TUDOR ARGHEZI • SCRIERI • 19
 Supracoperla si coperta de Petre Vulcănescu
TUDOR ARGHEZI
               SCRIERI
                   *9
                        PROZE
                EDITURA PENTRU LITERATURĂ
PROFILURI
                  ADVERSARII
   Blînzi de o timiditate naturală, ei căptuşeau, ascunşi, podina şi păreţii, încuibaţi în grinzi, strecuraţi în cărţi. Oul lor tăinuit aştepta în scoar* ţele unui Homer căldura trebuincioasă clocirii desăvîrşite. Ei aveau să se rezolve cîndva în ploş* niţe ca să străbată uscatul, şi*n molii ca să se ridice pe aripi pulverulente pînă la Sfîntul Spirit, care li s*a înfăţişat ca un porumb alb, împăiat cu vată, deasupra bibliotecii.
   Către seară, omul, ostenit, se aşează, calm, în jilţ, visînd un cîntec cu stihuri de rugă. Mîţa lui plecase, cîinele murise. Ploua. Fantoma imagini* lor familiare pribegea prin odaie ca o spumă al* burie de fum transparent de tutun. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci, cu trotuarele de catran şi ulei. Singur bombănitul ursuz al unui beţiv sprijinit de zăbrelele porţii, mai putea fi auzit, rupt din gura lui greoaie de mîzgă, ca o voce de tobă.
   în depărtările îngheţate, închipuirea muncito* rului căuta făptura omului viitor, victorios, aco* perit acum cu platoşe lucii şi pieptare de zimţi, purtător de arme şi speranţe noi. Ochiul lui, plăsmuitor de fiinţe depline, se bucura de prefă* cerea omenirii în legea puterii şi a datoriei. Prin foc şi tăiş, el le vedea regenerate, mînate de o voinţă întreagă, stăpîne pe destinul lor prins ca o sabie de şoldul viguros. Vor înceta, în sfîrşit,
 7
să se mai arate viciile de trîndăvie ale neamurilor putrede şi gălăgioase. O tinereţe neobişnuită nici gîndirii, va străluci în ochii popoarelor, şi urmaşii vor fi chemaţi să zămislească veacurile cele mai grele şi mai mari. . .
   Un păduche însă, pe furiş, se ivi să*şi recla* me dreptul la aristocraţie, şi, după el, păduchele următor. Şi puii lor şi rudele lor. înnăbuşindu*şi duhoarea, ei înnaintară, siguri de inutilitatea pru* denţei la un ceas atît de înnoptat. Iată*i suind pe încălţăminte. Asaltul larvelor infecte, corcite din întuneric şi umezeală, începu. Varietăţi con* tradictorii se găsiră strînse într*o logică alianţă. Instinctul îl împinge către cap, adversarul neiertă* tor al păduchelui orgolios dar modest. Urcuşul accidental începe să fie populat. Ura!
   Dar ochiul muncitorului e deschis. El măsoară efortul bestiolei şi aşteaptă cîrdul s* ajungă mai sus. . .
   Veniţi, gingaşi paraziţi, pe care timpurile e* roice vă favorizează. Păianjeni cu braţele imense, cloporte, gîngănii cu sute de picioare agile, ieşiţi din găuri, populaţi odaia şi începeţi! Omul din jilţ ar putea să vă strivească sub tălpile lui grele.
                                OMUL*OM ŞI NEOMUL
   E o poveste veche şi*ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s*ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfîrşit. Neînţelegîndu*i rostul, jignit de continua ei re* editare şi de un dezechilibru într*adevăr uimi* tor, şi concepînd pe omul din poveste monstruos, graiul poporului l*a pus între animalele ce i se părea că au trecut în el printr*o migraţiune odi* oasă, stabilind identificările cum s*a priceput: porcul, măgarul, şarpele.
   Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuza* bile şi capacităţi de bună*credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şi*l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
   Omul*om nu vrea să rătăcească singur împreju* rul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii*l mint, ucenicii*l fură, prietenii*l necinstesc. Porcul îşi păs* trează firea şi caracterul fără să şi le izmenească, măgarul e un om detreabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sîn. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabili* tăţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mîngîiat sau bătut, el rămîne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr*o clasificare într*alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul — şi se* menul lui omul*om.
9
   Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfîrşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătîndu*se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrînd fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plînge şi alta înşeală: cî# te cinci obraze suprapuse, lepădate şi reîmpă* rechiate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă. Un antrefileu, pieziş : totalizare ireali* ¿abilă.
   Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
   Era nefericit, era hulit şi hai ajutat să*şi vie sufletul lui în fire. L*ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcînd pe o margine de drum, uitat din* colo de ciulini şi bozii, hai dat din plosca ta rachiu, ca să*i înzdrăveneşti cumpătul rupt, hai uns rănile cu undelemn, hai urcat întins pe spinarea âsinei tale, de călător pe nisipuri, şi hai dus aca* să la tine, hai culcat, hai oblojit, hai cîntat din ghitară lîngă ureche.
   S*a vindecat, bietul, şi te*a pizmuit că putuşi să*l ajuţi. Pe la răspîntii s*a dat în vorbă cu hoţii de noapte, careţi pîndeau ograda să*i dea foc, şoptindu*le pe undezi trecerea printre ghimpi mai lesnicioasă, şi hai văzut otrăvindu'ţi cîinii de pază, după ce nu a putut să*i alunge. A vrut să*ţi răzvrătească slugile şi a început să*ţi porun* ceaşcă. Ti^amtors prietenii de la uşe. Şha şters nasul de mămăliga ta şi ţi*a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi*a făcut bîtă, să te aşteptem pădure. Ai aflat cum s*a surpat lîngă tine stejarul prăvă* lit, de la fîntînă. L*ai auzit din somn ascuţindu*şi cuţitul. Te*a vîndut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L*ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s*a dus şi te*a pîrît. Iuda sta la masa ta de taină, cînd s*au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua
 10
de borangic, suliţe şi coifuri, hai frînt pîinea ta şi hai dat*o binecuvîntată, a sorbit din paha* rul tău.
   Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş — e om, om ce numai se despoaie ca şarpele. Uitărte la el: pielea i s*a zbîrcit şi joacă pe hîrca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cîrpit în găurile strîmbe. îi bate pleoapa vînătă pe care*o atinge cinstita*ţi căutătură. îi tremură buzele crăpate de*o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi*i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin: bună# tatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămîie mai bine unde hai găsit zăcînd, sămibuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, — şi te urăşte pentru că hai iubit. Ce bine nu hai făcut?
   într*o zi de fantezie ironică, natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploş* niţa, ciupercile veninoase şi fierea.
                                       DEDESUBT
   Da, e foarte adevărat. Oamenii din preajma noastră sînt covîrşiţi de necazuri. Să*i ajutăm cel puţin să le suporte, dacă nu putem mai mult. Viaţa nu e numai bun*trai, mai e şi bunăvoinţă. Să ne silim să le sporim puterile sufleteşti. . .
   Te ascult, ai dreptate, dar nu ştiu de ce vorbele dumitale sună a gol. îmi dau osteneala să consider cu gravitate banalităţile morale pe care mi le administrezi, şi nu pot.
   Binele semenilor noştri te pasionează, te*ai jert* fi pentru el bucuros, numai să folosească jertfa la ceva. Urmăreşti domnia legii lui Dumnezeu în lume. Zici Tatăl Nostru la fiece masă, şi nu te scoli fără să mulţumeşti cu altă rugăciune. Sună a gol şi rugăciunea.
   Tu nu crezi că ai venit pe lume ca toată lumea, ca să termini un drum, pe care te*ai pomenit umblînd între două fatalităţi, ca toţi. Vrei să fii mai mult şi să însemni nu ştiu ce epocă, întrmn petec de întuneric din întunericul fără margini. Vorbeşti, vorbeşti, vorbeşti. . . şi sună a gol.
   M#ai îndemnat să mă alătur de tine, să ne de# votăm amîndoi, să ducem lupta mare şi curată laolaltă. Visul tău e frumos şi e şi visul meu. Ce folos! Sufletul tău sună a gol şi nu pot să merg cu golul alături. Golul îmi dă sfîrşeală.
   Tu urmăreşti altceva. Nu eşti deloc şi rîvneşti să fii mai mult decît eşti în stare. Singur, tu nu
 12
te poţi întinde atît cît ai nevoie, şi, singur, tu eşti puţin şi aproape nimic. îţi trebuiesc tovarăşi, însă tovarăşi care ascultă, subalterni tăcuţi. Cum poţi tu crede că aş putea să cad în ascultarea unuia mai fălos ca mine, dar gol?
   Şi vorbele ţi se încheie strîmb, că#ţi lipseşte şi acel meşteşug cu care comediantul izbuteşte să mintă lumea, uneori un şir de ani, şi să adune putere, slavă goală şi averi osîndite. Nu eşti măcar un actor, eşti un cabotin: şi joci drama şi comedia la fel, joci farsa şi opereta, şi, cînd nu ai aplauze în clasic, treci de*a dreptul la clovnul spoit pe ochi, şi obţii cîteva surîsuri în silă. Dacă ai fi ajuns puternic, ai obliga spectatorii, cu biciul, să bată din palme entuziaşti, şi să#ţi facă ovaţii.
   Mă uit la figură: şi ea e goală. Natura te#a improvizat din petice şi cîrpeli. Pentru ce#ai vrea să fii, trebuie cap, şi pe dedesubt şi pe dinafară, trebuie portret. Ai văzut vreodată călcînd peste oameni şi timpuri şi modificîndude pasul stăpînii fără figură, simple aparate de suflat nasul, de îmbu* cat şi de răcnit? E barza cîrnă şi oloagă? e vulturul sfrijit? mistreţul paralitic? zimbrul spălăcit?
   Sună a gol în tine şi de jurîmprejurul tău, a roa* bă neunsă şi a boloboc. Odată, te#am aprobat pe jumătate, cu sfiială. Nu vream să rămîi întodea* una singuratec şi răzleţ. Vorbiseşi o seară întreagă. Prin frunze, mi#a venit o şoaptă: « Bagă de seamă! şi măduva îi e goală, cuvîntul: mincinos şi sterp. Dacăd ajuţi şi#l ridici, nu se poate ţine pe labe. Are şi avîntul prost. Nu te încurca să#i dai ce n#are şi să#i împrumuţi cinstea şi inima ta. Şi răspunderea îi e goală. în ziua încercării, după ce a strîns mulţimea şi minţile şi le#a făgăduit un mîntuitor, se va strecura pe uşa din dos şi va fugi, ca să#şi scape, idealistul, pielea. . . goală. »
DIN CARNETUL UNUI BĂRBAT DE STAT
   Ce este politica?
   Întîi sa ne înţelegem: este politică şi politică, este politică bună şi politică rea, şi nu orice fel de politică merită denumirea de politică. Adevă* rata politică este politica bunului*simţ, iar bunul* simţ este acel sentiment de artă, nedefinit ca şi însuş sentimentul, însă care îţi spune: «Bravo! bine ai procedat», oridecîteori procedezi cu bu* nul*simţ.
   Procedarea bunului*simţ implică noţiunea că nu jigneşti pe nimeni şi că faci plăcere tuturora. De pildă, poţi critica actele, să zicem, ale unui prim*ministru, dacă, bineînţeles, păstrezi tonul bunei*cuviinţe, care consistă, dacă scrii, în a te scula de cîteva ori de pe scaun în cursul unui articol; iar dacă vorbeşti, în a saluta, după fiece period, portretul în mărimea naturală a persona* giului criticat, bustul lui, — mai corect: bustul domniei^sale, — sau Banca Ministerială.
   însă este interzis, de pildă, să vorbeşti de negi şi de bale. Căci dacă, pe de o parte, actele unui prinvministru aparţin exclusiv primului*ministru, şeful cutărui partid eventual la guvern, balele sau negul pot face parte, pe de altă parte, din persoana vizibilă sau ascunsă, a diverşilor bărbaţi politici din diversele partide, şi atunci negul, de pildă, devine un ce general, un ce social, un principiu. Negul se va putea găsi pe pulpa
14
dinapoi a unei talentate creaturi feminine, amica spiritualizată a unui fost domn ministru: cum rectifici eroarea de principiu?
   în politică, prin urmare, se cade ca, înnainte de toate, să te fereşti de principii şi să te menţii aromatic la picături şi bucăţele. Aşa, întreţinerea grădinii Cişmigiului, lipirea afişelor, portul mus* taţii rase sau al pălăriei tari, pot constitui nişte probleme politice interesante, cărora un adevărat om politic îşi poate consacra întreaga domniei*sale carieră. E politica bunului*simţ.
   Se va evita din răsputeri, iarăş, chestia, aşa*zisă, arzătoare. Chestiile arzătoare sînt nişte proble* me aventuriere, care ies în întregime din cadrul bunului*simţ. Ca să te bucuri de sensibilitatea lui, este de dorit ca nu numai să nu te exprimi, dar sa nici nu te gîndeşti la chestiile arză# toare.
   De altfel, bunul*simţ este aparatul natural al bunului cetăţean, şi bunul cetăţean nu greşeşte, fiind membru al unui bun partid. Problema care agită partidele politice se menţine întodeauna, şi ca idee şi ca expresii, dincoace de fruntariile ex* treme ale admirabilului bun*simţ. Polemica par* lamentară şi de presă nu merge niciodată pînă la a face imposibilă, seara, după ce energiile s*au mutilat, întîlnirea la o cupă de şampanie, a marilor adversari.
   în cazurile de opoziţie pasională, bunuhsimţ are un apel intermediar, între şedinţă şi ospăţ: retractarea sau afirmarea regretului cu scuze. Cîte un parlamentar, de obicei urban, şi*a permis, din pură întîmplare, să califice pe un coleg « pun* gas » sau « asasin », apostrofe care, în alte localuri decît Parlamentul, comportă oarecare sens pentru prostime. Deputaţii şi senatorii sînt însă bărbaţi aleşi: în zece minute «incidentul» a fost închis, şi seara şampania este băută.
15
   De fapt, acţiunea politică e prea complexă şi prea variată ca să poată să fie lesnicios definită,— şi de aceea competinţa ei este exclusiv de resor* tul partidelor constituite, cu presă şi club, singu* rele criterii mari naturale ale bunului'simţ. Un cetăţean sănătos la minte se înscrie într*un partid sau renunţă la ştiinţa politică.
   Adevărata politică se face in corpore, nu izo* lat, contemplînd capul preşedintelui şi trăgînd cu ochiul la adunare. Cuprins astfel într*o disciplină, intelectul devine mai treaz şi mai conştient, el vede şi apreciază capacităţile şi valorile, capătă o tonalitate de admirabil şi de splendid, « obiş* nuitul » devine « excepţional », şi vorba « treacă* meargă» este automatic înlocuită cu expresia « genial». De altfel, niciodată, nicio organizaţie omenească nu a produs atîtea fenomene, atîtea individualităţi extraordinare ca partidul politic, organismul edenic, specializat în fericirea oame* nilor şi în taumaturgi ai acestei fericiri.
   Politica este, s*ar putea spune, ansamblul acelor operaţiuni ale unei alcătuiri civile care converg către guvern, şi partid politic se numeşte numai acea alcătuire care a dat şi va da miniştri. Restul e deşertăciune.
   în ce priveşte o altă operaţie, a unei aşamumite gîndiri politice, ea nu poate să existe pentru că nu dă miniştri. Sau dacă şi există aşa ceva, cu tendinţe înnafară de programul partidelor recunoscute, ele sînt nişte escrocherii dinainte condamnate, lip* sindu*le bunul*şimţ. Aşa, de pildă, după război, lumea s*a nărăvit să conteste, între altele, drep* tul de proprietate, care, dintre toate drepturile, este cel mai sfînt. Un mare funcţionar al Statului a comis crima delapidării; ei bine, el şi*a răscum* părat păcatul, cumpărîndu*şi, cu banii convertiţi la rubrica lui, o proprietate sfîntă. O pornire mistică l*a înflăcărat.
 16
   Dar cine se încumetă să se singularizeze în asemenea idei nepolitice? Pe ici*colo, un golan, o haimana, un ins care nu a moştenit de*acasă nimic şi care nu a fost în stare pîna la vîrsta de treizeci de ani să puie măcar trei milioane deoparte.
   Ţările şi marile interese de Stat nu pot să fie conduse de asemenea elemente.
                                                              PLÎNGEREA LUI OSCAR PE ROINE
   Această casă m*a inspirat. . . Ea fusese ciula* pul sfînt al moaştelor scumpe şi al amintirilor; rufăria pură a sufletului meu, de la ciorapi pînă la gulere şi manşete, se învecina, în odăile ei, ca în nişte sertare, cu livănţică. Acolo am fost mic şi acolo am devenit mare, m*am născut acolo şi acolo am trăit: cum să o părăsesc? Alături de casa mea fusese Turnul Colţii, zidit de suedezii lui Carol al Xlldea, şi despre mine pomeneşte indirect şi Voltaire. Puteam eu să mă despart de vecinătatea marilor umbre istorice?
   Copil, ascultam papagalii, vulturii şi raţele chinezeşti de peste drum, din grădina palatului Şuţu, printre care se preumbla cu moţul de mă* tase al fesului pe umăr, învoit în fustanele, ca un păun alb, arnăutul cu pistoalelem brîu. Nu pot să uit, nu pot să trădez aceste amintiri.
   Vîltoarea municipiului a înnecat însă totul de jurîmprejurul meu, pînă ce casa mi*a rămas în mijlocul drumului, ca o peninsulă îngustă, ex* pusă valurilor circulaţiei electrice şi automobile. Am rezistat. Mi*am făcut din apartamentul de la stradă un bastion invincibil, şi zece ani am rămas pe poziţie, ca vecinul meu cel călare pe bronz, marele Mihai, profesorul meu de răbdări.
   Adversarul m*a urmărit pînăm ferestre. Mi*a tăiat întîi un trotuar, apoi două trotuare, slu* ţindu*mă ca o pălărie din care rămîne fundul
 18
 singur după ce i*ai forfecat marginile rotunde. Am rezistat. Ca să mă jignească, adversarul mi*a mascat un zid cu paravanul verde municipal şi a dat drumul votului universal să*şi golească băşica pe păreţii amintirilor mele. Am rezistat. Oscar nu se dă lesne bătut.
   —     Domnul Domnilor şi Puternicul Puterni* cilor, mi*a grăit municipiul. Ne trebuie casa du* mitale.
   —     Lăsaţi*mi copilăria curată şi aducerile*aminte neturburate, am răspuns. Sînt un sentimental. Nu pot.
   —     A crescut ţara şi a crescut şi oraşul, mi*a răspuns. Ţine două milioane.
   —     Nu*mi ajung nici pentru batistele pe care le voi uda cu lacrimi de sînge. Felul acesta de lacrimi nu se da la spălat. Duceti*vă de la mine. Nu vreau să mă tîrguiesc.
   —  Ţine cinci milioane.
   —     Vai, Dumnezeule! oamenii aceştia mă ispi* tesc. Nu înţelegeţi voi că amintirile şi simţimîn* tele nu se plătesc?
   —     Ia şapte milioane şi hai să facem actul de vînzare.
   Atunci izbucnii în hohote de plîns. «Ticăloşii aceştia mă vor învinge, mi*am zis... Nu se poate!»
   —     Nici cu opt milioane nu o dai, primule* preşedinte al celei mai înnalte magistraturi, O* muie de Bine, Cărturarule Mare şi Dezintere* satule Patriot?
   Atunci am cerut, mut de emoţie, un creion, şi spiritul meu, emancipat de voinţa şi de guver* narea mea, scrise în carnetul primarului cinci cuvinte extrase din Sfînta Scriptură: «Frate, fra* te, brînza pe bani», şi dînd carnetul primaru* lui, căzui cu faţa la pămînt, zicînd:
   —     Doamne, Doamne! cu ce am greşit ţie? Daca îmi dă zece milioane, mă jertfesc. Oare
 19
păcatul nu e cu atît mai mare cu cît lupta e mai uşoară, şi păcatul nu e mai mic dacă suma e mai mare? Dar n*are să*mi dea zece milioane...
   —     Unsprezece milioane pentru amintirile du* mitale, vrei? zise Iuda primarul.
   —     Facă*se voia Celui*de*Sus şi trăiască România Mare! răspunsei. Sînt cel mai devotat servitor al Coroanei şi al Legilor ţării, pe care am jurat.
   Aşa s*a făcut.
   Acum stau în dreptul casei mele sfinte, El t *
Zorab, şi nu o mai găsesc. Dărîmătorii o duc în tărăboanţe şi care, şi o varsă mai departe, desfăcută în cărămizi şi bir ne. Tîrnăcopul lo* veşte*n temelii: mă doare. Cornul de fier mi*a pătruns în rărunchi. Mi se deşteaptă suvenirea năvalnic. . . Eram copil, mă jucam cu cercul. . . Pichirile cîntau ca nişte fluiere cu apă, peste drum, la Şuţu. . . Blînda şi venerabila mea familie îmi dăduse numele de Oscar, în amintirea unui un* chi care fusese vînător. . . Sufletul îmi oftează, ini# ma mi*e tristă: vandalii doboară acum butia lui Diogen: camera mea de studii.
   —     Doamne, Doamne! de ce ivam cerut două* zeci de milioane!
                                            IONAŞ
   lonaş era amantul unei soţii cu consimţămîn* tul bărbatului, un om de felicitat. Prinzînd*o cu al treilea, lonaş bătu soţului telegrama urmă* toare: « Venez vite. Elle nous trompe. » Fideli* tatea dublă era atinsă grav.
   Altădată, lonaş era ministru, şi fu primit în gara Buzău de cîteva personaje oficiale. Stînd în mijlocul lor, în peron, şi primind raportul situaţiei, excelenţa era preocupată de o proble* mă decorativă, în care se adîncise. Cu bastonul, ministrul lărgea proporţiile unui scuipat mare, ce*i zăcea Ia picioare, construind împrejur, din materia componentă, un peizaj de arabescuri.
   Nu se ştie al cui era scuipatul pe care impor* tantul factor al Statului îl întindea cu vîrful bastonului. Dacă el izvorîse convulsionat cu de* getele din nasul cleios al unui frînar, ministrul conservator îşi arăta astfel şi preferinţele pen* tru democraţie, pe care de obicei şi le*a ascuns. Dacă, ceea ce se crede, găluşca de pe peron aparţinuse persoanei sale, atunci insistenţa de a frămînta*o după ce a pierdut*o, dovedea admi* raţia pentru fruniuseţea operelor proprii, un gust estetic şi regretul de a lăsa în urma, în prada hazardului, provincial, o perlă lichidă, produsă de stridia gurii excelenţei*sale.
 21
                                              TRIPTIC POLITIC
Ce lf care fpleacă
  în zece minute am obţinut un suflet poetic şi o stare artistică de mîhnire. Pentru ce mă go* neşti? Ce ţi*am făcut? Şi cel puţin nu m*ai dat afară întîi moralmente, pregătindu*mă cu cîteva luni înnainte. M*ai gonit subit, în ochii servi* torilor, care mă salutaseră, la intrare, reverenţios, şi acum, la ieşire, nici nu s*au sculat. Mi*ai arun# cat buchetul de crizanteme în cap şi m*ai ame* ninţat să mă flagelezi cu el, dacă insist. Ca să nu fiu afară din cale de ridicul, mi*am băgat buchetul la piept, subt pardesiu, şi am ieşit de la tine, Adorato, — încă adorată! — cu pardesiul încheiat pînă la înghiţitoare.
  Curajul laşităţii este feroce. Legănîndu*mă încă în reveria, pe care mi*ai exagerata, dulce şi prelung, m*am pomenit pe parchet, şi pecînd şoapta mea îţi mai povestea încă din închipu* ire, m*am trezit cu vîrful ghetelor tale ghion* tindu*mi anatomia. Cum ai putut păşi deodată, de la mîngîiere la palme, tu care ştii cu aceeaş mînă să gîdîli şi să rupi? Ce ţi*am făcut?
  Tocmai era să se împlinească fericirea, pe care ţi*o fădăduiesc de zece ani şi pe care muma ta şi bunica ta au aşteptata de cincizeci consecu* tivi. între familiile noastre se stabilise un con* tract etern. Toate fetele din linia ta femeiască
 22
se măritau cu băieţii noştri, din tată*n fiu: în* tre puterile noastre două se făcuse legătura ine* vitabilă dintre pălărie şi cap. Noi nu puteam ieşi fără voi. De ce tocmai acum să introduci în relaţiile noastre legale divorţul şi părăsirea do* miciliului silită?
   Arvunisem în străinătate, la bijutierii capete* lor încoronate, giuvaerele pe care le doreai. Bri* liantele, perlele, zmaraldele, safirele cele mai vo* luminoase erau cît pe*aci să strălucească pe tine şi să dea trupului tău catifelat un preţ neînchi* puit. Războaiele de fildeş ale marilor ţesători pre* găteau mătăsurile de petală pentru rufăria ta secretă, şi reflexele moi, ca nişte luminişuri de luceferi, destinate să îmbrace fiinţa ta exterioară şi să*i armonizeze gestul cu prestigiul. Neam de neamul tău avea să fie integral şi pe veci fericit. Spălătoresele, servitoarele şi bătrînele scăpătate din familia ta — cine nu are rude sărace? — erau să fie ajunse de valurile tumultuoase ale bo* găţiei tale, ca marginile de nisip ale mării, uda* te de un viscol generos, pornit din funduri de departe. . .
   Nimic nu te mişcă? Nici amintirea nici per* spectivele? Ingrato! O să*ţi pară rău. Trimite*mi măcar o sărutare din vîrful degetelor, de adio, care însemnează şi: la revedere. Nimic? Nimic? Te*ai supărat, făptură monstruoasă!
   (Cel*care*pleacă, pleacă şi scoate limba.)
CeUcaravine
   Da, este ademenitoare chemarea. Viu, negre* şit, viu. Mă apropii, am venit. Să mă ierţi că emoţia mă face să dîrdîi. Nu era bine, mă în*
23
 treb, să divorţezi mai tîrziu, şi să mă mai laşi să*mi fac niţel de cap? îmi sta bine flăcău şi mă fuduleam. Acum, bărbat căsătorit, nu ştiu nici cum să încep. Pentru că, făcîndu*ţi noaptea se* renade, drept să*ţi spun că nici nu mă gîndesc să fiu poftit vreodată de subt balcon şi de la poartă, ca să împart cu tine, sus, deliciile po* sesiunii şi confortul tău princiar: am venit fără un program al îndeletnicirilor mele conjugale. Ce trebuie să fac seara, dimineaţa, la prînz şi la toate orele din zi şi din noapte? Ochiul tău care joacărn pleoape, ca un zar pe talger şi sună cu înţeles, e prea elocvent, am priceput, — şi mă înspăimînt. Viguros şi crîncen de douăzeci şi patru de ori într*o zi, cucoană, este cam mult. La vîrsta mea e de ajuns să fiu soţul model, o dată la cincisprezece zile, şi în restul timpului să mă repar. îmi dai zestrea ta imensă şi tine* reţea ta flămîndă: vrei să mă tuberculizezi ? îmi aduc aminte, din studiile mele, că la insecte femeia devoră pe mascul, imediat după actul moral al căsătoriei; cîteodată mîncarea începe chiar înnainte ca actul să fi luat sfîrşit. Sînt cu tine în camera ta de primire, cununia nici nu s*a petrecut, şi am şi avut sensaţia că încep să fiu consumat. Gura ta roşie suavă are dinţi şi măsele, şi buzele tale par a fi umblat prin sînge.
   Ştii ceva? îţi fac o propunere, soţie. îţi acord numele meu, şi restul te priveşte. Vom ieşi la braţ împreună, în toată lumea, în adunări şi sărbători, toată omenirea va şti că îmi aparţii şi că îţi aparţin, dar noaptea cheamă înnapoi pe Cel*care*pleacă. Eu voi citi în camera mea din turnul de azur molitvele de împărtăşanie, — şi a doua zi tu îmi vei spune ce*a zis Cehcare* pleacă*şi*care*se*va*întoarce. Şi această înţelegere rămîne făcută între noi, pe todeauna.
24
Celicareieratsămefşuafrâmas
  Ah! struniţi coardele uneltelor de cîntat, ca să vorbesc tăcerii în sunetele cu lacrimi. Ce mi*ai făcut, splendidă canalie! Ochiul meu a iz* bucnit în plîns, ca o bubă coaptă, în tăcere. Mă vaiet şi alerg de jurîmprejurul visului meu par* dosit ani de zile cu flori. Alerg înnainte şi mămtorc să alerg înnapoi. De*a*ndoasele sau de*a dreptul, pasul meu e la fel. Sufletul în mine este ca o pasăre opărită, pe care o scot din tin* gire de picioare. Sînt mort şi mă jumulesc.
  Femeie eşti tu, sau dracul cu plete? Te*aş prin* de vijelios de coadă şi te*aş trînti cu botul de caldarîm. Te*aş călca mărunţel şi apăsat cu cu* iele de la talpă, ca să te fac un sînge şi o spoială murdară a pietrelor din drum. Imaginez pen* tru tine chinurile toate. Cu o cimbistră ţi*aş scoate fir cu fir tot părul care te împodobeşte şi*ţi slujeşte pe*alocuri de căptuşeli. Ţi*aş rupe genele, sprîncenile şi puful dulce, invizibil, ce*ţi umbreşte, bălan, rotogoaleie de carne parfumată. Şi de cîte ori aş zmulge te*aş înţepa alături, ca să te mînjesc cu dureri multe şi cu sînge infect. Unghiile ţi le*aş sfîşia întîi la jumătatea lor, ca pe o coajă de ou, cu cleştele turtit, şi apoi ţi le*aş scoate din rădăcină, trăgînd o dată de fie* care, — şi degetele astfel jupuite de solzii lor, ţi le*aş pune pe lemn şi le*aş toca vîrfurile cu ciocanul. Cruzimii tale va corespunde cruzimea mea îndoită.
  Şi totuş te iubesc, şi de*aceea plîng. Ai tre* cut călare pe armăsarul tău şi m*ai lăsat jos. Mă duc să mă ascund. Mi*e ruşine că am făcut cîţi* va ani pe logodnicul şi am vorbit cu lumea, ca şi cum ieşeam de la ospeţele tale. «Ea mea», le* am spus tuturora, — şi tu nu ai fost a mea. Cînd vei fi a mea? după ce flăcăul din mine, lepădat
25
d de chelie, înmuiat de genunchi, din coate şi din încheieturile toate, va fi purtat ca o păpuşa umplută cu tărîţe? Atunci tu nu vei mai primi sărutările gingiilor mele şi declaraţiile făcute cu limba atîrnată, tu care întinereşti pe măsură ce noi ne tîrşim, ne scămoşăm şi punem petice in* sului nostru găurit.
   Un sentiment rău prevestitor îmi spune că tu nu vei fi mireasa mea niciodată şi că am rămas un mire caraghios.
 SCOBITOAREA DE DINŢI
   Scoborînd în stradă din restaurant, personajul purta în gură o scobitoare.
   El înfăţişa satisfăcut verva berbantă şi pres* tanţa gladiatorului intrat în arenă. Pălăria pe sprînceană lăsa loc, deasupra ochiului descoperit, unui zuluf gătit la garderobă. Ca urechile de fox, una culcată şi alta ciulită, cravata mîngîia o guşe modelată la bărbier.
   Ca să fie şi mai frumos, clientul îmbrăcase pardesiul ca o pelerină, cu mînecile legănate, reţinută estetic cu o mînă pe dedesubt. Nu*i mai lipsea niciun articol de toaletă, ca să fie fericit. Lipsea din dreapta lui o persoană, pe care deputatul şi omul de viitor cu nara căscată, din provincii, o visează cinematografică insului său fotogenic, pe plaja trotuarului din Bucureşti.
   Ar fi putut săd întrebe portarul de la hotel, de ce nu iese pe stradă în pijama (opt sute şai* zeci lei) şi cu bereta (o sută douăzeci lei) şi de ce nu preferă scobitorii de dinţi o furculiţă, care ar putea să adaoge surîsului biruitor ceva din prestigiul de armament al articolelor de al* pacâ. Ar fi fost însă păcat să i se intimideze căi* cătura şi să i se facă ritmul siguranţei de sine şovăitor. Sinceritatea mîndriei clientului impresio* nează ca o statuie ecvestră, şi felul cum îşi tra* duce singur personalitatea pură constituie un stil şi o operă complectă într*un volum cu catarămi.
 27
    Jiletca lui desina un început de pîntec, cu pro* tuberanţa şi pubertăţile unui sîn, situat ca la va* cile tinere, departe de piept. Boierul avea vreo optzeci de ani, şi frumuseţea era, evident, de flă* cău. Dacă în şase luni de zile el nu realizează o partidă bună, excepţională, sînul devine abdo* men, şi băiatul rămîne. . . nemăritat.
    O piedică în circulaţia publică a rolului de autopeţitor şi nuntaş. La Bucureşti, replica fe* telor e vioaie, şi domnişoara dorită cere voca# bular. Glumele viticole, petroliere şi cerealiste, şi hazul din gara de expediţie, au un efect dezas* truos, ca şi spiritul de la bufetul Camerei, des* pre vot, criză şi buget. Deputatul binecuvîntat votează todeauna şi nu vorbeşte niciodată.
    Scobitoarea însă e o marcă de distincţie şi o arvună    sentimentală. Ea       spune că  ai mîncat,
 afirmă că ai mîncat bine,       dovedeşte  că ai mm*
 cat la restaurant central şi sugerează că te*ai sco* bit cu ea în măselele dumitale. E ca o pactizare cu elita şi cu luxul; aşa încep relaţiile în capi* tală. O   scobitoare e ca o limuzină şi    ca o rozetă
 purtată   pe buze. Dacă ar fi încredinţat     că scîn*
 teia lui a fulgerat o fiinţă adorată, clientul ar împinge confidenţa şi dincolo de scobitoare, des* tăinuind şi preţul din lista de bucate al felului mîncat. O porţie de patruzeci de lei poate fi uşor demonstrată, prin dezghiţire şi degajare de aromă grasa, după ce frumosul a lins farfuria. . .
                                ÎMPACHETATORUL
   în dreapta uşii de ieşire, pe suprafaţa de cris* tal a unui dulap cu masă lung, manipulează împachetatorul. Tijgheaua lui se întinde, ca o balustradă de cor bisericesc, între două amvoa* ne, ocupate de bustul rigid al casieriţelor înca* satoare. împachetatorul circulă cu braţele desfă* cute pe luciul de împachetat, ia o foaie de hîr* tie, o netezeşte familiar, ia un grup de obiecte şi cărţi, îl inginereşte simetric în mijlocul coa* lei, ia cu mîna stingă marfa, şi, elegant, cu dreap* ta apucă o margine şi*o aduce peste marginea opusă. întocmeşte în unghiuri şi zigzaguri căpă* tîiele, pe care le strînge întrmn total de evan* taliu. Ia, din trei, grosimea sforii potrivită, înco* lăceşte de două ori, face nod, face ochi şi, ca un paj, dă cu surîs şi cu o genuflexie a umerilor, pachetul — şi zice: «Vă mulţumesc ».
   Această operaţie de arhitectură împachetatorul o repetă, cu vervă şi humor, de cîteva sute sau mii de ori într*o zi, construind anual un imens monument de pachete, duse de domni subsuoară şi purtate de degetul doamnelor, la domiciliu. Încruntarea lui din primul moment, cînd ia con# tact cu marfa cumpărată, reprezintă ideea: îm* pachetatorul caută, pentru a fi descoperită ins# tantaneu, schema după care, întrmn singur şi acelaş pachet, rotundul să se poată alătura cu pătratul, ascuţitul cu concavul, tăişul cu min*
 29
gea de cauciuc, hîrtia sugătoare cu călimărul şi cu statueta imitaţie de bronz.
    Dibăcia împachetatorului nu dă niciodată greş, obiectul fragil şi gingaş, întovărăşindu#se înto# deauna, fără pagubă, cu materialul contondent. Faţa i se luminează îndată, ca şi cum pe cutia bărbiei lui, nerasă de patru zile, ai trage un chi/ brit — şi capul lui scapără de entuziasm. Iar după ce pachetul a fost definitiv clădit, cu sufle* tul şi cu priceperea lui, împachetatorul are sa# tisfacţia unui voievod înnălţător de schituri. Atunci, zîmbetul lui final reprezintă pictura exte# rioară, şi salutul lui o tîrnosire şi o ctitorie.
    De zece ani, decînd împachetează, împache* tatorul şi#a răspîndit în toate casele marelui oraş modelele pachetului ideal. La niciunul din cele douăzeci de mii de magazine, care vînd luxu# ria şi confortul ambalate, cumpărăturile nu cu# nosc un pipăit atît de expert şi*o strîngere geo# metrică mai amoroasă, de jurîmprejur. Mîinilor lui onctuoase lucrurile cele mai variate li se su* pun servile, ca şi cum fiecare obiect ar avea în interiorul lui un suflet de căţel: este probabil că dacă un sentiment de pudoare industrială nu le#ar restringe psihologia, împachetatorul ar fi zii# nic asaltat de unanimitatea articolelor de fante# zie şi papetărie, scoborîte din rafturi şi strecu* rate din dulapuri şi cutii, cu intenţia de a#l să* ruta, manifestîndu*i un devotament incomparabil.
    împachetatorul5 nu*şi aminteşte să fi pricinuit vreodată cel mai mic neajuns volumelor cu hîr* tie sensibilă, porcilor mici, de gumă, umflaţi pe la buric, clondirelor cu păreţii subţiri de cer# neală «Pelikan», vîrfurilor de supozitor ale ere* ioanelor groase, roşii şi albastre. Păpuşile, care vin de la raionul de jucării, îşi închid ochii de porcelan, îndată ce şi*au dat seama ca intră în atmosfera împachetării; încrederea lor în părinte,
 30
 în arhiereu, în apostol, este oarbă. Sute de ti* gri, de leoparzi, de crocodili şi elefanţi, şi chiar fiorosul urangutan, au trecut în pungi de hîrtie, în sălaş de foiţă, în cutii de mucava, fără să pro* testeze, necum să mănînce pe mîntuitorul lor de viu, comportîndu*se faţă de el ca nişte cursuri de literatură aprobată de Minister.
    Dis*de*dimineaţă, la deschiderea vastei prăvălii, împachetatorul pregăteşte hîrtia, ca un arhitect. După ce a examinat alunecuşul mesei, pe care, împinse scurt, vor trece, patinînd pe şale, pache* tele către distribuitori, el îşi face categorii şi serii de formate şi calităţi. Depozitul se tencu# ieste dedesubt în blocuri nr.12, 6, sferturi şi optimi. Cutia de peniţe are numărul ei hotărît de centimetri pătraţi. Pachetul mare, de regis* tre, agendele, vor fi înfăşurate în hîrtie*celuloză, semilustruită, cu partea mată pe dinlăuntru. Ni* micurilor delicate le este rezervată mucavaua în* creţită, a cărei catifelare e garantată de inter* vale de aer rotund retezate, imitate după na* iul lui Pan, cînd, bineînţeles, corpul nimicurilor a fost prealabil îndeaproape învelit în flanelă şi rufărie de hîrtie de mătase albă.
    în primele şapte zile ale existenţei, Dumnezeu a binevoit să facă totul şi să fie de toate mulţu* mit şi să vadă că bune erau toate cîte a făcut, înţelepciunea lui neasemănată a uitat totuş să facă hîrtia, cu toate că ambalajul a intrat în vas* tul proiect. Cămila apăru, primelor minute de la naşterea ei, împachetată în păr de cămilă şi cu un creştet în vîrful spinării strict decorativ. Ariciul a fost imediat înfăşurat în sîrmă ghim* pată. Prevăzînd negreşit cutia cu capac, Cel Atot* puternic a făcut colete rezistente la expediţie, variind, după tarif, între două sute şi una mie grame, cu scoica, stridia şi broasca*ţestoasă, fără să abandoneze peştele şi racul înnainte de*a*i
31
 prevedea cu o manta de ploaie, linoleum şi mu# şama. însuş regele animalelor, din care se trag încă şi astăzi cititorii şi autorii, a fost acoperit,
 —  evident, în mod economic, materia primă fiind pe atunci destul de rară, — cu piele, iar în părţi* le în care era supus stricăciunii, cu piele şi păr. Ca un început destul de provizoriu, nu este el şi născocitorul sticlei, în care, mare însă naiv, în loc să împărţească lichidul în litri şim sute de centimetri cubi, a crezut că poate cuprinde odată şi astupa un lac întreg, şi un rîu întreg, sugîndu4e iarna în cîte un singur flacon?
   Hîrtia trebui să o adaoge naturii, ca un mate* rial indispensabil, omul, inventatorul şi al cer# nelii tipografice (negru de fum, ulei şi lac de copal), iar la hîrtie trebui să adaoge sfoara, in* dispensabilă unui ambalaj bine făcut. Dimineaţa, împachetatorul îşi organizează şi sforile pe dimen* siuni, ca nişte bice fără băţ.
   Şi cînd totul a fost pregătit, el se imobilizea* ză în mijlocul spaţiului ce*i protejează mişcările, între tijghea şi zid, cu pumnii răzimaţi în cris* talul aşternut de*a lungul suprafeţei mesei.
   îşi aţinteşte ochii în fundurile treptate ale ma* gazinului, aşteptînd să se ivească, de undeva, clienţii, şi contemplînd distrat afişul unui om cu urechea mare, care poartă la ureche peniţa mon* struoasă a unui condei cu rezervor. Şi în pauza seculară care precedează clientela, pitit în cărţi şi testele, împachetatorul îmbucă şi dă pe nas ca* daiful albastru, de mătase, al fumului unei ţigări.
                                          DESPĂRŢIRE
  Psihologia unui ministru care pleacă trebuie să fie curioasă. După un an, doi, trei şi uneori patru ani, dar niciodată mai mulţi, el îşi păra* seşte cabinetul în care a «lucrat», în care şi*a petrecut, în orice caz, cîteva ore pe zi. Cutiile biuroului se golesc, hîrtiile sînt aruncate în gea# mantane. La minister, excelenţa*sa şi*a păstrat toate amintirile ce nu trebuiesc împărtăşite cu fa# milia: scrisori, portrete, bibelouri. întrmn sertar ţigările, batistele, apa*de*Colonia; întreitul bom* boanele. O vizitatoare şi*a lăsat între două hîrtii sau subt perina canapelei, mînuşile cu numărul lor, care vor fi a doua zi restituite într*o cutie cu alte douăsprezece părechi. Interiorul sertarelor furnică de asemenea fine amulete, ca sufletul unui poet, şi în vreme ce solicitatorul intră curbat din jumătatea spinării ca să ceară ministrului locul unui copist în funcţiune, dosare grave stau gră* mădite pe masă, şi excelenţa mototoleşte nervos o voaletă imprudent uitată lîngă călimări. Solicita* torul vorbeşte răguşit de emoţie, îşi caută cuvintele, îşi exprimă devotamentul, se drege şi se cocoşează, se învîrteşte, duce mîna la gură ca o bucătăreasă, şi ministrul ascultă cu ochii pe fereastră şi cu o mînă în buzunar, fără să ştie ce vrea domnul cu guler, cînd a început şi nici cînd sfîrşeşte; căci încă demult devotatul a ieşit subtil, înnainte ca ministrul să fi băgat măcar de seamă că cineva tuşise intrînd.
 33
   Dar e o cădere pentru ministere. Ministrul a căzut de la putere — încet*încet. Bagajele se strîng şi se mută. Ministrul e trist; cabinetul va rămîne în seama urmaşului, un adversar, vor* bă să fie. E ca şi cum s*ar desprinde de un ţărm pe al cărui lac ar fi plutit, legănat şi aproape fericit, şi ca şi cum i*ar fi murit o rudă care lo* cuia în casa ceea, de subt salcîmi.
   La plecare, se joacă o scenă de teatru. Mi* nistrul îşi adună funcţionarii superiori în cabi* net şi le ţine un discurs. «Dumneavoastră, ca* re... Domniilor*voastre cărora... Cu regret... A fost. . . Cînd eram. . . Va fi. . . Datoria. . . Cînd noi. . . Vă mulţumesc. . . »
   Discursurile acestea prezintă avantajul de a fi cordiale. După dispute, nervozităţi ridicule, scene, după dosare aruncate, hîrtii sfîşiate, jumă* tăţi de înjurături, violenţe, ministrul mulţumeşte personalului că şi*a împlinit admirabil datoria. Şi*i o despărţire care celor mai naivi le scoate cîte un oftat, seara, la masă, cînd povestesc nevestei cît a fost domnul ministru de gentil, zicîndu*i întîia oară « domnul ministru ».
   Dar efectul acestui discurs melancolic e şters de discursul energic al noului ministru; acesta e vehement şi idealist. El vorbeşte cu îndîrjire de principii, de devotament, de menirea omu* lui, de ţară şi Stat. In vocea şi cuvintele lui sună un fel de învierşunare. Cîteva zile ministrul cel nou îşi face o reputaţie de titan.
   Apoi, zelul slăbeşte. Camera, Senatul, presa, lumea, pomenile, dezamăgirile, consiliul de mi* niştri — înmoaie vînjul : ministerul încetinează, guvernul « cade». Şi scena se repetă.
                                  SCRISOARE POLITICĂ SCURTĂ
   Sînt un admirator al domniei*tale, stimate dom* nule Ubibene, şi îţi adresez o scrisoare de confi* denţă consternată. Eşti un enciclopedist practic, a căruia biografie trebuie intercalată în Self*Helpt o carte împrumutată pe care n*am mai dat*o îndărăt. Dumneata n*ai obicei să restitui nici obiecte mai utile, aşa că o să mă înţelegi. între Jacquard şi Spinoza e un loc pentru dumneata, care, dacă nu ai născocit un război de ţesut, ai descoperit un sistem de urzeală nevăzută, iar în lipsa unei semnături pe o carte, ţi*ai pus iscăli* tura pe cîteva programe din cele mai variate.
   Dumneata poţi să împaci contrariile, să armo* nizezi contradicţia şi să îmbraci ghimpii cu un cauciuc inofensiv. Todeauna ştii mai mult de* cît binevoieşti să spui, şi aerul dumitale distrat mărturiseşte adîncuri, peste măsură de sondat. Saluţi absent şi, după ce te*ai oprit cu cineva în drum, dai un deget evaziv şi pleci încet, în pas episcopal, covîrşit de o problemă interioară şi în* groşat de un pardesiu voluminos. Porţi în mîna cu care ştii să dai degetul o mînuşem palmă şi o măciulie de baston.
   —     Ce mai faci, domnule Ubibene? te întreabă cineva.
   —     Cordul, monşer. . . şi regionalizezi cu dege* tul locul care te ambetează. Dumneata ai cord, mai inimă, niţel inimă şi niţel sentiment, ceva
                                                                                                                                            35
abstract şi complex, care se arată cu degetul tă# răgănat. Şi dumneata zici monşer, pentru ca îţi plac patru cuvinte franţuzeşti remarcabile, între care se găseşte şi mersi.
   Eu te#am apucat în tramvai şi pe jos, alergînd cu un ghiozdan în care, nici în el, nu am ghi# cit niciodată ce s#ar putea afla, la începutul unei cariere misterioase. Nimeni nu ştie în ce strălu# ceşti şi toată lumea te cunoaşte. Unii te#au crezut advocat şi nu erai, alţii profesor, doctor, intelect tual imprecis, şi nu erai nimic din toate acestea. Cînd ai oprit lin un automobil propriu în faţă la « Capsa », din care ai scoborît ca un om mare, puţin cocoşat, puţin plictisit, ca din coteţ, purtîn* du#ţi pulpanele pardesiului între baston, ghioz# dan, o mînuşă palidă şi un ziar; cînd ai pus pasul ca o talpă de catifea pe asfalt şi cînd ai dat şofeu# rului un ordin veştejit de o distinsă melancolie, nimeni nu te#a invidiat. Cei care te socoteau medic şi#au închipuit că ai făcut o avere rapidă din spălături şi masajul prostatei, şi cei care te vedeau advocat au crezut că ai vîndut unui mi* nister un palat cu o diferenţă de preţ, aplicînd pledoaria şi principiile juridice într#o cofetărie. Dumneata ridicaseşi sprincenile suferinde, ca Iov, şi ai articulat:
   —  Cordul. . .
   Cordul dumitale era, cu alte cuvinte, şi mai este şi azi, ca un flacon fără dop, ameninţat să se răs# toarne, dacă nu este dus cu băgare de seamă pe două pingele sau pe patru roţi de gumă. Acoperi# seşi cu cordul indiscreţiile, felicitările, şi#l invocai cu un oftat în momentul cînd cîte un concetă# ţean brutal simţeai că ar fi dispus să te înjure sau să te supuie unui chestionar analitic. Aveai un cord, într*adevăr atît de bolnav, sau căutaseşi o maladie de mimoză? Dacă se simţea în jurul dumitale neplăcerea, duceai chiar mîna la inimă
36
drept, suspendai ochii, crăpai buzele, stăteai o se* cundă aşa, şi ieşeai din încurcătură.
   Dar ce gust eu la dumneata nu e numai cordul, dar şi suava dumitale obrăznicie. în interiorul delicatei afecţiuni tratată cu digital, se răsfaţă floarea impertinenţei. Cu cine ştiai că nu ţi#ar fi putut tencui buzele cu palma, puteai să fii un obraznic delicios. Fără să te cheltuieşti în idei şi răspunsuri, rîdeai cînd nu trebuia, întorceai nasul, sprinten sau bosumflat, făceai botul gros şi/l ridicai sus, din înghiţitoare.
   Admiraţia mea fizică e mai ales politică, iubi# te Ubibene, şi dacă mi#am permis să#ţi adresez acatistul meu cu cădelniţi, m#am gîndit de prefe# rinţă la capacităţile dumitale de ubicuitate. Te văd lîngă un guvern care nu avea nevoie de haru# rile dumitale, strîngînd tîrcoalele împrejurul şefilor lui şi vorbind de cord pe canapeaua miniştrilor. Ieri te#am văzut tîrcolind, cu acelaş succes, pe celălalt guvern, după ce te văzusem cu bătaia ini# mii şovăind la alt guvern şi la alte două guverne. Elegant şi egal, înscris şi angajat, ai trecut în cîţiva ani prin toate partidele, pipăindu#ţi plas# tronul şi buzunarul din stînga. Vreau să te întreb şă#mi spui: cum izbuteşti? Căci un cititor mi#a pus o întrebare, într#un limbaj, recunosc, nepoli# tic: «învaţă#mă, Coco, cum se succed aceleaşi lichele regulat prin partidele care vin la putere, căci simt în mine prezenţa unei imense cantităţi de ştofă neutilizată. Aş vrea să deviu consilierul şi informatorul fiecărui ministru din orice guvern şi să fiu luat în serios şi răsplătit ca un organ indispensabil ritmului politic.»
   Ce#i spui eu, acum, cititorului, stimate domnule Ubibene? Ce speranţe să#i dau că te poate imita cu consecinţe? Omul are, se vede, scuipat mult şi o limbă la discreţie, ca să spîrcîie şi să lingă. Stimate domnu# le, învaţă#l, te rog, cum să devie mai repede lingău.
                                         IDEOLOGIE
   Sînt un om fericit. Cu un mic venit însă sigur, rămas de la părinţi, pot să trăiesc fără profesiune şi ca un rentier. Dar sînt şi un filosof. Doctrina mea constă în a turbura existenţele şi a nu lăsa pe oameni să cadă în stagnare şi lene. Mi*am dat rolul de reprezintant al puterilor divine subt for# ma neliniştii şi a fricii, şi, ascunsă în fenomene* le naturii, noaptea, vîntul, tăcerea, intenţia mea activă otrăveşte cîte puţin tictacul şi durata fiecă* ruia din cei care «îmi cad în mînă ».
   Mîna mea umblă pretutindeni, ca un agent de mic dezechilibru, şi pune laba pe cinezi pla* ce, indiferent de poziţie socială. Din laboratorul meu moral, chinuiesc pe cine voi. Procedeiele mele, inocente însă decisive, le voi expune întrmri manual, care va forma un capitol din manualul de morală practică, în parte publicat prin stăruinţa dumitale. El poate folosi tuturor cititorilor, cărora studiul n*a fost în stare să le dea un scop al vieţii întregi. După cum o să vezi, meritul metodelor mele, înnafară de sensul lor eminamente etic, este că, departe de a plictisi pe operatorul pătruns de necesitatea rolului, îl amuzează şid întreţine în cele mai bune dispoziţii. Neurastenia, de care nu se mai vorbeşte, decînd bunurile vieţii au început să fie mai puţin grase, găseşte în meto* dele şi procedeiele mele un leac.
 38
   Adunate laolaltă, aceste metode şi procedeie se pot organiza întrmn volum de buzunar, numit Sistemul meu, care, asupra sistemului atleţilor celebri, are superioritatea că dezvoltă muşchii sufleteşti şi tonifică nervii invizibili ai suprasim# ţului de misticism.
   Teoria mea purcede din singura situaţie neno* rocită a vieţii mele: nu înfăţişez în persoana mea nicio fărîmă de autoritate şi nu o pot exercita asupra niciunui fel de muritori. Neavînd la dis* poziţie nici supuşi, nici simbriaşi, nici cetăţeni, viaţa mea s*ar fi consumat în sterilitate. Să n*ai un subaltern căruia săd cauţi zilnic gîlceavă, este îngrozitor. Dar ce fel de gîlceavă? Aceea în care celălalt nu poate să răspundă. Autoritatea plină este condiţionată de această împrejurare, menită să o ducă la maximum. Să înjuri, de pildă, şi celălalt să trebuiască să tacă. Săd dai palme, şi el să păstreze o atitudine respectuoasă. Fără această compensaţie sublimă, necazul tău nu comportă nicio plăcere şi autoritatea este com* plectamente lipsită de farmec.
   Autoritatea satisface todeauna şi în formele cele mai variate. Te bucuri de ea, oriunde te găseşti, de la salutul militar al vardistului, pe care ai facultatea sad iei la bătaie, pînă la aştep* tarea din anticameră a solicitatorului, pe care poţi un ceas, o zi, o lună, un semestru, sad ţii în picioare, cu facultatea de ad prelungi staţio* narea la nesfîrşit. în biuroul dumitale, dindăratul şefului de cabinet, te satisface sentimental că douăzeci de persoane îşi aşteaptă nudul ca să te vadă, douăzeci care pot deveni o sută. La o aglomeraţie mai mare corespunde un sentiment de autoritate mai intens.
   Dar nuanţele variate ale acestui sentiment, înv bogăţit prin subtilităţi neprevăzute, prin desenuri noi, ca o materie de un plastic incomparabil! Te
39
aşteaptă patruzeci de cetăţeni de la orele nouă dimineaţa, şi fiecare îşi cunoaşte numărul de or# dine, făcîndu#şi socoteala că la orele zece va pu# tea sa intre. La unsprezece, ceri să fie introdus al patruzeci şi unulea, sosit atunci. Aşteptătorii se clatină deodată, ca de un vînt cu murmure, şi tu guşti şi neliniştea şi revolta lor, transformată, în faţa ta, în surîsul dulce, pe care îl exige auto# ritatea. Autoritatea e un fazan preparat cu mii de gusturi, neasemănate unele cu altele.
   Apoi, văzul distrat, care nu recunoaşte în vizi# tator un coleg. într#o vreme grea a existenţei, el te#a culcat, te#a ospătat şi te#a spălat în casa lui. El intră pe uşă zgomotos, cu braţele desfăcute ca să te strîngă la piept şi să te felicite. O atitu# dine rezervată şi rece. O căutătură vagă subt pleoapele aproape triste, de icoană. îl întrebi: «Domnul?», şi nu#ţi aduci aminte. Cu alte cu* vinte, ca să fii respectat, începi, cum spune un proverb, prin a te respecta tu însuţi. O gri# masă de supărare în serviciu îţi face gura amară. Suni, întrerupi scurt debitul vizitatorului şi dai ordin să vie cineva. Saluţi puţin şi eşti preocupat: jocul durează pînă ce cade guvernul, şi dacă s#a întîmplat să nu pui deoparte cîteva parale, care îţi vor consacra definitiv autoritatea, manifestarea autorităţii reîncepe invers, dumneata luînd loc în anticameră şi aşteptînd manifestările autorităţii.
   Ce crezi tu că permanentizează Statul şi face o fiinţă din această ficţiune? Nu crede că leafa întîi şi posibilităţile de înavuţire; nu. Autoritatea, autoritatea împărţită între miniştri, uşieri şi organe. A fi un organ, e un lucru neînchipuit de măgu# litor, organ de execuţie, organ financiar, organ municipal; nicio făptură nu poate rîvni să aibă atîtea organe cîte sînt mişcate de energiile Statului.
   Autoritate se numeşte acţiunea provocată de tine, de la tine la organ. Acţiunea contrarie, de
 40
la organ la dumneata, este şicana, subtil com# plement al autorităţii, consecinţa lui activă. Ca să provoci autoritatea, zici: «Aş dori». Ca să se puie şicana în funcţiune, autoritatea zice: «Lipseşte ceva, ce lipseşte? ». Şi pentru că toate lipsesc întodeauna, autoritatea creează şicana şi ia « măsurile necesare ». Tu nici nu*ţi închipui ce este o «măsura necesară» şi cît se întinde în vast fragedul ei domeniu. Autoritatea nu ştie să lucreze decît luînd măsuri: primul şef de guvern poate că a fost croitor. Măsura e variata şi ţine de « cazul individual». « Cazul individual» e o stare de Stat. Cetăţenii sînt cazuri individuale, şi măsurile se iau pentru ele.
   Sa nu socoteşti ca aplicările autorităţii şi măsu# rilor necesare sînt lesnicioase. Ele cer aptitudini sigure, căci se confecţionează migălos, ca gravura în lemn şi ca broderia pe piele, cu mărgele mă# runte. Dar bucuria noastră este că, mulţumită ge* neraţiei spontanee, un mare număr de organe, bune pentru autoritate, se ivesc neîncetat pentru feri# cita economie a necesităţilor de Stat. După lungi reflecţii şi experienţe, un organ incapabil poate fi renăscut, reconstituit, cum e cazul cauciucului, care atît în forma rigidă cît şi în consistenţa lui elastică reprezintă pînă la un punct ipotezele autorităţii şi ridicarea organelor pînă la personi# ficarea lor. Renaşterea se obţine prin înscrierea viitorului organ într#un partid politic, care are darul să învioreze şi să întinerească un tempera# ment inadaptat la autoritate. E o renaştere totală şi o reînvirginare. în ceea ce priveşte clasa restrînsă a miniştrilor, care datoresc ţării să rămîie veşnic tineri, cea mai bună reţetă de adolescentizare continuă consistă în a trece candidatul prin cîte patru#cinci partide, consecutiv, din ce în ce mai juvenil şi mai valoros.
                                       UN MISTIC PRACTIC
  V*am vorbit odată de mine şi sînt silit să vă mai vorbesc. E vorba de vorbirea scrisă, căci de orală mă îngrijesc mai des şi aproape cotidian, în genere, mă feresc de hîrtie mai mult decît de voce, dar cînd scriu prefer să aleg subiectul Eu şi sa mă numesc pe Mine. Viaţa mi se împarte în două: epoca în care n*am făcut nicio ispravă, şi epoca următoare, în care citez din epoca prece* dentă: e cea mai bună formulă pentru a deve* ni autoritate. Accentul meu se iveşte dintrodată bătrîn, înţărcat şi fulgerător, cu intuiţii univers sale. Şi sînt obraznic, ca să nu cad în autoanaliză,
—  şi din născare.
  Tatăl meu, săracul, era ţigan, şi unde s*a milogit el cu picioarele goale, eu dau de părete cu uşa, încălţat. Reţeta lui a fost mai funestă, şi nu s*a făcut cu ea măcar paracliser, pecînd formula mea m*a scos şi deputat şi era gata să mă bage şi ministru, adică bulibaşa, adică împărat, Nu ştiţi care a fost reţeta venerabilului meu părinte. Simţindu*se greu bolnav, el a cerut să fie uns cu un material căruia îi ziceam acasă pe nume, şi, acoperit aşa, cu scîrnăvie, să fie băgat în cuptor, crezînd că se tămăduieşte. Bietul taica, a murit copt. Mă mîngîia dulce, cu diminutivul nichi* fore, diminutivul, cred, al lui nimic. Era om deştept, Dumnezeu săd ierte.
 42
   Despre scris am principiile mele. Cu zece foi tipărite numai pe o parte poţi înfrunta Academia, şi cu cărţile altuia Universitatea, dacă mai şi spoieşti locurile rîvnite fi cu niscai moliciuni purtate cu limba.
   îţi voi da, tinere, mijloace de bună căpătuire; numai să mă asculţi.
   Un tînăr se cuvine să fie revoltat. însă cu măsură şi meşteşug. A nu se pune cumva gîndurile înna* fară de categoria binecuvîntată a oamenilor cu bune parale. Să predici că e bine cum e şi să te lepezi de cugetul supărător, care clatină binele moştenit. Nu te vei atinge niciodată de adminis* traţie, de poliţie şi de religie, ca să nu necăjeşti, şi te vei răzvrăti numai că lucrurile nu merg îndărăt şi că nu merg de^amdaratele mai iute. Bagă de seamă cinezi mai tare şi ia*te după el şi bateai din palme şi tipsii, şi să nu*ţi încurci cariera cu săracii. Sărăcia, mila şi jertfa le vei păstra pentru teologie.
   Dacă te*mpinge naiba către idei, să te păzeşti. Iade peste picior; — aci vreau să*ţi văd meşte* şugul, în ardoarea pentru leacurile vechi. Românii mau obiceiul să se laude cu romanitatea lor şi suferă de inferioritatea vitelor, lipsite de abilitate.
   Afară de românii iviţi din ţiganii Balcanilor, toţi ceilalţi sînt sau jidani sau jidoviţi. Dacă mai todeauna interes să o spui, dă să se înţeleagă. Şi să surîzi ca un proprietar integral al adevărului naţional, făcîndu*te rudă cu Ştefan, cu Mihai, şi moştenitorul lor legitim. Dacă eşti ţigan, ca mine, vei fi fericit: prin scripca ta vor trece emoţiile mari.
   Ideea dă puşcărie: să treci ţanţoş pe lingă idei şi puşcăriaşi: nu faci tu, oare, parte, de pe acum, din admirabila plutocraţie ? Pecînd tradiţia, — vorba mea, — aduce lei, domnule băiete, din toate părţile numai lei, şi e mai bine să ai lei
43
decît idei. Viaţa se împlineşte cu ţuică şi şpriţ, şi cu Iisus Hristos, cu care trebuie să sameni întocmai, — şi cîţiva ani ai băut, ai urinat, iar ai băut şi urinat, pentru religie. Mă tinere, eşti ori nu eşti ortodox?
   An cu an, meşteşug cu meşteşug, ajungi să aperi toată ordinea socială şi, clondir după clon# dir, îţi devine sacru şi nasturele de la tunica vardistului, care într*o noapte, demult, te*a buşit într*o circiumă din hală, unde, ca omul la beţie, ai tras cu ochiul la ibovnica unui flaşnetar, de la o masă din fund.
   Bunul ţigan, devenit mare român, va face mai mult, consacrîndu*se prin vocaţie prefecturii mo* rale. Activitatea ta literară, tinere, dacă ai velei* tăţi de poet sau prozator, se poate concentra într*această unică şi sigură sursă de inspiraţie: brevete, certificate, informaţii şi denunţuri. E idealul meu de literat, şi pentru ideal pot să scot şi o revistă necitită, dar — cedare a face! — cu subvenţii de Stat.
   Ai cunoscut, fiică blondă, sărutul meu de după vin. Ai văzut masculinul meu, ca din Cîntarea Cîntărilor? Gingia mi*e neagră, şi pielea ce*mi căptuşeşte buza, pînărn cerul gurii, vînătă*i. Sînt ca un strugure de culoarea prunelor violete pe toată burta. Te*am adăpat întîi cu ţuică şi ne*am adăpat amîndoi, şi cînd am fost sătui, eu te*am mîngîiat dulce, înjurîndu*te de măta, te*am gîdîlat şi te*am silit să oticneşti şi să dai afară. Şi am mîncat din vomitura ta, fiică blondă, icre şi macaroane, de care bietul tata n*a mai gustat, asemuindu*le cu nişte limbrici. Eram îndrăgostit şi cu chef.
   Recunosc, e*adevărat, că utilizînd aceste resor* turi sufleteşti, care au tot slujit şi încă nu s*au isprăvit detot, intelectul a devenit bont, pana şi*a pierdut ghimpele. Am cam ajuns, recunosc,
44
ca un arici năpîrlit, şi am început să mă identific cu această jivină vertebrată şi scroafă minusculă. Nu mai merg rotund nici limba nici condeiul, şi mă simt lovit de o tîmpenie secretă. Toate încercările mele dau greş. Am sărit de cîteva ori, ca să sugrum o beregată, şi m*am trezit cu mîinile mele în beregata mea. M*am urcat în amvon, ca un crainic, ca să arunc apă fiartă omile* tică, şi m*am opărit. M*am suit la ceruri, şi ere* dincioşii au rîs: uitasem să*mi pui izmenele şi pantalonii, sosind tocmai de la berărie. Am voit să trag clopotele ortodoxe, înfrigurat şi extatic, şi clopotele s*au oprit întoarse, în dreptul meu, au tuşit ca de oftică, s*au strîmbat la mine şi m*au huiduit.
   M*a cam părăsit Mîntuitorul, şi îngerii îmi dau cu tifla: unul şi*a şters mucii de buzele mele. într*o bună zi mă tem că voi răcni şi, în loc de glas de tunet, va ţîşni din gîtlejul meu pulbere de mătreaţă. Şi visul greu de astă*noapte! Se făcea că*mi stă ceva puturos şi mare pe ochi, că nu vedeam nimic. înnăbuşeam. Hoitul mă strivea pe pîntec şi piept. în mustăţile mele se încurca un păr mărunt şi creţ, şi auzul mi*era plin de un hohot gras. O noapte întreagă sărutasem, nu mă întreba unde, un prelat, de astădată fără folos.
   Dar tot mi*a rămas o consolare: ţuica şi vinul, vinul şi ţuica. . . Haide! cine vrea să se măsoare cu mine?
                                    CONSTANTIN
       f
   Constantin e magazinerul şi expeditorul unui depozit de papeterie, şi nevoit să primească şi să dea zilnic cîteva zeci de mii de plicuri şi coli de hîrtie. Harnic, cinstit, bun creştin, făcînd parte din isonul stranei, duminica, la liturghie, suferă de un neajuns: nu ştie să numere pînă la o mie.
   El zice «Una, două, trei...» şi se opreşte la zece. Se gîndeşte puţin, pune un semn şi mai numără pînă la douăzeci, cînd mai pune un semn. Cu zece opriri şi zece semne ajunge suta, şi, scoţînd atunci semnele, zice: «O sută», şi apasă cu palma pe pachet, ca şi cum ar iscăli un final. Sutele se prefac în pachete, şi, ajungînd la pachetul al zecelea, Constantin îndrăzneşte abia să rostească hotărît: « O mie ». îndată ce a zis o mie, se turbură ca de un fenomen.
   Ia încet pachetele de cîte o sută, le suprapune, ca să aibă un stîlp de plicuri de o mie de bucăţi. Plicurile prezintă inconvenientul că, strînse în pachete, se îngroaşă la mijloc din pricina celor patru vîrfuri încrucişate, pachetul se leagănă, şi mia se dărîmă. Un alt numărător ar clădi vraful din nou şi ar trece cu numărătoarea înnainte. Constantin se încurcă în amănunte, în probleme. Nu mai ştie care pachet era din zece întîiul şi4 caută să4 identifice, căci dacă ordinea pachetelor se răstoarnă şi dacă primul pachet ajunge al patru* lea şi al patrulea întîiul, lui i se pare că mia a
46
scăzut. într*adevăr, Constantin e logic: cînd scrie o mie, una mie, i.ooo, el pune pe unu întîi şi după el pune trei nule. Dacă ar începe cu nula, mia s*ar modifica.
   O jumătate de ceas, Constantin caută pachetul de la fund, pe care nu are după ce să*l recunoască. Şi se posomorăşte că fabricanţii fac plicurile şi pachetele la fel şi nu au prevederea să însemneze cu roşu primul pachet din zece. Şi iarăş se gîndeşte puţin. Face o contracţiune din pielea ochilor şi a frunţii, gonind mia din cugetul lui, ca inexis* tentă, şi reface mia cu semnul roşu pe banda primului pachet de o sută.
   In sfîrşit, întîia mie s*a construit. Constantin atacă miile următoare, păstrînd obiceiul sănătos de*a trage, pe cingătoarea de hîrtie a primului pachet din fiecare zece pachete şi o mie de plicuri, cu creionul roşu. Dar omul nu e niciodată îndea* juns de prevăzător. Cînd şi*a făcut un grup de zece mii de plicuri, de zece rînduri de cîte zece pachete, siguranţa lui se face şovăitoare. Primul pachet însemnat cu roşu nu se deosibeşte prin nimic de primul pachet al miiei a şaptea, în gru* pul întreg, de zece mii, găsindu*se zece pachete, însemnate cu roşu la fel; şi el crede că miile nu trebuiesc confundate unele cu altele, pînă la ieşirea lor din depozit, şi că dacă, făcîndu*se pa* chetul total, a cincea mie ar trece miiei a treia şi miile s*ar amesteca unele cu altele, totalul de zece mii ar putea să fie mai mare, — sau mai mic, — cine poate garanta?
   Dar, după ce un client a venit şi a ridicat douăzeci de mii de plicuri sau cinci mii de coli de hîrtie, Constantin simte că a cîştigat dreptul să se odihnească şezînd pe scaun şi răsucind pe degete boante o ţigare. « Am expediat douăzeci de mii de plicuri!» se bucură el către şeful biurou* lui. E mîndru că a putut, şi în mintea lui expedi*
47
ţia se încurcă de aproape cu ideea de general. Scrie acasă şi spune: «Azi am expediat douăzeci de mii de plicuri: a fost foarte greu».
   Incertitudinea roade cumplit pe Constantin, în care cifrele şi numărătoarea lasă o nevoie de ordine, de catastiv şi de activitate continuă. îşi numără paşii, numără zăbrelele, numără trăsu* rile. . . Adună cifrele numerelor de automobil, preferînd să nu treacă de sută, le înmulţeşte mental şi le scade, împachetînd pretutindeni plicuri subt forma obiectelor repetate. Dumirii* ca, fără să vrea, îşi recapitulează săptămîna, pă* rîndud*se că a trimis la « Cartea Cărţilor » o sută de plicuri mai mult.
   La închiderea depozitului, seara, caută cheile un ceas, ţinînd lacătul pe masă. După ce depla* sează lăzile printre care i se pare că trebuie cheia să fi căzut şi le pune la loc, după ce parcurge piv* niţa şi podul, descoperă cheile pe masă, lîngă lacăt, şi se bucură că le*a găsit. «Ştiam eu, se socoate Constantin, că nu le*am pierdut. » Ajun* gînd acasă se gîndeşte deodată că nu a încuiat lacătul bine, şi pleacă înnapoi la depozit, unde îl găseşte încuiat, iar pe drum se opreşte şi iarăş se întoarce, cu impresia că a uitat să zmucească de lacăt, şi zmuceşte.
   îl obsedează amănuntele. Pleacă întodeauna cu dreptul, şi cînd n*a ieşit exact cu dreptul, aşa încît săâ fi trecut talpa piciorului peste prag, se întoarce în magazie şi porneşte din nou, pînă ce pasul i*a izbutit. Dacă se întîlneşte cu un preot îl «taie », ca să nu piardă a doua zi şirul numără* torii: «tăierea» popii se face trecînd prin faţa lui pieziş, de la dreapta la stînga sau de la stînga la dreapta, după cum vine popa spre el. Şi ca să nu supere nici pe preot, Constantin îl amăgeşte salutîndud. Mai complicat este cazul găleţilor goale; căci atunci trebuie să se întoarcă de unde
48
a purces, să stea puţin, şi să aibă norocul să*i iasă aceleaşi găleţi înnainte, de astădată pline. Şid mai supără cazul calului alb de la vreo trăsură: în zilele cu cai albi, toată numărătoarea îi iese pe dos.
   Constantin e un admirator invariabil al plicului comercial, pe care, inconştient, îl compară cu oul şi cu peştele. 11 miră în fiece zi, de douăzeci şi cinci de ani, decînd numără plicuri şi pachete, cum a putut să fie plicul născocit, aşa, dintr*o singură bucată, cu trei margini lipite şi cu a patra de lipit, şi părînd făcut din mai multe bucăţi, îl miră considerabil că oamenii îşi trimit atîtea scrisori cîte plicuri vinde el, şi că, îndată ce o scrisoare a încăput în plic, un singur om se simte în stare săd rupă, adresantul.
   Sînt lucruri de*acestea mai presus de judecată, şi este mai bine să nu te gîndeşti la ele prea mult, căci simţi că înnebuneşti. . .
                           UN COMENTATOR CU PÎRŢAG
   în miracolul universului concentrat prin care mă plimbam, tăbărîseră toate anotimpurile, şi mi*am dat seama că nu mă găseam în Paradis, ci într*o insulă. Dau mai jos rezumatul luxuriei vegetale, minerale şi zoologice a insulei fermecate, nu atît ca model de literatură, ci mai mult ca să spovedesc ambiguitatea sentimentelor mele, teritoriul fiind pe de o parte splendid iar pe de altă parte numai splendişor. Atîrnă de felul cum te uiţi: cu amîndoi ochii, cu un singur ochi, sau cu amîndoi ochii închişi. întrmn fel se vede lumea pe deasupra foilor leneşe, legănate de cucuruz, şi altfel de lîngă ştulete. Cînd privesc pe fereastră, mă cutremur, şi prefer să contemplu natura locului prin gaura de subt clanţa uşii şi de pe un scăunel; laturile inutile dispar şi se zăreşte firul luminii în adînc.
   Nu*mi pot ascunde impresia că, înconjurată de Mare, insula stă în prea puţină apă. Ştiu că Marea e apă, dar şi Marea poate să fie mai multă. Numai în Pacific se găsesc insule bune. Admira* bila prăpastie acoperită cu lichid mă nemulţumea, cred, producînd valuri şi talaze, terminate cu coame de dantelă. Dar oceanul trebuie silit să fabrice zgrăbunţe, pulverulenţe şi zdrenţe? Ce bine i*ar fi stat să răscolească din străfunduri în creştetele lui, grătare, tave şi tinichele, iar insula să rodească «noi zmochine, noi roşcove, noi
 50
 âlune». N*am auzit în toată furtuna niciodată glasul uman care să strige: « Trei cornuri dmn ban! ». Lichidul era cu desăvîrşire lichid, şi vîntul se făcuse prea invizibil. Scafandrii ar fi dorit săd vadă de tablă ondulată, măsurat la intervale de fier în t (T*Eisen), şi peştele ar fi preferat să piu# tească în pături de plumb topit, liniştit.
    Dar soarele! Prea soare, prea mult soare. N*am găsit niciuna din razele lui, comparabile cu raza mată şi răcoritoare a lunii. Cînd era lună, nici atunci nu era bine detot: era prea multă lună şi numai lună. în albuşul ei deosibeai plodul mort, ca în ouăle îngheţate: un fir violet diagonal, încrucişat cu o dungă portocalie, ar fi salvat tot argintul. Măcar de s*ar fi prezintat ca o bijute* rie, cu o peruzea la mijloc, ocolită de briliante întrmn cerc de mărgăritare cu orientul verde* palid. Dimpotrivă: luna era banala lună cunoscu* tă, şi soarele tot aşa, două articole de toaletă, pomadă metalică şi alifie cărămizie. în borcanele lor respective, plămezile stau neclintite şi azi. Ah! vaselină, devenind briliantină prin adăogiri de axonge glacială şi trei picături de extract de smirnă.
    Minunatele coacăze, giuvaerul din care au ieşit mai tîrziu, ca după o încercare izbutită a spiri* tului de economie, strugurii, erau prea mici. Nicio portocală, nicio rodie, niciun cantalup în perciunii vrejurilor de vie; numai ciorchini, iarăş ciorchini, tot ciorchini, pe sute de pogoane. Alte vii dau banane, şi nu e neapărat necesar să te întîlneşti printre tulpini cu lăcustele şi cu vaca/ lui^Dumnezeu, roşie*roşie şi cu puncte negre* negre pe spinarea ei cocoşată. Aş fi preferat să crească, de bună seamă, creioane şi tuburi de vopsea în ulei, lîngă zulufi şi scîrlionţi, şi aş fi fost agreabil mişcat să mă întîlnesc în vie, con* sternat, cu cîte un crocodil, sau, încurcat în picio*
 51
 roange, cu suculentul homardt preparat â ranglaise. Nimic! şi nici tămîioasa nu miroase a un pic de petrol lampant.
   în vreme ce uzinele fabrică automobile, vagoane şi locomotive, aci ies garoafe şi stampe japoneze. Dar seamănă o crizantemă cel puţin cu un furgon ? Are tuberoza oişte? Şi*a pus aglica roţi? Calul* ciracului: o fi al dracului, dar unde i*s potcoavele?
   Şi, să vă spui sincer, nu*mi place nici calului să i se spuie cal. Cî, a, lî: trei litere izolate, care nu însemnează nimic. De ce cal, mă rog, de ce tocmai cal şi nu altfel cumva? Erau şi cai în insula mea admirabilă, unde m*am pomenit fără nau* fragiu, cai mulţi; însă nu avea niciunul coarne, nici barem, cît coarnele, nişte urechi. Bun, bun, îmi plac şi armăsarii, — dar niciunul nu era de lemn. Calul de nelemn suferă de mărginire in* dividuală: se*mpiedică la birje şi moare. Şi, în definitiv, produce balegă. Calul etern e de lemn. Nu voi zice de bronz, ca să nu mă urc de*a*ndara* tele pînă la Mihai Viteazul şi să trec de strămoşi.
   Mi s*a arătat o stîncă de tibişir. Nici nu m*am îndoit în decepţia mea: era albă, foarte albă, agasant de albă. Un tibişir vînăt ar fi fost mai original. Era destul var şi fusese destulă făină: la ce şi cretă ? Mineral plin de străluciri exterioare, tibişirul e plin de grave defecte: mare icremegre şi îi lipsesc aromatele. îl miroşi: nu pute. îl pipăi: nu alunecă. îl lingi: e aspru. Aş fi dorit să cînte: nici vorbă.
   Sînt un comentator complicat. îmi displace tot ce*mi place şi mă osîndesc să prefer ce mă scîrbeşte. Baudelaire povestea că destupîndud cîi* nelui subt nas un minuscul flacon cu parfume suave, cîinele s*a speriat, şi, dîndu*se înnapoi, s*a repezit să*l ocărască şi l*a lătrat. Ca să se răzbune, poetul i*a pus dulăului dinainte un pachet cu scîrnăvii voluminoase. Dînd entuziasmat din coadă
52
şi regretînd că avea numai una şi că nu putea să dea din zece cozi odată, cîinele s*a delectat cu volumul, i*a devorat continutul si s*a săturat.
    La mine nu*i o pasiune, e un temperament, îmi sade bine să mă tocmesc, şi ieftinesc măr* furile în comision intelectual. Şi mă satur de toate celea, pînă şi de mine, care nu se poate zice că nu mă iubesc mai mult decît orice pe lume. M*apucă o greaţă la lumina zilei şi alta la întuneric, şi, neavînd ce face, mă sco* besc în urechi cu briceagul, îmi ciupesc limba, iau creozot pe zahăr, mă gîdîl cu sîrmă ghim* pată. Mi*e necaz că nu mă pot scărpina după ceafă cu piciorul. Sînt de felul meu interpret şi comentator: un samsarlîc. Mă mănîncă explicaţia şi mă explic, şi după ce am explicat reexplic, şi explic şi explicaţia. Stau la uşa ideilor pe un strapontin, mă scol, am spus ceva şi mă aşez din nou, şi n*am răbdare să stau; mă roade stra* pontinul şi ideea. «După ce Hamlet a desco* perit asasinatul, o să*l vezi că înnebuneşte: aş* teaptă puţin.» «Acum o să vie Nottara. L*a sunat în cabină. » «Se aude prea tare sufleurul. » Vecinul se întoarce cu spatele. Doamna din faţă şi*a sucit capul de cîteva ori. Nu le place să le explici. Dar sînt impresionat: am ghicit pe buzele domnului din stalul din stînga o şoaptă imperceptibilă, şi în ochii lui un sentiment chiorîş. Idioţii! nu vor să afle, refuză să ştie. Dar Şecspir nici nu a existat: Bacon e adevă* râtul autor al lui Hamlet. Credeţi că din această mistificare a ieşit unul mai mare decît celălalt? Şi credeţi că e ceva de capul lui Hamlet? în patru sute de ani nu s*a găsit un singur om să explice.
    Dar şi atunci cînd sala întreagă se va ridica din staluri să mă dea afara, eu şi în mîinile pom* pierilor, care mă vor purta tîrîş la garderobă, mă voi explica.
                                   PRIETENUL MEU TOTO
   Nicio convorbire nu mi*e atît de plăcută ca una cu domnul Toto, dragă Coco.
   Domnul Tot6 e un personaj de doisprezece ani dar de*o maturitate de treizeci şi doi. Se poartă cu pantaloni lungi, ca un domn cu situa* ţie, e şi înnalt, şi are o figură intelectualizată, cu cărarea buclată şi ochelari de aur, încovoiaţi fin la tîmple. De cravată şi guler nu mai vorbesc: tînărul meu prieten şi le ticluieşte cu un pipăit ideal.
   Dandismul persoanei lui întregi e adorabil şi impune stilul ceremonios. Nud pot primi niciodată cu invitaţia distrată: « Ia şi tu un scaun şi şezi». Mă scol cînd intră, îi dau scaunul eu, mă asigur că nu i s*a frînt dunga pantalonilor şi nu stau jos pînă ce nu sade el, şui zic dumneata. Mîna mi*a strîns*o moderat, ca un gentlemen, şi*a trecut o dată palma peste păr, verificîndu*i arhitectura, a tuşit niţeluş, ca şi cum ar da tonul conversaţiei cu un diapazon, s*a uitat la ceasul cu brăţară. O persoană distinsă e obligată să*şi măsoare şi să*si stăpînească timpul.
   îl întreb cu oarecare frazeologie:
   —     Desigur doamna e bine, nici nu mă îndoiesc. Doamna e mama domnului Toto, dar nuanţa de politeţe, împrumutînd întrebării solemnitate, lasă bănuiala vagă că domnul Toto e căsătorit şi om de responsabilitate, şi asta îi sporeşte aerul
 54
de adult. Face un gest, parcă soţia lui ar fi avut o migrenă şi i*a trecut. Se răstoarnă pe scaun, îşi încalecă picioarele şi joacă pantoful, cochet intervalul de mătase al ciorapului şi gleznei. Şi*a intercalat degetul mare al dreptei în scobi* tura jiletcii şi m#a întrebat:
   —     Aţi putea să*mi spuneţi ce mai e nou? Am impresia că lucrurile s*au cam încurcat.
   Âşa îşi începe domnul Toto toate cuvintele: « Am impresia », sau: « Se zice », sau: « Am aflat», sau: «Citeam în ziare. . . ». Uneori zice: «Sînt informat». în dialogul nostru intră, din partea domnului Toto, suspensivele: «din feri* cire », « din nenorocire », « pariez că », fără voie,
—   foarte des, cu un simţ remarcabil de a rotunji debitul, ca un orator. Dacă*! întreb: « Cărei ca* riere te devotezi, domnule Toto? », domnul Toto e incert, între inginerie, matematici şi Drept, din fiecare ipoteză preferată lipsind ceva pe gustul lui. Dar de ce*l întreb? La vîrsta maturităţii lui s*ar putea să se simtă jignit.
   Sînt foarte la nelocul meu cu domnul Toto, dacă mă găseşte în haină de lucru, cu foarfeca de grădină sau cu ciocanul în mînă. într*o zi, că nu voia să*mi intre fierăstrăul într*o scîndură, pe care o fixam cu genunchiul, am înjurat, aşa cum se cere pentru ca sculele să te asculte, fără să ştiu că domnul Toto era în spatele meu. Impre* caţia trebuie să*l fi ofensat, căci cînd mi*am dat seama că m*a auzit l*am văzut absent, uitîndu*se în aer la porumbiei.
   —     Domnule Toto, m*am scuzat, cînd te faci dulgher, trebuie să înjuri ca un dulgher, nu ca un diplomat: fiecare meserie cu langajul ei.
—   Am zis « langaj » ca să dau o derivaţie nobilă la ceea ce*i auziseră urechile domnului Tot6.
   Totuş, domnul Toto n*a încetat să mă stimeze şi vine pe la mine destul de des, fiindu*i agreabilă
55
atmosfera cu cared împresor. Nici nud întreb de examene, nun dau sfaturi, le primesc, dim* potrivă, pe ale lui, oferite cu suficientă competinţă. Nu i>am suflat o vorbă de cele două corigenţe ale lui, ca şi cum nu ştiu nimic, considerîndud în clasa a treia ca pe un bacalaureat. Mi*a spus ieri domnul Toto, strmgîndu*mi mîna mai apă# sat ca de obicei:
   —  Sînteţi singurul om care m*aţi înţeles. . .
 ŞEFUL DE CABINET
   Pe vremuri, nu ştiam nimeni ce este un şef de cabinet şi căutam să aflăm, fără să ajungem la o noţiune limpede a personajului misterios. înna* inte de război, se pare că şefii de cabinet erau de neam conservator, ca o rămăşiţă civilă a unor atribuţiuni aristocratice şi domneşti, situate, în Palat, între eunuc şi paj. Accesul în misterele celor trei colegii electorale fiind anevoios, nimeni nu*şi putea face o idee exactă despre funcţiunile pe care le ducea la bun sfîrşit şeful de cabinet.
   Avem o şansă în democratizarea uşii de intrare, şi în răspîndirea pe toată ierarhia administrativă a spiritului actual aristocratic. Azi, nu mai există funcţionar fără şef de cabinet, ceea ce ne*a permis şi nouă, abjecţilor muritori derînd, obişnuiţi numai cu fete în casă şi cu bucătărese, să ne dăm seama de marele rol al şefului de cabinet în viaţa naţională.
   Experienţa e hotărîtoare. îndată ce ai venit în atingere cu instituţia şefilor de cabinet, te cuprinde uimirea şi descurajarea că ea nu a fost înfiinţată cu mult mai demult — şi primul gînd care ţi se naşte inevitabil, ca o necesitate fără împotrivire, este: « Cum aş face să am şi eu un şef de cabinet?». Simţi numaidecît că te poţi lipsi, la rigoare, de toată lumea, însă îţi trebuie neapărat un şef de cabinet. Ce să*ţi facă dumitale şeful de cabinet nu e nevoie să ştii, aşa, dintrodată:
 57
 funcţiunile lui se vor desluşi logic şi automatic; important este să*l ai, să*l ataşezi persoanei dom* n iei* tale.
    Căci deocamdată e agreabil. Şeful de cabinet trebuie să fie foarte tînăr şi e preferabil să*l scoţi din liceu, asigurîndu*i negreşit bacalaureatul şi licenţa, la telefon. De aceste detalii se va ocupa todeauna cu plăcere directorul liceului, de unde i*ai scos, şi decanul. Atît pentru viitorul lui cît şi pentru un serviciu ireproşabil, este recomandabil să*ţi alegi şeful de cabinet dintre repetenţi. Repe* ţirea clasei le*a fixat un temperament şi, odată în funcţiune, şeful dumitale de cabinet poate să repete de mii de ori pe zi acelaş cuvînt şi acelaş surîs, fără să sufere deloc. Cu cît va fi fost mai repetent, cu atît, pe de altă parte, va putea să obţie mai repede, între diverse însărcinări, serioase, şi un mandat de deputat.
    Nu este şef bun de cabinet decît tînărul care zice « mon cher » şi «tu sais », şi cu motiv şi fără motiv, şi la despărţire: «au revoir».
    Cînd îţi iei un şef de cabinet, trebuie să*ţi cumperi şi un ghiozdan de piele fină. Cu un automobil, cu un şofeur, cu un ghiozdan şi cu un şef de cabinet, viaţa superioară îţi este des* chisă. Mai trebuie un bloc de hîrtie elegantă şi două creioane ascuţite: unul roşu şi altul albastru.
    M*am deplasat trei luni de zile cu tot felul de vehicule, ca să asist pretutindeni la funcţiile şefilor de cabinet, căci am pentru această specie nouă şi unanim adoptată, de vestale masculine sau de diaconi îmbrăcaţi nemţeşte, o admiraţie, care mă face să*i fixez cu gura căscată şi să mă bucur, fericit impresionat şi de politeţea şi de legitimul lor orgoliu.
    Toţi şefii de cabinet poartă părul cu atît mai lung cu cît certificatul lor de clasele primare*i mai apropiat, şi uniforma restului figurii e un
 omagiu delicat adus bunilor noştri foşti vizitii raşi cam palmă, împrejurare care le permitea să poarte subt nas buza încovoiată a energie şi con* ciziune, a marilor bărbaţi de Stat din Occident. Precocitatea lor vine imediat după a muzicanţilor. Dacă un mare pianist dă dovezi suficiente de geniu la patru ani, un bun şef de cabinet se arată la şaisprezece*şapte*sprezece ani. îndată ce trece de această vîrstă, un mai e acelaş lucru, el devine, în selecţiunea fiziologică, secretar*general sau intră în tipul subsecretarului de Stat.
   Am găsit pe şeful de cabinet pretutindeni unde mă aşteptam mai puţin, ceea ce denotă marea lui utilitate. Are şef de cabinet ministrul, care înde* obşte trebuie să aibă mai mulţi, după cum un mare fumător are unsprezece pipe; are şef de cabinet secretarul*general, are şef de cabinet direc* torul*general, apoi directorul, apoi arhivarul; mi se pare că numai copiştii şi uşierii au rămas încă fără şefi de cabinet. Dar ce e azi? Duminică. Pînă joi vor avea.
   Sîntem pe cale să realizăm, pe neaşteptate, marea reformă socială de*a obţine fiecare din noi, care aparţinem Statului în vreo categorie, cîte un şef de cabinet, cu tendinţa de*a ne adăoga şi cîte o dactilografă. Abia sîntem trei sute de mii de funcţionari de Stat, şi trebuie să devenim nouă sute de mii cît mai repede cu putinţă, căci lucrările s*au aglomerat, contribuind paralel la progresul arhitecturii şi al băncii ministeriale. Ne mai trebuiesc opt sute patruzeci de imobile monumentale şi patruzeci şi şapte de porto* folii noi.
   Coco, în ceea ce*i priveşte, caută de urgenţă un şef de cabinet care să ştie să joace lawnttenis şi să fluiere subţire.
                                               OMUL DE LA CASSĂ
  Îl urmăresc de o jumătate de oră, febril în boxa lui de sticlă, mobilată cu două mese şi un dulap de fier. Echipament de submarin, oţeluri, nichel şi manivele. Cînd a descuiat, cu o cheie în ara* bescuri, spînzurată de cingătoare întrmn lanţ de cîine, mîna dreaptă a casierului sucea înnecat; în coincidenţă cu rotirea mîinii stîngi pe o clanţă. Secretul cavoului cu bani ceda la pipăitul dublu şi armonic, de dinafară, al unui alfabet de dinţi şi limbi din interior. Un sistem de lame pornite consecutiv, la intervale măsurate întrmn calcul de fabrică, suna pe o gamă convenţională; casierul părea că numără în gînd note de oţel. A tras, a învîrtit un volan, uşa s*a mişcat, groasă de o palmă, şi cu un suspin s*a dat de părete. Patru zăvoare rotunde, ca nişte degete rupte, apar din grosimea uşii, pe marginea dezgropată din dulap. Pe dos, uşa cassei de fier e albastră, vopsită cu azur de ulei.
    Pachetele de bancnote, cuprinse într*o jartieră de hîrtie, sînt numărate iute, foaie cu foaie, clienţilor Băncii, cu o insistenţă fulgerătoare a degetelor, obişnuite să deosibească decimilimetrul şi două bancnote lipite, de o singură hîrtie. în zece minute, casierul numărase cîteva sute de mii de lei. Degetele lui de dantelieră se opresc numai pentru verificarea unui formular şi con# fruntarea numărului de pe imprimat cu timbrul adus de client, de la un ghişeu lăturalnic.
 60
   La primul ghişeu, nr. 6, într*o boxă la fel, un domn care vorbeşte puţin, ia cecurile, exami# nează rapid figura prezintatorului, ca să o veri# fice după un album cu fotografii închipuite, şi, creionînd întrmn caiet şi lipind cecului un adaos de hîrtie colorată, dă mai departe. Un domn mai bătrîn caută într*o bibliotecă de cartoane, bea un fum de ţigare, scoate un băţ de la ureche, pune un punct, se uită la ceva şi dă şi el mai departe, unui al treilea funcţionar, care adaogă o literă mistică, se referă la un al patrulea, al cincilea şi al şaselea funcţionar, pitiţi din umeri pe biurourile din dosul frontului deschis.
   Sala, populată cu categorii şi rase, scoate un murmur care aparţine intenţiei, nerăbdării, numă* rătorilor de verificare. Un miop îşi va linge laba de cîteva zeci de mii de ori, ca să scruteze conţi# nutul unui ghiozdan, gustînd, raportată la buze, savoarea de căptuşeală profesională a fiecărei hîrtii de un pol şi de o sută. Deşi anonimă, originea fiecărei bancnote poate fi determinată pe vîrful degetului mare, şi mirosurile transportate în ser* vietă evocă aproape literar forfota halelor de zarzavat şi peşte, exprimată prin filtrul iaurgeriei. Un suedez decolorat, în pardesiu de culoarea brînzeturilor fermentate, ţine de covrig un baston de bambus şi o pălărie de acel vişiniu murdar, care impune Europei Centrale estetica şi fantezia slovacă. între o sută de aşteptători, scheletul lui cu ochi albaştri, cravatat pestriţ, în coloritul găinaţului baltic, pare tentat să facă o scamatorie, scoţînd, de pildă, ca din ţeava unei puşti, pe gură, vergeaua imensă de îndopat iarba cu cîlţi.
   Unei doamne întristate, purtătoare de un doliu hermetic, casierul i#a numărat cu simplicitatea omului cu şapcă din tramvaie, care împarte bilete verzi, trei sute douăzeci de mii lei. Vecinului, i-a dat o sută douăzeci şi cinci de mii, dintrmn
 61
pachet nou, cu scrîşnetul, la numărătoare, de per* gament. Un client gătit a încasat o mie opt lei. într/o jumătate de oră, prin mîinile financiare ale casierului au trecut milioane.
   E nervos din pricina formalităţilor, nu din cu totul altă pricină. Ochiul lui stătut e normal sceptic, şi batista nu e prea proaspătă cu colţul în aer, din buzunarul din stînga. Ora o exami/ nează la un ceas de fier alb, marcat cu o locomo/ tivă, şi pus pe masă ca o lupă. Idealul lui pare să se fi concentrat în numărătoarea rapidă şi în calculul mental. La fiece pachet, este sigur, dez/ leagă o problemă, căci bucuria succesului o ex/ primă cu un surîs. După ce a luat de opt ori dintr/o sută de mii de lei cîteva, el ştie de mai nainte cît i/a rămas şi face să răspundă unui ordin de plată, un rest. Dar îl supără vizibil bancnotele întoarse; e un om de ordine şi ar dori ca pachetele să fie tencuite în acelaş sens de figuri şi de aceeaş parte. Ai pune rămăşag că ţine minte din fugă nu numai cît a distribuit într/o zi şi la ce număr de persoane, suma fiecăruia precisă, dar şi nume/ rele şi seriile tipărite cu negru pe colţurile albăstrui.
   Somnul casierului trebuie să fie o prelungire a specialelor aptitudini diurne, şi ritmul, una, două, trei, şapte, o sută, reluat neîncetat de/a capul, trebuie să continue într/un vis splendid, în care casierul numără pe nerăsuflate un bilion. în casierie, ca şi la maşina de scris, funcţionarul capătă un ideal de şofeur, să parcurgă mii de litere şi de kilometri. Ţăranul, care începuse să joace bătuta pe la patru după/amiază şi nu a mai putut fi oprit, gata să înnebunească, decît silit de braţele unei duminici întregi, nu căuta nici el altceva decît instinctivul record american, şi ar fi dat un minunat casier sau stenograf.
   Repetînd ridicările mele de la Bancă, m/am apropiat de casier cu intenţia să/l studiez. Se
 62
 angajase la Bancă în calitate de « băiat». Venin/ du*i pasiunea miliardului numărat, a fost dat la cassă, şi, remarcîndu/se prin corectitudine şi rapidi/ tate, a fost avansat. De zece ani face acest meşteşug, în vasta sală a unei Bănci, organizată ca o gară, cu boxe mari pentru bagaje. L/am aşteptat pe stradă şi am dorit să/i ofer un coniac: era grăbit. Număra minutele. Ştia cîţi paşi face pînă la autobuz şi cred că ştie de cîte sute de mii de ori bate motorul pînă la staţia din dreptul dornic ciliului familial. Cîte pietre rotunde, netede, şi cîte găuri şi şanţuri — le ştie. Oriunde i se prez zintau obiecte identice, trăgea o linie pe dedesubt şi aduna. Oamenii pe stradă. în autobuz îi lua din stînga la dreapta şi verifica din dreapta la stînga, ştiind ce s/a scoborît şi ce s/a urcat.
   —     Bagă de seamă să nu înnebuneşti, îi şop/ teau spiritul patriarhal şi optimismul molcom al vieţii. O să te apuci să/ţi numeri firele de păr din cap şi n/o să ajungi să le mai verifici.
   —     Le/am numărat! răspundea casierul, şi le/am şi verificat. Dacă vreţi, vă spui şi cîte fire mi/au căzut decînd am început să chelesc.
   —     Bine, i/am obiectat într/o bună zi. O să ajungi să numeri şi numărătoarea pe care omul o uită, animat de alte sentimente.
   —     Te înşeli! răspundea casierul. La mine to/ tul a fost pus pe aritmetică, şi pe note, însă nu/ mărătoarea am făcut/o întodeauna în cuget, ca la Bancă. Cînd uitam însă, reluam de la început.
   —     Acum înţeleg ce/mi spuneai, că soţia du/ mitale a divorţat din motive matematice.
   —     Bine, dar nu se poate trăi fără conta/ bilitate, zise casierul. Detest anarhia. Ţi/a plă/ cut însă răspunsul meu la judecată? Puteam să/l dau, dacă nu aş fi fost un soţ ordonat? «Domnule preşedinte, am zis, nu pot fi acuzat că nu mi/am făcut datoria. Vă pot dovedi cu
 63
 scriptele personale şi cu o cifră: ¿3.J72! » S*a gîndit preşedintele să numere vreodată pe seama
  lui?
  Ne*am oprit, conducîndu4 odată pînă la dot miciliu, dinaintea unui palat de casă, cum se zice, — şi am priceput, cu admiraţie, şi ordinea unei vieţi şi importanţa apuntamentelor casieru* lui. A! perfect! cînd stai întrmn palat, poţi să te mărgineşti la numărătoare de bancnote; ele nu mai sînt ale tuturor celorlalţi, căci îţi apar* ţin şi dumitale.
  —  Frumoasă casă ai! îi zisei.
  —  Ce vrei să zici? răspunse.
  Arătai cu umbrela imobilul. Ploua încet, şi o raţă albă trecea drumul cu cîte o metanie de*a*n* daratele. Casierul se necăji.
  —    Am o cameră mobilată la mansardă, zise casierul, nu*i casa mea. Are optzeci şi trei de ferestre pentru douăzeci şi opt de chiriaşi. O să*mi cumpăr şi eu, luna viitoare, o umbrelă,
  adaose casierul.
  —  Dacă nu sînt indiscret, îi zisei emoţionat,
  salariul dumitale. . .
  —    Patru mii de lei pe lună, răspunse el, şi
  o gratificaţie la Crăciun.
  Dacă doriţi, povestirea poate să urmeze şi să devie roman. . .
                                    DEMETER
  Domnul Demeter era un pensionar remarca* bil şi un om binecrescut.
  Cînd s*a logodit, acum cincizeci şi cinci de ani, şi*a pus numeroasa lui familie în curent cu evenimentul, prezintîndu*se cu un buchet de crizanteme tuturor fraţilor, surorilor, verişoare* lor, în oraşele unde rezidau, şi alegîndu*şi de prefe rinţă duminica. Lau trebuit treizeci şi două de duminici ca să*şi epuizeze « relaţiile de familie », cum zice el.
  Venea de la gară, în redingotă, şi declara cu solemnitate:
  —  Mă căsătoresc. Iubesc o domnişoară engleză.
  Şi pleca numaidecît. Vizită de strictă ceremo* nie.
  Domnul Demeter poseda un ştoc de expresii alese, El zicea «societate distinsă», trăgîndu*se de jiletcă şi modificîndu*şi atitudinea umerilor.
  « Un domn care dispune», şi tuşea încet; adică: dispune de o avere importantă. «O persoană onorabilă» se raporta la un domn îmbrăcat în negru şi cu gulerul rigid.
  Povestindu*i*se că un advocat s*a sinucis, el a întrebat:
  —  Era doctor în Drept sau numai licenţiat?
  —     Aţi citit, a întrebat el odată, animat, ce s*a întîmplat în Franţa?
  —  în Franţa? N*am citit nimic.
   —    învierea mortului de acum trei mii de ani?. . . E foarte interesant. Să vă arăt gazeta.
   Domnul Demeter citea ziarele în felul lui. Deschidea pagina cu orgoliul unui descoperitor.
   —  Nzai văzut că e o reclamă de cinemato*
   graf?
   —  A! vasăzică e o reclamă de cinematograf?
   zise domnul Demeter.
   —  Şi lucrul szar fi petrecut în Egipt, nu în
   Franţa.
   —   Vasăzică nu s*a întîmplat în Franţa? zise domnul Demeter. Credeam că era în Franţa.
   —  Ceva mai mult, nu e vorba de niciun mort...
   —  Am înţeles. Vasăzică nu e vorba de niciun
   mort, zise domnul Demeter.
   La moartea mamei unui cunoscut, care era
   foarte abătut, domnul Demeter a avut o frază
   de consolare:
   —  Nu înţeleg să decedeze cineva cu un ve*
   nit aşa de frumos. . .
                                            PISICARUL
   Vînătorul din casa noastră nu era un vînă* tor ca toţi războinicii umanitarişti, care şi#au rezervat vitejiile exclusiv pentru jivinele dezar# mate. înnainte de toate, el era şchiop, sucit din şezut ca o pirostrie şi cu piciorul beteag mai scurt. După ce se purtase pe laba împricinată fără adaos şi sluj induce, ca să calce, de talpa degetelor şi înnaintînd cu călcîiul ridicat ca de
o  fudulie, vînătorul a adoptat încălţămintea cu pingeaua decuplă şi tocul feminin, mai puţin obositor, şi care i*a schimbat mersul frînt în# tr*o purcedere gondolată, de tampon cu hîrtie sugătoare.
   El nu vîna cu puşca, nici cu săgeata, şi cîm* pul lui de vînătoare era strict închis în pivni* ţele şi scările casei, în interiorul cărora călăto* rea o parte din noapte, timpul zilei fiinduzi a* proape în întregime consumat de o catedră de matematici. Piciorul lui cu talpa de lemn se auzea noaptea ca o buturugă pribeagă şi ca un boloboc, scoborînd treptele de beton sau urcîn* dude greu. Vînătorul străbătea etajele, podurile, beciurile. într*o noapte l*am auzit călcînd cu zgomotul caracteristic tinicheaua de pe acoperiş, unde s*a dat o luptă, căci piciorul a funcţionat precipitat şi vînătorul a fost să se prăvălească în gol, alunecînd pînă la burlanul streaşinei de ploaie.
 67
   —     Ce caută domnul cu pingeaua groasă, noap* tea pe casă? întrebai. Nu poate să doarmă, sau
îşi face digestia după masă?
   —     E un om original, răspunse portarul. încă de pecînd îşi luase bacalaureatul, el s*a destinat unei nobile acţiuni, revoltat de nedreptăţile na* turii. Ceea ce ba izbit mai mult a fost lipsa de sancţiuni în raporturile dintre şoareci şi pisici. Un pisoi îşi permite să ucidă, din simplă pasi* une, o mulţime de şoareci şi şobolani. Noaptea, în pivniţele noastre se petrec masacre. Sute de nenorociţi de şoareci cad victimele cotoşmanului domnului inginer de la etajul întîi, fără să le ia nimeni apărarea. Domnul profesor a văzut lipsa din ştiinţele naturale a unui apărător al şoarecilor şi a hotărît să*şi ia pentru sine rolul de inamic al pisicilor, şi decînd s*a ivit acest magistrat prin vocaţie, al dreptăţilor ideale, pi* sicile nu mai înţeleg nimic. . .
                                           SILUETĂ
     Ce*o fi voit, — s*au întrebat spectatorii, — acest actor care purta atît de bine smochingul şi fra* cui, şi care, pe lîngă un dulap de costume, avea şi o garderobă complectă de idei, plus cîteva suplimentare ?
     Fostul numeros personaj a rămas, pe neaştep* tate, într*o duminică, fără costum nou. Cînd a putut să uzeze, că să înceapă atît de repede să cîrpească ? Un vierme i*a mîncat nasturii şi, schim* bîndu*şi rînd pe rînd pantalonii, a stat în că* mase personajul. Şi*i mai rămăseseră şi hainele mici, statuia lui crescînd pînă dincolo de toate măsurile croitoriei. Ştofa de 1,30 m lăţime nu l*a mai ajuns, şi s*a simţit nevoie de o nouă fabrică de postav, pe noile lui dimensiuni. Cînd s*au putut rupe atîtea modele importante?
     Personajele normale dormeau; natura lui, com* plicată cu nelinişti şi pasiuni secrete, umbla prin cartierele Suburrei, şi purpura lui de Messalină se tocea pe saltelele de paie şi coceni. Escalada balcoane, burlane, medita cu mîţele pe acope* rişuri, se pitula cu guzganii în canalizări. Din Hamlet reţinuse metoda asasinatului pe ureche. Jiletca fiecărui costum nou, îmbrăcat seara şi aruncat dimineaţa, avea întrmn buzunar flaconul lui cu patru picături de otravă, rafinată pînă la consistenţa şoaptei. El ucidea un om cu două cuvinte strecurate în timpan. Aşa jigăritu*şi*a şi
69
jerpelitu*şi*a, acest elegant al varietăţii, toate de* ghizamentele lui.
   Pe cel din urmă şi ba încercat acum cîtva timp, şi, fiind numai înseilat, costumul s*a des* cusut şi a lăsat să i se vadă organtinul, pînza de sac, mucavaua pieptului şi scheletul unifor* melor de odinioară.
   Carnea trece, oasele rămîn.
 COCGŞILĂ
   Stă lîngă mine, pe o bancă de grădină cu muzică militară. Stă în felul lui. Singur pe ban* că şi încovoiat şi cu genunchii la gură, ca şi cum ar dori să fie introdus pe gîtul unei carafe cu apă, cu moalele ţuguiat al corpului înnainte, ca un ou răscopt, jupuit de coajă. Seamănă, de altfel, şi singur cu o butelie de coniac, cu gîtul lung şi umerii ridicaţi. Hainele de pe el sînt noi, ghetele*i sînt noi, totul e nou în îmbrăcă* mintea lui foarte îngrijită, şi mustăţile lui gal* bene, foarte galbene, ca gălbenuşul steagurilor, dau mutrei lui gătite un aer rînjit, de strungă* reaţă de şobolan. Stă fixat ca o greutate de cîn* tar, şi singuri ochii i se mişcă, la stînga, la mine şi la dreapta, la lumea de subt castani, cu un ritm exagerat şi egal, pe care l*aş putea obţine şi eu, trăgînd de un elastic. Ochii lui sînt foarte albaştri, albaştri ca majolica, şi vecinul de bancă se simte stîngaci, ştiind că trebuie şi eu să mă uit la el.
   Picioarele îi spînzură în văzduh, ca din coşul unui balon. Ca şi cum ar utiliza aceeaş cremă şi pentru mustăţi şi pentru ghete, încălţămintea lui are culoarea mustăţii. îmi zisei că vecinul trebuie să fie tînăr, şi nu ştiu de ce am rîs. Coco* satul nu are dreptul să fie tînăr? S*a ras foarte bine, ca un om fără cocoaşe. E fudul. Mîna lui dreaptă face mişcări de libelulă şi de evan*
 71
 taliu. E inefabil. Singurul lui lucru graţios e mîna, şi abuzează de ea. Nimeni nu are mîini atît de frumoase: surîde un moment privindude în aer, dar trebuie să*şi fi adus aminte că e cocoşat, căci aprinde o ţigare, care*i stă prost. Ascultă clopotele: toată lumea e la biserică, afară de el. A crede sau a nu crede, pentru el trebuie să fie totuna. Religia nu e făcută pentru cocoşaţi, şi Dumnezeu trebuie să fie foarte indi* ferent faţă de păcatele pe care le*ar putea comite un cocoşat. Păcatele unui cocoşat atrag indul* genţa. Iisus Hristos nu a fost cocoşat şi nu există cărţi sfinte pentru cocoşaţi.
   Totuş el ar fi foarte simţitor, şi de o morali* tate înnaltă. Moralitatea lui nu interesează pe nimeni, te uiţi la el pentru că e cocoşat. Feme* ile trec şi se uită întîi la cocoaşă, apoi la picioare, apoi la figură. El va      fi în vecii vecilor   singur,
 şi îşi va iubi pînă        la moarte   muma,     singura
 femeie care a putut        să aibă cu  el un     contact
 de intimitate.
   El ar şti să facă fericită o femeie. Nimeni nu ştie de cîtă gingăşie ar fi în stare. I*ar spune toată ziua vorbe frumoase şi i*ar citi şi versuri, şi i*ar îngropa sărutări adînci subt bărbie. Bărbaţii nu ştiu să fie drăgăstoşi. El ştie cum să iubească. Dar e cocoşat, şi todeauna va fi cocoşat. Trupul lui gol e înfiorător,     şi, în pat,  pieptul    lui cu
 colţuri îi va supăra nevasta, care va crede că s*a culcat în pat cu un coşciug. Cuvintele lui cele mai dulci vor fi un epitaf neîntrerupt şoptit de la sineş pe un mormînt. Totuş visul lui este să fie iubit. El vede fecioara îndrăgostită de el ce* rîndu*l. Această fecioară, de o distincţie desăvîr* sită, există, trebuie să existe. O să o aştepte, poate că o să vie, Nu se ştie. De aceea el se îmbracă todeauna frumos, căci nu se ştie în ce zi pasul lui se va încrucişa pe neaşteptate cu pasul alesei
 72
 lui. Şi această fecioară va fi foarte frumoasă, va fi blondă şi înnaltă, nu va fi cocoşată. Şi ea o să*l adore pentru el însuş, pentru cocoaşa lui, tot atît de neînţeleasă ca şi geniul!
   Ah! dacă n*ar fi cocoşat! Cum ar mai umbla, cît i*ar fi de fericită viaţa, pe care oamenii fru* moşi o dispreţuiesc. E mai bine să nici nu ne gîndim. Totuş, de ce s*a născut cocoşat el şi nu altul? Ce însemnează asta? Tocmai lui i se potrivi cocoaşa! De ce cu atîta precizie, lui, într*a*dins, şi de ce o cocoaşă întreagă? Nu se poate pricepe!
   Mă gîndesc, uitîndu*mă mereu la el, la regi, la cugetători, la poeţi. E nemaipomenit! Nici* unul n*a fost cocoşat. Şi dacă s*ar fi întîmplat vre unul cocoşat, acela ar fi avut un suflet vul* gar, avînd întodeauna o mustrare de făcut na* turii şi căutînd cu cruzime noduri în papură tuturor oamenilor fără cocoaşă. «Bietule cocoşat, mi*e milă de tine şi mi se pare că te dispreţu* iese. Nu mă întreba de ce. Pe cale de logică, tu*mi vei putea dovedi, este sigur, dreptul tău la lumina zilei şi la contemplarea frumuseţilor vieţii, dar tu nu vei ajunge să înlături dinain* tea ochilor mei cocoaşa ta. Poţi să faci o mie de capodopere, ascultă: arta nu e nimic, eşti un cocoşat, nimic altceva decît un cocoşat» — îmi zisei.
   Iată*l că întoarce capul. Copacii sînt în floare împrejurul lui, şi o lumină curată, de soare, pune linişte şi mireasmă în grădină. Dar lui nu*i plac florile, nici nu se uită la ele. Florile? Ceva idiot. Doi copii frumoşi trec şi se opresc dinain* tea lui cu impertinenţă. El îşi întoarce încă o dată capul, şi iarăş. Cuprins de o turbare, se strînge ca un arc şi strigă ameninţător şi înnă* buşit:
   —• Ia vedeţi*vă de treabă. Nu vă e ruşine?
   Şi copiii pornesc strigîndu*i:
 73
 —   Cocoşilă! Cocoşilă! Cocoşilă!
 —     Nu pot să sufăr copiii obraznici, zice el cam către mine.
 Dar sculîndu*mă de pe bancă, fără să* iii răspuns nimic, plecai şi eu, uitîndu*mă la el. Ochii mei şi sufletul meu, printr*o perversiune inexplicabilă, strigară:
 —   Cocoşilă!
 LACHE
 Cameristul redacţiei îmi aduce o carte de vi* zită laconică: A. Lache. Mă gîndesc: cine*o mai fi şi ăsta? Iar o să*mi bată capul vre un zevzec.
 —     Ce impresie face?. . . E prezintabil? întreb pe Gheorghe.
 —     E foarte bine. . . răspunde băiatul de ser* viciu. Mi*a plătit şi urgenţa: doi poli. . .
 Om socotit. Dă bacşişul înnainte.
 —     Bagă*l, Gheorghe. Dar dacă vezi că trece de cinci minute, vino şi spune că mă cheamă domnul director.
 —  Prea bine.
 Intră Lache.
 —     Bătu*te*ar norocul! Dumneata erai Lache? Sînt douăzeci de ani decînd nu ne*am mai văzut. Ia uită*te la mine. . . Te găsesc în formă. . . Numai că te*ai prea îngrăşat. Mai ales în dosul fălcilor. . .
 —     De trai prost, răspunse Lache rîzînd. îmi merge şi mie mai bine.
 —     Bravo, Lache! Şi nu te întîlneşti niciodată cu primul*procuror ?
 —     Acum sînt şi eu cineva, zise Lache, vexat oarecum.
 —     Cu ce te pot servi, Lache? întrebai, îm* pingînd mai la vedere inscripţia de carton de pe biurou: «Rog nu ne ţineţi de vorbă».
 —     Am o invenţie interesantă, zise Lache; un aparat, pe care vreau să ţi*l propui pentru ga*
 75
  zetă. . . Mă preocupă de douăzeci de ani o pro# blemă, de*acum rezolvată. . . Am plecat de la principiul: «dintrmn leu doi», şi am ajuns la rezultatul: din nimic zece mii. . . Am sistematic zat. Şi*am compus aparatul ăsta.
  Lache scoase din buzunarul jiletcii ceva mi* nuscul, ceva cam ca de sticlă, cam ca de metal, cu nouă găuri, şi*n găuri cu cîte o cifră. Făcu din aparat de cîteva ori ţac! ţac! şi mi*l dete să*l examinez.
  —     Ştiam că dumneata rezolvi problemele cu alté scule, mai mari. . . Te pricepi, vasăzică, şi în mecanica mică.
  —     Aparatul e brevetat. . . răspunse Lache cu o timiditate afectată, de creator.
  —     Dar, să mă ierţi, nu ştiu ce folos ar putea să tragă gazeta de pe urma lui. îţi mărturisesc, în mecanică sînt chinez. . .
  —     Ia o hîrtie şi un creion. . . Alege şase pînă la nouă ţifre (Lache zice ţifre, cu ţ) din cele mai mici. . . ţi*ai ales?
  —  Da, unu, unu, unu. . . de nouă ori unu.
  —■ Alege ţifre mai mici. . .
  Gheorghe deschide uşa:
  —  Vă cheamă domnul director. . .
  —     Viu numaidecît. Spune*i că*l rog să mă aş* tepte două minute. . . Păi, sînt cifre mai mici ca unu? întrebai pe Lache.
  —  Zero! zise Lache, versat în aritmetică.
  —     Aşa e, Lache. . . Dar zero e mai mult o necifră decît o cifră.
  —     Eu lucrez numai cu zero. Mi*a purtat to* deauna noroc.
  —     Am ales şi şase de zero. . . Ia vezi*le, Lache, sînt cele mai frumoase nule cu putinţă.
  Lache s*a uitat la cifrele mele goale, în dun* gă, din două părţi. Era satisfăcut.
  —  Ei bine, eu îţi fac din ele cinci sute de mii!
 76
   —  Ce vorbeşti, Lache?!. . .
   Ţac! ţac! Aparatul arătă, într*adevăr, cinci sute de mii.
   —     Lache, eşti fenomenal! am strigat. Dar tot n*am înţeles la ce foloseşte aparatul în gazetărie. . .
   —     Să presupunem că vinzi zece mii de foi pe zi în Bucureşti. . .
   —     Nu mai spune, Lache!. . . noi vindem în Bucureşti o sută de mii pe zi. . .
   —     Zău?. . . s*a mirat Lache. Atunci, n*aveţi nevoie de aparat. . .
   —     Slavă Domnului, nu, dragă Lache. . . Merge fără aparat. . . Dar asta nu te împiedică să*mi explici. .. Poate că ţi*l plasez la o altă gazetă, la o gazetă mare, în douăzeci de pagini, şi care se vinde zece mii. . .
   —r Să reluăm ţifrele, zise Lache. Vinzi pe zi zece mii de foi şi vrei să se ştie, acolo unde tre* buie, că vinzi cinci sute de mii. . . E rolul apa* râtului. Particularitatea lui adevărată este că poţi tipări, chiar pe cel dintîi exemplar pus la maşină, totalul de la sfîrşitul înmulţit cu zece. Apara* tul se poate numi «Ghicitul Automat».
   —     Extraordinar, nene Lache! Dar te crede cineva ?
   —     Aparatul meu mai are un mic defect, să*ţi spui drept, zise Lache. Te prosteşte cînd îl în* trebuinţezi, şi te prosteşte în aşa hal, încît crezi că l*ai prostit şi pe cititor.
   —     Dar, în definitiv, tot n*am înţeles absolut toată utilitatea aparatului.
   —     E dublă, zise Lache, morală şi materială. Întîi, prestigiul. îl recapeţi şi după ce hai pier* dut, sau cel puţin îţi închipuieşti că hai recă* pătat. Ţi*am semnalat defectul aparatului. . . Al doilea, capeţi dreptul la de zece ori mai multă hîrtie. . . Pentru treaba asta mai închizi un ochi la prestigiu. . .
77
                                MECANICA LUI TÎNDALĂ
   Pentru că se născuse cu adevărate predispoziţii naturale, Tîndală fusese dat la un ceasornicar, şcoala de inginerie fiind prea depărtată de mijloa* cele familiei, şi aritmetica de mintea năzdrăvană a noului ucenic. El nu putuse niciodată să adune 2 cu 3, fără să iasă 4 sau 7, şi nu înţelesese, cu toate sforţările lui intelectuale, de ce iese altora j. însă îi plăcea cum se învîrteşte manivela rîj niţei de cafea, cum fuge trenul, şi pierdea ore şi zile întregi admirînd la potcovărie cum se încalţă caii cu papuci de fier.
                                           Dacă îvar fi văzut că potcovarul taie din vergea
o  bucată, că o băgăm foc, unde se dospeşte şi de unde o scoate roşie şi fierbinte cu cleştele, pe nico* vală, el ar fi fost încredinţat că potcoavele cresc întrmn pom din străinătate, atît se asemănau unele cu altele. Socotind că toată lumea credea ca el, Tîndală îşi făcuse şi un proverb, cu care da peste nas oamenilor ce i se păreau mai proşti ca el: « Dumneata eşti din aceia care cred că potcoavele cresc în gutui », zicea Tîndală, lipsit de sentimentul milei în ironie.
   Jarul potcovăriei era însufleţit de burduful foalelor de piele, cu botul vîrît în cărbuni: un ucenic potcovar şchiopăta dîndun aer, cu piciorul vîrît în veriga unui căpătîi de lanţ. Vasăzică, dacă n*ar fi sufloiul, n*ar putea să fie nici potcovărie,
 78
îşi zicea tînărul viitor mecanic, scoţînd din şura fierarului un principiu şi o generalitate.
   Ca să ajungă întrvo zi inginer, el ar ii început*o cu potcovăria, dacă, apropiindu*se prea mult de vrăjile strălucite, portocalii, ale vetrei, în care se cocea fierul şi jucau luminile de cicoare ale vîlvătaiei dinlăuntru, nu i s*ar fi întîmplat într*o zi accidentul că i*a luat părul foc, topindu*se numaidecît. Cîteva stele s*au ridicat din jăratec şi i*au troznit în păr şi i hau ars. Atunci, el a emis un nou proverb, zicînd: «A nu te apropia de foc, dacă focul arde».
   Cu asemenea principii şi vederi sintetice, un predecesor al lui Tîndală, aplicat din născare la alte fenomene şi discipline, de ordin mai ales speculativ, ajunsese profesor universitar. De ce n*ar fi rîvnit, cu bun^simţ, Tîndală, să parvie şi el treptat la o situaţie de inginer, şi, cine ştie, poate chiar la o şcoală politehnică. Căci ştofa, cum se zice, era bună; darul de*a căuta lucrurile printre zăbrele, Tîndală îl avea. El zicea «de ce? », şi cine zice mereu « de ce? » se găseşte pe calea bună. « De ce e cerul rotund şi de ce pîlnia are gaură? », «De ce se deschide şi se închide umbrela ? », « De ce au şoarecii bot, şi ouăle sînt fără cioc? » Această întorsătură analitică a inteli* genţei e generatoare de acte.
   Temîndu^se de mecanica fierbinte, Tîndală şi*a început cariera cu mecanica rece, şi dacă n*ar fi existat accidentul din potcovărie, el nu s*ar fi făcut ceasornicar. Intrînd în atelierul de ceasornicărie, rămase încremenit de muzica stranie a păreţilor şi dulapurilor cu geam, pline cu ceasuri, pendule şi orologii. Cum se întîmplase să fie pe la orele unsprezece, atunci cînd fiecare ornic cu bătaie bate de cîte unsprezece ori, şi cum bate fiecare pe rînd, Tîndală s*a simţit intrînd cu ure* chile întrmn stup de viespi sau întrvo ladă cu
 79
 lăcuste. Abia isprăvea de sunat cîntecul adormitor şi adînc al unei pendule cu glasul imitat după clopotele tărăgănate lin şi liniştitor ale unei vechi catedrale engleze, că se ivea vocea de spălătoreasă iritată a unui deşteptător, în desfăşurarea căruia intra să bată o toacă de lemn. Apoi se deşira un lanţ cu ghiulea şi se auzea, ivit în orchestra tictacuri* lor înmiite cu ecourile lor, apelul băltăreţ al pasării cucu. Ba, la o fereastră cît un degetar, dată brusc de păreţi, se arăta şi cucul, salutînd şi reintrînd în tăcere. « O ceasornicărie face zgomot mult», conchise tînărul Tîndală.
   Dar ceasornicarul avea o mulţime de alte obiecte fără tictac, dar tot atît de curioase, printre care ochelari de nas şi ochelari de urechi, unii ciupind, ca să steie, pielea zgîrciului dintre sprîncene, şi ceilalţi încolăciţi către ceafă. Tîndală a încercat o păreche, dorind să vadă pe mama lui, care murise pecînd era mic, şi se afla acum în Rai. Dezamăgit, el puse ochelarii la loc. Pe dinaintea ochilor, cared usturau, trecuse o albiciune mare, de la stînga la dreapta, ca un cearşaf în zbor, şi el înţelese că ochelarii nu folosesc la nimic şi că, în orice caz, ei se poartă în buzunar. Barometrul era înfăţişat ca o ţeava de sticlă cu mercur, care se umflă şi se dezumflă în teaca lui, sporind în sus şi descres* cînd în jos, de*a lungul unui metru cu linii. Cînd
 i s*a spus la ce slujeşte, Tîndală a rămas incredul. Ce*au a face lucrurile de*afară cu vergeaua din casă, şi de unde o să ştie asta ce se va întîmpla peste două zile? Tîndală crezuse că barometrul e o unealtă de prins hoţii, ca şi termometrul, care nu se pune zadarnic la fereastră, pe dinafară.
   I se dete lui Tîndală un şorţ cu piepţi şi un loc la
 0 masă cu o menghină mică şi cu scule nichelate, care îi plăcură. El întorcea menghina înnainte şi de*a*ndaratelea şi rîdea cum i se deschide gura şi
 1 se închide la loc, fără să capete nimic. însă cleştele
 80
 frumos, cu care se juca stînd pe scaun, ba ciupit odată atît de tare, de buricul unui deget, încît Tîndală a răcnit, fără săn scape degetul din cleşte, şi, neputînd să vorbească, sări de pe scaun, ocoli urlînd atelierul şi fu prins la uşă şi cotorosit de diavolul ce*i sta atîrnat de labă. îi secase pîntecul de vlagă, şi degetul i se înnegrise. Mecanica rece nu era scutită de primejdii.
  Tîndală nu pricepea de ce se uitau lucrătorii la ceasornic. După ce se uitau de mai multe ori, se sculau de la lucru, îşi scoteau halatele, se spălau pe mîini la un robinet, şi plecau la masă. Ei nu mîncau cînd li se făcea foame, ci după ce se uitau la ceasornic, şi Tîndală era curios să ştie la ce slujeşte ceasornicul în existenţă. El întrebă pe ceasornicar ce se citeşte acolo, arătînd cadranul. « Cum, nu ştii?! răspunse mirat patronul. Atunci de ce te*a dat la ceasornicărie? » Patronul căuta san explice că ziua cu noaptea se împart în două* zeci şi patru de ceasuri, însemnate pe cadran, şi că ceasurile trec, unul după altul, de*a lungul zilei şl nopţii; ceea ce mira neînchipuit de puter* nic pe Tîndală. Ceasornicarul pomeni numele timpului. Tîndală nu pricepu nimic. Blajin şi părintesc, patronul începu săd spuie că pămîntul se învîrteşte şi că limbile ceasornicului se învîrtesc după învîrtirea lui. Auzind că pămîntul se învîr* teste, Tîndală fu apucat de un hohot de rîs, care a durat o lună şi jumătate. Neputîndu*se stăpîni, ceasornicarul îl apucă de o ureche, pe care i*o întoarse, îi dete pachetul cu boarfe, îi deschise uşa şid îmbrînci afară. Tot timpul Tîndală rîse, nesimţitor la insultă, indiferent la durere.
  . El rămase cu noţiunea că în toate lucrurile se întîlnesc numai numere 2 şi 3, 4 şi 7, şi că, dacă merge tot aşa, el se lasă de mecanică şi se apucă de ceva fără cifre: rămîne de căutat. Inginer el tot se va face, pentru căd place ingineria. Trecîndud
 81
însă rîsul, el s*a întrebat de ce a rîs aşa de tare o lună şi jumătate. Norocul lui că uitase. Fiind foarte deştept, însă lipsit de memorie, nu*şi mai amintea de învîrtirea pămîntului. într*altfel, el ar rîde şi azi, după ce a parvenit să fie inginer. Căci Tîndală şi*a văzut visul cu ochii: inginer cu angaja* ment la Stat.
 UN COMUNIST.
   Domnul Fortunatus fusese proprietarul imobi* lului în care am locuit zece ani; am fost cel mai iubit din chiriaşii lui şi am păstrat raporturi de prietenie cu el şi după ce m*am mutat din casele lui. Nu*mi intentase decît patru procese de evacu* are, pe care le*a cîştigat pe toate, şi numai de şase ori mi*a dublat cifra chiriei precedente, şi o singură dată a tăgăduit, în zece ani, că*i plătisem fără chitanţă un cîşti de şase luni.
   Poate că am avut să*i reproşez o dată un contract de douăzeci şi două de coli scris pe toate feţele, ceea ce ducea textul la optzeci şi opt de pagini şi*l făcea greu lizibil. Dîndu*mi tocul lui de aur, în caratele căruia se rătăciseră şi sudorile mele, ca să*l semnez, mi*aduc aminte că ham întrebat:
   —     Cred că nu e nimic afară din cale de ex* cepţional, cuprins în aceste trei sute douăzeci şi cinci de articole. . .
   —     Am introdus şi o clauză nouă, răspunse pro* prietarul zîmbind, însă fără absolut nicio impor# tanţă: numai aşa, ca să nu rămîie articolul respec* tiv gol. «Vizitarea imobilului, citi proprietarul, poate fi făcută oridecîteori va crede domnul pro* prietar necesar. »
   —  Adică? voii să precizez.
   —     îţi repet că n*are nicio importanţă şi e un articol inaplicabil. Cum o să viu, de pildă, noap* tea, să te «deranjez»?
83
   —     Contractul e valabil, vasăzică, şi noaptea? am întrebat ca un naiv.
   Proprietarul era de profesiune jurist şi fusese şi deputat de vreo trei ori, adică făcător de legi. Fără să pledeze, era înscris în barou, şi cred că a învăţat Dreptul ca să#şi poată controla contenciosul, advocaţii propuşi specialmente la cîrcota lui în sute de volume, cu sutele de chiriaşi. înţelegeţi cîte substraturi conţinea surîsul lui, cînd îmi răspunse:
   —     Iubite domnule Berchea, valabilitatea unui contract între părţi nu atîrnă de ore, de tempera# tură şi de sezoane. . .
   —     Nu de altceva, i#am răspuns pregătind să storc din stilograf o iscălitură. Ştiţi, profesiunea mea de voiajor mă cam sileşte să mă absentez adeseori noaptea, şi n#aş dori să mi se sperie nevasta.
   E adevărat că domnul proprietar nu s#a folosit de libertăţile articolului cu pricina şi că o dulce armonie a funcţionat între noi, domnul For tu# natus sporind anual locaţiunea la dublu, iar eu, devotatul lui, plătindu#i#o după dorinţă.
   —     Ştii, îmi mărturisea cîteodată, descurajat, proprietarul. Am urgentă nevoie de şase sute mii lei. . . Sînt nevoit să mă reped pînă la Paris. Mi se pare, dacă nu mă înşel, că rata dumitale pe octom# brie era de vreo şaptezeci de mii de lei. . . M#ai îndatora mult dacă mi#ai da una sută mii acum, şi una sută mii lei în aprilie.
   —     Faţă de marile dumneavoastră necesităţi, nici n#aş putea sta la îndoială.
   —     Idiotule! striga nevasta. Asta însemnează o chirie de două sute mii lei anual. Iar te#ai lăsat păcălit!
   —     Păcălit nu e cuvîntul cel mai exact, răspun# deam nevestei. închipuieşte#ţi că nenorocitul trebuie să se ducă la Paris o dată pe an: trebuie!
 84
ai auzi? Şi ştii cum e Parisul. . . Pînă te încurci. Pe urmă te duci în Midi, dai pe la Monte#Carlo, şi, după timp, cînd eşti la Ostenda, cînd la Vichy, cînd la Chamonix. Nu puteam să#l refuz. Mi#a fost milă de el.
   —     Ţi#a dat măcar chitanţă la mînă? întreba nevasta, mutîndu#şi revoltele pe un detaliu şi sofisticînd principalul.
   —  Lasă, că mi#o dă cînd se întoarce. . .
   După emanciparea noastră, proprietarul nu ostenea să mă numească, oftînd, un «locatar ideal», oridecîteori ne întîlneam amîndoi. Riscînd într#o zi să#l supăr, ham întrebat cu şovăire:
   —     Dar de ce mi#ai făcut atîtea procese, domnule Fortunatus? Eu am fost întodeauna om de înţeles.
   —     N#are nicio importanţă, domnule Berchea, zise el. Aşa sînt raporturile. Acum s#a isprăvit şi pot să#ţi repet declaraţia, pe care ţi#am mai făcut#o de cîteva ori, decînd te#ai mutat: ai fost un locatar ideal.
   Zicîndu#mi locatar şi nu chiriaş, proprietarul îmi acorda un titlu de distincţiune. în vocabularul lui, locatar însemna chiriaş culant, pecînd chiriaşul simplu avea un sens dezavantajos.
   Care nu#mi fu mirarea întîlnindu#l, ultima dată, palid şi enervat.
   —     Nu mai vreau să fiu proprietar! zise el, ca şi cum l#aş fi sfătuit eu să nu cumva să se lase de această calitate.
   —  Pentru ce? l#am întrebat.
   —  Am devenit comunist. . .
   —     Vai de mine! mă uimii eu. Un proprietar cu optzeci şi cinci de proprietăţi nu poate să devie comunist, fără o prăbuşire a convingerilor lui de o viaţă întreagă. Ce s#a întîmplat în bazele cugetării dumneavoastră? Dacă mi#aţi fi spus că aţi devenit antropofag, nu mă miram aşa de mult.
 85
   —     Să*ţi explic, zise proprietarul, aruncîndu*se în lirism social. Ştii dumneata ce*i proprietatea? o profesiune! O profesiune ridiculă şi fără poezie, de pur parazitism.
   —     Vorbeşte mai încet, domnule Fortunatus, îi zisei, scoborînd deodată, prin demoralizare subită, formula politeţei la singular, şi*l trăsei mai lîngă grikj.
   —     Poate să pară suspect un demagog, ceire n*a avut optzeci şi cinci de imobile în centru, nu eu. O spun sus şi tare. Proprietatea e o profesiune care a încetat de a mai fi o profesiune. Uite, corpul dumitale e al dumitale, zise domnul Fortunatus, punînd degetul pe umărul meu şi împungîndu*mă cu el de cîteva ori. Dar hainele cu care eşti îmbră* cat nu sînt ale dumitale, sînt ale proprietarului.
   —  Mă costă şi ele parale, lezam plătit. , .
   —     Păi, ce*ţi spun eu?. . . Casa e numai o prelun* gire a costumului, şi apartamentul se deosibeşte de un pardesiu numai că e croit din alte materiale, care nu utilizează lîna şi bumbacul. Acoperişul e o a doua căciulă. Mobilierul e al meu, eu sînt al meu, familia e*a mea, însă cortul în care m*am oprit ca să mă adăpostesc de ploaie şi oboseală e al altuia, înţelegi? al unuia care se cheamă Proprie# tarul, carezţi ia bani pentru ospitalitate şi care trăieşte din această tristă meserie.
   Ia gîndeşte*te niţeluş. Un domn care adună în haznalele imobilului său scursorile chiriaşilor succesivi, excrementele de naţionalităţi variate, conservă ploşniţele şi gîndacii, supraveghează apa şi gunoiul, bătaia covoarelor, spălarea scărilor, şi face faţă la toate îndatoririle de slugă proastă, luînd plată de stăpîn. Această scîrbă de proprie# tate era numită odată «sfîntă», şi toate legile care ne sîcîie au fost făcute de o ceată imorală de profesionişti, asimilabili cu antreprenorii de case de toleranţă.
86
   —     Domnule Fortunatus! nu te mai recunosc, îi zisei.
   —     Nu are rost! domnule Berchea. Proprieta* tea profesională trăieşte din împovărarea muncii şi a inteligenţei. Peste două generaţii, proprie* tatea profesională va fi desfiinţată, ascultă ce*ţi spui. Dreptul de moştenire va fi mărginit de dreptul de utilitate, şi proprietarii vor fi obligaţi să con* cureze cu profesioniştii propriu*zişi, în valoare şi iniţiativă. O singură proprietate este morală: aceea pe care o foloseşte singur proprietarul ei. Şi încă, într*o societate care îşi caută sănătatea, însăş această proprietate va fi verificată, dacă nu e continuarea unui furt. Spiritul primeşte ipoteza, domnule Berchea, că orice proprietate care depă* şeşte, pînă la exploatarea altuia, nevoile normale ale unei familii, are în ascendenţa ei un jaf ori un asasinat. . . O să se sfîrşească banchetul, şi benchetuitorii vor cădea subt masă beţi.
   —     M*ai îngrozit, pur şi simplu, domnule For* tunatus! Nu mă aşteptam, îi zisei strîngîndu*i mîinile la despărţire.
   Şi mă uitai mai bine la el. Nu se răsese de două zile, părul i se îmbelşugase la ceafă ca la profeţi, şi gulerul cămeşii era jerpelit la butonieră.
   « Face ca Tolstoi, mi*am zis. A rost apucat de o căinţă religioasă şi vrea să se lepede de sine.»
   A treia zi afiai că domnul Fortunatus a dat faliment şi că proprietăţile lui, organizate în Bancă, au fost vîndute cu toba. . .
                                      MIZANTROPIE
   Mizantropul meu urăşte pe oameni începînd cu sine. Nu*i place capul pe care i ba dat natura şi ar prefera să aibă un cap ca lumea cealaltă.
   —     Âm nevoie de alt cap, îşi zice dimineaţa Mizantropul, spintecîndu*şi cu pieptenele părul.
   Are nevoie, cu alte cuvinte, de alt obraz, găsindu*se nemulţumit de figura lui. El gîndeşte fin şi trăieşte gros: un topor cu tăişul de sticlă. De cîte ori se regăseşte, fără voie, într#o oglindă de prăvălie, el se apără cu mîna, ca de o muscă. Iar se vede, şi tot acela e, pe care îl cunoaşte. Profesiunea lui s#ar împăca mai avantajos cu un profil ascuţit şi cu calîpul unei bărbii ovale.
   Şi*a căutat un ascuţiş într*o ţăcălie, în barbă rotundă, pătrată şi despicată. Semăna cu un cîine murdar. S#a ras: cap de bucătar. A umflat mus# taţa: cap de mitocan. A retezat*o: n*a schim# bat nimic. Nimeni nu*l recunoaşte decît atunci cînd adaogă la fizionomie vocea, mai personală ca portretul, — şi e salutat cu credinţa că trecă* torul salutat salută pe altul.
   Şi#a modificat gulerul şi cravata şi portul pălă# riei, zadarnic. Capul nu s*a modificat, rămînînd provincial şi antiprofesional. în tren a fost înto* deauna confundat cu un negustor de produse alimentare, care împrumută omului de « branşă » volumul şi grăsimea lor, — şi de alimente vii, boi şi porci. Fiindcă întodeauna semăna cu un
om din partea locului, a fost numit cu toate numele derivate de la Popă, de la Petre, de la Ion şi de la George, îndulcite cu eseu. Un singur călător i*a zis odată Macovei. Se găsea şi un Maco# vei cu mutra lui. Dar auzise şi atunci greşit: nu era Macovei, era Mac avei, fiecare evocînd o altă serie mentală, cu o diferenţă, ca sticla faţă de Costică.
   Desigur că figura nu e imaginea sufletului, ci numai a stomacului. Mizantropul făcea parte din oamenii cu ştiinţa rezultatului concordant cu începutul. Un om hrănit cu peşte trebuie să se înfăţişeze cu trupul lungăreţ ca scrumbia şi ca fluturii, care, pentru că ies din flori, trebuie să reproducă iluzia panselei şi a garoafei. Dacă omul, consumînd de cîteva veacuri, n#a ajuns să semene au boul, decît cu boul prost, este că mănîncă din animal numai părţi, neputîndud înghiţi nicio# dată întreg, cu copite şi coarne. Crezînd că ouăle au determinat forma lui rotundă, şi portocalele, care i*au plăcut cu deosebire, Mizantropul le#a proscris, şi după zece ani de struguri n*a parvenit totuş să evoce decît boabele din ciorchini, ca şi cum tot portocale ar fi consumat. Şi i*a părut rău că s#a ferit atîta timp de portocale şi man* darine.
   Avînd o monumentală poftă de mîncare, el mîncase de cîte trei ori pe zi cîteva rînduri de bucate grase.
   « E evident, îşi zicea dezgustat, că vine de la bucătărie. »
   Şi îşi lipea o palmă.
   Noul regim alimentar inaugurat, după un an nu s*a încheiat cu niciun beneficiu. Capul rămă* sese bont şi diametrul şalelor neschimbat. Numai că îi tremurau picioarele de o slăbiciune interioară, în patru zile de rasol şi fripturi în sînge, Mizan* tropul s#a recuperat. Vasăzică o învăţătură: să
 89
mănînci mult, dacă ţi*e foame, — şi să nu te mai uiţi în oglindă.
   Cu neputinţă! Mizantropul bărbierindu*se sin* gur, din pricină că briciul străin îl gîdîla pe la urechi şi pe beregată, era silit să se examineze detaliat, umflînduzşi obrazul, ca să fie bine balo* nat la brici, şi ridicindu^şi gura, ca să se radă exact la înghiţitoare. îi mai rămînea satisfacţia răzbun nării, şi s*a ţinut o viaţă întreagă după sineş, ca un cîine cîrn după o pisică.
   De#aceea, oridecîteori se zărea întrzo suprafaţă licăritoare, îşi trăgea cîte o palmă, îşi aplica un ghiont sau se ciupea de o falcă. Şi se bucura, fără să ia seamă la sensaţie, ca acei clienţi cu buza umflată şi cu abces, care simt o plăcere morală mai mare decît durerea, cînd cleştele dentistului zmulge, din maxilarul bolnav şi din adîncul gingiei, măseaua ruptă, cu fibrele rădăcinii. Bob navii sufocaţi de creşterea parazitară a zgîrciu* rilor din fundul nasului, simt periodic dureroasa plăcere a extirpărilor repetate. Foarfeca boantă, de grădinar, a chirurgului, intrînd în scorburile respiraţiei, ronţăie, zdrobeşte şi sparge cartilagele unele după altele, şi pecînd bucuria face invazia bolnavului odată cu primul fir de aer băut întreg, răcoritor şi filtrat prin sîngele carezl mîzgăleşte cu clăbuci şi mocirle, operatul aude undeva, parcă se sparg în gura sonoră a unui mare buldog, ciolanele cu măduvă.
   Exasperat de persistenţa figurii ce4 obseda, întrzo dimineaţă Mizantropul s*a strîns din gre* şeală de un mădular delicat, şi o secundă i*au scăpărat ochii şi s*au exorbitat. — Şi s*a cuminţit.
   La mai rămas mîngîierea să urmărească în ceilalţi fizionomia lui şi să o pedepsească. Profesor, nu era greu să*i aibă la îndemînă. îndată ce un student se prezintă în formele care îi aduc pro? fesorului aminte de propriile sale forme, ura i
 90
se aprinde, şi intelectul lui, rău împărechiat cu o crisalidă de carne lăbărţată, loveşte cu pumnul şi ca fatalitatea. Studentul rămîne repetent şi candidatul cade. Dar nici figurile slabe, palide şi prelungi nu cunosc tratamentul de echilibru. Ele sînt pedepsite pentru că s*au iscat după portretul ideal. Mizantropul e antisportiv şi anglo* fob, din pricină că sportul agereşte slabii şi că englezii sînt slabi şi poartă monoclul intercalat între sprinceană şi muchia obrazului, cu preci# ziunea capacului de ceasornic. . .
A ZECEA MIE PARTE DINTR.UN DIEZ
   De cîte ori mă uit în oglindă, mărturisesc, îmi vine să rîd. Mă scrutez şi mă critic, foarte adevărat. Profesor de filosofie sînt eu? Ajunge să dau cu ochii de mine. Mă apucă întîi o teroare surdă şi mă rectific surîzînd. Surîd de profesoratul meu, de filosofía mea, de aerul meu interesant, care, de altfel, în societate îmi sade bine. Profesor de filosofie, deputat, poate ministru? Eu? Acest cap, acest nas, — această distincţie? E ciudat!
   —  De ce rîzi, Costică?
   —     Cum să nu rîd, puică?. . . îmi aduc aminte de importanţa mea socială, în faţa oglinzii. . . Ai mai auzit tu de un filosof pe care să#l cheme Costică ?
   —  Vrei să zici că nu eşti mulţumit?
   —  Aidade! Nu mă înţelegi. . .
   E adevărat că nevasta nu mă prea înţelege, deşi am luat#o din cele mai bune eleve ale mele, sau poate tocmai de asta. Drept vorbind nici eu nu ştiu de ce mă batjocoresc, dar contrastul dintre rangul şi sufletul meu e extraordinar. Sînt un bărbat învăţat care nu mă iau în serios.
   îmi revine cîte o frază, rostită cu solemnitate, de pildă la examen:
   —     Domnule Ulea, regret că nu sînteţi preparat pecît se cuvine, şi mă văd silit. . .
   Stupiditate bombastică. Mă întreb cui s#a adre# sat. Am începute acum un ceas la şcoală, sala numărul treizeci şi doi, din Universitate. Ulea
 92
   e un student în filosofie, şi scepticismul, natural în filosofie, îl face să nu ştie nimic. Dar în mijlocul frazei mi#am adus aminte de oglindă şi am rîs, stricînd tot efectul doctoral, aşteptat de la o frază incisivă cu eleganţă. . . Mi#am văzut pălăria pe o ureche, mustăţile. Mi*am adus aminte că nevasta mă bate. (Filosof bătut!)
   —  Domnule Ulea, s#o lăsăm încurcată.
   Ulea s#a aşezat în bancă, rîzînd şi el.
   Unii din colegi m#au învinovăţit de ceea ce ei numesc lipsă de autoritate. Cînd mi#a fost dat întîi să iau cunoştinţă de acuzaţie, lucrul se petre# cea în cancelarie. Un profesor de istorie tocmai izbise în cap un bărbat erudit, profesor de este# tică, şi literat, cu o călimară pătrată, de sticlă. Lovitului, ştergîndu^se de cerneală întîi cu batista şi mîneca, în două secunde i s#a înnegrit tot portretul cu violet, şi în această culoare de zam# bilă îşi rotea, ca un personaj dintr#altă lume, un alb al ochilor de neoharap.
   —     Am să te#nvăţ minte, porcule! striga omul colorat, cu pumnul ridicat la cer.
   —     Incontestabil, domnilor, demnitatea învă# ţămîntului este grav atinsă în persoana colegului nostru, încerca, emoţionat, un profesor.
   Era să mă asociez la protestarea colegului, într#o formă pecît posibil mai academică, şi chiar în momentul cînd am tuşit semnificativ, preparîndu*mi glasul, ca un violonist coardele lui în orchestră, am pufnit de rîs.
   —     Am mai remarcat că sînteţi cu totul lipsit de seriozitate, m#a apostrofat cel care lovise, unul plin de barbă, lung şi autor de opere complecte.
   —     Sînt de părerea onoratului meu adversar, spuse şi lovitul.
   Era un chip de a se împăca amîndoi instantaneu pe spinarea mea. De âltfel, tot corpul profesoral
93
   căzu de acord, şi bătaia rămase pe planul al doilea. Ca şi cum Istoria şi Estetica se buşiseră pentru mine, văzui numaidecît pe istoric ajutînduzşi colegul spoit să se dezbrace şi întinzînduzi săpunul după paravan. El numea bătaia «o mişcare».
   —     A fost o mişcare regretabilă, zise colegul istoric.
   —     E foarte natural, răspundea colegul estetic, scoţînd un cap de înger săpunit, din spălător, buclat cu clăbuci. Omul e viaţă, şi viaţa e mişcare.
   Şi fiindcăzi intrase săpun în gură, el se opri.
   Oricît ai lupta, nu scapi de logică şi sistematic zare, şi, trebuind să te construieşti, o faci, cum se zice peste drum de Universitate, la Primărie, fiartă. între hotărîrea de a produce o idee întreagă sau mici idei punctate nu era de ales, faţă de simţul meu de ridicul excesiv: am ales punctul muştei şi mzam oprit la el. Zbor o bucată, şi, cînd observ că zborul meu se lungeşte şizmi cad aripile în declamaţie, scurtez traiectoria, stau pe un loc alb şi punctez. Astfel, lexicul meu cerebral exclude o serie imensă de recorduri: « deci», « prin urmare », « aşadar », « cum vă spusei», « mă refer », « dintrmn punct de vedere » etc. Căci ideile procedează ca tuburile, înşurubate în rezultatul tulumbă. Lucrez cu piese şi am grijă ca ţolii diametrelor interioare să nu corespundă. Dacă înnădesc un clondir, o ceaşcă de ceai, un creion şi un lighean şi pui la sfîrşit un robinet, sînt sigur că mare să curgă niciodată, şi curentul de apă este întrerupt.
   După o laborioasă strămutare a personalităţii mele intelectuale în materialele filosofiei, mizam dat seama, ceva cam prea tîrziu, că mzam falsificat: au mai păţitzo şi alţii. Aşa e cultura: te face cub tural şi propagandist. Din frăgezimile mele încărz cate cu adipozităţi mizam salvat atît, facultatea
   rîsului din toată inima, şi Dumnezeu ştie dacă mizaş fi recăpătat şi această veche prospeţime dacă nu mă însuram şi mă lăsam flăcău vînăt şi preocuz pat de cusături şi adîncimi.
   Filosofia e o chestiune de strung. Transformaz rea materiei brute în materii rotunde, cu sau fără gaură la mijloc. Mzam simţit variat dezamăgit, văzînd la depozitul furnizorului meu de piese, reprodus în tangibil, elementul nostru abstract. Bucşe, inele, pistoane, bolţuri, bile, rulmenţi, care toate lucrează în cultură, în ulei şi vaselină. Industria le realizează în milioane de bucăţi standardizate pentru preţul de catalog.
   Şi am mai văzut că dacă organizezi sistemul mecanic, din aceleaşi piese detaşate, care servesc sistemul gata făcut şi cumpărat articulat deza gata, costă mai mult. Nu se vede decît după ce ai încheiat organele timp de douăzeci de ani, şi atunci te baţi cu palma, cu părerea de rău că tezai ostenit pentru un lucru care putea să fie cumpărat fără eforturile severităţii riguroase, apliz cate la tinereţe şi viaţă.
   Mza turburat un amănunt raportat de tata Ford, care a construit în treizeci de ani vreo douăzeci şi cinci de milioane de automobile, — şi trebuie săzl credem pe cuvînt. După ce, la fiecare cinci minute, iese din atelierul rulant cîte o maşină complectă, încheiată din organe identice şi tip, ultimul lucrător toarnăzn rezervorul ei trei litri de benzină, şi maşina scoboară, pe pistă, la depou. Tata Ford afirmă că murmurul motorului nu e niciodată la fel cu altul. în treizeci de ani el a fabricat douăzeci şi cinci de milioane de murmure originale. . .
   Toată problema.
                                           ĂL DE FACE AŞA
  Sînt ăl care fac aşa, la răspîntia din Calea Victo# riei, de opresc automobilele sau le dau drumul să meargă. Am un fluier în gură, ca un ţigaret, şi suflu; şi desfac braţele şi mă uit. Sute de maşini şi de boieri, din maşină, stau peloc. Niculaie Dumitru, ai ajuns om mare! Guvernul, pe lîngă tine, nu e nimic. Prefect, ministru, deputat, primar, toţi launloc, Statul şi municipiul nu pot să facă, în vreme mai puţină, treabă mai multă. Ridici degetul şi nu mai mişcă nimeni; laşi degetul în jos, lumea porneşte. Legi, ordonanţe, ordine, telegrame, sînt ca nişte întocmiri cu plecăciune, faţă de unghia ta de la arătător, gălbejită de mahorcă. Ai dat semnalul şi s*a oprit şi regele şi, — pardon! — şi regenţa. O falangă dintr/ale tale ţine cîteodată peloc două autorităţi constituţionale; forma monarhică şi Biserica, reunite întrrnn per# sonagiu cu reverendă.
  La început, m*am sfiit. Cum o să ajung eu să comand atîta omenire şi atîtea puteri cîte se strîng sau se răsfaţă într*o limuzină cu şase şi opt cilindri? Mizera ruşine. Poftim, trece guver* natorul Băncii Naţionale: cum să dau din mîini şi săd dau îndărăt? « Nu*ţi fie frică, boule! m*a învăţat domnul prefect; ce stai ca un dobitoc? Oricine*ar fi, opreşted! şi nu te uita. îţi faci datoria. » M#am deprins. Nu mă mai sperii. Sînt
96
ca un şef de orchestră — indic ritmul, muzica şi pauza. Un fluier: stai! Alt fluier: pleacă!
   Poate că o să fie mai lesne să conduci un milion de oameni: o sută de automobile este mai greu. Omul nu are nici motor, nici pornire electrică şi cilindri; nu are număr şi cauciuc. Vorbeşti cu el şi te înţelege; vorbeşte prea mult: îl cîrpeşti. Poate domnul prim*ministru să se facă priceput de patruzeci şi cinci de cai, instantaneu? Nu poate. Abia se înţelege cu cinci din doisprezece miniştri. Eu îngenunchi şi ridic, după cum mi se pare, o herghelie dintno singură dată. Dinaintea mea încetinează şi face compliment Packard, cel ce se măsoară cu expresul şid întrece, înnălţîndu*se, ca roţile carului Sfîntului Ilie, întrrnn nor des, la care colaborează toată Şoseaua, cu suteled de kilometri de praf, vălătuc în vînt şi clăbuc, exci* tată de fugă să se ia după el. Pămîntul se aruncăm sus şi geme pînă la răspîntia mea: acolo, stop! Automobilele se apropie ca nişte pisici îndrăgos* tite, tiptil, pitite pe încheieturi, cu capul mîngîios.
   Idealul meu a fost colţul din Calea Victoriei, unde trebuiesc tehnicieni adevăraţi. Blegii stau la răspîntiile de mică importanţă, ca nişte agenţi de paie, cu mîinile spînzurate de subsuori, în mînuşi albe. Cu gîndul la vacile grase şi slabe ale lui Ioslf şi la cine ştie ce tîlmăcire întunecată, cîte unul aşteaptă să se izbească maşinile de el, ca să le potolească. El arată dreapta cînd vrea să spuie stînga şi nu se supără niciodată că este înţeles după ceea ce vrea şi nu după cele ce gesti* culează. Ochiul lui nu e nici şiret, nici iute, pleoapa lui se ridică rar, ca deasupra unui buzunar, şi gura i se deschide şi mai cu greu.
   Ca să arate cu mîna către strada Clopotari, urmăreşte*i#o cum pleacă de pe vipuşcă, dezlipim du*se cu mare băgare de seamă şi luînd*o prin aer mai mult îndărăt, nesigură, ca o mînă care
97
s*ar fi apucat să gîndească pe drum şi nu ştie dacă trebuie mai bine să se oprească sau să încerce să termine un gest început. Pînă atunci, maşinile trec anapoda şi privirea conducătorilor se fixează zadarnic pe mîna nestatornică a comandantului unui colţ subaltern.
   Comanda de căpetenie nu cunoaşte asemenea nehotărîre. Postul meu, cel mai aglomerat din capitală, cere poruncă rapidă, decizie imediată, spirit cît şapte. Ca şi cum aş avea ochi în cap de jurîmprejur, ca scînteile unei mitre de arhiereu, nervul meu vede din toate părţile deodată, sim* ţind cu umărul obrazului, cu moalele capului şi cu ceafa. Spinarea mă informează adeseori de ceea ce văzul nu poate să cuprindă. Iată de ce am propus respectuos domnului prefect să adop* tăm pentru toată poliţia circulaţiei, la şapcă, deasupra sprîncenelor, cozorocul cu oglindă, pen* tru colegii cărora le lipseşte suprasimţul văzului pe din dos. Domnul prefect iar m#a mîngîiat cu epitetul « dobitocule », pe care îl acordă exclusiv vardiştilor săi iubiţi. Cînd îţi zice « porcule » e şi mai bine: te face sublocotenent sau inspector. Fiecare om are, ca în scris, cuvintele lui, — şi în poliţia de circulaţie, fulgerătoare, scăpărătoare, stilul trebuie să fie concret şi pe înţelesul tuturor, ca în « Biblioteca pentru toţi».
   Circulaţia, am mai spus*o de multe ori, nu e ca pe vremea vechilor greci, faptul de*a te scula de jos, de*a face cîţiva paşi greoi şi de*a te duce să te culci mai departe, în praful Eladei, ca un cîine sătul. Circulaţia e o ştiinţă şi se prepară să fie o enciclopedie. Căci întrmn fel mergi pe Bulevard, şi într*altfel te duci pe strada Lipscani. A merge degrabă pe străzile Smîrdan, Karagheorghevici şi răspîntiile în contiguitate, ai nevoie să faci un curs de filologie, căci, acolo, a merge iute, însemnează a sta pe loc toată ziua. Cunosc o încrucişare în
 98
dosul Băncii Naţionale, în care aşteaptă un om să treacă, de două luni şi jumătate, decînd s*a instaurat circulaţia în sens unic.
   Nu rîdeţi, circulaţia în sens unic nu însemnează că dacă pe o stradă ai voie să mergi înnainte, pe altă stradă eşti constrîns să purcezi de*amdaratele. Nu. Nici că ici e permis să te duci pe un trotuar şi să te întorci pe celălalt, sau parcurgînd străzile în zigzag, între două trotuare. De altfel, această circulaţie nu este pentru pietoni, care au dreptul să meargă pe orişiunde, printre trăsuri sau printre roţi, — ci s*a rezervat automobilelor. E o idee genială, care s*a coborît, întrmn moment de mari încurcături, în soborul inspectorilor de circulaţie, care, ca nişte geologi, studiază unde scoarţa terestră este mai elastică şi strîmtorile mai dese. Problema fusese cum să ne scăpăm de încreme* nirea circulaţiei din Calea Victoriei, toate auto* mobilele ţinînd să treacă neapărat pe la « Capsa », întîmplă*se orice. «Să transportăm încremenirea într*o altă stradă, unde poate să aştepte », a propus cineva. Gonim maşinile pe două străzi opuse, în două sensuri contrarii, şi stăm. Maşinile s*au întîlnit. Străzile în chestiune fiind populate cu magazine de reparaţii, automobiliştii s*au îngrijit ca, în timpul cît vor străbate cartierul, să li se repare ghetele, să li se spele rufele şi să li se croiască, de multe ori, şi cîte un costum. Uneori se suie întrmn hotel şi dorm, pînă trece lumea.
   Sensul unic a procurat şi alte foloase, nu mai puţin remarcabile. Ca să te duci de la « Capsa » la Episcopie nu mai eşti silit să o iei înnainte; acest sens a fost chiar interzis. O iei pe strada Sărindar, treci pe la Cişmigiu (flori splendide, peşti roşii, bere «Gib», — nicio înrudire cu Mihăescu), vezi parcul Cotroceni, te duci la Gara de Nord, şi, tot înnainte, eroic, apuci sensul unic din partea opusă şi ajungi la Ateneu. în loc de
99
 cinci sute metri ai făcut doisprezece kilometri, este adevărat, dar cîte fenomene nu ai contem* plat! De altmintreli, nici nu era drept să mic# şorezi tariful automobilelor fără să le lungeşti kilometrajul: compensaţia e justă. Aşa că dacă ai dat o întîlnire marţi la zece şi jumătate, te poţi găsi la locul fixat joia viitoare precis.
   Singura greşeală ce s#a făcut este că s*a permis transportul la gară pe Calea Griviţei. Este o erezie circulatorie. După bunele principii, traseul la Gara de Nord trebuia să treacă pe la Otopeni, unde circulaţia este în genere mai moderată.
   în sfîrşit, cu timpul se va putea face totul şi, înnaintînd în grad, voi comanda progresiv răspîntia cea mai violent asaltată de automobile. Dar pîn#atunci, vă rog respectuos, domnule prefect, să binevoiţi să*mi sporiţi salariul cu lei doi, bani şaptezeci pe lună, viaţa scumpindu*se foc.
                                     FIZIONOMISTUL
   Fizionomistul şedea la masă în faţa mea, fără să mă slăbească din ochi şi întreţinîndu*mă, printre loviturile ce şi le da în gură cu furculiţa încărcată, despre literatură. Era un om universal şi amabil. Paralel cu ştiinţele naturale se îndelet# nicea cu critica literară, după ce făcuse remarcabile studii de filologie şi, mi se pare, de Drept. Cu cei doi copii, pe care şi*i făcuse experimental, probabil ca să încerce o teorie, în timpul univer# sităţii, porni într*o bună zi neaşteptată în strai* nătate. îi venise o idee în ajunul unei licenţe, pentru clarificarea căreia îi mai trebuiau şase ani de învăţătură în domeniul fiziologiei. Sistematic şi metodic, el cînd se pornea într*o direcţie înţe* legea să o ţie şi să o ia de la început.
   Femeia fiind o martiră de profesiune, soţia noului titrat, care se prepara să stupefieze lumea cu descoperirile lui, se supuse marelui destin al viitorului savant, primi să reînceapă viaţa de ne# vastă de student în mansarda unei case mobilate, tocmai cînd o catedră de profesor, rîvnită ca o dezlegare a suferinţei, începuse să surîdă bugetului casnic.
   Studiile soţului fuseră strălucite şi un nou copil experimental se născu familiei împovărate.
   Avid de a cunoaşte şi de a surprinde secretele vieţii înnainte de a voi ele să cocheteze cu lentilele spiritului şi ale microscopului, îi trebuia din
101
cînd în cînd cîte un copil, pe care îl urmă* rea cu o atenţie încordată încă din momentul cînd viitorul ginere al celei mai iubite femei apare în existenţă, cu toate oasele, mustăţile şi talentele lui, într*o linguriţă de gelatină. El ştia că scopul vieţii este procreaţia şi nu se lăsa înşelat de dezmierdările femeii, de suspi* ne le ei pasionale, de gura ei înfierbîntată, de frumuseţile corpului ei convulsionat în luptă cu amorul care o răpune. Căci îşi zicea: « Toate acestea eu le cunosc prea bine, sînt penele cocoşului şi ghiersul privighetoarei, menite să întîlnească sexele şi să înşele durerea procreaţiei şi a creşterii, cu aparenţele plăcerii. Raţiunea însă, emancipată de aceste dispoziţii ridicule ale naturii, nu se lasă păcălită şi domină viaţa, strîngmd*o în cleştele dinţat al filosofiei şi o sileşte sa*şi dea intenţiile pe faţă. »
   Ideea lui, idee care*l călăuzise în crunta lui sfor* ţare, căpăta un aşezămînt şi consista în preceptul, verificat prin mii de confruntări de laborator, că la fiece semn fizic corespunde o însuşire sau o lipsă morală. Acum el poseda întregul material care avea să*i confirme, într*o mare conferinţă, teoria. Conferinţa fu anunţată ca un mare eveni* ment, şi în auditoriul lui, compus dintr*o sală de prinţi ai ştiinţei, celebrităţile cu barbă, figurile contimporane cu barbeţi şi ilustraţiile cu monoclu ale momentului îl ascultară timp de două ceasuri pline. Nenorocul actualului meu vecin de restau* rant fu însă că teoriile lui erau vechi de vreo patruzeci de ani şi că, de fapt, el nu făcuse altceva decît să descopere America din nou. Felicitările fură reci, indiferente. Propria*i soţie, căreia înce* puseră să*i scapere firele albe prin păr, avu o criză de lacrimi înnăbuşită, citind într*un ziar o critică a conferinţei bărbatului ei. Alţi şapte ani de studii şi de mizerie nu duseseră la nimic.
102
   Cît despre soţ, care avea acum trei licenţe şi două doctorate, el nu se putea obişnui cu situa* ţia lui nicidecum şi căuta să demonstreze nevestei şi copiilor lui, la un cîrnat împărţit în cinci la masă, că nu*i nicio asemănare între descoperirea lui şi a vechiului său predecesor, că insuccesul lui, dacă insucces se poate numi şi care nu*i decît momentan şi aparent, se datoreşte invidiei şi concurenţei profesionale, — consolare la care copiii, doi serioşi şi unul glumeţ, pufnind de rîs ca un blestemat, deschideau ochii cu amărăciune, clă* fătind materia cauciucoasă a cîrnatului, adus în ghiozdanul jigărit al savantului.
   Savantul se întoarse în ţară ros de o secretă mîhnire. Cu toate că crescuse în număr, familia descrescuse în kilograme, familie de ţîri uscaţi în catedrala ştiinţei. Gloria savantului se mul* ţumi cu o catedră de limba germană la Huşi, unde a îmbătrînit cu zece ani, tîrîndu*şi galoşii către liceu şi aducînd subsuoară acasă pîinea, brînza şi măslinele cotidiane. E răsplata pe care ştie să o dea ţara fiilor ei de elită. Şi, nedumerit, a stat asupra teoriei lui, care l*a străbătut pustiindu*! ca o cometă, pînă*n ziua de azi.
   Două singure răzbunări i*au rămas de*atunci: profesarea lăuntrică şi tacită a filosofiei, şi, în exterior, critica literară. Dogma lui în literatură era că nimeni nu are talent, că nu poate să aibă aşa ceva cineva, dat fiind că talentul, dacă ar exista, ar fi o absurditate ştiinţificeşte inexplicabilă. Printre poeţi, prozatori, romancieri, savantul făcea nişte groaznice masacre săptămînale, şi singura calitate pe care scriitorii refuzau să i*o acorde era talentul. Totuş el mai fuma mucurile rămase din fostele lui ţigări spirituale, cu o incurabilă pasiune. Cînd venea la Bucureşti, unde teoriile sînt mai permise decît în judeţul Fălciu, îi plăcea să^şi piardă timpul la cafenea şi restaurant, în
103
 mijlocul unui auditoriu mai puţin invidios ca savanţii străini, mai ales că pentru un cetăţean al Provinciei, care predică ştiinţa şi valoarea cultu* rală în Bucureşti, intelectualii acestui oraş destră# băiat profesează o tăcere netulburată şi atotîmpă* ciuitoare, sinonimă cu admiraţia.
   Uitîndu#se însă prea lung la mine, m*am simţit stîngaci de la o vreme şi i#am spus savantului din Huşi, stînd în faţa lui la masă:
   —      Ce ai de te uiţi cu atîta insistenţă la mine? Mi oi fi mînjit cu sos pe nas.
   —   Studiez. . . îmi răspunse savantul.
   —   Mai studiezi şi azi? Nu vrei să te laşi.
   —      Te studiez pe dumneata şi găsesc trăsuri extrem de caracteristice şi de interesante în figura dumitale, care confirmă teoriile mele.
   Roşii puţin şi*mi astupai elocinţa cu o bucată de pîine.
   El puse jos cuţitul şi furculiţa, avu o căutătură interioară, care zîmbea unei intenţii, şi mă conjură:
   —      Spune drept: îţi plac dulceţurile mult? Pariez că mănînci zahărul, şi mai cu seamă siropul de coacăze, cu multă poftă. Eşti un vicios al ar# ticolelor dulci.
   Timid, îi spusei că n#am gustat din siropul de coacăze niciodată.
   —      Pe mine nu mă păcăleşti, m*a mustrat sa * vântul. Eu îţi spun că siropul de coacăze e preferinţa dumitale. O singură rectificare pot cel mult săiţi acord: în privinţa coacăzelor din sirop. Eventual îţi place siropul de agreşe.
   —      Bine, să zicem că#mi plac ambele siropuri. . . Şi la rigoare îţi mai concedez unul: siropul de lămîie.
   —      Ei, am ghicit? Pardon: a ghici e altceva. Ştiam.
   —   La ce mă duce dragostea de aceste siropuri?
104
  —    înnainte de*a*ţi da un răspuns, mai spune*mi ceva: nu*i aşa că grăsimile îţi sînt indiferente?
  —    Poate să ai dreptate: nu mănînc nici vaselină, nici ulei mineral.
  —    într^o formă nu tocmai fericită nu faci decît să confirmi teoria mea. N*are a face; adevărul înnainte de toate. Recunoaşte că am un fel de*a pune chestiunile, care nu admite ezitare.
  —  Care teorie a dumitale?
  —    Că#ţi plac dulceţurile şi deteşti grăsimile: ivai înţeles?
  —    Ba da, am înţeles. Dar nu văd unde vrei Siaj ungi?
  —  Niţică răbdare: cîţi copii ai? patru sau cinci?
  —  N*am niciunul.
  —  Nu se poate. Ai. . . între patru şi cinci copii.
  —    Poate că am înnebunit. însă pînă în ceasul cînd ne#am aşezat la masă, îţi jur că nu aveam niciun copil şi, uitîndu#mă speriat la savant, care încrunta deja sprinceana, nici nu eram însurat.
  —    E cu neputinţă, strigă savantul, sculîndu#se de pe scaun şi trîntind cu pumnul în masă. E cu neputinţă!
  —    Tot ce te rog, îi zisei respectuos, este să nu mă cîrpeşti, că ne vede lumea. . . Săiţi spun adevărul: sînt însurat de doi ani şi am patru copii.
  Triumfător, savantul se reaşeză, bătîndu#mă prietenos pe umăr.
  —    Ai văzut? cu mine nu te poţi juca. Acum săitni răspunzi exact. Din patru copii cîţi ai, doi sînt de sex feminin?
  Voiam să rîd, o poftă idioată de*a mă tăvăli de rîs pe subt masă, mă îmboldea, însă nu îndrăznii.
  —  Nu ştiu; de ce să te mint?
  —  Cum? nu ştii ce sex au copiii dumitale?
  —    Nu m#am interesat. Am săiţi spun mîine exact.
 105
  —    A! dar ştii că eşti mult mai interesant decît bănuiam? Cazul dumitale mi*ar fi trebuit acum cincisprezece ani. îţi mărturisesc, la urma urmei, că nu mă miră. Lobul urechii drepte ţi*e palid.
  Înţelegînd situaţia, mă pusei în totul de acord cu savantul.
  —    Da, e foarte palid, mă grăbii să afirm. E mult mai palid decît credeam. Lobul se poate spune că a decedat.
  —    N*ai putea să*mi dai cîteva amănunte? Ce înţelegi dumneata prin sex?
  îl privii cu uimire şi căutai să ghicesc dacă nu era vorba de*o interpretare metafizică a cuvin* tului sex. Dar fusei rezervat.
  —  Nu înţeleg. . .
  -— Mă rog. Vorbeam de sex feminin. Ce e
  sexul feminin ?
  Cuprins de*o crîncenă ilaritate, pe care mbo comprimai, nu putui totuş stăpîni ceasul rău şi răspunsei:
  —  Văd că vrei să mă sileşti să vorbesc porcării. . .
  —    Cum? mă întrebă profesorul cu un dispreţ rece, dumneata crezi că sexul feminin e o porcărie ?
  Nu mai ştiui ce să răspund. Aş fi zis nu, aş fi zis că nu e. Mă hotărăsc:
  —  Sexul feminin cred că e contrariul sexului
  masculin. Adică, vreau să zic că nu e chiar con* trariul, ci mai repede complementul, pentru că de multe ori     ambele sexe se potrivesc. . . Nu ştiu
  cum să    mă     exprim. . .
  —  Te   aştept, caută...  Vreau să     verific dacă
  rictusul dumitale facial concordă cu intelectul şi dacă   eşti    întnadevăr o                   minte concludentă.
  Examenul acesta mă jena cumplit.
  —    Uite, domnule profesor, să zicem că sticla asta e de sex masculin şi că dopul ei e de sex feminin. Nu pot imagina sticlă fără dop şi dop fără sticlă, adică sex fără sex, decît în depozitul de vinuri.
 106
  Şi, ca să fiu mai lămurit, mă plecai la urechea profesorului şi strecurai întmnsa o vorbă, care mi*a scăpat, Dumnezeu ştie cum, poate că din pricină că savantul parvenise să mă plictisească.
  —     Nenorocită generaţie! exclamă savantul din Fălciu. Pentru tine n*a mai rămas nimica sfînt!
  Atunci mă retractai din toate organele, pitit în scaunul meu, în faţa uraganului profetic ce ameninţa să se reverse, şi corectai impresia cu o voce dulce:
  —     Sîntem nişte canalii, răspunsei, nişte cumplite canalii — şi profesorul fu întrucîtva satisfăcut de calificativul meu.
  —     Nici asta nu mă miră. Fruntea dumitale poartă două stigmate.
  —  Cred că faci aluzie la sprîncene.
  —     Dobitocule, zise în sfîrşit profesorul, scris* nind din dinţi. Eşti un măgar!
  —     Bănuiesc că vorbeşti cu cineva din spatele meu, îi răspunsei nesigur profesorului.
  —- Cu tine vorbesc, nătărăule, cu tine! preciza el, cu privirile injectate şi strîngîndu*şi pumnul întins pe masă şi clătinînd din cap. îţi plac dul* ceţurile; siropul de coacăze. . . se cunoaşte după capul tău degenerat. . . şi dispreţuieşti grăsimile, tîmpitule. Du*te la oglindă şi te uită bine. Nu degeaba ţi se încreţeşte părul la ureche. . .
  Ei, acum fie ce*o fi, îmi zisei, mă bat cu el dar nu mă las.
  —  De ce sex e părul creţ, domnule profesor?
  —  Masculin, stupidule! învaţă gramatica.
  —  Bine, gramatica... dar feminin nu e niciodată ?
  —     Cum o să fie feminin? Un păr creţ, doi peri creţi. . .
  Voiam însă să mă răzbun cu tot dinadinsul. Mă mai sculai o dată puţin şi mă mai aplecai o dată în urechea lui. . . Profesorul se trase cu spai* mă înnapoi, holbă ochii în ochii mei, terorizat.
107
  —     Vasăzică mă înjuraşi de mamă, zise pro# fesorul.
  —    Ba bine că nu.
  —    Şi aveţi pretenţia să fiţi intelectuali. . . Ţi se pare normal să mă înjuri. . .
  Atunci îmi dădui      poalele  peste   cap,     cum zice
  sexul feminin, şi, văzînd că    tupeul lui     de savant
  se intimidează lesne, răcnii:
  —    Foarte normal, tîmpitule!
  Savantul înghiţi o dată, ca şi cum îi scăpă pe gît un briceag cu limbile deschise.
  —    Tîm. . . tîm. . . tîmpi. . . Ai zis: timpi* tule?
  Mai tare:
  —    Am zis şi repet: tîmpitule!
  —    Mi. . . mi. . . mie mi*ai zis tîmpitule?
  —    Ţie, dobitocule! — Apăsai puternic pe ţie,
  —    Cu. . . cu. . .  cum?     M*ai,   m#ai   fffăcut şi
  do. . . do. . . bitoc?
  —    Eşti un tîmpit, un dobitoc şi un măgar. . .
  Epitetele curgeau ca nişte palme cu sînge.
  Savantul se tîmpise într*adevăr cu totul.
  —    Va. . . va. . . va. . . să. . . zi. . . zi. * . că şi mă*mă*gar: Fiindcă nu cunoşti sexele?
  —     Dacă vrei să#ţi spun verde, te#am minţit. N#am niciun copil.
  —    N*ai niciun copil?
  —    Şi nici nu sînt însurat.
  —    Nu eşti însurat? E adevărat? Vasăzică lobul urechii m#a înşelat? Şi stigmatele dumitale?
  —    Vacs, vacs, vacs! Păr creţ, stigmat, vacs! M*ai înţeles?
  —    Am înţeles.
  —    Şi siropul de coacăze, tot vacs. îmi place numai pelteaua de corcoduşi!
  —    Adevărat?
  —    Foarte adevărat. Şi grăsimile le ador.
  —    Vasăzică fiziologia, antropologia, filologia. . .
 —  Vacs! vacs! Du*te la Huşi. . .
 —     Ladada Hu*hu*şi. . . Am să mă#mă#mă duuuc.
 în timpul dialogului final, ne sculam de la masă, plăteam, ne luam paltoanele şi ieşeam în stradă. . . La un colţ, ne oprirăm.
 —     Eu o iau la stînga, îi spusei. . . îmi pare bine de cunoştinţă.
 —  Eu mă du*du#duc ladada Hu*hu#huşi!
 Profesorul îşi scoase batista şi, pornind prin
 întuneric, izbucni într#un mare hohot de plîns, în care se înmuia, încet şi definitiv, turnul de ivoriu. . .
                                      SĂRBĂTORIREA
   Aş vrea sa acord un interviu. . .
   îmi stau în gît nişte declaraţii, pe care aş voi să le dau afară. Sînt de şase luni într*o nouă funcţiune, am împlinit şase luni şi nu se ştie nimic. Presa nu se ocupă de mine, cu toate că în importanta sarcină ce mi s*a încredinţat dove* dese în fiece zi capacităţi, nu de simplu director, ci de mare ministru. Inconvenientul meu prin* cipal este că sînt numit în funcţiuni grase însă obscure, fără relief public, şi că nu m*am apucat la vreme să scriu şi să public. Cîte un studiu la foileton, cîte o carte, fie şi un roman, servesc admirabil chiar în finanţe şi la instalaţiile de gaz. Literatura complectează personalitatea socială a omului cu veleităţi, ca stenografia titlurile unei dactilografe. De altfel, nici n*are altă chemare această podoabă, din care rataţii, nedestoinici pentru municipii şi administraţie de Stat, pretind, în lipsa unei chemări serioase, că*şi fac o profer siune.
   Cred că aş avea remarcabile însuşiri poetice, care sînt reprezintate nu numai în corpul profer soral şi diplomatic, dar şi în cel juridic, pînă la Casaţie, unde părăsirea carierei şi ieşirea la pensie cu mare cinste se fac în ritul apolonian, cu ver* suri cîteodată de dimensiuni inegale şi variate. Am în sertarul meu încercări sentimentale, cărora regret că nu le*am dat drumul la vreme.
110
   Pe Calea Victoriei cînd te*am văzut Eram la braţ cu un coleg,
   Şi un fior al destinului prin mine a trecut.
   Poezia cu substrat moral e adresată actualei mele soţii, a treia. Nu pot să iubesc fără căsă* torie, nici să uit fără divorţ. Sînt un spirit legal pînă în oase şi pînă în măduvă.
   Sînt, incontestabil, un factor social însemnat, 111 locurile pe care le ocup cu remuneraţia de la o sută de mii lei lunar în sus. Nu*s funcţionar de Stat, ca să nu se spuie că salariul meu e ilegal; el se legalizează prin prezenţa mea în Societăţile Anonime, — S.A., — care sînt prelungirea invi* zibilă a Statului, ca icrele în nămoluri conţi* nuarea speciei caracudă. Binecuvîntarea mea şi a semenilor mei asupra acelora care, pentru merite excepţionale şi nedate în vileag, au creat locuri excepţionale!
   Dar apuntamentele şi tantiemele, cum sînt numite salariile, de la un grad încolo, spre vîrful termometrului bugetar, devin, la experienţă, insuficiente pentru prestigiu şi idealuri. Cu o sumă rotundă la seif, cu un imobil la Bucureşti, cu unul la Sinaia, cu un al treilea pe litoral şi cu un petec de moşie, avînd lac, vie, pădure, borviz şi petrol în el, legitimul sentiment de ascensiune nu e mulţumit. Pecînd împuşcam francul şi tîram ghiozdanul maestrului meu, de la tribun nale la Curţi, şi maestrul meu iubit avea convin* gerea că sînt, cum spunea el, un sinistru imbecil, mă satisfăceam cu invitaţia să şed în fotoliu şi cu zîmbetul din întîmplare al marelui advocat, pe care ham slujit şi căruia îi datoresc desigur nu actuala mea situaţie, cuvenită meritelor mele, dar întîia mea apropiere de ea.
   Nu mă mai mulţumeşte orişice, şi banii îmi sînt indiferenţi. Vreau altceva: interviu cu portret
 111
 la gazetă. « Sinistrul imbecil», — vorba, cred că în glumă, a maestrului, — vrea să conducă, să constrîngă, să fie salutat, măcar numai de vardişti, să guverneze. Mi#e foame de putere de Stat, cînd puterile mele proprii au slăbit, cînd părul, aranjat în toate felurile şi de la ceafă la frunte, nu*mi ajunge să acopere dovleacul inteligenţei şi cînd mă părăsesc şi ultimele măsele.
   Aş acorda un interviu.. . Am cîteva idei cardi* nale şi o foarte bună vopsea de mustăţi. Cine mid ia? Nu m*a vizitat încă niciun gazetar. Nu ştiu ce au ziariştii că se îndeasă numai în Titu* lescu, care, fie zis între noi, nu a descoperit cine ştie ce: Europa exista şi înnaintea lui, şi Geneva e cunoscută de cel puţin patru sute de ani.
   O să*mi acord, în lipsă de altceva, un banchet, pe care mid vor oferi subalternii. O să fiu sărbă* torit la şase luni de la ultima mea înnălţare. Singurul lucru supărător este că nu vor veni să ţie discursuri nici prezidentul de consiliu, nici membrii guvernului, şi că elogiul admirabilelor mele însuşiri de administrator va fi ţinut, ca panglicile unui dric, de Ioneştii, Popeştii, Teodo* reştii şi Dimitreştii mei, de la biurouri.
   Dar o fotografie pentru pagina întîia a ziarelor, tot am pregătit.
                                      DE VORBĂ CU EL
   Am vorbit cu El în absenţă, nefiind prezent niciodată. Trebuia să#i întreb neapărat fotografia, de vreme ce lipseşte originalul.
   —     Spune*mi cîteva secrete profesionale, ca să mă folosesc şi eu de ele. Intîi, ce ai în capul dumitale?
   El zîmbi. El zîmbeşte ca un mînz, ridicînd buza odată cu nasul, modelate dintr^o singură bucată, aderente şi solidare. Drept vorbind, eram încre* dinţat că El mavea nimic în cap. Vreau să zic că nimic personal şi original. Distingeam o sume# denie de mototoale de hîrtie tipărită, ca întrmn coş de biurou, în care plicurile şi foile de gazetă zac. Dar voiam să ştiu ce*mi spune El.
   —     Întîi, răspunse El, cu înţeles şi luîndu*mă peste unul din picioarele lui de proteză intelect tuală, nu ştiu ce se numeşte cap. . . Este cap sau nu este cap? Dacă este, de ce să fie? şi dacă nu este, de ce să vorbim?. . .
   —     Nu pot evita cruzimea filosofiei dumitale decît alunecînd pe o tangentă, i#am răspuns. Săd numim dovleac, dacă preferi, sau căpăţînă. Vreau să aflu conţinutul răutăciosului dumitale cucurbitaceu. Nu mă supăr să adoptăm din ter* minologie chiar numele suav de castravete,
   El rîse. Rîse, evident, satiric. Buza de cal se ridică însă, din greşeală, ca un cozoroc de şapcă, şi se văzu obscenitatea gingiei, vînătă şi zemoasă.
   —  De ce ai rămas, Maestre, aşa? ham întrebat.
 113
  —     Mă gîndesc, zise El. Mi*a venit o idee, lasă*mă să scriu.
  El scrise ceva pe o foaie de bloc.
  —  Vrei să*mi arăţi ce idee ţi*a venit?
  —     Nu pot, zise. Arsenalul ideilor e strict confidenţial. Ai dreptate, dar să nu*i zicem nici castravete nici dovleac. Am voit să te descurajez. Există cap, într*adevăr, fără păcăleală. Tot ce aş autoriza să i se împrumute capului, într*o imagine literară ar fi forma unui dulap cu oglindă. Eşti mulţumit? E mai puţin vulgar decît produsele horticulturii.
  Socotind că şi*a restabilit balanţa ironiei, El rîse iar, şi acum buza nasului se strînse pe maxilar ca un briceag închis.
  —     Am terminat cu comentariul despre cap ? am întrebat. Pentru că aş vrea să urmez.
  —     Am terminat, zise El, cu toate că despre acest hangar intelectual se poate scrie o lucrare critică în mai multe volume.
  —     La ce lucrezi actualmente? Ciclu de romane, serii de conferinţe, eseuri impresioniste? In ce gen literar se va exercita de*acum amploarea sar* casticului dumitale raţionament?
  —     Nu pot să fiu indiscret cu dumneata, zise El, cel puţin acum. Am terminat însă un articol de generalităţi. Ies, după vînt, în privelişte, şi miros de unde*mi vin efluviile pe la nas, şi rîd.
  —     Ţi*aş face o singură observaţie, dacă permiţi. Rîsul dumitale literar e niţel rînjit. Nu poţi să rîzi în scris cum rîzi în natură? Am citit cum iei dumneata la vale şi subţire ideile şi cărţile, am ghicit intenţia şi n*am simţit realitatea.
  •— Ştii englezeşte? m*a întrebat El.
  —  Nu ştiu englezeşte.
  —  Ştii nemţeşte?
  —  Nu ştiu nemţeşte.
 114
    —  N*ei fi ştiind nici franţuzeşte . . .
    —  Nici! zisei hotărît.
    —     Ei, vezi! De*aia nu sezisezi, răspunse El, asigurat că şi*a găsit o arcană. în gîndirea mea, căci îţi vorbesc de gîndirea mea, limba e un arti* ficiu fără importanţă. E ca şi cum m*aş sui pe un munte şi aş striga: Eioioanga! Ţapul sălbatec nu mă înţelege, vaca din păşune nu mă înţelege, ţăranul care se uită cu gura căscată, din prispa lui, pînă la mine, nu mă înţelege. Mă înţelege însă Europa, guturalele chiotului meu cuprinzînd irizările şi transparenţele mondiale. Ideile mele, sarcasmul meu, analizele mele, nu se opresc în punctul unde dumneata, din pricina dumitale, nu le mai vezi: ele continuă pe dedesubt, ca un păinjeniş activ, şi tocmai acolo unde nu se mai poate zări cu ochiul vulgar nimic, se desface complexitatea chestiunii. . . Ca să înţelegi limba graiului meu e neapărat să cunoşti â fond cel puţin patru limbi, plus limbile greacă şi latină. Adică trebuie să fii un om cult.
    —     Nu cumva secretul dumitale cel mai abscons consistă într*o fericită caznă de a nu izbuti să spui ce vrei? Te*aş sezisa în englezeşte, şi nu dau de dumneata în limbajul valac. Nu vrei să mă ajuţi niţel?
    Uite, am în geantă patruzeci şi cinci de tăieturi din proza dumitale filosofică. Ai băgat de seamă că nu nimereşti niciodată? Şi ai mai băgat de seamă că te fereşti, ca de gîlci, de lucrurile curente şi actuale? Ce*ţi vine să te anemiezi între strigoi şi morţi? Ai o preferinţă să aprinzi candelile stinse şi să dichiseşti coroanele de pe morminte. Asta ţi se cere dumitale? De ce eşti absent? De ce fugi dincolo de palpabil şi cuprinzător?
    El înghiţi în sec, ca un gogoloi de hîrtie sugă* toare, şi nu se mai găsea o picătură onctuoasă de scuipat în gura lui, ca să*i faciliteze vocea. Cu
 115
 jumătăţi de gesturi, ajutat de strîmbetul bărbiei, de troznetul cerbicei, de mişcările incoherent dansate ale coatelor şi genunchilor alăturaţi pe rotule, mă făcu să înţeleg, independent de voia* piick*u 1 internaţional, că atitudinea lui, înfrico* şată de răspunderi şi ferită de polemici care tre* buiesc susţinute, are slăbiciuni pentru nobleţea inactualităţii. Momentul e vulgar, dar secolul e aristocratic. El iubeşte zigzagul antigeometric şi raccourcun 1, pentru confortul sufletesc, prinţesă cu coturni de fildeş, întrmn castel de cristal.
   —     Domnule Filosofule, i*am remarcat cu o politeţe pur formală, eşti un laş. Tremuri de opi* nia pe care ai s*o iscăleşti, sleit în generozitate, avar şi uscat. N*ai sînge, n*ai măduvă. Am impre* sia că te*ai masturbat din prima tinereţe toată viaţa, pînă la impotenţă, spălat, curat ca un ţigaret de chihlimbar prin care ziua trece fum, şi seart o pană de gîscă înmuiată în alcool. N*ai puţi. niciodată a năduşeală şi a muiere: eşti de majolicăa Celula dumitale de ovăz dă, frecată, făină, făină de ovăz. La ce atîta căpăţînă, atîta profil, atîta chelie? La ce^o fi folosind? N*ai copii, n*ai patimi, mai cîini, nu eşti beţiv, cartofor, hoţ, nici escroc — ptiu! eşti inefabil şi un superesenţial inutil. E adevăr rat? Vezi că nu mai rînjeşti? Comentarii la comem tarii, notiţe la notiţe, băşici de săpun constelate. îmi pare rău că am mai venit la dumneata. Nu ştii să^mi spui nimic şi nu eşti în stare măcar să mă înjuri.
   Mkarn permis atunci să*mi pierd respectul, şi, uitîndu*mă la El, i*am aruncat un chibrit în interesanta lui fizionomie. Nu s*a mişcat. Am dat cu un creion. . . M*am apropiat de El şi ham înjurat crunt. . .
   S*a zbîrcit puţin în jurul nasului. Era o sticlă cu gumă arabică, pe biuroul lui: am scos pensula şi i*am atîrnat deasupra capului o picătură lungă,
116
care, scoborînd între guler şi ceafă, am priceput numaidecît pînă unde s*a întins, după o corectură reflexă. « Ce să*i mai fac ? » rmam întrebat.
   —     Vreau să plec, Domnule Scriitor: la reve* dere! i*am zis. Dar pentru despărţire o să*ţi divulg ultima părere. Ştii ceva? Mi se pare că eşti un idiot, însă, bineînţeles, un idiot ornat, cu lectură, scrobit şi călcat. Haida! lipeşte^mi o palmă, căci mi se pare că te*am insultat. Nu pui mîna pe un scaun, pe un baston, pe un revolver? Nu vrei deloc să*ţi ştirbeşti tempe* ramentul ?
   El tocmai se gîndea cu cîteva sute de ani înna* poi, şi molia lui intelectuală tocmai bîzîia în ferea* stra lui JeanJacques, care venise vremea să fie niţel maltratat şi rînjit. . .
                                DOMNUL CONSTANT
   Mă numesc: Domnul Constant. Numele meu se rosteşte: Constanpg, oprind între beregată şi nas ultima silabă. Este ca şi cum ai voi să pro* nunţi numele vulgar de Constantin şi te*ai înneca în litera t.
   Pentru că mi*a lipsit norocul să mă cheme cu un nume rar, susceptibil de*o celebritate mai uşoară, nu aş fi putut modifica fizionomia lui Georgescu, decît scurtîndud pe Constantin. Con* stant Georgescu sună orişicum cu distincţiune, şi cînd voi scurta şi pe Georgescu, numele meu va fi lapidar: G. Constant, advocat.
   Distincţia este şi a fost suprema mea preo* cupare. îmi place maniera, mă farmecă stilul. Eram destinat — hélas ! — să fiu englez; un dam dy cu mînuşile albe, conducînd, lăsat pe coamă, căpăstrul unui cal cu coada retezată pe cotor. Mi*ar fi stat de minune monoclul, pălăria tare şi cravaşa, atît călare cît şi pe jos. Aş fi făcut vînători de cerbi, însoţit de valeţi în vestă roşie, şi de cîini şi de trîmbiţi învîrtite, prin întinde* rile vaste ale parcului meu din ceaţă. Soţia mea ar fi fost o lady, cîinele meu favorit ar fi fost un pintchcv şi chiar scroafele de pe domeniul meu s*ar fi bucurat de extracţia aristocratică a rîmă* torilor de Yorkshire.
   La noi, în ţară, distincţiunea mea supără şi excită, natural, invidia. Cînd stau de vorbă cu
118
 ei, colegii pretind că*i enervez. Cuvintele mele căutate, limba literară pe care o vorbesc, docu* mentarea mea, logica mea, în sfîrşit, îi exaspe* rează. Ei dau cu toţii un răspuns stereotip idiot:
   —  Te rog slăbeşte*mă, Monsieur Costache.
   In această întrerupere, singure cuvintele «te rog» pot să mă aranjeze, iar cuvintele « slăbeş* te*mă», care nu răspund la nicio idee, pot să mă lase rece. însă «Monsieur Costache» e tri* vial. Imbecilii care mă numesc «Monsieur Cos* tache » cred că ating puritatea distincţiunii mele.
   Singurul oraş în care m*am simţit mai bine a fost Parisul, unde mi*am luat şi doctoratul. Zic mai bine şi nu foarte bine, din pricină că locul meu adevărat, unde m*aş fi simţit într*ade* văr foarte bine, nu putea fi decît metropola Imperiului Britanic. Dar comparativ cu Bucu* reştii şi cu Cîmpulungul, unde am văzut lumina zilei, Parisul e ceva pecît de măreţ pe*atît de delicat. închipuiţi*vă — o capitală mare, şi în această capitală Luvrul, şi în Luvru distincţiunea mea.
   Acolo, lumea e rezervată, binecrescută; sînt biblioteci mari, e THotel de Viile, Elyseul, Bois* de*Boulogne, Sena, Quartier Latin şi Ies Quais, cheiurile!. . . Şi expoziţiile de pictură şi artă, artă peste tot! « Bonjour Monsieur. . . » — « Bon* jour Madame. . . » — « Entrez s'il vous plaît. . . »
—   « Faites comme chez vous. . . » — « Pardon Monsieur. . . » — « Pardon Madame. . . » — «Mon petit. . . Mon chat. . . Mon chou*chou au su*sucre. . . »
   Ce oameni! ce ţară! Şi ce femei! Şi la noi, ce tragedie!. . .
   Desigur că distincţiunea mea fundamentală se acordă cu genul distins al fizicului meu suplu şi elegant. Poate că numai figura prezintă oare*
119
care inconveniente superficiale, pe care le corec* tează însă întodeauna conversaţiunea, sau mai bine zis cozeria mea. Pleoapele cam triunghiu# lare şi întinse către colţurile dinafară, dau, zicere, ochilor mei o expresie galinacee. Nasul meu, către vîrf, devine, poate, uşor carminiu, de o culoare de început de guturai, şi, considerat laolaltă cu ochii, poate părea ca o jumătate întreagă de cap de găină rasol, cu pleoapele definitiv închise şi palide. Apoi, în dreptul gurii, pielea obrajilor este anatomic umflată, ca şi cum la rădăcina gingiilor de jos aş ţine cîte un nasture de pardesiu; dar acest amănunt dă surîsului meu ironic o expresie de satiră crudă, aşa că inconvenientul se prezintă ca un beneficiu. Considerat în per* spectivă, totuş, capul meu se prezintă ca o pungă cu fundul ascuţit, purtînd două mingi în fund şi pe lături, iar dedesubt moţul vîrfului, neuti* lizat. Regret că punga mai are şi doua urechi cam depărtate de ceafă şi coj induce la cusătura lor de o impalpabilă mătreaţă. în schimb, un păr de toată frumuseţea înveleşte partea supe* rioară a figurii mele.
   Uneori, buzele mele secretează o nimica toată de must, şi unele cuvinte ale darului meu oratoric apar ca florile de ghiocei cu o lacrimă în petale. E adevărat că în fond toată fiinţa mea se umezeşte la încheieturi şi transpiră. Ca şi cum aş purta în podul palmelor o limbă, mîna cînd o dau lasă un scuipat de Unsoare. Un confrate obraznic, pe care îl felicitam după o pledoarie, strîngîndun cu căldură şi decepţie mîna, m*a întrebat, cu neru* şinare, dacă nu cumva i*am dus mîna la şezt. în# tr*adevăr, s*ar părea că sudoarea mea e o uexcre* menţă, fiind nu numai hidrantă dar şi amidonee.
   Trebuie să vă destăinuiesc aici şi secretul per* fectului meu insucces la femei, fie că abordez, pentru a o cuceri, o cucoană, fie că o servitoare.
 120
Doamnele din societate pretind că hainele mele degajează un miros de găinaţ, gura o exalaţie de clor, aliat cu o moleculă de usturoi, iar nasul o suvenire de cafea cu lapte. Am renunţat la dans pentru că doamnele mă refuză. Spălător reasa mi*a spus că albiturile mele « miros » inex* plicabil a leşie veche şi a ouă de gîscă. Natura m*a zămislit limfatic: am gîlci subt urechi, la subsuori, de*a lungul braţelor, pretutindeni sînt întrerupt de noduri glandulare, pe care le sal* vează inteligenţa mea răscolindă şi distincţiunea persoanei mele, necontestată.
   Aţi observat vreodată ce bine îmi vine haina şi cum ştiu să port pantalonii? Dar cravatele mele? Fularul meu, aruncat cu neglijenţă împre* jurul gîtului, e o poemă japoneză. Aţi văzut cu cîtă cultă competenţă îmi duc ghiozdanul cu acte ?
   Convingerile mele politice sînt din cele mai moderne.
   Cred în imperiu! N*am ce face cu republica, îmi trebuie o revoluţie de aristocraţi, — şi o dictatură, pe care aş exersa*o cu mare stil. în insul meu, s*a născut, la Cîmpulung, un mare dictator: Domnul Constanpg! Aş avea nevoie numai de doi ani şi de un telefon ca să îndrept poporul şi ţara. Primele şapte ordonanţe ce se vor afişa pe zidurile capitalei sînt gata.
   1.   Interzicerea de*a ieşi lumea pe stradă şi eoni diţiunile pentru libertatea de*a rămîne acasă.
   2.   îmbunătăţirea în două ore şi cincisprezece minute a valutei.
   3.   Trecerea duminicii de la finele săptamînii la început şi desfiinţarea joii din mijlocul ei.
   4.   Scrierea cu mîna stîngă şi efectele ei asupra moralului colectiv.
   j. Reforma învăţămîntului, trecînd abecedarul la clasa VIILa de liceu.
121
   6.    Creşterea copiilor fără ţîţă, fără biberon, fără lapte, prin sugere de aer, poate că pe gaura uşii.
   7.    Biletul de voie pentru libera petrecere, în interiorul unei odăi, a doi indivizi de sex con# trariu, adică adversari, dat fiind că sexele se înfruntă imediat ce s*au întîlnit într*o încăpere.
   Ideile mele politice au fost expuse într*o memo* rabilă conferinţă, în care am destrămat şi ana* lizat ţesutul factice al societăţii actuale şi nece* sitatea imperiului dictatorial. Evident, mulţi audi* tori au avut cuvînt să fie emoţionaţi şi să cadă pe gînduri. De atunci, trecînd prin public, au# zul meu a fost lovit adeseori de următorul dialog:
   —  Uite, mă, ăsta e Monsieur Costache.
   —  Dă4 în. . . măsi.
   In dictatura mea, atari dialoguri atrag după sine decapitarea.
                                 UN OM ORGANIZAT
   Sînt un om organizat şi de mare ordine. O viaţă întreagă am visat să pui regulă în toată omenirea, şi convingîndu*mă că, orice aş fi putut face, omenirea rămîne tot haotică şi destrăbălată, m#am restrîns, — cam tîrziu, nu e vorba, — la ordonarea strictă a insului meu şi a existenţei mele, mulţumindu^mă ca, în ceasurile de amără# ciune, să răsfoiesc opera mea monumentală Mai multă ordine în viaţă. (Editura Bengalay: 120 lei exemplarul. Rugăm a se adăoga portretul.)
   Poate că ar fi de prisos să amintesc principiile mele călăuzitoare, concentrate în acest admirabil volum, dacă nu aş simţi o plăcere adevărată să le repet chiar pentru auzurile instruite, care, eventual le*ar mai fi înregistrat de douăzeci de ori. Bis repetita — am scris eu odată — placent. Tot ce v#aş ruga ar fi să ştiţi latineşte, ca să nu presupuneţi că « placent » ar fi masculinul cuvîn* tului «placenta» (compară: plăcintă). De altfel, Bis repetita placent nu e decît un răspuns ironic la o aserţiune catilinară:Aion bis in idem, ceea ce pentru un spirit binecrescut devine o imposibilitate.
   Vă aduceţi aminte principiul meu de bază: «Nu dormi niciodată pe stînga», aceasta fiind partea inimii, care, strînsă între aşternut şi corp, dă naştere unui tictac exagerat, tradus în sistemul
123
nervos cu vise urîte. Şi cunoaşteţi tortura viselor: după ce visezi, cauţi cheia visului, şi de cele mai multe ori nu o găseşti, Cheia visurilor şi Cartea semnelor fiind două lucrări literare epuizate. Dar logica lor curioasă, a visurilor? Visezi mătură şi însemnează pălărie, cu toate că visînd pălărie însemnează altceva. Eu am visat de cîteva ori furnici, şi a doua zi s*a întîmplat un accident la Uzina Electrică Municipală.
   Mulţi cititori au avut naivitatea să mă întrebe dacă este sănătos a dormi pe dreapta. Din enunţul principiului general şi din întreaga corespondenţă cu publicul reieşea clar că omului nu*i rămînea numai o singură parte pe care să poată dormi, cin rămîneau trei: dreapta, vasăzică, dar şi spatele şi abdomenul, dat fiind că unii se culcă şi pe această latură, primejdioasă după^masă. Desigur că din principiile mele am exclus pe cei ce dorm în tren, în post, pe biurou şi pe biliard, asemenea atitudini fiind în totul excepţionale, şi excepţia fiind o confirmare a regulii.
   Al doilea principiu de bază era relativ la circu* laţie şi perfect armonizat cu primul principiu de bază: « Mergeţi întodeauna numai pe dreapta », principiul adresîndu*se, cum s*a dedus, persoanelor care nu mai dorm, ci s*au sculat. Experienţa e categorică: un om care a dormit pe dreapta şi circulă tot pe dreapta, fără să treacă niciodată pe stînga, e bine dispus, mintea lui e limpede, concepţiile*i sînt de toată frumuseţea. Şi acest al doilea principiu a fost discutat în corespondenţa autorului cu cititorii săi, care mi*au cerut mij* locul de*a putea circula numai pe dreapta şi în cazurile cînd au treabă pe trotuarul stîng. Soluţia e cît se poate simplă: te duci pe dreapta pînă în
 124
dreptul locului de pe stînga, unde vrei să ajungi, şi mai faci doi paşi. Atunci te întorci brusc şi cît mai accelerat cu putinţă, ca să nu aibă stînga timp să te apuce, pe dreapta, şi treci pe trotuarul care printrmn fenomen de direcţie a devenit, din stîng, deodată drept. La răspunsurile mele am adăogat şi schiţele explicative, pe care nu le pot reproduce aci.
   Al treilea principiu de bază, ham enunţat în nemţeşte, zicînd: «Ein gutes Gewissen ist ein sanjtes Rţihekissen »: O conştiinţă rea nu e bună de saltea. N*am primit nicio scrisoare. Publicul ştiinţific a primit principiul cu oarecare răceală, ca alegătorii cărora partidele cinstite, adică extrem de cinstite, le făgăduiesc, în manifestele lor, că dacă ajung la guvern vor băga pe toţi hoţii în puşcărie. Trei principii de bază, după vorba poetului, care a zis că: « Alic guten Dinge sind drei», ceea ce, în definitiv, ar fi putut constitui al patrulea principiu, putînd păşi la al cincilea principiu, următorul: «Nu pofti la lucru străin sau la fiinţă străină».
   Acest ultim principiu, fără să fie un principiu de bază, nu poate fi totuş situat nici prea departe de bază, fiind unul din seria principiilor, ca să zic aşa, de bază mică. Astfel, viaţa morală s*ar asemui cu conul trunchiat, şi primele trei principii ar aparţine bazei mari. « Lucrul străin» însem* nează lucrul nu detot străin, însă destul de străin ca să nu poţi pretinde că îţi aparţine ţie: lucrul aproapelui. Nu contest că lucrul lui e todeauna mai gustos. Iată de ce te opresc de la el. Ţigarea pe care nu o plăteşti, automobilul care nu te costă parale, tantiema, redevenţa, procentul, nu sînt însă străine, pentru că ţi se cuvin; adică ar
 125
fi rămas străine, dacă nu erau şedinţe, jetoane etc., dar nu mai sînt străine pentru că şedinţele s*au ţinut şi în cazul cînd n*ai participat la ele. Şi, la urma urmelor, nuanţele s*ar mai putea aranja în speciile riguros materiale.
   Am zis însă şi « fiinţă străină »: « să nu pofteşti la fiinţă străină ». Aici nu e vorba nici de pisică, nici de găină. E vorba de ceva mult mai grav, de soţia aproapelui tău. Oricît ţi*ar da, cum se spune vulgar, inima brînci, cată să nu te laşi îmbrîncit în niciun fel, căci poftind şi numai sufleteşte şi numai lingîndu*te pe buze, singur, ca ticălosul de Adam, cu ochii într*un zarzăr, care fă* cuse mere, fărădelegea este ca şi consumată: păcatul intenţiei e aproape tot pe atît de criminal cît şi pă* catul realizat (evident, cu consimţămîntul vecinei).
   Mai erau şi alte multe principii, tot atît de noi şi de originale, pe care vi le*aş cita din volumul meu, dacă ele ar fi fost urmate de efect. Dim* potrivă, după o perseverenţă rigidă în domeniul principiilor pentru toată lumea, mi*am dat seama perfect că omenirea e orînduită să rămîie dezor* ganizată, şi, cu părere de rău, am lăsat*o pradă veşnică a dezordinei în care se află şi azi. Nu vreau să zic însă că eu am acceptat, în ceea ce mă priveşte personal, dominaţia confuzelor legi ale dezordinei. Nu! niciodată. M*am ostenit să*mi impun regulile mie — şi am izbutit.
   Mă scol la şapte şi patru minute dimineaţa (ora Europei Centrale) şi mă culc la nouă şi două minute, minutele fiind destinate să dea preciziei o diamantizare comparabilă cu a instrumentului de tăiat geamul. Gust dimineaţa trei ouă moi, două ceşti de cafea cu lapte, în care pun două* sprezece bucăţi de zahăr — şi patru cornuri.
126
Nu ies niciodată din această lege strictă. La prînz mănînc şase feluri de mîncare, şi seara cinci, masa de seară trebuind să fie frugală. Apoi mă culc, nu pe partea dreaptă, cum am propovă* duit în cartea mea de directive, căci între timpuri am descoperit o nouă poziţie de dormit: mă culc pe urechea aia. Somnul e delicios.
   Am urmărit cîţi paşi fac de acasă pînă la Facul* tatea de Filosofie, unde am o catedră: exact atîţi cîţi îmi trebuiesc ca să ajung de la catedră acasă. Ştiu cîte pietre calc pe drum. Notez în carnetul de buzunar cîte trăsuri întîlnesc că se duc şi cîte că se întorc, şi din media săptămînală fac mediile mensuale, stabilesc mediile anuale şi decenale (foarte important!). Ordinea şi organiza* ţia se obţin prin divina însuşire a inteligenţii de a număra. Am numărat şipcile de stejar, care com# pun parchetul fiecăreia din odăile apartamen* tului meu, pe care dacă le adun obţin totalul pentru apartamentul întreg; dacă din acest total scad succesiv cîte una din odăi, obţin numere pentru odăile nescăzute. înmulţindu*le cu două, am îndoitul; împărţindu*le cu acelaş număr capăt jumătate. Pentru educaţia prin sine însuş acest exerciţiu e hotărîtor.
   Ştiu cîte litere încap într*un rînd manuscris al meu, cîte căciuli pe î şi pe a, cîte virgule şi de cîte ori diftongul oa. Fumez douăzeci şi patru de ţigări pe zi, regulat, şi utilizez pentru fiecare, în regimul Regiei Autonome, cîte cinci chibri* turi de ţigare, în total o sută douăzeci de chibrituri. Dacă din întîmplare fumez într*o zi cu o sută cincisprezece chibrituri numai opt ţigări, atunci îmi rezerv ţigările şi chibriturile rămase pînă la total, pentru seara, cînd fumez una după alta şaisprezece ţigări cu cinci chibrituri. însemnă*
 127
tatea acestei socoteli nu poate scăpa unui obser* vator sagace: graţie organizaţiei, nu fumez absolut niciodată mai mult de douăzeci şi patru ţigări pe zi. O singură dată am leşinat, într*o duminică, fiind excesiv de ocupat cu examenele de doctorat ale studenţilor mei. Şase zile nu putusem fuma nicio ţigare şi aprinde niciun chibrit, şi am recuperat dezordinea săptămînii fumînd o sută* patruzeci şi patru de ţigări şi aprinzînd şase sute nouăzeci de chibrituri.
   Pentru cazurile de atare dezordine, organizarea mea prevede şi un remediu: picăturile doctorului Davila.
                                        DOMNUL DIN LIBRĂRIE
   Mă găsii în librărie dinaintea unui domn, despre care simţisem (cu ceafa) că mă aştepta de o jumătate de oră să mă întorc. Surîsul lui original era ca un rîs întreg, fără voie. Domnul ţinea gura deschisă, zîmbind nu numai cu buzele, dar şi cu dinţii şi cu măselele, ca şi cum ar fi tras în gîtlej un parfum deosebit de plăcut.
   —    Aş fi curios, dacă*mi permiteţi, să ştiu ce carte aţi ales, zise domnul aplecîndu*şi capul pieziş, ca la fereastra unui subsol, să miroasă titlul cărţii.
   Ridicai cartea cu coperta spre văzul lui mai apropiat, şi, înspăimîntat de titlul ei englezesc şi cu admiraţia unei facultăţi, pe care probabil că nu mho cunoştea, zise:
   —    Îhî. . . ca şi cum i*aş fi aplicat un ghiont în stomac.
   Acest «îhî» voia să însemneze «ştiu, am citit*o şi eu ». Şi făcurăm o pauză, în care domnul mă ştergea cu guma ochilor lui albaştri, cu intenţia de a descoperi parcă subt figura mea un portret mai vechi.
   —    Nu*i aşa că nu mă mai cunoaşteţi? zise, cu o atitudine de cunoscut, domnul.
   De ruşine, ca să nu#mi fie descoperită o lipsă de memorie gravă, răspunsei:
   —    S*ar putea să nu te cunosc? — ferindumiă săii caut un nume.
129
   Domnul mai surîse o dată cu toată gura lui căscată, şi, luînd o expresie ca de tenor timid îndemnat să cînte, îşi plecă puţin capul pe o ureche şi*mi zise tot cu admiraţie, insa cu o admiraţie milostivă:
   —  Cum aţi îmbătrînit!
   Mi*a venit să*i trag o palmă, — şi pentru idee dar mai ales pentru accent. Mă uitai mai bine la domn şi*mi zisei: « Cine o ii tîmpituî ăsta? ».
   Orişicum, sinceritatea tonului şi entuziasmul sincerităţii lui vexîndu*mă, în acelaş timp m*au obligat şi întrucîtva m*au dezechilibrat, O politeţe falsă, compusă din curiozitate şi umilinţă, nu mi*a lăsat puterea să întorc spatele şi să plec, ca atunci cînd un vînzător ambulant, convins că se adresează unui provincial, îţi oferă o duzină ieftină de ciorapi.
   —     Am îmbătrînit şi eu! zise domnul. Şi adaose: îmbătrînim!
   Pluralul lui de intimitate îmi dete impresia dezgustătoare că mă scobestem dinţi cu o scobi*
   O                         »         y
toare trecută prin gura lui. El holbă un ochi. Aveam de*a face cu un om exagerat. Ochiul lui holbat era mai mare de cîteva ori decît îl deschide natura sentimentului, şi parcă pleoapa de sus, articulată cu sfoară, ar fi cedat brusc unei zmuciri din buzunar. Bastonul mi se învîrti în mină, pe vîrf, legănat în pardoseala librăriei, şi, crezînd călini scapă, domnul făcu o mişcare de figură de carton, frînt întrmn punct deodată. Dar şi*a recăpătat zîmbetul căscat şi zise:
   —  Nici nu ştiţi cîte mi s*au mtimplat!
   Şi aştepta o încurajare, ca să spuie ceva, pe care vo dădui.
   —     Nevastă* mea a murit la operaţie, zise dom* nul surîzînd, ca şi cum ar fi spus: «De ziua ei, nevastă*mea a primit un cadou, un colier ele mărgări tare ».
  1 30
   —     I*am făcut o înmormîntare foarte frumoasă! zise, consolat. A fost şi domnul Gîlcă la înmor* mîntare. . .
   La numele de Gîlcă tresării, fără apropiere de imagini între obiectul operaţiei şi carta*de*vizi1;ă a participantului la ceremonia funebră; şi căutat o fizionomie.
   —     A murit şi sora nevestii*mi, mai spuse dom* nul, cu o înduioşare fericită.
   —  îmi pare foarte rău, zisei.
   —  Iar fata mea era tuberculoasă. . .
   Era evident că murise, din nenorocire, şi fiica domnului, după imperfectul verbului la care se petrecuse boala: n*am cutezat să precizez. Luai o figură desigur întristată, căci zîmbetul îi ajun* sese domnului pînă la urechi. Observai că şi durerea mare şi bucuria mare se exprimau pe fa* ţa lui la fel.
   —  îl ştiţi pe frate*meu, tutungiul?
   N*am îndrăznit să*i afirm că nu*l cunosc. Sim* ţeam că şi aceluia i s*a întîmplat o nenorocire, şi nu vream să slăbesc ţinuta ei prin îndoieli.
   —     I*a tăiat trenul picioarele amîndouă! zise dom* nul.
   La atîta nenorocire nu mă aşteptam şi, să mă ierte cititorul, mi*a venit să*i răspund: « Ai sictir prea e detot! ». Dar am dat din cap, revoltat că numai un dobitoc poate acumula într*o sin* gura existenţă atîtea dramaturgii. într*o doară şi ca să fac să alunece dialogul, pînă ce se va curma de la sine, pe o linie mai îmbucurătoare, îi pusei întrebarea:
   —     Cel puţin afacerile poate că merg mai bi* ne. . .
   Aci domnul îşi desfăcu tot surîsul, ca o umbre* la de soare, şi zise:
   —     Mi*a ars prăvălia, închipuiţi*vă, şi s*a carbo* nizat şi tată*meu, care dormea alături.
  Atunci mă înţepenii pe picioare şid ocărîi:
  —  Eşti nebun?
  —    Cu mine vorbiţi? întrebă domnul, trăgînd cu ochiul dacă nu cumva, la dreapta sau la stînga lui, s*a mai ivit cineva.
  —    Ori eşti cu desăvîrşire idiot? strigai, fără sa ma fi putut stăpîni.
  —    Nu înţeleg, domnule colonel!. . . răspunse domnul, transportat de plăcere.
  —    Ce colonel, imbecilule! Nu vezi că nu ştii cu cine vorbeşti? îi zisei, răzbunat împotriva lui şi a destinului care tăbărîse pe el.
  —    Nu sînteţi dumneavoastră domnul colonel Petrescu? ... A! vă rog să scuzaţi, scuzaţi vă rog . . . zise domnul, aplecîndu*se din şira spinării şi trăgîndu*se înnapoi, însoţit de cel mai dumne* zeiesc surîs. . .
                                           DON JUAN
   Don Juan detestabil, Don şi Juan. Romantica literară i#a dat un nume de chelner şi unul de cîntăreţ, făcut pe sentimentul domnişoarei care seara vinde flori şi graţii, în timpul zilei pensulează unghiile clienţilor cu carmin, şi la bătrîneţe strigă, cu o ţigare în zbîrcitura gingiei, « porumb fiert» şi «floricele». Cinematograful a fost inventat pentru bombastica şi nula secătură a lui Don Juan.
   Don Juan e cu pelerină şi pălărie mare. Frumos şi solemn, randamentul lui intelectual maxim e obţinut în meşteşugul fioros al silabelor, scandate pe ritmul unui cîntec îngînat, care nici nu cînta nici nu citeşte. După ce nu a izbutit să#şi creeze carieră în jocul de#a pumnul, de*a motocicleta şi de#a mingea de piele, el devine diseur. O por# nografie infamă inspiră dezolantele lui versuri orgo# lioase, de un gust care evocă, pentru suferinţa creierului, puturoşiile linse de cîinii lingăi. El zice dragostei iubire, şi iubirea o numeşte amor, şi dacă zice iubire, gura lui se face romboidală ca asul, şi suge vorba ca o bomboană cu puroi fondant.
   Cînd îl auzi furnicîndu*se gutural la radio, te apucă turbări asasine. Cîrpeşti prin casă cu bas# tonul păreţii, geamurile, dobori mobilierul, trîn# teşti farfuriile, spargi, distrugi, zmulgi antena şi trimiţi o scrisoare cu injurii postului de emisiune, care, pentru că semnezi revoltat şi*ţi dai adresa, te crede un anonim laş. Am aşteptat odată o zi
133
întreaga pe directorul programului artistic, şi eram hotărit să#l omor, pentru patru diseuri şi două# sprezece bucăţi ascultate, dacă nu se absenta de la fatala întîlnire.
   Domnişoarele complicate, dintr#o provincie de bovarism de subtprefectură şi plasă, simt ceva la subsuoară cînd le gîdîlă diseurul cu gîfîirile lui oftate. Le#ar plăcea aşa bărbat în localitate, cu o ghitară surdă, cu vorbe imbecile. Să audă de aproape, de pe la ceafă, rostirea tremurătoare; să se topească în vorbele te iobesc, io bir e, por tojor; să o piste nervul ascuns ca într#o măsea, cînd îi va fredona: ochii tois btuzele teale, zcm* betul tou dragólas. Fiica iepei e romanţioasă, li place să fie comparată cu florile împuţite ale her# barului literar, spîrcîite poetic.
   Obişnuitul Don Juan, dacă nu cîntă tace, fiind congenital drăguţ şi tîmpit: cîntatul îl ajută şi#i dă prestigiu, ca unei trîmbiţi de mucava, care nesuflată nu însemnează nimic. Unul, venea într#o zi tocmai de la Paris, unde, cu vocea lui colum# bacă, distilată în guşe, fusese tolerat să se exhibe şi să apară la rubrica spectacolelor, în calitate de valâque. Francezii iartă aliaţilor tot ce îndrăznesc să le trimită, de preferinţă demenţi şi dobitoace, exemplare de export adevărat şi continuu. De pe trotuarul din faţă, şi răsfăţat de o iluzie şi vie# torios, sinistrul frumuşel vorbi, salutîndu#mă cu un «tu » artísticamente obraznic şi cu vocale de beregată, care se capătă apropiind bărbia de lava# lieră şi gîndindu#te la Şaliapin. Era fudul. Cuce# rise Luteţia cantatrice cu paşaportul românesc şi venea să dea bucureştenilor, în flacoane de operetă, mostre din parfumul lui vocal. Presu# punîndu#se dibaci, şi#a asociat debutul cu faima tragică a unei cucoane paraşutiste, care, ofensei de a deretica o căsnicie de învăţător şi de#a şterge nasul unor mucoşi de copii, i#a preferat gloria
134
 de#a se da peste cap în văzduh cu o umbrelă deschisă. Sonorul cabotin ieşi însă, din debutul de încercare, în jerpelite şi opărit, ca o găină căreia i#ar fi venit fantezia să treacă, strîngîndu*şi găinaţul neouat, printr#o albie cu leşie.
   N#am altcum, iubitule, să mă răzbun de fanţii, de Don Juanii şi de guriştii, care mă terorizează cu existenţa lor lirică, dramatică şi amoroasă, de patruzeci de ani şi mai bine.
   —     Eu sînt departe de#a ii un Don Juan, zise Medicul, după o pauză. Dacă mi#aş fi descoperit, făcîndu#mi cravata, pieptănîndu#mi cărarea si ră* zîndu#mi bărbia în oglindă, cel mai neînsemnat surîs de lichea biruitoare pe figură, mi#aş fi tăiat gîtlejul cu briciul, ca să piară măcar cu mine acea prosperitate suficientă, care mă exasperă în mutra proştilor conştienţi de valorile proprii. Dar sînt un om căruia îi plac muierile: ce vrei! E slăbi# ciunea mea. Din fragedă tinereţe, pînă la vîrsta asta, m#am lăsat să alunec pe sex. Mă tulbură afară din cale femeia care#mi place din pricina unei particularităţi, şi ţi#aş putea face mărturi# sirea că prefer detaliile evocatoare de animale. Singură femeia#cal mă lasă rece. Celelalte, care seamănă cu miţa, cu bufniţa, cu căţeii, cu vulpea sau chiar cu măgarul, — foarte curios, — mă in# teresează; chiar bucuria de mînz a maxilarului superior, cu dinţii descoperiţi pe buza de jos, mă atrage ca o asemănare de cobai. La lumina ştiinţei, aş putea interpreta aceste preferinţe, ca o dovadă a succesiunii hereditare a speciilor şi ca o nevoie a masculinului ancestral unanim, de a satisface în păcatul meu toată ascendenţa. Noi nu putem trăi în realitatea insului nostru vulgar: e o aberaţie să vrei să privezi pe om de marea lui facultate de existenţă în imagini şi nuanţe. Noi nu ne împreunăm ca vitele, exclusiv pentru pro#
135
 creare. Omul a ieşit din faza lui de brută şi a evoluat în domeniul abstract al plăcerii. Jouir, pe franţuzeşte, însemnează ceva nepriceput de ani* male, care se ţin la situaţia placidă şi insensibilă a datoriei, la faza modificată a peştelui, producător de icre şi lapţi indiferenţi, şi a polenului, impal* pabil zburător inert. Crezi dumneata că omul jouit cu fizicul şi nu cu moralul? Te*ai amăgi. Neputincios cu un gen de femeie, bărbatul atinge potenţa maximă cu femeia ce*i place, cu femeia nouă, cîrnă, jimbată. Rînjetul ei se lipeşte direct pe tine, ca un vîrf de biciuşcă de fier incandescent.
   Pentru flexiunea originală a unui genunchi, ghi* cită subt ştofă, am fost în stare să pierd o catedră de anatomie patologică. Fulgerul s*a petrecut pe scara care ducea la ministrul meu. M#am întîlnit pe trepte cu femeia*arici: semăna cu un arici. Eram singuri. M*am dus instinctiv către ea şi ea instinctiv a simţit că trebuie. Lam sărutat mîna, dedesubtul încheieturii: ea şi*a lăsat^o. Incendiul meu a cuprins*o. Şi să nu*ţi închipui că eram flăcău şi că doamna era o profesionistă. Soţul ei tocmai vorbea la telefon, de pe la etajul al cin* cilea, cînd ne*am cunoscut pe scară. Eu aveam un copil şi o nevastă iubită. Sîntem de repudiat? Nu*mi vine să cred. Amîndoi ne*am dizolvat laolaltă. Oa* menii au posibilitatea să corecteze situaţiile şi să răscumpere definitivul prin fortuit. Omul nu e nici idiot nici elementar. O soţie se poate da jertfă amantului, fără să*şi dispreţuiască bărbatul: două scîntei trec una printr*alta. înţelegi bine ce rămîne din noţiunea de fidelitate, de înşelare, de legitim mitate, într*o lume de pure puteri şi sincerităţi.
   Pe mine, în femeie mă satisface grimasa, masca. Fiece femeie are schema ei în momentul cînd, devenind brazdă şi uitînd, se dă cu sufletul şi cu trupul încleştat de braţe, bărbatului care o ară, o scarmănă, o învăluie cu spice şi o seceră odată.
                                              B£L*AMI
   în douăzeci şi cinci de ani un om poate să ajungă, digerînd homar, caviar şi stridii, con* trariul lui absolut, şi, scufundat în soluţia caustică a timpului care îl roade, să dea o reacţie şi un pre* cipitat, ca în chimie, nebănuit.
   Nu*l mai văzusem pe Bel*Ami din războiul trecut, cînd oferea domnişoarelor din buna socie* tate soţul ideal, şovăitor numai asupra cuantu* mului din foaia de zestre. Se înfăţişa în general si în detaliu lucrat ca o carte legată luxos, cu materiale scumpe, pe margini, în colţuri şi la cotor cu licăriri şi reliefuri, dar ca o carte în care nu scrie nimic, cu foile albe, ca o catagrafie.
   Pielea măslinie i se asorta cu o capelură neagră de fir de abanos şi cu o mustaţă fericit potrivită pe o guriţă carmină şi pe un şir de mărgăritare, al unui surîs cu seducţii. La toate condimentele capului, gata preparat de natură, se adăoga un aristocratic monoclu adecuat. Rafinamentul suprem al geamului de subt sprinceană, care dă figurii un reflex mobil de undă ondulată rece, consistă în purtarea lui fără plăsele, de*a dreptul pe ochi, în echilibru fix, ca şi cum sticla s*ar fi născut odată cu boierul, ca un solz sau ca lentila cu luneta. BebAmi fusese prevăzut de natură cu o facultate de a primi şi reţine suplimentul optic al distinsului profil, ca nobilii de mare rasă, care sar pe cal şi de pe cal, fără sad piardă din obraz.
127
   Un guîer sticlos se frîngea în două colţuri dede* subtul unei bărbii mate, împlinită ca o caisă, şi peste o cravată, pusă pesemne o singură dată, atît îi era lustrul de mătase întodeauna de nou. La mîna frumosului sclipea luceafărul unui bri# liant. Personajul întreg se prezintă complex şi unitar ca o vitrină meticulos îngrijită, cu apostrof şi literă *s, pe firmă, pentru domnii eleganţi, cu cîte un exemplar unic din fiecare articol: un baston, o batistă, un elegant nasture discret, o păreche de mînuşi, un flacon, o pălărie . . . BebAmi părea strîns migălos din toate obiectele unui ma* gazin, cu preţul de*abia dezlipit, şi exala, prin boarea de parfum care4 înfăşură într*o atmosferă de mirodenii de Cuba, un miros de manufactură scoasa din vamă.
   Fetele mureau după el, pînă în momentul cînd animatorul cu zîmbet şi monoclu deschidea guriţa. Odată cu vocea şi vorba, i se auzea şi sunetul inteligenţei, ca un scîrţîit de uşe. BebAmi era o splendoare şi o făgăduinţă numai atît timp cît nu spunea nimic.
   —     Vai, ce prost e, mamă! se pocăia logodnica îndrăgostită, după ce pleca BebAmi.
   Dar BebAmi a reuşit în viaţă exact ca în ma* nualul care te învaţă cum se dobîndeşte averea şi succesul, uitîndu*te întrmn fel anumit şi doc minînd cu nasul. în loc să^şi piardă vremea um* blînd după aur, el ba fabricat. O legătură politică i*a slujit de piatră filosofală, şi într*o bună dimii neaţă s*a sculat din aşternut şi « bărbat de Stat».
   Doctrina lui a fost să facă plăcere, învăţată, s*ar fi părut, de la portarii de hotel şi de la băieşi. Dacă putea să procure sensaţia satisfăcătoare, BebAmi accepta orice însărcinare, cu o încîntată inconştienţă candidă.
   L*am văzut deunăzi, după douăzeci şi cinci de ani, lăbărţat şi moale, dîndu*se jos dinaintea unui
138
bijutier, dintrmn automobil de zece milioane, tîrîş, mai mult ca o traistă, jurîmprejur abdomen, decît ca un om fără oase. Probabil că a cumpărat un mare cadou, pentru o mare plăcere, ştie el mai bine a cui.
  Numai «un pătrar de veac», cum s^a rostit elocvenţa lui, odată, întrmn « moment istoric», cum tot el ba numit, a făcut din BebAmi un cadavru de copil bătrîn, holbat şi gras. BebAmi, cu zgîrciul orbitei descompus, şba pierdut şi monoclul.
                                    DOCTORUL
    Multe lucruri nu se învaţă. Unul se învaţă sigur: păstrarea distanţei şi a rezervei. Ce folos!
    Te aud descoperind situaţii, cazuri, care nu interesează. Le şopteşti la ureche, le denunţi. Te#ai născut ziarist fără gazetă şi faci publicitate cu vorba, pretutindeni, unde te duci. Reproduci tot ce auzi. Nu poţi prinde ceva, orice, fără să trans# porţi. Ştii cîte pahare a băut vecinul tău de masă şi spui. Ai auzit ce face nevastă#sa şi colportezi. Bine, rău, indiferent, tu difuzezi. Ai tras cu urechea şi#i dai numaidecît drumul. Nu te poţi ţine. Ca raţa: mănîncă, bea şi spîrcîie.
    De cele mai multe ori sau întodeauna, trăn# căneala ta displace, dar aşa eşti tu, zici: «Eu spui adevărul». Adevărul tău e ce afli. Aşa te#am pomenit, şi îţi albeşte mustaţa, credincios neroziei tale, din tinereţe. Trezeşte#te, mă! N#ai cel puţin duh şi dar de povestitor. Spui şi rîzi şi nu mai rîde nimeni. N*ai obosit să fii observator fără însărcinare, detectiv fără leafă, spiritual fără lipici? Nu te#apucă, aşa, un fel de scîrbă de sineţi? că ţi#ai pierdut viaţa în anecdote searbăde şi con# fidenţe proaste, pe care nimeni nu le ascultă?
    « O să vă mai spui una », zici tu, şi rîzi cu hohot cînd nici mai început. Şi după ce ţi s#a isprăvit « una », nici nu s#a băgat de seamă că ai fi spus ceva şi că s#ar fi şi isprăvit. Nu te stinghereşte că vorbeşti ca un caraghios, unul scobindu*se#n
140
 unghii, altul citindu#şi ziarul, ca să te descurajezi şi să pleci şi să scape de tine. Vorba ăluia, tun dai înnainte. Oamenii te ocolesc: mai observat. Tot găseşti la masa din cafenea pe unul, pe care să4 posomorăşti, ori îl opreşti pe stradă, îl prinzi de nasture şi#i spui o jumătate de ceas.
   —    Iar vine doctorul, îşi dau cu coatele, prie# tenii tăi, care se scoală de la masa restaurantului încă de la supă şi pleacă. Ne pisează de şase ani cu ăl de#a mîncat o palmă în gara Panciu.
   Doctorul, cum îi zic băieţii, pentru că e in# giner, stă uneori la masa goală singur. A fugit toată lumea la ivirea ta şi îţi trebuie partener. Chemi chelnerul şi#i spui, şi#i spui. . . Nici chel# nerii nu mai vin cînd baţi cu inelul în marmura mesei, iritat că şi picolii fug de tine. Şi daca nu mai vine niciunul, te duci în beciul de faianţă şi#i spui babei cu pămătuful, care te ascultă cu mătura#n mînă. Şi rîzi cu ea, în mijlocul unei încăperi cu zece borcane la rînd şi robinete. Ai găsit o admiratoare.
                                      O MINTE SCURTĂ
    Dragă prietene, spunea un povestitor, eu am ajuns în haos încă din viaţă, adică înnainte de*a se fi petrecut cu mine fenomenul de imaginaţie, care ne pulverizează, mai mult la figurat decît la propriu, fiinţa, şi ne*o risipeşte în pomenitul haos, totalul general al fracţiunilor existente şi foste.
    Nu m*am bucurat niciodată de satisfacţiile pro* babile, pe care ţi le procură acea facultate oglin* ditoare şi de dosar, foarte apreciată, am băgat de seamă, la jocul de*a cartea, — de*a toate căr* ţile, cu portret de fante sau cu nume de autor, — numită memorie. E o satisfacţie certă, compa* rabilă cu a farmacistului, care cu o etichetă latină acoperă conţinutul vulgar al unuia din sutele lui de sertare de lemn, cu trăgaci de porţelan, desti* nate plantelor din pădure, grădină şi măidan.
    într*o farmacie se găseşte tot ce poate cere clientul, si cu o acurateţe de mişcări, suindu*se pe scaun sau ridicîndu*se pe vîrful picioarelor puţin, botanistul, chimistul şi parfumeurul, care constituiesc, asociaţi, personalitatea noului gen de restaurator a farmacistului cu doctorat, dau la comandă eterul şi uleiul de ricin, clientului su* ferind. Singură prezenţa unei domnişoare, asis* tenta patronului, turbură raportul comercial şi de cuviinţă, cînd cumpărătorului îi trebuiesc supozitoare sau articole de guma diafană. Cumpăr rătorul se bîlbîie puţin, evită cuvintele ca să uti*
 142
 lizeze semnele, mai trădătoare uneori ca termenii, iar asistenta nu nimereşte todeauna cutia.
   Dar, în principiu, memoria te slujeşte ca un mobilier bine făcut şi organizat pe celule cu capac, de o capacitate, — observă acest efect de aliteraţie, — de un kilogram. Vai! eu nu m*am putut folosi de aceste capacităţi. Nu mi*am adus niciodată aminte de nimic la trebuinţă, şi pentru că nouăzeci la sută din activitatea noastră con* sistă în a repeta ceea ce s*a mai spus de cîteva nouăzeci şi nouă de mii de ori, am fost în toate împrejurările un absent. Din toate glumele, sînt bune numai două sute: cu două sute se hrăneşte toată literatura humoristică de zeci şi sute de ani, şi toate popoarele, care glumesc şi cîntă. Audi* torul ascultă pentru a douăzecea oară o povestire anostă, ca să poată culege satisfacţia că o ştie şi să şi*o afirme. A şti e o consolare la a nu putea mai mult sau mai puţin.
   Cîteva grupuri de lucruri nu sînt în stare să le ţin minte deloc. Numele persoanelor, rîndul evenimentelor şi data lor. Zic: domnul cu mus* taţa roşie şi care merge niţel cocoşat; ştii că ne*am întîlnit cu el odată la Constanţa; — ar ii fost mai simplu să*mi aduc aminte că*l cheamă Gri* gorescu. Zic: vineri sau sîmbătă — şi fusese joi. Zic Ludovic al patrusprezecilea — şi mă gînaesc la Sezostris. Am dat întodeauna cele mai proaste examene ale cursului general « îmi aduc aminte » şi « Nu mă uita».
   Nu*ţi închipui cu cită spontaneitate şi nevino* văţie confund epocile, timpurile şi duratele chiar ale vieţii mele. Acum şase ani mi se pare acum douăzeci, şi, continuu corigent al zilei curente, mă informez asupra trecutului imediat şi de# părtat, dinlăuntrul existenţei proprii, la exce* lentul meu servitor, cum se înţelegeau cuvîntul şi dependenţa în medievalitate, un negru bătrîn
143
cu părul creţ alburiu, adus de tatăl meu înnainte de*a mă fi născut, din micile insule ale Pacifi* cului, unde a slujit într*o manufactură engleză de bumbac. S*ar putea ca inferioritatea de care vorbesc să fie un efect al latitudinii de obîrşie: am fost conceput pe vapor, la încrucişarea busolei cu Ecuatorul. Domingo lustruia bocancii, spăla vasele şi*mi ţinea biberonul. Memoria lui admi* rabilă e de*o precizie, care, născut într*alte ţinuturi şi împrejurări, îl destina unei cariere intelectuale strălucite, în metropolă. El îşi aduce aminte şi cîte boabe de cacao dăduseră individual şi lao* laltă arbuştii noştri din grădină, în fiecare an, supărat în orgoliul lui insular că, transportat în Europa, în patria stăpînului, se vedea silit să numere vulgarele teci şi boabe de fasole. O eroare specială conformaţiei biuroului de înregistrări al intelectului meu, mă făcea să cred că m*am născut cu barbă, că eram mai voinic cu cincisprezece ani mai devreme decît după cincisprezece ani, că vorbeam englezeşte înnainte de*a ii putut zice « rom » în limba olandeză. Domingo punea regulă în toate aceste confuzii, legînd evenimentul aproape abstract, de un fapt divers al căsniciei pămînteşti, lesne de ţinut minte sau de aşezat în serii de fapte diverse.
   La o conferinţă de psihologie aflasem că me* moria se poate căpăta pe cale artificială, graţie unei ştiinţe, inventată de un croitor, care, în mij* locul activităţii lui profesionale, uitase uneltele principale din meserie în număr de trei: foarfeca, acul, tibişirul, şi materialele ei tot în număr de trei: camgardul, căptuşeala şi vatelina. Mnemo* tehnica, ştiinţa memoriei, îi permise să ţie minte aceste şase lucruri, cuprinse cu şase cuvinte, obli* gîndu*se să ţie minte un singur cuvînt, compus din literele de la început, separate pe ici pe colo de cîte*o vocală, proprie să înlesnească eufonia.
144
Organizîndu*şi elementul concentrat: facticcpia, croitorul descoperi, în materie de lexic, trusa de călătorie sau bandajul portativ, compus din tifon, iod, pensulă, bumbac hidrofil şi amoniac, atît de util herboriştilor şi vînătorilor de vipere.
   Pentru el, pentru acel croitor, descoperirea fu minunată, căci contribui la schimbarea meşte* şugului: din croitor bărbătesc, el deveni psiholog şi lexicograf, învăţînd şi cîteva limbi, în cîteva săptămîni, cu metoda lui de ţinere de minte. Ceea ce justifică necesitatea ideilor noi în viaţa profesională.
   La mine, mnemotehnica rămase fără rezultat, căci f nu*mi aduse aminte foarfeca, nici literile cap, care conţin esenţial cuvintele camgard şi căptuşeală, materialele designate. Şi în fond am avut dreptate, căci este logic a ţine minte un cu* vînt contras, cînd nu poţi bănui cuvintele combi* nate pentru obţinerea lui? Nu este tot ţinere de minte?
   Aş mai fi înţeles ca mişcînd, — o pildă, — de* getul mare de la picior, să ştiu geologia; lovind cu cotul să vorbesc curent limba etiopiană; fre* cîndu*mi lobul urechii să ţiu un curs de mate* matici. Dar să învăţ ceva nou, ca să păstrez ştiinţe şi învăţături vechi, acest efort nu e numai excesiv dar şi complectamente inutil.
   Drept vorbind, nu mi*aş aduce aminte nici dacă m*ar întreba cum mă cheamă . . .
                                     AUTORUL
   Sîrxt cel mai mare scriitor, nu încape îndoială. Am scris din primele zile ale adolescenţei, şi, încă de pe atunci, dacă nu eram cel mai mare, desigur că începusem să fiu unul din fruntaşi. Precocitatea e privilegiul marilor talente. Cînd alţii silabiseau, eu aveam un punct de vedere literar.
   Rămîne ceva încă nu tocmai pe de*a*ntregul desluşit. Sînt oare numai un foarte mare talent, sau mai degrabă un geniu imens? Aş fi tentat să cred că personalitatea mea se cam împarte între două categorii, pe care le resoarbe şi le confundă. Sînt talentat în proză şi genial în poezie şi extraordinar în ce priveşte spiritul de obser* vaţie şi analiză.
   Este adevărat că părerile mele asupra eveni* mentului ce reprezint sînt împărtăşite pe de*a*ntre* gul mai cu seamă de nevastă;mea şi de copiii mei, care au moştenit, de la părinte, enormele lui însuşiri. Noi constituim un trib cu o religie deo* sebită: individualitatea mea. Soţia e mîndră să aibă un bărbat care suprimă veacurile în tovă* răşia ei, iar copiilor le*am inculcat cultul litera* turii, începînd cu opera mea. Ei nu s*au jucat ca toţi copiii: ei au citit, în vreme ce alţii rămîneau copleşiţi de atmosfera vulgară a păpuşilor şi a jucăriilor. Copiii mei nu puteau să semene cu odraslele cititorilor: căci au deprins repede arta
 146
de a fi autori. De cîte ori au fost rugaţi să reciteze o poezie banală de abecedar, ei au spus din Iu* crările proprii şi dintmle familiei. Şi felul cum le?au spus e şi el interesant; căci pe lingă talentul creaţiei, mai avem şi talentul dramatic, de*a materializa cu vocea, cu gestul, cu mimica opera literară.
   Surîd cînd doctorul trece cu palma pe şira spinării copiilor mei, cînd le examinează sîngele din buze, din pleoape şi din lumina urechii. Imbecilul mă vexează. El nu concepe ce*i un intelectual, un copil de intelectual, el ar voi să*i vadă şi pe*ai mei umflaţi ca porcii de măcelărie. Medicina nu se poate compara cu literatura şi în special cu literatura mea: e*o meserie inferioară. Medicul nu ştie să facă deosebirile necesare între un autor şi un simplu cititor. Cu aceleaşi degete îmi pipăie şi mie anatomia, ca tuturora. Nu ştie să puie nici inteligenţă, nici stil, nici imaginaţie în cercetările lui. El mă întreabă cu inconştienţă: «Cum merge scaunul? v*aţi analizat urina?». Şi*mi cere să scot limba, să mă dezbrac, să mă ausculte, convins că funcţiunile mele atîrnă, ca la toată lumea cealaltă, de scaun, de urină. El tratează aurul ca tinicheaua, fără să poată pricepe puterile deosebite care provoacă echilibrul şt A păstrează în organismele de Mită, situate înnafară de tot ce este ştiinţă şi experienţă.
   Insul care nu a scris în viaţa lui măcar zece sonete, nu poate să existe. Poezia, versul şi pe urmă proza, sînt singurele pietre de încercare ale valorii. Poţi să fii burduf de carte; asta e in* diferent; dar poţi să dispreţuieşti chiar ştiinţa copilărească a gramaticii şi să faci poezii splen* dide: asta e totul în viaţă. Evident că ceilalţi, deşi scriu, sînt departe de a se ridica la nivelul meu; am mai spus*o, sînt extraordinar, — dar între un mare învăţat şi unul din scriitoraşii
147
generaţiei actuale, eu tot pe unul dintre cei din urmă prefer.
   Constat cu scîrbă tăcerea sistematică din jurul meu. Am scos aproape anual cîte două volume, sînt un autor citit, şi critica a tăcut întodeauna. Ce*i, în definitiv, altceva critica decît produsul de a zecea mînă al unui creator fără vocaţie? O ştiu destul de bine; totuş, cînd se întîmplă să apară o apreciere (slabă) sau portretul meu întrmn ziar, mă trece o căldură de satisfacţie. Atunci iau gazeta, eu care nu citesc gazetele, scrise ca vai de lume, şi o arunc dimpreună cu hîrtiile şi corecturile mele, distrat, pe masă, ca un lucru fără însemnătate, după ce i*am sorbit conţinutul pe stradă, de cîteva ori. Mă aşez şi parcurg.
   —   Ai găsit ceva? mă întreabă nevasta.
   —     Ia, o prostie. încă unul care mă plictiseşte cu laudele lui.
   Dar plăcerea emdeobşte jignitoare. Căutînd mai bine în intimitatea elogiului, văd că el nu se adre* sează de*a dreptul mie sau mai bine zis operelor mele. Este sau vorba incidental de mine, ca de satelitul unei împrejurări, sau sînt. complimentat de bunătatea mea sufletească. încă nimeni nu a scris otova, aşa cum ar fi de dorit: «Domnul Cutare este cel mai mare scriitor din toate tim* purile ». Niciun critic nu a găsit această formă, totuş atît de elementară. Ca să vorbească de mine, critica vorbeşte aproape regulat de altcineva, încă nu am citit un articol lung de cel puţin trei coloane, purtînd ca titlu, cu litere compacte, cum se cuvine, numele meu. în librăria străină am văzut volume întregi de studii consacrate cîte unui confrate de pe vremuri. Criticii noştri nu se pricep să facă o carte, de pildă, ca străinii: Balzac, sa vie et son oeuvre; Goethe et son temps; sau lapidar: Dante. Ei abia sînt în stare să dea din cînd în cînd cîte un articol alambicat, ocolitor,
148
aşa scris, aşa construit încît nici nu ştii cu ce te*ai ales după lectură. Dacă nu citesc neted întrmn articol, şi de mai multe ori, fără deşartă frazeologie, că sînt un scriitor genial, nici nu mai citesc. Cri# ticul la noi nu poate să*ţi procure o bucurie întreagă, să poţi afirma şi tu: iată un estet care m*a priceput.
   Acest lucru se întîmplă însă cu alţii, şi de aceea sînt revoltat şi nu*mi tihneşte. Cum, mize* rabile ? Am umplut editurile cu numele meu, am muncit douăzeci de ani, publicul mă urmă# reşte, şi tu mă ignorezi ? Care este prima ta datorie, dacă nu să*ţi începi toate articolele cu mine, ori despre cine şi ce ai vorbi? căci ori eşti critic ori nu eşti. Eu sînt amestecat cu toate problemele şi preocupările timpului meu, căci toate, absolut toate, se află într*o formă oarecare în opera mea, şi tu, pigmeu şi muscă, te faci că nici nu ai auzit?
   Cît am fost mai tînăr, am suportat această nedreptate pe care mi*o face laşitatea contimpo# rănilor şi chiar a prietenilor mei (evident mai puţin înzestraţi, dar cine nu are prieteni?). Am acceptat să fiu trecut cu vederea şi să mi*o ia alţii înnainte, care nici n*au muncit cît mine nici nu au ajuns la măestriile mele. Am îngălbenit, însă am acceptat. M*a ros pînă la măduvă şi pînă la măruntaie elogiul exagerat adresat cîte unui aşa^zis confrate, dar am răbdat, făgăduindu^mi adevărata mare răzbunare: înmulţirea volumelor mele. Am scris poezii, povestiri, romane luate cu cruzime din viaţă şi amplificate şi rafinate conform puterii mele unice. Azi opera mea e considerabilă şi pot privi din înnălţimea ei cu un orgoliu greu de stăpînit. Ei bine, fenomenul nemaipomenit continuă să mă zădărnicească. Nimeni nu a judecat obiectiv aportul meu cel nou în literatura universală. Ei bine, cînd se va caligrafia marele pergament? cît să mai aştept? Opera mea e*aci, aproape complectă.
 149
   Uneori am făcut jertfa mîndrieî mele legitime, am concedat să sugerez, cîte unui prieten, că este momentul să scrie despre mine, despre o carte a mea. Mi s*a făgăduit. Am revenit la chestiune. Mi s*a făgăduit din nou. « Ascultă! mi se pare că te cam joci cu mine? » am intervenit. Mi s*a răspuns cu codeală: «Am pierdut volumul, nu mi*ai dat volumul dumitale; crede^mă că^mi lip* seşte timpul ca să pot pregăti un articol demn de dumneata ».
   Prin urmare, canalia recunoaşte ce fel de articol mi se cade, însă nu se încumetă săd scrie: e invidios.
   Alteori am insistat: « Cum ţi*a plăcut ultimul meu roman?» — «Admirabil!», mi s*a răspuns. — «Dacă hai găsit admirabil, de ce nu o scrii undeva?», am întrebat. Şi individul, încurcat, nu a mai ştiut răspunde. Odată, pe neaşteptate, nvam dus la critici în biurou şi am găsit cartea mea aruncată printre ziare, cu foile netăiate! Canalia este şi de*o abjectă lipsă de bunăcredinţă.
   Revistele şi ziarele la care colaborez, pe care le ajut deci să trăiască şi să prospere, mi*ar fi produs o reală plăcere însoţind cu italice articolele şi povestirile mele şi lămurind cititorului cine sînt şi ce gol umple literatura mea. Cîteodată, neavînd ce face de ruşine, o notiţă a precedat colaborarea mea, calificată în termeni cît se poate de nepotriviţi:    «Harnicul nostru colaborator»
« Scriitor onest si conştiincios »,« Unul din scriitorii noştri cunoscuţi şi iubiţi». Am protestat, le*am spus că nu vreau să fiu nici cunoscut nici conştiincios nici harnic; le*am spus că o singură situaţie poate să*mi convie, aceea care atrage după sine cuvinte cam în felul următor: celebru tate, ilustru, incomparabil, cel mai şi nu unul din cei mai. Ba de cîteva ori m*am văzut calificat chiar de simpatic.
150
   Cît priveşte locul ocupat de colaborarea mea, el nu a fost niciodată primul într*o revistă. Gelozia confraţilor m*a aşezat, dacă nu la coadă, dar cam pe la mijloc, între cîte două nulităţi evidente. Întrebînd, mi s*a obiectat că acest lucru esenţial nu are nicio importanţă, că, dimpotrivă, selecţia se face de*a*ndaratele, Am remarcat că toate revendicările mele au fost întîmpinate cu argu* mente de acest fel, în care se ascundea cîte ceva. Ce putea să se ascundă? întrebarea rma turburat, m*a înfuriat. Tocmai tîrziu am descoperit că toţi confraţii mei se simţeau umiliţi de personali* tatea mea literară şi că necazul lor nu se putea răzbuna decît prin evaziv şi vag.
   Astăzi, tăcerea tot mai adîncă din preajma mea mă sufocă. Nu o mai pot uşor tolera. Mustă* iile şi părul de la tîmple, răzbite de chimie, au înflorit în culori mucegăioase de curcubeu în acuarelă ieşiţă de soare. Ochiul mi s*a ascuns în punga cocoloşită a unui obraz de om care a suspinat. Gura mea e acră şi amară, şi sensibilitatea mi*a devenit ţîfnoasă. înverzesc de un cuvînt şi mă întunec stacojiu de*o observaţie deşucheată. Ceva ca ficatul, o glandă scorţoasă, mă zgîrie în interior. Mă duc să*mi cumpăr o pălărie şi las o însemnare să mi se trimită pachetul îa domiciliu. Contabilul de la cassă mă face să repet de cîte patru*cinci ori numele meu.
   —     Cum? te văd om în toată firea, îi spun. Ce fel de şcoală ai făcut, dacă încă nu ai auzit de mine?
   —  Sînteţi deputat, mă rog?
   —     Ce deputat, nerodule! îi adaog. Sînt cel mai mare scriitor al timpului de faţă, tristă generaţie analfabetă!
   Acel aş lucru mă necăjeşte la telefon, cînd trebuie să învăţ pe cîte un dobitoc, care mă deranjează căutînd pe altcineva, cum mă cheamă şi cine sînt.
 151
   Suportînd contradicţia dintre nivelul scoborît al epocii şi monumentul meu literar, am ostenit. Azi apuc de piept pe fiecare şi îl tîrăsc la picioa# rele mele. M*am hotărît să nu mai cruţ. îi spun verde confratelui care evită sa mă celebreze: « Cu dumneata, care eşti un idiot, am isprăvit». Iau prietenii care mi*au mai rămas, pe unul cîte unul, şi în fiecare zi stric o legătură veche. « Ai prilejul acum să#mi dovedeşti că recunoşti valoarea lucră# rilor mele. Dovedeşte*o. Scrie un articol despre mine. Nu vrei săd scrii? Te*am înţeles: îmi eşti vrăjmaş. Douăzeci de ani mi*ai fost prieten: nu*mi ajunge. Vreau să scrii, ca să rămîie, că am fost prieteni literari, nu prieteni ordinari. Nu cutezi. . . Adio. » Vreau să rămîi singur şi să mă desfac de toţi, singur cu arta mea, cu geniul meu şi cu volumele mele extraordinare. Eu nu sînt pentru voi. . .
                                   OMUL CARE NU ŞTIE SĂ PLECE
   Am primit într*o duminică după*amiază vizita unui tînăr care voia să mă cunoască. Fusese unul din cei mai valoroşi elevi ai defunctului tatăl meu, fostul profesor de botanică şi floră, căruia îi păstra o recunoştinţă consacrată familiei întregi şi deci şi singurului fiu, subsemnatul. Locuiam pe unul din bulevarde şi deţineam reprezintanţa exclusivă a celei mai eficace vaseline cu formol, pentru vindecarea instantanee a micului guturai. Profesia mea era onorabilă, desigur, şi cu atît mai producătoare cu cît avusesem norocul unei serii de şapte sezoane consecutive, cu timpul nehotărît între ceaţă şi ploaie, propice întinderii strănutului şi desfacerii tubului meu cu vaselină în milioane de bucăţi.
   —    Dumneavoastră sînteţi fiul ilustrului meu profesor? mă întrebă cu admiraţie vizitatorul meu, aşezîndu#se pe un scaun.
   Ca să complac formulei vizitatorului adoptai limbajul important, adică stilul de*a pune şapte cuvinte în loc de unul şi de*a transforma dialogul în paragrafe.
   —    într#adevăr, scumpul meu domn, care veniţi din mare depărtare ca să vedeţi pe urmaş, sînt fiul scumpului domnieiivoastre fost profesor, a căruia descoperire ştiinţifică de căpetenie, sensa* ţională în epoca lui, a consistat în punerea în evidenţă, neglijată de geniul lui Linné, printre
153
stamine, a unui organ ignorat, deşi prezent în toate eflorescenţele, numit de tatăl meu, în cinstea părintelui omenirei: mărul lui A dam.
   Mă uitai fix la vizitator. Savanta mea trăncă# neală l#a încremenit. Citii pe figura lui un devota# ment şi o veneraţie, imense.
   —     Sînteţi chiar fiul marelui meu profesor? repetă vizitatorul. însă el nu o făcu din lipsă de respect şi din teama că octogenara mea mama ar fi înşelat în tinereţe pe botanistul părintele meu. El nu se îndoia că am fost carne ruptă din carnea autorului meu, însă se minuna. Fiul pro# fesorului sta în faţa lui acum, după cum stătuse şi tatăl pe vremuri. Era real, însă şi admirabil.
   —     Vasăzică sînteţi fiul ilustrului meu iniţiator în misterele vegetale? spuse din nou fostul elev.
   Mă mulţumii să dau din cap, afirmativ, ca o statuie de bronz care şi#ar fi găsit pe neaşteptate articulaţia gîtului şi elasticitatea.
   ■— E extraordinar! strigă elevul, sculîndu#se în
                             O          ’
picioare.
   *— Ce anume vi se pare extraordinar ? îl întrebai.
   —     Nu ştiu, dar este extraordinar, răspunse vizitatorul. Totul este extraordinar şi nimic nu a fost niciodată atît de extraordinar! mai zise el.
   Mirarea lui era de ordin religios şi accentul vocii sale era identic cu al lui Arhimede, în ziua în care ilustrului grec, la baie, i se părură pic io a# rele mai uşoare, şi, aîergînd în pielea goală pe străzi, răcnea din răsputeri un principiu, devenit universitar.
   —     Nimic nu este extraordinar! declarai eu atunci, adoptînd un al doilea limbaj, ca şi cum aş fi spus că nimic nu se pierde, ci totul se trans# formă. Natura, adăogai eu, abundă în fenomene, care nu sînt fenomene, şi este plină de lucruri normale şi banale, care nouă ni se par extraordi# nare. Vezi soarele? întrebai cu o pauză expli#
154
cativă, care în scris corespunde cu prezenţa semnului două puncte în text — ei bine! soarele ni se pare extraordinar numai nouă: de fapt el nu e decît o concreţiune vulcanică a primelor rotaţiuni, înflăcărate, concentrate în nuclee, ade# vărate mămăligi de metale în fuziune.
   —    O! zise vizitatorul, fără să#şi schimbe diapa# zonul, sînteţi fiul marelui dumneavoastră părinte!
   Se făcu o mare tăcere. Ea semăna cu o plim# bare de reculegere pe o alee de cedri, după înmormîntare. Nu ştiu ce se întîmpla în fiinţa sufletească a vizitatorului, care îşi lăsase capul pe piept, ascultînd, poate, morile lente ale nean# tului, deplasate de căderea eternităţilor lichide, dar începeam să mă plictisesc. Vizitatorul luase atitudinea auditorilor dintr#o gravură cunoscută, în care un cerc de admiratori stau trăzniţi pe fotolii, pecînd Beethoven cîntă din inspiraţie la clavecin.
   A stat aşa o jumătate de oră. Am crezut că adormise, hipnotizat de sticlirea vîrfului de lac al ghetelor lui cu nasturi. Făcui ocolul mesei pînă la telefon şi mă aplecai ca un om care îşi caută papucii pe subt pat, ca să#i zăresc figura. Ochii vizitatorului erau holbaţi.
   Văzîndu#mă aplecat, el surîse şi răspunse ca unui medic de teatru:
   —  N#a fost nimic; o uşoară emoţie: mi#a trecut.
   Nu mai aveam ce să#i vorbesc vizitatorului:
 tăcui. Nici el nu mai avea ce#mi vorbi: tăcu. Observînd că o carte din bibliotecă ieşea din rînd afară, o împinsei înnăuntru. îndreptai un tablou. Mutai călimările din dreapta la stînga, trecui din stingă la dreapta tamponul, luai guma de şters din jgheabul de sticlă şi o pusei pe o bucată de hîrtie, pe masă. Şi mă uitai la vizitator. Mă uitai la ceas. Mă mai uitai o dată la ceas, pentru că uitasem ce oră citisem. Scosei ceasul
 155
 din nou, din buzunar, şi*i întorsei de cinci*şase ori remontoarul. îmi examinai degetele şi mi le numărai de cîteva ori: din orice parte, erau cîte cinci. Cu un chibrit îmi albii marginea unghiilor, rotunde ca nişte parenteze. Mă apucai să şuier subţire şi şoptit un vals din vechime, plimbîndu*mă prin odaie. Puţin mi*a lipsit să*mi pui degetele mari în răscroiala jiletcii şi, cu palmele ridicate în aer, ca nişte aripi de heruvim, să încep să joc. Ţineam la conservarea prestanţei.
   Nu ştiu de ce, elevul cel mai bun la botanica tatălui meu, se scula în picioare. «Perfect! îmi zisei, o să plece. » Surîsei graţios şi mult. Surîse şi el mult.
   —   Ţineam să vă mai spui ceva, zise vizitatorul.
   Eu surîsei din nou şi el tăcu din nou cincispre*
 zece, poate treizeci de minute. Aş fi vrut său spui: « Cînd o să mai am plăcerea să vă văd ? » cu făgăduiala că nu o săd mai primesc în viaţa mea. N*am îndrăznit. Putea să aibă impresia că vreau să plece. Obosit, mă aşezai pe scaun. Se aşeză şi vizitatorul pe scaunul lui. Enervat, luai o hîrtie şi o cocoloşii violent. El se uită la mine: eu surîsei. Mă sculai în picioare: se sculă în picioare.
   —     îmi daţi voie, un moment? zisei surîzînd şi deschizînd uşa. El răspunse cu un surîs apro* bativ.
   în coridor, mă cuprinse vioiciunea mea nor* mală şi mă repezii la bucătărie. Servitoarea ţinea rîjniţa de cafea în braţe. Construii doi ghionţi cu colţ şi*i aplicai în maxilare, subt bărbie. Servi* toarea dete să urle.
   —     Şşt! îi spusei pe şoptite. Nu face gălăgie că aude din biurou cel mai bun elev de botanică al ilustrului meu părinte. Cine ţi*a spus să*l bagi în biurou, muiere? Vorbeşte*ncet, că te anihilez. Ce ţi*a venit?
 156
  Servitoarea se puse să plîngă şi, convinsă că*i curge sînge din măsele, făcu o demonstraţie de şantaj cu scuipat pur. Era o sensaţie falsă, măselele erau intacte.
  —     Abia te*am atins, îi explicai, şi zbieri ca un cangurii.
  M*am întors în biurou. Zîmbeam. Zîmbea şi vizitatorul. Zîmbeam unul la altul. Trecuseră două ore fără să ne mai spunem nimic. De mai multe ori ne*am aşezat şi ne*am ridicat. Lipsa de idei şi de ţel mă făcea să mă doară muşchii. Căutam o soluţie şi nu ştiam pe care să o aleg. De cîte ori voiam să încep soluţia, vizitatorul surîdea, surîdeam şi eu, şi amînam. Auzii cucul ceasornicului din odaia de mîncare, strigînd de nouă ori. Fără greutate puteam ajunge la miezul nopţii şi puteam trece în ziua următoare, surîzînd amîndoi.
  Tot surîzînd, îl apucai de mînă: el îmi strînse mîna surîzînd. Deschisei uşa din sală surîzînd, şi el, surîzînd, ţinîndu*se de mîna mea, ieşi după mine în sală. îl dusei surîzînd la cuier: el se opri la cuier şi surîse. Surîserăm la cuier încă un sfert de ceas. Luai pălăria lui din cuier surîzînd şi i*o pusei surîzînd cu gentileţe în cap, şi el ieşi surîzînd. în faţa uşii stăm unul în faţa celuilalt, eu înnăuntru şi el afară, surîzînd. Stăturăm acolo încă cincisprezece minute. Mă aplecai surîzînd, salutîndud adînc: el surîdea. Surîzînd închisei uşa foarte încet, întorsei surîzînd cheia. El, desigur, surîdea, şi poate că şi în ziua de azi stă surîzînd pe scară. N*am mai trecut pe acolo.
  Mă servesc exclusiv de ieşirea de din dos.
                                   SEMNĂTURA
   Mă uit la funcţionarul care umple spaţiile goale ale unui formular, cu cîtă plăcere şi conştiinţă de sine repetă un act, scris după tipic, de o sută de ori pe săptămînă. N*am mai văzut un om atît de satisfăcut, de la profesorul de greacă, specializat în estetica lui 3, pe cared deţinea cu aplicaţia mi* nuţioasă a lui Ingres, privindud din două laturi şi din faţă, ca o mare operă de artă. Inefabilul lui su* rîs ascundea nuanţe şi combinaţii de reflexe, demne de un inspirat, şi era jignit cînd elevul merita o no* tă mai mare. L*ar fi rugat să fie mulţumit cu 3, căci la finele anului tot erai obligat să*i faci un cadou, şi tot treceai clasa şi dacă nici nud aduceai nimic.
   Funcţionarul n*are oroare, ca scriitorii ceilalţi, de manuscrisul lui, şi mai ales de copiatul pagi* nilor scrise. E mîhnit că trebuie să scrie prea puţin Da sau Nu, după rubrică, şi face tot ce poate pentru iscarea unei perifraze. La coloana ultimă, «Observaţii», de un lat de palmă şi, de obicei, la toate actele albă, el se poate dilata în voie, răzbunat de spaţiul în centimetri dintre liniile verticale. Acolo, el, cam confuz, căci nud mai ajută clientul şi trebuie să facă apel la toată inspiraţia lui, ca să înnegrească toate liniile puse pe registru la dispoziţia fanteziei, încearcă pe bucăţi de hîrtie, de cîteva ori, o compoziţie personală şi, resemnat, în sfîrşit, tot scrie ceva: «Nimic», părîndu*i*se că dacă lasă locul slobod, lipseşte ceva.
158
   Dar ce splendid profil îi dă el literii mari, care începe acest singur cuvînt, între eleganţa arlechin nului dansînd şi curbele unei foarfeci de unghii cu vîrful încovoiat. Nu mai e un scris, e o cize* lare. Ca să fie şi mai frumoasă, după ce isprăveşte litera elastică, îi aruncă înoainte, sus în cap, o aripă, ca o jumătate de arculadă, ca o pangilcăm vînt, prinsă de un catarg.
   Sînt fel şi chipuri de a fi scriitor, şi literile se construiesc, în cazul unui talent irezistibil, ca un castel de traforaj, sau ca o catedrală de beţe de chibrituri lipite cu clei. O capodoperă sensaţio* nală, admirată cu lupa şi expusă la toate vitrinele din Bucureşti, acum vreo cincizeci de ani, arăta pe regele Carol I scris, în păr, în barbă, în sprîn* cene, tunică şi epoleţi, cu litere microscopice, care povesteau istoria românilor de la Traian pînă la el.
   Delictul de a face litere frumoase vine de la sentimentul de creator. Are şi această frumuseţe stiluri şi criterii. E o problemă: să găseşti cel mai original B, dacă te cheamă Buflei şi eşti un şef, cumva, peste o seamă de biurouri, rezolvat la o gratificaţie sau la un spor de salariu, cu o iscă* litură, calificată la tiparul oficial: « Indescifrabil ».
   Pînă să descoperi majuscula fericită, ca un portret al tău, condeiul exersează cu peniţe diverse. Stînd de vorbă, mina scrie de sute de ori Buflei, pînă ce numele cristalizat dă scînteia proprie ca un briliant. Cunoşteam un ministru pe vremuri, care în lipsa unei herghelii cu jochei* schiţa mii de capete de cai, ascultînd o interpelare.
   Pe urmă, semnătura ajunge o adevărată şi cîteodată unica fericire, la lungile sesiuni guver* namentale de odinioară, unii mari demnitari au produs acest singur lucru original, o iscălitură, cared unicul act social şi politic, rămas posteri* tăţii, indescifrabilă şi aceea.
                                      DOMNUL POLEMIST
   Ştim, Coco, un domn Polemist, căruia nud mai tihneşte nimic. După ce s*a lăcomit în toate, cu entuziasm, i*a cam ajuns entuziasmul de prisos. Abia de*şi mai poate compune, dimineaţa, după ras, o facia feroce şi tunetul verbal, care i*au dat în trecut rezultate. A mai rămas un sfert de cal putere din marele lui dinamism, şi cu el trebuie să tragă, întrmn ham demoralizat, un calabalîc.
   Trăieşte un sezon prost. Se sperie şi trăsare. Simte strîngîndu*i*se împrejur, încet şi inevitabil, un cerc, altădată vast, în interiorul căruia opera ca pe domeniu personal. Peizajul se meschinizează şi a început să*l refuze. Se apropie păreţii de el, ca într*o cameră de tortură, şi*l sufocă. E halu* cinat. I se bate ori ochiul drept ori ochiul stîng, care umblă de la natură de*a*ndaratele amîndoi. îi arde obrazul, are semne. Se înfurie că eroismul lui, de*atîtea ori încercat cu succes în afaceri, germinate pe trei sferturi la întuneric, trebuie să cedeze superstiţiilor vulgare. îl impresionează în drum o găleată goala, un popă, cu toate că în pagina lui a doua e foarte dreptcredincios. De o bucată de vreme ori s*au înmulţit popii de semtîl* neşte la tot pasul cu ei, ori pîn*atunci nu i*a văzut, dus cu mintea la idealuri.
   Cum pune capul jos, îl cutremură un vis: detectivi civili şi în uniformă. Poliţiştii suie şi scoboară scările blocului, pe care şi ba clădit,
 160
etajul şi şantajul, după spusa unui contimporan. Ei se opresc între scări şi4 caută pe gaura uşii. Trotuarul e bătut de pingeaua agenţilor cu puşcă. Două mitraliere sînt îndreptate spre intrarea principală. A vrut să fugă; nu a putut. în lucarna podului se zăreşte o cască. Ce vis urît! Asta se cheamă pe franţuzeşte, rostit ca la el acasă, iun coşmar.
   Dacă ar fi fost mai prevăzător, îşi construia, în loc de umflături decorative, casa cu platformă şi pregătea un avion. Crezuse întno beatitudine fără sfîrşit, şi acum îl turbură şi camionul, care trece cu un zgomot de lanţuri şi de cătuşe vînturate. Se teme de arestări, de judecăţi şi pedepse imagi* nare.
   Gîndindu*se că dacă ar fi un şoarice ar putea să se facă nevăzut, s*a visat şoarice, într*o noapte. Se da jos tiptil, cu băgare de seamă. Dar din crăpătura prin care în sfîrşit era să scape, s*a zbîrlit la el un motan, şi a fugit îndărăt.
   A visat şi o judecată. . . Pe zece scaune, jude* cătorii. Se pregătise să vorbească un ceas şi jumă* tate despre lucrurile sacre, cărora s*a devotat. Dar i*au interzis şi publicul şi juriul. A putut să audă cu urechile lui sentinţa. Visa că e pus la zid şi împuşcat. Ce vis atroce! S*a tăvălit. Se îmbrăcase frumos, — şi*a mînjit costumul gri în ceva ca un singe, care cursese din brava lui persoană.
   Demonul a rîs. L*a luat mort pe genunchi şi i*a scos gloanţele, cîte unul, din cadavru, cu peniţa. « Ia uitaţi*vă de ce a murit, a zis Dracul: de frică. Gloanţele sînt de mămăligă. »
   Cînd s*a deşteptat, a plîns o săptămînă. I s*a părut că fusese adevărat. Era numai o repetiţie, ca la teatru.
   Ce ai, domnule Polemist? Te*ai schimbat. Eşti mai puţin elocvent şi tenace, şi te*ai melancolizat. Ce te apasă? Miroşi ceva? ai simţit ceva?
161
                                               VISUL LUI BAZIL
   Visul cititorului meu Bazil este subiectul anodin, motivul fără nicio importanţă, cauza plată, mizeria intelectuală.
   Bazil e un jurist, şi, prin vecinătatea cărţilor din bibliotecă, oleacă şi literat. E o vecinătate de confuzii variate, ca şi la condeiul cu care semnezi, din aceeaş călimară, cu aceeaş cerneală, un reciii* zitoriu, o poliţă sau o poemă, şi toate acestea nu merg uneori fără o uşoară încurcătură, judecînd literatul şi cîntînd judecătorul. Era cunoscut în Bucureştii de*acum vreo douăzeci de ani un foarte inteligent şi simpatic cavaler care avea în dulapul familiei un rînd de haine preoţeşti. Te întîlneai cîteodată cu el, după miezul nopţii, pe bulevard, popă ciudat cu mustăţile lungi, întoarse pînă la urechi, şi cîntînd pe unul din glasuri condace şi tropare personale şi cupletele revistelor popu* larizate.
   Idealul lui Bazil e subiectul fără obiect şi reducerea meşteşugului de scriitor la o impercepti* bilă zvicneală fără mişcare. El vrea să scoată pana din orice actualitate şi să n^aibă cititorul impresia proastă că trăieşte în zilele lui proprii, în dragoste să fie cîntată Cleopatra, şi necazul satiricului, de pildă, să izbucnească la vreo nouă sute şase înnainte de era vulgară, creştină. Totul să ia un aer istoric şi să nu te dumireşti prea limpede dacă trăieşti în Fenicia sau Indochina.
162
   Adevăratul meşteşug literar, zice Bazil, este să scrii şi să nu spui absolut nimic. Condeiele să umble, tipografiile să tragă, librăriile şi chioşcurile zilnic să se umple cu hîrtie tipărită, dat fiind că înnainte de orice principiu trebuie să facem faţă obligaţiilor culturale, care consistă în a repeta neîntrerupt alfabetul înnainte şi de*amdaratele, de la mijloc în sus, de la mijloc în jos, de la sfert încoace şi dintr*acoace într*acolo, grupînd vocalele cu toate consunele, dublîndu4e şi Întreindu4e pe acestea, tipărind virgule, parenteze şi diftongi. Ceva ce*i place afară din cale lui Bazil e tabla lui Pitagora, care nu prezintă niciun inconve* nient, şi el ar retipări în sute de mii de exemplare, cotidian, tabloul verbelor avoir, care în traducere bună înseamnă a nu avea nimic, şi être, adică a nu fi deloc, niciodată şi nicidecum: a fi nefiind. Adăogînd mersul căilor ferate, traseul autobu* zelor şi tramvaielor, cota preţurilor şi tarifele, se poate face, pe lîngă o literatură bună şi utilă, şi o presă zilnică admirabilă.
   Fără îndoială, ideile lui Bazil au în ele ceva, şi ar trebui experimentate. în definitiv, mutarea lucrurilor din rosturile lor îngheţate aduce o circulaţie nouă şi aer. în ce mă priveşte, Coco, sînt adeseori intrigat de năravul uzanţelor şi al rutinii, îndătinate într*o monotonie iritantă. N*am înţeles, de pildă, stupiditatea dogarului, care de mii de ani construieşte butoaiele din doage, cînd ar putea să le sfredelească dintno bucată. Principiile domnului Bazil sînt de natura asta: Să scrii fără să gîndeşti, şi, dacă se poate, fără să scrii. Să dai din cap, legănat în două sensuri, ca să dovedeşti că funcţionează, şi, dacă ţi se urăşte, să ţipi dintr*o trîmbiţă de mucava, să baţi toba pe geam, să recitezi şi să numeri pînă la o mie.
                                    OMUL REALITĂŢILOR
   L*am văzut rîzînd pe Omul Realităţilor de stihurile unui poet. Stihurile nu ieşeau din semiiv ţele noi ale unei flori încă nepurtată la urechea cu zgîrciul catifelat al logodnicei iubite, şi poetul nu era grădinarul unui pămînt compus cu luturi încă necălcate. Rînjetul însă batjocorea chemarea şi închinăciunea pe un genunchi, dinaintea daliei şi a heliantei, şi scuipatul cu care cădea Omul Realităţii, stropea mai departe, însăş fiinţa Lucea* fărului alb. El scuipa pînă la Dumnezeu, ca un havuz de leşie, ca să*i opărească slava. A rîs cînd poetul i*a pus în fereastră un geam cu scînteieri de curcubeie, în părete o primăvară fragedă, zugrăvită cu mocirle subtile de ulei, şi pe un trunchi de lemn încovoierea moale a unei pietre reprezintînd un corp al Afroditei.
   El a rîs şi a scuipat rîzînd, zer din zerul lui. Cînd s*a uitat la răsărit, el se da jos dintr*o trăsură şi*şi sufla nasul. In dreptul brazilor s*a scărpinat la locul lui cel mai puţin atins. Subt Ceahlău, ha usturat băşica şi şi*a uşurat*o, pe cedri.
   De cîte ori i*a stat în putere să împlinească şi să monumentalizeze, el a fost în nestare. O viaţă întreagă el n*a putut să împletească nimic, a băut laptele vacii, a mîncat pîinea pămîntului, a des* făcut în talger oul găinii, a citit stihurile poetului, s*a uitat la icoanele zugravului; şi a restituit cerului şi planetei totul în excremente, slujit de
164
două vasale lui sfinte, din care una scuipătoarea. E felul lui de a*şi apropia existenţa şi de*a trans* forma^o: cu intestinul. Lingîndu*şi buzele, el introduce în macerator lumină şi o scoate în dejecţii, vabvîrtej. Putregai umed, rafinator de puroi.
   Nu e un satiric: e un maţ care începe între bărbie şi nară şi se fineşte ca un sfincter palpitant; un maţ care rîde, un maţ care scuipă, invers sîndu*şi facultăţile la extremităţi sau asociindu*şide la amîndouă. Dar e un maţ, în sine descurajat. A dorit cîndva să fie mai mult, încercînd atitu* dini şi reîncarnări, şi s*a realizat în afectarea unui rîs şi a unui scuipat — două funcţii adoptate, imitînd un original.
   Omul Realităţii nu a zămislit nimic, nici viabil nici mort. El a făgăduit şi nu a putut: nu poate. Rîde şi scuipă, cu spectatori: în singurătate oftează.
   Poetul, cioplitor de piatră, zugrav, a zămislit. El zămisleşte în fiece zi ceva. Rînza lui e înflăcă* rată şi soarele nu trece peste el ca peste un mor* mînt. Poeţi, voi singuri sînteţi nădejdea spicelor ce se ridică.
               UN FIASCO TRIST
   Prezintînducmicse acasă, odată, cam înnalt, cam îngust, deslînat la trup, victimă evidentă a dezc echilibrului dintre kilograme şi centimetri, un tînăr mi^a ţinut un discurs, urmărit cu atît mai multă plăcere cu cît la simpatia de imprecisă suferinţă care se degaja din personalitatea lui palidă, se adăoga suvenirea simpatică a tatălui, un distins om de ştiinţă, decedat, mi se pare, de o boală de piept.
   —    Neputînd să capăt o autorizaţie personală, spunea tînărul, am cumpărat titlul unei reviste dispărute, şi săptămîna viitoare trebuie să apar. Pot să mă bizui pe colaborarea dumneavoastră?
   —    Trebuie neapărat să intri în ceea ce cred eu că e o aventură? ham întrebat. Timpul nu e potrivit cu lansarea unei publicaţii. Dacă trăieşte una, la care ai făcut aluzie, este că sca instalat de acum cincisprezece ani, că are tipografia ei şi un suport bănesc serios. Ca să începi să te cumpăneşti, ai nevoie de fonduri de rezistenţă măcar pe doi ani.
   —    Nu mă plîng de fonduri, mica răspuns. Am mai multe decît îmi trebuiesc.
   —  Cîţi ani ai? îl întreb.
   —  Douăzeci şi doi.
   —  Văd că ai şi verighetă. . .
   —  Sînt însurat!. . .
166
   —     Deja? Ic am întrebat. Ştiam că treaba asta, ca să nu iasă prea rău, trebuie făcută cam pe la vîrsta de treizeci de arii, cînd poţi să ţii o nevastă şi, cine ştie? nişte copii.
   Titlul îmi evoca o revistă matrimonială în capul căreia apăruse întîia oară, o revistă de coc respondenţă pentru întîlnirile unei anumite arisc tocraţii, de conţi, marchizi şi ducese, în totali# tatea lor băieţi de prăvălie şi fete facile, de mac hala, la balurile de cartier.
   Lcam mai întrebat cu ce program porneşte, ce format şi cîte pagini o să aibă revista, cum o săci fie sumarul, colaborările, ţinuta, atrăgînduci atenţia că orice publicaţie are nevoie de omoc genitate, de o atmosferă, de o colegialitate, de oarecare aderenţă între redactori. Lcam văzut surprins: nu ştia ce poate cere o revistă, şi crec dea că sînt de ajuns banii, ca oamenii politici asiguraţi de hîrtie, de tipar şi de un administra* tor incompetent, şi uimiţi cînd li se vorbeşte de lucrul esenţial: de o redacţie.
   —     Cecai să faci cînd ai să rămîi fără o ţigare? lcam întrebat cu brutalitate sentimentală.
   Tînărul a rîs, şi, cu o eleganţă pe care icam cerut să o amine pînă după apariţie, a plătit pe patru numere înnainte.
   —  Aşa procedezi? ham întrebat.
   Răspuns afirmativ.
   Primul număr a fost şi el deslînat. Al doilea, al treilea, al patrulea etc., din ce ?n ce mai haotice. Tînărul proprietar lua cunoştinţă de sumar la apariţie, şi, ca să umple două coli mari de hîrtie, primea orice şi publica în ele ce voia fitecine, fără unitate, fără control. între un număr ieşea o înjurătură anonimă pentru singurul critic literar cu o ţinută. Icam făcut înţeles că dacă nu se revic ne, colaborarea dispare, şi sca publicat, mă rog, o dezminţire. Revista devenea un maidan, în care
167
se ocărau spălătoresele. într#un număr a fost insultat pe o pagină întreagă, subt o iscălitură oarecare, un autor de teatru, destul de puţin comod pentru confraţi, dar careţi de aceea o personalitate.
   M*am dat deoparte, restituinduâ tînărului o sumă de bani. El, ca să anunţe plecarea mea de la revistă, a trecut dintr*un exces de modes* tie într*alt exces, întocmind un afiş ambiguu mortuar. Numărul s*a vîndut din această cauză, ultimul contingent de cititori voind să*mi cunoas* că spovedania pe patul de moarte. Procedeul i*a purtat nenoroc. Revista a murit, şi odată cu ea s*a scufundat şi nefericitul tînăr confrate, căruia nu*i mai rămîne timp să*şi facă nici crîm* peiul de nume literar necesar.
   Mi se spune că a cheltuit şapte milioane în vreo patru luni împrejurul revistei, onorarii, hotel, restaurant, cofetării, petreceri etc. Mi s*a spus mai mult, dar lucrurile afară din cale de regretabile, într*o dezordine de viaţă egală cu sinuciderea, fără legătură directă cu ambiţiile literare, n*au ce căuta întrmn epilog.
   Un coleg mi*a spus pe şoptite:
   —    Mi*a cerut patru sute de lei împrumut pentru prînz.
   Alt camarad mi*a spus:
   —  M*a păcălit, are să*mi dea o grămadă de bani.
   Tipograful mi#a spus:
   —  Mi*e dator aproape o sută de mii de lei.
   Un poet mi*a spus:
   —  Nu mai are o ţigare. . .
   Pauvre gosse! II a voulu pcter plus haut cjue son cui.
             LAE CHIORUL
   Cum să*i mai zicem, Coco, ca să nu înţeleagă nimeni? Domnul Polemist, cum i*am mai zis, Lache, cum i*am mai zis, ori Ţiganul, cum îi zic admiratorii lui?
   Goga avea o poezie L>ae Chiorul. Să*i zicem o dată şi Lae Chiorul, acestui om inexistent şi pe care ham inventat pentru distracţia cititoru* lui posomorit de timpuri. Lae Chiorul al poe* tului cînta, era lăutar. Celălalt Lae Chiorul nu cîntă, conjugă numai verbul a cînta pe franţu* zeşte: chanter şi Jaire chanter — tot un fel de cîntăreţ, fără vioară. El a învăţat din franţu* zeşte atît, sensul balcanic al cuvîntului, nici nu vrea să ştie mai mult. Lae zice bonjor şi mersim. La Paris, în vizită politică, întreba « ce mai faci?» cu cheseheviih Ţi*am mai spus că e un euro* pean. împărtăşeşte şi o doctrină franţuzească: ke vuleviil.
   Lae Chiorul a dispărut de cîteva zile, îndată ce au citit proştii biletul «Domnul Polemist». Se odihneşte la moşie. De melancolie, i s*au um* flat picioarele şi i*au ieşit buboaie. De beteşu* guri, el s*ar fi putut căuta şim Bucureşti. Ceea ce nu putea să ocolească era privirea prieteni* lor şi devotaţilor; a văzut*o, din primele cea* suri, fixată mai insistent pe el. în biurourile ne* gustoriei lui, — ce să^ţi spui, Coco? — biletul tău a fost foarte gustat. De la portar pînă la
169
şefi, oamenii de încredere ai divinului ţigan s#au bucurat ca de o felicitare, pe care ei o aş# teaptă de cincisprezece#douăzeci de ani. Lae Chiorul e străin între toţi ai lui, ca o buturugă.
   Cine răcneşte ca malacul, apucat de o stre# che permanentă? Lache. Cine#i mîndru ca un voievod? Lache. Singură căutătura nu i se îm* pacă armonios cu iconografia superbelor feri# ciri, în declin — şbi o gravă lipsă a vieţii lui. A trebuit să urască pictura şi portretul în ulei. Ce splendidă multiplicare şi#ar fi acordat chipul lui în expoziţiile de pictură, fără neînsemnatul neajuns al simetriei şovăitoare! Lache ar fi fost nu numai un exponent al naţionalismului abso# lut, dar şi o vedetă a esteticei masculine. « L#ai văzut? ăsta e ăla. . . Ce superb bărbat! De pro# fii e delicios, dar din faţă îl dă gata, ma ser, şi pe William Powel. Ce ochiadă! Te furnică din ceafă pînă#n călcîie.» E saşiu.
   Nenorocirea nu e imensă pentru un cititor, dar pentru o individualitate vastă, care implică în toată secunda nevoia bustului şi a efigiei de a fi aplicate pe toate actele, ca un timbru fiscal gomat în spate, absenţa figurii e catastrofală. Să te prezinţi peste tot locul zbanghiu! Pe franţu# zeşte e si mai prost, dacă vrei să te dai pe fran# ţuzeşte: franţuzii au două înţelesuri pentru echi* valentul louche, şi amîndouă caracterizează per# sonalitatea marelui Lae Chiorul. Tiu voa, Ninetâl. . . Ochii lui umblă descheiaţi: un nas# ture#i mai sus şi#al doilea atîrnă.
          O FIINŢĂ BOCLUCAŞĂ
   Licheaua. Termenul e lapidar, corectitudi# nea expresiei lui nu poate să fie alterată prin adoptarea unui cuvînt surogat. L#ai scris, hai vorbit, fără să te gîndeşti precis la nimeni şi a şi trecut un fior de neplăcere prin aer. Licheaua fiind numeroasă, nici nu poţi ghici cîţi ochi scapără şi cîte măsele scrîşnesc de ură ascunsă, cînd, ca un fluture, cuvîntul se ridică din voca# bularul în care zace nouă din zece ani, şi zboară neaşteptat către lampă.
   Suferinţa cea mai grea a omului nu o provoa# că sărăcia, şeful nebun şi crud sau cîrmuitorul extravagant şi vanitos. Pecînd ficatul lui era ros de o acvilă, Prometeu se scărpina de o in* sectă, căzută din fulgii vulturului, după ce fu# sese plimbată în rotogoale de azur pînă la ceruri. O floare ruginie se intercalează în existenţă ca un vierme imobil: licheaua. Un şoarice roade biblioteca: licheaua. Licheaua aprinde candeli şi cădelniţi, vorbeşte şi scrie, oftează pe datini şi documente, plînge pe cusături, şi opinia ei e todeauna aşezată de partea cui dă. Parte nume# roasă, pentru că licheaua nu trebuie să greşeas# că şi să se ardă; dacă s#ar aprinde, ea s#ar topi instantaneu, cu sfîrîitul unui fir de păr.
   Licheaua întodeauna a trecut înnaintea dumi# tale, fie că te#ai dus la şase dimineaţa, la orele prînzului, sau noaptea. Din mîna pe care o
 171
strîngi, îţi tragi degetul iute, înmuiat în balele lichelii, care şi*a lăsat sărutarea cu două minute mai devreme. Ea nu ştie să refuze nimic, n*are scîrbă, n*are revoltă, şi e tenace; i s*au lăsat moale subit urechile, a bleg din şiretlic, şi su* rîde. Ah! surîsul lichelii făgăduieşte abdicare totală, funcţie universală şi împachetarea corci* turii în orice fel de ambalaj.
   Gînditoare şi savantă, licheaua îşi alege din locurile comune ale momentului pe cele mai penibil elementare, făcute de oameni ca fireşti şi de la sine înţelese. Atunci ea face revoluţii, retorică şi doctrină şi îşi dă drumul. Lumea aprobă, din teroarea delicateţei. Trecătorul, cînd se întîlneşte cu un car funebru, scoate pălă* ria, recules, şi se strecoară. Licheaua cîntă un prohod, gesticulează, ţine discurs, scrie o carte, mobilizează morţii şi li se face şef şi interpret.
   Lamentabilă, fioroasă, dezgustătoare şi trium* fală lichea! De o viaţă întreagă te găsesc la masă, pînă în farfurie; subt masă, cînd mi*am ales un scaun mai cu vază; pe stradă, ţinîndu*te după mine cu un surîs, spunîndu*mi cîte ceasuri sînt, fără să te întreb; alergînd să*mi aduci un medi* cament sau o trăsură, pe care nu ţi le*am cerut. Dau cu ochii de tine peste tot, şi, cum îi întorc, tu ai şi sărit în partea văzului meu, ca să mai surîzi o dată. Te descopăr în ziare, în proză, în poezie, în ştiinţă. Şi umblu după tine cu băţul pregătit, ca să te lovesc odată în moalele capului şi să te. . . achit. Inutil! Tu te faci ne* văzută, îndată ce mă încrunt şi strîng pumnul,
—   ca să reapari şi să surîzi din nou, pînă la sfîrşitul zilelor mele. . .
                                         SACRIFICIUL SPECIAL
   Un mare negustor, pe care îl cunoaştem cu toţii, era un mic negustor, cu un venit de vreo două*trei milioane mici anual, adică atît cît cîş* tigăm laolaltă vreo douăzeci*treizeci de indi* vizi numiţi intelectuali. E adevărat că el vinde ţuică şi limbi afumate, ceea ce nu*i acelaş lucru cu mărfurile noastre subiective. însă ca să cîşti* ge trei milioane, negustorul în cauză, mare cîr* ciumar din centru, afirmă, în petiţia înnaintată justiţiei, pentru o amînare şi o scădere de plăţi, că s*a sacrificat. Fiind licenţiat în Drept, — argu# mentează proprietarul bodegii, — puteam să*mi fac o profesiune strălucită, de trîntor intelectual: am preferat să iau « din fragedă copilărie » calea spinoasă a comerţului de băuturi spirtoase şi mezelic, şi m*am jertfit acestui ideal nenorocit, trezindu*mă cu o avere în spinare de una sută milioane lei.
   însă jertfele mele le*am făcut nu odată pe toate, ci, ca un mucenic prevăzător şi practic, «treptat». Am deschis întîi, sîngerînd, prăvă* lie. Apoi, suspinînd, am cumpărat toată casa, în care se găsea prăvălia. După aceea, îndurerat pînă la lacrimi, am cumpărat şi casa de alături şi, suferinţă peste suferinţă, am băgat în repa* raţii patruzeci de milioane. Pe încetul, am făcut a mea o casă din Bulevardul Pache, o casă din Sfîntul Ştefan şi o vilă din Buşteni, unde mă
173
refugiam să plîng la răcoare nenorocirile ce mă izbeau atît de repetat. Nu vă mai vorbesc de alte pîăgi, pe care mi le^am asumat în subsidiar, terenuri la Sinaia, la Predeal, la Tekirghiol: pre* tutindeni m*a purtat setea de sacrificiu.
   M*am născut, ca Iisus Hristos, cu pasiunea de a mă crucifica. De altfel, cu Iisus păstrez legături familiare: am acasă, la masă, todeauna un epis* cop, şi, pecînd nu devenise împărat, patriarhul ospăta în paradisul meu, unde se vinde, jos, în prăvălie, vinul eminenţei*sale. Vă aduceţi aminte că, transformîndu*mi bodega, i*am dat încăperea şi stilul unei mitropolii, şi că binecuvîntarea «Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu; beţi, acesta e sîngele meu» (optzeci lei litrul), de inaugurare, a dat*o în sublima mea cîrciumă însuş patriarhul cel plin de daruri.
   Am voit să mă pedepsesc şi m*am flagelat din răsputeri. De ce să cîştig numai un milion şi să nu cîştig două? De ce să cîştig două milioane şi de ce nu trei? De ce trei şi nu cinci? De ce cinci şi nu douăzeci? Şi aşa s*a făcut că m*am spart.
   Ce vă cer acum, domnilor judecători. Un bagatel şi tot în spiritul virtuţilor mele de mar* tir. Vă cer să nu mai plătesc la timp şi să nu
mai plătesc dobîndă, sa nu                     mai plătesc, dacă se
poate, nimic, şi să rămîi aşa cum m*a făcut Dumnezeu, cu bodegă, cu imobilul bodegii, cu hotelul de alături,                    cu casa din  Pache,  cu casa
din Sfîntul Ştefan,                    cu vila din Buşteni, cu tra*
gediile mele virane din Sinaia, Predeal şi Tekir# ghiol. Să mă lăsaţi copleşit de toate aceste sufe# rinţe, care nu*mi produc decît zece milioane de lei anual — şi să nu mai plătesc. Dacă plătesc, pe mine mă costă franci; pecînd, dacă hotă* rîţi dumneavoastră să nu mai plătesc, pe dum* neavoastră nu vă costă nimic, şi nici pe mine
174
nu mă mai costă nimic; lăsaţi^mă să urmez calea sacrificiilor mele, apucată din fragedă copilărie.
   Eu am mai făcut si alte jertfe. M*am făcut senator şi am purtat joben şi decoraţii în auto* mobilul care m*a transportat la Palat cu prilejul răspunsului la mesaj, încadrat de escorta regală. Am luat parte la legiferarea ţării, căreia i*am dat pravile bune, pe care nu le merita. Puţin mai a lipsit să nu fiu regent cu marele meu co* leg din Biserică. Dacă*mi acordaţi concorda* tul preventiv, mai este timp să devin şi să accept şi acest imens nou sacrificiu (trei milioane şi ceva anual).
   A plăti sau a plăti la timp este ceva care se practică obişnuit în vulg şi în clientelă. Pentru plata ţuicilor şi masticilor consumate la mine, eu am organizat chelneri şi ţali. Dar ce e francul faţă de milion şi de sute de milioane? Milioanele se plătesc cu oarecare greutate şi, în ceea ce mă priveşte, aş prefera să nu le plătesc defel. In vremea noastră de stricăciune şi lipsă de bună*credinţă, sacrificiile mele pot constitui un merit, şi un merit chiar naţional, care ar atrage în mod natural scutirea, ca o recompensă sufle* tească a calităţilor noastre. Sînt un apostol.
   Să nu credeţi, domnilor judecători, că este bine să fii om bogat. Toată viaţa m*am silit să deviu un salariat şi nu am izbutit. Fericesc din toată inima pe toţi cîţi n*au pus o sută de mili* oane la ciorap, ca să se împovăreze cu ele. Feri* cit cel ce nu are hotel şi bodegă, căci se va mîn* tui, — zice psalmistul, cu bună*dreptate. Şi nu sînt singurul martir al ţării acesteia. Au mai fost cîţiva, între care un mare negustor de per* dele şi covoare, un mare comerciant de flanele şi alţi jertfitori de sine. Cel dintîi, nefericitul, e poate prea gras, însă a fost şi ministru, chemat ca un mare gospodar, ca şi mine, să gospodăreas*
175
că Statul şi libertăţile cetăţeneşti. Ca să nu i se urască afară din cale de mult, el şi*a cumpă# rat şi cai de curse, ostenindu*se şi în alergări de trap, nu numai pe singurele lui două picioa* re. Voia să ia parte la bucuriile ţării cu cît mai multe picioare şi cu ele potcovite, şi să ajute prosperitatea cu activitatea unui grajd de iepe şi armăsari. Pe aceşti înnaintaşi ai mei i*aţi pus la punct: puneţi#mă la punct şi pe mine.
   Pizmuiesc, vă repet, fericita sărăcie şi bine# cuvîntez pe Dumnezeu cînd îl văd înmulţind în jurul meu oamenii care mănîncă o ceapă cu pîine. Cît n*aş da să fiu în locul lor, dacă nu ar fi prea tîrziu! însă m?am învăţat rău, domnilor judecători. O viaţă întreagă am dormit pe saU tele de puf şi m*am învelit cu plapumă de mătase. Am mîncat homar, Roquefort şi Brie, vîna* turi franceze, fazani, icre moi. Am băut Sau* terne şi Veuve Cliquot, şi am isprăvit masa cu Chartreuse. Dacă mi*aş schimba regimul acum şi m*aş întoarce la mălai fiert şi la fasole, m*aş îmbolnăvi de stomac. Nu e voie să i se întîm# ple acest lucru unui fruntaş al Statului, care trebuie să supraveghieze de aproape rinichiul, ficatul şi băşica udului nostru. Pentru ce au mai existat Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu şi Horia, dacă guvernul şi Justiţia s*ar dezin* teresa de buna funcţionare a organelor noastre esenţiale? Pentru ce m*am jertfit eu, dacă tre* buie să mai plătesc şi o sută de milioane?
   Sînt şi un bărbat model, un soţ model, un părinte model, un model de şef de familie; vă rog să nu uitaţi. Am ajutat orfanii cu şaptezeci şi cinci la sută din veniturile mele, am sprijinit văduvele, am vindecat bolnavii, am adunat cer# şetorii şi i*am îndestulat. Hotelul meu este locuit, cum vă puteţi uşor da seama, ca şi diversele mele imobile, exclusiv de oameni săraci. Cînd
176
se iveşte un încasator de la o foaie pe care am primit*o doi ani de zile, zi cu zi, îl iau la goană, numai din distracţie, şi tot din distracţie dau pe mîna sergentului din post pe omul flămînd care ar voi să se înfrupte din bugetul bodegii mele. Dar cine nu e distrat, cine nu*i dus cu mintea la cele superioare?
   Concordatul preventiv permiţîndu*mi să mă chinuiesc a strînge alte zeci de milioane noi, îmi va da alte posibilităţi ca să fiu util şi indis# pensabil epocii mele de dulci bancrutari şi frau* duloşi.
                                  BUNUL SAMARITEAN
   Vroia să*ţi fie prieten cu orice preţ, şi nu ţi*a plăcut. îl supăra că nu#ţi place. Sînt genuri, cărţi, mîncări şi oameni, pe care nwi guşti. Pe el trebuia să#l guşti obligator. Şi#a făcut o meserie ca a dumitale. Meseria trebuie să im# plice solidaritate şi camaraderie. Refuzi precis să#i fii camarad. Nu se lasă. Te asaltează, rînd pe rînd, pe toate potecile care duc într#o îm# prejurare, de la el la dumneata. Rezişti şi res# pingi concentrat. Umfli spinarea, ai scos un ghimpe şi bai înţepat. Examinează. Crede că s#a julit accidental. îl înşeală politeţea generală, căci trebuie să fii politicos, dar cel care o preţuieşte ştie că politeţea nu aduce nimic normal din# colo de ea. Dacă i#a surîs o doamnă cînd i#a sărutat mina, el crede că surîs însemnează sofa, şi toarce un vis. Doamna îşi va lăsa soţul, copiii şi gospodăria, dar îşi va lua bijuteriile la ple# care şi va fugi cu el, Casanova de Zimnicea sau de Călăraşi.
   Mai rămînea o latură neabordată. Te asaltează pe acolo. Ar fi voit să înceapă să te viziteze nu# mai cinci minute, pentru plăcerea lui dezinte# resată, să stea trei ore, să vrea să plece la ceasul mesei şi să#l opreşti, şi să ia si cafeaua, şi să în# tîrzieze pînă seara. Categoria cunoscută: de la « dumneavoastră » trece la «dumneata» şi «tu », şi de la «domnule» la «mă». Iţi zice pe nume,
 178
şi, dacă#l ţii strict în formulă, îţi dă amical pes# te umăr, şi, enervat, crede că e o prefacere de tru* fie, neputînd concepe distanţă şi contact indirect. Dacă bai primit o dată, te obsedează. « Ce fru# mos e la dumneata! Eşti foarte bine instalat! » Vrea să ştie «cum ai făcut». îi trebuie reţeta răbdării, a punctualităţii, a strădaniei, a voinţei şi abnegării, după un codex facil, la îndemîna proştilor, şi care trebuie să fie echivalent cu un lichelism complicat. La cafenea, te povesteşte ca pe un «burghez» şi te dispreţuieşte artistic şi literar.
   Şi nu mai pricepe nimic, că din sărutările cu care te#a luat la ochi nu s*a lipit niciuna. îţi atribuie răspunderea confuziei. Nu#ţi acordă dreptul să#ţi alegi prietenii singur şi să refuzi. Nu ştie ce#i omul disociat. El are timp şi su* flet pentru toată lumea şi de toate împrejură# rile, e unanim.
   A sfîrşit prin a bănui parcă o realitate, dar neîncredinţat. Mai nădăjduieşte, aţîţat de lucrul interzis. « Nu se poate — se gîndeşte el, într#un ceas penibil, în care a fost pus forţînd nota obrăzniciei — să nu mă intercalez acum. »
                                   RĂZBUNAREA
   Am găsit pe savantul meu profesor tot atît de vorbăreţ şi de urît pecît îl cunoşteam, însă îmbătrînit cu douăzeci de ani în cei doi, decînd nu#l mai văzusem. Aspectul lui de goril în re# dingotă îl făcuse rău de timpuriu, dar corectat, după străduinţe intense, de o dicţiune afectată şi de un joc de scenă menit să dea pocitaniei fi* ziologice o frumuseţe morală, profesorul putuse răzbi în viaţa socială ca un savant incontrolabil, şi în lumea ştiinţei ca un mare crampon labo# rios. Avar ca un simigiu şi nespălat din avariţie, el suferise în ultimul timp o lovitură aproape de creier. Falimentul unei Bănci pulveriza « econo* miile » lui, cifrate la cîteva milioane, însă respec# tate cu o discreţie tot atît de mută cînd le avea, pecît deveni de guralivă după ce le#a pierdut. Pentru întîia oară colegii aflară că fusese bogat, din mărturisirea întîrziată a unui ideal că econo# miile aveau o destinaţie hotărîtă: înfiinţarea unui institut de fiziologie, construit în vis şi în rigu# roasă tăcere.
   Pentru că nu#l putuse nimeni iubi şi poate că nici muma lui, defunctă pecînd monstrul se afla în leagăn, savantul luă din tinereţe poziţie împotriva oamenilor tineri şi frumoşi, care se iubesc şi petrec, dezvăluind în scrieri şi prelev geri, ca un agent autorizat şi profetic al virtu# ţilor păzite prin abstinenţă şi onanism, răul de a
180
trai şi dramaticele încheieri ale existenţei. Pose# dînd substanţa, savantul îşi căuta satisfacţiile în descurajarea oamenilor şi în combaterea speran* ţelor şi bucuriilor, făgăduite cîteodată de învă* ţaţii optimişti. Din catedra unde îşi instalase statuia de suprem judecător, el formula verdic# te şi fulmina cu severitate.
    în patru ochi însă cu bolnavul, cu victima adevărată, tangibilă şi definită, atrasă în păinje# nişul lui de o nădejde omenească, voluptatea sa# vântului se manifesta întreagă, pînă la spasm. Pe# cît era mai frumoasă clienta sau mai armonic construit bărbatul venit să#l viziteze în camera de consultaţii, pe#atît sentinţele profesorului se formulau mai definitive şi mai lipsite de apel. Starea sufletească a bolnavului, recomandată cu deosebire psihologiei vindecătoare a medicului, ca un adjuvant decisiv chiar în cazul de incurabi# litate, devenea o arenă de circ în care savantul punea să se strîmbe calamităţile şi să urle fia# rele morale, rînjite, din cuşca lui secretă, prinse cu măselele de zăbrele. Diagnosticul era rostit în gura mare, repetat cu toată sinceritatea cru# zimii şi urmat de configuraţia verbală a evolu# ţiei şi a consecinţelor. Savantul juca în special scena finalităţilor cu o amploare de mare tra# gedian, recrutat dintre marile reptile veninoase şi escortat de o puzderie de idei#muşte şi de sugestii#viermi, tăbărîte pe groaza uimită a unui pacient.
    Remy de Gourmont spusese, ca un filosof, că de fiece dată actul dragostei ştirbeşte vigoarea şi integritatea fizică a bărbatului, şi se afirmă, pentru analiza de laborator, cu un precipitat patologic în urină, — iar Emile Gautier, un stră# lucit jurnalist medical, ieşit dintre savanţii epocii, scrisese că sudoarea extrasă din pantalonul cu valansienă fină, al dansatoarelor de vals şi cadril,
181
 injectată, ucidea un şobolan, confundînd plăcerea cu toxicitatea şi arta cu sărurile fiziologice. Ştiinţa are, în persoana creatorilor ei, instinctul de ură şi aducerile*aminte pejorative, şi eroisme care menţin frăgezimea curiozităţii după dece* sul cîte unui organ, în căutarea rămăşiţelor cu* lese cu eprubeta.
   Savantul nostru îşi concentra sensaţiile în fri* garea nichelată cu care îşi străpungea clientela, învîrtind*o încet şi hipnotic dinaintea jarului ştiinţei. El nu acorda bolnavului nicio circum* stanţă uşurătoare, dantesc de la cea dinţii pi* lulă, prescrisă cu un surîs, şi infernal de*a Iun* gul unui tratament fără nădejde.
   De multe mii de ani, omul slăbeşte şi piere, dar paralel cu îngenunchierea lui succesivă pe marginea unei gropi, reînnoite, i se reînnoieşte credinţa, împotriva unei ştiinţe care ştie încă foarte puţin, în putinţa unei întineriri. El nu poate înţelege, cînd dinţii se succed de două ori, că nu ar fi locul să se reproducă a treia oară, nişte oase tari, încolţite în mijlocul moale al unui loc de carne, şi nu exclude renaşterea ca# pilară, cînd unghiile renasc, admiţînd fără obiec* ţiune autorizată infinita renovare individuală. Neputînd*o realiza, el o nădăjduieşte.
   —     Dacă eu, pocitania, nu mă pot renaşte, nici în forma mea caricaturală şi cu masca mea odi* oasă, nu*mi este indiferent ca alţii să*şi poată asigura în folosul lor cel puţin funcţiunea spe* ranţei, care*mi jigneşte mie decepţiile. Rolul meu social e redus la unica mea întristare; savant obiectiv, situat peste durere şi suferinţă, eu tre* buie să servesc cu atît mai strict adevărul apa* rent, cu cît proclamarea lui umileşte veleităţile anarhice şi derutează bruta, care vrea să domine, subt cuvînt că e sănătoasă, biruitoare şi estetică.
 182
   Dacă n*ar fi fost lumina, care face revelaţia de fiece zi a lucrului urît şi dezechilibrat, dacă viaţa ar fi fost un mare întuneric, şi noi neam fi căutat prin el ca gîngăniile oarbe, dar tot atît de însetate de apropiere, ca şi cele din viziunea clară, şi eu din negura aşternută pe ochii mei m*aş fi putut împărtăşi cu o bucurie, mascat în scufia beznei şi cu marginile ei trase peste ochi şi obrajii mei vineţi de palidităţi negre, şi pînă peste gura mea, scîlciată ca o încălţăminte de călcîiul amărăciunii.
   Cînd eram student, m*au gonit din spital si infirmiera şi spălătoreasă şi sora care punea gheaţă la cadavrele din autopsie: nicio vîrstă şi nicio subalternanţă servilă n*au vrut să ştie de mine. Colegele mi*au rîs în nas, şi nu eram nu* mai hidos, dar mă bucuram şi de faima de*a fi fost un imbecil hermetic.
   Cu preţul unei tenacităţi posace, de fiece se* cundă, am parvenit să fiu un mare savant şi să neliniştesc elitele profane: nici atunci nu m*a voit, nici bucătăreasa, nici ademenitoarea ei stă* pînă. Ordonanţa nepotului meu are cel puţin trecere la fetişcanele rumene şi cu forme drepte subt fusta creaţă, din Miercurea Ciucului. Femeile vor să afle de la mine reţete şi secrete, şi nici* una nu are perversitatea de a mă cunoaşte în particular şi înnafară de medicină. Şi reţeta mea la toate cazurile, la toate chinurile, la toate nă* zuinţele, e una şi aceeaş, pentru toate vîrstele şi sexele: moartea. Nu vei muri, ai început să mori încă în ziua cînd te*ai născut, şi mori în fiece zi. . .
                                     UN CRAMPON
   Nu mă îndoiesc, iubitule cititor, că ştii ce se cheamă pe franţuzeşte un « crampon » (fără echi* valent românesc în sensul care interesează aci), dar dă*mi voie să mă răzbun şi eu.
   Se ţine cineva de dumneata, ca scaiul, vrei să te dezlipeşti şi nu poţi. Ţi s*a prins de pan* talon sau de fustă, dacă cititorul e cititoare, şi nu mai cedează. Uneori îmi scarmăn cîinii ve* niţi de prin bălării şi caut să*i cotorosesc de glo* motoacele de păr din coadă şi de pe burtă, locul undezi place ghimpelui să se aşeze de preferinţă. Nu izbutesc. De la natură prea flocos, Ursuleţ mă mîrîie şi ţipă, mai ales dacă scaietele i s*a urzit în anume punct delicat. Acolo trebuie să fiu şi cu foarfeca foarte atent, să nud tai, pie* zis, vre un accesoriu.
   în intelectualitate, punctul delicat, cel puţin de la o anumită vîrstă încoace, s*a mutat la creier. Cramponul umblă de jurîmprejurul lui, şi scaiul cramponului e admiraţia. E o admiraţie verboasă, care te îmbălează cu fraze, dar tot atît de obsedantă e şi admiraţia mută şi contem* plativă. Dai din umeri, te apucă în mădulare un fel de joc al siluetei, numit în medicină la danse de SainuGuy (tot pe franţuzeşte), îţi tre* mură mustaţa, ţi se febricitează fizionomia, în* cepi să vezi cruciş, te strîmbi. Ai pune mîna pe bolovanul de călimară şi bai trînti în capul
184
   cramponului, bucuros. Dar cramponul e îmbră* cat frumos, cu dichis la cravată, şi te resemnezi, înduri admiraţia tăcută, cum ai suferit*o şi pe cea retorică şi declarativă.
   Cramponul surîde, inefabil şi virginal. într*o redacţie de revistă venea unul la două după? amiază şi pleca pe la şase, şapte şi opt seara. Avînd barbete distinse şi un baston cu glob de aur, toate tertipurile pentru alungarea lui se opreau la formele de politeţe. Nici uşa încuiată, nici cartoanele cu inscripţii lapidare, agăţate de păreţi sau sculate pe o latură pe masa de lucru, n*au fost în stare să*i micşoreze tenacitatea. Se răsturna în fotoliu, zîmbea cu dulce şi sta cinci ore cu ochiim ochii fiecărui nefericit de redactor. într*o zi de mare revoltă s*a pus la vot o sfîntă mamă de bătaie. Băieţii sufleteşti, redactorii, au preferat să*şi mute biuroul într*o periferie unde garderoba cramponului risca, după un verb local, să se « berghelească ».
   Ei bine, iubite cititorule, se ţine după mine şi nu mă mai slăbeşte, un profesor de muzică, de doi ani de zile întregi. E compozitor, I*a intrat în cap că fără mine nu*i mai scapără instrumentul, şi*mi cere, nici mai mult nici mai puţin, să*i scriu un « marş », ca un tambur ma* jor. Toate demonstraţiile mele că nu mă pricep, că nu sînt în stare, că n*am scris niciodată mar* şuri, au rămas de prisos. El a şi scris marşul, muzica, dar îi trebuiesc, musai, versurile mele. Mi*a indicat şi măsura. Mă terorizează.
   Iubite cititorule, ce mă înveţi să fac? Să*l îm* puşc, intru iar în puşcărie. Să*l măsor cu o cracă de vişin, îl dezmembrez. Să continui să fiu ama* bil? I*am trimis vorbă că e idiot, şi s*a bucurat.
                                                   « AM SCRIS ŞI EU. . . »
   Am cunoscut odată un băiat sufocat de în* călţămintele pe care i Ie impusese oraşul. Obiş* nuit să umble cu băţul de salcie după gîşte şi să ia contact intim la picioare cu loboda şi găi* naţul, el făcuse cîteva clase de seminar şi încer* ca la un ziar de partid reportajul poliţiei, para* lei cu o similitudine de literatură. Dimineaţa ce* rea împrumut un leu, la prînz doi lei, şi seara cinci — şi îi găsea în fiecare zi. « Grea e viaţa! » suspina băiatul.
   După cîţiva ani, băiatul s*a însurat cu avere în judeţ, mulţumită unui elector local, care avea nevoie de aderenţi, năzuroşi faţă de centru. Bă* iatul nu mai era vizibil pe jos, în încălţăminte. Încălţîndu*se cu o nevastă, el s*a încălţat şi cu un automobil. Saluta cu ochii împăinjeniţi, se recunoştea cu greu şi fu « ales » şi deputat. Ci* team amuzat în polemicele oficiale numele lui. A voit să ţie un discurs, s*a sculat, a zis « mersi» şi s*a aşezat la loc.
   Natura, care nu se dă după oameni, l*a păs* trat însă intact, cu prostia lui mărunţică, deve* nită solemnă şi pedagogică. Şi i*a păstrat intactă şi gura de ţigan, buzată, vînătă şi friptă parcă de o sete egipţiană. De tînăr, în colţurile gurii proeminente, avea două umflături fiziologice, care păreau că vin din gingie. în cuprinsul ca* rierei politice, umflăturile s*au mai umflat, şi
186
   deunăzi, cînd ham văzut suind o scară, pe care o scoboram, mi*a fost greu să recunosc în obe* zitatea mată a fizionomiei lui, forţată ca un ca* lapod, pe tînărul frumos de odinioară.
   Era să fie doborît din copacul în care se suise porcul lui sufletesc, de prăjina unui eveniment: să fie arestat pentru un comision de cîteva miii* oane, într*o afacere organizată în pierderea Sta* tului.
   —     Ai auzit ce era să mi semtîmple ? întreba el cu accentul de bronz al statuii lui Ienachiţă Văcărescu. Iată de ce m*am sacrificat. îmi pare rău că am intrat în politică. . .
   Vei fi genial la douăzeci de ani, superb Ia douăzeci şi trei, trist la douăzeci şi cinci şi total* mente surîzător la treizeci, cînd autoritatea esen* ţială şi definitivă, care absoarbe toate celelalte autorităţi subiective anterioare, va fi şeful poli* tic al judeţului în care te*ai aşezat. îţi va mai rămîne să*ţi construieşti un cavou.
   Dacă librarul îţi va recomanda o carte, cum* părînd gumă de şters, îi vei răspunde: «Am scris şi eu. . . »
                                        PREŞEDINTELE
   Comisiunea de bacalaureat a fetelor era pre* zidată de un savant contestat, om antipatic în* văţămîntului, profesoarelor şi elevelor. Pentru evi* tarea oricărei confuzii, trebuie spus că examenul se petrece cu mai mulţi ani în urmă. . . Pseudo* savantul căpătase o catedră fără concursul legal, prin escamotarea unei situaţii şubrede şi asor* tarea cîtorva mărunte evenimente în beneficiul lui. Trecînd vama ştiinţifică pe la fruntaria ne* păzită a tipografiei, el a devenit şi autorul unei opere de compilaţii deghizate, trecînd pe numele lui cîţiva cercetători streini.
   în ziua examenelor, domnul preşedinte, ras, înnălbit şi cochet, s*a prezintat la şcoală ca un vizir surîzător şi urît, cu o familiaritate musul* mană. Fizicul îl deservea cît şi intelectul cu o figură între lăutar şi cioclu, violetă, buzată, şi cu doi dovleci în pantaloni, unul în faţă şi altul în locul opus, pe picioare scurte, de scăunel. O pată vînătă, suspectă ochiului medical, i se în* tindea pe o jumătate de ochi şi obraz, ca două Americi, şi pipăitul puhav îi era gras.
   Decorul de carne neagră, cu descompuneri in* terioare, pe care pudra bărbieritului nu putea să o*nnăbuşe, ar fi dat numai o impresie de tristeţe şi de compătimire, dacă accentul berbant al com* plexului caricatural nu*l făcea odios între cu* coane şi domnişoare. Directoarea nu a participat
 188
la spectacolul examenelor, profesoarele s*au în* cleştat într*o încruntare, iritantă pentru o atmo* sferă de studiu şi colaborare, fetele se simţeau rău, numai preşedintele se oferea masculin tutu* rora, cu îndulcirile lipicioase ale ochilor, scîn* teietori cam focul unei potcovării. Silită să*i su* porte autoritatea libidinoasă, candidatele şi exa* minatoarele scuipau discret în batistă, ca dina* intea unui hoit cu emanaţii rîncede, pipărate. Asta a durat o săptămînă şi a fost cel mai sinis* tru bacalaureat din cîte trăise clasicismul.
   Toată cariera lui universitară era cu dezgust cunoscută dascălilor care nu confundă datoria de director intelectual şi educativ al studentelor, cu limba căscată de strechea virilă, şi la fiecare ten* tativă de a forţa o uşe pentru o înnaintare ne* meritată şi un plasament, domnul preşedinte s*a lovit cu nasul în cîte un băţ, şi din nou şi*a fă* cut vînt, încurajat de anumite servicii şi neru* şinări.
   Rămînea din el o imagine de Don Juan eră* canat şi de cocoş opărit.
   Mi*am adus aminte de personalitatea acestui model de dascăl şi de preşedinte uitată, acum cîteva zile, cînd l*am văzut într*o situaţie nouă, dinaintea unui depozit de benzină, cu mînecile suflecate, năduşit şi pompînd, scîrbit, aer întrmn cauciuc de automobil, vechi ca o diligenţă, cu roata fleşcăită. Cîţiva şofeuri îşi băteau joc de dibăciile lui mecanice, tot atît de iscusite ca şi la catedră.
   —     Tîmpitule! a strigat unul din ei. Eşti bă* trîn şi prost. Nu se ţine pompa aşa. . .
UN CROCHIU
   Un advocat şua făcut un cap « interesant». Şi*a făcut o chică, şi*a făcut o barbă, un palton cu croială istorică, o cravată cu aripi, şi, pe vîr* ful capului, a pus o pălărie mică. Cîtva timp şi*a purtat barba pe dreapta, şi cîtva timp la stînga, şi st a hotărît, confruntat cu oglinda, să şi*o poarte la mijloc. Nasturii cei mai mari îi spînzură la piept ca nişte medalii. Dintrmn buzu* nar iese o carte, dintr*altul jurnale. încălţămintea se reazimă pe un toc înnalt. E distrat din răs* puteri şi adept al «dezordinei artistice».
   Şi toată această instalaţie, ca să transporte subt braţ un ghiozdan cît un geamantan, de treizeci de kilograme, de care e nedezlipit.
O EMINENŢĂ OBSCURĂ
  Mă văd din cînd în cînd cu un prieten, cu care nici nu sînt prieten, dar şi sînt. O politeţe perfectă caracterizează raporturile noastre, şi cită vreme nu ne întîlnim, de obicei multă vreme, nu ne aducem aminte unul de altul, parcă am fi murit odată. Părerile noastre sînt şi ele de to* tală politeţe, şi în ce mă priveşte sînt întodea* una în principiu de acord asupra tuturor opi* niilor ce*am avea. El se consideră scriitor: nud citesc, n*am unde4 citi, dar îl accept. Cînd zice « noi», adică Shakespeare, Dante, Goethe, Emi* nescu, se cuprinde şi el acolo, şi, bineînţeles, «noi» sîntem şi noi amîndoi: ginta literară.
  Convorbirea e cît se poate de agreabilă. El scrie sau a scris ceva, însă împrejurările îl împie* dică să « dea la lumină », şi aşteaptă momentele acelea mai bune, care pentru unii oameni, de un geniu superior, nu vin niciodată. Căci, o dată nud editor, altă dată mai e ceva de adaos la manuscris, apoi: cînd e la cîrmă un guvern, pe care din anumite scrupule de conştiinţă vrea să4 menajeze, cînd e un guvern, vorba lui, « imposibil». Plin de nuanţe şi de reticenţe, prietenul meu se acomodează cu orişice şi cu orişicine.
  N*am ştiut niciodată din ce trăieşte, şi ar fi fost nedelicat să4 întreb. Cine întreabă din ce trăieşte stîcletele careţi vine cu guşa roşie în
 191
pomul din fereastră şi se bucură ciripind pe cîteva clape de sticlă bătute cu ciocul? E, pe# semne, «om de afaceri». Pe neştiute, a parti* cipat la întreprinderi şi proiecte vaste, care n*au reuşit din pricina unui amănunt derizoriu. El nu recriminează, constată şi zîmbeşte; ca un miliardar, care, dacă n*a izbutit să construiască o cale ferată peste Africa, se gîndeşte să încura* jeze turnătoriile de oţel din Ipoteză. Ar fi avut, sau va avea, o moşie, cared cam plictiseşte, ori o uzină.
   Aflu, cînd mă întîlnesc cu el, că a săvîrşit o mulţime de lucruri în tăcere, dar din toate gre* şurile pe care le*a dat se vădeşte personalitatea lui de participant la toate evenimentele istorice. E, fără îndoială, un spirit politic de mîna întîia, dar oamenii de răspundere nu că nu bau înţeles, dimpotrivă, nu bau urmat, cu toate că sugestiile lui s*au dovedit bune.
   —     Ei, domnule ministru, ce ţi*am spus acum patru luni, cînd credeai că nu se poate?
   —     îmi pare rău că nu te*am ascultat. Iei o cafea ?
   Asta s*a repetat de nenumărate ori. Probabil că prietenul meu s#a născut prea devreme, faţă de evoluţiile vieţii politice, cel puţin cu şase luni. Putea să vie pe lume în ianuarie: venise în iunie precedent, şi zodiile au jucat defavorabil. Sînt coincidenţe astrologice. Ele decid adeseori de soarta omului, care nu ştie să lemconjoare.
   Cu mulţi oameni politici îşi zice «tu». ba frecventat pe toţi şi a conlucrat cu toţi, fără deosebire. El n*are program, are coincidenţe, şi uneori se duce să dea un sfat, evident dezinteresat.
   —     Să nu faci, domnule ministru, cutare lucru, că iată ce ar putea să se întîmple.
   Dar domnul ministru ba şi făcut lucrul acela, şi e mîhnit că n*a mai aşteptat. în viaţa politică
192
 sînt şi fatalităţi, ce vrei! Cîteodată venea în contact şi cu primejdia atitudinilor extreme, nu ale lui, personale,       dar intervenind în ele,  ca să
 se « imprime»      alt   curs acţiunilor, puse la  cale,
 şi de care el era informat.
 La despărţire      surîdem cordial, el   pentru     mine
 şi eu pentru el,   cu    pălăria în mînă, ca nişte gent#
 lemeni, care fac pe lorzii dinaintea unui gard de zăbrele, pe un trotuar de mahala cu hîrtii mototolite.
 Nici n*am ştiut cînd a trecut atîta vreme încîntătoare. Mă uit la ceas: am pierdut două ore.
 —  La bună vedere.
 —  La revedere. . .
                                         « S<A FĂCUT!
   E cel mai bun om cu putinţă, îndatoritor, ini# mos şi gata să te ajute. Poţi alerga la el cu toată încrederea, la orice nevoie. Nu se poate primire mai însufleţită şi o mai mare bunăvoinţă. Con* tinua ei amploare parcă te stinghereşte, parcă suferi că trebuie să i#o uzezi. Inegalităţile tale personale şi atenţia ta, variabilă după om şi după zi, comparativ cu a lui, te mîhneşte. De ce nu poţi fi şi tu tot atît de la fel cu sineţi ca el? îl vezi învăluit cu nimbul aceluiaş curcubeu de lumină, deschis toată vremea, ca semnul unui etern şi senin optimism.
   îţi pare rău că ai venit să#l turburi cu necazul tău sau cu necazul altuia, căruia încerci să#i înles# neşti un drum, să#i uşurezi o greutate. Are legă# turi, intrări pretutindeni, toată lumea îl respectă şi ar căuta să#l mulţumească.
   —     Pentru atît de puţin te#ai ostenit pînă la mine? te întreabă bunul prieten, cînd ai isprăvit. Du#te şi spune*i cui te#a rugat, că mîine, dis#de* dimineaţă, voi fi acolo unde trebuie. Nu te mai îngrijora, iau treaba asta asupră#mi şi o consider ca o datorie. La revedere, iubitule.
   La o răspîntie apropiată te aşteaptă, după ce ai vorbit cu el, omul interesat, care, tot cinstin# du#te foarte mult, are în tine o încredere limitată. Ţine să verifice că nu ai căutat să te cotoroseşti de el cu o vorbă, ci că te#ai dus, că ai intrat,
194
şi, de vreme ce i#ai făgăduit, îşi permite sa se prindă de tine scai şi să vadă cu ochii lui. Ştiin# dud om de isparvă şi nevoiaş, adeseori minţit de oameni şi de viaţă, îi tolerezi să te ia de scurt şi nu te superi că insistenţa lui ajunge excesivă. E ori un învăţător nedreptăţit, ori un funcţio# nar care merită o avansare, ori un titrat fără slujbă, ori un student care nu mai poate trăi din « meditaţii».
   —     Ei, ce ţi#a spus? te întreabă nerăbdător. Se face?
   Răspunsul tău nu are dreptul să fie atît de sigur ca al prietenului binevoitor. îi pui o pedală prudentă. Entuziasmul excelentului amic are întodeauna trebuinţă de o surdină, care să#i modereze accentul, mai cu seamă că ai mîncat din agreabila ei papară. Cînd i#ai mai da şi altuia să guste din ea, e bine să o serveşti cu linguriţa.
   Minunatul prieten nu face ca acel ministru defunct care îţi da bucuros o scrisoare de reco# mandaţie cu textul: «Te rog scapă#mă de el» citit prin transparenţa plicului alb. El suferă de alt neajuns. Are o pauză în firea lui, un interval, de care nud vinovat.
   E atît de volubil, de spiritual şi metaforic, în tot ce pune la cale cu o dragoste adevărată, de# votat lucrului pe care#l face, încît, întodeauna, ori trece dincolo de subiect, ori se opreşte din# coace de el, şi toate intervenţiile lui rămîn fără efect, oricare ar fi autoritatea hotărîtă în toată conştiinţa să#l servească. Pledînd cauza unui ne* fericit, el pledează, fără să ştie, împotriva ei, îl minimalizează pe solicitator fără să vrea, şi, diritr#o problemă de viaţă şi dintr#o tragedie, izbuteşte să scoată o şaradă, de dragul unei vorbe frumoase. Surîde şi glumeşte pînă ce lasă perso# najului vizitat, amuzat un sfert de ceas, o singură amintire, că e amuzant. Tot fără să ştie, s*a jucat
 195
 şi cu propria lui existenţă, suspinînd în vioara lui gravă pe dinăuntru dar licăritoare pe dinafară.
 —     Ce*ai făcut cu ministrul ? îl întrebi a doua zi, cu sfiială.
 —     Admirabil! Tocmai te căutam să^ţi dau răs* punsul. S*a făcut!
 Şi nu se făcuse.
 Bunul prieten s*a născut sufleteşte ca un grilaj:
 CARIERA
   La «Cafe Lirique» din Geneva, servea, pe la 1906, cu şervetul pe braţ, o celebritate, un chelner, care jucase şah cu regele Petru. Refu* giat în Elveţia, Karagheorgheviciul se comporta ca un actor, ca un student. îşi lua cafeaua la cafenea, mînca la restaurant şi ducea o viaţă de boem sărăcuţ. Ajungînd rege încoronat, chelner rul Jacques îi cumpărase fotografia pe care o sco> tea cu admiraţie din buzunar.
   —    Ce rău îmi pare că mara şi un autograf! se plîngea garsonul. Dacă m*aş duce acum la Belgrad şi aş spune cine sînt, cred că m*ar numi ministru sau cel puţin director la Conservator.
   Jacques cînta niţel şi din flaut şi pretindea că ilustrul lui partener îl aprecia ca muzicant. Pro* babil că dacă s*ar fi dus unde spunea, un sergent de stradă i*ar fi luat un interogatoriu şi i*ar fi dat loc întrmn vagon de a treia clasă cu destin naţia « retour ».
   Anecdota     cu regele  se decolorase detot,     şi,
căpătînd o      conştiinţă de sine, ridiculizată     de
clienţi, Jacques alimenta fără să*şi dea seama buna dispoziţie a jucătorilor de şah, între care se simţea, în amintire, mai bine. Jucătorii îl aţîţau să vorbească.
   —  Ia mai    zi o dată  ce ţi*a spus regele cînd
sta colea pe    canapea, într*o sîmbătă seara.
   —  E un imbecil !
197
   —  Regele Petru l#a apreciat !
   —     Perfect adevărat! răspundea chelnerul. Odată ce m#a remarcat regele, opinia dumneavoastră mi*e indiferentă.
   Din contactul cu farfuriile şi tacîmui regelui, chelnerul rămăsese cu o înfumurare de aristo# crat degenerat.
   La Tekirghiol, după războiul trecut, un om îşi tocea picioarele între localităţile de pe litoral, explicînd scăldătorilor de la plaje şi de la ora prînzului, mai ales, prin berării, că el făcuse o ispravă unică la Silistra, nu*mi aduc aminte care, îşi scrîntise piciorul ori întorsese apele Dunării îndă# răt. Că făcuse ceva neştiut de nimeni, asta era sigur.
   Un alt cetăţean ţinea discursuri şi conferinţe în piaţă, pe o temă asemănătoare, pretinzînd ca trăsese primul foc care a făcut să se încovoaie un zepelin inamic. Piaţa se obişnuise cu el şi#l ocolea, bravul cetăţean vorbind în cele din urmă singur, urcat pe o ladă, lîngă hală.
   —     A! ăsta e ăla cu balonul, îl arăta negustorul de lămîi.
   Amîndoi eroii obscuri căutau să#şi facă o pro# fesiune pe toată viaţa, atribuindu#şi un merit dintr#o coincidenţă şi un prestigiu dintrmn amă# nunt. Cînd îi întrebai:
   —     Am nişte lemne de tăiat şi de măturat o curte, la ce te pricepi dumneata? ei răspundeau, unul :
   —     Eu sînt cel de Ia Silistra! şi celălalt :
   —  Eu am doborît balonul!
   —  Bine, dar ce faci acum?
   Revoltaţi, ei se puneau să înjure piaţa, publi* cui şi guvernul.
   în cafeneaua din Bucureşti se leagănă pe cîte un scaun un flăcău la vîrsta de colonel. Activi#
198
 tatea lui e transformismul: trage pe nas oxigen şi#i dă drumul acidului carbonic, iar la fiece douăzeci şi patru de ore obţine un fabricat aii# mentar. Juneţea lui, din punctul de vedere intelect, e complicată şi dificilă. S#a pomenit cu pasiunea să puie note politice şi literare; ceea ce ar fi, pînă la urma urmei, o simili#profesiune, dar se petrece ceva catastrofal; nu ştie să le scrie. Asta îl cam irită, dar asta e legea lui, să nu ştie şi să nu poată. Şi#a dat toată silinţa, şi nu merge. La patruzeci de ani nu ştie să#l facă pe 3, nota care i#ar fi cea mai favorită.
   L#au întrebat unii: « Nu te apuci de nimic ? că trece vremea. Atît eşti în stare să faci? »
   El a răspuns ca garsonul de la « Café Lirique » din Geneva, ca viteazul de la Silistra şi ca omul cu balonul: că i#a căzut odată lui Charles Maur# ras bastonul, că i l#a ridicat şi că i ha dat. Că Maurras va mulţumit pe franţuzeşte: «Merci », şi că el i#a zis: « II riy a pas de quoi ».
   E cariera lui.
                                UN OM PROVIDENŢIAL
    Proprietarul hotelului în care locuiesc sta pe gînduri. Are optzeci de camere toate pline, şi treizeci din ele, rezervate clientelei cu schimbul, se reînchiriază la fiece oră. El inspectează, pe rînd şi de cîteva ori pe zi, toate etajele. La nr. aude un geamăt de satisfacţie. Cine e la nr. 4j? Perfect! La plecare va plăti de două ori preţul odăii, pentru că a turburat liniştea pasagerilor întrmn chip antifamilial. Locatarei de la nr. 73 i se va întrei chiria, pentru că dovedeşte o activitate exagerată şi schimbă şervetele des. Cine face baie la al doilea etaj, la ore nepotrivite? A! da, bine. Se va încasa un supliment.
    Portarul, i se pare, este un hoţ. Nu trece în registru toate închirierile uneia şi aceleiaş odăi. L*a prins de cîteva ori cu nereguli grave. De pildă, camera 14, spunea că e « momental» goa* lă. Proprietarul, ducîndu*se şi punînd urechea la uşă, s*a edificat. Şi nici madamele distribu* ite pe grupuri de odăi nu dau probă de mora* litate, întîrziind peste timpul cuvenit serviciului în camera cîte unui provincial, amator în Bucu* reşti de cucoane îmbrăcate în roz şi cu ciorapii palizi. Proprietarul le*a pus de mai multe ori în vedere că, asupra beneficiilor deosebite, sînt obligate să lase un procent la cassă, întrucît bene* ficiile se realizează pe proprietatea lui, în cadrul capitalului lui şi în mobilierul lui. Numai metrul
 200
 de covor costă patru sute şaptezeci şi cinci de lei, şi regia localului e enormă.
   Proprietarul cîştigă de la toate articolele un atît la sută. Rufele trimise la spălătorie, ale cli* enţilor, suferă o urcare de preţ sută la sută, şi îndeosebi albiturile clientelor. Bărbierul, pre* ferat din vecinătate, plăteşte şi el un procent, şi fiecare cafea cu lapte, fiecare corn, fiecare ţigare, transportate sus, de la cafeneaua de alături, plă* tesc un impozit de import în hotel. Proprietarul ar avea prin urmare cuvînt să fie mulţumit că pune anual cinci milioane de lei deoparte, că şi*a măritat fetele cu gineri distinşi şi că, mate* rialmente, contribuie la bunul mers al colectiv vităţii şi la ordinea socială.
   Totuş, proprietarul e foarte nemulţumit. La un venit ca al lui nu se poate trăi fără idealuri politice, după cum nu se poate deceda fără cavou şi fără statuie. Mai cu seamă, cînd te gîndeşti că atîţi oameni cu o stare mult mai neînsemnată decît a lui şi cu un simţ de administraţie inferior şi mai puţin amănunţit, joacă un rol în naţiune şi în Stat, sînt de multe ori deputaţi şi senatori, şi cîteodată chiar miniştri. Dacă nu cunoştea el, din experienţa lui de hotelier, pe miniştri, pe care i*a auzit sforăind, spălîndu*se, înjurînd, cine săd cunoască? Apoi, el are un program de reformă generală, care, în mic, i*a ajutat să devie propria etar al imobilului, după ce fusese în tinereţe «lift» în local, şi căpătase încrederea văduvei fostului proprietar şi drepturi asupra aluniţelor cu păr dintre nasul voluminos şi o întreită guşă graţioasă. Mii de gînduri îl asaltează, şi, făcînd socoteala seara la biurou, sufletul lui oftează profund.
   —    Observ că vă frămîntaţi, domnule propri# etar, de cîteva luni de zile, decînd vă sînt chi* riaş. Vi s*a întîmplat ceva iremediabil? îl întreb.
 201
   —     Merge din ce in ce mai prost, domnul meu, răspunde proprietarul.
   —  Hotelul e plin de geme, domnule proprietar.
   —     Crezi dumneata că la hotel ne gîndim acum? zice vexat proprietarul de hotel. Hotelul trebuie să meargă, adaogă el, fiind bine organizat şi supraveghiat de mine personal. Mai e vre un local comparabil cu «Hotel Naţional»? Altceva mă chinuieşte, domnule, se înhoalbă concentrat proprietarul. Ţara! Dumneata ştii că mergem la revoluţie şi că sîntem conduşi de un guvern de incapabili?
   —     Bine că m*ai asigurat, domnule proprietar, răspunsei rîzînd cu poftă. Dacă e vorba de ţară, ţa# ra o să mai aştepte. Credeam că încasările au slăbit.
   —  Ştii dumneata că nu mai pot să dorm?
   —     De ce, de ce, domnule proprietar? Dornici# liul dumneavoastră personal trebuie să fie cu totul scutit de pricinile noastre de insomnie.
   —  Cum? n*ai înţeles? Ţara!
   —  A! tot ţara.
   —     Şi principiile! domnul meu. Politicienii ne*au demoralizat. Demagogia ne destrăbălează. Nu mai merge. Nu mai poate să meargă. Sînt decis să intru în activitate.
   —     Dumneavoastră?! Proprietarul «Hotelului Naţional» ?!
   —     Te miri, domnul meu? Oare mă crezi nedestoinic, pe mine, care am dus întreprinderea la o dezvoltare splendidă?
   —     Ce obiectiv aţi ales pentru acţiunea durnnea* voastră viitoare? dacă nu sînt indiscret.
   —     N*am să*ţi ascund nimic, domnul meu. Halul în care se găseşte ţara cere o sforţare consi* derabilă. Ne trebuie o dictatură. Dar repede, ştii, fără nicio amînare. Pînă miercuri. . . Sînt, pot săiţi spun, omul care nu se teme nici de Kemal, nici de Hitler, nici de Mussolini. . .
                                     « STAI SĂ#ŢI EXPLIC EU. . . »
   Am un prieten care le ştie toate şi mai cu seamă este convins că le ştie. Fără să aibă pretenţii de enciclopedist în strictul înţeles al cuvîntului şi fără să cunoască lucrurile prin latura lor descrip* tivă, care le aşează în serii şi diviziuni, distri* buindude între deosebitele ştiinţe, el cunoaşte ceva mai mult şi mai nobil, cauza lucrurilor brute; el ştie în sensul că descoperă şi comentează. Fiece imagine pe care o prezintă natura, fiece eveni* ment sau întîmplare banală, e*o coajă, şi înlă* untrul ei sună, ca un miez de clopoţel, cauza mascată, sensibilă auzului intelectual. Nu e mister cît de consacrat în care să nu poată intra cheia spiritului prietenului meu; o întorsătură, şi taina s*a deschis. El ţi*o dă descuiată şi zîmbeşte: iat*o.
   Toată lumea suferă de o activitate intelectuală. Bate toba cu degetelem masă, amuzată ceasuri întregi de muzica monotonă. îşi freacă mustaţa, îşi trece mîna prin dreptul nasului de zece ori pe minut. Grupează obiectele de acelaş fel, numă# ră casele, trăsurile, felinarele, paşii. Prietenul meu suferă de activitatea aristocratică a explic caţiunii. A făcut în tinereţe studii de dascăl uni# versitar, şi de atunci încoace se crede obligat nu numai să afle, ci să şi dea imediat pe faţă.
   De*aci inteligenţa lui a specializat viaţa în enigme, şi universul întreg nu e populat, pentru
 203
ochiul lui, decît de semne de întrebare obscure, cu o stea scînteiată dedesubt, îmbrăcate cînd întrmn costum pe măsură, cînd în aparenţele înşelătoare ale unui fenomen sau vegetal. Ca lupul flămînd, care umblă numai după mîncare, prie* tenul meu Teofil nu trăieşte decît ca să se întrebe şi ca să răspundă.
   El întrerupe brusc o povestire a unui vorbitor, ca să intercaleze, cu misticism didactic, cuvintele:
   —  Stai să^ţi explic eu . . .
   De cele mai multe ori explicaţia lui e inutilă, căci nu era nimic de explicat, iar întodeauna orgo* liul şi satisfacţia cu care îşi anunţă el operaţia indispun, ceea cen dă o satisfacţie nouă imediat, căci în acelaş timp ce este solicitat de explicaţia anunţată, spiritul lui îşi explică şi cauza pentru care vorbitorul întrerupt şi auditorii sînt supăraţi de întreruperea lui: invidia.
   «Sînt mai inteligent decît toţi», îşi zice în sine comentatorul.
   Explicaţia lui cea mai scurtă durează un sfert de oră cel puţin, interesul convorbirii se pierde, unii se scoală şi pleacă, alţii cască, alţii dau din umeri, — evident, din cauza geloziei; ochiul ex* plicatorului vede tot, notează tot.
   —     Cînd mă găseam la Paris, mi s*a*mbolnăvit nevasta în timpul unei plimbări prin Champs* Elysees. Se împleticeşte, o iau în braţe, o duc pe o bancă, se adună trecătorii. . .
   —     Stai să^ţi explic eu . . . Cîţi kilometri sînt de la Bucureşti la Paris şi cîţi stîlpi de telegraf?. . . Fă socoteala: două zile de tren cu ochii pe fereastră sînt de ajuns să provoace neurastenia şi acea stare nervoasă a stomacului care în vapor ia numele de rău de mare. . .
   Nevasta povestitorului era pur şi simplu însăr* cinată în patru luni.
 204
  —    Nu ştiu ce am de cîtva timp, că nu mă mai pot scula devreme. Pun deşteptătorul să sune, pun servitorul să mă zgîlţîie, şi degeaba.
  —    Stai săiţi explic eu. . . le culci cu pîntecul plin.
  —    Mi*e lene, dragă, lene, — ştii dumneataced lenea?. . .
  —    Desigur că ştiu, o stare bolnăvicioasă a organismului.
  —  Mofturi, dragă. . .
  —  Lenea în niciun caz nu e normală.
  —    Foarte normală, dragă, cînd te culci la patru dimineaţa şi vii de la club.
  —  Nu mi*ai spus că te culci tîrziu.
  Comentatorul are în toate cazurile dreptate:
  îi lipseşte însă un factor.
  —  Aţi auzit detunătura de aznoapte?
  Nimeni nu auzise nimic. Explicatorul face
  semn, zîmbind cu superioritate: el auzise.
  —    Să*ţi explic eu. . . O explozie la Pirothehnie: se lucrează cu dinamită.
  —    Lucrurile s*au petrecut mai primitiv: mi#a pocnit, dragă, o ureche.
  Ilaritatea şi gluma supără pe Teofil. Nu admite să4 ia cineva peste picior. înţelege să explice serios lucrurile serioase. îngălbeneşte şi ameninţă, şi societatea trece la masă.
  Rasolul constată toţi invitaţii că e tare.
  —    Să vă explic, eu, spune explicatorul. . . Nuâ fiert îndeajuns. . . Se întîmplă la carne invers decît la ouă. . .
  Cu alte cuvinte, explicatorul cunoaşte psiho* logia lucrurilor, deşi el n*a inventat nimic decînd s*a făcut descoperirea că e frig pentru că nu e cald şi e verde pentru că nu e stacojiu. Dar el pune atîta tact ştiinţific, atîta gravitate în pătruns
205
derea fondului celui mai adînc al cauzelor, încît impresionează şi e tolerat. Adevărata lui republică, acolo unde explicaţiile lui se impun ca o lege absolută, este la o prefectură de judeţ, al cărei director e numit pe baza titlurilor eminente. Subalternii lui, dacă n*au ajuns să ştie totul, cunosc măcar din totul o parte, mulţumită explicaţiilor lui Teofil. El reconstituie crimele, cu autori necunoscuţi, pînă la detaliu, ştie tot ce s*a petrecut, cum a evoluat drama, şi, prin deducţii de logică, descoperă imediat şi pe asasini, pe careţi scoate de*acasă ca din cutie, îi arestează şi*i ţine închişi pînă ce sînt descoperiţi adevăraţii autori. Sau, dacă hazardul nu participă la desco# perire, arestaţii lui sfîrşesc prin a muri în puşcărie.
   —    E curios, îmi spunea odată prietenul meu Teofil, că au fost găsiţi asasinii din Costîna, alţii decît cei depuşi de mine, acum cinci ani. Cum îti explici?
’-?...
   —    Săifţi explic eu, zise Teofil cu o ironie condes* cendentă. Adversarii mei mi*au pregătit o farsă. Cu mine însă, ştii, farsele de prost#gust nu merg niciodată.
                                UN MIC BINEFĂCĂTOR
   Sînt un om chibzuit. Dacă nu eram chibzuit nu se alegea de mine nimic, căci singura moştenire părintească a fost pentru copiii noştri chibzuiala.
   Principiul meu este să nu mă grăbesc. Nici nu gîndesc cu grabă, nici nu mă impresionez cu grabă. Cînd trebuie să mă supăr: «Aşteaptă puţin, îmi zic, să vezi, că poate nu trebuie să te superi». Cu alte cuvinte, între cauză şi efect am pus o scadenţă, şi am învăţat asta de la poliţă. Me* seria mea cea mai dragă, — am mai multe meserii, după împrejurări, — este să dau bani cu împrumut. Am avut ceea ce se numeşte geniul afacerilor precoce.
   Cînd eram mic, — am acum, cei mulţi înnainte, şaizeci şi trei de ani, — îmi da tata cîte cincizeci de bani, duminica, pentru distracţii. Ce făceam eu? Păstram cincizeci de bani şi*i dam cu împru* mut. Dam cinci parale luni, şi căpătăm joi înna* poi zece bani. Această operaţie m*a învăţat cum se dublează capitalul. Dar ca să fiu sigur că iau capitalul înnapoi cu dobînda lui, ceream Chimia sau Limba latină şi o ţineam la mine în ghiozdan, pînă joi. Această operaţie m*a învăţat cum se ia o garanţie şi m*a familiarizat cu noţiunile de « client », de « termen » şi de « dobîndă », — şi totodată am învăţat şi scadenţa. Căci dacă în joia hotărîtă nu încasam (vezi noţiunea: a încasa, incasso'), a doua zi, vineri, vindeam Limba latină
 207 \
la anticar, luam pe ea un leu şi nu mai dam nimic înnapoi. Şi această operaţie m*a învăţat ceva, cel mai important lucru din viaţa fi* nanciară: cum creşte repede capitalul, fără noi investiri.
   La vîrsta de douăzeci de ani aveam, prin urma* re, un capital, care mi*a permis să pui o bază eco* nomică, sigură, vieţii mele, şi să mă îndrept cu paşi mari către milioane. împrumut, strîng dobînzi* le, cumpăr*vînd şi trăiesc. Ceea ce este frumos în profesiunea mea e marfa: ce*i mai curat ca hîrtia de Bancă şi mai uşor de purtat? Nu e nevoie de depozit, nu se strică, nu se umezeşte, nu are sezon. Şi n*am prăvălie, n*am butoaie, maşini, nu*mi trebuie apă, ca să se facă noroi, nu e nevoie de cărbuni murdari. Fabrica mea e în cap, şi marfa în buzunar. Sînt un intelectual.
   Clientela mea e mare. Vine la mine o cucoană cu o broşe cu briliante şi mărgăritare. « Nu*mi trebuie», zic. — « Ia*o, te rog, mă roagă, am mare nevoie. » — «Ei! fiindcă zici că ai copii, să văd: ce ai să ceri pe ea ? » — « Mă costă o sută de mii de lei, îmi spune. » — « Bine, dar nu face atît: spune*mi dumneata, cine o cum* pără, dacă, Doamne fereşte, nu poţi să o scoţi. »
—   «O scot negreşit: e un suvenir de fami* lie.» Şi mă învoiesc să*i dau douăzeci de mii de lei.
   Să vezi dumneata cît merge de frumos şi de curat. îi dau douăzeci de mii de lei, îmi dă broşa şi o poliţă cu gir, şi scad dobînda pe un an de zile înnainte, şapte mii de lei. Cucoana ia trei* sprezece mii de lei şi îşi poate face treburile şi ea. Dacă aş fi pus grîu, trebuia să aştept un an de zile ca să încasez ceva. Cu amanetul, încasez înnainte: ai prins diferenţa? Şi todeauna vînd amanetul, ca Limba latină, căci în afaceri nu e normal să aştepţi două zile peste termen, — şi iar sporesc
208
capitalul, şi aşa, din capital mic în capital mic, se face capitalul mare.
   Am zis că sînt un om chibzuit şi că nu mă supăr niciodată. Aş putea să fiu altfel, într*o profesiune care îţi impune să faci bine tuturora, fără deo* sebire? Eu binele îl fac în toate formele, şi cu bani şi fără bani. Cînd dau bani, iau o mică dobîndă de treizeci şi cinci la sută, pentru că riscurile sînt mari şi*mi trebuie acoperire. Cînd nu dau bani şi cînd dacă aş da bani nu iau în schimb o acoperire, atunci dau sfaturi şi vorbe bune. Servitoarele mele se plîng că le congediez şi nu le plătesc, că le ţiu şi nu le dau să mănînce, ca vitele, mult; dar care din vecinii mei le dă atîtea învăţăminte şi glumeşte cu ele ca mine? Dum* neata ştii că obrazul face mai mult ca banul şi că vorba bună satură mai mult ca alimentele scumpe. Eu însumi consum foarte puţin căci cine pune preţ pe mîncare e un materialist.
   Am un băiat, un băiat ca o fată de sfiios. La optsprezece ani el ştie tot ce am învăţat eu, şi, feciorelnic, aplică integral şi sporirea capitalului şi termenul scurt şi amanetul. Are un mic defect, dar cine nu are un mic defect? se uită strîmb, şi, deşi se uită numai la rădăcina nasului, vede peste tot. L*am introdus, ca să lărgească cercul cunoştin* ţelor şi al afacerilor: face cronica dramatică la o mare gazetă, deocamdată gratuit. în schimb, mi*a adus cîţiva clienţi de la teatru. Unul vrea leafa pe trei luni înnainte, alta vrea o rochie elegantă: artiştii au fel de fel de fantezii. Toată familia merge gratis la teatru, în lojă, şi într*o seară am stat chiar lîngă loja regală.
   Să nu te superi că te primesc în pat. Stau întins de douăsprezece zile, dar cred că mă simt ceva mai bine. . . Un nebun de client. Nu înţeleg ce i*a venit: asta mi s*a întîmplat întîia oară în lunga mea carieră. E o noţiune cu totul nepre*
 209
văzută, o noutate modernă. M*a bătut o jumă* tate de ceas cu tot ce i*a venit la mînă, cu basto* nul, cu geamantanul (avea un geamantan) şi cu picioarele. Şi unde crezi că s*a întîmplat această ticăloşie? Chiar în Palatul de Justiţie. Şi, culmea! nu a sărit nimeni în ajutor: le era frică de bătăuş. . . Ai venit să*ţi schimb poliţa? Nu obişnuiesc, dar o fac pentru dumneata: ai adus dobînda? Ştii că dobînda s*a indoit de* cînd Banca Naţională a micşorate: Bursa, piaţa.
   —  Fiul dumneavoastră ce mai face ?
   —    E în odaia de alături. . . E şi el în pat. . . Un cot scrîntit şi două coaste rupte. Ştii, i*a fost foarte rău, are temperatură.
                BIETUL OM
   îl cunoşteam suferind şi mizer şi ne obişnui# serăm cu forma lui socială definitiv trasată, ca o literă de alfabet. împresurat de nevoi şi reflectînd o mare tristeţe, el nu ştia să ne vorbească, de cîte ori îl întîlneam, decît de monotona lui nedreptate şi de nişte necazuri, dese şi mlăştinoase ca nişte gîrle, prin care zilnic trebuia să plece şi să se întoarcă. Bietul Om era sau dascăl, sau funcţionar, sau ziarist, sau individ fără o profesiune precisă: Bietul Om era divers şi unanim, şi pe toate dru* murile am dat zi cu zi de cîte un asemenea biet om, strivit între vagoanele deraiate ale vieţii.
   întno zi, pecînd asudam, pe jos, cu neamul nostru, făcînd o plimbare duminicală higienică, departe de oraş, Bietul Om a trecut pe lîngă noi într*o admirabilă limuzină cu cîte o tolbă de merin* de în spinare, distribuită familiei, înnecîndume siluetele în leşia uscată a prafului de pe şosea şi aproape să ne calce. Trecînd, Bietul Om ne*a văzut şi s#a emoţionat vizibil.
   —  Cine era în automobil? parcă ne*a salutat.
   —     Era Bietul Om, împovărat de mii de neno# rociri.
   După cîteva zile, Bietul Om ne întîlnea pe jos, în cetate, gîrbovit, jerpelit, cu ochiul stins. Ducea subsuoară un ghiozdan burduşit cu cărţi. El ne*a explicat, fără sa A întrebăm, cum de s*a găsit duminica trecută într*o maşină splendidă şi ne*a
211
violentat cu insistenţa lui. Era maşina unui pri* eten bogat, care i*o pune cîteodată la îndemînă, ca să respire şi progenitura lui cîte puţin aer de munte. Fugise pînă la Buşteni, ca să se folosească de prilej. Seara a fost înnapoi în Bucureşti, şi tare s*a temut să nu i se întîmple un accident; nu lui şi tribului personal, dar maşinii. Noroc că a învăţat să conducă şi că este extrem de prudent. Ia vira# jele încet, şi la răspîntii încetinează detot. Propri* etarul maşinii, cared un bogătaş generos, i*a dat şi benzina gratis, numai ca săd facă plăcerea cît mai puţin costisitoare. Restul s*a petrecut ca şi acasă: acasă Bietul Om nu tot mănîncă? Se transpune masa din capitală la munte.
   Altădată, Bietul Om îşi construia o casă. L*am găsit poruncind cu vocea tare, printre căldări şi gropi cu var, pe marginea unui trotuar, — şi cam înjurînd de mamă. Ne*a văzut şi a redevenit duios şi dulce, ca şi cum nişte urechi, agresiv ciulite, i s*au lăsat brusc pe ceafă şi i*au intimidat profilul. Bietul Om era sfiios, fără să fie încurcat. Bietul Om a socotit oportun să ne dea o explicaţie detaliată. Nevasta lui moştenise pe un fel de unchi depărtat, decedat fără urmaşi direcţi. Suma căpătată era destul de modestă, dar a dat fami* liei curaj să*şi aducă aminte că avea un prieten foarte bogat, cared făgăduise, pe datorie, ca să fie plătită cînd se va putea, — nimeni nud pune sula în coastă, — o bucată de teren. Cărămizile le*a împrumutat de la un fabricant căruia îi mergea afacerea prost, şi tot el i*a făcut rost şi de lemnărie şi de var. Ce s*a gîndit, Bietul Om? să înceapă să se încurce, căci de descurcat, cu voinţă şi energie, şi mai ales cu credinţă în Dum* nezeu, omul se descurcă. O cocioabă, după o viaţă de muncă, se cuvine fiecărui biet om. Tot construia o cocioabă: ca să poată plăti mai repede datoriile, a construit cocioaba mai mare.
212
   —     Nu te uita că are şapte apartamente, argu* mentează Bietul Om, căci totul e zidit cu o eco* nomie înspăimîntătoare şi cu materialele reduse la minimum strict.
   Bietul Om ici, Bietul Om colea, pretutindeni Bietul Om se străduieşte să*şi uşureze puţin mize* ria, pe nişte vremuri de criză cum nu s*a mai po* menit. Pe nesimţite, el încetează de a mai fi biet om şi devine om obraznic. El invocă, amenin* ţînd, cinstea, economia, organizarea, munca, stă* ruinţa şi toate virtuţile prin care Bietul Om îşi face o casă mare, un automobil mare, o moşie mare, o avere mare, candid cînd a furat, şi în* drăzneţ cînd a izbutit.
   Bietul Om! face şi el ce poate. . .
            UN GOSPODAR
   De grilajul grădinii stă răzirnat întrmn picior de lemn un- domn voinic şi bine îmbrăcat. El şi#a ales locul cel mai populat şi îl ocupă două ore pe zi cu demnitatea cîrmuitoare a unui acar. Toaleta lui foarte căutată se vădeşte deosebită pentru piciorul de lemn, expus ca de vînzare. Un lac proaspăt sticleşte pe vîrful lung, dat la strung, ca o mobilă cu şanţuri spirale. E marfa din vitrina lui. Se vinde continuu fără să scadă, şi în fracţiuni. Ca să*l valorifice la maximum, ba decorat cu patru brăţări de alamă, ajustate simetric şi frecate zilnic cu pastă de clanţă. Piciorul de lemn ţine loc de reclamă şi e vorbi* tor de la sine.
   Proprietarul lui nu colaborează decît cu expre* sia ochilor la efect. Nu rosteşte un cuvînt, nu întinde mîna, nu scoate şapca lui de birjar, cu cozorocul sticlos. Abia dacă uneori salută aproape milităreşte pe doamna care se apropie cu mîna îngropată &în sacul de piele pentru căutarea mă# runţişului celui mai mărunt. Cînd se iveşte o trecătoare, şchiopul întoarce spre ceruri o cău* tătură de amorez; ochii cîntă «Slavă Ţie» şi « Mai am un singur dor », şi sufletul lui scoate un imperceptibil oftat. Situaţia de om călcat de tren din imprudenţă a găsit desfacere comerci* ala pe piaţa războiului, şi politica omului de la grilaj este să exploateze imaginea eroului necu*
214
noscut, dînd să se înţeleagă din atitudini con# centrate şi triste, că un picior i*ar fi rămas la el. Războiul a izbucnit la timp, dar e profund recu* noscător ţării şi steagului că bau purtat.
   O singură dată entuziasmul lui devine zgo# motos, atunci cînd trece garda de la Palat. El strigă: «Trăiască Armata!», şi trecătorii admiră în acest erou, căzut într*o fericită zi de pace sub tramvai, dragostea lui de patrie, îi dau doi lei şi, turburaţi de dovada categorică a jertfei consimţite, intră în consideraţiuni şi generalizări.
   în cîţiva ani după război, omul cu piciorul de lemn şi#a cumpărat o proprietate, a pus pomi roditori, are treizeci de stupi, un cal, o gabrioletă, şi ziua întreagă se îndeletniceşte cu gospodăria. Trotuarului îi acordă două ore pe zi, după un program experimentat, şi numai în zilele de sărbătoare naţională iese dis*de/dimineaţă şi se întoarce pe înserat. La aceste date binecuvîntate, el aduce o basma cu lei, devaluaţi desigur, însă lei orişicum şi lei care se grămădesc în cutia unui dulap. Cei care n#au făcut războiul îi dau cu plăcerea că bau făcut alţii. Cei care s*au ascuns de război îi dau, ca şi cei ce s*au întors din răz* boi valizi, pentru că au scăpat. Un căpitan bătrîn i*a strîns mîna şi i*a ţinut un discurs atît de simţit şi de adevărat, încît toată lumea, înţele* gînd marele sentiment care a scăpărat între invalid şi veteran, s*a îmbulzit să A dea, cu o lepă* dare de sine emoţionantă.
   Şchiopul nu este însă cu totul fericit. El are un detractor violent, pe invalidul adevărat, în uniformă verde zdrenţuită, cu pieptul îngre# uiat de medalii, şi care, scurtat de război pînă la şolduri, îşi tîrăşte un sfert de trup pe o sanie fixată subt coapse ca o şea de lemn.
   Acesta ocărăşte, înjură şi bate cu scăunelele, cu care îşi deplasează, sprijinit în mîini, boia#
 215
vanul de carne olog, şi revolta lui vehementă înhaţă trecătorii, ameninţă cucoanele spilcuite, batjocoreşte fardul, minciuna şi credulitatea. Za* darnic. Nu4 miluieşte nimeni.
   Solemn, tăcut, aristocratic şi salutat, şchiopul prin accident porneşte acasă.
 UN CAZ
   Cunosc un om al tuturor tragediilor. Fără să aibă aerul că suferă, judecînd după figura blîndă trandafirie, după zîmbetul optimist, el se chinu* ieste, de douăzeci şi cinci de ani, decînd îl ştiu, neschimbat, todeauna tînăr, şi proaspăt ca o pră* jitură.
   Nu ştiu de ce îi zic «domnule profesor», fără să cred că ar avea această nobilă meserie. Am apucat să*i zic decînd mi*a sau i*am fost prezintat. N*am vrut să întreb ce anume catedră ar putea să aibă, ca să nu cumva să dau de vreo surpriză, şi m*am silit să4 deduc din imaginaţie. De altfel, discreţia lui m*a ajutat foarte mult să nu ajung la nicio încheiere.
   Cred că în douăzeci şi cinci de ani m*am întîlnit cu profesorul meu numai de vreo două* zeci de ori. Ştiţi cum se petrece cu un domn profesor o întîlnire din întîmplare:
   —     A! Decînd gîndeam să*ţi fac o vizită! Mi*e* ra dor de dumneata. Să nu crezi însă că nu te urmăresc cu atenţie (şi cu admiraţie.) Dar aşa e viaţa noastră. . . (« Noastră» e un plural de amiciţie şi de colegialitate.) Dumneata cu conde* iul, alţii cu şcoala. (« Alţii» erau el şi profesorii.) Dar ştii că nu te*ai schimbat deloc?
   —     Mă gîndeam de unde să te iau. Te credeam pe undeva prin Europa. (Presupunerea că un amic, pe care nu hai mai văzut demult, călăto*
217
reşte, face todeauna plăcere. De altfel, o funcţie importantă prin care, cu timpul, vor putea să treacă toţi camarazii, e aceea de ataşat de presă.) Auzisem că erai pe la Ankara, precizez oarecum.
   —     Ce mai e nou? Ce*ai mai făcut? Ce crezi despre evenimente? Cînd o să mai am bucuria să te văd? Mai dă şi dumneata, ce naiba, cîte un telefon. . .
   Toate astea s*au grupat într#o convorbire de cîteva minute şi, la despărţire, tragedia:
   —  Ah! Scumpe amice, mi^e soţia pe moarte. . .
   Traduci aminte că « soţia », cum zice profe*
sorul, a mai fost pe punctul să sucombe de cîteva ori.
   Pecînd asculţi lista simptomelor care vor face din el un mare nefericit, îţi revin în memorie gravele boli de care i*a mai scăpat nevasta: ope* raţia cezariană, fibromul, ulcerul. . . Toate afec* ţiunile extreme turbură periodic căsnicia bietului om, care suferă într*adevăr, de vreme ce ochii lui albaştri sînt înnecaţi de o lacrimă tremurată. Totuş, prea multe dureri, îţi zici, pentru un cap de femeie, desigur distinsă, şi prea rău aşezate,
—  şi prea multe tortûri şi pe capul unui bărbat cu o splendidă frizură lăsată niţel, cu melanco# lie, pe o sprînceană.
   Şi greu încercatul coleg (nu mă mai g înde am să iscodesc ce fel de coleg) strînge mîna, pe jumătate întors din profil, şi fuge, ca să nu izbuc* nească întrmn mare hohot de plins şi să nu dea spectacolul unei crize, penibilă la un bărbat.
   La ultima întîlnire « soţia » fusese operată de mastoidită. Intervenţia chirurgicală pentru ase# menea boală se face cu dalta şi cu ciocanul, de*a dreptul pe osul din spatele urechii.
   —     « L’échafaud quon bâtit na pas d'écho plus sourd », mi s*a plîns profesorul, citînd un vers
218
   Speţa era foarte interesantă. Mă hotărîsem să culeg date despre profesor si să descriu, cu titlul «Un om foarte nenorocit», un asemenea om. M*am dus pe la prietenii lui şi m*am informat. Unul mai psiholog mi*a dat amănunte:
   —     Tragedia lui cea mai adîncă, mi*a spus con# fidenţial cel mai bun prieten al lui, e alta: că n*a avut şi nu are nevastă.
                                                 OMUL LIBER
  De la un timp, amicul nostru Preda, careţi un militant de berărie, s*a liniştit. De unde vocifera ca un precupeţ, înjurînd pe toţi cîţi i se părea că*i împiedică viaţa de cetăţean şi de critic social şi politic, în ultimele două săptămîni s*a potolit. S*a prins de sănătatea lui o aureolă îngerească.
  Preda e un original niţel într*o ureche. Se crede obiectul tuturor măsurilor de ordine şi prudenţă, luate cu caracter general, şi poate că aderă la o uşoară manie a persecuţiei. Mă sună la telefon :
  —     Ai auzit ce s*a proiectat împotriva mea?. . . Nu?. . . Niciodată nu te*au interesat necazurile mele prea mult. . . Eşti un egoist.
  —   Ce ţi s*a mai întîmplat, dragul meu?
  —     Toată lumea ştie, afară de unul singur, de dumneata. Nu mai am voie să circul pe stînga. Am ajuns o căruţă. N*ai niciun cuvînt de pro* testare ?
  Altădată, se plîngea că*i obligat să*şi camufleze geamurile, să mănînce în loc de undelemn ulei, să se îmbrace în celofibră. Vrînd să*şi cumpere ghete, n#a găsit ciorapi. Se urzea un complot împotriva lui. Mi*am permis, cînd mi se plîn* gea prea tare, să rîd, lovit de o ilaritate re* gretabilă.
  —   îţi vine să rîzi! mă mustra colegul Preda.
 220
   —     Ordonanţele care te fac să suferi atît de mult, sînt pentru toţi cetăţenii, amice, i*am răspuns, dar nimeni nu pătimeşte ca tine. Fii om, ce naiba! Peste doi ani, o să mergi pe stînga, o să ai maio* neză, pantaloni de şeviot, pantofi cu pingele etc.
   —     Pardon! stimate domn, m*a luat Preda de sus şi ceremonios, ca să mă jignească. Dacă n*aş fi eu, nu s*ar gîndi nimeni la măsuri. Viaţa mea stinghereşte. Sînt om de convingeri libere, aş dori să mămţelegi mai bine, şi nu mă codesc să spui lucrurilor pe nume. Vreau libertate, şi asta nu place. Sînt om liber, sînt odios.
   —     Dacă ar fi aşa, s*ar găsi o soluţie mai simplă. Pentru unul singur, cum te pretinzi, nu e greu: te*ar închide şi s*ar scăpa berăria de un apostol al adevărului pur.
   —     Crezi că îndrăzneşte cineva ? scrîşni din dinţi prietenul Preda.
   —  De frica Europei!
   —     Nu se mai găsesc nici ştreanguri ca lumea, şopti confidenţial. Alaltăieri, am vrut să mă spînzur şi am căzut din tavan. Sfoara era de hîrtie.
   —     Dacă nu mai trebuie la altceva, i se dau întrebuinţări mai utile, zisei. Decît poezii, mai bine sfoară.
   Preda mi*a închis telefonul brusc. Amicul e cam mojic. Dar îl suport. De ce? După două pahare, îmi recitează la ureche pe Aristofan în original. E magna cum laude de la Bordeaux, unde clasicismul se ia la întrecere cu vinul, şi Dionisos umblă călare pe o âsină albă cu ochii de safir.
   Reîntîlnindud după o absenţă, înseninat, nu ham mai recunoscut. Era o transfigurare în personalitatea lui, ca şi cum se pregătea să se înnalţe la cer. Descoperise ceea ce numea el « reacţiunea binefăcătoare ».
 221
   Ce era această reacţiune, am văzut la el acasă. Cumpărase două lopeţi de sită şi urmărea mus*
tele cu ele.
   —     îl vezi? strigă prietenul Preda. Şi se năpus* tea cu batătoaream mînă, sfărîmînd un muscoi. L*am achitat! Aşa*mi ucid eu vrăjmaşii!
   Cît am stat la el, a omorît douăzeci şi două de muşte. Oricine doboară douăzeci şi două de muşte. Dar fiecare muscă de*a lui Preda purta numele cîte unui mare om ele ispravă, pe care, după limbajul lui, îl da gata şi4 achita.
   E o răzbunare cu atît mai inocentă cu cît e mai inofensivă, dragă Coc6, şi, pînă una*alta, un surogat, careu dă sensaţia că scrie, că gîndeşte şi că acţionează liber. Ce costă o muscă? E gratis
                                  SĂRACUL POPESCU
   Adică de ce oamenii, careţi fac isprava lor cotidiană, necunoscută, neaşteptînd elogii şi re# compense, nu       sînt numiţi   pe  numele      lor, ca
oamenii politici şi ca actriţele? Este altceva să fii, de pildă, secretarul unui liceu, să ai o auto# ritate primită de la conştiinţă şi muncă, decît un regizor sau un şef de orchestră? Nu prea se pare. înnainte de toate, lucrul de valoare de lucrul indiferent e deosebit de către omul care 4 duce la capăt.
   Aparenţele fugitive ale vieţii obşteşti, schim# bate de la o zi la alta, de la o administraţie la alta, se deplasează ca norii tîrîţi pe pămînt, grei ca plumbul sau lini şi diafani. Suprafaţa e o continuă mişcare şi experienţă, la care numai destoinicia nu     colaborează,  şi, mutate      din loc
în loc, materialele de faţadă sînt uzate, şi clă* clirea s*ar prăbuşi, dacă temelia invizibilă n*ar opruo să se răstoarne. Temelia e un om, cel mai obscur şi nebăgat în seamă dintre factori, şi totuş girantul sigur şi stabil al permanenţei. Pretutindeni ham văzut pe acest om ducînd în spinare o Şcoală, o Primărie, o Percepţie, o Jude# cătorie, o Direcţie, ca furnica o povară cu mult mai mare ca ea.
   Omul acela      nu se plînge. El  ştie că     jalba e
de prisos, dar     dragostea lui de  lucru şi simţul
                                        clemnităţiid împiedică să*şi facă un drept din
223
 datoria altora faţă de el, călcată. L#am văzut pe acest om, capabil şi răbdător, pretutindeni, la toate autorităţile şi instituţiile, consilier şi îndru# mător al şefilor, care, lipsiţi de sfatul lui, riscă să nu#şi poată mişca mîna în iscălitură. El e legea, arhiva, regulamentul, enciclopedia, Domnul acela dintrmn biurou, liniştit, cuminte şi binevoitor, centrul tuturor problemelor, colaboratorul tutu# ror caznelor, felicitat de şefi, curtenit, jignit, şi haznaua tuturor elogiilor gratuite. Toate biuro# urile, serviciile, direcţiile#generale trag de el, ca de o funie cu douăzeci de cozi. « Să vie Popescu...»
 —  « Pofteşte^ pe Popescu. . . » — « Cu chestia asta trebuie să mergem la Popescu...» — «Alo! Domnule Popescu, vă cheamă domnul secretar# general. . . » — «A, bine c#ai venit, Popescule, vrea să te vadă ministrul. . . »
   Şefii lui succesivi, mai noi şi orgolioşi, l#au mutat, ca să se scape de competinţa lui, de vreo trei ori, l#au şi dat afară, şi a trebuit să#l aducă îndărăt. Cînd primeşte ordinul: « pleacă », Popescu îşi ia pălăria, fără să ţie discurs de despărţire, şi cînd e reintegrat se întoarce cu simplicitate, şi nu repro* şează nimănui nimic. Oftează din cînd în cînd, şi atît. Nevastă#sa îl desconsideră că nu ştie să se lase şperţuit: Popescu rabdă şi de la nevastă.
   La întoarcere în serviciul din care fusese scos, totul e dezorganizat şi trebuie luat da capo. La cinci ani o gratificaţie, dacă face parte din învă* ţămînt, e tot ce poate să aştepte Popescu, licenţi# at în cîteceva, cîteodată şi doctor, uneori excelent cal de mare tracţiune fără titluri, muncind toată ziua la biurou şi o parte din noapte acasă şi povă# ţuindu#şi stăruitor copiii, alţi Popeşti, la studii, pentru eternizarea speţei subalterne, să fie cin# ştiţi, conştiincioşi, să sufere în frica lui Dumnezeu şi să facă la rîndul lor, fiecare Popescu, alţi Popeşti, licenţiaţi, doctori, funcţionari. . .
    Săracule Popescule! cînd fiecare te vorbeşte de rău, cînd zeflemeaua se face ieftină, ca sa coboare pînă la coatele tale cîrpite, cînd autorii fără inspiraţie validă tabără pe tine cu compo# ziţia şi stilul, tu eşti o elită şi o aristocraţie şi cuminţenia adîncă a unui neam.
   Cetăţeanul conştiincios, onest şi simplu, dar împovărat, urmărit de haita evenimentelor mi# nore de toată ziua, care#l înţeapă, îl latră şi#l muşcă şi rupe din el cîte o bucată, din suflet şi din pantalon, mă întîlnesc cu el în tot locul.
   Rabdă, tace şi o duce, animalul corvezilor şi întristatul tuturor decepţiilor cu putinţă, stri# gătul şefului, mojicia subalternului, dispreţul mut al nevestei, opinia copiilor, grosolănia tuturora printre care se strecoară, frecîndu#se de blănuri, mantouri şi vitrine, etern călător de#a lungul continentului unei zile, resemnat şi obişnuit cu vrăjmăşia destinului meschin, amara lui disciplină.
   Brutalitatea vieţii mişună împrejurul lui, cu inconştienţa celeilalte mizerii, biruitoare, lamen# tabil ironică, de prost sarcasm şi de suficienţă nemotivată, şi te supără pentru el pretutindeni, în piaţă, unde omul sărac şi melancolic îndrăz# neşte să întrebe de preţ, în vagonul de tramvai ticsit. Nici la ghişeul poştei nu e primit cu mai puţină necuviinţă. Şi#a încercat şi el norocul cu o scrisoare gîndită şi redactată de sute de ori pentru a fi mai convingătoare, către un fost coleg ajuns şi indiferent. îşi pune speranţa în ipoteze, în combinaţii absurde, sporind în fami# lia lui opinia mediocră şi de atîtea ori agravată, despre incapacitatea lui de a face ca alţii.
225
   E funcţionar pe undeva. Nu poate să imite facilitatea celor mai înstăriţi ca el în cutezanţă şi neobrăzare. Mita îl înfioară, şperţul îl urni* leşte, zilnic şi*a îndoit silinţa datoriei, nebăgat în seamă. Viaţa lui se deapănă ca o lîna ruptă mereu, topită de vechime şi inconsistenţă.
   Fac ce rac dar nu pot scăpa de obsesia fiinţei dumitale, iubitule, care pe gologanii de ziar preferi să cumperi tutun, ca să*ţi mai îngălbeneşti niţel mustaţa şi degetele prăjite de fumul mahor# cii. Ţi s*au afumat cîte trei falange, şi unghiile*ţi sînt stacojii. Cîte ceasuri sînt? Se apropie prîiv zul, şi nu te#ai mai duce, ca să nu mai înfrunte căutătura dumitale blajină sentinţa mută a celor de acasă. Ai vrea să fii o mînă de praf şi sa te spulbere vîntul. Nu*ţi mai vine să dai, neferi# citule, ochii cu nimeni.
   Ieri, te*am recunoscut după vocea moale, tără# gănată şi speriată. Căutam pe şeful dumitale la telefon, şi mi#ai răspuns în absenţa lui. Nu ştiai cine sînt, şi, terorizat de sfiială că trebuie să răspunzi numai accentului răstit al oamenilor mari, todeauna iritaţi, mi#ai spus: domnule mi* nistru. . . domnule preşedinte. . . domnule gene# ral. . . domnule profesor. . .
   Te*am identificat numaidecît. Erai Popescu. Erai tot acel Popescu care, punctual şi prezent în toate biurourile, la primărie, la percepţie, în ministere, duci în spinare şi pe brînci, fără să te plîngi, flămînd şi cîrpit, cu o ţigare lipită de buze, namila Statului monumentală.
   Popescule, mă supără rînjetul cu care te în# tîmpină grimasa intelectuală. După cea mai primitivă etimologie, tu eşti fiul Popii, văr cu
 226
  Pop, frate cu Popa şi tiz cu Proto şi cu Potropo# pescu. în fel şi chipuri ai ieşit din altar, ai dat şi primit cuminecătură şi dar. Eşti ori nu eşti o aristocraţie a odăjdiilor şi a ripldei? Atunci de ce te batjocoreşte zeflemeaua Constantinescului, a Dumitreseului, a Ionescului, a Petrescului, care nu sînt moştenitori decît de Constantineşti, Du* mitreşti, loneşti şi Petreşti? şi de ce nu ţi*ar fi mai plăcut şi dumitale să te tragi din aceşti porecliţi, şi alergi la un adaos cu trăsură de unire, de nume de sat şi de cătun? Crezi că ai făcut gaură în cer, dacă lîngă Popescu ai pus, de pildă, Mălăiescu, şi îţi închipui că ai salvat ceva şi altceva decît o sfiială proastă?
    Vino încoace, Popescule, să*ţi fac închinăciune. Dacă mă laşi, te şi sărut. Popescu e o drăgătorie. Odată şi odată a fost în familia dumitale o barbă mare, răsfirată deasupra unei cruci cu lanţul de aur: familie sfinţită, Popescule! Dacă n#au fost zale multe şi coifuri şi pieptare de fier în neamul tău, şi strămoşi încuiaţi cu cheia pe la spate într#o cutie de tablă, au fost izmene, Popescule, şi iţari, Popescule. Nu eşti mulţumit? Ai fi vrut cioareci de tinichea şi oţel, şi un cal cu valtrapuri grele? Te*ai fi simţit mai nobil turnat în metal de lin# guri şi de furculiţe?
    Ridică, Popescule, capul. Capul ţi*e frumos, niţel oacheş, cu ochii plini de licăr zăcut: gura ta place cucoanelor din toată Europa bălană. Care n*a poftit la crăpătura buzelor dumitale cu mustaţa întreagă şi la surîsul ei cu zmalţul alb? Hai, cască*o oleacă, — nu eşti la dentist, să te temi, — să*ţi zăresc dinţii. Ce mai măsele, mă! vere Popescule. Să poftească şi ăi de au rude în Evul Mediu să şi le arate. Ptiu! ce mai putrega* iuri şi ce de mai cauciuc! Şi, de! nu se poate zice că tu nu ştii să strîngi cum trebuie în braţe, cu braţele tale păroase. Dacă ai dezveli ţărîna
 227
  şi ai întreba ce*au zis odinioară grecoaicele, bub garcele, sîrboaicele şi unguroaicele, cîndva, cînd se vorbea româneşte Popescule, cu multă ruşine şi puţin, te*ai îmbăta în inima ta, — pentru că părerea lor ar fi la fel cu a nemţoaicelor şi a franţuzoaicelor şi englezoaicelor. . . Nu roşiţi, rase fine şi cu copita scumpă, încălţată întno seară de teatru sau de bal, cu pantoful Louis Quinze: v*a emoţionat Popescul
   Popescule, dumneata eşti pămîntul, cu grîul, cu soarele şi cu ciorile lui. Pămîntul nu e lucru de rîs şi de murdărit: pe el mau fost încă în stare să4 jignească milioanele de popoare, care au făcut o gaură în el şi au stat omeneşte deasupra. Nu s*a supărat niciodată pe ele, pă* mîntul, Popescule; ba le*a înghiţit la urmă detot şi pe toate, — şi tot nu s*a spurcat şi nu s*a împu* ţit, nici de găuri nici de cimitire.
   Inima sus, Popescule, Popescule de la Jii, de la Olt, de pe Ialomiţa, de pe Şiret, de dincoace şi de dincolo, şi de pe toată Dunărea lată. Cu nişte măsele ca ale dumitale ţi*a dat Dumnezeu şi o poftă de mîncare şi o putere de mestecat fără păreche. Ai să mai mănînci! ascultă^mă pe mine, Popescule.
   Ca să nu mint, peste o mie de ani o să se vor# bească limba ta cine ştie pînă unde, pînă la ce mare şi pînă la ce munţi, dacă numai în cinci sute de ani graiul, care*ţi miroase a dulceaţă şi must de razachie, se aude, mă băiete, cînd mai stropşit, cînd mai înghesuit, pe un bărăgan de hartă de o mie de kilometri pătraţi. . .
   Popescule, să trăieşti!
                                         UN ALTOI
   Tînărul e un vlăstar de francez însurat cu o distinsă româncă, la Paris, acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Educaţia de ţărancă moşiereasă, crescută laolaltă cu porumbul şi deprinsă cu imaginile care evocă mămăliga: fotele, brîul, opincile, ciutura, plosca şi cocenii, — s*a văzut brusc transplantată în atmosfera Capeţilor, a Enricilor, Ludovicilor şi catedralelor, ca dovlea* cui între ananaşi.
   Intervenind foamea războiului, noua familie a operat o mişcare retractilă şi s*a întors la moşia din România, unde tot timpul furculiţele mau stat în cutia mesei şi vitaminele, distribuite Euro* pei în fiole şi injecţii, circulau fără cartelă, în ambalajul lor primitiv: pătlăgelele vinete şi roşii, ardeii graşi, fasolea ţucără, cartofii, castra# veţii. . .
   Familia sporise cu o bucată de om: fiul, franco* român, « roumain, ma chère », la Paris, « français, tu sais », la Bucureşti. împărechierea extremelor a dat un dezechilibru de individualitate şi un copil bătrîn, parcă născut la treizeci de ani.
   Limbajul lui de maturitate comică tratează tot felul de chestii, formulează păreri de sceptic, nu se miră de nimic, cu un aer neprefăcut, de fost ministru în Indiile malarice. Tînărul afectează toate mişcările fotografice ale celebrităţilor poli* tice din gazete. Se gîndeşte în cot la Europa,
 229
 cîntăreşte continentele legănîndu*şi piciorul încă* lecat peste genunchi, fără un dispreţ remarcat pentru nicio mare putere, dar versat în meca* nismul secret al intereselor internaţionale. Nu se lasă sedus de aparenţe şi zice cîteodată:« Vai! »
—  pe franţuzeşte « hélas ! » sau « On va voir » : « să vedem »...
   Copiii din clasa lui îl cheamă la joacă şi*i zic: « mă! ». Barbara silabă n*are echivalent franţu* zesc. Se*nghesuie*n el şi*i mai turtesc cîte puţin jobenul. în primele zile de liceu s*a prezintat cu o pălărie*gambetă, care nu se mai poartă, de semiceremonie, cravatat pe gulerul cu lustru şi parlamentar, ca la Palais Bourbon. De cîteva ori a trebuit să*şi zmulgă capul din ea, intrată pe urechi pînă la ceafă, ca dintr*o cutie de conserve. Venea cu un baston de bambùs, cu noduri şi falange, flexibil, făcîndu*şi în curtea liceului o intrare de Charlie Chaplin, cu urale, foarte gus* tate de elevii mal élevés.
   într*o zi, s*a arătat, cu bastonul şi gambeta, pe bicicletă, şi a avut un succes fou. A rămas étonné. Colegii i*au desfundat pălăria, i*au înţe* pat cauciucurile bicicletei şi i*au aruncat basto* nul în Cişmigiu.
   Un an şi l*a consacré familiarizării în mediul copiilor, des imbéciles, cu limba rumènâ, ale* gîndu*şi din toţi un cerc de trei amici mai inte* resanţi din punctul lui de vedere, şi în care şi*a pus încrederea şi speranţele că*i ascultat cu seri* ozitatea cuvenită aristocraticelor lui confidenţe.
   Mărturisirile lui cotidiane erau seducătoare : tînărul francotroumain îşi petrecea nopţile în intimitatea societăţii inaccesibile, prieten cu cor* pul diplomatic, avînd unchi miliardari, şi ştia tot. Antrenat fără voia lui, pînă noaptea tîrziu, a băut prea multă şampanie şi*l cam durea capul. De*abia i*a rămas timpul să dea fuga pînă acasă
 230
eu automobilul unei legaţii, să*şi lepede smochin* gul, să ia o duse rece şi să vie la liceu. . .
   Dar adevăratele lui mari rubedenii erau în Franţa, mătuşa lui, contesa de Boailles, verii lui: marchizul de Gourdalès şi vicontele de Phrazzes, care*i un tip épatant, a doua mătuşe, la Princesse de Dordogne, şi o mulţime de nobili cu nume istorice şi cu portrete în armură seculară. Un strămoş i*a murit la Rocroi.
   Toate astea se împleteau cu } la matematici, cu 2 la limba latină, cu o batistă cam cenuşie, cu hainele şifonate, cu pantofii scîlcii. Sosurile grase îi constelau pieptul hainei, cu toate că avea acasă o garderobă splendidă, în Bretagne un castel, un domeniu în Touraine, şi altul, moştenit de la Richelieu, în Midi.
   Din partea lor, nici colegii confidenţi nu s*au lăsat mai prejos. Unul luase masa în ajun cu Radu Negru, în principatul familiei, de la Curtea de Argeş, altul stătuse de vorbă cîteva ore asu* pra evenimentelor mondiale cu fratele maică*si, Matei Basarab, abonatul ziarului Le Temps şi al revistei Revue des Deux^Mondes, un drôle de type ce luif là.
   Aflînd ce era cu aceste rubedenii ale colegilor lui, tînărul franco*român s*a simţit ofensat, s*a îmbolnăvit şi s*a retras de la o şcoală frecventată de atîţi bădărani.
                              MONOLOG PLASTIC
   Nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, dar sînt critic de artă, şi nu sînt unul din criticii de artă,^ sînt criticul de artă (cu «/), adică Ăla, adică Ăsta, adică Eu. Sînt Cel Mai, sînt superlativ.
   Criticii derînd, de artă, au o curioasă atitu* dine dinaintea unui tablou: îl analizează şi vor să pară căd înţeleg, ca şi cum un tablou trebuie înţeles. îl traduc în articole şi studii, dar de multe ori sînt pictori şi ei. N*au, adică, acel văz de ansamblu şi de orizont, peste meserie, care slujea de criteriu selectiv atribuirii portofoliilor de odinioară. La Căile Ferate era numit un literat, la Instrucţia Publică un proprietar de hoteluri, la trebile bisericeşti un inginer. Competinţa vie, de iniţiativă, liberă de îngustimea profesională, cere la inginerie un dentist şi la puericuîtură un fabricant de conserve.
   Aţi priceput vreodată ceva dintr*o critică plastică, de specialist? Consideraţii peste con* sideraţii, pedanterie obscură, închipuită apro* fundare, aproape filosofică. Studiul e ca un bloc de plumb.
   Eu altfel procedez. Eu zic: «Bine...»; «A evoluat. . . »; « E ceva. . . ». Zic:     «Verdele e
natural!. . . »; «Are aer. . . »; « Parcăd vezi. . . »; «Numărul douăzeci şi cinci promite. . . ». Zic: « îmi place. . . ». Cititorul îşi dă seama numai* decît că am sezisat, gazeta mă apreciază şi, din
232
etapă în etapă, s*ar putea crea pentru mine şi o catedră. Ştiu să aştept. Criticul de artă adevărată se deosibeşte net de simplii amatori şi diletanţi.
   Mă cam deserveşte, nu e vorbă, condeiul, ca si gramatica şi propoziţia simplă. Dar le*am eli* minat. Aţi văzut că stilul meu pune punct ime* diat după literă mare şi că am adoptat în critică economia, ca un telegrafist. Nu mă încurc în fraze nici în probleme. Sînt lapidar cam inscripţii: «La stînga ». . .     « Sens unic ». . .    « Intrarea
oprită ». . . « Adăpost ». . . Nicio silabă mai mult decît necesarul, şi, drept vorbind, niciun cuvînt nu e necesar. Aş semna, cu conştiinţa că sînt fundamental şi concentrat, două coloane albe cu titlul Cronica plastica, sus.
   îmi zboară pe la ureche, în expoziţii, cîte un crîmpei de conversaţie: « Idiotul ăla. . . », « Cre* tinul solemn. . . », « Imbecilul. . . », « Javra. . . », cîte şi mai cîte. Nu cred că sînt eu, dar la urma urmei nici nud aşa de rău. . . Mă simt chiar măgulit că se ocupă şi artiştii de mine, şi împă* cat. Sînt Criticul cu Autoritate, fac parte din comisiuni, primesc însărcinări, semnez rapoarte, sînt audiat, consultat, sînt factor, sînt cultural. . . Dumnealor, ceilalţi, ceilalţi critici de artă, ce sînt? Nimic.
   Şi mă mai deserveşte niţel şi capul meu de expresie. Natura m*a compus fără accentele unui relief proeminent, fără scobituri şi cam plat, cam ca un basorelief cu zgîrci. Din faţă sînt cam din ceafă şi din profil cam din călcîi. Sînt ceva ca un Prometeu lucrat cu calicie, ca un olac de om sărac. Umărul o cam ia încolo, omoplatul cam iese din plan, picioarele mi*s agăţate de sub* suori. Nici figura nu corespunde cu ceea ce ar trebui să fie. M*a întrebat aseară în tramvai, manipulantul: « Cît a ieşit pe ziua de azi? ». Mă asemuia cu plasatorul de la cinematograf.
 233
  Orişicum, modesta mea ţinere de minte nu mă părăseşte şi am şi un venin discret. Nu cine ştie ce venin: un veninaş, zero virgulă doi la sută. îl secretez pe furiş, în comisiile oficiale de cumpă* rare de tablouri. între patru^cinci egali mă simt în element şi devin, — auzi dumneata ? — şi sar* castic. Acolo îmi acord eu adevăratele satisfacţii ale criticului de artă, admirativ şi laudativ cînd iscăleşte la gazetă. Ce credeai dumneata?
 DIALOG JUBILIAR
   Mi*a venit aznoapte o idee. Nu mii a venit, drept vorbind, de*a dreptul, ci prin nevastă. Ea îmi administrează şi decoraţiile, pergamentele, doctoratele de onoare. Mi*ar fi căutat şi un titlu de marchiz în ascendenţă, cu o consonanţă opor* tuna: nu s*a găsit la niciun anticar.
   Nevasta mi*a spus:
   —  Tu ştii, Nicule, că eşti o somitate?
   Lam răspuns:
   —  Bunînţeles.
   Mi*a spus:
   —- Ai parcurs o carieră strălucită. Ai făcut ce*ai făcut şi te*ai distins cu toate stăpînirile. Cum înceta una, te îmbolnăveai la timp, ori plecai în streinăta* te, şi te întorceai sănătos cu stăpînirea următoare.
   —     Vrei să mă dojeneşti, Didino? Am făcut*o pentru tine. Eu sînt modest. . .
   —     Dimpotrivă, te admir şi te aprob. Un om ca tine se cade să fie întodeauna sus. Viaţa noastră de intelectuali e un continuu schimb de echilibru. De ce să fii jos, cînd e aşa de bine sus? Te muţi de pe un picior pe altul, de pe cel drept pe stîngul, şi invers, dintr^o opinie într*alta. Noi, intelectualii, avem cîte şase şi opt picioare, solide. Ceea ce*mi place la tine e că intri în toate fazele cu o convin# gere nestrămutată şi că nu*ţi mai aduci aminte absolut nimic din ziua de miercuri cînd apuci ziua de joi.
 235
   —    Sînt, într*adevăr, convins prin temperament: e dinamismul meu. Mi s*a întîmplat ca dimineaţa aveam o credinţă adîncă, şi seara o altă credinţă, şi mai adîncă. Eu, în realitate, nu mă mut şi nu mă schimb, perforez, din adînc în mai adînc.
   —    Daca aş vrea sa glumesc, ţi*aş spune, Nicule, ca pe nesimţite ai putea sa ajungi cu sonda convin* gerilor în partea de dincolo a planetei. . . Nu sînt răutăcioasă, repet că te admir. De asta cred ca eşti convins fără temperament.
   —  La ce vrei să ajungi? mi*am întrebat nevasta.
Vrei să schimbi automobilul crem                       cu altul bej?
   —• Ce                   copil eşti! mi*a răspuns. . . Aş   vrea să
începi sa te cam sărbătoreşti. Un trecut ca al tău are dreptul la un jubileu pe lună şi la cîte un banchet cu discursuri. . .
   Ideea nevestii m*a lăsat visător.
   —  Ştii că nevastă*mea are dreptate ? Aş vrea
să*mi organizezi dumneata surprizele acestea. . . Eşti abil, inteligent şi ai prestanţă, domnule Seninu, şi eşti şi îndrăzneţ, într*o tonalitate de indiferenţă. E ceea ce trebuie. . . Ştii că la servicii ştiu să răspund cu servicii. . . Ai relaţii. Şi ai şi stomacul bun;                     ştii să digerezi, cu ochii deschişi
bine şi                   miraţi  în ochii zeflemelii. Ţi*ai   compus
la timp o figură de noii me tangere: eşti predestinat şi un mare şiret, nu protesta. . . Dumneata să*mi propui din partea unui comitet. . . Eu o sa refuz... Insista şi voi ceda. Deşi sînt timpurile foarte grele, voi primi, făcînd, bineînţeles, dificultăţi, dar nu voi avea ce sa fac faţa de voinţa unanimă a colegilor dumitale, şi ma supun. . . îmi dai răspunsul diseară, domnule Seninu?
   —    Am înţeles, maestre, şi cred ca se va putea face. Acordaţi*mi douăzeci şi patru de ore să întocmesc un program şi să*mi pipăi camarazii. . .
236
   —* Ai tactica bună: începi prin a fi dificil. . . Mi se pare ca e stilul strategiilor dumitale. îţi prevăd un viitor!. . .
   Peste doua ore:
   —     Ascultă, dragă Filipo, distinsul nostru ramolo arde să fie sărbătorit. Trebuie să luăm iniţiativa noi. . . Ce zici? M*am gîndit să nu scăpăm ocazia.
   —     Ocazia găsesc şi eu că e bună, dar ma tem ca o sa ne rîdă lumeam nas.
   —     Despre asta, las* pe mine. Camarazii înghit tot ce li se dă, şi am în presă trei admiratori. Pe unul am intervenit sad treacam clasa patra, pe altul ham plasat, şi celuilalt i*am promis. . . O să*i pui zilele astea sa fie elogioşi. . . într*o atmo* sferă de laude şi notiţe, întreprinderea noastră burlesca o să atragă atenţia mai puţin. . . Asta impresionează şi pe maestru. Politica notiţelor repetate e minunata. Mi*am şi trasat programul. Ştiu că e foarte penibil să scoatem ceva din acest mare nimic, dar fabricăm. Ni se pregătesc nişte posturi suplimentare neaşteptate la vîrsta noas* tră.. . Nu fi prost, măi băiete. . . Uite, împărţim subiectul în trei: eu vorbesc despre Savantul, tu vorbeşti despre Autorul, pe Zgabercea, care*i orator, îl punem să vorbească despre dragostea iui de oameni. Muzica va fi de Strauss: îi plac valsurile aproape ca murăturile. Dansatoarea de caracter va fi Balalaica. . .
   în seara banchetului, la jubileul de cincizeci de ani, unul din oratori s*a încurcat într*o emoţie bizară, de delir, care consistă în a spune contra* riul gîndului urmărit. Oratorul a declamat, ridi* cînd braţul ca Demostene:
   —     Onorate doamne, onorate maestre, domnilor colegi, sărbătorim azi cincizeci de ani de la moartea onoratului nostru maestru. . .
                                              RÎNJITUL
   Da, drăguţule, cu toate că nu eşti prea drăguţ cu rînjetul acela al dumitale, ca o gaură într^o cîrpă cu mustăţi, existenţa sau inexistenţa lucru# lui făcut dă sau refuză dreptul de amestec în judecăţi; e o chestie şi de eleganţă, nu numai de aşamumitul bun*simţ comun.
   Dumneata îi zici operă lucrului făcut, şi rîn# jeşti. Şi dacă n#ai rînji, cuvîntul e tot umflat şi doctoral, dar nu el te face să rînjeşti, ci rea# litatea de dedesubt. Eşti ca un băiat sărac, ajuns pe la patruzeci de ani fără nicio agonisită, şi cînd te întreabă conştiinţa, căci eu nu te*am între# bat nimic, «Ce ai făcut?», scapi de dumneata luînd în batjocură agonisita celui care şi*a tru* dit#o. « Nu*mi place grădina lui, că e prea îngri# jită; nu*mi place magherniţa lui cum e aşezată. »
   Nu#ţi place? Parcă asta te doare pe dumneata. Te supără altceva: că pecînd matale rînjeai şi jucai rişca pe măidan, celălalt, cu o hărnicie înceată dar neîntreruptă, îşi îngrădea locul, săpa o temelie, ridica o bîrnă şi gătea pe din# afară şi pe dinăuntru o casă, în care te#a pof* tit să bei o cană cu apă sănătoasă şi în care ai rînjit. Ai rînjit la şervete, la ţoale, la icoane, ai rînjit la florile din ogradă, ai rînjit la caişii din care ai mîncat pufuri de aur aduse într#o strachină zmălţuită.
238
   Vrei să zici că rînjetul matale te satisface? Nu, vai de matale! Rînjeşti ca să fii văzut dispreţuind, şi ca să nu plîngi cînd te întreabă diavolul din dumneata :« Ce*ai făcut, că ţi#ai prăpădit zilele pe care ţi le*a dat Dumnezeu?».
   Te*ai întins, ai căscat, ai trîndăvit, şi de la un timp încoace te*ai pus să rînjeşti. « Asta ţi#e mese# ria? » te întreabă diavolul din matale. Asta nu#i o meserie. Te*ai uitat în oglindă? Cîrpa obrazului a început să ţi se mototolească şi ţi*au căzut şi vreo doi dinţi. O să începi să rînjeşti cu gingiile, şi rînjetul matale prost o să fie şi hidos. Peste încă vreo cîţiva ani o să te apuce şi pe matale scîrba de el, şi fiindcă alţii nu sînt nici înnăcriţi, nici veseli la gură ca matale, o să le fie milă de zbu# ciumul ce se petrece în biata*ţi fiinţă sufletească, atunci cînd singur îţi vei spune: « E prea tîrziu ».
   Pîn#acum ţi*ai tărăgănat ceasul şi ziua, ca să ţi se facă săptămîni, şi*s de#abia douăsprezece ceasuri muncitoare pe zi şi cincizeci şi două de săptămîni în anul pe cared crîmpoţeşti. Ca un lucrător leneş, ai fugit de scule, de ciocanul care bate cuiul strîmb şi te mai zdreleşte şi la falange, de fierăstrăul cu tăietura exactă, şi pentru că ai luat cu braţele talajul de subt bancul de lucru al camarazilor şi hai dus afară din atelier, ai crezut că ăsta e un meşteşug. Camarazii nu sînt înfumuraţi şi pre# tenţioşi ca matale, ei ar fi mulţumiţi să te vadă sîrguind cîte puţin prin atelier, cît de cît. Măcar să ştii să faci o cutie ca lumea, bine încheiată. Ai văzut că în croitorie unul face mîneca, altul jiletca şi altul pantalonul: nu e nevoie de mai mult, dar în bucata lui fiecare#i meşter. Dumneata vrei să negarăţi că te pricepi la toate, şi fiindcă nu iz# buteşti nimic, de vreme ce nu începi nimic, rîn# jeşti.
   Te mulţumeşti cu prea puţin, drăguţule. Mi*ar plăcea să te văd mai năzuros, întîi faţă de dumnea*
 239
 ta, şi nu un strîmbăcios din buze şi nas numai cu lucrul altuia. Astad cinstea în meşteşug, să te canoneşti pe sineţi: nu te păcăli, că nu*ţi mai rămîne timp de năzdrăvănii închipuite. Că, vezi, îmbătrîneşti. Să nu ne pomenim, tot rînjind, într*o bună zi, la rubrica gazetei, că te*a găsit spînzurat de cuier, lîngă pardesiu şi pălărie. Ba ne mai dai de osteneală, să*ţi citim o cuvîntare la cimitir. Ce o să spunem noi atunci despre matale? că ai rînjit? şi că de fericit ce*ai fost ţi*ai pus ştreangul de gît?
   Ia seama, drăguţule. Tot timpul nu e trecut. La vîrsta matale, cu toate că s*a domolit avîntul, mai e o treabă de făcut. Apucă*te de ea şi ai să vezi că sculele luatem mînă serios nu*ţi mai dau răgazul să rînjeşti la lucrul făcut.
                                    ANONIMUL
   Păduche cu psihologie, tu nici pînă în ziua de azi nu te*ai stîrpit.
   A putut imaginea ta de fiară a părului creţ putu* ros să fie strivită de scărpinarea inventatorului şi a profetului, dar ai renăscut din maţele sale. Fuse* seşi cu Crist pe valuri, cînd sfintei lui tălpi i se supunea, netezindu*se, Marea. Erai cu Cristofor Columb în corabie. Ai fost cu Galileu pînă la rug, — şi ai fi scăpat neatins de jar şi necarbo* nizat. Eşti în Guvern, în Parlament, în Spital, în Biserică, în Politică, în Societate, în Literatură. Eşti al doilea întodeauna, acolo unde se găseşte unul şi unicul, şi eşti al patruzeci şi unulea în Academie. Agent ambigen, şi mascul şi femei, te produc Uni* versitatea, Teatrul şi Muzica. Eşti colea lîngă mine şi nu te vezi. îţi recunosc o dată firul de bale rupt, şi o dată păinjenişul măturat.
   într*o dimineaţă de april, a fost găsit în biuroul lui de îndeletniciri suspecte, cadavrul unui colos, care a practicat, cu plată, meseria ta gratuită; căci în genul tău eşti dezinteresat, mulţumindu*te sufleteşte cu micul excrement al unei situaţii fără localizare. Monumentala scîrnăvie zăcea cu gura gelatinată la soclul cassei de fier, de care fu* sese izbită cu gingiile şi craniul. Un rîntaş negru îi mîzgălea figura, devastată de fanatismul unui asal* tator, şi încălţămintea acestuia intrase în ea prin cîteva găuri derivate spontan. Semenul tău pro*
241
fesionist era o traducere aplicată a individualităţii tale abstracte. Separase cîteva rînduri de copii de părinţii lor, stricase mai multe familii, pusese cîţiva oameni în puşcărie, şi pe alţii îi determinase să se sinucidă. Cartierul în care funcţiona biuroul acestui preparator îi aflase meseria, şi salutul lui era acceptat cu tot atîta spaimă şi dezgust.
   Cînd a fost găsit zgîrcit pe covor, oamenii poliţiei bau transportat de*a dreptul în cimitir, şi magistraţii au interzis orice anchetă. Sfîrşitul era meritat, şi omorîtorul executase o sentinţă co* lectivă. Nevasta hoitului n?avu o lacrimă, şi copiii lui n*au avut oftat.
   Tu poate crezi că te deosibeşti printno nobleţe spirituală de acest meşteşugar cu salariu şi tarif, care serveşte cu temperament egal pe un bărbat îndrăgostit de o cîntăreaţă şi scîrbit de căsnicie, pe o soţie sfiioasă să*şi asasineze soţul direct, pe un adversar, pe un concurent. Te iluzionezi, potaie. Specia ta e cu o jumătate de grad mai abjectă, lipsindu^i şi cinismul şi necesitatea inexorabilă care a provocat profesionistul să se instaleze, în re# gistrînd o emblemă.
   Ai încercat să te afirmi, şi ai căzut. Te#ai aruncat cu intenţia să zbori şi să planezi, şi ţvai rupt coas* tele orgoliului pe rînd. Singură targa, pe care ai fost mişcat din locul accidentului la casa de sănătate, ţi*a oferit plăcerea negativă că pluteşti, şi, clapon destinat confecţionării unui sempitern şi monoton găinaţ, tu nu te#ai resemnat încă să*ţi împlineşti rolul lîngă tîrn şi coteţ. Ai îngăb benit că şoimul suia la luceafăr, te*ai cufurit acid cînd a cîntat ciocîrlia, şi ghemul de ace, pe care te*a silit înţelepciunea naturii săd înghiţi la năs* care, tea săgetat cu crampe şi colici.
   Zgîrie unghia ta în lut şi izbuteşte să facă un crîmpei de mocirlă; tu doreai să tăiem marmură reliefuri. Ca să fii, ai crezut că este de ajuns să
242
voieşti. Altora le*a fost de ajuns, ţie nu. Mai tre* buie să şi poţi, şi nu ai putut. Ai simulat putinţa, înfumurînduiţi existenţa, tăcînd în atitudini de creator factice, întristîndu^ţi fotografia, sigilîndu^ţi surîsul, care nu*ţi este permis nici cît florilor fără sămînţă, hibridizate la un polen corcit cu praf de băligar; strîngînd un pumn molîu şi dezarticulat, pietrificînd aparent o mucava, catifelînd un cîlţ. Chibriturile tale fără gămălie nu s*au aprins, trase pe granit şi încercate pe agată.
   Eşti fără îndoială un nenorocit, dar un nenoroc cit fudul, pe care încă o speranţă şi o iubire de sine trădătoare hau oprit şi să aprobe hotărîrile destinului şi să se arunce pe fereastră, în strada circulată de paşi biruitori. Şi, urmărind stolul zilelor de aur să se pogoare pe mărăcinişul prost al vegetaţiei tale, ţi s*a împuţinat şi viaţa, fără să o poţi gusta cel puţin cît un scălîmb sau cît un cocoşat.
   Mediocritatea, complicată cu sugestii care nu erau pentru tine, n*a putut ajunge să soarbă nici apa limpede, nici aerul azurat, nici sărutul plin. în izvor a zăcut cu burtam sus broasca bu* bată a sufletului tău; şuierul văzduhului a mirosit a emanaţiile tale; în gura fetei, care primise să te dezmierde, crescuseră ghimpi. Şi ai crezut că unda pură e impură, că vîntul aduce natural duhoare, că dragostea nu o cunoaşte nimeni. Tim* pul s*a deşirat întreg şi hai pierdut.
   Te ustură ficatul, te înjunghie rinichiul, limba ţi^e greţoasă. Să reîncepi nu se mai poate. De ce ai căutat în cărţi ceea ce ţie cărţile îţi refuză? Ce strîmbare a minţii şi ce apucătură fără sens te#au împins să cauţi în semnele scrise şi în sîm# burii cuvintelor miezurile ce ţi se ascund şi#ţi cad din pipăit? Aceste îndulciri sînt făcute numai pentru noi. Ingrata dumnezeire a născocit privi* legiul şi n*a socotit că tipografia va strămuta pădu* chele înnafară de fiinţa lui măsurată.
243
  Mîna ta nu mai încearcă tremurătoarea vioară: lumina îţi fuge din coarde, cînd le atingi. Ai apă* sat o clapă, şi clavecinul a zbierat. Ai pus degetul pe cobză, şi cobza te*a înjurat scrîşnind. Ai dus cimpoiul la gură, şi a pleznit şi te*au bătut ţevile lui peste dinţi. Şi însăş flaşneta te*a batjocorit, înţepenindu*şi manivela.
  Dar ai utilizat condeiul şi singura lui inspiraţie cu putinţă. Astăseară, subt lampa ta chinuită, chemi din fantezie şi din posteritate atît cît ţi s*a cuvenit. Ultima şi singura ta carte e o carte de adrese, şi singurele tale manuscrise sînt plicul şi cartonul poştal, poema degenerată, cîntecul epistolar. Astăseară, păduche, ai să expediezi opt scrisori anonime. . .
                               CAPUL TĂU ADEVĂRAT
   De ce nu te ţii, amice, de cuvînt? E*aşa de greu? Unul minte ca să evite simpla şi cinstita sinceri* tate, şi altul din neputinţa de a se realiza în cea mai minoră gamă de personalitate. Ce folos că eşti binecrescut şi simpatic şi că timp îndelungat ai fost aproape îndatoritor, dacă atunci cînd te obligi să faci un lucru fugi? E de ajuns o muscă înnecată, ca să arunci o găleată cu lapte. Un ceas gol dărîmă un timp.
   Ţi*am verificat schema în care te cuprinzi. Întîi uiţi, pe urmă ţi*aduci aminte că ai uitat, şi te sperii. De*aci*nnainte, între panică şi laşitate, nu mai găseşti nici sentimentul brut să te mărtu* riseşti: am uitat. Fiindcă trebuie să fii şi vanitos. Frica mişelului e o faţă a orgoliului ascuns. M*ai ocolit un an, şi cînd ai dat din nou cu ochii de mine, acelaş surîs de bunătate molîie ţi*a lăbăr* ţat buzele galeş. Numaidecît, iarăş ai făgăduit ceva inutil, din nevoia nevolniciei slugarnice, dornică să contracteze obligaţii dar neliniştită că e datoare şi neputincioasă a împlini.
   Iată, te număr cu gîndul în exemplarele tale ca în acelaş cotor recipisele neachitate. Eşti nume* ros, amice. Dau, fără să te caut, de tine pretu* tindeni. E felul tău de a fi în perpetuă activitate. Cineva te*a scuzat în deriziune: promettre c est noble, şi de cîte ori minţi fără trebuinţă, te referi mental la principiu: francezul justifică un sud*est întreg.
245
   Dacă ai fi unic sau dacă ar fi numai douăzeci ca tine, nu s*ar simţi şi ai fi chiar interesant, ca femeia cu barbete. Dar ai ajuns aproape o unani# mitate: tu fixezi legile onoarei, cavalerismului şi datoriei. Omul care*şi ţine cuvîntul dat, e pe cale să ajungă odios: el o ţinea una, nerăsucit, şi merge ca săgeata, drept, indiferent unde ajunge, încă de mai demult omul de cuvînt e suspect şi clasificat rigid, inelastic şi incomod. Lipsa de cuvînt e o eleganţă a mişcării în zigzag, a fugii de pe o linie pe alta, şi mersul răscăcărat o este* tică. Complectat cu deplasarea pe stomac, el e susceptibil de artă, şi, complicat cu oleacă de îi* teratură, atinge, chiar tîrîş, un apogeu.
   Nu te poţi hotărî, omule, să nu te mai dăruieşti toată ziua, ca o ţigare? Nimeni nu*ţi cere nimic. Ce te face să te grăbeşti să te oferi? Pornirea e fărămdoială bună, dacă te*ai putut ţine de ea — bună şi nu. Bună pentru tine, pentru că vrei să ca* peţi o satisfacţie personală, destul de inexplicabilă; unor consumatori le place să umble toată ziua cu scobitoaream dinţi, de la masă, unii sug dintr*o pipă goală, în colţul gurii, ca nişte mateloţi, unii vor să*ţi citească versuri de ale lor. Şi e rea pentru că te toceşti, ca o monetă, trecînd din valoarea ei istorică la preţul pe kilogram, şi din arta gravurii la dentist. Cei de o factură cu tine sînt şi mai simţitori la dezordinea morală a semenului lor identic, autori ai reputaţiei tale.
   De ce nu poţi răspunde niciodată: nu? De ce eşti întodeauna da? Niţel curaj, dragă băiete, nu prea mult, ca să nu te înfricoşezi de el. Două litere şi*atît: o consună — ne — şi o vocală — u
—  şi ai dezlegat o problemă gravă, ai devenit un om liber. Nu mai fugi, nu te mai întorci din drum, nu*ţi mai ascunzi ochii, nu te mai tragi înna* poi din dreptul geamului superbei tale limuzine. Poţi ieşi pe stradă cu capul tău adevărat.
 246
                                    « N#AM VREME »
    « N*am vreme. Sînt foarte ocupat. »
    N*are vreme. E foarte ocupat. Dar ce face Domnul? căci mi se pare că împotriva tuturor vehementelor măsuri bombastice, care elimină săracii şi păstrează pe boierii cumulului, Dom# nul ia o sumedenie de lefuri. Ieri avea cîteva milioane venit anual, şi abia a scăzut la jumătate. Ce face? L*ai văzut făcînd ceva, justificînd cumva scandaloasa lui covîrşitoare zero personalitate?
    Nu. întrmn an, în doi, în cinci, în zece, el a iscălit şi s*a răstit. A iscălit şi a înjurat. Nu era de ajuns o maşină de semnături mînată cu picio* rul unui servitor cu nasturii galbeni, de la uşe. De zece ani, el nu şi*a permis o idee, o sugestie, o concepţie, un mîrîit cerebral, o cît de slabă originalitate, de care face dovadă orice tîmplar şi lăcătuş.
    Să*mi daţi voie, Domnule, să ivam nicio stimă pentru oamenii împărechiaţi cu puternicia, inca* pabili să ne ofere putinţa unui control. Anonimi şi absenţi, viermii aceştia aristocratici fac pîn* tece, şolduri, şi ouă în cărţile şi pîinea noastră. Niciodată ei nu s*au supus obligaţiunii care cere imperativ fiecăruia un act precis în privelişte. Sau cînd a cutezat insul să o expuie, lucrarea lui era furată, nici măcar dintr*un autor marcat de o preferinţă, care şi ea constituia un indiciu; furată banalului aport de gunoi în circulaţie.
247
   Oricine ar fi ei, să saluţi, Domnule, pe gaze# tarul care zilnic are o idee şi o permanentă ori# ginalitate. Fără să fie un cvadruplu sau cvin# tuplu răsfăţat al unui buget, gazetarul îşi cunoaşte datoria lucrului întreg, variat şi personal, apanaj al vieţii şi al inteligenţii. De cîteva sute de ori pe an în fiece zi, el se supune controlului şi îl provoacă, din cinste şi conştiinciozitate. Citi# torul îi poate da oricînd un epitet, măgulitor sau de osîndă, şi într*o zi poate, măsurîndud ostenit, săd desfiinţeze.
   Gazetarul e ziaristul, dar şi cîntăreţul, acro# batul, actorul, pictorul, compozitorul. . . Toţi aceşti ziarişti ai unei meserii lucrează şi trec prin vitrina publică o dată pe zi. Ce faci dum# neata, aş vrea să ştiu, dumneata, Domnule de colo, care n*ai niciodată vreme şi eşti todeauna ocupat, ca o cabină cu lanţ şi canal.
   Domnii aceştia ocupaţi ar primi să li se bro* deze şi două nule pe reversul gulerului, lîngă cravată. Numai să nu li se împuţineze salariile, tantiemele, consiliile, comitetele, expertizele. . .
                                  PERSONAJ PE NEŞTIUTE
   M*am întîlnit cu cineva, pe care nud mai văzusem demult. Mărturisesc că nu ştiu nici cum îl cheamă nici ce treabă face, dar îl cunosc. Nici de unde îl cunosc nu ştiu. Unii, acum vreo douăzeci de ani, parcă spuneau căd scriitor, un fel de scriitor, într#o specialitate de fracţiuni. Cîţiva ziceau că ar fi un învăţat în oarece. S*ar fi zis că e ceva ca un filosof, ceva fără mutră, cu figură sfrijită de salahor de poveri groase. Parcă era periat pe hainele cu genunchi, de nişte var, de nişte ipsos, din care ave^ ca o remi# niscenţă calcaroasă şi la colţurile gurii. Cred că erau mai repede urmele unei salive uscate albe, pe care o secretează buzele tărîţoase cu crăpături de mucava. Mîini înnodate şi o expresie cam de flaşnetar, care cînd îi cîntă dulapul de spinare, cu sonorităţi aproximative de pian, învîrtit cu manivela de un tovarăş, el bate din toba tamburinei, subt ferestre, la unguroaice, după gologani.
   Ochi proşti la bietul om, în pleoape ostenite, roşii, şi un obraz jerpelit, ca muşamaua veche, şi o voce, proastă şi ea, fără inflexiuni, ca un băţ, ca o jumătate de par; o voce ca o bîtă, ca un bolovan într*o ladă, care*ţi înjunghie auzul. Grai monosilabic, cu tendinţa de a transforma toate sunetele în mâ, bă, gă, dă. . . Făcea greu propoziţia simplă, căutînd cam nişte cioburi un
249
subiect, urmat imediat, în sintaxă, nu în timp, de un predicat scormonit, şi răsturnînd o gră# madă de spărturi şi o saltea aruncată, pînă să o reuşească. Avea întodeauna o intenţie, pe care nu ajungea să o exprime. îţi făcea impresia unui om care umblă pe doage şi cercuri şi pe greble, pe care le călca din greşeală şid izbeau în gură.
   Odată, tot aşa, nevăzut demult, mi*a spus că o să fie trimis ministru pe undeva, nu ştiu pe unde, pe la Madrid, la Berna, la Belgrad. . . Vasăzică e un personaj, mă gîndeam. . . Ale naibii personaje! cum se nasc ele şi se fac, aşa, pe neştiute. . . Atunci am întrebat pe alt cunoscut, care trecuse odată pe lîngă noi, cum sta la vorbă, adică de nimic, eu ascultîndud degeaba, el încercînd să formuleze oarece vag, poate ca un elogiu, fără să*l nimerească:
   —    Ascultă, poţi să*mi spui ced cu băiatul ăsta?. . . De bleg e bleg, dar mi se pare că are pretenţii. Parcă şi scrie, nu ştiu ce scrie, parcă ar vrea să dea şi judecăţi, dar pare hotărît, cu mijloacele pe care i le văd, să îndrepte ţara. . . Aş fi auzit că e filosof. De rîndul trecut mi*a spus că pleacă în diplomaţie, cu o misiune, nu mai ţiu minte unde, la Stockholm, la Cracovia, şi văd că n*a mai plecat. Ştii ce aer are ? că trăieşte cu o slujnică, la care doarme noaptea, cînd nud văd stăpînii, şi că mătuncă resturile de la masă. Spune*mi ce*i cu el.
   —    Are trei clase primare, făcute la o şcoală din Obor, mi*a răspuns întrebatul.
   —  Zău?. . . Auzisem că e, domnule, doctor. . .
   Convorbitorul rîse.
   —    Ar fi putut să fie un autodidact. Nici asta nud. E un tîmpit cu fuduliile refulate.
   Cu această fişe, bam întîlnit, cum zisei, după multă vreme, dăunăzi, adăpostit de ploaie întrmn
 250
pasaj, unde m*am refugiat şi eu. Ne*am găsit faţăm faţă, el cu aceeaş piele roasă cu cared ştiam. Numai că ceva mai vînăt şi mai zgîit, şi mai supt, între maxilare şi nas.
   Evident:  «Ce mai faci?» — «Mulţumesc
bine. Dar dumneata?. . . Nu te*am văzut de* mult » . . . Etc.
   Pînăm gangul ferit de ploaie, nu ştiam că bietul om, sărac la trup şi minte, e rău şi veninos, mîncat de şancăr sufletesc. Doamne! ce răi sînt proştii. Aşa cum s*a priceput el, sărind din « este » în « pentru că » şovăind între « ăla » şi «mămţelegi», a izbutit să*mi dovedească, după grele munci, parcă ducînd scînduri lungi în spinare, cu care nu putea să intre de*a curme# zişul, cît poate urî, cu cîtă vocaţie şi patimă de asasinat, pe un om deştept, pe care mid mur# dărea. Acolom gang, în silabele lui, împiedicate de o sfoară, cared ţinea de minte şi de limbă, priponit ca un ţap bătrîn, cu coarnele rupte.
                                PALMA SALVATOARE
  Te*am ascultat un ceas. Ai isprăvit? Abia eşti la început. O să vorbeşti pînă diseară. Ai mai vorbit şi altădată, de multe ori, cîte cîteva ceasuri, şi tot la început ai rămas. Eşti ca o ştofă, debitată pe fir deslînat: firul curge fără sfîrşit şi nu se vede ştofa, care piere pe măsură ce depeni.
  Din cînd în cînd m*am uitat la ceas: nici n#ai băgat de seamă. Eşti încurcat în aţa pe care o deşiri. Numai cînd ai venit m#ai întrebat: « Nu cumva aveai treabă ? ». Pe urmă n#ai mai întrebat nimic. Apune soarele peste noi. E adevărat că nu mă brodeşti întodeauna acasă. Baţi la uşa mea şi mă ascund. « Iar a venit ăla », mi se spune: ăla eşti dumneata, duiosule imbecil. « I#ai spus că sînt acasă ? » — « I#am spus că să văd. »— «Nu ştii că pentru ăla nu sînt nici# odată acasă ? »
  Totuş, dacă mă găseşti în dreptul uşii, nu mă mai pot piti. Ţi*am răspuns odată, din prag, că nu sînt acasă, şi nu m*ai crezut, şi ai rîs. Mi*ai spus: «Glumeşti». Nu glumeam, şi a trebuit să par că glumesc.
  M*am întrebat ce să fac şi cum să scap de dumneata. M*am gîndit să ung uşa şi clanţele cu catran, ca să te mînjeşti, elegant şi cochet cum eşti. Ar fi trebuit să te speli tot la mine, şi asta ducea convorbirea de la patru ore la opt. Am căutat altceva, ca la vînătoarea de urşi: să
252
fac o groapă mascată cu paie, în care să cazi, să*ţi rupi un picior, să ţi se strîmbe nasul, maxi# larul, să ţii minte. Ar fi trebuit o groapă cît un puţ, ca să nu mai dau de tine, căci tot eu aş fi fost obligat să te scot, să te curăţ şi să te dreg. în cele din urmă m*am hotărît să te împuşc. Dar voiam să te împuşc, nu pe furiş, din faţă
—   să vezi că eu te*am împuşcat şi, în sfîrşit, să înţelegi. M*am temut că nu te nimeresc exact şi că, ranindu'te, convorbirile în loc să se isprăvească vor spori, pe patul tău de invalid, îngrijit de mine: casă, masă, ţigări, bani de buzunar. . .
   Cineva mi#a sugerat o idee: «Arde*i cîteva palme». Palmele astea se ard peste figură. Am şovăit. . . Mi*e groază să mă gîndesc că o faţă de om poate să fie pălmuită, singura lui piele neîncălţată şi goală, masca şi identitatea lui. Odată n*am putut să mai rabd. Mi*a scăpat singură mîna din cutia cu tutun şi s*a îndreptat către una din fălcile tale bucălate. Te#am văzut aşa de suav şi de dulce şi de bălai, surîzînd ca un miosotls, încît mi s*a oprit laba în aer. Şi m*am justificat: «Aveai o muscă la nas şi ţi#a zburat».
   Numai eu ştiu ce sete mizera să ţi*o strivesc pe portret şi să mai dau o dată.
VALETUL ARTIST
   E om de aparenţe modeste dar de realităţi ascunse considerabile: valet de încredere. Un valet serveşte de regulă un om: el slujeşte douăzeci, cinzeci, o sută, după evenimente, un clan; se adaptează varietăţilor de stăpîni solidari, gela* tină însufleţită, cu plastica facilă. Slujeşte şi colectiv şi pe fiecare în parte, sluj induce şi pe sine, prin ciupire, şi făcîndu*şi dintr*o sută de porţii porţia lui, mai mare. Metoda de acumu* lare prin fracţiuni, a slugilor trimisem piaţă, divide pierderile, repartizate pe mărfuri, neob* servate, şi dă periodic milionari.
   Te uiţi la îmbrăcămintea lui de om sărac. Hainele, ieşite de timp, se asortează cu o fizio* nomie oarecare, derînd: frunte îngustă, gură strînsă, căutătură insignifiantă dar acră. Cuvin# tele, puţine, îi sînt pe jumătate şterse, parcă scrise cu tibişir, de o cîrpă uscată. Desluşeşti ceva, nu ştii ce. A învăţat de la boierii lui o strîngere de mînă mată, pe care nu o reuşeşte: ţi*o dă şi o şi trage, ll stinghereşte ceva. Ar vrea să spuie oarece, dar văzînd mai mulţi stăpîni pe zi, în treizeci de ani şi*a făcut un vocabular, din care nu poate să iasă, ca un şchiop din piciorul lui de lemn, călcînd numai bont, şi nu ştie să te asorteze cu limbajul.
   Te*aude că n*ai avea părerile lui despre stă* pînii cared utilizează şi vătaf şi agent. Ochiul
 254
lui de găină e aprovizionat demult cu aspecte, adunate într*o memorie strîmbă, care le organi* zează. E niţel stropit de vărsat, bălan pe la băr* bie, şi buzele i se cojesc de o febră a judecăţii comparative: nud place că nud venerezi coco# naşii, a priceput că nud admiri calitatea de valet, tocmai cînd avea speranţa să te facă un valet mai mic şi un subaltern şi al lui. Ar fi voit să te comande, şi bai comandat dumneata pe el: desigur că, ascultînd din obişnuinţă, s*a supus, şi asta i*a plictisit prestigiul personal. El îşi luase sarcina discretă să te bage la ai lui, căci e şi valet diplomatic. Din vînzarea ta el trebuia să aibă un cîştig. S*a stricat formula, lua*o*ar Dracul, chiar în momentul psihologic.
   Faza următoare e mai clară. A obţinut de la stăpîni autorizaţia să te «frece». «O săd arăt eu lui, acum, cine sînt», şi*a zis, frecîndu*şi deocamdată palmele sale. Dar s*a înşelat şi asu* pra bunei păreri ce i s*ar fi năzărit că trebuia să o aibă despre sine cînd e autorizat. « Cine sînt! » a văzut că nu e nimic, bar fi trebuit, în examenul de adversitate, imaginaţie, inteligenţă; cînd să le activeze, i*au lipsit. Frecătura i*a tîrşit pumnul la încheieturi, ca un zid cu zgrăbunte. Ai rîs şi s*a încruntat. Şi*a încercat dibăciile tiptil, pe furiş. S*a dus după sfaturi, a cerut instrucţiuni, a insistat: tocmindud peste mături şi spălătoare, stăpînii cereau de la slugă şi abili* tate politică, şi s*au mirat, cînd şi*au pierdut*o pe*a lor, că n*o mai găsesc nici la servitori.
   7 i#ai încurcat boierii, pe care nud mai poţi descurca, domnule Valet. La întorsătura delicată le#ai dărîmat castelul improvizat şi şubred, de cărţi poştale cu ilustraţiile eroice de altădată. Nu era mai bine să rămîi valet smerit pînă la sfîr< şit, să*ţi încasezi din treizeci de locuri mici divi* dendele, să le pui teancuri, şi să continui să treci
255
pe sala lungă, lipit de părete şi confundat în culoarea lui, salutînd respectuos din capul tău incolor, din umerii frînţi, din genunchii niţel încovoiaţi a metanie şi din tălpile tîrîte? Ai vrut să joci, şi tu, un « rol», odată, ca un portar de teatru, apucat la uşa unde a stat o viaţă, de un sentiment întîrziat, de dramaturgie, — şi te*ai prezintat cu nasturi şi şapcă şi cu mătura în mînă. îmi pare rău.
 CANALIA BLAJINĂ
 A venit Domnul. Vine rar, Domnul. E mare Domnul, gras, e rumen, luciu la bulbucări, parcă uns cu o pomadă. I se deschide gura ca o crăpătură de pepene cu un sîmbure de aur. Are o pomadă şi pentru păr şi o ţigare de foi în buze. E solemn. Ce are să spuie la ureche? Vine de undeva şi ştie ceva, ceva pe care îl ştie de patru zile toată lumea. Face vizite politice. Aduce păreri. Toate launloc nu fac două parale, şi pentru slujba asta de manechin primeşte salariu şi crede că nu e plătit de ajuns. Ar vrea mult mai mult, ar vrea să ia locul stăpînului, pe care, surîzînd, îl cariază pe dedesubt.
 îmi place privirea lui de peşte mort, căreia îi dă un ton, clipind a pricepere specială.
 —     Am să*ţi mai spui ceva! te ia deoparte. A fost internat Mussolini.
 A nimerit^o: Mussolini era liber de patru zile. Redactorii rîd: numai el nu ştie de ce, şi are o mirare de bleg.
 —  A!   bunădimineaţa,        Domnule. Ce    mai  e
 nou? Ai    vizitat cîteva personalităţi. Ia spuneme
 şi nouă, nu ţine totul pentru dumneata.
 —  Nu e bine!. . . răspunde el din guşa lui.
 —  Zău?
 —  E chiar rău. . . nu se poate mai rău.
 —  Ce   spui? Dă ceva        amănunte. . .
 —  Nu   se ştie ce face       Turchia!
 257
   Colegii fac haz, şi lipsa lor de seriozitate faţă de el îl nemulţumeşte. îşi ia pălăria. N*a stat jos, ca să nu*şi mototolească pantalonii. Dă o mînă moale, de păpuşe, umflată, de cîrpă.
   Dar Domnul, mare şi prostănac, are veleităţi secrete, chibzuieşte judiciar, unelteşte, spionează, se duce la advocat, vrea să*şi dezechilibreze stăpînul care îl hrăneşte, cu forme uneltite, cu timbre, cu dosare. Urmăreşte, puşlamaua, un plan, adună, încet, hîrtii, dovezi în sensul unei chibzuinţe, ia petice cocoloşite din coşul biuroului, le netezeşte, le interpretează. îi pre* găteşte patronului, cu care dă mîna în fiecare zi şi pe care îl scutură pe guler şi4 informează, o lovitură diplomatică, şi cinica lui naivitate crede că nu ştie nimic. Colegii nu*i acordă nici beneficiile temerii de perfidie, marelui prost, îl lasă în observaţie, nesimţitor în blindajul lui, ca porcii cu slănina profundă, în care îşi fac loc şi galerii, pe subt şorici, şobolanii, fără să ştie că găurile se văd cu şoaricele înnăuntru.
   Canalia sufletească e potolită şi blajină, dar cariera oricărei categorii de canalii trebuie să sfîrşească întrmn singur fel: douăzeci şi patru de labe.
                                        MORAL ŞI IMORAL
    Pentru unele probleme magnaţii din lagăr îşi alegeau cîte un confident, neavînd, dintrmn exces de prudenţă, încredere în hotărîrile lor personale.
    Un cunoscut editor din Bucureşti, cu prefe* rinţe pentru parfumele violente, cu care îşi inunda personalitatea, rasă zilnic şi pudrată, era un mare emotiv. Nu putea să intre în cabinetul colonelului comandant fără să plîngă, înnainte de a termina prima frază laborios pregătită, timp de cîteva zile.
    —  ... Am onoare, domnule colonel.
                                                    Colonelul îi întindea mîna şi4 poftea să stea
 pe scaun.
    —     Iar vă deranjez în legătură cu. . . ştiţi, cum mi#am mai permis să. . . şi izbucnea în plîns.
    —     Mă intimidez, spunea editorul. Cînd mă găsesc în faţa unei autorităţi, îmi pierd curajul. Ştiţi, todeauna scufundat în manuscrise (săracul!), mi#am făcut o a doua natură.
    A doua natură a editorului dispărea, ca şi cum nici n*ar fi fost, dacă, dimpotrivă, editorul discuta cu un autor, care nu putea să fie 6 auto# ritate.
    Ca să poată pleca din lagăr, în permisie, la «instituţia» lui, el plătea unui mare personaj de la Ministerul de Interne, prin advocat, o sută de mii de lei pe zi, şi ieşea din lagăr pentru
259
 cîte trei zile. Dar a doua zi dis*de*dimineaţă se întorcea ca să economisească două sute de mii de lei!
   Făcînd toate diligenţele pentru a fi pus în libertate definitivă, s*a fixat un tarif, tratat de un samsar în ştiinţa Dreptului. A venit într*o seară lîngă mine, pe banca unde mă strîngeam în scurteică, urmărind linia violetă pe orizontul muntelui Retezatul.
   —     Mi se cer două milioane şi jumătate, ulti* mul preţ. Ce mă sfătuieşti să fac? Aş da pînă la unul jumătate. Cred că e destul de bine plătit.
   —     Cît cîştigă pe lună întreprinderea dumnea* voastră? ham întrebat.
   —  Puţin, mi*a răspuns editorul: trei milioane.
   El cîştiga în realitate de vreo două ori mai
mult şi ceva.
   ■— Păi, socoteala e simplă. Daţi două milioane, chiar şi încă o jumătate, şi vă rămîne un profit, o dată pentru todeauna mai mic. Dar sînteţi acasă, şi iniţiativele dumneavoastră sînt sigur că vor recupera pierderile înzecit.
   Editorul a cam zbîrcit din tiaş. El făcea soco* teala pierderilor, la o pungă cu care se născuse şi pe care o luase cu ajutorul tirajelor măsluite şi a drepturilor înjumătăţite, din buzunarele « distinşilor » lui colaboratori, autorii.
   —     Uite, i*am mai spus: Cei doi fraţi, care joacă toată noaptea remy, se vor libera, — mîine cel mai mare, care a plătit trei milioane, şi sîm# băţă cel mai mic, care şi*a cumpărat şi o cetă* ţenie turceasca pe patru milioane.
   —     Ceea ce mă revoltă, mi*a replicat avariţia editorului, e că e imoral.
   Doua milioane şi jumătate erau imorale. Un milion era moral.
Tg. Jiu, 1943
 260
                                           PEDEPSE DE PE PĂMÎNT
   M*am uitat la tine, omule, şi nu te#am mai cunoscut. Cum ai îmbătrînit! în cîteva saptă* mîni, obrazul tău s*a lăbărţat ca o mască de cîrpă, în care ai petrecut prosteşte pînă la ziuă. Sufletul tău a mustit otrava încet. Te#a scuipat în ochi moartea, cu mîzgă, şi ţînţarul ei, muşcîndu*te de buze, ţi*a învineţit galbenul chip. Mustaţa şi părul ţi*s ca varul murdar, pleoapele tus tăbă* cite, şi, arsă de sudori cenuşii, gura ţi s#a strîmbat. Veselia ta e amară, bucuria tristă. Măcinate de putregai, casele şi*au pierdut ţurloiul, schela de zgîrci se înmoaie. O duhoare rîncedă este duhul tău, şi colţurile ochilor mucegăiesc, pecît le ştergi cu o batistă de mătase.
   Tu eşti mîndrul stăpîn, care a strîns legile ca nişte cătuşe de picioarele oamenilor diri horă, şi găurile flautului le*a pecetluit. Ţkai pus pot# coavele de piatră pe grumazul meu, m*ai pri* goniţ, m*ai bătut. Tu, stîrpitură veche ? Pe tine te*a jignit cugetul meu şi te#a mîniat dragos* tea mea!
   Decînd ţuai pus dinţi şi măsele noi, rînjetul tău e mai mare decît încăperea gurii. Parc*ai îmbucat un colţ din piatra viitorului tău mormînt. Şi ţi*ai întinerit odată cu surîsul şi mustaţa. Ţi*ai împuternicit spinarea cu o maşinărie, ceafa ţi*ai încremenite întrmn guler de os. Ţi s*au ridicat umerii către urechi şi o cocoaşă iese din piept.
261
Te*ai jucat cu sîngele meu; mai ai în tine şi tu atîta sînge cît să*l dai afară prin băşică.
   Trebuie să te întîlnească scăpărarea ochiului meu şi să te ruşineze, fără să vrei, deznădăjduit că sînt martorul încetei tale prăbuşiri mute. Te încovoi şi te desfaci de măruntaie. La ce ţi*au folosit cruzimea şi puternicia?
   Ai voit să te opreşti, şi, mustrat, să*mi ceri iertare în ceasul cînd săgeata sufletului meu oprită în sîrmele tale a biruit. Ai voit, ai şovăit. Mi*am întors faţa de la tine. Ai vrea să nu mori neiertat, şi nu te iert.
   Tu muai silit copiii sa suspine şi să plîngă, purtîndu*mă în lanţuri pentru că am iubit pe Dumnezeu. Tu ai trimis hingherii tăi să le fure pîinea albă, merele şi zmochinele. Mi*ai ciuntit pana şi ai intrat cu labele în tihna mea, chiorule cu două sticle pe nasul tău puturos, urît in hol* dele noastre, pripăşit cu guzganii.
   Ochiul meu se ţine după tine, te urmăreşte şi*ţi pune o arsură de dogoare pe pielea spinării. Ochiul meu îţi spune: te văd. E pedeapsa mea, mai crîncenă decît ura veninului tău încleit de odini* oară, neiertătoare. Şi ştiu că agonia ta va sa fie lungă, şi că în muncile tale din urmă te va împie# dica să te linişteşti aducerea*aminte.
   Mai ai un timp. Picioarele tale vor fi înlocuite, şi subsuorile tale vor trebui răzimate; înnainte de*a coace pe cîrji, hoitul tău trebuie cărat un timp într*o trăsură.
   Ieri te*am văzut zgîrcit din mers în mijlocul unei scări de marmură şi gemînd. Şi m*ai văzut şi tu, scoborîndu*mă liniştit.
                                      HOŢUL CU CONDEIUL
   Cultură, de vreme ce#i cultură. Una spune, alta crede: una scrie, alta face. Am ajuns ca fiecare din noi să fie în loc de unul doi şi mai mulţi.
   Cu seninătate, porcul sufletesc se multiplică în personaje contradictorii, de contrast, şi cinismul cu care totuş joacă îngereşte pe troacă, e cîteo* dată admirabil. Dai mîna cu unul, şi el. e altul, îi citeşti slova severă, şi el e o secătură, o canalie a sensibilităţii, un escroc, un tîlhar, sau toate laolaltă. Vrea binele public, şi el îl hoţeşte. L*ai văzut că fură, el ştie că bai văzut, dar îţi pune dinainte, în fiecare zi, candoarea lui virginală. E scriitor. E mîndru, e demn, e orgolios, dar cerşeşte, se tîrăşte, linge, — iar cînd nu capătă ce vrea, redevine senin. E agresiv şi caută pe întu* neric beregata. Are în călimară şpiraclul pe cared învîrteşte în cerneală.
   Ochiul nefericitului cititor e cast, auzul îi e pur, inima e naivă. Cititorul mai crede în cuvîntul tipărit şi în vorba rostită, în atitudini. Bietule de cititor, de cîte ori te murdăreşte pana pe care o urmăreşti, glasul în care, la disperare, te încăpă* ţînezi să te bizui, ca pe o speranţă personală! Tu nu crezi că abjecţiunea poate să ofteze, să geamă şi să plîngă, — şi să ia totul în deşert. O auzi vorbind de neam, de ţară, de norod, ca şi cum ar fi tatăl şi muma ei. Ia te uită la ăla, cum
 263
se frămîntă şi cum se batem piept. Firma jertfelor, mereu făcută de ocară, prinde mereu, şi tu nu poţi gîndi că scamatoria poate să varieze pe temele sacre.
   Ba te ţine şi de scurt, ţiganul. Te dăscăleşte, te ameninţă, îţi explică Sfintele Taine, ştiind mai bine ca toţi ce face Dumnezeu: ca să te fure mai bine. Din copilăria ta sufletească face bani, cumpă* ră, capătă. Nu e unul, nu sînt doi, sînt o mie. Au învăţat unul de la altul. De la mai vîrstnicii meseriei metoda a trecut la cei mai din urmă veniţi, — şi toţi izbutesc. Cînd unuia nu*i reuşeşte, aceluia din întîmplare i*a mai rămas o fărîmă de putere de a fi scîrbit din timp în timp de murdăria în care asudă gras.
   Ai văzut de ce atacă pe un negustor? Ca să se împace cu el după ce ba mînjit. Nasul Iui nu e a doua ¿i mâi scurt: nu i*a scăzut nici de un centimetru: profetul şi*a construit capul necesar. A doua zi are pe listă pe altul, şi toată tactica lui de hingher e amestecată cu literatură, cu păr peste cap, cu cravată, cu estetică, cu puncte de vedere şi cu spirit critic, mă rog. Tot el afirmă că la condei, dacă nu se răspunde cu bancnote, se răspunde cultural, cu condeiul. Cititorule, nu te împiedica de erori: dă bătaie, răspunde cu bastonul, trimite pe mînuitorul de şpiraclu inte* lectual la spital pentru cîteva saptămîni, ca să reflecteze subt pătură, cu falca sfărîmată, la o îndreptare pe calea cea bună. El poate deveni un bun lustragiu pe o catedră cît un scăunel.
   Te miri, cititorule, că puşcăriile sînt pline de hoţi. Nepricepuţii wau înţeles că tîlhăria cu condeiul dă imunitate. Hoţia condeiului nu prezintă risc hoţilor, amicii mei. Faceţi ca mine. înnainte de prima lovitură deprindeţi*vă pana, şi nu mai aveţi nevoie să vă riscaţi liniştea şi pielea,
264
Dacă vreţi, deschid pentru voi, subt planşeul din faţa Palatului Justiţiei, ca o replică binecuvîntată, o universitate a condeiului aplicat, care înlocu* ieste cu succes toate sculele de forţat uşile şi de spart cassele de bani. Pentru taxe ne înţelegem: cincizeci la sută din beneficii.
                                                  NĂPlRCA
   îmi dai tîrcoale, năpîrcă. Te simt alunecîndvumi primprejur, strecurată prin hîrtii. Mi#ai furat o foaie şi te#ai dus cu ea, unde nu ştiu, înfăşurată pe unul din ouăle tale. M#ai pîrît, trăitorule din murdărie şi pîră, şi mi*ai stat în drum, pe furiş, vrememdelungată. Ai socotit că nu te*am băgat de seamă, — te*am văzut şi te văd şi acum, cînd mă citeşti. Despre tine*i vorba, năpîrcă, deschide ochii bine, nu te#ai înşelat, şi poţi şi să tui închizi.
   Năpîrcă ţi*e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în feţe multe, de la şarpele spîn la şarpele flocos, de la vierme la rîmă, muşiţă, larvă şi lindin. Ce dulce te apropii şi ce surîsuri îţi dilată guriţa! ţie, celui cu ochelari de urechi, care ţi*ai făcut un cap de copil idiot la patruzeci de ani, eczema* tos, zgîit în două lentile de miop. Ce dulce şi ce cald eşti, cînd vrei să minţi, şi ce plină ţi*e emoţia de admiraţie şi de citate, una din năpîrci.
   Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învăţat, i*ai răbdat scuipatul şi piciorul, i*ai supt guturaiul din batistă, şi adunînduu peticele dintrmn ungher, care purtau din fiinţa lui o ştersătură, le*ai pus în rame de bronz, ca să*i flatezi vanitatea şi să afle că şi ce arunca din el îţi era scump. L*ai hoţit şi hai tîlhărit fără să ştie, ai adunat avere sin mai mulgi şi astăzi mormîntul. Tu ai în tine, năpîrcă, mai multe jivine, şi dihorul şi hiena şi un păduche. Te aştept să te retez în două cu
266
nuiaua, tăvălit. Citeşte: şira spinării ţi se va rupe cu nuiaua asta. Poţi începe să te frămînţi de pe acum.
   Altul, ai înţeles de unde#ţi vine primejdia tu căloşiei şi ai vrea să te îngrădeşti cu măsuri, cu garduri putrede şi cu suliţi ruginite. Ai vrea să pui la remorca fricii, care te munceşte ca o energie, puterile altora, plictisiţi de mişeleasca ta stăruin* ţă. Te mai mîngîiai cu visul că oamenii nu te*au cîntărit şi că i*ai mai putea stăpîni cu o teroare meşteşugită. Ai simţit că s*a schimbat ceva?
   Timpul te înghesuie şi te strînge tot mai tare si te lichidează treptat. Cauţi în van să scapi de frînghia lui, care*ţi înnoadă coada şi*ţi curmă gîtlejul. Nu mai e mult şi ai să dansezi în văzduh, în luptă cu ştreangul. Eşti în convulsia finală: o singură ultima bucurie nu pot să ţi*o iau, că, scuturat în mădulări, vei încerca spasmul fericit al tuturor spînzuraţilor.
   Ştiu ce spaimă ascunsă te înneacă: te cunosc. Bravura ta de afiş e masca unei puturoase laşităţi. Ţi*o mai cunosc şi alţii, şi călăul care va trage de funie la bătaia a treia de toba. îi vezi cum rîd?
   Ai vrea şi tu, alta năpîrcă, sa fugi de pedeapsă dar mai unde scăpa. Drumurile ţi s*au strîmbat, pămîntul se leagănă şi se ridică şi te întoarce de unde pleci. O să*ţi cerşeşti patul, blidul şi ţigarea de la cel la care ai slugărit cu şoapta neagră şi cu iscoada, dar care, nemaiavînd trebuinţă de Iuda, te aruncă înnapoi cu ciubota. în ogradă, te aşteaptă gîdele liniştit, cu frînghia. El ştie cînd ai să pici.
   Decînd te rabdă ţărîna, vînătă năpîrcă, cu capete multe! Te*a lăsat să te umfli, să creşti şi să te înnalţi pe spinările celor doborîţi de tine. M*ai făcut să te îndur, să te miros, să te aud, să te rabd. Ţi*ai pus bucile pe obrazul meu de fe* cior răstignit.
   Ţî*a sunat ceasul, năpîrcă. îl asculţi? A bătut ceasul tău din cimitir.
                                         ZBORUL ÎN SUS
   Sufletul zboară cîteodată sus; de nu4 mai vezi, cu penele lui albăstrui, din azur. Şi cînd sem* toarce, miroase a stele şi alb: a trecut prin stea# gurile cerului şi pe lîfigă stele adormite. Ce voios şi fraged se întoarce în colivia lui!
   Alteori, stă cu nasul vîrît în pene, posomorit şi mut. Nu*i prinde unghia piciorului de nimic, cobeşte a ploaie şi a întuneric, ca o cucuvaie. De două ori pe zi e sprinten, şi de zece ori întunecat.
   —  Ce ai?
   —  Nu4 întreba, că nu răspunde.
   S^a petrecut ceva. O nimica toată îl face să jubileze, şi o nimica toată îl demoralizează. Dacă ar avea de furcă măcar cu evenimentele, dacă ar avea de dat şi de dus o luptă, o împotrivire, pe care să omfrunte. Nu. împotrivirile se fac amabile şi mici, ca nişte fluturi, ca nişte surîsuri, şi surîsul vine lin la el, ca uri păduche. Dâcă nu bai mai văzut şi nu te*ai mai scărpinat de el, nici n*ai şti ce*i, bai crede o fărîmă de scrum din luminarea aprinsă la icbana de argint a Sfintei Fecioare. Atîtu*i de nevinovat.
   Ah, Doamne, te întreabă sufletul meu, uitîn* du*se la tine chiorîş, de ce#ai făcut şi lucrurile mici, mai ales gîndurile mici? Că tot lucruri sîtlt şi ele, lucruşoare. Mă copleşeşti cu secunde şi pulberi. Molecula mă sperie mai mult ca viscolul şi furtuna, care*mi dă aripa peste cap. Şi de ce ai
 268
lăsat tu pe lume slugărnicia lucrului minuscul? Se apropie de mine dulce şi parcă m*ar mîngîia, parcă m*ar unge cu mirodenii, şi mă pomenesc cu păduchele în creastă, acolo unde mă ajung luminile tale, dar unde eu nu mă pot ajunge.
   De ce îmblînzeşti tu lucrurile la suprafaţă şi le laşi pe dinlăuntru găunoase? Ce rău ai făcut că te*ai răzgîndit de la un timp? N*ai mai dat drumul din mîinile tale giganţilor de odinioară, care se izbeau în coarne, în copite şi măsele, de suna pămîntul. Ai pus pe lume corcituri, dimi* nutive şi aproximaţii. Pe vremuri, păduchele trebuie să fi fost cît vulpea: îl vedeai. Ai dat toate tiparele înnapoi şi le*ai chircit, ca să ne chinui de*a surda cu zdrenţe de firimituri.
   Vrei să ştii cu cine te măsori, şi, de*abia te răsco# Ieşti, că dai de*o caricatură, care te îmbunează cu un sărut ori tremură de spaimă, şi trebuie să te scuzi că ai greşit, că te*ai înşelat, să te ticăloşeşti în treceri cu vederea, în reticenţe şi concesii. Uite#l, palidul şi vînătul ăla se ploconeşte şi*mi face loc să trec. Frumosul celălalt îmi aduce miere: de ce#ai făcut mierea şi nu te*ai oprit, Doamne, la ciupercă? Mi*e groază că nu pot nici să mă feresc, nici să mă apăr, nici să atac, şi că trebuie să*mi fie milă, milă, milă de vierme, de muscă, de păduche.
CUPRINSUL
PROFILURI
Adversarii                       7       
Omuhcm şi neomul                 9       
Dedesubt                         t2      
Din carnetul unui bărbat de Stat t4      
Plîngerea lui Oscar pe răine     tS      
Ionaş                            21      
Triptic politic                  Ji      
Scobitoarea de dinţi             17      
Impachetatorul                   20      
Despărţire                       jj      
Scrisoare politică scurtă        ¿5 f,T, 
Ideologie                        j8      
Un mistic practic                42      
Constantin                       4$      
Un comentator cu pîrţag          !>o     
Prietenul meu Toto               54      
Şeful de cabinet                 57      
Omul de la cassă                 6o      
Demeter                          65      
Pisicarul                        67      
Siluetă                          69      
Cocoşilă                         7*      
Lache                            75      
Mecanica lui Ttndală                     
Un comunist                              
Mizantropie                      ss      
A zecea mie parte dintrmn diez   92      
Al de face aşa                   96      
273
    Fizionomistul                                                          tot
    Sărbătorirea                                                           110
    De vorbă cu El                                                         liJ
    Domnul Constant                                                        il$
    Un om organizat                                                        *2)
    Domnul din librărie                                                    *29
    Don Juan                                                               *)J
 ifBeUAmv                                                                  *37
    Doctorul                                                               *40
    O minte scurtă                                                         *4*
    Autorul                                                               14ti
    Omul care nu ştie să plece                                             *S3
    Semnătura
    Domnul polemist                                                        160
    Visul lui Bazil
    Omul realităţilor                                                      l^4
    Un Jiasco trist                                                        *66
    Lae Chiorul                                                            *&9
    O fiinţă boclucaşă                                                     *7l
    Sacrificiul special                                                    *7)
    Bunul samaritean                                                       *7$
    Răzbunarea                                                            i<$°
    Un crampon                                                             *$4
    '<< Am scris şi eu. . . »                                              *&6
    Preşedintele                                                             ^
    Un crochiu                                                             i9°
    O eminenţă obscură                                                     i9î
    «S*a făcut!»                                                           *94
 > Cariera                                                                 *97
    Un om providenţial                                                     200
    « Stai să*ţi explic eu. . . *                                         20 3
 k jfn mic binefăcător                                                     207
 v Bietul om V                                                             211
    Un gospodar                                                            214
    Un caz                                                                 2l7
 " Omul liber                                                              220
    Săracul Popescu                                                        223
 ~ , * Un altoi '                                                          129
 274
IVlonolog plastic                                                     2 j2
Dialog jubiliar-                                                       2jy
Rjnjitul                                                              2 j8
Anonimul                                                               241
Capul tău adevărat s*<                                                 24/
« N^fam vreme »                                                        247
Personaj pe neştiute                                                   249
Palma salvatoare                                                       2/2
Valetul artist                                                         2^4
Canalia blajină                                                        2/7
/Vioral şi imoral                                                    259 ’
Pedepse de pe pămtnt                                                   261
Hoţul cu condeiul                                                      26)
Măpîrca '                                                              266
Zborul în sus                                                          268
       >
P, T . ifi
    Redactor responsabil: GHEORGHE PIENESCU Tehnoredactor: MINA CANTEMIR
Dat la cules 13. 03. 1967. Bun de tipor 23. 04. 1968. Tiraj 12180 leg. 1/1 pînză. Hîrtie specială cu filigran de 90 gfma. Format 800x920/32. Coli ed. 10,35. Coli tipar 8,63. A. nr. 106411967. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859-0.
                                                           întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică'* Calea Şerban Vodă nr. 133, Bucureşti — Republica Socialistă România Comanda nr. Î04