Coperte ţi supracoperta: Petre Vulcănetcu TUDOR ARGHEZI S C R l *7 2j1£& PROZE SCHIŢE DE PORTRET 1311—1967 4 f 'i. MORŢII De ta o vîrsta, nu mai interesează vîrsta, ţi omul începe să intre în epoca minerală, unde, ca să Jii la locul tău, contimporanii nu te acceptă totuţ prea de tînăr, adică numai de optzeci, nouăzeci de am, un moment de tranziţie de vreo două sute, trei sute de ani. Relativ ta contimporaneitatea cum e înţeleasă de noi, indivizii care au scris ţi pictat ţi au trăit prea mult revin la viaţa tolerată înviaţi, cam de pe la anii 1200 încoace. După ce a trăit ca vai de lume o viaţă zisă reală, vexat către sfîrţitul ei, ţi de natură ţi de generaţiile care se uită strîmb la tine că încă nu temi deplasat, ceea ce a rămas din tine, posUmortem, hîrtie şi carton, trebuie să treacă prin purgatoriul hmg al opiniilor inegale — şi se pomenesc urmaţii tăi că te «ai mutat din uitare în clasicism, ajuttgînd clasic ţi model, fără să te fi gîndit. O ipoteză. De fapt râmîi în drumul istoriei pentru amatorii de vieţi diverse neîmplinite, printre surcele ţi coceni. Se povesteşte că, de curînd, Bernard Shaw, asistînd' la o reprezentaţie a uneia din piesele lui, un tînăr din public Ua, cum se zice la noi, fluierat. Englezii, fluieră ţi în semn de aprobare, dar fluierătura spec* taiorului trebuie să se fi manifestat afară din obicei de ostentativ, Shaw are vreo nouăzeci de ani, poate că ţt trecuţi. Autorul s*a sculat din loja lui în picioare ţi adresîndwse rebelului spectator, fără niciun accent de apostrofă, ua spus cu vocea, la vîrsta tui 7 cea mai tare: « Domnule, sînt de părerea.dumitale: piesa care teta scos din pepeni e proastă. Atît m*am priceput, atît am făcut». Dar te opreşti la Shaw şi la cei de o vîrstă cu el. Le*au trecut pe dinainte şi pe de lături rînduri de oameni întrmn veac şi mai puţin, şt au dispărut. Ei au avut prieteni şi prietenii stau dus. Cînd prietenii se schimbă cu admiratorii nu mai e acetaş lucru: vine un duh de marmoră cioplită, de bust, de ediţii cu pergament, un năduf de cimitir cu inscripţii, o adiere de parastas. Ai întîrziat. De ce nu te*ai grăbit, ca să cazi întins de tînăr în şanţul cărţii tale, deschisă pe masa de lucru, ca o muscă? Mai ciudat este că toţi oamenii care stau prefăcut că trăiesc în timpul tău, continuă să trăiască mai intens în tine după ce mor. Figurile lor au încăput în pinacoteca ta, mai nesftrşită ca viaţa, şi sînt neînt trerupt prezenţi.Moartea, pămînttd sauftacăra rugului de cadavre nu sînt în stare, redudndude în putregai şi cenuşă, să le suprime ceea ceti mai subtil şi nuanţat în ei, portretul, adică o nimica toată personală, apărută printrto simplă diferenţă neglijabilă a trei* patru elemente constante ale fizionomiei ei, şi nu înţelegi pentru ce, unică, o singură dată în gloata mileniilor străbătute de miliardele de oameni prot vizorîi. Poate că dată în sarcina unui socotitor filozofic de cifre vagi, aluzia har putea îndruma către un argut ment valabil pentru demonstrarea existenţei unui suflet în om. *947 S TH. CORNEL* i- / ! Absenţa din Capitală pînă la ultima oră, a prie* tenilor noştri, m*a silit să iau singur o sarcină mult mai potrivită cu talentele confraţilor mei şi să jelesc în numele revistei Viaţa socială, pe unul din colaboratori. E sfîşietor de greu să te vezi deodată fără nicio pregătire sufletească, adus să scrii la aceeaş masă, cu o cerneală din aceeaş călimară, elogiu! funebru al celui ce ţi*a stat, ca să zic aşa, alături tot timpul, sau pe scaunul din faţă, al celui care meditîna se uita la tine şi la care, căutînd un început de ins* piraţie, te uitai. Mi se pare că ml izbesc de cotul iui cînd, în vederea unei cuvîntări, scriu că Theo* dor Cornel a murit, şi pare căd simt citinduuni peste umăr şi căd văd că trăsare. . . M*am despărţit de Cornel acum cîteva zile. Imt dovedea, cu glume, lipsa de talent a unui pic* tor, foarte cumpărat, de la Ateneu, şbmi plăcea săd văd schimbîndu’şi fizionomia şi trîntiiidu*şi în masă palma furioasă, latăd acum nemişcat!... între aceste două atitudini, omul sculat pe picioare şi gata de trîntă, şi omul întins pe spate şi de*a pururea indiferent, e un contrast care mămspăi* mîntă. Text rostit în ziua de rj februarie işti la tumori mîntarea poetului Theodor Cornel, redactor la revista Viaţa socială ţi prieten al lui Tudor Arfţhezi. 9 Am un alt motiv să mi se pară sarcina mea de*a lua*o groparului înnainte, nesuferită. Pe Cornel bam cunoscut îndeaproape. Acum cîţiva ani, Cornel a făcut parte din viaţa mea. Pe Cornel bam iubit! — Nu bam iubit ca pe un colaborator: oamenii de litere ce se pot găsi de faţă îşi dau seama de această uşoară deosebire. L*am iubit ca pe un prieten — şi atunci cînd prietenii socot indelicateţea ca un grad de prietenie înnaintat, eu pe Cornel mi se pare cS bam respectat. Cu toate acestea niiadevăr, pe Caragiale, acum vreo cîteva luni, la cea din urmă întoarcere a lui în ţară şi după ce timp de doisprezece ani n«am mai dat ochi cu dînsul. . . ll recunoşteam mai mult după sunetul, alterat şi el, al vocii, decît după chip, şi într#o clipă încercai două senzaţii opuse şi deopotrivă de ascuţite: o vastă bucurie că am săd revăd şi durerea grozavă căd văzui. Caragiale cel puternic, cel vînjos şi mîndru, de părea de două ori mai înnalt de cum era, — faţa abundentă şi largă, orientarea senină a frunţii, ochii ca nişte portrete adînci, umerii bine purtaţi, atitudinea ageră şi liniştită — îmi apărea mascat întrmn om sleit, aproape umilit. Am stat în faţa lui subt neastîmpăr şi apăs, şi cu toată greutatea deţi construieşti cetăţile în minte şi să Ie laşi să fugă, căci aplecîm dwte să iei mistria de jos şi piatra, te poţi murdări pe mîini. . . 1912 u Bunele procedee literare ţi civile cer ca viaţa scriitorilor să fie publicată şi cenuşa lor bine scormonită. Pentru ce sa fie scutit de acest cult admirativ tocmai Caragiale, cînd generaţiile vii# toare s>au şi pregătit săd poarte din gurăm gură şi sad glorifice, ca pe unul de*ai lor? Şi, în definitiv, Caragiale, cuibar adînc de celebritate pentru o întreagă ceată de critici şi de scriitori parazitari, poate fi, la o aniversare funebră, un subiect de articol de presă decent. Sînt de la moartea lui Caragiale, doi ani împliniţi astăzi. Dacă din schema lui provizorie omenească mai rămîne un fragment de conştiinţă pe undeva, aceasta va şti să batjocorească după cuviinţă, strădania împărţitorilor de tauri, terorizaţi de zîmbetul trecut al acestui scriitor, analist şi prob. De altfel, prozatorii de la ziare şi reviste, au încer# caţ la moartea bătrînului nostru, uşurarea boului slobozit de jug. Ei se vor simţi în stare să tragă vanitatea din laudele pe care Caragiale nu se mai găseşte la capătul niciunei linii ferate ca să le citească, jignit sau ironic. Bravii mei camarazi, momentul e potrivit; nud nevoie decît de cerneală, hîrtie şi îndrăzneală. Admiratorii lui Caragiale încap în două cate# gorii, o categorie de actuali şi alta de foşti. Cei care au fost s*au întîlnit cîndva cu * maestrul» *9 şi maestrul ba luat peste picior. Nu este detractor mai aprig ca admiratorul de odinioară, care socotea sân plăteşti atitudinea de prozelit cu un certificat de existenţă literară. Sînt oameni bine intenţionaţi, care te apără fără să le*o ceri, convinşi că acest serviciu indiferent se plăteşte. în elogiile lor ei nu cunosc nicio măsură, şi numai să poată lăsa impresia unei similitudini, unei apropieri sau tovărăşii, că de te>au supărat, ei nici nu se vor întreba. Naivitatea statului lor sufletesc îi face să creadă că numai înjuriile pot sa dispuie, atunci cînd acestea ne plac. Omul care te*a lăudat crede că te*a înţeles, şi cum a înţelege sau nu pe cineva pare o problemă, şi a nud înţelege defel o adversitate, trebuie său rămîi obligat. E#o obligaţie, nu prea complicată, de a»l înţelege la rîndul dumitale. Acestea se numesc raporturi literare şi acţionează progresul artei. Un domn îţi prezintă volumul lui prost, altul îţi trimite un manuscris cu indicaţia că el este « acela care ». . . Rămîne săd pui pe acest necunoscut la remorcă sau săd laşi să se întoarcă în împrejurările lui turburi. Atunci intervin scrupulul cel bun şi reflecţiile inutilităţilor artistice şi literare. Trebuie să alegi: iad admirator fervent sau hotărăşted franc să#şi vadă de mediocritate. Darul de*a trimite pe admiratori la aer şes cînd numele îi îmbolnăveşte, ba cultivat în special Caragiale. El a posedat tactul admirabil şi delica* teţea supremă de»a nemulţumi pe mulţi şi cu atît mai vîrtos cu cît aceştia bau făcut cele mai neru# şinate declaraţii de camaraderie literară. Negreşit că firea omenească este diversă. Unii din aceşti respinşi intrînd în definitiva tristă tăcere au oftat. Alţii au rămas în cîmpul de legume al literaturii, îndîrjiţi. Cîte o piatră cade din cînd în cînd pe mormîntul nepăsător al lui Caragiale: io ea vine de*acolo, arsă de*o veche pată de caustic venin. Recunoştinţa jigodiei, Caragiale ma pro* fesatrn niciodată, şi pentru prietenii lui cei mai de la suflet nu s*a codit să fie chiar despotic şi aspru. Majoritatea admiratorilor lui nu pot fi nici ei deosebiţi de minoritatea adversarilor declaraţi. Hi preţuiesc în Caragiale ceea ce Caragiale a dispreţuit ca scop şi rua utilizat decît în accesoriu. Ei se tăvălesc pentru o vorbă bine şi trivial spusă, aceiaşi care afectează morala cîtorva calvin işti ai literaturii româneşti. Şi de aceea este mare Cara< giale pentru că iar crede că moar* tea, care suprimă inegalităţile şui depărtează, tre* buie să vie cu o linişte pentru dînşii. Mediocritatea nu cunoaşte însă respectul, ba rolul ei ajunge mai agreabil şi lesnicios atunci cînd se simte rămasă în isprăvile ei. îndeobşte omul prost şi cu Ifose culturale are în : literatură două atitudini, şi trece de la una Ia alta ; ca o muscă, dintr*o circiumă într*o academie, fără î nicio greutate. într/o atitudine persecută geniul, ; întrualta îl proclamă mare. în viaţă te cenzurează şi*ţi dă sfaturi sau îţi face niscai porcării; după moarte se răzgîndeşte şi te scoală genial. în ambele cazuri el a jucat în viaţa dualitate, intelectuală sau fizică, un rol, nu este aşa?... Musca ştie să guste, ■ cu o indiferenţă egală, şi mierea şi altceva, nu ştiu ' cum aş putea spune ca să nu supăr pe domnul Banu. Eminescu avu nenorocul să fie şi să rămîie poetul nostru cel mai mare. Cît de scump şua plătit această calitate o mărturiseşte pe de o parte viaţa, pe de alta posteritatea lui, deopotrivă de tragice amîndouă. Aşa plăteşte şl Caragiale şi tot aşa vor plăti toţi cei care se vor mai ridica în literatură peste nivelul literar al epocii. Cine n*a găsit cu cale să descopere o taină, să scrie cel puţin o broşură asupra lui Eminescu? 4* Mediocritatea e mai ales gravă şi primejdioasă, cînd se hotărăşte să admire. A fost un întreg şir de păduchi fi se credea că ei s*au sfirşit cu domnul Scurtu. Acest domn voia să fie critic cu orice preţ şi să provoace vîlvă. Se specializase în Eminescu. Găsise teren. Cu o încăpăţînare petroliferă se ho* tărîse săd sleiască, săd claseze, săd. . . mă rog, sâd descopere. întreprinderea domnului Scurtu a reuşit să desfiinţeze pe acest critic care venea din nu ştiu ce provincie nemţească să ne lumineze asupra unui poet recitat în toate şcolile şi cunoscut de toată lumea, şi ha scoborît în lumea gazetarilor, mai po# trivită cu puterile sale, mediocru şi între ei. Azi de criticul nostru nu se mai ştie nimic; Eminescu totuş a rămas cu toată ştirbirea suferită. Se făcuse tăcere. Păduchii reînviază. Azi ei se numesc într#altfel. în neputinţa lor de a scrie ceva, ei vor scoate o ediţie din scrierile lui Eminescu; tot ale lui! Au scotocit prin mîzgăliturile, prin caietele uitate nearse, ale poetului, ce se găsesc la Acade# , mie. Incapabili de#a pricepe o frumuseţe, ei pu# ' blică tot ce le cădem mînă cu acea pasiune a in# sului dobitoc care spurcă tot c? adofă- Numele lor va rămîne. . 7S? va zice: domnul Cutare e cel care a stricat orînduiala bună, făcută cu gust, a scrieri# lor lui Eminescu. Acest poet care, ca şi Baudelaire, s#a mulţumit să scrie osingură cart^ însă bună. va avea în curînd, să nădăjduim, douăzeci de volume, reunirea tuturor neroziilor şi nimicurilor ce se pot găsi la moartea unui scriitor, oricît de valoros, aruncate întrmn cufăr condamnat, în Flacăra s*a publicat de curînd o poezie Satan, descoperită de finul spirit critic al subtilului literat, domnul Banu. Nu se poate preciza dacă manus* crisul a fost scos dîntrm vestă veche sau din latrina unui hotel pe unde va fi trecut Eminescu. Poezia e însă ca oricare alta, scrisă de orice colaborator al domnului Banu. E o noţă versificată, de un tînăr inabil şi prea tînăr. Afară de curiozitatea imbecila a dascălilor cu aere literare, ea nu satisface niciun sentiment, nu foloseşte nimănuîa, şi lui Eminescu în definitiv îi donează. Sau poate domnii cuîegă* tori 'de Iurtu aruncate vor să demonstreze că nu scriu numai dînşii prost şi să găsească o asemănare cu Eminescu şi o justificare a existenţei lor. E*ade* vărat şi asta, că un volum inedit, de Eminescu, atrage banii cititorului. Literatura consideră însă toate suplimentele de soiul acesta ca nişte falsificări şi ele trebuiesc luate exclusiv ca atare. Satan din Flacăra nu este şi nu poate fi de Eminescu; această bucată rămîne opera domnului Constantin Banu, care a descoperita j. şi care, animat de cel mai pur cult pentru poet, ş îşi va băga mereu nasul şi va descoperi şi alte bucăţi, i fhrgfBeSte şi scorii. Autorul este autor nu nunjai cînd scrie, dar mai cu seama ;duno”cînH^Tege din tot ce*a scris, iot ce lasă el nepublicat intrmn timp în care ă tipărit, est^ak.şij.nexistentf este sîngele, e matca moai^Uxare, însoţeşte naşterea noulufjiăs* un instinct mult mai sigur decît al dom# nului Banu, moaşa taie sfoara buricului şi scroafa leKuză o mănîncă. Arta nu ţine socoteala de încercări şi elanuri neizbutite. E artă ceea ce»i defu nitiv şui definitiv ceea ce hotărăşte scriitorul cu talent. Dacă Eminescu ar fi găsit că paginile lui parazite meritau sa fiejjufflîcate, le«ar fi publicat şfnu scar fidăsat pe seama spălătoreselor din 1912 — şf âTu^tî ^frunescu“nsar“maf ii fost Lrqyjescu, literatura nu poate recunoaşte decît un singur Eminescu: acela care a voit el să fie: iar nu pe cel născocit de păduchii de azi, mai tenaci şi decît viermii, care în mormîntul poetului au murit şi ei demult — păduchii fiămînzi ai unei fantome. 1912 4i II Simţi o mîhnire cînd, supus nevoilor comemora# tive şi datoriei de#a semăna mormîntul poeziei cu o mînă de cît de palide ideative petale, trebuie să*ţi întorci cititorii către Eminescu. Limba în care ai vorbit de alţii, cuvintele cu care i#ai lăudat, nu se mai potrivesc, imaginile au slăbit. Diamantele mici sînt arătate în vîrful unor sieste fragîle.Tentru un bloc întreg ae piatra scumpă, şi degetele de fier şi mîinile de carne sînt neputincioase, şi el cere o unealtă nouă pentru a putea fi înfăţişat, în dreptul soarelui, lumii. Ai năzui să le#o ridici oa# menilor pe braţe cu talazele şi milenarele#! nămo# luri de aur, ca să le arăţi în întregime marea. Şi pentru că nu#ţi poate juca pămîntul în palmă, te mărgineşti să iei din oceanul albastru, din supra# faţă, un pahar. . . Ce s#ar putea repeta despre Eminescu? Cădeşte poetul cel mai mare al limbii româneşti ? S#au spus acestea toateşLaftele multe. Este uSTsmgur papagal din cîţi îşi curăţă ciocul pe vergeaua coliviei cultu» rale, care să nu fi reeditat aceleaşi exclamaţii, scoase de mii de ori pentru Eminescu, şi alţii cîţiva? Numeroase au fost moliile şi numeroşi gîndacii care au căutat în Eminescu o pricină de celebri# tate şi s#au pudrat pe âripi şi Tabe^cîTpolen din aup4-dui. Rînd pe rînd, cînd unii cînd alţii, din timp în timp, se încearcă cioclii cerşetori ai mor# mîntului închis şi cetluit cu piatră, să se scoboare H înlăuntru, şi după un Eminescu am avut un Emi» nescu postum, care se va înmulţi înnainte. Ce»i vinovat Eminescu că puterea lui de scriitor întrece pe a tuturora? Şi întrucît admiraţia timpu» lui viitor merită o atenţie şi o analiză atunci cînd vreme de vreme nu se deosibeşte pentru scriitorii în viaţă, cu adevărat valoroşi. Este un lucru pe care aclamaţiile contimporani» lor noştri nu sînt în stare să ne facă să»l dăm uitării: indiferenţa de o parte şi ura de altă parte, a contim» poranilor lui, sau şi mai bine zis, tirania. « Cel mai mare scriitor » al românilor a fost sluga unei trude mărunte şi îndelungate. Nimeni, şi nici domnul Maiorescu, n*a zărit în ochii lui Eminescu privirea lui însuş Dumnezeu. Acest om, care a scris o sa» tiră, cîntece de iubire adînci ca nişte gemete de pasiune, trebuie să fi purtat în lumina ochilor lui miraţi un răsărit. Singure femeile au ştiut să le contemple timide, cu instinctul lor pentru ceea ce ghicesc a fi forţă şi stăpîmre. Omagiile contimporanilor nu se mişcă afară din cale, astăzi cînd a nu respefiţa pe Eminţgrn este o dovadă de imbecflîţate. Dacă ar trăi din nou Eminescu şnfin nou s»ar apuca să cînte, şi din nou ar frămînta limba, ca să o reînvie într»o ur# zeală de zâlcS lutiuhisuri de otel necunoscate, aceeaş ar fi lumea din jurul lui ca pe timpuri, şt aceeaş antipatia. El ar fi numaidecît contestat de un Bianu, criticat de un Dragomirescu, concurat de un Eftimtu, insultat de un Banu, bîrfit de un Lăcusteanu, izmenit în proză şi versuri de nişte ucenici furibunzi, care»! vor recunoaşte cel mult ca un egal. Şi astăzi cînd alături de gunoiul nostru literar, acest nefericit şi glorios Eminescu, al cărui trup suB^tesc’Imbăl^me^ă toată arta între Aldebaran şi Terra, ar azvîrlî cristale definitive în vîntul ce nu le poate duce ar fi pentru no: de prisos, noi nu bam putea cinsti şi cunoaşte. Cîţiva, puţini, şi ne» ştiuţi şbar putea, e drept, da seama de ceea ce vulgul ignoră — şi cît trebuie reţinut dintr*o epocă a unui artist. Nouă, la urma urmei, această atitudine ne place. Ea satisface credinţa noastră că geniul e un izo* * r~*‘-[*rr. r nj ii wtmi^l—1 ~|J lator şi ne dă autoritatea să oprim entuziasmul^ fac» ticjţ'a cîtorvâ^ncbmStbt^nugarnici, aşezînd între mormîntul poetului şi ei o sabie întinsă. 1914 III După trecerea convoiului pe dinaintea mormîn* tului poetului acoperit acum patruzeci de ani, Coc6 şi«a rostit şi el, în singurătate, din pricina ti* rmdităţii, mentalul lui discurs, agăţat pe*o ramură de. tei. Pămîntul era înflorit cu buchete şi coroanele încolăceau monumentul ornamentat cu basorelief. Şi zeci de mii de urme de talpă lăsaseră tipare în pulberea din ţărînă. Ai văzut? îngîna Coci, eşti poetul cel mai mare al graiului nostru şi unul ufeecLde Sfţripcari geniali ai neamului omenesc. Pe cînd noi săream printre coceni şi bozii, împiedicaţi ca puii de corb, în lanţul nevăzut al rîmei tîrîtoare, tu te ridicaseşi demult între soare şi luceafăr şi îţi ascu* ţeai penele gîndului pe tocilele de gheaţă, şlefuite în azur. Tu nu ştiai că eşti chiar atît de uriaş, cum nu ştie nici luceafărul nimic de strălucirea lui, indi* ferent ca luna la bătaia ei, căci nu te*ai oglindit în tine şi în apele de subt tine ca să te bucuri şi să te răsfeţi. Lumina ta ţi»a fost dureroasă, ameste» cată cu fumul şi cu cenuşa. Ai văzut? Universităţile te proclamă şi rprtnrii au ca şi cuţn_te*au zămislit c£“gfeind în âripa ta cîteva din penelelor din rugînduete să nu P* % coadă te superi că lipseşte din Bucureşti, IaovTe sau pr narie. Ai devenit proprietatea tuturor celor ca 3fU* proprietatea ^t^urofcare aiTnevoie de o justificare cu începutul în stihiile 47 veciei. Nu te»ai aşteptat — hai? —■ la atîta «suc» ces ». Bine că ai murit ca să nu împiedici viii să mestice şi să doarmă. Nu te»ai socotit atît de variat în harurile tale, ca să te revendice toată lumea cu firmă si capital. Află că ai just jde toate, şi poet^şi pofan ii ecoriomUţr FSroîŞîr^e^mjTcfisveoitpetro» lLSt şi cereaUpu^cerealist. Filozofii te#au descoperit filozof şi oameni politici bărbat politic. Portretul şi statuia ta se va reproduce în mii de formate şi exemplare şi lîngă toate călimările ţi se va ivi, cu şi fără mustăţi, înfăţişarea. De o singură a^ciaţie ai scăpat, de a ortodoxiei: tu nulaci parte din. tra» dtţic, din tradiţia med^ocruor. " Dacă nu mureai, trebuia să intri corector sau redactor la unul din marile ziare contimporane cu mormîntul tău şi perfecţionate — şi ai fi primit indicaţii naţionale de la domnul Stelian^ P9peftc.11 şi Sau ai redactat Universul literar şi ai fi fost dat afară pen» tru că nu te pricepeai la literatură. Şi nu te»ai fi ales deputat subt democraţi pentru că ai fost con» servator*şt n#ai fi avut niciun rost în presă pentru că nu ai fi ştiut să scrii. Sau te duceai, la bătrîneţe, la meserie, topind clei pentru tîmplari şi suflînd cu foalele la fierărie. Nu te»ar fi trimis cumva în streinătate niciun guvern, ca să reprezinţi presa românească faţă de felinarele din Amsterdam, reporterii de fapte diverse găsin» du»se mai apţi şi mai serioşi pentru misiunile mari ale Ministerului de Externe: Şi cum n»ai fi avut nici nevastă facilă, nici fete potrivite, nici surori, înţelegi că situaţia ta se făcea tot mai grea şi mai fără leac. Dar te pomeneşti că ţi»ar fi trebuit o sută de mii de lei ai unui aşamumit premiu de poezie naţional. Ar fi votat împotriva ta poeţii ditLcare te>ai născut, ceanu, ma^ îrmalt şi maixfjPâ-toţi.. Jiîne că ai murit, bietule, înnainte de»a se fi măsurat gramo» fonul, flaşneta, greierii şi piţîgoii cu tine. Aşa, ai mai putut să iei parte la trăire. . . i 929 IV Am fi fost de părere ca în locul unui chip copiat după o fotografie aproximativă, să ilustrăm pre* zenta însemnare de aducere aminte cu o figură trasă din natură. Copacul, pasărea, piatra sau hm cata de pămînt ar fi tot Eminescu cît şi o imagine litografică, si mai mult. £1 se amestecă acum cu timpul, cu peizajul, cu spicele şi cu plşaiaşi on unde este grâi'roifiSWeK s^ defa^şi acest Domn sd™|[ftttrtur^r^î^p^^ntuTuîdjniEreipe!eperpendi* Desmatorul s*ar fi simţit Ia nelocul lui să înfîo ţişeze personajul de carne creionată al artistului transpus în vegetal şi lut, cum se găseşte prin bunăvoinţa amară a naturii, şi sugestia putea săd fie jignitoare. O nalbă ar fi stat bine în evocarea lui şi tot atît de exact un şoim. . . A fost ales din trei portrete cunoscute ale poetului cel mai comun şi mai apropiat de noi, prin generala asemănare cu omul în surtuc şi nădragul alb, din zona picior ruluî de munte, dintre şesuri şî rîndul al doilea de dealuri. Mustaţa Iui întoarsă negustoreşte şi obra* zul pot aparţine cititorilor dintrmn conac, unde se vîntură porumbul, treieră maşina şi pluteşte cîrdul rotit al porumbieilor, ca un stol de scrisori aruncate din cerdac în sus. Ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vint ? Ne*a venit să strigăm numele poetului în april, într»o seară dulce, cînd vînturile pitice şi cocoşate $o ale bălţii aleargă după luna subţiată, încoace, şl cînd broaştele mici, din care bijutierul face motive de agrafe şi ace decorative, macină la orizont praf de întuneric în rîjniţe minuscule de piper. fnsăş vocea căţelului se catifelează cu scrum în depăr* tare şi abia cîntă întîia oară cocoşul, trezit şi el de liniştea semnificativă a lumii. / Pasul gîndului pune sandale mute, ca să nu se ('sfiiască salcia şi să nu prindă mugurele de veste că o peniţă de aur cu vîrful de iridium bont se învîrte ca un fluture la o lumină de staa, pe vocalele în* dorite ale unei chemări pierdută pentru viaţă şi V rămasă pe hîrtie. Iată cartea lui în patul copiilor. Ei au adormit învăţînd pentru primul examen al copilelor în« nalte şi al băieţilor bondoci: «Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt ?» ; Eminescu nu e în program, dar stihurile lui ( plac enigmaticilor cărturari de abecedar. — Cînd te va întreba domnişoara cine a « scris » cîntecul pe cared spui pe dinafară, vezi să răspunzi că ba scris Eminescm — Cine*i Eminescu, tătuţule ? — Cine a fost? că nu mai e. .. Oamenii fac a?a: jfob „y.^.unaLJMLoai sînt. Sînt întîi detot. şî nu mai sînt pfnfmft delopTSp topesc, se scutură, şi se fac fin şui mănîncă vacile slabe din capătul lumii. Uite, colo departe, dincolo de zarea şi a ochiului şi a ochianului cu care căutaţi voi în ceruri ereţii, aşteaptă vacile sterpe, îngropate în pămînt pînă la coarne, cu gurile căscate. Aţi văzut pe Ciocolatino? El se plimbă pe ţărm şi intră cu mîinile la spate în gura crocodilului căscată, trece prin crocodil la pas şi iese pe dincolo în picioare. Eminescu ăsta a cîrvtat pînă s#a întîmplat ce s#a întîmplat, că nu s#a mai auzit. A Iuat*o pe dindosul cîmpiei şi s lentul cu mizeria neagră! Letopiseţii mau fost s^^îTlr^STtâ^af optulea etaj al unui bloc şi pe cob ţul unei mese de bordei fără blidul de linte. Bineînţeles că poezia lui Vasile Alecsandri a că/ pătat de la îndestulările poetului un surîs prea des fericit şi o dulceaţă idilică puţin cam iritantă. Marele nostru poet acuarelist ar fi fost dispus să parfumeze şi caprele, ca să obţie o aromă uniformă a naturii. Incontestabil că viaţa de proprietar cu venituri şi funcţia de ministru, cum a fost Alee/ sandri, se împacă mai intim cu mierea decît cu amă/ răciunea. Pentru egalitatea de temperament şi pentru o literatură tihnită, reţeta este să nu te ai bine cu problemele îndoielii, să na te raportezi la necu/ noscut, la mister, ia moarte, la contradicţiile grave ale existenţei; Averea fiind o certitudine, preferi $ă adopţi certitudinea împotriva tuturor incertitudî/ nilor, pe care, pentru împăcările şi beatitudinea optimismului, e strict necesar să le arunci cît colo. . . La certitudinea avuţiei dacă se adaugă nis/ cai certitudini morale, convingerile şi credinţele gata făcute, eşti un semen şi un scriitor fericit... Cazul poetului Eminescu nu intra în această clasificare, nici pentru om nici pentru poet; onml a suferit cumplit, si poezia lui, încleştată, e ana/ yy—j— IT in--. * f util _i [l ...* - -ip* I|HTV^ r muTTFămmtălii. /tetor, student, gazetar, în luptă cu oamenii, cu şerpii, cu muştele, cu catîrii — cu viaţa; pribeag, hoinar, încolţit, flămînd, cînd îmbrăcat, cînd fără cămaşe pe el şi bolnav, într*o sărăcie insuportabilă azi niciunui om civilizat, deprins cu minimum de confort, Eminescu nu a fort niciodată stăpîn pe orele lui de lucru şi a scris pe unde apuca, de*a fuga şi pe sărite. între secunde şi necesităţi, el tre* buia, înnainte de toate, să dea tipografului articolul lui politic cotidian, plus informaţii şi fapte du verse. . . Se străduia să improvizeze şi o doctrină pentru un partid care a murit fără doctrină. Istoria literară merge, în epocile de aristocraţie, între Ovidiu, Virgiliu, Marcu Aureliu şi Platon şi, mai tîrziu, cam între Franşois Villon şi Voi* taire. Voltaire a fost un mare scriitor, dar şi ceea ce se numeşte azi un om de afaceri, ceva cam ca un samsar distins şi cu multe relaţii. Jean*Jacques Rousseau, prietenul lui Voltaire, făcea pe jos, ros de cusătura pantalonilor de dimie, toţi kilometrii dintre Geneva şi Ferney, Mort de foame şi de obo* seală, Jean*Jacques ar fi dorit să mănînce după atîta drum, cîteodată, cu tacîmuri de argint. O anecdotă: se povestea de către Jeanjacquiştii bătrîni din Geneva, că mai ducîndu*se o dată la Ferney şi exasperat că nu găseşte pe castelan acasă, Rousseau ar fi scris cu tibişirul pe uşa de intrare a castelului marelui scriitor, marele lui prieten, un cuvînt, care pe franţuzeşte se scrie cu litera Me. Anecdota mai spune că întîlnindu>sc după cîtva timp într*altă parte, Rousseau s*ar fi plîns lui Voi* taire c3*l căutase. Ştiu, ar fi răspuns Voltaire. Ţ^am găsit numele pe uşă. . . Acestea erau legăturile, mai demult, între scrii* tort şi buna societate. Antipodul social din istoria literară franceză, al unui Voltaire, al unui Saint*Simon, Fănelon, Mira* beau, Bossuet şi alţii, e Franţois Villon, poetul, ca \ şi^Eminescu, al unei singur^şî Wice^ăfţPde4ver* 1 s*unrtîrTcflrat^5trazed-^r^ luTVillon era feroce şi lua forme de atac, nu de 61 melancolie. Villon a fost de profesie scandalagiu şi.. ^ hoţ. Avea prin urmare şi o profesie aliment lari. . TŞtreangul i sa prefăcut cocoşat şi milog pe scenă, versurile unui autor din zilele noastre. Eminescu ba cam prevăzut pe toţi: / « Or să vie pe ta ta urmă în convoi / danmormîntare Splendid ca o ironie, cu priviri nepâsâtoare; * lor deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel, Mu slăvindwte pe tine, — lustruindwse pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă ». Dacă morţii sînt exploataţi, din excesjde vene» raţie şi amtrmn sentiment, oarecum.,şi de cşjlegia/ lîţateV'să nume încbmuimcl Eminescu trăind» .«/ar fi simţit mai bine. Astăzi, oricine poate tipări şi scoate în vînzare versurile lui ca operă personală, în calitate de asociat al lui Eminescu: unul dă şi altul ia. Mai lipseşte său dispară numele de pe copertă, înlocuit cu numele unui colaborator. Cu scriitorii în viaţă se petrece exproprierea chiar dacă n*a trecut încă aşamumitul domeniu public, domeniul morţii, peste ei. Domeniul pu# blic conferă comerţului de literatură, facultatea interesantă de a se bucura de anexarea unui scrii/ tor la negoţ, după treizeci de ani de la publicarea volumelor lui, fără să datoreze drepturi de autor nici urmaşilor direcţi, nici autorului, rămas even# tual în viaţă printrst oarecum publicată fără învojrea, lui. * El a fost todeauna prea impersonaTşi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, mai spune Maiorescu, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuş de o asemenea culegere, cu toată străduinţa amicilor lui literari». Cauza lipsei din ţară a poetului, din nefericire, se cam cunoaşte. El se depărta tot mai mult de sine, şi steaua lui începea să şovăiască, să pîlpîie şi să ia drumul cometelor rătăcite. Volumul Poezii cuprinde saizecisi-uaa-de«4)u< căţi pe vreo trei sute de pagini, ilustrat cu o gra# vură de mărimea unui timbru poştal. Poetul se 67 iubea atît de puţin, încît a fugit şt de pensula por» tretistului şi de obiectiv. Comparată cu vanităţile de vitrină ale urmaşilor, atitudinea lui de indife* renţă s»ar cuveni să ne cam jeneze ... M»aş gîndi că măcar într»o privinţă să încerc o schemă de organizare a poeziei lui, împărţită pe compartimente. într»o prezintare, simplificarea pare o trebuinţă de ansamblu pentru ca un cititor să se aleagă, după o vorbărie, cel puţin cu o noţi» une, dacă se poate, mai aproape de adevăr. Inspiraţia lui Eminescu, e fireşte, variată, dar casetele în care ar putea să fie adunate cristalele ei, nu se pot face nici după culoare, nici după carate, nici după transparenţă, unele intrînd în mai toate celelalte. în Eminescu e dragoste, şidu» rere de,,dragOSţe. C^ce^iiT'contimiă în dragoste influenţează toată inspiraţia lui de sentiment. Poe» tul se regăseşte intact într»alt punct de pornire, opus, în harul sarcasmului şi al lepădării. Dragostea Iui Eminescu e mai cu seamă sen» suală, o dragoste pribeag de pasiune. £a e mo» mentană şi totală în momentul ei, şi se epuizează în întregime pe o singură împrejurare reluată con» tinuu, continuu trăită şi continuu epuizată în între» gime. Vreo şaptesprezece poezii de dragoste sînt romanţe şi cîntece de vioară: «Pe lingă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mâ cunoşteau vecinii toţi, Tu nu m*ai cunoscut». Dragostea lui Eminescu nu e amestecată dintru început cu visul. Vt5ul,lui începeremd„dfa^gfiSţea s»a_isj3răvit. Dragostea poetului n»a durat nicio» dată, rămîne instantanee, dragoste de senzaţii iuţi. Ceea ce»i rămîne din dragostea trecută, devine vis de»abia în singurătate, ca o mîhnire că a fost numai sensuală; cînd a trecut. Femeia lui Emi» 68 nescu nu e niciodată„.soţie, rămînînd exclusiv a* înantdTBărba tuTe un trecItcTiC^rBdppr^”/? [ . . .] eterni* / tatea şi se întîlnesc din zbor în dreptuj unei stele . . . [ ", Căsătoria stinghereşte: ea nu poate să fie făcută | ■ decît cu o singură femeie. Dragostea asta şuar i i pierde farmecul în formele gospodăreşti ale vieţii, i 1 Statornicia, după care tînjeşte totuş, îi face poetu* | lui oroare. I Femeia lui Eminescu nu are două înţelesuri j * . sau mai multe. Ea nu turbură prinţ mm complex î de nuanţe; foarte depărtată şi de femeia adevă* rată, tovarăşa bărbatului, şi de acea femeie, tot adevărată şi ea, din poezia de imperceptibile, a şcolilor literare, cît timp e dorită, şi numai ama* raciune după despărţire. Despărţirile poetului au ! fost tot aţît de numeroase, probabil, cît şi accesele Iui de pasiune. Cu femeia, F.minesr-jj a-.fnat. cuunai bărbat. Femeia, ETcle crezut7"ar S*" cerut mai mult delael, un joc de dragoste, complicat ca o dan> telă şi subtil, dacă nu cerebralitate şi abstracţii. ' Cîteva citate la îmtîmplare: J «Sărutări erau răspunsul j Fanntrebâri îndeosebi . Şi de alte celem lume l^haveai vreme să întrebi». «Fruntea albâm pârul galben Pe*al meu braţ încet s*o culci, Lăsînd pradă gurei mele Ale tale buze dulci. . .» «De min da o sărutare, Mimem lume n*a s*o ştie, Căci va Ji sub pălărie — Şi apoi cine treabă are!» ! 69 «Pârul tău ţt se desprinde Şi frumos ţi se mai şede, Mu zi ba de te*oţ cuprinde — Mimem lume nu ne vede». «Şi mă mir eu, cum de vremea Să mai treacă se îndură, Căci eu stau şoptind cu draga Ădînătn mină, gurăm gură». Nici nu se poate dragoste mai directă şimai 1 I II _ 'YVi J 1 ' 1 nfiiu t y ■ Uf-1"- ■ ■ i elementara, rund numaibarbat şi nimic mai multf'nîcT mai puţin, şi, după o vorbă latinească, trist, poetul a fost şi mereu dezamăgit. . . Femeia păpuşe, femeia harem, nu mai e pe gustul epocii noastre, cînd ea participă şi la război, ca Ioana d’Arc. Poezia nouă, aşa gostea s*a stins, compensează deficienţa. De fapt, poezia caracteristică şi mare a lui Eminescu, se ridică de aci, din mîhnire. Speranţă, credinţă, mîngîiere, nimic nu se găseşte în Eminescu. Lcţcul de încăIzir^e dezamăgirea. Accentele sînt proîunde. Dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă de amărăciune gla« dală, care se cheamă Luceafărul. « A fost odată cam poveşti, A fost ca niciodată Din rude mari împărăteşti O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mîndrâm toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şid îmdreaptâ Lingă fereastră, tindem colţ Luceafărul aşteaptă. 7* Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorinţan gata; El iar privind de săptămîm, îi cade dragă fata.» în ce mă priveşte, ca simplu cititor, am slăbi* ciunea să gust, pe lîngă decepţia enormă a poetu* lui, darul lui de sarcasmjâ ae Invectivă, mai dur decît la toţi scrîîtdnPdin preajma epoca. Emînescu e şi un^pamfletar. Satira lui e o răz* vrătire de'lîîfuînţi împotriva vieţii. Pînă la Emi* nescu, scriitorii cu tendinţa să desconsidere momen* tul au fost dedesubtul nivelului cerut. Afară de părinţii Bisericii, repetitori ai învierşunărilor pro* fetice. Bărbăţia românească Eminescu nu o cîntă cu pasivitatea elegiei. Întîlnirea cu Baiazid, la Rovine, replicile Iui Mircea: «Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul». tumultul vijelios al luptelor de izgonire, tabloul cîmpului de bătaie, atmosfera, sînt de o măreţie şi de o putere unice în literatura noastră. [. . .] După cît se poate înţelege, profesional vorbind şi comparînd versurile de o perfecţiune lapidara cu alte versuri, metoda de lucru şi de control a poetului, în genere cea mai sigură, era să*şi lase manuscrisele să zacă. Depărtîndmse un timp de ele, obiectivitatea scriitorului faţă de sine sporeşte. Elementul talent, ca să zic aşa, îşi pierde impe< tuozităţile în folosul analizei impersonale. Autorul 7J poate 5ă«şi vadă scăderile şi inegalităţile mai exact, scăderi şi inegalităţi mai puţin simţite de cititor decît de autor. Aşa se întîmplă că autorul primeşte elogii, pentru rezultatele cu merite nehotîrîte, pe cînd rezultatul mai valabil ai activităţii lui e scăpat uneori din vedere. Nu e o eroare, e o chestiune dejpricepere în meserie. Eminescu nu era un improvizator, cu încredere exagerată în spontaneitatea oarbă, careţi are corn tribuţia ei în izbucnirea unei idei sau Ia ivirea unei imagini. Că Eminescu lucra ca un bijutier, dovedeşte perfecţiunea la care” au ajuns unele ver* suri, din care voi cita cîteva. Pentrii"aTtele, cele maTmulte, i«a lipsit răgazul. Trebuie să ne închb puim că, nemulţumit întodeauna, şi de versurile lui bune, ceea ce constituie o eleganţă (Eminescu nu suferea de nicio formă de vanitate în perso* nalitatea lui, preocupată de alte satisfacţii) poetul lucra migălos şi stăruitor, între timpurile lui furate de viaţă. Eminescu e singurul poet romîn care a împins meticulozitatea pînă Ia întocmirea pentru uzul propriu a unui dicţionar de rime. Dar evix dent, lucrul la Eminescu a fost numai un adju< vânt: oricine lucrează, fără să fie Eminescu. Nu»i de ajuns să lucrezi: e numai obligatoriu. Substanţa vine încărcată cu materiale inutile, de care trebuie debarasată prin rafinare; dacă lipseşte altceva, rafix nezi numai materiale inutile. Desigur că nu se obţine cu materiale derizorii o poezie de calitate, şi nici nu poate să fie orice fel de poezie de una şi aceeaş calitate. Nici nu e trebuinţă. Geniul e un accident: o literatură e suficient să £e* onorabilă. Nimeni nu trebuie desx curajat. E şi o moralitate a literaturii, vreau să zic o decenţă a mărginirilor, 6 camaraderie, un criteriu de suprafeţe. Orice om, care simte că har plăcea să scrie, trebuie îndemnat; căci chiar numai atît, dragostea de a seri, este un început 7i de talent. Eminescu nu a scris o carte, el a sufe* rit*o; ruptă din el. Fugărit ca un âgneţ, de fiare, prm spini, zdrenţele culese din măciuliile ghimpate, au dat pumnul de mătase diamantină, strîns în cartea lui. Perfecţiunile lui Eminescu vin, ca toată per* fecţiuneaTctm simplicitate. Să nu ne înşelăm: sim* plicitatea nu vme^singură. O simplicitate venită singură, e un defect al scrisului literar şi se cheamă cu alt cuvînt: facilitate; o bagatelizare, o trans* punere banală pe foftle pergament. Meşteşugarul vede, fără greutate, cît e de lucrat cuvîntul lui Eminescu, ca să ajungă la simplicitatea lapidară. Cei vechi, care nu scriau la becul electric, îzbu* tind să realizeze la opaiţ lucruri mai bune decît epocile luminatului cu 2/0 de waţi, erau învino* vaţiţi că manuscrisul le miroase a ulei şi seu. în căutarea simplicităţii geometrice a expresiei, vechii confraţi se străduiau prear mult subt lampa cu feştilă. Păstrînd proporţiile, totuş e preferabilă faci* lităţii prezenţa muncii, chiar chinuită, intram text literar. Reproducerea incoloră e o fotografie ver* bala, un robinet cu debitul prompt: de ajuns să întorci. Un vers cu transparenţe şi puncte opace; o frază ruptă, o frumuseţe frîntă, ascund un sub* strat şi un pipăit. Căutarea chiar neizbutită cons* Revizuirile lui Eminescu în vedereangrfecţjiinii fprcflei, e^^^oMbît^mfnate pînă~la strîngerea versurilor într*un volum, nedorit de poet. . . Viteza vieţii, terminată aşa de curînd, e vizibilă în ritm, în rimă mai ales, în cadenţa vagă a primului cuvînt ieşit înnainte. S*a vorbit şi se vorbeşte de un stil căznit. Se face cîte unei cărţi mustrarea că e prea lucrată şi $*a propus, ca un model de urmat, idealul altei simplicităţi, simplicitatea procesulubverbal. E o preţiozitate capricioasă, de 74 dragul atitudinii interesante. Realitatea e că spon* taneitatea dă numai schiţa operei, prima impresie, intuiţia despre un lucru care de^abia trebuie lucrat; Nu ne putem întinde prea mult în limitele fixate şi ale obiectului de căpetenie din comem tăriile de azi, asupra unei chestiuni, care într*o zi sau alta, va trebui studiată deosebit. Am ales din poeziile Iui Mihai Eminescu pentru dumneavoastră, care le cunoaşteţi tot atît ae bine ca şi comentatorul, un şir de versuri susceptibile să reprezinte perfecţiunea. Să le cităm cu un singur comentariu şcolăresc la început, la un sin* gur vers. «în cuibar rotit de ape, peste care luna zace J» N*aş putea să precizez formele anterioare ale acestui stib, ieşit, cu limpezimea şi cu conturul lui, din mai multe redactări evidente. Nimeni nu zice: cuibar de ape. Toată lumea zice: copcă şi vîrtej. Dar cuibar de ape e şi plastic, şi pitoresc şi frumos. Dacă în loc de cuibar de apă, care ar fi fost frumos numai întrucîtva, poetul ia pluralul şi zice cuibar de ape, imaginea capătă , r Iii- , ■- £* Mf&fitial****** ît ţremurul E’ focul "să mai bănuim că, înnainte de cuibar rotit de ape, fusese cuibar rotund de ape; numai forma cuibarului, fără mişcare. Cuibar rotit de ape exprimă tot ce trebuia, şi acest rezultat poetul ha obţinut succesiv. Peste care zace luna, e o imagine de completare, din cele familiare poetului, dar ea dă tabloului aşternut şi pune un punct de răcoare în mişcarea cuibului de ape. Cuibar e şi el un cuvînt căutat şi lucrat. Instinc* tiv, relativ la limbă, poetul trebuie să fi scris întîi cuib şi numai după aceea cuibar, dînd versu# lui şi ritmul. Inversiunea: peste care luna zace, 75 cu verbul la urmă, îi dă versului o putere, absentă din construcţia directă. Asta s#ar putea chema stil. Stilul pare să fie meşteşugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare şi însufleţire. Versul întreg pare scris pe metal gros. Are ascuţişurile şi linia scobită, impusă de materialul în care e săpat. în cuibar rotit de ape peste care luna zace. Ca să nu cădem în pedanterie profesională, nu repetăm analiza. Ea foloseşte numai unui scriitor în patru ochi cu călimara lui şi care nu ţine să fie prea binecrescut faţă de sine. Că Eminescu lucra versurile, trecute prin mai multe redactări, se vădeşte din cacofoniile versu# rilor nelucrate sau mai puţin lucrate sau scrise de»adreptul. lată cîteva versuri de o integrală perfecţiune a sonorităţii, tehnică şi de expresie.Sînt nenumărate: Imagine de fericire: « Faţa,i roşie ca mărul, de noroc it$ umezi ochii,» Plasticitatea sărutării: « Căci pe rînd şuastupă gura, cind cu gura se adapă. » în versul următor poetul creează un cuvînt compact: «Singur Juse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul» Transparenţă: « Prin uşoaramvineţire a subţirilor mătăsuri; Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie » sunawei, dulce corn, f Pentru mine vreodată ? » « Pîn ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una. » 7* « Cine e nerod să ardă în cărbuni smaraldul rar ?» «Cu privirea ostenită Ca o zînâ să răsară.» «Cînd luna trece prin stejari» « Ca un stîlp eu stăm în luna» « Peste cîte mii de valuri stâpînirea ta străbate Cînd pluteşti pe mişcâtoarea mărilor singurătate ! » Am smuls aceste cîteva versuri din spaţiul emi# nescian, ca să fac simţită tresărirea unei alte atmos# fere în fiecare vers şi umbra fiecărei imagini căzută într II Dacă muzele nu se mai pot încă demult bucura de naşterea scriitorilor buni, în schimb au timp să se mîhneasca de dispariţia lor. în ultimele zile muri la Lipsea, poetul Cerna. Domnul profesor Mehedinţi, care a contribuit întrucîtva, prin influ* enţa domniei sale, la trimiterea poetului în strai# nătate, la studii, poate să fie mulţumit că protejatul domniei sale moare doctor. Căci trebuie să spunem un lucru; bursa de studii fia fost lui Cerna funestă. Flăpînd în urma unui acces de boală care ha lăsat într#o stare de etern convalescent, Cerna putea sS fie scutit de tensiunea sistematică şi exagerată a studiilor impuse de protectorii săi, destul de profe* sori şi prea, pentru ca să permită unui poet să trăiască din cîntece şi reverii. Oricît am combate practica privilegiilor din ţara noastră, - acordate aproape exclusiv lipsei de merit, nu ne putem împiedica de a le cere pentru talente, în special pentru oamenii de ştiinţă şi artişti, chiar cu preţul de a crea o nouă clasă de paraziţi şi de a se da preferinţă celor mediocri. Artiştii nu pot folosi ţării nici în ministere, nici la universităţi. Singurul folos ce#l pot ei aduce este \ literaturii, limbii româneşti şi în genere artei. Un poet dâ un prost profesor; un pictor: un prost funcţionar. Poate că fără doctorat, Cerna ar mai fi trăit vreo douăzeci de ani şi ar fi putut seri cîteva 84 pagini întrau încrucişat în uliţa Bucureştilor, cu convoiul funebru şi corpul scriitorului de versuri a fost scoborît în pămînt, pe cînd scînteiau săbiile pe tocilă. Marşul lui Iosif era marşul României şi al poporului românesc adunat subt steagurile cu vub turi ale ţării. Dar Iosif era strein ... £1 nu fusese cel puţin un cetăţean al ţării pentru care visase victoria, inferior în Bucureşti chelnerului ced aducea cafeaua şi « cetăţeanului » dement şi urlă* tor din zilele electorale ca săd recunoască dreptul de a se simţi în ţara lui, a căreia limbă o muncise cu o conştiinţă inteligentă şi o măsură neobişnuită, Parlamentul a uzat trei ani întregi; primirea Iui Iosif printre români, fiind votată de cameră în ziua de j aprilie 1910 şi de senat în mai, anul acesta. în sfîrşit, după trei luni de la moarte, legea încetăţenirii lui a fost promulgată foarte la timp. în cimitir se va putea adăuga inscripţia cetăţeniei acestui împăraîntenit. . . S9 Comedia cetăţeniei e plină de surprize. Români* lor li se acordă sau li se refuză pentru că nu sînt născuţi în România. Streinilor li se refuză cetăţenia pentru că sînt născuţi în România. Streini şi unii şi alţii. Poetul Iosif a murit Strein. Printre voturile depu* taţilor care au binevoit săd recunoască, vom cons* tata cu plăcere, că în urna Camerii s*a găsit şi un vot « contra ». Onorabilul reprezintant al naţiunii poate că se înrudeşte cu alt onorabil parlamentar care a refu* zat o pensie văduvei lui Caragîale, pe motiv că acest necunoscut fusese scriitor. t9i } l ILARIE CHENDI Ilarie Chendi a murit şi el. Hotărît, generaţia lor e osîndită să se stingă toată vremelnic, ucisă de morbul infam al Venerii. Cu preţul unei sărutări, culeasă lamtîmplare, cumperi în puterea intelectuală şi trupească a tinereţii, vio* lenţa devastatoare a creierului subtil şi mănos. Dar pentru ce trebuie sa piară rîndul acestor băieţi cu talent şi pîna ce nu s*au produs întregi, nici cel puţin nu au trăit? . . . Ieri a pierit Iosif, astăzi pleacă şi Chendi. Moar* tea celui mai bun prieten al celui care s*a zis că . mavea nîciun prieten — ceea ce în definitiv poate să fie o virtute întmin timp defavorabil dragostei şi prieteniei — a impresionat aţît de tumultuos pe Chendi, internat la Pantelimon, încît ba îmbrîncit pe fereastra ospiciului afară, în glorioasa lumină a ţării, unde pluteau depărtate rîndunelele. Sinuci* derea acestui om dezorganizat de boală, isprăveşte frumos o viaţă, printr*o revoltă de gigant. Ne aşteptăm ca mune să ne mmnească altă moarte de camarad, dacă nu de prieten, de vreme ce anul acesta ne*a şi ucis mai mulţi dîntr*mşii. A fost o generaţie ciudată aceasta, a înnaifitaşilor noştri de un pas, care mau cules decît poanie pu* trede şi amare pentru gustul lor delicat şi aristo* cratic. Situaţia literară de azi, cînd poţi ajunge să scoţi o revistă durabilă şi sa ţi se tolereze chiar în presa 9* cotidiană oarecari preocupări de formă şi limbă, se datoreşte acestor tineri osteniţi prea de timpuriu şi care mau avut pentru ce sa se ostenească. Noi cîştigăm azi cu ce trăi, acolo unde aceştia se sleiau muncindmse să nu moară. Fiede uşoară tragica ţărînă. Pentru lauda lui llarie Chendi majunge un arti# col, necum un necrolog. Cel mai afinat dintre arde* leni şi cel mai artistic şi mai nervos scriitor de cri* tica în limba românească, pe care a căutat să o voluptifice, dacă se poate spune, în fiecare cuvînt, scris cu îngrijire, aşezat simetric şi elastic şi rotund ca boabele de struguri tămîioşi întrmn ciorchin —■ cere o carte ca să vorbească de el, în pagini încete şi cu croieli amănunţite, de floare. Cei mai mulţi, şi din scriitori, au urît cu îndîr# jire şi pe acest analist sarcastic şi coroziv. Criticii profesionişti în special au avut sa sufere în Bucureşti usturimea aleasă a penii Iui, în care sticlea o pică# tură de venin, de#o frumuseţe de smarald. Dar ce importă ciuda lor netămăduită faţă de un scriitor care râmîne, în pofida tuturora, cu cîteva pagini, un clasic! 1913 I II Mi*aduc aminte dea Kpumanie, Ia deschiderea expoziţiilor de pictură, şi din foile* toanele lui asupra scriitorilor romani în limba fran* ceză, destul de numeroşi. E primul care a între* fjrins publicarea acestor « Coniributions » la istoria iteraturii franceze din România. Jeanjaquet a fost însă apreciat ca poet în strei» natate şi cîteva modele despre calităţile lui lirice figurează prin antologii. Ceea ce am cunoscut mai ales din acest helvet, care se trage dintr»o foarte veche familie swiţerană, o familie cu importanţa şi greutatea ei în politica micului canton, unde predominau numele a trei singure familii; ceea ce ne»a fost mai la îndemînă din Jeanjaquet — este omul, foarte simpatic, de»o fermecătoare naivitate copilărească, todeauna ne* căjit şi todeauna gata să»i treacă furia şi necazul, după o vorbă bună, după o strîngere de mînă prie» tenească, după o sticlă de bere şi cîteva ţigări consumate la aceeaş masă. Acest Marc Jeanjaquet sîntem mîhniţi că s*a pierdut pentru todeauna şi pentru toţi. 1913 CEZAR BOLIAC Ziaristul are asemănător cu actorul caracterul fugitiv şi instantaneu al artei sale, dacă se poate spune, dacă scrisul ziaristului este într*adevăr o artă, cum credem noi. Ceea ce rămîne dintrmn actor e numele lui comentat în ziare şi ceea ce rămîne din munca ziaristului este ziarul acesta care a înregistrat numele actorilor, adică nimic. Viaţa unui ziar poate atinge veacuri; nun mai puţin adevărat că viaţa unui număr de ziar durează cît existenţa unei efemere, ale căreia âripi au atîtea analogii cu hîrtia. Douăzeci şi patru de ore. Ziarul necitit ta timp, în ziua lui, a murit, foaia se pierde şi păstrîndfO este ca şi cum ai aruncam, ochiul nu mai e atras de un jurnal peste care a trecut lumina soarelui o singură dată. Căci foii vechi i se preferă cartea din bibliotecă. Ziarul joacă totuş un rol în viaţă; apariţia tot mai numeroasă şi mai diversa, şi cu atît mai utilă, a ziarelor, este astăzi indispensabilă. Bine sau rău, politica se face de ziare, şi chiar dacă ziarele ar fi în genere, rele, folosesc. Să se suprime ziarele, nu le poţi înlocui cu nimic. Să li se suprime liber* tatea diversităţii şi*i va lipsi ceva important publi* cului politic sau nepolitic. Evident ca în majori* tatea cazurilor ziarismul e o profesie. Aceasta inte* resează pentru registrul pe care*l ţine de faptele întîmplate într*o zi. Dar este şt un zîartsm de idei, de ideal, un ziarism supărător, pătimaş ca şi poli* 100 tica însăş care ştie să transforme minunat pe oa* menii ei şi să*i consume în cîţiva ani de zile şi pe cei mai bine chemaţi să înfăptuiască un ideal. Cezar Boliac este sărbătorit după un veac de la naştere, a fost un idealist, un ziarist cum nu mai sînt prea mulţi, astăzi cînd urmaşii lui, mai prac* tici şi mai pozitivi sînt în bună parte nişte exce* lenţi pipăitori de bancnote. Pentru cugetarea lui, acest om cu privirea cruntă, a fost izgonit dîn ţară şî a avut să guste înstrăinarea silită, cea mai grea pentru un luptător naţional şi cared pentru bar* baţii de idei o consacrare. Ziariştii contimporani au de sărbătorit în Boliac un precursor şi un exemplu. Dacă ziarele lui s*au numit numai Trompeta Carpaţilor şi Buciumul în* tr*un timp cînd dominau concepţiile auditive, Cezar Boliac a fost în schimb şi de fapt, un mare precursor, şi el merită să*şi aibă portretul în odaia de lucru a tuturor gazetarilor asiguraţi în liber* tatea scrisului lor de jertfa predecesorilor, care nu trebuiesc nicicum uitaţi. Trebuie repetat un singur lucru, că scriitorii cu autoritate simt prea puţin necesitatea legătu* rilor cu trecutul revoluţionar al ţării şi că nu s*au grăbit să facă din centenarul lui Boliac o sârbă* toare a libertăţii de gîndire româneşti. 1913 FELIBRUL Cînd pentru întîiaş dată Io permanentă sensaţie de după prînz şi un liqueur. Alecsandri înfăţişează « buna dispoziţie » în poe* zie, şi câteodată pe cea mai excelentă. Monumentul lui ar trebui conceput cu o delicioasă havană de bronz în dreptul buzelor surîzătoare, fără motiv. Havana morală a poetului niciodată nu s*a stins şi nici zîmbetul cel fără de motiv. Portretul lui e atît de corect — ca şi poezia, ca şi versurile în care poezia lui s piui profesorilor lui, absenţi din stricta disciplină. Mai este vreme pentru Alecsandri, un clasic al literaturii? Cine e mai mare, vrem să ştim, la *47 ghişeu, Alecsandri sau Eminescu? . . . Dacă e mai mic nu interesează. Dacă e mai mare, de ce ar interesa mai mult? Nu e mai literar să lăsăm libe* lula să doarmă, învăluită în ciripitul luminii şi al ceţei alburii de la Mirceştt, pe mormîntul poe* tutui liniştit ? Şi să vorbim de el, peste cincizeci de ani, cînd temperatura bolnavului nostru va fi scăzut. . , 1 9)0 CONSTANTIN MILLE Viaţa activă sporeşte avuţia certitudinii şi a îndoielii prin afirmaţie şi tăgadă şi în pulberea răscolită de luptă, adversarii se lovesc şi se ucid pe ghicite. Dar cînd azurul a cernut bobul mărunt al umbrei şi a strecurat colbul ridicat pînă la ceruri, rămîn în ciur cîteva scîntei şi un praf de lumini siderale. Secunda morţii nu seamănă cu niciun timp al duratei şi iscarea ei schimbă sunetul pietrei care a zburat, a căzut şi s*a oprit. Ceea ce a fost exis* tenţă, devine o viaţă şt ceea ce fusese viaţă se face pildă. Constantin Miile are acum un început şi un sfirşit: între aceste două termene simetrice se pot însuma exponenţii cifrelor lui. Deşi meşteşugul gazetăriei se învecineşte cu toate activităţile şi le însoţeşte pe toate, reprezin* tînd cu o nobilă resignare un moment între litera* tură şi gîndire şi un moment din circulaţia fiecărei opere şi acţiuni, Constantin Miile nu a fost un bărbat politic, niciun cugetător social, niciun scriitor şi nici măcar un gazetar în înţelesul lui Clemenceau, Iui Harden sau al lui Rosetti (C. A.), El nu a strălucit cu o genialitate particulară în presă sau advocatură. El a fost mai mult decît atît şi a realizat incomparabil mai mult decît geniul agitat, clocotitor, provizoriu, instabil şi transfug. El a realizat un criteriu şi un nivel. Este infinit mai uşor de mînuit o praştie sau o lance decît echilibrul unei balanţe. Constantin Mi» lle este întemeietorul unei prese, care fiind în acelaş timp socialistă, burgheză şi naţionalistă, nu a fost nici burgheză apăsătoare, nici naţionalistă şovină. El a creat presa respectului de oameni, de libertăţi şi de dreptate; a creat o opinie publică şi o mentalitate. Acţiunea lui s»a tradus în viaţa pm blică prîntrmn spor progresiv de civilizaţie; ea trebuie categoric precizată acum ctnd tendinţele unei părţi din presă năzuiesc la obscurantism. Constantin Miile a fost un mare cetăţean; un cetăţean în sensul francez, helvetic şi american al acestui cuvînt degenerat. Constantin Miile a fost un îndrumător. 1927 II Pe cînd ziarul Adevirtd îşi instalase biurourile în pasajul «Vilîacros», aveam vreo cincisprezece ani. Alexandru Beldiman, întemeietorul gazetei, o ceda lui Constantin Miile, un tînăr advocat socialist, încă fără nume în presă, cedîndu*i numai un titlu şi o lozincă: « Să te fereşti, române de cui strein în casă », dimpreună cu o reputaţie de foaie antidinastică şi oarecum republicană, nu fără o intenţie de naţionalism. Cu timpul, ziarul şba lepădat dimpreună cu lozinca de pe manşetă şi obiceiul de primăvară: «Zece Mai, zi de doliu», o zi cînd numărul acestei sărbători naţionale apărea cu pagină cer* nită. Constantin Miile a înţeles romantismul pro* testării cotidiane şi tot ce era perimat în atitudinea de muşchetar a fondatorului, pe cared văd şi acum la fereastra din strada Cosma, pe unde mă duceam la şcoală, frumos, trecut şi cu barbişonul epocii. Moravurile vremii erau îndrăzneţe dar şi ab* surde şi se repercutau pînă şi în licee. într*o seară, împins de gloata clientelelor de partid, am asistat la devastarea redacţiei Adevărului. Firma doborîtă era bătută cu ciomege şi se aruncau prin vitrinele sfărîmate, în pasaj, broşurile inofensive, Scrisori către ţărani. Cred că mi*a mai rămas şî azi pe undeva exemplarul cu care imam dus acasă. De* vastarea se petrecea neturburată în faţa Prefecturii de Poliţie ... Din pasajul «Villacros» («ori Măcca») Cons* tantin Miile şba mutat ziarul, din ce in ce mai căutat şi mai citit, în palatul de mai tîrziu; era să spui: actual, . . Primele maşini rotative aduse în ţară au fost ale lui Constantin Miile, ca şi prima redacţie civilizată. Redactorii, instalaţi confor* tabil, erau distribuiţi în camere deosebite şi, în palatul propriu, cu mai multe etaje, se putea res* pira un aer sănătos. Adevlrul şi ziarul Dimineaţa, creaţia integrală a lui Miile ajungeau la un tiraj nemaiatins şi Ta ap o* geu, devenind o universitate. Nu cred să se gă* sească în ultimele patnucinci generaţii de intelec* tuali un singur student sau liber«profesionî$t, care să nu fie trecut cel puţin o datăm viaţa lui pe la Adevărul. Oamenii aflau întodeauna acolo bună primire şi, la nevoie, o consolare. Consolările erau de multe ori administrative: cine a cerut, la o mare trebuinţă, un concurs, fără să fi primit de la Miile un bon de cassă, cîteodată decisiv pentru toată viitoarea carieră? Constantin Miile e ctitorul celui mai liber ziar cu putinţă şt al unei şcoli de libertate, rămasă fără profeţi. Ca organizator din nimic al unei vaste instituţii de presă, unde au învăţat să gîndească politic massele de cititori, Constantin Miile e unicul exemplar de claritate şi energie în mişcarea intelectuală românească. La Adevtrul apoi, nu s*a pomenit niciodată acel spirit de emfază, de falsă catedră şi de căprărie obedientă, comun tuturor ziarelor noastre din timpuri. Dimpotrivă, o atmos* feră de totală colegialitate domina forfota continuă a publicului atras de ospitalitatea intelectuală, a celei mai de sine stătătoare tribune. Pedagogia marelui dascăl de civism şi eleganţă profesională s?a întemeiat pe discuţia slobodă a tuturor problemelor politice şi sociale şi pe res« pectul cuvenit adversarului onest şi leal. în istoria politică a ţării, încă nescrisă, nici măcar începută, Constantin Miile şi şcoala lui au meritul de a fi creat şi dezvoltat opinia publică şi românească vie, pe care evenimentele, terorismul şi fanteziile ex* travagante mau fost în stare a le înnăbuşi. Să dăm Cezarului ced a Cezarului. Dovadă, trecerea de care se bucură şt astăzi Adevlrul fostul ziar cel mai independent. A fi inde< pendent este a păstra o distanţă egală faţă de toate poziţiile standardizate. >947 H. SANIELEVICI fată o carte asupra căreia ne*am mira să au se aştearnă cea mai onorantă tăcere. Ea se cheamă cu titlul doct şi moderat; Cercetări critice ţi filosofice, şi autorul lor, H. Samelevici. Va fi tăcere pentru că domnul Samelevici e un «tip » incomod, gîndeşte şi operează. Şi domnul Samelevici se prezintă ca o inteligenţă nouă. Dacă nu va fi tăcere, are să fie distanţă. Pionii univers;# tari îl cunosc şi au priceput încă demult că între aprecierea lor şi el, va fi întodeauna o diferenţă, cu neputinţă de încurcat în niscaiva fraze. Ei vor face cel mult ca poeţii, admirînd brazii şi nepu* tîndmse urca în crengile lor. (fiapique... Pe învelitoarea cărţii sale domnul Samelevici a gravat un Archimed simbolic, preocupat să preci# zeze creşţetele triunghiului, pe nisip. Autorul se găseşte puţin în situaţia geometrului grec, cu trei legionari în spate ... doctori în filosofie. Asupra calităţii de moral a domnului Saniele* viei nu ne#a trebuie decît o dovadă, în sala de conferinţe a «Fundaţiei Carol», domnul Saniele# viei inaugura un cenaclu de filo$ofi*amatori cu o conferinţă de nivelul căreia neFierre, unde au trăit, îmblînzind vîntuf, talazele şi ferocîtăţile, un copt» landru nevinovat ca ?aut şi o fetişcană ruptă din rai, ca Virginia, se trădează pentru cititor din t6g scăpările din vedere ate poetului In stihurile Iui, Inteligent ca puţini oameni ai condeiului şi manus» crisului, Topîrceanu din nobilă şi discretă ţinută nu şiam sânţi mai dau pace şi mnoi ţine cu cîrîitul meu după dumneata toată vremea. Dar mă rog, eu, Coco, dumitale, de ce atît de rar zgîndăre pana aia Kîrtia asta? Crezi că»ţi şade mai bine la pălărie decît la jurnal, mai ales că nici pălăria nu ţi«o prea arăţi? Ai spus o minciună, de care trebuie să te apuc niţel de scîrlionţ: de unde ştii că îmbătrlnim? . . . înţeleg să mai crezi că îmbâtrîneşte Cocd, deşi nici asta nuni drept sănţi spui, adevărat, dar tinereţea matale cînd a fost mai ageră şi mai îmbobocit cicălitoare ca acum? Să nu te audă piţigoiul că se supără foc. Din vremea lui Homer, bunicul flaşnetarilor şchiopi şi care făcea din gură ca toate uneltele şi lighioan nele, el a rămas tot sprinten şi copilăros. Mi se pare mie ori poate să fie adevărat, că ţinai cam pierdut obişnuinţa să te uiţi în suflet, duducă? Ai rămas cu gura căscată la ăi de trec prin zăbrele şi îndărăt, cu mîinite In buzunar şi fără sănţi turtească pălăria. Ia te uită la ea cum s«a înfrin coşat de admiraţie că unul a vîrît un dovleac înn trmn clondir cu dopul cît degetul mic şi că altul scoate dintrmn joben două duzini de porumbei, *74 cu care duduca se deprinsese să se joace în tinda bisericii. Te turbură grosolănia isteţului şi sunetul gol al obrăzniciei, şi minciunile dumitale ţi se par mici din punctul de vedere borhot. Apăi, dacă ţin bine minte, dumneata te cam tragi din boieri şi din cucoane mari, domnişoară Otilia Cazimir. Nici nu se putea să>ţi fie într*altfel slova atît de subţire şi cerneala atît de aurie: sufletul matale e de dantelă, şi unghia cu care apeşi pe condei, ca să scrii, e cam de cristal. Te*a dăruit Dumnezeu cu o zestre pe care nu este voie să o dispreţuieşti, bagă bine de seamă. Dar stai într rice, ca să nu«ţi mai rămîie decît un scaun şi o masă în mijlocul odăii spoite din nou. Şi să te pui să lucrezi, domnişoară. Bijuteriile matale nu ştie să le mai facă nimeni, cu piatra fragedă ca fraga şi cu metalul cald. O firimitură de licărire în fiece zi, duducă. E de ajuns. Numai Dumnezeu ns face naai mult şi nici el mare unde săd aşeze, Şi cînd nu te vei ţine de cuvînt, să munceşti negreşit, măcar un ceas pe zi, pedepseşte*te băieţeşte şi aspru. Pentru că dumneata mai ntcio iertare să duci într muz decît din literatură şi ia extras expresia prin constrîngere şi concentrare intetectuală. Portretul e asemănător. i 9 2 8 HENRIK IBSEN Cu toate că şia şti, nemăsurată. JEAN ZAHAREANU Librăria românească are numeroase categorii de negustori de cărţi şi cumpărători de manuscrise. Bătrinu! Alcalay, care a lăsat o imensa avere, lip* sită de posteritate profesională, a decedat în pace, cunoscînd trei litere din alfabet, necesare semnă/ turii pe factură. £1 îşi desena numele ca o figură, şi cînd un client îl întrerupea cu o întrebare, desenul reîncepea de unde pornise. Leon Ab calay conducea condeiul ca o stropitoare şi nu a citit niciodată nimic: cartea era o cutie de conserve închisă hermetic, care, dacă o desfăcea», se strica, şi el a preferat să o ţie intactă, pentru clientelă. După Alcalay se aşază în istoria recentă a librăriei editorul romanelor senzaţionale, furate din toate limbile şi distribuite în fascicole odioase şi editura cu tipografie, căreia îi urmează librăria bazar, cu o vitrină de cărţi şi una de papuci de tenis, alter< nînd cu fonografe şi piese de automobil. In sfîrşit, librăriile care cumpără cărţile în străinătate cu un preţ şi le dau cititorilor cu cinci. După aceştia păşeşte regimentul librarilor care vînd o carte, zece mii de plicuri şi un pistol cu capse de hîrtie. Librăria românească încă nu a produs un editor în stare să analizeze un manuscris şi să hotărască publicarea lui pentru o necesitate culturală. Librăria la raft are însă pe Jean. Cineu Jean nu mai întreabă nimeni. Uited aci alături, desinat cu peniţa lui jean Sterîadi, care ştie să dea cernelii asemănările cele mai mul* te. De la plutonier pînă la general, toată armata cunoaşte pe Jean, din raionul lucrărilor miib tare. De Ia dentist pînă la chirurg şi internist, toţi medicii cunosc pe Jean, din raionul artei deadevărat, destul de rar în muzeul delicat al librăriei, îl cunosc pe Jean. în sfîrşit, cei care nu citesc aproape deloc sînt scriitorii: şi aceştia îl cunosc pe Jean. întregul public de domni, de doamne şi de domnişoare vrea exclusiv pe Jean, în toate zilele anului, de la i ianuarie Ia 31 decembrie. în mijlocul librăriei populată ca o gară, cu sute de oameni care pleacă şi cu sute de persoane care sosesc forfota şi necontenit, purtînd pentru călătorule inteligenţii un bagaj de hîrtie, un sul sau un bolovan pătrat, Jean este interpelat ca un şef de tren, apucat de mîini, oprit în loc, şi viaţa lut constituie un permanent zigzag şi arabesc. Obişnuit să dea şapte răspunsuri deodată, şi domnu* lui cu monoclu, şi profesorului ilustru surd de o ureche, şi buzelor roşii electrice, vopsite cu lac proaspăt, ale unei cucoane, Jean este nevoit să facă zilnic o sută cincizeci de kilometri pe loc şi ţid închipui neputînd să doarmă, în patul lui de odihnă binemeritată, după o alergătură de treizeci de ani, fără să fugă prin aşternut şi fără să vorbeascăm somn. Cineva ar voi să plece la drum cu o carte pipărată şi atunci se apleacă, dacă e mai înnalt, sau se ridică în vîrful picioarelor, dacă e mai scurt— Jean e un librar de un metru şi nouăzeci şi opt centimetri — pentru o confidenţă, ca la far# macist, cînd îi trebuîeşte o cutie personală cu piele de cauciuc. Altul vrea o carte cu nume de de autor care se rosteşte greu şi îşi îngroapă igno» ranţa în urechea primitoare a lui Jean. Jean e egal cu librarul, după cum HaO este egal cu apa; cine rosteşte numele vede personajul, în capul simpatic al acestui gentlemen care nu ştie să se supere niciodată şi care suride întodeauna clientului, chiar atunci cînd o brăţară neagră, pe braţ, mărturiseşte cu simplicitate că şi#a pierdut ce avusese el mai drag pe lume, tovarăşa unei vieţi întregi de bun şt curat şi cinstit gospodar, se găsesc reuniţi Larousse, Littră şi Mayer, autorii celor mai mari Lexiconuri. Coc6 îl cunoaşte pe Jean de chiar vreo treizeci de ani. L#a văzut tînăr, harnic, bine dispus, gata să dea o lămurire, mai exactă ca un savant şi mai documentată ca un academician; ha urmărit tînăr şi îl regăseşte tot atît de tînăr şi de vioi şi azi, cînd scoate pentru el un bilet sentimental. Învîrtind foile dintr#o carte, dinaintea teancurilor de volume multicolore: răsfoind o revistă, primind orientări, surprînzînd apropieri, cine poate refuza că creadă că în tumultul noţiunilor căpătate în contact nu numai cu cărţile, dar şi cu librăria, şi în librărie cu Jean Zahareanu, nu a învăţat nimic de la Jean şi că Jean nu e dascălul fără catedră şi fără această însărcinare, al cîtorva din ideile lui? Coc6 scoate pentru Jean un bilet — dar biletul e o diplomă, e un pergament pentru acest pro# fesor fără să ştie al nostru al tuturora. 1928 II Pe cînd pămîntul intra în zona termală a per# seidelor, pe coasta de Azur a infinitului, unde se scaldă bunul Dumnezeu, înconjurat de marile mitologii, din librăria « Socec », din Calea Victc* riei, a plecat să*şi facă băile de neant, şeful secţiei franceze. . . Vă amintiţi de acel băiat fără vîrstă, care de treizeci de ani prezintă clientelei aeeeaş figură juvenilă, o linie a surîsului fină fi obsecvioasa întîmpinare a bibliotecarului crescut în sera flori* lor de cîmpie. Din acest lecuitor cu droguri lite* rare, politicos fi distant cum trebuie să fie neguţă* torul de haşiş intelectual, a rămas numai o amin* tire. O bună amintire, care va sluji de tradiţie copiilor lui. Doi din ei, purtînd la mînecă, Ungă umăr, galonu! negru al meritului suferinţei, fraged şi zvelt ca şi camaradul lor de părinte, au şi fost adoptaţi pe firmă. Nu trebuie să trecem cu vede* rea un act de bunătate şi de omenească, inimoasă datorie, pe care credem să o atribuim ştiinţei de voinţă şi de simpatie a coasociatului din firmă, domnului Schwartz. bara zărit pe copiii lut jean strecurîndu*se prin strîmtorile de cristal ale maga* zinului, unde silueta tatălui era căutată de sutele de cititori, care mai găsesc un timp într*o săptă* mină pentru răsfoirea unei cărţi. Şi am ezitat să le strîngem mîna, ca să nu trebuiască să le aducem şi noi aminte că tatăl lor a murit. Personal, îi datoram lui jean Zahareanu, ceea ce am datorat mult mai puţin cîte unui dascăl ignorant de curiozitatea sacră a copilăriei şi adoles» cenţei, sau cîte unui literat mai vîrstnic, mai darnic cu tutunul decît cu foiţa tipărită şi duşmănos în monopolul vastului secret pe cared păstrează — primele noastre lecturi şi o bună parte din lecturile de pînă acum cîteva săptămîni. Mai tînăr cu cîţiva ani, el devenise repede o autoritate, de vreme ce avea voie şi putea, la vîrsta lui, sa umble cu lucrurile sfinte, cerute de mîîniie vîrstei noastre. în contul deschis şi plătit anual după vînzarea grînelor, la firma Alcalay, pentru cărţile şi rechizita de şcoală, jean intercala cu dibăcie dreptul deghizat al mărfurilor de lite* ratură. Mulţumită lui Jean, funeştii noştri profesori ne>au prins citind cărţile, pe genunchi, în bancă, şi mulţumită lui ei ni le»au confiscat sau ni le»au rupt, şi tot mulţumită lui am putut întâlni întîile idei, care hotărăsc o viaţă şi croiesc o preferinţă. Dacă el nu o fi fost chiar primul cărturar, de la care am învăţat ceva, negreşit că figura lui, copie» şită acum de întuneric, şi mascată cu pămînt, face parte din primul rînd al păpuşilor noastre de fildeş transparent. .. Trebuie să ne îndoim că oamenii calificaţi de universităţi pentru carte, au realizat adeseori mai mult decît Zahareanu; că au putut să adune sentimentele clare ale unui public întreg laolaltă; dacă au determinat în casele lor sigilate şi în sălile lor de cursuri agresive pentru idee şi frumuseţe, atmosfera pe care o urzea băiatul Jean în cuprinsul dintre dulapurile lui de cărţi. Neguţătoria scrisă şi gîndită are, ca şi ingineria şi dreptul, mersul ei abstract şi ştiinţific, cu care se împleteşte, şi bietul om decedat la netimp, din pricina unei infirmităţi, tratată anapoda, poate ţine loc cinstit de factor pozitiv cultural în cronica sinceră a mişcării intelectuale româneşti. Un camarad de librărie ne povesteşte rîvna lui disciplinată de a servi pîna la istovire, simţind poate din familiarizarea cu spiritul cărţilor că se şi îndrepta spre patria lor, de dincolo de existenţă, în ultima zi de august, cînd părăsea librăria fără întoarcere, surîsul lui Jean pentru clienţi avusese o temperatură scelerată, de patruzeci de grade medicale. Cimitirele pe dinaintea cărora trecem în fiecare zi, pe drumul nostru, erau în lumină zîntîiului de noiembrie, cînd am aflat cu întîrziere de moartea librarului nostru, înzăpezite în flori. Holde lungi de tufănici ruginite şi crizanteme galbene ca lămîia şi albe crescuseră peste noapte din trotuare, pentru o sărbătoare a doliului, care ştie intuitiv că univer* sul morţilor e cu mult mai mare decît cartierul pe planetă a oamenilor în viaţă. — L*aţi cunoscut, copii, pe Jean, care vă trimu tea săptămînal acasă Le chemin de Chizette, L'epat tant ? Soa mutat pe undeva, pe aci. Joacă yo*yo cu două sfirleze pe aţă. Să ne ducem săd căutăm. . . i 93 2 ARHIBALD Subt acest nume zgîriat pe calcar s*a ascuns pînă duminică Ghiţă Rădulescu. Era $ă spunem domnul Ghiţă Rădulescu. Căci neobişnuiţi încă nicidecum cu moartea lui, ne aducem aminte numai silueta, redingota, cravata şi surîsul baie* resc al celui de pe Bulevard. în mustaţa lui cenuşie de holtei cochet şi de flăcău întîrziat Arhibald a conservat pînă în ultimile zile, abia întunecata, floarea unui fragil surîs inteligent. Ghiţă Radu* lescu a fost un adept al mustăţii, al unei mustăţi integrale, îngrijită ca o păpuşă şi neinfluenţată de instabilităţile modelor care împuţinaseră părul şi înmulţesc pantalonul. Cine era Ghiţă Rădulescu toată lumea mare să ştie şi nici toţi acei cărturari de»o slovă şi de*o foaie, ale cărora burice de la degete se tocesc să insiste, servînduise de resturile de creioane anin* catm stradă, pe fereastra redacţiei, de Arhibalzii plictisiţi. Cine aproapia lesne, dintre recenţi si chiar dintre anteriori, personalitatea lui eleganta, hermetică, taciturnă şi claustrată ? După cum. aris< tocraţii vechi străbăteau lumea în lectici, Arhibald era precedat pretutindeni de un paravan. Zîmbetul lui întreţinea distanţa şi ochii lui o încuiau. Şi această perdea de discreţii, în dosul căreia se pudra cu cea mai diafană lumină, luată pe puf fetiţa unui suflet candid, se urzise într*o casă albă, în mijlocul unei curţi de mahala, cu zorele, cu floa* reafsoarelui şi indrîşaim, ca un manuscris. Arhibald a dat dintmnsul doi Arhibaţzi: unul, cel exact, durează pînăm ajunul războiului, autor al unei cărţi un sfert uitată şi trei sferturi necitită, Note de om necăjit, care nu lipseşte din nîcio bibliotecă a stilului şi a reflecţiei geometrice — şi al doilea vine după încheierea păcii cu amintirile lui sedimentare, de o culanţă verbală generală, aglomerate într#o serie de volume groase cu titlul Porcii, un document. Războiul a schilodit coafor» tabilul moral al acestui arţăgos abstract şi spiritual. Arhibald a făcut războiul în Bucureşti fără por» tofel şi fără tabacheră, ca toţi semenii lui rămaşi în Capitală, cucerită de un adversar pentru care meşteşugul intelectualităţii devenise anacronic şi inutil. Arhibald a îndurat zile grele ca şt alţii, dar mai contrariat în boema lui de prinţ civil decît ei, el a ţinut minte şt a plătit cu o furie de condei explicabilă. Pentru că inteligenţa lui avea nevoie de o for# mulă care să comenteze, să scuze şi să acuze, iatăd pe Ghiţă Rădulescu transformat în antisemit. Neno# rocirile Iui şi ale lumii nu se puteau trage decît de la evrei. Evreul românesc dăduse naştere nefe# ricirtlor româneşti. Arhibald uita că evreul nostru are aceleaşi stricăciuni şi însuşiri ca şi noi şi că asimilarea Iui era împlinită, EI îşi înfăţişa o evre# ime organizată, concentrată, solidară, lucrînd după indicaţiile unui papă negru al lor, la dărîmarea ţării, de care negustoria lor nu ar fi avut nicio nevoie; un popor evreiesc şi nu evrei izolaţi; o lume evreiască exclusiv alcătuită din miliardari, în care mizeria, durerea şi deznădejdea erau, necu# noscute. Era o interpretare intelectuală, căci inima Iui Arhibald grăia deosebit. Din puţinii lui prieteni, prietenii cei mai buni erau evrei, care ştiind că fac plăcere capriciilor lui de ursuz, erau şi anti# semiţi, . . Pentru niciun creştin Ghiţă Rădulescu *99 nu s#a obosit atît ca săd ajute, ca pentru cîţiva evrei din apropierea lui. De altfel, el a ţinut preş# tigiul neştirbit al nSvarutui de a fi ocrotitorul şi sprijinul tuturor celor care aşteptau, începînd cu un mare număr de nepoţi şi surori. Sărac lipit şi diplomat abia, el a înzestrat cîteva familii şi a dat mai multe bacalaureate şi licenţe, bombănind şi surîzînd, pentru Răduleştii lui. Arhibald a fost un exemplar întreg al tipului de bravură, practi# cat, mai des în lumea muncitorilor manuali, care îşi jertfesc bucuriile pentru satisfacţia de a le dărui unei familii rămase fără bătrîni. 1928 LEON TOLSTOI Am primit ordinul telefonic să scriem despre Tolstoi un articol şi, desigur, ordinul nu se adresa nici competinţei noastre în literatura rusă, nici capacităţilor între a prepara, după cele douăspre* zece principii critice, cu douăsprezece subprincipii şi alte douăsprezece puncte de vedere cardinale, tartine didactice cu mîzgă dulce, extrasă din per* sonalitatea unui scriitor, tn tacîmul nostru şi în vasele noastre de pămînt nu se găsesc ustensilele trebuincioase meşteşugului de a prezintă pe Tolstoi în aspic şi la farfurie, clădit monumental sau debitat în sărmăluţe. Cine a fost aproximativ Tolstoi, toată lumea care nu $*a născut după 1914 şi a citit foile de catalog intercalate de librari în revistele ilustrate străine, ştie mai mult sau mai puţin; căci eforturile editorilor s*au concentrat pînă la război în lite* ratura rusă, prezintată ca o mare zacuscă artistică şi ca un rezervoriu de împrospătări pentru toate literaturile occidentale. După trecerea fantomei, exploatată cu priceperi comerciale, literatura con* tinentului s*a văzut că nu cîştigase nimic, şi gurile rele, vorbind la urechea de piatră a cîte unui Goethe, Dante sau Rabelais, afirmau chiar că depar* te de a fi un astru nou nemaipomenit, literatura marelui imperiu ortodox trimitea Europei înnapoi sticliri reflectate. Adevărată de tot sau falsă întrucîtva, această judecată nu se poate verifica decît de către puţinii 201 muritori străini, eare cunosc limba moscovită şi care de pe urma stăruinţelor încununate cu succes, se aleg cu o sensibilitate rusească. Atari sensibili* taţi se capătă şi se menţin: nimic nu*i pare unui om care a fumat o ţigare acră şi amară mai ciudat ca lauda fumătorului, fericit că*şi împute gura şi viaţa de tutun. în neputinţă de a cunoaşte rafinamentul graţiilor secrete, rezervate soţului legi* tim, trecătorul se mărgineşte la aprecierea graţiilor exterioare, şi opinia lui, chiar greşită, nu greşeşte în genere excesiv. O distanţă oarecare nu strică niciodată mai mult spectatorului decît obiectului admirat. Un cunoscător de limbă rusă şi de literatură rusă, trăieşte de obicei în extazul geniului rus şi citează sute şi mii de nume ruseşti, celebre la Vladivostok şi necunoscute ignoranţelor noastre, nume care reprezintă valori atît de uriaşe, încît vechile reputaţii clasice şi neoclasice dispar. Niţe* luş, trebuie să ne îndoim, ca de virtuţile miracu* loase ale unei ape de puţ, a căreia întrebuinţare în toate felurile, race inutilă orice medicină şi vinde* că afecţiunile cele mai variate, înlesnind şi măritişul. Tolstoi, după avizul celor mai iluştri literaţi, este un foarte mare autor. Se citează cîteva cărţi scrise de el, fără de păreche. Personalitatea lui acoperă un veac de om. Totul este exact. Anna Karenina, Război şi pace sînt grandioase; perfect. Nu se poate spune acelaş lucru, poate, despre o cărţulie a lui, Qu estice que l’Art P scrisă în limba franceză şi în care se trădează gîndirea lui artis* tîcă diagonală şi sensibilitatea pomenită mai sus; dar acest pamflet nu face parte din bibliografia lui de trufandale. închipuindume sau recunoscînd că tot ce a scris Tolstoi şi tot ce s*a publicat de el, antum sau postum, aparţine seriei limitate a fenomenelor, nici această împrejurare, ne*am per* mite să notăm, nu ne priveşte. 202 Pentru schiţarea celor mai mulţi scriitori opera lor este de ajuns. Scriitorul comun, mai mult sau mai puţin talentat, e un meseriaş care nu s*a identificat cu suprema lui statornicire. El îşi pără* seşte lucrul ca un tinichigiu care s*a fript cu ciocanul de aramă şi ca pe un patron cared plăteşte. Viaţa nu îi este angajtă în destinul literaturii lui, literatura lui nu are un interior, el nu simte o chemare în literatura lui, nu jertfeşte nimic, nu risipeşte nimic: păstrează şi adună. Scriitorul de rînd este un paracliser al literaturii, care şterge icoanele şi aprinde candelile din biserică, şuierînd printre dinţi o arie de tango şi scuipînd pe cîrpă, ca să lustruiască beteala. Subt emfaza poetică se iveşte un porc, din proza diafană apare o brută. Specia scriitorului e de multe ori capabilă de acte de viaţă, de o vulgaritate totală şi de zămisliri cumplite în domeniul abjectului pur. Albul hîrtiei, în lumina căreia el seamănă şi recoltează, nu se strecoară în individul lui sufletesc nici după zece ani de alianţă cu acest pergament. Sînt contradicţii în sfera lui de activităţi morale, fioroase. El repro* duce sacra germinare şi reeditează parfumele sfinte degenerate, profesional — cu plasticiditatea prosti* tuţiei, lucrul mistic a! iubirii, negociat subt felinar. La Tolstoi, scriitorul e secretarul unui profet, care dictează din întunericul mare povestirea zbu* ciumului fi a furtunii, mai vaste decît apucă pana să scrie şi mai nehotărîte. în dezorientarea universală a timpului dinaintea războiului, de avuţii sterpe şi de leneş pesimism, cărţile lui Tolstoi au fost citite cu o însetare furibundă, mai puţin pentru ceea ce conţineau decît pentru ceea ce rămînea, permanent şt sete* nar, pe dinafară. Europenii voiau să înveţe de la Tolstoi (el vorbea din fundurile lumii, dintmm sat, despărţit de continentul asfaltat şi zidit, prin iei mii de Bărăgane triste), simplicitatea pierdută şi naivitatea primitivă care se înfrăgezeau în cuvintele lui. «Leapădă superstiţia, scria Tolstoi, punere în starea în care se găseşte un copil sau un Descarc tes ». EI predica fecioria sufletului, întors la înce; puţuri şi educarea din nou a noţiunilor, căpătate în tumult şi constrîngeri. Nu mai vreau să ştiu nimic şi vreau să mă deprind să ştiu. La vîrsta acestei judecăţi, oamenii cultivaţi, oamenii civili* zaţi ştiuseră totul, învăţaseră şi pe ceilalţi să ştie totul şi Tolstoi le descoperea că a rămas o ştiinţă necunoscută, pentru căutarea căreia trebuie întîi să fie dată uitării ştiinţa cealaltă. El căuta în viaţă o continuare a credinţei, un acord între principii şt viaţă, o aplicare de fiece oră a lucrului gîndit o dată şi precizat, muncit exclusiv de problema perfecţiunii cugetului şi a existenţei. Tolstoi nu şî*a găsit credinţa care sâ*l facă fericit şi să fericească lumea cu ea; rezultatul interesează destul de puţin. - El nici nu trebuia să o găsească şi nimeni nu e dator să o găsească. In ce priveşte viaţa insului şi a societăţii chinul căutării prezintă o valoare morală mai certă decît fericirea găsită. Lumea nici nu are nevoie de această margine de odihnă, de un liman, de o perină prea moale, pe care să adoarmă un cap exagerat de împăcat cu sineş. A te cerceta zilnic, a te scruta, îţi dă o stare morală activă, de îndoieli, de atenţii şi de sfiieli intelectuale, care moderează instinctul şi iubirea de sine, anemiază lăcomia, suprimă orgo* liul dictatorial, pustieşte prestigiul luxuriei şi al avuţiei şi face din omul sălbatec al civilizaţiei un stăpîn posibil şi un tovarăş. De la Pavei din Tars, de la Bossuet şi de la Pascal, auzul îngrăşat şi mut al categoriilor cultivate prin lista de cărţi şi de bucate, nu mai prinsese ecouri din ceea ce unchiaşul Tolstoi numeşte, ca un copil, infinit. Literatura lui a fost un material de săpătură, care 204 trebuia aruncat afara, din groapa începută ca un drum drept adînc. Oamenii ridicaţi peste sine şi înnălţaţi la cer, au avut întodeauna o autoritate fascinantă, mai mare decît a dregătorilor şi domnilor, şi mai vir* ginală, peste ştiinţă şi peste literaturi. Europa nu ' putea să conteste sinceritatea de haos a bătrînului singuratec şi în grădina ei pustie nu se mai ros? tiseră cuvintele interzise ipocriziei, demult. Cu sacul în spinare, desculţ şi răzimat în cîrjă, bunicul s*a culcat pe pămîntul tare, adormind întru Iisus Hristos şi JeamJaques Rousseau. . . 1928 PĂRINTELE ABRAMESCU O invitaţie m*a chemat pentru duminica trecută la o liturghie cu « agapă frăţească » pentru cinsti* rea preotului Nicolae Abramescu, care a împlinit cincizeci de ani de preoţie. Mîhnit că o durere de familie a trebuit să fie mai aprigă decît aminti* rea şi că m*a împiedicat să mă duc sa fac metania cuvenită şi să sărut mîna iconografică a frumosului meu părinte de carte, îi cer iertare că am lipsit şi mă silesc să cuprind, dacă se poate, cu condeiul de piatră, pe placa de piatră, pe care mi le*a pus el în degete şi pe genunchi şi cu cuvintele pe care le*am învăţat cele dintîi de la sfinţia lui, o emoţie îndoită, una de învăţător şi alta de ucenic. Nu*mi pot aduce aminte, într*adevăr, fără o suavă duioşie, şi pentru dascăl şi pentru copil, de primul an al şcolii din Piaţa Amzei. Părintele Abramescu era un diacon alb, zvelt şi aproape imberb de vîrsta şi acurateţa nouă a unei domni* soare. O linişte de maturitate totuş permanentiza un surîs blajin pe figura lui, însemnată cu un reflex matinal necurmat, ca un porţelan cu o chiparoasă. Un singur dascăl am mai văzut frumos şi btînd ca el în şcoala primară, pe Alexandru Odobescu. Mi se pare că ştiam patru Utere din alfabet, cînd am dat ochii întîxa oară cu diaconul Abra< mescu. El mi le*a îndreptat şi m*a învăţat să fac şi să zic încă vreo douăzeci. Eram nu mai puţin 206 de optzeci de băieţi în clasa lui ţi printre noi cîţiva mai vîrstnici şi decît profesorul, hotărîţi să înveţe să scrie cu primul prilej ivit, în acea epocă de prilejuri puţine. Nicodată n*am auzit vocea monumentală fermecătoare a părintelui să se ridice peste tonul cîntecului sufletesc şi într*o atmosferă de bunătate, ca într*o tîrlă de miei şi întrmn stol de hulubi, s*a petrecut repede abecedarul. Nu se poate insista îndeajuns asupra necesităţii pedagogice ca dascălii mici şi mari să fie bărbaţi frumoaşi, răbdători, senini şi curaţi. Ani de zile mfia rămas în coada ochiului, cu influenţa ei certă, mîneca albă todeauna proaspătă, la cotorul mîinii dascălului meu şi personajul iui întreg a făcut parte decisivă multă vreme din mine şi aş mărtu* risi că reminiscenţa lui succesivă se intercalează şi azi, în imaginile de reconfort moral. Primul profesor e a treia persoană pe care o cunoaşte copilul numaidecît după părinţi, în seria cumpănirilor şi autorităţii. Atîrnă, cred, foarte mult impresia primului contact cu şcoala, pentru toată viaţa şi de be, a: ba; be, o: bo; be, i: bi începe să fie legată simţirea viitorului om cu mustaţă. Douăzeci şi cinci de ani am salutat pe părintele Abramescu, fără să mă recunoască. Cînd Luchian şi Artachino au zugrăvit biserica Brezoiănu, stor» ceam nişte culori pentru ei, pe paletă. M*am prezintat primului meu dascăl după un nume literar, pe care îl datoram pe trei sferturi sfinţei sale. Aceeaş tinereţe a întîmpinat după douăzeci şi opt de ani pe ucenicul de litere şi silabe, rămas într/o privinţă la abecedar. Preotul Abramescu, în chemarea de presviter, a fost pentru enoriaşii lui, un duhovnic civilizat şi un Domn al Bisericii. E adevărat că autoritatea eclesiastică a respectat cu sfiîală, întodeauna, înde* pendenţa de episcop consimţit sufleteşte a părinte* lui ţi nu $ Zău, e aşa de bună? am întrebat noi. — Bună? ar fi prea puţin. E una din cele cinci, şase cărţi care mbau plăcut mai mult. — Ce spui, frate? e#aşa de bună? Sînt în# cîntat. N»ai idee cîtă plăcere minai făcut. Păi, dâunino repede să o citesc şi eu, — Cu o condiţie, ne#a răspuns Cucoana Mare: pînă citeşti volumul întîi să uni dai şi volumul al doilea săd citesc. Era vorba de opera voluminoasă a domnului Cezar Petrescu, întunecare, cea mai vastă scriere, apărută în două volume deodată, de la război încoace şi care ruinează toate prejudecăţile de sobrietate, de muncă strînsă şi de exprimare lapi> dară a literatului avar cu metalele şi obişnuit la temperatura lentă şi ridicată a cristalizării. Domnul Cezar Petrescu dă din pămîntul lui cu o abun< denţă, cu o grăsime, cu o luxurie de Canaan. El scrie mai repede decît îi numără literele tipograful ca să le culeagă şi pînă ce tiparul i ranţele de însănătoşire ale bolnavului, careîace în mijlocul nostru, paralitic de zece ani. Fatalităţile concertate împiedică şi atunci cînd alte obstacole au fost doborîte, cu lespezi de morminte, pe che# maţii noştri de ilită, trîntiţi cu fruntea de un epî# taf. Un fenomen ocult determină pe oamenii sus# ceptibili de#a deveni oamenii noştri mari, să cadă, să fie înlăturaţi, robiţi blidului cu linte sau răstig# niţi între amintiri şi năzuinţe. Dacă întreaga şi cotidiana porcărie a concurem ţilor şi a parveniţilor, asociaţi, nu a putut sări împingă pasul victorios înnapoi, o piatră aruncată din întunericul timpului în întunericul lui, ba sfărîmat în urna lui de lut, însufleţită de jurîm* prejur cu dansuri şi fugi de cerbi. . . Horia Maniu a fost un al patrulea frate dintno familie dată la lumină de un părinte mare învăţat şi care a pus în privelişte pe Rodica Maniu, picto* riţa de siluete lungi şi pe poetul Adrian, ale cărui stihuri se mişcă libere şi dezlănţuite ca nişte frunze, scoborîte din pomii mari cu ramurile în văz du* hurile de sus. încă foarte tînăr şi păşind cu sfiîală printre cărţi, ca pe nişte valuri, dar sigur de cîteva idei cu bază prismatică, la care inteligenţa lui discretă de anahoret a colaborat cu studiu! şi cu documentul, Horia Maniu a publicat la revista noastră Cronica, printre scriitorii cei mai noi ai momentului de atunci. El a făcut continuu im# presia unui frumos material de puternică rezis* tenţă, încă inexprimat în obiectele uzuale, rezervat unei construcţii totale. Cînd s#a coborît cu stînca lui şi s#a apropiat de noi, a fulgerat de undeva, coherenţa rocelor a pierit, ca un suflet al steiului dur, transfigurat subit în cenuşă. De unde vin aceste răspunsuri la nişte întrebări care nu s*au pus ? Ne aducem aminte cu un sentiment de suavi* tate privirea îngerească a băiatului şi surîsul lui de*o infinită tristeţe, care însoţea silabele lui, supravegheate cu o strictă măsură. In omul acesta pierdut la netimp din conţinutul vremii, mijeau cu flacăra lor măruntă o mie de scrupule la fiecare idee, ca o mie de candeli adiate şi cuvintele lui i se depărtau de buze ca nişte succesive saluturi trimise, fără să ştie, frumoasei şi nesimţitoarei vieţi ... Dacă orele sînt ca nişte fecioare care parcurg în şir unele în spatele celorlalte, timpul, cu frun* ţile plecate, $3 le sfătuim să calce lin, sovonite negru şi în selenară tăcere, pe mormîntul lui. . . 1939 A. A. BARDESCU Moartea confratelui nostru Bardescu, directorul ziarului îndreptarea e încă una din faptele urîte cu care inconştientul animal al naturii ne constrînge să ne obişnuim. Un centaur idiot îşi pune în fiori copitele groase şi dărîmă rozele impalpabile şi delicaţii bujori. Un vînt prost aruncă de păreţi vitrourile şi le doboară şi în acelaş timp înjunghie în cîmp sînul proaspăt al fetei bălane, care paşte oile creţe şi o ucide. Toate imaginile candide şi pure, îngrămădite ca nişte mustrări, nu sînt în stare să blesteme îndeajuns brutala voinţă oarbă, care a răstignit în fundul pământului, tinereţea de înger a celui mai blajin şi mai catifelat dintre camarazi. O suferinţă demnă de marile canalii ale istoriei şi ale prezentului ba copleşit pe bietul prieten, de timpuriu, făcînduu creierul să putrezească treptat. EI care ma urît pe nimeni şi a iubit pe toată lumea, şi a iertat*o cu o superioară înţelegere de distanţă, a trebuit să piară de moartea Închizi* terilor sociali şi politici. Este foarte greu de stăpînit revolta goală şi fără scop valid, stîrnită în noi de moartea lui Bar* descu. Şi el nu e cel dîntîi care dispare dintre tinerii buni, în ultimele săptămîni. O rugină inex* plicabilă a rupt în scurtă vreme vîrfuriie albe, ale băncilor unei generaţii, pornită biruitoare către 14$ Soare Răsare, cu binecuvîntarea speranţelor liniş* tite. Sulîţi fără spic, stele desluminate. Buchetele nu mai ajung, lacrimele nu mai ajung, suspinele nu mai ajung , . . 1929 * ZAMFIR ARBORE Bătrînul răzeş care poartă acest nume, ca 6 f>iatră săpată, a trecut de optzeci de ani. Figura ui de mandarin s*a modelat din materialul ponţi* celor de catedrale cu socluri şi rabini în relief, în grădina păzită de turla unui plop, ridicatăm ceruri, boierul Arbore îşi găseşte toate mîngîierile ŞÎ însufleţirile, ca un Immanuel Kant, care n#a ieşit din IConigsberg niciodată, şi ca un papi prizonier benevol. Cu amintirile, cu cărţile, cu degetele lut aristo* cratice de ivoriu, cu nobilad înfăţişare de rar exemplar omenesc, între pisici cu coada de vulpe, între cîini şi plante, acest poet, acest monah se mărgineşte cu lumina şi cu Dumnezeu. La vîrsta ghebei şi amărăciunii, urmaşul Hatmanului, ager şi zvelt şi optimist, se scoală ca un tînăr şi aleargă să aducă, din casă în grădină, documentul pe care ba comentat, cu o sprintenă ascuţime de intelect. Aducerile lui aminte, ca şi fiinţa lui, sînt fragede şi curate şi toate cuvintele lui au o zare argintie mai mare decît chiar a cuvîntului scris şi căutat între stele. După douăzeci de ani, de cînd avea mimai şaizeci, Zamfir Arbore e identic cu sine, cum fusese identic cu sine, întraltfel cu alţi două* zeci de ani înnapoi. în toate timpurile linia dreaptă are o singură căutătură. Boierul moldovean, nici nu $*ar crede, e unul din părinţii revoluţiei ruseşti şi din ctitorii împă* raţiei republicane actuale, care a izbutit în formă bolşevică. Nimic nud jigneşte pe acest apostol al unui timp realizat cu sprijinul unei mari generaţii împotriva generaţiei însăş care ba pregătit, ca socialiştii în/ guşti. Una din fiicele lui, în vreme ce fiica lui, domnişoara Nina, îi toarnă ceaiul în ceaşcă, Ecate/ rina, e profesoară la Facultatea de medicină a Universităţii din Moscova. Cu domnişoara doctor Ecaterina Arbore, rămasă după război în Rusia, la bolşevici, s93 1 GEORGE ENESCU Maestrul Enescu, cum i se zice verbal şi în scris domnului George Enescu, împlineşte vîrstade cinci# zeci de ani şi presa îl Sărbătoreşte. Dacă melan# colia, aparentă pe fruntea cu lauri de hîrtie de ziar a marelui nostru lăutar, se va simţi mîngîiată pe închinăciunea greierilor negri ai rotativei mîzgă# lici, atunci să iasă în dansul tipsiilor şi să#i treacă pe dinainte jucînd, toate literile mari şi minuscule, ale tiparului, dreptele, cursivele, aldinele, monu# mentalele şi groteştile din toate alfabetele, goţi# cele, romanele, chirilicele, arabele, ebraicele, ca un drum de furnici între Bărăgan şi Eternitate. . . Vocalele şă cînte şi consunantele să urmeze, pînă la elzevir. Şi să vie un vînt mare de foi in#cvarto, in#octavo, pergamentele, velinele, japonul, şi un vifor de pene, ca o lume de ciori albe împărăteşti, amestecată cu ciocurile avîntate din călimări în soare. Iată, poate, cortegiul de văzduh care întîmpină ziua de naştere a pruncului, ales pentru răsunet. Cînd a împlinit o viaţă mai lungă, Ibsen, noi eram copii şi se pare că ţineam minte alaiul Scandina# viei, care a defilat o zi întreagă prin faţa balconului ilustrului unchiaş cu trîmbiţe, simbole şi trofee literare. Firul de aţă de mătase, George Enescu şi l#a purtat deosebit de urzeala generaţiei, din care şi ha scos afară. Precocităţile speciale ale muzicii fac dintr»un copil de patru ani un magistru şid ridică în furia vieţii, de crud. Pe deasupra ălbiilor legă» nate cu piciorul gol al torcătoarei pe prispă, ele au pregătit meşterului vioarei, un loc argintiu în constelaţia prinţilor de sînge şi de blazon. Duio» şia corzilor şi»a făcut întodeauna mai repede loc şi mai de»a dreptul către inima învăluită în pur» pură şi hermină, decît geamătul scrîşnit al conde* iului singuratec — şi pe cînd încovoietorii noştri de cuvinte să găseau încă în potcovărie şi ucenicie, înfierbîntînd de zeci de ori fierul puternic şi prost ca să»l silească la o strîmbătură apropiată de copita fantomei dintre uragane, George Enescu era o celebritate, avea tacîm la masa Cinei celei de taină şi se odihnea, răcorit, de tînăr, ca un Nagus, în faţa mării, într»un ritm de aripi şi evantalii. f Harul auzului melodic nud dăruit orişicui, ca să fie scrutată vioara şi lauda să se însoţească din harpă sau clavecin. Natura toată şi' zeii toţi au putut abia să dea naştere unui singur Pan, care a colindat mii de ani, căutîndu»şi părechea, inexis» tentă nici în munte nici în şes. Şi blestemat să îmbătrînească flăcău, pentru că nu poate iubi nici de tot ca omul nici de tot ca ţapul, stă nehotărît şi şovăielnic între două firi. Ce poate spune greaua noastră nepricepere, pentru care cîntecul are con» sistenţa fragilă şi nedeterminată! a unui al patrulea sau al cincilea ecou? Cana noastră de lut poros nu s»ar putea ridica mai sus decît o lasă fragilitatea urechii, printre steaguri şi vîrfuri de lănci, ca să închine un strop de aur rece, în gloria celui mai consacrat. Voi povesti pentru a doua oară în cincisprezece ani un eveniment,'pe care îl ştim din gura de paralitic a pictorului Luchian. După ce a murit, 268 toată lumea care i*a scuipat nouă ani în paharul cu apă şi în petecul de lumină, al camerei lui de slăbănog, şi*a dat aproape seama că acest zugrav de flori a dezechilibrat gloria devastatoare, de divi* uitate secetoasă a pictorului Grigorescu, unicul şi clasicul de pîmatunct, tot pe atît de nevinovat de tărăboiul exclusivismului care ba escortat, ca şi Luchian de viaţa mută a florilor lui. Afară de cîţiva preţuitori număraţi, în timpul neînchipuitei lui existenţe, şapte părţi din nouă, abstractă, Lu* chian era un simplu caz medical, supus unui trata* ment fără rezultate şi nu ivise nici ca un început de caz artistic măcar. într*o seară, cînd se făcuse noapte, cineva intra în odaia bolnavului, la permanenţă deschisă şi separată de apartamentul familiei printr*un vesti* bul. Fără să bată, fără să vorbească, încercînd numai cu pipăitul mîinii şi at picioarelor să se orienteze, străinul s*a comportat ca un strigoi. £1 scoate de subt pelerină o vioară. Şi începe să cînte. Şi doua ore, trei ore — am uitat — vioara îşi rosti sufletul ei subtil şi suferind întrrnn repertorîru ascultat din pat cu lacrimi. Luchian nu avea nevoie de intro* duceri şi comentarii ca să înţeleagă că Dumnezeu, autorul tufăniciîor imitate şi răsădite în expresia lor difuză de pensula lui, i*a trimis un înger, ales printre îngerii geniali, ca să*i ţie, o seară, de urît. Vizitatorul necunoscut, din noapte, era George Enescu . . . Desfăcut de convenţii şi de lumea în care bîiguia la lumina zilei, lăutarul venise să se lămurească la cSpStîiul zugravului. în culoarea unei secunde s*au întîlnit cu vîrfut pensulei şi arcuşul, ca în preistoria astronomică, două comete. Episodul nu conţine nimic din obişnuita banali* tate a schimbului de complimente. Totul s*a petre* cut ca şi cum nici nu s*ar fi petrecut şi poate ca relatarea publică a ceasului cel mai frumos pro* idp babil, pe care ba triit artistul, în odaia vînătă de întuneric a suavului paralitic, ofensează discreţia domnului George Enescu. Fapta muzicantului nu aparţine nici cabotinism mului nici oamenilor ca noi.. . 1 93 i JOHANN WOLFGANG GOETHE Scurtă fişă biografică Cîteva evenimente parcurg şi influenţează viaţa « geniului universal ». Calificativul aparţine fran* cezilor. La Lipsea, poetul învaţă dreptul. La Strassburg îşi capătă diploma. După magie şi alchimie, paralel cu studiul legilor, isprăveşte un curs de anatomie. La Frankfurt, locul de naştere, se instalează advo* cat. Dacă ar fi trăit toată viaţa în provincia lui, nu s»ar fi ales de el nimic, afirmă poetul. Cu Lie* durile delicate pe care le#a scris şi cu o dragoste înflăcărată, ivită în epocă, toate astea laolaltă fac un eveniment teritorial. Un alt eveniment, repetat mai tîrziu în viaţa lui Wagner: prietenia afectivă a unui suveran. Ducele de Weimar cheamă la curte pe Goethe, şifl ataşază, îl face consilier intim şi îi încredin* ţează gospodăria ducatului. Zece ani încheiaţi Weimarul are pe cel mai bun intendent în per* soana poetului celui mai mare: valoarea artistică nu exclude capacitatea practică. în massa evenh mentului întră pasiunea lui crîncenă şi stăruitoare pentru Charlotte Stein, mamă a cîtorva copii, femeie mai vîrstnică decît poetul însă frumoasă. Ea nu a consimţit să farmece de aproape persona* litatea lui şi să ia trage în sufletul lui: — Dă*te la o parte! 1 9i) N. MILCU Toamna pentru poet nu e todeauna sala de concert cu văzduhul, în care plînge vioara şi murmură vîntul a orgă. Toamna e uneori o scan* denţă a unei vieţi şi frîngerea nădejdilor dintr*o dată, ca un snop de cînepă uscată. A murit bietul Milcu. Fără să ne fi fost un prieten, din pricina eterodoxiei vîrstelor, poetul ne era ceea ce exprimă numai în româneşte nuanţa, foarte drag. Şi cu atît credem că a fost mai delicat sentimentul cu cît el nici nu ha bănuit. Profesor, sau încă student — nu ştim dacă moar# tea ha găsit cu toate certificatele ştampilate şi iscălite — Milcu făcea parte, cu o bucată de gene* raţie în urmă, din acei intelectuali craîoveni tineri, care, şovăind între catedră şi gazetărie, aduceau în colegiu un temperament evaziv şt în literatură o enervare didactică şi un clasicism de univeristate, fragmentar exprimat între cele două edituri ale Banatului oltenesc, Ramuri şi Scrisul românesc, Milcu era cel mai liber, cel mai înnaintat şi mai puţin împăinjenit în nehotărîri dintre toţi cama* razii lui, cărora, regretînd în Craiova Bucureştii, li se făcea Ia Bucureşti urît şi dor de geniul era* iovean. De suferinţa acestuia este atins, izolat în abnegaţiuni intimidate, şi scriitorul Tomescu, un literat cu clarităţi de expresie şi ovale de idei, de mare stil. O delicateţă aproape androgină, o distanţă dis* tinsă, o discreţie de comerţ rafinată, o căutătură profund onestă deosibeau pe tînărul domnişor de cete mai multe personagii ale literilor, bombastice şi infatuate. Ştia el ca stă printre noi mai puţin decît colegii lui de dată şi călimară? Simţea el că zî de zi puntea dintre goluri se subţia îngustată sub pasul lui uşure, care îndrăznea să calce abia, ca o balerină pe un fir de aţă? Ne aducem aminte tristeţea zîmbetului şi ceaţa în care începeau moţi* vele versurilor lui, sfîrşite într*o nebuloză. Ceva din cîntecele bolnavilor transpărea prin accentul paginii lui. Cu toate că sărac, după cîte ştim, Milcu era departe de a fi un boem dezorganizat. La fineţea inspiraţiei se adăoga dandismul înfăţişării. Cravata lui era todeauna proaspătă, ca şi cămaşa, costumul căutat şi curat, detaliul artistocratic al ţinutei era cultivat — lucruri, dacă vreţi, fără mare import tanţă dar care precizează educaţia, extracţia, cate* goria şi personalitatea. Poate să nu placă omul civilizat, care îţi dă o nună îngrijită şi un spec* tacol al fizicului, rînduit, măsurat şi decent? Milcu nu era dintre « artiştii » careţi pun temperamen* tele în mucegaiul subsuorii, în absenţa batistei şi în grăsimile cu mătreaţă ale unui guler bătînd în contraculoare. lată că tinereţea lui a căzut într*un mormînt, iată veşteda frăgemize a copilăriei lui dulci sufle* teşti. O viaţă care nici nu începuse, o lumină care nici nu pornise. Nici ţipet, nici zgomot. Frunza lui s*a scuturat de tot, amestecată cu pri* mele frunze galbene ale toamnei. *93 3 PENTRU MORŢI Pomenirea lui Emil Gîrleanu, fostul ofiţer de marină, care ca şi Pierre Loti, Claude Farr^re şi Jean Bart, s*a trezit într*o seară de reverie pe bord, cu spuma talazelor în călimară, ne aduce aminte o seamă de scriitori încă de ieri şi încă de azi, trecuţi, ca şi el, dincolo de viaţa. Ei au fost contimporani cu noi, mai vîrstnici sau mai tineri şi prieteni sau, cum ne măgulim deşertăciunea, adversari, dacă este măcar adevărată existenţa unei adversităţi reale între cărturarii peticelor de mânu* scris, bolnavi deopotrivă de aceeaş suferinţă şi de aceleaşi nădejdi, ne*a mai rămas din toată fiinţa lor terestră şi solară numai umbra de zinc şi sunetul imaterial şi ciudat al vocii, absorbit aproape şi el în vasta tăcere. Dintrmn timp, în planul fotografic al amintirii, portretele încep să semene între ele şi să se con* funde, ca o povestire a ultimei asemănări dintre oameni, după ce, filtrate prin ţărînă, chipurile au dispărut, ca un al doilea suflet, de carne. Gîrleanu purta mustaţa lui neagră, încovoiată cu scîrlionţi, şi poetul Anghel, care a ucenicit între florile unei grădini din preajma vechii Mitropolii cu zăbrele împădurite, ne mai prezintă o frunte intelectuali* zată romantic, împachetată în vine şi noduri şi un barbişon. Iată*l pe losif, o figură fără vîrstă, cu pielea roşcovană şi copleşită de o invincibilă tristeţe. Pe lîngă Cişmigiu pălăria respectuoasă saluta silueta abstractă a lui Gheorghe Coşbuc, scufundat în studiul limbilor vedice şi al astrono» miei. Ultima oară, pe Ilar ie Chendi bam văzut pe Bulevard, încurcat în romanul unei umbrele, pe care bar fi ascuns*o cineva. . . Dar capul cel mai frumos dintre cele cîteva generaţii întîlnite pe marginile războiului aparţinea unuia din montu mentalii Hodoşi, lui Ion Gorun, un literat prob şi un enciclopedist. Ei încă din viaţă nu mai semănau cu ceea ce fusese fiecare, orientaţi către dezlegarea unanimă prin rîndurile portretelor succesive. Acum, cînd ne gîndim la ei, colaborarea pămîntului răzbeşte timpul cu emanaţia lui corozivă şbi reduce în jocul de sticliri al vieţii continuat la un contras. Băţul lui Hamlet, scormonind cimitirul suvenirii, loveşte în cranii uniforme, cutiile goale ale unei foste substanţe. Cei mai mulţi au murit de tineri, dintre scrib tori. Trecerea de la sapă la pană ne*a fost cincizeci de ani funestă. Tatăl încă nu ştia să iscălească de tot, şi fiul înnainta sărind pînă la Paul Verlaine, Claudel şi Gide, şi pe Ia treizeci de ani se arăta decapitat, vizibil numai pînă la guler, de un feno* men care n»ar trebui să se mai repete cu genialităţi de optsprezece ani şi cu decavări de douăzeci şi cinci. Rezistenţa şi biruinţa colectivă pe poziţie, e un fenomen abia recent, al unei generaţii aflate în jurul unei cifre de cincizeci de ani, vîrstă acor< dată mai înnainte în literatura franceză numitului teurte debutant. Sadoveanu, Rebreanu, Stere, Iorga, în activitate permanentă ştiinţifică şi literară, şi refuzînd gloria pensionării pentru limită de vîrstă, fac parte din întîile generaţii izbutite compact. Au trecut poeţii, prietenii şi adversarii dar ei au lăsat ceva mai durabil şi mai puţin coruptibil decît un portret, cîteva cărţi, în care se găsesc însufleţite oseminte. Flacăra lor se face uneori 292 mai palidă, uneori mai alburie jau mai albastră, descreşte şi sporeşte: în rugurile cerului bat rin* durile slobode ale apelor, ale uscatului şi ale pustietăţii. Este o legătură de consecinţă între scriitorii aceleiaş limbi, ori fiecare din ei trebuie să parcurgă circul văzduhului ca o aţă de păianjen scurtă, de sine stătătoare şi pieritoare, în călătorie ? Un timp nu este explicat printr*altul, şi un artist nu datoreşte nimic artistului precedent, fie el oricare ? Alămurile cuvîntului, frecate din sîmbătă în sîmbătă, mau ajuns la licăririle cristalului şi la evocarea unei similitudini de aur, fără această repeţire, şi ele păstrează în oglindirile lor interioare căutătura atentă a tuturor lucrătorilor de suprafeţe line, rezolvată în luciul indefinit. . . 1 9 J 4 ALEXANDRU ODOBESCU Pe Alexandru Odobescu ham cunoscut, . . Puţine figuri mbau rămas în amintire neşterse; din vina mea, desigur, dar şi din vina figurii. Nici aparatul fotografic, careu un ochi mecanic şi îndatorat prin urmare să fie exact şi fidel, nu simpatizează cu figurile nule. Pune alături, un album de foşti potentaţi aî secundei şi o colecţie cartonată din arhiva poliţiei, diferenţa, acoperind urmele orii ginii, contrastează. Din glodul timpului oamenii ies valvîrtej. Poate că nu e nici asta o ispravă, să te naşti cu o figură: pergamentul putrezeşte, exact după legile muşamalei. Dar Jîgura se agaţă de pensula lui Da Vinci şi de creionul de oţel al Iui Diirer— şi rămîne. E şi asta ceva, să rămîie ceva. Nu e mult, dar e aproape totul: esenţialul este şi el destul de mic şi de insignifiant. Alexandru Odobescu a fost unul din cele mai frumoase lucruri, pe care ,le*am văzut, fără să excludem sufletele, edificiile şi peizajele. în epoca lui erau mulţi bărbaţi frumoşi pentru cS datina poporului românesc voieşte ca fiinţele care se iubesc în cuptorul ei, după voia fatalităţii şi a lui Dumnezeu, să fie frumoase într* adevăr, Fru* museţea e un belşug românesc, mai ced face, şi toate muncile urîţilor sterpi ca să o degradeze sînt neputincioase. . . In toată frumuseţea românească, frumuseţea Iui Alexandru Odobescu, român în întindere şi adîn* cime, pe toate dimensiunile lui neaoş român, era excepţională, aleasă de noroc pentru figura unui domnitor. Atît cît poate vorbi un adjectiv, nu am înţelege noţiunea «nobleţei», daca nu vedeam pe Ale* xandru Odobescu. . . E greu să desinezi fără hîrtie transparentă ceea ce ai voi să spui: certitudinile şi criteriile sînt de ordinul inexpresiei. Ai crede că şi roşul de Veneţia sau albastrul de Prusia sînt cifre abstracte şi că paleta nici în această serie de luminozităţi precise nu dă mai mult decît o aproximaţie de sens roşu sau albastru. Cînd înîb nesc întrmn text cuvintele mele, mă gîndesc fără sâ vreau la Alexandru Odobescu — şi mă gîndesc Ia el de patruzeci şi şase de ani. Nimic nu s*a intercatat din experienţă pe figura lui, ca să o deplaseze sau să sporească noţiunea: prozatorul Snagovutui era un model de criteriu. Fabula e aproape curentă şi începe anecdotic la imperfect. Aveam opt ani, de vreme ce eram în clasa a doua a unei şcoli de copii. Diaconul Abramescu, tînărul meu blond institutor, cu sprîncenile verti* cale, cu părul şi barba frizate mărunt, mă învăţase abecedarul: et mba rămas ca un alt criteriu nere* vizuit, şi după ce ham cunoscut din nou ani înde* lungaţi, pînă la moarte. A intrat în clasa noastră subţire, fin şi zvelt în reverendă, conducînd un alai de dascăli ai şcolii pe bărbatul cel mai frumos şi mai distins din toată amintirea mea iconografică. Director al Şcoalei de Aplicaţie a institutorilor, Odobescu vizita clasele primare, însoţit de stu* denţi. Aceştia erau obligaţi să facă probe peda< gogice dinaintea maestrului. Ni se prezintă siste* mul metric şi decimal. în aparatele Iui cele mai 29S lesne de manipulat. Vîrsta noastră dominată de ocaua mare şi de ocaua mică, de cotul cu cinci rupi, de stînjen. şi de poşta, era trebuinţă să fie introdusă în metoda unitară şi simplificatoare a greutăţii şi a măsurii. Nimeni nu înţelegea « chi* Iul», metrul şi litrul confundat cu litra, iar între grame şi dramuri, trebuia să lichideze controversa un cîntar. Circula în comerţul cu cobiliţa un subaltern elegant însă capricios, balanţa, o tirizie pe lanţuri, echilibrată de o greutate mobilă, con* dusă olteneşte pe crestăturile unei pîrghii. Era încă în floare răbojul, dacă am apucat şi mala* coful. . . Odobescu ocupa catedra, supraveghind un cîn» tar cu două funduri aurii, de*o parte şi de alta a unui ac perpendicular pe pîrghia mutată de la «palanţă» dedesubtul talgerilor de cumpănire. Aparatul venise din Franţa, autoarea sistemului acum generalizat şi care se inspirase în privinţa metrului de la meridian, divizat în fragmente. Odobescu, curat în toată persoana lui ca licăritul unei oglinzi, ţinea la cîntarul demonstrativ, ca la o bicicletă. Cu bastista lui mare, de olandă albă, care*i sta la piept, ca un jabot, el scutura din cînd în cînd, un crîmpei invizibil de praf de pe luciul portocaliu al tiriztilor de alamă. Pentru ca demonstraţia să fie reţinută de copii, cîntarul funcţiona cu o singură marfă. Un zahăr admirabil, de trestie de culoarea şi de grăuntele interior al marmurei albe, ni se înfăţişă într*un borcan de cristal. Copilul cîntărea roşindu*se la faţă şi prezidat de zîmbetul de mare feciorie al lui Alexandru Odobescu — şi după ce izbutea cumpănirea dintre zahăr şi «pietre», el era ras* plătit cu un zar de zahăr... Primind din mîna lui, o mînă cum n*am mai văzut mai frumoasă decît la episcopul Gherasîm Safirîn, ale căruia degete lungi ivorii, cu unghii ca migdalele înguste, serveau bînecuvîntarea suav iconografic, bucata de zahăr, ca o anaforă pură, Odobescu m«a prins de un deşti, care voia să scape. — Cum îţi zice? m*a întrebat Odobescu. — Teodorescu, ham răspuns. — Cum aşa, Teodorescu?. . . Mmi aduc aminte de el, decît în cadrul uşii redacţiei, intrînd politicos şi distant, cu buzele greu deslipite de sfiîala lui. Acest om care îşi măsura cuvintele scrise cu centimetru şi strecura în ele substanţele unui fel de nuanţă cu pipeta, se ferea să nu»i scape o vorbă mai mult decît ar fi trebuit regulilor lui arbitrare şi să nu se simtă încurcat întrmn păienjeniş. îi văd capul, frontal proeminent ca muchia toporului din profil. Natura il destinase unei medalii de Papă, care şi#a greşit cariera şi tihna. joo In toate icoanele catolice, în ţâre sfinţii raşi vorbesc cu porumbieii ţi în desenul cu apă tare, cîntă un diacon şi se uita din gravură un Zări* fopol cu gulerul de dantelă. Gura lui strînsă şi fără buze vorbea ca şi mintea lui exclusiv pe din* lăuntru şi chiar ochii lui erau întorşi către o contemplaţie interioară, ca statuile aflate în picioare şi nevăzute pe capătul unui stîlp de piatră mural. Şi însăş culoarea acestui trapist al literaturii se apropia de tonul bisericii, calcaros şi afumat de iarba*mare a nopţilor trăite pe soclu, în frig indi* ferent şi în arşiţă indiferentă. Mi se pare că Faul Zarifopol şi*a făcut debutul la o revistă, pe care o scotea subsemnatul înnaintea războiului, Cronica. în plăcuse atitudinea neafir* mativă, pe semne, a revistei şi antidogmatismul ei ha hotărît să scrie româneşte, după ce publicase din Germania, unde a trăit în cărţi vreo două* zeci de ani, mi se pare, în nemţeşte şi parcă în englezeşte. Articolul lui s*a cam chemat « Baruch Spinoza » şi era echilibrat exact şî ocolit de o linie de centură trasată arhitectural. Zarifopol îmi scria din Sinaia, unde sta pe un munte, iarna şi vara, întocmai ca fraţii lui de calcar de catedrală — şi*î răspundeam. Scrisorile lui au intrat în arhiva dezordonată a podului meu, căreia încă n*am avut prilejul să*i dau foc. Obişnuitele manuscrise preferă constant publicităţii tipărite, o risipire pură în văzduh. Cred că nu ham cunoscut în carne şi oase decît după ce îl cunoştea toată lumea şi într*un fel şî altul şi după ce fiecare confrate satisfăcut îl des* coperise direct şi integral, ceea ce se întîmplă de cinci ori anual şi cu autorii străini. Un harnic confrate a descoperit la vîrsta de cincizeci de ani trecuţi chiar pe Seneca într*o ediţie, mi se pare, chiar românească şî maturul entuziast, convins că nimeni nu ha apreciat cum se cuvine pînă la el, era niţeluş în situaţia melancolica a unui amant îndrăgostit de o fotografie în cimitir. Şi cînd ham cunoscut, cum se cunosc oamenii, atingîndmşi podul palmelor şi strîngîndmse de degete, Zări* fopol mua adus numaidecît o imputare, că aş fi determinat pieirea Iui sufletească, îmbărbătîndud să nu se oprească la Baruch. Tensiunea imputării o apreciam din proprie experienţă: ţinusem de rău, fără nicio ipocrizie, pe N. D. Cocea, că a dat publicităţii, în absenţa autorului, versurile încre# dinţate unei păstrări confidenţiale, laolaltă cu alte boarfe. Dar în materia viciului scriitorul seamănă cu propagandistul şi prostituata care îşi fac un agrement pasional din deboşarea şi convertirea inocenţei naive la voluptatea şi stricăciunea lor politică, religioasă şi senzuală, amestecîndmse şi în inconştienţele cele mai brave şi mai curate puţină glandă şi oleacă de ţap, mai mult sau mai puţin, după un fanatism transpus din came şi strîmbat în psib. Paul Zarifopol nu a fost lăsat de sincerităţile lui complicate să fie un afirmativ şi nici criticul lui nu a fost un critic. Judaic în faşa spectacolului şi a creaţiei, ca să nu le tăgăduiască şi să dea inte* ligenţei muncite pe texte la lumina întunericului, el Ie»a discutat cu intenţia că le interpretează, ceea ce părea să denote o rafinare a curajului prin negrubanimal al cerebralităţii; că de foarte cerebral şi monstruos de cerebral, Zarifopol a fost un foarte cerebral, poate că unicul exemplar din epoca lui, dus pînă la înnalta frigiditate, care s*ar putea cifra în Fahrenheit cu absurdul cub al Iui zero de temperatură joasă. Sse. Trece şi asta, ofta el niţeluş, mîhnit numaidecît că a putut să se arate covîrşit şi slab. « Asta » era o ju nedreptate, o neplăcere pe care i*o făcea colegia» litatea: necerînd niciodată nimic, oamenii voiau să ia de la el şi ceea ce apucase să aibă. Presa nu ştia de el şi admiratori nu recrutase cîntîndude la fericire şi beţie — şi se simţea împăcat. însă îndată ce mîinile acestui gospodar treceau pe cla* viatura unui clavir, muzicanţii alunecau într*o nestăpînitâ reverie numaidecît, ascultătorii se schimbau la faţă, ochii luceau de fulgere, febrili» tatea inspiraţiei şi încremenirea extazului participau la un fel de abolire a vieţii şi la un fel de reîn» jghebare din nou a ei, care se petreceau între patru păreţii unei case de cartier popular. Era o retrăire vie a gravurii cunoscute, în care Marele Surd stînd la pian, ascultătorii lui se chinuiau dematerializaţi, pe lîngă păreţi. Mîinile omului masiv şi voluminos contrastau cu fizicul, violent. Mîinile lui Dimitriu erau aripile lui de seraf. Trecuse în ele Beethoven în miracu* loasa lui întregime. Am auzit, evident, fără nicio altă competinţă, decît a tresăririi şi vijeliei morale, cîntată de mulţi mari muzicanţi Evanghelia acestui Homer al sunetului convertit la semnificare. O auzim pe toate lungimile de undă şi azi, realizată de fanaticii ei mai noi. Ce folos! Dimitriu, care nu a lăsat după el decît o amintire sterilă, mînioasă şi caducă în urechea cîtorva prieteni, da muzicii meşterului preferat de pasiunea Iui, graiul rămas adormit în toate instrumentele căznite săd re» producă. La început era Beethoven — şi pe urmă tot Beethoven a fost, pînă la sfîrşit. . , Dimitriu se ruga de trei ori pe zi cu rugăciunile lui, lui Dum* nezeu, la pian. Dimineaţa el întîmpina soarele încă nedesluşit prin auroră din întuneric, cu o utrenie beethoveniană, şi pleca la lucru întinerit. La masa de prînz, întîiuî fel era sufletesc. Seara, vecernia era a Iui Beethoven. Dumnezeiescul nostru mocofan, dîntr*o mahala sucită a Bucureş* tilor, era apostol închinat pe viaţă şi pe moarte al necuprinsului nou Mîntuiţor, Lucifer în odăjdii de nimburi. El nu şbar fi jignit clavirul cu cîntece şi romanţe, şi vocile profetului personal căpătaseră aproape consistenţă tangibilă în odaia lui, încuiată ca un paraclis şi în mijlocul căreia, instrumentul de abanos, purta, triunghiular, pe trei picioare monumentale ca nişte socluri, altarul şi dolmenul unicului sfînt al căminului, spoit cu var. Camera căpătase în treizeci de ani de rugi necontenite o şlefuire şi o deprindere a rezonanţei, o sensibilitate umană şi aproape divină a lucrurilor dintrunsa, macerate în ambiantă. > Particularitate curioasă, ca să fie « bine de tot», Dimitrîu avea nevoie de prezenţa unui copil, şi vizitatorii lui, primiţi sad asculte, şi pe care artistul ţinea săd îndatoreze printrm execuţie dec* sebită, aveau grijă săd aducă, pe lîngă o sticlă de vin ales, un băieţaş. El aşeza copilul pe un scaun lîngă pianul lui, îl mîngîia cu aceleaşi mîini cu care trebuia să ungă moaştele maestrului cu miro< deniile mirului impalpabil, îşi ridica mînecile puţin, şi spunea: « Acum putem începe, cu voia lui Dumnezeu, . . » Am povestit cîndva, un epizod, care cred că nu a fost băgat în seamă, căci a şi fost povestit demult, mi se pare că întrmn ziar. în vremea ocupaţiei, din marele război, era o chestiune de prestigiu, să se facă dovada în Bucu* reşti, că ţara nu era numai o cîmpie de grîu bogat şi o regiune de petrol. Pianistul Dimitriu îmbă* trînit în citeva luni, trăia în strîmtoare şi dezamă* gire. Nu se produsese în public decît o singură dată, în tinereţe, în străinătate, plimbat de un prieten al Iui, care voia săd arate Europa. Suc* cesul ba înspăimîntat. Publicul ba ridicat de la pian pe braţe, întrmn delir de entuziasm, şi J*4 gras cum era încă de atunci şi timid cum a rămas toată viaţa, vicarul lui Beethoven pe pămînt a suferit purtat pe mii de spinări, şi în fizicul şi în şovăiala lui, de acest eveniment plăcut orişicui afară de el. Cu primul tren a fugit la Bucureşti, şi nu s?a mai dat în spectacol pînă la epoca răz* boiului. Cîţtva prieteni bau determinat să demonstreze germanilor, care maveau un interpret de statura lui decît în persoana lui Kreisîer, pe vioară, ce ştie sa facă un roman din Beethoven la pian. Concertul, ocupat la toate numerele exclusiv de Beethoven şi de Dimitriu, avea loc în fosta sală « Liedertafel». Atras de un program neaşteptat, publicul era compus mai mult de jumătate din soldaţi şi ofiţeri germani, care plătiseră ca şi românii biletul la casă. Niciodată mînile lui Dimitriu mau grăit mai adînc şi mai adevărat, şi cînd a văzut armata ocupantului aplaudînd în picioare, cu o halucinare admirativă împietrită pe fizionomii, publicul ro< mânesc a încercat sentimentul biruinţii. Dar lîngă scenă, răzimat de rampă meditativ, se frămînta o caricatură de soldat, un om mic de*o şchioapă, de vreo patruzeci şi . cinci de ani, chel, cu barba roşie şi cu ochelari mari de miop, agăţaţi de urechi. înnălţimea lui derizorie, şi împrejurarea că atitudinea lui socială nu simpatiza cu războiul patriei germane, făcuseră din el o slugă la cai, şi prăpădit cum era de corvezi, soldatul adusese în uniforma lui de pitic un pronunţat miros de grajd, în civil grăjdarul era un savant profesor unb versitar. , . într*o pauză de ovaţii, soldatul roşcovan nu mai avea destule palme ca să bată, destulă voce ca să strige hoch, şi voia să dea dovezi de admiraţie mai concrete. Dispăru cîteva minute şi se întoarse cu un buchet, pe care îl ţinu ascuns la spate un moment. Apoi, pe la coada scenei suindmse pe o scară se apropie de Dimitriu, şi dîndu*i buchetul îi sărută şi mina cu o comică reverenţă. Buchetul fusese improvizat la repezeală în curtea teatrului, din cîteva anemice fire de buruieni, în< colţite printre blocurile de bazalt. 19*6 TONEGARU Unui nefericit confrate, Tonegaru, ofiţer de bord şi advocat maritim, lovit de grea năpastă, i se face în presa cotidiană un portret amplificat de bandit, compus din tot ce a oferit reportajului, căzut asupra unui subiect, mai crud şi mai mons* truos romanul poliţist. Dacă morţii nu pot fi vorbiţi de rău, omul din temniţă nu poate să fie pălmuit de mîna înmînu* şată a gazetarului liber şi care încă n*a fost prins de prietenul luî cel mai bun ascuns în dulapul familiei unde obişnuieşte să cineze. înnainte dea ţinut. Cei care nud cunosc îndeajuns pe Camil Pe* trescu, şi cine poate fi, dintre scriitori, îndeajuns de cunoscută — ar putea să creadă că, in definitiv, un scriitor este ceea ce afirmă cuvîntul, careu califică activitatea . . . Nu prea e aşa. Din grosul scriitorilor se deosibeşte, ici, colea, cîte unul, cîte un exemplar unic, şi din această unicitate a cîtorva Ctn cazul cînd nu cumva e fiecare în parte unic) se alege un fel de elită ... un fel de aristocraţie . . . Poetul nostru de azi face parte din această clasfi ficare şi are dreptul să fie şi întortocheat, şi capii* cios, şi excesiv. Camil Petrescu, pe care unii din noi îl iubim cu această dragoste policromă şi confuză, repre* zintl în paralelismul epocii un nivel; el nu e un om (niciun om nu e numai om): el e o linie (frîntă uneori) dar o linie tangentă pe om şi pe viaţă. 1943 II Era prin marele prim război mondial, în care intraserăm în 1916 şi noi: plural convenţional, căci nci era de fapt alţii, domnii. Le umbla prin cap catechismul filosofilor cu pinteni că războaiele rege* nerează popoarele, dîndmşi seama că pe al nostru bau degenerat. Părăsind balurile grămadă dansînd şi convinşi cu naivitatea prostiei că războiul era un vals în continuare, erau şi purtătorii de stea# guri înseilate la croitoresele cucoanelor din « elită », mai pricepute la fuste şi combinezoane, cerînd în pantofi de lac şi frac, sus şi tare, răz# boiul. Neastîmpărul orgoliului sec şi al vanităţii sterpe era nepotolit. Poetul St. O. Iostf îndemna La arme «să cucerim ce#avem de cucerit» şi compozitorul Castaldi de la cafeneaua « Terasa », îi punea îngînările pe note. Surpriza Turtucaiei, cu armata întreagă înnecată în Dunăre întrmn dezastru fără precedent, se încheia comod cu acuzarea generalilor strategi care, nud vorbă, co# mandau operaţiile militare şi distrugerea inami# cului la telefon, din tripouri. Mii de familii înce# puseră să cerşească. La Bucureşti se fabricau « marii europeni» şi partidele boiereşti devenite subit revoluţionare lipeau pe ferestrele palatului bilete «de înebi# riat». Linsă cu delicii pînă în ajun, deodată savoarea regală nu le*a mai plăcut la locul ales. 33* Dăm aci numat o schiţă vagă a tabloului de funingini în care îmi apăruse silueta lui Camîl Petrescu, întors acasă în uniformă de front. — A sunat un domn ofiţer, ţipă Mariţa pe coridor. Un coridor lung de douăzeci şi cinci de metri măsuraţi, mă despărţeau de uşă. Dau fuga şi#mi cade în braţe Camil, necunoscut mie pînă atunci, tăvălit în luptele de pe Dunărea bulgară. Ţinea braţul sus cu o falangă frîntă de glonţ şi cîrpită la infirmerie întmrn bandaj de SÎnge uscat. Copilandru frumos şi cărturar deştept, el mi*a povestit viaţa învălmăşită în bătaia tunului şi a mitralierei. Mulţi soldaţi de#ai noştri mobilizaţi, nu mai văzuseră puşcă şi trăgeau la ordin, în spaţiu, orbeşte, cu degetul mare de la picior, desculţ, pe cocoş. Ne*am sărutat de buna cunoştinţă. Apartament tul meu din fostul bulevard Elîsabeta, era si redacţia revistei Cronica, săptămînală, ilustrată de Şirato, cu colaborarea diletantului Paul Zarifopol, stabilit la Sinaia, ginerele mi se pare, al lui Gherea şi sosit de la studii, din Germania, unde scria la o publicaţie, apreciată în Reîch. Intre timpurile destul de zăpăcite, ale momen# tului, Camîl avea o catedră de limbă latină, la Timişoara, împrietenit cu diaconul Imbroane, însărcinatul partidului liberal, lipsit de aderenţi în Banat, sâ recruteze membri pentru brătie» nişti. Constrîns în dilemă, Camil vine în Capitală şi mă întreabă ce poate să facă. Dragă, îi răspund, întreabăsţi conştiinţa. Conştiinţa tăcea. Atunci taci şi dumneata şi nu te mai face libăruş. Cunoscînd stima ce ne#o purtam reciproc, Camil şi subsemnatul, părintele Imbroane aleargă întmm suflet la Bucureşti, cu fantezia stranie sad deter# min pe Camil să devie « naţional». . . Păi, dacă nu vrea? Are sumedenii de avantaje, răspunde şi mi le enumera pe cinci degetele lui. Pesemne că detestă avantajele liberale, răspund. La insistenţele repetate ale agentului politic în sutană, se adăugau numaidecît insinuările nece* sare. Are multe slăbiciuni, îl pîrăşte clericul. Nu poate trăi fără valet după el. — Ei şi! îl întreb: nud băiat bun? — Foarte bun băiat! răspunde . . . Nu ştie latineşte? — Ba al dracului de bine . . . Păi, atunci ce mai vrei? — Aş vrea să fie naţional liberal! 1 se deschide o mare carieră. Despre talentul şi personalitatea profesorului de latină, habar mavea defunctul Imbroane, gîdilat totuş de o muscă literară pe la Vîrşeţ. îmi pare rău că ham sîcîit şi eu uneori, din pricina unei devoţiuni ca un cult pentru Stendhal si influenţat peste măsură de Rpuge et Noimii romancierului francez. Că în vocaţia literilor şi gîndirii, stăpînea o expresie şi o fibră de incontestabil logaritm, a demonstrata singur, Camil, de ajuns. Camil Petrescu a fost — am un suspin la acest perfect compus — şi un subtil orator şi polemist — ba încă ceva, destul de rar — vai! — un car ac ^ ter, un om de cuvînt, un om de ispravă, de inimă, şi un mare prieten şi coleg! — Un Om. Mi se pare că e tot ce poate fi mai dificil pe lumea asta de oameni. i 965 COŞBUC în mahalaua de lîngă Ctşmigiu, unde a locuit şt a închis ochii poetul, sam descoperit cu închinăciune. Un om se alătura în treacăt de neîmpăcata lui suferinţă, şi oamenii se răriseră din viaţa lui de tot. Mi*a comunicat un participant cum a fost paras* tasul. Mi/e ruşine să spui. Afară de doamna văduvă Coşbuc, se mai găseau de faţă şase persoane. .. Cum nu aveau sasşi dovedească fidelitatea festivă faţă de niscaiva autorităţi, declamatorii atitudinilor şi costumaţii prezenţelor înghesuite, au lipsit. Nis meni nu $sa simţit dator cu nicio nuanţă de omenie faţă de tovarăşa de o viaţă a poetului, atît de citat cînd e vorba de o căpătuire pe spinarea unui seri* itor şi în virtutea unui simulacru de sentiment, purtat între cocarde. Coşbuc a fost timp de treizeci de ani codexul de buzunar al tuturor paiaţelor politice, al buneberedinţe deficitare, al demagogiilor smălţate cu locuri comune literare. Consolarea numai a tiparului şi a gazetarilor, singurii care nu au uitat pe urzitorul Firelor de tort şi crainicul inspirat al strigătului Moi vrem pâmtnt, nu era de ajuns inimii decepţionate a tristei doamne din strana dreaptă a bisericii goale. Oa* menii mau venit său arate că dragostea şi recunoş* tinţa naţională, streine din fosta viaţă a poetului îşi amintesc măcar de ţărîna lui. N»a fost niciun părtaş la răscolirea ei după liturghie, nici Acade* mia, nici Universitatea, nicto . . . niciun ... ni» meni, nimeni. Şase oameni răzleţi, văduva şi popa . . . Atît. Bucurate ţară! i 94 3 II Sîntem în plină zodie a poetului Coşbuc, căzut acum un veac pe neaşteptate din cerul românesc. El s*a ivit în firmamentul naţional ca un bolid, fseste scăpărările Iui Vasile Alecsandri şi flăcările ui Eminescu. Literatura românească s^ar fi putut opri aci, dar destinele noastre literare au refuzat să rămîie încremenite în aceste doua bariere. Cercurile literare din Bucureşti nu bau primit în ele cu prea multă prietenie. Era o epocă a unui parnasianism franţuzesc exclusivist şi dominat, întrmn exces de pauză, de poetul Alexandru Mace* donski. Coşbuc aducea în capitală un poet nou şi o poezie nouă. Dar, se înţelege, că poeţii pînă la el, învechiţi şi cam gălăgioşi, şbau pus repede mîna la gură şi au tăcut. Nu se putea întnaltfel, concu* renţa literară fiind slabă în mediocritatea ei, îmi pare rău, foarte rău, că deşi aproape vecin fl de casă cu Coşbuc, nu ham cunoscut măcar ca pe {( un vecin. Neştiuţi unul altuia, ne întîlneam zilnic pe bulevardul dintre noi, citind de multe ori umăr lîngă umăr la un chioşc de ziare afişele mari de gazetă. Răspîntia chioşcului era încrucişarea bule* yardului cu strada Schitul Măgureanu, la colţul liceului « Lazăr ». Ştiind cine era vecinul meu de afiş, îl salutam probabil cu o vioiciune remarcată şi niţeluş cam uimită. Coşbuc se întreba, probabil, cine îl JJS saluta cu atît. respect, uneori dîndud din mina chioşcarului ziarele pe care învăţasem că le preferă. De multe ori îmi venea săd iau în braţe şi săd duc o bucată de drum pe sus. Mi se părea că acest om avea meritul special să fie purtat de nune. Ca poet exprimat bam cunoscut în casa lui Gala Galaction şi în cărţile acestui prieten vechi. Cu mai variate, mai complexe şi mai adînci sensi* bilităţi pentru artă, într/adevăr artă, Galaction profesa un adevărat cult al lui Coşbuc, pe atunci ignorat dincoace de academia liceului «Sfîntul Sava». Neuitatul profesor de limba latină, Calo* ianu, se închina la un singur poet, la Coşbuc, amîndoi cumulînd în personalitatea lor atît poezie cît şi felurite ştiinţe. Locuinţa lui Coşbuc conserva întrmnul din un# ghere un adevărat observator astronomic, la care poetul studia bolta cerească cu de UN POET: C. IGNĂTESCU Pe vremuri, impresarii, care în muzica sînt cores* pondentul din pictură a iniţiatorilor de « galerii», negustori de tablouri şi tot atît de buni animatori ai viitorilor mari artişti, cu tinereţea ofilită în man* sardă, străbăteau oraşele franceze şi Italia, halele, pieţile, cartierele, cu urechea ciulită. Ei ştiau să exploateze cîntăreţii luaţi în întreprins dere, dar să şi discearnă în tumultul bulevardelor vocile care trebuiau puse în valoare prin disciplină. Cel mai bun bariton francez al unui moment de operă fusese vînzător de portocale la Bordeaux, prins pe stradă, instruit ca un cal de curse, luat de la căruţă, şi lansat. Criticii literare îi lipseşte curiozitatea descope* ririi, resemnată la o aprobare de ultimă oră a unui scriitor impus de o circulaţie îndelungată. Lipsă de curaj? Teama că o posteritate oarecare nu ratn fică un aviz răspicat? Frica de ridicul într^o ambn anţă de modă a unui model diformat şi de suro* gate? Cîteodată fetelor le place să calce în patru picioare şi adoptă încălţămintea, cu talpa de un lat de palmă, propusă de către un higienist misogin. în literatura de manieră s*a ivit de*o bucată de timp, de vre un an şi jumătate, un poet, ocolit cu toată băgarea de seamă de comentariile literare trezite întrucîtva, acum în urma, în cazul altui poet de talent, Vania GHerghinescu, de*abia întrmn necrolog, la decesul revistei sale, Claviaturi: simp* tome de anemiere a interesului literar, degenerat. Poetul necunoscut mare cine ştie ce nume sonor: îl cheamă Ignătescu. £1 a scos de curînd un volum Isvoade, rău prezintat pentru bibliotecă şi vitrină, cu o economie explicabilă cînd un autor fără editor se tipăreşte singur, mai mult o broşură decît o carte, dar plină pînăm marginile paginii şi pînăm cusuturS ele un material îndesat, din care o casă de editură ar fi scos în librărie o carte de cîteva ori mai voluminoasă. Originile poetului ignătescu nefiind cafeneaua nici generaţia calibrului curent, el a putut să pară şi criticii, deocamdată, suspect. Dacă am auzit bine, domnul Ignătescu vine dintr«o lume unde simt şi gîndesc mulţi fără să exprime şi căreia îî sînt aproape interzise în filosofia literară mani' festările de artă şi talentul. £1 a fost de meserie poştaş, ceva ca un şef oficiant sau inspector. în scrisul lui se vede însă un meşteşug de lungă meserie ascunsă, ceea ce presupune abnegaţie şi stăpînîre de sine severă. L*am şt cunoscut, bărbie' rit ca toată lumea, fără zbenghi estetic, fără scîr* lionţi, fără acel Cap fotogenic care compensează cu o poză interesantă substanţa; sfiios, rezervat, un burghez cu cîţiva ani peste vreo treizeci şi cinci, el pretinde că are cincizeci şi patru, după un certificat de naştere evident mincinos. Meritul descoperirii acestui poet nou nu revine unui critic literar, ci dimpotrivă Sâptâmînii C.F.R,. domnului Maxim, careţi permite să ducă în spinare, printre şine, de la un vagon la altul, mai mult ca toate revistele cu ifos subtil, o sumedenie de poeţi şi prozatori, unii făcuţi, alţii pe cale de a se preciza. Cu pseudonimul jap, poetul s»a afirmat în publi* caţia muncitorilor ceferişti, printr*o serie de cro* nici rimate, în care se putea bănui mai mult decît. o facilitate abilă şi iriza o fină transparenţă. Intim* Mjr pinarea cuvenita din partea cititorilor na deter* minat şovăielile să se împuţineze, contribuind ca poetul să*şi cîştige încrederea în pana lui, căreia i s*ar putea aduce imputarea, poate favorabilă, că e prea îmbelşugată. Evoluţia îi e rapidă, şi pro* babtl că experienţa publicităţii o va deprinde, după ce se lasă dusă de o fantezie todeauna dis* cretă, să se întoarcă şi să taie din pagina scrisă aproape jumătate. Tînărul debutant are de unde risipi. Versul e minat gospodăreşte, rima e todeauna excelentă, ,,ce btjou <ţui ne vaut cju’un seu". Culoarea locală şi trecutul, prins pe la spate cu mîinile la ochi intră în toată poezia lui, visată parcă într*un conac de arendăşie, între pădure şi livadă. Ceva La Fontaine, ceva Zamacois, ceva Creangă, ceva Topîrceanu, ceva Sadoveanu pluteşte în inspiraţia Iui, dar şi mult Ignătescu: de la vecini, mai atîrnă pe gard cîte o tidvă. Confratele trebuie sa se silească să iasă din horă, ca să rămîie jucător de unul singur. Căluşarul din mijloc are şi vioară, şi sări* tură, şi chiot. Peste încă vreo doi, trei ani, şi după ce va seri şi o piesă de teatru în atmosfera plasticelor sale imagini chirilice, pe care i*o doresc neîntîrziată, despre domnul C. Ignătescu se va vorbi şi seri, mai ales, mai mult. PANAIT MUŞOIU A fost sămchidă ochii şi acest om' ciudat, pe care moartea se părea căd uitase. El făcea parte încă de multă vreme din regnul materialelor inuza* bile ale naturii, păstrîndwşi o tinereţe metalică şi pietrificată, Higieniştîi şi amatorii de longevităţi ştiinţifice vor putea să studieze în omul care a dormit toată viaţa fără foc şi care se scălda în apele aproape îngheţate, o nouă, a mia şi a suta formulă de împăcare a rezistenţei cu timpul. ' Vizitat de agenţii Siguranţei de cîteva ori pe lună, acest cărturar al şcolii Cetei mai bune şi care învăţase singur să citească şi să scrie, tîlmăcind din limbile străine cărţile reputate primejdioase pentru tihna socială, trăia cu uşile deschise, ca să*şi poată primi la orice oră din noapte vizitatorii în pat. îşi trăgea pătura peste cap şui lăsa să caute şi să ia din percheziţii tot ce le plăcea, cu condiţia să nu i se stingherească, aşezate în zeci de rafturi pînărn tavan, colecţiile lui, Rşvista ideii şi ediţiile numeroaselor lui cărţi şi broşuri, imprimate con* tinuu timp de cincizeci de ani cel puţin. Originalul pustnic, todeauna cu barba, cu părul curat pieptănate, cu cămaşa proaspătă (spălată şi călcată de el), cu lavaliera de mătase înnodată peste haina de catifea cu dungi în relief, tăiată drept, uneori cu o garoafa roşie în colţul buzuna* rului batistei albe, locuia în uliţe cu nume pito* resti asortate, strada Iepurilor, strada Turture* J47 lelor, fundătura Pipăilâ... Cînd pleca de«acasă, el îşi lăsa cheia în broască: poate că venea în lipsa Iui vre un camarad, urmărit sau nu, care putea să tragă un pui de somn: ori îi venea o inspiraţie nouă Siguranţei şi raai avea nevoie de o perche, ziţîe. Muşoiu nu a fost niciodată un clandestin şi un conspirativ. Onoarea îl obliga să lucreze la lumina zilei, scriind şi publicînd cu o conştiinţă sigură de sine şi liniştită. Problema, pe care nu o putea înţelege poliţia, e o problemă, greu înţeleasă şi azi, nu numai de organele represive, dar de către confraţii de presă: cum poate un om să aibă o concepţie riscată, a Iui, personală, neplătită, şi cum i s,ar putea corn sacra ei fără sa i se cunoască un venit de slujbă, cînd e aşa de lesne cu o Birtmă de cotor de condei să te şi procopseşti? Panait Muşoiu trăia ca păsă< rile cerului, răbdînd cînd n*avea ce duce Ia gură, vînzînd cîteva din cărţile lui, autor şi colportor în acelaş timp, economisind polul şi leul pentru păstrarea unei independenţe integrale şi pure. Pe cînd plicurile se vindeau cincizeci de bani mia, el era singurul scriitor din Europa care utiliza pe cele primite, şi benzile vechi întoarse pe dos. Un perfect echilibru şi o neîntreruptă egalitate cu sine caracteriza pe acest înţelept calm, nesu* parat de nimic şi rectilin. O parte din existenţă şua du&o alături de cel mai bun camarad al lui, doctorul Panait Zostn, într»o colaborare strînsă de vreo zece ani labortoşi, supranumiţi pe vremuri « doi Panaiţi». Amîndoi s;au străduit să dea, cu mijloace reduse la minimum, publicului cititor maximum de confort tehnic al lecturii, o literă clară, o cerneală sincera, o paginaţie agreabilă, cu textul împins, bineînţeles, pînă la marginile hîrtiei, extrem dc economisită. Muşoiu avea printre prie< tenii lui cîte un tipograf, mic patron al unui tighel cu un regal, în cîte o periferie neştiută, unde»şi transporta manuscrisul, facea corectura, lega pa* chetele cu broşuri şi le depozita în odaia tui tăiată de rafturi pline paralele. Sîrguinţa, oneşti» tatea, rezerva, nobleţea şi sărăcia lui de bunăvoie, monahală, alături de o fire cu entuziasmul candid, îngeresc, ît creaseră un prestigiu chiar în lumea sceptică a poliţiştilor, deprinşi cu făţărniciile ideo» logice care, servesc costume şi măşti atîtor impos* tori şi demagogi ai hîrtiei tipărite. [. . . ] Cineva ar putea sa creadă că originile omului de mare caracter care s*a isprăvit frumos, vin dintr*o burghezie înfumurată. Ele au fost mai mult decît modeste. Muşoiu a fost fiul Unui ser» fent de stradă, mi se pare că de pe la Bîrlad. uperioritatea lui incontestabilă asupra multor muritori iluştri, este că şba trăit viaţa cum a voit el. 10 4 4 V. DEMETRIUS Aş E voit său fac poetului Demetrius o come? morare mai demult şi nu nuam înlesnit. De Ia trecerea lui din viaţă într*o lume în care nu a prea crezut, îl mai pomeneşte doar numele Eicei lui, ca un ecou gingaş, rămas pentru ochi în maşina de tipar. Vorbesc de el şi de bunătatea lui cu copiii. Le povesteam aseară în. legătură cu norocul, care s*a ţinut după mine întodeauna, că n>am izbutit încă pînă la vîrsta mea să rămîn nicio zi nemîncat. Odată totuş m*aiu aflat întrrnn oraş din străină# tate fără nicio lăscale în buzunar. Reteta mea de i viaţă era sa nu mă arăt sărac, să nu Eu dator şi să mă port riguros de curat îmbrăcat. Ştiam că între streini, în codul cărora figurează şi delictul lipsei de domiciliu, trebuie să treci drept om cu stare. Creditul meu moral era real, şi în cercul în care trăiam, încolţit de greutăţi, mă bucuram chiar de reputaţia unui tînăr avar, ceea ce venea bine în opinia micei burghezii locale. Mai aveam o reţetă pentru lipsa şi caz de boală: mă culcam şi trăgeam un somn, care uneori m#a scutit de cheltuiala unui prînz — şi mă sculam sănătos. învăţasem medicina de la animale. Nu cîştigasem două zile nimic şi a treia zi se anunţa proastă, M#a sculat la ora mesei o aprigă foame. Poşta era lîngă mine şi aveam, între abo# naţi, o cutie a mea. M#am dus la poştă $ă*mi iau, dacă era, corespondenţa. Uitîndmmă prin zăbrele am văzut un mandat poştal din România. îmi trimitea poetul Demetrius suma de cinci lei. O masa destul de bogată, costîndmmă, dinu preună cu o « pişoletă » de vin, cincizeci de bani, m«am descurcat satisfăcător şi am fumat şi o havană adevărată de douăzeci de bani. Demetrius era, la Bucureşti, funcţionar plătit slab la o firmă de librărie, şi agonisea mai puţin decît mine pe continent. *94 5 D. TOMESCU E o epocă de moarte. După un război de aproape şase ani, viaţa s*a deprins cu gustul morţii şi oamenii, învăţaţi să cadă cu miile şi Cu milioa* nele, grămadă, cad cîte unul şi pe rînd, zi de zi. Scrisorile sînt înnapoiate cu inscripţie « Decedat», şi telefonul răspunde că prietenul viu, cu care ai stat de vorbă aseară şi care aştepta un răspuns, e pe catafalc sau brusc paralizat, 'ţ'ba rămas de la el portretul, obsedant: literă stranie a unei limbi nedefinite. Aşa că în fiece dimineaţă te*ai obişnuit să te întrebi, şovăind să ridici receptorul, cine a mai fost furat peste noapte, de întuneric. Şi umbli lin şi încet, cu băgare de seamă. Iţi faci pasul mic şi pitit. Să nu cumva săd împiedici în sîrma cu ghimpi, care împăinjeneşte ţărîna: vegetaţia Dia» voiului şi buruiana destinului încîlcit. Dumitru Tomescu, de la Craiova, criticul literar al unei pleiade olteneşti sămănătoriste, un moment semnificativ, şua pus manile pe piept, acum cîteva ore, întmin spital de peste munţi. Prietenul lui cel mai concret, Făgeţel, de la Rprnuri, îmi cornut nicaşe cu cîteva zile mai devreme că fostul Iui tovarăş de bine şi de rău şi de mai puţin bine decît de rău, zăcea greu, bolnav şi nehrănit... Boala lui de piept cerea o alimentare, pe care timpurile nu mai pot să o procure nici oamenilor nevoiaşi sănătoşi. Pe cînd volumul concetăţenilor cu ifosul bine plasat năzuieşte către sferă, zăcătoare şi bur* duf, semenii discreţi, rezervaţi şi cu măsură, ca Tomescu, se ofilesc pe picioare şi se usucă în aşternut. Colegul de pană şi călimară, totuş păstra în averea lui abstractă devotamentul presupus al cîtorva patricieni ai banului politic, spirijiniţi de el să parvie şi să dureze şt destul de înstăriţi ca său scutească de inaniţie şi de salteaua de paie a carităţilor municipale. Unde sînt aceşti miliardari absenţi de la căpătîiul celui ofticat între ambiţiile lor trufaşe, interpretate pentru prostirea citite» rului de ziare alegător? în lunile de suferinţă nu a binevoit să se arate niciunul. Dacă pe talerul de înmormîntare moneta lor s»o fi amestecat din în» tîmplare cu gologanii adunaţi din sînge ai priete» nilor săraci, această tardivă contribuţie funerară nu»i scapă de o răspundere, care cînd e lichidată cu violenţa toamnei anului 1944 îi impresionează ca o calamitate nemeritată. Condeiul lui Tomescu nu a cruţat sticlirea zor» zoanei şi neantul din interiorul mărgelelor goale de băşici poleite. A existat o asemenea vîrstă în literatura noastră, de reacţiune legitimă, însă mi» noră, împotriva unei platitudini masive, a unei >roze fabricată la Iaşi, Bucureşti şi aiurea, « pentru ărani», autorii unei poezii, adeseori superioară iteraturii zise cultă şi capabili să simţească mai repede accentele înnalte ale inspiraţiei, liberă de academii şi de clasicisme, propuse de cîte un belfer ţeapăn ta minte şi de sensibilităţi cu manual şi regulament. O literatură de « pentru ». Lupta, dacă aşa se numesc împotrivirile la un talaz inedit, lupta şcoalei lui Tomescu pornea din cele mai bune intenţii, de fapt aceleaşi care minau furtuna în teritoriile limbii, a unei noi expresii româneşti. Dar punctului de vedere bau lipsit valorile de calorie, destinate să cristalizeze şi să facă dintmm punct o stea de orient, defect îm» părţit se redacţiei, des* părţit de forfota intensă a ştirilor, informaţiilor şi a faptului senzaţional, cu o perdea transpa* rentă. După o absenţi de mai mulţi ani, veneam din Elveţia, unde am trăit partea de formaţie a tinereţei mature, în ambianţa unei democraţii, ideal de liberă, la care m*am spurcat definitiv şi ireme* diabil, între Rousseau şi w ilhelm Teii şi în mijlocul a trei milioane de urmaşi ai lor, deopotrivă de liberi, oameni cu căutătura dreaptă, leală şi cu capul sus, — a doua patrie, primitoare şi curată, a sentimentului de sine. în persoana lui Graur care venea dintr*altă ambianţă, muzicală dar împă* rătească, de la Viena, am cunoscut la Bucureşti un reprezintant al aceleiaş libere democraţii, neconstrînsă de nici o ipoteză, şi luptătoare. Graur n«a variat, ca îndeobşte majoritatea oame< nilor suspecţi de intelectualitate, niciodată şi cu atît mai puţin atunci cînd, ajuns la comanda todeauna primejdioasă a opiniei publice, de pe o catedră încercată, conducea două ziare de opinie opozantă şi de vast răsunet, Adevărul şi Dimineaţa. Absenţa Iui Constantin Graur rămasă ca o dîră de gol, au cel puţin melancolica mîngîiere, cei ce mai durează încă, să o releve şi să aducă me< moriei unui întemeietor şi ctitor, în ziarul, re* născut din dezastre multiplicate, elogiul recules al conştiinţei si al modestiei, i i i i 946 PROFESORUL RAINER Am dinaintea tabletei de azi un volum, primit de la doamna doctor Maria TrancmRainer, în amintirea profesorului Francisc Rainer, decedat acum doi ani. Cînd porţi un condei nu poţi mulţumi pe simplă carte de vizită pentru rîndul, tremurat cam cu acelaş condei, pe întîia pagină a cărţii, de mîoa care io viaţă, la cîte o răspîntie de galerii din nu mai ştiu ce institut, sfiios pe dinafară, concentrat întno rezervă ermetică, închis ca o vioară într^o cutie încuiată. Trebuia să afli cheia care descuie, să încerci mai multe, să desfaci şi să pui degetul pe coardă. Fericitul care putea să^şi strecoare pipăitul pînă la arcuş (eu cred că acest fericit nu s*a întîlnit niciodată de*a dreptul cu sufletul lui Rainer: am avut o dovadă în persoana unora din ucenicii lui cei mai buni) dădea de un tezaur de vaste, cereşti armonii. Savantul sta de vorbă cu personajele de obicei nevizitate dincoace de Paradis şi de Infern, cu oamenii în carne şi oase defuncţi, cu poeţii Eladei, a căror limbă îi era familiară, cu Goethe, cu Beethoven, şi cu cei asemenea lor ... Ce mai putea el să afle de la oamenii fără dimensiunile misterului în compoziţia lor, şi cum mar fl rămas de dînşii strein ? In ce priveşte munca lui de învăţat, în laborator, cine a egalato maşină de mînă, un «boston» aşezată sub nasul ocupantului, intram beci, întrmn pod, într/un colţ de apartament. Francezii erau obişnuiţi de multă vreme cu tiparul ilegal şi revoluţionari ca geograful Elis£e Redus, Zo d'Axa, Madame Severine, Jean Grave, şi alţii, printre care figuraseră şi români ca Zamfir Arbore şi Georges Diamandy (autorul Chemării codrului>, din prima fază anarhistă, a socialismului de mai tîrziu, nu conteneau să scoată foi şi broşuri în mansardele Parisului, vizitate de poliţişti. (Ies Jlics) şi trădate de mouehards. Almanahul Du fVre Peinard («Moş salahor», cum ar veni, oarecum pe româneşte> a rămas modelul genului de pro/ pâgandă cu biciul. O rîvnă generoasă în sacrificiul vieţii, cea mai eroică şi mai adevărată ofrandă momentelor de concesii ambiante şi mai presus de orice imorta/ lizarea, impune în fiece pagină, în fiecare rînd. Sînt accente pe care, pentru puterea şi prestigiul lor, te*ai simţi stingherit să le asculţi tolănit pe un fotoliu de intelectual trîndav şi ai da să citeşti fascicolele acelea subţirele şi să le auzi, ca la biserică, în picioare. Valoarea literaturii acesteia vine din depăratarea de sine. întrmnele ceasuri din orologiul timpului singură vibraţia trebuie percepută indiferent de ritmul şi silueta ei. La Bucureşti, oficialitatea franceză tipărea o revistă £crtts de France, ca să ţie în curent publicul românesc cu evoluţia literaturii din epoca absenţei Franţei din România, revistă continuată cu Pages Jranfaises. Intr*amîndouă numele noi se încru* cişau, în oscilaţii şi pe meridianul personal cu Vaîdry, cu Gide, Claudel, Cocteau . . . E de adus însă o imputare sentimentală iniţia* tîvelor de editură. Nu se mai întîlneşte pe nîcio pagină venită din lumea franceză numele lui Paul Adam, autor al unei opere, pe cît de puternică pe atît de recunoscută, şi de uitată, egală cu a celor mai caracteristici stilişti. Clorul timpului a lăsatio intactă. Artistul atîtor bijuterii de oţel nu a scris*o cu tibişir şi cărbune. Energica lui proză, viguroasă şi simplă, e ruptă cu ciocanul şi gravată cu acul. Nu e de aflat cîţi francezi mai citesc pe Paul Adam şi au putut auzi de acest aristocrat al geniului celui mai frumos de pe glob, ci de întrebat oamenii de gust din patria tuturor revo* luţiilor de intelect cum de nu*şi mai aduc aminte de scrieri ca Le Serpent Aloir sau JLes Trusts. Paul Adam reprezintă chiar în avuţiile literaturii franceze mai mult ca o seamă de reputaţii stabilite şi pana lui sterilizează cîteva succesiuni de poeţi şi povestitori. Dacă permite critica literară, critica sau super şi metacritica, o clasificare neuzitată, ar trebui proclamat că Paul Adam, ca şi R6my de Gourmont, e un scriitor . . . sintetist. 1946 ION LUCA Am citit, cred, toate lucrările domnului Luca. Vreo şase, şapte, nu mai ştiu. Pentru că n#am trecut de faza lecturii şi nu mi#a ajuns nici curiozitatea literară, în ceea ce priveşte pe noii candidaţi ai dafinului nostru literar, la gloriosul scepticism. Aş cuteza chiar să afirm că interesul mă poartă de preferinţă către debutanţi şi scriitori tineri ceilalţi fiind prea repede şi prea uniform ajunşi nişte far# macişti de provincie, monotoni, şi care repetă reţeta, standardizată la un singur medicament uni# versal. La febră, la cord, la stomac, la gangrenă, la dureri de cap şi de picioare, literatura se ia la întrecere, burghezită şi neîncoronată de probleme personale, cu o pilulă bună de toate şi de nimic, care ocupă de patruzeci de ani pagina de publici# tate din gazete, pentru descurajaţi şi creduli. Mă simt obligat să urmăresc gradaţia periodică a per# sonalităţii artistice prin continuile generaţii, fără să mă dezarmeze nici similitudinile, nici copiile, nici emfaza goală. Domnul Ion Luca lucrează exclusiv pentru teatru. De ce exclusiv, asta#l priveşte. Dar priveşte şi spiritul critic, care trebuie să vadă aci un fel de a fi determinat, şi acest lucru are însemnătatea lui. Nici studiile sale, două doctorate magna cum laudae, nici clasicismul sever, nici cariera de preot, căreia i se consacrase la început, nu concordau cu )79 scena ţi cu meşteşugul de spectacol. E prin urmare vorba de o determinare ineluctabilă şi adîncă, de un instinct, şi cazul trebuie cercetat cu seriozi* tate. Datele de originalitate a formaţiei spirituale, demne să reţie atenţia, sînt de ajuns. Le*am aflat mai tîrziu, după ce ham citit pe domnul Luca, şi am datoria să privesc stăruinţa şi prezenţa acestui scriitor ca un caz. Teatrul trebuie văzut: nu imam învrednicit săd văd. Iar fiindcă ştiu să citesc, ouam obişnuit oarecum să şi văd. în ce consistă cazul domnului Ion Luca? Să vedeţi. Scrierile sale pentru scenă cunosc cele două consecinţe demonstrative, cînd se produc paralel, ale ivirii unei personalităţi exacte: succesul şi insuccesul, rînd pe rînd şi alternativ. Nu şi insuc* cesul de public “ asta e încă altceva — ci de cronică dramatică. Această specialitate, pe care o poate profesa orişicine, de vreme ce mă vîr într? însă cam în silă, şi eu, după ce am abandonat*o net, acum vreo douăzeci şi cinci de ani, e în mare parte monopolizată, ca şt însuş teatrul. Cînd găseşti în presă o părere distonantă în raport cu o părere unică, distribuită majorităţii cronicarilor, ca dintr*o centrală regizată, eşti mulţumit şi acolo de prezenţa unei judecăţi în răspăr cu normativul intereselor apărate solidar. Cronica de teatru e ocupată de cîteva nume, care ocupă intermitent şi afişul, iar principiul ,,laudă mum vivere.. „ indicînd desinteresul ironic faţă de sensul literaturii în activitatea naţională, consa» erată de preferinţă marilor venituri şi redevenţe. Asupra persoanei lui, aleasă de sufragiile unui mic comitet, s*au vărsat pentru a se simţi achitată conştiinţa odată pentru todeauna şi filantropic, o seamă de faceri de bine, refuzate scriitorilor, soco» tiţt la scont şt rescont paraziţi sociali. La o impu» tare că oamenii de specialitate politică nu contri» buiesc la ţinerea în viaţă a celor denunţaţi că se consacră strădaniilor lui Eminescu, £ind incapa* bili de o treabă cu tarabă, ei puteau să răspundă: Păi, noi ne*am făcut datoria. Avem pe Brătescu* Voineşti. Convins că el reprezintă în scriptura românească incolorul, amestecuşui şi căldicelul şi toate acele aptitudini nici prea*prea, nici foarte*foarte, vecine cu nicidecum care în mişcarea ideilor şi a insufle* ţirilor întodeauna derivate sau înăbuşite, au împie* dîcat caracteristicile şi au dat constant vremurile îndărăt, aveam obligaţia să*l prezint pe nefericitul defunct drept ceea ce era un factor de amorţire prin monotonie, cuminţenie, obedienţă şi subab ternare căutată. Puteam sa mă gîndesc şi la omul din scriitor: scăpasem din vedere. Mă gîndesc la el cu părere de rău, de*abia după ce şi*a încrucişat mîinile pe piept. în urma unei tablete de astă*vară Zvîrluga, într*o seară mua sunat telefonul. Voce necunoscută. Voia să mă documenteze pe larg asupra vieţii extraordinare a peştelui şarpe, trimiţîndu*mi o carte franţuzească. La întrebarea insistentă: Cine vorbeşte? vocea răspunse după mai multe pauze şi codeli: « E omul pe care bai batjocorit şi amărît o viaţă întreagă ». Nu*mi aminteam să fi. batjocorit pe cineva vreo* dată. Aveam impresia că fusesem întodeauna nu* mai obiectiv, dar cum nu e mai puţin exactă afir* maţia lui BufFon, că Le Style c’est l’homme rnâtne, decît realitatea Le style cest plutât Vcbjet dont ont parte, stilul adecuat subiectului putea să dea naştere şi la confuzii din partea cititorului parţial. Am răspuns; « Am uitat. Vă rog precizaţi » — şi am auzit: « Brătescu*Voineşti, arestat la domiciliu». Un om în lanţuri nu mai e un adversar. L*am rugat să*mi ierte sincerităţile exagerate şi bam asigurat căd compătimesc. Şi am mai semnat după aceea o tabletă, prin luna iulie, care ba emoţionat, căci iarăş mi«a telefonat, fi de atunci telefonul a tăcut. Suferinţa, matca supremelor înţelepciuni, trecea cu viscole peste el. Bratescu? Voineşti a murit, Dumnezeu $ă*l ierte. Moartea ba amnistiat. 1946 II Telefonul permite orîşicui să;ţi intre în casă şi în ureche anonim şi dîndu;şi pe faţă din toate identităţile lui, singură vocea, să rămîie brav nu; mai o fracţiune. Eu primesc în cămin toate vizi; tele din întuneric ca şi din lumină, obişnuit din grădină cu tot felul de vieţuitoare, fie că zboară, fie că sar sau se tîrasc, fără să le întreb cum le cheamă şi cine le;a trimis. Toate;mi plac şi cucu; vaia şi toate au aflat că se simt ferite de primejdii în petecul meu de pămînt. După publicarea tabletei despre scriitorul Bră; tescuiVoineşti, decedat deunăzi, am fost mustrat de un glas antipatic şi nu lipsit de spiralele formei, că i;aş fi bătut cu pietre mormîntul. Imaginea mi; roase a literatură şi părea să fie a unui scriitor, dar a unui scriitor care nu prea ştie să citească. în Brătescu;Voineşti s;au cuprins, după clasific carea curentă, două potenţe: un scriitor şi un om. Omul a închis ochii, scriitorul nu a murit. Acestuia îi doresc imortalitatea, nu a unui acade* mician de fotoliu, ci a lui Homer, deşi Prepeliţa, citată de interlocutorul meu de telefon ca opera lui de rezistenţă, nu egalează exact Iliada. în momentul morţii a început posteritatea scriito; rului. Tableta mea s»a adresat o secundă peşteri; tăţii incipiente, reproducînd pur şi simplu, con; densate, opiniile scrise şi semnate timp de vreo patruzeci de ani. jS? Nu cer decît să greşesc, dar e o greşală de since» ritate şi pe care puteam cu aceeaş sinceritate să o retractez întrmn elogiu, dacă scriitorul provocat de opoziţiile mele, ar fi putut să răspundă cu sonorităţile unei cărţi adînci. Brătescu* Voineşti mba cunoscut opiniile literare. L*au făcut să sufere, e drept: scriitorul se iubea pe sine. La omul din el acuma isprăvit, am făcut în articolul meu o singură aluzie şi aceea sentiment tată: să nu mi se escamoteze atitudinea într*o corn fuzie tendenţioasă ori oarbă. Pot acum să insist— în treacăt, bineînţeles. Omul msa urît cu înver* sunare, pentru că dominat de autor nu putea să se despartă de el. îmi aduc aminte de mesagiul pe care mi ba trimis Brătescu* Voineşti de la o şedinţă bucuroasă din Academie, acum aproape nouă ani, cînd zăceam de un an subt morfină şi scopolamină şi cînd ziarele dăduseră ştirea ulti* melor mele ore de agonie: «L#a bătut Dunv nezeu! » Mă batea Cel de Sus, aliatul lui, că#i contestasem valoarea literară. Dar pe acest om, de care nu pomenisem în tabletă, bam mîngîiat în arestul etajului al cincilea al Prefecturii, dimpreună cu alţi deţinuţi, cu un articol de gazetă, în răspăr. N*am dat cu pietrem el: mi se atribuie o murdărie care cade asupra celui ce mbo hotărăşte. Omul din Brătescua cerut un memoriu: bara rana* intat. Un eveniment, care n*a fost în sine măcar un eveniment, dar din care au curs consecinţe de mare eveniment, a dat peste cap totul. Pe icbcolea, mai făceam cîte o vagă aluzie la propunerea învechită. Nu am găsit urechi destul de plecate la un suspin auzit, de timpanele mai detectoare, din tineretul cărturar. N*aş fi putut să dau în cifre numărul pe an al deşeului nerecuperat de ţară, rămas din şcoală şt literatură. El nu e imens dar e important şi mai ales valoros. în grădina mea vin din cînd în cînd unele păsări, aş putea crede exotice, aduse de o furtună cardinală sau împinse de instinctul migra* ţiunii; se odihnesc de un zbor lung pe cîte o ramură de pom. Au venit unele negre, cu âriptle de dedesubt cărămizii, ca nişte arhiepiscopi căptu* şiţi cu catifea. Unele galbene, vinete, roşii în între* gime. Ca să nu le stingheresc tihna mă pitulam, examinîndude cu luneta în amănunţitele lor fru* museţi şi splendori. Le*aş fi găzduit în odaie. Le*aş fi purtat de grijă, pînă şbar fi luat zborul din nou către climatul căutat. între noi şi ele nu e înţele* gere şi pasările au dreptul săd repudieze pe om. Dar nu veneau numai zburătoare. Mai des decît mi*aş fi putut închipui că e normal, poposeau la mine şi zburătorii fără aripi, studenţi, poeţi, artişti, pribegi şi refuzaţi de viaţa organizată pentru cîti* mele asemănătoare. Inadaptabili, ei nu puteau să ia nici locul ce Ii s#ar fi cuvenit, nici împuterniciţii de situaţiile în# nalte său înţeleagă şi său recruteze la o activitate în concordanţă cu aptitudinile lor, uneori remar# cabile şi intodeauna utile. în vreme ce alţii, infinit mai puţin înzestraţi, monopolizau avuţiile sociale, ei trebuiau să se resemneze şi să dispară. îmi aduc aminte, umbra tragică a lui Artur Enăşescu. Mă gîndeam şi la el în propunerea făcută. Era vorba ca la Fundaţii să se alipească o mînăs* tire, Căldaruşanii sau Cernîca. Mai apropiată, la Cernica Miron Crîstea instalase o tipografie. Dacă n#a fost încă vîndută, stă şi rugineşte, ca şi atelierele lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte, dispu# tate de către moştenitorii din două căsătorii. Mînăstirea, fără să fie clintită din rosturile ei, putea să fie împrospătată cu călugări cultivaţi, însărcinaţi, subt privegherea Fundaţiilor, să dea ospitalitate cît de îndelungată şi fără alte condiţii eliminatorii decît năravurile de impertinenţă, inte# lectualilor în răspăr cu epoca lor, tinerilor intimi# daţi de haos, caracterelor rebele, care puse întno ambianţă favorabilă sînt cele mai docile. O librărie cu sală de lectură şi de discuţii pentru studiu şi adîncurile liniştite, s#ar fi putut fără greutate întocmi, iar un buget special tot atît de uşor. Problema consistă în conştiinţa sentimentului de necesitate, pivotul unei atari întreprinderi. Pensionarii mînăstirii rnaveau după proiect nicio constrîngere în sensul că trebuie să se călugărească. Ei ar fi lucrat în toată gospodăria, destul de întinsă a mînăstirii, variind intelectul cu munca manuală. care odihneşte spiritul şid disciplinează^ O parte din întreţinerea lor, poate că şi toată, ar fi fost cîştigată de pensionari. Le*aş fi dat şi îndatorirea să scrie o carte, o broşură, un studiu, un eseu pe an. Unor tineri le lipseşte curajul, temperamentul, norocul. Acest lucru iraţional e o realitate: unii mau niciodată noroc, ori îl au în răstimpuri şi nu ştiu săd aştepte, unora le vine mult prea tîrziu. Na hotărît de fraţii Brătianu, decepţionaţi, apariţia unei reviste enorme, redusă în cele din urmă la o fiţuică de nouăzeci şi şase de pagini, Cugetul românesc, încre* dinţată direcţiei subsemnatului, de^abia scos din S96 puşcăria unde mă angajaseră aceleaşi ilustre perso* naje. Opereta politicii româneşti are întodeauna toate fazele de alternanţă, tragică şi bufonă. La Iaşi bam văzut de mai multe ori pe Ibrăi* leanu. Mă duceam chemat într*acolo de vîrfurile Cetăţuii, de liniile Galatei, de Rîpa galbenă şi mai ales de frumuseţile ascunse ale marelui intelect de atunci, al Moldovei. Ultima oară, dus de braţul lui Topîrceanu care tocmai creştea întrmn potcapet preoţesc un pui de vulpe sau de lup şi în colţul odăii un păianjen, Lam vizitat în fundul unei curţi mari, într tîpendată de domnişori fals franţuzită, literatura românească atinsese, cu poezia lui Eminescu, un ^apogeu. Trebuie spus că, deşi în răspăr temperamental, ca mai todeauna, cu colegii de meserie, comitetul, din care poate mi»aş aminti că fără săar încă îmi lipsea consimţămîntul desinatorului cu care e obligatoriu să fii de acord. Am deschis cu băgare de seamă cartea lui Pann. Am citit ceva împreună, apoi altceva şi, în sfirşit, am stat o noapte întreagă amîndoi, citîndud şi re# citindu»! pe Pann pînă la ziuă. Exploziile de rîs ale pictorului verificau sentimentul meu din belşug. El nu#şi închipuia că deasupra unui mormînt uitat, de şaizeci de ani, juca vîîvătaia unei comori îngropate. Am ales vreo sută de zicale, pe care te#aş cita cu însufleţirea din momentul culesului făcut, dar le#am pierdut. Nu i#am citit Comitetului zicalele adunate, şi oaspeţii agapei, cu prozatori şi poeţi, au luat cunoş# tiinţă de ele de#abia la masă. O întrebare circula printre camarazi: cine era autorul? Binevoitorii şi prietenoşii mă felicitau. Pizmaşii presupuneau că inscripţiile cu care îşi imaginau că am de gînd să mă laud, le furasem, ca un plagiator, din cine ştie ce literatură. Niciodată blestemata invidie nu#ţi permite, în concepţii şi idei, dreptul de primo# genitură. Am lăsat masa să sofisticheze pînă ce 4oj m*am încredinţat cu des amănuntul că Ies am preş parat colegilor, ca ultim desert, o ruşine meritată. Am scos din buzunar Povestea vorbii, al căreia singur titlu e o bijuterie verbală, şi le>am arătat subliniate cu roşu sentinţele reproduse. Oameni de spirit, ei ar fi rîs inteligent. Dar nu erau oameni de spirit. Ca nişte vinovaţi, ei au îngălbenit. Niciunul din intelectualîştii prezenţi nu citise nimic din literatura obscurului cîntăreţ de strană scrisă pe genunchi. Anton Pann şi Creangă se găsesc pe aceeaş linie, şi în împrejurări sociale şi artistice, la distanţe de sute de ani şi de poşti, aproape identică cu Fransois Rabelais, autorul vestiţilor Gargantua şi Pantagruel. La Rabelais şi Creangă suculenta condeiului, delicioasă, consistă mai ales în stil, în limbă, de aceea tîlmăcîrea amîndorura îi deco< lorează şfii face searbezi, dovadă traducerea ve* chiului text rabelaisian în franţuzeasca modernă, cît şi a românului nostru din bojdeucă. Facultatea de invenţie a lui Anton Pann, într*o formă pe care el însuş o recunoştea, scriind în lăbărţarea grabei, inferioară intenţiilor lui, e, relativ, copleşitoare; el scrie, aleargă, se frămîntă, se sperie hîrţuit întrepasiuni rebele şi nobile preocupări, terorizat de Zamfira lui, de nevestele altora, care toate au avut pesemne de ce săd iubească la nebunie, fugind de la una la alta de frica unui bărbat, negustor de porci sau a unui boier înşelat, dintr#un dulap sau pe fereastră, săracul, pînă la bătrîneţe. Şi, ca JeamJacques Rousseau, mai avea şi copii, mai mult sau mai puţin legitimi. Dar, ca Balzac, a murit decepţionat că nu şba găsit răgazul să*şi revizuiască manuscrisele literare. După un portret desinat cu fidelitate de peniţa altui scriitor, Barbu Delavrancea, Anton Pann era un bărbat tare frumos. Profilul lui fin, ochiul lunguieţ şi visător, buza întredeschisă ca pentru 40S o perpetuă sărutare, îi trădează inima amoroasă. Părut îi era lung, călugăresc. Pann a scris de toate, pe lîngă literatura careu face un loc însemnat între clasicii noştri. Căci năzdrăvanul nostru paracliser, dascăl, cîntăreţ, compozitor şi profesor de « parlaghie », a publicat pentru străduinţele slujbei şi ale învăţăceilor lui tot soiul de cărţi, originale sau compilate. Compo* zitorul în parlaghie scrie cu note culcate, fără portativ, înşirate unele după altele, ca nişte cuneu forme şi chirilice orizontale, pentru opt tonuri denumite « glasuri ». în ceasurile lui de secretă pocăinţă, dezminţită a doua zi de scăpărarea îmbietoare a ochilor verzi ai unei credincioase, prezintată la uşa altarului cu pomelnicul, prescura şi lumănărica de acatist, Pann trebuie să fi cîntat adeseori în sine entifonul pe glasul al patrulea: « Din tinereţile meele Multe paatimi se luptă cu mine.» * «De prin lume adunate Şi iarăşi la lume date.» iată două stihuri, din substanţa cărora porneşte Povestea vorbii. Ele indică pe de o parte originile profunde ale acestei povestiri, şi pe de alta, meş< teşugul transpunerii din gura plugarului pe foaie de pergament, a înţelepciunii rafinate. Un studiu asupra lui Pann, cu numele parcă predestinat, va avea sarcina său analizeze calitatea ironiei şi satirei, susţinute la nivel de la un capăt la celălalt al operei lui. Poate că trebuie adoptat, şi în ced priveşte, acest neologism cărturăresc, rezervat pentru etichetarea, niţeluş pedantă, a unei construcţii literare omogene, masivă de la temelie la vîrf, E vorba de un scriitor realizat integral şi cu pasiune, şi nu de un diletant, care, alternînd meseria de protopsalt cu vocaţia, s*ar amuza, ca mulţi dintre contimporanii noştri încă recenţi, să*şi adaoge o floare la ureche şi să sîcîie o coardă maimuţărită. «Mulţi mari lucruri socotesc Şi nici mici nu isprăvesc,» «Scriind îmi petrec vremea foarte dulce », spunea undeva omul care se îndulcea din toate şi care putea foarte lesne, fără demonul interior, să rîmîie lipit, ca o muscă pe altă linguriţă, cu o dulceaţă mai apropiată de buze şi limbă decît de minte. Pann trebuie de*abia descoperit. Optica dascălului bisericii Olteni, e ea şi sentii mentală oarecum, dar mai ales caricaturală. In felul lui, Pann a fost şi un portretist, cu prefe» rinţe pentru grotesc. Citiţi: Ascultă, mamă Mar* ghioală, citiţi O văduvim vîrstă: « Bătrînâ', zbârcită, Cu doi dinţi in gură, barbă ascuţită, Alas cit pătlăgeaua, la vorbămţepată, Cu ochii ceactrâ, gura lăbărţaţi, Fruntea cucuiată, faţa mokorttâ, Peste tot negoasâ ţi posomorită, Umblamtunecatd şi tot înnorată, A/u o vedea nimeni să rîză vreodată.» îmbelşugarea variată a moşului şi strămoşului de natură să mire, şt ea nu vine atît « de la lume » cum îi place lui să afirme, cît din izvoarele proprii, şi snoavele şi înţelepciunea lui se ţin întrmn stil, careu numai al lui. Pann scrie: « Bărbatul să aducă cu sacul, muierea să scoată cu acul şi tot se isprăveşte », şt asta pe limba lui nevorbită în tîrg şi în folclor. « De scund este scund, dar nud dai de fund » e de Anton Pann, nu de altcineva, cît şi «Omul nu moare de cîte ori se îmbolnăveşte .» cît şi « Omul nevoiaş semeacă şi pe uscat ». Cine a mai spus că « Găina ouă atunci cînd îi vine? ». Un profesor de literatură grăieşte într«altfel; el zice «momentul de creaţie » sau «creativitatea ». Mă rog, în treacăt, şi alte mostre de plasticitate şi stil: « La copacul căzut toţi aleargă să taie crăngî». în manieră cultivată, asta se exprimă cu «lovitura măgarului » şi cu « ingratitudine ». Pann nu voia să fie un cultivat, făcînd abstracţie de cîtă turcească, grecească şi italienească ştia. Dintr? unele adîncituri ale slovelor lui se zăreşte că el ştia şi mai mult, «Te mîngîie cu ghimpi », «în faţă te nete» zeşte şi în spate te ciopleşte », sînt ale lui Pann. Nici «După ce răstoarnă carul, atuncea vede drumul cel bun » nu poate fi expresia unui altuia. Nimeni n*a mai zis: « Lelea joacă pînăm noapte, iar bărbatud e pe moarte », nici «Dacă m»am căsătorit, nu m*am şi călugărit ». Zice: «Au mîncat aguridă părinţii şi li s*au strepezit copiilor dinţii ». Tot el zice cu mult înţeles, ca în toate aluziile şi stîrniturile lui, că « Mărgăritarul stă în fundul mării şi mortăciunea pluteşte pe deasupra apei *. Poporul, pe care îl iubeşte — rădăcina lui — şi care ba răsplătit citindud, pe cînd lumea selectă şi cărturarii ei se lepădau de el, ca de un răzleţ vulgar, bun pentru băieţii din piaţă, e unanim prezent în scrisele lui. Citiţi şi Cucul şi prttnghe* tvarea, o fabulă în care estetul, cumpărător de valori examinate, e Măgarul cu urechea subtilă. Temele lui nu ies, prin seria filiaţiilor admise, din Esop, din La Fontaine, din Homer, din poves* tirile Seherezadei. Ele sînt neîntrerupt originale şi noi. Un ilustrator va găsi întodeauna în sentinţele, în morala şi imaginaţia lui Pann, motive şi pretexte proaspete şi virgine. Tot el scrie: « N* aveai pară de ac » şi « paşte vînt ». A tîlmăci în româneşte este la el «a români » o bijuterie. Vocabularul Iui spune de un om, care se întristează, că se « meîancoieşte ». A şovăi se zice în Pann; « a sta în două gînduri » şi cînd cu gîndul nu gîndeşti se zice: t< gînd cînd mai ». îţi plac astăzi parti# cipiul «înzîmbit », abreviaţiile nerefuzate de ge# niul limbii, ca « une », în loc de « unele ». Şi. . . unele rime, cînd prozodia lui Pann calcă exact ritmul, accentul ideii şi silaba, examinate astăzi sînt neaşteptat de bune. Plăcută mult e sfiiala de sine, acea stare puţin întîlnită mai cu seamă la scriitorii de duzină şi sută, şi care dă artistului ceea ce se cheamă mo# destie, o sinceră şi cinstită modestie, şid împiedică de la înfumurare. Desigur că dacău căutăm noduri în papură lui Pann, îi găsim cîte poftim, dar valoarea sîmburelui le face caduce şi insignifiante. Nici finul nu se ia din stoguri cu furculiţa, nici porumbul nu se măsoară cu ţoiul şi degetarul. Şi vom ţine strictă socoteală de epoca în care înaintaşul nostru a trăit, tocmai ceea ce face din el un primus inter pares şi un clasic adevărat. Anton Pann a trăit şaizeci de ani. Pe mormîntul Iui şi în curtea bisericii Lucaci din Bucureşti se citesc şi astăzi, cînd se împlineşte un veac de la pobreganie, versurile lui, scrise în vederea morţii săpate în piatră. «Aci s>a mutat cu jale In cel mai din urmă an Care în cărţile sale Se citeşte Anton Pann.» l9S 4 ION SLAVICI După o absenţă de cîteva luni de boală, de la gazetă, a pomeni un om care a fost şi nu mai este, nu mi se pare discordant. în jocul de spital al vieţii, morţii alternează cu viii şi se prezintă în horă la braţ. L»am cunoscut pe Slavici, de la om la om, de*abia într»o închisoare. Pînă atunci numai îl citisem. Se împlinesc treizeci şi şapte de ani: o existenţă. . . Slavici era obişnuit cu puşcăria, încă demult. £1 trăise epoca eroică a românilor arde* leni, din care am apucat şi noi un final. Rîndurile de studenţi ai liceului «Şaguna » purtau trico* lorul cusut în şapcă, la fund, arătîndud cu sfiială şi pe furiş în librăria Ciurcu, unde localnicii şi « regăţenii » se întîlneau la cumpărături. M«aş feri să abuzez de cifre şi aproximaţii, însă în anul 1918 cred că scriitorul era în vîrstă apropiată de şaptezeci de ani, cărunt în bărbia de satir, tăcut, delicat şi cam scurt de statură. Şovă* ielnic în hotarîri, contrariat şi indecis. Deocam* dată ni se alesese un domiciliu între baionete, la un hotel rău famat, unde odăile se închiriau cu ora. Ca să ne consoleze de o arestare sîngerată după spusele unuia din miniştri care venea din cînd în cînd să ne «vadă », « din afară », stăpî» nirea, conştientă de actul ei excesiv, închidea ochii şi ne lăsa să lipsim cîte două, trei zile din caricatu» raia ei închisoare. Ba, o dată, ne*a oferit şi paşapoar* te cu sfatul de a evada in corpore, în Bulgaria. 4iJ Iritat, « moşul nostru » Slavici, cu care simpatia noastră era în toate împrejurările solidara, a strigat în numele deţinuţilor că preferă să fie împuşcat şi că el nu'şi părăseşte ţara. Tărăgănîndu'se detenţiunea şi hotelierul dorind să reintre în profesiunea întreruptă, deţinuţii au fost mutaţi într#o bună zi la penitenciar. Singurul rebel la o nouă fază de arest era Slavici şi ei a trebuit să fie luat pe sus. La penitenciar, ni s;a dat cîte o celulă pe un coridor lung. Căzuse o iarnă cumplită. Sentinela dîrdîia de frig şi o auzeam în toiul nopţii, cu mina îngheţată pe armă, murmur rînd printre cucuvăile, îngheţate şi ele, «Sărac de maica mea! Ce ţboi fi făcut Doamne, să mă pedepseşti aşa? » Pe ferestruica uşii încuiate de gardieni, le strecuram soldaţilor degeraţi cîte o cană de ceai fierbinte, cîte o ţigară. Dar şi de la temniţă ne luam cîţe o vacanţă acasă, de consolare. Celula lui Slavici era dedesubtul coridorului de sus, pe pămînt. Iarna trecînd, el şha făcut un petec de grăc tină de zarzavat în pragul celulei lui. Cultiva minuţios ceapa, usturoiul şi pătlăgelele necesare. Pe cînd colegii lui de temniţă se adunau la pocher, cu cărţile uneori măsluite de un parte# ner poet, la crîmpeiul lui de masă, Slavici îşi fierbea supa cotidian, pe o feştilă cu spirt şi scria. Zece ore pe zi, nemişcat de pe scaunul lui, lucra hîrtia cu peniţa, imperturbabil şi egal cu sine. La cîte trei, patru zile, strînşi cu toţii în jurul lui, pe coridor, el ne citea o povestire nouă, ieşită din călimara lui, o schiţă, o nuvelă. Indiferent de calitatea manuscrisului, ceea ce avea însemnătate era faptul brut al muncii, dusă cu o regularitate umilitoare pentru camarazii de puşcărie mai tineri. Slavici nu suferea de nerăbdarea lor speriată şi nu era niciodată « plictisit » .Rădăcină ardeleană sănă# toast, el nu sere şi prune cumpărate pentru Nicu dimineaţa, a raspîntia tîrgului, de către aprodul judecătoriei. între albine şi şoareci, apăruse Sâmânâiortd lui Iorga care introducea în literatura pseudo*senti» mentală de pînă atunci, cojocul, iţarii şi opincile unui naţionalism, justificat la început ca o pro» testare oportună împotriva unui ciocoism franţuzit la « Moulin Kpuge » şi degenerat cu timpul chiar pînă la abjectul asasinat degradant al naivului mare profesor. într#o seară la cina, Cocea adusese un număr al noii reviste. Răsfoindud împreună la lumina fumu» rie a unei lămpi de petrol, l»am descoperit pe Mihail Sadoveanu, într»o schiţă de neaşteptat înce» pător. — în sfîrşit! — zise Cocea sărind de pe scaun. Acest «în sfîrşit» anunţa un început. Începea noua proză românească. i 9 6 i CREANGĂ Căd chema şi ion parcă ţi se tulbură auzul şi dispare unicitatea. Floarea e floare. Copacul e copac şi tovarăşii animali de viaţă ai omului, nu suferă să aibă generic două denumiri. Calul e catul, boul e boul, cîineled cîinele. Povestitorul moldovean e un singur Creangă, Creangă. Existenţa lui nu o mărturiseşte buletinul de naştere dar pagina din literatura scrisă de mina lui binecuvîntată, ivită din neguri si neştiut, acum o sută douăzeci şi cinci de ani, la Hurauleşti. în Cartea cărţilor răsfoită, o pagină întreagă de per* gament e a lui Creangă, cei care au mai scris întrdnSa de la Facere la Apocalips şi de la Alburie (al unsprezecelea veac) pînă la noi, numească#se în toate limbile orişicum. Pentru că de la stele pînă la garoafa de colea, din ulcica de pe masă, viaţa e vasală morţii, na fost scris (dincolo de cărţi), asemenea scris neputînd niciodată să fie corectat sau şters, na fost şi lut Creangă scris să moară, acum şaptezeci şi trei de ani, în 1889, cînd începusem şi eu, copil, săd citesc pe frînturile din Cartea de Citire, pe apucate. Anul morţii lui nud mai pot uita şi din pricina unei coincidenţe cu Eminescu; unicul şi el, şi prieten de inimă cu povestitorul. Pe la vîrsta de nouă ani, nu aveam impuls nici împrejurare să fi aflat de poetul codrului legănat, dar numele lui misa intrat în auz, păstrat cu accentul de atunci. 424 A trecut pe stradă, pe lîngă mine, cu pasul zvăpăiat, un chipeş bărbat grăbit, cu gulerul cămăşii descheiat şi cu focuri în ochi. Am auzit o voce zicînd: « Uited pe nebunul de Eminescu! » Atît reţinuse un dobitoc de cititor din semenul lui Goethe, boala nebuniei de care nud cruţase destinul. De altfel, o evocase ca o ticăloşie într*o epigramă, a căreia poantă proastă era cinică, o insultă, şi un poet dispreţuit pe drept cuvînt de atunci încoace. El pălmuia cu bravura laşităţii un om în lanţuri închis în temniţa suferinţei lui, neputincios să răspundă. Asemenea vitejii s*au repetat şi în alte cazuri, mai apropiate de noi, cînd adversarul, mut atîta timp cft îi puteai reteza pofta nemerniciei, aşteaptă să te lovească jubilînd, pe patul de spital ori la închisoare. Publicul a ştiut să pedepsească asemenea înscrieri la celebritatea căutată cu orice preţ chiar al infa» miei, refuzîndud orice audienţă. O întîmplare, fără să pară stranie, ciudată, a făcut ca minunatul povestitor să poarte haina preo* ţiei. Pare ciudat într*adevăr, că strana şi altarul au dat la noi, începînd cu Dositei, Antim Ivireanul şi Anton Pann o seamă de valori proeminente. Ar fi de ajuns citarea lui Agârbiceanu şi Gala Gal ac* tion. O mînăstire janseîstă, ca Port*Royal, a dat literaturii universale un spirit de înălţimea lui Blaise Pascal, unul din întemeietorii adînci ai scrisului francez şi al gîndirii lapidare. Numeri pe mînă cîte altitudini de mare frumu* seţe a putut atinge omul într*o singură viaţă. Creangă mi*a căzut pe degetul cu veriga de aur... 1962 ION agArbiceanu 29 mai Ascult la telefonul meu vocile clopotelor din Cluj, confundate cu şoapta emoţionată a confra* telui de la Tribuna, Alexandru Căprariu, care*mi loveşte inima subit cu spusa că Ion Agârbiceanu a murit. Va să zică a dispărut şi el. . . Va să zică basmul vieţii trăiten adevărat mereu: cîte unul trebuie să piară toţi. . , De la vechiul povestitor dispărut primisem de curfad o scrisoare. Unde să*i răspund şi cum său răspund? îmi cere o lacrimă condeiul dar slova lacrimilor nu se cunoaşte pe hîrtie. Ce pot face mai mult decît său dau fierbinte drumul în gol ?. . . 1963 ADRIAN MANIU Cred că era prin 1913, în război — primul raz* boi — prefaţă ia celelalte două următoare, caii* ficate în Istorie de mondiale. Era în timpul guver* nului Titu Maiorescu, critic literar (vezi «Juni** mea », care lepădîndu*şi tichia de Kiagister dixit arborase bicornul diplomatic. $*a întîmplat în balul mascat al istoriei, că ori de cîţe ori jobenul s*a schimbat la garderobă cu chivără decorativă sau cu chipiul şt jobenul, a rămas pe bartă, mai imediat, mai devreme sau mai tîrziu, semnul unui punct catastrofal. Inteli* genţa politică luînd forma aşa numitului fler, de la ogari, actele de guvern se realizau, la noi, mai mult cu nasul. Orişicum, sînt vreo cincizeci de ani de atunci. întors de curînd acasă, dintr*o lungă peregri* nare, lucram profesional, în lipsă de altă treabă, pentru cosniţa căsniciei, la un cotidian de «eară, proprietatea unei disidenţe de partid latifundiar, crăpat ca un dovleac răscopt, în mai multe rupturi: carpistă, marghilomanistă, cantacuzină, takistă etc. Fraţii prin degenerescenţă colectivă, vitregie sau avort, îşi scoteau unii altora ochii cu condeiele de presă. Redacţia gazetei complexă, calităţi şi dis* cordanţe a durat pînă la risipirea ei provocată de două acte urîte, cu consimţămîntul şi din im* pulsul patronilor politici, asociaţi la ele, nevăzuţi însă ştiuţi. Improvizaţia hibridă număra, ca promi* 427 scuitatea Azilului de noapte al lui Gorki, o seamă de evadaţi din viaţă, refugiaţi, mai mult sau mai puţin muşcaţi de soartă; un filolog amator, un financiar subiectiv, doi filosofi în controversă, ad* vocaţi, diletanţi, critici, demagogi, dar şi talente adevărate. Un poet pasager, recoltat în drum, era în stare să scrie cîte şase articole indescifrabile F* zi, în două ore, fără să trădeze gramatica şi contradicţiile dintre subiecte. Pretextînd lipsa de domiciliu, un fost căpitan, încă în uniformă, transformat în reporter de « fapte diverse », dormea în redacţie pe o saltea de colecţii, scotocind noaptea prin coşurile de biurou şî ducînd zilnic la Siguranţa Generală, manuscrise, frînturi, corecturi şi scrisori primite de redactori. .. Dar iacătă că apare un vizitator neaşteptat. Bătînd sfiios în uşe şi salutînd redacţia colectiv. Un tînăr şovăitor în calcîie pe parchetul dintre mesele de lucru ne impresionează deodată pe toţi. Fruntea lui, pieptănată stufos, părea neof bişnuit de largă. Necunoscutul purta subsuoară un teanc de petice ieroglife, de format inegal, grămădite în scoarţele unui caiet de şcoală. Vorbea limbile străine. Dezordinea de boemă inteligenţă a foilor şi a ţinutei ni ba făcut imediat tuturor simpatic. După plecarea lui, delicat politicoasă, s»a dat citire cu voce tare zdrenţelor manuscrise, întrerupte la lectură de o punctuaţie încîlcită şi de încolăciri de idei şi fraze, tremurate. Tînărul era poetul Adrian Maniu şi chirilica lui mărturisea admirabila poezie a unui mare talent. El anula dintrmn condei, toate categoriile de poeţi toboşari şi trîmbiţaşi, iritaţi de o nepu* tinţă limbută. Sînt, va să zică, de atunci cincizeci de ani., . Bună vestire pentru cititorii de poezie adevă* rată, de poezie poezie: manuscrisele lui Adrian 428 Maniu SÎnt la tiparul Editurii, care le*a dat de curînd plăcerea să citească şi poezia lui Octavian Goga. Cine mai poate minţi că Republica Poporului Românească, mi are toată nobila ei solicitudine pentru artişti, salutată pretudindeni în lumea gînditoare ? Pana lui Adrian Maniu e dintrfaceelea ce nu îmbătrînesc, pe cînd altele, mai tinere la vîrstă, cad în caducitate precoce şi desuet. 1964 TUDOR VIANU Dimineaţă cenuşie. . . Un presentiment de în< tristare, parcă, filtrează printr1 GOGA Nu aş prea vroi să mă repet dar la Goga m»a emoţionat, pentru că bam cunoscut generozitatea, nu omul politic şi social, ispitit ca şi alţii cîţîva de o dictatură personală, nici chiar literar, ci omul Om. Colegul, prietenul, camaradul, mau lipit niciodată din Goga şi ei s»a dăruit tuturora ca niciunul din semenii lui de condei, din nefericire flămînzi de sine şi duşmănoşi sau cel puţin nepă* sători. E vorba de talentul adevărat, nedespărţit nicio» dată de omenie, nu de aparenţele înşelătoare, cub tivate de un criticism superficial, chiar atunci cînd par pornite din sincerităţi, deobicei calculate sau din nerozia sublimă. L«am văzut pe Goga în similitudinile lui de triumf, ademenit de spiritul dictatorial şi excluşi» vist, care a precipitat două ţări contaminate de fascism în catastrofă. L III: Adevărul, an. 61, nr. 16882, 12 iunie 1947, semnat T. Arghezi. brie 1946, semnat T. Arghezi. PAUL ADAM: Adevărul, an. 60, nr. 16707, 3 noiembrie 1946, semnat T. Arghezi. ION LUCA: Adevărul, an. 60, nr. 16757, 8 decembrie 1946, semnat T. Arghezi. EUSTAŢIU MĂCIUCESCU: Adevărul, an. 60, nr. 16740, 11 decembrie 1946, semnat T. Arghezi. I. BRĂTESCU» VOINEŞTI: Adevărul, an. 6o, nr. 16749, 22 decembrie 1946, semnat T, Arghezi. II: Adevărul, an. 60, nr. 16753, 31 decembrie 1946, semnat T. Arghezi. (A apărut cu titlul: Comentariul.) ARTUR ENÂŞESCU: Adevărul, an. 61, nr. 16781, 6 febru* arie 1947, semnat T. Arghezi. ADOLPHE DE HERZ: Adevărul, an. 61, nr. 16781, 7 februarie 1947, semnat T. Arghezi. G. IBRĂILEANU: Pygmalion, nr. 1, 15 februarie 1947, semnat T. Arghezi. ION MINULESCU: Adevărul, an. 61, nr. 16836, 11 aprilie 1947, semnat T. Arghezi. FABULĂ: Adevărul, an. 61, nr. 16897, 19 iunie 1947, semnat T. Arghezi. POETUL G. TUTOVEANU: Adevărul, an. 61, nr. 17019, 10 noiembrie 1947, semnat T. Arghezi. ANTON PANN^ VVgja Românească, an. VII, nr. U.noicm» ION SLAVICI: Contemporanul, nr. 30 (460), 19 iulie iqrr, "ĂrgK^î ~ MESAJ CĂTRE CEHOV: Contemporanul, nr. 40 (511), 5 octombrie 1956, semnat T. Arghezi; şi în voi. Din drum, 19/7; Tablete de Cronicar, 1960. M1HAIL SADOVEANU: Contemporanul, nr. 44 {786), 3 noiembrie 1961, semnat Tudor Arghezi. (A apărut cu titlul: Zăbranic.) 4J° II: Contemporanul, nr. 46 (788), 27 noiembrie 1961, semnat Tudor Arghezi. (A apărut cu titlul: KruKri,> CREANGĂ: Tribuna, an. VI, nr. XI {267}, 15 martie 1962, semnat Tudor Arghezi. ION AGÂRBICEANU: Gazeta literară, an. X, nr. 11 (480, 30 mai 1963, semnat Tudor Arghezi. {A apărut cu titlul: Ultima secundă). ADRIAN MANIU: Gazeta literară, an. XI, nr. j (513), 16 ianuarie 1964, semnat Tudor Arghezi. (A apărut cu titlul: Amintiri.) TUDOR VIANU: Contemporanul, nr. 27 <925), 3 iulie 1964, semnat Tudor Arghezi. (A apărut cu titlul: O voce de dincolo...) GOGA: Gazeta literari, an. XIII, nr. 13 (699), 31 martie 1966, semnat Tudor Argbezi. OSCAR WALTER C1SEK: Gazeta literară, an. XIII, nr. 25 (711), 23 iunie 1966, semnat Tudor Arghezi. I. C. VISSARION: Gazeta literară, an. XIII, nr. 45 £732), 10 noiembrie 1966, semnat Tudor Arghezi. TREI DISPARIŢII AMARE: Gazeta literară, an. XIV, nr. % (741), 11 ianuarie 1967, semnat Tudor Arghezi. ION VINEA: Gazeta literară, an. XIV, nr. 5 C744), 2 febra* arie 1967, semnat Tudor Arghezi. MITZURA ARGHEZI CUPRINS # -f J SCHITE de portret 1911-1967 Morţii 7 Th, Cortiel 9 Scrisoare deschisă iui JeanţJaajues Rpusseau t6 II 10 I. L, CaragiaU *3 II i9 III 33 IV 3* V 39 Mihai Eminescu 41 II 44 III 47 IV 30 V 33 VI I6 VII 79 Panait Cerna 81 II 84 St. O. Iotif 80 II 8? Ilar ie Chendi 9* II 93 Afarc A. Jeanjaquet 97 Cezar Bciiac 100 Feiibrul 101 Mihai Codreanu 10J 4ff Pompiliu Elia.de 10S Cei de azi 111 Emil GîrUanti H4 Ai ir cea Demetriad 116 D. Anghcl n9 u ii) Alexandru Davild 12 6 Gala Galactica 129 II Ui III 1)6 IV 1 )9 V >41 Vdiite Alrcsandri 142 II MT Constantin Miile ■49 II H. Saniclevid U4 C. A, Kpsetti Tema Florescu 160 Ijksihtm«u 162 Lda Backelin 16? G. Taţdrceami 167 II 169 Otilia Cazimir 171 II ■7i III 177 Mihai Pd&am 179 N. N. Betdiceanu 181 Urmuz jSj Henrii Ibien iW George Ranetti 188 Ion Dragoslav 190 Jean Zahareanu . >9* II W Arhibttld 198 Leon Tolttoi 201 Părintele Abrdmescu 201$ II 209 4f6 [ i l T ■s 4 i I t i l fSabin Drdgoi bP^D. Cocea ii j 116 II 119 Alexandru D clrogeamu Gfierea 111 u C. Şaban Fdgeţel 118 II H. St. Streitman II Ij8 Cezar Petrescu 140 Ion Gorun *44 Horia Alaniu *47 A. A. Bariescu 149 Zamfir Arbore i;i II W Mihail Săulescu în memoria lui Dostoievrk* 160 Bratzu i6j jGjztrge.JEtu’bUi 167 Johann Wolfgang Goethe 171 Panait Maori *7f Petre “Ctorâneanu 178 Pohl anticarul aSi II 183 M. Sevastos 1S6 PI. Mi leu 189 Pentru morţi 191 Alexandru Odobescu 294 II 198 Paul Zarifapol 300 Cincinal )°4 Dimitrte Cantemir 306 H. Barbuîse 309 Un artist necunoscut Ji* Tonegaru JiT bl. Davideseu 318 Vasile Pârvan II 3*4 4S7 Alexandru Sahia Comit Petreseu îl Coţbtic II Al. Philippide Un poet: C. Ignătescu Panait Afttşoiu V, Demetrius D. Tomescu —-Benjamin Fondane Cristian Sîrbu Pompiliu II Constantin Graur Profesorul H/tiner \ Profesorul Medioglu Fonf l^îăJejăe Paul Adam Ion Lotca Evstafiu Mdciuceseu 1. Brătescui Voineşti II Artur Endjescu• Adolphe de Herz G. Ibrăileanu Ion Mirfulescu Fabulă Poetul G. ’Tutoveanu Anton Parm Ion Slavici Mesaj către Cehop Mihait Sadoveanu II Creangă Ion Agărbiceanu Adrian Maniti Fttdor Vianu 4J* 55* 555 55» M* 544 347 35° iP 359 j6i 5*3 365 m 374 37? 579 J8î 3«4 3*7 5*9 591 595 59» 400 4°4 406 4*3 416 4*9 4Ji 4*4 426 4*7 45° iff Gcga 4)1 O scor Waher Cttek. 4>4 I. C, Vissarion 4Ji Trei dispariţii amare 4>S Ion Vinea 440 Note bibliografice 441 J- i: i- 4.