TUDOR ARGHEZI • SCRIERI • 24 Coperta şi supracoperta de Petre Vulcâmscu TUDOR ARGHEZI fTv & s PROZE editura minerva :i SEMNE CU CREIONUL II 191) — 1927 PANA MĂIASTRĂ încă o literatură de Paşti. Nu poţi şti pentru ce ziarele se socotesc da< toare ca, la Paşti şi Crăciun, să scoată cîte un chiot literar şi artistic. Gazetele, care nou cu literatura niciun alt soi de raport decît tiparul, apar în numere, spre deosebire de ediţii, speciale. Trei sute şaizeci de zile, cîte încap întrmn an, ziarele masacrează idee, inspiraţie, limbă, cons* trucţie şi stil, şi cedează scriitorilor, cînd acest fenomen se întîmplă, a zecea coloană, pentru o povestire banală, pe care directorul, un domn cu aer de critic, a înţeles*o. în cursul anului, ziarele publică o cantitate de romane, sustrase însă, ca un omagiu pentru geniul omenirii, literaturilor străine. Un redactor, spe< cial însărcinat cu cota Bursei, cu serviciul pri* măriei, cu Academia Română şi cu Compania de gaz, traduce romanul, schimbîndu*i titlul şi nu* mele personajelor, sare cuvintele pe care nu le ştie, suprimă frazele pe care nu le pricepe şi capi* tole întregi. Cine şi*ar lua de bună*voie pedeapsa controlului acestui furt sistematic, şi pentru ce? Altă literatură în presa cotidiană românească nu se cunoaşte. De ce să facă atunci excepţie zilele de Paşti şi de Crăciun? Acelaş lucru îl pat desinatorii. în vreme ce ilustratorii noştri mor aproape de foame, descon* sideraţi de o presă imorală şi hîdă la exces — o 7 [>resă care nu se preocupă măcar de curăţia tiparu* ui — şi luaţi în seamă numai atunci cînd au ne* voie de concursul de reclamă al gazetelor, în schimbul cîtorva tablouri dăruite unui guzgan de colaborator cu pana la ureche, ilustraţiile ce apar sînt ocazionale şi ele, ca literatura, de Paşti şi de Crăciun. Deşi concepţia literară şi artistică a ziarelor este nulă, ziarele caută totuş literatură şi artă festi» vală. Ele convoacă pe scriitori şi pictori şi le cer «ceva de sărbători ». E nostim caracterul reli* gios pe care îl impun acestor încercări «ceva» ocazi< onale. în toate ziarele trebuie să fie tipărită o icoană şi o bucată kilometrică în versuri despre « Mîntuitorul ». Portretul lui lisus Hristos, al unui general la pensie sau fotografia unei biserici sînt menite să însemneze că o foaie « simte româneşte ». Scriitorii şi pictorii cu demnitate ştiu să dis* preţuiască pasiunea literară şi artistică de sfintele sărbători, subită ca o apoplexie, a redacţiilor noastre. Norocul ziarelor este însă că s cietăţile de presă, din care unele bau şi excomu* nicat. Demnitatea ziaristului român se zbîrleşte numai atît cît nu este el în pericol, şi ziaristul suferă exclusiv de jignirile care impresionează pe valeţi. II supără pe ziaristul român lipsa de considerare a celui ce ba plătit: bacşişul şi subvenţia el ţine să i se dea cu ceremonie. O insultă a principiilor îi lasă educaţia indiferentă. Prinde guvernul şi beleşte pe unul de*ai lui pentru o credinţă expri* mată prin scris? Ziaristul român aplaudă numai* decît, îşi acuză confratele, îl denunţă şbl înfierează. S*a spus că presa oglindeşte politica locului, care nud mai bună decît presa. De*aci, consolarea că ziaristul trebuie să fie neapărat un şnapan, o maşină de articole şi de vorbe, pusă în slujba cui plăteşte mai bine, şi uneori în serviciul, în acelaş timp, a doi sau trei adversari politici. Ziaristul se recunoaşte, fără greutate, slugă şi dator să semene cu boierul — numai că nu doreşte să i se spuie. Cu un cuvînt, cînd nud radical un nenorocit, incapabil să se măsoare cu dificultăţile, ziaristul e o javră pură. Ziariştii români ar face o ligă ca să fie dat afară uşierul Ministerului de Interne, care îi împinge la intrare, dar nu s*au grupat să lupte cu o cenzură administrată presei timp de patru ani. De cîteva zile s*a înfiinţat « Asociaţia criticilor dramatici». Criticul dramatic poate să scrie articole de fond, informaţii, reportaje, cronica modei; indiferent. In seara premierei el se transformă în critic dramatic, după cum, alteori, în economist sau meşter de politică externă, — şi atunci opi< nează în materie de teatru. Dacă opinia lui bar aparţine lui şi nu casierului trupei, oricît de rea, ar fi de respectat şi de cititori şi de actori. Actorii însă, care ştiu pe cine plătesc şi pe cine nu, trag uneori la răspundere pe un critic dramatic prea cinic şi dornic de sporuri noi, fie lipindud o labă pe figură, fie aducînd registrele la redacţie, ca actorul Ciucurete, ca să dovedească cît ia dorn* nul Fagure pe lună de la trupa respectivă. C.riticii atunci se găsesc ofensaţi şi protestează. Ei vor să continue să primească bani, însă mai mulţi şi cu condiţia ca platnicul să se supuie regulii tăcerii. Auzit nitorul oficial, în rîndul cărora mai aşează volumele din coduri, o fotografie şi o ulcică. Cartea trăieşte prin conţinut — şi cine se mai împăinjeneşte lesne în filele unui text? Cartea este citită mai ales de o lume care nu colecţionează beneficiile- lui, pe*atît de imense 42 pecît de absente sînt drepturile unui autor. Intr*o organizaţie a scriitorilor, cu desăvîrşirea anorga* nici, fiinţa editorului, tolerată din lene, nici nu ar putea să existe; ca şi ţăranul, scriitorul ar deveni proprietarul nu numai al terenului, dar şi al uneb telor cu care îl munceşte şiai pus o întrebare de orientări. îl citeşti: autorul pozează ca o fantomă la fotograf, şi proza lui nu face o ceapă degerată. Cu cîteva zile înnain» te el a vestit pe tipograf şi pe şeful partidului; a luat măsuri să nu se strecoare nicio greşeală; a citit manuscrisul de mai multe ori familiei şi co» religionarilor plictisiţi. Dacă în timpul culegerii ar» 47 articolului este în călătorie, îşi aduce aminte că nu a fost destul de desluşit şi, din Tecuci, dă o tele; gramă, ca să se schimbe neapărat cuvîntul « căci » din rîndul al patrulea, de la pagina opta a manus; crisului, prin cuvîntul « pentru că». Fatalitatea amestecîndu;se la rîndul ei, se întîmplă că tele; grama transmite, în loc de «pentru că », «pe; rucă ». Pagina întîia mai conţine « un cursiv », o « ca; setă », un desen dezolant cu o legendă idem, un « haz » de care îţi vine să plîngi, un foileton, de; venit în zilele noastre « cultural» etc. A doua pagină este surogatul paginii întîia, în mult mai inferior. . . dacă se poate! A treia sau a patra pagină — în sfîrşit! — ... dă ştiri, prime şi ultime informaţii şi invenţii politice lamenta; bile. Pe ici;colo un clişeu, care apare neschimbat, acelaş de zeci de ori pe an, cu numele personagiu; lui dedesubt. Clişeul e cănaful gazetei. Dacă, pe de altă parte, iei metrul şi măsori ar; ticol cu articol şi spaţiu cu spaţiu, conţinutul mas terial al gazetei, alcătuit din trebpatru titluri su; prapuse de fiece articol, ajungi la rezultatul că un sfert de gazetă conţine un text oarecare şi că trei sferturi sînt compuse din vînt. Şi textul acesta, extrem de redus, este şi el, chiar el, de o supremă insignifianţă. Redactorii au aerul că sug şi rumegă un borhot intelectual insipid, scos din gura altora, după ce a mai fost de cîteva ori mestecat şi îmbă; lat într;alte guri. Genul la care au parvenit ziarele din Bucureşti este de strictă dimensiune. Ziarele se mărginesc la comerţul de hîrtie înnegrită, în patru, şase, opt şi douăsprezece pagini, deopotrivă de goale. Dar, întrmn fel oarecare, toate ziarele slujesc, şi aşa, cîte un partid politic, fără altă preocupare. . . iar oamenii politici şi partidele politice au o slăbi; ciune remarcabilă şi respectată de toate progra; mele şi doctrinele, în special pentru ziarul inex< presiv, idiot şi zadarnic. Pe motivul de curiozitate, se caută ca ziarul politic să fie cît mai fad, cît mai nul. Genul adevărat al ziarului e altul. Ziarul pre* supune un stil, indiferent dacăd va ajunge sau nu în presa românească. Noţiunea exactă de ziar co* mandă genul particular al ziaristicii. Ziarul e o formă şi cea mai simpatică din literatură. Interesul publicului pretinde ziarului înnainte de toate săd informeze, exact sau aproape exact, nu se ştie. . . însă săd informeze fără idee pre< concepută. Publicului nud place să i se impuie din redacţie un fel de judecată asupra unui eveni< ment. Lui îi trebuie faptul, evenimentul brut şi libertatea de*a se orienta singur întrdnsul. A pune fiece fapt politic, social, mereu în legătură cu un program, cu un punct de vedere fix, cu o rancună, cu o dezamăgire, cu o invidie. . . este a silui pe cititor, şi dacă ziarele de partid au dreptul să o facă, acelaş drept este interzis în principiu ziare* lor făcute pentru public. Asemenea ziare lipsesc din presa românească. Singurul ziar mai apropiat de chipul unui ziar pentru public ar fi fost unul întemeiat de un ita< lian, dar care şi*a căpătat mai tîrziu o credinţă po* litică şi este obsedat de ea. Din ziar obiectiv, de prezintare, el a devenit un ziar de atac şi apărare în diverse domenii îngrădite şi păzite, dar zadarnic păzite de un ziar pentru public. In datoria de a informa pur şi simplu, însă cît mai complect, stă toată nevoia de apariţie a unui ziar ce nu aparţine politicii. Şi din această datorie se deduce un stil. Faptele trebuiesc strînse pînă la schemă şi pre* zintate cu uscăciune, adică fără sentimentalism, de niciun fel, şi fără principii, oricît de avantajoase ar fi ele. Un fapt e vorbitor prin sine mai clar 49 decît adăogînduH limba redacţiei. Probitatea por» runceşte şi ea această rezervă a delicateţei. Aici intervine valoarea redactorului, care într»un spaţiu obiectiv limitat afinează şi perfecţionează genul pînă la stil. Redactarea uşoară şi fragedă a faptului nu poate fi interesantă la extrem; metoda succesiunilor; spuma înviată la suprafaţa pahare» lor, în care se cuprinde un conţinut greoi. Şi in» venţia ziarului se manifestă în titluri, în aceste flori pe dedesubtul cărora cad faptele vii sau moarte. Nimic nu se poate mai prostesc şi mai antiartistic ca titlurile articolelor din ziarele noas» tre. Telegrama care anunţă în două rînduri moar» tea lui Anatole France, purta, în toate ziarele, titlul: A murit Anatole France! Alegerile din An» glia au nimerit în titlul: Alegerile din Anglia. S»a spînzurat un bărbier: Un bărbier sta spînzurat. Accidentul de automobil din Calea Rphovei. O declai raţie a domnului Herriot. Activitatea Crucii Rpţii. Macdonald va vizita America de Sud. Criza minisi erială din Austria. Bulgarii tot nu se astîmpără. Titlurile revin de zeci de ori la fel. Este greu de găsit ceva mai monoton narativ. La titluri vii, adevărate ilustraţii care dau joc şi culoare unui ziar, trebuie să corespundă arti» cole scurte, foarte scurte. Orice subiect poate fi. înscris, în cîteva fraze, cu toate complicaţiile lui Naraţiunea faptului începe de»a dreptul, odată cu articolul, şi sfîrşeşte cu el. Dacă începutul trebuie scutit de pregătiri şi zorzoane, nu tot aşa se poate spune despre sfîrşit, care se împacă agreabil cu o mărgică sau cu un punct de dantelă. Tipografia vine în ajutorul scriitorului cu un semn, cu o linie dublă, cu un « şpiţ », şi se mai utilizează şi azi în reviste boul»lui»Dumnezeu, fluturele sau o vrabie pe o creangă, drept final, schimbate, în ultimii ani, cu imagini împrumutate din publi» caţiile străine şi cu motive de ţesături Şi oale. Unui text tipărit i se cuvine o estetică, asupra căreia ingeniozităţile foarfecii au variat în toate editurile; dar estetica în stilul tipografic cea mai justă rămîne în studiul dimensiunilor, al împle» tirilor dintre alburi şi negreli. Cititorul trebuie să simtă punctul unde sfîr» şeşte un articol cu inteligenţa, mai mult decît cu ochiul, care de fapt nu citeşte, ci numai trans» mite. Ziarul este menit să anuleze trei sferturi din literatura ce se face de obicei şi să reducă făcui» tatea elucubrativă a scriitorului la o îndeletnicire , materială. Încet, dar fără greş, ziarul va deveni ceea ce trebuie să fie: un gen literar, o literatură, separîndu»şi domeniul de preocupările de politică propagandistă şi mărginindu»se la viaţa unei zile, în lumina căreia nu se ruşinează natura externă s㻺i desfacă detaliile meticulos, cu splendoare, fiind momentană şi actuală. De altfel, ziaristul bun este superior scriitorului bun, care rîvneşte la pos» teritate, neputînd să încadreze în momentul lui un fapt petrecut. Scriitorul bun seamănă cu pic» torul bun, care vede în fiece obiect altceva decît reprezintă, din pricina unei educaţii sentimentale. Cînd îţi trebuie să tipăreşti un corp omenesc, care se scrie cu linii exact cum se scrie cu litere imaginea lui verbală, zadarnic te»ai adresa unui. . . artist. El are pentru fiece formă a naturii o ana» tomie personală, după cum un gîng sau un afon îşi are vocabularul lui, paralel cu vocabularul co» mun. Apropierea este şi mai adevărată atunci cînd ai nevoie de un portret, din care desinatorul ex< clude asemănarea, pentru motive încîlcite, de artă mare, adică de»o artă abstractă, mască a unei incapacităţi grafice, evidentă dar ţîfnoasă. Apoi, scriitorul e artistul fără control, pecînd ziaristul, continuu confruntat cu modelul, stă în obiect. Celălalt, în divagaţie. 4*- P In războiul dintre ziare şi fabricile de hîrtie s versului se anină în oarecare chip de această si» tuaţie şi de asemeni aşteptări. Domnul Octavian Goga, pentru personalitatea căruia toţi scriitorii au o stimă egală şi o stimă superstiţioasă, a dat ziarului anchetor un răspuns în ce priveşte rolul scriitorului: « In frămîntarea noastră actuală, scriitorul tre» buie s㻺i păstreze atribuţiile istorice ale tagmei. Noi facem artă şi apostolat subordonînd creaţia noastră literară ideii mari de existenţă naţională. Sîntem receptacolul sentimentului public, şi oricît de sus am îndrepta privirile noastre spre cer, picioarele ne sînt adînc înfipte în pămîntul ţării. Acest contact cu pămîntul determină şi valoarea scriitorului nostru. » Răspunsul domnului Goga este cît se poate de frumos, însă acest răspuns, cu toate că are în vedere şi picioarele materiale adînc înfipte în pămînt (pînă unde? — pînă la genunchi, se chea» mă: înnămolire; pînă la piept, se cheamă: îngro» pare de viu; pînă la umeri?), s»ar părea că s»a raportat îndeosebi la nişte scriitori spiritualizaţi, zugrăviţi în altar, la nişte icoane fluide, fumurii, impalpabile, cu buzele închise ca în pictură şi cu stomacul îngropat în păcate, ca în iconografie. Frumoasa formulă a domnului Goga se adre» sează unor scriitori care s»au dezvăţat de apu» căturile vieţii, sau care s»au amendat să digereze 60 în viaţa viitoare. Domnul Goga este o persoană vie şi robustă: de unde, din ce elemente subtile, de sarcofag sau de aristocraţie avută, a iscat ba< gheta domniebsale de aur, bătută în ţinte de rubin, pe aceşti scriitori uituci de rîia suferinţe» lor diurne, ca să*i îndrepte, nocturn şi sideral, în abstractul definitiv? Fie cît de jalnică cealaltă preocupare, aceea care în viaţa Statelor se traduce prin bugete, prin războaie şi revoluţii, adică prin actele care au înfiinţat şi au continuat istoria, politica, ştiinţele şi artele; ea trebuie să ne umilim să încapă în enunţul prim al problemei. Cu ce trăiesc scriitorii, cu ce trăiesc ei în aşa fel, încît să poată dura, fără să se scufunde printre stele şi fără să se înnece cu raze şi azur, la nivelurile astrale, indicate cu un tibişir de argint de mîna voluptoasă a domnu» lui Goga? Fostul ministru al Artelor s me. El povesteşte şi în amăgire ceva care a fost şi mai este identificat. Cuvintele artistului sînt nişte uşi încuiate, prin cheia cărora scapă cîte un punct de lumini de torţe, aprinse în interior, de unde se mai aud vocile unei aristocraţii secre» te, beată de ferocitate sau de azur. 7° Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meş< teşugul blestemat şi fericit al cuvintelor. El de< vine o pasiune nestăpînită şi a scriitorului me< diocru, şi a meşteşugarului de geniu, — şi cînd o urăşte mai mult, atunci o iubeşte artistul mai puternic. Atelierul: un colţ de masă, instrumentul: un condei pe hîrtie; cea mai ieftină instalaţie: totul se găseşte concentrat în linia care le uneşte, invenţia — şi din mîna deschisă, ca dintnun corn de abundenţă, curge avalanşa miraculoasă a cui vintelor, flacoane de superiesenţe. Dacă şi dicată la apogeu — printre defuncţi — a fost, pen< tru cine îşi mai aduce aminte de acest fost prim» ministru şi şef de partid politic, Gheorghe Canta» cuzino (Nababul). Cred că niciodată n»a putut şi nu va putea să existe o poză mai superbă pe o fărîmiţă. Atitudinea lui statuară, de mare savant politic, grandilocvenţa lui strălucită, paralel cu nulitatea complectă a ideii, sprintenă şi curgă» toare, erau de»o substanţă care te făcea să te gîndeşti la Tatăl. Istoria naturală povesteşte exi» stenţa primitivă a unor pasări uriaşe, cu aripile cît răsăritul şi cu capul mic, de sifon; — sau dispariţia unui soi de vertebrate cu încheieturile betege, cu şoldurile oloage, încă cu gîtul înnalt de un kilometru, aşa construite încît animalul, în vreme ce s»ar fi scărpinat pe marginea Cas» picei subsuoară, zărea Portugalia şi finlanda — fără să»l intereseze, totuş, spectacolul, prea mult. Cînd sta în redingota lui pe picioare, cu braţele nemişcate, cu privirea lucidă, cu glasul armonic, susţinînd o părere albă într»un discurs de»o oră, integral consumată, lorgu Cantacuzino semăna cu un viteaz de cocărie presărată cu anason, cu o icoană fantezistă zugrăvită cîndva pe un părete de biserică mînăstirească, prin colaborarea vopselii incoherente cu pensula absurdă. El vorbea li» niştit şi sigur, măsurat şi categoric, sentenţios şi lin; rostea totul şi nu grăia nimic, atent să netezească amănunţit şi corect silabele, ca o maşină de călcat, angajată caldă, într»un cear» şaf imens, cu broderii fără relief şi plate. Şi în momentul în care îşi sfîrşea discursul, el se găsea ca la»nceput, întocmai, neobosit, inco» ruptibil şi demn la elogii, ca o maşină de cu» sut care a tighelit, fără ştofă şi fără aţă, în gol, şi străluceşte zilnic identic din organele»i nichelate. 80 Printre cei încă vii şi în scris, memoria reţine, ca o pildă izbutită superior, pe domnul profesor Mihail Dragomirescu, nedepăşit încă de nici» unul din elevii săi eminenţi. Acelaş ritm, aceeaş infanterie verbală, acelaş zgomot fără de sunet. Culoare incoloră, căldură fără temperatură, iu» ţeală fără mişcare, sucuri fără aromă, idei» pelicule, cuvinte»ţinte»de»lemn. Călăreţ pe jos, năduşit în fuga răscăcărîie după un armăsar de mucava, înmuiat de ploaie, pe care suferă din juneţe de idealul de a»l încăleca şi simţi subt buza anală. Pe deasupra gropilor astupate, gropile moarte, umblă forfota gropile vii, care se pot defini ca mingea: găuri cu piele de jurîmprejur. Mingea domnului Dragomirescu sare de jos în sus şi de sus în jos, cu elasticitate, în toate ogrăzile, din maidane în grădini, ducînd cu ea, în această per» petuă activitate, interiorul ei plin cu nimic. Tînăr, actualul pedagog a abordat literatura: în treizeci de ani o mai abordează şi azi. Pe atunci el nu purta decît un creier subt o pălărie şi o umbrelă; mai tîrziu a pus dedesubtul gurii şi un barbişon. Inculoare şi fizică deosebită: ochii de ceriviş au fost aşezaţi în carne de pap cu ţăcălie de sfoară. Prin mîinile acestor pasageri inexpresivi, toate materiile naturii şi obiectele cu caracter se deapănă îmbolnăvite de un privativ. Insuficienţă glandu» Iară, atrofie a tiroidei, secreţiuni vătămătoare şi amare, cine ar putea, fără un studiu de veacuri de laborator, să fixeze, pentru pedagogie şi tra» tament, originea exactă a marelui sentiment al tîmpeniei monumentale? Probabil că va veni şi ziua cînd, graţie unui ac lat, împlîntat în locul potrivit, şi graţie unei linguriţe cu ascuţiş, învăţa» ţii vor rectifica în permanenţă, în maternităţi, rezultatele hibride ale unui coit defectuos. 6 St Pînă atunci, pamfletul săvîrşeşte, şi pentru artă, şi pentru ştiinţă, şi pentru compensaţiile nece» sare vieţii sociale, opera lui de învigorare. Pamfletul ? Dar cine este pamfletul ? De obicei personagiile care fac obiectul unui pamflet, Ia auzul acestui singur cuvînt muzical, devin agitate şi estetice. Nu le place, la niciun grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pam* flet. Pamfletul ar fi ceva aşa ca un hoit în ultima lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti să<ţi murdăreşti trupul tău, pur şi sacru, cu droj< diile şi poşircile purulente. Dacă te»a supărat afară din cale un articol literar sau de gazetă, ajunge săd clasifici pamflet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai e nevoie să fii în stare de un răspuns. De unde reiese, bineînţeles, că pamfletul nu poate exista în pictură sau în arhitectură, ci exclusiv în presă. Cel care a scris pamfletul, de bună seamă, capătă numele de pam< fletar — şi « pamfletar » este mai rău decît « asa« sin ». Un guvern poate urmări cu toate rigorile lui pe un pamfletar, pecînd un asasin îl poate lăsa indiferent, pentru că asasinul nu scrie, ci se mărgineşte, pur şi simplu şi propriu*zis, să ucidă. Pamfletul nu e numai o crimă; este ceva cu mult mai primejdios şi mai urît; nu aş putea spune exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noţiunea clară a pamfletului în capul meu inteligent. Un asasin — nu este aşa? — omoară un om pentru ca săd prade mort. Poţi afirma că întra« devăr asasinul s>a dus să fure cu intenţia ca să omoare? Poate că asasinatul a fost un accident. Dar pamfletul nu are această scuză. El nici nu urmăreşte — vorba vine — măcar să jefuiască. El se strecoară în afacerile private; se leagă de chesti» unile politice; nud convine azi una, mîine alta; ţine condica dregătorii lor; vorbeşte cu Statul fără ruşine. în rezumat, pamfletul se ocupă de ceea ce nud priveşte, şi cu cit ho privi ceva mai puţin, cu atît stăruie mai mult. Bunul cetăţean îşi vede liniştit de treabă, dacă vrea să fie iubit de legi şi stimat de Poliţie şi de regulamente — şi cel mai fericit mijloc de*a*ţi vedea de treabă este să nu te amesteci. «Cînd temi chema eu, să vii bucuros şi să*mi dai votul dumitale mie; restul vieţii ai să stai acasă. Pentru dumneata nu există chestii de guvernămînt, de Stat sau de comună. » Caută să nu necăjeşti oamenii de la putere sau pe primarul în funcţiune. Căci atunci începe pamfletul, şi la auzul acestui cuvînt se ridică îm* potriva ta, numaidecît, Notarul, Prefectul, Inspec* torul, DirectoruhGeneral, Directorul, Şeful de Biurou, 7 utungiul, Brevetul De Băuturi Spir< toase — toată Ierarhia. Intmdevăr, totul pînă la pamflet. Dar lăsînd de*o parte o clasă de oameni mai mult sau mai puţin iluştri, care urăsc pamfletul din instinct, să căutăm a restabili noţiunea. Pamfletul reprezintă un gen literar. El e un fel de*a slobozi condeiul în răspăr. Nu ajunge să scrii că domnul Mihail Dragomirescu e Păcală universitar, ca să fi şi scris un pamflet. Acest lucru e unanim recunoscut, şi totuş această cu no* ştinţă nu este un pamflet. Pe de altă parte, nici domnul Dragomirescu nu este un pamfletar pentru că dă despre domnia ligenţi, capşismul e tolerant. El nu reprezintă nicio morală şi niciun fanatism. Capşistul fu; mează, soarbe cafea şi discută — şi apoi fuge după nevoile zilei: advocaţii fug după procese, ziariştii după ştiri, senatorii după cucoane, ardelenii după decoraţii, şi domnul Mihalache Dragomirescu după ţăcălie, căci şi acest domn sublim a devenit capşist, decînd nu mai are revistă şi — pardon — anale. E adevărat că la « Capşa » se tăgăduiesc glo; riile incontestabile. Dar ce;i o glorie incontesta; bilă mai mult decît un capşist, care comandă, consumă şi plăteşte — sau uneori uită să plă< tească ? O glorie incontestabilă este ca şi noi toţi, din provincie sau din capitală, un sac cu maţe peste care si duc la trăsură, se întorc la coşuri şi oftează: iot — Ai văzut, cur va ? Nu mănîncă decît curcan. — Numai putorile au noroc! mamă Zinco. — Cum ţi le»aş mai pune eu să spele pri» văţile! Fără îndoială că simpaticul Titu de la « Capşa », care cumpără ţigările cu un leu şi cincizeci şi le vinde clienţilor cu doi lei bucata, este şi el foarte bine îmbrăcat şi probabil că întrm zi cîş< tigă mai mult decît un profesor universitar şi, la urma urmei, el este şi mai comod, căci nu pro» povăduieşte nimic, nu face partid politic, nu ţine să fie ministru, aduce cafeaua tîrziu, dar o aduce, şi ştie să surîdă. Chelnerul Titu e tot atît de onorabil ca şi clienţii lui, careu dau cu plăcere bacşişul: moraliştii sînt firi complicate, ei preferă comisionul. Dar de ce atîtea fulgere care nu se aprind decît pe cutia lor, împotriva « Capşei », domnule din a doua capitală? Crezi dumneata întrsa este liric* romantic, şi că domnul Pătrăş* canu, epioromantic, ar putea fi confundat cu un lirioromantic. Sînt adevăruri deo cred cel dintîi odinioară » — scrie domnul H. Sanielevici, conştient de cesa la contribuţie modestă. Astfel domnul Varone poate fi oricînd estet, critic, filosof şi în definitiv de orice breaslă artis» ticoditerară. Cînd te gîndeşti că alţii se duc la cafenea, joacăm cărţi şi sînt roşi de vicii, îndeletni* cirea domnului Varone apare moralizatoare şi trebuie recomandată ca un ce social. PIGMEI ŞI MUŞTE Excesul de personaje ridicule care vor ilustra istoria epocii noastre de lupte şi idealism nu se datoreşte vre unor convingeri, credinţe sau sin» cerităţi. Abundenţa lor are o cauză particulară. Ei trăiesc cu intensitate, mulţumită celor morţi: Caragiale, Toni Bacalbaşa, Panu au dispărut de timpuriu. Cu aceşti bravi soldaţi ai bunului» simţ şi ai măsurii am petrece o proză mai îngri» jită, şi o bună parte din retorica umflată a zilei ar rămîne îngropată în gîtleje şi călimări, sau şiCîmpina vede aci şi dispariţia doamnei soţii. Se întîlnesc în articolul Universului expresii şi destăinuiri de calibrul următor: « O neînţelegere de menaj. . . S»au introdus în casa directorului nostru şi speculînd momentele de supărare ale doamnei DumitrescmCîmpina, bau zmuls, fără voinţa ei (sic!). . . contractul de arendare pe cinci ani. . . Condiţii revoltător de avantagioase d!) pentru pungile dumnealor. . . Domnii Virgil Dărăscu şi Stelian Popescu, care singuri aveau acces în casă, alimentau supărarea doamnei Dumitrescu. . . pentru ca orice împă< care să devie cu neputinţă. . . Un prieten al casei a putut să intervină şi neînţelegerea casnică a fost înlăturată repede!. . . Şi e ciudat că în aşa» zisul contract, domnii Virgil Dărăscu şi Stelian Popescu arendează şi noile maşini rotative, lino» tipurile, uzina electrică, materialul rulant şi acce» sorii de tot felul, în valoare de peste un milion lei, care nu sînt proprietatea doamnei Dumitrescu, ci aparţin exclusiv directorului nostru. (Al cui al nostru l). » Şi aşa mai departe. E vorba de*o porcărie ge< nerală. Articolul e un imens mahalagism ţigă< nesc şi ameninţă cu un proces, care s»a judecat sau nu. Doi bărbaţi care se bat pe o femeie, ca să puie mîna pe un ziar. Niciunul din ei nun ziarist, ceea ce nud împiedică s㻺i ia titlul de director în fruntea ziarului lăcomit. în două rînduri, se defineşte presa, care fabrică opinii şi curente: directori geambaşi, văcari. Legea care împiedică pe tinichigii să fie dentişti, nu opreşte pe samsari 140 să fie directori de ziare şi conducători ai credinţe» lor publice. lată un ziar, Universul, al cărui fondator moare. Acest ziar nu va trece, ca de drept, subt direcţia colectivă a redactorilor lui, ci devine nu numai proprietatea, dar proprietatea morală şi politică a soţului nou, fie el cîrnăţar sau chelner, pentru ca mai tîrziu să poată trece, la un eventual divorţ şi o nouă căsătorie, altui bărbat, cojocar sau negustor de brînză. Duhoarea latrinei con» jugale, miazmul putreziciunii morale răbufnesc subit chiar din coloanele ziarului, care incon» ştient, s»ar zice, de tot ce este murdar în această afacere de «jurnal», etalează, împotriva mă» car a demnităţii ipocrite faţă de cititor, toată vomitura « casei», ca un steag şi ca o credinţă orgolioasă. In statutele Asociaţiei Generale a Presei Ro» mâne, întemeiată nu demult, s»a scris că Asociaţia caută înnălţarea prestigiului presei româneşti. Doi ani mai tîrziu au loc, în presa românească, ope» raţiile cele mai abjecte. Ar fi loc pentru o nouă Societate de Presă, care să se preocupe, înnainte de toate, de acest prestigiu, şi, într»un ziar nou şi cu adevărat in» dependent, să ducă o luptă definitivă de izgonire a paraziţilor din presa românească renovată. PĂDUCHII în vreme ce armatele se distrug cu tunul, bomba, mina şi baioneta, în vreme ce zilnic se înmulţesc văduvele, mormintele, orfanii şi sluţii, un individ necunoscut şi ignobil este adevăratul devastator al armatelor în luptă, gentilul bestiol cunoscut subt numele de păduche. Eroii se bat şi se scarpină. Păduchele politicoditerar pare, comparativ, şi mai detestabil. El scoate şi din război efecte. Se strecoară între beligeranţi cu broşuri, fiţuici şi telegrame şi se ridică pînă la a reprezintă însăş onoarea, bravura şi puterea unei ţări care nici în clin nici în mînecă nu are cu el. Acest păduche îşi fabrică o personalitate, ago» niseşte titluri de recunoştinţă. în ziua păcii el va cere, nu fără ifos, misiuni, burse şi subscripţii. Poate că păduchele de sex feminin trebuie totuş respectat. Să cerem atunci scuze doamnei Elena Bacaloglu, care, uzurpînd situaţia inter» naţională a doamnei Smara, strînge legăturile dintre România şi Italia şi publică la gazetă răspunsurile ce le primeşte ca o muză reprezintă» tivă a geniului latin românesc. UN AGENT DE CULTURĂ Domnul Munteanu»Rîmnic « profesor Ploieşti », cum singur se întitulează, e un agent activ de cultură. Metoda întrebuinţată de acest domn fiu al învăţămîntului e rapidă. Domnia4) DESPRE CRITICĂ. Domnul Eugen Lovinescu, o cunoştinţă veche şi o precocitate literară, era la paisprezece ani de două ori mai abundent decît Balzac şi de trei ori mai genial ca Goethe. Mina lui scrisese din vreme cîteva volume. La torentul de mediocri* tate al literaturii mai noi, domnul Lovinescu a contribuit cu o dărnicie splendidă. El primeşte şi împarte tot ce primeşte, ca o pasăre cu in* testinul scurt, care se hrăneşte şi evacuează pa* ralel. Literatura domnului Lovinescu nu se deosi* beşte nici în calitate de acest produs al pasării noastre. Atingînd toate chestiunile şi digerînd toate obiectele, ele sînt toate uniformizate şi reduse la. . . acelaş lucru. E literatura omului erudit care doreşte să scrie şi nu ajunge să se personalizeze. La vreo patruzeci de ani cîţi ni se pare că are, domnul Lovinescu se găseşte pe acelaş punct literar ca la frageda sa vîrstă de celebritate. Pre* cocitatea a încetat să mai constituie, atît de tîrziu, o promisiune. Scriitor de moment, el şi*a pier* dut momentul, în vreme ce alţi scriitori, mai puţin imberbi la debut şi mai puţin pripiţi, şi*au consolidat un loc în istoria literaturii. Pe de altă parte, el nu cunoaşte sentimentul nici* uneia din compensaţiile care remediază omeneşte atît de bine, durerile de ordin artistic. Insufi* cienţe, care explică precocităţile copilăriei, îl fac 144 impropriu pentru eroismul comun al vieţii. Chiar mediocritatea domnieusale literară este atinsă de artificiu. S»a zvonit că domnul Galaction va fi numit director al Teatrului Naţional. Fără să fie o distincţie acordată talentului, Funcţia de director al Teatrelor poate fi socotită la un scriitor ca o recompensă a sîrguinţii literare. între diverşii postulanţi la funcţiune, este, măcar sufleteşte, şi domnul Lovinescu, care, ca orice român, a fost pe la teatru şi a scris că a fost şi ce a văzut; ar avea chiar drepturi, cîştigate prin faptul iscăli» turii, pe cîteva aprecieri. Asupra acestei eventualităţi, domnul Lovinescu scrie un articol despre domnul Galaction, de critică, într»o revistă Flacăra, la care domnul Lovinescu consumă resturile, cu lăcomie şi mul» ţumire. înnainte de toate, articolul său trebuie deci socotit ca un act meschin, şi numai după aceea ca o critică neizbutită. Domnul Galaction, care pentru sensaţiile dom» nului Lovinescu e şi posesorul unui premiu aca» demic, e acuzat de conruperea limbii în care scrie. . . E un lucru citit, subt o formă mai dulce, în unele notiţe de revistă, agravate ca să pară o descoperire. E greu de admis că observaţia per» sonată poate fi aşa de prost exemplificată. Deşi capricioase, citatele domnului Lovinescu nu dovedesc că domnul Galaction conrupe lim» ba; cel mult că»i strică tiparele uzate. Limba domnului Lovinescu este, faţă de limba domnului Galaction, limba oricui începe să scrie după o cantitate de lectură: o limbă decentă, otova şi lină şi nesemnificativă; toate limbile au această limbă am putea spune quasi»purgativă. Limba domnului Galaction purcede de la sineş; aci e toată diferenţa; el are limba lui, care nu»i a dom» >4) 10— nului Lovinescu. Regretabil este că nu are şi domnul Lovinescu o limbă personală. Un scriitor român trebuie, bineînţeles, să scrie româneşte: pentru motivul practic că trebuie să fie înţeles: cine scrie datoreşte, de altfel, celui ce citeşte, această probă de respect, care nu poate fi totuş împinsă pînă la adulaţie şi lichelism. Dar tot fiind român, el va rămîne scriitor, putem să zicem artist. Or, ca scriitor el are altă datorie, să scrie altfel decît toţi scriitorii, ceea ced evi< dent greu şi irealizabil numai prin voinţă. Cîţi nu voiesc să fie străluciţi şi nu e gata. Rămîne de căutat cum o susţii din cheltuială. Foarte simplu: Pe alte trehpatru pagini publici toate hotărîrile Tribunalului de Prahova, pe care le>. Ne vom ocupa cel mult vreodată de dobitoacele, puşlatnalele şi escrocii sentimentelor şi ideilor, şi atunci îi vom găsi un loc modest în această clasi» ficare şi domniefisale. CODOŞLÎCUL DE PRESĂ O nouă foaie, de care publicistica românească ducea o lipsă mare, maimuţăreşte aspectul revis* tei noastre, Israelitul. Confratele ne şterpeleşte chiar detaliul spaţiului din ultima pagină, re* zervat adreselor şi timbrului abonaţilor. Fără nicio indicaţie de sursă, desenul copertei este furat cu legenda lui din Facla. Domnul « Di* rector Carol H. Agatstein » ar fi putut face mai mult şi să urmeze pilda bunului său camarad «Profesor Ştefănescu» din Moldova, care nc*a tras la stingă chiar titlul Cronica, născocind un adaos cu literă mai mică dedesubt — şi revista domniefisale ar fi putut lua numele de Cronica israelită. Soarta scriitorilor probi din România cultu* rală a veacului nostru este să fie intens escrocaţi. Pecînd unii bandiţi îi discreditează încasînd de la public « pentru » dînşii, alţi bandiţi pun masca înfăţişării lor. Lipsa de orice onoare rentează şi în pscudo* publicistică; codoşlîcul se încetăţeneşte în aşa* zisa presă. Scriitorii şi ziariştii cu un nume şi o chemare vor fi siliţi să*şi cedeze locul acestor şnapani, pe care ziarele nu*i stîrpesc, pe care Poliţia îi tolerează şi la foile cărora, colaborează, într*adevăr, uneori chiar victimele lor. . . UN RAPORT ACADEMIC în Analele Academiei Rpmâne descoperim ra< portul domnului A. Naum, unul dintre poeţii noştri nemuritori, asupra cărţii domnului V. Demetrius, Tinereţea Casandrei. Să cităm şi să fim serioşi: « Departe de«a avea vreo legătură cu legendara şi poetica fiică a lui Priam şi profetesa Troiei de homerică memorie, după cum ne'4 pildă ce trebuie popularizată, de solidaritate şi energie. Măcar ca să mulţumim Societăţii pentru o găzduire, aproape sentimentală, neVoineşti i»a recunoscut însuşirea de scriitor faţă de Siguranţa Generală, de vreme ce rapoar» tele lui trebuiau predate în scris. Părintescul nuvelist şi ilustrul academician vînduse pe Vissa* rion poliţiei secrete, ca său asigure un scriitor ţăran agent provocator ţărănesc. Cade în sarcina unui critic, mai obiectiv decît cei din trecut, să examineze opera literară, politică, socială şi filosofică a domnului Brătescu* Voineşti şi din acest punct de vedere nou, al agentului special. REPLICĂ ÎNGREŢOŞATĂ Domnul Brătescuau băgat feciori la orgoliile speriate ale domnului Blank. Aş fi putut să mă opresc. Vreau să dau o pildă deplină în sensul luptei, la care invit zadarnic pe scriitorii români de trei ani încoace, despre rolul adevărat în cultura românească a unei case de editură cu firmă sentenţioasă şi despre feroci» tatea apetiturilor de nuanţă liberală ale unei categorii de nulităţi abjecte, care, aliate cu marile capitaluri, parazitează literatura şi cultura, şi le descompun. Primesc lupta şi pe terenul calom* niei. 20f După ce prin Ideea europeană — o filială a «Culturii naţionale» — so strecurat ca să se caracterizeze campania mea literară în sensul moravurilor şi sensibilităţilor morale ale « Casei », cuvîntul şantaj, în ziarul Aurora, al domnului Blank, sînt numit de crocheriile calificate» pe care leom săvîrşit şi, de aşijderi, «şantagiul» pe care bam făcut. Mai somez Aurora să dovedească precis: Că Naţiunea « apare stipendiată de Banca Românească ». 4. Că domnul N. D. Cocea, care, am mai auzit la întoarcerea mea în ţară, acum doispre» zece ani, că ar fi adunat fonduri pentru un poet care se afla în Elveţia, mior fi trimis vrodată, mie, bani. Sînt convins că domnul N. D. Cocea nu a strîns niciodată asemenea bani, pe care aş fi avut multă nevoie săa produs încă un leu, pecînd domnului Simionescu? Rîmniceanu, directorul «Culturii naţionale», care nu scrie, şi nu poate, literatura îi raportează pe an 300.000 (trei sute mii) lei plus casă, au< tomobil şi combustibil. 10. Că m*a «subvenţionat» vreodată vreo « Bancă » sau vre un « bancher ». Că am primit vreodată o «subvenţie» de 8.000 (opt mii) lei lunar. Care Bancă? Ce bancher? 11. Că aş avea sau că am avut un « cont curent » de 2J0.000 (două sute cincizeci mii) lei de la vreo Bancă, — ceea ce nu m*ar nemulţumi deloc, — şi că aş fi în « solda » unei asemenea Bănci. Care ? Aceste unsprezece puncte, de mai sus, consti* tuie materialul foiletonului din Aurora. « Cultura naţională » a găsit în persoana unui lacheu dintre lacheii cei mici şi numele ca să iscălească foile* tonul. Acestui bleg imbecil, autor de numeroase articole, enervante prin stupiditatea lor, de adu* lare pentru mine, ba plăcut iluzia ce şba făcut*o 207 cu sentimentul că e consacrat într*o polemică literară, că vorbind într*un articol trecut de cîţiva scriitori calificaţi din jurul «Culturii na* ţionale », baş fi avut în vedere pe el. . . Cer nu răspunsuri, cer precizări, precizări care să nu dea loc la îndoială. Nu ezitări, nu confuzii, nu interpretări. Cer probe, dovezi. Este de la sine înţeles că acuzaţiilor cu vorbe precise, odată formulate, trebuie neapărat şi imediat să le corespundă dovezi precise şi indis* cutabile, pe care domnii de la « Cultura naţio* nală » — dacă ştiau ce fac — trebuiau să le pro* ducă odată cu acuzaţiile. Este de la sine înţeles că orice ezitare, orice preambul, orice zigzag, orice dialectică, orice « am auzit că », « ni s*a spus că », şi alte formule de amînare şi de trimitere mai departe sînt acum cu totul excluse. Am determinat cu de*amănuntul cercul strîns în care trebuie amintită proba, dovada pentru a le face categorice şi prompte. Dacă domnii de la «Cultura naţională» nu cunosc noţiunea cuvintelor «escrocherie» şi « şantaj », cu care se vede că tratează ca şi cu celelalte două cuvinte, « cultură » şi « naţională », vor avea de astădată un prilej dureros ca să o înveţe. Pour une fois geniile creatoare ale domni* lor Aristide Blank şi Simionescu*Rîmniceanu sînt silite să consulte dicţionarul. Dacă domnii de mai sus şi prepuşii lor; dacă ziarele lor, Ideea europeană şi Aurora, nu vor do* vedi afirmaţiile cuprinse în somaţia de mai sus, — ei vor mînca bătaie, căci unei Bănci interna* ţionale nu poate să*i fie totul permis, fără impuni* tate, în lumea culturală, din care domnul Blank face un obiect de excitare pentru măruntaiele sale. Vor mînca bătaie următorii domni: i. Aristide Blank. i. Simionescu'-Rîmniceami, slugoiul preceden* tului. 3. Redactorul responsabil de la Ideea europeană. 4. T. Branişte, slugoiul slugoiului. Primii trei vor scăpa de bătaie în singurul caz cînd, pînă duminică la prînz, se vor desoli» dariza în mod public sau prin scrisoare parti* culară: primii doi de al patrulea, iar al treilea de autorul notiţei din Ideea europeană. Bătaia va fi dată în aşa fel ca personajelor culturale aci numerotate să le treacă definitiv cheful de a glumi cu vorbele, cu tiparul şi cu libertatea presei. Subsemnatul e om de cuvînt. RECAPITULĂRI Domnul Aristide Blank a invitat acum un an pe scriitorul Galaction la Bancă, şi na propus să tnânesc. Răspuns pecît de comod pe, CONTRIBUŢII ROMANTICE De Ia domnul N. D. Cocea, sau un interpus, primim în plic două pagini tăiate dintr*o colecţie veche şi cuprinzînd reproducerea ironică a unui articol al nostru, anterior războiului. Reprodu» cerea precedase atunci o polemică între domnul Cocea şi revista Cronica, de pe urma căreia fostul bărbat al fetei domnului Constantin Miile a ieşit cam cocoloşit. Paginile tăiate sînt însoţite în apostilă recentă de un rînd în manuscris, semnat N. D. C., care poate să fie sau nu de mîna proprietarului celor trei iniţiale, dar care mustră pe domnul Tudor Arghezi că şi astăzi, cînd este « liberal», a rămas acelas. . . Domnului N. D. Cocea îi place mult să facă pe romanticul cînd o îndrăzneală ieftină şi un suflet timorat nud mai pot sluji. Domnia*sa a citit unele pagini de scepticism şi scîrbă ale lite* raturii şi iar putea să tăgăduiesc ofranda domnului Cocea, chiar atunci cînd exploatarea ei abuzivă, întrm polemică literară, ar da o argumentare plăcută domnului Cocea, dar de neînţeles? Şi»ar putea închipui cineva că mi»aş putea permite să neg că domnul Cocea mda trimis sumele colectate de domnia»sa, dacă mi le»ar fi trimis? Nu aş puteam face decît în cazul unei stări cerebrale de aberaţie totală, de care, pecît îmi dau seama, nu sufăr şi de care nu aş fi putut suferi doisprezece ani neîntrerupt. ORGANrZAŢH SECRETE O întreprindere de dizolvare şi amoralitate, condusă de un bancher. — Domnul Aristide Blank şef de acţiune Sîntem siliţi să ne repetăm. Repeţirea nu con» stituie, în cazul acesta, un neajuns. Ridicînd neîncetat la punctul de pornire un început de polemică, degenerat în porcărie gen «Cultura naţională» şi gen Aristide Blank, se pune în evidenţă un procedeu. Dacă ar fi numai un pro» cedeu de mediocritate, el e de tolerat. Nu ne găsim nici la debutul, nici la finalităţile medio» crităţii în artă şi cugetare; personagiile prin autoselecţiune vor continua încă destulă vreme să joace rolul inutil şi deşert al băşicilor de aer, sparte la suprafaţa apei. Dar e un procedeu de anumită finanţă, care, bizuindu»se pe eroarea că totul i»a devenit permis, recrutează cu bani soldaţi de pripas, îi angrenează la politica ei secretă, îi demoralizează, îi despersona» Uzează, pentru ca din spatele frontului lor, împins din Bănci în ţară, să murdărească, dacă se poate, — şi nu se poate! — forţele ce i se opun. Am spus în numărul nostru trecut că mişcarea studenţească trebuie s㻺i corijeze obiectivele, şi dacă loveşte, să lovească just. Cultura românească nu poate să devie un nou trafic politic al unei firme, «Marmorosch, Blank & Cie», a cărei dibăcie suspectă îşi constelează strategia cu nume . de profesori universitari români, zeloşi în a cîştiga cîteva zeci de mii de lei mai mult pe lună, dintr»o muncă pe care nu o fac şi nici nu li se prea cere. 220 Asistăm la conrupţia şi degradarea intenţio» nată, cu tarif şi program. Şi în vreme ce Banca ne conrupe, ziarele Băncii ne batjocoresc, învi* nuindume de conrupţie şi destrăbălare, iar agenţii ei, din străinătate, ne fac portretul naţional, ob< ţinut prin conrupere, în persoana cîtorva duzini de somnolenţi, atrofiaţi sau vicioşi. Aceste nuanţe ar fi de dorit să le mediteze tinereţea vie a stude» ţilor, cu un ceas mai devreme, înnainte de a fi tîrîţi, la rîndul lor, în marea mocirlă organizată, şi pentru că au pornit, să se oprească numai după ce reacţiunea deplină se va fi făcut, însă în sensul evenimentelor, nu al iluziilor şi al resentimentelor pripite. Cînd se iveşte o pildă demonstrativă, ea trebuie ţinută şi îndelung arătată. lată acum exemple despre formula după care organizaţia secretă a actelor de cultură românească improvizează un front pentru necesităţi diverse, în caz de descoperire şi primejdii. Aristide Blank face « Cultura naţională », pentru tipărire de cărţi, la care închiriază ctitoria de faţadă a domnilor Pârvan, Gusty, X iţe ic a şi alţii. Aceştia, la rîndul lor, sînt încurajaţi să mobilizeze la editură cît mai mulţi tineri scriitori, care, izolaţi de conducerea « casei », sînt risipiţi prin posturile subalterne. « Cultura naţională » scoate o serie de « bibii» oteci» şi de reviste cu aparenţa independenţei, care par a fi numai tipărite la ea, şi de fapt se hrănesc din orientările directivei supreme. « Cultura naţională » improvizează, tot cu aer de independenţă, un serviciu de colportaj, ca să acapareze şi piaţa librăriei, şi scoate un Buletin al cărţii, pe cared pune subt conducerea unui ucenic de filosofie ratat, însă util prin numele lui de lonescu. 221 Aristide Blank scoate ziarul Aurora cu domnul doctor Lupu, notabilitate a partidului ţărănist, asigu? rîndujşi pe firmă şi prezenţa unui ţăran zugrăvit. In « Pasajul român » iese ziarul Ideea europeană, ai cărei redactori fac servicii şi la « Cultura naţi? onală » şi la Buletinul cărţii. Ziarul e editat de un alt organ al organizaţiei secrete « Marmorosch, Blank & Cie », de Reforma socială, organizaţie a şefilor ţărănişti şi proprietară a unei tipografii. îndată ce caracterul cultural al « Culturii na? ţionale » este contestat, din toate bălţile alimentate cu lăturile în care Aristide Blank îşi spală inte? lectul presupus, ies broscoii la iveală. Aţi observat socotelile organizaţiei: pretutindeni ea plăteşte numai profesori. Ceilalţi, profeţii, stau sus, pe Sinai, în Bancă. Este ceva, ceva bine sistematizat în toate aces? tea ? Este. în polemicile noastre trecute — şi avem la ac? tivul nostru destule •— niciodată nu am apelat la pumn şi la baston; căci, într?un fel sau altul, toate polemicile au fost duse cu fantezia şi culţi? varea caricaturii, ceea ce face chiar din pamflet o savuroasă operă de artă. De astădată, în chestia «Culturii naţionale», a intervenit factorul asasin al asociaţiei de dizol? vare, care, în probleme de cultură, descoperit şi ruşinat, caută să murdărească o pornire mentală şi o fervenţă literară cu insulta zarafului ticălos, procopsit din zdrenţe dezbrăcate de pe morţi şi mascat cu figurile celor vii. Aci pumnul şi bastonul sînt de rigoare. Discuţia devenind infamă, încetează. E de doborît un făeător?de?rele, care, în întuneric, încearcă, pe sufletele noastre, cheile lui false. El se doboară cu pumnul şi cu bastonul — nu este nevoie de revolver. 222 LIBERTATEA PRESEI înfiinţarea unei asociaţii de represiune Cînd guvernul actual a reflectat, întrmn articol al Constituţiei, la îngrădirea a,şaa fi posesorii unui plan de sentimente şi idei, ce se vor dezvolta cu timpul, şi profeţii unei credinţe noi. Retorica povesteşte că un discurs e precedat legalmente de proiectul său numerotat. Neputinţa dascălilor de a<şi explica spontaneitatea şi valoarea ei, a introdus în mintea omenească cititoare noţiunea care tinde să slă* bească geniul, a unei funcţiuni de calcul, mai lesnicios, desigur, decît o funcţiune neprevăzută. Negustorii fac socotelile la urmă: intelectul alii par obligaţi să şi le stabilească mai nainte cere» de»a fi făcut, cu împrejurările, schimbul bral. Cu toate cîte pot fi spuse în astă privinţă, ne vine greu să ne încredem prea mult facultăţii care consistă în a separa terenurile strict şi a privi ideile izolat ca şi cum o serie de concepţii poate vieţui neatîrnată şi fără să participe din viaţa tuturor celorlalte. Neapărat că tendinţa de»a siste» matiza un număr de idei este omenească, întrucît uşurează lupta şi stăvileşte marginile ei. Nepu» tînd să locuiască pămîntul, omul îşi construieşte un apartament şi, în nestare să înveţe totul, îşi alege din toate ştiinţele una. Operaţia lui se cheamă specializare. Cît cîştigăm în ce priveşte ideile şi starea de spirit generalizatoare din acest dogmatism trebuincios, care hrăneşte atîta lume, rămîne însă de ştiut. Noi vom lăsa, prin urmare, programele şi litera lor să robească pe alţii, şi, liberi îndeajuns, nu vom fi siliţi să ne străduim cum am reduce mai comod universul la proporţiile pretenţiilor noastre, şi paginile cele mai bune — dacă poate fi ceva bun în materie intelectuală — ale revistei noastre nu vor fi consacrate sforţării de»a pune de acord un program cu tot ce există. Ceea ce trebuie să ni să ceară şi ceea ce vom da negreşit, este, în totul, o nuanţă, un tel de temperament, şi»i de ajuns şi»atît, de»vreme»ce în această nuanţă încape şi exclusivismul ei. Nu vroim să se înţeleagă însă că deschidem cititorului chibzuit aceste pagini, cu indiferenţă. Fără patimă, să trăiască nu merită nimic, spaţiul măcar al unei clipe. Noi aducem ceva mai mult, o emoţie; atîta timp cît emoţia creşte, virginitatea sufletului du» reazâ neatinsă. O emoţie, am putea spune, co» pilărească. Cel ce se apropie de idei cu evlavie, e ca omul care nu şi»a sleit rezervoriile de iubire în 2)4 dragostea mercantilă, şi scriitorul, cu fiece lucru nou ced încearcă, este ca întro lesnicioasă demagogie. Cînd mai toate steagurile au fost tîrîte în bălegar şi mocirlă, nu noi vom aviva prin culorile noastre drapelele celor ce le*au pierdut şi şitau făcut umbrelă din ele. Ne simţim datori odată pentru todeauna să declarăm că tonul revistei Cronica e rezultatul unei hotărîri. Comparaţia cu noi înşine e la nela< locul ei să fie făcută de oameni care în toate dificultăţile noastre ne lasă să ne luptăm singuri cu ele şi sau « înţeles », că au pus mîna pe dreptul de a ne clasifica, — inocentă idioţie sau ieftină perversitate, — ne amintesc noţiunea de cultură diverşii manipulanţi ai re* vistei. Opera lor, în definitiv indiferentă, merită atenţie şi cîteva însemnări. Ea figurează în exem* piarele noastre pierdute sau întoarse. îndată ce părăseşte biuroul de expediţie, foaia devine proprietatea celui care îi împrumută servi* ciile sale. Aventura începe la onor. Poşta Română, instituţie ce trebuie pomenită cu respect. Se conţi* nuă în geanta factorului, în cutia de destinaţie, în labele servitorilor, în biuroul persoanei din adresă. Un domn primeşte cu plăcere cinebşase numere şi, simţind că trebuie să se aştepte la o chitanţă de plată, trimite o cartă*poştală admirativă sau rece şi, iscălind cu preţiosul său nume un fals, afirmă că a primit un singur număr, căd opreşte si că nu datorează nimic. . . 16-340 241 Formula clasică şi dreaptă pentru refuzul unui abonament e « Refus» (cu s) sau «Retour». Un domn caută cel mai gros şi albastru şi mai roşu din creioanele sale şi, în diagonala unei pagini întregi, face un exerciţiu de caligrafie, nu fără să fi tăiat paginile revistei mai întîi, cu o brutalitate de sălbatec. Dunga mîinii sau laba piciorului, trecînd prin foi, le»a masacrat. După ce s»au iscălit părinţii, e rîndul vlăsta» rilor să scrie. C.rezîndu»se într«un muzeu sau lîngă un monument naţional, creioanele familiei lu» crează la acoperirea marginii albe sau a textului cuprins. Nemulţumiţi cu atît, funcţionarii Postii adaogă inscripţia lor personală. Avem numere pe care le»am încadrat pentru posteritate. Amestecate cu numele factorilor din toate cursele, stă numele cîte unui profesor universitar, sau un om de Stat, sau dovezile simţurilor de acurateţe pe care le»a dezvoltat «cultura » în aceste diverse personagii. Unuia fia plăcut o pagină: a tăiabo, sau dintr»o pagină numai jumătate. Foaia ce se trimite înfăţişează averea, puţină dar curată, a colaboratorilor ei, înfăţişează strâ» duinţa maşinilor create de inteligenţă, munca lucrătorilor dea distins pînă azi mai ales domnul Victor Anestin, care a contribuit vîrtos la cunoaşterea cerului de către locuitorii mînjiţi de noroiul Bucureştilor, şi sam face o idee citind în volumul apărut ultimul articol: De la critica literară la biologia mamiferelor. Ne găseam în publicul nespecialist, compus din vreo trei singure persoane. Conferenţiarul aducea subt pla> fonul boltit pe mediocritatea locului, probleme noi şi o personalitate neprevăzută. A vorbit un 2/0 ceas în faţa unui auditor care lua note. Am exa* minat auditoriul. O şoaptă ne spune că toţi chibzuitorii confe* rinţei erau doctori cel puţin, ai universităţii Iui Mirandola. Cam toţi de vîrsta lui Crist, ei pose* dau, evident, mult mai multe adevăruri decît fiul Iui Dumnezeu. Ţi se strîngea inima gîndindu* te la volumul de erudiţie şi de supremă înţelep» ciune distribuit în cei vreo cincisprezece doctori şi o domnişoară urîtă. Gestul lor frecvent, două degete pe frunte, deschise ca un cîrlig de rufe, făcut celebru de fotograful criticului Lovinescu, în prima lui pubertate, le da o expresie ridiculă şi solemnă. Preşedintele acestui cenaclu are ochelarul dom* nului RădulescmMotru, Apis literar. Un moment şi*a făcut apariţia, cu o traistă roşie subsuoară, răzimată pe fesă, alt învăţat, Mihalache Drago* mirescu, prevăzut subt gură cu o pensulă ton fecal şi gen barbişon. Simţind că e vorba de altceva, puternicul critic se strecură în vîrful ghetelor cu elastic, afară. Discuţia ce avea să urmeze putea să*i tenteze beregata. Discuţie, în sfîrşit. . . Ideile domnului Saniele* viei fură criticate, combătute, trecute prin rafi* neria cerebrală a domnilor de faţă. Cineva cu fălcile late cuvîntă mult. O singură obiecţie: « colegii » domnului Sa* nielevici se războiau cu el în privinţa unor idei pe care nici nu le emisese, de o banalitate pură. Conferenţiarul trecu pe lîngă intelectul atîtor doc* tori ca o pasăre cu aripile mari prin faţa unui rînd de stîlpi telegrafici. Nenorociţii, nou înţeles o iotă! Niciodată nu ni s*a părut mai stupidă filosofia, ca atunci, cînd atîţi eminenţi lingeau bolovanii ei. Domnul Sanielevici e şi un ins ciudat. în loc să caute succesul facil al carierii făcute şi victorii de polemist, înzestrat cum este cu un tăiş de jude* cată prompt şi radical, şi cu o pană plină de un minunat venin, el, într versului literar, minus culoarea. Da, coperta e nouă, însă acum e «artistică». Era întrucîtva fatal ca, pornind de la imitaţia revistei pariziene Les annales, Flacăra, în ziua cînd încearcă o re» novare, să imiteze Le cri de Paris. Ceea ce apare însă în această revistă cu roşu şi simplu, iese în Flacăra îndoit şi verde. Renovare! Căsătoria unei burgheze bătrîne cu un tînăr liberat de serviciul militar. Dacă tine* reţea poate fi strămutată, mai bine. Relevăm pentru lungimea ei o poezie, Balada lunei, iscălită Horia Furtună. într»o metrică o» bişnuită — orice metrică e obişnuită, — sînt in» filtrate rumori de reminiscenţe de cititor, aşa» zise moderne. Modernismul bucăţii e hotărît de vreo şaptezeci şi cinci de nume pestriţe, iar va* loarea ei, de aceea că autorul le*a învăţat. Să apro* piem şi două strofe ale aceleiaş bucăţi: «Opalină, care»i chipul De fetiţă or femee 2j8 Profilat demn Benvenuto In ovalul tău, camee? Glob de aur, unde este Valea verde, mtinsul plai Unde doarme cam poveste Oastea marelui Mihai?. . . » Ar părea cu neputinţă! Totuş citim aceste triste lucruri drept poezie. Modernismul domnului Furtună e o searbădă preciozitate, şi românismul domniefisale, fad cum îl vedeţi, o stricăciune pa< riziană. Iţi aminteşti de baba Ioana, cîntată în franţuzeşte de domnul Jules Brun de la Rput maniei Artistul cu autoritate la revistă trebuie să fie domnul Minulescu, care cu un aer enigmatico* dogmatic ne arată pe pictorul Iser, cu aerul unui ia care bar fi făcut. Intimitate de cenaclu meta< fizic, dezvăluită, de cetăţean care cere prinţului audienţă şiâ spune: « îmi dai voie să mă servesc de nasturii de la pantalonii dumitale ? ». Limbajul domnului Minulescu poate, mai pui ţin decît ambiţionează, să se reclame de lecturile sale: « Iser nu pictează frumos fiindcă frumosul în artă nu»şi poate lega existenţa de banalitatea formulată de cei mulţi». Si cela ne vom en a pas bouche un coin. . . 17 — CUGETUL ROMÂNESC Pînă la marele nostru război, care a fost un război universal, literatura românească izbutise să intre în sfera de mare dizolvare a literaturii mondiale. Se precizau accente sufleteşti vecine, în subordine cu cele mai înnaintate nuanţe de rafinament steril. Cuvintele îşi pierdeau tot mai mult mirezmele iniţiale, ca nişte flori ce treceau dincolo de viaţă prin ierbar; ideile deveneau fu* murii, concepţiile, tot mai anemiate, îşi uita* seră originile. O tocire generală a formei şi a gestului a caracterizat ultimele timpuri premer* gătoare războiului. Lupta începea să semene cu dragostea şi antagonismul cu simpatia. . . O tole» ranţă universală slăbea resorturile vieţii, şi nici* odată nu s*a scris şi nu s*a vorbit cu neurastenie ca pînă la război. Războiul a surpat dintrodată etajele unei cu vilizaţii prea depărtate de pămînt, şi omenirea s*a găsit scufundată şi încăierată, timp de mai mulţi ani, în subsolul veacurilor artificializate. Războiul a fost un fenomen unic: de la el încoace toate ideile merg întnaltfel şi toate concepţiile s rit, prin definiţie, în proporţie cu ţara, şi fiecare gînd românesc prezintă astăzi o curbă de creştere mai adîncă decît pînă ieri. Singur sentimentul că străbaţi în patru zile o ţară prin care pînă ieri trenul trecea în patru ore, dă ideilor o perspec* tivă şi o sonoritate nouă. Pînă ieri am fost un regat: astăzi sîntem o patrie. De aci înnainte munca noastră va avea de scop să facă din fiecare român un cetăţean real al patriei sale, şi cu fiecare să meargă sufleteşte, pretutindeni unde el se duce, patria întreagă. Cuvîntul a fost cam uzat şi a ieşit cam jerpelit din condeiele şi buzele celor ce pînă la noi bau întrebuinţat ca trei silabe scoase din vocabular. Azi Patria a căpătat un sens viu, şi poporul nos* tru trebuie identificat cu el. Dacă astăzi pornim din negreala tiparului şi din nesimţirea hîrtiei această revistă, este ca să o semănăm cu cîteva scîntei şi nu pentru bucuria deşartă dea reproduce viu sau a crea din nou, a dus pe contimporanii noştri mai tineri la o formulă de concesiuni reciproce, într»adevăr comodă: a seri româneşte. Nu importă cum scrii, este destul să scrii româneşte ca să fie bine. Formula se mai poate simplifica: este de ajuns să scrii cu cerneală roşie. înţelegeţi ce gras pulsează laşitatea autorului 269 cînd toate dificultăţile acestei arte pecît de de< licată pe»atît de tragică, a scrisului, se elimină şi se rezolvă în uşurinţa grafică de a pune slove pe hîrtie. Prostului şi mediocrului i»a venit în ajutor, — crede el, — şi starea de spirit a românului de după război, justificată de situaţii precise, de*a naţionaliza produsele şi deS 0 editură noua — « Cultura naţională » — 37 Proprietatea literara 4* Proprietatea artistică 44 Un stil de literatură: ziarul 46 Literatura în spectacol Si Scriitorul român Scrisoare cu tibişir 66 Ispita 72 Pamfetul 79 Un sindicat al scriitorilor Cărţile 89 Un ministru al Agriculturii 9; « Capsa » şi capşismul 100 Crăciunul în literatură 10s Repeţiri 109 poetica 291 SP/Nf DE HÎRTIE 1915—1927 Epictromantic şi romantioepic 123 Un semn bun 123 Eleganţă 126 Fineţea scriitoarelor noastre 127 Domnul Varone 128 Pigmei şi muşte 129 Coincidenţă. . . 130 Maxime şi sentinţe j 31 Năravuri 133 Studiul şi cafeneaua 134 Universul subt Dumitveşti 138 Păduchii 142 Un agent de cultură 143 Despre critică 144 România viitoare şi domnulMunteanwRSmnid Profesor* Ploieşti 148 Codoşlîcul de presă 130 Un raport academic 131 Extemporal 133 A bîrfi 1X4 «Ortodoxie, naţionalism, ori inconştienţă?» 136 Momentul canaliei 138 Lingoarea filosofilor 160 Pamfletul 163 Competinţe 168 Consecinţele războiului în limba românească 170 O jigodie literară — Ion Al. BrâtescwVoineşti 173 Rşplicâ îngreţoşatâ 181 Muştele cadavrului 184 Unde duce impresionismul 190 Omul de spirit 192 « Literatura nouă » 193 Păduchii culturali 200 în latrina «Culturii naţionale» 203 Recapitulări 21 o Belferii cu unu şi patru picioare 213 292 Un răspuns 2 13 Contribuţii romantice 217 Organizaţii secrete. — O întreprindere de dizolvare şi amoralitate, condusă de un bancher. — Domnul Aristide Blank şef de acţiune 220 Libertatea presei. — înfiinţarea unei asociaţii de repre* simte 223 Este Tekirghiol, au ba? 226 ARHIVĂ DE LITERATURA 1915—1927 Cronica 233 Domnii cumsecade 2 30 Simplă lămurire 238 Cultură 240 Un poet satiric 244 B. Marian: Dicţionar de locuţiuni 246 Cristu S. hlegcescu: Forţa morală 248 H. Sanielevici: Cercetări critice şi filosofice 250 B. Marian: Dicţionar de citate si locuţiuni străine (Ediţia Iha) 253 Ramuri — Revistă politică săptămînală 234 Drum drept 236 Solia 237 Flacăra 238 Cugetul românesc 260 Ion de domnul L. Rebreanu sau Cum se scrie româneşte 264 Vitrina franceză — La Roumanie nouvelle de Marcel Gillard — Agrege de VUniversite 272 Revista revistelor 274 A. L. Zissu: Spovedania unui candelabru 276 CUTÎA DE POŞTĂ 1915—1927 Mai multor îndrăzneţi timizi 283 A. MarinescufT\lcur 286 Declaraţie 287 Ing. M. M. 288 *9) Lector : GHEORGHE PIENESCU Tehnoredactor : MINA CANTEMIR Bun de tipar 6.12.1973. Apărut 1974. Tiraj 3.160 ex. legate 1/1. Coli cd. 10,~7 Coli tipar 9,25 » Tiparul executat sub comanda nr. 2341 » la întreprinderea Poligrafică ,.Arta Grafică’* > Calea Şerban Vodă nr. 133, Bucureşti Republica Socialistă România Vi-