Coperta ţi supracoperta: Petre Vulcănescu '?6‘3CS!T •JT9. */#■?£ TUDOR ARGHEZI PROZE EDITURA MINBRVA PENSULA ŞI DALTA 1904—1966 TINERIMEA ARTISTICĂ » Liniştitul apartament improvizat ca să surprindă agreabil, conţine două camere îmbucate printr*un vestibul cenuşiu ca şi ele. Cea din fund pofteşte la odihnă: broderii, mobile pirogravate, pe deasupra cu statuete şi vase răsucite din sticlă colorată; des* părţituri ca de paravane scunde. Aurora domnului Storck — cel mai valoros bronz din expoziţie — deasupra creştetului, cu un văl umflat în curbă diafană, ceu leagănă braţele, limpezeşte o linie extrem de fină în amestecul acestei odăi. Efectul e înnădit de trei pînze din apropiere, ale domnului Garguromin Verona, ca trei ferăstrui deschise peste nişte grădini luxurioase în fundul cărora fermentă soarele, mascat de ciorchini de floră: violeţi, albăs* trui, verzi, injectaţi cu vigoare sălbatică şi vio# lentă. E ceea ce domnul Verona prezintă de data aceasta mai distins, combinate tustrele pe*o paletă de mister, togă nouă în care începe sa i se învăluie talentul demonstrat încă de lucrări destul de uite* rioare, personal şi creator. O privire către finul cap de marmur al lui Diogert (Storck); o nemulţumire şi poate ceva mai mult pentru SJinta bizantină a domnului Spaethe, bronz căruia nu*i ajută artificiul de sticlărie— şi laşi două trei capete admirative, înclinate în bro* deriile domnului Roth ca să treci în modesta re* gtune a desenului. Jean Steriadi, prezintă un cap de copil bătrînicios, lucrare de bun augur, căruia dacă*i adaugi Ţigănci — pictură — întrezăreşti 7 pentru viitor un Steriadi fruntaş. Sava Henţia are Afăriuţa —■ numai nevinovăţie — şi un cap aristocrat (Studiu) — desen cu factură originală, căruia numai nasul îi strică. Da Basarab, acest migălos meseriaş al bagatelei, făcător de mese tur* ceşti şi de timbre (cu filigran)? Domnia sa îşi pro* pune să te păcălească şi cît trebuie îmi închipui, să rîda cînd te*a făcut să*l iei drept o piesă de bancă sau drept o pecetie de la fabrica de tutun. Farsele picturale îl ajută perfect, şi e într*adevăr. .. o dovadă de talent şi de fire artistică faptul că*şi alege drept ţintă o marcă poştală sau un sigiliu, complicate pe ici pe colo, cu însuşirea pietrei Iito* grafice, de pe urma căreia ies bucăţile cum de pilda: In cîrciumâ, Cap de fetiţă etc. Are însă o pînză scrobită mai frumos: Efect de seară, o pă* dure de păianjeni. Sala cea mare are pe ziduri panouri lesne dife* rentiate. Ne pare rău că Vermont a stricat nim* bul copilului în compoziţia închinarea păstorilor. Aurul fluid care izola punctul central al tabloului, în expoziţia de deunăzi, din «Pasajul român» — s*a preschimbat într*o măruntă iradiere de ar* gint, prea albă; Vermont călcase tipicul nimburi* lor, de ce a revenit la el? — iată că nud mai prinde! Restul pînzelor lui Vermont sînt deja cunoscute; perspective în care joacă viaţa plină de aer, umbre melancolice, colţuri cu regret. N> aduce nou nimic si noi îl socoteam maestrul » compoziţiilor. în tot ce face de cîtva timp se gra* beşte, nevoile îl zoresc şî îi taie drumul concep* ţiei largi. Nădejdea ne e că starea va dura puţin. Artachino cu efectele sale de zăpada, varsă în sala principală, patru drumuri de iarnă, acea du* rere şi artă vagă, plină de sensuri, caracteristicile producţiei sale, şi de astă dată cu o intensitate învingătoare: nud ţine loc acolo nici o pînză alta. Cea notată cu nr. 2 are o perspectivă imensă, căreia nud mai dai de margini; linia orizontală fuge pe cît o urmăreşti. Lucrările lui Ştefan Popescu sînt o foarte variată literatură. N*ai de unde sad apuci, căci peste tot nefîind el ci mereu altul pînă te osteneşte; fugi de Popescu şi dai de Kimon Loghi, care zugră* veste unsuros, o mulţime de drăcii de care te cam miri că nu se mai sfîrsesc; un acelas lucru izmenit în şaptezeci de mii de atitudini pe fonduri de limonadă. El nu gîndeşte şi nu simte; ceea ce vrea să ne facă să bănuim cîte lucrări mar naşte din gîndire. La fiecare pas gîndul insînuiază: numai atît poate spune? numai ce vede? vede şi repetă, , . Luchian, cu sufletul plin de nuanţe, calde şi catifelate, expuse de cîteva ori; desenul pe bîrtie Gillot este proeminent. Atît asupra lui cît şi a lui Petraşcu, plus cei omişi din grabă, se va vorbi mai detaliat şi se va mai reveni asupra celor atinşi numai în treacăt, — cu prilejul expoziţiei oficiale, anunţata pentru x mai. In rezumat, salonul pe cared văzurăm e lipsit de intelect; sonete miniaturale, madrigale cochete; povestiri drăguţe, mici — e tot criteriul lui de manifestare. . . 1 9 0 4 EXPOZIŢIA DE PICTURĂ VERMONT - RODICA MANIU Ţi se întîmpla să te fi despărţit demult de un oraş ce ţi*a fost drag. Fără să ştii de ce, cutare casă, cutare uliţă sau monument, o vînă de iederă vie aruncată peste un părete, fîntîna de subt o streaşină, umbra de pe păreţi la unele ore, ţinau rămas pe gînduri şi te îndeamnă să le revezi. Cît de străin te simţi acolo, cînd peste cîţiva ani găseşti localitatea răsturnată: un oraş modern deasupra celui vechi, o gură de canal unde fusese fîntîna, o firmă în locul iederei, spînzurată de o casă fără trecut. Vermont este această cetate cenuşie, cu drame creştine pe la răspîntii, cu lisuşi luminoşi prin odăi de nori, cu sfinţi Ştefani ucişi cu pietre, cu răcnetele de părere de rău tîrzie ale lui luda. Uneori întrmn geamlîc de gară plîngeau emigram ţii şî rămaşii, sau pe o bancă joasă gîndea masiv vre un trup încovoiat, de muncitor. Erau şi vino# vaţî în lumea lui Vermont, vinovaţi de faptul că se născuseră. O lume de martiri, o lume pe care o aşteptam să se înşire odată întreagă şi durabilă pe paleta definitivă a Iui Vermont. Nu puţină e întristarea noastră cînd întîlnim astăzi un Vermont neaşteptat, şi care poate, în secret, a fost Vermont de todeauna. Poate că vîrsta aduce cu sine neputinţa să mai rezişti fondm lui tău sufletesc adevărat, pe care moda sau întîrm plarea, sau mai ştiu eu ce, e în stare sad abată în anii tinereţii din matca lui firească. Adevăr şi în politică şi în artă. Ne*ar părea totuş bine să ne înşelăm în cazul Vermont, care ni se prezintă cu o serie de pînze, să spunem pe şleau, banale. Cînd Vermont părea pictorul determinat pentru o vizi* une nouă, tablouri ca de pildă Ceaiul, ca să ne mărginim la el, ne jignesc. Ne*au plăcut însă la Vermont cel de acum, şi poate, cum mai spusei, cel de todeauna, Ruxandra, Ţigănci vorbind’ La gura sobei, Ţigancă, şi o femeie cu un copil în faşă — toate ţigănci. Se petrece de cîţiva ani încoace în pictura noas* tră un fel de dezrobire şi a ţigăncilor. M*a mai interesat în cele 4 schiţe din Constanţa ochiul din colţul stîng de sus al acestui cadru de patru. Dar dacă se dă pe sine uitării profesorul Ver* mont a iniţiat pe domnişoara Rodica Maniu, eleva lui, care trebuie relevată ca o compozitoare viitoa* re bună. în La cules, Arie la O sica, Porcăreasa cea bălaie, e numai mişcare. Îmi place mult Tire* cerea Citeţului. Iar Fată citind mi se pare bucata cea mai frumoasă din expoziţie. Cît se poate de locală e circiuma cu doi ţărani la masă, din fund. Schiţele de bîlciuri, cu personaje lungi şi albe, lasă impresii nehotărîte de întîlniri numeroase de fam tome. Pensula e pretutindeni mare, dîra culorilor largă, paleta dulce, întmm ton în care cenuşiul obiş* nuit al Iui Vermont se face gălbui şi moale. Din trei odăi două aparţin domnişoarei Maniu. în ziua cînd am trecut prin expoziţia de Ia Ateneu, domnul Constantin Arion venise să vadă tablourile, şi Vermont, înduioşător de respectuos, însoţea pe ministru, cu timiditate. Am putut asista la un spectacol, bun de des* crîs mai mult într*o cronică a moravurilor decît la sfîrsitul unei cronici artistice. Curios. Pictorul v articula cu pălăria în nună, iar ministrul cu pălă< ria în cap. Am văzut, în saloanele de pictură de la Paris, miniştrii dînd prieteneşte braţul cu pictorii, şi aceştia primind fără servilism pe miniştri. Domnul Constantin Ar ion are desigur cea mai mare stimă pentru politeţea franceză. i 9 i i EXPOZIŢIA PICTORULUI SANIELEVICI Un bărbat mai mult scund, sănătos, şi trupeş, vine printre stîlpi către noi. Semn îmbucurător, rotonda Ateneului e goală. La expoziţia Vermont — Rodica Maniu, din sala vecină, îţi mai încurcai auzul în fraze, te mai împiedicai de ceva doamne şi cunoscători, şi era şi un domn ministru acolo, de pălăria căruia muam permis să vorbesc cu pală* ria pe cap acum cincisprezece zile. Azi nu e nimeni. Un vag intendent prin fundul orizontul lui rotondei, absorbit, în număratul unor paşi îngrijiţi, şi atîta tot. — Dăuni voie să»ţi prezint pe domnul X. . . de la Facla. . . — Domnul Sanielevici. . . — îmi pare bine, domnule X. . . — îmi pare bine, domnule Sanielevici. . . Nicio vorbă mai mult. Pictorul e un fel de urs tăcut şi îşi primeşte cunoştinţele cu o ironie şi cu o rezervă încîntătoare. Dar un urs cu faţa tranda* firie, liniştită, din care se risipeşte o căutătură vapo* roasă de patriarh, lunguiaţă ca la opale şi cred că verde. Puţin mustăcios, barba lui blonda, ascu< ţită pe o bărbie plină, îţi aminteşte puţin de Ver# mont şi, să nu se supere maestrul, de un Vermont flatat. Sanielevici locuieşte în Franţa, pe lîngă Paris; miar putea, o! atunci mnaş satisface o necesitate superioară, mare, căci în furia mea «naş putea prinde, fără să sufere cetăţeanul, de urechile mari ale sculptorului, pe care le*aş scutura pînă la sînge. Sînt, pe legea mea, şi democrat şi socialist, dacă asta vă face plăcere, însă pentru arta murdărită aş găsi virilitatea acută a iezuitului fanatic şi pe un domn Spaethe baş arunca de viu, pentru purificarea lui, întmin ere.» mato r iu. Putem rîndui, după domnul Spaethe, pe picto* rul BCimon Loghi, cu nesfirşitele sale jumări. Un basm e/o pînză cît un părete în care nu afli nimic, cum nimic tua fost şi nimic nu va Ii în tablourile acestei lamentabile calfe. Sa nu<şi închipuie dom* nul Loghi că n>am citit ridiculul său interviu şi că sîntem nesimţitori la eea Ie degrada şi întoarce, roşu pentru verde, galben pentru albastru. Zugravul de firme e preocupat cel puţin de utilitatea ca literile lui albe să bată, pe un fond indigo, la ochi. Domnul Loghi poate să înşele publicul; publicul nici mare altă chemare decît să fie cît mai păcălit. Arta dom* niei sale însă este ceea ce ar fi cunoscuta limbă păsărească la copii, care, redublînd silabele din cuvinte, sînt convinşi că vorbesc în limbi străine. La domnul Loghi nu e nicio profunzime, nicio cugetare şi repet că nu se poate. E oala de culori nesimţitoare şi oarbă, care din cînd în cînd se varsă peste pînză. E bidineaua. E tot ce vrei, dar artă şi talent nu este. Ne place tabloul domnului Miitzner, Biserica din Ginerny. Se vede numaidecît cămtmnsul dom* neste un artist. ► Ne place pictorul Pallady în amîndouă pînzele lui, Ne place poate pictorul Hârlescu. Ne*ar fi plăcut un tablou mic de Vermont, în drum, dacă nu ni s*ar fi spus că e lucrat după o fotografie ca şi imensul lui tablou, Portul Con* stanţa, ca un afiş. Profesoratul îşi are inconvenien* tele lui. Domnul Vermont şba împărţit elevelor talentul; domnişoarele, în schimb, bau lăsat moş* tenîre procedeul picturii după cărţi ^poştale. îngrozitor e domnul Murnu, cel mai nou din expozanţi. Alaşa lui Traian de domnul Verona e un decor pentru teatru, cu perspectiva greşită şi cu schela ruptă. Portretul domnului Takp lonescu, de Simonide, e meschin. Atît poate găsi un portretist în perso* nalitatea ovaţionată a unui mai mult sau mai puţin conducător ? Vara de Henry Martin e construită, pîlpîie şi doarme. Domnul Strîmbu e banal. Aricescu e fals şi frelatat. Capidan, purgativ. Steriadi are geamii, lume şi portretul domnului Bragadiru. Trei ţărani subt un cer curios sînt de Şirato. Domnul Soica are un Portret de june chior. Domnul Poitevin poartăm tablourile sale acel blond piţigăiat şi curte* nitor careu deosibeşte persoana, plină de civilităţi. Mitropolitul s barile subite ale felului său de a picta sînt spontane, obsedante, şi singurul lucru de regretat la o doamnă atît de graţioasă este ca mare o personalitate la care cei în curent cu oareşcari tribulaţiuni se aşteptau. Sîntem convinşi că doamna Storck ar fi dat, de şuar fi grupat pornirile conform tempera# mentului, o serie de copii excelente după tablourile clasice, de care pinacoteca noastră simte mare lipsă. Vom scoate de aci o consideraţie pentru înche# iere. Mentalitatea pictorilor e ciudată. Ei cred că un temperament se face şi că datoria artistului e de a imita o tendinţă. De persoana lor duc o frică laşă. Ei trăiesc în ceilalţi, se întreabă: ceilalţi ce vor zice? — şi vegetează în atmosfera penibilă pe care o fac cîţiva snobi şi impecabili apreciatori imbecili. Or, nici în artă natura nu se contrazice, iar individualităţile, talentele, nuo puritate de suflet cum numai la cei mari se ga* seşte; o naivitate de sentimente proaspătă şi intu* itivă; o nesfîrşită bunăvoinţă pentru toţi şi faţă de toate lucrurile — dar şi o bravură care îl păzeşte să cadă, cu preţul oricărei privaţiuni, în învoielile şi abdicările celor mai mulţi, compromiţătoare. Ressu e un artist adevărat, răzimat pe un suflet de bărbat întreg. Din reproducerile alăturate se poate vedea cel puţin un lucru, că artistul ştie să aleagă momentul psihologic că ştie să se uîtem lume ca un călător care n*a plecat la ţară ca să facă tablouri, dar ca să înţeleagă. Tipurile lui sînt curios de sintetice în ce priveşte poporul nostru, şi pămîntul e pânun* tul românesc. Poate că cititorii îşi reamintesc de un articol scris de domnul Ressu în Viaţa socială, acum vreo trei ani de zile, articol în care el constata un lucru: că pe cînd toate ţările îşi au şcoala lor, felul lor de toarnă, sau o ridică în punctul unded trebuicşte. Fiinţele, la Ressu, au muncit o viaţă pînă să înceapă săd placă artistului. Femeile lui mau graţii de bom< boane şi prăjituri, carnea lor nud hrănită cu pa» teuri şi cremă de vanilie, Sînt mume, şoldurile lor sînt fertile, fizionomia lor se aseamănă cu puternfi cui pămînt de subt copacii groşi, cu coaja groasă. Desenul Iui Ressu e adine şi minuţios construit. Artistul nu se mulţumeşte cu mabmultul sau mai' fiuţinul bine. El înnaintează întrrnn portret pînă a sleire, şi în căutarea neîncetată a perfecţiei pe care o visează el, pune pasiunea şi totodată îndoiala artiştilor adevăraţi, nemulţumiţi de tot ce fac, deşt încrezători în steaua lor. în expoziţia Ressu—Sanielevici căutătorii de artă bună şi onestă vor avea plăcerea să cunoască pe cel din urmă şi subt aspectul mai recent al gra* vurii. De cîtva timp domnul Sanielevici e ispitit de frumuseţile dobîndite cu presa, prin aplicarea lemnului scobit pe hîrtie. Artă părăsită şi care începe să revie la viaţă în ultimii ani, gravura pe lemn pune la îndemîna pictorilor bogăţia de tonuri a fineţii ei de velur, cînd dulcejopacă şi cînd transa parentă, sau elastică şi moale cum e carnea. Totalul lucrărilor acestor doi artişti, a căror expoziţie cade în mijlocul celorlalte, ca o zi de aur întrmn anotimp întunecos şi vînăt, e destul de mic. Ressu, de pildă, expune numai douăzeci şi cinci de bucăţi. Dar apariţia lor în public va permite cronicei să aprecieze cu precizie gustul iniţiaţilor faţă de arta adevărată şi de talentele demne. 1 9 *3 I MARIA CIURDEA.STEURER Femeile care apucă drumul artelor, pictoriţe ţi scriitoare, fără să mai pomenim de muzicante şi actriţe, mai puţin pretenţioase în ce priveşte cere* bralitatea suferă de excentrităţi şi de deosebiri de multe ori antipatice. Nici femei complete, nici bărbaţi, se înţelege; sex hibrid şi oarecum exaltat, ele nu?si prea dau seama de ce vor, pasionate cum sînt de tot ced imposibil şi romanţios: tutunul lor. Femeile valoroase se împacă însă cu viaţa tuturor femeilor, cu mizeriile şi cu truda îndelungată. Artiste bune, ele sînt şi bune mume şi bune soţii. Căci între artă şi viaţă nu sînt rivalităţi esenţiale şi una e interpretarea celeilalte. Doamna Maria Ciurdea^Steurer, pictoră şi soţie de pictor e o femeie cu talent printre femeile cele mai talentate de la noi, şi . . . mumă de patru prunci. Atunci cînd arta dezvoltă şi înăspreşte ca o necesitate de conservare, egoismul celor cern pro< fesează şi face mai mulţi singuratici şi dă Ioc mai mult la dezbinare decît la apropieri, doamna Steurer a ştiut să fie şi artistă şi femeie. Iată un elogiu adevărat cuprins întrfO frază cu înfăţişare ridicolă. Viaţa personală, fără alt adaos a artiştilor e sim gură un fel de mucenie: luptă cu idealul, luptă cu prejudecăţile, luptă ca să subziste. Cînd mai primeşte şi sarcinile familiei, cu preocupările şi neajunsurile ei, care înmulţesc baierele pînă la 6f realizarea unei opere, artistul cunoaşte tot ce*î mai tragic şi mai dureros. Dar în aceiaş timp, arta lui dobîndeste o vibrare omenească intensă si fiecare rînd pe cared scrie şi fiecare linie pe care o aduce, poartă ceva din jalea omenirii şi e ca prelungirea unui oftat. în mijlocul copiilor săi, doamna Steurer a de* prins ingenuitatea şi nevinovăţia pe care le reflectă studiile şi desenele sale, vii şi pure: şi durerea, cunoscută subt toate formele a dat creionului şi paletii sale o seninătate frumoasă. Pe cînd facem însemnările de faţă, artista, care îşi va lega numele în viitor de lucrări din ce în ce mai definitive, trece prin nişte ceasuri cu atît mai grele cu cît în locuinţa4 depărtată e împiedic cată să lucreze aşteptînd întoarcerea unei sănătăţi gingaşe şi capricioase. E o rubrică în ziare, care cuprinde numele per* sonalitaţilor marcante după ospeţe şi festivităţi. Ne pare rău că trebuie să se vorbească de artişti mai ales în zilele de suferinţă. Dar acestea sînt sârbă* torile lor şi aceasta e aristocraţia lor. i 9 i ş ATENEUL ROMÂN Pictorii se înlocuiesc în sălile Ateneului la scurte intervale. Cîte trei şi patru în aceiaş timp, îşi întind culorile pe pereţii tuturor încăperilor de Care dispune bazilica de var şi cărămidă din Gră< dina Episcopiei. Cînd nu mai ajunge nici rotonda nici asa#numita sală Esarcu, direcţia Ateneului, ca să zicem aşa, căci Ateneul pare mai repede o capelă de cimitir părăsită decît un local îngrijit şi viu, dezafectează, ca să facă parale din frig în întuneric, şi ca să slujească, desigur, şi arta, chiar sălile improprii, ca sala bibliotecii. N^are să se creadă, fireşte, că biblioteca la Ateneu se bucură de aceiaş sens pe care acest cuvînt îl are aiurea şi că este altceva decît o podoabă verbală a unei clădiri împodobite cu atîtea alte vorbe pompoase, Intno sala, lungă în sus cît două turle înnădite, se găsesc grămadă toate rebuturile, ca întrm maga> zie, cîrpe de artă, cioburi de artă, scaune vechi, pînza vopsită în gustul lins şi promădat. întrmn colţ trebuie să fie şi un dulap cu cărţi pe undeva, cu registre probabil, în orice caz cu cotoare. Un întuneric de pivniţă, un frigorifer, un fel de morgă a frecventatului Ateneu cu th. Cînd unui pictor care nu mai încape în restul clădirii, mare pe dinafară, meschină pe dinlăum tru, i se cedează sala bibliotecii cu negura şi din dîirea ei, e o favoare. însemnează că s/au avut în vedere calităţile externe, influenţele, interveni ţiile, şi mai puţin însemnătatea artistului, fericit 6 7 că*şi poate depozita pînzele pentru vînzare întrxo boltniţă. Pe plată, negreşit. Pentru cîteva tablouri vîndute în umbră, ca un furt, pictorul care nu se alege cu picioarele moi sau cu pieptul umflat, trebuie să fie un om zidit cît şapte, lama, vara. . . frigul e staţionar, un frig vechi, de mizerie, un frig bătrîn şi neputincios, vrăjmaş pe lumină şi podagru ca şi administraţia instituţiei. Un încălzit costă la Ateneu şaizeci de lei, nici mai mult nici mai puţin. Ca să facă focul întrxo odaie, administraţia, dintr#o pornire de humor eu< glezesc, încălzeşte toate sălile Ateneului deodată, şi dacă zece ani de zile nu s*a găsit niciun pictor destul de generos ca său dezmorţească soba cu trei bancnote, Ateneul întreg rămîne rece zece ani. Direcţia face ca un croitor care ca să prindă un nasture la o jiletcă, ar descoase naturii de la toate jiletcile şi hainele şi de la toţi pantalonii din prăvălie. Pianul ei trebuie să fie ieşit dintrxo cuge* tare matură de cîţiva ani; e greu de admis cum s»ar fi putut ajunge astfel la atîta spirituală absurx ditate. E curioasă alcătuirea comitetului acestui Ateneu, format din cîteva persoane respectabile dar bătrîne, cucuvăile invalide şi bufniţele pensionare ale acesx tui locaş de sinecură. în nu mai ştiu ce cameră suprapusă, comitetul deliberează, de cîteva ori întrmn secol, tuşind în basmale, trăgînd pe nas tabac, strănutînd peste hîrtii, frecîndufse pe fluiex rele picioarelor. Sînt unii proprietari miloşi, care în amintirea tinereţii şi a buiestrului calului lor de călărie, părtaş la vînătoare şi idile de demult, slobod mîrţoaga deşelată şi chioară, şno lasă în voie să pască pînă la moarte floarea şi lucerna moşiei. Ateneul e recompensa bătrîneţelor pre> coce, salariul de hodină al gloabelor politice. Prb cepuţi întrxale artei ca şi caii boiereşti betegiţi, 68 ci priveghează, nu fără secreta dorinţă, poate, de a le paşte, peizagiile cu ulei şi culoare apoasă care vin, trec şi se schimbă pe păreţii Ateneului român. Şi arta se dezvoltă, care vasăzică. Şi fără aceste momii, respectabile, evident, o repet, pictura, sculptura noastră, mar mai cunoaşte progresul. Cel mai caracteristic şi mai important personaj din Ateneu e un domn bătrîn, moştenit de toate generaţiile, un domn bondoc, cu ochii învăluiţi de piei, cu favorite austriace tunse mărunt, cu « picerele » depărtate ca ale unui scaun. E păian* jenul etern al acestei instituţii şi mai păstrează prestigiul defunct al nestiinţei de carte. El nici nu taie, nici nu spînzură, dar oblojeşte ferestrele si zarea instituţiei de artă cu onctuoasau erataplas* mă, îndeplineşte formalităţile instituţiei sale cu scrupulozitate, conduce — mă rog! — Ateneul — un car funebru, oprit în Grădina Episcopiei de treizeci de ani. A cui să fi fost ideea, rămasă ca o dogmă, ca Ateneul unde se cuvin energii tinere şi pricepute, pictori, sculptori, scriitori, bine alese şi acelea, să fie un spital mai mult, un ospiciu mai mult în această ţară tînără, deşi locuită de atîtea oraşe bol* nave? Şi de unde dogma ca în artă să sc adăpos* tească diabetul, uremia şi hemoroizii funcţionari* lor tociţi de jeţuri şi biurouri? în orice caz, e o lipsă din cc în ce mai simţită de săli pentru expoziţii. Cînd un pictor se hotă* răşte să*şi scoată tablourile Ia preţ, el trebuie să se gîndească la Ateneu, şi acest schit de fantasme nu e niciodată liber. Pictorul trebuie să aştepte $ă*i vie rîndul peste cîteva luni, pe lista domnului Stăncescu, un mare critic sau un mare maestru clasic, nu se ştie exact, care arata pe listă cu dege* tul, scos de curînd din gură sau din bastistă. Sau dacă nu poate să aştepte, pictorul se duce Ia un <>9 negustor de tablouri, care speculează pe Calea Victoriei, undeva, o sală scumpă pentru artiştii săraci. Domnul Simu a voit să nu piardă prilejul pe care i ba oferit avuţia, de a trece la nemurire, întemeind un muzeu cu acelaş nume. Nu ştim cîţi oameni îl vizitează şi cîţi ziarişti s#au ales întrmn an cu emoţiile de artă riguroase şi cu cîte un catalog sau cîte o monografie, sau revistă în care se laudă, după datorie, nu atît valoarea mm zeului, cît a fondatorului, un bărbat generos. N*avem aci nimic de zis împotriva domnului Simu sau a muzeului, deşi în treacăt putem spune, fără mustrare de cuget, că artiştii români nu găsesc în domnia sa nici prietenul nici tovarăşul trebuim cros. Dar de ce domnul Simu n»a înfiinţat ceva tot atît de util, cel puţin o sală, gratuită pînă la un punct, pentru expoziţii, pe care de altmintreli, şi tot cu numele său, ar mai putea să o construiască şi de aci înnainte în Bucureşti. Statul, de asemeni, ar putea face o astfel de clădire, care bar fi şi remuneratoare. Ateneul nici nu se ajunge, nici nu se mai potriveşte. Apoi «Tinerimea Artistică», societate totuş de pic* tori, e demult depăşită de mişcarea artistică liberă, şi, ca orice Societate românească, tinde şi ea la sinecură, la restrîngeri, la formule şi Ia starea de moaşte. Ar putea Statul să clădească nu numai o sală şi mai multe săli de pictură într#un edificiu, dar cîteva etaje, deasupra sălilor de expoziţie, cu apar# tamentesateliere pentru pictori, reduşi să lucreze în cîte o odaie mizera, de kotel, întunecoasă şi strîmta. Cu toate aceste, expoziţiile se urmează una după alta. . . 1913 io ATENEUL ROMÂN Concurs fictiv pentru o catedră reală. Povestea începe aşa. Era o catedră vacantă, de artă decorativă, la şcoala de bcle»arte din Iaşi. . . Şi sînt în ţara românească o mulţime de pictori care ar fi putut să ocupe catedra din laşi. La vîrsta lor, cu alta profesie — ingineri, advocaţi, chelneri, samsari — ei ar fi putut trăi convenabil. Detesta» bila atracţie pentru artă i»a făcut să nu fie decît pictori. . . Unii din ei ştiu să facă bani şi cu pictura, dar numărul acestora e mic. Ceilalţi, cei mai mulţi, trăiesc de azi pe mîine, în aşteptarea fie a noro» cului, fie a cunoscătorilor, fie a dreptăţii oficiale, fie a spitalului. Şi muncesc băieţii, şi aşteaptă, şi aşteaptă de*a surda, şi, cu toată rîvna lor, uneori, îi găseşti deznădăjduiţi. . . Ceea ce se ţine mai puţin în seamă este meritul. Statul nu cumpără tablourile ceie mai bune decît din întîmplare. Sta» tul nu caută s»ă<şî prevadă şcolile cu artiştii cei mai buni. Recomandaţiile, influenţa politică decid şi în materia de artă, iar cei recomandaţi şi pisto» naţi nu sînt nici ei dintre cei buni decît tot din întîmplare. De obicei triumfă agreabila mediocri» tate. La catedra vacantă din Iaşi s»au înscris, din toţi pictorii noştri, numai cinci concurenţi. . . Obser» vaţi că e o catedră importantă, o catedră de Aca» demie, nu de un curs de»o oră, de liceu. Concurent tul ştie că va fi profesorul pictorilor viitori, şi asta o ştie şî Statul. Interesul acestuia ar trebui să fie ca fiece catedră de Academie să fie ocupată de o somitate, de un talent, în orice caz. de cel mai bun artist al momentului sau de unul din ei, dacă selecţia nu se poate face între cîţiva, de un artist sculat de la şevalet, scos dintrmn atelier activ şi poftit sa treacă Ia şcoală. Statul trebuia să caute ca toţi pictorii actuali, daca se poate, să se prezinte pentru catedra de artă decorativă, vacantă. El s*a mulţumit, dimpotrivă, sa anunţe concursul şi apoi să#l declare închis numai cu cinci candidaţi. . . Ce na împiedicat, ar putea întreba Statul, pe ceilalţi pictori ca să se înscrie? Nu era concursul deschis pentru toată lumea? Aceeaş întrebare ne#am pus*o şi noi. Şi nemub ţumiţi să ne răspundem singuri, nesam adresat pic* tocilor care ar fi putut concura: — De ce nu luaţi domnilor şi dumneavoastră parte la concurs? — Pentru că e un concurs de forma numai, ne#au răspuns pictorii. Candidatul care va « reuşi » e cunoscut dinainte. Numele lui a şi fost însemnat cu roşu, în cabinetul domnului Lascăr, la Ministe* rul Instrucţiunii Publice. E de prisos să ne pretăm la o simplă comedie, bună pentru naivi şi, pentru demnitatea noastră, înjositoare. Comisia, cum se numeşte, ştie care trebuie să fie cel mai valoros dintre toţi candiaţii. , . Cuvîntul de ordine s#a dat din vreme. în ziua ce se va fixa pentru con» curs, numita comisie se va prezintă la Ateneu, în faţa lucrărilor expuse, se va preface că examinează, ca scrutează profund, membrii comisiei vor încrun» ta sprîncenele, se vor scărpina la ceafă, vor lua poze de juraţi, vor privi cînd cu un ochi cînd cu amîndoi ochii, se vor uita cînd din dreapta cînd din stînga, vor tuşi simbolic, vor face « hm! hm! » şi vor da cu gravitate. . . rezultatul. Treceţi pe la Ateneu şi vedeţi lucrările candidaţilor, informa* ţi»vă despre fiecare din ei, şi despre membrii corni# 72 siei, luaţi cunoştinţă de trecutul şi prezentul lor artistic şi nu veţi mai avea nevoie de opinia noas* tră şi de răspuns la întrebarea caraghioasă: De ce mam candidat? Noi vom adăuga atît ca din cei cinci candidaţi va reuşi un caligraf. Ceilalţi patru sînt pictori, au iscălit tablouri, lucrează, participă la toate expo* ziţiile, îi cunoaşte toată lumea. Al cincilea e un caligraf, un maestru de caligrafie de la o şcoală secundară. Uitaţi*vă la lucrările lui expuse, care toate sînt făcute acum douăzeci de ani, în tinereţe, în şcoală, şi examinaţi lucrările lui de artă decora* tivă, care au fost îndreptate şi refăcute de unul din actualii membri ai comisiei examinatoare. Acela va reuşi, pentru că e caligraf, pentru că nu e pic* tor, pentru că nud cunoaşte nimeni. Esenţialul este căd cunoaşte un personaj politic şi că repre* zintă, probabil, un număr de voturi în alegeri. O să vă miraţi poate că un caligraf va fi numit pro* fesor la o scoală de bele*arte. E cea mai mică i _ incompatibilitate. în împrejurările acestea reu* şeşte şi un tinichigiu, numai să se prezinte bine pistonat. Scrieţi ce vreţi şi împiedicaţi, dacă se poate, o absurditate şi o nelegiuire. . . Altceva mavem de zis nimic. Ne*am dus la Ateneu şi am văzut lucrările can* didaţilor: domnii Gheorgbiu, Ţincu, V. Costin, Roguschi şi TheodorescmSion. Lucrările cele mai slabe sînt ale domnului V, Costin, caligraful căruia comisia trebuie său consacre dreptul de a ocupa o catedră meritată de ceilalţi. Domnii Gheorghiu, Roguschi şi TheodorescmSion, mai ales cel din urmă, expun lucrări interesante şi frumoase, care au fost făcute, în ştiinţa tuturor de curînd, în ţară. O lucrare neştiută, prezintată acum şi făcută acum douăzeci de ani, are împotriva ei şi nesigu* ranţa unei paternităţi definitive. Nu numai unul din pictorii de pînă ieri s*a ilustrat în ţară cu 7) tablouri pictate în străinătate, ca după întoarcerea lor în patrie să nu mai producă nimic sau să iscă* lească lucrări cu totul inferioare celor revăzute în străinătate de cîte un camarad de talent sau de cîte un profesor. Preferinţele juriului sînt cîşti* gate de caligraful V. Costin încă de mult; căci domnia sa este de fapt profesor la catedra pentru care concurează, de trei luni, catedră în care a fost numit, nu se ştie de ce, suplinitor cu leafă în locul domnului Gheorghiu, concurent actual. Acest domn Gheorghiu fusese suplinitorul gratuit al acelei catedre timp de şase luni, pînă la numirea caligrafului Costin. Compoziţia juriului e interesantă: domnii Popo* viei, preşedinte; Costin Petrescu; Artachino. Domnul Popovici, directorul şcoalei de bele*arte din Iaşi e o persoană direct oficială. Mijloacele de care s*a servit însuş ca să fie numit, acum vreo doisprezece ani, profesor la laşi, ne pot da un avant gcut despre scrupulozitatea sa artistică faţă de canditaţii chemaţi său examineze. Se ştie că domnia sa a intrat în învăţămîntul superior al artei picturale graţie relaţiilor sale cu fostul mitro* poiit al Moldovei, Partenie Clinceanu, omul tutu* ror fărădelegilor, în odăile căruia domnul Popo* viei şha dat, la biserica Antim, din Bucureşti, pro* bele de profesorat. . . Domnul Costin Petrescu e de asemenea o per* soană oficială şi a fost recuzat de către unul din candidaţi, şi anume de către domnul Gheorghiu, ca un examinator de partitpris şi inapt pentru impar* ţialitate în cazul de faţă. Domnul Costin Petrescu are Ia pasivul său artistic un naufragiu important şi un proces în curs. însărcinat să facă zugrăveala catedralei din Galaţi, domnia sa a pictat deasupra pereţilor uzi, abia ieşiţi de subt mistrie, a căror tencm ială s*a prăbuşit din pricina aceasta cu pictură cu tot. 74 AI treilea examinator e domnul Artachino, care deşi persoană oficiala şi domnia sa, credem că îşi aduce aminte de persecuţiile suferite pe vremuri, cînd era un simplu pictor contestat şi cînd a luat parte cu Vermont, Luchian şi alţii la mişcarea independentă a pictorilor îngenuncheaţi, mişcare fecunda în rezultate artistice. Poate că domnia sa este singurul membru al acestei comisii instituite de formă, în stare să se acomodeze mai greu cu un cuvînt de ordine, venit de sus. Şi poate că mulţumită influenţii sale şi faptului că îttnainte de « examinarea » lucrărilor expuse la Ateneu, inten* ţiile juriului au fost trădate şi aduse Ia cunoştinţa publicului, comisia să evite o nedreptate şi numirea Ia o catedră serioasă a unui candidat lipsit de merit şi impus. Aşteptăm rezultatele cu pesimismul tuturor pic* torilor care urmăresc farsa ce se va juca, de departe. 1 9 i ) EXPOZIŢIA PETRAŞCU Pictorii noştri au faţă de literaţii noştri superîo# ritatea personalităţii mai distincte şi a unei înte# lectualitaţi mai selecte. Ei slujesc arta mai liber şi mai sincer; faţă de pictori literaţii sînt nişte micbburghezi sau pe cale de mică#burgbezie. Unii visează şi gîndesc, şi ceilalţi vînează. Pictorii sînt mai apţi pentru a pricepe cu intuiţia o idee; stilul lor e mai colorat, expresia lor tangibilă. Cam tot ce se scrie astăzi este la fel; varietatea artistică o dă mai ales pictura. La pictori găseşti ideal îşi şi entuziaşti. Literaţii, copleşiţi, de scepticism, cască şi se îndoiesc şi surîd. E mai multă religie şi tine# reţe într*un creion decît într#o călimară. Şi pic# torii sînt şi mai sănătoşi, mai voioşi, mai vioi. . . Am putea cu uşurinţă să înşirăm vreo zece# cincisprezece nume de pictori de#o calitate sufle# teasca superioară; la literaţi?, . . mai bine sa tăcem. Domnul Petraşcu, care ne#n autorizat săd « înju# râm, însă. . . bine v», nu ştim de va rămîne raulţu# mit de noi. L#am văzut bătînd cuie şi mutîndu#şi scaunul printre tablourile sale negricioase, zîm# bind ca Anatole France, cu care seamănă, sprin# ten şi cumsecade, simplu şi stăpîn pe sine. Poate că pentru literatură domnul Petraşcu mare o stimă deosebită cînd îşi intitulează tablourile; Vînturînd fasole, Călare în zăpadă, Interiorul meu la ţară, Stradă în Italia, Nud în interior. Dar ce#are#a face! Domnia sa scrie cum pictează, cu pensula mare, şi dispreţuieşte detaliile care ar putea fi luate drept 76 manierism. Domnul Petraşcu trebuie căutat subt paletă, acolo e acasă. Drept să spunem, arta domniei sale, interesantă, nu se loveşte cu ochii şi cu gîndurile noastre. Ca să privească în lume, domnul Petraşcu îşi trage pălăria pe sprîncene sau aşteaptă să se facă noapte. Din negru purced culorile sale toate. Poate că această culoare, cenuşie şi aspră, iese şi dintno concepţie, nu numai din tuburile de vopsele. Nu importă: viziunea picturii sale este şi rămîne vînă» tă; fiinţele şi lucrurile fumurii par a fi fost prealabil tăvălite prin funingine şi cerneală. Fie că descrie Italia, fie că Franţa sau România, paleta domnului Petraşcu pare alăturată în permanenţă la usten» silele unui depou de antracit şi turbă. Casele, zidite din brichete şi spoite cu chinoroz, sînt acoperite cu ardezie şî grafit. Copacii, preparaţi încă din viaţă pentru strungărie, par supuşi tratamentului acid al ebenistului. Plăci de tuci pardosesc drumu» i ile. Apele sînt de catifea şi bumbac, dat cu lac. Dacă faţă de culoarea cum o cunoaşte natura, domnul Petraşcu simte antipatie, nici desenul nud atrage cu exagerare. Nudurile sale obeze suferă de»o lipsă de oase ce trebuie să fie intenţionată, căci nu ne putem închipui că un artist care raun» ceşte pictura cu o stăruinţă de ani de zile, trebuie să merite reproşul potrivit cu începătorii. Cea mai frumoasă pînză din sala domnului Petraşcu a trecut în proprietatea domnului V.G. Morţun, al căruia gust, deşi boicotează pe unii din cei mai valoroşi artişti printre tineri şi le pre» feră cîteodată mediocrităţile, nu trebuie să ne împiedice de»a trece pe ministrul de ieri în rîndul celor mai activi prieteni aî pictorilor, şi care sînt încă prea puţini. Pînza de care vorbim credem că se cheamă Femeie cu fiori, o femeie care împărtăşeşte cu cele» lalte figuri ale domnului Petraşcu predilecţia auto» 77 rului peatru lipsa de pleoape şi pentru privirea umedă şi întrucîtva dureroasă. Somitatea, dacă se poate spune, a expoziţiei, pare a fi fost, în spiritul expozantului, un tablou vast şi ne terminat care reprezintă totuş o nuntă Ia ţară. Pictorul a voit să facă ceva mare. în reali? tate numai pînza se poate bucura de acest caii? ficativ, în metri pătraţi. Subiectul tabloului se pierde întmnsa şi ar fi intrat mai cu folos în nişte margini cu un metru mai mici. Personajele nunţii, afară de copila în roz care aleargă înnainte, sînt sau prea mărunte, sau prea înnalte, sau imposibile şi macabre. Atmosfera căutată nu se indică prin nimic, şi totul e copleşit de negura culorii. Ne permitem a crede că din partea domnului Petraşcu pictura pe siiprafeţe mari şi decorativă e o gre? seală. » « In genere, desenele sale, deşi contradictorii, ne plac cel mai mult. Dar mam definit nimic. . . Nici nu căutăm defi? niţii. Ne bucurăm că domnul Petraşcu este în pictura noastră o unitate sîrguitoare şi onestă şi ne place atitudinea sa liberă şi puţinul caz pe care îl face de critică, favorabilă sau nu, şi chiar atunci cînd îl « înjură », ca şi de astă dată. '9U EXPOZIŢIA DĂRÂSCU Pictorul Dă râse u este din cei mai de curînd sosiţi la notorietate. Prima lui expoziţie abia da# tează de anul trecut. Cu toate că foarte tînăr, el ar fi putut să imite graba absolvenţilor şcoalei de bele?arte, care, încă nedespărţiţi bine de copilărie, caută în contactul timpuriu cu publicul mulţu* miri de vanitate şi glorii ipotetice; şi, cu talentul lui, Darăscu şbar fi făcut îndată un nume pizmuit. Arta nu e şcoala, şi diploma pe care o conferă şcoala nu însemnează, în efortul unei vieţi, mai mult decît un certificat de frecventă. > Dărăscu a înţeles din timp ceea ce trebuie să fie arta şi cîtă vigoare dobîndeşte confruntată înde* lung cu viaţa. Un şir întreg de ani el a rătăcit pe ţărmii Mediteranei, prin muzee, a străbătut Italia, Franţa, a muncit în dogoarea soarelui şi în apo* teoza lunilor cu fiori. Cînd s*a întors anul trecut în România, ca să facă o staţie de cîteva luni şi să plece din nou spre Veneţia şi Medîterana, Darăscu, prea puţin cunoscut şi de către puţini, a fost primit de pic* torii noştri cei mai buni ca un camarad şi ca un egal. Noutatea perspectivelor lui, de o puritate am putea zice muzicală, care în tablouri se înfă* ţişează ca un ideal şi ca o dogmă, coloritul deii< cat, viu şi abundent al paletei lui, toate acestea au impus pe Dărăscu fără întîrziere. Ceea ce alţii obţinuseră cu greu în timp de ani, Dărăscu cuceri în cîteva zile. 79 Pictura lui Dărăscu e o artă fericită, darnică, optimistă. Artistul mînuieşte soarele, cerul, vege# taţîa, lumea, cu pasiunea şi francheţea naturii, de Ia care a învăţat gestul mare şi liber de a construi. El evită detaliile şi credem că le dispreţuieşte. Tablourile lui, peizaje, privelişti, marea, zarea, sînt însă adînctte, şi un suflet bate în fiecare, ca şi cum ar fi nişte fiinţe gînditoare. Nu toate lucrările lui au fost făcute în străină» tate. în expoziţia actuală, Dărăscu are mai multe tablouri din ţară, în care se vede felul lui admira# bil de a pricepe pămîntul românesc cu viaţa lui, şi cu un temperament nou şi generalizator. Expoziţia, în total interesantă şi de o frumu# sete decorativă fermecătoare, atestă un talent pro# fund fi o carieră artistică despre care se va spune, cînd se va fi sfirşit, că a fost strălucită. E credinţa noastră, şi situaţia delicată în care se găseşte artistul, lăudat în propriul lui catalog, nu ne împiedică s»o afirmăm cu satisfacţie pentru pic# tura românească. 19 1 3 ATENEUL ROMÂN Pe frontispiciul acestui azil de invalizi politici care regentează arta noastră şi consimt sau nu ca pictorii să se folosească de ospitalitatea unui monu* ment destinat lor şi nicidecum bufniţelor cu favo* rite ale administraţiei — după cum le place sau nu mutra solicitatorilor — pe frontispiciul Ate* neutui, se arată vizitatorilor un şir de Domni ro* mâni. Zugrăviţi în medalioane, voievozii, tineri şi puternici, par a simboliza tinereţea. Tinereţe emtr*adevăr arta, şi tinereţe este viaţa. Cum se face că templul ei, întunecos ca o cursă de şoareci, închis, cu intrările dosnice, a încăput pe mîinile babalîcilor? Ochi zbîrciţi, spinări vetuste, încheie* turi fragile, gingii înmuiate, limbi cleioase, cuvin* te deslînate. N*avem intenţia să satirizăm bătrîneţea, pe care, respectabilă, ştim să o respectăm. Bătrîneţea e îndeobşte retrasă şi discretă. Canapelele de*a lungul păreţilor cafenelii, tutunul, ţigaretul lung de chih* 1 im bar, clătinarea din cap, ziarele şi dragostea celor mai tineri, alcătuiesc elementul în care bătrînii se simt mai bine şi liniştiţi. Bătrîneţea e însă o povară, cînd ţine braţele tinere pe loc, le împiedică sau le apasă. Ţările de înţelepciune sînt ale regilor bătrîni; ţările viguroase sînt ale prinţilor tineri — şi numai excepţional se întîmplă şi contrariul. Daca Ia direcţia Ateneului s fără voie la întărirea celorlalţi şi formează istoria adevărată, sînt, fiecare în parte, slabi, dezarmaţi în faţa organizării confraţilor lor, mai practici şi mai dibaci. Ar fi timpul ca alături de « Tinerimea » să se constituie altă Societate, sau alte Societăţi mai mici. * i ' grupate după temperamente, năzuinţe, preferinţe, comunitate de idei sau prin tot ce poftiţi. Asocia? ţia e, înnainte de toate, o putere economică. Apoi, în sînul unei asociaţii de talent, şi talentele se organizează mai bine, se perfecţionează, iar arta, din lupta între fracţiuni, cîştigă mai mult şi decît membrii lor. Cei de Ia «Tinerimea» nu pot, se vede, să înţeleagă toate acestea şi nu suportă o critica decît atunci cînd îi acoperă cu parfumuri şi lauri. Faţă de o recenzie ceva mai vie, mai aspră, ei sînt dezorientaţi. Toţi pictorii, dealtfel, bolesc de această susceptibilitate, atît de răspîndită printre literaţi. A?i contesta o lucrare sau talentul, face pe pic? tor, ca şi pe scriitor, sa sufere şi să jelească. Nici? unul din aceşti contaminaţi ai morbului gloriolei nu suportă critica şi nu admite impresiile mulţumi? tă cărora au scris ori au desinat şi ei, atunci cînd totul e chestiune de impresie, cu libertatea de?a trata impresiile cu ce tonuri, nuanţe şi cuvinte, care le traduc mai bine, voieşti. Apoi idei curioase şi barbare la pictorii de la « Tinerimea »! Ciupit de mai multe ori de pensulă, domnul Strîmbulescu, unul din membrii Socie? lăţii, publica mai deunăzi, un articol, o scrisoare, într?o foaie săptămînala, ca răspuns prea devreme criticilor ce i se vor face mai tîrziu. Domnul Strîmbulescu ne ţinea de rău că nu contribuim Ia îndrumarea artei şi a pictorilor. Dom? nul Strîmbulescu, vede în observatori un fel de sociologi, nişte sfetnici, nişte autori de călăuze la îndemîna lor, şi exagerează importanţa criticii, ca şi cum domnia sa mar fi un producător ci un critic. Critica nu e ceea ce crede domnul Strîmbulescu, o profeţie atoateştiutoare, un foişor înnalt în mij? locul spectacolului pictural. Arta merge şt critica se ţine după ea. Critica aparţine unui resort sufle? tesc inferior. Ne?ar conveni cu atît mai mult să o zeflemisim, cu cît noi înşine am făcut uneori unele notări care au putut trece, în spiritul unor cititori ca domnul Strîmbulescu, drept critice. Critica în sineş nu însemnează nimic. Bine făcută, ea poate limpezi chestiunile obscure, instru< ieste, foloseşte cititorului neiniţiat, însă nu artei; — cînd ajunge să intereseze, este pentru că e bine scrisă, nu pentru că e critică. A vorbi despre o galerie de tablouri, despre jivine, cărţi sau pietre, e acelaş lucru. Cîteva date materiale si restul clu# cubraţie, teorie, fantezie, reflecţie... Cristalele nu#şi schimbă tradiţiile pentru că un mineralog lesa $tu# diat, după cum nici arta, bună sau rea, pentru că un domn cu creier o trece prin cerneală. Critica, dacă se poate menţine acest termen, e şi ea o mo* dalitate de artă, de literatură, iar un ctntec închis nat Cleopatrei, ca şi o disertaţie asupra felinarelor, cere un singur lucru: talent. Poate că nsar fi inutil să consemnăm în acelaş timp şi ideea greşită că trebuie neapărat să fii pictor pentru ca să vorbeşti de opera domnului Strîmbulescu. Nu numai că pictor pe pictor nu se pricepe niciodată şi că pictorii între ei trăiesc ca nişte posedaţi şi furioşi, dar specializarea nu prea foloseşte ochiului să vadă şi sufletului să simtă. Cea mai bună critică pe care o poate aştepta un pictor vine dc la un literat, nu de la un pictor, de la un literat, se înţelege, care şua spălat ochiul .şi mintea întno cantitate de artă; care s/a falşi# ficat îndeajuns ca sa priceapă, sau, mai bine zis, care şi#a educat anume predispoziţii. Părerilor cri# tice ale pictorilor noi le preferăm chiar acel simţ comun public care împinge pe cumpărătorul de aspecte de artă mai mult spre domnul Kimon Loglii decît spre Camil Ressu, mai mult spre dom# nul Spaethe decît spre Brâncuşi. Domnul Strîmbulescu rătăceşte cînd cere un fel de disciplină în viaţa artei, care o dispreţuieşte. Lucrurile trebuie să meargă în vîrtejul firesc al vieţii, amestecate, în măreţul absurd al muncii si tăgadei. Artistul trebuie să lucreze, să nu ia seama Ia critică prea mult ca să nu fie învinovăţit de insuficienţă şi ca să nu pară nedestoinic la persoană şi demnitate. 2 LUCHIAN Anul acesta se prezintă publicului patruzeci şi opt de expozanţi, cu majoritatea obişnuită- a pro torilor asociaţi. La rînd, vom pomeni pe fiecare dintmnşii, cu ceea ce ni se pare mai de caracter. Din mijlocul tuturora şi la o înnălţime neatinsă de mulţi din artiştii chiar ai ţărilor cu o tradiţie picturală, se desprinde şi se ridică inspiraţia lui Ştefan Luchian, de «o frăgezime nouă şi suavă. Luchian e mai mult decît un pictor, şi în viziunea lui blajină şi imaterială sînt accentele şi sclipirile de devinaţie ale unui om careu mai mult decît omul. Pe altul tragedia vieţii lui poate bar fi distrus sau umilit; la altul nesar impresiona ca un apo* geu de nefericire, ne*ar inspira compătimire şi mila, revoltă poate, un sentiment de solidarizare de om întru suferinţă. A fi puternic, cu toată puterea şi tinereţea sufletului muncit de ceva care îşi împrumută realizarea de la fiinţa naturii, lumi* nă, ape, pământuri, luptă. . . si a fi fost răsturnat deodată, în mijlocul acestui miracol ceu lumea, fără putinţă de ridicare, dar fără să*ţi pierzi în cădere aureola geniului nestinsă, este mai mult şi mai frumos decît o durere uriaşă, ea servi modele doamnelor maniace şi fetelor de institut privat. O garoafă de Luchian e grasă, tare, plină şi fină într/acelaş timp, şi e mai mult decît o floare, ca tot ce trece prin mîna omului de geniu. Cînd zicem geniu ar trebui să ezităm. Asemenea cuvînt, greu şi mare, s/a trezit subt soiuri de con/ deie, şi ar trebui inventat altul în locul lui, de cînd s/a banalizat şi de cînd talentul a rămas ca o distincţie a proştilor de mediocri. Geniul nu e Luchîan şi nu e nimeni. Geniul e o viaţă îndoită şi atîta tot, care întăreşte viaţa simpla a tuturor oamenilor laolaltă. Noi, care nu cunoaştem decît viaţa, şi o viaţă arzătoare, ţinem pe Luchian ca un om de atare şi unic geniu, bucuroşi că avem şi astăzi intuiţiile de acum zece şi cincisprezece ani, cînd triburile literare şi de zugravi se opuneau «înaintării lui cuceritoare. în « Tinerimea Artistică » Luchian trăieşte pen# tru că nu se poate într*altfel. Dacă unii tinerişti subtili şi inteligenţi, extrem de rari, ca Jean Ste* riadi, au faţă de « Babac » o admiraţie careu valof rificăşni cinsteşte, alţii, cei mulţi, şi toţi tot dintrmn sentiment admirativ, însă invertit, ar voi sad vadă lucrările cît mai rar. Şui foarte natural: «Tinerimea» şi Luchian sînt două cantităţi care se exclud. N*am avea nevoie de nicîo dovadă. Nu ne putem totuş opri să constatăm în catalog, un catalog plin de reproş duceri, de reproducerile tuturora, lipsa în special a lui Luchian. i Lui Luchian, despre care am mai vorbit de curînd, i se cuvine nu un foileton, nici două, nici zece. O carte ar putea singură cuprinde belşugul de imagini şi de idei pe care o provoacă paleta şi viziunea lui. Tot ce se poate face în cadrul unei simple cronici este să se schiţeze un început din înclinarea generală a impresiilor, cu nădejdea şi cu părerea de rău că altă dată vreodată, cine ştie cînd, se va putea da mai mult şi mai bine. Un artist, care ni se pare că ar putea fi pus în preajma Iui Luchian, c domnul Theodor Pallady, care expune un singur tablou, o femeie nudă, o lucrare importantă, puţin gustată de pictori. 9° Cînd zicem că poate figura în jurul lui Luchian, nu vrem să facem din domnul Pallady un satelit, un subaltern sau un egal. Am putea preciza dife* renţa şi asemănarea domnului Pallady cu Luchian, spunînd că între unul şi altul e un fel de afinitate ca de la albastru la verde, reprezintînd pe Luchian prin albastru. Delicateţea de mînă si de idee are la domnul Pallady ceva feminin şi ceva literar, spre deosebire de gingăşia lui Luchian, virilă. Pallady e o personalitate aristocratică afinată pînă la ultima nuanţă, un complex sentimental de ultime analize şi. . . cam preţios. Dacă bar fi cumva frig sau ceaţă, avem impresia că domnul Pallady ar prefera un caşmîr mai subţire pe umeri, numai să fie împresurat de două rînduri de dantelă. în urzeala coloritului său se simte ochiul strîns al unui om care gîndeşte şi surîde puţin, şi din scepticism, dar şi de plăcere că şba ajustat nuan* ţa. Pictorii nud prea înţeleg pe domnul Pallady şi motivele lor trebuie să fie mai bine*zis instinc» tive decît numeroase, Cînd privim o pictură ca aceea care anul trecut reprezintă o femeie nudă şi argihe, spre sînul şi spre pîntecul căreia se îndreptau gurile aproape llămînde a două flori albe cu staminul fin, ne aduceam, fără voie, aminte de anume aluzii şi gesturi ritmice, de umbre din Paul Verlaine si de O __ r f Laurent Tailhade. Domnul Pallady e mai ales literar, un estet pe calc intelectuală, care s#a. . . erudit. Domnul Pallady nu este din pictorii aceia care au citit patru volume în toată viaţa lor, superbi în avîntul lor de îndrăzs neală, plini de sine ca tuburile de culoare. La dînsul mintea funcţionează, ca să zicem aşa, cu litere capitale roşii cinabru, întmm noian de frumuseţi intelectuale, tipărite cu negru si brun. Tabloul de*acum, descrie o femeie cu genunchii încălecaţi, o femeie roză, cu picioarele roze, sub tapiseria adîncă a frunzelor unui castan, umbrit de oareşcare ceaţă. Ceva de vitrou, ceva de gobelin şi multă emoţie dizolvată. Ne place la domnul Pallady aptitudinea de* a se mărgini, de*a lucra cu economie, ceea ce Ia alţii, care nu pot scoate decît efecte de volum, ar fi un defect. N*am putea niciodată său cerem domniei sale abundenţa toamnei, a grînelor şi a ciorchinilor cu must. Domnul Pallady iese întru* cîtva şi întrumult din sezoane; domnia sa e un talent de ordinul aur or ii şi al orelor de seară, clis* creţ, depărtat, fin, acurat şi ca şi mistic. Dintre femei, şt înnainte de*a merge mai depar* te, nc vom opri puţin în faţa desenului pur şi lucid al doamnei Maria C.iurdeaşi desprindă cu totul personalitatea din haosul tinereţii, Luchian trebuia săi şi piardă întîi toata averea, trebuia să ajungă ca un pachet de tutun să i se pară prea scump. în salonul de lucru al « Ileanei», Luchian avu atunci şevaletul şi culorile lui. Şi el şi Vermont veneau să lucreze în faţa unui model, singurul poate pe atuncea în Bucureşti, unde femeile se simţeau insultate ca să slujească, dinaintea şevaletu» lui, goale. Era un timp cînd camaraderia în artă şi viaţa pictorilor se transporta din străinătate în Bucureşti, ca o revoluţie. Oricine, găsea la « Ileana » pînză, hîrtie, modele şi culoare. Uneori, în salonul din strada Brezoianu lucrau cîte cinci mîini pe cîte cinci şevalete. Se fuma cu pipa şi se citeau, f>entru întîia dată în România, pagini din Ba ude# aire, Verlaine, în vreme ce lunecau pensulele pe pînză şi pastelul pe hîrtie. Domnul Ion K.alinderu putea să intre, să contemple şi tablourile şi mode# Iul, şi mai ales modelul, o femeie tînără şi zglobie! Maestrul oficial al cenaclului era Niculae Ver* mont, un tînăr plin de talent, de visuri şt datorii. El trecea drept cel mat tare în desen, şi credem că a rămas şi pînă astăzi cel mai tare şi singurul care ar putea ilustra în orice gust o carte, o nuvelă, o idee. De aceea Vermont şi*a ales şi specialitatea cea mat dificilă în materie de desen, corpul omenesc, căruia îi dă toate atitudinile şi cele mai ingrate pentru desinator. Vermont a fost alterat în producţia lui, dacă nu în esenţă, de gustul public, de cumpărători, 94 de care a trebuit să aibă, vreo zece ani de zile şi la timpul cel mai oportun pentru o artă dezim teresată, o crîncenă nevoie. într*altfcl, Vermont e pictorul cel mai complect din cîţi are România, cel mai variat, cel mai enciclopedic. El nud un peizajist, un portretist, un specialist de naturi «moarte, sau de ape, de animale, de pasări, cum încep să fie şi la noi, Vermont e un pictor, e un desinator. înnainte de a fi un artist, ceea ced mai greu întrmn timp pur comercial, şi în urma urmei cu frumuseţile lui aparte, Vermont este un învăţat al profesiei. Ceea ce place la pictori e mai mult o nuanţă, nuanţa personalităţii. Dar cîtă ignoranţă, cît primi# tivism nu se ascunde adesea în această nuanţă, care rămîne astfel superficială şi, lăsată în voia ei, piere sau se banalizează! Artistul care refuză să desineze strada într«o zi de dumunică, poate fi un artist, cu preferinţe pentru ziua de marţi, dar de cele mai multe ori e un pictor care muşi cunoaşte meseria, un latinist ignorant de limba latina. Vermont cînd pleacă la lucru, are în vedere natura întreagă, viaţa întreagă, aşa cum este şi nu cum ar dori el să fie, Vermont e un democrat în artă şi este, ca şi unii «noi», de scoală veche. Ce este «scoală veche»? Ce este «şcoală nouă»? Teoreticienii, abstracţioniştii artei, au dat, evident definiţii, căci fără definiţii critica moare de foame şi mar mai fi de niciun folos aparent. Apoi, şcoliştii, pictori, seri# itori etc., care îşi fac un rang intelectual numai pentru că aparţin uneia sau celeilalte « şcoli» şi s«ar simţi micşoraţi să nu facă impresia că ar fi « noi », cînd ei vor numai noi să fie, şuau dat toate ostenelile ca să aibă teoreticienii dreptate, căci o deosebire, fără epitet cronologic, este de fapt. E#o deosebire. Ar putea fi « şcoală nouă » idealis» mul de mijloace, şi « şcoală veche » idealismul de idei, de tendinţe. Mijloacele în artă sînt cuvin* tele, culoarea, compoziţia viziunii — stilul. E un stil idealist pentru idealism şi materialitate, şi*i un stil materialist pentru idealitate, Vermont e un astfel de materialist. Idealismul lui Vermont a fost şi este religios. Pînă laVermont figurile creştinismului serviseră numai zugravilor de biserici, după iconografia bizantină. O răstignire românească era o răstignire gre* ceaşcă. Un Cristos românesc era la fel cu Crîstul din Fanar, Vermont şba închipuit tragedia şi roma* nul dumnezeiesc al noilor Scripturi după o con* cepţie personală. E o pierdere pentru arta noastră ca Vermont n*a fost lăsat de nevoi să ilustreze toată Biblia, precum pornise, să creeze familiile şi personajele sfinte din nou, să le « naţionalizeze ». De lucrările expuse azi ne ocupăm iarăş puţin, căci deşi vreo douăzeci şi trei la număr, ele nu ni se par, afară de cîteva ţigănci, şi în special de una, cu un coş în mînă pe un genunchi, că intră în tra* diţia adevărată care pleacă de la Vermont încoace* întoo cronică de mai anii trecuţi am fost ne. drepţi, şi poate ca exagerat de nedrepţi, cu maes* trul Vermont, pe care ham iubit întodeauna. Era la noi revolta mai mult împotriva timpului, care sileşte pe artişti la concesii faţă de public, decît împotriva lui Vermont, care nu a înţeles de ce ham nedreptăţit. Am căutat astăzi momentul ca său primenim impresiile şi să ne arătăm, cum sîntem, mîhniţi că am putut jigni, odată cu omul de caracter şi cu prietenul, în Niculae Vermont, pe artistul cel mai tehnic şi mai savant din vremea lui. Laolaltă, aproape, cu domnul Niculae Vermont, trăiesc, hrănindmse cam din aceeas paletă, şi din 96 aceleaşi noţiuni, icoanele domnilor Jean Steriadi şi Szathmary, doi şcolivechişti. Dacă domnul Kimon Loghi este elev de şcoală nouă, trebuie să ne simţim bine că domnul Steriadi preferă să rămîie vechi. E curioasă personalitatea acestui artist care îm vinge în tăcere, şi cu înţelepciunea unui surîs ironic subt ţigaretă, toate rezistenţele. Nu ştim ce impresie face Steriadi asupra colegilor lui de Ia « Tinerimea », deşi diferenţa dintre colegi şi el, preşedintele lor actual, ne lasă s»o bănuim. Pictorii ceilalţi însă, cei care reprezintă tendinţele inde> pendente la noi, nu şi*au ascuns părerile niciodată. Acum vreo patrmcinci ani Steriadi era un « pom* pier », un fel de Moş DESINATORUL N. S. PETRESCU Autorul volumului Albumul meu, apărut de cu* nod, într*o ediţie restrînsă şi mai mult pentru prieteni, e bine cunoscut atît bucureştenilor din* tre « Capşa » şi « Imperial» cit şi membrilor Par* lamentului, pe care i*a creionat şi vopsit de atîtea ori. De obicei numele lui e întrucîtva alterat şi specializat prîntrmn adaos care, departe de a ii un titlu de nobleţă sau o poreclă supărătoare, reu* şeşte să aţîţe însă pe desinator, cînd un necunos* cut face greşala inocentă de ad rosti ca un nume propriu. O parte din personalitatea desinatorului Petres* cu, stă în chiar uşurinţa lui de ad sări ţandăra, în indignarea lui permanentă acasă, la masă, la spectacol, pretutindeni. Ai impresia că atunci cînd nud iese un desen, Petrescu trebuie să sară la model, săd apostrofeze cu degetul nervos ridicat subt nas şi cel puţin săd arunce pe fereastră. Viaţa lui Petrescu cel mai boem din artiştii bucureşteni se alcătuieşte veşnic din două unice momente, cînd are bani mulţi şi cînd mare nici* un ban. îndată ce o sumă importantă, provenită dintr*o subvenţie sau vînzare, îi intră în buzunar, desinatorul îşi ia aerul de sărbătoare, arborează ghete de lac, cravate cu crini de aur, jiletci deco* rative şî cîte o cafea cu lapte de pălărie tare, pe care o poartă o zi şi o leapădă numaidecît. Atunci ochiul si sentimentele Iui dc artist — căci Fetrescu este în fond un artist adevărat, iubi* tor de culori şi forme, priceput în gustul lucrurilor frumoase, armonic în judecăţi şi spiritual — cer o răzbunare, vor să se răsfeţe pe zeci de părechi de ciorapi de mătase, pe cutii cu gulere, pe baterii de ghete, pe jocul de mîneci şi pantaloni ai unei garderobe bogate. îndată, revine momentul celălalt, al doilea unic moment, care însemnează soldul atîtor podoabe, pe preţ de nimic. Fiece portofoliu de piele fină cu încrustări de aur, pe care îl arată Petrescu, la cafenea, va trece peste cîteva zile în proprietatea unui prieten, brodit întruo clipă de criză cu doi franci în buzunar. N. S. Petrescu e ceea ce se cheamă un tip, un tip care ar trebui descris pe larg într EXPOZIŢII DE PICTURĂ: LUCHIAN, ISER, RESSU, DĂRĂSCU Dacă literatura stagnează; dacă scrisul s*a redus în ultimul an Ia apariţia unei reviste mediocre şi Ia dispariţia mai multor scriitori din circulaţia librăriei, pictorii însă au lucrat şi iarna se anunţă bogată în expoziţii. Activitatea tuturor viitorilor expozanţi, din care alegem pe cei mai originali, s*a curmat de cîteva luni de zile izolată şi izolată îndoit prin mobilizare. Unii dintmnşii, Iser şi Ressu au luat parte ca ostaşi, la trecerea armatei în Bulgaria şi străbătînd norii drumurilor de praf, cu raniţa în spinare, cîmpurile şi satele bulgăreşti, în marş, în odihnă, sub cer, în corturi, au studiat lumea ostăşească şi sau întors cu impresii mari şi eroice alături de imaginile de multe ori melancolice. Influenţa campaniei militare care nte la cinematograf, admiră ac* tor ii care în pictură ţi s*ar părea pictori infecţi. Du*te la cafenea, discută, fă teorii, spune prostii pînă la ziua — şi, dacă mai e nevoie, fă atunci, ca sa te răzbuni, şi puţină artă pentru dumneata, gratuită. . . 1913 EXPOZIŢIA DE PICTURĂ THEODOR PALLADY Cu toate notele ce am putut lua şi tipări în trecut asupra picturii sale, pe care am fost aduşi să o iubim din ce în ce mai mult, astăzi, după ce am staţionat surprinşi în mijlocul unei întregi ex* poziţii, putem afirma că domnul Pallady a fost pentru noi un necunoscut. Un tablou, două tablouri, zece tablouri, văzute la intervale, au putut să ne impresioneze fiecare în marginile tăriei lui. O sută şi mai bine, strînse laolaltă, însutesc impresiile oricăruia din ele şi nu ne vom teme să spunem că excesul de frumos şi de bine pe care ham încercat a întrecut capacitatea mulţumirii noastre şi ne* a provocat o stare sufle* teasc ă problematică şi confuză. Abia scăpăm de farmecul acestei arte şi încă nu ne*a revenit întreaga noastră libertate de spirit, cînd, plin de mii de sclipiri ca ocbii unui vînător de diamante, coborîm în călimară pana ca să po* vestim despre Pallady, Ceea ce ne place şi căutăm sa reţinem în pic* turile lui Pallady este chiar acest ton sufletesc de povestire şi de aduceruaminte. Viziunea seninului artist împărtăşeşte cu lucrurile trecute, între cer şi pămînt, majestatea lor secretă şi tăcerea stelelor care strălucesc din depărtări. . . Ni*i cu neputinţă să luăm, în faţa lumii pe care el o vede şi o desci* freaîă în culori, altă atitudine decît de lirism, oricît ne*ar ironiza din umbra imaginilor diavolul cu pielea de tutun al sarcasmului obişnuit. 128 Pictorul Pallady şi*a extras personalitatea şi şi*a formu!at*o în răbdarea şi liniştea solemnă a naturii. O gestaţie lentă, o muncă neîncetată, o dragoste nemărginită. Pensula lui gîndeşte şi se emoţio* nează. Tablourile lui poartă, s*ar zice, urmele unei sărutări mistice, şi se vede că în sufletul artistului distins şi de o incomparabilă delicateţe, fiece ta* blou a fost în ora Iui, aşezat şi venerat ca o icoană. Au rămas în zilele noastre două feluri de oameni incoruptibili, generatori şi exemplari: revoluţio* narii şi pictorii. între pictori se găsesc, mult mai numeroase decît la literaţi, făpturile visătoare, pro* fetice, de care omenirea are întodeauna neapărată trebuinţă. Pictorul este nevoit să trăiască în singu* rătatea propice medîtării şi aprofundării autosufle* teşti. Modelul îi reprezintă lumea, şi în jurul acestei lumi, concentrată întrmn singur personaj, într*o femeie mai frumoasă decît celelalte, nudă ca o cireaşă, furnică toată flacăra gîndirii lui, în tăcere. Sau pictorul trăieşte cu arborii, cu apele, cu pă* mîntul şi, nevăzută, între el şi tot, circulă şi înfă* şură energia ideilor. E singurătatea tablourilor domnului Pallady, în cadrul cărora germinează pretutindeni cîte un in* finit. . . Domnul Pallady cunoaşte notorietatea de tînăr, dar totuş nu înnainte de a*i fi albit cîteva fire din barbă. Succesul său repurtat la Paris cu pînza L,a Courttsane, expusă şi la Ateneu, e consa* crarea unei întregi tinereţi aruncate pe paletă, o tinereţe de prodigioasă activitate. în cheltuirea tim* pului şi a forţelor sale, el a fost un înţelept, un înţelept în sensul că a consimţit să le risipească din abundenţă, supraveghind orientarea. în Bucureşti, expoziţia domniei sale vine după a unui pictor care a fost foarte cumpărat şi pe care l*am preţuit la timpul cuvenit după merit, după lipsa lui totală de merit. Victima publică a putut să* şi dea seama — în sfîrşit! — de uriaşa deosebire dintre nulitate şl talent, şi succesul cela» lalt, de care n»ar trebui să ţie seamă o cronică artistică, dar care joacă un rol, de multe ori tragic în viaţa artiştilor mari, a însoţit succesul artistic. îndeobşte debutezi în artă, oricare ar fi ea prin cultivarea lucrurilor uşoare şi impersonale. E stu» diul imitaţiei, al influenţelor forţate, al domesti» citaţii intelectuale. Pictorul îşi alege peizagiul ba* nai, siluetele inexpresive, obiectele fără o formă precisă, şi orice pictor care se respectă, evită cît poate mai mult Academia. în zugrăvirea corpului omenesc, care rămîne cea mai deplină şi mai fru» moaşă din forme, pictorii îşi găsesc de cele mai multe ori naufragiul, şi mulţi dintrunşii n»au putut, de#a lungul unei cariere şi unei vieţi întregi, să puie în picioare un singur trup. Domnul Paliady a căutat în special această dîfi» cultate, atras şi de pericol si de frumuseţe. El e singurul pictor român, afară de Vermont, în ta* blourile căruia nudul este studiat. Cu această formă, verificabilă şi de profani, e familiar, ca o femeie cu un evantai. E brelocul lui de ceasornic. Sînt în expoziţia din Ateneu, nuduri studiate în toate atitudinile şi supuse coloritului armonic şi fin al maestrului care stilizează şi forma şi culoarea la nesfîrşit. Culoarea, ia într»adevăr, subt pensula pictorului Paliady, calităţi de materie preţioasă, şi o picătură de vopsea din paleta artistului face adeseori cît un mărgăritar, iar de la matul cărnii pînă la stră» lucirea unei ape uşor violete, în care se scaldă japoneşte ciucurii palizi ai unei sălcii trandafirii, această culoare are fermitate sau o netezime elastică şi profundă, sau gingăşie; o variaţie nespus de dibace şi suplă. Desenul, la rîndul lui, şi mai ales desenul, schela şi fundamentul artei picturale, pun pe domnul Paliady alături de cei mai buni maeştri din trecut. Cîţi sînt pictorii care se pot făli Ia noi cu stăpînirea desenului, mai mult sau mai puţin sofisticat, con* form unei reţete sau prejudecăţi? Domnul Paliady mai are, în arta ce*o face, carac* terul universal al tuturor marilor artişti. Fără să fie francez ori german, ca mai toţi artiştii noştri studiaţi în streinatate, el este tot atît de puţin român. Evident că dedesubtul sferei de artă în care vieţuieşte şi din care se inspiră acest pictor gînditor, este o artă întreagă, în care se pot crea calităţi naţionale de artist. Paliady se găseşte situat deasupra lor, şi ceea ce trebuie să*i măgulească pe români este că pot produce artişti care să fie înţeleşi la Bucureşti, la Berlin, la Paris, Ia New York şi pretutindeni. Căci împotriva tuturor teo* riilor, care, unele vor să naţionalizeze artele cu sila, iar altele să le deosibească după naţionalităţi, e o unitate peste care nu se poate trece şi care re* prezintă aproape la chose cn noi, ca de pildă Sfînta Scriptură. Absolut sigur este, în orice caz, că pictorul Paliady e o personalitate deplină de sine stătătoare şi un nume menit să rămîie clasic, înnafară de şcolile, de grupările, de erorile ce constituie miş* cari de stare pe loc, pierdute înnainte de a fi fost. Daca unii pictori s»au putut supăra că au fost apăsaţi prea mult, domnul Paliady ar avea dreptul să se plîngă că a fost lăudat, o spunem cu sinceri* tate, prea puţin. f9U EXPOZIŢIA ISER De pictură?. . . de desen?. . . Ni se pare greu de certificat dacă e de pictură expoziţia, sau este de desen, sau de altceva. Iser pare mai nou, şi poate să pară şi mai puţin; el este sau nu este pictor, este sau nu desinator, în orice caz mai este ceva, altceva, nu ştim ce precis, dar avem cuvinte să credem, căci o credem, demult — merge pe trei ani de zile — din timpul depărtat cînd oamenii de litere şi de gazetă se lepădau cu oroare de el, avem cuvinte să credem, în orice caz, că este un talent adevărat. Se poate, de pildă, spune, că muţi place felul cum înţelege sau cum vrea să înţeleagă el natura lucrurilor, căci este o buna parte de voinţă în ceea ce desinează. . . în ceea ce, pardon! pictează. . . pardon! în ceea ce. . . altceva. E ca şi cum nu ţuar P1 ăcea omul cu pelerină şi mustaţa stacojie. E drept că Iser manipulează materialul obişnuit al profesiunii cu furie şî impertinenţă. Linii inju* rioase încrucişează în desenul lui liniile consacrate. Hîrtia subt creionul Iui se face aspră ca tencuiala întinsă cu o mistrie de lemn, şi creionul lui loveşte ca un cui sau zgîrie ca pintenul. Un ideal, de altfel, al lui Iser, e ca portretele Iui sa fie de. . . « tinichea ». — Ai văzut portretul meu ? temtreabă expo< zantul. — L*am văzut. — Ai văzut ce bine e? Ca tinicheaua. Cînd a rostit această excelentă judecată, Iser şi*a strîns toate degetele launloc şî, frecîndude în bin rice, a căutat să*şi complecteze ideea, care rămîne, totuş, difuză. Impresiile şi comparaţiile de felul acesteia sînt specific pîctoriceşli. Printr*o alăturare burlescS şi simbolică de noţiuni şi imagini, Iser izbuteşte să raţioneze şi să califice mai bine decît domnul Mihai Dragomirescu, care împarte o operă de artă în cinci părţi şi patru subdiviziuni, civi* zibile la rîndul lor întrmn articol următor. Şi tot mam ajuns să definim cu un cuvînt ade* vărata profesie a domnului Iser. Căci nu ajunge să ai talent; omul trebuie să aibă, desigur, şi o meserie. Ce e domnul Iser? Să se ştie, mă rog, că nimic nu indispune pe acest om ciudat, care ştie cu mintea lui capricioasă să împace în litera* tură, ceea ceu este de nesuferit în pictură, extre* mele, decît titlurile comune de « pictor », de « de* stnator», nu mai vorbim de celălalt titlu, de « caricaturist», ce î se decerne ca un elogiu sufo* cant. Caricaturist, Iser nu vrea în ruptul capului să fie, chiar dacă unghiurile lui împodobesc proza valoroasă a domnului Petre Lăcusteanu — şi în* ţelegem repulsia lui împărtăşită pentru titlul lor şi de unii scriitori. Pentru Iser, trebuie născocit, prin urmare, un titlu nou, şi poate că zîcîndu*i inventator, spiritul lui ar simţi oareşcare onestă bucurie. Cititorul începe să se găsească pe calea bună: ici tinichea, colo inventator, imaginea începe sa se înfăţişeze. Şi*i adevărată. Salonul din faţa Fala* tului Regal, acoperit pînă în tavan, începînd de la parchet, cu tot ce*i mai negru în China, cu « tuş », şî cu tot cea mai alb ca liîrtie « Watman », se prezintă ca o uzină în funcţiune. La unsprezece ore noaptea, cînd nu se mai mişcă pe Calea Vie* toriei decît Hacăra becurilor de gaz, în expoziţie e un zgomot infernal, de turnătorie. Dacă ar fi numai asemănarea exagerată a portretelor care « stau să vorbească », încă ar fi destulă tăcere, dar e mai mult şi mult mai mult, un strigăt universal. E revolta desenului cu cerneală neagră. Iser ne face şi această impresie, ca a descoperit alfabetul uralelor unanime. în sala Iui de expoziţie s#ar putea dansa şi, hora spartă, pasul cocoşat, săritura surpată, învîrtitura pe cot, pe genunchi şi în eres# tetul capului, ar fi acel altceva careu arta lui Iser, violentă şi totuş de gheaţă. Iser e învinovăţit, şi nu cu desăvîrşire pe ne# drept, că a fost influenţat mai mult de pictorii noi dccît de pictura veche, tradiţională: că se înrudeşte prea mult cu cîţîva maeştri prefuturişti, care văd verdele — albastru, roşul — galben, viole# tul — portocaliu, dreptul — strîmb, ovalul — pătrat şi, în sfîrşit, toate cele — întrmn fel în toate felurile cele cu totul într#altfel, transpuse după ochi poate, uneori, dar de cele mai multe după o filosofie. Adevărul este că s#a ivit în conştiinţa modernilor, care trăiesc puţin şi nu mai cred, ştiu ei de ce, în posteritate, un divin dezgust pentru trecut, din pricina, desigur, a prea marei lui armonii şi dis# cipline. Şi s#a ivit şi o estetică a picioarelor în sus, o presiune de a dogi vasele întregi şi de a întregi cioburile răzleţe. în anul 1913 s#a cam încheiat deocamdată acest interesant intelectualism de raz# vratire, care face ca totul să purceadă exclusiv dîntr#un raţionament şi cîteva teoreme. Probabil că a fost o senzaţie cum că s#ar fi descoperit arcana mare a talentului şi a originalităţii. Oricum, această mişcare în sus şi rupere de lanţuri noi este însemnată cu cîteva nume care hotărăsc o epocă în artă. Dar ce vroiam sa spunem? Ni se pare că ne#am încurcat. Intenţia noastră era, negreşit, să repetăm că influenţele nu fac dccît să grăbească desfăşu# rarea talentului. Şi mi se pare că am fi voit să mai strecurăm ceva în insinuările noastre, anume că acest talent al lui Iser suferă de voinţa Iui Iser, care ba jugulat, care ba dat o teribilă orientare, definitivă ca un brînci, şi se uita de sus, sau de jos, cam unde arc să ajungă, căci de ochit pare că a şi ochit, şi pare ca şi nu. Dar ce importă? Asprimea lui Iser mavea nevoie de şcoală şi de maeştrii care să bo trezească Iser întreg c aspru ca un băţ, băţ cu noduri, în inimă şi pe dinafară, şi dacă el mar fi desinat, şi ar fi scris, el ar fi scris cum desinează, ar fi scris. . . tinichea si nichel, si dacă nici mar fi desinat, nici scris, ci ar fi zidit case ori ar fi exploatat păcura şi păduri, aşa ieşeau şi hotelurile, şi petrolul, şi scîndurile lui. Să ne repezim acum şi să desprindem pe nerăf suflate trei rame din păreţii expoziţiei — cu toate că le*am putea pe toate desprinde cu plăcere. O femeie roşie cu un cîine galben, lingă o masă verde, un pastel ca o majolică, sau ca un email. O biserică turceasca printre case, minaret negru între coperişuri ude — desen. O perdea de frunze Îjeste un minaret, mi se pare, desen. Şi adăogaţi a aceste trei lucruri admirabile, cîte alte lucruri admirabile, dar care par mai puţin noi decît acestea trei, mai puţin ele însele. Căci atunci or trebui să intraţi în desene, toate frumoase, ca într*o baie, şi să le consacraţi pe toate. în prima odaie, acolo unde domnul Iser face front pictor rului Bassarab, remarcabila femeie dc cărbune, careţi arată numai profilul şi capul, trebuie nea# părat reţinută pentru o colecţie selectă. O singură serie de tablouri ne displace pozitiv, friza salonului Iser — tot, care ne supără. Ne displace coloritul, ne displac formele, ne displace graba cu care au fost aruncate în viaţa plină de frumuseţi. Dar să nu insistăm prea mult, căci incompetenţa noastră în materie de artă ar putea să transpară şi să ne facă de ruşine. De la Iser, pictorii noştri, sau mulţi dintmnşii, nu ştim dacă au ce învăţa; dar pe noi nereţuiască talentul şi dumnezeiescul dar de*a face urne şi lumină cu trei degete şi un creion. 1 o 1 } IDOLII PROŞTI Mania statuilor începe să înflorească şi la pro# vinciali. îndată ce un tîrg oarecare renunţă Ia petrol şi*l înlocuieşte cu gaz ori electricitate, locui* torilor lui de căpetenie li se năzare că le mai lipsea ceva: o statuie. Simetria stîlpifor de telegraf şi de lumină, cere probabil asemenea podoabe. Atunci creierele distinse din localitate se apucă să cugete, o statuie cui i se cuvine. Cîntărindu*şi meritele excepţionale, negreşit că fiecare din cetă* ţenii urbani îşi dă prea bine seama că lui; dar pentru că fiecare ţine să treacă de virtuos, pro* resînd, între virtuţi, mai ales modestia, despre care citeşte în jurnal că e lucru biografic, şi pentru că infamii adversari se vor opune, prîntrm consimţire secretă, pornită din acelaş sentiment, se dă prefe* rinţă unui mort. Şi înşişi morţii sînt aleşi cît mai bine morţi, cît mai bine depărtaţi. Ştefan cel Mare, de pildă, nu se înrudeşte cu niciun consilier co* munal; conservatorii nud pot acuza de takism, liberalii nu*i vor ţine memoria de rău, că el ar fi fost un ciocoi. Căci toate partidele din urbe tre* buiesc să se unească întru glorificarea fiului ei sau al ţării. O! urbe*mamă şi monument#copil! Âşa se întîmplă ca într*o bună zi de călătorie într*un oraş cu liceu, muzeu, palat administrativ şi catedrală, înnoţi în noroi pînă Ia fese şi admiri o statuie de piatră sau bronz. Oraşul mare trotuare, hotelurile cabinete, restaurantele mîncare, casele lui sînt mucede, cetăţenii trăiesc ca şoarecii şi ca muş* tele. tn schimb, o statuie uriaşa binecuvîntează cu mina de marmură pură, de pe un soclu de granit, muşuroiul de moloz şi de gunoi. Calamitatea formidabilă a acestor orăşele este că statuile lor sînt nişte ignobile caricaturi, de care nici trecutul mare de ce se bucura, şi că viaţa acestor statui este eternă. Cînd civilizaţia, subţiată, va fi determinat încet, la populaţie, permanenţa unui simţ de artă, momîîa va fi îmbătrînit îndeajuns ca să capete drepturi de perenitate, care, înnădite cu fantoma tradiţională a personajului, său dea un caracter ca şi divin. Astăzi domnul Ghiţă Popescu, fruntaş al « comerciului » din Tîmpeşti, ridică o statuie lugubră unui Domn, şi mîine azvîrlirea ei la rebuturi va provoca poate revoluţii, vărsări de sînge, $*a legiferat că nimeni, afară de Stat, mare dreptul să fabrice bani. Pentru ce poate oricine avea dreptul să comande o statuie? Poate fi falşi* ficare mai mare şi mai durabilă decît a bunului* gust? La Craiova se proiectează ridicarea unei statui lui Mihai Viteazul Ba ceva mai mult: numai peste cîteva zile sc şi pronunţă juriul care va examina lucrările concurenţilor. Cum e compus acest juriu e;o chestiune care necesîtează o întreagă satiră. Dar cum a procedat ca să ajungă pînă aici juriul artistic al Craiovei, încape în cîteva rînduri. El a « decis » să se ţie un « concurs », avînd grijă să nud facă nicio publicaţie. S?a şoptit la urechea domnului Paveîescu Dimo că e rost de parale, să*şi pregătească ipsosul pentru comandă. Acelaş lucru a fost şopţit altui stricător de materiale, sculpto* rului Iordănescu. Ceea ce face că se va reduce concursul Ia doi unici concurenţi, care vor fi fost împăcaţi de mai înnainte. E o exploatare în toată regula! Nu se dă în întreprindere şi pavajul? De ce nu s*ar exploata în acelaş fel şi furnitura celebri* taţii? Sculptorii, printre care vegetează tineri cu talent şi fără pîine, că se va ţine « concursul» au aflat exact în ajunul lui, acum — şi unii clin ei cred că se poate, printrmn denunţ în presă, dobîndi amînarea acestui concurs la o dată cunoscută publi* cului şi tuturor sculptorilor români. Artiştii sînt nişte naivi! 1914 LUCHIAN în februarie, în cufînd, pictorul nostru cel mare va expune la Ateneu, alături de Dărăscu, pictorul nostru pe caresl vom mîngîia numindurl cel mai mic . . . Luchian ar putea sătţi dea cele mai grave aere de magistru ţi să pontifice din jilţul lui, în care natura sălbatecă ba aşezat, frînt în două şi totuş neînvins, ca o distincţie şi ca o răzbunare. După victoria geniului de o bogăţie adîncă şi numeroasă — şi viguros, şi delicat, şi elastic; după ce şna stabilit în istoria artelor româneşti un Ioc definitiv, iar între pictorii mondiali ai epocii de*aşişderea unul, Luchian ar fi putut, ca alţii din colegii lui, ajunşi dar nuli, să inaugureze o mască de nazuri şi un nas imperial. în fotoliul Iui de glorie şi suferinţă — şi cum ar merge una fără alta? — Lu* chian a rămas acelaş om afabil şi simplu din desenul de mai sus, creionat în faţa oglinzii, pe vremea cînd, înnalt şi masiv, el privea lumina în picioare, şi planeta încă nu*şi pierduse, pentru talpa lui atletică şi pentru agilitatea călcîiului său de aler* gător, echilibrul. De i se va încerca vreodată portretul în cuvinte, biograful simţirii acestui artist neasemănat va putea începe săd scrie cu o închinare pentru spiritul lui tolerat, pentru sufletul Iui primitor ca o casă albă, prieten al tinereţii şi al talentelor nerecunoscute de burţile verzi şt uscate ale artei. Luchian este, mai mult decît mulţi pictori, omul artei sale. Pentru tablourile lui el e ceea ce*s fluturii pentru cîmpie, ale cărei culori se reproduc pe pînza aripilor albă. Dacă trupud muncit de toate sfintele dureri, nu este de catifea şi mătase, ochii lui Luchian, iluminaţi de o flacără vastă, poartă întmnşii stofa strălucită a tuturor tablourilor lui. In casa din strada Primăverii, un schit, el tot ce mai poate vedea din natură sînt florile, în interpre# tarea cărora Luchian îţi pune toată pasiunea, mărgb nită în clocotul şi alergarea ei impetuoasă prin universul pămîntului, de patru păreţi de oraş. Pentru el floarea vine ca un mesaj al acestui pă* mînt care rodeşte şi cîntă departe de fotoliul lui şi, înlăuntrul cîtorva buchete de mac sau micşu* nele, îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri şi dobitoace. De aceea florile lui au o expresie atît de stranie şi de aceea Luchian va rămîne artistul lor, şi ca şi stăpînul lor. O strîngere de nună care*i ca o sărutare, întîin* pină pe cei ce trec şi se abat pe la el — şi veselia cinstită şi sănătoasă a omului cu conştiinţa înnaltă. Căci solitarul din jeţ aduce şi în suferinţă o probi* tate dumnezeiască şi, mai dărîmat trupeşte decît oricine din cei mai învinşi, el nu găseşte său facă vieţii nicîo mustrare, şi socoate că şi suferinţa e un prilej mai mult de a iubi pentru cît este de frumoa* să. El nu cunoaşte sentimentul bas al deznădejdii şi laşitatea tînguirii. Atîta timp cît degetele lui mai pot mîngîia fiinţa unei garoafe şi nările lui primi mirosul viu al unei flori, Luchian e mulţumit. Niciun om nu ne*a dat pînă azi, afară de Pascal, senzaţiile pe care le cunoaştem privind în viaţa lui Luchian, din ultimii ani, frumoasă în deplinătatea ei, cu inspiraţia smerită, naivă şi infinit nădăjdui* toare, a lui Verlaine, în Sagesse. Şi pentru Luchian noi nu ne putem împiedica să avem o admiraţie ce tine mai mult de închinare decît de artă. t i 9 1 4 OCTAV BÂNCIL Pictorul Octav Băncilă, din Iaşi, şba deschis as» tăzi, la Ateneul Român din Bucureşti, expoziţia de tablouri, pe care au anunţat#o ziarele la timp. Fost bursier al Statului în străinătate, unde nu şba pier» dut vremea şi a dobîndit acea putere de grai pic» tural care face tăria picturii lui, domnul Băncilă la întoarcerea^ în tară s»a resemnat să nud fie recom» ► pensata stăruinţa — ca să nu zicem valoarea — de» cît mediocru. Statul, care îl întreţinuse în străină» tate pentru folosul mişcării artelor în România, ba făcut cadou o catedră de profesor de . . . caligra» fie, atunci cînd ar fi putut, cu aceeaş ciudată potrb vire, sud numească arhivar de judecătorie sau moaşa. Depărtat la Iaşi, unde, luptînd cu toate greută» ţile, avu totuş liniştea să se reculeagă şi să gîndească, pictorul Băncilă munci, răbdător şi senin, şi departe de a amorţi ca mai toţi devotaţii vremelnici ai marelui dezinteres ced arta — de la noi — el în» vinse înţelenirea provincială cu descurajarea ei vino» vată şi adaose inspiraţiei lui o notă de îndrăzneală de apostol. Răscoalele din 1907 şi tragedia lor mau prea ten» tat pe artişti, care înţeleg că înnainte de toate un oportunism inofensiv şi o dulce laşitate se împacă mai bine cu interesele fiecăruia. Literatura singură s*a inspirat întrucîtva, — atît de puţin, — de la vîrtejul de energie şi sînge al anului 1907. în pic» tură, însă, tăcere. Ţărani, da; ţărănci, evident; Gri» 142 gorescu a scos ţărănimea la lumină. Dar ţăranul de duminică şi ţăranca gătită de praznic. Din sufe» rinţa, din jalea, din pasiunea ţăranului — nimic. Octav Băncilă a văzut pe ţăran izbit de gloanţe, ucis pe pămîntul lui — şi ba zugrăvit aşa, £ drept că o expoziţie a lucrărilor lui, cu prilejul unui concurs pentru o catedră dc arte*frumoase, a ener» vat atît de mult pe unii, încă neîntorşî din spaima şi cruzimea răscoalelor, încît, uitînd valoarea artis» tului şi neţinînd seamă cel puţin de o elementară decenţă faţă de eforturile unui talent real, au pri* mit, în presa cotidiană, opera lui cu articole veni» noase şi pătimaşe. Dar, după o deprindere veche, talentul răzbeşte cu atît mai viguros cu cît sînt piedicile ce i se pun mai mari. Şi Octav Băncilă verifică la rîndul său acest adevăr. 1914 EXPOZIŢIA LUCHIAN Viaţa tuturor artiştilor care au însemnat ceva nou, a fost, din partea publicului, sa sufere înto* dea una neajunsuri. Omul şi criticul normal duş# mănesc puterile naturii de*a zămisli la infinit. E o întreagă şcoală, ca să zicem aşa, frecventată de mai toţi dezamăgiţii prin creier, care priveşte originalitatea talentului ca un lucru foarte suspect şi nu e departe să proclame dogma mediocri* tatii. t S*ar părea că noutatea unei sensibilităţi trebuie să atragă numaidecît scriitorului simpatiile entu* ziaste ale cititorilor şi criticii, atunci cînd lucrul se petrece cu totul într*altfel, ca şi cum tinereţea artistului, noumăscut în ultima floare de primă* vară, trebuie să jignească, şi seninătatea sau pasiu* nea lui să revolte. Ceea ce contribuie Ia acest exces de ingratitudine intelectuală faţă de voioşia geniului e în bună parte aşamumita cultură, care, cînd este o cultură de formule, trebuieşte lepădată şi dispreţuită ca tot ce*i îngrădire şi falsificare. Valorile acestei culturi concep arta teologal, ca o balanţă, pe care orice adaos o face să*şi piardă cumpătul şi să se răs* toarne. Pictorul Luchian a trecut prin epoca unei con* testări generale şi i*a gustat toate plăcerile, i*a auzit toate gemetele şi a înregistrat tumultuoasa mîrîială a detractorilor lui. Anecdotele pe care artistul le poate povesti, din jilţul infirmităţilor lui actuale, 144 aducîndufşi aminte de luptele lui, date cu ţigarea în gură şi cu braţul răsfrînt subt bărbie, sînt de multe ori extraordinare şi pot sluji nu numai unui studiu despre intelectualitatea esteţilor români, dar şi de document moralităţii secrete a sufletelor culte din societatea noastră de ieri, şi am putea zice şi de azi. în sala de tablouri, deschisă acum cîteva zile, e o afluenţă fără seamăn. Inamicii artistului se gră» besc să facă amendă onorabilă şi să se schilodească în omagii. De atîtea ori li s»a spus, şi pe un ton şi pe altul, că expozantul e un mare artist, încît au ajuns să o creadă şi ei, cu aceeaş docilitate cu care au crezut acum zece ani Contrariul. El se strecoară printre tablouri şi iau poze, unii de baiu» cinaţi, alţii de experţi. « Ofi oue c’eat admirable ! », răcneşte cîte un suav imbecil. Misterioşi, pătrunşi de undele transcendente ale lui Luchian, ei vin spre dumneata şi îţi explică pe larg, cu propriile dumitale cuvinte, proporţiile de geniu şi viziune ale pictorului, şi uneori ar fi dispuşi să te şi corn» bată. Cu o satisfacţie diavolească cerni toată această y lume care murmură între florile lui Luchian în» tr»un continuu extaz, ca de liturghie. Şi admiraţia se face act. în cîteva zile, aproape toate tablourile lui au fost vîndute. E mulţimea de todeauna, în stare să ucidă pe Sfîntul Ştefan cu pietre pentru că a vorbit prea frumos, şi apoi s㻺i înmoaie batis» tele în sîngele lui ca să le atîrne subt candela icoanei. Dar e o mulţime parfumată, luxos îmbrăcată. Ca la dentist şi ghicitorul în cărţi, în uşa expoziţiei stau cîte douăzeci de automobile. Ce poate găsi atît de admirabil toată această lume la un artist care, în ziua paraliziei lui, istoria va spune că era muritor de foame? Ei, foarte simplu! Nimic. E o Bursă a tablou* rilor care a făcut să crească valoarea lui Luchian, în cîţiva ani, la quadruplu. Şi cum Luchian e un artist care, orice $*ar face, rămînc definitiv, cine nu doreşte să facă un plasament avantajos? Căci cumpărătorii convinşi, în stare să fie convinşi, sînt prea puţini. Ceea ce ne amuză în special e vocea presei, care, subt penele cel mai mălăieţe, ţine să aducă pic* torului laude tîrzii. Aprecierile cele mai comice în frazeologia cea mai bîlbîie măsoară valoarea acestui artist nemăsurat de puternic şi foarte nepo* trivit cu mediocritatea şi prostia admiratorilor lui de astăzi. Dar, în sfirşît, nerozia are o calitate în slăbi* ciunea ei, de a fi convinsă, şi trebuie să felicităm respectuos pe Dumnezeu că a răspîdit*o cu atîta generozitate pe această planetă, unde pictorii zu* grăvesc tablouri care trebuiesc vîndute şi plătite cît mai scump. Pe lîngă prietenii vechi aî artei lui, pe lîngă cunoscătorii prin evoluţie, din impresii sau intuiţii, cei care întăresc credinţele despre Luchian sînt pictorii, şi pictorii cei mai buni, aceia care mau să se inspire din resentimente şi din josnica invidie ca să judece pe unul dintr*ai lor. Entuziasmul acestora pentru Luchian nu cunoaşte margini. Ei sînt uimiţi de simplicitatea, într* adevăr incompa* rabilâ, a tehnicei lui, la care a putut ajunge mul* ţumită unei preocupări de toată secunda, unui devo* tament de pustnic inspirat. Luchian a putut atinge perfecţia sufletului chî* nuit, abstracţia superioară, care face pe pictor să vadă universul numai ca un pictor şi pe medic numai ca un medic. într^o asemenea stare de sen* sibilităţi se poate găsi pe sineş întreg un tempera* ment. Luchian e ridicarea tuturor energiilor lui şi concentrarea lor într*un singur punct. Aşa şi*a făcut Iisus minunata lui predică de pe munte; aşa şi;a scris NietzscKe cele mai viguroase pagini, în cîteva zile; aşa a cucerit Napoleon. Tablourile lui sînt numeroase. Alături de cele din urmă, el expune încercări mai vechi, şi din toate se degajează aceeaş unică personalitate. El nu tăgăduieşte astăzi ceea ce a putut face cu un an sau cu cinci ani mai devreme, O perfecţiune în oarecare sens lentă se schiţează, şi unele din atingerile lui cu pensula de culoare, ca de pildă cele trei»patru acuarele ale sale, abia aruncate pe o foaie de hîrtîe, intră în capacitatea adîncă a tuturor celorlalte tablouri. Simplicitatea desenului, redusa la elementar, răs* punde coloritului nou şi ciudat, care presupune o tradiţie de culori neînchipuit de bogată, şi aşezării subiectului în cadru. Locul însuşit de figurile lui Luchian în cuprinsul pînzei e singurul cel adevă* rat şi just. Cînd îl preocupă un subiect, el i*a şi văzut cel mai decorativ şi mai frumos orizont. Cu un lucru de nimic, o oală, un buchet, o scoarţă, umple un tablou, fără sad încarce, şi zămisleşte o viata si o emoţie. > > > Vopseaua lui pare de carne simţitoare. Sînt vii stofele cu care îşi scrie impresiile; e viaţă şi bucurie în toată lumina care curge din mîna lui fermecată-Unde îi trece pensula sau pastelul, se trezeşte nu; maidecît materia chemată să cînte. înlăuntrul cu; lorilor lui bate ritmul mare care rostogoleşte eterni; tatea, ca întrmn vis îndoit. Frumuseţea artei lui Luchian refuză o analiză şi se opune unei judecăţi. Ea trebuie slăvită ca în cîntece natura şi femeia iubită . . . Numeroase bilete albe indică pe cumpărătorii tablourilor lui Luchian. O singură cartă lipseşte, a Statului. Atragem, acum cînd alegerile au trecut, atragem atenţia domnului I. G. Duca, ministrul de Instrucţie Publică, asupra expoziţiei lui Luchian. 147 Pinacoteca geme de nulităţi şi de tablouri ce vor trebui odată aruncate la pod. Pinacoteca are însă neapărată nevoie de tablourile Iui Luchian. Junele ministru desigur că n*o să uite rolul Pinacotecii noastre, lăsînd?o să fie înstrăinată la particulari opera Iui Ştefan Luchian, marele maestru al pic* turii naţionale. i N. DÂRĂSCU Pentru expoziţia Iui, Ştefan Luchian are un to< varăş. Asocierea dintre maestru şi cel mai tînăr din cei mai de seamă pictori, a făcut pe unii să vadă între dînşii o afinitate dinastica, şi în Dărăscu un fel de prinţ moştenitor sau un fel de predicator în care şuar fi pus nădejdea un fel de arhiepiscop, în ced priveşte pe Luchian, un titlu bisericesc i se potriveşte în special; infailibilul «Babacu» este şi va rămîne multă vreme sanctissimul Papă al picturii româneşti. Dar, atraşi de lumina mai mult decît de forma, între aceşti doi artişti, deopotrivă de sinceri şi entuziaşti de arta lor, numai culoarea este o afinitate reală. Dărăscu ocupă prima sală a expoziţiei. S#a văzut din expoziţiile trecute predilecţia Iui pentru lucruj rilc zărite din depărtare, şesuri, ceruri întinse, ma< rea şi văzduhul. Un peizaj la Dărăscu se compune foarte simplu, din cîteva tuburi de vopsea sleite cu sens pe*o suprafaţă de pînză. Mai mult indicaţii, o strecurare rapidă printre fizicul naturii, pe cared abstrage, îl face impalpabil, îl scufundă în groapa nemăsurată a luminii. Un peizaj de Dărăscu, lucrat cu pensula mare sau cu buricul degetului înnămo# Ut în culoare, e savuros ca o tartină de unt, ca o tartină de unt şi miere, din care muşcă dinţii de cristal şi gura de carmin a unui Făt*Frumos dolofan şi peltic. Deocamdată, « genul » lui Dărăscu a surprins. Publicul ar fi dorit să vadă detaliile scoase violent la faţa şi Unse minuţios cu penajul, ca nasturii şi jartierele altui pictor, Emitian Lăzărescu. Fumul unui coş de locomotiva, aruncat paralel cu trenul în vîntul ce»l răpeşte, e la Dărăscu o panglică frîntă şi îndoită în cîteva puncte, cenuşie. Gaze# tele ar fi dorit ca Dărăscu să copieze moleculele fumului şi sad fabrice îngrijit ca un ciorap. La a doua expoziţie surpriza a fost mai mică, şi pictori ca Iser şi Ressu declaraseră cu competinţă că acest nomvenit din Apus, care trăise pe coasta mărilor franceze şi îşi împiedicase genele în paîn» jenişul cerurilor, era un pictor de talent. De altfel şi pictorul şi»a strîns tot mai mult urzeala tabloului pînă să ajungă să acorde obiectelor o atenţie nouă şi să întîrzie în modelarea lăuntrică a unei culori. De astă dată Dărăscu expune în mare parte acuarelă şi, mai puţin intelectual în expresie, el caută, şi mai mult decît în trecut, efecte de pito» resc şi se apropie mai botărît de înfăţişarea reală a naturii, campestră şi de sine stătătoare. Dărăscu are pentru pamînt o dragoste de ţăran, sau mai bine zis de latifundiar sincer şi localnic. Parisul, în care a învăţat timp de cîţiva ani să aleagă şi sa scruteze franţuzeşte, cu simplicitate cultă, n»a izbutit să altereze rusticismul puternic al sufletului inteligent şi frumos care răspunde în colţul tablou» rilor la numele acestui artist. Dărăscu uita, cînd zugrăveşte, viaţa de pasiuni a oraşului şi lupta sîngelui cu industria vieţii moderne. Din Paris el iese cu pasările şi se coboară în plocatul ierbii aşternut pe malurile Senei, rede» venită apă curgătoare. Şi din Paris, el călătoreşte departe, se opreşte pe Coasta de Azur, ia note pe ţârmii Italiei, schiţează în Veneţia. Dărăscu e pîcto» rul nomad şi alergător. Şi nu mi se pare că el va fi atras vreodată de studiul oamenilor pentru firea lor şi individualitatea lor, întraltfel decît ca de o curiozitate sumară faţă de nişte robi mărunţi ai celor patru sezoane, adăpaţi cu apa dobitoacelor şi hrăniţi cu pîinea soarelui trecător. Oricît s*ar fi. modificat într»un sens Dărăscu, pe care noi îl avem ca pe un pictor de netăgăduită valoare, el ramîne oglinda mare, profund cuprin» zătoare de lumină. Culoarea. E facultatea lui de»a deosebi lucrurile după culoare, cum deosibeşte muzicantul viorile după rezonanţă. El concepe şi gîndeşte în culori. Dacă ar fi scris în loc să picteze, Dărăscu ar fi fost un poet strălucit al luminii şi ar fi contribuit să facă ridiculă activitatea literară a atîtor neputincioşi verbali care afectează vopsea şi cîntec în strofele lor. Pînă la Dărăscu, de culoare s»au slujit toţi pic» torii noştri, dat fiind, după La Palice, că nu se pot face jumările fără ouă. Dar afară de Luchian, care în culoarea lui obţine tonuri extraordinar de lumi* noase, ceilalţi pictori îşi făcuseră o regulă din a întuneca sistematic vopseaua şi a tinde de la alb la trandafiriu stăruitor către unicul cenuşiu. Dă» răscu, nu cel dinţii pe lume, dar cel dintîi în Bucu* reşti, părăseşte tradiţia şi întrebuinţează culoarea fabricantului pură, aşa cum iese din tub. Pe lîngă că pictura cîştigă, mai ales la peizaj, o căldură nouă, Dărăscu demonstra relativitatea culorii. Negrul era o dogmă pe care o învăţaseră pictorii şi o respectau ca un bun sacru. Era cultura vacsului, intensă. De aceea Dărăscu a fost mizerabil primit între pictorii care nu se puteau despărţi fără sfîşiere de inimă de negrubanimal. I sam fi aşteptat, ei au fost chiar influenţaţi de Dărăscu, şi uneori pînă la confuzie, Pentru Dărăscu e, desigur, un succes; fără să negam că şi pentru pictorii care au înţeles efectele ce pot fi scoase din paleta lui e un merit. Şi un astfel de succes la un pictor atît de tînăr este un preludiu de mare personalitate. Publicul iubeşte azi pe Dărăscu. Admiraţia pen* tru acest artist subtil şi inspirat se manifestă, ca şi faţă de Luchian, printrso vînzare apreciabilă, care credem că se va încheia şi cu un succes bănesc demn de pictorul nostru, chemat de mările şi vîn* turile continentului să le urmărească tot mai mult şi cu mai multă putere pe marginile continentului. 1914 THEODORESCLbSlON, GROPEANU etc. De un singur lucru nu vor avea să se plîngă pictorii noştri, de lipsă de clientelă — trebuie să fie laitmotivul tuturor cronicilor noastre. Expozanţii care şi*au strîns tablourile după o vînzare mediocră, sînt singuri vinovaţi că n*au « desfăcut» de zece ori mai multe bucăţi decît au j vîndut. Rău instalaţi, în case dărăpănate, în loca* luri dosnice, ei n*au putut fi supăraţi afară din cate că publicul nu s*a prea îmbulzit în faţa operelor lor. Pictorul n*ajungc să fie un excelent artist, el trebuie să dobîndească şi spiritul de observaţie şi de vitrină al bunului negustor, şi după studiile şcolii de bele*arte, după călătoriile Ia Roma, la Paris, Miinchen, el va face bine să iasă în piaţă, să contemple etalajele, prăvăliile, să ştie pentru ce o marfă se vinde mai mult decît alta, pentru ce*i vînduta mai bine întrmn magazin decît într*altul, şi arta să fie, astfel, dublată de un curs de publicitate. Pictorii care expun în condiţii mai rele decît ne* gustorul de ghete sau rufărie sînt numeroşi — ar fi o indicaţie suficientă despre calitatea dominantă a artistului în simpla considerare a gustului exte* rior de galantar. Din momentul ce părăseşte atelier, model, cu* loare, pînză şi artă pictorul trebuie să*şi încalţe călcîiul cu aripile agere ale prietenului Mercur si să facă abstracţie de atelier. Mai ales cînd expune, acea lună de zile în care se transformă în negustor, resursele lui de etalogist trebuie să primeze. Pictorul are o întreagă organizaţie de făcut şi ar trebui scris, pentru uzul lui, Manualul Corner» sântului Priceput. Pe lingă că sala trebuie aleasă cu o îngrijire deosebită, decorată, înfrumuseţată, el are de compus catalogul, în genere urît şi meschin şi de dus o campanie premergătoare. Afişele vor fi cît mai căutate, mai simple şi mai atractive (pictorii noştri împing nedestoinicia pînâ a se lipsi cu regularitate, de afiş, un admirabil mijloc de propagandă). Intrarea expoziţiei va fi gătită cu plante, cu ghirlande. Un covor violet, albastru sau roşu, va întîmpina pasul somnolent al doamnei care se pregăteşte scoborînd din maşina de alergat, să intre, între două tulpini de leandri trandafirii. E decent ca localul să nu inspire reflecţii de mizerie şi canapele şi fotolii adînci să fie aşezate în zigzag printre tablouri. Decoraţia poate să evoce salonul privat, al unei case bogate. Toate aceste preocupări de lux pot fi uşor satîsfă* cute, odată ce localul a fost ales. în schimbul unei reclame discrete înfăţişată, pe cîteva cartoane distribuite prin mobilier, casele de comerţ din Bucureşti pot furniza toate saloanele de pictură. Apoi, pictorul trebuie să se îngrijească de invi» taţii şi de presă. Felul cum se fac invitaţiile, bucăţi de hîrtie tipărită, fără măcar două culori, şi cu erori de tipar din belşug, ne»au jignit de cele mai multe ori. Pentru presă, pictorul trebuie să îngrijească din vreme să aibă fotografii şi mai ales desene, care pe lîngă că înfrumuseţează textul unui articol reclamagiu, atrage atenţia cititorului distrat asupra pictorului expozant. Un lucru care iarăş trebuie studiat, este numele. E cu neputinţă să te cheme Popescu în pictură; iar dacă Grigorescu a izbutit să vîndă mai mult, la bătrîneţe, nud exclus să se caute între cauzele tardivului său succes si res< pectul pentru numele familiei, din cele mai comune. Dacă am căuta în istoria artelor şi a ştiinţei vom vedea că numele banale mau însemnat niciodată nimic decît foarte excepţional şi că există o mistică şi o astrologie a numelor. Luchian, Ressu au avut norocul să se cheme din născare frumos. Dărăscu e iarăş un nume cu oarecare originalitate, şi poate ca succesul lui încă relativ se datoreşte şi numelui său care aminteşte o localitate şi un gen de ceapă, nud vorbă ilustru. Iser şi*a ales numele cu o minu* nata pricepere a legii de muzicalitate. De altfel, cînd este vorba de negoţ — şi expo* ziţiile nms decît nişte prăvălii — pictorul cîştigă să fie mai mult un excelent comtswoyageur şi un artist mediocru. De pildă, domnul D. Gropeanu, care, atunci cînd se credea că epoca de vînzare s*a oprit la expoziţia LuchiamDărăscu, a vîndut de. treizeci şi cinci de mii de lei în cîteva zile, pricepe mai bine decît alţi mulţi pictori, mult mai dotaţi, drepturile publicului de a fi încîntat şi indus . . . în artă. Interesul ca publicul să cumpere cît mai mult nid revendicăm şi noi, umili cronicari de artă ai unei mişcări variate şi fără sfirşit. Cînd un pictor vinde mai mult este ca şi atunci cînd un autor cunoaşte succesul scenic. Noi putem vorbi mai viu şi mai adînc de mediocritatea lui, ne putem face datoria în libertate, pictorul găsind o compen* sare destul de puternică şi de întinsă care său bucure şi moralul, în vînzare. Omenescul nostru mare să ne împiedice mărturisirea limpede şi întrea# gă a impresiilor culese. întrmn fel ne vom exprima asupra unui scriitor cu capul vîrît întrrnn joben şi cu totul într*alt fel despre un poet în petice şi rosaturi. Este desigur nedrept, dar imaginea nefericirii fizice umblă neîncetat prin urzeala reflecţiilor noastre şi ne strica firele pe care le încruci* şam. în ultimul timp, într*o condiţie sau alta din cele schiţate mai sus, publicul a putut lua cunştinţă de diverse expoziţii. Aşa a fost de pildă expoziţia unui domn Mogoş, căpitan, care nemulţumit cu trei trese de aur ar voi să înşele şi a reuşit să înşele timp de mai mulţi ani opinia adăugîndmşî pe mînecă o tresă de vopsea. Numai că portretele domniei sale, din nefericire lipsite nu numai de orice originalitate dar măcar de posesiunea tehnicei elementare ni s»au prezintat ca nişte mîzgălituri copilăreşti. O expoziţie într*o prăvălie din strada Franklin a avut domnul TheodorescmSion, care se împon triveşte gustului public, sistematic şi, întarîtat de concepţiile sale proprii, să se creeze cu orice sacrificiu într#o artă nouă, în care intelectualismul păgubeşte adeseori expresiei artistice, dar în orice caz însoţeşte unele din tablourile domnului Theo* dorescusSion cu o ritmica oarecare şi le face, mai mult sau mai puţin, pe toate interesante. Domnul TheodorescmSion se găseşte în orice caz întrec epocă de incubaţie, poate lungă dar poate că şi făgăduitoare de roadele unei personalităţi. Domnul Florian expune în « Rotondă » şi a vîm dut în « Rotondă » tot ce se pare a fi fost oarecum mai puţin slab şi mai puţin rău confecţionat. Din pînzele rămase desenuri nedesinate şi cu* lori necolorate cronicarul iese fără păreri, dar s*ar zice mat înclinat să conteste decît să bată din palme, şi atîta tot. i 9 t 4 BALTAZAR Sînt clipe în care uîtîndu*te cum ţîţele negre ale copacilor, atraşi de azur, pleznesc cu o durere voluptă, cum mugurii băloşi de mierea subtilă a pămîntului se desfac, te gîndeşti la toate privirile care s*au ridicat spre ei, şi ţi se pare văzduhul plin de ochii luminoşi ai omenirii şi acoperit cu draperia tor brodată cu pleoape. E ca o sărbătoare liniştită a paşilor ce $*au pierdut, a sufletelor care*au zburat, a oamenilor care*au pierit, rotogoale lîcă* ritoare de aburi. întno asemenea zi, urzită prin ramuri, abia deco* rate cu cîtem mînjitură pură de floare, într*o zi de castani, de sălcii, de piersici, de mestecăm albi, cu sunetul celor dintîi aripi, aruncate din fundul ceru* lui peste noi, într*o asemenea zi, idealistă şi nespus de gingaşă, ne*aducem aminte de pictorul Baltazar. Acest om negricios, cu barba pînă Ia ochi, tăcut şi posac ascundea tot atîta lumină în sufletul iui, cîtă deşartă în primăvara noastră şi peste mormîntul Iui, Mediterana Tăriei. La deschiderea expoziţiei de pictură a «Tine* rimii Artistice » trebuie să ne aducem aminte în rîndul întîi de Baltazar, cel mai tînăr dintre artiştii noştri morţi şi cel mai puternic talentat. O părere de rău, care revine adeseori şi îndeobşte în zilele senine şi aşternute cu mătasă aurie, ne sileşte să scrim, încă o dată, numele lui Baltazar, aceea de a*I fi cunoscut în copilărie şi de a nud fi cunoscut decît după moarte. Ne amintim desenul lui, un marinar cu beretă, de care, desinatori şi noi pe vremuri, eram, noi şi pictorul Steriadi, atît de geloşi în băncile noastre pentru proporţiile lui exagerate. Ciucurele beretei avea mărimea pumnului, nasul marinarului pro# porţii întreite decît natura, iar personajul întreg, desinat cu creionul, vreme de şase luni de zile, cu o tenacitate înfiorătoare, mergea pînă la piept. Baltazar îşi pusese în copia acestui desen «cu umbre » toată nădejdea — şi în sfîrşit eroul mării ieşi pe hîrtia roză, meschin şi strîmb, cu pieptul mobilat de o vastă iscălitură: Baltazar Apcar. Acest suvenir ne#a rămas de#atuncea, cu toată eroarea judecăţii noastre copilăreşti, cu toate caii# tăţiie Capului de marinar — ca o inferioritate pentru fostul nostru camarad de gimnaziu. Cînd mai tîr# zîu, ham întîlnit pe dum, citind o carte sau formînd cu o greutate extraordinară materialul unei re» flexii simple, dar în care spiritul lui afecta compli# caţii nesfîrşite, ne#a recuprins întodeauna obsesia marinarului, ridicul şi stricat. Baltazar citea cît mai mult, citea acasă, citea pe uliţi, citea în tramvai şi pretutindeni. Şi veni un timp CÎnd indiferenţa noastră reciprocă se manifesta aproape ca o ostili# tate şi treceam unul pe lîngă altul căutînd aiurea. Vreo zece ani trecură însă, Baltazar muri. Noi îl regăsirăm în ţară, într#o bucată de pămînt. Ne aduserăm rînd pe rînd aminte toate impresiile tre# cute, le aprofuudarăm. Un om care moare atît de tînăr şi de brusc acoperă un răspuns. Cercetarăm. într#o zi ne#am găsit în faţa unui tablou: Jisus plÎTigînd cetăţile. Era o pînză viguroasă, de#o colo# raţie gîndită, şi cu un accent de eternitate în supra# faţa ei. Baltazar! Baltazar Apcar! O emoţie tragică trecu peste noi, un fel de grindină neagră a mîhnirii. Multă vreme simţirăm zgomotul unui eveniment secret, ce se petrecea în noi, schimbarea funda# mentală a unei credinţe. j Nu putem şti dacă Baltazar este cu preciziune un artist atît de mare pe cît îl socotim după ce i«am cunoscut opera, artă sobră şi plină în desen, în culoare şi închipuire de un misticism ciudat şi nou. Dar este singurul chip pentru noi de a ne mîngîia de o eroare, de o eroare de care nimeni n#a cunoscut#o şi de o mîhnire cu atît mai întunecată. Şi de cîte ori soarele limpede se frînge deasupra lumii, de cîte ori zărim un tablou frumos, de cîte ori strălucitoarea primăvară îşi izbeşte undele de ferestrele noastre, primul nostru gînd, ca o salutare făcută artei şi naturii, este pentru Baltazar. TINERIMEA ARTISTICĂ »: EXPOZIŢIE i Cînd, în urma vizitei făcute la localul obişnuit al celei mai active asociaţii de artişti din România, răsfoieşti catalogul, din ce în ce mai îngrijit, al expoziţiei, te găseşti mirat să vezi că numărul expo» zanţilor se ridică la fabuloasa cifră de şaizeci şl patru. Mult mai mică decît a numelui, varietatea, cum s*ar zice, a personalităţilor, e atît de fragilă, încît dă Ioc la cele mai comice confuzii, ţinînd socoteală, fireşte, şi de faptul că aglomeraţia dintrso expoziţie dăunează fiecărui obiect şui împrumută nuanţa de mediocritate fatală a lucrului numeros. O piatră nu e piatră decît întno lemnărie, şi dacă mar fi cerul pe care să U se detaşeze conturul, pasările ar pierde, cam galantarul unui naturalist, jumătate din gingaşul lor interes; ar cădea în rîndul fiorilor, a căror frumuseţe vorbeşte mai mult, izolată de murmurul anonim şi pestriţ al cîmpiei. Dacă ai colindat prin sălile şi odăile rotondei şi te gîndeşti la ce ţna rămas din această atentă călătorie, ajungi să crezi că foarte puţin — şi nici această încheiere nu vine fără sforţare. De altfel, cam aceleaşi lucruri anul acesta ca şi în trecut, aproape aceiaşi pictori pe careu cunoaş* tem, pe care ham acoperit uneori cu elogii; nu evident, pentru că aveau sau nu talent — lipsa nu lem putem imputa ca o fărădelege. De altfel, ceu ăsta, talentul? întrebare. — Dar pentru că fac sau ne;au făcut impresia unei situaţii morale, analogă în viaţă cu falsul şi cu minciuna. Şi în artistul, chiar slab dotat, dar onest cu sine, noi vedem un om de respect. Monotonie, monotonie!. . . Toamnele cu pesmet prăjit ale domnului Verona; siropurile domnului Kimon Loghi; lăptăria domnului Aricescu; chfi norozul şi peria ae lustru a domnului Petraşcu. De cîte ori n*am mai contemplat culorile stricate şi această pînzărie în ramă, de cele mai multe ori nulă! Un singur lucru se poate spune, că insuccesul de astăzi, al celor mai mulţi croitori sau cîrpact de pictură, pînă ieri încă foarte cotaţi — un insucces caracteristic şi la care ne*ar plăcea să credem că au contribuit şi notele noastre — îi poate mîntui pe unii şi le poate ajuta altora să dispară. Căci domnul Petraşcu, de pildă, confruntat, de pilda, cu domnii Aricescu, Loghi sau Verona, e cu totul altceva decît aceşti rataţi ai celei mai frumoase arte, şi o critică violentă poate avea asupra domniei sale efectul bun de ad cotorosi pentru todeauna de o zugrăveală cum a fost acea nuntă faimoasă dintr#o expoziţie trecută, o pînză în care neglijenţa lua faţă de sentimentul publicu* lui proporţiile unei injurii grosolane. Monotonia e generală. Peizagii, case, oameni, totul e scufundat întrrn melodioasă somnolenţă. E ca o sală populară de gară, în care dorm pasa* gerii costumaţi multicolor. Ai mai văzut toate astea, de nu ştiu cîte ori — şi e ciudat cum aceleaşi lucruri repetate de natură sînt noi întodeauna, faţă de lucrul omenesc, căruia nu i se permite decît o neîncetată şi neurastenizatoare noutate. Vrem să spunem că nu mai e nîcîun strigăt şi nicio atitudine adevărată. Dacă sculptorul Brâncuşi mar fi artistul mare ce este, ar trebui salutat pîna Ia pămînt tocmai pentru că ia o atitu* t6i dine şi stăru ieste să se ridice pînă la cea mai dezim teresată. Lui nud place sil farmece pe nimeni, el nu atrage decît admiraţia spectatorului neliniştit, si prea puţin îi pasă dacă bolovanul lui, zgîriat CU cîteva Unii sumare, se vinde, sau dacă se va întoarce în pămîntul din care a fost aruncat la suprafaţă de tîrnăcopul unui visător distrat şi cu intuiţii, E adevărat că pictorul nu trebuie să fie neapărat un cercetător; căci un efort prea puţin măsurat cu puterile sincerităţii lui ajunge la un soi de misticism al sterilităţii — şi tot ce aşteptăm valoros dc la artă este opera inconştientă, pe care mo poate determina decît ritmul secret al simţirii, din văpaia luceafărului personal. Dar cînd prin piatra, prin culoarea, prin desenul artistului, nu se stră* vede ceva mai mult decît permite opacitatea înnăscută; orice artă ajunge inutilă, un tablou e monstruos, o sculptură este deşartă. Ceea ce s>ar potrivi mai bine expoziţiei « Tineri» mii » este mai mult, prin urmare, o analiză de specialist, o critică de pictor pur, făcută din punctul de vedere al meseriei, interesantă, evident, şi aceea, dar de un interes pedagogic şi în stare să fie făcuta numai de un tehnician. Totuş, noi ne vom încerca să luăm cîteva note de datorie, şi odată stabilit nivelul subt care ar putea să încapă liniile noastre şi cele mai înmiite, socotim că rolul ne este înlesnit, de*a ne rosti mereu asupra aceloraşi aspecte. Ele vin în şir, pleacă, se duc şi se tot întorc, în perpetuitate minoră. Un pictor, un excelent şi original analist, care ştie să desfacă fiinţa unui tablou şi să o interpreteze cu deamâruntul, dar care, din timiditate literară, 162 comite greşeala să nu*şi scrie impresiile, făcea, în faţa tablourilor câtorva expozanţi dintre fruntaşi, observaţia justă a lipsei lor de unitate, reală şi la unii din expozanţii de#a doua mină. Se pare că în pictură influenţa se exercită mai cu înlesnire decît în literatură, unde stilul, mai strîns legat de personalitate, mare mijlocul nesfîrşit de a se dilua în forme şi culori şi este mult mai puţin supus capriciilor ochiului. Mai cerebral, ochiul scriitorului cunoaşte tirania continuă a inteligenţei, absentă de cele mai multe ori din pictura pur episodică şi descriptivă. De pildă, Camil Ressu, în pînza lui cea mare, Academia de la Terasă, nun acelaş Ressu din schiţele de mobilizare — o serie de acuarele de toata frumuseţea, expuse, lunile din urmă, întrio expoziţie personală, după cum a fost în acuarele acelaş Ressu din picturile lui anterioare. Criterii de justificare în viaţa unui temperament amândouă, faptul contrazicerii sau diversităţii se impune vizita# torului numaîdecît. Desenul calculat şi aproape clasic al unui tablou se răzvrăteşte în celălalt, se face mat sumar şi mult mai aspru, în vreme ce coloritul aleargă la pensulele crude şi la culoarea fierbinte. Altădată Ressu prefera sumbrul în toată vopseaua lui, şi peste tot ce scria cu pensula el lăsa şi o perdea de umbră. în urmă, prin lucrurile pe care le chema pe pînză, se hotărî să arunce un fulger intens de soare în apus. Dacă unele lucrări de*ale lui Ressu ne*au adus, poate că, aminte de Dărăscu, ele nu ne#au făcut să uităm cu desăvîrşire nici de Iser, de care se deosibeşte Ressu, îndeobşte atît de mult. De altfel, culoarea vie şi violentă şi desenul abrupt, cum se poate zice, s#au strecurat în intern ţiile surprinse ale mai multor artişti. E drept că Ressu a revenit, cu Academia lui, cumpărată de minister, Ia vechile fi obiceiuri. In orice caz, nimeni nu va aşteptat ca odată cu efectele lui politice şi sociale, războiul balcanic să aibă o influenţă atît de apreciabilă şi asupra artelor frumoase. Şi Iser şi Ressu şi Theodorescuau întors din Bulgaria cu cîte cărţi trebuie să se aşeze nu un critic, dar un om — şi atît; evident că omul acesta mare rost acolo fără calităţi de artist. Şi atitudinea lui trebuie să fie de bătaie, căci o luptă se angajează numaideeît între carte, între operă şi om. Tendinţa operei este să subjuge, si această tendinţă trebuie combă* tută. De cele mai multe ori omul e o cîrpă moale, de care abuzează toate operele de artă şi, evident, cele maî mediocre au cel mai constant succes. Ceea ce se numeşte talent este relativ, desigur, cu calitatea admiratorului, dar talentul e de ordb nul sugestiilor, un « magnetism animal ». Critica trebuie să fie senzaţia cu care iese artistul din acest meci de box. Or, după patru foiletoane pentru trei singuri expozanţi, trebuie să facem o încheiere. Trebuie să cităm de*a fuga, trimiţînd pe cititor la cronicile noastre mai vechi, trebuie să cităm pe Ştefan Luchian, zeul fiorilor de după/prînz, pe Niculae Vermont, care se întoarce la tablourile religioase, pe excelentul Kirnon Loghi — tizană, miere, cremă şi fistic. Trebuie să cităm pe doamna Cecilia CuţesciuStorck, care îşi ignoră talentul; pe domnul Hârlescu, pe minunatul Dărăscu, pe donu nişoara Rodica Maniu, pentru talentul căreia şi confraţii săi cei mai capricioşi au o atracţie deose* bită. Vom cita pe domnul Măţăuanu, cu un nume atît de original care trebuie schimbat. Pe domnul Gabriel Popescu, un deosebit, pe domnul Ştefan Popescu, pe domnul Şirato, care se va simţi vexat său spunem că este un artist şi un cerebral. Pe domnul Szathmary, pe doamna Maria Steurer* Ciur dea cu soţul său domnul Iosîf Steurer, pe domnul Sanielevici, pe domnii Severin, Mazlîm, i7o Mantu Mendel şi aşa mai departe — ca să ne scă* păm de mai toţi lntr«o frază de pomelnic telc* grafic. Trebuie cu atît mai mult să ne zorim, cu cît « Salonul Oficial » s»a deschis, ca să demonstreze o dată maî mult valoarea artei independente asupra celei oficiale. Deschiderea Salonului de Stat a fost primită de pictori ca un fel de dezastru. 1914 ARTĂ ŞI ARTĂ Sculptorul Brâncuşi a fost prin Bucureşti, un oraş, fie zis în treacăt, pe care nud poate suferi. A văzut tot ce era de văzut. « Terasa » de mai multe ori întno zi, «Terasa» literară, ştiinţifică, tea» trală şi artistică — şi a fugit înnapoi, la Paris. Viaţa unui român care trăieşte la Paris, este, pentru comunul intelectual, jignitoare. I se pre» supun latifundii la Otopeni sau jilava, şi economiştii neproprietari din Cameră şi Senat îl acuză de absen* teism. Sculptorul Brâncuşi e un absenteist. în loc să primească o catedră de maestru de caligrafie şi dictando, la liceul din Mizil, întno bună zi, acest ţăran autentic şi care n»aduce nici pe de parte cu cioclovina naţională, a ieşit din patrie sărac, printre munţi şi, dacă nu ne înşelăm, pe jos. La Paris, el a găsit Sena curgînd noroioasă şi moale pe subt poduri. Astăzi, el poartă o barbă de sălbatic şi, dintnun atelier multă vreme sărac, aruncă din cînd în cînd pe fereastră cîte un bolovan scobit, care, ciudat, începe îndată să umble şi să impresioneze ca o fiinţă vie. Brâncuşi a cunoscut succesul şi numele Iui, schimonosit azi în Luteţîa, nuine la Londra sau în oraşele mari ale Americii de Nord, este reţinut pretutindeni. în România... în România, numele lui figurează la catalogul expoziţiilor « Tinerimii». în fiece an vine, din mîinile lui încoace, cîte un personaj de marmură sau bronz, ca să enerveze pe mai toţi 172 sculptorii obişnuiţi cu platitudinea tradiţională şi vrăjmaşi ai puterii în artă, Brâncuşi a expus, şi anul acesta, lucrări cu totul admirabile, prin care transpare geniul vîrstelor omeneşti, însemnate din antichitate, cînd pe un urcior de pămînt, cînd pe un os de vită, cînd pe o statuie sau pe un sul de papirus. Şi Statul şi par ti# culant sa oprit, omul întrucîtva mai trăieşte. EI ma cerut niciodată şi nu va cere nu mănuia nimic, ignorant de rugăciuni ca o pasăre de pădure şi cinstit ca firul de iarbă. Voieşte un ministru să se refugieze un sfert de oră la Luchian, ca să nud mai uite? Voieşte el să rupă Statului contribuţia pe care obştea o datoreşte zeilor în suferinţă? 1 9 1 J ŞTEFAN LUCHIAN A MURIT în momentul ultimei revizii făcute paginilor ele faţă, silite să apară, din pricina unei sărbători, cu o zi mai devreme, ni se vesteşte de doi prieteni comuni şi închinători convinşi ai marelui artist, moartea lui. De cincisprezece ani sîngele acestui trup, în sfîrşit înfrînt, se risipeşte, zi cu zi, ca o vapoare. Prometeu crucificat, de şase mii de zile marele chinuit, căruia fatalitatea fia dăruit o suferinţa feroce, demnă de geniul lui neînvins şi preacurat, e un sfint pentru gloria românească şi un mucenic pentru voinţa şi răbdarea unui bărbat. Acest artist nu mai e un om încă de^atunci, şi sa fost mai mult decît o suprafăptura pînă luni, pemnoptate. Dumnezeu fu drept cu el, ca sa pe# depsească fapta lui de*a fi descoperit misterul cu care trei puncte de culoare îl zmulg din spaţiu sfii trădează. . . De vreo doi ani dreapta artistului, cu care, prizonier al mădularelor lui pietrificate, a putut să se apere de vulturii negri, mînjinduu cu pensula lui de soare şi azur, încremeni şi ea. Dacă mînau murise, trebuia şi ochiul lui să fie închis, închisufşfiha. într/o vastă lumină de vară s»a petrecut victoria bunului Duşman din vecie. Ştefan Luchian a trăit ca un cuţit, care mai taie şi cînd a fost ştirbit şi frînt. Nici un sentiment de durere nu încearcă inima noastră de prieten şi de învăţăcel. Ne simţim cam culmea unui munte, cu marem jur fi hora stelelor eterne. Cel mult o emoţie de dincolo de oameni mişcă sufletul nostru. Viaţa lui Luchian a fost o liturghie. Poate că guvernul, în care divinaţia domnului Morţun, atenţia domnului dr. Anghelescu şi dis* tincţia domnului Duca, pot sluji de îndemnuri, înţelegînd că Luchian e cel mai mare român al artelor şi opera lui o zestre grandioasă a istoriei româneşti, va trimite steagul nostru, ce se ridică în cerul Europei, la mormîntul Iui, şi va hotărî pentru moaştele artistului precipitate*n rîpă, fune* rarii naţionale. . . 1916 « ARTA ROMÂNĂ » A treia expoziţie Este între morţi şi cadavre o deosebire: cadavrele continuă să moară, şi morţii încep să trăiască. . -£ atît de plină viaţa de viclenia cadavrelor, care se descompun în acte false de existenţa, în acţiuni caricaturale, în imitaţii de puteri de luptă şi de victorie ale tinereţii, îneît artiştii aci adunaţi, subt coperta catalogului de faţă, s;au hotărît sa rupă pactul cu intendenţa cimitirului picturii, regie; mentat de un statut^epitaf, şi au evadat peste ziduri. La al treilea gest de independenţă şi de energică afirmare voluntară, aceşti expozanţi trebuiesc salin tati ca nişte dezrobitori. In cinci ani de războaie, ei au învăţat sâ moară tineri şi sa trăiască sprinteni, neaşteptînd săii cotro* pească anchiloza reumatismelor sentimentale şi dia* betul psihologic, de care suferă, subt pretext de rafinament şi cuminţenie obeză, inteligenţa, inspb raţia, creionul şi culoarea gloatei economice şi de Bursă a turmei oficiale de pictori, părăsită de dtnşii. Înlăturînd cadavrele din drumul lor, artiştii gru» păţi subt steagul agil al «Artei române» s#au asociat însă cu un Mort, cu cel mai tînăr, mai viu şi mai revoluţionar dintre morţi, cu Ştefan Luchian, sfîntul şi mucenicul picturii româneşti. Dacă simplificarea pe loc a vieţii şt contemplarea din brazda natală a izvoarelor şi înfăţişărilor ei, pătrunse de uneltele neliniştite şi viguroase ale acestor mari plugari ce sînt pictorii, constituiesc o revoluţie, artiştii din acest catalog sînt nişte revoliu ţionari. Iar dacă isprava de a se fi emancipat de familia prea numeroasă şi disciplinată prin nivelare a pictorilor strînşi în harem şi obişnuiţi să parvie prin coabitare la o asemănare leită a fiecăruia cu ceilalţi, şi la fizic şi la subiectiv, ca soţii unei căsnicii îndelungate; dacă această despărţire violentă con* stituie o agresiune, aceşti artişti revoluţionari sînt nişte agresivi. Viaţa, speranţa, credinţa, pasiunea, tinereţea şi geniul sînt foarte agresive. ... Nu căuta aci, vizitator fermecat al grădinii vii în care intri să te odihneşti, ca toţi arborii să dea o singură frunza şi pomii toţi un fruct la fel. Idenli* tatea roadelor se produce numai în cimitirul de peste drum, unde cedrii se tîrăsc gheboşi, ca nişte şopîrle pe un pămînt bolnav de lepră, iar dovlecii suie la cer în atitudini de aştri. Aci, fiece plantă are florile şi rădăcinile* i proprii, sucul ei particular şi gnomii ei deosebiţi, care o curăţă de omizi şî gîngănii, fiece boschet rugul lut şi cu Dumnezeul lui în rug, unui. 1920 ARTA ROMÂNĂ Revoluţionarii, desprinşi acum cîţiva ani de « Tinerimea » îmbătrînită, au deschis Ia Ateneu a şasea expoziţie. «Arta română» reprezintă « avantgarda » faţă de « Tinerimea »t care a luat rolul « Salonului Oficial», decedat în mod ireme/ diabil după cîţiva ani de agonie şi de viaţă virtuala. Oricît ar încerca « Arta română », însă, să afişeze o revoluţie picturală, atitudinea ei rămîne pom derată şi rolul ei ponderativ. E un fel de senat al politicii picturale, o autoritate care domină toate mişcările dezmăţate ale revoluţionarilor izolaţi. La «Arta română» există o viziune nouă, dar, în acelaş timp, un aspect al tradiţiei şi al echilibrului sănătos. Toate îndrăznelile sînt disciplinate în limitele unui desen, care poate să fie sintetizator, dar care păstrează, tocmai prin aceasta, caracterul lui disciplinator. De altfel, e greu de admis anarhia picturală, cînd Jean Steriadi domină pontifical, cu peizajele sale, calme, tradiţionale, discret de oneste. Dar mai interesant e tradiţionalismul lui Theo* dorescuo pictură surprinzătoare prin dinamism şi prin vibraţia luminii. într>un paravan decorativ, fără să uite că e de avangardă, Iorgulescu iar îşi aminteşte că a fost cîndva discipolul profesorului Teişanu. Se reabili# teazâ repede, cu Peisaj St. Tropez. Iser continuă să*şi spulbere legenda gloriei, cu o persistenţă remarcabilă. între peizajul meridio* nai, torid, şi pînză, domnul Iser îşi intercalează ochelarii negri, privind parcă o eclipsă. în schimb, Camil Ressu îşi menţine aureola, cu un singur portret de mare eleganţă, Pa durea, Medrea şi Han aduc, în sculpturi, mai mult decît pictorii, egalitate în realizare. 1923 ATENEUL Maestrul Pallady mîngîie acorduri pe claviatura culorilor, fără să fie preocupat de închegarea vre unei fraze picturale. Trei săli de armonie discretă, 4e « gris » ţi galben, de « gris» ţi albastru, de « gris » şi roz. Pallady suflă tristeţi de cenuşă peste mozaicul prea viu al naturii şi face decorul cati* felat. Pictează în surdină. Are discreţiuni intime, şi cînd un evantaliu nu acceptă rolul legendarei frunze viticole — cade în indiscreţiuni, de ase* menea intime, faţă de model. Ramele încadrează subtile accente sufleteşti ex* primate prin culoare şi familiaritatea de budoar. Subiectul însă nu interesează şi, de aceea, nici desenul, nici proporţiile. Cu o floare sau cu un nud, Pallady pune aceeaş problema picturală: acordul de nuanţă. Subiectul e pentru public. i9U 196 THEODOR PALLADY Pictorul Theodor Pallady se întoarce din Paris acasă cu o nouă recoltă de imagini. Plămădite cu humele cenuşii ale cerului francez, culorile lui vin să înflorească, reminiscenţe şi gingaş melan* colice, în lumina cu orchestraţii imense a pămîntu/ Iui radioactiv românesc. Muzele artistului binevenit în ţară nu cunosc totuş forfota înflăcărată a vieţii de cîmpie cu copacii aprinşi ca nişte ruguri, cu spicele arză* toare, cu boii şi oamenii asudaţi, în juguri, pe brazde şi furci — şi cu suplimentul recent, de ţă* rînă dobrogeană, convertită pitoresc Ia un islam naţionalizat. f Theodor Pallady îşi găseşte şi îşi compune uni* versul în interioare, bibliofil al viziunilor ce tin de natură numai atît cît au nevoie de o solidaritate cu originile vechi, şi care ţin tot atît de mult de ediţiile secret sufleteşti ale modelelor interpretate. Interioare de casa, sporite şi adîncite cu interiorul sensibilităţii. E ceva inexprimat întodeauna în lucrările meşte* rului nostru, lipseşte întodeauna punctul patetic din toată pictura lui, rezolvat printr*o soluţie de ecouri în obscuritate. Aş risca sa spui că Theodor Pallady realizează în zugrăveală ceea ce Paul Verlaine a realizat în literatură: o culoare oftată ca un suspin perceptibil cu ochii. . . L*am întrebat deunăzi pe domnul Theodor Pallady: — Nu ştiu dacă greşesc, dar mi se impune de Ia sine o analogie între pictura dumitale şi cea bisericească. Femeile dumitale sînt parca diaconii iconografiei pe frescă. în spatele lor se bolteşte un părete, şi carnea lor se confundă, absorbită în conture de tencuiala zugrăvită umed. — Nu greşeşti defel, mi#a răspuns artistul. într#acolo tind. Pentru unii, frămîntaţi, în ultimele timpuri, de nevoia unei originalităţi tonante, arta se înfăţişează ca o formulă cerebrală, de raţionament şi voinţă, purtătoare a unei cantităţi mai mari sau mai mici de inteligenţă, proporţională cu inventatorul. în aceeaş ecuaţie de cuvinte unul e mai simpatic decît altul, nu prin noutatea puterilor lui de sin# teză, dar prin alambicarea facultăţilor de absurdi# zare. Se citează în istoria misticismului cazul unei fecioare bălane, care, covîrşită de abstracţia ei integrală în crucificarea Domnului Isus Hristos, şi#a simţit palmele înnăduşite de sîngele cuielor de pe cruce şi tălpile străpunse de piroanele dumne# zeiescului chin. Credinţa spune mai mult: «Vei zice muntelui să umble, şi muntele va pom» ». Theodor Pallady se conformează artei fără for# mula, care este în toate timpurile şi subt toate formele colaborarea dintre doi: dintre artist şi privitor, artă singură, în sine, artă#neant şi artă# absenţă neputînd să existe. Pe puţinul interval dureros dintre necunoscute şi certitudini tradiţionale obţinute, pe linia de frontieră a vechiului conţinut cu marele întuneric şi marea nefiinţă, pe o linie ghimpată, se manifestă toată originalitatea posibilă; originalitate fără de voie, fatală, sinceră şi pură. în ceea ce aduce nou şi variat cu pensula#i plină de vopsea şi cu ochiul mărit de nostalgiile inexplicabile ale artistului de neam bun, domnul Pallady ne dă putinţa fericită de a#l pricepe şi de a#l iubi, ca o lumină din conste# laţia noastră violetă, pecînd o stea fugară, cu raza neagră, ne#ar putea ajunge nevăzută din depărtarea ei, exterioară kilometrajului nostru şi, trecînd pe lîngă noi, ne# ar putea încremeni, îngheţa sau volatiliza. — Doamnă, catalogul e deschis. .. i CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN JUNE LA PATRUZECI ŞI CINCI DE ANI Dragă domnule Maxy, Citind numărul împovărat cu elogii pentru mo* destul personaj ce bănuiesc a fi, al revistei Integral, m*am întrebat ca omul: nu sînt eu un integralist şi constructivism de felul domniilor voastre, cola# boratorii principiului şi ai revistei? Dacă nu mă înşel, constructivismul dumneavoastră se deosibeşte de alte variate constructivisme prin aceea că este integral — şi a fi constructivist însemnează, poate, a croi materia şi natura după tipare intelectuale. Sau poate că însemnează altceva şi mai multe alte lucruri speciale şi controversate. Odată, influenţat de tinereţea constructiviştilor, trnam surprins improvizînd intuitiv un vis con# structivist: despre cum ar trebui să se prezinte viaţa şi plastica socială într#o eră ca aceea. M#am gîndît, de pildă, la căile de comunicaţie şî Ia vehiculul cu motor, şi am descoperit că linia dreaptă devine o imposibilitate în concepţia unui constructivist integral. Drumurile actuale, forme înnapoiate şi reacţionare, vor trebui să cedeze în faţa unui drum mai puţin elementar şi simplist, construit în zigzag — aşa că un automobil care ar pleca la Predeal, din Bucureşti, Ia orele opt dimî? neaţa, să se găsească peste patru ore exact în ace laş punct, de unde trebuia, în exactă logică de con# structivist şi mai ales de integralist, să ajungă Ia Predeal, marţea trecută, adică exact cu douăzeci şi patru de ore mai devreme, ioo Cum se va executa acest marş biruitor al unui automobil, trebuie cercetat. îmi închipuiesc că numai zigzagul şoselii care să înnainteze în linie dreaptă cam de vreo zece kilometri pe metrul de lungime, ar fi insuficient. Fiecare unghi de zigzag va trebui prevăzut cu un tampon activ, el însuş mişcat de un motor, al căruia creştet să izbească radiatorul vîrtos şi să dea maşina îndărăt, de cîte o mie de metri, în funcţiune de centimetru pătrat (sau cubic: mecaniceşte este indiferent). Evident, problema nu este dezlegată printno simplă sugestie. Dar dacă integralismul este o şcoală nouă, mai recentă chiar decît constructivismul, eu aş fi partid zanul unei şcoli şi mai recente şi, în exemplul de mai sus, aş propune că pentru ca să ajungi înnainte de*a fi plecat, nu cu douăzeci şi patru de ore, dar cu treizeci de zile, ar fi egal ca maşina să nu mai plece deloc şt, pentru perfectă siguranţă, naş dărîma motorul în momentul ieşirii din fabrică. Nimic nu mă împiedică să dărîm şi fabrica înnainte de a fi construit un singur motor, şi să suprim şi acţionarii Societăţii Anonime, după ce vor fi depus treizeci şi trei de procente din capitalul de bază. S*ar putea să fi făcut cîteva erori în schematica ideologiei; nu cred să mă fi depărtat enorm de adevăratul ideal al ultimului curent. Aştept con* fîrmările duraitale. în revista dumneavoastră am găsit capete cu unsprezece profiluri, cu un ochi deasupra pălăriei şi cu celălalt pe muşama; am găsit fire de mustaţa ivite în spinare, peste sacou, nasul demontabil şi ghetele făcînd corp cu fiinţa. în loc de creier, un portret purta, mi se pare, în craniu, un grilaj de lemn vopsit verde, prin care se uita încoace un cîine dresat— şi o inscripţie: «Sunaţi». Pro* prîul meu portret din Integrai era agrementat cu zece*cincisprezece capace de alumintum aşezate în dosul urechii mele: ar fi fost de ajuns un lOt bobîrnac în ultimul capac, pentru ca portretul sa înnebunească. Vreau să zic că în lumea dumnea* voastră totul devine posibil, şi ironia funcţionează cu o severă gravitate. Foarte bine, dragă domnule Maxy! Viaţa e mediocră şi gustul nostru se atrofiază sorbind din aceleaşi pahare un interminabil conţinut. Eu vreau să mănînc paharul: cine ar putea contesta suCu* lenţa sanguină a noului meu chef? Şi după ce voi fi înghiţit paharul, nu mă voi opri: voi mînca furculiţa, cuţitul, lingura şi piciorul de cristal. Voi ataca violent, cu gura căscată, dulapul din sufra* gerie, dulapul de rufe: voi mînca indispensabili, gulere şi ciorapi. Şi, cea zămislit, nici a gîndului sau a omului înfăţişat — şi niciuna nu s*a făcut din « iniţiativa » niciunui grup de admiratori şi niciunui comitet. Domnule ministru, a raportat Coco: Respectuos vă invit, în numele stîncilor şi peşterilor văzute şi ascultate, să cugetaţi la soluţia radicală a sfărî* mării caricaturilor de piatră şi bronz, care flatează memoria prefectoralâ. Porunciţi municipiilor şi pri* măriilor să trimită de urgenţă dărîmători cu tîrnă* coape, pîrghii şi maşini, ca să doboare mo miile nemuritoare din răsplătii şi parcuri. Dărîmaţî marii bărbaţi politici şi savanţi, luaţbi pe un făraş cu mătura rapidă şi aruncaţii departe, pentru a fi utilizaţi la metal de linguri şi la pulbere de beton. Pardosiţi uliţele cu personalităţile de marmură reduse prin ciocan la dimensiunile compatibile cu funcţionarea tăvălugului. Daţime macadam. Carpaţii au rezervat monumente eterne geniali* lor predecesori şi contimporani, care au avut sau încă mau avut în piaţă o statuie şi în Camera Deputaţilor o fotografie din material rezistent. Trimiteţi sculptorii să scrie cu dalta pe marginile munţilor numele acelor binefăcători eterni care nu trebuiesc uitaţi. Piatra sălbatică aduce mai bine aminte şi seamănă mai bine. A nu se mai transporta piatră în oraş: a se lăsa pe loc. Şi în locul marilor statui, binevoiţi, domnule ministru, a construi găuri şi păreţi pentru nevoile trecătorului, care, în vreme ce se opreşte, poate citi un anume glorios ori o dată însemnată, şi are timp să Ie şi înveţe. 1928 PASCIN Poate că era la începutul, poate că la sfertul carierii lui de încondeietor al hîrtiei, poate că era cunoscut în străinătate, unde nu auzisem de el. Parisul de noapte ne#a rămas străin, şi cafeneaua literara ne*a interesat tot atît de vag pe franţu* zeşte ca şi pe româneşte. între şampanie şi şevalet, şi literatură şi morgă, leşină desigur şi azi succesoarele păpuşilor de pe vremuri, la o poezie nazalizată, la un portret în culori. Hotelul «Pimodan», existent sau inexis# tent, nu aparţine unei epoci şi unui număr muni* cipal. în stare volatilă, el face parte din atmosfera pariziană a unui cartier. Boema săracă a dat loc boemei opulente, boemul a devenit snob, tipul dandy e unanim, atelierul pictorului, cu un maestru mai mult sau mai puţin contestabil, e un restaurant artistic, unde îşi dau întîlnire, dinaintea unei pensuli, interpretativă de frumuseţi aproximative şi amestecate, aristocraticele din Petrol şi Bancă, înnavuţite în ţările dintre Varşovia şi Constanţi# nopol, ca să guste arta ca o căpşună, servită, ca pe farfurioară, pe un dolar. O prietenă a noastră, încetăţenită franceză, ne scria odată, despre un tînăr, ai căruia cei dintîi paşi pe asfaltul parizian ţineam să calce sănătos şi drept, că tînărul nostru este plin de calităţi şi virtuţi, pentru că nu lua cocaină, morfină şi niciun alt stupefiant şi nu era nici pederast. Prietena noastră îl socotea, din punctul de vedere al atmo# sferei, pe tînărul nostru, chiar puţin demodat, înnainte dea fi trecut bine de adolescentă — si > y cam sălbăticit de creşterea pe care o primise acasă, lipsită de canabis indica şi de excitante intelectuale, un fel de ţărănoi românesc, frumos, inteligent, însă primitiv. Primitivitatea e acceptată la Paris numai ca un termen artistic, cu însemnarea că star putea lucra în pictură şi în literatură, cu pensula şi condeiul conduse deamdărătelea pe material. Pascin, care sa sinucis deunăzi, fără alt motiv, făcea parte din acest « Pimodan », din acest Paris, strămutat prin imitaţie decadentă în toate oraşele mari, si încercat şi Ia Bucureşti, unde într?o lume subţire ca o ceată, se ivesc irizări si sfidări sufleteşti şi apucături, care gonesc pe fericiţii lor proprietari, sufocaţi de lumina şi de frumuseţea capitalei noastre, « în străinătate ». Pe Pascin a fost săd cunoaştem Ia noi, în Bucu* reşti. Era un tînăr de dimensiuni restrînse la un minimum de carne, puţin la trup şi îmbrăcat cu o rufărie şi o stofă ireproşabil de curate, strîns în nasturi, bine călcat, echipat ca un geamantan de mînă. Purta, ni se pare, şi un baston gros, căci dacă ne gîndim la el, cum sta, aplecat pe o masă, întivo noapte de vară, în dosul Băncii Naţionale, pe trotuarul fostei berării «Durieu», unde, pe cînd se aducea, între furculiţe, biftecul cel mai suculent din fostul Bucureşti, nişte pitoreşti şobo> lani autentici colindau vitrina, printre sticle de « Piperment», « Get», « Malaga », « Madera », «Voslauer», — în dreptul pălăriei Iui de paie zărim prezenţa unei jumătăţi de covrig decorativ, de lemn. Pentru că ne găseam cu douăzeci de ani mai devreme în vîrsta timpului nostru, teoriile mişcării ne interesau încă mai mult dectî mişcarea însăş, intenţiile aproape cît şi rezultatele, şi rezultatele ne gîndeam ca trebuie sa aibă neapărat, în intelect, 210 un motiv. Pascin trecuse puţin de acest meridian sufletesc, şi cu vîrsta şi cu peniţa, şi suporta discuţia cu o blîndeţe de om încercat pe toate cusăturile minţii, ca un ştiutor de basme multe şi de ghicitori. Condeiul lui, în cele cîteva ceasuri petrecute cu acest om, foarte macerat, din care a rămas o fantomă, scria figuri, pe un bloc de buzunar, cu o linie de expunere a formei, redusă la un ultim rafinament. Fără să ne pricepem, ca nişte confraţi, apţi în a descifra, întrm lucrare de pictură sau sculptură, influenţe, evuri, maniera, pastă, categorii istorice şi alte substanţe, nea impresionat linia, scrisă ca o literă, ca o linie din palma. Pascin, atunci, la «. Durieu », lua linia cu vîrful peniţei de buzunar, de jos, de la picioare sau de la bărbie, şcolăreşte, şi o trecea încet şi dintrodată prin tot personajul din faţa lui, ca o sîrină fină, adecuată pe contur. Cînd ridica foaia blocului de buzunar, insul încondeiat era « bun » — adică şi exact şi interesant şi supus firului de platină al artistului. Linia lui Pascin am văzut#o de cîteva ori, din timp în timp aceeaş, caracteristică, în presa stră< ină. Pascin fusese gustat poate de mai înnainte, dar ajunsese foarte căutat. Se pare că el era şi un pictor tot pe#atît de individual ca şi desinatorul. Ne pare rău de vasta noastră ignoranţă şi ne mulţumim cu cele cîteva desene cu cerneală, pe care le*am cunoscut, ca nişte expresii ale unei personalităţi cutremurate. 1930 1SER Iser care deschide o expoziţie nouă în Bucureşti, e acel îndrăzneţ de acum douăzeci de ani, sosit în Gara de Nord a picturii, pe neaşteptate, cu luleaua în dinţi şi cu creionul în buzunar. Un îndrăzneţ vechi şi nou în ace laş timp, vechi pentru că, vasâzică, a venit acum douăzeci de ani, şi nou pentru că de douăzeci de ani, decînd a venit şi a plecat, a tot venit mereu. De unde tot vine şi unde tot pleacă interesează de altfel puţin şi mai mult pe prietenii cu care el se găseşte în corespondenţă de cărţi*poşta le şi cărora le scrie, cînd de la Balcic, unde a descoperit pe turci, cînd din Spania, unde caută liniile şi culorile cu luminarea. Iser se ceartă de douzecî de ani cu toată natura şi se bate cu ea pe mîzga paletei în toate climatele, de preferinţă calde. Dacă ziserăm linii şi culori, nud vina noastră mai repede decît a limbii şi a ochiului nostru mărginit. Iser vă poate convinge într*o discuţie la « Capsa », pe unde se arată la dohtrei ani o dată, o lună de zile, că linia e un fel de*a vorbi arbitrar şi că nu există culoare. Cînd intri în pictură, te năpădesc aproximaţiile ca nişte furnici, şi dacă te scarpini eşti pierdut: ţi se umflă pleoapa şi ţi se îngroaşe pipăitul. Am auzit, fiecare din noi, părerile bune ale pictorilor despre Iser: « E bine, dar lasă de dorit »; «Are talent, însă nu e genial»; «Desinează la perfecţie şi, regretabil, nu c colorist»; «A! ce 212 însemnează ororile astea ?! pictură ori bătaie de joc?! »; « E excelent, dar prea afumat. Nu crezi că mai trebuia fiert o jumătate de ceas? » Veţi auzi, ca în literatură şi în muzică, circijlînd limbajul tehnic şi nomenclatura de specialitate dinaintea păreţilor acoperiţi cu Iser, în peniţă, în acuarelă şi în ulei. Dacă nu e universitara, critica e savant obscură: pe măsură ce Şcoala de Arte se leapădă de reţete, Facultatea deFilosofiele rafinează şi le întunecă artistic. Dinaintea unei analize, înţelegi ca iepurele cu măsline produce acid uric, şi#ţi vine ruşine să mărturiseşti medicului, ce ţba plăcut mai mult la masa din ajun. Un specialist complicat este în stare să#ţi afirme că sunetul clopotelor duminicale e frumos; ce păcat însă că nu e gros. Orice specialitate vrea să cadă în ridicul din punctul ei culminant, şi un parlament care nu se va certa niciodată, trebuie improvizat dîn specia# liştî, cîte unul singur de specialitate: un instalator, un petrolist, un profesor de geografie, un farmacist, un istoric, un literat etc., nu mai mult de unul singur strict. Doi instalatori se ceartă, trei fac gălăgie, şi opt se asasinează, trebuind Ia urma urmei tot unul singur să rămîie dintre categorie. Ca să guşti o pictură, trebuie să te fereşti: să nu cumva să te însoţească un pictor. Explicaţiile lui sînt tot atît de profesionale ca ale moaşei urîte, care de cîte ori îţi alunecă ochii după o fată cîrnă, îţi demonstrează, ca o doamnă conferenţiară de medicină, cunoscută auditorilor de radio, men< struaţia şi vaginul. Ridicaşi gulerul, trage căciula pe ochi şi strecoară>te în expoziţie, singur cu priceperile dumitale, gata să fugi, îndată ce din dreptul unei naturi moarte sau al unui pastel, te cheamă surîsul salutător al unui pictor de meserie. Ai sa vezi, fără prea mari înfrîngeri de amori propriu, că pictura lui Iser, — fie cu pensula, fie cu Hăţul cu măduva neagră, — nu se aseamănă decît cu a celuilalt Iser, văzut acum un an, doi aui şi acum zece, doisprezece ani. Daca ai puţintel ochi, niciodată şi la nicio vîrstă mai să poţi confunda pe domnul Popescu cu domnul Protopopescu. Cîteva fire albe într^o mustaţă nu modi fică portretul şi fizionomia — şi, în definitiv, pictura, ca şi omul, se recunoaşte, cînd firele chelesc sau se decolorează, după voce. N*am vrea, desigur, să ne trezim din pictură în literatură, dar Iser vorbeşte în toate cîmpurile în care îşi cotoroseşte cărbunele de negreală şi penelul de vopsea, la fel. Ghiersul lui gălbui ^stacojiu şi vînăt se aude pentru orice ureche, cu o sonoritate egală. De unde iau urechea ca să se audă pictura, e altceva; totuş nu vă pot ascunde secretul că urechea o iau din ochi, în tot ochiul stă la pîndă o ureche, după cum în toată urechea clipeşte un ochi. . . Aceste năzdrăvănii ale înţelesului curent, sînt banal de normale în toată arta, a căreia moder* uitate, cum se numesc însuşirile împărechiate triplu, quadruplu şi quintuplu, supără ochiul care nu ştie să audă, urechea care nu ştie să vadă, şi pipăitul care nu ştie şi nu poate să miroasă. De aproape treizeci de ani, lumea serioasă Sfa separat în două din pricina încincitei esenţe a tendinţelor artistice, dovedindmse că fiecare timp se poate amplifica întoalte patru, sporite la cel puţin douăzeci, dacă facem abstracţie de nuanţe, si putînd realiza suplinirea tuturora printre unul sin* gur. Omul dormea pînă atunci în cinci încăperi, pe rînd, cîte o noapte, şi nu băgase de seamă că împărţirea pe apartamente şt odăi era pur arhitec# turală şi nu satisfăcea instinctul. Daca ne aducem, aminte, Iser a fost, cel puţin la noi, primul pictor care a suprimat înouietorile şi zăvoarele de la odăi, făoînd să se audă, în biblio* tecă şi bucătărie, vorbele din vis, rostite în pat, din dormitor. El a stricat cel clintii şi linia şt culoa/ rea, păstrate în tîlcul meşteşugului ca şabloanele sfinte invariabile ale unui zugrav de firme, care se dcznădăjduieşte cînd A începe să semene cu N şi cînd burţile lui B, topite, se absorb. Numai ca problemele involuntare şi de inspiraţie aspră, cu care Iser îşi populează hîrtia, cartonul şi pînza, trădează un miez tare, un sîinbure pietros, şi poartă, ca un dram de dinamită, expus pe o lem tilă, dedesubtul unui copac de cristal, puteri şi putinţe neînchipuite. . , 1930 UN ARTIST Sîmbătă Ia 11 avu loc, după o expresie, căzută din vechea ei semnificare, « vernisajul » expoziţiei unui artist încă neştiut în rostirea lui picturală. Pe vremuri, cînd expoziţiile erau rare, materialele altele, confortul atelierului altul, şi tablourile, lucrate cu o primitivă încetineală, pînă la ziua scoaterii lor în public se uscau, artiştii obişnuiau săişi învioreze matitatea culorilor cu lustrul unui lac. Poate că nu era exclusă nici pedanteria profe* sională din ceremonia de vernisaj, în care artistul d&dea o reprezintaţie a meşteşugului de a purta pensula oblic pe un tablou isprăvit, muiată în undelemn. Expozantul e domnul Gheorghe Cantacuzino, care nu e numai un poet al culorii şi un romancier al peizajului abrupt sau liniştit în desfătarea zării, ci şi un geometru al pietrei, al bolţilor, al supra* feţelor, — un arhitect. Clădind pămîntul şi împli* nind golurile din văzduh cu sprintenele înfăţişări ale materialelor brute, grele, silite să se scoale din somnul geologic, să capete articulaţii şi sa danseze în formula strictă a ziditorului, artistul s*a prins cu ochiul în urzeala cîmpului cu lumina şi s*a simţit dator să spuie ce a văzut între clopotniţe şi palate, pe cînd cioplea calcarul şi împrumuta marmorei elasticitarea unui chenar. Domunl Gheorghe Cantacuzino e autorul acelui celebru monument al Băncii Chrissoveloni din Bucureşti, care, neputîndsăfie vizitat fără o ciudă plebee şi fiind secret în aripile lui închise, ca un confesional, ce este, al miliardului leneş, inospitalier şi sarcastic, poate să fie contemplat, cu frumuse# ţile lui de feciorie artistică ascunsă, în albumul arhitecturii, compus din şaizeci şi trei de planşe. Din prefaţa profesorului autorului, domnuf Geor* ges Gromort, poate fi scoasă, pentru un articol de ziar, o fraza generală: « Unele spirite practice se vor găsi desigur mîhnite că edificiul nu aduce în toate liniile lui aminte muchiile ţepene ale ca# selor de bani, maşina de scris şi biuroul numit american: căci o caracteristică a timpului nostru este să se identifice mulţumitor hidosul mecanism ambiant». Iar din introducerea arhitectului poate fi desfăcută o imagine de sonet: « Motivul deco# rativ utilizat în toată Banca este laleaua, care, cu frunza ei, a înlocuit pretutindeni acanta ». Expozantul, în activitatea Iui de arhitect şi de artist, a cules în Moldova documentul adevărat al inspiraţiei româneşti în arhitectură, falsificat de ignoranţa şi de insensibilitatea barbară, şi dusă de cîţiva demagogi ai hîrtiei de calc pînă la « stil» — şi acţiunea lui viitoare va influenţa, în virtutea unei personalităţi foarte distincte, fără îndoială, decisiv, uşurinţa de a se juca de#a arhitecţii, a clă* ditorilor noştri. Domnul Gheorghe Cantacuzino are cîţiva aliaţi care de obicei nu glumesc în purta# rea victorioasa a unui temperament: o tinereţe integrală, o energie care nu amînă hotărîrea şi o exuberantă sănătate fizică şi morală. Expoziţia prezintă şaizeci şi două de picturi şi patruzeci şi unu desene, un total de una sută trei bucăţi, prinse într#o horă largă pe panourile sălii « Ileana » din librăria « Cartea românească », din Bulevardul Academiei. Motivele variate ale artistului duc de la peîzajul ţarii pînă Ia nudul sincer, şi de la un interior cu perdeaua calmă în lumina alburie, pînă în inte# fiorul luxuriant al pădurii frămîntate şi al cîmpiei. Deopotrivă de sonor şi egal, pasul inspiraţiei par* curge realitatea şi fantezia cu iuţeala lentă a călă* torului pe jos, care din cînd în cînd se opreşte, îşi desface sacul şi îmbucă; stă, îşi întinde pînza şi zugrăveşte. Şevaletul artistului a trebuit să umble mult şi ager cu cele trei picioare ale lui, după artistul, flămînd şi însetat de izvoarele rărite ale spaţiului, şi bau durut desigur adeseori genunchii, la o ase* menea cursă de antrenament forţat. Aci, o vale românească tace cu toate vocile ei, oprite în umbra unui stufiş, ca nişte fluturi; dincolo, un cartier de provincie franceză păstrează ecoul medieval, soa* relui placid al unei jumătăţi de amurg. Obiectul comandă armonic materialul şi facub tăţile stilului propriu. Punctul teoretic cel mai bun e ales din toată priveliştea unui moment, şi parcă se petrece cu pictura domnului Gheorghe Cantacuzino un fenomen de analogie cu pictura lui Hodler, care văzut o dată interesează, şi peste un sfert de oră miră, pentru ca, înnainte de sfîrşitul ceasului de preumblare printre tablouri, să atragă irezistibil. Nu am dori ca această impresie crescîndă şi modificată, care dă indicaţii definitive de valoare în opera literară, să o atribuim incompetinţei noas* tre picturale; cu toate că într*o materie atît de felurită în limbajele ei, cum este opera de artă — literatură, pictură, muzică, sculptură şi arhb tectură — substanţa interioară şi ductilităţile intui* ţiilor sînt aceleaşi, fie că citind ştii să cînţi, fie că uitîndu*te poţi să scrii şi nu ştii să zugrăveşti. Alături de accentul individual, se poate desluşi, la domnul Cantacuzino, un sens decorativ deosebit de armonic şi de viu. Dar îneîntă în faptul muncii şi rezultatelor pic* torului şi arhitectului Gheorghe M. Cantacuzino, încîntă şi măguleşte şi altceva: prezenţa activă, cu mintea, cu braţele, a unui Cantacuzino, păianjenul unui blazon, din care a scoborît pe firul lui, în şantierul eforturilor şi speranţelor colective. THEODOR PALLADY Pentru notarea imaginilor scrise împrejurul imaginilor zugrăvite, Theodor Pallady constituie o dificultate, A trecut faza în care puteai săvreme*ce şui asigurase, şi dizob vînd puterile şi năzuinţele vieţii întreită parte. Nufmi aduc exact aminte care insectă din admirabila divină ordine a biologiei, făcîndmşi proviziile de iarnă din alte insecte, consumate încet, are prevederea practică şi bunubsimţ pervers să şi Ie păstreze, proaspete şi vii, în stare de letargie. Ca să*şi asigure această conservă, ea se slujeşte de un ac, cu care a înzestrata o buna şi părinteasca natură, şi de un cloroform personal. Cîtă vreme mîna na rămas articulată pe voinţă şi atît timp cît ochiul din vremuri a întîrziat cu însuşirea lui de a descompune şi recompune o culoare, Ştefan Luchian nu s#a simţit afară din cale de nenorocit. Cineva putea săd ia din aşternut în braţe, săd puie înfăşurat în jilţ dinaintea iconostasului cu pînză preparată, cu pensule şi vopsele, şi în faţa unei oale cu flori. In această epoca de singurătate şi de scufundare în sine, pînă la izvoarele acoperite de obicei de lutul drumului pe care îl parcurgi valid şi intact, natura, odată cu homerica lui im validitate, fia mai trimis unicul mesaj al existent ţei, aşa transportate şi facil păstrate, florile. Timp de nouă ani, artistul n»a putut să aibă alte modele şi florile au fost nişte martori de care slăbănogîrile lui fizice puteau să nu se sfiiască. Făpturi de contemplare, florilor le este de ajuns din partea unui om singură privirea, şi ochi în ochi cu ele, Luchian le?a descoperit un grai şi un mister, concentrînd în expresia lor tot ce pierduse viaţa pentru el, şi el pentru viaţă. Aşa că un subiect de pictură de pensionat, searbăd şi anemic pînă la el, ajunse să reprezinte suficient şi integral viaţa toata, cu superba ei animalitate şi cu însufleţiriled răscolitoare. Dar mîna nu fia scăpat pînă la urmă teafără şi neînnecată în păinjenişul cared amorţea vitalfi 244 tatea pe nesimţite. Braţul nu i se mai supunea din umăr, apoi din cot, şi în sfîrşit încheieturile mîinii şi ale degetelor refuzau săd asculte. El nu mai zugrăvise de aproape doi ani, în propriul înţeles al muncii, conturul, organizarea şi împlu nirea unui tablou pieriseră din mijloacele lui. Pipăitul îî fusese anulat, intelectul şi cazna morală conştientă fiind neatinse. Silit să introducă divizu unea muncii, care din punctul de vedere artistic este perfect valabilă, Luchian a soluţionat problema cu o dureroasă originalitate. Din florile vii şi veştede ale camerei, el punea să i se facă un buchet. Alegea atitudinea buchetului si compoziţia cea mai omogenă. Alegea culorile, pensulele, şasiul sau cartonul. Punea subt ochii lui să fie schiţat obiectul cu cărbune, rectifica. Se frămîntau subt controlul lui culorile, care erau trecute pe tablou. Mai lipsea un punct dintrmn anumit albastru, obţinut printrmn amestec anumit. Şi după ce tabloul era gata, lipsea ceva: o scînteie, pe care executorul tablourilor din ultimii vreo doi ani de viaţă ai artistului, ucenicul lui, nu o putea scă* păra. îi mai rămînea pictorului o rămăşiţă inutilă a pipăitului, şi el a găsit putinţa să o folosească. Dacă pensula mai putea fi ţinuta între degetele lui de către o mîna străina, mîna Iui mai putea să aibă vigoarea să îmbrîncească pensula o dată şi să puie într#o floare un punct. Pictorul făcea aşa. Cîteva împungeri obositoare animau tabloul în întregime, şi atunci, satisfăcut, se auzea rîsul brutal al celui mai gingaş dintre iconari. Vocea lui bolovănoasă afirma că lucrul era bun si că putea să fie publicat. în cele din urmă, Luchian nu a mai fost în stare nici de această ultima cumplită colaborare a suferinţei lui cu pictura. Ziua întreagă şi noaptea întreagă, el sta dinaintea golului neutru, lucid şi *4S neputincios. în această nemaiauzită tragedie, des< făşurată ceas cu ceas de nouă ani de zile, de ore şi de minute, în mijlocul nostru, publicul snobism mului ajunsese să recunoască mai mult decît în pictura ieşită din zbuciumul mut, un semn şi un destin, compatibile cu favorabile plasamente de fonduri. Nu era încă recentă încrucişarea la o răspîntie din Paris a unui somptuos convoi funebru de mare proprietar comercial, cu moştenitorii în zdrenţe ai unui pictor francez, de la care defunctul cumpărase pe nimic, la un termen de chirie, o compoziţie celebră, trecută în testament cu o valoare de milioane, şi vînduta de moştenitori cu un preţ îndoit chiar decît valoarea testamentară? Lumea începuse să cumpere «Luchieni » şi să revîndă, cîştigînd supravaluta. între cumpărători era un puternic om politic, pe cît de inteligent pefatît de crud, în funestul lui egoism, şi de aprig în lăcomia lui, generoasă cu lăutarii. Carul lui politic mergea iute, şi roţile nu mai ştiau peste ce calcă. Dacă nu s*ar fi împiedicat de un scabros amănunt de fatalitate şi nu s*ar fi prăbuşit, omul politic retras din activitate, pomenit, ar fi fost astăzi, pe temeiul unei capacităţi de fineţe excep* ţională, stăpînitorul ţării nediscutat şi primejdios. £1 a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plîngere de escrocherie împotriva pictorului Ştefan Luchian. Ceva mai monstruos: s 8 ARTA GRAFICĂ Arta grafică e tiparul. La începutul tiparului industrial nu era vorba decît de meşteşugul util al înmulţirii manuscrh selor, păstrate pînă atunci — în Europa cel puţin, chinezii fiind, cum stă scris, încă demult în stă< pînirea unui fel de tipar — copiate cu mîna. Puţină lume ştiind citi şi mai puţină scrie, într»o vreme cînd ignoranţa prinţului făcea parte din marile lui apanaj ii, reproducerea se făcea în cîteva exemplare, şi copistul ori scribul adăoga şi de la el, ca un actor, nemulţumit cu un ritm compus fără colaborarea obiecţiilor lui personale. Sporind ştiutorii de carte, se cădea să sporească şi cărţile, prea scumpe, şi hîrtia singuratică era un simplu material nefolosit. S*a putut, prin urmare, scobi lemnul, plumbul şi manuscrisul, şi s Cîte o carte la care colaborează însă gustul cîte unui autor sau al unui anumit director de editură, iese, după lupta cu estetica locală a tipo* grafiilor oficiale, încremenită întrmn calapod, frumoasă şi nouă. Tipograful se împotriveşte şi simplei naturi, care nu conteneşte să dea gîngă* niei, buruienii, florilor şi pasării, fiecăreia, o ex> presie proprie. Ea ştie într*o figură de om, nu mai mare ca o pagină de roman, să facă din cînd în cînd, cu şase organe anatomice constante, şabloane neîntrerupte de alte înfăţişări. Artistul grafic are zeci de semne pe care nud în stare să le utilizeze pentru un efect; are culoare, are hîr* tie, are contrastele infinit gradate dintre negru şi alb, şi, în atîtea mari avuţii de mijloace, rămîne orb, întrmn colţ de copertă. Tipografii se lipsesc cu multă bunăvoinţă de colaborarea desinatorului şi a pictorului deco* rativ. Un singur atelier din Bucureşti a călcat regula, numind un specialist în serviciile ei; numai un specialist, nu un artist. Inspirat de la grafica industrială germană şt necunoscînd forma, viaţa şi raporturile, el se eschivează în linie geo* metrică, în rastere, zigzaguri şi curbe, izbutind un gen rigid, uniform şi bolnav de sărăcie, şi care, prin acapararea tuturor copertelor şi afişe* lor, a redus invenţia la o monotonie rece. Să nu i se ceară colaboratorului artist, numaidecît, coperta greoaie a unui subiect: nu e nicio trebui inţă. E de ajuns ca ochiul şi sentimentul să judece şi să distribuie distanţele, să împărechezc rîndu* rile, să semene intervalele, să aleagă litera, şi din materialele mecanice ale atelierului să con* struiască însufleţită pagina de arhitectură, ori* ginala. Un motiv minuscul personal, adaos unei pagini Ia locul cuvenit, ştiut numai de artist, 204 poate să dea expresia neaşteptată cărţii, ca perla clătinată pe un cercel de aur, capului cu zulufi ai doamnei care a trecut. Dacă m*aş întreba însă de unde a pornit arta grafică românească, n 8 ŞOVĂIRI Şovăim în fiecare săptămînă să intrăm în seria normală, cuprinsă de titlulatura prezentei ru« brici, să luăm Ia rînd expoziţiile, teatrele şi ta* blourile, ca nişte cărţi, numerotînd cu un mini* mum de pricepere în scara talentului, artiştii liberi şi lucrările catalogate. Rostirea rituală a ieşit din gustul nostru, solemnitatea judecăţilor nu e lipsită de mizerie, şi inventarierea tendenţioasă a păreţilor şi a spectacolelor picturale aparţine unui registru antipatic, oricare ar fi iscălitura contabilului girant. Am voi să vedem desfiinţat rolul aşamumitului cronicar, care se ţine cu mucariţa şi cădelniţă după nişte oameni, de bine de rău, în stare de un ţel şi de o disciplină. Comentariul critic reprezintă un raport de preferinţe şi mai niciodată legătură util oriem tată între operă şi o regulă, de obicei abstractă. Omul trebuie sau să se mire francamente, sau să înjure francamente: mirat, cade în emoţie şi laudă, mînat de toată dragostea lui pentru lucrul ced place. O iubire, o idee, o carte, un tablou, te decavează deopotrivă şi nu mai vezi dincolo de ele nimic. Sinceritate pasională. Ofensat în copilăreasca Iui însufleţire, ocărăşte, spurcă, dă cu ce găseşte. Desigur că lucrurile acestei vieţi, aci prezente, nu se întocmesc şi rînduiesc aşa, ca să ocupe exact puncte extreme, în care arde întregul nostru entuziasm sau izbeşte toată ura noastră, situată în periferia romantică a numeroaselor puncte de vedere mijlocii, în generat aferente, relative, tîrguite şi oportuniste. în artă, ca şi în politică, viaţa petrecută exclusiv în şesul dintre două niveluri înfiinţează sucursale şi pieţe, staţiuni de cotă intermediară: concesii reciproce modifică topografia nativă, şi chiar pentru înălţimile abrupte, cu vuiete mari de prăpăstii dedesubt, judecata practică a pus la dispoziţia slăbiciunilor inimii şi ale picioarelor, funicularul, ascensorul care permite ridicarea fără trepte şi suirea tîrîtă. Cam toate artele şi cam toată critica, plastică şi literară, se multiplică de*a lungul şi de*a largul acestui teritoriu neted, fertilizat, de generaţii, pentru boaba de grîu şi boaba de porumb. Geniul are o reducere pentru uzual, personalitatea s*a îngrijit să fie reprezintată prin surogat, dintr*o idee plină funcţionează bine şi satisfăcător un fragment, o năzuinţă e ca la fotograf: bust, profil sau trotsujuarts («vă rog surîdeţi şt capul puţin aplecat»). Mergi. Ceea ce s*ar putea chema un adevăr nu poate fi spus decît ca un adevăr contrafăcut sau evident mincinos. Ostilitatea adevărului e nepoliticoasă. In pictură se înlocuiesc culorile cu dulciurile lor, în scris cuvintele. Inventatorul deliciosului produs numit limonada a fost un mare psiholog: coaja fiind amară se aruncă, păstrîndmsc miezul, corigibil prin pudră de zahăr. Cu un pahar de limonada răcoreşti un om, dar faci şi o artă in> tegrala: nu trebuie altceva— mai pui trei Itligu* riţe de zahăr, la rigoare şi un pic de caramel, ca să nu lipsească nici modalitatea de amărăciune compusă. Odinioară ne prăpădeam după rezultate. Ceream operei de artă, cum i se zice acestui lucru frumos în nomenclatura odioasă, un total inclus în ea şi epuizat, Nu toleram partea din întreg şi pre* supuneam întregul exprimabil. Ce fericită epoca! Cadastrarea artistică era eroică, dar confortabilă ca geografia Sfinţilor Părinţi, care controlau erorile de orientare ale navigatorilor extravaganţi, căutători ai Răsăritului prin Apus. Aici pămîntul: treci o mare şi o negură şi dai de Infern. încă două*trei mări şi bezne şi intri în Paradis. V*aţi închipuit vreodată că omul care a dezminţit geografia consacrată putea să merite altceva decit lanţuri^ Omul de valoare a trebuit sa fie plagiatul lui. Criteriile sînt schimbăcioase. Un rezultat e în pictură un tablou din care n*a rămas pensulei niciun crîmpei nearticulat. Muzeele gem de canti* tăţile acestor rezultate. Faldurile, broderiile, cusăturile, firele din barbă sînt confecţionate după croitor şi bărbier: numeri genele şi firele de sprînceană. Interesează însă permanent silinţa, sforţarea, care, încă în stare făgăduită, neconcre* tizată, dă naştere unei speranţe şi minează mai* muţăria critică, surprinsă şi confuză. Opera termi* nată e venerabila doamnă, mamă a opt cop'u toţi sănătoşi, parveniţi Ia situaţii de invidiat. Am văzut întrmn film descriptiv un tată de familie lîngă soţia cu care a realizat, într*o indiscretă colaborare, un front de şaptesprezece vlăjgani şi vlăjganiţe: am aplaudat! Ceea ce vine bine în societate, stă mai rău în aşa*zisa artă, unde em< brionul e mai preţios decît desfăşurarea Iui de* finitiva. O schiţă rapidă, o linie oleacă strîmbă, o zmîngălitură, sînt nişte comori de posibilităţi comparativ cu masivele lucrări, unde documentul, artificiul şi preocuparea neîncetat remaniată de a nu jigni mijlocia fac tot ce pot ca sa mediocri* zeze spontaneitatea genială, ca sa fie tîlmăcit Ia maximum drăguţul şi joliuL Dar interesează tot atît delirul de necunoş* tinţă al artistului, starea lui de haos şi de obscu* ritate, din care încearcă, halucinat de orizonturi, să se zmulgă. Interesează pentru fiinţa noastră omenească suferinţa Iui de* a da ramuri şi cîte o frunză: cînd a făcut o floare, începe să fie suspect de fructe, apreciate la galantar, şi doreşti să vie vîntul să şio asemenea pustietate am făcut cunoştinţă cu aşamurnitul «Grupul nostru », compus din vreo doisprezece pictori, legaţi la o solidaritate cu ter* meu, pe timp de zece ani. Solidaritatea ar trebui să fie comercială, tovarăşii micşor înduri cheltuielile individuale prin participaţîe colectivă la locaţie, mobilier şi luminat. Două singure cărţi?de*vizită în toată sala indică raporturile dintre milionul de locuitori ai capitalei şi meşteşugul picturii. Grupul se prezintă şi fără catalog: nu i s^au ajuns ultimele parale pentru tipar. , , Aşa că mai mult nevoia de a se întîlnî camarazii o dată pe an, mărturiseşte unul din ei, decît derizoria realitate a vînzării, îi face să deschidă un salon în luna lui februar. Nevoia periodicităţii, comună tuturor soiurilor de artişti, face şi pe pictori să încerce şi să repete -270 experienţele de tenacitate admirabil de ridicule ale celor mai tineri şi cîteodată şi ale mai trecuţilor de vîrstă literaţi, strînşi la revistele literare ne# subvenţionate, toate de prisos. E o vocaţie sau un bîzdîg, ca la planete, care se învîrtesc exclusiv gratuit, ca să realizeze pe sfera lor un număr de sezoane şi de generaţii pentru entomologie. Gîndul publicului e azi la altceva. Milioane de mărţişoare înneacă vitrinele şi strada: fărîme de lacrimă spînzurate de un ciucure de catifea. Te simţi destul de stîngaci, după o absenţă de douăzeci de ani, să te întorci între zugravi, şi ai trebuinţă de o sinceritate întreagă casă te orientezi între pensule şi nume. Aproape niciunul nu e cunoscut ignoranţei tale, dar se vădeşte numaidecît la pictorii actuali dispariţia marilor inegalităţi de odinioară de la autor la autor şi stabilirea unei mijlocii de frecvenţă. Cum în general se scrie cu o cursivitate mai elegantă, se şi pictează cu o înde# minare uniformă. Şcoala muncii a putut sa dea un maximum de obligatorie decenţă profesională. Poate că şi o reducere, poate, nu insist, a individua# lităţii. Penelul, ca şi pana, e într#o fază de politeţe şi de mondenitate, dacă se poate spune, fără nicîun gînd de diminuare a unei ţinute, căpătată cu greutate. Nici pictorii personal nu mai suferă de susceptibilităţile caricaturale, comune altădată categoriilor artistice, care nu puteau concepe o calificare mai jos de interjecţii — şi au dispărut şi acele capete compuse grotesc ale unei boeme de import. Pictorul e un domn în puterea cuvîntu# lui şi un intelectual lepădat de prostia profundă, amară şi taciturnă, vioi, informat, inteligent şi cinstind vocabularul grăit cu o spirituală volubi# litate. Noi am apucat alte soiuri de oameni, epocali, desigur, mărginiţi, în hermetîsmul unei false auto# rităţi, la exclamaţiile cu limba, cu mînuşa şi cu Ne place sa trecem din cadru în cadru, din subiect în subiect, cu o deosebită încîntare. Fiecare lucru pus dinaintea ochilor cui o vrea sad vadă este un obiect al singurătăţii, al tainei, al speranţei, al îndoielii. Ridici din umeri în fata unui tablou, fără să vrei să ştii că el caută o problemă, poate nesatisfăcută dar urmărită şi, cu nesocotinţă, pre* feri, alegi, îţi place şi îţi displace. E poate o neprice* pere să preferi în lumea obscură a noţiunilor lucru* Iul displăcut pe acela care ţba plăcut, să reţii şi să uiţi. Aşa, de pildă, ce place atît de francamente şi de categoric la pictorul Paul Miracovici? Ce te opreşte de zece ori Ia spectacolele domnului Lucian GfigOfCSCu, ca să*ţi permiţî să Iii agreabil obsedat de priveliştile lori* De ce stai la pictura semnată Alexandru Moscu? Un mare necunoscut se cheamă Borgo Prund, un faianţar care lucrează figuri surprinzătoare, cu pămîntul zmălţuit în cuptor. Cînd s*au rostit acele dibăcii, aceste gingaşe şi proaspete puteri de a vedea lumea întrmn fel pur şi candid? Cutezanţa de a fi nou şi nebănuit, ce împrejurări concordă să o creeze? Grupul cuprinde pe domnul Georgc Nichita, pe domnii Mac şi Ştefan Constantinescu, Băjenaru, Sin, Avachian. . . Sînt prezenţi unsprezece meşteri pe care nud utilizează nicio arhitectură, nici oficială, nici parti* cularâ, într*o perioadă de numeroase clădiri monu* mentale. Răspîntii imense stau goale, şi sculptorii expun în camere închise. Modelatorii de bronz şi cioplitorii de piatră mau nimic de spus? Primăriile, percepţiile, şcolile şi variatele autorităţi, abia ieşite din mistrie, se înfăţişează ca nişte magazii de gară. Frumoasa clădire a Facultăţii de Drept ar putea să ceara geniului unui tineret în vilegiatură morală său acopere păreţii interiori. Universităţile nu le solicită paleta. Ele fac numai Economie Politică. Academia, care a construit un imobil Dalles, face 272 şi negoţ cu gratuităţile obligatorii, luînd cu artiştii contactul proprietarului şi hotelierului cu chiriaşii. Cele mai scumpe săli de expoziţie pentru pictură aparţin Academiei Române. Artele au un rost social şi naţional din care trăieşte neîntrerupt prestigiul Italiei. Cînd şcoala a putut descoperi atîtea personalităţi cîte se ivesc numai în douăzeci de ani în ţara noastră, elemen* tara datorie a Statului este să le puie neîntîrziat aptitudinile la lucru şi la construirea acelei culturi, care nu mai e o vorbă goală, rezervată valorilor româneşti, evident netăgăduite. Pictura trebuie scoasă din laboratorul atelierului, unde dă, în mic şi în meschin, proba neostenită a meritului ei. Pictura pe şasiu e o frumuseţe comprimată în tub, o artă secretă în ambalaj, din care trage folos rarul amator cumpărător. Toată lumea trebuie să se folosească de ea pretutindeni. Începînd cu şcoala primară, sărăcăcios decorată cu planşele murale comerciale, de geografie, ştiinţe naturale şi vagi litografii istorice, plasate prin intermediar. Dacă sporturile, cinematograful, aviaţia şi auto* mobilismul au schimbat felul de trai al oamenilor, porniţi în zigzaguri să guste primejdia permanentă, nud mai puţin adevărat că o parte din existenţă se petrece într*o casă, într*o bibliotecă, într*o cameră de lucru, şi că prilejurile de a face pe om să se bucure şi să gîndească sînt încă numeroase, pentru rafinarea bunului*gust şi pentru legăturile sufletului cu un trecut şi cu o stare de sensibilitate. Poate că marele public, cum se numeşte acest simpatic şi frumos animal, aşteaptă şi în această direcţie un îndemn de mai departe, ca să asimileze o certitudine, pe care, lăsat singur, se simte prea puţin în stare să o bănuiască. * 93 8 27? CÎTE PUŢIN DIN CÎTE CEVA Afişul picturii e ţinut de cîteva nume, din care trei, prea cunoscute colecţiilor particulare, mau prea multă trebuinţă de dări*de*seamă speciale şi de acele rostiri vane, care constată progres, abateri sau infailibilitate. în ordinea vechimii: domnii Tonitza, Şirato şi doamna Demetriade* Bălăcescu. Primii doi au fost pînă deunăzi. . . mai mulţi, grupaţi mai repede prin ţinută dccît prin sensibi* litate, dar actualizînd anual miracolul stăruintii şi dînd primăverii evenimentul ei repetat. Dife* renţele, chiar de calitate, pot să fie mari între cîţiva colaboratori ai uneia şi aceleiaş expoziţii, dar practica meseriei neîntreruptă dă tuturora, într.*adevăr, o măsură, un instinct al propriilor puteri, o conştiinţă a ceea ce se poate realiza în hotarele acurateţii, aproape egală cu elementele unui stil. Timpurile s*au manifestat todeauna în generaţii, ultimele adăogînd la impetuozităţi naturale de năvălire un argument de fiziologie, binevenit să ţie loc de valoare, dacă lipseşte, cu prezenţa mărturisită a unui hormon. Acum douăzeci şi cinci de ani, maturităţile de azi tăgăduiau cu vehemenţă maturităţîle de atunci, între care, tiptil, s*au intercalat. Braţul întins aparent pînă în cer, nu depăşea lungimea lui anatomică, de la umăr la falange, şi ochii, iluzionaţi că întrec de o şchioapă piscurile din depărtare, se găseau, în realitate, cu 274 cîteva etaje mai jos. Cunoscînd înconjurul sferei, îţi alegi cu vremea din circumferinţă un punct, fericit dacă hai putut exploata în adîncimc parţial, într*o viaţa. Conflictul dintre năzuinţă şi putinţă, cînd nă* zuinţa o depăşeşte, încetează la răspîntia sama» ritencii, unde, ostenit de înnălţimi goale şi de umblet în deşert, drumeţul cere o apă răcoritoare şi soarbe cu sete dintrm ciutură cu marginea amară. El nu venea dintre munţi, cum crezuse, şi nu cobora din zarea mare: s*a tîrît cum a putut, legănat în cîrji, pe şesul vast şi străbătut de oameni si cirezi. Osteneala de altitudini este uzură de i cîmpie turtită. Ced de făcut? — căci e vorba de o tragedie. Ah! foarte puţin: întoarcerea Ia dimem siune, prin micşorare de cîteva ori. Poetul Tristan Corbiere a fost excesiv de inimos: dîndus.şi seama că nud de făcut decît ceea ce poţi, s*a sinucis. Mai e ceva adevărat. Actor juvenil, artistul parcurge în ipoteză o mie de personaje, fugind numai de personajul lui, pe care îl găseşte tocmai la urmă, întrmn moment inutil şi tardiv, Don Juan îndrăgostit de toate femeile şi ajungînd să descopere, în cea mai dorită dintre toate, nevasta din tinereţe, părăsită în noaptea nunţii şi îmbătrî# nită de singurătate. Trista bufonerie de juventute regăsită la netimp! Dacă te uiţi la un tablou, realizat azi de un meşter încă de acum treizeci de ani, cunoştinţa de sine se vădeşte numaidecît. Evoluţia defamdăratele arată o stăpînire a mijloacelor, dacă se poate spune, tehnice, mai strînsă. Căutînd un nou alfabet, dacă nu şi o limbă nouă, un esperanto, un ido artificial, novatorul fără determinare nativă a dat în cele din urmă de vechiul abecedar, ca de o noutate, .şi caligrafia lui, fără să iasă din liniatura clasică, totuş a cîştigat: l7J ovalul lui O e mai corect. înnainte însă de a fi devenit omega. Bagajul e mai scuturat. Praful a pierit, răspîndit la bătaia cu biciuşca pe frînghie, în vînt, dar geamantanul e acela cu care ai pornit la drum, cu care ai venit, hăinuţele din el sînt neschimbate, şi scufiţele. Dacă te;ai îngrăşat le descoşi, dacă slăbeşti le faci un cerc ori un volan. E de necrezut j cît poate omul să râmîie de invariabil, paralel cu variabilitatea substanţei lui celei mai falsificate: > intelectul. Cronica plastică fiind un simplu pretext de consideraţii dincolo sau dincoace de subiect, citi* torii vor fi mai generalizatori si mai puţin preten* ţioşi decît autorii care dau prilejuri Ia o ieşire agreabilă din cuprinsul unui cadru de lemn sau de hîrtie. Domnii N. Tonitza, înzestrat cu un ochi al pensulei portocaliu, şi Francisc Şirato, sumbru, sînt nişte mari zugravi ai luminilor sau întunecimii, dar şi nişte scriitori, primul elastic, răzvrătit şi meridional şi cel de al doilea din septentrion. Domnul Tonitza a semnat între două pînze, în care copiii au o căutătură neştiută pînă Ia culoarea pensulei domniei sale, pagini de sarcasm, neizbutite de scriitori calificaţi, iar domnul Şirato, un analist critic, indus, ni se pare, săfşi scrie întîiul articol de negaţie artistică, de către noi, ar putea să ilus* treze, cu o unică şi nedezminţită competinţă, o catedră de academie. Se pare însă ca amîndoi au renunţat la peniţă, şi poate că nu e tocmai rău ca un pictor să*şi concentreze puterile într i t 2po Pînâ ce se va putea comprima totul Ia o măsură şi la un tip convenit, rămarii s*au unificat aproape cu patronii de pompe funebre, şi ramele se corn» portă, în ce priveşte tablourile, ca dricurile pentru transportul cadavrelor dintnun loc întivaltul. Dacă autorul nu vinde nimic, ele se întorc la prăvălie goale, ca să transporte, la un alt vernisaj, un alt autor, poate mai fericit. . , Stau pe masă unsprezece invitaţii: pe care o iei în buzunar? Şi dacă nu vei fi în stare săfţî placă niciuna din expoziţiile noi? Să subscrii, nu te lasă conştiinţa. Să conteşti, nu te lasă inima. Nu mai aî curajul nominal si, displăcîndmţi poate lucrul, te*ar atrage tinereţea celui ce săvîrşeşte jertfa nebăgat în seamă. Sensul imuabilelor eternităţi s peste care tămîia şi smirna au pus, veac de veac, un aşternut de zmalţ. 1940 TINERIMILE S*a notat cu spirit, întrmn săptămînal literar, că Salonul Societăţii « Tinerimea Artistică » e remar* cabil, într^o sală de expoziţii de pictură, prin marele ei număr de membri bătrîni. . . Cîteva fotografii arătau pe autori dinaintea fiecărui panou de tablouri. Intre artişti şi operă e discordanţa dintre unchiaşul cu pantoful tîrîş, lîngă silueta graţioasă a unei fete, urmărită cu şoaptele unei guri, aranjată aproximativ la dentist. Nici opera, nici Societatea, nu corespund cu vîrsta. Are şi arta una: trecerea din imagini ia substanţă. f N>aş vroi să supăr nicio împăcare sufletească. Mă gîndesc la altceva, la tinereţea care îmbătrî* neşte. Acum vreo patruzeci şi cinci de ani, actuala burghezie a Societăţii era o generaţie revoluţionară, de tineri oacheşi, cu păr şi năbădăioşi. Am apucat#o născîndujse, Societatea, împotriva «Salonului Oficial», de care s*a apropiat pe nesimţite şi cu care s»a căsătorit. Azi, le tremură şi unuia şi celeilalte genunchii, şi, la braţ, sug împreuna, trecîndmşide cu limba, bomboane de gumă, care nu vatămă gingia. Asaltul fusese impetuos şi aproape eroic. Vitejii au ajuns pensionari şi profesori în maga» ziile de clasă ale Şcolii de bele Starea în care au ajuns bijuteriile domneşti ale arhitecturii din Bucovina, face obiectul, din ctnd în cînd, al cîte unui oftat. Cîte un călător întors dintre mînăstirile de acolo, relatează la dontrei ani o dată, revoltat, unde mai plouă într*o biserică şi cîtă tencuială zugrăvită s*a mai prăbuşit şi, din an în an, odoarele străbune se strică şi mai mult. Vă amintiţi ce spunea un francez, emoţionat dinaintea Dragomirnei: « Dacuun aveaa înţeles, cu o emoţie dramatică, şi a făcut cu florile un legămînt, care a rămas pe todeauna, încadrat în ramele de bronz. în odaia luî de răstignit erau unicele modele care binevoiau să mai vie la el, semnele şi literele misterioaselor înţelepciuni, ale manuscrisului semnat de Dumnezeu cu o iscălitură Soi de umbră şi risipite, albastre, roşii, galbene, porto# călii, albe/de aur şi argintate de*a lungul şi de#a latul vastului pergament de mătase şi catifea, care învăluie lutul, fără de ele urît. DOISPREZECE Statal a învăţat să citească şi începe săfi placa literatura. N*a prea citit el vreo şaptezeci de ani, şi mai mult a vorbit. In loc de o bibliotecă, în care să tacă toată lumea, el înfiinţase un parlament pentru ca toată lumea să dea din gură. Se iscase şi un ideal: cine vorbeşte mai frumos — şt omul care grăia mai bine era şi omul de Stat cel mai capabil. în această iluzie fericită, tot ce s»a scris a fost aruncat la coş. Eminescu ştiţi cum a murit. Domnul C. Alimăneşteanu povestea deunăzi despre poetul Iosif, care avea şi prieteni politici, că bar fi văzut, cu puţin înnainte de moarte, dezbrăcat şi cu picioarele goale — vorbindu»mi de indiferenţa ulti* mului trecut faţă de scriitori şi de fenomenul, constant la noi, că îndată ce se iveşte o personalitate nouă, întîia noastră grijă e să ne lepădăm de ea şi său « dăm la cap ». Daca nu e înzestrat cu o putere de iniţiativă proprie, scriitorul riscă să rămîie străin între ai lui şi să se declaseze, ca atîţi confraţi de altădată şi din ceasul de acum, isprăviţi înnainte de timp şi pierduţi. Au fost şi cîţiva oameni publici, la care interesul literar s*a manifestat ca o curiozitate de salon, pe vremea cînd şeful celui mai puternic partid politic afişa sentinţa, tradusă pe româneşte, că întîi să trăim şi să visăm pe urmă. Cei care visau nu aveau dreptul să trăiască, deşi omul de Stat cel mai temeinic începe şi el prin a visa. Caragiale a fost adoptat de alt şef de partid, ca să vorbească la întrunirile Iui de propagandă, avînd nevoie, din autorul de teatru, de actor. Se ştie de ce Cincinat Pavelescu era ospătat cu icre; negre şi adăpat cu Cotnar: pentru darul lui de improvizaţii la mesele boiereşti, între lăutari — ca un aperitiv al stomacul rilor sceptice şi triste, Pe la trei dimineaţa, după adormirea oaspeţilor pe masă sau dedesubtul ei, boierul îi da drumul poetului pe scara de serviciu. Ca un autodidact, care descoperă geometria la vîrsta de şaptezeci de ani şi ţine să*şi dea un bacalaureat întîrziat, iată că Statul, deodată lacom de literatură, se zoreşte sa împărţească diplome, în epoca examenelor de Sîn Petru, la doisprezece scriitori în aceeaş zi, inaugurînd douăsprezece busturi în Cişmigiu, locul unde au tras Ia fit şcolarii, ca să citească, ascunşi întrmn boschet, pe furiş, cărţile altădată interzise, devenite după aceea « culturale » şi « patrimoniu ». Cît trebuie să se fi amuzat în ceruri, să se vadă doctor de piatră, acelaş Caragiale, cu patru clase primarei Dacă examinezi lista scriitorilor strămutaţi în materiale mai rezistente decît carnea de pe bietele lor oase, patru din ei au fost miniştri: Alecsandri, Maiorescu, Duiliu Zamfirescu şi Goga; trei •— muritori de foame: Eminescu, Bălcescu şi Iosif; trei — Hasdeu, Odobescu, Vlahuţă: mai înstăriţi; Coşbuc, nici una nici alta de tot, iar Caragiale: pribeag si boem. Dacă la toţi aceşti doisprezece nu a fost adaos Creangă, de omiterea lui din Cişmigiu desigur că nuu vinovat povestitorul, dar probabil că nici numai numărul cu ghinion, care ar fi stricat rînduiala apostolică, trebuie acuzat de absenţa de lînga Eminescu a prietenului celui mai bun al poetului. Cît despre monumentalitate se ştie ceu un bust, măcar din amintire: un cap cu gît şi o bucată 304 de piept, terminat la soclu cu un picior rotund de chibritelnită si sfesnic. Folosul consista mai mult ii > în uşurinţa de a fi deplasat dintr*o grădină întnalta, ca din fosta Episcopie, sau din aleea B în aleea D, după trebuinţele horticulturii, decît în stîrnirea sentimentelor de nobleţe şi tradiţie în inimile consumatorilor de seminţe răsturnaţi pe bănci. Gheorghe Panu, conceput de Constantin Miile cu 0 traistă de semănător în prelungirea redingotei, stă acolo, lîngă movila, de o viaţă de om, fără să ştie ceva cineva de el. Ar fi momentul să se distrb buie la poarta parcului cu statui o scurtă istorie a literaturii, numerotată, însoţită de un bilet gratuit pentru halba cu bere. Orişicum, scriitorii încă vii se pot consola, cînd mau altceva de făcut, că momîia lor va interesa, odată şi odată, după ce vor fi murit, timp de cincisprezece minute, în ceasul de inaugurare, dintr^o duminică, oratoria şi presa. 1 943 I DE PE NATURĂ Parca din toate lucrurile interesante tot omul deţine întîietatea. Pe lîngă că e frumos, că e complex, e mai cu seamă variat, cel mai variat animal din natură. Două miliarde de oameni, cîţi învîrteşte pămîntul, au două miliarde de expresii. E ceva în om mai presus de anatomia figurii, ceva imprecis şi straniu, dezlegat de fizionomie, acel ceva pe care artistul îl prinde cu pensula sau cu modelajul rareori şi modificat de neputinţa de ad aşeza în copia figurii — şi pe care aparatul foto* grafic, mai precis ca mîna meşterului pictor, nud surprinde niciodată. Cine se piteşte în căutătură, în zîmbet, în proporţie cu echilibrul continuu dezorganizat, dacă e raportat la tip? Sufletul? Atunci, numai sufletul trebuie socotit, şt între suflete, de Ia unu! !a altul şi la fiecare, sînt deosebiri incompatibile cu o doctrină şl cu o singură lege mistică de guvernare a lumii. Întorcînd în cartoane cîteva reproduceri după maeştrii picturii, îţi aduci aminte că frumuseţea omului, a trupului, nudul femeii culcate, bărbatul în mişcare, lăsăm urmă toate celelalte frumuseţi. Dar locul unde frumuseţea devine caracter şi individualitate unică e chipul, care ocupă în pictură, motivat de dificultatea esenţială, spaţiul cel mai neînsemnat. Pensula fuge de portret ca de întuneric, răzbunată în peizaj, pîinea de toate zilele a scriitorului cu vopsele. Omul poate fi privit în două feluri: în varietatea lui materială, strictă, sau în raport cu o morală model, faţă de care el îi întodeauna deficitar. Artistul îi ia expresia, şi se mulţumeşte cu ea, indiferent cui îi aparţine, unui scelerat sau unui ascet, arta ignorînd, cît şi natura, moralitatea, nejudecînd şi numai reproducînd, în perfectă obiectivitate. Ochiul moralizator, juridic şi analitic, nu se poate bucura de spectacolul frumuseţii în sine, împiedicat de artificiul mintal şi de prejudecăţile introduse de intelect în natură, prin diformaţie profesionala. Monahul Pafnutie din Thais, trecînd pe dinaintea oglindirilor de ceruri înstelate şi ape, îşi trage scufia pe ochi, ca să nu mai vadă atîta frumuseţe; el o contestă şi se leapădă de ea. Jean Calvin, autocratul religios al unui canton politic de trei sute de mii de credincioşi, legifera lungimea cosiţelor la fete şi a panglicilor împletite în ele, şi culoarea. Niculae lorga prim94 3 FRANCISC ŞIRATO Vorbind cu el despre nişte lucruri neobişnuite în conversaţiile mărunte dintre artiştii culoarei, dacă nc întîlneam Ia zece dimineaţa, vedeam fă* cîndufse orele trei după *a miază, fără sa ştim, şi, amîndoi, eram deuibia la început. Începutul era întodeauna altul sau niciunul, o descifrare în ceaţă, sau pe firmamentul, încărcat cu miliarde de lumini, aparent la fel şi deosebite, aparent vecine, dar depărtate în adîncimi. Am vorbit cu acest om tăcut şi profund despre sumedeniile de aspecte şi nuanţe ale unui punct, despre care nu se grăieşte şi nu se scrie şi care constituie studiul de expresie în doi, cel mai frumos, şi am fi stat unul în faţa altuia, ani de zile şi toată viaţa, fără să ne fie urît, călugări ai aceleias chilii, întrmn timp cînd spectacolul unic de activitate era contemplarea. M*aş sili zadarnic să strîng din aducerfiaminte ceea ce se numeşte un subiect precis: totul a fost impalpabil şi abstract în interiorul unui atom. Dar pe cînd vorbeam cu el, privind în cău* tatura lui stagnată, din ochelari, îi făceam, ca un pictor fără scule, portretul social, singurul adevărat şi singurul care trebuie prins de inspi* raţia picturii, ca să semene cu originalul. Cred că n«m uitat; mi se pare ca scriu acum întîia oară despre Francisc Şirato, în aproape patru* zeci de ani. Averile de tezaur se păstrează ascunse. Pictura lui e operă de artă, nu vreau sa am aerul că o judec si cîntăresc: nici nu m#aş încumeta să încerc. îmi dau seama cît e de ridicul şi de grotesc vanitos actul de a transpune în schiţe şi fotografii interpretările lucrului numit operă de artă. Este sau nu este! Aci nu încape nici « poate », nici « mi se pare ». Cînd este fără să fie şi totuş vrea, împotriva propriei naturi, să fie, atunci da, intervenţia unei desluşiri e nece* sară, polemică şi violentă, pentru a fi exterminată din cîmpul spiritului de eroare. Opera de artă nu se interpretează, după cum, în literatură, dar şi în pictură, nu se poate să fie tradusă. Acţiunea de maimuţăreală, dintr»o limbă întnalta, dintrmn domeniu întnaltul, din fiinţă în palidud simulacru, pe înţeles mijlociu, e ines# tetică şi stupidă. Poezia se citeşte în limba în care a fost scrisa, şi chiar fără sa pricepi, cîştigul intre nsec e mai mare şi onoarea mai curată, decît în succedaneu. Metoda de învăţat ceva străin e intrarea directă în operă, fără juxtă, vocabular şi cicerone, cîrjile fiind pentru pierderea picioa» relor, nu pentru dobîndirea umbletului vertical. O traducere poate să fie didactic culturală, adică indiferentă, însă e antiartistică în general, dacă interpretul nu dispune de aceleaşi valori ca originalul. Aceste digresiuni nu*s nişte zigzaguri pentru a evita modelul prezentului medalion: ele sînt chiar portretul lui Francisc Şirato, urmărit ani de zile de mărturisirile dintre noi, despre existenţă şi inexistenţă, cu întreruperi cîteodată de alţi ani de zile. Mi s#a întîmplat să nud întîlnesc o vîrstă, şi numai din vîrstăm vîrstă să mai stăm împreună, pe două scaune dintrso cameră tăcută. Uneori, se părea că o pauza lungă putea să comporte o semnificaţie. O modă sau alta, izbutită prin agi» lităţi de pălărie şi prin contorsiunile lui zero, căznit să scmcovrige în 8 şi prolificat ca o celulă patologică, multiplicată prin sine însăş, se putea să para că absoarbe personalitatea artistului meu ascetic sau îi dă o tincturâ de lustru artifi» cial la suprafaţă. Ne reîntîlneam după cîte zece ani, ca două clopote încremenite şi nemaisunate: întîîa bătaie corespundea identic ultimei unde sonore, dc cu zece ani înnapoi, dîntrmn crepuscul, observat de ceasornic, la îngînarea zilei cu noaptea. Dacă m»aş fi priceput Ia sculptură, în locul conturului de faţă, cu care ma iluzionez să tran/ scriu aureola invizibilă a marelui artist ocolit de umbră, i*aş fi frămîntat un portret din mate» riale tari, uitîndmmă numai la ochii lui lăuntrici şi la surîsul Tui, puţin amar, inefabil, şi i?aş fi dat un nume de titlu: Cugetătorul- Francisc Şirato e artistul, care, cu pensula şi culoarea, gîndeşte. Şi gîndul lui continuă, departe, în ta» bloul zugrăvit, dincolo de el, şi nu se mai ispră» veşte. El va umbla mereu, cînd al altora se va fi sfîrşit încă demult. 1944 UN PRETEXT: CAMIL RESSU Critica picturala devenind uneori, la titularii sau maniacii ei, cei informaţi din ştiinţele altor abstractori de chintesenţe, savantă şi doctorală, nimic nu>i de mai mult humor ca intenţiile chi* micoTarmaceutice şi constructiviste, atribuite unui artist, acuzat c㻺i pune probleme, caută soluţii şi satisface controverse. Dacă s*ar deda unor asemenea vicii (artistul cu substanţă se fereşte), pictorul ar fi un discursiv cu pensula şi paleta, bun de o catedră vacantă pentru enervarea unui auditoriu obedient, sau la foiletonul necitit al unui cotidian în douăspre* zece pagini. Limbajul critic ştiinţific poate fi apli* cat deopotrivă şi literaturii şi muzicii şi boxului, cu aceeaş ezoterică, sterilă frumuseţe, mai pre< sus de înţelesul util. în această privinţă, criticul se ia la întrecere cu alţi critici, şi aceştia cu ceilalţi, şi acţiunea de a pricepe ceva, după opera făcută, nu, domnule De la Palice, înnainte, ajunge o cursă de trap, de condeie confuze şi o lecţie indiferentă. Critica nu poate rîvni, fără prezumţii ridicule, să oriem teze actul de creaţie. Ea îşi poate permite cel mat mult să aducă un comentariu la lucrul con* cretizat, neîmpiedieată să dea o frumoasă bucată literară: artist la artist. Un mare industriaş, careu un matematician de aceleaşi dimensiuni, proprietar al unei colecţii dc tablouri şi un cititor de literatură, cum o numeşte el, « bună », era preocupat, şi probabil că nu şfia pierdut nici azi preocuparea lui esenţială, să dea matematicilor o expresie nouă, corespunzând unui grad de subtilitate inedit al poeziei raporturilor dintre cantităti. i Dispunînd şi de o avuţie materială însemnată, pusese de gmd să înfiinţeze, în cuprinsul organiza# ţieî Nobel, un premiu de matematici pentru rezub ţaţele pînă acum nestimulate. Era visul lui de nemulţumit. I se urîse să fie numai om bogat, influent şi puternic. De altfel, miliardele pe care le mînuia mau fost niciodată, mi s#ar părea poate, în speranţele lui un scop, ci mijlocul de exprimare pentru neîntrerupte noi iniţiative. Găsindud odată şi mai trist ca de obicei, mi#a făcut o mărturisire, aşteptată normal şi repede de la deziluzionaţii săraci, care, încercînd lupta cu o năzuinţă peste puterile lor de rezistenţă, sînt osîndiţi să cadă subt lovitura muta, masivă, a omogenei mediocrităţi: «De cîte ori unul din noi se ridică peste nivel, ai noştri se muncesc $ă#l doboare. Aşa a fost în tot trecutul nostru. De ce nam ajuns la o continuitate şi închegare a elitelor noastre solidară?» Inginerul industriaş scăpa din vedere cazul dublu, al valorilor ţinute întîi pe loc, şi înnăbuşite cînd au refuzat o situaţie servilă. Gog u Constantinescu, creatorul sonicităţîi, nu şi#a găsit spaţiul necesar în România, silit să#şi fmie personalitatea în serviciul altei ţări decît a ui. Eminescu a trebuit să rîndăşească la un partid politic din mai multe, în gazetărie. Brâncuşi, în ţara lui, plina de somităţi fără merit, a spălat farfuriile clienţilor unui birt la Bucureşti. Luchîan, pentru că zugrăvise casa unui domn ministru foarte bogat, primea drept salariu o păreche de pantaloni purtaţi de excelenţă (pe care, nu e vorbă, va aruncat»o»n cap) şi, paralitic, era arestat în pat, ia cererea unui mare potentat politic, escroc caii» ficat. George Enescu trebuie sa cînte în orchestre conduse de chelnerii muzicii oficiale, ca un lăutar angajat din Obor. îmi aduc aminte de palmele pe care i le făgăduia, la Filarmonica, un administra» tor, om de afaceri, fost în armată cu gradul de colonel. Şi mai sînt. . , Mai e şi Tonitza, . . Mai sînt, mai sînt. . . Un şir întreg de vieţi, duse ca vai de lume, străine de timpul lor şi cu care se glorifică, la cursuri, geniul românesc, sînt un mate» rial gata organizat pentru o carte de biografii, probabil inutila, a educaţiei simţului naţional, hrănit cu fraze şi demagogii. Capitolul e vast. în Dragomirna plouă. Mînăs» tirile cele mai caracteristice sînt degradate şi dispar. Dacă şi aşamumitul pitoresc al ţării ar încăpea pe mîinile unui comitet de urbanism, ca Bucureştii, ce s»ar alege din el? Comisiunea Monumentelor Istorice, care drept orice activi» tate figurează pe ştatele unui minister, ar avea tristul prilej să ceară, suspinînd, şedinţe mai dese şi tantieme sporite. Nu ştii, ignoranţa face ca pietrele mormintelor domneşti slujesc de Trecătoare de pingele, la uşile casei, în cîteva regiuni? Slovele chirilice, săpate în relief, par a fi un grătar comod şi o hună râzătoare a noroiului ciubotei. Parcă, mai repede, o secretă sete de profanare şi de distru» gere, excitantă pentru o anumită degenerare, se amestecă intim cu lipsa de respect faţă de om şi de opera lui. O simplă rîjniţă de mînă reprezintă o ingeniozitate şi o truda, poate, de mai multe generaţii. Gorilul corectează însă pe creator, neputînd să»l domine, într*o sută de circumstanţe. Uitaţi»vă la desfacerea unei piuliţe din complexul delicat al unui motor: ciocanul şi dalta, în loc de cheie, devastează mecanismul. Aceeaş dezordine şi inaderenţă dau şi cîmpului artelor aspectul unui cimitir de buruieni înnalte, peste om, încurcate cu gunoi de umplutură. Plugarul cunoaşte cele patru praşile anuale la porumb, pe care intelectualul şi pictorul fără vocaţie le dispreţuiesc din superbie şi înfumurată prostie. Pictura se bucură de recolte de bălării îmbelşugate regula, nemodificată la om de sentv mentul sfiielii faţă de realizările şi de răbdarea sacră u marilor meşteri, bind ca vegetaţia parazitară să fie mai puternică şi mai deasă decît rădăcina nobilă şi fructificarea. In artă, strangularea spi< cului de către pir, apare, în tabletele critice ale agronomiei de grad elementar, ca un triumf bine# venit al ciupercii şi ca nişte renovări, aruncate de artistul respectuos faţă de sine din atelier afară: maculatura meseriei. în pictura timpului prezent, ca şi în literatura lui, condeie, neputincioase sa duca o idee pîna la capăt şi să o incrusteze cuviincios într#o propo# zîţie deplină, şi creioane ignorante de alfabetul formelor primare, sînt anunţate de bîiguitorii literari ai artei ca nişte pregătitori de revoluţii: vechea mâl ură şi antica peronospora par herborizan# ţi lor amatori nişte suave eflorescenţe. Pauza, în scris, punctată sau albă, dă în desen linia triplă şi quadruplă (ai de unde alege), mulată pe un obiect dibuit şi cîrpit cu pensula, şi, zbîrcită ca un ciorap molîu pe relieful precis, de pildă, al gambei, deghizează o lipsă fundamentală. Numai după trecerea examenului miilor de semne ale unui abecedar trăit, un artist se poate lăsa în toată voia naturii lui proprii şi a interpre» ţărilor de sinteză, dacă ţine sa suprapuie vieţii un placaj şi să dea un doubU — cu o rezervă, bineînţeles, că aliajul nu*i un substitut decît de criză al metalului pur şl că lustrul nu răspunde de interior. în genere, dacă o substanţă nativa (distribuită indivizilor cu economie), personali» tatea merge paralel cu ucenicia, o ucenicie fireşte penibilă şi obligatorie. îmi aduc aminte entuzias» mul pueril al unui intelectual, lipsit de lecturile făcute Ia timp, care descoperise, după trecerea tuturor vîrstelor posibile, pe Seneca, la cincizeci şi cinci de ani. într*o existenţă, care începe să fie destul de experimentată, ca să nu fie concludentă în exer# citarea unui control asupra unui moment de su< perficialităţi şi de suflu precipitat, s*a ivit adeseori nevoia său cer unui pictor, pentru finaluri de text, vignete cu subiectul adecuat unei pagini sau unei coloane de ziar. Dacă*mi trebuia o horă graţioasă, o floare, un chenar vegetal, stilizat, primeam o serie de măgării grafice: desinatorul nu ştia alfabetul! Ambiţiosul fudul, care căpătase de la proştii lui de generaţie, la cafenea, ifosul agresiv, răspundea cu certificatul că «aşa vede el», ca şi cum ABC poate să fie văzut în două feluri. O imitaţie a ironiilor artistului, plictisit de chestionarul reporterilor de la revistele este» ticei curente. Gîsca da un accent de acvilă. Noţiunile, care sînt ceea ce sînt, fiziologice, s»ar dilua, prin mutaţiile uneia în celelalte şi prin pierderea conturelor, într»o masă gelatinoasă cu neputinţă de separat. Judecata despre cum « vezi» e critică şi exterioară. Ea nu poate să fie a unui autor, decît prin confuzii de sensuri şi de poziţii. Defunctul profesor Marînescu, acel meşter neurolog care a izbutit în Universitate şi Acade» mie să*şi improvizeze un monument din cinstita ignoranţă profundă a epocei Iui, ameţise cele cinci simţuri ale literatorilor unui leat, cu cinci vocale. Fantezia maliţioasă a unei cochete cucoane inteligente, doamna Margareta Benderly, cunos* cută chiromantă între cucoanele înşelate şi cam didaţii ministeriali la portofolii, şwa bătut joc de bietul neurolog urît ca un cinocefal, o bucată de vreme şi tocmai atît cît i#a trebuit profesorului ca să cadă întno obsesie tenace. Am fost un prieten al acestei doamne, care, subt numele de « Butoiaş», nu ştiu dacă mai trăieşte şi azi, la Paris. într#o seară, acum patru# zeci şi cinci de ani, citiserăm împreună faimosul sonet al poetului Rimbaud, Voyelles: «A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu . . . ». E vorba de sinestezia verbală, aşamumită de Claparede. Chiar a doua zi, cucoana i#a « montat» profeso# rului Marinescu farsa ei, condusă cu o abilitate genială. Profesorul Marinescu s#a şi grăbit să stabilească, pentru ştiinţa universală şi speciali# tatea domniei sale neurologică, doctrina «audi# enţei colorate », culpabilă de numeroase rătăciri artistice. Văzul cu nasul al pictorilor fără talent se căpăta cu urechea. Pictorii, încurajaţi, începeau să şi vadă cu orice organ, afară de ochi. Un loocomun al picturii, aşa#zicînd descătu# şate, şî al aceluiaş « aşa văd » sau «văzut », e pro# blema de asemănare în portret. Dacă e portret, ţi s#ar părea că desenul, pictura şi bronzul tre# buie neapărat să#ţi aducă aminte modelul, a căruia viaţă concentrată tresare în materialul convenit: dovada se face imediat. Portretul, ca şi nudul, constituie o dificultate: mijloacele tehnice şi o teorie nu sînt de ajuns, mai trebuie ceva: un mediu de propagare, analog cu eondi# ţiile de atmosferă în care trece focul de la cremene la rug. Iată de ce peizajui, priveliştea, natura# moartă, sînt, în calitate de surogate şi diversiuni, o consolare. Scopul principal este eludat onorabil, îndeobşte, nicio pînză şi nicio piatră nu mai evocă originalul. Credeţi domniile voastre, cu criticul de la Universul domnului Popescu, că pictorul domnul Theodor Cutare e un artist? Probabil. începu* serăm să credem mai mulţi. Culoarea lui stinsă, dermatologia lui maladivă, transportate în Bucu* reşti, au plăcut ca un rafinament, dar mau mai variat, imobile şi îngheţate, mate, monotone. El are cel puţin delicateţea să afirme pe franţu* zeşte: «Je nai pas le funeste don de la ressenu blance ». Un artist are voie să semene cu altul o dată, de două ori, nu în eternitate. Pensula lui fină umple armonic cu nuanţe aceeaş cutie de chibrituri înconjurată de aceeaş curea cu pafta, aruncata pe o masă, pe o velinţă. Nicio imaginaţie, niciun zbor. Repeţire fastidioasă a unui tipic. Aţi văzut vre un portret de Cutare? Cred că nu. Răspunsul poate să fie: « Păi, nu e portretist» — valabil pentru deosebirea fotografului de frizer. Pictura nu suportă atare răspuns; ea e una. Nud exact acelaş lucru cu a se spune despre seri* itor că e prozator şi nu e poet (versificator), cu toate că un scriitor serte şi versul şi proza, dacăd egal cu sine şi dacă*şi amplifică, după cum e şi dator, pipăitul literar. Un domn editor ba tipărit subsemnatului un caiet de stihuri, Fiert dc mucigai. Domnul editor ţinea cu tot dinadinsul şi cu toată împotrivirea autorului, care ştia că mare «cap interesant», să puie pe prima pagină a plachetei un portret. A trebuit subsemnatul să pozeze. S*au făcut cîteva încercări. Doi desinatorî au reuşit — unul o figura asemuitoare cu proprietarul magazinului de articole dc piele, şi celălalt mutra băiatului de la liftul din colţ. — Săd rugam pe maestrul Cutare să binevoiască să*şi vulgarizeze niţel creionul, a spus cineva. Nu mai ştiu cine, ori editorul ori autorul. Une fois nest pas coutume. Maestrul rugat a binevoit să accepte, dar geniul domniei sale psihologic a putut să dea autentic numai iscălitura. Restul a rămas pe dina» fără de cadru. Maestrul a «văzut» pe autor ca şi cum nici nu bar fi zărit. Luchian ma fost un «portretist». Nu. Nu se contestă, ba dimpotrivă, se afirmă, tot mai stăruitor, că e unul din marii artişti ai tuturor picturilor. El a semnat portrete adevărate, de mar fi de reţinut decît unul, autoportretul. Semăna. Era Luchian, cu fizicul lui, dar cu au< reola Iui, care»i scapăra în ochi şi întrmn crîmpei de surîs: sufletul lui — artă şi document. Mai mulţi pictori şi desinatori bau făcut am torului portrete. (Constatările generale se sprijină mai concret pe propriul experiment, decît pe abstracţii citite aproximativ în limbile străine şi comic aplicate.) Trebuiesc citate două din ele, pentru valoarea lor: un cărbune de Iser şi un creion de Camil Ressu, amîndouă de acum treizeci şi cinci de ani. Cărbunele lui Iser are o lumină a căutăturii, care nu vine din fizicul modelului: o fosfores» cenţă surprinsă de intuiţiile artistului. în creion, Camil Ressu a dat portretul aspru, amar şi re* barbativ al unei alternanţe sufleteşti, modelînd un silex plastic din materialele dure ale puterniciei lut de mare artist. Ambele portrete au asemănarea, în două moduri, a modelului; totuş, două interj pretări. Dar numai meşterii adevăraţi dispun de acest har, maimuţărit în academii şi aflat tot în natură, ca apele, care .şi oglindesc şi umblă. Camil Ressu a expus la salonul «Arta» şase portrete, din care două au tot ce trebuie pentru a fi intrat deja dreptul în pinacoteca universală: o Domnişoară, si un Domn în halat de laborator. Sutele, poate miile de tablouri din expoziţie (erau nenumăratei, însemnau rame şi vopsele, cu diferenţe mici, dincolo de semnăturile după care le cSutai, neputîndu*se fără ajutorul catalo* gului să se afirme. Din numele felurite care spu* neau mai mult ca pictura, încărcată cu sumedenii de elogii şi terminologii forţate după scheme de lectură fără corespondent, cîteva reapar în presă la fiece expoziţie nouă. Dărilear instrui cîte o laudă postymortem. Am citit elogiul regretatului Victor Ion Popa întrmn ziar nou apărut. Cităm: « Prima lui car ac# teristică a fost multilateralitatea activităţii sale: poet, nuvelist, romancier, pictor, sculptor, cari# caturist, autor dramatic, regizor, pictor sceno* graf, critic literar, teatral şi plastic, scriitor de teatru pentru copii, pentru săteni, pentru mun< citorî, pentru ostaşi, autor şi regizor de teatru radiofonic, aviator şi arhitect. » întrmn cuvînt « prima lut caracteristică » avea douăzeci de caracteristici, şi, după nota ziarului, Popa mai avea şi altă caracteristică, o a doua, poate că şi o a treia, compuse şi ele poate dintr»alte caracteristici şi subtcaracteristici. Un cititor de douăzeci de ani, student şi poate că şi începător într*ale condeiului, penelului, scenei şi arhitecturii, ar putea să fie descurajat de acest exemplu de «multilateralitate»: Brr! cîtă mai vorba! opt silabe şi şaptesprezece vocale şi consonante. El ar putea să creadă ca risipirea pe mai multe suprafeţe şi precocităţile furtunatice constîtuiesc un criteriu, vai! Nu, dragă tinere; nici nota io la toate materiile liceului, nici patru diplome în buzunar nu sînt pedagogice şt de recomandat. Păzeşte c uitate, de pribegie, de complexîuni şi de nehotări nicie. Neastîmpărul pe un singur scaun, pe o singură sculă, pare maladiv. Don Juanul tuturor artelor, ciupe, ciugule şi nu se satisface. Nu te satisface nici unica meserie, în care te cbinuieşti o viată si rareori ai iluzia că izbuteşti în aceea. i f > Dar mutările acestea neîntrerupte, dintrmn hotel întnaltul, cu douăzeci de geamantane, unul cu pensule, altul cu cerneală, altele cu tot felul de boarfe de artă! E suferinţă şi mizerie morală, în alergarea pe toate drumurile odată sau succesiv. Dacă e şi altceva, o nevoie aprigă de cîştig, se adaogă şi un spasm de temperatură mare. Luminarea arde la două capete şi se topeşte iute. Plenitudinea e deficientă. Victor Ion Popa a fost un singur lucru într*ade* văr — dar, în ipostaza lui adevărată, na lipsit un prieten lucid, ca săd fixeze definitiv pe loc: el a fost un mare portretist cu pensula şi cu creionul. Să ne înţelegem: un portretist din linia maeştrii lor de odinioară (fără nici o aluzie la D. Stoe< nescu). Pensula lui se strecura în sufletul şi carac* terul personajului ales şi zugrăvea cu ele, fără escamotarea enormelor dificultăţi ale genului. Popa nu spunea, cînd în Ioc de Popescu da în pînza pe Ionescu: «Aşa îl văd eu », El lăsa atare văz pe seama celor în nestare să exprime ideea întrio figură. El avea ceea cc domnul pictor Pallady, iritat cu întristare de spiritul de control, numeşte din reminiscenţă «le funeste don de la ressemb lance», care ilustrului clorotic al culoarei îi lipseşte. E un păcat pentru pictura noastră ca Victor Ion Popa, furat de contradicţii şi necesităţi, a rămas în valoarea lui adevărată inexprimat. 1946 DIN VIAŢA LUI ŞTEFAN LUCHIAN Cu titlul de amintiri se poate vorbi mai direct şi mai decent de viaţa unui artist decît adunînd petice şi hîrtii din coşul cu zdrenţe, lipite dociu metitar împrejurul unei opere, covîrşită de macin latură. Am schiţat mai demult cîteva momente din prometeica răstignire a marelui zugrav de muşa* male. . . (Amîndoi termenii îi aparţin.) Departe de a fi un pedant şi un solemn, ca personajele artistice din epocă, el îşi putea lua în derîdere meseria. I se cade unui meşter adevărat dreptul de a*şi batjocori, din cînd în cînd, şi vocaţia şi sculele cărora li se devotează. Indicam unele împrejurări tragice, şi altele groteşti. De pilda, nemaiavînd cu ce să trăiască, Luchian a spoit, ca o chivuţă, şi cîteva case, cu bidineaua. O asemenea « lucrare » a fost apartai mentul unui advocat politic de odinioară, un « maestru » ambasador, care nu şi»a pierdut vremea la Paris, în ceea ce priveşte valuta şi schimbul, după războiul precedent. Ilustrul intelectual, doctor în Drept şi snob cotat al familiarizării cu artele plastice, a refuzat să plătească cei trei sute de lei, tocmiţi pentru patru camere, bucătărie, vestibul şi coridoare. La repetatele insistenţe ale zugravului, cheltuit în literatura stilului epistolar, distinsul demnitar, cîr» cotaş, zgîrcît şi meschin, i De undetşi trage, la urma urmei, Statul sub* stanţa, prestigiul şi justificarea, dacă nu din ce scrie unul şi altul, din ce cîntă unul şi altul, din ce mîzgălesc, scobesc şi cioplesc unii şi alţii, din tot ce gîndeşte şi realizează balamucul de visători, de stricaţi şi haimanale, certaţi cu toată lumea cu* minte, dar identificaţi cu singura noţiune valabilă todeauna, a geniului unui popor? 1946 ANCH'IO SON PITTOKE Afară de treupatru sceptici, indiferenţi la glo* riola şi neatinşi de fumurile unui opaiţ cu văpaie puţină, meşterii de dimensiuni variate ai picturii — Maeştrii, mă rog! — sînt foarte departe de ome* nescul, de toleranţa, de prietenia pe care au arătat»o tinerilor pictori din timpul lor fondatorii şcolii de plastică românească. Nici Grigoreseu, nici Luchian, nici Tonitza, nici ceilalţi, mau fost decît nişte camarazi mai vîrstnici faţă de tineretul contimporan cu ei, de altfel ca toţi deschizătorii de drumuri din toate epocile, cu sau fără erzaţuri, plagiate şi imitaţii gradate. De la o vreme, care corespunde cu publicitatea, cu foiletonul şt cu facilităţile grafice de reproducere şi export, autenticitatea contestabilă în inspiraţie, formă si colorit, derivă, la mii de kilometri dis* tanţă de locul de baştină, din sincerităţile eroice ale talentelor răzvrătite, traduse geografic în noutăţi maimuţărite, bune desigur pentru o Belgie a Orientului («bon pour l'Orient»), ca diplomele de odinioară bruxeleze, şi chiar excelente pentru regiune. E amuzantă trecerea bufonă a cîte unui asemenea Maestru, umflat de orgolii iritate, prin cîte o expoziţie de mai tineri, în care, prin coincidenţă comercială, are şi el, înnafară de afiş, cîte o dulce» gărie picturală, scoasă în vînzare, un sirop compact, o limonada fluidă, un citau â la creme. Cu Maeştrii trebuie vorbit mai mult pe franţuzeşte. Ei străbat o expoziţie ce nud a lor, cu pleoapele închise, cu bărbia înfiptă în cravată, cu cerbicea dîrză, încruntaţi — şi se duc de#a dreptul la cadaiful propriu, la halvaua lor roz # albă, gălbuîe/blemciel, fără să accepte a#şi spurca ochii ridicînduu spre tablourile unui tineret, care încearcă şi el marea cu pensula. Dacă ateroscleroza depăşeşte vîrsta de cincizeci de ani, dacă intestinul se argăseşte, dacă a năpîrlit bidineaua cheliei, astrul vanităţii stă ţeapăn la zenit, sprijinit cu o prăjină. O expoziţie retrospectivă ar dovedi că pînă la descoperirea reţetei exotice, salvatoare de medio# critate, Maeştrii au bîjbîit mult mai penibil decît junii, pe care trufia lor îi dispreţuieşte. Acestora le*ar fi ruşine să prezinte atîtea infantilisme cîte dau în vileag, la venerabile maturităţi, Maeştrii emancipaţi mai tîrziu de cîtcva tertipuri deduse şi anexate cu oarecari sofisticări de Ia paleta, pensula şi atitudinea altor artişti. Activitatea unui artist e un lung şir de sforţări către o perfecţiune neîncetat căutată şi niciodată ajunsa, o caznă de toată secunda, un chin în care personalitatea şovăie, şchiopătează şi cade, se în/ doieşte de sine, umilită, întristată, dar se oţărăşte şi porneşte încă o dată şi de mai multe ori la atac. Dacă, fireşte, artistul nu e un scamator şi un trişeur, ceea ce nun foarte rar. Omul, înnainte de toate, sîngeră, crucificat pe o iluzie sau pe o credinţă. Mai rămîne spaţiu pentru lăbărţare şi timp de autoîncîntare/ Uneori, Narcis, cu mustaţa gălbejită de tutun şi cu barba căruntă, se mai admiră oglindit în scuipatoarea lui. Numai o minte redusă, o prostie masivă, spoită, o scădere a conştiinţei pot să cîrpească din petice împrăştiate o zdreanţă de baldachin, un drapel de biruinţă pentru un imperialism burlesc. Tortura de a izbuti din ce în ce mai precis, ţine loc de orice satisfacţii .şi sedimentări ale sentimentului de curcanfmonarli. Arta, care trebuie să fie umană, dezumanizează şi întoarce pe similiartistul ne»om la brută cu guler, superficial în meşteşugăria lui. 1946 MĂŞTILE LUI ION SAVA Cu cîţiva ani în urma miau oprit însă din lucru, şi în cele mai grele condiţii de viaţă pentru artişti, au perseverat. Mai mult, poate că singura avuţie spirituală, valabilă, am tentică, rămasă din toată mişcarea generală din ub tiniii douăzeci de ani, e fructul strădaniei artiştilor, care ocupă aproape tot sectorul creaţiei româneşti. Golul, spre norocul destinelor de afirmare, ba împlinit domnul Zambaccian. Ceilalţi trei ctitori de muzee au fost magistraţi. Domnul Zambaccian e un industriaş, un mare industriaş, dar un boem; o figură, pentru lumea de duzină dimprejurul lui, niţel anormală. Bineînţeles. în loc să «trăiască », în loc, vasăzică, să jubileze între inconştienţă, ospeţe şi mese de joc, în loc să Ie scoată contimporanilor ochii cu o risipă provocatoare şi cu desfrîul indecent al opulenţei, el duce, între picturile sale, în carecşi găseşte filosofia, credinţa şi mîntuirca, o viaţă de ascet. în convorbirile lui şoptite cu spiritul de încolţire universal, în sinceritate şi simplicitate, domnul Zambaccian a putut afia şi unele taine, purtate de artişti în instinct, şi a scris, a judecat şi aprofundat. Monografiile sale hau stabilit o autorii tate de incontestabil critic de artă. Domnul Zambaccian se desparte de comoara Iui de mistice odoare şi o dăruieşte Statului, adică Îmblicului, odată cu clădirea (cu biserica) în care e;a aşezat, icoane ale unei vieţi ardente şi ale devoţiunii. El face acest dar, mai presus de orice estimaţii, întrmn timp de pustiire, dezorientări si dezolare, cu optimism şi cu speranţă. E un act care întrece în cîtime morală tot ce s;a improvizat pe toate tar imuri le în ultimii douăzeci de ani, fapta mare a epocii noastre, pe care o absoarbe. Tinerii mai au o şcoală a bunulufigust, vîrstnicii o compensaţie şi o consolare, pictorii o satisfacţie, iar miliardarii, vegetativi între panică şi scepticism, un îndemn, un mobil. Domnul Zambaccian dăruieşte ţării două sute patruzeci de opere selecţionate, dimpreună cu casa din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului Muzeu Zambaccian. Optsprezece Grigoreşti ai momentului culminant al artistului, cincisprezece Luchieni, trei Andreeşti celebri, douăzeci şi nouă pînze Petraşcu şi multe alte lucrări de marc calitate. în colecţiile sale, întemeietorul acestei pinacoteci a ştiut sa cuprindă şi colecţia, în ceea ce a fost mai de valoare, a lui Alexandru Bogdan;Piteşti, al căruia nume, oricare ar fi opinia juridica asupra lui, e strîns legat de frămîntările şi elanurile ceasului decisiv al paletei româneşti. î ____ Domnul Zambaccian dă totul şi nu cere Statului un lulg. Cheltuielile de întreţinere a localurilor îl privesc, cît şi administrarea acestui mare bun obştesc, atîta vreme cît cei cincizeci şi nouă de ani oi săi, de azi, vor deveni vîrsta de o sută, cel puţin, pe care fio dorim cu toţii, ca să mai adaoge şi alte frumuseţi la cea mai frumoasă zestre de iată;mare a României. 7 ARGUMENTE Universitatea din Harvard e urmată de studenţi bogaţi şi săraci şi studiile se împart în cîte două semestre, ca la multe alte universităţi şi din Europa, unde înscrierile încep de două ori pe an. Studenţii săraci iau o singură inscripţie anuală, alternînd semestrele de studiu cu semestrele de vacanţă: taxele trebuiesc plătite integral şi, fiind destul de mari, trebuiesc întîi cîştigate. în absenţa de şase luni pe an, studenţii săraci sînt siliţi să agonisească viitoarele şase luni de ?rezenţă în universitate — şi le agonisesc. Cum? n America nu se întreabă. Studenţii săraci servesc de chelneri, timp de un semestru. Recompensa răbdării nu se lasă aşteptată, căci din tineretul sărac ies multe personalităţi ştiinţifice. Apoi, un student retras din şcoală e cunoscut de clientelă, şi prestigiul lui în opinia consumatorilor sporeşte, în jocul de balanţă al vieţii e metoda cea mai adecuată şi mai vie, şi ea scuteşte pe candidaţi de obligaţii şt protecţii şi de acea recunoştinţă trivială care se confundă, pentru cei ce o pretind, cu docilitatea servilă. Nu trebuie uitat că şi la noi sînt profesori, ingineri şi magistraţi, studiaţi la un muc de lumîj nare în dependinţele cîte unei băcănii sau cîrciumi, unde purtau pe tavă ţoiul, cinzeaca şi mititeii. Medicul Goteţ din Caracal, fiu de ţăran, .şisa făcut Facultatea la Paris cu manile pe volanul unui taxi. Avem şi pilda celebrului artist Brâncuşi expatriat. Refuzînd situaţiile ruşinoase, dar bine salarizate, s947 L1TERILE Cel mai curat, mai simplu şi mai clar alfabet de tipar e latin. E şi cel mai estetic din cîte sînt şi au fost. Latinii au mărturisit în civilizaţia lor, încă prezentă şi influentă în popoarele urmaşe sau de origină romana, o limpezime manifestată în tot ce au gîndit şi realizat. Ce literă poate să fie mai elegantă ca majuscula lor monumentală? Litere A, V, M, N, I, F, H, L, E. T X, Z în categoria liniei drepte, şi C, G, O, S, B, D, J, K, între curbe, ori aliate cu verticale, sînt adevărat rezultate de sinteză. Fără să intrăm în terminologia zeţarului, obscură pentru cititorul, nehotărît între elzevir, garamont, cicero, şmale, petit, cursive, aldine, litera cea mai frumoasă a tiparului, rotundă, clasică, plină şi fină totodată, obişnuită curent în imprimeria engleză şi americană, s>a inspirat din alfabetul latin. Întîiul model, creat de rafinamentul francez, a rămas intact şi nu a putut să fie niciodată depăşit. Ediţiile mari franţuzeşti, influenţate un timp de spiritul de caricatură al fabricaţiei de litere ger» mană, sînt unanim prezintate, coperta cu capitalele latine, şi textul interior cu caracterele adecuate. O pagină trebuie să fie ţesută ca o broderie de mătase, şi francezul ştie să facă urzeala ca un păianjen. O încercare de stil, pornită acum vreo patruzeci de ani din Berlin şi aplicată de Ia arhitectura pînă la litera tipografică şi clişeu, pe toate obiectele uzuale, a dominat mobilierul şi estetica, subt numele « secession », mai mulţi ani de zile, cu 0 grosolănie de gust nemaiîntâlnită. Toate liniile drepte se încovoiau oblic, unghiurile eliminate se rezolvau întrmn motiv de fantezie întodeauna paralitic. Sfîrşită în ridicul, încercarea s în această privinţă trăim actualmente o epocă de sterilitate grafică semnificativă, demonstrată cu fiece nouă copertă hidoasă de carte. Absenţa personalităţii încăierată cu simţul măsurii înmulţesc pe zi ce trece nonsensurile ilustrative, acceptate de editori improvizaţi. Formele nu mai au noimă, linia parazitează, punctul creşte peste măsură, ca să acopere nulul, literile au ajuns indescifrabile, mutate unele întreitele, cu o încapăţînare de a se demonstra, odată cu lipsa de orice talent, lipsa elementarei inteligenţe. *947 BOGD AN*PITE ŞTI Mhaş permite să mă reproduc. Une fois ti est pas coutume. în revista Lumină şi culoare, pe luna mai 1946, acum un an, consacrată Iui Ştefan Luchian, mi s*a publicat un articol, din care, comemorativ, scot următoarele rînduri, raportate la un moment cu cincizeci de ani înnapoi. «Apartamentul din Brezoianu era al lui Alexandru Bog dam Piteşti. El trebuie neapărat citat. Influenţa lui asupra unei epoci de creatori şi cu deosebire asupra lui Luchian, pribeag, în* tristat, decepţionat, cu încrederea în chemarea lui sfărîmată, a fost, în clipa crucială, decisivă. Bogdan e animatorul lui şi acela care ha pus, pe o frunte zvîcnită de febră, o răcoare de nimb. Pictura româneasca mar fi avut un Luchian fără un BogdamPiteşti. Naufragiat în capitală, expulzat din Paris, cu un cazier încărcat, dar cu o avere părintească, a bătrînului Costache Bogdan, însemnată notabili* tate din Piteşti, şi a frumoasei doamne Domnica Balotă, Bogdan s*a luat de o treabă cu totul ana* cronică şi puerilă. A pus la îndemîna pictorilor, şi mai buni şi mai mediocri, şi, în definitiv a oricărui voluntar de pe stradă, vizitat de un gărgâ* une, o încăpere ca o clasă de studiu, confortabilă, bine luminată, culori din belşug, materiale scumpe, şevaleuri, şasie, pînză, cartoane, modele. Mesele de la «Şapte şvabi», servite cu imense cotlete }66 gospodăreşti pe varză suculentă, cu bere, ajun* seseră, pe cheltuiala lui Bogdan, cotidiane. Cu droaia lui de pictori, Bogdan a deschis o expoziţie revoluţionară peste drum de Ateneu, unde tronau idolii neutri ai artei de scapeţi, oficială, dirijată de emfaza şi suficienţa humoristică a unui oarecare Stăncescu. La « Pictorii indepen* denţi» a debutat şi Brâncuşi, cu strania lui Cumin* fenta Pâmmtului. Brâncuşi spăla vasele la restau* rantul « Oswald » din strada Cîmpineanu. » La ij aprilie se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de la moartea omului excepţional, care s*a numit Alexandru BogdamPiteşti, excepţional pe toate dimensiunile lui excepţionale, după pravila comună, contradictorii: şi bune şi foarte rele. Natură dinamică şi de acţiune, el n*a avut răgazul singurătăţii necesare unei opere literare, dar ener* giile, marea lui dărnicie, un optimism imens şi o camaraderie unică au fertilizat pe cincizeci de ani şi artele şi literatura. E simplul adevăr, şi trebuie spus categoric; pentru a ridica spinii negri gră* madiţi, generaţie cu generaţie, pe mormîntul lui dezolat. Dacă vom adăoga că paralel cu Dobrescu*Argeş, alt uitat, Bogdan este unul din începătorii mişcări* lor ţărăneşti din judeţul lui Neagoe Basarab, pînă la un studiu care va trebui întreprins, aproape am izbutit să dăm o schemă vagă despre persona* litatea lui Alexandru Bogdan*Piteşti. 1947 PORTRETUL Ce frumos şi chipeş e omul în portret! într*o planetă oarecare, unde s*ar deschide şi răsfoi albumele marilor picturi postume, cînd omul ar fi dispărut din lume şi etica ar rămîne apanajul unui moştenitor cu opt picioare şi coadă, admiraţia nu ar mai cunoaşte margini pentru demnitatea, energia corectă şi înnălţimea morală a figurilor trecute în revistă, din muzeele prăbuşite. Cu grebla, din mucegai, s*ar putea scoate, pecît pământ ar mai fi rămas în spaţiu, muşamalele altădată ilustre, care eternizau pentru veşnicie înfăţişarea superbă a marilor personali* taţi din trecut. Un ochi senin, o frunte pură, o cocardă, ar mai rămîne să mâzgălească într*un colţ pânza cocoloşită, atinsă de penelul cîte unui artist prizonier al epocii lui glorioase. Secolul nostru, mat rapid şi mai obişnuit cu trecerea în uitarea imediată a celor slabi cât şi a celor puternici, timp de un sezon de călindar, se mulţumeşte cu obiectivul « Zeiss », cu pelicula «Agfa », cu cartonul sensibilizat şi cu clişeul « Marvan », iar indiferenţa lui la psihologia per* sonală, scoasă din adâncurile ascunse Ia suprafaţă de către pictor, e, fără voie, ajutată de tipar. Pe pagina întîia din ziar toate grupările şi persona* jele sînt la fel, scufundate într*un întuneric de cerneală aproape simbolic. De la stînga la dreapta sau de la dreapta la stînga, participanţii la momentul fotografic, surprinşi pe scaune şi în picioare, de lentilă, şi debitaţi de o legendă dedesubt, sînt identici şi absenţi. Rotativa se comportă, încă din viaţă, ca un agent anticipant al definitivului putregai. In vitrinele profesionale, caracterul inaugurat la frizer pentru o demonstraţie pe mucava, e mai evident. Doamna şba făcut o figură de înger cu zulufi şi cercei. Domnul şba compus un cap. Toţi au fost fixaţi în mişcarea cea mai sugestivă. Vitrina în care admiram cîteva poziţii şi atitu* dini în sepia şi platinotipie, emanînd o nevino* văţie retuşată, realiza pe omul filosofiei. îmi plăcea mai ales un profil de trei sferturi, numai frăgezime, gingăşie, vaporozitate, prezintat în extaz instantaneu, pentru a fi văzut în public cum îi funcţionează ireproşabilul secret al con* ştiinţei. Cineva din spate a scuipat şi a zis «Ptiu! ». Locuia în aceeaş stradă cu personajul. M*am întors. Lra un domn bătrîn. Nfam voit să>l întreb ce ba scîrbit, dar privirea mea, analitică şi de o imparţialitate severă, ba impresionat, cuci a ţinut să se explice. îi venise, spunea, să strănute. Cum te abaţi niţel de Ia portrete, clişee şi autografe, începe portretul adevărat. 1 94 7 ION SAVA Cînd îngropi, rînd pe rînd, oamenii pe care nai preţuit, şi cînd trebuie sa le însoţeşti drapelul cernit cu cîte un necrolog, parcă ţbar fi ruşine de o durată care nu vrea să cedeze morţii . . . Ca o arculadă un şir de capitole, viaţa ta se pomeneş* te că prinde în parenteza ei o sumedenie de exis* tenţe isprăvite. Un telefon mă sileşte să pui dinaintea numelui camaradului Ion Sava o cruce. Condeiul ezita, inima ezită, conştiinţa refuză. Şi totus, un ceas mai tîrziu, din omul atît de frămîntat nu a mai rămas decît această cruce imprimată pe o hîrtie, care trăieşte tot o singură zt . . . Nu l*am văzut, ultima dată, prea demult pe tu* inultuosul meşter al cîtorva arte, parcă nerăbdă* tor să le îmbrăţişeze de*a fuga pe toate. Ca şi Victor Ion Fopa, el sfîrşeşte ucis de aceeaş sinistră satanică boala. Alt grăbit de talent a fost şi acela. Pesemne că un presentiment i*a făcut pe amîndoi să cînte pe mai multe claviaturi de pian deodată şi, de teama valsului în drumul tărîmului frun* zelor uscate, au întrerupt surdina dansului şoptit, cu variaţiile unui repertoriu amăgitor. Ce a fost Ion Sava? Pictor? Scriitor? Regizor? Cineast? .. .Neastâmpărul lui dramatic nu a vrut să se oprească definitiv, printr*o încleştare de voinţa, la nicio disciplină, categoric precisă. El mar fi primit să se biruiască pe sine şi năzuia să biruie destinul pe cîteva fronturi în ace laş timp. L*a iritat odi* moară aspectul multilateral, scos în evidenţă într*o convorbire, al activităţii lui galopante, dar el n*a putut trăi ca o bară fixă, ci pîlpîind cu licăririle unui evantaliu desfăcut. Ce frumoasă ba fost pensula părăsită, ce inteli* gent îndrăzneaţă punerea în scenă a cîte unei piese de teatru, ce bine mînuite şi pregnante scenetele lut stranii întmm act şi ce bogat în substanţă scepticismul. O zestre atît devasta trebuia să facă un precursor, pe cînd măsura lui Ion Sava nu a fost dată pe de*a*ntregul nicăieri. Dar, Ia urma urmei, este oare nevoie să Iaşi o singură operă determinată, după tine, cînd poate este de ajuns că ai fost un mare artist în abstract? Mă doare şi mă zguduie moartea lui Sava. Aşteptam de la el, odată şi odată, o realizare care să fi verificat pentru mine că geniul risipit este cu putinţă. Păcat! Mintea ba încremenit, suflul ba zburat, mîmileu sînt de gheaţă — şi lacrima penei, neagră ca şi steaua lui de învins, cade acum în crizantemele ce*i stau pe piept, virginale cît şi visurile lui încheiate . . . *947 GEORGE ENESCU ŞI ŞTEFAN LUCHIAN înnaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără sâ se cunoască de Ia om la om, două mari personalităţi, doi ar/ tisti: compozitorul Enescu si pictorul Luchian. Unul artist al sunetului frumos şi celălalt artist al pensulei delicate. Lui George Enescu viaţa na fost binevoitoare, Încă din copilărie, poteca pe care pornise spre Bucureşti, ca un ucenic de lăutar cu scripca sub/ suoară, î s*a lărgit deodată şi a luat proporţiile unui drum sigur şi drept, străbătînd continente şi, mai tîrziu, planeta jurîmprejur. Neputînd să priceapă de ce unele vieţi se ridică şi de ce altele scoboară sau se frîng, oamenii au crezut în destin şi noroc tîrîţi între două noţiuni încîlcite: fericirea şi nefericirea. Întîia zămislire muzicală puternica, a lui George Enescu, a fost Rapsodia româneasca, in» spirată din cîntecele plugarului şi baciului nostru, înzestraţi pentru poezie cu o formă de geniu excepţională. Rapsodia lui era o replică la Rppsc* dia maghiară a lui Liszt. Amîndoi compozitorii şnau luat motivele de la popor, înnălţîndude pînă la ceea ce s/ar putea numi clasicism. Nu aş cuteza să#mi atribui niciun fel de corn* petinţă muzicală. Sînt unul din numeroşii mei colegi de ignoranţă, careţi exprimă preferinţele după ureche şi sentiment, cu formula vulgară: îmi place sau nu/mi prea place — ca la cofetărie — fără să pot aprecia cît rom şi cîtă ciocolată conţine o prăjitură. Mă găseam odinioară, foarte odinioară, într*o ţară străină, dintre lacuri şi Alpi. George Enescu, tînâr, începea să fie pentru profesioniştii iniţiaţi, o problemă. De#abia alunecase arcuşul lui pe cîteva coarde, că şi făgăduia mult. Arcuşul şi avîntul compozitorului s*au ţinut de cuvînt peste aşteptările pregătite săd aclame. Enescu avea să adaoge calităţii dispreţuite de valah o strâlu* cire nouă. După cîteva nimburi recent repetate — de ajuns să cităm pe Eminescu — capul cu căciula de oaie, al ţăranului nostru, se obişnuia să nud prea siringa aureolele la tîmple. Ne întîlniserăm la o masă de cafenea cîtiva r răzleţi de prin Europa, dintre care un profesor de la o catedră universitară de folclor, dintro dimineaţă zguduit, dar însu< fleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ced părăsiseră rînd pe rînd toate organele care fac viaţa — dacă nu plăcută cel puţin suportabilă — mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pînă la stingerea fiinţei întregi. Luchian plîngea ... Plîngea de o emoţie fericită ... Mba povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cîntat. ba cîntat doua ore întregi, parcă o muzică dîntnaltă lume. Apoi, umbra şi*a luat vioara şi pelerina, s*a aprof piat de patul răstignitului şi ba spus: « Iartămră, te rog, sînt George Enescu ». Mîinile nu şi lea consacrat picturii, aproape exclusiv. Paralel cu tablourile cared aşează în clasicismul marilor fapte de artă, el ar fi avut un tip de forme descompuse, de carnaţii bolnave, de aspecte dezechilibrate, în care nu a întîrziat prea mult. Dar în expoziţiile lui succesive, era frămîntat ca o viitoare şi ea un torent. De cum s*a vădit, Iser a fost o autoritate şi poate că singurul novator necontestat. Dacă re* dactorii de călimară ai Faclei, «iconoclaşti» şi « vînduţi », erau acuzaţi de toate ticăloşiile poli* tiee şi naţionale, redactorul ilustrator primea invitaţiile repetate ale adversarilor si propunerile de colaborare, în concurenţă. Statura lui iinpre* sionantă le făcea faţă cu surîsul ei enigmatic, de piatră, care nu a contribuit cu puţin la respec* tul de om. Persoana artistului inspiră acest senth ment, imediat. Nicio facilitate nu o banalizează, în zeci de ani petrecuţi laolaltă, schema morală ha rămas lui Iser intactă. iser a ştiut să rabde ceasuri grele, împuternh cît de un optimism neînfrînt, fără să se fi plîns nicidecum, uicicînd şi nicicui. O demnitate stă# pînitoare, elegantă, ha dat, în mizerie, darul unui tînăr bogat, care poate că uneori rnavea în buzunar nici cu ce să<şi plătească permanentul trabuc. într#o vară ecuatorială, el ocupa, în fosta stradă a Diaconeselor, o cameră, fierbinte ca un cuptor, dintr#o curte cu promiscuităţi dezolante — dar lucra neîntrerupt şi pasionat. Pe cînd mîna dreaptă evolua prin faţa şevaletului, mîna stîngă îl apăra de muşte. Virtute excepţională la pictori, el iwa vîndut niciodată nicio pictură şi niciun desen, în << atelier », oricît ar fi fost de plătit, hotarît să îndure toate privaţiunile unui sărac, conştient de ce poate şi este. Iser este unul din foarte puţinii contimporani realizaţi deplin. El a biruit îndurînd, nedespărţit de ţinută şi de surîs. i 9 f 6 I EXPOZIŢIA GHEORGHE CANTACUZINO Cinstită Adunare, Aducîndmşi aminte că în anul 1943, am încercat o prefaţă la catalogul expoziţiei lui de atunci, arhitectul Gheorghe Cantaeuzino mi>a procurat plăcerea să mă cheme să adun cîteva cuvinte şi la deschiderea expoziţiei sale de azi. Nu am să caut să cîntăresc în fraze legănate pe balanţa cu gradaţii critice, ponderile plastice abstracte ale realizărilor cu pensula, pe care le vedem strînse în această sală, N?am nici chemare nici simpatie pentru genul de savante măsurători şi judecăţi, în materie de artă. Pensula expozantului c delicată, pictura lui are frăgezime, peizajul ti este proaspăt, iar varietatea lui, surprinsă în feciorelnica naivitate şi poezie a naturii, vădeşte emoţia unui meşter, frămîntat, dacă se poate zice, al marilor seninătăţi. Mai nainte de a fi cutezat să ies în public cu asemenea semne, notate pe o hîrtie, venisem să văd ce a mai putut să izbutească, după atîţia ani de tăcere a paletei, arhitectul, si am plecat dm mijlocul tablourilor lui, concentrate ca nişte sonete, mai curat si mai întinerit. Fiecare din poemele în culori, din jurul nostru, surîde sensibilităţii şi rosteşte, parca pe şoptite, farmecul pământului românesc. Aş dori săsi pot schiţa pictorului Gheorghe Cantaeuzino, cu creionul, un fugitiv profil de intelectualitate: pe cel artistic vid oferă el în suta de privelişti, trecute printr»un talent atît de per» sonal şi de nou, cum îl vedeţi. Pictorul nostru a pornit din arhitectură. El o profesează neîntrerupt, fără săd despărţească şe* valetul de planşetă şi, în viziunea lui de spaţii, suprafeţe şi forme, e şi un scriitor de stil, care îşi documentează creaţiile cu o pană frumoasă: o complexitate echilibrată pe materia spiritualizată. Studiile sale ştiinţifice despre arta arhitecturii, care, ca Piramidele şi scările în granit ale Egiptului, păstrează, mai mult decît celelalte arte frumoase, dovezile civilizaţiilor succesive, sînt unice în litera* tura noastră. Trebuie pomenită cu deosebite elogii pentru valoarea ei intrensecă, şi revista scrisă şi publicată de maestrul aci de faţă, Simetria, care, puţin răspîndită şi rar cunoscută, a scos în evidenţă un gîndîtor şi un condei. E de dorit şi de aşteptat ca periodicul arhitectului Cantaeuzino, absent din librărie, să reapară. Daţbmi voie sa închei cu două urări: una pentru artist, cred că oportună, ca toate tablourile expuse să fie repede lichidate, şi alta, de bine aţi venit, pentru dumneavoastră. 3 octombrie 193-6 JEAN STERIADI Iu momentul scoborîrii lui în mormînt, aci, alături de mine, în cetatea morţilor, de la o răs* cruce de două şosele, îmi trece prin amintire viaţa prietenului furată de moarte. Nsu, amuzat să construiască, în slobodele lui momente, o figură şi o semuire. în sfîrşit, încă un prieten sfîrşit, pe linia ta. Vremea s*a îngustat, orele finale încep să sune din turnul cu orologiul negru. Oricît te*ai avînta înnainte în dragostea de oameni, prezenţi în contimporaneitatea ta, eşti din ce în ce mai trist şi mai însingurat. Moartea e o prinţesă perversă, logodită cu batrînii. Alteţă, caresţi va fi logodna următoare? i 9/6 TONiTZA Tonitza e pictorul frăgezimilor fecioriei şi al naivităţilor uimite. Ochii catifelaţi ai copiilor, surprinşi de pensula lui, sînt de neuitat. Pe un părete domină odaia şi pictura, cîtă mai stă agăţată primprejur. Portretul de păpuşa, dăruit odată, de# mult,j fiicei mele, trezită şi ea, ca păpuşa, la farmecul luminii. Cititorul o să ierte că mă feresc săd încurc în analize obscure şim terminologia aproape farma* ceutică, pedantă, a criticii, aşa#zise, artistice. Pentru treaba asta avem, slavă Domnului, profesori, caii# ficaţi de ignoranţele sensibilităţii şi specializaţi în limbajele ţuguiate. A te profesiona în critică, dacă valoarea acestei osteneli nu egalează nivelul operei supuse logoreii persoanelor ce şi#au făcut din asemenea ispravă o meserie, e fudulie salonardă, dar cîteodată şi simptomul unui rataj literar. Anecdotica din viaţa unui artist interesează mult. Tonitza zuprăvea o biserică la Constanta, la O ' care nu se ştie dacă popa, cum era obiceiul, nu participa ca samsar expert cu cincizeci la sută din plăţi pentru sfinţia sa. Plata se făcea proporţio# nai cu înnaintarea zugrăvelii. Gazda artistului, din Mangalia, bătrînul birjar turc Aii, cu turban si barbă albă, era în acelaş timp şi trezorierul de o încredere musulmană al lui Tonitza. De frică să nu#şi cheltuiască ratele prea devreme, pictorul îi încredinţase lui Aii, proprietarul unui cămin de o curăţenie rar întîlnttă şi al unei grădini, cu condiţia Său dea din ca cîte trei mii de lei pe lună. Dar banii se isprăveau în zece/cincisprezece zile, şi atunci Tonitza, căfcîndwşi cuvîntul, îi cerea lui Aii plăţi suplimentare. Mahomedan corect, hâtru nul nu primea să fie complice la un contract moral călcat şid mustra aspru pe pictorul, umilit şi ruşinat. » Cunoşteam un miliardar tot atît de risipitor cît şi de zgîrcit, pretinzîndu«se interesat la pictură şi literatură, într?o bună zi, el a trimis după mine să mă duc sad văd, că, fiind pe moarte, dorea să mi se spovedească, alegîndmmă duhovnic. . . Lo privinţă, a talentului bine expri* mat. Ca legitimaţie el îi e cunoscut din copilărie, de pe cînd se ducea cu raniţa ghiozdanului la şcoală. Tatăl artistului de azi locuia în fosta stradă a Primăverii, ilustră şi prin alţii doi, pictorul Luchian, comemorat de o placă de piatră pe casa în care a murit, şi sculptorul Georgescu, rechemat la o viaţă uitată, de curînd. Atelierul sculptorului, care ocupă o curte întreagă cu arătări de ghips, împrăştiate, ca un balast al atelierului propriua ferit să le caute şi să le exprime. în lupta lui cu formele şi culoarea, el a cultivat de prefe* rinţă portretul. Nu ştim dacă ele se găsesc în pinacotecă şi nu răspîndite, dar cîteva din portre» tele lui pot sta alături, fără să piardă, de cele mai celebre. Portretul e omul, nu omul schiţat întrau invitat Ia ei acasă, ca pe unul de*al lor. Le*am mulţumit, credeam, după cuviinţă, însă mult mai superficial, comparativ cu amploarea de sentimente şi de mijloace, cu care am fost întînu pinat. Porneam la drum cu o veche, secretă sete de cunoaştere a sculptorului Mestrovici. Sorbisem odinioară, demult, o gură din ispita apelor lui de piatră şi am rămas de atunci cu dorul să beau răcoarea ciuturii pînă la fund. Am călcat cu dreptul. Mă aştepta în gară bătrînul nostru prieten, satiricul Pan. îi trimisesem, bine# înţeles, o telegramă la domiciliul lui din Mitologie şi ham găsit între geamantanele călătorilor pribegi, grămădite pe peron, cu naiul lui fermecător la buze, gătit ca de festivităţi, în cei mai puţin purtaţii lui scurţi pantaloni lînoşi de ţap divinizat. M«a luat uşor de braţ, şi m#a dus de#a lungul Adriaticii, pe coasta Dalmatină, de#a dreptul la Split. Acolo imam întîlnit cu granitul, cu marmorele şi dălţile neîntrecutului artist, chiar în căminul şi atelierul lui, clădite ca un templu din antichitate. Treceam prin mijlocul pajiştei de iarbă luxuriantă, unde, copil şi cioban, Mestrovici îşi păştea oile părinteşti, cioplind, printre mioare, buturugi şi crăci. La Avala ham suit mausoleul edificat pe caria# tide. Subt sculele lui Mestrovici, care face din stei catifea, granitul se compoartă molatec ca un bloc de talc, şi între meşteşugul sălbatec al omului din peşteri care da profilului căprioarei, cu un colţ de bolovan, graţia fluidă şi eleganţa vioaie a fecioarei, e o legătură de moştenire de multe ori preistorică şi infinit milenară. Pretutindeni, pe feţele delicate şî totodată aspre, e aşternut acel zîmbet de mamă madonă, desprins de pe însuş chipul mamei, din laptele căreia şi#a supt puterile de zămislire genialul artist. Ciudatul popor jugoslav, atît în efigii cît şi în modele, femei înnalte şi bărbaţi viguroşi, au între frunte şi bar# bie înscrisă o hieroglifă proprie, expresivă, aproape indescifrabilă dar sintetizînd aceeaş caracteristică lapidară. Aş apropia faptele de artă ale Iui Mestro# viei de Piramidele şi Sfinxul din Egtpet. Zisei «ciudat», neputînd să mă exprim mai bine şi mai adînc. Dar să ne aducem aminte că ivit din mai multe izvoare, Croaţia, Dalmaţia, Munte# 420 negru, Slovenia, Serbia, Bosnia, Herţegovina, ca o lespede dură, poporul jugoslav a trebuit să îndure cotropirile unor vrăjmaşi, femeile luptînd cu armele alături de bărbaţi pentru o libertate cîştigată cu talaze de sînge. Pe lespedea lui şbau zdrobit măselele turcii, italienii, germanii, fascism tii unul după altul, încercînd mai tîrziu $ă«şi vim dece gingiile crude cu surîsuri. îşi poate închipui cititorul cîtă plăcere mi «au putut face scriitorii de calitatea unui Andrici (Premiul Nobel), cînd mbau spus, la masă, că românii nu bau atacat, cu România nu s«au răz# boit niciodată. După primul mare război, din cele două din urmă, un ofiţer german îmi povestea la Bucureşti, că armatele de invazie trebuiau să se bată în Iugoslavia şi cu copiii. . . — «Se apropia surîzînd de dumneata, spunea ofiţerul, cîte un mormoloc de băieţaş. Aştepta sad mîngîi niţeluş pe cap. Sco-tea nu ştiu cum un cutit şi ţid înfigea în burtă. . . » îmi citase ofiţerul şi o zicală franţuzească: Qui s'y Jrotte s’y pique: nud zgîndări, că muşcă. 1962 POEM DE CĂLĂTORIE Spunea mai deunăzi condeiul, într*o tabletă din Belgrad, ca neputînd să-şi înghesuie impre* siile într»un singur număr al Gazetei, şi le va dis* tribui în cîteva, mai multe. De atunci încoa, el a trecut Dunărea îndărăt şi două clădării de baricade, Carpaţii şi Alpii. Dar obsedat de pietrele înviate din somnolenţa geologică arhimilenara la Split, şi lăsate să*şi trăiască vecia viitoare pe cele mai albastre ape ale Adriaticei latine şi iugoslave, ba rămas o bătaie de inimă la Mestrovici, vrăjitorul. Meşterul rumpe din stînca piscului un creştet, îl ia în braţe pe sus, îi suflă duh împrejur, îl sărută. Şifl face om încununat cu aureola solară, unde i se urcă frun* tea şi»i cugetă gîndul. Iatău un tînăr Adam, nud, culcat pe rînă, proaspăt şi pur în sinceritatea naivei anatomii. E mărturisirea inocenţei sublime a Maicii Nat iu ra, măiastră poeziei şi a vieţii. Dispreţuind pros* tituata ipocrizie, pervertită în virtuţi născocite, bătrîna tînără veşnic şi virginală, şba conceput odraslele fără nădragi şi fuste, ca florile, ca luce* ferii şi aurora. Ca şi în admirabilele convulsii ale marmorei lui Rodin, contimporan cu el, în făpturile lui Mestrovici nu e niciun spirit de falsă literatură, de acea minora infiltraţie a unei literaturi de publicitate, lepădată şî de literatură, dar din care se împrumută, ca să degenereze vulgar în erzaţuri şi similitudini, atît pictura zănatecă şi fără chemare, cît şi muzica portativă. în ceea ce priveşte sculptura, nu aş încumeta săuni consult condeiul cu pietrarul din sihăstriile înnalte, cu Oscar Han. Pentru muzică mi#aş alege un vecin al lui de altitudini şi singurătăţi, pe nemaiajunsul Cuclîn. Parcă nici mai ii auzit de ei.. . Cu o statuie de expresie nebănuită şî nouă, văzută pe nevăzute şi numai ghicită, făcuse cu< noştinţă condeiul de^abia Ia Sarajevo, capitala Bosniei şi Herţegovinei. Pe o margine de stradă sînt întipărite în beton două tălpi... Locul de unde un băietan de şapte# sprezece ani a tras un foc de armă în zgrtpţorul habsburgic, prăbuşind dintrodata un arhiduce şi o monarhie. Copilandrul Prinţip şi#a ridicat singur propriau statuie de văzduh şi însufleţiri, întrar răspunde sincer cu: « Nu ştim, dar presupunem. , . » E Frumosul în graţioasa Afona Lisa, în madonele lui Boticelli, în Bece hotno al lut Guido Reni, în Antinous? Posibil! Toate lucrurile din lume sînt frumoase în tonul dulce. O fi Frumosul în Cezanne ? Depinde. Dar atrocele cap de Crîst al lui Griinewald? Cum îi e Frumosul? După vulgul artistic, admi* rabilul tablou e urît. lată că Urîtul (săd scriu cu iniţială, ca pe Frumosul) e frumos, Cen aşadarâ 42p Frumosul? Nu ştiu. Frumuseţile pot fi urîte şi Urîturîle, frumoase, Frumosul bărbatului e în femeie, şi al femeii în bărbat. Să fie Frumosul numai senzual ? Ar fi poate ceva, ar fi şi un Frumos fidel şi cotidian. Relativa frumuseţe devine parazitară. E o frm museţe ştiinţifică, una industrială, una bancară, una medicală. Vă aduceţi aminte, poate, de un peizaj omenesc semnat de Forain. . , Pe un pat de spital stă îngenuncheat un salaor murdar, cu părechea celor două părţi dorsale, cu spatele crăcănat în faţa medicilor careu contemplă fru* museţea unui buboi ieşit în şezut. Pacientul e fericit să spuie că niciodată în viaţa lui na oprit orologiul din tumul lut, odată cu omul, ins de came bolnavă şi de ţârînâ. Un muzeu Ion Sava ar complecta exemplificator pinacoteca şi actualele muzee drăguţe. Doamnei Sava hau rămas de la pictor şi scriitor, egal în calitate, vreo zece piese ae teatru rapide în cîte un act! Autorul mi le citise odată într9*3, semnat T.A, EXPOZIŢIA EMILI AN LĂZĂRESCU: Scara, au. IV, nr. 1380, 17 noiembrie 1913, semnat T.A. MUŞTERIUL: Seara, an, IV, nr. 1386, 13 noiembrie 1913, semnat T.A. EXPOZIŢIA DE PICTURĂ THEODOR PALLADY: Seara, an. IV, nr. 1400, 7 decembrie 1913, semnat f.A. EXPOZIŢIA 1SER: Seara, an. IV, nr. 1407, 14 decembrie 1913, semnat T.A. IDOLII PROŞTI: Seara, an. IV, nr. 1431, 11 ianuarie 1914, semnat T.A. LUCHIAN: Seara, an. IV, nr. 1446, 16 ianuarie 1914, semnat T.A. şi în voi, Tablete de cronicar, ed. cit., p. 268. OCTAV BĂNCI LA: Scara, an. IV, nr. 1433, 2 februarie 1914, nesemnat. EXPOZIŢIA LUCHIAN: Seara, an. IV, nr. 1464, 13 fe< bruarte 1914, semnat T.A. N. DĂRĂSCU: Seara, an. IV, nr. 1469, 18 februarie 1914, semnat T.A. şi în voi. Tablete de cronicar, ed., cit., p. 270. THEODORESCU/SION, GROPEANU ETC: Seara, an. IV, nr. 1/06, 27 martie 1914, semnat T.A. BALTAZAR: Seara, an. IV, nr. 1310, 31 martie 1914, seim nat T.A. « TINERIMEA ARTISTICĂ »: EXPOZIŢIE, semnat T. A : 1 Seara, an. IV, nr. 1333, 28 aprilie 1914. 2 Seara, an. IV, nr. 1337, 30 aprilie 1914. 3 Seara, an. IV, nr. 1340, 3 mai 1914 şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 276. 4 Seara, an. IV, nr. 1330, 14 mai 1914. ARTĂ ŞI ARTĂ: Seara, an. IV, nr. 1390, 23 iunie 1914, semnat T.A. şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 279. ODIOSUL ATENTAT: Seara. an. IV, Ur. r(îi), 16 iulie 1914, semnat T.A. CRONICĂ ARTISTICĂ: Cfv/m'ivr, an. 1, nr. 4, fi martie 1913, semnat T.A. şi în voi. Tablete de cronicar, ed, cit, p. 282. CUVINTE DE PICTURĂ: Cronica, au. 1, nr. 13, 24 mai 1913, semnat T.A. şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 287. 447 ŞTEFAN LUCHIAN: Cronica, an. I, nr. 37, I3 octombrie 191/, semnat T.A. ji în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 18;. ŞTEFAN LUCHIAN A MURIT: Cronica, an. II, nr, 73, 3 iulie 1916, semnat T. Arghezi. ARTA ROMÂNĂ. A treia expoziţie: Cuvlntul liber, an. I, nr 30, 28 martie 1920, semnat Tudor Aghezi. ARTA ROMÂNĂ: Naţiunea, nr. 17, 29 martie 1923, ne» semnat. ATENEUL: Naţiunea, an. XI, nr. 2670, 13 aprilie 1923, nesemnat. THEODOR PALLADY: Catalog la expoziţia Thtodcr Pallady, 23 martie» 13 aprilie 1923, sala « Ileana». (în catalog a apărut cu titlul: Cuvînt înainte.) CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN JUNE LA PATRUZECI ŞI CINCI DE ANI: Integral, nr. 3, iulie 1923, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul: Ce trebuie să ştie un tînăr la 43 de ani.) « SALONUL OFICIAL »; Bilele de Papagal, nr. 63, 19 aprilie 1928, semnat B.P. PICTORUL MACEDONSKI: Bilete de Papagal, nr. 68, 22 aprilie 1928, semnat B.P. EXPROPRIEREA STATUILOR: Bilete de Papagal, nr. i7J, 30 august 1928, semnat T. Arghezi. PASCIN: Adatn, an. II, nr. 2, 1 iunie 1930, semnat Tudor Arghez i. ISER: Adatn, an. II, nr. 11, 13 decembrie 1930, semnat Tudor Arghez i. UN ARTIST -.Mişcarea, au. XXIV, nr. 46, 20 ianuarie 1931, semnat T. Arghezi. THEODOR PALLADY: Tiparniţa literara, an. III, nr. 1—3, mai 1931, semnat T. Arghezi. PORTRETUL: Aderând literar ţi artistic, an. X, nr. 362, 13 septembrie 1931, semnat T. Arghezi. ŞTEFAN LUCHIAN ŞL DESPRE MORŢI: SeccM, an. I, nr. 8, 3 aprilie 1931, semnat T. Arghezi $i în Arta, an. 1, 448 nr. BfC, rapriliesmax) 1932. (în revista Arta a apărut cu titlul: Ştefan Luchian.) RADIOESTETICA: Radiofonia, an. V, nr. 207, 4 septembrie 1952, semnat T. Arghezi. O MONOGRAFIE ARTISTICĂ: CECILIA CUŢESCU* STORCK: Adevărul, an. 47, nr. 13-090, 14 martie 193}, semnat Tucior Arghezi. MOŞ AFR1L; Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 64/, 16 aprilie 1933, semnat T. Arghezi. PORTRETUL: Dimineaţa, an. 29, nr. 95-16, 17 iunie 1933, semnat T. Arghezi. VIOARA ŞI PALETA:Afazică şi Poezie, an. I, tir. 1, noiertn brie 1933', semnat Tudor Arghezi şi în voi. Tablete de cronicar, ed. rit., p. 292, INI RODUCERE: Cuvîntul, an. XV, nr, 3121, 22 ianuarie 1938, semnat Tudor Arghezi. DESENUL COPIILOR: Cuvîntul, an. XV, nr. 3130, 31 ia* nuarie 1938, semnat T. Arghezi. CRAVURA ROMÂNEASCĂ: Cuvîntul, an. XV, nr. 3137, 7 februarie 1938, semnat T. Arghezi. ARTA GRAFICĂ: Cuvîntul, an, XV, nr. 3144, 14 februarie 1938, semnat T. Arghezi. ŞOVĂIRI: Cuvîntul, an. XV, nr. 313-1, 21 februarie 1938, semnat T. Arghezi. GRUPUL NOSTRU: Cuvîntul, an. XV, nr. 3138,18 Februarie 1938, semnat T. Arghezi. CÎTE PUŢIN DIN CÎTE CEVA: Cuvîntul, an. XV, nr. 3163", 7 martie 1938, semnat T. Arghezi. ÎNTRE CEAI ŞI FRICŢIUNE: Cuvîntul, an, XV, nr. 3171, 14 martie. >938, semnat T. Arghezi. FRANC1SC ŞIRATO: Cuvîntul, an. XV, nr. 3179, 21 martie 1938, semnat T. Arghezi, ACCESORII: Cuvîntul, an. XV, nr, 3186, 28 martie 1938, semnat Tudor Arghezi. UN CUVÎNT: Prefaţă la Catalogul Expoziţiei Saca, citit de Tudor Arghezi, duminică 10 august 1941, sala « Orfeu » 44? şi în ziarul Viaţa, an. I, nr. 156, 13 august 1941- TINER1M1LE: Informaţia Zilei, an. III, nr. 460» n aprilie 1943, semnat T. Arghezi. CRUCEA LUI ŢEPEŞ: Irformaţia Zilei, an. III, nr. 311, 8 iunie 1943, semnat T. Arghezi. PENSULA CU FLORI: Catalog Căminul Artei. Expoziţia Florilor. 10 mai* 10 iunie 1943, semnat T. Arghezi. DOISPREZECE: Vremea, an. XV, nr. 703, 4 iulie 1943» semnat T. Arghezi. DE PE NATURÂ: Vremea, an. XV, nr. 713, 29 august 1943, semnat T. Arghezi. CREION: Informaţia Zilei, an. III, nr. 617, 23 septembrie 1943, semnat T. Arghezi. DRĂGUŢESCU: Vremea, an. XV, nr. 718, 3 octombrie 1943, semnat T. Arghezi. FRANCISC ŞIRATO: Album Francisc Şirato, colecţia « Ga* feria artiştilor români», 1944 şi în voi. Tablete >g Muşteriul > zi Expoziţia de picturii Theodor Pailsdy 12 S Expoziţia Iser > i - Idolii proşti :>7 Euchian l40 Qatar Bimctlă ‘-l- E.opoziţia Lite luau 144 /V. Dărăscu 140 TheodorcscwSicn, Eropeanu etc. ij; Baltazar O" 7 « Tinerimea Artistică »: expoziţie 160 Artă şi arta t/j Odiosul atentat t~p Cronică artistică 1 jS Cuvinte de pictura t Si Ştefan Euchiat t 1 Sj Ştefan Euchian a murit tSg Arta română. A treia expoziţie ipi Arta română tgş Ateneul Theodor Pallady tgy Ce trebuie să ştie un june la patruzeci şi rinei de ani 200 « Salonul Oficial » 20j Pictorul Aiacedonskj 20p Exproprierea statuilor 206 Pasc in îog Iser 212 Un artist 216 Theodor Pallady 220 Portretul 22} Ştefan Euchian si despre morţi nS Kadices fetica 2 pi 0 monograf e artistică: Cecilia Ctiţescu (Storc k j;6 AIoş april 2 ţp Portretul 241 Vioara şi paleta 24f Introducere 24S Desenul copiilor 23‘ Gravura românească 1)6 Arta grafică 261 Şovăiri 266 Grupul nostru 27 0 Cile puţin din cîte ceva 2 74 între ceai §i fricţiune 2 79 Francisc Şirato 28) Accesorii 288 Un cuvînt ige Tinerimilc 194 Crucea lui Ţepeş 2p6 Pensula cu fiori 299 Doisprezece JOJ De pe natură 306 Creion 3°9 Drqgujespti. 3” P runcise Şirato 3*4 Un pretext: Camil Ressu. 3*7 Viitorul 327 Chigule, citipe P9 Din viaţa lui Ştefan Luchian 33* Bursa policromă 141 Grupul Luchiam Paeiurea 344 Peste patruzeci de ani 346 Pensula şi dalta 349 Anch' io son pîttore 33* Adăştile lui Ion Sava 333 « Grigorescul» domnului Zambaccian 337 Aduzeul Zambaccian 339 Argumente j62 Literilc 364 Bcgdam Piteşti p66 Portretul 36S Ion Sava 370 George Enescu şi Ştefan Luchian 372 Acum vreo şaizeci de ani 376 losif Iser }&2 4J? Expoziţia Ghcorghe Cantaeuzino jSd Jem Steriadi ţSS Tonitza W Aurel Jiquidi Jp4 Pictorul Dărchcu m Cornii Fessu 400 Abecedarul lui Tonitza 402 Portretul 404 Cuvînt înainte 407 Făcilitâţi 409 Cerneală şi creion 4*2 Adicătelea 4*1 Plînsutm h hau 4*7 Oameni î» pietre 4*9 Poem de călătorie 422 Piatră ţi om 424 Tabletă picturală 416 Ion Sava 429 [Cuvînt înainte] 4J2 [Cuvînt înainte] 4),S Camil Rfssu 4}9 Pictorul Grigorescu Post scriptum 442 1'dote bibliografice 444 ... m ■ •••■» , - Lector î TRAIAN RADU Tehnoredactor: ION GHICA Bun de tipar 29>VL1976. Tiraj 2 620 ea. lezate Vi-Coli ed* I7t4l. Coli tipar 14,38. Tiparul executat eub comanda nr, 512 la întreprinderea Poligrafici „Arta Grafici" Calea Şerban Vodă nr, 133, Bitcureţti Repubiica Socialistă România