Coperta ţi supracoperta: Petre Vukănescu TUDOR ARGHEZI t în 29 PROZE EDITURA MINBRVA PENSULA ŞI DALTA I904—1966 1 1 « TINERIMEA ARTISTICĂ » Liniştitul apartament improvizat ca să surprindă agreabil, conţine două camere îmbucate prîntrmn vestibul cenuşiu ca şi ele. Cea din fund pofteşte la odihnă: broderii, mobile pirogravate, pe deasupra cu statuete şi vase răsucite din sticlă colorată; des* partituri ca de paravane scunde. Aurora domnului Storck — cel mat valoros bronz din expoziţie — deasupra creştetului, cu un văl umflat în curbă diafană, ce»î leagănă braţele, limpezeşte o linie extrem de fină în amestecul acestei odăi. Efectul c înnădit de trei pînze din apropiere, ale domnului Garguromin Verona, ca trei ferăstrui deschise peste nişte grădini luxurioase în fundul cărora fermentă soarele, mascat de ciorchini de floră: violeţi, albas' trui, verzi, injectaţi cu vigoare sălbatică şi vio* lentă. E ceea ce domnul Verona prezintă de data aceasta mai distins, combinate tustrele pe>o paletă de mister, togă nouă în care începe să i se învăluie talentul demonstrat încă de lucrări destul de uite» rioare, personal şi creator. O privire către finul cap de marmur al lui Diogen (Storck); o nemulţumire şi poate ceva mai mult pentru Sfînta bizantina a domnului Spaethe, bronz căruia nusi ajută artificiul de sticlărie— şi laşi două trei capete admirative, înclinate în bro* deriile domnului Roth ca să treci în modesta re* giune a desenului. Jean Steriadi, prezintă un cap de copil bătrînicios, lucrare de bun augur, căruia dacăd adaugi Ţigănci — pictură — întrezăreşti pentru viitor un Steriadi fruntaş. Sava Henţia are Aiăriuţa —■ numai nevinovăţie — şi un cap aristocrat (Studiu) — desen cu factură originală, căruia numaî nasul îi strică. Da Basarab, acest migălos meseriaş al bagatelei, făcător de mese tur» ceşti şi de timbre a preschimbat într*o măruntă iradiere de ar* gint, prea albă; Vermont călcase tipicul nimburi» lor, de ce a revenit la el? — iată că nud mai prinde! Restul pînzelor lui Vermont sînt deja cunoscute; perspective în care joacă viaţa plină de aer, umbre melancolice, colţuri cu regret. N>aduce nou nimic şi noi îl socoteam maestrul compoziţiilor. în tot ce face de cîtva timp se grăi beşte, nevoile îl zoresc şi îi taie drumul concep' ţiei largi. Nădejdea ne c că starea va dura puţin. Artachino cu efectele sale de zăpadă, varsă în sala principală, patru drumuri de iarnă, acea du» rere şi artă vaga, plină de sensuri, caracteristicile producţiei sale, şi de astă dată cu o intensitate învingătoare: nud ţine loc acolo nici o pînză alta. Cea notată cu nr. i are o perspectivă imensă, căreia nu*i mai dai de margini; linia orizontală fuge pe cît o urmăreşti. Lucrările lui Ştefan Popescu sînt o foarte variată literatură. N*ai de unde săd apuci, căci peste tot nefiind el ci mereu altul pînă te osteneşte; fugi de Popescu şi dai de Kimon Loghi, care zugră* veste unsuros, o mulţime de drăcii de care te cam miri că nu se mai sfîrşesc; un acelaş lucru izmenit în şaptezeci de mii de atitudini pe fonduri de limonada. El nu gîndeşte şi nu simte; ceea ce vrea să ne facă să bănuim cîte lucrări mar naşte din gîndire. La fiecare pas gîndul insînuiază: numai atît poate spune? numai ce vede? vede şi repetă, . . Luchian, cu sufletul plin de nuanţe, calde şi catifelate, expuse de cîteva ori; desenul pe hîrtie Gillot este proeminent. Atît asupra lui cît şi a lui Petraşcu, plus cei omişi din grabă, se va vorbi mai detaliat şi se va mai reveni asupra celor atinşi numai în treacăt, — cu prilejul expoziţiei oficiale, anunţată pentru i mai. în rezumat, salonul pe cared văzurăm e lipsit de intelect; sonete miniaturale, madrigale cochete; povestiri drăguţe, mici — e tot criteriul lui de manifestare. . . 1904 EXPOZIŢIA DE PICTURĂ VERMONT - RODICA MANIU Ţi se întîmplă să te fi despărţit demult de un oraş ce ţi*a fost drag. Fără să ştii de ce, cutare casă, cutare uliţă sau monument, o vînă de iederă vie aruncată peste un părete, fîntîna de subt o streaşină, umbra de pe păreţi la unele ore, ţi*au rămas pe gînduri şi te îndeamnă să le revezi. Cît de străin te simţi acolo, cînd peste cîţiva ani găseşti localitatea răsturnată: un oraş modem deasupra celui vechi, o gură de canal unde fusese fîntîna, o firmă în locul iederei, spînzurată dc o casă fără trecut. Vermont este această cetate cenuşie, cu drame creştine pe la răspîntii, cu Iisuşi luminoşi prin odăi de nori, cu sfinţi Ştefani ucişi cu pietre, cu răcnetele de părere de rău tîrzie ale lui Iuda. Uneori întrmn geamlîc de gară plîngeau emigram ţii şi rămaşii, sau pe o bancă joasă gîndea masiv vre un trup încovoiat, de muncitor. Erau şi vino* vaţi în lumea Iui Vermont, vinovaţi de faptul că se născuseră. O lume de martiri, o lume pe care o aşteptam să se înşire odată întreagă şi durabilă pe paleta definitivă a Iui Vermont. Nu putină e întristarea noastră cînd întîlnim astăzi un Vermont neaşteptat, şi care poate, în secret, a fost Vermont de todeauna. Poate că vîrsta aduce cu sine neputinţa să mai rezişti fondu* lui tău sufletesc adevărat, pe care moda sau întîm* plarea, sau mai ştiu eu ce, e în stare săd abată în anii tinereţii din matca lui firească. Adevăr şi în politică şi în artă. Ne*ar părea totuş bine să ne înşelăm în cazul Vermont, care ni se prezintă cu o serie de pînze, să spunem pe şleau, banale. Cînd Vermont părea pictorul determinat pentru o vizi. une nouă, tablouri ca de pildă Ceaiul, ca să ne mărginim Ia el, ne jignesc. Ne*au plăcut însă la Vermont cel de acum, şi poate, cum mai spusei, cel de todeauna, Rţixandra, Ţiganei vorbind, La gura sobei, Ţigancă, şi o femeie cu un copil în faşă — toate ţigănci. Se petrece de cîţiva ani încoace în pictura noas> tră un fel de dezrobire şi a ţigăncilor. M*a mai interesat în cele 4 schiţe din Constanţa ochiul din colţul stîng de sus al acestui cadru de patru. Dar dacă se dă pe sine uitării profesorul Ver* mont a iniţiat pe domnişoara Rodica Maniu, eleva lui, care trebuie relevată ca o compozitoare viitoa> re bună. în La cules, Arie la Osica, Porcăreasa cea bălaie, e numai mişcare. îmi place mult Tic cerea Olteţului. Iar Fată citind mi se pare bucata cea mai frumoasă din expoziţie. Cît se poate de locală e circiuma cu doi ţărani la masă, din fund. Schiţele de bîlciuri, cu personaje lungi şi albe, lasă impresii nebotărîte de întîlniri numeroase de fan* tome. Pensula e pretutindeni mare, dîra culorilor largă, paleta dulce, întmin ton în care cenuşiul obiş* nuit al Iui Vermont se face gălbui şi moale. Din trei odăi două aparţin domnişoarei Maniu. In ziua cînd am trecut prin expoziţia de la Ateneu, domnul Constantin Arion venise să vadă tablourile, şi Vermont, înduioşător de respectuos, însoţea pe ministru, cu timiditate. Am putut asista la un spectacol, bun de des* cris maî mult întno cronică a moravurilor decît la sfîrşitul unei cronici artistice. Curios. Pictorul 10 articula cu pălăria în mînă, iar ministrul cu pala* ria în cap. Am văzut, în saloanele de pictură de la Paris, miniştrii dînd prieteneşte braţul cu pictorii, şi aceştia primind fără servilism pe miniştri. Domnul Constantin Arion are desigur cea mai mare stimă pentru politeţea franceză. EXPOZIŢIA PICTORULUI SANIELEVICI i 9 i i Un bărbat mai mult scund, sănătos, şi trupeş, vine printre stîlpi către noi. Semn îmbucurător, rotonda Ateneului e goală. La expoziţia Vermont — Rodica Maniu, din sala vecină, îţi mai încurcai auzul în fraze, te mai împiedicai de ceva doamne şi cunoscători, şi era şi un domn ministru acolo, de pălăria căruia mi*am permis să vorbesc cu pală* ria pe cap acum cincisprezece zile. Azi nu e nimeni. Un vag intendent prin fundul orizontu* lui rotondei, absorbit, în număratul unor paşi îngrijiţi, şi atîta tot. — Dâ'mi voie sâiţi prezint pe domnul X. . . de la Facla. . . — Domnul Sanielevici. . . — îmi pare bine, domnule X. . . — îmi pare bine, domnule Sanielevici. . . Nicio vorbă mai mult. Pictorul e un fel de urs tăcut şi îşi primeşte cunoştinţele cu o ironie şi cu o rezervă îucîntătoare. Dar un urs cu iaţa tranda* firie, liniştită, din care se risipeşte o căutătură vapo* roasă de patriarh, lunguiaţă ca la opale şi cred că verde. Puţin mustăcios, barba lui blonda, ascu> ţită pe o bărbie plină, îţi aminteşte puţin de Ver* mont şi, să nu se supere maestrul, de un Vermont flatat. Sanielevici locuieşte în Franţa, pe lîngă Paris; mi*a şi arătat cu un deget nostalgic, într*un peizaj admirabil, casa întoarsă cu dosul, unde îl aşteaptă să se întoarcă, voios şi deziluzionat, familia, în cuibul de verdeaţă. — Dacămii pare rău de ceva e că nu sînt acasă luna asta. . . Toţi pomii mei sînt în floare şi mugii» rii mei s*au deschis. . . — O să temtorci peste o lună!. . , — Prea ttrziu. Floarea s*a scuturat. . , Şi mi se pare că sau poetul din ochii lui duşi departe, sau eu de lîngă el, unul din noi a oftat. . . Că Sanielevici nu stă în ţara de unde a plecat se cunoaşte din albul ced păstrează obrajii lui intens trandafirii; din lumina ochilor lui, pe care ochii noştri au avut*o de copii şi au pierdubo; din felul cum gîndeşte cînd îi vine şi lui să spuie ceva, todeauna bine întocmit, drept şi frumos. E un om înfăşurat, fărămdoială, de o visare neîn* cetată şi întărit în sufletul lui de convingerea celui ce stăpîneşte talentul. Vezi o arcadă de marmură: zici că*i graţioasă; vezi un turn: zici că e solid; vezi un om înzestrat: se cunoaşte. E o linie pe dinafară la toate, hotărîtă dintru înce* put şi trasă deodată. Numai apoi nuam uitat, ramă cu ramă, la tablo* urile lui, trecînd dintr*unul întnaltul cu bucurie şi plăcere. Are bucăţi foarte bune, are bucăţi admirabile. Iser, care mă ducea la braţ, miia explicat minu* ţios o sumă de lucruri potrivite şi frumoase şî mi*a analizat tablourile lui Sanielevici cu vervă, respect şi competinţă. Aş fi tentat săd reproduc, atît e de adevărat tot ce mita spus el, şi la elogiile mele mistic artistice să adaog puterea analitică profesio* nală. Mă feresc să mă despart de mine şi mi se pare că>i mai bine. Nu voi sfîrşi însă pagina aceasta fără să mă gîndesc cu ciudă că pictorul Sanielevici şi*a închis expoziţia zilele acestea şi că n*a vîndut mai nimic, cînd atîţi rataţi ai paletei şi flecari ai pensulei fac parale cu pictura. E bineînţeles că nu cerşesc pentru el cumpără-tori, căci mnainte de toate baş jigni pe pictor. Vreau să zic atîta, că amatorii noştri de pictură se căznesc să ne lase impresia că sînt şi astăzi streini celor mai bune talente, şi nu vreau să mai zic altceva, ca să nu*i jignesc de astă*dată pe ei. i 9 i i EXPOZIŢIA DE PICTURĂ A SOCIETĂŢII « TINERIMEA ARTISTICĂ » Organizarea celei de*a zecea expoziţii a tineri» mei acesteia, zbîrcite, care născîndu?se avea aerul să făgăduiască altceva decît copilăria senilă a celor mai mulţi din membrii ei, nu putea să aibă Ioc într*alt element decît în ridicul. Vechea Panoramă de lîngă Primărie trebuia săişi tragă zăvoarele pe la începutul lui april, cu o lună înnnintea deschiderii « Salonului Oficial », şi după hotărîrea de Ia început trebuia să se închidă cînd abia s*a deschis. « Salonul Oficial» primeşte de obicei în luna mai, după ce amatorii de pic* tură, adică oamenii cei mai puţini numeroşi, au părăsit capitala, şi de fapt ţinta acestei Societăţi inutile, a acestei «Tinerimi Artistice», care nu şi*a justificat înfiinţarea şi durata cu nimic, pare a fi fost, în lipsă de un ideal, de o doctrină şi de talent, tocmai cîştigarea unei luni de zile pentru desfacere. Totuş, « Tinerimea » deschide în acest an odată cu « Salonul», cu care va dura paralel şi tocmai atîta cît trebuie ca expozanţii, în mare parte nevo* iaşi, să nu poată vinde nici la Primărie, nici la Ateneu. Motivele întîrzierii face să fie relevate, şi rele* vate cu oareşcare dispreţ, mai ales că aici intră în joc domnul Spaethe, cel mai scabros dintre sculptori şi care împărtăşeşte cu domnul Mihail Dragomirescu, marele fost critic român, privile* giul însemnat dea provoca batjocura prin tot ce face şi gîndeşte. 16 întno zi, pecînd se spînzurau de cuie ultimele tablouri ale « Tinerimii », domnul Spaethe îşi ia din ladă pălăria cea mai nouă sau fesul său cel mai puţin turtit, şi se duce, nerugat şi neautorizat de nimeni, la Palat, la prinţesa Măria. N*aş putea preciza de*i era tare sau nu pălăria şi de ploua în ziua aceea. Tot ce ştiu este că, întors de Ia Palat, în loc să se ducă acasă şi să se dezbrace, domnul Spaethe căuta să vadă pe pictori şi încă plin de miresmele princiare ţinu confraţilor con* sternaţi un mic discurs. Fărămdoială că*n ceafa genunchilor săi purta îndoitura proaspătă pe care metaniile foarte respectuoase o lasă pe pantalonul valeţilor de la Cotroceni. «Domnilor, prinţesa a zis să nu deschidem expoziţia aşa devreme. Domnilor, prinţesa a zis să n*o deschidem decît peste douăzeci de zile. Domnilor, prinţesa lucrează (a două tablouri, Crini şi Ghiocei. Domnilor, aşa mi*a spus prinţesa, şi i*am răspuns (face o reverenţă): ,,Alteţa Voastră să fie sigură că expoziţia se va deschide, dacă do* reşte, şi la toamnă. Vom aştepta ca nobilele capo* dopere ale Alteţei Voastre să fie isprăvite." » Bineînţeles că nu domnul Spaethe şi un comitet de pictori care aşteaptă totul de la bunăvoinţă, pot refuza execuţia unui ordin venit de Ia Palat, deşi, cunoscînd atît înclinările sculptorului, care exploatează în chipul cel mai abuziv persoanele regale, veşnic prezente în absenţa inspiraţiei Iui, cît şi nimerita indiferenţă a principesei pentru expoziţia patronată, sîntem tentaţi să credem că întîrzierea deschiderii se datoreşte mai repede dorinţei slugarnice din partea domnului Spaethe de a plăcea principesei, decît releitcreşteri a stăpînei sale auguste. Ordinul a fost urmat neşovăit. întnaltfel, pro* babil că oamenii din comitetul « Tinerimii» ar fi fost din nou acuzaţi că fac politică, căci de lipsa 17 demnităţii domnul ministru Arion nu i*ar trage L răspundere. Expoziţia nu s*a deschis la întîi apri* lie; data deschiderii s«a anunţat pe ziua de douăzeci şi patru. După toate sforţările şi cheltuielile indi» viduale pe care o expoziţie le cere deopotrivă şi de la pietoni cu parale şi fără talent şi de Ia cei fără parale si cu talent, cincizeci şi nouă de expo* zanţi cu două sute trei tablouri se văzură nevoiţi să aştepte, fiindcă aşa voieşte domnul Spaethe, o lună de zile înnaltul chef artistic al unei amatoare cu două tablouri. Viaţi putea imagina un congres de medici amînat pentru că viceregele Indiei dă tocmai cu o poinadă ca să*i crească părul căzut şi pentru că voieşte să ia parte, la dezbaterile pen< tru tuberculoză, cu o cărare Ia stînga? Fără să ne mire, purtarea celor de la « Tineri» mea» ofensează. încetâncet ne obişnuîserăm însă cu ideea că expoziţia va fi deschisă la douăzeci şi patru aprilie, şi aşteptam. Ajunseserăm la vreo douăzeci ale lunii. Atunci ne pomenim cu o invitaţie pentru ziua de două* zeci şi unu. Subt cuvînt că se face vernisajul, eram poftiţi de «. Tinerimea » să luăm parte la deschide* rea expoziţiei mai devreme de data publicată. în realitate, prinţesa era nerăbdătoare să părăsească mai repede ţara, şi « Tinerimea » nu putea con* trazice această necesitate. îndată după deschidere şi cînd nici nu se deschisese expoziţia bine, prin* ţesa dispăru din capitală. Se exprimase Palatul, mă rog! în definitiv, se dăduse data deschiderii cu o lună înnapoi. De ce să nu să dea cu trei zile şi înnainte (* Cu toate acestea, şi prinţ de*ai fi, şi orişicît de prinţ, mi se pare puţin civil să nu vrei să aştepţi, pentru plăcerea unei plimbări, trei zile, pe nişte oameni care te*au aşteptat trei săptămîni. Aţi fi desigur gata sa credeţi că fabula se opreşte aici. Vă înşelaţi. «Tinerimea» dispune de resurse infinite. După ce a deschis pentru plecarea prind/ pesei, « Tinerimea » mai deschide o dată Ia două* zeci şi patru aprilie. întîi deschide pentru că tre* buia să ţie închis. închide apoi fiindcă deschisese. Şi mai deschide o dată pentru că nu se mai putea altfel. E curios că nu s*a găsit mijlocul ca să se mai închidă o dată, iar la douăzeci şi şapte aprilie să se redeschidă a treia oară, pentru aprilie, în patru. i 9 i t iS EXPOZIŢIA « TINERIMII ARTISTICE» Note Aş mai avea de acoperit cîteva pagini cu des> crierea sistemului de admitere a tablourilor la « Tinerimea » şi cu disertaţii despre valoarea artis* tică a juriului care le primeşte. Aş putea foileta şi catalogul, din care atît de bine reiese spiritul tine* resc, de coterie. Tablourile principale şi cete care denotă o tendinţă discutabilă dar independentă, au fost excluse din catalog. Motivele mele actuale de>a încheia mai repede aceste note trec însă înnaintea necesităţii proble* matice de*a caracteriza cu insistenţă tînerismul, care, la urma urmei, are dreptul să fie, în societa* tea lui, la el acasă şi să ne displacă. Să ne aruncăm în treacăt ochii prin sălile ele» gante ale « Tinerimii ». înnainte de toate trebuie să ne mire participa* rea la expoziţie a unui sculptor care părăsise anul trecut Societatea cu zgomot, cu articole de presă şi scrisori, cînd un incident de persoane, privitor la bunaicreştere şi moravuri, luase, împins cu sila, proporţiile te miri de ce ale unui curent artistic. De altfel, domnul Storck expune un singur bust, de femeie, ale căruia calităţi moderate reies mai cu seamă prin comparaţie. Exact în faţa lui se poate într*adevăr vedea alt bust de femeie, datorit domnului Spaethe, abundent în sala de intrare. Cine*i veşnic numeros reprezintat e acest domn Oscar Spaethe. Nelipsita lui regină e în bronz şt lucrată cu de*amănuntul, ca o păpuşa de tini* chea. Trebuie să fim atenţi de faptul că acest bronz aparţine regelui şi să nu deducem de aci că poate fi privit fără scîrbă, căci proprietatea rege* lui poate fi, şi trebuie să fie, în cazul acesta, cel puţin ironică. Accesoriile sînt executate cu o răb* dare caraghioasă. Personajul e grosolan, dispropor* ţionat şi ţeapăn. Regina coase şi citeşte în acelas timp. Ar mai fi putut face şi pictură. Analogul pe care şi*a deschis cartea e încheiat, cu toate bala* malele lui, exact mobile, şi cu toate şuruburile lui, de fotoliu, care trebuie sa fie şi el de fier. Sertarele şi urechile sertarelor sînt mobile de ase* meni. Pe un soclu stl o lampa electrică, cu pro* porţiile reduse şi ieşită ca din mîna unui lampagiu patentat. Are şi abajur, şi nici firul conducător de curent nu lipseşte. Sculptură ţi artă! Imitare fotografică a realităţii din iatac. Lipsesc hainelor reginei nişte nasturi de sidef, şi în vîrful firului de ţesut un ac autentic. Sculptorul n*avea timp să le facă pe toate. Aibă grijă la expoziţia viitoare să adaoge o maşină de cusut şi o păreche de ghete americane cu vîrfurile de lac, în picioare. Dar să lăsăm gluma. Omul care dă naştere unei * sculpturi » cum e Quics nu poate decît să dez* guste. Am senzaţia că mă găsesc în faţa geniului idioţiei. Simt în mine un fel de zdrobire, şi des* curajare, o durere brutală care miar face să răc* nesc. Cum a putut să primească «Tinerimea» acest formidabil excrement ce se numeşte Quits ? Cum, Dumnezeule, cum ? Nu s*a găsit nimeni din juriu ca să se revolte, nimeni cu respect pentru meserie, dacă nu pentru artă, nimeni destul de binecrescut şi de delicat ca să sfarme subt picioare spurcăciunea? Mi se pare ci de*aş fi făcut parte din juriu m*aş fi opus cu pumnii, sau, disperat, mi îirea cinica a lucrului frumos, după care umblă, entuziastă şi profetică, de veacuri, omenirea. Vă închipuiţi ce poate acest sinistru cîrpaci cînd vine la Crist. Uitaţi.vă numai la hîdul lui Frag* metit dintnun mausoleu. Te năpădesc o mie de întristări dinaintea Răstignirii. Domnul Spaethe nici nu (e visează. Acest imbecil imperturbabil are inconştienţa să atace şi subiectele mari. Sînt foarte mîhnit că trebuie să vorbesc de dînsul în termeni atît de puţin solemni; aş dori să se poată scinda şi să poată răbda aceste injurii numai sculptorul, care le merită, fără pic de îndoială; iar omul, pe care nici nu mă gîndesc săd ating, să iasă nepătat. Dacă o astfel de separare s>ar putea, o! atunci mitoş satisface o necesitate superioară, mare, căci în furia mea m*aş putea prinde, fără să sufere cetăţeanul, de urechile mari ale sculptorului, pe care lesaş scutura pînă la sînge. Sînt, pe legea mea, şi democrat şi socialist, dacă asta vă face plăcere, însă pentru arta murdărită aş găsi virilitatea acută a iezuitului fanatic şi pe un domn Spaethe l*aş ;trunca de viu, pentru purificarea lui, întmin ere* matoriu. Putem rîndui, după domnul Spaethe, pe picto* rul tCimon Loghi, cvi nesfîrşitele sale juinăfi. Un l'astn ear fi spus odinioară domniei sale că mare desen dar că are fantezie. Astfel pusă chestia, sînt tem de părerea lui Sttick, şi nici noi în faţa unui vizitator plicticos na oprit mult în faţa unui cimitir cu cripte. . . Cu aceşti paşi repezi şi mărunţi ajungem la pictorul Camil Ressu, de care n*am mai văzut pînă astăzi nimic şi care îmi face impresia unui talent cu desăvîrşire mare. Amicul meu Carol de Hohen. zollern o să se mire. Ressu e singurul pictor care ba interesat şi pe amicul meu. In faţa tablourilor Iui Ressu, sia oprit nepoftit de nimeni; a cercetat tablourile lui cu de*amănuntul. Nu ştiu cum să mă lămuresc şi caut zadarnic şi nu vreau cu mciun preţ să vă vorbesc de coloritul lui special, de felul cum ţine pensula cînd lucrează, de desenul lui şi de alte mezelicuri. Despre Ressu nu se poate spune aşa. Ressu e un mare talent şi*atît. Rătăceşti uneori zile întregi printre munţi cu văile deşarte şi ziduri de veşnică tăcere. Şi deodată vezi oprit un căprior, un ţap sălbatec, pe firagul adînc al unei prăpăstii De la copite pînă .\ coarne, de Ia ochi la şolduri, în glezna lui- tare. în lîna Iui aspră, în graţia masculă a săriturii lui, simţi ceva mai mult decît frumosul, şi evident el nu poate fi zămislit decît de natură, care şi*a pus ca săd zidească puterea ei nemuritoare şi fără greş. Uitaţi*vă la ţăranii lui Ressu, dintr*un tablou ce se numeşte,pare*mi>se, Reculegere, şi veţi simţi la fel. Sînt nesfîrşit dc nefericit să-mi dau seama că opera de valoare, că opera de artă perfectă nu se poate defini altfel, că recunoşti geniul numai după un fior special ce*ţi străpunge sufletul, — dar ce pot face mai mult? Contemplaţi toate tablourile Iui, numai cinci, şi daţi.vă seama că se petrece altceva decît un spectacol în oamenii şi în atmo* sfera lui Ressu, o, critici săraci cu mintea, o, pic* tori, şi o, copişti! Adevăr zic vouă, Ressu e un maestru, nu vă*nspăimîntaţi. Vom sfîrşi notele noastre cu Iser, care c, trimis la * Tinerimea » şaptesprezece tablouri din care. . . i s*au respins nouă, întocmai. « Tinerimea » socoate că Iser, cel mai caracteristic din desînatorii noştri şi unul din cei mai talentaţi din Europa, poate fi refuzat. Lucrul se explică, veţi zice, graţie menta* lităţri. Sîntem de acord. De cîte ori mi se va spune că « Tinerimea » nu suferă de funcţiile normale ale creierului, voi fi neapărat de acord. Din pricina aceasta i s*au primit Iui Iser lucră* rile, tocmai acelea care, între cele refuzate şi funda* mentale, erau ca încheieturile unui organism întreg. După o părere care nu e numai a mea, pedeapsa e meritată, La «Tinerimea» nu trebuia să tri* mită nici Iser, căruia i s*au respins bucăţile cele mai bune, nici Ressu, ale cărui cinci tablouri au fost separate şi aruncate ca să se piardă printre tablourile « tinereşti », şi n>au fost reunite, cum se văd astăzi decît după trei remanieri şi un scandal. Pe Iser ne*ar fi greu săd definim. El şi*a făcut o concepţie personală, de care se ţine dîrj, în care 24 el găseşte adevărul şi pe care uneori o exagerează ca să exaspere desigur pe adversarii inovaţiei. La el natura se găseşte refăcută şi deprimată, cu o notă sarcastică întodeauna, hem linie fiem culoare. Iser mare entuziasm pentru ce vede, simplifica, rupe şi împrăştie cu un pastel violent. Se încrede puţin în măreţia spontaneităţii, pe care o taie, o critică şi o întrerupe. Noi sîntem siguri cu toate acestea că Iser încă nu e definitiv şi că după ce combate declamaţia de forme şi culori a naturii, n*are să ajungă la declamaţia contrarie, a lipsei de formă şi culori propuse de natură. în ultimele zile, regele a fost la « Tinerimea ». Vestită din vreme, Societatea s*a găsit într*o în* curcătură curioasă şi din care a ieşit întrsun chip şi mai curios, I s*a părut că tablourile sînt puţine la număr; atunci toţi pictorii expozanţi, cît şi unii care nu expuseseră, încărcară mai multe căruţe cu tablouri, şi, călcîndiwse orice respect de continui* tate, expoziţia fu schimbată cu totul şi înnoită de sus pînă jos. Unele tablouri socotite că nu vor plăcea regelui au fost ascunse! Regele nu ssa arătat încîntat de ce trebuia să*i placă şi în mijlocul pic* torilor uimiţi, care, menajîndu*i emoţiile, îl îndrep* tau exclusiv spre lucrările membrilor « Tinerimii », s*a oprit cu insistenţă la tablourile lui Ressu. Patro* nii « Tinerimii » n*au avut discemămîntul rege* iui, care trece printre ei de docil informaţiilor oficia* lc şi necunoscător. La începutul notelor mele mă mirasem, poate maţi uitat, că, fiindcă Expoziţia « Tinerimii » s*a deschis de două ori, de ce nu s*ar fi deschis de trei. Cu vizita regelui au deschis şi a treia oară.  quand la quatriemc ? Depecheznvus, messieurs ! i o i i « SALONUL OFICIAL » Nu cunosc ceva mai ostenitor şi mai fără sens ca o expoziţie de pictură colectivă. Zeci de ta* blouri, sute de tablouri amestecate, un ghiveci, un magazin. Autorii mai buni amestecaţi cu cei* lalţi. Toate pînzele îşi pierd valoarea adevărată. O lucrare ţi*a plăcut Ia pictor acasă, în expoziţie ţi se arată urîtă. Unde*i discreţia atelierului sin* guratec, în care puteai să masori tabloul şi săd adînceşti? Nu mai pricepi nimic! în toată sin* ceritatea, n*ai ce spune şi*ai da cu condeiul dc*a azvîrlita. Păreţîi aceia bătuţi cu peizaje, încărcaţi cu tot soiul de perspective, iscăliţi de cîte nume vrei şi nu, n*au ce*ţi inspira decît sila de expoziţie şi dc dările lor de seamă. Acestea, în general, se resimt. Şi totuş te vezi nevoit să scrii, acolo unde te*ai bucura să renunţi. Ce mulţumit ai fi să cauţi pe fiece pictor în parte, decît să*l zăreşti ca pe un colaborator aproape anonim Ia o îmbulzeală fisti* i-Jise, asemuitoare cu gloatele ce tînjesc duminica pe tilîţî. în expoziţie, şi artistul călare se pierde ca un pieton cocoşat printre ceilalţi, de jos. Veci* nătăţi compromiţătoare distrag razele îndreptate spre paleta bună. Iser, pentru care am o slăbiciune pronunţată, abia răsare de undeva, printre con* fraţii nevinovaţi. Lipsa de loc dar şi lipsă de gust, căci cea dintîi s vie ca în pictură. Linia şi culoarea le poate avea subt deget orişicine, şi cel care ia aceste note poate să vă afirme că>i vine mult mai lesne să desineze o floare decît să o transpuie în cuvinte. Şi nicăieri nuu mai greu de precizat în ce punct anume intervine talentul individualităţii, căci te poţi sin» gulariza cu aceeaş uşurinţă şi rămîne tot atît de şters ca şi înnainte. în scriere e o întorsătură de spirit care poate veni cu fiecare frază. în pictură, acest spirit trebuie să fie cu desăvîrşire abundent, ca să se arate. A! şi unde poţi fi atît de bine şi prost şi analfabet cam pictură! Un sărac cu duhul poate face un tablou şi o sculptură. E drept că însuşirile lui nu se pot ascunde şi de aceea frumoasele tablouri ale domnului Steriadi, de pildă, sînt pline de inteli* genţă. Se poate zice acelaş lucru de cineva ca domnii Pascaly, A. Mihăilescu, Teişanu, Obe< deanu etc, etc? Niciodată nu poţi zice că domnul Stelian Popescu a făcut un tablou prost. Domnul Obedeanu mă lasă cu desăvîrşire con* fuz. Acesta e acel pictor de trei ori oficial, căruia un minister va făcut o comandă de vreo cincizeci de mii de lei, care n«a fost niciodată executată, care durează de vremuri şi pentru care pictorul a mai scos de trei ori cît nu face comanda lui neisprăvită? Acesta e pictorul care locuieşte într.o casă mare din faţa Şoselii, şi tot pe socoteala Statului? S*a găsit dară cineva în lumea aceasta ca să dea atîtea avantaje unui pictor absolut zero; pe cînd alţii mult mai dotaţi, — toţi expozanţii, afară de domnul Pascaly, sînt mat bine dotaţi 28 '9 decît domnul Obedeanu, — alţii chiar cu un tai lent mare, aşteaptă bunele graţii ale unui cumpără* tor problematic? Mă amuză domnul Obedeanu şi prin tendinţele lui naţionaliste. într*un tablou e*o idilă di voievozi în faţa unei cule: tablou mizerabil. într*altuf, un car de evrei perciunaţi, cu gîşte*n braţe. înnafară de o lipsă de desen ruşinoasă, tabloul mai suferă şi de*o legendă dedesubt, tot atît de tîmpă. Ştim, în firea lucrurilor este ca oamenii dezonoraţi de absenţa în ei a unei valori, să nu poată trăi şi menţine într*o anume sferă decît mulţumită unui truc, şi acela străin sferei Iui. E un raţionament care intervine des în viaţa de toate zilele, la noi. Nu vom crede în ruptul capului că este un ins, în toată ţara noastră, afară de bucătăreasa picto* rului, care să acorde domnului Obedeanu talent, cînd n.are cel puţin o simplă abilitate de elev. Se găsesc însă inimi generoase care vor zice: « Nu, n*are talent, dar e patriot. Pe cineva cînd e pa* triot cată săsl plăteşti şi să*î fii recunoscător. » Sînt cîteva idei şi prejudecăţi: neisprăviţii se pricep de minune să le speculeze, şi todeauna cu succes. Ne*ar plăcea să putem vorbi de domnul Theodo* rescu*Sion cu dezvoltările la care intenţiile lui picturale par a se aştepta. în lucrările sale, în care domină albastrul ca o necesitate de căpetenie şi conturele naturii sînt aparente ca la vitrouri şi gobeline, nu se discerne pînă acum decît preocu* părea decorativului, şi s*ar zice că acest pictor de» taliat e*n căutarea unui lucru care se va desluşi cu timpul şi care nu trebuie încă cercetat şi ho* tărît. Preludiu e*o bucată recunoscută de toţi pictorii. Domnul Grimani trebuie brevetat pentru desco* perirea unui nou soi de cărţi*de*vizită, care au avantajul de*a nu se putea purta în buzunar. Pentru o iscălitură ireproşabila, acest pictor între* buinţează un metru de pînză şî un motiv galben sau albastru, zvîrlit într*un colţ, ca iscălitura să nu rămîie solitară. Domnul Poitevin e mult mai bine reprezintat la «Salon» decît Ia «Tinerimea » cu un Interior românesc şi Piaţa de peşte Trfyort, pentru care trebuie felicitat. Domnul Szathmary trebuie aşezat într*un rînd dc onoare. Domnul Titus Atexandrescu reuşeşte mai bine chiar decît natura merele sale creţeşti şi brînza de Olanda. Doamna von Stengel (Berlin) are un pastel frumos. în lucrările fără nicio valoare artistică ale domnu* Iui M. Teişanu recunoaştem însuşirile care merg la inima vulgâ. Doamna Cuţescumcet apari» ţin, necatalogate, şi tot mai numeroase printre ta» 59 blourile primite. . . Nu mai vorbim de conflictele oficiale, dintre comisiunea examinatoare şi func* ţionariî superiori de la minister, care ţin ca prote* jatul lor Cutare, zugrav infect, să figureze cu orice preţ în expoziţia schimbată în bîlci şi în local de buzunăreală. Secretarul încasează astfel de nu ştiu cîte ori mai mult decît cei mai cumpăraţi din pictori. Fiindcă şha expus şi domnia sa persoana, fiindcă s*a plimbat printre tablouri, fiindcă e băiat oacheş şi poartă pantaloni cu dungă, domnul secretar tre* buie să cîştige partea parazitului şi a samsarului. Sînt şi unele brodiri curioase. Sculptorului Filip Marin, de pildă, domnul Arion n*a voit, cerce* tînd expoziţia, să*i cumpere lucrări decît pentru două mii de lei. Cum se face că la sfîrşitul expozi* ţiei acest sculptor, fără talent dar cu fiair, a încasat şase mii de lei?. . . Alt mijloc care rentează secretarului expoziţiei apare în fapta următoare. Pictorului Teişanu i se vînduse, cumpărat de un domn Pop, un tablou, cu două sute de Iei. Vizitînd şi domnia sa expo* ziţia, domnul Marghiloman se opri la tabloul vîn* dut, al domnului Teişanu, care îi plăcu. « Ce rău îmi pare, spuse domnul Marghiloman către secre* tar, că acest tablou a fost vîndut; eu baş fi cum* parat şi*aş fi dat un preţ îndoit, patru sute de lei. » Secretarul nu pierdu prilejul; trimise după cîteva zile domnului Marghiloman vestea mincinoasă că primul cumpărător, Pop, care încă nu plătise, re* nuntă la tablou, şi Iuînd cele patru sute de Iei, dete pictorului două sute şi îşi opri domniei sale celelalte două. Pictorul Teişanu, care se credea cumpărat de domnul Pop, nu descoperi cinstita substituire a secretarului, decît mai tîrziu, cînd se izbi, mirat, de tabloul său în casa domnului Mar* ghiloman. . . 60 lată, fără îndoială, un minunat secretar, care îşi înţelege rostul şi face onoare acelei dezvoltări a artelor despre care ni se vorbeşte atît. îl recoman* dăm stăruitor domnului Arion şi la nevoie vom reveni cu preciziuni mai multe. Numele lui figu* rează în fruntea catalogului oficial. 1912 DOI PICTORI: RESSU Şl SANIELEVICI Astăzi, odată cu apariţia revistei, se deschide la Ateneu expoziţia lor comuna de tablouri. Artişti de cea mai autentică rasă şi perfecţionaţi la şcoala singurătăţii laborioase şi a lungilor meditări în su* fletul sonor al naturii, şi unul şi altul, şi Sanielevici «i Ressu, sînt, în felul lor deosebit, nişte discipoli ai Iui Rousseau, care îşi căuta inspiraţia şi mulţu* mirea printre copaci şi ape, pe brazdele preacurate ale pămîntului, printre oamenii depărtaţi de oraşe, naivi şi primitivi. Urmaţi de şevaletul lor ca de un păianjen, unul a explorat cerul şi holdele fran* ceze, celălalt ţara din patrie, unul a zugrăvit lumi* na de lîngă Paris, şi celălalt i*a surprins clipirile subt dîmburile din Argeş, Olt şi Teleorman. Deosebirea dintre aceşti doi observatori ai vieţii e totuş însemnată şi fiecare dintmnşii transpune pe pînză reflectul chiar al fizionomiei lor. Sanielevici, rumen şi senin ca un Crist slav cu obrajii mari şi liniştiţi, cu nişte ochi în care transpare, blond, surîsul inocenţei, e pastoral şt idilic. E un poet care cîntă, cu patru'cinci culori, cei ajung, frage* zimea, duioşia şi fericirea melancolică a cîmpiilor liniştite pe Ia nămiezi; iar pcizajele par strecurate în sufletul lui filosofic, ştiutor de multe, pe subt geana aproape lăsată, a reveriei. El alege cîmpul cu mîna delicată şi timidă a îndrăgostiţilor, culegă* tori de flori. E un respect religios în arta Iui pentru tot ceea ce găseşte zămislit în faţa soarelui, de către un Ins, de către Nufştiu/cine, de către Cineva, deopotrivă de nevăzut şi de tainic, ca şi emoţiile artistului. Pentru a exprima senzaţiile de eterni' tate, încercate printre lucrurile ce par mărunte şi sînt aproape triste prin limpezimea lor candidă şi entuziasmul lor moderat de tăcere şi de infinit, pictorul Sanielevici mare rival. în toate pînzele lui se aude o tăcere nesfîrşită. Camil Ressu, cu profilul lui tare, cu degetele lui încurcate în mînuşa unei ţesături violente de vine din spinarea mîinilor, nervos şi abrupt, rupe cu pensula privelişti crunte şi oameni stîncoşi. Nu mai e pacea, nu mai e visul, nu mai e surîsul din lumea Iui Sanielevici. îţi închipuieşti ca artistul, înnainte de a privi natura ce i se pare prea armo* nică, aruncă peste dînsa de cîteva ori vîntul, ca săd strice ordinea uniformă. Cu un picior o răs> toarnă, sau o ridică în punctul unde»i trebuieşte. Fiinţele, la Ressu, au muncit o viaţă pînă să înceapă săii placă artistului. Femeile lui n*au graţii de bom* boane şi prăjituri, carnea lor nud hrănită cu pa> teuri şi cremă de vanilie. Sînt mume, şoldurile lor sînt fertile, fizionomia lor se aseamănă cu puterni* cui pămînt de subt copacii groşi, cu coaja groasă. Desenul lui Ressu e adînc şi minuţios construit. Artistul nu se mulţumeşte cu mai*multul sau mai* puţinul bine. El înnaintează întnun portret pînă la sleire, şi în căutarea neîncetată a perfecţiei pe care o visează el, pune pasiunea şi totodată îndoiala artiştilor adevăraţi, nemulţumiţi de tot ce fac, deşi încrezători în steaua lor. în expoziţia Ressu — Sanielevici căutătorii de artă bună şi onestă vor avea plăcerea să cunoască pe cel din urmă şi subt aspectul mai recent al gra. vurii. De cîtva timp domnul Sanielevici e ispitit de frumuseţile dobîndite cu presa, prin aplicarea lemnului scobit pe hîrtie. Artă părăsită şi care începe să revie la viaţă în ultimii ani, gravura pe lemn pune la îndemîna pictorilor bogăţia de tonuri 61 a fineţii ei de velur, cînd dulceiopacă şi cînd trans* parentă, sau elastică şi moale cum e carnea. Totalul lucrărilor acestor doi artişti, a căror expoziţie cade în mijlocul celorlalte, ca o zi de aur întrmn anotimp întunecos şi vînăt, e destul de mic. Ressu, de pildă, expune numai douăzeci şi cinci de bucăţi. Dar apariţia lor în public va permite cronicei să aprecieze cu precizie gustul iniţiaţilor faţă de arta adevărată şi de talentele demne. 1 9 1 } MĂRIA CIURDEAjSTEURER Femeile care apucă drumul artelor, pictoriţe şi scriitoare, fără să mai pomenim de muzicante şi actriţe, mai puţin pretenţioase în ce priveşte cere» bralitatea suferă de excentrităţi şi de deosebiri de multe ori antipatice. Nici femei complete, nici bărbaţi, se înţelege; sex hibrid şi oarecum exaltat, ele muşi prea dau seama de ce vor, pasionate cum sînt de tot ce*i imposibil şi romanţios: tutunul lor. Femeile valoroase se împacă însă cu viaţa tuturor femeilor, cu mizeriile şi cu truda îndelungată. Artiste bune, ele sînt şi bune mume şi bune soţii. Căci între artă şi viaţă nu sînt rivalităţi esenţiale şi una e interpretarea celeilalte. Doamna Măria Ciurdea#Steurer, pictoră şi soţie de pictor e o femeie cu talent printre femeile cele mai talentate de la noi, şi . , . mumă de patru prunci. Atunci cînd arta dezvoltă şi înăspreşte ca o necesitate de conservare, egoismul celor ceio pro< fesează şi face mai mulţi singuratici şi dă loc mai mult la dezbinare decît la apropieri, doamna Steurer a ştiut să fie şi artistă şi femeie. Iată un elogiu adevărat cuprins într*o frază cu înfăţişare ridicolă. Viaţa personală, fără alt adaos a artiştilor e sin* gură un fel de mucenie: luptă cu idealul, luptă cu prejudecăţile, luptă ca să subziste. Cînd mai primeşte şi sarcinile familiei, cu preocupările şi neajunsurile eî, care înmulţesc baierele pînă la realizarea unei opere, artistul cunoaşte tot ce*i mai tragic şi mai dureros. Dar în acelaş timp, arta Iui dobîndeşte o vibrare omenească intensă şi fiecare rînd pe cared scrie şi fiecare linie pe care o aduce, poartă ceva din jalea omenirii şi e ca prelungirea unui oftat. în mijlocul copiilor săi, doamna Steurer a des prins ingenuitatea şi nevinovăţia pe care le reflectă studiile şi desenele sale, vii şi pure: şi durerea, cunoscută subt toate formele a dat creionului şi paletii sale o seninătate frumoasă. Pe cînd facem însemnările de faţă, artista, care îşi va lega numele în viitor de lucrări din ce în ce mai definitive, trece prin nişte ceasuri cu atît mai grele cu cît în locuinţa*! depărtată e împiedi* cată să lucreze aşteptînd întoarcerea unei sănătăţi gingaşe şi capricioase. E o rubrică în ziare, care cuprinde numele per* sonalităţilor marcante după ospeţe şi festivităţi. Ne pare rău că trebuie să se vorbească de artişti mai ales în zilele de suferinţă. Dar acestea sînt sârbă* torile lor si aceasta e aristocraţia lor. '9') ATENEUL ROMÂN Pictorii se înlocuiesc în sălile Ateneului la scurte intervale. Cîte trei şi patru în acelaş timp, îşi întind culorile pe pereţii tuturor încăperilor de care dispune bazilica de var şi cărămidă din Gră< dina Episcopiei. Cînd nu mai ajunge nici rotonda nici aşamumita sală Esarcu, direcţia Ateneului, ca să zicem aşa, căci Ateneul pare mai repede o capelă de cimitir părăsită decît un local îngrijit şi viu, dezafectează, ca să facă parale din frig în întuneric, şi ca să slujească, desigur, şi arta, cbiar sălile improprii, ca sala bibliotecii. N*are să se creadă, fireşte, că biblioteca la Ateneu se bucură de acelaş sens pe care acest cuvînt îl are aiurea şi că este altceva decît o podoabă verbală a unei clădiri împodobite cu atîtea alte vorbe pompoase. Intr*o sală, lungă în sus cît două turle înnădite, se găsesc grămadă toate rebuturile, ca într*o maga* zie, cîrpe de artă, cioburi de artă, scaune vechi, pînză vopsită în gustul lins şi promădat. într*un colţ trebuie să fie şi un dulap cu cărţi pe undeva, cu registre probabil, în orice caz cu cotoare. Un întuneric de pivniţă, un frigorifer, un fel de morgă a frecventatului Ateneu cu th. Cînd unui pictor care nu mai încape în restul clădirii, mare pe dinafară, meschină pe dinlăun* tru, i se cedează sala bibliotecii cu negura şi dîr* dîirea ei, e o favoare. însemnează că s*au avut în vedere calităţile externe, influenţele, interven* ţiile, şi mai puţin însemnătatea artistului, fericit 6? c㻺i poate depozita pînzele pentru vînzare întno boltniţă. Pe plată, negreşit. Pentru cîteva tablouri vîndute în umbră, ca un furt, pictorul care nu se alege cu picioarele moi sau cu pieptul umflat, trebuie să fie un om zidit cît şapte. Iarna, vara. . . frigul e staţionar, un frig vechi, de mizerie, un frig bătrîn şi neputincios, vrăjmaş pe lumină şi podagru ca şî administraţia instituţiei. Un încălzit costă Ia Ateneu şaizeci de lei, nici mai mult nici mai puţin. Ca să facă focul înUvo odaie, administraţia, dintr.o pornire de humor em glezesc, încălzeşte toate sălile Ateneului deodată, şi dacă zece ani de zile nu s*a găsit niciun pictor destul de generos ca să*i dezmorţească soba cu trei bancnote, Ateneul întreg rămîne rece zece ani. Direcţia face ca un croitor care ca să prindă un nasture Ia o jiletcă, ar descoase naturii de la toate jiletcile şi hainele şi de la toţi pantalonii din prăvălie. Planul ei trebuie să fie ieşit dintno cuge* tare matură de cîţiva ani; e greu de admis cum s*ar fi putut ajunge astfel la atîta spirituală absur* ditate. E curioasă alcătuirea comitetului acestui Ateneu, format din cîteva persoane respectabile dar bătrîne, cucuvăile invalide şi bufniţele pensionare ale aces* tui locaş de sinecură. în nu mai ştiu ce cameră suprapusă, comitetul deliberează, de cîteva ori întrmn secol, tuşind în basmale, trăgînd pe nas tabac, strănutînd peste hîrtii, frecîndufse pe fluie> rele picioarelor. Sînt unii proprietari miloşi, care în amintirea tinereţii şi a buiestrului calului lor de călărie, părtaş la vînătoare şi idile de demult, slobod mîrţoaga deşelată şi chioară, şito lasă în voie să pască pînă la moarte floarea şi lucerna moşiei. Ateneul e recompensa bătrîneţelor pre> coce, salariul de hodînă al gloabelor politice. Pri* cepuţi într*ale artei ca şi caii boiereşti betegiţi, ci priveghează, nu fără secreta dorinţă, poate, de a le paşte, peizagiile cu ulei şi culoare apoasă care vin, trec şi se schimbă pe păreţii Ateneului român. Şi arta se dezvoltă, care vasăzică. Şi fără aceste momîi, respectabile, evident, o repet, pictura, sculptura noastră, n.ar mai cunoaşte progresul. Cel mai caracteristic şi mai important personaj din Ateneu e un domn bătrîn, moştenit de toate generaţiile, un domn bondoc, cu ochii învăluiţi de piei, cu favorite austriace tunse mărunt, cu « picerele » depărtate ca ale unui scaun. E păian* jenul etern al acestei instituţii şi mai păstrează prestigiul defunct al neştiinţei de carte. El nici nu taie, nici nu spînzură, dar oblojeşte ferestrele şi zarea instituţiei de artă cu onctuoasati cataplas< mă, îndeplineşte formalităţile instituţiei sale cu scrupulozitate, conduce — mă rog! — Ateneul — un car funebru, oprit în Grădina Episcopiei de treizeci de ani. A cui să fi fost ideea, rămasă ca o dogmă, ca Ateneul unde se cuvin energii tinere şi pricepute, pictori, sculptori, scriitori, bine alese şi acelea, să fie un spital mai mult, un ospiciu mai mult în această ţară tînără, deşi locuită de atîtea oraşe bob nave? Şî de unde dogma ca în artă să se adăpos* tească diabetul, uremia şi hemoroizii funcţionari* lor tociţi de jeţuri şi biurouri? în orice caz, e o lipsă din cc în ce mai simţită de săli pentru expoziţii. Cînd un pictor se hotă* răşte să'.şi scoată tablourile la preţ, el trebuie să se gîndească la Ateneu, şi acest schit de fantasme nu e niciodată liber. Pictorul trebuie să aştepte să*i vie rîndul peste cîteva luni, pe lista domnului Stăncescu, un mare critic sau un mare maestru clasic, nu se ştie exact, care arată pe listă cu dege» tul, scos de curînd din gură sau din bastistă. Sau dacă nu poate să aştepte, pictorul se duce Ia un 68 69 negustor dc tablouri, care speculează pe Calea Victoriei, undeva, o sală scumpă pentru artiştii săraci. Domnul Simu a voit să nu piardă prilejul pe care i ba oferit avuţia, de a trece la nemurire, întemeind un muzeu cu acelaş nume. Nu ştim cîţî oameni îl vizitează ţi cîţi ziarişti s>au ales într>un an cu emoţiile de artă riguroase şi cu cîte un catalog sau cîte o monografie, sau revistă în care se laudă, după datorie, nu atît valoarea mu* zeului, cît a fondatorului, un bărbat generos. N*avem aci nimic de zis împotriva domnului Simu sau a muzeului, deşi în treacăt putem spune, fără mustrare de cuget, că artiştii români nu găsesc în domnia sa nici prietenul nici tovarăşul trebuim cios. Dar de ce domnul Simu n.a înfiinţat ceva tot atît de util, cel puţin o sală, gratuită pînă la un punct, pentru expoziţii, pe care de altmintreli, şi tot cu numele său, ar mai putea să o construiască şi de aci înnainte în Bucureşti. Statul, de asemeni, ar putea face o astfel de clădire. Care i*ar fi şi remuneratoare. Ateneul nici nu se ajunge, nici nu se mat potriveşte. Apoi «Tinerimea Artistică», societate totuş de pic tori, e demult depăşită de mişcarea artistică liberă, şi, ca orice Societate românească, tinde şi ca la sinecură, la restrîngeri, la formule şi la starea de moaşte. Ar putea Statul să clădească nu numai o sală şi mai multe săli de pictură întra dat din vreme. în ziua ce se va fixa pentru con* curs, numita comisie se va prezintă la Ateneu, în faţa lucrărilor expuse, se va preface că examinează, ca scrutează profund, membrii comisiei vor încrun< ta sprîncenele, se vor scărpina la ceafă, vor lua poze de juraţi, vor privi cînd Cu un ochi cînd cu amîndoi ochii, se vor uita cînd din dreapta cînd din stînga, vor tuşi simbolic, vor face « hm! hm! » şi vor da cu gravitate. . . rezultatul. Treceţi pe la Ateneu şi vedeţi lucrările candidaţilor, informa* ţiivă despre fiecare din ci, n despre membrii corni» siei, luaţi cunoştinţă de trecutul şi prezentul lor artistic şi nu veţi mai avea nevoie de opinia noas* tră şi de răspuns la întrebarea caraghioasă: De ce n*am candidat? Noi vom adăuga atît ca din cei cinci candidaţi va reuşi un caligraf. Ceilalţi patru sînt pictori, au iscălit tablouri, lucrează, participă la toate expo* ziţiile, îi cunoaşte toată lumea. AI cincilea e un caligraf, un maestru de caligrafie de la o şcoală secundară. Uitaţi*vă la lucrările lui expuse, care toate sînt făcute acum douăzeci de ani, în tinereţe, în şcoală, şi examinaţi lucrările lui de artă decora* tivă, care au fost îndreptate şi refăcute de unul din actualii membri ai comisiei examinatoare. Acela va reuşi, pentru că e caligraf, pentru că nu e pic* tor, pentru că nud cunoaşte nimeni. Esenţialul este căd cunoaşte un personaj politic şi că repre. zintă, probabil, un număr de voturi în alegeri. O să vă miraţi poate că un caligraf va fi numit pro» fesor Ia o şcoală de beleiarte. E cea mai mică incompatibilitate. în împrejurările acestea reu* şeşte şi un tinichigiu, numai să se prezinte bine pistonat. Scrieţi ce vreţi şi împiedicaţi, dacă se poate, o absurditate şi o nelegiuire. . . Altceva mavem de zis nimic. Ne 74 EXPOZIŢIA PETRAŞCU Pictorii noştri au faţă de literaţii noştri superîo* ritatea personalităţii mai distincte şî a unei inte* lectualităţi mai selecte. Ei sluţesc arta m^i lilier şi mai sincer; faţă de pictori literaţii sînt nişte mici'buTgheiii sau pe cale de mică*burghezie. Unii visează şi gîndesc, şi ceilalţi vînează. Pictorii sînt mai apţi pentru a pricepe cu intuiţia o idee: stilul lor e mai colorat, expresia lor tangibilă. Cam tot ce se scrie astăzi este Ia fel; varietatea artistică o dă mai ales pictura. La pictori găseşti ideaiişi şi entuziaşti. Literaţii, copleşiţi, de scepticism, cască şi se îndoiesc şi surîd. E mai multă religie şi tine* reţe întrmn creion decît întno călimară. Şi pic* torii sînt şi mai sănătoşi, mai voioşi, mai vioi. . . Am putea cu uşurinţă să înşirăm vreo zece* cincisprezece nume de pictori de*o calitate sufle* tească superioară; la literaţi?. . . mai bine să tăcem. Domnul Petraşcu, care ne>a autorizat săd « înju* râm, însă. . . bine », nu ştim de va rămîne mulţu* mit de noi. L*am văzut bătînd cuie şi uiutîndu*şi scaunul printre tablourile sale negricioase, zum bind ca Anatole France, cu care seamănă, sprin* ten si cumsecade, simplu şi stăpîn pe sine. Poate că pentru literatură domnul Petraşcu mare o stimă deosebita cînd îşi intitulează t;iblo\iri!e: Vmlurînd fasole, Calare în zăpada, jntcticrul meu la Ţara. Stradă în Italia,Nud în interior. Dar ce>are»a face! Domnia sa scrie cvim pictează, cu pensula mare, şi dispreţuieşte detaliile care ar putea fi luate drept manierism. Domnul Petraşcu trebuie căutat subt paletă, acolo e acasă. Drept să spunem, arta domniei sale, interesantă, nu se loveşte cu ochii şi cu gîndurile noastre. Ca să privească în lume, domnul Petraşcu îşi trage pălăria pe sprîncene sau aşteaptă să se facă noapte. Din negru purced culorile sale toate. Poate că această culoare, cenuşie şi aspră, iese şi dintr*o concepţie, nu numai din tuburile de vopsele. Nu importă: viziunea picturii sale este şi rămîne vînă* tă; fiinţele şi lucrurile fumurii par a fi fost prealabil tăvălite prin funingine şi cerneală. Fie că descrie Italia, fie că Franţa sau România, paleta domnului Petraşcu pare alăturată în permanenţă Ia usten* silele unui depou de antracit şi turbă. Casele, zidite din brichete şi spoite cu chinoroz, sînt acoperite cu ardezie şi grafit. Copacii, preparaţi încă din viaţă pentru strungărie, par supuşi tratamentului acid al ebenistului. Plăci de tuci pardosesc drumu* iile. Apele sînt de catifea şi bumbac, dat cu lac. Dacă faţă de culoarea cum o cunoaşte natura, domnul Petraşcu simte antipatie, nici desenul nud atrage cu exagerare. Nudurile sale obeze suferă de*o lipsă de oase ce trebuie să fie intenţionată, căci nu ne putem închipui că un artist care mun* ceste pictura cu o stăruinţă de ani de zile, trebuie să merite reproşul potrivit cu începătorii. Cea mai frumoasă pînză din sala domnului Petraşcu a trecut în proprietatea domnului V.G. Morţun, al căruia gust, deşi boicotează pe unii din cei mai valoroşi artişti printre tineri şi Ie pre* feră cîteodată mediocrităţile, nu trebuie să ne împiedice de*a trece pe ministrul de ieri în rîndul celor mai activi prieteni aî pictorilor, şi care sînt încă prea puţini. Pînza de care vorbim credem că se cheamă Femeie cu flori, o femeie care împărtăşeşte cu cele* Uite figuri ale domnului Petraşcu predilecţia auto* 76 77 rului pentru lipsa de pleoape şi pentru privirea umedă şi întrucîtva dureroasă. Somitatea, dacă se poate spune, a expoziţiei, pare a fi fost, în spiritul expozantului, un tablou vast şi neterminat care reprezintă totuş o nuntă la ţară. Pictorul a voit să facă ceva mare. în realii tate numai pînza se poate bucura de acest calis ficat iv, în metri pătraţi. Subiectul tabloului se pierde întrdnsa şi ar fi intrat mai cu folos în nişte mjrgini cu un metru mai mici. Personajele nunţii, afară de copila în roz care aleargă înnainte, sînt sau prea mărunte, sau prea înnalte, sau imposibile şi macabre. Atmosfera căutată nu se indică prin nimic, şi totul e copleşit de negura culorii. Ne permitem a crede că din partea domnului Petraşcu pictura pe suprafeţe mari şi decorativă e o gre* şeală. în genere, desenele sale, deşi contradictorii, ne plac cel mat mult. Dar num definit nimic. . . Nici nu căutăm den* niţii. Ne bucurăm că domnul Petraşcu este în pictura noastră o unitate sîrguitoare şi onestă şt ne place atitudinea sa liberă şi puţinul caz pe care îl face de critică, favorabilă sau nu, şi chiar atunci cînd îl «înjură», ca şi de astă dată. 1 9 1 } EXPOZIŢIA DĂRĂSCU Pictorul Dărăscu este din cei mai de cnrînd sosiţi la notorietate. Prima lui expoziţie abia da* tează de anul trecut. Cu toate ca foarte tînăr, el ar fi putut să imite graba absolvenţilor şcoalei de bele*arte, care, încă nedespărţiţi bine de Copilărie, caută în contactul timpuriu cu publicul mulţu* miri de vanitate şi glorii ipotetice; şi, cu talentul lui, Dărăscu şi*ar fi făcut îndată un nume pizmuit. Arta nu e şcoala, şi diploma pe care o conferă şcoala nu însemnează, în efortul unei vieţi, mai mult decît un certificat de frecvenţă. Dărăscu a înţeles din timp ceea ce trebuie să fie arta şi cîtă vigoare dobîndeşte confruntată înde* lung cu viaţa. Un şir întreg de ani el a rătăcit pe ţărmii Mediteranei, prin muzee, a străbătut Italia, Franţa, a muncit în dogoarea soarelui şi în apo* teoza lunilor cu flori. Cînd s*a întors anul trecut în România, ca să facă o staţie de cîteva luni şi să plece din nou spre Veneţia şi Mediterana, Dărăscu, prea puţin cunoscut şi de către puţini, a fost primit de pic* torii noştri cei mai huni ca un camarad şi ca un egal. Noutatea perspectivelor lui, dc o puritate am putea zice muzicală, care în tablouri se înfa* ţîşează ca un ideal şi ca o dogmă, coloritul deli* cat, viu şi abundent al paletei lui, toate acestea au impus pe Dărăscu fără întîrztere. Ceea ce alţii obţinuseră cu greu în timp de ani, Dărăscu cuceri în cîteva zile. Pictura lui Dărăscu e o artă Fericită, darnică, optimistă. Artistul mînuîeşte soarele, cerul, vege* taţia, lumea, cu pasiunea şi francheţea naturii, de Ia care a învăţat gestul mare şi liber de a construi. El evită detaliile şi credem că le dispreţuieşte. Tablourile lui, peizaje, privelişti, marea, zarea, sînt însă adîncite, şi un suflet bate în fiecare, ca şi cum ar fi nişte fiinţe gînditoare. Nu toate lucrările lui au fost făcute în străină* tate. în expoziţia actuală, Dărăscu are mai multe tablouri din ţară, în care se vede felul lui admira* bil de a pricepe pămîntul românesc cu viaţa lui, şi cu un temperament nou şi generalizator. Expoziţia, în total interesantă şi de o frumu* sete decorativă fermecătoare, atestă un talent pro* fund şi o carieră artistică despre care se va spune, cînd se va fi sfîrşit, că a fost strălucită. E credinţa noastră, şi situaţia delicată în care se găseşte artistul, lăudat în propriul lui catalog, nu ne împiedică s*o afirmăm cu satisfacţie pentru pic/ tura românească. 1913 ATENEUL ROMÂN Pe frontispiciul acestui azil de invalizi politici care regentează arta noastră şi consimt sau nu ca pictorii să se folosească de ospitalitatea unui monu* ment destinat lor şi nicidecum bufniţelor cu favo* rite ale administraţiei — după cum le place sau nu mutra solicitatorilor — pe frontispiciul Ate* neului, se arata vizitatorilor un şir de Domni ro* mâni. Zugrăviţi în medalioane, voievozii, tineri şi puternici, par a simboliza tinereţea. Tinereţe emtr*adevăr arta, şi tinereţe este viaţa. Cum se face că templul ei, întunecos ca o cursă de şoareci, închis, cu intrările dosnice, a încăput pe mîinile babalîcilor? Ochi zbîrciţi, spinări vetuste, încheie* turi fragile, gingii înmuiate, limbi cleioase, cuvin* te deslînate. N*avem intenţia să satirizăm bătrîneţea, pe care, respectabilă, ştim să o respectăm. Bătrîneţea e îndeobşte retrasă şi discretă. Canapelele dea trata impresiile cu ce tonuri, nuanţe şi cuvinte, care le traduc mai bine, voieşti. Apoi idei curioase şi barbare la pictorii de la « Tinerimea »! Ciupit de mai multe ori de pensulă, domnul Strîmbulescu, unul din membrii Socie» taţii, publica mai deunăzi, un articol, o scrisoare, într»o foaie săptămînală, ca răspuns prea devreme criticilor ce i se vor face mai tîrziu. Domnul Strîmbulescu ne ţinea de rău că nu contribuim la îndrumarea artei şi a pictorilor. Dom» nul Strîmbulescu, vede în observatori un fel de sociologi, nişte sfetnici, nişte autori de călăuze la îndemîna lor, şi exagerează importanţa criticii, ca şi cum domnia sa ivar fi un producător ci un critic. Critica nu e ceea ce crede domnul Strîmbulescu, o profeţie atoateştiutoare, un foişor înnalt în mij» locul spectacolului pictural. Arta merge şi critica se ţine după ea. Critica aparţine unui resort sufle* tesc inferior. Ne»ar conveni cu atît mai mult să 8r o zeflemistul, cu cît noi înşine am făcut uneori unele notări care au putut trece, în spiritul unor cititori ca domnul Strîmbulescu, drept critice. Critica în sineş nu însemnează nimic. Rine făcută, ea poate limpezi chestiunile obscure, insl.ru< ieste, foloseşte cititorului neiniţiat, însă nu artei; - cînd ajunge să intereseze, este pentru că e bine scrisă, nu pentru că e critică. A vorbi despre o galerie de tablouri, despre jivine, cărţi sau pietre, e acelaş lucru. Cîteva date materiale şi restul clu> cubraţie, teorie, fantezie, reflecţie... Cristalele nu*şi schimbă tradiţiile pentru că un mineralog le>a stu< diat, după cum nici arta, bună sau rea, pentru că un domn cu creier o trece prin cerneală. Critica, dacă se poate menţine acest termen, e şi ea o mo* dalitate de artă, de literatură, iar un etntec închi= nat Cleopatrei, ca şi o disertaţie asupra felinarelor, cere un singur lucru: talent. Poate că mar fi inutil să consemnăm în acelaş timp si ideca greşită că trebuie neapărat să fii pictor pentru ca să vorbeşti de opera domnului Strîmbulescu. Nu numai că pictor pe pictor nu se pricepe niciodată şi că pictorii între ei trăiesc ca nişte posedaţi şi furioşi, dar specializarea nu prea foloseşte ochiului să vadă şi sufletului să simţii. Cea mat bună critică pe care o poate aştepta un pictor vine dc la un literat, nu de la un pictor, de la un literat, se înţelege, care şisa spălat ochiul şi mintea întno cantitate de artă; care s/a falşii ficat îndeajuns ca să priceapă, sau, mai bine zis, care şi*a educat anume predispoziţii. Părerilor cri* tice ale pictorilor noi le preferăm chiar acel simţ comun public care împinge pe cumpărătorul de aspecte de artă mai mult spre domnul Kimon Loghi decît spre Camil Ressu, mai mult spre dom» nul Spaethe decît spre Brâncuşi. Domnul Strîmbulescu rătăceşte cînd cere un fel de disciplină în viaţa artei, care o dispreţuieşte. Lucrurile trebuie să meargă în vîrtejul firesc al vieţii amestecate, în măreţul absurd al muncii si tăgadei. Artistul trebuie să lucreze, să nu ia seama la critica prea mult ca să nu fie învinovăţit de insuficienţă şi ca să nu pară nedestoinic la persoană şi demnitate. LUCHIAN Anul acesta se prezintă publicului patruzeci şi opt de expozanţi, cu majoritatea obişnuită a pic* torilor asociaţi. La rînd, vom pomeni pe fiecare dintrtînşii, cu ceea ce ni se pare mai de caracter. Din mijlocul tuturora şi la o înnălţime neatinsă de mulţi din artiştii chiar ai ţărilor cu o tradiţie picturală, se desprinde şi se ridică inspiraţia lui Ştefan Luchian, de*o frăgezime nouă şi suavă. Luchian e mai mult decît un pictor, si în viziunea lui blajină şi imaterială sînt accentele si sclipirile de devinaţie ale unui om care*i mai mult decît omul. Pe altul tragedia vieţii lui poate bar fi distrus sau umilit; la altul ne*ar impresiona ca un apo* geu de nefericire, ne*ar inspira compătimire şi milă, revoltă poate, un sentiment de solidarizare de om întru suferinţă. A fi puternic, cu toată puterea şi tinereţea sufletului muncit de ceva care îşi împrumută realizarea de la fiinţa naturii, lumi* nă, ape, pământuri, luptă. . . şi a fi fost răsturnat deodată, în mijlocul acestui miracol cea zămislit şi natura cu toată podoaba ei de fericiri şi de supreme amărăciuni. Toate aceste sugestii şi intuiţii care înfrumuse* ţează imaginea izolată a lui Luchian, i*au dat artistului un prestigiu necunoscut pînă la dînsul decît, în parte, de Grigorescu. Luchian e maestrul nostru. în orice expoziţie, din orice ţară, ar figura finalurile lui, ele sa scoate viaţă din pînză şi vopsea, sînt în genere neînsemnate. Luchian lucrează pentru căşi afle toată vigoarea lui artis* tica şi săfşi desprindă cu totul personalitatea din haosul tinereţii, Luchian trebuia să*şi piardă întîi toată averea, trebuia să ajungă ca un pachet de tutun să i se pară prea scump. în salonul de lucru al « lleanei », Luchian avu atunci şevaletul şi culorile lui. Şi el şi Vermont veneau să lucreze în faţa unui model, singurul poate pe atuncea în Bucureşti, unde femeile se simţeau insultate ca să slujească, dinaintea şevaletu* lui, goale. Era un timp cînd camaraderia în artă şi viaţa pictorilor se transporta din străinătate în Bucureşti, ca o revoluţie. Oricine, găsea la « Ileana » pînză, hîrtie, modele şi culoare. Uneori, în salonul din strada Brezoianu lucrau cîte cinci mîini pe cîte cinci şevalete. Se fuma cu pipa şi se citeau, fientru întîia dată în România, pagini din Baude* aire, Verlaine, în vreme ce lunecau pensulele pe pînză şi pastelul pe hîrtie. Domnul Ion fCalinderu putea să intre, să contemple şi tablourile şi mode* Iul, şi mai ales modelul, o femeie tînără şi zglobie! Maestrul oficial al cenaclului era Niculae Ver* mont, un tînăr plin de talent, de visuri şi datorii. El trecea drept cel mai tare în desen, şi credem ca a rămas şi pînă astăzi cel mai tare şi singurul care ar putea ilustra în orice gust o carte, o nuvelă, o idee. De aceea Vermont şi*a ales şi specialitatea cea mai dificilă în materie de desen, corpul omenesc, căruia îi dă toate atitudinile şi cele mai ingrate pentru desinator. Vermont a fost alterat în producţia lui, dacă nu în esenţă, de gustul public, de cumpărători, de care a trebuit să aibă, vreo zece ani de zile şi la timpul cel mai oportun pentru o artă dezin* teresată, o crîncenă nevoie. într*altfel, Vermont e pictorul cel mai complect din cîţi are România, cel mai variat, cel mai enciclopedic. El nutî un peizajist, un portretist, un specialist de naturi*moarte, sau de ape, de animale, de pasări, cum încep să fie şi la noi, Vermont e un pictor, e un desinator. înnainte de a fi un artist, ceea ced mai greu întrmn timp pur comercial, şi în urma urmei cu frumuseţile lui aparte, Vermont este un învăţat al profesiei. Ceea ce place la pictori e mai mult o nuanţă, nuanţa personalităţii. Dar cîtă ignoranţă, cît primi* tivism nu se ascunde adesea în această nuanţă, care rămîne astfel superficială şt, lăsată în voia ei, piere sau se banalizează! Artistul care refuză să desineze strada într*o zi de dumunică, poate fi un artist, cu preferinţe pentru ziua de marţi, dar de cele mai multe ori e un pictor care muşi cunoaşte meseria, un latinist ignorant de limba latină. Vermont cînd pleacă la lucru, are în vedere natura întreagă, viaţa întreagă, aşa cum este şi nu cum ar dori el să fie. Vermont e un democrat în artă şi este, ca si unii «noi», de şcoala veche. Ce este «şcoală veche »? Ce este « şcoală nouă »? Teoreticienii, abstracţioniştii artei, au dat, evident definiţii, căci fără definiţii critica moare de foame şi mar mai fi de niciun folos aparent. Apoi, şcoliştii, pictori, seri* itori etc, care îşi fac un rang intelectual numai pentru că aparţin uneia sau celeilalte « şcoli » şi S'ar simţi micşoraţi să nu facă impresia că ar fi « noi », cînd ei vor numai noi să fie, şi*au dat toate ostenelile ca să aibă teoreticienii dreptate, căci o deosebire, fără epitet cronologic, este de fapt. E*o deosebire. Ar putea fi « şcoală nouă » idealis* mul de mijloace, şi « şcoală veche » idealismul de 94 95 idei, de tendinţe. Mijloacele în artă sînt cuvin» tele, culoarea, compoziţia viziunii — stilul. E un stil idealist pentru idealism şi materialitate, şi'i un stil materialist pentru idealitate. Vermont e un astfel de materialist. Idealismul Iui Vermont a fost şi este religios. Pînă la Vermont figurile creştinismului serviseră numai zugravilor de biserici, după iconografia bizantină. O răstignire românească era o răstignire gre* ceaşcă. Un Cristos românesc era Ia fel cu Cristul din Fanar. Vermont şi*a închipuit tragedia şi roma* nul dumnezeiesc al noilor Scripturi după o con* cepţîe personală. E o pierdere pentru arta noastră că Vermont n*a fost lăsat de nevoi să ilustreze toată Biblia, precum pornise, să creeze familiile şi personajele sfinte din nou, să Ie « naţionalizeze ». De lucrările expuse azi ne ocupăm iarăş puţin, căci deşi vreo douăzeci şi trei la număr, ele nu ni se par, afară de cîteva ţigănci, şi în special de una, cu un coş în mînă pe un genunchi, că intră în tra* diţia adevărată care pleacă de la Vermont încoace* într*o cronică de mai anii trecuţi am fost ne. drepţi, şi poate că exagerat de nedrepţi, cu maes* trul Vermont, pe care ham iubit întodeauna. Era la noi revolta mai mult împotriva timpului, care sileşte pe artişti la concesii faţă de public, decît împotriva lui Vermont, care nu a înţeles de ce ham nedreptăţit. Am căutat astăzi momentul ca săii primenim impresiile şi să ne arătăm, cum sîntem, mîhniţî că am putut jigni, odată cu omul de caracter şî cu prietenul, în Niculae Vermont, pe artistul cel mai tehnic şi mai savant din vremea lui. Laolaltă, aproape, cu domnul Niculae Vermont, trăiesc, hrănindiKse cam din aceeaş paletă, şi din aceleaşi noţiuni, icoanele domnilor Jean Steriadi şi Szathmary, doi şcolivechişti. Dacă domnul Kimon Loghi este elev de şcoală nouă, trebuie să ne simţim bine că domnul Steriadi preferă să rămîie vechi. E curioasă personalitatea acestui artist care în* vinge în tăcere, şi cu înţelepciunea unui surî» ironic subt ţigaretă, toate rezistenţele. Nu ştim ce impresie face Steriadi asupra colegilor lui de Ia « Tinerimea », deşi diferenţa dintre colegi şi el, preşedintele lor actual, ne lasă s*o bănuim. Pictorii ceilalţi însă, cei care reprezintă tendinţele inde* pendente la noi, nu şi*au ascuns părerile niciodată. Acum vreo patrmeinci ani Steriadi era un « pom* pier », un fel de Moş*Teacă artistic. Pentru ce 1 Opiniunile nu ţin de un « pentru ce ». Cu un an mai tîrziu, gradul din serviciul comunei crescu, şi tot astfel pînă azi, cînd nu se mai ştie exact nici ce vrea Steriadi, nici ce calificativ i s*ar potrivi mai bine! Astăzi confraţii lui înnaintaţi fac roată în jurul mesei lui Steriadi, sînt măguliţi să dezbată cu el. . . chestiuni artistice, pe cînd « pompierul », neschimbat, acelaş şi ca temperament şi ca artă, surîde întocmai ca în anii trecuţi şi îşi vede liniştit de treabă. Arta domnului Steriadi s* Impresii de ochi, desen conştiincios, oameni, mulţimi şi, în special, locuri de muncă, magazii şubrede, seînduri şi pari, porturi şi turci. Domnul Szathmary expune interioare de bise* rici, atrăgătoare şi răcoroase, mai multe, şi poate că cele mai bune bucăţi în sala din dreapta in* trării. în aceeaş sală, doamna Cuţescu* Storck, înnafară de un Adam, o Evă şi un şarpe, plus probabil mărul în dreptul căruia se va petrece povestea. 96 97 se prezintă cu ţigănci şi, în sala de alături, Cu un portret, care ne fac să credem că artista, naufra* giată de cîteva orî în pictură intelectualistă, a ieşit pe ţărm înnapoi şi şi>a zis că un bun manual de înnot nu strică să fie învăţat. Căci orice am putut seri împotriva domniei sale altădată, doamna Cu* ţescmStorck, care şi»a greşit mai todeauna potecile şi vîsln, socotim că nu poate fi lipsită deio nuanţă proprie, ce trebuie găsită şt exploatată fără pre* tenţii, fără poză, în sinceră simplicitate. Domnul Kimon Loghi acaparează, am mai spus, o sală întreagă şi un părete întreg. Zugrav de firme pc pînză şi de decoruri pentru culise, domnul Loghi sau Kînion, nu putem distinge, dă tabloului pe care îl crede cel mai genial, o înfăţişare tea* trăia. Rama uriaşă se odihneşte pe o scenă cît tabloul de mare, construită cu toată arta sece* sionuluidetîmplârie. Lafieceramă prisoseşteo bu* cată pe care autorul a scris oarece, în latineşte sau elineşte, cu pirogravură. La confecţionarea ca* drului domnul Kimon Loghi epuizează toate mij* loacele de vitrină ale magazinelor de ghete şi pălării, se cheltuieşte în luxul inutil şi prostesc al ambala» jului, care constituie personalitatea lui. Tablourile domnului Kimon Loghi prezintă a* ceeaş importanţă ca şi autorul, cît timp se găseşte subt joben, în redingotă şi ghete cu nasturi. Scoateţi tablourilor domnului Loghi încălţămintea şi nu mai tâmîne mai mult de un ciorap vopsit, hătălor la ochi şi ieftin, pentru cocote de peri* feric. Stamba aptitudinilor domnului Loghi e exploa* tată Cu de*atnănuntul pînă şi în iscălitura, brodată, tipografică, vopsită ca un număr de trăsură. Totuş, acest fabricant de sorcove are succes pe piaţa Bucureşti. Fisticurile sale se vînd, bragageria lui policromă are căutare la Moşii gustului ar* tistic. Nu ne mai rămîne de zis nimic. . . Un omagiu cumpărătorilor, şi atît. Domnul N. Grant e un artist pur vizual, care face abstracţie de toate preocupările intelectuale speciale, prin spontaneitate gau voinţă, ale altora. Acuarela Fcarta din Fereşti, de*o fineţe de execu* ţie dusă Ia perfecţie, e armonică şi emoţionantă. Domnul N. Grant lucrează lin, tipăreşte încet, rabdă cu o băgare de seamă de optician. Totul Ia domnia sa e de mare precizie, şi fantezia dom* nul ui N. Grant are terenul îngrădit de o realitate simpatică, aleasă cu gust şt dibăcie — şi credem că satisfacţiile domniei sale sufleteşti sînt mai sigure şi mai pozitive decît ale multora din concurenţii săi. Felul de»a lucra al domnului Grant e privit de unii pictori ca fotografic. A fi fotografic este a reproduce pur şi simplu şi exact. E numaidecît un drept de inferioritate? Nu se poate răspunde ca Ia urma urmei modul de a lucra e indiferent ? Stilul picturii nu e oare « fotografic »? Pe vremuri, pictorul era şi un virtuoz al teoriei: astăzi, un artist nu mai poate avea timpul clasic, în pictură, spiritul industrial se traduce, ca aiurea, în mijloace rapide. Un pictor nu e inferior pen* tru ca nu vrea să ţie seamă de simplificarea mijloa* celor; căci totul se reduce la simplificare, la inten* sificarea în simplicitate. Lucrările de artă au ajuns rezumative, si convenţionalismul mijloacelor s»a introdus ca un nou alfabet. Tabloul « modern », e o schiţă, un «apercu». Cu aceste mijloace se fac lucrări admirabile, şi de altfel e mai mult loc în ele pentru personalitate decît în regula mijloa» celor clasice. Pentru că s*a adoptat principiul con* venţionalismului, nu înseamnă că libertatea artiş* tilor trebuie să piară în faţa convenţiei. Stilul domnului Grant aminteşte preceptul artis* tic al lut Flaubert: retragerea artistului din operă. 9& 99 despersonalizarea Iui în opera de artă, care trei buie să se înfăţişeze singură, spontană şi neatîr* nată. Vrem să spunem că procedeele sînt bune toate, căci artistul trebuie să fie înnainte de toate cinstit. Pictorii care mai expun pot fi înşiraţi într*o listă rapidă, regretînd că nu putem insista asupra unora din ei, ca domnii: Artachino, Şirato, Neyb lies, TheodorescufSion şi domnişoara Rodica Mai niu etc. Aricescu: bumbac şi cîlţ; L. Bassarab; Th. Cor* nescu: nou şi tînăr; N. Constantin eseu, Marin Georgescu, Carlos Haimann: trei semne de între* bare; Marcel lancu: ce mai face domnul Iser? D. Hârlescu: pensule; G. Petraşcu: găteau a ia creme; N. Mantu: un cîine, doi boi, crizanteme; D. Mihăilescu; A. Poitevin*Scheteti; Şt. Popescu: cum, nu mă cunoaşteţi?; S. Sanielevici (Gros Rou* vre>; Iosif Steurer; G. Stoenescu; Eduard Săulescu; Ipolit Strîmbu: prescurtare din Strîmbulescu Ipo* lit, pictor în aşteptarea unei doici critice; D. Sera* fim: profesor de bele*arte; Arthur Verona: con* curent periculos al domnului Kimon Loghi; L. Vorel: inventează un nou mod de a fi prost un pictor; Richard Canisius; Ghika*Budeşti; Ary Mur* nu: cel de todeauna; F. Renner (Viena); Stoica: antropofag, mîncător de picioare; Duiliu Marcu, un tînăr cu talent?; doamna Adela Jean? Punct şi linie. Din cîteva sărituri şi cinci foiletoane ajunserăm Ia sculptură şi la domnul Spaethe. . . Domnul Spaethe? Da, marele nostru ipsozar. Cu un curaj imperturbabil, domnul Spaethe zămisleşte în fiece an cîteva mii de kilograme de ghips, pămînt şi marmoră. Anul acesta rotonda «Tinerimii» e mobilată de un lavabo gigantic, care cîntăreşte cît un vagon. Peste un an domnul Spaethe va aduce o invenţie sculpturală de closet regal sau, în cîteva căruţe, un proiect de biserică, de mos* chee sau, pentru un întreg cimitir, cavouri şi capele. Domnul Spaethe cîntă de data aceasta pe Mihai Viteazu. Domnia sa e oficialmente însărcinat să interpreteze, cu creierul său propriu şi indecent pentru artă, gloriile naţionale. E doară kimonu* loghi al sculpturii româneşti, şi nulitatea lui cores* punde doară cu mintea şi sufletul personajelor ofi* ciale, careii dau regulat sarcina să mînjească şi să spurce cu concepţii hăloase memoria unui om sau a unui sentiment. Monumentul de la Călugăreni, încredinţat pen* tru execuţie domnului Spaethe, are menirea să înfăţişeze, în cîmpia Dunării, între pămînt şi Dumnezeu, slava şi energia neamului românesc subt figura lui Mihai Viteazu, stăpînitorul peste trei hotare. In acelaş timp monumentul mai reprezintă şi geniul artistic al neamului pentru care s*a bătut şi a învins Vodă Mihai, într*o « creaţie » din 1913. Şi*i un monument care va dura, o caricatură ce va fi muncită în material de piatră, căci domnul Spaethe nu*şi face monumentele cu mucava. Zeci de ani de*aci nainte, şi după ce se va inaugura între jobene, fracuri, cupe de şampanie şi dis* cursuri, monumentul va dura în cîmpie, zeci de ani; căci nu se vor găsi lesne oameni destul de îndrăzneţi ca să sfărîme şi să arunce un bolovan, care orice exprimă, şi ruşine şi prostie, numai talent şi înnălţare nu. Iată de ce a fost viteaz Mihai, iată de ce îl slă* vesc urmaşii, iată de ce este el pentru ţară un 100 tot simbol. Ca săd statufieze un absolvent de scoală de bele»arte, anume Oscar Spaethe. Pentru că acest tînăr s*a întîmplat s㻺i facă meseria lui din scuip» tură, pentru că nau odihnit, încălţămintea, paltoanele şi pălăriile lor. Ar trebui să se ia măsuri ca un comitet în constif tuire, o autoritate oarecare, oricine adună bani şi chiar îi dă, să nu se pontă conduce după simpla lor proastă fantezie în atribuirea comenzilor. Per. soanele care au luat vreodată iniţiativa ridicării unui monument cuiva, n«au făcut*o din admiraţie pentru un om mare sau deosebit. Ele caută sau reclamă, sau parale deturnate după subscrieri. Reclamă în orice caz. Jurnalele le tipăresc numele, publicul află că există. Astfel de componente mau nicio competinţă în artă. A li se lăsa facultatea de a*şi alege ele artistul, e o libertate fără sens şi care se încheie mai to* deauna cu o ruşine colectivă. Ce competinţă pen* tru curăţenie şi higiena! Cei care compun comitetele pentru un Cuza, un Eminescu, un Mihai, sînt în mare parte pro* prietarii hîzt care exploatează ruinele infecte şi productive din mahalale; sînt edilii care acoperă oraşele de imondice, care clădesc edificii urîte, şcoli şubrede, faţade cum numai la noi se găsesc; care fac alinieri politice şî tolerează monumentalu tatea tuturor cocioabelor mucede. Ăştia sînt marii esteţi, ăştia dau domnului Spac* the pe Mihai Viteazu sj*1 slăvească, lată de cf 102 io; domnul Spaethe e sculptor, iată de ce sculptor mare, iată de ce nu poate renunţa la impertinenţa de a lucra marmora în care şi preţuiască, şi dinaintea ochilor noştri, orbiţi de praful ce se ridică din uliţă, unde se învîrtesc de brîu şi se rostogolesc eroii de parlament, consimt să readucă viaţa mare şt adevărată, cu licăririle ei dumnezeieşti. Dărăscu e un exemplar desăvîrştt al acestui soi de rebfli şi de inspiraţi. Pasionat, concentrat, în vreo patruzeci de tablouri el aruncă patruzeci de reflexe ale frumoasei lui personalităţi. . . Calea Victoriei duce la Cameră, la « Eforie » şi la Senat. Sînt două orc dupăfprînz. întoarceţisvâ, dom* nilor, trăsura spre Ateneu şi treceţi pe la Dărăscu.. . 9 1 b DESINATORUL N. S. PETRESCU Autorul volumului Albumul meu, apărut de cu* rînd, întno ediţie restrînsă şi mai mult pentru prieteni, e bine cunoscut atît bucureştenifor din* tre « Capsa » şi « Imperial» cît şi membrilor Par* lamentului, pe care i*a creionat şi vopsit de atîtea ori. De obicei numele lui e întrucîtva alterat şi specializat printrmn adaos care, departe de a fi un titlu de nobleţă sau o poreclă supărătoare, reu» şeşte să aţîţe însă pe desinator, cînd un necunos* cut face greşala inocentă de ad rosti ca un nume propriu. O parte din personalitatea desinatorului Petresi cu, stă în chiar uşurinţa Iui de ad sări ţandăra, în indignarea lui permanentă acasă, la masă, la spectacol, pretutindeni. Ai impresia că atunci cînd nud iese un desen, Petrescu trebuie să sară la model, săd apostrofeze cu degetul nervos ridicat subt nas şt cel puţin săd arunce pe fereastră. Viaţa lui Petrescu cel mai boem din artiştii bucureşteni se alcătuieşte veşnic din două unice momente, cînd are bani mulţi şi cînd n*are nici* un ban. îndată ce o sumă importantă, provenită dintr*o subvenţie sau vînzare, îi intră în buzunar, desinatorul îşi ia aerul de sărbătoare, arborează ghete de lac, cravate cu crini de aur, jiletci decot rative şi cîte o cafea cu lapte de pălărie tare, pe care o poartă o zi şi o leapădă numaidectt. Atunci ochiul şi sentimentele lui de artist — căci Petrescu este în fond un artist adevărat, iubi' tor de culori şi forme, priceput în gustul lucrurilor frumoase, armonic în judecăţi şi spiritual — cer 0 răzbunare, vor să se răsfeţe pe zeci de părecki de ciorapi de mătase, pe cutii cu gulere, pe baterii de ghete, pe jocul de mîneci şi pantaloni ai unei garderobe bogate. îndată, revine momentul celălalt, al doilea unic moment, care însemnează soldul atîtor podoabe, pe preţ de nimic. Fiece portofoliu de piele fină cu încrustări de aur, pe care îl arată Petrescu, la cafenea, va trece peste cîteva zile în proprietatea unui prieten, brodit întrso clipă de criză cu doi franci în buzunar. N. S. Petrescu e ceea ce se cheamă un tip, un tip care ar trebui descris pe larg întrio galerie de portrete literare şi artis* tice alese. « Caricaturistul Găină » cum îl numesc amicii, are în efemeridele artei româneşti cîteva pagini ale lui, cîteva chipuri definitiv fixate şi aptitudinile lui remarcabile, calităţile lui de inteligenţă şi de un sarcasm binevoitor, cared fac glumele inte* resante şi juste, s*ar fi rezolvat întrmn talent de O elasticitate şi de o fineţe surprinzătoare, dacă boema nu har fi împiedicat, cel puţin pîn*acuma, să se aprofundeze cu ajutorul unui studiu dîrz de toată ziua şi al unei călătorii active prin ţările de artă ale lumii, Franţa, Italia şi Olanda. 1 9 I 3 SCULPTURA NOASTRĂ Primim la redacţie, telegrama următoare, expresă: « Domnule director, mîine 11 Mai, inaugurîn* du'se la Craiova monumentul Independenţei, am onoare a vă ruga să binevoiţi a delega un repre* zentant din partea ziarului, care să asiste la dez* velirea monumentului, adică a modestei mele opere. Pentru onoarea ce sper că coleşte nevăzute simboluri. Tablourile sale cele mai vechi mau, desigur, aceeaş vesperalitate de suflet ca ultimele, cele expuse la Paris şi, unele din ele, în Bucureşti. Odinioară, domnul Pallady, în căutarea propriului său astru îngropat în desişul naturii, trecea, nervos şi nehotărît, de la un lucru la altul, ca alpinistul care nu şi*a găsit încă piscul cel mai potrivit cu ochii Iui. Dar şi acolo, pretu» tindeni, se zăreşte ceva mai mult decît era, un fel de semn, nu putem şti definit ce anume, ceva ca o întorsătură, ca o pregătire. Azi, domnul Pallady s*a descoperit. El nu mai caută decît înlăuntrul propriului său ins lămurit. Şi Pallady e tînăr. Expoziţia domniei sale, anunţată pentru decern* brie, va fi un adevărat eveniment. Noi o aşteptăm "7 cu plăcere şi curiozitate — şi ne aşteptăm să se adeverească deplin tot ce gîndim despre acest artist delicat şi sobru, nuanţat, cugetător şi clasic. 191 j EXPOZIŢIA EMILI AN LĂZARESCU Varietatea suferinţelor noastre este nesfîrşită. Sufletul are elasticităţi de simţire şi capacităţi şi nuanţe de melancolie, numeroase ca frunza. Cu alte hotărîri trebuiau să înceapă rîndurile de faţă, minate de o revoltă. Căci nu ne putem ascunde sentimentul cu care am părăsit imaginile pictorului Emilian Lăzărescu, tăbărît întno sală din Ateneu, de cnrînd. O antipatie cenuşie se ridică din ramele sosite cu expozantul, din Paris. Antipatie pentru mentalitatea lui, pentru bucuria lui de*a satisface, de*a gîdila şi scărpina un public inestetic, incult, vicios, pretenţios şi factice. In niciun colţ, nicăieri, nici cea mai slabă intenţie deio emancipare onorabilă. O goană intensă după efectul ieftin, un joc trist în bîlciul simţurilor, pline de flaşnetă. Să vie aci toată lumea, toată lumea stearpă şi negînditoare; toţi cîţi aleargă o viaţă întreagă după o fustă cu volane spumoasă; toţi idealiştii meselor de joc, care visează Monte* Carlo, supeul fin, şampania frapată. Imberbii proşti, mahalagiii cu monoclu, diplomaţi ai unei şcoli, tăiaţi englezeşte. Căscăuţii de la « Capsa », mălăieţii, senilii precoci, palizii şî verzuii clubu* rilor cu fum. Pentru cîteva sute de lei, domnul va avea figura săpunie a unei pariziene adevărate, care a pozat unui compatriot. In păretele din salon el va contempla, redat după fotografie, aspectul unei catedrale care fuge, întrso ceaţă mediocru înfă* ţişată. Domnul Lăzărescu a dat de truc. Publicul "9 de eleganţă, lipsit cum e de gust, se prăpădeşte după orice lucru, cît de mizer, a căruia calitate este să reprezinte, fără desen şi fără inspiraţie, picioare, umbrele şi schiţe de ploaie pe vitrine şi trotuare. Domnul Lăzărescu, la fiece doi ani, aduce din Paris, unde e menit să Ie vadă, o provizie: resturile de cărţi»poştale în culori, strămutate din bazar şi coş pe pînza domniei sale. Anume public ţine să aibă ilustraţia din Le petit Journal şi foto* grafiile vopsite din magazinele anglomemţeşti, într*un cadru de aur; domnul Lăzărescu ba înţeles. De aceea vînzarea tablourilor domniei sale în* trece*n numerar toate expoziţiile artiştilor noştri adevăraţi, grupaţi întnun an laolaltă. Pictorul a căscat guriţa pe uliţele Parisului şi s*a întrebat: « I»a să văd eu, unde merge mai multă lume? ». Şi pictorul văzu că lumea multă merge la restaurant. Dacă*i place publicului restaurantul, de ce nu bar bucura şi imaginea lui? Şi domnul Lăzărescu a ales restaurantele scumpe, cu mese scumpe, cu consumatoare şi mai scumpe, restau* rante pentru clienţi fără foame nici stomac, restau* rantubspectacol. In Bucureşti, unde viaţa psihică şi intelectuală are o exuberanţă de cafenea, şi unde singurele plăceri sînt birturile şi cocotele luxoase, culinismul domnului Lăzărescu trebuia să găsească o opinie publică bine pregătită pentru ceea ce acest pictor numeşte « artă ». Evident că domnul Lăzărescu mar fi criticabil pentru subiectele alese. Subiectele sale devin tri> viale numai pentru că le alege domnul Lăzărescu. în sine, orice viziune poate fi interesantă şi poate fi transformată în arta cea mai valoroasă, cînd alte mîini le răscolesc, decît ale pictorului de care se întîmplă să ne ocupăm. Un artist ar fi făcut, cu materialul domnului Lăzărescu, artă. Domnul Lăzărescu a făcut cu el mîncarc şi restaurant. Dar acest pictor — pictor pentru că se foloseşte de pensuli şi culoare, ca şi artiştii — nu reprezintă nimic, nicio nuanţă, niciun punct, nicio umbră de artă. Mîna domniei sale vopseşte, ochiul domniei sale se uită, mîna nu*i poate, ochiul îi e mut. Gîndire nu, pasiune nu, inspiraţie nu, totul nu şi nimic; dar hotărît nimic, n*avem intenţie să glumim cîtuş de puţin. Plat, calp, vacs. Trivial, infect, imund. Dezgustător în ultimul grad. Donn nul Lăzărescu nu cunoaşte facultatea de a se da înnapoi în faţa niciunei picturi. Şi o nimereşte. Este cumpărat. Tablourile sale sînt cumpărate, sînt căutate de incultura şi de analfabetismul ar* tisttc aristocratic — chit că peste cîţiva ani un părete, pătat cu un asemenea tablou, va fi un loc de oroare într*o gospodărie. Domnul Lăzărescu este un excelent om de afa* ceri pictural. Tot ce poate produce parale, domnia sa execută. Una din bucăţile cele mai fenomenale este un « tablou » războinic. Domnul Lăzărescu şi tablourile războinice! Primul zugrav de firme har fi izbutit mai mult. Cine şi unde a intervenit si a obţinut pentru domnul Lăzărescu o comandă? Comanda e pentru Cercul Militar şi s*a plătit şase mii de lei! Nu s*a găsit nimeni la Cercul Mili* tar ca să refuze o asemenea tinichea vopsită, şi iată cum interiorul palatului Cercului Militar, care e aşteptat ca o podoabă arhitectonică, va suporta pe dinăuntru podoabe de astfel de artă. Fără voia noastră, cronica a deviat, revolta ni s*a moleşit şi nu mai putem avea pentru domnul Lăzărescu o vehemenţă de stilul revoltei. Ar trebui ca oamenii să nu se cunoască, să se evite cît mai mult. Independenţa părerilor n*ar avea să sufere nici din inimă, nici din filosofic. Pictorii ar zugrăvi bine sau rău, noi i*am cenzura 120 121 bine sau prost — fi între unii şi alţii-mar slăbi nicio legătură. Noi cunoaştem însă pe pictorul Lăzărescu, şi acest pictor binevoieşte să « discute » cu noi, chiar şi mai ales despre domnia sa, să se apere, să ne corijeze impresiile. Domnia sa, noi ne înşelăm, e un pictor mare, şi noi nu sîntem chemaţi să vorbim despre proporţiile sale decît într*un mod profetic şi respectuos. Un orgoliu nemăsurat munceşte biata inimă a pictorului, care, presupunem că fără a* ceasta însuşire, ar fi un om ca toată lumea, un om detreaba. Au contribuit săd strice cumpărătorii. Apoi aşaizisa critică artistică de la noi, care de cele mai multe ori se face în vederea obţinerii cîtorva tablouri gratuite. E cazul analog al actorilor, cu sau fără talent, indiferent, deopotrivă de cîntaţi în dările»de»seamă teatrale. Toate acestea înfu* murează un cap de om, lipsit de autocritică şi pornit spre elogii; îl strică, îl nimicesc. Pe domnul Lăzărescu, o părere care n*ar exprima de*a dreptul că e un pictor splendid, îl impresio* nează ca o nenorocire. Pentru un rînd dintr*o cronică a noastră trecută, în care aduceam laude norocului său comercial, domnul Lăzărescu ne=a făcut cele mai amare şi mai teoretice reproşuri. Altul în locul domniei sale ar fi mulţumit sa desfacă şi, la o vîrstă la care Grigorescu era un necunoscut, să acapareze piaţa şi atenţia unui pu* blic neintelectual. Nu: domnul Lăzărescu vrea decretul unanim, al spectatorilor şi al presei. Dom* nia sa nu admite să fie adulat mai puţin ca un clasic şi ca un grandios. Evident că nu vom subscrie Ia gloria domnului Lăzărescu. Cînd ne*am fixat valorile artistice întno serie de pictori talente adevărate; cînd sufragiile noastre merg cu Luchian, cu Iser, cu Ressu, cu Pallady — de domnul Lăzărescu nu mai poate fi vor» ba decît atît cît e nevoie pentru a clasa o uzurpare. Conversaţia cu domnul Lăzărescu n*a fost lipsită de momente tragice şi ridicule. Dar ne vestim despre Pallady. Ceea ce ne place şi căutăm să reţinem în pic* turile lui Pallady este chiar acest ton sufletesc de povestire şi de adueerisaminte. Viziunea seninului artist împărtăşeşte cu lucrurile trecute, între cer şi pămînt, majestatea lor secretă şi tăcerea stelelor care strălucesc din depărtări. . . Nid cu neputinţă să luăm, în faţa lumii pe care el o vede şi o desci* frează în culori, alta atitudine decît de lirism, oricît ne»ar ironiza din umbra imaginilor diavolul cu pielea de tutun al sarcasmului obişnuit. 128 Pictorul Pallady şi*a extras personalitatea şi şireţuiască talentul şi dumnezeiescul dar deva face urne şi lumină cu trei degete şi un creion. ] 9 i 3 IDOLII PROŞTI Mania statuilor începe să înflorească şi la pro* vinciali. îndată ce un tîrg oarecare renunţă la petrol şid înlocuieşte cu gaz ori electricitate, locui* lorilor lui de căpetenie Ii se năzare că le mai lipsea ceva: o statuie. Simetria stîlpilor de telegraf şi de lumină, cere probabil asemenea podoabe. Atunci creierele distinse din localitate se apucă să cugete, o statuie cui i se cuvine. Cîntărindu*şi meritele excepţionale, negreşit că fiecare din cetă* tenii urbani îşi dă prea bine seama că lui; dar pentru că fiecare ţine să treacă de virtuos, pro* fesînd, între virtuţi, mai ales modestia, despre care citeşte în jurnal că e lucru biografic, şi pentru că infamii adversari se vor opune, printrm consimţire secretă, pornită din acelaş sentiment, se dă prefe* rinţă unui mort. Şi înşişi morţii sînt aleşi cît mai bine morţi, cît mai bine depărtaţi. Ştefan cel Mare, de pildă, nu se înrudeşte cu niciun consilier co* munal; conservatorii nud pot acuza de takism, liberalii nu*i vor ţine memoria de rău, că el ar fi fost un ciocoi. Căci toate partidele din urbe tre* buiesc să se unească întru glorificarea fiului ei sau al ţării. O! urbe*mamă şi monumentfcopil! Aşa se întîmplă că într»o bună zi de călătorie într*un oraş cu liceu, muzeu, palat administrativ şi catedrală, înnoţi în noroi pînă la fese şi admiri o statuie de piatră sau bronz. Oraşul n*are trotuare, Iiotelurile cabinete, restaurantele mîncare, casele lui sînt mucede, cetăţenii trăiesc ca şoarecii şi ca mus* *}7 tele. în schimb, o statuie uriaşă binecuvîntează cu mîna de marmură pură, de pe un soclu de granit, muşuroiul de moloz şi de gunoi. Calamitatea formidabilă a acestor orăşele este că statuile lor sînt nişte ignobile caricaturi, de care nici trecutul mare de ce se bucura, şi că viaţa acestor statui este eternă. Cînd civilizaţia, subţiată, va fi determinat încet, la populaţie, permanenţa unui simţ de artă, momîia va fi îmbătrînit îndeajuns ca să capete drepturi de perenitate, care, înnădite cu fantoma tradiţională a personajului, să»i dea un caracter ca şi divin. Astăzi domnul Ghiţă Popescu, fruntaş al « comerciului » din Tîmpeşti, ridică o statuie lugubră unui Domn, şi mîine azvîrlirca ei la rebuturi va provoca poate revoluţii, vărsări de sînge. S*a legiferat că nimeni, afară de Stat, mare dreptul să fabrice bani. Pentru ce poate oricine avea dreptul să comande o statuie? Poate fi falşi* ficare mai mare şi mai durabilă decît a bunului* gust? La Craiova se proiectează ridicarea unei statui lui Mihai Viteazu! Ba ceva mai mult: numai peste cîteva zile se şi pronunţă juriul care va examina lucrările concurenţilor. Cum e compus acest juriu e*o chestiune care necesitează o întreagă satiră. Dar cum a procedat ca să ajungă pînă aici juriul artistic al Craiovei, încape în cîteva rînduri. El a « decis » să se ţie un « concurs », avînd grijă să nu*i facă nicio publicaţie. S*a şoptit la urechea domnului Pavelescu Dimo că e rost de parale, să*şi pregătească ipsosul pentru comandă. Acelaş lucru a fost şoptit altui stricător de materiale, sculpto* rului lordănescu. Ceea ce face că se va reduce concursul Ia doi unici concurenţi, care vor fi fost împăcaţi de mai înnainte. E o exploatare în toată regula! Nu se dă în întreprindere şi pavajul? De ce nu s*ar exploata în acelaş fel şi furnitura celebri* 1)8 taţii? Sculptorii, printre care vegetează tineri cu talent şi fără pîine, că se va ţine « concursul» au aflat exact în ajunul lui, acum — şi unii din ei cred că se poate, printr*un denunţ în presă, dobîndi amînarea acestui concurs la o dată cunoscută publi* cului şi tuturor sculptorilor români. Artiştii sînt nişte naivi! i 9 i 4 LUCHIAN în februarie, în curînd, pictorul nostru cel mare va expune Ia Ateneu, alături de Dărăscu, pictorul nostru pe cared vom mîngîia numindu»! cel mai mic . . . Luchian ar putea să'si dea cele mai grave aere de magistru şi să pontifice din jilţul Iui, în care natura sălbatecă ha aşezat, frînt în două şi totuş neînvins, ca o distincţie şi ca o răzbunare. După victoria geniului de o bogăţie adîncă şi numeroasă — şi viguros, şi delicat, şi elastic; după ce şi*a stabilit în istoria artelor româneşti un Ioc definitiv, iar între pictorii mondiali ai epocii de*aşişderea unul, Luchian ar fi putut, ca alţii din colegii lui, ajunşi dar nuli, să inaugureze o mască de nazuri şi un nas imperial. în fotoliul Iui de glorie şi suferinţă — şi cum ar merge una fără alta? — Lu* chian a rămas acelaş om afabil şi simplu din desenul de mai sus, creionat în faţa oglinzii, pe vremea cînd, înnalt şi masiv, el privea lumina în picioare, şi planeta încă nu*şi pierduse, pentru talpa lui atletică şi pentru agilitatea călcîiuluî său de alen gător, echilibrul. De î se va încerca vreodată portretul în cuvinte, biograful simţirii acestui artist neasemănat va putea începe săd scrie cu o închinare pentru spiritul lui tolerat, pentru sufletul Iui primitor ca o casă albă, prieten al tinereţii şi al talentelor nerecunoscute de burţile verzi şi uscate ale artei. Luchian este, mai mult decît mulţi pictori, omul artei sale. Pentru tablourile lui el e ceea ce*s fluturii pentru cîmpie, ale cărei culori se reproduc pe pînza aripilor albă. Dacă trupud muncit de toate sfintele dureri, nu este de catifea şi mătase, ochii Iui Luchian, iluminaţi de o flacără vastă, poartă întrdnşii stofa strălucită a tuturor tablourilor Iui. în casa din strada Primăverii, un schit, el tot ce mai poate vedea din natură sînt florile, în interpre* tarea cărora Luchian îşi pune toată pasiunea, mărgi* uită în clocotul şi alergarea ei impetuoasă prin universul pămîntului, de patru păreţi de oraş. Pentru el floarea vine ca un mesaj al acestui pă* mînt care rodeşte şi cîntă departe de fotoliul lut şi, înlăuntrul cîtorva buchete de mac sau mieşuf nele, îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri şi dobitoace. De aceea florile lui au o expresie atît de stranie şi de aceea Luchian va rămîne artistul lor, şi ca şi stăpînul lor. O strîngere de mîna care.i ca o sărutare, întîm* pină pe cei ce trec şi se abat pe Ia el — şi veselia cinstită şi sănătoasă a omului cu conştiinţa înnaltă. Căci solitarul din jeţ aduce şi în suferinţă o probi* tate dumnezeiască şi, mai dărîmat trupeşte decît oricine din cei mai învinşi, el nu găseşte să*i facă vieţii nicio mustrare, şi socoate că şi suferinţa e un prilej mai mult de a iubi pentru cît este de frumoai să. El nu cunoaşte sentimentul bas al deznădejdii şi laşitatea tînguirii. Atîta timp cît degetele lui mai pot mîngîia fiinţa unei garoafe şi nările lui primi mirosul viu al unei flori, Luchian e mulţumit. Niciun om nu ne*a dat pînă azi, afară de Pascal, senzaţiile pe care Ie cunoaştem privind în viaţa lui Luchian, din ultimii ani, frumoasă în deplinătatea ei, cu inspiraţia smerită, naivă şi infinit nădăjdui* toare, a lui Verlaine, în Sagesse. Şi pentru Luchian noi nu ne putem împiedica să avem o admiraţie ce tine mai mult de închinare decît de artă. i 9 i 4 140 OCTAV BĂNCI LĂ Pictorul Octav Băncilă, din Iaşi, şi»a deschis ass tăzi, la Ateneul Român din Bucureşti, expoziţia de tablouri, pe care au anunţata ziarele la timp. Fost bursier al Statului în străinătate, unde nu şi*a pier< dut vremea şi a dobîndit acea putere de grai pic* tural care face tăria picturii Iui, domnul Băncilă la întoarcerea» în ţară sa inspirat întrucîtva, — atît de puţin, — de la vîrtejul de energie şi sînge al anului 1907. în pic* tură, însă, tăcere. Ţărani, da; ţărănci, evident; Gri* gorescu a scos ţărănimea la lumină. Dar ţăranul de duminică şi ţăranca gătită de praznic. Din sufe* rinţa, din jalea, din pasiunea ţăranului — nimic. Octav Băncilă a văzut pe ţăran izbit de gloanţe, ucis pe pămîntul lui — şi ba zugrăvit aşa. E drept că o expoziţie a lucrărilor lui, cu prilejul unui concurs pentru o catedră dc artetfrumoase, a ener* vat atît de mult pe unii, încă neîntorşi din spaima şi cruzimea răscoalelor, încît, uitînd valoarea artis* tului şi nelinînd seamă cel puţin de o elementară decenţă faţă de eforturile unui talent real, au pri« mit, în presa cotidiană, opera lui cu articole veni» noase şi pătimaşe. Dar, după o deprindere veche, talentul răzbeşte cu atît mai viguros cu cît sînt piedicile ce i se pun mai mari. Şi Octav Băncilă verifică la rîndul său acest adevăr. 1914 142 EXPOZIŢIA LUCHIAN Viaţa tuturor artiştilor care au însemnat ceva nou, a fost, din partea publicului, să sufere înto* deauna neajunsuri. Omul şî criticul normal duş* mănesc puterile naturii de*a zămisli la infinit. E o întreagă şcoală, ca să zicem aşa, frecventată de mai toţi dezamăgiţii prin creier, care priveşte originalitatea talentului ca un lucru foarte suspect şi nu e departe să proclame dogma mediocri* taţii. S*ar părea că noutatea unei sensibilităţi trebuie să atragă numaidecît scriitorului simpatiile entu* ziaste ale cititorilor şi criticii, atunci cînd lucrul se petrece cu totul într*altfel, ca şi cum tinereţea artistului, noumăscut în ultima floare de primă* vară, trebuie să jignească, şi seninătatea sau pasiu* nea lui să revolte. Ceea ce contribuie Ia acest exces de ingratitudine intelectuală faţă de voioşia geniului e în bună parte aşamumita cultură, care, cînd este o cultură de formule, trebuieşte lepădată şi dispreţuită ca tot ceti îngrădire şi falsificare. Valorile acestei culturi concep arta teologal, ca o balanţă, pe care orice adaos o face sătşi piardă cumpătul şi să se răs* toarne. Pictorul Luchian a trecut prin epoca unei con* testări generate şi î*a gustat toate plăcerile, i*a auzit toate gemetele şi a înregistrat tumultuoasa mîrîială a detractorilor lui. Anecdotele pe care artistul le poate povesti, din jilţul infirmităţilor lui actuale, aducîndujşi aminte de luptele lui, date cu ţigarea în gură şi cu braţul răsfrînt subt bărbie, sînt de multe ori extraordinare şi pot sluji nu numai unui studiu despre intelectualitatea esteţilor români, dar şi de document moralităţii secrete a sufletelor culte din societatea noastră de ieri, şi am putea zice şî de azi. în sala de tablouri, deschisă acum cîteva zile, e o afluenţă fără seamăn. Inamicii artistului se gră* besc să facă amendă onorabilă şi să se schilodească în omagii. De atîtea ori li s*a spus, şi pe un ton şi pe altul, că expozantul e un mare artist, încît au ajuns să o creadă şi eî, cu aceeaş docilitate cu care au crezut acum zece ani contrariul. Ei se strecoară printre tablouri şi iau poze, unii de halu* cinaţi, alţii de experţi. « Oh oue c'est admirable ! », răcneşte cîte un suav imbecil. Misterioşi, pătrunşi de undele transcendente ale lui Luchian, ei vin spre dumneata şi îţi explică pe larg, cu propriile dumitale cuvinte, proporţiile de geniu şi viziune ale pictorului, şi uneori ar fi dispuşi să te şi corn* bată. Cu o satisfacţie diavolească cerni toată această lume care murmură între florile lui Luchian înt tr*un continuu extaz, ca de liturghie. Şi admiraţia se face act. în cîteva zile, aproape toate tablourile lui au fost vîndute. E mulţimea de todeauna, în stare să ucidă pe Sfîntul Ştefan cu pietre pentru că a vorbit prea frumos, şi apoi să*şi înmoaie batist tele în sîngele lui ca să le atîrne subt candela icoanei. Dar e o mulţime parfumată, luxos îmbrăcată. Ca la dentist şi ghicitorul în cărţi, în uşa expoziţiei stau cîte douăzeci de automobile. Ce poate găsi atît de admirabil toată această lume la un artist care, în ziua paraliziei lui, istoria va spune că era muritor de foame? Ei, foarte simplu! Nimic. E o Bursă a tablou* rilor care a făcut să crească valoarea lui Luchian, 144 I4f în cîţiva ani, la quadruplu. Şi cum Luchian e un artist care, orice s*ar face, rămîne definitiv, cine nu doreşte să facă un plasament avantajos? Căci cumpărătorii convinşi, în stare să fie convinşi, sînt prea puţini. Ceea ce ne amuză în special e vocea presei, care, subt penele cel mai mălăieţe, ţine să aducă pic* torului laude tîrzii. Aprecierile cele mai comice în frazeologia cea mai bîlbîie măsoară valoarea acestui artist nemăsurat de puternic şi foarte nepo* trivit cu mediocritatea şi prostia admiratorilor lui de astăzi. Dar, în sfîrşit, nerozia are o calitate în slăbi* ciunea ei, de a fi convinsă, şi trebuie să felicităm respectuos pe Dumnezeu că a răspîditfo cu atîta generozitate pe această planeta, unde pictorii zu* grăvesc tablouri care trebuiesc vîndute şi plătite cît mai scump. Pe lîngă prietenii vechi at artei lui, pe lîngă cunoscătorii prin evoluţie, din impresii sau intuiţii, cei care întăresc credinţele despre Luchian sînt pictorii, şi pictorii cei mai buni, aceia care n*au să se inspire din resentimente şi din josnica invidie ca să judece pe unul dintr*ai lor. Entuziasmul acestora pentru Luchian nu cunoaşte margini. Ei sînt uimiţi de simplicitatea, întnadevăr incompa* rabilă, a tehnicei lui, la care a putut ajunge mul* ţumită unei preocupări de toată secunda, unui devo* tament de pustnic inspirat. Luchian a putut atinge perfecţia sufletului chî* nuit, abstracţia superioară, care face pe pictor să vadă universul numai ca un pictor şi pe medic numai ca un medic. într*o asemenea stare de sen* sibilităţi se poate găsi pe sineş întreg un tempera* ment. Luchian e ridicarea tuturor energiilor Iui ţi concentrarea lor întrmn singur punct. Aşa şi*a făcut Iisus minunata lui predică de pe munte; aşa şi*a scris Nietzsche cele mai viguroase pagini, în cîteva zile; aşa a cucerit Napoleon. Tablourile lui sînt numeroase. Alături de cele din urmă, el expune încercări mai vechi, şi din toate se degajează aceeaş unică personalitate. El nu tăgăduieşte astăzi ceea ce a putut face cu un an sau cu cinci ani mai devreme. O perfecţiune în oarecare sens lentă se schiţează, şi unele din atingerile lui cu pensula de culoare, ca de pildă cele treifpatru acuarele ale sale, abia aruncate pe o foaie de hîrtie, intră în capacitatea adîncă a tuturor celorlalte tablouri. Simplicitatea desenului, redusă la elementar, răs* punde coloritului nou şi ciudat, care presupune o tradiţie de culori neînchipuit de bogată, şi aşezării subiectului în cadru. Locul însuşit de figurile lui Luchian în cuprinsul pînzei e singurul cel adevă* rat şi just. Cînd îl preocupă un subiect, el i*a şi văzut cel mai decorativ şi mai frumos orizont. Cu un lucru de nimic, o oală, un buchet, o scoarţă, umple un tablou, fără sad încarce, şi zămisleşte o viaţă şi o emoţie. Vopseaua lui pare de carne simţitoare. Sînt vii stofele cu care îşi scrie impresiile; e viaţă şi bucurie în toată lumina care curge din mîna lui fermecată. Unde îi trece pensula sau pastelul, se trezeşte nu* maidecît materia chemată să cînte. înlăuntrul cu* lorilor lui bate ritmul mare care rostogoleşte eterni* tatea, ca întrmn vis îndoit. Frumuseţea artei lui Luchian refuză o analiză şi se opune unei judecăţi. Ea trebuie slăvită ca în cîntece natura şi femeia iubită . . . Numeroase bilete albe indică pe cumpărătorii tablourilor lui Luchian. O singură cartă lipseşte, a Statului. Atragem, acum cînd alegerile au trecut, atragem atenţia domnului I. G. Duca, ministrul de Instrucţie Publică, asupra expoziţiei lui Luchian. 147 Pinacoteca geme de nulităţi şi de tablouri ce vor trebui odată aruncate la pod. Pinacoteca are însă neapărată nevoie de tablourile Iui Luchian. Junele ministru desigur că n*o să uite rolul Pinacotecii noastre, lăsîndso să fie înstrăinată la particulari opera Iui Ştefan Luchian, marele maestru al pic* turii naţionale. 1914 N. DĂRĂSCU Pentru expoziţia lui, Ştefan Luchian are un to> varăş. Asocierea dintre maestru şi cel mai tînăr din cei mai de seamă pictori, a făcut pe unii să vadă între dînşii o afinitate dinastică, şi în Dărăscu un fel de prinţ moştenitor sau un fel de predicator în care şi*ar fi pus nădejdea un fel dc arhiepiscop, în ced priveşte pe Luchian, un titlu bisericesc i se potriveşte în special; infailibilul « Babacu » este şi va rămîne multă vreme sanctissimul Papă al picturii româneşti. Dar, atraşi de lumina mai mult decît de formă, între aceşti doi artişti, deopotrivă de sinceri şi entuziaşti de arta lor, numai culoarea este o afinitate reală. Dărăscu ocupă prima sală a expoziţiei. S»a văzut din expoziţiile trecute predilecţia Iui pentru lucrm rile zărite din depărtare, şesuri, ceruri întinse, ma> rea şi văzduhul. Un peizaj la Dărăscu se compune foarte simplu, din cîteva tuburi de vopsea sleite cu sens peio suprafaţă de pînză. Mai mult indicaţii, o strecurare rapidă printre fizicul naturii, pe cared abstrage, îl face impalpabil, îl scufundă în groapa nemăsurată a luminii. Un peizaj de Dărăscu, lucrat cu pensula mare sau cu buricul degetului înnămo* lit în culoare, e savuros ca o tartină de unt, ca o tartină de unt şi miere, din care muşcă dinţii de cristal şi gura de carmin a unui FătsFrumos dolofan şi peltic. Deocamdată, « genul » lui Dărăscu a surprins. Publicul ar fi dorit să vadă detaliile scoase violent 149 la faţă şi linse minuţios cu penajul, ca nasturii şt jartierele altui pictor, Emilian Lăzărescu. Fumul unui coş de locomotiva, aruncat paralel cu trenul în vîntul ced răpeşte, e la Dărăscu o panglică frîntă şi îndoită în cîteva puncte, cenuşie. Gaze* tele ar fi dorit ca Dărăscu să copieze moleculele fumului şi săd fabrice îngrijit ca un ciorap. La a doua expoziţie surpriza a fost mai mică, şi pictori ca Iser şi Ressu declaraseră cu competinţă că acest nou^venit din. Apus, care trăise pe coasta mărilor franceze şi îşi împiedicase genele în păîn* jenişul cerurilor, era un pictor de talent. De altfel şi pictorul şio strîns tot mai mult urzeala tabloului pînă să ajungă să acorde obiectelor o atenţie nouă şi să întîrzie în modelarea lăuntrică a unei culori. De astă dată Dărăscu expune în mare parte acuarelă şi, mai puţin intelectual în expresie, el caută, şi mai mult decît în trecut, efecte de pito* resc şi se apropie mai hotărît de înfăţişarea reală a naturii, campestră şi de sine stătătoare. Dărăscu are pentru pamînt o dragoste de ţăran, sau mai bine zis de latifundiar sincer şi localnic. Parisul, în care a învăţat timp de cîţiva ani să aleagă şi să scruteze franţuzeşte, cu simplicitate cultă, n*a izbutit să altereze rusticismul puternic al sufletului inteligent şi frumos care răspunde în colţul tablou* rilor la numele acestui artist. Dărăscu uită, cînd zugrăveşte, viaţa de pasiuni a oraşului şi lupta sîngelui cu industria vieţii moderne. Din Paris el iese cu pasările şi se coboară în plocatul ierbii aşternut pe malurile Senei, rede* venită apă curgătoare. Şi din Paris, el călătoreşte departe, se opreşte pe Coasta de Azur, ia note pe ţărmii Italiei, schiţează în Veneţia. Dărăscu e pîcto* rul nomad şi alergător. Şi nu mi se pare că el va fi atras vreodată de studiul oamenilor pentru firea lor şi individualitatea lor, întnaltfel decît ca de o curiozitate sumară faţă de nişte robi mărunţi ai celor patru sezoane, adăpaţi cu apa dobitoacelor şi hrăniţi cu pîinea soarelui trecător, Oricît 5*ar fi modificat întrsun sens Dărăscu, pe care noi îl avem ca pe un pictor de netăgăduită valoare, el rămîne oglinda mare, profund cuprîn* zătoare de lumină. Culoarea. E facultatea lui de*a deosebi lucrurile după culoare, cum deosibeşte muzicantul viorile după rezonanţă. El concepe şi gîndeşte în culori. Dacă ar fi scris în loc să picteze, Dărăscu ar fi fost un poet strălucit al luminii şi ar fi contribuit să facă ridiculă activitatea literară a atîtor neputincioşi verbali care afectează vopsea şi cîntec în strofele lor. Pînă la Dărăscu, de culoare s*au slujit toţi pic* torii noştri, dat fiind, după La Palice, că nu se pot face jumările fără ouă. Dar afară de Luchian, care în culoarea Iui obţine tonuri extraordinar de lumi* noase, ceilalţi pictori îşi făcuseră o regulă din a întuneca sistematic vopseaua şi a tinde de la alb la trandafiriu stăruitor către unicul cenuşiu. Dă* răscu, nu cel dintîi pe lume, dar cel dintîi în Bucu* reşti, părăseşte tradiţia şi întrebuinţează culoarea fabricantului pură, aşa cum iese din tub. Pe lîngă că pictura cîştigă, mai ales la peizaj, o căldură nouă, Dărăscu demonstra relativitatea culorii. Negrul era o dogmă pe care o învăţaseră pictorii şi o respectau ca un bun sacru. Era cultura vacsului, intensă. De aceea Dărăscu a fost mizerabil primit între pictorii care nu se puteau despărţi fără sfîşiere de inimă de negrubanimal. I s>au refuzat de juriul « Tinerimii» tablourile cele mai frumoase, care jigneau toate superstiţiile tinerilor îmbătrîniţi. Cînd au început culorile lui Dărăscu să placa, pictorii se obişnuiseră săsşi vadă dogma stricată. Ei şi*au zis că la urma urmei a trage o linie albastră în locul unei linii de faţa cenuşii, e cam totuna. Dărăscu îi converti să accepte un cal verde, un cer violet, o mare galbena, un noroi roz. Şi ei primiră paleta lui, şi paleta lui iese la preţ. Mai curînd decît ne*am fi aşteptat, ei au fost chiar influenţaţi de Dărăscu, şi uneori pînă la confuzie. Pentru Dărăscu e, desigur, un succes; fără să negăm că şi pentru pictorii care au înţeles efectele ce pot fi scoase din paleta lui e un merit. Şi un astfel de succes la un pictor atît de tînăr este un preludiu de mare personalitate. Publicul iubeşte azi pe Dărăscu. Admiraţia pen* tru acest artist subtil şi inspirat se manifestă, ca şi faţă de Luchian, printr*o vînzare apreciabilă, care credem că se va încheia şi cu un succes bănesc demn de pictorul nostru, chemat de mările şi vîn* turile continentului să le urmărească tot mai mult şi cu mai multă putere pe marginile continentului. i 9 i 4 THEODORESClhSION, GROPEANU etc. De un singur lucru nu vor avea să se plîngă pictorii noştri, de lipsă de clientelă — trebuie să fie laitmotivul tuturor cronicilor noastre. Expozanţii care şi*au strîns tablourile după o vînzare mediocră, sînt singuri vinovaţi câ mau « desfăcut» de zece ori mai multe bucăţi decît au vîndut. Rău instalaţi, în case dărăpănate, în loca* luri dosnice, ei n*au putut fi supăraţi afară din cale că publicul nu s*a prea îmbulzit în faţa operelor lor. Pictorul n*ajungc să fie un excelent artist, el trebuie să dobîndească şi spiritul de observaţie şi de vitrină al bunului negustor, şi după studiile şcolii de bele*arte, după călătoriile Ia Roma, la Paris, Miinchen, el va face bine să iasă în piaţă, să contemple etalajele, prăvăliile, să ştie pentru ce o marfă se vinde mai mult decît alta, pentru ce*i vîndută mai bine întrmn magazin decît într*altul, şi arta să fie, astfel, dublată de un curs de publicitate. Pictorii care expun în condiţii mai rele decît ne* gustorul de ghete sau rufărie sînt numeroşi — ar fi o indicaţie suficientă despre calitatea dominantă a artistului în simpla considerare a gustului exte* rior de galantar. Din momentul ce părăseşte atelier, model, cu* loare, pînză şi artă pictorul trebuie săişi încalţe călcîiul cu aripile agere ale prietenului Mercur si să facă abstracţie de atelier. Mai ales cînd expune, acea lună de zile în care se transformă în negustor, resursele lui de etalogist trebuie să primeze. Pictorul are o întreagă organizaţie de făcut şi ar trebui scris, pentru uzul lui, Manualul Corner, sântului Priceput. Pe lîngă că sala trebuie aleasă cu o îngrijire deosebită, decorată, înfrumuseţată, el are de compus catalogul, în genere urît şi meschin şi de dus o campanie premergătoare. Afişele vor fi cît mai căutate, mai simple şi mai atractive ar zice mai înclinat să conteste decît să bată din palme, şi atîta tot. i 9 i 4 BALTAZAR Sînt clipe în care uitîndutte cum ţîţele negre ale copacilor, atraşi de azur, pleznesc cu o durere voluptă, cum mugurii băloşi de mierea subtilă a pămîntului se desfac, te gîndeşti la toate privirile care s*au ridicat spre ei, şi ţi se pare văzduhul plin de ochii luminoşi ai omenirii şi acoperit cu draperia lor brodată cu pleoape. E ca o sărbătoare liniştită a paşilor ce s*au pierdut, a sufletelor caretau zburat, a oamenilor care*au pierit, rotogoale licăt ritoare de aburi. întrto asemenea zi, urzită prin ramuri, abia deco* rate cu cîte»o mînjitură pură de floare, întno zi de castani, de sălcii, de piersici, de mestecăni albi, cu sunetul celor dintîi aripi, aruncate din fundul ceru* lui peste noi, întra rămas de>atuncea, cu toată eroarea judecăţii noastre copilăreşti, cu toate caii» tăţile Capului de marinar — ca o inferioritate pentru fostul nostru camarad de gimnaziu. Cînd mai tîrf ztu, ham întîlnit pe dum, citind o carte sau formînd cu o greutate extraordinară materialul unei re< tlexii simple, dar în care spiritul Iui afecta compli* caţii nesfîrşite, neta recuprins întodeauna obsesia marinarului, ridicul şi stricat. Baltazar citea cît mai mult, citea acasă, citea pe uliţi, citea în tramvai şi pretutindeni. Şi veni un timp cînd indilerenţa noastră reciprocă se manifesta aproape ca o ostilii tate şi treceam unul pe lîngă altul căutînd aiurea. Vreo zece ani trecură însă, Baltazar muri. Noi îl regăsirăm în ţară, întno bucată de pămînt. Ne aduserăm rînd pe rînd aminte toate impresiile tre» cute, le aprofundarăm. Un om care moare atît de tînăr şi de brusc acoperă un răspuns. Cercetarăm. într*o zi ne*am găsit în faţa unui tablou: lisus plîngînd cetăţile. Era o pînză viguroasă, de*o colo* raţie gîndită, şi cu un accent de eternitate în supra» faţa ei. Baltazar! Baltazar Apcar! O emoţie tragică trecu peste noi, un fel de grindină neagră a mîhnirii. Multă vreme simţirăm zgomotul unui eveniment secret, ce se petrecea în noi, schimbarea funda* mentală a unei credinţe. Nu putem şti dacă Baltazar este cu preciziune un artist atît de mare pe cît îl socotim după ce i«am cunoscut opera, artă sobră şi plină în desen, în culoare şi închipuire de un misticism ciudat şi nou. Dar este singurul chip pentru noi de a ne mîngîia de o eroare, de o eroare de care nimeni n*a cunoscut*o şi de o mîhnire cu atît mat întunecată. Şi de cîte ori soarele limpede se frînge deasupra lumii, de cîte ori zărim un tablou frumos, de cîte ori strălucitoarea primăvară îşi izbeşte undele de ferestrele noastre, primul nostru gînd, ca o salutare făcută artei şi naturii, este pentru Baltazar. 1914 «TINERIMEA ARTISTICĂ »: EXPOZIŢIE Cînd, în urma vizitei făcute la localul obişnuit al celei mai active asociaţii de artişti din România, răsfoieşti catalogul, din ce în ce mai îngrijit, al expoziţiei, te găseşti mirat să vezi că numărul expo* zanţiior se ridică la fabuloasa cifră de şaizeci şi patru. Mult mai mică decît a numelui, varietatea, cum s*ar zice, a personalităţilor, e atît de fragilă, încît dă loc la cele mai comice confuzii, ţinînd socoteală, fireşte, şi de faptul că aglomeraţia dintr*o expoziţie dăunează fiecărui obiect şid împrumută nuanţa de mediocritate fatală a lucrului numeros. O piatră nu e piatră decît întrso lemnărie, şi dacă ntar fi cerul pe care să li se detaşeze conturul, pasările ar pierde, cam galantarul unui naturalist, jumătate din gingaşul lor interes; ar cădea în rîndul llorilor, a căror frumuseţe vorbeşte mai mult, izolată de murmurul anonim, şi pestriţ al cîmpiei. Dacă ai colindat prin sălile şi odăile rotondei şi te gîndeşti la ce ţi*a rămas din această atentă călătorie, ajungi să crezi că foarte puţin — şi nici această încheiere nu vine fără sforţare. De altfel, cam aceleaşi lucruri anul acesta ca şi în trecut, aproape aceiaşi pictori pe care*i cunoaş» tem, pe care i*am acoperit uneori cu elogii; nu evident, pentru că aveau sau nu talent — lipsa nu le>o putem imputa ca o fărădelege. De altfel, ced ăsta, talentul? întrebare. — Dar pentru că fac sau ne^au făcut impresia unei situaţii morale, 160 analogă în viaţă cu falsul şi cu minciuna. Şi în artistul, chiar slab dotat, dar onest cu sine, noi vedem un om de respect. Monotonie, monotonie!. . . Toamnele cu pesmet prăjit ale domnului Verona: siropurile domnului Kinion Loghi; lăptăria domnului Aricescu; chi< norozul şi peria de lustru a domnului Petraşcu. De cîte ori mam mai contemplat culorile stricate şi această pînzărie în ramă, de cele mai multe ori nulă! Un singur lucru se poate spune, că insuccesul de astăzi, al celor mai mulţi croitori sau cîrpaci de pictură, pînă ieri încă foarte cotaţi — un insucces caracteristic şi la care nesar plăcea să credem că au contribuit si notele noastre — îi poate mîntui pe unii şi le poate ajuta altora să dispară. Căci domnul Petraşcu, de pildă, confruntat, de pildă, cu domnii Aricescu, Loghi sau Verona, e cu totul altceva decît aceşti rataţi ai celei mai frumoase arte, şi o critică violentă poate avea asupra domniei sale efectul bun de ad cotorosi pentru todeauna de o zugrăveală cum a fost acea nuntă faimoasă dintno expoziţie trecută, o pînză în care neglijenţa lua faţă de sentimentul publicu. lui proporţiile unei injurii grosolane. Monotonia e generală. Peizagii, case, oameni, totul e scufundat într*o melodioasă somnolentă. E ca o sală populară de gară, în care dorm pasa* gerii costumaţi multicolor. Ai mai văzut toate astea, de nu ştiu cîte ori — şi e ciudat cum aceleaşi lucruri repetate de natură sînt noi întodeauna, faţă de lucrul omenesc, căruia nu i se permite decît o neîncetată şi neurastenîzatoare noutate. Vrem să spunem că nu mai e niciun strigăt şi nicio atitudine adevărată. Dacă sculptorul Brâncuşi mar fi artistul mare ce este, ar trebui salutat pînă la pămînt tocmai pentru că ia o atitui i6t dine şi stăruieşte să se ridice pînă la cea mai dezin* teresjtă. Lui nu>i place s;î farmece pc nimeni, el nu atrage decît admiraţia spectatorului neliniştit, si prea puţin îi pasă dacă bolovanul lui, zgîrîat cu cîteva linii snnurc, se vinde, sau dacă se va întoarce în pămînlul din care a fost aruncat ta suprafaţă de tîrnăcopul unui visător distrat şi cu intuiţii. E adevărat că pictorul nu trebuie să fie neapărat un cercetător; căci un efort prea puţin măsurat cu puterile sincerităţii lui ajunge la un soi de misticism al sterilităţii — şi tot ce aşteptăm valoros dc la ario eite opera inconştientă, pe care n'o poate determina dreît ritmul s^det al simţirii, din văp.ua luceafărului personal. Dar cînd prin piatra, prin culoarea, prin desenul artistului, nu se stră' vede ceva mai mu/t decît permite opacitatea înnăscută; orice artă ajunge inutilă, un tablou e monstruos, o sculptură este deşartă. Ceea ce SMr potrivi mai bine expoziţiei « Tinerii mii» este mai mult, prin urmare, o analiză de specialist, o critică de pictor pur, făcută din punctul de vedere al meseriei, interesantă, evident, şi aceea, dar de un interes pedagogic şi în stare să fie (acută numai de un tehnician. Totuş, noi ne vom încerca să luăm cîteva note de datorie, şi odată stabilit nivelul subt care ar putea să încapă liniile noastre şi cele mai înnalte, socotim că rolul ne este înlesnit, de»a ne rosti mereu asupra aceloraşi aspecte Ele vin în şir, pleacă, se duc şi se tot întorc, în perpetuitate minoră. Un pictor, un excelent şi original analist, care ştie să desfacă fiinţa iiuut tablou şi să o interpreteze cu deamăruntul, dar care, din timiditate literară, comite greşeala să nu-şi scrie impresiile, făcea, în faţa tablourilor cîtorva expozanţi dintre fruntaşi, observaţia justă a lipsei lor de unitate, reală şi la unii din expozanţii de>a doua mînă Se pare că în pictură influenţa se exercită mai cu înlesnire decît în literatură, unde stilul, mai strîns legat de personalitate, mare mijlocul nesfîrşit de a se dilua în forme şi culori şi este mult mai puţin supus capriciilor ochiului. Mat cerebral, ochiul scriitorului cunoaşte tirania continuă a inteligenţei, absentă de cele mat multe ori din pictura pur episodică şi descriptivă. De pildă, Camil Ressu, în pînza lui cea marc, Academia de la Terasă, nu*t acelaş Ressu din schiţele de mobilizare — o serie de acuarele de toată frumuseţea, expuse, lunile din urmă, într»o expoziţie personală, după cum a fost în acuarele acelaş Ressu din picturile lui anterioare. Criterii de justificare în viaţa unui temperament amîndouă, faptul contrazicerii sau diversităţii se impune vizita» torului numaidecît. Desenul calculat şi aproape clasic al unui tablou se răzvrăteşte în celălalt, se face mai sumar şi mult mai aspru, în vreme ce coloritul aleargă Ia pensulele crude şi la culoarea fierbinte. Altădată Ressu prefera sumbrul în toată vopseaua Iui, şi peste tot ce scria cu pensula el lăsa şi o perdea de umbră. în urmă, prin lucrurile pe care le chema pe pînză, se hotărî să arunce un fulger intens de soare în apus. Dacă unele lucrări de*ale lui Ressu ne»au adus, poate că, aminte de Dărăscu, ele nu ne»au făcut să uităm cu desăvîrşire nici de Iser, de care se deosibeşte Ressu, îndeobşte atît de mult. De altfel, culoarea vie şi violentă şi desenul abrupt, cum se poate zice, ssau strecurat în intern ţiile surprinse ale mai multor artişti. E drept că Ressu a revenit, cu Academia lui, cumpărată de minister. Ia vechiled obiceiuri. 162 în orice caz, nimeni nu s^a aşteptat ca odată cu efectele lui politice şi sociale, războiul balcanic să aibă o influenţă atît de apreciabilă şi asupra artelor frumoase. Şi Iser si Ressu şi Theodorescu»Sion, şi încă vreo cîţiva alţii, s»au întors din Bulgaria cu cîteo bazilică, şi văzute duminica, dupăiprînz, de catolici îmbră< caţi de zile mari, care bineînţeles că le*ar da din bazilică afară. E atîta emoţie delicată în Abel şi Pallady! Dar cu acest minunat artist am umplut atîtea foiletoane, încît ar trebui să ne repetăm o dată mai mult, ceea ce în definitiv n>ar fi nici atît de bine şi nici atît de foarte rău. . . 5 Fără voie, am reveni şi revenim mereu la Brâncuşi, ale căruia pietre şi bucăţi de bronz imaterializate şi strecurate în regnul fantastic al imaginilor îşi pierd ponderea şi te urmăresc ca nişte amintiri tăinuite. Aiuza tui adormita e un cap de bronz, suflat cu aur, zmuls ca din grumajii unei statui întregi şi culcat pe un obraz. Orice altă atitudinci cu neputinţă. îndată ce liai lăsat din mîna cu care ai cutezat săd ridici ca să cercetezi cu dcamăruntul mijloacele extrem de simple şi totuş indefinite cu care au fost indicate pleoapele închise, Muza se aşează singură, ca să continue să doarmă, supusă somnului ei inevitabil. E o transparenţă în acest chip de aur, vitrifiat, care te face să crezi că între metal şi ochi s*a interpus un strat de glazură groasă şi că liniile au fost scobite sau zmulse înnafară, prin interior, ca suprafaţa pămîntului stîncos. 164 E adevărat că pentru a reda imaginea rapidă a acestui refugiu pripit nesistematizatS, ced somnul unei femei, trupul devine inutil. E somnul subîec* tiv, abstracţie făcînd de celula fiziologică a munci* torilor din porturi, în repaos. Brâncuşi ia din tunică atît cît îi trebuieşte ca să provoace o curiozitate intelectuală şi o mulţumire de filosof. înţelege oricine cît rămîne în urma acestor preocupări care spiritualizează mineralul şi confruntă definitiv întrmn punct materia cu ideea, plastica descriptivă, oricît de frumoasă, cu un caracter pur şi simplu grafic. Opera lui Brâncuşi face parte din acea frumu* sete particulară care pare comunului urîtă, şi aduce, prin analogie, aminte Sfintele Scripturi, neîntrecute ca frumuseţe literară, unde se vorbeşte de curvie, de stricăciune şi de boalele secrete, cu un sens de superioară frumuseţe. Acest urît frumos, acest urît admirabil, n*are să placă decît unui de tot primitiv sau unui intelect excepţional de uman şi de rafinat — ceea cei totuna — şi societatea « civilizată », numai după o deprindere se va învăţa săd preţuiască. Noţiunea de frumos e la cei mai' mulţi exterioară, acel exterior cared mai mult decît exteriorul, pentru că adaogă la el. Nu place tabloul, place culoarea; place uşurinţa culorii. Iată de ce în istoria artelor atîţi artişti superficiali, scriitori de verbiaj, pictori de îmbrăcăminte, poeţi de ciripeli, muzicanţi de puf şi pâinjeniş — au trecut de mari. Mulţumită unei estetice care derivă din alcov şi din odaia de toaletă. Este o frumuseţe deasupra acesteia; este cam ceea ced ştiinţa, ocolită în frumuseţile de găteală ale naturii, frumoasă mai ales pentru faptul că în toate nervurile unui vegetal, în toate moleculele de aer, de fier sau de argil sau de lumină, circulă, mută, taina pe care o descoperă învăţatul şi o r. -.-s.-;mte artistul. Brâncuşi e un începător, dacă nu chair cu desă* vîrşire un prim începător. E în orice caz un om nou, care a cugetat şi a căutat multă vreme, pe cînd alţii se mulţumeau să trăiască minunat de dulce, locul unde trebuie să se încrucişeze drepta* tea artei cu nou! intuitiv. Şi este nou de tot pentru că trezindufse întrdnsul toată tăcerea misterioasă cu care o vietate vine pe lume, fără conştiinţa ca ar fi aflat ceva din trecut, un trecut careii al Iui, bănuieşte, şi*i oricum al universului de unde scoboară, oricare i>ar fi calea, pîntecul femeii, sămînţa vîntului şi a moşiei; pentru că agitîndu'Se, cinstitor al elenilor şi franţuzilor, unda uriaşă a lumii a găsit o expresie nouă, o expresie Brâncuşi. Jean Steriadi expune patrusprezece pînze, ni se pare. E, la acest artist, o contradicţie, între spirit tualitatea lui fină şi materialismul pur al zugrăvelii ce*o face, simpatică şi corectă şi menţinută în ordi* nul oareşcum clasic — şi impresia pe care am avut*o întodeauna, în faţa acestui pictor superior în* zestrat, a fost, s*ar zice, — impresiile nu trebuie să aibă neapărat şi un temei verificabil — şi pare a mi se întări, că încă nu şi*a descoperii, ca să zicem aşa, începătura. Căci descoperirea pe care n=a rea* liz^t/o sau o va realiza în genere, artistul, asupra lui însuş, e un fapt adevărat, nu numai o vorbă goală, o formulă ca multe altele, aruncate, pentru facilitatea expresiei, în jocul scrisului şi cuvîn* tării. Un om se ignoră douăzeci de ani, şi se întîlneţte cu sineş deodată, amestecat cum este şi pierdut în vălmăşagul personalităţii lui. Nu ştii de ce, şi cum, şi unde. Fumînd o ţigară sau privind vul* turul în zbor, căztndu'i ochelarul, iubind o femeie, pierzînd o avere sau. . . la mînie. Sînt o sută de mii de prilejuri în care sufletul se dă pe faţă, pentru propria Iui faţă, şi rtiîna care se ridică poate fi 166 167 brusc a unui asasin, a unui artist sau a unui profet— cine ştie! E o autocontemplare de nufăr, care, din heleştaie profunde pînă la soare, îşi aruncă, dinlăuntrul fio; rilor subit deschise, ca nişte aripi de scarabeu, ochiul înnapoi, prin unda senină, pînăm adînc. Fenomenul se petrece o singură dată pe an. . . Am fi dorit să facem o cronică mai mult de idei decît de pictură, şi să căutăm pe fiece expozant la capătul unei linii de intelect. Pe lîngă răbdarea domnului Dragomirescu, clasic în ce priveşte kilo» metrismul literar, ne trebuiau cuminţenia şi didaci ticismul catîrului. La al patrulea foileton, croni< carul dezinteresat este adus să se întrebe de este nevoie de cronicile lui şi dacă cititorul nu şbar da preferinţele pe un articol despre takism. Cronică picturală! Cronică literară! Cronică de teatru! Toate acestea nu merg fără o fărîmă de pedantism, şi mulţi din ceata inspirată a scriito* rilor, a zugravilor şi a lucrătorilor pe scenă, vor să vadă, cu orice preţ, întrtun articol cu simple note, o critică, mă rog, şi sistematică foarte. Se poate termen mai pretenţios şi mai puţin scuzabil? Intorcînd foile unei reviste sau morfolind frazele unui articol, scris ca vai de lume şi nu ştii pentru ce, cu neputinţăîi să nu întîlneşti, de cîtăva vreme, manifestarea regretului că nu mai este « critică » românească. A fi critică sau a nu fi nicidecît! Ce preţ pot pune unele spirite pe acest lucru ridicul, care sc înfăţişează ca un curs dc Drept roman, cu corn; petinţa cuirasată si care este primit cu ovaţia mută profesorală! Se pare că o părere se exprimă în vederea titlului de critic, şi că îndată ce nuiţr place peştele fript, faci critică literară. Şi, înţelegi, că de*vreme*ce ai formulat o nemulţumire de ordin intelectual, se cere săfţi şi arăţi sistemul. Lectura, epidemia şi primejdia tinerimii întoarse de la nor< mal, e vinovată şi de această infirmitate. Concepţia comună despre « critic » nu este lipsită de acel respect fricos cu care îşi înfăţişează cetă* ţeanul pe magistrat. In lipsă de tocă, el trebuie, negreşit, să poarte toga cel puţin. Vocea lui va fi gravă: raţionament, claritate, dezvoltare, înche' gare, logică: osatura vulgară a ideilor văzute de pe catedră şi apreciată de terfelog. Intrmn grup de provinciali adunaţi într*o gră* dină din Bucureşti se îscase mînia că regele lipsea din grădină. Aceşti bravi ai provinciei îşi închi* puiau, în devotamentul lor faţă de Coroană, că taxa intrării era legată de expunerea dinastiei într> un chioşc luxos al grădinii. Ei cereau banii înnapoi pentru că nu putuseră da mîna cu majestatea sa. Critică la noi? Dar nu există! Durerea acestei afirmaţii e de*o sinceritate aproape provincială. Ce lipsă poate duce literatura de « un » critic sau mai mulţi? Timpul dogmelor şi al Papilor literari şi artistici a trecut. Şi a trecut importanţa de volum, s*a abrogat scriitorul în şaptezeci de opuri. Cineva s*a piîns că moare romanul. Alţii vor suferi că limba românească mare romancierii ei. In orice caz, critica va face tot ce va putea pentru ca să merite cît mai puţin acest nume profesional şi ruşinos. în impresii stă toată literatu* ra, şi dacă viaţa e în stare să le stârnească, literatura, la rîndul ei, cared o acţiune de viaţă, provoacă impresii, ca tot mobilierul naturii. Inferioritatea dezamăgiţilor scolastici, care se plîng de lipsa criticii sistematice, stă şi în aceea că aşteaptă ca impresia să cuprindă adevăr, — liber; tate, egalitate, fraternitate. Ei nu concep autonomia 169 impresiei şi admit un raport între critică şi operă, atunci cînd tot ce interesează, ca literatură şi artă, este raportul dintre operă şi individualitate. Ceea ce face că în faţa unui tablou sau unei cărţi trebuie să se aşeze nu un critic, dar un om — şi atît; evident că omul acesta mare rost acolo fără calităţi de artist. Şi atitudinea Iui trebuie să fie de bătaie, căci o luptă se angajează numaidecît între carte, între operă şi om. Tendinţa operei este să subjuge, şi această tendinţă trebuie combă» tută. De cele mai multe ori omul e o cîrpă moale, de care abuzează toate operele de artă şi, evident, cele mai mediocre au cel mai constant succes. Ceea ce se numeşte talent este relativ, desigur, cu calitatea admiratorului, dar talentul e de ordi* nul sugestiilor, un « magnetism animal ». Critica trebuie să fie senzaţia cu care iese artistul din acest meci de box. Or, după patru foiletoane pentru trei singuri expozanţi, trebuie să facem o încheiere. Trebuie să cităm de tistice », atunci cînd toţi expozanţii vînduseră cel puţin cîte un tablou, Brâncuşi trebui sâ*şi ia pie* trele şi să plece. Ceea ce n*a putut fi apreciat în România, va găsi loc întno colecţie străină, pe lîngă clasici. în definitiv, este în firea lumii ca s㻺i dispre* ţuiasca valorile adevărate şi să le alunge. Dar dacă Brâncuşi nu găseşte loc pentru statuile sale pe pămînt românesc, cum n»a găsit nici pentru odihna mulţumită a ostenirii lui de aprig şi cinstit muncitor, o imensă ospitalitate este acordată scuipi torilor lipsiţi nu numai de talent, dar cu desăvîrşire goi de o cît de slabă preocupare superioară inte< resului imediat si brutal bănesc. Acestor flaşnetari şi zarzavagii ai artei Ii se uşu< rează greutăţile pe care talentele nu le pot învinge fără jertfă şi sleire. Ei sînt primiţi ca nişte prieteni, ospătaţi ca nişte profeţi şi, sculîndu ca să te dezguste şi de literatură şi de Mihai Eminescu, care s*ar asocia, furios şi jignit, la greaţa noastră artisticoditerară. Surprinzătoare însă mai mult decît orice incon» ştienţa de»a domnului Marin este . . . nu ştim cum său spunem pe nume . . . este protecţia pe care această ignobilă nulitate o găseşte printre oamenii cunoscuţi. Solicitaţi cu linguşirea onctuoasă a « mai estrului», miniştri, ziarişti, profesori, au primit să li se adune numele şi calitatea laolaltă, în capul reclamelor ce Filip Marin îşi face în vederea unui produs cît mai exagerat al listelor sale de subscriere. Listele lui circulă prin şcoli şi administraţii, ieran hic, şî funcţionarii sînt siliţi să arunce acestui sculptor îngrăşat pe gunoaiele artei şi lacom ca un gîndac de cadavre, pîinea pe cîteva zile a copiilor lor. Cîtă ignoranţă nebănuită sau cîtă insultătoare nepăsare trebuie să se găsească în clasele noastre fals intelectuale, pentru ca un Eminescu să moară de foame şi pentru ca un Fiiip Marin să bată monedă din pielea Iui. Ce dispreţ pentru limba noastră, pentru geniul nostru, pentru poporul che> mat să contemple revoltat o ignominie sculpturală mai mult în Bucureşti Ia toţi aceşti « intelectuali » ce alcătuiesc firma lui Filip Marin! Nu s>a găsit nimeni printre toţi aceşti induşi în eroare, nu s liră înlăuntrul lor. Penele fură sfărîmate, pensulile zvîrlite. în gloata oştirilor, artiştii se pierdură, purtînd la piept, ca o icoană, un număr dc înmor* mîntare, gravat în metal. Artiştii români renunţau şi ei Ia tot ce putea h o idee, o viziune şi un proiect, în aşteptarea trîmbiţelor matinale de adunare subt arme şi stea* guri. Preocupările lor s*au transformat odată cu toată viaţa Europei, turburată de un început de dezastru. Simţindun timp. '79 Nu ne puteam încrede în impresia însoţită de un sentiment mistic bănuitor, că toate acestea puteau să fie adevărate, că întrsadevăr Franţa pe care o zugrăveşte Sanielevici a fost vreodată altceva decît 0 brazdă de apărare, decît un spital şi un cimitir. Ne îndoim că pictorii aceştia povestesc adevărat. Şi cînd am ajuns să ne împrospătăm figurile vieţii, întunecate de fum şi rupte, să Ie alcătuim, pentru zugravii din faţa noastră am simţit o nesfîrşită recunoştinţă de Bună*Vestire. în acelaş timp ce dînşii expuneau la Ateneu, doamna Măria CiurdeaiSteurer şi Iosif Steurer, soţul ei, improvizau o expoziţie în localul urît, antipatic ca o morgă, al Panoramei. Soţia expunea un rînd de capete de copii, şi un copil, cea mai bună bucată din sală, aşezat pe un scaun şi curios compus; soţul, tablouri cu intenţii humoristice, exprimate în oameni fără picioare sau în picioare fără om, şi schiţe de ţară sau de margini de oraş, fixate la Cîmpulung. Iar a treia expoziţie a fost a domnişoarei Adela Jean, în aceeaş sală din Bulevardul Colţei, o expo* ziţie, ni se pare, grăbită, care cînd ne-am dus să o vedem, închisese. în sfîrşit, succesul sezonului pare a fi fost rezer* vat domnului G. Petraşcu, care a vîndut cele mai multe tablouri. Domnul Petraşcu se poate socoti chiar glorios, după cei patruzeci de mii de Iei încasaţi în mai puţin de treizeci de zile. Reflecţia domniei sale trebuie să fie de natură optimistă: «Munciţi, băs ieţi, perseveraţi, victoria e cu voi ». Şi cu atît va h mai fericit în gîndurile sale, cu cît domnul Petraşcu se socoteşte « şef de şcoală » şi revoluţionar în arta culorilor amestecate. 1 9 i j CUVINTE DE PICTURĂ Dacă judecăm după numărul considerabil de tablouri vîndute în ultimii doi ani, pictura se găseşte în mare progres, sau spiritul public, dacă voiţi. O linie mare de front. Cronicarul are hîrtie şi cerneală din belşug ca să descompuie graficul comercial din punct de vedere artistic şi, Ia nevoie, să se răzbune. Greutatea adevărată a fost ca tablourile să pă> trundă în casele oamenilor oneşti, oamenii oneşti unînd şi de fonduri . . . Tablouri iscălite de români, lucrate cu mînă de român şi fără ajutorul maşinii. încrederea publicului în pictorii din ţară e o încredere în propriile lui puteri şid poate că ceea ce trebuie să bucure mai mult în negoţul activ ce se face cu pictura. Pînă nu demult, desenele şi pictura nu intrau în casele demne de respect, decît în forma litografiei în culori, iar cetăţeanul astfel dispus pentru artă, ţinea să aibă la domiciliu pe Columb şi Isabela, pe Romeo şi Julieta, pe Dafnis şi Chloe, probabil ca să fie în acelaş cadru, poleit şi infam, cît mai multă lume şi cel mai puţin doi inşi cu « şi » între dînşii, în cît mai varii costume. Timpurile de binecuvîntare cînd răposatul întru Domnul membru al Academiei Române, l. Kalinderu, corm plimenta sculptura pentru ca era «în relief» şi felicita pe pictori fiindcă peizagiul lor avea « miş» care ». Era timpul deI silesc să iasă din sineş în larma munici* pală. Pictorul rămîne pictor de*a pururi şi pururea el. Meditarea şi o tăcere ced nutreşte îmbelşugat vigoarea însoţesc vîrstele operei sale, şi, în divina lui îndeletnicire, el se ascunde mai bine decît scriitorul, trădat la tot popasul şi în fiecare cotitură a închipuirii. Apoi tabloul are asupra cărţii superioritatea uni* cului exemplar: el este şi scop şi rezultat, truda fdămădită cu arta, sîngele petrecut în vopsea şi inii. Dacă pictorul ştie să se învăluie în marele anonimat al formelor nesfîrşite, nud mai puţin adevărat căd urma chiar a mîinilor lui acolo, pe faţa de pînză sau de hîrtie spînzurată în odaia du* mitale. E ca o icoană de aur înlăuntrul căreia un os a fost aşezat, al sfîntului din metal. Desigur că nu toţi pictorii consideră arta ca un sacerdoţiu, şi pentru mulţi dintmnşii pictura e un negoţ. Şcolile nu sînt făcute să aleagă, şi dacă un ministru ar emite un program de studii mistic şi pătat de lirism, bele*artele n*ar mai adăposti atîţi flăcăi şi atîtea mirese atrase din capriciu către o instrucţie profesorală a durelor arte. Şcoala folo» seşte artiştilor întrucît îi învaţă cînd să se lepede de dînsa. între pictori se găsesc, aici. Ia noi, şi s>ar părea că nu se poate, oameni devotaţi cu învierşunare 184 trtei. Puţini scriitori ssar putea lăuda că întno zi oarecare şi*au iubit meseria cu pasiunea pictorilor, la care văpaia nu ştie conteni. E cinismul deprin* derii — şi omul se scîrbeşte lesne şi cu geniul. . , ŞTEFAN LUCHIAN Ultima oară, neau mai putut mînji o dată de culoare, încercînd naşterea pe pînză a unei flori. Şi de atunci, ele mai ţin abia, lîngă bărbie, numai ţigarea. Universul s*a stră« mutat mai sus, ca un şoim. Numai aducerea aminte, ca un preludiu de uitare, se mai poate desfăta. Lumina batem deşert în lume, verdeaţa pămîntului e de prisos; ar putea să ploua de aci înnainte mereu, pe la ferestre ar putea să treacă în locul trăsurilor carele funebre toate. Răstignirea s»a făcut. Dar înlăuntrul acestei poveri, arde sfinta lumină. Luchian ar fi fost un scriitor pe piatră, şi cu patru cuvinte ar fa făcut ce alţii, şi din cei mai buni, nu pot reflecta în patru sute. judecata adîncă şi rapidă, exactitate de pizmuit în impresii, intuiţie ageră la exces. Ca un munte, ca un pisc, el pare că nu luptă cu gigantica fatalitate. Mai pare încă om, şi om dintre noi. El mai vrea să priceapă ca noi, cu inteligenţa Iui îndelung înnălţată. Şi 1&7 mai vrea să rîdă şi să se dezguste de măruntaiele bîjbîielilor noastre. îl laşi să vorbească pe Luchian, aşa cum laşi, fără să vrei să te împotriveşti, să se zguduie marea sau să sune vîntul. Te găseşti în faţa Iui ca întrto bibliotecă universală. Iţi închipui că acest om trebuie să ştie totul — şi, întnadevăr, îl ştie. Ştiinţa sfirşeşte cu vîrfurile la el, ca nişte drumuri dintr*o mînăstire. Cineişi mai aduce aminte de pictorul Luchian, de pictor? Tablourile lui au intrat în casele în care artistul nu putea să şadă. Ele fac scumpetea cîtorva somptuoase domicilii. «Am cinci ,,Luchieni" », ţi se spune. . . « Am zece ». . . « Am unul ». . . A*l avea e un certificat de gust. Floarea albastră a lui Luchian e pentru colecţii 0 icoana. Singur artistul nu o mai are. Păreţii lui au murit — şi ei. Cîteva tablouri mai întreţineau iluzia tîrzie a pictorului în agonie: deunăzi lea fi descoperit misterul cu care trei puncte de culoare îl zmulg din spaţiu şid trădează. . . De vreo doi ani dreapta artistului, cu care, prizonier al mădularelor lui pietrificate, a putut să se apere de vulturii negri, mînjindud cu pensula lui de soare şi azur, încremeni şi ea. Dacă mînan murise, trebuia şi ochiul lui să fie închis. închisu'şidia. întrm vastă lumină de vară sia petrecut victoria bunului Duşman din vecie. Ştefan Luchian a trăit ca un cuţit, care mai taie şi cînd a fost ştirbit şi frînt. Nici un sentiment de durere nu încearcă inima noastră de prieten şi de învăţăcel. Ne simţim ca.n i89 culmea unui munte, cu marem jur si hora stelelor eterne. Cel mult o emoţie de dincolo de oameni mişca sufletul nostru. Viaţa lui Luchian a fost o liturghie. Poate că guvernul, în care divinaţia domnului Morţun, atenţia domnului dr, Anghelescu şi dis* tincţia domnului Duca, pot sluji de îndemnuri, înţelegînd că Luchian e cel mai mare român al artelor şi opera lui o zestre grandioasă a istoriei româneşti, va trimite steagul nostru, ce «e ridică în cerul Europei, la mormîntul lui, si va hotărî pentru moaştele artistului precipîtate.n rîpă, fune* rarii naţionale. . . 1916 « ARTA ROMÂNĂ » A treia expoziţie Este între morţi şi cadavre o deosebire: cadavrele continuă să moară, şi morţii încep să trăiască. . . E atît de plină viaţa de viclenia cadavrelor, care se descompun în acte false de existenţă, în acţiuni caricaturale, în imitaţii de puteri de luptă şi dc victorie ale tinereţii, încît artiştii aci adunaţi, subt coperta catalogului de faţă, siau hotărît să rupă pactul cu intendenţa cimitirului picturii, regie» mentat de un statut»cpitaf, şi au evadat peste ziduri. La al treilea gest de independenţă şi de energică afirmare voluntară, aceşti expozanţi trebuiesc salu; taţi ca nişte dezrobitori. în cinci ani dc războaie, ci au învăţat să moara tineri şi să trăiască sprinteni, neaşteptînd săti cotro» peascâ anchiloza reumatismelor sentimentale şi dia« betul psihologic, de care suferă, subt pretext de rafinament şi cuminţenie obeză, inteligenţa, inspi* raţia, creionul şi culoarea gloatei economice şi de Bursă a turmei oficiale de pictori, părăsită de dînşii. înlăturînd cadavrele din drumul lor, artiştii gru» păţi subt steagul agil al *c Artei române» s#au asociat însă cu un Mort, cu cel mai tînăr, mai viu şi mai revoluţionar dintre morţi, cu Ştefan Luchian, sfintul şi mucenicul picturii româneşti. Dacă simplificarea pe loc a vieţii şi contemplarea din brazda natală a izvoarelor şi înfăţişărilor ei. pătrunse de uneltele neliniştite şi viguroase ale acestor mari plugari ce sînt pîct.nrii, constituiesc o '9' revoluţie, artiştii din acest catalog sînt nişte revolut ţionari. Iar dacă isprava de a se fi emancipat de familia prea numeroasă şi disciplinată prin nivelare a pictorilor strînşi în harem şi obişnuiţi să parvie prin coabitare la o asemănare leită a fiecăruia cu ceilalţi, şi la fizic şi la subiectiv, ca soţii unei căsnicii îndelungate; dacă această despărţire violentă con» stituie o agresiune, aceşti artişti revoluţionari sînt nişte agresivi. Viaţa, speranţa, credinţa, pasiunea, tinereţea şi geniul sînt foarte agresive. . . Nu căuta aci, vizitator fermecat al grădinii vii în care intri să te odihneşti, ca toţi arborii să dea o singură frunză şi pomii toţi un fruct la fel. Identi» tatea roadelor se produce numai în cimitirul de peste drum, unde cedrii se tîrăsc gheboşi, ca nişte şopîrle pe un pămînt bolnav de lepră, iar dovlecii suie la cer în atitudini de aştri. Aci, fiece plantă are florile şi rădăciniled proprii, sucul ei particular şi gnomii ei deosebiţi, care o curăţă de omizi şi gîngănii, fiece boschet rugul lui şi cu Dumnezeul lui în rug, unul. 1910 ARTA ROMÂNĂ Revoluţionarii, desprinşi acum cîţiva ani de « Tinerimea » îmbătrînită, au deschis la Ateneu a şasea expoziţie. «Arta română» reprezintă « avantgarda » faţă de « Tinerimea », care a luat rolul « Salonului Oficial », decedat în mod ireme> diabil după cîţiva ani de agonie şi de viaţă virtuală. Oricît ar încerca « Arta română », însă, să afişeze o revoluţie picturală, atitudinea ei rămîne pom derată şi rolul ei ponderativ. E un fel de senat al politicii picturale, o autoritate care domină toate mişcările dezmăţate ale revoluţionarilor izolaţi. La «Arta română» există o viziune nouă, dar, în acelaş timp, un aspect al tradiţiei şi al echilibrului sănătos. Toate îndrăznelile sînt disciplinate în limitele unui desen, care poate să fie sintetizator, dar care păstrează, tocmai prin aceasta, caracterul lui disciplinator. De altfel, e greu de admis anarhia picturală, cînd Jean Steriadi domină pontifical, cu peizajele sale, calme, tradiţionale, discret de oneste. Dar mai interesant e tradiţionalismul lui Theo* dorescusSion. Revoluţionarul de odinioară s»a dis< ciplinat admirabil, îşi strînge cu o stăpînire de tiran personajele în compoziţia Lm fîtitîna lui Manele, legîndude prin invizibile fire de logica şi de echilibru, pentru a ne da, întrodevăr, o pînză închegată. E o logodnă, între peizaj şi grup, între cer şi pămînt, unele decurg din altele, explicite şi complementare. Nimic prea mult. Nimic prea puţin. E un moment static, care indică o succesiune de mişcări. Nu poţi deplasa un singur personaj: ar însemna să scoţi o cărămidă, ca să se prăbuşească un zid. In celelalte pînze, Sion rămîne acelaş pasionat al sintezei, al notaţiei esenţiale. Revoluţionar prin factură, se accentuează, din ce în ce mai mult, tradiţionalist prin subiect. Sion reînnoieşte, animă refrene demodate, aducînd în pictura Iui actuală un ecou de caracteristică diferenţiere etnică. Domnul Şirato nu vrea să ne mai aducă desenele şi viguroasele sale acuarele. Le regretăm sincer, fiindcă ne«au dominat atît de mult, încît le căutăm azi într*o pictură unde nu le mai putem regăsi. Semnează cinci Studii domnul N. N. Tonîtza, iar domnul Teişanu reproduce, multiplică de o mie de ori o elegantă etichetă de produs afro* disiac. Am regăsit, alături de stridenţa accidentală a domnului Tonitza, calmul nuanţelor subtile realizat de Pallady. Aceeaş discreţie odihnitoare, aceleaşi umbre, în adîncul căror se presimte, eclipsată, lumina de argint. Pallady mîngîie cu o culoare de catifea. Pictează peizaj mai colorat ca altădată, domnul Ionescu'Doru, iar domnul Ghiaţă îmbrăţişează cu mai multă dragoste planurile finale, decît ultimul, amintindufşi de albastrul paletei lui Steriadi. Dimitrescu Şt. ne dă cîteva pînze care n*au în cariera lui importanţa unei etape, mai cu seamă după admirabila-i expoziţie personală. Domnului Dărăscu continuă să*i placă şi pictura şi magia colţurilor de peizaj oriental. Pictura Iui e contemplativă. în schimb, Ţraian Cornescu îşi frămîntă viziunile într*o pictură surprinzătoare prin dinamism şi prin vibraţia luminii. într.un paravan decorativ, fără să uite că e de avangardă, Iorgulescu iar îşi aminteşte că a fost *94 cîndva discipolul profesorului Teişanu. Se reabili* tează repede, cu Peisaj St. Tropez. Iser continuă saişi spulbere legenda gloriei, cu o persistenţă remarcabilă. între peizajul meridio* nai, torid, şi pînză, domnul Iser îşi intercalează ochelarii negri, privind parcă o eclipsă. în schimb, Camil Ressu îşi menţine aureola, cu un singur portret de mare eleganţă, Paciurea, Medrea şi Han aduc, în sculpturi, mai mult decît pictorii, egalitate în realizare. 1923 ATENEUL THEODOR PALLADY Maestrul Pallady mîngîie acorduri pe claviatura culorilor, fără să fie preocupat de închegarea vre unei fraze picturale. Trei săli de armonie discretă, de « gris » şi galben, de « gris» şi albastru, de « gris » şi roz. Pallady suflă tristeţi de cenuşă peste mozaicul prea viu al naturii şi face decorul cati* felat. Pictează în surdină. Are discreţiuni intime, şi cînd un evantaliu nu acceptă rolul legendarei frunze viticole — cade în indiscreţiuni, de ase< menea intime, faţă de model. Ramele încadrează subtile accente sufleteşti ex» primate prin culoare şi familiaritatea de budoar. Subiectul însă nu interesează şi, de aceea, nici desenul, nici proporţiile. Cu o floare sau cu un nud, Pallady pune aceeaş problemă picturală: acordul de nuanţă. Subiectul e pentru public. 191} Pictorul Theodor Pallady se întoarce din Paris acasă cu o nouă recoltă de imagini. Plămădite cu humele cenuşii ale cerului francez, culorile lui vin să înflorească, reminiscenţe şi gingaş melan* colice, în lumina cu orchestraţii imense a pămîntu/ Iui radioactiv românesc. Muzele artistului binevenit în ţară nu cunosc totuş forfota înflăcărată a vieţii de cîmpie cu copacii aprinşi ca nişte ruguri, cu spicele arză» toare, cu boii şi oamenii asudaţi, în juguri, pe brazde şi furci — şi cu suplimentul recent, de ţă< rînă dobrogeană, convertită pitoresc Ia un islam naţionalizat. Theodor Pallady îşi găseşte şi îşi compune uni* versul în interioare, bibliofil al viziunilor ce ţin de natură numai atît cît au nevoie de o solidaritate cu originile vechi, şi care ţin tot atît de mult de ediţiile secret sufleteşti ale modelelor interpretate. Interioare de casă, sporite şi adîncite cu interiorul sensibilităţii. E ceva inexprimat întodeauna în lucrările meşte> rului nostru, lipseşte întodeauna punctul patetic din toată pictura lui, rezolvat printram cunoscut, ca nişte expresii ale unei personalităţi cutremurate. 9 i 0 110 ISER Iser care deschide o expoziţie noua în Bucureşti, e acel îndrăzneţ de acum douăzeci de ani, sosit în Gara de Nord a picturii, pe neaşteptate, cu luleaua în dinţi şi cu creionul în buzunar. Un îndrăzneţ vechi şi nou în acelaş timp, vechi pentru că, vasăzică, a venit acum douăzeci de ani, şi nou pentru că de douăzeci de ani, decînd a venit şi a plecat, a tot venit mereu. De unde tot vine şi unde tot pleacă interesează de altfel puţin şi mai mult pe prietenii cu care el se găseşte în corespondenţă de cărţitpoştale şi cărora le scrie, cînd de la Balcic, unde a descoperit pe turci, cînd din Spania, unde caută liniile şi culorile cu luminarea. Iser se ceartă de douzeci de ani cu toată natura şi se bate cu ea pe mîzga paletei în toate climatele, de preferinţă calde. Dacă ziserăm linii şi culori, nuii vina noastră mai repede decît a limbii şi a ochiului nostru mărginit. Iser vă poate convinge întno discuţie la « Capsa », pe unde se arată la doittrei ani o dată, o lună de zile, că linia e un fel de*a vorbi arbitrar şi că nu există culoare. Cînd intri în pictură, te năpădesc aproximaţiile ca nişte furnici, şi dacă te scarpini eşti pierdut: ţi se umflă pleoapa şi ţi se îngroaşe pipăitul. Am auzit, fiecare din noi, părerile bune ale pictorilor despre Iser: «E bine, dar lasă de dorit»; «Are talent, însă nu e genial»; « Desinează Ia perfecţie şi, regretabil, nu c colorist»; «A! ce însemnează ororile astea?! pictură ori bătaie de joc?! »; «E excelent, dar prea afumat. Nu crezi că mai trebuia fiert o jumătate de ceas? » Veţi auzi, ca în literatură şi în muzică, circulînd limbajul tehnic şi nomenclatura de specialitate dinaintea păreţilor acoperiţi cu Iser, în peniţă, în acuarelă şi în ulei. Dacă nu e universitară, critica e savant obscură: pe măsură ce Şcoala de Arte se leapădă de reţete, Facultatea deFilosofiele rafinează şî le întunecă artistic. Dinaintea unei analize, înţelegi că iepurele cu măsline produce acid uric, şi*ţi vine ruşine să mărturiseşti medicului, ce ţi*a plăcut mai mult la masa din ajun. Un specialist complicat este în stare sătţi afirme că sunetul clopotelor duminicale e frumos; ce păcat însă că nu e gros. Orice specialitate vrea să cadă în ridicul din punctul ei culminant, şi un parlament care nu se va certa niciodată, trebuie improvizat din specia* lişti, cîte unul singur de specialitate: un instalator, un petrolist, un profesor de geografie, un farmacist, un istoric, un literat etc, nu mai mult de unul singur strict. Doi instalatori se ceartă, trei fac gălăgie, şi opt se asasinează, trebuind Ia urma urmei tot unul singur să rămîie dintr*o categorie. Ca să guşti o pictură, trebuie să te fereşti: să nu cumva să te însoţească un pictor. Explicaţiile lui sînt tot atît de profesionale ca ale moaşei urîţe. care de cîte ori îţi alunecă ochii după o fată cîrnă, îţi demonstrează, ca o doamnă conferenţiară de medicină, cunoscută auditorilor de radio, men* struaţia şi vaginul. Ridicasţi gulerul, trage căciula pe ochi şi strecoarăfte în expoziţie, singur cu priceperile dumitale, gata să fugi, îndată ce din dreptul unei naturi moarte sau al unui pastel, te cheamă surîsul salutător al unui pictor de meserie. Ai sa vezi, fără prea mari înfrîngcri de amor' propriu, că pictura lui Iser, — fie cu pensula, fie 212 21) eu băţul cu măduva, neagră, — nu se aseamănă decît cu a celuilalt Iser, văzut acum un an, doi aui şi acum zece, doisprezece ani. Dacă ai puţintel ochi, niciodată şi la nicio vîrstă mai să poţi confunda pe domnul Popescu cu domnul Protopopcscu. Cîteva fire albe într*o mustaţă nu modifică portretul şi fizionomia — şi, în definitiv, pictura, ca şi omul, se recunoaşte, cînd firele chelesc sau se decolorează, după voce. N*am vrea, desigur, să ne trezim din pictură în literatură, dar Iser vorbeşte în toate cîmpurile în care îşi cotoroseşte cărbunele de negreală şi penelul de vopsea, la fel. Ghiersul lui gălbui'Stacojiu şi vînăt se aude pentru orice ureche, cu o sonoritate egală. De unde iau urechea ca să se audă pictura, e altceva; totuş nu vă pot ascunde secretul că urechea o iau din ochi. în tot ochiul stă la pîndă o ureche, după cum în toată urechea clipeşte un ochi. . . Aceste năzdrăvănii ale înţelesului curent, sînt banal de normale în toată arta, a căreia moder* uitate, cum se numesc însuşirile împărechiate triplu, cjuadruplu şi quintuplu, supără ochiul care nu ştie să audă, urechea care nu ştie să vadă, şi pipăitul care nu ştie şi nu poate să miroasă. De aproape treizeci de ani, lumea serioasă fisa separat în două din pricina încincitei esenţe a tendinţelor artistice, dovedindu*se că fiecare timp se poate amplifica întrialte patru, sporite la cel puţin douăzeci, dacă facem abstracţie de nuanţe, şi putînd realiza suplinirea tuturora printr*unul sin* gur. Omul dormea pînă atunci în cinci încăperi, pe rînd, cîte o noapte, şi nu băgase de seamă că împărţirea pe apartamente şi odăi era pur arhitec* turala şi nu satisfăcea instinctul. Dacă ne aducem aminte, Iser a fost, cel puţin h\ noi, primul pictor care a suprimat încuietorile şi zăvoarele de la odai, făcînd să se audă, în biblio* Vecr* şi bucătărie, vorbele din vis, rostite în pat, din dormitor. El a stricat cel dintîi şi linia si cuW rea, păstrate în tîlcul meşteşugului ca şabloanele sfinte invariabile ale unui zugrav de firme, care se dcznădSjduieşte cînd A începe să semene cu N şi cînd burţile lui B, topite, se absorb. Numai că problemele involuntare şi de inspiraţie aspră, cu care Iser îşi populează hîrtia, cartonul şi pînza, Trădează un miez tare, un sunbure pietros, şi poartă, ca un dram de dinamită, expus pe o len. tilă, dedesubtul unui copac de cristal, puteri şi putinţe neînchipuite. . . 1930 214 UN ARTIST Sîmbătă la ii avu loc, după o expresie, căzută din vechea ei semnificare, « vernisajul » expoziţiei unui artist încă neştiut In rostirea lui picturală. Pe vremuri, cînd expoziţiile erau rare, materialele altele, confortul atelierului altul, şi tablourile, lucrate cu o primitivă încetineală, pînă la ziua scoaterii lor în public se uscau, artiştii obişnuiau să<şi învioreze matitatea culorilor cu lustrul unui lac. Poate că nu era exclusă nici pedanteria profe» sională din ceremonia de vernisaj, în care artistul dădea o reprezintaţie a meşteşugului de a purta pensula oblic pe un tablou isprăvit, muiată în unde lemn. Expozantul e domnul Gheorghe Cantacuzino, care nu e numai un poet al culorii şi un romancier al peizajului abrupt sau liniştit în desfătarea zării, ci şi un geometru al pietrei, al bolţilor, al supra* feţelor, — un arhitect. Clădind pămîntul şi împli* nind golurile din văzduh cu sprintenele înfăţişări ale materialelor brute, grele, silite să se scoale din somnul geologic, să capete articulaţii şî să danseze în formula strictă a ziditorului, artistul s*a prins cu ochiul în urzeala cîmpului cu lumina şi ssa simţit dator să spuie ce a văzut între clopotniţe şi palate, pe cînd cioplea calcarul şi împrumuta marmorei elasticitarea unui chenar. Domunl Gheorghe Cantacuzino e autorul acelui celebru monument al Băncii Chrissoveloni din Bucureşti, care, neputînd să fie vizitat fără o ciudă plebee şi fiind secret în aripile lui închise, ca un confesional, ce este, al miliardului leneş, inospitalier şi sarcastic, poate să fie contemplat, cu frumuşei ţile lui de feciorie artistică ascunsă, în albumul arhitecturii, compus din şaizeci şi trei de planşe. Din prefaţa profesorului autorului, domnul Geor* ges Gromort, poate fi scoasă, pentru un articol de ziar, o frază generală: « Unele spirite practice se vor găsi desigur mîhnite că edificiul nu aduce în toate liniile lui aminte muchiile ţepene ale ca» selor de bani, maşina de scris şi biuroul numit american: căci o caracteristică a timpului nostru este să se identifice mulţumitor hidosul mecanism ambiant ». Iar din introducerea arhitectului poate fi desfăcută o imagine de sonet: «Motivul deco< rativ utilizat în toată Banca este laleaua, care, cu frunza ei, a înlocuit pretutindeni acanta ». Expozantul, în activitatea Iui de arhitect şi de artist, a cules în Moldova documentul adevărat al inspiraţiei româneşti în arhitectură, falsificat de ignoranţa şi de insensibilitatea barbară, şi dusă de cîţiva demagogi ai hîrtiei de calc pînă Ia « stil» — şi acţiunea lui viitoare va influenţa, în virtutea unei personalităţi foarte distincte, fără îndoială, decisiv, uşurinţa de a se juca de ditorilor noştri. Domnul Gheorghe Cantacuzino are cîţiva aliaţi care de obicei nu glumesc în purta» rea victorioasă a unui temperament: o tinereţe integrală, o energie care nu amînă hotărîrea şi o exuberantă sănătate fizică şi morală. Expoziţia prezintă şaizeci şi două de picturi şi patruzeci şi unu desene, un total de una sută trei bucăţi, prinse într»o horă largă pe panourile sălii « Ileana » din librăria « Cartea românească », din Bulevardul Academiei. Motivele variate ale artistului duc de la peizajul ţării pînă la nudul sincer, şi de la un interior cu perdeaua calmă în lumina alburie, pînă în înte< 216 2t7 fiorul luxuriant al pădurii frămîntate şi al cîmpieî. Deopotrivă dc sonor şi egal, pasul inspiraţiei par< curge realitatea şi fantezia cu iuţeala lentă a călă* torului pe jos, care din cînd în cînd se opreşte, îşi desface sacul şi îmbucă; stă, îşi întinde pînza şi zugrăveşte. Şevaletul artistului a trebuit să umble mult şi ager cu cele trei picioare ale lui, după artistul, nămînd şi însetat de izvoarele rărite ale spaţiului, şi bau durut desigur adeseori genunchii, Ia o ase* menea cursă de antrenament forţat. Aci, o vale românească tace cu toate vocile ei, oprite în umbra unui stufîş, ca nişte fluturi; dincolo, un cartier de provincie franceză păstrează ecoul medieval, soa^ relui placid al unei jumătăţi de amurg. Obiectul comandă armonic materialul şi facul» tăţile stilului propriu. Punctul teoretic cel mai bun e ales din toată priveliştea unui moment, şi parcă se petrece cu pictura domnului Gheorghe Cantacuzino un fenomen de analogie cu pictura lui Hodler, care văzut o dată interesează, şi peste un sfert de oră miră, pentru ca, înnainte de sfîrşitul ceasului de preumblare printre tablouri, să atragă irezistibil. Nu am dori ca această impresie creseîndă si modificată, care dă indicaţii definitive de valoare in opera literară, să o atribuim incompetinţei noas* tre picturale; cu toate că într*o materie atît de felurită în limbajele ei, cum este opera de artă — literatură, pictură, muzică, sculptură şi arhi< lectură — substanţa interioară şi ductilităţile intui* ţiilor sînt aceleaşi, fie că citind ştii sa cînţi, fie că uitîndu'te poţi să scrii şi nu ştii să zugrăveşti. Alături de accentul individual, se poate desluşi, la domnul Cantacuzino, un sens decorativ deosebit de armonic şi de viu. Dar îneîntă în faptul muncii şi rezultatelor pic< torului şi arhitectului Gheorghe M. Cantacuzino, îneîntă şi măguleşte şi altceva: prezenţa activă, cu mintea, cu braţele, a unui Cantacuzino, păianjenul unui blazon, din care a scoborît pe firul lui, în şantierul eforturilor şi speranţelor colective. 1 9 } 1 2îS THEODOR PALLADY Pentru notarea imaginilor scrise împrejurul imaginilor zugrăvite, Theodor Pallady constituie o dificultate. A trecut faza în care puteai săo mai duce singur. Vopseaua şi lumina lui, floarea Iui, lucrurile şi fiinţele cu care îşi mo* bilează pătratul din ramă, nu mai sînt lumină, floare şi femeie. Cum se va fi petrecînd mutarea substanţei întnaltă substanţă e un miracol care îşi are meşteşugul lui fără ordine şi fără inferioara pa*june de a fi explicit. Dar nimeni nu poate să nu fie turburat de prezenţa unei vieţi înnafară de viaţă şi analiză, printre viaţa obiectelor profe* ticului artist. In pictură, ca şi în literatură, formula ţine adeseori loc de individualitate. Cui iia reuşit o dată ochiul situat lîngă ureche sau nasul prins şi deviat în invenţia sterilă a unghiului drept aplecat pe mustaţă, se va ţine pînă la epuizare în repetarea variată a fracţiunii hu zecimale de geniu relativ. Totalizarea e uscată, ca atunci cînd pui o mie de fire de cînepă, fir lîngă fir, cînepăm cînepă, şi obţii un vîlvoi de cîlţ. Un pictor a început prin a imita gobelinul în ulei, fixat în subiectul romanţat al urciorului la izvor, cu cămeşile albe respective: toate pînzele acestui pictor derivă de la izvorul lui, descoperit între o litografie după De Chavannes şi între puţul Samaritencii, gravură în lemn. La monotonia obiec tului şi ansamblului fix, corespunde o mediocritate stăruitoare. E sacîz, tibişir, nisip, măcinat în măsele. Domnul Pallady creşte în diversiune, în mîzgă, în respiraţie şim proporţii. Molecula lui, de toate farmecele, din toate materialele, de formă, de lumină, de intelect, de pămînt, de carne, facem univers celulă deosebită, se rotunjeşte, are viaţă*n sine, totul merge, zvîcneşte şi se înfierbîntă, ca şi cum ar progresa din lumea microscopică si din tenuitatea ei de cifră, în cîmpul succesiv al lunetei şi al cantităţilor întregi, duble şi decuple. De Ia Pallady cel de»acum cincisprezece ani, cînd artistul avea numai patruzeci şi cinci, pînă azi, acceleraţia lui a fost apreciabilă cu ochiul liber şi impetuoasă, vine la noi continuu, ca în ecranul cinematografic expresul, aparent scăpat de pe şine în sala de spectacol, peste staluri —şi a şi trecut. 220 22 I Pallady cunoaşte o imensitate de nebănuite taine. Inspirat sau dogorit de marea arşiţă din sîmburele lumii, în orice caz niciodată treaz, artistul vorbeşte în păsăreasca Iui cu infinitul mic şi cu necuprinsul rotund, cu ceea ce rămîne din fluturii eterizaţi, din volatilitatea metalelor şi a naturii organice, cu scînteia şi cu sinteza lor. Tablourile lui nu mai sînt tablouri, după cum visul nu mai este al omului cared toarce sid cerne. Artistul face, la o temperatură materială, zmab ţurile şi frăgezimile, pe care un Bernard Palissy le*a obţinut pe teracotă din cristaline, în fuzîbi* litatea drogurilor Iui cristaline, în rugul unui jar. Profesioniştii picturii vor traduce, dacă le dă mîna, sentimentul de divină stupefacţie încercat în faţa oglinzilor de depărtări tescuite în tablourile lui Pallady, cu vorbe experimentale şi critice. Noi am reţinut un murmur de orgi răscolitoare, semnul unei vijelii de prin aştri şi un pas de pere» grin în manta, somnambul, străbătînd cereasca furtună . . . 1 9i i PORTRETUL Trebuinduti odată un portret pentru presă, autorul sşi lepede grijile şi speranţele, să surîdă, ochii lui fiind respectuos rugaţi să fixeze un cap de acvilă împăiată. Ca să nu displacă fotografului, el a surîs atît de silit şi de artificial, încît chiar meş« terul a trebuit să retuşeze toată veselia plăcii, cu amănunţimea zidarului, însărcinat să vindece cu tencuială nouă umezeala unui părete. Comanda i 2 z}4 O MONOGRAFIE ARTISTICĂ: CECILIA CUŢESCU.STORCK Nea intrat în casă o carte nouă, un album. Adusă din depărtare, pe ninsoarea măruntă a unei duminici, foile au fost întoarse de copii, în prii veliştea păreţilor albi, pe care zăpada cerului îi repeta pînă în zările ultimei zări. Cîntau găinile, din sentimentul datoriei. Opera lor de dimineaţă: douăzeci de miracole rotunde, venite pe lume de o jumătate de ceas. Scrisă de domnul Leon Thevenin, ca o lucrare de propagandă poate binevenită, şi cu o literă tipografică destul de potrivită, ca să capete întro* ducerea proporţii, bineînţeles, în franţuzeşte, şi tipărită, natural, Ia Paris, cartea nouă, ivită cu frumuseţea ei de lucru compact şi voluminos printre cărţile gospodăriei, tratează, dacă se poate spune aşa, despre ostenelile şi rezultatele talentului de artist, în culoare şi în urzeala culorilor cu un subiect, al doamnei Cecilia Cuţescu«Storck. N»am putea hotărî cui aparţine însă titlul cărţii, de o respiraţie seculară: La vie et Vcetwre de Cecile CeutescoiStcrch. La vie et i ceuvre, viaţa şi munca, anticipează ' dizarmonic un moment, cared de dorit să întîrzie mult, şi care soseşte cu o repeziciune supărătoare chiar peste o epocă de măcar o sută de ani, în continuarea momentului celor două încetări ale unui artist. Artista, despre care avem preţuirile cele mai alese, vieţuieşte întrmn timp şi întrmn oraş cu noi. A vorbi de viaţa şi opera unei persoane în carne şi oase, chiar dacă ţinem să o măgulim, şi să acredităm puterea vîrsteî prin valoarea artei, este a căuta un accent peste solfegiu, o voce de dincolo de Obeliscuri şi Piramide, este a exagera textul unei etichete. Ba, poate că am mai face un adaos. Alegerea bucăţilor pentru gravură nu a fost făcută cu un gust lipsit de sfiială. Credem a nu ne înşela, adu« cîndume aminte că artista a expus lucrări foarte caracteristice, care n*au avut acelaş aspect de monotonie ca organizarea ilustraţiilor din volum. Suvenirea unui grup de femei între finici sau ficuşi, de pildă, care pe noi neta urmărit cîtva timp, ca o expresie nouă a formelor adunate laolaltă, am fi dorit*o verificată în paginile pătrate ale colecţiei tipărite. Pînzele artistei au rămas, risipite prin aparta* mentele cumpărătorilor, o seamă de lucrări vii şi optimiste, absente din volum. N*am putut înţelege de ce opera expusă trebuie să înceapă exclusiv de la ţigănci şi de ce vrea să termine cu ele. Evident, nişte ţigănci strămutate în liniile cugetate ale gestului şi topite întno iremediabilă tristeţe. Sufe* rînţa, mărturisită de atitudine şi de căutătură, din tablourile reproduse în volum, poartă chinul orto' dox; o primitivitate care nu cunoaşte surîsul şi care, în copilăria monastică a zugrăvelii, de mare stil naiv, aşeza aproape simbolic ochii ammdoi de aceeaş parte a unui profil. Aducerea pe primul plan a întregii perspective singularizează pictura bisericească veche, corespondentă în cîntări cu nota minoră tărăgănată, şi în costum cu croiala cea mai vecină de linia de nisip a neantului. Artista ştim că răscoleşte de multă vreme cenuşa şi jarul, ca să apuce cu mina cărbunele arzător şi săd lipească pe pînză. Puţine naturi au fost mai muncite şi mai puţin împăcate cu citurile obţinute din împărţirea lumii cu sine, ca doamna Cuţescui 2J6 Storck, puţini artişti cu talent s*au frămîntat cît această femeie, care acum vreo douăzeci de ani prezintă un oval facial cu o tendinţă pătrată băieţească şi o privire teafără, clară şi fără cochetăriile pisicii. Este, fără îndoială, vorba de cea mai complexă individualitate dintre femeile unei culturi de cincizeci de ani integral româneşti. Ne*am simţi foarte mîhniţi dacă titlul albumului doamnei Cecilia Cuţescu star ţine de vorbă, mar* cînd un ideal de oprire în loc şi de scepticism artistic. Noi am socoti mai degrabă că paginile scrise cu forme, ale autoarei, precizează un debut, şi că pictura artistei abia începe acum, cînd păretele, bolta şî plafonul şbau găsit toate deslu* şirile cerute. Nu a trecut viaţa, ca să o evocăm, şi opera e în plină evoluţie decorativă, ca să ne gîndim că ar fi putut să treacă. Este cu putinţă ca apariţia unui volum de omagii puse pe dimensi* unile unei existenţe să fi sugerat artistei un sentiment de melancolică satisfacţie, că de aici înnainte opera trebuie contemplată şi ca un lucru isprăvit. Sînt închinăciuni care te îmbătrînesc cu de patru ori vîrsta reală, şi recunoaşteri care îţi fixează un loc în eternitate, ca să te izoleze în marele trecut. Nu. Cărbunele negru va urma să se aprindă de»a lungul zidului pe dunga începută, pensula, cu nervozitate, se va înmuia în culoare. Alte frunze se vor asocia într > PORTRETUL Meritata răspîndire a fotografiei, care adaogă literii şi textului claritatea ei documentară şi le împlineşte, fără pierderi pentru arta, de cele mai multe ori insipidă, a naraţiunii, ne duce la falit mentul categoric al portretului artistic, ridicat în timpurile nefotogenice pînă la icoană. Ceea ce au dat pictura şi sculptura mai puternic şi mai caracteristic e nudul şi portretul. Civilizaţia, care ieftineşte sufletul şi omul, a ieftinit viaţa în general. . . Odată cu cravata, încălţăminte le şi crema de ras, preţul a scăzut, şi al prestigiului şi amintirii. Pe cînd o catedrală se clădea întrso sută, două, trei de ani, Papii, Prinţii şi Negustorii căutau meşteri buni în modelat şi zugră« vit, care au lăsat portrete şi mari opere de artă. Sentimentul divinităţii descrescînd pînă la om, îi împrumuta personajului dintrto demnitate şi magis' tratură o ţinută cu caracter şi necesitatea eternităţii. Aparatul fotografic şi revista ilustrată au redus la curent, la cursiv şi instantaneu sentimentul. O duzină de fotografii se confecţionează repede şi costă puţin. Omul politic poate să se multiplice rapid pe sine, pe hîrtie sensibilă şi mucava, în sute de poze: la Parlament, în costum de ceremonie, Ia congrese şi pe plaje, în tricou de baie, grav sau rînjind, în situaţie. Orice cititor ştie cît îi sînt picioarele de strîmbe unui bărbat de Stat şi pînă unde îi atîrnă abdomenul, ca şi cum ar fi dormit cu el în aceeaş cameră de hotel şi în acelaş pat. Sînt fotografii, din care parcă percepi şi mirosul năduşelilor, în costum de baie. 241 Fotografia dă picioarele subiectului, dă mustaţa, dă chelia, dă tot ce pofteşti, afară de însufleţirea individului, care rămîne dincolo de obiectiv şi de peliculă. Oricare ar fi formula mentală, pseudo* ştiinţifica şi pseudo'artislică, a picturii şi a chipului cioplit, un portret trebuie să semene cu modelul. Această asemănare nu o dă fotograful. Ciudata im* pondere a individualităţii refuză să*şi lase de vie ima* ginea pe carton şi, ceea ced şi mai ciudat, pe cînd aparatul nu poate să reproducă sufletul unui chip, el îl reproduce după o pictură care ha reprodus. Trebuie să angajăm, în numele frumuseţii şi al demnităţii, publicul cu stare sau cu o mai slabă stare, să se ducă la pictor sau sculptor pentru portretul adevărat. Indiferent de vanitatea sau de absenţa ei, fiecare om trebuie săişi lase sufletul niţeluş în lumea asta, pentru neamurile lui, pentru el, cîteodată pentru ţara lui, în orice caz pentru artă, care concentrează vieţile şi epocile în material viu şi durabil. în vreme ce Bucureştii sînt cinstiţi de prezenţa a cttorva mari artişti, oamenii, ale cărora portrete e nevoie să fie păstrate, se duc la fotograf, şi artiştii sînt nevoiţi să zugrăvească biserici după estetica unui comitet, sau să ia comanda unui monument pus Ia cale de cenzura sinistră a unui al treilea comitet. Bronz e destul, vopsele slavă Domnului, talente sînt. Cum de şi»au pierdut oamenii avuţi rosturile sufleteşti într*atît, încît să nu mai priceapă nevoia unui portret gîndit? Un argument poate întoarce ochii oamenilor care au uitat, către artele funda* mentale: că un tablou bun că o piatră bună sau un bronz bun, reprezintă plasamente şi valori mai sigure şi mai durabile decît toate. la vezi, stimate domn, nu*ţi faci mtine un portret în ulei sau un bust? 1 9} 5 VIOARA ŞI PALETA Lucrul a fost atît de frumos şi de neobişnuit, încît mi se cere săd mai relatez o dată Ia o distanţă de douăzeci de ani. Fiind unul din foarte puţinii care am luat cunoştinţă de el, din gura chiar a pictorului defunct, vizitat numai de cîţiva prieteni rămaşi cu dragostea intactă, am fost în măsură să ascult spovedania emoţionantă şi să fiu crezut pe cuvînt, atunci cînd, dezlegat, dinaintea unui mor* mint, de obligaţia delicată a discreţiei, am povestit faptul petrecut. De astădată, sentimentul că trebuie să adaog, pentru farmecul amintirii, cadrul şi ambianţa în care momentul s.a materializat şi a trăit, îmi face sarcina şi mai dulce, căci noi păstrăm între altele şi turburarea noastră, relativ la viaţa trecută şi la oamenii trecuţi, pe lîngă fiinţa noastră amenin* ţaţă de o dispariţie uniformă, ceva din sensibili* tatea, dacă nu şi din speranţa spiritiştilor, adunaţi cu aducerilcaminte şi cu mîhnirile lor, ca si evoce din întuneric, la o reverberare a secundei şi la lumina abstractă a unui fosfor, figura nemîncată de uzura beznei şi a tăcerii, a unui părinte, a unui copil sau a unui frate, risipită cu pulberea ci în umbra de dincolo de inteligenţă şi claritate. Pictorul Ştefan Luchian zăcea de nouă ani în patul agoniei lui, cuprins de un neant răbdător şi tenace, care înnainta, pe trupul lui înlănţuit, cu o încetineală aproape amicală, lăsîndud luni 24} întregi cu sine, de*vreme*ce şi»l asigurase, şi dizob vînd puterile şi năzuinţele vieţii într*altă parte. Nu-mi aduc exact aminte care insectă din admirabila divină ordine a biologiei, făcîndu*şi proviziile de iarnă din alte insecte, consumate încet, are prevederea practică şi bunubsimţ pervers să şi Ie păstreze, proaspete şi vii, în stare de letargie. Ca sătşi asigure această conservă, ea se slujeşte de un ac, cu care a înzestrata buna şi părinteasca natură, şi de un cloroform personal. Cîtă vreme mîna i*a rămas articulată pe voinţă şi atît timp cît ochiul din vremuri a întîrziat cu însuşirea Iui de a descompune şi recompune o culoare, Ştefan Luchian nu s*a simţit afară din cale de nenorocit. Cineva putea săd ia din aşternut în braţe, săd puie înfăşurat în jilţ dinaintea iconostasului cu pînză preparată, cu pensule şi vopsele, şi în faţa unei oale cu flori. In această epocă de singurătate şi de scufundare în sine, pînă la izvoarele acoperite de obicei de lutul drumului pe care îî parcurgi valid şi intact, natura, odată cu homerica lui in* validitate, i-a mai trimis unicul mesaj al existen* ţei, aşa transportate şi facil păstrate, florile. Timp de nouă ani, artistul nar fi prăbuşit, omul politic retras din activitate, pomenit, ar fi fost astăzi, pe temeiul unei capacităţi de fineţe excep> ţională, stăpînitorul ţării nediscutat şi primejdios. EI a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plîngere de escrocherie împotriva pictorului Ştefan Luchian. Ceva mai monstruos: s»a găsit un procuror, un tînăr procuror, care sia transportat la locuinţa artistu ui, săd aresteze, şi care, găsindud pus în fiare de Dumnezeu, s»a mărginit săd declare arestat în pat. . . Fără această intervenţie şi ofensă a Justiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Luchian putea să mai trăiască un timp. Este ade< vărat că potentatul politic, prin simetria care constelează şi solidarizează contrariile, a cunoscut o cădere din apogeu lamentabilă. în aceste zile de viaţă şi de moarte amestecate, întno seară, întno înnoptare totală a camerii şi a străzii, uşa camerii lui Ştefan Lvichian, imobilizat în întuneric ca un dolmen, se deschide. Uşa lui era în permanenţă deschisă, ca să poată să fie văzut oricînd şi de către orişicine. Intrase un străin, care nu mai fusese în camera pictorului niciodată. Puteau să fie procurorul sau reclamantul, care ar fi venit noaptea să ceară iertare? Luchian aştepta. Străinul îşi scoase pelerina, aruncînd'O în întuneric. Subt pelerină adusese o cutie: se auzeau bîjbîite, catarămile. Era o vioară, căci vioara începu să cînte. Ce a cîntat, cum a cîntat, Luchian, care plîngea povestinduşi puie pe toate obiectele amprenta decorativă, Cusătura de simbol pe mîne* cile cămeşii atestă însufleţire, intenţie cel puţin. Punctul ars pe fluier e de prisos, dar vădeşte o preocupare peste ora trăită, a mămăligii. Olarul ţăran are lut şi n latura 1 Arta grafică, după cum o văd azi unii directori de ateliere cu veleităţi, e o artă pentru motivul că alianţa cuvintelor e plăcută şi merge şi cu prestigiul substantivului « institut». în cazul cel mai rău, arta grafică e o bucată de text în culori, simetrică şi terminată cu spiţ. Cazul mediocru e născocirea unui caracter hibrid, inspi* rat de la chirilice şi dat pe radical graseiat, echi* valent cu bonjour, rostit duminica în Cişmigiu. în cazul extra şi nec plus ultra, vreau să zic cel mai falace, îl exploatează «Monitorul Oficial» în tipăriturile lui alese . . . Arta grafică nu e aci. Era. A fost înnainte de a se fi încălţat în vocabular şi nomenclatură, mai veche, cu diplomele estetice şi ale inginerului grafic. Orice am voi să dregem şi să stricăm, nu putem înlătura cărţile bisericeşti, criteriul cin* stit al tiparului românesc. Dar nu toate cărţile bisericeşti: numai acelea ieşite din teascul Mînăs* tirii Neamţu, o mare şcoală de ţinută şi de bum simţ. Şi nici toate cărţile, nici de la Neamţu, unde clişeul străin, gata făcut, venea la îndemîna unui chinoviot cu mai puţină sensibilitate şi care îl aşeza anapoda într*o pagină, impecabilă subt raportul detaliului şi al priveliştii de ansami blu, dar disonantă de prezenţa undeva a cîte unui înger de serie. Gustul e un talent, dacă nud chiar numai talent, şi se iveşte împrăştiat şi rar, ca toată opera Sfîntului Spirit. Desigur, buna tradiţie s*a pierdut. Mînăstirile cu tipografii, dintre care nu face excepţie astăzi nici a Neamţului, dau la lumină, la lumina zilei glorios întinată, nişte orori în minus, compara* bile numai cu ororile în plus ale « Monitorului Oficial», absente de individualitate, neutre. «Tipografia Cărţilor Bisericeşti», care ar avea piui 2âj tul, apropiat de origini, sa dea tipărituri caracteristice, nu solicită nici slaba menţiune. Cîte o carte la care colaborează însă gustul cîte unui autor sau al unui anumit director de editură, iese, după lupta cu estetica locală a tipo* grafiilor oficiale, încremenită întrmn calapod, frumoasă şi nouă. Tipograful se împotriveşte şi simplei naturi, care nu conteneşte să dea gîngă* niei, buruienii, florilor şi pasării, fiecăreia, o ex> presie proprie. Ea ştie într'O figură de om, nu mai mare ca o pagină de roman, să facă din cînd în cînd, cu şase organe anatomice constante, şabloane neîntrerupte de alte înfăţişări. Artistul grafic are zeci de semne pe care nud în stare să le utilizeze pentru un efect; are culoare, are hîr* tie, are contrastele infinit gradate dintre negru şi alb, şi, în atîtea mari avuţii de mijloace, rămîne orb, întrmn colţ de copertă. Tipografii se lipsesc cu multă bunăvoinţă de colaborarea desinatorului şi a pictorului deco* ratîv. Un singur atelier din Bucureşti a călcat regula, numind un specialist în serviciile ei; numai un specialist, nu un artist. Inspirat de Ia grafica industrială germană şi necunoscînd forma, viaţa şi raporturile, el se eschivează în linie geo; metrică, în rastere, zigzaguri şi curbe, izbutind un gen rigid, uniform şi bolnav de sărăcie, şi care, prin acapararea tuturor copertelor şi afişe* lor, a redus invenţia Ia o monotonie rece. Să nu i sc ceară colaboratorului artist, numaidecît, coperta greoaie a unui subiect: nu c nicio trebuf inţă. E de ajuns ca ochiul şi sentimentul să judece şi să distribuie distanţele, să împărecheze rîndu* rile, să semene intervalele, să aleagă litera, şi din materialele mecanice ale atelierului să coti' struiască însufleţită pagina de arhitectură, ori* ginala. Un motiv minuscul personal, adaos unei pagini Ia locul cuvenit, ştiut numai de artist, poate să dea expresia neaşteptată cărţii, ca perla clătinată pe un cercel de aur, capului cu zulufi lit doamnei care a trecut. Dacă m*aş întreba însă de unde a pornit arta grafică românească, maş prea şovăi, cred, să răspund. întîiul tipar poate să fie prescura . . . 19)8 drep 264 ŞOVĂIRI Şovăim în flecare săptămînă să intrăm în seria normală, cuprinsă de titlulatura prezentei ru* brici, să luăm Ia rînd expoziţiile, teatrele şi ta* blourile, ca nişte cărţi, numerotînd cu un mini* mum de pricepere în scara talentului, artiştii liberi şi lucrările catalogate. Rostirea rituală a ieşit din gustul nostru, solemnitatea judecăţilor nu e lipsită de mizerie, şi inventarierea tendenţioasă a păreţilor şi a spectacolelor picturale aparţine unui registru antipatic, oricare ar fi iscălitura contabilului girant. Am voi să vedem desfiinţat rolul aşamumitului cronicar, care se ţine cu mucariţa şi cădelniţa după nişte oameni, de bine de rău, în stare de un ţel şi de o disciplină. Comentariul critic reprezintă un raport de preferinţe şi mai niciodată legătură util orien» tată între operă şi o regulă, dc obicei abstractă. Omul trebuie sau să se mire francamente, sau să înjure francamente: mirat, cade în emoţie şi laudă, mânat dc toată dragostea lui pentru lucrul ced place. O iubire, o idee, o carte, un tablou, te decavează deopotrivă şi nu mai vezi dincolo de ele nimic. Sinceritate pasională. Ofensat în copilăreasca Iui însufleţire, ocărăşte, spurcă, dă cu ce găseşte. Desigur că lucrurile acestei vieţi, aci prezente, nu se întocmesc şi rînduiesc aşa, ca să ocupe exact puncte extreme, în care arde întregul nostru entuziasm sau izbeşte toată ura noastră, situata în periferia romantică a numeroaselor puncte de vedere mijlocii, în general aferente, relative, tîrguîte şi oportuniste. în artă, ca şi în politică, viaţa petrecută exclusiv în şesul dintre două niveluri înfiinţează sucursale şi pieţe, staţiuni de cotă intermediară: concesii reciproce modifică topografia nativă, şi chiar pentru înălţimile abrupte, cu vuiete mari de prăpăstii dedesubt, judecata practică a pus Ia dispoziţia slăbiciunilor inimii şi ale picioarelor, funicularul, ascensorul care permite ridicarea fără trepte si suirea tîrîtă. Cam toate artele şi cam toată critica, plastică şj literară, se multiplică dea lungul şi de*a largul acestui teritoriu neted, fertilizat, de generaţii, pentru boaba de grîu şi boaba de porumb. Geniul are o reducere pentru uzual, personalitatea s*a îngrijit să fie reprezintată prin surogat, dintno idee plină funcţionează bine şi satisfăcător un fragment, o năzuinţă e ca la fotograf: bust, profil sau troisujuarts («vă rog surîdeţi şi capul puţin aplecat»). Mergi. Ceea ce s»ar putea chema un adevăr nu poate fi spus decît ca un adevăr contrafăcut sau evident mincinos. Ostilitatea adevărului e nepoliticoasă. In pictură se înlocuiesc culorile cu dulciurile lor, în scris cuvintele. Inventatorul deliciosului produs numit limonada a fost un mare psiholog: coaja fiind amară se aruncă, păstrîndu'sc miezul, eorigibu prin pudră de zahăr. Cu un pahar de limonada răcoreşti un om, dar faci şi o artă in> tegrală: nu trebuie altceva— mai pui trei lingu* riţe de zahăr, la rigoare şi un pic de caramel, ca să nu lipsească nici modalitatea de amărăciune compusă. Odinioară ne prăpădeam după rezultate. Ceream operei de artă, cum i se zice acestui lucru frumos 166 în nomenclatura odioasă, un total inclus în ca şi epuizat. Nu toleram partea din întreg şi pre* supuneam întregul exprimabil. Ce fericită epocă! Cadastrarea artistică era eroică, dar confortabilă ca geografia Sfinţilor Părinţi, care controlau erorile de orientare ale navigatorilor extravaganţi, căutători ai Răsăritului prin Apus. Aici păinîntul: treci o mare şi o negură şi dai de Intern. încă douăttrei mări şi bezne şi intri în Paradis. Viaţi închipuit vreodată că omul care a dezminţit geografia consacrată putea să merite altceva decît lanţuri/ Omul de valoare a trebuit să fie plagiatul lui. Criteriile sînt schimbăcioase. Un rezultat e în pictură un tablou din care n*a rămas pensulei niciun crîmpei nearticulat. Muzeele gem dc canti» tăţile acestor rezultate. Faldurile, broderiile, cusăturile, firele din barbă sînt confecţionate după croitor şi bărbier: numeri genele şi firele de sprinceană. Interesează însă permanent silinţa, sforţarea, care, încă în stare făgăduită, neconcro tizată, dă naştere unei speranţe şi ruinează mai' muţărîa critică, surprinsă şi confuză. Opera termi» nată e venerabila doamnă, mamă a opt copii toţi sănătoşi, parveniţi la situaţii de invidiat. Am văzut întrmn film descriptiv un tată de familie lîngă soţia cu care a realizat, întno indiscretă colaborare, un front de şaptesprezece vlăjgani şi vlâjgăniţe: am aplaudat! Ceea ce vine bine în societate, stă mai rău în aşa*zisa artă, unde env brionul e mai preţios decît desfăşurarea lui de» finitivă. O schiţă rapidă, o linie oleacă strîmbă, o zmîngălitură, sînt nişte comori de posibilităţi comparativ cu masivele lucrări, unde documentul, artificiul şi preocuparea neîncetat remaniată de a nu jigni mijlocia fac tot ce pot ca să mediocri! zeze spontaneitatea genială, ca să fie tîlmăcit la maximum drăguţul şi joliul. Dar interesează tot atît delirul de necunoşi tinţă al artistului, starea lui de haos şi de obscu* ritate, din care încearcă, halucinat de orizonturi, să se zmulgă. Interesează pentru fiinţa noastră omenească suferinţa Iui deia da ramuri şi cîte o frunză: cînd a făcut o floare, începe să fie suspect de fructe, apreciate la galantar, şi doreşti să vie vîntul să şi»o scuture încă inexprimată. E bun în floare atît cît culege albina, restul e treabă de cîntar. Dacă începe să placă, să dureze, să ia loc în pinacotecă, fecioria s*a pierdut, a ori* cărui artist. Am recomanda ca o pregătire pentru inefabil pasiunea naivităţii şi nuanţa morală a începăto* rului, oricărui artist bine încredinţat că nu trebuie să rivnească la definitiv, la incontestabil şi la tabu. 1938 26S « GRUPUL NOSTRU » Ce frumos lucru e o sală de pictură, ştie prea puţin marele public de ultima oră. Deschisă, aceea pe care o vizităm, în interiorul unei librării cu mai multe vaste magazine suprapuse, din mtîmplare îi scapă clientului picioarele peste pragul încăperii de subt abajur. Sau se refugiază în expoziţia goală părechile de îndrăgostiţi, cărora mediul Ibe indiferent, ca în cimitirul cu merişor, unde tinerii poposesc deocamdată pe bănci. Lu> mina difuză invită la sporuri de sentiment, ţi tablourile se uită la aceşti vizitatori atît de apropiaţi şi totuş aşa de străini de ele. într?o asemenea pustietate am făcut cunoştinţă cu aşamumitul «Grupul nostru », compus din vreo doisprezece pictori, legaţi la o solidaritate cu ter* iiwn, pe timp de zece ani. Solidaritatea ar trebui sa he comercială, tovorăjii micşorîndu«şi cheltuielile individuale prin participaţie colectivă la locaţie, mobilier şi luminat. Două singure cărţi (de* vizită în toată sala indică raporturile dintre milionul de locuitori ai capitalei şi meşteşugul picturii. Grupul se prezintă şi fără catalog: nu i s*au ajuns ultimele parale pentru tipar. . . Aşa că mai mult nevoia de a se întîlni camarazii o dată pe an, mărturiseşte unul din ei, decît derizoria realitate a vînzării, îi face să deschidă un salon în luna lui februar. Nevoia periodicităţii, comună tuturor soiurilor de artişti, face şi pe pictori să încerce şi să repete experienţele de tenacitate admirabil de ridicule ale celor mai tineri si cîteodată si ale mai trecuţilor de vîrsta literaţi, strînşi la revistele literare ne< subvenţionate, toate de prisos. E o vocaţie sau un bîzdîg, ca la planete, care se învîrtesc exclusiv gratuit, ca să realizeze pe sfera lor un număr de sezoane şi de generaţii pentru entomologie. Gîndul publicului e azi la altceva. Milioane de mărţişoare înneacă vitrinele şi strada: fârîme de lacrima spînzurate de un ciucure de catifea. Te simţi destul de stîngaci, după o absenţă dc douăzeci de ani, să te întorci între zugravi, şi ai trebuinţă de o sinceritate întreagă casă te orientezi între pensule şi nume. Aproape niciunul nu e cunoscut ignoranţei tale, dar se vădeşte numaidecît la pictorii actuali dispariţia marilor inegalităţi de odinioară de la autor Ia autor şi stabilirea unei mijlocii de frecvenţă. Cum în general se scrie cu o cursivitate mai elegantă, se şi pictează cu o înde» minare uniformă. Şcoala muncii a putut să dea un maximum de obligatorie decenţă profesională. Poate că şi o reducere, poate, nu insist, a individual lităţii. Penelul, ca şi pana, e întrso fază de politeţe şi de mondenitate, dacă se poate spune, fără niciun gînd de diminuare a unei ţinute, căpătată cu greutate. Nici pictorii personal nu mai suferă de susceptibilităţile caricaturale, comune altădată categoriilor artistice, care nu puteau concepe o calificare mai jos de interjecţii — şi au dispărut şi acele capele compuse grotesc ale unei boeme de import. Pictorul e un domn în puterea cuvîntiu lui şi un intelectual lepădat de prostia profundă, amară şi taciturnă, vioi, informat, inteligent şi cinstind vocabularul grăit cu o spirituală volubi< litate. Noi am apucat alte soiuri de oameni, epocali, desigur, mărginiţi, în hermetismul unei false auto* rităţi, la exclamaţiile cu limba, cu mînuşa şi cu piciorul. *7' Ne place să trecem din cadru In cadru, din subiect în subiect, cu o deosebită încîutare. Fiecare lucru pus dinaintea ochilor cui o vrea săd vadă este un obiect al singurătăţii, al tainei, al speranţei, al îndoielii. Ridici din umeri în faţa unui tablou, fără să vrei să ştii că el caută o problemă, poate nesatisfăcută dar urmărită şi, cu nesocotinţă, pre* feri, alegi, îţi place şi îţi displace. E poate o neprice* pere să preferi în lumea obscură a noţiunilor lucru> lui displăcut pe acela care ţi*a plăcut, să reţii şi să uiţi. Aşa, de pildă, ce place atît dc francamente şi de categoric la pictorul Paul Miracovici? Ce te opreşte de zece ori Ia spectacolele domnului Lucian Grigorescu, ca să*ţi permiţi să lîi agreabil obsedat de priveliştile lor? De ce stai Ia pictura semnată Alexandru Moscu? Un mare necunoscut se cheamă Borgo Prund, un faianţar care lucrează figuri surprinzătoare, cu pămîntul zmălţuit în cuptor. Cînd s*au rostit acele dibăcii, aceste gingaşe şi proaspete puteri de a vedea lumea întrmn fel pur şi candid ? Cutezanţa de a fi nou si nebănuit, ce împrejurări concordă să o creeze? Grupul cuprinde pe domnul George Nichita, pe domnii Mac şi Ştefan Constantinescu, Băjenaru, Sin, Avachian. . . Sînt prezenţi unsprezece meşteri pe care niwi utilizează nicio arhitectură, nici oficială, nici parti» culară, întno perioadă de numeroase clădiri monu* mentale, Răspîntii imense stau goale, şi sculptorii expun în camere închise. Modelatorii de bronz şi cioplitorii de piatră n*au nimic de spus? Primăriile, percepţiile, şcolile şi variatele autorităţi, abia ieşite din mistrie, se înfăţişează ca nişte magazii de gară. Frumoasa clădire a Facultăţii de Drept ar putea să ceară geniului unui tineret în vilegiatură morală să*i acopere păreţii interiori. Universităţile nu le solicită paleta. Ele fac numai Economie Politică. Academia, care a construit un imobil Dalles, face 2J2 şi negoţ cu gratuităţile obligatorii, luînd cu artiştii contactul proprietarului şi hotelierului cu chiriaşii. Cele mai scumpe săli de expoziţie pentru pictură aparţin Academiei Române. Artele au un rost social şi naţional din care trăieşte neîntrerupt prestigiul Italiei. Cînd şcoala a putut descoperi atîtea personalităţi cîte se ivesc numai în douăzeci de ani în ţara noastră, elemen* tara datorie a Statului este să Ie puie neîntârziat aptitudinile la lucru şi Ia construirea acelei culturi, care nu mai e o vorbă goală, rezervată valorilor româneşti, evident netăgăduite. Pictura trebuie scoasă din laboratorul atelierului, unde dă, în mic şi în meschin, proba neostenită a meritului ei. Pictura pe şasiu e o frumuseţe comprimată în tub, o artă secretă în ambalaj, din care trage folos rarul amator cumpărător. Toată lumea trebuie să se folosească de ea pretutindeni. începînd cu şcoala ţ primară, sărăcăcios decorată cu planşele murale ' comerciale, de geografie, ştiinţe naturale şi vagi litografii istorice, plasate prin intermediar. Dacă sporturile, cinematograful, aviaţia şi auto* mobilismul au schimbat felul de trai al oamenilor, porniţi în zigzaguri să guste primejdia permanentă, nu*i mai puţin adevărat că o parte din existenţă se petrece întno casă, într*o bibliotecă, întno cameră de lucru, şi că prilejurile de a face pe om să se bucure şi să gîndească sînt încă numeroase, pentru rafinarea bunului*gust şi pentru legăturile sufletului cu un trecut şi cu o stare de sensibilitate. Poate că marele public, cum se numeşte acest simpatic şi frumos animal, aşteaptă şi în această direcţie un îndemn de mai departe, ca să asimileze 0 certitudine, pe care, lăsat singur, se simte prea puţin în stare să o bănuiască. 1 9 j 8 27f ClTE PUŢIN DIN CÎTE CEVA Afişul picturii c ţinut de cîteva nume, din care trei, prea cunoscute colecţiilor particulare, mau prea multă trebuinţă de dărisde*seamâ speciale şi de acele rostiri vane, care constată progres, abateri sau infailibilitate. în ordinea vechimii: domnii Tonitza, Şirato şi doamna Demetriadef Bălăcescu. Primii doi au fost pînă deunăzi. . . mai mulţi, grupaţi mai repede prin ţinută decît prin sensibi. litate, dar actualîzînd anual miracolul stăruintîi şî dînd primăverii evenimentul ei repetat. Difei rentele, chiar de calitate, pot să fie mari între cîţiva colaboratori ai uneia şi aceleiaş expoziţii, dar practica meseriei neîntreruptă dă tuturora, într^adevăr, o măsură, un instinct al propriilor puteri, o conştiinţă a ceea ce se poate realiza în hotarele acurateţii, aproape egală cu elementele unui stil. Timpurile s*au manifestat todeauna în generaţii, ultimele adăogînd la impetuozităţi naturale de năvălire un argument de fiziologie, binevenit să ţie loc de valoare, dacă lipseşte, cu prezenţa mărturisită a unui hormon. Acum douăzeci şi cinci de ani, maturităţile de azi tăgăduiau cu vehemenţă maturităţile de atunci, între care, tiptil, s*au intercalat. Braţul întins aparent pînă în cer, nu depăşea lungimea lui anatomică, de la umăr Ia falange, şi ochii, iluzionaţi că întrec de o şchioapa piscurile din depărtare, se găseau, în realitate, cu 274 cîteva etaje mai jos. Cunoscînd înconjurul sferei, îţi alegi cu vremea din circumferinţă un punct, fericit dacă hai putut exploata în adîncime parţial, într-o viaţă. Conflictul dintre năzuinţă şi putinţă, cînd năzuinţa o depăşeşte, încetează la răspîntia sama* i'itencii, unde, ostenit de înnălţimi goale şi de umblet în deşert, drumeţul cere o apa răcoritoare şi soarbe cu sete dintrso ciutură cu marginea amara. El nu venea dintre munţi, cum crezuse, şi nu cobora din zarea mare: s*a tîrît cum a putut, legănat în cîrji, pe şesul vast şi străbătut de oameni şi cirezi. Osteneala de altitudini este uzură de cîmpie turtită. Ced de făcut? — căci e vorba de o tragedie. Ah! foarte puţin: întoarcerea Ia dimen* siune, prin micşorare de cîteva ori. Poetul Tristan Corbiere a fost excesiv de inimos: dîndusşî seama că nud de făcut decît ceea ce poţi, ssa sinucis. Mai e ceva adevărat. Actor juvenil, artistul parcurge în ipoteză o mie de personaje, fugind numai de personajul lui, pe care îl găseşte tocmai la urmă, întrmn moment inutil şi tardiv, Don Juan îndrăgostit de toate femeile şi ajungînd să descopere, în cea mai dorită dintre toate, nevasta din tinereţe, părăsită în noaptea nunţii şi îmbătru nită de singurătate. Tristă bufonerie de juventute regăsită la netimp! Dacă te uiţi la un tablou, realizat azi de un meşter încă de acum treizeci de ani, cunoştinţa de sine se vădeşte numaidecît. Evoluţia defamdăratele arată o stăpînire a mijloacelor, dacă se poate spune, tehnice, mai strînsă. Căutînd un nou alfabet, dacă nu şi o limbă nouă, un esperanto, un ido artificial, novatorul fără determinare nativă a dat în cele din urmă de vechiul abecedar, ca de o noutate, .şi caligrafia lui, fără să iasă din lmiatura clasică, totuş a cîştigat: *7J ovalul lui O e mai corect. înnainte însă de a fi devenit omega. Bagajul e mai scuturat. Praful a pierit, răspîndit la bătaia cu biciuşca pe frînghie, în vînt, dar geamantanul e acela cu care ai pornit la drum, cu care ai venit, hăinuţele din el sînt neschimbate, şi scufiţele. Dacă tesai îngrăşat le descoşi, dacă slăbeşti le faci un cerc ori un volan. E de necrezut cît poate omul să râmîie de invariabil, paralel cu variabilitatea substanţei lui celei mai falsificate: intelectul. Cronica plastică fiind un simplu pretext de consideraţii dincolo sau dincoace de subiect, citif torii vor fi mai generalizatori şi mai puţin preten* ţioşi decît autorii care dau prilejuri Ia o ieşire agreabilă din cuprinsul unui cadru de lemn sau de hîrtie. Domnii N. Tonitza, înzestrat cu un ochi al pensulei portocaliu, şi Francisc Şirato, sumbru, sînt nişte mari zugravi ai luminilor sau întunecimii, dar şi nişte scriitori, primul elastic, răzvrătit şi meridional şi cel de al doilea din septentrion. Domnul Tonitza a semnat între două pînze, în care copiii au o căutătură neştiută pînă Ia culoarea pensulei domniei sale, pagini de sarcasm, neizbutite de scriitori calificaţi, iar domnul Şirato, un analist critic, indus, ni se pare, sătşi scrie întîiul articol de negaţie artistică, de către noi, ar putea să ilusf treze, cu o unică şi nedezminţită competinţă, o catedră de academie. Se pare însă că amîndoi au renunţat la peniţă, şi poate că nu e tocmai rău ca un pictor să*şi concentreze puterile întrfo singură lespede ce trebuie răsturnată anticipat de pe mormîntul lui. ita călimării, aproape universală, nu ha lăsat nici mîna doamnei Demetriade* Bălăcescu, lin linişi tită la şevalet, solicitată să se mînjească, pe lîngă icromia vopselei, cu vulgara cerneală de tipar. Toată lumea cu o fărîmă de gust ştie că artista s>a demonstrat în două chipuri, unul descriptiv, al ochiului, şi altul intelectualizant, al voinţei de depăşire. Dar toată lumea ştie că figurile primului chip, de sinceritate negîndită, au o savoare de candidă inocenţă, cu neputinţă de trecut peste marginea liniei fără să*şi piardă sprintena vervă. In expoziţia precedentă, artista sta animat de o preocupare religioasă cărturărească, în lucrările expuse, voită. Nu a fost o conversiune. Posibilităţile nu contraveneau la o stare sufletească de pe drum, care ar fi dus la un Damasc; a fost mai puţin. Se întîmplă că o ţarcă neaşteptată intră în pomul încărcat cu fructe şi se pune să mănînce vîşinile toate. Noi, la ţară, prindem repede de veste şi alungăm pasărea pestriţă, cu chiote şi bulgări de pămînt. Trebuie să precizăm că expoziţiile deschise acum la Dalles, atît a doamnei Demetriade cît şi a domnilor Tonitza, Şirato şi a unui grup nou de artişti ieşeni, pe care îi vom pomeni pe nume întrmn manuscris viitor, încă nu lc*am vizitat, întrsadins, înnainte de cîteva rînduri creionate pe nevăzute, întîrziind plăcerea de a le aplauda, dacă nu ne vor atîrna mîinile, grele, postscriptum. re personalitatea suavă din desenul şi pictura cu apă, a doamnei Demetriade, avem suvenirca cîtorva lucrări, a cărora continuitate nu trebuie întreruptă nicidecum. Trebuie să menţionăm şi apariţia numărului 4 al revistei domnului Ion Sava, Caricatura, o expoziţie ambulantă de plastică imprimată. Singura icaţie românească de gen nm fac bucureştenii, şi ne vine, ca mai toate începuturile, de la Iaşi. Ideea todeauna princeps, dă un desen suculent, gras şi adîncit, a căruia frumuseţe crudă şi cinstită nu aparţine, fireşte, unei reţete de cofetărie mon* Isp pol Desp publ 276 '77 denă şi de cosmetic. Asprimea revistei displace şi dactilografei şi junelui amorez, şi senzaţia că sînt ciupiţi în cap de un pieptene purtat ca o greblă, gîdilă puţin pe bunii oameni în puşculiţa cărora sună un ban de cinci moral, convenţional. Două excelente portrete: domnii Ionel Teodoreanu şi Mihai Codreahu de domnul Ion Sava. Ba trei excelente portrete: unul pe copertă. . . Cînd preţul Caricaturii e numai de zece lei, trebuie sa fii ofensat că revista nu se găseşte, ca un excepţional document de artă, în toate rafturile cu cărţi ale miilor de cititori. Acum, dacă c permis ■— şi de ce mar fii* — în raionul plastic să figureze şi păpuşile, create din materiale mai puţin incoruptibile decît bronzul dar mai suple, ca mătasea şi catifeaua, să cifrăm elogios încercarea ce se face de cîteva zile, Ia librăria «Socec », cu primul teatru stilizat, de marionete. Iniţiatorii nu aparţin, cum ar fi trebuit încă demult, de cînd li s*a propus şi de către semnatar, cercurilor teatrale. Nu. Ei vin cu totul dintrsaltă parte. Proiectul şi realizarea sînt ale domnişoarei Renee Şaraga, o păpuşăreasă vioaie, specializată în jocul fantoşelor, la Paris. Vechiul nostru Vasilache, frate cu vechiul Petit Guignol lionez, evoluat în basm, în hazuri şi dansuri, susceptibil de a inspira o literatură nouă, scrisa pentru el. Sute de copii, pasionaţi de Teatrul de Păpuşi, al domnişoarei Şaraga, în colaborare cu alte trei domnişoare, dîrdîie frămîntaţi pe scaune şi nerăb* datori: sute de fizionomii minuscule uimite, de ale pictorului Tonitza. i 93 8 2JS ÎNTRE CEAI ŞI FRICŢIUNE Inesteticele guturaie împiedicînd cronicarul să facă vizita făgăduită unor artişti care binevoiesc să primească domneşte, cu tot ce au ei mat de seamă acasă, şi pe mocofanul cu nasul în batistă — dar peticul de proză duminicală trebuind orişicum improvizat, manuscrisul se urzeşte şi azi din ceea ce cade mai repede Ia îndemînă. Iată deasupra ferestrei streaşină casei din gradină. O vrabie îşi încearcă şi ea articolul ei, un cuib de glomotoace din paie, un fir de zdreanţă gros şi fulgi. Făptura ei insignifiantă în mitologia sezoane' lor, care aduc pentru varietatea spectacolelor altfel de atracţii şi un mobilier considerabil, cortinele frunzelor, perdelele succesive ale zărilor, norii, azurul, diafanele aşternuturi de lumină, e refuzată de pictură şi cedată albumului de ştiinţe naturale. Orice pensulă e mai mare decît vrabia. Ea se scrie numai cu condeiul subţire, ca o literă suedeză, cu două puncte înlăuntru: trema ochilor vioaie. Dacă peniţa mai poate scoate din prezenţa între creştete de piscuri şi ocean a unui minuscul cap de catifea cu ciocul neastîmpărat, cîte un efect al amănuntului, e tot ce rămîne înregistrat în copie frumoasă şi singura pomenire. Cel puţin proastă ca şi şoimul, impermeabilă la artă şi cultură, nu pot încăpea în sufletul ei de un cenţi* miligram acele energii de trufie care ridică pe om fa un potenţial de gorilă şi*i dau impetuozităţi Ie preistorice aţîţatc la marile cornute. *79 Absenţa et din pictura în ulei, din marmură si bronz, ar putea*o face vătămătoare pentru artist, căci un singur scatiu, în care sau mai povestit, ni se parc, asemănările bibilicei cu broasca ţestoasă: nu e o faptă rea să te plagiezi pe sineţi. Dar tricoul ei cu o zală cenuşie şi cu alta neagră, cornul ei, cu care nu împunge, inutil adus de»a.ndărătelea, ca la rinocer şi — Doamt ne! — strigătul ei, de pocăinţă şi acuzare, sau de mîhnire, tîlcuit de săteanul tîlmăcitor, cu vorbele «păcat! păcat!», tare mi>e frică să nu vrea să afirme, pe şleau şi cu sinceritate, o scîrbă exasperată. Inventariul pasărilor permise în pictură, afară de prepeliţe, prezintate cîte trei părechi legate de o traistă, lîngă un iepure împuşcat şi o armă, începe, de la raţă. Preferinţă de naturămioartă 280 egală cu felia roşie a pepenelui verde cu sîmburii negri. De la vrabie la vînat, sumedenie de zbură* toare sînt radical eliminate din tablou. Europeanul fdeacă de la om şi ajunge la el, în toate încondeierile ui orgolioase, fotograf din instinct şi profesînd re om opiniile exagerate ale continentalului instruit. Schiţat de Dumnezeu cu intenţii de a crea un moştenitor şi simţindu*se din pricina acestei situaţii avantajat, şi de o fire cu Tatăl, care s*ar fi ostenit să se gtndească exclusiv Ia scheletul lui vertical, artistul e măgulit să exploateze un singur fel de carne, susceptibilă săd conserve istoriografiat. Odată ales să poarte suflet, răspunderi, sarcini, titluri şi determinări, omul a fost complicat, pus să joace, să se ramifice şi să rămîie intercalat în schemă. Nobleţea literară şi artistică aparţine exclusiv acestei făpturi, despre care vin mare inginer spunea deunăzi că unde e om şi murdărie este. Multă murdărie şi intelectuală, multă murdărie verbală; psihologie, analiză, volum. Arta japoneză face vrabia mai mare decît omul, redus Ia piţigoi; un rol mai adevărat. în gravura ei colibriul e personalitatea peizajului generalizat şi antidescriptiv, şi peizajul nu trăieşte pentru el, ca în tablourile noastre, construite logic şi armot nizat, ci pentru o singură frunză. Constrîns la detaliu, universul omului galben are faţă de căutătura în lăţime a celui alb, dat o mie de ani la şcoala convenţiei, tovărăşia ochiului oblic, mai adînc. E de ajuns sad examinezi în topografie, ca săd vezi pe european falsificat. Cu toate că fuge cu trenul şi automobilul drept, harta drumurilor lui nu descrie linia vie, ci întortocheată abstract. Drumeţul se găseşte permanent întrmn punct, dar e considerat că parcurge mii de kilometri întregi în fiecare secundă. 2S1 desp Pentru mcdve de analogie, iconografia greacă e mai adevărată decît pictura carnaţiilor satisfăcute. Versul ţăranului e mai bun decît al poetului savant — autor al unei prăjituri care se cheamă sonet — desenul grotelor şi al copiilor e mai substanţial. Europeanul nu poate scăpa de obsesia operii şi a capodoperii, nici în arta lui, desigur, nici în critică, şi toate aceste beteşuguri de per* sonalitate îl duc Ia uniform, la criterii, la puncte de vedere, la considerente, Ia perspectivă, la pro* porţie. Ia sistemul metric admis, la sistem. Poate fi ceva mai gol pe dinlăuntru? Instrumentului cu burduf de mînă al harmonicei i*a trebuit o viaţă ca să fie primit între sculele muzicale permise, şi fermecătorul saxofon, sinteză de orchestră şi voce, a trebuit să fie scos dintr*un muzeu de obiecte desuete, ca să se facă auzit cu emoţiile unice pt-care le stîrneşte. Cu cîtă simplicitate cîntă Orientul, din Arabia pînă în Pacific! O floare de păpădie, un fluture de aur, o stea, o trestie. . . Anorganic, dezorganic: lucrurile nu stau înnădite cu încheieturi de oase — rimă, strofa, poantă, — ce deriziune! — nimic! H?rul mizer al repeţirii e inexistent. Pagini, capi* tolc, volume în serie — nici vorbă. Cînd întîlneştf tendinţa de a detaşa lucrul din ambianţa lui silită şi de a*l prezintă de sine stătător, cu viaţa lui neatîrnată, critica, hrănită la criterii, se cam împleticeşte, dar perseverează. Ea are posibilităţi să*şi facă numaidecît un echilibru. Am auzit clasificarea sumară dc contabilitate simplă a cazuri* lor care, reducînd un parc la o petală, reconstituie codrul cu un fir de iarbă. Rezultatele erau calificate «miniaturi». Ceva mai puţin decît ceva şi care*i altceva. . . 1938 FRANCISC ŞIRATO La orele apropiate întoarcerii plugului din cîmp, nu trebuie văzută, după regulă, o expoziţie de pictură. întunericul care descompune lucrurile şi reduce zilnic civilizaţia la noaptea buruienilor dintru început, se strecoară în culoare şi o întris* tează, desface buchetele aşezate de mîna pictorului dinaintea pensulei sale, veştejeşte în petale toată lumina. Iar la zarea electrică, cernută ca o ceaţă pulveri* zată din tapiseria plafonului, o îngăimare dulce de amurg înfăşoară rostirile paletei, exprimate ca şoapte, din cadru în cadru, de*a lungul păreţilor îmbrăcaţi în ştofa unei reverii delicate. în dreapta e de faţă ultimul Tonitza, şi toată stînga e luată de Francisc Şirato: asociaţii şi*au împărţit o sală Dalles, intimă ca un salon şi discretă aproape ca un budoar, exact pe din două. Simetrica alternanţă respectă şi panoul din fund, unde o cărare convem ţională desparte două lumi dintr*o singură lume, şi două personalităţi, categoric independente în fîhnăcirea uneia şi aceleiaş permanenţe. Natura, ceea ce se cheamă natură, pornind din geamul atelierului pînă în Răsărit şi Asfinţit, e aproape absentă. Călătoria descriptivă, proza ne* sfîrşită şi monotonă care dă în literatură cartea cu cotorul gros al romanului şi în pictură peizajul, climatele, vegetaţia şi expresia terenului, sînt aban* donate. Ambii artişti, de altfel todeauna sintetici, preferă cîmpiei, străbătută cu automobilul sau 28 i carul cu boi, cristalele rezumative. Un spate de femeie, dezvelit pînă la şolduri, e un cristal. O ramură plăpîndă, cu o existenţă de o zi şi o noapte, e un cristal. întrmn efort cumplit, nezărit în simplicitatea perfecţiunii, ţarina a izbutit să dea un rod nou, care nu seamănă cu noroiul: natură intelectualizată. Predilecţia lui Ştefan Luchian pentru floarea luată din cuibul ei şi strămutată în oala de pămînt de pe masă, se explică prin neputinţa bolnavului de a se da jos din patul în care a murit înlănţuit. Dar degetul era încă sănătos şi pipăitul elastic, atunci cînd marele zugrav, renunţînd la subiecte şi compoziţii renumite, a trecut, stăpîn pe desenul în mişcare şi pe scule, documentat şi experimental, la seria compromisă de pictura domnişoarelor, a ghivecelor din grădină. £1 pribegise mult pe toate zigzagurile povestirii aspectelor amuzante, înnainte de a se hotărî să înnalţe răsadul pînă la preocupare. Florile se găseau uscate: cine se mai uitase adînc în interiorul lor? Luchian le*a reabilitat, şi dea relevat în scris personalitatea de gînditor, a provocat o acreală superlativă la pictorii cu numele închegat şi la criticii plastici de monopol, dar şi o indicibilă bucurie la cititorii pregătiţi de o informaţie sub< stanţială. Noul critic de artă, manifestat subit şi neclasifîcat, a masacrat întno singură zi, fără intenţie şi cruzime, tot ce se produsese despotic şi acaparator la tribunalele aprecierilor artistice. Frecventarea expoziţiilor cu noţiunile învăţate în foileton, născuse spiritul de samsarlîc al ideii şî de filosofie mică. Sînt de amintit epocile în care autorităţile defineau stupiditatea în ulei şi pastel cu formula « maia c'est splendide ! ». Defunctul Ion Kalinderu era proprietarul unui muzeu cu intercalări în tencuiala exterioară caricaturale, de fragmente grece şi latine, căzute din tîrnăcop. Joia, ilustrul bărbat apărea la Şosea călare pe iapă, cu şapcă şi lavalieră albastră, punctată, şi cu cravaşa de gene* ral, iar în zilele de vernisaj, în atitudine analitică posomorită, la « Salon ». Era, ca şi azi, un « Salon Oficial », cu invitaţii, rezervat însă exclusiv unui catalog compus, cu mari slăbiciuni pentru nulită» ţile consacrate. Kalinderu putea să*şi afirme imper» turbabil verdictul competinţei în prezenţa unui nud în bronz, examinat îndelungată vreme de jurîmprejur, declarînd că «Lucrarea are relief» sau «Mult relief». Aprobarea nu se lăsa dorită. O lume aleasă sorbea sentinţele acestui « coneseor » şi le trecea, filtrate, mai departe. Un tablou «avea culoare», un peizaj «per» spectivă », trandafirul, de bine ce era făcut, « mi* roşea», iar portretul era «parcă vorbeşte». Ma< rinele lui Voinescu covîrşeau admiraţia contimpo* rănilor cu dare de mînă, exportul griului era înfloritor, bugetul cu excedent, şi familiile « bine » nu mai puteau de bine. Ieşirea din galeria lui de sobol mut, întno epocă, deşi evoluată, a domnului Şirato, a găsit în viaţă şi în plin pronaos pe urmaşii făcătorilor de opinie nediscutaţi. Decapitarea a fost instantanee, nici sinuciderile mau întîrziat, şi cel mai mîhnit din toţi martorii fenomenului a fost executorul, cel mai blajin om cu putinţă. Dar cum pînă la el se fabrica mai ales limonada 284 2 8; şi cum nefericiţii artişti şi mai ales admiratorii cereau zahăr şi în oţet, dulceaţa unanimă îi dăduse sfîrşeală. în lipsă de grotă şi izvoare, municipali* tatea, care încă nu ajunsese la apele trandafirii* violete şi actuale, construise două prăpăstii de beton şi dase drumul în stîncile rîpoase şuvoiului unei cataracte de robinet. Alături, un trunchi milenar de stejar sta făcut de un zidar, era cu prăvălie şi avea oblon. Lucrurile se petreceau exact în capetele oamenilor ca în Cişmigiu. Din acestea au mai rămas — specia nu piere lesne — cîteva, dacă trebuie să ne raportăm măcar la nişte « valuri artificiale », confecţionate pe proprietăţile devenite o Veneţie, ale unui aprig iniţiator de cultură, şi la ultimele zvîrcoliri împotriva victoriilor sinceri* taţii. Prefacerea lucrului firesc într*un surogat admis digest si ştirbirea celui adevărat şi real de o neîntre* ruptă minciună, surîs fals în suferinţă, făţărnicirea vieţii, sînt metodele acelei pornografii care îşi mută numele de colo pînă colo, ca să salveze atentatul la pudorîle sufletului cinstite. în pictură, Francisc Şirato a găsit desfrîul în plină vigoare, şi dacă nu ha stîrnit, ha destituit. Boem tăcut şi interiorizat, el a trăit zece ani între pictori şi literaţi, necunoscut, ascunzîndu*şi cu mare grijă şi onestitate muncita ascetică. personalitate. La patruzeci de ani, dacă nu ne înşelăm, el nusşi făcuse încă un loc, şi penibila nevoie de a trăi servind îl ţinea întrso obscuritate agreabilă pentru camarazii lui, evident, iubiţi. Nu vom face o indiscreţie supărătoare nici pentru artist nici pentru prietenul lui cel mai cald, distingînd alături de candida şi dureroasa delicateţe a pictorului Şirato, tovărăşia efectivă a domnului Tzigara*Samurcaş, unul din puţinii oameni de prima linie, care, după ce i*ai pus la socoteală pe cei mai mulţi, rămîne şi ştie să rămîie pînă Ia capăt un domn. în ziua ieşirii condeiului din călimară şi a prime* lor tablouri din chilia lui, întno singură zi, întrmn ceas, Francisc Şirato a fost primit, şi cu entuziasm, dar şi cu mare temere, fireşte, între maeştri. Mîna lui e tot atît de bună şi de bine făcătoare ca şî acum zece ani de cînd nu i*am mai strînsio, cugetul lui tot atît de drept, bărbăţia virginală. Mi*a făcut o mărturisire, ochi în ochi cu florile lui: — Erau atîtea lucruri în lumină şi viaţă şi nu le ştiam. . . Acum mă bucur de ele. . . 1938 286 ACCESORII Afişe, publicitate de notiţe, invitaţii personale vestesc aproape zilnic alte şi alte expoziţii. Sălile sînt închiriate cu luni de zile înnainte, şi unele instituţii recoltează mai multe beneficii, măcar materiale, din întreţinerea hoteleriei de artă, decît folos cultural şi glorie, cuvenite unor iniţiative pe tărîmuri mai neumblate. Sărac lipit, desinatorul, pictorul sau sculptorul, plăteşte, şi plăteşte înnainte; ceea ce face antrepriza locaţiunii de două ori avantajoasă şi sugerează necesitatea, pentru casele de raport destinate sfiioaselor contacte ale pensulei cu pînza, de a se mai construi alături şi cu etaj. Sălile înfiinţate cu scop lucrativ de către proprie* tarii în căutare de plasament, sînt în dreptul lor sa tarifeze la maximum libertatea publicării opere* lor de artă întrmn imobil însărcinat să producă după investiţie şi deviz. Dar cele mai multe saloane nu aparţin proprietarilor particulari şi societăţilor comerciale. Comerţul en gros şi en detail al camere* lor nemobilate şi cu patru păreţi goi, cum au ieşit din mistrie, de închiriat pentru tablouri, se exercitează subt firme imateriale. Ateneul Român are o sumedenie de săli. pe toate laturile Iui de acces, şi Academia Română stăpîneşte, din agonii seala unui om de bine, Dalles, grec sau evreu, nu se poate bine preciza, dar cinstitor al vieţii intelectuale româneşti, căreia ţinuse sad aducă un dar şi să*i lase moştenire o mare avere, hotărîtă 18S sporirii mişcărilor acestei vieţi intelectuale, un sistem de săli în Bulevardul Brătianu. De unde rezultă că artiştii, neocrotiţi de niciun privilegiu, sînt consideraţi de aşezămintele sufle* teşti ca nişte negustori dc mărfuri comune, inte* resanţi exclusiv din punctul de vedere al achitării şi al chitanţei, un document care face menţiune de legăturile instanţelor superioare ale sensibilităţii naţionale cu artele. Contra unei bancnote de o mie de Iei pe zi, orice artist poate rîvni să aibă un semn de preţuire în forma unei recipîse cu două iscălituri, număr şi ştampila. Nici Papa nu era mai gratuit în epoca indulgenţelor, vîndute, e adevărat, după o justă tocmeală şi uneori, după loc şi împrejurare, cu scăzămînt. Publicul şi*ar închipui că un zugrav care poate plăti o mie de Iei pe zi, timp de douăzeci de zile, unui proprietar atît de riguros, e departe de a putea deveni obiect şi termen de comparaţie. Realităţile: îndeobşte, întno cameră careu ser* veste de atelier, dormitor şi sală de mîncare — patul Ia sud, şevaletul la nord, sufrageria pe un colţ de masă, între vopsele — pictorul îşi fabrică şi adună cele treizeci de pînze, prezente la expo* ziţia anuală. La schitul Durau, unde a fost văzut lucrînd gratuit, cu şapte din elevii Iui, zugrăvirea bisericii călugăreşti, domnul Tonitza îşi fabrica vopselile singur, slujindmse de o materieprimă originală, furnizată de către monahi: ceara de stup. Vopseaua se punea, pe zidul rece, fierbinte, şi îngheţa în culoarea ei. Toată biserica Durăului e zugrăvită de albine. In atelier, pictorul îşi aduce vopseaua cumpă* rată. Vîndută în tuburi, ca lanolina şi ca pasta de dinţi, şi scumpă, culoarea fină, debitată în ambalaje mici, aproape farmaceutice, se isprâ* veste din cîteva pensulări. Materialul frumuseţilor admirate în expoziţii are un nesuferit miros de 2 Sg ulei, şi artistul doarme, lucrează şi îşi gustă meze* Iurile întrto atmosfera împuţită vreo zece ani, în cazul unui succes modificator al liniei destinului, şi toată viaţa, dacă amatorul şi cumpărătorul se feresc să i*o corecteze. Numărul pictorilor care şi»ar fi putut înjgheba ceea ce se cheamă un interior, şi mai puţin, al pictorilor proprietari ai unui cămin personal, e redus, mult mai redus decît al micilor funcţionari cu economii strînse, în treizeci de ani, din lefuri insignifiante. La sorocul expoziţiei, cincizeci de pînze au nevoie de cincizeci de rame: o cheltuială mare, ce trebuie făcută dintrodată. Dar ramagiul e mai artist şi mai cultural decît conclavul cărturarilor care decid chiria sălii: aşteaptă. La închiderea expoziţiei se lichidează ramele vîndute. Celelalte sînt primite goale înnapoi. Şi dacă e om de gust, lucru mai des în meseria lui decît în profesiunile de mare intelectualitate, încadratorul îşi alege drept preţ un tablou. în vremea cînd, pe o pictură de Ştefan Luchian, un bun cunoscător expert nu da două cepe degerate, un meşteşugar de rame putea să mizeze costul lemnului, al ipsosului şi bronzării, şi cîştigurile de mai tîrziu au putut să recompen* seze încrederea acordată cuielor de bătut în cap patru stinghii şi cleiului de lipit. Frecvenţa comenzilor şi mai ales a lipsei de vînzare a contribuit la standardizarea ramelor de tablouri, orientată după formatele de şasiu. Un tablou se zugrăveşte în dimensiuni stabilite, tot aşa cum se scrie un articol de ziar, pe o jumătate, pe un sfert de coloană, pe o coloană şi jumătate: nici geniul cît de adevărat, dacă o fi, nu se mai poate sustrage centimetrului şi kilogramului, acelei industrializări care croieşte ideea ca o jiletcă, subiectul ca o cravată şi care bagă foarfecă în ideal şi, desigur, în convingeri şi principii, ca întraş vroi să supăr nicio împăcare sufletească. Mă gîndesc la altceva, la tinereţea care îmbătrî» neşte. Acum vreo patruzeci şi cinci de ani, actuala burghezie a Societăţii era o generaţie revoluţionară, de tineri oacheşi, cu păr şi năbădăioşi. Am apucat-o născîndujse, Societatea, împotriva «Salonului Oficial», de care s*a apropiat pe nesimţite şi cu care s>a căsătorit. Azi, le tremură şi unuia şi celeilalte genunchii, şi, la braţ, sug împreună, trecîndu*şide cu limba, bomboane de gumă, care nu vatămă gingia. Asaltul fusese impetuos şi aproape eroic. Vitejii au ajuns pensionari şi profesori în maga> ziile de clasă ale Şcolii de beloarte. Ucenicii şt ienicerii cu iatagan au luat catedrele şi direcţia generaţiei expropriate. Nu aveau, niciunui, niciun fel de talent, poate că nici nu aveau de gînd; dar erau idealişti, frămîntaţi, violenţi şi nu le plăcea nimic. «Tătărescu, Aman, Grigorescu, Mirea, Gabriel Popescu — rable. Să ne vedeţi pe noi, descălicătoriil. . . » Totul trebuia să înceapă de»abia de la ei. Cînd au să se afirme, bănuiau spectatorii, ăştia înspăimîntâ pictura şi anulează cu o bidinea tot ce s*a făcut pînă Ia viitoarele lor creaţii geniale. Rezultatul, anemic, inexpresiv şi spălăcit, s*a văzut: e de faţă. S>a agitat o tinerime şi asmbătrînit sterilă. Altă tinerime: «Clubul Tinerimii». în lipsă de ţeluri mai semnificative, foştii băieţi cu mustăcioară, ai acestui cerc, au întemeiat un joc de cărţi. . . Mă uitam odată, dintr.o cameră de peste drum, în obscuritatea sălilor cu mese verzi, ale Clubului, unde cîţiva bătrîni împărţeau birlicii de vreo cincizeci de ani în şir, în toate zilele cîteva ore. îmi aduceam trecutul aminte, tinereţea de odinioară a pîrcilor de acum. între ei, zăream în umbră smochina palidă şi pleşuvă şi a unui literat, celebru pe vremea lui, cu trei nuvele şi jumătate de diletant, rămase în literatura de teroare a manualelor de şcoală. . . Bagă de seamă, tinere din zilele mele. i 943 î$4 CRUCEA LUI ŢEPEŞ E de neînţeles nepăsarea comună pentru ceea ce ne*a lăsat în păstrare trecutul, care justifica mult mai mult dreptul la viaţă al timpului, decît onorează opera noastră realizările Iui — şi e şi mai greu de înţeles indiferenţa Comisiei Monumentelor Istorice faţă de sacrele moşteniri. Starea în care au ajuns bijuteriile domneşti ale arhitecturii din Bucovina, face obiectul, din cînd în cînd, al cîte unui oftat. Cîte un călător întors dintre mînăstirile de acolo, relatează la doiitrei ani o dată, revoltat, unde mai plouă întno biserică şi cîtă tencuială zugrăvită s*a mai prăbuşit şi, din an în an. odoarele străbune se strică şi mai mult. Vă amintiţi ce spunea un francez, emoţionat dinaintea Dragomirnei: « Dacam aveaa luminat frumos cu cîteva chipuri de sfinţi, îngropatem var, cine ştie de cînd, poate că mai de curînd- Personal, n>am avut vreme sa mă duc să văd şi socotesc indicaţia prin corespondenţă exactă. Monumentele Istorice, cărora nu Ie scrie nimeni şi care ntau prea stăruit să se informeze direct, nar însărcina să o aducă crochiului cuvîntul ales, metafora şi comparaţia adecuată. Ntar fi bine realizat, aci, un gen de literatură vie, între poemă şi realitate, servită în cîteva rînduri aspre, elastice sau pulverulente pentru fiecare din sutele şi miile de modele ieşite înnaintea unui condei observator? Consistenţa Iui pare mai compactă şi mai adevărată. în structura oricărui lucru de pe natură, s*ar zice că se intercalează ceva din însăş materialitatea originalului interpretat transformată, ceea ce se obţine cu aproximaţii indirecte, confuze şi deslînate, în atelierul artistului ca pensula şi pana. Opera isprăvită, tablou sau carte, pe dinafară, nu are autenticitate şi pare în toate momentele ei inactuală. 1 94 * CREION Pensula şi paleta s;au ferit de priveliştile atît de caracteristice, ale tîrgului muncii din Bucu* reşti ca domnii bine îmbrăcaţi, de uneltele mur* dare, cu toate că nu prezintau mai puţin interes ca fostul Balcic. Despre Balcic, pictorii ne încredinţau că as* pectele Iui ar putea să dea tuturor generaţiilor de artişti viitoare, modele ideale de ajuns, luate de*a dreptul din natură şi strămutate intacte pe pînză, ca strugurii de pe vrej în farfurii; forme, lumină, culoare. Răspîntia, fîntîna, casa aurie, drumeacul care suie sau coboară, tătăroai* cele, statul jos â la turca, sau tras în mii de ediţii şi, în visul ca fitece bucureştean să aibă dacă nu şi un yacKt cu cazinou, ca un fost ministru, caretşi importa benedictina pe apă, cel puţin o vilă, amatorul maritim şi balnear se mulţumea şi cu peticul de vopsea, agăţat artistic în perete întno ramă de bronz . . . Subt influenţa picturii, pămîntul de clădit o vilă nouă se vindea ca tablourile, cu centimetrul pătrat şi pe acelaş preţ . . . Prin imitaţia literaturii, s«ar părea că şi pictura, cared în toate formele anecdotică, începe să refuze anecdote, în beneficiul stărilor de poezie, riscîn* du*şi obiectivul pentru o iluzie. O centură, a maeştrilor de impresii, încolăcită ca un şarpe după o scrumieră nu constituie o anecdotă: anecdotic ar fi trotuarul din faţa spiţa* lului Brîncovenesc, unde cîteva sute de zidari, dulgheri, tîmplari şi dogari, cu sculele lor, găleţi, mistrii, fierăstraie, cuţitoaie, aşteptau în zorii zilei cererea şi oferta. Anecdota pare să fie în pictură obiectul bine definit şi grupat burghezeşte, descripţia cu pen* sula a omului între mai mulţi, atitudinea şi, în definitiv, compoziţia. Tîrgul mîinilor de lucru a dispărut; trotuarul e gol. Meşterul lăcătuş dispăruse de mai de mult, păstrat parca întrfO singură gravură în culori, de acum vreo şaizeci de ani, în portul de atunci, din colecţia Iui Szathmary*tatal. Cîrpacîul şi*a lichidat şi el industria dintrmn ungher de stradă. Chivuţele cu bidinelele lungi, din piaţă, au rămas pe o pînză de Jean Steriadi. Florăresele reţineau din cînd în cînd spiritul de observaţie limitat al cîte unui confrate de*al lui Creuse, însă evaziv şi caricatural. Precupeţii olteni sînt pe ducă. Mai rămîn totuşi, pieţile colorate mai puternic ca toate Balcicurile din lume, cu pei* zajul de geramium, ale tomatelor, cu verdele ne* gru al pepenilor, cu violetul posomorit al movile* lor de prune şi, pe mătase, al pătlăgelelor vinete, pline şi lungi ca nişte retorte de parfumerie. A mai rămas geamgiul care ducem spinare, din Abrud pînăm Bucureşti şevaletul lui cu pătrate şi trapeze de sticlă. A mai rămas tocilarul. . . Au dispărut bragagiii, covrigarii, vînzătoarele de ciorbă de burtă în amfore dc lut, negustorii de salip, au dispărut sacagiii cu datina lor, de a împărţi apă de pomană pentru morţi . . . Pitorescul, care*i o snoavă a ochiului, variază astfel fără martori şi se pierde pe todeauna. 1 94 3 DRĂGUŢ ESC U De cînd am pierdut contactul cu pictura sînt vreo douăzeci şi cinci de ani. Pe vremuri, căutam sămii dau seama, cu litera tiparului, de calitatea în raport cu gustul personal, a expoziţiilor şi a lucrărilor expuse. Dacă asta se cheamă critică de artă, făceam critică de artă, însă cu mijloacele personale, ceea ce nu e chiar critică de arta, supusă unor convenţii de specialitate, unor mncte de vedere şi unui vocabu ar, care, dintrnin ucru concret, şi sugestiv direct, face o ipoteză şi un lucru abstract, şi dintrmn tablou coritro* versă şi cazuism. Ca să tragi o linie şi ca să simţi linia trasă, trebuie ceea ce se cheamă gust, forma cea mai răspîndită a talentului. Dumnezeu ştie ced, dar, ca şi noroi cui, gustul există şi trăieşte. Doamna îşi adaogă la toaletă un detaliu care i mancă. Costumul, ţesăturile, cîntecele si covoa* rele ei o dovedesc de sute de ani, în figuri, cuvinte şi culori: repetarea elogiului poate ajunge fasti* dioasă. în răstimpuri, artiştii paletei s?au înmulţit dincoace de linia Tonitza, Rcssu, Petraşcu, Iser, Şirato, Steriadi, Pallady etc; în douăzeci şi cinci de ani trei generaţii, şi expoziţiile au dat, înnat fară de doamna Lucia Bălăcescu şi de domnul Jiquidi, sumedenie de nume noi, identificate din întâmplare în colecţia cîte unui amator cu i1' gustul moderat şi reţinute de urechea distrată în cîteva săli. Ochiul păstrează viziunea, agăţată de el, în treacăt, a doamnei Magdalena Radu* lescu, dintrio singură bucată obsedantă, zărită întno împrejurare, şi pe care şi*a făgăduit să o urmărească. O vizită, propriufzisă, mai lungă, i»am făcut*o, în sfîrşit, între lucrările lui, tînărului Drăguţescu, pe care ham văzut plecînd acum cinci ani în Italia, de unde s^a întors deunăzi cu vreo trei sute de imagini distribuite pe panourile sălii din Ateneu. Trebuie să spui cărnii lipsesc aptitudinile de discernămînt în uleiurile lui şi că, dacă întrodevăr ele conţin mai mult decît pot intuiţiile să priceapă, substanţa cere să fie înţeleasă tehnic, fără multe coincidenţe demonstrate cu liberul gust, în numele căruia vizitatorul, întoarce, una cîte una, foile groase din mapele tînărului artist. Critica estetică poate să gîndească pentru artist, să deducă, să amplifice şi să împăreebieze: artis* tul are altă datorie: să facă ce vede, cum vede el şi cum îl ajută mîna. De pildă, mani sezisat nici frumuseţea, nici simbolica unui cîmp de şevalete, între tablourile în ulei: e un joc de inteligenţă care ar trebui explicat, şi o lucrare susceptibilă de lămuriri, nu mai e operă de artă, ci de intelect. Drăguţescu e el, şi în întregime el însuş, în desenul lui, de la care, la uleiuri, e o distanţă. Cel mai bun ulei mi s»a părut a fi, înnafară de cei doi călugări grăbiţi să ajungă Ia orizont, pianistul bătrîn care bate claviatura cu palmele deschise, atît de adevărat, încît se aude bolborosi* rea coardelor violentate. în această frumoasă bu* cată se mărturiseşte desenul nervos din imaginile cu cerneală, mai mult decît pensula care a lovit motivul cu o culoare. Dintrto vorbă scăpată, am priceput că artistul e mai satisfăcut în reali» zările sale de rezultatele în ulei; nu e nici singurul nîci primul pictor care cade în eroarea preferin* ţelor mentale, Desenul lui Drăguţescu, rapid şi în răspăr, concentrează o continuă pasiune şi răzvrătire, abruptă şi explozivă. Fiecare desen e operă de» plină, întrucît exprimă sufletid exact al atitudinii, E în albumul descriptiv al morţii treptate în spital, a unui poet, desenul dintr»o singură linie, al văduvei tinere, plîngînd frîntă pe patul din care i»a fost logodnicul luat şi dus în mormînt. Acest desen plăteşte o expoziţie şi o carieră. îmi place stilul jerpelit şi de zdreanţă, în care lucrează Drăguţescu, şi pe care haş dori, ca o sintetică expresie de arta, şi în literatură. Emoţiile sînt considerabile, şi atingerea gingaşă a sensibi» lităţii cu firul rupt şi funinginos al peniţei, o face să vibreze toată, pînă în nu ştiu ce apogeu. Sculele lui Drăguţescu calcă toate regulile şi Ie răstoarnă cu o agerime sălbatecă şi felină, elastică şi fluidă. i 94 3 J*2 FRANCISC ŞIRATO Vorbind cu el despre nişte lucruri neobişnuite în conversaţiile mărunt? dintre artiştii cutoarei, dacă nc întîlneam la zece dimineaţa, vedeam fă* cîndu'Se orele trei după/amiază, fără să ştim, şi, amîndoi, eram deiabia la început. începutul era întodeauna altul sau niciunul, o descifrare în ceaţă, sau pe firmamentul, încărcat cu miliarde de lumini, aparent Ia fel şi deosebite, aparent vecine, dar depărtate în adîncimi. Am vorbit cu acest om tăcut şi profund despre sumedeniile de aspecte şi nuanţe ale unui punct, despre care nu se grăieşte şi nu se scrie şi care constituie studiul de expresie în doi, cel mai frumos, şi am fi stat unul în faţa altuia, ani de zile şi toată viaţa, fără să ne fie urît, călugări ai aceleias chilii, înteun timp cînd spectacolul unic de activitate era contemplarea. Ma pierdut nici azi preocuparea lui esenţială, să dea matematicilor o expresie nouă, corespunzînd unui grad de subtilitate inedit al poeziei raporturilor dintre cantităţi. Dispunînd şi de o avuţie materială însemnată, pusese de gînd să înfiinţeze, în cuprinsul organiza? ţiei Nobel, un premiu de matematici pentru rezub tatele pînă acum nestimulate. Era visul lui de nemulţumit. 1 se urîse să fie numai om bogat, influent şi puternic. Dc altfel, miliardele pe care le mînuia mau fost niciodată, mi s*ar părea poate, în speranţele lui un scop, ci mijlocul de exprimare pentru neîntrerupte noi iniţiative. Găsindud odată şi mai trist ca de obicei, misa făcut o mărturisire, aşteptată normal şi repede de la deziluzionaţii săraci, care, încercînd lupta cu o năzuinţă peste puterile lor de rezistenţă, sînt osîndiţi să cadă subt lovitura mută, masivă, a omogenei mediocrităţi: «De cîte ori unul din noi se ridică peste nivel, ai noştri se muncesc săd doboare. Aşa a fost în tot trecutul nostru. De ce mam ajuns la o continuitate şi închegare a elitelor noastre solidară?» Inginerul industriaş scăpa din vedere cazul dublu, al valorilor ţinute întîi pe loc, şi înnăbuşite cînd au refuzat o situaţie servilă. Gogu Constantinescu, creatorul sonicităţii, nu şi>a găsit spaţiul necesar în România, silit sătşi puie personalitatea în serviciul altei ţări decît a lui. Eminescu a trebuit să rîndaşească la un partid politic din mai multe, în gazetărie. Brâncuşi, în ţara lui, plină de somităţi fără merit, a spălat farfuriile clienţilor unui birt la Bucureşti. Luchian, pentru că zugrăvise casa unui domn ministru foarte bogat, primea drept salariu o pâreche de pantaloni purtaţi de excelenţă (pe care, nu e vorbă, }i8 iia aruncatiom cap) şi, paralitic, era arestat în pat, la cererea unui mare potentat politic, escroc calif ficat. George Enescu trebuie să cînte în orchestre conduse de chelnerii muzicii oficiale, ca un lăutar angajat din Obor. îmi aduc aminte de palmele pe care i le făgăduia, la Filarmonica, un administrat tor, om de afaceri, fost în armată cu gradul de colonel. Şi mai sînt. . . Mai e şi Tonitza. . . Mai sînt, mai sînt. . . Un şir întreg de vieţi, duse ca vai de lume, străine de timpul lor şi cu care st-glorifică, la cursuri, geniul românesc, sînt un mate* rial gata organizat pentru o carte de biografii, jrobabil inutilă, a educaţiei simţului naţional, trănit cu fraze şi demagogii. Capitolul e vast. în Dragomirna plouă. Mînăs* tirile cele mai caracteristice sînt degradate şi dispar. Dacă şi aşamumitul pitoresc al ţării ar încăpea pe manile unui comitet de urbanism, ca Bucureştii, ce s*ar alege din el? Comisiunea Monumentelor Istorice, care drept orice activi* tate figurează pe statele unui minister, ar avea tristul prilej să ceară, suspinînd, şedinţe mai dese şi tantieme sporite. Nu ştii, ignoranţa face că pietrele mormintelor domneşti slujesc de frccătoare de pingele, la uşile casei, în cîteva regiuni? Slovele chirilice, săpate în relief, par a fi un grătar comod şi o bună râzătoare a noroiului ciubotei. Parcă, mai repede, o secretă sete de profanare şi de distru* gere, excitantă pentru o anumită degenerare, se amestecă intim cu lipsa de respect faţă de om şi de opera lui. O simplă rîjniţă de mînă reprezintă o ingeniozitate şt o trudă, poate, de mai multe generaţii. Gorilul corectează însă pe creator, neputînd săd domine, într*o sută de circumstanţe. Uitaţhvă la desfacerea unei piuliţe din complexul delicat al unui motor: ciocanul şi dalta, în loc de cheie, devastează mecanismul. Aceeaş dezordine şi inaderenţa dau şi cîmpului artelor aspectul unui cimitir de buruieni înnalte, peste om, încurcate cu gunoi de umplutură. Plugarul cunoaşte cele patru praşile anuale la porumb, pe care intelectualul şi pictorul fără vocaţie le dispreţuiesc din superbie şî înfumurată prostie. Pictura se bucură de recolte de bălării îmbelşugate regula, nemodificată la om de sentif meritul sfiielii faţă de realizările şi de răbdarea sacră a marilor meşteri, fiind ca vegetaţia parazitară să fie mai puternică şi mai deasă decît rădăcina nobilă şi fructificarea. In artă, strangularea spi» cului de către pir, apare, în tabletele critice ale agronomiei de grad elementar, ca un triumf bine» venit al ciupercii şi ca nişte renovări, aruncate de artistul respectuos faţă de sine din atelier afară: maculatura meseriei. în pictura timpului prezent, ca şi în literatura lui, condeie, neputincioase să ducă o idee pînă la capăt şi să o incrusteze cuviincios într»o propo* zîţic deplină, şi creioane ignorante de alfabetul formelor primare, sînt anunţate de bîiguitorii literari ai artei ca nişte pregătitori de revoluţii: vechea mălură şi antica peronospora par herborizan* ţilor amatori nişte suave eflorescente. Pauza, în scris, punctată sau albă, dă în desen linia triplă şi quadruplă (ai de unde alege), mulată pe un obiect dibuit şi cîrpit cu pensula, şi, zbîrcită ca un ciorap molîu pe relieful precis, de pildă, al gambei, deghizează o lipsă fundamentală. Numai după trecerea examenului miilor de semne ale unui abecedar trăit, un artist se poate lăsa în toată voia naturii lui proprii şi a interpretărilor de sinteză, dacă ţine să suprapuie vieţii un placaj şi să dea un dottbU — cu o rezervă, bineînţeles, că aliajul niui un substitut decît de criză al metalului pur şi că lustrul nu răspunde de interior. în genere, dacă c substanţă nativă (distribuită indivizilor cu economie), personali» tatea merge paralel cu ucenicia, o ucenicie fireşte penibilă şi obligatorie. îmi aduc aminte entuzias» mul pueril al unui intelectual, lipsit de lecturile făcute Ia timp, care descoperise, după trecerea tuturor vîrstelor posibile, pe Seneca, la cincizeci şi cinci de ani. într»o existenţă, care începe să fie destul de experimentată, ca să nu fie concludentă în exer» citarea unui control asupra unui moment de su< perficialităţi şi de suflu precipitat, s*a ivit adeseori nevoia să*i cer unui pictor, pentru finaluri de text, vignete cu subiectul adecuat unei pagini sau unei coloane de ziar. Dacă»mi trebuia o horă graţioasă, o floare, un chenar vegetal, stilizat, primeam o serie de măgării grafice: desinatorul nu ştia alfabetul! Ambiţiosul fudul, care căpătase de la proştii lui de generaţie, Ia cafenea, ifosul agresiv, răspundea cu certificatul că «aşa vede el », ca şi cum ABC poate să fie văzut în două feluri. O imitaţie a ironiilor artistului, plictisit de chestionarul reporterilor de ia revistele este» ticei curente. Gîsca da un accent de acvilă. Noţiunile, care sînt ceea ce sînt, fiziologice, s»ar dilua, prin mutaţiile uneia în celelalte şi prin pierderea conturelor, într*o masă gelatinoasă cu neputinţă de separat. Judecata despre cum « vezi » e critică şi exterioară. Ea nu poate să fie a unui autor, decît prin confuzii de sensuri şi de poziţii. Defunctul profesor Marinescu, acel meşter neurolog care a izbutit în Universitate şi Acade* mie să*şi Improvizeze un monument din cinstita ignoranţă profundă a epocei Iui, ameţise cele cinci simţuri ale literatorilor unui leat, cu cinci vocale. Fantezia maliţioasă a unei cochete cucoane inteligente, doamna Margareta Benderly, cunos» J2 0 cută chir o mantă între cucoanele înşelate şi can* didaţii ministeriali la portofolii, şba bătut joc de bietul neurolog urît ca un cinocefal, o bucată de vreme şi tocmai atît cît i*a trebuit profesorului ca să cadă întno obsesie tenace. Am fost un prieten al acestei doamne, care, subt numele de « Butoiaş», nu ştiu dacă mai trăieşte şi azi, la Paris. întno seară, acum patru* zeci şi cinci de ani, citiserăm împreună faimosul sonet al poetului Rimbaud, Voyelles: «A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu . . . ». E vorba de sinestezia verbală, aşamumită de Claparede. Chiar a doua zi, cucoana i*a « montat» profeso« rului Marinescu farsa ei, condusă cu o abilitate genială. Profesorul Marinescu s*a şi grăbit să stabilească, pentru ştiinţa universală şi speciali* tatea domniei sale neurologică, doctrina «audi> enţei colorate », culpabilă de numeroase rătăciri artistice. Văzul cu nasul al pictorilor fără talent se căpăta cu urechea. Pictorii, încurajaţi, începeau să şi vadă cu orice organ, afară de ochi. Un locîcomun al picturii, aşa*zicînd descătus şate, şi al aceluiaş « aşa văd » sau «văzut », e pro* blema de asemănare în portret. Dacă e portret, ţi s*ar părea că desenul, pictura şi bronzul tre< buie neapărat să*ţi aducă aminte modelul, a căruia viaţă concentrată tresare în materialul convenit: dovada se face imediat. Portretul, ca şi nudul, constituie o dificultate: mijloacele tehnice şi o teorie nu sînt de ajuns, mai trebuie ceva: un mediu de propagare, analog cu condi* ţiile de atmosferă în care trece focul de la cremene la rug. Iată de ce peizajul, priveliştea, natura* moartă, sînt, în calitate de surogate şi diversiuni, o consolare. Scopul principal este eludat onorabil, îndeobşte, nicio pînză şi nicio piatră nu mai evocă originalul. )Z2 Credeţi domniile voastre, cu criticul de la Universul domnului Popeseu, că pictorul domnul Theodor Cutare e un artist? Probabil. începu* serăm să credem mai mulţi. Culoarea lui stinsă, dermatologia lui maladivă, transportate în Bucu* reşti, au plăcut ca un rafinament, dar n*au mai variat, imobile şi îngheţate, mate, monotone. El are cel puţin delicateţea să afirme pe franţu* zeşte: «Je nai pas le funeste don de la ressem< blance ». Un artist are voie să semene cu altul o dată, de două ori, nu în eternitate. Pensula lui fină umple armonic cu nuanţe aceeaş cutie de chibrituri înconjurată de aceeaş curea cu pafta, aruncată pe o masă, pe o velinţă. Nicio imaginaţie, niciun zbor. Repeţire fastidioasă a unui tipic. Aţi văzut vre un portret de Cutare? Cred că nu. Răspunsul poate să fie: «Păi, nu e portretist» — valabil pentru deosebirea fotografului de frizer. Pictura nu suportă atare răspuns: ea e una. Nud exact acelaş lucru cu a se spune despre scrii itor că e prozator şi nu e poet (versificator), cu toate că un scriitor scrie şi versul şi proza, dacă*i egal cu sine şi dacă*şi amplifică, după cum e şi dator, pipăitul literar. Un domn editor ia tipărit subsemnatului un caiet de stihuri. Fiert dc mucigai. Domnul editor ţinea cu tot dinadinsul şi cu toată împotrivirea autorului, care ştia că n*arc «cap interesant», să puie pe prima pagină a plachetei un portret. A trebuit subsemnatul sa pozeze. S*au făcut cîteva încercări. Doi desinatori au reuşit — unul o figură asemuitoare cu proprietarul magazinului de articole dc piele, şi celălalt mutra băiatului de la liftul din colţ. — Săd rugăm pe maestrul Cutare să binevoiască sâ^şi vulgarizeze niţel creionul, a spus cineva. Nu mai ştiu cine, ori editorul ori autorul. Une fois n'est pas coutume. Maestrul rugat a binevoit să accepte, dar geniul domniei sale psihologic a putut să dea autentic numai iscălitura. Restul a rămas pe dinai fară de cadru. Maestrul a « văzut» pe autor ca şi cum nici nu har fi zărit. Luchian n*a fost un «portretist». Nu. Nu se contestă, ba dimpotrivă, se afirmă, tot mai stăruitor, că e unul din marii artişti ai tuturor picturilor. El a semnat portrete adevărate, de mar fi de reţinut decît unul. autoportretul. Semăna. Era Luchian, cu fizicul lui, dar cu au* reola Iui, care*i scapără în ochi şi întrmn crîmpei de surîs: sufletul lui — artă şi document. Mai mulţi pictori şi desinatori i*au făcut au* torului portrete. (Constatările generale se sprijină mai concret pe propriul experiment, decît pe abstracţii citite aproximativ în limbile străine şi comic aplicate.) Trebuiesc citate două din ele, pentru valoarea lor: un cărbune de Iser şi un creion de Camil Ressu, amîndouă de acum treizeci şi cinci de ani. Cărbunele lui Iser are o lumină a căutăturii, care nu vine din fizicul modelului: o fosfores* ceaţă surprinsă de intuiţiile artistului. In creion, Camil Ressu a dat portretul aspru, amar şi re* barbativ al unei alternanţe sufleteşti, modelînd un silex plastic din materialele dure ale puterniciei lui de mare artist. Ambele portrete au asemănarea, în două moduri, a modelului; totuş, două inter* pretări. Dar numai meşterii adevăraţi dispun de acest har, maimuţărit în academii şi aflat tot în natură, ca apele, care şi oglindesc şi umblă. Camil Ressu a expus la salonul «Arta» şase portrete, din care două au tot ce trebuie pentru a fi intrai de»a dreptul în pinacoteca universală: o Domnişoară, si un Domn în halat de laborator. Sutele, poate miile de tablouri din expoziţie (erau nenumărate), însemnau rame şi vopsele, cu diferenţe mici, dincolo de semnăturile după care le căutai, neputîndu*se fără ajutorul catalo* gului să se afirme. Din numele felurite care spu* neau mai mult ca pictura, încărcată cu sumedenii de elogii şi terminologii forţate după scheme de lectură fără corespondent, cîteva reapar în presă la fiece expoziţie nouă. Dările*de*seamă exclud sistematic din ele pe singurul participant viguros, unicul, în pictura epocii. Pe lîngă peizaj, preferat prin facilităţile lui de a fi Ia îndemîna fîteşcui, cu scîlcieri de culoare şi de formă, se încerca în expoziţia « Arta » şi por* tretul. Refuz să pomenesc numele acelui «por* tretîst» consacrat de un ministru de Externe, de reputaţie artificială şi cotat, căruia un om de Stat i*a interzis săd expuie pînă ce autorul nu s*a angajat să>i anine de portret o etichetă, la cadrul, cu litere mari, după care să fie recunoscut. Foarte nesigur de ştofa pe care o croieşte, jer* pelită cu furculiţa, pictorul îşi construia figurile din petice şi zdrenţe negricioase, dedesubtul cărora, nici carne, nici oase, e vînt. Şiretlicul unei flori oarecare, aruncată undeva ori atîrnată de o craca venind de undeva, da lucrului poezia ilustrativă ieftină a cosmeticului în ambalaj. Asemenea orori, întreţinute cu cronici dejurna* lism, au fost plătite de îmbogăţiţii tuturor traficu* rilor, şi care şi*au mînjit păreţii cu ele, milioane de lei, periniţîndud autorului, care*i şi un mare prost, şi atitudini, maşinaţii de colegialitate spe* ciale şi răzbunările sterilităţii, iritată de existenţa valorilor certe. Suveranul salonului «Arta»: Camil Ressu. Erai silit, imperativ, să te opreşti dinaintea incom* parabilelor lui portrete. Ai stat ore întregi în ■<>f faţa lor, căutînd să ghiceşti secretul puterii şi vitalităţii din ele şi meşteşugul de care toţi cei* lalţi expozanţi din preajma lui şi din celelalte săli, bîiguitori onorabili şi sincer peltici, erau străini: industriaşi de rame cu ceva înlăuntru. Simplicitatea avuţiilor sobre ale Iui Ressu de* zolează. Camarazii acestui cel dintîi printre cei mai tari, tineri şi vîrstnici, îl ocolesc cu băgare de seamă şi se ascund. Anulaţi, unii din ei şoptesc 0 teorie cerebrală de neputinţă citită, în virtutea căreia Camil Ressu ar fi un retardatar şi un reac* ţionar, ca Da Vinci, ca Diirer, ca Ingres . . . Camil Ressu, cel mai proaspăt şi mai tînăr dintre tineri şi singurul care n*a cerut, n*a cumpărat şi nu a scris niciodată articole de critică directivă, rîde, rîde din toată inima, cum a rîs întodeauna . . . Ca un copil. 1 944 VIITORUL La Şcoala de belcarte {ce urît trebuie să fi sunat Ia început acest monstruos neologism!), la Şcoala de bele*arte s*a pripăşit un model nou, o ţigancă. Ţigăncile au intrat în pictură definitiv. Sînt frumoa* se, au pitoresc şi o facilitate de a se dezbrăca şi de a rămîne în pielea goală, la poză, naturală, în sîngele lor de mare antică rasă a rămas aproape neinfluenţată de evoluţii Eva din poveste, nudă şi despletită prin Paradis, cu ţiganul ei de Adam alături, cuprinsă pe după şold. Foaia de viţă ce o purta cochetă, cu coadam buze, era o premergere Ia ţigare. Stilul ţigăncii, egalizator şi indiferent la ran* guri şi preamăriri, e propriu: floarea la ureche, fumul din colţul gurii, luleaua, spiritul polemic, şi, atîrnat de cingătoare, ghiocul. E inuzabil faţă de cărţile de dat, din brîu, şi buzunarul de la fustă. Limbajul face parte din stil: «Cmed, mînca*te*aş, ăla lungul, care se topeşte după matale? Bătu*te»ar norocul, că tare eşti năzdră* vană . . . Uited: sau pe drum de seară, sau pe drum de zi îţi cade în casă » . . . La o îndoială, ocărăşte ghiocul că refuză să răspundă Ia întrebare, dar ghiocul, pînă la urmă, se supune. înfricoşează ghiocul! Ghicitul are trecere întos deauna şi pretutindeni, şi la bele*arte, care nemai* putîndu*se suferi «şcoală », s*a transformat în « academie ». în pauza de lucru, ţinut în palmă ca o castanietă, melcul de porţelan spune domnis 3*7 şoarelor viitorul pe o sută de lei. Adevărul agre* abil lasă fetele în faţa ghiocului visătoare. Ţiganca i*a găsit şi numele plastic : buzatul. E o artistă, o vizionară. Ea ştie ce nu stie nimeni: viîtoruL ' CIUGULE, C1UPE l9A5 Cîte meserii poate să facă un biet om, care nu se ţine de una singură, e greu de bănuit, dacă, din admiraţie pentru multiplicitatea personalităţii, nu ne-ar instrui cîte o laudă postymortem. Am citit elogiul regretatului Victor Ion Popa întrmn ziar nou apărut. Cităm: « Prima Iui carac* teristică a fost multilateralitatea activităţii sale: poet, nuvelist, romancier, pictor, sculptor, cari* caturist, autor dramatic, regizor, pictor sceno graf, critic literar, teatral şi plastic, scriitor de teatru pentru copii, pentru săteni, pentru mun< citori, pentru ostaşi, autor şi regizor de teatru radiofonic, aviator şî arhitect. » întrmn cuvînt « prima lui caracteristică » avea douăzeci de caracteristici, şi, după nota ziarului. Popa mai avea şi altă caracteristică, o a doua, poate că şi o a treia, compuse şi ele poate dintr*alte caracteristici şi subtearacteristici. Un cititor de douăzeci de ani, student şi poate că şi începător într*ale condeiului, penelului, scenei şi arhitecturii, ar putea să fie descurajat de acest exemplu de «multilateralitate»: Brr! cîtă mai vorba! opt silabe şi şaptesprezece vocale şi consonante. El ar putea să creadă că risipirea pe mai multe suprafeţe şi precocităţile furtunatice constîtuiesc un criteriu, vai! Nu, dragă tinere; nici nota io la toate materiile liceului, nici patru diplome în buzunar nu sînt pedagogice şi de recomandat. Păzeşte*tc de ubi> }*9 cuitate, de pribegie, de complexiuni şi de nehotăr* nicie. Neastîmpărul pe un singur scaun, pe o singură sculă, pare maladiv. Don Juanul tuturor artelor, ciupe, ciugule şi nu se satisface. Nu te satisface nici unica meserie, în care te chinuieşti o viaţă şi rareori ai iluzia că izbuteşti în aceea. Dar mutările acestea neîntrerupte, dintrjun hotel într.altul, cu douăzeci de geamantane, unul cu pensule, altul cu cerneală, altele cu tot felul de boarfe de artă! E suferinţă şi mizerie morală, în alergarea pe toate drumurile odată sau succesiv. Dacă e şi altceva, o nevoie aprigă de cîştig, se adaogă şi un spasm de temperatură mare. Luminarea arde la două capete şi se topeşte iute. Plenitudinea e deficientă. Victor Ion Popa a fost un singur lucru într*ade* văr — dar, în ipostaza lui adevărată, ha lipsit un prieten lucid, ca săd fixeze definitiv pe loc: el a fost un mare portretist cu pensula şi cu creionul. Să ne înţelegem: un portretist din linia maeştri* lor de odinioară (fără nici o aluzie la D. Stoe* nescu). Pensula lui se strecura în sufletul şi carac* terul personajului ales şi zugrăvea cu ele, fără escamotarea enormelor dificultăţi ale genului. Popa nu spunea, cînd în Ioc de Popescu da în pînză pe Ionescu: «Aşa îl văd eu ». El lăsa atare văz pe seama celor în nestare să exprime ideea într*o figură. El avea ceea ce domnul pictor Pallady, iritat cu întristare de spiritul de control, numeşte din reminiscenţă «le Jhneste don de la ressemblance», care ilustrului clorotic al culoarei îi lipseşte. E un păcat pentru pictura noastră că Victor Ion Popa, furat de contradicţii şi necesităţi, a rămas în valoarea lui adevărată inexprimat. 1946 DIN VIAŢA LUI ŞTEFAN LUCHIAN Cu titlul de amintiri se poate vorbi mai direct şi mai decent de viaţa unui artist decît adunînd petice şi hîrtii din coşul cu zdrenţe, lipite docu* mentar împrejurul unei opere, covîrşită de macu* latură. Am schiţat mai demult cîteva momente din prometeica răstignire a marelui zugrav de muşa* male. . . (Amîndoi termenii îi aparţin,) Departe de a fi un pedant şi un solemn, ca personajele artistice din epocă, el îşi putea lua în derîdere meseria. 1 se cade unui meşter adevărat dreptul de a*şi batjocori, din cînd în cînd, şi vocaţia şi sculele cărora li se devotează. Indicam unele împrejurări tragice, şi altele groteşti. De pildă, nemaiavînd cu ce să trăiască, Luchian a spoit, ca o chivuţă, şi cîteva case, cu bidineaua. O asemenea « lucrare » a fost aparta< mentul unui advocat politic de odinioară, un « maestru » ambasador, care nu şi*a pierdut vremea la Paris, în ceea ce priveşte valuta şi schimbul, după războiul precedent. Ilustrul intelectual, doctor în Drept şi snob cotat al familiarizării cu artele plastice, a refuzat să plătească cei trei sute de Iei, tocmiţi pentru patru camere, bucătărie, vestibul şi coridoare. La repetatele insistenţe ale zugravului, cheltuit în literatura stilului epistolar, distinsul demnitar, cîr* cotaş, zgîrcit şi meschin, ia cîntat din vioară. « Atît de frumos a cîntat aseară, că ma dreptul pe piele, fără cămaşe, cînd a trebuit să o lepede şi pe ea. Un alt boem dintre rataţii penelului, ducea, paralel, o viaţă cam ca el, Petrescu*Găină. Acesta, mai tînăr, mai îndrăzneţ şi mai aventurier, înzestrat cu un remarcabil spirit de şoaldă, era însă un coconaş elegant şi un rastm qucuere, hazliu în conversaţia de cafenea, spontan şi caustic şi crud, dar, în desen, insignifiant. Mizeria, coincidentă cu haimanalîcul şi dezori* entarea, ba eliminat şi declasat. Luchian începea să duca o existenţă speriată, de subsoluri şi periferii. O boală de dragoste plătită, s, a încolţit din puturoasa mocirlă o floare de lotus pentru inima Iui, în patru ochi cu o parteneră. Pensionara abjectului bordel io sărutau şi i-o ţineau în palmă, ca pe a unei surioare, şi ea, biata fată, nu se mai răbda de bucurie. îşi făcuse o familie de domnişori. Dacă lipsea vre unul, întreba cu frică: « loi, unde este Mitica?». Şi a fost veselă fata, veselă şi zglobie, pînă în noaptea în care s*a sinucis. Au phWo şi au însoţitanterei se uită noaptea prin geam la ei şi că o icărire de pupilă le contestă dreptul, autorizat de Guvern şi Prefectură, la posteritate. în sala « Ileana» Luchian expunea o serie de privelişti din mahalaua Grozăveştilor inundată, şi, imobilizat la şevalet, nu a dat pe Ia expoziţie vreo două săptămîni. Insinuant, Alpar arăta cîteva fotografii, argumentînd cu dovezi ca Luchian, străin de maşinaţii, e un copist neruşinat, că face operă de şarlatan. Intriga găsea starea morală de adversitate mocnită, propice. A fost, mă rog, între pictorii blîndei ipocrizii, o decepţie amară. . . « Ai auzit/. . . » « Tesai convins?. . . » întîlnirea, în faţa tablourilor, cu Luchian, bine dispus că biruise o proaspătă dificultate în atelier şi se biruise pe sine întno compoziţie terminată, a fost pentru Alpar catastrofală. — Bine, mă păcătosule, a rîs Luchian cu gura lui mare căscată, în mijlocul expozanţilor, carernee* puseră sad privească de sus. Nu mitai cerut tu fotografiile tablourilor mele? Scoatede din buzunar, măgarule. Dintre colegi nu a mai rînjit niciunui. Frumoasa barbă a Iui Alpar î*a sărit odată cu capul. Palid, elegantul bandit a scos fotografiile din căptuşelile lui de mătase şi le*a dat. . . Şi a dispărut din toată circulaţia picturală şi civilă, pe todeauna. Undeji Alpar? Mais oh sont L's Jicigcs d'antan ? 1946 BURSA POLICROMĂ Sînt vreo treizeci de ani, am ridicat o problemă insolubilă dar serioasă: dreptul de proprietate artistică în domeniul plastic. Desigur că revendis carea a displăcut. Odată ce un tablou a fost vîndut, autorul rămîne pe dinafară, iar cumpărătorul, stăpîn pe opera altuia, poate să facă ce vrea cu ea: îi aparţine exclusiv. Mulţi aşa>zişi amatori de artă fac un comerţ deghizat şi o învestire de capital, ca în acţiuni, cu şanse mai multe. Un tablou luat de la Tonitza pe nimic, întrmn moment de mare strîmtoare, cînd artistul trebuia să plătească reţetele farmacistului pentru un copil bolnav sau chiria, se vinde azi cu zeci de milioane. Cărui principiu îi revine răspuin derea că vînzătorul nu*i datoreşte familiei nimic, dacă nu anarhiei de raporturi dintre creaţie şi samsar ? Acum vreo douăzeci de ani, indicaţiile din problemă au coincis la Paris cu moartea unui mare cumpărător de opere de artă, proprietarul bazanu lui numit de I'Hotel de Viile, din rue de Rivoli. Carul mortuar al miliardarului sia încrucişat înrjvo răspîntie cu moştenitorii pictorului Roty. Unul orb şi celălalt semiparalitic, cerşeau amîndoi, ţinîndu-se de braţ pe un trotuar, fără să ştie că procesiunea funebră din dreptul mîînilor întinse, glorifica pe proprietarul absolutist al picturii unchiului lor decedat sărac. Colecţia opulentului negustor a fost vîndută la licitaţie pe preţuri neînchipuite, şi nepoţii artistului au răbdat de foame şi au umblat desculţi, pînă ce lt s*a dat azil întrmn ospiciu de binefaceri umilitoare. Poate că un proces, intentat unui vînzător de către familia unui meşter şi judecat fără articol de lege, ar izbuti la stabilirea unei jurisprudenţe în Casaţie, care să fie un început de legiferare. Starea de fapt, că oricine poate vinde fără să consulte pe autorul în viaţă, tablourile lui, nu poate însă încuraja pe artişti să protesteze dacă o lucrare revîndută după o lună de zile de la cumpăf rare aduce un beneficiu de zece mii la sută. Ei se pot uita la blocurile ce se construiesc pe socoteala numelui lor de către un individ care*şi lichidează colecţia întno conjunctură bănoasă, proprietarul noului imobil fiind liber să le ceară şi lor pe un apartament cu atelier cîteva zeci de milioane locaţiune anuală. Un politician veros a fost în stare pe vremuri să şi aresteze, cu concursul unui procuror servil, pe Luchian răstignit de nouă ani în pat, pentru cuvînf tul că tablourile cumpărate de el presupunea că nu erau de Luchian. Artistul nu ar fi avut dreptul să se adreseze Parchetului, cînd ilustrul personaj le*a vîndut cu preţ însutit. Opera de artă se deosibeştc de o marfă industria ală, atît pentru că e în exemplar unic, cît şi că nu e anonimă. Se cumpără mai puţin tabloul şi mai mult semnătura, numele autorului constituind un gir, o garanţie perpetuă. Negustorul exploa* tează numele ca o proprietate a lui. Bună, rea, o lege a proprietăţii literare şi a drepturilor de autor zice*se că va fi în curînd promulgată. Ar fi timpul ca o altă lege să ocros tească pe pictori şi sculptori şi să precizeze o epocă a domeniului public pentru lucrările lor. înfiinţarea în acelaş tip a unui pedigreu, ca la caii de curse, cu vînzările succesive, înregistrate pe borderouri şi un inventar general, ţinut azi, printrmn buletin periodic, ar facilita controlul şi ar afirma si autenticitatea operelor de artă, necesară amatorilor, care de optzeci de ori la sută nu ştiu ce cumpără şi pe ce cheltuiesc. i 946 342 GRUPUL LUCHIAN - PACIUREA Istoria se repetă. Acum cincizeci de ani, pictorul Luchian şi sculptorul Brâncuşi, două reputaţii astăzi univer» sale, trînteau uşa « Salonului Oficial », urmaţi de o întreaga pleiadă de artişti, şi deschideau în nasul Ateneului român, unde se oficia cu ceremo* nial liturghia mediocrităţilor stăpînitoare, o ex* poziţie de independenţi. Nu e nimeni de acuzat individual. E o lege a decadenţei şi a grăsimii de la creier, echivalentă cu osînza de la burtă, care dă cîte unei generaţii, parvenită indirect la situaţii, în discordanţă cu meritul şi valoarea, ifosul orgoliului triumfător, căpătat de la nulitatea comprimată. într*altfel, renaşterile şi primenirea nici wac fi cu putinţă, după cc epocile se burghezesc de cîte două ori în veac. Ele se petrec, deopotrivă, în pictură şi literatură. O pildă caracteristică au dat*o, mai ales ultimii cincisprezece ani, prin ridicarea armelor în Academie, Universitate şi presa ruginită, împotriva scrisului românesc necon* formist, biruitor în cele din urmă. Ca prin su* narea unui duh purificator, adversarii de calibre diverse au dispărut. «< Salonul Oficial » de arte plastice a căzut încă o dată în decadenţă emfatică şi în ridiculul colec» tiv. Juriul de admitere şi de premii a putut să adaoge Ia vechiul tipic al destrăbălării o nuanţă de grotesc necunoscut niciunei epoci de profundă IM decădere, premiindu*se pe sineş. Din nouă menn bri ai juriului, şase s>au declarat extraordinari, atribuindusşi, fie cea mai mare parte din derizo* riul total de optsprezece milioane, fie o menţiune de genialitate. De necrezut: cu toate că actualele condiţii de mizerie a celor mai mulţi tineri artişti ar fi fost o suficientă indicaţie Ia stricte economii în folosul lor, pentru inutilul catalog al expozh ţiei «Salonului» ssau cheltuit cincizeci de mi« lioane . . . Vom verifica această cifră la sursă, pentru stabilirea răspunderilor în acest dezmăţ. Mi se pare că el implică şi numele unui administrator* vizir de care ne*am mai ocupat acum vre un an şi jumătate, cu prilejul unei alte chestii, asamumii tul domn Paşa. Tinerii care au trîntit de astădată uşa « Salonului Oficial» sînt următorii: sculptorii Emil Mereanu, Ion Vlad, Dimitrie Demn, Ştefan Băieşanu, Aurel Dincă — şi pictorii Petre Suţeanu, Ion Mirea, Gheorghe Ionescu, Vasile Brătulcscu şi Ştefan Şerbănescu (Şerfi). Strînşi într.o disciplină de bună camaraderie, ei shau ales ca emblemă ctitoria celor doi maeştri reprezentativi ai plasticei româneşti: Ştefan Lu* chian şi Dumitru Paciurea. E de aşteptat de Ia actul de independenţă al grupării « LuctuansPaciurea », care se va prezintă publicului, în august, cu o expoziţie personală, dacă nu chiar o renovare a operei pensulei şi dălţii, cel puţin un pas înnainte. 1946 PESTE PATRUZECI DE ANI întrfo tabletă, s*a vorbit deunăzi de o foarte veche nedreptate care nu a constituit niciodată preocuparea niciunui minister. Era o repeţire a expunerii unei opinii personale, exprimată întîiaş dată acum vreo treizeci de ani. Ştiu că întrîun sens, bis repetita. . . displacetit, dar nu e atît vorba de a plăcea sau nu, unei mino» rităţi care face ploaia şi soarele în toate timpurile şi pe toate latitudinile din lume. Nevoia cere să fie vindecate şi prevenite suferinţele unei alte mine rităţi, tot atît de interesantă cel puţin cît şi cealaltă, dar indiscutabil mai mizeră şi mai valoroasă: a sculptorilor, şi cu deosebire a pictorilor artişti. Aceşti creatori de nimburi pentru gloria popoarelor si de avuţii pentru amatorii de artă, izbutesc să fie pentru sine creatori de sărăcie. Printrmn abuz de tradiţii sînt deposedaţi de orice drepturi la posteritatea materială. Bineînţeles, niciun critic de artă n*a dat semne, măcar iritate, că ar fi luat cunoştinţă de imper* tinentele noastre sugestii. Au tăcut şi forurile, autorizate să nu ignore ce se petrece în cîmpul competinţei lor, nici atunci cînd umblă printre rîndurile tipărite o idee necesară şi utilă categoriei. Comitetele şi comisiunile îşi fac treburile lor particulare, şi o fracţiune de artişti înfruptaţi apără tacit minoritatea de cumpărători. Prin con* cesiile făcute privilegiului, asigurat de a vinde scump, şi prin consimţirile laşităţii de inte* rese, se obţine o disciplină dăunătoare celor mai mulţi. Am încercat de cîteva ori săimi dau seama, cu unii profesori, de diferenţa în catalog dintre notele r şi 6, de pildă, dintre r şi 7, dintre 8, 9 şi io, şi prin ce disociaţii se poate căpăta noţiunea care permite ca meritele unui şcolar să fie notate ca o păreche de ciorapi din vitrină. La ciorapi, se adună fibra, mîna de lucru, amortizările şi bene* ficiul; totalul poate fi analizat şi descompus. în opera de artă, cum corespunde diferenţa de valoare artistică diferenţei de tarif? Nu se datoreşte ea mai degrabă, pe de o parte, incapacităţii amatoru* lui de a juxtapune un exponent aritmetic în dreptul exponentului nedeterminat al calităţii, iar pe de altă parte, influenţelor de ordinul imitaţiei, al snobismului şi publicităţii? Că într*o zi sau alta, drepturile de autor, ale artiştilor plastici, vor fi organizate, este sigur. Dreptul îşi face loc pe tăcute. Acţionarii celebri' taţii unui Luchian, unui Tonitza, unui Grigorescu, Andreescu, Tătărăscu, Aman, Pacmrca, va veni momentul cînd vor plăti. Numai că trebuie sunată alarma mai des, pentru ca adormiţii şi surzii, treziţi dintrsun somn comod, să iasă pe balcon şi să înceapă tîrguiala cu artiştii de pe trotuar, lătraţi de cîinefe din curte. Relaţiile actuale dintre artişti şi cumpărători prezintă analogii cu cele de altădată ale scriitorilor cu editorii lor. Emil Gârleanu vindea editurii « Alcalay », odată pentru todeauna, un manuscris pe douăzeci şi cinci de lei, şi editorul putea trage oricîte ediţii, fără să*i fie dator autorului nimic. Unii colegi de generaţie vindeau capacitatea unei broşure mijlocii şi cvi cinci lei. Gcorge Coşbuc nu lua nimic la ediţiile succesive ale poemelor lui, scoase de Sfetea, care*i mai era şi cumnat. !4? Am cîntat pe toate tonurile, timp de o viaţă, cupletul «Autorul şi Editorul». Ajunse» sem, pentru cei cu ureche muzicală, monoton. Iar pentru urechile franţuzite « emmerdant ». . . Niciunul din Fiihrerii scriitori, asociaţi la profituri cu editorii, n*a binevoit niciodată să se solidarizeze nici de formă cu camarazii lor repetenţi, corigenţi, ori cu nota j, 6 şi 7. Stăruinţa a dus la înfiinţarea contractului, cared un mare fapt cîştigat, la participarea organizată a scriitorilor la beneficiile editorului. Mai rămîne de stabilit un control, eficace şi amical, asupra tirajului corect. Iată de ce nu e rău să trăieşti şi să poţi urmări o intenţie pînă la realizare. Pentru asemenea sfîrşit se cere o vîrsta de fermentaţie de patruzeci de ani. Să sperăm că peste alţi patruzeci de ani, amatorii la un banchet cu autorii plastici, vor ciocni cupele şampaniei celei mai bune înţelegeri. 1946 PENSULA ŞI DALTA Sculptorul Băieşanu, un artist care nu obişnuieşte să se plîngă, sta la expoziţia « LuchiamPaciurea » deoparte. L*am întrebat, ca să mă aflu în vorbă, unde îşi are atelierul, şi mi timii douăzeci de ani, e fructul strădaniei artiştilor, care ocupă aproape tot sectorul creaţiei româneşti. Golul, spre norocul destinelor de afirmare, ha împlinit domnul Zambaccian. Ceilalţi trei ctitori de muzee au fost magistraţi. Domnul Zambaccian e un industriaş, un mare industriaş, dar un boem; o figură, pentru lumea de duzină dimprejurul lui, niţel anormală. Bineînţeles. în Ioc să « trăiască », în loc, vasăzică, să jubileze între inconştienţă, ospeţe şi mese de joc, în loc să le scoală contimporanilor ochii cu o risipă provocatoare şi cu desfrîul indecent al opulenţei, el duce, între picturile sale, în careţi găseşte filosofia, credinţa şi mîntuirca, o viaţă de ascet. In convorbirile lui şoptite cu spiritul dc încolţire universal, în sinceritate şi simplicitate, domnul Zambaccian a putut afla şi unele taine, purtate de artişti în instinct, şi a scris, a judecat şi aprofundat, Monografiile sale ia inspirat din alfabetul latin. întîiul model, creat de rafinamentul francez, a rămas intact şi nu a putut să fie niciodată depăşit. Ediţiile mari franţuzeşti, influenţate un timp de spiritul de caricatură al fabricaţiei de litere ger* mană, sînt unanim prezintate, coperta cu capitalele latine, şi textul interior cu caracterele adecuate. O pagină trebuie să fie ţesută ca o broderie de mătase, si francezul ştie să facă urzeala ca un păianjen. O încercare de stil, pornită acum vreo patruzeci de ani din Berlin şi aplicată de Ia arhitectură pînă la litera tipografică şi clişeu, pe toate obiectele î&4 uzuale, a dominat mobilierul şi estetica, subt numele « secession », mai mulţi ani de zile, cu o grosolănie de gust nemaiîntîlnită. Toate liniile drepte se încovoiau oblic, unghiurile eliminate se rezolvau întrmn motiv de fantezie întodeauna paralitic. Sfîrşită în ridicul, încercarea sL absenţi. Rotativa se comportă, încă din viaţă, ca un agent anticipant al definitivului putregai. In vitrinele profesionale, caracterul inaugurat la frizer pentru o demonstraţie pe mucava, e mai evident. Doamna şi;a făcut o figură de înger cu zulufi şi cercei. Domnul şi*a compus un cap. Toţi au fost fixaţi în mişcarea cea mai sugestivi. Vitrina în care admiram cîteva poziţii şi atitudini în sepia şi platinotipie, emanînd o nevino* văţie retuşată, realiza pe omul filosofiei. îmi plăcea mai ales un profil de trei sferturi, numai frăgezime, gingăşie, vaporozitate, prezintat în extaz instantaneu, pentru a fi văzut în public cum îi funcţionează ireproşabilul secret al con* ştiinţei. Cineva din spate a scuipat şi a zis «Ptiu! »_ Locuia în aceeaş stradă cu personajul. IVhain întors. Era un domn bătrîn Nsam voit săd întreb ce ha scîrbit, dar privirea mea, analitică şi de o imparţialitate severă, ha impresionat, căci a ţinut să se explice. îi venise, spunea, să strănute. Cum te abaţi niţel de la portrete, clişee şî autografe, începe portretul adevărat. 194 7 ION SAVA Cînd îngropi, rînd pe rînd, oamenii pe care i*ai preţuit, şi cînd trebuie să le însoţeşti drapelul cernit cu cîte un necrolog, parcă ţhar Ii ruşine de o durată care nu vrea să cedeze morţii . . . Ca o arculadă un şir de capitole, viaţa ta se pomeneş* te că prinde în parenteza ei o sumedenie de exis* tente isprăvite. Un telefon mă sileşte să pui dinaintea numelui camaradului Ion Sava o cruce. Condeiul ezita, inima ezită, conştiinţa refuză. Şi totuş, un ceas mai tîrziu, din omul atît de frămîntat nu a mai rămas decît această cruce imprimată pe o hîrtie, care trăieşte tot o singură zi . . . Nu ham văzut, ultima dată, prea demult pe tus multuosul meşter al cîtorva arte, parcă nerăbdă* tor să le îmbrăţişeze de»a fuga pe toate. Ca şi Victor Ion Popa, el sfîrşeşte ucis de aceeaş sinistră satanică boală. Alt grăbit de talent a fost şi acela. Pesemne că un presentiment i>a făcut pe amîndoi să cînte pe mai multe claviaturi de pîan deodată şi, de teama valsului în drumul tărtmuluî frun* zelor uscate, au întrerupt surdina dansului şoptit, cu variaţiile unui repertoriu amăgitor. Ce a fost Ion Sava? Pictor? Scriitor? Regizor? Cineast? . . .Neastîmpărul lui dramatic nu a vrut să se oprească definitiv, printno încleştare de voinţă, la nicio disciplină, categoric precisă. El n*ar fi primit să se biruiască pe sine şi năzuia să biruie destinul pe cîteva fronturi în acelaş timp. L*a iritat odh nioară aspectul multilateral, scos în evidenţă întno convorbire, al activităţii lui galopante, dar ef n»a putut trăi ca o bară fixă, ci pîlpîind cu licăririle unui evantaliu desfăcut. Ce frumoasă ba fost pensula părăsită, ce intelh gent îndrăzneaţă punerea în scenă a cîte unei piese de teatru, ce bine mînuite şi pregnante scenetele lut stranii întrmn act şi ce bogat în substanţă scepticismul. O zestre atît dc vastă trebuia să facă un precursor, pe cînd măsura lui Ion Sava nu a fost dată pe de^amtregul nicăieri. Dar, la urma urmei, este oare nevoie să laşi o singură operă determinată, după tine, cînd poate este de ajuns că ai fost un mare artist tn abstract ? Mă doare şi mă zguduie moartea lui Sava. Aşteptam de la el, odată şi odată, o realizare care să fi verificat pentru mine ca geniul risipit este cu putinţă. Păcat! Mintea iia încremenit, suflul î«a zburat, mîmileti sînt de gheaţă — şi lacrima penei, neagră ca şi steaua lui de învins, cade acum în crizantemele ced stau pe piept, virginale cît şi visurile lui încheiate . . . 1947 jyo GEORGE ENESCU ŞI ŞTEFAN LUCHIAN înnaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de Ia om la om, două mari personalităţi, doi an tişti: compozitorul Enescu si pictorul Luchian. Unul artist al sunetului frumos şi celălalt artist al pensulei delicate. Lui George Enescu viaţa i*a fost binevoitoare, încă din copilărie, poteca pe care pornise spre Bucureşti, ca un ucenic de lăutar cu scripca sub* suoarâ, i s*a lărgit deodată şi a luat proporţiile unui drum sigur şi drept, străbătînd continente şi, mai tîrziu, planeta jurîmprejur. Neputînd să priceapă de ce unele vieţi se ridică şi de ce altele scoboară sau se frîng, oamenii au crezut în destin şi noroc tîrîţi între două noţiuni încîlcite: fericirea şi nefericirea. întîia zămislire muzicală puternica, a Iui George Enescu, a fost Rapsodia româneasca, im spirată din cîntecele plugarului şi baciului nostru, înzestraţi pentru poezie cu o formă de geniu excepţională. Rapsodia lui era o replică la Rapsc dia maghiară a lui Liszt. Amîndoi compozitorii şi*au luat motivele de la popor, înnălţîndude pînă la ceea ce s»ar putea numi clasicism. Nu aş cuteza să>mi atribui niciun fel de competinţă muzicală. Sînt unul din numeroşii mei colegi de ignoranţă, careţi exprimă preferinţele după ureche şi sentiment, cu formula vulgară: îmi place sau nu*mt prea place — ca la cofetărie — i7* fără să pot aprecia cît rom şi cîtă ciocolată conţine o prăjitură. Mă găseam odinioară, foarte odinioară, într*o ţară străină, dintre lacuri şi Alpi. George Enescu, tînăr, începea să fie pentru profesioniştii iniţiaţi, o problemă. De*abia alunecase arcuşul lui pe cîteva coarde, că şi făgăduia mult. Arcuşul şi avîntul compozitorului s*au ţinut de cuvînt peste aşteptările pregătite săd aclame. Enescu avea să adaoge calităţii dispreţuite de valah o strâlu* cire nouă. După cîteva nimburi recent repetate — de ajuns să cităm pe Eminescu •— capul cu căciula de oaie, al ţăranului nostru, se obişnuia să nud prea strîngă aureolele la tîmple. Ne întîlniserăm la o masă de cafenea cîţiva răzleţi de prin Europa, dintre care un profesor de la o catedră universitară de folclor, dmtrso ţară de la nord, şi venise vorba de George Enescu, fără să fiu bănuit ci aş fi fost român. Profesorul s»a risipit în sumedenii de laude pentru opin* carul nostru, pretinzînd că folclorul românesc cîntat, avea cele mai multe motive de bază ori! ginale. Profesorul le şi numărase. Mi*a rămas în amintire, cifra Treizeci şi trei de motive ori> e româneşti, mai mult decît la diversele popoare citate. Cifra era măgulitoare, dar cu neputinţă de verificat cu mijloacele unui analfabet muzical. Pictorul Ştefan Luchian, a căruia recunoaştere revoluţionară a venit nespus de greu şi de tîrziu, era o valoare certă pentru sensibilitatea şi intuiţiile de profunzime ale lui George Enescu. Enescu realiza pe vioară lumina pe care contimpo* ranul lui obscur o aşternea cu penelul pe pînză. Pe cînd pictorul era hulit si defăimat, în primul rînd de confraţi, şi inexistent pentru elita socială aproximativă din vremea lui, George Enescu, 17) ginal fără aderenţe imediate cu pictura, avea harul săd presimta, sad înţeleagă şi săd pătrundă. Bolnav şi mizer şi trăind ca vai de lume, Luchian a fost nevoit să se scoboare pînă la îndeletnicirea de zugrav cu bidineaua. Acesta era nivelul epocii în care George Enescu iubea în secret pictura durerosului lui contim» poran. Ca să ne dăm seama cu precizie de gradul acestui nivel şi de halul de degradare în care se afla societatea noastră de parveniţi înfumuraţi, de atunci, trebuie să mai spunem că, răstignit, de aproape zece ani, de o paralizie, Luchian a fost arestat în pat pentru escrocherie artistică. Bietul om nia mai putut răbda şi această ultimă neruşi* nare şi a murit numaidecît. Asta s*a petrecut nu prea de mult, în 1916, acum treizeci şi nouă de ani. Cu toate că mai tînăr decît Luchian, muaş permite să afirm că eram prieten cu el. îl vizitam des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi, în atitudinea lui de Prometeu, înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile zăcea doborît de boala Iui cumplita, natura asociîndmse ca sad chinu* iască pînă în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă, şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O can* delă veghea cu scînteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie- L 374 ACUM VREO ŞAIZECI DE ANI Vă rog să'ini daţi voie să încep mai demult şi prin urmare să intru în amintire, Ştefan Lu* chian nu e numai o amintire, e o muncă si un rezultat, dar, fără amintire, zilele de azi i*ar fi uitat şi munca şi aurul pe care şi ha scos, rîcîind cu mîinile şi cu pensula în stînca personalităţii lui — şi viaţa. Voi începe de acum şaizeci de ani. Cine trăi ieste mult, şi cîteodată prea mult, are voie de la durată, să*şi permită asemenea cochetărie şi să vorbească din aducere'aminte ca dintno viaţă nouă, cînd şi lumea din jurul lui întinereşte şi poate că odată cu ea şi el. Acum vreo şaizeci de ani, toată arta românească zăcea amorţită în letargia pe care o dădea impui* sului de afirmare şt zămislire amestecul îndiferen* ţcî şi lăcomia unei minorităţi organizată pe ban şi lipsită de merite, lipsită de probleme, de ere* dinte, fie şi greşite, şi chiar de iluzii şi reverie, Acum şaizeci de ani, meşterii artelor supărau prin existenţa lor digestiile marilor elefanţi. brînză » nu era acordat funcţionarilor conţopisti, ci scriitorilor. Să mai spunem că pînă la Alexandru Davila teatrul se deschidea şase zile pe an: trei la Paşti şi trei la Crăciun, şi că actorii împărţeau cu com« pozitorii, pictorii şi scriitorii, dreptul frăţesc în nepăsarea batjocoritoare a unei aristocraţii de t'jghea, din care ieşea o elită obraznică şi năzu* roasă ? Să ne întoarcem la pictură şi la Ştefan Luchian, obiectul sărbătoririi lui printno expoziţie retros* pectivă. Ce era pictura acum şaizeci de ani şi cînd a fost descifrat întîiaş dată numele lui Luchian în colţul unui tablou? Se iviseră ca nişte năluci, un Tătărescu şi un Andreescu sau un Aman, mai norocos decît ei, dar de o însemnătate, fără îndoială caracteristica, însă de originalitate pe*atît mai relativă, pe cît artistul muncise întnadevăr mai abundent. Aman a înfiinţat Şcoala de bele*arte şi a fost, cum s*ar zice, un boier al picturii, ceva cam ca fericitul poet Alecsandri, raportat la nefericitul Eminescu. Se ivea personalitatea nebăgată în seamă a lui Grigorescu, care din ucenic zugrav de biserici a sărit în linia de frunte a plasticii româneşti. Se ivea şi pictorul Mirea, autorul tabloului Vîrjttl cu dor, dar atît. însă toate aceste iviri nu contribuiseră la sfărh marea unui clasicism oficial de mediocritate, care înnăbuşea vocaţia liberă. « Salonul Oficial », cum i se spunea, se deschidea anual şi respingea tot ce nu încăpea în capacităţile de prost*gust şi încremenire ale unui puternic personaj, care era un mare nimic, Stăncescn, un pictor ratat devenit expert. Probabil că auziţi acum întîia şi ultima oară de el. Sînt anume inşi de neant, parazitari ai unui moment nefast de stagnare, spulberaţi brusc şi pe vecie, la o întorsătură de timp, dar care au împiedicat, o epoca întreagă, înnaintarea valoi rilor adevărate. Acum vreo şaizeci de ani, la inaugurarea, în< tr*o primăvară, a numitului « Salon Oficial », la Ateneu, s*a deschis peste drum, pe strada fran* klin, o expoziţie revoluţionară, « Artiştii indepen* denţi ». Pe o scară proastă, peste o cîrciumă, ajun< geai la sala lor sărăcăcioasă, dar curată şi albă. « Independenţii» erau mai mulţi şi de exponent variabil, dar în catalogul expoziţiei figura un nume care nu s*a decolorat şi nu a trecut ca mai toate celelalte. Acela era Luchian. Luchian se născuse bogat, dar întno tinereţe uşoară şba cheltuit repede averea. în casa Iui de pe Şoseaua IGseleff, unde, prin preajma Arcului de Triumf, se mai zăreşte un crîmpei din ce fu* sese, avea în grajd unii din armăsarii negri cei mai reputaţi din Bucureşti, şi faetonul lui cu patru cai scapără pe Şosea, la întrecere cu vestiţii « mus* caii» de odinioară. Eram copil şid vedeam pe Luchian în picioare pe capră, cu hamurile înfăşurate pe mîini, însufleţit de pasiunea alergării ca un jocheu, gonindutşi pe Calea Victoriei armăsarii, aprinşi ca nişte flăcări. Căderea prea de sus a marelui artist, a fost o prăbuşire. De la viaţa de domn la existenţa de proletar, Luchian a trecut cu optimismul unui temperament care a primit lupta cu viaţa şi ad* versitatea, eroic. Adversitatea mocnită care uneh teşte întodeauna pe subt ascuns, ha urmărit pe Luchian neîntrerupt. Ea venea de la confraţii mai puţin înzestraţi, a căror viermărie de larve colcăie în jurul oamenilor de energie şi iniţiativă J79 de cînd se pomeneşte pe lume valoarea lîngS zero. Se va găsi, poate, cîndva un condei ager şi bine informat care să dea o carte a vieţii de mari suferinţe şi amărăciuni a lui Luchian, dar şi de hotărîtă voinţă de a duce războiul şi cu timpul şi cu ceea ce se numeşte destin, pînă la capăt şi biruinţă. Dacă a pătimit cumplit un om şi de la contimporani şi de la viaţă, acela a fost Ştefan Luchian. A îndura sărăcia morală întrşi plătească permanentul trabuc, într-o vară ecuatorială, el ocupa, în fosta stradă a Diaconeselor, o cameră, fierbinte ca un cuptor, dintno curte cu promiscuităţi dezolante — dar lucra neîntrerupt şi pasionat. Pe cînd mîna dreaptă evolua prin faţa şevaletului, mîna stingă îl apăra de muşte. Virtute excepţională la pictori, el nce ne cunoaştem chiar exact de atîţia şi chiar mai înnainte de a ne fi cunoscut. . . Naşii mei mi*au spus, intrînd în gimnaziu împreună, că sîntem, după zisa lor, «fraţi de lapte». Se simţea acest lucru şi din atracţia, ca de sînge, a unuia pentru celălalt. Despărţiţi după un timp de şcoală, şi din alte timpuri de viaţă, ne*am întîlnit din nOu oameni făcuţi, el pictor şi cestălalt ucenic de slove. într;adevăr, fără să fiu nevoit la explicaţii indiscrete, cei doi prunci care trebuiau să se regăsească tîrziu, de la scutece şi caiete, la pensulă, şi condei, au supt, o lună de zile, la ţîţa împrumu* tată a unei aceleaş doici. în clasă neiam vorbit dc această curioasă întîms plare, uneori mîngîindu*ne copilăreşte cu mîna pe obraz. Făceam parte dintre generaţie de minoritate şcolară, pe cînd veneau Ia carte camarazi mai vîrstniei şi decît profesorii intimidaţi, bărbaţi cu podoaba mustăţilor groase, întoarse pînă la urechi, improvizaţi de altminteri, ca şi dascălii unor cadre didactice adunate din neisprăviţii altor fragmente de profesii, şi o clasă avea cel puţin cincizeci de învăţăcei. Trei singuri profesori erau de origine aproape universitară, în Bucureşti: cel de limba românească — un mare profesor, cel de istorie — un excelent pedagog, şi maestrul de desen — un dement interesant, atent exclusiv, în studiu, la Steriadi şi la fratele lui de lapte, cu facilităţi deopotrivă pentru desenul cu tibişirul. Directorul cu catedra de ştiinţe naturale, recunoscîndmşi caricatura barbetelor albe, lungi, ale epocii, pe tablă, schiţată în recreaţii, nu ştia niciodată pc care anume dintre cei acuzaţi săd elimine din şcoală, întrucît se dezvinovăţeau amîndoi, amc ninţaţi continuu cu spaima consiliului din « cam celarie », o instanţă atunci fără apel. Pe cînd un Kimon Loghi arăta ce poate în compoziţii de inspiraţie imaginativă, ca Post tnot-. tem laweatus, un craniu încoronat, strîns, mi se pare, în poala unei tinere femei, Steriadi punea pe pînză şi pe hîrtie priveliştile imediate ale muncii, indiferent Ia « şcoli », la teorii şi critici, zîmbind inteligent şi avînd întodeauna la îndemînă un spirit elastic şi fin, un răspuns de calitate. Ironia lui blajină, fără sa supere propriu.zis pe cineva, îi făcea circumspecţi şi sfiioşi pe colegi. Bonom, dar treaz şi sprinten la minte, Steriadi se bucura între ai lui de o autoritate venită şi de Ia o dibăcie nesimţită decît în rezultate privilegiate, de a se ajusta pe dificultăţile luptei de a trăi. în diplomaţie el ar fi făcut carieră excepţională, de acord întodeauna cu contrariile, dar rezervîndmşi delicatul lui punct de vedere aproape invizibil. Boema lui, sufleteşte elegantă, era bine primită în clasificările sociale cele mai opuse, domn cu domnii, şi bun coleg cu colegii. Ochii lui ştiau să aleagă din aspectele refuzate sau poate că şi nezărite de către alţii, ale capitalei, pc cele mai tf9 caracteristic ilustrative. Chîvuţele, 6trînse laolaltă în piaţă, cu bidinelele în cozi, în aşteptarea clientu< lui, au dat pinacotecii naţionale unul din cele mai realizate tablouri. Prin mahalalele dispreţuite de confraţi, cărora le*a trecut mai întodeauna pe lîngă o paletă oarbă viaţa frumoasă în varietatea ei chiar vulgară a inegalilor şi frămîntaţilor Bucureşti, îl întîlneai pe artist pe un scăunel dinaintea pirostriilor unui şevalet, Cu pensula în mînă, privind adiacenta luminii cu perspectiva. Ar trebui citate numeroasele tablouri şi desene ale Iui Steriadi, ceea ce nu intră în dimensiunile unui medalion, dar o subliniere a schiţelor, pe o caligrafie măruntă, în portretele rapide, creionate din fugă, nu e de prisos. De altfel, predispoziţia pentru instantanee fusese moştenită de la taicădeifier, se ospăta pe furiş în camera portarului, a cărui nevastă îi gătea sarmale. . . Avea o zvîrcolire Ia ficaţi. Spovedania consistase în mărturisirea că nu avea ce citi în vasta lui bibliotecă ne frecventată. Stînd de vorbă cu el, mă uitam la singurul tablou din toată încăperea largă, dc dormit, aşezat la răsărit, icoana lui, o pictură de I onitza, un spate de femeie delicat. Măestria artistului găsise în zugrăvirea repetată a motivului preferinţelor lui, o frumuseţe neexplorată de pictură şi o expresivitate nebănuită. Ştiind că mă cunosc cu fostul personaj în in< digestie, Tonitza misa trimis o scrisoare cu o însăr* cinare pc lîngă miliardar. îndrăgostit de talaze, voia să*şi scalde paleta şi ochii în mare, anul întreg, şi săişi facă un atelier la Mangalia. Un alt turc îşi vindea casa pe şaptezeci de mii de lei. « Dinte şi cercii hanii ăştia pentru mine. » Bucuros, şi sigur că a doua zi pictorul va primi un cec satisfăcător, nvam dus. Mecena mia poftit în somptuosul Iui biurou dintrjo clădire, plină de m biurouri ca un minister. Surîsuri, complimentări, « ce mai faci? », « cu ce pot să te servesc? », « ia te rog loc ». . . Intram într^unul din acele fotolii lenevoase, care oftează de treiipatru ori, cînd tc laşi în ele. Boierul era foarte bine dispus, şi zărind în faţa mea monumentala lui cassă*desfier întredes< chisă, cu teancuri de mii de lei, îndesate pînăm fundul dc sus, misam zis: « Tonitza are noroc! ». ham citit scrisoarea, cu adaosele de rigoare. Pentru boierul care începea să se încrunte, şapte; zeci de mii de lei echivalau cu şaptezeci de centime. Aceluiaş potentat, ce mi se plînsese odată: « Nvă, ca Ofelia, la mînăstire». « Nu, mi*a răspuns, vreau să înfiinţez la Stockholm (vezi Nobel) un premiu mondial pentru omul de ştiinţă caresmi va dezlega o problemă». Precum se vede, bogatul era modest şi scuturat de fiori matematici. La sfîrşitul scrisorii emoţionante, scrisoarea fiind frumoasă, căci Tonitza ştia nu să picteze numai, ci să şi scrie frumos, domnul Mecena, revoltat, trînteşte cu pumnul în biurou: «Tonitza e un beţiv şi un cerşetor. Nu dau o lăscaie. . . » Relaţiile artelor cu miliardarii. . . 1 9 j6 AUREL JIQUIDI Numele Jiquidi e nou pentru cel ce semnează, nou numai într>o privinţă, a talentului bine expri* mat. Ca legitimaţie el îi e cunoscut din copilărie, de pe cînd se ducea cu raniţa ghiozdanului la şcoală. Tatăl artistului de azi locuia în fosta stradă a Primăverii, ilustră şi prin alţii doi, pictorul Luchian, comemorat de o placă de piatră pe casa în care a murit, şi sculptorul Georgescu, rechemat la o viaţă uitată, de curînd. Atelierul sculptorului, care ocupă o curte întreagă cu arătări de ghips, împrăştiate, ca un balast al atelierului propriu*zis, printre răsaduri şi stufişe de liliac, era peste drum de vastn întindere de pămînt sterp, între nişte garduri, cu un şir de încăperi închiriate, din care tatăl Jiquidi deţinea ceea ce s?ar putea numi azi un apartament. Se intra de*a dreptul din ţărînă în casă. Tatăl Jiquidi a fost, în vremea lui, şi el o celebri* tate, o celebritate redusă la proporţiile de atunci. El era Domnul Caricaturist. în epocă, desenul de figuri se chema caricatură, şi caricatura reieşea, cam în toată Europa, ca şi la Viena (Fliegunde Blâter) şi la Paris, afară de Honore Daumier, din disproporţia dintre picioarele scurte şi copul gros, fotografii pe două beţe de chibrit. Asemenea monstruozităţi de concepţie şi execuţie au durat la noi pînă la ivirea lut Iser, şi chiar după aceea, în opera analfabetică a unui Ary Murnu şi m Petrescu> Găină, improvizaţi la cafenea şi benefi* ciarii, pe lîngă ai unei reputaţii de satirici ridiculi, ai admiraţiei unei semiburghezii politice, impro* vizată şi ea din provincialii grăsuni. Deveniţi deputaţi şi senatori, se admirau caricaturizaţi, dragă Doamne, de creionul prost al celor doi gîngavi şi peltici, numiţi mai sus. Tatăl jiquidi, învăluit de o pelerină cu pulpanele aruncate pe umăr sau de un macferlan, cu chica adaptata la o pălărie cu marginile monumentale, îşi purta boema şi bastonul pe Calea Victoriei, salutat şi salutînd cu mînuşa, aşa cum îi stă bine unei personalităţi recunoscute. Fiul Aurel Jiquidi e altceva şi altcineva. Evoluţia se afirmă şi descriptiv şi sintetic. II urmăresc pe tăcute, aşa cum se cuvine identificărilor succesive ale unei valori, de mulţi ani de zile. Artistul face parte din acele elite care nu'şî împrumută elanul de la trîmbiţele de mucava, solidare în lansarea unui asociat de interese, poate că şi artistice uneori. La Aurel Jiquidi sensul unui aspect nu reiese dintno strîmbătură anatomică, de obicei neroadă, şi din caragializarea transpusă în desen a unei atitudini de haz etreiumăresc. Linia lui, suplă şi elegantă, limitează spiritual şi textele riscate ce i s£ dau de edituri să fie ilustrate, corectînd cu fineţe cinismul împrejurărilor şi excesele de dilatare. Destnatorii şi pictorii cei mai mulţi preferă, pentru simplificarea dificultăţilor, personajul unic, după cum începătorii pricep portretul exclusiv din profil şi dintrmn singur profil, de regulă cel întors în stînga. Adeseori un cap « studiu », de pildă, sau o pictură denumită « autoportret », sau « bunica », sau « natură*moartă », sînt subterfugii pentru ascuns problemele de planuri succesive, de raccourci, de perspectivă fracţtonată, eludate W artistic. Că Rembrandt, că Leonardo, că Grigorescu au semnat admirabile pînze de o singură dimen* siune, nu implică necesitatea absenţei desenului complex, a ignoranţei contrapunctului pictural. Scuza lui « aşa văd eu », gol în loc de plin, strîmb în loc de drept, şapte linii pentru o singură linie, din care îţi alegi una în loc de alta, e o fanfaronadă. Aurel Jiquidi caută dificultatea, el are compoziţia pe spaţii în firea ochiului şi a celor trei degete, strînse pe coada pensulei şi pe creion — şi o dezleagă, aş zice, jucîndujse. La el mişună omenirea cam viaţă. Atitudinile nenumărate întrmn petec de materie de*o palmă, sînt alimentul creaţiilor lui obişnuite. Pe el nud sperie densitatea figurilor în mişcare, atît de ocolite de profesionişti, şi pentru el omul trece înnainte de peizajul static şi zăcut. Fuga lui aleargă, energia personajelor sale izbuc* neşte. Jiquidi se frămîntă, nu doarme în priveliştele lui. Oamenii lui au ochii aprinşi, ca în natură, au minte, voinţă şi biruinţă. Puţinele planşe adunate cu grabă în album mărturisesc un mare talent, care nu trebuie zădăr< nicit şi intimidat. Tinereţea şi intuiţiile noului Jiquidi sînt chemate să se rostească în forme şi imagini din ce în ce mai definitive. Aşa am dat să cred acum şaizeci de ani şi despre Ştefan Luchian, contestat şi dispreţuit, tot aşa despre Camil Ressu, aşa şî despre Iser, cu treizeci de ani mai încoace. Nimic nu mă împiedică şi totul mă determină să cred şi în Aurel Jiquidi. Supărăise cine n;are altceva de făcut. 1 9 J7 PICTORUL DĂRĂSCU N*aş dori să fi ajuns un cioclu de necroloage, dar desabia înmormîntat medicul nostru cel fără de arginţi Haţieganu, trec în d prin medicină Ia pictură, alte două degete moarte dau bobîrnac peniţei şi mută de pe hîrtie condeiul pe marmora funerară. Parcă sam citit unul altuia, eu tablourile lui, fragede şi vii, el încercările mele cu negreală. Tăcut, concentrat, şi niţehiş agreabil gîngav între silabe, el spunea: «lini place». Ii răspundeam, cu ochii în grădina pensulei lui: «Tu faci mai bine decît mine », dîndume mîna dură de lucru, întrso strîngere aspră. Cît să fie de atunci? Cîţi vor fi fost anii care trec atît de iute, adunînduise povară? Dărăscu debuta la « Salonul Oficial » sau la « Tinerimea ». nu mai ştiu. O seamă de zecimale, zero, virgulă, zero, primise fără sfiială însărcinarea să examineze tablourile şi să dea verdict. Componenţii mîrîiau subtil, indispuşi că de la coloristul Luchian se mai arăta un stăpîn vioi al soarelui şi umbrelor transparente. Tabloul ua fost respins. Era, furată J97 arşiţelor Midi»ului francez, o privelişte suculentă de ogradă interioară, prin care trecea călărit un măgar. « Ascultă, rîdea din toată inima Dărăscu, misa fost refuzat tabloul care»ţi plăcea mai mult. Iad tu şi ţined la tine. » N*am fost în stare să id refuz şi eu. Pictură reprezentativă, îl am acasă şi mă uit la el. . . în schimb, lui Luchian îi refuzasem o pisică încolăcită, cenuşie, cu care mă familiari» zasem vizitînd bolnavul. Slăbănog pe saltea, nu puteam să lipsesc pe Luchian de sutele de lei cu care avea să ne cumpărată pisica. Avea nevoie de banii necesari căutării de iluzii medicale în flacoane, prin farmacii. Cum îţi explici, de ce maeştrii picturii şi ai cioplirilor în piatră au, îndeobşte, ceea ce se numeşte caracter mai plin decît alţi meseriaşi ai intuiţiilor şi sugestiei materializate, mai lepădaţi de sine, mai străini de slugărnicie, mai generoşi, mai bravi şi mai rectilinii Poate că unde, împru» mutîndu»se de la pămînt, înnaintea intelectului deductiv, le munceşte braţul şid orientează căută» tura plugarului, de»a dreptul. Morga pedantă, afară de a criticilor de artă, aşamumiţi şi a colec» ţionarilor, samsari de tablouri (sper să nu iiu auzit), n»am întîinitîO la niciunul din ei, nici la noi, nici la străini. Un Paciurea, un Brâncuşi, un Rodin, un Holder, un Cezanne n»au cunoscut alişverişul. O francheţe expresivă, de copil sănătos, cu har; o atitudine de anahoret convins de o chemare misionară, făceau din omul Dărăscu un prieten total. Sănătatea moralului corect -şi lapidar a trebuit să sucombe la netimp, copleşită de cea mai infamă boală din cîte ne murdăresc viaţa, dată artistului ca un fulger scurt, îndată şi stins după ce s*a iscat. Pe cine să întreb şi ce să mai întreb? Să întreb doctorul? Să întreb spitalul? Să întreb ţărîna? Să întreb azurul? Iartă»mă că plîng- . . E tot ce mai pot să fac. 1 9 59 }9S CAMIL RESSU Mai în şagă şi mai cu solemnitate, s*a spus că academicii sînt nişte cam aşa ceva. nemuritori. E de văzut. Deocamdată Academia poate să fie o condiţie de longevitate. Iată încă unul, ajuns la optzeci de ani, pictorul Camil Ressu. Dacă misa făcut el, nu prea demult, un portret în ulei, de ce nu haş face şi eu lui, la întrecere, un medalion cu cerneală? Se zice, în pictură, că asemănarea nud obligatorie. E de văzut şi asta. Te apropii cu pensula ori cu condeiul cît mai mult de model şi iscăleşti. Pe vremuri sia discutat febril dacă barbişonul lui Napoleon al Ilblea fusese negru sau roşcovan, şi a rămas problema nedezlegală. Sînt împrietenit cu persoana şi paleta lui Ressu de peste vreo cincizeci de ani. Un timp am şi locuit împreună un etaj mic, împărţit în două, cu uşile la fel. Ba nimerea el în odaia mea, ba eu întria lui. «Pardon!» — «Pardon!» — «Nud nimic! Dar ce mîncăm la prînz? » — « Las' că ne descurcă nevastăa întîmplat nu ştiu peste ce ştie toată lumea; alt război, alte consecinţe. Fusesem odată la Tonitza acasă, în Bucureşti, şi ham găsit împref surat de păsăruici careâ zburau primprejur în atelier: odaia lui. îl cunoşteau, i se lăsau pe umeri, el vorbea cu ele, îl înţelegeau. Dar proiectul de atunci nu era chiar abecedarul de faţă, romanţat oarecum. Mi se pare că nu aş fi uitat, dacă nu cumva comit o confuzie între cele două proiecte. Eu începeam, experimental, cu literele mari. învăţasem să citească pe olteanca în vîrstă Măria, din Ciuperceni, cu ele, pe firmele de prăvălii. Am mai povestit cîndva, pe undeva, uimirea ei cînd a descifrat, literă cu literă, primele cuvinte, şi răspunsul ei frumos: « Păi, asta«i limba noastră, ardesnrar focul! » Era superlativul ei obişnuit, dacă nu fierbea bine fasolea sau nu mai găsea pisica, ascunsă prin cîte un pod. Tonitza pornise şi el, mi se pare şi cred că nu mi se pare, de Ia majuscule, cu figuri interioare, în grosimea lor. Orişicum, abecedarul lui Tonitza, cu mari şi imense întîrzieri, şi vechi peregrinări pe la editurile de pe vremuri, impermeabile şi cu imaginaţia sărăcăcioasă, iatăd, gata tipărit. Prefaţa fusese să fie odinioară de Ionel Teodos reanu, suprapunîndu*se astfel operei unui decedat, pergamentul unui defunct mai recent. Niciunui din ei nu a trecut prin viaţă fără să lase, afară de pulbere, cîte ceva în Urnă. Unul, în desenul lui, a cîntat copilăria; cestălalt, tinereţea. Las şi eu să cadă peste mormintele acestor doi îndrăgostiţi de lumină o frunză de hîrtie. 1960 401 PORTRETUL Oricît star abate către descriptiv şi banal, din toate aspectele vieţii pensula gîndită alege tot pe om. în peizajul (decorativ) interesează desigur mai mult limba de traducere a unei privelişti în linie şi culoare. Copacii sînt însă în conture aproape aceiaşi, apele, culmile, orizonturile, ondu» laţiilc cîmpiei aproape aceleaşi. Totul stă şi aşteaptă. . . Parcă pictura zugrăveşte marea tăcere. Cînd scoate cel dinţii boii românului din staule şi coşare, Grigorescu, împăreebind monotonia, povara şi lupta cu pămîntul a fratelui lor, plugarul, pune perspectivele să calce şi le dă mişcare. Nu se putea mai mult. Sufletul aparţine altei picturi, por. tretului, marea şi insolubila dificultate fără geniu. Omul, cu figura lui, e o sinteză. întrmn spaţiu cît o pagină de carte, se încrucişează instinctele, pasiunile, tulburările şi sensibilităţile simţirii, fiece pagină de om enunţînd o problemă esenţială, căreia trebuie artistul să*i dea o dezlegare. Artistul îşi dezbate în portret enigma. Cu trei.patru elemente comune, natura ştie să fie de o varietate monstruoasa în privinţa privile* gLatului chip omenesc. Să nu*i cerem picturii nimic altceva decît un mozaic facial? Atunci pictura n*ar mai fi o artă solicitatoare de puteri personale secrete, ci un album de organe anatomice interşanjabile. cînd exacte, cînd caricaturale, nasuri, urechi, buze şi guşi. Capul şi figura sînt floarea unei tulpini de eleganţă, trupul omului, bărbat şi femeie, A număra petalele unui trandafir e o botanică de gimnaziu, nu o pictură, şi varietatea feţelor e prea infinită ca să nu zbuciume din adîncuri un artist. Că ori eşti artist, ori eşti her* borist. Ai chemare, noi chemare Seminţiile omeneşti ale Planetei, adunate laolaltă, două sau trei miliarde statistic, de indivizi, sînt exprimate în tot atîtea miliarde felurite de figuri. Două capete pot să aducă unul cu altul, identice nu sînt niciodată. Pe vremea tinereţii noastre, dacă se poate spune aşa, de la o vîrstă încolo bărbaţii purtau nişte barbete numite de Figaro favorite. La Paris, pe bulevardul Saint.Germain, mă întîlneam, trecînd, cu jupînul Zaharia, cofetarul blajin de pe Calea Victoriei din Bucureşti. Copil degerat de drumul lung prin zăpezile de odinioară pînă la şcoala primară, el mă primea părinteşte în prăvălia Iui, să mă dezgheţ. Sau îl întîlneam pe unchiul Eftimie din Spineni. . . Cînd să le întind mîna, după ani şi ani, ei grăiau franţuzeşte, Şi nici nenea Eftimie, nici tata Zaharia nu cunoşteau graiul lui Voltaire. La Paris, unul îşi pierduse musca de dedesubtul gurii, şi celuilalt îi pierise negul de lîngă ochi. Şi în loc de mă şi bre, ei mhau răspuns cu: « tnais ijui etes>vcus, jetme homnie ? ». Ca şi dumneata, am văzut numeroase portrete Kin muzee, scrise cu pensula sau cu gravura, als, Rubens, Da Vinci, Ingres, Holbein, Durer. . . Fără să fi cunoscut modelele lor — seniori, mo* narhi, cavaleri, cardinali — îţi dădeai seama că figurile spuneau adevărul, acel adevăr purtat in< tuitiv în noi şi care ne face săd deosebim de minciună şi falsificările picturii, mai mult sau mai puţin consacrate de o critică pe măsura lor, cît şi sărăcia sau avuţia unui atelier de zugrav, cum se numise pe sine rîzînd în hohote, Luchian, « zugrav de muşamale ». 404 40J Nici Luchian, nici Grîgorescu, nici semenii lor nmi vine să cred — penibil cuvînt! — că artistul luminii ar fi murit. Parcă ceva îmi şopteşte că întno zi, pe seară, Ia un colţ de stradă, subt un felinar, sau întno gară dintre Carpaţi şi Alpi, mă întîlnesc cu el. . . Parcăd şi aştept cu naivitatea şi speranţa celor ce mau aflat că pe pămîntul nostru cu prea multe cimitire pauza vieţii şi bucuriile ei sînt ireversibile definitiv. 1 onitza im mai e un nume cu prenume. Aş zice că el e un cuvînt activ complex concentrat; mare în toate componentele lui, vocaţie, inimă, har, excepţional orchestrate. Pensula lui suavă spune, gîndeste şi cîntă. . . ham ascultat de mai multe ori, emoţionat, sunetul de harpă al unui intelect cu vibraţii şi rezonanţe multiple. Artistului nud era străină nicio problemă a timpului trăit, suferind atît cu nedreptăţile sociale, ca un revo* luţionar, cît şi cu problemele personale de expresie şi adevăr pictural. Vizitîndud odată acasă i>am descoperit un peizaj necunoscut al gingaşei lui sensibilităţi. L*am găsit în atelier, în faţa trepiedului de reazăm al saşiului, împresurat de sumedenii de păsăruici multicolore ciripindud pe umeri şi scule, fiecare în glasul ei de cîmp şi pădure; copilele minuscule * Cuvînt înainte la volumul N. Tonitza, Scrieri desprt arta, îîucurejti, Editura Meridiane, io6î. 407 ale delicatei lui inspiraţii. Le chema, veneau, fi cunoşteau ca pe un frate mare. Ele ştiau cad zboară sufletul odată cu ele. Neobişnuit de cele mai multe ori, paralel cu pensula, Tonitza cultiva cu o impresionantă luci* ditate şi condeiul de scriitor autentic. In volumul de faţă cititorul face cunoştinţă cu un aspect puţin ştiut al bogatei lui personalităţi literare. Meştere Tonitza, te aşteaptă toate păsărelele şi liliacul candid al primăverii. De ce întîrziezii1 1962 FACILITĂŢI Fusese vorba cîndva, comparativ, în activităţile variate, de Calitate. Ea ieşise în prima evidenţă mai cu seamă în arhitectură. Apoi, a fost pomenită şi în pictură: Portretul — specie dificilă, pe drept cuvînt evitată de cei mai mulţi profesionişti. Portretului i se cerea, printrso nuanţă a transpar rentei, şi ceva din sufletul modelului ales. Preocuparea de calitate s*a instalat din ce în ce mai temeinic, de un timp încoace, mai cu seamă însă în munca de uzină. Aproape zilnic, noi perfecţionări ies Ia iveală. Lepădată de rutină şi refuzînd să>i ruginească intelectul, ca în profesiile de categorii reputate artistice, tehnologia, cared o ingeniozitate, colaborînd cu muncitorul, a căruia minte nu vrea să înţepenească, aduce la cunoştinţa cititorilor numeroase descoperiri şi inovaţii —- pri* mite, nun vorbă, adeseori cu răceală de spiritul funcţionar, biurocratic stagnant. Căci starea de îmburghezire nu e numai rezultatul înnavuţirilor parazitare, dar şi o pervertire de sensibilitate a omului predispus de lene să facă burtă la cap. Dam ocol deunăzi unor statui. Portretele sînt şi de bronz. în timpul gestaţiei, pe argila umeda degetele artistului se comportă cam ca pensula, scoasă din mocirla paletei, — modelînd formele, mîngîind relieful şi adînciturile obrajilor perso* najului propus, deşi între sculptor şi bulgărele lui de lut, deocamdată amorf, se stabileşte un contact direct, mai pretenţios, şi o intimitate 409 inexistentă în depărtarea de un pas, dintre şevalet şi artist, personalitatea sculptorului fiind astfel privilegiată, ca şi a scriitorului aplecat pe manuscris. E de ajuns, de pildă, să rupi legătura condeiului cu gîndul, recurgînd la maşina de scris, ori la dicteu, ca expresia să devie incoloră, si ceea ce sc cheamă stil — transparenţa psihologică din por* tret — să se piardă. De altfel, cititorul observator îşi dă bine seama, în noianul volumelor din librărie, de scăderea în calitate a unor redactări dictate fală dc un manuscris propriuszis, urmele tuşeutui din pictură şi sculptura fiind prezente şi în modelajul ideilor cu plasma brută a cuvintelor din vocabular. Că afirmaţia scrierii prin intermediu nu e o fantezie gratuită demonstrează literatura versului. Oricît de puţin expresivă, poezia nu e niciodată dictată unui secretar sau magnetofon. In străinătăţi, cu toate tobele şi trîmbiţcle tăbărîte pe genul roman, cărţile, fără să mai miroasă a ulei sau a seu de opaiţ, îşi păstrează în frază, imagine şi idee, ecoul claviaturii dactilo* grafice şi aroma p rocesul ui * verbal de comisariat. Viteza lurtunatică dă o literatură convenţională şi trebuia inevitabil să ajungă la concepţia cdb turilor, care cer unui autor o nuvelă de trei mii de cuvinte sau un articol de două sute. . . Totus scriitorii încă nu au adoptat în aspectele unei descrieri, ca o axiomă a pictorilor şi sculptori* lor fără vocaţie, inversul formulei « nu ştiu, mam văzut». . . La un portret remarcabil prin stupii ditatea realizării, se argumentează cu lamentabila scuză minoră « aşa ham văzut ». Văzul e unul singur, cel a toată lumea. Dacă Boileau a spus că orice prost găseşte întodeauna pe unul mai prost decît el sad admire, tot el a mai spus că clacă te pricepi mai bine la mistrie, fâ^te zidar. Omul văgăunilor, fără atelier, fără încălzit cen; trai, fără bec electric şi telefon, a zgîriat pe păreţii peşterii lui, cu piatră pe piatră, silueta unei căprioare, elastică, zveltă, de o incomparabilă prospeţime. E căprioara noastră din Carpaţi. Acelaş văz, nesofisticat, o vede şi astăzi, ca acum cîteva zeci de mit de ani. . . 1962 410 CERNEALĂ ŞI CREION Repet o împrejurare. Cu aaî mulţi în urmă, academicianul Alexandru Rosetti, profesor filolog — după o clasificare deco< rativă, evoluată ştiinţific, lingvist — conducea o editură literară, Profesorul instala, în librăria naţională, îndrăz* neala gustului frumos, aproape pierdut încă de pe cînd teascurile Mînăstirii Neamţu încetaseră să mai dea, în chirilice ca fluturii, ca libelulele şi păianjenii, împrejurul gravurilor în lemn ale lui Macarie, cărţile de strană, ieşite din tiparniţă ca nişte stampe: hîrtie vecină cu pergamentul, fabri» cată odată cu scoarţele şi velinţele, cu mîna; cer> neală frecată pe piatră cu fum de luminare şi ulei, ca vopselele lui Michelangelo şi Rafael. Plăcîndud un manuscris al Florilor de mucigai, şi directorul editurii ţinînd sad ilustreze cu por> tret, invitase pe rînd mai mulţi « artişti » săd ere* ioneze- Pocitaniile desinate evocau cînd pe por< tarul pasajului Villacros, cînd un agent de schimb, cînd pe prefectul de poliţie, de peste drum. In disperare de cauză, autorul şi>a mîzgălit mutra în faţa oglinzii, ieşind din încercare un sărman « autc portret» felicitat, fără ironie, de concurenţii pro> fesionişti. Intre ei, creionase o variantă şi irascibilul pictor Theodor Pallady, de obicei rezervat în privinţa genului portret şi reusindusşid şi pe cel personal mai cu seamă la barbă. Desenul ba fost primit cu o uşoară zbîrcire din nas, totuş acceptată, maestrul culorilor delicate dîndu*şi seama că liniile lui se lepădau prea tare de model şi, sincer cu sine, Pallady şi*a nuanţat părerea cu o afirmare cin* stită: «Nefericitul dar al asemănării mie îmi lipseşte ». Am stat apoi de vorbă împreună despre sinteza unei figuri omeneşti şi elementul obligatoriu, fără de care, de perfect acord, sta conchis că o « pors carie » de portret mărturiseşte numai doza de ste> rilitate, în expoziţiile de tablouri, a cîte unei diplome de beletartisticâ, prevăzută cu viză şi încoronată cu aureola ovală a unui zero poleit. Pallady respecta prea mult jocul nuanţelor în pictură, ca să fie indiferent la condiţia esenţială, şi avea dreptate că califice de nenorocit un dar din ce în ce mai rar în pictură şi pierdut, şi el, odată cu adoptarea fotografiei, într*o epocă de rapidităţi pripite şi de vagi aproximaţii. Absent din pensulă şi creion la pictorii dewînd, aceştia substituiesc geniului necesar o formulă de refugiu facilă: «Aşa ham văzut». Le dai o temă: calul, şi ei zugrăvesc o capră: «Aşa ham văzut ». Maica Natura, exigentă pînă la tragedie, nu obişnuieşte să glumească şi nusşi meschinizează principiile, caricaturîndu'şi aspectele şi datoria, ca să scape de răspunderi: nu cunoaşte dezonoare şi laşitate. Ea nuişi bate joc de meseria ei. La ea verbele trebuie şi este sînt imperative absolute. Samsarlîcul profesional îi e străin. Deopotrivă, ştie să şi bucure şi să dea şi suferinţă: «Aşa văd», « mai aşteaptă », « deocamdată », « să dăm peste ochi », «să amînăm pînă la recolta viitoare », poh troneria acestor infirmităţi Natura o dispreţuieşte. Nu admite dulcegărie şi erzaţ, nu admite tocmeală (« mai lasă tu, mai las şi eu», «să facem cum e bine »). Place au ba, ea nu tolerează golul şi guno; 411 iul. Ea biruie cu simplicitatea adevărului rostit de«a dreptul şi categoric. Maica Natura detestă îmburghezirea sensibili; taţii, abaterea de Ia verticală şi starea de încîiv tare satisfăcută. Maica Natura e revoluţionară. 1962 ADICĂTELEA. . . Permităimi Pictura şi meşterii ei, mai mari şi mai mici, mai lungi şi mai îndesaţi, mai tinerei şi mai bătrîiori, să repet, Ia o distanţă de zeci de ani, relatarea unei petrecanii artistice, să zicem. De cum pune mîna pe o bidinea sau pe o bucată de noroi, ca să facă din el oale şi chipuri, omul de toate diformaţiile, devine, vezi bine, maestru şi, vorba lui Tîndală, creator. . . Eram odinioară risipit prin Occidente. Se picta de zor pretutindeni, ca şi astăzi, pensula fiind ispitită să se înmoaie pe paletă, în culori amestet cate cu « idei ». . . Eram pe undeva, pe la Paris. Episcopatul nu era numai religios. Ierarhia se infiltrase şi în pictură. Avea cardinali, papi, emh nenţe cenuşii, moşierismul şi cămătarii ei, întreruptă de variate erezii. . . începea să se stabilească în expoziţii o anarhică schismă a harababurii, şi plasticii nu vedeau de multe ori dincolo de vîrful nasului, însoţiţi cu tară* boi de tobe, de considerente, terminologii şi orientări aiurea. Ofensaţi de formule, care ţin adeseori loc de personalitate artistică, doi pictori tineri au reacţio» nat pe tăcute, improvizînd o comisie juridică pen< tru omologarea procesuluiiverbal final, semnat de un procuror invitat la demonstraţia proiectată. Comisia s*a transportat întnun local, « Closerie des Lilas », dacă mai ţiu bine minte, unde aştepta să participe şi un măgar. . . Măgar în carne şi -tij oase, măgar măgar, măgar adevărat. Măgarul parizian seamănă cu oricare alt măgar, ca două picături de apă. Tinerii pictori ifau legat măgarului de coadă o pensulă aprovizionată cu vopsele în ulei, isau aşezat în spatele noului artist şasiul reglementar, şi măgarul, pişcat la partea sensitivă, dînd estetic din coadă, a zugrăvit un tablou. Opera de artă a fost numaidecît expusă întrjo galerie, cu titlul Apus de soare sau Crepuscul de melancolie, indifc rent. Semnătura: Boronali. . . Critica nu s>a lăsat păgubaşă, sigură că descoperă un nou mare maestru italian. Elogii, concepţii, puncte de vedere, analize de intenţii, vocabular, celebritate înnaltă, şcoală de pictură nouă. . . La o săptămînă după acest important eveniment plastic, s*a dat publicităţii sensaţionalul document, iscălit de martori. Numele pictorului Boronali era pur şi simplu inversul lui aliboron, supra* numele franţuzesc al cuvîntului măgar. Se aşternu îndată o mare muţenie cuminte, urmînd şi discreditul teoriilor elucubrative, cîtva timp, pînă ia era cubistă, cînd filosofiile în pictură nu descoperit alte noi şcoli pentru snobi. Tocmai primesc de la Boronali, cu o întîrziere de cîţiva ani, o carte poştală ilustrată cu fostul lui tablou, ameninţîndu»mă cu o vizită artistică, bam răspuns că*i pregătesc o cameră elegantă, lăsîndud să<şi creeze materialele artistice proprii, în voia lui, şi că mă voi îngriji să obţin pe ele, bucată cu bucată, preţuri după tariful Rembrandt, Greco, Holbein şi Goya. Dividendelor, voi căuta, ca un financiar, să le dau un plasament favorabil. . . 1961 PLÎNSU.MI.L.AU Pictorul Ressu dispare întriun moment de incen tîtudini şi confuzii, european, de valori, cînd tole* ranţa ia locul exigenţei şi aproximaţia ţine loc de talent şi autenticitate. Fază, care, progresiv, e menită sa dispară. Din timpmtimp picturauniver* sală s*a îmbolnăvit, nu e vorbă că şi literatura, dar la Pensula starea maladivă e mai vizibilă decît la Condeie, un tablou fiind întodeauna un tot. De unde şi primejdia ei. De la o pagină la alta, în carte, compoziţia e mai lesnicoasă şi mai dificil de observat, şi un crîmpei bun, pe ici, pe colea, poate salva textul inegal şi denivelat, pe cînd tabloul exprimă dintrodată toate posibilităţile unui mai mult sau mai puţin artist. Pictura românească are şi ea frămîntările ei. Ressu nu cunoştea de pildă nefericitul refugiu al mediocrităţii în tertipul «aşa bam văzut». Puternic întemeiat pe desen, liniile şi conturele lui nu ştiau să fugă de realitatea precisă, impună* toare în toate pînzele lui. In general prea puţine tablouri rămîn ca o melodie în amintire, cu individualitatea lor întrea* gă. Peizajul alunecă peste peizaj. Floarea intră în buchetul florilor comun, dacă nu e semnată de Luchian. în vechiul trecut, din multele privelişti mutate din natură în zugrăveală, îmi rămăsese hanul Posada semnat Grigorescu, dimpreună cu atmosfera şi lumina pe înserate. 417 Pictorul dea ferit să le caute şt să le exprime. In lupta lui cu formele şi culoarea, el a cultivat de prefe* rinţă portretul. Nu ştim dacă ele se găsesc în pinacotecă si nu răspîndite, dar cîteva din portrei tele lai pot st.i alături, fără să piardă, de cele mai celebre. Portretul e omul, nu omul schiţat întrvo îrtdelet* nicire şi acaparat de un subiect, ci omul din faţă, cu expresia (ut particulară, cu sufletul lui întreg pe figură. Sînt epoci întregi ca epoca noastră, trăite complex, în stare vioaie să aducă în pictura figurile simbolice ale oamenilor care au sinletî* zat*o. Puţin inspiraţi să cristalizeze şi să dea mai mult elecît portrete fără voie caricaturale în gene* ral, plasticii îşi trec paleta, pensulele şi creioanele, fotografului în culori. Oamenii lui Ressu, ţărani, sint de fapt nişte portrete studiate adînc. Uitaţi*vă La ei. Capetele osoase cu mustaţa lungă, umerii şi atitudinile, au în A''geş, unde şi*a purtat artistul atelierul, expresia galilor de odinioară. Pe Camil Ressu îl p'îng plaiurile, harfele şi ochii. 1 Q 6 2 OAMENI ŞI PIETRE Ca să nu fie împărţite între cele patru săptămtni de apariţie ale ziarului, siluetele din carnetul de buzunar mă grăbeau să le înghesui, tale quale, întno singură « tabletă ». Neputînd să încapă toate am renunţat. Ele vor fi distribuite în cîteva, mai multe. Coincidenţele făcură să trec, aproape în acelaş timp scurt, prin două republici: R. P. F. Iugoslavia şi Elveţia. Chemat întîi la confraţii de peste Dunăre, de literatură, am plecat dintre ei mai departe, între Alpi, pentru a restabili încă o dată echilibrul, deviat anual, dintre viaţă şi neant. Medicina şi orologeria şi schwitzerii se bucură, deopotrivă, de dibăcia justificată a punerii la punct convenabil a unui ac magnetic, ameninţat de influenţele şi interferenţele terestre, să o ia Ia fugă pe cadran. în calitate de gazetar, gazetar al minusculului cotidian cît şt al contrastelor de sensibilitate în proză şi versuri, colegii jugoslavi m noştinţă condeiul de.-abia la Sarajevo, capitala Bosniei şi Herţegovinei. Pe o margine de stradă sînt întipărite în beton două tălpi.. . Locul de unde un băietan de şapte* sprezece ani a tras un foc de armă în zgripţoml habsburgic, prăbuşind dintrodată un arhiduce şi o monarhie. Copilandrul Prinţip şi«a ridicat singur propria'i statuie de văzduh şi însufleţiri, întno clipă de supremă jertfă şi entuziasm. Acelaş foc al statuiidantomă a sorocit şi ultimele războaie universale . . . Un copil, un glonţ, o secundă . . . e n e v a, 26 august j o (w 422 PIATRA ŞI OM Dacă şi>ar păstra numai curiozitatea copi» lăriei, — «ele ce clinele are patru picioare şi cocosul dou.i ? i\ «de ce bunica poartă ochelari şi tata e cu mustăţi'» — maturitatea nu şi*ar pierde suava frăgezime a naivităţii. în cotidianul frămîntarilor duşmănoase pentru existenţă şi în* tîietălî de cele mai multe ori nemeritatc, fecioria sensibilităţii apoi se toceşte zi de zi pînă la dispa* riţia şi a Suvenirei. Trecînd ca gîsea prin apă, prm cultură, fără să'şi lase întrdnsa o realizare proprie, omul decep» ţionat rămîne « doct », adică ceva cam între una şi alta, şi, prea puţin satisfăcut că a ieşit din marea ignoranţă, intră evoluînd în pedanterie şi diletant tisrrt, ratat în iluzii ca un călător ajuns în gara, la toate trenurile, prea tîrziu, cu toate că, snob al căilor ferate, ştia pe dinafară orele de sosire si plecare. Snobismul, continuu multiplicat, se ţine, generaţie după generaţie, de el. si începe să scobească noţiunile curente şi să formuleze întrebări esenţiale, fără să le dea de cap. Merg devalc tremurate, in apa dintre maluri, priveliştile oglindite. O veche întrebare a nedumeririi: Ce este Arta? Şîa vorbit şi sia trăncănit foarte mult despre poezia Frumosului în pictură. în absenţa unui cuvînt în stare să exprime noţiunea, ham derivat şi noi din adjectivul ei. Aţi întreba ce este Frumosul şi vi sşi agonisească un prînz mai suculent, spăla vasele şi farfuriile în rîndăşia unui restaurant, «Oswald». Nici Caragiale nu era străin de grupul « Ileana ». Cu verva lui îndrăcită trecea din tablou în tablou, şi observaţiile lui, todeauna juste, erau respectate de fiecare «zu< grav» — calificativ din terminologia tot a lui Luchian, care ura de moarte cuvintele artist, artistic şi arfă, , . Un merit major al societăţii « Ileana » a fost întîia expoziţie internaţională de pictură. Bucu* reştenii au putut să ia cunoştinţă de nume ca Boklin, Preiswerk şi alţii. Un vizitator asiduu al cercului « Ileana» era savantul doctor Ion Cantacuzino, al cărui gust pen* tru pictură, muzică şi literatură, a făcut şcoală la Institutul de seruri şi vaccinuri.. . Cantacuzino des' coperise în străinătate un mare desenator, Feiicien s, căruia dintrodată ba cumpărat toate gravurile şi schiţele din atelierul lui. Unde să fi ajuns această frumoasă avuţie? Unde smfi risipit unica bibliotecă a marelui învăţat? Cred că vă aduceţi aminte că profesorul Ion Cantacuzino, dimpreună cu C. Stere şî Ibrătleanu, a condus revista, pe atunci ieşeană, Viaţa româneasca. Ressu era cel mai nervos dintre pictorii acade» miei. Todeauna nemulţumit de ce realiza, tuna şi fulgera împotriva picturii şi a inventatorilor de vopsele. îmi mai aduc aminte că o culoare absolut necesară pensulei, albul, era cea mai greu de găsit, şi chiar Olanda şi Belgia o expediau, la comandă, cu o zgîrcenie neînţeleasă. Dar să nu uităm că sîntem în Argeş şi că tipărim cu numele lui o foaie în douăzeci de foi, literară. Am fost prieten de aproape cu pictorul Ressu, şi un timp destul de lung am locuit împreună în acelaş apartament. Cînd se întîmpla, destul de des, să nu mai aibă bani de tutun, el chema un samsar de pictură şi vindea pe nimic cîte o droaie de tablouri, de studii, de schiţe şî desene. Trebuie săd socotesc pe Camil Ressu, instalat cu pînza lui în istoricescul pămînt Domnesc, drept un argeşean autentic. Nu se gîndeşte nimeni că Argeşul merită o amplă expoziţie a tablourilor celui care ha cîntat în forma şi culoare? Timpul nu a trecut şhl aşteptăm. 1966 Rop 440 PICTORUL GRIGORESCU POST SCRIPTUM La încheierea prezentului volum, am fost im sistent îndemnat de către unii binevoitori copişti ai originalelor căutate în arhivele Academiei, să intercalez între notele de acum zeci de ani numele premergătorilor Aman, Andreescu, Tătărăscu şi Grigorescu — fără nicio noimă, subt cuvînt că lipsesc din ele, ca şi cum aş fi primit sarcina didac* tică a istoriei picturii. Motivul apariţiei paginilor de faţă mi ham însuşit de*abia după ce mi s»a repetat că ele antici* pează, în ce priveşte artiştii huliţi în epocă, mai ales Luchian, asupra cunoaşterii şi preţuirii de mult mai tîrziu. Am trăit epoca de care vorbesc, nu în imaginaţie, pe hîrţoage şi studii, cele mai multe de*o pedanterie frazeologică neghioabă. Cartea întocmită din artb cotele ziarelor vremii, bune sau rele, nu tolerează reveniri tardive, adaose şi umpluturi. Vizitînd pe vremuri expoziţiile de pictură, mani dat niciodată nici de Andreescu, nici de Tătărăscu, aşa că mam avut cum să comunic cititorilor impresii directe. Singurul meşter, ale căruia expoziţii fe*am avut mai la îndemînă fusese, totuş, Grigorescu, despre care ssa şi pomenit în prezentul volum. îi las mormîntul să fie zgîndărit, după cripta lui Eminescu, de către cei cîţiva care, în agonisirea unui nume personal, aveau nevoie de oseminte şi rumeguş. 44 * Dar de ce n.am stăruit pe larg asupra personali' taţii lui Grigorescu? îmi pare rău că de morţi trebuie să se vorbească numai bine, dar Grigorescu nu era niciodată singur în expoziţiile lui, acaparat şi confiscat de un celebru epigon, poetul Vlahuţă, a căruia prezenţă tenace îi displăcea şi artistului, iritat de o rîvnă excesiva. Poetul explica, stăruia, se întindea, luîndud pictorului şi cuvîntul « poftiţi vă rog », dc la gură. Cele mai bune tablouri ale expozantului rămîneau proprietatea Vlahuţă. . . Ca să le impuie pentru o valoare comercială sporită, poetul a scos pe chel* tuiala Ministerului Instrucţiei Publice, ca şi România pitorească, un masiv volum ilustrat. în colţul ramelor confiscate, se puteau citi în expoziţie, pe cartoane albe, menţiunile « rezervat » sau « vîndut », anonime. Melancolicii şi crepuscularii ăştia au fost întodeauna prevăzuţi cu un spirit negustoresc de speriat, concurat numai de impertinenţa super* lativă a liricilor minori. De altfel, era regula, de înmulţire aritmetică simplificată, ca domnii critici să aibă, la teatru, pus deoparte la casă, zilnic, preţul a două bilete de rangul întîi, iar în expoziţii reciprocitatea artico* lelor de cădelniţă să fie condiţionată de cîteva tablouri ale scribului specializat al gazetei. Evident că gazetele cu « critici » erau îndeobşte, după preferinţă, « naţionale » sau, cum se zicea, « democratice şi populare ». . . i o 6 i NOTE BIBLIOGRAFICE « TINERIMEA ARTISTICĂ » : Linia dreaptă, an. I, nr. i, if aprilie 1904, semnat T. Argliezi si în voi. Tablete de cronicar, E.S.P.L.A., 1960, p. x6ş. EXPOZIŢIA DE PICTURĂ VERMONT — RODICA MANIU: Facla, an. II, nr, ij, 16 martie 1911, nesemnat. (A apărut cu titlul: Expoziţia de pictură Vermont —Matiiu.) EXPOZIŢIA PICTORULUI SANIELEVICI: Facla, an. II, nr. 17, i) aprilie 1911, semnat T.A. EXPOZIŢIA DE PICTURĂ A SOCIETĂŢII « TINERIMEA ARTISTICĂ»: Facla, an. II, nr. 10, ir mai 1911, semnat T. EXPOZIŢIA « TINERIMII ARTISTICE » — Note: Fa, cla, an. II, nr. 21, îl mai 1911, semnat T.A. * SALONUL OFICIAL»: Fada, an. II, nr. i>, 4 iunie 1911, semnat T.A. ATENEUL, HANUL PICTURII: Facla, an. II. nr. ri, 34 decembrie 1911, semnat T.A. EXPOZIŢIA SOCIETĂŢII « TINERIMEA ARTISTICĂ », semnat T.: 1 Facla, an, j, nr. 16, 11 aprilie işiî. 1 Facla, an. j, nr. 17, 18 aprilie 1911. ARTIŞTII N-AU PARALE, DAR NICI ARTA PROPRIETARI. . .: Fada, an. j, nr. îî, 2 iunie 1911, nesemnat. O ALTĂ EXPOZIŢIE: Facla, an. j. nr. 11, 1 iunie 1911, semnat T.A. (A apărut cu titlul: Expoziţia «Salariul Oficial»,) CAMIL RESSU: Rfitnpa, an. I, nr. iSS, S iunie iijn, semnat Tudor Argliezi. EXPOZIŢIA DE PICTURĂ A STATULUI Şl LIPiTO, RILE El: Fada, an. 3, nr. 29, 21 iulie 1912, semnat T. DOI PICTORE RESSU Şl SANIELEVICI: Facla, an. 4, nr. 2, 12 ianuarie 1913, semnat T.A. MĂRIA CIURDEA.STEURER: J&mpa, an. II, nr. 389, 6 februarie 1913, semnat T. şi în voi. Tablete de cronicar, cd. cit., p. 274. ATENEUL ROMÂN: Fada, ht\. -ţ, nr. y, 16 februarie 1915, semnat A. ATENEUL ROMÂN. Concurs fictiv pentru 0 catedră reală: Facla, an. 4, nr. 8, 23 februarie 1913, semnat A. EXPOZIŢIA PETRAŞCU: Facla, an. 4, nr. 11, 16 martie ly 1 j, semnat T. EXPOZIŢIA DĂRĂSCU: Rflinpa, an. 11, nr. 442—443, 31 martie 1915, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul: Expoziţia pictorului N. Dărăscu.) ATENEUL ROMÂN: Facla, an. 4, nr. 14, 6 aprilie 19,3, semnat A. EXPOZIŢIA SOCIETĂŢII «TINERIMEA ARTiSTICĂ», semnat T. Arghezi: 1 Scara, an. IV, ur. 1167, 18 aprilie 1913. 2 Luchian, Seara, an. IV, nr. 1168, 19 aprilie 1913. } Seara, an. IV, nr, 1169, 20 aprilie 1913. 4 N. Vermont, Seara, an. IV, nr. 1170, 21 aprilie 1913. f Seara, an. IV, nr. 1171, 11 aprilie 1913, 6 Seara, an, IV, nr. 1172, 23 aprilie 1913. PICTORUL DĂRĂSCU: Seara, an. IV, nr. t 174, 2f aprilie 1913, semnat T. Ar. DES1NATORUL N. S. PETRESCU: Seara, an. IV, nr. 1.7H, 19 aprilie 1913, semnat TA. SCULPTURA NOASTRĂ: Se.ira, an. IV, nr. 1202, 2J mai 1913, semnat I.N.T. EXPOZIŢII DE PICTURĂ: LUCHIAN, ISER, RESSU, DĂRĂSCU: Seara, an. IV, nr. 1365", 2 noiembrie 191 i, semnat T.A. PICTORUL THEODOR PALLADY: Seara, an. IV, nr. 9 noienibiie 1913, semnat T.A. EXPOZIŢIA EMILI AN LĂZĂRESCU: Seara, an. IV, nr. 1380, 17 noiembrie 1913, semnat T.A. MUŞTERIUL: Scara, an. iV, nr. 13R6, 13 noiembrie 1911, semnat T.A. EXPOZIŢIA DE PICTURĂ THEODOR PALLADY: Seara, an, IV, nr. 1400, 7 decembrie 1913, semnat f.A. EXPOZIŢIA ISER: Seara, an. IV, nr. 1407, 14 decembrie 1913, semnat T.A. IDOLII PROŞTI: Seara, an. IV, nr. 1431, 11 ianuarie 1914, semnat T.A. LUCHIAN: Seara, an. IV, nr. 1446, 26 ianuarie 1914, semnat T.A. şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 268. OCTAV BĂNCILĂ: Seara, an. IV, nr. 143-3, 1 februarie 1914, nesemnat. EXPOZIŢIA LUCHIAN: Seara, an. IV, nr. 1464, 1; f?.* bruarîe 1914, semnat T.A. N. DĂRĂSCU: Seara, an. IV, nr. 1469, 18 februarie 1914, semnat T.A. si în voi. Tablete de cronicar, ed., cît., p. ra. THEODORESCU/SION, GROPEANU ETC: Seara, an. IV, nr. ij\>6, 17 martie 1914, semnat T.A. BALTAZAR: Seara, an. LV, nr. ijio, 31 martie 1914, semt nat T.A, « TINERIMEA ARTISTICĂ »: EXPOZIŢIE, semnat T.A : 1 Seara, an. IV, nr. 13-3C, 28 aprilie 1914. i Scara, an. IV, nr. 13-37, 30 aprilie 1914. 3 Seara, an. IV, nr. 13-40, 3 mai 1914 şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 276. 4 Seara, an. IV, nr. 13-30, 14 mai 1914. ARTĂ ŞI ARTĂ: Seara, an. IV, nr. 1390, 23 iunie 1914. semnat T.A. şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 279. ODIOSUL ATENTAT: Scara, an. IV, m. irîij, nS iulie 1914, semnat T.A. CRONICĂ ARTISTICĂ: CWnka, an. 1, nr. 4, t. martie 1913-, semnat T.A. ji în voi. Tablete de cronicar, ed. cit, p. 282. CUVINTE DE PICTURĂ: Cronica, an. 1, nr. ir, 24 1915-, semnat T.A. şi în voi. Tablete dc cronicar, ed. cit., p. 287. 447 ŞTEFAN LUCHIAN: Critica, au. I, nr- 37, 1J octombrie 1913-, semnat T.A. si în voi. Tablete de croiiicar, ed. cit., p. i8r. ŞTEFAN LUCHIAN A MURIT; Cronica, an. II, nr 7l, 3 iulie 1916, semnat T. Arghezi. ARTA ROMÂNĂ. A treia expoziţie: Cuvîntul liber, an. I, nr jo, 28 martie 1910, semnat Tudor Aghezi. ARTA ROMÂNĂ: Naţiunea, nr. 17, 29 martie 1923, ne semnat, ATENEUL: Naţiunea, an. XI, nr. 2670, ij- aprilie 191$, nesemnat. THEODOR PALLADY: Catalog la expoziţia Tliecdor Pallady, 23 martiefij aprilie 19*3", sala « Ileana ». (în catalog a apărut cu titlu!: Cuvînt înainte.) CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN JUNE LA PATRUZECI ŞI CINCI DE ANI: Integral, nr. j-, iulie 1913-, mnnat T. Arghezi. lA apărut cu titlul: Ce trebuie să ştie un tînăr la 4/ de ani.) « SALONUL OFICIAL » : Bilete de Papagal, nr. 63-, .9 aprilie 1928, semnat B.P. PICTORUL MACEDONSKI: Bilete de Papagal, nr. 6M, 11 aprilie 1928, semnat B.P. EXPROPRIEREA STATUILOR: Bilete de Papagal, nr. i7f, 30 august 1918, semnat T. Arghezi. PASC1N: Adjin, an. II, nr. 2, i iunie 1910, semnat TuJor Arghez i. ISER: AJam, an. II, nr. 11, 1 r decembrie 1930, semnat Tudor Arghezi. UN ARTIST-.Mişcarea, an. XXIV, nr. 46, 10 ianuarie 193c, semnat T. Arghezi. THEODOR PALLADY. Tiparniţa literara, au. III, nr 1—j, mai 1931, semnat T. Arghezi, PORTRETUL: Adevărul literar si artistic, an. X, nr. 3-61, 13 septembrie 1931, semnat T. Arghezi. ŞTEFAN LUCHIAN Şl DESPRE MORŢI: Secolul, an. I. nr. K, 3 aprilie 1932, semnat T. Arghezi si în Arta, an. I, nr. B.C, mpriliesmoi) 1932. dn revista Arta a apărut cu titlul: Ştefan Luchian.) RADIOESTLTICA: Radiofonia, an. V, nr. 107, 4 septembrie 1952, semnat T. Arghezi. O MONOGRAFIE ARTISTICĂ: CEC1LIA CUŢESCU, STORCK: Adevărul, an. 47, nr. 13-090, 14 martie 193$, semnat Tudor Arghezi. MOŞ APRIL. Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 643-, 16 aprilie 1931, semnat T. Arghezi. PORTRETUL: Dimineaţa, an. 29, nr. pci6, 27 iunie 1933, semnat T. Arghezi. VIOARA ŞI PALETA:Muzici si Poezie, an. I, nr. 1, noiem, brie 193;, semnat Tudor Arghezi şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 292. INTRODUCERE: Cuvinlul, an. XV, nr. ,12,, ,2 ianuarie 19jS, semnat Tudor Arghezi. DESENUL COPIILOR: Cuvîntul, an. XV, nr. 3130, ţi ia, nuarie 193H, semnat T. Arghezi. CRAVURA ROMÂNEASCĂ: Cuvîntul, an. XV, nr. 3137, 7 februarie 1938, semnat T. Arghezi. ARTA GRAFICA: Cuvîntul, an. XV, nr. 3144, 14 februarie 195S, semnat T. Arghezi. ŞOVĂIRI: Cuvîntul, an. XV, nr. jtri, 21 februarie 1938, semnat T. Arghezi. GRUPUL NOSTRU: Cuvîntul, an. XV, nr. 313-8, )8 februarie 1938, semnat T. Arghezi. CÎTE PUŢIN DIN ClTE CEVA: Cwfotul, an. XV, nr. ji6y, 7 martie 1938, semnat T. Arghezi. ÎNTRE CEAI ŞI FRICŢIUNE; Cuvîntul, an. XV, nr. 3171, 14 martie 1938, semnat T. Arghezi. FRANCISC ŞIRATO: Cuvîntul, an. XV, nr. 5179, 21 martie 1938, semnat T. Arghezi. ACCESORII: Cuvîntul, an. XV, nr. 3186, 28 martie 1938, semnat Tudor Arghezi. UN CUVÎNT: Prefaţă la Catalogul Expoziţiei Sava, citit de Tudor Arghezi, duminică 10 august 1941, sala « Orfeu » 44S 449 şi în ziarul Viafa, an. I, nr. 136, iţ august 1941. TINERIMILE: Informaţia Zilei, an. III, nr. 460, n aprilie 1945, semnat T. Arghezi. CRUCEA LUI ŢEPEŞ: Informaţia Zilei, an. III, nr. 3-.1, 8 iunie 194), semnat T. Arghezi. PENSULA CU FLORI: Catalog Căminul Artei. Expoziţia Florilor. 10 mai.10 iunie 1943, semnat T. Arghezi. DOISPREZECE: Vremea, an. XV, nr. 70,, 4 iulie 1943, semnat T. Arghezi. DE PE NATURĂ: Vremea, an. XV, nr. 713, 29 august 194}, semnat T. Arghezi. CREION: Informaţia Zilei, ar. III, nr. 6:7, 23- septembrie 1943, semnat T. Arghez i. DRĂGUŢESCU: Vremea, act. XV, nr, 718, 3 octombrie 1943, semnat T. Arghezi. FRANCISC ŞIRATO; Album Francisc Şirato, colecţia « Ga. leria artiştilor români », 1944 şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 297. UN PRETEXT: CAMIL RESSU: Kevista Fundafilcr Regale, an. XI, nr. 11, noiembrie 1944, semnat T, Arghezi. VIITORUL: Bilete de Papagal, an. XVIII, nr. 31, 17 ianuarie 1943-, semnat T.A. C1UGULE, CIUPE. . .: Adevărul, an. 60, nr. 165:49, 17 aprilie 1946, semnat T. Arghezi şi în voi. Lume veche, lume nouă. Editura Tineretului, ior8, p. !!0. DIN VLAŢA LUI ŞTEFAN LUCHIAN: Lumină ,i culoare, an. I, nr. 1, mai 1946, semnat Tudor Arghezi. BURSA POLICROMĂ: Adevărul, an. 60, nr. 165-96, 26 iunie 1946, semnat T. Arghezi. GRUPUL LUCHIAN — PACIUREA: Adevărul, an. 60, nr. irJ£98, ;8 iunie 1946, semnat T, Arghezi. PESTE PATRUZECI DE ANI: Adevărul, an. 60, nr. ,ftî}j, 8 august 1946, semnat T. Arghezi şi în volumele: Lume veche, lume nouă, ed. cit., p. 119; Tablete de cronicar, ed. cit., p. 300. PENSULA ŞI DALTA: Adevărul, an. 60, nr. 16678, 1 octonv brie 1946, semnat T. Arghezi. ANCH'IO SON PITTORE: Adevărul, an. 60, nr. 16684, 4f° fi octombrie 1946, semn;.! T". Arghezi şî în voi. Lume veche, lume nouă, ed. cit,, p- 76. MĂŞTILE LUI ION SAVA: Adevărul, an. 60, nr. .6709, 6 noiembrie 1946, semnat T. Arghezi ji în voi. Lume veche, lume nouă, ed. cit,, p, 226. « GRIGORESCU » DOMNULUI ZAMBACCIAN: Ade< vărul, an. 61, nr. 16774, J9 ianuarie 194", semnat T. Arglie^i. MUZEUL ZAMRA.CCIAN: Adevărul, an. 61, nr. 1670K, 16 februarie 1947, semnat T. ArgUezi. ARGUMENTE. Adevărul, an. 6i, nr. 16812, 14 martie 1947, semnat T, Arghezi. LITERILE: Adevărul, an. 61, nr. t68)8, i6 aprilie 1947^ semnat T. Arghezi BOGDAN-PITEŞTI: Adevăr,,!, an. tu, nr. 16846, 16 aprilie 1947, semnat T. Arghezi. PORTRETUL: Adevărul, an. 61, nr. 16984, 10 octombrie 1947, semnat T. Arghezi şi în voi. Lume veche, lume nouă, ed. cit., p. 10S. ION SAVA: Adevărul, an. 61, nr 1700.1, 29 octombrie J947, semnat T. Arghezi. GEORGE ENESCU Şl ŞTEFAN LUCHIAN: România liberă, an. XUI, nr. 3293-, u mai 195-5-, semnat Tudor Arghezi. ACUM VREO ŞAIZECI DE ANI: Contemporanul, nr. 33-, (463-), 2 septembrie 19JJ, semnat Tudor Arghezi şi în voi Tablete de cronicar, ed. cit., p. 501. IOS1F ISER: Arta plastică, an. 3, nr. 3, 195-0, semnat Tudor Arghezi. EXPOZIŢIA GHEORGHE CANTACUZINO: Cm-lm de deschidere la expoziţie, citit de Tudor Arghezi la ( octombrie 19J6, Sala de expoziţii din Parcul Herăstrău. JEAN STERIADI: Contemporanul, nr. 481/30), 30 noiembrie 193-6, semnat T. Arghezi şi în volumele: Lume veche, lume noua, ed. cit,, p. 2^2; Tablete de cronicar, ed. cit., P- J°9- TONITZA: Fl.irăra, nr. 23(961, 1 decembrie ior6, semnat Tudor Arghezi. AUREL JIQUIDI: i9o7. Album, E.S.P.L.A,, ioţ-7, semnat 4/1 Tudor ArgheiM şi în Arta PlaslicS, an. X, nr. igi?$ (tn ' Arta PiasLici a apărut cu titlul: Un dispărut la netimp; Aurel Jiquidi.) PICTORUL DĂRĂSCU: Contemporanul, nr. 19(677', 2 octonv brie I9J"9, semnat Tudor Arghezi şi în voi. Tablete de cronicar, ed. cil., p. 311. ' CAMIL RESSU: Cateta literară, an. VII, nr. 6(308), 4 februarie 1960, semnat Tudor Arghezi şi in voi. Tablete de cronicar, ed. cit., p. 31J. ABECEDARUL LUI TONITZA: Prefaţă la volumul Desenul diabetului vin de N. N. Toniiza, Editura Tiiie-retului, 1900. PORTRETUL: Contemporanul, nr. ,-0(7921, iy decembrie 1961, semnat Tudor Arghezi. CUVÎNT ÎNAINTE: La volumul N. Tonitza, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, 1962. FACILITĂŢI: Contemporanul, nr. 2(796), 12 ianuarie 1963, semnat Tudor Arghezi. CERNEALĂ ŞI CREION: Contemporanul, nr. i0lSo4\ 9 martie 1961, semnat Tudor Arghezi. ADICĂTELEA, , .: Contemporanul, nr. ih3ojj( i, 30 august 1962, semnat Tudor Arghezi. PIATRĂ Şl OM: Gazeta literară, an. IX, nr. 3*1(4431, 6 sepi tembrie J962, semnat Tudor Arghezi. TABLETĂ PICTURALĂ: Gazeta literară, an. X, nr. 22(48(1, 30 mat 1963, semnat Tudor Arghezi. ION SAVA: Gazeta literară, an. XII, nr. 14(3-77), 1 aprilie 1963-, semnal Tudor Arghezi. [CUVÎNT ÎNAINTE] La albumul N. Dărăscu, Muzeul de Artă al R.S.R., 196;. I [CUVÎNT ÎNAINTE] La volumul: Luchian: Expoziţie comemorativă organizată cu prilejul împlinirii de cincizeci de ani dc 1j moartea artistului, Mu/.cul de Ail.'i .J R.S R., 196O. CAMIL RESSU: Argeş, an. I, nr. 4, seplemiirie. iqwi, .semnat Tudor Arghc/.i. PICTORUL GRIGORESCU: Post «aiptum, voi. Pensula şi dalta, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973- MITZURA ARGHEZI 4P CUPRINS PENSULA SI DALTA « Tinerimea Artistică » 7 Expoziţia Je pictură Vermont Rpdica Maniu 10 Expoziţia pictorului Sanielet'ici i) Expoziţia de pictură a Societăţii « Tinerimea Artisticii ' i& Expoziţia « Tinerimii Artistice >i Note 20 * Salonul Oficial» •- Ateneul, hanul picturii 14 Expoziţia Societăţii « Tinerimea Artistică » jS Artijtti mau parale dar nici arta proprietari . . O alta expoziţie Camil fcsstt f4 Expoziţia Je pictură a Statului fi lipitoriie ei ţ8 Doi pictori: Rpssu şi Sanielevici 62 Măria CiurdeaiSteurer 6j Ateneul român 6j Ateneul român. Concurs fictiv pentru o caieiiiă reală 71 Expoziţia Petraşcu r6 Expoziţia Dărăscu jg Ateneul român fi Expoziţia Societăţii « Tinerimea Artistica» Sj Pictorul Dărăscu 10/ Dcsinatcrul N. S. Petrescu toy Sculptura noastră tog Expoziţii de pictură: Luchian, Iser, Rfssu, Dărăscu tu Pictorul Tlteodor Pallady ttf 4SS Expoziţia Emilian Lazărescn "9 Muşteriul IZf Expoziţia de pătimi Theodor Pallady 11$ Expoziţia Ixer •y- Idolii proşti Ei ic hi a n 1-10 Ot.lar Banală '-li Expoziţia Euchi.su '4 1 /V. Dărăscu !.),] ThecdorcsewSiai, invpeaii't ctc. 'J) Baltazar '.)" «Tinerimea Artistică»: expoziţie i6o Artă şi arta 17j Odiosul atentat t~ţ Cronici artistică i-S Cuvinte dc pitiuvl iSi Ştefan Luchian m7 Ştefan Luchian a murit tSp Arta romană. A treia expoziţii' ipl Arfa română Ateneul 196 Theodor Pallady '97 Ce trebuie să ştie un june la patrulea şi cinci de am 100 « Salonul Oficial o 2Ci Pictorul Alacedonslfi 20/ Exproprierea statuilor 206 Pascin 2 Op Iser 212 Un artist 2)6 Theodor Pallady 220 Portretul 22) Ştefan Luchian şi despre morţi 22S tXadtcestetica 2}2 0 monografie artistică: Cecilia CuţescuiStorck 2;6 Moş april i)9 Portretul 241 Vioara şi paleta 24) Introducere 2,S Dcicnut copiilor Gravurii românească 156 Arta grafică 261 Şovăiri 266 Grupul nostru 270 Ci te puţin din cîte ceva 2 74 Intre ceai şi fricţiune 2 79 Frana'sc Şirato 2Sj Accesorii 2$S Un cuvînt 192 Tinerimilc 294 Crucea lui Ţepeş 2p6 Pensula cu fieri 299 Doisprezece JOJ De pc natură io6 Creion j°9 Drăgujesat, J" Francisc Şirato i'4 Un pretext: Camil Ressu. }*7 Viitorul J*7 Ckigule, ciiipe P9 Din viaţa lui Ştefan Luchian M' Burta policromă }V Grupul Luchian'Paciurea }44 Peste patruzeci de ani }4& Pensula şi dalia M9 Anch' io son pittore Jf* Măştile lui Ion Sava 355 n Grigorescul» domnului Zambaccian tn Muzeul Zambaccian JJ9 Argumente j62 Literile Bogdani Piteşti j66 Portretul }6S Ion Sava 37° George Enescu şi Ştefan Luchian 372 Acum vreo şaizeci de ani 176 losif Iser 182 Expoziţia Ghcorghe Cantacuzino jSâ Jean Steriadi ;SS Tonitza }$> Aurel Jiquidi jţ)4 Pictorul Dărăscu }$7 Camil Ressu 400 Abecedarul lui Tonitza 402 Portretul 404 Cuvînt înainte 40J Facilităţi 409 Cerneală ii creion 4ti Adicătelea 4'f PUnsuimiiliau 417 Oameni şi pietre 4'9 Poem de călătorie 422 Piatră §i om 4*4 Tabletă picturală 416 Ion Sava 419 [Cuvînt înainte] 4ji [Cuvînt inaintej 4}$ Camil Ressu 439 Pictorul Grigorescu Post scriptum Note bibliografice 444 Lector: TRAJAN RADU Tehnoredactor: ION GHICA Mun ât tipar 29.VLW76. Tiraj 2 620 eu. le&ae '!< Coli ed. 17,41. Coli lipar 14,38- Tiparul executat sub comanda nr. 512 la întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică" Calea Şerban Vodă nr. 133, Bucureşti Republica Socialista România