TUDOR ARGHEZI • SCRIERI . 23
Supracoperta şi coperta de Petre Vulcănescu
   \J J /f O
  TUDOR ARGHEZI
  o
  in
  <h XO
                                                                                                              23
                                €
                                ^4
                                      PROZE
                         editura minerva
 SEMNE CU CREIONUL I
         I904—1914
                CUVÎNT ÎNNAINTE
  Dîncl vremea îndărăt încă o data, şi de astă* dată paginile de faţă au variate vîrste, tinerele, dacă se poate zice, cînd copistul a intrat într^al optzeci şi şaselea an al duratei, alternînd cu cele de peste patruzeci. Mai pot ele să intereseze pe cititor? — întreabă obişnuita îndoială.
  Se afirma, aş fi crezut din politeţe, că ele încă suportă lectura. în ce mă priveşte, le*aş fi aruncat bucuros în foc, obişnuitul meu de o viaţă întreagă, permanentul activ colaborator.
  M*am lăsat încredinţat că însemnările de*a fuga de altădată coincid cu împlinirile unora din ele de mai tîrziu. Verificate de timp, ele se încru* cişează, într*adevăr, cu ignoranţa sinceră sau prefăcută, din spirit de originalitate nătîngă, a cîte unui ucenic beleartistic, căruia în momentul cutare nu*i ieşiseră încă dinţii şi care, în aşteptarea ivirii măselelor de minte, se complace încă în infantilism tardiv pentru acoperirea lipsei de informaţie sau a deficienţelor de intelect. Adevărul exclude şi reticenţa şi tăgada neghioabă.
  Ei bine, dacă osemintele de slovă şi hîrtie mai pot să tremure în criptele arhivei, să le scoatem la aer. De acord! Apoi, dezgroparea le mai împrumută un fel de viaţă cioburilor, prin patina vechimii.
  Am participat, ca un prim^cititor sceptic, şi la întocmirea prezentelor volume şi le accept ca o introducere, cumva, la probabilele « memorii»,
7
antipatice subsemnatului, propuse odată, demult, dar acum din ce în ce mai ispititoare. Ele ar putea să îmbrăţişeze şaptezeci de ani de trecut amestecat, mai mult sau mai puţin literar, încă nescris. Trebuie notate şi amplificate unele lu* cruri date uitării.
  Scriitorii au pătimit în toate generaţiile ultimei sute de ani de nenorocul unei prea scurte vieţi. Pana muncind, amintirile se risipesc. Uneori şi poate că şi mai des cere cuvîntul şi procurorul conştiinţei, care nu adoarme niciodată, dar aţipeşte des. Mi*ar veni să cred că umbra noastră care se ţine după noi să ne soarbă, va mai aştepta, consimţindu*i condeiului un răgaz pentru purtarea lui mai departe.
  La răsfoirea ziarelor şi revistelor cercetate, s*au găsit acum toate efemeridele şi tabletele de altădată. Am lăsat însă intenţionat cîteva goluri pe care nu aş fi avut cuvînt să le regret. Regret însă unele însemnări scăpărate din aprinderea unei împrejurări, atunci necesare — şi pe unele mai puţin utile le*am înlăturat, fie din pricina excesului de accent, fie pentru că gustul polemicii în apărare şi atac, dintr^o epocă lungă, m*a cam părăsit. Procurorul conştiinţei mai ştie şi să uite şi să ierte.
  1960—ig6j
                                           DINTR.UN FOIŞOR
   Mi*a trecut cîteodată prin gînd să*mi caut trecutul cu condeiul.
   Unele lucruri mi s*a părut că ar putea să4 ispitească prin meritul originalităţii. Parcă n*ar mai fi fost într*altă viaţă cunoscută de mine. Eşti atras de cîte o împrejurare consumată, ca un ac purtat pe un geam de magnetul plimbat pe dede* subt, şi cine a durat o bucată de timp are tendinţa să solemnizeze mărunţişurile existenţei şi să le prefacă în evenimente. Neputînd realiza nimic valabil în activitate, începe să creadă, cînd oste* neala o temperează, că un simulacru de acţiune trecută e mai mult decît un neant. Oratorul şi omul politic îşi adună discursurile indiferente în volume, voind să*şi afirme în prezentul absent un trecut din care au lipsit. Dar nici aceia care au izbutit odată să*şi închege, urziţi cu ambianţa unui moment, o figură, nu rezistă peste o epocă lichidată. Timpul s*a întors întreită parte şi schiţează alte scheme provizorii.
   Solicitat astfel să mă scormonesc, am analizat şi, ajutat de lene, am ajuns la încheierea că nicio amin# tire nu plăteşte cerneala, cheltuită pentru a i se acorda relief. Intenţia de a înjgheba ceva din prea puţin, sîa descompus. Obiecţiile nu erau lipsite de temei. Poate să intereseze faptul brut petrecut şi ridicat din mormîntul lui, numai pentru motivul că ar fi existat ? Ar fi putut să nu fie, şi între a fi ceva şi a nu fi nici atît, în timp diferenţa se pierde.
    Am umblat o zi întreagă dinttvo vară, deasupra ruinelor unei cetăţi de piatră de acum două mii de ani, organizată pentru o rezistenţă istorică îndelungată. M*am oprit în vasta încăpere de colonade frînte unde judeca şi hotăra un Senat. Trăiseră acolo mii de voinţe şi de energii şi a pornit din vechea cetate tumultul repetat cîteva veacuri de*a rîndul, al victorioaselor iniţiative. Am adunat colţuri de calcar pe care se mai puteau cunoaşte un fragment de inscripţie, o fărîmă dintrmn chenar decorativ. Către seară, în fulgerul de aur al soarelui din apus, am văzut însă o şopîrlă verde întinsă pe lespedea fierbinte.
    Fusese cel mai frumos lucru din cetate. . . Din pragul porţii monumentale, am aruncat crîmpeiele de sculptură îndărăt. Nu mai puneam pe ele niciun preţ, şi mi*a rămas numai amintirea bijuteriei vii de zmarald. Poate că tîlmăcirea întrucitva, culoarea căpătată din trecerea pe plan actual a planurilor de demult, să facă accept tabil un trecut. Mai este această schimbare de perspectivă un trecut şi o amintire, şi mărturisirea lor în scris nu e mai degrabă un pretext de lite* ratură? Cadavrul se împrumută cu prestigii din strălucirea ceremoniei cu care este adus de la groapă înnapoi.
 Amintirile implică şi bătrîneţe, careţi cînd un termen, cînd o noţiune de neadmis. La şaizeci de ani şi încă unul, autorul a rămas un începător: dovadă! Aceleaşi imprecizii îl frămîntă, ca la optsprezece ani. Se îndoieşte. El nu cunoaşte fericirile certitudinii şi facilitatea de a intra în topul de hîrtie şi materiale cu entuziasmul unui căţelandru mtno grădină de mierle. E perplex. Lasă pe mîine.
   Oricare ar fi însemnătatea gunoaielor măturate şi strînse întno carte, trecutul şi amintirile tre* buiesc mutate din peizajul lor în caiet. Ai o şovăire. Te codeşti: de unde şi cum să începi. Cauţi în ghemul de lînă compact un căpătîi, din care să se desfacă. Dar mai mult decît un început de povestire te turbură tonul. Nu*ţi place niciun fel de ton şi ţi*ar trebui de*abia o a şaptezecime de ton aproape justă, neaflată pe diapazon. Careţi aceea, din miile de crîmpeie de tonuri? întno viaţă, un scriitor ajunge să înveţe numai atît: nu tonul, ci condiţia tonului şi a nuanţei.
   Se vorbeşte de stil. Nici asta nu ştii pe dinafară şi fără document ce s*ar putea să fie. Dar este altceva decît tonul, o fantezie interioară a tonului, un zigzag, un arabesc pe linia de ton. Cu totul abstract şi absurd rămîne tot punctul din care se ridică a mia firimitură de ton. Punct infinit de mic, întmnsul se cuprinde totul, ca într*o sămînţă de fag: sutele de ani şi pădurea.
   Este permisă o digresiune. Dintrmn semiton trăiesc literaturi întregi şi vremuri de literatură. Nimereşte tonul un condei, şi tonul se reproduce tip, din călimări în călimări. El se percepe cu instinctul: miroase a acelaş ton pretutindeni, variat cu o degradare în care s*a strecurat un alt miros, mai slab. Cînd se uzează tonul, monotonia deca* denţei însemnează o pauză. Servilismul imitaţiei sincere sau maimuţărite se sleieşte şi el, şi sensibil litatea, redusă la onomatopeic, te face să gîndeşti expresia cu cele cinci degete pe buze, bolborosind copilăreşte cinci singure silabe.
   Din stînga, din dreapta, de sus, de jos, se aşteaptă tonul nou, care poate să întîrzieze o viaţă de timp. Pauză tragică de intelect: epocă de revoluţii. Nu ştii de unde se iscă şi, subit, ce4 sugerează; o lovitură de săcure, o rugăciune, un cîntec de greiere. Dar îndată ce tonul nou a fost
 auzit, fauna intelectuală, în suferinţă de originali* tate, se năpusteşte şi#l adoptă.
   Se mai creează încă o glorie şi încă un servilism.
   Gîndul amintirilor mi*a fugit întodeauna cum a venit.
   Să trăieşti de două ori un lucru trăit o dată cu adevărat, e afară din cale de mult. Versiunea lui nu4 trezeşte în realitatea defunctă mai bun. Nici atunci cînd bai trăit n*ai ştiut că*l trăieşti. Cîtă vreme bai parcurs în fragmente, intervalele dintre minute s*au compus cu el arbitrar, şi mai tîrziu reconstituirea e falsă, căci i*ai adăogat, fără să vrei, o nouă subiectivitate. Cel care gîndeşte un act al lui, petrecut cu treizeci de ani mai înnainte, îl diformează cu drept cuvînt. Era mai exact în timpul lui decît în forma evoluată? Ambele timpuri, de realitate şi de aducere# aminte, sînt două aspecte ale unui act trăit in* complect şi reprodus parţial. Dacă ai prins din el o aromă, singură emoţia parfumului poate să fie adunată. Ce a rămas din amintire? Nimic. Trebuie neapărat să fie amintirea decalcul fidel al unui eveniment ?
   O carte de amintiri se defineşte de rînd pe criteriul istoric: însemnarea de*amdaratele pe calendar a zilelor petrecute, notate, poate, şi întrmn «jurnal». Nici jurnalul nu e real, nici criteriul — şi nici însemnarea; şi cît vezi din realitate e inexact, realitatea fiind mai mare decît momentul, şi, în definitiv, indiferentă.
   O colecţie de fotografii pe sărite e un teanc de realităţi afirmate în tot cuprinsul tehnic al obiectivităţii şi al criteriului istoric. Nici viaţa unui singur element din complexul omenesc,
12
a figurii aparent invariabilă şi fixă, nu e mai norocoasă în ceea ce priveşte amintirea şi stabili* tatea.
   Te uiţi uneori la fotografiile tale. A trebuit să*ţi faci: civilizaţia se rabdă cu carnet de identi* tate. Ai vreo sută — şi niciuna nu seamănă, nici cu originalul nici cu niciuna din toate celelalte. Cînd ne lipseşte un subiect de ilaritate acasă, deschidem albumul familiei, cazierul nostru gro* tesc, şi pecînd varietatea comică a expresiei ne excită rîsul, ne întristează contradicţia fundamen* tală. Eşti de cîteva ori tatăl, unchiul şi moşul tău propriu, mai tînăr decît nepotul, şi evoci toată antropologia. Lumina ochilor vine de la altcineva, surîsul e străin. O strîmbătură profană te înrudeşte cu cine nu vrei.
   în ceasul ei fotografia atesta originalul. Veridic în secunda obiectivului deschis şi valabil o zi sau două, portretul se descompune, murind în fie# care fotografie o dată.
   Omul viu scapă şi actelor, ca fotografiilor lui. Cum l#ai recăpăta după zeci de ani cu con* deiul?
   Dar care e omul viu şi adevărat? Cel silit să se trăiască, sau cel care fuge necontenit de sine în sute şi mii de fantome transparente, schimbîndu*şi umbra necontenit? E şi el, în carne şi oase, o ipoteză, şi ipotezele se experimentează, ca şi certitudinile, pe de lături. Nu eşti adevărat nici cînd eşti adevărat.
   Amintirile sînt de considerat în scris: verbale, devin anecdote. Amintirile se preferă din copilărie. Maturitatea e pentru « memorii», cu fotoliu, cu ghiozdan: evocă diplome, grade, statui şi cimitire. E titlul rezervat omului politic, şefului de partid, generalului pensionar. Memoriile rectifică timpul
 \
şi evenimentele antipatice. Lungite cu o silabă, « memoriile » se îndulcesc pînă la « memorial», cuvînt romantic şi funebru, cu tendinţe de Panteon şi Ateneu. Din fundul unei amfore goale se ridică un fum subţire violet şi o bătaie de tobă. După dric, păşeşte un cal singuratec în doliu de cioclu. A îmbătrînit şi calul mascat, călărit în adolescenţă.
   Atît în copie cît şi în original, nu m#am sur# prins, în ce mă priveşte, că m#aş fi iubit prea mult. N*aş putea spune că m#am detestat cu o formulă integrală. Sentimentul nu mă urăşte propriu^zis şi nu pare scîrbit de actele mele: el a refuzat numai să se expuie.
   Să te spovedeşti, cui te#ai spovedi? Cititorului? Scriitorul e propriul lui saltimbanc. Cel puţin să fii onest, îţi zici, să nu minţi, să nu amăgeşti, preocupat să stupefiezi. Dar poţi, cinstit, să fii cinstit?
   Există o curiozitate maladivă şi degenerată fixată asupra scriitorului care s*a ridicat cu un lat de palmă peste epoca lui. Ea se satisface uitîn# du#te pe gaura cheii.
   O viaţă e un trecut de scutece întinse pe o frînghie, care poate să fie ridicată mai sus ori lăsată mai jos, cu o prăjină, mai oblică sau mai verticală. Omul se povesteşte pe sine fals. E sugestiv la judecătorie spectacolul constant al neputinţii împricinatului, să relateze adevărul şi fapta, dacă adevărul e numai fapta constatată, însuş bolnavul pe care4 doare întrmn loc precis, descrie medicului o durere de alături sau de dincolo de sfera ei. Sînt minţiri adevărate, şi ale naturii şi ale conştiinţei.
   E de examinat comentariul de pe dinafară. El alege din ce are, înţelesul despre ceea ce ar
î4
rămîne. Un comentariu critic, de pildă, e un produs independent, rafinat prin pervertiri de intelect. Arhivarul ideilor caută avid în coşul de boarfe gogoloaiele de hîrtie, le întinde, le lipeşte, le raportează unele la altele.
   Pe fiecare om îl slujeşte un mobilier elementar, care se încarcă tot, în tărăboanţa cu o singură roată piezişe a vieţii. Nu te mulţumeşte să treci măcar peste mobilier. Ai vrea să ştii cum a fost distribuit în apartamentul scriitorului şi întrucît un scaun fără fund ori în trei picioare a contribuit la o atitudine sau a suportat#o. Dinaintea unei fructificări excepţionale a sîmburelui comun, comentatorul mirat caută bălegarul. Opera singură nu#i e de ajuns: poate să pară îngerească. Nefiind primită ideea spontaneităţii, ivirea oamenilor fără ascendenţă şi placentă vizibilă strică o con# venţie, contrariază un principiu. Lipsind sensul unei dimensiuni, eşti împins să te ţii iritat după mistere cu sfoara, cu balanţa, cu decilitrul; cu o inteligenţă comparativă, de raporturi. Trebuie căutat dincoace şi dincolo de lucrul realizat, jurîmprejur şi dedesubt. Metoda Bertillon şi spiritul detectiv au intrat în literatură, miezul intrensec fiind derivat în patologie şi delir. Tre# buiesc petice şi zdrenţe, pilituri şi urme digitale. Tendinţa sporeşte monstruos pe măsură cu tipo* grafia. Are măcar comentatorul meritul să*i fie scriitorului duhovnic ?
   Scriitorul suspect de durată e dator să se admini# streze pentru puritate, în aşa fel încît nimeni să nu poată întreprinde după moarte spionajul literar în bagaje.
   Din pretenţiile de a te explica în nişte amintiri se poate admite atît, că viaţa unuia care şi*a răbdat intemperiile neîngenunchiat în rîvna de a se concretiza, poate să fie educativă pentru viaţa celor mai puţin apţi să îndure, — dar şi asta e
                                                                                                                                                îj
o pedagogie pentru repetenţi. Nu poate să zboare pasărea fără aripi, şi dacă, din zbor, s*a prins în aripa ei un luceafăr, întîmplarea nu se repetă de mai multe ori în spaţiul unei literaturi. Răspuns derea cade în sarcina determinării, şi nu a insului determinat. A orbecăi în trecutul necunoscut nu dă un rezultat despre valoare şui numai o iluzie de vedere strîmbă.
   Nevoia de a şti mai mult decît permite expo* nentul se traduce în studii, urmate de alte studii, de stive de studii, şi nu lipseşte din devoţiunea celui ce se martirizează cu ele nici sadica vigilenţă de a diminua obiectul. Rămîne aşadară loc şi motiv ca scriitorul să se îngîne şi fără plăcere.
   « Totuş, nu! Nu voi fi un autor de amintiri. » Aşa ziceam.
   împrejurările au făcut să cunosc mai de aproape pe domnul Cineva, care m*a judecat dintrmn jilţ de piele, două ceasuri. Trebuie să încerc un caiet de amintiri, dacă bineînţeles voi putea să le condensez numai întrmnul singur. Ispitit de literatura povestitoare, adeseori am refuzata din pricina fricii de revărsare. Proza e o anarhie, şi dacă muam ales de preferinţă expresia versului, care retează aderenţele, este pentru rezultate concentrate rotunde, ca piersica şi oul. Poezia se dezinteresează de genealogii şi ramificaţii, mulţumindu*se cu fructul, care poartă în sine şi vîrfuri şi rădăcini.
   M*am aşteptat să fiu, faţă de inspecţiile de psihologie ale domnului Cineva, ceva ca o bucată de teracotă, ca un urcior, ca o străchioară, rîn* duite între bibelouri şi zmalţuri, pe marginea bibliotecii, fără nicio răspundere a proprietarului de hîrburi. Oamenii care trăiesc laolaltă, strînşi într*o epocă pe o bucată de pămînt, nu se prea
 t6
deosibesc în afinităţile dintre ei de vieţile repartizate pe sute şi mii de ani, şi întîmplarea te pune cîte* odată în situaţia descoperirii.
   Nu pot să uit o coincidenţă fortuită, care mi*a arătat cît sînt oamenii de străini unii de alţii şi cît se ignoră reciproc.
   Am rămas, pe vremuri, o noapte întrmn cătun, înmormîntat în pustietăţile de şes ale Olteniei. Silit de neplăcerea că*şi pierduseră caii de la căruţă potcoavele în nisip, umblam după un adăpost. Călătorisem cîteva ore într*o mare singu* rătate de ape răsfirate, prin prundişuri nemărginite. Oprit din cînd în cînd, ca să se adape caii, ascultam imensitatea tăcerii, într*o reproducere roma* nească a momentului paginii întîia din Biblie: « La început era Cuvîntul». Potcoavele se dez* lipiseră cîte una, şi tovarăşii mei de drum, de la oiştea căruţei, călcau păturile unui diluviu secat, de*a curmezişul rîului mare, de*a dreptul pe copite şi unghii. Teama noastră, a săteanului cu căruţa şi a călătorului, era de uscatul pietros al şoselei,  pînă la       care mai aveam de        străbătut
cîţiva kilometri.
   O clopotniţă ridicîndu*se din zare, ne*am dus într*acolo. Era un sătuc alb, ca o cutie de jucării, începea seara să4 cearnă cu umbră. Am tras la popa. Preotul, un om, poate, de vreo optzeci de ani, sărac şi mic de stat, m*a culcat într*o cameră    de bîrne    şi lut, cu păreţii plini   cu cărţi,
pînă la   tavan. Am răsfoit      în ele. Erau cărţi în
mai multe limbi, despre un lucru care, căutat în ceruri,   îl găsesc      unii în matematici.     Părintele
învăţase limbile singur şi biruise ştiinţa mistică a cifrei şi a cantităţii.
   A doua zi nu mai îmi venea să plec.
   Problemă de contemporaneitate: cum se întoc* meşte un om, fără să prindă timpul de veste, pe o margine de hotar,
                          ' o- •     ‘     .
   Domnul Cineva mă cunoştea mai mult decît aş fi crezut.
   Cartea provoacă apropieri nevăzute, pe care răspîntiile şi evenimentele sînt neputincioase să le înceapă. Poţi face sindrofie cu semenii care au trăit acum cîteva mii de ani şi cu cei din zilele tale, aruncaţi în cine ştie ce depărtări. Scrisul, născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii, are o putere egală cu aceea exprimată în Geneză. Nu mă pot mîndri că scriu şi mă sfiiesc ca de o îndrăzneală. Cunosc în toată ţara, de zeci de ani, oameni pe care nu i*am văzut şi nu*i voi vedea niciodată. Mi*au scris după ce m*au citit şi am rămas cu ei în ceea ce se cheamă, cu un cuvînt minor, corespondeţă. Nici nu e nevoie de mai mult. Contactul cu întinderile nevăzute dă impresia vîrfurilor de aripi ce se ating din zboruri contrarii. Şi, oamenii pierd, cîrid se cunosc şi peste scris, dominaţi de fizicul brut. Cartea săvîrşeşte o taină delicată, şi de cîte ori dai piept cu un prieten căpătat la citire, rămîi încurcat.
   Cartea ajunge şi acolo unde nu se ridică nici nu coboară niciodată fapta politică; mai ales cartea lite* rară, şi pecît miră înnălţimile atinse, pe*atît satis* fac distanţa şi profunzimea pînă la care pătrunde.
   M*au emoţionat tot felul de cazuri, şi mas putea să deosibesc pe cel mai caracteristic din toate. Fabula merge de la marele demnitar pînă la cizmarul dintr^o mahala, de la vînzătorul din negustoria de vopsele pînă la cotiga împinsă cu braţele, a unui precupeţ ambulant. Am găsit pe cititorul de literatură lîngă sacul cu fasole şi movila de cartofi. Meserii depărtate de intelect tualitatea cărturarului bănuit om*de*gust, simţitor de ponderi subtile, se apropie de cartea frumoasă.
   Şovăind cîteva luni, am izbutit odată să mă prezint guvernatorului unei instituţii de finanţe,
 de care aveam o veche nevoie pentru organic zarea unui sistem de plăţi de datorii. Cu o repulsie înnăscută, de ţăran, pentru autorităţi, ca să ajung să pui piciorul pe scara mare a trebuit să lupt şi să mă biruiesc. Am intrat întrmn biurou vast cît o gară şi înnalt cît o biserică. Călcam pe covoare profunde, urzite ca din resorturi tăcute, căutînd cu ochii personajul invizibil care mă primise. M*am oprit aşteptînd la uşe. între păreţii încărcaţi cu tablouri, am zărit mişcîndu^se ceva, ca un păianjen strîns ghemotoc, în mijlocul acestei catedrale. Un domn mic, greu perceptibil, s*a desfăcut din mijlocul depărtat al încăperii, de la o masă, şi a venit la mine cu mîinile întinse: guverna# torul. în loc de « bună*ziua » şi de « mulţumim dumitale», mi*a recitat versuri de ale vizitatoru# lui. Era neverosimil. Ştia pe dinafară tot ce uitase autorul, prins la strîmtoare cu un titlu sau cu un vers pierdut şi neputînd să dea, ca de un scriitor necitit, nicio referinţă.
   Cizmarul s*a revelat la o păreche de căpute. Mă duceam întîia oară în camera lui, atelier, dormitor şi bucătărie. Pe o poliţă de calapoade erau rînduite cărţile clientului întîmplător: eram autorul lui preferat. Făcînd greşeala să*i spui cum mă cheamă, ca să ştie unde să*mi trimită încălţămintea reparată, cizmarul a încercat o dezamăgire. Mă credea înnalt, subţiratec, veninos şi cu barbă. M*a crezut poate şi mai inteligent. Fără să fi bănuit, i#am stricat o zi, căci sculat din scaunul lui triped, uns pe nădragi, cu pap, ca un dos de afiş dezlipit, el se uita la mine halucinat. Eu îi vorbeam despre picioare, şi el nu*şi muta ochii din capul meu, parcă obligat să ia măsuri pentru o aureolă de box*calf.
   în cartea căreia însemnările acestea îi vor servi, poate, de prefaţă, o să vie vorba de un mare şef de industrii. Hrănit cu cît roade un iepure,
 *9
 îmbrăcat mai ieftin decît cel din urmă lucrător al lui, întodeauna dus pe gînduri şi întristat, în adunările numeroaselor lui întreprinderi el participă la dezbateri distrat: cu o carte de versuri pe genunchi. . .
   Ce fenomen le naşte şi le face să dureze perso* nalităţile excepţionale la toate excepţiile închipuite ? E un greş al fanteziilor naturii, o împlinire de splendoare germinativă a vieţii? Orişicum, un lucru pare adevărat, că realităţile româneşti, aşa cum sînt, au putut să dea fiinţă unor oameni cu mai mult labirint decît chiar, adeseori, ome* nirile de întîietate convenţională. Germenul e substanţial.
   —     Apucă*te şi scrie*ţi viaţa, mi*a spus domnul Cineva. Dumneata eşti un om de constrîngeri şi eliminări. Din tot ce*ai scris ai dat afară ceva, ai ascuns, ţi*ai interzis ceva şi ai reţinut puţin. Ştiu, a fost un stil al expresiei frînte, o discreţie voită, o refulare violentă. Dintrmn trunchi ai construit o nuia, cînd cu săcurea, cînd cu briceagul. Lai sucit gîtul vieţii. Ai silit*o să stea cu nasul în gaura uşii şi să bea din aerul mare de afară numai un fior. Te*ai evaporat prin disciplină şi severitate. Ţi*ai prins îngerul, hai frînt, i*ai rupt oasele şi hai răstignit: el răsuflă numai prin rănile cuielor, din care se scurge un sînge viu, fierbinte şi chinuit. Ai reticenţe. Să nu mai ai reticenţe! Dai un ocol îndelungat, ca albina, florilor în care cauţi. Du*te de*a dreptul în polen şi tăvăleşte*te în pulberea lui. Te aştept acolo demult: de ce întîrzii ? Am citit odată o mărturisire a dumitale: că mai avut nici timp să scrii ce ai fi vrut. Scrie o viaţă, scrie*ţi amintirile şi începe cu amintirile din copilărie. Âi trăit mult şi divers, dar crezîndude retorice, ţi*ai oprit expansiv
 20
unile la poruncă. Din tot ai rostit o fracţie, şi pe cea mai rece. Dă*ţi, domnule, drumul! Descătu* şează#te! Spargeri lampa, fă explozie şi lasă incendiul să te ia cu el, şi să arzi detot, pînă la stingerea focului de la sine. Prea multă piatră nearsă în cuptorul dumitale rămîne stei nesimţitor, şi orice piatră are întmnsa miez de vîlvătaie: sparge*o. Povesteşte ce vrei şi ce nu vrei, şi, dacă nu vrei nicidecum să povesteşti ceva, parcurge diametrul sau tangenta.
  Oprit aşa, în mijlocul unei nebuloze, ca un hoţ care caută scăpare în refugiul Căii Lactee, am rămas întîi obscurat. Nu mă aşteptam la o execuţie atît de lapidară, întrmn moment cînd mă interesa cu totul altceva decît literatura. Făceam o vizită de protocol. Ca să mă pot gîndi, imam dus acasă, am luat uneltele de grădină, şi răscolind pămîntul şi tufişurile, ascultînd vrăbiile din duzi, lăcusta şi piţigoiul, a trecut o zi. « Mi se pare că e adevărat ce spune domnul Cineva, mi*am zis. M*am eliminat sută la sută din mine, lăsînd să se vadă numai părticica lui Dumnezeu. Povestirea directă mi s*a părut, ca şi acum, „fără eleganţă'Dar să scrii o viaţă este o căutare, şi poate că nu e şi o regăsire. Aş putea să mai adun de sus în jos tot ce#am aruncat din carul meu cu boi opintiţi, atîta cale? Şi să mai fac o dată calea înnapoi? »
  A trebuit întîi să încerc să mă familiarizez cu ideea, să*mi fac scuza că a vorbi despre sine nu e a impune cititorului personajul tău, nu e o grosolănie sau o acţiune trufaşă. Trufie nu avea să fie: îmi lipsea de la natură şi nu m*am lăudat niciodată nici cu gîndul, necum cu trîmbiţa, încredinţat că mam cu ce şi mai cu seamă pornit de la natura primitivă să mă subestimez. Dar dacă e vorba de înfăţişat lucruri adevărate, nu mă
 21
mulţumesc nici ele nici caricatura lor. A te face singur subiect şi a te da singur în vileag ar fi o condiţie postumă. La fiece deceniu mi s#a părut că viaţa nu a fost trăită de*ajuns şi că am trăit cu întîrziere. Cînd alţii ajungeau la ţintă şi se odihneau de un efort sfîrşit sau renunţau să mai fie, eu de#abia ridicam traista şi mă uitam, din prispă, încotro să apuc.
   Pînă la treizeci de ani, nu avusesem o prea bună părere despre mine, sau nici nu#mi făceam o părere, evaziv şi tolerant în scrutările mele secrete. Simţeam că dacă aş încerca să mă analizez, tempo# rizînd mereu această operaţie serioasă, n#aş fi putut obţine o notă prea măgulitoare, şi evitam să mă transpui în juxtă pe mine însumi, ca o traducere într#o limbă incomplect învăţată, cu aceea ce puteam să bănuiesc a fi textul original. Concesiile ce*mi acordam şi o supraveghiere prea politicoasă a faptelor mele mă cam ruşinau, dar trecîndu#mi#le milostiv cu vederea, mă lăsam dus de împotriviri. Meticuloasa mea trebuinţă de ordine, înnăscută, s#a mărginit la realizări de materiali# tate, amînînd fără termen conformarea morală la un criteriu totuş continuu prezent şi continuu evadat, destul de vexat de o amînare infinită.
   Pesemne că e destul să vrei hotărît un lucru chiar dezagreabil, pentru ca o evoluţie să se petreacă. în voinţa să ascult, făcusem o bucată de drum, şi noul decor în care intram nu mi#a displăcut.
   —     Ajunge să te gîndeşti, vorbeam în patru ochi cu mine. Nu e nevoie numaidecît să crezi. Dacă făceai aşa mai demult, nu ţi#ar fi trecut sterile atîtea lucruri pe dinainte. Ştii că de mai multe ori te#ai încăpăţînat să te măsori şi cu lucrurile ce ţi#erau urîte, şi nu se poate spune că n#ai izbutit.
   —  E adevărat, îmi răspundeam.
 22
   —     Nu ţi#au prea plăcut deocamdată: te#ai obişnuit. Odată, ai vrut să citeşti o gramatică latină groasă, pe nerăsuflate, ca un roman. .. Şi, vai de capul tău, ai citit#o. . .
   —     Intenţia era bună. Numai punctul de vedere a fost fals. Copenhaga mă gîndeam că a putut să ajungă să refacă din porţelan şi email toată zoologia, redusă la o scară de giuvaere, şi un profesor ca Madwig să nu poată el reorganiza limba sudului roman, făcînd veveriţe şi căprioare sintactice ? M*am aşteptat la formule şi reguli inedite, sintetice. . . O nerozie: textul trebuia muncit, ca orice cod al unei limbi, pe manuscrise. . . Am stăruit: tot m*am ales cu ceva, cu o decepţie definitivă.
   —     Aveai o idee fixă. Vreai să vorbeşti latineşte cu Jean#Pierre, curelarul din Vevey.
   —     Orice om are o idee bună şi fixă, răspund, care arată incapacitatea lui de libertate. . . Acum idee fixă devine obligaţia să scrim o viaţă. Ai văzut că amintirile încep să vie ?
   La urma urmelor, sînt mai puţin responsabil pentru amintiri decît de o iniţiativă personală: am un complice. Dacă dau greş, o să#l iau de# oparte: «Ai văzut? Mai bine nu te ascultam.» Şi domnul Cineva o să*mi răspundă: «Nu ai ştiut să te achiţi de datorie ». Dificultatea e prin urmare triplă, şi trebuie înnainte de toate să mulţumesc pe domnul Cineva. Dar determinarea fiind exterioară, nu*i lipseşte conştiinţei motivul de scuză, şi tot se împărtăşeşte vina cu domnul Cineva.
   Iată de ce înjgheb prezenta prefaţă. E nevoie să pipăi cu vîrful, mai înnainte de a pune toată ciubota pe teren.
   în sfîrşit, constat că s#a modificat şi judecata: a trebuit numai o intervenţie. Tirizia de jos s#a
                                                                                                                                                           23
ridicat la o atingere cu degetul arătător: de ce puţin lucru atîrnă, ca să se schimbe, o anumită poziţie fixată de patruzeci de ani! Omul nociv sau favorabil apare, şi totul apucă pe alături... Lucrul indiferent te captează, şi ce te*a înspăimm* tat începe să te bucure. Aproape să*mi vie să cred că ideea mi#a aparţinut şi că domnul Cineva n*a fost amestecat în actul meu cîtuş de puţin. Ai trăit un adevăr personal şi ţi s*a mutat constelaţia la diametral opus. Mai e valabilă o convingere, dacă eşti în stare să te converteşti atît de repede la alta?
   De ce m*am tot mirat de transformările atribuite insuficienţelor personale şi foamei de putere, a cîte unui prieten, sculat din berăria unde ciocneam o halbă cu el şi aşezat de*a dreptul pe un fotoliu de ministru? A treia zi după jurămîntul cu joben, el era alt om, la care trebuia să ceri audienţă. Fostul camarad era transfigurat, în ansamblul lui, de subalterni, de sonerii şi telefoane. S*a petrecut în el ceva, care golindud de un conţinut, La împlinit cu altul. A suportat să*i zici Dumnea* voastră, Domnule Ministru şi chiar Excelenţă. Şi după ce a picat din slujbă, a rămas în el ceva cîştigat, un aer, o iluzie că a fost unul din cei puţini şi dreptul de a nu se întrerupe. Ritmul de colegialitate se isprăvise.
   Condeiul s*a substituit însă facultăţii de a gîndi, pînă la excludere radicală: sînt incapabil să rostesc un gînd dacă nu ţin de vîrf un băţ cu cerneală. Faţă de scriitorii care lucrează un subiect întreg întîi cu capul, şi după ce hau isprăvit mental îl aştern pe hîrtie, trebuie să fie vorba de un sector de inteligenţă mai puţin. Mi se pare adeseori, într*adevăr, că sînt cel mai tîmpit dintre proşti. în ceasurile, zilele şi anii de imbecilitate
24
 totală socotesc, fără să mă supăr, că toată lumea s*a înşelat, începînd cu mine, care am cutezat să le arăt similitudinile mele de averi. Cu o excepţie. Dacă fără voie şi fără punct de plecare, îmi vine condeiul de la sine între degete, situaţia se inver# sează şi contrastul e izbitor. Atunci am impresia că altcineva scrie cu rmna mea, şi poate să scrie uneori chiar foarte frumos, şi din această pricină nu*mi atribui niciun merit, atîta timp cît nud înţeleg. Acest altcineva nu mă înşeală, am încre* dere să mă bizui pe el şid găsesc lingă mine numai dacă sînt ajutat de condei, ca în spiritism. E poate absurd, însă m*am obişnuit să n*am orgoliu şi nu*mi atribui darurile ce mi se acordă. Politica mea faţă de atîtea neînţelese taine e de aşteptare. Epoci de neputinţă alternează cu epoci de belşug, seceta se împărechiază cu fructificarea, cîteodată monstruoasă. Rămîne să corectezi excesele şi să le diminuezi. îndată ce vreau intens să răstorn o idee în călimară, mi*e cu neputinţă, şi cu cît vreau mai tare cu atît izbutesc mai slab.
   înnainte de această introducere am făcut exerciţii de aducere*aminte ca să văd, pot sau nu să scriu, din amintiri. Nu e lesne. îmi uitasem trecutul cu o uşurinţă care face parte din tempe* rament, şi nu m*aş putea plînge de această unică facilitate a mea. Am fericita facultate că uit instantaneu: Nici nu se poate poziţie mai proastă pentru un om pregătit cu toate tacîmurile să*şi scrie amintirile. Cu condeiul, exerciţiul a fost totuş ceva mai bun decît fără el. Spaţiul s*a populat cu spectrul lucrurilor descompuse, şi mi^am adus aminte o sumedenie de oameni şi de împre* jurări, care muriseră pentru mine progresiv. E o înviere, o înviere în dezordine. Şchiopii caută cîrji, nebunii minte, ciungul mădulare. Trebuie
 să mă prevăd şi cu un arsenal de proteze, fără să ştiu dacă odată cu Iadul meu paradiziac, voi învia şi eu din ţăndările mele. Nu bănuiam cît e de întins cimitirul ce zăcea în mine. Mormintele s*au deschis, ca nişte cutii de carton din pod, cu beteala şi cu luminările stinse, ale foştilor pomi de Crăciun, şi mă uit la maimuţoii şi îngerii ce*mi trec prin mînă, cu o uimire cu atît mai vie cu cît pieriseră din perspectiva mea definitiv. Dar înnainte de an face să joace din elastice şi arcuri, mă împiedic de mine: trebuie să scriu. Dificultatea de abia începe.
   O povestire care mi*a plăcut neînchipuit de mult e naşterea lui Iisus din Fecioară nenuntită şi Dumnezeu. în venirea miraculoasă a Fiului pe lume am găsit documentul stării civile literare.
   încă nu m*am obişnuit pînă la vîrsta mea sa nu iau foarte în serios actul banal de « a seri». Adeseori dau de acest verb în ziare, la cronica judiciară, la informaţiile cu aldine. Referindu*se la autoritatea lui personală, redactorul scoate în relief că ea s*a mai pronunţat asupra unei chestiuni, ce revine, zicînd: «După cum am mai scris» — şi el «scrie» neturburat. . . Cuvîntul mare în condeiul care şi4 asumă aşa, un simplu înţeles grafic, ca în seria lui activă alte verbe, puse să exprime acţiuni materiale: «am dat la rindea», « am strănutat», «am plîns»... E plin, dimpotrivă, de toate înţelesurile şi spaţiile evocate, are adevăr, demonstrează, clădeşte, perspectiva e strînsă în silaba lui. Dacă mă întrebi: « Ce mai faci ?», presupui că vrei să ştii cît sînt de sănătos, şi răs* pund: « Bine! » — întrebarea nu mă jigneşte* Spune, fiindcă te simţi obligat să ştii că mă îndelet* nicesc cu cea mai delicată dintre absurdităti: «Ce mai scrii?», şi m*ai mortificat. Cineva
26
obişnuia să mă întrebe, dacă nu4 vedeam ca să4 evit: «Ce mai compui?».
   Două lucruri nu*mi intră în cap, « interviul», de care mă feresc cu teroare, şi întrebarea de mai sus. Mulţi scriitori o rezolvă anticipat, cu mîna la frunte lîngă pană, pe un fond de bibliotecă. Aş prefera să fiu întrebat cu cît se vinde în piaţă kilogramul de ceapă.
   Există un gen de oameni interogativi. Am primit adeseori chestionare biografice cu numeroase puncte de întrebare. Interogativul vrea să ştie şi insistă pentru derizoriul autograf. O domnişoară din învăţămînt m*a întrebat odinioară ce păreri aş avea despre Gustave Flaubert, cu o familiaritate faţă de un scriitor, care exclude părerea personală, stupefiantă. Am întrebata cine este Flaubert, şi, natural, ignoranţa mi*a fost plătită cu surîsul marelui dispreţ academic. Dar profesoara a ţinut să*şi împărtăşească părerea ei, afirmînd textual că autorul Doamnei Bovary « scrie curăţel».
   «A seri curăţel» e o modalitate de a seri, diminutivă şi acceptabilă, ca « a fi drăguţ ». Sînt, într*adevăr, scriitori drăguţi, şi e un scris drăguţ. Dar a seri pur şi simplu e ceva cu totul grav, peste toate sensurile de vocabular. A seri e a face din nou şi întnaltfel tot ce fusese indiscutabil făcut şi bine făcut.
   Am fost conştient de excepţionala întindere şi adîncime implicate de acest cuvînt, încă de la sfîrşitul copilăriei, cînd nu*mi puteam da seama ce însemnează a seri şi cînd scriam şi cuvîntam cu un avînt de cocoş analfabet. Am şi publicat. Singura dată, în toată viaţa, am trimis, la şaispre* zece ani, o poezie revistei socialiste Lumea noua. Fusesem odată dus de colegii de şcoală la Clubul din Strada Doamnei, şi*mi plăcuse că puteam intra într*o sală cu oameni mulţi, fără bilet. Vorbise un domn foarte elegant, în contrast cu adunarea
27
 de gloată zdrenţuroasă, George Diamandy, cu jobenul pe masă. L*am cunoscut bine, cu mult mai tîrziu, director al Teatrului Naţional.
   Trimisesem o poezie, numai ca să concurez un coleg de bancă, poet consacrat de unanimitatea notei trei în catalogul clasei şi care, purtînd părul lung şi nasturele hainei cusut tocmai sus, la gît, îşi acomodase un cap după domnul Radu Rosetti, care şi*l confecţionase pe al lui după François Coppée, un as, cum se zice azi, al epocii literare de la Paris.
   Colegului meu de bancă nu i*a răspuns redacţia revistei nimic, şi el s*a consolat, afirmînd că plicul cu manuscrise, pe care avusese grija să*l ducă « personal », se rătăcise. Spusese întîi « personal », şi pe urmă i*a părut rău de acest adaos de prestigiu dezminţit. Mie mi s*a răspuns la rubrica redacţiei: «Mai ştii de unde sare iepurele? ». Colegul meu a fost cu atît mai jignit cu cît eu pusesem manuscrisul, faţă de el, în cutia poştei.
   Nici n*am urmărit mai mult. El trebuia pedepsit pentru că afecta o întîrziere, un amurg sufletesc şi un oftat, nepermise în relaţiile noastre, o auto* ritate careţi venea de la repeţirea de mai multe ori pe rînd a clasei a patra şi de cîteva ori a celei de*a treia. Era timpul unui paralelism curios, într*adevăr, copiii de şaisprezece ani fiind colegi de clasă cu oameni făcuţi, de cite douăzeci şi cinci de ani, care se bucurau de epitetul acordat ca o distincţie de către profesorii, oportun nedeli* caţi, « măgarii din fund ».
   E adevărat că de toţi aceşti măgari din fund nu s*a ales nimic. Unul singur a devenit din gardian director de închisoare. Melancolic şi nesigur, răspunzînd la istorie din geografie şi preferind caligrafia chiar gimnasticei, practicată cu asprime de către alţi repetenţi aleşi, el era admiratorul poetului cu haina încheiată la gît. Poetul era
 2<?
 supărat numai de o jerpelitură scrofuloasă cu neputinţă de învelit în guler şi cravată, dedesubtul obrazului şi al urechii, şi care îl silea să se foto* grafieze numai din stînga, chinuit ca un om pus să doarmă, din pricina ficatului, numai pe partea unde bate inima.
   Autorul răspunsului din Lumea noua ham des* coperit cu treizeci de ani mai tîrziu, în persoana lui loan Teodorescu, diplomat al unei şcoli de chimie din Belgia şi ajuns directorul*general al unei mari Societăţi de Asigurare, prin gazetărie. Aducîndu*şi aminte de durerile încercate alături de oamenii politici ai primelor demagogii bur* gheze dizidente, o fărîmă socialist, o fărîmă inte* lectual şi o fărîmă ziarist, complexiunea frag* mentară i se rezolvase în hibriditatea unei poziţii de « liberă cugetare », fosta victorie declarativă a gîndirii « materialiste ».
   A cugeta şi a gîndi, cugetare şi gîndire, cuvinte* program şi care enunţă poza comică de a fi savant, sînt lucruri de gingăşie, în afinitate de sfiieli şi rezerve cu actul: </ a seri».
   Scrisul, ca şi dragostea, e poezie. Te apropii de idee, ca de fata leneş adormită, pe care nu vrei să o turburi şi care nu vrei să se deştepte şi să*ţi fie ruşine. Intri în cuibul unei pasări ascunse. Ţi se pare că numai prezenţa implică o lipsă de bună*cuviinţă. Ai toate îndoielile sfîşietoare ale candoarei. Ai umblat după ea, te*ai dosit, te*ai temut şi ţi*a fost frică, fireşte, şi de ea şi de tine. Ideea ţi s*a părut de departe frumoasă, dar s*ar fi putut să ai o dezamăgire şi să sîngeri de un contrast de mare şi complicată suferinţă. La un felinar, care*şi aruncă deodată lumina pe faţa întoarsă, poţi să dai subt marginea pălăriei, strîmbată cu cochetărie, de un ochi de sticlă.
    Nemaiputînduite retrage, ca să nu brutalizezi nevinovăţia, eşti monstruos obligat să mergi pînă la capăt, dacă nu dispari ca un mişel. Scrisul şi dragostea sînt cu consecinţe, te legi faţă de sine, de răspunderi secrete care privesc de*a dreptul conştiinţa. Scrisul nu e o simplă jucărie, şi tragedia lui e cu atît mai grea, cu cît îl guşti mai mult. Nu iei hîrtia şi condeiul fără şovăială, şi repeţirea actului nu*ţi toceşte sensibilitatea. Scriu de patru* zeci şi şapte de ani, şi nici azi nu ştiu cum se începe o pagină, după ce am scris zeci de mii, fără să ştiu nici pe acelea cum le*am scris, şi am rămas debutant în perpetuitate, iritat de suficienţa arogantă şi de atitudinea de omnipotenţă a majorităţii confra* ţilor mei. Mai mult; nu ştiu cum să scriu o frază. Şi, ca dragostea, şi scrisul are prostituţia lui. Mi*e greu să mă gîndesc să scriu, şi mi*e mai uşor să scriu decît să mă decid. Am intrat în viaţa expresiei cu zăticnire şi cu certitudinea că scrisul e mai mult şi altceva decît a pune condeiul pe vîrf şi ad lăsa să colinde hîrtia semănînd^o cu muşte. Această religiozitate a sentimentului poate că ţine de o însuşire de refracţie sau de un strabism a ceea ce ar fi spiritul meu. N*aş putea să definesc, dar opreliştea e permanentă.
    Impresia că scrii de la început pe material scump, pe aramă, şi că nu trebuie să A strici, dar că trebuie mai mult să muşti din el precis decît săd zgîrii, m*a împiedicat de la înmulţire şi spumă şi nu m*a lăsat să*mi fac o sculă dintr*o stare pe care o presupuneam de har. Dacă aş fi putut micşora însemnătatea scrisului, aş fi fost în stare să dovedesc fără greutate şase cărţi pe an. Pana nu se mai opreşte dacă pleacă la drum, dar nu porneşte de bunăvoie. Rămîne în loc, lovită de paralizia scrupulului nevăzut, opus înfometării de spaţiu.
  Mă ofensează la autori lipsa ţinutei, uşurinţa că*şi iau activitatea de orişiunde şi că se măsoară
3°
cu orişice, sărind peste piedici fără să le doboare, parcurgînd arena cu dexteritatea paiaţei şi făcînd la fiecare înconjur un compliment. Mă ofensează şi volumele prea groase.
   Recompensa le vine scriitorilor de la măgulire, de la opinia agonisită de la alţii, de la mulţumirea aşteptată de mîndrie, de la un fel de a fi, egal cu o modalitate intimă a lipsei de caracter. înlăuntrul lor cel adevărat, descoperit fără voie în calamitate, ei se vădesc săraci, provizorii şi caduci. îmi place gladiatorul care nu primeşte aplauzele cu slugări nicie.
   Am incapacităţi agresive împotriva consolărilor artificiale. Dacă*mi ştiu lucrul ieşit din mîinile mele prost, pentru motive cunoscute mie, nicio laudă nu mă poate împlini, după cum nici injuria lucrului definit nu mă ştirbeşte. Reputaţia unui autor cu nume e înjghebată, în general, pe centimetrul unei diferenţe confuze şi pe un compromis; din ceea ce autorul a fost inapt să spuie şi din ceea ce cititorul, ignorant al operei de inducere în eroare, sinceră sau frauduloasă, îi acordă peste măsură. Deficitul şi golul sînt totuş de faţă, şi germenul e sterp.
   Scrisul poate să fie un lucru de superficialitate, o bagatelizare. Nu asemenea scris, fără vocaţie şi turburare, mă interesează. E vorba de inspiraţie şi de obiect împachetat. Artistul fără colaborarea inefabilului e lipsit de chin şi de îndoială. Pro* ducţia lui cinică e fundamental vulgară.
   Nu mi/am explicat multă vreme de ce*mi preferă gustul, unei icoane catolice semnată chiar de un nume din istoria artelor, o icoană ortodoxă. Anatomia şi carnaţia romană exube* rantă, exprimă o beatitudine îndopată, pecînd iconografia noastră exploatează exclusiv convenţia că dobîndirea cerului e o suferinţă torturată şi fără extaz. Organele neverosimile afirmă asce*
                                                                                                                                                                J*
 tismul, şi contra esteticei pruderiei lucrul urît se înfrumuseţează prin subînţeles. Zugravul şi argintarul îngrămădesc aurul pe o figură sche* letică şi ursuză şi dau un lisus cu viaţa exterioară oprită la scîndură şi metal.
   Apoi, şi alte deficienţe personale împiedică scrisul. De multe ori redactarea e relativ corectă. O împlinire pe ici, pe colo, mai tîrziu, dă un rezultat relativ bun de tipar, dacă implică tiparul. De obicei, n*am scris pentru tipar, şi m^am păzit de teme date, cum e cazul cu paginile de faţă. Scriu în toate zilele fără această constrîngere şi adun manuscrise fără scop. Trebuinţa de a le lăsa să zacă şi să se răcească e un comandament: la citire, selecţia e făcută prin rezistenţă. Dacă rabzi o primă şi o a doua lectură a manuscrisului tău, sforţare mai todeauna antipatică, şi dacă manuscrisul nu ia direcţia coşului numaidecît, poate că ai norocul să brodeşti. Plăcerea meşteşu* gului ţine atît cît durează scrisul — ca visul, frumos numai în somn. Dacă îţi trezeşti scrisul la lectură, îţi dai seama fără greutate, că, luat de condei, ai dormit un vis, la lumina zilei stupid.
   Am scris sumedenii de versuri în manuscris şi am tipărit cartea mea de versuri, cea dintîia, la patruzeci şi şapte de ani, cînd trecuseră toate momentele de coincidenţă. Întîrziasem asupra orariului meu cu şapte ani, gîndul meu statornic iiind că scot o carte, dacă se va putea, la patru# zeci de ani — şi o singură carte. Nu devenisem profesionist, interzicîndu*mi categoric să*mi fac din ce mocnea mai delicat iradiant, o meserie — şi adevărata carte a unui artist cred că e una, cu condiţia să fie unică. . . Mai tîrziu, a trebuit să cedez şi să public mult mai mult decît voiam.
   Neavînd avere părintească, a trebuit să o cîştig, pentru că nu mi s*a împăcat firea cu boema, cu gheata scîlcie, cu mătreaţa de pe guler, cu cămaşa murdară. Din pînză mi*am ales inul şi din ştofă mohairul. Natura mi*a dat un ceea ce se cheamă standard de viaţă ridicat, care nu putea să fie alimentat dintr*o profesie de subaltern, şi cea dintîi avere adunată, la fizic şi la moral, a fost o ireductibilă independenţă. De cîte ori am simţit că o îndatorire plătită mă face număr curent, am părăsit*o, riscînd să mor de foame, însă foarte încredinţat în secret de contrariul, cum a şi fost întodeauna.
   Am făcut multe meserii şi am trecut prin vîltori ca un cîine care le biruie, preocupat să scape de înnec un singur obiect. Obiectul cîinelui meu era... condeiul. Mi ba dus în gură ani de zile vitejeşte.
   Şi, fireşte, am ţinut să întemeiez o bună*stare dintrmna din meseriile părăsite. îmi trebuia o meserie, ca să nu cer penei niciun trafic şi să o pot păstra curată, cum cred că a rămas. Niciodată n*am dat greş în ce am început, şi succesul că m*am ţinut la suprafaţă putea să*mi dea autoritate comercială. Aflîndumiă că scriu versuri, cînd voiam să fac o treabă, literaţii cu lectură anecdo* tică îmi aduceau aminte, cu surîsul nerodului ironic, de Balzac tipograf şi de Ingres violonist, cunoscînd şi două boabe de franţuzeşte. Pe de altă parte, bancherii la care m*am adresat de cîteva ori, nici ei oameni de hnanţe şi dobîndind din concesiuni politice reputaţii false de « brasseurs d'affaires », erau roşi de un démon, frecvent la oamenii mie la sută, al literaturii. Mi s*au refuzat împrumuturile din care puteam să mă stabilesc, pe motivul suspinat cu o sinceritate tristă, că am « talent »... Talentul te obliga să nu dispuţi cu contimporanii tăi înnavuţiţi nu ştii cum, dreptul de a trăi confortabil. Pe cîteva tangente încercate,
                                                                                                                                                33
 3—
trebuia să mă elimin singur din viaţă, ca să plac mai mult. Punctul meu de vedere era să rezist cu orice preţ.
   Refuzam să vînd pe Dumnezeu în flacoane şi aveam sentimentul că scrisul profesional duce la o modalitate de înticăloşire. Cu atît mai puţin aş fi putut accepta soluţia uşoară, a banditismului de presă cu un condei căruia, în polemică, începuse să*i crească un colţ ascuţit. Mi*au displăcut cu deosebire soluţiile uşoare şi am socotit o declasare adaosul la uşurinţă al malonestităţii. Am lăsat pe cei cu poftele dîrze şi cu vocaţii mai turburi să agonisească situaţiile, cu care n*aş fi avut ce face.
   Dar de multe ori redactarea dintrodată iese proastă. La citire, a doua zi, eşti înspăimîntat. Scos din fire şi pişcat în punctul de onoare, bagi în foc şi faci a doua redactare, poate că mai bună. Se întîmplă ca tocmai a patra să capete faţă. Dar pînă atunci te laşi. . . Pot să scriu din nou ceva, dar nu pot să mă copiez.
   E o mare insuficienţă practică pentru un scriitor să nu se copieze: optzeci la sută din succes ţine de facultatea catîrului. Te poţi face scriitor cu un sistem de fişe şi bileţele organizat. Cunoaştem un autor care scrie o carte de literatură într*o lună. El n*a scris*o, a lipit*o şi a croit*o. El con* fecţionează. Alţii fac un volum în două luni, cu verva robinetului de apă. A seri devine prin « muncă » o posibilitate de a face cărţi. Oricine poate să le facă şi să fie scriitor. Difuziunea im* primeriei cere copie şi răspîndirea ştiinţei de carte de lectură, servită de editori: industrie compusă. Pe de altă parte, spiritul critic de nuanţă pro* fesională, furnizat de bibliotecă şi cartoteci, nici nu se împiedică de problema vocaţiei. Munca o înlocuieşte. Un merit de tăbăcar şi de firmă
 34
 se substituie acelei spontaneităţi, reale sau obţinute, care dă aromă şi substanţă cuvîntului cuprins de frază.
   Calificative critice, mutate dintr*alte profesii în literatura de « creaţie », răspund la modificarea tinereţii de zbor în îmbătrînirea substanţei. Se citeau despre cărţi judecăţi de această calitate: «bine construită ». Ion Kalinderu a fost un precursor. Elogiul lui pentru sculptură era că « are relief » şi pentru o figură că « parcă vorbeşte ». Sensurile falsificate treptat prin diformaţie pro* fesională ajung să promoveze în literatură merite pe care literatura le ignoră.
   în vacanţele goale dintre clase căpătasem deprinderea, pe care am păstrat*© pentru copii, să folosesc lunile de vară cu o treabă manuală. Un astfel de răgaz m*a găsit angajat la un pietrar industrial. Din atelierul lui au ieşit toţi îngerii şi toate alegoriile şi busturile care contribuiesc încă şi azi la amplificarea grozăviei monumentale în cimitire şi pieţe. Un lucru m*a dezamăgit: exe* cuţia unei statui, tertipurile tehnice întrebuinţate pentru scoaterea din blocul de piatră a unei figuri.
   îmi închipuiam, de bună*credinţă, că sculptorul taie cu dalta de*a dreptul în material etern. Că fiecare spărtură ruptă de ciocan înnaintează pînă la forma dinlăuntru, scoasă la lumină progresiv. E trivial! Figura, modelată în pămînt, e strămutată în ipsos pe scheletul unei armături de sîrme şi fier. Se obţine întîi, pentru fiece parte, tăiată din model ca săpunul şi uscată, cîte două tipare, reproducînd în gol interior formele masive. Negativele împreunate ca nişte coji de nucă erau unse şi împreunate. Pe o gaură se turna ipsos lichid. Se despărţeau găocile după închegare şi apărea copia lucrului modelat. Braţele, capul, picioarele, erau turnate deosebit, şi modelul se reîntregea din lipituri între bucăţi.
                                                                                                                                                         3S
 3*—
    Procedeul, la îndemîna oricărui potcovar, mi s*a părut ruşinos, şi artistul inutil.
    Trecerea din ipsos în piatră era făcută de calfe. Cu un compas încrucişat, lucrătorul însemna modelul de gips, protuberanţele, excavaţiile, toate înnălţimile şi adînciturile, cu puncte. Ipsosul era învăluit în sute de constelaţii solidare, numere* tate, concretizînd planurile descrescînde ale unui relief. Era o contabilitate.
    După ce această migăloasă operă de cîrpaci era isprăvită, lîngă ipsos era transportată pe vălătuci lespedea de piatră aleasă. Compasul cu patru vîrfuri, ca o pirostrie mobilă, ridica punctele de ipsos şi le strămuta pe bloc, reproduse unele după altele. Dalta ciupea din bloc nivelul ce*i trebuia şi, încet*încet, se arăta o momîie încă diformă, de dimensiunile modelului imitat.
    Mi* a căzut de pe ochi o iluzie şi un farmec. Frumosul meşteşug imaginat, n*avea nici un mister, nicio poezie, şi orice lucru lipsit de aceste însuşiri decepţionează, pentru că se învaţă.
    Tot aşa se clădeşte din materiale analoge şi o carte. E o metodă, un complex de şiretlicuri. Viaţa dîndu*ţi totul de*a gata, aduni, acumulezi, încleieşti, şi « opera » e terminată. Mai trebuie o semnătură, un editor care o lansează şi o critică amicală, ca familia care primeşte statuia funebră şi recunoaşte asemănarea pietrei cu decedatul, după barbişon. Parcă ar avea cravata un defect, dar merge: cheotoarea de la revers e exactă, şi jiletca perfectă. Literele de aur, care vor fi spălate de ploaie, ale inscripţiei, se vor împrospăta la o ediţie viitoare, prin suprapunerea unei foiţe de bronz peste o urmă de lipici.
    Am pornit în viaţa confuză cu o certitudine totuş încă şi astăzi intactă: literatura trebuie, întîi
 şimtîi şi pînă la urmă detot, să fie animată de
o  viaţă îngropată în temelii, şi controlul acestui duh nu poate fi făcut pe îmbîcseala prozei lungi, decît intermitent, în paginile foarte puţine ale unei cărţi.
   Concluzia e simplă. Orice gen de literatură întins e artificial şi minte principiul, care cere întinderea în profunzime.
   Domnul Cineva mi*a mai spus:
   —    Ai trăit momente multe, ai cunoscut feluri de oameni, ai avut o copilărie. Dă şi cîteva por* trete.
   Tot cuprinsul frazei e adevărat, dar ceva de care n*aş dori să mai aud e copilăria. O au copiii mei, eu n*am avut o copilărie şi m*am răzbunat am* plificînd*o pe a lor. Ar trebui suprimat radical basmul literar al copilăriei fericite. Nu*şi dato* reşte sieş un interes copilăria, ci facultăţii de a min* ţi a celui ce şi*ar povesti*o. Scriitorul cu vocaţie trece înnaintea copilăriei lui.
   S*a citat în convorbire un povestitor.
   Acela şi*a scris o copilărie şi nu a putut să*i dea transfigurarea pe care o capătă, de pildă, găina comună în desenul japonez. E o copilărie cu sărituri de garduri şi, scrisă de el, nu se deosi* beşte de nicio altă copilărie. Un fapt trăit nu me* rită să fie povestit fără o echivalenţă artistică peste isprăvile unui puşti. Mai dibaci să noteze după ureche decît să transpuie lucrul viu sau să*l urzească închipuit, copilăria lui scrisă e ca orice copilărie nescrisă şi, purtată de condei, nu capătă accent.
   Amintirile copilăriei, prin imitaţia unei poziţii care a consacrat fericirile vîrstei, par frumoase fără să ne. Copiii trăiesc aproape la fel, suferinţele lor şi cruzimile sînt aceleaşi. Este cea mai amară vîrstă a vieţii. N*aş voi sa mai fiu o dată copil. Tablourile ei cumplite, de scîrbă, îmi fac odioasă
 J7
    copilăria. Vorbind de copilăria mea cu sinceritate, ar trebui, dacă aş mai avea concepţia de acum patruzeci de ani că oamenii sînt răspunzători, să osîndesc şi să execut. Azi, cînd mi*am schimbat per* spectivele, aş batjocori o abjecţiune numai pentru necesităţi de stil, şi nu mă mai lasă inima, care împacă totul şi iartă totul, pentru rînduielile consfinţite ale laşităţii, să urmăresc orbeşte, cum făceam în gînd altădată, omenirea, valmrtej, cu granate aruncate indistinct în vălmăşagul ei.
    Amintirea fiind o mărturie la toate momentele vieţii, şi pentru că înfăţişează pe filmul sufletesc, gratuit, lucrurile trecute, din trecutul ei se iveşte părerea de rău, deviată în consolare, că viaţa scade. De*vreme*ce am trăit o împrejurare avem satis* facţia iluzorie că am biruit*o şi că biruim totodată şi timpul, care ne ajunge din urmă şi ne înneacă. Nefericirea zilei de azi se mîngîie cu nefericirile unui trecut isprăvit. Omului îi place să se mintă şi să fie minţit, şi cînd nu4 mai minte nimic şi nimeni, se dezorganizează.
    Portretele oamenilor pe care i*am cunoscut ar fi într*adevăr o resursă: cîte un medalion, ca un mărţişor, o să se strecoare printre rînduri. Gîndul domnului Cineva se ducea poate într*altă parte, la oamenii numiţi pe nume, precis. Nu rmaş mai încumeta să zgîndăresc un viespar. Oridecîteori am conturat în trecut o fizionomie anumită, la tristeţea că i*am deteriorat ceva din echilibrul sufletesc venea să se adaoge scandali* zarea categoriei, şi în orice categorie numeri cunoscuţi, pe care nu ţii să*i mîhneşti. Scriitorul nu trebuie să aibă legături, el ar trebui să cunoască foarte puţină lume: mai cel puţin libertatea să alegi.
3*
    Un portret, dacă nu e sincer, îşi pierde autenti* citatea. Injurios, indispune; omagial, pare inte* resat. Nu poţi insulta o canalie pentru că stîrneşti toate canaliile, şi nu poţi fi elogios cu un om de ispravă pentru că ţi*ar fi făcut bine — iar pe cei ce ţi>au făcut rău nud dezmierzi. Un prieten din prima tinereţe, fost şi şef de guvern, dispunea de
 o   sensibilitate adecuată, refuzînd să*şi ajute prietenii pentru că erau prieteni şi pentru că îşi închipuia, printr*o deformare a sentimentului fricii, că e cinstit. în schimb, îşi îndatora adversarii cu slugărnicie. Bilanţul vieţii acestui mare neferi* cit? A dezgustat pe toată lumea şi ma lăsat o amintire decît plăcii de piatră, pe care i*a fost numele săpat.
    Un portret bun e fără elogii. E curios că elogiul nici nu atrage nici nu se scrie lesne decît pentru muzicanţi, pictori sau poeţi, adică dinaintea unui lucru definitiv conturat. Omul social şi politic are silueta fluidă, tremurătoare şi dizolvată, oglim direa lui se prezintă slută, ca întrmn geam cu luciul ponciş. El nu ajunge, improvizat şi contradictoriu, să*şi rostească o figură fără variante, şi schema lui morală, trăită din aproximaţii, e inconsistentă.
    Dacă te*ai apucat, tonul polemic e cel mai convenabil, fiind cel mai dinamic, şi eşti dator să te achiţi de el frumos. Fără a urmări desconsi* derarea publică a modelului, portretistul e im spirat de la o problemă mai subtilă. Silindu4 să se îndoiască despre sine, scopul unui atac e satisfăcut. îl ajuţi să intre în panică treptată, şi dacă e rău şi duşmănos, insul se lucrează singur, în tăcere, ca un venin, careţi capătă toxicitatea întreagă în filtrări divizate şi prin maceraţie lenta.
    Am avut cazuri caracteristice în observaţie. Descurajare, inapetenţă la lucru, demoralizare. Pe măsură ce ura sporeşte, după o vivisecţie bine operată, individul se infectează de la sine,
 şi plaga lui, întinsă pe toată faţa necicatrizată, dezveleşte şi scheletul. Uneori, ai operat în treacăt, subt impulsul secundei, şi ai şi uitat, pentru că niciodată nu te mînă răutatea, ci numai nevoia compensaţiilor şi a restabilirii, şi ani de zile de la data unui portret, te întîlneşti cu un om des# lînat, care#şi datoreşte dezagregarea unui articol al tău de douăzeci de rînduri. îi sugeraseşi cîteva idei care hau obsedat.
   De altfel, niciun om nu rezistă unui refec bine condus, fie cît de beat de sine şi de închipuit puternic. Acest lucru e valabil, nu numai pentru cetăţenii speriaţi care nu răspund, dar, lucru ciudat, mai ales pentru scriitori şi pentru polemiştii cu profesia de polemişti.
   Amintirile sînt legate şi de mulţi oameni care au murit dar care nu intră între acei morţi pe care îi numim « morţii noştri » ca să#i respectăm. Multe împrejurări evocate aduc din pămînt leşuri care trebuiesc judecate. Ele au prelungiri şi afinităţi cu locurile comune actuale şi cu oamenii lor în viaţă. Cu atît mai mult ar trebui judecaţi. Judecata adevărată suferă însă de ştirbirea pre# zenţelor contimporane — şi nu poţi face judecată adevărată, pentru că nu eşti liber — libertatea morală fiind monstruos condiţionată, şi eroismul de a te propune victimă pentru admiraţia cerească fiind un eroism nepractic şi brut. Eşti obligat faţă de morţi să te porţi ca faţă de reeditările lor în viaţă. Iată de ce istoria e mincinoasă, oridecîte# ori înfăţişează situaţii şi lucruri mai noi de o sută de ani. Pentru cele mai vechi cronicarul nu are documente trăite, şi făcînd apel la imaginaţie şi la interpretare, adevărul adevărat se pierde în drum de două ori pe veac. Şi viaţa tăgăduieşte. Avem două opinii sau feţe ale unuia şi ace*
 40
luiaş lucru: unul convenţional şi scris, şi altul gîndit.
 Pot eu şi poate oricine să ia momentul trăit şi să şi#l aducă aminte cu sentinţa lui? Nu se poate. Scrisul din memorie e, orişicum, falsificat, şi ipocrizia de azi porunceşte retrospectiv şi atitu*
 dinea din ziua de ieri.
 Tot ce putem cere unor amintiri, care în singura lor materialitate sînt fără valoare, este compli# citatea condeiului şi o trădare redusă.
 De altfel, nimeni nu preferă un adevăr idiot unei alterări bine intenţionate, sperînd cu toate acestea, pentru onestitatea abstractă, că şi adevărul poate să figureze întrmn text, ca fragmentele
 inactive dintr#o emulsiune.
 Asta a fost o prefaţă. Mai trebuiesc amintirile în#
 cercate? Am o îndoială.
                                              VERS ŞI POEZIE *
   Sînt cîţiva ani decînd Tolstoi şi#a răspîndit cartea Qu’esUce que l’art? Printmnsa impunea artei să se îndrumeze pipăind gardurile unui drum croit de dînsul, iar decum o părăsi acest unic drum, să nu i se mai zică artă, ci să fie bleste* mată ca erezie. Wagner, Verlaine etc. . .. fură decapitaţi — vorba vine! — şi atîtea idei, mîncate şi digerate ca o simplă iarbă — idei şi oameni care vor trăi subt scutul artei poate că mai mult decît măcelarul lor. Tolstoi venea cu auzul plin de gemetele Siberiei geografice şi politice, cu o inimă de ţăran polar — să asculte pe omul de la Bayreuth şi să interpreteze melancoliile fără cauză violentă sau fără cauză, ale bătrînilor şi triştilor vagabonzi de subt cerurile Occidentului. Tot ce n*a simţit el, dar a descoperit întreiţii, i s*a părut exagerat, bolnav şi ridicul.
   Negreşit că Tolstoi, sîmburele atîtor eveni* mente literare în lumea rusă, în calitatea lui de apostol al dezrobirii întru înfrăţire, putea pune în cătuşe şim ocnă, dimpreună cu tot personalul ei libertar, fără ca punctele de observaţie secundară, din text, să fie in valore, arta. Căci să nemţelegem: filosoful muscal e un scriitor de preţ.
    * O revistă de la Iaşi, Epigonii, într*al doilea număr al său, publică un articol de domnul G. Panu, care a con* stituit pricina celor ce urmează.
 43
    Greşelile, inaptitudinile şi «ignoranţa» în materie, ale lucrării sale, i#au fost excelent demon# strate la vreme.
    Scurt, Tolstoi fusese nechemat în chestiune, de pe cum se arată ca fiind, în materie de poezie, şi autorul articolului indicat, — concis, lămurit şi de admirat, cînd nu face artă. S#a întîmplat ca numai deunăzi (tîrziu, nu#i vorbă!) să#l citesc. Despre ce tratează el?. . . Dam să zic: despre vers, luîndu#mă după etichetă, — cît pe#aci să mămşele!
 —  pecînd în realitate el cuprinde vorbe despre persoana poetului, plus intenţiile lui, şi mici ziceri asupra poeziei; adică:            Viitorul versului
 e mai mult titlu decît analiză ştiinţifică exte# rioară.
    Că « poezia » şi « versificaţia » sînt două lucruri separate şi independente se ştie, cel puţin de cei ce se îndeletnicesc cu astfel de articole măcar ca antrenare sportivă; şi cred că numai lor li se adresează, tipografic vorbind, atît versurile cît şi profeţiile critice. Poezia existăm individ, versul pe hîrtie; proza tot pe hîrtie, afară de cazurile cînd poezia lăuntrică e şi ea o proză banală — lucru curent.
    « Poezia nu are nevoie de un calîp special, de cuvinte măsurate şi rimate la capăt. » Cuvîntul însuş e o măsură, şi foarte des vizibil turnat în calîpul special sensaţiei ce#l provoacă — pecît cu putinţă; de ex.: surd, brut, bolborosire, gîm gav, turbure, vijelie, trăncânire, uruie, plezneşte, clar etc. . . . Acolo unde nu#i mai este cu putinţă să reproducă şi să cuprindă, îl ajută versificaţia. Sensaţia loveşte cuvîntul, iar el des# chide versul. Pe Flaubert — un prozator ceva mai tare decît autorul articolului citat — cît l#a chinuit fraza de debut a cărţii Salambâ: — « C'e#
44
 tait â Megare, faubourg de Carthage, dans Ies jardins d’Hamilcar »!
   Dar poezia înnainte de#a fi măsurată cu uni# tatea vorbă, există ca un fel de zeu indecis, ca o vapoare care#şi face loc printre gînduri, printre dureri şi bucurii, învălită şi amestecată. Adesea pare un element de sine stătător şi poate rătăci singură, fără împărechiere cu un suflet amorf. Unită cu o fire desfăşurată şi creatoare, determină dictonul: darul poeziei.
   Marea cantitate a versurilor conţine tocmai ceea ce nu e poezie. Poezia pluteşte cam tot către trecut, către necunoscut, stimulată de ceva real şi cunoscut. O ai şi în tine şi#nnafară de tine, ca dragostea; un moment, o perspectivă de idee sau de natură, te pune în comunicare cu tot ce ai simţit într#unul asemuitor. Ai o tradiţie vastă de înrudiri subtile, excesiv de diafane, în care pe#alocuri se încrustă pozitivităţi şi fapte.
   Pare că rolul de impulsiune al poeziei corsetate este să stîrnească amintirile; printr#un cuvînt aşezat unde se cuvine, să#ţi atace sensaţiile somno# lente; să simţi, paralel cu ceea ce citeşti, şi ceva diferit decît evocă poetul; poetul e un presti# digitator al unor elemente volatile; o idee să nască sute altele. Căci altfel, care#i tăria meşteşuga# rilor artei, dacă nu aceea de a pune poezia inte# rioară a celuilalt, în stare de spasm şi de ondulare către nelimitat ? Chiar cînd ceva poetic se poves# teste în versuri (lasă că naraţiunea le stă ponciş), tonul de poezie cade',se a fi general, cu tendinţa de a condensa totul în ceva, căci numai astfel stîrneşte poezia din cel care citeşte, poezia profun# dă a nostalgiei omeneşti. — Cadetse e o năzuinţă.
   . . .Te#ai aşezat pe un bolovan, în singurătate; cîţiva copaci, o turlă cam în fund, poteci curme# zişe, coline, cerul. Citeai o carte, ai închis#o pe genunchi, şi reflectezi. îţi ridici privirile încărcate
                                                                                                                                                   4S
cu imaginile ideilor cern minte ţi se încrucişează cu altele, şi priveşti zările curbate în văzduh, într*un fel de visare: le vezi şi nu le vezi; căzneşti vreo coordonare, vreo deducţie, vreo explicare a celor citite; eşti supus fără voie unei filtraţii, unei decantări sufleteşti, în care se îmbucă idei, sentimente, amintiri — ca întrmn fulger. Pecînd te gîndeşti, ai o turlăm fund, cenuşie; într*o ogivă, scapără soarele ca un foc ce*i umblă pe margini; soarele se retrage liniştit, cădem de* părtări; cine*ar zice că nu moare? în mijlocul acestei fenomenalităţi regulate cu compasul şi totuş difuze, ideea se adăposteşte în umbra din spatele turlei, şi spaţiul de acolo pîn' la tine, şerpuit printre arbori, semănături, bălării legănate, tremură. în ideea ta va rămîne şi o sensaţie de legănare; întmnsa va fi şi: verde, cenuşiu, crengi, bucăţi de nori, soare depărtîndu*se. O altă turlă — uitată, — o altă potecă, alte poteci — uitate şi ele, dimpreună cu toate gîndurile cu care le*ai străbătut, — străbat urzeala aerului, se complică altor conture, prin afinităţi şi ţesături inexplicabile, şi imperceptibile ca bariera unde se contrage ziua cu noaptea. Năzuinţele, prieteniile, opinii părăsite sau recente, cunoştinţele — decid boaba de rouă să lăcrimeze, şi ea în chipuri sim* bolic e poezia. Adesea, ca o simplă exclamare, reprezintă un trai întreg.
   Cu ce se potriveşte această lacrimă a extrasubţie* rii sufleteşti? Putea*o*vei descrie? Cu o mărăcinoasă pledoarie ? Ca un capitol despre cancer sau agrono* mie? Are ea nevoie de o superdistilare vocabula* ristică? De un meşteşug? De*o cizelare spre sin* teză? Ce*ai de aşezat în metal: o cărămidă, ori un diamant? Negreşit că da! Metalul care merge minunat poeziei e versul, idiomul celor alese şi pure; poezia şi versul se întrucombină ca fierul cu focul.
46
   Dacă versul nu mai mulţumeşte, pricina îşi are scaun în faptul că poeţii, în mare parte, au ajuns acrobaţi vulgari, saltimbanci de piaţă publică sau înjugaţi la doctrine pe care le debitează în manuale versificate, impunînd itinerare artei, a cărei condiţie este independenţa şi nesocotirea legislaţiei, pur* ceadă ea de oriunde. Un suflet subtil cu greu găseşte, printre contimporani, artist corespunză* tor. Nu versul e defectuos — meşterii care să*l facă broşă de sinteze sentimentale lipsesc; ceea ce mm totuna. E stupidă o idee pentru că*i lipsesc ambasadorii? Defel! Sau este pentru că a şi fost în sine, sau cei ce se dau drept titanii ei, sînt ei stupizii. — Din cele despre care vorbim, alternativa întîia lipseşte.
   Poezia poate să nu fie însuşirea unei anumite pături de indivizi, însă toarcerea ei în versuri reprezintă, nu mai puţin, muncă, ucenicie serioasă, răbdare.
   Ajunge ca un scripcar să*nnădească oarecari vorbe sunătoare pe flaşneta momentului, şi el e poet; sînt poeţi care la douăzeci de ani au canti* tăţi de variante pe canavaua vre unui « frunză verde foaie lată », « şi*altă foaie de cutare » — sau cîte şi mai cîte langori imitative, arhispeculate, informaţii în versuri etc. Bine, dar aceştia sînt poeţii? Cît se insistă asupra mediocrului! Rămîne să i se zică majestáte. Să fie mediocrele, prin belşu* gul lor, mai demne de a interesa o gîndire, decît puţinele valori absolute? — (Cantitatea!) — De ce articolul consideră numai marea comunitate a lepădaţilor?
   Dar susţine oare cineva că e uşor ca*ntr*o formă aproape invariabilă sămgheţi o idee inalterabilă şi de nedespărţit ? un eu cu două ipostaze ? Munceas* că*se! — de unde nu, adopte*se romanul, nuvela, — proza — vers conrupt. Dar versul va rămîne veşnic o înnaltă ţintă literară.
 47
   Fjma face dialectica licidă şi*i decorează spiralele. Nu e poet care să fi fost pretins vreodată sămnă* dească sunete spre un efect de muzica. Se zice şi se voieşte, cel mult, vers muzical; şi el este: cînd încîlciturile, nodurile, sughiţurile silabice lipsesc. E un păcat iremisibil de a se arunca această acuzaţie cîtorva poeţi francezi, batjocoriţi « deca* denţi ». Sau « simbolişti ». Se dau acestor expresii, în ţara noastră, înţelesuri complect lipsite de sens: cîţi oameni nu sînt urîţi numai pentru faptul că întrebuinţînd prosteşte cîte un fleac de vorbă moştenită, devenită obsesie, aţîţă, fac grupe, îm* părechieri vrăjmaşe, numai păgubitoare.
   « Decadenţă» e un termen istoric, pînă la o probă contrarie; concepţia « simbolică » e veche cît şi gîndirea; simbolul există decînd cu omul; em natura celui ce exprimă să simbolizeze. « L’Art
—   scrie Paul Adam — c'est Toeuvre d'inscrire un dogme dans un symbole.»
   Decadenţa în artă e ceva născocit de vrăjmaşii unor aducători de libertate, nu numai de talent, în poetica franceză; li s*a părut lor că numaidecît eşti « decadent» dacă sări peste ceva ce*ţi pare vechi şi stricat, şi dacăm loc de cincisprezece, vezi douăzeci şi cinci de cocori într*o zare, sau zece.
   « Noua şcoală » franceză, de cîte ori i*a venit ei chef, a rîs în hohote la « Chat noir », de s*a auzit la Bucureşti. în Bucureşti cam toate sunetele pătrund strîmb, şi indecent, astfel că glumele ocazionale din Paris au luat aci, în capetele cîtorva încăpăţînaţi să facă «şcoală», proporţiile unei vaste concepţii, bazată pe număr şi pe izmenitură. Oameni foarte nesimbolici, lipsiţi natural, de pe cum cei din Paris erau hărăziţi tot natural, de facultatea sintetică a simbolului, fabricară echi* vocuri sonore şi greţuri poetice bogatem sentimente ca pîsla. Şi pentru a nu se hotărnici ridiculul, se mai şi titrară « simbolişti instrumentişti ».
48
   Ei justificau oarecum droaia de mici critici care stabileau pamfletar semnificaţia vorbelor: «decadentism» şi «simbolism»; sau mai exact, nu stabileau decît dreptul de persoană morală volumelor de bale şi venin aruncate peste nişte indivizi care nu erau « decadenţi» decît pasager, săracii! — năravul noutăţii. (Secesionismul, un stil încă dibuind, s*a inaugurat în Bucureşti, la vitrina unei prăvălii cu cîrnaţi.)
   De*atunci expresia rămase tot atît de necontro* lată, devenind quasi*academică; nu numai orice băieţoi ştie să o administreze, dar şi oameni reputaţi serioşi prin scriptură, ale căror mîini au muncit întru cinste, îşi scufundă pana în căli* mara intestinală a literaturii de reportaj.
   Articolul — să revin la el! — vorbeşte şi despre «descrieri», nu numai de muzică. Descrierea lăbărţată, că e imorală, e cert. Descrierea aproape topografică, negreşit că nu e de domeniul poeziei; dar e de*al picturii, replică acelaş articol. Totuş, poetul are nevoie şi de cîteva indicaţii de preajmă, pentru o atitudine sufletească; într*o dumbravă nu sînt numai idei. Dar nici de domeniul picturii nu e fotografia în culori. Ar fi aceasta o pictură? Da, descriptivă; într*o dumbravă nu sînt numai culori şi tranziţii luminoase. Dar descripţia nu face obiectul special al niciunui gen de artă, ea e un gen de literatură; în toatele există spiritul durabil: de sinteză — şi spiritul vremelnic: de po* vestire. Pictură narativă, muzică narativă şi reci* proc.
   Ziceam mai sus că e greu să*nchizi, într*o formă dată, o idee; trebuie să ajustezi, să retezi, să*i tai asperităţile sau tocmai colţurile care ar complectai; te necăjeşte rima pînă ce*ţi pierzi şirul. Dar Naiba te pune să ţii foc între gingii? Aceasta e afacerea poeţilor; vor şti ei să taie şi să comprime pînă la romboid! Cei ce nu vor
 49
putea face astfel, ci totuş schilodesc versurile sau ideile, se pot socoti născuţi*morţi, în poezie. Le rămîne însă fraza, fraza mare, fraza lungă.
   Poeţii care devin jurnalişti nu*s poeţi, ci copii spălăcite. Dacă un creier avortat va scăpa cîteva versuri indigeste, această acţiune ruşinoasă nud sacrează poet. Jurnalismul e numai o supapă trecătoare a stomacului strîns în chinga sărăciei; nud ispiteşte decît în treacăt pe adevăratul scriitor. Indivizi de#o croială intelectuală cu fason, nu se întîrziază decît pedepsiţi de soartă într*o astfel de carieră.
   Că un scriitor părăseşte versul şi intră în fraza — nu fără regret, — sau că scrie mai multă proză decît versuri în decursul unei vieţi, se explică şi prin faptul că fraza e mai comodă; versul cere, înnafară de muncă, şi degajare, rarefiare; o subli* mizare întîmplată nu tocmai des, — pecînd proza, pecînd vulgarul (fie şi poetic) e pîinea cotidiană a vieţii. Unii scriitori îşi excită facultăţile narcoti* zate motivînd că se exteriorizează; alţii, ă for ce de penser, cad înttvo stare de abstract cared stăpî* neşte şi pe uliţi — nud vorbă căd maimuţăresc destui. Starea de absorbire, de « răpire cu duhul » este a multora dintre cei ce muncesc pe tarîmurile intelectuale, nu pentru răsplată, pentru niciun scop neguţătoresc. Domnia*sa domnul Găgăuţă, entitate contimporană, găseşte însă destul trotuar alături, ca să*şi răsucească mustaţa cu spirit şi emfază.
   Un vers al unui meşter bogat în poezie şi*n putere de definire scurtă, conţine ceea ce de multe ori proza, în mare parte neartistică, nu dă în zece perioade. Altad limba versului, cu desăvîr* şire alta; el poate scoate dintrmn tot, un bloc pe care să ţid prezinte fără condiţii şi parlamentări greoaie, foarte frecvente în frază; chipul cum ţid arată îţi dă intuiţia trecutului şi a problemei sale.
 jo
 Versul concentreazăm sine volume; adesea sătul şi amărît de lecturi contradictorii, de sisteme şi dogme care toate au dreptate şi niciuna, ostenit, dezgustat pînă şi de tine, răsfoieşti o carte de versuri şi te limpezeşti. Aleargă după... adevăr multă lume — o lihnire care îmbolnăveşte pe mulţi; pentru cei care nu găsesc adevăr în nicio formă actuală şi nud caută pe tarabă, poezia versurilor are o însemnătate aproape divină. Poezia sintetizatăm versuri nu ştiu prin ce misterioasă amalgamare te îndrumă spre un fel de zenit pe cared simţi adevărat.
   Versul e cristalizarea geometrică a Poeziei; articolul spune că poezie conţine orice manifes* tare intelectuală; ipoteze poetice, corolare poetice, speculaţii poetice. Poetice. Dar cine adună poezia unor asemenea lucruri poetice! Cred că ţiu poeticul chimist, curbat pe*o retortă poetică, întrrnn poetic laborator de subt o primăvară poetică — afară numai de nu va fi chimistul poet, nu numai poetic, şi atunci deci, chimist diletant. Cine condensează această poezie? Pe cine îl atinge mai direct — ca să nu zic: mai propriu — poezia plutitoare la suprafaţa lucrurilor? Şi trebuie ea condensată? Poetul o cristalizeazăm versuri; rogu* te: strică versurile şi spune*mi dacă ţi*a rămas poezie.
   Versul, acest convenţional al poeziei, e atît de straşnic înfrăţit Poeziei, încît inima ei i#a devenit proprietate. Cei ce scriu proză şi nu pot alcătui versuri, sau nu le pricep graiul, le decretează nule; scriitorii de versuri, cu multă vîrtute conduc fraza şi iubesc proza căci îşi are şi ea particulari# tăţile ei, şi e mai umană decît poezia, care, ca orice divinitate, iubeşte forma de gheaţă a laturi# lor corecte. Dacă ar fi să relevăm o formă strîmtă şi convenţională în înţeles strict, apoi aceea e a pretenţiosului sonet şi a unor alte feluri de verşi#
                                                                                                                                                                                                                    St
strofare în care arta poeticei a mucegăit. Dar aceasta se discută deosebit, şi e o simplă chestiune locală versului.
   Ceea ce poate face versul, niciodată nu va putea proza; din Teatru, bine face că pleacă; nu i se potriveşte declamaţia, ci vrea să fie citit, şi citit pe tăcute, aşa cum se răstoarnă în individ stări peste stări — fine, periculoase ca tăişul — pe dîmbul sufletului măcinat de alunecarea singuratecă a boabelor de nisip prevestitoare.
   « Epigrama» e un fel de*a scrie care spurcă arta; n*are ce căuta în vecinătatea ei; calamburul, ca şi rîsul prostesc, e imoral în artă. Versul nu se potriveşte nici anecdotei, de asemeni niciunui gen de gîndire cu derivative precise, cu arculade, adnotaţii, trimiteri, demonstrări etc. El urmează o logică al cărei fir se ascunde de la idee la idee, dar există — trebuie găsit; caz de a se zice: «audăd cine are urechi».
   Tragedia, cît şi orice copie de pe natură, are nevoie de cadrul în care a scăpărat, în reproduceri. Poezia e altceva.
   Fabula e un gen părăsit pînă la un nou La Fontaine; aceasta numseamnă însă că fabula nu mai are nevoie de vers, nici că fabuliştii n*or să mai existe. Fac dintr#aceasta un clişeu, şid aplic tuturor genurilor de*a se scrie în versuri. Lipsesc talentele respective, ele fac genurile.
   Ceva mai departe, citînd:
   1    — ...« în genere poeţii nu se iau în serios, nici nu*şi iau la serios lucrările lor».
   2    — ... «O prezintă (lucrarea) publicului ca o lucrare simţită, ieşită din adîncul sufletului lor».
   E mai mult agresiune, probabil că din porniri personale, decît un punct indispensabil în discuţie.
   i    — De unde ştim şi ce ne pasă de ceea ce*şi zic ei în sinea lor? Ne sînt indiferente persoanele, cu atît mai mult intenţiile — ne interesează numai
capacităţile lor poetice. Pare că fu vorba de ver* suri!. . .
   Dar:
   2    — Cînd ni se prezintă « lucrarea »? înnainte, ori după săvîrşirea ei?. . . Cred că: după. Anume cînd? Autorul ei a săvîrşit^o întrmn moment de totală dezinteresare, conditio sine qua non a seri# itorului; adesea nici că gîndea să o dea publici# tăţii. Publicarea unui gest de artă e de altmintreli un act mai prejos de acţiunea conceperii lui. Şi vine todeauna la urmă, cînd artistul gîndeşte să procenteze pe urma unui lucru existent. Apoi: din cîte cărţi de versuri am citit, nu*mi amintesc să fi găsit vre una în care prin cine ştie ce procedeu să mă fi rugat autorul ei săd cred pe cuvînt — dar nici că mă rugase să i#o cumpăr, — şi nici cititu* i*am versurile închipuindu*mid pentru momentul cînd le*a scris; cartea lui nu era un corpus delicii; individul nu mă interesa defel. însă, citind am putut distinge una din două: un ceva, sau un nimic — în foile cărţii, nu în gherocul autorului, care gheroc, cît şi care autor, atrage atenţia pe linia treia. Autorul ei poate fi un om de respectat, un prieten, un strein; el e unul — cartea*i alta. Dacă un bun camarad şi cinstită inimă, comite o prostie literară, oare nu rămîne acelaş, tot rămînîndud lucrarea proastă? Şi invers.
   Gestul de artă înnainte de a deveni public trăia prin sine însuş, şi continuă să fie el şi după aceea. N*are nevoie de «amatori» , de public pe care săd măgulească, săd gîdîle şi săd « înşele serios»; subzistînd prin sine, îşi ajunge. E cu totul relativ şi riscat punctul de care se înnoadă chestiunea. Arta nu e o meserie şi nu slujeşte în principiu decît sieş, şi rolul ei nu e cel de a «produce efecte convingătoare » — nici efecte nici convingătoare; nu e un apendice de vulgarizare, înţeleasă sau nu, trăieşte.
                                                                                                                                                 JS
   Lumea întreagă simte şi gîndeşte, dar nu fiecare om poate formula gîndirea şi simţirea. Acţiunea artistului şi fredonarea unei doine improvizate, printre lacrimi, la gura căminului, au un acelaş principiu, numai că poetul formulează în linii exacte. Dar trecînd peste durerile şi bucuriile tale, nu gîndeşti şi pe ale — mai ales durerile — vecinului? Să admitem că poetul nu avu atîtea dureri cîte ni le spune; ce importă! le#am avut noi şi le găsim perfect chintesenţiate în limba matematică a versului! Avem nevoie omenească să ne suspinăm durerile din cînd în cînd, — « feru ciţii » să fie sănătoşi şi să crească mari: nici că gîndim la dînşii! — şi le găsim risipitem psalmi perfecţi. Inteligenţa fiecăruia poate ghici suferinţa vecinului său şi suferi cu el sau pentru el, din depărtare, cînd acela nici nu ştie. Sînt oameni care se roagă pentru toţi obijduiţii şi remuşcaţii, şi alţii care suferă pentru ei; şi fiindcă sînt prea puţini aceştia, de aceea suferă mulţii, prea mulţii.
   Se obişnuieşte adesea în ceea ce se numeşte critică — majoritatea caracterizînd o minoritate, părerea autorizată a Onor. Public rezumată într*o gură, — a se vorbi despre egoism în artă. Temă simplă: Poetul îşi deplînge numai durerile sale şi rîde singur. De unde ghiceşti? Iată; el zice: eu, mie, mâ — pecînd ar fi trebuit să fie altruist, adică să zică: voi, tu, lor etc. Din chiar clipita cînd a zis eu a înţeles pe toată lumea (şi dacă n*a subtînţeles*o, tot nu se schimbă premiza). Cu o poezie semtîmplă acelaş lucru ca şi cu o rugâciw ne; scrisă de un închinător ca pentru el, devenind publică o citeşte fiecare pentru el însuş, adică: o citesc toţi pentru toţi; e individuală, dar pentru acest motiv e generală. Aceasta, cînd ajunge cunosc cută; în principiu, cea de la sine şi prin sine.
   Şi dacă într*adevăr fi#va «artificială» lumea pe care o creează poetul, în care cu de*a sila împin*
J4
ge pe public, pe « amatorii» înşelaţi (seduşi) — iar ei, dulci inimi de miei cum sînt, se supun mititeii! — şi stabileşte astfel o zonă factice de jurîmprejur, aş voi să cunosc viaţa neartificială care i s*ar putea prefera, adică viaţa naturală a cărei direcţiune nu prea e arătată de moţul con# deiului ce subscrie articolul împricinat. Nu cumva e aceea în care bălăcim cu toţii? Mulţumesc şi mămchin! Frumoasă, ce e drept! Or fi*va alta? Nu! ba da! — pe aceasta vom găsi#o noi, fiţi liniştiţi; sensul vieţii de vigoare nu ni#l vor da generaţiile a căror măduvă curge către mormînt. Luaţi aminte, dragii mei: «lume artificială », într#o vreme cînd şi codrii, nu numai ciorapii şi cultura, — să lăsăm gipsul etc., etc. — sînt arti# ficiale.
   Cîtă vreme vor exista forţe poetice, versul va fi menţinut; dacă se vor pierde, înseamnă că poezia s*a pierdut ca multe din ce a fost pe vremuri nobil şi fără prihană. Poezia unui vers adînc nu va putea niciodată fi înlocuită de poezia frazei. Proza*şi are frumuseţile ei aparte.
   S*ar putea să sosească vremea breslei cojocăreşti
—   gîndesc sfîrşind — şim poezie, — lauri, lauri să fie! — şi sînt berechet; declárense ea poezie! şi numească pe cugetătorii de neam văcsuitori şi curelari; nu le displace nicio poreclă.
   E curios cît e lumea plină de locuri vacante!
SERTARUL
   Surprinsă din toate laturile zării, goală printre copaci, vastă la marginea cerului, toamna sfîrşeşte romantic în mii de tablouri. Verdeaţa, neagră şi adîncă, şi umbra, care umpleau anotimpul şi ascun* deau maşinăria naturii, au pierit. Lumea din palma orizontului se arată cu amănunte şi culori ca o bazilică, dezvelită de cupolă şi turle. Subt steaguri de vîlvoare şi drapele virginale de azur, convoiul de seară, poartă departe foarte, cadavrul de aur al soarelui din urmă, scoborîtor în pămînt, iar ţara miroase tare, şi văile şi cîmpiile mai păstrează, pare*se, culcatăm crizanteme, urma concavă a corpurilor unor părechi dumneze* ieşti şi viguroase ce s*au iubit pretutindeni. Ce viol nesfîrşit au tăinuit grotele de frunze, pentru ca sîngele să se fi împrăştiat cu atîta risipă peste tot! Plopii răzimaţi de păretele bolţii, rămîn ca nişte pîrghii în odihnă. . .
   în jurul metalic al lămpii, în sfîrşit aprinsă, s*a deşteptat odaia. Păretele cu rafturi de cărţi, orînduite în picioare, se aseamănă cu o orgă, tăcută în sutele*i de ţevi. Peste drum e toamnă şi noapte, iar în volumele cu semne de aur pe brîie, oareşcare dulce înţelepciune. O muscă anemică şi aproape sentimentală face pe pasărea singurătăţii visătoare; dar dispare curînd în cilindrul purifica# tor al lămpii care binevoieşte să o mistuie, cu şuier.
   Ce vom face noi mai bine astă*seară, cînd nostal* gia trecutului începe iarăş gîndul să ni4 frămînte şi cînd sufletul cere să fie strămutat aiurea, nu ştii unde? Sertarul cu brăţara lui de fier, ne ade* meneşte să4 mai deschidem o dată. E plin de foi şi de mărturisiri, şi de speranţele înşelate ale multor suflete care speră numai pentru că se vor înşela. Sertarul cu inimi romanţioase, inutile. . .
                                       SIMŢUL.BUN
   Meşteşugul de*a scrie pare plăcut şi lesnicios. Cel puţin cititorilor care confundă două lucruri apropiate şi totuş de cele mai multe ori contrarii. Nimic nu i se arată, întmdevăr, mai simplu cititorului cînd a sfîrşit o carte de citire, decît că a fost scrisă. Mulţumit că a făcut o descoperire, se apucă şi dînsul să scrie o carte. Greutatea începe însă atunci, în momentul cînd trage din călimară, triumfător, condeiul. înnainte de*a scrie cartea, trebuie scrisă pagina întîia, şi pînă la pagina întîia vei avea de furcă, mai ales, cu rîndul întîi. O amără* ciune funebră îşi pune peceţile pe inima cititorului entuziast, care, rămînînd la rîndul întîi al paginii sale, timp de ani de zile, atinge maturitatea şi se transformă, pe nesimţite, în causeur de cafenea şi critic gratuit.
   Cu o caritate nemaipomenită el ar da sfaturi orişicui şi lecţii între patru ochi şi mai mulţi, poate de stil, poate de compoziţie. Dar cu o vehemenţă tot pe^atît de intensă, critică în public o informaţie de ziar sau un anunţ. Facultatea lui dominantă o numeşte singur şi cu modestie bunul său simţ. Poate fi ceva mai trist şi mai caracteristic decît această abnegaţie, decît schimbarea tuturor aspiraţiilor intelectuale la om în această dogmă definitivă? E*o mulţumire tragică de operat, căreia*i mai rămîne pentru plimbare un sin* gur picior de lemn şi, în partea cealaltă, un baston.
   Literatura se aseamănă cu căsătoria. Mulţi visează, la biuroul lor din minister, o partidă extraordinară, şi în vreme ce visul se menţine, ani de*a rîndul, seara, inima lor bate, în decor de oale şi tigăi, lîngă inima unei bucătărese. Zestrea pe care vor primi*o la căsătorie va fi de două sute de mii de lei, cel puţin. Pentru ca să4 asigure realizarea, candidaţii la mîna fecioarelor milio* nare, cheltuiesc jumătate din leafa lor, în peţit. Hainele lor sînt ireproşabile, gulerele cu lustru, mustaţa curată, obrajii proaspeţi. Şi la urmă, după vremuri lungi de fericită aşteptare, bietul om se însoară cu o birtăşiţă bătrînă, se retrage, şi nu neagă, cu un rest de voce prăpădită de oftare, că este mulţumit. . . Ca şi profesorul ce se voia savant sau literat în prima tinereţe, mirele cu mustaţa cănită, a descoperit filosofía bunului*simţ.
                                                      BILET
    Un necunoscut îmi trimite, nu înţeleg pentru ce tocmai mie, o scrisoare de plîngeri. Aspirant la literatură şi tînăr, cum trebuie să fie, se vede străin în mediul lui, pe care voieşte să#l părăsească pentru o lume mai potrivită cu el. Paradisul acesta, veşnic rîvnit, şi de către toţi, el crede că trebuie să fie gazetăria.
    Redactorii trebuie să vorbească între dînşii în hexametri, portul lor trebuie să fie cel puţin elin sau roman, şi fruntea lor, încununată cu lauri şi zurgălăi de mărgăritare, trebuie să se odihnească apostoliceşte pe pieptul colegilor, desfăcut în dreptul inimii. O atmosferă de izvoare şi crînguri trebuie să domnească prin redacţii, republici ideale. Desigur că toţi aceşti ucenici ai condeiului, grupaţi eliptic în jurul directorilor, nişte Crişti, cuvîn# tează cu miere şi lapte, şi ospătează împreună la agape aproape sacerdotale, în cerdacurile din dosul administraţiei, copleşite de mirt şi bătutem laturi de vîrfuri de molifţi.
    Nu vreau să răstorn acest gingaş tablou şi să#l întorc. Corespondentul meu ar încerca deziluzia ce#au avut#o aceia care dintr#o biserică frumoasă, aburită de tămîie şi ilustrată cu sute de icoane umbrite de vechime, au păşit întîia oară în alta# rul ei, de unde au văzut tîmpla superficială, pe dindos: înnălţime de scînduri şi bîrne, un fel de spînzurătoare, cu patima răstignirii, simbolică, sus detot.
60
   Mi#ar plăcea totuş să contribuiesc la încumin# ţirea unui scriitor aspirant şi să ucid erorile lui.
   Întîia lui eroare este atunci cînd îşi închipuie că ziarismul este atît de compatibil cu starea sufletească indispensabilă la un scriitor şi că poate sluji facultăţilor artistice de excitant pozitiv şi de hrană.
   Viaţa de gazetar, i#a fost lui Eminescu o povară. Creangă n*a fost gazetar. De tot ce#a fugit mai sprinten Caragiale, fost şi berar, e gazetăria. Seri# itorii în viaţă, cei mai buni, vîrstnici şi tineri, nu sînt gazetari. La cei care sînt, se observă o înce# tare de activitate artistică. A fi scriitor şi ziarist în acelaş timp, se plăteşte cu jertfa mediocrizării, sau cel puţin cu o gravă amărăciune. Ei nu pot fi nici gazetari buni şi nici buni scriitori. Tipul, foarte rar, şi la noi şi la străini, de ziarist propriu# zis, există, susceptibil de o dezvoltare şi perfecţie speciale, dar acela cere, neapărat, aptitudini spe# ciale. în codul ei de zămislire, natura prevede şi pe ziarist. Ziaristul adevărat se naşte întocmai ca artistul sau ca veveriţa; simte ca ziarist, vede ca ziarist, gîndeşte ca ziarist, şi moare en ziarist. Să cităm un mort. Aşa a fost Panu.
   O altă eroare a tinerilor. Ei socot că arta poate fi o profesie, şi de#vreme#ce tot condeiul şi reflecţia sînt uneltele şi#ale scriitorului şi#ale ziaristului, se fac ziarişti, ziarişti mediocri, şi riscă să rămîie, ca scriitori, în aceeaş subdiviziune. Dacă poate trăi din condei, scriitorul se crede nobil, atunci cînd ar fi de datoria lui să#şi măsoare nenoro# cirea.
   Nimeni nu înstrăinează, într#adevăr, pe seri# itori de sineş, de lucruri, de oameni, de natură; nimic nu#i falsifică mai mult, nu le uzează persona# litatea şi fecioria sufletului ca nobila profesie. E dezertarea lor din lume, e claustrarea energiilor interioare, într#un spaţiu mic şi factice.
 61
 Eu visez pentru tot scriitorul îndeletniciri manuale, care să*i permită să umble, să vadă, să cunoască, să se înnoiască neîncetat, să fie nesfîrşit şi divers.
 Intre un condei de reporter şi un ciocan de sfărîmat pietre pe şoselele Europei, artistul trebuie să prefere ciocanul.
 Evident că soluţia cea mai bună ar da*o averea...
 PENTRU RĂZBOI ŞI ARTĂ
   Hrănită cu idealurile sociale din visul vremurilor de pace şi confort, inteligenţa respinge războiul, ameninţătorul vieţii şi gîndirii. Plăcerile de civiliza# ţie care răsplătesc munca braţelor şi#a minţii, specta* cole şi biblioteci, femei şi avuţie, bunurile familiale, călătoriile, muzica, poezia, pictura, dispar îndată ce omul întors din mijlocul timpului său îşi adună armele şi purcede să verse sînge, la vecini. Războiul: ruină, jale, doliu, întuneric. Civilizaţia urăşte ima* ginea lui putredă şi neagră.
   Totuş, ideea războaielor, dispreţuită în odaia intelectualului şi*a poetului hotărît să*şi cînte iubita, pe care o invită prin gătelile strălucite ale artei să ia parte la pornirile lui tot atît de bestia# le şi de frumoase ca şi foamea de carne de soldat, sînt ceasuri istorice cînd semtinde, se răspîndeşte şi cînd este primită. Atunci, în cafeneaua obscură, unde se citesc manuscrisele, de cele mai multe ori sărmane; unde fumul ce iese din gura misitu* lui, semtîlneşte, într*o atmosferă de cvietudine caldă, cu fumul ţigărilor de foi şi cu vorbele de prisos ale acestui întreg parlament de profesionişti osteniţi la şapte ore seara, se ivesc piepturi eroice şi buze înflăcărate. S#ar duce la război jurnalistul mititel şi spălăcit, cu pletele în mîzgă; chelnerul care poartă ceştile printre mese; profesorul de matematici care joacă domino şi soarbe halbe; actorul imberb, falace şi Hamlet; vînzătorul şaşiu de gazete. Ei vociferează şi cer sînge! sînge! sînge!
   Atitudinea pacifică a gînditorului se transformă astfel pe nesimţite, prin obişnuinţă cu ideea, prin trezirea de resorturi absente pîn#atunci întrmn suflet împăcat cu liniştea, şi mai cu seamă prin contagiune. Apoi curiozitatea faţă de necunoscut, presimţirea sensaţiilor neîncercate, dorinţele de prefacere lăuntrică pentru unii, care n#au putut fi în viaţa lor nici luptători, nici îndrăzneţi, nici chiar bărbaţi. O educaţie veche şi înrădăcinată, de negaţiuni şi afirmări pur spirituale, se risipeşte fără voie la tropotul cailor călăriţi milităreşte, la zgomotul violent al săbiilor lovite şi#al oştilor de fier. Şi mai presus de toate, fiinţa primitivă, cu legea ei cruntă de răzbunare, ciudă şi omor.
   N#am putea spune că va putea vreodată ome# nirea să se lepede cu totul de#această strămoşie. în orice caz, lupta dintre inteligenţă şi antropopitec ar trebui să ducă la izbînda idealului de solidari# tate universală, contaminînd sufletele progresiv cu morbul divin al cugetării.
   Războaiele au inspirat însă întodeauna arta, care caută mai mult cu ochii decît cu sentimentul desfăşurarea lumii, şi satisfac indiferenţa ei, asemuitoare cu a naturii, care#şi creşte puii ca să#i ucidă. Războiul este mişcare, culoare, forme, erupţii, emoţii, surpare. Fiinţa cea mai artistică este femeia, şi femeia iubeşte bravura, dominarea brutală, armele, piepturile cu nasturi de aramă de care se strivesc bumbii sînilor ei trandafirii. Arta e de partea femeii.
                                           ZIARISTUL
   Ca şi teatrul, ziarismul a fost şi mai este şi astăzi pentru generaţia necultivată, cu părul cenuşiu, o carieră de pierde#vară. Decînd ziarismul a dat cîţiva deputaţi, prefecţi şi miniştri, burghezul, în parte, şi#a refăcut sentimentele.
   De altfel, toate îndeletnicirile înrudite cu cartea, cu hîrtia şi condeiul, au cunoscut dispreţul oameni# lor cu judecată. Imaterialitatea muncii cu inteli# genţa pură se tîlmăceşte la oameni în reverie, în timiditate socială, în absenţa însuşirilor care triumfă la tijghea. Intelectualul e adeseori puţin şi rău îmbrăcat, poartă ghetele strîmbe, gulere roase, cravată destrăbălată. Familia şi societatea cultivă înnainte de toate costumul, şi în faţa unei părechi de bocanci englezeşti, umflaţi în vîrf, Europa şi America, în care au suferit Cervan# tes şi Poe, se prosternă deodată, ca nişte sălbateci uimiţi de o sticlă colorată. Oricine a visat puţin, fie el pictor, poet sau muzicant, a cunoscut rigorile familiei, biciul şi arestul, şi, ce#i mai curios, ale dascălilor care i#au explicat pe Creangă, pe Homer, sau abstracţiile matematicii, o cireadă mare de dascăli, cum au apucat cei de#o vîrstă cu noi, astăzi aproape dispărută.
   Ziarismul începe să fie o profesie abia de vreo zece ani încoace, la noi. Scriau la ziare copiii care compuneau, pe pupitrul sculptat cu briceagul, versuri. Sau prea inteligenţi, sau prea tardivi la minte şi totuş independenţi, aceşti «scriitori»
5-
 dezertau din familie şi şcoală, care, lipsită de orice agrement şi entuziasm, cu profesori ignoranţi şi brutali, era ca o maşină de suplicii. între dascăli şi elevi se reproducea distanţa deznădăjduitoare dintre părinţi şi progenitură. Din asemenea gunoi a ieşit tot grosul intelectualităţii româneşti de astăzi, şi cînd analizezi lucrurile în sine, fără concursul dorinţii şi idealelor pe care aproape că le#am născocit singuri, imoralitatea socială actuală pare îndreptăţită.
   Ziariştii mai vîrstnici, au ieşit, în bună parte, sau mai bine zis au fugit, din şcoala de atunci şi din familia de atunci. Un fugar a fost şi Eminescu, numai că un fugar de geniu. Actor, ziarist, scriitor, el a cumulat dispreţul de care aceste profesii sufereau în parte. Domnul N. Xenopol, ministrul Comerţului şi Industriei, scria acum treizeci de ani, mizerabil, despre Eminescu, o pagină de injurii. Ea a fost reprodusă, de curînd, de o revistă tot atît lipsită de perspicacitate, de simţ artistic şi de duh, ca şi articolul domnului N. Xenopol, care numea pe Eminescu « Eminescu#pastra# magiul».
   Presa toată, dacă se poate zice totul unde fiin# ţează puţinul, a fost pînă ieri opera acestor fugari, pe care familiile burgheze îi întîlneau dezbrăcaţi şi nedormiţi pe uliţele Bucureştilor şi#i plîngeau: «Nu#i băiatul lui Protopopescu?. .. » — « El e... »
—   «Nenorocitul, în ce stare a ajuns! Scrie la gazete. . . »
   Astăzi ziariştii au legături intense cu oamenii politici, sînt nu mai ştiu al cîtelea factor de progres în ţară. Rîndurile lor s#au îngroşat, numărul lor e mare. Au Societăţi, au o situaţie, şi cîteodată talent. Ziariştii s#au putut alia cu familiile bun gheze, care alcătuiau casta sacră a salamului, a lumînărilor de ceară curată, a mezelurilor. Pictori sînt care au pătruns în aristocraţie. Se găsesc
66
scriitori cu rentă. Publicul începe să distingă autorii, pînă ce ieri distingea numai gazetele, evident, după nume, careţi şi distincţia lor reală. La balul presei, lîngă masca Minervei, ciripeşte ţuguiat masca boierimii. . . O cartă de ziarist face mai mult decît o modestie de profesor univer* sitar. Ziarismul este pretutindeni. Un director de ziar e un personaj, cel puţin de partid. Au fost partide care s*au slujit de ziarişti în opoziţie, ca să#i arunce, odată venite la putere, pe drumuri; astăzi oportunismul acesta dispare.
   Dar ziarismul tot nu este o profesie propriu# zisă, cu toate că el va cîştiga, şi publicul în acelaş timp, în proporţie cu transformarea provizoriului actual. Ziarismul este şi azi o punte de trecere şi mai ales de urcare.
   Lipseşte ziarismului tot ce ne lipseşte nouă tuturora: solidaritatea şi independenţa, şi lipseşte metoda. Şi sînt lipsiţi ziariştii de o instrucţie specială, de un fel de Facultate profesională, pe care Sindicatul Presei sau noua Societate ce s*a format, trebuie să o înfiinţeze. « Formarea» ce se numeşte, a unui ziarist în persoana tînărului debutant, care se prezintă flămînd directorului, e supusă arbitrariului obişnuit în breslele unde se aduc ucenicii de afară.
   Faţă de un debutant, direcţia se simte tot atît de puţin obligată ca faţă de orice alt colaborator, care după ani de muncă pentru patron, se vede exclus pentru că n#a scris numele unui partizan cu o literă mai groasă sau a uitat să fie foarte res* pectuos şi n*a fost destul de tîrîtor, vorbind de altul.
   De aceea, presa e alcătuită mai mult prin întîmplare. Oameni care vin, oameni care se duc, berze călătoare, cu aripile murdărite de cerneala grasă a rulourilor maşinii. E rar ca într#o redacţie de zece inşi să existe o prietenie adevărată,
atunci cînd ar trebui să fie zece devotamente frăţeşti.
  S*a ajuns la un tiraj relativ mare şi la un număr de ziare însemnat. E poate timpul ca sforţările directorilor şi ale tuturor ziariştilor de profesie să se îndrepte către talent, către o stabilitate în valoare. întrebarea este dacă ei simt utilitatea acestui imponderabil. Eu cred că nu. Un director se irită cînd în gazeta lui n*a apărut o informaţie tipărită de alta, sau cînd titlul n#a fost făcut destul de sugestiv şi aparent. El nu se supără însă din pricina stilului şi a gîndirii. Un bun picior, o mustaţă bine făcută, o limbă ageră şi o îndrăzneală neostenită, sînt calităţile ziariştilor în genere, de azi.
  Dorimude celor de mîine, în scris talent şi în viaţă mîndrie.
                                     PERMIS ŞI NEPERMIS
   Vorbeşte dascălul de morală. . .
   Dascălul de morală e jignit cu înlesnire. Inveo tiva, sarcasmul, ironia, îl mişcă sul frămîntă. La fiece baston, pe cared ridici ca să goneşti o singură potaie, răcnesc toate potăile şi fug. De ce? Din pricina solidarităţii? Nu! De teamă. în rănile celui nimerit cu băţul, dascălul de morală pre* vede o ameninţare personală.
   Cuvintele ca prea, foarte, prea mult, mai domol. . . sînt exclamaţiile şi formulele lui preliminare. Îmblînzeşte cu ele sau ascute calificativul. De umbli să stingi o idee parazitară sau să striveşti o nevăs* ţuică socială, pielea dascălului de morală, furni* cată rece, se strînge. Tot ce atacă o teză sau o situaţie, tot ce iese din convenţia formelor care caută să te împresoare şi să te mistuie, trece drept tendinţă imorală. Dascălul de morală umblă după argumentarea moale, după idealismul inex* presiv, după stilul administrativ şi timid. Din viaţa glasului el înţelege numai şoapta. Puterilor de luptă le pune surdină: laşitatea sau ipocrizia, marile doici clasice ale omenirii. Universul îl concepe surdo*mut, cel mult telefonic.
   După aşezarea proprietăţii s*a emis îndată un precept de asigurare: « Să nu furi! » — perfecţionat prin adaosul: « Munceşte ! »
   « Nu fura ! » este jandarmul lui « M*am înna* vuţit». într*altfel, gestul furtului ar fi socotit între mişcări: aviaţie, înnot, gimnastică şi vînă*
                                                                                                                                                      ¿9
 toare — iar lenea intelectualizată a pisicii, în loc sa ne repugne, ne#ar face plăcere. Nicio morală nu cuprinde porunca: «Fii inteligent!» Inteligenţa, intolerantă şi corozivă, leneveşte jocul moral şi descoperă miezul virtuţilor dăscălimii de morală.
   Temperamentului academic, compus din hîrtie multă şi paie sufleteşti, îi e groază de violenţă şi ironie. în lumea zisă morală, lucrurile se petrec pe targă şim bumbac. Ideile şi simţirile sînt purtate lin şi cu întristare, ca nişte cadavre de femei, prea tinere moarte. Nu e permis să duci, subt braţul viguros care le strînge, şi la piept, vietăţi sufleteşti neliniştite, violente, răzvrătite.
   Dascălul de morală nu este totuş viaţa întreagă, care se zbate şi luptă subt ochelarii călări pe nasul lui... în violenţă îşi aşteaptă elanul o rădăcină fierbinte şi nouă. Stilizată, violenţa se prezintă, în artă şi literatură, ca piatra constructivă.
   Fie permisă de#vreme#ce zvîcneşte în arterele universului şi resorturile ei ridică sufletele şi speranţele. Totul este permis, căci nimic nu poate, într#o minte liberă, să fie interzis. La tem# peratura de sinceritate a violenţei se volatilizează sau se adună aliajele sociale şi sufleteşti cele mai rezistente. Cei mulţumiţi cu căldicel şi acrişor vor avea fără voie să guste din amarul profund şi toxic, în mijlocul banchetului lor. Cele neper# mise vor fi introduse cu forţa în rîndul celorlalte.
   Scoateţi pene noi. . . înmuiaţi#le de#a dreptul în otravă, nemoleşiţi de jilţul în care veţi avea timpul să dormiţi.
   Numai că penei voastre trebuie să*i scaperem vîrf o strălucire de foc. . .
                                 LITERATURA DE PAŞTI
   Icrele, şunca, plăcintele şi vinul n#ar fi nimic fără literatură. E o literatură de Paşti şi de Crăciun. Pentru că nu o face nici Patzac nici pantofarul, literatura cade în specialitatea ziariştilor, cu toate că cititorul ar fi adeseori mai bucuros s#o primească de la lăptar sau bărbierie.
   E o datorie ca ziarele să iasă ilustrate de Paşti cu vreo răstignire, şi cu paginile principale parfumate cu poezie şi proză.
   Atunci redactorii devin lirici, reporterii nuve# lişti. O idee la un an o dată. Colaboratorii gîndesc răzimaţi cu fruntea pe mînă. Meningele se inspiră. Crucea, cuiele, clopotele, ciocanul, piroanele, Golgota, sutaşii, evreii şi toate accesoriile răstig# nirii sînt chemate într#ajutor. Sau steaua, magii, vitele, staulul. . . Din toate acestea ziaristul caută să scoată ceva, ca dintr#un sertar cu vechituri, pe care l#a tras din sufletul lui în ajun şi a scîrţîit. O sudoare sfîntă îl podideşte. El trebuie să salveze şi onoarea jurnalismului, arătînd că deosebire între ziarist şi scriitor nu poate să fie. Oricine scrie — numai să vrea, şi în definitiv, a scris de#atî# tea ori, atîta timp! Cine n#a contemplat un infor# mator interpretînd, la masa lui, pe Cristos şi virtuţile creştine cu peniţa, n#a văzut nimic.
   Cînd, în sfîrşit, e gata manuscrisul, confratele jubilează în secret, căci el nu suferă de nicio îndoială. Colegii lui de redacţie, care îl concurează în politică şi literatură, şi îl clevetesc, vor citi
                                                                                                                                             71
 mîine bucata lui şi vor ii cuprinşi de un respect pe care nud vor exprima însă, din invidie. Totuşi autorul nu îndrăzneşte să se laude prea pe faţă — numai din cuvinte lasă să atîrne oarecare înţeles. Şi*apoi riscă să cadă victima unui răspuns glumeţ. Cum îi trebuie un tovarăş la bucurie, se duce mai devreme acasă şin spune, nevestei: « Le*am dat la cap! Mîine, cînd vor citi, or să crape! » — sau dacă mare nevasă, caută pe cineva care, în lipsă de ţigări şi bere, e binevenit la masa autorului, entu* ziasmat şi platnic. El narează frumuseţile, aluziile bucăţii, frazele «tari», imaginile extraordinare.
  Dar nuvela, poezia, mau făcut niciun efect. . . Cititorul ma gustat hrana intelectuală şi a preferat după*prînz să mai mănînce o dată.
  Intre scriitori şi ziarişti există o specialitate literară: autorii de zile mari. Ei scriu numai la Crăciun, la Paşti şi la Anul Nou, dacă nu chiar şi la Bobotează, necesari ca, de cîteva ori pe an, chivuţele.
                                HOŢII INTELECTULUI
   Purtătorul autentic al acestui nume şi al acestei calităţi, ni se plînge că, dîndmse drept desina* torul Iser, un necunoscut oarecare, a prezintat unui minister un album, şi a încasat în schimb vreo sută de lei, din partea patriei recunoscătoare.
   Nu ştim dacă în această substituire a unui escroc mo fi şi o pedeapsă a destinului, care se răzbună că un desinator de talent a primit să fie, întrmn album de portrete, colaboratorul unui ziarist fără vocaţie pentru scris.
   în orice caz, se introduce în librăria românească un mod ciudat de desfacere a cărţilor. Cine vrea săişi agonisească vreo cîteva sute de lei pe lună, cumpără un număr de volume de curînd apărute, le pune întrmn ghiozdan de piele cu broasca nichelată şi porneşte pe la autorităţi.
   Domnul e îmbrăcat cu ultima eleganţă, încălţat englezeşte, jobenat uneori, mînuşat — şi cuirasat într*o obrăznicie impunătoare. Pe cărţile lui de vizită, subt un nume de împrumut, stă scrisă cu litere frumoase profesia de «publicist», care poate fi sinonimă cu toate meseriile de la ormde* litere pînă la pezevenghi.
   Zîmbitor, protocolar, se prezintă cînd miniştri# lor, cînd secretarilongenerali de ministere, cînd particularilor, şi dacă nu se dă todeauna drept autor al volumului nou apărut şi pentru care cere parale, el se recomandă ca un trimis, ca o rudă, a autorului prea timid sau poate bolnav.
                                                                                                                                  73
   Domnul Vtahuţă primeşte la ţară, într*o bună zi, de la domnul Bragadiru, cunoscutul industriaş din Bucureşti, o epistolă cu doi poli înlăuntru: «Iertaţi*mă, vă rog, domnule Vlahuţă, că în lipsa mea, contabilul meu i*a dat purtătorului scrisorii dumneavoastră, numai şaizeci de lei; cu cei patruzeci de lei aci alăturaţi, fac tocmai o sută, cît aţi cerut, pentru tipărirea volumului dumnea* voastră ». Drept răspuns, domnul Bragadiru pri* meşte de la poetul Vlahuţă, o scrisoare revoltată.
   Altădată, acelaş scriitor e escrocat de un bucureş* tean care subt numele de Vlahuţă străbate Transib vania şi se opreşte în centrele mari româneşti ca să ia contact cu fruntaşii fraţilor săi subjugaţi. . .
   Desinatorul Iser e unul din cei mai nou*sosiţi pe planul escrocheriei, care în România e întins şi adînc. De pe urma bandiţilor de soiul celor de la noi, desinatorul Willette a suferit toată viaţa la Paris, unde desene iscălite Willette şi fabricate, ca biletele de Bancă, în vre un pod de casă, circu* Iau pe un preţ de nimic, dar care permiteau hoţului să trăiască, în vreme ce adevăratul Willette lîn* cezea de mizerie.
   în Bucureşti, escrocheria cu cărţile, cu numele şi profesiile e rentabilă şi cunoscută. E greu de găsit mijlocul de*a o restrînge. Un samsar cu ghete de lac şi cu măciulie la baston aurită, poate oricînd să se prezinte în numele tău oriunde, şi să ia bani. Dacă l*ai dat afară o dată din întîm* plare, de cincizeci de ori a operat fără să ştii, şi te găseşti astfel îndatoratul unor oameni de care se poate să nici nu fi auzit.
   Poliţia ceruse odinioară, ziarelor, listele cola# boratorilor lor. Listele poliţiei nu pot însă împie* dica nici pe un scriitor de#a nu fi ziarist, nici pe un escroc de*a trece drept scriitor sau pictor. Tot ce poate poliţia este să prindă de guler pe făptaş, după ce a operat, adică prea tîrziu.
74
   Totuş, mijlocul de#a se asigura de autentici# tatea unei persoane îl au toţi cîţi, particulari sau dregători şi funcţionari superiori, sînt obiectul unei cereri, — controlînd la adresă, avizînd pe interesaţi, şi suspendînd rezoluţia pînă la verificare. Aceasta ca să se satisfacă Dreptul.
   în ce priveşte lucrul în sine, poate că e indi* ferent ca banii Statului să fie cheltuiţi de un escroc îndrăzneţ sau de un autor fără talent. Stăruinţa pretenţioasă în nulitate echivalează, în definitiv, cu escrocheria.
                                          DESPRE SCRIITORI.
   In generaţia de azi, a celor ce mînjesc hîrtia şi dizolvă cuvintele în multă salivă sentimentală, originalitatea s#ar dovedi cam greu. De la cei mai tradiţionali pînă la cei care se complac în sineş subt denumire de moderni, actori banali ai unei sensibilităţi streine, nulităţile abundă. Literatura, stagnantă, e ca o gară de marfă în care vagoanele s#au oprit, şi grînele putrede şi fermentate irump din sacii sparţi, şi înnămolesc terenul.
   Pentru cîţiva scriitori justificaţi de un talent, de o dibăcie sau pornire, zac sute pe caldarîmul artei, întinşi ca nişte cîini ce#şi caută, #n blană, puricii la soare. Lenea lor se mişcă lent, într#o zi, cu umbra lor culcată, din stînga la dreapta. Lumina le răsare pe sprîncene, şi pînă seara le ajungem spinare. Aceşti ţigani ai artei visează, se scarpină, oftează, sînt amorezaţi şi cîntă...
   Scrisul lor e ciut. Fraza lor fără desen, fără ritm, fără asprimi şi rotunjimi, tînjeşte, semtinde, zemoasă, sau se risipeşte ca praful. Niciodată nu s#a scris mai mult şi totodată mai puţin. Poves# titorul trece prin povestea lui cu căruţa: nimic nu se vede, din ce atinge, că s#a strecurat prin mîna lui, care nu ştie să apuce; totul curge ca să curgă. Poetul, beteag, se tîrăşte din stih în stih pe burtă şi oftează cu nasul în parfume pe care nu#i în stare să le evoce. Ei nu cunosc, bieţii scriitori, o artă înnăscută, înnafară de literatură, o vigoare ce vine din pămînt, din aer, din cer, din sînge.
 76
Ei au citit şi citesc, şi după ce citesc se pun să scrie şi ei — şi iată de ce sînt scriitori. Sceptici din ne# rozie şi orientalism, ei nu pot să priceapă viaţa, n*au pentru ea niciun sentiment, nu se pasionează, nu izbucnesc, nu se revoltă, nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu ştiu. E o emasculare profundă, şi de aceea scriitorii noştri şi îmbătrînesc atît de iute.
   Scriitorii aceştia, majoritatea, apreciază lucrurile cu toţii întrmn singur fel. Ei n#au nemulţumiri cerebrale. Citind şi tocind aceiaşi autori, mulţumită cărora viază ca intelecţi, ei şi#au fabricat un calîp. Tot ce nu pot ei vîrî în forma lor, îi derutează, îi irită, îi jigneşte, îi ucide. Natura, cu aceleaşi degete imaculate frămîntă şi excrementul, des# chide şi buzele impalpabile ale florilor, desface şi genele de argint ale stelelor albe. Scriitorul are mintea calică şi strînsă ca o găleată. Scriitorii şi#au ales ca specialitate natura superficială; ei pasc iarba, florile. îndată ce inspiraţia vine dintr#altă parte decît olfactivul lor, scriitorii sînt înspăimîntaţi. Ei bine, şi florile culese de ei, cîntate de ei, se spurcă, se trivializează; o bună parte din frumuseţea cea trandafirie a naturii au compromis#o nu reclamele comerciale împo# triva cărora artiştii streini luptă în Societăţi şi Ligi, dar scriitorii, scriitorii mediocri, tîrla, imbecilii cei mai mulţi ai peniţei.
   Literatura trebuie întinerită. Bineînţeles că fără individualităţi primenirea ei e cu neputinţă. Orişicum, o disciplină care să înceapă cu apa şi săpunul şi să termine cu munca pămîntului şi cu meşteşugul, poate să perfecţioneze aceste organisme, elementare şi proaste.
   Trebuieşte întinerită mintea scăzută şi ramolită a epocii noastre literare. Trebuiesc înjugaţi la viaţă domnii scriitori, şi purtaţi energic, în numele artei care*i ignoră, pe brazdele mari ale lumii. Pînă ce nu#şi vor rupe genunchii, nu#şi vor beli
77
fruntea de pămînt şi piatră, pînă ce muşi vor îngropa picioarele în ţărînă, ei nu vor putea înţelege, din cafenea şi berărie, unde se confundă cu chelnerii adormiţi pe picioare, nici viaţa şi nici arta.
   Cu încetul sufletul lor se va lărgi, se va face încăpător şi luminos. Ei vor şti să preţuiască amănunţit darurile de cuvinte şi idei pe care ajung să le merite, aruncate înnaintea lor, gratuit, ca nişte mărgăritare. Ei vor înţelege idealismul veşnic şi universal al naturii, pe care un gîndac ciugulitor în umezeală, îl simte şi4 trăieşte mai bine decît un scriitor.
   Şi dacă nu vor putea realiza arta şi literatura pentru care nimeni nu se alege singur, ei vor merita strîngerea de mînă, francă şi omenească, a aceluia care o înfăptuieşte împotriva tuturora, cu pasiunea, iubirea şi idealismul lui...
                                          PĂRERI DE RĂU
   Adeseori am fost aduşi să interpretăm valoarea unei opere de artă, zugrăveală sau scris. Pe lîngă că asemenea îndeletnicire ne place, pentru că din învecinarea şi amestecul impresiilor cu talentul sau lipsa de talent a unui lucrător de artă, noţiunile noastre pot întodeauna cîştiga o nuanţă sau preciza un contur, ne împing să o îmbrăţişăm şi nevoile presei.
   Dar mai mult decît acestea, scriitorii, care*ţi dăruiesc volumul lor, de pildă, cu o intenţie ce nu mai trebuie relevată; cei mai indiscreţi, au totuş grija cotidiană de a te sili să*ţi aduci aminte de datorii. Pe o pagină albă a volumului dăruit, unii se rostesc chiar asupra miraculoaselor dumitale însuşiri de scriitor, fără să fie trebuinţă numaidecît să le şi ai, şi atît mai bine dacă ceva din totalul admirabilelor însuşiri complimentate nu*ţi lipseşte.
   Citită, proza căpătată te satisface destul de puţin, şi rişti să zaci de suflet în loc să te bucuri, cum ar fi trebuit. La ofensa ce ţi*a pricinuita scriindu*şi volumul pe care ţi ba dat, autorul e destul de grosolan ca să nu se fi gîndit. El ştie că e genial şi nimic mai mult. Invitări indirecte te somează să «scrii ceva» despre volum: sau talentatul prozator nu te mai salută cîteva zile, sau te salută cu degetul rece. El nu vrea să presu* puie de cîtă bunătate ai fost în stare ca săd ocoleşti în dările tale de seamă. Reflectezi cu
79
melancolie şi, s*a isprăvit, îţi faci atuncea toată datoria.
   Este o vreme cînd nu voieşti să te opreşti în faţa sentimentelor slăvitoare de datorie, cînd eşti, înnaintea unei mediocrităţi, cu indiferenţa şi agerimea unei săbii albe, cînd nu mai analizezi substanţa acestei mediocrităţi, în aliajul căreia poti găsi un material sufletesc solid şi onorabil.
   lntr*o zi, care se strecoară, sînt însă atîtea ore. Multe încep să fie palide şi difuze. Ai întîlnit inimi adînc mîhnite din pricina dreptăţii tale, sincer mîhnite, care, în vreme ce voi rîdeaţi cu hohot, sîngerau. Ai văzut pe unii murind. Ai văzut căzînd albă zăpada pe trotuare, şi vînătă ploaia. Prin frig şi mîl ai zărit tîrîndu*se, noaptea, spre casă, oamenii tineri descurajaţi. Şi te^ai simţit cît se poate de mic şi cît se poate de umilit.
   Iată*te venind, crezi tu, să sameni pădure şi lumină, nădejde şi voie^bună — şi, în realitate, cu jale şi posomorîre cernind sufletele unor inşi ca şi tine, şi la urma urmei mai buni decît toţi ceilalţi şi mai apropiaţi de dumneata decît aceia. Că ai avea dreptul să negi ceea ce trebuie tăgăduit, se poate. Dar pentru ce să fii un stingător de iluzii şi un sfîşietor de avînturi ? Şi dacă te*ai coborît pînă la această încheiere, este că n*ai putut ridica inima pînă la nepăsare. Neputîndu^se întinde, eşti silit să te strîngi dumneata. Ce creştere trebuie să propunem acestor tinereţi creatoare, pentru ca să le mîntuim pe ele şi ca să ne mîntuim şi noi de sentimentalism? In ce zi vom putea fiecare să ne dăm liberi drumul, tuturor puterilor noastre, fie pentru a zidi, fie pentru a prăvăli, fără ca sufleteşte să fie cineva micşorat şi pentru ca forţele contrarii să ajungă să trăiască laolaltă numai ca forţe şi în firea lor integral ?
   Un lucru iarăş nespus de mîhnitor: Artistul pe care hai lăudat şi n*a priceput, şi a socotit,
80
acolo unde vreai săd vindeci, că vrei săd ucizi. Pare că în visurile lui el s*a aşteptat cu mai multă tămîie să4 învălui decît nori ascund ceruri şi pe Dumnezeu. Cum fiece lucru de care vorbeşti îţi impune, înnainte de a fi luat orice măsură, atît orientarea cît şi stilul şi treapta de pe care gesticulezi, firul cu care umbli ţi hai tras din chiar opera cercetată, şi, în locul unde ai voit să te opreşti în amănunt sau să brodezi o floare, el simte acul lucrînd şi nu vede firul cum s*a aşezat.
   O atare întîmplare noi am cunoscut, şi de curînd, cînd lăudînd prea puţin pe un scriitor, el s*a socotit prea mult înjurat. Căci se admit două singure modalităţi: lauda atroce, sau ignorarea totală, între aceste extremităţi nimeni nu vrea să fie dezmierdat şi nici nu pricepe scriitorul spiritul intermediar şi fracţia de judecată. Educaţie, desigur, şi aci. Dar şi frigiditate de inteligenţă. Iată o împrejurare cînd nu se poate face cu desă* vîrşire nimic.
   într*o poezie de suferinţă, poetul se îngrijea cu melancolie de plasa păianjenilor din pădure, neadăpostiţi, peste care cade grindina şi se varsă talazele furtunii.
                                 ŞTIINŢE NATURALE
   în faţa cofetăriei « Capsa », din balconul pri# mului etaj, un domn umbrit la faţă şi luminat la trup, se îndeletnicea cu o distracţie ciudată. Un zgomot special ne făcuse, pe cei trei inşi trecători, să ne oprim pe trotuarul opus şi să căutăm a deosebi, prin văpaia felinarelor, începutul arcului lichid, ce se sfărîma obscen, cînd pe acope* rişul de sticlă al cafenelei de desubt, cînd tocmai jos, pe asfalt, ca să ia, în sfîrşit, pe faţa trotuarului uscat, un aspect sinuos de marină geografică, prelungită de un pîrîu.
   Cu toate că am înţeles, simţirăm nevoia să ne convingem, cu speranţa că poate ne#am înşelat. Domnul din balcon, stăpîn pe sine ca un orator, şi foarte culant, părea ridicat la o tribună înnaltă pentru o demonstraţie ştiinţifică de cel mai mare interes. Gesturile, exclamaţiile noastre, îl lăsară rece. Atenţia lui era întreagă încordată aiurea. Armat cu propria lui persoană, ca să zicem aşa, el căuta să ochească prin arabescurile de fier ale balconului coşul cu rahat al unui turc, peste care biciui de urină ajunse să se preumble de cîteva ori.
   Concluziile morale ale acestei isprăvi de ciocoi beat sau de nebun, tragăde alţii. Noi, fără să vrem, ne#am adus aminte de şezătorile literare ale unor scriitori, şi între a stropi lumea şi rahatul cu secre# ţiile unui organ şi a se da în spectacol cu producţiile altuia, am găsit o înrudire de exhibiţionism.
 82
   Reîncep aşa# numitele şezători literare. Se nu# meşte şezătoare literară o împrejurare petrecută între patru păreţii unei încăperi, în care autorii citesc din operele lor. Pe scenă şed autorii, dedesubt şade publicul. Şade toată lumea: prin urmare, şezătoare.
   Subt cuvîntul că sînt culturale, vanitatea auto# rilor găseşte în şezători un derivat. Pentru neam şi lege!
   Am asistat la cîteva asemenea prilejuri literare pentru scriitori, de a face pe maimuţoii gătiţi şi de#a trivializa munca solitudinii, demnitatea singuratecă a geniului omenesc. Artistul care îşi expune personalitatea ca să citească, el, din scrisele lui, cu vocea lui, cu atitudinea lui, ne face impresia fiarelor pădurii, dresate să sară peste băţ şi să imiteze actele oamenilor * de# rînd. Nimic nu ni s#a părut mai ridicul şi mai trist. Tendinţa scriitorului nu trebuie să fie în niciun caz spectaculizarea insului şi a scrisului propriu. Scriitorul nu poate să renunţe la distanţa ce trebuie să existe între el şi public, ba e dator să o caute, să o ducă la exces. E o chestiune de morală superioară; cine nu o înţelege e un simplu papagal literar, n*are cu arta şi cu legile ei decît un raport fortuit şi van. S#a zis că familia ucide artistul, s#a zis că ziarismul îl distruge; contactul direct cu publicul şi cu un public de curbete, care adoră să fie linguşit şi distrat, să rămîie actorilor şi jucătorilor de circ. Pentru scriitori, publicul se comportă ca o salivă care#i dizolvă. Scuzele noastre şi publicului şi autorilor lui.
   De altfel, opera literară nu se reciteşte, trebuie citită. Respectul faţă de artist şi artă, cere ca el să fie cercetat în linişte şi izolare, în aceleaşi condiţii în care s#a exprimat. Ne place ziarul Viitorul, fericit prin peniţa unuia din mîzgălicii
 6—*
lui ca să apropie scriitorii de «elita» din Bucureşti.
   Ne simţim datori să dezaprobăm şezătorile literare, ca un sacrilegiu adus artei şi individuali* tăţii scriitorilor, mărginindume să le aprobăm în condiţii anumite, întrmn singur caz, atunci cînd au loc în provinciile subjugate. Singurele şezători cu rost.
 ARTA ŞI RĂZBOIUL
   S*a spus că războaiele slujesc popoarele ca să nu le adoarmă energia. La răstimpuri, un război pare, astfel, binevenit, ca o lăsare de sînge conges* tionat, sau ca o purgă socială. Pămîntul se usucă, praful se face aspru, drumul de progres al omenirii trebuie gudronat cu sînge. . . Şi o cer şi popoarele, asupra cărora misticismul, stins, cu flagelaţii, cu post, cu îngenunchieri şi umilinţe, nu mai are puterea din trecut. Noroadelor le place situaţia de penitenţă, şi sfărîmarea cu tunul, decapitarea cu spada, înjunghierea cu baioneta le sînt o volup* tate. Cei care n*au darul să*şi străpungă obrajii cu acul, să poarte un cercel în ureche sau nasul găurit de un belciug, cei cărora le lipseşte facultatea să mestice cioburi de sticlă şi să*şi arunce furculiţe întregi în stomac, găsesc o restituire a fondurilor de răbdare acumulată, 111 război.
   De altfel, spectacolele îndreptate spre bătaie: boxul, luptele cu taurii, salturile în aer pe bare, cu bicicleta, cu automobilul, echilibrul pe spate în aeroplan, nataţia, cursele, fotbalul, vînătoarea, care pasionează adeseori şi sufletele cele mai gingaşe şi blînde, scrima, tirul, sînt atîtea volup* tăţi gustate cu frenezie de micul animal provizoriu şi admirabil, numit în istoria naturală: omul. Dar asasinatul? Dar sinuciderea, în care face explozie deliciul suprem al martirizării?
   S*ar putea defini omul, şi ni se pare că fără originalitate, un dobitoc simpatic, care doreşte
                                                                                                                                       *S
să fie sacrificat. Jertfa de sine, numai în apărarea patriei, are un argument într#adevăr filosofic; în toate celelalte cazuri ea s#a justificat cu senti# mentul inconştient de moarte, cu sentinţa « Vei muri ! » subt care se naşte fiecine, şi pe care, fără să ştie, fieştecine şi*o cunoaşte.
   Energia populară are prin urmare motive să nu lîncezească, mai ales că munca, forma cea mai practică şi recunoscută ca esenţialmente morală a martirizării, e profesată de toată omenirea. Interesant e fastul tînguirilor, de cîte ori e vorba de truda populaţiei muncitoare.
   în sfîrşit, se pare că războaiele au fost trezitoare de energie, în vechime, în vremile cînd numărul industriilor era mic, cînd uzina era necunoscută, cînd, ca şi negoţul, erau exersate de privilegiaţi, socotind şi pe sclavi, şi cînd, în definitiv, omenirea ducea energia la exces, de#vreme#ce războaiele erau cotidiene, ca astăzi ediţiile speciale de ziar.
   Timpul nostru nu se mai potriveşte cu războiul# şcoală de energie. Tot ce mai cîştigă un Stat învingător e#o porţiune de pămînt pentru ca să#şi înmormînte soldaţii căzuţi, sau, cel mult, dacă succesul a fost cu desăvîrşire zdrobitor, şi dacă Statul e*o mare putere, — cele mici au şi drepturile cele mai mici, — e#o despăgubire importantă. Paralel cu aceste beneficii, naţia pierde însă un capital mare de inteligenţe, de tinereţe, de virtuţi, şi un capital sunător, în ruina ei economică.
   Dar ceea ce ar trebui să ne preocupe mai mult aci, ar fi să ştim dacă războaiele au efecte bune asupra artei, fie muzică, fie literatură, pictură, sculptură etc.
   Este locul să ne îndoim.
   în urma intrării noastre de anul trecut în Bulgaria ne#am fi aşteptat la opere de artă vite#
jeşti, valoroase. Teatrul a urmat să fie ceea ce fusese înnainte. Muzica nu ne#a dat nou nimic, imnul L,a arme al lui CastaldiJosif fiind anterior cu mult. Pictura s#a făcut documentară şi narativă în tipuri de turci şi privelişti balcanice. Literatura? Nimic de seamă, cel puţin cu caracterul de înre* gistrare cu care au fost scrise cîteva pripite broşuri. N#au apărut cel puţin memoriile unui soldat sau ale unui ofiţer, deşi la campania trecută au luat parte mulţi intelectuali şi ofiţeri cultivaţi. Cu toate că ţara şi încrederea poporului în forţele lui au crescut, sufletul artistic nu a sporit nici în idei, nici în formă. Stilul a rămas fără nerv, cuvintele n#au dobîndit acel luciu de sabie şi acea rezistenţă de artilerie care trebuia să#i întărească natura.
   Arta însă s#a ilustrat prin sumedenie de lucrări cu caracter războinic. Bibliotecile, galeriile, numără opere eroice minunate. Numai că toate acestea au fost făcute în timpuri de pace, ca şi armele, din ciocnetul cărora se naşte războiul. Războiul inspiră arta, însă după ce a trecut şi mult mai tîrziu. Şi s#ar părea că pe măsură ce moare timpul, o asemenea artă se şi poate prezintă mai bine. Căci la urma urmei şi documentul e un lucru de imaginaţie care se poate prea bine lipsi de docu# mentul de vis. Şi ceea ce#i mai curios, arta e opera oamenilor celor mai puţin activi şi energici: scriitori, pictori, muzicanţi, firi contemplative...
                                      ZĂDĂRNICIE
   Ne întrebam întrmn rînd, dacă între război şi artă există o legătură comparabilă cu relaţiile de la efect la cauză, dintre pace şi război.
   Nu ne mai aducem aminte croiala argumentelor noastre şi răspunsul acestor argumente. Ni s*a răspuns însă dinafară, din Viena, din Londra, de la lena. Muzica, teatrul, literatura, ştiinţa au intrat în starea de război. Dacă Tripla înţelegere se luptă cu Tripla sau Dubla Alianţă, cum i s*a zis, şi autorii clasici, maeştrii sunetului şi ai stă* rilor sufleteşti, s*au luat la bătaie, oricît i*am fi crezut noi de dispăruţi, oricît ne*am fi obişnuit să considerăm că scriitorii, pictorii, muzicanţii mari, se desprind prin geniu de naţionalitate, şi intră, ca să4 sporească, în tezaurul cultural al omenirii. Faptul că scriitorii francezi sînt tipăriţi la Londra şi cei englezi la Lipsea, de unde, în ediţii ieftine şi acurate, se răspîndesc, ca Scriptura Societăţii Britanice, în toate ţările din lume, şi în mai multe limbi, arată că nuñ o simplă fante# zie să se considere diversele literaturi ca proprie* tate intelectuală a tuturora.
   Wagner, Shakespeare, Vereşciaghin, Hugo, şi alţii mulţi ca dînşii, trec astăzi, după ţara în care ei sînt pomeniţi, drept artişti sau drept spioni. Ajunge să te fi numit Beethoven cîndva, pentru ca să te suspecteze toată Tripla înţelegere, şi dacă te*ar chema Balzac şi ai trece prin Germania, nu se ştie cu ce te*ai alege.
88
   Profesori, savanţi glorificaţi în toată lumea, se leapădă de titlurile care le*au fost mai scumpe şi de decoraţiile rîvnite, poate, uneori, cu pasiune.
   Rămîne să se distrugă ţesătoriile, pentru că primul război a fost inventat de Jacquard, despre care domnul Ricket ne spunea dimpotrivă, odi* nioară, într*o conferinţă, că a făcut mai mult pentru apropierea Statelor şi popoarelor decît diplomaţia. Rămîn de nimicit în muzee, în biblio* teci, tablourile, manuscrisele şi cărţile datorite unor autori care aparţin astăzi naţionalităţilor din război, cu riscul de a te împăca apoi cu ele, şi de*a te certa din nou. Tot ce a pornit în ştiinţă de la francezi, trebuie distrus în Germania, şi tot ce vine de la nemţi, distrus în Franţa, şi asa mai departe. Meşnikov e o nulitate, Pasteur e un dobitoc, Winckelmann un ticălos — la pămînt! Cît despre Statele neutre, aceaş logică ar cere ca ele să desfiinţeze absolut toată civilizaţia.
   Admirabila vîrstă a « civilizaţiei occidentale »! Poate fi ceva mai ridicul şi mai profund mîhnitor decît aceste stări sufleteşti în care am încăput, în deplin zbor al cugetării şi atunci cînd zări de o seninătate necunoscută pînă azi, se deschideau către cea mai mare lumină a omenirii?
   în urma războiului ce se face, medicii vor culege răniţii, groparii vor culege morţii. Filosoful va avea de adunat cadavrele, mai gingaşe dar mult mai numeroase, ale năzuinţelor, ale ideilor, ale speranţelor unor populaţii ce s*au amăgit de patruzeci de ani încoace necontenit.
SPINI DE HÎRTIE
         I9O4 — I9I4
&
                                         POEM ÎN PROZĂ
   Scena înfăţişează sinul lui Allah. Pe planul întîi nori de aur, la dreapta pilaf cu zahăr, la stingă un pîrîu cu lapte, şi, paralel, un altul de cafea. Banane atîrnă din azur pînă la gură, stru* guri cu ţîţele cît buricul degetului mare şi cu un sîmbure transparent prin ţipla lor gingaşă, de migdală. Natura locului e plină de surprize, ca un pom de Crăciun. Inima perelor, ce se topesc în gură, are o întreită alcătuire: şocolată învăluită în carne de prună, care la rîndul ei dispare în abundenţa carmină a unei piersici aproape calde.
   E un peizaj suculent. Gheţari de vanilie şi lămîie, în fund, temperează arşiţa meridională a planului întîi. Ici harapi, dincolo cadîne. îngeri cu aripe roze, sfinţi cu ochii ca bruma, gesturi zaharate, oftaturi.
   Pe blănile naturale, în care se rezolvă faţa pămîntului, zac încolăciţi pe harpe, ca nişte ie* deră conştientă, locuitorii acestui sîn de Avraam, palizi, raşi sau cu o mustaţă învîrtită, deşi e drept că generaţiile lui mai noi se înfăţişează castrate. Spectacolul deosibeşte, peste rampă, persona* lităţi: o figură băloasă ca nuditatea melcilor; un cap verzui şi albastru în acelaş timp, ca brînza de Gongonzola; o expresie de gîndac, combinată cu o sentimentalitate de molie, contrafăcută în mătase pulverulentă . . .
   Acest Eden se întindea fericit pe scena litera# turii, şi pasări imitate după lampioanele japoneze
                                                                                                                                                   93
 ciripeau fără glas în crengile de chembrică şi carton, proeminente, din culise.
   Tu ai venit atunci, şi plin de o pioasă curiozitate te*ai apropiat de cortină şi ai privit înlăuntru. Ai fi voit să slujeşti pe fericiţii cuibăriţi în azurul lor de muşama, şi în numele lor să cînţi şi să invoci puterile mari ale diavolului dumnezeiesc din natură întno umilită şi bărbătească rugăciune.
   Dar spectacolul lui Allah era greţos din cale afară. De aproape se putea vedea că fericirea personajelor active se petrecea deasupra cîtorva morminte. Tu te*ai întors către publicul din sală, compact clădit pînă la galerie, un public depărtat şi naiv, şi i*ai ţinut, între rampă şi cortină, o cuvîn* tare onestă care a indispus profund pe toţi far* seurii ce se pregăteau să joace, să mintă şi să spurce o dată mai mult arta sfîntă şi preacurată.
   Încet*încet, decapitate de glorie, capetele în# cepură să se apropie unele de altele întrmn mis* terios conciliabul. Un fel de ligă a mediocrilor tinse să se înjghebeze pe alocuri — şi ea va fi creată şi va creşte, căci este necesară. Cuvîntul tău sincer, vocea ta inspirată, simplitatea şi puterea graiului tău sufletesc i*au răzvrătit.
   Tu priveşte*i însă, fără să zîmbeşti, căci de fapt se petrece o dramă. îngăduiede răgazul să se aşeze în rînduri, să se înnarmeze. Şi încurajează^ să vie.
   Şi mai ucide*i încă o dată în avîntul lor şi de*a valma, cu mişcarea simplă a unui Dumnezeu mîncat de purici, pe care şi*i prinde prin părul picioarelor şi, milos, îi aruncă din ceruri în praful conservator iilor de dicţiune.
                                         POST *SCRIPTUM
   « No. 64 » din Săptâmîna, « scrisă de » domnul « G. Panu », vine la timp în ajutorul convingerii noastre că domnia*sa e un desăvîrşit nepricepător. Are însă scuza precedentelor: nu pentru prima dată ia cuvîntul un incompetent într*o direcţiune, şi aceasta n*a fost todeauna numai a literilor. Rubrica Amintiri de la «Junimea » din laşi con* stituie, de astădată, certificat semnat de însăş mî* na autorului.
   Acolo se vorbeşte despre Eminescu, Alecsandri şi Bolintineanu. Bolintineanu alâturi de Eminescu pare cel puţin caraghios, şi dintr*această alăturare reiese intenţia de a nivela cît mai mult pe cel de*al doilea. Bolintineanu e cineva citabil cînd în lipsă de talent şi de talente se recurge la sprijinul numărului; Alecsandri în faţa lui Eminescu e un scobitor de drăgălăşii, şi în orice materii afară de piatră. Cel care a izbit granitul în inimă şi ha învins, este Eminescu, însuş prăvălit de*o haşchie ce ba izbit în frunte. El e suflet din sufletul celor din mijlocul cărora s*a ridicat, pe care i*a iubit adînc pentru suferinţa lor, şi i*a culcat pe pieptu*i ucis de o năzuinţă. Alecsandri delectează pe oamenii « cu bumsimţ» financiar, cu logică biu* rocrată, prin ministere, maşinişti ai Bursei, suflete rubiconde ale formelor administrative.
   Că e un poet oficial, deşi domnul Panu spune ca e cel mai puţin banal, şi că Eminescu e clasic ficat între mătrăgune — a demonstrat*o şi Expoziţia
9J
de mai deunăzi, ştiinţifică. într*o sală populată în bună parte de portrete comerciale în ulei, afară de destule picturi de pe vremuri, care pre* zintau pe Alecsandri la diferite vîrste, puteau fi contemplate cîteva obiecte rămase (de pe urmări etc.), adunate întrmn galantar: un caiet de studiu al limbii englezeşti, un ornic, brînduşi de pe moşia poetului etc. Şi ca să nu rămînă în uitare nici cîteva nume ataşate de gloria lui prin cîte o gingaşă leşie glicerinată, cravatele şi fularele îi erau prevăzute cu cartoane dreptunghiulare care, discret, rîvneau la posteritate.
   Rufele lui Eminescu nu erau să fie, negreşit, spălate de nicio frumoasă mînă anatomică, nici colecţionate sticlele*i cu cerneală sau nasturii^ de la jiletcă; ornicele pe care le asculta şi consulta Eminescu, au fost orologiile vre unor hotele, sau cel al lui San Marco bătînd în penumbra dogală, profetic, minutele ced despărţeau de moartea intelectuală. în expoziţia de pe cheu figura şi Barbu Lăutarul; Eminescu nu. Dacă va fi fost pe undeva, să am iertare, căci nu ham zărit.
   Poate că dacă Eminescu murea cu vreo cîteva zilemnainte de deschidere, ci nu de atîţia ani, îl găseam jupuit subt vre un recipient de sticlă
—   cu tumorile deschise, expus în secţiunea clinicilor, ca piesă de curiozitate patologică : « Défense d’y toucher ».
   Mă abătui, şi nu fără dreptate; — revin:
   Singura poezie de sentiment, omenesc nu cetă> ţenesc, a lui Alecsandri, e Steluţa; prima ei strofă, cu deosebire. Domnul Panu nud pricepe al patrulea vers: « Pecînd eram în lume tu singură si eu »; cu toate*acestea, în urma cîtorva sforţări, îi descoperă sensul pe care orice cititor i ha găsit fără bătaie de cap. Scoţînd umplutura « singură », poezia acestui vers nu numai că e perfect reală, dar si perfect frumoasă. (Alecsandri a voit să
 çô
zică: pecînd eram în lume noi singuri, tu şi eu
—   adică vorba singură e umplutură, pentru că nu e la locul ei, în versul definitiv.) De ce nu pri* cepe domnul Panu acest vers ? i — pentru că*i lipseşte intuiţia artistică de discernămînt, şi 2 -— pentru că trebuia să ajungă la El şi Ea, farsă în versuri de domnul Hajdău . . . după Gablitz, tan* gentînd, ocazional, şi lucrurile pe care i le scoatem drum punctul 1.
   Prin extensiune, domnul Panu nu*şi explică (de altmintreli nu se vede nevoia) « de exemplu poezia Afortua est a lui Eminescu ». Citează din* trmisa o strofă, însă mutilînd^o ca să pară şi mai incoherentă. O reproduc parentezînd cuvintele schimbate:
   « Se poate ca bolta de sus să se spargă,
   Să cadă nimicul cu moartea (noaptea) lui largă,
   Să văd cerul negru cum lumile^şi cerne
   Ca plîns (prăzi) trecătoare a morţii eterne. »
   Primele trei versuri sînt discutate de domnul Panu ca o listă de bucate sau ca o foaie de zestre; cuvîntul profanare n*ar avea aci o întrebuinţare riscată, nici romanţioasă. O poezie nu se discută cum s*ar chiţibuşări un oarecare articol 43j din Cod. « Admitem », chichiţe, vorbe supuse ener* văr ii limbii, deducţiuni de tipic — n*au sens, şi demonstrează, dar absolut, incapacitatea judecăţii în poezie a domnului Panu.
   Domnia*sa spune că într*aste versuri Eminescu n*are. . . logică. Să arăt că are o logică lineară.
   Un moment asupra vorbei: boltă.
   Ideea are nevoie de plastic pentru a fi exprimată: plasticul e perceptibil ochiului şi susţine concepţia; mintea, după ce s*a folosit de el, îl străpunge şid lasă deoparte — simbol.
   Infinitul, infinit cum este, e o boltă pentru ochi si numai apoi devine, pentru minte, nimic
97
îngrădit, pentru judecata filosofică. « Credinţa celor vechi » n*are ce căuta aci, decît ca insinuare cu scop spiritual.
    Eminescu e indus să gîndească la ceea ce s*ar întîmpia dacă o ezitare în ordinea infinitului, cum e întmnsul acum cînd îi e draga moartă, ar descentraliza planeţii de pecum lui moartea neaşteptată i*a risipit bolizii gîndirii. Figurat: s*ar sparge bolta; în poezie imaginea e totul; apoi: s*or nărui coloniile planetare care scînteie în nepătruns, şi locul lor va rămîne negru; bezna împănată cu stele şi le va cerne, — şi ea: nimic cum este (absenţă a luminii), va fi « noapte largă ». Şi tocmai la urmă vine neantul propriu^zis, atri* buit fals de domnul Panu cuvîntului nimic, după ce ningînd tot ce a luminat, domină « moartea eternă ».
    Progresivmatural, Eminescu spune într*o stro# fă ceea ce se întîmplă deodată; versurile nu se numără pe degete, ca găinile din curte, oprin* du*te la fiecare: una neagră, una moţată, una grasă
 —  ci în privinţa concepţiei dominante se consideră fuzionate.
    Mai înnainte: «simţiri reci (harfe zdrobite)» pare nonsens domnului Panu; faţă de neputinţa de a se zice « nesimţiri reci »nu e. . . Simţiri calde, îmi pare că există; simţirile, ca şi aprecia atorii, pot fi calde, reci, refractare, bolovănoase ş.a.m.d. (Melcul e o anomalie cu sînge. . . rece.) Eminescu a strîns admirabil de bine ceea ce intenţiona; el, ca oricine şi mai mult decît oricine, căuta expresia fericită, sintetică, şi o găseşte foarte des; în definitiv, cuvîntul nu poate avea oricîte accepţiuni? Lui Eminescu îi trebuiesc sinteze; domnului Panu nuâ trebuiesc. Dar cined obligă? Eminescu n*a scris decît pentru pricepători; de altfel, el n*a făcut ceva prea diferit decît face întrmn sens inferior domnul Panu, cînd numeşte
 p8
 « negri» şi «caracude» o seamă de oameni nici harapi, nici caracude. Eminescu şi*ar permite să înţeleagă pe domnul Panu şi să facă haz de aşa desele domniei*sale repeţiri spirituale.
   Există mulţi oameni, buni pentru orice fel de activitate, dar deloc pentru artă. Ei bine! totuş ei nu vor mărturisi niciodată, cînd socotesc tă* cerea de păcat (frumos în umilinţa inimii, cum sta bine unui cît de cît gînditor), că sînt lipsiţi de o astfel de aptitudine, ci dimpotrivă: ei vor legi* fera că tocmai cei ce au creat arta sînt streini de dînsa, pecînd ei, ei sînt artiştii — care, în paren* teză, mau scris măcar o slovă consistentă.
«CAP DE ŞCOALĂ» ŞI «CAP DE DOVLEAC»
   Revista idealista se cam miră că Tudor Arghezi a fost consacrat cap de şcoală — mirare cu atît mai naturală cu cît de consacrarea în chestiune ntci n*a fost vorba în Viaţa socială.
   Dar să lăsăm concepţiile trezite, cu şcoli şi capi, ale Rţvistei idealiste, şi să nu intervenim tot noi într*o apreciere asupra noastră. Să ne oprim la felul cum ni se citează dintr*o poezie, Drum în iarnă, citat prin care recenzorul de acolo vrea să se dovedească, parcă i*am fi cerut*o, vinovat de un analfabetism intelectual deosebit.
   Iată, în chip de lecţie, i — originalul, şi 2 — ci* tatul. Sublinierile din original le vom face noi; pe cele din citat le*a făcut Revista idealistă.
          . E feerie de argint Cristalizat în ţurţuri lungi Şi pecît ochii tui alungi,
          Pecît ajungi,
          E marmur alb, neprihănit — Pustiu şi nesfîrşit. în umbra lămpilor cernite Se varsă vis în cupe noi Şi capetele mult iubite Semvecinesc pe nesimţite,
          Ca nişte frunze de trifoi
          —   Feţi dulci, o clipămdrăgostiţi, Pe*atîta farmec şi senin,
100
Fiţi, cel puţin Voi, fericiţi!
           2. E feerie de argint
              Cristalizat în ţurţuri lungi(? ) Şi pecît ochii ţbi alungi Pecît ajungi,
              E murmur alb, neprihănit — Pustiu şi nesfîrşit. în umbra lămpilor cernite Se varsă vis în cupe noi Şi capetele mult iubite Semvecinesc pe nesimţite Cu nişte frunze de trifoi (?) Fiţi dulci o clipămdrăgostiţi De^atîta farmec şi senin Fiţi cel puţin Voi fericiţi.
   Inteligentul critic nu se mulţumeşte să subli* nieze ce*i face lui rău la minte şi să se întrebe naiv ce poate fi acolo. Ne corectează poezia şi ne traduce cuvintele. Ser im: marmur, el îndreaptă: murmur. Scrim: Feţi, el pune: Fiţi. Scrim: Pa a* tîta, lui îi place să ne atribuie: De*atîta. Şi aceasta ca să*şi îndreptăţească întrebarea: « Unde e marea noutate şi putere a poeziei pe care vrea 5*0 creeze domnul Arghezi? ».
   De s*ar fi mărginit la sublinieri, două în toată bucata, ne*am fi putut bucura de facultăţile cri* ticului subt altă formă. L*am fi întrebat de ce îl jigneşte imaginea ca gheaţa ţurţurilor argintii şi ca apropierea spontanee şi progresivă a unor capete, comparată cu a frunzelor — şi nu bar jigni alte imagini şi mai depărtate de spiritul lui. Versul Se varsă vis în cupe noi, de pildă, este şi mai simbolic.
iot
   Una din două: sau pricepi, sau nu pricepi nimic. Şi nu poţi zice despre un scriitor nici că*i vechi, cînd arăţi tocmai dimpotrivă, că pentru inteligenţa ta este nou.
   Iară «puterea» poeziei în genere a lui T. Arghezi e prostesc să o cauţi cercetînd în nişte versuri din care se degajează un simplu sentiment de extaz.
   Ne*ar plăcea să găsim în revista domnului Holban cel puţin dări*de*seamă cu sens.
                                     SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI N. IORGA
   intr#unul din numerile din urmă, Meamul românesc ai domnului N. Iorga reproducea un articol tendenţios, publi* cat în Viitorul. E opera unui gazetar anonim, dar nu destui de anonim ca să nud trădeze mirosul; un ziarist dotat sufle# teste pentru locul de parazit ced ocupă graţie unei protecţii sensibile la servilism, într*o redacţie cared dispreţuieşte. Vorbind de articolele publicate în Facla de ierodiaconul Iosif N. Theodorescu, găsea un prilej să învinovăţească de ele pe. . . evrei (sic), evitînd, pentru împrejurare, de*a cita numele autorului articolelor. Ar fi fost întoadevăr greu să afirmi că evreii se amestecă în religia strămoşească a valetului de la Viitorul, citînd numele diaconului care iscăleşte artico* lele. Recurgînd, dimpotrivă, la falş şi escrocherie, orice afirmare e cu putinţă, şi abonatul din provincie, care citeşte Viitorul, poate pe gratis, şi căruia Facla nud parvine, e indus în eroare.
   Cînd articolul a apărut în Viitorul, colaboratorul nostru a crezut nedemn să răspundă unui gazetar care recurge la astfel de mijloace. Reprodus de Meamul românesc, lucrul apare altfel. De aceea ierodiaconul Ioslf N. Theodorescu făcu scrisoarea ce se va citi mai jos, şi cîteva clipe înnainte de*a o recomanda pe adresa domnului N. Iorga, află că autorul multor lucruri rele, dar şi al cîtorva cărţi bune, zace deodată greu bolnav la Văleni.
   Dintrmn respect strămoşesc la oamenii cu sufletul sănătos, această scrisoare n*a mai fost expediată. O publicăm însă noi, dat fiind că înnafară de oamenii supuşi slăbiciunilor, durerilor şi întreruperilor, faptele îşi urmează hotărît curgerea lor, fără de răgaz, şi că cei care, cruţaţi un moment de împre* jurări, au rămas la locul lor, cată să*şi împlinească datoria.
ÎOJ
                                                                                                                                 Bucureşti, 8 iunie 1911
Onorate domnule lor ga,
   Mari sînt şi le cunosc necesităţile de redacţie ale unei publicaţii care la o dată hotărîtă trebuie să dea cititorilor ei, reali sau imaginari, un număr hotărît de pagini tipărite.
   Totuş, reproducînd, cum faceţi, din ziarul Vu itorul, în numărul din 6 iunie al Neamului romât nesc, nişte proză, pe care îmi permit să o cred mincinoasă şi necinstită cu ştiinţa autorului ei, şi, fără ştiinţa lui, idioată, omiteţi, şi nu ştiu dacă aveţi intenţia, ca inspiratorul dumneavoastră, nu* mele meu din articolul iscălit în Facla de mine.
   Dacă citiţi Facla, şi am motive să cred că o citiţi, veţi fi aflat, ca un bărbat de ştiinţă documen* tară cum am onoarea să vă cunosc, că am publicat, cu ajutorul lui Dumnezeu celui preaslăvit întru Treime, subt proprie iscălitură şi răspundere, nişte articole ce privesc Biserica noastră bizantină.
   Vă rog, onorate domnule profesor, să reparaţi această scăpare din vedere şi să nu*mi luaţi dreptul de*a protesta cînd, colaborator fără voie la Nea* mul românesc, găsesc unsprezece rînduri de mine în ziarul dumneavoastră şi numele meu niciodată. Trăim încă într*o societate burgheză, domnule profesor. De unde la dumneavoastră dreptul să mă puneţi pe mine cu anticipare în regim socialist de expropriere? Eu cred că niciodată n*aţi cola* borat dumneavoastră la Facla cu un singur rînd fără ca să vă fi fost numele pomenit cel puţin de zece ori.
 Î04
  De altfel, onorate domnule profesor, spre pă* rerea mea cea tare de rău, vă înţeleg. în avîntul dumneavoastră nemăsurat de*a boteza cu numele ele jidan pe oricine vă contrazice, şi cu atît mai vîrtos pe cei care ca om politic v*au distrus; în pornirea dumneavoastră de*a se răspîndi cît mai mult zvonul că Facla, la care scriu regulat patru români, şi buni români, e o publicaţie jidovească, nu vă mai opreşte nimic, şi, dintr*o singură foar* fecă, aveţi cruzimea să tăiaţi, la o vîrstă înnain* tată, pe un smerit diacon ortodox, împrejur.
  De ce uitaţi, însă, să menţionaţi că gruparea care scoate Viitorul numără în serviciul ei cel puţin trei «jidani » autentici? Unul din ei este preacunoscutul domn Sache Petreanu, stăpînul administrativ al Viitorului, din care reproduceţi apostrofele antisemite. De ce uitaţi, domnule Iorga?
  Vă trimit rîndurile acestea ca o revendicare de proprietate legitimă şi vă rog să le publicaţi, cu toate că, învăţat cu obiceiurile în vigoare la Nea'' mul românesc, mă cam îndoiesc că veţi face*o. Nu vă opresc, bineînţeles, de a le însoţi de oricîte comentarii doriţi. îmi veţi da astfel prilejul fericit de*a sta de vorbă mai mult cu un fost deputat naţionalist şi de*a mă poftori cu folos şi pentru cititorii Faclei şi pentru admiratorii dumneavoastră.
  Primiţi, vă rog, onorate domnule Iorga, încre* dinţarea că zi şi noapte mă rog fierbinte pentru dumneavoastră, citind molitvele cele duhovni* ceşti de cuviinţă.
                                                         Smeritul între ierodiaconi,
                                                         IOSIF N. THEODORESCU
                                                            fost diacon în Mitropolia din Bucureşti
        NEAMUL KpMÂNESC ŞI FACLA JIDOVEASCĂ
   Unul după altul, Neamul românesc al domnilor Iorga şi Cuza, publică două din acele faimoase articole care fac din publicaţia naţionaliştilor ceea ce numeşte francezul un rasoir.
   Un ierodiacon român cu aplecări spre mozaism. Ar * ticolul acesta este iscălit Ştefan Bosie (cu s). Mi se spune că acest domn Bozie e un savant vete# rinar şi prin urmare chemat să puie naţionalismul pe adevăratul teren.
   Celălalt articol se cheamă Două scrisori către
d.  Iorga. Pe autor nud cheamă în niciun chip. Dacă iscălea, am fi aflat că ne răspunde, poate, un învăţat pedicur.
   La scrisoarea mea din Facla, pentru domnul Iorga, mi se dă răspuns prin locotenenţă, printr#o locotenenţă cu două săptămîni întîrziere şi doi locotenenţi.
   Locotenenţii sînt sentimentali. Sînt indignaţi că un diacon poate fi scîrbit de Biserica pe care o adoră el — indignat filosoficeşte. Cu un spirit mai analitic, domnul Bosie nu s#ar mai fi indignat atît, şi resentimentul şi har fi redus la proporţiile revoltei benigne pe care o încearcă vechiul amator de popiei cînd i se vorbeşte de frumuseţile jocului de şah. E o intoleranţă internaţională după care desertul cu caşcaval repugnă gustului obişnuit cu mandarine, şi nu prea mi se pare că mişmaşul
 io6
sufletesc cu sifon al domnului Bosie s#ar putea clasa într#altfel.
   Locotenenţii se indignează că unui preot îi este scîrbă de ce se petrece în Biserica pe care a slujit#o alături cu tovarăşii făţarnici şi venali, cu arhiereii străini de demnitate, cu episcopii tragerii pe sfoară şi unşii lui Veliar. în sufletul său de şoarece creştin, religia strămoşilor s#a cutremurat. Strămoşi grecotei? strămoşi bulgrii? ce soi de strămoşi? Aceasta nu se ştie şi trebuie să ne în# trebăm. Sîntem obişnuiţi să descoperim în pielea naţionaliştilor noştri surprize cam pocnitori. Colo un schipetar, dincolo un fanariot, şi toţi răcnind că românii#s la pieire, către care i#a trimis Levantul pe dînşii zei mîntuitori.
   După ei, ca să denunţi oamenilor de omenie tîlhăria celor care le necinstesc credinţa, le jefuie cerul şi le ucid lumina, e o pîngărire. E mai duhovnicesc, se pare, să fii un ticălos de preot înnămolit, care se strînge ca broasca rîioasă, se dilată ca rîmătorul şi se crăcănează gîdîlat în zmîrc ca bivolul, decît un cercetător de visuri, decît un călător pe linele întinderi ale idealului.
   Şi#i neîngăduit să judeci, să suferi şi să te ridici cu scrîşnirea profundă a vulcanilor, împotriva celor ce fac din viaţă un chef murdar şi din che# mare trafic.
   Oamenii aceştia nesimţitori, care trăiesc fără o pasiune mare în vizunia goală a sufletului lor, au aerul să discute curăţia intenţiilor noastre şi să regenteze drepturile revoltei. Şi#i vedem urmă# rindu#ne, plecîndu#se jos, frămîntînd pămîntul bulgări cu care să ne alunge, subt cuvînt că în gogoloiul acela e o frîntură din osul lor strămoşesc. Domnului Iorga îi place să aibă în ţara lui un cler nelegiuit, numai cler să fie. Dar i se face rău nele# giuirile din cler să fie descoperite. Teoria vine la încheierea că victima#i mai vinovată decît asasinul.
îoy
   Domnul Iorga are dreptate, din punctul său de vedere. între noi şi dînsul, care ar trebui să fie alături de noi, de nu bar împiedica nu naţio# nalismul, dar vanitatea, zace o prăpastie. Teoriile sale îşi trag viaţa din Biserică, se reazimă pe Bise* rică, pe acest cler concentrat întrmn Sinod de fiinţe umflate ca înnecaţii, de vicii. Aceasta este Biserica adevărată, cea vie.
   Şi cît preţuieşte asemenea cler, ştie şi domnul Iorga. însă ca să iasă învăţătura lui curată, îi trebuie o ipoteză curată. Cată dar să apere Biserica şi să o dea, împotriva unei realităţi ce se impune şi orbilor, ca o temelie. Ca să*şi poată susţine acest curaj, domnul Iorga se gîndeşte, nu mămdoiesc, la Biserica regulilor, a canoanelor, a scripturilor, la Biserica de hîrtie, aceea care nu se zăreştem viaţă nicăieri şi nu se vede îndreptăţind o doctrină politică. Domnul Iorga e istoric şi a deprins pentru bătrînism un gust exagerat. Cu cîţiva preoţi de valoarea unui episcop Gherasim nu se fac decît dovezi noi de o ticăloşie veche. Ei nu*s de niciun folos Bisericii; Biserica lor nu există; ei sînt nişte individualităţi sociale. Cei mai buni preoţi români sînt asupriţi şi suspecţi. în fiece mînăstire şi tîrg se chinuieşte cîte un astfel de Crist mărunt, strivit de marele Popa Venter, mitropoliţi, episcopi, protopopi şi cucernicii colegi. Aceştia nu se pot mişca, blocaţi cum sînt ca diamantele în sînul des al unui muntemtreg, solidar.
   Tatălui meu i*au pus odată foc nişte preoţi de ţară la hambarele lui cu grîne. Cel care i*a scăpat de închisoare — fără să ştiu cît a fost plătit pentru asta — făcea desigur în ziua aceea un raţionament naţionalist: E o pildă rea să se afle că focul a fost pus de nişte preoţi. Legea străbunilor slăbeşte dacă bagi pe preot în puşcărie. Să*i dăm drumul
 108
şi colaci, căci în vremile noastre de necredinţă, legea strămoşească trebuie întărită.
   Excelent argument! Simţul răspunderii, mai valoros şi mai social decît practica religioasă, trebuie trimis la preumblare.
   Naţionaliştii nu pierd niciun prilej ca să spe* culeze pentru ochii prostimii ceea ce prostimea nu ştie, şi cu o seninătate imbecilă, dacă n*ar fi ten* denţioasă şi vinovată, pentru neputinţa lor şi mişcările intelectuale temeinice, au inventat cu* vîntul jidov şi derivatele lui, cu care etichetează tot ce răsare înnafară de şanţurile cu bozii pe care le ocupă dînşii. E oare vina noastră că Biserica nu*şi merită defel apanagiile speciale pe care i le acordă Statul, şi că în loc să fie un ciment e o muşiţă şi o viermărie? Ce fac doi mitropoliţi în ţara aceasta? Ce fac şase episcopi? Ce fac şaisprezece arhierei? Parastase, molitve, masluri şi avere? Vreau să*mi spuie domnul Iorga ce a făcut Bise* irica noastră de patruzeci de ani încoace; am luat o cifră intenţionat rotundă. Şi dacă domnia*sa îmi va dovedi că Biserica a făcut ceva, voi recu* noaşte*o cu sinceritate şi zgomotos. A făcut ceva, nu*i vorbă, Sinodul: o ediţie de cărţi bisericeşti înspăimîntătoare, în care limba românească se fasona pe creierul verbal «radical » al odăia* şilor din ministere. Sinodul n*a fost surprins nici* odată într*o înfăţişare istorică. Acest corp nu s*a mişcat decît ca să devore. Fără intervenţia Statului civil, mam avea nici bisericile ce se vad, reparate, în 1907, pentru o simplă pastorală colectivă, a trebuit ca Sinodul să fie îmbrîncit de guvern să o fabrice; aţi citit acea lamentabilă binecuvîntare împăciuitoare trimisă ţărănimii răzvrătite? Ieşise din şaisprezece minţi de arhierei, insuflaţi de Sfîntul Duh!
                                                                                                                                                 IQp
   Dusu*s*a vreodată Sinodul la poporul din care a ieşit, cocoşat şi moale de picioare, ca un avorton? Simţit*a el vreodată nevoia să se împărtăşească launioc cu el din sfînta pîine a nădejdii sociale? A protestat vreodată Sinodul de*o singură nedrep* tate din miile ce se fac zilnic în ţara unde ospă* tează? Căci, în definitiv, faptul că Sfîntul Spirit purcede numai de la Tatăl sau şi din Fiul, şi că de*a dreapta Tatălui stau oile şi de*a stînga ca# preie, şi că aghiasma ortodoxă e maisfîntă decît cea catolică, nu ajunge în viaţa modernă ca să justifice prezenţa unui cler întmnsa. Noi aştept tăm de la cler altceva, fără de care îl dăm în lături sau trecem peste el. cînd mii de glasuri sufleteşti ne împing să mergem înnainte.
   Biserica naţionalistă e*o biserică falsă, o Biserică pe care n*o vedem. Biserica naţionaliştilor nu e. O fi fost! Eu personal nu ştiu nici dacă a fost şi tare mămdoiesc să fi fost vreodată, conştient. Sînt, mărturisesc, adevăruri istorice care mă lasă rece, deşi trecutul, cam toate epocile fără viaţă actuală puternică, este acum o obsesie. Această vorbirem trecut mi se pare goală pentru mine care sînt acum, e un chip de a evita frumos pre# zentul şi de a bate cu sentiment cîmpii orientali. Nu*i mai util şi mai omenesc să ne strîngem în limitele putinţii noastre şi cu elemente actuale să zidim cetatea actuală? Avem o Biserică. Mai poate da ea ceva poporului nostru înnafară de patru posturi pe an şi de un mitropolit bolnav de boale lumeşti în 1911 ? E obligat poporul nostru să aştepte vindecarea într*a noua generaţie a sifili* sului moral sinodal? Ar trebui să fim o ţară de nebuni!
   Ce*i mai comod de invocat decît strămoşia! Cu această teză romantică domnul Iorga s*ar cuveni să ne mai slăbească, şi chiar atunci cînd
110
originile sale proprii i*ar da autoritatea să ne ţie cuvîntări de descălicător. Dar nu găsiţi dumnea* voastră stranie această documentare precisă a trecutului la un istoric care nu ştie ce se petrece în vremea predicilor lui, şi care, vorbind cu aceeaş competenţă de «jidanii» de la Facla, afirmă că eu nici n*am fost şi nici nu sînt ?
   Iată nota cu care însoţeşte domnul Iorga arti* colul domnului Ştefan Bosie din Neamul românesc de la 4. iulie:
   Ierodiaconul losif «AItare de unde ieşi fiindcă ma fost niciodată în rîndul tagmei preoţeşti. « Iero* diaconul » Faclei se pare că nici nu există ».
   Domnul Iorga cunoaşte însă bine obiceiurile, faptele şi năzuinţele lui Tugomir.
   Eu gust în nota domnului Iorga şi o frumuseţe literară. « Rîndul tagmei » m*a fermecat.
                             PENTRU NEAMUL ROMÂNESC
   Numărul jubiliar al Faclei, închinat domnului N. Iorga, m*a făcut să nu turbur sărbătoarea sufletescului acord al osanalii, cu o replică la Neamul românesc. Domnul Ştefan Bosie n*a pierdut, cred, nimic, să aştepte o săptămînă.
   La articolul meu relativ la inexistenţa desăvîr* sită a unei Biserici româneşti, domnul Bosie, găsind nimerit să vorbească despre propria sa persoană şi propriul său stil, răspunde că «Nu se ridică cu spiritul analitic şi cu puterea domniei* sale de cugetare pînă la cine ştie ce sferi astrale ».
   Nici eu nu*mi amintesc să fi pretins că intelectul domnului Ştefan Bosie poate da ce*i lipseşte; şi faptul că recunoaşte la mintea domniei*sale oareşcare îngrăditură, e un act de modestie meri* toriu, care ar putea închide ipso facto orişice discuţie.
   Şi aş fi închis*o fără şovăială, asupra sentimentului de melancolie intelectuală cu care am închis şi numărul 83 din Neamul românesc, în care o doreşte, dacă rolul domnului Bosie ar fi fost indicat să se mărginească la o simplă declaraţie de neputinţă cerebrală.
   Domnia*sa trebuia să simtă unde stă chesti* unea şi să*şi facă un punct de onoare din datoria în care se găsea ca să*mi dovedească hotărît că o Biserică «strămoşească» există; căci domnul Bo* sie, care am zis, şi am zis*o înnaintea sa, că e veterinar, taie cîinilor frunză în numele ei, al Bisericii străbune. Nimeni nu te opreşte să fii
112
 « naţionalist», însă se cade, măcar luat de scurt, să*ţi lămureşti şi logica incontestabilă a « naţio* nalismului» tău bisericesc. Şi, slavă Domnului şi tipografului, locul nu i*a lipsit domnului Bosie, cînd pe mai bine de două pagini se răsfaţă com* poziţia sa cu literă şi minte măruntă, proză de altfel aidoma cu vorbăria cea de toate zilele şi de trei ori pe săptămînă deşartă, şi o dată « pentru popor », a Neamului obişnuit. Ba vorba goală e chiar măduva naţionalismului acestuia de calfe de bărbier şi singura*i scăpare.
   O dovadă patentă despre neputinţa de a se justifica naţionalismul, ne*o aduce însuş omul care singur înseamnă ceva între naţionalişti. Unde*i domnul Iorga mai lipsit de orice talent şi mai zadarnic decît în naţionalism? în universali* tatea Fiinţei Sale celei întru optime adorată, domnul Iorga ar putea fi şi curelar, nu numai poet, cugetător etc., şi tot mai bun ar fi curelar decît om politic.
   Iar dacă e să*mpingem cu o palmă mai departe discuţia şi e să căutăm fondul real al naţionalis* mului, care murise cu premergătorul Polichroni* ade şi cu prerafaelita Tiţa Pavelescu, apoi nu ne*ar fi greu să tragem la răspundere tot vanitatea, de altfel omenească, a domnului Iorga, de*a fi de toate şi afară de asta şi om politic, şi şef.
   Niciun partid existent nu s*ar fi grăbit să pof* tească pe domnul Iorga la şefie. Era, într*adevăr, un singur loc de şef vacant în România, întrmn moment în care şi socialismul reînviase, şefia unui partid de născocit. Dacă la suirea sa pe tronul emfazei, domnul Iorga ar fi găsit un partid naţio* nalist format, acest profesor*metempsihoză ar fi întemeiat alt partid, orice fel de partid, chiar al Mîinii Negre, numai dînsul şef să fie.
   în asemenea stare, îndreptăţirea doctrinei devine vădit penibilă, şi de aceea asistăm la spectacolul
a—
şi mai penibil al unui naţionalism care, strîns cu uşa, este cel dinţii să caute pricinile existenţei lui. De*acolo exagerările în stilul plat, fereala de lămuriri serioase, humorul trist, de boală intestin nală, al prozei naţionaliste. Aceşti morţi caută zilnic viaţa, ca nişte orbi zidul de ieşire. Chiar un denia* gog luminos, mar putea argumenta decît fals, ca domnul Iorga.
   Ar fi, prin urmare, excesiv să cerem mai mult de la ciraci şi în special de la domnul Bosie, care în legătură cu mărturia citată de mine la început, şi nepricepînd decît cu intermitenţă, jură că pentru o parte din scrisul meu creierul domniei*sale e încuiat.
   Articolul meu mai avea şi o parte zoologică, pe care, făcîndu*mi*se ecou, o reia şi domnul Bosie, dintr*o plăcere care la maimuţe se cheamă darul imitaţiei. Nu băgasem însă de seamă partea lui botanică; meritul descoperirei revine tot veterinar rului. Bozia, rectifică domnul Bosie, nu creşte în şanţuri, precum incidental şi simbolic spuneam eu, dar se cultivă.
   Se prea poate; la Vălenii de Munte totul e posibil. Eu nu voi lua însă de scurt pe învăţatul meu adversar pentru figura ce o face cînd, vor* bind de mărăcinii Faclei, ne spune că vor fi cosiţi din rădăcini. în aceeaş împrejurare Facla s*ar sluji, cred eu, de sapă sau tîrnăcop.
   Dar ia să vorbim serios, domnule Bosie. Nu mi*ai putea mai bine spune dumneata, ca un spe* cialist, pe unde se. . . vorba ceea. . . găina?
   Aştept cu nerăbdare viitorul dumitale articol politic, social, economic, religios şi literar, de peste patru săptămîni.
                                     SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI A. C. CUZA
   Ilustre Economist,
   De la 22 iulie pînă astăzi au trecut, într*adevăr, vreo cîteva zile. Ar fi trebuit să vă scriu mai de timpuriu. Dar vedeţi, bătrîneţea care vă face pe dumneavoastră întreprinzător, limbut şi glorios, pe mine mămtîrzie. De altfel, singurul ziar unde
 ?ot să*mi strecor şi eu proza mea jidovească e 'acla, ocupată în ultimul timp să cînte pe director rul dumneavoastră. A trebuit să aştept şi v/am făcut să aşteptaţi şi dumneavoastră. Ce rău îmi pare! Dacă maţi fi un bărbat cu o fire îndeajuns de răbdătoare, şi chiar profesorul eminamente de răbdare al cititorilor dumneavoastră, m*aş con# funda într*o mie şi una de scuze.
   Aţi înţeles de ce cutez ca să vă scriu. Nemulţu* mit să v*admire acoperit, sufletul e demult în aşteptarea prilejului de*a v*o spune pe faţă. Aşa e dragostea făcută; fie ca a mea, creştinească, fie ca să zic aşa, mirenească, urmăreşte o decla* raţie.
   Ceea ce admir afară din cale la dumneavoastră (fără aluzie, vă rog să credeţi, la Poporaţie) e minu* nata*vă putinţă de*a vă eterniza într*o idee; e facultatea ce*o aveţi de*a fi, cînd vă puneţi, inva* riabil, ca un barometru nedres, e lipsa din mintea dumneavoastră luminoasă a urîtului simţ critic, care împiedică pe român să se înnămolească într*o doctrină, pînă la nas.
8*—
   Adevărul este că în genul acesta nulsînteţi unica mea simpatie şi aş fi putut admira în locul dumneavoastră pe alţii. Cine v*a împins să vă opriţi la mine şi să*mi afirmaţi în Neamul românesc o iubire de care nici nu mă*ndoiam? Reciprocitatea cere să mă folosesc de dînsa. Şi fiindcă am slăvit, într#un stil ce v#a speriat tobele urechii, pe arhierei, de ce n*aş trece ocazional, cu briciul ascuns pe mînecă, şi la Universitate, a căreia barbă sînteţi ?
   Sfîntul Thomas d'Aquin vă admira cu teamă şi cu mult înnaintea mea, simplu diacon. Fereş# te*te, spunea el (şi tot fără aluzie la Poporaţie, să credeţi), de omul unei singure cărţi. Căci omul care ştie o carte, nu o poate şti decît pe aceea. Cînd şi#a găsit cartea ce i se nimereşte, o devoră. O mistuie şi o mănîncă din nou. O ia de#o mie de ori la răscitire, o învaţă pe#de*rost şi chiar o scrie din nou. Iarăş nu poate fi o aluzie la Pop or aţie, această operă uriaşă fiind revărsarea mai multora. Omul unei singure idei, al unei idei fixe, omul# cloşcă. De creierul lui se prinde un singur lucru, ca de apele zăcătoare singura muşiţă verde. Maşina ideală cu un singur maţ.
   Nu*i, negreşit, vina dumneavoastră că v*aţi născut aşa. însă de ce ar fi a mea, vezi, asta num# ţeleg. Ba, mai vîrtos, socot că faceţi în generozi# tatéa dumneavoastră un abuz exagerat cînd, ne# mulţumit să vă slujească numai pe dumneavoastră, voiţi cu orice preţ să adaptaţi maţul dumnea# voastră intelectual şi celorlalţi, cărora le place să aibă maţe mai multe. Ei! lăsaţi*mă să spun ade# vărat. E pasiunea simpliştilor şi#a mărginiţilor, de#a simplifica totul la unic şi de*a#l mărgini la dînşii. Nu mă*ndoiesc de frumuseţea ombilicu# lui dumneavoastră, dar îmi păreţi pretenţios, şi, cum se mai zice, cam rîios, cînd doriţi ca uni# versul să se oprească#ntreg în faţa lui, într#o docilă contemplare.
 116
   Vă urmăresc, Ilustre Economist, cam demult, şi am cunoştinţă de viaţa dumneavoastră ca să zic aşa, iertaţi*mă, intelectuală. Nu sînteţi dumnea* voastră acel A.C. Cuza care afişa pe vremuri un liber*cugeti$m naiv şi cam găgăuţ? şi care în versuri absolut nule şi în nişte proză mai mult decît nenorocită lua grave atitudini de mucos idealist? Făceaţi să roşească şi pe liberii*cugetători, economistule. Aveaţi îndrăzneala şi ifosul care nu v#a mai părăsit de*atuncea, ale felcerilor ştiinţifici, în lucrările dumneavoastră dezvoltaţi de pe atunci o îndrăzneală, de altfel importată de#a* iurea, care umplea pe cititorul inteligent de greaţă. Era o extremitate. Omul unei singure cărţi se azvîrlea, cu coarnelem jos (tête baissée) într*o direcţie, ca ţapul muşcat subt coadă de tăun.
   De cîtva timp s*a dezlipit tăunul de muşcătură, şi omul unei singure cărţi a luat*o*ntr*altă parte, după un repaus, şi iarăş deodată: alt tăun îi pune o moleculă de foc pe punctul lui descoperit. Azi omul unei singure cărţi scrie articole ca acestea: Jidanii insultători ai religiei creştine — şi « libera cugetare » ! Repet că vă admir, căci nici nu s*ar putea într#altfel, dar botezul dumneavoastră de azi şi neruşinarea lui particulară mi se par prea respectuos abjecte. Cu ce uşurinţă vă hrăniţi din vomiturile de ieri, apostole!
   Şi dumneavoastră acesta, îmi cereţi mie soco* teală, păreţi revoltat de ceea ce am putut scrie despre arhiereii dumneavoastră, despre Biserica aceasta căzută pe mîinile unor apărători de ase* menea ridiculă teapă, care de n*ar fi profesori la Iaşi sau mai ştiu eu ce altceva, ar ilustra Sinodul românesc din anul de la Hristos 1911.
   Eu pe Dumnezeu nu l*am batjocorit ca dumnea* voastră; eu am scuipat în faţă pe cei care#l bat* jocoresc pe el. Pentru mine Dumnezeu va însemna todeauna ceva ce mintea dumneavoastră nu concepe
                                                                                                                                                îl7
decît în legătură cu un interes sau cu o poruncă; măcar nădejdea nedefinită a lumii care se zbw ciumă şi luptă; în numele lui Dumnezeu atitu* dinea mea nu poate fi decît a unui om cu drag pentru frumos şi bine. Preotul care subt cuvînt căd laudă îl murdăreşte, numai dumneavoastră vă poate inspira stima pe care, cînd lipsesc autorii, vă sprijiniţi economia politică naţionalistă. Eu, şi cînd voi nega pe Dumnezeu, voi avea senti* mentul că*l voi iubi mai mult decît dumneavoastră, care nu ştiţi nici săd urîţi ca un bărbat, nici săd adoraţi ca un creştin.
  Iar indignarea vă e fermecătoare. Prin lunile trecute, de căldură, toboşarii dumneavoastră, jigniţi că teza Neamului românesc cu «jidanii» de la Facla primea o nouă tiflă prin apariţia iscăliturii unui cleric în paginile acestei reviste, declarau, dintno pornire naturală la cei simpli cu duhul, că eu nici exist. Toată activitatea dumneavoastră se rezumă în a hotărî că ce există nu este, şi că este ceea ce nu există; baze suficiente pentru un oareşcare fel de*a cugeta. Cu această ocazie am servit Neamului românesc un bobîrnac de reali# tatea căruia amicii dumneavoastră au evitat să vorbească. Se spunea acolo că aş fi fost evreu şi că uzurpam un titlu bisericesc ce nu*mi aparţinea. Procedeul n*a reuşit. Dumneavoastră, ca mai des* tept, lăsaţi articolele mele baltă şi vă mulţumiţi a cita din ele cîteva rînduri pentru ca să le aruncaţi în spinarea. . . jidani/or, la plural. Cu mine nu mai aveţi de discutat; cunoscut fiind că orice chestie n*are importanţă pentru dumneavoastră şi că nu puteţi tenta să o pricepeţi decît întrucît o confundaţi cu naţionalitatea de jidan, pe mine mă lăsaţi unei uitări binefăcătoare pentru nevoile dumneavoastră de combatant.
  însă, se înţelege că nu se mai poate scrie un singur articol în presa continentală, care să vă
118
displacă, fără ca un jidan sau mai mulţi să cadă numaidecît vinovaţi. Dumneavoastră nu vă mai războiţi cu cel care a scris articolele, ci cu cei care le*au publicat şi care nu pot fi decît jidani, înţeleg să vă folosiţi personal de procedeul pus în joc la compunerea cărţii Despre poporaţiet şi, nepomenind de cei care au scris*o, să imprimaţi numai numele celui care a tipărit*o; acesta e un procedeu al dumneavoastră particular, care nu se aplică scriselor altora. Eu înţeleg să*mi iau răs* punderea a tot ce scriu, oricît am fi deosebiţi în păreri asupra acestei datorii.
  Mult m*am mirat însă că v*aţi mulţumit şi cu atît. De ce pentru articolele mele să trageţi la răspundere pe colaboratorii mei? în locul dumneavoastră eu aş fi cerut mai repede soco* teală lui Gutenberg şi inventatorului hîrtiei, mai ales că suprimarea tipografiilor ce nu*şi învîrtesc roţile la Văleni, ar fi un punct din programul dumneavoastră social şi politic. E de scris o carte, Ilustre Economist, pe care o aşteptăm să iasă din pana dumneavoastră: Despre refutarea inventiv lor ştiinţifice solidare cu tiparul.
  V*aş mai aduce aminte o insinuare pe care o faceţi, cînd temperamentul, foarte onest, vă împinge să lăsaţi a se crede că eu aş fi fost dat afară din cler. Procedeul trebuie să fie naţionalist. Aflaţi, Ilustre Autor, că iscălind «fost diacon » în cutare loc, însemnează că am fost acolo, că n*am mai voit să fiu şi că am plecat cînd n*am mai voit să fiu; şi de aceea sînt fost.
  Primiţi, vă rog, Ilustre Economist, omagiile admiraţiei mele.
                                                                                                         IERODIACONUL IOSIF N. THEODORESCU fost diacon în Mitropolia din Bucureşti a Ungro#Vlachiei
                                                 GRAIUL VIEŢII ROMÂNEŞTI
                                                                SAU
                                               RĂSPUNSURI FĂRĂ DE RĂSPUNS
  Adesea prin mahalale se ceartă cite doi cu# metri. Disputa lor e interesantă prin puţinul caz ce pare că fieştecare face de celălalt. Gîlceava rupîndude prietenia, le dă deodată un drept de mîndrie pîn^atunci necunoscut. Cumătrul Nae se uită la cumătrul Manole de sus; cît despre cumătrul Manole, el nici nu se mai uită la celălalt. Cuvintele lor exprimă superioritatea reciprocă a doi bărbaţi care se dispreţuiesc. Vorbesc unul cu altul întorşi cu spatele. Prezenţa celuilalt jigneşte, şi care de care se căzneşte să scoată la iveală din discuţia lor, cît duminica de lungă, că el s*ar socoti înjosit să vorbească celuilalt, deşi o groaz* nică ardoare îi zgîlţîie rărunchii şi un necaz
 ucigător.
    în această comică atitudine se găsesc prietenii noştri de la Viaţa românească din Iaşi, organul de gîndire al domnului G. Ibrăileanu. Fără să poarte nădragi umflaţi şi creţi, dispoziţia la nobleţea care*ţi permite să vorbeşti cu dosul şi să temnalţi deasupra rivalului printr*o nebăgare în seamă profundă, Nicanor & Co. o împărtăşeşte ca un
  frate cu domnii cumetri.
    Aceleaşi aere, aceleaşi gesturi. Pe trei pagini îndesate Viaţa românească ne spune că nu vrea să discute cu Facla. E greu de înţeles pentru ce simte nevoie de*atîta tipar pentru atît de puţine cuvinte. Acest mut care şi*a pecetluit buzele s*ar zice că vorbeşte mai mult decît un limbut, şi
 120
ne facem o idee despre ce s#ar întîmpla cînd, hotărîndu*se să părăsească tăcerea lui mormîn# tală, Nicanor & Co. ar consimţi să vorbească. Un număr întreg din Viaţa românească nici nu s*ar putea săn ajungă.
   De altfel, nu acuma pentru prima oară sîntem distruşi cu asemeni argumente. Şi Neamul românesc ne face cunoscut, pe multe pagini, că nu vrea să stea de vorbă cu noi. Acest ziar nu voia să vorbească fiindcă sîntem jidani. Viaţa românească nu ne vorbeşte pentru că sîntem rău*crescuţi. Tendin* ţele la acest aristocratism intelectual al lipsei de fond, poate se vor manifesta şi altfel. în viitor, adversarii noştri pot refuza să discute fiindcă purtăm ciorapi, sau gulerul scrobit atît la ceafă cît şi subt bărbie. Un motiv de*a dosi discuţia poate fi şi barbişonul unui confrate sau pingeaua de la ghete, prea groasă ori prea subţire.
   E desigur un chip de apărare la îndemîna oricui aceasta. Viaţa românească ne citeşte, ca toţi cititorii noştri, din scoarţăm scoarţă, şi volu* minoasei reviste ieşene nu#i scapă un singur rînd din Facla necitit. Şi culege impresii care o so# mează să le dea pe faţă, în vreme ce spiritul ei practic nu vrea să se aventureze întoo expri* mare poate ridiculă a impresiilor dobîndite. Prietenii noştri vor, într*acelaş timp, şi nu vor să răspundă, şi tot răspunzînd, reuşesc să se ab* ţină. «Dacă nu vorbim de Facla, prea o să avem aerul că ne ocupăm de dînsa — îşi zice Nicanor & Co. Haide sad consacrăm cîteva pagini ca să se afle că nici nu ne gîndim la ea. »
   Această originală tăcere vine cu un belşug de vorbe nemaipomenit, şi niciodată limba confraţi# lor noştri nu se dezleagă mai harnic decît atuncea cînd păstrează tăcerea.
                                          NOTE ŞI MĂRTURISIRI
   Neamul românesc îşi are popa lui. Facla avea numai un diacon; domnul Iorga are un preot. Cel puţin astfel iscăleşte unul din colaboratorii săi actuali, «Un preot». Pentru ce însă nu*şi dă numele pe faţă acest servitor al adevărului mascat ? Atitudinea anonimatului nu trebuie să se împace, întrmn suflet cinstit, cu nevoia de*a dezvăţ lui necinstea, căreia tocmai anonimatul îi prieşte.
   O mie de murdării înjosesc Biserica, şi de răspunderea lor se leapădă clerul întreg, care cu orice preţ voieşte să facă impresia de corp prea* curat şi dumnezeiesc.
   Cîte un om dă pe faţă anume murdării — şi acela vrea să pară că n*a spus nimic. Cerem oameni* lor oneşti să se numească pentru ca să*i cunoaş* tem.
   Dintrmn articol Păcate în clerul nostru din Neamul românesc, numărul 92:
   « Un preot dintr*o comună. . . a fost reclamat Episcopiei pentru că maltratează şi apostrofează pe cîntăreţi, nesocoteşte colivele aduse de creş* tini la biserică, că se duce pe la vie sau în altă parte şi lasă pe mulţi de mor neîmpărtăşiţi, cum s*a petrecut şi cu fiica acestui domn D.V., că pe mulţi îi îngroapă cetiţi şi necetiţi din cauza beţiei, că s*a înjurat cu un notar în cîrciumă, că s*a sfădit cu jandarmul satului (?), pentru care a fost suspendat pe zece zile (!), că nu umblă
 cu zintîiul decît numai la Bobotează şi la Paşti, cînd îi iese şoldul porcului şi ouăle etc., etc.
   Cele publicate de d. D.V. nu sînt lucruri mari în aparenţă. . . pentru motivul că mai sînt dintre noi cari putem spune despre cîte un preot astfel de lucruri.
   . . .Cine nu poate spune că oricînd cutare sau cutare preot s*a certat sau s*a bătut chiar cu notarul, sau cu jandarmul satului, în cîrciumă? . . .Cine nu ştie lucrurile acestea? Toată lumea le ştie!. . . păcate vechi în preoţime. . . păcate care hotărăsc mai mult sau mai puţin soarta clerului român. Preoţimea. . . n*are administraţie. Epis* copul e cum îl ştie toată lumea. . . Protoiereii laudă prin rapoarte pe cutare preot pentru că are trăsură cu cai iuţi şi vin bun, blamează pe un altul pentru că a dat votul d*lui Iorga (sic, N.jR[.) şi n*a votat pe care i ha (vezi gramatica N.R[.) indicat Cucernicia*S<z (vezi gramatica, N.R^.)
   . . .Din cînd în cînd se ocărăsc, bieţii preoţi, în faţa poporului, că sînt beţivi, leneşi, murdari etc. (ceea ce nud adevărat, N.F^.), pentru ca astfel să li mai mărească (?) autoritatea! (Cine? Se?) Apoi se cer informaţii pe unde să meargă la vecină, cine dă trăsura, la cine poate să mănînce mai comod (? ), şi pleacă (Cine să mănînce? Se? )... Un proestos pe cared cunosc şi eu mai bine din această ţară: are avere, trăsură cu cai (sic), vinuri vechi, a ţinut 13 (treisprezece) femei în casa sfinţiei* sale, a iubit o fată de ţăran, căreia după condam* narea judecătorească trebuia să*i dea 300 de franci etc., etc. . . .
   Care consistoriu n*a judecat preoţi pentru beţie, desfrîu, scandaluri; care consistoriu n*a primit reclamaţii pentru preoţi cari au făcut cutare. . . slujbă morţi*beţi? Şi cu toate acestea condamnările sînt foarte puţine. . . Mai bine să rămînă satele fără preoţi decît cu preoţi cari, meritînd cateri*
12)
sirea, să fie achitaţi. . . Cum se fac judecăţile şi cum se dau sentinţele, se ştie. . . Noi nu avem preoţi culţi, însă răi avem prea deajuns. . . Preotul oficiază mai pompos sau mai puţin pompos, după cum nădăjduieşte o recompensă mai bună sau mai rea. Toate slujbele poartă pecetea sim* briei, şi această pecete (Vorba vine, căci întnaltfel pecetea e cam riscată, Aastăzi creşte mereu, încît a pierdut adevărata rugăciune din preţul ei. . . Astăzi preotul, cînd merge la biserică, se întreabă cît va cîştiga la liturghie... Dacă ţăranul... îşi mai respectă preotul, apoi aceasta nu o face din cauza preotului. . . » etc., etc., etc.
   Am făcut aceste extrase în stilul lor particular şi scrise de un om «cult», de un teolog din Neamul românesc.
   Acum se pune întrebarea: Ce să credem despre domnul Iorga, care, cînd învinovăţeam eu clerul de aceleaşi lucruri, cita articolele mele ca nişte atentate şi umplea Neamul de protestări revoltate? Farsă. . . Boală. . . Care din două?
   Sînt semne că datoresc membrilor respectabili din cler o mărturisire. Niciodată nu m#am îndoit că se găsesc şi preoţi în faţa cărora îţi poţi scoate pălăria. Numai că numărul lor e prea mic faţă de clerul întreg din ţară.
   Şi de aci o teorie de care nu mă simt defel vinovat. Ce trebuie să facem? La ce ne foloseşte Biserica?
   Biserica răpeşte din bugetul Statului o parte însemnată şi nu ne dă în schimb decît cadavre pe care de cadavrele adevărate singura facultate a reproducerii le deosibeşte. Şi încă de ar fi un produs mediocru, fără strălucinţă, pur vegetativ, dar mărginit în cele cîteva datorii care modelează o societate impersonală, ar mai merge. Aceste cadavre sînt însă centre de infecţiune morală:
124
popii noştri au o reputaţie în ţară asupra căreia e inutil să mai insistăm. Pilda lor e o pildă de ruşine. Repet, excepţiile nu se socotesc.
   Să aşteptăm, prin urmare, ca toţi preoţii să ajungă respectabili, şi pîn*atunci sămchidem ochii? Mi se pare că de la regat încoace şi de la oficializarea lui, clerul avea vreme şi mijloace să însemneze ceva. Ceea ce n#a făcut pîn#acum, nici în viitor nu va face. Pentru ce să suporte ţara permanenţa putregaiului? Urmînd o lege categoric exprimată de natură, putregaiul lăsat în voia lui, creşte mult mai repede decît materia sănătoasă. Or, întrmn singur fel se poate sfîrşi cu el: prin curăţire violentă, alt mijloc natural. Şi a curăţi clerul este a A suprima. Această măsură va fi opera guvernelor de mîine, care vor avea chiar mai mult de curăţit. . . Căci e nădejde că guvernele n*or să aştepte todeauna revolte, vărsări de sînge şi ridicarea masselor, adesea prea oarbe, pentru ca să rectifice drumul unei omeniri.
   Negreşit că încheierea mea: suprimarea cleru* lui, prin toate mijloacele, mai admite şi alte încheieri. însă eu nu pot apăra decît încheierile mele, cărora m#am devotat cu toată ardoarea, convins că fac un act de patriotism.
   Dacă a fi patriot este a*ţi minţi sufletul tău însuţi, aceasta e altceva şi nu mă priveşte.
   Mulţi confundă sentimentul religios cu Biserica. Religiunea e în simţire, în gîndire, în idealuri, în sinceritate, întrmn sunet frumos de muzică, în inima tăcerii, în şuierul vîntului, în steaua cea limpede şi depărtată, în prietenul, în vrăjmaşul tău, în iubirea şi ura ta.
   în Biserică sînt lumîriări cu fum, popi mărginiţi la minte, colive, candeli, certuri popeşti, cîntă# reţi chelălăitori la strană, năduf şi gologani sună# tori, care se strecoară în pungile cucernicilor fraţi.
                                                                                                                                                                  i2J
    Fără sentiment religios Biserica a existat întodea* una. Şi sentimentul religios a existat întodeauna fără de Biserică.
    Sînt cel mai neîmpăcat protivnic al Bisericii. Su* fletul meu e plin de religiune, ca Dunărea de unde.
    Auzeam deunăzi un popă grăind. Deşi băuse, judeca: «Pentru ce mai iscăleşti ierodiaconul Iosif, de*vreme*ce te*ai lepădat de Biserică?»
    Părintele s*ar fi mulţumit să iscălesc Ioan N. Theodorescu, căci m*ar fi putut tăgădui.
    Bisericeşte am tot dreptul să iscălesc cum fac în serviciul cauzei ce am îmbrăţişat. Nimeni nu*mi poate contesta un titlu recunoscut, pînă ce împotriva lui nu se va pronunţa — ce ironie! — Sinodul, pe care înnainte de toate ham descali* ficat destul de des eu, ca să mă descalifice şi el o dată. Anume popi, surprinşi cu mîinile în excre* mentele sfinţite, s*au şi pregătit să ceară darea mea în judecată. îi doresc Sinodului, în starea în care se găseşte, curajul ca să o facă în prezenţa vinovatului. Sinodul va fi mai şiret; el mă va pedepsi fără judecată. Procedeu bisericesc.
    Acelaş părinte tarea supărat de articolele mele din Facla şi de ingratitudinea mea.
    «Dumneata, care ai fost atît de protejat, spunea părintele, de cutare personaj din cler, tocmai dumneata să te răzvrăteşti aşa? »
    Asupra protecţiei acesteia sînt rezerve de făcut. Dar numai faptul că s*a putut răspîndi asemenea zvon printre clerici, îmi impunea pare că datoria să evit a vorbi de cel care, bucurînau#se de această reputaţie, m*ar fi ţinut de rău în sufletul său. De altfel, « protectorul» meu a mai protejat o serie de actuali arhierei şi feţe de ruşine pentru Biserică, aşa că însăş lipsa lui de discernămînt m*ar îndritui la independenţă. Şi pîn*acum de ocrotitorii mei n*am vorbit, şi chiar de voi fi
126
 silit să o fac, nu voi porni, ca nici pîn*acum, dintrmn resentiment meschin, personal, şi voi avea oareşcum meritul de*a zdrobi o simpatie pentru o idee, ceea ce nu4 un act de rînd.
   Dar e de reţinut raţionamentul părintelui Cutare pentru psihologia lui foarte generală, care subordonă sentimentelor superioare, ca aceluia al recunoştinţei, — căci nu vreau să împing filosofía pînă la a contesta moralitatea recunoştinţei,
 —  sentimentul mai superior al dreptăţii, şi robeşte trebşoarelor bune şi afacerilor între patru ochi, pornirile mai largi decît interesul tău în parte. Parcă*l doare pe părinte să vadă la ce bunătăţi ai renunţat ca să scrii un şir de articole întno gazetă, şi te mustră dintrmn soi de solidaritate egoistă. Dînsul, dimpotrivă, s*ar fi folosit de el pînă la ultimele lui consecinţe şi ar fi speculat pe o întindere considerabilă faptul că un demnitar
 îl simpatizează.
   Părintele nu e în stare să aprecieze valoarea morală a gestului meu, cu care m*am ridicat conştient împotriva unui zid de prejudecăţi, şi pecînd el şi*a mai îngroşat chimirul şi situaţia, eu n*am suferit necinstea de*a nu risca*o pe*a mea.
   Mulţumită măruntei sale mulţumiri, el face o faţă liniştită şi demnă între oameni, care cunosc din el ce cunosc şi adulează oamenii: suprafaţa. Din pricina actului meu de onoare, eu mi*am înstreinat, pe lîngă o lume întreagă care iubea în mine torturătoarea suprafaţă, şi unele prie* tenii la care am slăbiciunea să ţin, cu toate soma* ţiile judecăţii, şi azi.
   Eu am pierdut. El cîştigă. Pentru ce se supără sfinţia*sa? Evident că e mai folosit să mă aibă de adversar intelectual, decît m*ar fi avut, să zicem, de mitropolit.
   Pentru că el ştie că izbînda din urmă tot a
 mea va fi.
                                                                                                                                                    127
   Mi se comunică prieteneşte că Mitropolia m*a uitat şi că în dorinţa ei de/a mă cunoaşte, după o lipsă de cîţiva ani din ţară, a stăruit la Poliţie să i se dea informaţii despre mine.
   Faptul că umblu mai mult singur şi todeauna pe jos contribuieşte să nu impun atenţiei cu uşurinţa cu care atrag privirile anume peşti sau escroci care spintecă lumea, salutaţi, «în mus# cal». Şi această obscuritate exterioară poate jigni pe agenţii care se vor fi ostenind aproape în zadar pe urmele mele şi cu care n*aş dori să mă stric pentru atît de puţin lucru.
   I*aş ruga să se adreseze direct la mine, de unde vor putea culege cele mai complecte informaţiuni, printr*o scrisoare trimisă la redacţia Facla, strada Zorilor i, hotărînd o întîlnire orişiunde, ziua şi subt cerul liber, pentru care am o înclinare deo* sebită. îi previn că afară de o floare la butonieră şi un briceag pentru ascuţit creioanele în buzunar, nu port nici baston nici arme şi sînt de un acces foarte potolit, civil şi cuviincios cu oamenii politicoşi.
   Aveam în Poliţie un prieten licenţiat în litere şi filosofie şi autor al unei cărţi pentru îndreptarea lumii. . . Aş prefera să fiu cercetat de un om ca el, căci ne*am putea deda şi la consideraţii artistice în acelaş timp, ceea ce*i todeauna agre* abil; sau măcar de un agent care scrie versuri. Laş putea citi şi eu dintr#ale mele. . .
   Era să uit o scrisoare hazlie ce mi*o aduse poşta, de la Craiova. Nefiind timbrată, cunosc îndată că vine de la un naţionalist, şi faptul că mi*a ajuns în mînă se datoreşte faptului că şi poşta a uitat să o timbreze. Naţionaliştii, cel puţin cînd vor să manifesteze ostil, nu pun mărci pe scrisori. în geamurile prăvăliilor această men* talitate se exteriorizează cu lovituri de bîte.
 128
   Analfabetismul corespondentului meu mă împie* dică să citez din scrisoarea lui, în care luxul gramaticii se abţine să se strecoare. E o şarjă vehementă la adresa mea, şi scrisoarea sfîrşeşte cu «îmbrăţişări înghioldite, Andrei Butucă, rîn* daş la dmu Petru Săvulescu». Recunosc însă într*însa calităţile literare ale revistei craiovene Ramuri şi pe unul din colaboratorii acestui monu* ment literar. Expresia « îmbrăţişări înghioldite » e aproape o frumuseţe şi salvează toată scrisoarea.
   Se înţelege de*acolo că naţionalistul meu cores* pondent s*a indignat văzînd Facla citită de un învăţător, pe drum, şi că de*atunci o citeşte, ierte*mi*se figura, şi el. De Dumnezeul mamii nu mă înjură, e adevărat, însă am sensaţia că de*mi va mai scrie, scrisoarea lui va debuta cu Pastele ei sau alte sfinte sărbători. El a mai învăţat apoi în Neamul românesc că sînt jidan şi mi*o spune revoltat de faptul, cu toate acestea delicios, că m*am vîndut şi eu şi toţi tovarăşii mei pe importantele sume de aur ce ni le serveşte, ca săd sprijinim, risipitorul şi adorabilul Cahal. Avem şi noi mîngîierea aceasta, într*altfel — nud aşa domnule lorga? — ce ne*am face fără talent, fără idei şi fără cititori?
   în orice caz, n*avem pretenţia că cititorul craiovean a putut fi format de Facla.
   Constat, şi nu fără sarcasm, că domnul Şt. Bosie, unul din sprintenii mei polemişti de la Neamul românesc, a fost redus la tăcere. Şi sar* casmul ia vocea hohotului de rîs cînd îmi aduc aminte că belicosul veterinar hotărîse să mă prăpădească.
   în ce priveşte pe domnul A.C. Cuza, căruia i*am adresat o scrisoare, acesta îşi întemeiază tăcerea pe motive desigur universitare.
9-407
 Î2C}
NEAMUL FACE ŞI CRITICĂ LITERARĂ
   Facla nu mai Iasă Neamul să doarmă. în nu* mărul lui din urmă, dublu, ziarul naţionalist, pe care kam semnalat adeseori ca pe cel mai prost scris din presă, şi care chiar în numărul în chestie debutează cu o formidabilă iacnie datorită chiar maestrului Iorga, se fac încercări de critică lite* rară. Era un timp cînd Facla tipărea şi cîte*o bucată în versuri, e adevărat, la care a renunţat demult şi fără să fi dat vreodată versurile acelea — amestec de prozaism voit şi de ironie, — scrise de domnul B. Nemţeanu, ca un model.
   Literatura Faclei trebuie căutată aiurea, în Viaţa socială, revistă care, în mişcarea noastră, reprezintă mult mai îndeosebi elementul artistic şi care a dat la iveală cîteva talente, cu toate că prin felul cum este scrisă şi ilustrată singură Facla suferă avantajos comparaţia cu orice publi* caţie, nu din ţară, fireşte, unde n*avem altă revistă în acelaş gen, ci din streinătate. E convenit că Neamul românesc e o bună*cuviinţă să nu se socotească.
   însă poetului B. Nemţeanu, pe care nici nu l*am făcut nici nu ham lăptat noi, i s*au recunoscut merite reale chiar de revistele literare serioase româneşti, între altele de Luceafărul, care pentru Neamul românesc 'ar trebui să aibă o autoritate în special recunoscută, căci doar colaboratorii lui sînt foştii colegi de redacţie ai domnului Iorga şi de la care domnia*sa a deprins, muncind la*
IjO
unloc pe vremuri, să se exprime ceva mai limpede uneori. Incontestabil că şi domnului Goga, şi domnului Iosif, şi domnului Sadoveanu, şi mai cu seamă domnului Chendi domnia*sa datoreşte ceva şi chiar mai mult, de la Semănătorul încoace.
   Traducerile în versuri ale unui şir de poezii germane, au dat domnului B. Nemţeanu o întîie* tate pe care numai colaboratorii actuali cu caş la gură şi lumînări la nas, ai domnului Iorga, i*o pot contesta.
   Adevărul este că paginile Neamului românesc în careţi vorba, sau mai bine zis undezi mucul, de «literatura Faclei », se resimt imediat de citaţiile, slabe bineînţeles, pe care le face, dar care, cu această calitate a lor recunoscută, fac să cîştige întreg numărul dublu al Neamului românesc.
                                        TROPARELE ZILEI
   Sînt foarte supăraţi Vălenii pe mine. Le*am stricat cîţiva polemişti, şi un nou atlet se des* prinde din circul Neamului, ca să*i răzbune, ca să apere frunza de viţă americană a domnului Iorga şi onoarea gazetei. Acesta soseşte gol pînă la coate, scuipînd în palme din baleieri spirtoase, şi frecîndu*şi*le tare. Numele lui e Rudu; sad zicem domnul Rudu. După fire pare un nobil sacagiu, şi scrisul domniei*sale dovedeşte minu* nate calităţi de gloabă. M*aş mira să nu fie un profesor de limba română.
   însă atletul meu, înfierbîntat să*şi lepede zăbu* nul, ca să fie mai uşure, şi*a scos din repezeală, cu el, şi şalvarii, lucru imprudent, căci cea mai fină piele a combatantului ar putea suferi oareş* care zdrenţe şi avarii.
   Voi cunoaşte mai bine pe domnul Rudu în ziua cînd se va ţine, sper, de făgăduinţa ce mi*o trimite. Domnia*sa doreşte să mă bată. Aşa stă scris în cartea neamurilor, a Neamului românesc, revistă pentru afinarea poporului român. Citez din această humor ist ic ă gazetă:
   « Şi cu asta poate ar fi de*ajuns. Dar am scăpat din vedere cel mai imund şi respingător articol, de scîrba căruia s*au scîrbit desigur şi perciunaţii ,,ridâctări", cu toate nasurile dumnealor deprinse, cînd au primit şi cetit acest. . . articol! Este al ,,coadeide topor", articolul Drăciei*Sale Necuratu* lui ieri*diacon Iosif N. Teodorescu. E atît de
 *3*
 copilăros şi de murdar, încît mă mir, nu că l*a scris Drăcia*Sa ieri*diaconul, ci de faptul că l*au primit „ridâctării", faţă cu atîta stupiditate. E imposibil să cităm, să reproducem. închipuiţi*vă tot ce a putut înşira şi imagina o minte seacă şi un suflet putred, vorbind despre un ,,scutec murdar'‘ de copil mic, făcînd jocuri (?) de cu* vinte cu ,,explosive" şi ,,rezultate gelatinoase“, sau cu o anumită oală trecută drept călimară,
 —  şi mărturisind că o pornografică şi cunoscută cacofonie a căutat*o anume, fiind zice el, în ,,nota. . . sinodală şi naţionalistă". . . Rămîne*i*ar în gît, îi dorim noi, dacă e „notă". . .
   Faţă de care lucruri, iată cum aş ruga eu pe prietenii noştri: Insultele şi murdăriile perciunaţi* lor să le despreţuim. Dar pe ,,coada de topor", pe Drăcia*Sa ieri*diaconul şi astăzi jidovitul Iosif Teodorescu, să nu*l lăsăm numai cu atît, ci, pentru că vedem că nu*i roşeşte obrazul cu niciun chip, să*i roşim noi, cu cel dintîi prilej, sau urechile, sau. . . cacofonia Drăciei*Sale.
   Şi*acum să facă bine civilizaţii „Labini" să nu ţipe, căci asta nu e bătaie ,,naţionalistă", ci e aşa*zisa ,,corecţiune" pentru moralizare. Ştie şi Drăcia*Sa, şi apoi aşa zic şi cărţile englezeşti de educaţie şi chiar aşa se şi practică în ,,civili* zata" Anglie. Ştie şi ,,Adivor", editorul Faclei, deoarece o spunea mai zilele trecute pe nu ştiu cîte coloane. . . »
   Prin urmare şi păcatele Faclei sînt chemat să le ispăşesc pe toate eu. Fiindcă domnul Iorga bate cîmpii, vinovăţia mi se cade mie; fiindcă domnul Rudu scrie, tot eu cad în răutate diavo* lească. Asinăriile domnului Cuza se notează de* asemeni la rubrica mea.
   Drept vorbind, avertismentele Neamului romă* nesc mă fac să surîd. Nu cîinii care latră mai tare se apropie mai mult, şi se*ntîmplă să temtorci,
133
 din întîmplare, spre un dulău, instantaneu, ce*ţi soseşte din spate, şi îndată săd vezi chelălăind fără motiv prealabil şi rupînd*o la goană, de s*ar zice că bai izbit cu o căpăţînă de zahăr.
   Mi s*amtîmplat şi mie, trecînd pe stradă, să trag cu urechea la oareşcare zvon de voci grupatem cîte un ungher, dar pîn^acum nu mi*a trîntit nimeni ciomagul naţionalist în moalele capului, precum, în lipsă de un curaj personal sălbatec, prin gura atletului său, îşi îndeamnă domnul lorga cititorii să o facă. Socot că cel care necin* steşte faţa omului, făcută pentru zîmbet şi lumină, pentru duioşie şi sărutare, e o brută. De faţa mea încă nu s*a atins al patrulea organ siamezic al unui adversar, şi cred hotărît în minunea slujită de un bun revolver, că vrăjmaşul, care mi*ar atinge*o, s*ar împărtăşi în ziua ceea cu o suficientă măsură de plumb. înştiinţare la înştiinţare.
   Voi cere întrmna din zile procurorului bine^ cuvîntare ca să mă folosesc la nevoie de manualul bunului trăgaci. Şi cînd vre unui naţionalist isteric i*ar veni cu adevărat un acces în faţa mea, atunci vom fi înţeleşi de mai nainte.
   Dar ce mentalitate, la oamenii aceştia, şi ce dovadă mai bună că instrucţia nu poate face o pleoapă dintmm corn. Un profesor universitar primeşte ca în ziarul lui să se facă îndemnuri la bătaie împotriva unui liniştit măsurător cu pana al faptelor şi slujitorilor lor. La cuvînt se răspunde cu cuvinte. Condeiul se ucide cu con* deiul. N*ai putere, s*a isprăvit, victoria nu va fi a ta. Şi nud, în definitiv, o ruşine să te recunoşti, cînd firea n*a roşit să te plămădească slab. De altmintreli, pentru adevăr şi talent, ofranda ruşinei măcar, se cuvine.
   Nu e întîia oară acum, cînd, exagerată de*o ironie dreaptă şi răsturnată cmn zîmbet sau cu
 *J4
o idee, fiinţa prostului se*aruncă la tine cu parul. Cretinul cu spoieli de bun*simţ e*o jivină deose* bită; însă ce caută cirezile acestea în presă? Ce*a păcătuit cultura omenească pentru ca incuria bestiilor să o calce, şi ca în numele ei cornutele mari să*şi ridice. . . frontispiciile?
   Neamul românesc iva putut ajunge la toleranţa culturală care îngăduie diversitatea ideilor şi*a indivizilor, care mărgineşte lupta la terenul cel mai concentrat şi cel mai dificil, e^adevărat, al scripturii. Este ceva mai util unei vieţi intelec* tuale — şi orice viaţă ar trebui să fie intelectu* aîă — şi unei dezvoltări de subtilitatem spirit decît tocmai varietatea gîndurilor, întîlnirea lor, polemica şi contrazicerea? Domnul lorga admite un tip de individ, acelaşi pedicurul său; şi nu4 vine sa creadă că natura mai produce şi oameni care nu*i pot fi, lui, pedicuri. Or fi ele îmbăh sămite unghiile sacre de la picioarele apostolului, dar nu pentru mirosul tuturor. Şi nu oricine le adună într*o cupă de cristal. Şi nu pe oricine îl lasă apetitul să*şi facă din ele un desert.
   întrebuinţez aceste imagini concrete pentru ca lectorii Neamului românesc să mămţeleagă.
                                               NOTIŢE
   îmi aruncai ochii pe un număr din aşamumitul Neamul românesc pentru popor. Înfiinţînd un suplii ment la ziarul său, domnul Iorga şi*a zis să semdrepte şi sătenilor, deşi cel care nimereşte cel mai puţin graiul românului de la ţară, e mai ales domnul Iorga. Domnul Iorga nu*i nici sătean şi nici ni a trăit cu săteanul ca săd cunoască. Cînd scrie pentru săteni trebuie să facă o sforţare de condei care se simte în toate rîndurile unui arti* col; ca scrisul elevului nedeprins cu litera nem* ţească. Un asemenea articol, cu gust tîrgoveţesc, e Serbările « Ligii Culturale» povestite întrmn ton de naivitate afectată asupra beţiei de fraze de la Parcul Carol.
   «S*au văzut, zice domnul Iorga, o sumă de lucruri frumoase. Cu o maşină de zburat (aero* plan), prinţul Bibescu a trecut sus deasupra capetelor tuturora şi cu alta locotenentul Protopo* pescu: pluteau ca nişte păsări care lunecă prin văzduh uşor şi sigur. Au cîntat coruri bine alcă* tuite, şi pe deal sus, în două zile de*a rîndul, s*au împărţit premii, daruri în bani, la sătencele care s*au înfăţişat în port mai frumos şi mai adevărat.» Acest «adevărat» e cu literă cît mai mare.
   Cînd ar vorbi ţăranul ca domnul Iorga, ar trebui să se prefacă. . . Şi un furnicar de observ vaţii de stil în cîteva rînduri! Se poate releva uşor şi sigur, scos direct din franţuzeşte. Apoi
 îjâ
 cînd scrie că două zile de*a rîndul s*au împărţit premii, probabil că o face dintr*o lipsă de expresie potrivită, împlinită lamtîmplare; căci nu*mi vine*a crede că domnul Iorga vrea să facă pe ţăran să spere că din zori pînă noaptea tîrziu, şi două zile lipite, Liga s*a spetit aruncînd «darurile de bani». Sau poate a voit indirect să afirme domnul Iorga contrariul ?
   Cu aceeaş afectare se urmează descrierea în modul următor:
   « Şi pe urmă tot în locul acela s*a înfăţişat lupta de la Griviţa, din 1877, cu patru asalturi: numai cît puştile n*aveau gloanţe (!), obuzele zvîrleau numai scîntei mari roşii, albastre şi galbene, cum sînt culorile neamului nostru ...» Ce fru* mos! Şi cît trebuie să creadă de idiot domnul Iorga pe ţăran, ca să*i administreze un reportaj ce nu poate mişca nici copiii.
   Se va observa că prin tot în locul acela se înţe* lege nu atît în Parcul Carol, cît la Griviţa. Dar scînteile aveau culorile neamului — nici măcar pe ale steagului. Domnul Iorga şi*a propus să discrediteze cuvîntul acesta de neam, să4 seu* funde în banalitatea multor altor cuvinte ce*au ajuns infame, ca: amor, vrajă. . . puse anapoda de toţi cîrpacii poetici de ieri şi de azi, în sti* hurile lor. Domnia*sa cînd îşi curăţă picioarele, desigur că taie bătăturile neamului, şi că seara îşi trozneşte oasele pe a neamului saltele. Vedeţi acele scîntei care se folosesc de împrejurare ca sa scapere cu tricolor? Acelaş lucru s*ar fi întîm* plat, numcape vorbă, şi cu asalturile, dacă n*ar ii fost patru la număr. Am fi avut un asalt roşu, unul galben, unul albastru — asalturile neamului.
   Domnul Iorga nu dă totuş detalii despre felul cum au trăit în Bucureşti şi ce au plătit oamenii veniţi la Bucureşti.
   încheierea e şi ea o mostră:
*37
   «Ţerănimea rT^^ănimea! De ce nu terrat nimea? Cînd domnul Iorga era la Semănătorul acesta se scria Semănătorul)} Ţerănimea noastră a dovedit (să vedeţi cern dovedit) astfel că vrea să vadă lucruri nevăzute si să ştie lucruri neştiute. Calea mîntuirii e aceasta. Avîntul în sus spre lumină va fi mîntuirea voastră a tuturora, şi, prin voi, mîntuirea neamului nostru întreg.» Ceea ce*i adevărat.
   Si ar părea că a voi să vezi lucruri nevăzute e destul de elementar natural şi că ţăranul român urmează întru aceasta o simplă logică gramatic cală care face ca numai lucrurile nevăzute şi cele neştiute să aibă nevoie să fie văzute şi ştiute, căci altfel nu se poate decît în stilul Neamului românesc. în cazul ţăranului român sînt de altfel mai mulţi muritori, şi mulţi din cei care au voit să vadă lucrurile nevăzute şi să ştie pe cele ne* ştiute, n*au găsit «mîntuire » în faptul că au voit să vază şi să ştie. Ei cel mult au găsit articolele domnului Iorga fără miez.
   în acelaş «neam pentru neam», e un articol mai românesc, Peirea voastră prin voi, în care se fac nişte constatări triste dar reale şi nu prea potrivite în filosofía lor cu doctrina de antisemitism sălbatec a aşa*zişilor noştri naţionalişti. Se dau mai multe pilde de ce preţ au în faptă încercările de negoţ românesc la ţară, unde săteanul a bun de speculat, însă nu în stare să speculeze. Pizma ţăranilor pentru consătenii lor, care făcînd negoţ ies din starea celorlalţi, face folosul negustorului strein sta# bilit la sate. Cooperativele săteşti se desfac şi se ruinează din lipsa solidarităţii şi prin abondenţa omnipotentă a invidiei. Calităţi specifice româ* neşti, lipsa de solidaritate şi dezbinarea păgubesc toate mişcările şi ne caracterizează, de la ţăran,
 care slujeşte la evreu sau grec cu plăcere, pînă la orăşeanul instruit ce*şi trădează şi minte colegii, pe toţi. Sînt slăbiciunile de căpetenie care trebuiesc biciuite şi insultate mult mai vîrtos şi mai aprig decît jidanii domnului Iorga.
   De altfel, negustor român şi « mitocan obraz* nic », cum se zice, sînt două vorbe cam sinonime. Autorul acestor rînduri din Facla şi*a propus să scrie într*o bună zi un Manual de bună eres* tere pentru comersantul român, pe care dacă l*ar alcătui domnul Iorga, ar face operă mult mai profitabilă decît cu romantismul său politic, lipsit de orice calitate practică. în nicio prăvălie nu eşti mai rău şi mai greţos primit ca la români. Prea puţini din ei pricep că urbanitatea vînzătoru* lui îndoieşte calitatea mărfii, compensată adeseori la streini printrmn zîmbet şi o dorinţă de a*ţi fi plăcuţi, ademenitoare. Evreul e simplu şi lipicios. în mahalalele unde un grec şi un român se concurează de la o cîrciumă la alta, deosebirea se stabileşte imediat. Negustorul român e plin de importanta*i persoană, şi faptul că se găseşte în ţara lui el îl subliniază cu grosolănia cu care domnul Iorga se crede idealist pentru că face să se simtă pe streini că trăiesc în ţară streină. Ro* mânui care a vieţuit într*o ţară streină şi s*a amestecat cu poporul şi*a avut nevoie de el, cunoaşte sensaţiile de suferinţă şi de bucurie ce le ai după felul cum eşti primit. De aceea unele ţări, cînd le părăseşti, îţi lasă o veşnică nostalgie, pecînd la altele nu te poţi gîndi fără de scîrbă. Cu cit e mai penibil acest sentiment pentru streinii născuţi şi crescuţi într*o anume ţară şi condamnaţi să rămîie veşnic streini, veşnic suspecţi pentru că fatalitatea îi aruncă într*un pămînt unde primul gînd ce vine clasei cultivate este ca să*i zdrobească. Căci mai e şi sufletul oamenilor de luat în seamă, în care trebuie să pui încredere şi dragoste, şi
                                                                                                                                                    139
 nu domnul Iorga e chemat să dezlege psihologia lor şi să declare că un individ din neamul cutare are neapărat sufletul rău, al neamului său neapărat rău, în faţa unui alt neam neapărat dumnezeiesc. Dacă ai lua lucrurile de scurt şi ai discuta proprie* tatea, negaţiunea ei n*ar întîrzia să vină, şi totodată şi a drepturilor naţionale, întrucît pămînturi şi fruntarii. Dar această idee trebuie să fie anarhistă sau jidovească.
    De aceea românul aleargă la negustorul strein, care ştie să4 primească. Ba îţi pare adesea rău că anume industrii sînt aproape româneşti, ca de pildă bărbieria.
    Naţionaliştii ar trebui să se aplice să înceapă educaţia poporului, abstracţie făcînd de naţiona* litate, şi să pregătească pe român destoinic de*a se împotrivi streinului economiceşte. Urletul fără sens al naţionalităţii înnainte de toate, nu duce la ispravă. Se poate pe tema naţională scrie studii ca La France Juive a lui Drumont, dar nu porni o mişcare şi constitui un partid, nu întemeia
 o   politică, în special astăzi. Pergamentele au stricat simţul domnului Iorga, care pune proble* mele din punct de vedere sentimental. « O să scăpăm odată de cea mai rea liftă, de jidan » — zice articolul de care vorbesc. Ce mai învăţătură pentru sătean! Vorbe goale! Cum o să te scapi de « liftă »?
    Afară de un asasinat în massă, nu te scapi; eşti silit să trăieşti cu « lifta » lîngă tine, neîncetat : ba e şi*o datorie. Cine rosteşte vorbele de « scă* pare», de «suprimare», nu e un om politic, e om nebun. Şi în definitiv meritul chiar al claselor nevoiaşe, unde chestiunea luptei e mai logică şi mai bine aşezată, nu va fi niciodată în faptul că s*ar azvîrli în aer clasa ce le asupreşte, ci în acela de*a cuceri*o prin valoare, prin hotărîre şi statornicie morală — clasele stînd progresiv
140
 între sineşi în raporturile de altădată dintre rasele streine.
   Evident că streinii sînt încă la locul lor în ţara aceasta, şi nu fanfaronadele naţionaliste îi vor putea înlocui. Dorinţa multora va fi ca numărul lor să fie cît mai mic şi chiar absurd inexistent, dar faptele pun şi dorinţele cele mai sincere la locul lor, ca nişte rătăciri. Şi este normal şi ştiinţific ca atunci cînd consideri un fenomen să4 înfrunţi pe de*amtregul, cu toate dificultăţile lui, şi numai în marginile realităţii să cauţi a face ceva.
   Ori realitatea e una: cultură şi educaţie. Jos naţionalismul!
   în numărul Faclei din 6 august 1911 numii mai amintesc cum şi de ce venise vorba şi despre un domn Ştefan Bosie, care îmi dăduse prilejul să fiu curtenitor cu ISieamul românesc. Acest ono* rabil domn îmi răspunde în ziua de 9 septembrie din acelaş an. Domnia*sa se scuză că dacă o face numai după vreo cinci săptămîni, nu e pentru că ar suferi de vreo infirmitate cerebrală, cum
i se părea că pretindeam eu. Şi chiar aşa fiind, ca medic veterinar, domnia*sa crede că n*ar fi lipsit de mijloace ca să*şi lecuiască beteşugul. Domnia*sa a fost foarte ocupat, asta e toată pricina întîrzierii.
   Constat din respectabilul său text că domnul Bosie nu e numai un literat, prin lungime, dar şi o inimă la urma urmei destul de bună şi mai ales un bărbat de spirit.
   Şi cred că altceva nu mai e de zis nimic.
                                IARĂŞ POETUL NEMŢEANU
   Anturajul literar al domnului Iorga e de un analfabetism înspăimîntător, lucru ştiut şi în genere admis. Relevăm din nou, cu toate acestea, o pagină din Neamul românesc « literar», fiind din nou vorba de domnul B. Nemţeanu, fostul colaborator al Faclei. Şi aceasta ca să aducem domnului Iorga aminte că acest «puiet», cum îl numeşte astăzi unul din chinezii săi, care ne mărturiseşte cît, în ced priveşte pe sineş, e plin de subtilitate, a debutat în coloanele chiar ale Neamului româ* nesc, la care i s*au găsit încercările excelente de* vreme^ce s*au publicat. Domnul RădulescuJVlotru scria mai deunăzi că domnul Iorga avea reputaţia unei memorii deosebite, întrebîndu*se de nu şi*a pierdut apostolul însuşirea^ esenţială.
   Spuneam, vorbind de Nemţeanu, că traducerile lui în versuri au fost elogios primite de Luceafărul. Creierul de la Neamul românesc iată ce răspunde: «Luceafărul a fost în compania d*voastră, în* jurîndud pe d. Iorga, cînd cu aniversarea de 40 (adică patruzeci) de ani. Apoi cedare a face chestia noastră cu domnul Iorga? Ce are a face, aici şi astăzi, domnul Iorga cu foştii colaboratori? »
   Se dovedeşte că nimic, şi această moralitate e foarte sugestivă. Ce va avea a face domnul Iorga mîine cu colaboratorii lui de azi ? Şi cedare a face Luceafărul cu domnul Iorga? Autoritatea revistei sibiene nu trebuie invocată, negreşit, de*vreme*ce nu#i asociată cu domnul Iorga. Concepţia merită
142
toate felicitările. Eşti cu mine, exişti; nu eşti cu mine, nu te recunosc. Bate laba, colea, cu zapciul.
   Lucecfărul are însă legături cu bunuhsimţ, dacă nu şi cu domnul Iorga, şi reprezintă un întreg public pe care se reazimă, şi în felul lui o autoritate românească.
   De fapt colaboratorii de altădată ai domnului Iorga, dacă s*ar mai găsi cu domnia*sa, de la multe porniri generoase bar opri, iar literaţii domniei*sale ar mai putea deprinde puţin, subt dojana lor, dacă se poate, să scrie, ca înşuş ma* rele apostol pe vremuri.
                                             CUM SE SCRIE ISTORIA
   Există undeva un român pe cared cheamă I. N. Rusu şi care scrie la Tribuna din Arad. De acolo, de unde este pitit, acel Rusu, elev al domnului Cuza — se vede după stil, — ne înjură pe noi. Lucrul nu ne supără deloc. îl relevăm numai din spirit de imparţialitate, căci nu vrem să ascundem faptul că domnul Cuza face pui.
   Iată, de pildă, una din prostiile puiului dom* nului Cuza :
   « Şi cînd un deputat român (d. Simionovici) apără prestigiul istoriei înaintea unui parlament, întemeiat pe acelaşi principiu, pe cared profesează astăzi şi rutenii pe aici, — cum nu e altfel posibil ei tac. Totuşi rutenii aceştia de la noi, ei îşi află un puternic apărător al drepturilor lor istorice. Un apărător? Şi cine? Facla. Da, Facla; tocmai Facla, care apare în editura Adivorului, str. Să* rindar ii, care Adivor şi el apare în edi* tura Alianţei Israelite Universale. Jidanii din Bucureşti sprijinesc pe prietenii jidanilor din Bucovina. »
   Stilul e atît de încîlcit încît ai jura că domnul Rusu este elevul domnului Iorga. Totuş, e evident că influenţa domnului Cuza e şi mai puternică. Mai întîi conţinutul rîndurilor de mai sus e absolut cuzist; apoi sînt întorsături luate cu hapca din articolele domnului Cuza. De pildă: « Un apărător? Şi cine? Facla; Da, Facla; tocmai Facla ». Oricine vede aici sistemul domnului Cuza —
 144
sistem de dascăl prost, — care în loc să dovedească un lucru, o dată şi bine, îl repetă de zece ori, ca săd bage cu sila în capul băieţilor.
   Lăsăm laoparte faptul că Facla are în adevăr cinstea de a ii în editura Adevărului. Această cinste au mai avut*o şi alte reviste: de pildă, Viaţa literară a domnului Chendi, redactor la Tribuna. Domnul Chendi s*a înfruptat deci, ca şi noi, din fondurile Alianţei Israelite. Cum vedeţi, această Alianţă e foarte multilaterală.
   Şi dacă e vorba de Alianţă, lăsăm laoparte şi faptul că după cum Adevărul e vîndut Alianţei, tot aşa şi Tribuna e vîndută lui Ieszenski, lucru afirmat nu de un biet Rusu, ci de domnul Aurel Popovici şi de alţi fruntaşi ardeleni.
   Cine, Tribuna? Da, Tribuna; tocmai Tribuna,
—   am putea zice şi noi, dacă am fi tentaţi săd piagiem şi noi pe domnul Cuza.
   Dar este altă chestie de relevat: este invenţia idioată că noi am apărat vreodată, direct sau indi* rect, pe ruteni. Şi cînd zicem « invenţie idioată » nu vrem deloc să fim violenţi. Spunem numai purul adevăr. Dacă ni se arată o singură silabă în toată colecţia Faclei, prin care apărăm pe ruteni, ne obligăm să desfiinţăm Facla.
   Şi asta n*o spunem, bineînţeles, pentru plăcerea de a polemiza cu acel Rusu. Ştim că mulţi copii au mania de a minţi, şi de această manie nu vor fi scutiţi nici băieţii din centre.
   Dar întrebăm pe domnul Bocu, directorul Tru bunei; crede domnia*sa că în ziaristică obrazul e ceva cu totul de prisos? Crede domnia*sa că pentru gustul fistichiu de a*şi atrage binecuvînta* rea rabinului de la Văleni îi este permis să publice toate ticăloşiile copiilor din centre? Adică Tribuna să fie un simplu scutec ?
   Şi întrebarea o punem şi domnilor Iorga, Chendi, Agârbiceanu etc., care sînt adunaţi în jurul Tru
                                                                                                                                                        *4J
10-407
bunei şi care se plîng că alţii se poartă rău cu dînşii.
   Nu sîntem infailibili şi primim îndreptări de la oricine; dar să se născocească anume nişte ruteni care să ne fie aruncaţi în spinare, şi asta pentru simpla plăcere a Tribunei de a zvînta pămîntul minţind — asta e prea lată.
 SALUT, MEDIOCRITATE!
                                                                       - PENTRU FLACĂRA -
   în fiece om, la o anumită vîrstă, se deosibeşte o preferinţă şi o pasiune, menite să facă dintrmn om suportabil, dintrmn burghez stimat, un perso* naj ridicul. înnafară de colecţionarii de cutii de bomboane, de mucuri de ţigare celebre, de capitaluri, de cărţi şi imagini obscene, pasiunea literară strică şi reputaţii din cele mai ponderate. Tot omul e ros de un vierme şi obsedat de un el însuş inexistent, de ceea ce ar fi dorit el să fie.
O   stare sufletească destul de cunoscută. Funcţio* narul doreşte să fie agricultor. Agricultorul: deputat. Militarul, dezgustat de carieră, se face advocat. Cuvîntul «satir» se potriveşte unchia* şului pensionar sau retras, pe care viaţa sau ipo* crizia socială hau silit să*şi astîmpere ardoarea tinereţii la timp, făcînd economii meschine şi aşteptînd momentul liberator al vîrstei împli* nite.
   Lipsă de curaj, lipsa de hotărîre şi lipsă, vai, de multe. Mai toţi purtăm în spinare povara insului social ce nu sîntem şi hrănim o speranţă secretă. Şi cei aleşi ies învingători. însă ei sînt puţini; cei care cad învinşi, cu sunetul unui rînd de oale sparte, sînt nenumăraţi. Pe# acest ia să*i deplîngem.
   Insă nu todeauna. Cînd oala goală şi butia goală vin să facă discursuri asupra pivniţelor pline, e sănătos şi bine ca să rîdem. Pretenţia şi ifosul, la cei ce n*au statul să le poarte, trebuiesc lovite
*47
peste nas. Sînt măşti pe care e milostiv să le laşi să zacă pe unii ochi; altele în a fi zmulse, şi uneori şi cu puţină barbă, slujesc.
   Domnul C. Banu trebuie să fie unul din acei vechi tineri care au gîdilat vreodată muza simţi* toare şi au rămas cu veşnicul oftat în suflet. Ca profesor domnia*sa nu era numaidecît indicat să colecţioneze fire de păr ilustre, scobitori de dinţi sau cartoane de prăjituri. Meseriaşi culturală îl împingea către literatură. îndată ce se simţi cu bani în buzunar, domnia*sa scoase o revistă, Flacăra, de care vorbeam întrmn articol trecut, cînd, în termeni obscuri, o declaram dăunătoare şi nulă. Ce şi*o fi zis domnia*sa? « Lipseşte un judecător literaturii, un judecător ca mine, cineva care să refacă gama criticii. » E dorinţa mutului să domine Senatul cu un discurs.
   însă cînd s*a apucat să scrie, domnului Banu
i  s*a împiedicat limba. Aţa asta nu se taie. Şi a fost silit să urmeze calea furcilor caudine, a robilor care nu se pot dezlipi de stăpîn şi adoraţie.
   Dar această adoraţie, pe care natura lucrurilor o indică, ia o formă neaşteptată.
   Domnul Banu răspunde, crede domnia*sa, la articolul nostru, şi ne citează numaidecît pe Goethe! Respectul faţă de scriitorii mari e un fel de profanare şi ceva mai mult. Morţii nu mai pot protesta; ajunge să fie mari, ca toţi mărunţeii, neputînd vorbi în numele lor, să se simtă auto* rizaţi a exprima părerile acelora. Ei sînt convinşi că*s de o natură cu aceia, numai să fie morţi, îndată însă ce ar fi vii, contimporani cu ei, domnii Banu fac în toate vremurile mizerii şi mici murdării celor ca Goethe. Cînd te gîndeşti că fiece artist de valoare are cîte un cerc postum pe care ar fi fost cel dintîi ca să*l dispreţuiască. Căutaţi în Goethe vreo frază de*a domnului C. Banu. N*o găsiţi. La domnul Banu găsiţi însă versuri întregi
 148
de Goethe. Domnul Banu se solidarizează cu Goethe, îl admite, e de o fiinţă cu el; o simte omul, ce vrei! Căci domnul Banu nu e un profesor român; domnul Banu e o entitate, e un tip cultural, unul din aceia care, nechemaţi de natură în slujba culturii, nu pot să*i facă decît rău, căci n*o pricepe, sau, şi mai puţin, o pricepe prost; domnul Banu e banalitatea.
   De*aceea am zis în articolul meu trecut, care a lovit mai dureros decît credeam, că Flacăra serveşte la stricarea bunului*gust public. Educaţia nu poate fi decît mizerabilă în banalitate. Scriitorul cel mai mărunt, care în vîrful penei lui are un reflex cît de slab de scînteie, nu de flacără, face neasemănat mai mult pentru cultură decît un papagal dresat. Domnul Banu este, nu ştiu cum să zic, — mi*e teamă că are să confunde nece* sităţile stilului cu intenţia pe care nu o am, de a*l insulta, — este o mîncare ce*a mai fost mîncată şi revine pe farfurie în faţa unui apetit cinstit, în ideaţia articolului cu care ne răspunde ex* cathedra domnul Banu, şi*a mai spălat picioarele multă dăscălime. Cunoaştem cîntecul din alte flaş* nete; flaşneta e un instrument care nu serveşte arta decît pe genunchiul domnului Banu. întrrnn articol atît de banal domnia*sa n*are cu ce răspunde de la sineş şi ne face trei citate: unul a fost Goethe; cellalt e Eminescu: al treilea n*are decît semne de citaţie.
   Or menţinem că domnul Banu, fiind directorul revistei, evident că ea nu poate fi deschisă decît acelora care cad subt simţurile directorului, deja constatate. Caracterul ei s*a definit progresiv cu apariţia. De fapt, o direcţie este: a mediocrităţii. Cînd vom găsi o pagină bine scrisă în Flacăra, aceea se va datori împrejurărilor, nicidecum domnului Banu — căci nu se poate. Facem, în definitiv, un studiu zoologic.
149
   E curios cum domnul Banu se miră că cerem de la revista domniei*sale tinereţe.
   Noi nu credem că se poate naşte ceva vechi, undeva în lume. Apariţia unei reviste nu credem defel că trebuie să se deosibească de naşterea unui pui de lup — şi se ştie că orice fiinţă, reproducînd, cel mai des, un tip fundamental, se naşte şi cu o fire ca a ei. Ce aduce nou domnul Banu? Nimic. Atunci?
   Numărul din urmă al Flăcării are sumarul următor: Cine strică gustul publicului de domnul Banu; articol scris pînă acum de o mie de ori, însă mai bine. O poezie, Crisanteme, extrem de banală. Ceva care se intitulează Burcuş, de... Nicolae Pora! Inutil să insistăm. Icoane din trecut, poezie banală, Cîntec, la fel. Tăbliţele unui ursuz, note de domnul Streitman, fără pretenţii literare şi din care cea mai lungă s*a mai publicat într*alt număr. Cum am cunoscut pe Caragiale, un articol de reportaj datorit, zice domnul Banu, unor « doi scriitori de talent » — articol aproape anal* fabet. Unei mame, poezie de*o banalitate gravă. Vidra de Mihai Sadoveanu; acest scriitor datoreşte accidentului de a purta un nume prea cunoscut, colaborarea la Flacăra. Aforisme şi Paradoxe, care trebuie să fie scrise de domnul Banu. Restul — material tot fără stil, gazetăresc.
   Domnul Banu, ocrotit de cîteva nume tabu, încearcă să*şi facă un nume literar. Ne vom da osteneala să4 despoiem de această nobilă veleitate. Iar dacă domnia*sa nu ţine ce făgăduieşte, noi ştim să ne ţinem energic de cuvînt.
   O ultimă observaţie: Domnul Banu şi*a greşit şi teza articolului său. « Direcţia » la care făceam aluzie nu*i direcţia domniei*sale. . .
                                                 PILDE CIVICE
   Revoltător şi jalnic. Sînt oameni în ţara noastră care nu concep viaţă şi bucurie înnafară de igno* bila tîrîtorie. Un suflet de un servilism înspăimîn* tător zace, mlăştinos şi pestilenţial, în mulţi dintre noi, şi o ţinută demnă, o minte liberă, o pornire de independenţă, sînt socotite de aceştia ca nişte abateri grave, ca nişte crime. Cîte veacuri vor trebui să se mai piardă pentru ca sentimentele de cuviinţă, de dreptate şi de solidarizare socială să nu mai pară unora dintre noi, românii, desprinse dintrmn sistem de judecăţi streine? Ce vil şi dezgustător animal e de multe ori orăşanul!
   Aţi citit în Universul de la i ianuarie o notiţă. Cu prilejul slobozirii din ocne a soldaţilor din Stăneşti, acest ziar răspîndit prin sate, citit de învăţători, citit de mahalale, găseşte cu cale să facă dintrmn act a căruia frumoasă îndeplinire se datoreşte domnului Nicu Filipescu, ministrul de Război, o prtcină pentru linsoarea picioarelor de la Palat.
   Sub titlul de Clemenţa regală, tipărit cu literile cele mai mari cu putinţă, s*a putut citi următorul text, pe care trebuie neapărat să4 reproducem ca pe un document de moralitate şi de inteligenţă de la începutul anului 1912:
                                                                                                                                                     ***
                                        CLEMENŢA REGALĂ.
                             GRAŢIEREA CONDAMNAŢILOR DE LA STĂNEŞTI
   Sînt cinci ani decînd un nov negru s*a abătut asupra ţârei noastre, si cînd armata a ştiut sătşi facă datoria cînd sta simţit nevoia să fie chemată la înde* plinirea ei.
   Un foarte mic (!) număr de ostaşi au uitat jură* mîntul făcut, şi în rătăcirea lor (?) au comis una din cele mai grave fapte pomenite în istoria ţării.
   Această rătăcire a fost pedepsită aşa cum merita (!!> spre a se da o pildă pentru viitor.
   De cinci ani, părinţi, neveste, copii ai acestor rătăciţi, au ridicat rugile lor către M. S. Regele spre an graţia.
   Presa întreagă sta făcut ecoul acestor rugi, şi pînă azi Ai. S. Rggele a ţinut sân lase sătşi ispăşească păcatele în închisoare.
   Azi, cu ocazia Anului Nou, după propunerea domnului Nicu Filipescu, ministru de Război, Ai. S. Regele a semnat decretul de graţiere a con* damnaţilor militari de la Stăneşti, redîndwi astfel familiilor lor.
                                                                                                                             V. Rusănescu
   Ar fi să slăbim caracterul acestui ticălos do* cument, făcîndu*i comentarii.
   Să se observe în acelaş timp că această simplă informaţie e, după toate celelalte, iscălită. Acel « V. Rusănescu » din josul ei n*a iscălit însă pentru frumuseţea textului său, pentru importanţa ges* tului domnului Filipescu, şi zece rînduri de text informativ nu s*a pomenit vreodată să fie semnate de un ziarist, sau cel mult semnate cu o literă sau o monosilabă. El a iscălit pentru că titlurile şi dovezile de laşitate şi de slugărnicie trebuiesc expuse cît mai mult. Ele sînt pîinea de toate zilele
 a unei pături de oameni triviali, o pîine cu deo* sebire de murdară, din care multe familii nenoro* cite sînt însă silite să se nutrească, şi mulţi prunci nevinovaţi.
   Cînd va fi nevoie de un Deibler, de un gîde spînzurător la Petersburg, de un torturator sau de un trădător, cei care n*au dispreţ pentru această muşiţă omenească, să se adreseze la ziarul Universul.
                                           SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI C. BANU, DIRECTORUL REVISTEI FLACĂRA
   Primim spre publicare următoarea scrisoare:
   Domnule director,
   în numărul 12 al revistei domniei*voastre «literară, artistică, socială», Flacăra, am putut citi, fără mirare de altfel, ştiind de unde vine, un articol de ceea ce dumneavoastră desigur numiţi critică, asupra prologului meu în versuri, debitat pe scena Teatrului Comoedia, la des* chidere.
   Nu mă voi opri la insinuările neroade, lesne de calificat de orice cititor şi cu care o anumită presă, care constat că se introduce acum, cu domniile*voastre, în literatură, ne*a obişnuit,
—  şi negreşit, şi mai puţin la aprecierile proaste şi prosteşti la care, în conformitate cu spiritul redacţional al revistei dumneavoastră, aveţi un drept netăgăduit. Ar fi şi de prisos. Preţiosul dumneavoastră colaborator care le iscăleşte îşi dă un certificat de inconştienţă hazlie, căci făcînd şi domnia*sa parte din comitetul de lectură al Teatrului Comoedia, în ziua cînd i s*a dat citire prologului meu, el a împărtăşit opinia membrilor comitetului, cu care dimpreună mi*a primit prologul şi l*a preferat celorlalte prologuri con* curente, unul din acestea fiind al domnului Victor Eftimiu. De altfel, eu n*am pretins niciodată la o frumuseţe excepţională a acestui prolog, improvizat
în cîteva seri şi scris în urma unei rugăminţi insistente.
   Totuş, el va fi publicat în curînd în o broşură, şi la citirea lui se va verifica încă o dată cît preţuieş* te intelectualmente Flacăra, pe care modelul ei în ce priveşte titlul, revista Facla, a mai declarat*© incapabilă de aprecieri literare juste şi prin urmare de literatură.
   Rămîne însă alt punct, în numitul articol, o insinuare — ah! foarte murdară! — şi, e adevărat, abia îndrăznită şi cu atît mai josnică. E o încercare de atentat la onoarea mea, şi înţeleg să scutur fără întîrziere urechea foarte respectabilă ca Iun* gime, a celui ce are impudoarea ei. Onoarea mea negreşit că nu o discut cu Flacăra, unde acest lucru, probabil ca socialist, am învăţat să ştiu cît preţuieşte. Doresc să aflu numai dacă vă luaţi dumneavoastră, directorul revistei, răspunderea următoarelor rînduri din articolul pomenit:
   «Fiindcă în lumea asta sînt două feluri de Pierrot: unul, acela pe care domnul Arghezi l*a pus să debiteze versuri atît de banale (—fie!— ); altul care se vopseşte cu alb imaculat, ca să i se ascundă petele şi culorile adevărate ale feţei şi care în adunări populare speculează mizeriile sărăcimei (?). Cel dintîi se mulţumeşte să facă lumea să rîdă; al doilea se sileşte să stoarcă lacrimi, ură şi bani şi de la cei care*l ascultă. Pe acesta din urmă îl cunoaşte mai bine domnul Arghezi.»
   S*a uitat să se adaoge în această bîtbîire enumera* tivă un al treilea Pierrot, care seamănă atît de mult cu unii din dumneavoastră, pe care v*am avut în vedere schiţînd unele versuri.
   Insinuarea de mai sus, subliniată de mine, îmi veţi spune, poate, domnule director, că e clasată prin însuş nivelul ei. Eu vă cer un lucru: vă cer ca în numărul imediat următor al Flacărei să vă
explicaţi asupra ei, şi anume în sensul scuzelor ce mi se cuvin şi pe care le reclam, hotărît ca, în lipsa lor, să fac uz de mijloacele mai puţin indirecte cu care îndeobşte se pedepseşte laşitatea.
   în aşteptarea precis determinată a scuzelor durm neavoastră, primiţi, vă rog, domnule director, salutările mele de perfectă politeţe.
 PENTRU FLACĂRA
   Primim următoarea scrisoare:
   Domnule director,
   La întrebarea ce este calul, e un mijloc de*a tangenta chestiunea răspunzînd cu ce se hrăneşte măgarul.
   Prin ultimul număr al revistei Facla am adresat domnului C. Banu, directorul revistei Flacăra, o respectuoasă scrisoare şi i*am cerut satisfacţie asupra unei insinuări, tipărită în revista domniei* sale şi care mă privea. Desigur că, faţă de ceea ce este o murdărie, am adoptat un limbaj potrivit. Ceream domnului Banu o explicare publică prin Flacăra, şi o ceream domniei*sale, şi nu altuia, pentru că mi se pare demn ca într*o afacere de slugi să se adreseze cineva stăpînilor.
   Cu toate protestările de independenţă literară făcute de Flacăra la apariţie, această delicioasă revistă nu poate da uitării anume vecinătăţi, şi am găsit o grimasă de răspuns la scrisoarea mea, în Viitorul de duminica trecută.
   Principalul scrib al domnului Banu crede, neinvi* tat, să răspundă dînsul. Evitînd punctul principal al scrisorii mele, acest scrib are aerul să creadă că m*ar fi afectat nişte aprecieri asupra prologului meu, zis la Teatrul Comoedia, atunci cînd eu am cerut socoteală de o neobrăzare care privea nu
                                                                                                                                           *S7
prologul meu, dar numai persoana mea. Socot că este clar.
   Dar de ce n*aş lichida şi acest punct secun* dar?
   Scribul de la Flacăra şi Viitorul, face parte, nu pot şti de ce, din un aşa*zis comitet de lectură de la Teatrul Comoedia, aşa*zis. Citit de către membrii acestui comitet, prologul meu a fost primit. La apariţia a ceea ce s*ar numi un articol de teatru în Flacăra, în care se vorbea de prologul meu, m*am dus la directorul teatrului, domnul Sipsom, şi kam întrebat: « Cum se face că acest domn primeşte ca bun prologul meu în comitet, şid critică apoi în gazetă? Nu cumva în şedinţa de lectură a făcut opinie separată? Dumneata mi*ai spus că prologul meu a fost primit de toţi membrii. »
   Domnul Sipsom s*a grăbit să*mi declare că nici vorbă n*a fost de vreo opinie separată şi că prologul ( — uf! — ) a fost în unanimitate primit.
   Atunci, domnule director, am avut dreptul să pomenesc în scrisoarea mea de acest proce* deu.
   Mi se răspunde însă în Viitorul ca aduc o calom* nie. Trec peste acest cuvînt. Mă învoiesc, cu dragă inimă, ca un scrib să nu cunoască valoarea cuvintelor şi să confunde impresiile. O calomnie nu poate fi în niciun caz; putea fi o minciună din partea mea. Cert este că n*am de ce minţi. Nici domnul Sipsom n*avea, ca să zic aşa, de ce minţi. Mincinosul trebuie căutat aiurea.
   Rîndurile din Viitorul nu deplasează însă, pentru mine, cîtuş de puţin, nici chestiunea nici termenul sorocit pentru scuzele cerute, pe care urmez să le aştept oricît s*ar manevra din potrivă. N*am luat de asemeni în considerare nici rîndurile
 ij8
apărute în Flacăra, care coincideau cu prima mea scrisoare din Facla.
 Terminînd, vă rog, domnule director, să scuzaţi tristele proporţii ale subiectului acestei scrisori prea lungi. Micimea oamenilor e, din păcate, eternul subiect al discuţiilor noastre.
 Primiţi, vă rog, etc.
                                       PROFANII ŞI FURII
    Hotărît, domnii de la Flacăra au o forţă care mie unuia îmi lipseşte. O recunosc cu umilinţă şi cu o părere de rău cu atît mai mare cu cît pe zi ce merge îmi dau mai bine seamă de energiile sufle* teşti pe care le asigură tipului social o abjectă laşitate şi o duplicitate tenace. Şi aceasta îmi ia puterea entuziastă de a mă revolta şi mă aduce să închei o serie de scrisori, ce*ar fi trebuit să se urmeze biciuitoare şi sîngeroase, cu nişte consi* deraţii triste. Dacă privitor la personalitatea lite* rară multe rămîn de zis şi de îndeplinit, îmi închi* puiam că faptul de a te sluji de un condei, chiar fără chemare, şi de*a vîntura cît de puţin ideile, purifică sufletul şi*ţi aduce în viaţă şi caracter o nobilă lumină, deosebitoare. Căci pana noastră a trecut prin mîinile cele mai pure şi mai venerabile pînă ce să ne*ajungă nouă. Un Pascal, un Goethe, un Shakespeare, un Bossuet, un Dante, au fost scriitori, domnule Banu, şi ei au cultivat cu totul altceva decît fariseismul şi escrocheria. Mi se părea că în fiece scriitor român văd un om de respectat şi un cavaler. M*am înşelat. . . cine nu se înşeală ? Pilda Flăcării vine să insulte generozitatea iluziilor mele. Mă simt ca insul în luptă cu păian* jenii, cu păduchii şi viermii, într*o planetă fabu* loasă, de care viaţa nu s*ar fi prins decît în aceste forme. Şi groaza mea creşte neînchipuit la ideea că aceste jivini unsuroase au aerul că tind spre aceleaşi ţeluri culturale ca şi noi, că şi ele, ca şi noi, se
 160
 rostesc în numele artei şi al adevărului. Domnul Constantin Banu şi ceata domniei*sale îmi amin* tesc, cu sensaţia de atunci, ploşniţele dintr*o catedrală măreaţă, care, ascunse printre simbolele sculptate în lemn, devorau pe la şezut pe credin* cioşii unei vechi localităţi străine, aşezaţi în jeţuri ca să se roage.
   Voi povesti în cît mai puţine cuvinte împreju* rarea cu domnul Constantin Banu. Acest domn, vreau să se noteze pentru moralist, că este director al mai multor ziare, profesor, director al unei reviste literare, fost deputat, membru marcant al partidului naţional*liberal şi aspirant la un porto* foliu de ministru. . .
   în revista domnului Banu s*a tipărit în timpul din urmă o apreciere literară asupra mea, în care fusese strecurată, cu speranţa că va putea trece, o aluzie străină literaturii, şi pe care, de acord cu toţi cîţi au luat cunoştinţă de ea, am socotit*o defăi* mătoare. Domnul Banu înţelege să facă literatură cum se face în ziarele domniei*sale politice. Acestui domn i*am adresat o scrisoare publicată în Facla, cerîndu*i lămuriri şi scuze. I*a venit mai bine să tacă. . . Domnul Banu e un bărbat cinstit. De aceea s*a făcut anonim şi pigmeu, şi subt inspiraţia laşităţii, a publicat în revista domniei*sale rîn* durile următoare:
   « De ce a tăbărît asupra noastră cu atîta furie Facla? Cine ar răscoli coşul redacţiei noastre ar găsi, poate, în fundul lui, cauza versificată şi iscălită a nemulţumirii unuia din conducătorii acestei re* viste. »
   Se înţelege că în aceste rînduri meschine este vorba de mine. Ca să scape cu faţa curată, domnul Banu simte plăcere să şi*o spele cu murdărie. Oricîte dovezi de inferioritate morală mi*a dat pîn*aci domnia*sa, la atîta ticăloşie nu m*am aştep* tat. Niciodată nu mi*am simţit mîinile cu care am
                                                                                                                                           161
 11-407
strîns încrezător de cîteva ori pe ale domnului Banu, mai mînjite ca după citirea rîndurilor reproduse.
   E adevărat că o poezie a mea se găseşte nu în coşul, dar în buzunarele domnului Banu, care mi*a plăttoo ca să fie publicată, şi după o insistenţă din parted aproape jignitoare.
   Astă^vară mi se spunea că domnul C. Banu mă caută pretutindeni. Pe domnul Constantin Banu îl cunoşteam de la ziarul Viitorul, unde slujisem o lună, mai demult, şi de unde plecasem cu o impresie mizerabilă şi din pricina acestei impresii. Directorul ziarului creştea şi se înmulţea întno atmosferă bolnavă de intrigi slugoieşti, de care sufereau redactorii cei mai buni. De la atelierele tipografice pînă la cabinetul domnului Banu se ţesea neîncetat un păinjeniş opac. Preferinţă vicioasă sau atrofie a voinţei, ori amîndouă. domnul Banu se complăcea în această obscuritate. Dar ce putea să aibă acest domn Banu cu mine? mă întrebam. . .
   într*o bună după*prînză, la cafeneaua « Otete* leşeanu», zăresc pe domnul Banu luptîndu*se cu desimea meselor, a scaunelor şi a consumatorilor şi venind spre masa mea cu unul din cele mai sedu* cătoare zîmbete ale sale, care pune pe acest carac* ter de nimic o mască, de naivitate şi gingăşie, s*ar zice sinceră. Domnul Banu, abordîndu^mă, rămase cu pălăria în mînă. O, ce explozie! ce elogii! Făcusem prin scrisele mele un fericit, fără să ştiu. Domnul Banu îmi explică nevoia ce*o avea de colaborarea mea la o revistă literară pe care o proiecta şi care nu era alta decît Flacăra de mai tîrziu. Tonul de cordialitate exagerată cu care fui chemat să vorbim de o nuanţă polemică şi de economia literară a revistei proiectate, mă decise să urc scările Viitorului unde, în cabinetul său, directorul mă aştepta cu o prietenie surprinză*
 162
 toare. Domnul Banu n*avea, cum nici azi nu are, nicio idee privitor la revistă. Ştia numai că moşte* nise o avere şi că un nume în literatură, cumpărat cu ostenelile altora, îi devenea necesar, mai ales că nu strălucise în politică şi ziar. Mai ştia de*o frică groaznică să nu supere pe nimeni din cei sus*puşi. La vizita de*a doua începui să pricep şi mai bine ce urmărea domnul Banu: o glorie de editor deghizat în director. între întrevederile noastre apăru un afiş anunţînd Flacăra şi dînd cîteva portrete de scriitori printre care era şi portretul meu. Se citea pe acest afiş o frază: « Cu colaborarea tuturor scriitorilor de seamă». După insistenţele domnului Banu, dădui o poezie, Psalm de taină, poate cea mai bună poezie a mea de pîmatunci; titlul de « scriitor de seamă » mi4 agonisiseră, prin urmare, de la domnul Banu, alte poezii, mai slabe. Domnul Banu îmi plăti îndată versurile, care fură găsite « admirabile » şi pentru care domnia^sa proiecta, frecîndu*şi mîinile, un desen de Iser. Aceasta este poezia care azi, după ce i*am repetat că scoate o revistă imitată şi proastă, domnul Banu pretinde că s*ar găsi în fundul unui coş de redacţie. Domnia*sa are şi acest înjositor curaj de*a căuta să lase să se înţe* leagă că poezia i*aş fi trimis*o eu domniei*sale, şi nu că mi*ar fi cerut*o domnia*sa mie.
   De atunci însă, cu toate noile sale insistenţe săâ dau şi alte bucăţi, şi să mi le plătească, oricît de multe, nu i*am mai dat nici manuscrise şi nici eu n*am mai dat pe la domnia*sa. în calitatea revistei sale, pe de o parte, şi în faptul că îngrijirea lite* rară o avea, în locul unui literat, cum era firesc, ce se găsea în chiar redacţia Viitorului, un vag reporter, distins numai prin apucături de formida* bilă lichea, aveam cuvînt ca să nu mai frecventez pe domnul Banu. E adevărat însă că poezia mea nu a fost publicată în Flacăra, din motive pe care
                                                                                                                                                      i6j
 11*-
dispreţuiesc să le relev. însă, la tipografia « Socec », versurile de la coş au fost compuse, pentru ca să se publice, de două ori, şi de două ori descompuse. . . De ce?. . . Să spuie domnul Banu.
   Cred că aceste toate amănunte interesează cro* nica literară şi de*aceea le*am şi schiţat. Proce* deul domnului Banu este demn de persoana dom* niei*sale, nu şi de literatura românească pe care este sigur că o reprezint eu mai mult decît dom* nia*sa, ceea ce*mi conferă dreptul să o apăr, cel puţin în ce mă priveşte, de asaltul paraziţilor.
   Dar îi rezerv domnului Banu o ultimă pedeapsă. A putut domnia*sa să se derobeze într*o chestiune de onoare; poate că nu*i va fi tot atît de lesne să nege dreptul meu la proprietatea poeziei Psalm de taină. îl somez dară să o publice în Flacăra, întreagă şi iscălită, fără tăieturi, inversiuni şi falsificări de text; să o publice aşa cum i*am dat*o, fie chiar între două anunţuri. Cer această inserare a bucăţii mele să se facă în numărul Flăcării de la 4 februarie.
   Cu acest prilej rog în particular pe toţi direc* torii de reviste sau cronicarii literari din ţară, pe care în bună parte am avut onoarea să*i atac, să binevoiască să citească poezia mea şi să*şi dea sincera lor părere asupra ei. Rezultatele le voi înregistra întrmn articol viitor.
       VIAŢA ROMÂNEASCĂ, FLACĂRA ŞI FACLA
   în numărul ei din urmă Viaţa românească relevă, singură în toată presa numită literară, onestitatea Flăcării, de care ne*am mai ocupat, dovedită mai ales prin cazul colaboratorului nostru Tudor Arghezi. Se ştie cum Flacăra, după ce i*a cerut colaborarea literară şi după ce şi*a făcut reclama trebuincioasă şi cu numele lui, încolţită întrmn moment dificil pentru ea pe*o chestie de cinste, crezu că iese din impas printrmn nou act de necinste, însoţit de declaraţia deghizată că scrisele lui T. Arghezi nu ar satisface gustul, devenit deodată subţire şi preţios, al celor ce slujesc Flăcării de surcele şi paie. Se născocea chiar, cu o impudoare specială, împrejurarea cu o bucată aruncată la coş, şi domnul Arghezi, din colaborator cerşit de domnul Banu, era prezintat de Flacăra ca un solicitator nenorocos.
   în vremea aceasta cîteva bucăţi în versuri, de acelaş Arghezi, apăreau în Viaţa românească, iar Flacăra, încrezîndu*se în şansa secăturilor, reproduse, fără menţiunea că fuseseră publicate, şi unde, patru din aceste versuri ca un model despre ceea ce afirmase dînsa pe jumătate, sigură fiind — altă escrocherie! — că cititorii vor avea impresia că versurile citate fuseseră scoase din « coş ». Flăcăi v*, însă, atît de iscusită în manifes* taţiile ruşinoase ale sufletului omenesc, nu doreşte să se arate defel simţitoare la forma în care domnul Arghezi îi răspunde.
                                                                                                                                   î6J
   Să dăm Vieţii româneşti cuvîntul:
   « Flacăra reproduce în al iplea nr. al ei nişte versuri ale domnului Tudor Arghezi, publicate în revista noastră, pe care le numeşte ,,năzbîtiiM şi care ar dovedi definitiv că autorul lor este o nulitate.
   Aceasta pare a fi o provocare la adresa noastră, căci mult răspîndita revistă bucureşteană nu poate fi convinsă de nulitatea domnului Arghezi. în adevăr, cînd şi*a anunţat colaboratorii, Flacăra a prenumărat printre ei şi pe domnul Arghezi, care tipărise deja în Viaţa socială aproape tot ce a dat domnia*sa pînă acum la lumină. Ba, mai mult, cînd a făcut o selecţie printre colaboratorii ei şi a placardat pe zidurile oraşelor acele panere pline de capetele celor mai iluştri dintre dînşii, — aleşii dintre aleşi, — în unul din panere se răsfăţa şi capul domnului Arghezi alături de al domnilor Brătescu, Sadoveanu etc. . .
   Atunci, pentru ce colaboratorul nostru este o nulitate ?
   Şi*a schimbat Flacăra în cîteva luni criteriul aprecierilor estetice? Nu. O spunem cu hotă* rîre. Şi ca s*o dovedim, spicuim chiar din nr. acesta i j. . . »
   Singura învinuire ce*am aduce*o acestei urecheli ar fi că este prea dulce şi că e făcută cu o triplă păreche de mînuşi, atît de vătuite, încît urecheala riscă să piară. Viaţa românească nu*şi cunoaşte todeauna bine adversarii, şi poate că nici priete* nii, şi pentru scrintirea zgîrciului urechilor prea lungi, duce o grijă pe care n*o vom numi părin* tească, negreşit, căci nu ni*i defel gîndul să o jignim, dar care porneşte oricum dintrmn senti* ment exagerat de urbanitate, de felul celor numite de poporul nostru slăbiciuni.
   Iată, acum, ce răspunde Flacăra, strîmtorată şi cercînd să scape prin trei arabescuri de duh
 166
nereuşite. Alegem ce ne interesează, fragmentul din care duhul revistei, din fericire, lipseşte: « Cît despre refuzul nostru de a primi cola* borarea domnului Arghezi, după ce noi înşine i*am cerut*o, el are, printre altele, o explicaţie foarte simplă (sic). Cînd i*am cerut colaborarea, domnul Arghezi se retrăsese de la Facla. în urmă, domnia*sa a crezut că trebuie să se întoarcă în mediul din care plecase. îl priveşte. Noi însă nu putem primi promiscuităţi de asemenea natură. » Onestitatea Flăcării se trezeşte, de bună seamă, cam tîrziu. De ce domnul Banu, care pare sincer într*acest răspuns, a crezut de trebuinţă să*şi scuze atîta timp mizeria sufletească născocind aventuri şi debitînd atîtea minciuni, menite să justifice purtarea domniei*sale ? E greu, evident, să mărturiseşti, ca director de revistă, un astfel de criteriu literar, căci un cititor inteligent îţi vede îndată preţul adevărat; dar nu*i şi mai penibil să recurgi la sistemul intrigăriei? Jalnic criteriu, într*adevăr, pentru un literat, cînd recunoaşterea unui talent atîrnă pentru el de numele publica* ţiei în care se găseşte. Cîtă vreme crede dom* nul Banu că domnul Arghezi scrie la Faclas acesta n*are nicio valoare; îndată ce crede că el nu mai scrie în Facla, Arghezi ajunge deodată genial. Mă rog, ce*i domnul Banu? Director de revistă literară, cum s*a improvizat, ori simplu politician de culoare ? Şi ce*i revista domniei*sale dacă nu o gazetă de partid liberal ? Pentru ce protestările ipocrite din capul revistei, de la apariţie, cînd toată lumea vedea în ieşirea ei de sub tipar o simplă tentativă de politicianism mascat? Şi sînt sigur că primul care să strige împotriva acestui politicia* riism înnăbuşitor la noi de orice activitate şi năzuinţă, este tocmai acest domn Banu, pentru care un scriitor nu poate exista decît atît cît face parte sau pare că face parte din oamenii
                                                                                                                                       167
săi. Pentru un « conservator », atunci, este bun un scriitor cînd va fi alegător conservator ? Pentru un « liberal» el trebuie să fie liberal ? Ce să mai mergem mai departe? Dacă arta n*a definit*o încă nimeni, cum n*a putut*o defini nici Tolstoi, du*te la domnul Banu, care are definiţia gata: «Arta, ce*i aia, arta ? Poate fi artă fără partid liberal? Eşti nebun? Mă rog, cu cine votezi, sau cel puţin cu cine pari a vota dumneata?. . . Vino la noi. . . »
   Iată cum, cel care vrea să se păstreze întreg, să slujească şi sufletului şi artei, la care nu se poate ajunge decît printrmn suflet, prin originalitate, nu prin îndoctrinarea lui, nimicitoare, trebuie să fie izolat de vremea lui, ocupată de domni ca domnul Banu, neoficial şi revoluţionar. Auzi ce drepturi îşi poate aroga o umplutură de partid politic, un om sec în sineş şi viu graţie numai comunităţii în care se face mădular, un deputăţel de la Moşi, un omuşor cu cocarde şi slujbe: să oprească peloc cîhtecele, basmele, eroii şi Feţi*Frumoşii; să atenteze la viaţa lor fiindcă n*au acelaş sunet în ghiers, pe cared scoate, ciocnit cu încheietura degetului, craniul său cel dovlecos! Declaraţie formală, mă rog! Dacă domnul Banu ar fi unicul editor din ţara românească, dacă printr*o întîmpla* re absurdă ar porunci maşinilor să nu umble decît la mişcarea dreptei sale, mînjită de altceva decît cerneala, atunci un scriitor, de pildă ca Eminescu, ar putea foarte bine pieri, fiindcă el ar scrie la un ziar politic ce n*are aceleaşi vederi ca revista literară a domnului Banu.
   Ciudată şi primejdioasă mentalitate bizantină. Ţi se propune o colaborare la o revistă, şi tot atunci, direcţia ei, cu o lipsă de respect înspăimîntătoare, crede că te*a cumpărat, că eşti al ei, că eşti un lucru, un ghem de sfoară. Nu mai ai dreptul să suferi fără voia directorului, nu mai poţi striga
 168
şi geme, nu mai poţi fi cîtuş de puţin altceva decît un reflex al directorului, un om şi el, săracul, prostănac cel mai des, ca mulţi alţii. Fiindcă eu dau domnului Banu o poezie, domnia^sa vrea să mă siluiască, să*mi violeze conştiinţa, să intre şi să se instaleze în mine ca într^o odaie, unde se poate plimba, poate tuşi, strănuta şi scuipa. Fiindcă s*a născut cîndva, în aceleaşi timpuri cu mine, un dascăl de istorie la un seminar din Bucureşti, eu pot fi Homer, pot fi Cervantes, mai ştiu eu cine, trebuie să mă alătur de felul său de judecată ca să exist!!
   Ei bine, nu! Nu se poate! Acest putregai trebuie scormonit cu grebla, trebuie înnecat şi distrus, iar politicianismul, care nu e în stare să cruţe cel puţin atîta lucru, ce ne rămîne curat, nădejdea, trebuie doborît.
  IARĂŞ FLACĂRA. ŞI DOMNUL BANU
   Cer scuze cititorilor mei că o dată mai mult sînt adus să scot reaua*credinţă a domnului Banu, în relief. Angajasem cu domnia*sa o spadă de vîrful căreia neîncetat a fugit şi, de cîte ori am căutat să*l opresc, urmărindu*l prin colţuri, pe subt paturi, pe după sobă, prin toate obscurităţile în care se ascundea regulat, am găsit, ca atunci cînd mă iau prin casă după pisoiul meu delicvent, în locul domnului Banu cîte un rotogol cleios. Erau răspunsurile sale literare la articolele mele.
   De curînd Viaţa româneasca s*a ocupat şi dînsa de felul cum arborează directorul Flăcării oneşti* tatea în literatură, şi l*a pus, cu sila, în faţa armei mele. Domnul Banu fu silit să*şi explice purtarea faţă de mine, şi atunci s*a putut citi în revista Flacăra o stranie profesie de credinţă literară. Afirmarea era categorică: Eu, domnul Banu, am alergat la domnul Arghezi să colaboreze la revista mea literară într*un moment cînd credeam ca nu scrie la revista politică Facla, şi de*aceea ham considerat scriitor «de seamă ». însă cînd am văzut că el urmează să colaboreze la Facla, talentul lui nu mai putea să existe pentru mine, căci ca politician liberal, eu nu înţeleg să poată avea cineva talent înnafară de cadrul partidului meu.
   Aşa judecă domnul Banu, şi negreşit că nu*i putem face o vină dintr*o infirmitate cerebrală cu care l*a copleşit natura. Ca domnul Banu judecă mai mulţi în ţară la noi, care nu concep arta
17°
decît în chip politic şi anume: liberal. însă, ceî puţin, ceilalţi o gîndesc şi nu o scriu. Ei simt, oricum, că e o impudoare şi o dovadă categorică de prostie să iei ca unitate de măsură pentru artă ideile politice liberale ale artistului şi să dai un astfel de criteriu critic unei publicaţii literare.
   Această declaraţie i*a atras domnului Banu arti* colul meu dintrmn număr trecut al Faclei, surî* sul cititorilor săi şi observaţia că, pentru literatură, l*a compromis. Ce putea să facă într*o asemenea situaţie? Să mărturisească în public că nu ştie ce spune, că fusese cu chef, că duce greul unui suflet meschin? Lucrul e dificil şi ar fi exterior mijloa* celor sale de simţire. Să*şi menţină declaraţiile, iarăş nu se putea.
   Rămînea o soluţie: să adopte vederile contrarii. Şi cu o seninătate lăudabilă, domnul Banu o şi face în nr. 21 din Flacăra. Vinovăţia mea literară că fac politică făclistă era într*adevăr grava, de*vreme*ce îmi ridica orice merit artistic. Această vinovăţie a fost însă numai pentru o săptămînă. Săptămîna următoare vina mea dispăru. însă atunci mi*ar fi crescut meritul literar. Or meritul acesta trebuie contestat. Pe ce bază? Pe ce alt criteriu? înţelegeţi că domnul Banu trece prin acel «mauvais cjuari d’heure» al lui Rabelais şi ţine să salveze — crede dînsul — aparenţele. Crite* riul cel mai recent al domnului Banu, ca să judece valoarea mea de scriitor, va fi tot atît de strein literaturii ca şi cel politic. El va fi scos, ca şi celălalt, din fondul intim al domnului Banu, ipocrizia, falşul, insinuarea, prin metoda în onoare la politi* cianismul oriental.
   Să cităm. Să se observe în acelaş timp prudenţa în care se învăluieşte domnul Banu. Cînd scrie numele meu nu iscăleşte domnia*sa, iar cînd iscă* leşte, domnia*sa nu scrie numele meu. Să cităm, căci vom discuta mai mult acest pasagiu:
                                                                                                                                          î?t
   « O refuzăm (colaborarea, după ce am ceruUo /) însă atunci cînd, — ceea ce desigur nu e cazul domnului X., — subt aparenţa convingerii, se ascund simţiminte şi pocedeuri ce nu se pot mărturisi.
   A face pe independentul şi pe revoltatul şi, în acelaş timp, a*ţi împrumuta pana îngîmfărilor şi vanităţilor burghezilor bogaţi cari îşi pot plăti luxul de a trece la nemurire în coloanele vre unui dicţionar al contimporanilor, în care inteligenţa neamului (sic) d*abia se strecoară în cîteva note aruncate în pripă; a*ţi da aere de incoruptibil şi a cenzura cu asprime moravurile compatrioţilor tăi şi, în acelaş timp, a face compromisuri nedem* ne şi a primi promiscuităţi odioase; — iată ceea ce nu putem admite, chiar dacă în faţa noastră ar sta un talent care să însemne ceva mai mult decît o simplă uşurinţă verbală. »
   Domnul X sînt eu, subtiscălitul.
   Din acest pasagiu de stil, reiese că, oricum, talen* tul nu*mi lipseşte. Cititorii îşi amintesc că domnul Banu mi*a contestat acest talent, după ce, bine* înţeles, mi*l mai recunoscuse o dată, la început, în chip zgomotos. Odată scrisese că mi*a aruncat o poezie la coş, pe care mi*o plătise şi o găsise « admirabilă». A văzut domnul Banu că siste* mul cu talentul şi lipsa lui nu mai merge, şi acum dămdărăt. Să lăsăm să simtă singur povara ruşinei din astfel de contradicţii.
   Mai reiese din acel articol altceva, cu totul străin literaturii, care ar trebui să mă supere şi să mă hotărască a sui scările ziarului Viitorul ca să*i pălmuiesc directorul în faţa redactorilor săi. Reiese că eu, Tudor Arghezi, sînt un fel de escroc care storc banii publicului vanitos. Domnul Banu face aluzie la un aşa*zis dicţionar de Figuri contimpo* rane din România, unde sînt un salariat, cum eram odinioară şi la Viitorul. Acolo, cu colaborarea
 172
interesaţilor, fac, e adevărat, biografiile « burghe* zilor bogaţi care îşi pot plăti luxul de*a trece la nemurire». Aşa, în ultimul timp am scris biografiile Brătienilor şi un istoric al partidului naţionahliberal, din care mi s*au suprimat toate părţile « inexacte » sau « lipsite de interes »; nu vreau să zic mai mult. în ce priveşte numitul lux, domnul Banu şi*l plăteşte de prisos în felul său, scoţînd o revistă scrisă cu plată, de alţii, şi la care domnia*sa nu colaborează mai mult decît un alt « burghez » la biografia ce subliniază o iluzorie valoare. De altfel, aceşti « burghezi», pe care nu*i cunosc şi de existenţa cărora iau cunoştinţă din dosarele editorului, sînt aceiaşi la care domnul Banu se ploconeşte, a cărora cauză socială o serveşte şi o apără prin politica sa, şi în rîndul cărora a luptat, ca orice parvenit, să intre şi să se găsească onorat. Figurile contimporane sînt galeria oamenilor care compun societatea noastră actuală, societate în care trăiesc şi eu, în care trebuie să mă menţin, pe care trebuie să o cunosc în detaliu. Domnul Banu recurge la un procedeu special presei româneşti, insinuarea şi calomnia. însă oricît de jos am fi încă, procedeele aplicate unui Ficşinescu şi unui Banghereanu pentru ideile lor calde şi pentru avîntul lor tînăr, nu mai pot prinde. Că aş fi la numitele Figuri, la Voinţa naţio* nalâ sau aiurea, pentru mine totuna este, tot o afacere comercială aş sluji. Desigur că săptămîna viitoare domnul Banu mă va acuza de alte insufi* cienţe literare, de pildă că nu m*am născut fără prihană sau de ce nu mă cheamă Costache — şi toate acestea vor avea aceeaş legătură cu litera* tura.
   Evident, domnul Banu aleargă la un argument pe care nu*l simte, în disperare de cauză. Eu eram la Figuri contimporane şi cînd domnia*sa m*a rugat, cu pălăria în mînă, să colaborez la Flacăraj
 173
o ştia prea bine şi poate că se mai găseşte şi azi în buzunarul său de la jiletcă adresa acestui dicţio* nar, unde voia să*mi scrie. De altfel, în atelierele « Socec », în care se lucrează şi acea publicaţie şi Flacăra, am stat, pe vremuri, de vorbă. Domnul Banu a fost întodeauna departe de a*mi arăta că prezenţa mea la Figuri îmi pricinuia vre un neajuns moral şi că o colaborare a mea la revista domniei*sale ar fi exclus*o. Ba domnia*sa a felicitat, de cîte ori a avut prilejul, pe editor pentru Figurile sale şi s*a arătat dornic sad facă reclamă. Or eu pe editor încă nu l*am felicitat pentru asta.
   Dreptul meu de a « cenzura cu asprime moravu* rile compatrioţilor » mei, rămîne în picioare, şid voi exercita cu energie, mulţumit cînd compatrioţii mei libidinoşi vor dovedi exasperarea domnului Banu, pe care biciul Faclei ba usturat nu numai o dată. Dacă aş fi un ins de genul insinuat de domnul Banu, prilejurile nu mi*au lipsit să storc compa* trioţilor mei parale multe; n*aş fi avut altă oste* neală decît să schiţez un gest afirmativ la pro* punerile ce mi s*au făcut adeseori, şi direct şi indirect, din partea unor membri din Sinod împotriva cărora am dus campania ce se cunoaşte. Şi desigur că dacă astăzi aş avea în pungă cele cîteva zeci de mii de lei ce le*aş fi cîştigat din buzunarul arhiereilor, domnul Banu m*ar saluta cu un respect deosebit.
   Prilejul de*a cîştiga poate împătrit decît mi se plăteşte la Figuri, mi ba dat şi domnul Banu, cînd mi*a propus să părăsesc Facla, şi în schimbul unor avantaje însemnate şi durabile, să scriu la Viitorul, de unde polemiştii lipsesc. îşi aduce bine aminte domnul Banu cît m*am grăbit să răspund la apelul domniei*sale. Aci am ajuns la adevărata pricină a criteriilor literare de la Flacăra. Propunerea de a colabora la această revistă mi s*a făcut odată cu aceea de a trece în presa liberală.
m
Cînd domnul Banu a înţeles că nu mai are nimic de nădăjduit din parte*mi, şi*a modificat excelen* tele*i păreri asupra lui Arghezi. Aceasta*i tot. Trebuia s*o relev, în sfîrşit, eu, ca să uşurez odată munca domnului Banu de*a alerga după noi argumente . . .
   Domnul Banu îmi făcu dară o vină din faptul că sînt un om cinstit. Chiar hoţ de*aş fi, ca Francois Villon, cel mai dulce poet clasic francez, profesia mea tot n*ar avea niciun raport cu scrierile mele, şi aş avea scuza mizeriei. Domnul Banu a făcut însutit mai mult decît Villon, căci, avînd cu ce să trăiască şi profesor fiind, plătit de Stat, şi numai din setea de*a tezauriza, a mîncat pîinea săracilor din spitalul «Xenocrat». La acest spital părintele său era intendent, şi pînă în ziua căsătoriei sale, destul de recentă, domnul Banu a locuit, a dormit şi s*a hrănit în spital vreme de ani de zile, furînd astfel ajutorul la care aveau dreptul bolnavii. Dar domnul Banu nu este poet ca să i se poată aduce acuzaţia necinstei, chiar cu dovezi; domnul Banu e om politic, şi în politică « învîrtelile » şi « afacerile » sînt titluri de glorie şi succes.
     CONSTANTIN CEL BUN.
   Fără să vreau să abuzez de situaţia penibilă a unui învins, trebuie să răspund şi la ultimele insinuări ale domnului Constantin Banu. Şi de data aceasta, se înţelege, răspunsul domniei* sale din Flacăra e tot atît de departe de literatură ca tot ce a precedat, domnul Constantin Banu simţind o predilecţie specială pentru evitarea chestiunilor în discuţie. Procedeul care a pricinuit « insultele » mele de pîn*acum, nu se putea să nu dureze pînă la urmă. Consecvenţa în sensul acesta trebuie recunoscută directorului Flăcării.
   Cele din urmă argumente ale domnului Banu, ies ca şi cele de mai nainte, nici nu te aştepţi de unde. După ce m*a violentat şi a fost pe punctul să*mi interzică intrarea în literatură, cînd pe motivul că n*am chemare, cînd pe acela că nu*s partizanul ideilor sale politice, cînd în sfîrşit pentru că*mi cîştig viaţa din propria*mi muncă, domnul Banu ia deodată un aer virginal, ca şi cum s*ar fi născut în timpul polemicei noastre, se consideră nici mai mult nici mai puţin decît un insultat şi se gîndeşte că este binefăcătorul meu. Răspunsul său din urmă, foarte îndrăzneţ, cîntă binele pe care mi ha făcut domnul Banu, recunos* cut de mine prin injurii. Sînt, evident, un ingrat.
   După domnia*sa, de trei ori mi*a făcut bine în viaţa sa.
   Pasagiul merită să fie citat textual:
 176
   « lntr*adevăr, în trei rînduri am avut ocazia să mă ocup de amabilul meu insultător. Întîia oară, ca inspector al învăţămîntului particular, cînd, mişcat de aerul smerit şi rugător al călu* gărului losif Theodorescu, i*am făcut domnului Arghezi nu mai ţiu minte ce înlesnire, pe care legea şi regulamentele mi*o îngăduiau. A doua oară, cînd, rugat de un amic personal şi politic, i*am încredinţat postul de corector la Viitorul, spre a A scăpa dintr*o situaţie foarte precară. A treia oară, în sfîrşit, cînd, îndemnat stăruitor de un profesor de la Facultatea de Teologie, pe care domnul Arghezi îl cunoaşte foarte bine, ham căutat ,,cu pălăria în mînă", cerîndu*i colabo* rarea la Flacăra şi făgăduinduâ concursul meu spre a4 face să intre pe alte căi. De ce simţă* mînt am fost mişcat făcînd acest demers, dacă domnul Arghezi n*o înţelege, trebuie s*o înţeleagă foarte bine profesorul de la Teologie care mă rugase să ajut pe un tînăr ,,lipsit de orice îndrum mare morală":».
   Alic gute Dinge sind drei. Domnul Banu a fost de trei ori mişcat.
   Dacă dintrmn sentiment de mulţumire şi de stimă literară pentru domnul Stere, care a inter# venit şi a caracterizat după merit acţiunea dom* nului Banu în ultimul număr din Viaţa roma* nească, nu mi*aş fi impus de data asta un civilism puţin potrivit cu directorul Flăcării, cinismul citatului de mai sus mi*ar provoca o dezlănţuire de noi « insulte ».
   Nimic nu4 mai fals, într*adevăr, decît pretinsele încercări de*a mi se face folositor domnul Banu, care la nevoie ştie să se învăluie într*o modestie de comedie.
   1.   «Ca inspector al învăţămîntului particular » i*am cerut, e*adevărat, nu domnului Banu, ci inspectorului, o înlesnire, acum vreo doisprezece
                                                                                                                                    177
 12—407
ani. Domnul Banu însă m*a amînat pînă ce m*a dezgustat; poate că inspectorul ar fi fost mai prompt. Atunci am însărcinat cu dreapta mea cerere pe un om influent, care mi*a realizafro în cîteva clipe. Domnul Banu confundă datele. Domnia*sa a fost « mişcat» nu de mine, ci de personagiul în chestie.
   2.   Nu este adevărat că domnul Banu mi*a « încredinţat» postul de corector la Viitorul. Cînd, după publicarea în acest ziar politic, a unui anunţ că se căuta un corector, m*am prezintat domniei* sale, domnul Banu m*a refuzat net. Colaboram, într* adevăr, la Viaţa sociala, care era o revistă literară. . . După cîteva zile m*am prezintat iarăş domnului Banu, însă cu cîteva rînduri în buzunar, de la un fruntaş liberal care a avut todeauna pentru mine o prietenie preţioasă, codirectorul în momentul numirii mele la Viitorul. Mai e nevoie să spun cît s*a grăbit atunci domnul Banu să*mi ofere nu un post de corector, dar toate scau* nele pe care aş fi putut să şed?
   3.   Domnul Banu se pare că*şi primeşte şi colaboratorii literari cu o recomandaţie, ceea ce nu*i făcut, de altfel, să mă mire. însuşirile mele ca literat i*ar fi fost aduse la cunoştinţă de către un profesor de teologie, ceea ce iarăş n*ar fi anor* mal la domnia*sa. Numai că domnul Banu vrea să spuie altceva; că tot inima i*a vorbit, inima domniei*sale magnanimă şi dulce, şi în acest caz. Ei bine, iarăş fals. Domnul Banu se bizuia în această ultimă afirmaţie pe un echivoc şi pe o situaţie particulară.
   Invocînd un profesor de la Facultatea de Teolo* gie, domnia*sa socotea că eu, care am atacat Bise* rica şi clerul, nu*i pot aduce o dezminţire decît din partea mea, prin urmare incomplectă în acest caz, şi dînd naştere la bănuială. Nenumitul profesor nu poate, şi*a zis domnul Banu, care
 t7S
caută să se mîntuie prin diversiuni, nu poate să vorbească în mod public pentru un adversar.
   Profesorul în chestie m*am gîndit însă că este domnul dr. Cornoiu, profesor, ca şi domnul Banu, la Seminarul Nifon. Am căutat dară să văd pe domnul Cornoiu şi ham întrebat, nu dacă lucrul s*a petrecut cum spune domnul Banu, căci bate îndestul la ochi pentru ca să poată fi luat în serios, dar dacă a fost vreodată vorba de mine între aceşti doi colegi.
   Domnul dr. Cornoiu m*a autorizat să răspund domnului Banu următoarele, atrăgîndu*mi totuş atenţia că domnia*sa ţine mult la bunele raporturi pe care doreşte să le păstreze cu acest vreodată ministeriabil:
   « într*o zi, în cancelaria Seminarului, domnul Banu mi*a comunicat, vesel, că scoate o revistă literară şi că şi*a asigurat colaborarea scriitorilor eminenţi. Apropiindu*se şi mai mult de mine, îmi spuse: ,,Printre ei se găseşte şi Arghezi, ştii cine e. . . “ Eu atunci am răspuns, adaose domnul Cornoiu, că dumneata eşti un om de mare talent şi că am un singur regret în viaţa mea, că Biserica n*a ştiut să te păstreze. . . »
   Am reprodus aproape textual, modificînd doară termenii prea elogioşi.
   Prin urmare, domnul Banu să*mi îngăduie să*i spun pe şleau că minte cînd pretinde că ar fi fost «îndemnat stăruitor de un profesor de la Facultatea de Teologie » ca să facă din mine un scriitor. . . De altfel, afirmaţia domniei*sale nu se leagă defel cu cele anterioare, şi este şi cara* ghioasă.
   Tot ce*i pot acorda domnului Banu, ca şi domnului Cornoiu, este că unul sau celălalt, sau amîndoi, să fi calificat acţiunea mea de la Facla ca o «lipsă de îndrumare morală». Aceasta e o simplă apreciere.
 12*~
*79
   Cititorii vor fi o dată mai mult edificaţi în ce priveşte pe domnul Banu, care, construindu*şi ultimul sistem de apărare, a luat măsura oportună să nu mai « polemizeze » de*aci înnainte cu mine niciodată. Perseverenţa minciunii nu poate fi nici ea eternă.
   Cîteva cuvinte asupra cavalerismului şi buna* tăţii sale, în dosul căreia, refugiat şi poltron, domnul Banu ia aere de martir, nu sînt de prisos. Cunosc un caz. Eram la Viitorul. Pentru ca să*şi căpătuiască o rubedenie izgonită de pretutindeni şi care şi astăzi ia de la ziarul liberal o leafă pentru care nu se osteneşte decît ca să o încaseze, domnul Banu încercă rezistenţa fiecăruia dintre redactori, şi izbuti să elimine pe unul din cei mai buni, fiindcă în asaltul pe care directorul îl da redacţiei, acesta avusese slăbiciunea modestiei. Acest redac* tor e poetul Soricu, care pentru salvarea cinstei ziarului şi directorului său trecuse într*o împreju* rare şi printrmn duel. Domnul Banu îşi aminteşte cred cuvintele şi emoţia domnului Soricu în ziua cînd acesta trebuia să părăsească redacţia. Ca să fie menţinut întrmn loc pentru care se jertfise, el întrebuinţă cel mai costisitor argument pentru un om cu demnitate: « Domnule Banu, din leafa mea trăieşte şi biata mumă*mea », spuse cu greu Soricu.
   De astădată, domnul Banu, a căruia sensibili* tate a putut fi « mişcată» cînd un doctor în teologie îi cerea să întoarcă în « căile » Domnului pe un colaborator al Faclei, a rămas impertur* babil.
                                            SFÎRŞITUL UNEI POLEMICI...
                                     Domnul C. Banu cere Prefecturii de Poliţie înfiinţarea unui post de agent literar pentru domnia*sa
   Din prima zi în care s*a emis în Facla o părere asupra revistei Flacăra, noi am spus că în scopul literar al domnului Banu se ascundea în realitate un scop de altă categorie, şi că, nechemat cum era pentru literatură acest aspirant la titluri uzurpate şi la demnităţi nepotrivite cu domnia*sa, apariţia şi durata Flăcării nu putea decît dăuna mişcării literare.
   Azi acest lucru este bine stabilit, atît prin ţinuta directorului numitei reviste, incapabil să deosibească politica de literatură, cît şi prin însemnările la care polemica dintre Flacăra şi Facla a dat loc în presă. Domnul C. Banu împăr* tăşeşte soarta celor care, încrezători în steaua lor politică şi ajunşi prin cele mai triviale linguşiri la o situaţie întrmn partid, cred cu impertinenţă că totul le este permis şi că nimic nu*i mai lesne decît să faci şi din artă o prizonieră şi sluga jig* nitoarei tale mediocrităţi. întreprinderea nu putea să izbutească şi n*a izbutit. Dacă se menţinea în apele mici ale inteligenţei, acolo unde a putut în voie să ajungă o scoică mare şi grasă, şi nu ieşea în bătaia vînturilor şi în drumul co* răbierilor, domnul Banu n*ar fi avut prilejurile de*acum de a se manifesta pe faţă cu adevărata lui valoare şi, în plus, ca un suflet straniu de meschin.
i8i
   Cei care îl cunoşteau erau într*adevăr prea puţini, şi acelora domnia*sa nu le*a inspirat prietenie, legătură de încredere, stimă, dar în genere o adevărată repulsie. Slugă credincioasă, din interes, domnia*sa a fost întrebuinţat ca o slugă utilă. Oricît de numeros ar fi un partid, şi cu atît mai mult, numai cîţiva se reazimă într*însul pe convin* geri; ceilalţi sînt ţinuţi prin instinct utilitar. Asupra domnului Banu îşi mai puteau face şefii săi şi grosul lumii unele iluzii. Azi iluziile s*au stins. Literatura i*a fost domnului Banu funestă.
   Cazul domniei*sale ne aminteşte un caz tot pe*atît de interesant. Arhiereul Sofronie Craio* veanu figura în fruntea listei candidaţilor la episcopat. Prea*sfinţia*sa reuşise, cum a reuşit şi la treapta de arhiereu, să*şi înşele superiorii, să înşele pe miniştri. La ultimele vacanţe era să*l avem pe acest popă libidinos şi imbecil în Sfatul Ţării, la cîrmă, pe banca episcopală. Fiindcă noi îl cunoşteam, într*o bună zi am publicat un articol asupra arhiereului, ale căruia şanse de înnaintare de atunci încoace căzură. în ziua ceea, ca în toate zilele care au hrănit, de la apariţie, lumina Faclei, ne*am purtat ca nişte patrioţi, şi bunele noastre porniri au avut succesul meritat.
   Pînă la un punct al vieţii trebuie să se socotească, la oamenii fără avere, nevoia, sau mai bine zis, obligaţia de a trăi; nu putem ţine de rău pe domnul Banu sau pe arhiereul Sofronie că, mai mult sau mai puţin, au muncit ca să trăiască. De la un punct al vieţii încolo, această nevoie rămîne însă accesorie. Omul luptă să ajungă. Omului, lovit de vîrstă şi cristalizat într*o situaţie, încep să*i crească tentacule superioare. Simţurile lui căzute năzuiesc să se refacă în pasiunea nouă a dominaţiei. Cîteva succese mici îi încurajează picioarele să se rami* fice, să se desfacă şi să se lungească din nou. E,
182
la bărbat, un simţ care corespunde cu vîrsta critică la femei. Aci, se vede, în societate, un rînd întreg de păianjeni cu figuri omeneşti, gătindu*se să abandoneze rîndul. Selecţia naturală nu mai e de ajuns; omul trăieşte într*o ordine artificială; cel mai tare poate cădea, şi poate triumfa cel mai mediocru dar abil în învîrteala pe aţă.
   A urmări fuga călăreţilor, de la început, este util, fără îndoială; se pot vedea cei care s*au oprit, cei care pierd scările şi cad rostogoliţi. însă acţiunea e într*adevăr morală şi absolut necesară după ce distanţele au fost parcurse şi cînd rîndul a înce* tinat. O singură linie îl mai desparte de cunună, şi peste acea barieră nu trebuie să treacă oricare din mulţii betegi favorizaţi de căderea celor sănătoşi. Aci trebuie exersat acel control minuţios, acea amărunţită cercetare care face, în fond, obiectul Faclei. E un spirit care abia se dezvoltă la noi, dar care creşte pe zi ce merge. Printre insulte şi calomnii şi campanii din care a ieşit, fără o singură pierdere, todeauna victorioasă, Facla se mulţumeşte că a contribuit, într*o vreme de laşitate generală, la cultivarea spiritului cer* cetaş.
   Şi în ce*l priveşte pe domnul C. Banu, el a fost demascat la timp şi cu folos.
   Dar a fost şi o luptă de caractere cu acest literat de suburbie. înnafară de valoarea lui submediocră, am demonstrat lipsa la dînsul de orice demnitate, care a nutrit în primă linie polemica noastră. S*a putut vedea un educator, un profesor dînd tineretului spectacolul celei mai reprobabile imoralităţi, alergînd, într*o întîlnire de idei şi temperament, la sistemul de discuţie prin calomnie şi insinuare, depărtînd prin teamă, continuu, punctul esenţial din discuţie, batjocorind cele mai elementare cerinţe de bun*simţ şi de onoare. La recitirea celor scrise cu ocazia aceasta în
Facla, şi la compararea cu cele din Flacăra, meschinismul domnului Banu apare şi pentru nerozi.
   în cele din urmă, discreditat dar tot îndrăzneţ, domnul Banu, dînd la tipar ultima serie de min* ciuni posibilă, renunţă — et pour cause — la « po* lemică ».
   O fază însemnată a discuţiilor relative la persoana literară a celui care iscăleşte aceste pagini a fost mai ales decînd încoace Viaţa românească n*a ezitat să ia, într*o chestiune ce trebuia să intereseze orice revistă, atitudinea cunoscută împotriva Flăcării şi a domnului Banu. Laşitatea celor muţi a fost compensată de cavalerismul revistei din Iaşi. în faţa ei domnul Banu a recurs la sistemul denunţului şi al teroarei şi a încercat, de data aceasta zadarnic, frazele de efect care prind la partizanii analfabeţi. Domnul Banu mă denunţa domnului Stere că scriu la Facla; căci în mintea domnului Banu nu poate intra faptul, cu toate acestea simplu, de înţeles, că pot în acelaş timp colabora şi la Viaţa românească. La acest poliţie* nism de ipistat domnul Stere a răspuns cum se cuvenea, prin cîteva rînduri usturătoare pentru domnul Banu. Rîndurile acestea au pricinuit o impresie cu atît mai mare cu cît, se ştie, atît domnul Banu cît şi domnul Stere fac parte din acelaş partid politic, liberal. Pe mine, dacă mi*e permis să opinez asupra acestui punct, gestul domnului Stere m*a bucurat ca un act de dreptate, şi nu e vina mea dacă şi*a cîştigat respectul meu, mai ales că prin forţa lucrurilor de la noi, ca redactor la Facla, deşi totodată şi la Viaţa românească, ar fi trebuit să se ia faţă de mine, pentru tot soiul de considerente străine literaturii, o atitudine ostilă,
184
care nici ea nu mi*ar fi displăcut, se înţelege, dar care m*ar fi împiedicat să stimez un om mai mult, printre cei prea puţini. Evident că domnul Stere nu mi*a luat apărarea mea, ci a cauzei mele. însă domnul Banu, în locul său, ar fi pornit să desconsidere pe cel care a cutezat în redacţia lui să dea oareşcare dreptate unui ins de altă provenienţă politică. Domnul Banu s*ar fi des* făcut îndată de domnul Ibrăileanu, colaboratorul bănuit că a cerut Flăcării socoteală, numai pentru că era vorba de un « adversar».
   De la apariţia notei domnului Stere, s*a făcut, în auzul meu, de mai multe ori insinuarea că aş fi intervenit pe lingă direcţia Vieţii româneşti şi că aş fi adus*o să mă apere. Un fapt e adevărat, că pe domnul Stere nu*l cunosc, ca nici pe domnul Ibrăileanu, că nici nu ştiu cum le este faţa, decît din descrierea prietenilor mei, şi că prin urmare aceşti domni nu mă cunosc nici dînşii pe mine. Iară de la lărgirea polemicei mele cu Flacăra, n*am scris niciun rînd afară de cronica mea teatrală, pentru Viaţa românească, şi aceasta pentru ca să nu mă micşorez nici eu şi să n*am nici cugetul că aş fi putut influenţa pe cineva în folosul meu. îmi place să cred în simpla evidenţă a lucrurilor şi să mă întemeiez, în toate împrejurările, pe puterea oamenilor de caracter.
   La notiţa domnului Stere, s*a putut citi un răspuns în Flacăra, iscălit de domnul Banu. Particularitatea acestui răspuns este iarăş nota poliţienească, în care, strîns şi schilodit cu uşa, directorul Flăcării ştie să găsească scăpare sufle* tească, odihnă şi bărbăţie. Domnul Stere este denunţat domnului Ion Brătianu, şeful partidului în care domnul Banu este valet, că recunoaşte talent unora ca domnii Cocea şi Arghezi, autori
 ai unor articole îndreptate împotriva fostului ministru de Interne.
   Ce ne*am zis noi, citind cu stupefacţie nişte rînduri atît de înjositoare pentru specia omeneas* că, e de prisos să relatez.
   Ne întrebăm ce va fi zis domnul Ion Brătianu faţă de acest soi de servilism, şi dacă a citit rîn* durile domnului Banu fără dezgust. . .
                              DE LA SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI
   4
       Se găseşte în România o Societate a Scriitor rilor Români. S*a vorbit de ea prin ziare. De curînd Statul a recunoscuta « persoană morală» şi i*a dat să se bucure colectiv de drepturi legale, deopotrivă cu alte Societăţi, de ajutor, de înmor* mîntare, de protecţie pentru animale, recunosc cînd*o folositoare ca o asociaţie de plăpumari sau tapiţeri.
   Societatea Scriitorilor Români numără peste o sută de membri; unii din ei sînt scriitori adevăr raţi, alţii scriu în sensul grafic al cuvîntului, ca o necesitate socială că toată lumea trebuie să ştie citi şi scrie. în Societatea dulgherilor, bărbierii nu se duc să se înroleze, şi dacă vor să intre sînt respinşi. Printre scriitori se află şi cîţiva coafori: scriitorii îşi primesc prietenii, rudele şi subalternii de la biurouri, de la ziare. în schimb sînt scriitori de vocaţie şi de talent pe dinafară, fără nicio legătură cu Societatea. Cînd propui unuia din ei săd prezinţi comitetului într*o şedinţă, el te roagă frumos săd scuteşti. De trei ani aproape, decînd există, Societatea Scriitorilor Români nu reprezintă decît o parte din scriitorii români.
   Scopul Societăţii a fost pîn*acum necunoscut, nu numai publicului, dar mai cu seamă membrilor ei. în ce mă priveşte, am luat cunoştinţă de rostul Societăţii noastre tocmai săptămîna aceasta şi numai după ce s*a convins comitetul sau prese# dintele, careţi şi comitet şi Societate totodată,
 187
că unii membri au tendinţa să afle pentru ce sînt ei membri şi în ce fel de Societate. Ignoranţa membrilor merge pînă la a nu cunoaşte nici data înscrierii lor în Societate: astfel, deşi eu mă soco* team printre dînşii de vreo trei luni de zile, casierul mă informează că în registrele Societăţii figurez încă din anul trecut, de prin octombrie.
   Statutul şi regulamentul Societăţii îşi făceau apariţia numai la şedinţe, cînd preşedintele se vedea silit să curme o discuţie sau să stîrpească vreo intenţie. Ele scoteau capul din buzunarele preşedintelui şi vorbeau pe articole şi paragrafe. Era un statut prin urmare secret. Se poate răs* punde că singurul exemplar scăpat din incendiul «Luvrului», unde se adăpostea pe vremuri Societatea, era cel din buzunarul domnului preşedinte şi că numai faptului că domnul Gîr* îeanu lipsea todeauna de la sediu îi datoreşte Societatea norocul că tablele ei constituţionale mau fost pierdute. însă e de^asemenea adevărat că deşi « Luvrul» întreg s*a reconstruit de la ar* dere, statutele nu s*au mai retipărit. Că se puteau tipări cu uşurinţă, e dovedit. După o protestare mai energică din partea cîtorva membri, în ultima şedinţă, s*a putut înţelege că este timp să*şi dea domnul preşedinte buzunarul pe faţă, şi consti* tuţia Societăţii a ieşit de la tipar cît ai clipi din ochi. Comitetul clipeşte din pricina numărului său de ochi — are douăzeci şi patru — o dată. . . o lună de zile. Tăinuirea statutului slujea la două lucruri: şedinţele să nu prezinte niciun interes, şi comitetul să nu fie silit să*şi aducă aminte de rosturile lui. Şedinţele fiind absolut dormitive, se crea obiceiul ca ele să aibă loc cît mai rar, cu asentimentul tuturor membrilor plictisiţi. Domnul preşedinte putea dară trona într*o lume absentă, ca Dumnezeu înnainte de Facere, şi putea să comande o Societate fictivă.
î88
   Societatea mai trebuia să aibă un sediu şi o adresă. Şedinţele ea şi le ţinea la Liceul Lazăr, care aminteşte numele mortului din Evanghelie, în amfiteatru. Ca să pătrunzi întno zi fixată pentru şedinţe, de obicei duminica, în liceu, era nevoie săd iei cu asalt, şi mai întîi să cunoşti «topografia locului» şi cu precizie geamul de la odaia intendentului, căci uşa liceului era închisă. Reţeta mi*a dat*o domnul Vasile Pop, din comitet, şi ar părea o invenţie humoristică dacă n*ar fi cît se poate de serioasă. Domnul Vasile Pop aduna de pe jos şi din Cişmigiu pietre şi bolovani. Cînd se vedea prevăzut cu cantitatea de proiectile îndestulătoare, se îndrepta către geamul inten* dentului şi4 lua la ochi cu o pietricică sau cu un sîmbure de roşcovă mai întîi. Aştepta niţel şi alegea o piatră ceva mai mare, şi iar azvîrlea cu o piatră în geamul intendenţei. Poate că intenden* tul dormea, căci era după^prînz, sau că trecuse într*altă odaie. Pietrele creşteau şi puteau ajunge lespezi. Deodată intendentul sau portarul se arăta la geam furios şi interogativ. Domnul Pop îi făcea un semn. Trebuie să ii fost un semn complex, după care paznicul imobilului putea să*şi dea socoteala că omul cu coinacul era scriitor român, că dorea să intre în liceu, şi că Societatea Scriito* rilor Români voia să ţie şedinţă « extraordinară ». Toate şedinţele Societăţii erau extraordinare, ceea ce cred că va reieşi şi din acest articol.
   Şedinţele Societăţii repet că sînt nespus de rare, o rărime ce permite valoroasei noastre companii să ducă un fel de jumătate de viaţă, inexpresivă şi inutilă, iar comitetului un repaos agreabil. Ele nu au îndeobşte niciun efect şi sens, chiar cînd s*a luat o hotărîre. Aşa, preşedintele, adu* nîndume într*o bună zi, ne*a comunicat celor puţini care veniserăm, că ministerul doreşte să dea scriitorilor — nu Societăţii — suma de trei
                                                                                                                                            i8p
 mii de lei în premii. Desiiinţînd premiile de la şco* Iile primare, ministerul, lovit, probabil, de un re* gret, ţinea să dea suma hotărîtă, subt această formă, scriitorilor români. Preşedintele, la obiec* ţiile membrilor, ne lămuri că: domnul ministru dă aceşti bani fără nicio discuţie şi că trebuiesc primiţi aşa. Unii au mers pînă la a propune respingerea banilor. Un premiu dat de un scriitor altui scriitor, într*o Societate de membri egali în drepturi şi datorii, este imoral. De altfel, Societatea nici nu*i o academie; lucru de care nu se vorbeşte niciodată în şedinţă e mai ales arta scrierii. Se pot da bani în vederea proastei stări materiale a membrilor săraci, dar nu ca o încura* jare, ca un premiu. Pe lîngă că cei care decern premiile pot fi în situaţia celui care îndrăzneşte prea mult faţă de un scriitor superior lui, umilit, mai este faptul greutăţii de*a se adopta un criteriu pentru o aplicare atît de delicată, şi preferinţa firească a premiilor pentru mediocritate.
   S*a mai propus, în aceeaş şedinţă, ca banii ministerului să servească de prim fond al cassei goale — şi să se închirieze un local permanent, idee care preşedintelui îi displace foarte. Faţă de atîtea păreri şi de această rezistenţă, mai cu seamă, la ofranda ministerială, se fixă o şedinţă viitoare, tot extraordinară, ca să se discute atunci minuţios întrebuinţarea sumei de trei mii de lei.
   Care nu ne*a fost mirarea să constatăm că în răstimp, suma găsise o destinaţie şi fără discuţia noastră, că fusese împărţită în premii şi dată dom* nilor Cutare. V*aţi întrebat poate de ce mai fuse* serăm convocaţi şi de ce se prevăzuse o şedinţă în vederea unei hotărîri ce se putea lua şi fără avizul nostru. Ei da, fiindcă nu v*am vorbit încă de şedinţele comitetului. Cînd doi membri din comitet se întîlnesc din întîmplare într*o cafe* nea, ei se învoiesc numaidecît să ţină stantetpede
 Î$Q
 o şedinţă — şi o ţin. în momentul acela ei reprezin* tă toată Societatea, numai să fie şi preşedintele la una din cele două halbe. Preşedintele face singur cît doi — domnul Gîrleanu a rezolvat o importantă problemă: egalitatea lui 2 cu i. Domnul preşedinte are două voturi. De fapt el are o sută şi nu mai ştiu cîte, căci hotărîrile lui sînt cît Societatea întreagă şi suprimă orice uti* litate de adunare de membri. De ce a ţinut pre* şedinţele ca suma de trei mii de lei să fie împărţită ? Pentru ca să*şi asigure simpatiile unui număr de membri care în timpul din urmă simpatizau cu o extremă stîngă, ca să zicem astfel, ce se forma în centrul pîn*aci pasiv al Societăţii. Drept e că*n parte a reuşit.
   Din întîmplare, uneori în şedinţă se face cîte o propunere care ar da de lucru Societăţii. Atunci preşedinţia, care dispune de două energii la vot şi de zero plăcere în acţiune, se simte indispusă şi amînă. Societatea s*a obişnuit ca discuţiile să aibă loc întodeauna într*o şedinţă «viitoare» şi desigur «extraordinară». Ultima şedinţă s*a ţinut acum o lună. Unii din noi crezuseră că a venit timpul să se regulamenteze raporturile dintre autorii speculaţi şi editorii înnavuţiţi din literatura lor. Acest lucru a determinat, de nu mămşel, însăş constituirea unei Societăţi a scriitorilor; căci în primele rînduri ale statutului figurează « Apărarea drepturilor şi intereselor morale (?) şi materiale ale scriitorilor ». Societatea — zice şi articolul 3 din Regulamentul interior — va apăra drepturile scriitorilor faţă de editorii de literatură română. E ghiersul unei dorinţe de la întemeierea Societăţii, anul de la Hristos 1909. Alături de ghetele foarte americane ale domnului Victor Eftimiu, e penibil să vezi picioarele aproape goale ale unui coleg al lui. Aceste picioare trebuiesc într* adevăr apărate. E decent ca şedinţele să nu ne facă impresia unei
 adunări în care stăpînii au venit cu slugile şi cămilele lor. La propunerea editorială m*am aso* ciat şi eu, dacă nu cumva am şi făcut*o. Personal lucrul nici nu mă priveşte, nefiind un scriitor fecund şi un client al editorilor. Sînt însă printre colegii mei în Societate unii care îşi ascultă cu pasiune mîncărimea de condei şi pe careţi împinge să se scarpine cu sete şi nevoia. Şi mai sînt scărpi* nătorii de mîine, autorii de mîine, prozatorii şi poeţii de mîine. Cutare editor cumpără pe nimic un manuscris care se va tipări în mii şi zeci de mii de exemplare. Autorul trebuie să*şi rezerve dreptul asupra unei desfaceri atît de importante. Propunerea s*a mai făcut şi pe vremuri; domnul preşedinte însă, trebuie că credem că motivat a împiedicata să se realizeze. Acum o lună s*a învoit să o discute. . . peste trei săptămîni. Membrii trebuia să se adune din nou duminică, în ziua de 29 april. Cînd ne*am dus, conform înţelegerii, în ziua de 29 april, la Liceul Lazăr, să « discutăm », eram la uşe şase inşi, iar uşa era închisă. Domnul preşedinte nu era nici la uşă. Poate că aşezaţi în front războinic şi bombardînd liceul cu pietre, cum se învăţase domnul Vasile Pop, am fi ajuns să facem toţi şase inşi o şedinţă fără de comitet. Ne*am împrăştiat totuş în linişte şi cu hotărîrea emisă de domnul Karnabatt şi primită de toţi să. . . iscălim o protestare. Cu toţii n*am iscălit o protestare; singur iscălesc rîndurile acestea.
   N*ar fi de prisos să ne întrebăm şi care a fost activitatea Societăţii din 1909 pînă azi.
   înnafară de împărţeala celor trei mii de lei, Societatea a dat cîteva «şezători» literare (cu o plată, din care nu s*a ales nimic). Societatea a făcut cîteva vizite majestăţii*sale Carmen Sylva, în auzul căreia s*au citit, cu suspine şi pizzicato, poveşti
192
şi stihuri. Domnul Dragoslav a trebuit să se împacheteze într*o redingotă, şi alţi literaţi au fost siliţi să*şi schimbe gulerul coclit de zoi, în latrina vre unei cafenele, pentru ca să fie prezintabili. îi vedeai pe scriitori, unii superbi, alţii dîrdîind, ieşind caravană de la Palat. Societatea a scos un Almanah al scriitorilor români, cît se poate de mizer. De ce a fost scos ne*ar putea spune domnul preşedinte. Primit rău, sau, mai bine zis, bine, de domnul Chendi în Luceafărul, prima grije a pre* şedintelui faţă de acest om primejdios a fost ca să şi*l împace, oferind domnului Chendi cel mai mare premiu, de trei mii de lei, « pentru meritele sale literare excepţionale »— sau o frază în gustul acesta.
   Să nu uităm telegramele oficiale care s*au trimis de Societate unor personagii qui. . . s’en foutent.
   Aceasta*i toată munca Societăţii pe timp de trei ani, care, în fond, e o activitate a prezidentului său. Acestuia se cade să*i subliniem meritul de*a cunoaşte arta prezidenţiei şi de*a practica*© cu dibăcie.
  Dacă nu reiese din aceste rînduri că preşedintele urmăreşte două scopuri complimentare: de*a se zădărnici acţiunea Societăţii şi de*a*şi prelungi domnia*sa indefinit prezidenţia care i*a creat un titlu oficial şi poate că şi avantaje speciale, vom face să reiasă noi acest lucru, declarîndu*l.
  Nu reiese în niciun caz că Societatea slujeşte literatura şi pe lucrătorii ei. Pasul ei de pînă acum duce la colacul de piele al funcţionarului inamovibil ministerial. Societatea trebuie, credem noi, să*şi capete libertatea indispensabilă sau să piară, acum, în zilele*i cele mai delicioase. Poate că scriitorul genial care deosibeşte epoca noastră din timp, nici nu face parte din Societatea Scriito*
 13 —
rilor Români; poate că el e tipograf, medic sau rîndaş la calul vre unui boier; rămîne de dovedit că Societatea îl are printre membrii ei, cei mai asupriţi. Respectul faţă de profesia noastră, faţă de artă, faţă de cei străini de Societate şi mai buni decît noi, ne impune o independenţă pe care domnul Gîrleanu, dimpreună cu majoritatea comitetului său, pare puţin dispus să o priceapă.
   Societatea datoreşte, evident, Statului partea din viaţă pe care orice instituţie românească este adusă, şi cu drept cuvînt, să şi*o tragă din acest rezervoriu al tuturora. însă e o pornire a Societăţii noastre de*a confunda prea mult instituţia cu persoanele şi o abdicare în faţa persoanelor sus* puse. Deşi Societatea respinge ideea că scriitorii români de origine străină să facă parte din Soc ie* tate, prezidenţia de onoare a fost proclamată pentru regina. Evident că la Carmen Sylva se respectă în acest caz titlul, şi nu calitatea de scriitoare. De la cîte sute de mii de lei în sus rentă începe un străin să fie un scriitor român, ar fi de precizat. Domnul C. Arion a fost proclamat şi domnia*sa preşedinte de onoare, pentru un motiv analog: domnul Arion este ministru. Dacă ar fi fost numai Arion, Societatea îl ignora cu desă* vîrşire. Domnul Arion nu*i un ministru etern; alt ministru şi alt partid politic va lua guvernul. Preşedinte de onoare va fi ministrul de atunci, în felul acesta Societatea ajunge o slugă, prezi* dentul ei « activ », un vistavoi. Orice propunere jenantă pentru careva din guvern e asigurată dinainte de sterilitate. Domnul Constantin Banu, de pildă, a înfiinţat o casă de editură. Cînd domnia# sa va fi secretar la Ministerul Instrucţiei Publice, sau chiar ministru, Societatea va fi nevoită să*şi amendeze pretenţiile, căci Flacăra va scoate în editura ei Misterele unui Dovleac cu Barbă sau Crima de la Mayerling.
   Că voi face sau nu parte din Societatea Scriito* rilor Români, am creionat rîndurile de mai sus, care, în parte sau în total, răsfrîng părerile celor mai mulţi membri şi ale tuturor scriitorilor care nu fac parte din satul nostru fără cîini, cu o intenţie bine lămurită. E o cale legală şi în Socie* tate, care consistă în a nu te lega de acţiunea ei, căci domnul preşedinte se simte atins şi s*a prevăzut în Regulament că « personalităţile » sînt interzise. Adoptăm deci ilegalitatea, mai vie şi mai sonoră.
   Credem că domnul preşedinte trebuie să se decidă sau să*şi modifice vederile, sau, în imposi* bilitate, să se demită şi să*şi lase locul, ca toţi tovarăşii săi prea împovăraţi, unor membri activi şi hotărîţi. Sau, în sfîrşit, să dizolve Societatea.
   2
_____Cine a luat parte la şedinţa de duminică
6 mai, a Societăţii Scriitorilor Români, a putut constata la unii membri, cei mai calificaţi pentru o pricepere inteligentă a lucrurilor, porniri obscurantiste şi de absolutism. Grupaţi întrmn fel de Stat sacrosanct, comitetocraţii nu tolerează să se îndoiască vericine de perfecţiunea lor, şi pentru libera discuţie, aceşti purtători ai făcliei culturii, simt o repulsie violentă. Articolul meu din Facla de săptămîna trecută, face pe domnul Anghel să ia faţă de mine o atitudine cu care domnia*sa nu ne prea obişnuise — de burghez vexat de o teorie negativă a proprietăţii. Nu se învoieşte cu constatarea pe care toată lumea o făcuse înnaintea mea, că Societatea ajunge, cu cît trece vremea, tot mai inutilă prin faptul inacti* vităţii ei. După domnul Anghel, un scriitor cînd intră în Societate îşi lasă la uşă toate drepturile lui de om slobod şi se privează tocmai de puterea cucerită cu atîtea sforţări de civilizaţie, a libertă*
                                                                                                                        W
13*~
ţii de presă. Scriitorul ar trebui să renunţe tocmai la mijlocul lui special de critică şi apărare, la presă; să arunce condeiul în care se pricepe, celor de alte bresle, şi dacă cineva doreşte o îmbunătă* ţire, o îndreptare, ca să*şi exprime gîndirea, orice să facă, numai să scrie ba.
   O interpretare atît de absurdă a libertăţilor presei, din partea unei Societăţi de presă, poate conveni domnului Angliei, nu mie. Dacă acesta e preţul brevetului de scriitor român pe care*l dă membrilor ei Societatea, nu pot decît să sfătu* iese pe orice scriitor nesocietar să se ţie cît mai departe de dînsa. Iată unde duce oficializarea unei bresle, împotriva căreia m*am ridicat: la tăgăduirea rostului ei însuş.
   Şedinţa s*a deschis cu o interpelare a unui domn Lăcusteanu, de la Flacăra, venit cu mandat într*adins. Se ştie că am avut cu Flacăra o răfuială destul de lungă, pentru ca să se priceapă tentativa acestei reviste de*a se răzbuna de*o înfrîngere complectă. De*aci, domnul Angliei, folosindu*se de trecerea domniei*sale pe lîngă societari, conduse, ca să zicem aşa, atacul, însă cu un insucces instruc* tiv şi pentru noi şi pentru domnia*sa. Nici lovi* tura domniei*sale cu demisia din Societate, nu făcu presiunea ce se putea aştepta asupra membri* lor, care, în parte, trebuie să o recunoaştem cu elogii pentru spiritul lor de independenţă, subit exprimat, mau priceput că opinia domnului Anghel trebuie să exprime totul. Domnul Anghel a debutat greşit şi a căutat să persiste din amor* propriu într*un sens care ne*ar veni greu să credem că era sincer simţit de domnia*sa. Să recunoaştem şi un lucru, fără să vreau să jignesc pe cineva, că dacă în scrierile sale domnul Anghel este singur, în Societate este dublat de soţie, de doamna Anghel,
 196
membră şi domnia*sa, nu numai în Societate, dar şi în comitet. Rezultatele alianţelor şi înrudiri* lor, se ştie, din experienţe lungi, că nu*s cele mai bune, şi noi ne*am mirat să vedem făcînd parte din acelaş comitet soţul şi soţia, după cum ne*ar fi mirat părintele şi fiul sau fratele şi sora. Se înţe* lege că în felul acesta domnul Anghel dispune de două voturi, atunci cînd orice membru, afară de preşedinte, se foloseşte numai de unul. Puneţi, într*o hotărîre de luat, cele două voturi ale preşedin* telui cu celelalte două ale prietenului său domnul Anghel, şi majoritatea este asigurată.
   Foarte lesne, dar tot atît de urît de mulţumit, vreo doi*trei membri mi*au cerut o meschină retractare pe care am refuzat, se înţelege, să o dau. Sau o explicare, pe care iarăş o las să fie trasă din chiar articolul meu, căci explicarea la expli* care e un fel de coadă la coadă. Oricine a putut vedea sensul de îndreptare al articolului meu. O îndreptare s*a şi produs; şedinţa a fost interesantă şi vie; şedinţele au început să se îndesească, iar membrii au înţeles că este timpul să se înceapă şi lucrul. Poate să urmeze şi o prefacere a comi* tetului. Să comentez intenţiile foarte clare din articolul trecut. Pentru ce? Unde*i acea subtili# tate superioară a scriitorilor, de care ni se vor# beşte atîta? Domnul Anghel a tradus pe Verlaine, care scria:
                                                   De la musique avant toute chcse . . .
                                                    La nuance, rien que la nuance . . .
 şi cere zadarnice şi puerile declaraţii, ca: « Eu, subsemnatul, declar că am voit să zic aşa. . .»
   S*a propus şi un vot secret «de vestejire» la adresa mea, pedeapsă care nu există în statut, fără aluzie la viaţa veştedă de pînă acum, a Socie* taţii. împotriva acestui vot secret de laşitate faţă de o atitudine foarte limpede şi pe faţă, s*au
i97
 ridicat puternic mai mulţi membri, între care domnii Beldiceanu, Demetrius, Galaction, Kar* nabatt, Oreste, Pop, a căror ţinută demnă tre* buie relevată şi o relev ca o satisfacere, nu pen* tru mine, dar pentru onoarea de om.
   Şedinţa luă sfîrşit cu o aşteptare de şapte zile, propusă de domnul C. Theodorian şi foarte cu greu primită de domnul Anghel, care cerea urgenţa sumară. Fie că se aşteaptă din parte*mi o dezicere, fie că se nădăjduieşte că numărul parti* zanilor va spori în şedinţa viitoare, faptul însă e bine specificat în regulament: eliminarea unui membru din Societate nu se poate face decît cu majoritatea membrilor înscrişi. Aceasta în ce priveşte pe societari. Mie personal, oricum îmi este totuna. înnainte de toate ştiu că trăiesc în Orientul cu ceruri splendide şi în lume strîmtă. N*am cerut să fiu membru al Societăţii, nu cer să fiu ţinut întmnsa şi nu cedez cu niciun preţ să mi se tăgăduiască dreptul libertăţii de opinie. Ţin totuş ca Societatea sau să*şi justifice existenţa şi să lucreze, sau să repauzeze întru Domnul, primitorul părintesc al tuturor bolnavilor, al tuturor săracilor, al tuturor zadarnicilor.
(_____i N*aş putea fi supărat de votul de « blam »
pe care mi l*au dat în lipsă vreo douăzeci de mem* bri, în şedinţa părăsită de mine de la început, a Societăţii Scriitorilor Români, din 13 mai. în realitate blamul se adresează mai mult celor care au muncit să mă excludă din Societate şi n*au izbutit. Am fost de la început singur, şi în faţa mea clanul amicilor înţeleşi între dînşii. Nu m*am dus să cer nicio adeziune, n*am căutat să conrup convingerile nimăruia, mam provocat prezenţa în şedinţe a unor membri pîn*aci absenţi cu regu*
 ip8
laritate, n*am adus scrisori şi procuraţiuni în doi peri de la un domn mai mult sau mai puţin Scurt. Majoritatea membrilor mi*au fost necunos* cuti, şi pe unii i*am văzut întîia oară la şedinţe.
   înnafară de membrii care plutesc pe două opinii deodată şi pe care un suflet sărăcăcios şi asemuitor cu buruienile bune pentru orice lati* tudine, îi împinge să adopte vederile majorităţii, fricoşi să se coloreze întrmn ton precis, — unul din aceştia este şi domnul Scurtu, botezat de un naş ironic şi Aurel, — şi de aceea în orice rînduială lumească blamabili; înnafară de*această mînă de optimi de caractere, s*au manifestat şi caractere întregi. Trebuie să le felicit şi să*mi pară bine şi să cred, împotriva comitetului, că intervenirea mea, înţeleasă de unii, pizmuită de alţii, dar primită de toţi, a avut un rost. în rîndul caracterelor l*am apreciat, mai ales, dar, pe domnul Anghel, care atacîndu*mă cu oareşcare învierşunare — învier* şunarea armelor sale, — a dovedit a înţelege că nu sînt un adversar pentru ciosvîrte şi a luat împotriva mea o atitudine extremă ce*mi place. Nu*i voi micşora, bineînţeles, meritele, amintind că am contribuit la dînsele cu provocarea mea. în orice caz, terenul frontierelor îmi convine îndeosebi; e spaţios şi adînc, şi unele suflete au, ca unele momente, nevoie de recul. . .
   De hotărîrile adunării de duminica trecută am luat cunoştinţă din dările de seamă contradictorii şi puţin complecte ale ziarelor, şi poate că şi neexacte. După ce voi fi verificat nu mai ştiu ce aserţiuni întrmn spirit special, descoperite pe ici* colo, şi de origină, bănuiesc, interesată, voi şti să le notez şi să mi le*aduc aminte la timp.
   Deocamdată trebuie să luminez priceperea cri* tică a «colegului» Cincinat Pavelescu, decla* rîndu*i că versurile din numărul precedent al Faclei, învinovăţite că insultă « persoane înnalte »,
 *99
nu sînt scrise de mine, cum cunoaşte domnia*sa. Domnul Cincinat Pavelescu îmi atribuie pe ne* drept uşurinţa domniei*sale de a scrie ca toată lumea. De*altmintreli, domnia*sa şi*ar putea con* strui un criteriu critic din semnătură, căci înnafară de lucrurile fără nicio importanţă şi care nu fac parte constitutivă din felul convingerilor mele, iscălesc deopotrivă şi articolele mele din Facla, şi petiţiile ministeriale la care face aluzie domnul Anghel, şi pe care, că vor ii mai multe sau una singură, aş dori ca domnul Anghel să le publice imediat, ca să*l dispensez de*a mai avea ocazia să dea aluziilor sale forţa misterului.
   în acelaş timp poftesc pe domnul Alexandru Davila, un excelent diplomat şi care ştie să uzeze oportun de calitatea sa de membru în Societatea Scriitorilor Români, să citească articolul meu din Facla, pe interpretarea căruia, probabil din auzite, a găsit cu cale să vină şi să ia împotriva mea apă* rarea Palatului, în şedinţă. Cuvintele, nişte semne cu care se cifrează ideile, au, constat, la domnul Davila, mai mult sau mai puţin literat de altfel, aceeaş trecere groso*modo ca şi la domnul Anghel. Regret că trebuie să explic unor oameni familia* rizaţi, presupun, cu literatura, că a pomeni pe regină nu este o insultă. N*aş dori domnului Davila să stea de vorbă cu domnul Vasile Pop, directorul unei şcoli de apicultură, căci ar avea o sută de prilejuri să fie ofensat, cînd ar auzi pe domnul Pop, al căruia loc în comitet l*a luat de curînd, că are o regină într*un plic, că a omorît o regină, că regina neagră, sau italiană, în care punea mari speranţe, e o regină proastă şi o s*o aruncemcolo.
   Am citit într*un ziar că, folosindu*se de lipsa mea din sală şi deci de a unui răspuns, domnul Davila ar fi făcut pe artistul dramatic patetic şi ar fi declamat că de nu părăseam şedinţa eu, după cum o părăsisem în urma încăpăţînării preşedin*
 200
 telui (domnul Gîrleanu) de a*mi refuza cuvîntul, la care aveam dreptul prin natura lucrurilor şi printr*o hotărîre anterioară a comitetului, chiar domnia*sa, domnul Davila, arbitrul, — mă rog! — al literilor române, m*ar fi rugat să plec, din augus* tul domniei*sale ordin. Nu ştiu pîn*acum întrucît ziarul în chestie a publicat o dare de seamă exactă. Tot ce ştiu, contradictoriu, este că după ce am părăsit şedinţa şi am ajuns prin faţa Cişmigiului, un membru din comitet, dînd fuga cu capul gol după mine, mă chemă înnapoi subt cuvînt că domnul Davila protestase şi că domnul prezi* dent îmi acordase în sfîrşit cuvîntul. . . Desigur că după ce fără voie asistasem la o farsă, nu mai eram în toate toanele trebuincioase ca să joc într*o maimuţărie, şi mi*am văzut de drum.
   Ambasadorul comitetului pe trotuarul bule* vardului era domnul De Herz.
   Mult mai bine stăm cu domnul Anghel. Dom* nia*sa am avut plăcerea să aud că mi*a dedicat o poemă în proză, scrisă şi citită de însuş autorul în şedinţă şi tipărită de ziarul Seara. Cu toate că farmecul ocazionalei proze trebuie să se fi dega* jat mai ales din recitare, am fost silit să mă bucur de dînsa numai cu ochii. Poema domnului Anghel a şi fost pricina plecării mele din şedinţă, căci comitetul, care în şedinţa precedentă provocase o nouă adunare în special pentru mine, ca să*mi audă declaraţiile mele, răzgîndindu*se mai matur, a orînduit scenariul în aşa fel ca tocmai eu să nu mai pot vorbi.
   în acel lung poem, scris probabil joi sau vineri, domnul Anghel începe prin a*şi închipui mai întîi că este duminică de dimineaţă, căci numai atuncea sună clopotele, şi fără clopote declaraţiile domniei*sale nu se puteau face, căci nici jumările
201
nu se pot prăji fără ouă. E drept că, punînd clo* pote, ar fi putut să puie în ele şi nişte ouă, măcar de lemn, dar domnul Anghel a socotit că sînt de ajuns clopotele, şi ouă n*a mai pus, ceea ce mi se pare just.
   Domnul Anghel continuă, şi, în foarte strînsă legătură, desigur, cu calitatea mea de membru al Societăţii Scriitorilor Români, destăinuieşte comi* tetului că T. Arghezi a fost pe vremuri ierodia* conul Theodorescu, fără să pomenească însă de culoarea părului său, poate că îndeajuns de cunos* cută, nici de Deluviu, nici de naşterea lui Adam, deşi aceste mari evenimente erau tot atît de ani* nate de «cazul» meu în Societate, ca dealul Mitropoliei. Deodată şi pe neaşteptate domnul Anghel vorbeşte şi despre raporturile mele cu Societatea. încă o dată dovedeşte sau pizmă şi rea*voinţă, sau sinceră neînţelegere a intenţiilor mele, şi această absenţă de comprehensiune se întinde şi la frazele mele toate, care exprimă nişte idei destul de limpezi.
   Atacînd coarda sentimentală şi făcînd apel la sensibilitatea ascultătorilor, domnul Anghel ia o imagine din articolul meu, relativă la aspectul de lux impertinent pe de o parte şi de mizerie pe de alta, ce*l prezintau şedinţele — « E decent ca şedinţele să nu ne facă impresia unei adunări în care stăpînii au venit cu slugile şi cămilele lor »,
—   şi întreabă membrii, pe şleau: care se simte cămilă şi care slugă? Aci face o pauză şi somează: «Nu răspunde nimeni? Tăceţi? » — Efectul tre* buie să fi fost de cel mai naiv comic cu această întrebare citită duminică şi scrisă de joi.
   Apoi chestiunea se face tot mai personală; în loc să*mi fi răspuns prin presă, domnul Anghel îşi apără nevoile în plină şedinţă, asociind astfel pe membrii şi pe comitet la o jignire ce presupunea că voiam să*i aduc — deşi declarasem formal că
202
nu — atunci cînd am examinat, din punctul de vedere al Societăţii, situaţia înrudirilor prin sînge şi alianţă şi efectul lor în hotărîrile luate întrmn comitet.
   Nota comică alternează în poema domnului Anghel cu nota gravă, în care se strecoară puţin şi unda blîndă a unui suflet poate bun, însă cava* leresc — puţin, cu o doză infinitezimală de re* gret, s*ar zice. Mai e o notă, şi pe aceasta o cred de circumstanţă şi falsă, atunci cînd domnul Anghel afirmă că, împotrivindu*se spiritului de reformă cu care am intrat în Societate, a făcut*o gîndindu*se « numai la cei ce suferă în tăcere, la nevoile lor». Falsă, cu sau fără voie, afirmaţia este falsă pentru că în aceeaş zi în care domnia*sa ceruse excluderea mea din Societate, a declarat cuiva, undeva, că atacul meu îl socoteşte îndreptat împotriva domniei*sale, iar pe scriitorii asociaţi îi califica în felul acesta: « Ceilalţi sînt vreo sută de mormoloci».
   Mă*ntreb dacă e nevoie să răspund, scuzaţi*mi termenii, la ieşirea lirică a domnului Anghel. Societăţii am avut intenţia să*i trezesc nervul dormitiv. Cred că întrucîtva i l*am deşteptat, şi cred că va veni în sfîrşit şi acţiunea favorabilă stării materiale a scriitorilor. E tot ce m*a putut interesa, e tot ce mă interesează în Societate — asta au simţit*o foarte bine toţi membrii cu judecată slobodă. Să mai răspund la «personalităţile» ce le face domnul Anghel, cred că este de prisos. Individualismul de care mă acuză domnia*sa, la ce l*aş mai putea apăra şi pentru ce i*aş recunoaşte puterea, în lumea braţelor şi a ideilor? Am soco* tit întodeauna că personalităţile se afirmă pe tărîmul durabil şi de sine stătător al operelor zidite, şi polemist nu*s, în definitiv, decît din
                                                                                                                                      20)
întâmplare. Luptele adevărate, în artă ca şi în politică — şi aceasta mă interesează mai puţin,
—   se dau şi se cîştigă cu opere. Lupta cealaltă am cîştigat*o asupra domnului Anghel şi a comitetului, fără nicio sforţare, şi dacă privesc pe deasupra grimaselor de ocazie, biografia ce*mi face domnul Anghel în Seara răsplăteşte victoria şi proclamă capitularea. O constat fără orgoliu şi mai repede cu un sentiment de umilinţă. Domnul Anghel, orice ar face, îmi rămîne simpatic. Mi*a fost penibil să*l văd pierzîndu*şi calmul, gesticulînd în spaţiu, tremurînd, să*i văd colorîndu*i*se faţa de acea paloare a vrajbei, care la domnia*sa ia tonul violent — pentru ca în definitiv să ajungă la concluziile mele, că soarta scriitorilor trebuie îm* bunătăţită, şi opoziţia domniei*sale să rămînă fără de sens. Stam într*o seară la aceeaş masă, la cina muncitorilor întinsă pentru doctorul Racovski, şi*mi plăcea să privesc pe domnul Anghel că ştia să surîdă cu tinereţe, ca un nevinovat, îmbră* cîndu*şi uneori cuvintele în accente furioase şi, probabil, inofensive, de om mînios. Ce*a crezut domnul Anghel? De ce atîta fast de apărare la care m*aş putea opune cu un fast îndoit? Am sen* saţia, încheind acest articol, că domnul Anghel îşi socoteşte situaţia intelectuală şi morală pericli* tată şi recunosc în vocea sufletului său ecoul unei suferinţe secrete şi al unei lupte de care a pătimit, dată în regiunile minore. Eu aci n*am ce căuta, ţin să*l asigur. Ce prost psiholog poate fi autorul atîtor scrieri cu sîmbure sufletesc, cînd mă invită, cu un strigăt, să*l asaltez prin patruzeci de ziare!
   Domnul Anghel, o repet, îmi este simpatic oricum şi cu atît mai mult cu cît pe terenul « per* sonalităţilor», unde, dintr*o prevedere greşită, i*a plăcut să se aşeze, este cel mai lesne şi mai ieftin de atacat şi în chipul cel mai stupid vulne* rabil.
 204
   . . . Sînt şase ore dimineaţa cînd sfîrşesc, şase ore adevărate, o dimineaţă reală. Pletele violete ale unei glicine atîrnă de subt coiful de fier al unei case, mai departe. Imagine de tinereţe, de odihnă, de vigoare, de speranţă şi bucurie. Şi mi*e martoră lumina din ferestrele deschise, că ating ostenit ultimul rînd al acestei pagini, fără o singură urmă de josnică răutate, ca tot ce m*am învrednicit vreodată să scriu, dar cu o vie dorinţă de bună*vestire.
_____Privesc o stea pe fundul obscur al cerului
noaptea. De astă*vară pînă astăzi, s*a mişcat, pe nesimţite, şi de unde pîlpîia subt jgheabul casei, acum străluceşte, la aceeaş oră, cu mult mai de* parte.
   Mă uit la copacii de subt fereastră. De astă* vară pînă azi, au rodit, şi foile ostenite încep să lunece, galbene, din ramuri pe pămînt.
   Şi s*au schimbat costumele, îndeletnicirile oame* nilor, s*au clădit case noi, s*au dărîmat altele. E rece vîntul şi rece lipsa lui. Obiceiul luminii s*a deosebit, ca şi apucăturile animalelor. Vitri* nele prăvăliilor se îmbracă de iarnă. Un avînt nou îşi împărţeşte sensaţiile noastre cu o tristeţe nouă. Totul trăieşte; bulgarii îşi ascut săbiile, flota de oţel a coastelor de nord franceze se stră* mută, odată cu constelaţiile, în Mediterană, Mara* keşul a căzut, doctorul Quéry a descoperit serul antisifilitic, China se civilizează. Singură Societatea Scriitorilor Români nu se ştie ce face.
   Mă gîndesc la frunzele*i veşnic galbene, la prese* dintele-i veşted, la tenacitatea în trîndăvie a celei mai spirituale Societăţi.
Sînt cîteva luni decînd m*am uitat într*o seară orientală, de lîncezeală bizantină, prin gaura uşii,
2QJ
în odaia acestei matroane şi am găsit*o dormind cu nişte caşcaval în gură. Am lovit în uşă, s*a des* teptat speriată cucoana, s*au dat la mine slugile, deşteptate din bucătărie, mopşii cu dinţii de lînă, treziţi din lada cu gunoi. Zarvă şi chiot, gălăgie şi. . . caniculă. Ţaţa română adormi iarăş între slugile şi căţeii săi.
   Fie4e somnul dulce ca moartea; de dumneaiei şi de dumnealor n*am să mai mă ocup decît atunci cînd vreo mînă de membri decişi — decişi la Dumnezeu ştie ce lucru — m*ar chema, dacă vor avea nevoie, la o renaştere şi la un zbor cu praştia, prin Societate.
   Mă mulţumesc să constat că tot răgazul pe care ham dat, în riscul de*a fi învinovăţit de cei mai strîmbi din colegii mei, uneori şi de neconti* nuitate, n*a slujit la nimic; că Societatea noastră nu vrea să trăiască şi că strîngerea scriitorilor launloc este, cum am mai spus, un prilej pentru cîţiva inşi, dezarmaţi pe alte terenuri, de*a trage din el foloase şi vanitate.
   Văd pe scriitori tînjind în faţa halbelor, sor* bindu*şi cafeaua, la cafenea. Aud uriaşele lor gugumănii, cancanele de mahala ale poeţilor şi ale prozatorilor. Societatea e nu ştiu unde, cine ştie unde, într*o planetă oarecare, de mucava.
   întrmna din şedinţele furioase pe care le provo* casem, subt propunerea mea şi ca să dea publicului iluzia că trăieşte, comitetul primise să se ia oareş* cari măsuri în ce priveşte editura, pentru ca scriitorii lipsiţi, fără funcţii bine plătite şi sinecuri politice, să se bucure omeneşte de munca lor. Se făcuse atunci o comisiune, cu datoria de a regulamenta raporturile dintre cei care scriu şi cei care fac bani cu scrisul lor. O comisiune de formă, din care n*am ţinut să fac parte, în care comitetul avu grija, salutară pentru somnul ma* troanei şi afacerile mici şi mari, să nu fiu pus. în
206
   schimb, din această comisiune ostilă editorilor, face parte un. . . editor, care pretinde, drept
e, că ar fi şi scriitor în acelaş timp. Un editor din cei mai primejdioşi, din cei mai mercantili şi mai grabnic demni de supus autorităţii Societăţii.
   Rămînea de realizat un întreg plan, încă nerostit, din care trebuia să iasă buna*stare materială a scriitorilor, neapărat; a tuturor scriitorilor, şi nu numai a cîtorva. Foarte mulţi scriitori se găsesc exact în situaţia călugărilor din mînăstirile noastre, care, bine întrebuinţaţi, ca nişte muncitori legaţi unei discipline spirituale, aplicată cu energie şi bună înţelegere, ar fi utili şi publicului şi loruşi. Viaţa unui scriitor român, care n*a atins încă vîrsta pleşuvă, e uneori o tragedie, alteori o umi* linţă şi alteori o lene trivială. Sufletele mai ale tuturora din ei, nu cunosc nicio frumuseţe morală, sînt sărace, fără strălucirea unui ideal sau a spe* ranţei. Unii au exagerat de dezvoltat în ei cinis* mul oamenilor vulgari — şi cu revolta sau scîrba ce*o simţi, vine şi multă milă pentru atîtea tinere puteri necultivate de nimeni, lăsate*n sufletul lor şi*n odaia lor, singuri cu mizeria şi întunericul. Sînt o sumedenie de lucrări de scris, pe care literatura noastră nu se poate lăuda că le are cel puţin schiţate, lucrări indispensabile culturii, cu neputinţă de realizat de către un singur om, şi repede făcute de mai mulţi laolaltă.
   Dar Societatea . . . doarme, şi va dormi această Societate atîta timp cît vor sta pe capră oamenii care au făcut*o, pentru dînşii, prea slabă ca să o împingă înnainte şi prea vanitoşi ca să înţeleagă că datoria lor este să piară şi să dea voie unei adunări generale să aleagă un comitet activ.
   în schimb, înspăimîntat că se pretinde prea mult de la dînsul, cînd i se cere să lucreze, comi* tetul se pregăteşte să ia cea mai neaşteptată măsură ce se poate aştepta din partea unei Societăţi.
 20J
Comitetul doreşte ca la deschiderea Parlamentului să ceară desfiinţarea Societăţii. . .
   înţeleg ca domnul preşedinte să sufere de*o boală cared leneveşte, şi încă doi*trei membri ai comitetului, duruţi de beteşuguri deosebite, să caute într*o sinucidere leacul laşităţii. Dar Socie* tatea n*are legături atît de directe cu mădularele lor încît să cadă în robia unui rinichi sau a unei prostate.
   Vai, orgoliul spiritelor sărace! în sufletul său preşedintele îşi va fi zis pe sîrbeşte, desigur: L’Etat cest Moi. Societatea e domnia*sa; şi cînd domnia*sa nu mai este, nici Societatea n*are de ce mai fi, nu este*aşa?
       După o vacanţă nesfîrşită, duminică, 2j noiembrie, Societatea Scriitorilor Români va ţine o dată mai mult şedinţă. O dată mai mult va fi strigat catalogul, se va întocmi un proces*verbal, se vor schimba cuvinte mai dulci şi mai acrişoare între membrii ei, şi o dată mai mult va lua sfîrşit şedinţa, graţie faptului că tot ce-începe trebuie să sfîrşească.
   Şi tot o dată mai mult se va întreba publicul pentru ce o nouă adunare care nu slujeşte poate nici ea la nimic, şi pentru ce o Societate care nu vrea la nimic să slujească. în cîteva luni, decînd se odihneşte comitetul, s*au născut pe faţa pămîn* tului milioane de fiinţe noi, anul a intrat în iarnă, pasările călătoare au străbătut o parte a globului în zbor, unele cu nişte aripi mult mai mărunte decît mustăţile prezidentului Societăţii. Ca să se schimbe, harta Europei n*are nevoie decît de cinci* sprezece zile. în treizeci de zile patru State mici au crescut şi*au ajuns ţări însemnate. Singură Societatea Scriitorilor noştri zace de ani de zile
  5
208
în cea mai nulă inactivitate, şi toate hotărîrile luate în urmă au rămas deopotrivă de sterpe.
   Ni s*ar putea răspunde că n*avem absolută dreptate; că într*o împrejurare recentă comitetul a muncit. E adevărat. Ministrul de Culte, domnul Arion, schimbîndu*se, căruia ca un omagiu de recunoştinţă pentru o sumă de trei mii de lei ce i^o dăduse, Societatea îi făcuse inapreciabila onoare de*ad numi preşedinte de onoare pe viaţă, comi* tetul a hotărît săd înlocuiască — nu*i aşa? — cu domnul Dissescu! A trebuit ca acest gest de oameni conştienţi şi de intelectuali valoroşi să provoace stupefacţia dezgustată a cîtorva membri, pentru ca unii preoţi ai artei, de felul domnului Cincinat Pavelescu, să dea, nu ştiu în ce măsură, înnapoi. Nouă, unora, membri mai modeşti şi mai puţin oficiali, nu ne*ar fi trecut vreodată prin minte că se poate aduce un omagiu artistic unui cetăţean pentru că este ministru, şi dacă domnul Arion a fost ales, noi am socotit, pentru demnitatea noastră, că i se recunoşteau calităţile intelectuale, nicidecum portofoliul. Nu însă tot astfel a judecat comitetul care ha ales şi care ha sărbătorit la un banchet unde scriitorii de seamă şi dascălii generaţiilor de pînă azi, cel puţin, au fost maltrataţi. Unul dintr*înşii era şi Caragiale, care trăia, şi pe mormîntul căruia Societatea a şi depus astăzi o coroană. în ced priveşte pe Cara* giale, veni ca să vorbim, autorizaţia mîhnirii lui, pe care ne*a mărturisite acum cîteva luni, întrmn cerc de prieteni şi de oameni devotaţi.
   Comitetul Societăţii a ales în domnul Arion pe ministru, unii membri avînd direct nevoie, nu voi zice de indulgenţa, dar desigur de prevenirea domniei*sale. Azi domnul Arion, mîine domnul Dissescu, poimîine domnul Haret, şi*aşa mai departe. . . toţi miniştri. Numai că un Haret, de pildă, nu credem că ar primi delegaţia protoco*
 14—
Iară fără să*i administreze o lecţie de demnitate şi de independenţă.
   Cu domnul Dissescu ce s*a făcut, încă nu ştim.
   Adunarea de data aceasta e totuş excepţională. Se alege un nou comitet. S*a întocmit o listă oficială de către comitetul actual, din care nu ne îndoim că va ţine o parte să rămîie, ca să se con* tinue spiritul de pîn*acum al Societăţii. Scriitorii vor hotărî odată pentru todeauna dacă voiesc într*adevăr un comitet activ şi util, sau nu.
   Oricare ar fi cei aleşi, scriitorii români nu trebuie să uite un lucru, că un comitet activ le este indis* pensabil. Scriitorii mai sînt datori să*şi aducă aminte că au un rost nu numai în literatura artis* tică a ţării, în care fiecare face mai mult ce poate decît ce*ar trebui să facă. Dar un rost mai ales în educaţia poporului nostru, pentru care ei nu lucrează pînă astăzi direct.
   Ei sînt datori să se organizeze astfel ca să poată da neamului românesc, pe care îl mînuiesc în discursuri, un rod sănătos de toată ziua, al unei munci din toată convingerea.
   Din limba scriitorilor români lipsesc mai toate cărţile ce se află în abundenţă în ţările culturale, atunci cînd material s*a adunat de către specialişti îndeajuns. Ei n*au nevoie să fie savanţi ca să scrie cîteva manuale frumoase şi concise de istorie, de pildă; ca să vulgarizeze într*o limbă literară anume cunoştinţe; ca să ne dea o enciclo* pedie curat românească, inexistentă. Se face mare caz de Biserică, şi lipsesc cărţile de rugăciuni, bine scrise, naţionalizate, între altele, şi încă n*avem în româneşte, înnafară de traducerile cla* sicilor, literare, naţionalizate, iarăş, cel puţin o ediţie a Bibliei, demnă de o literatură care numără încă demult nume mari şi glorioase. Dar de ce să mergem pîn*acolo, cînd ne lipseşte chiar un bun abecedar? . . .
210
   Scriitorii, grupaţi în Societate, pot face toate acestea şi altele multe de acelaş fel, şi odată cu recunoştinţa publicului îşi pot asigura o viaţă şi bună şi curată, care astăzi se pierde în obscuritatea şi mahalaua cafenelii.
____ DARE DE SEAMĂ — La orele peste trei şi ju*
mătate « adunarea generală anuală » a scriitorilor funcţiona de mai bine de treizeci de minute.
   Nădăjduind că sala clasei a şasea, a Liceului Lazăr, va fi ca îndeobşte goală, noul*venit la şedinţă deschise uşa cu neîncredere şi indiferenţa plictisită cu care şi*ar fi deschis dulapul de haine. Uimire şi încremenire! Ce*i văzură ochii era ca un fenomen. Băncile pline de lume, pînă*n fund. Noul*venit uită aproape să şi salute. Emoţia numă* rului neaşteptat, deodată, ca să zic aşa, îl arse.
   Membrii nu voi exagera zicînd că se aflau în păr. Rareori se găsea launloc adunat atîta păr. Pe capete, pe buze, pe bărbie, pe piept, şi mulţi* color. Şi părul acesta rămase de*a lungul şedinţei, o şedinţă de cinci ore, ca un simbol quasi*combustibil.
   Citea domnul Caton Theodorian, secretarul perpetuu al Societăţii. Un raport sau altceva, nu se ştie, căci onorabilii membri erau distraţi şi şoptitori, şi preocupaţi să se pîndească unii pe alţii. Figuri ale literaturii şi celebrităţii, unii mem* bri se zăreau între dînşii pentru întîia oară cu glas tare: « Acesta e marele prozator Cutare ...»
—   « Ăsta e ilustrul Cutare ...» — « Da, da, sea* mănă cu portretul, cu carta*poştală, cu desenul, cu caricatura cutare. El trebuie să fie. E el! » — cu o deosebită închinăciune i*a zis cineva pe nume.
   Cîte*o privire albicioasă se ciocnea cu cîte*o căutătură pe subt sprincene, strecurată printre « colegi». « îl credeam mai palid » — sau: « Prea
14*—
 211
e gras »; — sau: « Cînd a îmbătrînit aşa? » Astfel de reflecţii apăreau în cîte un ochi, deschis mare ca reclamele luminoase rotunde.
   în orice caz erau de faţă, pe lîngă scriitori ca domnii Diamandy, Anghel, Gorun, ca domnii Alexandru Davila şi Tzigara*Samurcaş, nuvelişti ca domnii Brătescu*Voineşti şi Galaction, poeţi ca domnii Minulescu, Săulescu, Cincinat Pave* lescu, advocaţi ca domnii Radu Rosetti şi Boteni etc., etc. Unii dintmnşii n*au ilustrat încă nicio şedinţă a Societăţii domniilor*lor.
   O atmosferă campestră şi idilică însoţea toate rapoartele de descărcare ale comitetului de anul trecut, care trebuia reales sau înlocuit astăzi. Domnul Brătescu* Voineşti fuma ţigări cu încă vreo zece alţi curtezani ai muzelor de subt Carpaţi. Numai domnul Davila nu scotea fumuri de tutun, preocupat cum era de o cutie plină cu bomboane verzi, din care, graţios, oferea doamnelor societare şi se împărtăşea şi domnia*sa. într*o bancă, subt o pălărie imensă, cugetă, foarte adînc desigur, nemişcată şi taciturnă, doamna Bacaloglu, atunci aleasă membră. Aiurea, doamna Hodoş, doamna Claudia Millian, doamna Natalia Anghel. Timpanul trandafiriu al acestor doamne inspirate, a fost adeseori întunecat de vocile tonitruante şi de cuvintele sulfurice sau cătrănite bărbăteşti. Dulce a fost introducerea, dulce, a şedinţei. Şi verva domnului Davila, directorubgeneral al teatrelor, s*a resimţit mult la început de gustul bomboanelor din cutie, căci atîta timp cît preşedintele in spe al Societăţii a vorbit, familiar, cu o bomboană pe limbă, lucrurile s*au petrecut cu miere şi zahăr şi în modul cel mai emolient şi mai pastoral, ca să se oţeţească, e drept, mai pe urmă, pe măsură ce se urca tot mai sus agurida prezidenţială.
   Alegerea de preşedinte dădu naştere, întmdevăr, la nenumărate incidente. în speranţa că va urma
 212
să se jertfească şi anul viitor Societăţii, vechiul comitet alcătuise o listă de acasă, poligrafiată în regulă, cu domnul Davila în frunte, la prezi* denţie, şi cu membrii cei vechi în mare majoritate. Domnul Davila trebuia să cadă victimă unei mino* rităţi de patru*cinci inşi, care, din duioasă poli* teţe sau din nevoi de teatru, îi propuseseră pre* zidenţia şi i*o garantaseră, ignorînd atmosfera Societăţii. Acest mic comitet de mică teroare nu se aştepta la nicio rezistenţă, şi înnafară de votu* rile sigure aduse cu cîteva persoane ce s*au dezin* teresat şi pîn*aci de mersul Societăţii, îşi asigurase voturile membrilor din comitet, supuşi listei şi unui muzical cuvînt de ordine. Cunoaştem în detaliu felul cum a votat fostul comitet, nu insis* tăm. Teroarea număra printre dictatori un nume literar simpatic, pe domnul Anghel, şi pe soţia numelui său simpatic, doamna Anghel. Cei care s*au întrebat altădată dacă prezenţa căsniciilor şi*a rudelor întrmn comitet de direcţie se potri* veşte cu interesele unei Societăţi, au putut admira tenacitatea doamnei Anghel de*a se menţine într*o calitate ce i*a fost contestată şi în sfîrşit retrasă.
   Procedeul inabil cu lista impusă din ceruri, a fost violent combătut, în special de domnul Minu* lescu, şi a indispus o bună parte din membri. Şansele domnului Mihalache Dragomirescu, ales de persoanele cele mai opuse în gîndire şi simpatii, crescură numaidecît, în raport şi cu dezintere* sarea sa. Susţinute însă de aderanţii înţeleşi, lis* tele fură împărţite membrilor. înnainte de*a fi şi putut fi citite, începu apelul nominal pentru voturi. Procedeul cu lista trebuia să se folosească de un singur minut îngăduit, de formă, în care preferinţele votanţilor nu puteau să se strecoare, mai ales că majoritatea, căreia nu i se împărţise şi*o listă a tuturor membrilor din Societate, din care era nevoie să aleagă, se găsea în imposibilitatea
                                                                                                                                                                   21 j
absolută de a*şi aminti numele tuturor societa* rilor. Voturile nu putură fi totuş zmulse cu înles* nire. Zorul teroriştilor întîmpină indignarea votan* ţilor. Astfel violentaţi, şi deşi unii din ei ar fi votat, tot aşa de indiferenţi, cu unul sau altul din can* didaţi, membrii votară împotriva domnului Davila.
   O altă pricină de nemulţumire faţă de domnia* sa, a provenit din felul suficient cum domnul Davila, într*un discurs ce voia să fie spiritual la exces, a răspuns la învinovăţirea că respinsese o piesă de teatru după ce fusese primită cu toată ceremonia, de către direcţie. Nu mai era răspunsul unui literat, şi nici chiar al unui om dibaci, dar gluma facilă a unui viitor preşedinte sigur că va fi ales şi că îşi va putea urma humorismul în multe alte şedinţe. O replică nemiloasă a domnului Mihalache Dragomirescu, şi cu atît mai costisi* toare cu cît domnul Davila comisese, în ce priveşte teatrul antic, şi tocmai în apogeul glu* melor sale, o greşeală din acelea care la şeful unei academii naţionale de teatru surprinde mintea în flagrant delict de superficialitate, înrăutăţi şi mai mult situaţia domnului Davila. E sigur că dacă pre* cauţiuni speciale n*ar fi fost luate la bună vreme, domnia*sa n*ar fi reunit peste şase voturi, din şapte* sprezece cu cîte a căzut. Se aduse atunci în discuţie personalitatea literară a directorului teatrelor, ca persecutor, zice*se, al scrierilor dramatice roma* neşti. Scriitorii care cu cinci ani mai devreme ma* nifestaseră printrmn protest iscălit împotriva dom* nului Davila, director şi*atunci, se găseau în sală.
   Totuş domnia*sa urma să fie sigur de o izbîndă pe care punea un preţ exagerat. Serviabilitatea domniei*sale mersese pînă la a îndeplini, timp de o oră, rolul de scriitor la tablă al voturilor scoase din urnă. Un moment, tibişirul i se opri în mînă: ieşise domnul Dragomirescu, în aplauzele sălii. . . După aceea ieşi domnul Brătescu, vicepreşe*
214
dinte, care, în mijlocul ovaţiunilor, îşi exprima vizibil şi fericit mişcat mulţumirea.
   încă o jumătate de oră trecu aproape cu împli* nirea comitetului. Deodată se produse un eveni* ment faţă de care războiul balcanic e un moft: căderea din comitet a doamnei Anghel. Centrul se deplasase, cartea era pierdută. Scenele de teatru, tragicomice, se precipitară. Scos din fire, domnul Davila îşi arătă într*un discurs slăbiciunile toate. Alegerea domnului Dragomirescu ar fi trebuit să*l lase nepăsător, şi înnainte de toate domnia*sa nu trebuia să se lase în asigurările comitetului secret. Se zvonea deunăzi că directorul teatrelor va fi numit în diplomaţie, ministru la Atena. Domnul Davila nu arată să fie un bun politic; dimpotrivă, domnul Brătescu*Voineşti, care i*a luat apărarea cu un aparat de imagini romantice, l*a comparat cu o spadă. Noi nu vom zice că domnul Davila are oţel aiurea decît în reflexul ochilor, metalic. Ne place mîndria domniei*sale, ca orice mîndrie, şi pasiunea sa catilinară: aut Caesar, aut nihil. însă n*avem încredere în justifi* carea ei şi sîntem aproape convinşi că nu poate fi utilizată de*o idee, acestă mîndrie, că se pierde în detaliile vieţii mărunte, că e foarte intermi* tentă, că e în fond o slăbiciune şi că nu*i o mîn* drie adevărată. Nu! Ne place totuş orişicum, căci ne plac şi ştiinţele naturale.
   Duelul care s*a angajat apoi între orgoliul înfrînt şi verva cu bolovani a domnului Drago* mirescu, a fost în dezavantajul domnului Davila. Rămînea un loc vacant de membru în comitet. Domnul Davila nu*l putea primi, fireşte. Preşe* dintele i l*a oferit, nu ştim dacă din ironie; ade* varul este că membrii, enervaţi, în unanimitate, i*au propus locul fără nicio ironie. Cînd în sfîrşit domnul Davila, deşi afirmase că pleacă definitiv dintr*o Societate care nu*l alesese cel puţin preşe*
                                                                                                                                                        21 s
dinte, urmă să întîrzieze şi să atace pe cel ales ca pe un duşman de moarte, personal, acesta îi luă cuvîntul. Domnul Davila ieşi brusc, din sală, şi după domnia*sa, domnul Angliei, a cărui soţie căzuse, şi soţia sa, domnul Brătescu*Voineşti şi domnul Diamandy, solidarizaţi cu domnul Davila.
   O atitudine dezamăgitoare pentru cei care şi*l reprezentau ca un bărbat unitar şi deplin, a fost să aibă domnul Brătescu*Voineşti, coleg cu domnul Davila în comitetul teatral de lectură. Neştiind precis ce să mai facă, după ce se arătase atît de satisfăcut de vice*preşidenţie, şi cu conştiinţa ac* tului ce trebuia împlinit ca o povară, domnia*sa încercă într*un discurs trist, foarte trist, şi cu un glas slab, foarte slab şi întretăiat, să*şi ia mulţu* mirile înnapoi, şi ceru un răgaz de douăzeci şi patru de ore ca să răspundă dacă primeşte vice* preşidenţia. Cuvintele domnului Angliei suferiră de*aceeaş greutate de*a invoca neizbînda familiei în alegeri. Domnul Diamandy singur a făcut o impresie în totul bună, cu toate că n*avea motiv să plece din şedinţă.
   După plecarea acestor membri, şedinţa s*a continuat în linişte. A fost şi un act eroic, al domnului Adolf de Herz — zicem De Herz, pentru că acest june dramaturg e baron: la ieşirea mem* brilor din sală, domnul De Herz s*a repezit şi a ţinut clanţa de la uşă cu amîndouă mîinile.
   Ceea ce*i mai surprinzător şi decît căderea domnului Davila şi decît alegerea domnului Dra* gomirescu, este concepţia celor plecaţi din Socie* tate, de drepturile şi datoriile lor de membri. De mai multe ori s*a fost vorbit în Facla de aris* tocratismul falnic al cîtorva comitenţi, care, alcă* tuiţi în castă, căutau în Societate mîngîieri de vanitate. Societate, membri, statute, au fost nişte simple pretexte şi forme pentru domnia ţîfnoasă şi eternă a cîtorva fragezi Ţepeluşi. îndată ce
 216
s*au văzut împuţinaţi şi rispiţi de votul « Societăţii » în numele căreia aruncau odinioară anateme, ei s*au dat pe faţă aşa cum îi cunoşteam, şi lipsiţi de sentimentul disciplinei, tocmai ei, care îl in* vocau altădată spre ruşinarea membrilor îmbol* ditori la lucru, azi nesocotesc votul majorităţii, azi trec peste principiul chiar al Societăţii fun* date de dînşii: majoritatea, adică scriitorii.
   Comitetul cel nou poate că va răspunde mai onorabil sarcinii ce i s*a dat de această majoritate. Să vedem.
       UN GENERAL LA ACADEMIE
   Armata noastră numără, de ieri, un nemuritor. Un general a fost uns, cu solemnitate, la Academie. Drept vorbind, noul academician era nemuritor demult. Nimeni n*a uitat, sînt sigur, ordonanţele, rămase de pomină, ale fostului ministru de Răz* boi Crăiniceanu. Nimeni n*a uitat cum, în ele, ministrul declara că « abrogă toate ordonanţele şi legile anterioare», cum îndemna pe ofiţeri ca, la caz de conflict cu civilii, să le verse maţele « să lovească şi să ucidă cu arma pe adversar».
   Un asemenea general trebuia să pătrundă şi la Academie. Şi cum, la recepţie, nu se poate fără discurs, generalul ne*a dat unul. A făcut istoricul armatei româneşti. Şi cum despre armată nu se poate vorbi fără să se facă apologia războiului, noul ales a vorbit despre război. Cităm textual: « Orice ar zice pacifiştii, războiul a fost şi va fi. în această privinţă, trecutul ne arată ce va fi viitorul. Războiul va exista cît timp va trăi în om dorinţa de a acapara avuturile pămînteşti. Războiul e trebuincios pentru că împiedică stri* carea popoarelor. El curăţă popoarele, întocmai cum sînt curăţite grădinile şi ogoarele, spre a fi reîntinerite. Popoarele se războiesc deci spre a se regenera » . . . « încă un război glorios, încă un mare general care va fi regele Ferdinand, şi idealul nostru va fi atins! »
   Dacă n*aş putea şti că adumbresc partea nobilă din persoana lui Don Quichotte, aş cuteza să
 2 iS
aseamăn pe Moş Teacă al Academiei Române cu ceea ce e caraghios în ilustrul erou. Dar să ceri unui general, pe lîngă fireturi, şi puţină logică, ar fi culmea. Războiul regenerează popoarele! Adică pricepeţi cum stă lucrul. A lua floarea unui popor, tinerimea lui validă, între douăzeci şi treizeci de ani, şi a o trimite la măcelărire pe cîmpul de luptă, însemnează a*î regenera, a4 re# întineri!
  Academicianul Crăiniceanu ţine cu orice preţ ca reputaţia de ţîcniţi creată unora din generalii armatei noastre, să fie singurul lor titlu la nemurire.
                                      PENTRU GLORIE ŞI FRANCI
   Istoria e caracteristică. Unii din scriitorii români suferă în ultimul timp de academoree. Academia nu s*a supus gustului galeriei şi n*a îngenunchiat în faţa esteticei de la jFlacăra, condusă de scriitorii mondiali ca domnul Banu de la Viitorul, de la Liceul Matei Basarab, şi ca domnul Lăcusteanu, omul său de afaceri. Aceşti antreprenori de o literatură pe care Luigi Cazzavilan, Pinath şi Hertz (Ignatz) o scoteau acum douăzeci de ani, sînt jigniţi că iluştrii ei colaboratori n*au căpătat ceva glorie şi franci de la Academie. Mă rog, colaboratorii muzelor din strada Parfumului n*au primit dafinul aşteptat şi nici măcar nişte coroane de saladă. Excelente în ajunul vilegia* turii, premiile academice au fost atribuite unor scriitori care n*au luat certificate literare de la editorii Flăcării. îndrăzneala Academiei nu mai cunoaşte margini. Poetul Cerna, domnul Păltînea cu alţi nepatentaţi, s*au bucurat singuri de premiile năzuite prin toţi porii de către cei rămaşi cu buzele porilor umflate.
   Se vede că Academiei, reclama introdusă cu delir şi turbare de cîtva timp în literatură, nu i*a trezit sentimentul admiraţiei prea mult. Cine* matismul, teatralismul, cocoşismul, fasonismul, au determinate mai repede la o reacţiune. Fotografia în Don Pedro de Cascabilla, cu mînuşi gălbeje, cu haine cenuşii, cu ciorapi albaştri, cu cravată roşie, a domnului Victor Eftimiu, şi surîsul de
 220
toujours ă toi jusquă la mort, de ne mouhliez pas Îlvire a domnului Cincinat Pavelescu, Gio* conda noastră masculină, n*au cutremurat fotoliile Academiei. De unde, supărare de*a văcarului pe sat. Academia s*a îndărătnicit să rămîie înnapoi, la fabula bunului La Fontaine, cu broasca şi boul, o balanţă minunată. Nu vrea să aplaude afişul, refuză să apuce cîmpii în vîrtejul de isterie care străbate azi literatura falsă, mediocră şi ţanţoşă. O generaţie de halucinaţi şi epileptici, o streche în cîrdurile literare ciudată. Vocea gravă şi adîncă a unui poet cum este Mihai Codreanu, din Iaşi, e acoperită de tumultul mărunt, al raţelor şi al găinilor, care, văzîndu*se cu aripi, se cred şi întraripate. Ce zarvă, ce cucurigu, ce cudcudac! în acest entuziasm de ogradă, scriitorii erau siguri că încape şi Academia. Ce laude pregăteau ei pentru «savantul corp », ce duioase compli* mente pentru « nemuritorii academicieni», cînd se mai găseau nădăjduind. Niciodată n*ar fi fost mai limbută în rostirea ei cu limba lată Flacăra, şi mai tămîie ca atunci. Ce*a pierdut Academia, cînd te gîndeşti! Stima domnului Lăcusteanu!
    în ce ne priveşte, cu Academia nu prea sîntem în raporturi exagerat de intime şi nu am crede că valoarea lui Eminescu, de pildă, ar fi crescut, dacă nişte domni profesori universitari aşezau pe volumul lui o ramură de stejar. Consacrarea nu trebuie cerută Academiei, ci numai operei. Cînd, ca la Cerna, valoarea s*a încrucişat cu premiul, este minunat. Poetul putea să rămîie fără premiu; desigur că domnul Cerna, care se deosibeşte în literatura română prin conduita*i sobră faţă de presă şi prin dispreţul de eftimism, n*ar fi protes* tat, după cum, premiat, sînt sigur că nu înne* buneşte de bucurie. Căci una din două: sau
 nu recunoşti autoritate artistică Academiei, şi atunci nu te rogi de ea să te premieze, sau te supui verdictului ei cînd i*ai recunoscuta. Orice act comportă, pentru un creier echilibrat, o disciplină.
   Scriitorii noştri, care se văietă şi se revoltă că nu li s*a recunoscut şi geniul, dau o ciudată dovadă de absenţa bunului*simţ normal, şi conduita lor relevă şi lipsă de bună*creştere. Ei îşi aduc volu* mele cu căruţa la Academie, pun prieteniile în mişcare, fac atîtea vizite, atîtea plecăciuni şi metanii, aprind atîtea luminări! Se presupune dinainte că sau te premiază Academia, sau că te lasă să aştepţi, şi, todeauna, o jumătate de şansă pentru stă alături cu o jumătate de şansă contra. Eşti obligat să respecţi fără de ruşine hotărîrea, de*vreme*ce fără de ruşine o provoci,
 —  şi n*ai cîtuş de puţin dreptul să cîrteşti. în de* claraţiile lor după « respingere », autorii răsculaţi, în acelaş timp ce « veştejesc » şi Academia, fac şi pe Zola, în ale căruia repetate asalturi date Academiei Franceze găsesc o soluţie practică la supărarea lor, căci ne anunţă că se vor prezintă la premii şi la anul. Ei trebuie să fie cu atît mai indignaţi, cu cît Academia n*a ţinut seamă, ca să*i imiteze, măcar de generozitatea lor în corni* tetul Societăţii Scriitorilor, de unde au împărţit premii şi dînşii.
   Ridiculă şi fără de sens protestarea scriitorilor! Infatuaţi şi ameţiţi de gigantice fumuri, ei ar fi avut mai repede nevoie să*şi modereze puţin tirajul de la cotlon. Dacă scriitorii noştri ar avea cultul artei lor, şi n*ar confúndalo, arta, cu mulţu* mirile meschine şi brutale pe care un premiu le poate procura, atunci această religie ar îndemna Ia modestie, modestia demnă şi profundă a insu#
 222
 lui conştient. Scriitorii timpului nostru îţi fac, în bună parte, impresia unor oameni care ar fi putut îmbrăţişa orice profesiune comandată de mecanismul cel mic al vieţii. Nu vezi la dînşii o atitudine, nu vezi o viaţă, nu vezi un ideal, nu zăreşti pe faţa lor o cît de slabă undă de văpaie; îngerul păzitor nu e cu dînşii niciodată. . . Ba pentru ei e o mîndrie calitatea de scriitor, şi nu o dumnezeiască suferinţă. La ei acasă şi prin mahala ştie toată lumea că ei sînt « scriitori». O spun servitorilor, băcanului, bărbierului, ser* gentului de stradă, birtaşului. Ei trag de aci vanitate şi vor, ca preoţii, o situaţie privilegiată. Unii se bat cu chelnerii la cafenea, alţii seduc nevestele oamenilor, nu plătesc spălătoreasă, călă* toresc gratis — aceasta cu un drept întrutot sfînt. Ei se vorbesc pe sineşi de bine, o şi scriu şi o citesc cu plăcere aproape sinceră a doua zi în ziar, informaţia pe care o duc de seară, « cu rugămintea de a se insera », la redacţie. A fi scriitor este a fi un potentat, a fi un fel de prefect al României întregi, cu dreptul de*a ridica dări şi plo* coane.
    Ştiţi cine*i interpretul scriitorilor care au por/ nit să suprime Academia? El este . . . domnul Lăcusteanu. Acest domn reprezintă inteligenţa, talentul şi nobleţea lor. S*ar zice că, deşi crezîn* du*se nedreptăţiţi, ei au şi conştiinţa meritului lor adevărat, de*vreme*ce, respinşi la Academie, se duc să se aşeze subt o atare aripă. Dacă trufia lin mare, calitatea demnităţii lor artistice pare în schimb destul de nulă. Dar tot e preferabilă, desigur, condamnarea Academiei decît admiraţia domnului Lăcusteanu.
    Observaţi la ce mijloace recurge Flacăra şi de ce bun*simţ este capabil domnul Banu cînd
                                                                                                                                                                22 j
 ia apărarea unor scribi care n*au dreptul la nicio apărare. Crede cineva că domnul Banu, acest director de revistă literară, incapabil să scrie un articol literar, poate fi în stare să aprecieze un scriitor? Că poate domnia*sa să aprecieze în orice caz mai bine decît Academia, din care fac parte cîţiva scriitori adevăraţi? Ceea ce e nostim ca inconştienţă e că Academia se găseşte judecată de administratorul revistei Flacăra.
   Toate acestea şi multe ca acestea ne arată moralitatea timpului nostru, şi ajunge o datorie esenţială faţă de artă şi de idei, faţă de oamenii cinstiţi şi inteligenţi, care ne citesc, faţă de tine* retul cel mai nou şi pîngărit de jalnicul spectacol al literilor româneşti, să se provoace o reacţiune şi să fie însemnat cu condeiul sau cu biciul locul unde trebuie lovitura repetată. Atît mai rău va fi dacă în această acţiune va stărui printre mai mulţi chemaţi să o facă unul singur.
   Domnul Pompiliu Păltînea scrie o traducere frumoasă din Horaţiu, şi scriitorii, cu o inconştienţă admirabilă, se supără că li se dă prilejul să*l cunoască, să zicem, mai bine. Cînd e vorba de sforăieli de fals naţionalism, aceşti fii ai Olimpu* lui se răpăd ca nimeni alţii să ne cînte latinitatea românilor, iar la cea dintîi încercare de naţionali* zare a unui scriitor latin, efort ce trebuie repetat pentru toţi clasicii, numai mulţumită cărora ne putem recunoaşte mai bine şi putem întemeia o tradiţie literară neîntreruptă, ei se răscoală. Dacă au un Cincinat, le este Horaţiu de prisos, să mă ierte domnul Caton. în dezmăţarea literaturii noastre, care se răsfrînge atît de bine într*o orto* grafie atît de numeroasă şi în licenţe nemaipo* menite în alte limbi scrise, trebuie introdusă, măcar foarte pe încetul, o disciplină.
 224
   Cu o seriozitate impie şi suficientă, ni se pro* pune « ostentativ » (sic) preferinţa duhului domnu* lui Pavelescu şi a frumuseţei de inspirare din operele domnului Eftimiu, cultul pentru peltic şi fîrn. Laoparte cu Horaţiu, de*vreme*ce la Bucureşti scrie domnul Anghel! Şi cînd te gîndeşti că peste concurentul domntei*sale au trecut mai bine de două mii de ani, parcă*ţi vine să*l rogi să aibă puţină răbdare şi dînsul.
   Noi am spus că domnul Banu e lipsit de temei literar şi că o revistă patronată de domnia*sa nu poate fi decît dăunătoare literaturii. Cu fiece număr al Flăcării lucrul se adevereşte tot mai mult.
                                        ALELUIA, ALELUIA, ALELUIA.
   Domnul Constantin Banu, simpaticul para* cliser al literilor române, simte durere că l*am cam dat uitării. Dacă articolele domniei*sale, iscălite invariabil cu tot soiul de pseudonime, trase cînd din folclor, cînd din subdiviziile zoologiei, nu fac nici cald nici rece nimăruia, cele care vorbesc în Facla de domnia*sa îi slujesc, mai bine decît operele, gloria, şi dau de veste cititorilor humoris* tici că domnişoara cu barbă mai funcţionează pe terenul politicoJiterar. în tristeţea de*a nu fi fost remarcat prin transparenţa numelor împrumu* tate după care se ascunde, deopotrivă de turburi toate, nu publica domnul Banu mai deunăzi şi o scrisoare « de un caracter prea intim» de la domnul I. Bassarabescu mulţumit că îşi poate releva indirect în public numele subt care ştie să dispară atît de bine?
   Genialul fruntaş al literaturii ni se arată brusc subt o faţă necunoscută. Domnul Banu polemi# zează, satirizează, ironizează — întrmn cuvînt, a devenit spiritual. E o plăcere să citeşti, de pildă, articolul domniei*sale Distrugătorul Bisericii, publicat în Viitorul, subterana Flăcării. Aţi auzit vreodată papagalul care făcea ca mierloiul, schim* bîndu*şi subit inspiraţia şi punîndu*se să strige «Mielu gras! Mielu gras! »? E o surpriză. Ca orologiul lui Baudelaire, briceagul domnului Banu are toate limbile.
226
   Singurul lucru ce mă mîhneşte este că Facla, făcînd în literatură şcoală, numără printre elevii ei şi începători atît de slab dotaţi. Căci dacă domnul Banu este un mare om de litere, trebuie să recunoaştem, de asemeni, şi cît mai curtenitor, că este mai cu seamă atuncea cînd se abţine.
   Ce nenoroc au unii, cînd te gîndeşti, că slujesc veşnic de umbră, în toată viaţa lor, în toate ges* turile lor, că suferă povara fatală de*a fi nişte imitatori, şi, ca orice imitatori, sarbezi şi deşerţi. Cu o atenţie încordată, grupul satelit de la Flacăra se aplică de la naştere să fie cît mai bine influenţat de noi. Numai că unde Facla arde şi urcă, domnul Banu fumegă şi cade. Scoteam Facla, domnia*sa a scos Flacăra. Polemizam: a încercat să polemizeze. Am dat portrete: a făcut portrete. Am desfiinţat cîteva mori de vînt: s*a spetit în atitudini comice de luptător. Modelul şi imitaţia. Domnul Banu a angajat pe însuş desinatorul nostru pentru publicaţiile sale, şi s*a căznit să ne ia şi din cola# boratori. în epocile cu majorităţi atît de mediocre, e inevitabil să nu inunde contrafacerea literatura. Facla reprezintă un moment intelectual al cub turii noastre, s*a ivit în chip fatal cu oamenii şi sufletul de care avea nevoie; dovadă că revista reuneşte tot condeie bune, şi toate noi în presa noastră, că ele alcătuiesc o putere proaspătă, ce va dura în mijlocul vieţii politice şi culturale, de*acum în chip neînlăturat şi continuu. Facla e un generator.
   Istoria zilelor de azi n*o mai scrie Caragiale, şi domnul Iorga nici atît; o scriem noi, şi trebuie să fie a noastră pentru motivul, la recunoaşterea căruia modestia n*are ce căuta, că avem forţa vieţii cu noi. A, ştiu! multora nu le plăcem şi mulţi s*ar asocia la dispariţia noastră. Noi nu continuăm mai puţin să trăim cu hotărîre, sa intrăm cu de*a sila în viaţa epocii noastre, să
15*—
 227
 facem parte din ea, căci sîntem din aceia care ştim să cucerim locul ce*l cuprindem, să ne impunem neîncovoiata voinţă, să ridicăm regulat dajdia morală ce ni se datoreşte, şi din pumnii încleştaţi cu disperare, frîngîndu4e degetele cînd trebuieşte, pe cîte unul, să zmulgem sceptrul pentru care ni*s mîinile şi braţele făcute.
   Opintirile atîtor morţi pe jumătate — căci orice ins care se naşte slab e ştirbit, din prima zi, de moarte — nu ne supără şi nu ne poate în loc opri. Ştim să năzuim bine, ştim să vieţuim frumos, şi un rîs de sănătate mare gargarizează sufletul nostru în care se vede cam Ron, pînă la fund . . . Ce mai e domnul Banu şi măruntad pleavă! Sufli, şi toată această ţărînă conglomerată se sparge şi fuge. îmi place adeseori să mă uit la dînşii, răsculaţi de un vîrtej efemer. Trece trenul, şi foile cu el. Trece trenul, şi ei nu vor săd scape. Ei cer un loc în clasamtîia. Ei vor avea locul, trenul va trece, şi ei cu vagoanele lui. Noi însă rămînem, şi acţiunea noastră va şti să răstoarne zăgazele şi zidurile, bisericeşti sau nebisericeşti, pe care bietul domn Banu caută să le apere cu mica lui măturică în mînă, cu gesturile proto* colare ale lui Père Ubu.
   în ce mă priveşte în special, pseudonimul domni* essaie să vedeţi că nu*mi acordă dreptul să poves* tesc viaţa Bisericii româneşti. Domnul Banu pre* tinde că picioarele mi*ar fi prea scurte pentru asta. Afacerile bisericeşti nu se pot discuta, după Viitorul, decît cu nişte picioare impozante, dacă nu prin lungime cel puţin prin număr. La Viitorul eforturile intelectuale le face capul cu piciorul. Sînt sigur că picioarele domnului Banu cred în învierea lui Iisus Hristos şi în Biserica autocefală română. Cînd va fi ministru de Culte, domnia* sa îşi va adăoga armonic picioarele la celelalte, ale Sfîntului Sinod. Domnul Banu are un picior
 228
 foarte inteligent. Partizan sincer al simetriilor, Viitorul voieşte ca la urechile lungi, după care îşi alege simpatiile şi colaboratorii, să corespundă nişte picioare ca lumea.
   îmi pare mult bine că ni se aduce o dovadă chiar ae interesaţi. Noi todeauna am spus că domnul Banu face o intelectualitate de copite şi că reprezintă, cu scînteietoarea sa muşiţă lite* rară, competinţa exclusiv a picioarelor. Rămînea să o mai afirme, întrmn avînt de inteligenţă, şi singur.
   în definitiv, oamenii aceştia nici nu pot fi decît apărătorii convinşi ai Bisericii, şi sînt mai orto* docşi decît o cred singuri. Capacitatea, în Biserică, rezidă în părţile lombare, şi orice virtute îşi are aşezămîntul la căpriorii picioarelor. E atît de adevărat, încît şi noi, cînd, luînd apărarea unui cleric valoros, vrem să*i scoatem meritele în evi* denţă, trebuie să adoptăm o morală anatomică. Vom zice că mitropolitul cutare a fost un sfînt, adică inteligent şi înţelept, după cum o parte spînzurată de dînsul a fost sau nu retro*diformată. Şi vom zice că arhiereul cutare este un om de nimic pentru că i*a fost alterată virginitatea. Biserica, în idealismul ei dumnezeiesc, afirmă imperiul acestui dezgustător materialism — cu gîndul veşnic la comerţul sexual.
   Or de la acest punct select porneşte şi criteriul domnului Banu, vreau să zic picioarele de la Viitorul.
   Şi la urma urmei nun nici atît de rău cultul acesta, pentru nişte ziarişti chinuiţi de lipsa talentu* lui. Ei pot avea mulţumirile lor: Am un pisoi asupra căruia îmi cade privirea din cînd în cînd, de la masă, şi îl întîmpin cercetîndu*şi neîncetat subsuoara picioarelor, cu o insistenţă amănunţită. Sînt cele mai fericite momente ale vieţii sale.
                                     CRUCIADA SPANACULUI
   Domnul Vasile Stroescu e un om curios, o figură ciudată între noi. în loc să*şi toace banii la cărţi, în loc să*şi închine averea afacerilor, în loc să zbîrnîie în muscal pe Calea Victoriei, unde încap toţi egoiştii, toţi burghezii sufletului, toţi ticăloşii, toţi betegii şi moftangiii, el duce coşuri şi dăsage de aur de le aruncă în topitoarea de energii ale Transilvaniei. Neîncetat el trimite românilor de dincolo din punga lui o parte, pentru gospodăria lor naţională, partea pe care boierii din Regat o dau curselor şi tripotorilor. Pentru domnul Vasile Stroescu naţiunea nu e o simplă cuvîntare de comedie, şi poporul românesc i se înfăţişează altfel decît celor mai mulţi politi* ciani şi bogătaşi din Regat, care au robit ţărănimea, bună doar de exploatat, pe proprietăţile lor.
   Un om foarte curios, vă spun, şi de*aceea sus* pect, oricît ar căuta presa, care exprimă sensaţiile stăpînilor ei jigniţi, să facă din Stroescu, apro* piindu*l de noţiunile reputate morale, un «filan* trop ». Domnul Vasile Stroescu nu este un filan* trop, cum au zis ziarele din ţară. El e un luptător şi un prieten bun al duşmanilor celor ca dînsul, e un fel de idealist.
   Ciudăţenia acestui om se agravează prin aceea că el gîndeşte. Un român cu avere o ducem chef şim batjocura drepturilor semenilor săi, e un mincinos sau cel puţin un porc*de*cîine, un îngîmfat obraznic; asta e regula pentru cei mai
2J0
mulţi. Domnul Stroescu judecă, şi, cinstit, jude* cata lui el şi*o dă pe faţă.
   Bani transilvănenilor el le*a mai trimis de multe ori. în ultimul timp însă le trimisese şi o scrisoare, care a căzut la noi ca o piatră într*o bătătură de raţe şi cloşti. în cîteva rînduri reţinute, domnul Stroescu ne*a pus în faţa sufletului, nouă, românilor din Regat, o teribilă oglindă în care numaidecît ne*am recunoscut şi. . . ne*am supă* rat grozav. El ne*a arătat că sîntem o ţară de oameni mici şi de paraziţi ai bugetului, şi Facla a prelungit efectul scrisorii prin cîteva articole cunoscute.
   Au fost protestări deghizate cu bonomie, în presa de*aci. S*a înregistrat cu timiditate seri* soarea domnului Stroescu. Ziarele s*au reţinut de la comentariile ce le*ar fi vărsat în alte împre* jurări, cu plăcere, în coloanele lor, şi domnul iorga, care, foarte prudent, se mulţumeşte cu o rezervă spumantă şi drept orice judecată prea precisă învinovăţeşte Rpmânul din Arad că a publicat scrisoarea, nu găseşte — lucru curios! — că domnul Stroescu este plătit de Cahal. Atitu* dinea presei, aproape respectuoasă, nu se datoreşte însă numai confuziei în care a băgat*o scrisoarea, dar mai ales faptului că Stroescu e un om cu parale. în faţa pungilor pline, presa noastră are o veche obişnuinţă de închinăciune.
   S*a găsit totuş un ins care a încercat să opuie mediocritatea lui mălăiaţă bobîrnacului din Tran* silvania, şi acela răspunde la numele poetic de Nanu, scriitor şi tare prost scriitor român. Autorul atîtor pagini searbăde n*a cutezat, credem, să*şi măsoare natura la care este înjugat de către marele hazard, decît din dorinţa de a se vorbi de dînsul; căci în proza lui combativă n*arată să aibă vre un motiv potrivit de războire. E bizar că pătura vizată în scrisoarea lui Vasile
 2J1
Stroescu găseşte un singur apărător, şi acela în persoana unui scriitor de duzină. Pe domnul Iorga nud socotim, căci nud mai putem lua în serios; în curînd domnia*sa va fi instalat pe acoperişul Palatului, deasupra ceasornicului, ca să ţie, săr* bătoarea, steagul regal în bătaia vîntului.
   Trebuie să spunem, cu regret, că domnul Nanu e, intelectualiceşte, mai puţin decît nimic. Medio# critatea sufletească, aparentă atît pe faţa*i cu surîsuri răscoapte cît şi în literatura sa de braga* gerie romantică, nu l*a aruncat niciodată în rîndu* rile de luptă ale vre unei idei. Domnul Nanu n*a luat niciodată apărarea unui ins apăsat sau a unei dorinţe moralizatoare; n*a fost niciodată cu nimeni şi împotriva nimănuia, ca scoicile, ca bureţii, ca uscăturile. El face parte din şcoala bătrînilor şi mulţumiţilor, care îşi îngrijesc cu dragoste, întrmn colţ, simpatica lor persoană, ca un altoi de leandru sau de muşcată, şi pe care nu*i cheamă la viaţă şi la dezordinea ei armonică nimic. Şi dacă poetului. . . (haide! treacă!) i*a rămas drept orice bărbăţie banală însuşirea de*a juca pe adversarul prin faţa oamenilor cu demni* tate, care din gîndire îşi fac o armă de atac şi
o  cetate sfîntă, unde, drept e, domesticitatea n*are loc, este cu nădejdea ae*a plăcea stăpînilor de partea cărora trag atît de mult pasivii, linguşi* torii şi benonii. Subt mesele lor cad firimiturile cele mai gustoase şi scapă şi cîte un bulgăre de friptură, uneori şi cîte o decoraţie pentru împodo* birea zgărzii.
   Filosofia aceasta e cît se poate de suculentă; ea consistă în a*şi cuceri bucuriile şi reputaţia cu burta pe covor, printre scaunele boiereşti, deşi, în definitiv, pentru aceste făpturi ruşinoase n*au nici stăpînii vreo stimă durabilă şi întreagă. Domnul Nanu a fost sau mai este şi astăzi pro* fesor, pe undeva, de limba franceză. E dureros
 2)2
că în studiile sale, acest membru al Societăţii Scriitorilor Români a fost să se oprească tocmai la cuvîntul mouchard.
   în viaţa lui, omul, şi mai ales omul român, poate fi adus să lupte, în dorul lelii, pentru o concepţie ce nu*i crezul lui; e cazul, mi se pare, al ziariştilor de profesie, care, toţi, dispreţuiesc religia gazetelor lor oficioase. Dar să fii liber şi, nesilit de nimeni, să faci gestul de*a lua, împotriva strigătului de întristare revoltată, al unui om izolat care se jertfeşte şi îşi plăteşte jertfa cu gălăgia nerozilor şi a dobitocimei speriate şi duşmane, apărarea cuiva, apărat îndeajuns şi de prisos prin însăş situaţia lui, este o laşitate, o trădare, un fel de spionaj — şi acest apărător gratuit trebuia dispreţuit. Noi nu vom confunda niciodată pe cei care riscă prin scrisele lor închisoarea sau mîrîitul claselor înstărite, cu aceia care aşteaptă de la gestul lor de nedemnitate răsplata unui bene*merenti literar, felicitări sau bacşişuri.
   Nu ne vom opri asupra aşa*zisei Scrisoare deschisă domnului Vasile Stroescu, ca să*i preţuim gîndirea ce nu o are şi talentul sau cinstea ce*i lipsesc; numele domnului Nanu nu este întru aceasta o garanţie solidă, şi abia vom indica, în treacăt, că ea a fost publicată de revista Flacăra, al cărei caracter l*am definit pîn*acum de mai multe ori în Facla. Ceea ce ne*a interesat e sensul acestei scrisori, actul de domesticitate al iscălitu* lui ei, şi dacă îl relevăm cu insistenţă, n*o facem pentru plăcerea de*a vorbi de un pretins poet, ci pentru a supune cititorilor noştri, care repre* zintă o bună parte din lumea onestă de la noi, un caz nou de josnicie sufletească.
                                                        DIN PRESĂ
   Presa, pentru cine o cunoaşte, presa de partid şi de afaceri, cu infirmii ei morali, cu ţaţele ei bătrîne, sterpe şi mustăcioase, cu staroştii, cu pezevenghii, cu dobitoacele gulerate, veştejitură şi gunoi, noroaie şi bale, mîncarime şi neputinţă, e ceva ca un templu prelungit cu un bordel, în care Facla şi#a pus de gînd să ardă cîndva o noapte, întrmn număr ce va fi închinat acestei a patra puteri în Stat, se va face inventariul nulităţilor căscate, care în bună parte alcătuiesc numita putere. Cu tămîia cuvenită va fi afumată cinstea arendaşilor de presă, oameni care adeseori nu cunosc uzajul propriu al condeiului, rataţi ai tuturor profesiilor şi chiar ai politicii, slugi sugă# reţe, cretini şi gheşeftari.
   Nimic mai jalnic, în acelaş timp, ca lumea de robi a celor aşa*zişii mici; salaorii fără scînteie posibilă, ai celor douăzeci#treizeci de coloane cotidiane, asupriţii unei munci care ar ţine prin definiţie de creier şi care se face mai mult cu spinarea. Talente adevărate, rătăcite prin redacţii, unde cel mai slab interes merge fără greş la per# sonalitate, inteligenţe tari, năzuinţe frumos por# nite, se pierd neîncetat, în vecinătatea molipsitoare a cîte unui catîr en chef sau director, incapabil adeseori să aprecieze un talent sau mai bine zis jignit de fiinţa lui. Prostia ce domneşte între bună parte din presa românească, azi cînd prea puţini mai sînt să*şi amintească de adevărata
 2)4
chemare a gazetarului, cînd dascălii independenţi de gîndire au pierit cîte unul, şi cînd cei rămaşi par grosului ziaristic sau nebuni sau subvenţionaţi, e o prostie neînchipuită. Şi această prostie comandă un cortegiu întreg de apucături şi vicii care înjosesc meşteşugul de ziarist, privit ca o îndelet# nicire de multe ori inferioară. Spionaj, delaţiune, trădare, presa convine confraţilor ambigui, vin şi sifon. în acest şpriţ intelectual se simt bine jurnaliştii în solda poliţiei, care slujesc, pe cîţiva gologani, şi Anei şi Caiafei. Cutare şoarece de redacţie, de la ziarul cutare, fură manuscrisele anonime ale oamenilor politici care colaborează dinafară, şi le duce la Siguranţă. . .
   în definitiv, cîte ziare se pot lăuda că fac edu* caţia politică sau sufletească pe care cititorii o aşteaptă de la presă, pentru ca ziaristul să merite salutul respectuos al publicului, cu care el ştie să#şi întîmpine prietenii şi apărătorii?
   Ceva caracteristic iarăş în presa noastră este lipsa de raporturi intelectuale între direcţie, de pildă, şi redacţie; lipsa dee atmosferă, particulară fiecărui ziar, bun criteriu sufletesc de prietenie şi de solidaritate pentru orice încercare, spiritul acela de familie care poate face din cinci inşi grupaţi subt o flamură, o forţă de douăzeci. Sînt sigur că dacă astăzi s*ar începe o discuţie de principii între ziare, nici partidul conservator nici cel liberal nu vor găsi în presa lor doctorii care să le apere, şi aceste partide istorice, care ne stăpînesc, ar trebui să alerge la bunăvoinţa filosofilor anexă, retraşi din presa mare, cotidiană. Singuri socialiştii şi democraţii pot scoate imediat un rînd de intelectuali capabili să dovedească un adversar şi să cîştige o victorie universitară între polemică dată. Cine să lupte, într#adevăr, pentru conservatori, care îşi descurajează parti# zanii, ca în cazul nefericitului Antemireanu; şi
cine pentru liberali, cînd e cunoscută părerea şefilor acestui partid în ce priveşte presa şi utili* tatea ei?
   Gazetarii noştri sînt doar profesionişti. Ei se duc la punga mai mare şi la reuşita mai imediată. Munceşti zece ani într*o redacţie cu directorul tău, cot la cot. S*ar crede că o simpatie v*a legat şi îndatoriri îndelungate. Dimpotrivă, într*o bună zi, sau redactorul pleacă pentru că într*altă parte
i se plăteşte mai mult, sau directorul îl congediază pentru că un candidat neprevăzut îi propune servicii cu preţ scăzut. Şi despărţirea se face cu aceeaş nepăsare cu care două vagoane ce*au străbătut pe aceeaş linie Europa întreagă, se des* prind deodată în gara Bucureşti, pentru două destinaţii deosebite. Nicio părere de rău, nicio îmbrăţişare, nicio nevoie de*a strînge legăturile mai mult, de a le face eterne, între tovarăşii de pînă ieri. E*adevărat că viaţa e un lucru trist şi tragic; dar omul dispune de resorturi mari ca să facă din ea un apostolat sau o bucurie — şi de cele mai multe ori o bună prietenie ajunge.
   Lucrurile se prezintă — vai! — cu totul în* tr*altfel. O redacţie e o viermărie de sentimente mici, meschine, de intrigi, de calomnii, de concu* renţe necinstite. Gazetarul care ne va da într*o carte sau piesă stilizată, jumătate satirică şi jumă* tate sentimentală, amintirile lui, va face operă literară şi educativă. E ciudat că el, care cunoaşte şi se pasionează pentru toate revendicările, şi varsă cîte*o lacrimă neagră sau violetă pentru nefericirea cuiva, el care însemnează, vorba vine, atît de mult în ţara constituţională, el n*are mijloc să se gîndească la dreptatea şi la nefericirile lui proprii. Gazetarul trebuie să fie mut în ce*l priveşte. Doleanţele lui profesionale nu pot avea trecere la ziare, şi nu găsesc niciun apărător. Dacă n*ar fi atît de poltron şi de laş, ziaristul român ar găsi
2)6
în asociaţii şi sindicate, independente de domnii procopli, o armă de apărare antipatronală, şi soarta lui te*ar înduioşa şi ţi*ar scoate accente aproape sentimentale.
   în timpul din urmă personalul de redacţie al ziarului celui mai înnapoiat din ţară, Universul, foaia cea mai incoloră, se pusese în grevă. Domnul Dumitrescu*Cîmpina, care subt raportul inteli* genţii şi al moralei se ştie cît străluceşte, îşi numise colaboratorii «boi». Unii redactori se simţiră măguliţi; alţii s*au revoltat şi au cerut, odată cu « retractarea » insultei, sporirea salariilor şi dreptul la congediu, care la ziarele înnaintate e demult acordat din chiar iniţiativa direcţiei.
   Greviştii au ameninţat, s*au frămîntat, au pus la cale o campanie şi ... au tăcut. Căci « boii» negrevişti, aceia care s*au simţit incapabili să*şi cîştige viaţa într*altfel decît în proza Universului, au zădărnicit acţiunea colegilor şi au rămas (docili) la paie, unde s*au întors să rumege înnainte şi greviştii.
   Sînt în presa noastră tot soiul de varietăţi de oameni, cît se poate de interesante, care trebuiesc fixate, căci se vor pierde — cu clei sau cuie . . . o varietate de tipuri sufleteşti curioase, de deca* denţă, la care moralitatea capătă, prin exagerarea ei, un caracter quasi*artistic, un cachet, ca la ceasloa* vele vechi, soioase, lustruite, cu un miros printre paginile murdare, de lubricitate şi peşte.
/
                                          NOBILII FLĂCĂRJI
   Pentru trebuinţele de reclamă care ţine loc de merit şi de talent, domnul Constantin Banu obişnuieşte să*şi costumeze pe unii din colaboratori în haina comodă a anonimatului. în special la Flacăra, revistă literară, unde deghizarea e de ţinuta şi formează codul intelectual al numitei foi, anonimatul ia şi o formă aristocrată. Cu un spirit sensaţional de roman*foileton şi de par# venitism rîvnitor la ilustre ascendenţe, directorul suplimentului săptămînal al ziarului Viitorul îşi prezintă colaboratorii în felul acesta: «Cu acest număr începe să colaboreze Mefisto. Pseu* donimul ascunde pe unul din membrii înnaltei societăţi...»
   Titlul la glorie al lui «Mefisto» fusese aris# tocraţia, după cum titlul la calitatea de cetăţean respectabil va fi suma averii adunate, rareori prin muncă şi mai todeauna cu japca şi cu mîna stîngă.
   De curînd Flacăra numără în redacţia ei un alt colaborator:    «Titanic». Nobleţea acestui
scriitor nu*i mai prejos de a lui Mefisto, şi chiar mi se pare că o întrece. Domnul Banu îşi alege de altfel numele colaboratorilor pe care vrea să*i deghizeze, cu îndemînarea şi gustul fabricantu* lui de săpunuri sau de cozondroace: Carmen Sylva, Flora, Cleo, Kinemacolor.
   Iată pergamentul care întăreşte pe « Titanic ». Să se observe că domnul Banu uzează cu acest prilej de acel duh inteligent şi ales cu care l*a
2)8
înzestrat natura încă din pruncie. Şi mai spune în rîndurile mai jos citate, că pînă aici, noul colaborator al Flăcării n*a mai scris în româneşte, şi că domnul Banu ar avea ceea ce se cheamă « adversari » — :
    « Cu tot sîngele rău ced vom face adversari# lor noştri, anunţăm că în numărul viitor va debuta în revista noastră un mare scriitor, care se ascunde sub pseudonimul Titanic şi care aparţine celei mai nobile élite din ţara noastră.
    Bucata de debut a lui Titanic este intitulată Spre Ceragan. Acest debut la Flacăra este de altfel şi debutul în limba românească, deoarece pînă acum Titanic a scris numai în limbi străine.
    Ne putem felicita cu atît mai mult de acest mare succes, cu cît noul şi distinsul nostru cola* borator a ales singur Flacăra pentru debutul său în limba românească. »
                                                                                                                                      (Flacăra, nr. 39)
                                                                                                   Am primit însă la redacţie scrisoarea următoare :
    Stimate Domn,
    « Titanic », pseudonim subt care se ascunde un scriitor din cea mai nobilă èlitâ, după cum zice Flacăra, nu este altcineva decît modestul insti* tutor din Sinaia, George Dumitrescu*Mugur : cunoscut mai mult sub numele de G. Mugur şi mai ales în revistele de peste munţi. După cît ştiu, numitul face parte dintr#o modestă şi obscură familie din Bucureşti.
                                                                                                   Iată deci încă o escrocherie a revistei cu pricina.
                                                                                                                                           Cu stimă,
                                                                                                                                                   X
                                                                                                 Domnului Banu îi place să confunde literatura cu circul, atît din obişnuinţe politice cît şi din
                                                                                                                                                  2)9
faptul că unii scriitori aduc aminte gîştele şi asinii dresaţi. în toiul luptelor ce s*au dat la « Sidoli» apare, într*adevăr, cîte un « om mas# cat », care dorind să păstreze, din pricina înnalte* lor lui relaţii sociale, anonimatul, nu consimte să*şi exprime pe afiş decît clasa căreia apar* ţine.
   Arena literară a domnului Banu exală un pătruns zător miros de grajduri imperiale.
NEAMUL ROMÂNESC ZGÎRIRBRÎNZĂ
   E o chestiune palpitantă pe care ne*am pus*o adeseori, şi todeauna, o mărturisim, fără succes: Ce vede la Bucureşti un ardelean ? Neamul româf nesCy cu graba obişnuită pusă ca să*şi satisfacă cititorii flămînzi de actualitate, răspunde curios zităţii bucureştenilor pe cinci pagini de tipar îndesat. De acimainte e de prisos să ne mai în* trebăm ce vede un ardelean la Bucureşti.
   « Ca un vis frumos au trecut şi serbările Ligei! »
—  ne scrie ardeleanul nostru recunoscător, şi intră în amănuntele visului său cu un avînt pecît de magnific, pe*atît de literar:
   «Dis*de*dimineaţă încep oltenii să cutreiere străzile strigînd în gura mare: pui, struguri, varză, prune, gaz etc. » E o impresie matinală tratată cu brio şi cu acea dezordine artistică gustată de esteţi, care face pe oltenii din Bucureşti să ames* tecem coşurile lor, puii de găină cu strugurii, cu varza, cu prunele şi cu gazul. La sfîrşit, « etc. » însemnează brînză.
   « în halele de carne şi legume mişună jupî* nesele. . . Lîngă hala de carne e o fabrică de gheaţă. . . O bucată patrulaterală, de un metru de lungă, e numai cincizeci de bani. » Ardeleanul se sfiieşte să spuie pe şleau. Bucata patrulaterală de un metru de lungă, rămîne să o ghicească cititorul naţionalist. Dar orişicum tot e ieftină, într*un timp cînd viaţa s*a scumpit atît de mult.
 16-
241
    Ardeleanul este mirat că ziarele, la Bucureşti, se strigă, şi mai ales cu voce tare: «Pe străzi vînzătorii de gazete strigă, în gura mare ».
    îl mai miră şi curiosul obicei ce4 au bucureş* tenii de*a se duce la birt, la prînz. « La amiazi ospătăriile sînt pline », spune ardeleanul. Dar adevăratul observator prin ce s*ar deosebi de un gurăească, dacă nu prin acel â prcpos al ochiului de*a surprinde dintrodată caracteristica unei populaţii ? Ardeleanul se vede că e în această privinţă neînchipuit de înzestrat.
    « într#o stradă am văzut trecînd un car mortuar. Trecătorii toţi îşi luau pălăria de pe cap cînd treceau pe lîngă car, fie acela meseriaş, soldat, boier etc. » Observaţi gradaţia savantă de la urmă. Aci etc. desigur că nu mai însemnează brînză, dar e adorabil: « meseriaş, soldat, boier etcaetera ». . . Apoi, bucureştenii au un lucru de care noi nu ne*am fi dat seama: poartă pălăria pe cap, nu în cui, nici în vîrful bastonului. E ciudat cum te obişnuieşti, cînd eşti de pe loc, cu lucrurile, în lipsa lui de spirit de observaţie, un bucureş* tean ar fi zis: « Mi*am scos pălăria», uitînd să adaoge — bucureşteanul e distrat — de unde anu* me o scoate ca să salute, din ladă, din cap sau din capitală. Fără concursul Neamului românesc noi n*am fi ajuns să descoperim încă alt lucru, totuş atît de simplu: carukmeseriaş, caruhsoldat, caruhboier şi carubetc. Ne învîrtim toată ziua printre ele. Cine nu vede la fiece pas un car# soldat sau un car*meseriaş! Cu toate astea, în orbirea noastră am fi jurat că din Bucureşti asemenea care lipsesc. E totdeauna bine ca un ardelean să fie scriitor şi să dea o ţîră prin Bucu* reşti, căci mai aflăm şi noi cîte ceva, oricît de crud ar fi adevărul. « între stradă am văzut trecînd un car mortuar. Trecătorii toţi îşi luau pălăria de pe cap cînd treceau pe lîngă car, fie acela meseriaş,
 242
 soldat, boier etc.» Noi, unii, după acest stil al Neamului românesc ne prăpădim.
   Altă descoperire. Cui i*ar fi trecut prin cap să măsoare Şoseaua; ba cu atîta preciziune! « Şo* şeaua asta, aşa de frumoasă, e lungă de douăzeci de metri. » Douăzeci de metri lungime! oh, ce de lume, ce de copaci, ce de trăsuri! Ardeleanul acum eşti sigur că nu pleacă de acasă fără un metru în buzunar. Totuş el nu măsoară toate lucrurile. Felinarele, de pildă, nu ştim de cîţi coţi să fie. Tot ce învăţăm este că felinarele se aprind la o oră neobişnuită. «înspre seară se aprind lămpile electrice », grăieşte ardeleanul nostru.
   Dar el nu numai că vede şi aude, ardeleanul se şi pricepe. Avem de*a face cu un ardelean îndrăcit, cu care nu te joci. Pe lîngă simţul său observator, posedă întrmn grad înnalt şi simţul politic, ca de altfel toţi naţionaliştii. Şi are în cerneala lui aşa un sarcasm dureros, dar ce zic, aşa o virulenţă zdrobitoare pentru noi, « cii di la Facla», care, jidani, «trimorăm şi intrăm dija ăn pumunt». « Una din foile acestea cu un caracter atît de mîrşav e revista jidovească», zice ardeleanul domnului Iorga.
   Desigur, desigur!. . . Dar de ce o excursie tocmai la Bucureşti pentru această solemnă decla# raţie? Naţionaliştii noştri, fripţi atît de definitiv cu Facla, îşi termină toate articolele lor cu un blestem împotriva Faclei. Orice ar spune, despre orice ar vorbi, ei îşi aduc aminte, Doamne, de noi... Au nevoia sufletească, sinceră, de*a*şi afirma loruşi ceva; de o autosugestie care să corespundă unei terori binecuvîntate, unui păţai ireparabil. Şi#atunci, prefăcîndu*se că ignoră Facla, pe care o citesc cu o poftă foarte regulată, — e răul lor necesar, — se scapă sufletul lor cu o ieşire acidă şi caustică, dar de un causticism ce rămîne de fapt întmnşii, ca să continue să#i arză. între
243
 formă mai îmbobocită am putea spune că*i o diaree cu constipaţie. Ei zic atunci că Facla e#o foaie « mîrşavă », « vîndută », «jidănească » — e greu întno lipsă atît de gravă de talent polemic şi de substanţă cerebrală reală, să ieşi din tirania unui lacăt de trei*patru cuvinte, care te strînge cu belciugul de buze şi de limbă, bagaj de mizerie cumplită şi drept orice idee.
   Felicităm pe ardelean de dorul său de*a povesti şi de excelenta idee ce o avu să vie la Bucureşti. Să sperăm că se mai întoarce, să mai vază şi alte lucruri de un interes captivant.
                                     PROCESUL ROSETTI - STERE
   Asupra domnului Radu D. Rosetti, întrucît scriitor, au apărut în Viaţa românească nişte păreri care nu exprimau o admiraţie prea mare. Ca orice scriitor contestat, şi îndoielnic el însuş în ce priveşte propriul său geniu, poetul s*a simţit jignit. Cîteodată criticei nu*i lipseşte, pecît se vede, îndrăzneala. înjunghie unele reputaţii. Uneori, ca pentru bulbucile unui balon, e de ajuns un vîrf de ac.
   Obişnuit cu florile şi cu dafinul, domnul Rosetti a fost uimit să se vadă într*o bună zi încununat cu saladă. Zmulgîndu*şi din panoplie cel mai usturător condei, compuse domnului Stere un răspuns cu poşta. Dacă mîncărimea de autor s*ar învoi cu tăcerea, o simplă scrisoare, cel mult, ar fi servit poate mai bine pe poet. Un « răspuns » e altceva. Domnul Rosetti ha şi socotit. . . bun de imprimat.
   Pesemne că răspunsul domnului Rosetti n*a prea părut literar, de*vreme*ce a rămas în manuscris şi domnul Stere nu s*a supus dorinţii arzătoare a poetului de a*şi vedea răspunsul separat de operaşi de pîn*atunci.
   Viaţa românească era singura revistă la care domnul Rosetti încă nu colaborase, şi sforţările amorului său propriu se înţeleg. Poetul se hotărî la un asalt. « Am să colaborez cu orice preţ» zise amorul, şi, fiindcă este şi advocat, poetul trimise revistei o somaţie prin portărei, cum că
 2/
răspunsul domniei^sale trebuie publicat nea* părat.
   Ilaritate. . . Mîniat, domnul Radu D. Rosetti chemă pe domnul C. Stere în judecată. . .
   Cunoaştem pe domnul Rosetti, care nid sim* patic. îl cunoaştem încă din vremile bune, de pecînd era cel mai mare poet al ţării, de pecînd semăna leit François Coppée şi ieşea cu părul lung şi retezat orizontal pe pîrţag, visător, adorat, iubit, în muscal, la Şosea, umbrit artistic de o pălărie vastă. Dacă ne*ar ii consultat în conflictul său cu libertatea tiparului şi a criticii, chiar literare, ham fi înduplecat să se consoleze de insuccesul domneiisale cu ideea că la Viaţa românească scrie încă demult un Radu Rosetti, mai ales cînd în spiritul cititorilor confuzia s*a şi produs. Dar ce voieşte domnul Rosetti? Ce rost are procesul domnieûsale ? Obligaţia ziarelor de a publica răspunsurile celor atacaţi de ele, anterioară constituţiei care reglementează delictele de presă în detaliu, şi discutabilă, ce poate căuta în literatură ? De*vreme*ce dreptul meu, conferit de inteligenţa, de estetica mea, e să cred că domnul Duiliu Zamfirescu este genial sau mediocru, domnul Zamfirescu nu mă poate împiedica să răspîndesc punctul meu de vedere care apără arta şi nicidecum pe scriitor.
   Pretenţia domnului Rosetti dovedeşte pruncie. Ce sînt aceste procedee scriitoriceşti? Avea domnul Rosetti ceva de zis împotriva opiniilor rele ale revistei ieşene care ha suprimat din lite* ratură ? Putea să răspundă aiurea, în Flacăra, de pildă, care ha reintrodus.
   Domnul Rosetti nu mai e la modă. Răzvrătirea împotriva destinelor care dizolvă tot ce e factice, poate fi umană, dar este caraghioasă.
   Domnul Rosetti nu se poate resemna, tăgăduie timpul, se revoltă, după cum s*ar revolta vacsul,
246
scos din uz, împotriva cremei de ghete adoptată azi, dacă vacsul ar avea inimă şi păr ca poeţii. De aceea domnul Rosetti voieşte să fie poet mare printre hotărîre judecătorească.
   Tăblii de tinichea fac, în cîte un colţ de stradă, pe trecător atent la: «Murdăria oprită». Poetul va obţine autorizaţie de la poliţie, să se adaoge un rînd dedesubt: «Citiţi pe Radu D. Rosetti».
                                              BIBLIOTECI N*AVEM
   Bucureştii sînt capitala românismului — e o frază în genul: Iedul sare. Cu toate că Bucureştii stau peloc şi că iedul n*a servit pînă azi decît de capră, asemănare între capitală şi puiul de satir există: nici iedul nu sare tot mereu, nici Bucureştii nu sînt capitala românismului neîncetat.
   Putem acum lăsa deoparte ţapul şi să luăm Bucureştii.
   Metropola neamului nostru, din zidurile căreia trebuia să pornească, peste hotarele geografice şi sociale, cuvintele încărcate de polen şi fagurii plini ai ideilor, are o universitate, licee, şcoli, reviste, ziare, ministere, judecătorii. . . und so weiter.
   Acest final nemţesc ne*am gîndit că*i place domnului Bianu, directorul şi magnifiţentul Academiei Române.
   Bucureştii mau biblioteci pentru public. Sin* gurele biblioteci sînt două: şi acestea închise, ca nişte Bănci.
   La Fundaţie e o citadelă, un loc îngrădit, un fel de spital pentru contagioşi, unde nu se poate pătrunde decît cu certificat. în forturile de apărare ale ţării un intrat toţi străinii, în sala de lectură a Fundaţiei accesul românilor e interzis. Ca să consulţi o pagină dintr*o carte, două singure mijloace sînt îngăduite: sau să cumperi cartea, sau să te duci la liceu, să iei bacalaureatul şi să te înscrii apoi în universitate. în mai puţin de
248
zece ani eşti sigur că vei putea găsi răspunsul la o chestie care preocupase pe tatăl dumitale.
  Fundaţia Universitară are cel puţin o scuză, dacă în materie de cultură scuză poate să fie. Biblioteca ei este destinată studenţilor, adică tine# rilor care citesc cel mai puţin.
  O altă bibliotecă de acelaş fel, care este fără sa iie, e Biblioteca Academiei Române, unde se cere paşaportul, actul de vaccin, bilet de la nevastă, recomandaţia gardistului etc. Cînd în străinătate ţi se pun oriunde la dispoziţie, subt simplă cerere, pînă şi manuscrisele cele mai vechi şi mai preţioase, în Bucureşti, la Academie, nu poţi răzbi nici la colecţiile Monitorului Oficial. Căci domnul Bianu, a «organizat» biblioteca, liberă pe vremuri şi folositoare. Din cioarecii şi cizmele sale potco* vite, domnul Bianu a sărit direct în aristocraţie, şi, mic cezar ţîfnos şi strîmt la creier, a făcut din biblioteca noastră, a cititorilor şi scriitorilor care cultivăm limba administrată de un dascăl prost şi surd la frumuseţea ei, un imperiu al său, ungurenesc.
  Venind din Europa, unde, străin şi cunoscut numai birtaşului tău, ai putut să cercetezi în toată liniştea caietele lui Victor Hugo, foile lui Rousseau, manuscrisele lui Rabelais şi toate bibliotecile celebre, vrei să*ţi arunci ochii pe o carte oarecare la Academie. în uşă te izbeşti de cizmele domnului Bianu. Custodele îţi refuză cartea subt cuvîntul că nu eşti văr*primar cu el, şi nu te cunoaşte. Trebuie să faci o petiţie cu rugăciunea smerită, adresată domnului bibiotecar Bianu, de a ţi se permite intrarea gratuită. Petiţia nu ajunge; mai vrea şi domnul Bianu să te vază. «Poftiţi la domnul Bianu». Pofteşti la domnul Bianu. Urcînd, scoborînd, scările care urcă şi scoboară, ajungi la o uşă. . . « Bateţi vă rog ». — « Intră! »
249
   Ceva ca un guzgan te aşteaptă frecîndu#şi nasul de labe pe un maldăr de tomuri. Un glas imper# tinent te supune unui interogatoriu amănunţit E domnul Bianu, un burete, un ficat gălbejit cu mustaţă, o privire rea de om cu lefuri multe şi conştient de nulitatea şi zădărnicia lui care#l devoră. Acesta#i domnul Bianu?
   —     Cum, dumneata eşti domnul Bianu, care nu mă lasă să citesc?
   —  Nu te cunosc!
   Domnul Bianu trebuie să mă cunoască.
   Dacă n#am băut cu domnia#sa bere şi n#am mîncat ridichi, dreptul meu de a citi o carte în Academia Română nu există. Şi trebuie să plec; trebuie să renunţ la cărţi sau să iau trenul pînă la Budapesta, ca să citesc o carte pe care mie refuză Statul, protectorul culturii româneşti, în România.
   Domnule Dissescu, deschideţi bibliotecile ca să citim. Sau vindeţi#le anticarilor, ca să ni le procurăm de la dînşii. Domnul Bianu poate h găzduit şi între Academie Română goală, dacă Statul ţine cu orice preţ să#l găzduiască gratis întrmn imobil din Calea Victoriei.
                                             CĂRŢI ŞI BIBLIOTECI
   Era vorba de biblioteci. Deşi ne fălim cu oră* şeneasca noastră cultură, n#avem unde citi o carte, n#avem o biserică a intelectului, unde să mergem, unii mai rar şi alţii zilnic, unde să ne sfătuim cu mai#marii gîndirii.
   O bibliotecă este refugiul sufletesc cel mai adînc, grădina de întîlnire a oamenilor care trec, cu ideile şi arta, care sînt eterne. Cine scrie o carte, îi încredinţează, ca semănătorul pămîn# tului, un germen, o trimite tuturora, distribuie săracilor din pîinea inimii şi cugetării lui, fie# căruia o picătură din dumnezeiasca lui cumine# cătură.
   Cartea necitită e o carte moartă. Inutilă, ca sămînţa de grîu legată în saci şi încuiată în ham# bare, departe de brazde şi de gura săteanului flămînd. Pentru ca o idee să trăiască, n#ajunge să#i puie un miez de geniu scriitorul. îi trebuie ideii contribuţia de minte şi bunăvoinţă a citi# torului.
   Şi ce poate fi mai frumos decît dragostea şi cititul! O carte bună e ca o amantă pe care o apropii de tine sau care te seduce prin farmecul gingăşiei şi atenţiei neîncetate. între cititor şi carte se iscă o logodnă, apoi se împlineşte o căsătorie.
   Cînd priveşti pe cititor plecat pe foi, pasionat, absorbit, inexistent înnafară de sensibilitatea lui, muncit ca de o sublimă nebunie, ţi se pare că
2/i
vezi o idilă întrvo natură abundentă, verde, şi tăcută.
   în Bucureşti, la noi, această bucurie superioară a creierului altoit cu mintea scriitorilor mari este, pentru cei mai mulţi, pentru tinerii care vor să citească şi au dreptul să scrie şi să fie şi scriitori mari, şi dînşii, pentru tinerii fără mijloace, cu neputinţă. Un ţîrcovnic universitar, domnul Bianu, a trimis pe toţi aceşti tineri la cafenea, i*a zvîrlit în spectacolul de cele mai multe ori dezgustător al uliţii, ca să se afineze subt masa berăriilor, la vitrinele cu pălării, mînuşi, încăb ţăminte şi haine costisitoare. Domnul Bianu a închis toate intrările bibliotecilor.
   Doreşte cineva să citească? Trebuie să întrebe pe domnul Bianu. Vrea domnul Bianu, atunci solicitatorul citeşte; întmltfel, să plece. Iată folosul acestei instituţii culturale de Stat, înte* meiată pentru domnul Bianu şi funcţionarii săi exclusiv. De cîte ori apare o colecţie de scrisori vechi, o culegere de scrieri manuscrise, ele poartă pe copertă numele unui copist al Academiei; străinii n*au dreptul să cerceteze manuscrisele, decît în cazuri excepţionale; ele aparţin domnului Bianu şi trupei sale.
   Dacă între librarii din Bucureşti şi domnul Bianu s*ar fi încheiat un contract pentru ca public cui respins de Academie să se îndrepte spre librării, lucrurile tot n*ar fi ieşit tot atît de mult în dauna cititorilor.
   înnainte de apariţia pe cerul culturii româneşti a domnului Bianu, Statul avea o bibliotecă liberă în Bucureşti. Decînd a trecut biblioteca la Acadea mie şi s*a contopit cu biblioteca acesteia, domnul Bianu, care nu exersase nicio autoritate, nu a pierdut prilejul. « Fiindcă nu le pot ridica alte
2/2
drepturi, — şva zis bibliotecarul Academiei, — am să le iau pe acela de a citi. » De altfel, era singurul drept liber de tare s*au bucurat atunci românii. . . Şi domnul Bianu îşi satisfăcu ariston cratismul.
   Domnul Bianu poate răspunde cu argumente de preşuri şi scuipători. Ne poate obiecta că mesele sălii de lectură se tocesc de coatele cititorilor. Pentru a justifica o măsură tîmpă, domnul Bianu ar trebui să*şi surmeneze astfel creierul întreg.
   Adevărul este că acest om mic urăşte cultura, care nu ba putut cultiva nici ilustra pe el şi poate da mijloace de a se cultiva celorlalţi. Ura lui de cultură o împărtăşesc cu domnul Bianu toţi cîţi au sancţionat măsurile sale. A reduce învăţătura la universităţi şi şcoli, impuse şi ele la taxa de instrucţie, este a nu înţelege nici cultura şi a socoti^o şi primejdioasă. Nu înţelegem ce a putut împiedica pe bieni să nu închidă, odată cu Aca* demia, şi şcolile toate, de*vreme*ce astfel îşi asigurau definitiv monopolul ştiinţei lor de grama* tică şi de elemente de limbă latină.
   Biblioteca Academiei trebuie deschisă publicu* lui întreg, ţăranilor ca şi profesorilor, muncitorilor ca şi intelectualilor. Toţi să poată citi, toţi să se poată folosi de ceea ce le aparţine, în principiu şi de fapt, prin toate donaţiile ce $*au făcut de către particulari Academiei.
   Şi Eminescu, caren un poet universal, şi Creangă, şi Caragiale, şi toţi oamenii de litere şi ştiinţă, au ieşit din popor, din publicul acesta, căruia i se tăgăduieşte de către domnul Bianu dreptul de a*şi citi premergătorii, şi care trebuie să forţeze uşa culturii, şi la nevoie să o spargă.
                                      PROCESUL REVISTEI FACLA
   Revista Facla a publicat acum cîteva luni, pe copertă, un desen care reprezintă figura domnu* lui C. Banu, directorul ziarului Viitorul, directorul revistei Flacăra, profesor secundar şi de Seminar, deputat şi liberal.
   Parchetul, influenţat probabil de efectele vre unei simpatii care nu figurează la dosarul afa* cerii, a dat revista Facla în judecată, şi girantul acestei reviste a fost condamnat, în lipsă, la cîteva luni închisoare. Astăzi procesul Faclei se judecă în opoziţie.
   Cititorul, fireşte mirat, se va întreba cum se poate ca portretul unui deputat şi profesor să dea loc unui proces la Curtea cu Juri, cînd îl reproduce o revistă. Este figura domnului Banu atît de primejdioasă încît să facă asupra Parchet tului efectul unui atentat? Poate ca surîsul şi barba de Crist a celui mai literat din directorii de ziare, la care scrupulul literar merge pînă la a A împiedica să scrie, poate ca această figură de apostol, cu prea puţină chelie, să alarmeze Justiţia? Dar ce*i domnul C. Banu? Anarhist?
   Să examinăm puţin gravura Faclei. Pe pagina întîia a acestei reviste se înfăţişează o ţigancă adorabilă cu mîinile la ochi.
   Nimic anormal. O ţigancă, destul de tînără, cu cosiţa încărcată de « bani» pe care voim să>i credem de aur. Pînă aci domnul Banu nu se vede
2J4
 nicăieri. Cel mult de i se găseşte asonanţa numelui în cuvîntul subliniat.
   Dar ţiganca e întreagă. Privind de aproape, femeia pare nudă, pînă la un punct. E tocmai punctul incriminat. în loc de o frunză de viţă sau de un evantaliu, desinatorul a crezut că ascunde mai bine ceea ce nu trebuie văzut, subt o figură cu barbă ca a domnului Banu.
   Aci e toată gravitatea. Parchetul, fără să se explice destul de clar, a găsit că desenul este « pornografic », şi fiindcă revista Facla, unde scriu trei jurişti, n*a cruţat de multe ori magistratura, pe care aceşti oameni de legi pretind că o cunosc, girantul revistei a fost osîndit ca un atentator la bunele moravuri, ca şi cum el ar fi fost surprins violînd o copilă în grădina Cişmigiu, sau în pielea goală şi nebun, pe Calea Victoriei, la orele şase după^amiază. Bunele moravuri la care a ateii* tat revista Facla sînt lumina ochiului public şi sînt moravurile excelente, desigur, şi foarte pure — nu este aşa? — ale domnilor şi doamnelor cu ghete americane etc., etc.
   Pe noi sentinţa juraţilor ne*a amuzat cît şi desenul Faclei, în care n*am găsit nimic porno* grafic. Pornografia şi satira, credem, ca nişte pîrliţi de literaţi, că sînt două lucruri foarte deo* sebite, cu rezerva că dacă vom fi vreodată magis* traţi să ne schimbăm judecata.
   Facla e*o revistă biciuitoare, satirică — vezi Juvenal, vezi Marţial, vezi Mirbeau. Vezi Harden, vezi Rochefort. Unii numesc Facla un pamflet; fie şi pamflet. Pamfletul e un gen literar, şi satira la fel. Scopul satirei e de a pedepsi în oameni viciile, prostia pretenţioasă, şi satira aleargă la toate resursele intelectului şi artei ca să se manii feste îngrijită, cum se cuvine.
                                                                                                                                                           *5$
   Satira e un gen superior şi romanului şi poeziei şi elocvenţei, căci nu admite mediocritate. Satira proastă nu poate să fie — şi cînd osîndeşti, ca magistrat, satira, osîndeşti de*a dreptul inteligenţa.
   Pornografia are un scop aparte. E pornografic tot ce ţinteşte la fornicare, la excitaţie de patimi. Aurul, de pildă, care constituie capitalul şi civilizează societăţile, e mai pornografic, mult mai pornografic chiar decît un sex prezintat în vederea unei base fornicaţiuni.
   Pornografia este: imaginile lubrice, vîndute babalîcilor şi muierilor bătrîne, ca o amuletă amintitoare; cărţile care se ascund ca obiectele speciale şi ca sexul căruia i se adresează. Pornografia e o. . . mîngîiere — satira e un bici şi o armă. Deşi pornografia nu se pretează artei, căci nimic artistic nu poate să fie pornografic, cînd intervin chiar în pornografie oarecare facultăţi interesante, intelectuale, ea îşi pierde caracterul de boală şi trivialitate.
   Se poate discuta pe un întreg ziar acestă ches# tiune interesantă, care cere o educaţie intelectuală atît de absentă la judecătorii noştri. Majoritatea juraţilor şi a magistraţilor nu pot să priceapă nici arta, nici pornografia. Cu toate că cea din urmă e foarte gustată la noi, dovadă destrăbălarea oraşelor.
   La fiece rînd vine un nou argument. Chestiunea e complexă şi infinită, şi ca să o înţelegi mai bine e nevoie de concursul unei nenumărate serii de nuanţe de facultăţi.
   Procesul Faclei e procesul artelor, al literaturii, al muncii, al modei, e procesul vieţii întregi. Un astfel de proces atîrnă de vîrsta unui procuror, de inteligenţa, de creşterea lui.
   Să nădăjduim că printre juraţi se vor găsi şi cîteva minţi afinate, cu toate că o nouă condamnare a Faclei ar servi literatura şi desenul satiric mai bine decît o achitare, cum trebuie să fie.
                                           INTELECTUALII
   Cu titlul Din zbuciumârile intelectualului nostru, domnul Octavian Goga publică un articol în Românul.
   Articolul e scris în Paris, oraş pe care nu demult domnul Goga ha blestemat în nişte sonete, lipsite de inspiraţie, ca pe o cetate de fărădelegi.
   Astăzi, după ce desigur poetul a stat mai mult de o săptămînă întmnsul, Parisul influenţează cu aceeaş exagerare asupra lui, în sensul opus. Cuvîn* tul « intelectual », pe care bucureştenii îl rostesc de şaizeci de ori pe zi la berărie, ca un merit, şi care trecea pînă acum, în Ardeal, ca un caraghiozlîc, este pus în articol şi în titlu. Domnul Goga deplîn* ge soarta intelectualului român în patrie, şi, cu durere, mai mult pe a intelectualului întors în patrie după studii, şi călătorit prin străinătate. Intelectualul român este un nenorocit. El nu mai găseşte nivelul de care începe să simtă nevoie şi de care sfîrşeşte prin a nu se mai putea despărţi fără sfîşieri la bătaia ceasului întoarcerii acasă.
   E o parte de adevăr în jelania domnului Goga, pentru care trebuie să spunem că avem o stimă specială, mai ales datorită bănuielii că el este un om întreg şi faptului tocmai că nu şi*a părăsit terenul de luptă, că luptă în Ardeal, unde ştie să pătimească şi să înfrunte cu mîndrie duşmănia, atunci cînd putea foarte lesne să*şi imite compa# trioţii, să se stabilească în capitala vorbelor şi să se dedeie, de aci, unui romantism de diletant.
                                                                                                                                                                     2J7
 17-
    Avem impresia că domnul Goga nu mai este acelaş om. Am avut deja impresia că domnia*sa nu mai era acelaş poet, ceea ce, întrucîtva, poate fi un semn. Articolul de azi te induce să crezi că domnul Goga ma fost niciodată acelaş, că ne*am înşelat şi noi în măsura noastră, şi ceilalţi. . .
    E surprinzător cum defineşte domnul Goga pe intelectual, ce nevoi neapărate îi găseşte şi în ce dependenţă îl aşează. Neamul lui, în care altădată găsea cîntăreţ minunat pe «Lae Chiorul», şi atît de minunat incit ar fi trebuit să4 cînte între întreagă poemă, e pentru domnul Goga nenorocit prin aceea că nu poate zilnic auzi Cavaleria rustu cană sau Ballo in maschera. Intelectualul român ascultă, în timpul studiilor lui de chimie sau de literatură prin oraşele străine, concerte, opere ieftine, adesea; se duce la teatru cînd voieşte, în patrie, în provincia Regatului sau în Ardeal, acest intelectual e deodată ucis peloc şi se prosteşte din lipsă de muzică occidentală şi de spec* tacol.
    Fără să vrea, domnul Goga descrie sufletul micului^burghez, căruia i se urăşte acasă, care cască pe uliţa oraşului său, căruia i se urăşte de altfel pretutindeni, — căci viaţa de burghezie e o fîntînă de veşnică plictiseală, şi la teatru, şi la operă, unde burghezul merge fiindcă merg şi alţii, care şi ei cred că descoperă astfel mijlocul cel mai bun ca să omoare timpul. Intelectualul împărtăşeşte, altfel zis, sufletul cucoanelor care, lipsite de modă, de trăsură, de flirt şi de teatru, se topesc şi nu mai sînt femei. Ciudată personali# tate trebuie să fie aceea care se păstrează mulţu* mită teatrului şi influenţelor externe!
    Aceasta nu este intelectualitate, este insuficienţă cerebrală, este bătrîneţe, este slăbiciune, în niciun caz intelectualitate.
 2j8
   « Intelectual» însemnează cu totul altceva. Pe clienţii cafeuluieoncert noi nun numim intelect tuali, deşi ar avea dreptul să fie. Pentru noi ei sînt nişte oameni care mau mijlocul să trăiască şi care au iluzia că trăiesc aplaudînd o viaţă care trăieşte sau care li se pare lor că trăieşte, atunci cînd de cele mai multe ori nici aceea nu viază. Mai ales în timpul nostru, şim ţara noastră, intelectualul are o importanţă excepţională, şi trebuie să însemne altceva decît un orăşean ostenit de slujbă, decît un funcţionar care nu ştie să*şi petreacă seara şi pentru care spectacolul ajunge o pricină esenţială a vieţii.
   Noi nu visăm cîtuş de puţin o lume care cască, un funcţionarism bine plătit şi fără suflet, ca domnul Goga. Noi nu putem autoriza în niciun fel autoritatea care se văietă şi se ofileşte pentru că nu poate să se distreze. Noi ne înfăţişăm intelect tualitatea ca o valoare, ca o putere sigură şi vie, de sine stătătoare. Noi refuzăm numele de intelectual unui om în nestare sa dureze şi sa crească în singu* rătatea sufletului şi neîncetat. Scopul culturii, al intelectualizării, ar fi foarte simplu dacă omul năzuieşte numai să înţeleagă muzica, literatura. Cultura înseamnă idealizare, împuternicire. Cub tura trebuie să ajungă — într*altfel nmi cultură, — nu la burduf! de carte, nici la funcţionari buni şi atît, dar la sufletele mari, la energii considerabile, la însuşirea individului apt să se lepede de toate, şi de viaţă la nevoie. Cultura e o pregătire pentru cer, nu pentru teatru, şi acestă cultură era neschim# bată şi înnainte de Wagner, şi înnainte de Beet* hoven, de Shakespeare şi de alţii; am îndrăzni sa spunem că, pentru această cultură profundă, mare nevoie omul nici să scrie, nici să citească, şi că un analfabet poate fi începutul şi sfîrşitul unei culturi integrale.
 17*—
   Dacă în viaţa noastră şi a poporului nostru urmărim o intelectualitate decadentă, degenerată, măsurată cu arcuşul sau cu condeiul, o intelectuali* tate sinonimă cu o suferinţă, noi, pretinşii intelec* tuali, n*avem ce căuta şi nu putem face parte din timpurile noastre.
   Scopul vieţii nu poate fi baia de abur, electrici* tatea, ascensorul, opera, literatura, teatrul, căci această viaţă idioată war mai folosi la nimic.
   Noi vrem o viaţă eroică şi un popor eroic, şi căutăm în acest ideal singura intelectualitate cu putinţă.
                                          PORNOGRAFIE
   Procesul intentat revistei Facla de către Ministe* rul Public aduce la ordinea zilei, din nou, porno* grafia. Primubprocuror pretindea că desenul pu* blicat în revista noastră era pornografic. Pagina încriminată înfăţişa o femeie pe jumătate goală, cu fusta ridicată, ca să se vadă figura domnului C. Banu. Acest curajos zarist şi om politic scotea o foaie, Ţignalul, o foaie care în intenţia directoru* lui ei ocult şi a colaboratorilor tot atît de oculţi, avea menirea să purifice, din întuneric, atmosfera politică de la noi, datorită tocmai ocultei, ires* ponsabilităţii, dosirii, laşităţii, care se afla în mare onoare la Semnalul. Domnului Banu, care ne#a mai maimuţărit de cîteva ori, în acelaş timp ce foile domniei*sale ne înjurau, după ce nu putuseră să ne atragă în redacţiile lor, a ţinut să ne maimuţărească şi cu Ţignalul, o imitaţie de prost* gust a Faclei, după care revista noastră trebuia neapărat să moară.
   Ţignalul şi*a dat însă repede sufletul, la al optulea număr mi se pare. Mediocritatea, oricît de bine patronată ar fi, nu durează, sau durează cel mult atîta timp cît activitatea ei nu e reprezin* tată de talente şi valori.
   Cînd şi*a scos domnul Banu Ţignalul, revista domniei*sale era destinată de mai nainte morţii, căci Facla, care apărea demult, grupase toate condeiele polemice mai bune şi făcea inutilă orice revistă polemică scrisă prost. Semnalul ar fi prins înnaintea
 261
noastră, ca să moară cînd vom apărea noi. După noi, domnul Banu, orice ar fi făcut, nu mai putea să izbutească.
   Evident că felul de*a se ascunde al domnului Banu, Facla trebuia săd batjocorească. Atunci a apărut desenul nostru « pornografic » care invita pe curioşi să caute pe domnul Banu şi preten* ţiile sale de pedepsitor al propriilor lui moravuri, întreită parte decît la lumină, la locul pe care şid alesese singur, nu în faţă, dar dedesubt. Pentru simbolizarea acestei oculte desinatorul a preferat o ţigancă, şi capul domnului Banu a fost aşezat unde dorise să şadă.
   Pornografie ?
   Pentru ce? Atunci ar fi pornografice spiritul, sarcasmul, ar fi pornografică ironia, inteligenţa, ar fi geniul pornografic, ar fi pornografică arta întreagă, care exprimă prin corpuri şi atitudinile lor idei şi sentimente.
   E pornografic corpul omenesc, e pornografică dragostea, căsătoria — totul e pornografic.
   Adevărul este că, întnadevăr, totul poate fi pornografic, după scopul urmărit şi mijloacele cu care este atins.
   Pornografia e negativul, e o modalitate, e un colorit pe care îl dobîndeşte nu sexul, nu corpul, nu dragostea, dar toată viaţa, privită dintrmn anume punct, noroios.
   Pornografia nu e, în definitiv, decît un cuvînt parţial al cinismului. Pornografia este laşitate, este minciună, este asasinat. E pornografică lipsa de geniu, imbecilitatea. Diminuarea personalităţii se traduce în orice acţiune, morală, intelectuală, artistică, ştiinţifică, literară, întrmn chip pornogra* fie. Pornografia nu e o specialitate, e un mediu, o vîrstă, un grad moral.
   Aceeaş viaţă cade în pornografie sau în sublim, după cum o poartă insul, ca un nădrag sau ca o cruce.
 262
   De aceea revista Semnalul a domnului Constantin Banu era pornografică şi cînd atingea argumentele şi ideile morale; de aceea Facla este morală şi atunci cînd se scoboară, cum din nefericire e obligată să facă stăruitor, în cele mai adînci imoralităţi pe care trebuie să le arate şi să le cureţe cu foc.
   Pornografie mai în special este tot ce se adre* sează simţurilor ca să le excite. Spiritul înclinat pe această pantă nu poate avea, ca săd salveze, nici talent nici înnălţime. Pornografia nu pedepseşte simţurile, le flatează.
   Or Facla le*a pedepsit întodeauna cu biciul şi cu satira. Acum, dacă magistraturii nu*i convine ironia, ce poate face Arta, decît să glumească şi să urmeze?. . .
                                      MORAVURI LITERARE
   Revista Flacăra, pentru literatură, nu refuză să joace toate rolurile intermediare. Numai să fie vorba de un personagiu cunoscut, al căruia nume poate, tipărindu*se în paginile ei, să atragă atenţia, şi direcţia revistei se însărcinează bucuros şi cu afacerile matrimoniale, cu căutarea de doici, cu ducerea cîinilor bolnavi la şcoala veterinară.
   Dacă domnul Sadoveanu are nevoie de o servitoare, nu trebuie să se adreseze unui biurou de plasare; revista literară Flacăra îl poate servi prompt şi gratuit şi în acelaş fel cum tipăreşte un catren de domnul Cincinat Pavelescu, cu cîteva rînduri de proză în cap, sau o informaţie cu croială spirituală despre numirea unui colaborator al ei în slujbă.
   Ciudată familiaritate! în patima de a fi cu duh şi în neputinţa de a concepe sensul şi măsura, direcţia Flăcării confundă spiritul cu mahalaua, şi punga ei cu visteria altora. Cu aceeaş inconştienţă cu care nişte oameni, potriviţi întivaltă profesie şi săraci de chemare, au scos o revistă literară, alimentează şi apariţia ei regulată.
   După multe acte şi gesturi care au compromis cu totul revista domnului C. Ba nu şi au făcut progresiv pe colaboratorii ei să se abţie şi să îm* părtăşească vederile noastre, exprimate la apariţie, numărul din urmă al Flăcării e consacrat unei certe de cumetre. Gospodăria iritată a unui literat fertil pe vremuri şi azi retras din literatură, mînia
 264
 casnică a unei soţii care s*a certat cu dumnealui, ocupă o întreagă pagină a revistei — publicaţie pentru sporirea gustului literar şi educaţia bunului# simţ în tineret. E o ceartă începută pe măidan şi care se continuă la spălătorie.
   Să debităm şi numele iluştrilor împricinaţi. Domnul Anghel şi soţia s*au simţit vexaţi de o dare de seamă, din Viaţa românească, datorită foarte simpaticei şi inteligentei persoane ce*i doamna Izabela Sadoveanu, asupra unui volum de proză de doamna Anghel. Căci scrie şi doamna Anghel, şi prin urmare nu tolerează să intre în literatura lumii altfel decît ca o persoană genială, în gospodăria domniei*sale geniul e atît de răspîn* dit încît cu el se joacă şi pisica. Dacă cineva exprimă cît de slabe îndoieli, soţii se supără ca şi cum le*ar fi furat vecinii un curcan şi le*ar fi prăjit bucătă* reasa peştele prea tare. Coniţa leşină, conaşul leşină. Cînd în afaceri atît de personale ca litera* tura se amestecă şi o femeie ca doamna Sadoveanu, atunci răul e catastrofal.
   în alte familii se cheamă doctorul sau bărbierul. Cîteva picături de eter, o fricţiune, gonesc furtuna casnică, instantaneu.
   Familiile acestea păcătuiesc prin vulgaritate. La literaţi, vindecarea se face altfel. Bărbatul — sau dacă nu sînt destul de respectuos, domnul — ia condeiul ruginit şi compune o înjurătură care apără soţia ultragiată, şi o trimite la tipar. Pentru asemenea servicii apare şi o foaie, Flacăra, în Bucureşti. E cazul marelui stilist Dimitrie Anghel.
   Lucrul nu e de ajuns. Scrisoarea e însoţită de un desen, însărcinat să reprezinte caricatural pe doamna Izabela Sadoveanu şi să arate publicului că această doamnă care şi*a permis să puie în cumpănă geniul doamnei Anghel cu simţul domniei*sale critic, este o femeie urîtă. . . Ceea ce, la marginea oraşului, unde încă n*a pătruns arta
                                                                                                                                                            2âf
 domnului Banu, se demonstrează prin ridicarea fustei şi o uşoară bătaie semnificativă.
   Nouă nu ne vine să credem că lucrul ar fi cu putinţă nici după ce bam savurat. Ce*i literatura? o prelungire a bucătăriei conjugale? Şi cen o revistă literară? o fereastră a cabinetelor particu* lare? Şi careţi rolul, la urma urmei, al domnului Banu în literatură? Un rol de căcănar.
   Doamna Izabela Sadoveanu găseşte motive, în bîlbîielile domnului Anghel, să fie satisfăcută şi să lase pe poet să*şi cureţe dinţii.
                                    UN DOMN CARE MĂ DOREŞTE
   Un oarecare domn Petre Lăcusteanu, de meserie tipograf, acuzat pentru nu mai ţiu minte a cîta oară de exerciţiul unei voluptăţi speciale, de care eu unul nud cred nici mai capabil nici mai nedestoinic decît în profesia lui mărturisită, găseşte cu cale, în urma unui articol scris de către un coleg al meu de redacţie şi în niciun caz de mine, să*mi pomenească numele cu o încîntătoare stupiditate şi uşurinţă în Viitorul.
   îmi aduc aminte de acest domn din trei împre* jurări sau patru, şi nu cred să mă înşel crezîndud acelaş.
   L'am găsit odată gravitînd ca un personaj comic şi slugarnic în jurul domnului C. Banu, care mă rugase să colaborez la o revistă pe cale de apariţie, anume Flacăra — şi ham dispreţuit.
   L*am regăsit la Societatea Scriitorilor Români, vociferînd în urma unui articol al meu în care îi acordam, întrucît numitul scria, şi ca o calitate superioară a intelectualităţii sale, titlul de bărbier
—   şi mi*a inspirat destulă milă.
   între afacere zisă de onoare, ca martor, dinv preună cu domnul Toma Dragu, al prietenului meu domnul N. D. Cocea, provocat la duel de acest bărbier doritor să se ilustreze alături de un «adversar» de calitatea lui, bam reîntîlnit ca victimă sensibilă a unei satire asupra homosexual lităţii, şi bam compătimit.
267
   De atunci încoace numitul tipograf şi#a dat toate ostenelile ca să#şi lege numele, neîndestulă# tor de strălucitor alături de#al domnului Banu şi pe firma casei Flacăra, dacă nu de numele meu, pe care am ştiut să mi#l întemeiez singur şi pe care voi şti să#l reprezint, săd păstrez, şi săd întind şi săd apăr fără concursul şi pomana literară şi editorială a nimăruia, cel puţin de mila mea şi de dispreţul meu pentru el. Acest ideal şi l#a urmărit domnul Petre Lăcusteanu prin Viitorul, şi pentru că ziarul n#avea destul răsunet, nefericitul amic ai domnului C. Banu a scos şi o revistă decedată, Semnalul, care, neputînd să ne aibă de colaboratori, a socotit că va dura şi se va vinde, cel puţin ocupîn# du#se, între proză sărmană şi meschină, de per# soana prietenilor mei şi în special de mine.
   Caritatea omenească mă dispune azi să#i realizez visul doi ani de zile urmărit, şi să fixez în sfîrşit cu condeiul meu numele domnului Petre Lăcu# steanu în cadrul sentimentelor mele şi subt iscăli# tura mea.
AFACEREA NERVA HODOŞ - I. BIANU
   O contradicţie ciudată există la noi şi o dis# proporţie între instituţii şi oamenii care le repre# zintă, şi pecînd locurile de căpetenie sînt ocupate de nulităţi şi mediocri, inteligenţa, capacitatea, talentul, se văd constrînse să ilustreze, subt direcţia cîte unui ins de paie, orgolios şi terorist, funcţiile subalterne.
   E cazul Nerva Hodoş — Bianu, şi cazul Academia Română — Bianu.
   De domnul Ion Bianu ne#am mai ocupat în nişte pagini privitoare la Biblioteca Academiei şi la suprimarea de către acest neputincios, pus la direcţia ei, a dreptului cultural şi public de a citi. Decînd e domnul Bianu bibliotecar al Acade# miei, de foarte multă şi prea multă vreme, Biblio# teca întemeiată pe instruirea şi cultivarea publicu# lui nu mai joacă măcar un rol mort, de muzeu. Cărţile stau necercetate în depozitele Academiei, şi domnul Bianu e de fapt directorul cariilor şi al şoarecilor ce le distrug. înconjurat de un funcţiona# rism terorizat, a căruia muncă, şi personală, e furată, bibliotecarul, fiinţă spălăcită, searbădă şi veninoasă, visează cum ar putea să suprime cît mai multe drepturi, jignit, fără îndoială, că mai poate fi tolerată în Academie intrarea profesorilor şi membrilor ei.
   Se ştie cum s#a purtat domnul Bianu cu trupul lui Uarie Chendi, după ce i#a scîrbit sufletul cîţiva ani de zile. Pentru că regretatul literat nu găsise cu
269
cale să#şi cedeze manuscrisele şi dreptul de autor domnului Bianu, avid de talentul şi capacităţile altuia; pentru că, fără îndoială, i*a revoltat adese* ori personalitatea ţîfnoasă, mediocră şi acaparatoare, la moartea lui, domnul Bianu a avut conduita pe care am relatat*o.
    Se ştiu destule de domnul Bianu.
    Pentru un moment, să vorbim despre demisia domnului Hodoş, ca fiind de actualitate şi în legătură cu evenimentul mobilizării.
    E de prisos să prezintăm pe domnul Nerva Hodoş cititorilor noştri, care cunosc erudiţia şi foloasele aduse de domnia*sa culturii româneşti printr*o muncă fără preget şi supusă unei inteli* genţe metodice şi unui discernămînt înfrumuseţat de un gust ales.
    Domnul Nerva Hodoş ocupa funcţia de subtbi# bliotecar, şi activităţilor sale de douăzeci şi cinci de ani înlăuntrul Academiei, i se datoreşte în mare parte ordinea şi autoritatea bibliofilistică a bibliotecii celei mai mari din ţară.
    Cînd s*a decretat mobilizarea, locotenentul de rezervă Nerva Hodoş fu chemat în rîndurile armatei. Mobilizarea fiind un act suprem al Statului, s*ar părea că un funcţionar de Stat n*are decît să treacă direct şi fără formalităţi din slujba lui în slujba armatei — şi aşa s#a şi procedat, de altfel, la toate autorităţile, — fără suspendarea salariului funcţionarului mobilizat.
    Domnul Nerva Hodoş ceru printr*o petiţie, Academiei, un congediu de două luni şi salariul înnainte pe aceste două luni. Domnia*sa nu cerea o graţie specială, dar, pur şi simplu, o repetare, în conformitate cu un obicei vechi în Academie, de a se acorda funcţionarilor, odată cu congediile anuale, de două luni de vară, şi lefurile lor.
 Domnului Hodoş nu i*a fost aprobat congediul anual, pe două luni. S#a judecat, desigur, că un
27°
 funcţionar care se duce să se plimbe doua luni, merită mai mult să*şi impuie drepturile decît unul care se duce să*şi facă datoria pentru ţară.
   Subtbibliotecarul avu motiv să fie surprins de această măsură, cu atît mai mult cu cît drepturile sale de funcţionar vechi şi zelos, erau împuternicite să fie luate respectuos în seamă, cum e activi* tatea sa culturală. Domnul Nerva Hodoş con# tribuise, într*adevăr, la colecţia Hurmuzaki şi e autorul, singurul autor, al acestei bibliografii româneşti care a fost primită în străinătate ca o lucrare de valoare, şi pe coperta căreia domnul Bianu şi*a pus, în chip de două ori abuziv, numele, şi ca autor şi ca autor principal, fără nicio sfiială, violînd astfel buna#creştere şi delicateţea excesivă a domnului Nerva Hodoş.
   Faţă de refuzul cu care i*a fost întîmpinată petiţia şi văzînd manevra ascunsă a domnului Bianu, domnul Hodoş îşi dete demisia.
   Evident că demisia i*a fost primită, însă crezînd că se temperează această primire prin revenirea asupra unei hotărîri luate şi prin acceptarea unei cereri, pe care o refuzase, Academia oferi acum domnului Hodoş leafa pe două luni!. . . Curioasă logică şi demnă de o Academie! Refuzi unui funcţionar salariul cît timp te slujeşte, sin oferi o leafă pe două luni cu începere de la data plecării lui. . .
   Faţă de această mentalitate, domnul Hodoş nu putu decît să rîdă, şi răspunse Academiei printr#o scrisoare de o ironie nemiloasă. Domnia*sa refuză salariul propus, şi din leafa ce o primise pe luna iunie, înnapoie Academiei preţul zilelor nelu* erate în biurourile ei, din ziua mobilizării încoace, în acelaş timp primi să continue însărcinarea de contribuitor cu documente la colecţia Hurmuzaki, însărcinare de care, ciudat, adresa de primire a demisiei nu ţinea socoteală! Zicem ciudat; dar
 271
nu A defel ciudat; domnul Bianu se temea ca domnul Hodoş să nu dea la lumină anume lucru, şi, scăpîndu*se pe de o parte de un funcţionar care prin prezenţa lui în Academie anula personalita* tea vulgară şi mărginită a bibliotecarului, trebuia pe de alta să*l reţie legat de Academie şi faţă de bibliotecar, în dependinţele dărăpănate ale recu* noştinţei.
   De ce s*a temut însă domnul Bianu n*a scăpat, într mn stil foarte indirect, domnul Hodoş demas/ că pe acest om fără figură. O singură frază, aceea prin care mulţumeşte Academiei că îl însărcinează şi la despărţire cu documentarea colecţiei Hurmu* zaki a fost de ajuns. Căci în acelaş timp domnia*sa cere Academiei autorizarea să urmeze publicarea bibliografiei române, pentru bunul motiv că e lucrarea domniei*sale proprie, însă cu condiţia ca numele domnului Bianu să nu mai figureze pe copertă, ca mai înnainte şi înnainte de iscălitura adevăratului şi singurului autor.
   Cînd vom spune că pe celelalte volume din bibliografie, ale domnului Nerva Hodoş, şi*a pus numele şi domnul Bianu, ca autor principal, şi că aceste volume de domnul Nerva Hodoş au slujit domnului Bianu ca singurul titlu pe baza căruia domnul Bianu a fost numit profesor uni* versitar, se va înţelege atît valoarea şi onestitatea profesorului, cît şi lovitura primită din partea domnului Hodoş.
   Scrisoarea prin care domnul Hodoş răspunde la acceptarea demisiei sale, a apărut şi în ziarul Seara.
   Am dori să ştim ce părere au membrii Acade* miei Române, acei membri care n*au luat parte la trimiterea adresei primite de domnul Nerva Hodoş, asupra ei. în ce priveşte pe domnul Bianu, e clar că domnia*sa nu*şi mai poate păstra o situa* ţie pe care n*o merită şi care revine de drept domnului Nerva Hodoş.
 2 72
                                                   VLAICU
   Căderea lui Vlaicu din văzduh a dat presei de lucru. Ziarele şi revistele, cîte se mai pomenesc, şiî=au trezit muzele şi au pus pe redactorii lirici să cînte. Cu sinceritatea comică a cîinilor entuziaşti, ei au extras dintre beregată tristă, tonurile cele mai fantastice. Condeiele de la gazetă au jucat în tragic şi înflăcărare. Necunoscînd nicio tărie, ele n^au mai dat de margini.
   O revistă săptămînală, care aliază estetica bilete* lor de plăcintă cu gustul artistic isprăvit istoriceşte acum douăzeci de ani, reeditează nimbul, capul şi aripile, şi coperta numărului ei din urmă repre* zintă o figură fotografică înnecată de raze. Dedesubt se citeşte: « Stăpînitorul munţilor». Vlaicu e vultur cu capul mare. în interiorul revistei, cele mai plate şi insipide declamaţii, o literatură cum se făcea pe vremea cînd Marion era cel mai mare humorist, şi Jiquidi cel mai genial desinator.
   Lapoviţa literară a celor din urmă doi ani se datoreşte în parte revistei domnului Banu şi discipolilor săi, care au scos, prin ieftinătatea hîrtiei tipărite, prostuhgust la modă şi au încurajat şi pe cei mai timizi gazetari să se încumete să scrie. Dar asemenea constatări trebuiesc să fie de resortul domnului director Mihail Dragomi* rescu, preşedintele unei Societăţi a Scriitorilor Români şi specialist critic.
                                                                                                                                                                    273
 18—
   Observaţia noastră e mai cu seamă alta, că lauda e un gen pe care publiciştii noştri nu ştiu să#l mînuiască, putinţa lor de#a scrie un elogiu e proporţională cu lipsa lor de merit, şi cu cît îi îngraşe lauda, cu atît sînt mai în nestare de#a o distribui.
   Mîna lor porneşte să aşeze laur, şi frunţile rămîn încununate cu pătrunjel. Oftatul lor purcede din rărunchi, şi se rezolvă pe nas. Extazul la ei este jucat ca un guturai. Lacrimile lor sînt de cocă. Melancolia lor aduce cu indigestia por# ceaşcă. Vor să admire şi nu ştiu cum să înceapă. Iubesc şi parcă se scarpină. Scriu şi s#ar zice că#şi caută păduchii.
   Cînd ai citit o laudă îţi trece gustul de celebri# tate. Iată cine te va cîntări şi cine va răgi pe mormîntul tău. Vezi dinainte soiul de jale şi soiul de regret, şi#i cu neputinţă să nu iei din vreme, cît eşti încă viu, toate măsurile ca să nu#i vie cuiva strechea laudelor atunci cînd nu#i mai poţi răspunde nici cu pana nici cu piciorul.
   Şi cum pot să laude, tot aşa pot mîzgălicii noştri să şi conteste. De cîte ori în locul unui elogiu care#ţi aruncă sîngele în obraz şi#ţi înmoaie zgîrciul picioarelor, nu doreşti, ca o binefacere, o înjurătură oţărîtă. N#are nici pe aceea cine ţi#o da. Polemicei îi lipseşte măduva şi nervul. Mediocri# tatea din elogii se reproduce în tăgăduire şi atac. Ca nişte baionete de cositor, vîrful armelor se îndoaie. Lovitura e mălăiaţă şi n#are punct. Dinţii care muşcă sînt de bumbac, săgeţile de săpun, arcurile de seu. Şi de te brodeşti în mijlocul unei cete de adversari, te vezi silit să renunţi la bătaie. Ceea ce#i amuzant este că dintre proştii acestei categorii, a luptătorilor, unii cred în realitate că rănesc, că distrug. Eşti trist cînd te vezi lăudat, şi trist cînd cineva te înjură. Rostiţi, dacă vă dă
274
mîna, despre Vlaicu: « Stăpînitorul munţilor» şi disperaţi că un elogiu trebuie să fie cu atîta energie idiot.
 Lapoviţă literară. De bună seamă.
 Tuturor acestor zgîrie#brînză le lipseşte talen# tul, nenorocitul talent. Şi la urma urmei, de ce i*am face răspunzători ? Întrucît poate fi vinovat melcul că e moale, şi limbricul că este palid?
 Scriţi, băieţi, că de#aceea se fabrică cerneală.
18*—
                                          LIBERTATEA PRESEI
   Ziarul UIndépendance roumaine, menit să ducă peste graniţă o parte din gîndirea politică ro* mânească are, în numărul lui de joi, un prim articol, care pentru gîndire este o nemăsurată ruşine.
   Articolul poartă drept titlu, bunul, cu greu dobîndit, împotriva căruia se răzvrăteşte, Liber* tatea presei.
   E*o răzvrătire, de altfel, în stilul dulce. Orice interese ar putea servi şi la orice abdicare ar fi consimţit, un ziarist care scrie în limba franceză a venit în presă în stăruitor contact cu geniul slobod al culturii franceze, şi nu se simte în stare să argumenteze pentru retrogradare, fără forme şi preludiu.
   « Libertatea presei » e arătată ca o necesitate, şi apoi, după introducerea de tranziţie, uzul ei ca un abuz. « Cine n*a fost în ultimii ani izbit — spu* ne confratele nostru, într*o franţuzească de care ne*am fi bucurat să fie mai corectă — de înmulţi* rea din ce în ce mai mare a unui fel de ziare care cultivă un limbaj grosolan, care dau vieţii noastre publice un caracter de sălbătecie respin* gătoare, în căutarea neîncetată a sensaţiilor bolnă* vicioase, şi făcîndu*şi din ponegrire şi calomnie o meserie? Unele ziare caută în tainele alcovei, altele pornesc împotriva marilor Societăţi de comerţ în vederea şantajului, altele înveninează conştiinţele şi le pervertesc cu minciunile 1er.
27^
Ocrotiţi de articolul 24 din Constituţie, publiciş* tii de soiul acesta nu pot contribui să menţie intactă în opinia publică înnalta însemnare a libertăţii de presă. »
   S*ar spune, după cele ce preced, că se tipăresc în Bucureşti cîteva sute de ziare, cel puţin. Vreo cincizeci de ziare se îndeletnicesc cu şantajul; vreo optzeci de alte ziare practică otrăvirea opiniei publice; o sută de ziare calomniază etc.
   Că s*au înmulţit ziarele este adevărat. Proporţio* nai cu răspîndirea abecedarului, se răspîndeşte şi ziarul şi creşte. Acest lucru ni se pare că se cheamă progres. Că o presă de critică a apărut, care nu exista pe vremuri, este iarăş adevărat. Ea e în legătură cu răscoalele din 1907, incontestabil. Răscoala braţelor nu s*a stins în două săptămîni cu puşca şi tunul, în zadar, iar curentul revoluţio* nar, început în gloatele ţărăneşti, s*a continuat în tăcere prin sufletul fiecăruia din noi. Sîngele vărsat pe ţară, fierbinte, s*a retras cu încetul spre maşinile de tipar, şi fiece literă strivită pe hîrtie este o picătură din sîngele acela. Dacă o parte din el este lins de cîini, ce importă, şi dacă cealaltă a ajuns veninoasă, cine este vinovat? Condeiul? Toată lumea cîrmuitoare din această ţară s*a zorit să spele pămîntul pe care fusese ucis poporul, căci trebuiau bucatele noi semănate. Sforţările tuturora s*au unit laolaltă pentru ca răscoalele să nu fie urmate de nicio compensare. E prea mult gol după 1907, prea multă nepăsare, prea multă uitare. Violenţa presei însoţeşte orientalismul şi destrăbălarea oficială, chiar inconştient. Şi 1907 n*a fost o întîmplare, a fost un eveniment uriaş; tot ce se face trebuie să poarte clocotul lui, şi totul de*aci înnainte ţine de această dată. Vederile Independentei sînt ca diagnosticul unui doctor prost, care caută şi cercetează simplele efecte ale unui rău formidabil.
277
   Un lucru e adevărat şi îngrijorător. în presa românească forţele de azi nu mai sînt de partea guvernelor. Polemicile ce se duc dovedesc siste# matic că presa partidelor politice e foarte slabă. Cînd ziarele burgheze au nevoie de talent, ele se duc să#l ceară ziarelor de critică. Faptul că toţi gazetarii buni sînt dincoace de baricadă şi că publicul îi susţine cu hotărîre, nu stîrneşte în spiritul Independenţei, care restrînge chestiunea la o meschină necesitate de calomnie, judecăţi mai mari şi mai cuprinzătoare? E straniu. Clasa suprapusă pare menită să moară prin mizerie intelectuală. Să admitem că atmosfera este bolnavă; dar ţara întreagă este bolnavă, o vînă principală a poporului a putrezit. în nicio ţară nu se simte că viaţa e mai falsă, că apropierile sînt mai silite. Necinste, amoralitate, minciună, superficialism, beţie de aur, absenţă de familie, de prietenie — pe care om drept şi luminat îl lasă conştiinţa să nu rostească acest sinistru adevăr ? Ce#i viaţa în sate, de nu o robie? Ce#i viaţa în oraşe, decît o spurcă# ciune? Nu ştie Independenţa acest lucru, de nu cere presei altceva decît laşitate? Alcovul? Alcovul e familia; dacă alcovul este pîngărit, familia e pîngărită. Morala, în care ziarul liberal poate crede, e perdeaua patului nupţial.
   Vom fi de acord cu Independenţa într#un punct la care, în discuţia ei superficială, nici nu s#a gîndit. Forma literară dorită, nu întodeauna spe# cială criticii ce se face. Dar ea atîrnă de talent, şi nu de restrîngerea libertăţii de#a scrie.
   Libertatea presei nu va putea fi restrînsă. Cîtă vreme vor fi oameni la noi cu dor de ţară, aceasta nu se va face, în acest întuneric nu ne vom întoarce, refuzăm a crede şi nu primim insulta că România poate trece printr#o criză de astfel de întuneric.
 278
   Dacă, prin imposibil, lucrul se va realiza, violenţa va creşte, iar sămînţa ziariştilor urmăriţi se va înmulţi. Nimeni nu iese din rîndurile docile şi fericite ale burgheziei ca să o înfrunte din plăcere; dar silit de o convingere, de o pasiune, de un tem# perament logic; şi cei care se luptă cu dînsa ştiu să meargă la puşcărie şi la eşafod — înfiinţeze#se pentru ziarişti şi scriitori — cu indiferenţă. Soco# teala adversarilor critici e greşită, şi s#ar părea că jocul fatalităţii singur îi împinge să ia măsurile care vor ajuta să fie stîrpiţi mai degrabă. Guver# nanţii ar trebui să se simtă mulţumiţi că au presa pe care o merită. Violenţa presei slujeşte la descăr# carea unui fulger gata oricînd să izbucnească altfel.
   Nu înţelegem însă, chiar în presa cea mai înjosită, să fie nevoie de restricţii. Enormul incon# venient al unei reacţiuni este că nu ştii pînă unde şi cum să mergi. Cu cel mai precis limbaj şi cu cea mai suplă inteligenţă nu se poate stabili un criteriu de restricţii; interpretarea, care#i o lipsă de metodă, va mări confuzia în întunericul căreia se zbate germenul mobil şi mărunt al justiţiei.
   De o presă mincinoasă de ce să se teamă cineva, şi cum? Ce om drept poate fi atins de calomnie? Ce acţiune bună poate fi jignită de o falsificare? Piatra, de unghie nu poate să fie zgîriată. Dacă presa are libertatea calomniei, nimănuia nu i se ia dreptul apărării, şi cine este drept, şi acela care n#are să fie persecutat de o conştiinţă complice, în secret, cu adeversarii, dispune, în apărare, de o putere zdrobitoare. Eşti slab însă, eşti mic şi fricos atunci cînd ai conştiinţa că atacul ce#l primeşti, fie cît de exagerat, este just. Restrîngerea libertăţii de a fi demascat şi urmărit cu piatra dreptăţii, e#o tristă garanţie.
   Instituţii comerciale au fost crunt atacate, spune Independenţa, în vederea şantajului. Să presu#
279
 punem că lovind în întreprinderi care primejduiesc avutul şi moralitatea socială şi pregătesc noi robii şi noi pricini de nedreptate şi de apăsare, să pre* supunem că şantajul a fost urmărit. Un fapt e sigur, că aceste instituţii nu s*au apărat, că ele au prefe* rat unei explicări publice, la lumina zilei, mult mai simplă, cursa şi manevrele complicate, care, chiar de izbutesc, lasă incertitudinea în spirit şi bănuiala justificată că cel atacat a avut interes să procedeze numai aşa. E mai greu, evident, să demonstreze şi să simtă un particular nevoia de a demonstra că îi miros urechile cînd un pamflet afirmă că*i put. Dar cînd o Bancă este acuzată de hoţie, ea îşi publică actele şi registrele din care reiese oneşti* tatea ei. Atunci calomniatorul merită să fie tîrît de guler şi pedepsit cu ultima rigoare. O instituţie nu poate în niciun caz să se refugieze, de pildă, ca un particular, în dispreţ. Ea datoreşte opiniei publice un răspuns, documentat şi imediat.
   Presa fiind liberă, nu este scris nicăieri că apă* rarea trebuie eliminată, ca să împărtăşească aten* tatul şi calomnia; din jocul şi din forţa acestor două contrarii se alcătuiesc noţiunile şi se stabileşte dreptul la viaţă.
   Articolul La liberté de la presse suferă de altfel de multă insuficienţă intelectuală şi trădează nu sentimentul dreptăţii şi civismului, dar al nesi* guranţei. Inspiratorii acestei teze de a se suprima libertatea presei, au motivele lor să se teamă de această libertate, e vădit. întmltfel, ei aveau datoria să înţeleagă întîi de toate că tocmai această voie de*a cenzura totul este libertatea presei; nu sînt două libertăţi de presă şi nu există libertate cu număr, mai mare sau mai mic, libertate de piele sau de gumilastic, libertate galbenă sau verde.
   Defectele acestei libertăţi mau nevoie de legi şi de articole noi. Ele dispar sau se transformă automatic.
                                     MORALITATE LITERARĂ
   Se presupune că un om literat e un om corect, întreg, de sine stătător: un om cu demnitatea dusă la perfecţie, un idealist, o conştiinţă limpede, un braţ de apărare pentru toţi nedreptăţiţii. Noi nu vedem că s#ar putea căuta o definiţie a seri# itorului decît în sensul acestor noţiuni.
   Pe lingă predispoziţiile cu care trebuie să se nască un scriitor, pe lîngă această nobleţe lăuntrică a spiritului, recunoscut «sfînt» de creştinăta* te, scriitorul îşi însuşeşte cultura geniului ome* nesc. Perfecţia inconştientă se lămureşte în raza unei perfecţii conştiente, individul creşte, verbul lui este viu, sufletul lui, complex şi infinitiform, se simte solidar cu tot ce este şi pare a fi, în acest univers, străjuit de ceruri, aşternut cu lumină şi ape.
   Desigur că răspindirea cititului, al căruia efect normal ar trebui să fie tocmai ridicarea către perfecţie morală, a stricat tipul profetic al artistu* Iui: dar nu se strică nimic fără să aibă o sămînţă putredă interioară, şi singură mediocritatea este conruptibilă, dacă se mai poate. Din nefericire, mediocritatea e dominantă în toate breslele şi în literatură. La noi, dominaţia mediocrităţii cunoaşte o exagerare deosebită.
   Moralitatea mediocrităţii literare şi artistice mare nimic comun cu moralitatea scriitorului, aşa cum îl voieşte cultura. Scriitorul acestei trepte, meschin, pătimaş, rău şi murdar, mare, în viaţa lui, nici secretă nici publică, nicio demnitate, niciun act în care s*ar străvedea o frumuseţe
z8t
sau tradiţia cea mare a sufletului şi artei. Nimic nu arată că pe lîngă urechile lui a lunecat fîlfîitul aripilor marelui necunoscut. Ca un cîine, sau ca un vierme, ce duce o viaţă de suprafeţe, de un singur plan, în care mişcările lui vin desinate plat. Sînt oameni care se convertesc la auzul grav al unui sunet de clopot în adîncimea nopţii de Paşti, şi uneori trecerea pe la fereastra luminată a valurilor de vînt, hotărăsc vocaţia unui poet.
   Mediocrii n#au nimic din toată această sensibili# tate dumnezeiască, dar au în schimb o atracţie pentru tot ce#i josnic şi josnic prost.
   Conducătorii revistei Flacăra sînt nişte oameni care adaogă la titlul de scriitor pe acela, deopo# trivă de frumos, de dascăl. Conducătorii acestei reviste săptămînale vieţuiesc cu nara la suprafaţa unei perpetue mocirle.
   Nu ne putem ascunde impresia nesfîrşit de mizerabilă pe care ne#o face un fapt fără impor# tanţă, dar caracteristic. Domnul Banu şi revista domniei#sale s#au fălit pînă astăzi cu_ colaborarea unui scriitor de versuri care iscăleşte Radu Cosmin. După ce s#a bătut în piept pentru colaboratorii săi atunci cînd noi reproşam domnului Banu că a înfiinţat o revistă mediocră, astăzi, acelaş profesor care îşi făcea un crez literar din domnul Coşmin şi colegii săi, nu mai ştie cum să se lepede de acest colaborator, şi Flacăra editează cele mai lipsite de gust insulte pentru el. Cititorii care s#au de# prins cu oarecare stil şi inteligenţă în polemică, n#au decît să deschidă numărul din urmă al revistei domnului Banu.
   Fireşte că toată această moralitate stăpînitoare în literile româneşti, poartă cu ea şi pedeapsa: nulitatea expresivă şi fundamentală. Dar în caii# tate de cronicar al moralităţii noastre publice trebuia să luăm, pentru pasivul profesorului Banu, o notă mai mult.
                                         SOCIETATEA SCRIITORILOR
   încă un an a trecut peste cadavrul tînăr al acestei Societăţi. Tot ce s#a putut obţine de la un organism aproape mort, a fost, în ultimele patru anotimpuri, o uşoară înviorare, care la urma urmei pare întrucîtva un rezultat.
   De fapt, Societatea n#a prea existat mai mult de cîteva zile din douăsprezece luni. Singur prezidentul, domnul Mihalache Dragomirescu, care a făcut de colaboratorii săi, oridecîteori a fost nevoie, abstracţia cea mai desăvîrşită, a întrupat un an de zile şi Societate şi comitet, fără ca, desigur, să înlocuiască zelul, lesne uzat, şi bunăvoinţa membrilor. Prezidentul nu poate
ii acuzat că nu şi#a dat toate ostenelile ca să le împingă indiferenţa la exces. Astăzi, cînd un nou comitet este ales, domnul Dragomirescu poate avea satisfacţia că numele său n#a fost o singură dată rostit cu elogii, măcar administrative, — celelalte ar privi meritele sale intelectuale, — şi că vile# giatura sa hibernală a venit la timp.
   Prezidentul noului comitet, domnul G. Dia# mandy, ales cu unanimitate de voturi, este simpatic şi celor mai ursuzi. Scriitorii şi cuviinţa aşteaptă de la domnia#sa, care nu#i un profesor universitar scolastic, orgolios şi un om fără orizont, nici un rob papugiu al politicianismului, dar un spirit, o inte# ligenţă şi am putea zice un libertar în ce priveşte arta, cîteva eforturi, capabile să transforme Societa# tea într#o confrerie profesională, respectată şi avută.
                                                                                                                                                     2S3
   Domnul Dragomirescu, capacitate groasă de lucruri mărunte şi futile, n*a putut vedea ce*i lipseşte Societăţii, nici concepe un plan sobru şi realizabil.
   Pecît e de voluminos în expunerea legilor după care s*ar fi construind un discurs indigest sau s*ar croi o poezie proastă, pe*atît e de puţină cerebra* litatea profesorului de estetică, de cîte ori trebuie ceva realizat înnafară de lista lucrurilor învăţate: be... be ... be !
   Societatea Scriitorilor trebuie, fireşte, să fie o putere practică pentru ocrotirea tuturor ce*şi mîzgălesc degetele cu cerneală; dar ea n*are să uite că prin definiţie este o companie de artişti, şi activitatea ei va deveni utilă tuturor felurilor de artişti, şi în special pictorilor, care se complect tează cu scriitorii. Nu e nevoie numaidecit ca statutul să o prevadă, cum credea domnul Dra* gomirescu, pentru ca Societatea să se lipsească de o întreagă acţiune cu tendinţe artistice, pentru educaţia publicului, cît mai intensă. Expoziţii de pictură şi sculptură, serate muzicale, ilustraţii, afişe desinate, decoraţii etc., care s*ar şi solda în cassa Societăţii băneşte.
   Primul lucru pe care va avea săd facă domnul G. Diamandy, va fi să recheme în Societate pe membrii cei vechi, demisionaţi de cele mai multe ori din pricina impotenţei acestei Societăţi sau a susceptibilităţilor de mic egoism. Toţi scriitorii de limbă românească trebuie să facă parte din Societatea Scriitorilor Români, — şi alături de cei cu vîrstă literară, să fie căutaţi şi chemaţi şi cei mai tineri, care s*au distins în ultimul an.
                                    MARCHIZUL DE BÎRLAD
   Bîrladul îşi descoperă strămoşii. Poetul Ronsard n*a fost altceva decît un banal marchiz de Bîrlad, cetate ilustră şi abundentă, pe vremuri, în nobi* lime cuirasată. Gluma lui Alecsandri a prins. «Ţine spada mea în dar, brav marchize de Ronsard», cîntase poetul Mirceştilor. A prins şi a luat chiar o importanţă ştiinţifică.
   Numai că zevzecul de Alecsandri face o neier* tată greşeală cînd, mulţumit să traducă ronce cu mărăcine, scoate pe Ronsard din « Banul tînăr Mărăcine ». Alecsandri nu ştia să se docu* menteze. Ba ceva şi mai grav pentru cultura isto# rică a poetului Vasile, este căd aduce pe Ronsard din Oltenia.
   Cu puţină judecată, oricine poate afla nu numai că Ronsard nu era oltean, dar că marele poet francez a fost din Bîrlad.
   Ajunge pentru vîrtoasa stabilire a ăstui preţios adevăr, care în sfîrşit a fost cu strălucire dat la lumină, să examinăm ortografia. înţelegem ca marchizul să fi purces către Franţa din Slatina întrmn singur caz, dacă numele lui s*ar li scris cu c, ca ronce, şi dacă în loc de*a fi Ronsard, cum este, ar ii fost Roncard. Venind de la ronce, numele marchizului ar fi venit de la Mărăcine, iar Banul Mărăcine venea, incontestabil, dintr#o localitate care va fi fost situată undeva pe pămîntul Olteniei, sau pe rîul Olt — şi ne declarăm satisfăcuţi.
                                                                                                                                                            2Sf
  Dar ce te facicînd Ronsard se scrie cu 5? Nu#i o indicaţie pentru ca omul de ştiinţă să se îndoiască ? Ba da, ba da! Şi ce însemnează asta? Răspunsul e simplu, şi a pune chestiunea este a şi o rezolva. E clar că marchizul de Ronsard vine de la Bîrlad. Că de unde să vie din altă parte dacă nu de la Bîrlad? Din Tombuctu? Nu vedeţi că#i caraghios?
  Domnul Al. I. Dumitrescu a dovedit acest lucru pînă la evidenţă, într#o conferinţă duminicală la Ateneul Român, sprijinit pe cele mai demon# strative documente. . . boeme.
  De altfel, chiar dacă aceste importante docu# mente ar fi lipsit, demonstraţia pînă la evidenţă tot o făceau trei peşti. Se ştie că blazonul marchi# zului poet purta trei peşti în zugrăveală. De ase# menea se ştie că aceste vietăţi lipsite de păr şi de picioare, şi umblînd numai prin apă, sînt ori# ginare, ca şi marchizul, din judeţul Bîrlad.
  Domnul Al. I. Dumitrescu şi#a creat în felul acesta un titlu de glorie. Cine face insinuarea că ştiinţa istoriei nu slujeşte la nimic, trebuie să fie un măgar.
  E de prisos să adăogăm că savantul conferenţiar a vorbit cu cea mai aleasă seriozitate.
                                             BUNUL#SIMŢ
   Am avut numeroase prilejuri de a ne ocupa de calitatea literară şi sufletească a revistei Flacăra, aşa numită într#un acces de imitaţie furibundă şi sterilă. Mediocritatea ei vulgară nu ne#a lăsat, ca atîtea alte aspecte literare ale aceleiaş medio# crităţi, indiferenţi, pentru că scoasă subt direcţia unui profesor cu veleităţi culturale şi chiar cu perspective de ministru şcolar, pretenţioasă cu mult peste puterile mici ale meşterilor ei, şi aproape oficială, sprijinită de un capital important şi pe lipsa de vedere a unui număr de acţionari în mare parte incompetenţi şi distraţi aiurea, făgăduia, în complicitate cu confuzia intens spe# culată ce se face între director şi partidul său politic, să apară ani îndelungaţi şi să ucidă gustul public pentru literatură şi artă, cu desă* vîrşire.
   Mulţumită exceselor ei de frenetică mediocri# tate şi faptului că n#au lipsit din presă criticile şi observaţiile de natură să facă circumspecţi pe iubitorii de literatură bună şi onestă, pericolul a dispărut, şi publicaţiile româneşti capabile de oareşcare idealism şi de o tendinţă de artă curată, mai pot să afle creditul trebuincios progresului cultural.
   Astăzi Flacăra nu mai prezintă o asemenea ameninţare şi s#a situat, de altfel, şi de la sineş, prin desele insuccese şi decepţii ale redacţiei, care după ce rîvnise departe şi#a pierdut şi capaci#
                                                                                                                                                             2 c? 7
tatea dorinţelor exprimate fără talent şi cu ifos, în rîndul foilor rezervate periferiei. Revista era citită în centru pecînd în centru se cînta:
              C;est la danse brune Des chevaliers de la lune
şi, astăzi, ca flaşneta, revista a trecut cu cîntecul la mahala. Aşa că Flacăra nu mai poate reţine un crîmpei din atenţia dispreţuitoare a cronicarului literar, decît în mod extern literaturii, printre atitudine afară din cale de ridiculă, printre gafă deosebită, printrmn formidabil act de stu* piditate.
   în ultimul ei număr, faimoasa revistă a domnului C. Banu dă vestea sensaţională că domnul Victor Eftimiu şi principesa Maria colaborează la o piesă de teatru. Domnul Eftimiu începe să facă parte din familia regală:        portretul    domniei*sale   se
prelinge lingă al principesei, întrmn chenar de intimitate.
   Domnul Eftimiu, care poartă, indiferent, joben violet, mînuşi albastre, jiletcă galbenă, cu o fericită eleganţă de duce, este, evident, încîntat. Exce* lentul său bumsimţ adoră reclama în toate formele, şi de la colaborarea cu Cehov poate trece la o colaborare cu prinţesa Maria, şi nici n#ar avea motiv să se oprească aci. Excelentul său bun^simţ n#a protestat şi nu s#a simţit respectuos jignit de toba ce o bate domnul Banu în spinarea*i prin# ciară. între zi acest blînd intelectual va anunţa cititorilor revistei, că una din principese a cerut mîna domnului Eftimiu, sau măcar a domnului Lovinescu.
   E în ordinea lucrurilor ca unui literat croit sufleteşte ca aceste două tinereţi, bunaereştere să*i convie.
   Dar ce să zicem de acest domn Banu, despre care s*a spus mai tot ce era de spus!
   Ce să credem de cumpătul moral al unui om politic ministeriabil şi lingău, totuş, a tot ce este putere de Stat, care concepe respectul şi cuviinţa astfel cum o face!
   Iată de ce noi n*am considerat niciodată, drept vorbind, revista Flacăra cu oamenii ei, din punct de vedere literar, şi am vorbit de dînsa ca de o chestie mai mult de morală.
19-
                                            ACADEMIA
   împărţindu*se în Academie premiul de patru mii de lei destinat literaturii, domnul dr. Istrati, prezidentul nemuritorilor pe gratis, s*a plîns întrmn discurs că scriitorii nu*şi trimit operele la Academie.
   Trebuie să credem, oare, că domnul Istrati vroia să scuze, printrmn apel de prietenie la toţi scriitorii, preferinţele juriului din ăst an şi să ne mărturisească indirect că domnii Pătrăş* canu, Lovinescu, Kiriţescu si Al. George, trei prozatori şi un poet, mau meritat distincţia pri* mită în bani decît mulţumită absenţelor din listă?
—   părerea noastră ar putea să fie că ştergînd numele ce li se dă, de premiu, sumele pot fi îrm părţite oricui, şi mai ales celor care le merită mai mult prin indigenţă decît prin sărăcie literară.
   Apoi, am fi satisfăcuţi să vedem pe scriitorii cu o situaţie socială făcută, renunţînd la premii în folosul scriitorilor lipsiţi de mijloace, şi mulţu* mindu*se cu singura glorie de a fi recunoscuţi de domnii Bianu şi Hepickes. Premiile care se decern astăzi de nişte scriitori ca domnii Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, ale cărora nume strălucesc pe cele mai nule producţii literare ale ultimilor ani, suferă de caducitatea originii şi sînt un morb propice al vanităţii de scriitor. Căci, lucrul e ştiut, în scriitori şi actori ruşinoasa mulţumire de sine atinge suprema exagerare.
290
   în orice caz, premianţii de azi sînt în majori# tate simpatici, cu toate că premiul unic şi întreg se cuvenea domnului Victor Eftimiu, care este indicat prin natura coardelor şi accentelor sale să atragă toate titlurile conferite de orice Academie Română. Insuccesul domnului Eftimiu se dato* reşte, nici nu ne îndoim, succeselor pe care le*a repurtat pe scenă faţă de examinatorii academicieni, concurenţii săi nenorociţi în teatru. Domnii Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu sînt destul de deştepţi şi de ranchiunoşi ca să nu răsplătească victoriile — fără calambur — ale unui confrate mai tînăr din literatură.
   Dar domnul dr. Istrati să nu se plîngă că seri* itorii se abţin de a concura. Domnul Istrati ar fi putut adăoga la plîngerea domniei*sale consta* tarea că Academia este cu desăvîrşire ostilă seri* itorilor, căci Academia e domnul Bianu, cel mai inexistent ca autor, şi stăpînul de fapt al nemuri* torului hoit.
   Scriitorii mau ce căuta într*o Academie a cărei bibliotecă, în plină epocă de dezvoltare intelec* tuală, este închisă publicului doritor de a se instrui, şi nu vor căuta laurii Academiei, cînd, înnainte de toate, sînt daţi afară din sălile de lectură, tocmai ei, scriitorii.
 19*-
                                            TRĂIASCĂ INSULTA!
   Românul din Arad ia, într#un articol hrănit cu citaţii, apărarea scriitorilor din România, ocăriţi de domnul I. U. Soricu. Acest scriitor a împroşcat pe toţi scriitorii români cu tot noroiul, cum se spune, ce poate acoperi bustul, statuia întreagă sau numai chelia îngrădită cu lauri a unui beletrist. Iscălind R. Silviu şi dîndu#se pe faţă tocmai la urmă, I. U. Soricu, a ocupat multă vreme subsolul altui ziar ardelenesc, Gazeta Tran* silvaniei, din Braşov, şi scriitorii zilelor de astăzi au fost, pecît se pare, făcuţi pulbere, cel puţin.
   în indignarea Românului intră şi spiritul de gîlceavă veche dintre foile ardelene româneşti. Dar ziarul arădean vrea să discute, în lipsă de argu# mente şi de o atitudine mai convingătoare, dacă Soricu are calitatea să#şi batjocurească astfel con# fraţii, şi ca întodeauna cînd tăgăduieşti pe alţii, aceştia te tăgăduiesc pe tine, Rpmânul tăgăduieşte pe Soricu.
   Avem un regret, de a nu fi ştiut la timp că subt numele indiferent de Silviu, se ascunde auto# rul adevărat. Şi alt regret, că articolul făcut să le răspundă e mult mai slab decît citatele pe care le combate şi de la care împrumută oareş# care agreabil venin. Ceea ce interesează nu este a se şti dacă Soricu are drept să#şi atace contimpo# rănii — în literatură acest fel de apărare e ridicul şi steril. A izbutit el să#i caricaturizeze cu talent? Cine loveşte cu bulgări de aur are dreptul, înnafară
de orice consideraţii şi legi fabricate într#un colţ de redacţie, să lovească. Şi ni se pare că lui Soricu nu i#a lipsit dreptul de a strica pieptănătura sau mustaţa camarazilor lui şi de#a le mîzgăli nasul cu cerneală.
   E pentru noi, de altfel, o plăcere să întîlnim subt pana unui scriitor, manipulate cu violenţă, cuvinte crude şi ameninţătoare şi injurii. De#vreme# ce sînt bine orientate şi strîng înlăuntrul lor bătăile unei inimi pasionate şi prin urmare iubi# toare, stilul, politeţea scriitorului, este salvat. Soricu se găseşte pe calea cea bună. El scrie: « fachiri îngălbeniţi de lene », «imberbi alcoolici », «jigodii lihnite de popularitate », «sărăcie de idei » şi « secătură de simţire » — şi este plastic. Cuvintele cu o rezonanţă atît de vie: « idiot », « imbecil », « prost », par a fi, la domnul Soricu, un fel de virgule şi puncte. în sfîrşit, el se osteneşte să renunţe la maniera de a seri fătălău, care face să se tîrască literatura noastră în jurul cîtorva clişee cadavre.
   Cititorul nepriceput şi redactorul Românului din Arad nu voiesc în ruptul capului ca aceste epitete să fie adevărate. Dar la ce foloseşte un lucru adevărat cînd dintr#un neadevăr se poate ridica o impresie viguroasă?! Şi, la urma urmei, pare că#ţi vine să crezi că tocmai neadevăr nu este prea exa* gerat de mult în apostrofele jignitoare de mai sus.
   Ne pare cu atît mai bine de succesul domnului Soricu în arta de a da cu pietre şi cu nuci după oameni, cu cît sîntem partizanii unei primeniri a cuvintelor şi unei înflăcărări a limbii româneşti, căzută pe mîna redacţiilor şi#a academiilor. Cît ne#a stat în putere, noi am înmulţit pildele în sensul unei reforme, într#un timp cînd s#a supărat pe noi o lume întreagă, şi supărarea ei ne#a mulţumit.
   Sînt semne bune că încercările vor creşte şi vor face curent.
   ARHIVĂ DE LITERATURĂ 1904 — 1914
 A, B, G.
   Am fi iubit să renunţăm la un cuvînt intro* ductiv, dar s*a stabilit obiceiul de a nu se ieşi în stradă fără cartă, chiar ctnd e decorată de o titulă mincinoasă. Noi o prezintăm însă mai mult cu partean albă; căci, în definitiv, cum să ne zicem? Dacă mişcarea de apărare sau de atac e nobilă (pînă la un punct), aceea de a te propune e adesea o îndrăzneală. Porecla revistei noastre rezumă, pentru noi, truda noastră sufletească de a călca pecît se poate mai puţin strîmb cu ideea şi cu condeiul, trecînd todeauna peste împrejurări vrăjmaşe ca peste ceva care nu se scrie. Poate că « linia dreaptă» înseamnă ceva mai mult; poate că vîrful ei se ramifică dublu înnapoi — şi cît avem pîn*aco!o! —; poate că*şi va îndreptăţi., cu vremea, numele. Cei care ne vor urmări vor judeca, şi iată un caz cînd ei nu vor avea dezgustul avut de noi faţă de atîtea publicaţii cu firmă, firmă prost reprezintată de cele mai multe ori. « Amabililor noştri » cititor?, — şin rugăm să fie cît mai «amabili», — nu le prezintăm dară placarda; ne*am putea ţine de dînsa cînd atîtea lucruri zmucesc spre povîrniş ?
   Noi dăm artei, în concepţie universală şi multiplă, zona superioară; dar de la ea pînă la noi, ceşti preocupaţi între climă mai relativă şi brutală, se stratifică destule convenţiuni care să ne încurce condeiul, ca un bumbac. Acest bumbac ce pare din depărtare nori încărcaţi cu belşug^
297
mîncat în cantităţi surprinzătoare, tăvălit în zahăr —- porţii, — ne*a lăsat loc să năzuim la aprinderea lui totală. E un ideal pentru toată viaţa; răbdarea şi hotărîrea sînt cu noi. Pentru ce orizontul atît de senin, să fie spurcat, ci nu senin ?
   Linia dreaptă. . . o să apară pînămtre zi, şi poate că mai nainte de vremea calculată se va stinge. Fie! Rămînem însă, prietenii grupaţi în direcţiunea ei, reîntîlniţi; fiecare venind din as* cunzătoarea lui cu inima tot caldă şi cu privirile înnălţate.
                               LELIA GEORGESCO: APHORISMES DU COEUK
                                            (Alph. Lemerre, Paris)
   iyo pagini de aforisme cu un motto ce, fireşte, trebuia luat din Carmen Sylva; nu prea lesnicioase la citit, poate că şi unde sînt aforisme. Acest gen de calambur mai scobit, adesea brodeală şi note marginale pe foile unei cărţi în curs de citire — are libertatea naturală de a spune despre toate lucrurile ceva pe care să nud poţi controla şi adeseori indemonstrabil chiar pentru aforismişti — deşi aforismul vroieşte să fie consîngeanul teo* remei. Pentru scriitori ca Pascal, Schopenhauer, Nietzsche, aforismele sînt rămăşiţe sau note, idei, azvîrlite pe carnet sau manşetă — care nevoiau croială şi tratare mai largă; însă, silite să semmuh ţească de alte batalioane de felul acesta, sau neso* cotite de vreo lucrare serioasă, au fost reunite, stilizate şi publicate ca simple corolare ale lucrări# lor lor, propriu*zise. Se presupune în viaţa unora ca aceştia prea multă îmbulzire de idei faţă de prea puţina vreme necesară dezvoltării fiecărui punct din circonferinţă.
   Aforismele iscălite Lelia Georgesco sînt în franţuzeşte; de ce nu pe limba în care eseu s#ar fi privat dee dezinenţă gogoneaţă ? Lucrarea, cum se prezintă, nici n*are aerul să fi fost de*a dreptul gîndită la Paris, nici nu e dintre bucată şi de duh galic, şi autoarea e româncă. Fragmente care ar fi stătut tot atît de calitativ şi în graiul de la Bucureşti. Ghitara pe care îngînă pana
                                                                                                                                  *99
 doamna Georgescu e clasicul instrument al fri# zerului melancolic : dragostea — nu vă înşelaţi asupra cuvîntului :     dragostea producătoare de
 părechi, de discordii, de copii, de divorţuri etc. O coardă care vibrează des e « fericirea ». Acest banal neserios, — mai mult cuvînt de lux, — ce are aerul să boteze o mişcare specială căsniciei, ar trebui expulzat din preocupările avare ale celor ce gîndesc. De ce să fim noi fericiţi, nu*nţeleg. De altfel, la pag. p autoarea îşi iese indirect din obicei, şi scrie : « Il est tout aussi absurde de parler de fidélité que de bonheur ». Admirabil !
   Autoarea joacă pe cuvinte riscate; foarte des crede că nu e de prisos să lămurească « geniul », o vorbă de neguţătorie. Şi te minunezi cum ţi le spune, tot rîzînd, tot bătînd crengile gîndirii cu evantai iul sau cu umbrela. O idee care să electri# zeze toate aceste centimetre de frază, nu e. Au poate scuza (inaplicabilă aforismului) că ele sînt « aphorismes du coeur » şi că inima, deşi bate regulat, e cel mai răzvrătit dintre mădularele . . . capului; produce, produce; una, alta şi#alta, şi aşa mai departe, tot lucruri zglobii — o iţă, un bibil, o semijartieră, un gheroc, ceva păr pe subt bărbie, un inel cu otravă scumpă . . .
   Cărţulia întreagă, considerată de front, cu# prinde multe lucruri adevărate, atîta de adevărate încît miră#te că mai trebuiesc scrise. Reflecţiuni de toată ziua, obişnuite tuturor. . . amatorilor de viaţă, pe care însă ei (ce bine fac !) nu le publică. Cui să#i treacă prin minte să tipărească tot ce#i colindă prin ea, bunăoară trăgîndu#şi ciorapii, încîrlîonţîndu#şi capelura, îmbucînd ceva bom# boane sau pesmeţi?. . .
   Aşteptăm ca doamna Lélia Georgesco să pună în circulaţie cîţiva funţi din talentul pe care i*l
 joo
 presupunem, subt altă formă decît a micilor pilule aforismice.
   P.#S. — Se aude că la Paris s*a vorbit mult şi elogios despre Aforismele inimii; poate că le*a fost ajutat şi faptul că de sensibilitatea inimii româncei teatrale, începuseră să aibă franţuzii noţiuni mai ales decînd cu vodevilul domnişorului Greuling, vînzător de carte#ilustrate.
                          ALEXANDRU VÎNTUL: POEZII
   Domnul Alexandru Vîntul, « licenţiat în litere şi filosofie şi profesor la Seminarul Central» etc., etc., e un bărbat cumsecade, de vreo cincizeci de ani, cu dimensiuni impunătoare. Sînt aproape sigur că poartă gulere numărul şaizeci, mînuşi dintre piele de cîine întreg, şi pantalonul său trebuie să*şi inspire croiala din măsurile lui Gargantua. Nu se rade, poartă barbă, o barbă de helen. în religie e ortodox şi ştie să cînte din octoih.
   Nu te#ai aştepta să găseşti însă, în acest gigant, o inimă fecioară. Simţitor la tot ce cîntă întrmn suflet de licean, fostul nostru profesor îşi întinde sensibilitatea la tot ce suflă sau de*abia mai mişcă. Tinereţea aceasta trebuia să trezească întmnsul, cu oareşcare întîrziere, pe poet. Domnul Vîntul e poet. în scurtă vreme a publicat două volume de poezii, compacte. în curînd vor mai ieşi şi altele, autorul e fecund.
   Firea poeziilor domnului Vîntul e dintre cele mai greu de definit. Totuş, cum inspiraţia sa favorită, cînd nu vine de la Dumnezeu, purcede de la soţie, poetul poate trece drept un bărbat model. Prefaţa către «Scumpa mea Ecaterină» e emoţionantă şi n*au scrise, sînt sigur, nici Goethe, nici Hugo, nici Byron.
   Vom cita cîteva versuri:
302
                                                                                    «Niciun lucram astă lume, nu e mai sfînt pe
                                                                                                                                     pămînt,
                                                                                    Decît patria iubită, ca să spun, cu un cuvînt ».
« Patria dar «este totul pentru ea să ne jertfim Ei în valuri de urgie, ajutor, să*i oferim».
« Ţie, patrie iubită, munca mea ţi*am închinat, Cu căldură sufletească, am compus şi am lucrat. Dacăm dorul meu cel mare, n*am făcut, cît am
                                                                                                                                        voit,
                                                                                    Cel puţin mi*am dat silinţa, de*am scris versuri,
                                                                                                                                  desluşit».
Cu credinţa că am satisfăcut pe autor, care mi*a cerut foarte serios o dare#de#seamă şi i*am făgăduite, putem întoarce foaia şi ne putem gîndi, fără aluzie la domnul Vîntul, la atîţi dascăli, deşi de negreceşte, la atîţi mititei autocraţi de licee, prin mîna cărora sînt nevoite să treacă, vătămate, sute de fragede minţi, şi a căror valoare, cînd trebuieşte să se arate, e jignitor de nulă.
CORNELIU MOLDOVANU :    CETATEA
                           SOARELUI ŞI ALTE POEME
   « Uite o carte de poezii proaste. »
   Cu aceste cuvinte ni s#a dat volumul domnului Corneliu Moldovanu, şi cu aceleaşi trebuie să recomand şi eu publicului Cetatea soarelui, cu nume atît de pretenţios.
   E adevărat că versurile rimează şi se lovesc, şi o muză, deosebită, ca să zicem aşa, de a domnu# lui Vîntul, duce mîna şi pana domnului Moldo# vanu. însă ce ne spune ea e searbăd, ştiut şi de prisos. Cînd într#un scriitor nu găseşti nimic care să te facă să tresari, să te opreşti, să te gîndeşti, nicio transparenţă şi nicio nedesluşire vie, cînd totul e vorbe şi fraze, cum poate fi scriitorul acela? Scriitor, de bună seamă, prost.
   Recunoaştem că judecata aceasta, din care am eliminat orice nuanţe, te face să te gîndeşti la politeţe şi cruzime, deşi, în ce ne priveşte, mila mare ce căuta în artă decît ca subiect de compo# ziţie. în definitiv, am fi preferat să nu vorbim de domnul Corneliu Moldovanu şi să aşteptăm ocaziile profitabile lui, ca să o facem în modul laudativ. Aşa am fi procedat, dacă acest autor ar fi un necunoscut.
   Dar iată ce se întîmplă. Domnul Corneliu Moldovanu este înfăţişat de criticul său ca un model. Domnul Mihalache Dragomirescu, a cărui specialitate de a ne zidi statui de colivă a ajuns îngrijorătoare, ne împuie urechile cu discursurile din faţa celei din urmă şi mai proaste plachete
 ß04
în jurul căreia se învîrteşte de cîtva timp şi pe care vrea cu orice preţ să ne#o impună.
   Domnul Corneliu Moldovanu, e cert, mare talent, şi lucrul exclude orice regret viitor. însă domnul Moldovanu e un candidat la arivism, o să alunece şi o să se strecoare, ca atîţi alţii, rupţi din aceeaş cocă — domnul Moldovanu e foarte numeros, — şi o să ajungă, tot ca ei. întru# cît trebuie să se tolereze, fără o însemnare, această împingere înnainte a mediocrităţilor subt eticheta literaturii, cînd epoca noastră începe să contesteze tocmai domnia lui zero? Domnul C. Popescu, politician imbecil, suie, şi#n treacăt întindem biciul după el. Pentru ce l#am cruţa cînd poartă chică şi ochi visători? Pentru că scrie?
 20-
                                   CONVORBIRII CRITICE
   Organul esperantisinului artistic încetînd să apară subt direcţia domnului Mihail Dragomi# rescu, eminentul român întunecă albeaţa număru# lui din urmă cu cîteva pagini de prohod. împre# jurarea îi inspiră un articol cu desăvîrşire trist, în care alături de fraze ca aceasta, trasă din înţelep# ciunea popoarelor: « Este cea mai înnaltă menire a omului pe pămînt» (autorul face aluzie la operele proprii), se pot citi unele mărturisiri deghizate: « Cu acest număr din Convorbiri critice activitatea mea militantă de critică şi de directivă literară încetează, cred, pentru todeauna». Cu# vîntul ha subliniat însuş domnul Dragomirescu, dintr#o pornire desigur ironică.
   Pe mai puţin de zece pagini îndesate, autorul povesteşte ce a făcut în patru ani de zile literare, cu o insistenţă feroce, patru ani de luptă şi de muncă încordată. Fără voie te gîndeşti la cata# loagele expoziţiilor de pictură, la greşelile lor de tipografie, printre care găseşti uneori, în dreptul vre unui tablou de ciuperci reuşite, inscripţia, de pildă, cam nepotrivită, de Studiu de centauri. Tonul cu care se narează domnul Dragomirescu, e cît se poate de avantajos. Fericit bărbat! Nicio îndoială nud turbură, niciodată gîndul că s#ar putea să nu ştie ce spune, că spune pe dos sau nu spune nimic, nu#i atinge seninătatea. Te crezi în faţa unui patron, plin de sănătate, aşezat Ja masă, care mănîncă, mănîncă, liniştit, zîmbind
306
   la farfuriile goale. Din cînd în cînd îşi desface degetul cel mare de pe lingură, şi*l întoarce spre pieptul său şi zice: « Eu. . . ». Un titlu incon# testabil şi vrednic de pizmuit la domnul Dragomi# rescu e, negreşit, admirabila lui încredere în sineş.
   Siguranţa că şi#a făcut « datoria », că mintea sa a fost necesară universului, că el a însemnat ceva pe faţa aspră a pămîntului, că nu s#a stins cu tăcerea ţigărilor fumate! Ce carte şi dureroasă şi sarcastică s#ar putea scrie în vremea noastră de belşuguri! Aş dori ca romanul acesta de delicii sufleteşti şi deşertăciune să se numească Le crampon. Aş voi ca scriitorul lui să fie unul din prietenii viitori ai domnului Dragomirescu, cu care să se întreţină luni de zile, cu care să consume nume# roase ceaiuri literare, pe care să#l poată studia cu deamăruntul. Oameni ca domnul Dragomirescu nu se găsesc adesea în faza de critic şi de profesor universitar. Natura îndeobşte le împarte dregă# toriile de paracliser, de simigiu, de oltean. . . De ce n#ar fi tentat de un subiect atît de psihologic tocmai domnul Dragoslav?
   în ce priveşte retragerea sa din «activitatea militantă», să nu#l credem pe domnul Dragomi# rescu decît pe jumătate, ceea ce reprezintă deja o concesie exagerată. Nu ne vom permite, fireşte, să zîmbim de însăş tristeţea cu care ne#o declară şi a cărei rădăcină sufletească profundă, o înţele# gem. însă lucrul e materialmante imposibil. Cînd te#ai obişnuit să te deşiri în sute şi mii de studii şi de răstudii, cînd scrii cum Dumnezeu face gîrlă şi ţărînă, şi, cu o vervă de şcolar cu mîna pe căr# bune, n#ai lăsat colţ de ziar sau de revistă neiscălit, e cu neputinţă să#ţi opreşti materia cerebrală să funcţioneze cu turbare.
   Domnul Dragomirescu a scris, scrie şi va seri. E raţiunea existenţei sale. Domnul Dragomirescu e un om de condeie.
 20*—
RAMURI
   Neajungînd să pricep de ce această revistă iese, ba, ce#i mai mult, cu o regularitate înspăimîntă# toare, am căutat să înţeleg măcar de ce ea se numeşte cu atîta preciziune Ramuri şi de ce nu altfel, cu alt cuvînt, cu oricare, ca de pildă, Nas# turi, Găuri, Urechi. . . ca să respectăm inexplica* bilul plural. Mi#am zis că titlul acesta n#a fost ales de florile mărului, deşi, în definitiv, pe ramuri dau şi ele, şi că o legătură între el şi o idee tainică trebuie să existe. Ei bine, care? Apariţia acestei reviste se cade să fie justificată. De ce fel de ramuri e vorba? Se pomeneşte, e adevărat, o plantă cu un nume chiar literar, de spanac, şi ale cărei analogii răspund cu simpatie în paginile revistei, însă nu cunoaştem să aibă ramuri, ca la Craiova. Sau este o aluzie specială la coarnele cerbilor? Sau ce e?
                                N.C. PAULESCU: FIZIOLOGIE FILOSOFICĂ
   Domnul dr. N.C. Paulescu, profesor universitar, tipăreşte o carte de Fiziologie filosofică care se termină cu următoarea concluzie:           « Cred în
Dumnezeu şi în Iisus Cristos ».
   Pentru întîia oară nu ştiu sfîrşeşte cu un cred, şi în vremea noastră de zăpăceală noţională gene# rală, în care muşiţa istoriei şi imbecilităţii se învecineşte cu fermentul idealurilor viguroase, nu#i de mirat să vedem şi un medic cu oarecare reputaţie scriind foarte prost o carte de ţîrcovnic.
   Domnul Paulescu nu e nici popă nici teolog, domnul Paulescu e fiziolog; totuş, depărtîndu#se de regulă şi de disciplina care îi impune să nu afirme decît ce poate dovedi, domnia#sa dă ca nişte adevăruri o serie de idei#fantome şi de idei# păpuşi, care au ieşit demult din drumul ştiinţei. Domnul Paulescu n#are emoţia artistică a savantu# lui adevărat în faţa orînduielii şi simplităţii com# plicate a splendidei naturi, sentiment care împru* mută atîta poezie studiilor ştiinţifice moderne, în penumbra cugetării ştiinţifice, un zeu nehotărît care aşteaptă să i se precizeze fiinţa, poate la urma urmei să aibă loc, dar atît tot. Şi de aci se vede că domnul Paulescu e nechemat pentru gîndirea filosofică. Punctul esenţial al cugetării, cel mai adînc şi mai culminant totodată, îl îngro# zeşte în loc să#i ţie ochiul aţintit pe el, şi neputînd nimic să vadă şi nimic să caute, domnul Paulescu,
 309
foarte simplu şi cu naivitatea pompoasă a spirite# lor de*rînd, semtoarce către Biserică, unde va lua din mîinile preotului mirat anafora spirituală a babelor, şi va fi mulţumit. Fiziologul nostru scrie pentru asta o carte.
   Dar am împins prea mult vorba.
   Începînd această notă, vream să spun mai ales altceva, anume că la analiza cărţii domnului Pau# lescu am renunţat. Mi s#au spus despre autor atîtea lucruri noi şi ciudate, că o discuţie cu cartea asta mi#a ajuns imposibilă. Acum două luni credeam pe autor responsabil. Astăzi, nu mai pot — şi sentimentul adevărului a făcut loc unui sentiment de milă. Vom căuta alte prilejuri ca să discutăm credinţa religioasă. Dacă va fi nevoie ne vom explica. E delicat şi civil ca atîta timp cit nu sîntem pro# vocaţi, să ne oprim aci.
   Ne*ar plăcea totuş să ni se spună dacă autori# tatea competentă cunoaşte cartea Instincte sociale, Patimi, Conflicte, Remedii morale, şi dacă ştie că domnul Paulescu o impune studenţilor în medi# cină ca s#o înveţe pe dinafară.
                                    RAMURI
   Cînd nu te mai întîlneai cu el o săptămînă, două, trei, patru săptămîni, ziceai că piticul de pe bulevard s#a dus la băi sau că a murit.
   Nu ne*a mai sosit revista craioveană de nu se mai ţine minte; pe vremuri era săptămînală. S/a clus la băi? Nu. A murit.
   Cînd piticul de pe bulevard a murit de#a binelea, gîndul că n#am să#l mai văd învîrtindu#se ca un scarabeu cu baston sau ca o broască*ţes# toasă, pe lîngă treptele Universităţii din Bucureşti, mi#a fost de multă jale. Eram obişnuit cu acest zeu chinez de#o şchioapă, vînăt la faţă, cu mîinile grase şi boboşat în ochi. De cîte ori treceam pe bulevard, mă uitam la colţul din care ani de zile îşi scosese el capul din zidărie, ca să#l vezi, colţul şi astăzi atît de gol şi de urît al intrării, unde piticul se potrivea ca un păianjen pe roata#i de mătase, într/un cerdac.
   Cum se face că un mort, indiferent, deşteaptă alt mort, simpatic şi depărtat, nu mă mai întreb. Moartea scriselor trebuie să întîlnească în inima noastră acelaş sentiment de frumuseţe, pregătit tuturor lucrurilor ce pier.
   Cu ce visuri trebuie să fi pornit şi revista Ramuri din sînul proaspăt al întemeietorilor ei! Cîţiva profesori cu intenţii excelente şi dascăli buni, nu mă îndoiesc, se simţeau apăsaţi de urîtul neguros al provinciei, unde toată lumea cu veni# turi, de la odăiaş pînă la magistrat, profesor şi
ofiţer, au o singură şi uniformă concepţie, că existenţa e un joc de poker şi de baccara. Viaţă lipsită de orice pornire înnafară şi chiar de orice romantism, în care şi iubirea ajunge un fel de obicei, un procedeu casnic, ca măturatul pe jos. Singura nebunie permisă în ascuns, se mărgineşte la cîte#o aventură conjugală obeză, de persoane căsătorite. Viaţă înnăbuşitoare, de afaceri, de mii de escrocherii sufleteşti mărunte, de intrigă şi bună calomnie creştinească.
   . . .Iată#i adunaţi, într#un gînd şi o simţire, pe profesorii noştri, hotărîţi să răstoarne deprinderile sfinte ale locului şi să se zmulgă din maşina mută care le toarce tinereţea cu lungi fire de întuneric launloc. Pare că#i auzi vorbind de însănătoşire, de muncă cinstită, cu scopuri chiar necinstite, de roluri de moralizatori, de nevoia ce#o simte un popor întreg să#i citească, să se lumineze, de făclie a viitorului. Adunările acestea sînt tipice.
   —     Vom scoate o revistă literară. Oameni plini de talente şi culţi, cuvîntul nostru va fi scris bine şi bine ascultat. Mii de minţi cer rodurile îmbelşugate din sămînţa noastră nemcercată. . . Mîna semănătorului e largă şi adîncă . . . Iară revista noastră, unică în ţară şi chiar în lumea întreagă, se va numi: Ramuri! Speranţele noastre se#ntind în univers ca nişte ramuri!. . .
   Şi, revista iese. E cît se poate de proastă şi de zadarnică — ramuri de scrum!
   Şi revista. . . dispare, dispare fără să lase vreo urmă, prea mulţumită cînd vre un colaborator poartă, pe şale sau pe nas, vestigiile vre unui picior violent sau ale unui deget bobîrnac, care se va fi milostivit de mediocritatea lui. Viaţa de dincoace de Paradis rămîne supusă legilor de fier. în răutatea ei, natura a dat naştere, spre o bat# jocură specială, care urmăreşte şi loveşte pînă şi cele mai sfinte năzuinţe dintr#o inimă ridiculă,
 5**
 unui tip cunoscut în franţuzeşte subt numele de « tête à gifles », obraz pentru palme.
   Şi trec ani, ani. Un redactor a putut scăpa, poate, din vîltoare, la vreo prefectură, în Paria# ment, sau cine mai ştie unde. Ceilalţi, plutesc ca nişte dopuri, ce#au pocnit odată, în voia leşiei în care au căzut. Neputinţa a şi dat figurilor zbîrcitura specială. Profesorul e iritat în clasă, ochiul lui va urmări, mînios şi vitreg, raza feri# cită a copilului nevinovat care s#a distins la o compoziţie de româneşte. Pokerul începe, dulce, să ademenească. . . Vin serile lungi de iarnă, cu molcome căscături. . . Şi vin şi alţi profesori, mai tineri, nou ieşiţi din Universitate, care la rîndul lor vor scoate şi ei o revistă, poate Muguri, poate Boboci.
   —     Şi noi aveam pe vremuri una. . . N#ai citit#o! ?... Nici n#ai auzit de ea! ?. . . Se poate!. . . Ramuri!. . . O să ţi#o dau, cartonată cu piele fină de viţel şi margini de aur. . . Să citeşti Zmeura lui Moş Măr in. . . E de mine. Nu am obiceiul sa mă laud, dar e#o bucată bună. . . O să#ţi arăt o scrisoare autentică a criticului Puricescu, care m#a felicitat. . . Ce vremuri! Ei, eram şi noi tineri, ce vrei. Vă vine rîndul şi d#voastră, o să#mbătrîniţi ca noi. . . Ia şezi mai bine niţeluş, şi taie colo cărţile. . . şi spune#ne ce mai e nou pe la Bucureşti . . .
VIAŢA NOUĂ
   Viaţa nouă a domnului Ovid Densusianu, cu toată modesta*i abundenţă literară, urmează să apară, o dată pe săptămînă, şi, aceasta, de şase ani în şir. Independent de valoarea bucăţilor, graţioasa revistă a celui mai june dintre profesorii noştri universitari, cuprinde tot atîtea pagini albe cît şi text. Cînd într*însa predomină versurile, colaborarea neantului ajunge exclusivă: textul e o succesiune de bărăgane de hîrtie, imaculate. De multe ori eşti tentat să pui revista în dreptul lămpii şi să cauţi de nu cumva tăinuieşte în trans* parenţă compoziţiile oculte ale unei pene fiii* granice. Iară cînd, ca în ultimul număr, în versurile domnului, sau domnişoarei Ervin, rima lipseşte, calitatea de versuri albe dă o şi mai aprigă intern sitate culoarei de fond.
   Domnul Densusianu a găsit soluţia ideală a publicaţiilor, care pe alte planuri corespunde tutunului fără nicotină, vinului fără alcool, seri* sului fără talent etc.,—revista fără colaboratori. Cît pe*aci rămînea şi fără de titlu, dacă o in* spiraţie pecît de lilială pe*atît de nimerită, n*ar fi împins pe fondator sa constate că s*ar mai putea bucura viaţa şi de o formă nouă: a absenţei. De altfel, Viaţa nouă mai are şi un rol estetic în literatura noastră. Revistele fiind îndeobşte
ji4
prea pline, ne trebuia şi o revistă goală, care să tempereze negura textului celorlalte prin doliul ei cel alb. E depărtarea, într*un apartament, din* tre o mobilă şi alta.
  Printr*un calcul algebric, răposatul Hasdeu sta* bilea încă de pe acum vreo zece ani, proporţiile albe ce se găsesc în numele domnului Densusianu, prin formula: O -f- Vid = Ovid.
BIBLIOTECA «LUMINA»
   Ultimul număr al acestei colecţii cuprinde o traducere din Benjamin Constant, Adolf, care s*a mai făcut o dată, cu cîţiva ani în urmă. Zic traducere din lipsa unui termen mai potrivit. Împotriva recomandaţiilor publice ce şi le aduce pe copertă, Biblioteca «Lumina» e una din publicaţiile similare cel mai prost scrise de la noi. Neam bucura să le vedem dispărînd pe toate de acelaş soi, care subt cuvînt că propagă cultura şi sub tipărituri pretenţioase, fac afacerile cîtorva negustori. Cînd se vor hotărî oare literaţii să*şi ia dînşii sarcina răspîndirii acestei culturi, dînd regulat, înnafară de lucrări originale, bune sau slabe, traduceri româneşti, şi bine scrise, din autorii străini ?
SOFOCLE: OEDIP LA COLONA
                                               Traducerea din greceşte de Mihail Iorgulescu, cu o f re faţă de M. lor ga
   Autorul acestei traduceri în versuri a mai scris, mi se pare, un volum de poezii. în orice caz, acum cîţiva ani o carte de versuri lipsite de orice fel de valoare şi datorite unui domn Iorgulescu a apărut. îmi amintesc chiar figura autorului blondă, şi asiduitatea lui pe la cafenelele intelec# tuale din Bucureşti — cimitir cald al literaţilor cu aripi de ţînţar. Poate că*i acelaş domn Iorgulescu; găsindu^se cam tiz cu domnul Iorga, o fi dat fuga pînă la domnia*sa, şi domnul Iorga ba primit. Domnul Iorga nu mai porunceşte tunetului literar, ca la Semănătorul, unde înconjurat de scriitori ca domnii Sadoveanu, Iosif, Anghel etc., nu trăia şi nu respira decît prin ei. Astăzi pleiada literară de la Neamul românesc e compusă ca a oricărei foi de provincie, şi cu nume care adese# ori te miră. Se pare că pentru a se simţi mare, domnul Iorga are nevoie mai ales de oameni mărunţei.
   Domnul Iorgulescu se găseşte cu toate acestea în progres. Iată versuri care o dovedesc:
                                           «E*o sfîntă datorie vegherea pentru tine»,
                                           « Deşi zăresc Atena, mi*e locul neştiut. . . »
pe care, înnecate cum sînt în sute de alte versuri lipsite de această rotunjime, şi banale, am putea să nici nu le cităm:
3*7
« Şi care om în casă primi* vamdurător
 Cu daruri daospeţie pemn rob rătăcitor? ». . .
 « Căci mă tîrăsc pe drumuri cwa altora vedere »...
 « Slăviţi bărbaţi o teama v*aduce*a mea sosire. »
 «Cu daruri de/ospeţie»?. ..         «Cu*a altora
 vedere»? «O teamă v*aduce*a mea sosire»?... Jidanii de la Facla ar dori ortodocşilor de la Neamul românesc să scrie româneşte.
 P.'S. Domnul lorgulescu, autorul în versuri, din care unele frumoase, al lui Oedip la Colona, n*a scris volumul de poezii pe care i bam imputat. Prin urmare, domnul lorgulescu n*a băut nici « şvarţ » literar la cafenelele din Bucureşti, şi nici blond, cum îl vedeam noi, nu este. în ziua cînd s*a prezintat în vederea acestei rectificări la redacţia noastră, domnul lorgulescu era, într*adevăr, negru abanos.
                                   AL. V1ŢIANU: BACANTE
   Afară de parteamtîia a volumului care pare scris într*adins pentru a justifica numele ciudat şi original al acestui poet, cartea pune în evidenţă un talent remarcabil. Drept vorbind, inspiraţia cărţii, seducătoare ca un spital de femei tinere, îmi displace, şi cu atît mai mult cu cît la domnul Viţianu e departe de*a fi originală. Sensaţiile poetului sînt răsfrînte de la alţi poeţi. Mă jigneşte şi imperfecţiunea versurilor, care, complectate în ce priveşte ritmul, curăţite de împărechieri de cuvinte învechite şi cu ifos, minuţios controlate şi lucrate nou, ar seduce şi prin arta cu care pot fi scrise.
   Această rezervă făcută, repet că domnul Viţi* anu e un poet cu talent, şi o mărturiseşte nu numai primul său volum, trecut nebăgat în seamă în uraganul flaşnetarilor care ocupă în momentul acesta piaţa, dar şi purtarea lui demnă. Tînărul acesta nu seamănă cu atîţi băieţi care au colindat sau colindă redacţiile, cer un articol, surîd ca să li se surîdă şi caută să se încuibe în simpatiile forţate ale directorilor de reviste şi ziare, dispuşi în genere să se lase fermecaţi.
  KEVISTA DEMOCRAŢIEI ROMÂNE
   Valoarea numărului 7 al acestei publicaţii, de obicei dormitive, o face articolul consacrat unei anchete în comuna Vînători (Teleorman), pagini simple datorite unui învăţător, Darvin C. Voicu# lescu, martor de toate zilele ale nevoilor din satul lui şi al cărui nume nu trebuie uitat. Obiectivitatea amănunţită şi locală, foarte adaptată, poate juca în scriere rolul unui stil.
   Mizeria ce#o descrie el nu surprinde prin nicio nuanţă nouă şi nu se deosibeşte întru nimic de mizeria săteanului nostru de oriunde l#ai lua, moştenire din ce în ce mai sporită şi mai întinsă. Totuş nu poţi citi această dare#de#seamă pe care adevărul o umple de atîtea imagini negre, despre avutul, gîndirea şi mărginirea sufletească a satu# lui, fără să simţi pentru acest colţ ce nu hai văzut, de ţară, fiorul care te goleşte de puteri cînd în cetăţuia gălăgioasă a luminatelor cioclo# vine bucureştene o clipă de cugetare îţi evocă satele pe care le*ai văzut. Comuna Vînători e numele unui mormînt, o groapă mai mult a prohodiţilor de vii, din cimitirul ţării tale întregi şi#al neamului tău întreg. A! cît se zguduie în tine fiara deznădăjduită a durerii! încă o dată vezi rodul civilizaţiei noastre mincinoase, cu vie# leim, cu partide zise politice şi toboşari. D. Dia# mandy pare cîteodată dispus să#şi aducă aminte ce a crezut el altădată despre ea. Noi nu putem însă uita cum a sprijinit#o de#atunci încoace, şi în 1907.
J20
  Personajul domnului Diamandy e foarte curios. Cînd răzvrătit social, cînd patron social liniştit, nu#l poţi şti ce e în definitiv. Căci în concepţia mea simplistă despre viaţă, în care văd două taberi permanente, mi se pare cinstit să fii întrmna sau în cealaltă, nu în acelaş timp în amîndouă, sau mai bine zis în niciuna. Definiţia demagogiei mai trebuie făcută.
  Interesantă e şi o scrisoare a domnului Dia# mandy, din acelaş număr, către domnul Pompiliu Eliade. Maimuţoiubgeneral al teatrelor din Roma# nia, din Facla de săptămîna trecută, e descris ca un slugoi de#rînd al celor mari, împlinind la teatru slujba de valet cu titluri universitare, pus acolo într#adins ca să scoată persoanelor oficiale galoşii; ca un om fără nicio demnitate şi inteli# genţă, şi care împinge servilismul pînă la a nu îndrăzni să fie stăpîn măcar pe propria şi slaba lui judecată.
  Dispreţul unui prieten al domnului Haret pen# tru o creatură a însuş domnului Haret, măr# turiseşte o conduită cavalerească pe care n#am mai remarcado la oamenii noştri oficiali, şi aş fi tentat, măcar ca săd compromit, să cred că la urma urmei domnul Diamandy tot de bunul#simţ se găseşte mai apropiat.
21-
GABRIEL DONNA: MARGINALIA
   Mă străduiesc de o săptămînă să pot gîndi ceva bun despre volumul domnului Gabriel Donna, şi mărturisesc că încă n/am putut. Formatul pă/ trat al broşurii, culoarea copertei, de azur, numele autorului evocator de peizaje şi titlul latinesc al cărţii, tot atît de limpede, mă predispuneau, dacă nu la admiraţie, cel puţin la binecuvîntare. Dar e foarte greu să te împaci cu tine şi cu poeziile neizbutite în acelaş timp. Domnul Donna îmi pare că face parte din numărul acelor scriitori fără vocaţie, cărora muza nu le surîde niciodată şi care pot scrie o poezie ca zece poezii şi un volum ca şi zece volume. Nu voi zice că e un scriitor mediocru, pentru că nu e nici chiar scriitor, e ceva ca un amator de cutii de pudră şi numismat al inscripţiilor de pachete de ceai.
   Avea cu toate acestea un prilej să nimerească vreo cîteva versuri, în traducerea îngrozitoare ce dă din Verlaine: Les sanglots longs des violons de l’automne.
   Pauvre Lelian!
VIAŢA KOMÂNEASCĂ
   Decebal, poezie cu ritm jucător de domnul A. Toma, ne dă o pildă de poetica numai de supra* feţe a revistei ieşene şi care se poate compara cu pictura bizantină din bisericile satelor noastre, unde cu albastru de scrobeală, galben/portocală şi roşu, se evocă toată Evanghelia şi Vieţile Sfin/ ţilor, pe un plan. Citind poeziile Vieţii româneşti, adesea mi s/a părut că am în faţa mea un profesor primitiv care învaţă desenul după gramatica prun/ cilor: calul cu patru picioare, omul cu faţa şi ceafa launloc, clopotniţa din fundul peizajului, deopotrivă de mare cu mîţa de lîngă elev. Poezia \ domnului A. Toma e ca un cap în profil cu amîn/ idoi ochii pe/o faţă, unul la ureche şi cellalt pe nas.
   îndată ce o poezie e citeaţă şi tinde spre poezie adevărată, Viaţa românească n*o mai pricepe. De pildă, sonetele domnului Codreanu, poet din ce în ce mai curat, sînt aşezate după versurile domnului A. Toma, presupunînd, precum se pare, că ordinea bucăţilor la Viaţa românească e clasificativă.
   O rubrică în care s/ar putea scrie şi care ar da revistei pe care i/o tocmeşte calitatea obişnuită a celor mai multe din pagini e « Miscellanea » iscălită P. Nicanor § Co., cu pretenţii de spirit jignitoare.
21*-
       CONVORBIRI LITERARP
     Cum Si a stricat limba românească? e*o urmare la un articol ajuns abia la capitolul y, prin care onor. d. I. N. Lahovary — cu i grec! — caută să ne demonstreze că limba românească s*a stricat. . . De data aceasta e vorba de Biserică, de Doftori, de Juristconsulţi şi de etc., etc. Pe lîngă lucruri adevărate şi cu desăvîrşire de prisos cînd nu sint spuse de un scriitor, autorul ne poartă prin atîta / vorbărie, încît ne aducem aminte, fără voie, de ceea ce numea odată Hasdeu, la un om politic, ziarist de ocazie, «o vizită armenească», deşi nici vizitele armeneşti nu cred să dureze cît arti* colele domnului Lahovary. E inutil să mai ana* lizăm paginile acestea, pe care orice alt director de revistă decît domnul S. Mehedinţi le/ar fi aruncat la coş. Ele par mai repede destinate să arate că domnul Lahovary e cu totul străin de arta de*a scrie, şi în acest caz încrederea domniei* sale de*a da lecţii celor ce au ce spune e uimi* toare.
     O poezie Şoimul, iscălită P. Cerna, e desigur genială:
            « Şoimule, ce/mi cazi din zbor,
            Ce ţi*e glasul cobitor,
            Ce ţi*e sufletul rănit,
            Şoimule neogoit?
            Ori vreun vultur te*a ajuns,
            Ori săgeata te*a pătruns,
3*4
Ori iubita te*a lăsat, Şoimule nemîngîiat? »
   E greu să învinovăţeşti hotărît, sau pe public că mai citeşte, sau pe poet că scrie asemenea poezie. Aceeaş inspiraţie goală prezintă şi Doina domnului G. Tutoveanu. Ce flaşnetar n*ar scrie treizeci de volume pe lună, pline de aceleaşi versuri? Şi se numeşte decadenţă încercarea de*a scoate poezia din această robie!
RAMURI
   Piticul de pe Bulevard nu murise. Se dusese numai la băi. Dispărută de cîteva luni, revista Craiovei reînviază îndoită ca volum, şi s*ar zice că schimbarea guvernului i#a fost favorabilă. Su# mărul începe cu Opera literară a ddui Barbu Delavrancea, ministru. Dar uitîndu#ne la grosimea ei actuală, încoronată cu roze — ramurile au ajuns de trandafir, — avem oricum impresia că ne găsim în faţa unui bolnav a cărui corpolenţă su# bită şi trandafirie e un semn prevestitor de rele. Adevăr zic vouă, Piticul de pe Bulevard. . . file du mauvais coton.
   între alte provincialisme se poate citi o poezie din Literatura japoneză cu o horă înlăuntru.
   De ce o fi atît de slabă lămurirea dată domnului Chendi 1
LUCEAFĂRUL
   Am reţinut din ultimele numere ale revistei sibiene dările de seamă, cu portrete, privitoare la şezătorile din Ardeal.
   A trece cît mai des Carpaţii, măcar în tren de nu călare, măcar cu pana de nu cu arcul, şi a vorbi peste hotare românilor înmormîntaţi în ungurime, româneşte, lor, care ne ştiu şi nu ne văd, ci pe care îi ştim şi nu#i cunoaştem, e bine. Francezii ţin conferinţe la vecini, în Belgia şi Sviţera, şi limba nu#şi opreşte drepturile la graniţi.
   Călătoria trebuie să fie mişcătoare. întinderile de pămînt românesc dau şi celui mai sceptic şi celui mai ştiinţific român o mîndrie stăpînitoare şi ca o nesfîrşită oglindire a sufletului său.
   Ne place să vedem că tinerii de la noi apucă drumul trecătorilor şi se strecoară, fără ceremonii germane şi doici universitare, prin munţi, la fraţii lor. O plimbare lungă, un popas, un prînz şi o citire. Niciun pedantism şi niciun discurs academic. Şezătorile acestea au doar simplitatea unui şvarţ cu un pic de rom.
   Ne mai place amestecul exagerat al scriitorilor care iau parte la ele, dovadă de#o toleranţă cu care nu eram obişnuiţi în literile noastre, şi poate că în acelaş timp de#o slăbiciune ce trebuie notată, lntîlnirea e cît se poate de sentimentală, şi după fiece şezătoare te aştepţi la un burlac şi la o domni# şoară mai puţin. Tineri şi mai copţi, excursioniştii suspină de dimineaţa pînă seara. De la Cincinat
                                                                                                                                        J27
Pavelescu, care, pleşuv, citea în prezenţa craniului său indiscret, versuri pentru păr, şi pînă la cel mai puţin zbîrcit dintre cititori, n/auzi decît modulaţii despre amorosul meşteşug. De/o naivi/ tate şi un avînt copilăresc, care uneori merg pînă la searbăd şi cîteodată trec şi de jigodie dincolo, — e de prisos să indispunem cîteva simpatii pomenind unele nume, — scriitorii noştri par nişte şcolari la cofetărie, în jurul casieriţei. Sensualism găgăuţ, fadă virilitate de eunuc. Trebuie să fie în toată sala numai rotogoale de ochi serafici răniţi în inimă şi un comic dulceag, agreabil.
   Dar impresiile acestea nu pot influenţa senti* mentul nostru de aprobare pentru pelerinajele literare în românime.
                                    CULTURA
   Cultura e/o «revistă pentru literatura şi arta renaşterii evreieşti» şi care ajunge la numărul 4. O copertă foarte încărcată de simbole religioase iudee, vesteşte pe cititor că are de/a face cu o publicaţie mistică şi naţionalistă. Din campaniile noastre de pîn/acum s*a putut vedea, combătînd curentul domnului Iorga, cam ce credem noi des# pre naţionalism. Şi negreşit că nu ne opunem întunericului românesc pentru a rămîne nepăsători faţă de o beznă evreiască şi pentru a privi cu ochi buni o literatură profetică.
                                  NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
   Numărul din urmă pare excepţional şi consacrat cu luciditate salonului Tinerimii Artistice şi unei critici, ar crede cititorul, plină de convingeri dacă nu şi de pricepere. Reproduceri numeroase înso# ţese, într#adevăr, aprecierile unui text pestriţ şi lipsit de mult discernămînt.
   De fapt, numărul acesta e o reediţie în mai lat şi mai subţire a catalogului expoziţiei. Aceleaşi clişee care au slujit la compunerea catalogului au trecut în tiparul Noii reviste române, şi conţi# nuă clasificarea din oficiu a catalogului din care au fost reproduse.
   Nici coperta n#a scăpat, şi preţiosul nume al domnului Murnu subt preţiosul său desen trec la rîndul lor pe învelitoarea revistei.
   O poezie, Să nud vezi, de domnul Haralamb Lecca, dovedeşte că vîrsta nu e o garanţie de ameliorare la un scriitor forţat şi banal. .. Pe o temă tocită şi răstocită, care tentase odată demult şi cu spirit pe caricaturistul Guillaume, domnul Lecca Haralamb aşterne episodic vreo cincizeci de versuri proaste, ca să ne spuie că poetul nu trebuie cunoscut îndeaproape. Atît. Pentru re# vista domnului Motru, care în literile româneşti ia atîtea aere protestante fără să fi înfăţişat un singur talent decînd apare, trebuie să fie arta supremă. E vorba de o femeie cu iluzii. Amăgită în aşteptările ei în prima strofă, găseşte pe poet beat. în a doua, incestuos. Autor dramatic, poetul,
 în a treia strofă, dă, mi se pare, palme de culise
 unei actriţe.
   Contrastul acesta dintre realitatea unuia şi visul celuilalt, dacă mai era de speculat, domnul Lecca trebuia să*l aşeze pe o zonă sufletească. Dar atunci domnia*sa nu s*ar mai numi Haralamb Lecca, autorul atîtor volume stricate. Domnia#sa vine însă cu procedeele literare de la Furnica, şi nu se sfieşte să mînjească arta versurilor, care nici n*a început nici nu sfîrşeşte la domnia*sa, cu gînduri şi imagini cu totul străine poeziei.
   Dar nu concepe măcar nobleţea de rigoare a unei simţiri de artist, pe care poţi prea bine să nu o ai, dar pe care, mai ales cînd scrii, trebuie să te arăţi că ai fi în stare să o pricepi. Poetul, pentru acest versificator, e omul de la cafenea şi lupanar. Un poet, pentru el, trebuie să fie ceva cam ca un porc — băgaţi de seamă că « poezia » domnului Lecca nu e satiră, e o apologie.
   Nu trebuie, fărămdoială, să cerem de la men* talitatea domnului Lecca mai mult. însă e o dato# rie ca de cîte ori se prezintă în grădina literilor un trecător ameţit care varsă, să fie sculat din vomitură, cu bolovani.
REVISTA IDEALISTĂ
   Revista idealistă cuprinde pagini încărcate de vorbe datorite doamnei Eugenia de Reus Iancu* lescu, persoană care se ocupă, fără demdoială, cu literatura. Din conferinţa sa ţinută nu ştiu pe unde şi tipărită în capul revistei, Meapole, Pompei, am putut citi pentru cititorii mei nerecunoscă# tori trei pagini şi jumătate, ceea ce s*ar putea exprima, întrmn stil mai familiar, cu trei pagini şi un băţ.
   îmi fac plăcerea să citez declaraţiile următoare, de un stil grotesc ce se voieşte artistic, şi pe care le*au mai semnat cel puţin o sută de efebi ambi* secşi de ia noi:
   « Sîntem admiratorii liniei curbe — simbol al vieţii şi al desăvîrşirii— analizatorii tainelor na# turii, filosofii senini adîncitori de cauze prime şi scopuri finale, scolastici rafinaţi, poeţi plâsmu* itori ai frumuseţii simple. Amorul nostru se numeşte izbînda naturii şi cultul formei plas* tice ». . .
   Aceste preciozităţi care ar trebui să*ţi îmbete sufletul şi să te transporte, îţi provoacă întodea* una un apetit de trivial considerabil şi e un singur fel de*a aprecia, întrerupînd pe autor cu o frază domestică:
   —   Macaroanele vă plac cu brkiză sau cu sos?
   —   Ce face Miţa?
   Tot în Revista idealistă se publică din scrierile talentatului predicator protestant liber de la Ge*
ne va, Franck Thomas, cîteva pagini din Ches* tiunile lui vitale, titlu generic        al unei serii întregi
de studii religioase.     Pentru         revistă  cest le vrai
plat de résistance şi     singurul lucru           mai  bun ce
se poate citi acolo       decînd domnul Holban o
scoate. însă păstorul genevez e departe de a avea în scris calităţile de emoţie — de convingere e de prisos să vorbim — cu care îşi stăpîneşte ascultă/ torii la Victoria*Hall.
                               PUTEREA ADEVĂRULUI
   Oricît ar fi de rebelă ţara noastră la sentiment tele bune, nu lipsesc oamenii care să înţeleagă rostul campaniilor dezinteresate şi al sănătoasei revolte, şi sinceritatea o găsesc Ia locul ei. Numărul acestora creşte pe zi ce trece, pe zi ce cultura, ţinută în loc, se dezrobeşte şi se întinde. Cînd am pornit cu Facla la luptă, mărturisim că n#aveam în succesul ei aceeaş încredere ca în puterile noastre, deşi faptul că ne#am găsit mai mulţi, din aceeaş generaţie, cu o scîrbă deopotrivă de mare în sufletul nostru, şi cu aceeaş sete de#a zdrobi minciuna şi ipocrizia, şi cu aceeaş nădejde de îndreptare, e un fenomen natural, care trebuie să#şi aibă consecinţele lui naturale. în generaţia noastră trebuiau să fie mulţi ca noi, pe care nu#i cunoşteam. Aceştia au şi fost. Facla a răspuns la o necesitate.
   însă nu toată lumea ne#a înţeles tot aşa; avem buna nădejde că inteligenţele clare şi fără gînduri preconcepute vor fi toate cu noi. E între noi şi unii intelectuali cu care nu ne#ar displace să fim alături şi care, în mai strimt şi mai searbăd, duc o luptă analogă cu a noastră, o deosebire de menta# litate, deosebiri de cultură, de fire. Mai sînt şi deosebiri — de ce#am ascunde ? — de talent. Publi# caţiile cele mai multe româneşti sînt tipărite; Facla are avantajul de a fi scrisă. Facla reprezintă activita# tea politică şi socială măruntă, a unui grup restrîns de scriitori cu un nume în literatura românească.
   Duşmanii Faclei sînt dînşii numeroşi. Mai toate ziarele ne privesc cruciş, cu toate că, înnafară de eticheta locală, mulţi din redactorii lor ne sînt ca nişte prieteni şi chiar admiratori. Multe inimi jignite, multe naturi frumoase, oprite din mani# festarea lor de robia salariului oficial sau oficios, bat la unison, din umbră, cu inimile noastre. Avem cu noi forţa cea mai temeinică: simpatia celor care tac şi aşteaptă. Domnul Iorga face cursuri, mitinguri, conferinţe: forţa ce#o are cu el e o forţă de paradă. A noastră este a convingerii comprimate.
   Ca să ne găsească un criteriu care le convine în necazul lor mai bine şi să caute astfel prilejuri de a ne pune vreodată în contrazicere cu noi înşine, cei care uneori ne răspund admit, ca un fapt enunţat de noi, că Facla este destinată munci# torilor. E adevărat, însă nu muncitorilor în înţe# leşul redus al cuvîntului. Facla se adresează tutu# ror muncitorilor: funcţionarilor ca şi fierarilor, dascălilor, militarilor şi scriitorilor ca şi cizmarilor. Numai că fierarii, cizmarii şi celelalte bresle ne citesc mai puţin, şi concursul ce ni se dă vine tot de la clasele suprapuse, unde elementele inte# ligente au avut în genere mai multe mijloace să#şi prepare gustul cititului. La o consultare a registrelor noastre de abonamente s#ar vedea mai bine decît la răsfoirea iluziilor cîte unui scrib naiv sau necinstit, cui se adresează Facla. Atîta doar, că faţă de curiozitatea vrăjmaşă, registrele noastre rămîn secrete.
   Ei da! avem adversari. Adevărul şi văpaia noastră le simt şi dînşii. Simţitori la nădejdi şi dureri ca ale noastre sînt uneori şi dînşii. Aceasta îi exasperă. Ei nu primesc să ne sistematizăm sin* ceritatea şi revolta. Atitudinea noastră de drămu# itori ai faptelor nesocotite şi murdare supără. A fost o întîmplare ca balanţa să fie în mîinile noastre.
33S
Undeva ea trebuia să fie. în starea lucrurilor de azi, acţiunea noastră e indispensabilă; am spus#o mai sus. Camtodeauna însă, pizma şi vrajba ne# putincioşilor şi#a vinovaţilor o iscă persoanele şi mai puţin ideile, precum şi relele sociale tot persoanelor se datoresc. Ideile, în definitiv, cu puţine retuşări, se aseamănă, şi negreşit că un despot cu mintea mare e de preferat unui democrat idiot.
   Ce opun detractorii noştri adevărului de care ne simt şi cei din urmă însufleţiţi? Idei? Nu. Cuvinte. Am găsit într#un roman de care#mi amin# tesc prea puţin, un bancher atins de cretinism. Cu gura veşnic plină de un zîmbet mălăieţ, el nu mai putea rosti decît o singură vorbă: « Păcatele tale! ». Era răspunsul cretinului la saluturi, la strîngeri de mînă, la teatru. Creierul lui întreg nu mai imprima decît două cuvinte: « Păcatele tale ».
   Cretinii noştri au găsit formula jidovismului: «Jidanii de la Facla ». Şi dă#i cu «jidanii dela Facla» de cîte ori vine vorba de noi. Creierul lor nu mai poate imprima decît trei cuvinte, şi ignoră sentimentul de ruşine literară pentru repe# tiţie. De cîte ori iese din cîte#o latrină cotidiană sau săptămînală, cu pantalonii pe vine, vre un ziarist cu fasoane de adversar, argumentul lui este acelaş: «evrei», «foaie evreiască». Un argument, fireşte, groaznic şi definitiv, care ne topeşte.
   Puterea adevărului nostru mare dovezi mai bune decît sărăcia de idei a celor ce ne. . . com# bat. Jivina strivită nu dă decît un geamăt.
                                           REVISTE - CĂRŢI
   Nu ne#am mai întîlnit cu surorile noastre de nu se ţine minte, şi zoriţi în jurul Faclei, dădusem chiar uitării plăcerea cu toate acestea preţioasă, a uşoarelor atingeri de biciuşcă pe şoldul lor elastic. Regăsim la întoarcerea noastră în salonul Hterilor cîteva scaune goale. Revista d#lui Rădu# lescu#Motru vilegiază. Altele s#au pierdut, sau fac şi ele băi de apă sărată, şi plecînd în cîrji se vor întoarce poate întinerite şi cu vre un cavaler cu plete de braţ.
   Viaţa româneasca e însă la locu#i de onoare, grasă, vorbăreaţă, asudată; cîţiva sclavi îi fac vînt împrejur.
   Şi regăsim, subţire şi androgină, şi Viaţa nouă a domnului Densusianu, cu gura strînsă ca un as de pică şi cu ochii ridicaţi în fundul capului, către tavan.
   Se vesteşte însă pentru la toamnă o sindrofie nouă şi relativ numeroasă. Cîteva grupări, puţine, de confraţi literari, prepară cîteva reviste, două# trei.
   Cei care nu pot să fie grupaţi prin talent, se adună pe afinităţi negative şi, ca să fim şi mai obscuri, pe concordanţe adversative. Mai ales ca Viaţa socială, transformîndu#se în revistă săptămînală, curat literară, şi subt un titlu pe care#l vom mai tăcea cîteva zile, zvonul că va merge de mînă cu Facla displace unor confraţi, obişnuiţi să dea pe vremuri tonul literar, confraţi
 22-
))7
în genere simpatici, dar trecuţi: cu sensul francez al acestui cuvînt, aplicat la culori.
A se tipări cît mai multe reviste, dacă nu e adesea un cîştig pentru cultură, un rău întodeauna nu este, măcar ca să nu căşti de singurătate. Iar în societate, ai folosul că lipsa celorlalţi de multe însuşiri bune nu#ţi dă timpul să analizezi fondul meritelor tale proprii, în care ai astfel starea sufle# tească proprie ca să crezi.
   Viaţa nouă a domnului Densusianu suferă, ca întodeauna, de un singur lucru: de#o mare lipsă de colaboratori. Tiparul ei frumos, hîrtia aleasă, ar merita desigur altă proză decît aceea a scoriilor literare româneşti. E adevărat că uneori în tal# gerul domnului Densusianu cade şi cîte o monedă cu sunet de aur. Aşa, în numărul din urmă al revistei sale, colaboratorul nostru, G. Galaction, publică Bisericuţa din Răzoare, şi se citeşte cu multă plăcere un articol de Emil Isac, Ardealul nou. însă e, între alte lucruri, şi o poezie de Ervin; ni se spune, şi nu ne vine să credem, că Ervin ar fi chiar domnul Densusianu. Această bucată în versuri se cheamă Coboară corbii:
           «Privirea noastră#nnalţă un rai în fiecare colţ de plai» .
   Două versuri cît se poate de banale, cu un cuvînt impropriu: înnalţă. Privirea nu poate înnălţa nimic; cel mult se înnalţă. Iar raiurile nu pot fi înnălţate. Privirea descoperă un rai; ochiul e pasiv. Un (rai) e de prisos. Dar versuri banale:
              « La glasul nostru#n simfonii Tresar grădinile pustii».
   Rima — un substantiv cu un adjectiv — satis# face. însă versuri absolut goale. Glas în simfonii?
 33*
Se poate ? S#ar putea pricepe prin nevoile rimei.
      « Cu gîndul nostru#ntindem punţi Şi peste mări şi peste munţi».
Pe lîngă banalitatea minuţioasă a versurilor, ima# ginea lovită aşa de#a dreptul pare scabroasă.
      « Dar umbre, vezi? plutesc pe sus Coboară corbii spre apus. »
Copilărie şi lipsă de gust.
      « Şi cum trec mîndri! Parcă#n zbor Simt că pămîntu#i tot al lor. »
Sfîrşit îngrozitor de primar.
   Poezia toată. . . Dumnezeu să mă ierte. Cu toate că recunosc vădit în ea un accent reminis# cent.
   Să venim la domnul Densusianu, autorul, asta e sigur, al ultimei pagine a revistei sale. Domnia#sa simte o satisfacţie pe care o înţelegem, reprodu# cînd, la rubrica literaturilor streine, citaţiile di# rect din franţuzeşte, netraduse, deşi n#o primim într#o revistă românească. Domnul Densusianu ar putea şti chinezeşte sau eschimos, şi mi#ar displace să nu pot pricepe un text reprodus în aceste limbi.
   Numai că mulţumirea domnului Densusianu trebuie ştirbită printr#o consideraţie. Ştie domnia#sa atît de bine franţuzeşte încît să poată suporta consecinţa curiozităţii supărate? Mă cam îndoiesc, nu pentru că domnia#sa este cîteodată examinator de franţuzeşte la Universitate, dar fiindcă în textele sale franceze întîlnesc greşeli de#acelea care nu cad în sarcina tipografului şi care nu se tolerează unui francez cămătar, necum director de revistă: Util în loc de utile; Septembrie în loc de Septembre; perfectionnemant în loc de *ment; dedaigmewc în
22*-
339
loc de dedaugneux; a propos în loc de â propos; indeferent în loc de indiferent.
   Numărul mic, deşi relativ prea mare, al aces# tor greşeli de franţuzeşte se datoreşte, ştiut, cita# telor scurte în care se găsesc.
   Un citat franţuzesc am prefera să#l citim în româneşte. Adevărul e că dificultăţile unei tra# duceri bune n#au acelaş aer de exotism şi de distanţă şi s#ar putea încheia cu o pagubă.
 O REVISTĂ TEOLOGICĂ
   Săptămîna trecută a apărut primul număr al revistei Pagini teologice, «buletin lunar apolo# getico#exegetic » cu redacţia la arhiereul Sofronie Craioveanul.
   Reproducem, pentru edificarea binecredincio* şilor creştini şi#a colecţionarilor de aberaţii teo# logice, prima pagină a acestei reviste:
   «Ţinta noastră? Ea e arătată prin titlul ce poartă buletinul nostru: Pagini teologice. Acest cuvînt, care reaminteşte aducerei aminte, suve* nirul, că: să nu laşi pe nimeni fără răspuns, noi voim a răspunde tuturor obiecţiunilor cari vin asupra şi împrotiva religiunii ortodoxe; a lămuri obiecţiunile inamovibile cari durează de veacuri, cari par că s#ar stinge cîteodată, dar care renasc totdeauna din cenuşa lor şi care nencetat trebuie sămceapă să lovească; a dezlega obiecţiunile mo# mentane, care nasc dintr#un incident oarecare, dintr#o întîmplare, dintr#un episod al vieţii şi care se sting îndată, după ce au produs răul pentru care s#a făcut; a lumina obiecţiunile născute în popor şi#n mod particular în sînul şi pentru po# vaţa poporului; a răspunde obiecţiunilor cu o oarecare aluzie mai ştiinţifică, luîndu#le, nu aşa în mod precis cum ele se nasc în spiritul savanţilor, dar în felul cum le înţelege poporul şi le repetă după ce el le#a auzit de la cei învăţaţi în jurnale şi publicaţiuni întrebuinţate azi; vulgarizîndu#se obiecţiunea ştiinţifică, trebuie vulgarizat şi răs#
141
 punsul, toate celelalte lăsîndu#le tot ştiinţi# fice. »
   Aţi citit bine. Nu e nicio greşeală de tipar. Am reprodus cuvînt cu cuvînt tot frăzoiul cu « suve# nirul care reaminteşte aducerei aminte», cu « obiecţiunile inamovibile cari durează de veacuri » şi care « renăscînd din propria lor cenuşă nen# cetat să#nceapă să lovească», cu «vulgarizarea obiecţiunilor ştiinţifice» pe cînd celelalte «tre# buiesc lăsate tot ştiinţifice», în sfîrşit cu toate virgulele, punctomrgulele şi punctele stilului acestuia teologal.
   Am reprodus neschimbată proza arhiereului Sofronie Craioveanul, şi cu tot hohotul de rîs care se ridica în noi, mărturisim că rîsul ne#a îngheţat pe buze. N*am rîs, pentru că acest arhi# ereu reprezintă, după concepţia naţionalistă şi#a partidelor noastre de guvernămînt, tradiţia unei Biserici de cultură naţională; n#am rîs, pentru că acest imbecil în odăjdii a fost judecătorul epis# copului de Roman şi pentru că mîini#poimîini va fi poate chemat să ia cîrja episcopală sau să se aşeze pe scaunul mitropolitului Atanasie; n*am rîs, pentru că mai presus de rîsul nostru s#a ridicat mila şi scîrba pentru o Biserică osîndită să fie slu# jită şi apărată de asemenea arhierei.
   în orice altă ţară din lume arhiereul Sofronie Craioveanul, zis şi Popa Iapă, ar fi fost ras pentru păcatele lui lumeşti şi scos din rîndul oamenilor pentru ignoranţa şi prostia lui; la noi se va găsi desigur un Iorga sau un altul care să solidarizeze menirea istorică, şi culturală şi naţională, a Bise# ricii ortodoxe cu trecutul unui popă hoţ de cai şi cu stilul unui arhiereu analfabet.
                                   I. H. BREZIS: OMORUL RITUAL
   Mai întîi nu înţelegem ce rost are dedicaţia tendenţioasă a broşurii: «Martirilor evrei, jert* felor setei de sînge a norodului cumplit». Fiind scrisă în româneşte, broşura pare dedicată unor « martiri» din România, şi poporul românesc pare a fi acel « norod cumplit». Părintele rabin a I. H. Brezis ar fi de dorit să#şi modereze mişti# cismul şi să nu vrea cu orice preţ să ia o atitudine care place atît de mult domnului Cuza să o îm# prumute evreilor.
   Am mai spus#o: dacă naţionalismul domnului Iorga trebuie combătut, nici naţionalismul evre# iese nu trebuie cruţat, mai cu seamă cînd se tentează a se înfăţişa poporul românesc, paşnic şi tolerant, ca un « norod cumplit». Chestiunea evreiască trebuie apărată şi rezolvată; însă în folosul acelor evrei care îşi iubesc ţara de naştere şi poporul ei, cum sînt cei mai mulţi, iar nu ca o curtenire şi ca o teamă de evreii care, vieţuind laolaltă cu noi, ne urăsc.
   Al doilea, nu pricepem de ce se publică în broşură o conferinţă pur religioasă şi adresată exclusiv evreilor practicanţi. Omorul ritual e o eroare veche şi tenebroasă pe care găseşte cu cale să o mai aducă la ordinea zilei un spirit vechi şi tenebros ca domnul A.C. Cuza. La aceasta se răspunde, dacă vreţi, însă, cu o broşură adthomi* nem, polemică, înnafară de publicul de sinagogă, o broşură pentru toată lumea, şi mai ales pentru
                                                                                                                                         J4j
români — şi scrisă cît mai puţin de un rabin. Popii nu mai au autoritate să discute nici chiar chestiunile rituale. Aşa cere vremea.
                                             REVISTE NOI
   Anotimpurile ploioase coincid îndeobşte, fără de ironie, cu apariţia revistelor literare. De data aceasta era chiar o nevoie ca numărul lor să crească. Se vesteau cîteva publicaţii săptămînale care mau ieşit. întrmn moment cînd scriitorii români s*au înmulţit, spre bine desigur, atît de mult, şi cînd Societatea lor se reconstituieşte, semtîmplă că pu* blicaţiile de care ei au nevoie, au scăzut. Afară de Viaţa românească de la Iaşi, destinată poate să rămîie cea mai literară, ca şi acum; înnafară de Luceafărul, care a ajuns o revistă provincială de familie pentru serviciul abonaţilor; înnafară de Viaţa nouă a domnului Densusianu, cu o apariţie atît de tenace; celelalte sînt şi mai puţin literare decît acestea două din urmă. Convorbirile literare nu mai trezesc sentimentul curiozităţii. Noua revistă română are ceva din clasa sîrguitoare a dascălului de greceşte. Ţara nouă, care iest, e*adevărat, în toamna din urmă, nu*i revista care lipsea, şi*i tot un soi de catedră.
   Literaţii, e un fapt, literaţii artişti, nu s*au gru* pat nicăieri şi par retraşi cu voie deoparte. N*avem o revistă scrisă de scriitori cu talent, cu o redacţie de astfel de scriitori, o revistă mică, iute şi bine desinată în conturul ei.
   Dacă scriitorii s*au abţinut, unii ziarişti însă s*au folosit de lipsa stăpînilor, ca să zic aşa, şi au scos una, o revistă.
J4f
   Această revistă, pe cheltuiala unui distins pro/ fesor secundar şi director al ziarului Viitorul, este Flacăra.
   O remarcă asupra titlului, copiat după jFacla, e prima notă proastă. Nume dulceag prin exce* lenţă. Apoi un nume care nu exprimă nicio combustibilitate de direcţie. Direcţia, în genere absentă, deşi nume de director prezent. Se pare că motorul artistic al Flăcării e domnul P. Locus* teanu, a căruia proză serveşte de ciment între bucăţile dinafară, şi care este la locul ei, după părerea mea, într*un ziar. Numele literar la care aspiră domnia*sa nu e destinat săd aibă.
   Altă remarcă, altă imitaţie. Flacăra vrea să fie ca Les Annales. Acelaş format, aproape aceeaş învelitoare. Prin ce greşeală nu s*a numit Flacăra Papagalul sau Coco, eu nu pot pricepe.
   Campania de reclamă pentru scoaterea acestei reviste, debutase cu un afiş de o inspiraţie extrem de sleită, mai cu seamă pentru un debut. Pe două funii atîrna o grămadă de capete curioase, care voiau să însemne eclectism. Iniţiatorii luau calea excelentă a caprei pe varză, fel de mîncare tonic pentru anemici, împăciuitorul întregului univers, însă cu rezerva bine stabilită de mai nainte. Au fost văzuţi adresîndu*se la scriitori diametral . opuşi, făgăduindude colaboraţii per# manente, cumpărîndude vreo bucată: un nume pus la timp, serveşte — nud aşa? — cu folos reclama. Le tour joué, aceleaşi persoane au fost văzute dosindmse şi jenate, evitînd o întîlnire de surîsuri deosebite şi de ochi dispreţuitori.
   La numărul j o revistă nud prea de timpuriu să fie judecată. Primele cinci numere ale Flăcării, progresiv mai uscăţive şi mai banale, făgăduiesc viitorul incolor la care trebuia să ne aşteptăm. Pînă una*alta, Flacăra serveşte minunat stricarea gustului public şid cu atît mai primejdioasă cu
346
cît e mai ieftină. în orice caz, pare o afacere excelentă. Domnul Banu are un nume politic, şi cu toate protestările domniei*sale, nu credem că s*ar fi riscat să scoată o revistă literară, dacă n*ar fi fost sigur de abonamentele Viitorului, Voinţei naţionale şi Independenţii, plus alte pricini.
   E adevărat că Flacăra proclamă unele genii ced aparţin în propriu. Şid cu atît mai dăunătoare literatura Flăcării cu cît zăpăceşte în cititorul de zece bani, noţiunea talentului, pe care un critic anonim şi doritor de a cultiva relaţii folositoare şi de a le dezvolta, o dă pe statura sa.
   E regretabil că nici editorii, porniţi să facă un magazin, nu ajung, la noi, măcar la acest puţin lucru, să facă un magazin. Regretabil pentru literatură, care se vede nevoită să asculte de pre* ferinţele cîte unui biet ziarist ranchiunos, care ma scris în viaţa lui o pagină cu talent. Ei mau nici capacitate, nici curajul de a deosebi un talent adevărat, pentru simplul motiv că înnainte de toate nu se pot deosebi pe sineşi. Dacă un talent se întîlneşte pe la ei, apoi răspunderea întreagă e a altora. Ei au imitat. în intelect ca şi în viaţa de toate zilele aceştia sînt la fel.
   întrmn articol viitor ne vom ocupa însă pe larg de paraziţii literaturii.
  CU PRILEJUL REVOLUŢIEI CHINEZE
          - O IMPORTANTĂ LUCRARE A DOMNULUI IORGA -
  Decînd a izbucnit revoluţia din China am primit mii de scrisori de la cititorii noştri din ţară şi din străinătate, care ne cereau lămuriri: care e rostul acestei revoluţii democratice într#o ţară în care Cahalul domnului Cuza mare nicio putere ? Căci, ştiut fiind că toate răscoalele sînt puse la cale de Cahal, naşte întrebarea: de ce s#au răz# vrătit chinezii ? A trebuit, deci, pentru a satisface curiozitatea legitimă a cititorilor noştri, să cer* cetăm chestiunea din punctul de vedere naţio# nalist#democrat român. în acest scop ne#am pro# curat lucrarea domnului Iorga RăzboiuldinExtremul Orient: China, Japonia, Rusia asiatică — Schiţe (Bucureşti, Socec, 1904), şi citind#o cu atenţie vom face o dare#de#seamă pentru cititorii noştri. Ce vor înţelege cititorii din această dare#de#seamă, e ceea ce am înţeles şi noi din lucrarea domnului Iorga.
  De la început ţinem să accentuăm că lucrarea iscălită de domnul N. Iorga este de domnul N. Iorga. Făcînd această declaraţie solemnă ne conformăm dorinţei domnului Iorga, care decla# ră în prefaţă:
  «Cartea aceasta e a mea ca oricare alta, pagină cu pagină, rînd cu rînd, idee cu idee ».
  Vorbă cu vorbă, literă cu literă, virgulă cu virgulă etc. cu etc. adăogăm noi, ca să nu mai fie discuţii. A mea e subliniat în text; ca oricare alta e subliniat de noi, pentru că aserţiunea ni se pare
348
cam exagerată: nu oricare carte e neapărat a domnului Iorga: numai cele bune sînt ale domniei# sale. Dar înţelegem excesul acesta al simţului de proprietate: în 1904 domnul Iorga se încuscrise deja politiceşte cu domnul Cuza şi a vrut să evite o funestă analogie, pentru că domnul Cuza are cărţi care nu sînt ale domnului Cuza.
   Domnul Iorga mai are grija să ne asigure că n#a fost nici în China, nici în japonia, nici în Siberia, insistă că « orînduirea, judecata, punctul de vede# re şi combinarea elementelor » îi aparţin, şi, odată aceste formalităţi îndeplinite, ne dă drum în cu# prinsul cărţii.
   Şi, în adevăr, are cu ce să se laude. Cîteva exemple de orînduire, judecată, punct de vedere si combinaţie o vor dovedi cu prisosinţă.
   De pildă: sîntem curioşi să avem o idee despre chinezi ? Gata:
   « Oameni mari şi moi, tari şi înceţi, neobosiţi si răbdători, aceştia sînt chinezii» (pag. 4).
   Scurt, simplu şi sugestiv. Întîlneşti un om şi vrei să ştii dacă e chinez? Te uiţi la el ca să vezi dacă e mare, îl pipăi ca să vezi dacă e moale, te iei la trîntă cu dînsul ca să constaţi dacă e tare, îl pui să citească un volum de domnul Iorga ca să#i stabileşti răbdarea, îl urmăreşti cîteva zile pentru a#i deduce încetineala şi neoboseala, faci bilanţul rezultatelor obţinute şi apoi te pronunţi în cuno# ştinţă de cauză.
   Dacă omul e chinez, îl întrebi: « Ce mai ala# bala pe la voi pe#acolo?» Dacă nu e chinez, te întorci iar la cartea domnului Iorga (da, a domniei#sale!) şi imediat, la pagina j, afli că: «... au ridicat ziduri de piatră, cari, alergmd în munte de la o culme la alta, desăvîrşeau închi# derea faţă de orice primejdie».
   În interiorul acelor ziduri — desigur moi şi tari, ca şi autorii lor, dar nu tot atît de încete,
 349
 de#vreme#ce alergau în munte — în interiorul lor,
   «... ei s#au lâcâtuit ca un învăţat în cămăruţa lui, ori ca o ţesătoare în odăiţa ei, ca să lucreze ».
   O parenteză: comparaţia e superbă: domnule Iorga, ieşi din cămăruţă să te felicit.
   Pecînd chinezii lucrau în acea cămăruţă care se cheamă China, coreenii făceau altecele.
   Dar ce sînt coreenii?
   « Coreenii sînt de aceeaş rasă ca şi chinezii: oameni puternici şi muncitori, mai murdari însă » . . . « Coreenii mari (si moi?) în rochiile
 lor albe, subt pălăria lor cu fundul înnalt şi ascuţit sau subt glugi, se perindau pe pămînt, fără să dovedească prin ceva că sînt vrednici a trăi » (pag. 6j).
   în adevăr, nu vedem ce rost puteau avea oamenii aceştia care purtau — pasă#mi#te! — pălării cu fun# dul înnalt şi ascuţit, ba chiar şi glugi (cu ce fel de funde?). A, dacă şi#ar fi înţeles menirea lor de oameni, dacă ar fi purtat şapcă ori fes, ar fi fost . . . altă căciulă! Ceea ce te revoltă mai mult este că aceşti coreeni mari obişnuiau să se perindeze în nişte rochii albe, pe care le puneau subt acele faimoase pălării ori glugi; nu era mai practic să le poarte pe trup? De*aia, vezi, erau mai mur# dari decît chinezii.
   în aceste fapte domnul Iorga găseşte sfîrşitul lor apropiat şi — cu francheţea ce#l caracteriza — le#o spune verde:
   « E vădit că peste cîteva zeci de ani nu va mai exista Coreea, cu toată încercarea ei de a se înnar# ma, cu tot titlul de împărat, de mare împărat, ce şi#a luat suveranul ei, cu toată pompa şi mîndria de care se înconjură Curtea, cu toată constituţia, măsurile privitoare la felul pipei şi hainei şi apoi întoarcerea la vechiul regim absolutist» (pag.
 IOI).
 J/o
   S#a isprăvit. Această condamnare fără apel e un simbol prin stilul ei: întmnsul se reflectă toată anarhia din nefericita Coree.
   Alta e situaţia în Japonia. în Japonia sînt două sexe: unul masculin şi celălalt feminin. Domnul Iorga se ocupă numai de unul, de cel masculin, pentru că celălalt nu#i acasă: « femeia e coborîtă în căsătorie » (pag. 68) şi, ca atare, « nu se înfă# ţişează privirilor străinului». în schimb, despre Japonia masculină avem date importante.
                                                                              Japonezii, biruitorii de azi, altădată erau slabi şi, mai ales, nu ştiau să « facă concurenţă». Aşa: «Nici dezvoltarea istorică a japonezilor n#a putut să facă concurenţă naturii, în formarea sufletelor » (pag. j7).
   Dar dacă nu făceau concurenţă naturii, în schimb munceau — ce vreţi? fiecare în cămăruţa lui! — munceau straşnic, avînd în acest scop: lucrul pămîntului, cărăuşia, meşteşugurile, negoţul şi «budismul decăzut spre înseninare» (pag.67). Apoi dacă şi budismul decăzut spre înseninare e o muncă, înţelegeţi bine că n#a fost glumă. Ce să te mai miri că nu le rămînea timp să facă şi concurenţă naturii? Şi apoi, trebuie să ţinem seama că de! au japonezii nevoie şi de distracţie:
   «nenumărate trăsurele, la care e înhămată o fiinţă omenească răbdătoare şi săracă, duc la Ioşivara, un întreg oraş al desfrîului, tot felul de lume, femei, copii, înnalţi dregători, cari fac această călătorie numai de plăcere, pentru a lua aer, pentru a vedea frumoasele fete spoite cu alb şi cu roş, împovărate de grele rochii scumpe, cari stau nemişcate cu faţa la stradă, cercevelele fiind ca de obicei date în jos » (pag. 78).
   Nu ştiu dacă e interesantă distracţia asta de a vedea rochiile cu cercevelele lăsate în jos, nici cum ar putea fi rochiile cu cercevelele în sus, chiar
                                                                                                                             3S*
 cînd stau nemişcate cu faţa la stradă — dar cum vreţi să#i înţelegem noi pe japonezi?
   însă nu toţi japonezii sînt vrednici de stima noastră. De pildă, samuraii, nişte ticăloşi:
   « Aceştia făcură timp de trei veacuri şi jumă* tate istoria de frămîntări sterpe, de neputinţă îm nafară a ţării lor» (pag. 67).
   Simpatici sînt, în Japonia, feudalii; căci «vădirea firii naţionale prin culori sau linii de sculptură se datoreşte acestor fruntaşi cari pot fi asemănaţi cu principii italieni din timpul Renaşterii, cu bogatele biserici din Italia sau Flandra aceluiaş timp » (pag. 68).
   Aci am de făcut o rezervă: este adevărat că aceşti fruntaşi seamănă niţel cu bisericile din Flandra, dar eu cred că seamănă şi mai mult cu lacul Cişmigiu. înnafară de rezerva asta, sînt absolut de acord cu domnul Iorga. Regret numai că domnul Iorga n#a avut succes cu această carte a domniei#sale (să chiorăsc dacă nu#i a domniei# sale).
   Domnul Iorga zicea în prefaţă:
   «Dacă publicul o va primi bine, ea va fi şi mai completă într#o ediţie a doua. în acest caz făgăduiesc cărţi analoage asupra altor probleme politice ale momentului. »
   Or, publicul n#a primit#o bine — de prost ce#i — şi n#avem nici ediţia a doua şi nici cărţi analoage. Poate că recenzia aceasta va fi cu noroc şi va face ca publicul să#şi îndrepte acum greşeala practicată cu îndărătnicie de la 1904 pînă azi.
                                       UN BILANŢ LITERAR
   Calendarele şi almanahurile cu tradiţie poves# tesc pe cîteva pagini profeţiile anului ce vine. Cititorul ştie, astfel prevenit, la ce să se aştepte şi de ce lucru să se teamă. E adevărat că limbajul Î11 care se prooroceşte este înţeles adeseori pe de#a#ndoasele, şi asta pentru ca numai cei dibaci la minte şi cu cheie să le poată pricepe.
   Răsfoind numărul Luceafărului din Sibiu, de la ij ianuarie, mi#aduc aminte de vechiul şi ex# celentul almanah al Mesagerului şchiop care apare astfel de vreo sută şi cincizeci de ani la Berna şi Vevey. Domnul Chendi încheie anul trecut peste literatura românească printr#o listă, indispensabilă desigur, în care figurează tot felul de nume de scriitori. E un fel de privire generală, şi la nevoie cu un singur ochi sau prin urechea acului, asupra scriselor periodice din anul 1911. Friptă adesea în pronosticurile sale, critica s#a hotărît să nu#şi mai facă profeţiile decît după ce se vor fi împlinit, procedeu cu folos pentru toată lumea. E oricum o abdicare. Tăria unui critic trebuie să fie de esenţă astrologică şi inspirată. Odinioară domnul Chendi, pe la Semănătorul, privea viitorul cu o rîvnă de mag.
   E de regretat că acest ironic ardelean «şi#a depus », ca să zic ca dînsul, condeiul de polemist de mai demult şi că, fără să violenteze convinge# rile şi pornirile scriitorilor, îşi reduce criteriul, pe care poate că în fond l#a avut întodeauna, la
 23-
succesele publice. Rareori, pe ici*colo; mai rupe un condei obosit, cu vîrf de peniţă moale, pe cîte un nume displăcut. Se vădeşte la domnul Chendi o dorinţă de împăcare cu lumea pe care nu o poate stăpîni, şi cu scriitorii răspîndiţi în presa româneas# că; însă o dorinţă prudentă, ce nu poate trece peste nişte margini comune. Cînd un critic am# biţios ajunge să umple patru pagini mari dintr#o revistă, cu « constatări», e de crezut că iluziile au murit de#a binelea şi că se apropie orele de peni# tenţă. Pe vremuri, în note şi aprecieri de un humor îndoielnic şi de#o zeflemea simpatic veninoasă, domnul Chendi contesta valoarea mai multor lite# raţi pe care azi îi recunoaşte. Pentru ce? Pentru că pe atuncea numele lor erau necunoscute şi pen# tru că azi au în presă o situaţie cîştigată.
   Criticul Luceafărului nu dispreţuieşte oportu# nismul şi#l vedem pe punctul de#a proclama poeţi ca domnul Victor Eftimiu, jucat cu atîta succes la Teatrul Naţional din Bucureşti. Prietenii săi mi hau descris ca pe un om şiret şi ca un dez# binător onctuos. Calitatea din urmă priveşte în mai de#aproape Ardealul. Cealaltă pare adevărată. Nu#mi vine să cred că domnul Chendi ar avea pe conştiinţă o atitudine bine hotărîtă în vre un sens şi că luptă pentru vreo reacţiune. Lăsat în voia mulţumitoare a curentului, domnia*sa merge şi înregistrează. Răspunderea e un lucru de care ne place, în zilele noastre, să ne ferim; pasivitatea ştie să puie atît de bine contrariile de acord.
   Totuş, pentru ce este, acest bilanţ inutil al anului literar trecut, el ar trebui să fie complect. Pentru ce domnul Chendi nu citează Facla şi campaniile ei binecunoscute ? Preferă să treacă sub tăcere o revistă pe care ar fi pornit să o vor# bească de rău?. . . înţelegem, negreşit, pricina e binecuvîntată, dar dintr#o listă bibliografică Facla trebuia neapărat să nu lipsească. Poate că
 Jf4
toate revistele reunite, de dincolo şi din Regat, nu dau launloc suma de sinceritate şi de vigoare în convingeri de care se bucură Facla.
   O rectificare apoi pentru Viaţa socială.
   « Ceva nou în viaţa revistelor a fost în anul acesta apariţia şi dispariţia unei publicaţiuni socia# liste, anume a Vieţii sociale. » Această revistă, trebuie precizat, şi#a făcut apariţia în anul 191 o, nu mai tîrziu.
   Se mai remarcă la domnul Chendi uşurinţa cu care domnia#sa adoptă formulele superficiale şi cuvinte ca « decadenţă » şi « simbolism», fără nicio semnificare literară şi care slujesc numai nedesluşitul în care#i place să rămînă privitor la punctele dificile.
   Să#i dorim domnului Chendi, pentru anul vii# tor, constatări mai depline şi oareşcare bărbăţie#
   REVISTA LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ
   Literatura noastră de azi, cînd scriitorii mînaţi de oareşcare tradiţie şi idealism s#au retras aproape definitiv din presa literară, este prada oricărui ins, descălecat din zonele cele mai opuse literaturii. Momentul e propice tuturor încălcărilor şi intru# ziunilor. Cine vrea să#şi agonisească un nume literar fără să facă niciun soi de literatură, îşi poate plăti gloria cu o sumă de bani pusă în fon# darea unui «magazin». Dacă pe terenul băr# bieriei de lux sau al politicei mai putut străluci mai mult decît o monedă imitată, este loc în literatură pentru o licărire mai intensă de sticlă autentică, goală. Numele dumitale, mereu tipărit pe învelitoarea unei reviste, de care, plictisind pe unii, tîrîndu#te la alţii, jefuind pe scriitorul sărac şi ieftin, izbuteşti să legi cîteva nume dacă nu cîteva prietenii, sfîrşeşte să pară şi literar. Şi aceasta cu atît mai lesne cu cît fiind, de pildă, ziarist, profesie întrucîtva vecină cu literatura, mulţu# mită scriitorilor încăpuţi de nevoie în presa coti# diană, de la ziar la literatură saltul pare mic. Tot la tipografie se face şi una şi alta, nu#i aşa? Şi buţile şi sculpturile medievale sînt lucrate tot din lemn.
   O revistă de felul acesta este Flacăra de subt direcţia marelui nostru scriitor C. Banu.
   în puţina#i destoinicie, cu toate acestea, pentru cele literare, domnia#sa visa la început un Olimp confuz în care n#avea decît o singură preciziune:
rolul domniei#sale de director al acestui munte, strămutat în Bucureşti. Mai pe urmă a trebuit să#şi micşoreze visurile pe statul său şi să apuce drumul sigur al celorlalţi, fără riscuri şi cu bene# ficii probabile. De patru luni, decînd apare, de cîte patru ori pe lună, numele domniei#sale pe copertă, domnul Banu încă n#a scris un articol de literatură, care să exprime o vedere artistică, un articol de direcţie; aşa că însuşirile#i de director nu se văd nicăieri. Ce fel de director e domnia#sa? Pentru o editură era de ajuns un librar, fără pre# tenţii; editorul îndeobşte îşi pune numele în josul paginii, la firma industrială, şi nu în capul publi# caţiilor sale.
   în ce priveşte noutatea, care singură justifică apariţia unei reviste, Flacăra n#a adus nimica nou; domnul Banu mare curajul — evident — să caute să impuie un singur colaborator de#al său, şi păstrează neutralitatea cuminte a Univer# sului literar, care ia de la toţi cîţi îi dau cîte ceva. Cînd i#am reproşat, odată, că Flacăra e menită să strice şi puţinul bumgust al lumii noastre cititoare în româneşte, domnul Banu, în Flacăra domniei#sale, s#a făcut foc. Că scriitorii impuşi de alţii şi recunoscuţi prin talentul lor găsesc în domnul Banu un admirator, asta nu#i măguleşte prea mult pe dînşii, iar domniei#sale nu#i dă o autoritate literară şi un rost în literatură. Dacă domnul Goga mar fi fost premiat de Acade# mie, dacă domnii Sadoveanu, Anghel, Agârbi# ceanu etc., mar fi fost, la apariţia Flăcării, cotaţi de public, domnul Banu mar fi cutezat să le dea tîrcoalele literare de acum, căci pentru aceasta ar fi trebuit să aibă independenţa gîndirii, gîndirea şi curajul care#i lipsesc.
   Prostul# gust al Flăcării se învederează în tot ce nu vine de la scriitorii cunoscuţi. Cimentul revistei e cît se poate de gazetăresc. « Ecourile »
357
învederează la fiece rînd linguşeala editorului şi a negustorului, afară de reaua#credinţă, şi#aceasta prost exprimată, din unele cazuri. Interviurile cînd cu miniştrii, cînd cu vre un literat, de un stil cotidian, puteau rămîne apanajul Flacârei zilnice, al Viitorului. Revistă mai plat concepută şi mai imbecil executată nici nu se poate.
   Prostul#gust al Flăcării s#a întins şi la editura ei. Domnul Banu, cel scrupulos şi literat, scoate o colecţie de romane, o dezonoare literară, care i#ar repugna şi celui din urmă scriitor. Fără nume de autor, căci cine ar semna asemenea volume ?
—   traduse din cine ştie ce biblioteci streine citite de servitori; cu desene pornografice pe copertă
—   ele se duc să mîzgălească sufletul tineretului sau al poporului care le citeşte, ca romanele sensaţionale de tristă memorie ale lui Cazzavilan si Hertz.
   Căci domnul Banu, pe iîngă că#i literat de marcă, este — mă rog! — să nu se uite, şi un educator.
   împotriva acestor soiuri de literatură, bătrînii, dezgustaţi să se războiască din nou cu microbii, nu reacţionează precum ar trebui. Solicitat de Flacăra să i se facă reclamă cu tobe multe, domnul Caragiale a respins propunerea printre telegramă pe care revista avu naivitatea să o publice ca un titlu. Domnii Vlahuţă, Coşbuc, sînt rezervaţi în adeziunile lor pentru revista domnului Banu. Simpatii ea n#are Ia niciun scriitor, tînăr sau mai vechi. Aceştia văd spasmul de reclamă şi nebunia de mediocritate, care îmbolnăvesc literatura noas# tră de azi, şi îşi aduc aminte că pe vremuri lucru# rile se petreceau cu mai multă cinste. Literatura nu era încă prilejul de benchetuială al tuturor buldogilor lirici sau dramatici.
JJ*
   Exuberanţa prea exagerată a monumentalelor ciuperci provoacă ivirea unor mîntuitori, care, dacă nu sînt nişte atleţi, scriu cu intenţiile cele mai de laudă. Printre titlurile luminoase, una din revistele mici se numeşte Farul. Regret că nu pot, pentru preciziune, scrie numele acestei publicaţii, în diagonală, cam original. Se vinde: cinci parale, îndoită o singură dată, ca un jurnal. Se reclamă de disciplina artistică a cunoscutului filolog şi profesor universitar domnul Ovid Densusianu, directorul altei reviste apărute în urma Liniei drepte, Viaţa nouă, prea puţin scrisă şi citită. Ca şi revistei pe care vom indica#o îndată, îi vom aduce reproşul că#şi ţine polemica la periferie, cînd, porni# tă din miez, cum vor fi silite ambele reviste s#o facă, rodul ei ar fi mai prompt şi mai binevenit.
   Insula este, abia ieşită de sub tipar, revista de opoziţie directă la revista domnului Banu. Şi Flacăra şi Insula pornesc din aceeaş redacţie de ziar cotidian, Viitorul. Neglijat cu desăvîrşire de domnul Banu, cu care lucrează la acelaş biurou şi pentru aceeaş gazetă, domnul Minulescu, sin# gurul literat de la Viitorul, trebuia, mai curînd sau mai tîrziu, să se răzvrătească. Domnia#sa găsea motiv îndeajuns şi în faptul că la conducerea revistei, directorul său de ziar a ales în loc de un literat pe un reporter de meserie, cu care însă se înrudeşte. De ce s#ar înrudi acasă, de ce s#ar înrudi la ziar, şi n#ar rămîne rudă şi în literatură? Ar fi contrariu celor mai elementare noţiuni de nepotism.
   Insula se prezintă mai complectă şi mai com* pactă decît Farul, deşi declaraţia din capul revistei suferă de slăbiciune, şi asta tot din pricina suscep* tibilităţilor de menajat, ceea ce ridică adversităţii orice putere. Nu se înţelege dacă înlocuirea lui
 3J9
şi peste tot cu & este o ironie pentru negustorii de la Flacăra, sau numai un fel de originalitate.
   Originalitatea pare că domnul Minulescu o caută cu orice preţ, inspirat întru aceasta de futuristul Marinetti, care dacă o reclamă cu atîta vehemenţă pentru sineş, este că#i lipseşte, ceea ce ar fi o indicaţie destul de rea. Poezie, proză, polemică, cu toată preciozitatea lor feminină, fac revista simpatică şi de multe ori preferabilă concurentei sale Flacăra. -
   Trebuie să relevăm o poezie de domnul Său# lescu, liniştită şi, ca să zicem aşa, interioară, care îşi ia farmecul din sucul ascuns al gîndirii. în poema domnului Bacovia se poate găsi o pildă pentru definiţia versului liber, a cărui greutate şi valoare stau în cadenţa deosebită, în ritmul divers al aceleiaş bucăţi.
   Dar de ce Insula şi nu altfel, e lesne de înţeles. Numele este în orice caz bine găsit şi frumos. Domnul Minulescu crede, ca mai mulţi pe la noi şi pe aiurea, legănaţi de iluziile unei pubertăţi, la unii foarte întîrziată, că în literatură patria tuturora nu este aceeaş, că s#ar fi născut nişte oameni noi, cu totul noi, desprinşi de ceialaîţi. Aceştia, ca nişte insulari, ar fi siliţi să trăiască departe de continente. Teza e falsă. Poezie nouă nu se găseşte nicăieri; da, talente noi. Insularii sînt ai tuturor epocilor şi nu sînt caracterizaţi de aşa#numita, de către găgăuţi sau răutăcioşi, poezie simbolistă, decadentă etc., tot aşa cum sim# bolică a fost toată poezia, întodeauna, precum simbolică e vorbirea, simbolică natura, gîndirea şi tot ce vieţuieşte. Insularii sînt talente noi, în special cele învăluite de oareşcare profetism, în contradicţie obişnuită cu epoca lor.
   La Insula colaborează cu domnul Karnabatt, un reînnoit pentru poezie, un rînd de tineri cu altă chemare decît alegătorii de la Flacăra.
                                       INSULA
   Insula, mai bine întocmită în număru#i al doilea, pare menită să stea cu succes împotriva literaturii domnilor Eftimiu, de două ori Pave# lescu şi Lovinescu, deşi cu o insistenţă exagerată. Nu aceşti domni sînt toată literatura românească. De altfel, scrierile proaste se elimină cu scrieri bune, şi opinia publică, măcar cea literară, nu prea pare să se conducă după presă. Succesul Insulei trebuie limitat la un mănunchi de cititori care n#au făcut nici pîn#acum caz de literatura celor de mai sus.
   Pentru restul publicului, domnii pomeniţi sînt cu prisos înzestraţi ca să placă. Fiecare din ei are mai mult sau mai puţin un «cap» simpatic, excelează în arta de a se vîrî, cum se zice; far# mecul lor uşurel influenţează pînă şi pe unii cititori îndrumaţi, prin seria admiraţiilor lor şi printr#o cultură mai aleasă, spre scrieri cu miez. Te uiţi la domnul Eftimiu, de pildă, şi nu poţi să#ţi zici că nu este lipsit de viitor. Corpolenţă cumpănită, faţă sănătoasă, armonie fiziologică de pizmuit; poezia, mă rog, să o cam lăsăm deoparte. Domnul Lovinescu, alt triumfător, ca să zicem aşa, se încadrează în poza de efect. Domnul Cincinat mînuieşte o floretă invizibilă şi ştie să rîdă cu o gură căutată, de adolescent. Domnul Minulescu este, cum s#ar zice, foarte bine dotat şi el, dar mai gros. Totuş succesele sale, mai subţiri, nu sînt atît de universale.
   Insula cuprinde o poezie de domnul Minulescu şi strofa următoare:
   « Eu sunt o armonie de proză Şi de vers,
   De crime Şi idile De artă Si eres —
   In craniu port imensul stăpîn pe univers Şi#n vers, voinţa celui din urmă Nenţeles».
   E greu de înţeles pentru ce aceste opt versuri, cînd strofa mare decît patru. Trage din această dispoziţie tipografică cititorul emoţii de artă care i#ar rămîne streine în rînduirea naturală a stihu# rilor? Nu#i, negreşit, un păcat, dar o naivitate este. Se simte cineva mai încălzit dacă înnainte de a#şi trage ciorapii şi#i taie cu foarfeca în patru bucăţi în care îşi trece rînd pe rînd piciorul de la pulpă la căpută?
   Domnul Dragoslav a debarcat şi domnia#sa în Cithera domnului Minulescu. Iată cum îşi începe bucata în proză intitulată Eu:
   «Mintea îmi e zăpăcită; parcă îs tîmpit. Pe suflet am ceva ce mă atîrnă în jos. Unde să mă îndrept, nici eu nu ştiu. »
   Iser dă un remarcabil desen, portretul domnului Dragoslav.
                           ALMANAHUL SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI
   E vorba, probabil, de#o farsă, căci nu reiese de nicăieri că acest « almanach » (cu c/z) ar fi al nu# mitei Societăţi. Nici coperta, care reuşeşte atît de bine să imite etichetele sticlelor de coniac şi ca# pacele cutiilor de curmale, nici conţinutul, nu stnt făcute să reprezinte o breaslă de artă, cum s#ar părea că trebuie să fie o tovărăşie de scriitori.
   Almanahul e de fapt o exhibiţie mai mult a faimosului gust în numele căruia domnul C. Banu a scos o revistă, scoate o « bibliotecă » dezonorantă pentru literatură şi a întemeiat, subt numele generic de « Flacăra » un «Institut de arte grafice », telefon 417. Un desen fotografic ilustrează coperta, deasupra căreia iese, ostentativ, numele între# prinderii industriale care a fabricat almanahul: « Editura ,,Flacăra“». De ce acest almanah al foii Flacăra este şi al Societăţii Scriitorilor Români, se înţelege cam greu. Trebuie să fie o formă de ochii lumii, care înlesneşte desfacerea produ# selor.
   întoarceţi coperta. Două capete de îngeri tipo# grafici se sărută ca în biletele de plăcintă. Pentru ce doi îngeri şi pentru ce alegoria de pe prima copertă, cu două femei, cu o mască şi cu doi alţi doi îngeri aşezaţi turceşte pe piatră? Ei, foarte simplu: editorul şi tipograful n#au găsit alte cli# şee. în lipsa şi#a clişeelor actuale, editorul ar fi pus orice altceva, indiferent, o vedere din Bucu# reşti, o frunză de viţă, două pisici. îngerii trebuie
să simbolizeze principiile artistice al domnului Banu sărutîndu*se cu propria sa intelectualitate.
   Peste treizeci de pagini din almanah conţin materie calendaristică, transpusă direct din calen* dârele fără pretenţii literare, ale librarilor doritori de ceva parale. Sărbătorile legale şi domneşti; sărbătorile prescrise de Sfîntul Sinod ce se ţin de biserici, de autorităţi şi de şcoalele publice, afară de Judecătorii, Tribunale şi Curţi (!); sărbătorile legale ce se ţin de instanţele judiciare etc.; săr# bătorile cuprinse în legea repaosului duminical; posturile; dezlegarea postului; compt ecleziastice!!); calendarul catolic. Lipseşte cel puţin calendarul ebraic şi turcesc, şi trebuie să fim mulţumiţi.
   Cititorul avid de literatură face cunoştinţă apoi cu lunile ianuarie, februarie etc., încheiate cu următoarea bucată în proză, lungă de*o pagină:
   « Atelierele de editură ,,Flacăra" execută orice lucrări din ramură. Preţuri moderate. »
   Pîn#aci e a şasea parte din almanah, şi, vasăzică, nimic. E ceva. Sînt douăsprezece pagini albe, cu cîte un rînd aruncat pe ici*colo, contribuţii mo# deşte, cum veţi vedea îndată, la « Istoria lite* raturii şi artei româneşti ». Aşa, la luna octombrie, citim: « 22, 1911. Apare revista literară Flacăra. » De altminteri, în tot almanahul se face o reclamă activă acestei publicaţii a prostului*gust din România. Evident că nici alte reclame nu sînt neglijate, ca pentru o fabrică de bere, pentru o Societate de asigurare etc. . . .
   Am zis « prost#gust» oridecîteori am vorbit de vre una din aplicaţiile esteticei domnului Banu şi#a companionilor domniei#sale, la literatură, de* sen şi tipar. Vrem să nu se înţeleagă rău senti* mentul nostru. Noi nu învinovăţim pe aceşti domni de absenţa aptitudinilor pe care facultăţile lor naturale li le refuză, căci nu învinovăţim nici orbii, nici cocoşaţii din născare. Ei sînt culpabili
 364
de altceva: că în loc să se ţie pe terenul strict al industriei, au aspiraţii streine puterilor lor, se amestecă în literatură şi artă şi, pretenţioşi totuş, şi mîndri în infirmităţile lor, strică şi literaturii şi publicului, tocmai în epoca de formaţie a gus# tului estetic. De cîte ori iese o carte, o revistă, un almanah de la « Flacăra », avem cîte un moment de oroare, căci ne gîndim la doza de urît şi de mes# chin ce#o reprezintă, la efectele ei în public şi la zădărnicirea pe ani întregi a progresului în spiritul artistic al poporului.
   Cine poate pune în vînzare o carte ca prezentul almanah, cu reproducerile de portrete şi desene din el, cu un aranjament grafic şi ilustrativ demn de#a opta pagină de ziar, înfrumuseţate ca o carte de vise sau ca o listă de bucate, strică materialul şi insultă pe cumpărător.
   Să citim cîteva din ilustraţii: Întîlnirea prinţului Carol cu ţarul Rţisiei; Vizita marelui duce Nicolaie* viei; Dansatoarele la bară, de Degas; Quator bruxeles; Lucien Capet; Tereza Careno. . . Ce raport exista între aceste persoane şi privelişti cu Societatea Scriitorilor şi cu literatura, cine poate spune ?
   Ilustraţia de la pagina şaizeci şi trei reprezintă, zice textul, pe « Hasdeu pe patul de moarte». Pentru exactitatea unei legende de felul acesteia nu e nevoie nici de geniu şi nici chiar de bun# simţ. Ajunge o uşoară documentare, pe care, în calitatea lor de ziarişti, literaţii de la Flacăra ar fi putut să o dobîndească. E absentă şi aceea. Portretul mortuar al lui Hasdeu e în realitate un portret al lui Eugeniu Carada.
   Materialul literar pe care îl dă almanahul este semnat sau nesemnat de către douăzeci şi şapte de scriitori mari şi laţi — unii mai mari, alţii mai laţi, — în total o sută patruzeci şi şase de pagini. Din acestea, peste cincizeci de pagini sînt ocupate
                                                                                                                                      S
 de Cronica anului, inutilă; de Anul teatral, Anul muzical, Viaţa literara, aprecieri despre Liciu. Domnul Banu ocupă opt pagini cu un articol asupra lui Spiru Haret; domnul Corneliu Moldo# vanu, vreo şaptesprezece; domnul Lăcusteanu, cel mai fertil, vreo douăzeci. . . în calitate, desigur, de administratorul « Institutului de arte grafice „Flacăra"». Anul muzical, unsprezece pagini, sînt semnate de un domn M. Mărgăritescu (?).
   Alte vreo douăsprezece pagini sînt de critică, în total, vreo şaptezeci de pagini de materie ziaristică, de adaos la primele treizeci, de simplu calendar, ceea ce face vreo sută de pagini aproape pierdute.
   Din celelalte optzeci de pagini, patruzeci de pagini sînt stricate cu reproduceri fotografice mi# zerabile.
   Rămîn, în sfîrşit, pentru literatură, cincizeci de pagini — multe din ele sînt reproduceri după bucăţi apărute în reviste şi mai ales în Flacăra; poate chiar toate.
   Am insistat atît de mult, ca să facem încă o dată dovada celor spuse de noi în ce priveşte opera de literatură şi educaţie a întreprinderilor « Flacăra ». Iar de Societatea Scriitorilor Români n#am prea vorbit căci n#o prea întîlnim în propriul ei almanah decît la locul rezervat pe copertă librarilor, jos detot. Cine s#a mai ocupat cel mai puţin de acest almanah se vede că a fost tocmai Societatea.
   Preţul almanahului e de i leu 2j bani!
                                        NOTE LITERARE
   Literatura socialistă, ca şi cea bisericească, e la noi relativ puţină. E vorba de o literatură socialistă naţională, căci într#altfel, bibliotecile, colecţiile de broşuri şi cărţi traduse din limbile străine, în care s#au scris cele dintîi cuvinte socia# liste şi cele mai frumoase idei provocate de doctrina muncitorilor, sînt numeroase.
   Socialismul, înnafară de domnul Dobrogeanu# Gherea, care e o personalitate literară de prima ordine şi cea mai complectă şi mai virtual socia# listă, n#a prea produs scriitori în înţelesul artistic al cuvîntului, poate că nici pînă în ziua de azi.
   Bineînţeles că lăsăm deoparte o întreagă aripă a curentului de neatîrnare care bate undele sufle# teşti ale elitei noastre intelectuale. Paralelă cu socialismul propriu#zis şi amestecîndu#se uneori cu el, a trăit în vecinătate, dacă vreţi, şi totuş atît de depărtată de el, ideea individualistă repre# zintată la noi de un singuratic, un izolat, Panait Muşoiu, directorul publicaţiei Revista ideii.
   Reflexe socialiste sînt în mai toţi scriitorii buni şi chiar în mulţi din cei mediocri, dar dacă munci# terii pot să#şi dispute pe toţi de la Eminescu încoace, şi dacă multe din gesturile izolate, cele mai frumoase, pot, ca nişte modalităţi de socialism, uneori ca nişte preludii sau ecouri, să £e prinse în ritmul mişcării, socialismul nu#şi are încă poetul său, povestitorul lui, şi am zice chiar, excluzînd încă o dată pe domnul Gherea, un patriarh, un
                                                                                                                                          367
şef suprem, cu proporţii profetice, un legislator al lui naţional.
   Nu putem şti dacă în zilele noastre, cînd socia# lismul ia forma sănătoasă a interesului imediat, mai mult decît veştmîntul mistic şi intelectual din epoca vizionară de^acum cincisprezece#două# zeci de ani, socialismul va da la lumină — şi#l va recunoaşte — un astfel de şef. Alături de doc# torul Racovski, al căruia nume a fost cîtva timp, şi poate că mai este şi azi, pentru socialişti un drapel, ascendentul asupra muncitorilor e profe# sat, cîteodată, de nişte « tovarăşi » în complectă discordanţă mentală şi de sensibilitate cu doctorul.
   în sfîrşit, vrem să ajungem la constatarea că astăzi, cînd partidul e mai organizat şi mai întărit decît orişicînd, lipseşte o revistă socialistă. O astfel de publicaţie nu se adresează ca ziarele, în felul Rpmâniei muncitoare, numai muncitorilor din mişcare, căci ar ii prea puţin. Ea serveşte mai ales ca punct de contact între socialism şi lumea neso# cialistă. E un fel de vitrină intelectuală a simţirii şi a cugetării socialiste; mărgăritarul sufletesc care iese din profunzimea luptelor mai mici şi materia# liste; e o lumină.
   Cititorii vor lua cunoştinţă astfel de calitatea scriitorilor socialişti, de dreptatea şi avîntul ideilor socialiste, de controversele şi discuţiile la care dă loc viaţa confruntată cu doctrina vie.
   O astfel de revistă nu mai putem spune că lipseşte. Ea lipsea pînă ieri, pînă la apariţia Viu torului social, care#i în realitate o reapariţie.
   Viitorul social se înfăţişează ca revistele străine, abundente şi pline. Primul număr din seria nouă cuprinde articole semnate Kari Kautsky, C. Do# brogeanu#Gherea, dr. C. Racovski, dr. O. Călin, S. Gelengigeanu, P. Minescu, şi literatură, iscălită de Anatole France, Maxim Gorki, Barbu Lăză# reanu, Vanda — polemici şi « actualităţi ».
                             BIATA LIMBĂ ROMÂNEASCĂ!
   în România nimeni nu mai scria portrete, de la Panu şi de la colaborarea domnului Nicu Xenopol la Voinţa naţională, autor a două#trei portrete reuşite şi al unui portret cît se poate de prost, ce avea tendinţă să batjocorească pe Emi# nescu. . .
   Portrete a mai scris şi llarie Chendi. Şi am citat în aceste trei nume pe cei mai buni portretişti cu pana, şi aceia destul de întîmplători.
   Portretul devine un gen literar cu Facla, care, subt condeiul lui Nicoară al Lumii, a dat literatu# rii cele mai bune portrete ce s#au putut scrie în româneşte. Ilustrate de Iser şi scrise de Nicoară al Lumii, portretele Faclei au făcut epocă în lite# ratura noastră.
   Pilda a găsit însă imitatori. O revistă, imitată şi ea cel puţin ca nume, după Facla, trebuia s#o imite şi în portrete. Gelos şi simţindu#se plin de literatură şi burduf de geniu, administratorul Flăcării şi#a zis că a închiria pe Iser, desinatorul Faclei, a#i comanda portrete şi el, este de a căpăta şi talentul de portretist al lui Nicoară.
   De#atunci foaia Flacăra a apărut cu portrete. . . în fiece număr, subt un desen frumos de Iser, era tipărită o proză proastă iscălită P. L. — puţină balegă pe o gheată de lac.
   Proza lui « P. L. » era însă menită să rămîie nemuritoare. Luîndu#şi rolul în gît, autorul se văzu dator faţă de literatura românească să#i
24-
mărească maculatura cu un giuvaer. Pînă c.e vor fi trase în volum faptele diverse din Viitorul, e bine ca să se scoată cărţi cu materia din Flacăra.
   De aceea a apărut zilele acestea un fel de volum care răspunde la numele de jo de portrete de administratorul «Institutului „Flacăra"», P.Lă* custeanu. P.L. din preţioasa revistă se chema, prin urmare, P. Lăcusteanu. Acest tipograf* autor are grija să*şi amestece numele cu numele desinatorului Iser, care nu suportă nicio vecină* tate de rangul acesta.
   Am răsfoit acest album cu hazul obişnuit. Domnul Lăcusteanu are darul să ne facă să rîdem în cele mai solemne momente ale izbucnirilor sale literare; căci a scris, condeiele fiind popularizate, hîrtia ieftină şi tiparul gratuit, de multe ori.
   Desenele lui Iser sînt, neapărat, interesante ca întodeauna. Unele din ele sînt definitive. Cine mai poate discuta pe Iser după ce Facla ha impus ca un colaborator al admirabilului său talent, tuturora, chiar dovleceilor literari de la Flacăra?
   Nenorocul lui Iser este că desenurile îi sînt comentate de domnul. . . Lăcusteanu. Acele pa# gini ce*ar fi putut sluji la ceva, măcar ca să rămîie albe, ne inspiră, după ilaritate, o profundă milă pentru cel care s*a ostenit să le murdărească, încredinţat că mierea lui trebuieşte. E*o dispro* porţie colosală, la oamenii nuli, între ceea ce cred ei că au făcut şi ceea ce a ieşit de fapt, şi această disproporţie inspiră milă.
   Ce nenorocire şi literatura asta! Iată un om care ar fi putut ajunge un om cumsecade, un negus* tor cu parale, cu cavou construit din vreme la cimitir, cu case în Bucureşti. O sută de cariere îl aşteptau să le împlinească: tapiţeria, arta dra* matică, bărbieria şi ventuzele, comerţul de cereale... Iată însă că acestui nefericit îi intră în cap ideea
37°
că ar putea scrie, pentru că a citit. Şi se*apucă de scris, şi scrie şi scrie. . . Intră la o gazetă, apoi la altele, unde scrisul lui trebuie să meargă. Scrie articole, mă rog! peste articole, înnăduşeşte. Ca el mai scriau la jurnal încă zece, încă o sută: ziarele au coloane multe, coloanele trebuiesc umplute zilnic.
   Remarcat numai de portar şi de tipograf, cercul i s*a părut restrîns. Haide acum în literatură, în literatura muncită de atîţi meşteri şi într*un timp cînd un mic ziarist care se măsoară cu ei rămîne minuscul, invizibil. Ce*are a face! El a fost căsătorit de jupînul lui de la jurnal şi pus la tipografie. Are tipar, are hîrtie, are cerneală de vreo şase mii de lei. Ei bine! de astădată îl aşteaptă triumful!
   Şi a ieşit volumul. . . Şi te uiţi la volum, la atîta material stricat, la atîta nădejde cheltuită, şi îţi dai seama cît e de monstruoasă literatura că poate să strice un om din calea lui adevărată, să*l scoată tocmai într#alta parte, unde nu*i negoţ, nu*i bărbierie, nu*i tapiţerie, unde se sting atîtea dorinţe inutile şi obraznice, unde*i nevoie de talent, de talent şi numai de talent.
   Bietul domnul Lăcusteanu! bietul Iser! biata limbă românească!
   A apărut volumul domnului P. Lăcusteanu!...
                             VIAŢA ROMÂNEASCĂ
   Se prezintă cîţiva poeţi noi: Em. P. Rodo, Mihail I. Pricopie, care fac un grup cu domnul Mateiu Caragiale, în capul revistei, şi par mai degrabă nişte pseudonime a căror reunire se vede că nu este lipsită de sens.
   Versurile următoare, de domnul Mateiu Cara* giale:
   « Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării
                                             Zădarnice. — Respinge deşartan mîngîiere.
   Şi oricît de adîncă ar fi a ta durere Trufia nu ţi*o perde, rămîi nepăsător,
   Nu te opri, nu plînge, şi dacă*ţi stau morminte în drum, treci peste ele, înnăbuşă/al tău dor, Şim neagra noapte pleacă cu fruntea sus, nainte »
şi cele mai izbutite din primele pagini de poezie ale revistei, slăbesc energia gîndirii care ar fi trebuit să transpară în cuvinte cu colţuri de silex. Deşi căutată, forma pare largă, iar stilul, prea direct, destramă frumuseţea ideii. Domnul Cara* giale, ca să poată scrie aşa cum doreşte, ar avea nevoie, credem, de o schivnicie într*o ţară depăr* tată şi de cincizecii de mii de lei venit. Bucureştii îi înmoaie accentele lirei. Dacă ne*am aduce aminte de primari serie de sonete, minuţios cizelate, ar trebui să le regretăm.
37*
   O    bucată în versuri, Demonul, e scrisă de domnul Mircea Dem. Rădulescu, care reprezintă fuziunea laolaltă a unor autori ca domnii Haralamb Lecca, Cincinat Pavelescu, Victor Eftimiu, D. Nanu, Radu Rosetti etc. — o epocă. în trei pagini pline, de versuri, tînărul colaborator al Vieţii româneşti nu găseşte mijlocul să cuprindă o singură imagine, atunci cînd fiece vers trebuie desinat şi zugrăvit ca o icoană, sau elaborat ca o idee. Demonul e o poezie de Universul literar, sau de almanah, inutilă, goală, de*o iremediabilă banalitate.
   Domnul Octavian Goga, pentru care simţim
o  fierbinte pornire ca om şi ca luptător rămas pe ogoarele lui, şi*a frînt, nu ştim cînd, dar şi*a frînt personalitatea artistică. Domnul Goga nouă ne*a părut şi înnainte ca un vas din pămîntul patriei, ars şi încondeiat cu albastru; numai că azi îl privim ca pe un vas spart şi reconstituit prin lipire.
   Era un ecou în cupa lui Goga, care răsuna cînd poetul avea jale adevărată şi care a tăcut după ce s*a umplut cu lacrimi. în Transilvania cea viguroasă şi admirabil de sălbatecă, oamenii trăiesc mult, dar poeţii puţin. Noi am voi să auzim acum un cîntec uriaş venind din Ardeal, şi am voi de cîntăreţ al acestui vuiet pe Goga.
   Scepticismul stă atît de prost şi Bucureştilor celor morţi şi cinici în privinţa idealului. Transib vania, ridicată pe munţi, e răcoroasă şi mîndră. Cu ce jale se aude venind de acolo plîngerea des* curaj ată!
   Domnul G. Topîrceanu iscăleşte pagina cea mai frumoasă de poezie, în numărul acesta, Fum. Să ne înţelegem, poetul e jumătate glumeţ şi jumătate serios. Bucata lui e dedicată « în gustul pervertit al contimporanilor mei». E o greşeală, contimporanii pe domnul Topîrceanu îl gustă, dar ei gustă şi mai mult pe domnul Victor Eftimiu.
 )7)
 In sensul acesta e o pervertire, nu în ce vrea să spuie domnul Topîrceanu, care se leagă de cîţiva tineri inofensivi şi compuşi prin oareşcare lectură, care dispare.
   Iată strofa cea mai reuşită din Cronica veselă:
   « Sus
   în spaţii reci,
   Adună cataracte de zăpadă,
   Lungi corăbii, la hotarul infinitului străbat.
   Altitudini glaciale care#amestecă#n grămadă
   Cu buhai de pe Negoiul, aburii din Eufrat. »
   Ceea ce plictiseşte mult pe cititori, este că domnul Topîrceanu vrea să se specializeze în «cronici vesele», că îl citesc atît de rar, atît de puţin. Numai atît scrie domnul Topîrceanu într*o lună? — şi altceva nimic?
   Domnul St. O. Iosif publică o traducere în versuri din Shakespeare, corectă şi echilibrată.
   Un articol interesant publică doamna Izabela Sadoveanu asupra coeducaţiei, creşterea launloc a copiilor fete şi băieţi, acuzată de imorală. E
 o  problemă, cum spune autoarea, pedagogică. Pedagogia îşi propune, într#adevăr, acest fel de probleme. De#vreme*ce copiii au umblat la şcoală separaţi, pedagogia se întreabă ce ar fi dacă ei ar învăţa laolaltă, băieţi şi fete în aceeaş clasă. Dacă şcolăriţele ar fi învăţat launloc cu şcolarii, pedagogia îşi punea problema contrarie, cum s*ar separa clasele mixte.
   Sentimentul nostru este că instinctul a răspuns la chestie înnainte ca pedagogia să*şi fi formulat problema, şi fără să ne gîndim la moralitate, în care intră cel puţin tot atît determinism cît şi ambianţă, ne întrebăm ce beneficii ar dobîndi omenirea din creşterea copiilor launloc.
   Coeducaţia se face, din vechime, în familie. Majoritatea familiilor au progenitură masculină
374
 şi feminină. Surorile şi fraţii n*au influenţat cu mult, credem, la fraternizarea lumii. îi uneşte uterul, e adevărat, dar după naştere îi dezbină sexul, inteligenţa şi moştenirea.
  Feminismul nostru nu este romanţios, şi el consistă nu atît în egalizarea drepturilor, cît în libertatea dreptului de a trăi în inegalitatea brutală şi firească. De aceea primim ideea, expe# rimentală, că între sexe există un antagonism feroce, pe care teoriile noastre nud vor putea, cel mult, decît transpune în îndulcire.
  Problema pedagogiei s#ar reduce la un simplu interes de curiozitate.
  Domnul I. G. Duca iscăleşte un frumos articol de politică externă Situaţia în Franţa} şi elogios pentru radicalismul francez care « va ţine să arate lumii că în mîinile lui interesele naţionale ale Franţei nu vor fi niciodată periclitate ».
  Domnul Gala Galaction semnează pagini do# cumentate privitoare la Aiînâstirea Cetăţuia, pe care ne face să dorim a o cunoaşte.
  în acelaş număr mai găsim articole de domnii T. A. Bădărău, dr. A. Slătineanu, G. Arghirescu, I. Răducanu, dr. G. D. Creangă, N. L. Kostaki, Nicanor 8c Co. şi T. Arghezi.
                             VIAŢA ROMÂNEASCĂ
    Neamului Şoimărestilor îi pune domnul Sado* veanu, de astădată, sfîrşit.
    Dar o judecată despre această poemă lungă, sau nuvelă, ce se găseşte a fi o povestire fermecă* toare, nu se va putea face decît după tipărirea ei în volum. Sfîrşitul liniştit şi duios al lucrării sale, îl face domnul Sadoveanu aşa : « Bunicii mei sînt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea cînd stră* moşii erau încă dîrji, am scris*o în liniştea unei prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor.»
    O     stea prin fereastra lui Mano las e titlul frumos al unei bucăţi în proză mai slabă decît titlul. Autorul, domnul Gala Galaction, întrmn stil cu intenţie comun, ţine socoteală de viaţa, — o lin* gură de apă, — a unui subşef de biurou, student în Litere, tată de copii, soţ de nevastă, pe care ne*o descrie cu deamăruntul. Acestea toate pentru ca în mijlocul mediocrităţii unei vieţi de funcţionar mahalagiu să strămute lumina unei stele prin fe# reastra unui pod.
    E un contrast care aminteşte prin analogie poema lui Baudelaire, cu supa şi norii — şi stri* gătul «A fătat vaca!» din JLa faute de l’abbé Mouret de Zola.
    Totuş trebuie să remarcăm un lucru pe care desigur că nici domnul Galaction nu e departe de a*l fi simţit. Copia după natură nu*i pentru pana domniei*sale, mistică şi inventivă. Singură steaua
 ¿7*
             din fereastră ar fi fost în toată nuvela de resortul său. Dacă în loc să plece de la un funcţionar către luceafăr, ar fi purces din cer de*a dreptul, cu riscul de*a se ciocni şi de mizeria unei vieţi de f           mucegai, domnul Galaction ne*ar fi dat o bucată
             demnă de talentul şi de tradiţia domniei*sale in* telectuală.
             Domnul Giorgio Pascu e foarte preocupat, pe două pagini bine muncite, de Etimologia fluviului
l           Dunăre. Drept vorbind, Dunărea nu prea are eti*
             mologie, sau, în orice caz, mai multă apă decît etimologie. Dar domnul Pascu vrea să vorbească de numele acestui rîu, căruia, ca un profesor, cum desigur este, îi zice, cu un termen mai didactic, fluviu.
             Domnul doctor Ştefănescu*Galaţi, în calitate de medic şi de mobilizat, critică Serviciul Sanitar al Armatei. « Ruşinea ce se răsfrînge asupra acestui corp, care era chemat să ne cruţe de singura pată ce a întunecat splendoarea campaniei din Buh garia, ne obligă — scrie domnul doctor Ştefănescu* Galaţi — să dezvăluim tot ce ni s*a părut slab !          în rînduiala sanitară a armatei.    » Autorul a     func*
             ţionat ca medic militar « în mijlocul a două epide*
I           mii de holeră ».
             Domnia*sa descrie că invazia holerei putea fi prevenită şi că Serviciul Sanitar Militar n*a fost pregătit. în ce priveşte organizarea Serviciului Sanitar Militar, domnia*sa cere să dispară « ano*
I           malia » mobilizării medicilor      militari de     către
             Statul Major, şi nu de către Serviciul Sanitar al Armatei, cum se face actualmente.
             Medicii de rezervă n*au fost totuş mult mai
I           admirabili decît camarazii lor din activitate.
             între dînşii, domnul doctor Ştefănescu*Galaţi descoperă infirmi, care, pentru prima de echipare şi celelalte beneficii, au pus în mişcare toate protecţiile ca să ia parte la mobilizare. Formaţia
 377
 sanitară a unui medic rezervist care suferea de băşica udului era supusă capriciilor urinare ale acestei băşici şi ale acestui medic. Un alt rezervist îşi punea dimineaţa ventuze, şi formaţia lui trebuia să aştepte ca paharele să#şi fi făcut efectul, ca să plece.
    în Munţii Bistriţei e o bucată de proză de domnul N. N. Beldiceanu, iar Maxime iscăleşte Alcest.
    « Eminescu, unul din marile genii ale omenirii,
 —  zice domnul Alcest, — a fost crud pedepsit în toată viaţa lui, pentru ideea cam ciudată pe care a avut#o de a se naşte în ţara românească, — unde nici astăzi nu#i priceput şi preţuit îndestul. Pe niciuna din pieţele Bucureştiului n*am văzut o uriaşă statuie în bronz, care să A reprezinte!. .. »
    întrebarea este dacă această afacere merita nu# mele de maximă sau de proverb.
    Un articol plin de interes şi desenuri, publică domnul Vasile T. Dimitrescu asupra originilor civilizaţiei noastre şi Cretei (insulă, nu tibişir). întrmn stil agreabil şi instructiv, autorul ne ini# ţiază din belşug la această chestiune, precum
 o  şi recunoaşte însuş.
    Oficialmente, Viaţa românească se rosteşte la Miscellanea în două chestiuni care ating pe cea evreiască: aşa*zisul omor ritual, şi Manasse. Cu o libertate de spirit ce#i face onoare, marea revistă românească le discută amănunţit şi conchide în sensul tuturor oamenilor civilizaţi ce#au scris în Europa împotriva stupidei înscenări a progro* miştilor ruşi, şi în România pentru Ronetti# Roman şi Manasse.
                        SINTHÈSES ÉNERGÉTIQUES DE LA VIE ET DE L’ÂME
                                                   de Le capitaine Stéfan Christesco, ingénieur des constructions navales
   Odată cu cartea domnului căpitan, ne#a sosit şi foaia pentru inserţiune. în această pagină volantă, domnul căpitan e declarat cel puţin cît Spencer şi Darwin de mare. Să cităm:
   « Concepţiile atît de înnalte ale domnului Christescu sînt destinate unui succes considerabil. Ele reînnoiesc, într#adevăr, mai multe ştiinţe deosebite şi stabilesc încă de pe acum un fapt pîn#aci necunoscut: a patra stare a materiei. » Şi. aşa mai departe şi aşa mai încoace, domnul căpitan Christescu este un filosof uriaş.
   Ne#am informat cine#i acest nou înţelept al secolelor viitoare, cine#i acest savant care trăieşte atît de aproape de noi fără să#l cunoaştem. Desigur, e un militar dezgustat de carieră şi retras la Paris ori la Londra, în cine ştie ce turn de ivoriu, inaccesibil mulţimii şi mizeriilor omeneşti.
   Care nu ne#a fost uimirea să aflăm că domnul Christescu fusese într#adevăr un căpitan, dar că acum se convertise, înnafară de speculaţiile filo# sofice, la o oareşcare politică de culoare. E de prisos să înşirăm toate cîte ni s#au spus.
   Atunci ne#am hotărît să citim. Şi am citit din ce în ce mai surprinşi, o proză care nu însem# nează absolut nimic, debitată într#un stil cu desă#
379
vîrşire banal şi mobilată cu tot ce circulă mai des şi mai mediocru, din jurnal în jurnal, din gură în gură, ca idei.
   Şi am încheiat că domnul Le capitaine Chris* tesco are toate darurile de*a rîvni la o catedră universitară în Bucureşti.
                               LITERATURA CELOR CARE SE PLICTISESC
   Doamna Maria Th. Ionescu, o necunoscută pentru literatură, publică un volum Dragoste cu foc.
   De la înfăţişare, cartea e antipatică. O citaţie de Eminescu se ghiceşte a fi fost potrivită pentru ca numele lui Eminescu să figureze şi el în cartea doamnei Ionescu.
   Un volum care începe cu poezia unui scriitor, mai ales recunoscut, mai ales celebru, şi mort mai ales, e ceva preţios şi lipsit de seriozitate. Pentru ce la doamna Ionescu nevoia de un citat de Eminescu, pe care, dacă ar fi în viaţă şi rău îmbrăcat, şi rău salariat, cum era, doamnele ama# toare şi domnii diletanţi de literatură nici nu bar băga în seamă? Căci Eminescu, nevoie de a fi citat nu avea defel. Voia doamna Maria Th. Ionescu să ne facă să înţelegem că între Eminescu şi spiritul domniei/sale este identitate? Ori gîndea că versuri de Eminescu pe proza domniei#sale însemnează consacrarea acestui poet pe care ba detestat, cît a trăit, toată ciocoimea?
   Exagerăm. . . Debutantă, doamna Maria Io# nescu simţea că*i lipseşte un bilet de recomandaţie, şi pentru că morţii se supun ca nişte copii, de poţi face tot ce pofteşti cu dînşii, chiar opere literare, biletul a fost găsit într*o strofă de patru versuri.
   Rămînem la exterior şi mai întoarcem cîte o pagină, de la sfîrşit şi de la început. La o impresie
                                                                                                                                      jSi
rea vin să se adaoge celelalte. Marfa mediocră se cunoaşte după ambalaj.
   Luxul futil al volumului, tipărit pe o hîrtie excelentă, cu litere colosal de mari şi plin de o cantitate de albituri, spune numaidecît că iscă* litorul cărţii n*a avut nimic în vedere decît să intre în literatură cu o carte absentă, să fie cu orice preţ şi în dispreţul oricăror datorii, autor.
   Doamna Maria Th. Ionescu desigur că a citit, ur că i s*a părut că ar putea seri. Desigur că a fost sigură că dacă nu e tocmai geniu, are măcar talent, dar un talent desigur mare, evident. Desigur că odată şi odată i*a venit o idee. Desigur că ideea i s*a părut miraculoasă.
   Atunci a început să şi*o realizeze. Numai că tocul mergea destul de greu. Sîmburele de nimic
i s*a părut doamnei Ionescu, înnainte chiar de a fi încolţit cel puţin, că este pădure. Avea şi domnia*sa cartea domniei*sale în cap. Şi a umblat aşa, cu cartea în cap; a avut şi domnia*sa fenomenul domniei*sale. Cîtă încredere! pentru ce rezultat!
   Ne place prefaţa; căci nu se putea volum fără prefaţă. Prefaţa, ca şi volumul, e tot de doamna Ionescu. E o prefaţă iluminată. Vorbeşte de Floarea şi Radu, de sufletul român, de sîngele românesc ce curge din strămoşi. Şi, la sfîrşit, foarte simplu, stă scris că totul a fost scris la
                                                 St. Moritz, 1912 în largul mării, pe «Alberta »,
                                                              3 sept. 1913
   Preciziunea aceasta ne verifică părerea că doam* na Ionescu are o excelentă opinie despre geniul domniei*sale literar. înţelegeţi, minunea s*a produs la St. Moritz, în largul mării, nicidecum la Lourdes. Să nu se creadă cumva că Dragostea cu foc a fost scrisă pe Mont*Blanc sau în Bretania; o, nu! totul a fost scris la St. Moritz.
382
   Acest St. Moritz lîngă acel Radu, lîngă acea Floarea, lîngă acel sînge românesc, dă loc la bănuială şi miroase a demagogie literară — ceea ce şi este. La St. Moritz nu se scrie de ţăranul român, şi cînd scrii de ţăranul român, nu e decent să scrii că erai la St. Moritz, cînd ai scris.
   Convinsă că ţăranului îi trebuieşte mila ciocoiu* lui, doamna Maria Th. Ionescu face cu naivitate următoarea declaraţie în a domniei*sale prefaţă: «Nu am nicio pretenţie (o, stil!) decît (o, limbă!) a face să vibreze (subliniat!) în sufletul tău de român dragostea şi mila pentru ţăranul nostru. » Acest « nostru » e cam mult. Ţăranul nu e nici « al nostru», necum al persoanelor care fac băi şi literatură la St. Moritz — ţăranul e numai al lui. El şi al lui — şi atît!
   în prefaţă, doamna Ionescu face o destăinuire atingătoare — «că această carte (e) scrisă cu foc, scrisă în amintirea anilor copilăriei trecuţi ». Nici nu se mai discută, amintirile doamnei Ionescu interesează întrmn grad suprem pe ţăran şi sîngele strămoşesc.
   Dar cu ce fel de foc e « scrisă » — căci doamna Ionescu crede sincer că scrie — cartea, se vede din orice citat.
   « Secerişul s*a sfîrşit. De opt zile umblă două maşini, una la deal, în Frasin, alta la vale, în Lilieci. Tot satul e în picioare, din zori de zi fluieră maşina. Boierul a chemat pe Radu la curte, ha însărcinat a supraveghia toată munca. El îndeamnă oamenii, toţi flăcăii sînt la arie, grîul curge ca un rîu aurit. »
   Acum, capitolul V, întreg:
   «S*a luminat de ziuă şi dragostea încă le îngheaţă buzele.
   Radu a luat pe Floarea acasă la el. »
   Acesta a fost un capitol întreg.
                                                                                                                                        383
 Acum din capitolul XVIII:
 « Radu a fost luat în ziua de i noiembrie, e dus la Bucureşti în regimentul 9 de Roşiori, învaţă cu înlesnire, pentru el nicio teorie, nici instrucţia nu prezintă nicio greutate. »
 în acest stil analfabet e scrisă toată cartea doamnei Maria Th. Ionescu, care vrea să intre cu tot dinadinsul în literatură.
 Persoanele cu dare de mînă sînt convinse că totul e permis.
 Preţul volumului, i,jo; la librăria Alcalay.
                           CĂPITAN G. ANGELESCU# ADVOCAT : SCÎNTEI
  Domnul căpitan G. Angelescu^advocat, ne# mulţumit cu două ipostaze în care bănuim că străluceşte, caută una nouă, de poet. Domnia#sa cîntă ca militar, domnia*sa cîntă ca poet:
                                             « Pătimeam în tinereţe de*o cumplită sărăcie,
                                                                                         Pînă şi plumbul din măsele îl aveam pe datorie
                                                                                       Ca să achit vreo socoteală făceam versuri uneori.
                                              Asta e inevitabil, toţi poeţii sînt datori.
                                           Astăzi una, mîine alta, am ajuns poet — ce vrei?
                                             A sunat suprema oră şi semnalul aşteptat;
                                            După matură gîndire, azi în fine, ni s#a dat.
                                            înnainte! lîngă tunuri, lîngă steaguri s#alergăm.
                                           Pentru ţara noastră scumpă, viaţa noastră să
                                                                                                                                 ne#o dăm.
  Laoparte dulci iluzii şi pacifice idei!
                                           Luptă, sînge, moarte, gloanţe, să lovim ca nişte
                                                                                                                                       lei. »
  Domnia*sa cîntă ca advocatul:
                                             « Advocat, tot idealul rezumat în trei silabe,
                                             Cu hatîr la toată lumea şi cu trecere la babe.
                                            Dau oştirei cu piciorul şi mă#mbrac cu pardesiu,
                                           Am scăpat de umilire şi ministru pot să fiu! »
  Domnul căpitan G. Angelescu#advocat, atacă de altfel toate subiectele, şi pe cele care au trecut pe la nasul poeţilor celorlalţi de*a surda: Omagiul artileriei române; Lui Alecsandri; Inundaţii în
25— 414
  Banat; Atila; Pe albumul nepoatei A... ; Băile Movilă; Aii Ormuz; Incidentul de la Pireu; Corn flicte civilotmilitare; Pescărie; Brezeanu director (Piesă de teatru).
  Şi poetul cîntă şi La ruinele Tîrgovistei:
  « Aiurit privesc trecutul printre bolţile surpate
  Şi mă duc cu minţeam urmă veacuri trei şi
                                                                                                                                 jumătate. . .
  Iar pe scară lîngă Doamnă, ce mai văd ? şi
                                                                                                                                     jupînese,
  Toate mîndre şi frumoase, una urcă, una iese. »
  Şi ceea ced mai curios e că acest autor care se prezintă cum îl vedem, nu este lipsit de unele accente.
                           ARCHIBALD: IMPRESII DE CĂLĂTORIE
                                                        (NOTE DE OM NECĂJIT)
   Subt numele de Archibald se ascunde domnul «Ghiţă» Rădulescu, un eminent ziarist, cared, în schimb, un scriitor de cea mai bună calitate cu putinţă.
   în două sute patruzeci de pagini compacte, ce se citesc cu părere de rău că s*au isprăvit, domnul Archibald îşi aruncă notele de călătorie, o mie de crochiuri rapide, precise, de colorit spiritual. E*o scriere de nuanţe şi amănunte, în care punctul răzleţ, invizibil ochiului normal, creşte şi centrează o împrejurare, şi care reduce massa împrejurărilor la minim. Pentru a fi ajuns să*şi farmece cititorul, domnul Archibald a strecurat oamenii şi Europa prin urechea unui ac fin, cu vîrful de aur, şi cu acest fir, împiedicat pe ici pe colo în noduri negre, brodează figuri ca de mătase.
   Un scriitor poate să aibă tot felul de atitudini în faţa lumii pe care se crede chemat să o gîndească, şi poate suferi în fel de fel de chipuri influenţa ei. Sînt scriitori care jelesc şi gem; sînt scriitori care rîd prosteşte sau care se căznesc să rîdă şi izbutesc. Archibald zîmbeşte, şi pentru că zîm* beşte şi se joacă, îşi domină subiectul şi se cotoro* seşte de el fără niciun pericol, amuzat şi bucuros că*şi va fuma liniştit ţigara bine cîştigată şi că a doua zi îşi va continua, temperat şi egal, pagina lăsată Ia timp.
   Ca să scrie o foaie delicioasă, ritmată deseori cu un admirabil simţ al pulsului intern al frazei,
 ¿5*—414
3*7
Archibald are nevoie de un lucru de nimic, de un fir de praf, de ceva care nu atrage atenţia scriitorului bombastic şi pompier, aşezat în mijlocul intelectului său magnific ca un şef de orchestră cu braţele ridicate. Spiritul îi este mobil ca o mîţă care vede spaţiul dintre canapea şi masă imens şi populat, pe vasta lui întindere, cu sute de fantome mărunte cared gîdîlă şid atîţă la joc.
   Tonul lui Archibald e al povestitorului super# ficialmente liniştit. El vorbeşte cu dumneata, care îl citeşti, şi#ţi face onoarea să te asocieze la toate isprăvile ochilor lui, cu genele încurcate în urzeala vieţii. Pentru cititor el are o atenţie de egal, şi de aceea, recunoscător, cititorul o să#i aşeze cartea la îndemînă, ca să se mai audă chemat pe nume de prieten, de către un scriitor în alcătuirea sufletească a căruia se găsesc ameste* caţi, cu originalitatea nativă, ceva Topffer, ceva Creangă şi ceva Swift.
   Vom cita la întîmplare, două pagini din Impresiile de călătorie, care nu sînt dintre cele mai reprezin* tative. Autorul călătoreşte şi s#a suit în tren:
   «Pe culoare şed oamenii clădărie: cu mîinile proptite de cerceveaua ferestrelor, iar cu picioarele sprijinite pe lăzi, pe coşuri şi pe geamantane, care zac pe jos, ca cîinii la Ţarigrad.
   Mă ţiu de hamal ca să nu ne pierdem, şi, pecînd cu o mînă îmi culeg de jos pardesiul care mi*a alunecat de pe umăr, cu cealaltă, ca să#i uşurez sarcina, îi împing cufărul. Se opinteşte, el, şi ajunge pe scară, cu mine după el — cînd aud: pleosc! Mă uit ca să pătrund fenomenul: cu vîrful umbrelei mele, alunecată la vale de subt cureaua lăbărţată a geamantanului turtit, hamalul jupuise nasul unui domn care şedea spînzurat de scară, aşteptîndu*şi familia; domnul răspunsese cu represalii; hamalul a încasat cu filosofie palma — iar eu, care împinsesem, m#am dat în lături,
prudent, ca să nu mi se încredinţeze restul — şi incidentul s*a închis.
   M#am aşezat comod pe culoar, eu peste gea# mantan şi geamantanul peste o coşarcă cu prune — şi am pornit. Abia tîrziu am băgat de seamă că de subt mine, adică de subt geamantan, sau mai exact de subt coşarcă, mergea dîra de zeama pînă la uşa vagonului — dar era tîrziu detot.
   Mă bătea în faţă soarele aprig de iulie. Cînd deschideam fereastra ca să mai iasă mirosul de pastramă, — căci uşa de la magazinul cu deli# catese era deschisă, — mă prididea fumul de căr* buni. Un băcan, numai ceafă, care rămăsese în jiletcă şi se sugrumase cu o basma murdară, ca să#şi păstreze gulerul curat, se tot împingea în mine, gonit de soare, pînă cînd, pe la o vreme, simţind că eu, cu geamantanul şi cu coşarcă de prune o să ajungem una, m#am prelins de subt băcan şi am intrat pe pragul compartimentului — căci înnăuntru nici împins de pompieri n*aş fi încăput.
   Cel cu basmaua de gît, a cărui nădejde era, pasămite, în mine şi coşarcă, s#a săniat dulce, cînd ham abandonat, şi, ca decînd m#apucai să vă povestesc, a şters cu podul palmelor lui gră# sune dîra de zeamă pe care o proiectaseră prunele biruite din coşarca de subt geamantanul pe care*mi odihneam eu făptura.
   —     Bravos! mi#a zis burghezul, fulgerîndu*mă cu nişte ochi mici şi gogoneţi. Frumos îţi sade, vas’zică. Păcat de fasonul dumitale!
   Şi fiindcă eu, isprăvit de căldură, maveam niciun chef să mă pui la taifas cu el, isnaful s#a proptit în labe, s*a sculat greoi pe genunchi, şi, răzimîndu*se de părete cu partea dinapoi a obrazu* lui, a purces să#şi şteargă zeama de prune cu bas# maua de la gît — pe care, apoi, a înfăşurata din nou, ca să#şi protejeze gulerul.
                                                                                                                                 jSp
   Dar, oricît de puţin vinovat fusesem eu, omul se supărase. O vedeam bine de pe congestia careñ făcuse nasul plumburiu, şi pricepeam mai vtrtos, de pe faptul că aruncase pe fereastră, necăjit, un crîmpei de covrig cu susan, pe care pînă aci, în ambiţia/i de a nimeri cu el o rădăcină de măsea pe care o bănuia în fundul fălcei, îl măcinase printre gingii cu un zel de toată lauda.
   Supărat, deci gata de gîlceavă, el; eu, aşişderea, topit de oboseală şi enervat de mizeriile drumului, simţeam că nu*mi trebuie decît o vorbuliţă ca să#l trimit după covrig. Ca să evit zavistia, am înnaintat, dar, cu un şold, în interiorul compartid mentului. Aci, un popă de ţară, cu cizmele unse de curînd, ca să nu se scorojească de căldură, sforăia cu gura deschisă, ţinînd, pe subt giubea, o basma cu peşte sărat. Lîngă el, o femeie, între douăzeci şi şaptezeci de ani, îmbrăcată în doliu şi cu o boccea bulgărească pe cap, plescăia pielea de pe un pui fript, piele pe care, cînd n/o putea dezgrădina cu răriturile ei de dinţi, o trecea unei sluj nici, care pătrundea puiul pînă la os, cînd îşi înfigea incisivii în friptură.
   Te vîri, oftînd, printre clădăria de oameni care proptesc uşa.
   Pe banca din faţă dormitau: un plutonier; un student cu plete năclăite de pomadă citea L’amour chez les dégénérés şi surîdea la intervale, ca să vadă popa cum că pricepe; sublocotenentul Tă/ gîrţă, de la bateria de cetate; şi nevasta unui sub/ comisar, cu doi copii gemeni, care şedeau liniştiţi lîngă fereastră, cu degetele în nas, şi cu o gîgîlice de cinci/şase luni, care/i dormita în braţe, albă, grăsulie şi cu gropiţe în obraz.
   Din cînd în cînd, gîgîlicea, deşteptată de pal/ pitaţiile violente ale trenului, deschidea ochii speriată şi începea să plîngă. Popa tresărea, se ghemuia pe partea cealaltă şi, înnainte de a rea/
 39°
dormi, ofta ca o locomotivă. Studentul, întrerupt tocmai la partea cea mai picantă a lecturii, făcea gest de enervare; iar nevasta subcomisarului um* plea gura gîgîlicei cu un sîn sărac şi veşted, pe care trebuia să/l stoarcă cu mîna ca să scoată din/ tr/însul cîteva picături de zer — pecînd plutonier rul, lacom, îşi înfigea ochii furiş pînă în fundul corsetului ca să vadă ceea ce îşi închipuia el că e rezervat pentru hrana copilaşului. » (Prin melea/ guri streine)
   Defectul — de ordin artistic — al acestei cărţi, scrise totuş cu gust distins, este coperta de calen/ dar. O prăpastie, un parapet, un tren, trei munţi, un cer, o vale şi un cioban. Şi două jumătăţi de oaie, şi nişte maci. Totul lipit pe un plan de afiş.
   Dar cînd subt firmă strălucită se ascunde, în/ deobşte, atîta marfă literară proastă, trebuie să trecem cu vederea că un ambalaj mizerabil ascunde un cuprins de preţ.
                            DE VORBĂ CU MINE ÎNSUMI
                                                            de I. MINULESCU
   E nevoie de un dram de teorie şi de un ritm lent în această modestă — semţelege — cronică lu terară.
   Unii oameni se freacă de ani de zile cu condeiul şi cu tiparul fără sa ii ajuns la utila insensibilitate. Un elogiu nu#i cu uşurinţă în stare să#i scoată din sărite, şi cu eît elogiul va fi mai complect, mai liric şi mai disproporţionat, cu atît se simte mai vesel omul frecat, şi mai mare cu atît. Din hîrtie şi negreală i#ai compus insul monumental ce doreşte să fie. Cînd nu se găseşte niciun devotat ca să#i corijeze dimensiunile prin exagerare, atunci autorul ia condeiul şi se înfăţişează singur — şi tot e mulţumit. Căci băieţii din literatura noastră pot să rămîie nesimţitori la acatiste şi tămîie, şi să guste toată amărăciunea laudelor căpătate.
   Faţă de o părere slobodă de convenţii şi legături, băieţii noştri sînt cu desăvîrşire dezarmaţi. La fel cu o bună parte din politiciani, înfioraţi la cea mai slabă zvîcnire de pană, ei sînt în stare să şteargă apetitul şi somnul reparator. îi obsedează cuvîntubfrază: recitesc. Şi pecînd în faţa eterni# tăţii toată literatura pe care o scuipă negru con# deiul, nu face cît un fulg de ţărînă, ei sînt munciţi în colivia lor de suferinţi uriaşe. Susceptibilităţi diverse complică sănătatea sufletelor primitiv sim# ple, îndată ce încep să vibreze în public, îndată ce se strecoară în literatură şi teatru, unde orgoliul e permanent şi beteag. Căci arta nu se face ca o
 )92
disciplină şi ca o credinţă: pentru că este artă şi pentru că#ţi trebuieşte. Pentru cei mai mulţi ea#i o etichetă, un titlu şi o găteală, un frac de societate. De aceea#i şi o modă, de cele mai multe ori. Domnul Minulescu e acest scriitor, care suferă cînd nu este lăudat, ca de o calamitate. Ni s#a întîmplat pe vremuri să ne îndoim de darurile sale poetice, şi îndoiala noastră a dat naştere la tot atîtea tînguiri dintr#o parte cîte şi regrete din ceealaltă. Aveam bună nădejde că domnul Minulescu nu va mai tipări multă vreme carte.
   Şi iată că un volum apare, De vorba cu mine însumi, un volum care vrea să spuie probabil că autorul n#are neapărată nevoie de cinci sau şase prieteni ca să poată vorbi, şi că stă şi singur de vorbă destul de bucuros.
   De fapt, poetul afectează această atitudine cugetătoare, ca în toată literatura lui de versuri în zigzag, a cărora supremă originalitate rezidă în răscăcărarea tipografică a strofei pe o pagină întreagă. De aceea critica noastră a şi descoperit în domnul Minulescu un simbolist, cu obser# vaţia, în cele din urmă, că este singurul şi adevă# râtul nostru simbolist. E de mirare că încurajat şi sărbătorit cu atîta pricepere în catalogare, domnia#sa s#a putut mulţumi cu un lucru dobîndit şi consacrat ca un semn de simbolitate, şi a rămas la alexandrinul de patruzeci şi opt de versuri şi nu şi#a tipărit volumul al doilea de#a#ndoaselea cu de#a#ndăratelea textul. Simbolismul domnului Minulescu ar fi atins bectimisul artei, şi critica ultimele limite în ezoterism. Domnul Minulescu face parte din poeţii muzei absente. E tot simbo# lismul de care poate dispune, şi singurul simbolism, de altfel, al aşa#zişilor noştri simbolişti, preocupaţi
foarte puţin de însuşirea literaturii cee fac, dar foarte mult, în schimb, de titlul acesta, şi fără sens şi ridic ul.
   Drept este că noi n*am priceput, graţie, desigur, unei tare speciale, cum poate fi cineva simbolist fără să fie poet, şi cum poate să fie un poet simbo* list. Din tot ce am apucat să citim, ceea ce ne*a izbit întodeauna a fost impresia talentului şi forma personalităţii. în schimb, am întîlnit mulţi tineri dezorientaţi şi suficient mediocri care să ne facă destăinuirea că aparţin şcolii simboliste. De altfel, ca toţi scoliştii; căci fie clasic, fie modern, fie altceva, un scriitor impotent rîvneşte, ca şi un impotent social, la parvenire într*o castă măcar literară.
   întru tîrziu, am ajuns să pricepem cam de ce lucru atîrnă simbolismul românesc, citind fără glumă producţiile literare speciale unor reviste.
   Ni s*a părut că prima condiţie pe care trebuie să o respecte un tînăr român şi viitor simbolist este să citească franţuzeşte şi să nu aibe de limba franceză habar. Cine învaţă limba franceză şi o cultivă, riscă să nu prea devie simbolist şi deser* veste şcoala, al căreia şef s*a proclamat, după o matură chibzuire, domnul Minulescu. Astfel, din inspiraţie îi rămîn exteriorităţile disparate, firi* miturile, pleava, mătreaţa unei idei, pielea jupu* ită a unei imagini. Şi citind, şi răscitind autorii dificili şi mai ales pe copiştii lor, pe toţi imitatorii în franţuzeşte ai cîte unui maestru înnăbuşit, silit să joace pe Messia între ceată de nulităţi, ei capătă o stare de spirit haotică şi propice unei producţii dezmăţate. De aci, literatura se cheamă nouă, rînduri/rînduri poeţii se înmulţesc şi se creează o şcoală . . . Pentru noi nu este nicio părere de rău, facem o simplă constatare. Fabri* canţii de hîrtie, ca şi tipografii, nu vor avea nici# odată să se plîngă de numărul scriitorilor.
394
   în sensul acesta domnul Minulescu este un simbolist desăvîrşit.
   O frazeologie pretenţioasă acoperă volumul său poetic şi de cele mai multe ori enervant. E ca un plisc Farfuride răzbit în simbolism, în poezie. Gura lirismului său bate tot întunericul micilor bassestcours literare. Gazetar versificator şi tocă* tură artistică, domnul Minulescu ia elanuri în comic, cu o seninătate de înger.
   Ei cîntă numerele 14, 21 şi 7; iahturile, castelele, mătăsurile, săpunul «Flora», fabricile de par* fum şi spermancet, cu o convingere uneori de agent de publicitate care se complace în obscurităţi. Are domnul Minulescu şi obscurităţi, pentru că a văzut că sade bine să ai şi de astea decînd Maeter* linck a orînduit necesitatea obscurităţii în litera* tură. Numai că pecînd la acest Maeterlinck, unul din colegii domnului Minulescu, întunericul are sinceritatea şi puterea germinativă a pămîntului care acoperă rădăcinile, la domnul Minulescu e o insuficienţă de respiraţie şi de cugetare. Zece cuvinte amestecate sînt trîntite peste foaia de hîrtie, ca o cocă, şi lucrul e gata.
   Dar un poet n*are nevoie să gîndească negreşit. La el imaginea şi oarecare discreţie ajung să ilustreze talentul. Imaginile domnului Minulescu sînt sau banale, sau imbecile. O elucubraţie de cititor naiv şi umflat. Ca să fii poet, ajunge, desigur, să debitezi cuvinte şi să le înşiri în oarecare direcţie. Şi ca să fii simbolist^ cîteva marchize, ceva trene lungi, castele şi cavaleri; un volum galben purtat în buzunar. O masivă doză de nerozie.
   Domnul Minulescu va seri cu o divină inconş* tienţă:
       « Eu sunt o*mperechere de straniu
       Şi comun. . .
       Eu sunt o cadenţare de bine
 39 S
     Şi de rău . . .
     Eu sunt omcrucişare de harfe
     Şi trompete
     De leneşe pavane
     Şi repezi farandole » (imagine).
     Domnul Minulescu va avea momente în care, negăsind în reminiscenţă acest ajutor aşteptat, recurge la propria lui putere ca să spargă gheaţa inspiraţiei. Limbajul său este atunci următorul:
     «Vorbesc cu mine însumi si*mi zic:
     -De ce mă minţi...»
     « Mă simt aşa de singur c#aproape#mi
                                                                                                                                  este frică
     Să mai vorbesc cu mine. »
 Şi cu el visează efecte de simplicitate.
     Domnul Minulescu gîndeşte; iată cum gîndeşte domnul Minulescu:
     « Copiii,
     Purtau pe umeri prapuri de doliu Fredonînd,
     Versetele învăţate din carteam care fiii. . . Desâvîrşesc doctrina părinţilor. . .»
 sau:
     « Glasul morilor de apă,
     Glasul morilor de vînt,
     Glasul morilor severe care macină Romanţa Zilelor de mii ne. »
 sau:
     «Tu pari cuceritoarea Amantului postum Iar eu părtaşul celei din urmă Bachanale! »
 sau:
     « Sărmana învinsă de însuşi învinsul Voinţelor tale. . .
 )96
      Supremă chemare
      Ce*şi pierde zigzagul în gesturi ce
                                                                                                                                    mor. . . »
                                                                                         Domnul Minulescu abundă în cuvinte subliniate:
      « Şi*ascult Perpetuarea cum fredonează
                                                                                                                                 în haos. . . »
                                                                                                     « Căci vagabonzii sunt enigma eternului ,,de*atîtea ori“. . . »
      « Mămtrupez în al veciei şi al imensităţii
                                                                                                                                   domn !.. .»
      «Că, El şi Eu nu suntem decît acelaş
                                                                                                                                    frate. . . »
      « Răspunde*mi — „AIu“ f ... »
                                                                                                          «De ce maveau în gloata de A/io#, un singur Eu. . . »
                                                                                                             «Trăiau atîţi Apostoli, şi niciun Prometeu! »
      « Şi soarele preface verbum cînt. . . »
      « Plămădeştemdestularea !. . . »
                                                                                                       « Toţi călătorii spre mai bine. . . »
      « Eternului Aiîine şi fostului Ieri. . . »
      « Şim viaţă, acelaş etern început E doar profanarea acelor Sfîrşituri. . . »
      « Trăite (sic)
                                                                                                       Şi#apuse cu cei din trecut (sic)! »
 Domnul Minulescu furnică de cuvinte cu literă mare înlăuntrul frazei, care dobîndeşte mulţumită unui P., unui C., mister iozitate. Domnia^sa scrie Atei, Preoţi, Crucea Sfîntului
 397
 Andrei, Mîine, Ieri, Bulevarde, Bachanale, Uni* vers, Neînţeles.
    « Dă/mi A.B.C. al vieţii subterane. »
    Domnul Minulescu e plin de cuvinte şi nume străine. El evită cuvintele drepte, pe care nu le găseşte, ca un om pudic vorbele de ruşine la medic, înlocuindude cu greutate şi însoţindude cu « pardon ».
    Nume de scriitori citiţi de literaţi: Marcel Schwob, Villiers de TIsle/Adam, Tristan Cor* bière, Charles Baudelaire, Jehan Rictus.
    Nume de pictori despre care iarăş domnul Minulescu trebuie să fi citit undeva, Gauguin, Cézanne, şi zice ca un cabotin:
    « Cézanne te*ar fi pictat într/altfel Eu însă te*am văzut (sic) aşa ».
    Nume de muzicanţi : Beethoven, Berlioz,Wagner, Chopin, — şi de artă muzicală: Valpurgis, Wal* kirya; ceea ce permite poetului să cînte aşa:
    « Dă*mi preţul primei victime*a femeii,
    Dă*mi simbolul opalului şi*agatei,
    Dămii ritmumveninat al Salomeii Şi tuşeam fa minor a Traviatei ».
    Nume străine de tot felul, geografice, mito# logice, literare, istorice etc., etc.:     Versailles,
 Phrynea, Heliogabal, Marmara, Odiseea, Flo* renţa, Izabela şi Columb, Venere, Golgota, Teseu, Arhipelagul, Bazinul Latonei, Hamlet, Oedip, Bukhara, Prometeu, Polonius, Parisul, Bassora, Vaticanul, Insulele Boromee etc.
    Cuvinte străine şi fraze citate din franţuzeşte (limbă pe care domnul Minulescu o cunoaşte); nume de fabricanţi de apă*de*dinţi :
    « Guerlain a botezat (sic) parfumul „Voilà pourquoi faimais Rpsine“ »,
 398
        « Stofe vechi, o mandolină, un (unu !) Cézanne şi doi (doi!) Gauguin Patru (patru!) măşti de bronz: Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin. . . Fleurs du mal legatem piele De Cordova şi pe pian (silabă)
        Charles Baudelaire şi/alături Villiers de TIsle/Adam. . . »
   Pentru cine se mai îndoieşte că domnul Minu* lescu e poet simbolist, să mai cităm:
        « Cînta un matelot la proră Şi imnul lui solemn plutea Pemtinsul Mării Marmara Ca*ntr*o cetate spaniolă (bis),
        Cînd orologiul din cupolă
        Anunţă fiecare oră
        Printrmn preludiu de mandolă ».
Sau amestecînd Londra şi Mizilul:
        « Eau de Cologne Şi chiparoase Pe valea Oltului
        Sau poate (!) pe valea Prahovei ...»
   De altfel, cuvîntul « simbol » vine de atîtea ori în poeziile domnului Minulescu, încît de îndoială vorbă nici nu poate fi. Domnul Minu* lescu este, hotărît, poet şi simbolist.
   Totuş, din aceste citate, în care cele mai multe cuvinte sînt subliniate chiar de domnul Minu* lescu, cititorul a putut face cunoştinţă cu mentali* tatea acestui poet şi cu calitatea inspiraţiei lui — care nud izmenită cel puţin de bună/voie, dar dintr/o penibilă neputinţă. Verbalismul său insipid şi de prost*gust demască o cerebralitate săracă şi o educaţie intelectuală prin exteriorităţi, de mahalagiu epatat şi rafinat la cinematograf.
  Nouă nu ni se pare că se poate vorbi despre literatura domniei*sale falsă, în termeni deosebiţi de aceştia. E singurul punct de vedere, dacă este punct şi este vedere, din care domnul Minulescu, un perfect farseur literar, trebuie privit.
  De altfel, e un exces de atenţie în care cădem, şi nu ca să*i displăcem domniei*sale, unul din oamenii cei mai simpatici de la cafenea, dar ca să curmăm unele confuzii, bănuieli şi nedreptăţi.
                                              HÎRTIA DE PREŢ
                                             în mijlocul războiului, un eveniment: ziarele
franceze.
   Pentru români şi pentru bucureşteni, foaia veche sosită alaltăieri cu o întîrziere de şaisprezece zile în capitală, a fost întnadevăr un eveniment.
   De la declararea războiului, astăzi european, lu brăria franceză lipseşte cu desăvîrşire din România. Cei obişnuiţi să treacă măcar o dată pe zi pe la negustorii de cărţi şi să nu se întoarcă o singură dată acasă fără o revistă cel puţin, în buzunar, au avut să sufere două saptămîni de un fel de singurătate. E o singurătate să nu mai poţi răsfoi proza cu care te*ai deprins de ani de zile, să#ţi fie servită ceas cu ceas de pasărea cu aripi de hîrtie, pornită voios din crengile cele mai înnalte ale depărtatului Paris.
   Proză inspirată, proză mediocră: indiferent. Revistele, cărţile, ziarele franceze sînt evocative. Litera, culoarea învelitorii, formatul, cuvintele stilizate dintru născare cu o artă de argintar, aduc pînă în Bucureşti sămînţă din lumina şi frumuseţea ţării franceze. înnafară de opiniile politice care dezbină oamenii, geniul francez îi pune pe toţi de acord, şi geniul francez e această bucată de hîrtie tipărită care ne*a lipsit atîta vreme tuturor.
   E ca o scrisoare de familie ce*ţi soseşte în exil. Fiece rînd e preţios, şi cu atît mai atingător cu cît a lipsit mai multă vreme. Şin o lume întreagă
                                                                                                                                              401
26-445
care gîndeşte pentru dumneata, şi*i gîndirea cea mai simplă şi cea mai armonioasă din cîtă gîndire s*a risipit în zadar, ca un polen de lux, la faţa pămîntului primitor numai de morţi şi lacom de sînge, decînd cunoaştem cugetare, pînă azi.
   Cartea se cumpăra ea să fie citită. Cartea fram ceză e adusă ca să stea pe masă, ca un cufăr cu inele şi pietre luminoase, ca să o vezi, să o pipăi din cînd în cînd, chiar de ai citi/o peste cîteva luni. O ştii aşezată întrmn loc sin un angajament pentru o plăcere viitoare.
   Războiul turbură această plăcere, şi*i cea mai mare nemulţumire. Multă vreme pagina mare să mai primească să fie spintecată de cuţitul de ivoriu strecurat printre foi. Vitrinele rămîn ca nişte grădini veştede. Peizajul de hîrtie al librări# ilor rămîne decolorat şi sărăcit,
   Tipogrâfii, maşiniştii, desinatorii şi scriitorii francezi s*au îmbrăcat milităreşte şi pribegesc cu armele între fruntarii.
  /
                      SEMNE CU CREIONUL 1904—1914
Cuvînt înnainte                                                           7
Dintrmn foişor                                                            g
Vers şi poezie                                                           43
Sertarul                                                                jâ
Simţultbun                                                              jS
Bilet                                                                   60
Pentru război şi artă                                                    63
Ziaristul                                                               65
Permis şi nepermis                                                       69
Literatura de Paşti                                                      71
Hoţii intelectului                                                       73
Despre scriitori . . .                                                   76
Păreri de rău                                                            79
Ştiinţe naturale                                                         82
Arta şi războiul                                                         8/
Zădărnicie                                                              88
                          SPINI DE HÎRTIE 1904—1914
Poem în proză                                                            93
Pcstfscriptum                                                           pf
« Cap de şcoală » şi « cap de dovleac »                                 ico
Scrisoare deschisă domnului M. lor ga                                   103
Neamul românesc şi Facla jidovească                                     106
Pentru Neamul românesc                                                  112
Scrisoare deschisă domnului A. C. Cuza                                 11 f
                                                                       4 OJ
 Graiul Vieţii româneşti sau răspunsuri fără de răspuns
 Mote §i mărturisiri
 Neamul face şi critică literară
 Troparele zilei
 Notiţe
 Iarăş poetul Memţeanu Cum se scrie istoria
 Salut, mediocritate ! — Pentru Flacăra —
 Pilde civice
 Scrisoare deschisă domnului C. Banu, directorul revistei Flacăra Pentru Flacăra Profanii şi furii
 Viaţa românească, Flacăra şi Facla Iarăş Flacăra şi domnul Banu Constantin cel Bun. . .
 Sfîrşitul unei polemici. . . Domnul C. Banu cere Prefecturii de Poliţie înfiinţarea unui post de agent literar pentru domniatsa De la Societatea Scriitorilor Rpmâni Un general la Academie Pentru glorie şi franci Aleluia, aleluia, aleluia. . .
 Cruciada spanacului Dirt presă Mobilii Flăcării
 Neamul românesc zgîrie*brînză Procesul Rpsetti—Stere Biblioteci ntavem Cărţi şi biblioteci Procesul revistei Facla Intelectualii Pornografie Moravuri literare Un domn care mă doreşte Afacerea Nerva Hodoş — /. Bianu Vlaicu
 Libertatea presei 406
 120
 Î22
 tJO
 *)*
 ijâ
 142
 144
 147
 *f*
 1/4
 *S7
 160
 i6f
 170
 176
 181
 187
 218
 220
 226
 7)0 2)4 2$8 241 24S 248 2JI 2S4 2S7 261 264 267 269 273 276
 Moralitate literară                                               281
 Societatea Scriitorilor                                           283
 Marchizul de Bîrlad                                               2S$
 BunuUsimţ                                                         287
 Academia                                                          290
 Trăiască insulta !                                                292
                                                                       ARHIVĂ DE LITERATURĂ 1904—1914
 A, B, C...                                                        297
 Lelia Georgesco: Aphorismes du coeur Alexandru Vîntul: Poezii                                          302
 Corneliu Moldovanu: Cetatea Soarelui şi alte poeme 304 Convorbiri critice                                                306
 Ramuri                                                            3°$
 M.C. Paulescu: Fiziologie filosofică                              3op
 Ramuri                                                            3**
 Viaţa nouă                                                        3i4
 Biblioteca « Lumina »                                             316
 Sofocle: Oedip la Colona — Traducere din grece§te de Mihail Iorgulescu, cu o prefaţă de M. lor ga                      317
 Al. Viţianu: Bacante                                              319
 Revista democraţiei române                                        320
 Gabriel Donna; Marginalia                                         322
 Viaţa românescă                                                   323
 Convorbiri literare                                               324
 Ramuri                                                            326
 Luceafărul                                                        327
 Cultura                                                           329
 Noua revistă română                                               330
 Revista idealistă                                                 332
 Puterea adevărului                                                334
 Reviste — cărţi                                                   337
 O revistă teologică                                               341
 I.H. Brezis: Omorul ritual                                        343
 Reviste noi                                                       345
 Cu prilejul revoluţiei chineze—O importantă lucrare a domnului lor ga                                                   348
 4 07
     Un bilanţ literar                                                   333
     Revista literara şi artistică                                       jjù
     Insula                                                              361
     Almanahul Societăţii Scriitorilor Români Mote literare                                               36-/
     Biata limbă românescă /                                             36g
     Viaţa românească                                                    372
     Viaţa românească                                                    376
     Sinthèses énergétiques de la vie et de l'âme de Le capitaine
          Stéfan Christesco, ingénieur des constructions navales 3JJ Literatura celor care se plictisesc                         3 Si
     Căpitan G. Angelescwadvocat: Scîntei                                38j
     Archibald: Impresii de călătorie (Mote            de om necăjit) 387
     De vorbă cu mine însumi, de I. Aîinulescu                           392
     Hîrtia de preţ                                                      401
                        Lector: GHEORGHE PIENESCU Tehnoredactor: MINA GANTEMIR
           Apărut 1972. Tiraj 3460 ex. legate 1/1. Hîrtie offset verge de 90 g/m*. Format 800x920132. Coli ed. 15,47. Coli tipar 12,75, A. nr. 28864/1971. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859 — 0r
                Tiparul executat sub comanda nr. 1953 la întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică“ Calea Şerban Vodă 133, Bucureşti Republica Socialistă România