este chestiune personală. Băgaţi-vă în cap, odată pentru todeauna, că ştiinţa e făcută pentru oamenii de ştiinţă, nu pentru vulg. Eu urmăresc cancerul, de pildă, în bibliotecă. In planşele mele murale vei găsi cea mai splendidă floră anatomică ilustrată a cancerului, care-i o vegetaţie artistică incomparabilă a celulei. Acum, vrei dumneata, un biet director general de fabrică de carton asfaltat, să te vindec. Să te tai, să te cos, să te deştept şi să te pui în picioare. Dumneata eşti un egoist feroce : te gîndeşti la dumneata şi nicidecum la ştiinţă. Ce-are-a face una cu alta ? Ştiinţa mea cu mucii dumitale, intestinul du-mitale cu Universitatea ?
Uite, Europa e plină de mari economişti : o literatură, progresiv mai vastă, umple săp-tămînal rafturile librăriilor. Economia politică are catalogul ei de opere monumentale, de trei sute de pagini. Sute de capodopere noi s-au iscat în cultura generală. Fără economia politică şi fără economişti, omenirea, avidă de cugetare, n-ar fi avut pacte de ele.
însemnează asta că Europa n-are dreptul să moară de foame ? Trebuie să se amestece un economist în pîinea de toate zilele şi în alimentaţia omului, prin care, în definitiv, ele sînt transformate pur şi simplu în excrement ? Publicul cere economiştilor ceea ce a cerut şi de la învăţaţii meteorologi: să prevadă şi să precizeze, reducîndu-i la un rol cu totul subaltern. Posibil să avem atît de puţină pricepere pentru noţiunile adevărate ?
Este ca şi cum ai cere sociologului să îndrepte societatea. Poftim ! Cu nimicurile se
449
pot ocupa primăriile, administraţia, poliţia, nu sociologia. Activitatea noastră se circumscrie în rolul superior pasiv. Un economist, un sociolog, un meteorolog, un astronom pot să primească un salariu însemnat pentru ca prin aplicarea salariului la viaţă să devie ca un public simţitor la bucătăria vieţii. Cu cît va fi mai mare salariul, cu atît însă el se adresează de preferinţă ştiinţei. Căci dacă un om de rînd, un bolnav, un cititor, un individ social, primeşte două sute de lei pe zi, asta însemnează determinarea strict utilitară a salariului ; pe cînd o sută de mii de lei pe lună, de pildă, pentru astronom, sociolog, sau economist, plătesc ştiinţa, ipoteza, abstractul, principiul, generalizarea.
După cum preotul comunică exclusiv cu Dumnezeu, omul de ştiinţă se ţine în contact exclusiv cu legile şi principiile. Ai cerut dumneata mitropolitului să ţi-1 aducă pe Dumnezeu în Bucureşti ? Cum vrei să-ţi aducă sociologia ordine, disciplină şi muncă şi cum de vrei să-ţi dea economia îndestulare ? A! ştiu. Ai vrea dumneata ca Buletinul meu să-ţi dea ştiri zilnice, ca să vezi cum lucrezi, dacă trebuie să-ţi acoperi răsadurile cu rogojini sau să tai un şanţ împotriva revărsărilor în cîmp. Mai pune-ţi pofta-n cui ! Cumpără un barometru, o umbrelă, o păreche de galoşi, o manta de cauciuc şi, te rog, lasă ştiinţa în pace. Dacă te învoieşti cu barometrul sau nu, e treaba opticianului şi a dumitale.
Medicii s-au ostenit şi ei îndeajuns cu voi. Au scris pentru bubele dumitale dulci şi pentru umflăturile de la gît, au scris pentru cînd îţi curge sînge pe nas, pentru cînd ţi se scrînteşte piciorul — o carte bună de medicină a familiei. Cumpără şi du-o acasă şi ia-te după alfabet şi, unde nu înţelegi, adaogă pagina de pu-
450
blicitate a ziarelor, care-ţi serveşte o medicină practică făcută pentru dumneata, nu e vorba, că de multe ori şi pentru medic. El ştie multe, omul de ştiinţă, dar confundat în cugetarea ştiinţifică şi în directive, nu ştie ce purgativ să ia el însuşi, cînd îl supără încuietoarea — şi se informează la bucătăreasă. Bine, ştiu că sînt şi pseudosavanţi care-şi batjocoresc vocaţia, ocupindu-se de oameni mai mult decît de principii şi de ştiinţă; aceştia însă pot merita numele de învăţaţi ?
închipuiască-şi cineva că economistul ar contribui la îndestularea publicului, că sociologul ar colabora cu el la bunăstarea generală, că medicul şi-ar da partea lui ; ştiinţă ar mai face ei sau pomană ? Ar mai avea ei timpul să plutească în seninătăţi ? să academizeze ? să facă volume ? să participe la congrese ? să fie însărcinaţi cu reprezentarea subiectivă a statelor într-un oraş de ţară străină, unde se adună oamenii de ştiinţă ca să ţie discursuri esenţiale ?
Rog evitaţi încîlcirile. Buletinul nu e grindină, ştiinţa nu e constipaţie. Şcoala e şcoală şi viaţa e viaţă. Sociologul vostru e prefectul, economistul vostru e măcelarul, e brutarul, e zarzavagiul. Număraţi parale şi primiţi marfă cîntărită. A ! nu aveţi parale ? Asta vrei să spui ?
Vezi, aci încep economia politică, medicina, sociologia, meteorologia şi celelalte ştiinţe, care fac podoaba civilizaţiei şi marea mitologie. Dau reţeta cea mai eficace : faceţi-vă economişti, medici, sociologi; faceţi-vă oameni de ştiinţă. Şi numaidecît încep diplomele, catedrele, observatoarele astronomice, societăţile anonime, băncile, consiliile, tantiemele, jetoanele. Nu este aşa ? Ziceai că economiştii n-au nici o utilitate socială, sau cam vreai să mă laşi să o înţeleg. Sfatul meu, care face să dispară crizele, şo-
451
majul, mizeria, şi toate calamităţile fatal legate de lipsa unei specialităţi ştiinţifice, e sfat de economist.
Ai carte ? ai parte. Şi dacă mai ai şi cărţi, ai şi părţi: mai multe. însă un bun economist se organizează aşa ca să i le scrie alţii şi el numai să le iscălească. în economism, unde nu se poate să nu fie, ca în toate disciplinele aşezate, o ierarhie, cartea scrisă de altul, care nici nu trebuie să fie economist, constituie rangul suprem şi abolirea definitivă a crizei de numerar.
1932
«BUTOIAŞ
M-am întîlnit cu doamna Butoiaş. Doamna Butoiaş e doamna Margareta Benderly. Această doamnă e autoarea unui joc de cărţi de ghicit... Cu ajutorul lui, orice persoană de intuiţie află, cu douăzeci de ani mai devreme, ceea ce i se poate întîmpla cuiva chiar numai peste patru sau cinci ani. Este regretabil că previziunea nu se poate căpăta niciodată în ceea ce te priveşte personal; din pricină, ca şi în literatură sau medicină, că te părăseşte obiectivitatea : nu poţi fi şi judecător şi parte. Iată de ce, un maestru devinator, un mare «profesor»-, magnetizor, hipnotist sau astrolog, nu ştie niciodată ce se întîmplă cu pofta lui de mîncare şi cu termenul chiriei pe o lună, cunoscînd însă, pînă la perfecţia detaliului, evenimentele din viaţa oricui care nu este el.
Doamna Benderly a făcut mai mulţi oameni fericiţi decît însuşi Goethe, al cărui Werther a provocat o cunoscută epidemie de sinucideri. Cărţile domniei sale s-au bucurat de o influenţă binefăcătoare, pe care cărţile, numite volume, sînt departe să o făgăduiască. In cincizeci de cartoane, mi se pare, se cuprindeaq destinele încîlcite ale omenirii întregi. Fiecare putea să-şi separe firul lui propriu, ameste-cînd figurile, întinzîndu-le pe o perină şi cău-tînd sensurile, ascunse după o regulă expusă într-o broşură minusculă: Şi după ce cartoa-
453
nele nu mai alunecau bine la amestecat, le stropeai cu talc şi li se restabilea facultatea,
Mi se pare că povestirile cele mai încăpătoare sînt vieţile trăite. Uimeşte todeauna, pe lîngă tragedia neştiută şi scîrbită de publicitate, prezenţa, alături de noi, a unor martori muţi, pe care viaţa îi lasă ca nişte reprezentanţi ai Sfinxului permanent, asistent al timpurilor şi al micimii lor. Mă tem de ochiul care mă citeşte, de intelectul care mă analizează, absent de la rampa de expoziţie a criticii şi opiniunii şi ascuns în muşuroiul fără expresie al unei profesiuni şi într-un nume, rostit pe o singură stradă dintr-un cartier sau dintr-un oraş neînsemnat. Mă tem mai ales de el şi mă gîndesc numai la el, cînd îmi permit să acopăr cu condeiul hîrtia destinată tiparului unui ziar.
în grosul publicului trăiesc, risipiţi prin meşteşuguri. nişte oameni care mărturisesc valoarea lui intelectuală şi morală, lipsită de fanfaronada şi cabotinismul celor mai mulţi dintre noi, căluşarii minusculi într-o vitrină de gesturi false, de ipocrizii documentare si de prostie mascată cu manuscrise. E, poate, documentul duratei în lumină a poporului românesc şi garanţie că în vijelia sufletească rădăcinile rezistă şi cînd ramurile pădurii se frîng.
Am fost întodeauna emoţionat şi intimidat în fericita mea plăcere, de scrisoarea unui învăţător, magistrat, advocat, ofiţer sau preot, trimisă dintr-un tîrg obscur, ca să comunice o idee sau obiecţiune, ca de revelaţia unei personalităţi. Cum s-a «format», de pildă, o individualitate la Călăraşi, la telegraful dintr-o staţie sau la o judecătorie situată într-un cîmp de ţărani ? Cînd i-a fost cu putinţă să se adîn-cească şi să se rafineze ? Pretutindeni unde ne duce trenul, motocicleta sau automobilul
454
în ţara românească, am cunoscut cifre intelectuale mai descifrabile şi mai tari decît cele care circulă în presă, în politică şi pe Calea Victoriei.
Emile Zola întreprinsese povestirea unei familii care degenerează. Se pare că însă nici un romancier nu a studiat, pe proporţia subiectului, cum poate să se separe din nămolul omenesc o familie, care a crescut în sus şi s-a stabilit pe linia de elită.
Mama Butoiaşului era cea mai inteligentă cocoană de şaptezeci de ani cu putinţă, înzestrată cu un har al vorbelor moldoveneşti, îndulcit în valoarea lui de o catifelare de pastel. Fumîndu-şi ţigările subţiate din pricina ştiinţelor medicale, ea povestea cu strălucire şi exuberanţă lucrurile tăcute de prin Botşenii boiereşti şi rîdea cu întreaga ei fostă faimoasă frumuseţe, din care licăreau încă ochii şi se ivea cochetăria mîinii fine la trecerea cîrlion-ţului alb al frunţii către ureche. N-ai să mă crezi, dacă-ţi voi spune că ceasurile mele frumoase au fost cele petrecute seara în societatea acestei cucoane dintr-o generaţie care se isprăvise demult. în vîrful patului, înconjurat de cărţile şi tabacherile cocoanei, sta japonezul Niki, rău, cîrn şi capricios, cu labele' pe o mătură. Acest cîine afecţiona cu deosebire o mătură, devenită proprietatea lui.
Butoiaş cu «duduia Eugeniţa», sora ei, o frumuseţe melancolică şi sumbră, şi sensibilă în bucuriile ei pînă la suferinţă, variau bătrî-neţile biruitoare înfrăgezindu-le cu dialogul de actualitate. Un frate al lor, profesor de franţuzeşte, murise din dragoste, iar alt frate, Vla-dimir, advocat într-o provincie moldovenească, făcuse cele mai bune traduceri în versuri din Les Fleurs du Mal şi se folosea în comentariul
455
şi polemicile intimităţii de o erudiţie excepţională şi de inteligenţa mamei, cu accent bărbătesc. (Dacă-i vor cădea pe masa de lucru aceste însemnări, culeagă de-aci, aristocraticul lui personaj sufletesc, o pojghie de sidef, în care se trezeşte un vechi reflex.)
Cucoana mare a murit. A murit şi fiica ei, duduia Eugeniţa, cu obrazul palid de fildeş şi cu părul ca iasca putredă, roşcov negricios. Murise şi Niki şi murea o lume de jur împrejurul lor.
Butoiaş evocă anii, zilele şi gustul lor stins, într-o administraţie de ziar, unde s-a prezentat ca să ia oferte pentru vînzarea caselor ei din Bucureşti şi Constanţa... Butoiaş are părul alb al cucoanei şi hainele negre. Acum douăzeci de ani aceleaşi trepte erau suite cu pantofi de atlaz, de o persoană zveltă, îmbrăcată în ştofă de aburi de mătase. Butoiaş a fost prietenă cu Constantin Miile. A murit şi Miile...
Doamna Butoiaş «vinde tot» şi se strămută la Paris, unde fata ei, care-i un alt început de timp, o aşteaptă. Doamna voieşte să-i cumpere un fond de comerţ, o parfumerie, o librărie şi să rămîie acolo unde a murit Briand. A murit şi Aristide Briand...
Peste alţi douăzeci de ani, cînd...
Pardon ! 3
3 aprilie 1932
CIVILIZAŢIE AMERICANA
Statele Unite au dat lumii şi automobilele cele mai ieftine, la fabricat inegal, şi pe Wil-son, autorul celor paisprezece puncte, decedat în paralizie generală, şi pe gangsterii virtuţilor an ti alcoolice, dar şi un gen nou de banditism. La ţiganii noştri furtul de copii se făcea din simpatie. In America se răpesc pruncii pentru ca restituirea lor să constituie obiectul unui tribut. Faptul care a impresionat pe europeni în 1932 mai mult, este cel săvîrşit în fiinţa plăpîndă a copilului aviatorului Lind-berg, ilustru în ambele continente, prin isprava lui de zburător peste Ocean.
Actul bandiţilor indică o stare de spirit şi un rezultat al preocupării puritane şi exclusiviste ale chinezilor albi din marea republică. Popoare mai puţin etice şi cu virtuţi legalizate mai puţin, n-au parvenit să mînjească noţiunea de om cu aceeaşi lipsă de sensibilitate, de dragoste şi milă. Făcuse odinioară înconjurul lumii informaţia că pentru salvarea unui prunc furat din căruciorul lui, însă de o maimuţă, de maimuţa unui flaşnetar, din dragoste mai-muţească, umană, care maimuţă se suise cu copilul răpit tocmai în vîrful Unui monument public înalt, autorităţile oraşului american, unde acestea se petreceau, au suspendat circulaţia şi trepidaţia industrială, pentru ca maimuţa să audă de jos vocea şi apelul stăpî-
4 57
nului ei, flaşnetarul. Adevărat sau nu, evenimentul era senzaţional. Furtul de către oameni al copilului din casa aviatorului este într-alt-fel senzaţional.
O analiză ar putea să demonstreze că nici familia americană, cu cluburile de femei politice şi sociale, foarte versate în viaţa colectivă şi puţin pricepute în viaţa căminului, nu poate fi dată drept pildă europenilor, îmbîcsiţi de tradiţii. Casa şi familia din mijlocul cărora poate fi scos pe geam cu scara hoţilor, un copil ridicat din leagăn, fără să simtă părinţii, fără să prindă mama de veste, nu comportă nici un elogiu.
Mai sugestiv decît orice considerent este schimbul de bune procedee dintre cetăţeni şi bandiţi, remarcat în toate manifestările vieţii americane. Părinţii tratează cu briganzii prin briganzi, prin preoţi şi prin poliţişti. Asasinii spirtului şi ai dolarului sînt luaţi confidenţi şi tovarăşi ai bunilor burghezi miliardari. Se plăteşte preţul sîngelui pînă la centimă, ba se plăteşte şi de două ori. Şi după furtul copilului vine jaful, şi după jaf vine chiulul... Bandiţii au încasat «taxele»- dublate şi copilul rămîne ostatic. Dacă mai trece o lună de parlamentarism între bandiţi şi cetăţeni reputaţi cinstiţi, li se poate restitui soţilor un Lind-berg inedit şi chiar dacă li s-ar da înapoi copilul adevărat, ce şablon mai poate să-i verifice autenticitatea ?
O poliţie prezidează la con tacturile dintre briganzi şi oameni înstăriţi, o clasă de miliardari le asistă şi le aceptă, mai ales că între bandiţi sînt şi celebrităţi ale miliardului. Nu s-ar putea cita în America republicană o vorbă, republicană franţuzească: C'est.kif kif ?...
1932
EPIDEMIA VORBELOR GOALE
Vocabularul nu serveşte numai expresiunea ideilor. In ceasurile de turburare a noţiunilor ■şi cînd cartea lor, întoarsă de-a-ndoaselea, nu mai poate fi descifrată de fieştecare babă, vocabularul a inventat cu anticipaţie, ca să poarte, ca o căruţă fără pasager, orice marfă i-ar ieşi înainte, fie că va duce paie, bolovani sau tărîţe.
E naşterea din nimic şi din lirismul aplicat la piaţă, a vorbelor goale, din fanfaronadă, destinate să ţie loc de material şi de valoare într-o epocă lipsită de personalităţi. Fără vina nimănuia imediată şi prin simpla împletire a împrejurărilor, fenomenul individualităţilor se petrece ca şi al vocabularului, uneori năs-cîndu-se împrejurări fără oameni şi alteori oameni fără împrejurări.
Suis-je ne trop tot ou trop tară ?
Priez pour le pauvre Gaspard...
în timpul războiului, la popoarele blocate, geniul inventatorilor are indecenta îndatorire de a produce drept produs autentic surogatul, şi fiecare material, strămutat într-altul, cu ajutorul vocabularului, devine din mazăre cafea şi cauciuc din sacîz, după reţeta săracului, inspirat, de cîte ori îi sparge geamurile vîntul, să puie în locul sticlei o bucată de ziar.
4S9
Cînd nu mai e în stare de nimic, epoca devine susceptibilă şi sentimentală, intră în funcţiune starea sufletească, discursurile şi toate puterile negative şi de abstracţie, tăbărîte pe un trup de naţiune dezorientată, colaborează cu sugestia şi zvonul la incapacitatea de-a ridica de jos un pietroi şi de a-1 arunca devale.
Două vorbe fără idei devastează în două direcţii activitatea noastră. Una se găseşte la litera C din vocabular : Criza — iar a doua este Generaţia de sacrificiu. Prima ne împiedică să lucrăm şi a doua ne opreşte să trăim. Crizei ii corespunde măcar o realitate dintr-alt domeniu decît al finanţelor şi al mărfurilor, la care se raportează, o realitate de strictă psihologie activă, chemată să îndrăznească permanenta renovare a spiritului de iniţiativă. Toată lumea îşi încrucişează braţele, convinsă de zvonul urechii că orice început de muncă trebuie să dea un rezultat-fetus, pentru muzeul de experienţe avortate. Singură natura, care ştie să batjocorească generos erorile de mentalitate ale oamenilor fascinaţi de gongorisme, mai munceşte şi biruie în fiece zi : căsătoriile, pomii, rădăcinile şi florile nu şi-au oprit fructele intimidate de coarnele omului trîndav, înfricoşat şi fără rînză. Şi pasările cerului, care nu seamănă nici nu ară, habar nu au de intensificarea efectului unei vorbe.
Am relatat cazul strîngătorilor speriaţi de vorba care le ciupeşte auzul, posesori de zeci şi sute de milioane de lei, încuiaţi în firidele băncilor încă existente. Numai un sentiment îi face să zidească nişte averi, care cred ei că le aparţin exclusiv, fără oprelişti nici îndatoriri, zăticnind circulaţia unui bun cu caracter general şi comportîndu-se faţă de el cu o libertate necenzurată. Corectivul acestei stări de psihologie este lăsat neorganizat şi la bună-
460
voinţa proprietarilor de capitaluri moarte, care la un lacăt mai adaogă un al doilea. Omul de stat, nesugestionat de criză, ar avea un loc unde să-şi puie un motor de acţiune. Intr-o conferinţă la radio, domnul Argetoianu a sfătuit pe proprietarii de comori să le dea drumul din temniţe şi lăzi: un sfat e o vorbă — oamenii vor acte, actele, de care cu o băgare de seamă infinită le evităm provocarea, lăsîndu-le să se înfiinţeze singure, în dezordinea întimplării.
Cît priveşte -«Generaţia de sacrificiu», care însemnează că toată tinereţea, rîvna, sănătatea şi speranţa contimporanilor războiului trebuiesc osîndite, cu toate vieţile noi-născute, la o stare inferioară stării normale de om social, cu dreptul de a se bucura de ora scurtă a satisfacţiei de a exista, această vorbă goală, umflată din trei vorbe goale înnădite, e masca de ruşine a unei obscene incapacităţi, recunoscută cu anticipaţie, ineluctabilă şi fatală. E o sugestie a gospodarului impotent şi cinic şi a părintelui nebun, la sinucidere şi stîrpire. Această zicătoare sinistră ar trebui pedepsită, înaintea tuturor infracţiunilor, în toţi strigoii sau sătuii care o colportează, cu înlănţuirea pe viaţă de stîncile mării.
1932
FINANŢELE
Fostul raportor al Conversiunii, un literat cunoscut pentru subţirimea firului cugetării şi care, mai puţin împovărat de procese şi de politică, ar fi dus teatrul la o strălucire a comediei româneşti unică, ne povestea alaltăieri un fapt divers al curţii sale cu găini, de la moşie.
In chioşcul de grădină în care intrase să se hodinească, ajungînd la reşedinţa rurală, se afla o găină, o găină de mare rasă şi purtînd un nume ducal, cum se obişnuieşte la păsări, la trandafiri şi la felurile de bucate, presupuse că ies din aristocraţie, după cum aristocraţia iese din Dumnezeu.
Ştiţi cum e chioşcul unei grădini de gospodărie, încăpător pentru o masă mare şi chiar pentru un consiliu dle miniştri, cu o intrare largă şi cu mii de spaţii pătrate între zăbrele fixate cruciş. Văzînd că intră un domn cu ochelari, stăpînul ei şi al moşiei, găina rămase consternată şi, cuprinsă de panică, voi să fugă prin chioşc.
Nimic nu era mai simplu. Găina putea să treacă pe subt picioarele mesei şi să plece pe uşa, pe unde venise proprietarul. Aici intervine însă farmecul naiv şi sugestia complicaţiei, care domină tot atît de puternic pe oameni, ca şi pe găini. Fără paradox, omul se apropie de găină cu atît mai sincer şi mai
462
intim cu cît e situat la un loc de răspundere mai înalt, adică atunci, cînd, identificîndu-se Cu părechea cocoşului, omul politic sau social cade cloşcă.
Găina se puse pe o muncă amănunţită, slei-toare şi gravă, încercînd toate pătratele dintre zăbrele, prin care îi treceau ciocul şi creasta — iar observatorul o urmări cu sentimentul că i se relevează un mare adevăr istoric, pînă ce găina îşi trecu capul prin toate găurile şi îl traSe înapoi din fiecare. între acestea, găina ajunse la uşa chioşcului şi se petrecu fenomenul admirabil că ochiul ei, deprins cu pătrăţelele, ca ochiul omului pe hîrtie liniată cu diagonale şi rubrici, nu putu să vadă uşa, şi găina o luă îndărăt, ca să numere de-a-n-doaselea celulele cu ciocul.
—	Nu vezi tu, o, Criton, nici o asemănare între această găină de neam bun şi un mare financiar ?
—	Dar cum să nu văd ! ar putea răspunde un cetăţean român contemporan al marii crize şi care, plătind un bir ostentativ, face constatarea că oricît se încasează niciodată nu se ajunge.
Căci, ar putea să adaoge birnicul, de la zahăr pînă la automobile, din toate mărfurile create pe loc sau aduse din ţările străine, statul ia la vamă jumătate din valoarea lor şi nemulţumit să le scumpească pînă dincolo de limita suportabilă, mai pune un bir pe cumpărători pentru motivul că au cumpărat, un bir de folosinţă. De pildă, o maşină de produs transport sau articole fabricate plăteşte biruri anuale noi, pînă ce iese din lucru, scumpind fără cîştig pentru nimeni vizibil şi nici pentru stat, şi munca şi marfa şi dreptul elementar de consumaţie a unui produs. Peste aceste biruri se ridică birul fiecărui individ,
463
un bir pentru că s-a născut, un bir dacă stă cu chirie, un bir dacă şi-a făcut o casă, un bir dacă, nerisipindu-şi munca, o adună, bir de lux şi bir de conomie, statului fiindu-i indiferentă starea morală colectivă şi individuală.
Care-i gaura, pe unde se scurg toate aceste averi aduse la matca vistieriei pe rîuri de sudoare ? Ea nu e de competinţa găinii, dar omul de stat îi opune privirea ei voalată de orătanie oarbă.
Expertul domnul Rist nu a stat de banchete şi toasturi pentru prosperitatea verbală şi cîn-tată a României, în cele cincisprezece zile pe care le-a petrecut la noi. Raportul domniei sale, neaşteptat de veridic, de obiectiv şi de clar, a găsit buba nevăzută de ochii financiarilor noştri şi ca un medic bun a dat şi reţeta de vindecare, extrem de comodă şi de simplă, aplicabilă de orice babă din mahala. Pînă la domnul Rist găina noastră politică a căutat o ieşire prin zăbrele şi acum a fost pusă dinaintea intrării, pe care poate intra şi ieşi nu numai o găină, dar toată vaca noastră cu uge-rile pline.
Ne temem că găina va proceda ca la conacul literatului care a intrat în chioşc să se odihnească pe un scaun lung, şi că, de la domnul Rist, va lua-o îndărăt.
Cineva, care nu s-a ostenit prea mult să inventeze, a luat din străinătate, unde este probabil că se potriveşte, o instituţie cu totul necunoscută la noi, ca şi coropişniţele prăjite în undelemn, foarte gustate în China, unde mandarinii mănîncă şoarecii de vii, ţinîndu-i de coadă, după ce i-au înecat, purtaţi tot aşa, cu două degete fine, intr-un borcan cu miere. Desigur că umplutura naturală a şoaricilor, care se ştie ce conţine, căci sînt şi pe la noi,
464
capătă un gust deosibit, nu numai de la miere, dar şi de la borcanul, de cea mai pură porţe-lană autentic chineză.
Noi încă nu consumăm la masa noastră aceste delicatese, dar de vreo zece ani facem, ca englezii, o dată pe an declaraţii către fisc. Declaraţia aceasta se deosibeşte de o declaraţie englezească prin aceea că Anglia domină lumea de patru sute de ani, pe toate mările şi pe ocean şi că noi de vreo şaptezeci de ani abia am ieşit de subt protecţia acelei mari naţiuni de cultură şi justiţie, care se numeşte : turcii, cu Bizanţul, cu Fanarul, cu haremul şi cu ienicerismul lor. Declaraţia noastră nu poate să fie niciodată exactă, pentru că o facem noi şi pentru că ştim cui se adresează, unora ca şi noi şi cîteodată mai puţin apţi şi decît noi. Oamenii de finanţe care au introdus-o, s-au jucat de-a profeţii, socotind că ceea ce nu a putut să ne dea în cîteva sute de ani creştinismul, căruia i-am ridicat monumente splendide, este în stare să ne inspire Declaraţia, pe care fiece român o primeşte, măcar o dată pe an, cu înjurătura naţională.
Statul ştie, pentru că e al nostru, că declaraţia e falsă şi atunci pentru stabilirea aproximativă a unui adevăr se naşte o comisiune, ierarhizată cu o comisiune şi mai mare : fiscul spionează pe cetăţean, cetăţeanul devine un infractor iar agentul fiscal un inchizitor. Fără nici o nevoie, decît prostia financiară, nişte oameni liniştiţi, care nu sînt mai puţini de optsprezece milioane, s-au transformat în gloate de fantezie, puse să joace psihologii judiciare şi teatru ibsenian, după ce cîţiva ani de război au sîngerat cu toţii, în trei monarhii deosebite. Din Declaraţie ies interpretarea, judecata, chichiţa, frauda — adică acel atom de subiectivitate agitată, care dezechilibrează
465
viaţa individului şi a societăţii şi care a fost întodeauna pricină de catastrofă.
Supunem asemeni consideraţii, sugerate de o găină de rasă, personalităţilor însărcinate cu marile răspunderi ale epocii noastre de ciocniri, explozii şi deraieri...
1932
MODA ŞI ROMAN
O lună întreagă moda costumului şi a preferinţelor de aparenţă este înlăturată de politică. Ne aflăm de cîteva zile în perioada electorală. A mai fost una anul trecut. Să nu ne mirăm, trufandalele şi noutăţile pariziene au introdus legumele şi dulceţurile de sezon şi în viaţa politică, scurtată din ce în ce mai mult, din nefericire, ca şi viaţa pură şi simplă.
în politică, moda impune totuşi cîteva costume, dacă nu şi cîteva măşti. Marile podoabe ale epocii se numesc : Criză financiară, Plata salariilor, Plata restanţelor, împrumuturi, Cuponul, Şomajul — nu mai vorbim de Falimente, care reprezintă varianta macabră şi încheierea capitolelor de mai sus. Fără să voim să felicităm cu brutalitate pe descoperitori şi inventatori, trebuie să constatăm că meritul restanţelor şi al lefurilor neplătite aparţine guvernului precedent, autorul integral al acestei inovaţii.
Se poartă foarte mult ideile şi programele, care, cu slabe variante, izvorăsc toate deopotrivă din preocuparea de zi şi noapte a bărbaţilor politici, care ţin cu orice sacrificiu să ne facă fericiţi, chiar cu preţul sacrificării noastre şi împuţinării locuitorilor la jumătate. Cind un bărbat politic nu izbuteşte dintr-o singură dată să ne facă fericiţi, el mai încearcă a doua oară, de trei ori, de patru sau
467
de cinci ori, pînă ce, dacă tot izbuteşte, regretă că împrejurările s-au opus. Şi mai încearcă încă o dată.
Este şi asta o fericire că problema fericirii obşteşti atrage şi reţine încordată atenţia lumii politice. Ce s-ar face, într-adevăr, un popor, dacă n-ar păstra măcar convingerea că fericirea lui e discutată, că dă naştere la controversă : care ar fi, adică, fericirea lui cea mai potrivită ; că provoacă discursuri, polemici şi conferinţe. Dar este ceva mai mult : făuritorii amatori de fericire se îmbulzesc, care din ei să ne facă mai repede, dacă nu fericiţi cel puţin bucuroşi, veseli, amuzaţi, ceea ce tot un fel de fericire este.
Formulele sînt numeroase. Un popor poate deveni fericit în feluri tot atît de variate cîte sînt şi felurile de mîntuire a sufletului : mîn-tuire ortodoxă, mîntuire catolică, mîntuire luterană sau calvinească, mahomedană, budistă. E interesant de totalizat că fiecare din aceste mîntuiri duce într-adevăr la mîntuire. Poţi deveni fericit călătorind de două ori pe an şi vizitînd Europa sau consumind icre negre şi stridii cu vin de Bordeaux, tot aşa cum devii fericit mîncînd mămăligă cu ceapă şi usturoi : totul atîrnă nu de fizic şi de satisfacţiile lui, ci de unghiul moral în care cuprinzi caviarul şi funia de ceapă. Ba cei care preferă dintr-o dureroasă necesitate icrele negre mămăligii, sînt cu toţii de acord că mălaiul e mai sănătos şi că omul cu o singură cămaşă de cînepă în spinarea lui are dreptul să fie invidiat de proprietarii a două sute de cămăşi de mătase.
Unii au preferat să aibă zece milioane venit anual, decît să n-aibă nimic. Să nu-i pizmuim : ei sînt nişte victime, silite să locuiască în cin-zeci de camere în loc de trei şi să numere cit produce un pol, dacă e dat împrumut cu
46S
trei poli dobîndă. Nici nu se poate situaţie mai grea, şi suferinţele unui miliardar, aristocratice şi rafinate, nu se pot cunoaşte, în iniile lor de nuanţe şi de ramificaţii, de o sensibilitate aproape maladivă.
De aceea, oamenii într-adevăr politici sînt partizanii unei fericiri curate, abstracte, pur sufleteşti, căznindu-se să scutească pe cetăţeni nu numai de calamităţile milionului dar şi ale francului izolat. Aşa că, în principiu, în faţa omului-milion, istovit de chinuri, se ridică fiinţa puternică şi ideală a omului-mămăligă şi a omului-ceapă.
In politică, totuşi, moda imediată şi ineluctabilă este a omului cu aripi. Un partizan din-tr-un partid politic simte subit că-i cresc aripi la redingotă şi-i vine să zboare — şi zboară Intr-alt partid. S-a vorbit despre un dar pe care l-ar avea anumiţi oameni de-a pluti în aer şi care se numeşte cu o vorbă ocultă, levi-taţiune. Există, desigur, levitaţiune, dacă nu la oameni, în orice caz la planeţi, plutitori în aer, fără să se prea ştie cum, însă bănuin-du-se prezenţa gravitaţiei, adică a unei atracţii. Această atracţie se operează la alegători şi în special la aleşii lor probabili, atunci cînd un partid politic se apropie de putere sau este de putere. Zborul, întîi planat şi subit scobo-rîtor, animează atunci pe cetăţeni, şi un mare număr de adversari se convertesc într-o singură noapte la noua religie de membri. Sîn-tem într-o epocă de aripi şi unele aripi sînt împărechiate cîte şase şi opt, ca la heruvimi. Singurul inconvenient al trecerii dintr-o colivie într-alta este că pe măsura zborului se modifică şi penele şi culoarea, mierla se face porumbiel, porumbielul se face cioară, cioara se face gaiţă şi gaiţa papagal. Fenomenul contrazice însă clasificările ştiinţifice şi zburăto-
469
rul politic sfîrşeşte prin a se înfăţişa după o schemă descompusă, cu cioc de mierlă, la cap de papagal şi cu laba de raţă, la coadă de cioară.
E un roman care poate să fie povestit o dată pe săptămînă, o sută de ani.
1932
PARLAMENTUL TOTAL
Ultimele alegeri au pus în evidenţă o elită politică, pe care o simţeai desigur, dar încă nu ajunseseşi să o bănuieşti. Patru mii de candidaţi au cerut voturile pentru Cameră, ale corpului electoral, ceea ce este îmbucurător.
Patru mii de oameni de bunăvoinţă şi de sacrificiu, în nişte ceasuri grele, cînd jertfele a trei sute de reprezentanţi ai naţiunii nu sînt suficiente ca să mintuiască ţara de nevoi, au lăsat orice stupidă ruşine de o parte şi s-au luptat pentru un mandat, voind să facă din România un Paradis şi din criză o fostă glumă de prost-gust. Patru mii de inteligenţe — o elită demnă de un mare imperiu academic — s-au deplasat cu constelaţii şi aderenţele lor din profesiuni variate, ca să lumineze cu fulgere noi cupola ateneului politic, situat între hala de peşte, apropiată de cap, şi reşedinţa altui cap, al bisericii autocefale, cap cu nimb şi cu barbă. Va să zică, nu stăm chiar atît de rău în privinţa grijilor publice, dacă patru mii din cei mai buni dintre noi se gîndesc la ele cu atîta seriozitate, încît riscă o campanie electorală şi durerea de-a fi eventual aleşi.
A ! Se va putea răspunde, negreşit cu ironia obişnuită, că un mandat de domn deputat reprezintă treizeci de mii de lei pe . lună, care nu sînt de dispreţuit pe nişte timpuri de şomaj, cînd un inginer e angajat în serviciile
471
publice cu un salariu de două mii opt sute de lei pe lună, echivalent cu apuntamentele unui brav sergent de stradă neplătit. Se va insinua că la un fix de treizeci de mii lei lunar, cum se zice în reprezentanţele de cauciucuri şi piese de automobil, se adaogă cu titlu de comisioane, venituri de căldăruşă, de sorcovă şi de colind, un deputat funcţionînd în anumite cazuri nu numai în Parlament, dar şi pe la autorităţi ca să înlesnească viaţa penibilă a unui specialist în spirt şi să obţie o furnitură indispensabilă pentru stat din partea devotamentului unui consorţiu de fabricanţi. Hotelul, clubul, localul de noapte costă mult pe un deputat, vigilent la toate orele cadranului şi pretutindeni în anchetarea relelor de care suferă şi consumatorul şi ghitaristul şi dansatoarea maghiară sau creolă în cuprinsul statului nostru. Gurile, din natura cărora face parte trăncăneala, au altceva de făcut decît să calomnieze activitatea în Capitală a gîndito-rilor noştri politici ?
România e, orice s-ar zice, o ţară fericită, deprinsă cu fertilităţile uriaşe ale porumbului dinte-de-cal şi care se explică prin numărul boabelor şi numărul gărgăriţelor curente. în politică se transpune, pur şi simplu, belşugul din cereale. Ţara aştepta o singură energie, una, ca să-i puie oasele scrîntite la loc, şi iată că ies din marele necunoscut patru mii de valori ca să o înzdrăvenească. Cu atîţia medici, boala e floare la ureche.
Patru mii, va să zică, de specialişti, patru mii de miniştri — cine e deputat şi nu pleacă din cătunul lui cu aspiraţia napoleoniană de-a pune mina, pe lingă un jeţ de orator, pe un portofoliu ? Patru mii de conducători, de mari directori, şi cînd urgentele şi inflexibilele cerinţe ale epocii vor porunci, patru mii de dic-
472
tatori, deopotrivă idealişti, dezinteresaţi şi profetici. Patru mii de mîini de fier, cu cîte un deget, poate că, din cînd în cînd, de tinichea sau de bumbac — n-are aface! avem de unde alege — dar metalice în majoritatea falangelor determinate să ţie cîrma solid în mijlocul pălmii.
Plecaţi-vă fruntea în ţărînă, voi cei care v-aţi îndoit că aţi avea chiar un număr cu mult mai mic de soli ai destinelor colective. Aţi greşit! Oamenii voştri mari umblă pe toate potecile şi în fiecare mahala vi s-a născut un om de stat. Ba se pare că nu mai este familie, care să fie lipsită în sînul ei de un om politic, aparţinînd unuia din cele douăzeci şi cinci de partide în fiinţă, pentru multipla şi rapida îndreptare a lucrurilor obşteşti.
Alegerile practicate după normele legii au devenit inutile. Deputaţii se aleg singuri din neghină şi un număr de patru mii nici nu este într-o privinţă atît de vast. La Termopile, pe un loc cît ieşirea din dos a mitropoliei, erau zece mii şi la Praga au făcut gimnastică suedeză anul acesta cincizeci de mii de atleţi în tricou şi papuci. Ba patru mii ar fi cam atîţi cîţi ne-ar trebui şi vreo cincizeci de mandatari de judeţ nici nu sînt mulţi ; ar trebui vreo douăzeci şi cinci de mii de deputaţi, ca să meargă chestiile bine. Adăugind patru sute cincizeci de miniştri ar fi o socoteală şi bugetul s-ar putea distribui amical între miniştri. V-aţi gîndit la frumuseţea unui Parlament cu patru mii de scaune, aplaudînd cu opt mii de palme, patruzeci şi cinci de mii de legi a cîte o mie de legi un ministru ? Patru mii cinci sute de automobile dinaintea Palatului Parlamentar, ce mai cărţi poştale ilustrate ?
Se vorbeşte că legea electorală ar avea lacune profitabile numai pentru unii. Ar fi mo-
473
mentul bine venit să se facă o lege în care lacunele să fie aşa studiate ca să devie profitabile pentru toată lumea. Şi cînd va fi gata, să fie imediat înlăturată de un articol unic : „Este deputat pînă la vîrsta de optzeci şi cinci de ani şi mai tîrziu, tot sufletul bărbătesc născut pe teritoriul statului român, cu privilegiul îndoit pentru sufletele născute la altitudinea Poiana Ţapului, de-a se folosi de cîte două deputăţii, acestea bucurîndu-se paralel şi concomitent şi de calitatea de senator
1932
OMUL DE STAT
Oamenii care conduc statele nu sînt şi oameni de stat. Indiferent de metode şi con-cepţi, omul de stat a comandat în toate timpurile evenimentele, nu s-a plîns de greutatea lor şi le-a stăpînit. Din toate categoriile sociale, făcute pentru categorii de funcţiuni, a oamenilor de stat este şi cea mai împovărată dar Şi cea mai complex valoroasă, apropiindu-se cel mai mult de Omul lui Nietzsche, care-i expresia însuşi a omului de stat.
Nu e om de stat cine vrea sau acela pe care partidul politic, criteriul de selecţiune şi depozitare îl însărcinează cu un departament. Un om politic poate fi ministru, fără să fie om de stat, individualitate care supără pe miniştri, indispune mediocritatea şi jigneşte în mişcările ei, libere de conformitatea cu textele şi cu moravurile stabilite.
Oamenii de stat, pe care i-au produs timpurile, din cînd în cînd, şi geniul personal, au făcut să sufere veleităţile, ambiţiile şi prestigiile de fudulie ; au stîrpit sau jenat eminenţele de umbră şi aşa-numitele camarile, compuse din reprezentanţii sufleteşti ai patimilor mici numeroase, care plac cu deosebire poporului, fie că e Vulgul de pe vremuri, fie că e alegătorul şi suveranul conştient de mai tîrziu. Omul de stat e, prin firea rostului, o personalitate radicală şi dificilă.
Ca să scape de omul de stat, democraţiile au fundat partidul politic, stabilind normele de pe care omul de stat se poate strecura acci-aental la putere. Puterea însemnează putinţa neîngrădită de a face binele şi răul, cu aceeaşi uşurinţă, dacă nu şi cu aceeaşi dibăcie. Cînd şeful unui partid este de-a dreptul un om de stat, cum se întîmplă fără voia nimănuia ho-tărîtă, guvernele create de el se resimt de o prezenţă sintetică în mijlocul lor sau imediat alături de ele.
S-a presupus că partidul şi doctrina lui pot fi o regulă suficientă pentru mecanizarea omului de stat şi producerea lui standardizată. Dacă deschidem almanahul unui partid politic, luăm cunoştinţă de numărul mare de nulităţi care s-au succedat şi cu care partidul a contribuit la guvernarea unei ţări, fără să lase altă urmă decît o biografie şi o promovare, om cu om, pînă la epitaful, zgîriat pe monument. Se ştie ce-i un monument al unui om cu acte aproximative, care nu pot să fie traduse în imagini de piatră sau de grafit: o momîie de material dur, împresurată de alte momîi, simbolice, pentru admiraţia partizanului iniţiat. Orice act inexplicabil în artă, ca şi orice viaţă de acte, atestă mediocritatea lor subt specia duratei.
Mecanizarea omului de stat se obţine din-angrenajul doctrinei cu legile, regulamentele, arhiva, statistica şi registratura. Aşa, diversele cariere ministeriale se aseamănă leit unele cu altele, trec se înmulţesc şi nu se cunoaşte. Omul politic care călătorind printr-un departament şi lăsîndu-şi portretul şi semnătura în efemeridele departamentului, afirmă după ce a demisionat că ar fi făcut mai mult dacă nu ar
476
fi fost împiedicat, nu e un om de stat ci un funcţionar ministerial şi un om condamnat să fie subaltern. Sînt politici care fac între lumina directă şi lumina indirectă, confuzia muştei, prinsă între geamuri şi silindu-se să treacă prin sticlă.
înainte de război, problemele ţării noastre mici erau uşoare şi ele puteau fi dezlegate lesne de un boier, de un advocat şi de un politician, a căruia tărie putea să rezideze în discursuri şi improvizaţii. Cei care cunoşteau numărul redus al oamenilor politici în stare să facă onoare simplului port elegant al servietei cu memorii şi rezoluţii, s-au temut să încerce cu degetul marea de sînge a războiului, învinsă, ţara cădea în nemernicie ; victorioasă, cum a fost, îi lipseau oamenii de stat. Din războaie nasc virtuţile şi reîntinerirea popoarelor, afirmau partizanii războiului. Războiul demoralizează şi împuţinează tăria caracterului, afirmau ceilalţi. Ne luăm răspunderea ! li s-a replicat. Toţi cîţi şi-au luat răspunderea au lichidat, au murit — şi a rămas cocoşată subt poveri şi nefericită seria de generaţii care plătesc.
Ca să le flateze şi totodată ca să le interzică orice dojană şi revendicare, oamenii politici de a zecea mînă le numesc generaţii de sacrificiu. Nulitatea este astfel justificată cu o vorbă dramatică şi fără conţinut : Nu ne cereţi să putem mai mult! Aproape de douăzeci de am lumea trece dintr-o frază într-altă frază şi totul începe şi sfîrşeşte cu un logos, rostit de un om politic şi scris de un gazetar.
Omului de stat nu-i este indiferentă nefericirea colectivă ; ba, individual, omul de stat ştie că suferinţa cea mare şi abjectă, sufe-
477
rinţa pîinii, în epoca lui, ar fi un prost certificat pentru gestiunea lui politică. Minimum de drept este dreptul la muncă, dreptul la pline ; el trebuie asigurat în imperiul unui om de stat. Lamentările sînt egale cu lipsa de respect de sine şi de epocă : omul de stat nu geme la răspîntii, arătîndu-şi bubele tarei ereditare.
Un fals om de stat a complicat relaţiile dintre contribuabil şi stat, pînă la situaţia actuală, disociind pe de o parte elementele contribuţiei şi sporindu-le pe de alta pînă la existenţa în ghicitori şi şarade. Impozitul fix a devenit elastic şi gazos, subt cuvînt că aşa ne sade bine, şi o reputată reformă financiară, pe care un om de stat are curajul să o anuleze cu două linii de condei încrucişate, ă fost confecţionată cu foarfecă şi cu guma de lipit. Omul mediocru care a fost autorul acestui plagiat, s-a bucurat în almanah de titlul prin devalută, de om de stat.
După război, omul politic a primit în fiinţa lui devalutarea şi degenerescenţa ambianţei — în toată Europa, afară de Italia, unde iniţiativele aparţin unui zvîcnitor, şi afară de Rusia, unde se experimentează. Conferinţele se repetă la scurte intervale în ţara lacurilor albastre, şi zeci de popoare, reprezentate în majoritate de proşti, sînt la cheremul şi se încolăcesc după mendrele unei asociaţii profesionale de treizeci de bancheri. Teama de lepra bancară a infectat totuşi pe toţi oamenii politici, care în absenţa cîte unui om de stat cu mintea tare şi cu mîna neşovăitoare în fiecare ţară, fac zilnice declaraţii împotriva curentului de răsturnare, pură şi simplă, a unei ficţiuni, aşteptată de lumea întreagă ca un binefăcător faliment
478
consimţit. Ca să se plătească bancherilor străini cîteva miliarde anual, pentru salvarea faţadei teoretice, statul poate accepta să-şi lase populaţia muritoare de foame ? Omul de stat trage obloanele şi refuză...
1932
RĂZBUNAREA
Am găsit pe savantul meu profesor tot atît de vorbăreţ şi de urît pe cât îl cunoşteam, însă îmbătrînit cu douăzeci de ani, în cei doi de cînd nu-1 mai văzusem. Aspectul lui de goril în redingotă îl făcuse rău de timpuriu dar corectat, după străduinţe intense, de o dicţiune afectată şi de un joc de scenă menit să dea pocitaniei fiziologice o frumuseţe morală, profesorul putuse răzbi în viaţa socială ca un savant incontrolabil şi în lumea ştiinţei ca un mare crampon laborios. Avar ca un simi-giu şi nespălat din avariţie, el suferise în ultimul timp şi o lovitură aproape de creier. Falimentul unei bănci pulveriza «economiile» lui, cifrate la cîteva milioane, însă respectate cu o discreţie tot atît de mută cînd le avea, pe cît deveni de guralivă, după ce le-a pierdut. Pentru întîia oară colegii aflară că fusese bogat, din mărturisirea întîrziată a unui ideal că economiile aveau o destinaţie hotărîtă : înfiinţarea unui institut de fiziologie, construit în vis şi în riguroasă tăcere.
Pentru că nu-1 putuse nimeni iubi şi poate că nici muma lui, defunctă pe cînd monstrul se afla în leagăn sau într-o copaie, savantul luă din tinereţe poziţie împotriva oamenilor tineri şi frumoşi, care se iubesc şi petrec, dez-
480
văluind în scrieri şi prelegeri, ca un agent autorizat şi profetic al virtuţilor păzite prin abstinenţă şi onanism, răul de a trăi şi dramaticele încheieri ale existenţei. Posedînd substanţa, savantul îşi căuta satisfacţiile în descurajarea oamenilor şi în combaterea speranţelor şi bucuriilor, făgăduite cîteodată de învăţaţii optimişti. Din catedra, unde îşi instalase statuia de suprem judecător, el formula verdicte şi fulmina cu severitate.
în patru ochi însă cu bolnavul, cu victima adevărată, tangibilă şi definită, atrasă în păienjenişul lui de o nădejde omenească, voluptatea savantului se manifesta întreagă, pînă la spasm. Pe cît era mai frumoasă clienta sau mai armonic construit bărbatul venit să-l viziteze în camera de consultaţii, pe atît sentinţele profesorului se formulau mai definitive şi mai lipsite de apel. Starea sufletească a bolnavului, recomandată cu deosebire psihologiei vindecătoare a medicului, ca un adjuvant decisiv chiar în cazul de incurabilitate, devenea o arenă de circ în care savantul punea să se strîmbe calamităţile şi să urle fiarele morale, rînjite, din cuşca lui secretă, prinse cu măselele de zăbrele. Diagnosticul era rostit în gura mare, repetat cu toată sinceritatea cruzimii şi urmat de configuraţia verbală a evoluţiei şi a consecinţelor. Savantul juca în special scena finalităţilor cu o amploare de mare tragedian, recrutat dintre marile reptile veninoase şi escortat de o puzderie de idei-muşte şi de sugestii-viermi, tăbărîte pe groaza uimită a unui pacient.
Remy de Gourmont spusese, ca un filozof, că de fiece dată actul dragostei ştirbeşte vigoa-
4SJ.
rea şi integritatea fizică a bărbatului şi se afirmă, pentru analiza de laborator, cu un precipitat patologic în urină — iar Emile Gautier, un strălucit jurnalist, ieşit dintre savanţii epocii, scrisese că sudoarea extrasă din pantalonul cu valansienă fină, al dansatoarelor de vals şi cadril, şi injectată, ucidea un şobolan, confirmînd plăcerea cu toxicitate şi arta cu săruri minerale. Ştiinţa are, în persoana creatorilor ei, instinctul de ură şi aducerile aminte prejorative şi eroisme care menţin frăgezimea curiozităţii după decesul cîte unui organ, în căutarea rămăşiţelor culese cu eprubeta.
Savantul nostru îşi concentra senzaţiile în frigarea nichelată cu care îşi străpungea clientela, învîrtind-o încet şi hipnotic dinaintea jarului ştiinţei. El nu acorda bolnavului nici o circumstanţă uşurătoare, dantesc de la cea dintîi pilulă, prescrisă cu un surîs, şi infernal de-a lungul unui tratament fără nădejde.
De multe mii de ani, omul slăbeşte şi piere, dar paralel cu îngenuncherea lui succesivă pe marginea unei gropi, reînnoite, i se reînnoieşte credinţa, împotriva unei ştiinţe ce ştie încă foarte puţin, în putinţa unei întineriri. El nu poate înţelege, cînd dinţii se succed de două ori, că nu ar fi locul să se reproducă pentru a treia oară, nişte oase tari, încolţite în mijlocul moale al unui loc de carne şi nu exclude renaşterea capilară, cînd unghiile renasc, admî-ţînd fără obiecţiune autorizată infinita renovare individuală. Neputînd-o realiza, el o nădăjduieşte.
— Dacă eu, pocitania, nu mă pot renaşte, nici în forma mea caricaturală şi cu masca mea odioasă, nu-mi este indiferent ca alţii
4S2
să-şi poată asigura în folosul lor cel puţin funcţiunea speranţei, care-mi jigneşte mie decepţiile. Rolul meu social e redus la unica mea întristare; savant obiectiv, situat peste durere şi suferinţă, eu trebuie să servesc cu atît mai strict adevărul aparent cu cît proclamarea lui umileşte veleităţile anarhice şi derutează bruta, care vrea să domine, subt cuvînt că e sănătoasă, biruitoare şi estetică.
Dacă n-ar fi fost lumina, care face revelaţia de fiece zi a lucrului urît şi dezechilibrat, dacă viaţa ar fi fost un mare întuneric, şi noi ne-am fi căutat prin el ca gîngăniile oarbe, dar tot atît de însetate de apropiere, ca şi cele din viziunea clară şi expresivă, şi eu din negura aşternută pe ochii mei m-aş fi putut împărtăşi cu o bucurie, mascat în scufia beznei şi cu marginile ei trase peste obraji — obrajii mei vineţi de palidităţi negre — şi pînă peste gura mea — gura mea scîlciată ca o încălţăminte de călcâiul amărăciunii.
Cînd eram student, m-au gonit din spital şi infirmiera, şi spălătoreasă, şi sora care punea gheaţă la cadavrele din autopsie : nici o vîrstă şi nici o subalternanţă servilă n-au vrut să ştie de mine. Colegele mi-au rîs în nas şi nu eram numai hidos, dar mă bucuram şi de faima de-a fi fost un imbecil hermetic.
Cu preţul unei tenacităţi posace, de fiece secundă, am parvenit să fiu un mare savant şi să neliniştesc elitele profane : nici atunci nu m-au voit nici bucătăreasa nici ademenitoa-rea ei stăpînă. Ordonanţa nepotului meu are cel puţin trecere la fetişcanele rumene şi cu fortne drepte subt fusta creaţă, din Miercurea Ciucului. Femeile vor să afle de la mine reţete şi secrete şi nici una nu are perversitatea de
483
a mă cunoaşte în particular şi în afară de medicină. Şi reţeta mea la toate cazurile, la toate chinurile, la toate năzuinţele e una şi aceeaşi, pentru toate vîrstele şi sexele : moartea.
Nu vei muri, ai început să mori încă în ziua cînd te-ai născut şi mori în fiece zi...
1	9 3 2
UN CONGRES
Un congres în Bucureşti e todeauna bine venit. Din punctul de vedere politic şi naţional, elitele româneşti pot afirma la faţa locului că există în realitatea în care cîteodată elitele străine există mai puţin. Din punctul de vedere geografic, savanţii, care nu sînt todeauna prea la curent, pot afla cu ochii lor, pentru corectitudinea corespondenţei viitoare, că Bucureştii nu sţnt situaţii nici în Ungaria nici în Bulgaria, cum şi-au închipuit nu prea de mult, ci într-o ţară care se numeşte în orice limbă România ; ceea ce simplifică serviciul poştal. Dar şi din punct de vedere culinar e satisfăcător. Congresele mănîncă bine şi des, iar grădinile de vară ale restaurantelor cu grătar pot varia monotonia crizei cu folos.
Ceea ce ignoranţa noastră a înţeles însă mai puţin, a fost obiectul ultimului congres internaţional, al nouălea, de istoria medicinii. Ce poate fi istoria unei profesiuni sau chiar a unei ştiinţe şi în special a medicinii, ca să justifice nouă şi mai multe congrese ? e deci o noţiune, care pare trasă niţeluş de păr. Pentru o plimbare anuală pretextul e bun, dar pentru importanţa forţată ce i se dă unei deplasări agreabile din cinci continente către un oraş precis, el ar trebui explicat.
Un congres de medicină, cum sînt congresele pentru anumite infirmităţi, maladii şi cerce-
485
ţări, cancer, tuberculoză, pare să aibă sensul unei Academii, la care se prezintă concluziile de laborator şi clinici, în comunicări şi discuţii, Descoperirile lui Pasteur n-au prea avut nevoie de congrese, dar Pasteur ar fi putut înfăţişa descoperirile lui din timpul unui an unui congres, dacă bineînţeles medicii din epocă ar fi stimat în ilustrul savant şi mai ales în binefăcătorul popoarelor, obscur cercetător într-o cameră de studiu, mai mult pe un creator de medicină decît pe un veterinar cum a fost Pasteur taxat de contimporanii lui şi de facultate. Dar un congres al istoriei medicinii nu ar cam părea egal în importanţă cu un congres al acidului boric şi al ochiului de sticlă ?
Fericita invenţie se pare că e datorită meritelor de osteneală ale domnului doctor Gomoiu, care, cînd se va face socoteala congreselor din ultimii cincisprezece ani de pildă, se va recunoaşte fără nici o dificultate că a avut şi domnia sa congresul domniei sale şi că i s-a acordat o solemnitate prezidată de majestatea sa regele.
Istoria e un lucru care se notează, se scrie şi nu se trăieşte, constituie un obiect de curiozitate estetică şi literară, o anecdotică, amuzantă, ciudată şi aventuroasă, şi dacă doctorul Cabanăs a scris istorie de medicină, nu a făcut-o atît ca medic cit mai cu seamă ca scriitor abil şi culegător de vestigii.
In orice caz, e o chestiune care l-a privit pe autor, nu pe medic.
Dar nu se poate spune că acest congres nu şi-a căutat motivele de a se găsi în Bucureşti : vizită la Camera Deputaţilor, bufet, vizită la Patriarhie, banchet la hotel, vizită la Universitate cu expoziţie de specialităţi farmaceutice,
486
banchete seara la «Pariziana» şi un banchet la «Luzana». Şi domnul doctor Gomoiu a făcut şi un efort mnemotehnic remarcabil vorbind, intr-un singur şi acelaşi discurs, latineşte, româneşte şi franţuzeşte, ca la liturghia duminicii Paştilor, cînd se citeşte de către un singur diacon un verset în treizeci şi două de limbi, cu ortografia de circumstanţă. O uşoară nuanţă de ridicul căutat caracterizează congresul, care într-una din seri s-a întrunit să se restaureze şi la «Vila Karmitz».
După informaţii exacte, nici vila nici proprietarul ei n-au nici cu medicina nici cu istoria medicinii nici un fel de legătură. Domnul Karmitz e un mare negustor de vată, de Flit, de supozitoare, de injecţii, un negustor foarte bogat de bunăseamă şi care a contribuit cu o lăudabilă energie la scumpirea fantastică a medicamentelor, dar atît — şi originile domniei sale nu sînt nici ele medicale. Amfitrionul, aflăm din ziare că are în jurul vilei un spendid parc amestecat cu literatură, şi că parcul are şi el un nume «Paradou», ca în Zola. Domnul Karmitz era fiul unui brav vînzător de firimituri de brînză şi unt cu căruciorul, prin Bucureştii actualului congres, un brav om roşcovan cu barbişon.
Parcă în toate celea un grăunte de bun-simţ delicat şi de fereală de a te întinde admiraţiilor silite de parvenitism, stă bine şi în medicină, şi în negoţ, şi în istorie, dacă istorie a fost.
1932
CĂLUŞEII
Intîi, gîndeşte-te limpede dacă e mai bine să pleci sau să rămîi şi caută dacă nu cumva dorinţa 3e plecare vine cu o nevoie de evadare de dispariţie a răspunderilor contractate. Sau dacă nu cumva vrei să pleci, ca să fugi mai puţin de alţii şi mai mult de tine. Poate că ţi-e urît să te găseşti în patru ochi cu sufletul tău, care ar avea cuvinte să te mus-treze. Vezi, ai făcut tot ce trebuie ? Mi se pare că nu. Puţini oameni pot simţi mulţumirea smerită că s-au achitat de ceea ce conştiinţa lor numeşte o datorie, cu care, bineînţeles, nu e trebuinţă să te lauzi.
Cunoşti şi tu, amice, personaje parvenite la treapta guvernării de oameni, fără să fie oameni întregi, jumătăţi, sferturi şi optimi de oameni, ridicate la fizionomia omului de autoritate pe băşicile de săpun, pe care le suflă cu paiul împrejurarea. înfricoşate de înălţime, după ce s-au temut o viaţă întreagă de singurătatea de sine, asemenea personaje călătoresc şi poposesc la domiciliu între două orare de tren şi două geamantane, pretinzînd că drumul îi informează şi-i instruieşte, ceea ce este adevărat pentru oamenii neîngroziţi de ora examenului secret.
Ritmul şi al vieţii sedentare e copiat după ghidul de cale ferată. Personajul preferă gospodăriei hotelul şi restaurantul, cînd nu poate
488
călători mai departe, clubul şi atracţiile frivole însă variate ale străzii. Don Juan se sperie de sine numai la bărbier, în oglindă, unde înfrumuseţat de cosmetice ştie că la spatele lui stă de pază cu pieptănele în bucla frizată a scîrlionţului, Figaro. El nu poate să-şi ia responsabilitatea unei familii ; dacă se căsătoreşte, divorţează şi după divorţ se recăsătoreşte. Voiajază... Din pat în pat, din blond în oacheş, cu mersul trenurilor sentimental deschis.
Năravul infidelităţii e mai adînc decît îl relevă simpla cronică sexuală. E incapacitatea omului de a se opri, nomad şi provizoriu în credinţe şi însufleţiri ; incapacitatea credinţei, a hotărîrii, a voinţei. Omul-muscă este egal satisfăcut că trece din ciubărul cu gunoaie în grădină, zănatic între icoane şi oglinzi, atras de miere şi împiedicat în drum de un scuipat cleios. El a lichidat familia, care i-a dat născare, vînzîndu-şi părinţii şi fraţii şi lichi-dînd şi prieteniile disciplinate. Ai auzit oare de acea înaltă faţă bisericească, odihnită acum în sînul lui Abraham ; de acel venerabil prelat, care în zece ani i-a făcut unei femei nefericite şapte copii şi după zece ani s-a întors la Dumnezeu, ca un erou, izgonind din preajma altarului femeia şi copiii ? I-ai văzut poate bastarzii prinşi de mîna mută şi de fusta în zdrenţe a maicii lor, cerşind la biserica episcopiei, alungaţi de sufragiul preasfinţiei sale. Aceşti şapte copii trebuie să fie acum nişte oameni în plină vîrstă, cu temere de Dumnezeu sau osîndiţi pentru tîlhărie. Vlădica şi-a trădat jurămîntul pentru o călătorie de plăcere, a trădat şi dragostea şi omenirea şi s-a înecat ca un şoarece în candela lui cu untdelemn aprins.
489
Dacă rămîi, în loc să pleci, e loc în punctul tău pentru încăperea şi a universului, care se strînge pînă la bobul de apă tremurat în vîrful unei frunze. Kant n-a ieşit din mahalaua lui, Fabre nu s-a mişcat de pe maidanul lui din Serignan, Luchian şi-a descoperit minunile şi vopselele, aşteptînd zece ani întins pe paie ca Iov. De patruzeci de ani vişinul dă floare nouă, fructe virginale şi umbră încremenită într-un picior. Dacă eşti viu şi nu ţi-e frică, ai cu ce te juca o mie de ani în leagănul tău sufletesc. Fiece lucru începe ceva şi fiece gînganie vorbeşte şi povesteşte. Ţărîna ascultă greierii şi cerul clipeşte întreg în buruienile tale. Depărtarea pămîntului nu-ţi poate da mai mult decît brazda de care fugi.
Omul visează să schimbe lumea, şi nu se poate schimba pe sine ; vrea mai greul şi nu încearcă mai uşorul. Crede că dacă pune în locul împăratului un intendent, va fi mai mult bine pentru el, călătorind în forme şi neştiind să se caute în adînc. Ce puţină dragoste i-a lăsat sînul supt şi părintele care într-o zi de lumină l-a prins în braţe dintr-un pom! Ţi se urăşte, omule, pentru că nu te uiţi nici în sus, nici în jos, nici în tine, împresurat cum eşti de ghicitori.
M-am dus în ţară şi am găsit bătăturile pustii şi sterpe. Mă lătrau cîinii flămînzi şi se uitau la mine vacile slabe, cu coarnele putrede, cojite. Copiii mişunau în pulbere cu vrăbiile, pîntecoşi pe nemîncate, bubaţi şi posomoriţi, ca nişte filozofi de patru ani, cu căpăţîna umflată. Ca să mă vadă bine, se ştergeau de lacrimi şi de muci o dată peste toată faţa. Maicile lor şedeau în făina de lut a drumului de arşiţă, octogenare la douăzeci
490
de ani. Prin prohabul rupt li se arăta pielea bătrînă, o carne crescută ca un mucigai uscat pe un hoit de strigoi. Trei mărgele pe o sfoară atîrnau pe scîndura pieptului şi pe nişte boarfe de ţîţe.
Copiii din drum au ieşit fără noimă din ele, ca nişte şoareci din hîrtie şi ţoale — şi ei au încolţit în vintrele tencuite pe nuiele de oase cu pămînt asudat, fără dragoste, cu o înghiţitură şi un sughiţ. A scuipat bărbatul în humă, a frămîntat cu două degete scoase din mămăligă şi s-au făcut copiii : aşa cresc troscotul şi pirul, fără floare şi fără poamă. Era duminică şi bărbaţii erau duşi la tîrg în cosciugul cu roate al căruţii, traşi de gloabe mici uscăţive şi triste, mai mari puţin decît cîinii, ca să chibzuiască ce domn nou vor alege.
Bătătura înconjura prispa, cu mucavaua ei uzată. Nici o plantă, care trebuieşte muncită şi udată, nici o floare, nici o legumă, satele păreau spoite cu o bidinea înmuiată în neantul vînăt. După toacă nu fierbea în vatră nimic. Serile ca zilele, erau scunde, lumina scîlciată : a nins mii de veacuri tibişir cenuşiu şi scrum.
Cine a făcut scoarţele, ulcelele de la muzeu ? Cine urzeşte peşchirile şi fotele ? Cine înfloreşte cojoacele ? Cine adapă caii ? Dintr-un centru mare pînă la intrarea iadului stins şi indiferent acoperit cu stuh şi rogojini rupte, sînt numai doisprezece kilometri. Femeile cască, oamenii se întind cu băgare de seamă ca să nu se scrîntească : li se urăşte. Mîine-n zori vor pleca în călătorie cu toţii ca să slugărească în oraş sau să caşte şi să se întindă printre ziduri şi pe pulbere cu asfalt. Cîte sute de mii de pogoane rămîn acasă, galbene de sămînţa şi de rădăcina morţii ?
491
Rămîin, nu pleca. înzdrăveneşte-ţi bordeiul şi dă-1 cu var curat. Fă măturoi de bălării, curăţă ograda şi sapă. Pune cartofi şi garoafe, pune busuioc şi fasole, omule care vrei să te duci la Paris. Spală, femeie, dichiseşte-ţi casa, ograda şi trupul, fă fiertură cu cimbru şi leuştean. Pune doi stupi, cinci pomi, cincizeci de seminţe şi cloşca pe cincisprezece ouă. Şi cîntaţi, oameni buni şi proşti, învăţaţi a cînta, că nu vă aude de cinci sute de ani nimeni cîntînd, ca şi cum aţi fi un neam de gînditori, însărcinaţi să daţi dezlegări pentru tainele învăţătorului ghebos şi a popii.
Rămîi acasă şi tu, amice, singur în odaia ta cu cărţi sau cu femeia pe care ţi-ai ales-o. Pricepeţi-vă unii pe alţii ca să nu vi se urască. Ca nişte furnici, lucraţi în toate minutele zilei, cu tragere de inimă, şi nu lăsaţi să vi se închidă ochii de somn cu părere de rău — şi nu vă gîndiţi că ar putea să fie mai bine, venind binele de afară sau căutîndu-1 departe : nu e mai bine decît poate fi în bordeiul tău, nicăieri...
Dar dacă pleci în călătorie nu uita să fii curat, căci în caz de accident, cînd vei fi dus la spital, medicilor şi slujitorilor să nu le fie scîrbă de tine.
1932
IMBECILII DE NOI
între Azuga şi Dîrste, de-a lungul liniei ferate, călătorul uimit de fertilitatea bizară a umezelii şi pietrei, măsoară din fereastra vagonului înmulţirea vegetaţiei inutile, destinată să acopere cu frunze uriaşe golurile kilometrice, paralele cu drumul. Ultima lună politică după această natură întortocheată şi floră bombastică.
în octombrie, de obicei ningă, şi omul politic, ca şi omul vulgar, punea căciulă şi blană, ca să-şi garanteze cu cea dinţii funcţiunile cerebrale şi cu cea de-a doua normala mişcare a picioarelor, aceste două prelungiri ale inimii. Dar octombrie s-a manifestat de astă dată ca o lună de iulie sau august, pricinuind echilibrului o gravă instabilitate. Personalitatea, influenţată de aştrii, s-a volatilizat, oamenii se găsesc inexplicabil înjumătăţi, atît e de adevărat că din punctul de vedere al structurii omul se comportă ca o păioasă şi este fundamental botanic.
Toată producţia intelectuală, economică şi financiară, dă de o lună-ncoace şi chiar de două, o recoltă abundentă de maculaturi : mii de frunze cu expresie de-o jumătate de ceas se nasc la fiece oră şi se gălbejesc în treizeci de minute, naiv primăvăratice şi tomnatice în acelaşi timp, îmbătrinite în secunda în care s-au ivit, printr-o acţiune de zămislire mon-
493
Struoasă si de morb delicat. Aerul ţării e puţin prielnic improvizaţiilor de durată, şi în afară de sezonul excepţional actual, şi el influenţează nu numai sămînţa selecţionată pe teren dar şi răsadurile aduse din serele străine, ca să dea rod consistent la Bucureşti.
Experţii de diverse naţionalităţi transplantaţi în timpul lunii din ierbarul de celebrităţi etichetate în colecţiile din Geneva, şi-au pierdut tonicitatea intelectuală, îndată ce au pus piciorul pe pămîntul Dîmboviţei canalizate şi, după informaţii, confruntări şi reflexii comparate, au compus un raport fără imaginaţie şi idei, rezultat al delicioaselor noastre fripturi la grătar şi al moleşi torului nostru must aromat. Pesimismului inteligenţii ei i-au opus un minunat optimism stomacal, afirmînd verbal, după cele scrise şi iscălite, că România e o ţară ideală, care s-ar putea reface în şapte luni, experţii preferind această cifră curioasă, cifrei pline, de nouă.
E, fără îndoială, ceva de făcut, căruia nici experţii noştri, nici ai republicii geneveze, excesiv de complicaţi, nu-i dau de rost. Dacă n-am fi otrăviţi cu economie politică şi principii financiare, din care şi după o masă copioasă, stropită cu vinurile calde ale Dealului românesc, tot rămîne cîte ceva ca să ne sucească priceperea clară şi simplă, toată problema ar fi uşor dezlegată. Dimineaţa, pieţile din Bucureşti, alimentate de mii de căruţe şi camionete, din şase judeţe înconjurătoare, prezintă zilnic o fenomenală expoziţie de sucu-lenţe şi culori, care fac să pălească fructele şi florile intelectuale economice, financiare şi sociale şi pun leul nostru, tratat cu reţete rare, în mare hilaritate. Pătlăgelele roşii, cartofii, strugurii, ardeii şi carnea de măclărie, repre-
494
zintă o valută biruitoare şi o potenţă demonstrativă.
Nici domnii miniştri, nici domnii experţi n-au noţiunea precupeţului cu buzunarele de subt burtă, asupra peştelui, legumelor şi brîn-zii, sfiioşi să se lanseze în cugetări şi originalităţi care nu fac parte din limbajul reputat elegant şi academic. Ideile care n-au fost scrise şi tipărite, pe care nu le-a mai învăţat nimeni şi care n-au constituit obiectul nici unei conferinţe internaţionale sau cel puţin de comitet interurban, sînt ţinute deoparte, nead-mise splendidelor banalităţi.
Astfel, toţi specialiştii de greş ai problemei pleacă de la principiul, todeauna trădător, că îmbunătăţirea vieţii se începe prin suprimarea ei. Cu cît vor fi mai mulţi flămînzi, cu atît se vor sătura mai mult, binele universal deri-vînd din moarte universală. Gospodăria principiului porneşte la realizare prin tăieri succesive, întîi de plini şi apoi de guri. Cîţiva ani de micşorări ale salariului sînt urmaţi de cîţiva ani de diminuări în numărul celor ce primesc un salariu de înfometare, ca în visul cu şapte spice goale şi cu şapte vaci slabe, ale unui personaj, care în ceasurile grele naţionale se culca în pat şi se punea să viseze.
Toţi specialiştii se înnămolesc în organizarea mizeriei, care-i desigur mai lesnicioasă decît organizarea belşugului social — şi toată bătaia de cap trebuie să ducă, nu la un trai mijlociu suportabil, ci exclusiv la o cifră de buget, la un număr scris cu semne de afiş pe firma statului deficitar. Drept vorbind, o capacitate afară din cale de strălucită, pentru atingerea unui asemenea scop, nu se cere. Şi dumneata, şi eu, fără să fim investiţi cu pergamente esenţiale, putem face la fel. Ba noi
495
am merge şi mai departe, nefiind personaje. Am scoate poliţia pe stradă şi am lua din toate cîte cincizeci la sută. întîi, am dezbrăca pe fiecare al doilea trecător, lăsînd intact pe unul singur. Ce-ar putea da această operaţie aplicată unei gloate de şase sute de mii de inşi 7 Ar da trei sute de mii de sacouri, de pantaloni, de cravate, bretele şi încălţăminte — ceea ce în registrul economico-financiar s-ar traduce cu cîte trenuri de materii textile, vă lăsăm să calculaţi. Fie că am lichida stocul în străinătate, fie că am deschide un bazar de stat, unde locuitorii care vor umbla în ciorapi şi în cămaşă, vor veni să-şi răscumpere fostele costume cu jumătate preţ, beneficiul ar fi considerabil. La teatre, în noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie am ridica garderoba în cîteva furgoane : marfa în blănuri, în pardesiuri, în basmale de gît, galoşi, pălării, bastoane şi umbrele, ar fi transformată în lire sterline şi în dolari.
Am elabora un plan cincinal, şi de la 1932 pînă la 1937 inclusiv am reface finanţa, lăsînd lumea, cum cere principiul realizat întreg, în pielea goală, lipsită de combustibil şi cu farfuria rece. Poate că după ce vom lua inelele, ceasornicele, dinţii de aur şi platină din gură, n-ar fi rău să şi împuşcăm şaptezeci şi cinci la sută din aceste animale supărătoare pentru orice bărbat politic, numite consumatori. Cu o populaţie de şase milioane răspîndită în graniţele actuale, cred că putem frînge evenimentele şi prezenta un buget excedentar. Totul este să împingem inspiraţiile academice ale bărbaţilor de stat pînă la ultimele consecinţe. Va să zică, ne trebuiesc guverne de curaj plin şi devotaţi statului, cu credinţa crîncenă a pisicii care îşi mănîncă puii, însă minaţi în
496
antropofagie de o idee luminoasă. Cit priveşte gloria, ea va fi mare pentru cîteva generaţii. Statul comandind un monument în serie pentru toate grădinile publice din ţară, închinat eroilor şi mucenicilor inteligenţii marilor bărbaţi, care au hotărît masacrarea vîrstelor de prisos.
Cu toate acestea, parcă ar fi mai preferabilă o iniţiativă menită să creeze mijoace noi de viaţă decît să le împuţineze pe cele moştenite în neştiinţă şi nedeterminate de enciclopedie, de la proştii de ascendenţi. Sîntem o seamă de imbecili care credem că sensul operaţiunilor diminutive trebuie întors către operaţiuni augmentative, în scopul caraghios de-a provoca nu mizeria obştească dar suprabelşu-gul general. Probabil că imbecilitatea noastră este eu atît mai evidentă, cu cît noi credem că acest lucru poate să fie făcut posibil.
1932
SAPTĂMÎNA
Ultimele cincispreze zile, care au urmat cîtorva mai multor altor serii de cîte cincisprezece zile, în acelaşi ton, însă mai puţin apăsat, pot să dea o pildă vie despre puterea îndoielilor şi a sugestiei. Niciodată temerea mistică, fără explicaţii, teama de ceva care nu este şi care pare să fie, n-a fost mai accentuată ca în ultimele două săptămîni.
Marasm, descurajare, încremenire ; ceva mai mult: o panică aproape pasională. După cum atitudinea culcată aduce somnul, atitudinea speriată anulează iniţiativa. Să ne fie iertată judecata, oamenii reputaţi mari financiari, mari industriaşi, mari căpitani de afaceri, dau actualmente un examen moral catastrofal şi toţi îşi pierd cumpătul prin imitaţie şi prin sinceră maimuţăreală. S-au culcat şi-i prinde somnul, şi cei care mai au aerul să vorbească, sforăie.
In această vreme, precupeţul oltean îşi vinde coşurile de zarzavat, cucoanele rîd frumos în lumina magnifică a soarelui de noiembrie, tinerii ies de braţ şi de mijloc pe înserate, toată lumea e bine îmbrăcată şi cu gust, şi s-au construit o sumedenie de case noi în Bucureşti. Un prieten absent un an, întors în Capitală, se miră de noile aspecte, pe care noi localnicii n-am avut vreme nici să le înregistrăm.
498
Din miile de automobile luxuoase care străbat oraşul, se dau jos nişte domni foarte îngîn-duraţi, afirmînd, în vreme ce sînt serviţi cu icre negre la maşină, că suferim de o criză inspăimîntătoare. Domnii cu limuzină şi blană răspindesc neghina ideii de-a lungul brazdelor de asfalt şi dacă poartă cu dînşii sămînţa neantului şi praful ce se alege de lucruri, ascultătorii capătă impresia că sînt adevărate, dat fiindcă domnii cu blană ştiu ce spun. Cînd nici samurul, nici lutra de Hudson n-ar fi ştiind limbajul misterelor nedescifrate, cine să le ştie mai bine ca ele ?
Să nu ne luăm după domnii cu blană; ei ne-au mai jucat o farsă, ducînd la faliment vreo cinci mari bănci româneşti.
îngrijorarea a făcut ca în ultimele săptămîni să stăm de vorbă cu cîţiva bancheri şi negustori. Cuvîntul lor de ordine pueril este că «nu mai facem afaceri» ; adică, nu mai mişcăm din casa noastră o mie de lei. Am suspendat ! Şi dacă bancherii nu mai scot bani ca să-i verse în viaţă — independenţa juridică le dă acest drept — negustorii şi industriaşii sau particularii, care au nevoie de bani, ce să creeze venituri, stau şi la rîndul lor iau «măsuri», concediind oamenii muncitori şi stîrpind activităţile. Domnul cu blană, de la bancă, porneşte ceea ce se cheamă un val, un val de nevroză, de adormire, un val de haşiş.
Argumente.
Intîiul argument: Nu se ştie ce vine.
S-ar crede că altădată s-a ştiut. Naivii ar putea să-şi închipuie că cineva a fost în stare vrecdată să ştie ceva şi că acum specialiştii şi-au pierdut o capacitate de ordinul ghicito-riei, pe care n-au avut-o nicicînd.
499
Ce ar putea să vie ?
Un război, s-ar părea atraşi să presupuie unii. Şi dacă ar veni un război, la ce ar servi să stai ? In 1914, toată Europa se găsea în mare activitate de afaceri : războiul a venit şi le-a anulat in douăzeci şi patru de ore. Intrucît ar putea să fie mai cuminte să stai în lada de fier cu nişte capitaluri, care-şi mută valoarea neapărat ? Că miliardul scade în oala, în care l-ai pus la răcoare sau în maşinăria activă, el scade oricum, dar scade mai mult zăcînd, căci poate să fie totalmente evaporat în convenţionalismul lui, pe cînd maşina, ogorul, casa, marfa, reprezintă pe lîngă eficacitatea lor socială, valori variabile fără evaporare.
Ar mai putea să vie, se mîhnesc alţii, o revoluţie. Şi mai rău. Banii din lada de fier nu mai conţin a doua zi absolut nimc, afară de materialul hîrtiei. Sau ar putea să vie cine ştie ce legi de apărare a capitalurilor, devenite nesigure, ca şi cum au fost vreodată sigure capitalurile închise.
în orice caz, pierderile fac parte din făptura banului, capricios şi nestatornic — şi el dacă se pierde, activ sau în pasivitate, indiferent de forma pieirii, rămîne pierdut, dar nu împiedică lumea să muncească.
Am povestit odinioară cazul unui onorabil mic brînzar din piaţă, care întreba pe un advocat ce să facă, avînd optzeci şi şase de milioane bani gheaţă în căsuţa unei bănci. Verbul interogativ al brînzarului nu era a face, facere, ci a băga, băgare.
«Unde să-i bag ?» întreba negustorul de brînză pe advocat, la ureche.	1
Nu vom relata răspunsul advocatului, căci el se spune tot la ureche, cum i l-a spus şî
500
advocatul, brînzarului, indicîndu-i discret unde să-şi bage milioanele.
Avem, prin urmare, două clase de indivizi. Unii duc lipsă de capital şi alţi au capital ascuns. Asta trebuie să se cheme criză, nu merită numele de stupiditate ? La ce ţii banii tăi închişi ? Căci oricit ar ţine oamenii bine intenţionaţi la valoarea fixă a banilor, la păstrarea angajamentelor, va veni o zi, cu neputinţă de împiedicat în contradicţia actuală multă vreme, cînd dintr-o parte sau alta va plesni ceva şi atunci toate miliardele ascunse — sînt multe miliarde ascunse sau păstrate de inteligenţa bancară — se vor topi în cîteva minute. Evitarea povîrnişului nu poate să fie eternă. Nu e şi cuminte şi social ca să înceapă un contact viu între proprietarii de capital şi sumedenia de iniţiative în aşteptare ?
Dacă, debarasaţi de panica fără substrat, posesorii de capitaluri s-ar apuca să se analizeze individual şi să înţeleagă că rezerva lor nu le garantează nimic, primul hohot de rîs al capitalismului recîştigat ar porni de la bancheri şi de la negustorii de brînză. Trebuie insistat asupra brînzeturilor, mai cu seamă, o afinitate ciudată dovedită existînd între produsele vacii şi capital.
In vremea domnului Argetoianu se povestea un succes al ministrului de Finanţe în lumea lăptarilor. Convocînd pe administratorii financiari ai Capitalei la minister, ministrul le-a făcut ceea ce se cheamă un aspru rechizitoriu, în care se găseau în cantitate egală şi oul şi oţelul. încasările scădeau vertiginos, şi percepţiile făceau tot ce se putea.
Un perceptor avu ideea să ia într-o noapte cu el patruzeci de jandarmi şi să se posteze
armat în drumul lăptarilor dintr-o comună din vecinătate. Lăptarii fură opriţi să intre în oraş, subt ameninţarea că pînă ce nu vor plăti douăzeci şi cinci la sută din restanţele lor către fisc, nu vor mai putea duce lapte în Bucureşti. Pe la patru-cinci dimineaţa, cîteva sute de faitoane se grămădeau dinaintea baionetelor jandarmeriei. A urmat un mic sfat al lăptarilor, adunaţi ca să delibereze în comitet.
— Domnule perceptor, hotărîră lăptarii, vă plătim numaidecît. Şi nu plătim douăzeci şi cinci la sută, plătim suta întreagă. Poftiţi acasă la noi.
Zis şi făcut. într-o jumătate de oră recolta fiscului umplu un sac de parale.
Dar e şi mai interesant raportul administratorului financiar, făcut ministrului, cu cîteva ore mai tîrziu. Lăptarii din satul cu pricina ţineau banii îngropaţi în grajduri şi în saltele şi aveau tezaure compacte.
De unde rezultă că jandarmul poate să fie un excelent auxiliar al autorităţilor, cînd acestea se vor hotărî să vadă că miliardele nu mai pot sta ascunse fără pericol şi că lipsa lor din circulaţie întreţine o criză artificială.
1932
PREMIUL NOBEL
Undeva, în Nordul Europei, funcţionează un conclav care şi-a luat sarcina testamentară să distingă oamenii de litere, de ştiinţă şi de pace, după un criteriu fără greş. Repetarea actelor lui exactă a dat forului scandinav o autoritate, pe care treptat şi-au pierdut-o şi Academiile, şi Bisericile, şi Universităţile, oportuniste şi în acord cu idolatria zilei. Din toată lumea, consiliul Premiului Nobel, informat peste fruntarii şi contingenţe, alege pe unul, un artist, un savant sau un om de acţiune, şi-l consacră, independent de critica rivalităţii şi de influenţele puse în mişcare, uneori pe calea diplomaţiei, ca doctoratele din Oxford.
Anul acesta Premiul Nobel trebuia acordat unui făcător de fapte de pace. Diplomaţia strînsă la Geneva, unde şi-au trimis reprezentanţi şi japonezii şi chinejii, care în Asia sînt în război, şi ruşii, autorii pactelor de neagresiune şi-ai unei armate roşii [...], a putut aştepta pentru fiecare membru al Societăţii Naţiunilor şi al Congresului de pace, acordarea marelui premiu. Totuşi, premiul în anul păcii verbale nu se mai dă.
Comisia Nobel a văzut mai înlăuntrul lucrurilor decît ziarele, care pornesc carul îngerilor însetoşaţi de pace, ori de cîte ori un orator îşi exprimă într-o franţuzească aproxima-
tivă marile lui sentimente împotriva războiului. Dar ea trebuie să aibe mai cu seamă ştiri precise despre ceea ce stă dedesubtul frazelor şi relaţiilor dintre cabinete. Absenţa premiului se tîlcuieşte, fără texte şi braşoave, cu pregătirea constantă a războiului viitor. Pe faţă unii şi pe subt mînă alţii se înzestrează pentru o luptă şi o scoatere a ochilor, arborînd steagul alb şi făcînd declaraţii. Niciodată n-a urît mai mult Europa războiul şi niciodată n-a fost — sugerează rezoluţia Nobel — mai aproape de război. Ca o demonstraţie la ceea ce pot aştepta oamenii păcii — femeile şi copiii, adversarii adevăraţi ai asasinatelor pentru judecăţi şi prejudecăţi — s-a petrecut acea satiră în carne şi oase şi în sînge, de la Geneva, capitala păcii, unde nişte slodaţi care nu trag cu puşca decît o dată pe săptămînă în dopuri de sticlă şi în oale atîrnate în localuri de dare la semn, cetăţeni blajini, republicani liberi, protestanţi şi neatîrnaţi, au omorît Intr-un minut şi jumătate mai multă lume nearmată decît oastea de poliţie din ţările dictatoriale şi burgheze în douăzeci de întruniri cu tărăboi de stradă. Cînd oamenii flă-mînzi de libertăţi şi dreptate vor să asuprească pe alţii, sînt, bieţii de ei, neîntrecuţi.
1932
SÎNGELE
Dumitale, care preferi friptura cu must, sîngele ţi se pre un articol de măcelărie şi un aliment. Părere de mîţă şi dihor. O pisică a ucis vecinului meu cincizeci de iepuri angora, înşiraţi în blănuri portocalii şi albe, de-a lungul grădinii pe unde i-a tîrît; dihorul i-a devastat celuilalt o turmă de puici şi cocoşi, fără măcar să le mănînce, sugîndu-le cîtorva capul pînă la cotor.
Poate că sîngele pe care îl varsă motanul e fără consecinţe : din bozii îl aşteaptă să-i rupă spinarea cîinele, pîndit de turbare. Sîngele de om, nelins de fiare, ci vărsat de semenul lui, mă chinuie şi mă nelinişteşte. Nu ştiu ce e viaţa, pe care nu o pot nici isca nici pricepe, şi nu o pot întrerupe. Poate că la dragoste, la beţie şi necaz aş fi în stare să dobor un rival, dar însemnează că, ameţit şi nebun, nu mi-am dat socoteală. Nu ştiu ce aş face a doua zi. Sîngele s-ar strecura, poate, în paharul meu şi mi-ar turbura lumina din izvor. L-aş străpunge, fără să mă gîndesc, în miezul coltucului de pîine. L-aş vedea um-blînd ca un pîrîu de furnici roşii în aşternut. Seara, i-aş surprinde mişcarea înceată urcînd păretele, pată cu pată, ca nişte omizi groase, străbătînd tavanul şi ieşind printr-o gaură închipuită în ziduri. M-aş mîzgăli cu el săru-tîndu-mi copiii, pe care i-aş murdări cu un
stigmat. Ar fi sînge viu în călimara mea, în Calea Lactee şi-n faianţa metalică a lunii. Şi gonit de pretutindeni de un scrum şi de un gogoloi de sînge, care s-ar rostogoli încet prin mine, m-aş da îndărăt să nu-1 calc, şi m-aş împiedica de groaznicul lui contact, m-aş arunca din munte în prăpastia indiferentă, pe marginea căreia s-ar desluşi bulgărele de sînge, ca un arici.
Dar dacă aş porunci să se verse sînge pentru o idee şi un orgoliu ? Ce-ar fi atunci ? Sîngele gîndit, interpretat, îndoctrinat. Sîngele aceluia care nu copiază gîndul meu făcîndu-şi-1 al lui, care nu are înţelepciunea sau nebunia mea ? Cine poate să fie atît de orb, ca să nu înţeleagă că scăparea în sînge e o luptă de catastrofe ? O bancrută trufaş apărată ? Omul poate să ospăteze şi să hodinească, după ce legea lui anodină a curmat viaţa, după ce a stropit brazda făgăduită fericirii, de fruntea lui îngustă şi de maxilarele-i strînse, cu sînge.
E un farmec şi un blestem ; sîngele rămîne viu şi pedepseşte. De la act, asasinul pentru decalog, îşi trage confuzia şi propeala. Răgazul îl arde ca un jărăgai al minţii şi, adăpat cu sînge, el trece la cheful taciturn de sînge, bea sîngele ca să uite sîngele şi joacă pe sînge şi, pe încetul, ridicîndu-se mocirla pînă la gura lui, sîngele îl îneacă.
In fosta fericită America, înavuţită din sîngele Europei, obeză de purulenţa miliardelor, numărul braţelor fără lucru ale Statelor Unite au atins după războiul continental o cifră de fantezie. Toate uzinele au fabricat cartuşe, puşti, mitraliere şi guri de tun, restituind cu procente inteligenţa primită patru veacuri. Yankeii au cunoscut beatitudinile atroce ale
506
desfrîului dolarului şi, coincident, vermina unanimă a brigandajului pentru alcool. Marii gangsteri ai finanţei au împuiat federaţia cu gangsteri ai băuturii. Puritanii interzicînd şampania şi rachiul, şi-au răcorit limba de-a dreptul în rănile din coasta Mîntuitorului lor.
Un faliment uriaş răstoarnă puterea Unchiului Sam, o face ridiculă şi derizorie. Ai băut spirt amestecat cu sînge, unchiule, şi ţi s-a aplecat. Şi ca să te îngraşi cu el pînă la ruperea curelei, te-ai închis cu zid chinezesc şi ai acceptat cu calicie cîteva pilcuri de intelectuali europeni pribegi, pentru slujbele de rîndăşie, de ciocli şi de curăţitori de haznale.
Acum şi California te părăseşte. Merele tale galbene şi roşii, prunele tale cît portocala, portocalele cît harbuzii şi harbuzii tăi, tancuri şi cisterne, s-au scufundat după treizeci de zguduituri într-o singură zi. A pus timp sîngele pînă ce s-a strecurat dedesubtul Paradisului şi al splendorilor monstruoase, dar s-au ridicat din el fronturile şi batalioanele, strigoi, şi umăr lîngă umăr, morţii au împins de treizeci de ori pămîntul tău în sus şi ţi l-au pulverizat. Ah ! livezile tale miraculoase, piersicile care se coceau în gulere de oglinzi, ştiinţa ta horticolă, sectoarele tale botanice — ai văzut cu ochii zgîiţi de teroare că au fost un moft, sau cum zicea defuncta matale puternicie, un blooţ. Ai să te-apuci să faci o Californie nouă ? S-a isprăvit, nene unchiule ! De aci înainte îţi vei număra bubele şi păduchii, scufundat în puricarea subsuorilor tale cincizeci de ani.
Ai vîndut gloanţe pe bani, domnule Sam, te-ai lăcomit la sînge şi acum plăteşti. Dă banii înapoi cu camătă mare, creştinule pur ! Metodist şi scientist, tu citeai Evangheliile, cu jobe-
507

nul aşezat pe anvon, în vreme ce vapoarele tale, încărcate greu, transportau moarte şi doliu în patriile care te-au gîndit şi te-au aşteptat ca pe o nădejde. Profetul tău Monroe ţi-a spus la timp să-ţi vezi de treabă : nu l-ai ascultat. Trebuia să-ţi căpieze preşedintele, care la masa păcii prindea muştele pe postavul verde, ca să începi să pricepi.
Şi te mai aşteaptă ceva, Unchiule, care, spurcat la sînge, vinzi acum gloanţe neamurilor galbene şi măslinii. Războiul, pe care nu ştii cum să-l aţîţi şi cum să-l ocoleşti totodată, cu oamenii mici ai Mikadoului. Palmele minuscule ale gheişei te vor cîrpi cît va putea să rabde obrazul tău cu ţăcălie, ca să te superi o dată. ■Şi nu te vei supăra, de frica sîngelui tău proprietate personală, pe care nu ţi-1 cheltuieşti, şi prestigiul tău din Pacific va fi fost o znoavă mai sinistră decît conservele tale şi laptele tău condensat, şi de care vor rîde în Europa răzbunată copiii...
1933
CU CAPU-N DOUA OPINII
Domnul Ghiulea, raportorul proiectului de buget şi care şi-a obişnuit apreciatorii cu o vedere curajoasă, clară în materiile încăpute pe mîna domniei sale, desigur că a regretat sarcina de raportor. Fără să avem competinţa în specia legiuitoare, ni se pare că a fi raportorul unei legi este a lua hamul unei căruţe străine şi poverile ce nu-ţi aparţin, după cum nici nobilul poticnit, calul, nu-i proprietarul sacilor cu bureţi şi alune americane din căruţă. Unul dă camionul şi altul cîrlanul, combinaţia dintre nevoiaşi uneşte, de la gara de mărfuri pînă la domiciliu, două interese, asociind roţile cu potcoavele şi îndemnul cu nechezul.
. Tracţiunea suferă cînd calul, scăpînd necastrat. a rămas armăsar. Intre paşii trapului căruţa mai primeşte şi cîte o copită, evident, a picioarelor, cum se zice la Braşov, de dindărăt, cu toate că nici ministrul de Finanţe, care figurează în desenul nostru pe căruţaşi, nici raportorul, nu sînt atît de mult naţionali cît mai ales, vorba bine, ţărănişti. Nişte ţărănişti în sensul în care învăţaţii de specialitate hebraişti, un calificativ traductibil, de pildă, în franţuzeşte cu termenul paysanisants, dacă limba franceză s-ar bucura de bunele elasticităţi ale limbii noastre, aptă pentru tragerea substanţelor dintr-o nuanţă ieşită de soare. Şi unul şi altul şi poate că mai accentuat unul decît altul, sau altul decît unul.
aranjaţi tăieturile siluetei cum doriţi, sînt nişte ţărani în cea mai abstractă accepţie a cuvîntului, comparîndu-se individual faţă de teoretica obîrşie — desigur, a tezei — cam ca fumul faţă de vatră.
Dar, în sfîrşit, zmeul e una şi băieţii care l-au înălţat cu vîjîitoarea sînt altceva. E vorba de domnul Ghiulea raportor şi de un buget, opera domnului ministru de Finanţe. Enervantă e numai parenteza, care se prezintă subt condei.
Nu mai ştiu cine, ni se pare că aproape toată lumea, era de părere că actualul ministru de Finanţe, încă dintr-o guvernare precedentă ar fi dat un excelent ministru de Marină, într-o ţară mai maritimă decît a noastră sau chiar fără coastă la mare. însuşirile vistiernicului actual erau atît de remarcabile pe deasupra portofoliilor şi a împrejurărilor politice, încît lumea s-ar fi împăcat să-l ştie de preferinţă la domiciliu, ca o rezervă neutilizată, însă magnifică rezervă, pentru momente, momente meritate, mai dulci şi mai uşoare, cînd temperamentul domniei sale genial ar fi dat, în linişte şi reculegere, o proză de stat, lirică şi dramatică, aplaudată de la uşa de jos a ministerului, pînă ia cabinetul şefului de asemenea lucru, şi pînă la comisariat.
Nu că lumea s-ar îndoi de valoarea ministrului, dar această valoare necontestabilă mi se pare pentru mai tîrziu sau poate mai nainte. ca versurile unui poet mai gras decît ministrul şi care fumează trabuc. Cu alte cuvinte, i-ar lipsi ministrului acel fleac de simţ mic, care ar părea să fie spiritul de actualitate şi care pe unii vizitatori îi face cîteodată să salute în loc să mulţumească şi să apese pe clanţa uşii, cu gîndul că sună pe odăiaş. Şi s-ar părea că ministrul, după spusele eronate ale publicului,
510
şi-ar fi greşit şi determinarea, dechizîndu-şi, prin ştiinţă adîncă şi cugetare proprie, o chemare pătimaşe a naturii către detectivat... Publicul nu e în curent cu astrologia şi i se poate ierta, între buget şi numele ministrului de Finanţe preexistînd o asonanţă de silabă încîrligată.
Şi totuşi nu era vorba de ministru ci de domnul Ghiulea, care nu trebuie citit de către colegul şi colaboratorul dumisale cu tonul pe ultimă. Sau era vorba, poate, de amîndoi. Am uitat. La urma urmelor, se consumă canta-lup şi după gorgonţola şi înainte de supă, atîr-nă de latitudini, şi toate lucrurile duse la gură cu furculiţa intră întru-un singur stomac, ca într-un singur Parlament deputaţii duşi la Bucureşti într-un buletin de vot.
Un ziar a publicat, fără autorizaţia expresă a domnului Ghiulea, manuscrisele acestui autor, redactate acasă, în biuroul domniei sale, paralel cu redactarea expunerii de motive la buget. Lucrînd la marea enciclopedie a cheltuielilor, raportorul şi-a dat seama, ca un simplu contribuabil, de materialele de dărîmare cu care şi-a creat ministrul opera financiară cifrîndu-le pe o coală de hîrtie albă, le-a documentat pentru sine cu obiectivitatea unui judecător. De acord cu tot ce se poate spune mai urît despre hrănicia cacofonică a ministrului, denaturat din rosturile-i mai mult decît modeste de cazna laborioasă a travaliului intelectual şi de constrîngerile unei puternice voinţe de tînăr căpăţînos ; de acord cu toate concluziile că marile domniei sale spectacole de titan în măsele, în luptă cu obsesiile zgomotoase, parcurg o mitologie inutilă şi duc la nul întreg, şi statul, şi pe contribuabil, pus la dispoziţia ferocităţilor de biurou, domnul Ghiulea masacrează ministru şi buget, după
511
cele mai limpezi reguli ale unui bun-simţ orientat.
Intre textul publicat de ziar şi între textul introducerii la buget, prezentat Parlamentului, e un contrast care nu onorează pe nimeni. Un text apără bugetul şi îl adoptă şi celălalt se leapădă de buget. întrebarea nu este aceea pusă în şedinţă de un deputat : care din aminti ouă textele reprezintă opinia raportorului, ci cum este posibil ca aceeaşi persoană, designată la rolul de a înfăţişa norodului Noul Testament ieşit din minţile ministrului şi de a-1 impune, ca un contract pe un an de zile al guvernului cu ţara, poate să fie şi pentru el şi împotriva lui.
Au răspuns regretabil şi ministrul şi domnul Ghiulea, consacrînd cel dintîi dogma duplicităţii şi cel de-al doilea făcîndu-şi proprii două atitudini antagoniste. Nici ministrul, urmărit şi demascat pînă înlăuntrul himeneului tehnic, nu s-a supărat, nici raportorul, stă-pînit de ambiguităţile ingratei poziţii de a plăcea tuturora şi sieşi, nu s-a putut scîrbi de un rol pe care nu-1 simte, sincer şi demonstrativ.
Iată la ce moralitate parvine să ajungă după cîteva zeci de ani de politică o ţară şi cărturarii în care ea îşi poate pune o nădejde. Ne-hotărîrea nu implică numaidecît eleganţa unei biblioteci şi disciplinatele pergamente, iar minciuna şi falsificarea se pot asimila mai repede, la club. Educaţie civică de şcoală de partid. Dacă am voi să analizăm ipocrizia spălăcită şi temperamentul de căldicel, nici rece nici fierbinte, al primăverii politice, care ofileşte vremelnic frunza nouă şi florile gingaşe, am conchide fără greutate că cea mai caracteristică disoluţie, în acţiune de mare acces, coresepunde cu epoca democraţiei celei
512
mai sistematizate. In natură, care a făcut fiinţe întregi şi răspicat individuale, zimbrul nu se pupă cu pantera şi mîţa nu se linge cu guzganul. Neîmpăcarea, clocotul, cutremurul mînă viaţa, în vreme ce la bugetul şi la tribuna Adunărilor, jumătăţile, sferturile şi optimile de doctrină şi obraz reprezentate, ciocnesc paharele şi tidvele goale, făcînd principiilor cu ochiul.
1933
CAPUL ŞI GHIOZDANUL
Ce-o fi purtînd în ghiozdanul lui de piele de marochin cu patru cătărămi, domnul care se suie în automobil, atît de adîncit în grava lui personalitate ? Dar cucoana care se dă jos dintr-altă maşină, ce-o fi avînd în servietea ei atît de plină, dusă de urechi cu o mînă ho-tărîtă ? Ruşinată să transporte din apartament la oficiu o farfurie goală, adorabila persoană tîrăşte prin tot oraşul un geamantan de cincisprezece kilograme.
Doamna e hamalul propriului prestigiu şi propriei autorităţi, ca şi domnul cu ochelari, şi cînd e vorba de portofoliu povara devine dulce. îi place şi doamnei şi domnului să-şi lase în ochii trecătorului o fotografie. E romanul cu intriga anodină în care se complac şi doamnele şi domnii, socotind că trecerea lor îngîndurată, din cupeu în uşa unde salută sergentul şi opreşte hăulind publicul să intre, dă omenirii reproducerea fiorului de surpriză resimţit în pielea respectivă.
E de fapt salariul adevărat şi totalul fericirii doamnelor şi al domnilor cu ghiozdan. Căci în ghiozdan nu e nimic ce n-ar putea să încapă decent într-o notiţă de buzunar, îndoită într-un carnet de doi lei. Hîrtie multă cu text puţin : douăzeci şi cinci la sută din bugetul statului, care adună conţinutul ghiozdanelor, îl coase, îi fac dosare, arhive, scripte,
514
copii, concepte şi exemplare şi apoi dulapuri de stejar şi nuc, case de fier şi, in sfîrşit, imobile şi chirii.
Iată biuroul gazetarului la care mă gîndesc, pe care nu-1 pot numi, pentru că pe deasupra umărului meu se uită-n manuscris: un creion ! Masa goală, camera de lucru goală. Un cuier cu o pălărie şi o manta. Nici un dulap, nici unul din monumentele de lemn care dau biurourilor oficiale înfăţişarea unei colecţii de morminte şi agrementul sinistru al unui ungher de cimitir întreţinut. Cu creionul lui, gazetarul dă zilnic la oră precisă cîte 16, 18, 20 şi 32 de pagini de ziar, ceea ce reprezintă, în metri pătraţi de suprafaţă de hîrtie acoperită cu lucruri zilnice noi şi interesante, cîteva sute de pogoane de lună. Nu răcneşte cînd vine, nu-1 salută gardiştii : nu zbiară cînd s-a dus pînă în Calea Victoriei să răsfoiască o carte la librărie. A plecat, s-a strămutat şi creionul cu el. Instalaţia toată e în buzunarul ochelarilor de lîngă batistă — şi încă undeva, vă las să înţelegeţi. Sau mai bine să spunem pe şleau... în cap.
Cine are cap, nu are ghiozdan.
19 3 3
UN CUVlNT
In lipsa unui criteriu mai precis şi pentru evitarea criteriului adevărat al verificării pe acte, mai todeauna funest oamenilor politici şi economiştilor de cameră — colaboratoriştii finanţei şi economiei — aceştia din urmă slnt apreciaţi după voce şi după cheie de portativ. Dacă oratorii ideilor nu cîntă propriu-zis, ei sînt tot nişte cîntăreţi, ai tribunei parlamentare, ai întrunirilor publice, ai portofoliilor pe care le deţin, şi unii dintr-înşii îşi exercită, nu-i vorbă, timbru destul de frumos.
Fără înzestrarea gîtlejului şi a sonorităţii, cei mai numeroşi din bărbaţi — pînă la un punct — pasionaţi de fericirea poporului românesc, s-ar mistui în primele săptămîni de guvernare, cu singura urmă a scrumului fin, pe care îl aruncă dintre două uşi — una de sosire şi alta de plecare — moţul cenuşiu al unei ţigarete cu jartiera de aur. Mai ales, fără un gen de preţuire, care preferă să reţie rama şi să uite tabloul ; preţuirea presei, morfini-zantă şi camforee, echivalentă în sensul ei cu îmbălsămarea şi permiţînd păstrarea artificială a nulităţii pentru guvernarea permanentă.
Făcînd socoteala capacităţilor modeste şi a valorilor în circulaţie nemotivat, vedem că la departamentele esenţiale ale vieţii de stat, se succed şi revin şi se eternizează o serie de fotografii consacrate, aceleaşi care au făcut în
516
guvernări anterioare tot răul cu putinţă, propuse să-l continue pînă la calamitate. In orice altă ţară agricolă asemenea valori politice ar fi slujit cel mult, sprijinite pe un băţ potrivit şi cu o perucă de paie subt pălărie, la speriatul ciorilor, prin clătinarea unor beţe paralitice în văzduh şi dansarea unor picioare inconsistente pe deasupra ogoarelor însămîn-ţate.
Amatorismul, atît de întins în literatură, în pictură, teatru, muzică şi muzeologie, a dat tipul lui de snob şi de papagal, caracteristic. In politică, el dă conducători. O fantezie de calitate meschină prezidează şi la zăpăcirea cu o pensulă a paletei şi la măsurile anapoda cu toată sinceritatea emfatică şi declamatorie, în materie de pîine, de lucru şi de salariu. Rare epoci s-au putut mîndri cu o continuitate de figuranţi ca epoca noastră.
Totuşi, criteriul evitat de toată lumea, se înţelege de ce rămîne pentru un om de idei şi un creator de rosturi şi împrejurări, numai verificarea. în economie, lucrurile trebuie să se petreacă normal, ca în terapeutică. Un purgativ, ale căruia efecte trebuiesc aşteptate zece ani, oricine înţelege că nu e un purgativ ; poate să fie o bună vopsea de păr sau o pastă de ras. Numai că la stat reţelele deviază de la utilitatea lor şi un leac e propus — şi dintr-o ciudată întorsătură a inteligenţii, acceptat — cu zero eficacitate, cînd împrejurarea a murit. Pe orice ministru l-ai întreba : «Cum tăcurăţi că ieşi atît de prost ?» El ar răspunde cu surîsul suficienţii : «O să vezi peste două sute de ani.»
Toţi gîngavii vieţii sociale s-au obişnuit să se raporteze la veacul incontrolabil, la posterităţi adînci şi la un viitor al treilea şi al
517
patrulea, pentru că au citit că pămîntul a
evoluat în sute de mii de ani şi au căpătat din pagina a şasea a ziarelor noţiunea coeficientului lent.
Domnul inginer Ştefan Mihăilescu, autorul volumului Doi ani de activitate politică, a căruia prezentare nu mai avea nevoie de un adaos la propriile capitole, străbătute de idei clare şi conţinînd soluţiile logice şi singurele soluţii, româneşti la dificultăţi româneşti, are norocul intelectual că poartă cu sine cheia care descuie toate lacătele încuiate, afară de lacătul — să iertaţi — de dimensiunile unui dovleac.
S-a întîmplat ceea ce se întîmplă normal, că încuietorile noastre s-au stricat româneşte, nu englezeşte, nici franţuzeşte, nici nemţeşte ; şi că lăcătuşii de stat trebuiesc aleşi printre ţiganii noştri, nu importaţi din nordurile blonde ale unui climat, în care nu respirăm. Păcatul sau insuficienţa diverşilor meşteri complicaţi cărora li s-au încredinţat uşile noastre, consistă în detaliul esenţial, că au crezut să aplice răului de şes uscat remediile răului de mare, şi făcînd abstracţie că drumurile noastre cu praf sînt umblate de cai mici şi de care cu boi, ei au pus în ţărîna românească să plutească vapoarele de ocean şi ne-au tratat cînd ca pe nişte matrozi, cînd ca pe nişte neerlan-dezi, citind în Cişmigiu faimoasa poezie a lui Baudelaire, L’Albatros, şi suspinînd-o la Buturugă pe franţuzeşte.
învăţul de carte, mai cu seamă cel încăpăţînat, are neajunsul că te ajută să vezi de-a-nda-ratele şi cruciş şi, atunci cînd te afli mînînd nişte boi cu fîn între Olteniţa şi Bucureşti, te trezeşti că-i îndemni în limba suedeză, pe care boul nostru, fără doctorat etranjer, ar
518
vrea să o înţeleagă însă nu o pricepe. Dacă, în loc de Capitală, ajungi cu meiul păsăresc în Dunăre şi te îneci, nu vom afirma că metoda dumitale a dat greş, ci vom trimite pe Plăvan la Geneva şi pe tovarăşul lui de jug din stînga să înveţe la Oxford, ca să li se poată aplica reformele minţilor ştiinţifice şi organizate.
Domnul inginer Mihăiescu are asupra marilor miniştri, care n-au făcut nimic şi s-au încurcat în cîlţii acestui vast nimic, superioritatea că nu a fost încă ministru niciodată, ci numai deputat, dar în schimb un deputat activ, ceea ce constituie iarăşi o excepţie supărătoare, mandatul de ales al naţiunii im-plicînd din partea titularilor lui o absenţă de idei demonstrativă, un surîs imaculat şi politeţea tăcerii de aur. Deputatul nostru fiind şi un inginer, care nemulţumit cu pergamentul imobil al unei profesiuni pur teoretice, în stare să neutralizeze datoria şi frămîntarea intelectuală pînă la o demnitate, fie ea şi ministerială, meritorie de onoruri sterile, a creeat neîncetat la ordinea materială, a controlat act cu act inovaţiile oamenilor de la guvern şi şi le-a cenzurat similitudinea de idei şi iluziile de cabinet. Scurtînd drumul criticii, domnul inginer Mihăiescu nu s-a mărginit la tăgadă şi a trecut de-a dreptul la propunerile, şi ale experienţei şi ale spiritului, fericit adecuat în ceea ce îl priveşte la problemele româneşti. Acolo unde s-a spoit realitatea cu fard internaţional şi în locul gol s-a făcut un discurs superb sau agasant; acolo unde colegii domniei sale de mandat, mutaţi în banca ministerială, dezvoltau o strictă aplicaţie de dicţionar, căutînd calificative, verbe, substantive,
exclamaţii şi interjecţii, domnul Mihăiescu 'a
' ■ < i:
pus idei şi realităţi.
19
Ar fi oţios să ne aşternem în acest cuvînt introductiv pe toate dimensiunile volumului, ca să demonstrăm de cîte zeci de ori acest neobosit supraveghetor al orbilor loviţi cu nasul de părete, le-a oferit drumul mai bun pentru păstrarea nasului intact şi a păretului curat.
Să dăm în treacăt numai cîteva mostre din materialul cu care lucrează intuiţiile şi certitudinile domnului inginer Mihăiescu, confirmate de timp şi din belşug documentate.
Echilibrarea bugetului este şi actualmente o figură de acrobaţie penibilă, dovadă şi marea turburare provocată între funcţionari, solidarizaţi pe neaşteptate, într-o secundă, din toate organizaţiile lor profesionale. Încă din primăvara anului 1929 autorul a demonstrat că bugetele celor trei-patru ani precedenţi au fost bugete de «risipă», iar nu de «mizerie», cum voiau să susţie miniştri de Finanţe. «Dacă totuşi administrarea şi întreţinerea serviciilor publice — scria domnul inginer Mihăiescu în 1929 — atît în ce priveşte materialul cît şi personalul, sînt cu mult inferioare stării dinainte de război, cauza este că am trăit subt domnia bugetelor de risipă». Documentările acestei afirmaţii a autorului sînt impresionante. Nu se va putea zice, ca în momentele cînd dispar oamenii clarvăzători, că răului nostru i-au lipsit medici potriviţi. Cu atît pare mai ciudată orbirea guvernelor care au făcut o vinovată abstracţie de diagnostic şi de remedii.
Luaţi cunoştinţă, ca să puteţi aprecia valoarea practică irefutabilă a ideilor domnului Mihăiescu, de propunerile domniei sale relativ la adaptarea datoriilor la puterea de plată a debitorilor. Încă din anul 1930 autorul a dat soluţia, liniară şi elegantă, într-o formulă, pu-
520
ternic argumentată dealtfel, a căreia tehnicitate precisă este egalată numai de frumuseţea ei. Scăderea dobînzilor la nivelul beneficiilor din agricultură, industrie şi comerţ — adică beneficiile capitalului leneş, împrumutat, să nu pretindă să întreacă beneficiile capitalului muncitor, pus în producţie şi asociat cu puterile ce le capătă capitalul de la inteligenţă, activitate şi iniţiativă, factorii fecun-danţi ai oricărui capital. Deci, adaptarea datoriilor la valoarea banului, printr-o conversiune generală radicală.
Numeroase articole şi discursuri ale domnului inginer Mihăiescu au fost consacrate necesităţii de a se ajusta preţurile mărfurilor industriale la preţul scoborît al produselor agricole şi la nivelul micşorat al venitului consumatorilor. Dacă această întreită adaptare nu va fi înlesnită de conducătorii politici şi financiari ai statului — atrăgea domnul Mihăiescu atenţia oamenilor răspunzători — ea tot se va face «peste capul lor, dar cu mai multă suferinţă şi poate cu adînci frămîntări sociale».
Sentinţa definitivă. A urmat cascada falimentelor bancare, a industriilor, şi actualmente trăim suferinţele adaptării prea tîrzii a bugetului la nivelul veniturilor noastre.
Dar domnul inginer Mihăiescu, ale căruia idei şi propuneri sînt în acelaşi timp nişte fapte şi nişte acţiuni în dezvoltare, a refuzat să fie urmat şi în calea acţiunilor pure. Pornind de la judecata că la noi criza e mai mult de ordin moral decît material, domnia sa a încercat să stîrpească una din pricinile ei cele mai întîrziate, aservirea oamenilor politici de către bancheri şi oameni de afaceri, în consiliile de administraţie ale societăţilor cu scopuri lucrative, mai toţi oamenii politici făcînd
521
parte din nişte consilii, în care nu aduc nici o competinţă şi nu prestează nici o muncă, ci exclusiv influenţă politică plătită gras. E secretul tuturor privilegiilor obţinute de carteluri, de bănci şi concesiuni. Domnul inginer Mihăiescu, care era deputat, a depus un proiect de lege, stabilind incompatibilitatea mandatului de parlamentar şi a portofoliului de ministru cu calitatea de membru în consiliile de administraţie.
Colegii — adică deputaţii, adică miniştri, adică toţi acei oameni politici care voiau să fericească ţara fără să-i dea de la ei decît intenţii şi vorbe — au refuzat proiectul de lege... Se poate oare spune că în epoca noastră, plină pînă la inundaţie de lapoviţa lacrimilor vărsate pe durerea obştească, actul parlamentarilor nu are semnificarea lui ?
Mai este adevărat că, jenaţi să afirme sursele, feluriţii legiuitori care, greşind de zece ori, au nimerit-o cîteodată, s-au inspirat de la principiile inginerului. El a influenţat toată legislaţia ultimilor ani, fie că s-a produs prea tîrziu, ca legea conversiunii, fie că a căpătat deghizamentul unui stil.
Şi, atunci cînd miniştri n-au originalitatea de gîndire şi limpezimea văzului necesară şi consimt să se afirme orientaţi de doctrinele unui deputat, potrivit cu departamentul pe care îl luminează dar în afară de guvern, orice om cu bun-simţ se întreabă, de ce nu sînt puşi la locul ce li se cuvine personajele competente şi de ce parazitează pe urmele lor amatorii şi fotbaliştii economico-financiari ?
în cartea în care mi-am făcut plăcerea să intercalez cîteva consideraţii mai libere decît permite, poate, textul ei, cititorii vor urmări cu atenţie coincidenţele, drumurile noi, parale-
522
lismul şi mai ales facultatea de prevedere a autorului, al cărui spirit de echilibru exact se impune unei epoci, în trepidarea căreia oamenii politici cu celebritatea uzurpată şi-au pierdut şi minţile şi răbdarea.
1933
DER NACHBAR OTTO...
Fabulă
Am un vecin, un neamţ. Mă învăţasem să stau de vorbă cu acest om cumsecade şi agreabil, la gardul nostru de zăbrele, despre evenimente. Evenimentele noastre erau cotidiane şi banale : împuţinarea chibriturilor dintr-o cutie, scumpirea kilogramului de carne. Şi vecinul, de profesie Schuster, ceea ce în româneşte, elegant, se poate traduce cu termenul pantofar de lux (între noi fie zis, vecinul era un om onorabil, însă un pur cîrpaci), avea o înclinare deosebită la botanică şi un cult pentru terminologia latină. El putea să reciteze, ca apa, cîte cincizeci de nume de plante, fă-cînd celorlalţi vecini, mai puţin instruiţi, impresia că la gardul cu zăbrele conversează Ovi-diu cu Virgil. Neamţul meu era, cu alte cuvinte, un savant.
Intr-una din seri m-am dus să reiau contactul cu el. Era în pom... Ca în toate zilele, i-am dat cu pălăria : «Bine te-am găsit, domnule Otto». Vecinul meu, atît de politicos de obicei şi ajustat în atitudinile lui, ca de educaţie de mare chelner, întoarse capul ostentativ. Nevasta lui, care e româncă, mi-a explicat că soţul ei stă în pom de o zi întreagă şi că s-a suit acolo, după citirea ediţiei de dimineaţă a ziarului, pe la opt şi jumătate. Ca să se simtă şi mai bine, el s-a încins cu tesacul chiriaşului dintr-o odaie, a familiei, un vardist
524
care făcea serviciu de noapte. Şi a luat cu el în pom şi o trompetă de automobil, cu băşică.
—	S-a mai suit vreodată în vreun pom ? am întrebat cu o nuanţă în glas.
îmi puteam închipui că se petrece cu domnul Otto, care se mutase în Bucureşti de la Sibiu, un fenomen de pandalie mai vechi, cu periodicităţi. Cine-i atît de întreg încît să nu fi suferit niciodată de o scrinteală ?
—	Nu, nu s-a mai suit, a răspuns doamna Otto. Mă şi mir.
A doua zi, nevastă-mea, în curent cu cele petrecute în ajun, îmi spuse pe franţuzeşte :
—	Tu sais, ce pauvre Otto, il file du mau-vais coton...
In româneşte, observaţia nevestei se putea formula cu vorbele : Bietul Otto, a intrat in anul morţii.
—	Dar ce a mai făcut ? am întrebat.
—	Apropie-te de fereastră. Uite-1 pe casă.
Intr-adevăr, vecinul se suise pe acoperişul
de tinichea şi se silea să încalece o bicicletă, ţinîndu-se de coş. îşi transportase pe casă bicicleta, cu care îşi servea clienţii în oraş. De streaşină spînzura şi un steag original, croit dintr-o faţă de saltea...
Mai tîrziu, Otto ţinu şi un discurs, înflăcărat cum nu mai fusese. îşi procurase şi o mică instalaţie de erou particular, şi nişte pinteni, pe care şi-i fixase la sandale, o capelă, mai multe decoraţii, şi la umerii jiletcii cususe epoleţi.
—	Să ştii că a înnebunit! zise nevastă-mea.
—	Aş ! răspunse nevasta lui... Otto face politică. Nu mai lucrează, şi cei din urmă gologani i-a dat pe pintenii aceia, cu care umblă de două săptămîni prin pod. Nu mai scoţi din gura iui o vorbă ; nu face toată ziua decît
525
declaraţii. Aseară şi-a ras şi mustăţile şi mai are două omizi de păr pe buze în dreptul găurilor de la nas. Aşteaptă să-i vie pe acoperiş, de la Berlin, şi o numire. Otto doreşte să obţie gradul de colonel pentru judeţul Ilfov.
1933
MORŢII
A fost o lună de morţi, disonantă în muzica florilor de mai. Flori, drepte, aproximative cît şi maiul aproximativ. Morţile începeau să fie normale numai de prin noiembrie, cînd lutul se întăreşte şi funeraliile par să se împace cu giulgiile aşternute peste inscripţii şi simbole.
Seria e întîi japoneză, devenind americană cu aruncarea din ceruri a dirijabilului <-Acron», şi apoi europeană cu zilnicele căderi din văzduh a păsărilor de oţel. Se adaogă morţile de pe teren solid. In cîteva ceasuri s-au pierdut cîteva personalităţi, al căror nume a mai figurat o zi, pentru ultima oară, la necrolog. Doi profesori ai Şcolii de medicină, Mina Mi-novici şi Djuvara au trecut la cele numite veşnice, aproape la braţ. îi găsim căutîndu-şi o rezistenţă nouă în Calea Robilor, care s-a arătat cîte puţin în luna noastră.
Medicul împărtăşeşte faţă de posterităţi soarta actorului, mărginită la viaţă şi nepu-tînd să treacă de ultima operaţie sau reţetă semnată. Din cel mai mare chirurg încălzit de soarele nostru, care nu-şi lungeşte raza şi dogoarea dincolo de cimitire, rămîne singura amintire a pacientului tămăduit, precară şi ea şi mărginită ; mărginită din pricina puţinei durate şi a bolnavului lecuit, şi precară pentru motivul că, implicînd onorar imediat şi
527
tangibil, actul de valoare al chirurgului se pierde şi e socotit recompensat ; şi cu atît se pierde mai iute, cu cît însuşi bolnavul, uşor impozabil, ar avea conştiinţa onorariului important. Ca să rămîie, medicul e condamnat să-şi cheltuiască viaţa în dezinteres şi în binefacerea constantă, cu preţul meschin de a trăi mai prost decît oamenii cărora le dă viaţă. Omul e unul şi acelaşi, cînd i-a sărutat lui Christ marginea veştmintelor, cînd a fost vindecat de sfîntul Pantelimon, doftorul fără de arginţi, sau cînd i-a plătit savantului, cu tariful înscris pe uşă — «o mie lei consultaţia în aur». La tariful de şaizeci de mii lei, plătiţi, anticipat, pentru intervenţia urgentă, infectul animal de om îşi uită mîntuitorul a şaptea zi după operaţie, necum a doua zi după deces. Profesorul Djuvara a fost în schimb un învăţat generos.
Totuşi, din abilitatea lui de savant şi din toată personalitatea Iui ştiinţifică şi umană rămîn numai un portret şi un număr de telefon. Aşa vrea Dumnezeu.
Sau medicul trebuie să lase o carte cel puţin bună, în biblioteca lectorului ; o carte osîn-dită să nu fie citită decît, din cînd în cînd. în spitale, unde şi acolo, internii preferă lectura artistică ; o carte care pornind din profesiune să aibă accentul cerebral, de pildă al literaturilor de roman. Are timp medicul, practicianul, să scrie, dacă şi la citit, după spusa librarilor, se codeşte ? Şi mai are el şi altceva, care nu-i numai terapeutică şi fiziologie ?
Profesorul Mina Minovici şi-a putut lăsa numele şi viaţa strîns legate de Institutul Me-dico-Legal. Ca şi fratele lui, domnul profesor N. Minovici, profesorul defunct s-a bucurat de
52S
un har al organizării şi al realizărilor, pe care aproape nimeni nu-1 mai are. Morga şi Salvarea ar fi două şcoli puternice, de unde ar avea de învăţat mult reformatorii de toate calibrele, inovatorii învîrtiţi într-un permanent vîrtej de înec şi în nestare să întemeieze altceva decît scripte timbrate, taxe, legi şi regulamente. Salvarea e opera domnului Niculaie Minovici, Institutul aparţine iniţiativelor lui Mina Minovici : o singură familie a dat doi mari organizatorici.
Asemenea monumente asigură posteritatea.
Poezia a pierdut în Franţa pe Contesa de Noailles, care a fost niţeluş a noastră, de pe mamă, iar în România, la Iaşi, pe zugrăvito-rul ei cu pensula, Ştefan Dumitrescu, un artist înlănţuit de şevaletul lui de piatră şi un om de mari castităţi sufleteşti, cu atît mai pure cu cît el era spălat de spiritul de insistenţă şi de reclamă. Ne urmăresc ochii blajini ai artistului şi gura lui, care şi în surîs voia să plîngă, strînsă de un oftat.
In sfîrşit, dacă nu cumva seria morţilor ce şi-au cîştigat un drept la necrologie va continua, şi-a închis ochii, ochii lui de culoarea zării încrucişată cu furtuna, marinarul şi scriitorul Jean Bart, un meşter clar al paginii de călătorie, creionată pe un genunchi, prob literat şi om de mare cinste, zestrea reală a copiilor lui.
1933
DOMNUL CONCOMBRE
Fabulă
Patru vecini s-au întîlnit în grădina cu papagali din localitate, poftiţi să se înţeleagă. Unul cultivă pepeni, altul struguri, al treilea tomate, şi aceştia voiau să ia de partea lor şi pe proprietarul culturii de castraveţi, alegîn-du-şi martor şi judecător pe un martor mai din depărtare, tocilar. Prieten al tuturor, el ascute pe rota lui de piatră bricegele, cu care vecinii îşi încearcă între dînşii, din cînd în cînd, răbdarea şi adîncimea pielei.
—	Sînteţi de părerea mea, întrebase unul, să nu mai aruncăm cu pietre nimeni în grădina celorlalţi onoraţi colegi ? Pepenii se sparg, ciorchinii se terfelesc, pătlăgelele roşii crapă, castraveţii se sfarmă, şi uneori bolovanul nimereşte şi cîte un geam ; ba el intră pînă-n casă şi face ţăndări oglinda. Copilul unuia a rămas chior, de un ochi albastru, din pricina unui bulgăre care l-a lovit în cap. Ca să-şi răzbune infirmitatea, după ce s-a însănătoşit, el a doborît gardurile şi a intrat cu cîinii în brazdele vecinului. Cestălalt nu s-a lăsat mai pe jos, şi noaptea a dat foc coteţelor cu porumbei.
—	Se poate să fie cum zici, răspunse careva.
—	Nu e vorba că se poate să fie.
530
—	Să zicem că aşa a fost, răspunse careva din nou, codindu-se să afirme răspicat.
—	Nici nu mai încape îndoială, ziseră ceilalţi patru.
—	Dacă toţi ziceţi aşa, nu văd de ce n-aş fi de părerea dumneavoastră, desigur cu oarecare rezervă.
—	Lasă rezervele. Vrei să nu mai dăm cu pietre ?
—	Nu numai atît. Ceva mai mult: E o datorie de civilizaţie şi cultură. Ştiţi bine că familia mea, pe lîngă castraveţi, cultivă pictura, cîntul, filozofia şi poezia. Un străbunic ilustru fusese un artist al flautului şi a inventat toba. O mătuşe ştia pe Sapho pe dinafară şi, pe vremuri, terenul nostru, destinat culturii lui speciale, îşi întindea vrejurile pînă departe, răzbind cu castraveţii pînă la marginea Ci-terei. V-aş mai aduce aminte, în sprijinul sensibilităţilor noastre...
—	Ştim, ştim. Nimeni n-a dat mai nobili cultivatori ca dumneavoastră. Dar, nu mai aruncăm cu pietre la vecini ! S-a stabilit...
—	Sînt de acord, zise grădinarul de castraveţi, însă vreau să fiu cu totul sigur că nici la mine nu dau vecinii.
—	Pentru asta stăm de vorbă.
—	De unde ştiu eu că după ce ne înţelegem nu mă pomenesc cu o piatră ?
—	Fiindcă hotărîm.
—	Va să zică, nu mai dă nimeni cu pietre în grădina vecinului.
—	Exact.
—	Cu nici un fel de piatră...
—	Păi, piatra e piatră, oricum ar fi.
—	Un moment, răspunse grădinarul. Piatră poate să fie şi un bolovan de pămînt foarte uscat.
—	Cînd plouă, se înmoaie.
—	Şi dacă îi vine gust unui vecin să mă bombardeze pe arşiţă ? Trebuie să-l trecem printre pietre.
—	Orice bolovan, din orice material, este cuprins în cuvîntul piatră.
—	Nu numai în cuvîntul piatră, ci şi în ideea piatră.
—	Perfect ! ziseră vocile.
—	Dar este piatră de silex, de calcar, de granit, piatră rotundă, piatră ascuţită, haşchie de piatră, concreţiune. închipuiţi-vă că-i vine cuiva în minte să mă ia la ochi cu o concreţiune ! N-ar fi bine să ne mai gîndim şi să ne întîlnim din nou, duminica viitoare ? Am şi niţică treabă în oraş. Uite, s-au făcut orele şapte.
—	E numai şase jumătate.
—	Pînă ajung se face şapte.
—■ Mă rog : am hotărît să nu mai dăm cu pietre sau ba ?
—	Asta da, am hotărît, cu specificări...
Cei patru tovarăşi sar brusc de pe scaune
în ajutorul tovarăşului din castraveţi, palid.
—	Aduceţi apă-de-Colonia ! strigă ei. I s-a făcut rău.
—	O uşoară indispoziţie trecătoare. Nu e nimic. Dar aş prefera o picătură de apă-de-Javel.
—	Să mă scuzaţi, zise, după ce-i trecu... îmi veni o idee, tocmai pe cînd mă aflam leşinat... Să nu mai aibă nici un vecin pietre pe proprietatea lui.
532
—	Admirabil ! strigară ceilalţi. Domnul Gur-ke are întodeauna idei geniale.
—	Pardon ! răspunse domnul Gurke. Mă numesc domnul Concombre.
—	Nevastă-mea, care-i englezoaică, ştii cum îţi zice ? Domnul Ciucheombeor. Va să zică, suprimăm toate pietrele. Nici nu se poate ceva mai bine găsit. Cu ce mai dai de-a aruncata, dacă n-ai pietre ?
—	E soluţia la care m-am oprit, zise domnul Castravete.
— Culegem toate pietrele, ne ducem cu ele la puţ şi le dăm drumul înnăuntru. Şi s-a isprăvit.
—	Cu o simplă modificare de detaliu, zise autorul ideii. Esenţialul este să le adunaţi. Restul n-are importanţă. In loc să le aruncaţi în puţ, le aduceţi la mine... Vă garantez că este ca şi cum le-aţi arunca în puţ, adaose el, ghicind pe figura tovarăşilor ceva.
—	Să le aducem la dumneata ?
—	Vor sta lingă pietrele mele. Să vă fac o confidenţă : am nevoie de un pavaj.
—	Pietrele dumitale rămîn unde sînt ?
—	Altfel ce siguranţă am eu că nu mai dă nimeni ? Eu sînt pentru siguranţă, exclusiv pentru siguranţă. Pe urmă, mai am o idee: vă angajaţi argaţi la mine. Tot pentru siguranţă. Că, fără siguranţă, eu nu pot să trăiesc.
—	Să semnăm un contract, răspunseră tovarăşii.
—	La mine argaţii au un tratament bun : muncesc cu o ghiulea la picioare, zise domnul Castravete.
—	Bine, răspunseră tovarăşii.
—	Şi cu un belciug de nas.
—	Bun !
53.
—	Belciugul e legat cu o sfoară de ghiulea...
Sfoara e de Manilla.
—	Să iscălim contractul, zic tovarăşii, care au primit toate condiţiile.
Dar domnul Castravete e foarte supărat... Şi-a uitat stiloul acasă, şi cu alt condei nu poate să iscălească...
Liga Naţiunilor — 19 3 3
SĂRBĂTORIRILE
România rămîne ţara binecuvîntată, neatinsă, în ceea ce priveşte oamenii cu situaţii politice, de epidemia obştească. Este drept că şi aceşti oameni, înzestraţi cu stomac şi carapace, opun evenimentelor o puternică inconştienţă. In epoca unui doliu care înmulţeşte parastasele în toate capitalele Europei şi care e purtat în steagurile mausoleului de la Geneva, membrii asociaţiei Bugetului naţional se sărbătoresc chiar în odaia mortului încă neîngropat.
Parcă sărbătorirea, ca să păstrăm limbajul sinistru adoptat zilnic de presă, a unui — hai să zicem — a unui învăţat, a unui cetăţean marcat în lunga lui carieră activă de o muncă unitară şi continuu remaniată şi de o vîrstă care constituie un preludiu al convoiului negru, s-ar mai potrivi. Cărturarul primitor de asemenea triste omagii, cînd natura i-a curăţat craniul de păr, gura de măsele şi vertebrele de o măduvă scăzută cu mercurul termome-trului către zero, are prilejul unei părăsiri sui-generis, gustînd cu anticipaţie ce vor fi fu-nerarile lui naţionale sau private. Săteanul a făcut şaizeci-şaptezeci de ani o muncă mai sigură şi mai concretă decît a unui învăţat, a griului şi a păpuşoiului, hrănind milioane de oameni pe an, şi, în esenţă, toate generaţiile viitoare. El moare necunoscut şi trăieşte nesăr-
535
bătorit, aşa cum stă bine unei fiinţe măsurate, a pămîntului bun şi nesimţitor.
Dar se sărbătoresc pe sineşi, deopotrivă cu nişte demnitari, al cărora chef de vanitate nu ar fi supărător în epocile blajine, toţi caraghioşii unei funcţiuni şi ai unui mandat. Unul s-a făcut de nouă luni în slujba lui, altuia au început să-i încolţească dinţii în carieră, al treilea a învăţat să dea din sprîncene în Parlament. Toate aceste facultăţi şi vîrste administrative sînt prilejuri de a fi sărbătorit. Ştiţi cum se operează: un comitet de indiferenţi, sau de lingăi ia iniţiativa.
Fără nici o ruşine, ba cu o tristă absenţă a bunului-simţ, sărbătoritul stă la masă şi ascultă discursurile, şi la urmă face şi el un discurs. Şi a doua zi, el se vede mai autorizat şi mai mare.
Cumplită mizerabilă deşertăciune...
1933
IDEI
Un adevărat ministru de Finanţe — ne scrie un cititor — nu s-ar mulţumi să perfecţioneze maşina de cusut, pe măsură cu dispariţia ştofelor şi a căptuşelii. El ar înfiinţa şi un biurou de studii şi de brevete, pentru primirea şi economisirea ideilor emise din public, căci sînt persoane ca mine, care gîndesc fiscal şi găsesc soluţii la problemele financiare, mai bine decît specialiştii. Vreau să vorbesc de talentele înnăscute.
Ce folos că am idei şi nu am unde şă le propun şi să le depozitez! O idee bună e mai importantă decît un capital, şi dacă Ministerul de Finanţe ar breveta ideile salvatoare, şi-ar asigura un supliment de venituri din exploatarea lor de către autori.
Sînt inventatorul unui sistem, între altele, care permite oricărui proprietar al unei derizorii sume de trei milioane de lei, să cîştige la toate jocurile şi loteriile şi să le ruineze în beneficiul lui. Mi s-a obiectat că enormitatea beneficiilor şi preţul cu care le poţi obţine sînt monstruos de imorale şi că e mai bine să-ţi păstrezi milioanele, fără să mai încerci miliardul, bilionul şi trilionul. Cu unul din sistemele mele aş putea duce Statele Unite la faliment, în cîştigul acelui stat european care ar accepta să colaboreze efectiv •— apăs pe cuvînt — cu mine... Nu m-am adresat încă
'■>31
nici unuia, de teamă să nu-mi fie ideea furată şi am rezervat-o pentru ţara mea, unde nu găsesc înţelegerea necesară.
Prin oficiul lui de studii, statul nu ar fi obligat să plătească nici un acont, plăţile în-cepînd să fie făcute din rezultate... Aş cere arvună o singură hîrtie, cu textul aproximativ următorul, semnată de Consiliul de Miniştri, înregistrată şi parafată, fără să mai fie nevoie de o ratificare a parlamentului: «Subsemnatul, guvern român, garantez domnului X (numele meu) proprietatea integrală şi nediscutată a ideii, pe care o va expune în şedinţa din 13 (de pildă) a Comisiunii de Studii de pe lîngă Ministerul de Finanţe». Fără un act anticipat n-aş avea încredere să-mi dezvăluiesc ideile nici faţă de guvernul român. Time is money, adică, ce-i în mînă, nu-i minciună. Cititorul, cum se vede, e de cultură economică engleză.
Aştept să se înfiinţeze biuroul de studii, continuă cititorul, ceea ce nu va putea să întîrzie prea mult, dată fiind situaţia financiară, din ce în ce mai grea...
Pînă atunci, aş putea totuşi livra o idee gratuit. Cine-i nabab nu se uită la firimiturile de aur ce i se strecoară printre deşte.
Ministerul se plînge că nu poate încasa şi multiplică mijloacele de percepere şi perceptorii, comisiile şi consiliile. Mijlocul cel mai simplu l-a uitat : e pueril şi la îndemîna lui. Statul n-are decît să se înţeleagă cu comuna şi cu Societatea de telefoane contra un ce profit, să zicem de un două la sută, şi în douăzeci şi patru de ore situaţia se ameliorează. Cui nu-i plăteşte, statul îi închide electricitatea, aşa şi telefonul! E o idee ? Este ! E un mijloc irefutabil de silire a contribuabilului să plătească ? Este ! Atunci, ce mai aştep-
538
tăm ?... In loc de registre, procese-verbale, publicaţii de vînzare şi tobe, agenţii vor umbla prin oraş, pe umăr cu o vergea în formă de «T» şi în buzunar cu o păreche de cleşte şi foarfeci. O combinaţie variată între toate elementele, apă, curent şi telefon, sau numai două din ele în raport cu gravitatea datoriei, redu-cîndu-le la unul pentru datoriile mai uşoare, va grada constrîngerea după caz. Aş vrea să văd pe contribuabil pervers, care ar prefera să abandoneze robinetul şi să adopte doniţa şi care ar renunţa la becul electric în favoarea lămpii cu petrol.
Prevăd obiecţiunea dumneavoastră, îşi sfîr-şeşte ideea lui cititorul. Evident că nu există formulă atit de infailibilă încît să nu prezinte nici cel mai mic defect: oameni sîntem ! O să răspundeţi la propunerea mea, că nu toţi contribuabilii din ţară au electricitate, conductă de apă şi telefon.
Vă închipuiţi că nu m-am gîndit ?... Să se instaleze la toţi contribuabilii cabluri şi ţevi, pînă în cele mai depărtate cătune... Şi, pentru că tot instalăm, să facem şi o inovare, pre-văzînd şi canalul cu un contor cu robinet de scurgere. De cîte ori contribuabilul nu plăteşte, să i se închidă acest robinet, ca să-i vie lăturile îndărăt şi să-i infecteze domiciliul.
Ideea specială a controlului de canal, însă mi-o rezerv. O voi propune pentru o altă sporire de venituri.
1933
ORDINE SOCIALA
In galeria cuvintelor, din ce în ce mai uzuale şi mai programatice, figurează o provizie de substantive, interjecţii şi verbe, care fac fala limbajului parlamentar şi politic. Cariera cu-vîntului industrial şomaj e stabilită şi nu ne ocupăm de el: toată lumea ştie cum se conjugă şomeur pe româneşte : refuzi să lucrezi şi aştepţi de-a gata.
Nu-ţi mături măcar casa şi ograda şi, ca să nu te surmenezi, te fereşti pînă şi de apa de spălat pe picioare, mai ieftină şi decît mătura de buruieni, dar pe care trebuie să ţi-o aduci cu găleata.
«Şomeur» echivalează calificarea de maestru şi tinde spre excelenţă.
Sînt alte cuvinte, ca de pildă «ordine socială», «fiecare la locul lui», «economii» şi o sumedenie altele, la toate literele de vocabular, cu înţeles colectiv. Din grija de economii s-a făcut o lege a cumulului, după care un mare funcţionar nu poate să încaseze o leafă de peste treizeci şi cinci de mii de lei pe lună, de ministru. Sînt slujbaşi care mai au acest salariu exorbitant, afară de miniştri, în vreme ce tineri titraţi în toate căptuşelile şi supuşi la serii de examene suplimentare, peste autoritatea şcolilor care le-au decernat, cum sînt examenele fiscale, primesc două mii cinci sute lei pe lună, ca oamenii de serviciu. Dacă vrea să
540
aplice onestitatea pe care a învăţat-o în Şcolile statului, ca să apere tocmai statul în suferinţă, tînărul funcţionar moare de foame. Prin urmare ? Datoria de a trăi împletită cu dreptul la viaţă, cel dinţii drept obligatoriu, invită la fraudă. O fraudă care corectează, pe de altă parte, excesele de omniscienţă şi omnipotenţă ale improvizatorilor de reforme pe pielea de terţ.
Cumulul nu mai există aparent, pentru un personaj, de pildă, care fără să contribuie la viaţă şi la cultură prin altceva decît cu nobilul lui intestin, a încasat pînă la lege, să zicem, pe puţin una sută mii lei lunar. El mai încasează legal treizeci şi cinci de mii de lei. Dar încasează şi restul. S-au schimbat forma si terminologia. Restul face parte din «cheltuieli de deplasare». Încasate de la felurite comitete, consilii, comisii, dacă ar umbla toată ziua şi toată noaptea, în tren, în avion, în balon, în automobil şi călare, nu numai pe un armăsar, dar pe un animal mai scump, cum ar fi hipopotamul şi crocodilul, noul cumulard al reformei tot nu ar ajunge să cheltuiască, în permanenţă absenţă de la biurou, o sumă de trei-patru mii de lei pe zi, cînd se vinde o cămaşe prezentabilă cu o sută douăzeci şi cinci lei.
La o singură administraţie ştiută de noi, cu un consiliu speriat de cerneală şi nehotărît, unde fiecare membru ezită să semneze — chiar deciziile sînt luate în unanimitate — procesul-verbal, casa plăteşte, în afară de ce încasează din treburile lor deosebite, domnilor membri ai acestui miraculos consiliu, pentru priceperea şi capacitatea lor, fiecăruia cîte zece-douăspre-zece mii de lei de şedinţă. In douăzeci şi cinci de şedinţe anuale, ei înşfacă, fiecare în parte, cîte două sute cincizeci de mii-trei sute de
541
mii de lei. Vorba «economii» face însă parte din fiecare şedinţă, ca un căscat.
Adevărul este că nimeni nu vrea să le facă, economiile, şi că nu se fac. Nimeni nu vrea să se schimbe nimic. Situaţia prieşte. Stufişul e păstrat intact şi multiplicat.
O pildă de ordine socială şi de oameni la locul lor.
Sînt în Bucureşti, ni se pare, vreo cincisprezece mii de maşini automobile. O categorie de cincisprezece mii de profesionişti, şofeuri, implică un număr de vreo cincizeci de mii de guri muncitoare, hrănite din motor. Cine sînt proprietarii acestor maşini ? Mecanicii care le conduc ? Prea puţini. Grosul proprietarilor vine dintr-alte profesii, fără nici o legătură cu motorul, din profesiile intelectuale. Şofeurii lucrează cu o remiză de douăzeci la sută, cîte douăzeci şi patru de ore în şir. Ei n-au dreptul să fie proprietarii naturali ai maşinilor, pe care le conduc, ca săteanul proprietar al pămîntului muncit, pentru că nici o lege nu opreşte pe un domn cu o profesie precisă sau fără nici o profesie să paraziteze la unul sau la mai multe automobile, conduse de profesionişti, mulţi din ei foarte onorabili, şi constrînşi la situaţia de slugi.
1933
LUAŢI UMBRELA
De cîteva luni încoace socotelile meteorologilor sînt săptămînal, zilnic şi sezonal trădate. O ploaie cu trăznete apare nedelicat, fără pregătirea clasică de cîteva zile, remarcată la ceasornicul hidrometric şi pe grupul de două păpuşi ascunse intr-un chioşc. Prevederile de douăzeci şi patru de ore ale observatorilor evenimentelor cereşti sînt devastate subit. Cînd îţi e lumea mai dragă, intră în peizaj un fenomen şi îl scutură tot, ca mătura de fulgi a bucătăresei intr-un pastel, ştergînd idilica înfăţişare a fericitului tablou, compus din scrumuri şi nuanţe.
E greu să te împotriveşti vîntului şi grindinii cu peniţa, dar pentru consolările necesare îţi uşurezi conştiinţa, citind acte meteorologice din trecutul depărtat. Natura îţi smulge umbrela şi ţi-o întoarce pe dos şi trece mai înainte ; iar meteorologistul se vede brutalizat în plin calendar, silit să iasă dimineaţa în haine de dril şi cu pălăria de paie, iar după-amiază cu blană şi galoşi.
Biata meteorologie e o ştiinţă destul de nouă şi arhivele ei nu sînt atît de considerabile, ca să justifice o amărăciune fără leac. Probabil că a mai nins de multe ori în iulie, şi că au înflorit gutuii şi altă dată în luna lui decern-
brie, dacă ne putem mîngiia cu imaginile din preistoria tiparului ; căci nici tiparul nu e mai vechi de vreo patru sute de ani, datat înainte de rotativă.
Noroc că există explicaţii. Fără explicaţii viaţa nici n-ar fi cu putinţă şi ca să trăieşti nu e de ajuns numai oxigenul. După ce i-a stricat ploaia pălăria nouă, omul se întreabă, ca să găsească un răspuns explicativ şi ca să puie în buzunar, în locul preţului pălăriei, o convingere bine plătită în cazul unei borsa-line. El descoperă că a fost victima, de pildă, a unui stol de stele sau a petelor din soare şi se bucură, orişicum, că gambetta lui se găseşte în legătură strînsă cu infinitul şi influenţată direct de fenomene mistice, petrecute la o distanţă, de pălărieri, de cîteva sute de mii de ani parcurşi cu viteză.
Nici cînd şi-a cumpărat-o nu era lipsit de un raport cu cele neînţelese, de vreme ce pînă la încasarea modestului salariu a spus de cîteva ori că la treizeci ale lunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-şi cumpere o panama, o pă-reche de bretele şi trei de ciorapi.
Ajutorul lui Dumnezeu este într-adevăr trebuincios şi în cele mai aparent neglijabile împrejurări din viaţa de toate zilele şi de presă. Cititorul, ca şi redactorul, îşi organizează un program întemeiat pe o voinţă ce nu-i aparţine, şi dacă iese rău, trage din sistem cel puţin folosul că nu rămîne răspunzător. Dumnezeu e girantul sufletesc. Cu începere din anul de faţă, atît Institutul cît şi meteorolo-giştii amatori pe seama lor, îşi vor începe buletinele şi prognosticurile cu formula «Dacă vrea Dumnezeu», indiferent de bătaia din sud
544
a vîntului sau de la nord-est. Şi ca să nimerească mai des, se vor emite buletinele cu patru zile de la epuizarea fenomenului, pu-tîndu-se atunci documenta şi cu fotografii.
1933
JOCUL
Din Capitală şi din provincie primim, de o bucată de vreme, denunţuri şi plîngeri împotriva jocului. Ştiţi care joc : maşina învîrtită şi cărţile pe manşetă. între firmele de societăţi citate, ne surprinde să găsim şi una cu steag şi prapuri, care ajustîndu-şi austeri-tăţile pe forma viciului de cîştigat bunul altuia fără parale, a pus în funcţiune într-o localitate de băi, un instrument care s-ar fi putut, poate, numi într-altfel decît se numeşte. Una din doamnele care ne-au scris, ne mărturiseşte că a pierdut treizeci de mii de lei, şi dă amănuntul romantic că ar fi leşinat : ceea ce n-a împiedicat-o ca să se ducă la poliţie.
Ni se mai comunică evenimentul scandalos că unui funcţionar sosit pentru căutarea sănătăţii nu i-au mai rămas nici bani de hotel şi că ar fi plecat nevindecat ; nevindecat de fizica lui posibilă suferinţă ; de cea morală sîn-tem aproape siguri că s-a lecuit, dacă o patimă, exaltată de nădejdi absurde, poate să fie vreodată lecuită.
Atîrnă de perspectivă pentru ca o chestiune să pară bună sau nocivă. Dacă produsul unui joc slujeşte unui scop util social, pierderea jucătorului care a pornit cu gîndul la cîştig, interesează puţin : s-a jertfit unul pentru mai mulţi şi fără voia lui, ba poate cu de-a sila, cartoforul joacă, pe lîngă pocher, şi un rol de
546
factor caritabil. Viciul se găseşte răscumpărat, viciosul se mîntuieşte. Doamna care a pierdut treizeci de mii de lei a procedat bine. In nici un caz nu i-ar fi dat cu atîta amploare şi rapiditate, pentru o binefacere propusă direct, pe cînd escamotarea a dat stricăciunii sale o derivare către datoria constantă a celor avuţi faţă de suferinţă. Căci a purta treizeci de mii de lei în poşetă fără nici un fel de socoteală, nu însemnează sărăcie şi poate că această sumă a mirosit de la început, cine ştie, provenită din camătă sau din amanetul văduvei, vîndut pe a cincea parte din valoarea lui. Originea banilor acumulaţi în anonimat e de multe ori obscură şi adeseori suspectă grav.
Este joc şi joc. Jocul Loteriei, de pildă, e organizat în vederea unei mari utilităţi, rambursează jumătate din sumele jucate şi acestea sînt lente şi mici. Jocul propriu-zis are violenţa unghiei panterei şi săritura felină : el se prezintă cam ca o tentativă de asasinat. Expresia spectrală a jucătorilor, hipnotizaţi în jurul mesei cu postavul verde, demonstrează că în colivia sufletului s-au trezit ferocităţile ereditare şi stau gata la dezlănţuirea instinctelor de competinţa Curţilor cu Juri. Ruperea oaselor unei mîini care se îndreaptă încleştată spre beregata aproapelui, printr-o strînsoare tenace ca spărgătorul de alune, nu constituie un mai mare păcat.
O doamnă foarte cunoscută amatorilor de trufandale ademenite şi artiştilor asului subtilizat, cu degetul înmuiat în gură, joacă toată noaptea sume fabuloase. Ea trebuie să joace şi să piardă, aprovizionată zi cu zi de contribuţiile senilităţilor juvenile, înviate un moment la chemarea farmacopeii. Dacă Eminescu ar fi în viaţă şi ar avea nevoie, drept editor cumpătat, de vreunul din aceşti fanţi zbîrciţi şi
547
amoroşi în ajunul sepulturii, el ar fi refuzat. Contimporanii lui au ascuns de el aurul şi argintul, fiindcă aveau de gînd să-i dea gratis nişte bronz şi un bolovan.
Doamna care prezidează o instituţie tolerată, să joace pînă la beţie şi paroxism! Ea esta delegata viciilor aglomerate şi, fără să bănuiască, vehicul de milă, de datorie şi de cultură...
1933
NUDISM
N-avem, ca să zicem, o concepţie (de vreme ce nu se mai poate trăi fără concepţii, într-o epocă invadată de scheme şi sterilizată de facultatea vulgară a inferioarei acţiuni), n-avem o concepţie a nudismului, clară. Nud pur şi simplu însemnează gol pe dinafară, ca să se evite golul dinlăuntru, indicat de un alt monosilab : vid ; ceea ce nu împiedică nici asociaţia ambelor goluri într-un singur cuvînt. Mai româneşte, nudul e pielea goală, aceea pe care tot omul o poartă, fără concepţii, în cămaşe. Dar cînd o vorbă capătă lungime prin adaosul unui «ism». nudul şi pielea goală devin concepţii adevărate şi dau naştere la polemici şi controverse.
Dezgustată de cusăturile croitorului, care pune piedici, şular, răscroieli şi nasturi, o seamă de lume s-a hotărît să se dezbrace într-o seară, şi să nu se mai îmbrace nici a doua zi, nici a treia, nici la prînz, şi să umble pe stradă în pardesiul lui Adam şi în complectul pe măsură al scumpei noastre surori Eva, încălţată cel mult într-un pantof înalt, de piele de şarpe. (Dacă greşim teoria concepţiei, sîn-teţi rugat a corecta.)
Şi altădată, se poate zice, oamenii s-au dezbrăcat, fiecare cu sexul lui. De pildă, acum vreo cincizeci de mii de ani, acest gust, de a trece drumul în pielea goală şi de a te urca
540
în copaci cu mijloacele proprii, era general. Ba civilizaţia era şi mai înaintată în nudis-mul ei; omul dormea într-un pom.
Bine, bine, dar atunci nudul nu constituia o filozofie şi un punct de vedere, era o deprindere sălbatică şi lipsită de interes. Cîinii nu pun pantaloni nici pînă în ziua de azi, de-cît în cazuri excepţionale, în Anglia sau în America. Acolo, specia e foarte ruşinoasă, şi un căţel n-ar ridica un picior, să-i plăteşti în lire sterline. Dar sînt cîinii nudişti ?
Problema e alta; să umbli în pielea goală atunci cînd ai haine multe şi cu atît să fii mai nudist cu cît ai avea dulapuri mai mari de costume şi rufărie. De unde ar ieşi că un fabricant de ştofe sau un miliardar ar trebui să fie nu numai nudist dar de-a dreptul sche-letist, dezbrăcat pînă dincolo de piele şi carne, pînă la oase.
Dar unde duce nudismul şi prozelitismul lui ? La o fericire comparabilă cu a îngerilor, primii nudişti adevăraţi şi bine recomandaţi ? La puritatea crinului şi a zambilei ? La extaz ? Nici vorbă. Nudismul e un sarcastic. El vrea să te scandalizeze, să-şi bată joc de dumneata, arătîndu-ţi anatomia invalidităţii cu care se făleşte, un abdomen, un picior strîmb, o coloană vertebrală întreruptă ; căci modernii nudişti, ca toţi modernii, s-au depărtat de tiparele lui Praxiteles, şi forma mădularelor acestor rafinaţi se îndreaptă cu avînt către estetica borcanului cu spirt, în care se leagănă, spînzurat de subsuori, mormolocul ideal.
Ni s-a spus că acest nudism e practicat într-un lagăr fortificat, pe o plajă. O serie de doamne, între două, trei şi patru vîrste, s-au asociat să instaleze un muzeu mobil pe nisip, reeditînd la o cifră de ani, din cele mai res-
550
pectabile, tabloul nimfelor surprinse. De cîte ori se apropie francamente ochii unui bărbat, curioşi să observe nudul, care de regulă nu mai circulă, la vîrsta bunicii în sus, decît decent îmbrăcat, nimfele fac pe copilele şi dau cu bolovani...
1933
ALBINA
Ne-am întîlnit cu un prieten, care se întîm-plă să fie unul din cei mai inteligenţi şefi-perceptori din Bucureşti, un foarte simpatic şi foarte cultivat funcţionar.
—	Ai văzut ? l-am întrebat, ministrul dumi-tale a devenit «drastic».
Şeful-perceptor, om cuminte, a rîs.
—	Am primit şi ordine.
Ne găseam pe o stradă din piaţă, care-i nesfîrşită expoziţie de vitrine şi firme.
—	O să le bateţi ăstora toba. O să le puneţi sechestre. O să luaţi în stăpînire şi administraţie pălăriile, ştofele, mătăsurile, drogurile...
—	N-ai idee, negustorii ar fi încîntaţi, căci s-ar mai duce pe-acasă. Uite-i cum stau de-a-n picioarele cu personalul lor şi se uită-n sus şi-n jos. Nu-i un cîine în nici o prăvălie, zise perceptorul. Şi dacă facem muzică de tobă, ai să vii dumneata să cumperi prăvălia ? Nu. Nu vine nimeni.
—	Idealul ar fi să goliţi prăvăliile de actualii lor posesori şi să numiţi la fiecare tejghea un director titrat, un subdirector, mai mulţi funcţionari cu examenele fiscale date şi, fiindcă e vorba de modă, cîteva dactilografe cochete. Iar la fiece trei prăvălii un director general, şi la cîte zece un administrator etc.
552
în faţa institutului de coafură, unde ne-am oprit, doisprezece profesionişti în halate albe ieşiseră în uşă, fumînd şi politicînd.
—	Bărbieria asta are să ne dea o groază de restanţe, zise perceptorul.
—	Foarte simplu, îi expropiaţi şi aduceţi directori, subdirectori şi manicureze.
—	N-avem ce face cu ea.
—	Pe dracu ! O exploataţi.
—	Cîţi funcţionari crezi că poruncesc unui agent de execuţie ?
—	Habar n-am, răspunsei cu o sinceritate •de ignorant.
—	Şaisprezece, dragă domnule. Ministrul nostru a făcut această inovaţie. Dimpreună cu el şi cu secretarul lui general, optsprezece şefi din ce în ce mai mici comandă agentului, ca-re-i albina lucrătoare cu adevărat, zise perceptorul în terminologia apicolă. Ceilalţi optsprezece sîntem trîntori. adaose el cu aceeaşi terminologie. Uite bugetul întreg, dacă vrei să-l cunoşti.
Şeful îmi înşiră cu denumirea lui specială pe fiecare din cei şaisprezece comandanţi, de sus în jos, ai agentului, care, fie zis în treacăt, face adeseori mai mult decît toţi optsprezece la un loc. Cînd o să-l mai întîlnim, o să însemnăm calitatea oficială a fiecăruia.
—	Fă socoteala, zise şeful perceptor, ce costă în buget şaisprezece şefi în raport cu un agent, şi trage concluzia.
—	Nu ştiu ce primeşte un agent, o albină, •cum îi ziseşi ?
—	Două mii trei sute de lei pe lună, răspunse perceptorul.
—	Ne dai voie să facem din asta un crîm-pei de articol pentru gazetă ?
— Da, vă şi rog, zise el. Dacă ministerul ar avea numai agenţi şi ar suprima toată şe-făria care îl aglomerează, suprimînd şi pe ministru, încasările s-ar ajunge şi ar merge bine. Ai cunoscut dumneata dezgustul să ai optsprezece porunci în fiecare zi şi optsprezece şefi, pe care să-i plăteşti dumneata ?
1933
OMUL ISPRĂVIT
Se povesteşte că toată lumea urăşte războiul şi că din această pricină el nici nu poate re-izbucni. Numeroase organizaţii pacifiste, ca nişte fete frumoase ale Păcii, împroprietărită la Geneva, şi dispunînd de numeroase arhive şi maşini de scris, în stare să producă peste zece milioane de litere pe minut, predică, răs-pîndite în Univers, binefacerile absenţei de încăierare. Şi nu lipsesc nici apostoli, nici ziare, nici bune intenţii adevărate, la nici una din naţiunile susceptibile de o nouă şi poate că o ultimă tărbacă. Repetatele declaraţii ale tuturor oamenilor de stat sînt de perfect acord ■că o nouă dispută cu braţul armat pentru o 'hartă cu o culoare mai întinsă în sensul unui -punct cardinal, este şi cu neputinţă şi constituie un atentat de asasinat steril.
Intr-adevăr, ce poate ieşi dintr-un război victorios — orice război pornit fiind, ca în 1914, cu această titulatură romantică ? Pentru materie, nimic alte decît un nou dezastru, iar -pentru istorie, în cazul că mai rămîne cineva ca să-şi piardă vremea cu ea, o pagină glorioasă, mormînt convenţional al biruitorului ca şi al celui biruit. Căci bărbaţii se bat pentru aceste două singure lucruri, unul de stomac şi altul de teatru, între aceste două probleme gă-sindu-se un interval şi un gol.
1
Cea mai privilegiată mare putere din războiul precedent a fost a Statelor Unite, care a uzinat şi a vîndut cu dărnicie beligeranţilor nişte arme frumoase ca nişte limuzine, nişte gloaţe de toată drăgălăşenia, conserve de carne, untură concentrată, lapte condensat şi toate sculele şi alimentele reduse la un minimum de volum, estetic ambalat şi permiţînd purtarea unui război cîteva zeci de ani.
Ce s-a ales din vastele instalaţii americane, care au fost nişte fabrici de sînge şi de moarte ? Douăzeci de milioane — am citit bine — de oameni fără lucru, un banditism de o tehnicitate perfectă, aproape confundat cu istoria culturală a marii Republici, rapturi de adulţi şi de prunci din mijlocul giganticelor metropole, o nenorocire fizică şi morală incompatibilă cu aspiraţiile de libertate şi confort ale unui popor splendid şi inutil civilizat.
Ca să-şi garanteze făina, supa în cuburi şi o poftă de mîncare satisfăcut moderat, marea democraţie a miliardarilor şi gangsterilor s-a îngrădit şi cu un zid chinezesc impenetrabil, interzicînd europenilor accesul marii Republici.
Războiul trecut a stricat echilibrul vieţii, iar economiştii s-au dovedit egal de incapabili să puie acul balanţei la loc după ce a căzut. Moarte, foamete, prigoană pretutindeni. O descompunere ineluctabilă dizolvă toate creaţiile hibride omeneşti, din simplu motiv că popoarele s-au bătut apocaliptic între ele.
Totuşi pacifiştii totali ca şi pacifiştii moderaţi fabrică arme, otrăvuri, aburi în flacoane, explozibile uriaşe şi microbi. Din aer, din pă-mînt, din fiole, omul şi-a pus încă o dată de gînd să moară şi să omoare.
S56
Probabil că un ciclu de civilizaţie s-a isprăvit şi că muncile seculare pentru un bine terestru de cîteva săptămîni au scufundat omenirea în demenţă.
1933
MILA DE OAMENI
Ca să meriţi o acuzare, urmată de sentinţă şi eventual de puşcărie, nu e numaidecît urgentă nevoie de un mare delict. Este de ajuns atît un articol, un aliniat şi o interpretare. Dacă legiuitorul n-ar fi şi el om, cu viaţă mărginită, cu ziua copleşită de roiuri de mizerii şi s-ar comporta ca o individualitate de cristal cu încheieturile de porcelan, el ar înmulţi aliniatele, regulile, excepţiile şi interpretările, şi viaţa ar deveni ca o perie de ghimpi. Fiecare secundă a timpului colectiv şi individual ar trece prin urechile acului juridic.
De cîte ori un om politic s-a culcat cu stomacul încărcat şi a străbătut spaimele unui vis urît, el sare din aşternut şi face un articol de cod, îl amplifică sau îl înăspreşte. Şi în această privinţă juriştii de felul răposatului Tanoviceanu se resimt de o educaţie pur cărturărească, potrivită cu alte specii, mai rele, de europeni, şi de influenţele internaţionale, aplicate unui popor care nu cunoaşte frauda psihologică nici insurecţia de dragul unui principiu 3escoperit la o distanţă de mii de kilometri de condeiele lui.
Cîteodată însă juristul instalat la guvern are presimţămîntul că s-a trecut măsura chiar în situaţia codului penal blajin şi încă neperfecţionat ştiinţific, şi la cîte un Paşte şi Crăciun, cînd se ciocneşte şampania într-o cameră
separată, el Îşi aduce aminte că volumele codurilor îngrămădite în spinarea aproapelui pot să suporte un corectiv. Unde mai pui că sentimentul care prezidează la împlinirea fie a datoriei, fie a echităţii sau a milei, este boieresc şi stă todeauna frumos.
Amnistia şi graţierile pe care le acordă periodic Coroana şi guvernul sînt binevenite şi ar fi şi mai binevenite dacă periodicităţile lor s-ar îndesi. Emoţiile publice s-au succedat la scurte intervale, şi revoltele mocnite ale unui neam de oameni cumsecade au devenit aproape un temperament. Astă-primăvară, două evenimente în Postul Mare, către sfîrşit, afacerea Skoda şi sinuciderea generalului Popescu, au mai stropit sufletul oamenilor care tac, cu o picătură de sînge şi cu una de scuipat. Parcă nici o stagiune nu a fost atît de variat bogată ca lunile ghioceilor pînă la mixandre. Se cuvenea diversiunea unui final. Graţierile veneau în săptămînile Patimilor şi în luna vitejiilor la timp. A întîrziat numai amnistia, votată la Cameră şi întîrziată la Senat. Un act frumos a fost mai tîrziu graţierea primejdiosului om de treabă, blajinul Paul Bujor. Comunismul evanghelic al acestui revoluţionar mistic, inspirat atît de la Sfintele Scripturi cît şi de la Capitalul lui Marx, nu a ştirbit cîtuşi de puţin nici prestigiul, nici pacea morală a societăţii.
Alaltăieri, un convoi străbătea Piaţa Mare, forfotită de negustori şi public. Intre vreo treizeci de baionete întoarse către arestaţi, înainta o lume de infractori, bărbaţi şi femei, in majoritate cu cioarecul şi fusta creaţă din Ardeal. In general prezentabili şi purtînd fizionomii clare, neintimidate de ruşinea unei arestări, prizonierii te sileau să te gîndeşti la vinovaţii şi la nevinovaţii pe care nu-i vizi-
tează în temniţă niciodată nimeni, nici preoţii şi călugării, însărcinaţi cu o misiune deasupra binelui şi răului juridic şi social, şi care la catolici şi protestanţi sînt nelipsiţi din închisori şi spitale, unde omul înlănţuit în întuneric sa uită de-a dreptul în păcatele lui şi în ochii lui Dumnezeu...
Graţierea acestora, iertarea acestora, cît mai multă, face dovada unei aderenţe vii, măcar civile cu creştinismul, pe care clerul a încetat a se obosi să o mai dovedească.
OBOSELI
Rubrica faptelor diverse în coşul căreia se adună zilnic hîrtiile, cîrpele şi gunoaiele, maculate adeseori şi fără nici o întrebuinţare, aruncă în materia primă a gropilor şi cîte o bijuterie dezarticulată, cîte o amforă de preţ,, cu neputinţă de reconstituit din cioburile ei. Dar această rubrică e ca un grafic demonstrativ al presiunilor şi temperaturii sociale, care în existenţa curentă sînt înăbuşite şi se ascund pînă ce moartea cu sincerităţile ei clare şi funeste le indică, trecînd, cu o linie de tibişir.
Spectacolul vieţii pe bulevarde şi trotuare, între firmele fulgerătoare, inscripţii de foc, vitrine şi farduri, se sileşte cu succes să pară o festivitate continuă şi un bal intens, jucat în ritmul unei circulaţii de miliarde strălucite de amănunte. Roiurile, stolurile, grămezile, cîrdurile, pilcurile şi turmele se amestecă şi se întretaie, şi oraşul, ca o vatră portocalie a lumii, aprinde dansul vîrtejului molecular din dreptul văpăii. Feeria e plăcută ochiului şi satisface pe amatorul de aspecte şi albume. Dedesubt însă, de la fund, grebla scoate rădăcini putrede, drept vestigii şi mărturii. Oamenii care dansează sînt nefericiţi .
Dacă ar fi numai nefericirea filozofică a conştiinţei provizoratului în marea lumină a fagurelui nostru, umplut cu lacrimi şi sînge,
56!
ea s-ar mai putea mîngîia la ideea permanenţei colective şi la o realitate încă absentă, a solidarităţii şi dragostei dintre oameni. Oame-menii umblă răzleţi, rătăcesc stingheri şi categorii izolate sînt zi cu zi luate cu mătura pe făraşe şi găsite în furgoanele cu gunoi. Prea multe suferinţe inutile şi prea multe firimituri, prea multă puşcărie, prea mult spital şi tribunal ; prea multe fapte diverse...
La materialitatea tristă care ţine, după spusa Ministerului Muncii, douăzeci şi cinci de mii de muncitori fără lucru, şi la dispoziţia celui de Instrucţie cîteva mii de dascăli cu braţele încrucişate, iar la porţile tuturor instituţiilor şi autorităţilor, după o socoteală neverificată, vreo sută de mii de intelectuali, la această situaţie de pîine strictă, care a produs, printre altele multe, pilda unui medic propus carităţii publice de un ziar, dar care nu este peste măsură de greu de remediat, o bună parte din şomaj trebuind atribuită incapacităţii profesionale şi fuduliei, tara morală, se adaogă lipsa tocmai a unei discipline morale. Ceasornicul sufletesc e neîntors şi orele lui nu mai bat...
Statul întreţine totuşi, organizat pentru scopurile imponderabile, un cler în fiece sat, o armată a spiritului, a ţinutei şi a tihnei morale în toată ţara, şi care, în acţiune exclusiv sufletească, poate să dea, mînată cu inteligenţă şi destoinicie, toate rezultatele utile, indiferent de gradul şi calitatea credinţei. Cine poate să afirme că această oaste a Delicatului şi a Inefabilului îşi face datoria lui naţională şi umană ?
Aşa că singurul factor, dacă se poate crede, in restriştea şi în dezlînarea sensibilităţii, a
562
rămas, în virtutea gîndului şi a slovei, presa
— factor de răspundere şi iniţiativă proprie ___
care de-abia e teoretic a patra putere în stat, echivalentă în opinia statului însuşi, sau mai ales a lui, cu a cincea roată la car.
1933
1
ÎN JURUL «TABLETELOR DIN ŢARA DE KUTY»
«Dragă Poete,
Pentru că am scos un fel de carte, care-i o garnitură la tot un fel de carte : Poarta neagră, aveai de gînd să mă implici în năravul înfiinţat de presa literară, pentru autorii conştienţi de valoarea şi opera lor şi pentru cititorii excitaţi ? Declaraţii, ifose, mojicii filozofice ? Ai voi să-mi urc nasul în creştetul capului şi să miros luceafărul şi luna, ca să-i spun României literare ce parfum şi putori astrale emană garoafele din ceruri şi floarea-soarelui nocturn ? Să miorlăi principii, să cravaşez sim-bole şi, declamatoriu, să-ţi mărturisesc ce am voit să zic, ce am urmărit, o linie, o idee ?
Dragă Poete, primeşte o simplă scrisoare de scuze. Cartea mea de azi nu are mai multă importanţă decît toate încercările literare din trecut. Sînt tot un începător şi vina lipsei de merit a slabelor mele începuturi o poartă mai mult editorul decît autorul. Dacă ar merge după mine, nu aş fi tipărit încă nimic şi mi-aş mai arunca şi astăzi, o dată pe an, la sorocul toamnei, manuscrisele în focul paielor adunate cu grebla pe cîmp.
M-am stricat la publicitate cam fără să vreau. Printr-o constantă lipsă de noroc, nici
564
nu mi-a refuzat nimeni tiparul şi am fost chemat şi înghesuit să tipăresc. Mă gîndeam eu, nu e vorbă, ca odată ş-odată să scot un volum, unul singur, însă nu de atît de tînăr ; mintea mi-a rămas destestabil fidelă superstiţiei că un june de cincizeci de ani trebuie abia să debuteze. Toate împrejurările vieţii m-au împins către infectul meşteşug al măsluirii cuvintelor şi al forţării lacătelor atîrnate de ele. Am vrut să fiu chimist, negustor, zugrav de biserici, plugar; mi-am căutat un stăpîn ca lumea, simţindu-mă cu ştofă de slugă credincioasă : ţi-ai găsit! Nu m-a acceptat nimeni şi nimeni nu m-a luat în serios, subt cuvînt că m-aş pricepe mai bine să nu fac nimic şi să fiu scriitor.
Drept să-ţi spui, cărţile mele nu mă privesc, mai ales după ce a trebuit să dau corecturile tipografului înapoi. Judece-le cine-o vrea, cum o vrea, dacă se găseşte cineva să le citescă r să nu crezi că odată tipărite ele m-ar interesa. Nimic nu mă impresionează mai dezagreabil decît să le întîlnesc în drumul meu şi să-mi aduc aminte de ele : j’en ai la frousse. Poate fi, într-adevăr, ceva mai nedelicat dgcît să te amesteci în mintea cititorului şi să-l violentezi să te înţeleagă ? Cu ce drept ?
Nu vreau să zic însă că după ce am începui să tipăresc, mi se pare, vreo şase cărţi, nu mă gîndesc să şi încep să scriu. Ba mă gîndesc. Ba îmi şi umblă prin cap cîteva lucruri, care dacă ar putea să fie bine mutate pe hîrtie ar putea, poate, să reprezinte aşa, ceva, ca o literatură.
565
Dragă poete Baltazar, iartă-mă că nu sînt în stare să pot mai mult.
Al dumitale,

DIN VECHI
Sînt pasiuni curate şi tăcute care cresc lingă patimile adevărate, ca muşeţelul lingă orchi-dee. Temperamentul cerut pentru ele e o răbdare blajină şi o tenacitate surîzătoare şi parcă aparţinînd cu fiinţa întreagă trecuturilor vechi, adepţii lor par negustorii aristocratici ai unor mărfuri prea scumpe ca să poată să fie vîndute.
Am cunoscut în patria lui, la Rusciuc, de mult de tot, pe celebrul neguţător de covoare, ţesături, broderii şi ustensile artistice vechi. Aii, în mijlocul paradisului de rafinamente în ştofe, ivoriu şi chihlimbar, din prăvălia lui vastă, cu patru trepte în pămînt. O faţă de masă imperială, înecată în cusături groase de mătase, preţuia o avere, din pricina mai ales a urmei fundului murdar al unei ceşti de cafea, pe fondul alb al feţei, aparţinînd, în timpuri, unui sultan. Degetul arătător al venerabilului neguţător cu turban, indica extatic şt admirativ conturul de ştampilă lăsat de fiii— gean.
în vechea Geneva, din cetate, fuma şi făcea literatură verbală un negustor al Imperiului ceresc, într-o prăvălie eu chinezerii fără clienţi. Prăvălia, ea şi cea din Rusciuc, era la demisol, cu trepte, şi aşezată într-un imobil cu o vîrstă de cinci sute de ani. Şi chinezul şi musulmanul erau în realitate nişte amatori de
lucruri fine şi durabile, rătăciţi intr-un comerţ care-şi căuta filozofia în absenţa cumpărătorilor ignoranţi. Dacă voiai să faci un cadou cu stil, o vizită la magazinul chinezesc era obligatorie. Din amforele de porţelan, pline cu ovăz, drept ambalaj asigurător, mîna minusculă a primului născocitor de hirtie şi de tipar, căuta, vîrîtă pînă la cotul suflecat de mîneca lui naţională de mătase, o figurină, un idol, un amănunt decorativ de faianţă sau teracotă. Şi dacă arătai gust pentru asemenea opere de artă, chinezul Iţi vindea poate o stampă, dar îţi dăruia cel puţin o farfurioară •şi un şirag de mărgele şi te poftea la o ceaşcă de ceai şi la un tutun.
Expoziţia numismaţilor din Bucureşti revelează existenţa, la noi în Bucureşti, a unui număr neaşteptat de mare de amatori de medalii ■şi monezi şi expoziţia acestor delicaţi şi discreţi savanţi ai efigiei şi ai fragmentului de aur, de argint şi bronz, rupt de dintele de şoarece de silex al vremii, e o mare bijuterie de mici giuvaere rotunde şi fericit uzate. Ei au trecut dincolo de monedă, în regiunea de aromate a sufletescului, reconstituind lumea, veacurile, imperiile şi istoria toată după semne pe metal.
Spectacolul pasiunii de a culege şi păstra ar trebui repetat şi înmulţit la cărţi, hrisoave, icoane, costume, tablouri şi mobilier, pentru a difuza prin epidemie acel sentiment al cuviinţei faţă de trecut, care ne lipseşte şi care ne comandă ca la fiece zece ani să dărîmăm tot ce-1 evocă şi trezeşte, acoperind cînd cu asfalt, ■cînd cu granit, ca o sală de baie şi ca un drum de fugit lesne, obstacolele suvenirei.
Măi şovăie să stea sau să plece din trotuarul nostru o biserică frumoasă veche, înghe-
568
suită în pămînt, lîngă temeliile abandonate ale Senatului — la care a lucrat înaintea războiului o echipă de chinezi autentici — un chivot minuscul cu stîlpii de piatră şi umbrit în-lăuntru, ca şi bazarul lui Aii, şi ca şi negu-ţătoria chinezului din cetatea Genevei.
Acest monument de amator e pus pe lista neagră a esteticului devastator.
1933
RĂSPUNDERILE
In cinsprezece ani a fost de cîteva ori vorba de «răspunderi» şi cîteva guverne au făgăduit să le stabilească. Este oportun să ne aducem aminte de ele la noua schimbare de guvern, măcar ca să constatăm că au fost uitate.
Teza celor preocupaţi de răspunderi era simplă. E adevărat că ne împărtăşim şi noi din criza universală, păreau că gîndesc cei cîţiva oameni politici hotărîţi în epocile de opoziţie să cureţe masa de joc. Dar la noi s-a petrecut un fenomen deosebit, mut şi discret, de ordinul acelora care într-alte ţări, cum a fost Rusia, s-au lichidat cu o revoluţie şi cu naşterea violentă a unei noi întocmiri. Dacă lăsăm liberă întinderea lui pe dedesubt, putregaiul poate să iasă la suprafaţă şi atunci cadavrul complect nu mai poate să fie ridicat pe picioare.
Cam pretutindeni unde mîna cercetătorului apasă puţin, musteşte o sudoare fetidă interioară, pe care medicul o numeşte puroi. Singur guvernul Iorga s-a părut că îşi aminteşte de acest material strecurat în carnea şi în oasele noastre şi subt forma inocentă a restituirii tantiemelor încasate abuziv, schiţase un început. Dar speriat de ceea ce ar putea să urmeze, a renunţat, rămînînd în abstracţiunea care nu slujeşte la nimic, a platonicelor acuzări. Cînd, pe neaşteptate şi fără concursul voinţei nimănuia, a ţîşnit din măruntaiele ano-
570
nime puroiul Skoda, nivelul la care a sărit a dat indicaţia volumului marelui zăcămînt, dar era la guvern un alt partid politic. Astuparea locului de expansiune a fost făcută cit s-a putut mai bine, coptura a rămas închisă şi ea circulă în sîngele nostru viu. Pînă cînd ?
Desigur că lupta electorală, acum în toi, se mărgineşte să scoată deputaţi şi o situaţie folositoare clientelei. Răspunderile nu mai fac parte din nici un program: s-au îngrămădit atîtea şi a sporit numărul lor atît de variat, încît numai ca să facă aluzie la ele un şef politic are nevoie de mult curaj : mai bine le lasă baltă.
Frauda de toate nuanţele a sărăcit statul şi statul îşi recuperează deficitele prin impozite din ce în ce mai grele. De cîte ori statul a voit să se înzestreze în cîte un fel, cîte cineva a participat la plăţile lui şi bunurile cumpărate n-au corespuns la miliardele plătite : banii s-au isprăvit şi în locul lor nu se găsesc în jignitele statului valorile în materiale, a cărora lipsă l-a dezechilibrat. Repetarea continuă a operaţiei a sleit pe toată lumea. Averile furate sînt asigurate şi criza colectivă se accentuează pînă la necesitatea gravă pentru toţi, funest indispensabilă, a unei conversiuni. E caracteristic, că în lupta lor împotriva debitorilor, creditorii care produc memorii, delegaţii şi întruniri, au neglijat răspunderile. Un ziar' din Ardeal, unguresc sau nemţesc, nu mai ţinem minte, a publicat lista fraudelor descoperite pe un timp de cîţiva ani : nu mai ţinem minte în cîte miliarde se cifra totalul. O cifră care ar trebui tîlmăcită figurează în constatările necalificate ale Băncii Naţionale, de şapte miliarde : ea ar reprezintă capitalurile ascunse prin acţiunea de neîncredere a proprietarilor
de capital... Adică, eu am şapte miliarde scoase din viaţă şi puse bine. Să lăsăm deoparte facultatea Dreptului de a le ascunde şi să-mi puneţi o singură întrebare : de unde şi cum le am.
Criza înfăţişează, oricît ar putea să dureze de mult, o epocă de materialitate. Ea ar interesa destul de puţin, dacă n-ar fi vorba de cealaltă criză, cumplită, de o demoralizare generală. Cu aşa moral nu se pot birui nici crizele economice nici mai ales cele naţionale. Odată ce frauda violează sinceritatea şi pune surdină inevitabilă fiecărui sentiment, timbrul colectiv iese molîu, inert şi imprecis şi influenţează spontaneităţile naţionale. Avem nevoie neapărat de o disciplinare.
Cu drept cuvînt, nu se poate concepe o societate sănătoasă fără o mărginire în pasiunile şi destrăbălările ei, şi existenţa în permanentă evoluţie a României, locuită de un popor foarte inteligent, demn de o dezvoltare culturală mare, porunceşte o neapărată primenire.
Nimeni nu va tăgădui faptul că cea mai dizolvată, mai lipsită de voinţă, de autoritate şi de ceea ce se numeşte brut caracter, clasă, este clasa conducătoare. Pe ea cuvîntul nu o leagă, angajamentele ei rămîn fără consecinţă, pentru ea, unitatea şi rectitudinea acţiunii sînt absente. Conducătorii ignoră şi elementele banale ale problemelor. La ei totul este provizoriu şi în stare de schiţă. Moralul, serios atins, trebuie lecuit.
în concurenţa tragică în care a intrat ţara noastră după război, avem nevoie de valorile izolate, obscure, foarte numeroase în adîncul poporului românesc dar copleşite de toleranţele şi concordatele politice. Ţara are nevoie de puteri sufleteşti, ca să se măsoare cu suc-
572
ces cu adversari uneori mai puţin înzestraţi în ce priveşte inteligenţa însă mai unitari şi mai bine oţeliţi sufleteşte decît mulţi stăpîni şi directori ai noştri. Trebuie să fie orb cineva sau cinic ca să nu vadă că dezlînarea noastră începe să vatăme şi urzeala.
Sîntem la o vîrstă care cere o alegere şi o preferinţă şi care impune neprecupeţită datoria de-a vedea peste umărul prietenilor şi al înveseliţilor cuprinşi în horă, dincolo de lăutari, mai departe. Dacă indiferenţii noştri preferă unei acţiuni precise abţinerea de la datoriile poruncite de sînge, să se consoleze cu filozofia pietrelor ce rămîn, după ce apele trec.
Nu este nevoie de un crez politic şi de un program, ca să se poată face o treabă. Programele şi principiile n-au nici o valoare, cîtă vreme nu are cine să le reprezinte, iar un program înapoiat poate fi onorabil şi util reprezentat de oameni propriu-zis. Programele şi ideile sînt mai todeauna aceleaşi sau se învecinează atît de mult între ele încît, în cadastrul ideilor, ele se confundă. Este de ajuns un registru, de contabilitate, pentru obţinerea unui rezultat chiar moral şi politic.
Ar trebui să se facă ceea ce nu s-a făcut pînă azi şi ceea ce, de fapt, nu place nici unui partid politic să se facă : o inventariere de materiale, care poate sluji orice partid şi om politic.
A ne mai pierde în generalităţi este o naivitate, care a fost bună înainte de război, cînd viaţa şi faptele se- transpuneau în ceaţa literară. Nimic nu este mai recreativ şi mai ne-obligatoriu ca generalitatea, ca ideile-tip, ca fantomele ideative care treieră lumea de-a surda, secole de-a rîndul. De aceea şi programele politice procedează cu impreciziunea croi-
toresei şi a fabricaţiei pălăriilor. S-au aclimatizat formulele :	«Mai multă dreptate».
«Mai mare libertate». «Mai puţină necinste». «O mai largă democraţie». Atîrnă de numărul pe care vrei să-l porţi. In formula cu mai sau cu decît se cultivă toată demagogia socială. Trebuiesc abandonate pentru şerpuitori şi elastici formulele şi sistematizările — realizînd o treabă mai modestă însă mai adîncă.
Pentru că dezechilibrul social vine de la valoarea morală a mijloacelor materiale aruncate în vălmăşagul social, de la avere şi de la proprietate, ar fi de făcut zi cu zi inventarul tuturor averilor din România, cu istoricul lor şi în strictă obiectivitate, fără să fie nimeni pîrît, fără să fie nimeni cenzurat, lăsind exclusiv datele să vorbească — şi din cînd în cînd în-sumînd categoriile.
Iată două clase: proprietarii şi chiriaşii. Sînt, orice s-ar putea spune, două clase sociale distincte, mai distincte decît sătenii şi orăşenii, clasele istorice ale timpului actual; să nu ne închipuim că ele constituiesc numai două pondere de judecătorie, cum ar putea să vrea să ne facă să credem legiuitorul. Proprietarii se subîmpărţesc însă în proprietari pentru folosinţa lor locativă — posesorii proprietăţii utile — şi în proprietari complecşi. Complexiu-nea proprietăţii este un început al demoralizării.
Iarăşi, sînt proprietăţi create prin muncă, la care au participat ingenuozitatea, timpul, răbdarea şi economia — proprietate morală. Şi sînt proprietăţile de furtişag, ale unei fraude, proprietăţile inexplicabile, obscure, suspecte pe care le califică împrejurările. Aceste proprietăţi trăiesc din spinarea chiriaşilor, parazitar.
57 4
In decursul unui inventar obiectiv, repetăm obiectiv, cititorul nu va fi scutit de surprize. El va afla că în Capitală, de pildă, alături de funcţionarul sau de muncitorul împovărat de-o familie constrînsă să se tuberculizeze în-tr-o odaie, sînt proprietari, pe care nimeni nu-i cunoaşte, cu cîte optzeci de imobile în avuţia lor, proprietari ocrotiţi de legiuitorii de biu-rou.
Proprietatea este piatra de încercare şi a oamenilor publici : este căptuşeala adevărată a individului, care socialmente trebuie întors pe dos : proprietate de case, de pămînturi, de societăţi, de acţiuni ; de numerar.
Inventarul ar trebui început cu proprietatea care se poate ascunde mai puţin : a imobilelor.
Evident că informaţiile publicului ar fi foarte folositoare. Colaboratorii unei atari acţiuni sînt indicaţi de starea lor socială : muncitorii intelectuali, profesori, magistraţi, advocaţi, ofiţeri, medici, funcţionari, ingineri etc.
Detaliile unei anchete, redusă la nivelul vieţii curente, revelatoare şi demonstrativă, ar putea face obiectul unui chestionar.
Proprietate moştenită, dotală, cumpărată. Compunerea, caracterul şi produsul proprietăţii. Data cînd a intrat în stăpînirea actualului proprietar şi numele propritarilor precedenţi. Profesia şi originea socială a proprietarului.
Etc., etc.
1933
CATALOGUL
Un catalog de cărţi e o bibliotecă, însă o bibliotecă închisă şi încuiată, şi totuşi o bibliotecă. Printr-o sticlă intercalată în lemnul dulapului, la nivelul titlurilor şi numelor de autori, parcurgi toată biblioteca dar nu poţi trage din rafturi un singur volum... Ca să capeţi romanul sau povestirea ce-ţi trebuieşte, catalogul are un mecanism ca un automat cu bomboane: trebuie să pui un ban în puşculiţa cutiei şi să zgudui un mîner... O precipitare de maşinării nevăzute şi primeşti dedesubt bomboana, volumul...
Aţi înţeles : un mandat cu menţiunea pe cotor a volumelor alese. Şi în vreme ce cititorul îşi vede de lucru sau se odihneşte, pachetul cu cărticele aleargă prin văzduh pînă lâ el. O bătaie în uşă, o întoarcere a cheii în broască... Poşta! Automatul, catalogul şi-a făcut datoria.
Pe cînd cititorul îşi trăieşte viaţa lui în-tr-un colţ de ţară, biblioteca se compune zi cu zi în catalog. Traducătorii se ostenesc să facă manuscrisul, tipografii se ostenesc să traducă pentru a doua oară textul în litere de plumb, iar neosetenitele prese tipăresc. Biu-rourile administraţiei înregistrează comenzile, expeditorii fac pachetele, camionetele automobile duc pachetele la gară şi trenul le ia şi le transportă departe.
576
Iată cîtă lume munceşte ca să se găsească pe masa fiecărui cititor o carte.
Am omis numai pe autor, pe acel ins care într-alt colţ de ţară, ca şi cititorul, şi izolat şi de maşină şi de administraţie, se sileşte să născocească o povestire nouă, o frumuseţe nouă, tristă sau hazlie, pentru lectorul necunoscut. La o broşură de cîteva zeci de pagini colaborează prin mintea şi dibăcia scriitorului, ca şi la grîu, porumb şi flori, toată natura... Şi acest lucru în aparenţă mic şi în realitate foarte complicat, catalogul de librărie, de editură, se cheamă inteligenţă, viaţă, cultură. Acestea pornesc intîi şi întîi pe roţile lui de jucărie de hîrtie.
1933
1
PACIFISM
Răsfoiesc un album comemorativ. Revista Realitatea şi-a tipărit în supliment amintirile de război, puţin cam şterse pe clişee — au trecut douăzeci de ani — dar impresionante, în 1914, popoarele s-au răfuit pe sute de fronturi şi încăierarea a fost cu adevărat cum sună vorba, «universală».
Ce lucruri vechi ! Exista o împărăţie Austro-Ungară cu un împărat bătrîn, bătrîn care se purta cu barbeţi. Băiatul meu rîde. Nu cunoaşte acest articol de bărbierie, şi ca să i-1 demonstrez mă servesc de două perii de ghete. La nouă ani, argumentul e vorbitor. Băiatul e generaţia nouă, mai nouă decît toate generaţiile care pasc stelele actuale în izlazul literar, şi o replică viitoare la zbîrciturile precoce de peste o decadă.
Mai era şi o împărăţie rusescă... Uite-1, ăsta era ţarul Nicolae al II-lea : stă de vcbă cu alt împărat, Wilhelm al împărăţiei germane. Pe neaşteptate, împăraţii au început să se ia la palme. Nu rîde, vorba vine, fiindcă vezi ce frumos stau amîndoi la fotograf. Rusul a zis că de ce strînge neamţul armată la graniţa lui, şi neamţul a spus că rusul a strîns întîi armată şi i-a trimis-o lui în spinare. Uite ici pe toţi «vinovaţii», Domnişorul ăsta cu baston mic e Derental. Era singur în politică la Viena şi n-avea ce face vara şi s-a jucat de-a
578
sîrbii. Jocul de-a sîrbul e «poc ! poc !» cu pistol adevărat şi cu gloanţe adevărate. Şi s-a-n-cins, tată, o bătaie, care a ţinut cinci ani, şi mai ţine şi azi, poate să spuie ce-o vrea domnul Constantin de la Realitatea. Hai să-i mulţumim în scris, că ne-o trimite gratis.
Pe băiat îl interesează de aproape torpila pregătită în aeroplan, şi cere detalii. Ar vrea şi el una, dar nu o imitaţie care nici nu pocneşte, nici nu omoară. A ! ce mai tun : «Die dike Bertha». Uite, avea o ghiulea cît mine, cu burtă cu tot: patruzeci şi doi de centimetri diametru. Băiatul a învăţat să aprecieze grosimile geometrice şi nu mai poate de bucurie. Va să zică, pleacă din tun, se învîrteşte prin cer şi acolo unde cade nu mai rămîne nimic, nici de piatră, nici de fier, nici de carne cu maţe. Totul se face fum, praf şi bojoc. Admirabil ! Uite Ipres, Verdun, Reims : n-a mai rămas atît! Unghia degetului mare rupe zgomotul pe dinte, care completează noţiunea.
Spînzuraţii de copaci atîrnă de cîte o sfoară, ca nişte păpuşi, fiecare cu capul pe o parte. Mă chinuiesc să-i arăt băiatului grozăvia împrejurării. Parc-aş toca în caşcaval. Băiatul nu poate să creadă : e un aranjament la fotograf. Ce, el nu s-a fotografit în nori cu un avion ? Mare ispravă ! Chestie de atelier.
Cadavre culcate... Asta s-ar putea să fie aşa. Nu tot moare lumea mereu ? Vecinul ne-a dat luni bună ziua şi a cerut peste gard un chibrit, şi joi l-au înmormîntat. Şi toată ziua caii cu manta şi pantaloni cară oamenii cu muzică la groapă. Biatul ar avea aerul să gîndească nimerind cuvintele cam pe margini (dar într-o zi o să le nimerească la mijloc, şi cine ştie ? poate să lovească şi dincolo de ele) că moartea vecinului e fără poezie, pe cînd cealaltă, din
album, are ceva neobişnuit de interesant. Altfel mori, vrea să spuie şi el, de pilaf, că ai mîncat prea mult, şi altfel cu puşca, mitraliera şi tunul. Astea hăulesc şi rag, piuie şi ţăcăne !
—	Tunul meu mi s-a stricat! observă băiatul, şi nici nu face doi bani.
Se gîndeşte la Verdun, unde i-am povestit cu de-amănuntul tot ce sa petrecut. Ochii lui mari lucesc din catifeaua lor adîncă. Drept o emoţie de ruşine şi scîrbă democratică, el scapără emoţii ticăloase de burghez infect.
—	Eşti un stricat, îi zic. Nu eşti pacifist deloc.
Se gîndeşte la săbii, la carabine.
—	Mă, eu ştiu la ce te gîndeşti tu. Tu te gîndeşti la un cal...
—	Nu, răspunde băiatul înveselit. Mă gîn-deam la un armăsar.
—	Tot ce-i mai primejdios, canalie ! îi zic. O să te spui la redacţie. Ce fel de propagandă contra războiului primeşti tu, preocupat exclusiv de lucruri violente ? îi zic, nu fără o emfatică înclinare a sentimentului către omiletica blajină.
Conflictul nostru mocneşte inexprimat de-a lungul paginilor. El are un punct de simţire şi eu un punct de vedere. El biciuie de-a joaca şi de-a sărita. Intrăm în paginile civililor care au făcut pacea. Uite-1 pe tata Clemenceau, pe moş Wilson : s-a isprăvit. S-au bătut ei ce s-a bătut, dar au zis că ajunge, că o bătaie trebuie să sature şi pe cel care dă. La urmă te doare palma şi se frînge şi bîta.
Pacea i-a displăcut băiatului, ca o boală de intestine. Semnătura tratatului la Versailles nu l-a mişcat. Dar, în sfîrşit, izbutisem să-i concentrez atenţia asupra binefacerilor păcii,
5 80
cinematograf, plimbare în automobil, motocicletă, şi cînd credeam că l-am cîştigat şi am făcut din el un adversar al sălbăticiei care face pe oameni să se împuşte şi să se înjunghie, băiatul mi-a spus că ar vrea o mască pentru gaze şi m-a întrebat cu o simplicitate mai tare decît toate fotografiile pacifiste:
— Cînd o să înceapă, dragă tată, iar ?
1934
CE POATE RĂBDA UN MORMlNT
Există un tip de critică şi de apreciere care poate că poartă un nume în psihologie şi după care nimeni nu e autorul operei lui, pînă la nivel de instrucţie sau de ignoranţă. Dacă vorbeşte bine, discursurile i le face cineva, dacă scrie frumos, trebuie să fi colaborat nevasta sau un secretar, dacă are o idee nouă, ideea nu-i aparţine. La -«Codul lui Napoleon», Bona-parte nu a colaborat în nici un fel. Lucrările lui Shakespeare le-a scris un oarecare Bacon. Iisus Hristos şi-a luat Evanghelia de la altul şi nici n-a fost pe lume un om cu numele lui. Chateaubriand şi-a scos respiraţia stilului din Homer. L’imitation nu este, cum s-a crezut, o scriere a lui Toma Kempis.
Omul suferă de pornirea de a mînji, făgăduind sau analizînd. Pe Dumnezeu îl contestă toate universităţile şi vor să-i zică altfel cumva, ca să-l diminueze. Dragostea nu e dragoste.
Iar Freud ţi-a descoperit dumitale, mamă, secretul pe care nu l-ai ştiut, că dacă-ţi iubeşti băiatul şi veghezi disperată la creşterea lui, cînd zace bolnav, o faci pentru că el e înzestrat de natură cu aptitudini de mascul.
Dorinţa de a dezindividualiza pe om şi de a profana intr-insul un conţinut, reducîndu-1 la anonimat, domină asemenea acţiuni. Nu-ţi este permis să te ridici deasupra judecătorului tău,
582
şi fiecare contabil de biologie îţi este judecător. E desigur un pergament ştampilat pentru ca el să justifice toate intruziunile, fanfaronadele şi impertinenţele, care în senilitate pot lua numele inocent al inconştienţei.
în cuprinsul literaturii, avem, din nefericire, o figură, de care se împiedică de patruzeci de ani lumea cu doctorat. Pînă a nu i se fi ridicat o statuie la Constanţa, savanţii cu oarecare artă în craniul lor urangutanic, l-au considerat ca pe un om de muşama şi talpă, aşezat în mijlocul tîrgului cu mascarade şi pe fălcile căruia trecătorul ameţit de ţuică sau îmbătat de ştiinţă şi-a exersat vigoarea podului palmei. Fiecare îi ardea una şi-i mai trăgea încă două c u sete. Momîia avea un mecanism interior : dacă era lovită exact, resorturile făceau o mişcare, şi eroul din Moşi căpăta un clondir în formă de raţă sau o decoraţie de tinichea.
La o sală de disecţii se făcea pe vremuri aplicarea directă şi nefigurată a încercării puterii. Poate că această epocă ştiinţifică a apucat-o domnul profesor Gh. Marinescu, membru al Academiei Române. Unii băieţi căutau satisfacţii asupra morţilor cu pumnul în nasul cadavrului. Cel mai tare pumn cîştiga o sticlă de bere. Rezultatul se verifica pe cartilagiul zdrobit: apucai cadavrul şi-l scuturai niţeluş de nas.
Savantul, în special savantul pe piele de om, găseşte mijloace de pîngărire a personalităţii în tertipurile patologiei care face glorie şi asigură dictatura autorităţii unor filologi ai unui vocabular de auguri. Ştiinţa de cazuişti ai celulei a izbutit să afle greutatea unui creier de mort, numărul cutelor din misterioasa lui tapiţerie şi volumul. E o ştiinţă care slujeşte la crearea de prestigii convenţionale, care nu a folosit vieţii în nici un fel şi care s-a strecurat, de la dispa-
5 83
riţia lui Moliere, între realităţile grave. Dacă după şapte ani de studii experimentale, o doc-toră în medicina maternităţii este în stare, la un spital dia Bucureşti, operînd o femeie gravidă, să-i scoată intestinele şi să i le tragă prin uter, ca dintr-un ghem, crezînd că ţine între degete cordonul ombilical al pruncului, ştiinţa nu mai e ştiinţă şi devine o lamentabilă farsă, îndatorită să rămîie cel puţin modestă.
Diminuarea inidividualităţii se face în regim ştiinţific, atribuind geniul nebuniei şi insistînd. Nu mai zicem că poeziile lui Eminescu au fost scrise de tatăl lui, de la care moştenise şi ■«vocea de tenor», ci pentru ca orice merit să-i fie poetului anulat, hotărîm că talentul lui se datoreşte demenţei. înţelegeţi sugestia : ce poţi să aştepţi de la un nebun ?
Domnul profesor Gh. M., membru al Academiei Române, poate că este un imens om de ştiinţă. Poate. N-am competinţa să decid şi să repet şi, la urma urmei, vous savez, je m’en bats l’oeil... Auzisem în ţară că domnul profesor era un ilustru personagiu în străinătate. Am stat mai mulţi ani în străinătate, unde cu o preferinţă a curiozităţii am frecventat cercurile ştiinţifice şi medicale : n-am văzut că domnul profesor ieşea din rîndul cu litere corp zece drepte, al articolelor, în care sînt citate, unul după altul şi după alfabet, nouă nume de savanţi, care ar fi încercat despicarea firului de păr de la subsuoară în patru ; un japonez, un anamit, un bulgar, un rus, un maghiar, un german... E o notorietate, desigur, să fii citat în treacăt şi chiar cu oarecare stăruinţă. însă n-am aflat încă de nici un om ajutat de ilustrul "savant, foarte sensibil la probleme şi tot atît de indiferent la suferinţa omului din problemă. Am trimis odată un pictor la domnia sa, paralizat de mina dreaptă,
584
cu care ţinea pensula, şi profesorul l-a batjocorit. Intr-adevăr, pictorul era ieftin, adică foarte sărac, şi ilustrul savant e un mare avar, pe toate dimensiunile.
Pentru toate aceste motive, balansate cu motivul poeziei, nu se poate ascunde că trebuie să luăm împotriva savantului şi pentru Mihai Eminescu atitudinea categorică şi leală şi să defectăm aparatul intelectual al unui nou fabricant de găinaţ parfumat.
Nu i se poate ierta domnului profesor admiraţia ipocrită pentru Eminescu, consacrat nebun şi profet în acelaşi timp. Este, fireşte, prudent să-ţi iei o satisfacţie asupra unui om de geniu şi să-l internezi şi după moarte, încă o dată, într-un ospiciu de nebuni, cerînd ţării să clădească un templu pentru el. Admiraţia savantului e deosebit de sinistră, şi gîndul spus întreg, cu o bărbăţie cinică dar corectă în monstruozitatea ei, era mai puţin vinovat de-cît dulcea laşitate îmblănită, din care unghiile înmuiate în sirop zgîrie sepultura.
1934
1
SCRISUL REVELATOR
Vine un timp în viaţa unei limbi cînd scrisul corect reprezintă o decenţă obligatorie cu deosebire la marii latifundiari ai bugetului de stat. Un ministru, un deputat, un funcţionar superior trebuie să ştie să scrie tot atît de precis şi de drept pe cit ştie să-şi lege cravata. Condeiul face parte din ţinută, utilizat măcar ca un cosmetic al inteligenţei, şi manuscrisul, pentru un personaj public, trebuie să fie unul din criterii.
Nu-i ceri desigur domnului plătit cu cîteva zeci de mii de lei pe lună şi adeseori pe săptămînă dacă nu pe zi, să comită literatură. Nevoile lui sînt satisfăcute profesional din izvoare mai apropiate de viaţa curentă. Cărţile, pe care nici nu le citeşte, ar fi poate că şi mai greu să le scrie. Dar se presupune că acest domn a învăţat cu sila douăzeci de ani neîntrerupt, că a citit cîteva sute de volume cuprinse într-un program care condiţionează o diplomă, şi că are cîteva idei clare, cel puţin ideile documentate ale unei grupări, adaptate odată cu înscrierea într-un club. Ideile materiale sînt întodeauna, dimpreună cu consecinţele şi aplicabilitatea lor, uşor de formulat în cuvinte.
Se cunosc personaje considerabile, parvenite la prestigii enorme şi la situaţii excepţionale, imens remunerate. Timp de treizeci de ani, în umbra creaţiei nevăzute şi de cele mai multe
586
ori văzute, puterile lor sociale au sporit, te gîndeşti, pe temeiul unui merit verificat de oamenii muncii, de şefi, de guverne. Te pomeneşti cu personajul sărbătorit deodată şi nu-ţi vine să crezi că numai din pricină că-1 cheamă, de pildă, Nieolau, şi că în provincia lui reprezintă un număr de voturi culese la cafenea şi la birt, domnul s-a tras de lanţul ceasornicului de pe stomac cu toţi marii demnitari şi cu autorităţile principale, şi a putut asigura intrările la toate orele din zi în imobilele cu sergent, unde majoritatea personalităţilor de marcă sînt primite numai pînă la uşă, ca să lase, pupată şi linsă pe amîndouă părţile, cartea de vizită a permanentei prezenţe. în momentul în care trei sute de ta-cîmuri îl sărbătoreau, domnul era în apogeul carierei şi făcuse o grămadă de isprăvi anonime însă esenţiale pentru bunul şi înţeleptul echilibru social. Dacă l-ai fi scuipat din greşeală pe gheata de lac ce-o încălţase ca să-i strălucească şi picioarele, n-ar fi fost de ajuns nici o scuză. El chema poliţia, justiţia, mobilizate ca la un atentat, botul pantofului nu se mai putea lustrui decît cu o sentinţă, şi presa, însăşi presa ar fi vestejit atacul trecătorului inatent la încălţămintea însemnatului bărbat insignifiant.
în toate carierele, şi cele mai briliante, se întîmplă însă accidentul Prometeului căzut din ceruri între vulturi şi muşte. Personajul are o involuntară alunecare pe parchet sau pe trotuar, ocazionată de o coajă de portocală sau de materialul lunecos scuipat din greşeală. Abia cînd îl vezi lungit pe spinare afli că pielea lui nu a făcut niciodată două parale. Vaietul lui penibil vine din dureri insuportabile. Pantoful i-a jucat o farsă, călcînd odată mai vizibil strîmb. Domnul e gata să se ia de
5*7
piept şi cu fiecare din cloştile politice şi sociale care l-au clocit, realizînd generaţia valorilor din dezvoltarea produselor galinacee fără coajă.
E înfiorător cînd personalităţile din această categorie, uimite de reversul împrejurărilor, ţin să facă publicitate cazului personal şi se dedau la proză şi letrism. Un comunicat de zece rînduri are treizeci de erori de expresie, douăzeci de inteligenţă şi o sută de gramatică. Un memoriu e o bucată literară cumplită. O revărsare de analfabetism, care era latura adevărată din torentul circulator al lichidului intelectual, te încremeneşte. Marele potentat ştia numai să iscălească, şi 'atunci cu ezitări de ortografie.
Aceste capacităţi care comandă viaţa, o con-strîng şi o supun bunului plac vulgar şi grotesc, au înotat în speranţa, în sudoarea şi în sîngele ţării. Statul i-a îndestulat, conservîn-du-i ca pe nişte elefanţi sfinţiţi şi a risipit cu ei strădania şi decepţia unei lumi întregi. A trebuit să-i admirăm în jobene şi fracuri, să îngenunchem şi să tăcem în drumul lor, ca la o perindare de zei.
Şi dinaintea celor căzuţi pe spate te-ai gîn-dit la cei rămaşi în picioare. Cum se descurcă ei din alfabet ?
Trebuie scrisă o gramatică succintă si un manual cu modele de stil şi compoziţie pentru împrejurările variate în care se poate găsi un personaj politic de proporţii.
1935
CARNET
Cînd s-a putut industrializa fonograful şi fiecare cetăţean a fost în stare să aibă acasă un gramofon, un patefon, un aparat, o cutie cu plăci şi o sută de ace pentru diafragmă, oamenii excesivi de pretenţioşi s-au dezolat. Luînd cu vehemenţă apărarea muzicii pure, neîntinată de un arc, de o pîlnie şi de un disc de ebonit, ei erau mai ortodocşi chiar decît compozitorii şi artiştii, bucuroşi că sînt imprimaţi şi reproduşi, repetaţi şi cîntaţi pînă în nişte regiuni foarte depărtate de pe glob, unde ei nici nu visau să ajungă vreodată, cu vocile lor vii sau cu instrumentaţie vie. Drept vorbind, nici instrumentele directe, fabricate cam din aceleaşi materiale ca şi gramofonul, nu erau altceva decît tot nişte feluri de maşini, şi dacă trebuie să se ţie seamă cu stricteţe de supărările super-estetice ale cîtorva amatori plini de sensibilităţi abstracte, cea mai bună muzică şi aceea care trebuie recomandată neapărat, ar fi fost muzica mută, adică o absenţă radicală de muzică. Redusă la textul partiturii, de citit şi de auzit cu ochii, opera muzicală nu s-ar fi deosebit de romanul literar decît prin tipar şi format.
înaintea fonografului, care imprimă muzica pe sul sau pe disc, şi o recitează automatic după cum a fost cîntată, fusese — vă mai
589
aduceţi aminte ? — pianola, o pianină mecanică, silită să cînte călcîndu-i mecanismul în intervalul unui drum de hîrtii. Mai fusese aristonul, mai fusese flaşneta sau caterinca... Un papagal, un cobai sau un şobolan alb, însoţea cîntecul cu ghicitoria, şi grupul din colţul unei străzi, completat de un italian bătrîn şi învăluit de o sonoritate zdruncinată, era pitoresc.
Dacă nu aţi uitat-o de tot, să pomenim şi aşa-numita „boite ă musiqueO cutie cît o tabachere de cristal, în care se învîrtea un sul cu ghimpi minusculi şi care cînta cu glasuri de insectă. O cheie învîrtită într-o latură repeta valsul din Faust sau îl schimba cu Mar-silieza. Creatorii acestei scule delicate, cu o muzică discretă ca de clopote microscopice, erau ceasornicarii. Gingaşul instrument nu a dispărut de tot. Mai sînt şi astăzi în gările Elveţiei nişte vitrine mici, spînzurate de un părete al sălii de aşteptare şi în care o bale-tistă de majolică începe să danseze la sunetul aproape sufletesc al muzicii îngropate subt picioarele ei de lăcustă, îndată ce ai strecurat într-o crăpătură de puşculiţă un ban de zece centime. Ceea ce pare mai anacronic şi decît baletista şi decît muzica ei, este existenţa centimei!
Amatorul posomorit nu e mulţumit de nici o formă de difuzare muzicală. El vrea muzică integrală sau nu vrea nimic. Flautul nu-1 satisface, ca şi fluierul, nefiind todeauna utilizat de un savant virtuoz. Ceea ce-i trebuie lui este ceea ce-i lipseşte constant: o orchestră de patru sute de instrumente. Discul de gramofon, cu toate marile lui perfecţionări, care-1 apropie pînă la identificare de original, îl deranjează, îi miroase. Totuşi, serviciile pe care
590
le-a adus timp de treizeci de ani discul muzicii vieţii artistice, e imens. Şi lumea a învăţat să cinte şi să caute concertul. Educaţia adultului ca şi a copilului, cu auzul lipit de-a dreptul pe muzica mare, s-a făcut mulţumită discului de ebonit intercalat pe un fus învîr-titor. Casele cele mai umile au fost adăposturi pentru Beethoven, pentru Bach, pentru Mozart, pentru Wagner. Ele au răsunat de plînsul violoncelului, de geamătul orgii şi orchestrele gigantice, visate pentru uzul propriu de către amatorul capricios, au venit pînă în odaia muncitorului cu palmele. Niciodată pînă la gramofon nu s-a cîntat atît de mult şi de frumos. Şi unde mai punem meritul acestei maşini admirabile de a fi desfiinţat radical geniul jignitor al domnişoarei din mahalaua ei, obligată să pianoteze cu îndărătnicie La pri'ere d’une Vierge, bucata de rezistenţă a oricărei foste adolescente, ridicată deasupra vulgului graţie unui comerţ in detaliu, părintesc.
Scrupulele amatorului sînt eterne, căci se împotrivesc şi radiofoniei, care a redus obiecţiile şi argumentele la ridicul. Gigantica descoperire a undei purtătoare de muzică şi de grai e fără însemnătate, pentru ultra-muzi-calitatea unui amator năzuros. El vrea altceva... A citit undeva ceva, care ar semăna cu un ifos rebarbativ de cronicar preţios, şi opinia lui n-a întîrziat.
întîi, lucru stabilit, radiofonia e antiartis-tică, de vreme ce se face auzită de milioane de ascultători. Intre snobii acestui gen unii păstrează cu pasiune un aparat ascuns şi chiar clandestin pe care îl pun în funcţiune pentru secreta lor delectare ; dar sînt şi snobi definitivi. Aceştia refuză să asculte un aparat, din principiu.
591
Al doilea, programele sînt proaste. Toate programele radiofonice sînt proaste, oricum le-ai organiza. Sînt proaste pentru că se vorbeşte, proaste pentru că se cîntă, proaste pentru că se cîntă muzică savantă, şi proaste pentru că se cîntă muzică populară. Orchestra mare e proastă, orchestra mică e proastă, instrumentele sînt proaste şi în parte şi în ansamblu. E prost jazul. E proastă cantatricea, e prost cîntăreţul. Sînt proaste conferinţele — totul e iremediabil şi pe vecie prost. Ceea ce spune conferenţiarul ştia şi amatorul şi ceea ce cîntă microfonul e banal şi rău reprodus. Informaţiile sînt proaste, buletinul meteorologic e prost, chiar cota apelor Dunării e mizerabilă. Şi — poftim! — muzică înregistrată ! asta mai lipsea, discul transpus la microfon.
Specia amatorului decepţionat şi unanim e invincibilă. Ea se stîrpeete însă cînd se lasă prinsă, ceea ce împiedică prudenţa. Pune-i unui amator din specie un clarinet la gură sau un condei în mînă : ceea ce poate scoate el, lăsat cu marea lui personalitate, din asemenea instrumente, e nemiauzit.
1935
MUZICA LIMBII ROMÂNEŞTI
Bineînţeles, în fiecare limbă vorbită sînt mai multe limbi scrise şi atîtea limbi, aproape cîţi prozatori şi poeţi o scriu. De unde vţrie şi acea claritate, mai mult sau mai puţin obscură, care bîntuie literatura de manuale şi face dificilă priceperea cărţilor de şcoală. Citeşti în cărţile copiilor, de curs primar şi de liceu, pagini de o încîlcire dezordonată pentru autori, girate de ministerul care le-a dat aprobarea cenzurii şcolare, o cenzură derizorie şi însufleţită vizibil de alte principii decit educaţia intelectuală şcolară. Căutaţi să vedeţi cum se defineşte atributul, ce este complementul, deosebirea dintre substantiv şi verb.
O comisie de mistici ai gramaticii şi ai aritmeticii, parcă trecuţi de toate vîrstele entuziasmului sau rămaşi dincolo de inteligenţa elementară, improvizează un regulament de îndatoriri şi subiecte, impus autorilor de cărţi didactice şi aceşti destoinici, minaţi în cete de cîte patru-cinci, de către un inspector însărcinat cu interese de propagandă şi plasare ale colaboratorilor şi recuzaţi din linia clarităţii, rezolvă paragrafele, fără să le înţeleagă, după cum nu le-au înţeles nici nefericiţii dar funeştii lor creatori.
De altfel de limbă e vorba, de limbă românească vorbită, citită, conferenţiată şi recitată. Avem în româneşte două limbi româneşti şi
593
pe cea mai frumoasă — caracteristic — nu o vorbesc, cu excepţii puţine, cărturarii, o vorbeşte ţăranul, vechiul şi dispreţuitul nostru analfabet.
Limba spectatorului, adică muzica limbii, e ceva nemaipomenit de urît.
Accentele brutale şi întunecate mînjesc vorbirea românească pe scenă, la tribună, la microfon. Urmăreşti actorii, profesorii, oamenii politici :	majoritatea lor face din frumoasa
noastră limbă, căci avem o limbă negreşit foarte frumoasă, o revărsare ca de injurii. Vorbeşte un specialist horticultor despre o floare, cu zbierătul unui hingher care se sfădeşte cu un arabagiu — şi cînd un umorist ţine să se afle în atmosferă hilară, intonaţiile de unde îşi extrage hazul trivial te amărăsc pînă la suferinţă şi disperare. Singure femeile scapă vulgarităţii accentului, fără să poată adăoga, afară de moldovence, nuanţa de accent, mulţumită unei voci mai soprane şi mai piţigăiate. Cei mai mulţi bărbaţi sînt pur şi simplu odioşi.
Nici o ţinută, nici o eleganţă, nici o rezervă, geamătul, plescăitul, sughiţul şi înghiţitul cărturarilor frecaţi de carte şi de limbaj cîte douăzeci de ani de îndopare searbădă cu ştiinţă şi literatură oarecare, e înspăimîntător şi ne face, cu deosebire la microfon, limba de ruşine. Limba pe care o aud străinii la aparatul lor de radio nu e românească şi nu aduce aminte nici pe departe latinitatea obîrşiei. E limba mahalalei, a mahalagiului care nu e nici de sat nici de oraş, al lamentabilului hibrid corespunzător în foarte urît cu cetăţeanul foburgului, autorul aşa-numitului «argot». Lasă stocul de expresii lipsite de orice suculenţă şi pe care unii numiţi romancieri îşi închipuie că l-au descoperit pentru o puturoasă culoare
5 94
locală şi pentru un soi de umor flaşnetăresc : dar acentul, vocala, silaba, pauza — albul dintre negre — ele spurcă limba unei mari categorii de intelectuali.
Desigur că nu graseind sau nazalizînd, inter-calînd muta sau guturala, se capătă un grai românesc. Pentru acest chelnerism al expresiei este rezervată o minoritate ridicolă, care şi în româneşte şi în franţuzeasca presupusă vorbesc tot atît de înspăimîntător. Dar e un fel de a rosti româneşte, în care cantitatea pură a vocalei este păstrată, intervalul e marcat, consoana proeminentă; particula, prepoziţia, conjuncţia sînt răspicate şi puse în relief corect. Limba românească bine rostită are un joc de verigi armonios şi o nobilă cadenţă, totalmente nestudiată. Un exemplu : lecturile domnului Perpessicius.
O simplă datorie, dacă nu respectul şi dragostea de cuvîntul care ne-a alăptat şi cîntat, ne obligă să ne cinstim limba cu o execuţie, ca să vorbim ca violoncelistul, ireproşabilă. Acest lucru constituie o problemă : vorbirea frumoasă este cuvenită limbii frumoase. Trebuie să ne lepădăm înainte de toate de accentul mitocănos de înjurătură, cu care ne trăim limba la catedră, în amvon şi la teatru. E curios că n-au băgat de seamă conservato-riile de declamaţie grava insuficienţă verbală a elevilor şi absolvenţilor, intraţi în teatru cu o împîslire a vorbirii nedemnă. Sînt actori, şi nu dintre cei mai puţini calificaţi, care îşi iau isonul, gravul, ascuţitul şi circumflexul din canalizările periferiei de-a dreptul, suferind ca nişte laptagii şi bucurîndu-se ca nişte mardeiaşi, cu o preferinţă de mare prost gust pentru asemenea pitoresc. Idealul perfecţiunii spirituale l-a reprezentat patruzeci de ani şi
595
1
îl mai reprezintă încă la Bucureşti Ghiţă şi Mitică.
Nu se cunosc încă nici universitatea, nici şcoala secundară sau primară, în care rostirea frumoasă a limbii să fi fost o preocupare. Ar fi timpul să curăţim, chiar dacă înţelegînd râu deocamdată chestiunea, am ajunge la o pronunţare artificală sau afectată.
1936
ARTHUR RIMBAUD: «LE DORMEUR DU VAL»
într-o pădure din marginile Bucureştiului, un tînăr s-a rugat la rădăcina unui pom trei zile şi trei nopţi în şir, îngenuncheat. L-a mîngîiat soarele, l-a bătut ploaia, l-a îngheţat vîntul şi din ruga lui nu l-au clintit. îşi alesese locul cel mai puţin potrivit pentru împăcarea lui cu Dumnezeu, dar a voit aşa, să nu-1 vadă nimeni căzut în genunchi.
Dar tot l-a văzut cineva şi s-a dus la el să-l bată pe umeri să se scoale de jos. Trecătorul a luat-o peste porumbişti. L-a strigat întîi, şi n-a căpătat răspuns. Tînărul se ruga concentrat în sine, cu pumnul la gură şi se uita în pă-mînt, ca şi cum s-ar fi rugat pămîntului, că-zînd frunza peste rugăciunea lui. «Bre omule, ce faci aici de azi de dimineaţă ?«• l-a întrebat lăptarul, care-1 mai zărise o dată de dimineaţă. Cînd s-a putut apropia de el, s-a cutremurat.
^-Tînărul se spînzurase. De ramura cea mai de jos a copacului din marginea pădurii. Şi ca să se spînzure deplin, trebuie să se fi muncit mult cu moartea lui, căznindu-şi-o pe brînci.
Săteanul s-a dus de-a fuga la primărie. Jandarmul rural s-a deplasat la faţa locului, a semnat un proces-verbal, procesul-verbal a fost înaintat ierarhic, şi autorităţile şi sinucisul au aşteptat pe domnul procuror. Fără prezenţa domnului procuror funia spînzuratului nu poate fi retezată. O aşteptare penibilă pentru oamenii
597
care ţineau să aibă, drept zălog al norocului în casa lor, o fărîmă de sfoară.
Domnul procuror nu s-a putut învrednici să se arate nici a doua zi, nici a treia zi. Poate că tînărul s-o fi rugind şi acuma, într-a şaptea sau a opta zi, cînd lumea corbilor, întărîtată de mirosul viscolului de stepă, cerneşte zarea şi caută, ca să se pedepsească, adăpostul cumplit al arborilor înalţi.
Am aflat de sinuciderea tînărului închinător, în seara zilei a treia de legănare îngenuncheată. Crează cine pofteşte, sinucigaşul era un agent de percepţie fiscală, exasperat de excedentele domnului Cancicov. Colegul lui, care mi-a povestit, mi-a dat amănunte. încercase să se împrumute cu douăzeci de lei, ca să cumpere un ştreang ca lumea şi să se poată spînzura de sus. Lovitura nu i-a izbutit. A trebuit să se spînzure cu cravata, pierzînd o lungime înfăşurată pe copac.
1937
GEORGE ENESCU
Am povestit odată — şi mi se pare chiar de două ori — un lucru care suportă repeţire numeroasă. Cînd maestrul Enescu încearcă o neplăcere de mitocănie, nevoia de compensaţie simetrică şi de cumpănire actualizează automatic lucrul povestit.
Maestrul Enescu nu este la prima lui neplăcere. Temperamentul de stricte rezerve şi distanţe, la care are dreptul acest înviat din viaţă şi înălţat peste ea, vine în coincidenţă sau cu omul piciorului din strachină, sau cu indiscreţia exuberantă, sau cu o administraţie de genul Ateneului Român. Instituţia de sală goală de închiriat, uită cu multă facilitate rolul ei de gazdă cu tarif, căpătînd, ca madama de hotel, de la o clintelă trecătoare, o distinc-ţiune afectată, se consideră academică şi universitară, confundă, se substituie şi disciplinează. L-am urmărit odinioară pe compozitor intr-un conflict cu un personaj fără nume şi gramatică, apucat în faza scrisorilor de ofensă pasională, iscălite cu mină proprie. Am uitat dacă l-am şi citit tipărit sau numai l-am auzit, făgăduind celui ce mîngîie cu o rază de lună prinsă de un arcuş, vioara cea mai gingaşă, două palme... Din punctul de vedere urangutan, personajul era superb şi bălăngănea între cheotoarea vestonului, prevăzută cu o
599
coacăză de mătase şi genunchi, nişte grele şi admirabile labe.
Să eclipsăm vulgaritatea de conduită a direcţiei Ateneului cu o anecdotă. O deţinem de la Ştefan Luchian, «marele nostru Luchian», revendicat ostentativ, ca o posesiune cu merit. Meşterul florilor sta răstignit în pat de cîţiva ani.
«Ascultă, mă ! ce mi s-a întîmplat aseară. N-o să-ţi vie să crezi... A intrat, la mine în odaie, un om cu pelerină. A scos pesemne o vioară, că am auzit o vioară... A cîntat... Nu ştiu cît a cîntat... Parcă picta pe întuneric... M-a răscolit şi n-am mai fost toată noaptea om... Ştii cine a fost, mă ?... EnescU ! Şi-a pus vioara-n sîn şi plecînd mi-a spus că era el... N-am putut nici să-i mulţumesc. Mi se încleştase gura».
Maestrul Enescu nu-1 cunoştea pe Luchian. îl citise numai în flori şi tablouri. Şi a voit aşa, pe neştiute şi pe neaşteptate, să puie într-o noapte, din struna lui în sufletul care scădea ca o lumină, o aducere aminte în eternitate.
Mi-aş permite să vă întreb: se mai vede ceva din Direcţia Administrativă şi din Comitetul Ateneului Român ?
1937
O PUBLICAŢIE NOUA : CARICATURA
Neaşteptat, tocmai la Iaşi s-a ivit o revistă care lipseşte de o sută de ani. Directorul ei, domnul Ion Sava, care stăpîneşte viaţa liniei şi sensul sintetic ca nici un alt scriitor de chipuri pînă la el, uimeşte prin avuţia diversităţii şi suculenţa penei. Cele două numere apărute pînă acum, în condiţiile tehnice primitive, pe care le poate pune nobilul oraş, bolnav al Moldovei, la îndemîna expresiunii plastice a talentului şi inteligenţei, sînt singurele caiete de gravuri, de înaltă ţinută intelectuală de la noi, de azi şi de ieri.
Obişnuit cu sinistrele publicaţii umoristice; care au murdărit gustul public cu un desen comandat şi prost, comandat şi cu un text lamentabil, publicul românesc nu e pregătit decît în elita lui pentru a primi darul domnului Ion Sava. Caracterizările Caricaturii, servite de un accent puternic, aparţin unui meşteşug încă neumblat de ilustratorii noştri, cu şi fără poantă. Caietele domnului Sava sînt întîi operă de artă, întîi şi-ntîi şi înainte de orice intenţie, aluzie şi atac. Verticala nu e oprită-n loc, frîntă sau împiedicată de nici o prejudecată şi vasală nici unui sistem de judecăţi şi consecinţe. Evoluţia liberă şi esenţială îşi croieşte spirala care-i place, ca fumul.
6 01
Debarasate de triviala zincografie care presară în toată presa un ton cenuşiu de mediocritate, imaginile domnului Sava, din pricina lipsei de mijloace băneşti, şi-au găsit tocmai în această constrîngere originalitatea de adevărată gravură, negru pe alb. Domnul Sava utilizează materialele cele mai ieftine, pentru efectele cele mai apropiate de marea gravură a marilor maeştri. Paginile de felul acelei O delegaţie din trecut care înfăţişează trei boieri cu comanac, o compoziţie ca Neobositul Kostakelu, un desen ca al copiilor dintr-o pagină a numărului 1, Le style c-est l’fiomme, Spleen, Sărbătoritul domnul N. Gheorghiade, Tango, Domnul doctor I. Tănăsescu şi o sumedenie de schiţe dintr-un condei, atestă dftcumentar o personalitate nouă în desenul românesc.
E domnul Sava un tînăr de tot tînăr sau ur> tînăr mai matur ? Simplă întrebare de curiozitate, provocată de multiplicitatea valutei sale artistice.
Caricatura are şi alţi... redactori, dar mărturisim o confuzie în binecuvîntata noastră mirare, care ne face să-i atribuim cu candoare domnului Ion Sava şi viguroasele pagini semnate Th. Kiriacoff. Pravoslavnica şi Ruseasca sînt două admirabile stampe, fără să trecem uşor peste crîncena compoziţie Cerc viţios şi satira Civilizaţie.
Pentru întîia oară de cînd urmărim presa noastră, întîlnim o reproducere după Felicien Rops, ilustratorul poeziilor Les fleurs du Mal şi echivalentul în desen al poetului Baudelaire. După cîte ştim, de valoarea şi chiar de simpla lui existenţă erau informaţi numai cîţiva oameni de gust, printre care profesorul Cantacu-zino, bacteriologul, proprietar al unei colecţii
602
unice semnate Rops şi al singurelor gravuri în culori ale acestui mare artist.
Caricatura suferă de un singur inconvenient, că stampele nu se tipăresc pe o singură parte a foilor, ca să poată să fie încadrate.
1937
*
GOLURI
Trebuie, fără întîrziere provocată, zici, o reacţiune a simplificării şi întoarcerea la minuscul. Metoda de viaţă care de jos în sus dă greş în toate zilele şi la toate nivelurile, trebuie înlocuită cu altă metodă.
Prin aventură politică sau de cultură, generaţiile au ţinut să rodească tot mai mult mai sus de rădăcină. Dacă un cartof a putut prin legitimele capricii ale naturii să dea o piersică, o dată, grădinăritul şi-a permis să creadă că morcovii pot să facă artificial rodii în serie şi păstîrnacul ananas. Era de-ajuns o sămînţă de dovleac şi o seră. Dovleacul îl aducea omul şi sera climatul. Nimănuia nu i-a mai plăcut profesia lui şi pentru odrasle a pregătit cariere miraculoase. începută de o generaţie, meseria părintească a şi fost în aceeaşi generaţie abandonată şi zigzagul aventurii s-a îndesit. Cîte nume pot să fie urmărite, stabilite pe o linie a familiei o sută de ani ?
Lichidează în Bucureşti o firmă de imprimerie, proprietatea unui brav bătrîn tipograf, obosit de o mare viaţă de activitate. E impresionantă descompunerea treptată, zi cu zi, a unui atelier bogat înzestrat. Maşinile pleacă una cîte una, încărcate de un cumpărător şi altul. Dulapurile cu litere se împuţinează, toate uneltele se risipesc. Firma dispare şi odată cu ea
604
o muncă afirmată şaizeci şi cinci de ani. Cită nobleţe organizată inutil!
Tipograful are un fiu, «un măgar de băiat», cum îl califică părintele, un fiu care nu vrea să rămîie tipograf şi care n-a fost niciodată şi nici altceva n-a izbutit să fie. Ii place politica... E o meserie încercată, nuanţată şi singura profesie a eredului. Murdăria cinstită a muncii îl scîrbeşte. Doreşte să aibă mîini fine şi să participe la murdărie pudrată şi la marochin.
Acelaşi e cazul unui tăbăcar din doi fraţi tăbăcari. Unul a trădat argăseala pentru un fotoliu politic. E şi cazul unei lamentabile majorităţi intelectualizate de fii de muncitori şi de mică burghezie provincială sau periferică, cu aptitudinile pierdute şi cu altele fals asimilate.
Din toate aceste sărituri în gol se permanentizează golul care stă în conştiinţa publică de zeci de ani neacoperit în haosul unei lumi mereu improvizate. Tot ce se adună într-o viaţă se risipeşte ; experienţă, bunuri şi timp.
1938
DEGENERĂRI
Oamenii închişi, bolnavi şi morţi e inelegant să fie atacaţi, după ce i-ai admirat la vitrina socială, făcînd dintr-un leu doi şi din pol milionul, fără să te turbure magnifica lor în-demînare.
Cu o diplomă şi un ghiozdan şi fără nici o altă instalaţie, cîteodată cu o singură peniţă, în stare să contrafacă toate atitudinile, să servească şi să le deservească pe toate, pe rînd, dar cu o plasticitate universală a conştiinţei, miracolul se săvîrşeşte subt ochii tuturor, în fiece zi.
Viaţa zisă modernă ţine de cele mai multe ori izolat pe creator, ridicînd în apogeu imitaţia şi plagiatul, dar dă acţiunii şi culturii o personalitate sintetică şi abreviată, care îi poartă toată industria într-o servietă; materii prime, materiale lucrate, proiecte, idei şi reţete. Exemplar admirabil, atîta timp cît în dosarele şi tarifele ei nu intră abstracţiunile animate de un sentiment, motorizate de un moral, ea s-a multiplicat în temperatură pro-price pînă la decadenţă, prezentă şi ieftenind scrupulozitatea pretutindeni ; la cafenea, în anticameră, în aulă, pe catedră, în politică şi presă. Chiar în camera de culcare, în care s-a împuşcat în inimă un fiu de regent, se poate găsi strecurat acest enciclopedist: samsarul.
6 06
Existenţa lui, inofensivă din punctele de vedere isprăvite, ia un aspect de mare tragedie, dacă este examinată din poziţiile sufleteşti. Unde începe şi unde sfîrşeşte samsarul şi cită cantitate din el s-a divizat în politică şi cultură e delicat de analizat. Activa celulă e despărţită adeseori de celula temniţei printr-un părete transparent, ca în stupul cotropit pe jumătate de mucegai, unde albina muncitoare, fixată într-o preocupare absorbantă, nu ştie ce se petrece în gingaşa ei încăpere poligonală. Pentru apărarea unui sector cucerit, necesitatea salvării personale pune totul în joc, tot ce poate dura şi unelti neştiut pe întuneric, şi sinuciderea e ultimult act, pînă la care nimic nu a fost cruţat, nici ticăloşia.
Un ministru de Justiţie a fost odată arestat şi alt ministru, din diplomaţie, a fost dus la cimitir, în aceeaşi zi. Bancheri, agenţi ai bursei din răspîntii, contrabandişti, figuranţi cu mai multe nume au escortat convoaiele, din care cel mai puţin interesant a fost alaiul de temniţă. Unul mai tînăr vrea să piară, nemai-putînd sta în viaţă cu onoarea, poate că numai accidental ştirbită. Mai-bătrînul ţine la funcţiunile lui fiziologice cîte i-au mai rămas. Două sensibilităţi : obrazul şi buba.
Cînd se va face, dăruit epocii, bilanţul influenţelor care pun faţă-n faţă două lumi, una abia în schiţă şi limpezire şi cealaltă, lipsită de linie, de elan şi credinţe, bună de orice şi pregătită pentru orice monstruozitate, volumul şi originile lor vor fi edificatoare şi multe calificări, reţinute de litera tiparului, vor fi şterse cu o trăsătură enervată din catalogul amintirii. Oameni acaparatori şi glorioşi, care un moment
607
au concretizat o speranţă, vor fi identificaţi cu caria si putregaiul şi monumentele lor, comandate pietrarului încă din timpul unei vieţi încîlcită între făţărnicie şi neruşinare, se voi desface ca un mălai incoerent.,
1938
AMINTIRI
Era o vreme în care bugetele statului dădeau excedente, fără glorie de nici un fel pentru miniştrii finanţelor, aleşi dintre simplii oameni de treabă. Ştiinţele politice constituiau un studiu în glumă pentru repetenţii cursului inferior secundar, neputincioşi să ajungă pînă la Drept, care, şi el, făcea obiectul unei diplome, obţinută la Tîrgovişte. De vreme ce tinerii se cuvenea să aibă un certificat, dacă nu tocmai o licenţă, titlul de licenţiat, totuşi, în ştiinţele politice conferea o situaţie de intelectual. Cînd candidatul se dovedea inapt şi pentru acest pergament, redus în piaţa învăţatului, la ultima ief-tinătate, ce-i mai rămînea tînărului cărturar de făcut ? Niţică sau mai multă politică, neprecedată de cuvîntul ştiinţă. Şi se putea în-tîmpla ca tînărul să fie şi ministru şi chiar să facă bună figură, în cadrul epocii, pe orice timp.
Un profesor de matematici, decedat la catedra lui, funcţiona pe baza unei absolvenţe de apărător de judecătorie şi prin daracul lui, de ales firul subţire, trecea copilăria dintre doisprezece şi optsprezece ani. Examenele fiind de o severitate fără obiect, întrebările dascălului de matematici se raportau mai mult la numărul paginii din manual, unde era discutată o problemă, decît la problemă. Este adevărat că puteai obţine aritmetic notă, cu două, trei, patru perechi de curcani, după gravitatea
609

situaţiei din catalog. La greacă, puteai da examen cu un kilogram de tutun bun şi cărticele «Job»-, iar la muzică, teorie şi cînt era de ajuns un săculeţ de arşice cu ichi.
îşi mai aminteşte careva ichiul, construit d intr-o soalbă găurită traversai şi umplută cu plumb ? Soalba era arşicul caprei, scos din pastramă. Ca să devie ichi într-adevăr, trebuia tlrşită soalba pe o suprafaţă lungă de ciment. Se preferau soclul unui grilaj şi zidurile Academiei, ca să scadă plumbul prin lustruire. Localurile de liceu şi instituţiile culturale slujeau cel puţin la cîştigarea rezultatului apreciat de profesorul de muzică : un ichi ideal.
Prevăzută de natură cu două coarne, arşica de capră era apucată între degetul mare şi arătătorul mînii drepte si învîrtită prin onc-tuozitatea buricelor, greutatea plumbului jucind un rol mecanic de echilibrare a mişcării, ca volanul unui motor fixat pe arborele vile-brequin. într-un cerc tras cu tibişirul se rin-duiau mielele (singular : mia) cîte două. Jucătorii aruncau cu ichiul de la o distanţă concurată, ca să le lovească. Tot ce sărea peste cerc le aparţinea şi recordul era cîştigat de jucătorul care le «pleznea (termenul tehnic) în plin»-.
Joc străbunesc. îl practicau pe scara templelor romanii, asimilabil în definitiv cu popicele. Copiii l-au dat uitării, fără pierdere mare pentru ei, care nu-şi mai amintesc nici de golful de odinioară, de-a poarca şi, probabil, nici de ţurca unui crîmpei de lemn rotund, ascuţit şi bătut în vîrfuri, ca să sară, cu ciomagul : biliard de cîmp. Ruşinea nu era prea mare : arşicele le-au jucat şi francezii : Ies osselets (oscioarele). Profesorul de muzică da nota de autoritate aceluia care aducîndu-i arşicele bine spălate, le punea într-un sac de
610
mătase, aşezînd în gura sacului piesa esenţială : un ichi tîrşit la perfecţiune.
Examenul se făcea pe catedră, profesorul în-vîrtind cu dexteritate, ichi după ichi, şi fă-cîndu-şi observaţiile cu competinţă, pe ce parte soalba nu fusese tocită de-ajuns. Mama atentă, sora înfloreau pîntecul sacului cu o broderie. Nota zece cu felicitări era atribuită şcolarului cu o monogramă, adaosă unui conţinut de miele şi ireproşabile soalbe.
Exista şi o diviziune valutară ; două miele : o soalbă mică ; o soalbă mare : patru miele şi un ichi ; două soalbe ori opt miele, de vreme ce tutunul implica limba elenă şi curcanii erau ctitorii algebrii şi trigonometriei.
Aşa timpuri, aşa oameni. Statul nu ştia pe ce să mai cheltuiască un excedent, iar impozitul pe leafa, să zicem, a unui diacon, era de 1,85, un leu şi optzeci şi cinci de bani, la trei luni, şaizeci de bani pe lună, două centime pe zi. Şi viaţa li se părea bătrînilor excesiv de Scumpă. Ei apucaseră altă vreme, şi mai bur-lescă, a sfanţului. Cu un sfanţ derizoriu ei putuseră să cumpere o căruţă de merinde şi mărfuri, transport compris.
193 8
ŞTIINŢE ŞI ŞTIINŢA
Se simţea însă lipsa cumplită a oamenilor de ştiinţă, marea suferinţă colectivă. N-aveam doctori în felurite discipline, învăţaţi, mari învăţaţi şi mari specialişti. S-a isprăvit penibila eră : avem. Şi se înmulţesc. Oamenii de ştiinţă cîştigă victorie după victorie şi, în finanţe, unde războiul a dat o admirabilă recoltă de novatori, se pare că se găsesc cei mai izbutiţi, ca ichiul ideal. Bugetul a sărit cu iuţeala aparatului de taximetre, din patru sute în patru sute de metri ; după şapte-opt mişcări citeşti că ai de plătit patru sute de lei. Specii splendide, economiştii !
Beneficiile clare ale ştiinţei aduc organizarea şi legiferarea. In stare de ignoranţă, de pildă, pîinea era acum patruzeci de ani cincisprezece bani kilogramul şi peştele zece bani. De cîte munci a fost nevoie ca grîul să capete proporţiile bobului de mei şi ce epocă de barbarie a trebuit biruită, ca să atingă peştele prestigiul preţului de şaptezeci lei în eleşteu şi o sută de lei cel în apele mării, îşi dă seama şi un ignorant. Un studiu ramificat, aprofundat a fost necesar. El nu putea fi încercat fără specialişti, fără savanţi, fără doctori, fără europeni. In anii de glorie ştiinţifică şi de apogeu al specialiştilor, scrumbiile vin din Olanda, crapul din Iugoslavia şi Grecia — şi nu pe apă, înot, ceea ce ar fi de-o simplicitate primitivă, dar
612
cu trenul. Toţi oamenii proşti de pe vremuri doreau arzător o civilizaţie rapidă, dar nici unul nu s-a gîndit că o să aibă parte de ea, într-atît.
Asta în ceea ce priveşte lucrurile noastre mai vechi, uitate odată cu poarca, ţurca, leapşa şi barul, jucat într-un picior. în cele noi şi noi de tot, rezultatele sînt incomparabile. N-aţi vrea să ne plimbăm puţin, pentru că ne găsim în Bucureşti şi în luna lor ? Am putea trece, de pildă, pe la -«Institutul Babeş», care a împlinit tocmai cincizeci de ani de la înfiinţarea lui. Orice autobuz te lasă la poartă.
Doctorul Babeş, un urmaş al lui Pasteur şi, fără să cădem în lauda de sine, un echivalent al descoperitorului francez, a putut aşeza în oraşul nostru al doilea institut antirabic european, după cel din Paris.
Toată lumea a cunoscut şi valoarea şi modestia marelui bacteriolog decedat. în institutul lui era căutată şi vindecată turbarea oamenilor, turbarea propriu-zisă, fără figuri, luată din muşcătură de cîine.
Babeş n-a fost să mai fie în viaţă la sărbătorirea celor cincizeci de ani de jubileu al aşezămîntului, cu mare lux de participări şi prezenţe. Locul lui e ocupat, ca în istoria tuturor isprăvilor şi iniţiativelor, de succesori, locurile neputînd rămîne goale decît în ce priveşte cifra de exponent. Substituirea e şi ea o ştiinţă, o supraştiinţă împletită cu toate ştiinţele princeps. Columb a rămas cu oul : continentul i l-a mîncat samsarul Vespuci. O să vedeţi, dacă treceţi pe la «Institutul Babeş», un palat de saloane şi biurouri somptuoase, din care a fost dat afară un învăţat ca doctorul Proca, rezervate exclusiv unor domni, desigur savanţi dar de numele cărora ştie mai mult portarul decît ştiinţa, şi într-o latură de
613
sordidă mizerie, un beci şi o scară îngustă de infern, rezervate celor două sute, trei-patru sute de bolnavi, veniţi din toate colţurile ţării la tratament.
într-o promiscuitate voită poruncit şi păstrată cu o stricteţe de înfumurată cruzime, se învălmăşesc, vîrstele, sexele, categoriile. Spectacolul trebuie văzut. Evocă felinarul medieval şi clopotul ciumaţilor, arderea de vii a îndră-ciţilor epileptici. Cînd ne-am vîrît printre nefericiţii tratamentului pasteurian ca să ne documentăm, un copil de pe o treaptă, înghesuit între sutele de larve umane atîrnate de rampă, n-a mai fost în stare să se stăpînească şi neputinţa lui s-a făcut direct cunoscută, vă închipuiţi, tuturor celor mai de jos. Duhoarea încăperii pestilenţială ieşea din trupuri, din zdrenţe, din încălţăminte.
De o îmbăiere, de o aşteptare decentă la vizită, nici urmă de intenţie.
Este interzis să te apropii, bolnav sau presupus bolnav, de zidurile institutului pe altă parte decît sinistra galerie de osîndiţi, servită de o portiţă dosnică mascată. La Căile Ferate, unde oamenii nu se duc măcar pentru sănătate, există un biurou de orientare a publicului, un ghişeu, o sală cu scaune. Anticamera e universală. La «Babeş», executorul ştiinţific şi de obligatorie caritate al direcţiei actuale este un servitor. Camera de gardă obişnuită a spitalului, medicul care în toate zilele şi la toate orele repartizează vizitatorii, le face un examen sumar şi ştie, pentru că gîndeşte şi citeşte, să primească în interiorul sentimentului de generoasă datorie, egal pentru toată lumea, pe fiece vizitator după calitatea lui, sînt necunoscute la «Babeş»-. Stilul şi politeţea, absente. Jupiterienii medici poposesc între variatele îndeletniciri sociale, cîte un timp pe zi, în turnul
de ivoriu şi refuză cu nepermisă sălbăticie contactul cu nevoia de informaţii. Săraci şi nesăraci sînt îmbulziţi laolaltă în beci. Dacă aceşti eventuali abonaţi ai unui lung tratament n-au avut prevederea să devie clienţi la domiciliu şi se duc la institut, ca să se bucure de gratutăţile ştiinţei acordate de stat, servitorul îşi face datoria şi-i trimite la beci.
Ii vine greu cititorului deprins cu ospitalitatea şi cu omenia românească, să creadă că această lipsă de cuviinţă pentru om şi suferinţa lui se poate petrece într-un teritoriu al ştiinţei adevărate, pentru determinarea metodelor căreia Louis Pasteur şi-a cheltuit o viaţă şi Babeş viaţa lui, când mai ales institutul nu-i proprietate privată şi pare destinat în spirit şi acţiune sănătăţii naţionale deficitare. La contingentul de mortalitate al copilăriei, de tuberculoşi, sifilitici, pelagroşi, exantematici şi paludici, care o ameninţă şi o asaltează, împiedecînd constant exuberanţa temperamentului şi inteligenţii unui popor tînăr, ferit numai de o natură neînţeles de darnică de pieire, se adaogă în medie vreo cinci mii, dacă cifrele căpătate din a treia mînă nu sînt inexacte, de bolnavi ai virusului turbării.
— Dv. nu ştiţi încă nimic, ne-a spus un agent sanitar, silit de frică la discreţia profesională. Şi ne-a citat limba boului, pe şoptite.
E singura autoritate la care ne-am putut documenta. Domnii profesori sau miniştri cărora le-ar putea arde de o anchetă precisă, au surse mai informate de cercetat în materie, portarul, servitorul de la uşe, coşarul, mecanicul de la calorifer, unicele competinţe abordabile şi cu foarte mare greutate, la Institut.
1938
DIN ZILELE LUI LUCHIAN
Intr-un articol de ziar, semnat de către un coleg de generaţie şi prieten, s-au putut citi zilele trecute, la douăzeci şi trei de ani după moarte, amănunte relatate cu o inocenţă — mă rog ! — admirativă.
Să nu-şi închipuie cumva cineva că Ştefan Luchian imita natura.' Ferească Dumnezeu, el lucra de preferinţă după cărţi-poştale ilustrate şi fotografii — şi niciodată n-a izbutit mai bine. A lucra, totuşi, e altceva: Luchian a fost un leneş în epoca de sănătate activă, în care s-a remarcat mai puţin. Adevăratele lui creaţii aparţin unui timp în care abia ' n-a mai lucrat deloc, epocii de paralizie, cînd, fără îndoială, producţia s-a impus prin merite adevărate. S-ar putea foarte lesne trage şi concluzia că boala i-a slujit reputaţia, aproape tot atît, dacă nu şi mai mult, decît pictura: treaba cititorului. Dar mai trebuie lămurită o chestie. Se tot povesteşte că Luchian era sărac. Ce eroare! El n-a ştiut ce-i suferinţa. Am suferit noi, pictorii fără talent, nu el. Paralizia e aproape binevenită şi justificată de necesităţile de echilibru. Am vrea şi noi să paralizăm ca nişte rentieri. Poate că, cine ştie ? o să înceapă să existe şi pictura noastră.
Cam ăsta e substratul articolului domnului Coleg al pictorului Ştefan Luchian.
Două-trei rapide retuşări preliminare.
616
Adevărul este că, reticenţi şi după moartea întîmplată în 1916, camarazii lui Luchian, foarte muncitori, desigur, nu i-au iertat, în timpul validităţii, felul lui particular, care le cam mirosise de la început a un fel de geniu, de a-i înfrunta în substanţă cu pensula şi în vanităţi cu o inflexibilă satiră. Luchian nu ştia să fie delicat cu mediocritatea. Tablourile din validitate, scoase dintr-o lume animalic mai vie, stau la nivelul incomparabil al liniei unui talent invariabil egal, fără clasificările buletinului medical. Ivirea lui Luchian a supărat mult pe camarazii şi diagrama valorilor constituită. Ierarhiile improvizate prin confecţiune ■şi temenele s-au pomenit răsturnate, şi opera noului-venit, sănătos, atletic, sportiv în prima lui existenţă şi de un optimism de mitologie, era prezentată, cu binevoitoare condescendenţă, drept rodul domnişoresc al unui capriciu de •diletant.
Ştefan Luchian a zăcut paralizat va să zică nouă ani de zile întregi, cîţiva într-un fotoliu şi ultimul perfect lucid, dar murind, în nouă ani de zile, în fiecare zi cîte puţin, pînă în :ziua cînd i s-a lăsat patul în mormînt. Poate că ar mai fi trăit, un an, doi, trei... Dar într-o dimineaţă a fost arestat, cum am mai relatat... Nu e un cuvînt ornamental : împotriva lui Luchian, într-o anumită zi din calendar, a lansat un mandat de arestare purtător al unui număr anumit, un procuror anumit.
Ticăloşia i s-a tras tocmai de la camarazi. Era în vremea unei puternicii politice, care .-s-a numit «takismul» şi care, înzestrînd epoca lui cu un număr de specimene inedite, aducea odată cu el un spirit de parvenire năvălitor şi o eleganţă revizuită în ce priveşte zigzagul -şi asocierea idealelor la trafic.
617
Părintele acestei filozofii dispunea, evident, de o subtilitate de mijloace personală de a ridica pînă la stil, ca şi Luchian florile lui din odaie pînă în marea artă, contrastul contrariilor şi al diametralelor opuse. Dar unii din apostolii lui, aleşi la întîmplare, aveau brutalitatea flămîndă, nazurile opulente, impertinenţa dictatorială şi exclusivismul omului comut.
Marele bărbat politic nu e creatorul numai al personalităţilor de dimensiunile domnului Titulescu. El a zămislit şi valori minuscule, dar monumentale în timpul lor. Un inteligent şi amplu orator care şi-a putut astupa găurile din buzunar cu nişte sute de milioane, mi se pare că încă neevaluate clar, stăpînea fosta ţară mică, din înălţimea unui prestigiu dintr-o treime. Un gust necontrolat sau o afinitate neîndestul de informată îl făcuse colector de tablouri, şi cu opulenţa, pe care şi-a oferit-o din bugetele confundate, plătea indiferent, tot ce-i ieşea înainte într-un catalog, moda înce-pînd să fie a păreţilor supraîncărcaţi. Intre tablouri, el cumpărase şi «Luchieni-, Propaganda făcută de cîtîva convinşi entuziaşti, ofensaţi că un artist de statură europeană In expresia lui picturală românească era ţinut la o savantă carantină, contribuise să-i iasă numele pe piaţă.
Dar Luchian, paralizat pînă la şolduri, braţele lui îşi pierdeau progresiv elasticitatea. Mîna îi rămăsese încă vie. Ochiul, de o frumuseţe de împărătească bijuterie neagră, rămînea intact. Pentru partea de corvezi a travaliului artistic, el fu silit să se folosească de braţele tinere ale unui pictor, care, prin căsătorie, îi devenise ceva, ca un nepot. Aşezarea după indicaţii a unui vas cu flori ; reaşezarea vasu-
618
lui şi a florilor în vas de sute de ori, pînă la compunerea unei atitudini de buchet aproximativ satisfăcătoare ; schiţarea groasă a unui contur, supravegheată şi remaniată de meşter ; apoi acoperirea cu vopseaua fondului a pîn-zei ; aşternuturile succesive de culori şi amestecul lor («... Mai dă-mi o picătură de carmin»... «Iar mi-ai dat un ocru prea tare, idio-tule !«...) ; şi după ce plămada tabloului era gata, însă amorţită, rămînea să i se dea prin colaborarea fizică a secretarului cu viziunea meşterului, însufleţire, acea însufleţire cu neputinţă să fie stinsă vreodată, vibrantă crîncen în fiece pînză semnată Luchian.
Atunci, într-un elan febril, muncit de o halu-cinare, bolnavul realiza ceea ce realizează Dumnezeu în toate zorile de zi, deşteptînd virginalele proaspete horbote cu o lacrimă de rouă. Sfînta Sfintelor se petrecea în divinitate. Cîteva sărutări adînci ale pensulei, tăvălită în paletă, făceau dintr-o floare mută o revelaţie şi un cîntec.
Cu timpul, şi mîna din încheieturile ei, la degete, la falange, a refuzat să-l mai asculte. Pipăitul penelului nu s-a mai putut plimba nici cu o uşurinţă relativă între petale, frunze şi lumină. Această epocă e cea mai dramatică din viaţa zugravului, cum foarte modest şi prea smerit s-a numit pe sine. El a trebuit, în ultimele lui tablouri, să-şi păstreze, şi să întîr-zie cît mai mult mărturia pensulei proprii în munca orientată, punct cu punct, a calfei.
Resurecţia, pe care trebuia să i-o dea, ca unui Lazăr, snopului de crăiţe dintr-o oală de pămînt, se împlinea cu o sforţare uriaşă, odată cu reînvierea, încă o dată, de o secundl, a nervului scufundat în neant. El apuca pensula cu cele trei degete, cu care se închină plugarul,
619
poruncea ajutorului să-i ţie, cu mina lui, bine strînse buricele degetelor de pensulă. Arăta unde să i se poarte mina în cuprinsul paletei, în ce culori să i-o întingă, ce atingeri de vopsea să adune şi unde să fie frământate, unele într-alte, firimiturile dumicate. Amestecul fiind făcut, artistul cerea să i se mute şi să i se apropie de pensulă tablou). Singura mişcare pe care o mai putea duce la capăt, mai mult din umăr, cred, decît din mînă, în momentul întîlnirii, aproape, a penei cu sfintele, şi mai mult aş crede că din suflet decît din trup, era să împungă drept... îndată ce se petrecea ciocnirea, floarea, lovită de pensulă, se trezea ca din veşted, ca o vocală care şi-ar rosti sunetul singură, din hîrtie...
Pictorul-ajutor făcea treabă de stenograf subt dictat sau ce face un secretar de advocat, transportînd pe biuroul maestrului zecile de volume de jurisprudenţă şi, din volume, notele cu creionul pe o foaie de carnet. Interesează pledoaria, nu bucătăria ei.
Colegii care vor prefera, după moarte, tablourile vîrstei sănătoase celor din paralizie, au băgat însă în capul cumpărătorului educat pe sugestii de natura complicităţii, că tablourile lui Luchian nu sînt de Luchian şi că odaia din strada Primăverii, unde zăcea, mort patru din cinci părţi, e oficina unei escrocherii sistematice, o fabrică a falsificării. Parchetul, repre-zintat, într-o vacanţă, de un subaltern, care fără studii ar fi dat un uşier mai bun, a ţinut să servească un magnat de ultima ediţie şi a procedat la punerea subt mandat a lui Luchian. Am găsit bolnavul, din rîndul lui Prometeu, Pascal şi Beethoven, plîngînd arestat.
Pentru a caracteriza starea de independenţă şi de caracter a presei de atunci, totuşi liberă,
620
regret să notez, după douăzeci şi trei de ani, adevărul că nimeni nu şi-a permis să strige, afară de cel semnat aci şi de prietenii lui. Spiritul de oportunitate care se manifestează azi, rămîne la nivelul exact al dispreţului ce i s-a putut acorda în forma lui de odinioară.
Caragiale nu poate fi acuzat că a iubit prea mulţi contimporani cu el. Pentru Luchian, care a expus în vechea sală «Ileana» din strada Regală vreo douăzeci de tablouri, la o demonstraţie plastică internaţională — Roche-grosse, Bocklin, Puvis de Chavannes, Preis-werck etc., — vorbăreţul şi zeflemistul Caragiale avea tăceri de sferturi de oră. «Băiatul ăsta nu ştiu ce are că mă reţine», afirma Caragiale despre pictura lui Luchian. Acolo, în expoziţie, l-am şi cunoscut pe Caragiale. In pauzele lungi ale prînzului el venea să-şi piardă timpul într-o singurătate de muzeu, în care un scriitor mare nu se simţea plictisit să stea de vorbă cu sfiielile unui începător, cîte două-trei ceasuri în şir — mi le amintesc cu multă plăcere.
Am cunoscut, între tablouri, un Caragiale nu prea cunoscut, un Caragiale fără haz de ilaritate, puţin cam uimit, puţin cam religios, foarte înclinat să asculte, să examineze şi să şovăie, şi cu o vioiciune în a se documenta, neturburată de nici o certitudine orgolioasă. Şi, într-adevăr, în epoziţia «Ileana» s-a vorbit întîia oară despre lucrul atît de actual şi azi în aducerea-aminte a unora din foştii camarazi ai lui Luchian, de modelele lui fotografice.
Fuseseră inundaţi Grozăveştii. o mahala bucureştenească de un pitoresc original, şi figurau în expoziţie şapte pînze de Luchian şi alte şapte, tratînd exact aceleaşi subiecte de puhoaie şi mlaştini, ale unui pictor foarte
621
monden, dar care nu şi-a cîştigat numele implicat de relaţiile sociale şi de o barbă invariabil briliantină. Deosebirea era în beneficiul lui Luchian, tablourile lui agere părînd imitate în palida pictură inexpresivă a lui Alpar, care nu s-a putut aştepta să-şi lovească nasul de un comparativ direct. Exasperat că viaţa unora anula radical anemia celorlalte, într-o bună zi Alpar aduse fotografiile, care trebuiau, în opinia lui, să-l desfiinţeze pe Luchian, cu primejdia de a se anula şi pe sine. Era de pe atunci, şi în toată forma, un denunţ.
Fotografiile au fost confruntate cu tablourile, şi fiecare judecător, solicitat să se pronunţe, a fost de părere că dacă picturile lui Alpar erau copiate după obiectiv şi se înfăţişau infirme şi dezarticulate, în schimb ale lui Luchian nu evocau nicidecum fotografia. Luchîan, afară de ochi, care păreau în figura lui ai unui cap străin, era cît se poate de urît. Rîdea cu o gură vastă, un hohot aspru, în răspăr, dezvelindu-şi gingiile vinete, late. pe cînd Alpar, băiat gătit, frizat, franţuzit şi preparat ca o prăjitură cu frişcă, avea frumuseţea compusă a manechinului distins, cu obişnuitul lui limbaj. Luchian îl asortase precis, bătîndu-1 amical cu palma greoaie pe umărul unui pardesiu «beige» şi mîngîindu-1 : «Boule frumos»-.
Afirmaţia camaradului care a scris un articol de bună suvenire despre el, spune că Luchian a fost nu numai un leneş, dar şi un om înstărit, care n-a dus nici o lipsă. Luchian fusese foarte bogat cîţiva ani, şi alţi mulţi a fost extrem de sărac. Nu sărac : nu avea nici adresă. Tocmai foarte tîrziu a izbutit să-şi cumpere o casă în fosta stradă a Primăverii, pe lîngă care am trecut ieri : e la nr. 31. In
622
această privinţă, Bogdan-Piteşti, descoperitorul de limpede intuiţie al hulitului, ar putea să dea mai bune desluşiri. Dar de ce să ne mai ducem să întrebăm în cimitir ? Domnul Cioflec, al doilea prieten paralel al artistului, e însuşi proprietar de avuţie, şi dacă n-ar socoti întrebarea indiscretă, ar putea, cred, să ne informeze mai bine din ce împrumuturi şi danii şi-a improvizat Luchian un adăpost, o anticameră la mormînt. In casa din strada Primăverii, am povestit odată, că într-o noapte, a venit cu vioara lui, fără să-l cunoască, un străin, pe întuneric, şi care i-a cîntat răstignitului, cu sfîşietoarea lui scripcă, din plînsetul marilor rugăciuni : George Enescu.
Cîteva împrejurări vor putea contribui la o viaţă romanţată viitoare a lui Ştefan Luchian, dacă fantezia punerii penibilei existenţe a personalităţilor pe note de proză, va mai dura. La «Cafe Union», pe care generaţia n-a uitat-o, urîtul Luchian era iubit la nebunie de o casieriţă blondă, o persoană ca din Liliput şi Ioşi-vara, iubită platonic şi cu camaraderie, pe timpuri, de toţi actorii, poeţii şi gazetarii, clienţii acestui local venit în urma lui Fial-kovsky. O fată blajină şi speriată, care s-a şi sinucis; mi se pare Vilma. Ea îi spunea lui Luchian, răzimat într-un cot la casă, tot soiul de vorbe sprintene şi nevinovate, ca să intereseze masiva şi inocenta nepăsare aparentă a grosolanului zugrav, sensibil în secret ca o porumbiţă. îi spune:	«Domnule Pictor», şi
Luchian îi răspundea, ascultînd-o cu ochii într-altă parte şi umezi : «Nu fii proastă, fă fetişcană». Contul se plătea greu, şi multe dejunuri, luate în cafenea —• hotelul avea şi un restaurant atitrat — se intercalau între cafele, ca să poată fi achitate în rate mici.
623
Un fost, acum, de cîteva ori ministru, atît în interiorul ţării cît şi în străinătate, găsise cu cale să-şi cureţe domiciliul, preferind spoito-resei bidineaua unui artist. Luchian n-a primit să facă pe chivuţa pentru oă ar fi avut cu ce să trăiască. Numai că patronul care-1 tocmise din admiraţie şi intelect, trecut prin marile universităţi şi bogat, nu l-a plătit. Zugrăvitul casei întregi fusese tocmit la patru sute de lei : erau odăi multe şi strfcntori, şi la plată proprietarul a dispărut. Creanţa derizorie şi de toată descurajarea, Luchian a încercat timp de-a rîndul să şi-o încaseze şi. răzbit, s-a hotărît şi la umilinţa să-şi reclame drepturile printr-o scrisoare.
Răspunsul de astă dată a fost imediat. Fostul acum ministru s-a executat trimiţîndu-i pictorului un rînd de haine purtate... Preţuirea atît de scumpă pentru un timp cînd un costum de comandă se plătea optzeci de lei, căptuşit cu mătase, se datora, probabil, raţiunii că în interiorul scumpilor pantaloni se petrecuse penibilul suspin sentimental şi artistic al marelui personaj.
In prima lui tinereţe, Luchian a'avut o vilă la Şosea, din cele vreo trei, cîte erau pe atunci, pe partea dreaptă a începutului rondului Arcului de Triumf. N-a fost la primărie omul care să o răscumpere şi să o păstreze pentru o casă Luchian, cu aspectul ei de aproximativ templu grec şi să dea ospitalitate în casa patronului cîtorva tineri începători. De acolo, pictorul ieşea, e adevărat, pe cea mai frumoasă bicicletă sau în cel mai elegant echipaj cu patru armăsari, minaţi de el, în picioare, la hăţuri. Luchian era unul din boierii Şoselii şi ai Podului Mogoşoaiei, care încă nu-şi pierduse numele vechi.
624
Dar, complicat şi felurit, şi în calităţile şi în scăderile lui, totuşi todeauna emoţionante, îl găsim îndrăgostit, într-o lungă sărăcie neagră, de romanul, ascultat într-o noapte, într-o casă de toleranţă odioasă, pentru derbedei, al unei prostituate, căzută în robia pensionarelor ignobilului negoţ. Don Quijote în carne şi oase, Luchian s-a hotărît să o dezrobească, învoit cu nefericita femeie, scufundată în putregaiuri, să o fure în toiul nopţii următoare. Ignor detaliile celelalte ale senzaţionalei aventuri, însă ştiu că din «Crucea de Piatră», teritoriul acestui eroism, Luchian a trebuit să care în spinare cufărul prostituatei pînă la un hotel din centru, într-o cameră de mansardă. Nu ştiu cît a ţinut menajul idilic; Luchian era fericit, dar în nici unul din buzunarele lui nu se găsise leul trebuincios, de dat la trăsură.
Să continuăm ? Proza se lungeşte şi poate că nici atîta nu este interesant.
1939
GRAFITE
E bine cunoscută nevoia sufletească a unora din noi de a bate toba, pe geam, uitîndu-se pe fereastră, ca o manifestare de admiraţie, poate, pentru o perspectivă sau o privelişte. Ritmul e muzică şi poezie, şi în felul lui jocul degetelor pe o suprafaţă lină exprimă un sentiment artistic secret, de pianist, care de cele mai multe ori nu depăşeşte faza unui debut, repetat ori de cîte ori mîinile libere se găsesc în stare de inspiraţie pe o claviatură ideală.
Domnul din faţa mea, din tren, mă agasează de cinci ore de cînd călătoresc, cu instinctul lui de muzicant. Pasiunea lui dovedeşte chiar mai mult decît un temperament de executant; el ar putea să fie un şef de orchestră. Mă informez discret cărei profesiuni îi aparţin falangele lui cu trei inele ; un briliant, un smarald şi un safir. După chica bine îngrijită cu o buclă pe creştetul capului lucitoare, l-aş fi luat drept un profesor de solfegiu : are şi un gest de a stăpînii compartimentul de dirijor. M-am înşelat. Este fără profesie. Fiind luxos, este sau proprietar sau numai băiat bun.
Altă dată altul scrie şi desenează pe aburul geamului din birou.
Trebuie să fie, în fine. un poet sau măcar un embrion de pictor. înainte de a descifra o
626
siluetă proporţionată, figura lui curge apoasă, treptat. O mare abundenţă de asemenea artişti tot trenul o dă şi acum, de iarnă, şi in oraş tramvaiul ; două vehicule de publicitate. Florile de gheaţă mai uşurează talentul înnăscut, oferind motivele de-a gata, pe conturul cărora se exercită pipăitul interpretativ.
Dar pe cei mai numeroşi debutanţi din artele frumoase îi propun gloriei efemere uneltele de scris: creionul şi tocul. Ele îşi lasă creaţiile pe tot ce întîlnesc şi, visătoare, mina colaborează subt toate formele cu hîrtia. cu conceptul, cu dosarul, cu caietul, cu cartea de telefon şi cu masa, ca să lase o urmă mai durabilă pînă la spoitul viitor şi cu peretele din preajma scaunului de şezut. Cele mai expresive rezultate se obţin urmînd cu creionul roşu şi albastru un clişeu de ziar şi revistă, înviorînd cu o culoare albul din intervale, adăugind mustaţă ori un barbişon sau sco-ţînd un ochi, orbit cu tuş ; ceea ce corespunde în literatură cu ironia, pamfletul şi satira. E foarte răspîndită şi individualitatea lui Narcis ; pe monumentele publice se citeşte, alături de opere complicate, anonime şi de sentinţe lapidare, de mii de ori numele domnilor Costică, reflectat cu o nobilă conştiinţă de sine în trei silabe înflorate.
Un material mult mai la îndemîna tuturor acestor creatori evoluaţi şi deveniţi cărturari, este astăzi hîrtia imprimată, împrumu-tîndu-se anonimului Costică litera de tipar. Acolo se varsă tot focul de publicitate, condiţionat la oamenii fără cultură timbrată de un geam, de un zid sau de un soclu de grilaj. Spiritul de creaţie cunoaşte aceeaşi tehnică de ducere pe contur şi de umplutură a golurilor, ca în toate celelalte manifestaţii de
627
personalitate, în care intervine trebuinţa de a te suprapune pe ceva existent, ca un derivat al putinţei de a fi prin tine însuţi. Operă personală ? Vezi-ţi de treabă !
N-ar putea să fie în această neobişnuită activitate de muncă intelectuală şi o nevoie mai adîncă a descurajării personale, de a pîn-gări lucrul făcut ?
1943
APRIL
O zi de primăvară face o cronică, notată pe o foaie de calendar, dacă un urcior cu flori de Luchian face o monografie.
După străbaterea unui tunel de o sută optzeci de zile, ea-i aci, la noi, întreagă, imobilă şi albastră, în fereastra spoită cu bidineaua de aur. Francamente, fără nici un semn de reticenţă, arhanghelul cu coiful de foc a trecut de partea noastră, a celor ce l-am aşteptat la toate întîlnirile pierdute şi care, acum, cînd spintecă văzduhul, nu ne putem uita în ochii lui de fulger.
Toate tablourile şi pinacotecile din toată lumea ni s-au adunat la ferestre, pe toate zările trezite departe. M-aş scula pe nişte picioare lungi şi sînt sigur că aş zări toate cerurile frămîntate de ape şi talazele jucîn-du-se cu ciucurii hlamidei lui Dumnezeu, spînzurată în mare.
Mă găsesc obligat de o politeţă idilică să-ţi prezint, Sire Păianjene din prapurul de pe geam, pe Domnii Pomii mei, care se plimbă cu mîinile la spate prin livadă. S-au oprit să asculte o şoaptă, o şoaptă ca o muzică mută, cîntată cu gura închisă din pămînt — şi morţii vor să se smulgă din giulgii şi nu mai pot — cîntată şi din tremurul aerului, bătut de aripi de porumbei. A trecut şi Duhul Sfînt pe deasupra casei şi s-a rotit de două ori.
6 29
Poftiţi... Majestatea Sa Nucul, Voievozii Cireşi, Scutarii Vişini, Alteţa şi Luminăţia Sa Plopul. Şi Domniţele mici. S-au pregătit să le poarte, Doamnelor încă nesosite cu caleaşca, mantalele tîrîte cu broderiile pe iarba nouă, Domniţele de liliac violet şi alb. Bărbaţii au poposit az-noapte, descălecaţi din herghelia de armăsari, de-a fuga, venită cu vîntul în alai de nechezat.
Dar Domnii Pomi s-au şi schimbat. Şi-au ales, la o distanţă de cîte cîţiva paşi, locul de liturghisire. La iarnă vor pleca din nou, nu ştiu pe unde, în zdrenţele sărăciei. Ca să-şi puie toate veşmintele arhiereşti, care se îmbracă pe rînd, cu cîte o rugăciune de fiece strai şi cu o sărutare pe stihare, pe zvite, pe omofoare, ei îşi încearcă mînicerele, cusute cu mărgele de mărgăritar şi strînse la călcîiul pălmii cu şiret. Li se văd în nuielele de mărgean mărgăritarele, ieşite tiptil din ţîţîni şi muguri, crăpaţi ca boabele de porumb aruncate în jar. cu o floare. In zece ore, au împodobit toate crăcile şi s-au desfăcut.
Domnii Pomi şi-au pierdut iute bărbăţia, între două priviri pe fereastră. Acum sînt nişte mirese... Cine ştie ce se mai poate face şi desface de acu peste alte zece ore. Evoluţiile trec prin epoci cu o grabă de o lună pe ceas. Iată, o clipă caişii au fost ca nişte candelabre cu mii de lumini. Basmul transformărilor neîntrerupte a trăit şi icoanele se suprapun şi se confundă.
Copilăria lui April, credulă şi lesne de amăgit, se iveşte pretutindeni, cu un seîrlionţ pe sprinceană, cu un surîs şi-n ghimpi. Au dat şi subsuorile spinilor o încolţire, într-un vîrf de pensulă miniaturală, verde. Şi pintenii roşcovului sălbatic, îmbrăcat în ţăpoaie, surîd.
Şi rîd în hohote şi raţele, nevestele late, pornite la drum pe o linie strîmbă, de tot ce văd că se petrece într-un Paradis în desfăşurare, la care ele nu sînt în stare să contribuie cu nimic. Ouăle şi le leapădă în neştire, cu conştiinţa neroadă că le defecă, şi de bobocii de mătase, pe care-i scoate pentru ele găina, sînt numai a treia parte răspunzătoare.
Ai mai trăit un an ! Cui să-i mulţumeşti că fereastra ţi se împodobeşte iarăşi cu orizonturi inefabile şi cu grădini ?
1943
CLIENTELA
«Nu mă mai ţine împiedecat în lanţ, dă-mi, te rog, drumul, mă roagă Coco. Am intrat iarăşi în lume, flaşneta mă poartă peste tot locul şi publicul mă primeşte. Salut în dreapta şi în stînga, ploconit din umeri şi cioc şi dau bilete peste bilete. De atîtea sîcîieli din cap mă cam doare ceafa şi mă doare şi piciorul de lanţ. Ia-mi-1, te rog, şi pune-1 în buzunar. Lasă-mă să zbor niţel ca să mă văd mai de aproape cu prietenii mei de altădată, cînd ieşeam, ca şi acum, în toate zilele pe caterincă.
Nu m-au mai văzut de vreo cinsprezece ani şi li se făcuse de mine dor. Oricîte pasări cîntă pe sămînţă, au nevoie şi de un papagal. Pe alte flaşnete cîrîie bufniţa sau cioara, pasăre, de, mai obişnuită. Uite, cîtă lume s-a strîns ! Puteam să deschidem în răspîntie şi un teatru ; tu să-nvîrteşti manivela orchestrei şi eu să împărţesc bilete. Ne-ar mai trebui o maimuţă. M-am vorbit în somn cu uistitii din insula patriei mele să vie una încoace, la noi. să spargă alune şi nuci lingă cutia mea cu noroace şi să dea cu cojile în cucoane.
Uite, domnul acela din gloată mă ştie bine. Are barbişon şi-mi face smen cu umbrela : „Stai că vin acum şi-ţi aduc biletul dumitale acolo, nu te înghesui". Domnul ras îmi cere
632
un bilet de preşedinte, vecinul lui vrea unul de critic plastic. Uite-1 cîtu-i de urît. Parcă l-ar fi făcut meşterul din pămînt şi după ce l-a gătit nu i-ar fi plăcut şi i-ar fi cîrpit, umed, o palmă de l-a scofîlcit. „Dumitale ţi-am mai dat un bilet acum cîteva zile, nu s-a schimbat nimic aşa de iute, mai aşteaptă11. Şi numai lume distinsă, jupîne, se ţine după noi.
Domnul acela, drăguţul, l-ai auzit ? Oleacă fonf. El a iubit din atîta inimă pe scriitorii de bilete, cărturar şi el, şi Vistiernic, incit le-a pus un impozit de zece la sută cu adiţionale. O să-ţi explic ce sînt aceste admirabile adiţionale, altă dată. Ne-a invitat: da şi el bilete, însă cu ştampilă. Mai da bilete şi Guvernatorul: îl cunoşti ? Nu mai e guvernator de vreo cîţiva ani, de cînd îşi vopseşte mustaţa, dar nici biletele lui cu preţul scăzut nu sînt ca ale noastre, mai bune şi decît cele de loterie. Biletele noastre, jupîne, merg şi la teatru, la cinematograf şi la tramvai.
Ai văzut ? e şi un domn saşiu. Ce ciudat se uită ! Un ochi îi stă la rădăcina nasului şi cu celălalt caută la noi. I-or fi de sticlă. Ia dă-i aşa, cu mîna pe dinainte : dacă nu clipeşte, să ştii că nu sînt ochii lui. El cred că avem de tot soiul şi ne-a cerut un bilet de vînzare şi unul de închiriat, fiecare în cîte trei limbi».
Coco şi-a pus de gînd să-şi înmulţească biletele lui, de vreme ce clientela s-a înmulţit peste aşteptări. Pentru copii, el o să facă nişte bilete dulci, cu ciocolată (opt mii de lei kg), are şi un depozit de zahăr ascuns (cinci sute de kg) şi o să-şi puie să i le vîndă un nepot mic, cit o vrabie, cu penele azurii, tot lîngă el, ca maimuţa, pe caterincă. Intr-o cutie de
6 33
r
chibrituri, care se vinde goală, încap o mie de bilete, cit petala de floare de cireş. Bilete de botez pentru clienţii rămaşi neobotezaţi, bilete de toată trebuinţa, de recomandaţie şi de înmormîntare.
1943
VIERMELE
Pictorul Ingres, vecin de nivel cu cei mai •iluştri, se arăta foarte nemulţumit de elogii. Meşteşugul pensulei şi al creionului îl împovăra. «Să mă auzi cum cînt din vioară şi pe urmă să mă felicitezi», putea să răspundă meşterul, jignit de laudă dinaintea tabloului Izvorul. O tendinţă maladivă de a se micşora îl determina pe artist să-şi dispreţuiască harul pentru o iluzie, căci arcuşul lui scîrţîit zgîria urechea.
«Vioara lui Ingres» a trecut de la el încoace pe subt toate bărbiile profesioniştilor care, uitîndu-şi personalitatea, au alergat după superlativul de dincolo de ei. O a doua meserie, de amator, trecută pe planul întîi, place diletantismului mai mult ca vocaţia şi regretul curent al omului oscilator, inapt pentru ce i se pare accesibil, are formula gata făcută : «Mi-am greşit cariera».
Meseria cea mai ameţitoare pentru tot felul de profesionişti e mai ales literatura, neastîm-părul, chinul şi decepţia chiar a literatorilor rămaşi în stadiul amatorist şi care n-au avut putinţa, într-o viaţă amărîtă de aşteptări şi de tresăriri, la zgomotul unui pas amăgitor, să realizeze nimic expresiv. Mulţi au ieşit din toate orariile şi plecările şi pribegesc pe calea •ferată între linii, făcînd cu pumnul şi scoţînd limba la expresul care trece fulgerător pe
635
r
lîngă kilometru zero, unde ei se învîrtese, ca nişte drumeţi care au pierdut ceva: timpul. De vreme ce a seri este şi o acţiune grafică şi una de creaţie, confuzia tehnică duce la o confuzie de aptitudini. Multe inteligenţe profesionale strălucite sînt roase de morbul călimării, cu neputinţă de împăcat, şi muşcate de înţepătura condeiului cu otravă, strecurat în confortabila lor tihnă. Nici succesul profesional, nici avuţia, nici rangul, nici prestigiul nu îndulcesc secreta suferinţă : răzbunare indirectă a poetului rupt în coate, care izbuteşte să dea cu o peniţă sunete de harpă şi să fixeze uneori în zece silabe ecourile uraganului fră-mîntat între piscuri.
împrejurarea că meşteşugul penei se realizează fără pregătiri de ambianţă, fără biurou aşternut cu cristal, fără covoare şi statuete, cu simplele cuvinte din gura şi a proştilor, ispiteşte ca un desert cu moţul de aur. Cîţi n-au închis o carte cu impresia lirică entuziastă că ei ar fi putut s-o scrie mai bine şi n-au bîjbîit de-a surda pe caiet! Dacă şi-ar fi examinat logaritmul mai precis, ei totuşi ar fi fost în stare, în limitele facultăţilor plastice, să contribuie la literatura generală cu O' literatură profesională bună.
Un prieten, profesor de Ştiinţele naturale, studia într-un acvariu din grădina lui, inte-resanţa şi obscura viaţă a mormolocului, caracterizată prin transformarea şi mutarea ei succesivă, la intervale scurte, în şase făpturi deosebite. Lîngă bazinul întunecat de plantele acvatice necesare, omul de ştiinţă îmi citea versuri incolore şi o proză fără relief. L-am întrebat de ce nu scrie o carte cu broaşte, mai frumoasă decît elucubraţiile unei fantezii puhave, şi s-a simţit ofensat. I-am adus aminte
636
de Buffon, scriitorul prismatic al unui stil de oţel diamantin, de învăţătorul de şcoală primară, Fabre, întemeietorul literar al împărăţiei gîngăniilor. Degeaba. Naturalistul era şi om de ştiinţă precar.
Este adevărat că frecvenţa tiparului şi a librăriei a realizat o medie de priceperi; un spirit intermediar, care în raporturile de intelectualitate dintre contemporani corespunde cu manierele elegante ale politeţii:	plat,
corect şi satisfăcător. Se scrie acceptabil, uniform, prin reducere la neted cu lustru ; unghiurile tind către curb, asperităţile şi muchiile spre rotund, materialele au devenit onctuoase: parafină şi săpun de lux, diversitate mijlocie — progres, negreşit. Dar condiţia creaţiei e cu atît mai grea cu cît trecerea fără mărginiri şi măsură, dintr-o figură într-alta, dintr-un compartiment într-altul, din metal în imitaţia lui agreabilă, e mai lesnicioasă. Rezistă la temperatură dulce. Rabdă la tracţiunea moderată. Rog a nu se întoarce. Pe aci se deschide. Fragil. E o particularitate a epocii că pictorii sînt scriitori şi oameni de teatru şi că actorii sînt şi ei scriitori : o producţie amabilă şi fără accent, de individualitate diluată.
E-aşa de greu de dus de-a lungul vieţii un singur meşteşug şi pînă la punct o singură frază şi pînă la ramă un singur tablou, încît eşti dator să te hotărniceşti sever, să-ţi faci grădina pe un pătrat mic, îngrijit de o singură plenitudine, irealizabilă deplin şi aceea, şi sfiios de judecata de apoi, care nu-i numai o vorbă, numai pentru răscrucea peregrinilor dintre Paradis şi Infern.
1943
MESERIA
Se pare că încrucişerile de rase dau progenituri care moştenesc mai multe calităţi din două părţi decît ar dobîndi dintr- o singură parte, şi că defectele s-ar neutraliza. Nu ştiu de unde am aflat asemenea absurditate, dacă din citit sau dacă din vis, că de unele lucruri iei cunoştinţă dormind...
Ar fi ca întovărăşirea prin căsătorie a două averi adunate, mai slabe fiecare fără această operaţie şi de cîteva ori mai tari prin reunirea lor. Ar fi ceva analog cu 2 + 2 = 8. S-ar putea ca şi la oameni, ca la celelalte animale, din două rase puse în anumite condiţiuni să iasă o a treia, păstrînd ce-i mai bun în ele, ridicat la cub. Poate că n-ar fi nevoie chiar de rase şi să fie de ajuns numai neamuri, ca să producă perfecţionarea ereditară.
In ce priveşte evoluţia, tu cunoşti o altă formulă de selecţiune. cel puţin profesională : meseria păstrată din tată-n fiu, pe generaţii, exceptînd, bineînţeles, situaţia cazurilor, de la sine excepţionale prin vocaţie, din care pe cel mai ilustru ni-1 dă Scriptura: Iisus, fiul lemnarului Iosif. Semănătorul destinelor îşi aruncă săcara de aur la întîmplare şi cîteo-dată iese mare matematician copilul unui portar.
Doar portar nu-i o profesiune, ca lemnăria, implicînd materiale, dexterităţi şi ucenicie,
după cum nici foarte plăcuta situaţie de mare acţionar ce este. Numai într-o societate, derivată din făgaşele ei, în dezordine, avuţia poate să ţie loc de meserie. Normala dezvoltare socială se face pe meşteşuguri, în care are loc să se strecoare şi pomenita săcara. «Fără meserie» e un pejorativ. «Fără domiciliu» o privelişte pedepsită la Paris, ca un delict. Dacă nu-i o ruşine, lipsa de profesie, nu încape vorbă, e o jumătate, un sfert de ruşine.
O promoţie şcolară se risipeşte după diplomă sau înainte de a fi ajuns pînă la ea, prin toată lumea. Au trecut zece ani. Un fost coleg, dai de el într-o provincie, s-a făcut profesor, magistrat sau ofiţer : cam toţi par amărîţi şi cei mai mulţi tînjesc între o aşteptare şi alta, o gradaţie, o înaintare, o căsătorie, fără să-şi fi putut înjgheba un ideal personal, acel ideal care te	ţine teafăr	şi voios. De
pildă, idealul de toată viaţa al unui dascăl cîe latină francez e, poate, mic dar dinamic; să dea o versiune nouă a lui Horatius şi latinistul se apucă serios de treabă, după ieşirea la pensie. E plină Franţa de acest soi de idealişti, naivi şi admirabili, care la şaptezeci de ani par de treizeci şi cinci. Cartea e un elixir, te păstează june.
Altă dată, vine de la bina, lîngă tine, în tramvai, un zidar în hainele lui de lucru. S-a cam uitat la tine, te-ai cam uitat la el.
—	Tu eşti, Costache ? îl întrebi. Figura lui obosită ţi-a evocat subit un copil frumos, un coleg de bancă, un neastîmpărat. căruia nu putea să-i intre în cap noţiunea lui zero.
—	Tu erai Ionică ? ţi-a răspuns zidarul. Foştii camarazi s-au regăsit. Unul medic, celălalt zidar, două meserii, două meserii deopotrivă de onorabile, dacă nu cumva cărămida
639
e mai sigură şi pentru minte şi pentru viaţă ca medicina.
Şi zidarul şi medicul sînt însă dezgustaţi de meserie, fiindcă nici unul din ei nu şi-a dat o preocupare, fie în afară de meserie, fie la meserie, ceea ce ar fi mai adecuat. Zidarul ar vrea să-şi facă băiatul doftor şi medicul, pe al lui, pianist. în afară de vocaţii.
In acest loc, exact, se frînge echilibrul.
1943
DOMNUL POLITICOS
Pe aceste timpuri de încruntare şi feţe acre, apariţia Domnului politicos e o plăcere. Cînd a surîs întîi, credeai că te confundă şi te-ai uitat îndărăt dacă nu era în comunicaţie veselă cu cineva. Surîdea la tine ! Pe urmă, a început să te salute. Mai tîrziu, a început să te cam plictisească. Odată, te-ai oprit în dreptul lui şi l-ai întrebat : «Mi se pare că mă confundaţi». Ţi-a răspuns : «Nu vă confund». «Atunci mă cunoaşteţi», l-ai întrebat şi ţi-a răspuns : «A7 u vă cunosc».
N-ai insistat. Cît nu vorbise, mai era o figură, bine sclivisită, în costum zigzag şi încălţat peste pantofi cu o şa de ştofă, ca pardesiile de căţel. Era numai un domn distins. Poate că fusese vreodată, cîteva ceasuri, şi ministru, între douăsprezece şi patru.
Totuşi, ăsta nu cred să fi fost, de vreme ce saluta el întîi. Un fost domn ministru aşteaptă să fie salutat, cu toate că nu-1 mai salută nimeni. Miniştrii sînt buni, ca şi pîinea, cît sînt calzi. îndată ce le dispare fotografia gîn-ditoare din vitrina fotografului de lingă «Capsa», însemnează că s-a răcit şi întorci capul sau te uiţi în sus. Vitrina e revelatoare. Şi nu numai a fotografului, dar şi a librăriei, uneori. Aşa. la o schimbare de regim, geamul unui librar, ocupat în întregime de opera literară a unui ministru, cu fotografia mărime
641
naturală, înconjurată de lauri şi de opera consacrată regimului căzut într-o jumătate de ceas, a pierit cu totul în cîteva minute. Autorul voia să dea cu cartea lui o lovitură vastă şi să iasă din actul lui strategic măcar prim-ministru: fără să bage de seamă că de-abia clădit monumentul din vitrină trebuia dărî-mat. O să povestească poate, la timp, librarul apelul, o dată imperativ, şi o dată deznădăjduit al autorului, întîi la datorie şi apoi la milostivirea lui.
îţi saluta probabil ochelarii cu rama groasă, aduşi după urechi. Lor le eşti dator şi diploma de Domnule Profesor, cu care te întîmpină cîte un personaj : opt sute de lei sticlele şi trei sute cincizeci lei montura, un total mai mic decît o taxă de examen într-o clasă.
Te-ai înşelat şi de astă dată. Domnul cu barbişon saluta pe toată lumea şi cu pălăria şi cu surîsul, de preferinţă trecătorii cam de cincizeci de ani. Solidaritate de generaţie ? Nu ştii. De cîteva ori, l-ai văzut intrînd în restaurant şi trecînd prin cîte două rînduri de mese. în local saluta cu mîna, schiţînd o jumătate de sărutare şi zicîndu-ţi, probabil, «Pa» ! La dreapta, la stînga, saluturile, surîsurile şi sărutările erau distribuite fără să piardă nici o masă. Saluta chelnerii, săruta orchestra. Nu cunoştea pe nimeni, dar se bucura de optimismul că se găseşte în bună societate şi coleg.
Ai aflat de la chelner că e proprietar agricol stabilit în Bucureşti.
—	Todeauna rîde aşa, cu gura căscată, todeauna-i aşa de politicos ?
—	Niciodată nu-i supărat şi-i merge foarte bine. Nu se uită la cinci sute de lei bacşiş.
—	Să nu faci vreo aluzie răutăciaasă, Nae, i-ai răspuns.
i
642
__ Vai, domnule profesor, s-ar putea ? Cu
domnul ăsta provincialul e altceva.
—	Nu l-ai întrebat de ce-i aşa de vesel ?
—	Ba l-am întrebat. Şi mi-a spus că e fericit.
—	Al dracului ! va să zică e şi fericit. 1943
1
f	DOMNII OTRĂVIŢI
Dacă domnii politicoşi, pe care încercasem să-i prezint, salută pe toată lumea, domnii veninoşi sînt supăraţi pe toţi. Ce supăraţi ? In fierbere şi revoltă ! Se uită strîmb, se în-cruntă, au delirul urii pînă la bîlbîire. De le trece viu ceva pe la nas, îl îmbucă. «O şi înghit!» vociferează domnul veninos — şi înghite musca, demonstrînd spirit de hotărîre.
Domnii otrăviţi au de ce să fie necăjiţi şi să-şi verse vînăta secreţie pe unde apucă, deşi veninul lor nu arde şi nu băşică. Ei au naivitatea broaştei, care crede că dacă te stropeşte te-a ucis. Veninul îi îmbolnăveşte tot pe ei, că-şi pierd apa şi va trebui să-şi trateze deshidratarea.
Au dreptate domnii, fiindcă toată lumea a făcut cîte ceva, afară de ei, pînă la orele întîr-ziate. Domnii otrăviţi sînt mai mulţi. Cei mai tineri poate că vor putea să mai înceapă ceva ; vitorul mai intră cîtva timp în conjugarea verbului lor : a fi. Dar cei bătrîni sînt mai-mult-ca-perfectul, dacă nu şi perfectul simplu, care echivalează cu ieşit de soare şi infinitivul nu poate să fie dat la boiangerie sau cănit.
E dealtfel în firea omului posomorit să se supere cînd altul a izbutit să se facă ceva. N-ar trebui să se supere, dar vorba ăluia : c’est plus fort que lui. Romanul celor doi rotari din satul meu e cunoscut de popă şi învă-
644
ţător. La cîştiguri egale, unul şi-a întemeiat gospodăria, căreia celălalt i-a dat foc. Continuarea romanului a fost adaptată la subiect : arsese un colţ de magazie şi rotarul şi-a fă-cut-o la loc. Prilej să mai fie spoită o dată cu alb curat casa pe dinafară.
Cîteodată mulţi domni otrăviţi iau mintea rotarului şi mijloacele lui. gazul şi chibriturile, pe lingă zeama mucoaselor, moştenită de la o natură ingrată, însă în minus faţă de omul din sat, că nu-i iau chibriturile foc şi nu li se aprinde petrolul. Conţine şi el apă chioară.
Sînt şi în această privinţă două feluri de oameni, unii care fac şi alţi care vor să dărîme ceea ce au găsit făcut. Şi una şi cealaltă din ambele acţiuni sînt grele, considerate în semnificaţia lor. Dar dărîmătorul n-are amploarea şi avîntul dărîmătorului creator, a căruia zidire pe ruine e mai puternică decît a celuia care edifică pe teren cumpărat: el se mulţumeşte să radă tencuiala sau nici atît; din lipsa de propulsie şi de scule. O mînjeşte. Dacă e părete, o scrie şi o ilustrează.
Nu-ţi sînt necunoscute, Coco, modelele albumului ambulant al artistului de plein air, realizate cu cărbunele şi tibişirul. El îşi repetă la nesfîrşit portretul sufletesc şi locul comun al romantismului personal. In loc închis şi strimt, prin staţiile de cale ferată, inspiraţia îi sporeşte şi materialul tehnic utilizat devine şi el strict personal.
Uneori, şi semnează.
Cînd descifrezi pe un părete sentinţa scriitorului cu gura cititorului, ai o certitudine suplimentară că autorul e scriitor.
1943
POLEMICA LITERARA
După treizeci de ani de bastoane încrucişate, căci nu poate să fie vorba de spade şi florete, polemica literară a rămas unde am găsit-o. Scriitorii cu coif au renunţat la polemică, atît din lipsă de adversari pe măsură cît şi din sentimentul de greaţă. Adversarul, cînd există şi se propune singur pentru o gală de box cu condeiul, nu pricepe situaţia şi nu ştie să stea pe teren, trecînd dintr-o dată de la poezia, de pildă, simbolistă la «mă-ta». Dacă te-ai hotărît totuşi, pentru experienţă, să-l urmezi şi în teritoriul matern, nici acolo nu stă adversarul pe loc şi fuge şi, încolţit, sare gardul de-a fuga. Dacă-1 sări şi tu după el, lupta ajunge o peripeţie cu alergări pe acoperişuri. De obicei, refugiul ultim al adversarului e ceea ce se cheamă o privată. Cită muncă să te cureţi! Rănile lui, reduse la una, leapădă un sînge contrafăcut.
Un camarad, la telefonul de unde încep aceste note, îşi amintea de polemicile de odinioară, de la Paris, unde regula jocului, ştiută de toată lumea, ca la tenis, descalifica pe adversarul care schimba terenul sau arma şi îl scotea din arenă dacă-ncerca lovitura piezişe. Boxul, jucat cu pumnii, interzice amestecul labelor de jos, care ispitea pe adversarul incapabil, podidit de sînge şi iritat de insucces, să puie piedică şi să dea partenerul cu capul de ring. în
6 46
buiduiala unanimă, contravenientul, fugărit de proiectile, se întîmpla să fie bătut şi de public.
Polemicile nu mai au nici o urmă de nobleţă şi sînt moştenirea directă a stilului electoral. Ocările personale, explicabile pînă la un punct în luptele politice, care nu şi-au meritat calificativul, intr-o vreme cînd în loc de idei, principii, programe, erau în prezenţă apetituri şi diferenţe numai între mijloacele şi rapidităţile de parvenire, au trecut în literatură, inspirate de duşmăniile concurenţei. Colegul rămas în urmă pe hipodrom sau al cărui cal, mai moale de picioare, plictisit de cursă s-a întors din drum cu jocheul în spinare la grajd, nechezînd de plăcerea traistei cu ovăz şi a trîndăviei, se alege cu o vrăjmăşie secretă, cu atît mai greu de consolat cu cit el are conştiinţa că întîr-zierile şi pierderea potoului se datoresc exclusiv deficienţelor personale. Munca unuia stăruitoare nu putea să nu o ia înaintea somnului celuilalt şi a reticenţelor, venite din îndoiala meritului propriu, refugiat uneori într-o teorie abstractă, care scuză pentru sine o reală lipsă de capacitate. Cîţi nu se mîngîie artificial cu concepţii forţate, socotindu-se, în disperare de cauză, posesori ai unei superiorităţi ermetice prin faptul că pierd vremea în sufleteasca masturbare o şovăirii !
în jurul lor perspectivele s-au diformat. Centrul circonferinţei se deplasează, raportul dintre planuri intră în desechilibru şi lichidare. Un autor e acuzat că izbuteşte şi succesul, căruia îi face faţă cu greu, devine o condiţie de inferioritate. Tebuia să te abţii de la victorie, pentru că nu a căpătat-o concurentul tău. într-o societate de beţivi sobrietatea trece drept un viciu. Orizonturile variază. Situaţia îmi evocă un coleg de şcoală de trei ori repetent,
647
care se lăuda în schimb cu o maturitate originală, că avea un babon. El se fortificase într-un motiv puternic care-1 autoriza să ironizeze şi să deteste vulgara promovare d intr-o clasă într-alta.
Mai tîrziu, colegul a devenit bărbier şi de cîte ori îşi rădea foşti camarazi de şcoală, magistraţi, medici, dascăli, care îl pizmuiau fără ură, că avea «-salon»- în calea Victoriei, el se arăta resemnat. îşi da seama că şi-a pierdut vremea în «Crucea de piatră» şi prestigiul lui suferea respectuos că în loc să stea pe fotoliu şi să fie pudrat după ras, trebuia să se învîrtească pe lîngă client în picioare, dar nu intra cu briciul în beregata lui, ca să-şi manifesteze spiritul critic din epoca tratamentului cu permanganat şi nu şi-a făcut din irigator o filozofie şi o şcoală de intelectualitate înaltă, care să-i dea curajul de laşitate să conteste şi, nefiind în stare să şi-o ilustreze pe a lui, să ocărască.
1943
UN TINERET NOU
Sînt cercetat la răstimpuri de către un tînăr, •care nu se aseamănă cu tinerii nici de azi nici -de mai-nainte. De obicei, ei veneau în buzunar cu caietul de versuri, lucru frumos dar banalizat : proprietarii cu hrisov, din literatură, nu-şi arată manuscrisele uşor şi ascund recoltele, ca să se mai coacă-n magazii. Cei mai siguri de ei sînt proletarii reveriei, aceia care pe teritoriul impreciziunilor n-au sădit măcar o garoafă. Aceştia nu cunosc nici un fel de sfiială : atacă direct, imperturbabili.
Tinerii cu care stau de vorbă, cu o plăcere gingaşă, la masa rotundă dintre vişinii bătrîni, sînt alţii. Ei suferă de ceva, ca pomii de invalidităţile viscolelor şi viforniţei, îndurate pe loc cu statornicie şi strînşi pe viaţă şi pe moarte de rădăcini, ca să nu-i poată nimic descleşta de pămîntul din care le-a răsărit cîndva frageda tulpină. Vorbesc prietenii şi se iveşte o analogie, apar afinităţile dintre gînduri şi bine-cuvîntarea pomilor mutilaţi de intemperii, ca un sobor de arhierei cu mîinile retezate. Frunzele ascultă...
Tineri nu vor să fie scriitori şi numai atît. Condeiul va putea sluji numai de ajutor la fixarea certitudinilor mai clare, la materializarea lor definitivă. Vorbesc de puţinii tineri cu substanţă, nesolicitaţi în primul rînd de ambiţii raportate la victorii concrete şi la un
649
■»
parvenitism, la care dă dreptul un pergament cîştigat de mîntuială. Ei se păzesc şi de legăturile sociale, căutate pentru o satisfacere mai rapidă, şi se păstrează evenimentelor sufleteşti intacţi, în conflict de conştiinţă şi de exponenţi şi cu cartea, ştiută pe degete, şi cu dascălii, a cărora suficienţă retorică slujeşte în anumite cursuri de mască unui cinism făţărnicit.
Observ la tinerii mei o tendinţă categorică, sinceră, către spiritualitate. Sentimentul religios le stăpîneşte toată gîndirea. cu o putere pe care n-am mai simţit-o cu emoţie pînă azi decît la papistaşi. Nu pot să uit, de pildă, călugării desculţi din biblioteca Universităţii catolice din Fribourg, matematicieni, chimişti, fizicieni, mari învăţaţi misionari, nici pe cei şase flăcăi străluciţi, doctori în medicină, consacraţi în genunchi, a doua zi după diplomă, în catedrala Notre-Dame, din Paris, şi trimişi în leprozerii. Toţi aceşti cenobiţi şi anahoreţi, din care unii se duceau la moarte sigură prin contaminare, trăiau o viaţă interioară necunoscută clerului nostru practic, de bănci, cooperative, deputăţii şi tarife. Diferenţa, se poate spune, e ca de la cer la pămînt.
Tinerii cei mai buni, din cei mai noi ai noştri, dovedesc fără ca nici un motiv să-i silească, aceeaşi rîvnă setoasă. Gravitatea lor nu permite îndoiala, ironia şi ambiguitatea, atitudinea lor morală împiedică şi interzice comentariul. Stînca se impune stîncă. Nici un fanatism la ei şi nici spirit polemic : ei nu sînt nişte răzvrătiţi ai nemerniciilor mărunte. O neclintire din eternitate, rece, îi caracterizează. Pe cel mai personal din ei l-am cunoscut, mai bine, de foarte curînd. Inteligenţă aristocratică, de-o armonie intelectuală pascaliană, frumos ca o fată frumoasă, mi-a adus aminte prin
650
seninătatea lui de adormitul întru Domnul monahul Paisie, din Tebaida, un schivnic cărturar, de optzeci de ani, tînăr în lumina lui, ca un înger.
Se schimbă ceva... San-Marc din Veneţia lui Eminescu bate prelung şi sufletul nostru pare să fi trecut, de-acum, de miezul nopţii. Intră la noi capacitatea de a crede şi a devotamentului fără tocmeală, în credinţa ce-o ai, orice credinţă ai avea, şi negativă.
Procesul indiferenţii, care-i starea sufletească cea mai penibilă pentru o colectivitate, îl fac tinerii de la masa rotundă dintre vişini, cu toate piesele la dosar. Judecata le e cinstită şi nu se teme de confruntări, mărturii şi concluzii.
S-a schimbat negreşit ceva. Evul steril pare pe sfîrşite. Tinerii noi au harul cu ei.
1948
CAMUFLAJUL
Cîtă vreme a trebuit să treacă în aproximaţii, parafraze şi jumătăţi de sensuri, pînă la găsirea unui neologism, care să reprezinte aşa de bine şi de variat tot ce vrei să spui. Iţi dai seama de-abia acum, la ferestrele căptuşite cu hîrtie neagră, deschise peste iadul canicular şi cu lampa stinsă. A fost nevoie de două războaie şi de o invenţie ca maşina de zburat. Ce sforţări şi cazne cere cîteodată aflarea cuvîntului celui mai just, ne-ar putea spune cu incontestabilă competenţă poetul Tristan Corbiere, care pentru că nu şi-a putut găsi o rimă căutată, de disperare mi se pare că s-a sinucis.
Omenetul şi-a descoperit cuvîntul integral pentru o stare morală de nuanţă, obscură şi confuză, mai veche, intermediară, nici ascunsă, nici prea clară, ceva mai mult şi ceva mai puţin şi care nu mai are nimic comun cu fereastra mascată. Omul făcea camuflaj, fără să ştie, la felurite paralele ale codului, com« binat în proporţii empirice cu viaţa.
De cînd camuflajul a devenit o şcoală şi o-filozofie el se practică la lumina zilei si conştient. Se disting temperamente, talente, individualităţi revelate subit, ca harul, de unde nici nu te aşteptai şi de dimensiuni monumentale. Profetul în ţara lui a devenit posibil şl s-a multiplicat în serii.
•52
Pîrliţii de cetăţeni, prefăcuţi deodată în depozitari de vinuri, nu mai umblă pe jos de vreo doi ani. Advocaţi, proprietari prin acces. Funcţionari, patroni de blănărie ; se preferă întreprinderile cu stocuri şi depouri. O sumedenie de profesionişti, aflaţi la o distanţă astronomică de carte şi manuscris, sînt de cî-teva săptămîni editori de literatură. Au şi o politică a cărţii, puncte de vedere, teorii şi, ca nişte îndrumători de ultimă oră, iscaţi prin generaţie spontanee, o situaţie fiziologică egală în afaceri cu principiul «Am un leu şi vreau să-l beu, şi nici ăla nu e al meu», acordă interviuri şi fac publicul să profite de ideile lor în mod gratuit. Va să zică, şi o intelectualitate nouă, nu numai o camuflare : terenul e asimilat.
Mătăsurile, ştofele, pînzeturile, cînepa, inul, •drogheria sînt în parte intelectualizate. Dai mina cu un distins cititor de literatură, jumătate om politic, fără să ştii ce cantităţi de anumită marfă a vîndut acum zece minute de s-a ales cu un ghiozdan umflat, de bancnote : partea lui legitimă, pe care o cinice la seif. Foştii democraţi şi bărbaţi de atitudini liberale s-au priceput să se manifesteze activi şi meritoşi artişti ai doctrinei : din nimic mult de tot.
Alaltăieri, m-am întîlnit cu un savant matematician, om de factură suavă, proprietar al unei mari fabrici de sticlărie, pe care nu a moştenit-o de la părinţi.
Camuflajul e caracterizat de o elasticitate de forme infinită şi de un randament deopotrivă de blagoslovit pe toate diametralele opuse, organizate pentru toate împrejurările previzibile, ca tejgheaua să nu dea niciodată greş. Ideogiile şi sentimentele, contabilizate pe rubrici şi partide, de pentru şi contra, joacă armonic. La soare iese baba decoltată iar la
653
ploaie moşul cu umbrela, ca din casa barometrului popular, şi cucul ceasornicului cîntă la orele 12 în toate limbile, după un resort, potrivit în concordanţă cu meteorologia. întreprinderile sufleteşti sînt în contiguitate cu sera de flori, care ţine buchetele de întîmpinare, proaspete la toate ceasurile de zi şi noapte şi la sosirea tuturor trenurilor pînă la ultimul expres. Un singur caz nu poate să fie organizat în camuflaj : deraierea. Pînă la accident să surîdem şi să ne felicităm.
RATATUL
Altă dată, am apărat, dragă Coco, pe rataţi. Iţi cer scuze că n-am la îndemînă un cuvînt plugăresc, în locul unuia de cărturar. Românul nu se ratează pe brazdă nici în livadă, nici în pădure : ratarea nu vine de la ignoranţa, din aerul mare, vine din miasma închisă a odăii cu cărţi. Ca să fii un ratat, e nevoie să înveţi carte şi să capeţi simţăminte de la alţii, ambiţii mai mari decît ţi-e puterea şi visuri false pentru mijloacele tale.
Un hoţ nu e un ratat. Ispitit de strălucirea vitrinii care-i oferă costume şi găteli peste mijloacele lui, hoţul sparge şi le fură : pînă să fie prins, el a trăit arătos. Ratatul nu poate să fure că n-are ce : marfa la care rîvneşte e imaterială, dar se bucură de o facultate analogă, în ceea ce priveşte semnul algebric, cu hoţia : murdăreşte. Locul la care n-a ajuns cu intelectul, îl ajunge cu organul.
Cuvintul ratat trebuia împrumutat de la francezi, experimentat într-o mişcare intelectuală vastă şi repetat. Noi sîntem la începutul cuvintului. Se ratau oamenii, fără să se bage de seamă, după cum, murind de gangrenă, omul murea pentru că nu mai avea zile. A trebuit medicină, pentru ca el să moară de ceva. Ca să te ratezi, era nevoie de literatură. La dă temperatura şi morbul.
655
E o diavolie. între inteligenţe de aceeaşi zisă cultură unul a scris cu zisul talent şi alţii au voit să scrie şi ei, încredinţaţi că merge uşor. Să fii dintr-un sat cu el, să fi păzit gîştele cu el, să fi umblat cu el într-o şcoală, să ştii că el era Marinică — şi el să scrie ! să izbutească ! să-şi facă un nume ! să fie judecat bun ! şi tu să nu scrii ca el şi mai bine ca el ?
De la voinţă la putinţă e drum. Unul poate fără să vrea, acolo unde o mie vor şi nu pot. Au greşit orientarea ? Se schimbă direcţia şi iarăşi n-a mers. Toate porţile la care bat, ră-mîn închise. Să le sară e tot atît de greu : porţile-s înalte şi pentru zbor, dar pentru şchiopătare ? Atunci se aude explozia indignării.
Sedimentat în mediocritatea lui, care n-ar fi o mediocritate dacă i-ar lipsi veleitatea, ratatul zace dar zvîcneşte. A învăţat că nu se poate, dar năzuinţa lui de-a fi nu cedează şi nu s-a resemnat.
Din rîndul triştilor şi al răsculaţilor, dezumanizaţi, ies comparşii zilelor fără vibraţie şi lumină. Ei fac figură acră în foaie şi în revistă ţinîndu-se, subalterni, cu isonul după sculele scriitorilor pe şantier, care stâpînesc iniţiativa. O carte nu e bună, o piesă de teatru nu e bună, fiindcă au fost scrise de cineva.
Am citit într-o publicaţie de provincie o critică (mă rog !) a unei piese. Ratatul care o semnează a fost, pe timpuri, ceva ca un director, nu de ziar, de bancă. Ah, cîtă amărăciune minoră, tărăgănată pe cîte pagini ! El îşi face oul încet, mult mai lung decît rotund, şi-l dichiseşte cîteva luni, şi-l duce la tipar la o publicaţie fără colaboratori. Se ciorovă-ieşte cu vremea, cu trecutul. Succesul spontan vrea să fi fost un elogiu silit. Ratatul nu-şi ex-
plică de ce un manuscris poate avea succes fără aprobarea rataţilor. El explică şi criteriul succesului ; criticii care l-au recunoscut n-au fost buni români. Trăim într-o Românie falsă,, fără sinecure de glorie pentru rataţi. România adevărată o deţine el, ratatul, împotriva mafiei solidare, care înlătură rataţii şi, mai mult, nici n-a putut să observe că există.
Ratatul e şi un demagog imbecil.
1943
RECITIND
Puterile personajelor nevăzute, dintre coridoare, cabinetul de toaletă şi iatac, au jucat în toate timpurile roluri considerabile. Multe evenimente şi-au luat origina din alcov sau din bucătărie, unde în epocile mari era dozată şi otrava. Pe dedesubtul istoriei scrise era urzită cu gloria viaţa trăită şi spaima surâzătoare se împărechea cu răzbunările tăcute. Medicul, bărbierul, valetul, curăţitorul de unghii, ştiau să administreze odată cu ceaiul, cu săpunul şi alunecuşul pielei pieziş, Insinuarea subtilă, intriga studiată, zvonul şi ticăloşia dulce. Dacă o singură piesă, sărită din loc sau tocită, a mecanismului conştiinţei, în cele mai multe cazuri defect, funcţionează cu o diferenţă de o zecime de milimetru, vorba dinafară dă scînteia care-1 face să pornească fără necesitate şi din groapă-n groapă, din eroare în eroare şi din lipsă de frînă, istoria mai înregistrează o catastrofă.
Au fost epoci în care constrîngerea şi siluirea au dus poporul la sapă de lemn şi zece epidemii încrucişate n-ar fi fost în stare să devasteze o ţară cît incapacitatea repetată a unei duzini de cumetri, improvizaţi în evurile de odinioară oameni de stat.
Istoria adevărată, cum se cheamă, e scrisă cu întîrziere întodeauna: o trăieşti bănuită, fără să o cunoşti. Vezi că lucrurile se strîmbă
658
ca nişte tablouri în părete, miroase a o anume împuţiciune, dai cu piciorul într-o urmă spălată care fusese de sînge, auzi în tumultul de oameni, de frunze, de ape, un geamăt şi un suspin. Cîte un manuscris pribeag iese după zeci de ani la lumină indicînd cercetătorului cărturar putregaiul în care şi-au pierdut simţul de identificare, o generaţie, două, după ce au trecut şi s-au chinuit în deşert, ca să mai rămîie o pagină mînjită în cartea amintirilor de prisos, din care generaţiile următoare nu învaţă nimic. Naivitatea e întodeauna nouă şi nerozia infailibilă de-aşişderi : contactul lor dă periodic rezultate de mare suferinţă.
Uciderea pruncilor din vremea lui Irod, pentru înlăturarea unui Nou-născut, predestinat să mîntuiască lumea, suspect ca un rival de împărăţie, nu e numai un simbol, e o realitate : dacă a scăpat în faşă el tot a fost răstignit subt alt împărat, după treizeci şi cinci de ani. Istoria, vorba ceea, se repetă.
Istoricul contimporan a fost în timpul lui un asociat la durata cît mai mare a unui moment de anemie şi demoralizare şi activitatea lui mai mult de ureche şi slugărnicie variază între extazul îngenuncheat şi ascultarea la gaura uşii.
De la Analele lui Tacit, pe care le răsfoieşti uneori, scrise numaidecît după răstignirea Celui pomenit mai sus, cititorul ar vrea să aibă impresia că viaţa publică n-a mai fost ce fusese pînă la el şi că într-adevăr s-a însănătoşit.
1943
ŞOIMUL
\
Toată educaţia noastră a dat greş, îmi spunea un prieten de generaţie, a noastră cit şi a celor veniţi după noi. N-ar fi nimic că am citit şi ne-am făcut din bibliotecă şi dintr-o profesiune o îndeletnicire absorbantă, cu toate că, drept să-ţi spun, în chestiile de viaţă publică şi de experienţă aplicată la viaţă, documentul cel mai autentic al fiecăruia nu e cartea scrisă într-un biurou cu un punct de vedere unilateral şi personal ci propria ta experienţă, trăită de tine şi în care nu te codi să te încrezi. Unghiul de privelişte şi de sensibilitate variază de la om la om, deviat după optica personală. Adevăr universal există numai în matematici, fizică şi chimie.
Ce-ţi trebuia ţie o gospodărie, o proprietate,
0	grije care să te înrădăcineze într-un loc, de ■care nu poţi să scapi ? Ţi-ai clădit o temniţă şi te-ai închis în ea. Nu puteai să fii un om liber ? In copilărie, mă opream ceasuri întregi, dinaintea unei case boiereşti, atras de spectacolul revoltelor mele de atunci. Un şoim cît un om, redus la rolul de saltimbanc, sărea cu lanţul de picior, căruia ne chibzuiam, copiii, să-i dăm drumul, fără să ne omoare. Toată ziua
1	se desfăceau aripile larg şi vulturul plutea în jurul buturugii îngropate, de care era priponit, într-un metru şi jumătate de văzduh meschin. Era pe vremuri moda ca la casele
«60
mari să sufere, ca Ion Botezătorul în beciurile Salomeii, cîte o fiară, simbolul codrilor, latifundiilor şi munţilor din apartenenţa stăpînu-lui : blazonul lui. Subt fereastra unuia, care-şi fuma ciubucul de chihlimbar uitîndu-se la el cum se canoneşte, jerpelit într-o zgardă de fier ca o cătuşă, se agita neîntrerupt un lup cu ochii de foc.
Aşa sîntem prinşi din sălbăticie şi noi robii unui crîmpei de viaţă normală. Am pornit-o rău, din deprinderile celorlalţi şi am rămas în viciul moştenit. Mii de complicaţii pentru o saltea mai moale şi un blid fiert, pentru o bucată de postav, în care te îmbraci, pentru o pălărie, o cămaşe mai scumpă, o cravată, un pantof, o batistă în buzunarul de la piept. Eforturi titanice pentru robinetul de apă asigurat, pentru săpun, pentru o baie, pentru o foarfecă, pentru un brici !....
Doamne ! cit am rătăcit!
Trebuie, trebuie să ne răsturnăm deprinderile şi să ne facem o educaţie nouă. O viaţă frugală, redusă la bucata de pîine, dumicată pe drum. Cărţi, tablouri, covoare, bibelouri, mobiliere, putregaiuri ! O singură carte, o singură zdreanţă, un geamantan. Călător perpetuu, perpetuu pribeag, fără ţintă, fără meserie, ca vulturul, ca lupul. Lanţurile ţi-s delicate dar tot atît de grele ca ale şoimului doborît d n ceruri cu puşca.
1943
CIFRE ROTUNDE
Concordă investiţiile de multe miliarde, de bugete grele cu puţinele rezultate, date de şcoli şi de variatele instituţii de cultură ?
O fabrică de zahăr produce zahăr, dacă dă altceva, dă faliment şi e închisă. Ce marfă trebuie să dea şcoala ? Specializările ţin de meseria strictă şi şcoala trebuie să producă atît: maturitate. Unde-i ţinuta maturităţii ? Zadarnic eşti arhitect priceput în tehnicitate profesională, dacă pus într-o problemă spirituală, socială, politică, naţională, n-ai opinia dumi-tale făcută şi-ţi culegi părerile mobile în tramvai.
în tramvai şi la cafenea opinia fără fundament are cel puţin prospeţimea spontaneităţii. Vorba merge din gură-n gură şi autorităţile părerii pe care ţi-o faci şi refaci au poezia brută a hazardului. Unul se întemeiază pe un «prieten bine informat» şi face douăzeci de adepţi, numaidecît, lîngă manipu-lant. Altuia i-ar fi spus ceva important un mare personaj : nu poate să-i divulge numele. Celălalt e căutat de un doctor în strînse legături cu altul, medicul unui alt mare personaj. Unii citesc o informaţie autentică, pe care o înţeleg pe jumătate, adăugîndu-i şi suplimentele inspirate de fantezie. S-a publicat în
662
ziare că din pricina arşiţelor concentrate s-au aprins în Elveţia cîteva petice de pădure. In circulaţie orală informaţia a luat forma unui incendiu al depozitelor de roţi de caşcaval. Cititorii deduceau catastrofa din noţiunea că Elveţia fabrică şvaiţăr.
Toate modalităţile de opinie au cel puţin accentul sincerităţii, şi delictul de sinceritate e blajin. Dar ce se poate spune despre ziare, scrise de ziarişti, care la tipar au o părere şi în particular opinia diametral opusă ? Ce scuză poate şă-i absolve ? Necesitatea ? Conducătorii de ziare bine stabilite nu suferă de necesitatea unui salariu, care în cazul lor se cheamă venit. Prudenţi pentru orice eventualitate, confraţii au cel puţin două opinii în toate cazurile cu putinţă.
Dar ce concluzii trebuie să tragi din lipsa de credinţe globale la oamenii politici, care au însemnat pentru ţară ani de-a rîndul soarele şi ploaia, ordinea şi frămîntarea şi au dominat peste ele ? Ei rămîn la preocupările bucătăriei şi ale unui buzunar lacom de beneficii.
Problemele pe care le iscă fiecare zi şi fiecare ceas îi depăşesc. Trăim o încremenire şi o fază morală de comă. Unuia nu i-au rodit moşiile suficient sau preţul cerealelor nu-i satisface socoteala. Altul nu poate să se ducă prin Europa într-o plimbare de agrement, turburată de un război, în care nu poate fi vorba decît de un singur lucru, de confortul lor. Un confrate, care s-a întors dintr-o vizită importantă făcută unui fost şef, îmi povestea impresiile lui :
— Inchipuieşte-ţi, dragă... Pe cît îi vorbeam mai mult, pe atît căsca mai tare. L-am plic-
663
tisit. Dormea cugetul în el cu ochii deschişi, şi nu i l-am deşteptat cu nimic. I-am făcut, ca la teatru, viscol, furtună şi trăsnete, i-am zbierat în ureche. Degeaba !
1943
SA
încerci din timp în timp, ori de cîte ori te trezeşti la realitate, la o realitate nouă, să pricepi puterile enorme şi secrete ale unei silabe, care a luat locul destinului şi care cuprinde într-însa, cu prisos, toate determinările inexorabile şi cu neputinţă de analizat, mai presus de orice subtilităţi.
Pînă la un timp, omul se temea de Dumnezeu, cu care s-a cam obişnuit, şi totuşi nu fără codeală şi nu fără să murmure, cîte puţin, în raport cu variatele proporţii de inteligenţă şi cultură. Fiecare clasă de intelectualitate, de la birjar la filozof, înţelegînd soarta si divinitatea, cu o tendinţă de interpretare protestantă.
Forma cea mai recentă a influenţelor mistice şi de fatalitate, de dincolo de orice control, şi-a asigurat o unanimitate absolută şi religia ei funcţionează la toate orele din zi şi noapte pe minutar.
Noul zeu e «Sa». Ţi s-ar părea că e vorba de o dumnezeire chineză. Te duce gindul la Tibet şi evocă pentru cărturari secularele mînăstiri budiste ale omului galben.
Nu te grăbi, scumpe amice. Noua fiinţă supremă e din România şi s-a născut în Bucureşti, Betleemul ivirilor extraordinare, locul de elecţiune unde te scoli de la masa restaurantului flămînd, mulţumit că te-a costat numai
665
trei mii de lei, şi treci să faci coadă cu o răbdare sacră, patru ore la un cinematograf, a căruia coloană începe din bulevard şi ţine pînă la Teatrul Naţional. Insula fericită unde cîş-tigi zece mii de lei pe lună şi cheltuieşti două sute de mii fără să simţi, unde niciodată nu-ţi ajunge nimic şi-ţi prisoseşte totul ; unde nimeni nu spune şi toţi ştiu ; unde suava eleganţă e să vezi şi să spui că n-ai văzut ; unde rîzi ca să nu plîngi ; unde omul se conduce cu mirosul şi dacă-i pute pare îmbătat cu roze — unde, în sfîrşit, lumea nu seamănă cu nici o altă lume şi orice problemă, cit de complicată, se aranjează întodeauna ca între matematicieni. Politehnica oraşului în care avem bucuria să trăim e infinită şi abstractul copleşeşte materia vieţii ca într-un paradis (dintre Obor şi Cotroceni).
Dacă aş fi prieten cu un sculptor ca Brân-cuşi, autorul Cuminţeniei pămîntului, m-aş ţine de capul lui să modeleze o statuie a zeului Sa. Şi ca să-i pătrundă substanţa mai adine a zeului misterios, l-aş trece, ducîndu-1 de mînă, prin toate miracolele Bucureştilor, cu vitrina la stradă şi în vitrină cu mii de miracole divizionare ; academiile de mistică locală, magazinele, tributarele sufleteşti ale infailibilului şi preacuratului Sa.
Croitorul zice: s-a scumpit... Cizmarul răspunde : s-a scumpit... S-a scumpit cămaşa, s-a scumpit ciorăpăria, s-a scumpit aţa, berea, şi apa s-a, şi electricitatea s-a şi telefonul s-a şi tramvaiul... Totul s-a şi totul se... E o teologie a lui Sa, care în toate zilele iese din Se, originea lui din ajun, cînd Sa era puţintel mai mic : Tatăl şi Fiul. Nu se schiţează în Biserica Sfîntului Sa, care ne bîntuie tot mai mult, nici o schismă. Unitatea de vederi şi de
6«6
•credinţă e generală. Cînd auzim că s-a, o mo-leşeală plăcută ne intră în toate oasele, ne plecăm capetele a închinăciune, ducem mina la buzunar şi plătim, entuziaşti că putem servi cu umilinţă pe Maiestatea Sa.
1943
DE TREI ZILE-NCOACE
Tînjesc... Dam să spui şi m-am oprit... E delicat... Şi nu ştiu ce formă să ia spusele mele. Să întreb ? Pe cine să întreb ?... Să trimit o scrisoare ? Cui să i-o scriu ?... Să plîng ? Pe pieptul cui, să-mi încredinţez lacrimile cui sau în batista cernită a cui ?...
Maică dragă, ţi-ai pierdut flăcăii în război şi mi-e ruşine de tine, de plînsul tău, de oftatul tău, de capul tău înfăşurat în basmaua neagră. Dar e peste puterile mele să mai rabd. Să o scot din sufletul meu povara care mâ apasă.
Zice cîntecul Mioriţei :
De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place...
Murise baciul, murise Făt-Frumos, împuns cu junghiurile tovarăşilor lui, din spiţa lui Cain.
De la începuturile lumii noi am păstrat neîntinata icoană a lui Abel, pe care l-am cîntat. pe fluier, între oameni şi turme, şi l-am numit în felul nostru românesc, legănîndu-ne suferinţele de acum cu gingaşa lui făptură de altădată, adevărată sau închipuită pentru alinare, întodeauna ne-am silit să astupăm o gaură cu o icoană, şi dacă Prea Curata Maria şi fiul
668
ei Iisus, vestit cu o ramură de crin, sînt de faţă în toate căminele noastre, la flacăra candelei, dulce, noi ne mîngîiem cu fecioria lor de ticăloşia zilelor trăite în spurcăciune şi dezmăţ.
Am dat ocol gîndului care mă frămîntă de trei zile cu sfiială şi îngrijorare. Nu cumva păcatele mari date la iveală, ale unei cete de mari derbedei înavuţiţi, prea numeroşi, cu toate acestea, să nu se răsfrîngă asupra păturii întregi, care, aşa cum e, a fost odinioară mai bună şi are meritul că, muncind şi economisind, a clădit România nenorocită de azi. Nu cumva prietenii străini, pe care un pumn de nebuni şi de hoţi i-a necinstit, le-a mînjit steagurile şi i-a jefuit, să creadă că brutele bete, din noaptea Anului nou, venit cu o mare nădejde pentru români, sînt elita românească şi că ele înfăţişează ce putem avea noi ca popor şi neam, mai ales şi mai de preţ.
Nu ! în ţara noastră două lumi duc viaţa laolaltă, în vrăjmăşie şi scîrbă : lumea oslr-diei, a străduinţii şi a rînduielii, şi o minoritate care trebuie să piară.
Mişcările de răzvrătire, din timp în timp, ale norodului, au dat, în vîlvătaia luptei, mai todeauna greş, nimerind alături de ţintă şi lăsînd vinovaţii să se strecoare prin fumul ţării aprinse, să împuieze şi să se înmulţească. Noaptea Sfîntului Vasile a întrecut în inconştienţă şi desfrîu tot ce am apucat să vedem prin perdelele trase peste ospeţe, încăieraţi în colcăire, ca viermii, trîntiţi subt mese, pe covoare şi scuturaţi în convulsii pe canapele.
Dacă un oştean, întors între două războaie şi sfinţit de o jertfă repetată, în sînge şi scrîş-nire, şi-ar fi pus ochiul între ciucurii drape-
669
fiilor grele şi, îngrozit de ceea ce se petrecea înăuntru, ar fi împins mitraliera să secere spectacolul dintre cupe şi oglinzi, nimeni n-ar fi putut să-l certe. Oricine ar fi spus că l-a trimis Dumnezeu şi i-ar fi mulţumit.
DE SÎN-VASILE
Noaptea inconştienţei a coincis cu două memorabile cuvîntări ale şefului guvernului. Una la presă, a doua de Anul nou, la microfon. Ţara, îngreuiată sub povara care ar fi putut să o zdrobească, cere o stăruitoare disciplină de muncă şi severităţi, un moral tenace şi aspru, o rîvnă biruitoare pentru împlinirea datoriilor şi împrospătarea onoarei naţionale. Fiecare din noi, în punctul străduinţei profesionale, înze-cindu-şi puterile de rezistenţă şi iniţiativă, multiplicate cu ale tuturor cetăţenilor, să adopte ţinuta potrivită cu epoca de tragedie şi calamităţi actuală. Şeful guvernului cunoaşte din viaţa proprie, trăită cu o sobrietate romană, valoarea dinamică a virtuţilor, la care a făcut apel în noaptea anului 1945.
Dar pe cînd vorbea şeful guvernului, care fusese la închisoare pentru o atitudine de mare bărbat, educat la şcoala răbdării, a respectului de sine şi a sărăciei de bunăvoie, se pregăteau în Bucureştii tuturor scăderilor noastre, de interlopă decadenţă şi a netămăduitelor noastre neruşinări, ospeţe şi orgii, deasupra mormintelor oştenilor căzuţi. Cîteva palate cu apartamentele, renovate într-adins pentru noaptea de «revelion», fuseseră pregătite imensului dezmăţ. în vreme ce oştirea noastră, rupînd zăgazul unguresc, intra în Pesta, şi răniţii expiau pe tărgi în viscolul de sînge
671
şi foc, lăzile voluminoase erau descărcate masiv din automobile la cîteva adrese din Bucureşti. Icre negre, sute de cutii, şi şampanie autentică franceză, «Veuve Cliquot», «Moete & Chandon»... cîteva zeci de milioane de lei... numai pe gustări şi libaţii.
La parter, sutele de cupe treceau din balele muierilor bete în gurile hăndrălăilor tocmiţi să le potolească temperamentul, în camerile din etaj. Pe scară se ciocneau, de jos în sus şi de-a-naaratele, părechile valvîrtej, iar ritmul tocat obscen al ironicului jaz contrafâ-cînd horcăitul din saxofon. După două ore de chef, cedînd şi ultimele timidităţi, rămase din întîmplare în cîte o iapă sau într-un mînz de armăsar, deboşat în noaptea de Sîn-Vasile, promiscuitatea confunda sexele, ca în hala de peşte mîzga scoicilor cu mocirla sărată, într-o duhoare de borîtură scumpă. Colea la mesele de cristal se îndopau corsajele desfăcute, iar alături, în şirul de privăţi de porţelan pictate cu nimfe şi satiri, stomacurile făceau explozie pe orificii. Buzele care tremurau de plîns, în aceeaşi noapte, la icoane, şoptind numele celui ce nu se mai întoarce din furtună, poate, niciodată, ajunseseră la cocoşneţele ambulante, halucinate de indigestii şi viciu, nişte guri de pungă cu vomitură, de înghiţire, şi de revomtiură şi reînghiţire.
Fuseseră şi invitaţi din buna burghezie constructivă la unele case de miliardari, transformate în bordel. Oamenii aceştia, obişnuiţi cu austeritatea, comandată în crîncena încleştare a vieţii cu moartea şi în care nici o abnegaţie şi nici o cumpătare nu sînt de prisos, au părăsit somptuoasele palate cu dezgust. Pe de o parte, nu putem face faţă, fără împleticire, condiţiilor de armistiţiu, şi pe de alta ne de-
672
gradăm într-un spectacol de risipă, care ne dă de minciună. Intr-adevăr, din două lumi contradictorii suprapuse, una de suferinţă şi de nădejde şi o minoritate infectată de purulenţe şi putregaiuri, fără leac, trebuie neapărat să dispară una.
Un ofiţer în permisie de front, în uniformă de luptă, invitat probabil din eroare, a ieşit precipitat dintr-un asemenea Kuplerei, scui-pînd cu pumnii strînşi, aţîţat de o îndîrjire nouă.
— Noi ne hrănim porcii la Bucureşti cu icre negre şi cu lături în butelii aurite! Să ne felicităm ! striga ofiţerul. Mă-ntorc numaidecît pe front, să le spui soldaţilor mei cum ştiţi să vă bateţi joc de ei în Capitală...
Puşkin are o povestire tot atît de lugubră ca Noaptea Anului nostru 1945, Festinul Ciuntii. In timpul unei epidemii de ciumă, care devastase o regiune, alături de grămezile cadavrelor, s-a încins o petrecere monstruoasă ca-n oraşul de politică şi cultură al României. Dacă cineva, de ruşine, s-ar îndoi de veracitatea schiţei de mai sus, îi putem pune sub nas documente.
1945
RESPECTUOASA ÎNTREBARE
Nu mai aveam loc să-i fac, de Bobotează, domnului ministru al Cultelor şi Artelor, o respectuoasă întrebare. Din depărtarea unei redacţii, raporturile presei cu cîrmuirea, în regim democratic, sint permise, poate că şi necesare, în cazul cînd o dictatură de interese, mai durabilă cu toate schimbările politice, nu construieşte o barieră nouă sau o distanţă goală între condeie şi auz. Pînă dăunăzi domnia prostului superb, refugiat în atitudini de impermeabilitate, menite să salveze un fond găunos, refuza să asculte. Ridicai numai ochii de pe hîrtie la el, şi domnul ministru se socotea înfruntat.
Aş fi întrebat : ideea tripourilor pentru re-edificarea Teatrului Naţional i-a venit chiar domnului ministru al spectacolelor, al muzicii şi picturii, cum i-o atribuie presa ? Pare o idee de cartofor. Şi-a însuşit-o domnia sa, în-tr-adevăr ?
Proiectul tripourilor culturale e urît şi imoral ; nu poate veni de la un ministru cu spiritul răspunderii şi care mai este şi ministru al bisericii. Mai mult, ministru peste vreo şapte biserici : ortodoxă, catolică, luterană, calvină, adventistă, anabaptistă, tudoristă etc., toate aderente ale aceleiaşi învăţături a lui Crist,
674
care nu a jucat şi care nu recomandă caniotă, brelan, careu şi birlic.
Ministerul mai administrează şi aspectele lumeşti ale bisericilor celor două culte: mozaice şi biserica musulmană. Cu alte cuvinte, deşi în smoching şi în limuzină, domnul ministru ţine loc, oarecum, de profet, vicar al sfîntului Pavel, al lui Moisi şi al lui Moha-med, iar vastul teritoriu al spiritualităţii sale îmbrăţişează Vechiul şi Noul Testament, Evanghelia şi Koranul, Betleemul, Bizanţul, Roma şi Mecca... Cel puţin aşa se zăreşte perspectiva miilor de ani, de cînd se citeşte literă sacră, ebraică, greacă, latină şi arabă.
Cînd ieşi dintr-o distilerie de parfume, hai-nele-ţi rămîn impregnate de o mireasmă, de o suvenire de miresme, care nu se poate să nu ţi se strecoare în sensibilitate. De cîte unelte divine nu se atinge un ministru bisericesc, şi cu chemările dintr-alte transcendenţe, ale poeziei, ale muzicii, ale pensulei, ale dălţilor de marmoră pură, ale cuvîntului cu aripi de heruvim din tragedie.
Toate acestea stabilesc un climat şi poziţia unui intelect. S-ar putea ca un ministru al Citerei şi al turnurilor de ivoriu, care străjuiesc în orizont peizajul insulei de cîntec, de tinereţe şi primăvară eternă, să dea pentru reclădirea unui templu o soluţie de crupier ?
E cu neputinţă. Rolul de ministru implică decenţă. Să fi decăzut valorile permanente ale spiritualităţii într-atît, încît temeiurile sufleteşti trebuiesc căutate în haznalele de colectare a scursorilor unei aristocraţii de tejghea şi a miliardului în lichidare ?
675
Rostul ziarului nostru, apărut din abnegaţie, sărăcie şi răbdare, este să scoată-n relief ne-ruşinările marelui moment naţional al speranţei şi al suferinţei, pe care-1 trăim, şi să împiedice măcar întinderea mocirlei.
1945
PUTE !
Az-noapte, după trecerea tuturor ceasurilor de circulaţie, o mare bătaie în uşă, pe întuneric. Cine e ? Nu răspunde. Bată-te să te bată ! Tu erai ?
Era Mihăiţă !... Sosea de pe front. De patru luni, nu se mai ştia despre el nimic. N-a scris, n-a trimis vorbă. Plecase copil. Cîtă-mai soldatul ! Parcă de două ori mai înalt, pieptos, încins în curea, cu cizmele cavaleriei pînă la coapse. Tunica miroase a război. Dă o mînă groasă, de pădurar. Şi-a uitat bonetul In cap. Nu l-a mai scos de treizeci de zile, trecînd dintr-o tranşee într-alta, la baionetă. Ar vrea să stingă lumina lămpii electrice, să nu-1 zărească inamicul.
îmbrăţişări puţine. Sentimentalul de astă-vară e bărbat. I-ar fi ruşine să-şi sărute fraţii, adică să se vadă că i-ar fi inima moale. E stingherit şi de scaun, ar vrea să rămîie-n picioare. Vorbeşte scurt şi eliptic. Fizicul lui s-a împietrit în atitudinea statuilor, care nu mai vor să-şi îndoiască genunchii şi să facă mătănii. Are un concediu de treizeci de zile, răsplată pentru isprăvile lui, de care abia pomeneşte. Are şi trei decoraţii, pe care nu le poartă, ca să nu-1 crezi fudul. Colonelul i-a spus săptămîna trecută să plece acasă, pentru odihnă, că-i prea destul ce-a făcut, Mihăiţă
677
1
a răspuns că nu-i adevărat, că toţi camarazii lui au făcut ca el: nu vrea să fie mai cu moţ.
N-a răbdat el cu alţi cinci soldaţi laolaltă, optsprezece zile şi nopţi în şir, într-o groapă cu mocirla pînă la şale ? A stat în ea subt focul artileriei, care a bătut groapa două săp-tămîni şi patru zile. Nici el nici ceilalţi n-au mîncat. Şi ceilalţi şi el au îndurat duhoarea cadavrelor, descompuse în noroi. De ce să fie mai breaz decît alţii ? Să plece toţi în permisie, nu numai el.
Bine, bine, dar colonelul ştie că, străbătînd focul cu o motocicletă, o dată îndărăt şi o dată înainte, a scăpat unitatea de pericol, dînd Diviziei de veste că e copleşită. A trecut atunci, pe kilometri de drum, prin sute de mii de gloanţe, fără să-l atingă declt niţeluş unul, un fleac, în ceafa căştii, care s-a spart. Apoi, mai ştie colonelul că ducînd o provizie de muniţii într-o camionetă, a trecut, fără să-şi dea seama, prin linia duşmană, nimerind din greşeală, însă bine, prin beznă, un sector căruia tocmai îi lipsea ce trebuia soldatul Mi-hăiţă să ducă intr-altă parte a frontului. Nu se mai poate, Mihăiţă, ai dreptul să te odihneşti. Dacă ordonaţi dumneavoastră, să trăiţi, domnule colonel... Colonelul mai ştie şi alte o sută de isprăvi de-ale lui Mihăiţă.
Soldatului i se par faptele lui nimicuri. El ar fi dorit altceva, să intre în Budapesta, şi colonelul l-a întors din drum. Pînă s-o duce iar la front, o să intre în Budapesta alţi camarazi. Ce-o să mai facă el, atunci, la Budapesta ? Să bea bere ? De asta-i arde lui Mihăiţă ?
îi pare şi bine şi rău că s-a întors. Se tot uită la ceas. E neliniştit. îi umblă mîinile anapoda. Ar vrea să plece îndărăt. Deschide o gazetă : o aruncă, îi e scîrbă. într-un timp,
678
atras de o muzică de orchestră, pune faţa la geamul care dă peste un bal strălucit. O nuntă ! Fecioara unui cîrnăţar clandestin s-a măritat cu odrasla masculină a unui importator de marfă ascunsă. Păreţii saloanelor sînt împodobiţi în ianuarie cu buchete' fragile de liliac. Un crîmpei : două mii cinci sute de lei. Tinerii în smoching şi fetele în mătase dăn-ţuiesc. Bufetul expune belşuguri imense de gustări şi părechile înfulecă şi beau. S-a făcut cald. Babele obeze s-au înfierbîntat şi, înconjurate de juni candidaţi la milion, îşi fac vînt cu evantaliui, ca o aripă ruptă din umărul unui înger! Talpa, brînza şi brutăria s-au aris-tocratizat. O nouă elită se pripăşeşte, printre putini, argăseli şi saci. Lui Mihăiţă îi umple gura un scuipat de greaţă, căruia-i dă drumul din balcon. A uitat să ia cu el cîteva grenade... Păcat !
Aici, la Bucureşti, pute mai rău decît în groapa cu morţi şi morţii de-aci sînt în viaţă.
— Nu mai stau, nene, să mă tai.
1945
UN CERTIFICAT ODIOS
Deprinderile poruncite de făţărnicia fostului regim sînt încă dominante.
Să detaşem una : obligaţia şcolarilor de a prezintă profesorului de religie, certificat de spovedanie şi împărtăşire. Ştie domnul ministru al Instrucţiunii Publice oă li se cere elevilor şi acum ?
Spovedania şi împărtăşania sînt acte de taină, ale oamenilor care au ceva să-şi reproşeze, credincioşi acuzaţi de o conştiinţă turbure şi în nevoie de a căpăta o iertare, neobţinută de la propria lor judecată.
Spovedania cu martori şi cu semnătură e un abuz, pe care-1 poate comite numai o cîr-muire de satrapi, frămîntaţi să-şi bage nasul şi să facă poliţie şi în sufletele copiilor, vinovaţi de inocenţă, ca şi părinţii lor, culpabili în opinia conducătorilor cu sifilisul ridicat la meninge, de toate stupidităţile şi crimele acestor conducători.
E de mirare şi ce mai caută o catedră de religie la liceu, unde peste Tatăl nostru şi rugăciunile învăţate acasă, în cămaşa de noapte, la culcare şi la sculare, cursul de atare specialitate bate într-o similitudine de filozofie teologică, fără nici o aderenţă cu viaţa : Dumnezeu şi Iisus făcuţi ştiinţă falsă. Ca să vedeţi, domnule ministru, ce învaţă liceul pe elevi, în loc de mai multe matematici, de limbă
680
latină mai multă, de chimie şi de educaţie fizică intensă, cereţi cărţile de religie din cursul superior şi veţi fi edificat. Dacă nu vă interesează, e regretabil. O să fim puşi în situaţia de a vă sili să vă intereseze.
în orice caz, certificatul de spovedanie şi împărtăşanie, care-i cu atît mai imoral cu cît e mai lesne de avut, trebuie desfiinţat imediat.
1945
O INSTANŢA MEDICALA
Am semnalat odinioară abuzurile comise de
0	echipă universitară, de psihotehnicieni, îrs licee. La o şcoală secundară de fete nevîrst-nice, în care tăbărîse, subt direcţiunea unui profesor de filozofie academician, echipa venea cu cele inai bizare «teste»- şi chestionare.
Se cheamă psihotehnică un fel de ştiinţă, care permite, pînă la un punct, desluşirea dibăciilor înnăscute, pentru anumită meserie, mai mult decît pentru alta, impusă de împrejurări. Limitată aci şi ajutată de aparate, psL hotehnica e utilă societăţii şi profesionistului, pus în situaţia favorabilă de a da maximum de randament, cînd nimereşte meseria cea mai potrivită cu firea lui — şi de a fi înlăturat de la o însărcinare neconformă. Rezultatul confruntărilor armonice, ale însuşirilor naturale cu meşteşugul, ales pe o viaţă întreagă, prezintă şi folosul sufletesc nepreţuit, că o face mai fericită, munca împlinită cu dragoste şi bucurie fiind egală cu creaţia şi dînd, deopotrivă, şi calitate şi satisfacţii. La Ministerul Muncii funcţionează un laborator de psihoteh-r.ică, în cele mai practice condiţiuni. Păcat că
1	se mărgineşte competinţa numai în îndeletniciri manuale.
în aviaţie, candidaţii la zbor sînt examinaţi mai cu de-amănuntul, rezistenţa la văzduhul tare, sagacitatea ochiului, jocul exact al re-
682
îlexelor, instantaneitatea reacţiunii la pericol. Alpiniştii de mare altitudine cunosc fenomenul de ameţeală şi de pierderea cumpătului la înălţimi. Dintr-o sută de aventurieri puţini ajung pînă-n piscul Muntelui Alb, cei mai mulţi rămînînd în drum.
Nici viaţa de toate zilele, în familia nouă a tinerilor căsătoriţi, nu mai poate să fie liberă, fără legitimul control al sănătăţii. Omenirea, dacă suportă încă adulţi zănateci şi indivizi iresponsabili, n-are ce face cu copii tu-berculoşi, cretini şi imbecili. Puşcăriile şi ospi-ciile sînt pline de internaţi degeneraţi.
Singura categorie de oameni care a scăpat pînă la această oră controlului de laborator, ajuns la perfecţiune, e a oamenilor politici. Aceştia pot în voie să nenorocească popoarele, din pricina unui infinit de mic spirochet, a unui tratament neaplicat la timp, a paranoiei, a stupidităţii, a unei tare neidentificată ştiinţific. De multe ori, medicul psiholog şi bun fiziolog urmărindu-i în activităţile lor oratorice, în declaraţiile uşor înfrăţite cu orice demagogie, notează în carnetul lui : nebun. Ne-avînd la îndemînă un for recunoscut căruia să-şi transmită observaţiile, el oftează şi tace, căci poate fi dat în judecată ca un profesionist al calomniei sau arestat, dacă nu şi spînzurat. Nebunia are îndrăzneli de intimidare şi, în cî-teva forme, e chiar seducătoare — şi contaminează. Ieşind din logica normală, stabilită ca un jug pentru naturile turburi, o sfărîmare violentă a tiparelor clasice, e aplaudată. Epidemia demenţei se întinde repede, în raport cu accesele de lirism agresiv, cu făgăduieii şi mirajul.
Ar fi fost de ajuns un discurs al Fiihreru-lui, o filipică a Ducelui sau o vorbire la persoana a treia a Mareşalului Conducător, pentru
683
ca o instanţă medicală să-i fi chemat să le spuie ceva, la ureche într-o cameră instalată cu tot ce trebuie, de spital, şi lumea putea să fie ferită de calamităţile pe ani de zile ale războiului actual. Această instanţă preventivă nu există. Ea trebuie neapărat înfiinţată. Oamenii de ştiinţă au cuvîntul.
1945
INOCENŢA MORŢILOR
E adevărat. Cind ai trecut prin cimitir, tăcerea şi şoapta sînt o ţinută. N-aş putea spune că respectul de morţi contribuie mai mult decît sfiiaia generosului egoism la o atitudine de suflet, aplecată ca salcia plîngătoare. Poporul morţilor anonimi e dealtfel al părinţilor şi strămoşilor tăi, între care s-au intercalat cu chipul şi cu bunătatea lor, dacă au fost buni. Sînt părinţi fără justificarea dreptului de generatori ai unor odrasle chinuite.
Ai zis : -«Morţii mei, morţii noştri» şi ei se înfăţişează culcaţi, rînduri peste rînduri, din toate neamurile, de la Adam. Orice ai iscodi în univers, că te-ai trage din peşte sau din maimuţă, primul om al dinastiei rămîne cel din Scripturi.
Văzută-n dunga vremii, moartea e poezie. Morţii sînt rapsozii ei. Ei au trăit, au iubit, au cîntat, s-au gîdîlat, s-au vrăjmăşit. Morţii blajini şi de toată ziua, mica burghezie a morţilor, n-au străluciri în afară, păziţi pe dinlăuntru, ca şi semenii lor vii, de o candelă cu steaua albastră. După o înţelepciune, mai mult de frică, ei trebuiesc vorbiţi numai de bine. Mai de grabă, trebuiesc tăcuţi... Cimitirul are această ultimă semnificare.
Dar sînt şi ceilalţi morţi. Ei nu primesc anonimatul Ninivei, al Babilonului şi al Piramidelor, învăluite în nămolul uscat: nisipurile
5 85
călătoare în eternă pribegie. Ei n-au fost nici blînzi, nici drepţi : degeneraţi, acoperiţi de prestigii, sau veninoşi din înfumurare şi fanatică iubire de sine. Toate capitolele cronicii despre epoci şi oameni păstrează cîte o monstruozitate morală de primul plan, înconjurată de sateliţi şi, în bună parte, moliia şi întrerupta evoluţie a vieţii în cîrd, nu se datoreşte atît funestelor erori de doctrină şi animalului subiectiv, cit individualităţilor scăpate din controlul obştescului bun-simţ, prin deraiere. O epocă mai neagră sau mai puţin întunecată a fost dominată de o zvăpăială, de un orgoliu dement, de o sălbăticie, de o boală personală a cîte unui om încălecat pe omenire.
Biserica iartă : datorie în faţa mormîntuluî închis. Toate păcatele laolaltă, ale cadavrului, încremenit în necuvîntare şi neputinţă finală, sînt dezlegate. Molitva pobreganiei absolvă de tot ce greşeşti... cu ştiinţă sau fără de ştiinţă... au cu gîndul, au cu fapta. E o achitare de ultimă scadenţă. Amintirile rele lăsate oamenilor în viaţă se şterg cu buretele, cu care, înmuiat în oţet, a fost adăpat Răstignitul.
Biserica distinge două feluri de păcate, la fostul şi actualul om; păcatul săvîrşit orbeşte şi păcatul de moarte, conştient. Amândouă se lichidează. Dar păcatele bisericeşti fac parte strict din cerul minuscul, scris, al insului, considerat izolat, pustnic, călugăreşte, răspunzător pentru el însuşi, fără raporturi cu viaţa trăită între oameni, asuprită, constrînsă şi zădărnicită. Hoitul trece în posteritate cu o inscripţie pe marmoră săpată, care împrumută o puritate fragedă marelui ticălos de desubtul ei-. Biserica s-a ferit să pomenească vreodată de răul colectiv, de calamităţile reprezentate de un stîrv binecuvîntat, pentru motive de prudenţă. Blestemele au aparţinut profeţilor, nu doctrinelor
6S6
organizate, care trec din veac în veac, nestîn-jenite şi ocrotite.
Păcatele mari ale omului sînt istorice, nu bisericeşti. Preotul e incompetent. Păcatul istoric trebuie reţinut dincoace de moarte, de răgăciuni şi de cimitir.
Asiguraţi de politeţea practică bisericească, potentaţii sînt însă răspunzători faţă de oamenii de rînd, cu căciulă de oaie: tiara cu diamante e indiferentă. Dogma făţarnică civilă, că de morţi şîntem numai de bine datori să vorbim, cruţă generaţii de fluşturatici, de torţionari şi inchizitori, din care, printr-o comple-xiune absurdă a mistificărilor şi a cruzimii cei mai vinovaţi cred în Dumnezeu. Fardul celor prezenţi în viaţă apără trecutul ca pe un aliat.
Doctrină de complicitate şi laşităţi, făcută să -scuze şi să perpetueze. Morţii răi nu mor odată cu rinichiul şi cu limba. Ei trăiesc şi întîrzie între vii. Scoate-i, cioclule, din morminte şi trimite-i să fie judecaţi şi pedepsiţi.
1946
AMINTIRI DIN TIMPUL DICTATURII
învăţat o viaţă întreagă să nu mă ţie nimeni de cot şi să nu mi se uite, cînd scriu, peste umăr, m-am pomenit acum cîţiva ani cu un inspector în faţa mesei de lucru şi cu un controlor în spatele scaunului meu. Unul trăgea de foaia de hîrtie şi celălalt, aplecat peste mine, îmi da în botul stiloului cîte un bo-bîmac.
Intimitatea mi-a părut exagerată, dar, confuz, căci nu ştiam cum au putut personajele să intre pînă în odaia mea de student bătrîn, m-am sculat de pe scaun.
—	Cu cine am onoarea ? am întrebat.
M-am uitat mai bine. Semănau cu simpaticii mei furnizori, frizerul Jean şi Costică de la lift. Domnii erau nişte intelectuali, unul cu chipiu, unul cu geantă şi lavalieră.
—	Şi cu ce aş putea să vă servesc ?
—	Cu foarte puţin, mi-au răspuns. Am venit să dereticăm şi să punem ordine în creierul dumitale. Deocamdată, ţi-am luat călimara, condeiele şi creioanele şi le-am aruncat pe fereastră. N-o să te superi...
—	Vai de mine! Cum aş putea să vă jignesc ? Mă scăpaţi de o belea.
Avusesem superstiţia neghioabă, că vîrsta şi durata puteau să dea loc la presupunerea că mi-am ciştigat dreptul ridicul să scriu cum mă taie capul. Pesemne că nu mă mai tăia
688
nici el, deloc. M-am simţit deodată infantilizat şi minor. De la redingotă am trecut cu şaizeci de ani înapoi, la rochiţă, şi de la halba de bere la biberon.
Mi-am pus tîrligii şi şorţul. Mi-am luat o> minge. Directorii mei sufleteşti m-au dus de mină — hopa ! hopa ! — la Kindergarten, unde urma să fiu reeducat.
Am aflat pe drum că sînt analfabet. Că nu mă pricep să scriu nici cît căţelul meu care mai ridică uneori piciorul. Că istoria şi critica literară s-au înşelat oribil în cazul meu. Că n-am fost in stare să fac pentru limba lui taică-meu nimic. Că nu ştiu să păstrez măsura oficială a graiului şi limitele unui cu-vînt. Etc., etc.
Noii mei profesori erau cărturari şi autori, făcînd ca domnul Jourdain proză, fără să ştie şi iscălind cu ştampila.
Influenţat de starea diminutivă în care căzusem, mi-am zis că, la urma urmei, se poate ca aceşti experţi să aibe dreptate.
Mi-au ţinut un discurs. Mă învăţau să mă dezvăţ.
«Nu se scrie aşa, domnule. (Discursul privea toată generaţia mea ratată.) Dascălii voştri au fost agramaţi. Am auzit că aţi umblat la şcoală cu de-alde Homer, Tacit, Montaigne, Rabelais, Pascal... Foarte prost. Bănuiaţi că aceste mediocrităţi ştiu să scrie. Habar n-a-veau. De ce n-aţi venit la maeştrii noştri de la Cenzură ? Ţine minte. Propoziţia cea bună e propoziţia simplă: două cuvinte, subiect şi predicat — şi punct. Cel mult se permite un atribut cu verbul este (persoana a treia). Persoana întîia s-a desfiinţat, ca prea afirmativă şi personală. Să nu scrii niciodată sînt: trebuie să te îndoieşti că eşti. Propoziţia mai lungă se va scurta. E de dorit să înceapă de
689
Ia jumătate, mai just, de la sfert. Cea mai bună propoziţie e totuşi aceea pe care nu o scrii şi o taci. Vezi că, altfel, ne bagi in încurcătură, nu se mai înţelege şi devii suspect. Din senin, poţi ofensa pe cineva sensibil la stil. Lumea e plină de stilişti. Du-ţi condeiul pe liniatură şi nu apuca pieziş. Şi să scrii mai mult despre pisici şi probleme alimentare. Fiecare capitol va fi încheiat cu vorbele : Ce bine e! Cîtu-s de fericit! Mă sufoc de plăcere.
Se vor diminua problemele bolnăvicioase : sufletul, conştiinţa, corectitudinea, credinţa, inteligenţa. Sună urît. Nu lăsa să se facă deducţia că ai memorie bună. Zi todeauna : nu ştiu, n-am văzut. Ai dreptul la trei calificative : admirabil, extraordinar şi genial, proporţional cu rangul, cu leafa şi şpaga. Şi nu cerceta, nu te lăsa ispitit de diavolul curiozităţii, că te arzi.
Parcă spuneai şi ceva de idei şi principii. E necesar să ai idei ? Nu poţi trăi foarte bine fără ? Dacă ţii, totuşi, afară din cale la atari superfluităţi, iată şi o listă de idei : ia-o în buzunar şi studiaz-o.
încă ceva. De cîte ori ai mai vrea să scrii, ne dai un telefon şi-ţi trimitem un bilet de voie».
Toate acestea s-au petrecut, bineînţeles, cu mulţi ani înapoi, dar am fost vindecat.
M-am încredinţat că sînt mai culpabil decît un lăptar, mai condamnabil decît un negustor de bursă neagră, sabotor al limbii româneşti. Şi m-am lăsat de meserie, jurînd să nu mai pui, cîte zile voi mai avea, piciorul în nici o redacţie de ziar. Am fost îmbiat cu surîsuri, cu gropiţe în obraz, cu gologani. Am răspuns : «Am jurat».
€90
Jurămînt de beţiv şi de fumător. L-am uitat,.
Tocmai făceam exerciţii de saxofon pentru o nouă meserie — şi am auzit că reapare Adevărul, ziarul la care am profesat pe timpuri destrăbălările şi strîmbătăţile de judecată, de care m-am lepădat. Regăsesc atmosfera detestabilă de libertate, compromisă de Beldiman, de Miile, de Graur şi de toţi foştii mai bă-trîni sau camarazi de odinioară, din epocile mînjite de un ideal caraghios. Şi o iau de-a capul. Sînt un nenorocit.
Uite unde am ajuns.
1946
BIOGRAFII
Viaţa ştim cu toţii cum îi.
Viaţa mare, a cerului, a mării, a pămîntu-lui, a munţilor, apelor, a vietăţilor zburătoare şi fără aripi, şi vegetale. Ele ignoră pe om şi se feresc de această nobilă caricatură a lui Dumnezeu, copia lui litografică în culori.
De la ghiocei la şoim, natura nici nu zăreşte omul, străin de tot ce-1 refuză. Iritată de insistenţele lui îi scutură din cînd în cînd castelele de mucava, incendiază cetăţile, aruncă peste popoare oceanul sau le înfometează, ca acum. Omul atîrnă de un bob de grîu, dispărut, de o sămînţă cît o gămălie. Te uiţi la el cum aleargă în automobil după un kilogram de brînză, toată ţara, şi cutreierînd Europa după o lamă de ras ori o duzină de nasturi de pantaloni.
Pe tot ce pune mîna omul moare, de cum degetele-i subţiri se ating de viaţă.
— Nu-ţi dau decît cadavrul meu, îi răspund omului iscoditor pasărea, floarea.
Sufletul i se strecoară pe subt pipăit, însuşi Dumnezeu, care după ce l-a făcut îl repudiază, se ascunde. Scîrba naturii faţă de cărturar şi de bietul savant din laborator e definitivă şi totală.
«Păziţi-vă de om că miroase», spune porunca secretă. «El aduce moartea, de care-i bolnav de cum se naşte».
692
Dar citeşti biografia cîte unui mare nefericit, ca un fum gras de crematoriu, şi stăpîneşte văzduhul unei epoci. Viaţa ştim cum îi cu toţii, cîrpită din petice şi zdrenţe pestriţe, din frică, şovăieli, incertitudini, scăderi, căderi şi ridicări pe patru labe, pe cîte o cîrje. Te înşeală mintea, te minte iluzia, încerci mult,, şchioapeţi, izbuteşti puţin sau deloc. Imperfecţiunea, căutată ca un leac personal la suferinţa de toată ziua şi mereu poticnit. Şi te prăbuşeşti.
Personajul biografic iese, dimpotrivă, impecabil din text, ca un triunghi echilateral, ca un cerc : Le contre est partout, la circonfe-rence nule part.
Viaţa lui e corectă ca o pagină tipărită cu majuscule monumentale pe un pergament, fără nici un rînd sărit, fără nici o literă ruptă, covor lung, cm chenar motiv grec, aşternut între intrare şi ieşire, între două date, cotrobăit cincizeci de ani cu picioarele, pline de toate-celea, fără să se cunoască de-a lungul unui coridor, cu fibra egală, cu figurile exacte, simetrice, proporţionale ideal. Nici un fir nu s-a dezlînat. Model de urzeală şi echilibru.
In cărţile de educaţie şi în presa de todeauna faţă de omul trecător al zilei, oamenii exemplari sînt prezentaţi ca ieşiţi de la maşină şi împlinind, ca o cutie de conserve, o invariabilă şi nemijlocită funcţiune. La rotativă, cu clişeul lui, omul nu e o tristă împletitură de slăbiciuni şi tării. Nici o pauză a personalităţii nu umileşte mitul infailibilităţii şi al voinţei. El e todeauna omogen şi gata de întrebuinţare-ca o păreche de bretele.
Omul e mult mai mult decît vor textele să, spuie, pentru oă e mult mai puţin.
1946
69»
A 26-a DUMINICA
Cu începere de azi, cititorii vor putea să afle săptămînal în gazetă o dumunică, mai puţin supusă ritmului cotidian al tabletelor cotidiane. Duminica englezii citesc Sfînta Scriptură : noi o să citim cîte o fărîmă de «literatură». Se pare că se cheamă literatură viaţa pe care nu o trăim cu program şi că intră în literatură mai multă poezie decît încape într-o zi muncită şi orientată după un tipic. Dovadă că duminica omul de oraş, de biurou, de bancă, de redacţie, de uzină, de atelier, închis şase zile între patru păreţi cu scula, obosit, asudat, iritat, fuge cît poate mai repede din cetate. Strivit de blocuri fierbinţi, cu sute de cuptoare suprapuse, în care dospeşte sîngele şi se coace măduva, nefericitul de intelectual, consolat de o existenţă ingrată cu acest nobil calificativ de mizerie morală, evadează odată cu bietul lăcătuş, dogorit la nicovală de o perpetuă vîl-vătaie.
Cei mai nefericiţi dintre toţi nefericiţii sînt aceia cărora o limuzină confortabilă le permite luxul să ajungă într-o oră la Sinaia, în aerul spirtos de munţi şi păduri. Cîţiva kilometri după Ploieşti îi mai răsplătesc de truda că au cîştigat pînă sîmbătă din ajun cîteva păcătoase sute de milioane : îi leagănă arcurile agreabil, iar orizontul le face vînt cu evantaiul lui albastru, decorat cu peizaje instantanee şi fugare.
■694
Un cetăţean de oraş, care se respectă, nu pleacă însă de. acasă în bocanci, cu pantaloni scurţi şi în cămaşe. El se duce la Sinaia gătit ca la hipodrom şi fatalităţile eleganţei îl împing la Cazinou. De ce a plecat dintr-o aglomeraţie, ca să se afunde într-alta, nu ştie nici el. Plecat blazat, se întoarce şi mai blazat. Asta însemnează, de la treizeci de milioane venit în sus, a trăi... Dar asta nu e nici viaţă, nici literatură.
Grosul populaţiei caută altceva : iarbă, pomi şi aer. O iarbă nemunicipală, netristă şi nechinuită intr-un parc cu ordonanţă scrisă pe o tablă, iar naivă, iarba incultă, copacul crescut de la sine cu umbra lui, cerul absent din Bucureşti, o Capitală în care oamenii umblă cu ochii-n pămînt, ridicaţi cel mult pînă la nivelul unui afiş de spectacol şi unde azurul se găseşte numai în versurile unui poet.
Sînt copii în oraşul nostru, crescuţi prin răspîntiile marilor bulevarde, care n-au văzut niciodată un fir de iarbă decît în vitrina anemică a unei florării cu plagiate: care n-au avut unde auzi cocoşul, mugetul viţelei, nechezul şi capra. Vietăţile cu care şi-au ilustrat albumul zoologic sînt cîinele cu profil pătrat, ca de lemn, plimbat cu o curea pe la felinare, şoarecele din cămară, libarca neagră din bucătărie, ploşniţa din dormitor. Cînd ies «la ţară», natura şi miile-i de miracole gratuite îi stupefiază.
Creşteain odinioară o fetiţă dintr-un sat, şl o scosesem din iarnă. în aprilie a dispărut. Alarmă, poliţie, cercetări... Am descoperit-o pe un maidan. Mijeau întîile proaspete buruieni. Sta acolo de o zi întreagă, mîngăind mustaţa verde a pămîntului bucuros. îi era dor de islazul unde păştea gîştele maică-si, care o ciu-
695
peau de fustă şi o sîsîiau. îi era dor de iedul din tindă, de stupul cu albine, de brotăcei...
Cu aceste plăceri, care constituiesc fără să bagi de seamă un moral, o stare sufletească, o certitudine deplină, o datină şi o linişte senină, nu se împărtăşesc copiii «din centru», cu educaţia falsificată, nehotărîţi între ambiguităţi, nuanţe, zigzaguri, niciodată. Ei cunosc •duminica şi făptura la Sinaia şi zarea lor e punctată de-a pururea de luceafărul unui foirlic.
1946
N-AM FĂCUT NIMIC...
Un biet cetăţean s-a dus la o autoritate. Il supăra un vecin meschin care vroia să-i amărască viaţa. Motiv : îi făcuse vecinului tot binele cu putinţă şi peste puterile lui. Cerea protecţie şi o intervenţie fără sancţiuni, de simplă bunăvoinţă.
O instanţă ocrotitoare fără act de violenţă reprezentat măcar prin bătaie, e inexistentă în legiuire, concepută romantic. Fără caracter senzaţional, interpunerea autorităţii e inadmisibilă. Mişcarea ei statuară începe de la crimă, cel puţin de la tîlhărie. Adu-mi un cadavru şi mă ridic din fotoliul meu de piatră.
—	Ei, ce-ai făcut ? l-am întrebat pe bietul cetăţean.
—	N-am făcut nimic...
Cei care nu fac nimic sînt nenumăraţi: e ■normal. Potolirea exceselor de ticăloşie nu cade în competinţa nici unui organ administrativ, şi dacă cetăţeanul urmărit de răzbunările adversarilor lui e un timid, dacă nu-şi corige semenul cu băţul, bine aplicat pe lipsa lui de obraz, să rabde şi descurajarea. Anecdota lui interesează de-abia cînd intră-n joc revolverul.
Dar bietul cetăţean fusese consternat de altceva, de sutele de indivizi, grămădiţi la uşa unui secretariat ca să se pîrască unii pe alţii, alternativ. Lăsîndu-şi treburile, ei făceau coadă pentru pasiunea de a fi agentul unui denunţ.
697
Aşteptau ore întregi să fie primiţi. E o formă oarecum de a implica un chiriaş, un proprietar, un colocatar, un prieten, un coleg. Procedura nu se prezintă : el trimite scrisori anonime.
Funcţioarul şef al autorităţii, scîrbit şi obosit, trebuia să asculte pe fiecare, în speranţa că din miile de stupidităţi, debitate continuu şi variate numai prin calitatea de duşmănie şi platitudine a intenţiei, se poate întîlni şi un «caz». Adevăratul caz, extrem de rar, îşi pierde caracterul în torentul de chiţibuşuri şi detalii sordide, care invadează atenţia funcţionarilor însărcinaţi să asculte monstrul cu mii derguri al calomniei şi să ia, vai de ei ! cunoştinţă.
Acum vreo treizeci de ani, în primul război mondial, în Bucureştii ocupaţi de o armată străină, o poliţie militară îşi avea sediul la Ministerul Lucrărilor Publice din bulevard.
Denunţurile nestînjenite de nici o nefericire, de nici o eleganţă, de nici un sentiment de elementară demnitate, veneau în valuri. Încă subt autoritatea românească şi atunci cînd nu se ştia precis ce-i radiofonia, mulţi oameni paşnici au fost arestaţi, pentru că într-un pod s-a găsit întinsă o frînghie de rufe cu cîteva zdrenţe ude şi spînzurate la uscat, pentru că un sărman de om avea o staţie de emisie în interiorul unui baston, în vîrful ghetei, sau în fundul pălăriei. Ajunseserăm în 1917 că poliţia nemţească primea o corespondenţă anonimă de cîţiva saci pe zi, care nu mai era desfăcută şi mergea de-a dreptul la calorifer.
Procedeele se repetă, numai motivele se schimbă, după epocă. Zace în noi, bucureştenii, o facultate de a ne tăvăli în ruşine iremediabilă. Nici o măsură, nici un stil, nici o solidaritate în calamitate nu temperează perpetua noastră ţigănie. Unul pîrăşte, celălalt e pîrît, individual sau pe categorii, şi această activitate
69S
<îe diminuare şi de murdărie se manifestează cu învierşunarea urii, mocnită şi, între foştii asociaţi şi camarazi, înspăimântătoare.
Spectacolul e de natură să anuleze orice credit moral şi să dezguste pe cei ce ne asistă, mai de aproape sau de mai departe. Ei nu ştiu că între Capitală şi ţară, că între hibriditatea oraşului şi permanenţa naţională a stat întodeauna o prăpastie fără fund.
1946
NASTURELE GALBEN
E curios că pe cîte le plac oamenilor civilizaţi, pe atît irită animalele uniforma şi ghiozdanul.
Afară de cal, dovediţi la curse şi parăzi demagogi şi arivişti, celelalte cuadrupede nu pot să se împace cu nasturii lustruiţi, cu cocardele,, cu catarămile, curelele şi drapelele, iar muzica îi face să urle. Cînd se arată în curte o autoritate, un UCB, un STB, un CFR, sau altă trinitate cu blazon, nervozitatea dinilor nu mai poate să fie potolită. îi scoate cu totul din fire chipiul cu fundul turtit, lătăreţ şi rotund, prin care apare într-un relief de grăsime sebo-ree, ghiuleaua craniului intelectual de dedesubt.
De ani de zile mă lupt cu lăţoşii mei să-i învăţ să fie mai primitori şi mai politicoşi cu vizitatorii, cu popa de la Zîntîi îmbrăcat-în patrafir, intrînd cîntăreţ şi gesticulînd cu mătăuzul, ca o granată cu coadă, şi cu toţi reprezentanţii de autorităţi, prevăzuţi cu semne vizibile de tinichea şi auriu, litere încrucişate-şi embleme.
Felul cum se înfăţişează prestigiul excită antipatia lui Dulău, şeful unei întregi promoţii protestatare. Zadarnic strig la el că e vorba de o regretabilă confuzie în spiritul lui, căi vizitatorul a venit de la o instituţie culturală, să încaseze pentru Radio, pentru Municipiu,.
7 00
^pentru Electricitate, un abonament de tarif retroactiv şi sporit de o sută de ori ; că noi cu toţii slujim laolaltă şi Primăria şi Societăţile cu chitanţă, evoluţia generală. Iraţionala potaie nu vrea să ştie, şi prezenţa în curte a unui zbenghi de metal o revoltă, îmi anulează obişnuita trecere de care mă bucur între cîini, curci şi miţe.
Cîinii mei au o mentalitate elveţiană. Am văzut în cantoanele federaţiei prelaţi greci, cu mînecile largi ca nişte şaluri, şi cu potcapii, cu bărbi torenţiale revărsate, trecînd de la gară în oraş, aplaudaţi pe străzi, ca la circul «Rancy»- numerele senzaţionale. Respectuos, un agent civil îi întîmpina la hotel, punîndu-le cu amabilitate în vedere că «deghizarea» e oficial interzisă. Dacă aveau de gînd să stea în teritoriul Republicii mai mult, înalţii demnitari erau rugaţi să treacă pe la un croitor înainte de a fi conduşi a patra zi, cu toate atenţiile cuvenite, la frontieră.
Tot o problemă de uniformă a dezgustat odinioară pe Wilhelm al II-lea, sosit în tren special la Ziirich. Măritul împărat dorea să circule prin patria istoricului lui omonim cu întregul Stat Major al puternicului Reich, cu săbii şi pinteni şi să convertească pe helveţi la pasul militar, bătut cu cadenţă. Uimit că în loc de o trăsură â la Daumont, cu panaşe, preşedintele, într-o redingotă seculară, a scobo-rît la gară dintr-un vagon de tramvai, Kaise-rul n-a mai putut să suporte condiţiile unei defilări în oraş. Bruscînd protocolul, s-a înapoiat în trenul special şi s-a întors la Berlin.
Uniforma îi fericeşte pe unii, şi pe alţii îi scandalizează, ca pe cîinii mei. Spiritul republican al lui Dulău merge atît de departe încît el nu tolerează nici factorul poştal, care, afară de geantă şi chipiu, i-am explicat că e un om
7 01
cumsecade. Mai pierde el cîte un rînd de scrisori, colaborînd cu cinstea repetată a cîrciu-marilor din drum, mai cade cîteodată, mai, împarte corespondenţa de pe o uliţă pe alta, dar el ar trebui să fie acceptat cu simpatie, măcar din pricina paşilor lui, întortocheaţi într-o figură de dans şi a capelei dată pe ceafă.
Dar poate că atitudinea anarhică a clinilor din bătătură, faţă de uniformă, vine din sentimentul de conservare şi din reminiscenţe. De cîteva ori stăpînul lor a fost luat cu duba, iar ei au fost scoşi de la hingheri.
1946
14 IULIE
Duminică, la Paris, fostul nostru Zece Mai francez, cu particularitatea lui revoluţionară, ziua de Quatorze Juillet s-a petrecut, fără nici •o îndoială, după tipic. Adăogîndu-se certitudinile, mai de mult absente ale unei victorii, concrete, ultima victorie franceză.
Traducerea in viaţa Parisului şi a Franţei întregi a evenimentului istoric pentru toate vremile şi popoarele din lume, e cel convenit. Intr-o imensă forfotă, în răspîntiile străzilor şi bulevardelor, cu orchestre şi fanfare, nepoţii însîngeraţi ai generaţiei din 1789 şi inamicii ocupaţiei recente dansează şi cîntă. Pe locul unde cetatea Bastiliei, în care, legaţi cu mîinile la spate intrau, fără să mai poată ieşi, toţi •cîţi gîndeau, scriau, murmurau şi scrîşneau, în suferinţa lor pentru ţară, au scăpărat stele de artificii. Un simplu bilet regal, cunoscut în timpul premergător revoluţiei subt numele de ■«lettre de cachet», şi adeseori şi fără această formalitate, de specia unei note de plată, era de ajuns ca părintele, fiul, fratele, cîte unul sau toţi laolaltă, să fie luaţi de acasă şi făcuţi •dispăruţi.
Dacă ziua de 14 iulie ar fi însemnat numai atît, scăparea Franţei şi a francezilor de inchiziţia civilă şi poliţistă a unei guvernări inaptă să-şi asiguie autoritate prin mijloacele care să <o sugere mai mult decît să o impuie prin con-
103.
strîngeri, şi evenimentul renaşterii naţionale tot ar fi avut semnificaţia lui universală. Dar faptul care ridică răscoala franceză la rangul de simbol şi împarte istoria lumii, de la începutul ei ştiut, pînă în zilele noastre şi de-a pururi, in două epoci distincte, una de mii şi mii de ani şi ceastălaltă numai de o sută cincizeci şi şapte, de-abia începută, e stabilirea Dreptului Omului, pîn-atunci călcat, şi Dreptul, şi Omul, în picioare.
Omul exista pîn-atunci între animale zămislite în săptămîna Facerii, relatată de Biblie, amestecînd degetele lui Dumnezeu cu praf de ţărînă şi o gură de scuipat. El n-avea altă legătură legitimă cu abstracţiile care îi condiţionează o stare civilă pe planetă. Apoi, începeau numaidecît, datoriile omului, făcut să servească un cler, o aristocraţie, o suveranitate şi carnea trebuincioasă războaielor şi puşcăriilor de stat. Ce era statul ? Statul sînt eu, putea să spuie cu drept cuvînt un prinţ francez. El era statul, cum mai tîrziu statul a fost întodeauna temniţa şi ghilotina.
Doctrina Drepturilor Omului a supărat atunci, de cînd acestea au fost proclamate, toate stăpînirile cu tendinţe de dictatură, proprii regimurilor care apucă să dureze. Cîtă ironie de gazetărie mediocră şi de searbădă elocinţă n-a luat peste picior, şi la noi, principiile romantice franceze : Libertate, Egalitate, Fraternitate! Libertatea nu-i făcută pentru om, egalitatea e absurdă, înfrăţirea e o demagogie... Adevărul era în asuprire şi în metodele Bastiliei, dărîmată nu numai la Paris, ci şi în toată lumea.
Lupta din 1789 va fi încetat poate pentru francezii care au valsat şi duminica trecută pe motive de Strauss la Tuileries şi Versailles. In unele regiuni ale globului, Drepturile se lasă
704
aşteptate. Omul e încă o caricatură şi un invalid politic, iar Bastilia se repetă. Omul pur şi simplu, omul elementar, peste categorii, caracteristici, naţionalitate şi credinţă, fiinţa respectată de toată gîndirea şi dragostea celor ce au lucrat cu geniul şi însufleţirea unui ideal la nobleţea lui ofensată.
1946
DOVADA DE MAHALA
în calitate de delegat al mahalalei unde locuiesc, mi s-a adus pentru un adaos de semnătură următoarea dovadă, iscălită de trei proprietari locali. O reproduc întocmai : «Proprietarii mai jos notaţi declarăm şi luăm pe a noastră răspundere căci cunoaştem pe bătrînul Ivan Cobalciuc, care este ţinut de milă de către un binevoitor din str. Mărţişor nr. 46 Bucureşti.
Nu are nici un fel de rudă sau familie, bolnav fără nici un ajutor sau asistenţă medicală, care boală i se agravează nefiind tratată cu nimic, devenind în acelaşi timp un pericol pentru cei din prejur, căci zace la soare pe un loc viran înconjurat de multe ori de copiii din cartier sau curioşi, cari se uită la dînsul şi-l compătimesc dar nu pot să-i vină cu nimic în ajutor, fiind bolnav.
îi dăm această dovadă de Mahala spre a stărui la Ministerul Sănătăţii sau alte organe a-1 interna într-un Azil de bătrîni sau într-un spital care căutîndu-1 şi îngrijindu-1 poate l-ar mai putea face bine.
Aceasta e dovada pe care o dăm şi pentru care semnăm, rugind în acelaşi timp Autorităţile de resort a-i da tot concursul proprietarii mai jos notaţi
Munteanu, Manea, Gheorghe Rogojenaru».
706
I-am restituit bătrînului Ivan «Dovada de Mahala» cu un adaos mai eficace decît iscălitura delegatului, datată şi ea în josul dovezii : un mic pachet de «Naţionale» din provizia delegatului, cumpărată cu bani negri între Mi-hai Viteazul, Eliade şi Universitate, şi o'cutie cu chibrituri, devenind şi eu o autoritate de resort imediată. Nimerisem exact. Ivan Cobal-ciuc, slab ca strigoiul lui, apucînd cu degetele uscate ţigările şi puşculiţa cu chibrituri, mi-a mulţumit cu vorbele «Parcă ai ştiut».
— Sînt om învăţat în de-alde astea, i-am răspuns, dar şcoala asta nu-i nimănui de nici un folos. N-am nici o trecere nicăieri. Dacă ţi-aş da şi altă dovadă, că n-ai tutun, că rabzi de foame, dezbrăcat şi desculţ, nu te-ai alege cu nimic. încă nu s-a înfiinţat un depozit cu de-alde astea, unde să te duci cu un bilet de la de-alde mine ca să ieşi de-acolo cu o cămaşă nouă, cu izmene, cu un rînd de haine, cu ciorapi şi ghete. Odată cu un pachet mare, fie vorba între noi, eu ţi-aş pune la inimă şi un cinzec de rachiu, care la noi în mahala vindecă toate celea, şi de bătrîneţe, si de sărăcie.
însă, dă-mi voie să-ţi fac o imputare. Fii mai idealist, ce te opreşti la lucrurile mărunte ? Uite, la Sinaia, la Eforie, la Mangalia, suportă viaţa sumedenie de idealişti, care n-au nevoie de o păcătoasă de dovadă de mahala, care ies în limuzină, care plătesc o odaie trei milioane de lei pe lună, o masă trei sute mii, prăjitura cincisprezece mii şi partida de pocher cîteva alte milioane. Dar aşa, fără idealuri,
707
fără principii, fără intelectualitate la ce te poţi aştepta ?
Văd că nu-ţi ia foc nici chibritul... Ia, aprinde de la mine.
194 6
FRUMUSEŢILE ŞTIINŢEI
Un cititor anonim, cu caligrafie de cititoare, îmi trimite cinci foi rupte dintr-o carte, La petite histoire (Istoria măruntă), care documentează capacităţile de pricepere şi bunul simţ ştiinţific ale forului de supremă cultură : Academia, marele turn de ivoriu, geamia. Cititorul vrea să împărtăşească prin creionul nostru şi altor cititori cuprinsul instructiv şi ridicol din paginile trimise.
E vorba de o mistificare în gustul celebrei Tiare a despotului Saitafarnes, prezentată odinioară savanţilor şi experţilor cu ochelari şi cumpărată de statul francez : o ruşine academică dată uitării. Iorga spunea că Academia e un cimitir de anumite legume moarte.
Lucrul s-a petrecut acum vreo sută de ani şi victima s-a numit Michel Chaslea. (Se citeşte «Şal». A nu se confunda cu Philarete Chasles, critic literar, celebru prin murdăria lui trupească şi prin mirosul ei caracteristic.) Decedat în 1880, mare matematician, membru al Institututlui, profesor, ofiţer al Legiunii de onoare etc., etc., de zeci de ori, de sute de ori et caetera, savantul recoltase ranguri, onoruri şi reputaţii pentru zece generaţii de nemuritori.
In 1861 i s-a prezentat un biet om fără figură şi care juca de minune simplicitatea şi ignoranţa candidă şi naivă. El se numea Vrain-
709
Lucas şi venea sfiios să consulte pe savantul cel mai competent al vremii, ce folos ar fi putut să tragă din nişte documente vechi, aflate la el şi pe care le cumpărase printr-o întîmplare ciudată, pe nimic. O nobilă familie franceză, Boisiourdain, fugise de Marea Revoluţie peste ocean, cu toată bogata ei arhivă moştenită, la Baltimore. Un urmaş al familiei întorcîndu-se mai tîrziu în Franţa, dimpreună cu comoara lui de documente, vaporul s-a scufundat şi arhiva pescuită, într-un hal fără de hal, decolorată, aproape de necitit, ajunse proprietatea naivului vizitator.
Cu timiditate, el scoase din buzunar cîteva scrisori de probă, luate la întîmplare din grămezile lui de manuscrise şi le puse dinaintea marelui erudit. Prostul habar n-avea de valoarea lor, dar posesorul rămase uluit. Erau scrisorile lui Pascal adresate unui chimist englez, datate din anul 1648, şi care făceau dovada extraordinară că legile lui Newton fuseseră descoperite cu douăzeci de ani mai înainte, de însuşi Pascal.
Prostănacul asculta cu gura căscată şi părea că nu înţelege nimic, însă mărturisi că dacă ar putea să prezinte vreun interes, asemenea hîrti erau numeroase în hîrţoagele lui.
— Le cumpăr pe toate ! a strigat entuziasmat savantul. Adu-le-ncoace.
Asta nu se putea. Erau vreo trei camioane de maculatură. Mai bine le va aduce încet, încet şi savantul va putea să-şi dea seama pe îndelete de calitatea acestui gunoi. Lucas se ţinu de cuvînt. în fiecare zi aduse cîte un pachet cu zdrenţe de hîrtie, culese din grămezile lui de manuscrise. Norocul academicianului era fără precedent. Galileu, Leibniz, Cassini, intrară pe rînd în colecţiile lui.
710
Şedinţa de la 8 iulie 1865 a Academiei de Ştiinţe din Paris avu un răsunet universal. Triumfător, Chasles dete la lumină, într-o comunicare copioasă, o serie importantă de scrisori de ale lui Pascal. Nu numai atît. Tezaurul sporea cu scrisori semnate de Alexandru cel Mare, adresate lui Aristoteles, de Archimede către Neron, cu o jalbă a lui Lazăr cel înviat a treia zi din morţi, trimisă sfîntului Petru.
Hîrtiile erau fabricate de modestul şi naivul Lucas, care-şi bătea joc de Academii, de savanţi şi specialişti, cu o cruzime cu atît mai înspăimântătoare cu cît rolul şi l-a jucat admirabil.	(
Descoperirea fraudei a făcut întîi Parisul să sughiţă, apoi să rîdă-n hohote. Cum a descoperit-o nefericitul academician ? Tot aşteptînd trei mii de documente, care întîrziau să-i fie aduse, el s-a temut ca nu cumva să fi fost strecurate peste graniţă, lipsind astfel Franţa de-o avuţie care nu trebuia înstrăinată, şi a organizat un serviciu de supraveghere...
Prin faţa tribunalului care a judecat pe plăs-muitor s-au vînturat nu mai puţin de douăzeci şi şapte de mii de documente variate, procurate, bucată cu bucată, timp de opt ani, şi plătite o sută patruzeci de mii de franci. S-au citit la tribunal, în ilaritatea magistraţilor, scrisorile lui Socrate, Cicerone, Irod, ale Cleopatrei. ale Măriei Magdalena, scrise în veche limbă franceză... Sublimul excroc era el însuşi un savant, un autodidact, însă mai puţin norocos de-cît colegii lui traşi pe sfoară, de vreme ce în loc să ocupe un fotoliu în Academie, vegeta într-o slujbă de copist, la un patron care se îndeletnicea cu confecţionarea de pergamente şi blazoane pentru oamenii cu averi şi fumuri, descendenţi ipotetici ai aristocraţiilor seculare. Am avut şi noi, în România, un specimen, a
711
cărui supremă valoare s-a rezumat în tragerea la ţintă precisă, cu carabina, într-un ou de găină aşezat pe un trepied. Acesta cumpărase la Paris un titlu de conte şi se purta acasă în costum de spadasin.
Comedia lui Vrain-Lucas trecuse printre peripeţii pitoreşti, compusă de un savant Alcuin subt Carol Cel Mare, depusă într-o mînăstire din Tours, consultată după şapte secole de Rabelais şi aşa mai departe...
Aplaudat de izbucnirile de veselie ale judecătorilor, Vrain-Lucas a scăpat cu o condamnare numai de doi ani închisoare. Condamnatul cel mai greu a fost de fapt academicianul, care s-a ales cu un discredit rămas de pomină eternă.
P.S. Intenţia secretă a cititorului anonim care ne-a povestit aventura savuroasă de mai sus, trebuie să fi fost să ne împingă să justificăm cu o pildă de import evlavia moderată a tabletelor, pentru specialiştii afară din cale de mari.
Dar cititorul ne rămîne obligat una din două, ori să ne trimită cartea întreagă, ori adresa la care să-i restituim foile primite, pentru a fi reintegrate în volum.
Scrisoarea anonimă conţine şi patru misterioase timbre fiscale în valoare de patruzeci de lei. Am vrea să ştim ce sîntem datori să facem cu ele.
1946
CUM SE FERICEŞTE O ŢARA
Lumea e plină de reformatori, profeţi şi de nemulţumiţi. Fiecare om are o reţetă infailibilă pentru fericirea ei. Orice măsură luată e criticată : trebuie alt fel chibzuită... Statul suferă neîntrerupt de tot soiul de scăderi... Nimeni nu se pricepe la nimic... în locul guvernului, iată ce aş face eu... Ai citit cuvîn-tarea lui cutare?... Ce neghiobie!!... Hotărît, trebuie făcut ceva, nu mai merge... Etc., etc.
Aşa am apucat de cincizeci de ani în şir; ceea ce însemnează, nu e vorba, că nici fruntaşii nu erau prea breji, dar că şi îmbunătăţirile, foarte încete, nu atîrnă numai de ei, de o teorie, de un program, de un partid. Viaţa încurcă şi risipeşte intenţiile, ridiculizează serii de personaje, umflate cu pompe, şi genialităţi artificiale. Un ceas mai mult de somn pe zi, o siestă prelungită, o întîrziere la un banchet, la pocher, o lene, un pahar peste măsură, nevasta surprinsă-n flirt, intr-un colţ de salon, după plan, cu locotenentul oacheş de cavalerie, mantoul necumpărat la timp, un flacon de parfum, un inel... se transpun în afacerile publice cu defecţiuni repetate, care la cîte cincizeci de ani se însumează cu cîte un dezastru. De la dezlînare la huzur, de la indiferenţă la înavuţire şi superbie, de la amî-nare la uitare, scadenţele dramatice lichidează epocile ritmic. în secolul vitezei, ele s-au
713
scurtat la douăzeci şi cinci de ani. Invizibile, firimiturile iritate se adună, se conglomerează in focare explozive şi subit aruncă în aer, afară de conducători şi şefi, nici răi, nici buni, nici hoţi de tot, nici oneşti de tot, mijlocii, căldicei, amabili, surîzători şi de o etică imprecisă, agonisita naţională a mai multor vieţi.
Poligloţi morali, ei reţin din toate graiurile cîte zece-cincisprezece formule. Popa nu e preot ; judecătorul nu e magistrat ; dascălul nu e educator; cărturarul, mai des decît se poate trece cu vederea, e relativ mincinos. Nici unul nu-i el întreg şi inalienabil în stricta lui meserie, răspundere şi datorinţă. Veleităţi multiple şi opuse solicită şi asaltează pe profesionistul disolut. Gol cu gol se adună, golul total irumpe şi porneşte o dată, improvizaţiile dărîmate se surpă peste cîte o singură generaţie. Printr-un eufemism trivial, ansamblul acesta ia numele de istorie. Cei rămaşi pe acoperişul şandramalei continuă să fie limbuţi, să bată cîmpii, să gesticuleze, să facă pe împăraţii şi toboşarii, în vreme ce gloata mare zace strivită de bîrnele, grinzile şi zidurile prăbuşite.
Acum vreo cincizeci de ani, podul de la Cernavodă era un triumf al tehnicii inginereşti şi de fapt o realizare de vitrină. Poetul Mace-donski găsise momentul liric :
Sire,
Ai intrat în nemurire
Numele lui Saligny, dat şi unei staţii de tren, de peste fluviu, părea ancorat de o glorie eternă. Azi marele pod e o potecă strîmtă, înghesuită, o pîrtie de mizerie. La conferinţa păcii din Paris tocmai se discută drepturile internaţionale de plutire pe Dunăre, şi noi, care avem destulă albie de înecat, n-avem de
714
unde trece dincolo, în Dobrogea. Dobrogea şi oceanul sînt aninate de ţară cu o slabă însei-lare de fir de păinjiniş.
Să nu se creadă că toată lumea furată de un snobism entuziast era orbită de viziunea monu'mentului falacios. Un inginer Davidescu a prezentat proiectul unui pod cu linia ferată dublă şi cu şosea de căruţe. Competinţele recunoscute l-au luat în bătaie de joc. Inginerul era un profet adevărat: azi, automobilele şi carele ar circula cu miile între cele două provincii, legătura ar fi continuă şi rapidă, marea ne-ar fi aproape, atît pentru negoţ cît şi pentru agrement, sănătate şi prestigiu. Dobrogea n-ar mai fi o unitate geografică izolată şi costisitoare, iar preţul podului mai lat ar fi cerut o diferenţă de cheltuieli insignifiantă. Inginerul Davidescu nu era individ politic şi a rămas de rîsul specialiştilor guvernamentali pînă ce a înnebunit. [...]
Tot aşa, de cincizeci de ani se tot aduce apa pe o conductă de la Sinaia în Capitală, şi azi Bucureştii mor de sete şi se sufocă de murdărie după un tarif U.C.B. scandalos. Şi tot de cincizeci de ani se face din gură irigaţia cîmpiilor de arătură, o irigaţie atît de lesnicioasă între rîurile paralele ale ţării, bîntuită de o secetă eternă, încît putea să fie repede înjghebată. Azi, în 1946, un praf de mălai e plătit cu cinci mii de lei, pentru ca, la iarnă, milioane de-ai noştri să moară, cu noi laolaltă, de foame.
19 4 6
715
LITERATURA
Că toată lumea începe să scrie literatură nu mai e atît de bine, pe cît se nădăjduia, în-tr-o vreme de însemnări şi de dorinţă de se-lecţiune, dintr-o cantitate mai mare de scriitori şi scribi. Socialmente, selecţia se face prin grămădirea elementelor adunate din toate părţile unei ţări în oraşul principal. Parisul, de pildă, e Franţa şi el concentrează uneori întreaga Europă, ca în cazurile Heine, Turghe-niev, Moreas şi Rilke. In capitale, valorile se întîlnesc, se concurează, anulîndu-se cele mai slabe : o colectivitate mai mare prezintă şanse, peste fracţiunile regionale, mai bune pentru atingerea nivelului maxim.
Acum vreo douăzeci şi cinci de ani, scriau vreo două sute de inşi. Azi, avem cel puţin zece mii de confraţi în versuri. şi proză, mulţi daţi pe faţă de publicaţiile curente şi cei mai mulţi în manuscris. O atracţie bolnăvicioasă îi scoate pe unii din meserie, pe alţii din scutec, la o întrecere răzleaţă, care de-a buşile, care pe picioare, degeaba. Drumul e semănat cu petice şi gogoloaşe de hîrtie, cu peizajul de munte, pe unde au trecut vandalii vilegiatu-rişti. Calitatea atît la fetişcane cît şi la genul băieţaşi, lasă mult de dorit. Băieţoii cu fustă, fecioarele urîte, băbuţele tinereşti, n-au în cerneală şi-n condeie nimic decît o patimă vani-
716
toasă şi o streche iritată pentru Gloria găunoasă.
Că exerciţiul literar, acasă la tine, contribuie oarecum, cînd n-ai putut să te măriţi, sau cînd ţi se urăşte în biurou, în stare să te duci la capăt, la un capăt oarecare, capătul cel mai de sus neputînd să fie, bineînţeles, niciodată ajuns, te munceşti în tăcere pentru căpătarea unui fel de perfecţionare, care-i o pîrtie chinuită şi nu un trotuar spre notorietate. Valoarea, afară de excepţii, unde-i mai vast orgoliul decît atelierul, o dispreţuieşte notorietatea. Ucenicul nevizitat de pisma de meşter, hotărît să-nfrunte materialele grele şi să le cumpănească pe vîrful firav al peniţei, se supune asprei discipline de sine şi odată şi odată — legămîntul e pe viaţă şi moarte — iese meşter şi el.
Gingaşa osteneală a trecerii întunericului pe foaia imaculată, nu se îmbracă nicidecum cu pripa şi, mai ales, cu indiscreţia, de care fac enervantă dovadă din ce în ce mai numeroşi domnişori şi domni, lipsiţi de politeţă şi măsură ; o politeţă a distanţei şi o măsură de spirit echilibrat pe un pivot. Eşti înghesuit cu vrafuri de manuscrise sarbede şi incolore ca şi cum lipsa de subtilitate a făcătorilor de pleavă literară te socoteşte dator să-ţi pierzi viaţa, urmărind pulberea lor, în treceerea din-tr-o uscăciune în neant. Nefericirile zilei, pe care o trăim, între două nopţi, numără între ele şi telefonul. Nemaipomenit! te sună cine pofteşte. Eşti chelnerul cu şervetul pe braţ al fiecărui consumator de ambiţii primare. Adu-mi, garson, o părere bună cu caimac şi repede! că mă grăbesc.
Incontinenţa unor atari clienţi, care vin şi se aşază cu bucile pe masa ta de lucru, ia toate
717
1
formele absenţei de pudoare şi te venerează ca pe o oală de noapte. Spîrcîiala lor literară doresc să ţi-o administreze direct, într-o lectură. Ii refuzi şi rămîn miraţi.
Cei mai izbutiţi, nici mai mult nici mai puţin, îţi comandă la telefon o prefaţă...
19 4 6
718
ION DRAGOSLAV
E bine cîteodată să fii indus în eroare şi să greşeşti. Intr-altfel n-aş fi avut prilejul emoţiei pe care mi-o acordă, ca un dar la întristările variate, moldovenii din Folticeni, despre care nu mi-a vorbit în treizeci şi şapte de ani, de cînd ne amăgim împreună, decît Paraschiva, bucovineancă din Buneşti. Folti-cenii dovedesc o solidaritate de minte şi suflet cu morţii lor, puţin cunoscută, de pildă, în Bucureştii tuturor vrajbelor şi lepădărilor imbecile.
Fusese vorba într-o tabletă de mormîntul lui Ion Dragoslav, bănuit că pribegeşte pe cîrja unei cruci anonime prin cimitirul «Ghencea» din Capitală — şi am primit o serie de scrisori, din care vom reproduce pe cele mai sugestive şi documentate, uneori cu un accent de ofensă, că osemintelor scriitorului moldovean nu le-ar fi purtat de grijă concetăţenii lui.
Confratele Artur Gorovei :
«Nu ; Dragoslav n-a fost învăţător şi nu-i înmormîntat la Ghencea, unde mormîntul lui este degradat de ploaie şi arşiţă.
Nu. Dragoslav este înmormîntat la Folticeni, în ţintirimul bisericii Oprişeni. Noi, folticenenii, în frunte cu distinsul profesor domnul Tem-peanu, am avut această grijă. Mormîntul lui nu-i „fără noroc şi fără prieteni11, de curînd
719
i s-a făcut un parastas la mormînt, la care au asistat intelectuali din Folticeni şi multă altă lume sub îngrijirea administratorului său, domnul Mihail Havriş, redactorul revistei Înmuguriri.
«Un folticinean» anonim :
«Urmărind în ziarul Adevărul tabletele dv., am găsit în cea de la 13 septembrie, cîteva rînduri de amintire pentru duiosul povestitor Ion Dragoslav, pe care l-am cunoscut bine.
In privinţa nedumeririi ce-o aveţi asupra locului unde îşi doarme somnul veşnic Ion Dragoslav, ţin să vă spun că el a murit şi este înmormîntat la Folticeni, în cimitirul de la Oprişeni, şi subt îngrijirea profesorului azi universitar Virgil Tempeanu, atunci director la şcoala normală de băieţi din Folticeni, elevii acelei instituţii au lucrat în sculptură o cruce mare de ştejar şi un grilaj de fier lucrat, pe care le-au aşezat la mormîntul scriitorului, în cadrul unei modeste festivităţi. Am luat parte la această pioasă festivitate, aşa că vă spun lucrurile văzute. Tot prin grija profesorului Tempeanu, strada pe care îşi avea căsuţa Ion Dragoslav în Fălticeni, îi poartă astăzi numele».
Singurul neajuns inexplicabil al scrisorii de mai sus este anonimatul ei.
D. I. Dindoronc :
«In tableta din ziua de 11 septembrie aţi vorbit de I. Dragoslav. I. Dragoslav este pseudonim ticluit de M. Sadoveanu. Numele adevărat este I. Ivanciuc. Tatăl său, oier de meserie, venit în Fălticeni din Bucovina, n-a fost învăţător. A absolvit şcoala primară cam prin 1892, fiind de vreo şaisprezece ani. Om foarte sărac a fost servitor la un boier (Valy). In timpul liber făcea poezii. Avea un caiet gros
720
plin cu astfel de versuri. într-o zi, după ce strînsese ceva gologani, ne-a spus că pleacă cu poeziile la Vlahuţă, în Bucureşti. Mulţi ani nu l-a mai ştiut nimeni. Era un autodidact. E înmormîntat la Fălticeni, suburbia Oprişeni. în fiecare an se face pelerinaj la mormîntul lui».
Domnul Mihail Gafiţa, ziarist şi, presupunem, folticenean, şi domnia sa ne împărtăşeşte într-o scrisoare sentimentele sale de dragoste faţă de amintirea scriitorului atît de îmbrăţişat de moldovenii lui, dintr-un fund al ţării de sus :
«Feciorul lui Vasile Ivanciuc, din mahalaua Pietrarilor, îşi sfîrşeşte confratele nostru scrisoarea, nu aşteaptă o înviere a morţilor, nici o camaraderie în moarte cu ceilalţi scriitori. L-ar fi interesat, poate, camaraderia în viaţă, căci el a fost un prieten al tuturor şi prea puţini au înţeles».
Cititorul a observat că moldovenii rostesc numele tîrgului din Suceava, în două feluri : şi Fălticeni, şi Folticeni.
1946
MEDICUL TĂMĂDUITOR
La o tabletă, publicată în amintirea doctorului Dumitru Grigoriu-Argeş, medicul vindecător, am primit, mai ales de la bolnavii tămăduiţi, un şir de scrisori, fiecare cu emoţia ei. Neputînd răspunde tuturor la timp, am oprit două din ele pentru tableta de faţă.
Cea mai interesantă, scrisă în franţuzeşte, e a domnului Albert B. Samuel, un septuagenar, pe care medicul tămăduitor l-a vindecat, cit şi pe doamna soţia domniei sale, de nişte incurabile reumatisme. Paginile detailate şi argumentate ale domnului Samuel ar merita să fie publicate într-o revistă medicală, ca să contribuiască, poate, la deschiderea ochilor ştiinţifici, măcar după ce ochii doctorului hulit, hărţuit, murdărit şi calomniat, s-au închis, şi cînd contemporaneitatea lui nu mai stinghereşte pe medicii lipsiţi de facultatea vindecătoare şi pe înfumuraţii magistri.
Domnul Samuel mă îndemna să militez pentru ridicarea unui monument doctorului Gri-goriu, înscriindu-se cu o subscriere importantă. Ii las domniei sale această frumoasă osteneală.
Dar mi-a trimis o scrisoare şi un domn doctor E. Cohen, din Bucureşti, logică scrisoare, dacă punctul ei de plecare n-ar fi parţial,
722
adică fals. Domnia sa îmi face cunoscut că reumatismele sînt vindecabile nu numai cu fosta injecţie secretă Grigoriu. Un singur lucru scapă din vedere domnul doctor să explice, anume ce este reumatismul, şi asta, bineînţeles, din pricină că nici medicina, care încearcă la toate lacătele şi broaştele, nu prea cunoscute. Vitamina «B 1» şi «Vaccinul neurin» fac parte, spune domnul doctor, din terapeutica speciâiă, uitînd să intercaleze pe cel mai bun medicament afară de al doctorului Grigoriu, «Ne-urovatrenul». Da, dar nici vitamina «B I», numită şi «Betaxin», şi nici vaccinul nu vindecă. Aci stă toată diferenţa.
Domnul Dr. Cohen împărtăşeşte însă cu confraţii domniei sale, care preferă vieţii ştiinţa, locul comun al posesorilor de diplome fără vocaţie — atunci cînd medicina e asimilabilă, prin intuiţie şi inspiraţie, mult mai mult muzicii, poeziei şi picturii, în orice caz geniului personal, decît experimentului plat, eroarea funestă de a trece peste oameni, peste bolnavi, cu căruţa încărcată de prestigiile studiului în togă şi tichie.
Medicina Facultăţii nu e un lucru în sine, o sacrosanctitate infailibilă, de firmă cu doctorat. Slavă Domnului, aureola ei de monopol e continuu ştirbită de alte metode de vindecare, interzise oficial, homeopatie, magnetism, autosugestie, erborism. Kuhnism, Kneippism şi sumedenie de altele, pe care medicii liberi la minte şi conştiinţă nu se dau în lături să le considere serios.
Doctorul îmi pomeneşte de «pregătirea profesională» în raport cu «clientela», un termen destul de vulgar. Ce poate să-i fie bolnavului
7 23
mai indiferent decît această pregătire bine notată la şcoală, dar nulă pentru sănătatea lui ?
Intr-o viitoare tabletă trebuie să aducem vorba de nenumăraţii vindecători, celebri în străinătate, cărora noi n-am avut nenorocul să le opunem decît pe Petrache Lupu şi în special de doi : Coue şi Beziat.
1946
MILIARDUL ACUZA
Cei mai bine informaţi agenţi financiari nu sînt ai fiscului, ci spărgătorii şi hoţii. In acelaşi timp ei sînt indirect şi cei mai exacţi informatori ai marelui public, stârnit periodic, ba de un spor de salariu promis, ba de un nou «statut» de foamete al funcţionarilor şi pensionarilor : profesori, ofiţeri, magistraţi şi flămînzi din biurouri.
Zilnic aflăm din gazete de cîte un pîrlit de anonim, constrîns să facă parchetului o declaraţie pe care nu a făcut-o percepţiei, şi plîn-gîndu-se că i s-au furat noaptea trecută cîteva sute de milioane... Miliardele trec astfel, cu ajutorul profesiilor libere, prevăzute în codul penal, din nişte buzunare obscure într-alte buzunare întunecate, ai căror proprietari parveniţi au cel puţin meritul riscului primejdiei. Faţă de furtul deghizat într-o atitudine sau în-tr-o profesie falsă, jaful constituie într-un fel, în felul de a strînge capital, o bravură, dar şi o compensaţie concretă.
N-am nici o sensibilitate de compătimire faţă de asemenea victime şi nenorociri scabroase.
Dacă doctrina anarhistă, că proprietatea e un furt, exagerează prin generalizare, nu e mai puţin adevărat că proprietatea fără scop util, fără instalaţii, fără uzină, tehnică şi operă şi de obicei fără profesie exprimată, şi proprietatea care depăşeşte nevoile decente ale
725
unui om, conţin întodeauna ori un cheag de sînge ori un sîmbure de putregai : de regulă pe amîndouă. Pe maldărele de bijuterii şi aur pîlpîie sufletele morţilor, ale săracilor ucişi cu ţîrîita.
Un hoţ îndrăzneţ fură pe hoţul aproximativ legal. Socialmente, faptul lent echivalează faptul violent. Şi poate că brigandul cu scule e mai interesant decît banditul de combinaţii şi tertipuri. Specia uzurarului placid, care adună din camătă şi din bursă neagră, viaţă, sănătate şi agonie, înghesuită într-o casă de fier, destinată să fie zilele unui hoit, n-are de ce să se plîhgă. Dacă o pui să grăiască, ea vorbeşte de muncă, de dragoste de oameni, de solidaritate. Predică, dă lecţii. Muncă dureroasă, cîte imposturi şi asasinate nu se acoperă cu numele tău ! Puhavă brută trîndavă, te învaţă, Ioane, să munceşti şi să faci economii de la luminarea şi coliva cu care îţi duci copiii la ţin-tirim.
Cred că n-ar fi o măsură lipsită de înţelepciune ca miliardarul venit cu jalbă la procuror să fie arestat îndată, ca un asociat prin anticipaţie cu hoţul, milostivit să-l delesteze de povara desagilor cu avuţie. Este imoral şi insultător ca în aceeaşi zi, cînd o gazetă denunţă cititorului că poetul Bacovia acceptă sărăcia sordidă fără revoltă, să afli că unui oarecare individ i s-a furat un miliard. întrebarea, care trebuie să fie în primul rînd a procurorului, vine de la sine. Victima să dea socoteala cum l-a agonisit.
N-o fi juridic şi judiciar. Se prea poate. Dar e necesar şi cinstit, pe timpurile în care trăim. Acumularea de tezaure bolnave duce neamul omenesc la pieire.
1946
726
DE CE SE TEME TOATA LUMEA
Omul creşte şi descreşte după locul unde-1 pui.
în sine nu se schimbă nimic. Sus ori jos, valuta Iui interioară rămîne intactă. Prostul e prost, încălţat la orice pantofar, iar inteligenţa nu-i alterată de un pardesiu peticit şi de o gheată scîlcie. Exteriorul însă variază : fasonul. Ai impresia de umflat şi dezumflat, după deplasarea verticală, în cele două sensuri, a unui personaj : după cum scoboară ori urcă.
Din sutele de cetăţeni trecuţi prin lentilele mele, de la cafenea la portofoliu, nu-mi aduc aminte ca mai mult de una, două la mie, să fi rămas invariabili. Proporţia nu-i exagerată nici la număr nici la procentaj. De cînd s-a ieftinit marochinul, unica materie primă care mai poate concura satisfăcător cu carnea de vacă, într-o viaţă de om am apucat sumedenii de miniştri, subsecretari de stat, secretari generali, generali secretari, primari generali şi generali primari... Cînd substantivul devine calificativ, amploarea lui asociază două capacităţi. Portofoliul e şi mai mare şi mai mic, cu patru sau cu două paftale, ori cu balama. Desigur că dacă-i cu burduf, ca o armonică, el implică şi director de cabinet, alt personaj însărcinat să ducă geanta de urechi.
727
De obicei, candidatul ajuns capătă un fel de a se uita distrat, chiorîş, cu o strîngere a pleoapelor, interesată, de afectată miopie. Dacă pînă marţi el umbla agăţat de tramvai şi te saluta de pe scara vagonului cu plecăciune, miercuri nu te mai cunoaşte din automobil şi aşteaptă să scoţi pălăria. Bărbia i s-a ridicat la nivelul unde-i sta săptămîna trecută nasul şi noul potentat începe să facă, deasupra cravatei, loc pentru o guşe viitoare. Se îmbracă fin, la trei croitori, pe cînd doamna, de acelaşi nume cu Excelenţa Sa, are acasă patru modiste. Şi-a schimbat şi domiciliul, locuind un apartament somptuos, cu covoare adînci şi cu secretari. Dacă stă la putere mai mult, se alege şi cu un bloc proaspăt construit. Nu mai vede, încredinţat că nici nu-i vede nimeni evoluţiile, de la jerpelitură la samur.
într-un ceas rău, care a fost sigur, în euforie, că nu va suna niciodată, serenissimul parvenit, apărut şi dispărut instantaneu, prin fulgerarea cristalului, din fuga limuzinei, cade o dată, pac ! O indiscreţie fatală, o adversitate, o concurenţă. Magistratul îi ia interogatoriul. Cîţi ani şi ce profesie are, cine au fost taică-su, mumă-sa, ţinuţi cu slugile la bucătărie, în opinci şi cu traistă. Cum şi-a edificat proprietăţile, din ce fonduri deturnate şi sperţuri voluminoase sau din ce leafă, luată pe o sută de ani înainte şi depusă la o bancă federală.
Clientul justiţiei dă din colţ în colţ. Principiile, dogmele şi corectitudinea exemplară a unei cariere, care nu lasă chitanţă şi se aprovizionează printr-un terţ, surdo-mut, s-au evaporat. Ah ! cîtu-i de modest! Ce dulce surîde şi cît s-a schimbat de-a-ndaratelea, acum ! A redevenit golan, ca pe vremea zarzavagiului
7 28
neplătit şi a lăptarului sceptic, care înmulţea cu tibişirul de sute de ori pe zero în pei -văzul uşii. Şi-i sta mai bine golan.
Se va hotărî odată şi odată, vreo gazetă, să-şi ia un rol ingrat dar reparator, să stabilească un inventar, pe care instituţia recensă-mîntului n-are curajul să-l întreprindă ? Obiectiv şi simplu, de la obîrşii, strada lor, numărul şi imobilul cutare. Cine a clădit-o, din ce avere, cine a cumpărat-o. Ce funcţie şi salariu avea cumpărătorul la momentul dat. Foaia de zestre a nevestii. Curriculum,
S-ar descoperi ceea ce ştie fiecare, însă pe date clare, pe documentul elementar al cifrelor şi evenimentelor comparate — şi atunci bandiţii gentili, care au traficat cu o sarcină publică şi cu bugetul, n-ar mai putea să fie ocrotiţi, împotriva funcţionarului cinstit, a subalternului redus la mizerie şi a ziaristului, conştient de o misiune adevărată, de o lege a calomniei destinată să înăbuşe strigătul conştiinţei sau să derive o fracţiune din avuţiile furate cu meşteşug, pe tangenta unui şantaj de presă.
S-ar obţine din confruntarea datelor materiale, limitele precise între care a jucat inexplicabilul, continuu prezent între concetăţeni, cu un gol cît o prăpastie fără fund. S-ar explica blănurile, mătăsurile, bijuteriile doamnelor, care purtau mai înainte ciorapul cîrpit, apartamentele, mobilele, icrele negre, şampania, cheltuielile de sute de mii de lei la un tacîm de restaurant — adică tot ce ofensează zi cu zi, ceas cu ceas, munca, speranţa şi răbdarea, mereu comprimată a cetăţeanului, spectator neputincios. Problema socială ar înceta subit să mai fie o problemă de sociolog, de
729
economist, de doctrină şi de om de stat, devenind o problemă de procuror şi parchet.
Dar această acţiune cere acea libertate de presă integrală şi reală de care se teme, de vreo douăzeci de ani încoace, toată lumea.
1946
7 30
SOCIOLOGIE
Cîţi ani să fie de cînd aud, ca şi azi, acelaşi refren ? Trecutul este un balast, dar se bucură de meritul că te face sceptic prin monotonia refrenului revelat, vreme de o viaţă.
Am auzit de atîtea mii de ori şi din atîtea buze, rase, cu barbă, cîrne şi ţuguiate, şi pe atîtea voci că nu sîntem buni de nimic, încît, am început, prin spirit de contradicţie şi ofensat, să cred că nu se poate să nu fim şi noi buni la ceva.
Poporul românesc e cel mai puţin şovin din cîte am cunoscut, dacă, lipsit de orice spirit mesianic, a răbdat în toată durata lui toate felurile de cotropiri, eliminate, e adevărat, pînă la urma urmei. Iată de la început două însuşiri.
Desigur că nu străinii care l-au cunoscut asuprindu-1 şi şfîrşind prin a-1 înţelege, ne vorbesc de rău. Toţi românii, umiliţi în ţara lor, au făcut în străinătate carieră, îndată ce lepădaţi de mizeria invidiei autohtone, marea noastră calamitate, au intrat într-o ambianţă de luptă a meritelor stricte. Opinia cea mai rea despre români o au românii, îndată ce deschid gura într-un cenaclu. Intre ei sînt şi acei idealişti care vor să îndrepte ţara şi poporul după formule gata făcute şi importante, ca şi cum într-o sută de ani n-am fi adus, de la Constituţie pînă la poezia simbolistă, nimic.
731

Adevărul este că toate reţetele au dat greş cu atît mai rapid cu cit s-au făcut cele mai sistematice opintiri pentru a fi adoptate şi impuse. Plecînd fie de la normativul că românul este extraordinar, fie de la batjocura că e incapabil, medicamentul ficţiunilor, aplicat după formularul locului de origine, unde fusese experimentat cu succes, n-a dat nici sănătate fizică, nici ridicare morală. E vorba de poporul popor, nu de cîrdurile venite de pretutindeni şi devenite o elită fals reprezentativă, în stare de toate meşteşugurile şi tertipurile acomodării. Această simili-elită singură a descurajat întodeauna meritul românesc.
Pe o vatră vie, subt cenuşe, s-au aruncat surcele aduse cu geamantanul, din toate esenţele de lemn. — şi a mirosit aerul ori a cedru, ori a măslin, ori a hîrtie împrejurul pirostriei, dînd însă fum întins, şi cenuşa a rămas cenuşe. Recriminările s-au înmulţit, şi iată că trec zecile de ani peste zecile de ani, şi fum după fum încremeneşte peste ţară.
Lucrurile s-au tot stricat, fără îndoială, şi inadaptabilitatea spirituală la metodele călătoare ca porumbieii e un fapt categoric dar caracteristic. Dîndu-şi seama că e nevoie de o corectare a vieţii stagnate, intelectualii cu preocupări au pus întrebarea : «De unde să începem, cum să începem, şi ce-i de făcut ?» Un profesor de matemtici entuziast îmi arăta astă-vară că singura noastră scăpare este, pe de o parte, zece la aritmetică, şi pe de alta repetenţia. Un colonel vedea mînutirea în per-ceptul «Leat, nu mişca !» Un magistrat visa o puşcărie cît toată ţara. Un zootehnician propuse salvarea prin creşterea vitelor, un agronom o vastă grădină de legume şi bostani.
732
E ceva mai simplu şi mai la-ndemîna noastră de întreprins, ceva ce nu s-a făcut şi nu s-a încercat, aproape o copilărie : degajarea individualităţii româneşti, obiectivă şi ponderată, fără fanfaronadă dar şi fără sfiială, aşa cum este, cu marile-i calităţi şi cu vastele-i defecte, prezentate cu sinceritate — şi confruntarea acestei individualităţi, considerată ca o realitate, ca un criteriu, cu toate concepţiile propuse. Dacă ne vom dovedi proşti, să mergem pe o linie care ne prelungeşte cinstita prostie. Dacă sîntem deştepţi, să ne dumirim în privinţa felului nostru de inteligenţă şi instinct.
Dacă sîntem hoţi, să primim ştiinţificeşte noţiunea. Pornirea să fie de la noi, nu de aiurea, nu cu tendinţa de a transforma din afară înăuntru.
Sociologia noastră trebuie de-abia creată, dumicat cu dumicat. Incăpăţînarea în contrariu, prin asimilări incompatibile cu firea noastră, încă necunoscută însă bănuită, duce la neant. Ca pasărea, omul piere pe limba lui şi preferă să piară decît să se contrafacă.
1946
METODA
Prin urmare, în România, titlurile, doctoratul, diplomele, firmele nu sînt pe gustul oamenilor ei. Avem mari matematicieni, filologi, ingineri, latinişti, bacteriologi. chimişti, compozitori şi artişti, de care dacă nu s-a luat cunoştinţă, nu e din pricina excesului lor de simplicitate. Ei vor să trăiască obscuri şi izbutesc să nu fie turburaţi de vanităţi. Nici unul nu trăieşte nici în splendidul turn de ivoriu, nici în vitrină. Desigur că avem şi proşti, şi lichele, şi excroci, slavă Domnului ! dar dacă pot da o noţiune dezavantajoasă unui observator străin, ei reprezintă numai o aparenţă şi un spasm. Ţara e alta şi la caracteristicile ei colaborează, alături de oamenii de nădejde şi de osîrdie discretă, o ţărănime sobră, căreia pergamentele, sulurile şi decoraţiile îi sîni indiferente.
Regina Elisabeta a fost foarte vexată odinioară. Invitînd. o seamă de ţărănci, din judeţele mai înstărite, la palat, cărora le-a arătat tot ce realizase ea, după opinia ei, mai frumos, ele nu s-au mirat de nimic şi n-au leşinat de admiraţie. Veniseră in portul lor de acasă, de dimie, în opinci şi cu năframă, şi s-au plimbat, conduse de Carmen Sylva, prin minunile iniţiate de suverană. Regina s-a plîns în scris că ţăranca e refractară şi lipsită de sensul comprehensiunii, ca un autor de
734
teatru neaplaudat. Dimpotrivă, ţăranca dovedea stăpînire şi măsură. Mîinile ei făceau lucruri mai frumoase, fără orgoliu, fără să creadă că au descoperit ceva.
Adeseori mă vizitează cîte un profet cu ghiozdan, ori ca să mă cunoască, ori ca să-mi puie cîte o întrebare, turburat că-n ţara noastră nu prinde nimic, nici făgăduiala, nici ideile, nici propaganda, nici sforţările mari ale unor bine organizate servicii de transferare a unui obiect într-un obiectiv.
Trăind amestecat o viaţă destul de activă cu mai toate stările sociale şi cu cele mai interesante, am văzut cum crede şi cît poate să creadă omul de mijloc şi poporul. Minţit continuu de toate strălucirile de faţadă, el a dobîndit cu natura lui sceptică o neîncredere motivată. Cu cît idealul era mai mare, cu atît trecerea lui se micşora şi firmele cu tămbâ-lău îi făceau oroare, chiar dacă, adus de voie, de nevoie, să primească şi să admire, el era prezent. El a preferat întodeauna unui discurs entuziast, o ţuică.
îşi dă şi omul mijlociu seama că este mult de făcut, dar păcălit sute de ani, şi-a pierdut facultatea de încredere în vorbe goale, fără fapte, greşeala tuturor acţiunilor care încep şi sfîrşesc cu discursuri. Popa e acelaşi, învăţătorul e acelaşi, judecătorul, primarul, jandarmul aceiaşi.
Situaţiile nu consimt să se schimbe decît atunci cînd vor înceta vorbele, tiradele, lirismul, declamaţia, şi le vor lua locul faptele exclusiv. Dar cum totul porneşte cu trîmbiţa, cu toba, cu un proiect urmat de alte proiecte, cu aprobări, cu liste şi registre, cu tragere pe sfoară, cu dosire şi furtişag, nu e de nădăjduit că se va găsi uşor o echipă de oameni lepădaţi
735
de sine şi de încăpăţînarea în principii, hotărâţi să facă şi să lucreze. Profeţii cu ghiozdan vor avea încă multe prilejuri să fie dezamăgiţi, şi nu se va putea schimb," nimic. E cel puţin o certitudine consolidată că nici nu se strică nimic. ,
1946
IN JARGON
O seamă de concetăţeni de-ai noştri au spălat putina, cum zice jargonul ! Ingroşîndu-se gluma, după acelaşi jargon, ei au luat-o la sănătoasa. Pielea tăbăcită e scumpă şi de şobolan, darmite de intelectual. Cînd eşti director de o gazetă cu tîlcurile mobile, valoarea nu se mai plăteşte în nici o valută.
Elveţia, Spania, Portugalia, adăpostesc o cantitate de idealişti de export, care se uită-ncoa din balcoane. Cojiţi de mai multe epiderme, pielea lor pestriţă s-ar simţi destul de proaspătă ca să mai suporte o culoare, şi destul de elastică pentru noi întrebuinţări. Buzele şi limba pentru sărutarea pocăinţei, tot de piele sînt: se caută locul plastic unde să fie depusă, ca o ştampilă caldă.
De la primul război mondial, metoda n-a mai variat. Domnii au împins din toate puterile la eroism, au luat bani din toate părţile, au prezidat şantaje şi cruzimi şi, la confruntarea lor cu faptele, s-au eschivat. Acum spă-laţi-vă pe cap ! de vreme ce am adoptat jargonul. Cînd ne întoarcem, dacă ne vom mai întoarce, tot noi vă vom deschide ochii şi vă vom da vouă, celor rămaşi pe loc, ca să gustaţi onoarea că am fugit, o mare lecţie de patriotism. Şi voi ne veţi răbda şi tolera încă o dată, fiindcă voi uitaţi repede şi vă împăcaţi cel mai bine din toate cu sărbătoarea noastră
737
moştenită a Schimbării la Faţă. învierea e bună pentru alţii. Noi preferăm simulacrul care scuteşte de răstignire.
E de crezut că asemenea urcior nu va merge de două ori la apă şi că negustorii de piele vor avea să răspundă de două delicte ; întîi că n-au crezut in ce au profesat, de vreme ce au fugit, şi al doilea pentru că au fugit. Dacă trebuie să minţim întodeauna şi să perpetuăm şcoala falsificării şi a făţărniciei, şi dacă în ipoteza chiar a laşităţii de ultima oră fugim de răspunderi tocmai atunci cînd trebuiesc afirmate mai tare, şi se cere documentată buna-credinţă, însemnează că ţara, ticăloşită în toate generaţiile cultivate, nu mai are de aşteptat de la ele nimic.
De bine, de rău, poporul românesc şi-a improvizat o elită, care n-a fost în totalitatea ei rea, dar majorităţile ei l-au amăgit ori de cîte ori aveau să dea seama de o activitate şi să consimtă la un sacrificiu. Poziţia unui intelectual nu-i deosebită de a unui ofiţer, educat în timp de pace şi părtinit cu privilegii, condiţionate tocmai de primejdiile momentului de război. E o situaţie de război întodeauna cînd individul intră în conflict cu mulţumirea de sine şi cu confortul unei situaţii asigurate. El trebuie să renunţe şi să nu batjocorească onoarea punctului pe care stă şi se înalţă.
Cu atît mai gravă e problema vieţii şi a conştiinţei pentru oamenii care-şi arogă drepturi de conducere şi de comandă, şi pe temeiul acestor veleităţi duc o luptă de întîie-tate. Ei angajează naţia încrezătoare în a se lăsa în voia lor, şi au datoria cel puţin să dea socoteală, dacă, incapabili să vadă şi să chib-zuiască, n-au putut să priceapă la timp un eveniment, să-l ocolească şi să piară bucuros
738
la nevoie, cu el. Şi greşeala sinceră presupune o responsabilitate. îndată ce insul se alege din mulţime, ca să îndrepte şi să îndru-meze, el nu-şi mai aparţine. E un mandatar. Şi cînd colo, e un aventurier, un zaraf, un popa gras de vînzare, un cinic al egoismului meschin, care şi-a părăsit patria în suferinţă, ca să-şi pună Intestinul gros şi rînza la adăpost.
Patria, cînd nu mai e o tarabă, rămîne un loc de ultimă defecare.
1946
OAMENI ŞI OAMENI
De unde a căpătat ţăranul nostru această maturitate, care face de ruşine pe orăşeanul cărturar şi educaţia lui de domnişor ? El a parcurs cantităţi de noţiuni, ajunse atît de familiare incit el nici nu le mai gîndeşte, necum să le vînture, să le citeze sau să pornească de la ele. Pentru că le tace, citadinul superficial îl crede prost, pe cînd prostul pro-priu-zis începe din Uuniversitate ; pe cînd săteanul începe după ce bulevardierul, teatra-listul şi combinagiul s-au sleit. Educaţia acestora, după diplome şi doctorate, se face în instituţiile cu intrare şi cu mese asortate, la ca-feu, în taxi şi în tramvai.
Dacă ai urmărit evenimentele petrecute în-tr-o viaţă de om ai văzut că întodeauna lumea noastră s-a despărţit în două lumi, o minoritate parfumată zguduită de spaimă şi un popor pietrificat în certitudini trăite două mii de ani, indiferent la evenimente. Domnişorul are o memorie personală, improvizată din zdrenţe sufleteşti corcite. El seamănă cu biletul de tramvai, continuu reînnoit, dintre două distanţe : la staţie se aruncă şi nu mai e valabil. Celălalt, ţăranul, are ţinerea de minte milenară. Cu aceeaşi căciulă şi în aceleaşi opinci el vine mereu în pas egal, cu oile lui, din vremurile de dincolo de fruntariile mişcate neîntrerupt.
7 40
I
L-am văzut de mai multe ori pornind la război. Mă înşel. Cuvîntuî e falacios şi entuziast : l-am văzut plecînd, l-am văzut ducîn-du-se, nu pornind. Priveliştea se petrecea în Capitală. Pe trotuare, domnii civili tremurau, dacă nu de o frică galbenă, de o îngrijorare negricioasă, şi prin faţa lor păşeau în uniforma lor prăpădită ţăranii molcomi, liniştiţi, către foc; aceiaşi ţărani ai voievozilor din timpuri, a căpeteniilor de odinioară de demult. Ca să prindă un succedaneu de colaborare şi un plagiat de bărbăţie, trotuarele aruncau pachete cu ţigări şi balcoanele flori, fără să emoţioneze gravitatea calmă a plugarilor în arme.
In 1907, răbdarea ţărînii a irupt. Ca la un semnal, pe care nimeni nu-1 dăduse, ridicat din brazdă, flacăra ţîşnise odată din două puncte diametral opuse la o depărtare de cinci sute de km între ele. Parlamentul era în şedinţă de primejdie naţională. Şefii îşi pierduseră mintea şi partizanii nu se mai puteau ţine pe picioare. Un zvon : ţăranii din Vlaşca şi Ilfov au intrat în Bucureşti. Teroarea înfrăţi subit partidele politice, şi în aşteptarea morţii guvernul şi opoziţia au împins ridicolul pînă la îmbrăţişare şi sărut. Oamenii de stat mijlocii ştiu numai să guverneze prost nu să şi moară frumos.
N-a fost nimic. Vlaşca şi Ilfovul aveau de furcă acasă, nu pe Dealul mitropoliei.
Domnişorul ştie geografie, istorie şi politică. El se întreabă, în totala lui lipsă de poziţie morală şi de criteriu precis, ce face străinătatea, cînd izbucneşte evenimentul, dacă n-a apucat să-şi puie muşchii fesieri la adăpost în aceeaşi străinătate, mai dragă decît ţara lui de venetic.
7 41
Stan şi Ion nu se întreabă nimic. Ei ştiu ce ştiu, de la pămînt, şi neturburaţi cad sau se întorc cu acelaşi pas liniştit şi mut. Ei ştiu să aştepte. Ceasornicul lor, care nu-i de buzunar, nici de brăţară, e cel mai precis.
19 46
ONORATE DOMNULE CORECTOR,
Nu ştiu cum v-aş putea fi mai agreabil şi m-aş sili din răsputeri, nu să vă fiu simpatic — cum aş putea să îndrăznesc ? — dar să nu vă ajung prea nesuferit.
Ce v-am făcut că vă ţineţi de capul meu cu un spirit de sadism care mă zgîndăre pînă în cele mai intime ale mele boarfe sufleteşti ? Aţi putea să fiţi mai binevoitori cu nemernicia mea şi să mă ocrotiţi niţeluş, nu prea mult, puţin de tot, o ţîră, cum se zice pe la noi, o ţîrică. Să aveţi barem un fleac de bună dispoziţie, indiferentă, cînd trece zdreanţă mea de manuscris prin faţa suveranităţii ochilor Majestăţii Voastre.
Dacă m-aş apuca să socotesc de cîte ori m-aţi făcut de ruşine, în timpul de nouă luni, de cînd m-am reîntîlnit cu augusta dumneavoastră persoană la zeţărie, aţi conchide şi dumneavoastră că intr-adevăr mă asupriţi cu ferocitate. Scriu de pildă transport şi dumneavoastră citiţi transformator. Nu zic că, la urma urmei, ce mi-e una, ce mi-e alta, dar vedeţi, cititorul care-i un rebel şi un filolog, are pretenţia să spuie că nu-i totuna căciula ca subt-prefectura şi că mai bine ar fi stat în fraza cu pricina iodoform decît transformator sau alt cuvînt cu «fi» pe la mijloc.
Desigur că şi eu îmi permit afară din cale de mult şi că adeseori scriu ca nelumea. în-
7 43
tr-adevăr, de ce am scris adjuvant: nu puteam să scriu adjutător ? Dar vedeţi dumneavoastră, cei de umila mea meserie capătă, tot aţîţînd vorbele cu condeiul, nişte înţelesuri de minte şi de ureche, cum zic ei, ceva mai complicate, chiar prea complicate, numai ceva şi mai complicate, totuşi mişcate o firimiţă din loc. N-ar fi fost prea mare stricăciune să puneţi dumneavoastră purgativ în loc de adjuvant, însă aşa e făcut autorul, el cere foarte respectuos : nu să înţeleagă maţe, cînd vrea să spuie nuanţe. Ştiu eu bine că maţele sînt nişte nuanţe, dar ce pot să fac ? un autor e un pîrlit de aşa-zis intelectual. Nu-1 puteţi aduce să accepte că dacă gîndeşte s-au chicrăie e exact acelaşi lucru.
Vă închipuiţi ce profesie stupidă are el. îsi face un meşteşug din caraghioslîcul ce stă în cot şi mai încasează şi leafă pentru atîta lucru. Eu pricep că preferinţele dumneavoastră merg la cuvintele mai uzuale : Trăiască ! Admirabil ! Ce bine e ! — dar nu toţi modeştii dumneavoastră colegi de breaslă ziaristică sînt ca să zic aşa redactori normali. Se mai găsesc între ei şi unii care s-au născut înainte de termen. Fiţi buni, aveţi faţă de ei o naturală compătimire.
Dumneavoastră, Domnule Corector, care vă chinuiţi toată vremea să înţelegeţi de ce am scris Pantagruel în loc de pătrunjel, luaţi poate că un salariu mai mic, care vă scîrbeşte de presă şi literatură, de nedreptăţile unei organizaţii speciale, într-adevăr nerecunoscătoare faţă de meritele adevărate.
Vă rog să binevoiţi să mă iertaţi că nu sînt eu vinovat de proasta rînduială a lumii acesteia, rezervîndu-vă să discutaţi acest subiect cu Domnul Preşedinte de Consiliu sau cu Fă-
744
cătorul-a-toate, care a mai comis şi alte greşeli ; de pildă că m-a făcut şi pe mine scriitor, să vă importunez în toate zilele cu manuscrisele mele.
Dacă nu vă puteţi ocupa personal, ceea ce ar fi excesiv să vă cer, aveţi bunătatea să daţi ordine în consecinţă, ca să nu mai iasă în corectură mărar în loc de măgar, să nu-şi piardă pălăria cuvîntul «căci»- şi să nu mă mai exasperez dacă voi citi la tipar adverbul «cum»-alterat în ultima consonantă.
Sluga Domniei Voastre,
1946
PACEA
Parcă a început, în sfirşit, să miroasă a pace. De peste Ocean ne vin, în plină lună decembrie, primele adieri de primăvară.
Nu mă pricep nici cît pisoiul meu în politică. El mai pîndeşte ascuns uşa şi fereastra cămării. E cam goală, nu e vorba, cămara, dar el ştie să mă scape cu dibăcie şi de ultimul coltuc de slănină.
Dar mă cam pricep, oarecum, în poezie... Parcă începe poezia. De astdată, îmi aduc aminte cu o senzaţie de plăcere de simbolul ei, de columba albă, cu o ramură-n cioc înflorită. Mă uit în sus, să o văd trecînd peste călimărul meu, în care de ani de zile cerneala se-ncheagă cu sînge şi cu otravă, dar încă nu i-am văzut zborul inefabil. Aş primi de la ea, din văzduh, de bucurie, şi un găinaţ, numai să o zăresc amestecîndu-se cu porumbieii mei, care de ani de zile, de vreo cincisprezece ani, chiar de vreo treizeci şi mai bine de ani, grun-guresc a pace şi a bună-învoire în deşert.
Socoteşte şi domnia ta dacă nu trăim în război de atîta timp. Am venit şi eu în ţară prin 1911, în războiul Italiei cu turcii. In 1913 a fost războiul balcanic. In 1914 a izbucnit primul război zis mondial. în 1916 intra în războiul mondial şi România. A urmat o pace echivalentă cu un armistiţiu. Din nou război
7 46
mondial, în 1938. In 1941 intrarea forţată a României iarăşi în război, pînă în 1944, cînd iarăşi ne-am războit. Etc., etc. Aceşti doi et caetera însemnează că s-a discutat pacea aproape doi ani.
In sfîrşit, va să zică, pacea s-a apropiat. Peste cîteva luni nădăjduim că Pacea va coincide într-adevăr cu primăvara. Să scrim Pace cu litera mare a lui Dumnezeu, care ne-a pedepsit îndestul ca să nu ne lase iluzia că merităm să fim iertaţi că am luat parte la atîta vărsare de sînge. Poate că iertarea e îndreptăţită mai ales de propriul nostru sînge vărsat tot cu atîta risipă cîtă şi zădărnicie.
Iţi aduci aminte cum era pacea pierdută ? Viaţa curgea molcomă şi lină — şi dulce. Prea dulce cîteodată, scandalos de dulce, dar, evident, agreabil de dulce. Elita noastră şi-a uitat ca-ntodeauna datoriile. Această uitare degenerată într-un afacerism scabros, elita a plătit-o scump, nu vreau să zic prea scump, un preţ proporţionat cu păcatele ei. Nu ştiu cum se face că bieţii noştri cărturari, permanent obiedenţi şi asimilabili, n-au fost niciodată nici înţeleşi între ei şi nici de acord cu ţara proastă dar multă a plugarilor. Să sperăm că s-au cuminţit. Dispreţul ce se arată intelectualilor e în mare parte justificat : ei n-au ajuns să fie mai mult decît nişte figuranţi. Rol vulgar, dar nici el niciodată jucat pînă la capăt şi fără implicita şerpuire şi implicitul zigzag.
Vine Pacea, iubitule ! Trezeşte-te din păreri de rău şi din amărăciune. Omul are dreptul să fie bucuros, căci viaţa, care-i a lui, nu-i va mai fi turburată. Dar omului social, poporului, neamului românesc, îi cade, după Pace, o altă datorie : să-şi deschidă bine ochii, să-şi disci-
747
plineze elita şi să-i ţie o socoteală riguroasă. Făcînd abstracţie de tot şi de toate, România trebuie să reînceapă de la început. E ultimul soroc de renaştere deplină, în sănătate, cinste şi luciditate — şi el nu trebuie pierdut ca toate celelalte soroace din trecut.
VETERINARII
N-aş putea crede că toată lumea şi-a dat seama, fie pe pielea altuia, fie pe propria piele, că medicii, zişi umani, prin eufemism profesional, sînt în cuprinsul aceleiaşi patologii şi terapeutici, de două categorii mai accentuate, Domnii Doctori sau Profesori şi Medici pur şi simplu.
Diferenţa dintre unii şi alţii este că cei dinţii sint adepţi ai unei filozofii a meseriei, independentă de bolnav. Ei caută în bolnav de preferinţă Ştiinţa, cu cea mai mare iniţială, şi acel sîmbure incoruptibil şi fugace kantian, căruia francezii i-au zis «la chose en soi«, lucrul în sme, sau mai pe româneşte «aia». Medicina somităţilor dispreţuieşte vulgara preocupare a medicului mic, să puie bolnavul pe picioare, şi devine un amuzament.
Somitatea e cu blană şi automobil, blană de cinci ori mai vastă ca trupul, vînată în regiunile arctice, fără nici o afinitate cu cojocul purtat de părintele somităţii, şi automobil monumental, «beige» ori «cafe ă la creme». Medicul de rînd călătoreşte cu tramvaiul, agăţat în scara vagonului, şi duce cu el idealul ridicul al sănătăţii ; înoată prin zăpadă şi noroaie, se scoală cu noaptea-n cap, înşiră spitalele şi casele clienţilor, nu uită nici un pacient, se
7 49
ţine de cuvînt. Ştii la toate orele din zi şi noapte unde-1 găseşti, ca să-l rogi să vie să te vadă, uneori mai bolnav medicul decît clienţii. Cuvîntul, făcut pentru advocatură, e urît, proporţional cu spiritul profetic al medicului le-cuitor. Somitatea, în faza ei de apogeu, a trecut dincolo de om, căpătînd obezitatea morală, care face din medicină o stare politică, o prezidenţie, un mareşalat, totuşi împăcată cu onorarii de suveran. Medicina săracă dă, în schimb, personalităţi categoric exprimate şi pe acel savant de laborator plin de inimă şi de omenie, de multe ori om de gust şi artist, care-i specialitatea de a construi oameni şi caractere a Institutului de Seruri şi Vaccinuri Cantacu-zino, un Port-Royal al tuturor disciplinelor experimentale.
Inegalităţilor de vocaţie şi etică din medicina umană i se opune, bizar, omogenitatea medicilor, zişi veterinari, acei medici, dragă baciule, care-ţi vindecă oaia, tîrla, clinele, vitele şi porcii. Ii cunosc pe aceşti învăţaţi tăcuţi, blajini şi sfiioşi, de zeci de ani de zile disciplinaţi la şcoala lui Pasteur, unul dintr-ai lor. Am cunoscut, începlnd cu admirabilul profesor Riegler, zeci de medici ai fiinţelor necuvîn-tătoare, şi toţi m-au impresionat cu dragostea lor, cu bunătatea lor, cu delicata lor cuviinţă faţă de animale cit şi de oameni.
Unde se învaţă această demnitatea din care medicii omeneşti păstrează amorul-propriu excesiv şi fudulia ; această caritate, acest respect de viaţă, atlt de absente la Dascălii şi Alteţele medicale ale cetăţeanului nevoiaş ? Desigur că între prietenii gospodăriei noastre, Intre cai, între clini, între miţe, găini şi viţei. De multe ori, Porcul care-i o făptură evoluată către
750
subtil Şi complex, e cel mai bun pedagog de
apostolat.	.
— Haide, Porcule, urcă-te pe catedra şi da
lecţii Demiurgilor cu samur, cum să se poarte cu ştiinţa, cu suferinţa şi cu omul.
1947
SCRISOARE PENTRU TUBERCULOŞI
De cîte ori mi-alunecă ochii pe un articol medical, pe firma unui spital, pe declaraţiile cîte unui specialist despre necesitatea vitală a profilaxiei şi citesc cuvintele : tuberculoză şi tuberculoşi, inconştienţa sau cinismul acestui afişaz, fără urmare practică şi de pură faţadă, mă ofensează.
Sînt organizaţii, societăţi şi personaje care trăiesc din publicitatea filantropică, sugînd un lapte bine hrănitor din flegma sanghinolentă şi întreţinînd un bîlci cu tam-tam în jurul plăpînzilor atinşi de boala de plămîni. «Fieţi-vă milă. Aceştia sînt tuberculoşii !» dar «Feriţi-vă de ei ! Daţi-i, săracii, afară din şcoli şi biurouri, izolaţi-vă ! v-o spunem noi, specialişti, statisticienii şi învăţaţii sociali».
Soţul ajunge suspect soţiei, soţia e abandonată, copiii flămînzi şi palizi sînt consideraţi ca nişte purtători de nenorocire. Statul, Comuna, Medicina, înfierează cu o sentinţă caritabilă şi criminală mii de oameni înfricoşaţi, refuzaţi pretutindeni, odioşi spiritului de conservare şi sănătate al societăţii. Societatea îi reneagă, îi leapădă, îi urmăreşte, îi interzice. Şi trebuie să ştie toată lumea că fata care tuşeşte, că flăcăul cu cearcăne vinete la ochi sînt tuberculoşi. întîi trebuie să ştie ei, bolnavii, că sînt tuberculoşi, să n-aibă cumva impertinenţa să se creadă sănătoşi, să nu cumva să le ră-
752
mîie vreo speranţă că ineluctabila lor suferinţă poate să vie de la altceva decît de la tuberculoză. Nici un dubiu şi nici o cruţare : «Dumneata eşti tuberculos. Pleacă pe-aci-ncolo şi închide uşa. Du-te la spitalul de tuberculoşi». Şi bolnavii aşteaptă, uitîndu-se cum se scutură frunzele, toamna, şi cum bate primăvara vîntul dinspre apus : două anotimpuri de agonie.
Doi medici zeloşi, cît se poate de harnici şi de bine intenţionaţi, au dat în vileag rezultatele cercetărilor domniilor lor, de curînd, scrutînd alte mii de piepturi, de copii de şcoală şi de muncitori, care nu fuseseră încă însemnate cu o cruce. Avem de cîteva zile alte contingenţe c*e delicvenţi ai tuberculozei. Medicii s-au frecat pe mîini de magnifica lor descoperire, ca nişte buni poliţişti. Cîteva mii de instigatori în plus ai atentatului la fericirea socială. Fiecare copil a putut afla că de azi înainte el e un tuberculos, şi fiecărui muncitor prins cu oftica în mădulare i s-a administrat limpede noţiunea : eşti tuberculos. Rămîne să li se atîrne un clopot de gît, cu obligaţia să sune de cîte ori trec alături de oamenii înţoliţi şi să li se cositorească buzele, ca să nu mai aibă pe unde scuipa pe jos. Ştiţi, sputa se usucă, se face pulbere, bacteriile se ridică în aer şi praful intră pe căile respiratorii, o simetrie verbală ştiinţifică, a căilor urinare.
Nu ştiu ce-i cu atîta teatru tuberculos, în care joacă funebra asociaţie a profilaxiei. Remarc un singur lucru, că cinismul, indiscreţia şi denunţul au atins punctul culminant. Descurajarea paralizează mii de oameni, covîrşiţi de sentinţa medicală. De ce trebuie să ştie un tuberculos că e tuberculos ? De ce sanatoriile tuberculoşilor trebuie să se ştie că sînt pentru tuberculoşi ? Ce fel de profilaxie poate să fie
7 53
aceea care începe prin a demoraliza bolnavii, prin a-i consacra osîndiţi de două ori, o dată la fizic şi o dată la moral ?
Atîta psihologie au putut să capete binefăcătorii profesionali din dovezile acumulate despre influenţa curativă a stării de spirit optimiste, încît să întunece prin toate mijloacele iluzia şi credinţa ? N-au aflat aceste autorităţi de vindecările, de atîtea ori repetate, şi furios contestate de invidia şi controversa medicală, săvîrşite în transă de nădejde, de poezie şi rugăciune ? Sînt atît de indiferenţi la realitatea concretă a tămăduirii prin bucurie ? Au avut uşurinţa să uite că rănile de război se vindecau mai repede într-o ambianţă veselă şi muzicală ? că un moral de speranţă întreţine sănătatea şi dă longevitate ? Pentru oamenii de ştiinţă, de vocaţie şi subtilitate, elementul sufletesc este esenţial în tratamente. Nici Mesmer, nici Duville, nici Kuhne, nici Kneipp, nici doctorul Dubois din Berna, nici Coue, nici Beziat, nici şcoala aşa-zişilor magnetizori, nici atîţia alţi nenumăraţi, n-au fost pentru ei nişte «-şarlatani», cum îi place Facultăţii să-i caracterizeze, ca să scape de probleme şi de greutatea de a gîndi. N-au aflat ei de Lourdes, măcar din Zola ? Nu ştiu ei nimic despre Ştiinţa Creştină (Christian Science) din America ? Ei ar fi putut reţine măcar atît, la autopsii, că numeroşi bolnavi, neînregistraţi de statistica tuberculozei, se vindecă, pe neştiute, de la sine. In plămîni bacilul se găseşte izolat de natură, într-un înveliş de calcar.
De ce să ştie tuberculoşii că sînt tuberculoşi ? Ca să fie asasinaţi prin sufocarea conştiinţei, atunci cînd ei au cincizeci la sută şanse să se vindece văzîndu-şi de treabă, vioi şi cîntînd ?
754
Am apucat însă şi eu să ştiu ceva. Că afirmaţiile de calitatea celor de mai sus indispun pontifii şi infaibilităţile medicale, neobişnuite cu îndoiala şi cu modestia. Lucru n-are nici o importanţă.
Voi, tuberculoşi etichetaţi, binevoiţi să aflaţi că cel puţin jumătate din statistica voastră e literatură şi farsă.
1947
NEFERICITUL SEMEN
Una din scrisorile de răspuns la tableta Scrisoare către tuberculoşi poartă semnătura doctorului Şaim, nume pe care-1 scriu după iscălitură, fără să ştiu să-l citesc. Domnul doctor e şeful secţiei Studii şi Depistări din Liga Contra Tuberculozei.
O scrisoare agreabilă la lectură, mai cu seamă pentru primitor. Să mi se ierte atîta repeţire a cuvîntului «scrisoare», dar nu pot să ies din stil. Despre a mea, către tuberculoşi, doctorul nu mă lasă, îmi face un elogiu. De ce să nu-1 repet şi pe el ? E o dovadă că problema bolilor sociale a mai trecut prin călimara slugii dumneavoastră.
«Ea mi-a amintit, spune doctorul (scrisoarea) că în urmă cu un deceniu rîndurile din Cimitirul Buna Vestire referitoare la unele înfăţişări ale luptei antituberculoase de la noi, m-au entuziasmat. Am regretat şi regret că acele cuvinte potrivite nu se învaţă pe băncile Facultăţii de Medicină. Poate că din milionul de vieţi tinere, răpuse de oftică, între ultimele două războaie, la noi în ţară, un număr oarecare ar fi putut încă bucura cu existenţa lor familiile şi obştea. Mă gîndesc cu disperarea cunoscătorului la hecatombele ce se anunţă, rezultat al lipsurilor prezente dar şi efect al pasivităţii noastre, a fiecăruia dintre noi».
756
Cred că pluralul adjectivului posesiv concerne cu deosebire pe medicii specialişti, pe care-i făcea răspunzători şi tableta în chestiune. Despre literatură nici nu încape vorbă ; cînd îsi bagă condeiul în prestigiul fals al oligarhilor medicali, ea e repudiată. Domnul doctor acceptă foarte bine «neajunsurile publicităţii» denunţate în scrisoarea iniţială — şi dă şi cîteva amănunte importante, utile cititorilor noştri. Reproduc :
«Se ştie că majoritatea dintre adulţi sînt infectaţi de bacilul Koch. Mai puţin cunoscută e constatarea că numai doi-trei la sută devin tuberculoşi, adică bolnavi în accepţiunea curentă a expresiei. Mulţi dintre aceştia cad victimă ignoranţei, vieţii mizere ca şi lipsurilor unei acţiuni profilactice, temeinic si perseverent condusă».
Subscriu la toate datele şi procedeele doctorului, întrebuinţate, de pildă, la copii, ajunşi, graţie unui vaccin, mai rezistenţi. O acţiune sinceră şi respectuoasă faţă de amorul propriu şi demnitatea omului, pentru prevenirea şi tămăduirea infecţiei tuberculoase, trebuie provocată şi susţinută din răsputeri. «Sîntem pe o cale greşită ? întreabă doctorul Şaim. Neajunsurile semnalate de dumneavoastră depăşesc, oare, partea pozitivă a eforturilor noastre ?»
Nu. Intenţia corectă şi strădania în dragostea de oameni ar fi o fărădelege să fie acuzate.
însemnările pe care nu le dezaprobă stimatul meu corespondent nu infirmau practica medi-cinei cinstite. Ele voiau să spună altceva : anume că societăţile filantropice, spitalele şi activităţile mai mult variate decît folositoare, în luptă cu bestiola lui Koch, împărţesc cu prea multă generozitate şi cinism titlurile de tuberculoză. Ele emit sentinţe de moarte cu
757
uşurinţa inconştienţei, fac o parte din public odioasă celeilalte şi demoralizează pe bolnavul susceptibil de un tratament eficace.
Am spus atît, domnule doctor: că tuberculosul nu trebuie să ştie că e tuberculos şi că nici noi nu trebuie să ştim.
1947
PUTERE ŞI CĂDERE
In dreptul Palatului regal, o doamnă de vreo optzeci de ani se apropie de noi cu mina întinsă, o mînă frumoasă, cu palma trandafirie. Schimbam cîteva cuvinte cu domnul Zambac-cian, cu care nu mă mai întîlnisem de ani de zile, şi nu puteam să cred ce-mi văd ochii.
Cerşetoarea era una din cucoanele încă acum treizeci de ani cele mai bogate din Bucureşti, o mare cocoană elegantă, de pe vremuri, cu domenii, cu castele, cu automobile şi carate. Cînd începea să-i displacă benzina, se suia în trăsură, şi cînd o ajungea mirosul cailor, a cărora sinceritate nu ţine seama de cuviinţa datorată persoanelor distinse, schimba birja cu limuzina. Numărul slugilor era imens, la bucătărie, în casă, la grajduri, şi cucoana răsfăţată de un soţ care o adora, cheltuind veniturile cîtorva moşii ale lui, asociate cu coşul de zestre, trăia ca o păpuşe, purtată-n braţe, dintr-un apartament într-altul, din ţară-n ţară, iarna la Nisa, vara la Saint-Moritz, şi legănată în cîteva limbi. Demoazele, Misse şi Frăilaine o însoţeau la fiece pas, pretutindeni, ca nişte •«'dame de onoare». Istoricele hoteluri «Baur», din Sviţera, rezervate prinţilor şi aristocraţilor vătămate de melancolii incurabile, o primeau între argintăriile şi podoabele lor clasice regeşte. O simplă depeşă era de ajuns. Se pre-
759
gătea un etaj întreg la dispoziţia ilustrei pă-rechi şi a «personalului» de serviciu.
Cucoana era preocupată exclusiv de fizicul ei, îngrijit cu de-amănuntul de către femeile ataşate persoanei sale, pentru a fi îmbăiată, unsă, trasă, frecată, frizată, îmbrăcată şi dezbrăcată de mai multe ori pe zi, iar domnul avea funcţionarii lui pentru toate mădularele ce trebuiau păstrate în bumbac şi catifea, ca o colecţie de scumpe bijuterii.
Moşiile guvernate de către un «administrator» special cu «tehnicienii» lui, aduşi de prin străinătăţi, erau nişte principate la ordinul boierului de la Bucureşti, cîteodată şi de obicei de la Paris. In patruzeci de ani domeniile s-au micşorat, pădurile au fost dărîmate, grîul n-a mai dat la seceriş zecile şi sutele de vagoane de altădată, cirezile s-au rărit, hergheliile au dispărut, prisăcile au rămas goale, şi din vasta împărăţie a domnului şi a cucoanei s-au ales cîteva sute de alte proprietăţi mai mici, care nu le-au mai aparţinut lor, şi o nouă clasă de domni şi cucoane, substituită familiei absente, de la Nisa, de la Saint Moritz, de la Florenţa şi de pretutindeni, a stăpînit avuţiile prăbuşite.
Domnul aşteaptă învierea-ce-va-să-vie într-un cavou părăsit. Doamna cerşeşte pe Calea Victoriei, încălţată cu un şoşon şi un galoş cules din maidane şi tîrînd cu ea o paporniţă încinsă cu sfoară murdară. E încă frumoasă pentru un tablou «Slavă şi scufundare», şi mîna ei delicată se întinde şi pe dinaintea urmaşilor oamenilor de încredere care i-au furat puţin cîte puţin, ca nişte şoareci, avuţia.
1947
medicina
O să mă văd silit să înfiinţez o rubrică a medicinii, mult mai interesantă decît o rubrică literară. Medicii îmi scriu din ce în ce mai des.
O ultimă scrisoare, semnată de «Un grup de medici», îmi impune să iau cunoştinţă de dorinţa unui alt grup din provincie, ca examenul de clasificare de medici primari, de specialitate, fixat pentru ziua de 1 aprilie, să se amîne pentru septembrie sau octombrie. Motivul : criza alimentară, care, speră aceşti domni doctori, grupaţi în categorie, pînă atunci să se amelioreze.
Argumentul e specios. Doctorii care cer amî-narea au datoria să precizeze după cotele unui mercurial personal. Adică la cîţi lei oul de găină, kilogramul de ceapă, pachetul de ţigări şi cutia de chibrituri se potriveşte mai bine titlul de medic primar. Se poate alege termenul pe criterii de piaţă.
Grupul de medici care mi se adresează doreşte însă insistent să se ţie neapărat concursul acum ? Medicii acestui grup plătesc şi ei mălaiul, carnea de miel şi stufatul cu acelaşi preţ ca medicii grupului cu argumentul.
Aceştia au mai produs argumente de aceeaşi calitate şi au mai obţinut cîteva amînări ; în iulie-august 1946 din pricina căldurilor prea mari (le lipseau limonada şi şpriţul la gheaţă) ; în decembrie 1946 din cauza frigului, a greută-
761
tilor de transport şi de locuinţă. Le lipseau o blană de breischwant şi o locomotivă personală. Doctorul în medicină fără concurs fiind nevoit, ca şi clientela, să trăiască întodeauna într-un anotimp, amînările se pot cere, după calendar şi meteorologie, la nesfîrşit. Cînd plouă, cînd ninge, cînd bate vîntul, cînd doftorul nu are galoşi.
Se vede cît de colo că alte interese, mai serioase şi mai profunde îi determină pe domnii doctori să se ferească de examen : incapacitatea. Mulţi din membrii grupului, înzestraţi cu atîtea sensibilităţi variate, ocupă posturi de medici primari fără calificare şi ţin să-şi prelungească situaţia, trăgînd toate îndatoririle profesionale Ia fit, şi ceea ce e mai grav, ju-cîndu-se cu sănătatea publică, fără nici o pregătire. Poate că e de necrezut că medicii internişti s-au putut improviza chirurgi. Totuşi e perfect exact.
Cum să nu fugă ei de proba majoră a unui concurs ?
Dacă pîn-acuma viaţa a stat la discreţia medicilor aventurieri, care strică prestigiul meritat al medicilor adevăraţi, împrejurarea prinde să se schimbe.
Vom începe să intrăm şi prin spitale şi sanatorii, unde cauza sănătăţii are apărători, între medici, hotărîţi.
1947
MANUSCRISE
Cu toate protestările formulate în tot felul ■de răspunsuri faţă de cei ce-mi trimit manuscrise, a cărora lectură cere timp şi de cele mai multe ori nerecompensat de mulţumirea că ţi l-ai pierdut cu un lucru izbutit, manuscrisele nu încetează să sosească. Sînt stingherit ca în cîntecul la modă acum vreo cincizeci de ani:
S-o rup mi-e frică,
S-o las se strică.
Să refuz nu mă lasă inima şi buna-creştere. Manuscrisele vin însoţite de scrisori pe atît de gingaşe pe cit şi de obraznice, şi unele aduc în ele un oftat, de care nu te poţi apăra.
Mai tînăr, găseam fără greutate brutalitatea potrivită în asemenea cazuri, dar fiindcă nimeni nu trebuie să trimită nimănuia propunerile geniului personal. Delicatul autor de manuscrise şi de scrisori e nedelicat. El nu dispune de un depozit de scrupule de felul scrupulelor tale. Apoi, tinere camarad de iluzii, nu trebuie -nici să te umileşti: îndrăzneşte pe strictă socoteala ta, indiferent de prudenţa primejdiei, un sentiment care arată că nu te prea îndoieşti ^i că înainte de a fi judecat de un al doilea, ai despre sineţi o părere suficientă.
Am epuizat toate nuanţele de pledoarie zadarnic. Manuscriitorul e din specia tenace, şi
763
fiecare este sigur că argumentele în beneficiu! unei atitudini de rezervă nu-1 privesc, el fiind întodeauna un altul şi o excepţie.
Am ajuns mai reticent. Nu doar că aş voi să induc în eroare despre valoarea proprie pe un începător, indus mai dinainte în eroarea necesară de propria lui amăgire, dar afară de cazul impertinenţei de inspiraţie a unui spirit nul şi ţanţoş prin mimetism sau al unui accent «mufle», cum l-a numit Baudelaire — afară de cazul inteligentei lichele — fericitul sau nefericitul se sileşte să-şi cheltuiască odihna pentru o derivaţie superioară a frumoasei detestabile vieţi.
Mi se pune întrebarea, la care corespondentul a răspuns de mai-nainte, scriind cîteva sute de pagini sau de poeme : «Să continui, ori să mă las ?»
Cum aş putea să-l întrerup ? Intîi, că el nu se întrerupe şi, în definitiv, nu-i nici un rău să persevereze. El şi-a găsit narcoticul trebuincios şi poate că cel mai inofensiv. Orice om trebuie să umble oleacă beat în zigzagul unei existenţe, beat de avuţie, beat de trufie, beat de putere, exaltat de excesele la care ajunge puterea trecătoare, sau beat de ţuică. Literatura e cea mai nobilă şi cea mai ieftină beţie. Edgar Poe, Paul Verlaine, Charles Baudelaire, erau şi unici şi beţivi : nu le ajungea viciul literaturii. Cutezare-aş eu să-i răspund autorului unui manuscris, nici prea stupid nici prea împlinit, să se lase, cînd poate că într-altă împrejurare s-ar putea să fie în stare să dea ceva mai bun şi poate că foarte bun ?
Corespondenţii mei luaţi de un curent, care n-am înţeles cum s-a iscat, au credinţa că aş fi parvenit la un nivel de făcături şi certitudini, din apogeul căruia m-aş lăfăi magistral să dau sentinţe şi judecăţi fără apel. Ferească
7 64
Dumnezeu şi pe toată întinderea frazei precedente nimic mai puţin adevărat! După cincizeci şi ceva de ani de creion, am căpătat, poate, o înlesnire în a ţine băţul de grafit între deşte, dar în cealaltă privinţă sînt tot atît de începător ca şi începătorii care mi se adresează. Mi se acordă o încredere exagerată.
Te mai împiedică şi altceva să loveşti cristalul sonor : respectul mistic faţă de jertfa făcută şi repetată a omului care soarbe din el.
1947
MEMENTO
Pe Pidouillard, un mare comic, necunoscut în afară de un departament din Midi, unde-1 aplaudam cu zeci de mii de tunete de palme, l-am găsit într-o seară de acum vreo două vieţi şi tinereţi, plîngînd cu hohotele unui om deznădăjduit. îi era un copil greu bolnav, nu mai putea de cîteva zile să iasă în scenă cu splendidele lui bazaconii, şi publicul, supărat de absenţa lui ca de-o jignire, îi cerea neîntrerupt să-l facă să se strîmbe de rîs.
în cîteva meserii nu e permisă nici o vacanţă. Publicul trebuie amuzat cu vocea, cu clovneria, cu condeiul. într-o privinţă e măgulitor : însemnează că i-ai intrat pe subt piele şi odată învăţat cu perversiunea mîncărimii, nu mai primeşte să nu se scarpine de tine. Dar într-alte privinţe, beneficiul preferinţelor e tiranic. Nu mai ai voie să te răzgîndeşti ; osteneala, dezgustul şi binefăcătorul ramolisment de care saltibancii funiei şi ai peniţei, apucaţi adeseori de o semiparalizie precoce, nu se prea pricep să-şi dea socoteală, ţi-s interzise. Eşti obligat să cazi înainte de scoborîrea cortinei, în pirueta ultimă a spectacolului, ovaţionat de perfecta răsucire pe un călcîi, cea mai izbutită din carieră... Un medic şi doi brancardieri te mută pe targă între culise, în vreme ce stalurile şi lojile te bisau.
766
Camaradul de redacţie, domnul Apostolescu, de-abia după patru zile de absenţă din gazetă, binevoieşte să-mi comunice că telefoanele întreabă de subsemnatul. I s-a întîmplat ceva ? S-a îmbolnăvit ?
Sînt nevoit să mă arăt. Sînt aci, de faţă şi, slavă Domnului, relativ sănătos. A mai sporit chelia şi mi-au mai căzut nişte dinţi : caut un dentist ieftin şi care să nu-mi strîmbe gura prea de tot. Oamenii de inimă, pe care fiinţa mea încă durabilă îi interesează, mă puteau vedea acasă, cotrobăind prin grădină cu ne-vastă-mea, Paraschiva, trişti că orătăniile din ogradă nu mai au boabe pentru cioc şi urmăriţi cu o speranţă de-a lungul livezii, de găini, de cîini şi de porumbiei. Rafturile cu cărţi răvăşite trebuiesc aliniate, manuscrisele terminate sau revizuite. Din piaţa de la răscruce trebuiesc aduse cu paporniţa legumele pentru masă. N-am căruţă de cal sau de măgar, nici automobil : cine vrea să vîndă un «Jeep» cu plata într-o sută de rate, găseşte client numai-decît.
Iată tot atîtea dovezi că exist, că fac treabă, că stau locului, că n-am fugit: un verb pe care n-am ştiut să-l conjug niciodată, nici ajuns grămătic.
M-am despărţit pe un timp de călimara cotidiană, cu avertismentul de rigoare. Mi-am luat un concediu de la cititori, într-o tabletă recentă. Nu-mi era iertat ?
E adevărat că am afirmat, aşa de politeţă, că din cînd în cînd îmi voi ascuţi creionul tocit. Sînt silit să mă ţin, lua-l-ar naiba de cuvînt!
1947
DE CRĂCIUN
La zilele mari, oamenii cu frica lui Dumnezeu se adună în biserică şi nu lipseşte de la liturghie nici unul. Iată-i, plugarii în cojoace noi sînt de faţă, şi ei ar fi venit şi cu vacile lor la cuminecătură, dacă nu ar fi păcat.
Aşa e porunca : oamenii să aibă suflet iar vitele ba, sufletul unora să se mîntuiască iar al celorlalte ba. Vezi, mîna poate fi dusă la frunte, la piept, la umărul drept, la umărul stîng, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntu-lui Duh, iar copita ba. Osîndită, vita rămîne în rădăcina ei din pămînt, pe cînd domnul perceptor, care şi el ia parte la slujbă, în strana psaltului din dreapta, alături de primarele, se urcă la ceruri vertical, cu pălăria în mînă şi cu servieta subsuoară.
Gazeta e ca o biserică şi ea. Numărul de Crăciun cere ca toţi redactorii să fie prezenţi, sănătoşi au ba, veseli au ba : e sfînta împărtăşanie a lucrului murmurat şi poate că şi gîndit, orişicum oarecum simţit: cuminecătura cu slovă, cu taina ce umblă pribeagă prin găurile ei, ca un licurici, cînd licărit, cînd umbrit.
Sînt, va să zică, de faţă, ca în sărăcăcioasa biserică din sat, redactorii, domnul director (primarele), cîntăreţii poetici, economici şi financiari, reporterii clopotari... Cojoacele lor nu prea sînt noi, ca ale binecredincioşilor de la
7 68
icoanele din cătun, ba cîteodată, şi poate că foarte des, domnii intelectuali dîrdîie, colea, lingă o călimară, într-un pardesiu aprilean. Cum să fie absent din numărul de Crăciun ? Stă bine, de Crăciun, să te arăţi îmbrăcat şi gătit în subiecte şi predicate, în adjective şi complemente directe şi, arhiereşti, în stil; hlamida cu găietane imitate de aur, cădelniţa de făcut fum parfumat, glasul al optulea pe condacul zilei. Crăciunul şi mai ales numărul de Crăciun trebuie să dea bună voie şi optimism.
Cum să stai posomorit şi trist, Doamne milu-ieşte, în ziua de 25 a renaşterii din mîl şi glod, cînd încă de la 19 decembrie se fac atîtea pregătiri miraculoase pentru pomul cu străluciri ?
Luni, ţara era încă neagră. Marele Regizor făcuse prea multă lapoviţă şi prea mult noroi. Deodată, în dimineaţa de marţi, trăgînd cortinele de ploaie printre culise la magazie, ne-a dăruit un act al doilea alb imaculat. Scena e cît un haos de splendori virginale. Cu o candoare, pe care o are numai el, şi aproape ca el o mai au şi poeţii, a trecut de la negură la inefabil şi purisim, la o inocenţă de care uitaseşi. Zăpada nu s-a ferit, generoasă şi gingaşă, de nici un lucru, să nu-1 îmbrace cu fulgi, să nu facă din el un porumbiel ori un crin, o dantelă, o fragedă frumuseţe. Bălegarul, a binevoit şi pe el să-l aştearnă cu zibe-lină şi pomii sînt, de-a fir a păr, îmbrăcaţi în horbotă şi ciucuri.
Mai poate bietul om să nu fie mai curat şi mal sfinţit?
1947
ACUM PARTRUZECI ŞI NOUA DE ANI
Mi s-a cerut să povestesc la microfonul postului de Radio Bucureşti, cum s-a născut volumul de versuri, apărut de curînd, intitulat 1907 şi oglindind răscoalele ţăranilor noştri,, din acel an, luna martie. Era timpul cel mai rău ales pentru o revoluţie în cîmp, dar şi indicaţia clară, cu atît mai mult, că nu mai era. de răbdat cuţitul ajuns la os.
A vorbi de tine şi de manuscrisele tale, e lucru delicat, căci a acri nu e un act de mîn-drie, ci de umilinţă. El exclude beatitudinea şi voluptatea autocontemplării.
Am avut vreme, pînă la vîrsta mea, să ştiu, desigur, că publicul preferă rezultatului indiscreţia, şi cu deosebire pe cea pipărată şi cu niţel scandal. In definitiv, scriitorul nu e perfect lucid despre ce face şi realizează, pînă la urmă, din chinurile lui, dacă, bineînţeles, nu e un robinet, în permanenţă deschis şi gata la orice oră şi în orice împrejurare să-şi reverse proza lichidă, indiferent, în ciubere şi găleţi.
Cu voia amabilului auditoriu, voi lua, vorbind de anul 1907 înscris pe coperta volumului apărut, o derivaţie pe tangentă şi comentariul indirect.
In 1907, trăiam de o bucată de timp, în Switzera, pe la poalele Alpilor cu piscurile de gheaţă, preocupat de problema, întodeauna gravă pentru tineret, a desluşirii unui drum.
770
de apucat pe toată viaţa. Sînt de la răscoală patruzeci şi nouă de ani.
Intr-o sîmbătă, mă dusesem în plimbare la Rolle, o localitate pe coasta Lemanului, din cantonul De Vaud. Singurătatea plăcută şi acurateţea de bijuterie a minusculului oraş de o palmă, mă chemau din cînd în cînd, împovărat sufleteşte, să-l vizitez : o cale pe dunga lacului, albastră, într-o jucărie de vapor, în vîrful căruia se zbătea vesel steagul roşu cu crucea Confederaţiei albă, pe el.
Apărea sîmbăta o gazetă «de stingă», La Voix du Peuple, o stîngă cum înţeleg helve-ţienii, dar care începe, ca toate stîngile, de la inimă. Aud strigîndu-se ziarul : îl iau, îl desfac. 11 răsfoiam întîia oară. Emoţie! Un articol pe două coloane se îndeletnicea cu o situaţie necunoscută, a inexistentei mele persoane. Era scris şi semnat, dimpreună cu toate titlurile autorului, de către şeful oficiului poştal, de unde îmi ridicam corespondenţa. Consternat, aflam că sînt, pentru poliţia cantonului, un element suspect.
Articolul era un denunţ bărbătesc împotriva Departamentului de Interne, care obliga pe şeful de poştă să-i transmită, pe măsură ce soseau, scrisorile mele şi pe ale unui medic polonez, stabilit în canton. In revoltă şi ne-maiputînd să îndure rolul de agent mascat, ce i se acordase, nici ruşinea că Wilhelm Teii practica spionajul pentru poliţiile străine, funcţionarul demisiona în textul aceluiaşi denunţ.
Scrisorile desfăcute la Siguranţa genevezâ, erau fotografiate, plicurile lipite la loc. Copiile se expediau, unele în Rusia ţarilor, celelalte la Bucureşti,. Telegramele presei elveţiene de-
scriau hecatombele din România ; populaţii întregi exterminate.
Articolul a provocat o panică enormă. Nu se mai vorbea, pretutindeni în canton, decît de marea ruşine naţională. In miniatura de parlament cantonai, compus din douăzeci şi cinci deputaţi, furtuna luase proporţii. După nuanţele politice, se argumenta cu Jean-Jacques Rousseau şi cu Jean Calvin, cele două criterii de atitudine, obişnuite în dezbaterile locale. Toate nuanţele au căzut de acord, că serviciul de spionaj, despre care guvernul republicii părea să nu fi ştiut nimic, trebuie imediat desfiinţat. Fusese o iniţiativă personală, se pare, a ministrului respectiv, probabil stipendiat. In ziua evenimentului, titularul Internelor a fost destituit. S-a spus că s-au ars patruzeci de mii de dosare secrete şi şeful de poştă demisionar fu reintegrat cu onoruri. Un asemenea olocaust nu se mai văzuse de cîteva sute de ani.
Concluzie: guvernul românesc cunoştea cel mai bine cauzele reale, de adîncă mizerie şi deznădejde a ţărănimii, dar, incapabil de vitalitatea curajului de a se uita pe sine, juca prefăcătoria vulgară, că fericirile ţăranului ar fi fost întrerupte şi turburate de instigatori din străinătate în solda ipoteticului «duşman». Numărul plugarilor, împuşcaţi că făcea explozie mămăliga mucedă şi uscată, s-a cifrat, cu consensul presei «democrate», speriată de gloanţele a căror întrebuinţare devenise uşoară şi la îndemîna orişicui, la unspezece mii de morţi. Este mai mult decît verosimil că totalul morţilor a fost minimalizat. In cele treizeci şi două de judeţe ale ţării vechi operaseră trezeci şi două de armate, şi satele fuseseră nimicite cu oameni cu tot, valvîrtej,
trz
de tunurile de război. O minoritate coruptă şi degenerată, era, într-adevăr, în război cu ţara.
Volumul 1907 tratează, la nivelul poeziei, contrastele dintre o naţiune şi o clasă abuzivă, solidară.
In ce priveşte niscai mărturisiri despre cum şi cînd au fost scrise paginile în chestiune, ele nu încap în tangentă. Secret profesional >
28 februar 1956
ZIMBRUL ŞI VULTURUL
De zeci de veacuri, poate că de sute de veacuri de om, rătăceau, care prin codrii Moldovei şi care printre văzduhurile tăriei, sperioşi unul de altui, ca nişte sălbătăciuni. Cel de jos, uitîndu-se cum se zbăteau între stele aripile de fier ale celui de sus, celălalt îl privea pe singuratecul pribeag de piscuri şi rîpi, bucuroşi amîndoi. Intr-adevăr, parcă simţiseră că se înrudeau. Viaţa le dăduse amîndorura, din aceeaşi făcătoare, fiecăruia măsura lui de sînge, să o poarte unul în nori şi altul pe cremeni, şi să o lase fiecare moştenire neatinsă hultanilor pui şi viţeilor înţărcaţi.
Fruntea Zimbrului, lată cît nişte străni alăturate, putea să încapă între coarne trei jilţuri de vlădici în odăjdii cu mitre de aur şi mărgăritare, deşi pe taurul vînăt dobitoacele de dincolo de prăpăstii şi piscuri îl batjocoreau, ca pe boul din arătură şi plug, boul care le da din pîinea lui. Poate că numai ciuta gingaşe, cu pasul sfiios de fecioară, avea lacrima suspinului între gene.
Dar capul de bou, săpat pe scuturi, ţesut cu fir pe pieptare, înălţat pe flamuri, strivit în pcceţl şi bătut pe arginţi, îmbărbăta oţărît o ţară : Moldova.
Cît despre vultur, nici el nu era o curcă ori un gîscan. Pe cînd pajura şi zgripţorul se
774
arătau pe aiurea cu două pliscuri întoarse a pradă, vulturul valah, al Ţării Româneşti, avea numai unul, ca să-şi pieptene cu el penele şi fulgii, pe dedesubt. El n-a rîvnit al nimănuia nimic, smerit pe sărăcia lui. Singuri boierii şi-au aruncat ochii, patima şi cimitirele peste hotare...
Alunecînd din bolţi, Vulturul, şi ieşind şi Zimbrul din peşteri, se încleştaseră aprig îndelungată vreme. Sălbateci păreau amîndoi. Pînă într-o zi... Zimbrul venind să se adăpe, s-a întîlnit cu duşmanul lui, zburătorul.
Se ştie că pe vremuri făpturile vorbeau omeneşte. Dovezi de netăgăduit au adus toţi povestitorii. Vorbeau pînă şi greierele şi furnica, şi pe româneşte.
Sînt numai o sută de ani de cînd au grăit, la apa Milcovului, Vulturul şi Zimbrul. Acum o sută de ani încă mai vorbeau fiinţele necu-vîntătoare.
Zimbrul era blajin, ca orice vietate tare, şi vulturul de-aşijderi era blînd. Adăpîndu-se unul cu sorbitura botului umed şi celălalt cu ciocul lui încovoiat, de cange, s-au oprit din băut, au vorbit şi s-au potrivit.
Tu eşti frate cu mine, cel ce străbat nesfîr-şitul albastru, iar tu cutreieri pămîntul, s-a rostit Vulturul. Nu putem fi de-acum încolo unul ? Eu îţi voi aduce ştiri din calea Robilor, tu îmi vei spune ce se petrece dedesubt, şi ne vom iubi, proştii de noi, de odinioară.
Dar ce puteau face în timpul de acum un veac, fără steag ? Şi-au înfipt un steag în unda mijlocului dintre cer şi tărîm. Fetele cu ie, fote şi catrinţă, s-au apucat numaidecît de cusut cu acul zugrăvirii pe mătase şi au pus cu arnici şi ibrişin capul Zimbrului, boul,
775

laolaltă cu Vulturul, înfrăţite de pavăza de arătare în vileag, coarnele pe-o parte, aripile întinse, pe ceealaltă...
îmbogăţit, basmul frumos creşte, se desfăşoară şi merge înainte. Şi va merge mereu...
19 59
O TABLETA
Trăită-n el, cred că şi amintirea poate să facă parte, de culoare, din cele cinci veacuri de viaţă ale oraşului Bucureşti.
Aşezămintele brîncoveneşti, grupate jur împrejurul actualei Patriarhii, fostă Mitropolia Ungro-Vlahiei şi locţiitoarea Capadociei — titulatură de simplu prestigiu abstract — cuprindeau între Domniţa Bălaşa şi Hanul Manuc (sala «Dacia») palatele, vorba vine, domneşti.
Se povestea că boierii cu işlic şi giubele şi cucoanele lor, în scurteici de catifea pembe şi grenâ, dacă nu adeseori şi de-ale altora, se duceau să petreacă la mînăstirea Văcăreştilor pe o cale ascunsă. De bună seamă ascunsă, căci trecea pe subt pămînt. Drumul de tunel, luminat cu torţa, era destul de lat, de vreme ce oaspeţii plecau şi ajungeau cu «carîta».
Din ce loc putea să înceapă şoseaua subterană, are să se ştie cînd viitoarele săpături şi dărîmări vor aduce arheologilor noi plocoane de surpriză, pe lingă cele şi clasificate milenare. Nu ni s-ar fi spus la Muzeul Municipal că tîrnăcoapele au găsit în jurul Capitalei urmele unei civilizaţii de mămăligă şi fiertură, vecină cu epoca lacustră ? Cum totul a fost sute de ani posibil pe deasupra, nu-i exclusă aceeaşi posibilitate şi pe dedesubt.
777
Fie că mînăstirea fusese de maici, fie că de călugări, păcătoasele gurile rele bătrîneşti afir-mînd uneori că şi de ambe-sexe, confortul culinar al participanţilor la ospeţe se deduce şi azi din vizitarea mai atentă a lăcaşului de rugăciune, devenit, cam după Cuza şi secularizare, temniţă de ispăşire a borfaşilor şi potlogăriei mărunte, marile hoţii, denumite mai tîr-ziu, ştiinţificeşte, nobile cleptomanii, trebuind, cu dragă inimă, date uitării. Bucătăriile vechi răspund în admirabil construite cotloane de afumat, pe zeci de cîrlige, zeci de porci întregi, slănini gigantice şi păstrămuri.
Fost, la rîndul meu, după alţi neastîmpăraţi ai opiniei şi condeiului, clientul frumoasei puşcării pe aleea de castani, ameninţată un moment să ajungă «Cetatea Universitară», am stat de vorbă cu colegii de gherlă, preocupaţi de unica problemă admisibilă, a evadării. Unii aveau de străbătut cîte douăzeci şi cinci de ani de «muncă silnică» şi nu puteau, ca vulturii prizonieri ai lanţurilor de picioare, să rabde captivitatea subt bolţile seninului albastru şi cu frunzişul pomilor năpătat în soare, la gratii.
Cîte doi-trei tîlhari în fiare studiau ingine-reşte teritoriul claustrat, cu turnuri de sentinelă înşirată pe ziduri. Cînd, noaptea, prin ţipătul de miţe chinuite al cucuvăilor, auzeau de la turn la turn, strigătul soldaţilor cu puşcă : «Numărul unu, biiine !... Numărul zece, bi-nee !...», se cutremurau «fi-le-ar fi binele de cap !» Legenda moştenită din generaţii de osîn-diţi, precizînd că subterana galerie se isprăvea intr-un mormînt, ei studiau ca nişte egiptologi, adine, pietrele funerare, păstrătoare ale osemintelor cîte unui demnitar încotoşmănit, mîngîin-du-se cu iluzia de ideal că, pînă în urmă, vor
778
•descoperi o gaură pe care să fugă pînă-n «Piaţa Mare».
Dar murind unul cîte unul, mai rămîneau în -spaţiul juridic, nefăcuţi, cîte zece, cincisprezece ani, de înscris în bilanţul cîştig şi pierdere, al eternităţii, cu investiţii în viaţa viitoare...
1959
UN RECITAL
Mă sileşte conştiinţa să-mi permit o mărturisire. Fără să fiu sperios la brutalitate, atenţiile prea delicate mă înfricoşează.
Cu toate că-n epoca socialistă condeiul mi se bucură de o apreciere prea puţin meritată cu toate că am avut de-a lungul ultimilor ani numeroase binevoitoare surprize, de care emoţiile mele repetate îi sînt profund recunoscătoare, un recital pe numele meu mă covîrşeşte. Sfiielile mele nu se puteau aştepta ca lumina nimbului marilor noştri morţi să ajungă pînă la mine, simplu scriitor şi cercetaş de cuvinte.
Totuşi mi-a fost dat să trăiesc marele contrast dintre două timpuri, atît pentru literatură cît şi pentru neînsemnata mea persoană.
Ce erau mai-nainte un scriitor, un compozitor, un pictor ori un artist dramatic ? O ruşine, mai mare sau mai mică, după familia din care ieşea. Se mai admitea, e-adevărat, cîte un liric, înzestrat cu darul madrigalului şi al hazului gros, între lăutarii ospeţelor boiereşti.
Personal, de vreme ce azi e vorba — vă cer iertare — despre mine, am avut împotriva scrisului meu, un timp, toate autorităţile culturale asociate : Universitatea, Academia, poezia, proza, presa, poliţia, justiţia, cenzura, jandarmeria şi chiar colegialitatea imediată.
Fusesem izolat, cu condeiul şi caietele mele, pe un bloc de gheaţă cît ţara, ocărit, scuipat.
780
insultat, pentru că, fără să mă simt vinovat cu nimic, încovoiam, poate, graiul moştenit, cu oareşicare dexteritate suspectă. Singurul drept şi singura datorie, acordate unui scriitor, erau să moară la spital pe o rogojină, sau în balamuc. Afară de unele strofe patriotice, cîntate la oştire şi la şcoala primară, scrise de Alec-sandri, şi afară de operele semnate Carmen Sylva, respirînd o atmosferă regală, restul, cu om cu tot, era indiferent şi aproape odios.
în plină ocară şi meschină vrăjmăşie, care ameninţau să dureze, s-a petrecut brusc un eveniment. Profesorul Ralea, care mi-a făcut onoarea să deschidă recitalul, a dovedit într-o ambianţă de vastă laşitate, rarul curaj al sincerităţii. Fără să-l fi cunoscut nici cum arăta la faţă, a publicat un articol senzaţional. E singurul intelect care mi-a promovat deschis încercările literare. Sînt de atunci vreo patruzeci de ani. Dacă le admiteau, la urma urmelor, şi alţii, ei o făceau pe şoptite şi pe furiş, să nu fie auziţi cumva la Facultatea de Litere sau prinprejur.
N-aş putea spune că ocările m-au neliniştit; dimpotrivă, m-au făcut mai insistent. Atacat, m-am apărat atacînd (poziţia e admisă şi la box) iar adversarii au fost mai mulţumiţi să-mi schimbe porecla de scriitor în aceea de polemist.
Ceea ce aţîţă într-o injurie nu e însăşi calomnia ci forma şi stilul. O insultă proastă, scrisă, echivalează cu o laudă de prost gust şi de scriitor prost, lucru destul de frecvent, însăşi bat-jocora cerînd, ca şi poezia, imagine frumoasă, expresie rotundă, o linie ondulată şi o elegantă pană diamantină, ca nici adversarului bine dichisit să nu-i displacă.
Numai tămîia vulgară supără şi dezgustă. Estetica nu poate lipsi, cum dovedeşte şi sportul,
781
din nici o bătălie cu pumnii sau cu condeiul. Chiar în războaie steagurile sînt de mătase şi tresele comandanţilor de aur. I-ai administrat, adversarului doborît lovitura de graţie, dar i-ai dat să priceapă că nu te joci.
Trăia odinioară în Bucureştii noştri un mare-pianist, considerat în toată Europa drept cel mai substanţial interpret al lui Beethoven. El se chema Dumitriu, şi în familie Ghiţă. N-avea nimic din expresia vîlvoaie a unui «-artist», grijuliu mai mult de coamă şi barbă decit de-parcurgerea catifelată a claviaturii de pian. El nu putea să cînte inspirat, în public, dar acasă cînta, se poate zice, dumnezeieşte, însă numai cu un copil, orice copil, lingă el. Refuzase pe toţi impresarii, bănoasele propuneri şi contracte-ale samsarilor artistici internaţionali.
Cîţiva prieteni ai lui, cu dare de mînă, învoiţi pe neştiute, cu o întreprindere de concerte străină, subt pretextul unei călătorii de plăcere, l-au luat cu ei la Berlin. Acolo de braţ, într-o seară, prietenii l-au îmbrîncit în-tr-o sală plină de un public care îl aştepta. Pianistul îşi dete seama de situaţie şi a luat-o la fugă...
Aş fugi şi eu de la recital, dar n-am pe under să ies. Uşile sînt închise.
1962
w
PÎINEA NOASTRĂ
Să adăogăm «cea de toate zilele», că nu va trece o zi fără sprijinul ei. De copil de-abia înţărcat de laptele mamei, omul, care îşi începe viaţa a doua zi după leagănul în copaie, trece la sînul tot atît de generos al mamei Ţara.
Era obiceiul că ridicat din scutece şi lăsat din braţe, pruncului de cîteva luni să i se puie într-un colţ de odaie un covrig. Instinctul îi şoptea «muşcă» şi noul om de mîine îmbuca din covrig întîia lui pîine făcută într-adins pentru copii, jucărie.
Am apucat un timp la tăierea la piept a plinilor mari, ţinute la umăr şi subt bărbie ca o. vioară, deprinderea ca felia căzută întîmplător din cuţit, să fie repede luată de jos şi sărutată. Era un ritual gingaş de bineeuvîntare al unei cereri de iertăciune ca de păcat săvîrşit fără voie. Gospodarul se simţea vinovat faţă de cineva, de spicul de grîu sau de sfîntul pămînt care-1 face nimb de aur al strădaniei pe ogare..
Adunarea cooperativelor ţărăneşti a inaugurat o mare sărbătoare, trebuind înscrisă în calendar.
Ţăranul, ţara, ţarina, ţărîna au fost sărbătorite la noi, unde ele se ajută împreună să dea viaţă de zeci, de sute de veacuri, poporului pe-cit de înzestrat, pe atît vreme îndelungată oropsit. Cuvîntul nu vine bine în condei : e prea . puţin zis oropsit: oropsirea venea de la stăpînii lui pe care a ştiut să-i astîmpere cînd, cerîn-
783'
r
du-le pămlnt, primea trăznete de tun şi gloanţe. La duşmanii din lăuntru el a trebuit să ducă lupta şi cu năvala străinilor pizmaşii bucuriilor lui. Ne-a scăpat de ei tot ţăranul care face şi dă Pîinea. El a putut, flămînd, să-i sature pe unii cu pîinea şi pe ceilalţi cu sînge.
Am văzut copii de oraş cu «nemţoaică», în-văţînd franţuzeşte, dar care nu puteau să deo-sibească în vorbire gîsca de raţă, că nu le arătase papă, cel din bănci şi ministere şi care nu le văzuse niciodată la ţară, ci numai de bumbac. Viţelul şi mînzul veneau într-adevăr, cumpăraţi la bazarul Universal, importaţi de la Nurenberg şi Paris, şi oul era conceput de ciocolată. Un întreg univers, familiar ţăranului de-o şchioapă, îi era străin ca şi apa de Vichy sau costumele de la Printemps, cu magazine şi reprezintanţi la Bucureşti. O viaţă falsă şi falsificată de care acelaşi ţăran începea să-l vindece şi l-a vindecat.
La Congres n-au participat orăşenii decît cu invitaţii nominale, dar şi adulţii — intelectualii — şi-au dezmorţit concepţiile de tot.
Congresul a fost o întoarcere la brazdă, la sapă, la seceră şi la cosit. Pîinea nu o face numai brutarul, franzelarul şi simigiul ca odinioară. Maşinile care duc pînă la pîine sînt făcute de noi şi numai pentru noi, căci le trimitem în toată lumea şi lumea străină le găseşte ca fiind cele mai bune.
îngenuncheat pe bărăgane, în conflict cu nazurile împotriva grandioasei lui cazne de smulgere cu sudori cumplite, a sfintei hrane din sfîntul pămlnt, îi sîntem datori dragostea mare şi permanentă închinăciune.
Ţăranul e apostolul sufletului şi timpului românesc. Slavă lui!
19 6 8

SOSIRĂ COCORII
Primăvara cîntă...
Cîntă lumina, cîntă crîngul, cîntă preludiul vîntului de mai. Trec păsările mari spre boltă şi cele mici, vrăbiile noastre casnice, coboară din streaşini la fereastră. Gospodina le-a pregătit firimituri şi mei. Poftă bună copii ai scor-burei neştiute.
Se aude grunguritul turturelei. Să aşteptăm şi cucul întîrziat care-şi are calendarul lui...
S-au legănat în fereastră drapelele verzi ale unui pom cu patru ramuri înalte, tremurîndu-le zilnic îmbrăcate mai bogat sau mai desfăşurat. Ce voiau frunzele să-mi spuie îngînînd şoptit între ele ? Se apropiau de geam, aşteptau, se depărtau, apropiindu-se iarăşi. Două luni s-au jucat de-a v-aţi ascuns. Ieşeau din desime, se speriau, se furişau iarăşi unele într-altele în desime.
—	Cu cine stăteai azi-noapte de vorbă ?
—	Cu pomul din fereastră, surioară. îl rugam să-mi spuie ce şi-a pus de gînd, uitîndu-se în bătaia lunii la mine. Caut să-l înţeleg. Aş vrea să ştiu limba lui. Are graiuri fără cuvinte. Adesea cînd vrabie, cînd a rîndunea şi adineaori ofta suspinat ca privighetoarea. Să-l doară ceva ? Auzi-1 că geme lin... Nu ştiu de ce se frămîntă, săracul!
într-o dimineaţă pomul s-a rostit întreg. Prin foile negre atîrnau candele de aur împache-
785
tate cite două, cîte patru, cîte trei, din loc în loc. Le-am numărat de jos în sus, pe ramura cea mai suită peste streaşină, drept. Cuiburi de caise...
Martor binecuvîntat al stăruinţelor mele din chilie, tu ţi-ai împlinit, fericitule, chemarea, destinul şi datoria.
Primăvara cîntă peste oraş, în inimile oamenilor, în flori şi în ape. Ea pregăteşte roadele anului care sînt ale pămîntului şi ale oamenilor care au sădit. Ne pregăteşte fericire, bogăţie şi mulţumire. Primăvara noastră e primăvara omenirii.
1966
NOTE BIBLIOGRAFICE
O DUMINICA NOUA: Facla, an. III, nr. 12, 24 martie 1912, p. 222—223, semnat Iosif N.T. (A apărut cu titlul :	Hristos a în-
viat !)
CRIMA DIN STRADA ITALIANA :	Facla,
an. III, nr. 17, 28 aprilei 1912, p. 330—332, semnat I.N.T.
PROFESIA UNUI REGE... :	Facla, an. III,
nr. 31, 4 august 1912, p. 623—624, semnat Block-Notes.
AGONIA SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI : Facla, an. III, nr. 36, 8 septembrie
1912,	p. 725-—726, semnat T. Arghezi.
POLIŢIA, FEMEIA, PROSTITUŢIA :	Facla,
an. III, nr. 42, 20 octombrie 1912, p. 844—■ 845, semnat Block-Notes.
OFIŢERIMEA : Facla, an. III, nr. 44, 3 noiembrie 1912, p. 877—879, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul : Note de război — Dar ofiţerimea.)
ADUNAREA GENERALA A SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMANI : Facla, an. III, nr. 47, 24 noiembrie 1912, p. 942—943, semnat T.A.
HOPURI... : Seara, an. IV, nr. 1155, 3 aprilie
1913,	p. 1, semnat T.A.
CINSTIŢILOR DEPUTAŢI ŞI SENATORI AI ROMÂNIEI : Seara, an .IV nr. 1182, 3 mai 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu. SECĂTURĂ : Seara, an. IV, nr. 1194, 15 mai 1913, p. 1, semnat T.
787
O PALMA MAGISTRATURII : Seara, an. IV,
nr. 1195, 16 mai 1913, p. 1, semnat I.N.T.
CU PUMNII : Seara, an. IV, nr. 1201, 22 mai
1913,	p. 1, semnat I.N.T.
PUŢIN CONSTITUŢIONALISM : Seara, an. IV, nr. 1203, 24 mai 1913, p. 1, semnat A.
INTRIGANTUL ICAR : Seara, an. IV, nr. 1208, 29 mai 1913, p. 1, semnat I. N. Theodo-rescu.
FILOZOFIA TAKISTA : Seara, an IV, nr, 1275, 4 august 1913, p. 1, semnat I. N. Theodo-rescu.
DOUA LUMI : Seara, an. IV, nr. 1286, 15 august 1913, p. 1, semnat I. N.. Theodorescu.
BANII LUPTĂTORILOR:	Seara, an. IV
nr, 1354, 22 octombrie 1913, p. 1, semnat I.N.T.
UN OM ŞI JUMĂTATE: Seara, an. IV, nr. 1355, 23 octombrie 1913, p .1, nesemnat.
MAGISTRAŢII: Seara, an. IV, nr. 1395, 2 decembrie 1913, p. 1, semnat N.T. (A apărut cu titlul : Magistraţii — Note de şedinţă.)
PENTRU GOLIESCU : Seara, an. IV, nr. 1401, 8 decembrie 1913, p. 1, semnat I. N. Theodorescu.
ÎN JURUL -EVADĂRII» LUI GOLIESCU : Seara, an. IV, nr. 1495, 12 decembrie 1913, p. 1, semnat I.N.T.
-Ţ GONACII : Seara, an. IV, nr. 1428, 7 ianuarie
1914,	p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 59—61.)
MĂCINIŞUL : Seara, an. IV, nr. 1558, 22 mai 1914, p. 1, semnat T.A.
VÎRTEJUL: Seara, an. IV, nr. 1574, 7 iunie 1914, p. 1, semnat T.A.
SENAT!: Seara, an. IV, nr. 1578, 11 iunie 1914, p. 1. semnat T.A. (A fost reprodus în voi.
7 88
Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti 1955, p., 66^67).
CETĂŢEAN : Seara, an. IV, nr» 1582, 15 iunie 1914, p. 1, semnat T.A.
JAURES: Seara, an. IV, nr. 1618, 21 iulie 1914, p. 1, semnat T. Arghezi.
EROII: Seara, an. IV, nr. 1670, 11 septembrie
1914,	p. 1, semnat T.A.
L’ESPRIT D’ESCALIER: . Seara, an. IV, nr. 1686, 27 septembrie 1914, p. 1, semnat I. N. Theodorescu.
SUCUL NATURII : Cronica, an. I, nr. 4, 6 martie 1915, p. 58—59, semnat I.N.T.
SE MEFIER DES CONTREFAQOtyS : Cronica, an. I, nr. 7, 29 martie 1915, p. 130—132, semnat T.A.
BARBARIE: Cronica, an. I, nr. 8, 5 aprilie
1915,	p. 140—141, semnat T.A. (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 68—70 şi în voi. Versuri şi proze, Editura Tinereturi, Bucureşti, 1960, p. 144—146,)
VICIUL BOIERESC : Cronica, an. I, nr. 9, 12 aprilie 1915, p. 171—172, semnat I. (A fost reprodus în . voi. Pagini din trecutr E.S.P.A. Bucureşti, 1955, p. 74—76.)
INVITATION A LA VALSE: Cronica, an. I, nr. 10, 19 aprile 1915, p. 193—194, nesemnat. (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 80— 81.)
SA NU CREZI!... : Cronica, an. I, n. 12, 8 mai 1915, p. 220—221, semnat I.T.
PLAGA LUMII : Cronica, an. I, nr. 13, 10 mai 1915, p. 238—239, semnat T.
BOIERUL : Cronica, an. I, nr. 16, 31 mai 1915, p. 298, nesemnat.
PACE ? : Cronica, an. I, nr. 22, 12 Iulie 1915, p. 418, semnat T.
CORUPŢIA : Cronica, an. I, nr. 32, 20 septembrie 1915, p. 618—619, semnat I.T.
«ACUZ !» : Cronica, an. I, nr. 36, 15 octombrie 1915, p. 698—701, semnat T.
FATALITATEA MORALA :	Cronica, an. I,
nr. 38, 1 noiembrie 1915, p. 751—752, semnat I.T.
ADVERSARII : Cronica, an. I, nr. 47, 3 ianuarie 1915, p. 886, semnat T. (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 90—91).
PENTRU IDEAL :	Cronica, an. I, nr. 48,
10 ianuarie 1916, p. 901—903, semnat T.A.
ÎNCERCĂRI. CU CREIONUL : Cronica, an. II, nr. 58, 20 martie 1916, p. 88—89, semnat T.A.
SALMANOVICI : Hiena, an. II, nr. 19, 31 oct tombrie 1920, p. 4, semnat Un burghez (p. conf. Tudor Arghezi). (A apărut cu titlul : Două scrisori şi un bilet: Salma-novici.)
LITERATURA DE SFINTELE SĂRBĂTORI : Dimineaţa, an. XIX, nr. 5484, 7 ianuarie 1922, p. 5, semnat T. Arghezi.
ZIARUL : Dimineaţa, an. XIX, nr. 5489, 15 ianuarie 1922, p. 5, semnat T. Arghezi.
PARADISUL CĂRŢILOR.: îndreptarea, an. VI, nr. 10, 14 ianuarie 1923, p. 1, semnat T. Arghezi.
REALITĂŢI : Naţiunea, nr. 11, 22 martie 1923, p. 1, nesemnat.
CRĂCIUNUL ÎN PAŞTE : Naţiunea, an. XI, nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 1, nesemnat.
PAŞTELE CALULUI :	Naţiunea, an. XI,
nr. 2669, 8 aprilie 1923, p. 1, nesemnat.
LUCHIAN, EMINESCU ŞI PELERINUL : Ţara noastră, an. VII, nr. 29, 18 iulie 1926, p. 809—812, semnat T. Arghezi.
790
PRAV ALIA LUI ESCULAP :	r ara noastră,
an. VIII, nr. 18—19, 29 mai 1927, p. 431— 432, semnat T. Arghezi. (A apărut la rubrica : Spini de hîrtie.)
MINORITARII ŞI VECINII : Rampa, an. XII, nr. 2905, 1 octombrie 1927, p. 1, semnat T. Arghezi.
MOARTEA LUI ION BRATIANU : Scrisul românesc, an. I, nr. 2, decembrie 1927, p. 69—70, semnat T. Arghezi. (A apărut la rubrica : Scrisori din Bucureşti.)
CULTURA ŞI PORTOFOLIU:	Rampa, an.
XIII, nr. 2988, 9 ianuarie 1928, p. 1, semnat T. Arghezi.
BĂŢUL RADIOFONIC :	Rampa, an. XIII,
nr. 3000, 29 ianuarie 1928, p. 1, semnat. T. Arghezi.
DE ÎNCHIRIAT : Bilete de papagal, nr. 1,, 2 februarie 1928, p. 3, nesemnat.
CRONICA : Bilete de papagal, nr. 6, 7 februarie 1928, p. 1—2, nesemnat.
PEIZAJ IN DELTA: ŞERBAN RĂDUCANU : Bilete de papagal, nr. 19, II februarie 1928, p, 3—4, semnat A.
FENOMENE : Bilete de papagal, nr. 15, 18 februarie 1928, p. 4, semnat T. Arghezi.
PROFESIUNEA MEDICINII : Bilete de papagal, nr. 19, 23 februarie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
POLITICA : Bilete de papagal, nr. 25, 1 martie 1928, p. 4, nesemnat.
IDEILE DOMNULUI ALIMĂNEŞTIANU : Bilete de papagal, nr. 29, 5 martie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
CRIZA : Bilete de papagal, nr. 29, 5 martie 1928, p. 2, semnat T. Arghezi.
O MAMA SÂNATOASA LA BALAMUC : Bilete de papagal, nr. 33, 10 martie 1928, p. 1, semnat T. Arghezi.
731
SELL DESINATORUL :	Bilete de papagal,
nr. 37, 15 martie 1928, p. 1, semnat T. Ar-ghezi.
MEDICINA LEGALA :	Bilete de papagal,
nr. 37, 15 martie 1928, p. 2—3, semnat T. Arghezi.
DANSATORI ŞI BOXEURI : Bilete de papagal, nr. 43, 22 martie 1928, p. 3—4, semnat T. Arghezi.
PRECOCITĂŢI : Rampa, an. XIII, nr. 3053, 26 martie 1928, p. 1, semnat T. Arghezi.
DOMNUL IORGA ŞI COCO : Bilete de papagal, nr. 52, 1 aprilie 1928, p. I, semnat T. Arghezi.
BOBUL DE GRÎU : Bilete de papagal, nr. 54, 3 aprilie 1928, p. 1, semnat T. Arghezi.
VERSURI : Rampa, an. XIII, nr. 3065, 9 aprilie 1928, p. 1, semnat T. Arghezi.
O ISTORIE ADEVARATA : Bilete de papagal, nr. 61, 12 aprilie 1928, p. 2, semnat Coco.
CALENDARUL VACANŢELOR : Bilete de papagal, nr. 65, 19 aprilie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
CIVILIZARE :	Bilete de papagal, nr. 67,
21 aprilie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
GEOLOGIA ŞI GEOLOGII : Bilete de papagal, nr. 70, 26 aprilie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
GRATUIT ŞI CU PLATA : Rampa, an. XIII, nr. 3085, 7 mai 1928, p. 1, semnat Tudor Arghezi.
CUM SA VA LĂSAŢI DE TUTUN : Bilete de papagal, nr. 83, 13 mai 1928, p. 4, semnat B. de P.
MARINESCU CONTRA PERIEŢEANU : Bilete de papagal, nr. 86, 17 mai 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
VISUL MAICII DOMNULUI POLITIC : Bilete de papagal, nr. 99, 2 iunie 1928, p. 1—2,
792
semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti 1955,, p. 142—144.)
NECAZURI : Bilete de papagal, nr. 103, 7 iunie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
■CREOLA LUI MALACOCI : Bilete de papagal, nr. 119, 25 iunie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
COCO LA TECHIRGHIOL : Bilete de papagal, nr. 128, 6 iunie 1928, p. 1—2, semnat Coco.
EVADAREA LEPROŞILOR : Bilete de papagal, nr. 141, 21 iulie 1928, p. 4, semnat B. de P.
EFLORESCENŢĂ: Bilete de papagal, nr. 151,
2	august 1928, p. 4, semnat B. de P.
PE ŢĂRMURI : Bilete de papagal, nr. 152,
3	august 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul : Pe ţărmurile mării.)
PREUMBLAREA LOR... Bilete de papagal, nr. 157, 9 august 1928, p. 4, semnat B. de P.
DE ÎNCHIRIAT... GRATIS : Bilete de papagal, nr. 163, 16 august 1928, p. 1—2, semnat Coco.
JELANII : Bilete de papagl, nr. 173, 27 august 1928, p. 1—2, semnat Coco.
MAREA REVOLUŢIE FRANCEZA : Bilete de papagal, nr. 173, 27 august 1928, p. 4, semnat B. de P.
CHILOŢII DOMNULUI DEPUTAT : Bilete de papagal, nr. 180, 5 septembrie 1928, p. 4, semnat B. de P.
SCRISORI DE PRINŢI : Bilete de papagal, nr. 204, 3 octombrie 1928, p. 1—2, semnat Coco (p. conf. T. Arghezi). (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 205—207 şi în voi. Versuri şi proze, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960, p. 170—172.)
CREDITUL DEBITOR :	Bilete de papagal,
nr. 207, 6 octombrie 1928, p. 4, semnat B. de P.
V POVESTEA PRINŢILOR SAŞII : Bilete de papagal, nr. 209, 8 octombrie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul : O mie şi una de ore: Povestea prinţilor saşii). (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 208— 210.)
=> PARLAMENTUL : Bilete de papagal, nr. 219,.
20 octombrie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 211— 213.)
MEDICINA INCERTA :	Bilete de papagal,
nr. 225, 27 octombrie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Răzleţe, E.P.L., Bucureşti, 1965, p. 312—315.>
RECEA SUFLETEASCĂ : Bilete de papagal, nr. 229, 1 noiembrie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
GÎNDUR1LE LUI BADEA ION : Bilete de papagal, nr. 239, 12 noiembrie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
DISPUTĂ CU ARHANGHELUL GAVRIIL : Bilete de papagal, nr. 266, 14 decembrie 1923, p. 4, semnat Papagalul albastru.
PORTRETELE ELCTORALE : Bilete de papagal, nr. 267, 15 decembrie 1928, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
EUROPA INSTANTANEE : Bilete de papagal,. nr. 270, 19 decembrie 1928, p. 4, semnat B. de P.
AFACERI EXTERNE :	Bilele de papagal,
an. II, nr. 284, 7 ianuarie 1929, p. 1—2„ semnat T. Arghezi.
7 94
O, TAMAVACHIS ! : Bilete de papagal, an. II, nr. 285, 9 ianuarie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
FECUNDITATE : Bilete de papagal, an. II, nr. 289, 13 ianuarie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
CE VREA MUNTELE ? :	Bilete de papagal,
an. II, nr. 307, 4 februarie 1929, p. 3—4, semnat T. Arghezi.
MORALESCU : Bilete de papagal, an. II, nr. 314, 13 februarie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
•CUM SE AP ARA UN FOST MINISTRU : Bilete de papagal, an. II, nr. 322, 22 februarie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
O MORALA:	Bilete de papagal, an. II,
nr. 329, 2 martie 1929, p. 1—3, semnat T. Arghezi.
FARA MĂMĂLIGĂ : Bilete de papagal, an. II, nr. 342, 17 martie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
PUMNI AMERICANI ŞI LEACURI ROMANEŞTI : Bilete de papagal, an. II, nr. 345, 21 martie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
DE LA CONCURSUL DE FRUMUSEŢE: Bilete de papagal, an. II, nr. 347, 23 martie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
MlNASTIRILE :	Bilete de papagal, an. II,
nr. 349, 25 martie 1929, p. 1—2 semnat T. Arghezi.
CAVALERISMUL CETĂŢENESC :	Bilete de
papagal, an. II, nr. 367, 18 aprilie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
SUFLETUL DEFICITAR: Bilete de papagal, an. II, nr. 404, 5 iunie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
O AUTORITATE CARE NE LIPSEŞTE : Bilete de papagal, an. II, nr. 439, 15 iulie 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
795
RlNDUNELELE : Bilete de papagal, an. II, nr. 451,	29 iulie 1929, p. 1—2, semnat
T. Arghezi.
EXAMENUL CONŞTIINŢEI : Bilete de papagal, an. II, nr. 460, 9 august 1929, p. 1—2, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 274—276.)
COSTUME DE SEZON : Dreptatea, an. III, nr. 630, 15 noiembrie 1929, p. 2, semnat T. Arghezi.
ICONIŢE : Avîntul, an. I, nr. 1, 21 februarie-1930, p. 1, semnat T. Arghezi.
STRICĂCIUNI : Facla, an. IX, nr. 311, 1 martie 1930, p. 1, semnat T. Arghezi.
ZVON : Facla, an. IX, nr. 317, 8 martie 1930, p. 1, semnat T. Arghezi.
REVERII... : Radio şi radiofonia, an. III, nr. 84, 27 aprilie 1930, p. 1—2, semnat Tudor Arghezi.
LETOPISEŢI :	Viaţa românească, an. XXII,
nr. 4—5, aprilie-mai 1930, p. 130—134, semnat T. Arghezi.
JUSTIŢIA IN COREEA : Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 498, 22 iunie 1930, p. 3, semnat T. Arghezi.
UN ÎNCUIAT : Bilete de papagal, an. III, nr. 462, 22 iunie 1930, p. 2—3, nesemnat. (A apărut cu titlul : 10 iunie 1930.)
II : Bilete de papagal, an. III, nr. 462, 22 iunie 1930, p. 2—3, nesemnat. (A apărut cu titlul : 10 iunie 1930.)
ISRAEL : Adam, an. II, nr. 9, 15 octombrie 1930, p. 1—3, semnat T. Arghezi.
SÂRACUL ISRAEL ! : Adam, an. II, nr. 10, 15 noiembrie 1930, p. 9—10, semnat T. Arghezi.
796
RADIOFONIA :	Revista C.F.R., an. XVIII,
nr. 7—8, august 1931, p. 222—224, semnat T. Arghezi.
NOUL POST BUCUREŞTI : Radio şi radiofonia, an. V, nr. 178, 14 februarie 1932, p. 23, semnat T. Arghezi.
TEATRUL RADIOGENIC : Radio şi radiofonia, an. V, nr. 179, 21 februarie 1932, p. 9, semnat T. Arghezi.
BULETINUL METEOROLOGIC: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 589, 20 martie 1932, p. 3, semnat T. Arghezi.
«BUTOIAŞ» : Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 591, 3 aprilie 1932, p. 4, semnat T. Arghezi.
CIVILIZAŢIE AMERICANĂ : Progresul social, an. I, nr. 2, 20 aprilie 1932, p. 53—54, semnat Tudor Arghezi.
EPIDEMIA VORBELOR GOALE :	Secolul,
an. I, nr. 19, 26 iunie 1932, p. 1, semnat T. Arghezi.
FINA.NŢELE:	Adevărul literar şi artistic,
an. XI, nr. 603, 26 iunie 1932, p. 5, semnat T. Arghezi.
MODA ŞI ROMAN : Secolul, an. I, nr. 20, 3 iulie 1932, p. 1, semnat Tudor Arghezi.
PARLAMENTUL TOTAL :	Secolul, an. I,
nr. 23, 24 iulie 1932, p. 1, semnat Tudor Arghezi.
OMUL DE STAT : Adevărul literar şi artistic, an. XI, nr. 607, 24 iulie 1932, p. 3, semnat T. Arghezi.
RĂZBUNAREA: Adevărul literar şi artistic, an. XI, nr. 613, 4 septembrie 1932, p. 1. semnat T. Arghezi.
UN CONGRES : Progresul social, an. I, nr. 7, 20 septembrie 1932, p. 59—60, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul : Buletinul — Dar iată şi un congres.)
797
CĂLUŞEII : Adevărul literar şi artistic, an. XI, nr. 619, 16 octombrie 1932, p. 3, semnat T. Arghezi.
IMBECILII DE NOI : Progresul social, an. I, nr. 8, 20 octombrie 1932, p. 66—68, semnat T. Arghezi.
SAPTAMlNA : Săptămîna C.F.R., an. I, nr. 45, 27 noiembrie 1932, p. 1, semnat T. Arghezi.
PREMIUL NOBEL : Adevărul literar şi artistic, an. XI, nr. 626, 4 decembrie 1932, p. 4, semnat T. Arghezi.
SlNGELE : Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 641, 19 martie 1933, semnat T. Arghezi.
CU CAPU-N DOUA OPINII : Progresul social, an. II, nr. 3, 20 martie 1933, p. 227—229, semnat T. Arghezi.
CAPUL ŞI GHIOZDANUL : Dimineaţa, an. 29, nr. 9436,	5 aprilie 1933, p. 1, semnat
T. Arghezi.
UN CUVÎNT : Progresul social, an. II, nr. 4, 20 aprilie 1933, p. 300—303, semnat T. Arghezi.
DER NACHBAR OTTO : Dimineaţa, an. 29, nr. 9466, 8 mai 1933, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Răzleţe, E.P.L., Bucureşti, 1965, p. 422—423.)
MORŢII : Progresul social, an. II, nr. 5, 20 mai 1933, p. 369—370, semnat T. Arghezi.
DOMNUL CONCOMBRE : Dimineaţa, an. 29, nr. 9492, 3 iunie 1933, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus in voi. Răzleţe, E.P.L., Bucureşti, 1965, p. 270—273.)
SĂRBĂTORIRILE :	Progresul social, an. II,
nr. 6,	20 iunie 1933, p. 436, semnat
T. Arghezi.
IDEI : Dimineaţa, an. 29, nr. 9510, 21 iunie 1933, p. 1, semnat T. Arghezi.
ORDINE SOCIALA : Dimineaţa, an. 29, nr. 9520,
1 iulie 1933, p. 1, semnat T. Arghezi.
798
3_,UAŢI UMBRELA : Dimineaţa, an. 29, nr. 9548, 29 iulie 1933, p. 1, semnat T. Arghezi.
JOCUL : Dimineaţa, an. 29, nr. 9552, 2 august 1933, p. 1, semnat T. Arghezi.
NUDISM : Dimineaţa, an. 29, nr. 9553, 3 august 1933, p. 1, semnat T. Arghezi.
ALBINA : Dimineaţa, an. 29, nr. 9582, 1 septembrie 1933, p. 1, semnat T. Arghezi.
OMUL ISPRĂVIT : Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 667, 17 septembrie 1933, semnat T. Arghezi.
MILA DE OAMENI : Progresul social, an. II. nr. 9, 20 septembrie 1933, p. 622, semnat T. Arghezi.
OBOSELI : Dimineaţa, an. 29, nr. 9604, 23 septembrie 1933, p. 1, semnat T. Arghezi.
IN JURUL „TABLETELOR DIN ŢARA DE KUTY“ : România literară, an. II, nr. 84 28 octombrie 1933, p. 1, semnat T. Arghezi.
DIN VECHI : Dimineaţa, an. 29, nr. 9643, 2 noiembrie 1933, p. 3, semnat T. Arghezi.
RĂSPUNDERILE :	Progresul social, an. II,
nr. 12,	20 decembrie 1933, p. 808—810,
semnat T. Arghezi.
CATALOGUL : Catalog, Editura Adevărul, 1933, p. 3—4, semnat T. Arghezi.
PACIFISM :	Adevărul literar şi artistic,
an. XIII, nr. 713, 5 august 1934, p. 1, semnat T. Arghezi.
CE POATE RĂBDA UN MORMINT : Adevărul
literar şi artistic, an. XIII, nr. 719, 16 septembrie 1934, p. 7, semnat T. Arghezi.
SCRISUL REVELATOR : Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 767, 18 august 1935, p. 7, semnat T, Arghezi.
CARNET'?! Muzică şi poezie, an. I, nr. 1, no-—rembrie 1935, p. 32—33, semnat T. A.
X!
799
MUZICA LIMBII ROMÂNEŞTI :	Muzică şi
poezie, an. I, nr. 6, aprilie 1936, p. 19—20, semnat T. Arghezi.
ARTUR RIMBAUD :	«LE DORMEUR DU
VAL» : Popularul, an. I, nr. 19, 6 noiembrie 1937, p. 1, semnat Tudor Arghezi.
GEORGE ENESCU : Popularul, an. I, nr. 20, 7 noiembrie 1937, p. 1, semnat Tudor Arghezi.
O PUBLICAŢIE NOUA : CARICATURA : Bilete de papagal, nr. 23, voi. III, 1937, p. 448—449, nesemnat.
GOLURI : Viaţa românească, an. XXX, nr. 6, iunie 1938, p. 17, semnat T. Arghezi.
DEGENERĂRI : Viaţa românească, an. XXX, nr. 6, iunie 1938, p. 18—19, semnat T. Arghezi.
AMINTIRI : Viaţa românească, an. XXX, nr. 7, iulie 1938, p. 10—11, semnat T. Arghezi.
ŞTIINŢE Şl ŞTIINŢA :	Viaţa românească,
an. XXX, nr. 7, iulie 1938, p. 11—16, semnat T. Arghezi.
DIN ZILELE LUI LUCHIAN : Curentul magazin, an. I, nr. 1, 9 aprilie 1939, p. 7—9, semnat T. Arghezi.
GRAFITE : Săptămîna C.F.R., an. III, nr, 33, 17 ianuarie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
APRIL:	Informaţia zilei. an. III, nr. 469,
20 aprilie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul : 19 april. A fost reprodus în voi. Pagini din trecut, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 330—332.)
CLIENTELA : Informaţia zilei, an. III, nr. 477, 30 aprilie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
VIERMELE : Vremea, an. XV, nr. 698, 16 mai 1943, p. 12, semnat T. Arghezi.
MESERIA : Informaţia zilei, an. III, nr. 496, 24 mai 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
800
DOMNUL POLITICOS:	Informaţia zilei,
an. III, nr. 498, 26 mai 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
DOMNII OTRĂVIŢI : Informaţia zilei, an. III, nr. 512, 9 iunie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
POLEMICA LITERARA :	Vremea, an. XV,
nr. 702, 13 iunie 1943, p. 12, semnat T. Arghezi.
UN TINERET NOU : Vremea, an. 706, 11 iulie 1943, p. 12, semnat T. Arghezi.
CAMUFLAJUL:	Informaţia zilei, an. III,
nr. 558, 28 iulie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
RATATUL: Informaţia zilei, an. III, nr. 562, 1 august 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
RECITIND : Informaţia zilei, an. III, nr. 593, 1 septembrie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
ŞOIMUL: Informaţia zilei, an. III, nr. 595, 3 septembrie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
CIFRE ROTUNDE: Informaţia zilei, an. III, nr. 598, 5 septembrie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
SA : Informaţia zilei, an. III, nr. 609, 16 septembrie 1943, p. 1, semnat T. Arghezi.
DE TREI ZILE-NCOACE : Bilete de papagal, an. XVII, nr. 15, 5 ianuarie 1945, semnat T. Arghezi.
DE SÎN-VASILE : Bilete de papagal, an. XVII, nr. 16, 6 ianuarie 1945, p. 1, semnat T. Arghezi.
RESPECTUOASA ÎNTREBARE : Bilete de papagal, an. XVII, nr. 18, 10 ianuarie 1945, semnat T. Arghezi.
PUTE ! : Bilete de papagal, an. XVII, nr. 21, 13 ianuarie 1945, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958,
801
p. 10—12, şi în voi. Versuri şi proze, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960, p. 231— 233.)
UN CERTIFICAT ODIOS: Bilete de papagal, an. XVII, nr. 33, 28 ianuarie 1945, p. 1, semnat T. A.
O INSTANŢA MEDICALA : Bilete de papagal, an. XVII, nr. 44, 10 februarie 1945, p. 1, semnat T. Arghezi.
INOCENŢA MORŢILOR: Revista Fundaţiilor regale, an. XIII, nr. 3, martie 1946, p. 690, semnat T. Arghezi.
AMINTIRI DIN TIMPUL DICTATURII : Adevărul, an. 60, nr. 16.540, 13 aprilie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
BIOGRAFII : Adevărul, an. 60, nr. 16.544, 18 aprilie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
A 26-A DUMINICA :	Adevărul, an. 60,
nr. 16.000, 30 iunie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă. Editura Tineretului, Bucureşti, 1958, p. 17—19.)
N-AM FĂCUT NIMIC... : Adevărul, an. 60, nr. 16.609, 11 iulie 1946, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
NASTURELE GALBEN :	Adevărul, an. 60,
nr. 16.611, 13 iulie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958, p. 71—73.)
14 IULIE : Adevărul, an. 60, nr. 16.614, 17 iulie 1946, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
DOVADA DE MAHALA : Adevărul, an. 60, nr. 16.635, 10 august 1946, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958, p. 22—23.)
902
FRUMUSEŢILE ŞTIINŢEI : Adevărul, an. 60, nr. 16.636, 11 august 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
CUM SE FERICEŞTE O ŢARĂ : Adevărul, an. 60, nr. 16.649, 28 august 1946, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
LITERATURA : Adevărul, an. 60, nr. 16.656, 5 septembrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958, p. 124—125.)
ION DRAGOSLAV :	Adevărul, an. 60,
nr. 16.674, 26 septembrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
MEDICUL TĂMĂDUITOR : Adevărul, an. 60, nr. 16.686, 10 octombrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
MILIARDARUL ACUZĂ :	Adevărul, an. 60,
nr. 16.700, 26 octombrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
DE CE SE TEME TOATA LUMEA : Adevărul, an. 60, nr. 16.705, 1 noiembrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
SOCIOLOGIE : Adevărul, an. 60, nr. 16.670, 7 noiembrie 19.46, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
METODA : Adevărul, an. 60, nr. 16.714, 12 noiembrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
IN JARGON : Adevărul, an. 60, nr. 16.722, 21 noiembrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă. Editura Tineretului, Bucureşti, 1958, p. 31—33.) •
OAMENI ŞI OAMENI :	Adevărul, an. 60,
nr. 16.736, 7 decembrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958, p. 81—82.)
803
ONORATE DOMNULE CORECTOR : Adevărul, nr. 60, nr. 16.739, 11 decembrie 1946, p. 1, semnat T. Arghezi.
PACEA: Adevărul, an. 60, nr. 16.741, 13 decembrie 1946, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
VETERINARII : Adevărul, an. 61, nr. 16.771, 24 ianuarie 1947, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
SCRISOARE PENTRU TUBERCULOŞI : Adevărul, an. 61, nr. 16.778, 2 februarie 1947, p. 1, semnat T. Arghezi.
NEFERICITUL SEMEN :	Adevărul, an. 61,
nr. 16.797, 25 februarie 1947, p. 1, semnat T. Arghezi.
PUTERE ŞI CĂDERE :	Adevărul, an. 61,
nr, 16.817, 20 martie 1947, p. 1, semnat T. Arghezi.
MEDICINA :	Adevărul, an. 61, nr. 16.841,
19 aprilie 1947, p. 1, semnat T. Arghezi.
MANUSCRISE: Adevărul, an. 61, nr. 16,887 18 iunie 1947, p. 1, semnat T. Arghezi. (A fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958, p. 143—145.)
MEMETO : Adevărul, an. 61, nr. 16.919, 25 iulie 1947, p. 1, semnat T. Arghezi.
DE CRĂCIUN : Adevărul, an. 61, nr. 17.048, 24 decembrie 1947, p. 1—2, semnat T. Arghezi.
ACUM PATRUZECI Şl NOUA DE ANI : Conferinţă radio, 28 februarie 1956.
ZIMBRUL ŞI VULTURUL :	Contemporanul,
nr. 3(641), 23 ianuarie 1959, p. 1, semnat T. Arghezi.
O TABLETA :	Contemporanul, nr. 35(673),
4	septembrie 1959, p. 1, semnat Tudor Arghezi.
S04
UN RECITAL:	Gazeta literară, an. IX,
nr. 16(123), 19 aprilie 1962, p. 1, semnat Tudor Arghezi.
PlINEA NOASTRĂ : Gazeta literară, an. XIII, nr. 10(696), 10 martie 1966, p. 1, semnat Tudor Arghezi.
SOSIRĂ COCORII : Secolul XX, nr. 4, 1966, p. 3—4, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul : Mai 1966).
Mitzura Arghezi
CUPRINS
TABULA RASA
(1912—1966)
O duminică nouă	7
Crima din strada Italiană	10
Profesia unui rege...	15
Agonia Societăţii Scriitorilor Români	18
Poliţia, femeia, prostituţia	22
Ofiţerimea	26
Adunarea generală a Societăţii Scriitorilor
Români	30
TIopuri...	34
Cinstiţilor deputaţi şi senatori ai României 36 Secătura	40
O palmă magistraturii	43
Cu pumnii	46
Puţin constituţionalism	49
Intrigantul Icar	53
Filozofia takistă	57
Două lumi	61
Banii luptătorilor	64
Um om şi jumătate	66
Magistraţii	68
Pentru Goliescu	71
în jurul «evadării» lui Goliescu	76
Gonacit'	79
Măcinişul	82
Vîrtejul	85
Senat!	88
Cetăţean	98
S07
Jaures	93
Eroii	96
L’esprit d’escalier	98
Sucul naturii	101
Se mefier des contrefagons	105
Barbarie	110
Viciul boieresc	113
Invitation â la valse...	116
Să nu crezi	118
Plaga lumii	121
Boierul	124
Pace ?	126
Corupţia	128
«Acuz!»	132
Fatalitatea morală	138
Adversarii	141
Pentru ideal	143
Încercări cu creionul	147
Salmanovici	150
Literatura de sfintele sărbători	153
Ziarul	157
Paradisul cărţilor	161
Realităţi	164
Crăciunul în Paşte	167
Pastele calului	169
Luchian, Eminescu şi Pelerinul	171
Prăvălia lui Esculap	177
Minoritarii şi vecinii	180
Moartea lui Ion Brătianu	184
Cultură şi portofoliu	186
Băţul radiofonic	189
De închiriat	192
Cronică	194
Peizaj în Deltă : Şerban Răducanu	198
Fenomene	203
Profesiunea medicinii	206
Politică	210
Ideile domnului Alimăneştianu	212
Criza	215
808
O mamă sănătoasă la balamuc	217
Sell desinatorul	220
Medicina legală	223
Dansatori şi boxeuri	229
Precocităţi	233
Domnul lorga şi Coco	236
Bobul de grîu	239
Versuri	241
O istorie adevărată	244
Calendarul vacanţelor	246
Civilizare	249
Geologia şi geologii	252
Gratuit şi cu plată	258
Cum să vă lăsaţi de tutun	261
Marinescu contra Perieţeanu	263
Visul Maicii Domnului politic	266
Necazuri	270
Creola lui Malacoci	274
Coco la Techirghiol	278
Evadarea leproşilor	283
Eflorescenţi	285
Pe ţărmuri	287
Preumblarea lor...	291
De închiriat... gratis	293
Jelanii	297
Marea Revoluţie Franceză	300
Chiloţii domnului deputat	302
Scrisori de prinţi	305
Creditul debitor	308
Povestea prinţilor saşii	310
Parlamentul	314
Medicina incertă	317
Recea sufletească	321
Gîndurile lui Badea Ion	324
Dispută cu arhenghelul Gavriil	328
Portretele electorale	331
Europa instantanee	334
Afaceri externe	336
O, Tamavachis !	339
809
Fecunditate	342:
Ce vrea muntele ?	345.
Moralescu	34g
Cum se apără un fost ministru	351
O morală	356
Fără mămăligă	362
Pumni americani şi leacuri	româneşti	365
De la concursul de frumuseţe	369
Mînăstirile	373
Cavalerismul cetăţenesc	377
Sufletul deficitar	380'
O autoritate care ne lipseşte	384
Rîndunelele	387
Examenul conştiinţei	390-
Costume de sezon	393-
Iconiţe	398
Stricăciuni	401
Zvon	404
Reverii...	407
Letopiseţi	411
Justiţia în Coreea	417
Un încuiat	419
U	422
Israel	424
Săracul Israel!	428
Radiofonia	432
Noul post Bucureşti	439
Teatrul radiogenic	443
Buletinul meteorologic	443
«Butoiaş»	453
Civilizaţie americană	457
Epidemia vorbelor goale	459
Finanţele	462
Modă şi roman	467
Parlamentul total	471
Omul de stat	475
Răzbunarea	480
Un congres	483
Căluşeii	488-
810
Imbecilii de noi	493
Săptămîna	498
Premiul Nobel	503
Singele	505
Cu capu-n două opinii	509
Capul şi ghiozdanul	514
Un cuvînt	516
Der Nachbar Otto	524
Morţii	527
Domnul Concombre	530
Sărbătoririle	'	535
Idei	:	537
Ordine socială	540
Luaţi umbrela	*	543
Jocul	546
Nudism	549
Albina	552
Omul isprăvit	555
Mila de oameni	558
Oboseli	561
în jurul «Tabletelor din Ţara bet Kuty»	564
Din vechi	567
Răspunderile	570
Catalogul	576
Pacifism	578
Ce poate răbda un mor mint	582
Scrisul revelator	586
J Carnet	589
Muzica limbii româneşti	593
Arthur Rimbaud : «Le dormeur du val»	597
George Enescu	599
O publicaţie nouă : Caricatura	601
Goluri	604
Degenerări	606
Amintiri	609
Ştiinţe şi ştiinţă	612
Din zilele lui Luchian	"	616
Grafite	626
April	'	629
Clientela	632
Viermele	635-
Meseria	63a
Domnul politicos	641
Domnii otrăviţi	644
Polemica literară	646
Vn tineret nou	649
Camulfajul	652
Ratatul	655
Recitind	658
Şoimul	660
Cifre rotunde	662
Sa	665
De trei zile-ncoace	665
De Sîn-Vasile	671.
Respectuoasă întrebare	674
Pute /	677
Un certificat odios	680
O instanţă medicală	682
Inocenţa morţilor	685
Amintiri din timpul dictaturii	688
Biografii	692
A 26-a duminică	694
N-am făcut nimic...	697"
Nasturele galben	700-
14 Iulie	703
Dovada de mahala	706
Frumuseţile ştiinţei	709
Cum se fericeşte o ţară	713
Literatură	716
Ion Dragoslav	719
Medicul tămăduitor	722
Miliardul acuză	725
De ce se teme toată lumea	727
Sociologie	731
Metoda	734
în jargon	737
Oameni şi oameni	740
Onorate domnule corector	743
812
Pacea	746
Veterinarii	749
Scrisoare pentru tuberculoşi	752
Nefericitul semen	756
Putere şi cădere	759
Medicină	761
Manuscrise	763
Memento	766
De Crăciun	768
Acum patruzeci şi nouă de ani	770
Zimbrul şi vulturul	774
O tabletă	777
Un recital	780
Plinea noastră	783
■Sosiră cocorii	785
Note bibliografice
807
I
Lector : TRAIAN RADU Tehnoredactor : ELENA CALUGARU
Bun de tipar 01.02.1985.
Coli ed. 27,68. Coli tipar 25,5.
Tiparul executat sub comanda
nr. 1488 la
întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“, str. Grigore Alexandrescu nr. 89-9T Bucureşti,
Republica Socialistă România