TUDOR ARGHEZI • SCRIERI • 26
5
Coperta şi supracoperta: Petre Vutcănescu
4& *9

TUDOR ARGHEZI
r'A	2 6
io
J - 0*7, r

PROZE
EDITURA M INERVA
1
I
I
\
SEMNE CU CREIONUL
IV
19)1 — 1946
VISUL
După o involuntară experienţă a vieţii, care pentru cei mai mulţi se reduce aproape la jumătate, omul dormind un an din doi, poţi tot atît de puţin să te rosteşti asupra jumătăţii, petrecută în dosul soarelui cît şi asupra celeilalte jumătăţi. în pri< vinţa ignoranţei douăzeci de ani dormiţi sînt fraţii buni ai celorlalţi douăzeci de ani, reputaţi că s<au depănat lucid. Un om cu ochii deschişi nu face cu mult mai mult, relativ la cunoştinţe, decît unul care doarme.
Sforţarea intelectului în analiză şi măsurătoare se lichidează zilnic în perina de puf, şi totalul lichidării ia forma cunoscută a somnului definitiv, împotriva căruia, revoltat, un mare răzvrătit şi al vieţii, a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în picioare: învierea morţilor, care trebuia să aibă loc de cîteva ori de la Hristos încoace şi a fost de cîteva ori amînată, nu desigur din lipsă de clien* telă, îl va găsi cu un moment mai repede pregătit. Georges Clemenceau nu va mai fi silit să se scoale şi să*şi adune oasele, pe franţuzeşte: deranjate.
Sînt oameni care se luptă cu somnul, cu şarpele lui învăluitor, cu ceaţa lui cotidiană şi izbutesc să<l suprime cu proporţia lui normală de existenţă. Dar nu sînt mai voioşi, mai inteligenţi, nici mai fericiţi. Dimpotrivă, somnul zis reparator, readuce tonul şi ritmul, fără se se continue exact în punctul în care au fost lăsate. Plăcută şi tristă infirmitate, omul ridicat pe verticală trebuie să figureze două»
7
sprezece ore pe zi broasca şi să aţipească, laolaltă cu toate vitele şi dobitoacele, făcute de natură pentru digestie şi tortură, variată cu plăcerile animale şi cu răzbunările minţii împotriva Lucrului Neînţeles.
Pe cît de neprevăzută e ora zilei încă neispră* vite, pe atît de surprinzătoare este durata som; nului, în timpul căruia se petrece o viaţă, care dacă în genere caricaturizează viaţa trăită, cîteo* dată nu are aparent nicio legătură cu ea şi uneori prezintă puterea de fantezie şi absurditate a pre* vederii. Probabil că numai coincidenţele au deter» minat erezia previziunii şi publicarea unei cărţi tîlmăcitoare de vise, care îndeobşte interpretează prin similitudine formală şi contradmpresii. Dacă nasturi mulţi vei visa, bube pe trupul întreg vei avea. Ce să faci ca să<ţi treacă bubele înnainte de ivire? Dacă ai mai visat şi umbrelă deschisă, prb mejdia e înlăturată.
Cineva a visat pe bunicul defunct scoţînd apă din fîntînă şi a interpretat de*a dreptul că pe lumea cealaltă bunicului i s*a făcut sete. Poftim de caută pe bunic, în lumea ceea, cu o sticlă cu limonadă, careu plăcea bunicului mult. Atunci interpretarea dă o soluţie omenească, simplistă însă spiritualizată prin dragostea teoretică de aproape. în sîmbăta următoare, împărţi vin săracilor din cartier, de preferinţă bătrîni ca bunicul, şi problema se reduce la tăgăduirea esenţială adăpînd şi hrănind şi înveş* mîntînd în numele morţilor, pe care bai iubit, oameni vii, ambasadorii permanenţi ai lumilor defuncte, pe pămînt.
O doamnă a visat odată că a scoborît în adîncul unui puţ cu o luminare aprinsă, ţinîndmse de ghizdurile lui de lemn. O inspiraţie, de care vine omului adormit, îi poruncise să*şi ducă flacăra lumînării rămasă de la Paşte şi să o lase să ardă acolo, la nivelul apei. Scoborîndmse în puţ, visă*
8
toarea rămase surprinsă. Se mai aflau cîteva lumi» nări aprinse, puse de altcineva tot la nivelul apei, ba ceea ce denatura şi mai mult un înţeles al visului şid împingea pe treptele unui misticism haotic, mii de luminări ardeau în interiorul apei, subt nivel, ardere cu nepuţinţă în viaţa cea de toate zilele.
Doamna s»a deşteptat îngrozită: visul ei nu semăna cu nimic trăit şi puţurile se desfiinţaseră de zeci de ani din cuprinsul oraşului ei. Ce ar putea să « însemneze » e o chestiune de amuza» ment vulgar, ca şaradele, cu care îşi frămîntă inteligenţa cititorii proprietari ai acestui articol al sistemului nervos. Doamna a fost întrebată cu solemnitate şi mistic şi ştiinţifico»medical: «Te»ai închinat la culcare ? » «N»aţi mîncat cumva tocătură şi v»aţi culcat prea repede după masă? » Ar fi de reţinut din acest vis apocaliptic substanţa lui inexperimentata, — pentru ilustrat facultatea noastră de a visa subiecte care nu se pot petrece în realitate.
Un alt vis de aceeaş natură. Visam că suiam un drum de deal pardosit în întregime cu cîini, cîine lîngă cîine. Dacă s»ar fi iscat un automobil, cel puţin o sută de mii de cîini trebuiau să sărăm sus şi să latre, ameninţaţi de roţile maşinii. Cîinii dormeau cu toţii pe o rînă şi probabil că visau şi ei ceva, căci surîdeau dormind. Dar ninsese. O zăpadă de cristale mărunte umpluse cu mei de gheaţă şi gris, intervalele dintre cîini. Nu ştiu de ce mă suiam pe drumul cîinilor adormiţi, dar trebuia să ajung sus negreşit şi cît mai repede, fără să trezesc un singur dulău. Nu ştiu ce s»ar fi întîmplat dacă aş fi deşteptat pe unul din ei: desigur că s»ar fi deşteptat cîinii toţi şi lătratului nu i s»ar mai fi putut da de cap. Urcarea se făcea cu paşi exagerat de mari, trecînd peste fiecare doi, trei cîini odată şi puind piciorul tot întrmn interval.
9
i
Luna mă bătea din spate şi umbra mea neagră umbla în patru labe pe drumul alb. îmi făcusem şi un raţionament, acesta experimental: dacă se deşteaptă cîinii, încremenesc în loc cu mîna în sus, cîinii temîndmse, ca şi omul de atitudinile fixe, şi de corpurile care stau. Cînd am ajuns sus, primăvara era în toi şi subt un umbrar cîntau lăutarii.
Visul mba plăcut mult. Era tot un vis imposibil de urzit cu materiile realităţii. Ce se întîmplă în somn? creierul — vorba ceea — devine irnagi; nativ? imaginaţia lucrează în sfîrşit singură, fără concursul — vorba ceea —• al altor facultăţi, şi cade în desfrîu?
E greu de căutat un pretext sau o scuză acestor producţii artistice dezinteresate ale insului nostru, devenit din senin constructor în stihiile Alandalei. Şi s*a renunţat, credem, să se mai cerceteze teri* toriul ochilor închişi cînd tărîmul cestălalt, al aproximativei lucidităţi, se cercetează atît de peni* bil şi lent. Este individul nostru intelectual o harpă care îşi destrăbălează dormind corzile, şi sunetele ei din viaţă se încurcă în cacofonii?
Toată chestiunea consistă în a exclude din ele teama religioasă, aportul teologic, care aparţine unor inventatori şi mai detestabili şi mai puţin inteligenţi decît ridicula noastră activitate de somnolenţi.
1931
EPOCA SCRIITOARE
Trăind o bună bucată de vreme de calendar, noi am apucat, în ceea ce priveşte cartea şi scrisul, epoci de modă succesiv interesante. Punerea dege* tului pe o cruce trasă cu cerneală era ultima rămăşiţă a unui orgoliu medieval, care, păstrînd spada pentru seniori, lăsa pana dispreţuită, pe mîna ticăloşilor din vulg: singura pană care onora preş* tigiul seniorial era pana de la pălărie. Prin trans* punere, penele purtate de păsări în coadă stăteau mai bine aristocraţilor la cap. în semnătura prin punerea degetului gros, instinctul analfabeţilor preceda sistemul Bertilion, inventatorul aşamumi* telor amprente digitale, ştampile aplicate pe fişe de antropometrie cu buricul degetelor înmuiate în tuş.
Moda ignoranţei s*a purtat cu fudulie pînă acum vreo patruzeci de ani. Pe cînd săteanul făcea proverbul « Ai carte ai parte » şi ocîrmuirea nu*l împingea către carte, ca să*l scutească de alternativ, oraşul îşi conserva intactă plăcerea de a nu şti citi. De altfel, la ce putea să slujească această dibăcie, cu care nu se naşte nimeni? Poporul nu călătorea, ca să aibă nevoie de paşaport, din pricină că nu se născuse încă locomotiva. . . Muncind ziua la cîmpr şi noaptea culcîndu*se, de cum însera, oamenii se orientau ca şi găinile de singura lumină a soarelui. Petrolul a fost o născocire tîrzie şi lampa fu inventată cu greu: aşamumitul « gaz » a fost luat întîi ca o doctorie, pentru motivul că puţea: Orice leac ca să fie bun, trebuie să miroase
puţin. Şi nu se pomenea nici chitanţă şi nici recipisă, două instituţii recente. S<ar putea emite principiul că poliţia a fost mult mai culturală decît curiozitatea intelectului. Săteanul, în lipsa de hîrtie şi condei, a excelat întotdeauna prin memoi rie. Dacă har fi lipsit şi facultatea ţinerii de minte, ale căreia comori abia încep să fie trecute tiparului acum, în epoca de cultură, mar fi rămas din poveştile frumoase, din cîntece şi znoave, nimic. Născut fără acte, omul mavea nevoie de certificate, de dovezi şi contracte: singurul moment în care se simţea nevoia scrisului, era momentul morţii. Atunci făcătorul de cruci de lemn ştia să răspundă acestei unice nevoi de*a se lăsa însemnare că omul cu numele lui a trăit în sat, odată şi el. Adeseori, bătrînii, crezînd că prezentul lor a fost incomparabil mai drept şi mai onest decît pre* zentul nostru, ne«au arătat superioritatea cuvîm tului dat, asupra cuvîntului scris, mustrîndume că pe vremuri, vorba era vorbă, fără contract: de bună seamă, de vreme ce bătrînii nu ştiau să scrie. Forma scrisului lor era făgăduiala, parola. De acolo îşi trage origina şi jurămîntul, care cores* pundea în graiul timpului cu ceea ce ar fi azi în manuscris cuvintele subliniate şi în textele tipărite caracterului aldin. Iar proba se adeverea cu martori. Totuş, oricît ar fi fost de agreabil să iei cu împrm mut o mie de galbeni pe cuvînt, această operaţie se făcea, fireşte, exclusiv între prieteni şi exclusiv în interiorul unei clase sociale stricte; ceea ce nu se putea chema că este un credit.
Moda ignoranţei a fost continuată prin diame* traiul ei opus: moda dorinţei de a şti cît mai mult, complicată cu paraziţii ei primejdioşi, semfiştiinţa şi savanteria. Am cunoscut un profesor de teologie, autor al unei opere în trei volume monumentale, care neputînd să stea de vorbă cu un muritor de rînd, interogativ şi analitic, se refugia întno
iz
obiecţiune lapidară şi afirma că nu poate discuta decît cu oameni prevăzuţi cu doctoratul în teolo; gie. Unui simplu licenţiat nud da niciodată nici» un răspuns, iar faţă de un inginer sau profesor de geometrie nutrea un dispreţ total.
Această modă, acestă epocă, a pasiunii de carte, s*a tradus în fel şi chipuri. La clubul socialist din Bucureşti, acum vreo treizeci şi cinci de ani — mişcarea socialistă se găsea subt direcţia unor personalităţi ca Ion Nădejde, un mare latinist, Vasile Morţun, mai tîrziu ministru, Georges Dia* mandy, autorul piesei Chemarea codrului, un inte* lect rafinat şi un om din toate punctele de vedere excepţional de fin; Radovici, mai tîrziu ministru şi el — şi domnul G. Ibrăileanu, criticul Vieţii Româneşti şi animatorul ultimei mişcări literare de datină moldovenească, din Iaşi. La clubul socia* list intelectualii partidului nu se sleiau în reven* dicări de salarii şi esenţiala lor preocupare nu era în cele opt ore de lucru, opt ore de reculegere şi opt ore de somn: ei citeau douăzeci de ore pe zi. Pe masa redacţiei ziarului Lumea nouă se găsea un registru, în care se putea examina cît au citit întrio săptămînă «tovarăşii ». între idealul de acum treizeci de ani şi idealul actual al socialiştilor este o diferenţă practică fundamentală. Rezultat: şcoala socialistă de acum treizeci de ani a dat publicului românesc o rîvnă de carte, care a crescut pînă în momentul războiului, ca o mare pasiune. Putem adăoga, în paranteză, că nicio mişcare de idei şi de cultură nu poate fi comparată nici înnapoi nici înnainte, în ceea ce priveşte consecinţele sociale, politice şi literare, cu şcoala de la Lumea nouă, condusă timp de aproape de douăzeci de ani de tinerii ieşiţi din familii de mari proprietari.
1931
MODE LITERARE
în populaţia periferică dorul de carte s<a mani» festat în special la pubertate, tînărul îndrăgostit literariza în scrisorile iubitei. Editorii din epocă vindeau de preferinţă, afară de «haiduci », de Minunile sjîntului Sisoe şi de Vămile văzduhului, foarte mult cartea stilului epistolar. Lirismul accen» telor din acest manual era complectat cu extrase din Micul dor, în versuri, care se aşezau în scrisoare la urmă, ca să dea iubitei o impresie finală de exaltare. Nevinovata poezie a lui Traian Deme» trescu, Călugărul din vechiul schit, a slujit cel puţin zece ani, intensiv, instituţiei Ofiţerul stării civile, la toate rubricile registrului şi mai ales la Naşteri. Poezia poetului craiovean conţinea în stare con» centrată, de pastilă, şi pe Werther şi pe Don Juan. Se pare totuş că a dispărut din stilul cores» pondenţei formula: « Doresc ca mica mea epistolă să vă găsească în momentele cele mai fericite ale vieţii. Cît despre mine aflaţi că sînt sănătos ». Altădată, ea făcea parte necesară din scrisoare, ca trebuinţa de a înmuia condeiul în călimară la început.
Trebuie să trecem în istoria modelor şi cerneala violetă, care ne»a brutalizat patruzeci de ani. E ciudat cum a fost aleasă această culoare a liliacului, de preferinţă, pentru acoperirea hîrtiei cu rapoarte, procese»verbale şi somaţii. Justiţia şi administraţia, ministerele, jandarmeria, şcoala, prefecturile adop< tau exclusiv culoarea episcopală, care dacă vine
14
bine pe catifea şi mătase, aplicată pe hîrtie este exasperantă. Chimia era la începuturile ei şi anilina se ivise ca o binefacere; cu foarte puţină apă obţineai o culoare abundentă de permanganat. Vărsînd pe Argeş în sus un kilogram de cerneală violetă, puteai recolta la vărsarea lui în Dunăre o mie de sacale. Acest element frumos şi trivial se întindea cu o facultate multiplicatoare de a nu se mai isprăvi niciodată. Din călimară, cerneala vio» letă se întindea pe degete, se ridica pe nas şi urechi, trecea la vecin, din bancăm bancă, din clasăm clasă, din şcoalăm şcoală, în toată ţara. Arhivarii şi dascălii purtau pe degete cerneală violetă şi pe mustaţă gălbuiul şi roşcovanul tutu» nului din ţigarea fumată între unghii; ceea ce alătura două civilizaţii: civilizaţia industriei Anii linfarbe cu civilizaţia turcă. Violetul manuscriselor a fost înlocuit cu antracenul. Pana a biruit lipsa bunului gust, întorcîndmse la culoarea neagră de funingine, a străbunilor care nu ştiuseră să scrie. Cu toate acestea cerneala violetă nu a dispărut de tot. O mai întîlneşti cu spaimă, prin provinciile depărtate, unde nu a pătruns nici hîrtia sugătoare, cerneala zvîntîndu»se încă pe alocuri cu praf de cenuşă, luat pe marginea petiţiei, din gura sobei, sau cu nisip din scuipătoare. . .
O suvenire particulară ne»au lăsat iscăliturile cu parafă: numele corespondentului sau al grefierului însoţit de colaci şi volute creţe. Această găteală a numelui Popescu sau Ionescu, cuprins într.o dan» telă de scîrlionţi şi punctat din loc în loc, se capătă cu aceeaş greutate cu care se face o sorcovă sau o pălărie de ţiul. Legea estetică poruncea ca desenul să fie cît mai splendid şi nevoia legală impunea o estetică fixă şi un model invariat. Mulţi dintre noi, şi nu din cei mai proşti dintre noi, aţi putut observa, că de cîte ori se găsesc cu o foaie de hîrtie dinainte se dedau sportului măgulitor
I
de<a se iscăli de cîteva sute de ori, încîntaţi că<i cheamă aşa cum se numesc şi căutînd instinctiv şi artistic un fason de iscălitură mai atrăgător, ca şi cum ar iscodi în oglindă o nouă croială a mus» tăţii şi a ţăcăliei. Satisfacţia lor de a repeta monoton numele de botez şi de familie plus iniţiala tatălui, însoţită de un punct abreviator, dovedeşte o auto» admiraţie de Narcis. Cititorii nu pricep adeseori cum se face că un poet prost cade în extaz dinain» tea divinelor lui măgării literare. Dacă un om se simte fericit numai de faptul că»l cheamă, de pildă, Alexandru, cum nu s»ar simţi el culminant şi măreţ, cînd Alexandru e scris nu pe o simplă foaie de hîrtie, ci dedesubtul unei strofe cu rit» muri?
O modă a scrisului, oribilă, a bîntuit însă în epoca nu prea depărtată, în care scrisul constituia pentru familiile cu mult respect de sine, o ruşine şi o declasare. Dacă te prindeau părinţii dumitale că scrii versuri — şi erai mic — mîncai o bătaie, cu' atît mai memorabilă cu cît concepţia despre viitorul d»tale, organizată de dorinţele părinţilor, avea în vedere o slujbă mai importantă, dorinţă în raport cu venitul anual al familiei. Idealul de perfecţiune al epocii era ca toţi copiii să ia întîi zece la matematici (cărora li se zicea armetică) şi apoi să devie. .. Judecători. Copilul care începea să scrie, desigur versuri, da dovezi precoce că refuză să devie magistrat şi era corectat, băgîn» du»i»se minţile în cap. Un copil, aparţinînd unui părinte cu principii, nu trebuia să se consacre nici unuia din aceste odioase meşteşuguri: literatura, pictura, muzica şi comedia. De la vîrsta de şaispre» zece în sus, războiul dintre familii şi copiii perverşi se ducea cu romantism. « Tinerii » adoptau for» mele vizibile ale consacrărilor sufleteşti, pălăria mare, de dimensiunile umbrelei, chica îmbelşu»
»6
gată şi cravata lavalieră — şi uneori pelerină. Se mai văd şi astăzi cîţiva adepţi ai acestui costum de mare expresie, şi unii îşi poartă cu demnitate, pe o chelie de cea mai melancolică actualitate, o pălărie de acum treizeci de ani, din generaţia palidă şi apelpisită.
Departe de toate aceste mode literare, care au trecut; astăzi tipăreşti un contract, pînă la două» sprezece romane pe an sau numai un fascicol pe o viaţă întreagă — volumul material este indi» ferent — capeţi premii naţionale şi dai autogra» fe. . .
1931
%
-t/
SĂMÎNŢA
Educaţia noastră romantică făcută cu modele mari, peste natură, ne determină să dispreţuim lucrurile mici, fără să putem comite nici isprăvi mari în profesiune. Drept ar fi să fim în « specia* litate » nişte profeţi şi tot ce izbutim este că de* venim funcţionarii ei. Dar şi izbutirea negativă implică efortul: nu facem niciunul de niciun fel.
La douăzeci de ani tragem, să crească, mustaţa, la treizeci ne îngrăşăm şi la cincizeci ne ascundem chelia. Un domn surd, care nu poate să audă fără telefon portativ, are şaizeci şi cinci de ani, s*a însurat cu o tînără de douăzeci şi se prepară în cabinetul de toaletă aşa, că ieşind pe stradă cu soţia lui la braţ să pară amîndoi de o vîrstă. Noii căsătoriţi s*au înţeles acasă să mistifice publicul: ea povesteşte în şoaptă ceva ce nu poate să fie auzit iar el se preface că aude şi înregistrează cu gesturi. Dacă străbat un bulevard la pas şi soseşte cu trompeta deschisă un automobil: despre el soţul poate să fie călcat. Doamna îl apucă de mînecă şi fuge cu soţul, pe trotuarul cel mai apropiat.
în acest caz, demnitatea surdului suferă, pentru că distinsul ei proprietar, perfect cravatat, corect mînuşat, încălţat ca Eduard VII şi îmbrăcat ca Alexandru Marghiloman, trebuie să se decidă să fugă, fiindcă îl trage nevasta de manşetă.
Modelele mari şi lucrurile mari sînt închipuite. Istoria e compusă din veacuri însă prezentul se
îS
aglutizează din secunde. Molecula se cabrează şi vrea să imite armăsarul. Oamenii armăsari există numai în fabulă şi în trecut. Cel care inspectează trecutul cu sinceritate descoperă, ca şi în ceruri cu luneta, lumini indescifrabile şi nebuloze. Tre» cutul e mai mare prin volumul lui şi prin totalizări: momentan el e ca secunda de azi.
Un savant deconcertant pentru educaţia roman» tică, a întors odată luneta şi dînd lentilele peste cap, s»a uitat de*amdoasele în natură, în oameni şi în concepţiile lor şi le<a văzut dominate de infinitul mititel. Bacilul se bucură de o autonomie, pe care vizibilul şi expresivul nu o cunosc. El se depla* sează în evoluţii anarhice, de sine stăpînitor şi atacă morala pe nevăzute, intercalat în urzelele lui, pe care le lăbărţează. Devastat, ca ţărmul mării de un grăunte de nisip activ, marele sucombă de mic, fără să ştie şi fără săd vadă. Abia un diagnostic postum precizează prea tîrziu de ce o civilizaţie sau un om au decedat.
Literatura urmează oblicuitatea romanticului către actual, către provizoriu şi către corpuscul. Ce frumos a scoborît traiectoria ei ochită în luceafăr, către floarea de muşeţel şi la puricele verzei frizate! O viaţă întreagă am căutat gigan» ticul şi rarul, colindînd lumea cu o umbrelă de sticlă şi cînd era să calc întrrnn păienjeniş, care acoperea tot amurgul, şi să strivesc un păianjen, ancorat în centrul umbrelei lui de mătase şi sticlă, am închis umbrela mea, sfărîmată şi am aruncatm.
De atunci nvam instalat sufleteşte, căutător de gîngănii mici şi de puncte. Expresia ultimă am lăsat*o în cîştigul fazei şi metamorfozei întîia şi am urmărit marele în apropierile lui de mic şi de şi mai mic, de nimic. . . Chimenul m*a oprit mai mult decît bostanul şi din luna plină am scoborît în grăuntele de muştar. Sînt în felul lor,
>9
seminţele, nişte planeţi, cu devenirea concentrată la ultra<maximum.
Am bătut rîzînd cu o floare de salcîm alb, obrajii copilei mele în răsăritul de printre plopi al soarelui rece, şi peste doi ani toată moşia era o pădure de salcîmi.
Rafinamentul ultramiicului concordă cu pictura japoneză şi cu basmele, cu vechile povestiri, gust Esop şi cu simili mamut al peşterii, zgîriat fin cu o muche groasă pe un părete compact.
Un vis de bijutier nva mînat să fac inele subiec» tive şi cercei de rouă, cu lacrimi de măzăriche de perlă.
Lumea infinitului mic, a bacteriei artistice şi atomei intelectuale, e fără posibilităţi de mărginire. Un scarabeu, ca degetul gros, cu cornul din frunte dat pe şapte, murmură în contrabas, între firele stelelor tresărite: dintre mici, e micul cel mai mare şi ivirea lui turbură ca un motiv de povestire, care rămîne de inventat în interiorul drumului de aer, spintecat în văzduhul serii. Şi o horă de ţînţari animează crepusculul, deasupra mărarului comestibil şi ardeiului gras.
Aş părăsi pentru todeauna cartea care începe, episodul care sfîrşeşte, în acest vast şi mărunt satelitism de vieţi fără început şi fără sfîrşit. O bibliotecă şi mii de cărţi au fost ascunsem pod, ca nişte dosare ale unor procese de revendicare de stăpîniri şi însuşiri. . . E arhiva noastră ruşinoasă.
O strachină de pămînt a luat locul bibliotecii, cu plicuri mici şi legături de pînză, cît cîrpa în care se înnoadă pentru clătit scrobeala albastră. Cîteva sute de soiuri de seminţe, care vor împuia pămîntul la primăvară, cu vegetale, cu flori şi fructe şi din care va ieşi altă sămînţă, ca să deghizeze hermetic misterul molecular al existenţei şi al literaturii. . .
1931
TĂCERE Şl ZGOMOT
Dacă zgomotul e ieşit din tăcere, critica lucru» rilor aparente ar trebui să noteze că la început a fost neantul, prin care se preumbla ca un nor sau ca un întuneric, tăcerea — şi cu prima ei notaţie în carnet să caute mai departe. Dar dacă tăcerea s»a născut din zgomot, aşa cum se iveşte o groapă în pămînt, tatăl e zgomotul şi tăcerea e fiica lui sovonită. Şi atunci tăcerea nici nu s»ar fi născut şi ar fi un rezultat, un rezultat care trebuie notat cu un zero, un echivalent al virgulei, al pauzei, al rîndului alb din text. Căci tăcerea nu mai ar fi nimic şi nud decît absenţa zgomotului, o arhivă închisă.
Din dezordine se aleg însă modelele în stare de a fi reproduse cu scopul de a se stabili pentru regulă şi imitaţie forme constante. La început, a fost prin urmare dezordinea, din care s»au extras prizma, sfera, numărul, cifra. Geometria este posibil să fi fost izolată din haos, foarte tîrziu după zămislirea dezordinii universale, cea dintîi creaţie de viitor. S»ar putea crede că circonferinţa a preexistat dezordinii? Nici vorbă nu poate să fie. Zgomotul a făcut parte din dezordine şi îi apar» ţine şi azi: dezordinea trăieşte paralel cu materna» ticile, ca maimuţa paralel cu omul, iscat dintr»o maimuţă singularizată.
Dezordinea tăcerii a dat naştere pe de o parte la şapte sunete, care constituiesc toată muzica, de la cobză la Beethoven. Şi la vreo douăzeci de
consunante şi cinci, întocmai, vocale, materialul fonetic al mai multor sute de limbi vorbite şi primul material literar. Expresia şi stilul vin din două şi cu trei: cinci, mari şi late vocale.
Omul redevine maimuţă în calamitate şi mizerie. Niciodată creatura, care, ruşinată de onestul ei pămîntesc, şua căutat origini de*a dreptul în ceruri, ca bancherii inavuţiţi pergamente la Curtea Austriei şi Vatican, nu aduce mai fioros aminte pe autenticul ei ascendent, ca în vremurile de război. Bolnavul de tifos, din lazaret, îşi ucide păduchii cu pipăitul ancestral al cimpanzeului din grădina zoologică.
Nedocumentaţi experimental şi cu intuiţia măr* ginită, mulţi literarizanţi îşi doresc o personalitate. Se capătă o similitudine de aşa lucru prin imitaţie inversată, prin imitaţie de producţie sau imitaţie de atitudini: somnul vine în poziţia orizontală. Iar tinerii de tot suferă, în lipsă de o vocaţie reală, încercările de criteriu spermatozoid. Avîn* turile interstiţiale, nesatisfăcute lumeşte, dege* nerează, desigur, adeseori, în viciul solitarismului, tradus şi fizic şi în intelect printr*un stigmat. Dar tot atît de des un întreg curent, considerat ca nou din pricină că examenul critic literar face abstracţii de juneţea căţelandrilor şi că de fapt problemele subtilităţii în fizică, în chimie şi ana* tomie sînt, ca indicaţiile despre glande şi hormoni, de dată recentă, e o derivaţie intelectuală din scrotum şi uter.
Odinioară procesul din literatură, muzică, pictu* ră, arhitectură, sculptură se petrecea exclusiv în atmosferă religioasă. Schismele se năşteau dintr*o irezistibilă pasiune de fornicaţie, şi preotul june, înlănţuit în prejudecata religioasă, de care nu se mai putea scăpa, ca literarizanţii evului actual, înlănţuiţi de obsesia tipografică şi de librărie,
22
obsesie hebdomadară, mensuală sau de două ori pe lună, dar zguduit de instinct şi exasperat de imagini, odată cu o căsătorie, menită săd digereze, inaugura şi o biserică nouă, destinată săd ofere o activitate profesională.
Este clar că atunci cînd ovalul sufletesc se cuprinde în cadrul adecuat al individualităţii, cău< tarea este exclusă şi insul muşi pune preocuparea lucrului ced aparţine. Tigrul nici pînăm ziua de azi nu ştie cît e de frumos, pentru că nu citeşte publicaţiile ilustrate. El umblă după oi şi capre cu învierşunarea epocii splendide, cînd a împărăţit, propriu şi figurat, peste turmele tumultoase ale junglei.
La universitate, şi chiar din primii ani de liceu, tapirul şi elefantul află, ca şi coropijniţa, de exi< genţa individualităţii artistice şi, neîncrezîndmse în determinările obscure ale fiinţei, şi le afectează prin determinări programatice. Todeauna proştii au profesat artificial ifosul şi au fabricat principii şi dogme, ca să baricadeze lumea întrmn muşuroi şi întno găoace.
Mom întîlnit cu Mopsi şi mba arătat întinderea universului pînăm dosul magaziilor, oprit în gar* duri. Mopsi. credea că pămîntul ia sfîrşit lîngă vecinul din capătul grădinii, pentru că se născuse în coteţul de lîngă curtea cu găini. Naivul mba declarat că pînă la el mau mai fost cîini. Dar el ridica piciorul ca toate generaţiile şi mirosea stîlpii gardului ca toţi înnaintaşii lui, de care nu aflase din aceeaş pricină a lipsei de tipografie şi reviste.
Dacă s<a extras din dezordine ordinea cutare, a fost pentru că natura intelectuală, slabă, trebuie să se mişte pe un aşezămînt. Ceasornicul, un cadran cu douăsprezece ore şi două limbi, e un criteriu
imuabil prin care se strecoară timpul mare şi timpul mic, în expresie şi durată. Căci secunda nu e niciuna la fel cu secunda precedentă şi cu se* cunda următoare. Meteorologia, mai capricioasă decît varietatea impresiilor şi fantezia senzaţiei, încape toată în conţinutul unei secunde uniforme. Ceasornicul e un alfabet, e un vocabular, o schemă convenţională, care neîncetat se împlineşte cu valori, independente de vehiculul de transportat vremea, întocmai ca în regimul ideilor. Dar nici vremea nu e tipografică şi se menţine indiferentă, ca şi individualitatea, la existenţa pendulei şi a ornicului de turn şi de buzunar.
Individualitatea artistică mare nevoie de mai mult de şapte note: vocabular mai elementar şi totuş suficient pentru toate armoniile, în concret şi abstract, nu poate să fie. Toate instrumentele vechi şi noi au numai singure şapte voci, şi saxo» fonul modern, invenţia extravagantă şi admirabilă, foarte veche, a unui sacson, care a murit, în timpul lui, de foame.
Cine simte nevoia de altceva, e gol ca şi gama şi ca şi instrumentul inert, neanimat; gol ca alfabetul pur şi gol ca vocabularul pur. Aceluia îi trebuieşte o gamă inexistentă pentru că el însuş e inexistent, o limbă inexistentă, un material fals, care abia trebuie creat. Şi preocuparea de mate» riale şi nu în primul rînd de însufleţirile inedite date materialelor vechi, măsurate, unice şi inva» riabile, în chimie, în fizică, mineralogie şi lexic, trădează absenţa esenţială: de personalitate şi inteligenţă.
i9) i
NOTE LA O CONFERINŢĂ
Domnilor din
« Comitetul naţional al laptelui» dascălii gospodăriei româneşti.
De cele mai multe ori, cultura nu are însemnarea ce i se atribuieşte în scrisul şi în vorbirea curentă. Speriat de cărţile, pe care nu le citeşte, şi înfricoşat de prestigiul tiparului şi al cuvintelor fără înţeles sau cu înţelesul îngropat în silabele vocabularului cu zorzoane, publicul mare şfia închipuit înto» deauna că numitul om cult este mai mult decît un om şi că numita cultură este făcută pentru puţini. De pildă, cetăţeanului intimidat nu<i vine să creadă că un popor întreg se poate folosi de cultură şi că această cultură poate să treacă de marginile unei grupări de indivizi. Simplul cetă> ţean, care nu ştie carte sau care a învăţat numai atît cît fia trebuit ca să se iscălească, socoteşte cultura ca un privilegiu, aşa cum şi era odinioară, cînd mandarinii scris<cititului păstrau abecedarul numai pentru odrasle. Dacă am cuteza să<i spunem acestuia că şi un analfabet poate să fie un om cult, fără să înveţe carte, el ar putea să creadă că glumim.
De obicei, şi clasele zise culte, actuale, adoptă o atitudine de mandarini faţă de grosul lumii, plăcîndude să fie confundate în prestigiul de care se bucură în totalitatea ei mişcarea culturală, careu altceva decît cultura. Fie că nu doresc, fie că nu vor să poată, ele nu lămuresc grosului, exact, ce este numita cultură. Se pomeneşte cuvîntul cultură ca o datorie penală şi cu un accent de tunet, care contribuie să amplifice sperietoarea şi
să descurajeze pe omul de rînd, adică pe omul normal, de a se apropia de cultură. Clasele culţi; vate beneficiază de vecinătatea fără împrejmuire precisă, a culturii cu puterea de creaţie, de care cultura poate să fie tot atît de străină ca şi igno< ranţa. Catedra dascălului, laboratorul farmacistu» lui şi personalul de scenă al unui teatru, nou nimic comun cu locomotiva, cu Pasteur şi cu Mo< liere, însă dau înţelesul că fac parte, laolaltă, din aceeaş asociaţie a cunoştinţei şi a realizării şi că sînt un monopol. Sau aşa înţelege omul, care le contemplează amestecate, ca orele pe un ceasornic, unde nu sînt indicate ora luminii şi orele de obscu; ritate sau de întuneric. . .
Cultura e invenţiune şi creaţie numai acciden» tal. în stabilirea unui tablou de cifre şi exponenţi cultura trebuie deosebită de ceea ce s<a chemat talent, geniu sau chiar inteligenţă, întrucît, ca şi la pămîntul, cultivat şi semănat cînd cu porumb, grîu sau ovăz, cînd cu trandafiri, lavandă şi lămîiţă, substanţa este de mai multe compoziţii, dacă nu şi de mai multe calităţi.
într;o vreme, aveam în serviciul nostru o femeie olteancă de vreo treizeci şi cinci de ani. în timpul săptămînii, ea spăla vasele, spărgea lemne, curăţa cartofii, adîncită în numeroasele îndeletniciri ale titlului de « femeie la toate ». Duminica însă, ea se arăta în portul ei gorjan cu năframă, ca o mare cucoană, născută să poruncească, şi cînd zicea du< minica « Sărut mîna », ne cam simţeam la nelocul nostru. Olteanca nu ştia carte, avea însă darul natural de*a povesti limpede şi inteligent ideile şi, dictîndume scrisorile pe care le trimitea în satul ei, acasă, nu era de adaos şi de schimbat nimic la textul ei grăit: « cultura » noastră îi servea oltencei de maşină de scris.
— N,ai vrea să înveţi să<ţi scrii scrisorile singură? am întrebat<o într;o seară, pe cînd, răzimată de
26
uşa sufrageriei şi cu mina la gură, ne spunea ce doreşte să comunice unui nepot.
—	Păi, s;ar putea?
—	De ce să nu se poată? Uite, să începem chiar acu. (Descinserăm o gazetă şi puserăm degetul pe literile mari.) Vezi covrigul ăsta? e O. Vezi capra asta de tăiat lemne? e Ix. Vezi pe baba asta cu două burţi? e B. Vezi luminarea asta? e /. Din covrigul ăsta a muşcat cineva şi s;a făcut C. Muş< cînd din cestălalt covrig, ha rămas covrigului o haşchie lipită de capătul lui de jos, ca o ţăcălie: ăsta e G. Uite o ulucă ruptă: e H.
Olteanca rămase turburată.
—	Va să zică, zise olteanca emoţionată, astea sînt vorbele cum vorbim.
Făcuse o descoperire. Pîmatunci, femeia crezuse că scrisul e cu totul altceva decît vorbirea şi că învăţătura nu era de nasul ei: ea nu se simţea în; dreptăţită la cultură, convinsă că ştiutorii de carte erau aleşi de prefectură sau de Dumnezeu. Dar odată cu descoperirea ei, descopeream şi noi ceva; că Abecedarul avea şi el nevoie, ca şi Chimia şi ca Matematicile, de o introducere făcută copiilor şi care să explice rostul studiului semnelor scrise.
Dacă scrisul este trecerea cuvintelor în semne, nici cultura nu este altceva. Cultura trece viaţa în judecată, luînd şi pipăind cu o regulă lucrurile, pe care le ştim şi nu le;am băgat ae seamă. Cu gîndul într;altă parte decît la lucrurile ce ne trec pe dinainte şi pe care le vedem fără să ne uităm Ia ele, cultura ne ajută ca după ce le;am văzut şi le;am uitat, să ne mai uităm o dată la ele, cum sînt şi cum erau cînd nu le;am analizat.
Pînă la vîrsta de cinci;şase ani copilul strînge o cantitate imensă de materiale de grai, de văz şi de impresii, în stare de incultură. Tot ce;i dau studiile timp de cincisprezece ani mai tîrziu, în şcoala pri; mară, în liceu şi în universitate, decolorîndun
noţiunile, reprezintă mai puţin decît ştie el din primii lui cinci ani, din care un an îl ocupă suptul şi din care cel puţin trei ani întregi copilul i»a dormit. La cinci ani, incultura lui e o stare de cultură înnaintată. Şcoala, careu atît de utilă din punctul de vedere didactic, nu e todeauna tot atît de lămuritoare din punctul de vedere al cui» turii.
Admiţînd drept bună definiţia noastră că subt cuvîntul cultură se înţelege continua confruntare a vieţii cu inteligenţa, aşezate succesiv într»un ra» port de verificări, şi că pura şi simpla cultură în» semnează pur şi simplu digerarea conştientă a noţiunilor căpătate inconştient — vom admite şi consecinţa acestei definiţiuni, că studiile care intro» duc în viaţa trăită noţiuni netrăite sau trăite numai în intelect, trec dincolo de cultura utilă şi falsifică viaţa.
Este o pornire a imitaţiei de bună»credinţă către falsificarea din copilărie a vieţii poruncită de natură şi ea ne face inatenţi la fenomenul direct al vieţii, increduli în materialitatea momentului, duşi cu gîndul la un timp mai mare, în care momentul şi secunda, unităţile de măsură ale capacităţii noastre de viaţă, se pierd. Această poziţie intelectuală sfîr» şeşte prin a ne face orgolioşi, dispreţuind ca nişte preocupări inferioare acele preocupări care au zidit temelia morală a popoarelor culte, popor cult fiind nu poporul producător de poeţi şi romancieri, ci poporul în stare să citească şi să înţeleagă, pentru aplicare la viaţă, o carte de creştere a copiilor, de salubritate, de producţie şi economie.
Sînt filosofi şi mari cărturari care n»au auzit cîntînd cocoşul. Dacă se duc o dată la ţară, ei rămîn stupefiaţi de spectacolul vieţii adevărate, de viaţa trăită între pămînt, lemne, vite şi cer. La vîrsta de patruzeci de ani, unii cărturari descoperă gui» ţatul purcelului, ca acel mare savant închis în
biblioteca lui, care a inventat dopul, după ce slu< jise tidvci şi urciorului, astupate cu un cocean, cîteva sute şi poate că mii de ani. Ei află din intim* plare, cînd se întîmplă să le coacă o unghie, că aveau cîte cinci la un picior; căci maimainte, tăin< dude cu foarfece, ei se gîndeau într*altă parte, la o problemă de intelectualitate.
Cultura este tendinţa de simplificare a unei vieţi de civilizaţie cerebralizată, care dă greş de cîte două ori în fiecare veac; tendinţa de a descurca firul naturii mereu încîlcit sau rupt. La vîrsta de cincizeci de ani, cînd i s*au stricat toţi dinţii, îi cade cărturarului în mînă un articol de ziar, care dă sfaturi cum trebuiesc îngrijiţi: e prea tîrziu. La popoarele cultivate, şi savanţii şi lăcătuşii au dinţii îngrijiţi, din pricină că poporul a ştiut din vreme ced un dinte, cum se păstrează şi cum îl pierzi. Din punctul de vedere al bibliotecii, sa* vanţii cu dinţii stricaţi sînt admirabili, însă punctul de vedere naţional şi social preferă plugarii cu dinţii sănătoşi. Un savant se face mai des decît o măsea şi o voinţă însemnează mai mult decît o abstracţie.
Din cînd în cînd se iveşte un elveţian, care ne atrage atenţia că nu ştim să ne instruim copiii şi că în loc să le facem studiul plăcut îi supunem unei munci didactice de ocnaşi. Sau se iveşte un ameri» can, care ne spune că nu ştim să mîncăm şi ne învaţă să mestecăm. Desigur că observaţiile supără sau fac apel la ironia noastră fină, de artişti. Alţii ne<au spus că nu ştim să respirăm şi că am uitat să umblăm, descoperindume cîntatul cocoşului la maturitate.
Oamenii care distribuiesc cultura în popor nu sînt numai cărturarii de latineşte, de greacă şi de sanscrită. Aceştia împart cultura textelor şi a monu* mentelor, făcute de alţi oameni fără această cultură. Cultura dreaptă sporeşte vigoarea şi optimismul
>9
şi. . . avuţia. Românii sînt un popor de milionari timizi, slăbănogi şi goi lingă un tezaur. Profesorii cei mai buni ai românilor, dascălii chemaţi de tim* puri, cu sau fără catedră, sînt aceia care îi învaţă să se îmbogăţească, mişcîndu*se ager şi muncind cu socoteală, alături cu pămîntul, cu vitele, cu găinile; şi cu pomii; în aşa fel, ca ostenelile împle* tite cu meşteşug să dea cel mai mare rod şi cel mai bun.
Acum douăzeci şi cinci de ani, un om politic, care era şi un om cuminte, a propus în Parlament obligaţia, aparent minusculă şi anodină, pentru fie* care locuitor să puie în bătătura casei un nuc. De* putaţii au rîs de s*au prăpădit: ei socoteau că fericirile naţionale se capătă cu diploma de licenţă, cu discursuri, cu teze şi principii călcate, cu legi* ferări întortochiate şi cu buget de Stat. Dacă acum douăzeci şi cinci de ani am fi plantat nucul în ogradă, astăzi România ar exporta fără caznă marfa dispreţuită în valoare de mai multe miliarde pe an— şi cărturarii nu s*ar mai da cu capul de păreţi ca să găsească dezlegări la o problemă fără soluţii.
Dacă sîngele s*a ieftinit, preţul nucilor în schimb se găseşte în mare valoare. . .
1932
PANA DE AUR
Pană de aur, cu tine rup din caierul nopţii cîte un fir de nimic, întortochiat în patru, în opt şi în şaisprezece, după desenul petalelor simple de muşe» ţel ale orelor, înflorite în dreptul stelelor albe. Eşti de aur pentru că aşa te voieşte fabricantul, făcător altădată de pene de pană. . .
Eşti unealta de buzunar a fiecăruia. Pintenul tău mărginaş licăreşte la piept, alături de colţul alb al batistei de olandă, cochetăria bărbatului curat, ras la deşteptare şi certificatul soţului iubit, sărutat la uşă. Pestriţă sau sobră ca o baghetă neagră, tu nud mai lipseşti cărturarului pe drum şi tot ce»ţi trebui ieşte, grosime, estetică şi cerneală — pe dinăuntru. Cu ochelarii şi un carnet voi sînteţi laolaltă atelierul portativ al poetului, care»şi poate deschide cancelar ria pe genunchi, într»un parc, şi în dreptul nasului pe bulevardele aglomerate. Cel care te»a născocit, gîndindu»se la trestie, ca Pascal, murdărit de negrea» la lichidă şi de fulgul jerpelit al condeiului stră» bunicilor sîcîiţi de o idee şi scoşi din sărite de un subiect, nu are nicăieri în lumea modernă, populată cu momîi şi socluri, monumentul lui de ebonit, rezervat anţărţ canulelor emoliente.
De dragul tău, poetul care nu scrie, şi<a cumpă» rat vreo cinci duzini din aspectele tale, păstrîn» du»le în colecţia de pipe, autor al unui număr mai mic de poeme decît amator de panoplii nume» roase de tocuri cu rezervor. Unele sînt pentru arta dramatică, dramă şi comedie, flautele mari; altele
au destinaţia capodoperelor în proză voluminoasă — oboaie şi clarinete; altele în sfîrşit, vor ţipa cu fineţe, ca fluierul şi ţevile subţiri ale naiului, suflate cu buza mustăţii. Şi pe cele mai scumpe şi mai decorative, artistic rastacuer, tot cel care nu scrie nici atît şi care numai iscăleşte, le are.
—	Iubite Penkala, poţi tu să spui cititorului meu cum se cheamă acele mari personagii culturale sau tehnice, care în serviciile Statului sau ale comunei, primesc şase milioane pe an, pentru patru semnă* turi realizate? Şovăi: te*am înţeles.
La mine în buzunar eşti opera lui Adolf, negus* torul de pene de aur. Am voit să cumpăr din vi* trina lui cu seringi de cerneală, un condei ca lumea.
—	Daţi*mi voie, mi«a spus Adolf, pe care nud cunoşteam, să vă ofer pana mea de buzunar. E mai bună decît tot ce cumpăraţi; să o stăpîniţi sănătos. Mi*a plăcut odată povestirea, pe care aţi făcut*o unui împachetator. Poate că din condeiul ăsta, care stă degeaba în jiletca mea, să sară din întîm* plare povestirea unui vînzător de tocuri şi pene de aur.
Dragă Adolf, cu condeiul dumitale, într*adevăr, cred că am scris de cîteva milioane de ori pe a, cu care ţi se începe numele. Condeiul continuă să scrie şi o dată la două zile, cum mi*ai recoman* dat, îl alimentez. . . Să*ţi mai mulţumesc o dată de un tovarăş pe care mi bai dat, de cauciuc vulcanizat, şi care nu simte curgerea vremii şi nu osteneşte, intact la cioc, cu inima invariabilă şi todeauna gata, virtute ideală şi niciodată ajunsă, a omului cu degetul bătut la falangă. Ai auzit şi dumneata de inspiraţia, care vine ca fulgerul şi face dintrmn individ de carne şi oase o vioară sunătoare. Nud adevărat, domnule Adolf, cerneala vine mai iute şi curge mai lin. Condeiul dumitale suge un poloboc, înnainte ca pagina, aproximativ isprăvită, să poată suporta două lecturi. Condeiele dumitale sînt în*
todeauna de aur, pe cînd manuscrisul meu e rare* ori bun de tipar, o împrejurare tot atît de nefericită ca şi improvizarea lui pe hîrtie. Nu<ţi închipui cît te pizmuiesc, dragă Adolf, că poţi vinde trei mii de condeie pe lună, fără să te împingă Diavolul să încaleci gardul vecinătăţii. Cuminte şi liniştit, te*am văzut cu admiraţie la dulapurile de cristal, oferind clientului care ţine să te priceapă, cel mai bun styld la preţul marcat, redus pentru clientul direct tor, subdirector sau secretar general, cu zece la sută.
Ai condeie cu băşică absorbantă, care înghit auto* matic din sticla, prezintată de*a dreptul, cuminecă* tura culturală, de sînge vînăt, preparat la Londra, la New York şi Berlin. Demonstraţia se face pe loc, în faţa clientului, ispitit de sute de condeie, nesigur şi bănuitor. Dar pentru numeroşii cumpă» rători, care te împresoară ca pe un dentist de iarmaroc, dumneata ai şi condeie fără băşică. Un simplu şurub desface aparatul în două; într*o mînă arăţi peniţa desfăcută de ţeavă. Acesta e rezervo* riul, zici dumneata. Cu o pipetă de sticlă intro* ducem, zici dumneata, cerneală în rezervoriu: în* şurubăm la loc, strîngem, ştergem bine — mai ales ştergem bine — şi scrim. Dumneata zici «seri* em » pentru că ţi se pare mai academic şi mai con* cordant cu marile aşteptări ale limbii. Preferaţi subţire sau gros ? întrebi dumneata şi uneori clientul rămîne confuz, neştiind dacă scrie gros ori subţire, ca atunci cînd îl întreabă negustorul de gulere: ce număr purtaţi? Noi, dragă Adolf, noi clienţii, dacă ne*ai lua de scurt, nu ştim numerele la nici o marfă.
Dar dumneata crezi că noi ne pricepem nu numai în mărfurile dumitale, dar şi în mărfurile noastre. De aceea mi*ai dăruit tocul dumitale personal. Mărfurile noastre au pentru dumneata prestigiul, obţinut ca toate marile prestigii, din inexistenţa
fl
lor. Ţi se pare că dacă scrie altcineva cu condeiul dumitale, cuvintele capătă licăriri din metalele autorului. Vrei să<ţi spui ceva la ureche, dragă Adolf? Să nu te mai potriveşti cu asemenea poveşti. Autorul habar nu are de ce scrie şi dacă iese ceva, asta e din vina penei de aur a dumitale şi poetul are în conducerea lui rolul dactilografei. Dacă une* ori, în legănarea vorbelor, poetul bărbat are înşe* lăciunea că i se schimbă sexul şi că devine feminin sau neutru, acelaş lucru i se întîmplă şi domni» şoarei de la maşina de scris, simţindu»se că i se îngroaşe vocea odată cu degetul pus brusc pe un accent şi că se transformă esenţele ei subtile în măduve osoase de flăcău.
A! mi se pare totuş că te*a îmbrîncit şi pe dumneata, dragă domnule Adolf, Demonul, să te faci autor. . . Bag de seamă din voce, din tară» gănirea surîsului, din insistenţa cititului, că seara te dai şi dumneata pradă stricăciunii care face din oamenii cumsecade scriitori şi călăreţi pe cai închipuiţi şi de multe ori ismeneşti făptura onestă, simplă şi dreaptă a bietului băiat vărsat în lite* ratură. Dacă e adevărat, ai tot ce<ţi trebuieşte şi peste măsură mai mult: zece mii de pene de aur, cu şi fără vîrf de iridium, cu şi fără pompă interioară, groase, mijlocii şi subţiri.
19 J2
O LEGE A PRESEI
în pauzele unei activităţi fără rod şi care mai anemiază cîte puţin rădăcinile, guvernele se arată uneori preocupate de literatură. E o pauză anuală, un acces — şi trece; un astru al inteli* genţei. Şi cel mai onorabil Fost Don Juan devenit dirigent de moravuri, se surprinde scoborînd o scară mai repede decît o suie, că fredonează un cîntec de vechi ştrengar şi că sparge un bec de lampă din părete, ca să încerce rezistenţa unei nuiele de bambus.
Literatura care interesează întnun fel în opo< ziţie, ţine la guvern chiar de rărunchii omului politic titular de portofoliu. Să ne grăbim să spunem că e vorba mai mult de literatura zia< ristică, decît de a bibliotecii, adică de lucrul tocmai cel mai util debutului în carieră şi cel mai supărător cînd cariera s*a organizat. Ucenicia politicii are nevoie de o presă zgomotoasă şi de o lansare în marele văzduh al micilor corişti parlamentari, în momentul cînd vocea ezită, între soprano şi alto. După îngroşarea timbrului, tenorul renegă, atribuind meritului propriu par< venirea la o situaţie acceptată.
Exemplarele se petrec după un tipar invariabil. Toate noile formaţii şi fracţiuni în crisalidă, critică vehement tot ce s*a făcut la ivirea lor şi expun principii destinate să zguduie şi să răstoarne. Nicio cerneală nu<i destul de veninoasă şi de vezîcantă, niciun accent nud destul de săgetător,
niciun epitet nun prea tare, ca să exprime jalnica opiniune a candidaţilor la guvernare în ceea ce priveşte guvernul ultim, penultim, şi antepenul» tim. Partidele recente ţipă cu puritatea răcnitoare a tuturor vertebratelor în faşe, dau din picioare, aruncă biberonul în capul doicii, îmbălează moaşa, şi e nevoie de un mare număr de cîrpe cotidiane murdărite, pentru ca pruncia să iasă curată, pînă la vîrsta umbletului pe picioare.
îndată ce s»au ridicat pe brînci şi pe şezut, dansatorii votului universal doresc să se afle că ei s»au născut de»a dreptul în frac şi redingotă încheiată şi că nu s»au cufurit niciodată în seu» tecul presei. Un guvern trecut, care zi de zi avea trebuinţă de bunăvoinţa ziarelor ce le sluji» seră de clocitori, vă aduceţi aminte că în prima lui oră de funcţionare luase măsura expulzării din minister a ziariştilor linşi pînă în ajun. Ba, una din caricaturile tehnice mediocre care parti» cipau la guvern îşi asumase neobrăzarea de a dicta ziarelor atitudini şi eleganţe.
Din ceasul în care un demagog sau însuş omul politic cu bune intenţii a intrat în centrifugul cu sateliţi, el se simte criticabil şi eventual detesta» bil, prin fatalitate. Oricum se înfăţişează împreju» rările, între dorinţa de a guverna şi guvernarea materială se petrece un ecart, şi ministrul în scaun începe să vadă, puţin cam tîrziu, e adevărat, că răspunderea nu era o fantezie a precedenţilor, ci o suferinţă de actualitate, căreia nu»i poate nimeni scăpa. Şi, cu sincerităţile de azi, el ar voi să alunge sincerităţile de altădată, ca un om cumsecade, căsătorit bine, neliniştit însă de prezenţa în tine» reţea lui a unei dansatoare, care păstrează seri» sori primejdioase şi declaraţii afară din cale de ridicule şi împovărătoare. în plan vulgar, bale» rina ar trebui asasinată, aruncată accidental din automobil de un şofer plătit, sau incendiată. . .
E ceea ce încearcă să facă fiecare şir de nuntaşi ai Puterii, un asasinat al condeiului care i<a scos din neant şi na propus cîrmuirii trupului şi sufle* tului obiectiv. Ce nume mai urît suportă această ingratitudine de ţigani, cunoscută zicalelor roma* neşti încă din timpul cînd ţăranii nu votau şi nu se tipărea o presă, rămîne de căutat atunci cînd ameninţările repetate se vor putea tran* sforma într*o lege primită cu pîntecul la pămînt de orice fel de parlament.
Nu este totuş inutil să li se aducă aminte oa* menilor politici, incapabili să accepte critica, zeflemeaua şi controversa şi chiar calomnia, nu dragostea de odinioară, dar jocul de pericole în care ar putea să fie silită să intre o stare intelec* tuală tolerantă şi sufletească blajină, la un popor, cel mai comod din lume dar obişnuit cu libertăţi depline. Instituţiile cele mai vechi ale românilor au orientat pe cărturarii lor mai mici sau mai mari, să scrie, greşind sau just, cum au crezut şi cum au văzut. Că optica politică şi socială trebuie să admită un singur aspect încremenit, şi anume acela care îi place guvernului să rămîie povestit, poate, să fie confortabil şi să procure agrement. Dar lumina zilei însăş, atît de fugară, pe cît e de clară, în toate secundele peizajului schimbă tabloul: cine s*ar încumeta din oamenii ridicaţi pe două cîrji, pe două buchi, să decreteze că viaţa trebuie să îngheţe definitiv la zero guverna* mental ?
Poporul nostru a părut adeseori amoral şi nu era decît libertin şi liber, refuzînd să ridice piatra împotriva fetei care a păcătuit, dar nun* gîindu*i bastardul în răsfăţul copilului din flori. Poporul românesc urăşte pedeapsa cu moartea, pe care unii justiţiari cu sînge importat vor să i*o arunce în spinare. El n*a ucis decît la dragoste şi la beţie — şi încă nu şi*a făcut o profesiune
i7
de asasinat — ceea ce, fie zis în treacăt, îi tăgădui ieste orice urme de origine exotică. în niciun caz, niciodată poporul românesc, scrutat ca o cireadă de la ghişeul politic, nu a cunoscut crima politică, în floare la toţi vecinii noştri. [. . .]
Se comit două soiuri de excese în organizaţiile noastre politice, unele de la putere şi altele din opoziţie sau din opoziţie încă depărtată. în vreme ce guvernele vor să suprime libertatea presei, o intenţie numai de început, fracţiunile politice extreme făgăduiesc să spînzure, să tragă în ţeapă şi să decapiteze. . . Echilibrul românesc, nedesmin» ţit niciodată, se precizează între aceste două puncte cardinale: nici crimă, nici ipocrizie. Oamenii politici se bucură de un simţ de intelu genţă atît de confuz, încît nu pot să vadă cate» gorica deosebire a poporului lor de toate cele» lalte popoare şi o indicaţie de cultură personală şi un stil de individualitate, cum vor să»l facă actorii lui, nici aventurier cum har crede în stare să devie nişte oameni politici cu busola pierdută pe scara bucătăriei, pe unde au fost măturaţi din saloane într»o seară cînd dansau mai elastic?
Partizanii constrîngerilor şi siluirii să nu uite că regatul primului rege cu o domnie de durata domniei lui Ştefan, a dat o presă de zeflemele şi calomnii, care, pusă alături de presa de azi, prezintă păcatul major, de cele mai multe ori, al absenţei talentului justificator. Deşi regele Carol I avea mistica originei regale divine netă» găduită, şi venea cu turnul minţii lui frumoase şi dure tocmai din peşterile mari ale lui Wotan, el a lăsat presa s㻺i distribuie fierea şi pituita, interzicînd miniştrilor prea zeloşi să cheme la răspundere pe autori. Cei şaptezeci de ani de viaţă politică şi socială ai regatului pot spune guvernelor că totuş nu s»a schimbat nimic. Redac» torul scrie şi cititorul rîde: consecinţă artistică
J*
civilizată. O lege de oprelişti se va dizolva evident de la sine, ca toate legiuirile de sens străin, auto* matic anulate de indiferenţa cuminte a unui popor ironic şi statornic.
Dar tentativa e mai caracteristică pentru ini* ţiatori decît funestă pentru cuvîntul scris. Aceşti oameni de carte ar dori să sece inspiraţia şi geniul expresiv, rezultatele opintirilor culturale constante de o sută de ani. Ei opresc ceea ce ne învaţă toţi ceilalţi exerciţiul gîndirii: care*i creaţie şi o rugăciune. O propovăduieşte şcoala şi o ar interzice legea. . . Legea ar voi să suprime satira, caricatura, culoarea, încovoierea elastică şi subtilă a ideilor şi nuanţa şi semitonul, care dau descreş* terea lor catifelată şi suavă în literaturile frumoase. Legea ar pedepsi oftatul şi surîsul şi ar suprima dintr*un condei, care seamănă cu un tîrn, esen» ţialul din cîteva mii de ani de clasicism. Dar a fost desigur o glumă de Crăciun, o snoavă de gura sobei, textul legii apărut în ziarele distribuite din sacul cu jucării de Moş Crăciun, . .
193 3
ROMANCIERI, POFTIŢI. . .
Odinioară critica românească suspina că lite» ratura noastră este săracă şi inferioară, după ce i se sfîşiase inima de o sărăcie mai gravă, a limbii. Se povestea de pe catedră şi de la tribuna de liîrtie a publicaţiilor epocii, că nu se poate seri în româneşte afară de locurile comune ale cînte» celor de dor, cuprinse în trebpatru situaţii, mai nimic. Cartea ştiinţifică şi filosofică era interzisă, cartea tehnică depăşea putinţa noastră de expresie, nuanţa, filigranul, transparenţa, aproximaţia, frac» ţia de idee, şi sentiment de asemenea conţinuturi măsurate şi eterice cuvîntul românesc era declarat definitiv incapabil.
Sînt vreo treizeci de ani de atunci. în atît de puţin timp instrumentul de lucru şi noţiunile au fost complectamente, remaniate. Cînd Racine şi»a scris cum se zice, opera numai cu două mii de cuvinte, atît cît trebuiesc unei dactilografe ca să umple cîteva ore de lucru de biurou, era artificial să se decreteze incapacitatea de expresie a unei limbi vii, suculentă de muzică şi de culoare, vorbită în pilde, în judecăţi şi în poveşti de toată frumuseţea.
Cu certitudinea şi conştiinţa că nu se poate mai mult, autorii sămănătorişti, însărcinaţi de erorile lor să facă literatură cuminte, pentru proştii de români, s»au organizat cu mese de brad cu condeie şi călimări, de jurîmprejurul coteţului cu găini şi al mormanelor de coceni
40
reţinînd pentru sine căciula, vaca şi cojocul, cu variantele de zile mari, lumina lunii, floarea* soarelui şi lacul. O epocă întreagă în poezie a cîntat singure fluierul şi broasca. Cărturarii care şi»au luat drept punct de plecare, de sosire ţăranul au desonorat întodeauna valoarea acestui meşter de lucruri frumoase şi inteligente, parti» cular de simţitor mai ales la sembton şi nuanţă. Ei bau tîrît o dată la dreapta şi o dată la stînga, consacrîndud cînd naţionalist feroce cînd « comu* nist », în vreme ce săteanul nostru îşi vedea liniş» tit de drumul lui istoric, neinfluenţat dar impu» nînd culturii şi sensibilităţii româneşti culte stilul lui de scepticism, învăţat de la viaţă, prietenos, tolerant şi adversar al excesului sufletesc şi fizic.
Literatura noastră suferea, după critică, de lipsa romanului. De vreme ce francezii, englezii şi germanii şi înşişi ruşii aveau roman, adică volume compacte consacrate unui subiect epuizat şi de cele mai multe ori tras de păr, Dan al lui Alexandru Vlahuţă, de pildă, nu constituia măcar o schiţă a unui gen. Duiliu Zamfirescu, Ion Adam etc., nu erau romancieri, şi toate romanele cititorului aparţineau fabricilor de fasci» cule, nevasta editorului Hertz, o nemţoaică traducînd un roman pe tijghea şi soţul tipărin» dud în atelierul din spatele prăvăliei. Cîtă sim< ţire, hîrtie şi limbă stricată au provocat campa» niile de editură ale paraziţilor cititului, din fericire nu se mai cunoaşte azi, cînd romanele originale româneşti se înmulţesc în fiece zi. Domnii Ionel Teodoreanu şi Liviu Rebreanu, singurii primi romancieri recunoscuţi ai litera» turii noastre au dat naştere în vreo doi, trei ani unei triple duzini de autori, din care cîţiva au parvenit la fertilitatea normală. Unul din aceşti romancieri s»a legat cu un editor să livreze un roman în şapte zile şi s*a ţinut de cuvînt.
Oricît ar deprecia povestirea aceste repetate rezultate, ele reprezintă un cîştig serios faţă de literatura tradusă, chiar cînd ar ii pur şi simplu furată unei limbi străine. Munca lucrătorului e todeauna mai valoroasă decît a transportorului; autorul lucrează, se împiedică, se scoală şi nete* zeşte: activează direct. în orice caz romanul românesc cinsteşte cît de cît limba în care este scris, oricum ar putea să fie scris.
Dar cel mai bun roman al unui romancier, ca să întrebuinţăm limbajul tehnic, e din zece sau din douăzeci unul, cel mai apropiat de el, trăit întrucîtva şi cît mai trăit pe lungimile lui. Sînt poeţi care au rămas cu un singur cîntec, cu o singură poezie, poezia trăită: e încă mult să poţi da o floare nouă, o singură floare nouă. Schema în care a vieţuit un individ e mai trainică şi mai tare decît orice urzeală intelectuală.
Aş face o propunere cititorilor de romane, o propunere strict personală, menită, poate, să provoace ieşirea la lumină a cîtorva povestiri mai bune decît romanele compuse în vederea bibliografiei şi librăriei. Le*aş propune să-şi scrie fiecare romanul lui personal, cu simplicitate, cinstit şi indiferent de impresia ce ar trebui să facă. Unii cititori, natural, şi le<au şi scris; alţii le vor scrie de*aci înnainte — intimidaţi, poate şi unii şi alţii de cruzimea nejustificată a cenzo» rilor fanatici sau imbecili de pe la foile literare. Lese*şi sfiala de o parte.
Subsemnatul primeşte, adresate pe numele lui, la portar, toate manuscrisele dactilografiate, ale tuturor scriitorilor necunoscuţi şi persoanelor care cred că au de scris altceva cu intenţia de a înlesni tipărirea celor mai bune. . .
1 93 3
ZIUA CĂRŢII româneşti
Ziua cărţii noastre, româneşti, inaugurează o coincidenţă bizară cu arderea cărţilor în Ger* mania. Noi avem prea puţini cititori, şi germanii au prea multe cărţi, şi în vreme ce noi trebuie să vîrîm cu de<a sila cartea pe gîtul cărturarului necititor, germanul o varsă şi o scuipă. Unde*i adevărul ? La noi, care făgăduim cititorului o fericire din lectura lui, sau la germani, actual* mente în criza de indigestie a fericirii?
Ca să ne intoxicăm cu otrăvurile contrasensurilor, ale analizelor şi contradicţiilor, trebuie deocam* dată să citim, să aflăm că de fiecare lucru gîndit sînt cel puţin o sută de controverse, şi de doctrine, care se bat cap în cap, acest mădular excelînd în putinţa atitudinilor noi şi contrarii. Pînă la un timp, părea mai aşezată la interpretarea oficială a creştinismului: de la Reformă încoace, cîteva mii de secte şi de interpretări s*au ivit, fiecare cu aderenţii ei. Numai Rusia avea patru sute.
Se pare că ceea ce se cheamă cultură tinde spre perfecţiunea schismei individuale, atîtea credinţe cîţi oameni. Atunci, în acest moment ideal, care nu s*a petrecut întreg niciodată, întrerupt de cîte un cataclism lateral, un eveniment de nimic dă cu pumnul pe dedesubtul mesei, jocul de şah se dezechilibrează, piesele se răstoarnă amestecate, Calul mănîncă Turnul, Regele se luptă cu Nebu< nul. Şi începe o cultură nouă. . .
Carte a fost şi este pentru o elită, intelectual* mente ornamentată. Marcu Aureliu a rămas într;o carte; fără cartea lui am avea un prieten mai puţin şi un motiv mai puţin ca să trăim. Cultura ne;a construit un univers de papirus, şi nici nu mai putem dura fără el. Golul perma; nent dintre două acte şi îndeletniciri îl umple de sus pînă jos cartea, pe care am cumpărat<o şi a căreia numai simpla tăiere orizontală a paginilor întocmite constituie o foarte dulce plăcere.
A citi este însă şi a respecta gîndirea şi a te împiedica în devinaţiile, intuiţiile şi certitudinile tale, de părerea cuiva care este cartea. Această stare de intelectualizare a vieţii şi a orgoliului animal presupune o îndelungată maceraţie şi filtrare. Cititorul îşi rezervă inspiraţiile, con* trolate cu părerile scrise şi angrenate cu ele; ceea ce analfabetul nu ştie să facă. Acest minunat animal, analfabetul, are un stil de siguranţă personală, un ifos cerebral, politic şi social fără putinţă de combătut. Analfabetul, dacă putem zice, cărturar, adică acel cărturar care nu citeşte niciodată nimic, e cel mai primejdios analfabet, el fiind şi ţanţoş şi obraznic.
De cincisprezece ani încoace, în toată lumea prestigiul intelectului a scăzut; mîna şi piciorul au luat;o minţii înnainte. învăţatul îşi ascunde cît poate capul subsuoară, ca lebăda; mădularul a devenit suspect. Nu mai zicem: Jos laba! zicem: Capul jos!
Incendierea cărţilor în Germania poate să dea un argument pasivităţii cititorilor români pentru trezirea cărora mau fost de ajuns forţările miilor de generaţii, strecurate de cînd se_ scrie pînă azi, printre imperii, dictaturi, obscuran; tisme, cenzuri şi revoluţii — şi naşterea unui mare număr de talente din mijlocul lor, i;a lăsat
aproape indiferenţi, ca mama cu patru gemeni şi viţelul cu două cozi. Unii şi?au cheltuit viaţa ca să înfrumuseţeze graiul de?acasă şi săd silească să accepte forma cîtorva monumente. Alţii s<au sleit în poveţe şi îndemnuri. Ceea ce se semnalează grav pentru starea noastră culturală nu e lipsa intelectualului din păturile societăţii noastre, ci absenţa lui din bibliotecă. Tinerii ieşiţi din şcolile mari nu mai citesc a doua zi după examene, şi cititorul nostru continuă să fie, în majoritate, semicărturarul din negustorii şi copilul din licee.
în polemica de presă se utilizează şi azi locul comun că o carte bună se vinde întodeauna. Pentru supărarea unui confrate, ale căruia cărţi nu se vînd, un anunţ dispreţuitor are efect, în realitate, sînt cărţi bune care se vînd, şi cărţi bune care nu se vînd, calitatea nu implică solu? ţie comercială. Dar ce vexează nu e că nu se vinde cartea, dar că nu trebuieşte, că lipseşte interesul pentru gîndire şi opinie. Şi se potriveşte că ne? simţirea la carte şi la indice corespunde cu nesim? ţirea politică şi socială, corespunde cu unanimi? tatea voturilor în folosul partidului care face ale? gerile, cu neîncetata potecă a oilor, cu frica individuală, cu lepădarea de orice acţiune inde? pendentă. La vîrsta noastră naţională, care nu?i vîrsta germană, cartea nu aduce numai leac la suflet, dar şi vindecare de lene şi laşitate.
Iniţiativa Societăţii Scriitorilor Români, de?a înfiinţa o Zi a cărţii nu poate să fie, măcar o dată într?un an, decît bine venită. Zgomotul de presă şi de stradă, la care ea dă loc, contri? buie să se înceapă credinţa că existenţa cărţii nu constituie o ruşine şi că scriitorii pot fi asimi? laţi, poate, cu oamenii de treabă, toleraţi pentru oarecare utilitate. Dintre toate categoriile de artişti, cei mai admişi de publicul nostru sînt

actorii şi cu deosebire actorii de reviste. Poate că în al zecilea rînd după măscărici să fie acceptaţi şi artiştii cuvîntului scris, analogi în judecata oamenilor aşezaţi, dacă nu cu escrocii, cu der< bedeii şi cu oamenii fără căpătîi, incapabili să se fixeze la o tarabă cu firmă.
Societatea Scriitorilor Români este obligată să ia şi alte iniţiative de propagandă continuă în toată ţara, pentru ca raftul cu cărţi să se insta* leze în fiecare casă românească.
1 933
EPISTOLA DE FLĂCĂU
Desigur, dragă Prietene, că atunci cînd te arunci în cerneală, e pe toată viaţa, ca în marină: trebuie să înveţi înnotul. Unii înnoată numai* decît, ca gîsca, nud pizmui. Tot ce ţisaş dori înnainte de toate e o totală absenţă de preco* citate: mă îngrozeşte capul de bătrîn al unui copil rahitic şi omniştiinţa lui de mai tîrziu, obraznică e pedantă şi timidă e sfîşietoare.
In copilărie, camarazii mei de şcoală înnains taţi, credeau că sînt în tratamentul unui medic de boli venerice. . . Era un punct de onoare şi un fel de<a fi orgolios, să sugerezi că eşti bărbat. Dintre porcii primari şi secundari cu care a trebuit să trăiesc paralel, misa rămas figura de pupon rumen a unui copil integral. încolţit odată, pentru că era sfiios şi curat de acasă, de chiotele şi pumnii repetenţilor, el a voit să înjure şi nu a putut, aşezînd verbul întrso formă nes uzitată şi după opinia adversarilor lui, negrama* ticală. . . Salva de hohote care au primit injuria caricaturală trebuia săsl facă pe autor de ruşine şi, întrsadevăr camaradul nostru plîngea că nu izbutise să dea mîniei un grai înţeles.
Dacă vreau să vestejesc precocitatea celorlalţi, îţi recomand în schimb originalitatea lui. A doua zi, el şisa ales dintre atacatori pe cel mai vechi în clasă şi mai zdravăn, un găligan care cînd nu ştia lecţia trîntea uşa profesorului în nas şi pl eca la plimbare. Păros la netimp, ca un uran*
47
gutan şi buzat ca un abdomen înjunghiat cu o lopadă, insul sta jos pe o treaptă de scară, în< conjurat de auditor de recreaţie. Candidatul găsise un bolovan de granit în curte şi venind cu povara de piatră, greu transportată, pînă în dreptul uriaşului şcolii, se opinti şi uo trînti în cap. Se făcuse dreptate.
Autoritatea copilandrului se stabili deodată în toate clasele şi în corpul profesoral şi ba fost de>ajuns pînă la doctorat. Fostul prunc e un mare învăţat matematician, necunoscut aici în lumea specialităţii şi ascuns în gradele superioare ale unei inginerii de Stat. Ştie poezia veche greacă, franceză şi germană pe dinafară şi o recitează urcînd încet în prăjina lui de alpinist, cu vîrful de fier, piscurile lungi ale Carpaţilor de cîteva ori pe an.
A fost prietenul meu, cum vei fi şi dumneata, întno zi, cînd ne vom gîndi unul la altul, din depărtările vieţii. . .
Dumneata vrei să scrii, nu vrei să fii mate* matician şi inginer, cu toate că un inginer ar putea să fie un foarte bun scriitor pe liniile disci* plinei lui. Şi ai voi să cunoşti, ca la solfegiu, «principiile ». Sînt principii şi la scriitori? ai întrebat. De bună seamă, îţi răspund. Numai că fiecare, presupun, are de ale lui, personale, şi pentru că e vorba, cum spuserăm, nu de un capriciu dar de o viaţă întreagă, fiecare şi le defineşte clar, după ce i se pare că şi le<ar fi desco* perit. Aşa că nu ţi<aş putea preciza ceva decît în marginile preferinţelor şi regulilor personale, bune sau rele: asta nu mă priveşte.
Ţbaş mărturisi o crîncenă slăbiciune. Niumi place scrisul spălăcit în idei şi diluat în ceea ce priveşte vocabularul. Nu*mi place lucrul scris în douăzeci de pagini, care poate fi strîns în patru cuvinte. îmi displace limbuţia şi trăncă*
4&
nea la. Vreau cuvîntul dur, ca să mi se împiedice pana de el şi socotesc succes dacă nu mă lasă cuvîntul să trec şbmi rupe în asprimile lui peniţa. Ca săd întăresc mai bine, m>am uitat cum fac pietrarii care îşi cunosc meseria şi lucrează întrmn genunchi: dedesubt nisip şi subt nisip trei degete groase de beton. îmi place să nu intre ciubota în pavajul meu şi să şchioapăte armăsarul, care Siar încumeta săd spargă cu potcoava.
Şi mai vreau, nu ştiu dacă am putut ajunge la ce vreau, dar este vreme şi o să ajung negreşit cu multă răbdare: vreau ca fraza, cum i se zice — şi te asigur că nu e frază, că e altceva — să fie articulată ca un animal elastic şi voinic în acelaş timp, să stea bine în patru picioare, să nu se tîrască molîie în zmîrcuri de negreală şi să umble, ageră, zveltă sau grea pe cuvinte împietrite.
Şi mai trebuie să nu semene nici toată literatura dumitale nici pagina desprinsă din ea cu nimic. Scriitorul nu poate să fie numai scriitor: nu mă împacă decît scriitorul artist, răzvrătit împotriva monotoniei şi însetat perpetuu de lucrul nerostit şi nou. Dacă neom asemăna unii cu alţii, conce< sivi, comunicanţi şi drepţi în front, mam avea niciun soi de rost pe lumea asta şi nu am răs* punde la nici o trebuinţă. Vrei să spui, poate, că nimic nu e nou şi că nu poate să fie nou: te înşeli grozav, totul e nou, ca şi cum niciuna din frumu* seţile lui nu s<ar fi cheltuit în cîteva mii de ani pînă azi. Suprema datorie, bagă de seamă este să fii desangrenat şi desaderent şi să fii unic.
Asta nu pentru vanitatea dumitale: urît ţbar sta! Aşa cîntă Pan. La naiul lui cu şapte ţevi, fiecare dansator, dacă vrea să danseze şi să nu adoarmă, trebuie să vie cu figura unei mişcări proprii, întrucît Pan detestează horele, valsurile şi cadrilul şi este cîntăreţul dansului individual, cu sine însuţi.
49
Va să zică, numai născocire. îţi lipseşte motivul, îl născoceşti. Născoceşti cuvintele, născoceşti culoarea. Şi născoceşti şi genul. . . £ un meşteşug ticălos, dar cine te sileşte să ţi*l iei şi apoi să rămîi în el, dacă nu te poţi rupe de isonul corului, în care vocile se pierd? Şi nu seamănă cu niciunul altul, dintre meşteşugurile, care dau stofa, foar< feca şi tiparul de<a gata, pentru zece tipuri de corpolenţe. M<ai întrebat şi nu te pot minţi: toate preferinţele şi sensibilităţile corespondent tului dumitale sînt consacrate singurului lucru valabil, unicului pur.
Ai auzit cuvintele viaţă, construcţie, logică, analiză, cu care se verifică o copie fidelă şi un vulg prezent. Dacă literatura ar fi numai atît, ea ar fi numai tipografică, editorială, de librărie şi chioşc, şi mar comporta zbucium, suferinţă şi asceză — gentilă şi de agrement. Dumneata trebuie să porţi oglinda minusculă cu reflexele mari ale luminii, ca o lună personală printre sensuri şi sentimente, ca să sileşti ochii cititorului să tremure şi să clipească — şi inima lui abstractă să tresară. Animalul verbal citat, are două luni în privirile lui de argint. Dacă nu înţelegi nu pierzi nimic; mai repede cîştigi ceva, sfiiala de<a pune piciorul pe taluze. Numai Christ şi poetul au putut fi răbdaţi să calce pe mare. . .
Dar să ştii, dacă începi să scrii şi nu te lasă inima să arunci de 999 de ori dintrto mie mânu» scrisul în foc, e de prisos.

pâtE DE FOIE GRAS
Chestiunea e todeauna actuală — şi provoacă două opinii opuse. Avuţia şi sărăcia. Producţia artistică e mai valoroasă în mizerie sau în belşug? Oamenii bogaţi, care pot contribui la viaţa mai bună a unui artist — pictor, muzicant, scriitor -şi nu o fac, sînt reţinuţi de un sentiment. Principiul lor facilitează în largă măsură produc» ţia de calitate, refuzînd să sprijine direct sau in» direct, sănătatea şi răgazul moral al artistului. Se tem atît de mult să nu facă un rău serviciu culturii generale, limbii şi pinacotecii, încît îi lasă să moară de foame, pîndind însă cu mare grijă culturală momentul decesului, cînd apar printre cei dintîi subscriitori la un monument. Aşteaptă el, artistul, o viaţă întreagă o pîine, dar acum nu i se mai dă nici cu cartofi, ci de<a dreptul un cozonac şi de bronz de»a dreptul, ca să ţie cît lumea cealaltă.
Nu numai atît. Artistul e urmărit, ca nu cum» va să capete de undeva o putinţă de a trăi decent, adică neconform. Singura formă în care şi»ar putea împăca şi arta şi gura, există negreşit: de valet — dar un artist e un individ stupid. El îşi închipuie că are drepturi la viaţă, egale cu ale stăpînului mai prost decît el şi care ar con» simţi să»i ofere un salariu şi un loc lîngă scui» pătoare.
Sînt încă vreo cîţiva oameni în ţară care au alte vederi culturale condamnabile, şi, cu discre»
ţie, ei pun deoparte din veniturile lor, ceva pentru artiştii preferaţi. Ei profesează opinia curioasă că artistul trebuie sprijinit pentru onoa» rea şi viaţa artelor şi pentru obrazul epocii. Se pare că ei admit principiul eronat că artistul are mare trebuinţă de o existenţă civilizată şi de un confort moral care se presupune că a însoţit viaţa multor mari artişti plastici, compo» zitori şi literaţi, în vremea împăraţilor, a Papilor, şi a Prinţilor, rămaşi împreună legaţi de istoria geniului şi intelectului. Numai că numărul ex» cepţionalilor prieteni reali ai artiştilor e foarte mic în proporţie cu marele număr de oameni avuţi, ale căror averi slujesc la beatitudinea per» sonală, absentă din marea activitate, înnainte de orice intelectuală. Tinereţea lor se trece în loca» lurile cu domnişoare, şi maturitatea în căutarea pastilelor celor mai garantate pentru o răscolire de juventuţi fără atac subit al cordului slăbit.
Poetul — tot artistul e poet, ca şi tot omul de creaţie, indiferent de material — nu are drept la tratament social, la camaraderie şi cu atît mai mult la milă: personalitatea lui e înnafară de condiţiile minore ale traiului comun, bun pentru mediocri. El e breaz şi picat din cer. Să respec» tăm cu îndîrjire unanimă legile care bau deter» minat singuratec şi singular. Nud atingeţi. Se supără şi nu e bine să supărăm legile şi sintezele. Asta aparţine lucrului mai presus de înţeles.
E fericita concepţie a oamenilor de gust rafi» nat. Ficatul de gîscă cel mai suculent se obţine din hipertrofia lui prin îngrăşare. Inversul e pentru poeţi.
>93 3
CARTE ŞI CULTURĂ
« Cine adună învăţătură, amărăciune adună. » Vorba e a cărturarului Miron Costin. Pe vre* mea Iui cartea era numai învăţătură şi după o altă vorbă, latinească, era şi artă. Cartea nu a devenit un divertisment, care poate să fie lipsit şi de artă şi de învăţătură, decît mai tîrziu. Costin nu cunoştea cartea cu care pleci Ia drum în gea* mantan, lectura zisă uşoară, potrivită cu călă* toria şi fără bătaie de cap. Costin cerea cărţilor puţine, din timpuri, ceea ce mai cere astăzi numai o elită de la carte. îi ceri cărţii amărăciune şi atunci cînd nu ceri ştiinţă de la ea, căci amără* ciunea vine orişicum, şi amărăciunea cărţii este, dintre amărăciuni, cea mai dulce.
Amărăciunea şi a învăţăturii şi a cărţii vine de acolo că niciuna din ele nu dezleagă pan* gllcile cu căpătîiele în lumină şi cu nodul lor strîns în întuneric. Erau pe vremea lui Costin destui oameni fericiţi, mult mai numeroşi decît în zilele noastre, cărora nici cartea, nici învăţă* tura nu le aduceau amărăciune, sau pentru că nu ştiau să citească sau pentru că gîndirea nu trecea dincolo de tîlcuirea oficială a cărţilor, în mare parte sfinte. După vorba Iui, pe care a lăsat*o scrisă frumos, Miron Costin se vădeşte a fi aparţinut mai puţin epocii lui şi mai mult epocilor mai apropiate de noi, înrudit cu o sen* sibilitate de mare cultură şi de mare delicateţe — izvoare, dacă putem utiliza un cuvînt anti*
patic însă clasificator, ale stilului de cugetare modern.
Esenţialmente, cartea ma făcut progrese mari, de la Miron Costin încoace, dar nici de la data cînd o carte era un manuscris, reprodus în cîteva exemplare copiate cu pana infidelă sau talentată a unui scrib. Unele învăţături şi cele mai multe şbau întins cîmpul de cercetare, şnau precizat limitele şi scopul, altele sînt noi şi cu totul necu< noscute timpului în care învăţătura dădea numai amărăciune. Dar şi Ferdinand Brunetiere, cato» licul şi contimporan cu noi, pînă mai deunăzi, are o vorbă semnificativă: « Pe măsură cu ştiinţa noastră sporeşte ignoranţa noastră ». Tehni; ceste şi din punctul de vedere artistic, cartea, după născocirea literilor mişcătoare şi utilizînd materialele fine ale tiparului şi legătorului, a atins o dezvoltare nebănuită de copistul, aple< cat cu pana lui crestată şi înmuiată în apă de funingine, pe o bucată de pergament. Gutenberg a dat putinţa reproducerii în zeci, în sute, în mii şi zeci de mii de exemplare fără greş, a unui text; ceea ce face că astăzi bijuteria cărţii, se răspîrn deşte pretutindeni. Carte lingă carte, în rafturi, şi vrafurile de rafturi constituiesc în casă o comoa< ră şi o frumuseţe.
Cartea de azi pune în acţiune o cantitate nouă de forţe şi ţine în activitate milioane de oameni instruiţi în gradul tehnicităţii lor. Singură trans; formarea unui manuscris şi întocmirea unei cărţi dau naştere unei serii de industrii, pe care cititorul, plătind trei lei o gazetă, e departe să şi le reprezinte: metalurgie, fabrici de maşini, de hârtie, de cerneală, turnătorii de plumb, foto; gravură — şi unei munci intelectuale şi artistice de redactare. Dar cartea şi ziarul sînt numai mijloacele de transport ale ideilor şi metodelor de lucru variate, de la autor la cititor, din labo;
rator la şcoală, din şcoală în lumea toată — şi în acelaş timp mijloacele de conservare, din generaţie în generaţie ale noţiunilor, experiment telor şi sugestiilor din ce în ce mai amplificate.
La vechile industrii şi munci, perfecţionate prin maşinismul care face obiectul vast al îneca; nicii, s;au adăogat ştiinţele recente şi aplicările lor practice, fără care ştiinţa pură e o curiozitate de bibliotecă şi muzeu. Dar şi bacteorologia şi electricitatea şi chirurgia şi materiile colorante şi parfumele sintetice şi motorul, lansat pe pămînt şi în văzduh, şi radiofonia, care ne permite să vorbim cu sute de mii de oameni, pe întinderi de milioane de kilometri pătraţi de continent — mau clătinat simţitor amărăciunea lui Miron Costin. . . Lumea vieţuieşte mai confortabil, sănătatea e relativ mai asigurată. în tratamentul medical a intrat asepsia, care garantează pînă la un punct operaţia unui bolnav şi naşterea unui prunc: ca să fie satisfăcută sugestia de hi; gienă; căci în natura incultă, atît la om cît şi la dobitoace, evenimentul se petrece fără agenţi antiseptici. învăţătura şi cartea — cultura — au folosit practic ca să se poată hrăni şi civiliza un mare număr de oameni şi ca să se nască şi să dureze mulţi. în schimb, tuberculoza şi bolile de nutriţie care ucid zilnic omenirea sînt maladii de civilizaţie şi războiul cel mai mare din toată istoria a fost un produs de civilizaţie. Cartea, pe care o iubim, a înlesnit circulaţia ideilor şi difuzarea lor, din cîteva minţi critice şi ştiin; ţifice în milioane de capete, mai bune sau mai puţin bune pentru germinare. Democratizarea statelor, care;i un ideal de cultură, a grămădit populaţiile în centre, le;a depărtat de pămînt, le;a masat în uzină, a provocat un proletariat şi aceasta făcîndu;şi o doctrină, a dat asalt cetăţii şi a cucerit;o.
/>'
Fâcînd cinstita socoteală a vremurilor de sute de veacuri fără carte şi a unei epoci scurte de cultură, amărăciunea lui Miron Costin sporeşte amărăciunea sufletului primind un exponent din partea trupului pe care îl tîrăşte. . .
Nu trebuie să cerem vieţii mai mult decît poate să dea, cum se bizuie oamenii rău orientaţi, însă nici cărţii. în trecut, clasele conducătoare credeau că o formulă de fericire obştească o dă ignoranţa: fără să primim formula pe de*a< ntregul nu putem nici tăgădui complectamente ceea ce această formulă pretinde că ar conţine. Concepţia ignoranţei sistematice a dus la anal» fabetism: nu acest rezultat ar fi consecinţa nor* mală a concepţiei. Dacă ar fi posibilă limitarea cunoştinţelor, omul ideal ar fi omul mulţumit, ar fi omul regelui Henri IV de Bourbon; omul care ar putea să mănînce ciorbă de găină o dată pe săptămînă, duminica. Se înţelege că un cetă* ţean care mănîncă pui, poate în toate zilele săp* tămînii să mănînce bine. Acest fericit om cum* secade nu este obligat să fie retor — legile pot să fie făcute şi fără luminatul lui concurs şi rega* tul nu se va simţi mai rău; este de ajuns să ştie să facă o socoteală, ca să nu fie înşelat Ia grăunţe, şi să ştie citi un almanah şi chiar, dacă preferaţi, un ziar. De la Henri de Bourbon, care s*a suit pe tronul francez în 1589, sînt pînă azi exact trei sute patruzeci şi patru de ani. . . în aceste patru veacuri, nici neînsemnatul ideal al rege* lui, o ciorbă de găină duminicală, nu a putut să fie atins — şi în patru veacuri nu se poate spune că lumea a stat pe loc şi că n*a realizat progrese culturale imense.
Astăzi, cerem cărţii fericirea pe care nu i*a putut*o procura omului ignoranţa. Fericirea, pe un plan situat mai sus decît satisfacţia instinctu* lui de dominaţie şi vanitate personală, este de
sensul amărăciunii lui Miron Costin, însă această amărăciune este salutară. Pe celălalt plan, pe planul de jos, cartea, şcoala, a dat, într»o epocă de împingere forţată către universităţi, rezulta» tul cunoscut subt denumirea de proletariat inte» lectual. Cartea românească are aici o imputare de făcut absolvenţilor, diplomaţilor şi intelec» tualilor ieşiţi din şcoli: că nu citesc, că nu le place, cum probabil nu le»a plăcut nici în şcoală, parcursă în vederea unei căpătuiri departe de brazdă şi de sănătatea pămîntului.
Ce este cartea? Definiţia ei greşeşte dacă spune numai ce a spus săteanul jinduit după ea, că: « Ai carte, ai parte ». Nu. Cartea nu trebuie să implice parte, neapărat. Parte, da, atunci cînd cartea e clădită pe individualitate, dar parte pentru carte şi carte pentru parte acest negoţ nu slujeşte nici omul nici cartea.
în aproape o sută de ani de şcoală indepen» dentă românească şi în ultimii cincizeci de ani de carte sistematizată, pedagogii noştri au admi» nistrat toate ştiinţele şi disciplinele, inspiraţi aproape exclusiv de la dictonul carte cu parte. Credem că în interesul şi al copilului cultivabil şi al cărţii începe să vie ceasul unei despărţiri: cartea şi profesiunea. Că o mare parte de profe» siuni sînt cărturăreşti, este înţeles de la sine, dar raportate la populaţie, la naţiune, ele repre» zintă o fracţiune utilă, indispensabilă, însă negii» jabilă. Temelia ţării este omul care rareori va fi medic, advocat, profesor, inginer, arhitect, artist plastic sau romancier; dar care se doreşte funcţionar, măcar servitor de biurou. Majori» tatea oamenilor care slugăresc în Bucureşti la autorităţi, şi»au lăsat vetrele, cîmpul şi grădinile: între ei şi carte nu e nicio coincidenţă: cu atît mai rău. Dar dascălului îi rămîne în şcoala pri» mară şi în liceu, şi chiar în universitate, un curs
n
introductiv încă nefăcut şi care va trebui făcut. Dascălul va trebui să lămurească pe elevul lui că şcoala nuâ dă niciun drept, pe care nu va putea să şid instituie singur prin valoare persona» lă. Certificatul, diploma şi chiar licenţa vor putea face un bun cetăţean viitor, informat şi nesurprins de conţinutul unui text, dar nu vor echivala decît prin coincidenţe cu dreptul la existenţă, învăţătura, care lui Miron Costin îi aducea amărăciune, e pentru sufletescul omului şi mai puţin pentru asigurarea unui salariu.
Cu stricta limitare a individului la valoarea per» sonală, se poate întreprinde un gen de şcoală practică, paralelă cu o profesiune manuală, agri< cultură, grădinărie, mecanică, toate meseriile. Uce» nicul ar căpăta noţiunile ştiinţifice, bine stăpînite, în concordanţă cu meşteşugul lui, şi pe deasupra noţiunile artistice generale, plus o limbă, două, străine. Cînd acest învăţăcel va obţine odată cu cărţulia de meşter o diplomă de şcoală bună, el va fi şi un bun meşteşugar şi un cetăţean demn şi un intelectual, de care cărţile au nevoie, ca să fie citite. Mai trebuie să recunoaştem că şcolii secun» dare îi lipsesc cîteva cursuri, care odată cu un număr de bacalaureaţi, să poată da şi un număr egal, de pildă, de conducători de automobile, cunos< cători profunzi ai mecanicei speciale; de buni agenţi sanitari, de ajutori de medici, de ingineri, de arhitecţi, de chimişti — situaţii ocupate actual» mente de analfabeţi şi de slugi, bar sta rău, unui intelectual să fie tipograf, legător de cărţi, librar, electrician, instalator?. . . Zeci de mii de situaţii independente şi lucrative aşteaptă pe un tineret, amăgit de funcţia la Stat şi fermecat de perspectiva salariului fix şi a impersonalităţii.
Cartea de literatură are un rost înţeles de foarte puţini. Cititorii noştri şi ai crizei de carte, cum se cheamă indiferenţa intelectualizării pentru biblio»
tecă, sînt absenţi şi din librăria noastră. Funcţionarii nu dau cititori: grosul cititorilor noştri se recru» tează din meseriile libere şi din personalul corner» cial, viu şi luptător în profesiune. Ce este cartea? O trebuinţă de singurătate a omului neliniştit şi curios, însuşirile insului militant. înnainte de a deveni o filosofică amărăciune, cartea e o făgă» duinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gînduri şi frumuseţi. . .
1933
POEZIA
Ce este poezia?
Odinioară, mai mult de treizeci de ani, Leo Tolstoi a publicat în franţuzeşte un opuscul, care trebuia să răspundă la întrebarea: « Ce este arta? » (.Questtce que l’art?). Patriarhul de la Iasnaia Poliana cunoştea din glorie, coama cea mai de sus. Cărţile lui, traduse în toate limbile, erau aşteptate ca nişte capitole noi de adaos la Sfintele Scripturi, şi o epocă lipsită de idealismul, antrenat de materialitatea industrială şi bancară a marilor afaceri, vedea în Tolstoi pe marele fabricant al unei sensibilităţi, bună de adoptat pentru trecerea mării furtunoase pe uscat. Unii prinţi ai conser* velor alimentare şi ai petrolului, profesau doctri* nele supraomului, socotindmse pe drept cuvînt supraoameni, proporţional cu importanţa bene* ficiilor realizate întrmn an. într*adevăr, chiar azi, după un război istovitor şi după o criză care ridiculizează capacităţile creatoare ale oamenilor de Stat actuali, contimporanii noştri din trusturi şi carteluri sînt atît de emoţionaţi de cifra benefi* ciilor personale, încît refuză să le recunoască origina adevărată, acordîndude, cu misticismul natural omului de la cinci milioane venit în sus, o prove* nienţă de imperialism filosofic.
Alţi aristocraţi ai acţiunilor şi ai dividentelor din epoca supraomului — sau mai inteligenţi sau mai puţin înfumuraţi, oameni de oarecare nuanţă — se simţeau sfiioşi să*şi aroge drepturile prometeice
âo
şi căutau în Tolstoi leacurile sufleteşti şi mentale, pe care numai stăpînirea pieţii şi a"; materiilor prime şi transformate nu era în stare să li le procure. Parisul lansa scriitori ruşi inferiori scriitor rilor francezi şi traduşi în limba lui Rabelais modernizată, iar Tolstoi devenise nu numai un mare autor dar şi o mare călăuză. Portretul lui iconografic, cu o sută de încreţituri pe centimetru pătrat, devenise un fetiş, construit în toate mate* rialele plastice, de la ipsos pînă la papierimâche. Europenii nu vedeau ce se petrece în sufletul şi mintea oamenilor din ţările lor, cu ochii fixaţi la mirajul din Iasnaia Poliana.
însă bătrînul patriarh vedea mai bine de dina* fără. El observase, inexplicabil de nervos, că în literatura occidentului se manifesta un fenomen, care libera scrisul de condiţia fabulei şi deosebea două lucruri împletite în clasicism; dacă le putem numi aşa: expresia şi subiectul. Curentul, numit poate că din pricina asta simbolist, ameninţa, fără să ucidă nimic, rigiditatea compoziţiei şi anula formularul de reţete artistice. în • locul obiectului, — cu dezvoltările lui succesive: dintr* un dulap un cufăr, din cufăr o cutie, din cutie un ou, din ou un bumb ori o măslină — se auto* riza să existe exclusiv culoarea şi atmosfera, fără dibăciile de bîlci, revenite cu romanul, ale presti* digitaţiei literare.
Anton Bacalbaşa, care a fost un om de spirit, dar căruia îi plăceau mai cu seamă aplauzele unanime, a batjocorit, ca să gîdile coarda, tendin* ţele presupuse simboliste din vremea lui. Era un haz la cafenea indescriptibil, de cîte ori apărea Moş Teacă, şi revista lui apărea săptămînal. Dar Anton Bacalbaşa era un tuberculos — a şi închis ochii din pricina boalei lui de piept. Şi era un poet — şi un poet delicat — şi un poet care aparţinea însăş sensibilităţii pe care o batjoco*
rea. . . în antologia românească a picat din con» deiul lui perla unei poezii minuscule, din care să cităm pentru orientarea suficientă a cititorului un singur vers:
« La Rpsmersholm e frig, e ceaţă. . . »
Se vede cît de colo, ce drum făcuse poezia românească, de la Rpdica lui Vasile Alecsandri pînă la Anton Bacalbaşa. Să cităm patru versuri din Rpdica:
« Purtînd cofiţa cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunjori. . .
Juna Rpdică voioasă trece Printre junii semănători. »
în Franţa, Paul Verlaine scria versuri ca Anton Bacalbaşa:
« Les sanglots longs Des violons De 1‘ automne Blessent mon cxur D‘ une langueur Afonotonne. »
Tolstoi, care admitea substanţele lui Beethoven, s»a supărat de mirodeniile noi şi a ţinut să adminis» treze o corecţiune memorabilă poeţilor cu alte orientări decît ale generaţiilor convenit clasice şi academice. Atunci a scris el, în franţuzeşte, pomenitul pamflet, hotărît să explice el, rafina» mentului occidental, ce este arta.
Arta ar consista în imitarea la infinit a lucrărilor, recunoscute bune şi care au plăcut, prin calitatea lor sau prin snobismul admiratorilor, mai multor generaţii. Arta ar fi ceva care nu se face actual» mente, ci care s»a făcut exclusiv în trecut; fără proba cîtorva rînduri de bătrîni şi de morţi, nu poate să fie artă. Intruziunea didactică a lui Tolstoi
6t
întno materie în care el era mare meşter, a rămas ca o dovadă de nepricepere barbară a poeziei.
A explica de ce îţi place dumitale un lucru de artă şi de ce trebuie să placă tuturora numai ce<ţi place dumitale, este din capul locului o violenţă şi o legiferare cu greş. Căutarea acestui lucru inefabil şi subtil este o brutalizare. Problema se dezleagă pe latura practică: chestia de a plăcea sau a displăcea fără discuţie, ca dragostea. Ce ridiculă devine acea estetică monumentală care ar impune construirea statuilor cu capul mare şi cu picioarele scurte, cum ar fi fost legiferată de un judeţ la imortalizarea unui prefect. Ce e arta? Ce e poezia? Artă şi poezie: atît.
Acum treizeci şi cîţiva ani, cînd şba scris contele Tolstoi lecţia europeană, în care nu a putut să demonstreze nimic, circula noţiunea « înţelesului», oricare ar fi fost materia unde putea să fie aplicată. Criticii de literatură, de artă se deprinseseră din cursuri repetate şi din examene aglomerate, să înţeleagă — şi ei aveau mîndria să înţeleagă totul şi să arbitreze. Au înţeles ei? merge; mau înţeles ei? nu există. Şi niciodată nu erau de vină nici dovleacul nici tărtăcuţa analistului. E adevărat că în ultimii treizeci de ani intelectul s*a obişnuit să nu mai caute să reducă cifrele pînă la comensura şi înţelesul lui. Intelectul a progresat în acest ultim scurt interval şi a renunţat să mai înţeleagă. Există, întnadevăr, o cantitate mare chiar de materialitate strictă, pe care nu o înţele» gem. în loc de infatuarea de<a înţelege, inteligenţa preferă să primească: primeşte sau nu poate primi. Nimeni nu este obligat neapărat să*şi mute preferinţele de la Dimitrie Bolintineanu, încoace de pildă, sau de la Franţois Coppee. Alimentele coriace rămîn pentru gustul şi măselele celor ce le pot mesteca, fără să însemne, obiectiv vorbind, nici că recentul e mai bun decît precedentul,
numit graţie cronologiei. Nu. Calitatea esenţială a artei este să fie sprijinită pe un inefabil din seria ei: talentul. Certitudinea sigură în poezie şi în toată arta este că fără personalitate nu se poate vorbi despre semnele pe care le face cu materialele lui artistul.
Nu este defel uşor să dăm o definiţie ne varietur a poeziei şi nici măcar varietur. Oricît de amabil s<ar face spiritul pedagogic, el se scrînteşte în definiţii, şi cu Brunetiâre, şi cu Emile Faguet. Faguet, care a fost un om de gust şi o inteligenţă extrem de fină, a renunţat la definiţii în toată cariera lui de profesor sorbonian şi de publicist, măsurîndu»se să dea târcoale cît mai multe poeziei şi să surîdă, ştiind că şi surîsul e o limbă de expre» sie corectă pentru aproximaţii şi imponderi. Ce e poezia? E ceva care nu e nimic. Poate că s»ar putea stabili sensul poeziei prin examinarea unei infinite serii de lucruri lipsite de poezie, dacă atari lucruri există cu adevărat, căci în afară de literatură totul e poezie şi poate deveni poezie şi în literatură: atîrnă! De ce atîrnă? De personali» tate.
Pe vremea lui Moliere era reputată poetică păstoriţa, un loc comun al epocii, şi care consista Ia apariţia pe scenă a unei cucoane teatrale, costumată după un model monden de băciţă. Oaia şi mai ales mielul au făcut parte din motivele aca» demice ale artei oficiale. Insă oaia epocilor pastorale oficiale era o oaie parfumată şi pudrată şi cu coarne» le făcute cu maşina de frizat scîrlionţii, numai că nu purta pantofi de mătase: Oaie convenţională cu cioban convenţional! Ciobanul poetic convenţional îl avem şi noi, în pictura dinaintea războiului, cum avem şi pe ţăranca fals poetică. Singurul lor defect este că nu seamănă cu originalul. Originalul e mult mai poetic; adică, oaia cu părul încîlcit în scaieţi, ciobanul neprimenit un an. Gradul şi
64
calitatea poeziei sînt în funcţiune de epocă: epoci care simt mai mult sau mai puţin.
Poezia e însăş viaţa; e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer. Pretutindeni şi în toate este poezie, ca şi cum omul şi<ar purta capul cuprins într«o aureolă de icoană. Toate lucrurile naturii şi ale omului şi toate vietăţile poartă ţandăra lor de aureolă, pe dinafară sau pe dinăuntru. Poezia nu e numai în dragoste; poezia e în atelier, în uzină, în chinul omului de a realiza, în muncile, în invenţiile lui — ea trebuie numai găsită. Fiecare om are emoţia poeziei, dar se pare că poeţii au şi harul expresiei; găsesc poezia, o pun deoparte şi fac cu putinţă existenţa ei esenţială, pentru a fi distribuită în flacoane. Este prin urmare firesc ca nivelul poeziei, complexiunea şi nuanţa ei să se schimbe de la om la om şi de la timp la timp. O poezie îngheţată întrmn calîp definitiv abdică de la sensul chiar al poeziei, continuu variabilă.
Românii, adică ţăranii, aceşti aristocraţi ai brazdei, au un har poetic, trebuie să nu uităm, particular. Poezia cultă a limbii noastre n*a atins încă valoarea poeziei ţărăneşti, de la care poeţii au încă mult de învăţat. Ceea ce se înţelege însă mai greu este calificativul «populară » al poeziei ţăranului. De ce poezie populară? Poezia e numai românească.
Ce>i poezia?
O stare religioasă a sufletului nostru; sentimentul care indiferent de credinţă şi indiferent dacă sau crezi sau nu crezi, şi pe deasupra dogmelor şi mărginirilor şi variaţiilor de credinţă, afirmă blînd şi primeşte dulce prezenţa lui Dumnezeu în frumuseţile suave ale existenţei. Natura, lumea, omul, viaţa sînt nişte poeme care comunică între ele, fără sfîrşit, împrumutîrţdu;şi taina din lumină şi melancoliile obscure. între Poezie şi
Dumnezeu este o legătură ca între formă şi cu* loare.
Omul nmşi poate pierde în cărţi şi în ştiinţă sentimentul poeziei, din care iese toată ştiinţa, oricîtă materialitate fără vibraţie au încercat unii savanţi uscaţi şi mărginiţi să puie la capătul victoriilor ştiinţifice ale omului. Şi ştiinţele şi artele întăresc, rafinîndud, sentimentul poeziei.
Poezia are în sîmburele ei o divină naivitate, care se întîlneşte în floare, în pasăre, în bucurie, în entuziasm. Poezia e copilul care rămîne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrînilor, peste durere, dezamăgire şi suferinţă.
Păstraţi pe copilul vostru, din sufletul vostru; păstraţid ager şi curat. Duceţi*vă în fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surîde. . . Şi jucaţitvă cu el în fiecare zi. . .
‘93 3
POETUL
Oamenii cu adevărat practici păreau să fie bancherii. Facilitatea beneficiilor şi gloata depo* nenţilor la ghişeu contribuiseră la formarea defor* mantă în sensibilităţile lor, a unui imperialism vital. Pentru stabilirea valorii acestuia părea că se născuse într>adins Nietzsche, autorul scuzelor necesare dinaintea Eternului, ale potentaţilor fără justificări. Inginerii, constructorii pe tărîmurile materiei, nu prezintau nicio seriozitate faţă de oamenii ghişeului şi cînd au putut fi luaţi în consif derare şi apreciaţi, inginerii, mai puţin tehnici decît miraculoşi, îşi adăogiseră aripa lui Mercur la compas, improvizîndmse bancheri. Bancă la Bucureşti şi Bancă în provincie, toate competinţele veneau de la ea.
Unii din bancheri îşi descompuneau rolurile providenţiale, care intimidau şi făceau respec» tuoşi chiar pe oamenii politici, deprinşi cu sus* pectarea şi a valorilor înţelese. Ei îndrumau, cum se scrie, toate activităţile, şi avizul lor era căutat. Conştiinţa de sine venind după prestigiu, bancherii nu şovăiau să răspundă în limbaj mistic hermetic şi fatal invitaţiei de a spune un cuvînt.
Cînd un scriitor, de pildă, folosindu*se de o prietenie sau de o legătură, se prezintă unui om de ghişeu ca să se împrumute la o mare nevoie, dacă bancherul avea în stilul lui o formă de literatură, îl felicita de talent şid ruga să mai treacă joi sau luna viitoare. . . Scriitorul putea
<*7
să joace numai un rol de chibiţ decorativ la masa lui şi dacă ştia să facă epigrame, de la un colţ al ospăţului, scriitorul dădea replica lăutarilor, cînd se oprea să se odihnească muscalagiul. Masa şi tărîţele erau plătite scump.
Scriitorul nu era cum îi mergea vorba « practic ». Ba mai era şi poet, iar poetul fiind individ de idei, era tarifat cu fracţiuni zecimale. Un zîmbet de generozitate moral pe care îl ai cînd vorbeşti cu un nebun, primea pe intelectuali între oamenii practici. Sistematic, oamenii din ghişeu s<au ferit de activitatea în biurourile lor a intelectualilor propriuizis.
Era un gen de distanţă, moştenit din vremea cînd calitatea de artist constituia degradarea unei familii bine situate. Opiniunea s«a cam isprăvit. Falimentul oamenilor practici a fost gigantic. Ei credeau cu fanatism că omului de afaceri îi trebuiesc bani şi nu idei. Dar ideile şi poezia cea mai înverşunată animează mai cu seamă de la război încoace, efortul industrial, comercial şi politic al popoarelor. Creatorii au nevoie de ideile, pe care le germinează poezia. Fără poezie nu se mai poate construi un şurub. Poezia e starea de levitaţie şi prometeică a omului modern — de astădată cuvîntul modern are sens.
N*aş putea să comunic impresia zguduitoare, pe care am avut<o cînd după un mare faliment, unul din oamenii practici şi formidabili, obişnuit să brutalizeze pe oamenii bine crescuţi şi delicaţi întrmn biurou de marmoră şi oglinzi, cu covoare moi ca nişte sofale, mi s<a prezintat pe neaşteptate acasă, jerpelit şi neras, cerîndujmi cu o sfiială exagerată, o scrisoare de recomandaţie. . . Cu un an înnainte el îmi oferise o laborioasă anticameră de cincizeci de zile. Nefericitul nietzschean nu avea literalmente nici ce să fumeze şi a îmbucat o ţigaretă ieftină, dintnale poeţilor, ca un muzicant
68
pasionat de clarinet. Dintr»o lungă carieră de Bancă nu izbutise s㻺i asigure, nu un devota» ment, dar nici elementara recunoştinţă a flămîn» dului săturat o singură dată la ghişeul lui.
Dar m»a impresionat tot atît, dacă nu mai mult, şi înfăţişarea unui alt fost mare director de Bancă, apărut într»o dimineaţă pe trotuar. Părul lui sărăcăcios de vîrstă îi da aspectul vîlvoi al unui mare liric romantic demodat. Spiritul lui rămă» sese, după ce a dispărut şi ghişeul, la epoca lava» lierei mari, apropiată de crinolină, şi la macferlan. Aveam dinaintea umilinţei mele un fost puternic al capitalului, care n»a împrumutat niciodată una mie Iei unui intelectual, necum să i»o dăruiască.
Strîngîndu»mi cu multă ciudată camaraderie mîinile, fostul bancher s»a despuiat subit. « Scot un volum de sonete. . . Am la mine cîteva. Nu vrei să intrăm undeva să»ţi citesc?»
Omul practic nu ştia nici atît, că versurile tre» buiau scrise cu treizeci de ani mai devreme şi că în niciun caz ele nu puteau fi citite pe stradă.
‘9}}
CRITICA
Din cîteva feluri de a face critică profesională, genul felurilor e, întîi, în întregime destestabil, întrucît profesia de tîlmaci, pur şi simplu, e o profesie de chelner, care transportă pe tavă, de la bucătar la client. Al doilea, felul de gustător e cel mai puţin recomandabil în literatură. Să<ţi faci un meşteşug din a scoate cu lingura sau cu paharul şi din a freca pe limbă! Dacă, din întîmplare, criticul are în ascendenţa lui un cîine, ceea ce nu pare cu totul exclus în stadiul cunoştinţelor actuale, vedeţi cît de colo ce preferă estetica limbii lui.
E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o produce muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari — cînd e admirativă şi de aceeaş calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelunt gită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţîţa cîinii din cartier prin zăbrele, şi cînd animalul îndîrjit punea gura pe vîrful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i<o vîra adînc, zmucind<o cu sînge şi cu beregăţi. El n<a mîncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvîntului, căci şi<ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi
7°
cine ştie ce se întîmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie supravegheată şi nobil derivată către preocupările de minte, a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcînd cu convingere dintrmn cartof crud, pretindea, subt stăpînirea unui medic hip* notizator, că savurează o pară bergamotă, deba* rasîndu*şi buzele pînă şi de nişte sîmburi imaginari. Era destul de copt — personagiul nu cartoful — căci avea vreo patruzeci de ani.
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hîrtie şi cu o carte — şi al magiei: envoătement. în mînăstirile medievale călu* gării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decît practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine admis nistrată.
Evident că a lua sugestii gata făcute din mîna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează în tabela de valori a Demonului, decît sterilitate personală.
Ori atunci, în cazul criticei de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de stră* lucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia par* cursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămîne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte cu< loarea şi lumina, terne şi coriace.
Căci oricum s<ar plasa în cercul soarelui, critica e operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri similbstilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, dar nu o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surîdă cînd o caută, şi cît de incolor sceptică este aluzia cînd vrea să ne facă să gustăm dintrmn scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regen< tează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.
i 9} 3
SOVIET ŞI INTELECT
Reluarea legăturilor cu Continentul Sovietic, întrerupte de realitatea socialistă, echivalează cu descoperirea unui imperiu necunoscut. în şaispre* zece ani, lumea rusă, strămutată pe un plan de viaţă, abstract şi scufundată în atmosfera unui astru nou, şha pierdut şi consistenţa şi dimensiunile comune, evoluate către o stare matematică şi către un tip de societate a filosofiei. O experienţă încă neîncercată a fost parcursă neturburat, şi şaisprezece generaţii au văzut lumina zilei altfel decît copiii noştri şi s*au adaptat naturii fizice şi intelectuale cu organe modificate.
Faza controverselor şi a polemicii a trecut, Europa a înţeles că faptul îndeplinit e incontestabil şi că situaţia expectativă începe să fie supărătoare pentru un spectator care oboseşte în aşteptarea sfîrşitului unui act de viaţă hotărît. Nimeni nu<şi poate ascunde, imperialişti sau burghezi, sentimen» tul de satisfacţie că o mare parte din omenire, baricadată între cetăţile de gheaţă ale nordului şi munţii din miazăzi şi interzisă chiar privirilor furişate peste aceste ziduri, se întoarce în familia numeroasă a lui Adam şi poate să fie cercetată de*a dreptul, pipăită deoproape şi analizată în patria ei. Innainte de orice concepţii şi reguli, oamenii sînt oameni de carne, de simţire şi de nădejdi.
Subt raportul de cultură, de la şutăm sută aproape de analfabeţi, ruşii au trecut aproape la suta
73
ştiutorilor de carte. Cum s<a putut petrece acest miracol numai în şaisprezece ani de sforţări fără precedent şi istovitoare în toate domeniile, politice şi sociale, paralele cu învăţatuMiterii, al expresiei şi al cărţii? Este el adevărat? In acelaş spaţiu de timp alte State au degenerat şi alte popoare au căzut în ineluctabila mediocritate.
Cărţile de literatură, de pildă, originale şi tra< duceri din toate limbile, au putut apărea în mili» oane de exemplare şi în ediţii, cum au putut fi văzute din cînd în cînd, de un gust aristocratic. Volumele Rusiei comuniste nu se tipăresc nici pe orice fel de hîrtie, chiar de ambalaj, nici cu orice soi de cerneală, chiar de catran. A fost o epocă în istoria încă tînără a Sovietelor, cînd s<a vorbit în Europa de mizeria intenţionat adminis» trată intelectualilor în scopul de a fi desfiinţaţi ca nişte buruieni otrăvite, cu toate că Lenin a fost un mare intelectual şi cu toate că Litvinov, remar» cabil prin subtile elasticităţi şi clarităţi de idei clasice, este un intelectual de calitate fină pentru toată Europa, nu numai pentru Rusia. Cine a scos atîtea cărţi şi cine a răspîndit atîta ştiinţă de carte, dacă intelectualitatea a fost sistematic supri< mată? Nu seamănă informaţia pretinsă obiectivă cu o tendinţă de basm?
Curiozitatea scriitorului e chemată mai ales către raporturile dintre scriitori şi Stat, în Repu* blica Sovietică. Se pare, întrodevăr că scriitorii şi artiştii ruşi sînt angrenaţi ca o putere recunoscută utilă în mecanismul general, că ei pot să lucreze armonic, intercalaţi în logica muncii, materialele delicate ale minţii, şi că Statul nu exclude din activitatea ritmată pe o idee şi un vis niciun condei şi niciun temperament, deopotrivă de bune pen< tru dezrobirea omului, sufletească şi materială, de încleştarea pămîntului brut şi a vanităţilor finan» ciare.
74
Toate aceste lucruri trebuiesc văzute şi verificate în mediul lor, căci valoarea experienţei are to< deauna primul şi ultimul cuvînt. Patriile noastre, nesocialistc se dispensează cu atîta uşurinţă de organizarea şi folosirea sistematică a scriitorilor, reduşi la o robie fără stăpîn şi constrînşi la o abdicare fără autoritate; însuşirile cărturarilor, sim< ple talente sau înzestrări excepţionale le sînt atît de indiferente, încît ele pot fi determinate de o pildă demonstrativă să utilizeze muşiţa de aur zvîrlită la gunoi.
'934
BILET LITERAR
Repetat fără măsură, cuvîntul « stil » izbuteşte să fie antipatic ca şi « democraţia ». Poţi să fii şi democrat şi bun român, fără să afirmi prea des: în lucrurile delicate bunacuviinţă a discreţiei împie* dică emfaza declamatorie. Ostentaţia face parte din brutalitate şi este zestrea enervantă a copiştilor şi a samsarilor de idei şi sentimente, îmbulziţi după ce creatorii umili de operă şi vitejii trişti au trecut. Ceva imens de tragic şi melodramatic, cultura a devenit o profesiune cu gornişti şi tărăboi, în care nimeni nu se pricepe decît la vocablu şi cabotinaj.
Constatarea stilului e un gest verbal şi vag, care îmbrăţişează orizontul perspectivelor inexprima* bile. De cîte ori nu poţi defini, mişti mîna din două încheieturi şi dai sentinţa: admirabil!
De la stil se ajunge la stilişti. . . întrebată, între două romanţe insipide tocate pe un pian, cum i se pare Flaubert, în lipsă de subiect, o coconiţă fru< moaşă a lansat răspunsul că scrie curăţel. . . Doam* na era conştientă de frumuseţea perlelor ce<i îms boboceau ca două boabe de lemnul cîinelui lobii trandafirii ai urechii, şi zarzavatul preţios al va< lansienei, despicată jos, în dreptul cutei voluptoase dintre sîni, îi oferea prestigiul şi îndrăzneala unui răspuns idiot.
Literatorii neinformaţi prin experienţa emoţiilor proprii au luat cu oarecare justificare cuvîntul întreg şi hau pus pe ei, gata făcut, ca o gînganie, ca săd poată alunga de pe manşetă cu bobîrnacul.
76
Ploşniţa stilului e ardeiată şi puturoasă. Ei îşi închipuie, după cum au apucat să citească şi să reţie, că stilul e ceva deosebit de conţinut; un flacon gol de o parte, cu parfum dincolo de el. Există credinţa că se poate porni din stil, din nimic, că poţi să scrii cu peniţa uscată, sau că porneşti de la cerneală şi de la dop. Două categorii, una proastă, zgîrie hîrtia, şi alta mai bună se mînjeşte pe degete. Ar fi o materie de alienaţie mintală, repetînd de o mie de ori bing! bang! şi variind înţelesul personal şi confidenţial al monosilabei. Cretini de tot sau inteligenţi de tot: niciun intermediu. Sînt băieţi cu butonieră fixaţi în aceste două criterii, o înviere a formei şi a fondului. Vezi forma fără fond şi fondul fără formă. . . La ce pot sluji cîte* odată biblioteca şi universitatea!
Din constrîngerea uceniciei nu scapă însă nimeni uşor, şi dacă nu eşti rîcîit de maximum de subs» tanţă în minimum de proză, ce scriitor ai putea să fii? Cu mătura toată ma scris încă nimeni: trebuie paiul! Eh! desigur nu este niciun meşteşug prea primar şi dacă ar fi ca o ţeavă fără nicio strictură, ca o macaroană lină, dreaptă şi nerotită, literatura s<ar dovedi mai agreabilă.
Poate că stil vrea să zică limbă. E adevărat că din limba lui fiecare îşi face o limbă personală, fără să bage de seamă. El poate extrage numai atît din oxigen şi carbon cît îi trebuieşte, ca plantele cu mii de mirosuri, divizate dintrmnul şi acelaş văzduh ambiant de particularitatea unei seminţe. Şi au şi cuvintele hormoni şi secreţii, mai sensibile pentru un om anumit. Expresia cristalizează în tot felul: a şi;o alege pe cea relativ mai geometrică nu e stil, e ţinută, e higienă — dar trebuie să alegi, ca să păstrezi mai mult material interior decît mai puţin, dintnun sens. Este stil simpla nevoie destul de obligatorie pentru artistul care nu vrea să se ia la întrecere cu gura de apă, a coreo
77
tării? Te poţi detesta atît de mult, sau iubi atît de mult, încît să vrei să ţi se pară bună, exactă şi recomandabilă fiecare pagină scrisă pe care să nu o poţi arunca satisfăcut în foc ?
Din manuscrisele artiştilor, fie biologi, fie poeţi de proză sau versuri, cititorul vede că todeauna expresia ştearsă este mai slabă decît cuvîntul adăo* gat peste ştersătură, şi din cîte şase*şapte anulări consecutive textul unui Flaubert sau Chateau* briand se apropie de sens şi precizie treptat, căci lucrul mai bun nu iese dintrm dată. Desigur, dacă eşti împiedicat să te rezolvi în lapoviţă şi în borhot de scrupulul decenţei.
In desen şi chiar în portret, unde controlul poate fi mai simplu, severităţile au fost evadate cu termenul învăţat, al viziunii proprii. Poftim un artist autorizat să se aprecieze, argumentînd despre sine că vede aşa! Domnul are vreme să analizeze cum vede. De penibilele dificultăţi ale manuscrisul lui care nu admite surogat, impertinenţă, tranzao ţie şi lichelism, cine se poate desface?
19 ) 4
AUTORII DE OPINII
Ruşii cu care mă întîlneam la masa restaurantu* lui din Geneva, (mă gîndesc uneori la ei, dacă au fost împuşcaţi ori şnau acomodat anarhismele avem turiere), derivau, cu multă frumuseţe toate pro* blemele din Dumnezeu şi din absenţa lui. Pentru că visau o societate ipotetică, ei se simţeau obligaţi să o înceapă, ca în Simbolul Credinţei, de la început. Frica de Cebde«Sus emoţiona pe aceşti primitivi, care studiau fiziologia şi reacţiile chimice, obsedaţi săd tăgăduiască sau săd recunoască. Durm nezeu sfirşea întodeauna să fie eliminat cu argu* mente, totuş rămînînd insolubil în conştiinţa specii* lativă a tinerilor savanţi.
Cu cîteva sute de ani de inteligenţă mai filtrată decît a sclavilor albi, Claude Bernard ar fi repetat, la restaurantul din Geneva, răspunsul dat odată cuiva cared întrebase ce credea despre Dumnezeu: nume ce nu ha găsit interpus între cuţit şi cadavru niciodată. Aparent impertinentă, observaţia învăţa* tului francez limitează în realitate orgoliul de a şti de toate şi chiar ceva mai mult, şi fragmentează materia priceperii. Sînt chestiuni care nu se mai pot pune vieţii şi la care sensibilităţile trăite au renunţat. Ca să poţi lucra în voia Domnului este necesar să faci abstracţie de el şi să nu te pierzi în ceremonialul vizitelor lungi la conacul lui.
O chestiune mereu purtată şi pusă în cui, e a « romanului» românesc. Românii nu au avut niciodată roman, nici după Filimon, nici după
79
Sărmanul Dionis, nici după Dan. Nu l*au avut nici cu Ion Adam, nici cu Duiliu Zamfirescu. Nud au nici azi.
La orice vîrstă, romanul nostru este şi nu este: este pentru cititorii de rînd, şi nu este pentru autorii de opinii. O atitudine, mă rog, este de rigoare pentru cine începe să publice şi să*şi facă o justificare fără operă proprie, pripit să licărească înnainte de a se aprinde şi consuma pe sineş. E un proces care vrea să explice umbletul, de pe scaun şi din pat, pentru trebuinţele paraliziei.
îndoielile şi exigenţele în ce priveşte romanul s*au întins odată la toată literatura. Cititorii aproxi* mativi de limbi străine au tăgăduit, şi după pro* bele lui Eminescu, existenţa unei literaturi roma* neşti. Exista Dubut De Laforest şi nu exista în româneşte nimic de citit. A fost un om, un fel de burduf de carte, cu mulţi purici pe burduf, care s*a răzbunat chiar în scris de nenoroacele perso* nale, afirmînd subt iscălitură că nu există nicio literatură românească pînă la prietenul Panait Is< trati, scriitor admirabil al unei limbi pe care nu o poate vorbi.
Ce*o fi cu acest gen al romanului, imposibil pentru scriitorul român şi posibil de identificat în absenţa lui, totuş, de spiritul autorului de opinii? Să lipsească atît de mult sensul romanului de la scriitor încît el să se aglomereze concentrat exclu* siv în inteligenţa critică românească?
Am conversat cu mai mulţi editori români, care mi*au cerut romane, despre ce este un roman. Trebuie să recunosc că unii editori sînt tot atît de rău situaţi intelectualmente cît şi scriitorii: ei cer romane şi tipăresc cărţi care cred că sînt ro* mane, cu aceeaş volubilitate cu care le scriu au* torii, deopotrivă de naivi. Am căutat o definiţie a romanului, împreună. Fără să prea ştim ce*i un scriitor, noi ţineam să aflăm ce este un roman. Doi
80
romancieri, care se aflau de faţă, şi*au luat pălăriile şi, cu o politeţe scuzabilă, numai de surîsuri, s*au strecurat pe uşe. Un al treilea romancier sosit la editor, ne*a reprodus definiţia unui francez, că romanul e*o oglindă de buzunar: te plimbi cu ea în palmă pe dinaintea unui drum lung — şi oglin» da înghite. De comun acord cu editorul a definit romanul ca o carte de la trei sute de pagini în sus, în care trebuie cel puţin să mocnească o dra< goste şi să se petreacă o moarte de om. însă coperta trebuie să cuprindă negreşit, cu un tipar vizibil, cuvîntul roman.
Din cîteva sute şi mii de romancieri, va să zică, englezi, francezi şi germani, niciunul nu ştie ced un roman, de vreme ce cărţile didactice şi vocabula» rele, scrise de cărturari informaţi, nou aflat»o încă. Toţi au scris romane, fără să ştie de personagiul adeseori citat. Dacă nu ştii ced un roman, poţi în schimb să ştii exact pe cît se pare ce nu este roman.
Ca să nu mai mă expun severităţilor şi replicilor decapitante ale editorului, opinia adevărată mi»am păstrat<o însă pentru mine. Mi<a fost teamă de o sinceritate groasă şi imam ferit. Roman ar fi tot ce se scrie: poezie, proză, poveste şi romanul cu cheie şi broască. închide ochii şi cască gura. Este roman? Este! Ca să nu mai zici literatură şi carte, ai să zici roman. Pleacă<ţi capul să»ţi spui ceva la ureche. Ai auzit? Era roman? Era roman!
Romanul a făcut un drum lung de la ceea ce era pe vremuri, dar subtilitatea critică nedumerită a rămas locului, nemaiputînd înţelege dezordinea literară. Că pe vremuri era ceva romanul, ceva deosebit şi demontabil, e adevărat. Aproape că nici nu trebuia scris, un roman; era de ajuns să fie umplut. E o reţetă care n»a dat niciodată greş, copiată de zeci de mii de ori. Metoda de lucru a lui Zola e explicită. Autorul KougomAiacquarU
81
ilor aduna documente, cîteva mape şi în arhiva desfăcută construia un schelet logic. De cîte ori a reuşit să intercaleze în manuscrisul lui cîteva pagini izvorîte fără socoteală, cum ies deobicei paginile bune, fără socoteală, autorul e emoţionat, nu prin echilibrul interior al sîrmelor, care se face cu mîna. Interesează, cumva, mai mult dulghe* ria într<o carte decît neaşteptata tresărire de lu* mină într<o grindă, mai mult sau mai puţin ispră* vită? Afară de senzaţie, de culoare, de lucru nou şi de puterea cuvîntului, ce mai poate fi bun în literatură ?
Arbitrara şi pedanta distribuire în genuri şi compartimente are o importantă justificare tipo< grafică şi şcolară, fără să creeze nimic. Autorii de opinii trebuiesc invitaţi să devie autori artistici şi autori de obiecte.
934
VARIAŢII
M»am hotărît odată pentru todeauna şi pînă acum nu am transgresat, să nu mă amestec nici în conflictele nici în împăcările dintre manuscrisele mele date la tipar şi cititorul, critic, notator sau simplu particular, al manuscriselor tipărite. Este a ieşi din casă de cîte ori îţi trece o pasăre portocalie sau un gărgăune pe la fereastră şi a te ţine după zborul lor înnalt, cu gura căscată, sau pitic. E un sport deo berbeleaca şi o acţiune interzisă. Con» ştiinţa nudă a meşteşugului de graiuri şi vorbe e încleştată pe mai utile preocupări, care impun lepădarea de un amor propriu imbecil şi asceza, în ceea ce priveşte insignifianta persoană a ucenicu» lui. Dacă sor fi certat pe încovoieli şi noduri ori ar fi căzut în extaz dinaintea fiecărei volute de fier, ieşită elastică de sub ciocane, lăcătuşii de la Curtea» de»Argeş nor fi acoperit nici pînă azi intervalele goale din ferestrele mînăstirii cu zigzaguri şi curbe.
Dar trebuie să relev nu atît pentru autor cît pentru o regulă de bun simţ, care precizată poate folosi, ţinutei secrete sufleteşti a unor învăţăcei, apropiaţi de surîsurile hîrtiei cu prea multă sfiială sau prea multă feminitate, o stupiditate, pe care am văzut»o tipărită de cîteva ori.
E vorba de o carte, pe care încerc să o scriu, Ochii Maicii Domnului, şi care mi»am propus să fie o carte gingaşă şi aş voi, bineînţeles, să pot să o reuşesc. Ora de monotonie, de mucegai, nimic altceva, m»a determinat ca în fiece aşa»zis volum
83
pe care ham întocmit, să dezleg pentru onoarea profesională, pentru nimic altceva, o chestiune nouă. Să nemţelegem; nu e o chestiune de aceea mare şi eternă, din vastele probleme adunate întno concepţie, ştii, cu răspîntii în definitivele direcţii şi care fac din scriitorul întunecat şi berbant cu sine un dascăl al usturimilor universale; una mică de tot, relativă la petecul de hîrtie mîzgălit şi la mîzgăliciul de peniţă, atît de mică încît nici nu poate încăpea într*un enunţ. Chestiune de ordi* nul aproape anodin, în orice caz de strictă intimi* tate, ca nasturii de la cămaşă.
Un confrate destul de simplist sau destul de răzbunat cu un cuvînt strecurat într*o frază elo* gioasă, cîrpită, a lansat, de dragul rubricii infor* maţia, reprodusă în termenul ei principal aiurea, cum că s*ar fi făcut o prinsoare dacă autorul este « capabil » de a seri un «roman». Termenul « capa* bil » nu vine din acţiune, ci din tarif şi e anticipat pentru un efect.
Ce însemnează aia că un scriitor e « capabil » să scrie un lucru şi « incapabil » să scrie altul, dacă activitatea lui, neconfinată exclusiv în metrică şi prozodie, utilizează curent materialul plastic al prozei? Diferenţa de la capacitate şi incapacitate priveşte însuşirile şi aplicarea lor azi cu succes şi mîine nulă. Cine poate seri un munte poate seri şi o luptă cu tauri, căci condeiul face în toate cazurile un reportaj, cu substanţă interioară mai multă sau mai puţină. Un pictor poate să aibă o pensulă bună însă o voce detestabilă; se poate spune despre el numai în canto că e incapabil, pentru că iese din materialele lui. Baudelaire ştia ce spune cînd a scris că el cunoştea şaptezeci de feluri de a fi original şi că din toate şi*a ales unul şi s*a ţinut de el. Dacă socotim că nouă sute nouăzeci şi nouă la mie literatura este lectură şi că, literatul maimuţăreşte cu voie, şi mai ales fără voie
8 4
autorii care fiau plăcut mai mult, a seri nu însemnea* ză aşa de mare lucru îneît să comporte acel suprasimţ de pură superficialitate îndreptăţit să evalueze po; tenţele pe un centimetru de lungime şi subdiviziu» nile sau multiplii lui zero întreg.
Cît priveşte « romanul », chimia secreţiilor unor confraţi care obişnuiesc să primească semnificările în gură, abuzează: Poţi să scrii admirabil, afirmă cu un secret misticism, dar nu poţi să scrii un roman. . . Am mai întrebat o dată pe confraţii în stare să răspundă ce este un roman, dacă el constif tuie o noţiune atît de personală, îneît şi cei care pot să exprime o idee cît şi cei care o pelticăresc se bucură de harul că o conţin în stare nativă — şi nu mi>a răspuns niciunul. Dacă Adevărul Literar ar voi să întreprindă o anchetă şi să puie această chestiune la punct, o delicată panică ar cuprinde pe toţi experţii acestei noţiuni loviţi cu nasul de ea şi numărul gugumăniilor imprudenţilor ispitiţi să dea o definiţie restrictivă ar fi sută la sută. Dar am isprăvi cu un secret, care speculat în teren închis permite atitudini dogmatice şi înfiinţări de ridicule autorităţi. Pentru că în toate epocile cu idei obscure şi de rostiri incomplecte, circulă cîteva vocale de refugiu, bune pentru escamotarea perso» nalităţii, definiţiile care se vor bizui pe o poziţie sigură a cotului mînei drepte răzimat pe manuscris vor include cuvîntul «epic», un derivativ tot atît de nefericit ca şi cuvîntul indus.
Romanul a fost cîndva, păstrînd proporţiile, ceva analog cu versificarea sonetului sau cu strofa în patru, de rime încrucişate, masculine şi feminine, reprezintînd poezia academică, oficială şi admi* nistrativă şi încadrată între ortografie şi ordonanţa comunală — şi cu omiletica. Instinctul mecanic al oamenilor de mai mult sau mai puţin prost gust organiza singurele materiale de care dispunea, su< fletul, intelectul şi limbajul în schelete articulate
după un patron. Dacă te desmecanizai şi nu erai nici bun catolic, nici gînditor conform unui model autorizat, te făceai de ruşine. Precedenţii noştri de pînă acum o sută de ani nu aveau nici locomotiva nici automobilul ca să fie satisfăcuţi mccaniceşte, emancipaţi de o obsesie şi de o fobie în intelect şi psihologie. Astăzi nu mai e acelaş lucru şi în dez< ordinea talentului tumultoasă poezia poate fi proză şi invers — nu mai e obligatoriu ca poezia să ţăcăne ca un motor, şi noţiunea de roman se suprapune noţiunii de literatură şi de proză — şi de versuri: de ce nu? cu care se confundă.
Capabil să scrie o carte este orice om care şi»a orînduit o tablă de materii sau un subiect: greu» tatea pentru el consistă în a seri o pagină şi o frază — aci se lichidează capacitatea — şi e foarte greu de scris o pagină şi o frază. Teatrul, unde autorul nu scrie ci împleteşte, refugiat în tehnica, aşa»zisă, comună tuturor meşteşugurilor mai mult sau mai puţin intelectualizate, utilizate în arta constructorului, prezintă terenul integral al corn» patibilităţilor neobligatorii.
Cunosc, desigur, atitudinea care vrea să spuie şi spune că nu interesează condeiul mai mult decît viaţa, şi sînt nu numai de acord cu această realitate ironică faţă de scrisul insignifiant, dar şi în practica vieţii dau preferinţă unui fir de usturoi viu, faţă de o carte mediocră — o carte bine scrisă, adică scrisă, nu mi»c dimpotrivă indiferentă şi o aşez lîngă firul cu pricina; căci o carte bine scrisă izbu» teşte să realizeze în sensul ei ceea ce realizează în sensul lui firul de iarbă, un maximum, scrisul fiind obligat să transforme materialele admirabile ale vieţii în admirabil propriu.
1934
FURT, PLAGIAT, REMINISCENŢĂ, INSPIRAŢIE ŞI INFLUENŢĂ
Cîte un acces de puritate şi de candoare tur» bură cîteodată liniştitele ape literare. Un pescuitor în unda clară numai că<şi scoate undiţa din heleşteu şi se apucă să bată cu ea oglinda leneşe şi să o biciuiască. Un vecin de mal şi de traistă pune în cîrligul de prins peşte rimele altuia şi dovedit cu mîna în viermii confratelui el se supără şi face gălăgie.
Apropo, în cîte feluri se petrece furtul literar? Căci dacă ar fi unul singur, un singur fel, jaful, chestiunea s»ar putea simplifica şi nu s<ar mai putea seri niciun comentariu.
Se ştie ce este jaful. Un autor ia pe alt autor, fără său modifice decît limba — e tot o muncă orişicum, dacă verbul a munci trebuie să fie in< separabil de literatură — şi«l pune întrmna din cărţile lui sau în mai multe, întreg sau parţial. Această ispravă s<a făcut plus i’une fois şi n»a murit nimeni din asta şi toată lumea s<a ales cu un cîştig, autorul (al doilea autor), editorul şi cititorul. Batoza tipografică cere să treiere.
Furtul e mai delicat: abaţi textul original de la destinul lui şi îi croieşti o altă soartă. Colaborezi cu originalul, atît cît poate să fie şi el original, dacă face parte dintr<o despărţitură a vastei no< ţiuni treptate a tranzitivului a fura. Evident că în literatură toate lucrurile se nasc şi mor întnaltfel decît pe teren vulgar: cînd cotoiul nostru Grişa, grandios ca o panteră şi evoluat în portret pînă la
87
fizionomia lutrei, ne fură un cotlet, noi zicem pur şi simplu, că el a furat — şi nu<i dăm bătaie pentru că friptura de care ne lipseşte dă luciu fenomenalei lui blăni cenuşii albastre. Ronţăim fără supărare un coltuc de pîine. în furt, autorul al doilea pune una proastă de la el, lîngă una bună de la autorul întîi şi amîndouă din ceva, aşa şfiaşa, destul de lizibil, observat numai de ochiul blajinului confrate, care îl răsfoieşte şi care nu face poliţie literară. Dacă ai întreprinde o cotidiană inspecţie literară, şi ţfiai acorda acest rol întno literatură, e inimaginabil cît furt ar trebui să denunţi în fiecare oră şi minut.
Plagiatul nu respectă nimic, voind săfşi însu* şească toată arhitectura şi toată umplutura cu rnodi» ficări de materiale mici. El trece în teritoriul lui construcţia pe rotile şfii dă o bidinea nouă. Ierarhia subiectului e păstrată în ordine răsturnată şi în interiorul familiei de idei care umple o carte, rubedeniile îşi schimbă raporturile, unchiul devei nind nepot şi bunicul verişor. E cel mai detestabil mijloc de furt. Autorul plagiant nu respectă nimic şi buzunărindu<şi confratele îl mai şi depravează, pîngărindud în detaliu. El ar fi analogia unui hoţ care furînd o prăjitură scuipă în ea, în văzul public, asigurat că nimeni nu o să ho mai dispute spurcată.
A! reminiscenţa, duioasa reminiscenţă. Innainte de difuziunea electricităţii, poeţii erau mai oneşti subt luminare sau lampă cu petrol. Ei scriau titlul « Idilă » şi dedesubt reminiscenţă, furt sufletesc, furt cultural, duhovnicie. De la cine ai reminiscen» tat nu era nevoie să spui şi nu interesa pe nimeni, întîmplarea voind ca reminiscenţele să fie proaste şi tot atît de proaste ca şi opera care şi le aducea aminte vag. Aceste timpuri naive au trecut. Titlul nu mai comportă obligaţii nici iscălitura. E o demonstraţie todeauna posibilă şi autorul îşi orga< nizează argumentele încă din momentul conştiin» tei reminiscenţei lui.
88
Totul se lichidează onorabil însă prin influenţă. Autorii care nu admit în ruptul capului neolo* gismul au numit influenţa înrîurire, infect cuvînt, perfect didactic. Influenţa e permisă ca o atracţie universală şi în mediul mecanic în care trăim de cîteva zeci de ani încoace nu există putinţă să te sustragi unei structuri moleculare şi atomice şi nucleului ei electronic. Nici nu<ţi trece prin cap în ce bombardament de influenţe ultra<microsco< pice trăieşti. Aproape că nu mai poţi ajunge tu şi deveni cineva, trăind exclusiv în zodia lui oare; care. Influenţa e pe zone, pe timpuri şi pe şcoli — şi constituie cea mai valabilă realitate literară şi pentru critica pe secole o curbă confortabilă. E permis să<ţi placă un scriitor, pe care hai citit şi să te ţii după el pînă te identifici cu umbra lui. Nu furi ci te influenţezi. Bei autorul şi ţid asimilezi nu prin pipăit ci prin apa pe care ţbo lasă în gură, prin respiraţie, prin porii creierului dumitale (fie vorba la ureche: să<ţi păstrezi creierul la mulţi ani şi nu te laşi să nu profiţi).
O grămadă de autori citiţi s*au descoperit aşa, plăcînduu foarte mult altul. Sînt profesori de crea* ţie literară care recomandă ucenicilor docili să imi> teze: a imita nu e a fura, ferească Dumnezeu! E a face aşa cînd ăla face aşa. A începe cu stîngul! dreptul! pentru a putea păşi oricum, invers ori cu călcîiele înnainte. O mare bucată de vreme ai imitat pe greci şi pe latini şi cînd mau mai prins vechii te şi învăţaseşi să maimuţăreşti, fără să afirmi, pe moderni şi pe contimporani.
E cît se poate de moral să citeşti o carte, pentru că din ea iese o altă carte, pe care o poţi iscăli fără mîhnire. Un om cult e un om citit, şi un om citit e pe trei sferturi un autor, dacă vrea să rămîie acolo. Dar cîţi oameni cultivaţi vor să rămîie acolo ? Odată şi odată tot te munceşte temperamentul şi te trezeşti scriind la minister o poezie, o epigramă
— mai ştiu şi eu? — un roman. E vîrsta cerebrală a anumitelor amintiri, care te scutură, cînd începi să crezi că erai fericit la patru ani şi frumos la optsprezece. Pe vremea cînd nu te voia nicio fată şi te aranjai cum puteai şi acum etc., etc.
Acum, ce<o fi mai bine din toate astea, să furi, să plagiezi, să te inspiri, să subisezi, cum zicea Eoni* faciu Florescu, profesor de literatură franceză, o influenţă? Parcăd mai bine să fii original, dacă vrei săsţi spun drept. Dar, uite, costumul ăsta nu se poartă şi nici nu stă bine în ansamblu.
193 4
CONDIŢII
înnainte de alte foloase pe care le»ar aduce un sindicat profesional scriitoricesc membrilor lui, tre< buie pus folosul de educaţie şi continuitate.
Nimeni nu scrie nici pentru un veac nici pentru sfertul Iui. Varietatea e atît de utilă vieţii inteleo tuale îneît se poate justifica şi necredinţa: varietate în indivizi şi varietate în ansamblul epocii, epoci de cîte zece şi de cinci ani horticoli. . . Singurul lucru pe cared tolerează nevoia permanentă de schimbare este persistenţa personalităţii bine mar» cată, dacă şi această avere este o bogăţie. Cam toată lumea scrie pentru ceasul în care a scris. Poate că se mai găsesc cîţiva beatificaţi, dintre camarazii cu adevărat mediocri şi inteligenţi, în boema eter» nităţii, încredinţaţi că atunci cînd ei repetă de trei ori Vai! vai! vai!. . . spun altceva decît cuvîntul şi că şi sensului lăuntric al silabei goale îi asigură vecia o carieră.
Desigur că după ce ţi s»au vîndut bine cîteva volume, te pui în situaţia filosofică a negustorului care a strîns capital şi doreşte un loc de senator. Te intercalezi într»o teorie, intri în orba culturală, candidezi la un apostolat atunci cînd în realitate ai făcut faţă unui contract, ca să iei nişte gologani. Specia sporeşte, autorii se produc în serie, gustul literaturii aduce gustul editurii. Nefericiţi editori! în treacăt fie zis.
Situaţia este, fără înconjur, detestabilă. Purtă» torii unei pălării vechi socotesc industrializarea şi
9«
profesionalizarea literaturii şi a presei ca o prosti» tuare. Nu ştii ce loc precis îşi alege sensibilitatea virginală ca să se înfioreze, dar ei ţin la fecioria locală, chit să utilizeze pentru nevoile practice regiuni sufleteşti mai brute pentru a căpăta golo» gani, fie chiar de la un post de agent acoperit. Sensibilitate şi sensibilitate.
Profesionalizarea are meritul că pune pe individ într»o categorie socialmente exprimată, în care el poate să dea un randament salariat, cu atît mai agreabil bine înţeles cu cît meritul individualităţii îi multiplică faţetele. Strict obligatoriu nu este să ai ceea ce se cheamă talent, în toate literaturile lumii aflîndiKse o uriaşă cantitate de borhot ac» ceptabil. Nimeni nu are să afirme că scrisul obli» gator este mai prost decît cel de inspiraţie. Lăsat la inspiraţia lui, artistul îşi schimbă automatic toate ideile, găsindu»şi»le proaste, dacă e inteligent, dat fiindcă dulcea otravă atacă toate substanţele menite să răsune în pielea tăbăcită a tobei, împie» dicînd pe scriitor să vocifereze măcar cu cerneală. Dar cînd ziua şi ora precisă implică manuscris, deci salariu, manuscrisul trebuie făcut — şi experienţa afirmă că asemenea manuscris e mai bun decît articolul clocit săptămînal şi ani întregi.
Aţi văzut ce infect îşi frazează o idee mare cîte un profesor universitar, învăţat şi nicidecît imbecil, pe care a purtat»o în cap douăzeci de ani. De multe ori, fireşte, el descoperă aşteptînd, dopul de la sticlă, şi studiul lui, în sfîrşit publicat, e şi amu» zant. Dar în general el e salvat numai de prietenia unui băiat de la o gazetă, care mult mai puţin erudit decît savantul, cîştigă din harţa cotidiană cu manuscrisul expresia profesională, care nu se în» vaţă nici de la şaizeci de ani, nici de la şaizeci de lei apuntament lunar în plus.
Beneficiul moral al inginerului rezidă în con» ştiinţa profesională. Cînd bai spune că e mai mare
92
sau mai mic inginer decît altul şi că dacă e mic trebuie să moară de foame, el înţelege măsurile verbale în raport cu volumul de fabricaţie. Noţiunea de inginer talentat nu intră în mijloacele lui. Ingi* nerii, fiindcă vorbim de ei, au în România organic zaţia socială poate că cea mai puternică din punctul de vedere profesional. Ei nu se scuipă nici de jos în sus nici de sus în jos şi nu se văd ameninţaţi cu suprimarea, după fiecare nouă promoţie a Şcolii Politehnice. Noii ingineri se înscriu lîngă inginerii vechi şi gospodăria profesională nu şomează. Că unii au construit cisterne şi conducte şi clădiri de stil grec nud împiedică pe ceilalţi să se cantoneze în cubism. E un moment în dezvoltarea de ansamblu cînd devin cubişti şi negustorii de ciorbă de burtă, care doresc să*şi edifice un domiciliu.
La un Sindicat al scriitorilor criteriul e de pro* fesie strictă şi necesitatea apărării intereselor în bloc impune o conduită şi o solidaritate. Experienţele variate converg întrmn efort şi suma rezultatelor e avantajoasă. Sînt societăţi care vor să*şi îngroape membrii cu steag şi cu prezenţa membrilor în viaţă, indiferent de culoarea lor de mustaţă şi de faza intelectuală. Un sindicat scriitoricesc ar putea să rîvnească pentru membrii lui, măcar la un salariu bine plătit, şi dacă se poate, cu atît mai bine, la un confort. Această vorbă englezească, aş explica pentru colegii care nud cunosc pedanteria, că nu însemnează cinematograf.
Este nevoie însă de o preparare catihetică. Întîi, scriitorul, dacă e vechi, bătrîn — cu toate că nu există scriitor bătrîn — să nu*şi închipuie că a făcut gaură în cer cu o carte sau cu douăzeci, sau cu două sute cîte a scris. Dacă nu le scria totuna era, dar mai bine că le*a scris, cu toate că. . . Dumnezeu să mă ierte. . . Al doilea, dacă e tînăr — ciudată tinereţe: cîţi ani ai? — să nu*şi închipuie că va face el vreodată ceva simţitor mai bun si mai dura*
9i
bil decît precedentul. De cele mai multe ori sub acest raport e tot atît de stupid infatuat ca şi scrii» torul bătrîn şi cu atît mai enervant cu cît el nici n<a fost în stare să facă încă nimic în ceasul monu< mentalizării unui ifos de june cretin. Ca şi mulţi dintre bătrîni.
>93 5
HRISTOS ÎNVIE
Mişcarea literară se găseşte întno fază, care dă colectiv prea puţin şi individual se castrează: îi lipseşte tiparul gratuit. Limba cu mult mai vioaie şi mai elastică decît acum cincizeci de ani, cînd locul comun fundamental stabilea solemn că în româneşte nu se poate seri decît limitat în sfera ideilor — permite activităţi literare neîncercate. Există o facilitate, o cursivitate, o culanţă şi trebuie să afirmăm că tovarăşii care au spart clişeele şi au desnăclăit limbajul, principal obiectiv acum vreo douăzeci şi cinci, treizeci de ani, au satisfacţia să constate că iniţiativele lor au rodit. Ideile<stafide şi sentimentele*roşcove au dispărut.
Presa nu are celule îndeajuns pentru mierea nouă: a fost întodeauna caracteristica ei. Presa promovează sedentarismul intelectual şi arterele în» groşate se apără prin facultatea statuară de încre» menire. E un moment în vîrste cînd ceea ce nu poate deveni marmură sau bronz ia consistenţa osului şi înlemneşte. Pentru că o factură standard a banalităţii şi o formă a unui minimum de efort sau de efort mijlociu au prins într»o împrejurare, presa se teme de împrospătările pe care primăvara le aduce anual.
Aşa îneît mişcarea literară curentă şi fluentă este abandonată şi adeseori inteligenţa şi subtilitatea merg în răspăr cu tiparul. Tiparul rămîne ceva, şi seva cu totul altceva. Presa rămîne aceeaş zilnic, după un calapod, nu e zilnic alta, zilnic nouă şi
9;
zilnic întinerită — şi spiritul, vivace ca lăcustele, sare puriceşte, agreabil, pe de lături şi dezordonat.
Se vorbeşte de realităţi precise: generaţii şi tine< returi: n<aş putea pune un punct întnun loc, unde ar înceta unele şi unde ar începe celelalte. Dar acestor generaţii de tinereţi le lipseşte ceva care nu se cunoaşte nici la bătrînetul sălbătecit: o soli* daritate de la om la om viguroasă. în transă idilică selenară, ele concep personalitatea de unul singur, după bimeneu şi fiecare se linge cu beatitudine şi gelozie. E o şcoală care condensează genialitatea la optsprezece ani, fenomenul la douăzeci şi doi, excepţionalul şi formidabilul la douăzeci şi cinci. Sfîrşitul sesiunii e trentenar: pe la treizeci de ani proprietarul de piscuri succesive se retrage în marele ramolisment. Se permite şi cacofonia. Ca ce năzdrăvan la pubertate şi nul peste zece ani?
Ai vrea, vezi bine, să<i găseşti pe toţi băieţii, mai imberbi sau mai capiloşi, adunaţi ferm laolaltă pentru renovarea continuă a presei. Ziarul nu e numai ştire, telegramă, articol de fond, reportaj, numai politică şi informaţie. Ziarul nu e nici demo» craţie sau burghezie, nici tradiţie sau revoluţie. Ziarul e. . . o stare sufletească, un aspect, un su* mum, o văpaie a personalităţii complecte, o văpaie pe zi sau o scînteie.
Trebuie să încercaţi. Umăr la umăr, inimă lîngă inimă, laolaltă.
Hai, scoală*te şi umblă, fricosule! Şi: Hristos a înviat!
1 93 /
ABECEDARUL CITITORULUI
Acum cînd editurile fac o întinsă publicitate literaturii şcolare şi propun publicului didactic noi liste de cărţi şi autori, iatăd apropiindu«se de vi* trine şi de chioşcul cu ziare, Analfabetul.
Mă loveşte în toate zilele cu cotul, îmbrăcat nemţeşte şi cu surtuc şi mă uit cu simpatie în gura lui, căscată la geamurile splendide şi la proaspetele afişe înnădite la un ghişeu. Ochii lui se joacă ferme* câţi cu foile şi copertele pestriţe şi ar căuta o pă» reche de ochelari cu care să vadă şi să<şi explice totul. Dar opticianul Spinoza e absent şi doctorii cărţii nu se gîndesc la infirmitatea lui de analfabet.
Dacă veneai cînd erai mic ţfiaş fi potrivit, cu chiu cu vai, nişte sticle. Dar aşa, catîr bătrîn, o să te lăsăm înţepenit, zice doctorul. Căci noi tratăm orbirea ta sistematic, începînd cu transformarea nu numai a ochiului dar a capului şi animalului întreg. Dacă te<aş lua în tratament acum o să dea metoda greş, niam numărul dioptriilor trebuincios.
Ascultă, băiatule, şi ţine minte. . . Ca să înveţi carte, trebuie neapărat să fii mic, să te sperii de mine în fiecare zi şi relaţia noastră, ca să capete autoritate pentru bunul prestigiu al cărţii şi al culturii, trebuie să fie de la bancă la catedră, cu tablă, cu burete, cu tibişir, catalog, direcţie şi cancelarie cu secretar. Altfel, te străduieşti în de< şert. Apoi trebuie listă de cărţi, caiete şi călimări. E nevoie să te încurc şi să te încîlcesc vreo cinci» sprezece ani şi după ce mi<am dat seamă că nu te
97
mai poţi dezmetici anarhic, ca un analfabet îţi iscălesc un bilet de voie. Asta e metoda.
Ai băgat de seamă ce trebuie: trebuie tirajul dumitale decolorat. Persoana dumitale nu mă inte; resează: singură copia, obţinută pe bucată rectan* gulară de hîrtie, priveşte învăţămîntul. Cînd încă nu eram un om învăţat şi mă străduiam şi eu, cu ajutorul dascălului meu de atunci, să mă divid, să mă transform, şi să mă alambichez, în ceasurile urîtului din clasă, o muscă ireverenţioasă se muta din ograda găinilor în clasă şi de pe nasul profesoru; lui pe nasul meu. O uşoară strategie îmi permitea sso prind ca în capcană în mijlocul unei cărţi des* chise, care nrnmi fusese de mult folos. Pac! musca era strivită în Istoria universală. O deschideam din nou, ca să admir frumuseţea lucrului transformat în autogravură, şi instinctiv simţeam în mine voca* ţia pedagogică căpătînd o formă şi un scop. Dacă nujţi apuc măcar un picior nu am făcut nimic. Frumuseţea e compromisă.
Învăţămîntul are o estetică şi o metodă. Eu ştiu ce vrei Dumneata, Domnule Analfabet, vrei să citeşti fără să fi învăţat să scrii. Mută<ţi gîndul, asta nu se poate. Thai băgat în cap că dacă există maşina de scris este de ajuns să ştii să citeşti ca să scrii mai frumos, cu degetele oarbe. Dumneata mai auzit, pesemne, de caligrafie; bineînţeles, dacă eşti un analfabet. Ai să porneşti întîi cu degetul, pe care îl vei băga în cerneală pînă la cot. Pe urmă, pînă la Crăciun, înveţi cîteva litere obeze şi cîteva slabe. La Paşti mai ştii cîteva, la iunie dai examen şi după patru ani ai învăţat să scrii. îţi mai rămîn eîţiva ani, ca să înveţi să citeşti. Nu merge aşa, cum vrei dumneata.
Şi la urma urmelor, tirajul horsttexte. Ai devenit certificat. Exact momentul în care nu te mai trage
98
inima să te zgîieşti la vitrine şi chioşcuri, şi în care, bravul meu semen, nu mai citeşti nimic. Căci dum< neata ştii tot şi nu te mai loveşti de niciun secret.
1 9 3 J
TABLETA TABLETELOR
Adevărată din tot timpul care fuge e secunda. Socoteala vîrstelor pe ani e artificială: nimic nu durează un an, afară de suprafaţă şi nu durează măcar o secundă întreagă la fel. Ştiu, desigur, Iun* girea silită a timpului e practicată şi corespunde tristei nevoi de perenitate. Ofensat de secunda care îl ucide, omul socoteşte cu veacul, cu jumă* tatea veacului, cu sfertul şi cu decada lui. Au iucrat la o piramidă şi la o catedrală cîteva generaţii, ca să înlăture timpul din secunda lui şi ca să încapă în linguriţa terapeutică marea şi nisipul. Secunda e mai adevărată decît veacul şi mai proaspătă; aroma ei poate să treacă prin toate celelalte secunde, fără să se complice şi să se îngroaşe. Secunda e o sămînţă în stare să dea un pom, pe care nu trebuie săd dea. Ea rămîne integral fertilă sau livada piere într<o grăunţă de un centimiligram, înnainte de a fi încolţit. Viermele, omida şi putregaiul mau loc într<o mărgică de viaţă.
Secunda e sensibilă în adevărul ei pictorului de plin aer, care începe stînca eternă în pirostrii dar fugitivă în aspecte: într<a doua secundă nu mai este ceea ce fusese în secunda precedentă. într<o jumătate de oră schiţa pensulei variază de cîteva sute de ori, dacă trebuie calculată sinceritatea şi făcut abstracţie de un convenţionalism, pe temeiul căruia se realizează tablourile istorice şi compozi» ţiile muncite.
ioo
S<a spus că munca şi disciplina ei, într»adevăr salvatoare întrmn mediu convenţional, dau în artă rezultatul care imobilizează timpul şi întăreşte inspi» raţia sălbatecă. Dacă mar fi acumularea secundelor topite în lucru — opera — cum se cheamă, nor comporta emoţia, adică ceea ce este permis de trans--pus din viaţă pe material cu un instrument.
Fals. Intre emoţie şi muncă e incompatibilitatea. Cea mai mare emoţie o exprimă rugăciunea, nici chiar poezia. Ai văzut tu rugăciuni, a cărora vocală să depăşească secunda cu mult? Tatăl Nostru e mai substanţial decît toate molitvele, la care s»a muncit, evident, pentru înlănţuire logică şi concep» ţie, multă vreme. Mirajul invocaţiei a pierit. Fraza incidentală dintmin text de povestire şi de rugă, aparţine secundei nu muncii.
De altfel literatura anului nu poate avea nici» cînd puritatea literaturii secundei şi este, cinstit vorbind, şi mai uşoară, de vreme ce ne găsim încă la Esop, în ceea ce priveşte fabula şi înţelesul rapid. într»o singură pagină şi este foarte greu de păstrat nivelul tonului şi al frazei, în celula cărora scade substanţa, necum într»o carte. în afară de poves» tirea episodică, organizată pentru singura peri» peţie, şi care»i o literatură consacrată de domeniul mai curînd al istoriei decît al artei, restul literaturii este impresie, secundă, umbră care dă lucrurilor ocol şi culoare. Căci totul trebuie redus la emoţie şi la vibrarea neaşteptată a sentimentului dormitiv.
E şi un fel de datorie să utilizezi materialele conform unui aspect de contemplare, şi să le întorci către secunda vie şi adevărată, ca la un rafina» ment.
l9iS
REGIMUL LUI « CARE »
Incontestabil se scrie în general mai bine, mai frumos şi mai substanţial — mai ales, după război, însă frazeologia care vine de la superstiţia volumi* nosului, domină cu deosebire cartea: conţinutul unei singure pagini bătut cu nuiaua face clăbucul necesar pentru măcar un capitol. Se cere — şi au* torul trebuie să trăiască, nădăjduind răgazuri şi cărţi mai bune. Nu trebuie să fim excesiv de pre* tenţioşi cu scriitorii, care experimentează pe limbă, pe un material nesimţitor, dacă facem concesii nelimitate miniştrilor, primarilor, inginerilor, ex* perimentatori pe materie costisitoare şi pe carne vie.
Subtitlul de roman se acordă de minune cu fa* cultatea într*adevăr stupefiantă a unora de a în* mulţi fărîma de săpun monstruos, fără să se fi căpătat conştiinţa dacă e o indicaţie de belşug sau de patolog ie. Se spune, de pildă, despre cancer că e un elan de prolificare al celulei, excitată de dorinţa de a fi, întrrnn moment de pierdere a vita* lităţii reale. Unui bolnav atins de o maladie in* explicabilă, cunoscut nouă, i se întîmplă să*i crească un deget pe care şi*l rănise în apă, cu cîte un cenţi* metru săptămînal. Un material mort, de felul celu* lozei îi lungea continuu falanga ungulară şi bol* navul şi*o tăia cu foarfecă mare în fiece duminică, fiind o zi mai liberă pentru împlinirea acestui ceremonial. Te doare? Nicidecum. Autochirurgul nu simţea nici atîta durere cît ar fi simţit dacă şi*ar
102
fi retezat piciorul de la scaun — şi mai găsea în el o stare morală care*i permitea să glumească şi să rîdă.
în literatură nu prea ştii dacă obezitatea textului se poate chema producţie sau degenerare — şi pînă una «alta sîntem siliţi să răbdăm: todeauna va fi pînă una»alta, viaţa dovedindu*se mai scurtă decît tirada şi noţiunile dizolvîndu*se odată cu intelectul care le agoniseşte. (S*ar putea face un joc de cuvinte suportabile, apropiind epigramatic agonii sire şi agonie.)
E curios de constatat cu cîtă înlesnire se achită de rolul de scriitor oamenii taciturni şi gîngavi. împleticiţi la toată vorba, nimerind cu greu în conversaţia cursivă cuvîntul propriu şi învîrtin* du*se de jurîmprejurul unei idei din cap, facili* tatea lor de a scrie o sută de pagini în loc de cinci se desface ca un ghem de sfoară, pe dată ce s*au aşezat la masa de lucru şi scriu. Ceea ce făcea noduri şi gogoloaie devine neted şi alunecă lin, ca firul undiţei pe unde. N*avem o stimă personală remarcabilă pentru asemenea dexterităţi, din pri* cina unei preferinţe bolnăvicioase a lucrului răs* colit, ţepos şi aspru şi a unei aparente dezordine a peizagiului intelectual scăpat de monotonie. Şi sîntem încredinţaţi că tot metoda strîngerii copa* cului întreg într*o sămînţă minusculă, desprinsă toamna dintre frunzele pierdute, e mai artistică şi mai compatibilă cu varietatea înţelesului. Stilul rămîne încă, împotriva prozei descriptive, analitice şi construite, expresie firească a gîndului dezlipit de lume.
Dar numai nevoia de a lungi o redactare, ca un exemplu despre cele afirmate mai sus, ne*a deter» minat să ajungem aici. Chestiunea, ca întodeauna e mai simplă. Se scrie mai bine scurt decît lung şi se scrie mai bine după război acest scurt decît lungul acesta.
•o;
Autorii îşi acordă însă comodităţile interzise pe vremuri, vrem să spunem interzise loruşi prin actul de disciplină. Ca să nu se împiedice de nicio dificultate, ei le suprimă cu o candoare augustă. Ceea ce s<a numit cacofonie pare, afară de excepţii tot mai rare, definitiv înlăturat. Era o rămăşiţă a unui timp de om în plenitudine, care, rîgîinduu gîtlejul după masă şi stomacul dîndusse în vorbă prin ventrilocie, cu prelungirile lui, răspundea cînd se ivea accidentul, că este ceva al firii omeneşti şi constituie una din condiţiile sănătăţii. Ciocnirea silabei că şi ca terminală de silaba întîia ca şi că următoare, era — orice s<ar spune, trivială. Are şi cuvîntarea nasturi care trebuiesc încheiaţi de sus pînă jos şi auzul e tot atît de decent cît şi ochiul.
Neom jucat cîtva timp să numărăm în frazele unor foarte respectaţi scriitori, de cîte ori relativul care le cade între două puncte de text, subt condei. E probabil o manie din familia obsesiei numerale: cînd îţi este cu neputinţă să te gîndeşti la ceva, ţi se pomeneşte conştiinţa numărînd paşii, pietrele, oamenii, automobilele şi arabescurile din zugră* veală. A repeta un cuvînt de două ori întno pagină e deja niţeluş cam plictisitor. Ce naiba! dacă practici meşteşugul caracterizării ideilor prin expresii, par< că se cuvine şi grija respectivă de cititor, care nu e mai imbecil decît scriitorul. Odată ce şi utilitarele industrii de balamale, cuie şi motoare, îşi fac o regulă din căutarea stilului şi lustruiesc fierul brut, îl alămesc şi îl nichelează, cum să ne placă oare ca scriitorul să<şi toarne fonta cum se nimereşte?
Dar să repeţi pe care nu de două ori ci de patru şi de cinci ori nu într<o pagină, dar într<o frază, cu nişte amabilităţi faţă de tine pline de o bunăvoinţă fericită, e aproape intolerabil. Mai ales că acest care nu e independent ca vorba tutun, şi nu începe el, decît întnun singur caz, foarte special, nici propoziţia nici ideia. De cinci ori care într<o
104
singură frază e obligat să stea în raport cu un obiect unic şi nu cu cinci substantive bătute cap în cap. E adevărat că atunci nu mai poţi să scrii atît de lesne şi de iute. E nevoie să dai tîrcoale sensului, acordat cu o frază gătită.
Licenţa nu e făcută desigur pentru pisici: oame< nii au găsitrn ca să o întrebuinţeze şi să fie emanci» păţi de constrîngeri. Dar fără o severă inspecţie a propriului său vocabular şi a căilor de comunicaţie ale unui text, pe care îţi face plăcerea săd semnezi cu majusculele groase, a seri nu mai însemnează atît de mult a seri şi seamănă mai repede cu a te afla în treabă pe albul inefabil al hîrtiei.
l9)J
IEFTINIREA ELOGIULUI
Cel care a putut afirma întîia oară imensele foloase ale presei trebuie să fi fost tipograf. Tre* buie să fi avut o mare imprimerie şi o clientelă importantă şi, evident, satisfacţia că a contribuit cu plumbul şi cu negreala lui la civilizarea sentimem telor de mare tiraj. Şi desigur, acest eveniment nu se petrecea în timpul tipăririi Psaltirei la Mînăstirea Neamţului, ci mai încoace, probabil că mult mai încoace.
Folosul e incontestabil şi dacă cel dintîi obser* vator al proporţiilor lui a fost cum se mai spune azi, tipografieditor, însemnează că tipograful a văzut just. Situaţia generală s*a îmbunătăţit foarte simţitor, progresul simţămintelor, al părerilor din ce în ce mai exacte şi al respectului de aproape şi de sine merge mai bine, din ce în ce.
Fără o mare răspîndire a presei nu am putea cunoaşte nestînjenita revărsare de valori, de capa» cităţi, de caracter, de omenie şi de talente. E un belşug de asemenea produse, de care nu ne putem felicita de ajuns şi o legitimă mîndrie ne cuprinde că nu le mai putem număra decît în serii şi cantităţi, închidem ochii şi vedem numai individualităţi, personalităţi şi creatori: masse compacte. Nu mai poţi să distingi. Se povestea că nemaipricepîndmse să aleagă din cele trei sute şaizeci şi cinci de femei frumoase cîte îi trebuiau întrmn an, Padi< şahul îşi arunca în fiece seară batista în sus şi
106
odalisca aceea care o prindea îşi cîştiga dreptul să fie sclava şi stăpîna lui de o noapte întreagă.
Numai zarul, capriciul bobilor sau tragerea cu ochii legaţi a unui bilet dintno mare căciulă, ar putea să hotărască ce anume genialitate trebuieşte într»o împrejurare anumită, din cîte cincizecbşai; zeci de exemplare. Ca să enumerăm numai oamenii providenţiali ar fi nevoie, de cincbşase căciuli pe specialitate: unanimitatea lor e pur şi simplu zdrobitoare: fiecare cartier intelectual are cel puţin zece bărbaţi providenţiali de felurite vîrste şi profesii, însă toţi transfiguraţi în profeţi şi în des; călicători înflăcăraţi de idealul unic, să dea legi noi, benevol sau cu de;a sila, indiferent. Gradul de aşa numită cultură este el şi indiferent: oamenii mari mau nevoie de asta, ei sînt sau nu sînt, diploma, certificatul, actul de naştere, buletinul de vaccin sau un bilet de tramvai se echivalează.
Dacă mar exista o presă nu s;ar putea şti că toate interesele sînt în mîini bune, în mult mai multe mîini decît cere trebuinţa vulgară şi tocmai de aceea îmbucurătoare. Sînt cel puţin treizeci de formule generale pentru a ferici pe toată viaţa un popor şi încă trei sute de sub;formule cel puţin.
Avem prin urmare mari reformatori, mari gîm ditori, mari economişti, mari financiari, mari poli; tici, dar mari aşa cum se cade, nu mari ca orişicine. Avem mari de tot şi din toate, cu o prisosinţă care ne obligă să reîncepem toate, şi alfabetul, de la ei. Sîntem atît de mari încît obligaţia unui nou voca; bular se impunea neapărat. Sîntem extraordinari, fenomenali, structurali, nemaivăzuţi, nemaiînchi; puiţi. Abescu a descoperit mătasea de tăiat mămă; liga, Becescu al patrulea picior mobil de la scaun, Cedescu unghia mare de la suflet, Defescu nodul
107
în papură japoneză, caii verzui, frunza clinilor dogi, nuielile diafane ale celui care îngrădeşte, scîrţîitul muzical şi praful consistent. Sîntem, fie* care în gen, unici.
Dar aşteptăm să începem odată toţi.
ZIUA CĂRŢII
A fost acum patru ani o Zi a cărţii, ivită putem zice, din nimic. Niciun precedent nu o făgăduise. Se îndătinase o situaţie, reprodusă şi multiplicată cu fiecare carte şi scriitor, mare sau mic sau mijlociu. Cartea îşi trăia viaţa ei de librărie, vitrină, aluneca nebăgată în seamă pe marginile ziarelor, în zilele de vacanţă intelectuală, şi era înmormîntată în cimitirul bibliotecii. Autorul poet şi prozator, nu se bucura măcar de trecerea lăutarului, care avea ceasurile lui de contact cu auzul legănat al clientului din localul de noapte. Atîta muzică şi atîta poezie puteau să mişte inima unui personaj.
Pînă Ia Eminescu şi după Eminescu scriitorului îi sta bine să mănînce prost şi să stea pe datorie. Socotelile se încheiau de preferinţă la spital, o instituţie făcută, din mila oamenilor cu suflet şi cu dare de mînă, parcă într»adins pentru autori, cărora li se oferea în sfîrşit patul agoniei, ca osîm diţilor la moarte un supeu.
Ceea ce se cheamă societate nu avea nicio par< ticipare la viaţa, nici a cărţii nici a făcătorilor ei, şi scriitorilor nu li se poate aduce învinuirea că nu au respectat<o. Adevărul este că nu se întîlneau cu ea nicăieri, ca să o jignească. Poporul de jos se găsea în circiumă şi elitele se aflau la club — iar ei îndeei, scriitorii, ruşinaţi de nişte apucături făcute să>i declaseze, se ignorau agresiv, ascuns fiecare în cîte o mare individualitate exclusivă.
109
Sculptorul Brâncuşi n<a fost tocmai un scriitor, pen> tru că în loc si mîzgăle cu pana zgîrie cu dalta, dar a fost cam tot aşa ceva — el închipuieşte precis viaţa celor de teapa lui. Toată lumea ştie că acest meşter, răsfăţat după ce a fugit în streină* tăţi, de engleji şi americani, a spălat vasele în bucătăria unui birt din strada Cîmpineanu, ca să*şi poată păstra viaţa între cele două mese de la prînz şi de seară. Numai oltenii sînt în stare de asemenea împăcări cu existenţa, biruită cu o luptă de zi la zi. Ne*ar părea bine să ştim că acest mare însufleţitor de bolovani, care a ştiut să nu*şi dea dălţile din mînă, a venit de pe la Jii.
Ia, nişte « artişti » — şi scriitorii şi prietrarii şi zugravii, ca şi cei de sîcîie harpa şi vioara. Lamen» tabilă trăire şi dumnezeiască încăpăţînare, aceşti oameni, au ţinut să piară pe limba lor. Mizeră dar stăpînitoare atitudine, pe care omul brazdei şi al pămîntului o cunoaşte, de vreme ce nu se mişcă din bătătură, ca să slugărească dincolo de ulucile lui. S<a făcut potcovar, omul înţelege să fie potcovar, chiar dacă nu sînt cai de potcovit prin partea locului; căci întîi şi întîi lui îi place potcoava şi el trebuie să încovoaie bine fierul şi pe măsură şi săd subţieze frumos. Orice fierar care face potcoavele cu mîinile Iui şi nu le vinde făcute la alţii, poate să spuie că nud aşa de lesne să nimereşti potcoava bună.
Pe scriitor întrmn timp nu ba iubit nimeni, poate că şi din pricina vorbelor lui goale, care cînd se împlineau bine, cam dădeau pe dinafară — şi din pricină poate, că ele nu se umpleau todeauna numai cu apă: mai scăpa în ele cîte puţină sudoare sau cîte niţel sînge uneori. Dacă vorbele cîntate ajută la chef, vorbele cele care plîng sînt grele şi nesuferite şi, scrise, vorbele plîng mai mult decît cîntă. Auzul unui om care a mîncat şi a băut, nu trebuie necăjit cu vorbele
i io
scrise, ci mîngîiat cu vorbele cîntate, cu vorbele mari, cu lauda goală. în timpurile cînd fitecine mînca bine, peste tot locul, unii, cîţiva, foarte puţini, nu mîncau aproape deloc şi puneau şi treaba asta în vorbe scrise şi plictiseau urechea trandafirie, pe bună dreptate. în sfirşit, pe temeiuri de abdomen, de suflet, de simţire sau pe nici atîta temei, cartea si robul ei n*aveau trecere în niciun fel.
S-a născut Ziua cărţii, acum, nu mai mult, acum patru ani, ziua cărţii oficială, ziua carte sfinţeşte cartea. Existau şi cartea şi scriitorul ei, dar atît; cum existau şi creştinismul şi creştinii pe timpuri, de trei sute de ani, bătuţi, chinuiţi, liturghisind în beciuri şi gropi — şi a fost nevoie de împăratul Constantin, pentru ca răstignirea să poată fi per* misă în amintire şi crucea scoasă din ascunzători şi pusă pe un altar în vederea lumii. Desigur că s*au împotrivit căpeteniile în cugetul lor şi preoţii mari, dar nou avut ce face dinaintea voinţei împărăteşti. De obicei, se petrece acestă faptă ciudată, că preoţii sînt vrăjmaşii cei mai învier* sunaţi ai preoţilor. Din ei ies vînzătorii, defăima* torii şi călăii. Dar acest lucru prost nu se poate schimba uşor, cînd celor vechi li s*au dat aşezări, scaune şi podoabe de păstrat şi apărat.
S*a vorbit de cusururile acestei zile a cărţii, care s*a făcut săptămîna cărţii şi luna cărţii, în cele din urmă — uitîduîse însemnătatea ridicării cărţii în calendarul sărbătorilor recunoscute. Mai murmu* rînd, mai scîncind, mai împleticindu*se în graiuri, toată mulţimea ceea strălucită care nu se poate lipsi în zilele sorocite de o cuvîntare, e de faţă. E de faţă şi cîte un martor mut într*adins, căruia nu*i place deloc ce se face fără el. în al patrulea an, deprinderea prin repetire s*a cam închegat. Or să mai fie cîţiva ani de multe şi mărunte necazuri
111
oficiale dar vor trece. Poticnirea de carte va da loc la o stare de intelect primitor şi, treptat, cartea moartă de odinioară se face cartea vie, care a început să trăiască dimpreună cu scriitorul ei şi să capete avînt.
DISCIPLINA
Impresiile, pe măsură cu viaţa, sînt instructive şi împărtăşite. Ele pot să capete un înţeles. Vreau să aduc un omagiu scriitorului cotidian, redactor rului care scrie zilnic şi încape succesiv întrmn spaţiu fixat, fără săd depăşească, fără să fie depăşit: înscrierea unei idei întrrn frază şi a unui complex întrmn capitol centimetrat. E o problemă aproape de fizică: intercalarea exactă a unui balon, care se umflă mereu, de la sine şi dă pe dinafară, într<o cutie cub cu laturile fixe. Rotundul nu trebuie să sporească nici să se dezumfle şi trebuie făcut pătrat.
Mi s>a dat la ziar un spaţiu de patruzeci de rînduri şi rîndul de şaizeci de slove: costum inva* riabil pe toate zilele şi calibrele de subiect. Tre< buie îmbrăcată cu el orice corpolenţă, şi piticul, ca să nu cadă hainele de pe el, şi uriaşul, ca săd cuprindă exact pantalonii şi vesta — decent.
M<am dezobişnuit. . . N<am mai făcut această interesantă croitorie de douăzeci şi cinci de ani, cînd ajunsesem la facilitate. Tipografului îi lip> seau cincisprezece rînduri: i le făceam. Asta era condiţia lui, la care se adăoga şi condiţia redactor rului, să nu fie banale şi indiferente. Nu e atît de necesar să scrii frumos cît e să nu fii incolor. Altă dată, tipograful cerea să i se taie cincisprezece rînduri. Operaţia era mai grea, era ca o emasculare şi se descumpănea balanţa. I le tăiai.
Am uitat de tot şi nu mai ştiu cum se poate umbla în ghete strimte şi în corset pînă la gît.
«<3
Călcam desculţ, mai larg, mai deşelat, mai strîns, mai repede sau mai încet, după teren şi cum ve< neau, valea sau dealul. Nu mai ştiam să scobesc, să bag un clin să răscroiesc. Gîndul fuge mereu din condei ca o aţă din ac.
Articolul de ziar, cu împărţeala paginii precisă, e un mobilier, care trebuie să intre neapărat într*o anumită odaie. Nu merge maşina de gătit în camera de dormit nici perdeaua de catifea în bucătărie, şi un covor de douăzeci de metri pătraţi nud poţi vîrî întno încăpere de doisprezece, nici invers, cînd scîndurile rămîn goale şi se văd arsu< rile duşumelei.
In loc de patruzeci de rînduri, mfiau ieşit şaptezeci: prea multe — sau douăzeci şi opt: prea puţine. A doua zi, mi<au ieşit cincizeci. A treia, imam apropiat, la patruzeci şi cinci. . . Din ştofa textului nu trebuia pierdut niciun rînd prin eliminare. Scădeam: rămînea gaură. Mutam gaura mai sus: ieşeau două găuri în loc de una şi gaura mînca textul şi ajungeam la definiţia covrigului: nimic înconjurat de ceva.
După patruzeci şi cinci de ani de meserie a întinderii şi a cîrpelii, sînt iarăş debutant. Mi se pare că secretul ca să<ţi rămîie condeiul tînăr, e să debutezi toată viaţa şi în toate zilele. Te şcolă» reşti, şi de la catedră te întorci în clasa întîia primară: b, o:bo; b, i:bi; două ori zece: douăzeci. Exerciţiu de elasticitate, gimnastică de celulă.
Apucă<te de numărat, ca să intre ce vrei să spui întno fărîmă de literă de plumb: două, patru, şase, opt, din douăm două. Nu te mai poţi da peste cap pe cîmpia întreagă: întnun coridor îngust, trebuie să joci tot atletismul. Mai puţin ca un coridor, o baratcă de sentinelă. Ori cu sabia scoasă, ori cu ea în teacă, ori chircit de frig la fund, încălzinduîte la o ţigare şi la un chibrit. Şi te reobişnuieşti. . .
114
Din foile de experienţă am scos de cîteva ori cîte un rînd. Scrisul e o împletitură pe ochiuri: ai tras un fir şi se deşiră ciorapul. învaţă»te să faci nodul pe dedesubt, să nu se bage de seamă, în patru zile, am învăţat.
Morală optimistă: nimic imposibil.
>9 43
ŢIGĂNIE LITERARĂ
Un destin bizar comandă raporturile dintre acei « făuritori de limbă » cum au fost numiţi, cam pe meştereşte, aşamumiţii pe româneşte scrii* tori. Dacă unul din zece are niscai talent, se supără nouă, mai împăcaţi cu mediocritatea egali* tară, dar supăraţi şi unul pe altul, dacă regula suprapunerilor şi asemuirilor e satisfăcută. Cei zece se grupează în cîteva extaze, jigniţi pe cele* lalte grupe, din care se desface rînd pe rînd cîte unul, grupat cu alţi desfăcuţi, şi zece indivizi, reformaţi continuu, reîntocmesc de nenumărate ori grupele, desfăcute în sfîrşit în zece singurătăţi antagoniste şi continuînd să se regrupeze şi după aceea.
Ei nu sînt chiar scriitorii care au izbutit să*şi fixeze numele pe un logaritm, aceştia ies din cursă şi circulă izolaţi pe cîte un pogon, salutîndu*se prin ceaţa din depărtare ca nişte sentinele de fruntarii. Şi întrei se găseşte cîte un ţigan, dar atunci e ţigan autentic şi se caracterizează de la mamă, nu de la meserie. Meseria ţigăniei vine de la lipsa de meserie literară.
Dacă la examenul de tipograf aş fi fost întrebat ce*i un scriitor cred că inginerul şi dascălul ar fi ştiut mai bine ca mine, care mi se pare că sînt; nu*s prea sigur, dar parcă s*ar zice. In principiu ştiam că scriitorul e un animal care şi*a pus pe o carte semnul lui, copita, cornul, măselele sau inima: trei organe admise. Mai sînt şi celelalte,
francezul le numeşte tripes: nu ştiu cum se cheamă pe ţigăneşte. O carte care a rezistat o generaţie, în succesiunea neîntreruptă a recrutării şi a con< tingentului, e un lucru construit, un pod: mergi pe el şi treci dintrmn mal pe celălalt. Este!
între cărţi şi între scriitori mişună sateliţii simpli şi compuşi. Ei doresc să fie fără să se poată realiza, feroci în intenţii, neputincioşi în faptă, indivi< dualităţi de împeticări şi cîrpeală. Toate gene< raţiile aglomerate de erzaţuri se leapădă de ele progresiv: drumul biruinţei trece printre cruci, de*o parte şi de alta. Unii însă din morţi nu pri< mese să moară la timp şi şchioapătă răniţi cu intestinele şi fierea tîrîş, între şanţuri şi între noii veniţi, veniţi şi ei cu avortonii lor. Ei întîrziază într<o viaţă careu refuză. Viaţa e frumoasă dar dispreţuitoare ca orice frumuseţe. Te agăţi de ea fără să<i placi, insişti şi rîde, strînsă de braţ cu unul mai voinic. Protestezi: e ridicul. Tu vrei dragoste cu de<a sila şi dacă nu izbuteşti scuipi sau, mai brav, vitriolezi. Ţiganul e şi hingher: pe vremea lui Mihai a fost şi călău. Dar ba tre< murat mîna, a îngălbenit, spune povestea, şi i<a căzut săcurea: îşi pierduse stilul, a vrut şi n<a putut: i s<a bîlbîit personalitatea. El nu putea să taie domni, decapitase găini. între ţigani, gîdele era numai haham.
Puterea multor condeie merge la articol, arti< colul cenuşiu, al permanentului deziderat, repetat. Ca vechi alipinist al marilor coaste de granit şi marmoră ale continentului aş putea spune că lin respiraţia defectă. Plecam, şi împotriva povîr» nişului de piatră, ca în literatură, o sută, şi ajun» geam pe creastă sus puţini de tot: unul, doi. Cei mai mulţi rămîneau îndărăt. Unii speriaţi de gigan» tismul lespezii abrupte se cuminţeau decum puneau bocancul pe linia temeliei, alţii erau semănaţi, pe suiş. Ei nu*şi urmăreau tovarăşii cu pietre: mun»
117
tele e impropice pentru ţigănie. Dacă scuipau cîte unii, nu scuipau a ocară ci a suferinţă, că tuşeau cu sînge. în schimb, în alpinism există un plagiat cu echivalenţă de act imposibil în literatură: funi< cularul. Poţi afirma că ai pus talpa pe Righi cu document: o mizeră fotografie de amator.
Articolul, înmulţit cu sineş, articolul de opinii, e ceva dar nud nimic: nişte praf pe o carte: îl şterge pămătuful. Trec zece, douăzeci de ani în această zadarnică activitate. La vîrsta de patruzeci începe să încărunţească tîmpla şi tu eşti tot la primul tău articol, variat de cîteva sute de ori: o pelticărie a cîntecului nerostit. Şi te cutremură panica. Noi avut curajul să fugi din circonferinţa vîrtejului vrăjit: ai vrut să te răstig* neşti în ea. Ce faci atunci ?
Ah! ce faci atunci. . . Vrei să dobori pe idoli şi noi cel puţin o furcă, un trident: ai un băţ, un moale băţ. Şi ai şi conştiinţa că nuiaua ţiotîrnă molîie. Cuvîntul ţbe palid, ideea clorotică, fraza incoloră. Cu asemenea scule opintirea îm< potriva scriitorului din Piatra Craiului e deşartă. El e şi tu nu eşti.
«943
PRO DOMO
A fost o vreme, care se poate crede că s<a ispră» vit. Presa întreagă era făcută de o mare majoritate de secunzi şi terţi şi de tot felul de redactori, deri< vaţi din profesiile din piaţă. Un mare antreprenor de ziare fusese plasator de bilete de loterie şi achi» zitor de clienţi pentru societăţile de asigurare. Lom văzut în două ipostaze opuse: întîi, vîrîn» dmşi o jumătate de figură pe uşe şi un surîs anti< patic şi, mai tîrziu, peste douăzeci de ani, cu pi» cioarele încălecate Ia un biurou de director general, al unei uzine de presă. Devenise şi estet, căpătase concepţii, afecta puncte de vedere şi gusturi.
In orice caz, presa, cuvîntul scris în foaie, evita specia calificată, scriitorii, făcînd abstracţie de ea trei sute şaizeci de zile din trei sute şaizeci. Că ar fi sau că ar fi fost o deosebire între scriitor şi ziarist asta cădea în competinţa scriitorilor să hotărască, nu a unui lipitor de timbre. Aproape probabil, cu toate că făcînd apel la aceleaşi două unelte, ima» ginaţia şi condeiul, ale scriitorului, ziaristul ar fi cam ceea ce»i un advocat comparativ cu magistratul. Scriitorul ar fi mai mult un artist iar ziaristul mai mult un istoriograf, deşi nu se prea exclud unul pe altul. Presa la care mă gîndesc, numai excepţie» nai îi utiliza, fiind rezervată unei categorii, care n»avea nimic comun nici cu scriitorii, uneori exce» lenţi ziarişti, nici cu ziariştii, cîteodată foarte buni scriitori. Eminescu a fost un poet dar şi un gazetar,
119
şi lucrul mi sc pare normal. Bun scriitor şi prost ziarist, adică prost cu adevărat, nu se poate.
Dar şi ziaristica are subdiviziuni pe aptitudini şi unora din ele nu le poate face onoare orişicine şi nu aparţin în primul rînd condeiului, care dacă e prezent, amplifică şi rafinează aptitudinea specială. Reporterul are nevoie în primul rînd de observaţia rapidă, deductivă şi sintetică. Faptul divers şi reia* ţările judiciare se mulţumesc cu un notar inteli* gent. în condeiul reporterului de talent faptul divers poate ajunge o capodoperă de douăzeci şi patru de ore.
Meşteşugul ziaristului este să dea faptului in* signifiant proporţii şi substanţă. Animatorul foii cotidiane pe lîngă un director, înzestrat, ceea ce nu s*a dovedit obligatoriu, e mai cu seamă secre* tarul de redacţie, cu o funcţie extrem de variată. Iţi dai seama de valoarea acestui regizor, de obicei invizibil cititorului, prin comparaţia ziarelor între ele. Iată o gazetă voluminoasă şi neutră, incoloră, plată. Evenimentele trec prin ea turtite şi moarte: fierul, ajuns prin laminare tinichea. Tăria lor se risipeşte dincolo şi de foaie şi de cititor: dispar aromele, pe care altă foaie le prinde şi le reţine. Cititorul nu vrea mai mult de o emoţie şi emoţia e lucrul delicat, de o secundă. Ea stă în mîna sec re* tarului, o nimica toată esenţială.
Ziarul nu trebuie să semene cu mersul trenurilor şi cu o mişcare în corpul funcţionăresc. Oricîte fotografii ar tipări, pentru eludarea dificultăţilor de meşteşug, o sută de clişee nu fac cît un titlu şi cît un text. Am povestit, odată, vizitînd redacţia unui mare cotidian din Paris, aşteptat în fiece dimineaţă cu neastîmpăr de două milioane de cititori, impor» tanţa atribuită de direcţie unui gen de redactori, plătiţi foarte scump pentru o singură însărcinare: a unui titlu dinamic. Erau vreo cincisprezece ti» trieri, retraşi fiecare în cîte un cabinet dintr»o
/ 20
aripă a monumentalei redacţii, în fierbere perma» nentă şi agitaţi, plecînd şi întorcîndu<se, apucînd»o pe Sena, alergînd cu metropolitanul sau cu taxiul pe bulevarde. Titlul fericit venea cîteodată de la treizeci de kilometri, prin telefon. Din zece, două» zeci era ales cel mai suculent.
Toate acestea cad la noi în sarcina secretariatu» lui, însărcinat şi cu arhitectura paginei, mai cu seamă, întîia, figura, la majoritatea ziarelor, inex» presivă. A rupe şi stratificarea tehnică a unui text şi a»i da un zigzag viu şi un relief vibrant, e un meşteşug. Mîna unui singur om stîrneşte vîrtejul de fiecare zi al tabloului unei pagini şi omul ăsta se naşte, ca un artist, în fiecare zi o dată şi din nou.
i 94 3
LUCRUL DRACULUI
Nu e o regulă că trebuie să scrii în ce priveşte conţinutul întrmn fel anumit. Fiecare scriitor de meserie sau nu, fiecare om, scrie în felul lui, după cum vede şi înţelege. Zăreşti în lume sau în capul dumitale aspectele sau gîndul, după propria putinţă.
Recomandările didactice de compoziţie sînt nu* mai materie de examene, de încărcat programul: profesorii cu înţelegerea bună le aruncă la coş, înlocuind principiile, trecute din manual în ma» nual, ca oţelul din boloboc în sticle, şi din profesor mărginit în profesor mărginit, cu lectura. Umble» tul se învaţă sculîndu»te pe talpă, nu aşteptînd un manual care să»ţi facă teoria ridicării de jos, potri* vit cu paralizia. Profesorul inteligent procedează ca medicul inteligent, de»a dreptul pe pacient. Şi ca în medicină, unde sînt atîtea boli cîţi şi bolnavi, scrisul e deosebit pentru fiecare condei, ca trata» mentul.
Unul o ia de la început, dacă nu»i şi începutul o vorbă de obsesie şcolară, altul de pe la mijloc, altul de»a»ndăratele, şi todeauna iese. Oricum s»ar suci o idee, pînă jos cade în picioare şi pleacă. Desigur că uneori se turteşte şi rămîne pe loc, dar de aşa întîmplare nu e răspunzătoare ideia, ci scriitorul. El poate să fie, într»adevăr, plat sau în sus. Scrisul lui sare. Sau zace, şi toate încercările îi rămîn ca baligile după cireadă, late. Te mînjeşti şi pe degete cînd citeşti.
m
Alternanţele de contrast sînt numeroase şi ele ar putea să devie şi obiectul didactic al unui studiu, menit să te înveţe nu ce şi cum trebuie să faci dar de ce să te fereşti. Pelteaua, atît de gustată în cofe* tărie, în scris e odioasă; prezenţa ei în literatură şi proză a fost identificată de mult de bunul <simţ al cititorului, care i*a dat numele vulgar meritat. Unii scriu, vreau să zic, lung şi alţii scurt. Nu atîrnă de subiect, dar de autor. Unul se întinde şi altul se strînge. Unul e sfoară şi altul nod. în general, lung e mai lesne. Şi scoicile fac mai multe bale decît mărgăritare şi todeauna scrii mai repede un cearceaf decît o batistă. Regretatul critic literar Mibail Dragomirescu a scris de vreo zece mii de ori mai mult ca Pascal şi nimeni n*a fost invidios. Unul face foc, altul face fum.
Un dascăl, care ştie ce vrea, le*ar da celor cinci* zeci de candidaţi la bacalaureat, din seria lui, tema următoare: « Scrieţi ce*aţi văzut de*acasă pînă la şcoală, azi, pe o singură pagină de caiet ». Dască* Iul care ştie ce vrea ar fi însă un examinator feroce: tema e prea grea pentru bacalaureat. El ar putea să facă o probă mai concludentă: să adune cinci* zeci de scriitori de profesie, care tipăresc şi se scarpină cu o iscălitură mare şi cu cel mai gros corp de literă din tipografie, şi să*i roage, după o lectură făcută în auz, să scrie o singură pagină cu subiectul citit.
Unii vor acoperi pagina onorabil, concentrînd ideile, vîrînd idee în idee, făcînd cuvîntul să ab< soarbă alte douăzeci şi prezintînd în pagină o figură deplină, din care nu se mai poate scoate nimic. Cu firele de păr din care altul a întocmit o bidinea molîie şi flocoasă, unul alege, aruncînd firele, o mie la una, o pensulă sprintenă. El reduce la unic. Pădurea, care*i codru numai de la distanţă, e, de aproape, o singură frunză repetată. în vegetal,
în animal, în mineral, creaţia cunoaşte o singură expresie definitivă: sămînţa, cristalul.
Concurenţii de rînd vor bălăci pe loc şi vor umplea caietul. După zece coli de hîrtie vor mai cere altele. Pe nici o foaie mau prins ideea, care fuge pe alte foi, mereu reluată şi mereu întinsă şi mereu inaccesibilă. Scriitorul a intrat întno butie de clei şi de cîte ori vrea să iasă din el alunecă înnapoi. Scriitorul a diluat un miligram de ab bastru în patruzeci de hîrdaie şi încă nu ba topit, îi trebuie o gîrlă. Cu apă de gîrlă nu se scrie litera* tură.
După o vorbă, pe care o iau din gura unui coleg, incapabil să se realizeze, e «lucrul dracului » scrisul.
1943
O REŢETĂ
Un confrate, cu care stăm de vorbă la vitrina unei librării, oua întrebat:
—	Dragă Coco, cum se face un bilet deol tău? 11 scrii mai repede sau mai încet? Eu cred că e o jucărie. Te suceşti de două ori şi e gata. Am scris şi eu aşa ceva şi ţi*aş mărturisi că nu mk prea ieşit: lipsea ceva. Ce dracu lipsea? Eu nu pot să scriu cu conştiinţa împăcată mai puţin de o testea, cînd mă apuc, şi scriu mai lesne decît o singură pagină, un volum. Trebuie să ai o reţetă. Dă»mfio şi mie.
—	Bucuros! am răspuns.
Confratele ştiind că aveam întnadevăr cîteva reţete bune, pe care le răspîndeam de cîte ori era nevoie, moştenite de la călugări, cum ar fi pentru gălbinare, cozonaci şi gîlci, şi de la un moş o reţetă de cănirea bărbii, bănuia că mi<a lăsat careva vreo reţetă de scriitor, bam spus confratelui că trebuie numai să mioduc aminte şi căd voi trimite secretul biletelor cu unul din papagalii redacţiei din colivie. Aveam unul în tunică verde la uşe şi cuier.
Iţi dau reţeta, dragă, cu toată inima şi cu dorinţa să>ţi iasă bine şi ţie. Nici nu se poate ceva mai simplu.
i. — Iei o foaie de hîrtie, un colţ de masă şi un creion. Dacă nu ţbe colţul de masă la îndemînă, iei din genunchii dumitale unul şi un scăunel, pe care să stai. Dacă noi scăunel, te instalează tun ceste, pe jos.
2. — Aprinzi o ţigare sau o lulea. Se presupune că ai tutun. Condiţia esenţială e tutunul. Regia dă odată cu mahorca şi ideile. Dacă mai ce fuma nu te mai pune să scrii sau scrie altceva, consideraţii asupra Premiilor naţionale, ale Academiei — sau fă un curs de hipnotism. De obicei, fără tutun se scrie despre virtuţi.
j. — la<ţi un papagal, neapărat. Te înştiinţez că fără papagal nu poţi nimic seri, în nicio materie: el e salvarea şi a savanţilor, necum a scriitorilor. A mers Bufniţa Minervei cît a mers: acum e în splendoarea lui Papagalul, părintele ştiinţei şi al literaturii.
4. — O foarfecă e necesară todeauna, la operele mari (cinci sute pagini), indispensabilă, nu ca să te tai pe tine, ci ca să tai din confraţi. Aşezi tăietu» rile desamdaratele ori de la mijloc încoa şimeolo: principiul e să te organizezi anapoda, ca să nu se cunoască. Dacă se simte ceva, poţi fi acuzat de plagiat. Atît să te doară pe dumneata: fă<te că eşti surd, cînd s<ar face o aluzie în conversaţie şi orb cînd ai citibo. Cu două, trei plagiate, nu vei mai ambiţiona să scrii un bilet, căci te va preocupa opera completă, cu care poţi ajunge mult mai departe decît în redacţia unui ziar. E mai bine director sau administrator<delegat.
j. — Articolul foarfecă implică un borcan cu gumă de lipit, care contribuie şi la sporirea inspira» ţiei prin mirosul ei de migdale amare.
6. — Cred că nu mai lipseşte nimic.
Dar mi se pare că foaia tot albă ţna rămas, Aşa se întîmplă cu foile astea de zece pe cincisprezece cm.: rămîn albe. Crezi că le acoperi numaidecît şi cînd colo nu vor să te ajute deloc. Ingratitu» dinea hîrtiei e cu atît mai mare cu cît formatul e mai mic. Ea nu vrea să colaboreze ca sticla de
cerneală darnică şi generoasă cu conţinutul ei, distribuit pe degete pînă la coate şi pînă la nas.
Asta e şi deosebirea, colega: unii ultilizează cerneala şi ceilalţi hîrtia. •
• 94 3
FIERARUL
E cu neputinţă, Coco, să nu răspundem intelu gentului muncitor, care ne»a trimis o scrisoare atît de frumoasă: « Sînt un biet fierar. Dragi îmi sînt nicovala şi ciocanul, că după urma lor trăiesc şi încă vreo patru fiinţe pe lîngă mine dar dragă mi»a fost şi cartea literară ».
Dacă am citit de două ori scrisoarea lui, neo< bişnuit de lungă şi cu o destul de aproximativă ortografie, este că ne<au interesat claritatea şi deşi» mea ideilor ei. Tocmai citeam întno revistă voim minoasă şi studiul unui profesor cu veleităţi de îndrumător şi potrivindud cu textul fierarului, a trebuit să ne dăm seama cît i<a luat*o înnaintea cate» drei ciocanul. Unul vorbea din mucava şi celălalt din viaţă. Cîtă cojire şi mătreaţă la cel dintîi, faţă de cîtă exuberanţă clocotitoare!
Fierarul, căruia o săd cerem să»ţi facă o colivie de iarnă, are, Coco, talent. Duce fără şcluoptare fraza pînă la capăt şi suferinţa şi»o mărturiseşte bine. Nud ajunge să sfîrşească o carte, două, trei, după ce şi<a făcut în atelier datoria lui. ÎI împinge Naiba, ca şi pe noi, ca pe toţi cîţi mînjim nîrtia cu semne, să cadă pe gînduri. Căzătorul pe gînduri obişnuit duce paharul, sticla, damigeana, la gură şi alungă turburarea. Cîteodată nud de ajuns: setea gîndului o stinge numai picătura de spirt afurisit a condeiului. Cel puţin o ameţeşte, că de stins de tot e cu neputinţă. Cititorul nostru de la nico» vală face şi el ca noi, pe un colţ de masă, manus*
crise — şi nu e mulţumit. Naiba nu se lasă de om, cu una, cu două, ca să nu fie omul niciodată liniştit, îl întreabă dacă ce a scris el e bun ori e prost şi începe altă turburare. De unde să afle el că mânu* scrisul « merge » ?
Nu e nici o şcoală pentru treaba asta, ne spune lăcătuşul, şi ar trebui să fie. Uniid îndeamnă să scrie nainte, dar ce siguranţă poate să aibă el că se pricep? Oricum, îndoiala rămîne todeauna mai tare ca mîngîierea. Faceţi o şcoală pentru începători, ne sfătuieşte el, că sîntem mulţi cu acest cusur, al scrisului după lucru, nici nu bănuieşti ce mulţi. Scoateţi o revistă de sfaturi, citiţi mîzgăliturile noastre şi spuneţime, face să stăruim sau ba? că ne pierdem vremea în frămîntare.
Va să zică, să reîncepem, Coco. Să ne holbăm în sute şi mii de manuscrise, ca pe vremuri, ca să dăm de cîte o floare vie la zece care de paie. Iţi aduci aminte că doi ani şi jumătate am depănat asemenea uscături şi că, întrodevăr, am scos din coceni şi teancuri vreo douăsprezece fărîme de salcie cu cîte un spic în vîrf de catifea. Nu ştiu însă dacă răsplata s*a putut legăna în cumpănă cu istovitoarea oboseală. Bucuria nu ne*a fost mică, mărturisesc, dar şi decepţiile au venit la rîndul lor. Cei mai buni s*au pierdut: mam dat de nu* mele lor nicăieri, sfiioşi, desigur în lupta cu viaţa. Au biruit în schimb, în sectorul lor, cei mai slabi înzestraţi, aceia care mai tîrziu le*au drămuit chiar dascălilor lumina zilei şi hau împiedicat, galeşi, de bună seamă, politicoşi greceşte şi însufleţiţi de amintiri, ca ouăle de Paşte, rămase din anii trecuţi încondeiate frumos pe dinafară. Am spart odată, din greşeală, unul şi m*a năpădit o duhoare că m*a leşinat.
Meşteşugul ăsta e singurul, dragă Fierarule, fără meşter şi dascăl. Noi ce învăţa, dacă nu te pome* neşti pe neînvăţate. Bucata de cărare, pentru ieşi*
rea din buruieni şi bălărie, mai mult pe brînci, trebuie singur să ţbo despici — şi pe urmă citeşti mai mult, scrii mai puţin şi te deprinzi să arunci, fără milă de tine. Cînd ai priceput ce trebuie să lepezi eşti învăţat gata, fără să fii drept vorbind niciodată de tot. începe fiecare şi nu isprăveşte niciunul şi toată lumea o ia neîntrerupt de la început. . .
Rabdă, rabdă şi iar rabdă.
*94>
TEZAURE MUTE
Poate că e nevoie uneori să mutăm punctul de vedere al însemnărilor noastre ceva mai departe, şi asta nu pentru a pune pe gînduri anume cititori ci pentru a le cîştiga o luare aminte utilă.
Am trăit o epocă lungă de totală desconsiderare a însuşirilor proprii româneşti. Noi, între noi, nu ne*am acordat prea multă cuviinţă. Un duh de pizmă a prezidat raporturile dintre oamenii de aceeaş meserie, la oamenii, cu deosebire, ai păturii intelectualizate. A fost o anulare continuă a celor mai legitime aşteptări ale familiei naţionale.
Fenomenul este constant în clasa suprapusă, în care politicienii şi mai mari şi mai mici, s*au păruit unii pe alţii într«o luptă sterilă, dispreţuind în acelaş timp veleităţile şi realitatea meritului, la un tineret, altădată inert dar dovedit a fi în stare de toate virtuţile clasice. Examenul actual de pe fron* turi e concludent atît pentru bătrîni cît şi pentru tineret.
Un singur contact putea să existe în trecut între oamenii făcuţi şi solicitanţi: al îngenunchierii. Sentimentul onoarei evoluat prin experienţă, studiu şi meditaţie, îl repudiază. Altădată utilizat de opor< tunismul politic în certurile dintre categorii, tine* retul a înţeles să ia faţă de înaintaşii lui o atitudine de eliminare, constituit în categorie independentă. Rezultatul a fost o dezbinare; căci dacă tineretul vine cu o claritate nouă, generaţiile mai vechi aduc într*o colaborare un sigur capital de temeinicie.
Nu putem acuza buna societate, societatea tre< cută, că şiia făcut datoria, cînd selecţiunea sia operat pe de*a<ndoasele, prin promovarea slugări niciei, dar nici mar fi drept să ascundem ceea ce nu trăieşte ascuns, că ori de cîte ori s<a ivit din fierberea sufletului românesc o valoare, concurenţii siau străduit să o paralizeze. Neiar fi de ajuns exerm piui lui Eminescu, ca să concretizăm o situaţie morală de indiferenţă agresivă. Dar cîte exemple, variat caracteristice, nu se pot alege?
Cel mai neluat în seamă a fost tot poporul, cauza cauzelor şi justificarea elitelor succesive, care şiiau tras viaţa din el. Faimoasa « Talpa Ţării» din discursivitatea parlamentară şi anexa ei, muncii torimea, un termen mai recent în vocabularul de mîngîieri abstracte, nu siau bucurat de nicio atenţie deplină. După ce şiia lepădat grîul, ouăle lui de furnică, în sacul magaziei, săteanul nu mai avea ce căuta între noi şi muncitorul nu se folosea numai atîta vreme de o îndreptăţire la prezenţă, cît ne construia confortul, de care nazurile noastre plai giate aveau nevoie săişi scalde în el trîndăvia.
Revizuirea a început.
Poporul nostru, producător fără întrerupere de individualităţi, în tăcere şi resemnare, a intrat în fază creatoare. Mai bine înzestrat decît alte popoare chiar de cultură veche, el trebuie energic stimulat, ca să nu pierdem prin lenea ideilor ceea ce sia cîştigat.
Sia citat adeseori pilda în războaie a oştenilor noştri ţărani, puşi dinaintea unor arme nemaivăzute şi învăţîndude pe de rost mai repede ca soldaţii carie le născociseră şi le fabricau. Adevărul este că în popasurile de călătorie găseşti în străinătăţile culte, pe lîngă proştii răzleţi şi de la noi, făuritori de civilizaţie prin încăpăţînare şi disciplină. Nu vreau să par ireverenţios dar vioiciunea intelectuală şi
uşurinţa de a înţelege a poporului nostru umilesc orgoliile cele mai înnalte.
In stadiul inteligenţei româneşti trebuie să re* flectăm serios că ţara, destinată să joace cîndva un rol motor pe continent, aşteaptă să se consacre, cu pămîntul ei darnic şi cu un climat complect, care îl scutesc de mizeria multor altor ţări, operelor de inteligenţă de toată natura. Străinătatea care ne*a cunoscut clienţi buni, începe săsşi dea soco* teală, cam tîrziu, nu e vorba, că sîntem şi buni creatori. Interpretaţi o sută de ani în pierderea noastră de propaganda popoarelor antagoniste, personalitatea deiabia ni se desluşeşte.
România e plină de tezaure mute şi mocnite. Să le dăm drumul să iasă. . .
1 94 3
ŞCOLĂRIME. DĂSCĂLIME
Se pare că omului nu*i ajung harurile nici mari nici minore şi că, atunci mai ales cînd îi lipsesc el vrea să se afirme în puţina lui semnificare animat de o eroare sau de un adevăr de categorie. Piatra îşi păstrează caracterul şi necioplită, dar imitaţiile ei, de ipsos, se vor înzorzonate la mulaj, şi ape de marmoră plagiată irizează suprafeţele de ştuc.
Au revenit discuţiile sterile, care permit celor neînzestraţi să trăiască o ipoteză şi s㻺i aroge drep< turi, dînd şchiopătărilor personale un atribut. Vreo cincisprezece ani criteriul a fost numai tinereţea, ca o replică la criteriul, tot atît de inconsistent, al părului alb ori al mustăţilor cănite, vîrstele extreme fiind, ca manifestare colectivă, egale între ele: douăzeci egal cu şaizeci şi amîndouă cu zero. Pusă pe mustăcioară şi barbişon, pe tuleie şi ple< şuvie, pe neted şi zbîrcit, pe violenţa zvîcnelii şi a încetinirii arteriale, valoarea literară şi artistică, despre care vine vorba, rămîne, şi după gîlcevirea critică, ceea ce se obişnuieşte la cîini şi la pisici în epoci, şi orice vîrstă e mai tînără şi mai trecută în acelaş timp faţă de vîrstele dimprejur.
Alteori, calitatea e raportată la o filosofie, mai practică şi mai imediată sau mai spirituală şi mai dezinteresată, politică sau religioasă, fanatică sau de cinism practic. Avem pe ziua de azi tot soiul de învăţători şi de profeţi ai unei imitaţii de doc» trină, cînd mai universitari şi cînd mai agramaţi, întocmiţi pe bulibăşii şi care elimină sau îşi atribu»
iese din viaţa literară şi numai din ea, firele de lier amestecate cu pilitura de aramă, nesupusă la o atracţie de potcoavă cu poli. Magnetizarea se comportă epidemic sau accidental, ca şi doctrina, prin frecarea vîrfurilor unele de altele. Deocanw dată, din proorocirile curente s»au realizat pentru cultură situaţii, prestigii false, de sezon, şi mili< oane: valorile nici nou crescut în număr, nici nu ssau împuţinat. Dar că păturile de confuzie mau putut să determine decît o frenetică întunecare sufletească, asta e cert şi vizibil. Ici eroare, dincolo minciună şi făţărnicie, opinia în sine, mai mult în pierdere, nu a cîştigat nimic: noi pricini de gîlceavă, şi atît, şi cîte un ţigan împărat.
Se caută adevăr, acolo unde chiar dacă este, caracterul lui e secundar şi de prisos, şi adevărul suprem trebuind nu numai emis dar şi păzit şi militat, se face şcoală, cu lucru închis şcoală lite< rară, o compartimentare, bună pentru mnemo* tehnica pedagogică şi pentru o tablă de materii deomdaratele, dar sterilă, în trufiile ei, cînd îm cearcă să fie reţetă. Esteticul în răspăr cu tradiţio* nalismul prezintă două capete de ale uneia şi aceleaş prăjini, refuzînd de dragul ridigităţii să se încovoaie şi să se atingă, şi divizînd aceeaş pozi< ţie în două. Modernism, semănătorism: cînd îşi vor da seama teoreticii acestor două fortăreţe cu proiec» tilele frămîntate din aceeaş mămăligă, că e vorba înnainte de toate de limba românească, şi de onoarea meşteşugului de a seri frumos?
în acest caz, şi e singurul caz de avut în vedere diferenţele ivite prin satelizarea condeielor, îm< prejurul unui talent anumit, ţin de organicitatea şi puterea individualităţii, care nu aşteaptă deciziile unui conclav de revistă, mai mult sau mai puţin subvenţionată, tocmai pentru absenţa caracteris* ticii valabile, ca să se rostească, dar care a fost în< todeauna stingherită în bătaia razelor ei proprii,
de un abajur, construit din mucava sau rogojină. Tocmai înmulţirea liberă a individualităţii dă spor şi asigură literaturii frumuseţea şi valoarea diverşi > tăţii, pîndită de îngălata monotonie. Peste şcoli, dascăli şi paracliseri singură individualitatea cu nuanţarea ei indefinitivă regenerează literatura şi altceva nu durează, nu rămîne şi nu satisface. Se căznesc, desigur, din răsputeri, profesioniştii clişeu* lui să înlăture lucrul nou, transparent, neînţeles şi misterios, ca să domine corcitura lor, dar lespezile nu sînt mişcate din loc cu coarnele, cu măselele sau cu coada şi sforţarea de a le deplasa zadarnică a fost întodeauna. Opintirile mîndriei minore, mai înţepenite la vîrsta recrutării şi mai molîi la pen* sionare, sînt numai meschine şi derizorii.
1943
ARTICOLUL
Un gen literar, al căruia merit îi revine în totul presei, silită să dea pe spaţiu măsurat fabula unei secunde, poezia unui crîmpei, romanul complect al unui amănunt, e articolul, aşa<zis. Articolul nu se aseamănă şi nu poate fi comparat decît cu el însuş. Condiţia lui o cunoştea limbajul popular încă dinainte de a fi realizat: scurt şi îndesat. Un articol lung e todeauna prea lung, chiar interesant în unele privinţe; — ghiveci de flori, de dimen» siunile unui boloboc. Trebuie urnit cu patru oa< meni şi cal şi nu poate fi mutat din fereastrăm fereastră după bătaia luminii.
Un curs util despre cum trebuie scris un articol şid poate întocmi cititorul, pentru ucenicia sau edificarea lui, urmărind aceeaş temă tratată de mai multe ziare. Nu e rar ca un ziar să spuie pe patru coloane ceea ce altul strînge întno jumătate de una: la unul ideea se face conferinţă. în patru coloane condeiul izbuteşte să rămîie înnafară chiar de subiect, sau ha diluat pînă ce<şi pierde substanţa. Nimic nud mai susceptibil de pedanterie deslînată ca un articol croit pe o idee informă.
Ziarul întreg urmează acelaş tipic; scurt şi în< desat, şi ăsta e ziarul: o foaie. De la două foi în sus, trei, patru, cinci şi cîteodată douăsprezece, ziarul încetează să fie gazetă şi tinde spre volum. Volumul cotidian e inutil, neputînd să fie nici ziar nici carte; el e de singura competinţă a librăriei. Chioş* cui cere cu totul altceva şi, desigur, acest ceva
implică o particularitate, pe care nu e de ajuns să fii membru al unei societăţi de presă, ca să o ai. Se întîmplă că preferinţele publicului coincid cu principiul, care, iarăş, nu e numai o chestiune de: aşa vreau, aşa fac. Chestiunea este: să şi pot.
La scurt şi îndesat, limbajul răspunde cu mare şi prost, săgeata şi parul, mărgăritarul şi clondirul. Articolul e sonetul prozei, cu mai puţine reguli fixe ca sonetul, dar cu mai multe aderenţe şi afi< nităţi la toate gradele lui de expresie. Se vede clar din lectura ziarelor, pline de articole de consistenţă mijlocie, că între articol şi umplutură e mai mult decît o diferenţă şi că foaia cere aptitudini. Public cui, pe care Zgîrie<brînză îl socoteşte neghiob, îşi dă precis seama dacă Zgîrie»brînză e un cretin amplificat şi un imbecil sonor: iaca şi el, o umplu» tură. Umplutura cultivată e o vomitură atît a bibliotecii cît şi a stupidităţii.
Problema e mai gravă. Aci genul se despică franc: în realitatea şi imitaţia ei: iniţiativă şi paşi» vitate. în modul pasiv articolul scris ori bîjbîit se ţine după iniţiatorul activ, ca o pulbere după un cal care aleargă. Cele mai multe articole sînt fătate de pretextele unui articol activ şi se prezintă avor» tate; fracţiuni de lepădătură; şi cei mai mulţi autori de articole rămîn o viaţă întreagă clienţii moşitu» lui înnainte de termen. Nici o tagmă de slugi nun mai proastă ca aceea a servilismului intelectual, remarcat mai ales în polemică, unde « răspunzînd », cum e vorba, te faci interpretul, de la portar, al domnului care sună şi comandă.
Slugile acestui moment de faţă literar, ridicule şi grandilocvente, sînt cele mai proaste de todea» una. Nu ştiu să înceapă şi se pricep de»abia să continue. Ca în toate celea, unii se nasc stăpîni şi alţii slugoi: trecerea dintr»o categorie într»alta e cu
neputinţă, natura pune sigilii definitive, de plumb. Poţi cumpăra un pantalon cu dungă şi un fund de sticlă la ochi: slugoiul nu înşeală nici pe sluga onorabilă, autentică, pusă pe scara de intrare ca să<l dea înnapoi.
*943
STILUL INDIRECT
Desigur că înnainte de preferinţe şi definiţii, colegul Buffon, care a scris atît de frumos (şi despre papagali), are enunţiul general cel mai just, că « stilul e însuş omul ». Adică, scrii cum eşti. Naturalistul francez, niţel cam solemn, niţel cam rigid, în discursul lui de academician, rostit în I7J3, se gîndea, definind stilul, la marea poşte» ritate, pe care, preocupat de admiraţie o numea, marmorean, pentru sine, cu dalta, nemurire. Se pare că Buffon nu prea greşea în excelenta»i opinie despre opera proprie, dacă trebuie să ne documentăm, cu el, şi după două sute de ani.
Dar sînt în discursul lui şi alte afirmări adevărate, chiar mai bune ca definiţia plastică a stilului literar. Zice undeva, oarecum, că scriitorul nu trebuie să se încreadă în prima lui pornire, prin» cipiu valabil întodeauna şi pentru fiecare. Şi mai spune că « toate frumuseţile de intelect ale stilului, toate raporturile dintre ele (dau textului original cea mai liberă tîlmăcire) sînt nişte expresii de adevăr tot atît de utile şi poate că mai utile decît chiar subiectul tratat ».
Buffon anticipase dezlegînd»o în acelaş timp ce o enunţa problema fondului şi a formei, discutată mai tîrziu contradictoriu de un număr de grămă» tici ai fondului fără formă. «Stilul e omul » însemnează pauperismul ideii inexpresive, care atîrnă de meşter nu de subiect.
140
Aş vrea să*i spui lui Coco, căruia îi place uneori său zici şi B£be, că subiectul e de cele mai multe ori un fapt divers, lipsit de interes, dar care poate să fie altoit, pentru ca lucrul vulgar să capete nobleţe prin felul cum creşte de la altoi în sus. între fapt sau om şi interpretarea lor, condeiul, căutînd şi satisfacţii arhitectonice, pune o distanţă şi un drum trasat cu flori. Subiectul dezgustător e înfăşurat cu draperia verbală, şi dacă durata lui nu devine egală cu nemurirea şi cu eternitatea academică, el poate trăi un loc de un ceas o săptămînă, fie şi ca în cadavru îmbălsămat. în piramide, hoiturile auguste, după o viaţă de treizeci de ani mai trăiesc şi şaizeci de veacuri intacte.
Stilul indirect începe acolo unde, refuzînd ca inestetică preciziunea materiei şi meschinăria obi« ectului, le ridică la nivelul liniei de plutire şi le generalizează. Nici vorbă, nu poate să fie. Bebe; e numai stil indirect. E stilizare. Ramura, bradului e stilizată de*a gata, căci şi stilizarea e reducerea întortochierii la geometrie. Obiectul trebuie sti« lizat, ca să fie cel puţin prezintarea lui frumoasă, lucrată ca un vitrou din petice de cristal plumbuite. Cînd pute subiectul îl pulverizezi cu parfum, şi condeiul poate să dea atît parfum, transparenţă opacităţii. în chirurgie stilul indirect se cheamă anestezie.
Dacă dintrmn text vrei să faci o ghicitoare, un joc de societate, o «problemă de rezolvat »: unde<i dihorul sau vînătorul ? — asta te priveşte. E ca şi cum te scarpini citind o poemă. Căutarea în interiorul desenului poate să fie iritantă, dacă un cititor de gust cedează interesului minor de dezlegător. Eu ştiu ce te supără, că ai ghicit exact, dar e numai o supărare de galerie. îmi place că te<ai supărat elegant: în realitatea secretă nu eşti nemuh ţumit. Nu se poate spune că eleganţa ta împacă
şi pe alţii, care te<ar fi dorit fioros şi trivial. Şi tu eşti poet, Bebe.
Pe războiul de covoare trebuie să dai figurile după fibră şi încrucişeri.
1943
VORBE DE PRISOS
E simptomatică pripeala tinerilor scriitori, ca şi cum tinereţea li s<ar teme de moarte.
Desigur că găsind o limbă gata făcută, ca un horticultor, care îşi cumpără sculele de grădină uzinate, fără să mai trebuiască să le inventeze, ai o superioritate: expresia. Dacă nu le aparţine şi n<a fost cîştigată prin eroism, ei o folosesc, izbu< tind să obţie o cursivitate grafică uşoară. Dar unde se atinge nivelul acolo începe şi golul. Producţia, literară e mai mult lizibilă şi corectă decît neaştep» tată şi asta e inferioritate. Tinerii de azi scriu mai uşor ca tinerii de acum treizeci de ani, se citesc mai iute dar sînt mai puţin compacţi. Rareori versul şi proza lor pot să fie citite de două ori, fără incon» venient şi mi se pare că o condiţie a calităţii e posibilitatea lecturii repetate, cu interes egal şi uneori nou la fiece nouă lectură, a scrisului literar. Cartea care nu oboseşte e carte bună: nu sînt prea multe definiţii.
în perfectă obiectivitate, volumele, plachete şi broşurile pe care le primesc — şi vin multe — sînt răsfoite pe măsură ce vin, din obicei şi cu nerăb» darea de a găsi lucrul nou, rămas pe dinafara copertei, ca o făgăduială de viitor, mereu amînată. Mai ales numele cu totul necunoscute sînt căutate subt cusătură. înnainte de a se împlini, noii corn fraţi, răspîndiţi, unii în presa cotidiană cu un aport extrem de slăbănog şi în invectivă, alţii în caiete, cu titluri mai elaborate decît conţinutul,
14)
se grăbesc afară din cale de mult să epuizeze stocul insignifiant de care dispun şi să intre într<o fază de autori clasaţi. Dificultăţile de*abia apar, le cer să se ia la trîntă cu ele şid biruiesc.
E o viaţă pe dinafară şi o viaţă interioară. Satis* facţiile de suprafaţă, false, trec repede, şi cînd scriitorul rămînem patru ochi cu sine şi se scru* tează peste elogiile mărunte recoltate în prietenie, vede vid. Nici elogiul mare şi răspunzător cu o semnătură nu trebuie să turbure şi săd răpească, întrebarea trebuie să*ţi fie nu de umilinţă dar de ţinută: elogiul poate că se înşeală. Preocuparea e săd meriţi cîndva măcar pe jumătate, căci întreg e mai puţin meritat decît îndoiala. Dacă muţi capeţi singur, din întîrzierile fără termen, dintr<o activitate nedistrată, din stăruinţa continuă un fel de conştiinţă, nu că eşti un victorios, dar că te<ai luptat cu diavolul tău din răsputeri, că ai făcut ceea ce crezi că ţne datoria, lauda nu măgu* leşte. Mai repede vei primim cu îngrijorare, în* doindu*ţi hotărîrea.
De ce nu'ţi iei tovarăş timpul, ca să ajungi la rostirea limpede a tainelor tale, care îmi place să cred că nu*ţi lipsesc? Ce sînt anii şi coi chiar o viaţă pierdută într<un efort? Tu ştii mai bine ca oricine că eludezi deficienţa şi te contrafaci. Nud mai cinstit să aştepţi, frămîntîndu<ţi aluatul în tăcere ?
Innainte de orice metodă de lucru, desigur că ai o intuiţie. Ţi se pare că ai putea să realizezi ceva. Ajunge ceva, nud nevoie de mai mult, că nimeni nud mai mult ca foarte puţin. Cu această quasbatitudine intră în atelierul tău şi nu mai ieşi din el niciodată. Ştii ced atelierul: viaţa şi moartea, contractul tău de obligat la toate clauzele severe — şi nu te mai uita la degete că ţi le striveşti, la ochi că ţid arzi, la viaţă că trece. Ai apucat<o pe, drumul cel drept al lepădării de sine. Căci meşte*
*44
şugul acela, care îţi porunceşte să zmulgi din tine cuvîntul care nu s<a mai spus, vine cu o bucurie dar şi cu o amărăciune; bucuria că te*ai devotat şi amărăciunea că niciodată nu ajungi să întocmeşti exact ce<ai hotărît.
Mîndria că ai realizat din multul tău un crîmpei derizoriu, trebuie rînd pe rînd eliminată, fiindcă tot e mai bine să fii un om întreg, decît un artist neisprăvit.
l9 4}
PENTRU BILANŢ
Evenimentele ultimilor vreo cincisprezece ani pot să fie strînse întrrnn bilanţ şi examinate ca rezultatele unei culturi.
Cultură în acest caz nu e certificatul de studii, diploma, doctoratul, cincisprezece ani de şcoală, sute de cursuri învăţate şi de profesori, ajunşi în mare parte nişte maşini de examene, ca distribui» toarele automate de bomboane şi farse. Acest frag» ment de cultură dă ce poate să dea pe propriul teren al şcoalei programe, remaniate de la o sesi» une la alta, instabilitatea criteriilor, o animozitate progresivă între corpul profesoral şi lumea elevilor, priviţi ca nişte delicvenţi şi adversari, şi, din cînd în cînd o statuie, a căreia glorie aparţine partidului în care era înscris personajul. N»au trecut nici treizeci de ani şi lumea din bulevard se şi întreabă la ce noţiune mare răspunde prezenţa într»o staţie de automobile a unuia din cele mai insignifiante monumente din Bucureşti, care nuş»i salvează, în rînd cu Mihai Viteazul, anonimatul, măcar cu prestigiul unei lucrări de artă.
Cultura pare să fie suma tuturor activităţilor, indiferent, oficiale sau particulare, zbuciumul, ini» ţiativele, luptele şi polemicile de idei, caracterizate printr»o atitudine de intelectualitate. Viaţa politică e un factor însemnat de cultură şi viaţa religioasă de asemeni. Pe lîngă nu ştiu cîte mii de dascăli de catedră, sînt cel puţin zece mii de preoţi în toată ţara şi sumedenii de biserici, din care cele mai

vechi şi mai frumoase, suma culturii căpătată pînă azi le uită şi le lasă cu bună ştiinţă să se degradeze. Vezi mînăstirile bucovineşti.
Alt agent de cultură, pe lingă teatru, e presa, această cea de<a patra putere derizorie în Stat. Cu cit a contribuit presa la formarea unei culturi, care se traduce în acte cetăţeneşti? căci în ceea ce priveşte parvenirea personală, a şefilor de presă, ea e certă, constantă şi vizibilă în tot felul de somptuozităţi
Opinia publică e mai confuză şi mai nehotărîtă decît acum o sută de ani, cînd nu intrase în jocul politic, în care au introdus»o, prin plagiat după streinătate, partidele organizate. Poporul în neştu inţă de carte, fără şcoli şi universităţi şi numai cu popii lui de odinioară, din care s»au desprins cîteva figuri fără statuie, avea o cultură proprie; întîi, o limbă frumoasă şi clară, făcută de el, ins» tituţii morale dovedite, o poezie orală şi o muzică, amîndouă originale; ţesături afirmînd o facultate de contemplare adîncă, pictura şi desenul lui. Ţăranul nostru nu apucase să înveţe nici vanitatea inocentă care determină pe artist s㻺i deosibească opera lui printr»o iscălitură sau un semn.
Se iscă un eveniment neaşteptat? Opinia dă din colţ în colţ şi se improvizează, se face, se desface, se deslînează, şi convingerile fluctuante ţin pe oamenii de cultură, mai mult decît pe omul din cîmp şi de la plug, într»o stare morală de provizo» rat, consternaţi. Datele unei credinţe invariabile şi concrete lipsesc.
Singură activitatea literară din toţi factorii de cultură mare s㻺i reproşeze nimic, o activitate care păstrează punctele de sprijin morale, cu gratuitate permanentă.
J 9 4 5
IDEI NORMALE
— De cînd scriu, mi se plîngea un coleg de manuscris, au trecut vreo patruzeci de ani: vezi că nu sînt de ieri de<alaltăieri pe lumea asta — şi tot n;am învăţat ceh un subiect şi cum îi un manuscris normal, adică nici prea dincoace, nici prea dincolo, cam pe la mijloc.
Subiectul vine de la sine, fără săd cauţi, şi de vreme ce vine nesilit îl primesc, aşa cum aş primi pe fereastră o rîndunică, de care te piteşti, pentru ca ieşind din odaie, în publicul ei, frunzele, florile, vrăbiile, să nu nimerească în geamul închis, care ar amăgim cu un cer artificial, să;şi frîngă ciocul şi să cadă moartă în străini.
Nu;mi aduc imputarea că ham ales, nud fac subiectului nicio violenţă, nu mă amestec în ivirea lui cîtuş de puţin: de<abia dupăcemba luat con; deiul de moţ îi mai dau şi eu un brînci, cîte puţin, ca să acopere pagina şi să se isprăvească. Aşa fac de o viaţă întreagă, şi acum sînt încurcat. Ajută;mă să întocmesc o listă de subiecte, ca să nu mai îmi spuie unul şi altul că îmi sînt subiectele anormale.
—	Cred că n<o să;ţi pot fi de niciun folos, ham răspuns colegului meu de meserie. In ce mă priveşte, eu scriu fără subiect. O iau anapoda pe hîrtie şi merg pînă la sfîrşit. Ştii unded sfîrşitul meu? Acolo umde am pus punct şi după punct iscălitura. Eu iscălesc cu iniţialele vărului meu Tutmes. Numai că mă ţin în eleganţele strict gramaticale. Viitorul meu întîi e întodeauna cu
14$
voi, vei, va. . . şi întrebuinţez toate formele didac* tice corect. Vei ji fost, mevseserăm şi scriu înto» deauna ieşeam şi haine nouă; aşa că articolul meu se citeşte cu un aer de aristocratică pedanterie, şi dacă zic pentru ane. . . în loc de vulgarul ca să. . ., îţi vine să te scoli în picioare, ca la tribună.
—■ Să luăm cîteva exemple. E normal dacă scriu despre raci? despre chinoroz? despre eti* mologie?
—	Cum îţi vine să scrii tocmai despre raci ? Eu aş seri despre peşte. Racul e rar, un fel de crocodil. Chinorozul? Nu m*aş fi gîndit: parcă e mai bine să scrii despre ţincvais, cu toate că vais e cam evoca* tor. La urma urmei merge, fiindcă se compensează cu ţine. Ştii că în breasla noastră avem un excelent cititor, Ţincul . . . Cît despre etimologie, aş fi de părere să nu te atingi de ea: e ceva nedeterminat. Poţi indispune o mulţime de somităţi. De ce te uiţi la mine ca un prost ?
—	Din admiraţie, colega, mi*a răspuns colegul. Vorbeşti ca un mare iniţiat. Dar, te rog, cum trebuie început un subiect? De*a dreptul sau de*a ocolul ? Să fie întîi subiectul ori să rămîie la urmă?
—	E o problemă, într*adevăr. Eu încep cu datfi ind şi sfîrşesc cu aşadar. Dacă aş începe cu căci nu poate merge, iar adică mi se pare suspect, întru* cît începi cu o deducţie dintr*o idee inexprimată şi care neputînd să fie controlată, conţine ceva . . . înţelegi.
—	Sînt cu totul nelămurit în privinţa expunerii de pe la mijloc. Ce faci cînd ai ajuns la jumătatea articolului în manuscris ? O iei de*a*ndăratele ? Con* ţinui? Faci o parte a doua? Spui o snoavă? Utili* zezi un proverb citat din latineşte? Am scris odată alea jacta est şi am căzut în pornografie.
—	Ştii ce să faci? Lasă*te de meserie. Cumpără*ţi un măgăruş cu faeton şi vinde cartofi în mahala. Vei
avea (viitorul întîi) satisfacţia că acolo, dacă dai degetul la cîntar nu te ţine nimeni de rău, clientul e todeauna satisfăcut.
1 94 3
cu
şi
LIMBA FRANCEZĂ
Sint, mai des decît mă lasă cugetul, vexat.
Intelectualul din BucureştibNoi traduce (hm!) şi citează (hm!) şi analizează (hm!) pe Mal larme, pe Fran9ois Villon sau pe însuş Rabelais, ca şi cum mar avea pe unii de<ai lui mai la îndemîna şi a potenţelor labiale şi a unui oareşcare nivel de a pricepe.
E o cochetărie literară de băiat frumos cu zulufi, implicată cu văzul exotic şi generatoare pe suprafeţe de mii de kilometri patraţi. Autorul capricios, de vederi şi principii, îşi fabrică iluzia că se căpă; tuieşte cu o autoritate şi se comportă ca în medi; cina cu colportaj, oferind un săpun de toate pe; tele, de la pantaloni pînă la figură, şi o unsoare pentru toate bătăturile, bună şi pentru calozităţile cerebrale. Literatul, mai naiv, dar şi mai superb decît grădinarul, nu ştie că un pom cultivat la Ver< sailles nu poate prinde şi dă la Buzău pere pădu» reţe şi că dovlecelul nostru nu poate căpăta, cu nicio îngrăşăminte artificială proporţiile unui do< vleac de Midi, nici cînd sămînţa acestuia ar fi transportată într;o căptuşeală de catifea. Pe lîngă bunul simţ comun, nelegiferat de nicio gramatică, e o chestiune de climat şi pămînt.
Ori de cîte ori îşi prinde împărăţia ifosului de o ră; dăcină străină, fie că indică elogios o valoare imitată sau plagiată, fie că o distruge de la distanţa Bucu» reştbParis (aticii’io son pittore) cu un puşcoci de cerneală, comentatorul de Bucureşti trebuie corn
siderat suspect şi examinat în ce fază de extaz de sine, de vanitate sau deficienţă se află şi ce anume punct, de ridicol sau de patologie, ocupă în sec» torul respectiv.
Criticii, unii în special, obişnuiesc preferinţe s㻺i ia pildele de peste şapte ţări, ca să dea pahider» mului naţional lecţii de mişcat din coadă şi de ra» finament, arătînd proştilor noştri, în teorii nici în clin nici în mîneci cu ei, cum se cugetă el per» sonal, francez pe linia Tîrgovişte»Gara de Nord. Oare Marghiloman nu<şi spăla rufele cu lustru la Viena ? Doamnele din aristocraţia sacalei de gaz, nici ele nu puteau să facă baie fără savon trtfle incarnat şi suportau cu greu, înnainte de război care le»a derivat idealurile către tripouri, barbaria capitalei Judeţului Ilfov. Era dijisil.
Exemplificarea pe autorii străini şi prea puţin citiţi şi în ţara de origină, unde sînt frecventaţi mult mai slab decît în sud»estul parizianizat, e tot pe atît de suspectă pe cît şi delicios bufonă, cînd criticul, copiind după manuale versuri şi proză, ar fi constrîns să facă lectură cu glas. El nu ştie să dea pe franţuzeşte Bonjour şi se încurcă la Bon apetit. Dar se întinde la consideraţii villoniene şi la judecăţi totalitare patetice, cu o bravură de pro» curor general robot, care exclude şi limbile fran» ceze suprapuse de la cei doi Francisci încoa. Ba, mă rog, şi frumoasa Domnişoară Gîscă spunea că«i vine mult mai uşor să scrie ca Jules Laforgue, făcîndu» mă atent, cher maître, că meningea domniei»sale « gîndeşte » pe franţuzeşte.
Caragiale, om de mare bunătate, putea să fie crud la trebuinţă, în carne vie. Se tifla odată în salo» nul unei doamne din Bucureşti, unde, ca pe tim» puri, măcar într»o lume, se prefera conversaţia li» terară în loc de poker şi bridge. Cred că episodul nu e prea cunoscut. Scriitorul căzuse acolo, fără să ştie, peste un domn, care se numea Pătraşcu, afec»
tînd specialităţi solemne de expert stilistic, ascultat de o burghezie restrînsă, a griului plătit în aur, a< matoare, ca mai tîrziu, elita ţiţeiului şi a meta» lurgiei, exprimată în acţiuni, dividente şi puncte, de tablouri luate pe ieftin la Sfîntul Gheorghe sau la Sfîntul Dumitru, în ziua mutării şasielor şi şevaletelor cu camionul, şi de cărţi legate scump pentru cotoarele bibliotecii.
Domnul se găsea în plină expansiune de critică de artă, facînd un curs, de pe fotoliu, de o insig» nifianţă savantă. Cam palid la ivirea vizitatorului, el a trebuit să continue ideea începută, mai pre» cipitat. Citatele din franţuzeşte făceau să tremure de o strîmbătură ochelarii de nas ai lui Caragiale. în timpul ceaiului cu fursecuri, gazda discuta cu Pătraşcul jenat, despre o carte senzaţională de direc> tive de artă mondială, pregătită de către acesta din urmă în franţuzeşte şi încă în stare de manus< cris. Acest volum avea să fie în sfîrşit o contri* buţie radicală la luminarea lumii şi a francezilor asupra chestiunilor îngăimate între pictură şi lite» ratură. Autorul tocmai primea de la gazdă şi mosafiri, cu surîs niţeluş albastru, felicitările pentru marea operă viitoare, cînd Caragiale, sărind de pe scaun, făcu o afirmaţie neaşteptată:
—	Cucoană, domnul ăsta habar mare de limba franceză!
Ceaiul căpătă brusc în ceşti o pojghiţă de gheaţă. Venită de la Caragiale, impertinenţa nu putea să fie taxată de obrăznicie.
—	Să facem numai dovada cea mai copilărească, ceru Caragiale, de ortografie. Ca să nu mai pierdem vremea daţi» ne, dumnealui şi mie, cîte o foaie de hîrtie şi dumneavoastră citiţime din orice autor francez o jumătate de pagină. Vom seri amîndoi după dicteu şi veţi examina. Dumnealui nu o să poată seri nici ca la şcoală nimic, necum să scrie proprimzis o carte de*a dreptul în franţuzeşte.
Caragiale care propunea examenul avea o sin» gură diplomă, de patru clase primare. Pătraşcu s<a sculat şi a plecat, salvîndu»şi penibil prin dis< pariţie o similitudine de prestigiu desumflat, în» junghiat cu un briceag de cinci parale, înfipt în orgoliul unui amor propriu de eminenţă recunos» cută pe întuneric. în manuscris, el ar fi căpătat zero notă la franţuzeşte.
Aveam în străinătate un camarad peninsular. Mă înţelegeam destul de aproximativ cu franţu» zeasca lui. Sta de cincisprezece ani în canton şi limbajul i se apropiase de graiul unui alt cona» ţional peninsular, care trăind în acelaş loc, două» zeci de ani, şi dorind să se facă medic, servea de chelner luat în derîdere de clienţi într»un restau» rant oriental. în douăzeci de ani uitase de tot limba natală şi nu învăţase franţuzeşte ioc.
Camaradul mă invita să asist la teza lui de doc» torat. Era un subiect de pîrtîcologi (psychologie) şi candidatul orator trebuia să vorbească două ore despre Păi Bârget (a se citi cum e scris apăsînd pe â). Păi Bârget nu era altul decît Paul Bourget, pe atunci la modă, între coconet şi reputat exeget al firului de păr despicat în patru. Citind, revistele şi elegantele studii literare din Capitală, îmi evocă peninsularul intact.
Dar ce»i această limbă franceză, vorbită de toată lumea din cofetărie, şi citită cu atît profund înţeles în Parisul de lîngă Cişmigiu? Grăită de toate personajele cu cravată şi pandantiv, nu o ştie nici» unul. Cele care o ştiu se sfiesc să paradeze. Luxul textelor străine intercalate aparţine ignoranţelor fine, fudule.
Limba franceză nici nu e o limbă. Ea nu sea» mănă cu nimic cunoscut. Vocabularul nu răs» punde nicăieri. Nu e o haină cu număr, în stoc. Substantivul nu»i un substantiv, verbul e altceva, prepoziţia e un fir de păianjen. Conjugarea nu»i
conjugare. Avoir şi etre nu e a avea şi a fi. Adverbul e unpianissimo. Limba franceză nici nu se grăieşte: e o ciocîrlie: cîntă. Poezia franceză e o violă şi un clavecin. Ai dat de dracu, domnule profesor: iată un verbe irregulier. Limba franceză nu se tra* duce (cjuelle horreur !) nu se poate traduce.
O limbă oarecare, oricare, se conduce ca o locomotivă, ca un autobus. Te sui pe capră, pe catedră. Limbile normale se descompun, se recom* pun, cu piese de schimb, cu accesorii. Un prefix, un sufix — şi gata! Poţi construi în orice limbă, ca din dreptunghiuri de domino, şase negre pe fond alb. Orice limbă academică e un joc de puzzle. In franţuzeşte nu poţi construi. în loc de materiale, ai imateriale . . . Ceaţa violetă din Paris atîrnă de toate cuvintele şi glicinele din Franţa, de toate coşurile. Peisaj diafan, vorbire de libe* lule, un cuvînt are cîteva transparenţe şi luat din dicţionar el nu însemnează nimic în nicio altă limbă. Degeaba JLarousse.
Cuvintele franţuzeşti, limitate la cîteva sute, de ordin practic, pentru exprimarea unui lucru sau a unei mişcări, corespund cuvintelor brute străine. De<abia de aci începe limba franceză. Frazele, ideile, sentimentele nu mai sună în expresia lor cu nimic străin. Cînd s<a spus că limba franceză e caracterizată prin claritate, această aserţiune nu însemnează de pildă că aceeaş idee capătă o lim* pezime mai clară decît într<alte limbi — şi s<a spus numai un detaliu. Ideea e franceză, numai franceză. Ideea engleză sau germană nu e aceeaş idee, chiar dacă ar cuprinde acelaş obiect.
îndată ce trece de cotidianul strict, limba fran< ceză e ceva deosebit de o limbă. Cuvintele se luminează unele pe altele printr<o acţiune analogă cu scăpărarea scînteii dintre poli opuşi. Se inter* calează sensuri neaşteptate într*un vers şi reac* ţiuni a căror regulă e necunoscută. Francezii tra*
tează vocabularul ca paleta, meşteri neîntrecuţi în obţinerea derivatului pictural.
Da. Franţuzeasca de biurou, de contabilitate, darea de seamă, raportul, memoriul, da, astea se învaţă, dar asta nu e limba franceză. Limba fran> ceză e altceva, întodeauna altceva. O auzi şi te duce gîndul la întîia frază a Bibliei: La început era cuvîntul. Da, la început era limba franceză, spiritul care se purta peste ape . . .
Nu te juca, domnule vizitiu de catedră. Pă< zeşte<te!
Nu. Limba franceză nu e o limbă. Limba fran* ceză e o mistică şi o estetică.
1 94 5
FEMININ, MASCULIN
Profesorul la Universitatea din Cluj, italianul domnul Cianciolo, careu şi un filolog şi un poet, dar şi un om de spirit cu ghimpi, mi<a făcut într<o seară o remarcă, aflată şi în schiţele obser* vaţiilor personale, că toate vorbele de ocară sînt feminine . . .
Am verificat împreună pe limba românească. Canalie: feminin. Bestie: feminin. Paciaură, putoa< re, tîrîtură, başordină, ţoală, fleoarţă: feminine, însăş licheaua, ale cărei specialităţi şi atribute sînt eminamente masculine, e feminină.
S»ar părea că numai stilul injurios şi polemic e de sex tare şi că idila, poezia, muzica şi pictura, deşi nu contenesc în exaltarea celui contrariu şi cu toată că Maica Domnului e o femeie, ba ceva mai mult, o de<a pururea Fecioară, aleasă de însuş Dumnezeu mireasă, parcă într<adins pentru spo* rirea prestigiului surorii noastre Eva şi reabilitarea ei — mau contribuit cu nimic la îmblînzirea fero' citaţii urmaşilor în linie, ai lui Adam.
Domnul cu mustaţa rasă e bănuitor şi trivial faţă de imberba lui păreche, cîntată în poem. Este ea, fără nicio îndoială, fiinţa lui cea mai perfectă din toate punctele de vedere, frumuseţe, gingăşie, dezinteres şi fidelitate, şi el o va iubi, desigur, pînă la moarte, cu un amor exclusiv. Dar vezi dumneata, îndrăgostitul e bănuitor, temîndmse probabil ne* încetat de un rival mai frumos decît el, mai sedu*
cător şi poate că şi mai inteligent ceea ce i se în» tîmplă şi celui mai fierbinte platonician.
în italiană şi românească bună, injuriile se echi* valează. Porco la Madona circulă într?un fel şi în România, unde, ca să înjuri un bărbat, e neapărat necesar să evoci pe maică»sa. Masculinii respectă masculinitatea şi lovesc în feminin. în proză, ar fi ceva cam ca stilul indirect, exprimat la o per» soană a treia.
Trebuie să fie un ce nedeterminat şi misterios în toate aceste poziţii masculine în univers, de vreme ce şi anumite detalii anatomice, considerate că păstrează în perpetuitate nobila specie umană sînt, atît la masculi cît şi la femele numai de gen feminin.
Un filolog artist ar putea să lungească analiza şi luînd în parte organele din punct de vedere gramatical şi lingvistic să le definească genul pentru obţinerea unei concepţii generale a sentimentului în competinţa căruia cade regia mobilierului ver» bal. De pildă cuvîntul burtă e în limba sinceră feminin, pe cînd în terminologia ştiinţifică el se face abdomen masculin. E şi aci o oarecare ezitare căci cuvîntul ia la plural, femininul, constituind un aşa»zis gen neutru, nici masculin, nici feminin, sau şi una şi alta, minus cu plus.
De ce nasul, masculin şi neutru în acelaş timp sau ambigen, e la singular masculin, iar găurile lui, nările, sînt feminine? Urechea posesoare şi ea de gaură, e feminină. De»aşijderi şi gura: o gură, două guri. Totuş cuvîntul care designează funcţia unea cea mai tristă a făpturii omeneşti e fixat atît în limbajul savant, cît şi în cel vulgar, la masculin. Orgoliul masculin, de la Cruciaţi pînă la muşche» tarul d’Artagnan mare cuvînt să fie prea satisfăcut.
Palma, feminină cît stă deschisă, se face mas» culină îndată ce se închide hermetic şi porneşte înnainte, un pumn, un ghiont. De ce mustaţa
şi barba sînt feminine, ca şi aluniţa, dacă reducerile lor ciocul şi negul sînt masculine?
Bolile ar deschide un capitol de filosofie filolo» gică, şi el interesant. Chiar cuvîntul general boală e feminin, ca şi durerea şi suferinţa. Ciuma e femi» nină, buba e feminină, ca umflătura şi gîlca. Femi» nine sînt holera, apendicita, diareea, numită vuh gar cufureală. Dar sînt masculine cel puţin la sin» gular: buboiul (o bubă mai mare), cancerul, spiro» chetul. Are şi bărbatul partea Iui de glorie incon» testabilă în răspunderile patologiei. Morbul, tatăl maladiilor infecţioase, revendică masculinitatea.
Dar Eva s»a răzbunat într»un domeniu, care demonstrează originea ei divină şi prezenţa ei în grădina de odinioară a parfumatului Paradis: floa» rea e femeie.
1946
HÎRTIA
Cuiva, mi se pare că întîi unui chinez, ha venit ideea, cum s*o fi numind ideea pe chinezeşte, să amestece mătasea cu apă putredă şi a căpătat un material neaşteptat, pe care născocitorii Egiptu* lui o scoteau, panglici şi şuviţe, din frunzele mi se pare ale palmierilor sau din fluierele trestiei de bambus. La scribii de pe Nil şi dintre Piramide, asemenea stofă se numea, dacă nu mă înşel, papirus, aproape la fel ca pe nemţeşte şi franţuzeşte.
Altcuiva, unui european, ha venit şi lui o ase* menea idee, şi a descoperit hîrtia din zdrenţe de in şi bumbac, iar mai tîrziu din paie şi lemn. Tot ce creşte şi dă rod se poate face coală albă, după cum tot ce se petrece în lume şi tot ce gîn* deşti se face literă şi cuvînt: afinitatea unui ma* terial pentru celălalt se cheamă cînd hrisov, cînd document, cînd presă şi ziar.
Strămoşii noştri inventaseră şi scrisul, înnaintea unui vehicul definitiv: semnul, litera, cifra, şi pro* babil că socotelile negustoreşti au precedat fixa* rea zborului gîndirii dezinteresate. Dar că au scris ei pe scoici, că au scobit în lemn, că au săpat în piatră sau că şbau pus hotărîrile cu cerneala de funingine pe pielea dinlăuntru a blănii iepurilor vînaţi, ca semnătura voievozilor, întorşi din răz* boaie cu moşnenii şi răzeşii lor viteji Improprie* tăriţi, împreunarea graiului cu materia păstră* toare e veche.
îâo
De la burtă, omul a trecut la intelect, pe o potecă de pergament şi hîrtie, de»a lungul căreia şua scris durerile şi destinul, mai deseori cu sînge decît cu negreală. Biblia, cu două aşezăminte, a ţinut loc de cîteva mii de ani şi dintrdnsa ieşind alte cărţi şi multe credinţe, gustul depăşirii de sine s»a întins, omul a cîştigat noul suprasimţ, al vieţuirii dincolo de stomac şi de intestin, cu divinul dar al inspiraţiei şi judecăţii.
Hîrtia ajută omului la cunoaşterea lui şi a seme» nilor, a timpurilor, a învăţămintelor; la îmbună» tăţirea lui personală şi, dacă se poate, la cerce» tarea celor mai bune mijloace de mîngîiere sufle» tească. Se pretinde că acest lucru echivalează feri» cirea. Poate că e adevărat. Orişicum, foaia asta de hîrtie, uşoară ca fulgul şi slabă tot ca el, a schimbat faţa lumii, a dărîmat puterile reale, a risipit silnicia, a legănat visul de perfecţiune înto» deauna prea înceată şi mereu întreruptă, al omului în luptă cu viaţa, care se leapădă de el, îl înfrînge şi»l aruncă fără nicio părere de rău la gunoi.
Dar lupta cea mai frumoasă a dus»o hîrtia îm» potriva omului chiar, a omului îngîmfat şi măr» ginit, strîns în clici, pătimaşe să sfarme împotri» virile prin apăsare. Ea s»a chemat academic cultu» ră şi toate înjghebările omeneşti şi»au pus în frun» tea decalogului lor acest cuvînt: cultura, care face pe om slobod şi stăpîn. Pe cine supără litera, condeiul, gîndul, credinţa şi ridicarea cît mai sus a omului cu aripi? Supără pe cineva? Înto» deauna a fost cîtecineva supărat — şi mai mulţi cîtecineva s»au strîns laolaltă şi au poruncit să nu mai scrie pana, să nu mai cerceteze gîndul, să nu mai înţeleagă mintea, sufletul să nu mai piu» tească şi fiecare om să rămîie ceea ce nu mai este el de mai multe mii de ani, o rînză negînditoare.
Impalpabil, preacurat şi efemer, dar permanent, sensibil şi fremătat, fluturele de hîrtie cu două litere pe fruntea lui, Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul, a biruit, delicat, feciorelnic, întodeauna.
1946
SPINI DE HÎRTIE
193°—1946
POEŢII
Ne pare rău că sîntem nevoiţi, de două ori pe rînd, să vorbim de domnul Liviu Rebreanu, directorul Culturii Poporului şi din proprie ini; ţiativă să cădem în monotonie. Dar un ziar politic, în numărul lui din seara de luni, repetă şi el, împotriva romancierului premiat de Academie şi consacrat oficialmente cu un « premiu naţional », o listă de acuzaţii grave. Totul e grav într»o gazetă cu principii de anticameră şi însuş portarul e in» fluenţat de gravitatea locală.
E de observat, întîi, sentimentul de camara» derie special care poate împinge un scriitor să acuze alt scriitor, deopotrivă de flămînzi amîndoi şi mai ales deopotrivă de dispreţuiţi pentru pre» cara lor situaţiune de solicitatori şi de figuranţi. Studiul e van, reflecţiunea deşartă; înţelegerea ab< stractă, pe deasupra contingenţelor şi în afară de stăpînii care plătesc statul şi consimt la concedii, încă nu s»a făcut, Camaradul s»a identificat cu Domnii şi nu se dă înnapoi de la acţiunea care mînjind un prieten subt anonimat, probează tema politică a clubului de unde, la figurat, purcede.
Am mai pomenit, ni se pare, acel caz absurd al unui profesor eminent, băiat de preot de ţară şi posedat de visul de;a construi pentru partidul boierilor conservatori o doctrină şi o justificare istorică. Ocupaţi la Paris cu fetele şi la Bucureşti cu femeile măritate şi cu tripoul, boierii nu avu» seseră vreme să caute teoria de emanaţie necesară.
Teoreticianul boieriei s*a tuberculizat şi era pe moarte, de care a şi murit. Şeful grupării, rugat în timpul unui banchet să ajute pe filosof, a re* fuzat să plătească o reţetă de douăzeci de lei şi a trimis pe bolnav acolo unde se trimit, în limbaj oral românesc, toţi oamenii sănătoşi.
Oricum s<ar prezintă împrejurările, boierii sînt întodeauna la banchet, chiar de regim, şi inte< lectualul, scribul, scriitorul, artistul se simt soli* dări cu tuberculizatul defunct şi nu cu stăpînii lui. Afară, desigur, de un sentiment iremediabil de brutal servilism.
Dar acuzările ce se aduc domnului Rebreanu, i*au mai fost aduse de cîteva ori, la intervale psi* hologice. Peniţele care îl înnegresc n*au apărut niciodată afară din călimară — şi toţi agresorii lui, iviţi în frumosul moment al laşităţii, laolaltă, n*au suferit de subtilele complicaţii morale actuale, ci s*au acomodat cu un punct de vedere mai omenesc. Poate că dacă se va căuta mai de aproape, motivele fostei solidarităţi cu un camarad, se vor putea ticlui şi într*altfel decît cu o concepţie de cava* lerism.
Ceea ce deosibeşte pe domnul Rebreanu de grosul scriitorilor este tocmai un sentiment de reală camaraderie, de care s*a folosit cine a binevoit. Un singur alt scriitor din cîteva sute, cîte cuprinde Societatea lor, a rămas bun camarad şi după ce a parvenit la o situaţie politică, domnul Octavian Goga, fără să punem la socoteală pe domnii Val* jean şi Perieţeanu, care n*au fost încă miniştri, nici subt forma subsecretariatului de Stat. Încolo, camaraderia poate fi căutată oriunde, la chelneri, la geamgii, la gîndaci.
Să nu*şi închipuiască cineva că, numit alt scriitor în locul domnului Rebreanu, la direcţia Culturii Poporului, situaţia s*ar fi schimbat. Persoanele erau altele, procedeele aceleaşi. Un ziar ar fi avut ten*
166
dinţa să propuie în concurenţă cu domnul Re* breanu numele unui alt romancier şi numaidecît s*a citat existenţa unui « dosar » . . . Decadenţa, în pofida celui mai covîrşitor optimism, e cate* gorică şi evidentă. Dosar, denunţuri, fişe; sînt seri* itori care se complac în această literatură şi, func» ţionînd în pagina a şasea a cîte unei gazete poli* tice, au sensaţia că acţionează cu un partid întreg şi că slăbesc guvernul, mîzgălind cu cerneală de tipar pe literatul ales la un post de încredere, fără avizul eventualilor contracandidaţi.
O gazetă îşi consacră cîteva coloane pe zi adu* cerii din lumea ungurească a unui scriitor, se pare de mare talent, şi cu obîrşii româneşti, în mijlocul scriitorilor noştri. Poate că mar fi de prisos, acum cînd viitorul scriitor român învaţă limba nouă şi asimilează principii, să i se procure o colecţie din ceea ce se scrie zilnic despre domnul Rebreanu, ca să ştie omul la ce s*ar putea aştepta.
1930
UN EPILOG
Duminica trecută, adunarea Societăţii Scriito* rilor Români a reales preşedinte pe domnul Liviu Rebreanu, demisionat în urma unei răscoale în de* pendinţe. Personalul de corvezi literare al Societă* ţii se mişcase acum vreo trei săptămîni şi intrînd cu găleţile pline în şedinţă, le«a vărsat în capul preşedintelui. Sala fiind pardosită cu parchet lus* truit şi biblioteca ocupată de cărţile unor foşti confraţi europeni, obişnuiţi cu moravuri în stil indirect, estetica grajdului şi bucătăriei a supărat.
Acest atac din subsolurile Societăţii corespun* dea cu dorinţele personalului unor dependinţe mai bine situate. Domesticităţile mai înnalte erau jignite că domnul Rebreanu fusese numit Direc* torul unei organizaţii de cultură a Poporului, fără aprobarea Marilor Slugi ale ministerului cultural, monopolizat. In gingăşia lui, guvernul a cutezat pentru întîia oară în istoria literaturii româneşti, să numească la noile posturi exclusiv literaţi, ceea ce strica armonia monopolului, dînd scriitorilor, care au făcut numai o biată limbă românească, putinţa de*a lucra ca nişte dascăli, minus recreaţia şi catalogul.
Prin urmare, trebuia diminuat domnul Rebrea* nu. Mijlocul cel mai rapid îl oferea Societatea, unde se formase personagiul administrativ al direc* torului Educaţiei. Huiduit de ai lui, preşedintele pierdea terenul întreg. Direcţia putea să fie eva* cuată de literaţi şi dată în primirea învăţămîntului,
îâS
care trebuie scris cu î mare şi salutat cu o sculare dezlipită de pe scaun, ori de cîte ori se întîlneşte tipărit la gazetă. Sînt şi în învăţămînt literaţi, însă literaţi serioşi, a cărora îndeletnicire literară cade pe rîndul al patrulea, al momentelor libere. Aceşti literaţi au şi facultăţi de specialitate, care»i fac să vadă ce mau trăit şi să scrie ce mau văzut, foarte documentat. Ceva mai mult, o asemenea activi» tate, paralelă cu o activitate de canapea, permite unor personalităţi didactice să obţie şi maximum de simţ moral, în virtutea căruia se poate osîndi o scriere, o atitudine şi un temperament.
Se obţinuse o diminuare doar teoretică a dom» nului Rebreanu, şi cîteva gazete, asociate efortului de regenerare şi reintegrare, conduse de gazetari fără pată şi de mari onestităţi, intraseră pe calea marilor probleme de vitalitate naţională.
Atunci s»a ivit un mesager subit al intereselor superioare, în formă de înger. E niţeluş turtit în cap şi întrucîtva negricios, dar situaţia de înger l»a prins minunat. « Scumpe domnule Rebreanu, şoptiră buzele vinete şi violete. N»ai vrea să te sinucizi? îmi dai mie prezidenţia şi scapi de grije — şi pe urmă te scap eu şi de Direcţia Culturii, încredere în mine, rămîn sluga dumitale, dă»mi voie să te sărut oriunde vrei, de cîte ori vrei. Aşa am tratat eu toate chestiunile mele, în patru ochi şi cordialmente. Ai văzut ce bine a ieşit cu Goldiş, cu Goga, cu Manoilescu, cu D.R. Ioani» ţescu? Aş putea să»ţi exprim în comparaţii lite» rare, cu ce seamănă gustul fiecăruia din ei. Lasă»mă să adaog limbii mele gustul dumitale. Şi, ştii, n»am să te înjur de Paştile mă»ti, vorba vine, decît a treia zi, ca după Scripturi. »
Domnul Rebreanu’a preferat să tacă şi îngerul s»a pregătit de luptă. Pentru întîia oară renunţa el la reţeta care»i reuşise de cîteva ori şi nu s»ar fi riscat nici de data asta, dacă nu căpăta sigu»
ranţa că adversarul e slab. E un înger degenerat. Şi atunci îngerul a strigat ... A tipărit un mani; fest ostil preşedintelui şi îşi puse candidatura în; tr;un comitet, compus din candidaţi care, unii mau ştiut că li se făgăduia o mireasă încă nedivorţată, pînă la şedinţă şi alţii, mai naivi, s;au încrezut în steaua sau în asteriscul lui. Cînd vorbeşte de stele, îngerul niciodată nu le lasă, în imaginaţia lui bogată, fără fustă, zicîndmle « stelele mă<ti ». Aşa e genul lui, sufletesc, şi însuş sufletul devine al « mă;si » în graiul lui abstract. Dar pe cînd manifestul era aruncat valuri în adunare şi citit, îngerul nu înceta să mai tocmească la urechea domnului Rebreanu. Mai sînt zece minute! uite! adunarea te decapi; tează: trece;mi prezidenţia. Au mai rămas două minute! Sună ultimul minut! . . . Un candidat din lista îngerului propuse adunării după tre; cerea ultimului moment, o corcitură de « aram jament »: să mai rămîie cîteva săptămîni preşe; dinte domnul Rebreanu, pentru ca, în răstimp, să continue . . . tratativele. Mezatul făcu de ruşine pe candidat, care;i un profesor inteligent.
Lupta nici nu s;a schiţat... A fost un joc de mărgele negre şi albe. Fiecare mărgică a căzut în urnă ca o lacrimă de asfalt din ochii îngerului: lacrima neagră cădea din lumina ochiului, lacri; ma albă din albul lui. Un hohot mare de rîs puse o încheiere semnificativă numărătorii mărgelelor răsturnate din două potire de lemn. îngerul că; zuse. Şi, speriate de panica dezamăgirii, slugile răzvrătite se apropiau acum, pocăite pe patru labe, de picioarele mesii domnului Rebreanu . . .
—	N;aţi văzut un înger, întreba cineva?
—	Ba da!
Un căţel ciufulit se strecura prin lume, cu coada între picioare.
1930
SCRISOARE PARLAMENTARA1
Domnule Director,
Sînt stiluri diverse de a constrînge o autoritate să verse parale.
Domnul profesor secundar Vasile V. Haneş, utilizează metoda parlamentară. Luna trecută a* tacul domniefisale din Camera Deputaţilor îm< potriva direcţiei Educaţiei Poporului, în persoana domnului Rebreanu, era urmat de o cerere de fonduri, semnată tot de domnia<sa, subt aspectul plasării unei lucrări cu titlul lung: « Formarea opiniunii francez asupra Românieei în secolul al XlXdea » — şi cu un preţ cochet: trei sute de lei.
Directorul ar fi putut să rezolve, intimidat, per* sonal cazul domnului Vasile V. Haneş; mai ales că, meşteşugită psihologiceşte şi neînsoţită de cuve< nitul exemplar, petiţia putea să fie scutită de re* ferat: domnul Haneş a fost nevoit să anexeze uite* rior exemplarul reclamat. Actualmente, cartea se găsea pe masa mea de referent, care nu şi*a făcut nici el încă datoria. Alaltăieri, în Cameră a fost atacat şi referentul. Domnul Haneş s*a bizuit deşi*
1 Se ştie că în şedinţele de luni domnul profesor V. V. Haneş, deputat, a interpelat pe domnul Răducanu, minis» trul muncii, asupra unei conferinţe a domnului Tudor Arghezi, în care—susţinea interpelatorul—corpul didactic ar fi fost ofensat.
Primim acum, din partea domnului Tudor Arghezi răs* punsul la această interpelare. Desigur că domnul Răducanu n<ar fi răspuns la fel, dar vom înregistra la timp şi părerea domniei>sale.
171
gur pe secretul hîrtiilor şi pe cel profesional, care dă unora dreptul să fie obraznici şi altora obligaţia să tacă.
Domnul Vasile V. Haneş putea să*mi acorde răgazul să<i citesc literatura, nefiind măcar un autor care slăbeşte de foame. Afară de veniturile de ghioz* dan şi din ghiozdan, domniassa se bucură de o diurnă de deputat de treizeci de mii de lei pe lună şi de o gratuitate din partea Primăriei Capitalei de treizeci şi cinci de mii de lei pe lună, pentru mo< tivul probabil căd cheamă de două ori Vasile. Văduvii lui Coşbuc, care s*a chemat o singură dată Gheorghe, i s*a votat o subvenţie de şase mii de lei pe lună, abia acum.
Atacul domnului Vasile V. Haneş falsificînd im tenţionat împrejurările, a pornit de la o confer rinţă recentă, citită la Societatea de Radiodifm ziune. Sînt acuzat:
1.	Că aş fi ţinut o conferinţă din însărcinarea Direcţiei Educaţiei Poporului.
2.	Că m»aş fi sustras hoţeşte controlului Direc» ţiunii Postului, neprezintîndwi conferinţa în mânu» scris.
}. Că aş fi insultat corpul profesoral.
Să»mi dea voie inteligenţa domnului profesor secundar să o ajut să se dezmeticească.
i. — Am conferenţiat în calitate de conferem ţiar al postului de emisiune, invitat de la înfiim ţarea lui şi de atunci neîncetat să vorbesc săptă* mînal, pentru un onorariu derizoriu faţă de munca şi bunăvoinţa necesară. Din proprie iniţiativă, clar învederată de la începutul conferinţei, am căutat să desluşesc rosturile intelectuale, aşa cum le<am închipuit, ale unei Direcţii, calomniată pe teme* iul unui buget fantezist — după cum într*alte zeci
de conferinţe am exprimat aprecieri şi judecăţi în chestiunile de actualitate.
2. — Condiţiile exprese cu care am primit o sarcină săptămînală împovărătoare, au fost: liber* tatea complectă şi indiscutabilă şi refuz categoric de a prezintă manuscrisele conferinţelor. Această situaţie a durat aproape un an şi jumătate şi a fost constant respectată.
Ei bine! totuş, în mod cu totul excepţional, manuscrisul conferinţei acuzate i bam dat direc* torului general al postului de emisiune să*l ci* tească, o jumătate de ceas înnainte de a fi citit de mine la microfon — şi acest domn l*a citit. Mă temeam intuitiv să nu găsesc un mare prost în spaţiul microfonic, care să nu vrea să înţeleagă conferinţa, şi am căutat o verificare. Dar nu făcu* sem corpului didactic injuria să cred că proştii funcţionează în sfera lui.
}. — Insulta profesorilor e o simplă stupidi* tate. Am definit, după înţelesul meu, noţiunea de cultură, afirmând că sensul ei de creaţie trebuie deosebit de sensul ei de învăţămînt. Poporul ro* mânesc — mi*am permis să afirm — a creeat fără să fi învăţat carte un folclor, încă inegalat în lite* ratura zisă cultă, şi sentimente, ce nu se găsesc cu aceeaş temperatură în clasele zise cultivate. Simţul creaţiei nu este prin urmare, anormal să poată fi stimulat mai intens de scriitori şi artişti, decît de doctorii în literatură.
La aceste opinii mă autoriza nu leafa de referent, pe care la rigoare i*o pot ceda, cu dărnicia nevoia* şului, domnului Vasile V. Haneş, dacă mai are nevoie de suplimente — ci faptul că eram în pro* fesiunea mea, că nu*mi tăiasem limba nici con* deiul primind o însărcinare profesională şi că nu
înţelegeam o activitate pentru Stat deghizată în ipocrizie şi ca o renunţare la iubirea unei idei şi a unei năzuinţe.
Primiţi vă rog, domnule director, viile mele mulţumiri.
930
O SCRISOARE
Stimate domnule profesor C. RădulescmMotru,
Mimaţi făcut cinstea să.mi trimiteţi cu data de 27 februar o scrisoare care m*a găsit la 2 martie abia. Regret că am devenit proprietarul unui autograf al dumneavoastră cu trei zile întîrziere. Mă voi consola, dacă se poate, cu întîrzierea răspunsului meu. Vid dau la tipar căci am ghicit gîndul dumneavoastră. Vă place publicitatea. Şi aveţi dreptate. Ce frumos vine tipărit şi plin: «Profesor C. RădulescufMotru». Dacă mor chema aşa, toată ziua noş face decît să mă iscălesc. Are şi «Rădulescu », necontestat, aroma lui, dar cînd îi adaogi « Motru », este ca şi cum ioi pune ciorapi de Jil d’Ecosse şi tocuri dedesubt Louis Quinze. Şapte silabe, ca şapte mărgăritare; cum să nu se asorteze cu a şaptea coloană de ziar?
Să nu vă întristaţi că nu mă lasă grav şi studios scrisoarea dumneavoastră, menită să desluşească spiritului meu simplist şi obscur noţiunile de cub tură. Sînt foarte neserios de felul meu cu sentin» ţele şi cu al şaselea simţ al posomorîrei universi* tare. Născut incomplect, într>o fază provizorie şi inferioară a marelui atavism şi a metempsicozei, îmi vine să fluier şi să troznesc din degete şi cînd nu fluier casc. Mi so întîmplat să am această atitudine involuntar ireverenţioasă în momentele cele mai solemne şi mom cocoşat de un rîs inex» plicabil dinnaintea cîte unui personagiu important,
•7f
care trata în discurs cîte o problemă, cum îi zi» ceţi dumneavoastră.
Ca o boare temperată de auroră m»a cuprins o curată frăgezime citind autograful dumneavoastră. Şi nu pot să stăpînesc în sufletul meu primitiva lui crisalidă, din vremea serafică a pruncului fără picioare şi cu ochii deschişi în fulgii din âripi. Mi»a venit, după ce v>am citit, să mă duc în Ciş# migiu cu cercul, să dau cu coinacul, să mă joc de<a ţurca şi de»a leapşa. Dacă vă întîlneam pe Bulevard Domnule Profesor, îi trăgeam amîndoi o fugă pînă la Cotroceni şi nu ne opream pînă la bragagiu.
De altfel toată natura primăvăratecă a lunilor din urmă a transformat aspectul lucrurilor grave şi înseşi Corpurile Legiuitoare, foarte reputate din pricina legilor cu caracter universal, zămislite odi» nioară de cîte trei ori pe zi de către facultatea lor generatrice spontanee, au ajuns nişte grădini. De o lună încoace aproape în fiecare zi se suie un profesor în pom, ca să»l vadă trecătorul de din» colo de uluci. Două zile aţi stat şi dumneavoastră într»un corcoduş, împuşcînd în cele patru orizon» turi cu sîmburi de portocală. Dracul de copil per» sistă, oricare ar fi regulamentul şi programul ana» litic, şi»n inima dascălului de universitate, mişcat de un reflex. In pom, avusesem o singură grijă, pe aceste momente de criză: să nu vă rupeţi pan» talonii. Slavă Domnului, nu s»a întîmplat nimic.
Iată de ce sînt adus, în luna ghioceilor, să con» sider scrisoarea dumneavoastră ca un zmeu tur» cesc. E adevărat că nici nu prezintaţi în rîndurile dumneavoastră trasate cu o literă vioaie şi cu o pană nervoasă, mohorîrea unora dintre colegii dumneavoastră, care, căzîndu»le dinţii, visează tena» citate la măselele tinere de bronz ale posterităţii, coclite cu o amărăciune precoce a gurii, înnainte de a fi devenit basoreliefuri, inscripţii şi busturi,
i?6
formele de reincarnare metalică a marilor învă< ţaţi. Fărămdoială, tehnica zmeului turcesc vă este familiară. Rup o foaie de caiet, o îndoiesc de două<trei ori, pui aţă şi coadă şi o iau la fugă cu aţa după mine. Cît alergi zmeul zboară. Zmeul dumneavoastră, Domnule Profesor, stă numai în văzduh; daţi»mi voie să felicit vîna din ceafa ge» nunchiului şi călcîiul elastic. Pîmacum nişte zmee mai mici de»ale dumneavoastră mi<au trecut cu vîrful pe la nas şi mi hau gîdilat. Pe ăsta baţi făcut pentru mine: o să mă joc toată vara cu el şi dacă ne mai găsim pe vre un maidan, o să facem şi la încurcare.
Dar, vedeţi, şi trandafirii trebuie să aibă nişte ghimpi. Frăgezimea dumneavoastră îşi dă puţin în petic şi încearcă ironia şi nud din cel mai nobil gust. Sarcasmul dumneavoastră lasă calitativ de dorit, în paguba stilului şi a substanţei. Ironia nu pare forma dumneavoastră de cugetare cea mai izbutită şi parcă tot mai bine vor prinde coiful de hîrtie, sabia de cocă şi armăsarul de muşama.
Pa, Domnule Profesor, pa.. .
4 martie 1930
MATERIALITATEA LITERARĂ
Trecînd pe la librăriile de dincolo de primele centre, am întrebat pe patronii prăvăliilor de cărţi, caiete şi creioane, cum se mai prezintă vîn» zarea şi ce cărţi mai ales se vînd. Urmărim acea» stă anchetă personală, de vreo doi ani de zile, ca să ne facem o credinţă despre preferinţele publi» cului sufragiului universal.
Sîntem aduşi să facem o mărturisire, care poate să aparţie sau unui punct de vedere sau vîrstei. Pînă la un timp, am crezut că publicul trebuie dus la scriitor; cîte un cititor, cîte doi, trei; cîte opt, nouă cititori. în cinci sute de ani, numărul cititorilor de literatură tocmai cir fi atins un apogeu, din care trebuia să tragă foloase o formă de după o jumătate de mileniu de slovă românească.
Epoca ni se păru, nu îndeajuns de apropiată şi am început să credem că dacă publicul nu vrea să vie la scriitor, lăsîndu»şi superbiile şi atitudinile hermetice deoparte, lîngă umbrelă şi galoşi, lîngă coturni şi picioroangele de fildeş, să apuce scrii» torul drumul către cititor. în definitiv, ce»ţi place dumitale, Domnule Public? Oricît m»aş căzni să te constrîng să»ţi vie bine obrazul spălat cu apă de ploaie, în care au fulgerat luminile lui april, dumneata preferi pudra care se lipeşte şi rume» nelile din cutie. De două mii de ani un oarecare Iisus Hristos ţi»a indicat ce trebuie să faci ca să te mîntui, şi dumneata refuzi sistematic, supărat cu virtuţile şi cu răbdarea şi amabil cu păcatul mic
r;8
şi cu fărădelegea mare. Naivitatea mea n<aş fi dorit să ţi se pară dobitocie şi, drept vorbind, de vreme ce mi*am ales ticăloasa şi frumoasa meserie de în* condeietor de vorbe, trebuie să şi trăiesc din ea. Nu? Căci de ce moş face zugrav, dacă sfinţii mei nu seamănă cu niciunul şi nimănui şi dumneata refuzi sistematic, supărat cu virtuţile şi vezi dum< neata, vremile au trecut şi s*au schimbat. A muri de foame sau de nebunie literară a început să fie un lucru de ruşine: nu se mai cere! Scriitorul tre* buie să fie un om în rîndul lumii, dator ca din talentul lui, cum i se zice acelui nu ştiu ce, care parcă este ceva, să*şi facă o meserie — să se bu* cure şi el de puţinele bunuri ale vieţii, fără să ofteze ca salcia şi păpuşoiul.
Să vedem, nu se poate face între ce vreau eu, scriitor inteligent, şi ce vrei dumneata, Domnule Public, un contract, o tranzacţie, un compromis? Dacă le practică statele, naţiile, etica şi politica, noi să nu le putem încerca?
Librarul cu pricina, ca şi librarii consultaţi în* naintea lui, ne*a arătat ce se vinde poporului, din căruţă şi de lîngă marfă şi cetăţeanului din vechea şi noua periferie. Să nud mai acuzăm că nu citeşte: bietul cititor citeşte, dar uite ce citeşte, în afară de clasicii haiduci, Visul, Cilibi Moise şi Varvara, căci nu are ce citi.
Librarii mi* au scos din rafturi vreo treizeci de cărţi subţiri, foarte prost tipărite pe foarte proastă hîrtie. O aşa*numită « colecţie », pe care ai căutam zadarnic la librăriile din centru şi rezervată ex* clusiv oraşului de la doi kilometri în sus, de jurîm* prejurul punctului Sf. Gheorghe, în direcţiile Obor, Dudeşti, Bragadiru, Ghencea, Moşi. Aceas* tă colecţie constituie un strict banditism, care nu se poate confunda nici cu delictul de presă, sau măcar cu plagiatul, brusc reabilitat. E o stră* mutare de titluri de pe cărţi cunoscute şi marcate
179
cu o reputaţie cîştigată, pe coperta unor tipărituri odioase. Un nume născocit, fără nume, se încîr» ligă pe undeva, în litere desinate dedesubtul sau deasupra titlului. . . cărţii. E carte, mă rog! Dacă s<ar aduna hîrtia utilizată în dosul gărilor şi în fundul curţilor şi s»ar întocmi subt o copertă, tot o carte ar fi şi nu mai rea decît în colecţia în chestie. De pildă, unul din. . . volume e consacrat lui Păcală şi poartă titulatura întreagă, fără nici o omisiune, a volumului în versuri al domnului P. Dulfu: şi coperta este imitată după original. Ba ceea ce»i mai grav şi contrafacerea e. . . în versuri. Versuri, întrucît economisesc culesul tipo> grafic, textul prezintîndu»se în rînduri scurte. E ceva nemaipomenit. Un găinar, compus cu un idiot, a dat la tipar litere puse unele după altele şi rînduri suprapuse, cu intenţia precisă a scoto* cirii pungii cumpărătorului. Oroarea pe care ne*a provocat*o răsfoirea paginilor nu se poate concepe. Librarul dă detalii:
—	Păcală de Dulfu e scump: şaptezeci şi cinci de lei; ăsta e cu preţul pe jumătate. Dacă Emi» nescu e scump, îl concurăm pe Eminescu, fabri» cînd o copertă Eminescu şi tescuind între coperte plicuri aruncate şi pungi.
întrmn alt volum, am găsit numai deschizîndud în două, o bucată de material tipografic cu titlul: Kira Kiralina. Escrocul imbecil care scoate ase» menea puturoşii utilizează în « colecţia » lui, în» tr»un fel sau altul, tot ce mişună pe afişele editu» rilor. Un titlu furat şi dedesubt o listă de preţuri sau ordonanţele primăriei.
O altă fraudă vine din preţ, acesta fiind tipărit pe copertă: şaizeci de lei şi cincizeci de lei.
—	îţi dă cineva şaizeci de lei pe porcăria asta?
—	Depinde, răspunse librarul. Eu am un rabat de cincizeci la sută: mă costă treizeci de lei. Şi o vînd cum se nimereşte. Dacă*mi dă cineva cinci
lei cîştig, nud las să plece: vînd volumul cu trei» zeci şi cinci de lei. Pe « editor » îl costă zece lei volumul şi mai cîştigă şi el douăzeci.
Prin urmare, publicul caută ieftin. Dar ieftinul e prost. Dacă ieftinul ar fi de calitate bună, ar mai fi loc pentru prost şi pentru faptul divers scelerat, repetat de douăzeci de ori pe an, de către un bandit, destinat prin natură spînzurătorii ? Şi, dacă la ieftin s»ar adăoga şi un Fel de a seri literatura pentru tot publicul şi nu numai pentru cinci»şase mii cititori, nu ar fi tot publicul asi» gurat literaturii literare? întrebarea implică o no» ţiune de păstrat. Domnilor literaţi, o datorie tre» buie împlinită de urgenţă. Cititorul e clientul şi negustorul e obligat să vîndă cumpărătorului viu, nu strigoilor din posteritate.
Dar să ne ierte principiile de libertate, există o presă care seamănă ca două picături de apă cu isprava din cîmpul Calimachi, minus amputarea sexului său y compris: presa cărţilor crimei de cub tură. Nicio scuză de niciun soi nu poate fi che» mată în ajutorul ei. Reflexul comandă imediata în» carcerare cu bătaie şi nici scoaterea ochilor, nici retezarea limbii sau opărirea legală cu vitriol, nu sînt pedepse exagerate pentru jaful practicat cu instrumentul de spargere al tipografiei.
într»o ţară unde elasticităţile fraudei şi prădă» ciunii cunosc toate lungimile şi dimensiunile, de la microscopic la imens şi uimitor, se impune o cenzură a cărţilor din punctul de vedere al caii» ficării brute a tiparului. Un scriitor e todeauna un scriitor, independent de felul simpatic sau anti» patic în care scrie. Cenzura utilă priveşte, natu» ral, nu genul, stilul, categoria, decentul sau inde» centul, moralul sau imoralul — ci pur şi simplu gramaticalul, agramaticalul, stupiditatea formei pu<
sa m serviciul tîlharilor, înfricoşaţi de exercitarea meşteşugului în tramvaie, trenuri şi restaurante şi reiugiaţi comod în asasinatul prin editură.
1 93 i
A FI NEGUS TOR ŞI A NU FI
Un negustor era un fost tijghetar, care cu eco* nomiile lui şi cu ce mai cădea din tijghea, des* chidea o prăvălie pe proprie socoteală. Din cinci* sprezece*douăzeci la sută beneficiu asupra mărfii cumpărate de la angrosist şi din cincisprezece* douăzeci la sută lipsă la cîntar, se iveau rînd pe rînd, o casă, un petec de pămînt, o moşie şi ceva milioane în acţiuni şi la bancă.
A fi negustor implică mai tîrziu un rafinament de tijghea, un cîntar, abstract, un deget teoretic. Nu era de ajuns să cumperi şi să revinzi în pră* vălie. A fi negustor este a nu avea marfă şi a avea numai în cap: a o avea în cap, ca limba într*un dicţionar, în buzunar. Cu reprezintări mentale de marfă şi cu iscusinţa, să le prezinţi şi negociezi ca mărfuri reale, să creezi beneficii. E beneficiul de sută la sută, care economiceşte era imposibil — şi de o mie la sută; mai exact, de o mie de lei la suta de nimic. Acţiunile şi depunerile la bănci, economisite de fostul tijghetar din lipsa la cîntar, veneau acum în cîntarul omului, care era negustor mental, şi dibăcia acestuia consista în a pune la cîntar degetul escrocheriei.
S*a întîmplat ca poetul să viziteze pe bancher, care bancher citea şi literatură. Bancherul îi as* culta proiectele cu un surîs de dincolo de bine şi de rău lingînd o ţigară de foi. Eşti poet! îi reproşa bancherul. Şi a fi poet este con* trariul lui a fi negustor. Eşti nepractic! practic
iSj
fiind numai un om care este negustor, care are talentul deosebit de»a şti să nu cumpere nimic şi să vîndă foarte scump. Şi, între ghişeu şi biuroul Directorului General sau Marelui Acţionar, se con/ struiau tertipurile, se strecura pişicherlîcul, se sti» liza marca, şi se obţinea corciul enciclopedic al bancherului prost.
Bancherul invita pe poet. Am organizat o săr» bătoare. Vreau să fiu nu numai negustor dar şi intelectual, şi artistic, spunea. Vino şi ţine o con» ferinţă la noi. — Şi bancherul nu pomenea nimic de onorariu, pentru că era negustor, dar încasa dobînda cea mai mare de la poet, din acelaş mo» tiv. Cînd se ducea poetul la sărbătoare, trebuia s㻺i plătească trăsura sau să se întoarcă pe jos cîţiva kilometri. Aplauzele erau dăruite cu o gra» tuită îmbelşugare. Aşa sînt poeţii, nu sînt negu» stori. Ei trebuie să plătească pe bancheri şi să rămîie neplătiţi. Ce»ţi trebuiesc dumitale, bani? Eşti un om fericit. Dumnezeu (bancherul are şi simţul divinului) te»a distins cu un mare talent. Ah! dacă aş avea talentul dumitale! — Bancherul s»a ostenit cîteodată să facă şi literatură şi pentru că nu i»a mers a dedus că a fi negustor e altceva decît a fi poet.
Negustorul celălalt nu era bancher: el era un mare angrosist de stofe. Depozitul lui era con» struit ca un castel. Sute de vagoane de mărfuri soseau în antrepozitele lui şi de la fiece cot de stambă, metru de postav, nasture şi mosorel cîş» tiga un « mic » beneficiu, care pe la Crăciun se făcea gogoloi. în interese comerciale călătorea de cîteva ori pe an, vedea Lipsea, Londra, Parisul şi la Lyon i se zicea homme d’affaires. Şi nu plătea fiscul: îl plătea numai poetul şi vistieria Statului era goală.
în ziua în care începe să»i meargă prost, vrea să cunoască pe poet, tot în interes comercial, bar
trebui ceva, aşa, ca o reclamă inteligentă, pe care ar puteam face şi el, dar nu are timp. Era un negustor absorbit de specialitatea lui. Vorbea cinci limbi ca apa, era elegant şi cochet, îi erau unghiile opaline şi rozacee, îl masa un profesor, îi descon» gestiona prostata un medic, care venea la domiciliu odată cu bărbierul, dar vroia o reclamă inteli» gentă; ar fi putut facem el, dar mavea timp. A făcutm şi el de cîteva ori pe tăcute, dar în loc să iasă inteligentă a ieşit idioată. Toţi negustorii, care sînt negustori, îşi fac textele singuri şi toate textele ies aşa, idioate.
Te<am citit şi te citesc cu admiraţie. Ce frumos scrii, domnule poet! Ce noroc! Cămăşile mele se vînd în mai multe zeci de mii de exemplare, mai mult decît cărţile dumitale, dar, vezi, eu ca negu< stor mam nicio senzaţie cînd în cămaşa mea ştiu că se încălzesc intimele particularităţi ale cliem ţilor mei şi cînd chiuloţii mei se mulează splendid pe muşchiulaturile lui. Vrei său vezi? Uited: nu< mai cinci sute de lei bucata; cînd vei avea nevoie de şase părechi, să ştii că*ţi fac rabat, însă numai pentru dumneata. Să nu se afle că vînd în detaliu, că»mi aprind paiem cap. Excepţional! cu totul ex< cepţional, pentru dumneata, pentru că te admir. Dar poeziile dumitale pătrund în suflete, emo> ţionează, zguduie: sînt sigur că simţi şi dum< neata cînd un cititor şi mai ales o cititoare îţi răs< foieşte volumele seara. O întrebare: primeşti multe scrisori de dragoste? Vezi, noi negustorii de stofe şi de cămăşi nu primim decît extrase de conturi, poliţe şi plata la nouăzeci de zile.
Negustorul, care e negustor, vrea ca şi bancher rul serviciile poetului gratuite. Este a fi negustor.
Dar toţi aceşti negustori care cred că inteli» genţa nu e poezie ci negustorie, că negustoria nu trebuie să aibă imaginaţie, zbor şi artă, au dat un uriaş faliment. Băncile au mîncat economiile
Ia cîntar şi au tras obloanele. A fi negustor şi a fi nul.
Negustoria e poezie, industria e poezie. Ford e un negustor pentru că gîndeşte şi îi este palpabilă reveria. Toţi negustorii, care au plecat din Fenicia, din Genua, din Veneţia, din Rotterdam, din Ham» burg, din Portsmouth, au avut geniul homeric, absent din banca bancherului şi din magazia cu cîrpe a negustorului de stofe. A specula în inte» lect şi în parale e o singură operaţie. Dacă Voh taire a furnizat pentru trupă încălţăminte de mu» cava, Arthur Rimbaud a trimis Negusului ce» reale autentice, muniţii şi gloanţe care au ajuns la ţintă. Cine ne»a învăţat, afară de negustorii proşti şi de politicianii mediocri, că negustorul poate izbuti să dureze o faptă şi să întemeieze o firmă, fără să aibă nimic din Goethe sau din Rodin?
Pe de altă parte, snobismul boem, pe care»l combat actualmente cu succes, ringul, alpinismul, viteza, baia, săpunul, lama de ras şi orientarea manuală a profesiilor anemic intelectuale, sno» bismul sărăciei şi al disperării uscate, resemnarea pentru ca să te biruie negustorii proşti şi proştii negustoroşi, poete, aparţin unui timp de sălbăti» cie. Tu vei împreuna vioara cu marfa, harpa cu uneltele celelalte, inteligenţa cu materia, cu piu» gul, cu ciocanul şi cu taraba. Căci pînă la urmă nu vor stăpîni puterea mărfurilor şi a capitalului numai imbecilii şi slîrpiturile experimentului la ghişeu şi tijghele.
* 93*
NOTE DE RADIO DINTR<0 CRONICĂ A SĂRACILOR
O cronică mai tristă ca deobicei. Ne<am putea folosi de tragedia unui scriitor, ca să ne gîndim la toţi oamenii care suferă mai mult decît noi. Pe aceştia avem datoria să»i ajutăm, şi nu izbutim niciodată îndeajuns.
Intre scriitorii generaţiei care au trecut de cincizeci de ani, unii se găsesc în plină celebri» tate, dacă celebritate se numeşte împrejurarea că sînt citiţi, lăudaţi şi înjuraţi — pe cînd celebri» tatea celorlalţi a trecut: ei nu mai sînt înjuraţi de confraţi şi concurenţi, şi au de purtat pînă la capăt numai injuriile vieţii şi ale naturii. Unul dintr»înşii este domnul Vasile Pop, care contem» plînd prima zăpadă albă, a orbit.
Publicul mare a citit în zeci de mii de exem» plare cartea lui Cum iubeşte o fată, şi o sumedenie de alte romane şi cărţi destinate cu totul marelui public. Acum douăzeci»douăzeci şi cinci de ani, Vasile Pop era cel mai citit dintre toţi scriitorii români, şi ediţiile cărţilor lui se repetau la inter» vale scurte, fără să rămîie mai mult de cîteva luni în dulapurile librăriei. Editorii sălbatici, de pe vremuri, au tras toate foloasele strădaniilor lui.
Asaltat de nevoi, săgetat de suferinţe neîncetat multiplicate, activitatea lui Vasile Pop, care apar» ţinea inspiraţiei, îndeosebi populare, a încetinat, după război, micşorată şi de un sentiment de
descurajare. Nefericitul nostru confrate, chiar în mijlocul succeselor lui, a suferit efectele unei lipse de noroc, tenace. Se cheamă, poate, noroc, pu< tinţa de a izbuti să nu cazi în fiecare zi o dată şi în ziua din urmă definitiv, ci să stai în picioare în toate orele vijelioase ale existenţei. Organb zaţia vieţii face cu putinţă norocul şi nenorocul, din pricină că fiecare ins trebuind să se căpătu» iască singur şi să reziste singur, tot singur trebuie să se ridice, să biruie şi să şi cadă. In contractul neconsimţit, cu anarhia socială, nemoderată de nicio putere mai mare decît a individului nostru şi de niciun girant, singurătatea fiecăruia din noi constituie o ipotecă şi o vînzare forţată gratuită.
Vasile Pop este nu numai un caz clinic care poate să fie tratat întrmn sanatoriu şi vindecat sau nu. Orbirea lui capătă un caracter deosebit pentru că s<au închis ochii unuia care a scris ca să>şi mulţumească cititorii, nu nişte ochi nesim< ţitori. Şi încă şi acest eveniment de mare tragedie — dispariţia lumii şi a luminii dinaintea văzului — ar putea să fie literarizat, dacă ar fi numai atît. Dar Vasile Pop a orbit sărac; încins de o mizerie cumplită, care îl înfăşoară demult. Mizeria lui e aceeaş care apucă pe toţi semenii noştri la o răspîntie neagră şi<i doboară. Peste ei trec semenii grăbiţi, nesocotiţi, aşteptaţi şi ei pe la alte răs» pîntii. E mizeria, care povestesc zilnic gazetele că izbucneşte mai pretutindeni în jurul nostru şi pe care noi refuzăm să o cercetăm. întrm stradă, o femeie cu opt copii, îi asistă neputincioasă bolind de foame şi murind de boală. Alături, unui copil pribeag i<a decedat mama. Societatea noastră creştină este o societate care nu>şi cunoaşte chemarea nicidecum. Cazul scriitorului Vasile Pop este din nefericire pilduitor, nu pentru ini* mile caritabile, dar pentru toţi cetăţenii în pri> vinţa unor suferinţe de prisos, care tabără pe mii
de oameni şi pe mii de copii şi compun ruşinea noastră socială.
Pentru Vasile Pop, măcar o tîrzie solidaritate profesională va putea să mişte pe scriitori şi pe ziarişti şi să»i determine să scoată pe unul din» tr»ai lor din groapa în care a lunecat, tîrîndu»şi fami» lia în fundul ei. Sîntem obligaţi să contribuim fiecare din noi în fiecare lună cu o sumă fixă pentru sprijinirea unui coleg. Sîntem cel puţin trei sute de scriitori şi ziarişti în stare să punem o dată pe lună într<o pălărie, preţul unui pachet de tutun, şi vom putea să asigurăm unei familii greu încercate o existenţă decentă şi unui literat îngri» jirea medicală. E cel mai mic lucru pe care putem săd facem, şi din concursul colectiv al unei bresle de camarazi, copiii lui Vasile Pop vor putea să simtă societatea ca o realitate şi însufleţirea mai mult decît o vorbă de conferinţă şi literatură. Intenţia constituie un îndemn şi un apel. Mîine dimineaţă fiecare din auditorii noştri, literatori sau gazetari, va trimite Societăţii Scriitorilor Români, la sediul ei din strada General Berthelot, cel puţin o sută de lei şi va repeta un mandat poştal egal în fiecare lună, în ziua de zece, cu menţiunea: «Pentru Vasile Pop ». Un comitet compus din domnii Octavian Goga, Liviu Rebreanu şi Gala Galaction va lua toate iniţiativele pentru provo» carea unei afluenţe de subscrieri de la autorităţi şi cititori.
Ar fi o dovadă de lesemmanitate şi de prost» gust să se ridice o stavilă la elementara noastră datorie profesională din chiar opera abundentă a scriitorului şi să se argumenteze împotriva senti» mentului de camaraderie cu principii şi dogme. Această tendinţă ar fi încolţit în rînjetul vulgar al înfumurării de sine. Genialitatea mai mică sau mai mare nu intră în socoteală şi măsurătoarea ei pentru justificarea solidarităţii dintre oameni,
care se nasc goi şi tot goi dispar, implică în cea* şurile cînd singur sensul vieţii trebuie să comande o singură atitudine, ipocrizie. Din romantismul unui trecut în dezordine, a mai rămas prejudecata care scuteşte de obligaţii, că un scriitor trebuie să trăiască în spital şi să moară la balamuc; şi oa* menii avuţi din întîmplare, ca să evite constrîn* gerea unui minimum de generozitate, au născocit belşugul pizmuit al beneficiilor imateriale, me< nite să compenseze şi să sature pe poeţi şi să*i îmbrace, după normele unei figuri de stil în Evan* ghelie, unde Dumnezeu a înveşmîntat crinii cu stihare împărăteşti de aer şi a nutrit vulturii cu miezuri de azur.
De altfel, bogaţii cu judecata leneşă, dau în grija Celui*de*Sus, împlinirea datoriilor perso* nale, încredinţaţi că din nimic se poate face mai mult decît din cîte ceva. S<a spus că ţara noastră poate hrăni, chiar în starea de azi, cînd se mun< ceşte şi se produce puţin faţă de epoca dorită, a opintirilor cot la cot şi umăr la umăr generală, de trei ori mai mult popor decît o locuieşte. Am cuteza să afirmăm că toată lumea ar putea să tră< iască mai bine şi mai confortabil, dacă viaţa ar fi mai bine orînduită şi oamenii cu dare de mînă mai cuminţi. Fără să fie vorba de pomeni şi de adunarea resturilor, printre căţei, pe subt mese; dacă mesele ar fi echilibrate de o preocupare, şi casa ar fi mărginită de o justă concepţie a exis* tenţei şi de măsura gîndirii; dacă în loc de opt costume cetăţeanul s*ar mulţumi cu două; dacă în loc de zece chefuri s*ar opri la unul, educaţia mărginirilor voite ar da rod material şi moral. Creşterea onestă a copiilor, sprijinul eficace, la domiciliu, al bătrînilor şi al muncitorilor fără lucru ar fi o simplă consecinţă a unei ticluiri de gospo* dărie curată. Nu e nevoie de nicio demagogie
pentru a înţelege şi adopta ca ale sale proprii, du» rerile între care trăieşti.
Dacă o societate nu ajunge s㻺i însuşească acest rol, cultura, civilizaţia şi chiar Statul devin opere abstracte, care răspund numai unei scheme de per» gament şi rămîn fără scop colectiv şi naţional. Locul simţului de datorie îl iau luptele sociale, popoarele se descompun în clase, clasele se atacă, şi societatea creştină, pe care ne»au făgăduit»o za» darnic învăţăturile inspirate din tîlcul util al ie» rarhiilor, rămîne cadrul mort, în spaţiul interior al căruia se vor desfăşura cruzimile, nedreptăţile şi crimele revoluţiilor; alte cruzimi, alte nedrep» tăţi şi alte crime. . .
Avuţiile s»au dovedit rău educatoare, izolînd pe om într#o convenţie şi într»un exclusivism imo» ral. La mari averi se adaogă alte mari averi, şi la orgoliu un sentiment de suveranitate care duce la împărăţia insului şi la acel supraom cu dreptul material de a zdrobi pe oameni subt simpla lui păreche de picioare, cu cîte cinci simple degete ungulate de fiece simplu picior încălţat. Supra» omul filosofic al lui Nietzsche a devenit un pre» text al supraomului cămătar, în funcţiune de avu» ţie brutală. Supraoamenii se recrutează din corner» ţul de parale, de petrol şi de stambă; alţi supra» oameni epoca noastră nu cunoaşte. îi putem ve» dea la teatru, unde rîd cînd trebuie să gîndească şi aplaudă cînd trebuie să tacă.
Aceşti nefericiţi proprietari ai timpului vor tre» bui să reflecteze că ei nu stăpînesc din timp decît o secundă, care, şi aceea, e împărţită fără voie cu sute de milioane de oameni. Ei nu pot nici res» pira oxigen mai mult decît un cerşetor nici nu»şi pot prelungi viaţa peste existenţa unui fluture de lampă. O învîrtitură greşită şi s»au fript, un zbor mai lung şi au ameţit — şi stînd şi pe loc, în foto» liul adînc, ei nu pot fi cruţaţi nici de cancer,
nici de tuberculoză, nici de putrezirea oaselor, nici de moarte. Au chema la răspundere faţă de o judecată viitoare e inutil. Său poftim la specta» colul realităţilor adevărate.
De altfel, ei sînt mai puţin vinovaţi decît par, şi mai mult o indisciplină a spiritului de obser» vaţie decît o indiferenţă voluntar intenţionată îi determină să rămîie absenţi din solidaritatea cu epoca lor. Cercul vieţii lor e închis, şi valeţii intelectuali şi economici care păzesc marginile cer» cului lor politic şi financiar le falsifică ecourile ori» zontului şi gemetele de dincolo de parcuri şi castele, vin în interior în ritmuri de cîntece dulci. Plugarii şchioapătă, şi supraomul crede că ei dan» sează...
19)2
TINERETURILE
Se întîmplă mai deseori decît este de dorit ca o publicaţie de tineri, cotizaţi cu greutate şi pen» tru scoaterea unei foi să ceară colaborarea cama» razilor aparent mai bătrîni.
Tineretul, care părea situat odinioară prinpre» jurul vîrstei de treizeci de ani, şi»a mutat în fiece an mai îndărăt meridianul: ceea ce face că actual» mente sînt mai multe tinereturi, din care unele mai puţin tinere decît celelalte. Care»i adevăratul tineret actual, din februar 1953, cel de douăzeci şi cinci, de douăzeci şi patru, de douăzeci şi trei, de douăzeci sau de cincisprezece ani? Baruţu, numai de şapte ani şi două luni, pretinde că e mai tînăr decît toţi. Este adevărat că nu a scos pîn»acum nicio revistă, n»a scris nicio critică, nici» un eseu şi niciun roman şi nu are un sistem pro» priu de cugetare. Un lucru mă întristează, Baruţu, fiind mai bătrîn decît cei mai mulţi viitori autori din vecinătate. Nicu are şapte ani, Mirică patru, Năstase trei: şi dacă mă uit la fustele balonate din cartier, nu e greu să constat că tineretului cu plus îi urmează de aproape un tineret de ordinul semnului minus, neieşit încă din crisalide dar care poate că şi»a gîndit opera complectă, în proză şi versuri.
Personal am avut întodeauna slăbiciunea debu» turilor fragede şi puerile. Un băiat care, mingii de piele, împunsă cu capul şi aruncată cu bocan» cui, îi preferă hîrtia şi condeiul de sub lampă,
povestea unei idei şi scînteierile unei constelaţii, ivită în obscuritatea speranţei, mă emoţionează ca o făgăduinţă, ţinută sau nu: cu toate că aş re< comanda şi o gleznă sportivă dedesubtul arti< culaţiei de intelect. Ba, bănuiesc că în presa roma» nească am fost primul editor al unei foi zilnice, emancipată de condiţia volumului şi care a şi provocat revoluţia actuală, zeci şi sute de ziare minuscule, în toate oraşele şi tîrgurile, prin pu< terea exemplului şi a faptului împlinit.
O cantitate de tineri, neglijaţi de publicaţiile solemne, au găsit loc şi tipar în paginile Biletelor de Papagal — unde miile de nerozii şi de stupidi» tăţi veneau săptămînal pe masa camaradului Aderca şi pe a subsemnatului, însoţite de cîteva pagini cu transparenţe certe. O regulă, păzită cu stric» teţe la noi, a fost că îndrăzneala de a se măsura cu lumina şi strădania corespondenţilor noştri, nu au fost luate în deşert. Niciodată foaia noastră nu şi»a permis să ironizeze începutul şi să batjo» corească sentimentul unui copil, care păştea peru tru întîia oară cu turma lui, un ied şi o mia, albul hîrtiei. Natural că la ivirea cornului pronunţat sub pălărie, unii din micii noştri bolnavi de inspi» raţie ospitalizaţi, ne*au apucat de băţul umbrelei sau a scuipat după noi; au luat de la nas şi au aruncat. N<avem nici dragoste de sine, nici or< golii, nici situaţii false ca să ne supere căţelandrul care»şi ridică uscat piciorul, dacă nici ura idioată, şi inexplicabilă, pe care ne»o consacră cîte un tîmpit adult sau venerabil, muncit de mucegaiurile cerebrale şi împăduchiat intelectualmente nu izbu» teşte să ne scoată din temperament.
Dar se remarcă în mişcarea diverselor tinereturi o grabă nejustificată şi o concepţie pe generaţie. Graba în literatură lasă gol, ca şi în pictură; indi» vidul se face glorios înainte de a şti să desineze. Alfabetul formei trebuie cunoscut cu deamănun»
tul şi el nu se capătă uşor. Cine refuză să creioneze o miţă în momentul săriturii, nu ştie — şi dacă, acceptînd, realizează un animal penibil necaracte* ristic şi încremenit, pretextînd că « aşa vede », nu ştie nici atît şi poate il clasat, fără apel.
Un tînăr care acum treizeci şi cinci de ani pro* mitea foarte mult, a fost aşa<zisul caricaturist N.S. Petrescu, o individualitate satirică neparcursă în desen şi rămasă în cămaşa naturii, dar de cea mai reală calitate. Cîţiva Stănceşti şi Arioni relativ apropiaţi de textul naturii, bau creat tînărului Pe* trescu o celebritate, de care nici unul din semenii lui actuali nu se bucură în acelaş grad. în loc să fugă însă de succes, el ba căutat şi a intrat în socie< tatea politică, din Bucureşti, elegant, ciocoi, crava< tat scump, încălţat cu fine piei exotice şi mătase.
Era momentul cînd N.S. Petrescu, după ce îşi încercase creionul, trebuia să se izoleze în zece, douăzeci de ani de studiu. Caricaturistul era cele* bru dar nu ştia să croiască un picior, nu refăcuse după viaţă jocul genunchiului şi al şoldului, surîsul, încovoierea, saltul şi toată anatomia statică şi mo* bilă a crochiului viu. Desenul lui era compus cu o metodă de samsarlîc, din Jugend un ochi în profil acomodat cu o atitudine scoasă din Rite şi complectată cu The Graphic. Şi bietul caricaturist al biologiei vizuale cuteza să desineze cai, nuduri, populaţii. Viciat de un succes, de care n*a ştiut să scape, Petrescu a trăit bine, foarte bine şi n*a putut realiza nimic.
E dificil de dus la capăt o pagină bună. E greu de scris corect o frază. Scriitorul preocupat de condensarea sensurilor şi ideilor şi care nu preferă cristalului limonada, nu caută succes, caută să se împlinească, indiferent de rezultatul sonorităţii pu* blice. E atît de greu de scris încît cei mai mulţi scriitori actuali au evadat dogma esenţială a litera* turii, şi fabrică volume dactilografiate. Tineretul
se păcăleşte dacă e ispitit de vanitatea notorietăţii şi dacă va cultiva generaţia şi nu individualitatea, singura formă în care interesează meşteşugul artistic.
în orice caz, tineretul, ca şi bătrînetul, atunci cînd se încumetă să tipărească o publicaţie, trebuie să<i facă onoare integral, din prima pagină pînă la ultimul rînd şi numai solicitate, să introducă în sumar colaborarea străină. A cere sprijinul literar al altora în foaia dumitale, cu care vrei să demon» strezi realitatea unei vigori şi a unei personalităţi, e o acţiune parazitară. Căci individul care prin imitaţie de atitudini şi de iluzii, îşi închipuie să mintă panta, să sofistice urcuşul şi să anexeze pră» pastia, trebuie s㻺i primească pedeapsa că a urmărit să iasă din mediocritate precisă pe cale falsificată şi pedeapsa stă în conţinutul exponentului pro» priu. La zero — feriţi»vă de zero! — pericol de moarte.
Nu se poate împinge limba orologiului înnainte, cu idealul că timpul se ia după ceasornic, după cum nu poate creşte barbişonul la cerere politică sau literară. Şi nici nu e neapărată nevoie ca un tînăr să fie numaidecît poet sau dramaturg: dulghe» rul cu care mi»am construit bordeiele, avea o con» versaţie variată, documentată şi frumoasă, un sens al formelor şi materialelor filosofic şi toată perso» nalitatea lui, ajutată de o teslă şi o cuţitoaie, bătea trei poeţi şi cinci romancieri. . .
1 9 3 3
LUMILE DIN LUME
Vechiul Testament nu a băgat de seamă că în Cartea Facerii, Creatorul, care pornise să facă o singură lume, a nimerit mai multe şi, fără să se gîndească la început, a făcut lucrînd şase zile şi felicitîndu<se într<a şaptea, şi săptămîna, instituţie azi oficială cu repaos duminical.
— Parcă a fost ieri, zice Păcală, inaugurînd pălăria de paie. Trebuie să fi fost primăvara, după zintîi mai. Şi, lăsat satisfacţiilor intelectuale, Păcală iese la plimbare, la braţ cu soţia lui, Păcăliţa.
A făcut cerul, luna şi stelele: o lume. A făcut dobitoacele: o lume. Pomii şi verdeaţa, o lume. A făcut pe om: o lume. Geneza se mai înşeală întrrnn loc, la facerea femeii din Adam. Nici vorbă: Eva e şi ea o lume, şi ce lume! Şi cînd au început şi amîndoi să facă ceva, Abeli şi Câini, lucrurile omeneşti au curs şi s*au multiplicat: slabi şi graşi, cu media intercalară; blonzi şi bruni, spălă* ciţi şi roşcovani; pitici şi uriaşi — albi, galbeni, negri, havanezi. . . Domnul care se uită la noi arc un ochi grfifer şi altul căprui. Şchioapa lui Baude* laire era ca o corabie pe talaze. Pe vremuri, s*a născut şi modelul prietenului cocoşilă, omul cufăr sau geamantan, care ar fi fost creat în apă, crud, şi învăţat să înnoate ca un broscoi şi să se fecundeze la rece.
Evoluţia intervine la timp. Evei i s*a dezvoltat pictural basinul, ca în Boticelli, şi broscoiului i*a
‘97
crescut păr frontal şi genital pentru mascarea şi întreruperea filiaţiei, şi sprincene.
Cocoşatul muşcă otrăvit ca şarpele şi blondul, în compoziţia căruia intră şaptezeci şi cinci la sută scuipat şi numai douăzeci şi cinci sînge, lasă din el o zeamă ce se întinde în natură şi în literatură. O lumişoară din lumea blondului face muşiţă la pleoape şi urdori; limfă cu o picătură de puroi, cinci la mie.
Păcală se înţelege cu Eva tot atît de aproximativ ca vişinul cu omida, două lumi cu genealogiile rupte. Nu ştie dacă omul a slujit la ceva. Şi<a în* mulţit demîncarea, strîngîndu*şi pe stomac toate creaţiile, ca Bebi, cîinele nostru cîrn, care doarme în braţe cu un ciolan şi o mătură, mătura semni* ficînd probabil un idol personal adorat al instinctu» lui moral. De două ori pe an Bebi nu mai doarme, pradă agitată instinctului al treilea, pe nemîncate, pe nedormite şi pe neadorate. . . Dar femeia a folosit la crearea feminismului şi săptămîna la în< fiinţarea săptămînilor educative, culturale şi ale laptelui. Cine bea lapte o săptămînă o să mai bea, şi cine citeşte poezii o săptămînă, va citi toată viaţa.
Pentru ziua cărţii e de ajuns o singură zi de mai, nu trebuie o săptămînă întreagă: viaţa nu e de patru sute de ani. O singură zi, dar ce zi! cu congres. Dumneata nu te uita că volumul de două sute cincizeci de pagini, cumpărat cu o sută douăzeci de lei, e cusut, pentru ieftinire, cu două piedici de fier. Copcile se înlătură uşor cu cleştele şi dalta, şi poţi să citeşti. Apucă numai ziua din calendar. Cumperi o carte şi primeşti o diplomă a învăţă» mîntului simplificat.
Lumea omului a observat că accesul e bun şi pentru minte, nu numai în fibră şi la motoarele cu explozie. Exploatînd pandalia se poate organiza un rezultat al săriturii. Cronometrizarea kilometraju» lui ar putea să ne spuie că lumea puricilor, com»
plect dezorganizată în starea actuală, se poate transporta prin armonizarea saltului brusc, înlăn» ţuit cu el însuş la infinit, în patru zile la Paris. Nici locomotiva nu ia timp mai puţin.
Cine bănuie că există o lume a învăţămîntului integral? Cu prilejul cîtorva întîlniri în cantitate, s*a aflat că în lumea învăţămîntului sînt chiar două şi trei lumi, primară, secundară, profesională. Una singură lume, din două, numără cincizeci de mii de personagii, care a cîte patru guri de cap, numără nu mai puţin de două sute de mii de inte< ligenţe şi guri. Că e lume şi nu numai o porţiune de omenire, este că se mişcă după norme de buletin, convocată cu ştampilă şi iscălituri.
Tîrziu a putut şi Păcală să deceleze în domnul care trecea de pe un trotuar pe cel de peste drum, cu umbrelă şi galoşi, că el face parte din lumea petrolieră: există o lume petrolieră. Societăţi, pro< duse, transporturi, tantieme petroliere, literatură petrolieră. Ca să căutăm cîtă parafină conţine un ţiţei, în scopul de a descoperi o parafină fără păcură şi un petrol fără parafină, a trebuit să intrăm în enciclopedia uleiului de piatră, tratată în şapte* sprezece volume groase de cîte două kilograme fiecare şi să ne încredinţăm că acest vagon cu cărţi se referă la un crîmpei din lumea petrolului, la motorină. Ca şi în lumea ideilor, în lumea naftei poţi recompune derivatele obţinute prin distilare, prin cultură, la temperaturi variate, amestecîndude, după ce au fost separate şi aruncîndude înnapoi în cazan, unde se petrece miracolul de reintegrare, benzina rafinată redevenind noroi gras, va să zică ţiţei.
Alte lumi se prezintă, îndată ce o lume te*a făcut atent că nu te mai poţi amăgi cu o singură lume, una pură şi simplă, însemnată în pagina întîia a scripturilor sfinte. Lumea poştală, telegrafo* poştală şi telefonică, aceasta din urmă deosebită
*99
într*o lume intens individuală printrmn fenomen de americanizare, care a făcut să nu mai răspundă centrala şi să plăteşti un abonament anual, la o bijuterie neagră, cochetă pe biurou şi tot atît de impecabilă ca tiara lui Saitafarnes. Lumi din lumi se desfac, pături de lume ies de subt păturile în* toarse.
în tihna peizajului şi în monotonia bucolică a orarului, există o lume a căilor ferate. Exact. Credeai că trenul merge singur, vreau să zic fără lume, vreau să zic fără să faci parte dintno lume, cum ar fi universul lui Neptun. Ţisai dat numai* decît seama de eroare, cu prilejul unei greve care într*un singur atelier închis pe dinăuntru cu drugi, a strîns cinci mii de reformatori şi de profeţi, în stare să îndrumeze 'nu numai vagoanele de marfă după o semnalizare cu două culori pe o lampă, roşie şi verde, dar fără şine, fără poduri, fără terasa* mente, o ţară întreagă şi genul omenesc întreg peste cîmpii şi dealuri, către fericirea ei. Adică mii de lumi vabvîrtej, ca în eternitate, unde acul se defectează la fiece pas şi catastrofele astrono* mice sînt curente.
Lumi, continente, fără sfirşit, oameni de tot voltajul şi amperajul, viori care sună fiecare cu nazala, cu guturala şi cerebrala ei. Celule de ceară, topite lesne, dar celule hermetice, care se topesc şi pier odată cu conţinutul. Puzderii, roiuri, vîr* tejuri, nebuloze, haosuri şi prafuri.
:— N*ar fi momentul, domnule Păcală, să oferi doamnei Păcală o îngheţată cu biscuit ?
1933
O LECŢIE DE GRAMER. . .
Cititorul care vrea să se afle în treabă, ia hîrtie şi condei, ca redactorul şi»ţi trimite un manuscris poştal.
Un asemenea amator de circulaţie în geanta curierului, poliglot, ne dă o amabilă lecţie de limbă turcă, relativ la o însemnare trecută. Dacă am fi ştiut ceva mai bine turceşte, adică dincolo de utili» zarea cuvintelor strict alimentare, tuslamâ, capa» mă şi halva (rahat e masculin) şi cunoştinţele noastre s»ar fi recoltat şi în afară de o cultură de restaurant, nu puneam într»un text onorabil cuvîn» tul mai complicat, de puşti. Pe turceşte « puştiul » nu e un băiat, ca piccolo italianul, lift de hotel sau taxator de autobuze; e altceva. întrebaţi, mă îndeamnă cititorul, pe domnul Batzaria, care în calitate de fost ministru musulman, nu se poate să nu fi apucat sensul adevărat al cuvîntului ieni» ceresc.
Doamne! o fi vrut să spună ceva cititorul, al căruia vocabular decent s»a oprit tocmai cînd aţîţa mai mult curiozitatea. Dar el deschide o problemă vastă. Dacă pe turceşte este ceea ce ştie cititorul, ce o fi însemnînd puştiul în portugheză, la Filipine sau în Africa meridională? Dar ce e grătar, ce e ţîr, ce»o fi ciclop, ţigaret şi ţiglă în traducerile libere ale unui poliglot universal ? Limba românească trebuie cît mai e timp remaniată, înnainte de apa» riţia în librărie a Marelui Dicţionar al Academiei.
20Î
Rămîi perplex şi ornai «dubitativ cînd, pe neaş» teptate şi tocmai cînd ţi*e lumea mai dragă, vine un cititor şi*ţi bagă băţul în roată. Cuvîntul unt încetează automatic să mai fie un produs solidă ficat al laptelui de vacă, devenind, extras din nem> ţeste, conjuncţia banală. Dar numai pe româ< neşte, dacă vrei să freci puţin cuvintele şi să le scoţi lustrul la iveală, intri în confuzia oarbă. Pînă la scrisoarea cititorului, ăam spus cîinelui meu: rinom coace şi el venea. Acum nu mai pot nici să4 chem, căci de cîteva zile «vinom coace» însemnează: « intră în cuptor ». A coace coacere nu însemnează direcţia în care mă aflu, adică peste drum de<a>ndaratelea. . . Cine ştie dacă bronz, mare rădăcina brînzâ şi ce garantează, după cele ce am aflat, origina onestă a cuvîntului curiculum în legătură cu o biografie ? Te tai trebuie să însem> neze oarece detestabil în limba chineză.
Dar stăm foarte mizerabil din punctul de vedere limbistic, ca să zic aşa, francez. Fiindcă e vorba de turci, te rog să zici fes la Paris. Dar strigă numai buric, pe româneşte la Palais Bourbon, şi vezi ce păţeşti.
Ceu mai nevinovat ca un cui ? La Paris el nu e nici de fier şi nu e bătut nici cu ciocanul. Strigă « cui » în Champs Elisees, la trecerea unui splendid automobil. Dimpotrivă, franţuzescul boche, care însemnează teuton, nu e tot una la Bucureşti, îţi dă mîna săd rosteşti, măcar aşa la singular, la un banchet al domnului Titulescu?
O doamnă româncă, din literatură, a tălmăcit, odată pierre â fusil cu puşcă de piatră: ma căpătat încă marele premiu naţional dar nu e timpul trecut.
N*ar fi de mirare ca poliglotul nostru în ce priveşte limba turcă, să se încurce la limba fran* ceză şi să traducă d’oiseau cu lampa răţoiului
202
?l IT .J "	^ de P°ule cu ştie ce
Adevărul este că asemenea probleme nu te mii
laşa sa dormi. Ele nu trebuiesc relevate
'93 3
BACALAUREATUL
Un foarte simpatic domn între cele două vîrste, care scoboară pînă la patruzeci de ani şi suie pînă la cincizeci, m<a oprit în drum. Se vedea foarte abătut, ca de o amărăciune cerească.
—	Domnul ?. . . am întrebat, ca să dau cursivi; tate cuvintelor lui oprite întrmn înnec.
—	N<are a face, răspunse domnul, eliberat cum se zice administrativ, în mişcările limbii. Constanţi; nescu!
înnainte însă de a răspunde că îmi pare bine şi că sint vesel, mă întristai încremenit. El mi;a retezat dialogul şi plăcerea prezintării, cu un oftat stupefiant:
—	Mi;ai trîntit băiatul la bacalaureat! zise dom; nul.
—	Eu?. . . am întrebat.
—	Dumneata!
—	Mă confundaţi. Nu sînt profesor şi cred că n;aş fi bun nici de elev. Mă asemuiţi. . .
Şi încercai să;i dezvolt o teorie, învăţată prin Argeş, după care dealul şi mai cu seamă jumătatea de deal, începînd de pe la Găeşti, fac pe oamenii născuţi cam prin partea locului scundaci şi groşi, cu mustaţa scurtă şi deasă, să semene de aproape între ei.
—	Lucrul acesta poate să fie verificat pe teren i;am adăugat, între Chitila şi Piteşti. Toţi oamenii îndesaţi, cu cămaşa afară sau pe dinăuntru, surîd unii la alţii bucuroşi, de Ia distanţă. . . «Te cu;
204
nosc » spune privirea fiecăruia, « eşti de la Picior de Munte şi eşti podgorean ». Se prea poate ca din această spiţă independentă de oameni să fi ieşit şi vreun profesor de liceu; cu toate că mă îndoiesc. Agurida coaptă e mai gustoasă decît uni* versitatea. Dar ştii şi dumneata, se găsesc ticăloşi în toate meseriile. . . Dacă totuş domnul Mihalache e învăţător, asta să nu te mire: am înţeles obiecţia ochilor dumitale: te referi la cămaşe. Domnul Mihalache nu e om de jumătate deal, pentru că e slab ţîr, ci fecior de munte întreg, ca hultanii. Cautăd numai la înghiţitoare şi ai să fio vezi cu nod. Dar chiar dac*ar fi de<ai noştri, el nu era sortit să fie dascăl, fiind în natura lui să fie ministru. Că, miniştri, nu pot să zic, ham precizat domniu lui cu care vorbeam, am dat şi noi. . .
Domnul Constantinescu aştepta, politicos, să se isprăvească teoria.
—	Aţi terminat? a întrebat el, oarecum neliniştit.
—	Ştiu eu ce să zic? O teorie e greu pînă începe. Ea e ca arta — aţi auzit de această mîncare de vînt? — nu sfîrşeşte niciodată. Dar pot să zic că deocamdată am terminat.
—	Mi<ai trîntit băiatul la bacalaureat! repetă domnul Constantinescu, dînd cuvîntului « baca* laureat » o rărime silabică superstiţioasă, care arăta că titlul îi impune şi că, personal, s»ar fi simţit orgolios săd cuprindă în sînul familiei sale.
—	Nu m*ai lăsat să mă prezint, iubite domnule. Eu sînt ăla care iscălesc aşa. . . Va să zică, n<am nici în clin, nici în mînecă, îţi jur, cu bacalaurea* tul. . .
—	Las' că te ştiu eu cine eşti, zise domnul Cons* tantinescu. Nu faci şi poezie?
—	Drept să*ţi spun am făcut. . .
—	Păi tocmai de*aia ai trîntit pe fi*miu. Dacă nu făceai poezii, nu era săd întrebe Onorata Comisie, zise domnul Constantinescu, plecîndmse niţeluş
20J
din abdomen, despre poeziile dumitale.
—	Te rog să mă ierţi, nu mai fac. . .
—	Dacă mbai fi spus că faci poezii şi că ai scos, cum am auzit, şi cărţi, aş fi cumpărat toate cărţile dumitale şi lesar fi citit şi fiuniu.
—	Nu te cunoşteam, păcatele mele, domnule Constantinescu. . .
—	Asta e drept, zise domnul Constantinescu: nuam zăpăcit de la bacalaureat. Dar ce mămveţi acum să fac? Să le cumpăr?
—	Nu le mai cumpăra, domnule Constaritines* cu. Cine ştie de ce comisii dai la toamnă şi poate că o săd întrebe de Corneliu Moldovanu, şi iar nu o să ştie; ăla, e mare de tot. Eu în locul dumb tale baş cumpăra băiatului o bicicletă.
O LITERATURĂ
Acum un an mi se pare, încă nu ştiai ce>i un roman, şi bai întrebat pe un editor, să te lămu< rească. De vreme ce editorii cer colaboratorilor din listele lor, exclusiv romane, nu se putea, să nu ştie cu toată preciziunea ceea ce un ignorant de scriitor, preocupat de fraza strînsă şi de cuvîntul înnodat înăuntru şi plastic pe dinafară, nu a putut să afle. Căci în ceea ce priveşte pe romancier el face cîteodată şi destul de des romane fără să ştie.
Editorul nu părea să ştie mai mult decît afirma catalogul şi lansat într<o dezvoltare de idee bănuită, improviza un discurs evident plicticos pentru spi< ritul lui critic. Aproape căzuserăm de acord că înnainte de toate romanul trebuie să fie ceva gros la cotor şi cu coperţi şi că în orice caz cuvîntul « roman » nu era voie să lipsească de pe copertă. Dar fiind om inteligent şi isprăvindu*şi discursul înnainte de ad fi terminat, cam pe la jumătate, editorul rîse. . . Nu mai ştia nimic şi avea o mîţăm sac.
—	Cum vrei dumneata, bam întrebat, să«ţi fac un roman, fără reţetă? Zici că am ce<mi trebuie în spiţeria mea şi pretinzi că boala cititorului ţi<e cunoscută. Dacă iese, nici mai mult nici mai puţin decît un purgativ pentru o afecţiune a gît< lejului?
—	Descurcare cum te pricepi, zise editorul. Publicul cere romane şi sînt dator să<i dau ro< mane. Mă rog, îmi ajung două sute cincizeci de
107
pagini: un roman trebuie să aibă două sute cinci» zeci de pagini. întreabăd şi pe tipograf.
—	Nu ţi»a făcut niciodată publicul observaţia că romanele pe care i le»ai vîndut nu erau romane ?
—	Slavă Domnului, nu, zise editorul, şi am scos pînă acum şapte sute patruzeci şi şase, care s»au vîn» dut toate. Crezi dumneata că un roman poate să fie altceva decît un roman? De unde îţi vine îndoiala?
—	Mai ştiu şi eu, zisei. Zic. Timp de patruzeci de ani nimeni n»a ştiut ce»i un roman şi acum face toată lumea. Auzeam de nişte condiţii ideale, pe care avea să le implinească romanul ca să fie roman şi mă învăţasem cu gîndul că francezii sînt singurii romancieri. Pe vremuri toţi erau romancieri, încă din al treilea an de liceu. Unul singur s»a lăsat mai greu, un oarecare Gustave Flaubert, care se încăpăţînase să creadă că un roman se scrie zece ani şi se corectează alţi cinci, rezervîndu»şi alţi cinci pentru o antepenultimă revizuire.
—	Eu l»am tradus într»o lună şi jumătate, nu mi»a trebuit mai mult, răspunse editorul. Dar am şi autori de»ai mei, care îmi scriu într»o lună şi jumătate un roman original. Alte timpuri: Flaubert scria la lumînare şi călătorea cu diligenţa.
Simţind oarecare confuzie în presentimentele editorului, am lăsat problema romanului nere» zolvată. Interlocutorul meu părea că far fi atribuit bucuros lui Flaubert şi paternitatea puştii zise de salon, cu care tinerii aspiranţi la vînătoare trag prin grădină după pisici şi pui de găină, ca să se obişnuiască din vreme cu vînatul fioros.
Ca să mă instruiesc, de la editori am trecut la înşişi autorii de romane, şi de la aceştia la critici, care drept vorbind exprimă sincerităţile editorilor cu un vocabular abstract şi esenţial. Ca să pipăi pe departe înţelesul acestor personagii, deprinse să disece pînă şi firul de cîlţi tras dintr»o încîlcire, simţi că facultăţile strict animale sînt insuficiente,
dacă n»au fost modificate de cel puţin un doctorat. Substanţa transmutată într»un vocabular destinat să separe în detaliu un atom de umbra ce»o închide, dă naştere sensurilor noi, unor ecouri pe de o parte degradate ale sunetului primitiv barbar şi pe de altă parte contrase şi ridicate pînă la chintesenţă. E o chimie a intelectului, o prelungire a chimiei, care desfăcînd cărbunele, păcura şi alte excre» mente, mai puţin anorganice în principii, rapor» tează vibraţiile materiei compuse pentru anumite expresii olfactive, la floare şi la parfumul ei. Dacă vreodată teologia va deveni incapabilă să dove» dească existenţa lui Dumnezeu, în ziua acestui eveniment imposibil, argumentele de supranatură şi impalpabilitate demonstrativă vor fi oferite gra» tuit sectelor viitoare, derivate dintr»o atentă lec< tură din nou a Vechiului şi Noului Aşezămînt, de către critica literară.
Să aibă literatura un rost, deoarece se face, altul decît să amuze? Chestiunea se simplifică mult şi este de ajuns să povesteşti, ca grecii, ca arabii, ca ţăranii şi păstorii, să dansezi şi să cînţi. Dificultatea pare să fie în geniul de invenţiune, care cedează iute şi nu e unanim. Invenţiune, desigur, înfier» bîntată de o fantezie, unde se identifică omul pe tiparele imaginaţiei. Don Chijote, Sarah oprită»n drum pentru că îşi întoarce capul, de împletirea ei, josua care ţine soarelem loc.. . întrmn punct se face o stea de o secundă sau loveşte cerul un talaz. Pe harpă sau din vioară un sunet a fulgerat odată o sută de mii de ani. Povestea place şi vulgului şi unui lector rafinat iar saltul şi accentul intuiţiei aparţin necesităţilor acestuia din urmă. Dincoace de geniu e literatura.
Cărturarul nu e obligat să aibă ceea ce şi păstori» lor le lipseşte de cele mai multe ori. El are cărţi, citeşte cărţi şi face cărţi. Ne găsim jos, jos de tot,
209
în minor şi în aproximativ şi ne mulţumim cu relatările studiate, amplificate, întinse, cu anecdo* ta. Aici creem, analizăm, facem psihologie: cu o boabă de scrobeală albastră punem azur întno gîrlă întreagă. E o îndeletnicire şi un artificiu care trebuie să ţie loc de singurul lucru adevărat, al geniului curat. Dintr<o carte ies o sută şi dintmin roman o sută de romane. Aranjamentul se menţine, numai calitatea nu mai e loc să fie discutată.
Dacă stăm de vorbă cu editura nici nu e nevoie de mai mult: cartea se vinde. Şi tot aşa dacă stăm de vorbă cu autorii, care şi ei au ieşit şi ies unii dintnalţii. Dar dacăjstăm de vorbă cu alte perso* nagii, cu pămîntul,?cu marea, cu pădurea care păstrează tablele intacte ale legii, concesiile pier şi acomodările sînt respinse. Acolo, publicitatea contractele, transacţiile, pîlcurile, generaţiile, inte< resele, vanităţile reprezintă zborul scurt, circulaţia moale, elanul insignifiant.
Mi se pare, dragă Editore, că în sfîrşit miam luminat şi o să cădem de acord. Ca să nu mai zicem proză zicem « roman », era timpul să schimbăm o terminologie îmbătrînită. Şi romanul nu o să mai aibă două sute cincizeci de pagini, poate să aibă opt sute şaptezeci şi cinci, fără să înceteze să fie roman, şi poate să aibă numai zece şi numai o singură pagină de tipar. Scriitorul e romancier. Ştii că nu este deloc urît cuvîntul dumitale, imprfi mat pe copertă? Săd anexăm definitiv şi să scrim romane diluate şi romane concentrate, dînd margi» nilor drumul sau stringîndude pe centru — şi vom introduce şi versurile în roman, ca să avem un singur material pentru toată tehnicitatea, ca în industria siderurgică, fontă, fier, şi oţel, cubic pentru vagoane şi pelicular pentru cuţite şi brici.
'93 3
ZMEUL TURCESC
Doamna sau Domnişoara îşi face un zmeu tur* cesc: o revistă, o gazetă. Se joacă o dată pe săptă* mînă şi trei zile întregi, din şapte, şi încă patru jumătăţi de zi se osteneşte să<l înnalţe. Ah, Doann ne, Dumnezeule, cîtă activitate şi bătaie de cap dedesubtul cosiţei alternate între roşcovan şi negru. Doamna nu mai poate de muncă, şi duminica e literalmente zdrobită. Peniţele lucrează, foarfecă taie, guma lipeşte. Al dracului meşteşug! vrei să spui ceva şi nu apare, te străduieşti o săptămînă şi de*abia cădem palmă o coacăză neagră caprină. Credeai că tiparul vine orişicui, ca un şoşon. Ceu de făcut?
De mătură eşti dezgustată, bucătăria. . . c/uelle horreur ! Educaţia cornului îmbucat pe o felie de salam a stabilit un regim de gospodărie pe un colţ de masă şi jurnal. Rufele nu aduc supărare, pentru că se poartă bine şi patru săptămîni, şi nu supără nici exteriorul, salvat de un ghiozdan cu acte. Ca doamnă emancipată, trebuie să te afli în treabă, întrrn treabă cu acte, cu ghiozdan şi cu zmeu turcesc, cu gazetă.
Foaia ţi se pare desigur, că slujeşte la ceva. Faptul că iese, te aduce să crezi că faci evenimente repetate. Doamna face gazetărie, ar fi putut să facă poezie: are însă chemare pentru politic, mai mult decît pentru liric, pentru politic şi social, pentru social şi feminist. Cîteva grupări de cu< coane nu tocmai de prima frumuseţe nici de o
iu
ireproşabilă frăgezime, s»au hotărît să nu mai tie nici căţei, nici pisici de niciun gen, nici de genul cotoi; să n*aibă colivii cu canari, să nu facă aquarelă. Atunci? Să mîntuiască fetele şi cucoanele frumoase scăpîndude de tot ce le place acestor Eve sprintene mai mult, bărbatul, amantul, baia şi dansul. Să le explice preferinţele vîrstelor vii» ţoare şi să le determine să devie din timp conştiente. In locul unei pălării cu zbenghi să puie o ciupercă, fusta de dedesubt să atîrne, fusta de deasupra să maibă nasturi şi copci şi să se încheie cu ace, ceafa să poarte decorative pensulări uleioase, prelun* gite peste guler, şi mătreaţă: unghiile să fie înnegura» te, ochiul să aibă în colţul pleoapelor puţin pilaf şi toată economia înfăţişării să dea dovada ade» renţii la lucrurile serioase ale ghiozdanului dus de ureche. Să aibă suluri subsuoară, planuri, pro» iecte, şi în toate buzunarele hîrtii.
Babele mari mergeau odată cu babele mari şi babele mici se orînduiau în cîrduri de babe mici, pe clanuri de sensibilităţi. Doamna era căprar întnun sistem cu babe mici, şi toate se manifestau la tipar. Plină tehnicitate: manuscrise, poştă, co* rectură, a doua corectură, a treia corectură, bun de tipar, revizie, noţiuni de corp, corp opt, corp zece, aldin şi cursiv, clişeu, colaborări, redacţie, administraţie: ah! ce acţiune! La nouă doamna era la tipografie, la unsprezece la redacţie, la două» sprezece şi jumătate vedea pagina, la patru trăgea, la şapte expedia şi avea nervi. Unde e doamna? E la datorie. . .
Ideea mergea încet, însă mergea. O damă herma* frodit se făcuse birjar în California: Ce succes! O domnişoară venerabilă se alesese deputat în Irlanda: Ce jubileu! Brr! dar se produce şi ceea ce e detestabil: o femeie nesimţitoare dete naştere la şase copii. Mă rog, o femelă care ninşi merită
212
sexul. E jignitor că mai consimt femeile să facă, după descoperirea drepturilor.
Să iei, auzi mată? un bărbat. Să te ia el acasă. Să te ducă să te ţie cu el în patru ochi într*o odaie. Să nu se ştie la club ce ţi se întîmplă în momentul dispariţiei şi numai să se bănuiască, să nu fie mari tori de la cerc, să trăieşti izolată o noapte întreagă, nopţi întregi. Inconştienţa inconştienţei! să te în< tîlnească doamnele babe, să te cerceteze şi să audă răspunsul monstruos că a fost bine şi că e din ce în ce mai bine. Femeia trebuie educată şi înarmată şi împotriva propriilor ei defecţiuni.
Sexul e o iluzie amară, el nu durează pînă la vîrsta drepturilor cucerite. Mai bine renunţăm şi ne ocupăm de o foaie săptămînală. La urma ur< mei, ce este sex? Ce<i dragostea împărtăşită? Eu, doamnă, nu ştiu. Am fost şi eu tînără, negreşit, cu toate că de! nu covîrşitor de ispititoare — dar mam făcut ce aud că se petrece. Eu discutam despre existenţa lui Dumnezeu şi nu<mi pierdeam niciodată lîngă un animal de bărbat raţiunea şi sîngele rece. Dacă un amic voia să mă inducă în hipnotism sexual, eu îl întrebam la ce croitor şi<a făcut jacheta, cît a dat pe covor, cîtă chirie plăteşte şi ce a citit din Jules Michelet. înţelegi bine că nu era încurajator. Am văzut tineri politicoşi, sculîndmse brusc în picioare, dregîndmşi cravata şi aprinzîndu<şi o ţigară, pentru că îşi aduceau aminte subit de o treabă uitată.
Bărbatul ideal nici nu pleacă, nici nu insistă şi rămîne tovarăş de doamnă babă cerebrală.
Mîine iese zmeul ei turcesc. Să vezi ce gravă e doamna şi iarăş ce ocupată. Trei sferturi de săptă* mînă nu primeşte pe nimeni pentru că « scrie ». Această îndeletnicire nu poate să fie ţinută secret, dimpotrivă. Lumea trebuie să afle ce face doamna, ca să explice de ceh lipseşte timpul cu desăvîrşire. Face gazeta! Ai auzit? repet, face gazeta. Ce crezi,
că atît de uşor se face o gazetă? Vrei să vorbeşti de domnul Titulescu: feminismul îl preferă tuturor bărbaţilor politici, din pricina scînteietoarei sale inteligenţe. Vrei să spui că domnul Titulescu s/a întors de la Paris. Să spui scris şi tipărit că s«a întors. începi de treizeci de ori şi strici treizeci de foi de hîrtie şi încă te găseşti la a şaptesprezecea redactare, cu mîna la o frunte plină de idei mari, dar goală de cinci cuvinte din care unul a venit. Munca noastră gazetărească e grea, vorbeşte doamna.
Odată şi odată, doamna scoţîndu>şi gazeta, nu şi<a explicat că, ieşite din tipografie şi trecute prin poştă, pachetele se reccnstituiau intacte, şi că sublfi mul efort de amestecare a cernelei cu hîrtia nu avea nicio însemnătate. Adevărul merge încet, e ştiut, dar cîteodată el merge cu mult prea încet, şi dacă te uiţi bine, parcă nici nu se mişcă. Sînt ade; văruri mototolite şi zăcute, adevăruri, să mă ierţi, plăcinţi. Şi nimic nu mai putea să le repare, nici roşul de buze, nici cărămiziul de pomete, nici pila de unghii, nici pantoful, nici taiorul, nimic.
O doamnă, in cele din urmă batea cu umbrela un căţel de gen masculin, cu pardesiu:
— Na, sceleratule!
1 93 )
BIBLIOTECA ACADEMIEI
Cazul relatat de un profesor universitar într<o scrisoare publicată deunăzi, cum că Academia Ro< mână interzice savanţilor români consultarea cata* loagelor bibliotecii, este în principiu acelaş pe cared relatam noi prin 1911, în revista Facla. Sosiţi din străinătate cu deprinderea de a citi în bibliotecile, fie municipale, fie universitare, fie de Stat chiar manuscrisele marilor clasici — o deprindere de care a trebuit să ne lepădăm avînd numai alegerea dintre cafenea şi dezbateri parlamentare — am dorit să ne strămutăm coatele pe pupitrele Bibliotecii Aca» demiei. Cunoşteam pe poetul Obedenaru, unul din custozi, şi ne<am adresat domniefisale cu simplicu tatea amatorului intrat din stradă într<o bibliotecă, de pildă, din Paris — şi cerînd cîteva cărţi. Pe vremea aceea consultarea cataloagelor Academiei Române nu era oprită; interzisă era numai intrarea în bibliotecă. . .
Am rămas niţeluş consternaţi de atitudinea cus< todelui, vizibil confuz. Şovăia să răspundă şi se vedea că nu avea cea mai bună opinie asupra caii* taţii răspunsului ce<i umbla pe limbă. Ca să corn? penseze lipsa cuvintelor poetul ne reţinea mîna în mîinile lui şi stăm amîndoi, aşa, neînţeleşi, lîngă catedra custodiei.
— Ai fost la domnul Bianu?.. . mă întreabă cus* todele, în sfîrşit.
întrebarea mi s<a părut inoportună, ca şi cum aş fi fost întrebat dacă m-am dus la Moşi.
—	Ce vorbă*i asta ? am răspuns. Cine e domnul Bianu ?
—	Cum? nu ştii cinezi domnul Bianu?!
Nu ştiam cine*i domnul Bianu sau puteam face abstracţie de importanţa domniebsale individuali* tate cînd aveam numai de gînd să răsfoiesc nişte cărţi. Aveam vaga noţiune că domnul Bianu era unul din acele personagii, fatal istorice, ca Ion Kalinderu, Dumitru Stăncescu de odinioară, sau Madam Cuţit, şi care se repetă subt nume şi pălării felurite, din cincisprezece în cincisprezece ani, ca să ţie unii lucrurile pe loc şi să le putrezească. Dar nu înţelegeam raportul.
—	Domnul Bianu este directorul nostru, şi dacă nu*ţi dă voie el, nu poţi intra în bibliotecă. .. Du*te la domnul Bianu!
O negrăită ruşine simţeam că*mi aprinde obrajii. I*auzi! lanţuri la cărţi şi lacăte la minte. E cu pu* tinţă? Cine o fi acest mare dictator al unei odăi închise şi a căruia autoritate trebuie suportată vio* lent şi recunoscută printr*o vizită personală? Mă dezvăţasem de cultul sfinţilor civili în cîţiva ani de hoinăreală în Europa şi am fost curios să cunosc bizara făptură. Am luat*o la dreapta, am dat la stînga, am ieşit dintr*un coridor şi am bătut la o uşă, de cîteva ori şi din ce în ce mai tare, fără să mi se răspundă. Aveam de*a face probabil cu un învă* ţat, nu puteam preciza în ce fel de învăţătură, dar aveam de*a face cu un om rău crescut. Intrai ca o saca, dintr*o bucată.
—	Ce vrei, domnule ?! s*a îngrozit domnul de la un biurou scufundat cu pielea Iui palidă într*un morman de hîrtii.
Domnul nu se poate zice că avea un cap de căr* turar; dimpotrivă. Cu părul drept, tuns orizontal ca o perie, capul domnului părea turtit în creştet de o pălărie de lemn, şi figura Iui fără sînge, avea culoarea puţin simpatică a cărnii de melc.
116
—	Vream să citesc în bibliotecă şi am fost trimis la domnul Bianu. Caut pe domnul Bianu.
—	Eu sînt domnul Bianu! vociferă cu glasul tot atît de gălbejit cît îi era şi pielea, domnul de la biurou. Dar dumneata, aş vrea să ştiu, cine eşti?
—	Indiferent, onorate domnule bibliotecar, am răspuns. Sînt un om care veneam pe Calea Victor riei ca să citesc. Uitaţuvă, sînt îmbrăcat curat şi nuam şters pe picioare. Vreau să citesc şi, dacă voi fi în stare, să ţiu minte cîte ceva. De altfel, mă cheamă Theodorescu. . .
Domnul părea jignit de prezenţa unui nume vulgar în dreptul urechii domniei»sale.
—	Te cunoaşte cineva? zise domnul.
Întrebarea iar mi se păru ciudată.
—	Nu înţeleg, am răspuns. Trebuie să mă cu» noască cineva, ca să»mi vie trebuinţa să citesc?
—	Vreau să zic: cunoşti pe cineva, vre un pro» fesor. . . ca să te recomande?
—	Nu, nu m»am lăsat niciodată covîrşit de acea» stă onoare. Veneam să vă spui că aş citi şi nimic mai mult.
—	Dacă nu cunoşti. . .
—	Pardon, mi»am adus aminte. Pentru bune refe» rinţe, cunosc pe sergentul din poartă. . .
Domnul ar mai fi zis ceva şi poate că ceva atît de special încît scena cărturarilor s»ar fi putut sfîrşi neconvenabil, dacă tocmai nu trecea prin biurou Ilarie Chendi, care mă ştia din văzute şi cu care mă salutasem de cîteva ori. El mă apucă de braţ şi mă scoase fără procedură pe o uşe printre dulapuri cu cărţi. Pricepui numaidecît cîtă stimă reală înconjoară persoana bibliotecarului, şi pe o galerie îmi dădui seama că nu greşesc. O foarte neaoşă vorbă românească a regretatului Chendi mă lămuri.
—	Du»te şi citeşte, îmi spuse el, şi o să»ţi dau şi un bilet de intrare.
217
—	Bilet de intrare în bibliotecă şi la biserică mam mai auzit, zisei.
—	Aşa e la noi.
—	Ştii ceva, domnule Chendi? . . . Nu mai citesc. O să caut să cumpăr cărţile cernii trebuiesc. Pînăm şase luni tot o să ajung să cumpăr măcar una. Şi numii mai da nici bilet.
Chendi mă duse pînă la ieşire, ca un bărbat politicos, şi plecai odată pentru todeauna din frm moaşa curte a palatului Academiei, păzit de cel mai retrograd şi obscur belfer, din cîţi au putut să producă matricolul, creta şi buretele şcolar.
Din 1911 pînă azi sînt tocmai douăzeci şi doi de ani. . . Au căzut în Europa trei imperii, au fost cinci, şase revoluţii şi s<au bătut pentru felul de carte şi de minte cincizeci de milioane de oameni, dar la Academia Română nu s<a schimbat nimic. Probabil că tot domnul Bianu, înghesuit în hîrţoa* ge şi defunct spiritualiceşte de o jumătate de veac, domneşte peste şobolanii şi gîndacii unei biblioteci pustii, prin faţa căreia trec, pe sus, avioanele cu trei motoare şi peste asfalt şi granit vocea claxoa* nelor de optzeci de cai putere, cu doisprezece cilim dri.
Nor fi indicat ca tot calabalîcul, cu cărţi şi oa< meni cu tot să fie transportat întrmn cimitir ade< vărat ?
l9i)
NESĂŢIOŞII
Din cînd în cînd, nc cade în cutie şi o scrisoare de critică literară. Cîte un cititor îşi face cunoscută opinia, deobicei anonimă. E regretabil că după tot ce s»a publicat în cincizeci de ani de publicitate, relativ la specia omului cu păreri şi fără figură se mai menţine mormolocul. Opinia cititorului care semnează trebuie relevată obligatoriu. Singura şovăială vine de la tonul lui elogios: ei preferă să te aprobe indirect şi să bată numai şeaua, în genere de o dărnicie care poate flata cu deosebire prostia fudulă.
Diferenţele dintre contimporanii aceleaş meserii nu sînt enorme. Mai fiecare duce pe menghină pila cam în acelaş sens şi poartă condeiul cu mini» mum de dexteritate. Nu e o ispravă prea mare să dai literă şi pilitură, şi dacă unuia îi sare din scule şi cîte o scînteie, ce»i o scînteie în lumină? Potcoava calului înhămat la povară o stîrneşte din tot bolovanul, din pricina unui bici, şi căruţa la urcuş poate să transporte nisip sau rumeguş. Nu se înfumurează nici vizitiul, nici mînzul, şi însuş faurul cuprins de constelaţii şi ars pe pulpa bra» ţului gol de luceferi portocalii, nu simte în potco» vărie genialitate.
Meşteşugurile se învaţă, pana nu ocoleşte regula. Unde a scris unul va scrie cinci, şi unde scriu cinci vor scrie cincizeci. Nouăzeci la sută scriu după citit şi au luat cunoştinţă de tipare: nu e niciun mister. Este adevărat că
u9
te»au agasat, cum se spune pe franţuzeşte, unii: fraza lor nedichisită e vulgară. Dar aşa scriitori nu erau nici buni dulgheri, nici buni întocmitori de marfă, dacă începeau alte meşteşuguri. Pachetul trebuie să ţie pînă acasă, spînzurat pe sfoara lui pe deget, ca şi ambalajul în vorbe al unei idei.
în sfîrşit ultimul cititor care ne<a încredinţat ecourile iscate în sufletul lui de literatura epocii şi a periodicelor curente, e nemulţumit: asprimea Iui atinge intoleranţa. EI nu«şi explică de ce alături de lucrurile pe care le preferă apar lucrurile detes< tate. Fără înconjur, pe cele mai multe el le detestă cu o ferocitate pe care mam putea să afirmăm că e totalmente antipatică. E argumentat. Am văzut, odinioară, la Paris, rămăşiţele unui chef sui generis, al unui mare potentat rus, care invitase două sute de persoane, ca să participe cu vasta lor ilaritate la spargerea dintrso dată, manipulînd cu o prăjină, a unui banchet pregătit şi încă neservit. Cristale, porţelanuri, argintării, caviar, pateuri, duzini de sticle de şampanie Moet et Chandon şi Veuve Cliquct, candelabre, oglinzi, mobilier şi instrumentele orchestrei. Prăpădul costase o avere, dar efectul era original: nimeni nu mai putea să guste o tartină, fără s㻺i taie limba cu ţăndările de Baccarat şi de fină artă chineză. Credeţi că e lipsită de justificare aberaţia unui miliardar care ar plăti oricît plăcerea să doboare cu o scîndură zmulsă din gard un Rembrandt sau vitrourile Capelei Sixtine?
S«ar putea recomanda corespondentului nostru învierşunat, o plăcere mai higienică, băgînd de seamă că el îşi face spovedania artistică alert şi cu volubilitate. Să demonstreze, să scrie.
Meşteşugul peniţei pe hîrtie prezintă folosul, necunoscut altor îndeletniciri, că anticamera şi biletul de recomandaţie sînt anticipat excluse şi că protecţia şi nepotismul nu pot contribui la naşterea
220
poetului şi al prozatorului cîtuş de puţin. Nici critica binevoitoare şi amicală însăş, care se obiş< nuieşte ca un condiment inutil la literatura în sine proastă, dar bine privită, nu poate deriva destinul. Eşti ori nu eşti: verbul de conjugare imediată.
Proba focului e elegant să fie neapărat făcută, cînd un cărturar cu gustul întortochiat, capricios sau confuz, rămîne prea nesatisfăcut de producţia literară a epocii lui. Nimic nud opreşte exterior individualităţii, să<şi puie mărgăritarul bun alături de perlele false. El face naturii dreptate, şi epoca e măgulită săd înregistreze. în concurenţa liberă, liberă pînă la sălbăticia geniului dur, e loc pentru oricîte autorităţi. Cu condiţia să nu fie vorbe de autopăcăleală.
Căci mai e ceva adevărat. Simpaticul Braţu, de care puţină lume îşi mai aduce atît de repede aminte, era un burduf de muzică, de artă şi de carte. Pe cînd noi nu ieşeam din doină şi din taraf, el argumenta cu Debussy, şi palidelor pagini româneşti de literatură el le opunea rafinamentul evoluţiilor seculare. La Capsa, Braţu profesa o vervă critică nimicitoare, şi masculinele fecioare şi babe ale poeziei şi prozei se sfiiau, smerite de de tunetele lui. Cînd sio apuca să scrie, se gîndeau oamenii cu păr mai mult decît normal, Braţu ne prăbuşeşte. Se aştepta opera lui literară sau muzi* cală, sau amîndouă odată, întrmn singur lirism.
Un literat, constant estomacat de catedra subieo tivă a devastatorului, era Ilarie Chendi, care scotea o revistă sîngeros analizată între două şvarţuri la cafenea. Intuiţie de diavol sau hotărîre de admira* tor, Chendi i*a cerut nefericitului Braţu un articol de directivă artistică, pe care noul colaborator al revistei nu a refuzat săd scrie.
Numai că Braţu nu mai scrisese niciodată. O teză de Drept şi un număr de hîrrii consulare
221
te*au agasat, cum se spune pe franţuzeşte, unii: fraza lor nedichisită e vulgară. Dar aşa scriitori nu erau nici buni dulgheri, nici buni întocmitori de marfă, dacă începeau alte meşteşuguri. Pachetul trebuie să ţie pînă acasă, spînzurat pe sfoara lui pe deget, ca şi ambalajul în vorbe al unei idei.
în sfîrşit ultimul cititor care ne*a încredinţat ecourile iscate în sufletul lui de literatura epocii şi a periodicelor curente, e nemulţumit: asprimea lui atinge intoleranţa. El nu<şi explică de ce alături de lucrurile pe care le preferă apar lucrurile detes* tate. Fără înconjur, pe cele mai multe el le detestă cu o ferocitate pe care mam putea să afirmăm că e totalmente antipatică. E argumentat. Am văzut, odinioară, la Paris, rămăşiţele unui chef sui generis, al unui mare potentat rus, care invitase două sute de persoane, ca să participe cu vasta lor ilaritate la spargerea dintr;o dată, manipulînd cu o prăjină, a unui banchet pregătit şi încă neservit. Cristale, porţelanuri, argintării, caviar, pateuri, duzini de sticle de şampanie Moet et Chandon şi Veuve Clicjiiot, candelabre, oglinzi, mobilier şi instrumentele orchestrei. Prăpădul costase o avere, dar efectul era original: nimeni nu mai putea să guste o tartină, fără să<şi taie limba cu ţăndărite de Baccarat şi de fină artă chineză. Credeţi că e lipsită de justificare aberaţia unui miliardar care ar plăti oricît plăcerea să doboare cu o scîndură zmulsă din gard un Rembrandt sau vitrourile Capelei Sixtine ?
S*ar putea recomanda corespondentului nostru învierşunat, o plăcere mai higienică, băgînd de seamă că el îşi face spovedania artistică alert şi cu volubilitate. Să demonstreze, să scrie.
Meşteşugul peniţei pe hîrtie prezintă folosul, necunoscut altor îndeletniciri, că anticamera şi biletul de recomandaţie sînt anticipat excluse şi că protecţia şi nepotismul nu pot contribui la naşterea
izo
poetului şi al prozatorului cîtuş de puţin. Nici critica binevoitoare şi amicală însăş, care se obiş< nuieşte ca un condiment inutil la literatura în sine proastă, dar bine privită, nu poate deriva destinul. Eşti ori nu eşti: verbul de conjugare imediată.
Proba focului e elegant să fie neapărat făcută, cînd un cărturar cu gustul întortochiat, capricios sau confuz, rămîne prea nesatisfăcut de producţia literară a epocii lui. Nimic nud opreşte exterior individualităţii, să<şi puie mărgăritarul bun alături de perlele false. El face naturii dreptate, şi epoca e măgulită săd înregistreze. în concurenţa liberă, liberă pînă la sălbăticia geniului dur, e loc pentru oricîte autorităţi. Cu condiţia să nu fie vorbe de autopăcăleală.
Căci mai e ceva adevărat. Simpaticul Braţu, de care puţină lume îşi mai aduce atît de repede aminte, era un burduf de muzică, de artă şi de carte. Pe cînd noi nu ieşeam din doină şi din taraf, el argumenta cu Debussy, şi palidelor pagini româneşti de literatură el le opunea rafinamentul evoluţiilor seculare. La Capşa, Braţu profesa o vervă critică nimicitoare, şi masculinele fecioare şi babe ale poeziei şi prozei se sfiiau, smerite de de tunetele lui. Cînd s;o apuca să scrie, se gîndeau oamenii cu păr mai mult decît normal, Braţu ne prăbuşeşte. Se aştepta opera lui literară sau muzb cală, sau amîndouă odată, întrmn singur lirism.
Un literat, constant estomacat de catedra subiec< tivă a devastatorului, era Ilarie Chendi, care scotea o revistă sîngeros analizată între două şvarţuri la cafenea. Intuiţie de diavol sau hotărîre de admira; tor, Chendi ba cerut nefericitului Braţu un articol de directivă artistică, pe care noul colaborator al revistei nu a refuzat săd scrie.
Numai că Braţu nu mai scrisese niciodată. O teză de Drept şi un număr de hîrrii consulare
221
pentru Ministerul de Externe, era puţin. Dinaintea golului paginei albe operaţia mergea cu mult mai greu decît în faţa unei ceşti, plină de cafea. Ori* zonturile uriaşe s*au strîns la volumul unei lin< guriţe. A fost o tortură. Autorul a trebuit să muncească patruzeci şi cinci de zile la articol, şi articolul se făcea pe măsură cu reluarea manus» crisului, mai mic. Cafeneaua deveni silnică brusc. P>raţu apărea tot mai rar la şvarţ, şi faconda lui încetase: din torent se mai prelungea pe doaga zăcătorii o picătură de umezeală.
Articolul a fost catastrofal. . . în vreo cincizeci de rînduri figurau vreo patru sute de nume de celebrităţi, ca în lista de autori a unui catalog, şi nicio idee. A mai şters vreo trei sute de nume, şi tot au rămas o sută. Ilarie Chendi era mulţumit, şi studiul de mari orientări esenţiale al lui Braţu apăru, spre delectarea şi uşurarea confraţilor de la cafenea. Acerbul critic n<a putut scoate din tumultul lui nimic, şi lumea s.a liniştit. Jupiter fusese surprins ronţăind seminţe de dovleac. Şi mulţi literaţi, numărul lor fiind, Slavă Domnului, considerabil, nefamiliarizaţi cu sensul precis al cuvintelor, întelesără automatic conţinutul cuvîn* tului « ratat ».
Cititorul care ne scrie să fie atent. Nu lipsesc din romantică domnişoarele care în aşteptarea unui viconte au trecut de vîrsta mariajului. Cea mai inocentă a lor pasiune poate să devie atuncl o pisică sau un căţel. E gravă şi dramatică o altă împrejurare, cînd Domnişoara se îndrăgosteşte de un vistavoi. Căci, căutînd rarul şi inexistentul, gustul se poate perverti pînă la întoarcerea la cursiv şi ordinar.
"933
CĂRŢILE DE ŞCOALĂ
Ţinînd să*şi arate ideile noi şi gustul la instala* ţiile bazarelor sale suprapuse, un mare librar din Bucureşti, m*a luat de braţ şi m*a plimbat prin vas* tele sale apartamente ale cărţii, o sală ca de gară, cu boxe, ghişeuri şi biurouri de contabilizat.
Arhitectura, mobilierul şi materialele decora* tive ale stilului celui mai recent al unei instalaţii comerciale, comodă, luxoasă şi atractivă, nu lăsau nimic de dorit. Vitrinele, cristalele, mozaicul şi electricitatea deschideau de jurîmprejurul spec* tatorului o feerie, înzecită de oglindirile repetate în păreţi şi panouri ale mărfurilor din paradisul industrial. Nici condeiele nu mai semănau cu ceea ce ţinuserăm noi strîns între degete mînjite cu cerneală acum patruzeci de ani; în locul băţului şi călimării, i se recomandă şcolarului un stilograf. Tot materialul didactic datorit inginerilor şi indus* triei a fost renovat, simplificat şi intelectualizat. Lîngă peniţa de aur a cilindrului de ebonit, două maşini propun şcolarului simplificarea scrisului şi a socotitului, acurateţea şi preciziunea lor. în patruzeci de ani librăria a parcurs un drum imens şi a realizat progrese, care învăţămîntului îi sînt interzise. Cîteva Direcţii, Comisii şi Regulamente veghează cu gelozie ca întno sută de ani să nu cumva să se schimbe o singură dată ceva din monotonia deprinderilor moştenite.
Un raion anatomic ocupa un părete cu dulapuri de cincizeci de metri: caietele. Mai există caiete pentru şcolari?
—	De ce nu le desfiinţaţi ? am întrebat pe librar.
—	Ce idee! răspunse librarul. Păi, domnule, caietul reprezintă hîrţoaga, dosarul şi arhiva. Din fragedă copilărie, viitorul funcţionar, care acum e încă inteligent şi elastic şi îşi arată nasul lui simpatic la marginea tijghelei de sticlă, trebuie obişnuit cu respectul hîrtiei cusute şi al registrului incipient şi cu dragostea teancului inutil. E ordinea socială inculcată de dascăl, aşa cum o pricepe el. Întîi caietul, apoi caietul liniat orizontal şi liniatura verticală. Totul trebuie cuprins între linii şi pătrăţele: nu există cultură fără patrat şi celulă. Educaţia cere un portativ, în care să încapă silit, după o luptă de cîţiva ani cu natura impertinentă, mintea elevului Niculescu I. Ion.
Uite, să<ţi arăt variantele. Caietul ăsta se cheamă de Dictando, ca în muzică Alegro. Dic* tando este atunci cînd domnul de pe catedră citeşte dintno carte, şi băieţii şi fetele sînt obligaţi să scrie după el. Cestelalte caiete, dreptunghiulare, sînt de caligrafie, şi desen.
—	Cum? se mai face caligrafie, după crearea maşinii de scris? am întrebat.
—	Dar pe ce lume trăieşti, iubite domnule? Nimeni nu e obişnuit să scrie frumos, şi toată lumea scrie cum o duce condeiul, dar elevii de şcoală primară din ţară, vre un milion şi jumătate de copii anual, sînt obligaţi să cumpere caietele de caligrafie. Ca să se obţie un preţ mare pe aceste zece foi de hîrtie ieftină, pe care le vezi, caietul poartă o semnătură de autor, semnătura unui das» căi sau a unui grup de dascăli de preferinţă şi mai de preferinţă şi pe a unui inspector cu trecere administrativă într<o regiune — ca un volum de
224
poezii. Şi pentru ca preţul mare al caietului să fie repetat în timpul unui an, caietul apare în cîte trei caiete deosebite, ca un roman în două şi trei volume, împărţind materialul studiului pe clase, pe semestre, si pe specialităţi.
-Ai zis materia caietului. . .
—	Noi înţeles? Cele douăzeci şi patru de litere mici şi mari, pe care le<a inventat alfabetul. Atît ajunge ca să fii autor de învăţămînt. Dumneata credeai mi se pare, ca în literatură, că trebuie să*ţi născoceşti obiectul şi să*ţi fie personală şi tratarea lui. Nu. In învăţămînt e mai bine. Faci din hîrtie o carte, şi din mai puţină hîrtie un caiet, ca un zmeu.
—	Probabil că e de mare folos sufletesc.
—	Lasăimă să fac cu ochiul, răspunse librarul. Folosul sufletesc e la buzunar. Acest gen de opere produce mai mult decît cel autentic.
—	Ce spui?
—	Infinit mai mult. Uite, văzuşi pe domnul care m<a salutat? E un pedagog niţel cam zaharisit şi chiar foarte zaharisit. De patruzeci de ani, de cînd e profesor, a tîmpit treizeci de generaţii, a lăsat zece generaţii repetente şi a încasat din mai nuale în ultimii cincisprezece ani cîte opt sute de mii de lei pe an.
—	Face caiete de caligrafie?
—	A făcut mai demult. S*a specializat însă în gramatici. O să ţi le trimit.
—	Aici ce este ? am întrebat, dinaintea unei mari succesiuni de dulapuri şi mese încărcate.
—	Sala din stînga e cursul primar. Nu te mira. Sînt patru sute şaizeci şi două de grupe de autori primari, patru sute şaizeci şi două de serii de manuale, desvoltînd acelaş program reformat în fiece an, din patru sute şaizeci şi două de puncte de vedere personale. Sînt patru sute şaizeci şi două de individualităţi deosebite care pun bazele intelec*
tuale ale uneia şi singure definiţii, că « O gîndire spusă prin grai sau prin scris se numeşte propozi* ţiune. Propoziţiunea se scrie cu literă mare la început. La sfîrşitul ei se pune punct. » Dunv neata poate că nu ştiai ce<i o gîndire: o gîndire era o propoziţiune. Ţine şi cartea asta şi te rog să o răsfoieşti. Dar ţi le voi trimite pe toate cele patru sute şaizeci şi două, care pun în lumină principiul după patru sute şaizeci şi două de genialităţi deosebite.
—	Cumpără cineva aceste opere?
—	S<ar putea să nu le cumpere ? E obligatoriu. N<avem o şcolaritate? Şi ce s<ar face cultura dacă nu s<ar vinde un caiet de caligrafie, un caiet de desen, un caiet de lucru manual, un caiet de dictando, un caiet de aritmetică, o carte de citire ? Am cădea în sălbăticie.
—	Bieţii copii! am exclamat, fără voie, ca în gînd. înghit de mici.
—	înghit admirabil, răspunse librarul. Dar ceea ce mi se pare că funcţionează exagerat, ţbo spun în strictă confidenţă — adaose librarul — este înghiţitoarea părinţilor. Au o beregată şi un stomac domnii şi doamnele părinţi, de neînchipuit. Primesc maculatura ca un coş de redacţie şi plătesc ca la nicio altă marfă, fără să guste, în momentul livrării.
—	Crezi că ar putea să facă altfel? am întrebat distrat de o placă de patefon, care tocmai ataca un vals în clocotul circulaţiei din librărie.
Răspunsul librarului rămase neauzit, căci ofe* rindmmi în figura doua muzicală mîinile lui de dansator, schiţarăm un pas împreună, pe ritmul muzicii mecanice, printre dulapuri, şi mulţumim dmne reciproc amânarăm continuarea convorbirii noastre didactice şi culturale pe săptămîna vii> toare. . .
19)}
ROMAN, ROMAN. . .
Pînă la data cînd constatăm un rezultat pe un spaţiu de timp de două săptămîni, confraţii invi» taţi s㻺i organizeze argumentele pentru defini» rea unui lucru literar ce se numeşte roman, mau prea dat semne că vor să se grăbească. Numeroa» sele publicaţii, ce apar fără preocupări prea pre< cise, dar cu o rubrică literară pot să exemplifice cum se evită o chestiune jenantă. N«aş cuteza să scriu cuvîntul: lamentabil, ca să caracterizez ab> senţa în care au căzut autorii de epitete şi de opinii de vocabular, şi dacă aş faceso mi»aş permite acest lucru cu singurul scop de a termina o anchetă prin aţîţare. Dar o ţîră de tăcere dezorientată trebuie relevată, cel puţin pe un timp de două săptămîni: dacă şi dacă înţelepciunea tardivă se va hotărî să se trezească altădată, în viitor. Tranda» firii înfloresc cel puţin de două ori pe an.
Ceea ce însemnează că polemica de substanţă nu este prea mult practicată în epoca de mare producţie literară actuală şi că se preferă ideii semnul şi atitudinii învîrtirile pe loc. Ştiţi, uşile acelea cu pivot, descompuse în patru uşi încru» cişate, şi pe care cînd vrei să intri se întîmplă să ieşi, circulînd de»a*ndaratele în jurul tău în» şuţi. . .
Am găsit o aluzie, este drept, o aluzie în roto* goale, unde mă aşteptam mai puţin, în călimara domnului Peltz, care semnează cîteva mistice cochetării în ziarul nu ştiu care. Excelentul nostru
227
confrate nu spune ce este un roman, vrea să spuie ce este un romancier, şi izbuteşte să afirme, cu note muzicale, cine ar fi din cîteva nume şi cine nu, romancier. Ar fi putut să ia lista scriito* rilor după alfabet şi să o treacă prin scara lui Da şi Nu pe toată şi tot nu ne găseam mai avansaţi cu indicaţiile unei pene, de care s*a agăţat un fir de barbă. E fără îndoială că în ceea ced priveşte, autorul articolului semnalat este « romancier ». Că romancierul este aşa ceva cam în felul cumva şi pe deasupra mai este încă oarece, care nu este fără niscai, constituie desigur o definiţie abstractă şi poate chiar de strîmtorare, dar asta nu duce mult şi tot nu aflăm ce este romanul.
Era vorba cam aşa, dacă romanul este un gen şi nu cumva o păcăleală sau o inocentă confuzie sau numai un dar hermetic, complect sigilat pen* tru unii scriitori, însă la îndemîna repede a oricărui cititor. Adică mulţi scriitori nu pot face un roman, însă toţi cititorii, indiferent dacă sînt cititorbcritici ori de simple notiţe sau simpli cititori fără veleităţi, ştiu ceea ce scriitorii ignoră, ce este anume un roman. Este de la a şti să scrie la a nu putea seri, pentru unul şi acelaş individ, o diferenţă ca de la cifră plină la zero? Cum s*ar putea asta? Ori a seri un roman implică să ştii să scrii, dacă toată lumea face romane şi dacă autorii care ştiu să scrie dovedit nu sînt în stare — ăsta e înţelesul — să scrie un roman?
Ca să poţi face un roman trebuie să fii neapărat romancier. E fără pic de îndoială un ezoterism, de ordinul graţiei catolice, şi e un noroc că sînt atît de mulţi romancieri şi aşa de puţini scriitori. în* tr*o criză de egoism şi de poziţie s*a găsit chiar un camarad de talent, foarte torturat de ceea ce se cheamă formă, sîcîit de sensuri şi filosof de nonsensuri, care dorind să se calomnieze ca să fie, întrrnn fel, şi mai interesant decît este şi de
128
o modă nepurtată în severităţile regimuiui latin şi matematic, a consacrat, pentru plăcerile gintei facile şi a unui anarhism al ignoranţei, emanci» parea de disciplină şi intrinsec si invazia apei (HjO) în alcool (C2H5OH).
Romancier, dacă nu roman; titlul în loc de operă. In acest panaş la pălăria mare de velur, parcă ai pune un chibirt. Scriitorul găseşte în romancier satisfacţia lui d’Artagnan în calitatea de muşchetar şi se simte tot atît de bine ca omul de la batoză în rangul de inginer. Pentru vanitatea presupusă a tresei e un cuvînt de ordine la cazarmă printre căprari, ca sublocotenentul să fie salutat cu Domnule Căpitan, căpitanul cu Domnule Colonel şi colonelul cu Domnule General. Trăiţi, Domnule Romancier!
Amicul Peltz, care a ieşit călare, e cu pelerină şi spadă. Romancier «voit » nu e romancier: vă rog să înţelegeţi că el, Peltz, e romancier şi romancier nervoit. Pardi! te naşti, cum te naşti creol şi albinos: chestie de rînză, nu de căpăţînă, chestie de nouă şi de şapte luni, chestie de « sîn* giuri »: în sfîrşit chestie intimă şi conjugală. Voinţa nu poate să facă nimic, nici simplii autori ca fraţii Goncourt, necum romancieri. Vai de capul lui Zola, trîndav congenital. El trebuie să vrea cîte patru, cinci şi opt ore în şir pe zi, şi să vrea de multe ori şi propoziţia simplă, pe care nu a nimerit<o niciodată, nici pe ea, dintrmn singur condei. Unora le curge mierea din nasul peniţei decum o pun pe hîrtie: o glicozurie.
Ori, cum ziseşi, romanul este poate egal cu literatură, mai ales după ce s*au sfărîmat calîpuri şi reţete. Un roman, de pe vremea romanului misterios, trebuie să fie compus din cel puţin doi oameni părechi, de sex contrariu, amestecaţi cu un personaj comic, plus unul tragic, cu un risipitor şi cu un avar, printre care să evolueze ceva peşti,
220
ceva sfinţi şi ceva lichele şi o mare virtute. Dacă erau şi doi copii orfani, genul pornea spre stînga melodramatică. în primele şaizeci de pagini se construia situaţia generală, prezintarea figuran* ţilor, a mobilierului şi a peizajului. în treizeci de pagini se făcea o analiză psihologică, al căreia secret ha păstrat aproape treizeci de ani intact Paul Bourget. La cîte douăzeci şi cinci de pagini din patru sute se punea cîte un punct de reper. Final: sinucidere, accident, nebunie sau regrete, în orice caz, subiectul era indispensabil, un subiect unitar şi care mergea crescendo. în orice caz, romanul trebuia să încurce bine ceva, ca să iasă deznodămîntul. Asta era vorba: deznodămîntul. Elocuţiunea, gradaţia, claritatea, împărţirea trep* tată a subiectului şi o dragoste erau indispensabile. Adică nu poate fi roman ceva lipsit de toate astea? Ba da, ba da! încă de mult. Citeşte Estera, citeşte Ruth, citeşte şi pe Habakuk. Citeşte pe Matei, citeşted pe loan.
Şi atunci romanul e povestire, e poezie, e gîn* dire, e frumuseţe. Asta e literatură, şi toată lumea poate să participe la misteriosul lui. Se cunoaşte alt scop literaturii artistice, odată tipărită şi citită, decît emoţia? La emoţie corespunde noţiunea ta* lent în toate artele. E alt criteriu esenţial pentru literatură, pictură, muzică, artă constructivă, decît al rugăciunii?
Căci mai este nevoie şi de altceva, peste intere* sele maşinilor tipografice de a multiplica un mânu* scris. Manuscrisul să fie el însuş dur, articulat şi strîns — şi literatura să nu devie o supă lungă şi un mucilagiu, întins de la om la om şi de la condei la condei. Industria şi desfacerea sînt utile şi oneste pentru literat, dar proaste pentru literatură.
*934
UN MARE CONTRIBUABIL: POETUL
Fiecare aşamumit scriitor a primit din partea editorilor un avertisment însoţit de copia unei cir» culări ministeriale. De aci nainte, informează edi» torul, Ministerul de Finanţe, obligă casele de edi» tură să»i prezinte liste de autori şi de sumele plă» tite pentru manuscrise. Noua îndeletnicire a caselor de editură nu va fi, poate din cele mai frumoase şi ar părea inutilă fără caracterul ei poliţist, dacă îndatoririle fiscale au fost, fără îndoială, împlinite.
£ de bănuit că editurile, care fac şi comerţ de librărie, papetărie, articole de biurou, de radio şi de sport, plus alte cîteva afaceri mai mult sau mai puţin conexe, cu branşa, au prezintat în totalul cifrei de afaceri anuale, la fisc, şi fracţiunea chel» tuită sau cîştigată cu activitatea editorială. Mai era nevoie de adaos şi o listă de nume?
La ce folos, dacă drepturile Statului au fost plătite şi dacă domnul Slăvescu a renunţat la fostele declaraţii, care puneau pe drumuri milioane de oameni şi încurcau biurourile şi arhivele percep» ţiilor o lună de zile în prezenţa galoşilor şi un an întreg cu hîrţoagele noi? Măsura actualului domn ministru de Finanţe a însemnat o importantă uşurare pentru toată lumea: impozitele percepute de la administraţiile care plătesc salarii. Onorarul de autor fiind un salariu, oricine şi»a închipuit că editurile plătind cotele respective, autorii nu mai au de plătit nimic.
Nu? Ministerul nu mai vrea aşa? Impozitul tre< buie dat încă o dată, şi de autori ? In acest caz dacă sibilina circulară ministerială poate fi înţeleasă, sala< riul autorilor va fi socotit ca un beneficiu net, fără scăderea cheltuielilor şi impus în consecinţă. Ai, de pildă, o mină de aur şi plăteşti după scăde» rea costului zece la sută din valoarea lingourilor aflate de»a gata în tezaurul dumitale de peregrin în Condicle. Cu deosebire de salariul autorului nor implica absolut nicio cheltuială;
Odată, un economist demonstra pe o cantitate de exemple luate din toate domeniile negustoriei şi ale industriei că beneficiul de sută la sută este o himeră a ignoranţei: nimeni, cu excepţia hoţului care ia direct din buzunarul altuia, nud poate realiza. Pardon! poetul şi prozatorul român biru» ieşte legea economică: ei cîştigă o mie de zero — şi este foarte probabil că ceea ce au fost incapabile să dea Statului păcura, pădurile, ţarina şi apele îi vor da Bacovia şi Rebreanu.
Cine a putut descoperi acest adevăr fundamental într»un guvern prezidat de domnul Tătărescu, poet şi autor de teatru, îl poate verifica la sursă. Primul ministru va indica agenţilor fiscali cu toată preci» ziunea, care sînt articolele de mare lux în renta» bilitate, din prăvălia scriitorului, sonetul, poema versului alb sau balada — şi percepţiile vor şti cu cît vor plăti mai mult la sută scriitorii de talent faţă de cei mai puţin înzestraţi, evaluîndu»se la rigoare şi cu greutatea la cîntarul oficial ca trăsu» rile automobile.
Dar dacă, în sfîrşit, s»a putut găsi formula ideală cu care se vor acoperi golurile lăsate de toate personagiile corecte ale unor gestiuni monu» mentale; dacă omul în stare să o facă eficace este scriitorul, ţinut la o penibilă carantină de toate autorităţile unde pana lui ar putea să răspundă la o trebuinţă, să dăm pace fiscală de sărbători tuturor
bandiţilor, şperţarilor şi escrocilor, dibaci în evi» tarea sancţiunilor Codului penal, să utilizăm la maximum exploatarea literaturii şi să tăbărîm pe literaţi.
Propunem legiferarea muncii silnice pe toată viaţa pentru scriitori. Temniţe grele, lanţuri şi biurouri. Orice scriitor să fie obligat să facă în cincisprezece zile o carte de cinci sute de pagini, cu hîrtia şi cerneala furnizate de stat. Dacă de asta atîrnă Bugetul, literaţii ar fi bucuroşi să slu< jească gratis şi pînă la istovire Ministerul de Finanţe. Cu condiţia însă, respetată odinioară de stăpînii scribilor sclavi, de Papi şi de împăraţi, ca Ministe» rul de Finanţe să trimită zilnic familiilor scrii» torilor arestaţi în beneficiul vistieriei niţică pîine şi niţel mălai.
Sau să le spînzure copiii.
i 9 3 J
S. S. R.
Duminică Societatea Scriitorilor Români are de ales un prezident.
Prezidenţia Societăţii nu este o dregătorie şi comitetul ei e mai puţin un cabinet; cu toate acestea unii membri ai organizaţiei au ţinut ani de zile la rînd să compenseze absenţa unei caii» licări notorii cu o titulatură electorală. Lucrul nu s»a cunoscut şi prezenţa ca şi dispariţia din comitet s»au echivalat.
De astădată, în vederea alegerii de duminică, li se dă prezidenţiei şi comitetului o însemnătate nouă. De mai multe săptămîni ziarele publică sugestii şi articole. între numele citate pentru locul de preşedinte a fost pomenit şi cel cu care este semnat comentariul de faţă. Autorul mulţu» meşte camarazilor cunoscuţi şi necunoscuţi ai acestei intenţii, dar soluţia prezidenţiei dacă ar fi adevărat că ea constituie o problemă, se găseşte în candidaturile puse.
Se vorbeşte că scrisul profesional ar indica mai bine decît orice alt criteriu persoanele pentru comitet. Ar fi un punct de vedere, dacă S.S.R. ar fi o întocmire profesională. Cînd Emil Gârleanu, creatorul organizaţiei, dimpreună cu poetul Anghel, St. O. Iosif, Cincinat Pavelescu şi alţii, printre care domnii Goga şi Sadoveanu, au înfiinţat Societatea, ei au căutat să realizeze o grupare aristocratică a generaţiei lor şi un fel de Academie de prieteni. Pe atunci, scriitorii trăiau dintr»un salariu, plătit unui
şef sau de subşef de biurou la Ministerul Instrucţi» unii Publice, o copie literară fără nicio rentabili, tate nici la ziare nici la editură, nu putea să fie obiectul unei bucăţi de pîine, a unui angajament, a unui contract sau a unui litigiu.
Astăzi scriitorii sînt şi ziarişti şi procuratori de manuscrise caselor de editură. Ideea onestă de indu. strie, a muncii fără gratuitate, a trecut în literatură. Dar raporturile dintre autor şi editor sînt la bunul plac al editorului, care desigur nu supără dacă dispune de un plac plăcut; e nevoie încă, prin urmare, de sensibilitate şi de încredere, condiţii antiindustriale. Controlul automat e inexistent şi neprimit ca necesar. Subsemnatul a scos la un editor o carte cu condiţia propusă de autor nu de editor şi acceptată de către editor, a inocen. tului control de tiraj. Ca să întărească autoritatea condiţiei, editorul a semnat şi o scrisoare. în ziua tirajului prezintîndu.se la tipografie, i s«a refuzat autorului intrarea în atelier pe temeiul « secretului profesional ». . .
Atare litigiu nu putea să fie tranşat, S.S.R. nefiind organizaţie profesională. Dacă mai e nevoie, rezul. tatul: cartea, trasă teoretic într.un tiraj limitat, deşi cumpărată în toată ţara, pretutindeni, de anume categorie profesională, foarte numeroasă, intere, sată să ia o atitudine pentru sau contra ei, nu s.a mai isprăvit aproape în zece ani de zile. Ori. cine ar fi prezidentul şi oricum s.ar compune corni, tetul, acest gen de comerţ nu poate să intre în competinţa Societăţii.
Acum un an, doi, un grup de tineri, dintre care cel mai reprezintativ, domnul Romulus Dianu, s.a războit cu Societatea. în ultimă analiză acest con. frate care şi.a creat în presă o situaţie răzimată pe merite concrete a înţeles că dacă oamenii pot să fie ata. câţi şi tăgăduiţi, viciul unei organizaţii vine de la principii nu de la oameni. La aceleaşi concluzii a
putut ajunge şi subsemnatul, care a dat întîiul atac Societăţii acum douăzeci şi cinci de ani, cînd morţii de azi şi autorii societăţii se găseau în scau» nele comitetului. Emoţia admirabilului camarad mai vîrstnic, Anghel, atinsese un diametru nemai» cunoscut sentimentelor actuale în luptă. Poetul a sunat într<o seară la uşa apartamentului meu cu revolverul întins.
Disputa pentru reorganizarea unei Societăţi, orga» nizată şi cristalizată, nu cred să mai fie cu sens. Comitetul se va alege duminică, odată cu prezu dentul. Am făcut parte din comitet cu un prezident de care mbaduc aminte todeauna ca de un mare personaj, Georges Diamandy. Am lucrat în tovă» răşia tuturor hotărîrilor lui de a realiza platforma unei situaţii camarazilor mai tineri şi mai bătrîni. Nu s»a putut face nimic. Şi acolo unde nu au izbutit oameni inteligenţi este de bănuit că nu vor putea să izbutească alţi oameni inteligenţi. S<au comunicat însă numele cîtorva membri de o ambi< guitate profesională întortochiată şi cu însuşiri cere» brale reduse, care şi»au făcut un ideal să ocupe comitetul. Ar fi funest.
Pentru prezidenţie, circulă un nume cu presti» giu în barou şi cu delicate arpegii de poet. I s»a propus succesiunea. Putea să nu accepte, iluzoria demnitate neputînd să adaoge ceva nici la culo» rile banierei literare, nici la blazonul de jurist. E vorba de domnul I. Gr. Perieţeanu. Personal m»aş fi putut teme că refuză: cîţiva confraţi îl insultă pentru că a primit.
Alegere mai bună ar fi greu de făcut. Societatea, aşa cum e Societatea Scriitorilor o întocmire de salon, are trebuinţă de un prezident ca domnul Perieţeanu. Prezidentul trebuie să fie un orator şi un domn, să poată primi un oaspete străin ca un boier. Prezidentul trebuie să vorbească o fran» ţuzească franceză. El trebuie să aibă o gospodărie
236
aleasă, o sufragerie şi tacîmuri fine. Şi mai trebuie obligator, ca prezidentul să aibă o figură, un portret şi să ştie să poarte costumul ceremoniei. Prese» dinte n<aş putea să fiu de pildă eu, care umblu toată ziua pe cîmp cu cazmaua la spinare şi care semăn la fizic cu măcelarul meu: e indecent.
Apoi, camarazii care vorbesc de profesie au mai uitat un amănunt: dreptul e o subtilitate a inte» lectului literar şi elocinţa o artă creatoare în acelaş domeniu străbătut de două pîraie scăpate dintrmn singur izvor.
Părerea subsemnatului — fiindcă fia fost numele pomenit cu oarecare repetire — este să se aleagă duminică un comitet compus în întregime din scriitori clar reprezintativi, fără posibilitate de tă« găduit cifra exponentului personal, cu domnul I. Gr. Perieţeanu la prezidenţie: un comitet de fizionomie, o galerie.
Pe de altă parte şi cu totul independent de societatea academizantă, care nu ne stinghereşte, să se înfiinţeze sindicatul strict profesional. însă întrmn singur caz bine stabilit: al unei solidari» tăţi puternice şi vehemente, al unei camaraderii frăţeşti viguroase, care să se poată învoi cu o dis< ciplină.
J
DEZLEGARE
Domnul Şerban Cioculescu m*a vorbit şi m*a scris atît de multe ori de bine, încît ar avea dreptul său pară cîteodată rău. Foarte puţin obişnuit cu tratamentul metalic, am primit fumigaţiile de aur, întîi cu o jumătate de consternare; m<am cam strîmbat, am tras pe nas şi am înghiţit, dar imam deprins. Aş putea să afirm că atunci cînd am văzut că se repetă des medicina, nici nu mi<a displăcut, între alţii domnul Cioculescu făcuse subsemnatului reputaţia unui bun actor şi mim al cuvintelor româneşti.
Ştiam şi eu că nu*mi lipsea un fel de dibăcie în aşezarea perdelelor şi a draperiilor şi în distrfi buirea scaunelor şi tablourilor întrrnn apartament — şi aveam încredinţarea secretă că dacă aş fi putut învăţa la un meşter cumsecade, ieşeam tapiţer. Momentele pierdute nu se mai întorc. Mi<am stri< cat vocaţia căutînd materiale şi instalaţie fără capi* tal şi ciocănind prin stihiile gratuite. Stofele care sînt fără să fie, speranţele fără substanţă, catife* lele mincinoase, schelete de mobilier în ipoteză învelite cu percaluri de prestidigitaţie. Oleacă de chembrică din mare, un ţol de pe lîngă cer: iluzii. Am intrat, aşa în literatură, careţi o tapiţerie fără marfă şi o misitie a semnelor. Obiectele sînt substituite prin măştile lor şi vorbele trebuiesc dur concretizate, ca să le reprezinte pînă aproape de periferia pipăitului brut. E o evoluţie printre absen*
238
ţe şi un joc de*a surdo*muţii. Dar concentrat aci îţi faci un fel de ideal de magie.
Nu rîvneam mai mult şi poate că nici atît. Sînt unul din oamenii care nu se iubesc şi care nu*şi adoră manuscrisul, creierul şi fotografia. Nu mă simţeam vinovat cu nimic dacă provocam din pricina citi; torului complicat o exaltare, nici dacă din pricina mea îl dezamăgeam. Mai ales, că de la război încoace, mi se părea că am murit şi că făceam parte dintrmn soi de erou necunoscut. Am înviat şovă* ind şi controlîndmmi cu temperatura piciorului gol şi cu piatra tombală, călcătura tălpilor venite din umezeală. M<am verificat, am început să cred într<o rezistenţă şi pentru că personal nu mai aveam nevoie de nimic, toate fericitele zile trăite după moarte le<am dăruit. Fiind întemeietor de trib, am emancipat tribul de maimuţă şi am intercalat în zestrea lui blazonul penei încovoiate, care îşi mănîncă jerpelita coadă cu peniţa. Atîta lucru a fost realizat, atîta am căutat. Tîrăsc după mine, ca un cal orb, căruţa cu gunoaie, renunţările, abne* gările şi uitările. Dacă niciuna din zilele supra* vieţuite nu*mi aparţin, am putut să mă şi transa figurez. Cînd un instinct mua ridicat mîna ca să doboare o caricatură, în secunda precisă în care se împietrea de strîngere şi trebuia să cadă, pumi nul s*a desfăcut, lunecînd a mîngîiere, încruntarea s*a limpezit. Nu mai sînt măcar un brav.
Domnul Şerban Cioculescu e un brav: un brav al marelui şi al micului eveniment cules cu coada ochiului şi, probabil că şi un mare brav al contra* dicţiei. în temperamentul care se voieşte frigid şi variabil al acestui intelect uneori suav, intră poate şi un procent al impetuozităţii excitate. Cînd s*a înscris la spectacolele mele ca abonat de avant* scenă, critica universitară le tăgăduia şi dreptul comercial de publicitate. Lipsa de mai tîrziu a fluierelor la scena descoperită, mi se pare că ha
cam obosit şi, după ce stalurile şi galeria au căzut cu lojile de acord, binevoitorul meu spectator ar vrea să fluiere el. Prin gaura cortinei bam surprins de cîteva ori modificîndmşi ţinuta buzelor cu ex< presia omului care<şi aduce aminte un refren şid încearcă aplecat în cot pe o balustradă de pluş. Dar tot prietenul recuzitelor mele s*a rectificat. Poate că nici el nud chiar excesiv de brav şi mînu> ieste, cu o subtilă dexteritate, o lamă de nuanţă.
lntr<o zi pe neaşteptate, prietenul meu m<a înfi» orat cu o spovedanie, cum se face numai la ureche. Citise Ochii Maicii Domnului, despre care a scris pîmacum numai de două ori şi mărturisea că a plîns în hohote. Momentul a fost cumplit. Nu ştiam să mă apăr. Dacă elogiile scrise le citesc cu o amărăciune suportabilă, lauda directă şi care vine din senin, pe uliţă, ca un clacson, mă sperie. Artif colul din Revista Fundaţiilor Regale e mai omei nesc, căci îi contestă cărţii orice merit şi îi ridiculi» zează şi peizajul, preocuparea constantă şi desigur absurdă — dar ce mai pot să fac ? — a subsemna» tului fiind, nu să scrie versuri, poeme în proză, lirică sau epică, ci să interzică asemănarea cărţilor lui, una cu alta şi mai cu seamă cu ale tuturor celorlalţi.
Desinez această proză a melancoliei dintrmn sentiment de simetrică reciprocitate. Aş voi săd facilitez domnului Cioculescu o fază. Are, mi se pare, nevoie de ea, şi se vede, poate, stingherit de antecedente şi obligaţii. îl dezleg. Cu mîna întinsă de bun camarad — e o calitate pe care o cinstesc şi care numai este străină — il voi ajuta să treacă gîrla pe un tărîm mai felice.
— Haidem, dragă domnule Cioculescu, amîn< doi! Dumneata erai numai un prieten al lui Arghezi: eu sînt Arghezi întreg. Mă asociez cu dumneata împotriva lui. . .
l9)J
AMINTIRI DIN CAFENEA
La cafeneaua pe care o frecventam în epoca romantică a curiozităţii se adunau feluri de lume împrejurul unei mese lungi. Masă publică, destul de întinsă, ca să nu fie a unui singur grup sau client, venea şi pleca orişicine, fără obligaţia să ceară un loc şi să strîngă douăzeci de mîini. Dis< tanţe de cîte trebpatru şezuturi rămîneau goale pe canapeaua de la părete.
Te pomeneai că te urmăreşte într<o discuţie cu vecinul de cafea, cineva necunoscut, un amator, un indisctret. Un ochi lipit insistent la buzele dumitale, somnolent sau holbat dar de cele mai multe ori aprobativ, cu o picătură de frişcă la comisuri sau cu un fragment ca de nucă pisată încurcat în gene, altera cîteodată gustul şi compo» ziţia în gură a unei prăjituri cu cremă. O scuipă» toare binevenită servea clientela de la masa lungă. Apoi, fumul domnului necunoscut, împletit cole» gial cu fumul de mai departe al ţigărilor dumitale, ca o sudoare volatilă a nasului, mărturisea un con» tact aproape intelectual şi repetarea lui ducea la mutarea şezutului peste cîteva intervale.
Raporturile se realizau adeseori numai cu aju» torul acestei alunecări tîrîş, cu carnea de sus a pantalonului pe o canapea îngustă, dar nu aveau în genere consecinţe academice sau lexicale.
La masa pe care mi<o amintesc cu plăcere, se opreau actorii, pictorii, scriitorii şi un însemnat număr de aspiranţi. Unii din ei erau experţi întno
241
sumedenie de lucruri inactuale. Lingă sfărîmăto; rul unui ban de zece, cum era pe vremuri, de bronz, cu dintele de la strungăreaţă, se afla parizianul abstract, care ştia Parisul pe de rost dimpreună cu toate infimele particularităţi, învăţate într<o biblio# tecă personală de Baedeckere, de Panuri şi de tarife de tramvai. El putea să<şi închipuie cu facilitate şi satisfacţii, numai închizînd ochii în grădina Epi» scopiei, într<o seară, căşi<a uşurat personajul într>un boschet din Luxemburg. Cineva îţi prezintă un birlic de treflă careu fugea pe mînecă pînă la subsuoară şi pe care îl scotea din gulerul scrobit al cămăşii, pe la ceafă. Dar clientul care făcea ca dopul de şampanie? Dar celălalt? I se lipeau printrmn simplu magnetism al degetelor arătător şi mare, două piese de argint de burice şi le suna ca pe nişte tipsii, cu melodie şi ritm.
După doi, trei ani, omul cu ţăcălie, de subt ogliiv dă, se făcea obişnuit şi dacă lipsea, lipsea ceva, ca piciorul de nichel al cartelei de consumaţii. Unde e domnul cu ţăcălie?. . . Care? ăla care imita su< flînd contrabasul? Da!
Ţi se răspundea, de pildă, că a murit. . . Un flegmon, un hemoroid, o gangrenă cu diabet. Se isprăvea ceva şi se isprăvea cu o părere de rău necesară.
Tăcuţii surîzători şi clătinători din cap, tăceau de ani de zile şi cînd, socotindufse atmosferizaţi şi căpâtînd în sfîrşit autoritatea încrederii în sine, se hotărau să zică «Aşa gîndesc şi eu » ilaritatea se comporta ca o explozie catastrofală şi verbul a gîndi lua întorsătura humoristică a unui sens tri* vial.
Erau la masa lungă, îmi amintesc, consumatori care purtau numele de Minulescu, Iser, Ressu, Anghel, Rebreanu, Gârleanu, dar era şi Bratzu, un intelect variat şi un mare geniu de cofetărie cu aperitive. El înjura fără să supere şi fără să se
242
supere nici el, blajin şi candid în fond, pentru versuri, pentru proză, pentru pictură, pentru cri; tică, muzică şi filosofie. . . Recita cu cartea închisă în buzunar, pe clasicii latini şi greci, descifra cu gîndul sonorităţile partiturilor complicate, comem tator util şi documentat în toate problemele dis< cutate. Tăcuţii de colo, luaţi în furca diatribei, din întîmplare, amestecaţi cu paiele ca nişte coji de pepene, erau sfecliţi de admiraţie mută. Bratzu ştia cum trebuie realizată opera de artă perfectă, indiferent de specialitate şi sfida cu instinctul lui sigur şi cu principiile fără greş.
Cel care ba ghicit cel dintîi a fost Ilarie Chendi. El ba rugat săd scrie o serie de articole de oriem ţări. . . După publicarea primului şi ultimului arth col, bietul Bratzu s>a găsit în situaţia aceluia care şha deschis gura odată în zece ani şi a provocat hohotul de rîs al tovarăşilor de masă. în vreo cincizeci de rînduri de coloană al studiului publi» cat de Chendi, erau citate două sute de izvoare universale.
Regretatul Bratzu era un chibiţ inteligent şi agre< siv: păcat! La masa lungă confraţii lui mai puţin înzestraţi, admirativi într<o muţenie teatrală bonn bastică, erau mulţumiţi că sorb dintrrn 'cafea şi dintrmn trabuc în societatea artisticoditerară. Insig/ nifianţi pînă la totala modestie dar tocmai de aceea simpatici, peltici şi gîngi pînă la splendoarea inte* grală a nulităţii şi acceptaţi din această pricină hieratică, nimeni nu i»a jignit niciodată şi fiecare ha trecut cu vederea, sfiios său angajeze întrmn dialog dincolo de faptul divers şi de club. Ii văd dinaintea suvenirei şi mam ştiut decît foarte rareori cum ha chemat. Sînt mulţi şi parcă toţi au murit. Le mai persistă fantoma anonimă, asociată cu o porţie de dulceaţă şi cu o cafea fierbinte cu un pic de rom, în vreme ce portretul material li se dizolvă bucolic în drojdiile unui cimitir.
Mă surprinde fericit cînd văd pe cîte unul, ca domnul Pisani, că a scăpat şi că mai trăieşte — şi sînt de două ori fermecat, şi pentru că se mai găseşte în viaţă şi pentru că atunci cînd semenii lui se răscoc şi se descompun, el începe să se manifeste, şi debutează. E o trecere dincolo de viaţă, peste teluric, dincolo de bine şi de rău.
N<aş fi putut crede că odată o să întîlnesc mustaţa de la nas a domnului Pisani şi mătreaţa ei în călimara mea! Cu o volubilitate de alte ado< lescenţe, acest onorabil şi modest chibiţ de odini* oară, al mesei de subt oglindă, dă scriitorilor lecţii şi dictează legi.
Rămas solitar în cafenea şi liber să*şi mute ana* tomia prin toate locurile goale, domnul Pisani doreşte să se ştie că şi*a cunoscut autorii după condicuţa franceză, că personne n’est grund homme pour son valet.
Aş avea numai felicitări pentru un bărbat care la o vîrstă aşa de înnaintată purcede să cugete, să scrie şi să îndrepteze vorbirea românească. Decît să joace cărţi sau să aştepte ucenicele de croitorie pe coridoarele sucite dinspre curte, tot e mai onest pentru un venerabil om de jurnal să*şi potrivească vîrful şovăitor al limbii pe induraţiile cuvintelor tipărite. Şi îmi place la domnul Pisani sprinteneala neaoşă de mare cărturar cu care se confundă în neamul cronicarilor şi în premergători şi familiari* tatea domniei*sale pitorească.
Domnul Pisani îi adoptă pe toţi fără discuţie nici rezervă.
19)S
ZIARUL IDEAL
E greu de găsit un cititor cît de puţin intelectual lizat, care să nu înjure măcar o dată pe zi un ziar şi totuş să nu citească ziarele toate. Nud mutţumeş» te, drept vorbind, nicio foaie, fie de patru, opt, şaisprezece sau treizeci şi două de pagini, pentru că o cochetărie sportivă impune să nu<ţi placă nimic, fumătorului tutunul, fiămîndului felul de bucate, şi cititorului tipăritura pe care o plăteşte. La teatru aplaudă toată sala şi după spectacol nu se mai găseşte niciun cap de acord cu palmele atîrnate de el.
« Am divorţat sau ham împuşcat pentru că ham iubit prea mult », povesteşte văduva la Juraţi, înnecată de lacrimi — sau dimpotrivă: «Trăiesc cu ea de zece ani, şi nu pot SiO sufăr », poate să afirme un soţ onorabil care îşi bate nevasta şi o sărută calendaristic, o dată pe zi.
Cititorul e tot atît de vicios cît şi bărbatul ro* mantie sau conjugal. Trebuie său fie silă de lucrul de care simte trebuinţă.
Oriunde, pentru un cilindru de tutun, nărăvitul iese pe ploaie, intră în noroi pînă la urechile ghe* telor şi merge un kilometru, ca săd cumpere, săd bage în gură şi săd dea foc în vîrf. Şi toată viaţa şi toată activitatea fac la urma urmelor numai o ţuică şi un chibrit.
O gazetă e acuzată de stînga, alta că aparţine dreptei, a treia că e liberală sau ţărănistă sau că a rămas de mijloc. Toate orientările spontane şi gra«
tuite sau avantajos chibzuite sînt deopotrivă de înjurate şi adeseori de către acelaş cititor, care între două ediţii îşi schimbă mîna şi criteriile de cîteva ori ■— şi fiecare ziar este « plătit » de cîte cineva: nu se concepe opinii fără subvenţii şi ideile necomandate par cu neputinţă. Cititorul crede în general că omul trebuie să trăiască şi refuză să accepte totuş că ziaristul e un profesionist şi că poate presta un serviciu retribuit şi neclandestin.
Această sensibilitate se întîlneşte dusă la extrem la omul politic, şi mai ales la şeful de partid, care doreşte să scoată un cotidian pentru apărarea unui program, de multe ori identic cu încă două» zeci de programe de principii în circulaţie. Fon» datorul, care va fi şi directorul ziarului, a făcut toate preparativele, cu bani gata sau pe credit, după cum a ştiut să se descurce într»o guvernare pre» cedentă. Evident că pe bărbatul politic, mai mare sau mai mărunt, mai bine înzestrat sau deobicei mediocru, alegătorul nud întreabă din ce trăieşte nemuncind nimic, în opulenţă: bărbatul politic « găseşte », el e indiscutabil ca un cîine irlandez şi ca floarea de lotus. Alegătorul cere de la el pro» gram, lucru de opoziţie, urmat de slujbă. Cînd şi»a asigurat hîrtia, tipografia şi localul, şeful rămîne uimit că are nevoie şi de redactori plătiţi. Auzi dumneata, să plăteşti! Cîtă degradare, să nu te încalţi cu aripile mistice ale unui autorităţi salva» toare care şi»a rezervat Internele, Finanţele sau Industria.
Cel mai caracteristic animal din serie e bărbatul politic abonat. El şi»a constituit un drept să pri» mească presa pe degeaba şi face parte de mult din opinia publică, încît se confundă cu fiinţa ziarului şi a ziaristului ca şi cu « naţia » şi cu « interesele superioare ». Te rog să cauţi să încasezi o sută de lei pentru serviciul făcut, de la asemenea creatură sublimă. Ba te găseşti adeseori că ai în persoana ei
246
un confrate, un mare coleg, un fost mare publicist, autor a şapte articole fundamentale şi necunoscute, semnate de el şi scrise de un profesionist. Dacă trăiesc în carne şi oase şi în apoteoză directori de ziar, care nu ştiu să scrie, de ce nor fi permis ca marele inspirator de atitudini şi idei să n-aibă habar de purtarea cu mîna dreaptă a stiloului de»a latul hîrtiei?
Dar nimic nu împiedică prezenţa de două ori pe zi, şi cîteodată de trei ori, a momentului nece» sităţii. Dimineaţa, cititorul politic sau nepolitic, se scoală gol, şi din pat şi din conştiinţa lui. I s»a dat cafeaua, şi»a fumat ţigara şi n»a venit încă «jurnalistul », care prin deosebire de redactor, are dreptul să vîndă gazeta fără să o scrie, ca şi directorul. Italia, Abisinia, Liga, America, Muni» cipiul, Pîinea, ce au mai făcut peste noapte? Nu se poate să nu fi făcut ceva. Perplexitatea în pijama e mai sinceră decît în automobil, şi curiozitatea feroce. Măcar, cine a mai murit de ieri pînă azi. Ziarele, ca toate aglomeraţiile organizate, au un tont â l’egout şi un cimitir. Momentul presei există intercalat în timpul cotidian, e o tiranie; te lupţi, vrei să te cotoroseşti: s»a isprăvit. El merge cu cafea şi cu tutun, mai bine decît cu prăjiturile, dar trebuie satisfăcut orişicum: al şaselea viciu, a zecea stricăciune, dacă patimile urîte şi puturoase sînt numai nouă, dar viciu radical şi pe toată viaţa.
Ce spune un ziar? Nu spune nimic. De aceea trebuiesc două, trei, cinci, douăzeci de ziare, indi» ferent dacă repetă fiecare din ele acelaş text tele» grafic sau reportericesc. Cititorul caută, parcurge foile accelerat şi în zigzag, şi dacă nu află ceva ce»i trebuie în secunda în care i se întoarce seara pre» cedentă în pituitâ, el vrea ziarul obligat să încoro» neze, să facă un pas mai mult, în plin sau în gol, însă înnainte în chestie. Ca şi deponentul, citi» torul doreşte să fie păcălit, păcălit cu procedeu, cu
pagini, cu clişee, cu litere mari, cu titluri şi subtitluri, chiar cu fotografie falsă. Desigur că el nu e niciodată — ferească Dumnezeu! — amăgit cu intenţie, dar asta îi trebuie lui, ziarul ideal.
Cine vrea său dea drumul ziarului ideal, face operă de mare bărbat de Stat şi milueşte pe citi» torul de la cafea.
S
AIA DE»ATUNCl
în numărul de Paşti, directorul unui ziar face o constatare exactă: au dispărut entuziasmul şi pasiunea din presă. Unul e căldicel şi cealaltă încropită. Nu se mai aude spada izbită de scut şi fierul sună a paie. Termometrul spart al conde» iului nu mai arată nicio temperatură: unde»i ar» gintul viu? Prin urmare, ideile nu mai au apără» tori, şi albul cîmp de onoare al scrisului nostru e pătat cu altă mînjire decît aceea de sînge.
E vorba, bineînţeles, de atitudinea presei în faţa evenimentelor, căci, pe de altă parte, lipsindu»le bărbăţia de cuget şi fricoşi în a»şi trăi părerea pro» prie, chibzuită într»ascuns, unii confraţi îngăi» mează idealuri derivate, cheltuindu»se în războiul de»a scuipaţii şi de»a gogoloiul de maculatură; ceea ce le păzeşte curajul şi de front. O piesă de teatru a stîrnit vitejiile latente ale unui întreg contingent de bravi zăcuţi, destul de tineri şi de voinici pen» tru o ispravă de energie primejdioasă şi perfect sănătoşi, cel puţin la fizic, fără să fie indispensabili, raportaţi la geniul civil, pe care şi»l tîrăsc din berărie în berărie, menţinerii eroismului din zona interioară. Domnul de colea, cu umerii de bivol, stinghereşte în redacţia din Bucureşti silueta trans» parentă a poetului, întors, fără ostentaţie, de peste patru rîuri, cu cîteva insigne excepţionale pe tunică şi una păstrată subt cămaşă, în pansament.
Eludarea situaţiilor dificile a făcut şi altădată parte din abilităţile confortabile ale prudenţei de
249
Arlechin, dar în răspîntie se mai zărea guelful încrucişînd sabia cu ghibelinul. Uneori, întîlnirea era necruţătoare şi adversarul continua să atace zmulgîndusşi din pieptar săgeţile înfipte, cu care fusese străpuns, fără să*şi întrerupă lupta. Nu se măsurau nişte gazetari, ci nişte credinţe.
Directorul gazetei la care mă refer, compa* rînd momentul de acum cu epoca neutralităţii din 1914—1916, afirmă că s*au prăvălit atunci prie* tenii înnalte şi s*au rupt legături definitive. Şi acest lucru e adevărat. Dacă totuş nor fi pomenit şi numele celui mai jos iscălit, mi*aş fi motivat însem* nările biletului de faţă într*altfel. Două epoci cu două soiuri de gazetari, odată hotărîţi, pe urmă şovăitori şi reticenţi; mai mult, deghizaţi, pentru a nu fi recunoscuţi de vreo săgeată pribeagă şi dobo* rîţi pe puntea improvizată între contradicţii. Pri< copsirile amăgitoare, înjghebate instantaneu şi fără geamătul conştiinţei, în pauza dintre două răz* boaie, care în fond sînt unul singur şi acelaş răz* boi, întrerupt de un armistiţiu şi un simulacru de pace, au amorţit resorturile oţărîte, din trecut. La* urii care ne*au încununat noi ham mîncat, tăvăliţi în untură. De la frunte la maxilare de*abia*i o distanţă pe care se poate aşterne o palmă . . .
Dar directorul dă unei constatări exacte o cauză falsă. El învinovăţeşte cenzura. Dacă mar fi fost cenzura, pana ziaristului s*ar fi dovedit mai ade» vărată. Probabil că ar fi fost mai dezordonată. De făcut să ajungă gîndul pînă la peniţă şi tipar, nu e nici în regim de cenzură cu neputinţă, şi să nu uităm că el a ezitat să ajungă curat în vîrful ei şi în libertate. E o problemă mai de grabă de moral decît de regim, şi în doisprezece ani, de cînd du* rează cenzura, mobilitatea condeiului putea să în* veţe un stil, un clasicism al expresiei, rămasă vul* gară. Fără să ştie, cenzura slujeşte şi forma, mai
vaporoasă, mai elastică şi mai indirectă, mai artistic meşteşugită în brutalităţile de odinioară.
Dragă directore, ce ne lipseşte acum, e aia de<a< tunci . . . Avem interese şi nu mai avem credinţă, începînd cu dumneata, care în douăzeci şi cinci de ani de vals între penumbre ai evoluat la contrast. . . Atunci erai un începător sărac şi muncit de sufe< rinţă, azi eşti proprietarul unei inexplicabile avu* ţii. Există ceva mai rentabil decît aia . . . careu gratuită!
«943
CARAGIALISMUL
Caragialismul, despre care un critic cineva spu< nea că nu mai e actual, gîndirea caragialistă şi stilul caragialist sînt în floare, nedespărţite de altfel niciodată de viaţă de tot. în strategie, geografie şi tehnică militară, interpretate de bravii noştri con< cetăţeni, în tramvai şi la berărie, caragialismul e în plină desfăşurare şi caragialiştii evenimentelor sînt despre certitudinile lor indiscutabile entuziaşti.
Polonezii în războiul lor, nu se precizează cu cine, dar ce importă? au ajuns la Gibraltar şi ameninţă Turcia . . . Vom vedea ce face Argen» tina . . . Mi<a spus un coleg . . .
De la un timp, s*a introdus în vocabular « cioara vopsită » care indică în politică şi relaţii spiritul diplomatic cu pungăşie, două valori pentru analiza populară egale. E fostul « şahăr<macăr » dintr<un limbaj mai vechi, echilibrul pe două luntri sau frăţia cu dracul pînă la trecerea punţii, formule relevînd de momentele istorice şi de un optimism tradiţional.
Sicilia nu e nevoie să ştii unde e situată, destul că e o ţară importantă. A intra în ea echivalează cu un dezastru, din pricina şesului ei mlăştinos . . . Dacă taie prin Serbia, ajunge mai repede în Franţa . . . Tonul acestor intenţii şi sentinţa arată o documentare severă. Să nu intervii cu rectificări că poate să iasă bătaie. Cine afirmă în autobus nu iartă contradicţia şi profesează orgoliul de a şti ce
spune. în general, fiecare dispune de o « sursă » serioasă şi destăinuirile sînt « confidenţiale ».
Era puţină încurcătură cu capetele de pod. Con» fuzia venea de acolo că nu se putea concepe cap de pod fără pod. Dar cu timpul problema s»a lim» pezit. în războiul de azi capul de pod soseşte gata construit şi montat de la uzină. Armata îl aşează dinaintea inamicului păcălit. El intră pe pod şi cade în gol, lipsa podului fiind mascată cu o pînză, cu un peisaj cumpărat, cum ar fi din expoziţia Salonului Oficial. Pe urmă, se trimite capul de pod într»altă parte — e pe rotile şi umblă pe calea ferată — şi aşa mereu, pînă se distruge oştirea duşmană. Odată cu capul soseşte bineînţeles şi un rîu navigabil. Chestie de camuflaj.
în Franţa, şeful guvernului e mareşalul Peta»in iar în Anglia Curchilă . . . Iran, pe turceşte Irak . . . Avar, feminin: avarice . . . Vorbind de stomac, se zice pardon . . . Trimiterile cu verbele avînd sensul a introduce se întrebuinţează fără acest corectiv ipocrit.
O doamnă bine, plîngîndu»se de reglementarea circulaţiei pietone, e revoltată că nu mai poate să facă un pas, că pretutindeni e sex unic . . .
La un concert, o altă distinsă doamnă, amatoare de muzică înnaltă, aşteaptă. « Acum vine Grieg » şopteşte cineva din loje, răsfoind programul, pe cînd în aplauzele sălii au intrat doi tineri execu» tanţi în scenă, pianistul şi violonistul.
— Care»i Grieg? întreabă doamna, cel înalt sau celălalt mai scurtul? că amîndoi sînt drăguţi.
Caragialiştii gravi, ai doctrinelor cugetate pro» fund, se manifestează cultural, scriu, ţin confe» rinţe, scot cărţi şi fac parte dintr»o lume care nu iese cu tramvaiul şi autobusul şi nu participă la spectacole şi concerte, preocupată cu stăruinţă să fericească omenirea şi să îmbogăţească noţiunile, în caragialism ei reprezintă capacitatea şi viitorul.
Cîtcva clin caragialismele recente, de ordin sa» vânt: creativitate, virtualităţile de tensiune ale situ* aţiei, complex de motive, gîndirism, esenţa creaţiu» nilor, istoricitatea . . .
E cu atît mai actual Caragiale, cu cît influenţa lui depăşind mahalaua, urbea, fruntariile şi geo» grafia, începe să caragealizeze planeta. Alături de Caragiale al nostru şi al satirei, acţionează un Cara» giale universal.
1943
VAI DE NOI!
Scriitorul occidental care ar Inspecta moravu» rile noastre literare ar avea multe prilejuri să ia în carnetul de buzunar note urîte despre politeţa corn fraţilor lui din Bucureşti.
Că o solidaritate de breaslă e inexistentă, asta se pune pe spinarea unui exces de individualism, zice»se, firesc la nişte traducători ai sensibilităţilor omeneşti, slujiţi de aceeaş limbă, cuprinşi în acelaş spaţiu strîmt şi supuşi aceloraşi mizerii.
Să presupunem acest fals argument valabil şi să continuăm a ne înfumura cu ceea ce în realitate e un aspect, cînd ia forma de sălbăticie, al lipsei de educaţie. Unii dintre scriitori sunt de*abia la prima generaţie ieşită din instinctul brut, cu o substanţă care, nerafinată nici de natură, iva trecut nici prin filtrul mai multor rînduri de cărturari, cum e cazul scriitorului occidental. Şi mediocru şi vulgar acesta are ţinută şi măsură. Toată individualitatea ar fi un monopol al singurilor scriitori. Inginerii de pildă, care au dat veacului opere şi omului puteri de gigant, neasemănat mai însemnate ca o biată literatură, de cele mai multe ori imitată, se înfăţişează şi se apără în grup compact, şi îvar avea, auzi dumneata? individualitate. Hai, să ne bucurăm că atunci cînd ne comportăm ca nişte canalii suntem individualităţi.
O solidaritate între breslaşi atît de inegali în ce priveşte nivelul personal, e, de fapt, cu neputinţă.
257
Dar la nişte meşteşugari înnainte de toate ai sentimentelor se presupune admis un sentiment, mai obscur, de afinităţi, fără explicări practice, care catifelează în schimb chiar individualitatea rebelă. Odăjdiile au întodeauna cel puţin un fir de mătase în ţesătura lor. Te simţi ca scriitor, în diapazon cu toţi cîţi au ţinut o pană de la Homer şi poeţii Bibliei, de la Dante, de la Descartes, de la Goethe şi de la toţi meşterii mai apropiaţi ori mai depărtaţi, adunaţi în raftul de cărţi: inevitabil. Scrisul şi cartea lor, cu care te apucă zorii zilei deschise pe masa ta de cetitor, se presupune că, reflectate pe faţa ta, şi»au dus mai departe lumina, în conştiinţă şi că ai căpătat o eleganţă, măcar cît aristocratul insignifiant trăit între portretele şi ar> mele familiei. Asta îţi dă o regulă de viaţă şi o cotă a distanţelor şi apropierii. Aş cita un medic ateu, care avînd de la maică>sa o icoană în peretele camerei de culcare, se ascundea de dinaintea ei ca să nud vadă Fecioara gol.
între scriitorii noştri se petrec uneori violenţe echivalente cu prădarea altarelor şi profanarea mormintelor. Pe cînd Biserica se roagă întno ec< tenie fumoasă pentru cei bolnavi, pentru cei din temniţi şi pentru cei ce călătoresc pe mări, ca săd ferească Dumnezeu de moarte, de nedreptate şi de furturi, au fost scriitori de<ai noştri care au atacat pe camarazii lor închişi, poeţi care i*au lovit în patul de suferinţă şi au intrat cu bîta în spital, şi care cînd trec pe dinaintea catedralelor se închină şi în faţa unui dric îşi scot pălăria. Gorilul e încă prezent în literatura cultă, care în epoca ei fără carte a creat Mioriţa. E de necrezut.
Mai sănătos la minte şi conştiinţă publicul a reacţionat pînă la dislocarea radicală din viaţă a poetului totuş de mare talent, care a insultat pe Eminescu, internat în spital. De atunci, atentatele au fost comise mai mult asupra scriitorilor valizi,
de către caionii, care viermuiesc în toate epocile literare, pe lîngă atacul mai recent împotriva unui mort, a lui Maiorescu, scormonit în mormînt, desumanizat prin timpul trecut peste ţărîna lui şi devenit întnadevăr mai mult o noţiune decît un om.
Un poet, pe cared cunosc personal pentru că m»a vizitat, poet cu un fir mai spălat în condei şi care, odată, însoţit de copila lui, de<o seamă cu îngerii din poemele părintelui m»a mişcat ca un tînăr tată bun şi ca înţeleptul modest al unui cămin curat, unde nevinovăţia, candoarea şi dragostea păreau să fie starea sufletească a unei familii, păzi; toare a cenuşii decepţiilor, într»o urnă delicată, a repetat neînchipuita faptă de acum vreo cincizeci şi cîţiva ani. El a ţinut s㻺i inaugureze intrarea în Societatea breslaşilor, la care mi se pare că am con» tribuit şi eu printr»o recunoaştere cu semnătură, dată sub un vişin înflorit, tăbărînd lăbărţat şi cinic peste un scriitor crucificat, a căruia viaţă de în< văţat şi de mucenic este pentru cultul slovei şi al ideii relicvia cea mai semnificativă.

O ARTĂ POETICĂ
în marea abstinenţă a scriitorilor noştri de a pro* fesa opiniuni, prea puţini consimt, la zile mari, să dea drumul unui crîmpei de idee, extrem de avari cu silabele şi perfect conştienţi că dacă*şi deschid buzele niţel asta*i egal cu un eveniment. Pînă la descoperirea unor valori mai concentrate, cuvîntul e aur şi gîndul briliant. Opiniile de bază ale scriitori* lorsîntevidentîntodeaunadouă, profesia de credinţă în substanţă, binecunoscută şi atît de sintetică încît nu mai e nevoie de a treia: buna opinie despre sine — şi zic prea puţin: opinia despre sine e excepţional de excelentă. A doua opinie priveşte pe colegi. Desigur, ea nu poate să fie decît detestabilă.
Un poet cutare, pe care nu vreau să*l numesc, lipseşte şi el din presă, arătîndu*se foarte rar la cîte o fereastră a literaturii, de după perdea şi printr*o crăpătură din ce în ce mai sus cu un etaj. Ultima dată face semne şi idei din pod şi de pe acoperiş.
Am avut plăcerea să*l am partener şi să*l văd de aproape, cum nu mi se mai întîmplase de mult, la un spectacol de vorbărie şi lecturi, în beneficiul Uniunii ziariştilor profesionişti. După ce un direc* tor de gazetă, flancat de doi stenografi şi trei foto* grafi, care*i prindeau gesturile sublime, izbutise într*o oră şi jumătate de inspiraţie oratorică să golească sala Ateneului pe trei sferturi, poetul a ştiut să înveselească auditoriul posomorit, cît mai rămăsese, cu cîteva figuri agreabile de panoramă, scuzat, se înţelege, de public, că dintre numerele
2/8
executate a fost omisă, din pricină de vîrstă, piru< eta echilibrului pe mîini cu pantofii în aer. îl ştiai catalogat perfect cabotin şi nu bănuiai că ar putea să fie şi un sever îndrumător de generaţii.
Contactul cu intelectul fără figuri al poetului, ne*a fost rezervat, ca să zic aşa, pentru mai tîrziu, şi ham avut zilele acestea prin mijlocirea unei pa< gini a doua de ziar. Deşi vorbeşte aşa de rar, Poetul gîndeşte, descoperă cugetări, le rotunjeşte şi cînd le emite rămîi aşa. în cîteva cuvinte stă un volum considerabil de principii literare şi scapără o lume. Ţbam mai spus, Coco, că geniul e intermb tent şi că tăceread o cutie cu surprize.
Poetul ne*a destăinuit că trebuie să trăieşti, să « ai experienţă », ca să scrii — un mare adevăr inedit. Ai mai fi durat viu o sută de ani şi nud descopereai. Cum nu te*ai gîndit, ca să ho iei înnainte şi să înceapă această dogmă esenţială de la tine? Mbe necaz. îţi trecu pe la nas şi puse altul mîna pe ea. Va să zică, eşti edificat exact: dacă mori nu mai trăieşti — nici nu*ţi vine să crezi, e lapidar. înţelegi însă careu tîlcul secret al princi» piului: lucrurile bune le scrii după ce ai trăit şi cu cît eşti mai aproape de termen cu atît ţi*e mai bun scrisul şi mai legitim. Momentul cel mai po* trivit e să scrii cînd îţi tremură mîna şi limba — ba mai ales după ce*ai murit, momentul experienţei personale întregi.
Să nu deduci cumva că e vorba să munceşti, să arunci, s*o iei din nou şi tot aşa de zeci de ori, pînă ce merge condeiul mai uşor. Nu. Trebuie să trăieşti, după actul de naştere, treizeci, patruzeci, cincizeci, şaizeci de ani şi numai atunci să te faci scriitor şi să fii cînd nu mai eşti.
E o artă poetică şi asta, pentru o tinereţe care te*ar indispune.
«943
CRITICA LITERARĂ
Raporturile dintre literatură şi critică, altă li» teratură şi uneori mai elegantă şi mai puţin fardată ca bătrîna ei mătuşă îmbogăţită, n»au fost înto» deauna de rude apropiate. Baba s»a plîns că ne» poata îi cam fură rochiile de tinereţe şi că se gă» teste noaptea cu zorzoanele şi bijuteriile»i false, fă» ră să»i respecte măcar în schimb reumatismele şi obezitatea.
E adevărat că nici răzbunările nu bau lipsit.Ve» nerabila persoană dispune de harul întineririi, ca în basmele din care trăieşte, şi în momentul de»a iscăli un testament redevine fecioară şi moşteni» toarea se pomeneşte că a rămas mai bătrînă ea.
Jocul durează de»o sumedenie de vreme şi pro» babil că mare sfîrşit. Un act aproape comic se in» tercalează în teatrul literaturii, atunci cînd poezia se face critică şi critica poezie, substituindu»se una celeilalte. în pictură peizajul se înfăţişează ca o cîmpie turtită, ca un car de coceni, la care tra» ge un măgar împărechiat cu o capră. Prin adă» ogarea la critică a poeţilor care nu sînt poeţi şi la poezie a criticilor care nu sînt critici, bîlciul dă o larmă de balamuc, şi nu se mai cunoaşte din beţia cu ţuică sufletească.
Se poate muta imaginea în medicină şi exa» mina raporturile dintre menopauză şi diaree. Lite» ratura trăieşte actualmente această medicină şi acest raport. Producţia e în deluviu şi ocaua măsuri» lor s»a spart în fund. Se scrie enorm pentru şi nu
260
se mai scrie despre. Izvoarele lăbărţate dau din ele tot felul de beteşuguri, şi zăgazele s»au pitit. Im» petuozitatea cacofoniei găseşte un dirijor reticent. Unde sînt criticii, domnule? că nu se mai vede niciunul. Adică se mai vedea unul singur, care şi el a dispărut şi care mai ţinea cu literatura vie de un fir de aţă.
E ca o plajă în septembrie, după ce au plecat doctorii şi clienţii, goală, cu localurile închise, cu scaunele grămădite»n şoproane şi cu cîţiva servi» tori, rămaşi să ambaleze la restaurante tacîmurile, vesela şi feţele de masă în lăzi cu eticheta« Fra» gil ». La soarele anemic, în halatele boierilor, mai stau întinşi pe nisip oamenii de serviciu, ca să nu se spuie că mau fost şi ei la Mare. A mai rămas şi un fotograf, creator de documente.
Din bărăganul hîrtiei tipărite, imens, au plecat, nu ştii unde, la Academie, la minister, acasă, unul cîte unul, toţi criticii literari. Intr»un colţ, undeva, cam pe la subsol, mai mişcă unul singur dintr»un condei cu pansament şi vată, ca să nu zgîrie pe» niţa: mişcă încet ca un crab şi moale ca un ba» tracian. Nici nu se aude cînd schimbă subiectul şi trece de la unul la altul. Era colea şi acum e cît colo, şi nu s»a simţit mai mult ca o umbră frecată de păreţi, strămutarea lui dintr»un cuprins în celălalt. Criticii au epoci petrecute şi personali» tăţi, desigur mari însă defuncte. E mai bine, fără nicio îndoială, cu morţii decît cu cei în viaţă, dar iată că viaţa dă viermilor putere să iasă, şi s«au întins balele cam peste tot.
Mă rog, afară din biurouri nu se mai găseşte nicio picătură de cerneală şi pentru asta? Criza e atît de accentuată că regreţi şi oportuniştii . . .
194 )
ACTIVITĂŢI BELETRISTICE
Inaugurarea celor douăsprezece busturi din gră» dina Cişmigiu a întrerupt numai o duminică tra< tamentul de care se bucură scriitorii în carne şi oase, neîmpiedicaţi de un soclu şi de un guler de marmoră să respire şi să se plimbe pe aleelede parc. în literatură competinţa începe din momem tul trecerii în veşnicie, la înmormîntări şi la dez< veliri de statui, şi scriitorul interesează cînd nu mai mişcă. După ce neom încredinţat că nud zvîc» neşte nicio arteră, scriitorul e al societăţii, intră în patrimoniul public şi devine eminamente cub tural. Fiind nevoie de un stagiu de noviciat post» mortem, ca la consacrarea cuvioşilor în Biserica Romei, terminarea fazei prin evenimentul imorta» lităţii tocmai coincide cu degenerarea comercială a operei, cu falimentul proprietăţii literare, căde» rea ei în domeniul public. Memoria autorului ră> mîne cu laurii, desinaţi de un artist al fabricii de timbre, iar drepturile lui trec în bunurile de ne» gustorie ale editurilor. Nivelul admiraţiei e în eter» nul pur: dezgustătoarea materialitate n»are ce că» uta în Paradisul gloriei integrale.
Să comparăm aceste realităţi mistice cu o reali» tate de viaţă.
Un prieten al lui Coco a fost solicitat de mai multe ori, din cînd în cînd, să colaboreze la cîte o revistă scoasă de cîte o administraţie cu tendinţe, mă rog, literare. Ultima intervenţie s»a petrecut chiar ieri, pentru o revistă a copiilor obscuri, cu
262
totul necunoscută. «N*am auzit», s»a răspuns doamnei profesoare, rugată să faciliteze contactul. « Totuşi, apare mereu, are mii şi mii de abonaţi plătiţi şi o subvenţie. » « Puteţi să*mi spuneţi ce scriitor o dirijează?» «Bucuros; niciun scriitor! O scoate un domn inspector, care nu scrie dar se pricepe admirabil să ia colaboratori. Trebuie să admiteţi că o publicitate literară poate să fie con» dusă de orice funcţionar, afară de un scriitor. »
Doamna profesoară a surîs. Priceperea i se pă» rea, într»adevăr, problematică. Scriitorilor morţi li se cioplesc momii de piatră sau li se toarnă fan» toma în bronz. în viaţă, sînt înlăturaţi ca şi cum nici nu s»au născut. Ei pot cel mult să slujească de umplutură, la discreţia unui şef de biurou, ca în bucătăria marelui restaurant, unde sînt păstrate la cămară cîteva feluri de sosuri şi glazuri decora* tive, întrebuinţate să acopere cu o faţă atrăgătoare mixturile şi sofisticările interioare. Scriitorii dau re» vistelor oficiale cofeturile, boabele de vişine con* servate şi peticile de poleială.
Cînd un domn sau o domnişoară fără treabă, într»un biurou cu covoare şi sonerii, cască de urît şi se plictisesc de o lene melancolică stipendiată, li se oferă o Direcţie, o Publicaţie şi o Redacţie complectă care ştie să redacteze o invitaţie la un vernisaj, cîteva săptămîni.
E un fel de a se afla cîte un personaj în treabă, risipind un buget, din care s*ar putea cumpăra mai cu folos o sticlă cu lapte pentru copiii anemici, indiferenţi la o literatură dirijată prost.
1943
BILET
Revistele ţuau refuzat colaborarea pentru că nu scrii versuri boiereşti. Poezia e boierească atunci cînd o îmbraci în cîlţi de mătase, chiar dacă au umplut păpuşa cu tărîţe. Trebuie să te fereşti de motivul crud, careu cel adevărat.
Dumneata, pe aceste timpuri, care au redus atît de mult beneficiile moşierilor, că nu mai pot vinde vagoanele pe subt mînă, ca bijuteriile de aur, fiind cam prea mari şi prezintînd riscul să le apuce mîna între tampoane, dumneata vii cu versuri de astea şi cu poezie de asta, de parcă ţior fi mers la inimă Florile de mucigai.
întno bucată cînţi tăierea capului unui cocoş: De ce noi preferat să cînţi pe Salomeea, mai la îndemîna intelectualului ornat? Eşti prea de la noi şi prea de pe stradă. Capul Sfintului loan Boteză» torul a devenit o stampă de salon, care admite covoarele, pianul, tangoul, orchideele şi flirtul, şi dă şampaniei şi o aromă suplimentară.
« Faptul divers » pe care mid trimiţi în versuri e moartea săracului acasă, dus cu dricul, probabil al primăriei, hodorogindu»i cadavrul în coşciug. E din cîteştrei poeziile cea mai bună. îţi atrag aten< ţia că a patra strofă, încotro i so dus sufletul, ca un pisoi, realizează genul în tot ce are mai delicat:
Nu ţtie nimeni încotro a apucat,
Nici popii care iiau descîntat.
Poaten aici,
264
Poate pluteşte departe,
Pe corăbii de frunze moarte.
Mi se pare că ai fi preferat să zici « Pe luntri de frunze moarte ».
Ei bine, tinere camarad, cum vrei să»ţi publice revistele literare asemenea desene, ieşite din con» venţional ? Mie, aşa cum mă ştii şi cum mă vezi, dacă moi văzut vreodată, mio imputat o doamnă din lumea bună, foarte inteligentă, de aleasă naş» tere, cititoare binevoitoare a scriselor mele, de ce utilizez imagini ce trebuiau să rămînă secrete, ca toate secreţiunile fiziologice, de care totuş lu» mea bună se preocupă constant, cu medicul, cu eprubeta, cu laboratorul, şi cuvinte fără circulaţie, decît la gîlceavă cu farfuriile în cap, în familiile selecte, de la cincisprezece milioane venit în sus. Doamnei ior fi plăcut enorm o poemă dacă un parşiv de cuvînt, bălos, nu ior fi stricat toată poe» zia, vorba autorului Constituţiei, Costică Dissescu: Tu mas gate la poesie. . . .
Evită să baţi şi prea departe şi prea aproape cu ideea şi dozează cuvintele elegant: o linguriţă de apă»de»Colonia cu o linguriţă de sirop, ames» tecate în părţi egale fac gustul plăcut, al silabelor unse cu soluţie dulce. Şi dacă nu poţi, nu mai te ţine de reviste, strînge»ţi manuscrisele şi la tim» pul potrivit tipăreşte un volum.
'94 3
LITERATURA ŞI PROSTIMEA
Aflu, dragă Coco, dintr;o notiţă de ziar, că o ser' vitoare a fost prinsă furînd din biblioteca stăpînu' lui cărţile unor doi poeţi ca să le citească «într; ascuns ». Discreţia mă opreşte să;i numesc pe amin* doi, şi reţin un singur citat, pe Ion Barbu, poetul Jocului Secund. Ceeace a mirat, cu drept cuvînt oarecum, pe autorul notiţei la care mă refer e caii; tatea sau mai bine zis categoria poeţilor preferaţi de servitoare, obişnuită în meseria ei cu alt soi de poezii, de specialitatea revistelor cu orientări mai spre Cişmigiu. Luată de scurt, afirmă notiţa, şi «întrebată ce a înţeles din această poezie, a dat un răspuns uimitor, care dovedea că fia simţit în; suş pulsul ei cel mai adînc ». (Am reprodus textul, dragă Coco). E de presupus, date fiind preferin; ţele servitoarei, că Revista Scriitoarelor nu;i lip; sea stăpînului din raftul cu cărţi.
Uimirea nu prea surprinde. Boieria intelectuală e convinsă că publicul e mai prost ca ea şi că ţăranii de pildă, obîrşia servitoarei, merită numai literatura fabricată pentru ei la Bucureşti, de că; tre culturali, dar faţă de care norodul, poet mai vechi şi mai talentat, păstrează pretutindeni sem; nificative rezerve. Poţi fără greutate să găseşti citi; tori de asemenea literatură fabricată între aşarnu; miţii intelectuali: în lumea zisă de jos, mai puţin. Nu m;a viu felicitat şi pe mine, odată, un mare personaj pe care nu puteam să;l corectez fără
166
să»l jignesc, pentru Patima roşie a lui Mihail Sor* bul?
O să»ţi amintesc o împrejurare, pe care ţi<am mai povestita, petrecută în Argeş, acum vreo trei» zeci de ani, la un conac de moşie, unde se strînse» seră mai mulţi proprietari şi berbanţi intelectuali din provincie, ca să petreacă. Venise vorba de ce»i lipseşte ţăranului. Ce putea să»i lipsească ţăranu» lui ? Ce putea să»i lipsească dacă nu teatrul pentru săteni şi poezie şi proză pentru săteni, adică lite* ratura cu pentru? Se mai citeau de către învăţă» tori scriitori de«alde Ion Ciocîrlan, Dragoslav şi alţi mici semănătorişti, însărcinaţi de pravila lor să deştepte pe prostul de ţăran, descoperit după două mii de ani de existenţă. Lucrul nu părea mai pu» ţin grotesc ca sfaturile ştiinţifice date acum cîţiva ani de higienişti, la radio, despre cum trebuie fă» cută mămăliga, purtată căciula şi îmbrăcat cojocul.
Mi»am permis să stupefiez distinsa societate de domni şi cucoane cu afirmarea că ţăranului îi dis» place să fie dăscălit şi literatura semănătoristă. Şti» am ce ştiam într»altă privinţă, din lungile şederi de vorbă, la ieşirea în amurg, din clopotniţă, a cucuvăicii, cu ţăranii împrejurul bisericii din Hîr» şeşti. Ei dăduseră doară dintre ei pe Dobrescu» Argeş, un eminent cărturar, în iţari, şi poate că un om genial, dacă nu se pierdea la netimp.
Adunarea, nu atît pentru verificare cît pentru a da peste nas, a trimis trăsurile după cîţiva ţă» răni din vreo patru sate mai apropiate şi i»a adus, era duminică, din horă la conac. Sătenii au venit, niţel aleşi pentru oarecare paralelism, din cei în» stăriţi, au fost încadraţi de feciori şi de domni» şoare elegante, cinstiţi şi aşezaţi pe scaune şi cam scîrbiţi de dulceaţa de chitră.
Un domn judecător a citit o nuvelă. Domnul prefect a citit cu dicţiune o povestire, un profesor de limba latină din Piteşti a citit cîteva poezii cu
267
foaie verde, decolorată la Bucureşti. Trecuseră vreo trei sferturi de ceas, şi sătenii, aţipind treptat, dor/ meau, parcă ar fi fost înţeleşi cu mine. Societa* tea începea să se supere, iritată de insensibilitatea boilor de ţărani faţă de lucrurile care<i priveau deosebit. O cucoană a zis «Mort Dieu!»
Proprietarul conacului cu invitaţi avea o bibli* otecă aleasă şi era singurul meu partizan. L*am rugat să*mi dea Les Fkurs du Mal. Surpriza faţă de scelerata intenţie de*a citi din Charles Baude* laire a provocat un ţipăt, care a trezit auditoriul dintrmn somn în fotoliile elastice, delicios.
—	Uite, neică eu o să vă citesc altceva! le*am spus.
Am ales poemul La Charogne, adică pe şleau Hoitul. Am citit, cu opreli, cu şovăieli, textul fran< cez pe româneşte. . . Încă de la a treia strofă, să* tenii au deschis ochii. Am citit toată bucata, în* tr*o tăcere de aderenţă, neaşteptată. La sfîrşit, uitînd unde se găseau, sătenii au admirat în gra» iul lor:
—	E dat în. . . mă*sa! a strigat unul cu brîul roşu, parcă*l văd.
Dar ce a mirat pe boieri mai mult ca exclama* ţia săteanului e că am fost rugat să mai citesc, şi am citit şase bucăţi, ascultate ca liturghia.
La plecare, oamenii noştri, care voiau să con* tinuie lectura, m*au rugat:
—	Nu ne dai şi nouă cartea împrumut?
94 3
PARAZITISMUL LITERAR
în materie de muncă manuală o lege obligă pe proprietarul de atelier şi fabrică, mutat din pro» fesia de om cu parale în meseriile altora, cînd nu e, de pildă inginer, s㻺i ia ingineri, şefi de fa» brică şi meşteri calificaţi. Calificarea o acordă un examen, o cărţulie, o diplomă.
Literatura nu are o Cameră de muncă şi cer» tificate, cu toate că devenind o profesiune s»ar fi putut încadra într»un biurou de scriitori, care da» că nor emite atestate, aproape cu neputinţă de acordat în afară de examenul prezenţei continui în librărie şi presă, ar putea să supravegheze şi să puie ordine în raporturile dintre colaboratori, adunaţi, cu cîteva bancnote de necesitate, în co» perta unei publicaţii, « condusă » cînd de Doam» ne cînd de Domni, care nu s»au făcut cunoscuţi în afară de un titlu pe o carte de vizită şi pe o scoarţă, prin nicio scriere personală. Ar fi normal şi logic ca publicaţiile să poarte neapărat în cap numele de direcţie al unui scriitor sau al unei seri» itoare, cu o calificare certă.
Literatura a devenit pentru persoanele fără că» min, fără gospodărie, fără rosturi precise, o aven» tură şi un joc de Dame, un clandestinism şi seri» itorii şi scriitoarele, mulţi»puţine, cîte avem, stau la remorca mătuşii, a unui grup de simili»andro» gini ori a unui pur escroc. întrebi cine îngrijeşte de cutare publicaţie, la care ţi se solicită colabo» rarea şi ţi se răspunde că un « fost» ceva oare»
269
care sau nişte Doamne, care se aflăm treabă. Ni< ciodată un scriitor.
Iată cum parazitează libelulele şi babele lite» rare, care preferă bineînţeles funcţiunii cu cîrpa din subsolul cu oglinzi şi străchini de porţelan o Direcţie de publicaţie literară. Revista e legată de subvenţii şi abonamente pe care nicio strădanie de gospodină cinstită, obligată unui soţ, copiilor şi căsniciei nu o poate procura nici cît unul la sută. Ciupindu<şi guşa oblojită cu cataplasme şi netezindu<şi onorabila zbîrcitură a ochilor şi a gu« rii, cu sulul, Madame la Vache încasează drepturi cuvenite din exploatarea manuscrisului fetelor cu talent, care mănîncă o dată pe zi, ca domnişoara Coca Farago, şi scriitorilor cu geamantanul tîrîş.
Ar fi timpul venit ca puturoasa suplinire să ia sfîrşit, a patronilor de publicaţii fără meserie. Da» că vanitatea multora şi multora se poate delecta contemplîndusşi fotografiile şi activităţile de cele mai multe ori imaginare în paginile magazinelor, tipărite în unicul scop de a pricinui stipendii furate de la gura scriitorului tînăr şi sărac; dacă discernămîntul acestor fericiţi ai publicităţii le lip» seşte în halul de a se lăsa încornoraţi cu ridiculii lauri ai primului venit cu ghiozdan; dacă stupi» ditatea ambiantă e încă atît de întinsă încît să mai fie tolerată în presă şi literatură funcţiunea de păduche, anulată în celelalte compartimente ale muncii — rămîne un singur lucru de făcut, din partea scriitorilor solicitaţi să»ţi încurajeze existen» ţa. Domnilor şi Doamnelor care cerşesc mânu» scrise şi semnături să li se taie pofta scurt. La « Maestre » în sus şi « Maestre » în jos scriitorul, politicos din laşitate, să răspundă cu o »njurătură.
194 3
ACUL DE CRAVATĂ
Nevoit să nu scrie alb pentru că e alb, negru pentru că e negru şi violet pentru că»i violet, con» cleiul serveşte de băţ tocit cugetului invalid şi zia» ristul se poate socoti, între marii mutilaţi, un se» men, care mai trăieşte cu capul retezat. Mîna mer» ge şi gîndul e la spital. în legislaţia chinezească marii asasini sînt îngropaţi de vii pînă la piept şi lăsaţi să putrezească în picioare. Un rafinament european a întrecut pedeapsa galbenului asiatic: scriitorul e îngropat cu capu»n jos pînă la şolduri.
—	Ce mai face domnul coleg ?
—	Uite»l, dă din picioare în aer.
—	Nici n»aş fi bănuit că era el.
—	Dacă nu i se vede faţa, face şi el în groapa lui singura figură cu putinţă.
Pentru biletul de identitate colegul s«a dus la fotograf şi maestrul trepiedului, chitindud cu apa» râtul din dreapta şi stînga ba întrebat: Cum doriţi? în perspectivă, din profil sau trei sferturi?
—	Fă»mi»le pe cîteştrele că poate să am nevoie la serviciul antropometric.
—	Aţi comis ceva ?
—	Desigur, multe. Sînt de meserie scriitor şi ziarist, calitate perpetuu osîndită. Sînt răspunzător de tot ce se face rău. Ai auzit de borfaşi, de spărgă» tori, de hoţi de buzunar, de tîlhari? Eu sînt toate astea la un loc.
—	De ce nu v»aţi ales o meserie mai liniştită? a întrebat pe domnul coleg fotograful.
271
—	Naiba ştie ce o să vie? Mai bine mă fă» ceam om politic fără opinie şi şef de partid fără concordanţă cu vremea. Nu scrii, nu gîndeşti, tră» ieşti rentier surîzător şi laşi să se rezolve împre» jurările, neinfluenţate de intervenţia matale. Şi după ce toate necazurile au trecut, ceri puterea, fiindcă ai stat cuminte, cu steagul înfăşurat în pod, faci tărăboi, viteaz intact, nerănit nici de o scrin» titură căpătată în ascensor, şi tragi la răspundere pe toţi cîţi au scăpat din pîrjol.
—	Am mai făcut o fotografie unei persoane, care seamănă leit cu dumneavoastră, a observat foto» graful, pe cînd îi comanda domnului coleg să se uite la mîna lui cu degetele încîrligate şi să surîdă. £ obligatoriu să zîmbiţi, adaose fotograful. Dacă nu zîmbiţi nu vă pot livra o fotografie care circulă.
—	L»ai fotografiat pe băiatul meu! îi trebuia şi lui un bilet de identitate.
—	Fireşte că»l preparaţi pentru aceeaş carieră, spuse maestrul de clişee, măgulitor, ca şi cum cariera tatălui, domnul coleg fusese strălucită.
—	Să»l păzească Dumnezeu, domnule Globus! îi tai degetele pe prag, cu satirul, cînd boi prinde cu ele mînjite de cerneală. Un singur idiot a fost în tot neamul meu de oameni cumsecade: clientul dumitale. Să nu mai văd în casa mea cărţi, condeie, caiete, hîrtie, că le dau pe foc.
—	Vreţi să ne lipsiţi de? ... (Fotograful se pornea pe o tiradă culturală.)
—	Tacă»ţi gura, nenorocitule, i»a răspuns cli» entul. S»a prins de dumneata ceva din ce»ai citit? Ai îndrăznit cel puţin să citeşti vreodată ceva? Te faci că citeşti şi dacă citeşti în pat moţăind, cîte o pagină, nu se lipeşte de dumneata nimic, numai ochii ţi se lipesc.
Clişeul colegului fiind gata, clientul s»a uitat la negativ în dreptul luminii:
—	Nu»mi place.
*7*
—	Şi totuş e cel mai scump obiectiv din lume, răspunde fotograful jignit.
—	Nu«i vorba de asta. Rade toată figura şi fă»mi»o numai pînă la cravată. E tot ce intere» sează, gulerul şi acul de cravată.
1 9 4 3
NOILE EDITURI
încă o degenerare: editura. Editurile se înmul» ţese enorm, tocmai cînd hîrtia se spune că e mai puţină şi cînd un autor, care vrea să se tipărească singur, fără ocrotirea unui parazit, născut prin generaţie spontanee, nu găseşte o coală.
Marile edituri, cîte erau cu prestigiul vîrstei şi al originilor, sînt depăşite de o sumedenie de su» rogate. Era normal ca depăşirea să fie făcută prin valoarea personală a noilor editori, prin respectul de carte, mai mare ca lăcomia şi respectul de bene» ficii. O Asociaţie de scriitori»editori ar fi avut au» toritatea, absentă recentelor exerciţii, şi ar fi fost în logica timpului să înfiinţeze o editură, pe care iniţialele din josul notei au propus»o încă de acum treizeci de ani, o epocă, e adevărat, cu mult mai puţini cititori.
Se răspunde la această preocupare, simplă şi legi» timă atît în interesul autorilor, singurii proprietari propriu»zis ai unui manuscris multiplicat de un editor şapirograf, cît şi în ce priveşte eleganţa ne» industrială a cărţii de librărie, cu un surîs: «Tre» buie să fii negustor ».
Poate că într»alte meserii, susceptibile de o teh» nicitate complicată, a fi negustor nu»i o vorbă goală. Patronul unei întreprinderi de piese şi acce» sorii are de manipulat şi de ţinut minte mii de firimituri metalice şi articole uzinate. Ce capaci» tăţi cere editura ? Băiatul de prăvălie se face editor pentru că a şters cu cîrpa înmuiată şi a cernit
274
mozaicul librăriei unde a ucenicit, între « Pelika» noi» şi faianţa spălată a unui urinoar. Cîte unul din aceşti cu adevărat proşti, se şi înfumurează, cerînd manuscrisul de probă, ca săd aprecieze el şi s㻺i facă o « părere ».
Careu tehnicitatea unei edituri? Iei manuscrisul, faci un contract de ij—20%, partea autorului plă» tită cu întreruperi, o dai la tipar în tiraj secret şi o expediezi. Dacă un autor cere clauza contrac» tuală de control, băiatul de prăvălie, director de editură — mă rog! — se supără, trecînd problema furtişagului comercial în domeniul moral: « Cum? n/aveţi încredere în mine? ».
Trebuie să aibă încredere în el autorul care»şi vede editorul adunînd milioane, împodobindu»şi consoarta cu bijuterii şi blănuri, conservîndu»şi energiile în automobil, şi la o constrîngere spă» lînd putina cu bare de aur în geamantan şi fugind în America; sînge concentrat de scriitor. Tehnici» tatea adevărată a editurii şi bosa comercială con» sistă în mijlocul cel mai adecuat la tragerea pe sfoară.
O specialitate comică a editorului şi care se bucură de credit la naivitatea unor autori, e le» gată de un cuvînt fără sens: a lansa. « Ştie să lan» seze o carte » spui despre un editor. Â lansa în atare împrejurare, e a bate toba în ziare că apare cutare carte admirabilă, care»i o simplă stupidi» tate literară. Unii editori, la începutul carierii, cînd s»a demarcat stadiul de băiat de prăvălie de stadiul Directorului de editură, cheltuiesc, tot din spinarea autorilor, pentru publicitate. Ce bine tre» buie să le meargă treaba acelor editori care nici nu anunţă apariţia unei cărţi!
Evoluţia unui băiat de prăvălie la rangul de di» rector de editură e interesantă. După cîteva luni de afaceri prospere pe socoteala literaturii, el îşi face un biurou ministerial la etaj. Trebuie să ceri
audienţă, să faci anticameră, să fii anunţat la tele» fon, de la parter. E unul din felurile fostului băiat de prăvălie modest, de a deveni obraznic.
Ar fi timpul ca legea proprietăţii literare să fie modificată în mai multe privinţe, care, sugerate întodeauna guvernelor « culturale » au defavorfi zat constant pe autori. Şi ar fi de dorit ca dintno lege nouă să dispară acel articol odios, care dă dreptul să se improvizeze un gen de editori, mai abm zivi şi decît editorii aventurieri: dascălii, autorii de antologii. Aceştia au dreptul să calce toate drep< turile de proprietate literară şi să exproprieze poeţii şi povestitorii de îndată ce au publicat cîteva pa; gini mai ca lumea. Ei mau măcar politeţea de formă, să te consulte, să te întrebe dacă primeşti sau nu să fii manechinul afacerilor lui personale — te pomeneşti tipărit şi furat, fără să ţi se trimfi tă măcar exemplarul de presă din aşa<zisa anto* logie, necum să<ţi plătească drepturi de autor. El încasează preţul pentru sine, transformat prin di* ploma universitară în păduche literar — şi el vim de la sigur tirajul întreg, prin mijloacele de asm prire ştiute, silind elevii să cumpere cartea deco* rată cu numele lui de supraautor.
1 94/
melLmelo
Parcurgeam nu demult, un interviu luat de o foaie provincială unui om de ştiinţă careu şi corn frate literar, paralel. Tonul era magistral. în lite» ratură, diapazonul de magistru e întodeauna amu* zant şi maeştrii condeiului profesional, dar luat din mîna medicinei, expertă în diagnostice riscate şi fudulă de suveranitatea ei în spitalogie, cîştigă o sonoritate suplimentară, niţel cam scîrţîită.
Recomandările în halat ale opiniilor proprii co< rectează datele empirice ale situaţiei literare şi sînt ca o lecţie artistică întnun compartiment de morgă între cadavre preparate, pentru a fi recu» noscute după un surîs zgîit.
E de altfel şi o chestiune de vîrstă, nu numai de meserie dublă sau triplă. Rezerva şi discreţia nu mai stau bine, pesemne, de la cîteva decenii înnainte şi te pomeneşti dintr;o dată înfoiat dascăl şi profesor. Satisfacţia de sine o apucă de*amdara< tele. Întorcîndmse din termenii lui la logaritmul personal, spiritul de observaţie, sporit cu spiritul criticist emite judecăţi şi dogme cedînd în ceea ce priveşte şi confidenţa. Vulgul află de la dum» neata cum cugeţi, cum « creezi», cum încolţeşte în sînul dumitale o « concepţie », cum se iveşte o idee, cum stai în faţa inspiraţiei şi a universu* lui, tolănit, cu mîna la cap ori turceşte.
Te gîndeşti că atît contimporanii cît şi viitori» mea au trebuinţă de informaţii autentice din guriţa şi din peniţa matale, ca să nu cadă dificultăţile de
anchetă în spinarea universităţilor din posteritate. Dacă de pildă unul ca Eminescu şi>ar fi îngrijit publicitatea, portretul şi drepturile la rezistenţă, ca un angrosist care»şi cumpără din vreme locul de veci la cimitir, arvună asupra eternităţii, clă< dind pe el şi o capelă cu bust, nu ar mai fi fost necesare atîtea inspecţii, prin manuscrisele lui, ne» aruncatem foc la timp şi de atîta exegeză cîte aglo* merează bibliografia.
Eminescu, dacă nu era un avar de vorbe auto» agreabile, ne»ar fi lăsat scrise, subscrise şi tipărite, pe lingă regulile lui de embriologie intelectuală, în patru luni, în şapte şi în nouă luni, ale gravidi» tăţii artistice, pe lîngă moşitul mamoş al paginii lui cotidiane, băiat sau fată şi clamarea cu efecte de scenă a preferinţelor lui literare. Păcat! în ori» ce caz, dacă har fi lăsat inima să dea din trompetă, el ar fi fost însă desigur nehotărît şi măsurat. Nu cred că ar fi descoperit cu glas tare pe Gustave Flaubert şi odată cu el chiar cîţiva egali ai proza» torului francez prin sud»est şi prin Cişmigiu, cum făcea colegul lor din medicină, într»o sforţare de mare bun simţ şi intuitiv şi de gust.
Dar de ce să nu»şi bage nasul, oamenii prea conştienţi de propria lor valoare? De ce să nu aibă măcar un ifos? De ce să le displacă, transgre» sînd, să se facă prin refracţie şi în meseria lor principală olecuţă ridiculi?
1946
CANDELA FECIOAREI
Desigur, desigur. . . Munca nu dă talent. Aşa vrea pravila neînţeleasă, artistul să fie trîndav, iar celui muncitor să<i lipsească miezul impalpabil. De ce muncesc eu? mă întrebi. Crezi că<mi place? Nicidecum. Din douăzeci şi patru de ore muncesc douăzeci. A! mior plăcea şi mie numai opt, opt să mă odihnesc şi să mă bucur de alte opt: de trei ori opt = douăzeci şi patru. împărţit în trei aş muri de foame şi muncesc ca să trăiesc, dar îmi spun că mă devotez. Naţiei!. . .Ai alergat zece ani, lacom, după un crîmpei de panglică violetă şi după ced capeţi şi<i arborezi simbolul la cheu* toare, răspunzi la felicitări stingherit de ochiul ironic care te examinează că ţine să fii decorat, nevasta. Vrei să faci plăcere nevestei, te devotezi. Eu îmi iubesc ţara îmi trebuie un fetiş: d<aia trăiesc, căci dacă noş trăi n»aş mai putea«o iubi. Vreau s*o iubesc măcar o sută de ani. Nu mi<am iubit<o şaizeci de ani îndeajuns.
Desigur, desigur.. . Talentul e ceva necontrolat şi anarhic. Crezi că degeaba se supără filosoful, care ar vrea săd aibă colea, în mînă, ca o cutie de chibrituri, să le numere şi să le numeroteze, să le dea foc şi să suflem ele?
Nud poţi împiedica, noi ce face, are talent. Absurd şi stupid, pot să mă opui, pot săd contest dar măgarul, din doctoratul meu rage în conşti» inţa secretă: «Are talent!». Te gîndeşti să faci
*79
o carte şi să demonstrezi că talentul e o născocire de agramaţi.
Desigur, desigur. . . Munca este necesară. Mum ceşti întîi în silă, un an, doi, nu ştiu cîţi, şi începi să te obişnuieşti cu ea. Totul e să nu începi să te lauzi şi să nu propovăduieşti că munca, e aşa şi pe dincolo, morală sfîntă, să faci din ea un drept cînd nu e — vai! — decît o datorie, o servitute, un mijloc de a umple traista pîntecului de trei ori pe zi. Ah! lasă<mă să casc şi să mămtind: Aş dormi dar mă sperii cămcep să curgă notele de plată şi n»aş avea cine să mă scoale să le achit. Iar cere editorul un volum? Şi dumneata ce vrei, tot un volum? o colaborare? un articol?
Trebuie să lucrezi mereu, mereu, toată ziua, toată noaptea. Să»ţi intre deprinderea în sînge. Să simţi cînd nu te găseşti în ceasurile de lucru în atelierul tău. Să te scîrbeşti de tine dacă te sur» prinde timpul ftră un program la un banchet la teatru. Să ajungi la extrema necuviinţă refuzînd cu melancolie o petrecere, o invitaţie, o călătorie, o conferinţă. Să nu te mai opreşti, să munceşti, să te gîrboveşti, vită intelectuală. Mai bagă de seamă ceva, munca nasului în manuscrise şi cărţi dilată longevitatea ca să dureze cît mai mult cor» voada, căratul cu spinarea, pe genunchi.
Căci iată ce se întîmplă, colega. Fecioarele um< blă pe întuneric, şovăind în văzduh cu candelele lor aprinse: o candelă, o scînteie. Şi pot să nime» rească odată la mansarda ta şi să nu te găsească. Ele trec o singură dată, dacă nu le aştepţi, şi da» că au venit o dată şi te»au găsit, poate că mai vin o dată, poate că mai vin de mai multe ori şi se învaţă cu tine. Le«auzi şoptind. Au spus aşa: « Ne» bunul ăsta e todeauna la masa de lucru. Haidea pînă la el. Lampa lui e nestinsă.»
Şapte bătăi în uşe. Poftiţi domnişoarelor Fecioare. . .
A doua zi se va spune în oraş că mirele con» fuz, intimidat şi peltic de atîta slavă, are talent.
1946
ARHIVĂ DE LITERATURĂ
1930—1946
RĂZBOIUL ADEVĂRAT
Subt titlul Iulie 14*, se publică traducerea cu» noscutei cărţi a domnului Emil Ludwig, răzimată pe o foarte bogată, aproape inutilă documentare. Textul de două ori mai voluminos, cel puţin, de» cît era nevoie, şi într»o românească aproximativă, foarte împovărată de simple incorectitudini gra» maticale, a urmărit înnainte de toate, trimis la tiparul original, un cotor de vitrină. El strecoară evenimentele precedente războiului în tot timpul lunii lui iulie 1914, destul de lungă şi de bătută cu capetele şi picioarele diplomaţilor, ca să fi pu< tut anula un război nenorocit pentru toată lu< mea deopotrivă. « Nu ar fi fost nevoie de un Bis» marck, pentru ca acest război, cel mai stupid dintre toate, să fi fost împiedicat » spune inscripţia de pe copertă a cărţii, semnată de fostul prieten al împăratului german, domnul Ballin.
Originalitatea cărţii consistă în aceea că trans» formă întrebarea, care a interesat atît de mult ca» binetele europene doritoare de literatură: « Cine a provocat războiul ? » în problema: « Cum a iz» bucnit? », mai sigură şi mai normală.
Bilanţul cert al războiului se cunoaşte: nouă mi» lioane de morţi. Răspunzătorii acestui dezastru tot să fi fost vreo treizeci de boieri şi atît. Din aceşti treizeci, fac parte toţi împăraţii, regii şi oamenii politici şi cei doi conţi austrieci, două lichele aris»
* Editura Scrisul românesc, Craiova.
tocratice din Viena, care nu s<au remarcat nici* odată în nicio operă personală. Extraordinarul si< tuaţiei e caracterizat prin aceea că, de fapt, ni» meni nu a voit războiul, nu a crezut în el şi că toţi s»au jucat de»a chibriturile, o lună de zile.
Trei faze se succed pînă la ostilităţi. Indiferenţa şefilor de State, surîzători între generalităţi şi pro» menade. E o fază lungă şi obositoare cu treizeci şi şase grade de căldură, la umbră, care dezmor» ţeste militarismul profesional, educat în vederea războaielor şi»i dă timp s㻺i aducă aminte de regulile lui, animate de antecedente istorice. Pe măsură ce diplomaţia şi suveranii scădeau în spirit agresiv, acesta sporea la ofiţeri şi, evident, la marii ofiţeri, la generali, care puteau în sfîrşit să se manifesteze în element. A treia fază. Statul civil nu mai poate stăpîni comandamentul, care întemeiază Statul militar şi suveranii, cabinetele, guvernele colaborează cu armatele, în proclamaţii, în entuziasm şi în iluzii.
Ştiţi de ce a izbucnit războiul? Pentru că şefii de State mau stat de vorbă unul cu altul şi s»au curtenit exclusiv prin corespondenţă. La această absenţă ridicolă de procedură s»a adaos frica fie» căruia de toţi ceilalţi. Toate cabinetele au ocolit chestiunea, au ezitat, au înţeles<o sau au subînţe» les»o sau şi»au amînat priceperea pentru o zi mai răcoroasă. Nici austriecii şi ruşii, adică unul, doi, trei din fiecare împărăţie, care ambiţionau să se ilustreze într<o operă de sînge, mau fost cei mai încredinţaţi că vor un război precis. Războiul s»a urzit din scăpări din vedere, din întîrzieri de cîteva minute, din fraude mărunte banale, rezultat al secundelor lăsate să pribegească. Un împărat nu ştia ce trebuia să ştie, altul era prost informat, un ministru plenipotenţiar era zăpăcit, altul se găsea la conflict cu anturajul Curţilor sau al ministerelor de externe. Fiecare credea că se va ivi a doua zi un
286
prilej mai bun. Cînd s*au dezmeticit cancelariile şi Curţile. . . era prea tîrziu. în ultimul moment, războiul a izbucnit din pricină că nu se mai putea contramanda mobilizarea! Statele îşi construiseră nişte instrumente de război, care odată pornite nu se mai puteau opri — şi intraseră în legile fizice ale naturii, de explozii, de atracţie şi de izbucnire.
Un conte Berchtold, dezabuzat şi leneş, voind să joace pe marele diplomat, trimise Serbiei un ultimatum de ciocoi îngîmfat, fără săd fi oprit nimeni să o facă. Acest avorton cu fumuri a falşi» ficat şi rezultatul cercetărilor făcute după asasi» natul de la Sarajevo, cu intenţia hotărîtă de a im» plică guvernul sîrb, cu totul străin de complot. Cărţile măsluite şi somnolenţa atenţiunii au ope» rat în tot jocul diplomatic. Principiile, concepţiile şi celelalte lucruri mari ale războiului s»au ivit în ziua panicii, cînd toată lumea avea nevoie de un motiv, ca să nu întrebe popoarele: « Păi, o lună de zile ce aţi făcut porcilor? aţi dormit? » Pentru că domnişorul Berchtold a refuzat să citească pînă ce nu»şi va mînca friptura şi desertul un raport ce»l deranja, au murit nouă milioane de oameni şi s»au schilodit alte milioane şi au căzut în mizerie alte cîte sute de milioane.
Se mai remarcă din cartea domnului Ludwig, continuile variante în opiniile oamenilor de la conducere, în general lipsiţi de o individualitate certă şi de o stabilitate morală. Ca nişte paiaţe, aceşti neputincioşi, influenţaţi de teatru, operetă şi cinematograf, au fost incapabili să dovedească atitudinea corectă a unui simplu meşteşugar. Ta» riful intelectual se comporta ca un termometru şi bursa sufletească trecea de la zeci subt zero la zeci deasupra lui şi înnapoi cu un surîs.
Autorul împinge obiectivitatea la maximum şi în nicio pagină din cele vreo două sute şaizeci,
287
nu poate fi suspectat că şi*ar părtini oamenii ne< norocirii din ţara lui.
Concluziile vor trebui scoase, meditate şi anali* zate pentru binele obştesc al popoarelor. înnafară de Liga Naţiunilor, careţi o instanţă generală, Parlamentul fiecărui Stat să legifereze cu de*a mă* runtul declaraţia de război şi acceptarea lui, în asa fel, cu atîtea piedici şi forme încît într*un ceas decisiv nici să nu hotărască ceasul, nici o « elită », care oricum star afla aprovizionată cu oameni şi todeauna mult mai puţin interesantă decît un popor, să fie împiedicată sătşi asume exclusiv sensi* bilitatea naţiunii, alcătuită din bărbaţi, din mame şi din copii. Bravura ieftină de gazetă şi de întrut niri, trebuie să dea loc unui procedeu tehnic, fix, controlabil, migălos, supus unei serii cît mai mari de acte împlinite în văzul şi cu ştiinţa poporului. Arta războiului poate să constituie o mare speciali* tate; dar specialitatea ei globală consistă în vărsarea sîngelui oamenilor fără mare specialitate. Aceştia trebuie să aibă ultimul cuvînt.
Din cartea domnului Emil Ludwig se vede că majoritatea puţinilor potentaţi care au hotărît răz* boiul nou strălucit nici prin inteligenţă nici prin omenie şi că singurul naş al războiului, care a participat la luptă pe front a fost. . . contele Tisza. Ceilalţi conţi, duci, prinţi, împăraţi şi*au sorbit mazagranul pe terasa palatului de reşedinţă.
1930
NOTĂ COMEMORATIVĂ
Cinci sute de numere, cinci sute de săptămîni; împărţiţi cu cincizeci şi doi, ca la şcoala domnului Dragomirescu, şi vedeţi: nu vă dă zece ani? Acesta e şi folosul numitei şcoli: iese cît orişicum.
Mulţi ani de zile Adevărul literar a fost mani* festarea de prestigiu a complexului de edituri, cărţi, ziare şi reviste, de tot felul, a Societăţii din strada Sărindar, întemeiată de Constantin Miile, întrmn ceas de greutăţi financiare. Ziarele Dimii neaţa şi Adeverul politic au înţeles din timp că datorau inteligenţei româneşti sau culturii, cum i se zice astăzi minţii, jertfa costisitoare a unei pu* biicaţii artistice, pe care nu cuteza nimeni să o în< cerce în proporţiile necesare.
N<am putea să insistăm asupra punctului de plecare ideal al acestei publicaţii de literatură — datele intenţionale nici nu interesează acolo unde rezultatele s»au impus, definesc o vîrstă şi deosi* besc o carieră. Putem însă considera cu amplitu* dine o stare de spirit, o atmosferă, o mentalitate, care au prezidat la toate activităţile fie de ziarism simplu, fie politice, fie literare ale importantului complex. «Anumita presă », unul din titlurile de glorie ale acestei prese cu ramificaţii multiple, este ieşită din preocuparea de libertăţi dorită de începătorii şi de urmaşii ei, aflaţi de aproape cinci* zeci de ani în acţiune, publicului românesc.
Despre Adeverul nu se poate vorbi numai ca despre o publicaţie apărută în concertul presei
289
pentru apărarea unui interes de clan, mai mare sau mai mic. El reprezintă un criteriu şi toate cri» teriile din stingă baricadei. De cincizeci de ani, cu voia sau fără voia lor, toate iniţiativele de since» ritate, de critică şi de dezmorţire, au căzut şi cad în lotul Adevărului, care riscînd continuu şi înna» intînd continuu, a stabilit o demarcaţie, un drum hotărît, şi a deschis un orizont de orientări stabile. Fără prezenţa lui în viaţa ideilor românească, n»ar fi fost posibile cele mai multe acte şi acţiuni dominante ale unei dezvoltări, în sensul civilizaţiei accidentale, cea mai reală avere agonisită de efor» turile variate ale istoriei. Este atît de organică şi de întemeiată această stare morală, şi atît de nece» sară, încît Adevărul s»a putut dispensa la direcţia lui de nume politice, consacrate de pergamentul Statului si de autoritatea momentană de partid. El n»a dat miniştri şi guverne şi nu şi»a făgăduit niciuna din căpătuielile şi parvenirile, la care se simt chemate ziarele de rînd. La Adevărul oamenii sînt ideile, o categorică realitate constantă — şi directorii şi redactorii, de multe ori din cei mai eminenţi, se identifică, nu cu o ambiţie personală dar cu o gîndire, mai mare decît numele fiecăruia din colportorii anonimi ai principiilor de cate» goria libertăţii. Pe cînd alte redacţii şi direcţii sînt organizate pe căprării şi pe reguli de jandarmerie şi ierarhie poliţienească, munca Adevărului se face într»un stup cu lucrătoare de ranguri egale, slo» bode, neconstrînse de sila dictatorială.
în această atmosferă, se obţin zilnic ziarele cele mai bune din presa românească şi este natural ca metodele interioare, verificate de rezultate notorii, să fie recomandate ca nişte metode bune pentru toată ţara şi lumea românească. Un ziar mai vechi şi, odată, mai popular decît «anumita presă », caracterizat de metodele contrarii, în care inteli» genţa, aliată cu un şovinism retrograd, joacă rolul
290
de motor determinant principal, şi>a văzut dispă* rîndtui popularitatea şi tirajul, zilnic şi repede în declin.
Dacă poate fi vorba în presa românească de ziare independente, independente în toată fiinţa lor, morală şi materială, este a fi strict obiectiv afirmînd că aceste ziare aparţin complexului Ade» verul. De altfel, o simpatie înnainte de toate de modalitate, de construcţie, de intelect, atrage pu< blicul de preferinţă către realizările acestei edituri. Publicaţiile ei sînt optimiste, surîzătoare, gravita* tea brută se absentează, ca o eliminare stilistică şi psihologică din factura lor; casa are lumină, aer şi nu se teme de hoţi la fiece fereastră. Neaser» vită nimănui, anumita presă poate să aibă curajul întreg al unei opinii şi atitudinea onestă, care permite publicului, todeauna nedreptăţit, să se bizuie pe prietenia şi pe sprijinul unei adevărate instituţii, creată pentru trebuinţele lui şi sinonimă cu o putere.
Nu e mai puţin interesant de notat sentimentul de camaraderie, care face cu putinţă colaborarea redactorilor disparaţi şi de multe ori necunoscuţi între dînşii, la acest lucru cotidian şi fragil şi totuş durabil, ca şi făptura omenească, provizorie şi eter* nă, ce este o gazetă ca Adeverul şi ca Dimineaţa şi la tonul general, politicos însă ferm, de încredere şi siguranţă critică şi informativă a textului.
O publicaţie literară altoită pe acest fond nu putea să reflecteze în criteriul ei particular decît criteriul general al editurii întregi. Adeverul literar e o universitate de genuri şi individualităţi, adeseori contrarii însă situate în sensul celei mai pline liber* tăţi. Întîmplîndu*se că personalităţile expresive sînt întodeauna şi cele mai înnaintate, principiul era de ajuns, s*ar putea spune, să fie aplicat prin invi* tarea tuturor penelor libere să scrie nestînjenite.
291
în orice caz, Adevărul literar reprezintă progresiv ultimele achiziţii certificate ale literaturii.
Directorul lui actual, domnul M. Sevastos, a ştiut, fără lansări de crezuri şi dogme, să facă din foaia săptămînală o publicaţie literară populară, lipsită de trivialităţile şi vulgaritatea genului şi satisfăcă» toare pentru cerinţele variate ale intelectului mijlo» ciu, în perfecţionare an de an. El uşurează nevoia informativă culturală a intelectualilor din profe» siunile libere şi, mulţumită măsurii cu care îi organizează sumarul, echilibrului dintre antago» nisme şi limitărilor destul de largi. Adevărul literar nu ar putea să fie înlocuit cu nimic, toate celelalte periodice, bune sau mediocre sau pur şi simplu foarte proaste, fiind cu putinţă de cetit sau răsfoit după el sau în acelaş timp cu el, nu fără existenţa lui. Şi iarăş e adevărat că fără prezenţa, la plă» mădirea lui, a directorului actual, ziarul mar mai fi cîtuş de puţin ceea ce este, cum nu fusese nici maimainte, şi ar pierde acel aglutinant eficace şi inexplicabil, care ha dus la un maximum de suc» ces public, rîvnit de toate publicaţiile literare.
Cinci sute de numere în opt pagini de cîte patru coloane mari nu dau mai puţin de şaisprezece mii de foi de carte, adică şase sute patruzeci de volume în cîte două sute cincizeci pagini: o bi< bliotecă! Nimeni nu poate tăgădui că Adevărul literar slobod şi nesubvenţionat de Stat, constituie un puternic instrument de cultură, a căruia in» fluenţă consistă în faptul că e căutat şi cumpărat.
1 9 3 0
EDIŢIILE DE LUX
« De lux », la cărţi, exprimă mult mai puţin decît gradaţia de la sîmbătă la duminică, în materie de costum, şi de cele mai multe ori luxul repre» zintă numai o modestă diferenţă de cîţiva gologani la coala de hîrtie. Se intercalează în tirajul normal o sută, două sute de coli dintr»o categorie de mate» rial cu cleiul sporit sau cu satinajul redus şi s»a făcut o ediţie de lux.
în editura curentă luxul e reprezintat în special de lustrul, ca în operele de tîmplărie, şi se capătă prin utilizarea hîrtiei celei mai inconsistente, ivită odată cu tibişirul şi îngălbenită odată cu frunzele de salcîm. Industria foilor de celuloză are primă» verile şi toamnele mai dese decît calendarul — şi pentru mărfurile tiparului aplică operaţia merce» rizării, din textile, transformarea bumbacului în mătasa aparentă. . . E un crîmpei din vechiul vis al strămutărilor în aur, realizat mai concret în Bursă şi în operetă. De<aş ji rege este expresia muzi» cală a proiectului unui editor de»a vinde o carte de doi lei cu două sute de lei.
Cartea cursivă se fabrică în materialul ei fizic, ca o cutie de chibrituri sau ca un carton cu ţiga» rete, în serii de mii şi zeci de mii. Pe cît a fost manuscrisul de lent, pe atît devine cartea de ra» pidă. Imediat intră în joc toate acele mitraliere cu efect instantaneu, care de la linotip la rotativă şi la maşina de cusut şi broşat au înlocuit pipăitul
drăgăstos al bijuteriilor de cărţi de pe vremuri şi au făcut cu putinţă naşterea unui volum săptă< mînal. Ca şi copilul teoretic, de laborator, vizibil la cinematograf, cartea iese cu osatura fragilă, în< cheiată în zgîrcituri şi rezolvată, la o primă foile» tare, a tăiatului, în broşuri. Cotorul se desface, co< perta fuge ca o pălărie lipită pe creştetul capului cu cocă provizorie. Citită la biurou, din carte ră< mîne destul de puţin; citită pe canapea nu mai rămîne pentru bibliotecă nimic. Editura, urmă» rind să scoată repede un volum, a scos un ziar în două sute cincizeci de pagini.
Ce pui în raft? Ediţia de lux. Ediţia de lux co» respunde la ţigarete cu tabacherea de metal.
La simpla reproducere pe o hîrtie mai puţin ieftină a unui tiraj restrîns, editorul care vrea să adaoge o cheltuială contribuie şi la schimbarea fizio» nomiei textului, obţinînd un alt format decît al ediţiei ordinare, prin dublarea rîndurilor sau Iun» girea lor o dată şi jumătate. In acest caz se iau rîndurile ca nişte beţe de chibrituri, şi al doilea rînd se aşează cap în cap cu cel dintîi.
Pagina devine astfel mai artistică, adică pătrată, pătratul bucurîndu»se în editură, din pricină că a pornit din streinătate, de o reputaţie nebiruită. Cu cît va fi mai greu de purtat o carte cu sine, ca să fie citită mai des în răgazurile din tren, din tram» vai şi din anticamera existenţei, cu atît va fi cartea mai artistică.
Şi dacă ai ajuns aici, mai lipseşte ceva pentru ca volumul să fie cu adevărat de lux: ilustraţia, de preferinţă în culori. Editorul intră aci în suferin» ţele creaţiei, căutînd un desinator bun şi, desigur, ieftin, de vreme ce el face un sacrificiu. Criteriul nu e chiar cu desăvîrşire incomod, editorul orien» tîndu»se după revista în culori cea mai cumpărată şi desluşind în ea pe colaboratorul cel mai mult
294
reprezintat. Desinatorul e pus să facă o căciulă dacă povestirea de ilustrat are drept erou o căciulă şi pe r ăt»Frumos, cînd în povestire vine vorba de el; însă un Făt»Frumos ieftin, adică în două culori, în maximum trei culori, ţinîndu»se seamă şi de culorile combinate.
Acum, dacă această ediţie de mare lux este, la terminarea ei, sinonimă cu oroarea, chestiunea rămîne de discutat, căci todeauna lucrul urît are tot atîţia partizani cît şi adversari, din nefericire specialiştii fără gust sînt în toate epocile mai nume» roşi decît ceilalţi. Ceea ce însă nicio casă de editură n<a admis pînă azi, este prezenţa unui desinator, a unui expert, în personalul ei, proprietarul firmei rezervîndu/şi toate competinţele, pentru că plă» teşte. El distribuie ilustraţia, el prezidează la în» tocmirea copertelor şi comandă tonalitatea gene» rală a cărţilor.
Un boier foarte bogat din Bucureşti, avea odi» nioară două ziare, pregătindu»se să ajungă bărbat politic, şi directorul vieţii intelectuale, la care ave» rea lui îi dădea tot dreptul. Criteriul lui de apre» ciere a redactorilor era cu totul substanţial, secreta» rul de redacţie fiind însărcinat să taie din cele două ziare cu foarfecă şi să puie în plicuri deosebite, contribuţia fiecăruia. Boierul lua de pe biurou plicurile, succesiv, le cîntărea în mînă şi la plicul cel mai umflat — o mişcare în armată sau în ma» gistratură — surîdea mulţumit, zicînd:
— Bun băiat!
A fost un timp de penibilă decadenţă a gustului grafic, cînd s»a pus în circulaţie un hibrid decora» tiv, care stricînd forma literilor, cu aporturi chiri» lice, a dat naştere unui alfabet convenţional simili» asiatic. El era indiciul luxului şi al maximului estetic şi a trecut de la hîrtie la piatră şi monu» mente, ca o mărturie constantă că însuşirile arhi»
varului n<au nimic comun cu alte însuşiri. Gustul evoluînd spre simplu şi destortochiat, acest alfabet nu mai figurează, ni se pare, nici pe cutiile de chibrituri, şi a rămas vestigiul comic numai în literile tipografice ale unei turnătorii care îşi pro< pusese să bată goticul şi latinul. Coperţile aveau ciubuce, paginile gratii şi motive, luate de<a dreptul de pe covoarele săteanului, ca o dovadă că timpul cultural are invenţia mediocră.
Pe nesimţite însă, şi — regretabil — pe căi des rivate străine, editura şi luxul se întorc la imaginea cel puţin, a tiparului vechi, din mînăstiri, la timpul cînd calitatea hîrtiei, calitatea liniştei inte» lectuale şi calitatea tiparului se întocmeau ca să dea, întovărăşite cu o muncă surîzătoare, cărţi tinereşti şi zvelte, ca nişte plante cu floarea gingaşe.
1930
CĂRŢILE DE ŞCOALĂ
Pentru a pricepe antipatia de şcoală a copiilor, este inutil să ascultăm argumentele complicate ale domnilor pedagogi. O uitătură în ghiozdanul cu cărţi ne*a edificat. El nu seamănă cîtuş de puţin cu tolba de botanist a fetiţei şi paginile cărţii de cetire nu*i aduc aminte fluturii din muşeţel. Cartea e cel dintîi lucru cu adevărat urît, pe care îl propunem ochilor nedumeriţi şi degetelor mititele.
Toate industriile, de pînă la primul abecedar, se silesc să semene cu natura şi pun pe fiecare obiect cîte ceva din ceea ce este convenit să reprezinte, cărturăreşte vorbind, lumina. Firul de lînă, fota, cămaşa, bondiţa şi însăş stamba poartă mult mai mult din semnele simbolicului atribuit. De la cea dintîi jucărie şi bomboană, şi de la scutec, copilul se învaţă cu o iconografie, pe care gravul «învă* ţămînt şcolar » ţine cu îndîrjire, zi cu zi, de cinci* zeci de ani, să o anuleze.
Sînt cărţi care te urmăresc toată viaţa. Este de ajuns să*ţi aduci aminte de un aşamumit manual, indiferent care, cînd ai nevoie de o stare sufle* tească hidoasă — şi dacă n*ar exista cărţile de po» veşti şi de literatură, ca să te răzbune aproximativ, ai rămîne în viaţa viitoare cu impresia că scopul sforţărilor culturale vine dintr*o concepţie diavo* lească şi din preocuparea constantă şi asasină de*a întuneca bucuria, cu începere de la vîrsta cea mai furnicată de imagini şi de culori.
297
Ministerul Instrucţiunii a luat iniţiativa unui concurs de abecedare. Pomenim în treacăt că ne*a atras această chestiune, încă de acum douăzeci de ani, cînd am discutat<o întrrnn articol lipsit de orice ecou, ca majoritatea articolelor de presă, destinate altor probleme decît ale politicii dintre partide. Dar la publicarea concursului, am căutat înţelesul acestei iniţiative în sensibilitatea didac» tică a cîtorva autori care vor participa la concurs.
Am constatat că premiul de o sută de mii de lei îi fixează în primul rînd de obiect. în al doilea rînd, tot premiul şi acelaş premiu şi într<al treilea rînd. S»a observat totuş că este prea mic în pro< porţie cu dreptul de proprietate absolută, ce şi<l acordă Statul asupra fericitului abecedar premiat. Cota de cinci la sută este derizorie; ar fi trebuit să fie de cel puţin douăzeci şi cinci la sută.
Atît am putut remarca la o serie de pedagogi de şcoală primară, pietrificaţi în unica idee a bene» ficiilor, de obicei enorme în toată literatura silnică şcolară. Vederi noi, inspiraţii, idei, pînă acum nu am dovedit. Ceva mai mult, evenimentul abeceda» rului românesc tip, nu este nicăieri discutat în presă. Ziarele populare, cîmpul de controversă şi de publicitate edificatoare pentru o problemă atît de vitală, nu e vizitat de condeiul nici unui pro» fesor. Revistele învăţămîntului nu o scot în vileag şi privelişte. Abecedarul nu interesează!
Oricît ar părea de secretă reţeta după care se va ivi noul abecedar, semnat de un membru al învăţămîntului, ea nu e atît de impenetrabilă şi de individuală încît să nu facă parte din preocupă» rile curente ale tuturor pedagogilor cu simpatii pentru profesia lor; ar fi trebuit să zicem cu dra-, gcste, dacă momentul ar mai avea profesional» mente conţinutul obligatoriu. O discuţie de îndru* mări ar fi Ia locul ei.
Dar poate că nu e legiuit ca numai pedagogii să cugete la abecedarul Ministerului. Toţi profesio» niştii intelectuali ar trebui să participe la deter» minarea lui, şi părinţii sînt chemaţi s㻺i dea un aviz autorizat. Şi cu deosebire mamele, care mai mult decît profesorii şi învăţătorii sînt autorizate să semneze copiilor întîiul certificat de cărturari.
ÎNTOARCEREA DE PE FRONT
Ceea ce a permis întrmn public de milioane de cititori succesul primei cărţi de război a domnului Remarque şi ceea ce a şi displăcut unui clan de personagii, care aşteaptă de la literatură să le fa< brice, continuu, noi motive de durată şi scuze din ce în ce mai recente pentru marile lor sugestii, erori şi păcate, a fost lipsa totală a unui punct de vedere din perspectivele ei. Această obiectivitate este cerută de cititorul cultivat, în stare să<şi com» puie sau s㻺i descompuie prizma unei concepţii, fără comanda sau constrîngerea dogmatică a unui terţ, fie el un foarte talentat predicator al unei viziuni personale sau al unui adevăr, aprobat de un comitet sau de o categorie.
E o stare intelectuală preparată şi difuzată pe încetul, cu accentuări categorice în ultimii două» zeci de ani, de către munca ştiinţifică şi tehnică a laboratorului, a uzinei şi a atelierului, cîmpul unde activează concentrată toată inteligenţa elite» lor de iniţiativă, de un veac încoa. Părăsind experi» mentul maladiv al unicei biblioteci şi al unicului cabinet de lucru, în indisciplina anarhică a cere» bralităţii, neajutată de materiale şi forţe, ea co» incide cu incredulitatea, cu capacitatea de a res» pinge enunţurile fără dovezi şi principiile fără rezultate. Desigur, ştiinţa medicală şi fiziologia, la care s»au adăogat marile descoperiri tîrzii ale chimiei, fizicii şi organizarea uzinajului în serie, standardizat, au contribuit biruitor la pulveri»
^oo
zarea oglinzilor placide care primeau fotografic orice imagini şi le răsfrîngeau identice într<alte oglinzi. Multe lucruri mergeau admirabil acum o sută de ani, şi nu mai merg cîtuş de puţin, din pricina terenului intelectual, care refuză să vehi* culeze tot ce i se prezintă. Altădată, această moda* litate spirituală constituia un eveniment de atitu< dine penalizată; astăzi ea s*a generalizat: nimeni nu mai e nici atît de naiv, nici atît de speriat de viaţă, incit să primească indicaţiile oficiale ale unei categorii sociale, ca nişte legi de nediscutat şi nici categoria nu mai crede în autoritatea ei.
Domnul Remarque a prezintat războiul drept experienţa lui deosebită, o experienţă încercată de toţi cititorii lui, care au verificat<o şi au găsit<o exactă. Paginile autorului german mau fost Făcute ca să servească nici pe partizanii războiului, nici pe adversarii lui, inspiraţi de la o doctrină, oricare ar fi fost. Acest detaliu esenţial de cugetare — pardon! — de viaţă, este aparent, cu demonstraţii, în volumul al doilea, editat de curînd la Adeverul şi tradus într<o limbă care aproape nu lasă să se simtă transpunerea tiparului german în text roma* nesc. Prietenii războiului din necesitate istorică şi socială, nu găsesc niciun document util unei expoziţii de insistenţe decorative, iar adversarii războiului, speculativi, îl caută zadarnic. Milita* riştii s*au îngreţoşat la citirea lucrărilor domnului Remarque, iar alte doctrine militariste prin deri* vaţie, nu pot recunoaşte, în notele lui de pe front şi dinapoia frontului, nişte libele potrivite pentru aducerea cititorilor la o revoluţie modernă. Dom* nul Remarque e deopotrivă de negustat de unii şi de alţii, pentru că reprezintă pe om în simplici* tatea lui umană şi animală, dureros la rană, sim* ţitor la foame, răbdător la osteneală, la păduche
în primul volum, domnul Remarque grămădeşte tot frontul, cu calamităţile lui, repetate pînă la deprindere. în volumul următor, se întîlneşte deprinderea cu lumea rămasă acasă, cu acea popu» laţie care proclama nevoia războiului şi bravura în exercitarea lui, ca un tonic moral şi ca o re» naştere sufletească a societăţilor demoralizate. în» tr»un fel, pe care nu l»a prevăzut fllosofia politică a claselor regăsite la vatră intacte, cu friptura pe masă în apartamente, lucrul s»a întîmplat, de tot,
f e jumătate, pe sfert, a opta parte sau cît de puţin, ntoarcerea păcii avu ca efect o lichidare univer» sală. Milioanele de oameni ori s»au obişnuit cu frontul şi»l regretă, ori nu se mai pot reobişnui cu viaţa veche şi o schimbă. Dacă în 190J trăgeai pe Calea Victoriei cu pistolul copiilor, încărcat cu o capsă de hîrtie, toată lumea se punea pe fugă. în 1918 au funcţionat mitralierele în scuarul Sărin» dar şi nimeni nu a fugit. în 1931 motoarele de cincizeci HP, ale automobilelor se întîlnesc în toate răscrucile cu pietonii şi niciunul nu se în» fricoşează. Dumnezeu ştie ce»are să mai fie prin I943-!
Dar volumul al doilea al domnului Remarque pune faţă în faţă pe omul social cu soldatul şi reabilitează pe soldat de tot ce i s»a pus în spinare şi s»a scos din ochii lui, soldatul în accepţia clasică pierdută, care l»a pus între preot şi poet.
E o lectură care singură se recomandă şi se bi» ruieşte.
1930
«ERETICUL DE LA MÎNĂSTIREA NEAMŢU »
E un basm frumos, care transpare de pretutin» deni. Ruşii noştri ne spuneau acum douăzeci şi cinci de ani la Geneva:
— Tolstoi? Andreiev? Dostoievski? Europa cu» noaste ceea ce cunoaşte din soare şi constelaţii, numai partea sau frînturile, care»i stau la nas. . . Rusia are scriitori mai mari, şi haosul aştri mai înflăcăraţi. Vezi colo, mijind într»unul din clopo» tele depărtate ale nopţii, scînteia unui vîrf de ac? E ca un por de argint al pergamentului albastru, poate că nici nud vezi. Abia de acolo începe o altă lume, poate mai mare, poate că mai mică, dar cu alt sens şi cu alte desfăşurări decît ne»am obişnuit noi să cuprindem într»un vocabular local şi insu» ficient.
în stepele fără drumuri ale Asiei, către Tibet şi către îngheţul de sus, sînt povestite lucruri ne» cunoscute şi se cîntă pe unelte născocite dinaintea focului versuri cu totul noi, care pornesc într»altfel decît stihurile literaturii şi destramă altă temă decît a cărturarului de la Guadalquivir. Cuvintele poartă»n ele înţelesuri particulare, şi unele au ajuns să fie luminate, la marginea unui munte, ca nişte izvoare cu o stea veşnică la fund.
Dezamăgeşte»te, iubite coleg. Nici Dostoievski, nici Tolstoi nu reprezintă toată mîzga botanicei literare ruseşti: ei sînt în ţârina noastră cu patru» zeci de climate, nişte rădăcini izolate, o mătră»
W
gună, un pir. Avem cu mult mai multe plante decît bănuieşti şi chiar noi, ruşii, sîntem variat obsedaţi şi copleşiţi de infinita noastră literatură, despre care nici Europa, nici noi nu vom avea niciodată nici bănuiala posibilităţii lor.
— Ce/mi spuneţi voi e firesc şi admirabil, cama/ razi din sutele de Rusii pe care le conţine uni/ versul vostru rusesc. Intuiţia acestui fenomen am mai avut/o, deschizînd cărţile, acele cărţi care, confecţionate, ca nişte geamantane, după moda europeană, păstrează totuş, înlăuntrul substanţei lor, pecetea unui stil de gîndire inevitabil original. Am avut/o în lumea florilor şi în exprimarea pietre/ lor şi a pămîntului. Indiferent de regula legendară, o crăiţă îşi începe fiinţa dintr/alt punct decît he/ lianta, iar crinul, orhideea, trandafirul şi poala/ Maicii/Domnului, înfăţişează fiecare o epocă, un stadiu de epocă, un personal univers. De cîte ori răsfoiesc o mai nouă istorie documentară a ştiinţe/ lor naturale, din cinci în cinci ani, găsesc noi forme de peşti, alte vegetale, sute de monştri ne/ cunoscuţi între păsări şi jivine, care poate că trăiesc încă din cele dintîi tipare ale lumii neştiute, dar care în parte reprezintă alte tărîmuri, alte privez lişti ale creaţiei, alte legi.
Şi de ce crezi dumneata, care nu te gîndeşti la toate lucrurile, că pot să fie în acelaş timp atîtea limbi, în diversiunea universală şi atîtea limbi într/una şi aceeaş limbă, atîtea cuvinte, care adu/ nate laolaltă sau miliarde de cuvinte neasemănate între ele, ca nişte haosuri de insecte în număr individual infinit?. .. Va veni timpul cînd con/ cepţiile, dacă ne vor da răgaz războaiele, se vor schimba într/atît, încît actualele sensuri, structurate parazitar, vor rămîne ca nişte artificii simpliste de a pricepe viaţa cu vîrful urechii şi cu unghia degetului mic.
Un covor din Persia e mai frumos decît toate covoarele persane catalogate, şi pe acel covor, pus pe o spinare de asin alb, se leagănă o fată săracă, neagră, cu un urcior, între bordei şi fîntînă.
Cine*şi mai aduce aminte de Remy de Gour» mont, acest unic bolnav de lepră fizică din Paris? El a murit parcă acum cinci sute de ani, după ce a zgîriat inteligenţa cu cristalele lui intelectuale, integral originale. Şi în el, ca şi în floarea/soarelui, aromele se cerneau cu totul întnaltfel decît în garoafe sau în floarea de pătrunjel. Italienii bau analizat dintr<un punct de vedere neaşteptat pe vremuri în critica literară, al fiziologiei, care a surprins în creierul lui de Gourmont o evoluţie nouă a intelectului uman, la un stadiu încă, apa/ rent, neatins. Dar n»au fost fluturi noi şi crizanteme noi şi nuferi negri şi noi dispozitive pentru urzirea bumbacului în războaiele englezeşti sau nipone, în acelaş timp?
Pe mine, prietene, nu mă înnebuneşte feno> menul diversităţii, pentru că nu fac prostia să caut săd înţeleg. în schimb, el mă încîntă. . . în baia caldă a infinitei felurimi transpare misticismul fundamental şi liber al vieţii, pe care o respect cînd cîntă, cînd luceşte, cînd ridică şi cînd scoboară: frumoasa ciutură de ivoriu în cumpăna de măr» gean!
Vezi tu, te<ai mai supărat odată pe mine, cînd ţi/am deschis pe masă cartea întîi a lui A.L.Zissu, Spovedania unui candelabru. Tu n/ai voit să ţii seamă de acest scriitor, care seamănă cu niciunul din noi şi îşi începe firul de acolo de unde nu ba mai prins nimeni, pentru că acest literat, mai mult decît un artist, s<a întîmplat să fie proprietarul unei fabrici şi un milionar; ceea ce se pare că de la Marcu Aureliu, posesorul unei situaţii analoge, şi de la David psalmistul şi de la Solomon, nu mai

este permis, cînd umbli cu sîrma de aur după mărgăritarul minuscul al ideii. Proletar fără no» bleţe, tu concepi posibilităţile zămislirii cu coatele goale şi cu talpa găurită. Abstras în căutarea miei, ţi se pare suspect miliardul apostolului Pavel, fără să vezi că tu eşti mai sărman cu duhul decît cu buzunarul.
la şi citeşte Ereticul de la Mînăstirea Nearnţu, o carte nouă de vreo sută cincizeci de pagini, apă» rută acum în editura revistei Adam. Citeşte cartea nouă a lui A.L.Zissu, ca să te găseşti dinaintea aceleiaş probleme, mai pietrificată numai şi mai prizmatică, dinaintea aceluiaş fenomen al Spovedai nici unui candelabru, al rîndunicii, al crăiţei, al stelei foarte depărtate şi al covorului persan, din spinarea asinei albe. E o limbă nouă pentru toate datinile şi inspiraţiile, o începătorie. Nu te în» furia: nu e nimic de făcut, e concret şi definitiv! Rotogolul pe care păşeşte foarfecă scriitorului ca să taie frumuseţi circulare dintr»o foaie fină de aur, reeditează conţinutul, multiplicîndu«i»se forma. Ştofa sensibilă e acelaş azur invadat de soarele mare al asfinţitului din est. Povestirea banală a vieţii de simplă carne sau de simplă ţărînă, nu»i de resortul lui A.L.Zissu, care a reţinut atîta fabulă dintr»o lumină şi dintr»o umbră, de cîtă e nevoie pentru a»i da văzduhului şi impalpabilului un schelet sau un eşafodaj de ridicat materia pînă la ele. După ce şi»a construit omul ce»i trebuia şi odată cu el ideea, căreia îi acordă corp, autorul scoate scheletul, ca turnătorul forma, şi rămîne noul material îngheţat în chihlimbarul lui. . .
Şi încă o dată, de cartea nouă a domnului A.L. Zissu se va seri puţin, pentru că pe de o parte autorul şi»a ales în legăturile lui cu presa şi cu con» fraţii abondenţi, atitudinea de rezervă inaccesi*
bilă, iar pe de alta, în metempsihoză vieţii de contimporan, veştmîntul unei fantome care s<a îngîndurat numai pe linia dintre pămînt şi orizont, de unde scapără depărtatul Altair. . .
1931
SYPHILIS
Reversul divinului amor merită un nume atît de frumos. în trei silabe sunătoare ca nişte vocale de nai, însă cîtă tragedie şi mai ales cît satanism! Diavolul, împlinitorul voilor lui Dumnezeu urmă» reşte pe Adam cu ferocitatea lui subtilă şi după ce pomul din Paradis, pierzîndu<şi fructele s»a uscat. Pentru această fragilă creatură a divinului dragos» tea, acordată şi florilor, constituie o pedeapsă. Omul trebuia să guste cu cumpătare, adică, adevă» rat, cu o linişte şi cu o sobrietate calculată, care exclud pasiunea, condiţia permanentă a oricărui fel de iubire. Adam părea destinat în proiectele iniţiale, să iasă din natură, să fugă din priveliştea ei, să se ferească de toate cîte fac viaţa bună de trăit. Innainte de existenţa contabilităţilor simple şi duble, strămoşul nostru cu o coastă ruptă, trebuia să devie şi să rămîie un contabil strict.
Ar fi de cercetat dacă sifilisul s»a ivit într»a doua generaţie de oameni sau mai tîrziu, şi dacă nu cumva Cain a fost primul client al tratamentului cu hydrargir. In orice caz, medicul de acord cîte» odată cu Dumnezeu, care a zămislit o Evă virgină, ne învaţă că în dragoste se pedepseşte mai mult forma decît realitatea, bărbatul fiind constrîns la castitate, la căsătorie şi monogamie. Trei»patru idile în viaţa unui flăcău, în loc de o însurătoare cu fată luată de la părinţi, odată cu scoarţele în căruţă, sînt susceptibile de spirochet. . .
Sifilisul a început, este sigur, odată cu muzica şi cu dansul, odată cu meşteşugirea cuvintelor şi a cîntecului, în ceasul de total dezinteres şi de entu< ziasm al celulei, de uitare şi de zbor. El e pauza şi contraponderea tuturor acţiunilor de risc şi jertfă ale omului muncit de o taină, de o patimă, de o idee, numai că distribuit variat în vocabular. Dacă în dragoste, consecinţa este nebunia, în alpi< nism e prăpastia şi în aviaţie dezechilibrarea; tot o moarte accidentală grăbeşte sfîrşitul omului care a părăsit canonul confortabil al contabilităţii.
Dar consideraţiile asupra firii drăceşti a morbu» Iui, fotografiat în vreo şaptezeci de atitudini şi personalităţi variate pe filmul de laborator, vor rămîne în beletrismul medicinii. Socialmente, spi» rochetul reprezintă deficitul naţional şi viermele lui nevăzut cariază sănătatea poporului, îi dizolvă creierul, îi tîmpeşte bucuria. Oricare ar fi într<o bună zi nivelul intelectual şi sufletesc al naţiei, viaţa cere soţi voinici şi copii frumoşi. Tabloul care va reprezintă între vitele înjugate şi între uneltele uzinei, familia clasică a pruncului adăpat la sînul tînăr cu laptele bunelor vestiri, va fi înto* deauna cel mai preferat pe păretele Judecăţii din Urmă.
In România, sifilisul concurează în belşug po< rumbul. Afară de invitaţiile lipite în interiorul vespasianei, cu adresa unei tijghele medicale, unde bolile sînt vindecate în douăzeci şi patru de ore nicio manifestare publică nu aduce aminte cetă» ţeanului că el trăieşte o criză mai amară decît a banului şi a muncii. Ziarele se consacră exclusiv unui spirochet evoluat, care nu se mai numeşte cu numele lui şi medicii, divizaţi între politică şi raclaj, se dovedesc preocupaţi de problema milio* nului rapid şi a carierei fulgerătoare. Laboratorul şi problematica umană a medicinei au rămas atributele unei elite, blazoanele unei aristocraţii
ştiinţifice care nu mai au cu medicii practici decît aderenţele unui sentiment de dispreţ.
în seceta propagandei de pază şi de sănătate, două cărţi ale domnului doctor Aurel Voina, do» cent universitar: Prostituţia şi boalele venerice în România şi complementul ei: Combaterea boalelor venerice, două cărţi care se citesc ca nişte mănun» chiuri de poeme. Prezintate estetic şi estetic scrise, metodic întocmite, armonic stilizate, ele satisfac la maximum biblioteca omului de gust şi a cărturar rului dificil. De cîte ori în forma literaturii, adese; ori lipsită de conţinut, documentul e mai bun decît poemul şi romanul şi decît toată literatura, supusă efectelor de jonglerie, afişate bombastic.
Acţiunea literară a doctorului Voina se inspiră din cele două date esenţiale ale problemei: fereala de sifilis, care poate devasta energia şi speranţa ca un incendiu total şi brusc şi vindecarea lui, atunci cînd inatent, cititorul a călcat în foc, sedus de o flacără aurie. Medicul de obicei, cînd se apucă de propagandă, se pricepe la ipocrizie ca un abate: el exagerează cumplit răul pe care va fi chemat săd combată contra unui onorar suficient chibzuit — şi nu lasă loc în compoziţiile lui adeseori de agramat, niciunei posibilităţi. Sinuciderile frecvente din ru< brica faptelor diverse, datorite unei « boli incura» bile», indică pe un fost bolnav, demoralizat de un medic imbecil. Doctorul Voina are dezinteresul profesional şi sinceritatea ştiinţifică să afirme vinde» carea sifilisului ca un rezultat banal, intrat în prac» tica normală a terapeuticei.
E o noţiune, pe care literatura medicală şi»a rezervat»o şi o refuză. Un sifilitic e tratat îndeobşte ca un bolnav fără speranţă de vindecare, cu toată pilda de ajuns cunoscută, că bolnavii trataţi au putut să recontracteze boala în faza ei incipientă. Medicii milionului cu orice preţ au învăţat în toate nuanţele ei aplicarea dubitativelor poate şi nu
se ştie, care stau spînzurate cincizeci de ani dea» supra capului nefericiţilor clienţi: seringa trebuie să funcţioneze ca un ac de cusut. Am relatat odi» nioară întrmn ziar, cazul unui medic care îşi tra* tează clienţii cu apă distilată şi am mai relatat, mai tîrziu, după ce articolul nostru de revoltă a fost citit în lumea medicală, consecinţa lui sugestivă; anume că un singur medic ne»a întrebat: « Cum se numeşte acest bandit? »
Doctorul Voina are nobleţea de a vorbi clar cu cititorii domniefisale şi de»a nu le ascunde nimic. Scrierile acestui doctor le aduc optimismul, de care bolnavul are cu atît mai utilă nevoie, cu cît e mai probat. în cinci ani de luptă cu condeiul medicina belgiană a cunoscut satisfacţia să vadă sifilisul scăzînd cu o rapiditate comparabilă numai cu puterea de izbucnire şi de întindere a unei mala» dii — iar după alţi doi ani medicii din Bruxelles vorbesc, în ceea ce priveşte Belgia, despre sifilis, ca despre o boală care a murit. In toate ţările, în care lumea citeşte, spirochetul e în continuu regres şi specialitatea medicală în diminuare. Tinerii se vindecă şi procreează, copii bine legaţi şi veseli iau locul micilor strigoi nefericiţi şi subiectelor de borcan de odinioară. Popoarele se primenesc.
Sîngele nostru decolorat îşi poate recăpăta floarea şi prospeţimea. Ar fi de dorit ca doctorul Voina să ia comanda unei mari expediţii de stîrpire a morbului palid, în ţara întreagă.
i9)i
O CARTE DE IMAGINI ROMÂNEŞTI
Priveliştile din România ale domnului Bădăuţă se vizitează, planşă cu planşă, ca o expoziţie de tablouri, asupra cărora natura prezintă adaosul satisfăcător al autenticităţii. De cînd aparatul foto» grafic a ieşit din atelierul aranjat bărbiereşte, şi artiştii cristalelor, din laboratoriile de la lena, au obţinut dioptriile lentilelor sensibile, ca ochiul pisicii, pînă la întuneric, şi obiective echilibrate şi pentru fulgerul şi scăpărarea arşiţei împărechiat cu intelectul şi gustul, el a colaborat ca autor egal cu fantezia priveliştii şi cu exigenţele turistului rafinat. Fiece peizaj, obiect sau însuş personagiul prezintă portretistic expresia lui la maximum de individualitate şi de înţeles dintrmn punct de ve< dere, de preferinţă. Calitatea artistică a fotogra» fistului consistă în a<l găsi şi interpreta comparativ şi subiectiv. Liberat de dichisul şi de recuzita vechiului meşteşug în cameră cu oblon şi la lu< mina subită a unui arc voltaic aruncat în căută» tura speriată a clientului, invitat să surîdă cu gu< riţa întredeschisă, călătorul pleacă la drum cu o maşină cît o tabacheră şi se întoarce cîteodată cu o avuţie în traistă, ca domnul Bădăuţă, proprie» tarul cîtorva comori.
Fotografia care banalizează la fix intens şi urcat, personagiile proeminente ale vieţii publice, repre» zintîndu»le indentice cu sine, ca nişte boabe de mazăre sau de chihlimbar, nu suferă în mîna unui amator perspicace de această tristă monotonie, şi
interesul ei variat se iscă din varietatea individuală a locului de poză ales. Cu zece metri mai la dreapta priveliştea îşi rosteşte în întregime simbolul ascuns privirii neanalitice a unui amator oarecare, deprins să calce cu picioarele şi cu lentila lui în interiorul aceluiaş metru pătrat consacrat în cîteva generaţii de fotografi profesionali.
întrmn timp gestul şi portul indica numaidecît calitatea clientului, scoborît din trăsură dinaintea vitrinei cu logodnici însurăţei şi deputaţi. Inteleo tualii se cunoşteau cale de<o poştă şi după mîna dusă la cap, care<i cutia creierului: abia dacă dege» tele se mutau de la fruntea vinovată de profun» zime la bărbie, un sediu al scrutării cu ironie, iar bunii noştri furnizori din piaţă sau din colţ repetau modelul labelor puse pe genunchi cu degetele des» chise înfrumuseţate cu inele, ca nişte răspunsuri ale medalionului atîrnat pe nasturii eului digestiv, de lanţul gros de la ceasornic. în bună parte şi fotografii statici au fost siliţi să renunţe la clasicile tipare şi, fără să lepede coarnele de metal pe gli» sieră, destinate să ţie ceafa pe loc şi să încreme» nească atitudinea, ei dau fotografiile acceptabile din ziare, unde un bărbat politic face figură publică lîngă un asasin.
Realizările domnului Bădăuţă fac şi dovada că tot natura dă înnainte şi elucubraţiile groteşti, ofe» rite cu titlul de lucruri rare şi cugetate cu geniali» tate, cu diferenţa că natura le trece printre capricii şi le uită, deviată şi întrecută la o distanţă de un pas. Giganticele ciuperci ale Babelor din Bucegi (clişeu P.Juster), cuprind în poezia lor pe statuarul anonim plus Rodin, Brâncuşi şi Han, laolaltă, iar casa ţărănească din Vîlcea (clişeu W. Weiss) are cati» feaua şi sensualitatea unei compoziţii, care cu trei înfăţişări contrare, un pridvor, o vegetaţie păroasă şi o femeie cu carnea sprintenă farmecă şi reţine. Munţii Oltului (clişeu A.Petit, planşa 42) e un
miracol de varietate, de ordine şi exuberanţă, dina» intea căruia stă ca un vitrou, corespondenţa lui din planşa nr. 133 (clişeu acelaş). între peizajul oltean şi scoarţele cu singurele motive ondulate şi în mişcare din urzeala românească olteneşti e numai o deosebire de sinteză.
Dar selecţiunea domnului Bădăuţă se complace în singurătăţile veşnice ale munţilor, în tăcerile grave ale piscurilor de cremene şi ale văilor ani» mate de rîuri. Vreo sută de planşe din album po> vestesc numai viaţa pietrei apropiată de ceruri şi a rîpilor, care repetă vîrful în adînc. La fotogra» fiile sale, autorul pune colaborarea cîtorva alpi» nişti, artişti de mare gust, domnii A. Maidlinger, P.Teodorescu, P. Fischer, A. Petit, W. Weiss şi P. Juster, citaţi mai sus. Jumătate din volum serveşte imensitatea tăcerilor de sus şi, în majoritatea planşe» lor spectatorii care le»au strămutat din stîncă pe sticlă şi pe hîrtie au avut inspiraţia filosofică să nu le turbure cu prezenţa niciunuia din acele perso» nagii de carnaval estival, refugiate în vacanţă din biurouri în cuiburile aspre ale vulturilor taciturni. Un fotograf drăguţ şi uman îşi pune nevasta să surîdă în peizaj şi cumnatul să facă bezele ofensatu» lui Caraiman. Ba, într»o planşă, un alpinist bine clădit de natură, ca şi elementul dinprejur, stă cu spatele la cititor: intenţia vine de 1a un meşter. O aflaţi în Valea Argeşului, planşa 43 (clişeul P. Fischer). La pagina 38 se ridică « Sfinxul roma» nesc » şi clişeul aparţine domnului P. Juster.
Toate ţinuturile mari ale ţării, şesul şi crestele, apele, marea, sînt de faţă, de la pămîntul holdelor şi codrii poveştilor pînă la Iudeea Dobrogei, colin» dată de vînturi, de colb şi de pelerini. . . Pe un cotor şi subt o scoarţă s»a realizat unirea artistică a unirii politice.
încercările făcute mai demult şi mai de curînd de a se publica albume climaterice cu simple
vederi din ţară, au pornit din preocupări indus/ triale şi au fost duse pînă la un capăt, unde înceta şi industria, de către autori în cel mai bun caz ne/ pricepuţi. Domnul Bădăuţă care/i un literat şi unul din cel mai original condei, şi/a comandat sarcina să puie subt nasul cititorului ignorant de frumuseţile ţării lui şi permanent evadat în străină/ tăţile depărtate, două sute din splendorile fără număr ale tărîmului românesc. Iniţiativa domniei/ sale face dintr/o întreprindere de cărţi poştale o operă serioasă şi/i dă prestigiul, pe care îl aştepta arta transformată de/a face să circule avuţiile as/ pectelor naţionale printre nevinovaţii orbi de odi/ nioară.
Cum s/a mai spus, domnul Bădăuţă era un intez lectual confinat în bibliotecă şi un drămuitor atent şi înzestrat de cîte arome şi subtilităţi încap într/o celulă verbală şi într/o idee. O dispariţie voită de cîtăva vreme, în care scriitorul şi/a rectificat orien/ ţările, şi o reapariţie într/altă stihie ne/au făcut să cunoaştem în capacităţile lui variate aplicarea in» teligenţei cu temperament la o estetică a căreia realitate nu mai era demonstrabilă prin doctrină şi preferinţă. Călătoriile sale neîncetate i/au revelat o frumuseţe existentă dincolo de literatură şi cărţi şi în paguba lor, şi pe acest drum parcurs cu iu/ ţeală, domnul Bădăuţă a lăsat în urmă o sumedenie de colecţionari de fotografii moarte, adunate pentru îmbogăţirea pură şi simplă a rafturilor personale şi inutile unei mişcări de propagandă şi cultură. Actualmente, autorul e şeful din proprie voinţă şi pasiune a şcolii de învăţ prin imagini — şi cine ar putea tăgădui că munca lui e mai concludentă şi mai sigură decît o treabă infertilă de literat de manuscrise.
Ceea ce s/a armonizat cu achiziţiile domniei/sale sufleteşti a fost şi absenţa din serviciile Ministerului de Externe, pînă la domnia/sa, a unui iniţiator cu
merite şi rîvnă. în acest loc gol domnul Bădăuţă a călcat ager şi sigur de sine. De<aci înnainte tot ce se va încerca în placă, film, reproducere şi publicitate gravată va trebui să ţie seamă de auto» ritatea specialităţii domniefisale verificată, confir» mată şi recunoscută.
1932
KULTUR
Adunînd cărţi din bibliotecă şi mai cu seamă cotoare, cititorul, rareori sincer cu rafturile lui, preferă să urmărească efectul estetic al volumelor aşezate la rînd. Pusă între o sobă rustică şi un tablou zis modernist, etajera cu poliţele inegale şi lustruite cu luciu licăritor trebuie semănată cu cîte trei volume sculate în picioare la colţuri şi alte cîteva culcatem lung. O oală semnată de un artist, şi cîte o icoană, dinaintea căreia îşi duce mîna la frunte numai pisica, complectează ungherul estetic — şi unele cărţi se cumpără, ca şi tablourile, odată cu mobilierul, după copertă şi ramă. Şi dacă gospo* dina uită o cutie de scrisori şi un linoleum, aceste două obiecte sînt împachetate pe deasupra la cassă.
Evident că după ce ţi<ai aranjat interiorul cel mai artistic posibil şi toate dulapurile cu literatură, nu este indispensabil să te găseşti în mijlocul lor. Faţada e salvată, nu ţi se poate cere mai mult; domnul aleargă după treburi şi doamnei i se face urît, măcar de două ori pe zi, la zece dimineaţa şi dupăiprînz către seară. Oamenii cărora li se urăşte la domiciliu au organizat întrunirile cu muzică şi dans, unde fiecare pribeag al unei existenţe în patru ochi fuge să se ascundă în privelişte cu singu* rătatea lui. Ca o muniţie ced îngreuiază şi de care s<ar scăpa, cum se şi întîmplă, dintr<o dată, zilele sînt cheltuite rapid din mecanismul unei vieţi cu repetiţie, montată ca un revolver şi ca o mitralieră
— sau aruncatem vînt ca nişte serpentine şi nin» sori artificiale de confeti.
Casa rămîne singură, cărţile au rămas necitite.
Dar nu a răsfoit nimeni din lipsă de curiozitate şi vreme, nici cărţile copiilor, care, dacă se duc de» acasă, se duc măcar la şcoală, şi dacă stau acasă nu li se urăşte cu slugile din bucătărie, grosolane însă pitoreşti. Şi poate că nici comisiile care au aprobat circulaţia cărţilor de studiu, confruntate cu un program şi el absent, nu le»au răsfoit, toată lumea de sus, echivalentă în meteorologie socială cu norii şi cu seninul, suferind de acelaş sentiment de plictis nemotivat de nicio genialitate excepţio» nală şi de nicio cumplită aplicaţie la un lucru de» terminat.
Cine scoate penibila literatură a cărţilor de şcoală primară, căci pe ele zilele acestea le»am răsfoit, des» tinată să gîtuie inteligenţa şi să o sufoce, a copiilor noştri, născuţi întregi la minte şi trup? Cine dă voie să li se îndese capul cu de»a sila ca nişte degete nevinovate, în verigile mici ale intelectului unor autori cu gămălie ? Sînt pedagogi, care se rad cu Bjornson şi poartă ochelari fotogenici, clătinînd din tărtăcuţă ca savanţii şi mimînd un tic impor» tant. In ce scop, pentru ce discreţie, către ce re» zultate? La ce bun atîtea bărbi, atîţia ochelari, atîtea chelii, dacă eforturile aglomerate şi opinti» rile masive sînt în nestare să dea copiilor noştri un abecedar şi o carte de citire ? Ce vor fi făcînd domnii aceştia considerabili şi înfiorători, parazitînd de»a surda şi trăgîndu»şi grăsimile şi misticismul profe» sional dintr»un cuvînt nemţesc, destul de vag, care tradus pe româneşte, n»a dat de cincisprezece ani încoace nimic?
1933
moliEre, în româneşte
Fostul Director General al Teatrelor, domnul Liviu Rebreanu, datora locului pe care ba ocupat şi calităţii domniebsale de literat, pe lingă supra» vegherea tehnică şi artistică a programului Naţiona» lului, o concepţie activă. Dorinţele pure şi simple au vizitat pe mai mulţi din foştii directori, evaziv şi tangent, împiedicate în realizările lor, nesimţit de încete şi posibile în orice împrejurare, de ches* tiuni de buget.
Pe măsură cu punerea în spectacol a literaturii dramatice, străină şi originală, pentru întreţinerea cotidiană a publicului, artiştilor, a criticei şi reţetei, directorul are datorii, adjectivale în ultimii ani de zile cu termenul, niţel cam lăbărţat, de « cultu» rale ». Din dosul rechizitei şi garderobei, dincolo de peruchieri, croitorese, puitori în scenă, tîmplari şi regisori, care lucrează la înzestrarea magaziei şi scenei, directorul are de dus acţiunea paralelă de înavuţirea arhivei.
De cîte ori era nevoie de o piesă care ţinea o bucată de timp afişul într<o capitală de republică sau de imperiu, necesităţile urgente ale publicităţii însărcinau cu o traducere instantanee cunoştin; ţele şi dibăciile literare ale dactilografei. Hibridul apărea pe scenă, într<o imagine estropiată a figurii cu care ieşise întîia oară în lume şi dacă ceea ce se numeşte acţiune într<o piesă de teatru, biruie şi în original condiţiile literaturii, traducerea nu lăsa spectatorului timpul să<şi puie urechea în serviciul
binoclului şi aplauzele, înăbuşind textul şi cîte* odată însăş nulitatea nativă a piesei, făceau să treacă satisfăcător corcitura. La Operă cel puţin, sistemul transpunerii în româneşte, înlătură siste* matic colaborarea scriitorului şi limba rămîne o chestiune de resortul contabilităţii, complicată une* ori cu necesităţile de perfectă cadenţă ale execu* tantului care de multe ori străin de mămăligă* reasca subtilitate a limbii noastre, este în stare să masacreze o întreagă bucată de text pentru o silabă absentă sau de prisos. Problemele de această natură sînt atît de inexistente şi de ridicule pentru gravi* tăţile ministeriale, în genere «culturale», încît niciuneia niciodată nu i*a trecut prin cap să oblige în contractele de exploatări, pe arendaşi, ca paralel cu spectacolul să contribuiască la sporirea reper* toriului clasic românesc.
Căci afară de producţia de la zi la zi a scenei, biblioteca manuscriselor unui teatru naţional, mai concludent şi mai viu decît o academie de solemni* tăţi ale enciclopediei, trebuie să cucerească pas cu pas literatura dramatică universală şi să*şi asimileze onoarea de*a naţionaliza altoaiele străine. Limbile germană, rusă şi ungară au transpus tot ce s*a scris cu o tendinţă de durată, din toate literaturile străine şi clasicii, aşa numiţi, nu lipsesc din nicio limbă mare. Pentru optsprezece milioane de locuitori, care într*o sută de ani vor fi cincizeci de milioane şi pentru valoarea intelectuală şi artistică sigură a poporului românesc, limba noastră nu poare fi scoborîtă de reprezintanţii momentani, timoraţi şi zgîrciţi ai Statului, printre dialecte între limbile mici.
Domnul Rebreanu avea toate calificările, ca să ia iniţiativa de front a localizării literaturilor dra* matice străine, în condiţii bineînţeles adecuate, che* mînd scriitorii şi nu telefonistele la încercarea peni* bilei sforţări. Deja domnul Gala Galaction, pus
jio
la rigorile unui regim contractual derizoriu şi forţa* mente incompatibil cu răgazul intelectual, pe care îl implică un travaliu de albină, vîrîtă cu aripi şi cu abdomen cu tot în pulberea astrală a polenului şi în parfumele din împărăţia florilor, fusese orientat de mai de mult către muntele Măslinilor, a căruia fantomă trebuia strămutată în limpezimile penibil căutate ale limbii româneşti.
Un scriitor a primit din partea domnului Re* breanu, care îşi întocmise o întreagă listă de nume de colegi şi de autori străini, după sensibilităţi corn* parate, însărcinarea de a copia cu negreală din fu* ninginile noastre textul întreg al francezului Moli* 6re. Mai înainte de a fi apucat să realizeze nici a suta parte din programul de naţionalizare dramatică Direcţia Teatrului Naţional rămase însă vacantă.
Domnul Alexandru Mavrodi, actualul director, avu bizareria să*şi aducă aminte într*o vreme cînd oamenii se gîndesc la congrese şi valute de Jean* Baptiste Poquelin, care născut la ij ianuarie 1622 la Paris, avea destinul să dea limbii franţuzeşti şi limbii întregi subt numele de Moliere, un scriitor fără nici precedent nici succesor. Mizantropul, scris cu 1796 de versuri repartizate în cinci acte, domnul Mavrodi a voit să*l aibă gata după o primă încercare sterilă din anul trecut, pe ziua de 1 august 1933.
Se poate zice că transcrierea e gata, atît cît poate să fie gata un lucru literar de scăderile şi neroziile căruia un copist lipsit de infatuarea impecabilităţii îşi dă seama treptat.
Peste cîteva zile,Mizantropul va fi copiat pe curat şi intercalat în dulapul Naţionalului.
Am fi voit să împărtăşim cititorului observaţiile asupra muncii, ingrată şi pasionantă a unui grădinar de cuvinte, asigurat că dafina şi năramzul pot creşte, încăpăţînat gunoite şi la noi. . .
1933

ADEVERUL
La inaugurarea faţadei « Adevărului » nu poate să fie interzisă o preumblare pe dinăuntru, prin spiritul mai de grabă decît prin biurourile interi» oare. « Adevărul » nu e numai Adeverul, el este şi Dimineaţa şi Realitatea şi Magazinul şi Radiofonia şi o sumedenie de alte publicaţii cu periodicitate variată, de la Adevărul literar, pînă la Viaţa remă< nească şi pînă la Rebus, o foarte citită revistă de jocuri şi ghicitori.
Unele din aceste periodice constituiesc invenţia cîte unui tînăr sau a unei grupări, care au ramificat cu iniţiativele lor ramura ziarului Adevărul, devenit rădăcină şi trunchiul unui vast copac de daruri, zilnic nou. E caracteristica editurii, care prelun» geşte redacţia, de a se renova continuu, adăugîn» dmşi intelectualmente şi tehniceşte, forţe şi mij< loace noi şi mai ales nerefuzînd nicio inspiraţie şi nicio bunăvoinţă, ci încurajîndude cu camarade» rie. Subt pseudonim sau cu numele încă necunos» cut, toate debuturile politice, literare şi critice, reţinute de linia unei cariere, şi»au găsit ospitalita» tea trebuincioasă la « Adeverul».
Personal, în redacţia lui am întîlnit pe Caragiale şi pe Gherea, simplu şi timid cel de al doilea şi şovăitor; verbos, diabolic şi de o infinită complexi» tate, primul. De altfel, între poarta de intrare a editurii şi coridoarele lungi ale biurourilor de sus se întîlneşte într»o singură săptămînă toată lumea cărţilor, a ziarelor şi a tribunii şi nu e rară surpriza
întîlnirii adversarilor la o cotitură de galerie, veniţi în una şi aceeaş chestiune, contradictoriu. Cînd îşi vor deschide vreodată gura, astupată acum cu o nouă tencuială, păreţii « Adevărului » vor putea povesti romanul politic şi social cel mai interesant al ultimilor patruzeci de ani de viaţă românească.
Ceea ce « Adevărul » reprezintă exclusiv şi cu autoritate, oricare bar fi fost, îi sînt şi îi vor mai fi conducătorii, este o corectă şi necontrazisă opinie constantă de stînga. De la maniera Miile pînă la maniera actuală, stilurile s*au putut schimba, cum este şi natural, însă nu ideea şi linia ei îndătinată. Cine zice Adevărul înţelege un program, o luptă şi un neobosit spirit de observaţie şi de analiză hotărîtă însă civilizată a tuturor evenimentelor şi fenomenelor cu programul. E o situaţie simpatb zată de public şi prestigiul ei prietenesc, lipsit de orice rigidităţi şi înfumurări, constituie pentru li< bertăţile democratice o garanţie. Prezenţa Adeveru» lui în viaţa publică de Ta noi, înnafară de campa» niile şi victoriile pe probleme date ale ziarului, a fost o piedică sigură pentru formele fanteziste şi primejdioase ale cîte unui curent, ale activităţii cîte unui guvern. înnainte de a se lansa o aventură, autorii ei se gîndesc mai bine şi de multe ori se răzgîndesc.
Cît priveşte libertatea sulletească şi intelectuală a redactorilor şi a colaboratorilor, ea se găseşte integral stabilită, ca un temperament şi ca o regulă locală, în casa « Adevărului » şi în ambianţa ei de perfectă colegialitate.
«93 3
ADEVfîRUL LITERAR
Toate ziarele, de mai mare şi mai mic tiraj, au scos un aşa numit pe vremuri supliment. Supli* mentul, obişnuit la cartela de pe vremuri a birturi* lor — un alt cuvînt dispărut în denumirea de res* taurant — a dat în literatură greş. AdevSrul litet rar şi artistic a biruit pentru că a înţeles să nu mai fie supliment ci publicaţie independentă cu simplă aderenţă tipografică şi administrativă. Pe cînd alte hebdomadare ale unui ziar mai mult sau mai puţin politic sau informativ intrau în căprăria ziarului de bază şi reproduceau, subt paza geloasă a unui agent director comun, duminica, în versuri şi proză, foaia cotidiană, la Adeverul lucrurile se petrec cum s*au petrecut întodeauna într<altfel. Opinii care nu mai sînt şi ale Adevărului politic sau ale Dimineţii informative şi polutive, aparţin, în domeniul intelectual, exclusiv Adevărului literar fără nicio nepricepere sau supărare. Ordin de zi pe toate publicaţiile la editura « Adevărul» nu se dă. Redactorii şi colaboratorii sînt stăpîni pe opinia lor şi neobligaţi să întrebe la ghişeu cum trebuie să gîndească în literatură şi artă la data din calendar.
Publicul care simte realităţile fără să ceară dec la < raţii, acordă preferinţele lui publicaţiilor editurii «Adeverul»; tonul, echilibrul, lipsa fanfarona* delor şi a declamaţiilor şi obiectivitatea, convenind spiritului cititorilor, obosit de ipocrizii şi gale* jade ».
Adevărul literar, oricum s*ar pune chestiunea, e singura publicaţie literară săptămînală variată şi complectă, de care publicul românesc s*a legat. Volumul mare şi preţul mic permit cititorului să se ţie în curent cu tot ce se gîndeşte şi se scrie în ţară şi în toată lumea, şi fiecare număr nou dove* deşte o perfecţionare. Pe lîngă aşa numita beletris* tică, reprezintată constant în fiece săptămînă a foii, informaţia ei corectă şi scrisă în diapazonul mari* lor reviste străine o pune la rîndul celor mai bune. O spunem nu atît în calitate de colaborator, cît mai ales în cea de cititor. Sîntem dintre cititorii todeauna bine impresionaţi ai Adeverului literar.
Trebuie să repetăm constatarea, şi altădată fă* cută, a colegialităţii şi a bunei camaraderii din casa « Adevărului », indiferent de vîrstă, calitate şi în* sărcinări, şi care constituie starea sufletească şi mo* ralitatea locală. E atmosfera care convine cu deo* sebire presei, unde susceptibilităţile enervante sînt mai mult decît numeroase şi numărul de cap e inegal, ca şi al pălăriei, — atmosferă de voie bună, de sprinteneală şi de tinereţe, la toate vîrstele întîl* nite subt acelaş acoperiş şi în pagina aceeaş.
E ceea ce exprimă arhitectonic şi noua faţadă a gospodăriei editurii, în cîmpurile şi culorile* i paralele, fragede şi îndrăzneţe. Se cunoaşte numai* decît că acolo, în dosul unui zid, elastic ca o cortină de mătase şi catifea, munca se face cîntînd şi gîndul vine din mişcare, din prietenie şi entuziasm. Aşa se scrie Adeverul politic, aşa se scrie Dimineaţa, aşa se scrie Adeverul literar — şi aşa le doreşte pu* blicul, simţitor la farmecul sincerităţii. . .

LIBRĂRIA SATULUI
Nu ai putea să spui care a fost în localul festivi» tăţii, de ziua şi de săptămîna cărţii, rezultatul co» mercial. Librăriile şi editurile, înnafară de una, specializată în traficul de narcotic tipărit şi în ciu» data scoborîre a preţurilor la exemplar şi la volum, au fost reprezintate în interiorul marei săli de re» cepţii a Cercului Militar de cîte un stand personal. Vizitatorii puteau să cumpere şi, desigur, au cum» părat. în massa invitaţilor marcanţi care au pre» ferat să se creadă la curse şi să stea de vorbă, pe cînd vorbeau oratorii, şi care au şi fost, lamentabilă lecţie de bun»simţ, atinşi de urecheala regală, ad< ministrată în public, era şi o fracţiune de cititori calificaţi. Rezultatul e o chestiune de contabilitate şi poate că societatea librarilor va publica o cifră demonstrativă.
Sărbătoarea Cărţii, mult mai pronunţată decît în anul precedent, nu este încă un bîlci al cărţii: poate că acest lucru va fi o realitate concordantă peste un an, peste doi, trei ani, cînd începuturile intimidate, din 1933, vor evolua în inovaţii îndrăz» neţe. Cine ar putea să vadă cu ochi răi un mare iarmaroc de stradă, reprodus în toate oraşele şi tîrgurile, cu cîntece, dansuri, mascarade şi cu vîn» zarea pretutindeni, pe trotuare şi în localuri, a cărţilor strigate de amatorii de bunăvoinţă? Sărbă» toarea griului şi a strugurilor, absentă la un popor de plugari, se poate face fără neajuns o sărbătoare a spicelor de hîrtie, şi la capătul acestei activităţi
de logosuri, de presă şi de steaguri amestecate nu este scris să nu se găsească putinţa de exploatare a ruşinii şi de a rămîne analfabet. Ceea ce au fost inapte să realizeze atîtea generaţii de culturali se» veri şi de magnifici papagali în redingotă, încă nedispăruţi nici în epoca de creaţie originală in» tensă a intelectului românesc, ar putea să devie o realitate sigură rapidă, din pricina unui joc la un an o dată, însoţit cu tărăboi. Cu cît va fi mai mare tărăboiul, cu atît pricina lui va putea să intre în mai multe capete întîrziate.
Ar fi deocamdată un succes ca în fiece sat şi oraş, de»a valma, din cele mi se pare vreo douăsprezece mii cu un nume comunal, să se cumpere din fiece carte, mai bună sau mai puţin bună, cîte un singur exemplar. Un cumpărător de o carte se găseşte în tot locul. Ziua şi Săptămîna Cărţii, care începe să fie o instituţie, vor trebui să găsească mijlocul să puie cartea în sat — şi parcă nici instrumentul nu ar lipsi, dacă ne raportăm la un fel de altă zi a Cărţii, petrecută săptămîna trecută la una din Fundaţiile Regale, « Principele Carol », inaugu» rată din nou, după trei ani de lamentabile nazuri şi după alţi trei ani de pregătiri.
Avem dinainte catalogul în douăzeci de pagini, distribuit participanţilor la inaugurare, catalogul expoziţiei, deschisă în localul din strada Latină re» novat, cu planul de lucru (patru secţiuni) şi harta căminelor Fundaţiei. Pe tăcute, Fundaţia are patru sute treizeci şi opt de cămine în ţară: o sală. A doua sală: radio şi cinematograf sătesc. Sala III: biblio» teca şi muzeul satului. Farmacia satului. Sala IV: cărţi şi ziare pentru popor şi pentru copii. Biblio» teca documentară. Statistica tiparului. Sala V: şcoli ţărăneşti. îndrumări sociale. Tipăriturile Fundaţiei. Sala VI: planuri de căminuri ale Fundaţiei şi de gospodării săteşti.
Directorul Fundaţiei « Principele Carol » este domnul profesor D. Guşti, autorul programului, care cuprinde toate drumurile desinate cu o sin* gură linie mai sus. Efortul propus e gigantic şi cumplit, fără să fie desfăşurarea proporţiilor impo» sibilă. Totul atîrnă, cum se zice în ştiinţa socială abstractivă, de materialul uman care o să trebuias» că niţeluş cam fabricat.
Dar parcă domnul profesor Guşti a uitat din vastul domniebsale program un amănunt, care în situaţia omului, a timpului, a cititorului şi a cărţii de azi, este esenţial: librăria satului. Adică, locul unde acel cumpărător al unui exemplar dintrmna carte, pomenit, să<şi poată lua cartea, numărînd în schimb leii preţului de pe copertă, fără niciun soi de protocol, negustoreşte, curat. E o metodă şi asta şi o metodă care prezintă simplific carea că este cunoscută, acceptată şi practicată. Să» teanul vinde şi cumpără, obişnuit. Pe această sin» gură acţiune de a vinde şi a cumpăra s<au născut civilizaţiile şi mi se pare că primul sat cultural a consistat în nevoia cîtorva negustori din marea AsiebMici, de»a ţine minte, răzimaţi pe memoria fidelă a tibişirului, ce<au vîndut şi dat pe datorie. Alfabetul primitiv al dăsagului cu orez a dat naş» tere, rînd pe rînd, Bibliei, Iui Pitagora, Vaticanu» lui şi lui Pascal. De acolo au ieşit Rabelais, Kant, Claude Bernard, Beethoven, din scriptele lăptaru» lui, care însemnează pe marginea uşii litrul cu un băţ şi vadra cu un covrig. Ştiţi exact ce este un răboj? O născocire genială.
Domnul Guşti are toate mijloacele să înfiinţeze librăria de sat şi să sporească tirajele şi interesul intelectual sătenesc, automatic. Paralel cu activi» tatea»program, poate funcţiona comercialmente li» brăria, deosebit. Desigur că o nimica toată de vreo douăzeci de milioane o să fie necesară, dar banii
jiS
se mai afla — şi dacă lit «esc ei se inventează, capi» talul cel mai efectiv îl dă imaginaţia.
Odinioară, acum vreo treizeci de ani, nu fac o indiscreţie nepermisă, nefericitul I.G. Duca, prie» tenul cîtorva camarazi, ajunsese factor politic, şi subsemnatul se găsea într»un fel de corespondenţă cu el, de prin streinătate, şi era cam cu vreo doi ani înnainte de 1907, dată concretă pentrucultura ţării. îl interesau pe prieten iniţiativele cu caracter, cum se zice azi, cultural, şi»i plăcea să fie comuni» cate. Cu, evident, regretul pentru corespondenţi că pe cît plăteau mai mult unele acţiuni şi idei, pe atît ele treceau mai repede şi cu mai puternice felicitări la dosar, care comunica treptat cu coşul. S»a semnalat încă de atunci, cînd sătenii cunoşteau un singur prieten la Bucureşti, pe Spiru Haret, nevoia unei librării săteşti.
Metoda era de o simplitate îngerească. . .
Faci o ladă, pui în ladă Kîrtie, plicuri, cerneală, peniţe şi cîteva cărţi, marfa pe o lună de zile, şi o trimiţi la Drăgoieşti unui biet om, care poate să ţi»o plătească anticipat, lăsîndu»i un cîştig de 2j%. Omul dă capacul pe spate: e toată prăvălia lui — şi pune în geamul casei cartonul tipărit: Librărie. . .
Nici azi nu găseşti într»un sat o coală de hîrtie, un strop de cerneală, un condei — şi mai puţin caiete şi creioane colorate pentru copii. Peste o lună trimiţi un pachet, pe care ţi»l cere librarul... Hai, să zicem că lada nu se vinde într»o lună, ci abia în trei luni! Librăria satului există, şi cartea a intrat în sat. E de crezut că la valutele actuale, librarul improvizat vinde mărfuri de o mie de lei pe lună, cîştigînd pentru sine»şi două sute cincizeci lei, ceea ce reprezintă la ţară un salariu. într»un an vînzarea poate să fie de zece mii lei — şi dacă va fi numai de trei mii de lei, tot s»a introdus libră»
rie la ţară, şi acest lucru trebuie neapărat şi iute cîştigat.
Stăpînind unealta miraculoasă a Fundaţiei şi bucurîndu<se de încrederea Creatorului ei, dom» nul profesor Guşti ştie să vrea cînd vrea să vrea şi este în situaţia să înzestreze cartea cu douăsprezece noi librării şi să guste satisfacţii pe care cîteva zeci de rînduri de oameni de Stat şi de Catedră nu le<au meritat.
1934
VOCILE DIN SINGURĂTATE
Nu ştiu cum se poate asta mai bine. Cînd îţi cade în mînă o bucată de hîrtie, tipărită cu o limbă românească, într<altă ţară, întroltă lume, întnalt continent! Se petrece o înfrigurare.
Cîteodată, pe la orele trei noaptea, în somnul adînc al unei jumătăţi de planetă şi între oboseala ta şi plăcerea de a nesocotbo, laşi o pagină de carte sau de manuscris întreruptă. Scrîşnind din degetele pumnului strîns a biruinţă, te ridici din scaun, faci o pauză şi cauţi de<a lungul, deasupra potopului negru al nopţii, un punct de viaţă, ca pasărea din arca lui Noe.
Această dibuire prin univers a devenit cu apara» tul de radio uşoară. în colţul odăii, pe o masă stă simţul al şaselea, într<o caterincă. Parisul nu râs< punde. . . Londra s<a culcat. . . Stuttgartul şi<a tras pătura în cap. . . Berna visează. . . Roma tace, şi însăş Barcelona, care a stat mai mult deşteaptă, frămîntînd cu degetele în strunele mandolinei un cîntec de dans pitoresc, aţipeşte. . . De jurîmpreju» rul cadranului arătător nu mai găseşti niciun oraş în picioare.
Dar după o colindă insistentă ai dat de un se< men neadormit. Prin vastele ruini ale zilei de ieri, înnecată în Atlanticul odihnei, Ia fund, şi parcă al morţii, ai auzit glas de om, murmurînd pe um deva. . . întăreşti unda şi întrodevăr, la orele trei noaptea îl asculţi. Vorbeşte un rus, dintrmna din acele staţiuni mărunte şi slabe, care servesc local
regiunile de prin vecinătăţile peninsulei Alaska şi cu neputinţă de identificat. Omul care vorbeşte nu spune mare lucru: el face pesemne o dare de seamă, a muncii cotidiene dintrmn şantier. Tonul lui moale şi administrativ e al unui cititor de foaie de registru. Cuvîntul roboti se repetă la fie» ce frază îngînată. . . Dar întîlnirea dumitale cu un om rătăcit prin bezna Siberiei şi a Europei şi pe care măcar nici nud poţi înţelege ce spune, este emoţionantă. în cîmpia marelui întuneric nu eşti singur detot. Mai trece careva cu gulerul ridicat, împărăţia negurii încercînd gheaţa Polului cu băţul.
Fireşte că ai fi mai mulţumit să surprinzi în auzul aparatului, un cor de îngeri şi glasul Făcă< torului a toate, care se ascunde atît de departe în seninătăţile lui, încît nici raza subtilă nud poate dovedi. Ai putea şi dumneata să te culci şimcah tea să dormi odată liniştit. . . în lipsa acestui mare Prieten, care nu binevoieşte s㻺i popularizeze per» soana şi să se complacă în împrejurarea trivială de a se face auzit de un ticălos de pămîntean, vor» beşte tovarăşul de pe la Irkuţk — şi tot nu te afli cu totul pierdut în haos.
Mi»a venit un crîmpei pătrat de ziar din Sta» teledJnite, de la Chicago. E un ziar româneasc, Lumina (The Light), scris de români şi tipărit cu literă americană. Caracteristic desinteresat şi ab» surd, ziarul e bisericesc. Redactorii foii, cetăţeni şi preoţi născuţi în America din emigraţiile arde» leneşti, scriu limba natală corect şi cu o elevaţiune absentă la colegii profesionişti din ţară. îi pre» ocupă numirea unui episcop ortodox român al clerului românesc american şi»l cer.
Adevărul este că numirea, hotărîtă îndată după război, întîrziază. Ce socoteli se vor fi opunînd tri» miterii unui şef bisericesc român pentru Statele Unite? Se încurajează în schimb apostolii aven»
turieri, diaconi şi preoţi, flămînzi de dolari. Cazul s;a pierdut din amintire al celui ierodiacon sau ieromonah, instruit la întoarcerea lui în ţară de Parchet şi arestat un moment subt autoritatea plîm gerii unui ierarh, careu binecuvîntase şi împuterni; cise plecarea în Noul Continent după valută ame; ricană. învierşunarea superiorului cared expediase cu plenipotenţă cerea autorităţilor civile desbră; carea, tunderea şi raderea ambasadorului, acuzat de furt prin abuz de încredere, şi chiar închiderea lui într*o ocnă de sare. Vinovatul s;a apărat atît de original şi de probant, încît i s;a dat drumul numaidecît şi dosarul s<a făcut nevăzut. Mai mult, ieromonahul, care nu se afla la prima lui avem tură şi nu era niciun individ mărginit şi intimi; dat de mînia ierarhică, şi;a purtat harurile înnainte şi niciunul din drepturile ecleziastice nu ba fost anulat sau retras. El făcuse dovada că se găsea cu superiorul lui în tovărăşie comercială pe din două, obligat să trimită cincizeci la sută prin mandat poştal sau Bancă fructificările în cecuri şi cenţi ale Sfintului Duh. Speţă judiciară gingaşă.
Lumina relevă din Chicago feluritele calibre ale acestori amatori de cele lumeşti şi gangsteri mici ai darului de liberă propovăduire. Lipsa accentm lui polemic viu din gazetă demonstrează mai re< pede sinceritatea dorinţii de a dobîndi un Episcop românii din Statele Unite (o sută de mii de sufle; te!) decît riscul de a se rupe de stăpînirea biseri; ceaşcă legală, afirmînd adevăruri întregi şi biciu; ind măştile de mucava cu barba lipită.
Totuş o amărăciune se cerne prin sita textului tipărit. Preoţii doresc un episcop, însă poporeni; lor un episcop le este indiferent. Ei nici nu vor să audă că acest înfăţişător al virtuţilor teologiale şi următor al sărăciei Mîntuitorului trebuie plă; tit din sudoarea lor. Cît e de fierbinte şi de leşioasă această sudoare a românului înjugat cu toţii ră;
runchii lui însîngeraţi la industria americană, unde omul, străinul, e folosit ca o foarfecă nu< mai atîta timp cît taie neştirbit şi precis şi pe urmă e aruncat la topitoare, se cunoaşte, şi cifra unui salariu de episcop, stabilit pe cotele autonomiei, este iarăş cunoscută. La trecerea din lumea ace» asta în viaţa de veci a fericitului Pimen, Mitropo» litul Moldovei, care a lăsat în cifre publice o avere derizorie, de adevărat apostol al lui Hristos, călugării din mînăstiri s»au întrebat, ca nişte guri rele de veche reputaţie, ce au devenit depozitele de patruzeci de milioane de lei ale bîrfitului după moarte Mitropolit, din Bănci. Americanii români iau asemenea zvonuri drept orientări şi se tem că ei mar fi în stare să sature cu pomenita lor sudoare gaura hapsînă de însetare, din pămînt, a unui Epi» scop.
E multă tristeţe în paginile mici ale Luminii, redactată de părintele Coriolan Isacu.
Dar independent de doctrină şi de necazuri şi peste ele, te mişcă faptul că limba românească grăită în mii de case, aşezate peste atîtea mări, este scrisă si tipărită în statul Illinois si în Canada. Un om ca dumneata şi ca mine, împovărat de viaţă şi luptător al coajei de pîine scrie de dincolo de cîteva mii de ceruri o limbă pe care o citim fără nicio dificultate şi o gazetă scoasă din aduna» rea firimiturilor din coaja lui. Modestia apariţiei lunare şi dimensiunile ziarului afirmă o mare opintire făcută cu o mare credinţă.
Să căutăm cîte meridiane despart auzul nostru de vocea ivită în negura pustietăţilor spirituale.
O sută douăzeci. . .
*934
CARTEA DE CETIRE
Nici anul 1934 nu a pus în vitrina librăriei car» tea aşteptată de cincizeci de generaţii, cartea săteanului, a muncitorului şi a intelectualului mijlociu.
O clasă de privilegiaţi şi»a asigurat ceea ce»i pentru ea o trusă de scule la orice nevoie, con» sultarea cărţilor enciclopedice străine. Vrea cineva căruia îi trebuie tapirul, să cunoască acest animal se foloseşte de un lexicon. Deosebirea între lexico» nul domnului Candrea şi similarele străine este în primul rînd de volum. Un Brockhaus are tot atîtea cărţi cîte litere cuprinde alfabetul. Dar pen» tru utilizarea lui e trebuinţă de o tărăboanţă in» terioară şi de un capital — şi de obicei proprietarii unei mari enciclopedii o lasă intactă şi o cumpără pentru cotoare. O bibliotecă e întodeauna deco» rativă, vine bine între tablouri, şi o enciclopedie în casă, cu inscripţii de aur pe călcîile de piele, contribuie la salvarea unei aparenţe. în cel mai bun caz lexiconul serveşte pe profesionistul cărtu» rar, care în calitatea lui de cărturar se poate dis» pensa.
Cartea de cetire e, negreşit, altceva: ea trebuie să ţie loc de instrucţie primară şi secundară şi să te însoţească. Cînd a început tăierea cozii la chinezi şi modernizarea universului galben, dascălii renaş» terii chineze au acomodat cu limba un alfabet simplificat, bun pentru toată sudarea Cerescului Imperiu şi în şcolile noi s»au înscris la abecedar
şi la cele patru operaţii de calcul oameni şi de optzeci de ani. Afară de un englez pe care fam văzut cu ochii mei trecîndu»şi bacalaureatul la o vîrstă de şaptezeci de ani depăşiţi, adulţii şi mai cu seamă bătrînii se dezinteresează de nişte titluri pe care mau putut să le capete în copilărie şi ar prefera, dacă ştiu o fărîmă de carte să înveţe mai multă şi dacă nu ştiu nimic să apuce cîte ceva.
Se întîmplă ca un frate mai mare, rămas în spinare cu cîte cinci orfani ca şi el, său crească, şi»a făcut atît de ascetic frumoasa lui datorie încît nu s»a ales cu nicio învăţătură, promovînd în viaţă o seamă de titraţi. Cazul, de pildă, al acestei dorm nişoare bătrîne, cunoscută nouă, care, renunţînd la tinereţea ei în folosul surorilor şi fraţilor mai mici, după ce i»a dus pe toţi dincolo de universi» tate cu igliţa şi cu acul, a voit, rămasă singură, s㻺i acorde o compensaţie tardivă în instrucţia ge» nerală. Ne»a cerut cărţi şi am căutat. Nimeni nu se gîndise la ea. Ii trebuia o carte de cetire bine făcută, clară şi inteligentă, în care să ia cunoştinţă de toate ştiinţele şi silinţele oamenilor şi ale expe< rienţei. Cinci sute de pagini ar fi fost de ajuns ca să<i dea toate informaţiile fundamentale, prezin» tate atractiv. Nu i le»am putut procura.
Auzise de « regula de trei» şi»i rămăsese o slă» biciune, pe care o purtase între mai multe baca» laureate şi licenţe, pentru cele trei vorbe de mare prestigiu. Se sfiise să capete această mică ştiinţă de la fraţii şi surorile ei, pentru motivul că a înţe» Ies dificultăţile lor de exprimare şi de prezin» tare clară, preferind să nud puie în situaţia de a se lăsa descoperiţi. Voia să mai ştie ce»i « logarit» mul » şi o interesa fizica şi chimia. Biata mătuşă a decedat ignorantă şi domnişoară.
Cazul e mult mai numeros decît ne putem în» chipui, al omului matur, întors brusc către satis» facţiile intelectuale. Curiozitatea lui sporeşte de
multe ori cu vîrsta, la omul necovîrşit de mocirla socială. Nu s»a scris o carte de cetire, foarte utilă pentru împrospătarea noţiunilor uitate şi intelec» tualului calificat. Acuitatea intelectuală a omului matur inteligent, trezit la sentimentul ignoranţei lui prin analiză, e neînchipuită. Mintea lui înti< nerită fenomenal se complace în studiile dispreţ ţuite de copilărie şi tineret. Acestuia trebuie să i se întocmeasă neapărat o carte de cetire complectă, adîncă şi de stil. Cine o va scrie ?
Metoda de lucru nu aparţine unui singur au» tor şi mai puţin unui odios fabricant de manuale şcolare, din depozitul Ministerului Şcolilor, care cumulînd aptitudini măreţe diverse, este neputin» cios, de la abecedarul lui Barbu Constantinescu să ne dea un abecedar, o gramatică elementară şi o carte de socoteli. Consultaţi orice carte aprobată şi veţi vedea că niciun autor nu slujeşte şcoala şi copilul şi exclusiv interesele unei coperte colec» tive. Şi metoda de lucru e simplă.
Se face sumarul analitic şi se împarte speciali» ştilor, pe articole şi paragrafe. Tot ce va fi încîlcit şi neredactat, va fi făcut din nou de alţii. Se cere în cuvinte puţine o noţiune plină. împărţindmse redactorii în mai multe categorii, ultima categorie va putea să fie a stiliştilor, oameni de gust şi de claritate, apţi ca să dea textului de specialităţi, lumină şi seducţie.
Cultura românească atinge un nivel care per» mite toate realizările, după ce cîteva vechi ge» neraţii, sîngeros desminţite, au perpetuat ab< surditatea că în limba ei nu se poate vorbi afară de opincă, de scocul morii, de mămăliga de aur şi de vraja lunii de nimic altceva. Trăieşte în rînd cu noi o tinereţe în stare de mari realizări, neuti» Uzată şi brutal împinsă către periferiile sufleteşti şi care an cu an îşi caută un refugiu incert în viaţa hibridă a gazetăriei. O vedem zmucindu»se mereu
din lanţuri şi căzînd pe brînci întrmn genunchi.
Ea e indicată s㻺i ia sarcina împlinirii unui pro» gram de lucru chibzuit pentru înzestrarea limbii cu cele cîteva sute de cărţi ce lipsesc cititorului şi şcolarului nostru, netraduse, nefurate, operă di» rectă a inteligenţii instruite şi afinate dinaintea vieţii noi a lumii. Întîia carte: Cartea de Cetire.
1 93 ;
DOI STRĂINI
Un filosof şi un literat, amîndoi profesori, la Sorbona şi la Roma, un francez şi un italian, au vizitat România, d»mnii Leo Brunschvicg şi Bertoni. Oaspetelui roman Societatea Scriitorilor Români, chemată mai repede decît ne aşteptam întrmn arti< col precedent, să primească o personalitate străină subt o prezidenţie reprezintativă, ua oferit un ban» chet de respectuoasă camaraderie. într<adevăr, dom» nul Giulio Bertoni e mai special apropiat de literaţi atît prin opera domniei sale de poet cît şi prin transpunerea « unei părţi» cum a precizat noul preşedinte, domnul N.M. Condiescu, la banchet, a literaturii româneşti în limba italiană. Domnul Bertoni, profesor de filologie la universitatea din Roma, este şi un cunoscător al limbii noastre, pe care o vorbeşte curent. Discursul domniei»sale cu prilejul recepţiei de la Academie a fost rostit, ca şi cel de la ospăţ, în neaoşă românească, particu» laritate măgulitoare şi emoţionantă.
Coincidenţa făcea ca savanţii latinităţii occiden» tale să fie în Bucureşti, în momentul în care la Stresa ambasadorii Italiei şi Franţei şi ai Imperiului Britanic descurcau firele de sîrmă încîlcite şi aproa»
(>e ghimpate ale politicei internaţionale, chemată a o examinare mai severă, şi pe cînd ministru plenipotenţei române îşi transporta ghiozdanul cu pergamente, în drum către Geneva. Oricît de se» rios ar fi momentul măsurat din vest, parcă din Bucureşti contemplarea lui, mulţumită vizitei pe
care ne*a făcut*o poezia şi filosofia, în mijlocul cai* şilor noştri înfloriţi într*o nuanţă albă a tonului trandafiriu, a fost mai gingaşe. însuş domnul Leo Brunschvicg, titular al unei catedre de istorie mo* dernă şi gînditor consacrat a găsit accente de poezie la solemnitatea Academiei Române, ca să*şi exprime cu un parfum verbal sentimentul faţă de români, care bau primit între oamenii şi cărţile lor, cu francheţea peizagiilor desfăcute dinaintea domniei* sale, de la fruntarii pînă în capitală. Citind stihurile unui poet, domnul profesor Brunschvicg, ne*a amintit simbolic că oceanul întreg îşi murmură şoapta în fundul unei scoici.
Desigur că Bucureştii, întemeiaţi de un cioban cu cojoc şi cîntăreţ din frunză, nu oferă unui ita* lian somptuozităţile de piatră imperială ale Urbei eterne, niciunui francez frumuseţile macerate, aristocratice şi revoluţionare, amestecate cu două alcooluri, ale unei şi aceleiaş podgorii pariziene. Pe cînd aceşti fraţi mai înstăriţi coborau piatra pînă*n şesuri şi aveau răgazul să scrie întmnsa cu dalta, pietrele româneşti slujeau de bulgări în strîm* tori şi de ascunzători plugarilor prădaţi în cîmpie. Cînd au fost cimentaţi o sută de bolovani laolaltă cu o lipitură, din care nu a lipsit niciodată pro* porţia de sînge, a ieşit un monument relativ. Li se pot arăta străinilor todeauna cîteva.
Românii mai pot să arate fără să se ruşineze afară din cale de mult, cîteva aşezăminte sufleteşti ori* ginale, un gest estetic pe care bau purtat cu ei şi nu bau pierdut, o avere de cîntece cu numeroase motive proprii şi chiar o literatură cultă, neimitată şi destoinică. Dacă odată cu un exemplar al versu* rilor lui Eminescu, iluştrilor vizitatori li s*a pus în geamantane o ulcică de pămînt, o lingură de lemn, cinci fire de papură şi un ştergar împînzit cu stin*
sele culori moşmondite şi alese de ochiul rafinat al sătencei, pentru a fi înfăşurată cartea în el, e darul cel mai scump şi demonstrativ ce a putut să li se facă.
CĂRŢILE NOI
Cartea este un lucru frumos chiar dacă nu este citită şi învăţată, un mobilier. Cotorul ei salvează de multe ori prestigiul proprietarului şi al casei, dar e decorativ întnadevăr şi e singurul obiect care nu se aseamănă decît cu cartea. O domnişoară dintrjo mare familie, învoită cu severităţile agoni» sitei grele, şi*a pus gustul, talentele şi studiile în serviciul acestui cotor şi al scoarţei şi a făcut din cartea nelipsită de pe mesele lustruite ale unui inte* rior bine ţinut, o bijuterie.
O doamnă, de asemeni îşi osteneşte degetele cu aceeaş preţioasă meserie, care consistă în îmbrăca* rea cu piele şi aur a unui volum. Deosebirea dintre îndeletnicirea celor două persoane decoratoare şi a legătorilor de cărţi cum îi cunoaştem este că ele se încearcă să dea fiecărei cărţi o figură proprie, adecuată conţinutului. Dacă proprietarul volumu* lui dat la cartonat îl citeşte sau nu, îl priveşte: Domnişoara şi Doamna care caută o inspiraţie la lucru o citesc neapărat.
Cartea a devenit un obiect de dar la zile mari. E un progres că primitorul nu se simte jignit. Să primeşti de ziua dumitale o sută de cărţi frumos legată fiecare, e preferabil celor cinci portvizite, opt aprinzătoare de ţigări, patru părechi de butoni, două tabacheri, zece maşini de ras şi cîteva alte obiecte din seria consacrată în preţurile mijlocii. De obicei ele se cumpără o singură dată şi trec din mînă în mînă şi de la sfînt ia sfînt, pe prin*
}4i
cipiul că din dar se face darul. Cărţile nu mai ies din casa în care au intrat. O spiritualitate chiar absentă, tradusă cu un respect pentru cărţile şi necitite real, împiedică circulaţia vulgară.
Copiii şiou adus cărţile acasă cu o atenţie reve> latoare. Pachetul nu trebuie atins de celălalt. E un sacrilegiu ca mîna băiatului să pipăie grosimea căr< ţilor fetei şi invers, cărţile băiatului nu primesc să fie efeminate prin răsfoirea paginilor cu un deget de fetiţă. Autoritatea pachetului sporeşte cu recni* zitele mici din interior, gume versicolore, echere, maşini de ascuţit creionul, creioane în culori.
Numai că autorii şi mai ales desinatorii mau aceleaşi scrupule profesionale ca doamnele legăto» riţe şi ca şcolarii. Autorii textului sînt adeseori suprem de evazivi cu subiectele tratate şi desina» torii nou avut încă timpul să înveţe anatomia. Copiii lor din cărţi sînt cocoşaţi, urîţi şi rigizi, genunchii nu se mişcă, braţele stau grele, ceafa a înţepenit. E un grafic elementar, care constituie prima dato< rinţă a unui desinator, un alfabet al formelor dincoace de personalitate şi interpretare, încă neîn* văţat. Domnul ştie să facă o compoziţie foarte inte» lectualizată, dar nu ştia să scrie un picior. închi* puiţbvă un scriitor căruia i sor comanda să facă descripţia critică a unui cal înhămat şi care nor putea să se achite de o sarcină atît de primitivă decît vorbind despre Cleopatra.
în general, scriitorii, cu sau fără talent — e fără importanţă acest adaos parazitar — este cu mult mai bine decît colegii lor desinatorii.
1 9 3 S
SPIRITUL PUBLIC
Eram obişnuiţi cu cîteva învăţăminte, azi peri» mate. Publicul nu citeşte, nu se duce la teatru şi fuge de conferinţe.
Publicul citeşte . . . Ziarele s»au înmulţit, tira» jele şi ele. Mai de mult cumpărătorul prefera gazeta în douăzeci şi patru de pagini şi directorii cei mai însemnaţi din presă îşi trăgeau autoritatea din maculatura comerţului de hîrtie de împachetat. S»a isprăvit această deprindere: se cumpără de prefe» rinţă ziarul dintr»o singură foaie. Publicul pără» seşte întinderea şi locurile virane; cere substanţă.
—	Domnule ministru, cere audienţă un domn director de mare ziar. Iată cartea de vizită . . .
—	E marele fabricant de mucavale. Spune»i că sînt ocupat şi întreabăd ce doreşte . . .
Publicul citeşte cartea . . . Cărţile s»au înmulţit. Bune sau mai puţin bune, cumpărătorul le ia pe toate. Un zvon se repetă din cînd în cînd, că ar trebui eliminate cărţile proaste. Care sînt cărţile proaste? O anchetă, întreţinută săptămînal de o revistă printre autori, dă dovada concretă din partea unor cititori relativ evoluţi, că preferinţa merge după cum se vede către cele din urmă. Cine ar hotărî de calitatea unui volum, cînd cei mai calificaţi, criticii, iritaţi că dau de ani de zile greş, s»au lăsat de meşteşug? O poliţie de literatură ar îndepărta toate simpatiile, abia întemeiate, de la cartea românească. Bune, proaste, cărţile trebuiesc lăsate să umble. E un public de fiecare carte, nu e un
)44
singur public şi împrejurarea trebuie exploatată. Publicul a citit douăzeci de ani Furnica. A elimi» natfo el. Azi nor mai putea să aibă un cititor.
Publicul se duce la teatru... Sînt mi se pare două* zeci dacă nu treizeci de teatre în Bucureşti, mai multe teatre decît actori, şi în fiece săptămînă se inaugurează altul. Cheltuielile depăşesc, poate, şi reţeta. De curînd, o sală a fost adjudecată prin licitaţia unui concurent fantezist, care a oferit trei* zeci şi cinci de mii de lei chirie pe zi... Toate genurile de spectacol sînt binevenite, de la Tănase la Claudel.
Publicul se duce la conferinţe . . . Cu condiţia să nu fie ofensat de două ori, întîi prin gratuitate şi al doilea prin calitate. Simţul raporturilor sugeră că ce*i de pomană e prost. Numai că se duce publi* cui să asculte vorbe goale, sucite interesant, consti* tuie o evoluţie importantă a unei voinţe de a răbda.
S*a petrecut şi un fenomen: O conferinţă a unui prieten al meu, de aproape, a trebuit« pentru prima oară în România » repetată. Publicul a suportabo de două ori. Dacă nu se temea că*şi indispune prea mult colegii, care nu pot să admită cu camaraderie nici succesul mediocru, conferenţiarul ar fi avut sală plină şi a treia oară.
Schimbările spiritului public influenţează şi pe antreprenori. O sală de primul rang din centru, cu un comitet cultural, prezidat de un propietar de băi şi hoteluri, care la o avere de cîteva miliarde aur, subscrie pentru nevoile Statului, cîte două pînă la zece mii de lei hîrtie, s*a simţit profund turbu< rată în persoana comitetului ei, că publicul parti* cipa compact la conferinţele unei iniţiative lite* rare. Ea concepe un succes moderat. Organizatorii au primit din partea cancelariei la o somaţie cu sensul următor, (Chirie: douăzeci de mii de lei pe două ore):
Avem onoarea să vă punem în vedere că la pre< legerile dumneavoastră vînzîndu<se toate biletele, monumentul în care se află sala de conferinţe, ame< ninţă să se dărîme . . . Vă rog, luaţi măsuri la cassă ori preferaţi conferenţiarii noştri oficiali, cu sală goală şi intrarea gratuită.
LITERATURA
E o datorie ca măcar pe sărite să înregistrezi cel puţin titlul cărţilor care binevoiesc să ne ajungă. Neavînd nici obligaţiile criticilor de profesie, care, ei, le<au dezertat, sau, în cel mai dulce caz trag datoria la fit, învăţaţi de la elevii lor, ca profesori, identificaţi cu plăcerile clasei în orele dificile, nu ni se poate cere să ţinem nici contabilitatea lite» raturii. Drept vorbind, nici inima nu ne trage să facem pe cenzorii, să calificăm şi să clasificăm: e o sarcină antipatică şi înfumurată pentru un seri» itor, care are rolul să povestească, să cînte, să ere» eze, cum vine vorba, sau să se silească la asta, şi nu să bîzîie şi să latre. Această competinţă trebuie lăsată acelor similitudini din presă, care neputînd nici să isprăvească nimic nici să înceapă ceva, umblă, necăjite de neputinţă, împleticite între paranteze, ca în oglindă căţeii iritaţi.
E înnainte de toate admirabil, indiferent de caii» tatea todeauna discutabilă, că în loc să caşte gura şi să holbeze ochii, în loc să se încurce în pasul altora sau să se ţie după muzica militară, ca ucenicii de cizmărie ai gazetăriei aproape literare, tinerii şi mai»vîrstnicii fac sforţarea florilor de a da cîte o petală sau cîte un znop, în luptă cu pămîntul şi cu întunericul lui interior. O adiere de parfum amăruie cum o ia vîntul mare din firul galben de sulfină, e o depăşire, şi atîta lucru se cere şi omului, care în triviala lui făptură brută e un muşu»
)*7
roi cu două găuri, şi plantei şi pasării, să se depă< şească. Restul nu are însemnătate.
Din treisprezece cărţi primite, opt sînt de poezie şi cinci de proză: mai exact, cele dintîi opt, de versuri, poeziea circulînd prin paginile tipărite fără împiedicare de formă, cuvinte scurtate sau silabe lungite. E caracteristic că versurile, rezultat al unei cazne de concentrare mai laborioasă, domină pro< ducţia literară. Avem pe masă Cleştar, Pădure adori mită, Pomul vieţii, Vatra magilor, Chemarea Iw tului alb de miazănoapte, Flautul lui Iancu şi Popas pe culmi, opt grădini de întinderi deosebite şi cu buruieni aromatice pe gama întreagă. întnunele, lacrima lunii e îngheţată întnadevăr ca boabele de cleştar, ritmul e simetric pe o muzică interioară, prismatică şi paralelă. Alte cadenţe aparţin prozo* diei personale şi unui auz aproximativ melodic. Poteci clare taie o grădină, pîrtii nedesluşite se pierd într/adevăr, nivelurile aiurea cad abrupt şi se ridică iarăş. Din fundul atîtor peizaje se aude mur» murul care însoţeşte toate basmele ideale, de la ale cătunului de zăpadă pînă la accentele Apocalip/ sei. Poeţii îşi dau floarea şi polenul de azur.
'943
PERIODICITATEA DEASĂ
Se pare că o publicaţie, cînd nu e un simplu magazin cu vitrină şi mărturiseşte veleităţi, are un singur moment de strălucire şi că interesul ei se epuizează în cîteva numere, scoase cu mari dificub tăţi. Cîţiva camarazi cu aceeaş orientare se adună la foaia mică pentru stîrnirea unui nou accent în gama tărăgănată, plătesc în tovărăşie tiparul şi hîrtia şi, înnainte de stabilirea unei periodicităţi, au ispră< vit ce aveau de spus: deocamdată. Cîntecul scurt al cocoşului, de dimineaţă. Ce<i, la urma urmei, o foaie altceva decît un fluture frumos, care apare ca să dispară — şi foile neaşteptate, bine venite, sînt şi trebuie să fie întodeauna şi continuu noi.
Dacă foaia intră în periodicitatea deasă şi în loc să fie scrisă de tovarăşii unei iniţiative, singurii în stare să exprime lucrurile încă neadmise, recur; ge la colaborări « din afară », momentul ei a tre* cut, uneori fără să fi fost. Scăpărarea se face o dată. Vetrele sînt ale fierturilor lungi şi care scot funin« gine şi fum, ceea ce nu poate să facă scînteia. Şi mai ales ea interesează, scînteia. Organizată, scînte* ia, e bucătărie cu ore fixe şi cu menu. Alt gust are ciutura ostenitului de drum care o scufundă în fîntînă, şi altul paharele servite la cafenea pe tavă. Izvorul se face apă stătută.
Cu deosebire insignifiantă din punctul de vedere al spontaneităţii, al vieţii, e publicaţia cu pagini multe, foaia cu multe foi. Ea e o stradă, umblată de toată lumea, proştii amestecaţi cu ceilalţi într<o
promiscuitate cu taraf. Poate să aibă un sens mai înnalt o publicaţie ajunsă firmă ? Nu. O aduce poşta regulat şi cam ştii în genere despre ce»i vorba: o laşi adeseori intactă sau o răsfoieşti necitită. Re» alizează o monotonie de calendar şi stăruind de» vine antipatică.
Te pomeneşti cu ea luînd atitudini, speculînd actualitatea neliterară, o atitudine azi, o atitudine mîine, problemele cum se ivesc. Caracterul ei ames» tecat cu ceva din toate, cade în anodinul trist. Coheziune numai tipografică, sensibilitate pribea» gă şi de împrumut. Dacă un editor francez a scos o dată Candide şi altă dată Nouvelles littiraires modelul e gata: editorul le vrea pe româneşte, şi nu se lasă: format aşa, pagini atîtea, rubricile as» tea . . . Monumente, adică încremeniri săptămî» nale, bilunare şi o dată pe lună: hîrtie tipărită şi nimic mai mult. Zvîcniri, temperament, elan: nu e nevoie — dar nici nu se poate. O dată se poate face oarece, nu de mai multe ori, dar de cinci sute douăzeci de ori sau de douăsprezece ori pe an niciodată. Idealuri urmărite: prestigiu pentru o treabă neliterară, încasări şi poate şi subvenţii.
Prospeţimea se face maşină şi literatura indus» trie contabilizată. Zi de manuscrise, zi de corec» tură, zi de paginaţie: mai trebuiesc zece rînduri pentru ca un final tipografic să»l ajungă pe cel de peste drum — ori se mai taie şapte. Inspiraţia: tipic. £ ziua de expediţie: repede!
Foile trebuiesc umplute, sînt multe şi redacţia nu scrie sau scrie funcţionăreşte. Colaboratorul în» cepe să aibă leafă industrială asigurată, dar unde»i lucrul subtil şi etern? Neliniştea sacră ce a putut ajunge?
Direcţia nesedimentată şi stratificată, ar putea să aibă curajul selecţiei, dacă valoarea se lasă aştep» tată. Nu»l are: şi»a liniat un nivel şi dedesubtul dungii orizontului tot ce se petrece e pilitură de
hîrtie. Confundate, prieteniile, literatura, ideile, vin prietenii şi se fac scriitori şi inundă foaia cu nimicuri penibile, ridicate la potenţe false de prin» cipii şi directive. Nimicul îşi ia vînt şi serveşte modelele de profundă mediocritate. De la număr la număr foaia se prosteşte mai mult. O singură foaie să fie citită, foaia provizorie şi efemeră.
Mi<am permis cîteva digresii la primirea unui petic de hîrtie întitulat Litoral, care<mi vine din cînd în cînd, adică atunci cînd se tipăreşte, şi foarte din cînd în cînd. Mai se pare că în cinci ani au apărut paisprezece numere: admirabil! Gra< vură alternată cu poezie. Locul de apariţie: Cons< tanţa. Colaboratori: şase poeţi, un nucleu; şi un gravor: C. Grosu. E o sforţare. Bravo!
‘943
CARTEA DE CĂPĂTÎI
Cărţile cele mai multe se trec, şi cu cît sînt mai noi cu atît îmbătrînesc mai iute. Asta e cartea pe care am iubit<o eu, odată, de mult? Nu se poate! E adevărat: a mai rămas din cartea căutată legătura luxoasă, cu care ai dăruit<o ca pe o fată cu un inel, cîndva, demult; un cotor în raftul de sus, unde se vede mai puţin. Păcat de literile de aur săpate în paftaua de piele ca pe un mormînt! Dacă făceai nuntă cu fata de odinioară ai avea acasă două suferinţe. Doamna cu baston, care nu mai surîde, e cartea fidelităţii. în loc de bomboane bai cumpăra medicamente şi unsorile destinate să<i dea o frăgezime veche şi o tinereţe înspăimîntătoare. Cine o să<ţi poată explica de ce nu te>ai căsă< torit cu o logodnică frumoasă şi de ce ţua plăcut o carte stupidă? Noi uita<o nici pe aceea în se< creţ şi nici pe cealaltă nu o poţi arunca din bibli' otecă: te ţine o aderenţă şi de lucrul prost. Dar de ce nu<ţi arunci în foc scrisorile din vremuri? O mie de oameni ţi le*au început cu «iubite », şi ţi se pare, poate, că ai nevoie pentru sine<ţi de documente, că de iubit cine teo iubit?
Trebuie să<ţi fie ruşine că teo pasionat o carte, care acum îţi pare francamente idioată? Trecutul e, comparativ, o epocă de ruşini, pentru multe lucruri pe care le<ai îndrăgit un timp de pauze halucinate, de acte de entuziasm fără control. Trebuie să fii înţelept? De ce? ca să nu<ţi
pară a doua zi rău? Pentru atît de puţin? Să ai numai rezerve şi reticenţe? Vai de mine! Să nu te laşi dus de admirabila inconştienţă a sponta» neităţii? Să trăieşti prudent, încleştat în copilăria tinereţii de teama responsabilităţii?
Dar, vezi, cartea fermecătoare de atunci e într<a* devăr o mare nerozie. Erai atît de puţin inteligent cînd îţi mijea mustaţa şi eşti mult mai deştept azi, cînd ţi»o căneşti, ca să pari mai tînăr şi tu ?
Te»ai căznit să<ţi faci un alibi, căci, într<adevăr e grav să«ţi fi plăcut aşa de mult odată o carte pe care o deteşti. Analizezi, confrunţi: cartea e foarte proastă şi n<ai nicio scuză. Deoi trăi două sute de ani (foarte mulţumesc) la vîrsta de una sută cincizeci şi şase o să»ţi displacă şi ceea ce te încîntă azi.
Totuş sînt cîteva cărţi care nu teou înşelat nici» odată. Oricînd le deschizi, prospeţimea lor e nouă. Mai mult, ele întineresc pe măsură cu vîrsta lor, şi la fiece nouă lectură se descoperă alte înţelesuri, peste vîrste, generaţii şi timpuri. Prin urmare, sînt cărţi care plac un moment şi apoi mor deplin. Ce au în ele mai puţin şi ce au celelalte mai mult? Aceleaşi cuvinte şi la unele şi la altele, aproape aceleaşi motive, aceleaşi sentimente. Colea o frază molîie şi trezită, dincolo sculată în picioare, colea o dîră de rîmă, dincoace o cărare de piatră, cu acelaş material. De ce o enciclică e atît de ştearsă, o predică atît de goală, faţă de cel mai palid verset din cele două Testamente? Condeiul biblic scrie la fiece pagină pe aramă, şi alt condei scrie pe cîrpă. De unde vine, Doamne, deosebirea?
Se pare că numai tonul profeţilor face valabilă literatura. Ai vrea să fii profet şi tu? Nu te mai munci să<l înveţi, caraghiosule. întreabă vîntul, întunericul şi tăcerea. Nici ele nu ştiu nimic.
' 943
REACŢIUNE
Ah! cît te mai saturi cîteodată de literatura convenţională, de acel secret al autorilor de «a bîjbîi în vocabulare aproximative, cu semipauze de insuficienţă, de a fi scheletici în versuri şbn proză nuli. Golul cu niscai ceva înnăuntru scamă, a generat o literatură epidemică. Ce bine scriu băieţii Ia fel! şi cîtă inexistenţă! Ce pojar, ce scar< latină! Dacă ar fi unul, el ar fi original, dar o sută îşi trec unul altuia din gurărn gură sacîzul morfolit în balele celuilalt, ca ţigarea fumată repede în fundul curţii liceului, înţrmn loc care pute, aro< matizat cu fum de tutun. Şi valorile comice, pe care şi le acordă unii altora toţi aceşti debili inte< lectuali!
Ai citit o sumedenie de şchiopătări verbale cu etichete luatem băţul de fildeş, imitat în celuloid, şi parcă ieşi dintno şedinţă de spiritism, condusă de un medium sfrijit. Cerc de mistici imbecili, adunaţi la o masă rotundă în aşteptarea căderii din tavan a torentului de roze făgăduit de un manual. Condiţia realizării fenomenului e bufonă: să crezi orbeşte. Cercul s;a căznit să creadă orbeş< te, dar îi lipseşte harul. Fără har mortul din tine nu înviază, şi nici umbra lui Dante nu apare la grotescul apel al fanaticilor în transă de fluid. A trecut un şoarice sau un gîndac prin coşul cu hîrtii şi plicuri cocoloşite: a fîşîit.
Proastă promoţie! mulţi vlăjgani repetenţi! Ce ne facem?
Ah! unde*i literatura idioată, cinstită şi insigni* fiantă! Daţismi încoa pe Francois Coppee, pe Bo< lintineanu, pe Grandea, pe Naum! . . . iertaţumă, domnilor, că vom maltratat. Stridiile stricate, lan* gustele putrede, şampaniile răsuflate, rămăşiţele clocite în farfuriile şi cupele boiereşti, aruncaţide!— daţi*mi mămăligă şi apă din fîntînă, nefiltrată, cu nămol.
Nimerii întnun almanah din 1910 . . . Doamne, cită plăcere! Adude şi pe ale Iui Nedea Popescu. Bun! Dă*mi o carte de artimetică, o geografie cu cotoarele rupte, un caiet de caligrafie. Minunat! Vreau să citesc înţelepciunile meschine scrise cu ronde şi batarde. Dă*mă cu vreo cincizeci de ani îndărăt. îţi mulţumesc!
Da, Franklin a scris de*alde astea: N*am văzut niciunui pom mutat din loc să<i meargă bine . . . Un ochi al stăpînului face mai multă treabă decît mîinile lui amîndouă . . . Din pricina unui cui se pierde o potcoavă . . . Puţinul repetat de cîteva ori face mult ... O crăpătură şi se scufundă vaporul . ..
Admirabil! Mă simt ceva mai bine.
Uite povestea lui Cazimir, regele Poloniei. . . Uite Bunicul şi nepotul, de Grimm ... Uite un poet, Louis Durând. Citeşte: Anul nou în ver< suri... în septembrie 1804, Guy<Lussac s*a suit în văzduh cu balonul... Clişeul e*al lui Abduh Hamid, şi dedesubt e Mehmed, noul sultan. Din* coace, împărăteasa Chinei, majestatea*sa Ţu*Hsi îşi face vînt pe tron cu evantaiul. Filosoful Ernest Naville întemeietorul Crucii Roşii. Ce fraze stupi* de şi sănătoase!
Te rog grămădeşte*mi pe masă toate platitudi* nile literare: vreau să beau din ele. Să citim astă seară, împreună, din Georges Ohnet, din Ren6 Bazin, din Rădulescu*Niger ... Te rog citeşte cu voce tare. Aşa! îmi vine inima la loc. Vreau să mă scufund în banal, mediocru şi vulgar, pîinea
cea de toate zilele, cînd eşti obosit de estetică, de artă, de geniu fără talent, de talent fără geniu . . . Dragă Coco, nu te mai sfii în reticenţe şi nu te mai da pe după sobă: fă*mi colea, pe bucata asta de hîrtie, un găinaţ.
Aşa, tată . . . bravo, tată . . .
1 94 )
ESPERANTO
întrmn timp mult mai puţin rapid şi instanţa» neu şi cînd infinitele relaţii industriale de azi nici nu erau încă bănuite, cînd mijloacele de transport nu treceau de treizeci kilometri pe oră cu expresul, cînd automobilul era necunoscut şi avionul un vis, ca mişcarea perpetuă sau cadratura cercului, oame» nii erau preocupaţi de o limbă internaţională, simplificată şi uşor de învăţat.
încercările au fost numeroase, volapukul, espet ranto, ido şi atîtea altele mai puţin cunoscute. între anii 1900 şi 1910 limba convenţională cu cele mai mari şanse de succes părea cît pe aci, să fie esperanto. Inventatorul ei, polonezul doctor Zamenhof, pre» zidase un vast congres la Geneva şi»l văd, şi acum, ridicat şi purtat pe braţe de o imensă asistenţă, venită din toate colţurile lumii, cu steaua verde a speranţei esperanto la butonieră.
Ce s»a putut alege din acest entuziasm 1 A murit şi el şi limba, cît şi autorul ei, decedat în cerţi» tudinea că dacă oamenii nu ajung să se înfrăţească prin credinţe, se vor înfrăţi prin limba lui univer» sală. De atunci încoace, o serie de războaie, din care două mai universale decît esperanto, au împrăş» tiat iluziile şi bau înduşmănit mai mult ca«ntodea» una.
Totuş niciodată n»a fost mai mare nevoie, în viaţa practică internaţională, de o limbă, oricare ar fi ea, lesne de asimilat, făcută pe toate minţile, vîrstele şi naţionalităţile. Fără să aibă pretenţii prea multe
)>7
la estetică, graiul doctorului Zamenhof, dimpotri» vă, destul de urît, mai ales prin pluralul substantiv velor, putea să fie aproape deprins în cîteva ore, îndeajuns ca să poţi trimite o scrisoare, fie în China, fie în Islanda şi să ceri o informaţie cu întoarcerea curierului sau ca să pleci din Bucureşti oriunde vroiai cu o broşură de opt pagini în buzu< nar. Inspirîndu»se de la cuvintele de uz obişnuit, adoptate în toate ţările prin poştă, telegraf, telefon, cale ferată — volumul terminologiilor comune de atunci s*a înmulţit — doctorul stabilise un voca» bular de rădăcini de o silabă, două cărora li se aninau cîteva dezinenţe, stăpînite imediat şi de memoria unui copil. Poate că dezinteresul a venit pe lîngă pricinile de şovinism şi imperialism acut, care rnaveau ce căuta în simplele afaceri comerciale, chiar de la inflexiunile vocabularului esperanto, uneori poate că riscat.
Ar trebui reluată cu seriozitate iniţiativa medi» cului polonez şi examinată limba lui din nou, la rigoare curăţită şi dereticată. E un instrument util în noianul de limbi de pe glob. N»am un document la îndemînă, apt să*mi aducă aminte cîte graiuri deosebite fac din planeta noastră un infern, în care nu ne putem înţelege unii cu alţii, dar mi»a rămas impresia că ar fi cam vreo patru sute. Biblia e tradusă de Societatea Britanică în peste trei sute de limbi. . .
Materialul e gata pregătit de zeci de ani de zile şi în toate ţările, cel puţin din Europa şi Ame< rica, sînt rămăşiţe latente ale fostelor asociaţii espe* rantise. Ar fi de ajuns un apel şi spiritele s»ar trezi la interesul incontestabil ced prezintă pe zi ce trece mai mult un mijloc de corespondenţă vorbită şi scrisă redus la un studiu de maximum o săptămînă.
Esperanto e o limbă care se montează şi demon» tează din cîteva bucăţi utilizată ca o maşină de ras. Comparaţia e cu atît mai exactă cu cît însăş
această maşină, o lamă prinsă de o coadă, inventată de mult sub numele de pogonotom şi neutilizată multă vreme ca şi saxofonul, a putut ajunge într< adevăr universală devabia tîrziu, cînd i<a ieşit în» nainte un industriaş cu simţul utilitar şi simplifica* tor potrivit.
CUTIA DE POŞTĂ
1930—!943
POSTUL DE RADIO BUCUREŞTI
Revista oficială a postului de radio Bucureşti costa şaptezeci de mii de lei săptămînal, adică aproape patru milioane pe an şi constituia şi un monopol. Revista era singură în drept să publice, pe cîte şapte zile, programul emisiunilor europene, pe care postul îl primeşte gratuit. Pe cînd în toate ţările apar în libertate şi în concurenţă, zeci de reviste de radio, care de care mai bogate şi mai ieftine, în toată România o singură publicaţie putea să iasă în public fără intervenţia Parchetului, Radia fonia.
Ne puteam aştepta ca privilegiul monopolului să se traducă în sumar, cu materialul literar şi ştiinţific cel mai divers şi mai interesant — şi ar fi fost singurul motiv de monopol: valoarea instruc* tivă a textului. Innafară de programe, de cele mai multe ori inutile, dată fiind puterea de audiţie limitată a posturilor de recepţie din ţară, atît în Bucureşti cît şi în provinciile care nu cad mai de<a dreptul în zona de mai bună influenţă a postu< rilor de emisiune străină, textul nu prezintă nicio importanţă. Traducerile tăiate cu foarfecă din revistele străine, se raportau la o educaţie tehnică inexistentă la publicul românesc iar colaborările originale, inspirate din aceleaşi reviste, datorite poate cîte unui bun inginer sau instalator, sufereau de neajunsul fatal, de<a fi inexpresive, lîncede şi inutile şi ele.
Rostul unei publicaţii care vrea să fie exclusiv tehnică era să folosească măcar amatorilor din tineret fără mijloace şi curioşilor din public, pentru montarea unui aparat puţin costisitor. Trimiterile de<amdaratele, la numere vechi sfirşeau prin a echivala în lei cu cheltuiala unui aparat de recepţie scump şi, amatorul, orbit de o nomenclatură şi de un stil ştiinţific moliereşti, numindmse placa de gramofon doză electromagnetică, după cum în farmacie apa chioară gratuită se cheamă, primită de la robinet, aqua fontis, a cincizeci de lei suta de grame, se găsea la discreţia bombastică, fizică şi matematică, a unei redacţii de oameni prea mari pentru aplicarea cusurului care<i califica.
Postul Bucureşti a concesionat revista şi s<a uşu> rat de o cheltuială anuală de patru milioane circa. Atunci, publicul s«a aşteptat la altă traducere a sumei economisită, în sumarul programului de astă dată. Şi deodată s<a ajuns la placă, la doză, la aqua fontis, şi la o reclamă din toate punctele de vedere ruşinoasă. Scuza acestei publicităţi, utilă negoţului şi finanţelor postului Bucureşti, ar fi putut să fie literară, redactîndmse reclama cu maximum de inteligenţă şi de spirit. Citatul nostru, din numărul trecut, pe care îl repetăm aci (gratuit pentru firmă) dă măsura acestui maximum de spirit, şi de inteligenţă: « Cînd Adam plecă din Rjti şi cu Eva pătimaşa. Au plecat fiindcă gustară din cafeaua de la Paşa ».
în ultimul număr al revistei, fostă oficială, Radio şi Radiofonia, se răspunde indirect la imputarea rei< terată că programul a devenit placă de gramofon, cu afirmarea că toate posturile europene dau fuga după plăci.
Afirmaţia e adevărată întru atît întrucît ai spune că fumătorii europeni îşi aprind ţigările unul de la altul. Cînd nu e foc şi nu<s chibrituri la îndemînă, se întîmplă, într<adevăr, ca un fumător, salutînd
J*4
pe alţi trecători, pe bulevard, să?şi ceară voie să ia fum cu ţigarea lui din ţigările lor. La Budapesta, unde postul de difuziune e în activitate permanen* tă, timp de aproape douăzeci de ore zilnic, este permisă, desigur, emisiunea timp de o oră, din cînd în cînd, de jocuri englezeşti la modă şi de melodii americane pe placă; se satisface o curio» zitate de exotism, nu o îndatorire de program. E cu totul altceva.
Postul din Bucureşti îşi reazimă programul întreg pe plăci şi combină publicitatea cu placa. Nicio placă nu e prezintată fără citarea vadului la care poate să fie cumpărată din Bucureşti. Aşa că postul nostru aparţine de fapt fabricilor de muştar, de ciorapi, de ceasornice, brutăriilor şi magazinelor de gramofoane. Pentru atingerea acestui scop, ne* cuprins în dezideratele şi principiile expuse acum cîţiva ani, s*au cheltuit cîteva sute de milioane (în ele se găseşte şi un podeţ de beton peste un şanţ, de care ne vom ocupa la timp) şi se întreţin directori generali, directori, directori de programe şi un întreg personal, plătit extrem de scump, în vreme ce o conferinţă se plăteşte o mie şi o mie cinci sute de lei?
Dacă idealul postului era să devie un post<gramo< fon, nu era nevoie nici de atîtea sume fantastice, cheltuite, derobate drumurilor, străzilor şi locu* inţelor populare, nici de atîta patetică, nici de atîţi figuranţi; nici de forţarea cîtorva zeci de mii de abonamente, plătite de posesorii simplelor gra» mofoane fără comitete şi directori cu ifose artis* tice şi culturale. . .
1930
DOAMNA MARGOT
Dacă directorul general răspunde la un nume de chiristigerie şi se cheamă Cîrnu, îndulcit cu Munteanu, fosta şpicheriţă îşi trage numele dintrialt vocabular, parizian, şi se cheamă Margot (T nu se citeşte).
Şpicheriţă este acea persoană invizibilă şi percepută numai cu urechea, care dă de veste că un lucru s»a isprăvit şi că începe altul. De pildă, în seara solemnă de 14 iulie, a zecemaiului francez, cînd domnului ministru Puaux ha urmat omagiul la microfon al domnului ministru Moldoveanu şi după ce domnul Moldoveanu a terminat, şpiche* riţa a intrat direct în subiectul favorit postului din Bucureşti, muştar şi conserve. Va să zică, şpicheriţă e vocea de după şi dinainte, precursoarea şi succesoarea materiilor vorbite şi cîntate.
Cu alte cuvinte, şpicheriţă e Buna<Vestire, înge» rul, strigătorul, strigaciul. Doamna Margot a fost strigoi numai pînă la un timp; azi e secretara pro» gramelor şi totodată baza şi criteriul şi persoana de încredere a domnului director general. Cîrnul şi Strigoiul.
Meningea, timpanul şi toată mucoasa intelec» tuală a domnului Cîrnu se pun în funcţiune exclu» siv cu avizul doamnei Margot. Fără doamna Mar» got nu se poate nimic realiza în Societate. Doamna Margot bănuieşte şi verifică însuşirile artistice ale colaboratorilor, le verifică din nou şi le supra» verifică.
)66
E vechea istorie a valorilor degenerate. Cînd lipseşte stăpînul, poarta nu o închide feciorul din casă fiindcăd e lene şi feciorul pune să o încuie bucătăreasa iar bucătăreasa trimite cotoiul.
1930
PROGRAMUL
Majoritatea ascultătorilor de radio obişnuiţi cu scurte dar substanţiale conferinţe radiofonice, nu înţeleg de ce, deşi conferinţele au rămas, dispar pe zi ce trece ambele atribute: şi scurt şi substanţial.
S*a citit odată o întreagă pagină din Monitorul oficial şi jumătate din Monitorul Bursei şi cereale» lor.
Regulamentul de conducere al închisorilor şi regulamentul controlului vagoanelor de marfă se citesc, regulat, de trei ori pe zi. Se anunţă re» transmiterea amănunţită, cu comentarii spirituale, a Anuarului Rudolf Mosse pe 1950.
E drept că cei mai de seamă vorbitori ai postului românesc au renunţat să colaboreze, fiind vară; renunţarea lor va continua, însă, şi la iarnă, . . . fiind iarnă.
Nici doamna Margot, nici domnul Cîrnu care, au consultat pe domnul Vasilache, alt personagiu, nu»şi pot explica acest fenomen.
Domnul Cîrnu a fost de părere să se ceară con» ferenţiari de la regimentul de tracţiune automo» bilă, iar în zilele de sărbători — de la Compania de pompieri.
i9>o
)68
O MITOCĂNIE
S*a relatat la timp în Bilete de papagal fantastica mitocănie, că o artistă a fost întreruptă în mijlocul producţiunii sale muzicale la microfon, de însuş direcţia care o invitase. întreruperea în sensul radiofonic e suprimarea pură şi simplă; un delict de ordinul asasinatului şi agravat nu numai de premeditare dar şi de laşitate ironică, suprimarea făcîndmse de la distanţă, ca în magie şi cîntăreţul sau vorbitorul continuînd să grăiască, fără să ştie că fiinţa lui vocală a murit şi comportîndmse ca un surdo<mut nebun.
Directorul programului muzical insistase, într* adevăr, pe lîngă artista, sosită din streinătate cu autoritatea succeselor cîştigate la Radio* Viena şi RadioîMilano, să se producă şi la Radio*Bucureşti, obţinînd consimţănuntu! artistei pentru pârtiei* parea la programul din seara de 17 martie, care a şi avut loc. Satisfăcut, evident, de rezultat, postul Bucureşti a invitat din nou pe artistă pentru alte producţii şi artista s*a manifestat din nou în pro* gramul din 2 iulie, data cu pricina.
Artista este domnişoara Ânne Mărie Cernina, care în dubla sa calitate de muzicantă şi de per* soană din înnalta societate, este obişnuită cu alte procedee decît şi*au permis faţă de domnia*sa odă* iaşii cu simbrii inegale din serviciul postului Bucureşti. Domnişoara Cernina vine pe de o parte din Europa oamenilor bine crescuţi şi de gust şi pe de altă parte este fiica fostului ofiţer de ordonanţă
al regelui Carol I colonelul Gr.Cernătescu şi veri* şoara pictorului portretist Stoenescu, atît de mult cotat în lumea amatorilor din Paris. Asemenea argumente sînt la locul lor, cînd persoana care Ie invocă este insultată de un instalator de becuri şi robinete.
întreruperea din cabina electricianului, a unui artist care cîntă în cabina lui osebită, echivalează cu o palmă trasă peste gura unui avocat în mijlocul unei pledoarii, de către servitorul de la cuiere. Situaţia e cu atît mai specială cu cît persoana care a primit palmele domnului Cîrnu»Munteanu, in< tendentul electric al postului — un om de o sută optzeci kilograme, cu labe cu tot — este o Femeie, şi cu cît, în acelaş timp cu demnitatea, i<a fost jignită şi reputaţia artistică, în auzul publicului românesc şi european.
în orice altă ţară, sancţiunea era instantanee, căci priveşte înnainte de toate, onoarea colectivă şi culturală: întregul personal ar fi fost întrerupt la rîndul lui din funcţionare. Cavalerismul nu pare însă că face parte la noi decît din vocabular şi consecinţa tristă pentru acest sentiment, la pos< tul Bucureşti, a fost că în loc să se procedeze la eliminări automatice, s»a recurs la o comedie de responsabilităţi imprecise, cu tărăgăneli, zigzaguri, scuze între patru ochi şi rugăciuni confidenţiale. Şi cu fuga directorului la băi.
Personalul răspunzător al postului Bucureşti şi»a manifestat de altfel şi întreite împrejurări laşitatea şi surîzătoarea lui mişelie; o senzaţie de scîrbă ne împiedică să insistăm. Inginerii şi teoreticienii radiofoniei, au minţit precis şi au falsificat cu con» ştiinţă, într»un caz al nostru personal şi categoric individualizat, accesoriile care stabileau o realitate, în consiliul de direcţie al Societăţii, de mai multe ori.
m
Domnişoara Cernina s<a adresat diverselor foruri, ca să i se dea satisfacţia, la care are dreptul: scuze exprimate în public, Ia microfon, şi citite de pe un text aprobat de domnia*sa, pentru măgăria din ziua de 2 iulie. Dacă aceste scuze nu vor avea loc, artista se va adresa Justiţiei cu un proces de daune împotriva postului Bucureşti şi postul va plăti, din pricină că în magistratură nu se găsesc ingineri analfabeţi, directori de rîndăşie şi muzicanţi pe flaşnetă, ci buni intelectuali şi o pudoare profesio* nală absentă în partea implicată.
Am imputat adeseori postului Radio» Bucureşti specialitatea ce şi*a creat»o din emiterea muzicii cu plăci de gramofon. Placa de gramofon nu arată numai incapacitate şi trîndăvie; ilustrează o stare de spirit şi o psihologie: evadarea şi iresponsabi» litatea.
Publicăm aci, textual, întîmpinarea adresată de artistă domnului Guşti, profesor universitar, preşe» dintele Societăţii de Radiodifuziune.
«Domnule Preşedinte,
întorcîndu»mă din străinătate în urma succese» lor obţinute am fost solicitată de Societatea «Radio» difuziune » Bucureşti spre a mă produce în faţa microfonului în zilele de 17 martie şi 2 iulie crt. Am fost prezentată de domnul Brăiloiu. Ultima dată, adică în seara de 2 iulie crt. în mijlocul pro» gramului mi»a trimis vorbă domnul director gene» ral Munteanu Cîrnu să încetez de a cînta pentru că era prea tîrziu şi că dorea să prescurteze emisiu» nea. N»am făcut dificultăţi şi am încetat cu toate că eram vexată de acest procedeu neobişnuit, adică de a fi prevenită în timpul execuţiei, de prescurta» rea programului. Procedeul acesta poate fi între» buinţat cu o elevă de Conservator, la o producţie, nu însă cu o artistă consacrată căreia i se datoreşte
o consultaţie cel puţin cîteva minute înainte de a începe să cînte. Totuş mam protestat pentru a evita discuţii. Părăsind postul am zărit pe electri» cian vorbind la telefon şi precaut îşi făcea cornet din mînă, ca să nu fie auzit. Ajunsă acasă găsesc familia şi prietenii adunaţi acolo, consternaţi în urma a două convorbiri ce mama mea avusese cu Radiodifuziunea cu cîteva clipe înnainte. Şi iată ce am aflat.
Cerînd să vorbească cu mine servitorul postului spune că eu sînt ocupată şi se prezintă în locul meu, recomandînduîse electricianul postului, un domn. La întrebarea mamei mele care ar fi cauza între» ruperii emisiunei acest domn îi răspunde: «.pentru că a cîntat foarte prost şi a fost oprită de a mai corn tinua ». La protestările celor prezenţi, domnul repetă a doua oară acelaş lucru. După cîteva mi» nute mama mea a vrut să vorbească iarăş ca să întrebe pe cineva mai competint. Cu toate insis» tenţele nu s»a prezentat nimeni afară de electri» cianul care a revenit încă o dată şi care»şi precizează din nou identitatea urmată de un debit de obrăz» nicii. Imediat după ce am aflat cele petrecute mă reîntorc la Societate. Emisiunea continua cu plăci de gramofon, prin urmare prescurtarea emisiunei nu era şi găsesc pe domnul director general Mun» teanu Cîrnu care mă primeşte cu o insolenţă puţin demnă de funcţiunea care o ocupă şi la întrebările mele cine şi»a permis să mă critice mi»a răspuns că nu»mi poate numi persoana şi că de altfel ar fi foarte posibil. Am priceput dar că domnul Mun» teanu Cîrnu cît şi electricianul erau de perfect acord.
Am onoarea să vă întreb, domnule preşedinte, şi vă rog să ne comunicaţi şi nouă care este menirea aşa»zisă naţională şi culturală a instituţiunei « Ra< diodifuziune » şi dacă rolul directorului general şi al electricianului este de a face aprecieri de
J72
I
orice natură artiştilor şi au defăima prin comuni* caţii telefonice. Verificarea celor ce susţin poate fi confirmată de persoanele care au fost de faţă la acest regretabil incident şi care pot depune mărturiile lor dacă li se va cere acest lucru.
Primiţi, vă rog, domnule preşedinte, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Anne Mărie Cernina »
Domnul profesor Guşti, care, în calitate de preşedinte, este mărginit de cîteva reguli şi înda* toriri sau cel puţin ori mai ales — de un gentleman şi de un om social, nu a dat încă pînă la apariţia prezentei cronici, nicio soluţie conflictului dintre o instituţie, condusă de subalternii domniebsale vizitii şi o doamnă rugată să ocupe un loc în birja lor.
1 9 3 0
RADIOAMATORII
înregistrăm şi trecem mai departe indignarea radioamatorilor, care ni se plîng subt semnătură şi anonim împotriva programelor postului de radio, pe zi ce trece mai slabe şi mai dezorganizate.
Publicul radioamatorilor, obişnuit cu scriitorii de seamă ai literaturii româneşti, grupaţi, nu fără greutate, de fosta direcţie literară la postul Bucu» reşti, vede că din toţi foştii colaboratori ai progra» mului nu mai reapare niciunul, oferindu<i»se în schimb surogate, imitaţii şi multipli şi submultipli de nulităţi.
Un onorabil neaşteptat conferenţiar al postului, a fost un distins reprezintant al pumnului în zgîr» ciul nasului. Domnul Lucian Popescu, tip « mus» că », neînsărcinat cel puţin să facă teoria profesio» nală a boxului. Acest tînăr pumnalagiu al ringului, nemuritor şi rece, a dezvoltat subiectul: « Cum am devenit boxeur », ceea ce nu i s»a cerut nici domnului Iorga, care totuş ar fi primit, poate, cu justificări speciale, să trateze subiectul: « Cum am devenit Pico dela Mirandolla».
Pe calea aceasta, dacă postul Bucureşti şi»a în» suşit»o definitiv, sînt o mulţime de subiecte, care trebuiesc introduse în program: Cum am devenit ţojeur, Cum am devenit dactilografa, Cum am devenit Mamă, Cum am devenit Tanti.
1930
MOŞ APRIL
Cititorul este convins că numărul de Paşti, de pildă, al unei gazete literare, se construieşte chiar în noaptea învierii, autorii luînd loc Ia maşina de cules, şi, siguri de geniul lor, todeauna prezent indeniabil şi integral, trec pe hîrtia tiparului imensa
pascale ei
au terminat, s>a spălat pe mîini şi ciocnesc nişte ouă roşii cu cozonac.
Să*i dezvăluim cititorului un secret anodin: nu* mărul de Paşti se face cu o săptămînă înnainte. Redactorul îşi închipuieşte de cu zece zile că este în plină înviere, îşi improvizează o stare morală pascală şi scrie.
în prezenta coloană ne găsim decepţionaţi şi confuzi. Ne<am schiţat articolul nostru ieri, pe o zi cu soare, şi sîntem siliţi săd dăm la tipar într»o zi de ploaie şi de frig, renunţînd la imaginile grădi» năreşti şi intrînd cu paltonul şi cu gulerul ridicat în meteorologie. Vine Pastele sau ce vine? se întreabă redactorul literar. Cu o săptămînă în< nainte de sărbătoarea încondeierii şi la cîteva ceasuri de Florii, fosta zi a mugurilor de salcie, îmblăniţi în cojoace minuscule de crisalidă, focul arde în vatră şi miţele, înşelate de moda nouă a meşterului April, peruchierul lumii animale, caută strîmtorile calde ale teracotei şi postesc.
Direcţia, redacţia, corectura şi colaborarea s*au instalat de Paşti cu pisicile lingă sobă, în aştep*
lor cugetare. La izbucnirea clopotelor
tarea lui Moş Crăciun. Atît mai bine, dacă peste şapte zile se va întoarce primăvara din decembrie al anului trecut. . .
CRONICA EXAMENELOR
O cronică a examenelor este de actualitate. Anul şcolilor a luat sfîrşit şi şcoala primară s<a încheiat cu o festivitate. Comitetul şcolar, părinţii, copii, institutoare şi institutori s<au întîlnit la spectacolul festivităţii. Oameni de clase sociale deosebite se întîlnesc rar, cu toate că trăiesc cu toţii şi muncesc laolaltă în acelaş timp. Viaţa, ceea ce se numeşte viaţă, fură pe oameni, şi în loc să<i adune, cum s<ar cuveni, pentru o înfrăţită nevoie, chibzuire de care fiecine are nevoie, în sufletul şi în povara lui materială îi risipeşte şi<i uită, şi ca să fie « moi dernă » ea trebuie să semene mai mult a război decît a prietenie.
M»am dus la o şcoală primară de băieţi depăr» tată de centru şi situată în dosurile prelungirilor Gării de Nord şi ale Regiei, întnun cartier de locuitori cu deosebire muncitori, muncitori ai muncilor care întinează mîinile cinstite, întărind demnitatea. Ca orice sîrguitor, am copii şi miiam ales pentru dînşii şcoala primară care mi s*a părut mie, după intuiţii verificate, cea mai bună. Poate că mai sînt şi altele, cu toate că pedagogia, odată cu drepturile ei desa fi o cunoştinţă experimentală, vine şi cu oarecare haruri, cu un instinct, care în literatură, de pildă, poartă numele de talent. Dar în calitate de părinte şi oarecum, de profesionist intelectual, mi se îndreaptă preferinţele către şcoai la care surîde, din zidurile, din clasele şi chipurile dascălilor ei. Şcoala nu trebuie să fie o suferinţă
pentru niciun copil şi pentru niciun pedagog: cînd suferă copiii în şcoli, înseamnează că profesorii suferă şi ei, inegali, capricioşi, dezorganizaţi morali şi cu gîndul la alte lucruri decît la strimta şi admi» rabila lor datorie.
în incomparabila ţară a lui Wilhelm Teii m»am obişnuit cu profesorii îndrăgostiţi de meseria lor, care e întîi o chemare, şi numai la sfîrşitul lunii o meserie. Republica Alpilor a găsit pentru tine» retul ei naţional, hotărît să se devoteze învăţă» mîntului, formulele bune şi exacte, după care toţi tinerii ies buni profesori, la toate gradele învăţă» mîntului, şi în acelaş timp buni camarazi ai copii» lor din clasa lor. Compatrioţii noştri, care au stu» diat în cantoanele, gătite ca nişte bijuterii, ale celei mai vechi şi mai unitare republici din lume, îşi aduc aminte de prieteniile respectuoase şi in» disolubile din universităţi, de pildă, dintre pro» fesori şi studenţi. Studentul e oaspetele profesoru» lui, şcoala continuă la masa familiei, în excursii, la întrunirile de studii, în călătorii.
Elveţienii nu au ca întîia lor datorie culturală să ţie un discurs, care să ia ochii auditoriului şi să mute atenţiunea de la lucrurile controlabile şi precise la cele întortochiate şi sterile, trăind în vînt şi în ceaţă o viaţă ce trebuie trăită pe pămînt. La maximum de ştiinţă şi de valoare personală, elveţianul, fie că vine de la Geneva, din Berna, din Fribourg sau din Tessin, e simplu, binevoitor şi camaraderesc. în massa lui naţională mai înnain» tat decît alte popoare, care licăresc pe dinafară — Elveţia nu are niciun analfabet — elveţianul e urzit profund cu frumuseţi şi rezistenţe interne, ca un covor strîns în iţele lui pentru o durată vecină cu a pietrei pe care locuieşte şi pe care o transformă încet şi o supune.
în Şcoala elveţiană nu se pomenesc dascăli discu» tabili şi elevi repetenţi. Cea mai tristă ruşine a unei
cariere de profesor, cînd acest lucru s<ar putea întîmpla, ar fi un şcolar repetent. Opinia publică a republicii nu trage la răspundere natura, care dă naştere la inteligenţe inegale şi la proşti întregi, ci pe profesorul, îndatorat s㻺i facă ştiinţele abile şi să le puie la îndemîna minţilor slabe, cu pre< cădere. Doctrina Republicii este cea bună, căci omul născut cu însuşiri constituie o garanţie sigură pentru nivelul organizat al societăţii, care nu are cum să întrebuinţeze pe ceilalţi, dacă învăţămîntul nu substituie însuşirilor absente noţiuni didactice utilizate. Elveţia are şi şcoli speciale pentru cei definitiv proşti dintre proşti, pentru întîrziaţii naturii. Grecii vechi aruncau cretinii valvîrtej cu sluţii, în prăpastia mormîntului trist al imperso» nalităţii: grecii păgîni concepeau viaţa atletic. Poetul şi filosoful nu învăţau încă boxul, care«i o invenţie viguroasă inestetică a lumilor nordice reci, însă aruncau cu discul, luptau şi alergau. Elveţienii sînt creştini, poate că poporul cel mai creştin din Europa, pasionat şi azi de problemele republicii cereşti. Creştinul de gîndire şi de texte, al creştinismului protestant, debarasat de pompă şi ritual, nu refuză nimănuia dreptul la viaţă, nu»şi permite nici teoretic să»l tăgăduiască, şi respectă, în insuficienţa unei minţi şi în invaliditatea fizică, sensul creştin.
Cultura Elveţiei e întemeiată pe şcoala primară şi medie, o continuare primară a învăţămîntului; şi e o cultură practică serioasă. Pe lîngă cele trei limbi federale obligatorii ale cetăţeanului, fran* ceza, germana şi italiana, orice om vorbeşte curent engleza, a patra limbă, şi citeşte în patru limbi. Toate ştiinţele care în liceu se învaţă disparat sînt acordate profesional cu meşteşugul fiecăruia. Apoi, meseriaşului matur i se rezervă un loc de auditor în universităţi şi un scaun în Aula, unde cel puţin douăzeci şi cinci de conferinţe din toate
domeniile se fac anual de către celebrităţile inter» naţionale, invitate, cu onorarii plătite, de către canton. Iar la Arta socială unde concertează virtuo» zităţile şi compozitorii din toată lumea, ei participă pe un preţ de intrare de douăzeci şi cinci de cen» time.
Tot şcoala primară a dus pe lucrători, manuali sau intelectuali, indiferent, manualul fiind în toate cazurile un intelectual, la bibliotecă şi carte. Dacă din nicio casă elveţiană săracă, nu lipsesc camera de baie, dulapul de haine şi dulapul cu încălţă» minte, în odaia principală a gospodăriei se gă» seşte todeauna dulapul cel mai mare, cu cărţi. . . Iar noutăţile literare şi ştiinţifice imediate, pe care cetăţeanul nu are vreme bănească să le cumpere, sînt aduse dimineaţa de gospodina lui, care, tre» cînd în piaţă, ia în coş, lîngă verze, praz şi salată, cîte două<trei volume de la Biblioteca Municipală a cartierului. Erau pînă la război şase asemenea biblioteci municipale numai în oraşul Geneva, furnizate zilnic cu toate cărţile apărute, de către comună — biblioteci vaste, întreţinute de un per» sonal numeros. Preţul de abonament lunar, Ia oricîte cărţi împrumutate acasă în treizeci de zile, era de un franc şi cincizeci: cinci parale pe zi, de familie abonată. Cărţile se restituiesc în starea nouă, în care au fost împrumutate, şi nimeni nu are orgoliul s㻺i puie semnătura personală lîngă numele autorului, nici să adaoge la ilustraţiile volu» mului desenurile lui proprii sau să le rupă din cărţi pentru uzul artistic particular.
Şcoala primară din cartierul Grand, la sărbă» toarea căreia am luat parte cu copiii, e şcoala comu» nală de băieţi cu nr. 27. Aş da mai multe amă» nunte, dacă nu mior fi teamă că meritul jigneşte cu deosebire susceptibilităţile didactice. Directorul şcolii, un profesor tînăr, cu titluri care îl destinase
j8o
învăţămîntului superior, ţine să rămîie dascăl de copii. Soţia lui, care şi*a dat, în ultimile săptămîni, ultimile probe universitare, obţinînd cele mai mari calificări, îl secondează amănunţit şi energic. Trei alte tinere doamne profesoare, două — soţii de ofiţeri şi una — soţie de inginer, colaborează la surîsul didactic al şcolii. Două din profesoare, românce, moldovence, dau graiului de predare acel accent sufletesc, care face din limba românească a Moldovei o vorbire delicată şi dulce. Sală ticsită şi onorată cu prezenţa domnului primar de Verde. O expoziţie a desemnului, a imaginaţiei şi a răb* dării şcolii, colorează solemnitatea, alături de un muzeu, improvizat cu dragoste, interes şi pricepere pentru demonstrarea celor cincfişase ştiinţe, tar.» gente pe inteligenţa elevilor. Un profesor conduce corul de copii. Un alt profesor conduce spectacolul teatral, jucat cu patru personagii. Echipa lucrăto* rilor, compusă din şapte, opt meseriaşi mici, în costum de muncă, face onoare unei intenţii de verificare lirică teatrală. In general, lipseşte, lucru curios, un repertoriu de artă teatrală pentru şco* lari şi din care profesorii să*şi aleagă: vom căuta să contribuim cu toţii, profesioniştii manuscrisului, !a împlinirea acestei grave lacune.
Dar sărbătoarea s*a dramatizat cu sentimentul premiilor de fine de an. M*am aşteptat ca premiile, desfiinţate mi se pare de Haret, să nu reapară în munca şcolară. Vanitatea poate să înceapă să funcţioneze încă din grădina de copii — un sentfi ment de care nu are nevoie şcoala, nici viaţa. Credeam că nimeni nu mai e întîiul, al doilea şi al treilea întno clasă.
Premianţii au fost, se înţelege, măguliţi. Dar în spatele scaunului pe care stăm, impresionat de tactul gingaş al directorului şi de fanatica lui bună* voinţă, erau trei rînduri de copii, cei mai mulţi fără premii. Am simţit crisparea lor, la strigări.
Era o suferinţă, care iarăş nu e nevoie să o cu* noască, prea devreme, copiii: suferinţă la premiu şi suferinţă la lipsă de premiu. După cîteva zgu* duiri mi*am întors capul şi imam uitat la copiii din spatele meu. Erau palizi, enervaţi şi se ţineau cu greutate în picioare, răzimaţi unul de altul. . .
După terminarea solemnităţii, copiii au părăsit şcoala cu ochii în pămînt. Am găsit unul plîngînd, concentrat, întrrnn ungher de la intrare. Bieţii copii! şcoala nu trebuie să*i facă să*şi piardă lacri* mile, de care vor avea nevoie în masacrul sufletesc şi în melancoliile de mai tîrziu. li lipsea o bucăţică dintr*un punct, ca să aibă media nouă şi cinci* sprezece, cu care fuseseră premiaţi alţi trei colegi, de vîrsta lui. Şi am căutat să*l consolez în deşert.
Dacă aş fi ştiut, făceam o coroană de buxus acasă şi*l încoronam în poarta şcolii în numele vrăbiilor, al rîndunelelor şi al mierlelor din grădină.
19 ii
DRAGĂ DOCTORE
Tînărul scriitor nebun despre care ţi»am mai vorbit deunăzi, că mi se plîngea de o fantomă de domn sau de cucoană, în legătură cu manuscrisele lui cotrobăite, începe să se plictisească. Fă<i te rog un tratament. Cred că din cîteva înţepături îi trece. Totuş nud înţepa prea mult. Trebuie păs» trată în băiat oleacă de»a fi într»o ureche, să nu»i treacă de tot. Şi»ar pierde originalitatea şi, în litera» tură, unde e debutant de curînd, fără originalitate un tînăr ca el rămîne la notiţă.
E rău să încurajezi băieţii simpatici, cu toate acestea. Se fac prea repede mari şi enormi, în cîteva zile, şi cînd nu»ţi poartă sîmbetele a recunoş» tinţă, îţi rup clanţa de la uşe. M»am pomenit cu el acasă. Tocmai mă rădeam şi a trebuit, la insis» tenţa soneriei, să deschid uşa încuiată, cu săpunul pe fălci. Băiatul ăsta părea să nu ia contact literar cu mine decît bărbieresc, dinaintea briciului şi a foarfecelui în acţiune. Ţi»aduc aminte că ham cunoscut la o frizerie.
— Iar mai ai ceva de spus? ham întrebat. Mă pui în situaţii displăcute. Aş fi preferat să mă vezi gata ras. Numai defunctul meu mare prieten ministrul Luca îşi primea camarazii pe care»i iubea, în cămaşa de noapte citind ziarul Taims pe scaunul cu lanţ. Lui îi era indiferent că se afla că şi domnii de la stăpînire au necesităţi de simpli administraţi. Te rog să bagi de seamă că mie nu»mi e totuna să
te primesc mascat cu clăbuc ori fără. Care<i do» rinţa ciuruita le? Spune»o pînă ce mă isprăvesc.
Lingă colegul meu de literatură am făcut toate strîmbăturile necesare, adaptate piezişelor poziţii ale lamei, balonarea obrazului, ridicarea nasului, zbîrcirea bărbiei şi întinderea în sus a gîtlejului, locul cel mai susceptibil de perdaf.
—	Bagă de seamă, i*am spus, dacă ai de comuni; cat ceva prea senzaţional. Mă gîdil pe lîngă nas. Să nu mid retez.
—	Am uitat de emoţie, rîndul trecut, să vă vorbesc despre un alt personaj, care mă persecută, mba răspuns tînărul literat. Să fie un încub, un sucub, un vîrcolac, un androgin, un efeb, un ginandru, nu ştiu. Tot ce reţin e că îmi lasă o im< presie de verde şi de gelatinos, de făptură schele; tică străvezie, cu formă incertă, cînd umană, cînd ovală, cînd rotundă, chiar uneori pătrată şi uneori ca un grătar. Mi se năzare ca o pînză de păianjen sau ca o antenă de radio octoedrică, mobilă, şi apropiindu»se de mine trece prin toate formele astea şi prin alte cîteva din geometrie.
—	Te<am prevenit să nu mă aduci să mid tai şi dumneata m»ai lăsa cîrn fără nicio remuşcare. <E nebun de»a binele mi»am zis în paranteză. Aş pune rămăşag că e intens pozitiv, ia să ascund mai repede foarfecele şi briciul.)
—	Lucrul acela sau fiinţa aceea, continua poetul, vine pe la spatele meu şi»mi dă un brînci în cot. Îmi sare tocul cît colo sau îmi fuee cu o linie strîmbă
O
după el, ca o şopîrlă rănită, de<a curmezişul hîrtiei şi;mi strică ideea. . . Altă dată, mă apucă de mînecă şi mă ţine. Îmi dă drumul numai în rîndurile scrise cu optimism, în care afirm că viaţa e o feri» cire, că totul e admirabil, adorabil şi fermecător. Duhul ăsta nevăzut trebuie să aibă, nu zic, o inimă bună, trebuie să fie, cum spune medicul meu, specialist în stomac despre un alt medic, prieten
cu el, un băiat de zahăr, recunosc. Dar nu înţeleg de ce mă asupreşte. Cînd nu ajunge în dosul foto» liului de la masa mea de lucru, îmi dă în vîrful peniţei un bobîrnac, două, trei, patru, cinci bobîr» nace, pînă ce înţeleg şi o apuc spre bucuriile că fac parte dintr»o contemporaneitate impecabilă în toate privinţele şi fericită.
— Am înţeles, i»am răspuns băiatului. Du»te la medicul meu, un entuziast al sonetelor dumitale, şi dacă nu»i acasă, aşteaptă»!. La revedere peste vreo patru săptămîni. . . însă bagă de seamă, să nu scrii cum vorbeşti. Dă un brînci în cot. . . Dă drumul. . . Dă în vîrful peniţei. . . Prea mult. Dâ, în aşa de puţine cuvinte. . .
Ţi ham trimis cu un bilet, pe care, ca să nu»l desfacă, ham lăsat nelipit. Ai să vezi că ţi»l reco» mand pentru excepţionalele lui daruri literare şi pentru o modalitate de geniu cu care»i înzestrat. Altfel nu venea la dumneata. Fă te rog cercetările chimice cuvenite şi o injecţie cu doza numărul şase.
J94 3
MORMINTELE SCRIITORILOR
După statui s<ar putea vorbi şi de morminte. . . într<o săptămînă au murit doi scriitori, Pisani şi Lovinescu. Că unul a scris articole şi altul cărţi nud deosibeşte în categorii: amîndoi au făcut onoare, cu potenţe variate, care nici ele nu permit separaţie şi frontieră, aceeaş sculă de lucru, conde< iul. Poezia, povestirea, judecata critică sau articolul de ziar aparţin unei singure vocaţii sau măcar profesiunii şi noi putea să juri că ziaristul nud uneori mai bun scriitor ca. . . scriitorul. Mulţi aşa< zişi, probabil pentru o clasificare de suprafaţă, scriitori, au fost şi excelenţi gazetari. E de ajuns de pomenit unul: Eminescu, poet şi redactor la Timpul. (A nu se confunda.)
Din cei doi morţi ai săptămînii trecute, unul a fost înmormîntat ca toată lumea, la rădăcina tulpinelor, acolo unde germinează floarea dimineţii albă. Celălalt a preferat, dacă aşa i»a fost voia, să întrerupă legătura cu pămîntul şi săd zboare cenu< şam vînt, peste mare. Sunt atitudini care ţin de orgoliul, suflat ca o flacără de chibrit. Unul se vrea îngenuncbiat în sfînta ţărînă, altul speră că
i)e urmele sufletului se poate duce, ca întrrn aureo< ă de funingini, şi praful ce se alege dintrmn om. Georges Clemenceau a voit să fie înmormîntat în picioare, ca un comandant, care continuă să meargă în fruntea batalioanelor şi mort.
S<a citit în ziare, nu fără multă ruşine, că văduva lui Pisani primeşte o pensie egală cu leafa servitoru»

lui de la uşe, careu cumpăra vechiului redactor (cincizeci de ani de acţiune), ţigări. Asta însem< nează că decedatul a fost înmormîntat cu talerul. Ofensa atinge un punct delicat de onoare.
Lovinescu a murit singuratic şi bietul lui ca» davru, care cred că n»a avut decît amintirea mîn< gîierii celui mai puţin calificat din epoca lui să fio aducă, în momentul cînd viaţa în viraj către infern, azvîrlindud la o răscruce de drumuri, ba lăsat întins pe şosea, a fost ars pe rug. (Ştiţi, atmos< fera de cabotinaj a Crematoriului, placa de gramo< fon a lui Beethoven, preotul binecuvîntînd cine» matografic, scripetele care scoboară trapa scenică şi racla—: atîtea şi atîtea lamentabile orori!)
Mă bate un gînd pe cared împărtăşesc tuturor confraţilor, de vîrsta mea, mai vîrstnici sau de vîrstele mai mici, care toate, cu încetul şi fără nicio excepţie, alunecă zi cu zi către mormînt; şi tuturor confraţilor, indiferent de călimară şi pană, ziarişti, romancieri, poeţi, autori de teatru — tuturor semenilor dintre expresie şi tipar şi care trăiesc, într»un fel, laolaltă. . .
Le»aş propune să şi moară laolaltă şi să intre cel puţin după ce au trăit, unii faţă de alţii ca nişte fiare, într»o regulă de camaraderie. Numărul lor a crescut, şi, proporţional, se înmulţeşte şi numărul mormintelor.
Moartea nu e atît acea moarte care păşeşte în pasul greu al unui cal gravat de Diirer, moartea din tragedia miraculoasă a existenţei. Moartea e altceva: o deriziune: biletul de înmormîntare, auto» rizaţia, groapa, dricarul. . . o sumedenie de igno» bile formalităţi, promiscuităţi şi. . . cheltuieli. La suferinţa pierderii se adaogă bucătăria cimitirului. Familiile scriitorilor şi ziariştilor care mor, iată, unii după alţii, la scurte intervale, ar putea să fie scutite de aceste îndatoriri şi scăpate de multe ori şi de la ruină.
Credeţi că ar fi anormal ca ziariştii şi scriitorii să aibă un cimitir al lor şi un serviciu organizat pentru antractul de mizerii dintre viaţă şi îngropă» ciune? Societatea Scriitorilor în colaborare cu Sin» dicatul Presei, au toată autoritatea în materie ca să se folosească de mijloacele municipale şi ca să obţie terenul necesar al unei fraternizări, în care ar putea să fie adusă şi încredinţată pămîntului pe todeauna şi pulberea scriitorilor din trecut.
Două cimitire pot sluji ca model: cel săsesc de la Rîşnov şi cel din Cobadin al coloniei nemţeşti.
1 94 J
CITITORULE
Nu mă « deranjează », cum ai scris, din partea cititorilor nicio întrebare. După puterile lui Coco, duhovnicul din colivie al multor mărturisiri, şi binevenite şi rău trimise, miam silit întodeauna să<i mulţumesc.
Fără vorbe umflate, meseria de gazetar, făcută din dragoste şi simplicitate, implică această puţină osteneală şi această datorie, şi sentimentul că eşti în serviciul publicului, de orice nivel, dă meseriei o nobleţe senină, mai însufleţită şi decît a medicu* lui şi decît a advocatului. S*a spus, pentru a flata răbdarea şi stăruinţa, din cînd în cînd pe drept cuvînt deficiente, că presa e a patra putere în Stat, ceea ce din punctul de vedere patetic e fals. în schimb, ea e un confident al tuturora, individual şi colectiv, şi, riguros cinstită, funcţia ei capătă un caracter de solidaritate obligatorie.
Cititorul care se hotărăşte să*şi ia un martor al durerilor adevărate şi ascunse, face un act de încredere. Te măguleşte să*l meriţi şi trebuie să<i faci onoare. O conştiinţă speriată apelează la con* ştiinţa ta şi se petrece întîlnirea mistică, a citito* rului cu gazetarul, care*i singura răsplată a îndoieli* lor, a deziluziilor şi a speranţelor unui om ca toată lumea, tîlmaci după puterile lui al unor aşteptări, neîntrerupt contrariate şi dezorganizate, dar con* tinuu renăscute.
Cu cîtă plăcere descifrez slova dumitale, chinuită pe un petec de hîrtie, cititorule necunoscut! Mîna
greoaie, deprinsă cu uneltele unui meşteşug care ţi»a îngroşat<o şi înnăsprit, pe nicovală, la strung, la banc, şi la maşinile unei uzine, pune să umble pe hîrtie un condei prea uşor, ca să fie stăpînit cu pipăitul aproape nesimţitor la fulgul prin care străbate gîndul dumitale. Uneori, din glodul cu; vintelor iese o idee limpede ca apa de izvor şi frumoasă ca unda ei, furnicată de reflectări oglin» dite»n ea din cine ştie ce înstelări depărtate. Alte» ori, o mînă delicată de intelectual trist sau de femeie descurajată semnează spovedania unei vieţi descompuse.
Eu niciodată nu ţi«am luat vorba in deşert, cititorule necunoscut: ştii bine, şi cînd imam sim» ţit în stare să»ţi aduc o mîngîiere nu am întîrziat. Măcar o vorbă, spusă curat şi cu prietenie, venită la timp, are preţul ei. Această vorbă pe noi nu ne*a întîmpinat la trebuinţă şi n»am avut de unde să o cerem: lumea era goală. Gazetarii erau nişte valeţi ai unor stăpîni, neturburaţi în siesta lor de crocodili, de nici o îngrijorare, iar ziarele nu erau ale cititorilor fără alt stăpîn decît ei, nici diriguit de cîte un camarad, pasionat de opera lui, de o cinste profesională şi a judecăţii mai presus de atestate şi de elogii.
Dacă mi»ai dat numele şi adresa ţi»am răspuns întodeauna cu o scrisoare — şi te«am citit cu acelaş interes şi anonim. Cîteodată te sfiieşti, mai mult de dumneata decît de noi; te înţeleg. Uneori, ne»am folosit de scrisorile primite şi ţi»am dat răspunsuri întoarse în ziar, şi ai înţeles şi dumneata cititorule ce trebuia să înţelegi. Şi dacă sufleteşte îţi strîng întodeauna mîna bătătorită ca unui semen leal, cîteodată, neagră de scule şi mirosind a ulei, a petrol şi a pămînt, îmi vine să ţi»o sărut.
J94 3
NOTE BIBLIOGRAFICE
SEMNE CU CREIOMUL IV
VISUL: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 5^4, 1 Martie 1951.
EPOCA SCRIITOARE: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 19 iulie 1931.
MODE LITERARE: Adevărul literar şi artistic, an X, nr> SSS> *6 iulie 19)1.
SĂMÎNŢA: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. ^39, 23 august 1931.
TĂCERE ŞI ZGOMOT: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. j7j, 1 3 decembrie 1931.
NOTE LA O CONFERINŢĂ: Adevărul literar şi artistic, an. XI, nr. 599, 29 mai 1932.
PANA DE AUR: Adevărul literar şi artistic, an. XI, nr 608, 31 iulie 1932.
O LEGE A PRESEI: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 631, 8 ianuarie 1933.
ROMANCIERI, POFTIŢI. . . Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 648, 7 mai 1933.
ZIUA CĂRŢII ROMÂNEŞTI: Adevărul literar }i artutc, an. XII, nr. 6jo, 21 mai 195}.
EPISTOLĂ DE FLĂCĂU: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 2j iunie 1933.
PÂTt DE FOIE GRAS: Dimineaţa, an. 29, nr. 9^28, 9 iulie 1933.
CARTE ŞI CULTURĂ: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 638, 16 iulie 1933.
POEZIA: Progresul social, an. II, nr. 7, 20 iulie 1933.
POETUL: Progresul social, an. II, nr. 7, 20 iulie 1933.

CRITICA: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 664, 27 august 19)3.
SOVIET ŞI INTELECT: Adevărul literar şi artistic, an. XIII, nr, 706, 17 iunie 1934.
BILET LITERAR: Adevărul literar şi artistic, an. XIII, nr. 707, 24 iunie 1934.
AUTORII DE OPINII: Adevărul literar şi artistic, an. XIII, nr. 708, 1 iulie 1934.
VARIAŢII: Adevărul literar şi artistic, an. XIII, seriaIba, nr. 723", 28 octombrie 1934.
FURT, PLAGIAT, REMINISCENŢĂ, INSPIRAŢIE ŞI INFLUENŢĂ: Adevărul literar şi artistic, an. XIII, nr. 728, 18 noiembrie 1934.
CONDIŢII: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 741, 17 februarie 1933’.
HRISTOS ÎNVIE: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 731,
28	aprilie 1933.
ABECEDARUL CITITORULUI: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 769, 1 septembrie 1933.
TABLETA TABLETELOR: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 773, 29 septembrie 1933.
REGIMUL LUI «CARE »: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 777, 27 octombrie 1933.
IEFTINIREA ELOGIULUI: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 781, 24 noiembrie 1933.
ZIUA CĂRŢII: Muzică şi poezie, an. I, nr. 9—10, iulie# august 1936.
DISCIPLINA: Informaţia zilei, an. III, nr. 461, 12 aprilie 1943. ŢIGĂNIE LITERARĂ: Informaţia zilei, an. III, nr. 476,
29	aprilie 1943.
PRO DOMO: Irformaţia zilei, an. III, nr. 478, 1 mai 1943. LUCRUL DRACULUI: Informaţia zilei, an. III, nr. 491,
19	mai 1943
O REŢETĂ: Irformaţia zilei, an. III, nr. 310, 7 iunie 1943. FIERARUL: Informaţia Zilei, an. III, nr. 313, 10 iunie 1943. TEZAURE MUTE: Irformaţia Zilei, an. III, nr. 314, 11 iunie 1943.
ŞCOLĂR1ME, DĂSCĂLIME: Vremea, an. XV, nr. 703,
20	iunie 1943.
ARTICOLUL: Informaţia Zilei, an. HI, nr. J30, 28 iunie 1943.
STILUL INDIRECT: Informaţia Zilei, an. III, nr. 541, 10 iulie 1945.
VORBE DE PRISOS: Vremea, an. XV, nr. 712, 22 august 1943.
PENTRU BILANŢ: Lformaţia Zilei, an. III, nr. J96, 4 septembrie 1943.
IDEI NORMALE: Informaţia Zilei, an. IU, nr. 606, 13
. septembrie 1943.
LIMBA FRANCEZĂ: Revista Fundaţiilor Regale, an. XII,
^ serie nouă, nr. 3, noiembrie 194/.
FEMININ, MASCULIN: Adevărul, an. 60, nr. 16640, 16 august 1946.
HÎRTIA: Adevărul, an. 60, nr. 16660, 10 septembrie iy46.
SPINI DE HÎRTIE
POEŢII: Facla, an. IX, nr. 303, 20 februarie 1930.
UN EPILOG: Facla, an. IX, nr. 309, 27 februarie. 1930
SCRISOARE PARLAMENTARĂ:	Adevărul, an. 45,
nr. 14165-, 27 februarie 1930.
O SCRISOARE: Facla, an. IX, nr. 313, 6 martie 1930.
MATERIALITATEA LITERARĂ: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 573, 29 noiembrie 1931.
A FI NEGUSTOR ŞI A NU FI: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 387, 6 martie 1932.
NOTE DE RADIO DINTR.O CRONICĂ A SĂRACILOR:
Adevărul literar şi artistic, an. X, nr 399, 29 mai 1932.
TINERETURILE: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 637, 19 februarie 1933.
LUMILE DIN LUME: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 649, 14 mai 1933.
O LECŢIE DE GRAMER . . .: Dimineaţa, an. 29, nr. 9324, 3 iulie 1933.
BACALAUREATUL: Dimineaţa, an. 29, nr. 9339, 20 iulie •933-
O LITERATURĂ: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 668, 24 septembrie 1933.
ZMEUL TURCESC: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 674, 3 noiembrie 1933-
BIBLIOTECA ACADEMIEI: Adevărul literar şi artistict an. XII, nr. 676, 19 noiembrie 1933.
NESĂŢIOŞII: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 677, 16 noiembrie 1933.
CĂRŢILE DE ŞCOALĂ: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 680, 17 decembrie 1933.
ROMAN, ROMAN . . .: Adevărul literar şi artistic, an. XIII, nr. 727, 11 noiembrie 1934.
UN MARE CONTRIBUABIL: POETUL: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 733, 6 ianuarie 1933.
S.S.R.: Adevărul literar şiartistic, an. XIV, nr. 748, 7 aprilie 1933*.
DEZLEGARE: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 766, 11 august 1933.
AMINTIRI DIN CAFENEA: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 780, 17 noiembrie 1933.
ZIARUL IDEAL: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 782, 1 decembrie 1933.
AIA DE ATUNCI: Informaţia Zilei, an. III, nr. 479, 2 mai *943*
CARAGIALISMUL: Informaţia Zilei, an. III, nr. 493, 21 mai 1943.
VAI DE NOI!: Vremea, an. XV, nr. 701, 6 iunie 1943.
O ARTĂ POETICĂ: Informaţia Zilei, an. III, nr. 521, 19 iunie 1943.
CRITICA LITERARĂ: Informaţia Zilei, an. III, nr. 3-37, 6 iulie 1943.
ACTIVITĂŢI BELETRISTICE: Informaţia Zilei, an. III, nr. 348, 17 iulie 1943.
BILET: Informaţia Zilei, an. III, nr. 333, 24 iulie 1943.
LITERATURA ŞI PROSTIMEA: Informaţia Zilei, an. III, nr. 363-, 4 august 1943.
PARAZITISMUL LITERAR: Vremea, an. XV, nr. 710, 8 august 1943.
ACUL DE CRAVATĂ: 1943, Informaţia Zilei, an. III, nr. 373 14 august 1943.
NOILE EDITURI: Revista Fundaţiilor Regale, an. XII, serie nouă, 3, noiembrie 1943.
MELLMELC: Adevărul, an. 60, nr. 16689, 13 octombrie 1946.
m
CANDELA FECIOAREI: Adevărul, an. 60, nr. 16750 50 noiembrie 1946.
ARHIVA DE LITERATURĂ
RĂZBOIUL ADEVĂRAT: Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 482, 2 martie 1950.
NOTIŢĂ COMEMORATIVĂ: Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 300, 6 iulie 1950.
EDIŢIILE DE LUX: Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 303, 27 iulie 1950.
CĂRŢILE DE ŞCOALĂ: Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 304, 3 august 1930.
«ERETICUL DE LA MÎNĂSTIREA NEAMŢU »:
Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 329, 23 ianuarie 1931-
ÎNTOARCEREA DE PE FRONT: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 367, 18 octombrie 1951.
SYPHILIS: Adevărul literar şi artistic, an. X, nr. 578, 5 ianuarie 1932.
O CARTE DE IMAGINI ROMÂNEŞTI: Adevărul literar
şi artistic, an. XI, nr. 627, 11 decembrie 1932.
KULTUR: Dimineaţa, an. 29, nr. 9403, 3 martie 1933.
MOLlLRE ÎN ROMÂNEŞTE: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 661, 6 august 1933.
ADEVfiRUL: Dimineaţa, an. 29, nr. 3633, 13 noiembrie 1933.
ADEVfiRUL LITERAR: Dimineaţa, an. 29, nr. 9633, 13 noiembrie 1933.
LIBRĂRIA SATULUI: Adevărul literar şi artistic, an. XIII, nr. 703, 27 mai 1934.
VOCILE DIN SINGURĂTATE: Adevărul literar şi artistic, an. XIII, nr. 732, 16 decembrie 1934.
CARTEA DE CETIRE: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 734, 1 ianuarie 1933.
DOI STRĂINI: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr 730, 21 aprilie 1933.
CĂRŢILE NOI: Adevărul literar şi artistic, an. XIV, nr. 773, 29 septembrie 1933.
SPIRITUL PUBLIC: Informaţia Zilei, an. III, nr. 462, 13 aprilie 1943.
LITERATURA: Informaţia Zilei, an. III, nr. 331, 20 iulie 194). PERIODICITATEA DEASĂ: 1943, Vremea, an. XV, nr. 7n, 13 august 1945.
CARTEA DE CĂPĂTÎl: Informaţia Zilei, an. III, nr. 381,
19	august 1943.
REACŢIUNE: Informaţia Zilei, an. III, nr. 601, 9 septembrie
1943.
ESPERANTO: Adevărul, an. 60, nr. 16721, 20 noiembrie 1946. CUTÎA DE POŞTĂ
POSTUL DE RADIO BUCUREŞTI: Bilete de Papagal, an. III, nr. 466 20 iulie 1930.
DOAMNA MARGOT: Bilete de Papagal, an. III, nr. 466,
20	iulie 1930.
PROGRAMUL: Bilete de Papagal, an. UI, nr. 466. 20 iulie 1930. O MITOCĂNIE: Bilete de Papagal, an. III. nr. 468, 3 august 1930.
RADIOAMATORII: Bilete de Papagal, an III, nr. 47T, 17 august 1930.
MOŞ APRIL: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 643, 16 aprilie 1933.
CRONICA EXAMENELOR: Adevărul literar şi artistic, an. XII, nr. 637, 9 iulie 1933.
DRAGĂ DOCTORE: Informaţia Zilei, an. IU. nr. 484, 12 mai 1943.
MORMINTELE SCRIITORILOR: Vremea, an. XV, nr. 708, 23 iulie 1943
CITITORULE: Informaţia Zilei, an. III, nr. 370, 9 august 1943.
MITZURA ARGHEZI
CUPRINS
SEMNE CU CREIONUL IV 1931—1946
Visul	7
Epoca scriitoare	11
Mode literare Sâmînţa
Tăcere şi zgomot	21
Note la o conferinţă	2 ţ
Pana de aur
O lege a presei	^
Romancieri, poftiţi. . .	40
Ziua cărţii româneşti	43
Epistola de flăcău	47
Pâte de foie gras	ji
Carte şi cultură	3-3
Poezia	60
Poetul	67
Critica	70
Soviet şi intelect	73
Bilet literar	76
Autorii de opinii	79
Variaţii	83
Fur/, plagiat, reminiscenţă, inspiraţie şi influenţă	87
Condiţii	pi
Hristos învie	93
Abecedarul cititorului	97
Tableta tabletelor	100
Regimul lui « carr »	102
Ieftinirea elogiului	106
Z/u4 cJr/11	109
Disciplina	113
^99
Ţigănie literara Pro domo Lucrul dracului O reţetă Fierarul Tezaure mute Şcolârime, dăscălime Articolul Stilul indirect Vorbe de prisos Pentru bilanţ Idei normale Limba franceză Feminin, masculin Mîrtia
SPINI DE HlRTIE 1930—1946
Poeţii Un epilog
Scrisoare parlamentară O scrisoare Materialitatea literară A fi negustor şi a nu fi Moţe de radio dintno cronică a săracilor Titiereturile Lumile din lume O lecţie de gramer. . .
Bacalaureatul O literatură Zmeul turcesc Biblioteca Academiei Mesăţioşii Cărţile de şcoală Rpman, roman. ..
Un mare contribuabil: Poetul
S.S.K.
Dezlegare
Amintiri din cafenea Ziarul ideal Aia de*atunci
116
119
122
l2S
128
Mi
*34
137
140
H3
146
148
W
'P
160
i6S
16S
171
*75
178
183
187
*93
197
201
204
207
211
llS
2I9
223
227
23i
234
238
24i
24/
249
40 O
Caragialismul	
Vai de noi!	2SS
0 artă poetică	2^8
Critica literară	260
Activităţi beletristice	261
Bilet	264
Literatura şi prostimea	266
Parazitismul literar	269
Acul de cravată	271
Moile edituri	274
Aielbmelo	277
Candela fecioarei	279
ARHIVĂ DE LITERATURĂ 1930—1946
Războiul adevărat	28j
Moţă comemorativă	289
Ediţiile de lux	293
Cărţile de şcoală	297
întoarcerea de pe front	3OO
« Ereticul de la AAînăstirea Meamţu »	3°3
Syphilis	308
0 carte de imagini româneşti	3“
Kultur	y-i
AAoliere, în româneşte	3'9
Adevărul	3“
Adevărul literar	324
Librăria satului	326
Vocile din singurătate	331
Cartea de cetire	333
Doi străini	m
Cărţile noi	341
Spiritul public	344
Literatura	347
Periodicitatea deasă	349
Cartea de căpătîi	ii1
Fracţiune	334
Esperanto	337
CUTÎA DE POŞTĂ	
1930—1943	
Postul de radio Bucureşti	363
	401
Doamna Margot	)66
Programul	368
0 mitocănie	369
Radioamatorii	>74
Moş April	373
Cronica examenelor	377
Dragă doctore	383
Mormintele scriitorilor	386
Cititorule	389
Moţe bibliografice	3 91
'	4.
r
i
!
i
\
wfTinmwmtţ
Lector: TRAIAN RADU Tehnoredactor MINA CÂNTE MIR
Bun de tipar 9.09.1974. Tiraj 2.410 ex. legate ///. Coli eâ. 15,72. Coli tipar 12,63
>otie«*ne>

Tiparul executat sub comanda nr. 98 la întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică” Calea Şerban-Vodă Nr. 133, Bucureşti
Republica Socialistă România