Supracoperta ţi coperta de Petre Vulcănescu
i ' ^ ’ ■
^	. u
TUDOR ARGHEZI
SCRIERI
18
PROZE
EDITURA
PENTRU LITERATURĂ
CU BASTONUL PRIN BUCUREŞTI
CUVlNT ÎNNAINTE
Tîrîş, grăpiş, am tot şchiopătat prin Bucureşti cu bastonul, o viaţă. Aş zice o « viaţa întreagă », dar, pe la optzeci de tini trecuţi, încă trăiesc nelenevit, şi mi Sfar cam părea că nici mas fi prea grăbit, şubredă, cum a putut ajunge, să muo întregesc.
Cu toate că poteca străbătută s*a tot îngustat cu timpul, şi scaieţii ei, mai lungi şi mai încîlciţi, s*au îndesit, începînd sâmi împiedice pasul, să mă întreacă mereu mai sus, să mă zgîrie şi să*mi înţepe, întru tîrziu, şi cît mi fa mai rămas din ochi, caut să par că nici nu uaş simţi. O ruptură de pleoapă mai adîncă o mai cos, o mai cîrpesc, cu ajuto* rul meşterului Esculap, aprovizionat cu borcane şi hapuri.
Creionînd mereu în carnet, întno bună zi am luat condeiul adevărat. Dar de fa lungul rîndurilor şi prin răspîntiile lor, mfarn întîlnit cu pleavă şi fărîme de trecut, aninate de lucruri sau, prin transparenţă, cu unele de dincolo de ele. Am dat multe foi deoparte, dar nu mfa lăsat slaba inimă să le leapăd chiar pe toate, pentru că erau, oarecum, trăite. Ea urma urmei, nu făceau parte şi ele tot din Bucureşti? Să rămîie ei, în paginile astea, ca nişte împrejmuiri căscate şi reci? Mfam pomenit plimbîndufmă prin amintiri. . .
Cititorul să nu se amăgească, aşteptîndufse la un ghid pentru călăuzirea vizitatorilor sosiţi cu vagonul şi maşina. E vorba mai mult de o succesiune de impresii, măcar şi contradictorii, chiar dacă şi
7
adunarea lor într*un dosar şuar fi pierdut, la tipar, emoţia iniţială, care, cîndva, se pare că ar fi fost. Şi în definitiv, datoria condeiului nu e numaidecît să tot înşire şi să tot spuie, ci să şi sugere. Aş zice: mai ales.
în literatură, publicul fusese considerat inapt, pri* vinţă în care autorii « hermctici» stau înşelat, în* tîi pe socoteala lor. Fiind vorba de Bucureşti, tre* buie amintit spre onoarea sensibilităţilor la arta, de pildă, cîntată, că unele celebrităţi şuau firînt pe vre* muri gîtul în pragul lor. Ajunsese un motiv de teamă pentru impresarii marilor centre ale Euro* pei proiectul unui « turneu » cu oprire în ţara lui « paysan du Danube ». Peizanul de la Danubiu era, în proza mijlocie, occidentală, românul şi, deci, bucureşteanul din Bucureşti, încă nu deajuns de cunoscut nici pînă azi prea mai departe, unde geo* grafia vorbită crede că, încălţaţi cu opinci şi desculţi, noi umblăm prin ei de*a buşilea şi în patru labe. Orice ins, cărturar au ba, are doza lui de intelect, şi ea nu trebuie nesocotită. Zbicind intelect, zici şi simţire, fără a căuta sân disociezi, pe un sol* fegiu, coardele răsucite, neaşezate ca pe cobză. Emoţia şi poezia se strecoară în toată vieţuirea.
De la natură omul are o impermeabilitate, o rezis* tentă faţă de tot cen nou pentru el, din ignoranţă şi din trăire monotonă. El se dă cu greu bătut. Trebuie să*i învecheşti cumva noul cu o patină şi să i*l aduci la măsura lui. Orice artist, de culori, de sunete, de cuvinte, de scenă, trebuie să plece la drum cu încredin* ţarea că în fiece auditor, cititor şi spectator are un adversar, întîi, bineînţeles, în semenul lui profesional, veninos, obligat să*l conteste, fie de necazul izbutirii, fie din superstiţii de generaţie, care*i un simplu caz de moşit. El nu e convertit prin definiţii, expuneri şi deducţii, ci prin emoţii; ceea ce lipseşte şi din acti* vitâţile de difuzare a principiilor, mărginite, prin neajunsurile exponentului personal, la locuri comune şi fraze repetate. O strună, nu ştii cum atinsă cu
8
arcuşul, iscă fiorul. Poate săfie executantul un perfect virtuoz, fără sa stîrneascâ indescriptibilul tremur în suflet, de ecouri, al emoţiei neaşteptate.
Aş fi dorit, probabil, puricîndwi şi condensîndun prea mult, să tresară în aceşti Bucureşti de vorbe cîte o sonoritate scăpărată, scăpată poate, şi fiară voie, la un control mai sever.
O imagine a emoţiei am încercaUo sfiîşietoare întno neprevăzută vizită la Abator. Mai multe asemeni aspecte de viaţă, de suferinţă şi moarte, mă urmăresc neîntrerupt şi cu atît mai insistent, cu cît sînt ireversibile şi definitiv isprăvite, stinse pe veci.
Una din curţile teritoriului interior al Abatorului era populată de vite mari, boi şi vaci, cu ochii tieîm trecuţi în frumuseţe de nicio bijuterie, Mînata lin, cireada se apropia de obloanele sălii de moarte.
Voiam să fug şi mam mai putut: trebuia să mă arăt «bărbat» ca însoţitorii mei, care, între ţigări şi fumuri, găseau locul potrivit cu hazul şi gluma.
In faţa viţeilor cu căutătura candidă, îmi aminteam prin coincidenţă de cîteva situaţii tragice, ca de pildă de relatările unui martor la o execuţie capitala din străinătate, a unui cizmar osîndit la moarte. Acuzat din răzbunare că trăieşte din fustele unei prostituate, de către un poliţist de moravuri, care el trăia întnadevâr cu femeia publică, lucrătorul ha căutat sâd doboare, şi din greşeală a tras, întno seară, cu pistolul cîteva gloanţe întnalt poliţist care semăna mult cu canalia urmărită. întors de la locul execuţiei, cutremurat, martorul scos din fire povestea cum se petrecuse penibila scenă de justiţie legală.
Emoţia zguduia publicul adunat în faţa temniţei franceze. Se ghicea vocea şovăită a preotului, în latineşte, şi rostirea lui bisericească « in seculă secu* loriim», apoi ordinul juridic al gîdeluuşef şi, în sfîrşit, zguduirea maşinii de retezat gîtlejul.
Mi S',a părut atît de neverosimilă împrejurarea, încît, refiuzînd sân primesc impresia de haos şi demo*
9
ralizare, rruam silit sa o uit şi, nemaifiind în stare să mito gonesc din amintire, am încercat un artu jiciu, silindumiâ sâ cred, încă şi azi, că mam ştiut de ea şi că execuţia nici mar ji avut loc, îndoind mereu sforţarea nu numai de uitare şi de refuz, dar şi de realitatea vie.
M*am consolat întrucîtva cu negarea ei totală, conştient că mă înşel, dar obsedat, fără sâ pot alunga sensaţia de chin, rămasă pecete. Mhe peste putinţă acceptarea atît a execuţiilor legale cu ghilotina fram cezâ sau cu securea germană, a capului retezat pe butuc, cît şi a oficianţilor salariaţi pentru asemenea sinistră ispravă, împlinită fără remuşcări şi deznâ* dej di, de bărbaţi părinţi, caretşi mai pot mîngîia copiii la masa familiei, după execuţiile de dimineaţă.
Emoţia, presimţitcare de moarte, făcea vitele să în genune hie, cu capul prăvălit. Vedeam şi lacrimile noastre omeneşti prelingînduduse pe bot. De atunci, carnea fripturii nu mai are gust, şi, cînd o tai la prînz în farfurie, aud subt cuţit oftatul din răgetul vitelor împinse la înjunghiere. Mă simt parcă vinovat şi eu de coduri, de sentinţe, de închisori, de tăieri şi execuţii. . .
Mugetul avea un accent încă neatins nici de doi'' na sublimelor jelanii înnâbuşiie ale violoncelului. Emoţia agoniei.
Dar şi emoţiile vieţii şi ale speranţei au, în adine, un accent. . .
Orişicum, nvaş bănui asigurai că am putut să adun paginile de faţă întno dezordine acceptabilă la citit.
Ca să nu obosească prea mult, textul se prezintă frînt, începînd şi sfîrşind oriunde vrea cititorul, căruia îi recunosc si dreptul să mă înjure.
în ce priveşte originea numelui Bucureştii, aş fi căutat sâ aflu precis, dar nici cărturarii specialişti mau prea ştiut sâ mă lămurească, şi, în locul unei
10
imaginaţii cu derivări, au adoptat şi ei legenda cioba* nului, cel puţin pentru frumuseţea ei. Venit cine ştie de pe unde, în mijlocul unei turme de oi, cu măgarii şi cîinii lui, ca să o pasca, poate, pînâ peste Dunăre, către Mare, Bucur s*ar f apucat sâ improvizeze o biserică de şindrilă pe marginea unei Dîmboviţe de mocirlă, şi în jurul ei un oraş, parcă prevăzînp Palatul Telefoanelor şi Teatrul de Operă şi Balet. . .
Instalarea tîrlei pe un deal cam aduce a Mioriţa şi a Curtea de Argeş a luiManole. Legenda trebuie crezută pe cuvînt, întodeauna, căci, neştiinţifică, se împleteşte cu poezia.
Născut printr*o împrejurare de pripâşire oltenească, gorjanâ, în Bucureşti, nvam pomenit în ei şi mă socotesc venit pe lume odată cu capitala. Să mi se ierte solidaritatea. Cînd începusem sâ învăţ abece* darul, ortografia lui oficială era Bucuresci.
Luînd bastonul de plimbare prin oraş, mmm dus cu el şi prin toate depărtările ţârii, întrucît şi Litof ralul şi Car păţii fac parte toi din Bucureştii mei. înconjurată în marile ei recente perspective de un vast şirag neîntrerupt, de mărgăritare şi briliante, de ceruri şi orizonturi, cu un lux nebănuit, Marea noastră e astăzi una din frumuseţile supreme ale Kpmâniei.
O generaţie de prozatori de gazetă a caricaturizat, prin denaturare, probabil involuntară, numele Bucu* veştilor în Bucureştiul, abatere gravă de la limbă. Numeroase denumiri de locuri româneşti (treaba sat vanţilor grămătici să se întrebe de ce) stau, decînd sînt, la plural: Piteştii, Ploieştii, Călăraşii, Galaţii, Iaşii. . . A zice Ploieştiul, Călăraşul, Galaţul, laşul, jigneşti gingăşia nuanţei, care nu variază după ins şi anotimp, ca preţurile la castraveţi.
Am primit Bucureştii aşa cum uam găsit, gata făcuţi.
Prezentul «cuvînt» luase loc în caiet dinaintea unui vraf de petice şi foi, menit în plan unui imprimat
11
robust despre capitala noastră, care prin caracteris', ticile ei naţionale şi prin nivelul de cultură ajuns ar merita astăzi numele de metropolă românească.
Se cunoaşte şi din tonul paginilor de prefaţă că povestirea trebuia să fie masivă.
La un nu ştiu al cîtulea control, am aruncat o altă mare parte din volum, neplăcîndmmi niciodată manuscrisul aproximativ terminat, şi obişnuit să cola* borez cu focul, mai frumos decît orice literatură, cît şi cu coşul de suht bancul de atelier literar. Aş fi aruncat tot volumul, dacă Editura numai aducea periodic aminte câtmi luasem un angajament, cu scadenţa, nun vorbă, mereu întîrziată, tocmai din pricina unei scrupulozităţi, poate că absurdă, şi a temerilor subiective.
Intre timpuri, fără sânni slăbească rima şi nevoia nestăpînită de muncă, fără împlinirea căreia mă simt decînd mă ştiu, ca un orfan şi ca un văduvit, şi mai bolnav decît aş fi fost, cei şaizeci de ani, zi şi noapte, trecuţi prin călimară, au adus medicina sătmi inter', zică şi gîndurile şi pana, reducîndunnule la o biura craţie de arhivar, cu orar de lucru fixat cotidian, mai dăunătoare sănătăţii decît inactivitatea.
Dacă nu eram oprit în gura sobei cu violenţa, la întîia plecare la Hyppocraţii din străinătate, mă pregăf tisem să dau foc tuturor hârţoagelor dintrmn cufăr, ceea ce în trecut făcusem de mai multe ori, începînd întodeauna nemulţumit, încă de pe la vreo douăzeci de ani. Am pus pe jar, pînă la publicarea primei cărţi, şi după aceea, sumedenii de caiete.
Etadevărat că răzimîndwmi destinul pe condei, singura satisfacţie pînă la jumătatea vieţii, nu puneam, ca şi azi, octogenar, niciun preţ pe ce se strecura din el pe hîrtie.
Iată cum S',a făcut că, în locul volumului gros de un lat de palmă cerni făgăduisem, apare aproape numai un fascicul. Încăpâţînarea înlătură şi timpul, şi vîrstele, şi farmacopeea. Ea întinereşte spontanei',
12
tatea, dragostea împrospătată de muncă, răbdarea, dificultăţile expresiei si curajul de a te măsura şi cu graiul în care fepeş Vodă şua scris hrisoavele în « Cetatea Bucureşti», iar poetul Dosoftei, mitre* polit al Moldovei, tîlmaciul Psaltirei, prin anii 1660, versuri ca acestea:
Cinezi face zid de pace,
Turnuri de frăţie,
Duce viaţi fără greaţî Ntr*a sa bogăţie.
Căd mai buni dempreunî Viaţa cea frăţascî,
Decît armî ce destramî Oaste vitejeascî.
sau:
La apa Vavilonului,
Jelind de ţara Domnului,
Acolo şezum şi plînsăm,
Şi cu inemă amari Aducîndu*ne aminte Plîngiam cu lacrămi herbinte.
Cît despre ce s*a clădit cu o măreţie uimitoare în ultimii cincisprezece ani peste dărîmâturile prin care hoinărisem cu cîrja şi băţul, s*a publicat în trei limbi un elegant şi luxos album ilustrat, prefaţat de acelas plaivaz care semnează şi paginile de faţă.
Lipsindun încă destule zigzaguri interesante din proiectul de început, textul prezent va fi complectat întno bună zi, cînd sănătatea va permite reînceperea unei munci organizate, cu alte multe notări, râmase încă nedescr frate. îmi făgăduiesc o ediţie viitoare voluminoasă, considerîndto pe cea de faţă ca o a doua neînsemnată arvună.
13
Star putea chtar ca strîngerea întno copertă mai incapatoare, laolalta, a numeroaselor aduceriiaminte, sâ se asemene cu ceea ce star putea numi emfatic nişte « memorii ».
E de văzut, dacă viaţa mai iartă o nouă şi mai îndelungată caznă dorită* peste marginile putinţelor discordante, de acum, ale diacului autor.
T. A.
BUCUREŞTII
Capitala României, aşezată pe Dîmboviţa, în poziţia cea mai defavorabilă unui mare oraş, iarna, vînturile de stepă curg necontenit peste ei; vara, praful îi întunecă perspectiva, norii grei de pulbere alternînd cu un noroi necunoscut altor capitale.
Curăţenia oraşului se face întodeauna pe sfert, din pricina lipsei de apă şi a unei canalizări in# suficiente pentru întinderea exagerată a oraşului, compus în imensă majoritate din proprietăţi fă# ră etaj, împestriţate de grădini surîzătoare, care atunci cînd oraşul va putea să se bucure de toate efectele lucrărilor municipale trebuincioase, între# prinse pe scară întinsă, vor face din Bucureşti un oraş de vilegiatură.
Străzile principale erau surprinzător de înguste pentru un musafir sosit dintr#alte ţări. Calea Vie# toriei, care#i Corso al capitalei, suporta o circu# laţie penibilă de trăsuri şi pietoni şi, întrmnele puncte, trotuarele se îngustau într#atît îneît trece# rea alături a două persoane aducea aminte de fabula celor două capre întîlnite pe o punte şi neştiind căreia i se cuvine să treacă întîi.
Organizaţia strict politică şi guvernamentală a comunei în România a contribuit, poate chiar mai mult decît condiţiile geografice, la perma* nentizarea relelor de care suferea oraşul. Funcţia de primar era într#adevăr supusă schimbărilor
15
dese la putere şi nu le lăsa titularilor răgazul conceperii unui plan de lucru şi a continuităţii lui. Totul era hotărît parţial şi fracţionar de către caracterul de provizorat al vieţii comunale. Dar primarii treceau şi oraşul rămînea dezorganizat.
Observaţii în acelaş spirit se mai pot face şi azi asupra circulaţiei oraşului imperfect discipli* nat. Pietonul, care în genere merge fără socoteală, avea adeseaori spectacolul ciudat al unei trăsuri sau maşini, care întoarce foarte lent şi nesupăratâ, în mijlocul străzii, oprind circulaţia miilor de vehh cule, pentru că o doamnă gentilă se coboară exact în faţa unui magazin cu bomboane. Este adevărat că pentru a se bucura de aspectul plăcut al unei persoane cochete, care se da jos din trăsură încăb ţaţă fin, bucureşteanul, colecţionar galant de ima* gini, sacrifică reverenţios la fiecare vitrină zece minute, din graba lui, pe jos sau în trăsură.
După tabelele minuţioase ale higienei euro* pene, oraşul Bucureşti ar fi putut, pînă mai acum vreo cincisprezece ani, să fie plasat în fruntea localităţilor insalubre. Dar un fapt trebuie să puie higiena pe gînduri. Nicăieri femeile nu sînt mai frumoase, decolteul mai gustos şi culorile unui corsaj mai transparente. Ceea ce izbeşte pe vizitatorul străin este că această frumuseţe, cared lucrul cel mai comun în Bucureşti, se arată cu atît mai deplină, cu cît te depărtezi de «centru». Mahalalele urîte ale periferiei sînt nişte grădini în care înfloreşte splendid o rasă de fete şi femei uimitoare, de un brun brumăriu, aşternut pe frăgezimea delicat palidă a cărnii.
De altfel trebuie să o spunem, cu plăcere, fru* museţea e o particularitate, care şi în ce priveşte bărbaţii dă exemplare în toate privinţele izbutite. Apoi, dacă trebuie să fim sinceri pînă la urmă, nu este greu ca observatorul să înţeleagă de ce li se reproşează bucureştenilor prea mult lux şi
16
oarecare libertinaj, necunoscut popoarelor cu femei greoaie, cu gleznele groase, fără stil, şi cu bărbaţi fără temperament.
Mai înnainte de a lăsa condeiul sa circule pe paginile următoare, trebuie să mai notăm că o generozitate şi o familiaritate uşor de încercat caracterizează pe români, şi ele se exprimă cu atît mai viu cu cît musafirul vine mai de departe, în sfîrşit, elogiul meritat şi suprem, românul nu cunoaşte ura faţă de străini, după cum nu prea cunoaşte, ar afirma moralistul deziluzionat, nici teama prea vizibilă de cele sfinte.
URBEA
Nu e numaidecît obligatoriu să te duci prea departe, dacă te plimbi, şi să fugi din oraşul tău, pe care de cele mai multe ori nici nu bai văzut. . .
Ti*ai făcut deprinderea să crezi că lucrurile dimprejur sînt fără interes şi că valoarea li se măsoară cu miile de kilometri. Cu aşa socoteală, lucrurile cele mai frumoase sînt, ca în ipoteza poetică, acelea la care nu ajungi niciodată, căci oriunde te*ai afla distanţele se micşorează şi rapor* turile dintre dorinţa infinită şi realităţile limitate rămîn constante.
Dorinţa noastră de necunoscut, atunci cînd nu e un plagiat snob, e desigur şi ea reală, dar poate să fie de multe ori satisfăcută trecînd pes# te drum. Necunoscutul se află aci, la îndemîna noastră, şi pentru locuri, şi pentru oameni, alături de necunoscutul nostru, din noi, cel mai apropiat şi cel mai depărtat: numai că trebuie căutat — şi chiar dacă nu bai găsit, călătoria către el e încă o descoperire.
Datoria fiecăruia este să*şi înveţe punctul pe care stă, oraşul în care trăieşte, ţara şi contb nentul mai tîrziu; cu toate că unii din noi, prin inversarea posibilităţilor de călătorie neînlesnite în interiorul ţării de o politică a drumului în condiţii repetat uşoare, cunosc mai bine străină# tatea şi descoperă locul de baştină abia după ce au străbătut Europa.
18
Pe timpuri, toate drumurile erau umblate pe jos. Un muncitor francez îşi căpăta calificarea întreagă şi autoritatea meseriei numai după în# conjurul ţării făcut cu piciorul (le tour de France). Călătoria perfecţiona educaţia profesională şi de sentiment.
Ţara noastră nud mai puţin frumoasă ca Franţa şi nu se ştie dacă e vreo ţară mai puţin frumoasă decît alta; fizionomia ţărilor urmează alte reguli decît ale omului. Avem o foarte frumoasă ţară, pe care nu voim să o aflăm şi e drept că nici nu scrim cărţile trebuincioase, menite să ne împingă să plecăm pe drumurile ei şi să o cutreierăm pe toată.
Un bun program de început fusese iniţiativa ministrului Haret pentru a se scrie de către învăţători şi preoţi monografia fiecărui sat şi oraş. Programul a fost însă părăsit. în dobtrei ani de activitate, împărţită pe cîteva mii de condeie, am fi putut avea deocamdată în embrioane toată ţara strînsă laolaltă, şi din biblioteci şi arhive putea să pornească, organizată pe un plan, o mare mişcare de cărţi, care ar fi documentat şi strîns pentru conştiinţa fiecărui cetăţean unitatea de limbă a unui popor.
Nici oraşul sau satul în care trăim nud mai urît decît altul, atît de urît încît să nu prezinte niciun interes; ba cîteodată e mai frumos decît toate celelalte. E adevărat că vizitatorul dă adese# ori de contrastul neînţeles dintre două sate sau mahalale alăturate. într#un sat e ordine, e curat, uliţele şi casele sînt atrăgătoare, oamenii voioşi, primitori, şcoala e veselă, biserica proaspătă, lîn# gă satul de mai la vale, mai posomorit, cu toate că e mai bogat. Diferenţa simpatică nu vine de la avuţie. Dar satul tău tot e mai frumos decît toate celelalte, şi atunci cînd e mai urît, orişicum, are originalitatea lui, care şi ea e o frumuseţe.
19
Immanuel Kant ma ieşit niciodată din Konigs* berg, oraşul lui de naştere şi de moarte, şi a trăit optzeci de ani. De vreme ce neîntrerupt a putut să fie nou pentru el, ba fost de ajuns. S*ar putea răspunde că bar fi omului de ajuns şi odaia în jurul căreia poate călători, şi că lui Diogene ba trebuit numai o putină răsturnată, în care locuia întins pe spate dinaintea unui petec de nisip netezit, pe care scria cu degetul. Stîlpnicii din Vieţile Sfinţilor nici nu s*au mişcat din loc. Toate dove* dese că omului îi trebuieşte şi altceva, nu numai spaţiu, şi că spaţiul, strîmt pentru unii, e pentru alţii vast. Universul e pretutindeni, şi pretutindeni egal: atîrnă de om cum îşi alege centrul întrmn contur. Omul strîns în sine, care se uită mai mult în el decît înnafară, nici mare nevoie de spaţiu. Drumurile sînt în sufletul lui, turist al metrului pătrat şi al reveriei.
Pe acest om nud putem invita la drum, dar pilda lui spune că nici nu e trebuinţă de mii de kilometri alergaţi, ca să găseşti ce cauţi nou. Două picioare zdravene, o păreche de încălţăminte grele, care uşurează pasul, un baston, un prieten sau un cîine e tot ce trebuieşte ca să umbli prin spaţiile de grădini şi vile ale Bucureştilor, lung, pe cea mai scurtă diagonală, de vreo douăzeci de kilometri. Antrenat fără să bagi de seamă din privelişte în privelişte, poţi nimeri cine ştie unde, într*o vecinătate a oraşului, la douăzeci, la treb zeci de kilometri. Atunci e la locul lui şi sacul de spinare.
în drumurile mele am ajuns pe la Ciorogîrla şi Bolintin, pe la Căldăruşani, prin Gagu şi Moa* ra Săracă, pe la Budeşti, Ţigăneşti, Călugăreni, Cernica. . . E cea mai mare distanţă a drumeţului cu piciorul, acoperită mai uşor cu bicicleta, roata depărtărilor scurte, cea mai inteligentă, mai agreabilă şi mai comodă, căreia îi poţi încredinţa
20
cu folos şi sacul din spate, şi pe care la trebuinţă o poţi lua şi pe ea în spinare, mai uşoară în greu# tate ca o păreche de bocanci purtaţi cu agerime. Dacă ţi#e norocul să ai o bicicletă pliantă care se frînge în două, ducerea ei pe două bretele prinsă pe umeri la suişurile înnalte e o jucărie.
Atari îngrijiri fac parte dintr#un program de călătorie sistematic. O simplă plimbare nu trece niciodată de şase ore, dusuntors; pregătirile sînt de prisos şi riscă să fie' ridicule, ca la alpini# ştii încărcaţi cu arsenalul de frînghii şi scule noi, cumpărate duminica pentru fotografii pe un vîrf de două mii de metri parcurşi cu funicu# larul. O plimbare azi, alta mîine, trei#patru cea# suri de drum pe zi sau la cîteva zile, îndestu# lează curiozitatea descoperirilor în capitală. Lu# crurile noi sînt nesfîrşite, şi chiar celor văzute de mai multe ori li se găsesc alte aspecte. în# toarcerea acasă e vioaie şi plină de mulţumire. O comparaţie dintre impresiile de drum şi cele căpătate în acelaş volum de timp dintr#o lec# tură pe scaun a hotărît de partea celor dintîi, impresiile fiind directe, fără tîlmaci de impresii străine confuze şi de alt nivel de sensibilitate faţă de nivelul tău. De altfel, caietul şi creionul şi eventual aparatul fotografic, însărcinat să reţie din sutele de imagini ale unuia şi aceluiaş punct poziţia lui unică, portretul adevărat al unei pri# velişti, le#ai luat cu tine, şi, la rigoare, ai vîrît în buzunar şi o carte de versuri, lectura potrivită cu pasul.
Bucureştii nu sînt un oraş standardizat şi con# struit în serie, de la un capăt la altul. în Bucu# reşti sînt adunate mai multe oraşe şi tîrguri cu cîte o caracteristică particulară. Varietatea, dato# rită absenţei unui plan de sistematizare iniţial
21
şi inspiraţiei personale a fiecărui constructor şi necesităţii cum a înţelese el de a#şi adapta clă# direa unei situaţii de fantezie, fără să se gîn# dească la o estetică ordonată, care dă aglome# raţiilor dense o ţinută geometrică şi o ireproşa# bilă croială de vitrină, e rezultatul întîmplării. Urbanismul, care a reglementat în toată Europa contrastele, simetriile şi alternanţele dintre supra# feţele clădite şi zonele numite verzi, a fost sur# prins să găsească la ivirea lui pe lume, aci, un oraş într#o grădină, gata făcut, şi s#a simţit destul de contrariat în ceea ce priveşte organizarea ştiin# ţifică municipală. E o tradiţie ca fiece locuinţă, cît de neînsemnată, cu prispă şi cu stîlpii de spri# jin ai streaşinii, să aibă, pe lîngă gospodina cu tulpan a casei, care le stropeşte după*amiaza, şi cîteva brazde de muşcată, garoafe şi zorele, o boltă de viţă şi pomi. De sus, oraşul se arată ca o vastă livadă clădită pentru tihna unei populaţii de cetăţeni mijlocii, dominat de clopotniţe şi cupole. Un aer aproape mînăstiresc a rămas în multe colţuri de cartiere, de contemplare, şi unele străzi par încă şi azi că duc printre chilii la un arhondaric. Cele mai multe biserici cu un trecut au fost mînăstiri, din care au rămas trei întregi, Antim, Mitropolia şi Icoana, şi caracte# rul împărtăşit de toate clădirile vechi boiereşti, prezent şi astăzi în cîteva resturi de timp, a influenţat şi arhitectura nouă în căutarea unui stil concordant cu trecutul. Pînă dăunăzi, viaţa civilă a fost intim legată de viaţa religioasă mo# nastică.
Călătoriile mele au fost făcute anapoda, fără program, aşa cum stă bine plimbării de care am de dat socoteală, în dezordinea întîmplării şi afară de judecăţile nodului în papură şi dincolo de orice nomenclaturi. Trăisem o parte din viaţă în oraşele străine şi ajunsesem să nu mai apre#
22
ciez ca lucruri excepţionale şi caracteristice as# faltul, faianţa, porţelanul, robinetul, becul elec# trie, radiatorul, comune pretutindeni şi intere# sînd mai mult încălţămintea şi apartamentul, cît şi o curăţenie meticuloasă devenită manie glacială şi ţinînd loc de frumuseţe şi gust, peizaje de cofe# tărie şi carta poştală ilustrată, transpusă în viaţă. Frumuseţea unui pămînt şi a unui oraş e uneori ca la pasări şi animale, independentă de higie# nicul, confortabilul şi tehnicul organizat. Un fulg a căzut din aripa vulturului înnălţat în văzduh, şi căderea lui legănată de lumină e tot atît de frumoasă ca o catedrală de douăsprezece veacuri.
Mă silesc să#mi aduc aminte cum se cheamă atîtea unghere originale şi atrăgătoare, care poves# tite se desinează pe jumătate cu numele respec# tiv, şi nu pot pune dedesubtul celor mai suges# tive nicio iniţială.
Pentru o parcurgere pe sărite, dar oarecum logică, a capitalei, care deţine peste o sută cinci# zeci de kilometri pătraţi, cu mii de străzi şi sute de mii de imobile clădite, s#ar putea îm# părţi oraşul în opt tablouri, din care patru cu marile parcuri, şi patru împestriţate: Cişmigiul, Şoseaua Kiselef, Grădina Botanică, Parcul Fila# ret, Gara de Nord, Floreasca, Sectorul Călăraşi, Oborul.
Intîiul tablou cu Cişmigiul ar putea să fie li# mitat de Bulevard, Facultatea de Drept, strada Ştirbei Vodă şi bulevardul Bălcescu. El cuprinde partea cea mai compactă din oraşul nostru axat la Palat, centrul oficial, o vastă cîmpie de asfalt. Fostul Palat regal, grav pe vremuri, a cîştigat, cu transformarea lui recentă, o linie de contur vioaie şi o expresie bucuroasă, trezită din fosta lui solemnitate universitară.
23
Dinspre pădurea de şes a Snagovului, cu lacul ei de doisprezece kilometri, albastru, ca lacurile de munte elveţiene, şi cu o ruină de mînăstire, pe altarul căreia am găsit o cucuvaie moartă, intră pe la Băneasa pădurea Şoselei Kiselef, ca o armată de călăreţi. Acolo se întîlnesc soarele şi dumbrava în valuri şi torente de lumină şi frunze, — umbra urzită în arbori ţine mulţi kilometri, pînă ce Şoseaua, încrucişată cu bulevardele circu# lare, intră pe Calea Victoriei şi durează timp de zeci de străzi confluente, oprită în Piaţa Sena# tului, alt teritoriu de asfalt, pe Dîmboviţa podită, o replică de perspective la perspectivele Palatului, fostului Palat regal, cu Palatul Justiţiei, masiva şi eleganta clădire desinată de Arhitectul Mincu. O fîntînă galbenă de benzină, repetată după un model răspîndit în numeroasele insule de iarbă din oraş, contrastează cu biserica minusculă din strîmtoare, sprintene coloane, foarte vechi, intrate cu tinda lor de piatră în pămîntul bătrîn, silind circulaţia motoarelor, deasă în acest punct, să devieze. Băbuţa fără sfiială că poate să fie călcată de un camion de cinci tone, le sileşte să se stre# coare tiptil, frecîndu#se de altar.
Palatul C.E.C. (fosta Casă de Depuneri), elastic şi spiritualizat de creştetul faţadei curb, se ridică de pe sol într#o levitaţie uşoară, de dans, a în# tregului monument cu scuar, în faţa Poştei, severă. Ea calcă pămîntul cu o dubla talpa de trepte liniate drept.
Steagurile mari, adiate leneş de vînt, îi dau Departamentului scrisorilor şi telegrafului, în zile# le de festivităţi, o expresie de reşedinţă imperială.
Cişmigiuî: alei de trandafiri, un lac, sălcii pletoase, popasul sentimental şi duios al funcţi# onarilor din ministere, autorităţilor, şcolilor şi redacţiilor din cartier. Profesorii care au tras la fit şi visează cu Horaţiu pe o bancă, înfundă
24
pălăria pe ochi cînd trec elevii lor care trag şi ei la fit. Natura e o camaraderie. Bărci pe lac şi lebezi, porumbiei în copaci. Parcul copiilor du mineaţa, şi parc de cărucioare şi păpuşi. Mama, cu un ochi la igliţă şi cu altul la prunc, se gin* deşte la dragostea din care s*a ivit rumen şi zulufat. Arhitectură originală: aleea mare din mijloc, convertită în cîmpie dreptunghiulară a tuturor florilor, e un drum monumental pentru convoaiele de fluturi si albine. Din poarta mare în fundul pierdut pe undeva, privirea solicitată de uriaşul covor de petale asistă la triumful rozei, al liliacului şi al crizantemei.
Pe creştetul Bulevardului, Calea Victoriei se încrucişează cu el. Panorama descreşte pe mai multe orizonturi, pînă în zarea de aur din asfin* ţit, pe Cotrocenii de o nobleţe medievală. Cetăţi cu turnuri delicate păzesc intrările oraşului din Apus. Poate că din răscrucea privitorului pînă la Poarta de Foc sa fie zece kilometri. A doua reşedinţă, altădată regală, are două parcuri pe două bulevarde, unul lîngă altul, ca şi cum ar duce la două edificii din două cartiere deosebite. Priveliştea încape în circonferinţa unei lentile de ochelar.
Un bulevard de castani pe dinaintea Şcolii de Medicină o întunecă de umbră, iar al doilea, paralei cu Grădina Botanică, e boltit, sus detot, la înnălţimea lunii, cu ramuri de roşcovi, încîb cite întrmn întuneric irizat. Şoseaua Palatului Cotroceni suie la porţile de sus într*o neîntre* ruptă mare tăcere de parcuri.
Rămîne o întreagă regiune bogată în prive* lişti, deschisă peste ondulările cîmpiei din această parte a Dîmboviţei, pentru pasul şi bastonul celui care porneşte de dimineaţa.
«Grădina Popa Ilie» era încă înflorită acum patruzeci de ani, şi preotul îşi vindea trandafirii
25
la o masă rotundă prin care trecea trunchiul secu* Iar al unui stejar. L*am apucat foarte bătrîn, uscăţiv, blajin şi pasionat să ridice din rugul lui de roze către Dumnezeu, din cădelniţa lui de jar inefabil, mireasma jertfei gingaşe. Călătorul o să încerce poate o decepţie: în locul florilor, o să găsească lunca lui Popa llie cultivată cu zar* zavat. După moartea sfîntului grădinar de nuanţe, trandafirii zmulşi au fost aruncaţi cîndva afară.
Dincolo de rîul galben al Dîmboviţei, înnainte pe mii de hectare aleargă sumedenie de cartiere, alte părţi de oraş, cu alte centre, alte artere, râmi* ficaţii, unele geometrice şi noi, cuburi de vile, sectoare militare, uzine, ateliere, depouri şi ma* gazii întinse, pîlcuri între miile de linii ferate paralele, desfăcute în toate direcţiile, ca semnele şi inscripţiile unui portativ. O muzică de orches* tră surdă însoţeşte furnicarul de mahalale al atîtor stabilimente şi iniţiative în mişcare.
Un pod, aruncat peste miile de şine, revăr* sate într*o reţea de pîraie lucii, uneşte în curcu* beul lui de fier, pe dedesubtul căruia fug încoa şi încolo, pe albia fluviului uscat, locomotivele ca nişte vapoare şi stagnează sute de trenuri şi turme de vagoane, parcă două oraşe. Cîteva bu* levarde aglomerate de care, camioane şi căruţe grele, trase de cîte patru şi şase dulăi de cai cu copitele dure, deservesc mesageriile voluminoase din pitorescul port de uscat al gărilor de mărfuri, negre de zgură, cărbune şi fum, transporturilor în mii de vagoane. Vizitatorul acestor depărtări pe deschideri de compas de mai multe posti îşi datoreşte sieş o plimbare enciclopedică prin ma* gaziile nemăsurate ale staţiei, numită Be*Em. ..
Bucureştii sînt mărginiţi dincoace cu mult de linia îngustă a fortificaţiilor, încă în funcţiune pentru traficul militat de şase gări. Mogoşoaia, gara oficială, zveltă pe viaduct scufundat în pădu#
26
rile Şoselei; Cotrocenii; Filaretul, Dealul Spirii, gara de lemne, aşezată pe un platou cu copaci şi peluze; Oborul şi Nordul, punct de plecare în Europa. Ultimele trei debarcadere satelizează trei sectoare ale capitalei. Trei oraşe de industrii, în trei regiuni diametral opuse, şantierele per* manente ale vieţii comerciale. Ele întreţin bazarul forfotit, multicolor al oraşului, situat pe patruzeci de străzi vărsate unele într*altele în marea in# sulă de aprovizionare a luxului, a modei, a dro* gheriei, parfumeriei, mobilierului şi căsniciei, fa# ianţă, linoleum, porţelan şi cuţitărie, mărginită între Universitate, Biserica Sfîntului Gheorghe, Calea Moşilor, Piaţa Rond. Cîteva străzi apar# ţin ştofelor, pînzăriei, confecţiunii şi încălţă# mintei, altele sînt ale prăvăliilor de cîrnăţărie. O stradă întreagă vinde nasturi, alta becuri elec# trice. Să nu se scape din vedere Piaţa de Flori şi Bazaca.
La sfîrşitul anului, toate pieţele din acest cartier se transformă în codri de brazi, şi o cale lactee de stele şi de lumină în beteală se con# fundă cu Lipscanii în vederea pomului de Ajun. Dispariţia lor e urmată de o îmbelşugată recoltă de sorcove, jerbe de flori de hîrtie pentru bunele urări de i ianuarie. La finele lui februarie, in# vazia mărţişoarelor şi a firelor de mătase cu ciu# curi pieptenaţi dă o nouă culoare şi o marfă mimetică nouă trotuarelor neguţătoreşti, care în toate zilele anului sînt o expoziţie infinită de miracole mici industriale.
Puncte: Patriarhia cu catedrala domnească pe măgura cea mai înnaltă, la care suie marele po# vîrniş gol. Profilul vechei biserici, care ar fi tre# buit să fie emblema de caracter a capitalei, e un model de echilibru arhitectural. Formele, pro*
27
porţiile şi distanţele dintre turle demonstrează rafinamentul de gust al domnitorului care a zu dit*o mai apropiată de cer, un fericit ansamblu de siluete. Sînt poate singurele turle care înlă* tură influenţele şi regulele, amintite de alte monu; mente. Ele se ridică oprite brusc pe verticală, retezate scurt, şi vîrfurile lor de creioane boante se în.covoaie dulce pe streaşină poligonală, ca nişte umbrele japoneze.
Ateneul, o tiară monumentală.
Parcul Filaret, fostă pădure, convertită în gră* dină.
Grădina Botanica, splendoare izolată şi calmă a oraşului, care, lipsinduu castelul de o mie de ani ca său afirme vechimea, îşi împrumută silu# etele Palatului Cotroceni, de peste drum, cu parcul căruia se confundă.
Herâstrâul, oraş proaspăt de oglinzi pe ape. Continuarea elegantă a cartierului Filipescu şi a Bordeiului, două localităţi de litoral.
Calea Moşilor, din Bulevard, spre stînga, are o biserică şi o răscruce cu numele Olari şi Zece Mese, de unde se păstrează aproape intactă, pînă în răspîntiile ramificate ale Oborului, vechea ei înfăţişare de drum de hanuri şi ospatării. Străbaţi toată strada luminoasă cu o impresie de liber# tate, care pînă în dreptul ei ţbar fi lipsit. Nimic nu mai aduce aminte oraşul, ţinuta, mora# vurile, şi aspectele. O altă lume mişună între trotuare şi prăvălii, o lume locală care#şi ia stilul şi francheţea de 1a felul ei de îndelet# niciri, materiile directe ale pământului, porumbul, grîul, ovăzul, orzul, vinul, dobitoacele, pasările şi, de la schimbul dintre ele, prin mîinile mun* cite ale celor ce se străduiesc şi recoltează.
Adeseori, rîndul clădirilor e întrerupt de un gol rotund, din intervalul căruia o privelişte la* terală, neaşteptată, modifică peizajul: o poartă
28
mare, cu bolta de zid, a fost dată în două lături de păreţi, îi rupe continuitatea şid suprimă, lă# sînd vederea slobodă într#o curte surprinzător de adîncă şi clădită de jurîmprejur. Fostele grajduri şi remize, de pe timpul cailor şi al vehiculelor trase de ei, fostele popasuri de căruţe şi brişti sosite la tîrgul bisăptămînal Obor, în capitală. O stradă oblică pe arteră, numită pînă de cu# rînd a Birjarilor, a fost locuită pînă acum cinci# zeci de ani exclusiv de nişte colonii ale sectei dispărute a evanghelistului Matei.
Am văzut, în copilărie, la un Toader, întoc# mirea mînăstirească a unui grup de birjari ai sectei scapete, cel mai strălucit birjar din Europa, al celor mai frumoase trăsuri, ca nişte balcoane pe roate. Pentru arătarea boierilor de#a fuga şi la pas, din cap la picioare, ca în vitrină, ele sta# ţionau în faţa Teatrului Naţional, sîcîite de ne# răbdarea cailor, bătînd potcoavele peloc şi scîn# teind granitul, O simpatie amestecată cu mîhnire îi făceau pe birjarii, zbîrciţi ca babele, să pre# fere cailor, îmblînziţi prin jugănire, armăsarii. Herghelia frontului cu carnea tremurată în lică# riri ondulate de spasm şi fiori, spuma din zăbale şi hamuri, pretutindeni unde voluptatea atingerii freca de curele muşchii, la piept şi la coapse, asudaţi, încît corpurile negre şi roaibe, frămîn# tate şi stăpînite cu greu, păreau că secretează smîntînă. Sutele de copite tresăreau într#un singur nechez. Coamele împletite în panglici roşii cu vîrfurile libere, fluturînd pe grumaz, se răsco# leau odată toate şi scînteiau catarămile niche# late.
Vizitii în odăjdii de catifea albastră purtau comanacul de samur sau astrahan, tras pe sprîn# ceană, sau, uneori, ca la Fetersburg, un joben turtit, cu marginile sucite, ca o ciupercă stilizată, care le făceau capete de pisici. Ca să nu fie deo#
29
cheaţi, armăsarilor li se anina şi într#un perciun al frunţii o funtă înnodată ca o garoafă.
In zilele cu climat nehotărît, carîta lua locul birjei deschise. în fotoliul adînc din cutia cu două uşi laterale, capitonată cu catifea, mireasa şi decolteul ei de atlaz punctat de un scarabeu de zmarald pe lanţ erau garantate pînă la bise# rică, iar doamna cu mînuşile trase pe coatele trandafirii, cu binoclul de sidef şi evantaliul de pene de struţ, acoperită cu o ghirlandă de fulgi aruncată pe umeri, era dusă în trap la teatru şi înnapoi la « Capşa », restaurantul « ales » şi « dis# creţ» al elegantelor bogate de odinioară. « Mus# calul», pe capră, sta în intemperie.
Casa « Capşa », care era mai mult şi decît un restaurant, şi decît o cofetărie, şi decît un hotel, contemporană s#ar fi zis cu secolul al XVIblea la sfîrşit, se vede şi azi, schimbată puţin, cu faţada ei, cu mobilierul ei, cu perdelele ei de atunci, şi ar fi de dorit, pentru particularităţile subtile ale Bucureştilor, să nu se schimbe nici# odată, în colţul unde rezidează.
Muscalii locuiau în case şi curţi închise, cu o singură ieşire în Calea Moşilor sau a Birjarilor şi cu ferestrele interioare pe două galerii, în stînga bărbaţii şi în dreapta soţiile, a căror stîr# pire de feminitate se făcea la sîni. Femeile, des# părţite de motivele cochetăriei, maici fără vîrste, la toate vîrstele, şi deosebite de bărbaţi numai prin portul fustei, erau îmbrăcate ca păpuşile de lemn, în stămburi colorate viu şi cu faţa înfă# surată în basmaua cu flori legată la bărbie. Ele îngrijeau exclusiv interiorul comunităţii. Starostele era mai mare peste tovarăşii lui, ca mai bătrîn: autoritatea venea de la numărul anilor şi al zbîr# citurilor, neavînd de unde purcede de altundeva, de la avere, concurenţă sau ranguri, şi de înţe# lepţi toţi muscalii erau înţelepţi. . . Armăsarii lui
30
Toader erau numai atît ai lui Toader întrucît ei îl cunoşteau prieteneşte şi se lăsau în hamurile şi mîinile lui cu docilitate.
în fundul curţii se întindeau grajdurile şi remi# zele de birji, carîte, sănii şi căruţe de transpor# tat furajul în podul care acoperea schitul întreg. Săniile, romantice gondole, erau bijuteriile Bucu# reştilor de iarnă, cu iernile grele de odinioară, cînd pătura imaculată a zăpezii, nemînjită de circulaţia mecanică, rămînea, pîna primăvara, pu* ră. Sania suna din zeci de zurgălăi, şi valtra# pul, urzit cu ochiuri, ca o plasă, acoperea caii cu o togă de dantelă.
Capitala e în bună parte încă şi azi un oraş pentru vehiculele cu cai, care cer un ansamblu adecuat, case, străzi şi curţi de un anume fel, nefiind adaptată în întregime circulaţiei motoria zate, care cere un oraş neted, uniform lunecos, cenuşiu şi rece, de beton, un oraş de uzini, de viaţă şi de confort. Totuş, nicio capitală mare proporţional o mişcare de limuzine luxoase mai intensă.
în vechea gospodărie, grajdul avea o poezie a lui. Caii, înlăturaţi din viaţa oraşului, ale căruia interese de higienă comunală au tendinţa său suprime pe toţi, schimbă odată cu aspectul şi moralul. Omul se apropie tot mai mult de ciment şi beton, pecît se depărtează de cal, de bou, de pasăre şi de pădure, cu o compensaţie în per# spectivă, mişcarea talazelor şi apelor, cînd a putut să aibă norocul aşezării pe fluviu sau la Mare.
O trăsură care a dispărut după diligenţă s#a chemat trăsura « de Herasca ». Mai circula acum vreo treizeci de ani în convoaie. . . Era un va# gon scurt, închis, cu două canapele, îmbrăcate în piele, cu acoperişul scurt, pentru şase şi opt muşterii. Golul uşii se închidea de ploaie cu un
burduf pe cătărămi. Zile întregi puteai să călă# toreşti pe arcurile ei pînă la Craiova, întîrziind vreo două zile la Piteşti, la Slatina, la tîrgurile săptămînale, unde carele cu borangic auriu ră# sucit în sculuri groase veneau din judeţe pentru ţesători.
Mijlocul acestei mînăstiri de scapeţi birjari era întodeauna înfrumuseţat de o grădină ascunsa de ziduri, cu toate florile uzuale, de la busuioc la indruşaim, cu o prisacă în flori, mierea fiind condimentul de căpetenie al turtei dulci, încrusta# tată cu migdale.
Oberul. Vechea piaţă a sătenilor din judeţ, neguţători, cumpărători şi vînzători. Prăvăliile in# terioare şi exterioare, grămezile nesfîrşite de măr# furi pe marginile pestriţe ale şoselelor, bulevar# delor şi străzilor tîrgului, masa variată şi agitată, continuă, a populaţiei, dau un aspect unic în# tinselor împrejurimi ale punctelor din care se ramifică în mii de tablouri viaţa giganticului centru de aprovizionare.
Pieţele, ca şi ţările, ca şi limbile, se fac de la sine, se articulează tarabă cu tarabă, negoţ cu negoţ, veac cu veac, pîna la expresia de viaţă ce nu se mai poate explica.
Animaţia din Obor, ca toate aspectele Bucu# reştilor, transportată cu pensula pe pînză şi cu creioanele pe hîrtie, ar putea da în artă unul din nesfîrşitele motive documentare. Ar fi de dorit ca şi pictorii să#şi ia bastonul de plimbare şi odată cu el cutia de pictură sau cel puţin car# netul de schiţe. In tinereţile lui, Ştefan Luchian, care nu e numai un mare artist român, decînd a trecut peste cîte#ţări, rodea un măr lîngă şe# valet şi « vopsele », cum le numea el, prin maha# lalele vechi ale oraşului nostru.
Să notăm în treacăt unele aspecte din ce era Oborul cu ani în urmă:
32
Olărie, amfore de lut, sonore, încercate de cumpărători cu o bătaie a degetului în păreţii cu zmalţuri. Niciodată două oale mau adus din pămînt două glasuri şi două cîntece la fel. Ur# cioarele din care plugarul suge o apă răcorită, pe ţîţa cu ţîmburuc, sfeşnice, solniţe, ţoiuri, legă# turi de ceşti vîndute cu duzina pe o sfoară, stră# chini adînci. Ulcelele poroase care se vindeau la circiumă odată cu jumătatea de litru de vin din ele, erau duse la gură todeauna noi. După ce le golea, consumatorul da cu ele de pămînt. Olarul a inventat şi un instrument muzical, oca# rina cu apă, care fluieră ca un pietruş. Acelaş olar e autorul industriei pierdute, după ce au fost născocite tinicheaua şi lipitura cu cositor, a pîntecoaselor butii, cu forma antică, de teracotă, pentru păstrarea lichidelor preţioase. Cîteva din ele, descoperite la săpături, decorează ca nişte statui ale dibăciei inteligente grădinile publice din Bucureşti. Multe din ele au înnălţimea unui om. Argila, modelată în cîteva sate specializate în această industrie strict ţărănească, ia toate for# mele obiectelor casnice si de bucătărie, şi anu# mite bucate gătite în olărie au reputaţia că#şi împrumută gustul adevărat de la ghiveci.
Dogăria şi rogojinaria erau reprezintate în Obor laolaltă cu lingurăria de plută, pretutindeni unde e loc de cîteva sute de butoaie supra# puse, şi magazii de papură şi răchită împletită, ciubere, doniţe decorative cu brîuri de arsuri pe doage, cobiliţa de frasin, coşuri, hîrdaie, cu doi cercei, legănate pe drugul dus pe umeri din vie la cramă, ălbii de plută, copăi de frămîntat alu# atul, scafe, lopeţi, furci, greble, cozi de sapă, de coasă, de topor şi tîrnăcop. Sculele şi lucrurile din gospodărie, de lemn, sînt nenumărate, pînă la găvan, ciorbalîc, fus şi furca de tors cu aripile eres# ta te şi cîteodată cu mărgele vîrîte în găuri mărunte.
33
Boiangeriile au drept firmă un brîu şi nişte bete vopsite roşu.
în altă parte se vindeau caii iuţi, purtaţi de geambaşi în hamuri verzi, caii de gloabă, caii de povară, oile grămădite cap în cap, vitele mari, caprele ironice, porcii trandafirii, proaspăt îmbă* iaţi, cu forme de plaje. Fluturii cu patru picioare pe lîngă ţarcurile cu bivoliţe negre şi tauri, ancoraţi de bot cu inele de fier, sînt duioşii mă* gări oratori. Tot aici erau căruţele noi vopsite cu lac. Roata lor trebuia să sune subt încărcă* tură în anumite feluri, stabilite la fabricare : unuia îi place sunetul moldovenesc, altuia îi pla* ce să sune munteneşte. în muzichia cărăuşiei se află şi gama sunetului oltenesc.
Căciulile, sute la rînd, trase pe calapoade, cu moţ, păreau decapitate lîngă cojoace şi opinci: omul întreg despărţit în trei. Bicele, amnarele, piatra cosaşului, custura cu teacă pentru brîu şi cuiele cu floare sînt mărfurile unui negoţ deosebit.
Potcoavele erau fabricate în văzul lăptarului cu faitonul, pe nicovala cu scîntei. Omul care ţinea copita calului în poala şorţului de piele şi*i făcea toaleta unghiei cu o cuţitoaie, avea instalaţia în traistă, potcovar şi « meşter lăcătuş». Ascuţitorii de topoare şi satîre valsau cu piciorul pe o pe* dală, care învîrtea piatra de moară, verticală, stro* pită cu o picătură de apă, cu cădere dintr*o tinichea găurită cu foloştoc. Bărbierul ambulant rădea clientul răzimat cu ceafa pe lăzile de por* tocale. Vroiai o haină, o pălărie, o păreche de cizme? Tocmeala se făcea numaidecît, cu clien* tul reticent, apucat de o mînecă şi tras înnăun* tru cu luptă, pe pragul prăvăliei.
Sutele de pieţi şi oboare erau dominate, în fundurile din urmă, de un lanţ de munţi gal* ben ca de ocră: şirele şi clăile de paie şi fîn, zi* dite, parcă de la începuturile lumii.
34
Un negustor vindea cruci de piatră cenuşie unui ţăran care lua una în căruţă, pentru ne# voie. Toate crucile erau la fel şi de o mărime, ieşite ca dintrmn tipar de prescuri. Scria pe ele I.N.R.I. cu vopsea. Un cap de înger cu şase aripi în mijloc, le scumpea. Femeia cu cinci lemni# soare încrucişate vindea hrean, şi bătrînul vraci şba deschis lada cu patru capace şi sute de cui# buri, despărţituri şi legături înnodate, mirodenii, schiunduf pentru « mititei ». Bineînţeles, fasolea, ovăzul şi grîul cu bobul ca de cafea, cu căruţa şi chila, erau vînturate prin aer de lopeţi în maga# ziile cu obloanele ridicate în toate zilele săptămînii.
în găinăriile de unde cîntau sute de cocoşi, am văzut odată de vînzare un păun cu roba îm# părătească albastră, încărcată cu stele, parcă tîrîtă prin cerurile aprinse. O flaşnetă cu papagal. Un cimpoier. Omul cu căciula ciobănească, după ce şba vîndut tot ce avea în două căruţe şi a făcut parale bune, ar vrea să#şi cumpere de la cuţi* tarul ambulant un briceag şi o perie de mustăţi, însă în spate cu oglindă. Nu le vrea deosebite: le cere lipite. S#a întrerupt şbi face semn lăutarului să se mai apropie de urechea lui. îi cîntă o scripcă şi un ţambal şi un glas din taraf. Clientul e senti# mental: lăcrimează. Cere să i se repete rar şi lin:
Cine te#a făcut pe tine,
Tudoriţă nene,
Aşamnaltă şi subţire,
Tudoriţă nene,
Parcă rmamtrebat pe mine,
Tudoriţă nene.
însă peria de mustăţi cu oglindă ba păcălit. Pînă să omtoarcă pe dos, îi cade mustaţa răsu* cită frumos. Crezuse că în acelaş timp să o poată şi răsuci şi vedea. Ar fi vrut să*şi ia banii îndărăt, dar potca de negustor, mai păţit, a înţeles şi s#a pierdut în lume.
O NOUĂ CAPITALĂ
După unirea cu Transilvania, ţara de peste pădure şi munţi, entuziasmul proaspăt şi generos al evenimentului dorea şi strămutarea capitalei. Venind Ardealul la noi, ne duceam şi noi în Ardeal. Lozinca dura şi fusese ales Braşovul, oraşul emblemei Coroană cu rădăcini. Pe trecă# torile gîtuite ale Carpaţilor, de*a lungul Dîrstelor, Scheiului şi Tîmpei, trebuiau să se descarce carele, vagoanele, arhivele cîtorva sute de ani trăiţi în goticul chirilic. Din materiale provizorii trebuiau edificate rapid autorităţi şi palate. Se improviza o metropolă pe roate jurîmprejurul turnului me* dieval al primăriei, în care bate orele noi glasul vechi al orologiului de burgadă.
Munca istovitoare impusă de o strămutare a moderat la timp fantezia modificată şi de o cunoaş# tere mai exactă a lucrurilor nejudecate. Ardealul trebuia să aducă Bucureştilor o elită intelectuală, cu neputinţă de găsit în Vechiul Regat, mari dascăli, mari gînditori, mari gospodari ai bunului public, advocaţi mari, politici mari. La o frec# ventare mai de aproape a oamenilor mari ai Ardealului, regăţeanul sfiios să*şi verifice impre* siile superficiale, rămase decepţionat. Marele nu era chiar pe măsura speranţei, şi, făcîndu#se toate adunările şi scăderile, cei mai reprezintativi dintre români tot în Bucureşti trebuiau să fie căutaţi, oraşul reputat al perdiţiei infernale. Bucureştenii
36
ştiau mai bine şi latineşte. Savanteria demonstra# tivă nu se bucura la ei de trecere multă.
La Bucureşti, călătorul străin era numaidecît surprins de absenţa nasturilor galbeni şi a şepcii cu trese, uniformă şi la materie şi spirit. Casele, străzile, oamenii, trăiau nealiniaţi, fără regulament şi contravenţii.
Introdusă pentru deosebirea tribunalului şi advocaţilor şi solemnizarea judecătorilor, roba judiciară a rămas fără consecinţe:	magistraţi
şi pledanţi, prin acel sentiment latent de refuz, care face pe bucureşteni să respingă fără tirade şi să anuleze instituţiile impuse simţirii, au lăsat roba după uşă. Judecători şi apărători au reapărut în costum tîrgoveţ, şi deosebirile care se adresează prin înfăţişări de mască sentimentului, s*au făcut, şi în acest caz, ca întodeauna, prin intelect, şi nu prin garderobă. Spiritul eminamente civil al capitalei nu a izbutit să fie acaparat şi îmblînzit prin nicio teatralitate, plăcîndud să trăiască neîn* rolat, slobod şi anonim în ceea ce priveşte costu# mul, şi viu şi personal prin spontaneitatea lui. Ca să se bucure ilustrativ de farmecele gătelii standard, bucureşteanul se duce la teatru si cine* matograf, şi pentru satisfacţia lui spectacolul în local închis este îndestulător.
Gustul femeilor, soţiile, prietenele şi surorile acestor bărbaţi rebeli la o nivelare tip, e fără păreche, la situaţie egală, dincolo de fruntarii. Dacă nu e uniformistă populaţia capitalei, este, în schimb, dintre cele mai luxoase din Europa, ca* litate pe care o are, incontestabil, poporul din* tre Dunăre şi munţi, manifestată întrmn costum de o estetică simplă şi substanţială şi în culorile, fermecător echilibrate, din covoare şi scoarţe.
O uniformă veche şi îndatinată, care s*a men# ţinut graţie clerului grec şi vieţii de izolare a mînăstirilor, dispare de la sine. Odată ce a
37
fost recrutat în libertatea temperamentului, preo* tul şi*a schimbat comanacul cu pălăria, şi*a croit hainele după un desen simplificat apropiat de cetăţean, şi*a lepădat coada şi barba pînă la evo* luţia actuală, cînd briciul legal a intrat în func* ţiune cu tendinţa să suprime şi o urmă de gentilă ţăcălie. Nimeni nu ţine să se singularizeze. La toate tendinţele de singularizare s*a opus firea ironică a mulţimii. Bucureştii au primit, ca şi ţara, fără discursuri, desigur, toate infiltraţiile şi popasurile şi toate ocupaţiile militare sau corner# ciale, pînă la invazii, ştiind instinctiv că nu e nevoie de o teorie şi de o abstracţiune, ca să fie redus adversarul. Fenomenul e constant: a fost de ajuns o convieţuire, pentru ca străinătă* ţile să*şi piardă caracterul şi să se dizolve. Vitali* tatea lui puternică i*a dat poporului o siguranţă implacabilă şi acel stil personal de ospitalitate, în care limbile, fiinţele şi evenimentele se topesc.
Bucureştii au un farmec imprecis, şi cu atît mai decisiv absoarbe, catifelează şi digeră. Străi* nului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecţii moarte, muzee mai mari şi mai bine înzestrate decît ale ţărilor cu o veche cultură a pietrei şi a canalizării. Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viaţa, încă de la gară. Viaţa este pe stradă, mai mult decît într*alte părţi ale continentului, unde populaţiile ţin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalităţii de multe ori derizoriu. Uliţa şi mahalaua roma* nească intră pretutindeni nestînjenită. Cînd un potentat de moravuri dictatoriale ar voi să puie un planton cu vipuşca la uşa anticamerei lui, plantonul adoarme sau corectează stilul neadecuat, lăsînd să intre toată lumea.
Unele neamuri au învins cu rigoarea, cu disci* plina şi cu regulamentul. Românii înving de sute de ani fără arme, fără sînge, fără năvălire, şi au
38
învins constant şi istoria, mai inteligenţi decît agresivi şi mai dibaci decît vehemenţi.
Bucureştii trebuie trataţi ca o individualitate şi ca un personaj. Bucureştii mau principii, în orice caz principiile lor, inspirate de la viaţă, şi nu de la minţile altora, sînt remaniabile, elastice şi fără rigidităţile fixe ale altor capitale, din pună tul de vedere al subtilităţii. Ei au meritat ade* seori superficial reproşul ce li s*a făcut de «oraş fără ideal», formulat în toate epocile de natu* rile inadaptabile, fugărite de nevoi şi împrejurări pînă în capitală, dar irascibilitatea şi văzul pînă la vîrful nasului s*au pierdut la frecventarea comodităţilor morale şi materiale, pe care le tezaurizează tradiţia capitalei. Nenumăraţi au fost eroicii candidaţi provinciali la cucerirea lui, dar oraşul ba macerat, ba decantat, ba filtrat, în cele din urmă, Bucureştii au avut în fiecare caz dreptate, fără să se laude cu dreptăţile lor.
Cu o intuiţie admirabilă a valorilor native, bucureştenii, care în bună proporţie sînt titraţii cel puţin ai unei academii şi foarte des ascund în sertar un doctorat, mau gustul exhibiţiei de pergamente, nici atunci cînd un hrisov stabileşte o ascendenţă sigură aristocratică. Nimic nud face mai şovăitor şi mai stîngaci pe bucureştean ca titlurile de Doctor şi Profesor, adresate în gura mare, ca o introducere la slăbiciuni şi vanităţi, foarte mîngîiate în provincii, unde un personaj care grăieşte cu oarecare uşurinţă trebuie să fie cel puţin Domn Director sau Domn Prezident, la cafenea cu orchestră.
Fraţii din Ardeal, în majoritate Doctori, au fost destul de consternaţi, după unire, constatînd puţinul preţ pe care îl pun regăţenii pe douăzeci de ani de studii mărturisiţi de o diplomă, neîm cadrată în părete, cu lauri plastici şi ghindă. Comerţul facil şi nesupraveghiat de o metrică a
39
Bucureştilor, absenţa marmurei clin jurul înghi# ţitorii şi a bronzului de la încheietura genunchiului şi din talpa ghetei au produs decepţii, au iscat amărăciuni pentru o mentalitate care pune liîrtia înnaintea omului şi dă drepturile principale unei ştampile cu iscălitură. Indiferenţa cărturarilor bucureşteni pentru distincţiuni şi onoruri cădea destul de rău într#o lume în aşteptarea distincţiu# nilor aglomerate, dar care, bine văzută, a fost înţeleasă. în cincisprezece ani de la întîiul mare război, această stare de intelect s#a difuzat, şi im fluenţa capitalei în provinciile noi se face sirm ţită. Foarte multe lucruri au fost mişcate din îm* pietrirea lor şi au încetat să mai fie intangibile şi sacre.
în geografie şi în ghidurile de călătorie se indică oraşele ca nişte grămezi de case, hoteluri, teatre şi cazinouri, şi într#o călătorie circulară turistul gustă din toate, trezindu#se cu cincisprezece gus# turi contradictorii pe limbă, după ce şi#a înmuiat în fiecare fel de mîncare degetul cîte puţin. E cea mai tristă formă de a călători, şi voiajorul care nu poate să rămînă măcar un an într#o loca# litate de pe hartă vede puţin şi nu ştie nimic. Călătoria bună pentru cunoaşterea unui oraş este să rămîi şi săd parcurgi toată viaţa. . .
Occidentul nu prezintă subt specia aspectului zidurilor o varietate cu mult deosebită de a unui cimitir de monumente şi inscripţii glorioase, şi interesul unui oraş rezidă mai puţin în ţinuta lui fotografică decît în realitatea vie, în starea sufle# tească, în ambianţă.
Din tot ce face omul, tot omul e mai interesant cu nivelul lui sufletesc.
Bucureştii nu sînt capitala cea mai urîtă nici în ceea ce priveşte portretul monumental. în bulevardul nordic răspund străzile de vilegiatură şi uliţele sudului colorat. Lîngă o strălucită vitrină
40
îşi duce zilele şi momentele o lampă cu « gaz» dinttvo casă scundă, îngenunchiată în pămînt. O limuzină se încrucişează la răspîntii cu căruţa hărtănită a unui cal bătrîn, iar din localul de petrecere somptuos, unde serviciul se face în trei limbi europene, consumatorul trece la cîr* ciuma cu fumul des, din piaţă, atras de un miros de usturoi. Un cartier aduce aminte Lucerna, şi altul pute. Asfaltul, întrerupt de piatra de rîu, continuă un drum de pămînt. Calea Moşilor vărsată în Obor e o lume; tramvaiul electric duce întreită lume. Industriile vechi se risipesc pe zeci de artere, şi prăvăliile mici, cu trepte în pămînt, ale cojocarilor, olarilor, lînarilor si negus* torilor de papură, de mături, ciure, doage şi ălbii, se repetă vinerea şi marţea întrmn pitoresc amestecat, la care colaborează oamenii, vitele şi carele din cîte două sute de sate, pornite de*acasă cu cîteva zile mai devreme, în pasul boilor solemni, cugetat şi lent. Tungstenul merge de acord cu grătarul, şi mătasea se taie launloc cu pastrama.
O mie de movili în mişcare au improvizat un sat călător: tîrgul de fîn. O mie de căruţe cu lemne. Tîrgul de porci, de bivoli şi de tauri. Tîrgul de oi şi capre. Hergheliile geambaşilor ocupă circul de beton şi două uliţi în care se face, în asistenţa critică şi frămîntată a cumpărătorilor, hipodromul şi încercarea iuţelii. Telegarii zvelţi, de neam ales, cu coama pieptănată şi coada încre* ţită, poartă o garanţie împotriva deochiului, crîmpeiul roşu de mătase la grumaz. Un căpăstru de chingă verde întoarce animalul şid plimba pe dinaintea amatorului impresionat, cared un ţăran chiabur, sau unul din puţinii « mitocani» rămaşi fideli costumului, cizmelor, căciulii de miel şi mustăţii umflate şi lungi. El are la grajd doi suri şi doi roibi şi ar mai vrea doi murgi, ca sad ducă duminica la han. Pipăitul lui expert
41
atinge calul, îi mîngîie şoldul licăritor ca oglinda; calul e mulţumit, dă copita, scutură spinarea, calcă de sus. Cine ar mai avea pe vreme de criză treizeci de mii de lei dintrodată şi i#ar da pe doi cai boiereşti? Nea Dumitru, care ba şi numărat geambaşilor cu seninătate. Ia te uită ce plăcere mare s#a aprins în ochii lui! E un om de cel puţin şaizeci de ani, crunt, cu sprîncenele groase. Din# colo de tobogan şi la o circiumă cu mititei, cu tango şi jazz, cîntă haut#parleur#ul electro#dinamic.
Cîţi bucureşteni vor fi cunoscînd Oborul, afară de sorocul Moşilor frenetici, cu vîrteje de căluşei, pocnitori şi băşici cu chiot? Cîţi vor fi ieşit din cartiere ca să călătorească prin universul bizar şi admirabil al capitalei lor necunoscute? Pe zece şosele care intră din judeţ în Bucureşti, se bălţează zece oraşe şi zece omeniri deosebite. Linia calmă a Cotrocenilor adună lumina, ca pentru o acuarelă din Amsterdam, dintr#o regiune care îşi uneşte cîmpiile şi grădinile pînă#n Ciorogîrla şi Bolin# tinuri. Pe bulevardul castanilor cu patru orizon# turi, vine#ncoace o turmă de curci albe, mînate de două nuiele. Linia Giurgiului forfoteşte de#o gintă neştiută, care circulă între mahalale, ateliere şi biurouri. Un comerţ viu împînzeşte Şoseaua, care pare intrarea unui parc imens cu divertis# mente populare. Şoseaua Ploieştilor şi a Olteniţei sînt şiraguri de ferme, de vile şi de grădini. Cocorii bălţilor vîslesc de la Dunăre către Snagov, şi glasul raţelor trece# n stoluri pe deasupra Univer# sităţii. Pantelimonul, Cernica, Afumaţii, Gagul, aparţin cartierului bulevardelor din Est. Teiul, Floreasca, Herăstrăul, Budeştii, Rahova, Filaretul, Domneştii, Jilava, mărginesc cîteva laturi ale ca# pitalei infinit poligonală.
Pe timpuri, un drum la Cioplea era mai lung decît o călătorie la Sinaia. Şoselele, străzile, sînt parcurse de tramvaie, autobuze şi automobile,
42
şi deplasarea rapidă a călătorului de capitală e condiţionată numai de curiozitatea şi lenea lui. înnainte de orice vilegiatură şi sportivitate, bucureştenii vor cîştiga să vadă Bucureştii, care în fiece răspîntie sînt alţii şi la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză, o bijuterie şi o recompensă.
CIŞMIGIU
Nud nici frumos nici românesc numele acestei grădini cu farmece. El sună turceşte, ca tinichi* giu, giuvaergiu, iaurgiu, simigiu, surugiu, boian* giu. . . Şi aţi băgat, fireşte, de seama, că aceste cuvinte bolnave pier, ucise de viaţa graiului viu, înnainte chiar ca meşteşugurile, pe care le numesc, să fi pierit detot. Sfatul municipal care va cuteza să şteargă turcismul numelui acestei păduri de bijuterii vegetale, înlocuindud cu un nume de pom, de buruiană sau de floare, va face grădina capitalei, din mijlocul oraşului, şi mai frumoasă. Grădina, în acest început de Mai, e înflorită. Covoare verzi cu chenare violete şi albastre, pardosesc, cu petice dreptunghiulare, mijlocul grădinii, din dreptul cerului senin, între poarta Bulevardului şi dealul bisericii Schitului Măgu* reanu. Platanii, stejarii, castanii, teii, plopii, sab cia, răchita şi brazii, întovărăşesc paşii cititorului, de*a lungul parcului descîntat. Şase zile ale săptă* mînii grădina aparţine copiilor adormiţi în căru* cioare sau forfotind, ca nişte pitici, printre trun* chiurile de mesteacăn. întrmn ocol de nisip, con* structorii clădesc cetăţi cu lopăţica şi grebla, drumuri, şi castele, şi visuri, cum vor face toată viaţa lor, cu materiale mai puţin durabile decît însuş nisipul. . . Un băiat abia sculat pe picioare, încă în luptă cu echilibrul, învaţă să umble între două pilcuri de lalele roşibcărămizii, şi, ca nişte
44
lampioane japoneze, se clatină în urma lor alte mii de lalele galbene, viorii, albe, pestriţe şi tărcate. în cîmpuri, succesiv îngrădite cu plan* taţii scunde, se ivesc toate florile adunate răbdător, asemenea cu a seminţei, cu a ramurilor, cu a frunzelor şi cu a eflcrescenţei — a unui singur om, meşteşugarul sîrguitor, regele satisfăcut şi artistul acestui Paradis. Grădinarul căruia i se datoreşte miracolul continuu al grădinii dintre zece străzi e un străin, identificat cu pămîntul ţării şi cu florile lui. Numele îi poate fi pus alături de al poeţilor, compozitorilor şi pictorilor noştri de talent.
Ieri Coco ieşise în Cişmigiu ca să miroasă ramurile înmuiate în agbiasma soarelui, de aur. El trecea ca o floare pribeagă, din copac în copac, şi grădina plină de copii, ca nişte papagali pietoni, zbîrliţi în mintene mătăsoase şi moţaţi în căciuli şi bonete, se mişca dedesubtul inspecţiei lui gene* rale ca o prăvălie bogată, de rufării candide, de horbote strînse, de velinţe albe. Copiii mici detot se mutau încet ca nişte suluri şi ca nişte gheme de lînă, fetele se alăturau ca nişte perne cu dantele, şi pruncii şifonaţi în cărucioare, dormeau ca nişte duzini de batiste şi cu ochii închişi ca nişte păpuşi care nu şi*i deschid decît ridicate.
Un cărucior singuratec sta oprit în bătaia răcoroasă a soarelui, în mijlocul unei alei. Guver* nanta, o englezoaică înnodată subt bărbie cu o panglică albastră şi strînsă ca o crisalidă de fluture, înfăşată în aripile scurte ale pelerinei, îşi oglindea naivităţile britanice în nasturii de metal galben lustruit al unui piept de brav pompier oltenesc cu ciucurele mustăţii negru de catifea. Idila Oxfor* dului cu Jiul se schiţa dedesubtul unui stejar din*
45
lăuntrul lăturalnic al aleii, şi pruncul respira cu nasul lui cît aluna, o pată de lumină caldă. Coco s*a lăsat în zbor pe coşul căruciorului deschis. Şi*a băgat ochiul galben înnăuntru prin perdele, a văzut copilul surîzînd în somn, s*a bucurat şi a stat aşa, săd păzească, zicînd că «este bine». Pînă cînd i s*a făcut somn şi lui şi a intrat să doarmă şi el. . .
Iată cum se face că Miss Wolwen a adus acasă, fără să ştie, în cărucior, un băiat fericit şi un papagal.
Primăvara capitalei începe şi sfîrşeşte în Ciş* migiu — şi în acord cu Cişmigiul îşi exprimă frumuseţile, create de acelaş grădinar artist, grădinile mai depărtate de centru şi întîlnite mai rar de locuitorii obosiţi: Grădina Botanică, Grădina reginei Maria, de la Cotroceni; Parcul Carol; Şoseaua Kiselev; Grădina Icoanei; Grădina Episcopiei, şi cîteva rînduri de mari grădini particulare. Din avion, Bucureştii cu împreju* rimile, se ivesc, în monotonia cîmpiei Teleor* manului şi a Bărăganului, ca o localitate imensă de mozaicuri verzi cu vile albe. La primăvara lor se adaogă covoarele peticate mărunt ale gră* diniţelor de casă şi ghivecele mamei Sultana. Mama Sultana păstrează, în uliţa ei de periferie, scurteica de catifea verde, care a învelit*o tînără şi zveltă, tulpanul alb, icosarii de aur din urechi, şi muşcatele, garoafele, şi cîrciumăresele cu floarea de flanelă. Nota înflăcărată a florilor cîntă în canavaua albă a păretelui proaspăt văruit. Peste acestea toate, mai toacă, uneori, şi ghiersul de greiere şi de ţiteră cu două strune de fier, din clopotniţa unei biserici foarte vechi, cu preot bătrîn cuvios.
Piaţa Mare e o grădină deosebită în orchestra primăverii — a culorilor încercate pe legume. Din
46
ştofa cartofilor de anul trecut, strînşi în movb lele şi piramidele unui Egipt local, — expresie a pămîntului interior, — se inspiră armatele răz* boiului, ca să se facă nevăzute în şesuri şi indes# cifrabile în munte. Morcovii taciturni, legaţi de cozi, cîte patru, sînt şi ei ai anului precedent. Iată vioaiele frăgezimi ale firelor de ceapă şi usturoi, înmănunchiate în znopi naivi cu mustaţă nouă. Ţăcăliile spînatice ale rădăcinilor de pătrun* jel; salada deschisă ca nişte bliduri şi întocmită după metrica şi psihologia trandafirilor, cu foile învelindmse una pe alta; coşurile cu măcrişuri, căpiţele de spanac, sparanghelul alb cu mugurul vişiniu, degete ale unei plante cu pipăit omenesc. Şi majolica de alb personal şi de rumeneală fără comparativ a ridichilor de lună, aşezate, pentru vînzare, ca în vitrine de giuvaergii. Zmalţul lor, mai frumos decît al crinului, al bujorului şi al ametistei, umileşte paleta compozitorului de aspecte, expresii şi feţe. . .
Primăvara luceştem ochi şi o răsfrînge surîsul. Oamenii se întristau, apucîndmse să vorbească de criză, amărîţi de beneficii mici şi de milioane scăzute. Oamenii cu grijă de oameni s#au poso* morît că oamenii şi timpurile zac. Zilele nu mai aveau nicio însemnătate, leacurile erau măsurate cu zecile şi sutele de ani. Eroare! Un ceas, o zi de primăvară, un surîs, un buchet de mărgăritar, anulează şi criza şi economia politică şi deficitul. Tot uitîndmse unii în ochii şi în buzunarul celor# lalţi, oamenii oftează şi plîng. E Mai, fetiţă! E primăvară! Au venit florile să te uiţi şim ochii lor — şi a venit cerul albastru, ca să vă uitaţi la el, voi toţi cîţi îmbătrîniţi, căutînd ca părinţii voştri, încovoiaţi, în pămînt. O floarem curte, o floarem geam, o floare pe masă în pahar şi o
47
floare la ureche, sînt candelele aprinse, cu care fecioarele cuminţi aşteaptă pe Dumnezeu. A ve' nit Dumnezeu, domnişoarelor mai mari şi mai mici de şapte ani, şi florile pun semne pe unde va trece Iisus. . . Uitaţi#vă şi#n sus, niţeluş, la cer. . .
2 Mai i p j i
FALIMENTUL
Ca să treacă prin aerul cald şi soare, fustele s*au făcut mai scurte. Ştofele din care se croiesc siluetele de garoafe ale fetelor noastre sensuale, tulpini de dragoste şi amfore sărutate, cu ape în fundul ochilor verzi, au căpătat, în sezonul pămîn* tului nostru ardent, o urzeală de lumini vegetale. Gambele, încă nătîngi acum un an, au o vertb cala ondulată, ritmul călcîielor dansează muzical, grumazul plin al piciorului s*a ridicat ca un sîn iscat subt jaretieră. O fi imorală simpatica rotun* zime prelungă a şoldului plastic în curba lui sprintenă, condusă prin rufăria moale şi transpar rentă, la genunchiul oval. Dar e ispititoare văpaia de carne prinsă subt o umbrelă ca o cămaşă de mac, şi gurile spirtoase care sug un mărgăritar în buze or fi ticăloase. Frumosul spectacol al fete# lor şi femeilor pornite din pămîntul nostru cu rădăcini fierbinţi de suc, se petrece însă ca un dans unanim, la scăpătatul soarelui alb în oraş.
O pradă flexibilă cu geamăt de bucurie şi ofrandă şi un nechez de simţuri sincere mut circulă ca lupoaicele după ciorchini zămoşi de struguri de carne. S*au îmbătat ochii tuturora de imagini, şi nările deschise sorb mirosul de hrean, de ştevie şi nard al cetăţii care trăieşte, se încolăceşte şi se desface. De la taurul pe cared adăpi în fîntî* nile singurătăţii, cu coarnele de cremene, în Calea Victoriei, e numai un pas. Ai duce cu voie
49
buna la staul, pe spinarea lui cenuşie, femeia furată, crucificată patimei tale suave furtunoase.
Zece mii de maşini mari nichelate, cu mugetul electric, se încrucişează cu pantofii, cu gambele, cu coapsele fluide. Vîrtejul minţilor răpeşte în spirale febrile corola trecătoare cu mînuşa parfu# mată pe măciulia de chihlimbar a umbrelei. O fi de rigoare un principiu dur, păzit în odăjdii. O fi recomandabil să te osîndeşti a nu zvîcni. Dar un ciorap de mătase strîns cu o cămaşă de tul, ruptă ca o mască impalpabilă a zîmbetului dintre sîni, ţbar cîntări în palmă cît o frunză cu mireasmă de leuştean, — şi stăpîna lor întreagă, măcelărită de cimpanzeul crunt bărbătesc, nu a cîntărit mai mult ca o ramură cu căpşunile coapte.
Aşa s*a ivit nebănuit falimentul, ca un elefant păros, cu lîna încurcată şi cu cap de om înfri# coşat, în cetate. La o Bancă, într#o seară, pe neaşteptate s*au trimis ostaşi cu puşcă să păzească, nude, femeile închise în tezaur şi în cassele de fier, de răzbunarea populară. S*a întors de cîteva ori cheia grea de temniţă a Băncii în broasca porţii, în gol. Coridoarele erau pustii, biurourile ca nişte cabine de baie, la scăldătoarea capriciului şi fanteziei, rămîneau încremenite.
Falimentul s#a deşteptat, şi bîntuie, bombănind şi nebun, localitatea. A căzut o casă, s*a prăbuşit o turlă, s*a scufundat un vîrf. A început. După oameni, elastice şi antrenate, intră în vals obiectele uriaşe şi entităţile rigide. Firmele de piatră eră# patern frontispicii se pulverizează. Fusese un basm: s*a făcut o realitate.
Rîdeţi fete, alergaţi automobile, strîngeţbvă crîncen părechi. A început. . .
i929
MITROPOLIA UNGRO#VLACHIEI
Mai nainte de#a fi adoptat titulatura de azi, autoritatea bisericească era împărţită între eparhii, mitropolii, episcopate şi un Sinod, întrunite din toţi titularii în şedinţă sau de două ori pe an, ca un parlament, subt prezidenţia arhiepiscopul lui din Bucureşti, purtător al supratitlurilor de mitropolit al Ungro/Vlachiei şi locţiitor al Capa* dociei, o funcţie abstractă. Unde s*ar fi găsit această Capadocie, absentă din geografia laică, nu a putut afla niciodată niciun prelat. Dacă totuş s#ar fi descoperit pe undeva o urmă de aşa ceva pe glob, şi locţiitorul s#ar fi dus într#acolo, să#şi revendice niscaiva drepturi istorice, poliţia respectivă bar fi luat bineînţeles la goană.
in schimb, Biserica românească trăia în vasali# tatea unei patriarhii străine, de care trebuia obli# gatoriu să ţină seamă în problemele spirituale în# tortochiate, păzite fără ştirbiri naţionale, de pa# triarhiile din Constantinopole şi Ierusalim, a că# rora competinţă, începută pe pămînt, se întindea dincolo de Paradis şi Infern.
Dreptul de vasalitate al ţării noastre ortodoxe nu era gratuit. România bisericească se obliga să#l plătească, periodic şi destul de sărat, patri# arhiilor greceşti, îndreptăţite astfel să#şi vîre nasul în trebile româneşti.
Unele ceremonii şi slujbe esenţiale nu puteau să fie celebrate de clerul nostru, fără autorizaţia
51
sau asistenţa unei patriarhii. De pildă sfîntul mir, de o compoziţie aproape secretă, necesar la ungerea noilormăscuţi şi a domnitorului. Nici rugăciunile însoţitoare, ale mirului, nu puteau fi rostite de un sobor românesc, fără învoială de patriarh, Dumnezeu binevoind să ştie numai greceşte, după cum la Roma ştia numai latineşte.
Cu toate că domnitorul Cuza secularizase mî# năstirile româneşti, atîrnată fiecare de cîte o mî# năstire străină, grecească, plătită, şi tributul re li# gios ar fi trebuit să înceteze, el a continuat, vărsat pînă nu prea demult de guvernele succesive, lucru inexplicabil, cam pe furiş. Oamenii politici, îndeobşte necredincioşi, sufereau de superstiţia că nu trebuie să te pui rău cu popii, de frica anatemei, trecerea lor fiind mare la Dumnezeul abandonat. Superstiţia era comună şi la catolici, în formula «Qui mange du Pape, en meurt», cine muşcă pe Papă, moare. însus Spiru Haret, ateu declarat, dar om de ştiinţă şi de prestigiu, închidea ochii, cînd banii ortodoxiei noastre por# neau la Ierusalim. Un blestem, o afurisenie, şoptite în altar de către un vlădică, erau catastro# fale. Cărţile chirilice vorbeau de schismaticul Arie, care la unul din marile sinoade ecumenice ale vechei ortodoxii de odinioară a fost pedepsit de Cel#de#Sus, cu o cufureală exemplară, însoţită de moarte. Nefericitul a fost găsit în agonie pe scaunul privăţii. Fusese otrăvit de către sfinţii părinţi, avizi în păstrarea principiilor intacte. Cu transportul tributului românesc, era însărcinat un preot ardelean unit, Simion, directorul inter# natului liceului Sfîntul Sava, jumătate papistaş. Era probabil un aşa#numit celib, adică nici călugăr nici preot de preoteasă, subînţeleasă fiind tole# ranţa libertăţii de a se descurca în privinţa iubirii cu păcat cum îl tăia capul. Prea*cucernicul Simion, un strigoi de vreo doi metri înnălţime, era suspect
52
de cochetărie mirenească. Pometele de subt ochi îi erau zilnic atît de proaspăt rumenite, încît lăsa loc presupunerii că se vopseşte, mai cu seamă că uneori, din graba liturghisirii şi a metaniilor, îşi uita un obraz nefardat, arătîndmse la şcoală bălţat. Părintele pedant, aspru şi sentenţios, era nesuferit, iar negreala chicii şi bărbii, bătînd în albastru, îl făcea profund antipatic.
O pildă despre puterea superstiţiei era Titu Maiorescu, criticul literar. Ateu foarte declarat şi schopenhauerian absolut, se îngrijea să trimită fără întrerupere la mînăstirea Cernica, în noaptea ajunului de Paşti, pe subt ascuns, cîte o luminare monumentală la icoana Maicii Preciste din cata* peteasmă. Luminarea trebuia să ardă un an întreg, pînă la luminarea viitoare, punctual dăruită mî# năstirii.
MĂRŢIŞORUL
Întîia zi de martie este însemnată în câlindarul darurilor de peste an cu un mărţişor. . .
Ced un mărţişor pentru străinul de Bucureşti? Iacă, o leţcaie de aur sau un grunj de briliant şi safir, atîrnate în groapa statuară a grumazului decoltat. De vreme ce de la începutul anului şi pînă în ziua de Paşti sărbătorile s*au îngrămădit în luna lui ianuar, şi pentru că două luni întregi puteau să treacă în monotonie, omul nostru şha mai făcut o sărbătoare din ivirea lui martie printre ghiocei. Azhdimineaţă, fetele, femeile şi copiii şbau pus la gît ori împrejurul încheieturii mîinii mărţişorul pe care hau primit de la logodnic, soţ ori părinte: fir de mătase pestriţ cu ciucurele scămos.
Basmul lui Moş Crăciun, care întno noapte friguroasă a făcut atîtea drumuri şi isprăvi, s*a prelungit. Un alt unchiaş îmblănit, frate cu cel dintîi, a început să se arate în ziua întîia de ianuar, Moş Vasile, care a stat şi el o singură zi şi a lăsat şi el copiilor cîteva păreri de rău şi de bine. La dorinţa copiilor de a simţi mai des trecerea pe lîngă ei a unchieşilor fermecaţi, a colaborat şi aşteptarea mamei, rumenă şi sprîncenată, şi s*a născut şi Moş Martin, aducătorul de mărţişoare. Cu modestie, începe şi acest venetic să*şi facă drum printre bătrîni, şi o să trebuiască săd găsim şi lui o vîrstă şi o fizionomie, care va fi căutată
54
printre urşi; din pricina cîntecului cu ciurul: «Joacă bine, măi Martine, că#ţi dau pîine cu măsline ».. .
Cum o să fie el sau cum mare să fie, o săptă# mînă întreagă toată lumea serioasă şi gravă a umblat după mărţişoare, cel puţin în Bucureşti, patria adevărată, cît se pare, a micului birlic de metal şi sticlă, legănat între sîni. Criza, Momentul, Interesele Superioare şi celelalte lucruri impor* tante, scrise cu literă mare, $*au smerit în faţa băncuţei găurită cu o cînepă de mătase. Fiecare bărbat, îngîndurat de evenimente şi cu căutătura fixă pe orizontul întunecat, a trebuit să dea norii laoparte pentru găsirea gingaşului amănunt, un exemplar unic şi nu prea scump, care să puie un accent nou şi o picătură de licărire în ochii copilei şi ai femeii. Giuvaergiii meşteri de lacrimi cristalizate şi neguţători de poezie, au avut o săptă* mînă mai frămîntata, şi prăvăliile lor, cele mai goale de peste an, $#au putut anima cîteva zile, căci cumpărătorii, ispitiţi de nişte frumuseţi, la care muncesc mii de oameni din minele de diamant pînă dinaintea luminii ochilor unei fete cu scîrlionţul pe sprinceană, şbau vîndut, poate, în zilele ultime de februar, paltonul, ca să bucure cu o bijuterie însufleţirile tinereţii.
Omul e todeauna întreg şi solidar cu sine: timpurile de trudă şi pîinea nud pot abrutiza pînă la uitarea sărutării şi a podoabei, — şi, la urma urmelor, el e viteaz şi înţelept şi nu se poate lăsa biruit pînă în suflet şi sînge de îngrijo# rările groteşti ale economiei politice şi de ciclul bancar. O stea ba răsărit în buzunarul jiletcii, mărţişorul. . .
Lipscanii, Bulevardele, Calea Victoriei, în păr# ţile lor des circulate, au prezintat, în zilele lui februar, un aspect înfrăgezit. Puindu*şi de gînd să nu lipsească darurile lui de aur, şi soarele s*a
55
amestecat de aproape cu mişcarea oraşului şi a făcut să scînteieze de lumini jubiliare tot ce de obicei nu străluceşte, spoind cu vopsea miracu* loasă casele, de sus pînă jos, şi drumul, pietrele, asfaltul, şi pe ştofa lui preţioasă, de borangic abstract şi de fir impalpabil, şba pus piciorul toată lumea. Ca din ape de metal veneau automobilele, iar oamenii au purtat cîte un mărţişor de*al soarelui, în inimă şi pe buze. Ca în icoane, bucu* reştenii au ieşit pe străzi, cu aureola lui în jurul capului fiecare.
Credincioşi pămîntului şi aderenţi la ţărînă, oamenilor li se ivesc optimismul şi bucuria ca la flori, posomoriţi cînd Dumnezeu se ascunde, şi zburdalnici şi vioi cînd iese din cerurile negu* roase în văzduh. De la sorcovă pînă la mărţişor, ziua a crescut aproape cu două ore.
în privinţa mărţişoarelor, istoria e mută, şi găteala zilei de martie o poartă domnişoarele şi cucoanele cu seninătatea artisticei ignoranţe. Cine a născocit mărţişorul şi de ce? Bijutierii vînd mărţişoarele, neturburaţi de scrupulul ştiinţelor istorice.
—	Azi eşti, conaşule, foarte supărat, bagă de seamă chivuţa.
—	Cum să nu fiu supărat, mamă Zinco? Am cumpărat un mărţişor pentru o fată frumoasă si nu ştiu cine a făcut întîi mărţişoarele. Fetele mă cred om învăţat, şi cînd colo sînt un prost.
—	Vai de mine, domnişorule, zice Baba. Pune doi poli şbţi spune maica tot.
Am socotit că o lecţie de folclor, chiar subur* ban, face doi poli. . .
. . .La început, atunci cînd va fi fost acest început, mărţişorul nici nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă dinainte de acest început, au băgat de seamă că vîntul de
56
primăvară ie pătează pielea, şi nu era niciun ieac şi niciun suliman. Acum vreo sută de ani, credinţa că adierea primăverii pătează era în toiul ei. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, facînd « farmece » şi făcînd şi de dra* goste, au învăţat fetele cu pistrui să*şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atît de bun, încît toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gît. Dacă ştie ce spune chivuţa, vîntui uşure de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor, şi ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zîntîi de mart. Dacă mai spunem că firul era roşu, înţelegem că el ferea şi de vînt dar şi de deochi.
Un giuvaergiu, ca să?şi vîndă firele vindecătoare mai iute, avu ideea sa atîrne de ele cîte o mărturie, care a intrat în preţ. Pecînd se plătea firul, bijuteria era gratuită. Regula s*a stricat cînd bijuteria începu să fie vîndută, devenind gratuit firul de mătase.
Desigur,doamnă, azi* dimineaţă soţul dumnea* voastră v*a pus la grumaz un mărţişor, un inel, o brăţară sau o păreche de cercei spînzuraţi de vechiul fir de mătase, răsucit din doua iţe, una roşie şi alta albă, ca să nu va deoache nici soa* rele nici vîntui, care sînt bărbaţi. Băgaţi însă de seamă că aurul e cîteodată aproximativ, şi măr* găritarele pot fi de multe ori reconstituite. . . E cel mai frumos cuvînt ce s*a găsit pentru califi* carea lucrului fals. Pedeapsa e simplă şi greşeala reparabilă, cu cîteva mii de lei suplimentari. . .
Post scriptum. Am un prieten profesor de istorie, pe care uit în fiecare an sad întreb cît e de vechi obiceiul românesc şi dacă mărţişorul vine de la muguri şi ghiocei. Odinioară m*am lăsat să cred că datina e nouă, improvizată de un lipscănar. Avînd din întîmplare nu ştiu cîte căruţe de fire
57
de mătase şi neputîndu*se scăpa de ele, s*ar fi înţeles cu un argintar săd facă boabe de aur gău* rite şi, tăind firele în bucăţi, ciucurite la vîrfuri, a ieşit cu ele în tîrg, la vînzare, în ziua primăverii.
în nicio ţară, pe unde am trecut, mam văzut zîntîiul de martie sărbătorit, nici în călindar, nici cu firimituri scumpe spînzurate la gîtul fetelor şi la mîna lor. Pandantivul e altceva, şi amuleta aşijderea. Profesorul de istorie ar fi fost îndreptăţit să*mi răspundă că originea mărţişorului ar fi salba ori cercelul urechii. între doi cercei, aninaţi acolo, i se cuvine şi Radei şi Domniţei un al treilea strop de diamant, dedesubtul bărbiei şi în despb cătura sînilor din horbotă şi cămaşe.
Sau poate că fata frumoasă $*a temut să nu fie deochiată, atunci cînd zodiile încep să joacem destinul tinereţii aproape de îmbobocire şi, ca să ocolească farmecul şoptit de cele nouă Babe, care încep să suie Caraimanul, lepădîndmşi în fitece zi cîte un cojoc sau o bondiţă, îşi încinge grumazul cu o aţă de păianjen, lipită de un fluture cu ochii de argint. Dar obiceiul panglicei roşii înnodată de ramura pomului din livadă, pentru ca floarea să iasă la timp şi pîrgul să nu întîrzie, este, de zîntîiul lui martie, românesc.
— Dar ce fac copiii, de nu s*au culcat?. . . E tîrziu, şi mîine au de lucru pînă în ziuă.
ham găsit înşirînd pe fulgi de zăpadă toarsă, pestriţă, nişte lăscăi şi scoici de sticlă şi metal, învelite în foiţă, rînduite în nişte cutii mici de carton, scrise pe cutii cu o adresă, pentru poştă. Şi te*am ajutat, la croit şi lipit, şi eu.
Unul din crîmpeie era pentru cea mai frumoasă şi mai deşteaptă fată, careţi bolnavă, de la Braşov. Să o aibă de zîntîi. . .
Un oftat şi o lacrimă, frămîntate împreună, datem leagăn întrmn scrînciob de borangic.
58
ZÎNTÎI APRIL
Dacă tradiţia gentilă a lui martie anină gruma* zului un ban de aur şi o jucărie, purcelul, iepu* rele sau trifoiul, aprilie ia darul înnapoi şi scoate din pojghia giuvaerului atîrnat pe mătase, tini# cheaua. însuş firul de mătase se dovedeşte, într*o lună, a fi fost un bumbac mercerizat. . . Întîi april, zi de primăvară, zi de păcăleală.
De ce nu şi*a ales omul, ca să spuie şi să cumpere minciuni, o zi mai scurtă, posomorită, de iarnă, cînd şiretlicurile ţin de urît, neconcurate de un cer sonor şi de o lumină de atlaz? Întîiul mincinos a fost pesemne april, cu primăvara lui fotografică şi cu făgăduieli fragile, gravate cu abur pe o scoică de sidef. Hîrtia japoneză a sezonului primeşte im* presia splendorilor, agăţate# n pomi ca nişte biju* terii impalpabile, construite din materiale de pe* tală, abia la începuturile lui Mai, alt zîntîi dar un zîntîi serios.
Angajat în problemele dintre calendar şi gu* ra sobei, condeiul implică destăinuirea originilor obiectului considerat. Cum de s*a strecurat senti* mentul tragerii pe sfoară tocmai într*un moment al naturii, de încredere naivă în sine şi în îm* prejurări, romanţată de muguri, de parfume şi flori, bucolică, idilică şi sprintenă? Toată făptura, adăpată la un izvor de zmaralde, se face verde adevărat, şi între cîmpia de jos şi cîmpul de sus, cel albastru, aleargă, unele după altele, jivinile
59
cu aripi şi cu picioare, ca să*şi spuie ceva, rostit numai la ureche sau ciripit lîngă guşe. . . Ce filosof neţesălat, bătrîn şi puturos, a intervenit cu scîrba lui critică şi documentară ca să strice dra# gostea copilărească şi săd sugere, de întîi april, că inima duce la clocitul de ouă şi că şoapta ere# zută, de subt ureche, dă volum liniei şoldurilor, zbătute ca de moarte, la încheietura lor ovală, în palma caldă, sorbitoare ca o sărutare stagnantă, a lui Făt Frumos?
De unde vine parazitul farsei, ca un păduche al cameliei, în podoabele sincerităţii?
E ştiinţific, atunci cînd îţi lipsesc dovezile, să le inventezi. Sorgintea plauzibilă a păcălelii de întîi april, cere datoria să fie căutată.
Un almanah, care trece de vreo cincizeci de ani în casa noastră, din bibliotecă în bucătărie şi înnapoi, dă o legendă, în gustul icoanelor începute.
Sculîndmse odată dis#de*dimineaţă, cum se scoală sfinţii, pentru că se culcă devreme, cu găi* nile, Sfîntul Petru şha făcut toate treburile gospo# dăreşti, şi#a măturat curtea, a dat mei la porum# bieii Sfîntului Duh, şi a stins toate luminile întîr# ziate, şi luceafărul, şi globul din mijloc, al lunii, la care se adună fluturii serafimi şi heruvimi dim# preună cu sufletele ţînţari. . . Mai departe, alt sfînt scotea din Mare ciurul de aramă, din care curgeau, pe măsură ce se ridica în răsărit ca o tamburină, picături de mărgele de foc şi pietre de apă licărită. Voind să treacă în prisacă şi să dea drumul albinelor din muşuroaiele de papură încîlcită, Sfîntul Petru a uitat să#şi ia barba în braţe şi să şbo treacă peste umăr, ca o funie de usturoi, pe spinare, cum făcea de obicei, s#a împie# dicat în valul ei, ca într#o furcă de lînă, şi a căzut,
60
jupuindmşi nasul. Căci, pecît îi era barba de lungă, pe*atît e nasul Sfîntului de scurt.
—	Mi se pare că a crescut prea mult, zise, sculîndmse de jos, răzimat de Pavel. Trebuie să mai iau din ea cu foarfecă niţel.
In Paradis, unde se întîmplau aceste amănunte, e de toate, şi foarfecă ascuţită, numai că vie. El făcu semn la o cioacă, şi ea îi aduse foarfecă ei. .. Ronţ, ronţ, ronţ, ronţ, — din patru foarfece se duse toată barba (care e bună de papuci). Sfîntul Petru rămase, ca la Roma, cu o bărbuţă de trei degete, pătrată, şi rîseră toate lighioanele, şi curcile şi porumbieii, şi nimeni nud mai cunoştea.
Uitîndmse capra în calendar, văzu că era zîntîi de april.
—	Ptiu! zise Sfîntul. M*am păcălit!
E asta legendă? Nu e legendă? h legendă adevărată? Mie, unuia, mi se pare niţeluş cam, cum aş zice, trasă de păr.
Dar să mai încercăm una, publicată întrrnn prospect al Casei «Maria Farina», din Colonia, îndată după născocirea tiparului, cu chirilice gotice.
E vorba de Prinţesa Zambilelor, Hyacinta, ca* re a ieşit la plimbare, decoltată pînă în locul un* de începe la muşeţel roata gălbuie, cu pantofi de catifea şi cu rochie de aşa păinjeniş de mătase, încît părea unsă zîna cu sticlă de mărgăritar, topită în lacrimi de scîrlionţi de viţă. Trebuia să iasă la plimbare, fiindcă o zi frumoasă, ca aceea în care s*a gătit de sărbătoare, trebuia folosită.
Ce s*a întîmplat însă, că din senin se porni o ploaie mare, că turna cu găleata, de parcă s*ar fi urcat rîurile în cer, ca să*şi dea drumul peste oameni. S*au topit podoabele, s*au topit fustele cîte una, şi Prinţesa trebui să fugă acasă în izme* nuţe şi ciorapi, înnotînd în noroaie. Broaştele,
61
rîzînd în hohote, se ţineau de*a buşile, ca nişte sugari ai pămîntului, după Hyacinta. Era întîi april.
Ar mai fi o legendă dintr*o ţară, de dincolo de războaie, unde toate lucrurile care trebuiau să înceapă în ianuar, de la început, începeau în apri* lie, după sfertul întîi al anului obişnuit, ca să ţie anul numai nouă luni, după regula moaşei, la fiece patru ani pierzîndmse unul.
După toate socotelile, ziua păcălelilor ma înce* put nici în Rai cu Petru, nici în grădina cu Zam* bile, ci la Vistierie. Şi născocitorul ei ar fi fost un om de Stat şi un « economist», cum se zice azi, « de valoare ».
MICŞUNELE
E greu de priceput de ce s*a putut alege ziua de înflorire a sălciei şi răchitei pentru păcăleală, cînd omul e păcălit şi minţit trei sute şaizeci de zile în şir şi de cîteva ori într*o singură zi toată vremea. «Poisson d'Avril» e obişnuit şi de francezi. De zîntîi, apar în curier miile de cărţi poştale anonime, cu o figură imprimată în culori — eterna soacră cu lacătul la buze, eternul soţ cu eternele coarne, şi toată gama vulgarelor stupide răzbunări, dimpreună cu bijuteriile de atîrnat la grumaz, un porc, un birlic, un păianjen, o cucuvaie, dăruite la noi cu o lună mai devreme, în luna mărţişorului.
Mă uit pe cîmpul mijind a verde. Cîtud de frumoasă lumea pămîntului, din fereastră pînă în zarea depărtat albastră! în fundul priveliştei, pe linia măgurilor care deosibesc arăturile de cerul fosforescent, o turlă de biserică stă pitită printre scăpărările luminii de metal. Probabil cămtrdnsa sună clopotul de aduceri*aminte, pe cared pot auzi, al săptămînii pătimirilor pentru o reverie asemenea unui ideal: învierea. O turmă de rîmători, mereu risipită şi mereu adunată, paşte ivirea ierbii mărunte.
Cîte vremuri pierdute, cîte tinereţi îmbătrîni* te, cîte copilării pervertite de o maturitate prea timpurie! La optsprezece ani, un băiat a început să fie «conştient», adică să nu mai simţească
63
nimic, să asculte de o voce care nu vine din sufletul lui. A! Vocea sufletului tău nu mai vorbeşte, şi graiul ei mut te intimidează. Parcă atunci cînd şoapta ei nemotivată ieşea din necunoscut, din necontrolatul tău ins nedefinit, parcă participai la văzduh, la ţărînă, la lumină, la înmuguririle răchitei, şi te aflai într#o rînduială de veşnicie dulce. Cum s#a pierdut acest contact, pe care preoţia nu mai e în stare săd apropie de omul de toate zilele?
Am cunoscut la mînăstire călugări tot atît de puri la şaptezeci de ani, cît erau alţii de impuri la douăzeci şi cinci. Fratele Petre fusese negustor la cîntar şi a plecat la schit cu o ineluctabilă chemare, lichidîndmşi marfa, împărţind preţul vînzării la săraci şi trăind între icoane, sălcii şi cîntecele rugătoarelor clopote de la toacă. Era un april ca şi azi. Se citea în chilii acatistul «Bucurase Fecioară! », şi acatistul Măriei era un început de viaţă, un sfîrşit de viaţă şi viaţa în inocenta ei întregime.
Mbaduc aminte de ieromonahul Damian, care făcuse de zîntîi un păcat complicat, o pancoşe din douăsprezece ouă, un crap la tava lui, adus cu lotca din heleşteul dintre ciucurii de trestii ai mînăstirii. Era un personaj de#o şchioapă, încins cu curea aspră, cu barba pînăm genunchi —des# tept ca un şarpe, înţelept ca o carte veche cu copci, şi bun, bun, ca un miel cărunt. Mă aştepta la o masă coborîtă pe trei picioare cît nişte pantofi, cu două scăunele, dinaintea unui butoi mare de vin, tras în ulcele.
în ziua de întîi april toată mînăstirea mirosea a micşunele, toată valea era acoperită cu parfumul lor albăstrui.
Se vor mai redeschide vreodată violetele de atunci ?
CREION
Pensula şi paleta se feresc de priveliştile atît de caracteristice, ale tîrgului muncii din Bucureşti, ca domnii bine îmbrăcaţi, de uneltele murdare, cu toate că nu prezintă mai puţin interes ca fostul Balcic.
Despre Balcic, pictorii ne încredinţau că aspec# tele lui ar putea să dea tuturor generaţiilor de artişti viitoare, modele ideale de ajuns, luate de*a dreptul din natură şi strămutate intacte pe pînză, ca strugurii de pe vrej în farfurii: forme, lumină, nuanţă. Răspîntia, fîntîna, casa aurie, drumeacul care suie sau coboară, tătăroaicele, statul jos ă la turca, s*au tras în mii de ediţii, şi, în visul ca fitece bucureştean să aibă, dacă nu şi un iaht cu cazinou, ca un fost ministru, careţi importa benedictina pe apă, cel puţin o vilă, amatorul maritim şi balnear se mulţumea şi cu petecul de vopsea, agăţat într*o ramă de bronz. . .
Subt influenţa picturii, pămîntul de clădit o vilă nouă se vindea ca tablourile, cu centimetrul pătrat şi pe acelaş preţ. . .
Prin imitaţia literaturii, s*ar părea că şi pictura, cared în toate formele ei anecdotică, începe să refuze anecdota, în beneficiul stărilor de poezie, riscîndufşi obiectivul pentru o iluzie.
O centură, a maeştrilor de impresii, încolăcită ca un şarpe după o scrumieră, nu constituie o anecdotă; anecdotic ar fi trotuarul din faţa spiţa#
65
lului Brîncovenesc, unde cîteva sute de zidari, dulgheri, tîmplari şi dogari, cu sculele lor, găleţi, mistrii, fierăstraie, cuţitoaie, aşteptau în zorii zi# lei cererea şi oferta.
Anecdota pare să fie în pictură obiectul bine definit şi grupat burghez, descripţia cu pensula a omului între mai mulţi, atitudinea şi, în definitiv, compoziţia.
Tîrgul braţelor de muncă din piaţă a dispărut; trotuarul e gol. Meşterul lăcătuş dispăruse de mai demult, păstrat parcă într#o singură gravură polihromă, de*acum vreo şaizeci de ani, în por# tul de atunci, din colecţia lui Satmary*tatăl. Cîrpa# ciul şi*a lichidat şi el industria dintrmn ungher. Chivuţele cu bidinelele lungi, din piaţă, au rămas pe o pînză de Jean Steriade. Florăresele reţineau din cînd în cînd spiritul de observaţie limitat, al cîte unui confrate de*al lui Creuse, însă eva* ziv şi caricatural. Precupeţii olteni sînt pe ducă. Mai rămîn, totuş, pieţele colorate mai puternic ca toate Balcicurile din lume, cu peizajul de gera# nium al tomatelor, cu verdele negru al pepeni# lor, cu violetul posomorît al movilelor de prune şi, pe mătase, al pătlăgelelor vinete, pline şi lungi ca retortele de parfumerie. A mai rămas geam# giul care ducem spinare, din Abrud pînăm Bucureşti, şevaletul lui cu pătrate şi trapeze de sticlă. A mai rămas tocilarul. . . Au dispărut bra* gagiii, covrigarii, vînzătoarele de ciorbă de burtă în amfore de lut, negustorii de salip, au dispărut sacagiii cu datina lor, de a împărţi apă de pomană pentru morţi. . .
Pitorescul, care#i o snoavă a ochiului, variază astfel fără martori şi se pierde pe todeauna.
BIRJA
Doi cai mici trăgeau ieri la o trăsură mare. Doi cai pitici, din Teleorman şi Vlaşca, din cei care bat cu copitcioara pămîntul de noroi şi colb, de*a lungul Dunării, de cîteva sute de ani roma# neşti. Abia mai mari ca Ursul şi ca Griveiul satelor pipernicite, prieteni cu cîinii, cu pisica şi cu găinile, ei fac parte dintr*o lume mută şi tristă, care în muzică a dat fluierul, frunza şi doina; în arhitectură, bordeiul şi chirpiciul; în mobilier, masa oloagă pusăm pat pe genunchi, strachina de pămînt, doniţa şi lingura de lemn. Lumea care a stat peloc mai multe veacuri, între boi sărăcuţi, între cumpene de puţ, schelete ridi# cate în cerul de lumină mare depărtată. A măci# nat*o ploaia sulfurică, a uscat*o vîntul, a secat*o arşiţa, au cutreierat#o ceea ce oamenii cu carte zic: istoria şi evenimentul. Bună*dimineaţa, vra* bie cu aripa de lut! Bună*dimineaţa, cal mic! haide, du*mă încet pînă la minister.
Trăsura grea vine de la Viena. Are vreo patru* zeci de ani în forma ei boierească, şi printre automobilele americane, lucii ca sticla, cu botul de nichel şi netezite cu lustru ştiinţific, îi vine ca unui fotoliu mare de reps, cu picioarele strîmbe, moştenit de la bunici. Pe capra cu mult mai înnaltă ca de obicei şi pentru nişte cai atît de mărunţi, mînaţi de hamurile lungi ca firele de telegraf, stă birjarul, un fost ţăran cu mustaţa
67
roşie stufoasă, a omului galic din Argeş. Mîinile lui noduroase mari, pe hăţuri şi bici, s*au înfrumm seţat ca piatra statuilor de dinafară, lipite de păreţii catedralelor vechi şi purtătoare de o evanghelie de calcar. Pe spinarea de deal a Schitului Măgm reanu, trăsura noastră, cu vizitiul, cu coşul ridh cat dedesubtul caprei, cu vîrful biciului, rupt ca dintr^o salcie plîngătoare, suie a dric. Dinaintea bisericii, birjarul face semnul crucii şi dă o dată cu biciul.
— Nud mai bate, prietene. E frig; îi ustură pielea şi, săracii, sînt mititei. Lasăd să urce cum pot. Mă grăbesc eu, însă nu atît de tare.
Călătorim întrmn întortochiat univers; o stradă Popa Tatu lingă o stradă Berthelot; o răscruce cu un depozit de gunoaie la o stradă Numa Pompiliu. Firme de advocaţi şi medici, aurite pe sticlă, un bragagiu, o fabrică de perdele. Camere mobi* late de închiriat, simigerie cu covrigi pe băţ, ziarele de dimineaţă, tramvai electric, sobe de teracotă, Şcoala Superioară, «Mode Selecta din Paris». Doi domni, în lipsa unui aşezămînt municipal, s*au înţeles să se grupeze pe un stîlp de telegraf, discutînd chestiuni politice la ordinea zilei.
în buzunarul meu se reproduce universul calu* lui şi al trăsurii, cu complicaţiile lui eterogene. Poezii în manuscris de la tineri poeţi, înjurături tipărite ale unui profesor care scrie versuri mai proaste, o listă de vizite pînă la prînz, o invitaţie la fisc şi una la o expoziţie de pictură, o povestire cu un îndrăgostit de stele, un stilograf, tutun, chibrituri, două păpuşi, miniaturale în familia lor ca şi caii din Teleorman, pe care mi le*au pus copiii la ceasornic, şi un papagal. O să*mi poarte noroc.
— Ptrru! opreşte aci la stînga,m colţ. . . calm ţule din Teleorman.
68
— Au slăbit, domnule. Nu mai pot să le dau ovăz. Din paie de grîu, rimau murit deunăzi doi.
« încercaţi pneumaticele Firestone. » « Par fu# meria Zelida. » «Şase cilindri. » «Declaraţii sen# saţionale la Senat.» «Opera Română: Amurgul zeilor. »
-—Poftim, căluţule, un pol. Şi mai ţine unul pentru ovăz. . .
CERŞETOAREA
Femeia la care mă uit, cu admiraţia deznădejdii, e o cerşetoare, femeie fără vîrstă, bătrînă tim* puriu. Un braţ ba rămas ridicat din cot, schiţat sumar ca în macheta unei alegorii, în care păs# trează gestul, forma pierdută. Ea duce pe umăr hamul şi sacul vechiturilor alimentare căpătate. E pe la prînz. . . Femeia nu mai cere, îşi duce acasă recolta, păzită de căutătura ochilor, agresivă şi dementă. Unde bo fi casa, care bo fi casa? Va fi destulă vreme pînă la noapte pentru drumul lung?. . . în felul ei femeia se grăbeşte, dacă, decînd o urmăresc, nu şba întins la trecători mîna neîmpovărată, lăsată să spînzure ca un tesac de#a lungul animalului ei, acoperit cu zdreanţă.
Unde am mai văzut#o ? Poate că nicăieri. O cunosc totuş din nu mai ştiu ce închipuire. Va fi blestemat maică#mea vreodată, necăjită de tică* loşie, pe cineva să ajungă aşa: să se strămute stînd peloc şi să umble de#a#ndaraţele şi tîrîş pe tălpi? Pe lingă mersul vertical omenesc al cerşe# toarei, tîrîtul de*a buşile al ologului, îngenunchiat de#a dreptul pe pîntec, pe trunchi şi pe şezut, e o fugă accelerată. Exterior întreagă, ea nu*şi poate dezlipi o singură dată pingeaua de pămînt, rigidă ca o momîie, înzestrată cu unica facuh tate de mişcare a burghiului şi asemenea unei figurine de carafă, care face parte din dop. Dacă
70
ai ridica*o de păr, ai zmulge odată cu labele şi o bucată din pămînt, ca la ridichile negre. Ghiu# lele gleznelor ei sînt îngropate.
Pe distanţa unui pas dintre două vitrine alătu# rate, una de Bancă şi alta de librărie, a cheltuit femeia un ceas întreg, parcurgînd#o cu înceţi# neala vrejului de tivgă, care#şi întinde nesim* ţit intestinul prin buruieni şi face pauză cu o hernie. Neîncetată şi aderentă, ruptă neîncetat, pedată ce încolţeşte. Un lipici vrăjit îi încleieşte călcîiul pe asfalt, ca un păinjeniş. Ce a putut găsi atît de suculent în stîrvul ei ţărîna încît să i#l sugă de viu?
Dacă un muzicant s#ar inspira de la ritmul cerşetoarei, ca să scrie un dans nou, instrumentele ar trebui adaptate suspinului scurt şi ecoului înnăbuşit. Orchestra care ar comanda programul inedit al unei săli de dansatoare, ar pune în melo# die geamătul, scrîşnirea şi sincopa, pe acompa# niamentul fluid în surdină al şuierului de sar# pe, — şi toba lovită cu o minge de cîrpă ar înfăţişa destinul murmurat în neştire. Am mai văzut într#adevăr undeva pe cerşetoare şi am ascultat, nu#mi aduc aminte cînd, şi simfonia şi dansul. Şi poate că am jucat şi eu, neputînd să fiu primit în sala balului, pe acoperiş. Sau pe un balcon sau într#o lucarnă, influenţat de cobze.
A! Desigur. N#am uitat detot. Părechile de măşti halucinate se deghizau în cerşetoare bătrîne, cu sacul atîrnat de spinare, şi aparţineau unei lumi necunoscute, de nebuni, de îngropaţi de vii, de personagii putrede pe jumătate şi parţial descompuse, şi hora lor condusă de trestia cu fulg a unui şef de orchestră scheletic, era dansul morţilor. Nu ştii? Al morţilor ieşiţi din Infern ca să se bucure de muzică, de poezie şi de viaţă, fără să participe la ele. . .
ŢĂRANUL ŞI IAPA
Scoboară pe bulevarde un sătean, un cal şi o femeie. Săteanul duce hăţul, calul e. . . gravid: e iapă. Femeia bate iapa pe şold cu o ramură de pelin; o atinge. Mii de fenomene moderne se exprimă tumultuos în jurul acestei procesiuni simple şi impresionante — un ţăran, o iapă şi o ţărancă. Asfalt, bar automat, automobile, vot universal, împroprietăriri, constituţie, stabili# zare, zgomot furtunatic — şi gloate de oameni pe trotuare, plus cinematografe. Nici calul, nici săteanca, nici săteanul, mau văzut şi nu văd nimic. El ţine hăţul, ea ţine pelinul, calul merge. Cîteştrei se uită în pămînt, ca şi cum drumul ar fi de sticlă, şi pe dedesubt s*ar întoarce foile unei cărţi, mai interesantă decît viaţa dimprejur, cu litere înţe* lese de neştiutorii de carte.
După port, săteanul cu nevasta lui par de prin Crevedia. E zece dimineaţa. Ei vor ajunge, aşa, cu pasul cu care merg, pe la noapte, tîrziu. De#a lungul bulevardului şi al oraşului, şi în dreptul orizontului, cînd se va sfîrşi cetatea, ei vor figura continuu friza vie a unei scene în email, pe pîn* tecul rotund al unui urcior de lut.
Un ţăran alb, o iapă murgă şi brîul roşu al unei sătence: cîrd vechi cît lumea, dar imagi* ne nouă în mijlocul motoarelor, tramvaielor şi firmelor mişcătoare. Ai vrea să faci cu ei ceva, un desen, măcar un desen în cuvinte, şi ţi se
72
pare că ar fi în stare să conţie mai mult decît un desen sau crochiu. Ia vezi! caută bine, deşiră. ..
Sînt imagini destinate integral picturii şi în prelungirea cărora ai simţit ceva. . . Pictorul, dacă îe zăreşte, realizează în sensaţional ceea ce se cheamă în circulaţia întinsă un nod de cale ferată. Acum treizeci de ani, ai dat de două tablouri pe care nu le#ai uitat. Amîndouă erau zugrăvite de Hodler. Două imagini, nu numai două tablouri, două înfăţişări ale noţiunii, două cardinale. . . Ele te#au mişcat cu atîta putere, încît îţi reapar pro as# pete, ca atunci, ca în momentul în care le*ai văzut, în împrejurările necurmat diverse.
îţi aduci aminte de Hodler la spital, vizitînd un bolnav. în trăsură. La pantofar. îl vezi, uitîn# du*te la o muscă... întrmnul din tablourile lui, stă pe gînduri, pe un scaun, într#o cameră goală, un om cu piciorul de lemn. . . Celălalt ilustrează povestea, cum s#a urcat batrinul pe măgar, lăsîn* du*şi copilul pe jos. Bătrînul are mustaţa rasă, poartă scufie cu ciucure, şi degetele mari ale palmelor deschise şi le#a vîrît în scobiturile jiletcii. Cîteva femei îl salută cu.^ tifla.
Un ţăran, o iapă şi o ţărancă. . .
ŢIGANII
în primele săptămîni ale noului guvern dispă* ruse spectacolul oamenilor legaţi cu funii şi unul de altul de coate. Sentinelele îi escortau dinapoi fără baionetă, de*a lungul străzilor către autorităţi şi gări. Trăiserăm într*o democraţie nouă, şi însuş hoţul de buzunare şi însuş asasinul erau fraţi ai noştri în suferinţă.
Obiceiul a biruit. Paralele cu solul, armele au reapărut cu baionetam vîrf, purtate, gata de stră# puns, în spatele oamenilor legaţi cobză. Alaltăieri, scoborau către gară o sută, destinaţi temniţelor şi ocnei. Ieri veneau sugrumaţi de frînghii în subsuori doi ţigani, conduşi de o carabină cu săgeată. A purta hoţii zdrenţuroşi în privelişte, printre hoţii din automobile, borfaşii arestaţi printre briganzii liberi, pare o sălbătecie.
Dar atmosfera în care păşeau spînzuraţi de umeri cei doi pungaşi, era sentimentală şi dovedea un spirit de categorie pronunţat. O femeie tînără, cu ochii răscoliţi de*o flacără neagră, însoţea pe arestaţi, nesupărată de sentinelă. Şi dinapoia jandarmului cu carabină, veneau vreo douăzeci de ţigani slobozi, gesticulînd motivul nevino* văţiei. Femeia se oprea cîteodată în loc, scotea din cămaşe, din sîn, un pachet de tutun şi o cărticică şi răsucea o ţigare. Convoiul întreg aştepta ca ţigara să fie lipită cu limba vînătă a ţigăncii — şi aştepta şi jandarmul. Apoi, cu atenţii
74
de moaşă, care pune un clistir cu sondă, ţiganca introducea în gura deţinuţilor ţigarea, după ce*i da foc în gura ei şi cîştiga un fum.
« Gata? », întreba sentinela. « Gata », răspun* deau legaţii de coate.
Femeia îi învăţa ce aveau să răspundă comisa* rului, judecătorului, sau regelui care îi va lua în cercetare. Unde îi ducea baioneta la carabină nu ştia niciunul, şi magistratul însărcinat cu ade* vărul ştiinţific al « afacerii» pentru care doi ţigani cu ghetele scîlcii fuseseră arestaţi în numele legii, putea să fie cine nici nu pomeneşti.
Erau douăzeci de ipoteze de avut în vedere şi de prevenit, pentru a construi acuzarea. Totul consista în a pune o latură bine falsificată la teme* lie şi un beton fragil.
—	Să juri, Haralambe, că nu ştii nimic! în* demna ţiganca.
Haralambe era un spirit dubitativ şi nu pu* tea să*şi individualizeze cantitatea de argumente produse torenţial.
—	Mai stai, ho! să mă desluşesc, obiecta Hara* lambe. Că mă mai poate lua şi âltfel, şi dacă m*o întreba de*a*ndaratele, trebuie să mă chibzuiesc şi aşa.
Unul din ţiganii din escortă, înţelegînd că dialogul devenea prea tare, se apropie pînă în rîndul celor legaţi, dete un ghiont în şoldul femeii, simbolic, atrăgîndu*i atenţia că înţele* gerea trebuie să aibă un caracter secret. Aşezîn* du*şi profilul aşa încît să nu fie văzut decît de interesaţi, el jucă din ochi, din sprîncene şi din tot obrazul o mimică întortochiată, care spu* nea: «Vă aude sentinela: aţi uitat că sînteţi ares* taţi? ».
Ţiganca se întoarse către soldat şi, înfrăgezin* du*şi gura şi scăpărînd din trupul întreg o scînteie a căreia combustiune nu dă niciodată greş, zise:
75
—	Zice că să ne ferim de dumneata, domnule căprar: omul ăsta nu are minte.
Soldatul îşi puse privirea pe glezna ei elegantă, desculţă, plimbîndu#şi#o pînă sus, ca un fier de călcat, a căreia leneşă apăsare caldă ţiganca o şi simţi.
—	Parcă eu ascult ce spuneţi voi! răspunse căprarul. Vedeţi#vă de treabă.
O solidaritate mai puternică decît legea, şi nedeclarată, aceea care leagă cocenii cu pămîntul şi aduce în vîrful ştuleţilor firul de aur asudat al porumbului, înfrăţea pe toţi oamenii aceştia, pe ţiganii liberi cu ţiganii legaţi, cu femeia şi cu soldatul. Frînghia era o aţă, baioneta o formali# tate, şi viitoarea puşcărie un fapt divers inevitabil şi trecător. Oamenii se comportau cu toţii ca şi cum ar fi ştiut că subt aceste aparenţe se ascund realităţi pe care ei le cunosc şi le apreciază la justa valoare.
Şi de acord cu ei erau toţi trecătorii, vizibil indiferenţi, trecătorii pe jos, tramvaiele şi maşinile# automobile. Dacă ai fi întrebat pe fiecare în parte: «Ce crezi?», fiecare ar fi răspuns ca sentinela: « Vedeţi#vă de treabă ».
Istoria lumii e plină de momente istorice. Pauze, intervale, tăceri, respiraţii suspendate, în ele se petrece mai mult decît o uitare şi decît o somnolenţă: creşte ceva, se intercalează ceva. Fără să ştie, ţiganii străbăteau cu ţigara în gură un moment istoric. . .
1919
VIITORUL
La Şcoala de Belearte (ce urît trebuie să fi sunat la început acest monstruos neologism!), la Şcoala de Belearte s*a pripăşit un model nou, o ţigancă. Ţigăncile au intrat în pictură definitiv. Sînt frumoase, au pitoresc şi o facilitate de a se dezbrăca şi de a rămîne în pielea goală, la poză, naturală. în sîngele lor de mare antică rasă a rămas, aproape neinfluenţată de evoluţii, Eva din poveste, nudă şi despletită prin Paradis, cu ţiganul ei de Adam, alături, cuprinsă pe după şold. Foaia de viţă purtată cochet, cu coadam buze, era o premergere la ţigare.
Stilul ţigăncii, egalizator şi indiferent la ranguri şi preamăriri, îi e propriu: floarea la ureche, fumul din colţul gurii, luleaua, spiritul polemic, şi, atîrnat de cingătoare, ghiocul. E inuzabil faţă de cărţile de dat, din brîu, şi buzunarul de la fustă. Limbajul face parte din stil: « Cined, mînca*te*aş, ăla lungul, care se topeşte după matale ? Bătu*te*ar norocul, că tare eşti năzdrăvană. . . Uited, sau pe drum de seară, sau pe drum de zi, îţi cade în casă. . . » La o îndoială, ocărăşte ghiocul, pentru că refuză să răspundă la întrebare, dar el pînă la urmă se supune.
înfricoşată armă ghiocul! Ghicitul are trecere întodeauna şi pretutindeni, şi la belearte, care, nemaiputîndmse suferi şcoală, s*a transformat în academie. în pauza de lucru, ţinut în palmă ca
77
o castanietă, melcul de porţelan spune domni# şoarelor viitorul, pe o sută de lei. Adevărul agrea# bil lasă fetele în faţa ghiocului visătoare.
Ţiganca i#a găsit şi numele plastic: buzatul. E o artistă, o vizionară. Ea ştie ce nu ştie nimeni: viitorul.

NATURĂ MOARTĂ
Dinaintea şantierului nostru, cuprins în sîrmă cu ghimpi, vreo zece golane s*au rugat să li se dea voie să culeagă surcele. Cea mai bătrînă dintre femeile fără vîrstă, duce sacul pe mînă, ca o haină, şi poartă cercei de mărgăritar cu bobul cît agreşa lemnuluhcîinesc. Ochiul trecătoarelor desculţe, umezit de un frig scăpărător, a zărit, printre materiale şi unelte, scîrlionţii talaşului, glomotoacele de paie şi ciopliturile aruncate.
Peticate şi burduşite cu zdrenţe încălzitoare, adunate şi scuturate din măidane, femeile seamănă cu pachetele de maculatură încinse cu sîrmă, pe care alţi golani le strîng pentru fabricile de hîrtie. Pe subt zdrenţe, anatomia lor e aceeaş cu a profer sorilor, cu a decanilor şi rectorilor copleşiţi de onoruri; foamea lor e aceeaş, bătăile inimii sînt aceleaşi, lungimea intestinelor aceeaş; numai sen* timentele nu sînt la fel cu ale celor născuţi în# trmn pat şi adăpostiţi de un părete.
Sfiioase, femeile se apleacă, frîng genunchiul şi, ca nişte cîini, cîte una, trec prin sîrmele împrejmui* rii ghimpate. Patru copii, goi pînă la buric, şi*au făcut loc prin spini, dezvelind şolduri agere elegante şi picioare lungi, copiate după cele mai zvelte şi mai frumoase modele de bronz. Plastica unui băiat bălan, cu ochii ca vişina neagră, face de ruşine geniul artistic al cîtorva generaţii de sculptură şi modelaj. Trecînd prin sforile de fier,
79
copilul s*a înţepat în picior, şijsîngele naiv a şi pus o coacăză roşie pe talpa lui, lucrată concav dedesubt şi cabrată deasupra, ca un coturn.
Cu degetele, cu băţul, golanii au strîns un sac de foc de paie. E ora unsprezece, o dimineaţă întîrziată de noiembrie, cînd luminişul zilei a tresărit către prînz în perdeaua de cenuşi a unui cer scoborît pe plopi. Cît va dura văpaia sacului şi în ce fel de vatră va fi aprinsă ? în ce soi de casă ? pe ce lume? Un inginer, vexat de realitatea corn* pusă a tabloului, aprinde o ţigară cu un chibrit enervat.
—	La ce te gîndeşti?
—	Dar dumneata?
—	La ăştia. . .
—	Ca şi mine. . . Admiţi dumneata ca oamenii să primească atîta suferinţă şi să o suporte? Pe mine, maimuţele mă fac să plîng. . . Am văzut maimuţe mici, de*o şchioapă, legănînd în braţe cîte un pui mititel, ducîndud amoros subt ureche, răsfăţîndud şi omorîndud păduchii între degete omeneşti. Maimuţele lui Darwin nu au pierit: ele trăiesc laolaltă cu noi, mascate numai, împre* jurul trupului cu o fustă de stambă căpătată. Uitede, adună surcele şi paie. Şi le renegăm şi acum, cînd sîntem siguri că filosofii se trag din gorile şi ştiinţa din cimpanzei. Nu te simţi revob tat? Nu zici nimic?
—	Nu pot zice nimic! scrîşni emoţionat ingi* nerul. îmi vine pur şi simplu să poruncesc lucră* torilor mei să*mi puie capul pe un buştean şi să mid piseze cu parul. Lasă*mă! nu vreau să mai mă uit.
Pecînd vorbeam, un cîine bătrîn apăru din pămîntul noroios, ca o zămislire neagră. Pielea lui vînătă lucea ca o muşama printre bidinele pleşuve şi pensule de păr morfolit. Din cînd în cînd, el
80
cădea pe un genunchi şi pe un şold, şi se scula, uitîndmse la noi.
—	îl vezi?
—	L*am văzut. Nu mid mai arăta.
—	Şi*a zis în gînd: uite doi oameni. încovoiat din şale, a trecut mai departe. Opinia cîinelui despre noi nu e măgulitoare.
—	Nu ştiu ce să fac. în fiece zi mă turbură asemenea probleme. Şi eu am ţinut întodeauna mai mult la opinia cerşetorilor şi a clinilor — şi ţhaş mărturisi: a puşcăriaşilor — decît a oamenilor învăţaţi şi înstăriţi.
De după un colţ de casă, se ivi o femeie nebună. Peizajul semăna cu locul din Evanghelie, în care au ieşit din gropi, săd întîmpine pe lisus, slăbănogii. Ea se opri în dreptul nostru, salută milităreşte, îşi duse mîna la inimă, apoi la frunte. Picioarele goale se deosibeau de ale căutătorilor de surcele, fiind încălţate cu ciorapi despărechiaţi şi rupţi în mocirlă, unul scurt detot şi celălalt pînă la genunchi. Ţinea în mînă un schelet de umbrelă şi se gătise cu o fostă pălărie violetă şi cu o floare roşie de cîrpă.
—	Unde te duci?
Ne răspunse un miorlăit mat.
—	Stai prin partea locului? Unde stai?
Acelaş miorlăit, cu vocalele inversate. Nebuna
se pierdu întrmn discurs de semitonuri şi semi* silabe, şi de mişcări în dezordine ale braţelor, arătînd profetic şi cerul şi pămîntul şi cimitirul de peste drum.
—	E nebună şi surdomută, zise inginerul, şi închise ochii, şovăind în verticală.
—	Mă gîndesc, zise el, că ar fi muma mea. Aşa m*am gîndit şi la copiii de*adineaori, că ar putea să fie ai mei; eu să fi murit, şi ei să caute surcele şi paie în noiembrie. . . Noi, inginerii, mavem «organizaţie», «pentru asemenea cazuri»...
81
—	Nici noi, ham răspuns; şi mai puţin. Dar mau nici medicii, nici advocaţii, nimeni mare «organizaţie». Dacă nu ai agonisit avere, te întorci la maimuţă: frig de sus, lut ud jos, pustiu înnainte, şi primprejur «ordine socială»: antro* pometrie, bilet de identitate, moralitate.
—	în trei unice forme te primeşte, mi se pare, societatea sărac, zise inginerul: hamal, vizitiu şi lăutar. Cel puţin, bărbaţii se pot folosi de trei meşteşuguri. Femeii îi este rezervat unul singur, şi acesta cu restricţia să fie frumoasă, tînără, cinică şi, de preferinţă, fecioară.
Nebuna ne privea mistic, ţinîndmşi degetul în gură. Adunătoarele de surcele ieşiră de subt zăbrele, ziseră « sărutmiîna » şi, dînd cu ochii de femeia încremenită în extazul demenţei, rîseră cu poftă, ca nişte parvenite: aveau un sac cu surcele. Una o trase de umbrelă, alta îi dete cu tifla. Bătrîna cu mărgăritarele din cercei scoase limba.
—	Ce*aveţi cu femeia? întreabă inginerul. Nu vă este ruşine?
—	E smintită, răspunseră femeile, clătinînd o mînă în dreptul tîmplei.
Copiii cu bulgări reci de pămînt dau după cîine, care ţipă, lovit în pîntecul jupuit.
—	Ce*aveţi cu cîinele? Ce v*a făcut?
—	E rîios! răspunseră copiii, cautînd bucăţi de cărămidă.
GLOABA
Cine ştie dacă ne mai întîlnim, iubitule cal de trăsură, iubitule camarad. în iarna anului 1930 am fost amîndoi vecini. Tu degeri în stradă, şi mie mi se face milă de tine, de la fereastră. Cu două capace la ochi, ca să nu poţi vedea în tragedia ta nici ce#ar mai fi putut rămîne frumos, legat în chingi, încovoiat de grumaz, strîns de pîntece şi şolduri în curele groase şi înhămat la o trăsură ca un catafalc, care duce, dolmen pe roate, un client cadaveric, zgîrcit între genunchi şi pălărie, tu nu te poţi mişca decît în direcţia comandată. Un bici te păzeşte, un ham te frînge şi todeauna mergi numai încărcat. Cu pasager sau fără pasager, povara slăbiciunii tale este aceeaş: roţi de fier, potcoave de fier şi un schelet de fier, învelit în piele veche şi postav.
Lasă#mă să mă uit cu de*amănuntul la tine, ca să rămîie din fantoma fostei tale forme, de pe# cînd aveai o coamă şi un glas şi doi ochi cu scăpă# rare, un portret adevărat. . . Picioarele tale şi#au schimbat clasica anatomie şi tu nu mai semeni cîtuş de puţin cu armăsarul viteaz din gravuri şi tablouri. Un ai doilea genunchi ţi#a ieşit deasupra copitei şi ai acum cîte două buturugi de fiecare picior. Şi problema ta de căpetenie o văd care este: echilibrul. Strîngînd cîte două picioare, care s*au dezvăţat şi să stea şi să se ridice, un moment tu te poţi răzima pe celelalte două,
83
pîna ce abia dezlipite de piatră picioarele strînse cad pe pămînt de la sine.
E dureroasă fiecare fracţiune de os şi de carne ce ţba mai rămas. Unde nu te ajunge biciul, te bate caldarîmul, şi unde nu te roade catarama, te zgîrie gerul, după ce te*au copt, cînd arşiţa, cînd vînturile opărite. Eşti singurul ins detot în pielea goală, căruia viaţa nu ba dat niciun fel de cojoc, şi unul din uriaşii care se hrănesc cu seminţele cele mai mici. Fiindcă eşti vegetarian şi antb alcoolic, ca boul şi ca elefantul, tu mai învăţat să ataci şi aproape nu ştii să răspunzi. Orice prost te duce cu biciul, şi tu te supui. Şi dacă uneori, o dată într*o viaţă, vrei să dai şi tu una, nici nu ştii cum să începi. In loc să ai satisfacţia actului tău şi săd vezi, tu lupţi de*amdaratele şi pe nevăzute, ridicînd copitele dinapoi. Şi atunci, împiedicat în scrupulul psihologiei, nu dai cu un singur picior, chibzuit, ci cu amîndouă deodată, anapoda şi fără obiectiv. Şi nici nu te baţi, drept vorbind: te*ai speriat de o muscă şi de un ţînţar.
Iată însă cu cîtă precizie şi cu cîtă sete ştie omul, birjarul tău, să te lovească. El s*a scoborît de pe capră şi ţba culcat peste vîna burţii, de jos în sus, coada biciului de cîteva ori. Ţba venit în faţă şi ţba pus pumnii în cap şi fălci, pînă ce te*a obosit. Pe urmă, cu botul cizmei grele ţba trîntit o durere grozavă şi în fluierul piciorului, acolo unde te*a uzat piatra drumului municipal mai tare. Tu nu ştii nici să zbieri măcar; nu te#ai revoltat. Abia ţbai tras piciorul izbit, mai sus, decît spînzurasem aer pîmatunci, înghiţind resemnat o suferinţă cu care cred că nu se poate potrivi nicio tortură omenească. Şi mai măcar figură, un obraz, o expresie după care să te cunosc că suferi şi că rabzi. N*ai un gînd, o hotărîre, un ideal. Şi nici suspin, nu ai, nici lacrimi, nimic!
84
Eşti ca un lucru de lînă sau de lut, în care vizitiul $#a obişnuit sa dea fără primejdie şi fără teamă.
Nimic nu ar fi mai uşor decît să muşti. Cu o căscătură de gingii ai fi decapitat şi pe proprie# tarul trăsurii, şi pe birjarul care te mînă, şi pe rîndaşul care îţi curăţă grajdul şi te urneşte din băligar cu lopata. Cu un rînjet aproape nevino# vat le#ai fi dezlipit o ureche, le#ai fi rupt buzele şi nasul, bai fi lăsat ciungi din umeri sau din coate, ologi. Dar tu nu ştii cum se sfarmă viaţa decît pe pielea ta, calule, şi socoţi că omul este un fiu al lui Dumnezeu, care are dreptul să facă din tine ce pofteşte, şi alergător de curse, şi acrobat de circ, şi salahor, Puricile nu ţine socoteală de trepte şi de ierarhie, şi cu o neruşinare admirabila trece din pantalon în pantalon şi de la o subsuoară la alta. Cînd Ivan cel Groaznic ucidea vizitiii care te#au schilodit, parveniţi la capră, pe tine, el se scărpina cu o mînă, acolo unde ţie ţbeste ruşine să te aperi într#altfeldecît cu coada. De cîte ori eşti mai mare şi mai puternic decît puricii şi păduchii! Pe nemîncate, tu poţi duce kilometri, fără să te odihneşti, două mii de kilograme de povară, iu# bitule cal, iubitule camarad, iubitule nătărău.
Ca să te facă inofensiv pînă dincolo de toate marginile răbdării, omul ţi#a luat singura cinste ce#ţi mai rămăsese şi te#a scopit, aplicîndu#ţi cu foarfecă, ţie, preceptele cu care s#a jugănit pe sine, ca să respecte rangul, averea şi puterea aproa# pelui căruţaş. Dacă ţi#ar fi citit, tu nu înţelegeai nimic, nefiind de neam cărturar. Dacă te#ar fi botezat şi împărtăşit, iarăş nu ai fi priceput cărei temperaturi se adresează ştiinţa stupefiantă a lucrurilor sfinte. Nesimţitor la predică şi raţiona# ment, omul te#a pus jos, te#a răscăcărat şi a făcut din tine un băiat fără bărbăţie şi o fată fără fetie. Ţu nu eşti cu nimeni la fel pe faţa pămîntului,
85
decît cu paznicii cadînelor musulmane, îndato* raţi să păstreze, pentru libidinea unică a unui unchiaş neputincios, cîteva sute de frumuseţi întrmn serai, furate din bătaia luminii şi ascunse întrmn beci de marmură şi agată.
lntr*o dimineaţă, te*am văzut lovit peste mă* sură de vizitiul tău, şi, scos din fire, mi*am părăsit fereastra, şi, luînd cu mine un baston ţepos, te*am răzbunat. Răcnind ca un arhanghel, care ar fi scoborît cu âripile vîjîind văzduhul, am tăbărît cu băţul pe vizitiu, şi subt ochii tăi i*am plătit toate ticăloşiile lui. Dar trecătorii, cărora le*am explicat cum te*a făcut să gemi vizitiul, mau înţeles, răspunzînd că un cal trebuie bătut. Şi tot aşa au zis şi oamenii stăpînirii, care nici ţie nici mie nu ne*au dat dreptate.
M*am apucat să învăţ limba cailor, care*i ne* chezul, ca să vorbesc cu voi la staţiile de trăsuri şi căruţe şi să vă fac să pricepeţi că trebuie să răsplătiţi sîngele din spinare, bubele din şale, uima din gură şi gilcile cu puroi. O sută de gloabe pot să schimbe în cîteva minute soarta tuturor cailor de circ, de hipodrom şi de transport. . .
Dar ai înţepenit, iubitule cal, şi poate că, aşa, caricatural şi pe trei sferturi mort, cum te*am contemplat din fereastra mea, ai adormit pe două picioare. Un client cu blană şi mînuşi s*a suit în trăsură, şi vizitiul tău nu izbutea să te pornească nici după al patruzecilea bici. în sfîrşit, te*ai mişcat şi ai plecat sărind, şontorog şi ridicul, ca o lăcustă şi ca un cocoş bolnav. După intuiţiile mele, tu te găseşti în plină agonie şi, murind la fiece zmucitură niţeluş mai mult, singurul mijloc care te mai ţine treaz pînă în secunda prăbuşirii e biciul. Şi poate că, răsucind ţigarea şi privindu*te mereu reînviat şt defunct în acelaş timp, subt biciul care nu te mai cruţă, poate că la cotitura străzii ai şi căzut. . .
ANTICARUL
în niciuna din expoziţiile de pictură mai recente nu s*a văzut luată cu pensula şi strămutată m ramă imaginea ungherului de stradă cu două dulapuri de cărţi. Ochiul pictorilor, asaltat de atîtea soliei# ţări cu mai puţin caracter, nu găseşte nicio îm* părechiere cu ea. Librăria cotoarelor paralele ca ţevile de orgă, şi rafturile pestriţe, decorative între păreţii unui apartament, îşi pierde în aer liber ceva din pitorescul ei?
Gravura şi crochiul, destinate aspectelor varia# bile ale cetăţii, se dezinteresează de neguţătoriile şi industriile străzii, şi nota lor de culoare nu emoţionează creionul şi acul de scobit în lemn al artistului grafic măcar ca un document. Din toate activităţile improvizate, prăvălia pe tără* boanţă a simpaticului anticar, a scăpat de vigi# lenţa agentului în uniformă albastră, adversarul, şi el, al cobiliţei, al florăreselor şi al coşului de papură cu portocale şi ouă. Nişte edili mai esteţi şi mai cărturari decît aceia care, interzieîndude cheiul Dîmboviţei, au strîns librarii ambulanţi în insula de dughene din spatele Casei de Depuneri, construită ca o parcelă de cavouri, au dat drum liber cărţilor să circule, să se înmulţească şi să se aşeze pretutindeni, ca întrmn oraş de şcoli şi de mare mişcare intelectuală. în cele mai depar* tate cartiere biblioteca anticarului pune semnul ei de nobleţe pe un zid altădată murdărit, şi
87
nicio zi nu e mai tristă ca aceea în care, împiedi# cat de intemperii, dulapul stă închis cu o bară diagonală de fier şi hibernează.
Ora cea mai plăcută a cititorului îl găsea puri# cînd în rafturi şi descoperind broşurile neştiute adeseori nici de anticar. Toţi dascălii, scriitorii şi ziariştii, îşi aduc aminte de cîteva figuri, de acei cărturari cu librăria în spinare, care#ţi păstrau o ediţie rară, un volum vechi, pentru gustul dumi# tale. Ei au umplut bibliotecile cu tipărituri de preţ, fără să fi reţinut atenţia şi pana scriitorilor prieteni cu dînşii. Au dispărut fără să li se prindă chipul şi meritul de nicio pagină din miile de hîrţoage vîndute prin neostenita lor sîrguinţă.
Decanul şi savantul anticarilor din Bucureşti a fost un bibliofil Pohl, în genul unchiaşului Chacornac din Paris. Cunoscut ebraist în sferele teologice de pe timpuri, omul de bibliotecă al învăţaţilor, arhiereilor şi mitropoliţilor noştri, beteag de un ochi, pipernicit, dotat cu o memorie pe care nu o putea corecta decît Nicolae lorga, el semăna cu Sfîntul Petru din iconografia orto# doxă.
îl văd punînd metania, blagoslovit de mîna gingaşe a înnalt#Prea#Sfinţitului Ioslf şid aud argu# mentînd în salonul de primire al marelui ierarh:
— Am găsit pentru mată întîia ediţie a Jidof vului rătăcitor. . . E undeva într#o casă, dar cere cam mult. . . O să mai pui o vorbă. . . o să vedem. . . Cred că o scot mai ieftin.
Iosîf Gheorghian, fost douăzeci şi cinci de ani stareţul capelei româneşti din Paris, era traducă# torul în româneşte al scrierii lui Eugene Sue, şi nu avea din ediţia lui cu litere jumătate slavone niciun exemplar.
PERSPECTIVA VERTICALĂ
M*am dus cu funicularul, pînă la al doispreze* celea etaj al unui prieten, al căruia prost*gust de forţă majoră îl obligă să locuiască întrmn bloc. Ce frumoasă ar putea să fie această oroare construi* tă, dacă arhitectul ar fi studiat mai adînc expresia faţadei, organizată pe apartamente! în Bucureşti, cîteva blocuri, inspirate de la echilibrul gîndit al suprafeţelor întîlnite, de la materiale, culori, scobituri şi reliefuri, izbutesc să fie, prin alterna* rea bine orchestrată a umbrei cu lumina, adevă* rate opere de artă, comparativ cu turmele mon* struoase de coteţe monumentale.
De la etajul al doisprezecelea şi terasa lui, am avut nefericita curiozitate să mă uit de sus împre* jur, înspăimîntat. Arhitectura şi urbanismul pri* vesc lucrurile exclusiv în perspectiva orizontală, şi oraşul bine încheiat şi călcat pe dungă, dacă te întîlneşti cu el pe stradă, privit în cap e pleşuv, şi cheliad acoperită cu o coaje de rîie şi rapăn. Elegantul domnişor mare nici pălărie nici figură, şi har sta bine şi o tichie, dacă refuză, ca un prostănac, să puie joben.
Cîtă hidoasă deosebire între perspectiva verti* cală chiar a unui deal de buruieni şi a unui bloc! O cîmpie de şandramale peticate ţine spaţiul în loc, şi întinderea acoperişelor evocă măidanele gunoa* ielor menajere din depărtările de dincolo de periferii, zdrenţele, tinichelele, oasele, sticlăria
89
murdară, vata, pansamentele, cioburile şi toate resturile peizajului de umplutură municipală, purulent, din care nici scaietele nu creşte. Dedesub* tul acestui teritoriu, ca într#o cetate subterană, camuflată cu lepră, cîntă pianul şi harpa, se des# chid saloanele placate cu marmură policromă, mobilierele de lemn de trandafir şi mahon împe# striţează cu covoarele de Smirna apartamentele luxoase. Contrastul e grotesc în zeci de cartiere.
E curios că plafonul exterior al oraşului nu e o problemă de estetică organizată pentru ochiul urbanistic, care cîteodată pare de sticlă. Niciun savant al ştiinţei municipale nu s#a urcat încă pînă la un al doisprezecelea etaj, să ia cunoştinţă de mizeria de deasupra capitalei şi să*şi îmbogă# ţească repertoriul cu o problemă nouă? Ce stimă să mai aibă pasările cerului, cu aripile proas# pete, de azur şi lumină, cu fiecare fulg desinat ca o broderie, cu penele întocmite după o regulă de acurateţe meticuloasă, de capitala noastră, pe care o vede soarele în toate zilele pe dimensiunile ei înnălţate ? Dacă mar mai fi bisericile, e de crezut că şbar schimba drumul şi el, şi ne*ar lăsa să bîjbîim cu blocurile noastre bezna, ca nişte osîn# diţi ai strălucirii lui.
*94*
FEMEIA CU COPILUL
O femeie cu un copil în braţe a greşit vagonul electric de gară. Taxatorul o ceartă că nu ştie să citească numerele şi direcţiile, şi regulamentul vrea săd aplice o amendă corecţională prin corn trolor, care ţine curs public despre fraudă şi îndatoriri. Femeia rabdă injuria, lipită de uşă, în picioarele goale şi cu pieptul desfăcut fără falsă decenţă. Un copil scheletic suge din ţîţa ei de schelet, obosită. E cu neputinţă de suportat aspectul de mizerie fantastică al grupului consacrat de icoanele împărăteşti, şi mai ales ideea că femeia a putut sa fie rîvnită şi fecundată. Sau mai ales că ochii ei morţi au putut licări, că braţele ei au putut cuprinde, şi că pîntecul ei s*a putut bucura femeieşte. Ţi se strînge pumnul şi ai voi să izbeşti natura dur în gingii, inconştientă şi vicioasă.
între cele două staţii de asfalt, pe un bulevard forfotit de lume, femeia şi copilul sînt mai singuri decît într*o tăcută sală de disecţii. Cîtă vreme ei au făcut numai un rău strict personal, nimeni nu întreabă ce caută şi de unde vin. Libertatea lor e la fel cu a tuturor persoanelor care*şi plătesc biletul şi au învăţat să deosibească va* goanele şi să nu le confunde. Nimeni nu e obligat să caute femeia singură lîngă un copil singur, şi în tăcerea vijeliei mute, pe care o străbate, mamei i s*au acordat răspunderi şi drepturi.
91
Răzvrătirea înfăţişării dovedeşte că femeia din vagon e nebună. Un petic de fustă o îmbracă toată, de la umeri la genunchi. Ea surîde cînd nu trebuie, şi, între spaimă şi beatitudine, îşi priveşte cîteodată copilul cared mănîncă leşul. Singur instinctul datoriei pare intact, cu care se duce la gară.
—	Unde vrei să pleci? întreabă cineva.
—	Nu ştiu, răspunde femeia corect. Mă duc la gară,
—	Şi de la gară unde pleci?
—	Nu ştiu.
—	Atunci de ce te duci la gară ? întreabă un logic.
—	Nu ştiu, răspunde netulburată femeia.
—	Ţine un pol, îi spune cineva, întinzîndud o monedă nouă.
Fără să ştie să ia banul gălbui, femeia se uită la strălucirea lui, ca la o ţigară aprinsă, şi zîmbeşte, ca şi cum nu ar avea nevoie.
—	Iad, să cumperi ceva copilului cu el, o îndeam* nă o femeie din vagon.
Femeia zîmbeşte iarăş, vorbeşte cumva din ochi, mişcîndmşi buzele.
—	A murit! zise femeia cu copilul, tocmai cînd se dete jos din vagon.
SÎNGERECE
Periodic, îşi face intrarea în viaţa publică a Bucureştilor cîte un personaj grotesc, care*şi ia rolul, nepotrivit cu el, în tragic, trăieşte intact cîţiva ani, exagerîndu/şi destinele, şi dispare brusc.
în copilăria noastră am cunoscut pe un domn care alerga după trăsuri şi se prezintă: Sîngerece. Bine îmbrăcat la început, prestigiul lui s*a tocit şi scîlciat pe măsură cu pantalonii şi încălţămintea. într*o zi bam zărit cu cămaşa afară, cu fesele pantalonilor negri sfîşiate, încălţat numai la un picior, cu o pălărie în cap desfundată. El alerga înnaintea unei şcoli întregi de copii, urmărit de ţipătul lor piţigăiat:
— Sîngerece!. . . Sîngerece!. . . Sîngerece!. . .
Uneori personajul se oprea ca un prinţ dus în triumf, se întorcea, făcea bezele, mulţumea şi o croia din nou de*a fuga, cu o mie de vociferări în alaiul lui.
S*a oprit la Morgă, călcat de un «muscal». Fusese destinul lui să primească în pîntece şi cap potcoavele masive ale armăsarilor după care fugise timp de trei ani. Probabil că în conştiinţa lui se credea un cal decăzut şi că idealul i se concentrase în preocuparea de a întrece un armăsar, pentru ca apoi să moară liniştit. . .
îl vedeai gonind glorios, cu pieptul înnainte, surîzînd la trecători cu un zîmbet din colţul zăbalei, care spunea: «Uitaţi* vă la mine cal!».
93
Cu coatele ridicate, cu mîinile spînzurînd cochet din încheietură, el schematiza şi gleznele picioa* relor de dinainte ale calului în tactul lor aerian. Prin faţa Episcopiei, Sîngerece scotea şi un nechez. Fără îndoială, cugetul lui suferea că nu poate mînca orz, paie şi fîn ca toţi confraţii lui. Prin faţa vitrinelor strălucite, el ar fi putut, din mersuri elegant, să dea drumul, ritmic, pe asfaltul curat, cîte unei mingi, estetic alcătuite, care s*ar fi spart uniform şi fără zgomot, ca un gogoloi de ipsos cu cîlţi. Odată ham văzut lăsat pe vine în Piaţa Teatrului, deasupra unui muşuroi de bălegar va* poros. Credea căd făcuse el.
Sîngerece era sincer şi candid ca o fecioaăr norvegiană, în toată mimica şi osteneala lui.
Pe la răstimpuri au apărut şi au pierit fără urmă alţi originali, prin Bucureşti. Nicu Meţ, Mezelic*cu*ciocuhmic, cîţi mau trecut, fiecare jucînd cu entuziasm rolul personajelor ce ar fi dorit să fie! în preajma războiului, atenţia publicu* lui fusese atrasă de un general îmbrăcat ca bucătarii, dar încins cu o sabie de mucava şi decorat cu toate distincţiunile împărăteşti, funduri de cutii de conserve, prinse în ordine pe piept. Cine ar putea să spuie unde zac oasele acestui cap de oştire, care poate să fi murit comandînd o bragă. . .
Seria, cu pauze mici, se urmează şi după război (primul). Atenţia publicului este şi astăzi soliei* tată de un personaj nou: varietatea speciei e infinită. Cel de astăzi nu aleargă după trăsuri, nici după muşte. îl vezi uneori şi la « Capşa», purtînd un cap mărunt pe umeri, puţin zulufat, un cap atît de mic că ai crede că şi ha scos din buzunar şi pus atunci, potrivindud pălăria la uşă. Ăsta joacă personajul tăcut şi conştient de sine cu modestie. Ascultă mult ca să pară că înţele* ge, şi vorbeşte puţin, ca să nud alunece capul. El crede că trebuie să asculte, să judece şi să formu*
94
leze sentinţe. Şi, într*adevăr, judecă de toate celea cu o egală competinţă şi cu un egal avînt. Un sfîrc roşu de panglică îi valorifică bustul la o cheotoare. Şi totul are un mare preţ din cîte participă la întregirea personajului. Firul de mustaţă îl împleteşte cu economie. îşi păstrează intactă mătreaţa pe reversul redingotei, pentru a o lăsa moştenire vre unui muzău, şi îşi conservă sănătatea cu speranţa că nu va muri.
CIOCLII
Era pe seară. Ceremonia se sfîrşise. Podoabele negre, cu blazoane de tinichea albă, pe care se scriu cu o pensulă de expediat bagajele, iniţialele defunctului, condus la groapă cu « pompă », fuse# seră ridicate. Poarta cimitirului, cu bolta goală, in# dica drumul dinlăuntru gol, în cimitirul gol. După doliul unuia singur, începea cernirea înceată a tuturor morţilor şi a viilor din cimitirul viu de mai la vale, oraşul, capitala, cu sticliri electrice de candeli.
Negustorii de crizanteme, flori care evocă din ce în ce mai mult agonia, îşi adunau ghivecele în cărucioare împinse cu braţul, şi porneau că# tre grădini. Cartierul cimitirelor, adunate ca nişte instituţii ale vieţii viitoare, care va începe numai# decît, poate că mîine, poate că la noapte, se încon# jură de un vast şantier pentru morţi. Un atelier lucrează şi creşte flori, altul, alături, durează monumente, glorificînd în material etern şi cu preţuri reduse, valoarea de#a fi trăit şi durerea de#a fi pierit, a unui client deocamdată anonim. Zeci de cimitire superficiale, fără nimic dedesubt, s#au improvizat, în priveliştea trecătorilor, viito# rii cumpărători, pe marginile străzilor, orientate către cimitirele adevărate. Pe o cruce de marmură albă, răzimat, un arhanghel, coborît pe pămînt, plînge. Fericitul căruia o să#i aparţie acest bolo# van de simbole împărechiate, încă nu s#a ivit.
96
Numele lui încă nu este săpat pe locui neted. Şi o să coste mai scump, îngerul fiind «operă de artă », şi crucea singură construindmse mai iute, cu fierăstrăul italian, retuşat cu bucearda şi dalta.
Peste drum, între cimitire, un rînd întreg de localuri de petrecere afirmă că durerile nms tot atît de eterne ca amintirile sigilate cu piatră. Gu batista la ochi, jăluitorii se consolează. Un autor francez a scris odată că toate acestea «cest la vie », şi formula a fost adoptată şi generalizată ca «regrete eterne», traducîndmse cu «aşa e viaţa », « morţii cu morţii şi viii cu viii», reproş duse de toate condeiele, de categoria fierăstrăului şi dălţii din atelier. Lăutarii au rechemat la viaţă pe cei rămaşi în viaţă, şi vălul de Isis al văduvei, se dă cu melancolie deoparte, ca să facă loc furcu* liţei, înfiptă într*o friptură la grătar, şi halbei masive, cu spumă. Atenţi, bărbaţii înrudiţi cu cel dispărut, care se află colea, aproape, subt o movb lă de pămînt afinat, aglomerează ofertele şi insis* tenţele faţă de femei, ca să le decidă să uite, pe calea gurii şi a stomacului, mîhnirile ce vin de la suflet şi figura celui pierdut, ivită cînd în berea din pahare, cînd pe o felie de pîine, cînd între « mitb tei». De cîte ori se face o pauză în terminarea unui gest, e pericol: se iveşte fratele, soţul, copilul sau mama, printre dumicaţi, şi poate izbucni un hohot sopran. De aceea, chelnerii aduc farfurii lîngă farfurii, mîncare peste mîncare. iar lăutarii schimbă cîntecele des, de preferinţă dansuri. O doină tărăgănată, un bocet de dragoste, ar putea să evoce Figura şi poate că un drum lung întrmn şes fără margini, un muget întristat, o talangă, — şi s*ar strica efectul tuturor opintirilor făcute de trei zile, ca să derive un plînset şi să înşele un oftat. După alte trei zile, munca se uşurează, în speranţa că se va lua contact din nou cu lumea ceealaltă la parastasul, sorocit experimental.
97
Dar ce caută acei şase domni mici, împîsliţi în obscuritatea serii, la poarta cimitirului? Ce mai aşteaptă ei? Trei stau de o parte a golului intrării şi trei de cealaltă parte, şi capetele lor ţuguiate se uită în cimitir. Chivăre, cu un cioc pe ceafă şi cu altul pe frunte, pun aceste personagii cu redingotă neagră, cu pantalonii pe călcîie şi cu mînecile grele, în ipostaze teatrale de fine de act.
Cioclii!
Ei aşteaptă posaci, caricaturi de Bonaparte, şi unul dintrdnşii se preumblă gînditor, pe dinat intea porţii, cu mîinile la spate.
CALUL DE DRIC
Convoiul a străbătut oraşul întreg, ca un alai împărătesc, în odăjdii, împiedicînd viaţa şi graba activităţii. Ca să treacă mortul liniştit în pasul cailor mascaţi în rochii şi togi medievale şi îmbră# câţi pînă la ochi, s*au oprit în loc tramvaiele, sute de vagoane, alt convoi, roşu şi alb, şi ceasorni# cui cetăţii a fost dat cu trei ore înnapoi. E ultima ofrandă adusă defunctului anonim, marcat pe blazonul de tinichea interşanjabil cu trei litere de pensulă neagră. Obiceiul cere ca o viaţă de simplu burghez să fie încoronată cu atributele aristocratice englezeşti: postav, croială, fireturi, accesorii şi panaş.
Oamenii vii au salutat pe mort ceremonios, cu o referinţă pentru lumea ceealaltă, unde, în# tîlnindume cu toţii, vom face descrierea măguli# toare a înmormîntării noastre, adunaţi ca nişte strămoşi subt migdali, îngreuiaţi de poverile di# vine, âripi, aureole, argintării şi cărţi cu scoar# ţele şi cheotoarele de metal, şi cîntînd opt ore pe zi slava omului liberat de profesiuni libere şi de onorarii. Va fi cu noi, desigur, şi părintele Gala Galaction, prietenul nostru, care ne va ex# plică în termeni înţeleşi secretele, deocamdată confuze, ale stării îngereşti.
Şi vor veni, puţin întîrziat, şi Puiu Iancoves# cu, încă grimat cu grăsimile rolului din seara aceea şi posedat de ideea teatrului personal, şi
99
Tony Bulandra şi Tănase şi Nicu Cocea. . . etc., etc.
Cu astfel de reflecţii şi perspective triste am însoţit pe profesorul nostru de matematici dece# dat, pînă la lăcaşul relativ de veci; căci în cu# rînd domnului primar îi va veni poate ideea să mute cimitirul la Căţelu, şi în locul lui să tra# seze cinci bulevarde paralele, care, pornind de la Snagov, a doua domniebsale capitală, să des# chidă o largă perspectivă către Dunăre prin Giurgiu. La o intersecţie construită din cauciuc pneumatic, se va clădi Muzeul Învăţămîntului Complect, unde cu ajutorul unei şcoli primare, al unui liceu şi al unei universităţi, concordante şi puse în mişcare de o sonerie, vizitatorii vor putea să#şi dea duminica seamă accelerat ce poate ajunge un copil, prezintat la intrare fără dinţi şi purtînd la ieşirea din partea opusă, mustăţi.
Ceremonia se terminase şi mai rămînea dina# intea cimitirului dricul gol. întoarcerea trebuind făcută de#a fuga şi orele fiind înnaintate, chel# tuielile medicului, clerului, corului şi cioclilor plătite, am asistat la dezbrăcarea generală a ro# Iurilor suportate cu temperatură. Fanţii, marchizii şi burgmeşterii cu pene la bicorn şi purtători de sfeşnice, îşi lăsau pantalonii în jos pe trotuar, şi ieşeau din nădragii ceremoniei în hainele lor ade# vărate, intrate cu oameni cu tot în personagiile cernite. Era momentul de fumat o ţigare. Draperiile s#au strîns, ca la teatru, numaidecît, şi prăjinile negre, acoperite cu scuturi triumfale, plantele şi toată recuzita au fost urcate organizat într#un camion, — iar cioclii de încredere, permanenţii întreprinderii, se suiau gimnastic în vitrina cu geamuri a dricului, ca nişte fantome.
Caii ieşiseră din valtrapuri şi mantale, melci din găoci. în raport cu fostul lor costum erau ca nişte găini, după ce, opărite, zmulse şi fierte,
100
sînt prezintate rasol. Ei nu puteau să aducă nici# decum aminte prestigiul, anulat odată cu lepăda# rea stiharelor, al eroilor jucaţi în hamuri. Lmbă# trîniţi subit, caii se opriseră, trişti şi ruşinaţi, din funcţiune, gloabe dureroase ale unui deghizament, ostenite, dărăpănate, cu capul căzut în pămînt.
Bieţii cai! Lor nu li s#a rezervat o viaţă vii# toare şi niciun Paradis. Ca să nu se încurce afară din cale de mult, sinoadele au refuzat să le acor# de suflet şi o nemurire. Ceea ce mai rămîne în intuiţiile noastre cvadrupede, armăsar sau catîr, se revoltă. . .
CÎINELE ŞI MAICA DOMNULUI
Seară de iarnă, noapte de îngheţ. Termometrul s#a scoborît Ia douăzeci de grade.
Dinaintea teatrului cu afişe mari în culori, se clatină pe picioare un cîine mare negru, diformat de mizerie. E un animal compus ca o păpuşă de cîrpe, din petice flocoase, croite prin sfîşiere. Un şold întreg năpîrlit subt unghiile de sticlă ale vîntului care zgîrie în zigzag, pare dez* velit demonstrativ. Gulerul de blană lipseşte, ca la cloştile pleşuve. Ca o căciulă strîmbă, capul porneşte întno parte, şi, după peria de cuie a crivăţului, porneşte şi laba cîinelui să scarpine carnea cenuşie, de struguri stricaţi.
Artificializat şi monstruos, formele speciei to# pindu*se în schiţele primitive, din care progres siv s*au extras şi delimitat conturele tipice ale naturii, cîinele stă de două ore în lumina elec* trică a faţadei, cu ochii către afiş. Coli imense de hîrtie reprezintă un rînd de fete rumene, de varieteu, dansînd pe jumătate nude, întrmn pu cior, şi încovoind pe genunchiul ridicat cu dan# telă elasticitatea unei cravaşe. Nu te#ai mira să vezi animalul morfolind în colţul gurii coada unei lulele, atît e de umanizată fiinţa lui ţără# nească de noctambul zdrenţuros. El aminteşte, în faţa reclamelor luxoase şi a becurilor de elec# tricitate, instinctul cerşetorului admirator şi resem# nat, care totuş dă tîrcoale unui harem de tole#
102
ranţă, mulţumit a zări din cînd în cînd, apărînd în perdele, cochetăria şi fardul ieftin al unei bu* cătărese, convertită la ritualul pasiv de odaliscă. O atmosferă îl învăluie, îl îmbată şi îl reţine. în abdomenul marelui public, îmblănit în cojoaca sălbăteciunilor ucise cu cloroform, mirosul lui subtil şi aproape mistic, descifrează aromele in* terzise, maionezele, pateurile consumate la cină şi fripturile procurate oraşului prin asasinatele din Abator.
Mai departe, răzimată de grilajul unei grădini cu ramurile goale, aşteaptă pe asfaltul îngheţat al trotuarului o femeie puţin îmbrăcată, cu glez* nele fine, cu obrazul oval, purtînd iconografic pe un braţ, dedesubtul subsuorii, un copil ador* mit. Figura pruncului, înfăşurată într*o basma albastră, e vînătă, şi creştetul capului a îngheţat. O durere nefăţarnică a copleşit femeia, şi sînii ei de Madonă doborîtă au îndatorirea să hră* nească, în vederea viitoarelor constrîngeri sociale, pruncul abia zmuls din pîntec şi ridicat din pîn* tec la piept. Maica Domnului cerşeşte fără să ceară, indiferentă la dania rară sau la nepăsarea trecătorului cu şoşoni şi şubă, legănînd cu tru* pul ei de schelet înfăţişarea unui Iisus care vi* sează.
Am improvizat, după cărţi şi tablouri, un şir de îngeri răpind copilul şi femeia din zăpadă şi ducîndu*i într*o casă gătită cu lumini şi veştminte, cu o masă albă, pusă în mijlocul odăii, şi cu pa* turi curate, dedesubtul cărora şi cîinele se va fi strecurat.
îngerii au murit, casele basmelor şi ale Paradi* sului s*au surpat, mînăstirile săracilor au fost schimbate în cimitire şi puşcării. Ca şi cîinele, Madona e pe vecie pribeagă şi străină. Ea tre* buie sa caute în pomana trecătorului şi în gunoi hrana puturoasă^ce*i lipseşte, şi trebuie să se certe
103
cu clinele pe oasele aruncate din restaurantul ve* cin, unde orchestra bate cîntece americane.
Am întrebat pe Dumnezeu: « Cine are drep* tul să cînte, să se bucure şi să trăiască, atîta timp cît Madona cerşeşte ? » — Şi am auzit aplauzele, ca o cădere de pietre, izbucnind în teatrul de varietăţi, pentru a răsplăti glorios dansul hipno* tic, cu rigidităţi ritmate, al unui negru înlăn* ţuit cu o englezoaică blondă, întrmn angrenaj de manivele cuplate.
Am îndemnat pe cîine: « Repezhte, muşcă şi sfîşie. Intră în teatru şi tăvăleşte dansatorii, orches* tranţii, actorii şi autorii, şi măcelăreşte* i cu mă* selele tale bine ascuţite. » — Şi cîinele a rămas să se legene ca o fantomă în patru picioare, între afişele roşii şi becurile albe.
Am strigat din peştera sufletului meu, către femeie: «Scoală de jos! Aruncări capul pe spate. Adună o poală de bolovani şi, strîngîndmţi pruncul subt ţîţă, fă*ţi mîna praştie şi lapidează. Dărîmă, nimiceşte, devastează! Unde nu ajunge piatra, pune dinţii şi rupe. Rupe ochii, rupe buzele, rupe înghiţitoarea, deschide răni în obraz adînci. » — Şi a rămas femeia pe jumătate înge* nunchiată, a plîns, şi gerul va îngheţat lacrimile pe bărbie. Şi*a scos ţîţa din zdrenţe, ca o pungă cu cîlţi, şi a pus*o în gura pruncului, care s*a deşteptat în larmă. Publicul ieşea de la teatru.
Şi spusu*i*am sufletului meu, atunci: «Dar tu? ». — Şi sufletul meu aprinse o ţigare, la focul luceafărului scăpărat în bolţi.
104
COLEA,N GRĂDINIŢĂ. ..
De,cu,seară pînăm zori, vin carele încărcate greu. Pe sute de drumuri afluente şoselii Bucu, reşti, întîlnite succesiv, ele îşi iau rîndul liniş, tit, pe linia convoiului sporit la răspîntii. Fiece sat din poala Dunării îşi trimite noaptea carele şi căruţele lui pline. Copita cailor iese din pulbere şi nămoluri depărtate, pantoful lor, miniatural, s,a ridicat şi se lasă de zeci de mii de ori pe pămînt. De două ori mai înnalţi decît cîinii de stînă, roibii din Teleorman şi surii de prin Videle şi Comana, noctambuli, umblă de cîte o zi întreagă cu noaptea ei în povară.
Le asculţi carele din pridvor. Întîlnite cu pia, tra pătrată a şoselei, roţile încinse cu fier sună, însoţite de o muzică dulce. învie bătăile pe care le,au îngropat rotarii, dulgherii, fierarii şi pot, covarii în şine, lemnării şi potcoave. Sculele cio, plitoare şi de pilit participă la orchestra tihnită, şi nicio voce de om nu turbură această gîndire în mîirmure şi ecouri, a materiei încovoiate. Dacă ai uita de piaţă şi de legumele, pe care vîrtejurile lente ale spiţelor le deplasează, ţi s,ar părea că pe dinaintea fostei mînăstiri boiereşti convertită în penitenciar, şi printre cimitirele a, dormite, se tîrăsc lanţurile deţinuţilor pămîntu, lui întreg, care fug încet, împiedicaţi în ghiulele. ..
Mazăre teci, zeci de căruţe cu boabe, adunate cîte şapte într,o cămaşă de crizalidă. Cum s,ar putea exprima cu o culoare mată trei tonuri de
105
verde, de trei ori gingaş pe dinafară, în inte* rior şi de mărgăritar, cu orientul întors către peruzele? Mărgeanul cireşilor spînzurat de un crîmpei de aţă, recoltat din cerul cald în mii de coşuri de nuiele, înfăţişează poveri de sute de tone, ale cîrlanilor piperniciţi, cu ochiul lucid şi sprinteni. Căpşunile şi fragile suave, culese cu cîte două degete, din frunza desinată şi corn# pusă decorativ a plantei, sînt cele mai simţitoare la zdruncin şi clătinare, şi fetele care le adună, ca pe nişte urme concrete de sînge, lăsate de*a dreptul pe pămîntul suferinţii şi îndrăgostirii, le căptuşesc ambalajul de nuiele cu pînze de pan* sament. Indicibilul carmin al fructului rotund al ridichii, bălţată alb, e transportat de la trei poşte de jurîmprejur. Firul fraged de ceapă nouă, de estetica porumbului înfoiat, pîlpîit pitit în vînt, se repetă în buchete şi znopi, de milioane de ori. Mîine dimineaţă, în tîrgul de verdeţuri, un parapet de un kilometru va fi construit ex* clusiv din cepi şi usturoi, personalităţile aromei.
Din marginile Bucureştilor pînă la Dunăre, oamenii grădinăresc subt geamuri şi în aer pe mii de kilometri pătraţi, acoperiţi cu parchete de sticlă. Aci, subt deal, lanurile muşeţelului mare alternează cu cartofii, cu ardeii şi cu floarea minusculă albă, în stoluri vaporoase, a gătelilor miresii. Cine vrea să afle munca înceată şi te* nace a omului, de care face haz fără duh hu* moristica hebdomadară, şi cine doreşte să*i fie ruşine de magnifica lui trîndăvie, să poftească pe potecile cu căpşuni şi usturoi. Pînă la Dunăre, mahalagiul şi săteanul stau plecaţi pe zece metri pă* traţi de pămînt, paisprezece ore, optsprezece ore, douăzeci de ore pe zi, fără să ceară nimănui nimic, afară de ploaie la timp, de la prietenul şi părin* tele delicat al grădinarului, Domnul Dumnezeu.
Să luăm aminte: se desface floarea'soarelui.
PICIOCILE
Pînă ce nu trec legumele, am luat pe pictor de braţ şi m*am dus cu el în piaţă. Tabloul era vast şi culorile lui virginale. De*cu*noapte ca* rele sătenilor au descărcat la tarabe atît carmin, roşu de Veneţia, cinabru, ocru, verde şi crom, cît ar ajunge tuturor paletelor şi pensulelor din lume, un milion de veacuri de zugrăvit. Tonajul e cotidian şi comestibil, şi piere în cîteva sfer* turi de oră.
—	Să le luăm pe rînd, zice tovarăşul meu de baston, şi să începem cu cartofii.
însoţitorului meu îi plăcea cu deosebire haina săracă şi neutră a vulgarei tubercule, încheiată strîns, cu trei*patru bumbi, ca o sutană de şiac, pînă la înghiţitoare. Gras pe dedesubt, cu cîte două burţi şi tot atîtea guşi la bărbie şi ceafă, cartoful, modest şi sufletesc, trăieşte concen* trat în sine şi respinge fanfaronada iconografică, împrumutată de la cocoşi, tonurile flambante, publicitatea vanitoasă, — ca un sobol, ascuns de lumină şi dispreţuitor de opinia bună sau rea. Cartoful îi era simpatic pentru scepticismul cît şi pentru misoginia lui de anahoret şi scapet, fără pic de barbă nicăieri, nici la gît nici la sub* suoară, neted ca un săpun şi spălat ca un prunc dolofan născut alaltăieri în copaie.
—	Estetica acestui urît al pămîntului, cu care s*a mimetizat pînă la confuzie, ca un bolovan
107
de lut cu argila dimprejur, mă satisface, zise zu* gravul de natură moartă. Ai văzut cît se fereşte poezia de mohorîrea lui şt cît îl evită expoziţiile de pictură? Muzica se dezinteresează de el cît şi arhitectul. Ia te uită la el ce fel de ochi are ticălosul, închişi ca nişte burice. Pe acolo el vede tot, dar nu spune nimic: refuză să se rostească şi nu iese niciodată la plimbare, ca lalelele subt umbrelă, nu se fuduleşte ca rozele, nu*şi vop* seşte părul, de care s*a epilat radical, ca porum* bul oxigenat. Nu*şi dă cu parfum, încăpăţînat să rămîie brut în vizuina, în chilia, în bordeiul lui, respingînd orice toaletă, orice stil, ca un schim* nic chinuit de plăcerea singurătăţii. El nu pri* meşte nici rouă de răcoare şi picătura ei de dia* mant. Garoafele şi*au expus funte roşii şi palide în creştet, liliacul penele violete, însăş floarea de dovleac ţine să simuleze orhideea, rivala crizan* temei albe, adormită cu ciocul în fulgi, ca un porumbiel pe un picior de cocor. Cîtă reclamă nu*şi face helianta cu o turtă de floarea'soarelui împresurată de flăcări! Cum se dichiseşte şi eră* iţa, ibovnica bondarului cu inele de aur, gătit ca un bancher! Nu mai vorbesc de mărgărite, albele domniţe: toată ziua, sclavele ei albinele o piaptănă, îi trag genele şi o curăţă pentru mirele nevăzut, argintiu, din basmele lumii.
Vezi, cartoful a eliminat beteala, dantela şi tot ce bate la ochi, ca nişte zădărnicii amăgi* toare, cosmeticuri, pudre şi miresme. Se ţine la textul iniţial, la litera lui, cu învierşunare, ca un protestant.
O ÎNDELETNICIRE ROMÂNEASCĂ
Sînt cîteva industrii pe care le practică să* teanul în colaborare cu natura, şi cîteva măr* furi pe care le vînd băieţii şi fetele săteanului, mutaţi la oraş. Maşinismul le cruţă, şi uzinele ne* socotesc materiile prime, cum se numesc, ale mărfurilor ieşite din mîinile şi din timpul de iarnă al plugarului singuratec. Întrebuinţarea lor este exclusiv internă şi naţională: mătura, tîrnul, rogojina, paporniţa, coşul.
Scade sau se ridică voltajul, totuna e. Papura creşte în balta românească, mătura creşte în cîm* pia românească — şi panglicile şi firele lor sînt întocmite în coliba românească. Vara, în papură cîntă cucul şi se piteşte ciocîrlia în mături; iarna, cîntă în ele, împletindude dinaintea vetrei, ţă* ranul. Şi transportul lor e făcut în care cu boi şi coviltir. Rogojina şi mătura au scăpat moder* nizării; ele sînt aceleaşi de acum cîteva sute de ani, de acum — poate — cîteva mii de ani. Cu deosebire, rogojina are o frumuseţe a cărei pre* zenţă nu supără nici fildeşul, nici marmura, nici abanosul. De bună seamă, pentru că ele toate vin din acelaş loc, pămîntul, simplu şi onest: cristalul, catifeaua şi zibelina nu rumegă papură şi rogojină, şi se leapădă de mîinile noduroase şi boante prin care mătura bălţilor s*a strecurat, ca să se urzească,
109
Papura întovărăşită cu satul mai dă o marfă: un rotocol gros, o turtă împletită şi pungulită din cotoarele rogozului. Pe turta de rogoz au stat să se roage, în genunchi, cîteva mii de nea# muri, din neamurile noastre, pe piatra înghe# ţaţă a bisericii. în limba specialităţii şi a bătrî# nilor, această perină rotundă şi turtită îşi ia nu# mele de la materialul din care este împletită, şi se cheamă pur şi simplu «papură». Şi mai e ceva de papură: paporniţa, acel geamantan pen# tru piaţă, care constituie un ambalaj proaspăt şi curat, mai frumos decît o ladă, mai flexibil, mai elastic şi mai răcoros.
Tehnica industrială nu a născocit niciun mate# rial în stare să scoată rogojina din întrebuinţă# rile ei. Grădinăria subt geam cheltuieşte sute de mii de metri pătraţi de papură, ţesută anual, pen# tru izolarea frigului prea tare şi a soarelui prea iute. Dedesubtul rogojinei româneşti, care se în# tinde sau se face suluri peste ferestrele garoafe# lor, încolţesc şi dau rod seminţele rafinate ale horticulturii olandeze, cumpărate în plicuri mici de grădinarii noştri, ca nişte leacuri scumpe. Ro# gojina românească le prieşte şi le păstrează. Din zece grăunţe minuscule, mai mici decît nişte pu# rici, aduse cu poşta din ţările depărtate, ies răsadurile plantelor însufleţite. în dimensiunile aproape microscopice ale unui punct se conţin aromele tari, parfumele suave şi florile grandi# oase, emoţionante, ale buchetelor din vasele de porţelan sau de lut, aşezate pe masa rotundă a studentei şi a familiei, — sau prinse la centura frumoasei trecătoare.
Negustoria de mături şi rogojini nu se aseamănă fotografic cu niciun alt negoţ. O dezordine a# greabilă, care stă bine oricum aşezată şi spîn# zurată, se manifestează de la expoziţia exterioară pînă în toate fundurile prăvăliei. Rogojinăria se
110
împacă armonic cu toate lucrurile de paie şi lemn. Teancurile de mături, înfoiate ca nişte pă# puşi cu fustele largi, atîrnă pretutindeni, în pă# reţi, de tavane, cîte douăsprezece, de la mătura cu gîtul lung ca o balalaică, pînă la măturică şi pînă la puiul ei cel mai mic, măturicea de un deget, destinată fetiţelor, ca să le facă educaţia gospodăriei încă dinainte de schimbarea dinţilor. Cu ce ar putea să#şi măture bucătăria complectă, instalată într#o cutie, fetiţa, dacă măturarul nu bar fi răsucit într#adins o măturice, şi cum s#ar putea face curăţenia în grajdul de mucava, unde un elefant, un urs, un lup, doi tigri, o girafă şi cîţiva iepuri trăiesc în bună prietenie, rătăcim du#se printre fiarele fioroase şi cîţiva miei frizaţi?
Materialul cel mai apropiat de mătură şi pa# pură e răchita, de o fire cu papura şi salcia. Co# şuri rotunde şi ovale, mari, care culeg de pe frînghie rufele înnălbite de soare şi înfrăgezite de limpezimile azurului; coşuri cu urechea mare pentru îndoi tura braţului; coşuleţe în care se recoltează ouăle albe din coteţ, caisele aurii, perele gălbui, merele rumene, prunele şi strugurii pu# draţi cu bruma pîrguirii. Coşuri cu speteaza sub# ţire, din care mîinile copiilor gălăgioşi înşfacă la prînz feliile de pîine. Zeci şi sute de modele şi forme, pentru zeci şi sute de utilizări, ames# tecate cu infinita industrializare casnică a haş# chiei, a nuielei, a băţului, şi a surcelei, pînă la uriaşul speciei, cufărul împletit.
Un material care şi#a schimbat destinaţia era pe vremuri coaja, despicată din miezul lemnului şi tras în foi subţiri. Din el nu se mai fac cutiile învîrtite de odinioară, de farmacie şi halva, re# zervat sitelor de cernut făină, spînzurate printre mături ca nişte tamburine şi tobe.
Doniţele, concurate însă de găleţile mai prac# tice, biruiesc pentru apa de gătit a căsniciei. O
111
doniţă şi o putină, ca să fie frumoase, au doagele strînse în cercuri de răchită, despicată. Altădată, doagele erau arse decorativ, şi capacul doniţei era obiectul fanteziei şi talentului săteanului, care scotea un cui din foc la fiecare minut ca să dea bradului alb o structură sepia de velur. Meşte# şugul dogarului decorator, furat de o imitaţie şi aplicat şi unde e nevoie, şi mai ales unde nu e, a devenit pirogravură.
Un alt lemn de neamul sălciei şi răchitei, ve# cin cu fulgul trestiei şi cu papura, este pluta, în plută se scobeşte luntrea pescarului cu plasa din mostişte, şi albia, — frumoasa albie roma# nească, lucrată ca o gravură în lemn şi ca un ba# sorelief. E adevărat că specialitatea acestui meşte# sug o au zlătarii nomazi, care, poposind cu cor# turile în zăvoaie şi ascuţindu#şi sculele lor origi# nale, improvizează lunilor de vară ateliere prin# tre copaci şi trimit în oraşele şi tîrgurile apropiate copăi, linguri, găvane, ciure şi ceaune pentru păstrat sarea măruntă. Lingurile albe, înfrumu# seţate cu un zbenghi de arsură sau cu o măr# gică, împănată în carnea lemnului, se înfăţi# şează ca nişte ghiocuri cu coadă, şi, înşirate pe duzini, se desfac în mîna cumpărătorului din iarmaroc, ca nişte evantalii şi ca nişte âripi de pasăre căzută în cioc. . .
Toate aceste mărfuri româneşti se desprind de#a dreptul din vegetaţia pămîntului, lucrate în lumina şi vîntul cîmpiei şi de poezia orizontului, a bărăganului şi a liniştitelor ape. Vă mai adu# ceţi aminte, în faza actuală de arhitectură şi mo# bilier de avangardă, de masa în trei picioare şchioape, ca o tavă rotundă, pe care săteanul o suia în pat în mijlocul familiei, adunată la cină? Vă amintiţi scăunelele pentru gura sobii, fundul de lemn de la care pastrama îşi capătă gustul ei particular pe masă? Tocătorul a dis#
112
părut, înlăturat de maşina de tocat, care sfărîmă carnea strivind*o şi uscîndud suculenţa. Nu vor putea să piară însă făcăleţul, sulul de frămîntat coca şi de întins foaia de aluat.
Aspectul negustoriei şi industriei ţărăneşti de paie, nuiele şi lemn putea să fie gustat în dimem siunile lui de mare spectacol în Piaţa Mare. O latură întreagă exterioară a fostei Hale de peşte viu era ocupată de lucrul mîinilor plugăreşti. Rîndul de prăvălii al acestui sector de piaţă, din strada Halelor, a constituit un bazar viu, servit de nişte «patroni» şi de un personal simpatic. Moravurile lor simple şi clare se resimţeau de atmosfera şi de originea blajină a materialelor şi mărfurilor expuse în grămezi, în pîlcuri, în stive şi în etaje. Aceşti «patroni» erau asociaţi şi se guvernau în camaraderie. Şi piaţa lor purta un nume încîntător: «Piaţa de Porumb iei».
într*adevăr, dintre rogojini şi mături şi co* şuri şi paporniţe, ca într*o grădină de aclima* tizare, se auzea geamătul gutural al columbelor, hohotul nazal al turturelelor, din coteţele pline cu pasări de ornament. Credincioşi unei datine foarte vechi, mărginaşii din Bucureşti se apro* vizionau de acolo cu tot felul de porumbiei, cu coada rotată, cu moţ de papagal, căpăţîni cu glu* ga penelor dantelate, Montaubans, albbvişinii şi albaştri, porumbiei frizaţi, încălţaţi, şi glomglou, şvabi, elveţieni, polonezi şi italieni. Stolurile care licăresc în soare deasupra grădinilor din periferie sînt recrutate în bună parte din Piaţa de Porumbiei.
Coliviile şi coteţele dintre papuri prezintau scepticismului care nu ştia să descopere frumu* seţile personale ale capitalei, numeroase varietăţi de curte şi decorative, Leghornul alb, găina că* rămizie Rod Island, curcanul pestriţ, Orpingto* nul, raţele pekineze, iepurii de Angora. . . în* trmn coteţ, făcea bună căsnicie un splendid cocoş
113
înflăcărat, american, cu un iepure de casă. Ne# nea Vasilescu, din Piaţa de Porumbiei, şi de la care se cumpărau seminţele pentru păsărimea mă# runtă, ne#a explicat că în tot timpul zilei totul merge bine. Numai noaptea iepurele se apucă să roadă din coada cocoşului, şi tovarăşii sînt seara separaţi.
Nenea Vasilescu şi tovarăşii lui aveau cîte#o încăpere, în fundul magazinului, încredinţată pă# săruicilor simţitoare la răcoare; patru păreţi cu sute de colivii, apartamente pe măsura oaspeţilor mici, cît gîngăniile, şi stropiţi cu toate culorile cîmpiei. Pe faţa păreţilor, coliviile erau agăţate ca hotelurile, castelele şi vilele coastelor abrupte din Alpi. Botgroşii, pietruşii, sticleţii, scatiii, ca# narii, peruşii coloraţi în natură ca fluturii, cu albastrul palid al miozotisului, cu nuanţe de verde, cu rozul florilor de gutui şi de trandafiri, degradate. Cîte o pasăre greu de captat, exem# piu privighetoarea, apărea uneori, într#o colivie, ca un musafir; un cumpărător se ivea numaide# cît pentru această pasăre a marilor singurătăţi şi care cîntă pădurilor închise, cînd celelalte pasări dorm şi visează.
Apoi, mărfurile mai mărunte ale Pieţei de Porumbiei, meiul cu boaba de ilic, cînepa, să# mînţă de mătură, adunată din vîrful firelor la seceriş, şi o sumedenie de asemenea alice vege# tale, curăţate, asortate şi împachetate pentru cio# cui cu vîrf de ac al zburătoarelor cîntăreţe. Pri# vighetorile se hrănesc cu ouă de furnică: rogo# jinarii din Piaţa de Porumbiei vindeau şi ouăle de furnică.
Rogojinăria nu e singurul negoţ strict roma# nesc. Săteanul mai ştie să facă oale, să dulghe# rească şi să cresteze, iar săteanca e autoarea scoarţelor, iilor şi cusăturilor ei vestite şi a unor abale şi dimii de o trăinicie faimoasă.
NEGUSTORIE
Un oraş mai mare practică două feluri de negoţ: cumpărarea, întîi, a lucrurilor noi de casă şi de dulap, şi apoi vînzarea lor, învechite.
Pe de o parte cumperi, şi pe de alta vinzi ce fusese cumpărat. Cîte un eveniment spulberă şi risipeşte căsnicia şi o viaţă. Pe aceeaş cale se naş# te şi se dă afară şi înnavuţirea.
Se mai văd pe Calea Văcăreşti ruinele fostei Hale de vechituri, şi aiurea Piaţa Taica Lazăr, de unde se aprovizionau, de la saltea pînă la oglindă, gospodăriile generaţiilor în continuare, nepoţii negociind moştenirile în boarfe lăsate de bunici, fără să mai pomenim hainele de împru# mut, redingote şi fracuri, ale dansatorilor săraci de la Palat. Alături de «hală» era firma cele# bră pe atunci, în liceu, a lui Pinath, librar şi editor. La finele anului, după examene, ca şi la începutul lor, aglomeraţie ae elevi. Absolvenţii îşi vindeau cărţile învăţate, şi noii#înscrişi le cum# părau, neputînd să şi le procure cu preţul de librărie. Editor, Pinath tipărea Micul dor cu cîntecele de strajă ale timpului (cinci parale fas# cicolub:
Suspine crude Pieptu*mi zdrobeşte lnima«mi bate plină de#amor. Orice speranţă mă părăseşte,
115
Simt pentru tine Că am să mor. . .
Apoi Haiducii, Halima, Cilibi Moise, în bro# şuri. Preţuri: cinci bani, douăzeci şi cinci de bani broşura, literatura unei clientele din Obor şi Piaţa Mare, debitată în coşuri transportate prin bîlciuri cu pieptul şi spinarea, prinse de umeri cu o curea.
îl văd şi acum pe Pinatb, om gelatinos, moale, de sus pînă jos, cu palmele băloase ca broasca, om fără oase, suferind şi de aşamumitul plat# fus, talpa otova şi lată, dînd omului mersul dezarticulat, crăcănat, caracteristic.
Pinath era un cumpărător plictisit. îţi lua în# tre labele năduşite cartea de care vreai să scapi
—	geometrie, algebră, fizică, gramatică. . . O cîn# tărea în palmă, o dispreţuia, îi strîngea cu o mînă cotorul, răsfoind#o cu cealaltă dintrodată. Nu#i plăcea. N#avea ce face cu ea. Nu se căuta. Dacă i#ai fi propus alte cărţi, le#ar fi cumpărat. Dar cu asta, aruncată, după răsfoirea, rapidă, pe tijghea, ce să facă? Totuş, în sfîrşit, Pinath îţi acorda un hatîr, ca să nu te mai osteneşti să iei cartea îndărăt. O examina încă o dată, pentru o argumentare suplimentară. « Rămîne cum ţi#am spus. Nu se cere. » Te întreba: « Ce iei pe ea? Poze? Peniţe?» Elevul vroia bani, nu peniţe, nu poze. Pozele vremii erau îngerii, florile, o dromaderă, un porumbiel cu plic în cioc, un elefant, un crocodil, un fluture, colorate şi tăiate pe linia de siluetă cu stanţe pe măsură.
Tîrgul de tocmeală dura. Pinath — haide! — mai oferea cîte cinci parale, şi mergea, după cîteva alte cîntăriri în palmă, pînă la treizeci de bani, concesie excepţională — « pentru dumneata »,
—	declarîndu#te simpatic, după ce se informa cine ţi#e tată şi ce face mama, pe un ton melan# colic de ison de ghitară.
116
Oraşul e todeauna dublu: oraşul celor vii, şi al doilea oraş, al morţilor, care nici nu mai cum* pără, nici nu mai vînd, cimitirul. Morţii sînt favorizaţi, bucurîndu#se de o fericire particulară. Blaise Pascal a lăsat scris, într#adevăr, cared feri* cirea superioară a omului. Genialul bigot fusese călugăr de post uscat jansenist şi, trăind încins cu o curea presărată cu vîrfuri de cuie, ca săd înţepe zi şi noapte şi săd aducă aminte neferi* cirea de a fi încă viu, luase cu ipotecă un fotoliu în Paradis.
MOŞII
Exista în mijlocul bîlciului anual un ins fabricat de materiale tari, construit probabil din sîrmă, lemn şi cauciuc, însărcinat să primească o palmă grea, pe falca lui mare, contra plată de un leu. El se prezintă cu stînga umflată pe dedesubt de un resort de fotoliu, pe care, dacăd atingeai convenabil, cu o putere neuzitată, se întîmpla desigur ceva neaşteptat. Am aşteptat să iasă o complicaţie fantezistă din întîlnirea palmelor cu acest obraz. Niciodată nu s*a ivit nimic, sport# menii boxului, cu zuluf şi cravată, care s#au apucat, şi ei hotărîţi, s*o silească să se pronunţe, au renunţat după primul leu, părăsind încercarea cu braţul dizlocat. Un amator a manifestat o scăpărare de dureri cu lacrimi, şi mîna cu care a lovit i#a rămas strepezită de suferinţă, ca atunci cînd, iluzionat, maxilarul, socotind că îmbucă o bomboană normală, îşi rupe dinţii într#o bucată de pietriş, strecurată prin fatalităţi în fondant.
Omul insensibil avea ochii întocmiţi cu pensula mare, în orbite extravagante de muşama, cu sforile cusăturii aparente. El sta jos, bătut în piroane pe un trunchi de lemn, ca să fie mai accesibil, de sus în jos. O femeie supărată de insuccesul tuturor bărbaţilor din familie, cu care venise să petreacă, gătiţi frumos şi încălţaţi cu mînuşi de piele de culoare pandişpan, şi poate că aţîţată şi de reminiscenţe, a tăbărît asupra
118
omului de paie şi ba bătut cu umbrela, înjurîndud de o sumedenie de coincidenţe şi organe ce*i lipseau.
Mai docile sînt păpuşile, aşezate la rînd şi împiedicate întrmn arc interior, elastic. Lovite cu mingea în cap, ele se răstoarnă pe spate, oferind spectacolul comic al pasagerului căzut din tram* vai. Cu o bucată de ciomag, « directorul» aces* tui teatru ibsenian îşi ridica artistele, aplicînd principiul pîrghiei şi sprijinindud în ceafă. Păpu* şile; se întorceau la loc, ca şi cum nimic nu s*ar * fi întîmplat. Patru mingi la doi lei.
A dispărut din tîrgul Moşilor ologul biblic, culcat în căruţa trasă de o nefericită mîrţoagă descompusă, a căruia înnaintare înceată prin gloată era ca o agonie pe picioare. Monstru gratuit, fără capital, fără tijghea, fără firmă, fără baracă, fără flaşnetă electrică, nici personal, slă* bănogul îşi expunea ambulant infirmităţile, ampli* ficate cu o bubă incurabilă şi cu guşă. El îşi pre* zinta marfa şi numărul de varieteu, însoţind pasul bolnav al calului cadaveric şi îndeobşte orb, fantomă schiloadă echilibrată pe o frînghie de întuneric etern, cu o stranie cantilenă tărăgănată de isonul grupului cerşetor. Neavînd o vitejie, un patos şi o abilitate, cu care să purceadă în privelişte în picioare, pe catedră şi la tribună, ologul îşi scotea jelania teatrală, logosul şi dreptu* rile, din paralizie, argumentînd cu mucegaiul bălos al subsuorii, ridicată în văzul publicului sensibilizat. «Săracul, de ce nud ia mai bine Dumnezeu? »
Mecanica ţine loc de motor sentimental în toate actele de milostenie şi de petrecere colectivă. Un invalid face bumbac dulce, întrmn aparat « american » cu turbină, din zahăr, şi cîţiva admira* tori jurîmprejur îmbucă din vata lui suavă, ser* vită la cornet. Limonada aurie e distribuită în
119
pahare cu toartă, de un căruţaş bătrîn jerpelit, al căruia nas îi curge paralel cu licoarea acrişoară, ca un robinet cu gelatină. Citez versuri de limo* nadă, din memoria copilăriei la Moşi:
Aici, aici,
La băiatu sprîncenatu Litra opt,
Cinzeaca patru.
Cine bea Rămîne grea.
Ele nu sînt cu mult mai puţin delicate ca ale poeţilor premiaţi, şi, într>o privinţă, — a versului inegal, — sînt opera unui precursor limonagiu.
Dar poate că mai interesantă decît ţapul furios, aşezat pe două şine fără consecinţă, decît călător ria răsucită aeriană întrmn cărucior vertiginos, decît turta dulce, decît cornurile cu sare şi decît ciocolata aproximativă, care ţin laolaltă intact prestigiul, an de an, al tîrgului de primăvară; decît baletista bătrînă cu graţii sinistre, decît opereta cu flaut dintr^o mustărie cu bere, — mai originală şi mai îndrăzneaţă este pictura, nein* fluenţată cîtuş de puţin de ivirea maeştrilor incon* testabili, afirmaţi săptămînal. Cu o bidinea, cu un deget şi un băţ, corectate cu o cîrpă, un mare număr de artişti anonimi se exprimă la intrare în compoziţii şi grupuri destinate să vorbească ochiului de miracolele şi tainele din barătci. O floră splendidă şi o faună blajină înfrăţesc în mîzgă uleioasă contrariile din univers. Mielul nu mai paşte floarea din jurul lui, ci o admiră. Tigrul nici nu se mai uită la miel. Şarpele se gîdîlă cu broasca. Pe litere mari şi printre litere se văd, împrietenite cu abecedarul, vacile cu două cocoaşe, foca, zgripţorul şi pasărea Phoenix. Portretul cîte unui mareşal consacrat de războaie, stilizat în vopsea de acoperiş, apare flăcău la o baratcă,
120
în care un indian fakir, ocultist şi cititor în pal# mă, destăinuieşte oricui plăteşte un pol, viitorul cunoscut astrologului ca un trecut. Ah! dar cum a ucis cinematograful Panorama! Un cal despletit făcea înconjurul băncilor şi#ţi spunea de cîte ori ai iubit, îţi lua pălăria sau batista şi fugea cu ele în dinţi, în aplauzele generale. Prestidigitatorul scotea douăzeci şi patru de cutii, una dintr#alta, şi din cea din urmă o fantomă, iar după reprezin# taţie te învăţa să repeţi păcăleala în familie. Lucarne împărechiate pe păretele Panoramei ca ferestrele de vapor, îţi permiteau să vezi pe Napo# leon călare, războiul Rusiei cu Japonia, viţelul cu două capete, peştele#geamantan, Gioconda şi pe Ioana d’Arc — şi mai cu seamă valurile mării, zugrăvite cu mişcare şi în mărime naturală.
LA BÎLCI
Joia Moşilor aduna în cîmpia Oborului, dintre mori şi cherestele, lume şi popor din patru#cinci judeţe. Cîmpul Moşilor, neted pîn#atuncea ca Bărăganul, al căruia şes pustiu fără biserici se vădea prin apropiere, se făcea un oraş de barătci şi o localitate.
Bîlciul începea cu un şir lung de negustori de turtă dulce, străini cu barbă arămie, cu şapcă şi cozoroc şi cu gîtul cămeşii roşu încheiat într#o parte, la umăr, ruseşte. Lipovenii, absenţi din viaţa oraşului timp de cincizeci de săptămîni, apă# reau odată cu tîrgul, ca nişte Moşi Crăciuni odată cu Crăciunul, aducători de singura lor marfă, făină cu miere, dospită şi coaptă. Stive în# nalte de turtă şi pardoseli de turtă de#a lungul şi latul meselor de vînzare şi al păreţilor, dădeau prăvăliilor iscate subt streaşinile de pînză albă a corturilor puse la rînd, aerul unei expoziţii de cărămizi poroase uşoare, conglomerate de plută şi gumă. Gustul acestui material, cu cheotori şi nasturi de midgale, ca plapuma cu arabescuri, se găsea în seria papului, presărat cu un praf de zahăr, cu un praf de piper şi amestecat cu o lingu# riţă de oţet. Tradiţia cerea ca fiecare vizitator al tîrgului să înceapă prin a cumpăra o scîndură de turtă dulce, şi fiecare, într#adevăr, colinda Moşii cu o lespede subsuoară, înfăşurată într#o hîrtie mai scurtă ca marfa. Călătoria prin gloata miilor
122
de oameni cu gura căscată la tobe, trîmbiţi, panorămi, pocnete şi ţiuiri, era tot atît de greoaie ca a inginerului dus la Moşi cu planşeta subsuoară. Numai că, fragilă şi fără consistenţă, turta dulce îşi pierdea pe nesimţite colţurile, se frîngea în două, trei, patru, cinci fragmente, şi după două ore de strecurări căznite prin strîmtorile de printre lume, rămînea la sînul cumpărătorului ca un burete, şi cumpărătorul, supărat să tot mute resturile şi să le tot întocmească, le mînca, dumi* cînd şi morfolind migdalele şi turta, băgate ghemo* toc în gură. O muşama dulceagă se numea pistil şi piele'de'drac.
Copiii vor cere acasă turtă dulce, ca să*şi satisfacă sugestia că, la Moşi, trebuie să se guste neapărat această delicatesă, ca la Lăsatul Secului halviţa, fie gustul ca fierea fiartă cu tutun şi cîlţi. Un om întors acasă fără turtă s*ar fi simţit un an întreg nefericit. De aceea el mai cumpăra o dată, la ieşire.
De la turtă dulce, bîlciul, îmbrăţişat cu ochii, pare un balamuc organizat într*adins pentru izmenirea fiinţei omeneşti cuminţite cu ordonaţe şi regulamente. Puţin mai încolo, vizitatorii ar umbla mascaţi şi în deghizamente cugetate. Aci, tîrgul e sincer şi nud. Cîteva mii de steaguri, prinse de prăjini cu o sfoară de zmeu, se leagănă ondulate orizontal. în prăjinile cîrciumilor impro* vizate din şipci şi stămburi albe, se vădesc din depărtare momîile împăiate, trasem frigarea lui Ţepeş, cu joben şi ciungi. O baletistă joacă engle* zeşte în fundul unei berării la cîntecul doinei olteneşti, şi ţigăncile fardate alternează senti* mental din ţuguiul buzelor şi din guşă cu cob* zării. în zbor aerian, o păpuşă bătrînă de cîrpă cu fusta de organtin joacă ritmic în vînt. Căluşarii zdrumică bătuta pe bîte, decorate cu buchete de usturoi, în mijlocul unei răspîntii, şi lumea ronţăie cornuri cu sare şi floricele, fabricate în
123
fundul ceaunului prin pleznirea boabelor de porumb pe foc şi transformarea lor neaşteptată în muguri de albă catifea.
Alături e « darea la semn». Ţi#a pocnit ure# chea: neputînd să tragă palme în public, fără pricină, bărbaţii agresivi trîntesc cu maiul într#o căpăţînă de lemn ca să pocneascăm cer o capsă. Şase inşi la rînd îşi încearcă astfel puterea cu maiul, la şase asemenea căpăţîni de lemn, în vreme ce dincolo trage cu puşca fără cartuşe, nimerind într*o pipă, cîte un adept serios al vînatului zugrăvit pe tinichea. Glonţul rece nimerind un bumb, se deschide o uşă din teatrul cu surprize şi se arată o zeiţă elegantă de mucava, cu braţele goale, înnaintînd pe o sîrmă pînă la public şi reintrînd cu eleganţa ei, de#a#ndaratele, în culise. O domnişoară blondă reală încarcă armele ochi# torilor cu bile, servindmse de o manivelă şi grăind un dialect cu rostirea scrîşnită ca dintrmn al doilea rînd de măsele crescute în beregată.
Aci e omubşarpe: intrarea cinci lei, şi dincolo « Cel Mai Curios Fenomen », lîngă «Viţelul de Mare », individ de tărîţe, dat cu vopsea de acope# riş. Am auzit optsprezece flaşnete gigantice, zbie# rînd ca locomotivele, valsuri electrice şi polci, la intrarea spectacolelor, păzită de o cucoană obeză cu perucă şi dinţi de metal, de obicei văduvă şi simpatizînd cu lampagiul. Sumedenii de palme le rabdă rîzînd pe o estradă, un băiat închiriat peloc, în ţinută de clovn. îl bat vreo unsprezece figuranţi, în toate costumele, pentru demonstrarea exterioară a spectacolului dinlăuntru. Pauză. Or# chestra costumată stacojiu şi alb a ieşit pe acope* rişul circului, oferind probe gratuite şi o idee despre program. Un harap căpcăun ia în gură şi înghite în cele din urmă pe clovnul amator, de profesie geamgiu. Sînt şi fiare sălbatice înlăuntru, domesti# cite de mizerie şi foame. Regele pustietăţii stă
124
cocoloşit întrmn colţ de cuşcă puturoasă, ca o pătură veche. Un urs dă din cap de o mie de ori pe minut. O hienă nu stă în spaţiul ei de un metru cub locului o secundă. Menajeria!
Cel mai necăjit vizitator e un domn care se munceşte de azhdimineaţă învierşunat să potri* vească prin aruncare, pe gîtul unui clondir, un colac. Ar fi putut cumpăra toate sticlele de cîteva ori, decînd «joacă». Nobila pasiune e stupidă. Înfierbîntat după cîteva ore de exerciţiu, şi*a scos haina, ca săd fie mîna mai înlesnită. «Nu plec pînă mo iau», a hotărît domnul. Seara, încă nu plecase, încă nu o luase. Contrariat de atîta insucces, negustorul de jocuri ha propus să ho dea gratuit, dar domnul eroic a refuzat cu demni# tate. Voia s*o merite, să o cîştige. Nesocotindud colacii în bani, negustorul, domnul s*a vexat. . . O trecătoare a cîştigat la o roată cu cuie un pahar verde presărat cu nisip alb şi o râzătoare de hrean, duse cu satisfacţie şi ostentativ în braţe. Roata e cel puţin pipăită, jucătorul îi dă un impuls, şi dinţii roţii trec printr*o opritoare de os elastic.
A! iată Marina. Bărcile cu nume de foci şi de balene, conduse de un marinar de uscat, cu beretă şi guler alb pe spate, leagănă servitoarele şi stăpînele înnainte şi înnapoi, pe un ax cu verigi. Şi căluşeii! Furtuni şi vîrtejuri de armăsari şi mînji de lemn înhămaţi la cărucioare, dau în vînt poporul setos de sensaţii. Un cal melancolic duce toată petrecerea cu un ham lateral. Şi tîrgul fluieră, mormăie, urlă. O larmă compusă şi răzvrătită zgm duie iarmarocul, cu miros de cîrnaţi la grătar.
Cîmpul olăriei şi al crucilor, deoparte, e intere* sânt şi primitiv, ca şi cum soseşte de la cîteva mii de kilometri. Marfă de lut zmălţuit, castele de străchini, munţi de ulcele, aduse în care cu covib tir şi făcute maldăre cu piscuri. Crucile vinete aşteaptă morminte. . .
125
LUNA,PARC
Am nimerit la Moşi într,o seară goală şi încre, menită.
Lumina artificială da spaţiilor deşarte, pardo, site cu piatră pătrată, aspectul interior al unei cutii cu păreţii poleiţi şi cu jucării pentru fetiţe, care încep să,şi întocmească gospodării şi aparta, mente, pe scara topografică de una pe mie. Negus, torii, izolaţi pe subt perdele, se mişcau ca nişte păpuşi înzestrate cu o singură gesticulare. Răspîn, tiile, cu atît mai vaste cu cît nu le străbătea niciun vizitator, păreau surprinse de,o iarnă fără zăpadă şi fără temperatură, într,un decembrie de Mai.
Poetizată de noapte, localitatea efemeră de corturi îşi arăta, din mărfurile ascunse în lăzi de umbră şi ambalate în foiţă de întuneric, numai sticlirile, abia pronunţate, şi în fiecare pahar banal şi carafă grosolană îşi aprindea candela cîte un reflex.
Şiraguri triple şi cvadruple de perle electrice atîrnau mărgele de opal între steaguri, cîte puţin şi leneş răscolite din liniştea lor, de o însufleţire nebotărîtă, care ar fi putut să semene cu o adiere nesimţită de vînt. Parcă toate constelaţiile se pogorîseră cu zodiacul în serviciul comunei, pe aglomeraţiile de turtă dulce şi pe sectorul căluşeilor aţipiţi subt baladachine rotunde, cu vîrf. Stelele mari cu sateliţii lor roiau împrejurul prăjinilor albe. Furnicarele grupate în cîte un infinit apro,
126
piat, puteau să fie atinse din trăsură cu bastonul, Carul Mare se lăsase ca un gherghef pieziş de lumini, deasupra corturilor cu doage, ălbii şi rogojini. Cloşca şi puii ei se fixaseră pe un scrînciob, a căruia roată imensă părea pintenul pe care alune# că şi s#a oprit tărăboanţa nevăzută, pentru scobo# rît pe#o punte de scînduri din ceruri în obor, averile fulgerătoare şi strălucirile lumilor de sus. Luna şi#a trimis şi ea cîteva plagiate albe lactee şi ie#a spînzurat, rare, în cîrligul stîlpilor împodobiţi cu bariş tricolor.
Puţinii străini din oraş, se îndreptau către insula cea mai deasă de lumină, ca nişte muşte de noapte între un geam şi oglindă, de la Luna#Parc. Silueta domnilor amintea gîndacii scorţoşi, strînşi în par# desie, care vin în zbor din aştri în verile sece# toase. Doamnele apăreau în ambianţa cristalină, ca nişte lăcuste agere cu eşarfă roşie, şi carnea lor afinată, de mătase, era vaporoasă ca a fluturilor transparenţi iscaţi din luceferi şi adunaţi la becuri în hore. Era un peizaj de lună totală şi de metale, şi gîndul umbla prin Moşi, vulgari în timpul zilei, ca un Pierrot, beat de reverberaţii şi în veştminte albe, căutînd o mînă cu dantele şi un pantof de atlaz, ca să le ţie pe amîndouă şi să le sărute, roman# tic şi carnivor.
Luna#Parc e o grădină de nefericiri ale unei fantezii neinspirate, laborios construită şi visată cu mediocritate. Pe munţii de schelărie goală se învîrt, într#o rîjniţă circulară de furnicare, căru# ţele unui tobogan cu dinţi. După patru urcuşuri «oh!» şi patru precipicii «mor!», călătorul, scuturîndu#se pe pantaloni, e depus în faţa comp# toarului, unde a plătit, ca să fie dat «tava», doi# sprezece lei. E o călătorie rapidă prin Palatul de Justiţie încă neconstruit, printre stinghii, bîrne, grinzi şi cuşaci. Proprietarul acestei lemnării e un fel de chiristigiu care şi*a pus depozitul în randa#
127
ment peloc; e un domn cubic şi simiesc, şi crede despre sineş, fără să fie nici negru nici baletist, că dirijează un mare spectacol. întrebat: « Cum merge? », răspunde ca un răţoi domestic, care în lipsa unui pîrîu se mulţumeşte cu un butoi de varză de subt burlane. Domnul răspunse: « Dacă nu curge, pică».
Nimereşti cu o minge un bumb şi se declam şează un pat de spital sculat în picioare, din care cade vertical o persoană graţioasă, la lumina zilei spălătoreasă. Nimereşti alţi doi bumbi? se răstoarnă două canapele şi nu se mai întîmplă altceva nimic. Un băiat de bărbier cădem dreapta, şi o tînără curăţitoare de unghii cade în stînga. Iar alături, de cîţiva lei, ai dreptul să te înfurii şi să spargi, dînd de*a azvîrlita, cîteva străchini de pămînt spînzurate de un plafon.
La un ghişeu se serveşte îngheţată caldă în cornete de biscuit, şi alături cornuri reci. Vei cîştiga un pachet de ciocolată dacă, de la o distanţă rezonabilă, vei potrivi un colac de nuia să intre pe gîtul unei pasări domestice înnotătoare, de tinichea. O grotă de ipsos cu o lumină roşie de sîmburi de rodii: în scorbura casei dă bilete, şi restul, un casier grav, cu figură de farmacist miop cu ţăcălie. Oamenii melancolici dispuşi să amuze publicul, ca să cîştige lei, fac un oficiu de dricari în ceasul logodnei.
Numărul cel mai sensaţional din Luna*Parc, a fost neaşteptat; amatorii de veselii nepermise s*ar fi prevăzut cu un aparat fotografic. Prezenţa poetului Horia Furtună în căluşei putea să fie glumeaţă şid sta, autorului vesel, trist. Publicul însă a aplaudat respectuos la numărul domnului Nolică Antonescu, ivit călare pe un cal de lemn. Domnul Antonescu fiind profesor universitar, mare advocat şi proprietar, situaţia domniehsale de jocheu al unui cal care se dă uţa şi se învîrteşte
128
împrejurul unui stîlp, deocamdată a stupefiat. Vizitatorii au crezut un moment că se înşeală şi, în inrespectul lor naiv, au confundat pe vioiul nostru savant în ştiinţele şi instrumentele Dreptu* lui, cu un posibil picolo bătrîn, de la un restaurant din centru. Domnul Antonescu venea pe o rînă, şi neştiind să călărească un pegas de scîndură, acesta se arăta cu coada înnainte, sărăcită ca o perie de dinţi. Devenind autor dramatic cu succe* se mari, actriţele bau sugerat căd sade mai bine fără cioc, păstrîndmşi numai o fină mustaţă, cît o aţă de păianjen, seducător pe porţiunea dintre vîrful nasului şi surîs. Pentru a fi salutat cuviin* cios, cum se găsea călare pe calul ced purtase în fragedad copilărie, domnul profesor trebuia întîi recunoscut. Domnia*sa înţelese, şi, aducîndmşi aminte că este şi bărbat politic, interveni cu un principiu de guvernămînt. Domnul Nolică Anto* nescu zise, serios ca Newton şi stentor ca Bismarck, textual:
—	Aşa înţeleg eu democraţia!. . .
Nu se poate spune că marele jurist nu încerca şi un vag sentiment de confuzie, căruia credea că este neapărată nevoie săd dea o contrapondere de principii. Totuş, domnia*sa era călare pe un cal de lemn, şi totuş domniebsale îi atîrnau nişte pi* cioare lungi, de pe cal, în aer — şi democraţia nu se vedea că stă numaidecît în strînsă legătură cu şeaua. Asistenţa salută cu frăgezime, şi domnul Nolică Antonescu, după ce*şi lansase principiul, trecu înnainte, dus de vîrtej.
—	Acum pricep, rosti un neghiob, de ce domnul din căluşei n*a ajuns ministru la liberali, de ce s*a supărat şi de ce a trecut într*alt partid, care i*a făgăduit un portofoliu.
Şi cum scînteiau luminile cerului la pămînt, publicul s*a cotizat ca săd cumpere juristului următoarele articole, cu care să se ducă la Univer#
129
sitate şi tribunal, în automobil: 1. O minge de cauciuc; 2. Un pistol cu apă; 3. Un joc de arşice; 4. O trîmbiţă de mucava; y. O scîrţîitoare; 6. Un cline cu mecanism în stomac, care face «mac! mac! »; 7. Un biberon; 8. O cutie cu lapte corn densat; 9. Bomboane de tuse, şi 10. Un flacon cu gomenol.
CONVOIUL DE PURPURĂ
A mai nins o dată de Crăciun, şi clopotele leproase ale bisericilor cu turlele strîmbe, care pătează cerul prin mahalale, cu carie, au pus coifuri de bumbac şi scufii albe. Pentru o noapte două, arhitectura oraşului cu şosele de mîzgă se improvizează fantastică şi lapidară. Casele în cămăşi de noapte, umblă de*a lungul uliţelor, travestite.
Lipseşte ceva din spectacolul de zahăr şi frişcă al acestui galantar cu pistoale multe. Ceva care pe vremuri adăoga la candoarea iernei, o nuanţă comparabilă cu gustul vaniliei din dulceţuri: Vicleimul.
Pe atuncea, prin adîncul Bucureştilor, şim ceaţa lui, treceau, la chiotul distrat al unui clari* net, regii încoronaţi şi păstorii Naşterii Domnului, reconstituiţi din chembrică roşie şi metale de mucava. Vreo douăzeci la număr şi urmaţi de plebe multă, împăraţi, între curtenii lor, cu o mînă la umăr pe coada sceptrului şi cu alta în cutele mantalei ridicată peste noroi şi totuş terfe* lită, păşeau domneşte şi grav. Hermina de la gulerul răsfrînt pe braţe era ca pe poale, de vată, punctată cu lacrimi chezaro*crăieşti de cerneală sau var. Pe subt măreaţa tiară strălucitoare, se îndesa pe urechile lui Irod căciula de oaie mă* runtă. Apropiindu*te de Curtea prinţilor, orînduiţi cîte patru şi spătoşi, auzeai sentinţele imperiale,
151
făcute pentru o ebraică afectată de un dur curent latin, rostind formule din hala de carne, cu toţi Dumnezeii şi cu carnea lor. Moşul, personajul comic al atîtor alteţe cu ghetele sparte, de toval, juca în latura convoiului, cocoşat de#o perinăm spinare şi întărit de un ciomag cu călcîiul mare. El era mascat peste gură, şi pe subt barba seculară, croită dintr#o blană de berbec şi întoarsă pe moţul căciulei, spărgea, pe muchi, seminţe sărate de dovleac.
Desprins din procesiune şi rămas, nu se ştie cum, în urmă, cu mult, împăratul îşi uita uneori demnitatea, şi, sărind de#a fuga peste şanţuri şi moviloaie, se zorea, cu ţigarea în colţul gurii, să#şi ajungă supuşii. Muzicantul juca împrejurul fluierului, forţat ca nişte ţîţîni ce#şi rup peceţile de rugină, cu chiot. Unele frînturi de sunet păreau că vin chiar din piept, cu cîte o haşchie de sînge. Cînd gerul înnoda încheieturile şi împietrea mustăţile de subt mască, Vicleimul bătea din talpa cizmelor, şi cu pumnii la gură sufla din duhu#i fierbinte.
Toţi aceşti oameni domneşti alcătuiau un teatru ambulant, şi, artişti înnainte de toate, în foarfecă, rindea şi cosmetic, seara ei încercau emoţiile gustate astăzi de domnul Livescu şi alte mari celebrităţi ale teatrului. Şi cum n# aveau pe atunci o presă, întîietatea trupelor concurente o deci# deau beţele, ghionţii, măselele risipite, fălcile mutate. Iar spectacolul bătea în dramă sau come# die, după cum hotărau platnicii ca să fie, co# mercianţi de coloniale sau de chiristea, cu sau fără « perdea ». . .
O MASCĂ
Văzusem destui guşaţi şi destule guşate întrmn canton din Alpi,— două sate populate numai de ei, — dar afară de umflătură, nu todeauna dizgraţioasă şi chiar cîteodată cochet decorativă, nu se observa nimic deosebit. Bărbaţii purtau gulere cu intervalul de peste cravată larg, iar doamnele se lăsau decoltate într#o broderie care micşora relieful. Cînd strigau găinile, la ţară, un chiot fără voie final trăda infirmitatea.
Există o particularitate de gîndire, guşată, după cum se cunoaşte şi un fel de#a simţi şi cugeta surdo# mut, orb din născare sau cocoşat. Cel mai izbutit exemplar de guşe, excepţional şi poate că unic, ham întîlnit la Miercurea Ciucului, la un sătean. Supărătorul accesoriu ajungea la brîu, — o pungă lungă, cu o ghiulea la fund. Omul o manipula ca o dăsagă, aruncînd#o, cum îşi scotea banii din tîrg între genunchi, cînd peste un umăr cînd peste celălalt. Podoaba îi era destul de elastică şi de imensă, de vreme ce ghioaga ei atîrna legă# nată pe mijlocul spinării.
Mi#au revenit aceste schiţe vechi ale amintirii, ieri, într#un vagon de tramvai, uitîndu#mă la o domnişoară foarte îngrijită, foarte curată, cu bluza proaspătă, cu pieptănătura cinstită, adunată într#un conci licăritor pe o ceafă plină, albă, meticulos întocmită în toată fiinţa ei, ca uniforma candidă a unui porumbiel. Căutătura, înspăimîn#
133
tătoare totuş, a tinerei persoane, nu#mi era necu# noscuta. O ştiam din cărţile de medicină specială, care oferă curiozităţii cititorilor monstruozităţile nevinovate ale fanteziilor naturii. Mbau trecut pe dinainte titlurile unor capitole uitate, « Base* dow », « Cretinism », « Maladiile inimii ». Domni# şoara ilustra la maximum « Guşa exoftalmică », şi zîmbetul ei inocent o suferinţă terifiantă.
Ochii ieşiţi din pleoape ca nişte ouă jupuite de coaje, erau punctaţi în dreptul luminilor cu zmal# ţul verde; o căutătură de idol barbar, mongol, aztec. Surîsul aparţinea statuetelor de ivoriu ale lui Sakia#Muni Singuratecul. Ţi se părea că ochii aceia nu se pot închide niciodată, şi că noaptea dorm căscaţi de un spasm încremenit. O putere parcă hipnotică şi parcă de groază emana din figura de douăzeci de ani a copilei, a căreia car# naţie de roză, ca o petală diafană, da, prin contrast, o sensaţie de vrăjitorie şi crimă.
Ai fi zis că, într#altă viaţă, aceeaş făptură a fost martoră la marile asasinate în massă, din trecut, şi că deznădejdile, chinurile şi agoniile pe care le#a văzut, fără voie, bau prins pe faţă masca înspăimîntărilor în eternitate.
TÎRGUL DE COVOARE
între biserica Domniţei Bălaşa şi Spitalul Brînco# venesc, amîndouă laturile rîului celui mai murdar de pe continent, au fost, cu frumuseţea spontanei# taţii, mascate de un bulevard polihrom de scoarţe şi ţesături. Provizoria marfă îşi întinde cîmpul şi pajiştile verticale de#a lungul hidosului apeduct.
Munca sătencii din munte şi şes, asociată pe războaie cu gustul, inspirat de buruienile livezilor şi de lumina din păşuni, porneşte săptămînal spre oraşul cu cumpărători, Bucureştii, unde covoarele desfăcute pe frînghii, improvizează acea cortină variată, care dă un colorit original mişcării de mare Orient a pieţii. Piaţa covoarelor, cu piaţa întreagă, de zarzavaturi, de fructe, de plante, de lăptărie, cu halele de peşte şi de pasări, urzeşte un caleidoscopic univers. E aproape de prisos elogiul acestui peizaj intern al negustorilor, care de la Banca Naţională, de la Sfîntul Gheorghe, din Bărăţie, se revarsă vabvîrtej pînă în dedesub# tul Mitropoliei. De la mătăsurile marilor vitri* ne din Lipscani la purpura tomatelor construite piramide, din Piaţa Bibescu Vodă, călătorului cu ochiul viu şi cu însufleţirea activă, i se oferă mii de imagini şi sensaţii ca să priceapă de ce Bucureştii nu seamănă nici la minte, nici la chip, nici la problemă cu niciunul din oraşele din toată lumea, a cărora monotonie standard rîvneşte să fie artifi# cial strămutată la noi.
135
Cei ce stau cu nasul întivo călimară sau întrmn dosar toată ziua, ignoră farmecele seducătoare, ale osîrdiei, opintirii, biruinţei avutului şi inteligenţii dulci a unui popor. Cîmpul de onoare al energiilor şi vitalităţilor lui e tîrgul. Treci din cînd în cînd prin piaţă, domnule intelectual.
Primăria sectorului a găsit probabil inestetic tîrgul covoarelor de la Domniţa Bălaşa. Decînd cuvîntul «estetic» însemnează licitaţie, beton, metru cub şi căruţă, — criteriile s*au fixat şi ar# gumentarea nu mai lasă nimic de răspuns şi de dorit. Ba primăriei, — tot a venit vorba de covoa* re, — i#a venit şi o idee: să desfiinţeze tîrgul de covoare.
Poate că o idee mult mai potrivită, mai ales că nud vine niciunuia din domnii primari, ar fi să înzestreze străzile cu nişte banale şi inestetice arătări pe nişte plăci albastre de colţ, pentru indiscreta curiozitate a trecătorului de a şti pe ce stradă umblă. Nu doar că locuind pe o uliţă al căria nume îi este permis săd fie cunoscut, cetăţeanul s*ar simţi mai fericit, dar o placă de stradă poate să dea o preocupare mai puţin abstrac* tă primarilor şi costă oricum mai ieftin decît Mediterana la Bazaca.
*93 3
O AMINTIRE
Trăită#n el, cred că şi amintirea poate să facă parte, de culoare, din cele cinci veacuri de viaţă ale oraşului Bucureşti.
Aşezămintele brîncoveneşti, grupate jurîmpre# jurul actualei Patriarhii, cuprindeau între Domniţa Bălaşa şi hanul Manuc (sala Dacia) palatele, vorba vine, domneşti.
Se povestea că boierii cu işlic şi giubele şi cucoanele lor, în scurteci de catifea pembe şi grena, dacă nu adeseori şi de#ale altora, se duceau să petreacă la Mînăstirea Văcăreştilor pe o cale ascunsă. De bună seamă ascunsă, căci trecea pe subt pămînt. Drumul de tunel, luminat cu torţa, era destul de lat, de vreme ce oaspeţii plecau şi ajungeau cu « carîta ».
Din ce loc putea să înceapă şoseaua subterană, are să se ştie cînd viitoarele săpături şi dărîmă# turi vor aduce arheologilor noi plocoane de sur# priză, pe lîngă cele şi clasificate milenare. Nu ni s#ar fi spus la muzeul municipal că tîrnăcoapele au găsit în jurul capitalei urmele unei civilizaţii de mămăligă şi fiertură, vecină cu epoca lacustră? Cum totul a fost sute de ani posibil pe deasupra, nud exclusă aceeaş posibilitate şi pe dedesubt.
Fie că Mînăstirea Văcăreşti fusese de maici, fie că de călugări, păcătoasele gurile rele bătrî# neşti afirmînd uneori că şi de una şi de alta, con# fortul culinar al participanţilor la ospeţe se deduce
137
şi azi din vizitarea mai clientă a lăcaşului de rugăciune, devenit, cam după Cuza şi seculari* zare, temniţă de ispăşire a borfaşilor şi potlogă* riei mărunte, marile hoţii, denumite mai tîrziu, ştiinţificeşte, nobile cleptomanii, trebuind cu dra* gă inimă date uitării. Bucătăriile vechi răspund în admirabil construite cotloane de afumat, pe zeci de cîrlige zeci de porci întregi, slănini gigantice şi păstrămuri.
Fost, la rîndul meu, după alţi neastîmpăraţi ai opiniei şi condeiului, clientul frumoasei puşcării de pe aleea de castani, ameninţată un moment să ajungă « Cetate universitară », am stat de vorbă cu colegii de gherlă, preocupaţi de unica problemă admisibilă, a evadării. Unii aveau de străbătut cîte douăzeci şi cinci de ani de « muncă silnică », şi nu puteau, ca vulturii prizonieri ai lanţurilor de picioare, să rabde captivitatea subt bolţile seninului albastru şi cu frunzişul pomilor tremurat în soare, la gratii.
Cîte doi tîlhari în fiare studiau inginereşte teri* toriul claustrat, cu turnuri de sentinelă înşirate pe ziduri. Cînd noaptea, prin ţipătul de mîţe chinuite al cucuvăilor, auzeau de la turn la turn strigătul soldaţilor cu puşcă «Numărul unu, biiinee. . . Numărul zece, biiinee!. . . », se cutremurau: «Fi*le*ar binele de cap!». Legenda moştenită din generaţii de osîndiţi, precizînd că subterana galerie se isprăvea într*un mormînt, ei studiau ca nişte egiptologi, adînc, pietrele funerare, păstră* toare ale osemintelor cîte unui demnitar încotoş* mănit, mîngîindu*se cu iluzia de ideal că, pînă la urmă, vor descoperi o gaură pe care să fuga pînă*n « Piaţa Mare ».
Dar murind unul cîte unul, mai rămîneau în spaţiu juridic, nefăcuţi, cîte zece*cincisprezece ani, de înscris în bilanţul cîştig şi pierdere, al eternităţii, cu investiţii în viaţa viitoare.
GITANA
Teatrul în aer liber se iscă de la sine, unde te#ai aştepta mai puţin. Decor: periferia. Scenă: o estradă şi trotuarul. Repertoriu: cel mai viu, improvizarea. Pe de lături, cîmpia vastă, cerul albastru şi splendorile soarelui în amurg. Undeva, departe, războiul. Trei martori ai lui, în publi# cui adunat la spectacol: trei invalizi în uniforma lor albastră, de marinari, cu circonflexul de aur între umăr şi cot. Unul stăm baston, mîneca altuia e goală, infirmitatea celui de#al treilea e si mai ascunsă. Aplauze vocale.
E duminică, şi muzica harmonicilor, condusăm tempo exact, de mîinile agile a două domni# şoare, cheamă şi reţine cîteva mahalale, pitoresc pestriţe. E un bîlci cu cafe*concert, şi el intere# sează şi pe pictor, evident absent, şi pe muzicant, care caută, amîndoi, motive şi subiecte dincolo de sferă. Totul e naţional, locul, costumul, vinul şi covrigii uscaţi, afară de gitana spaniolă, atracţia fermă a publicului adunat.
O perucă neagră, cu breton, îi flutură ritmic pe umeri. Buzele roşii ca sîngele şi sideful dinţilor participă la cîntec şi dans. Decolteul e graţios, numai bărbia pare mai masivă ca de obicei, şi maxilarul, lipsit de ovalul neted, e mai dur. Sprîncenele date cu cosmetic pînă la tîmple, mobile şi cu arcul perfect, exprimă precis senti# mentul grimasei şi contrastele dintre atitudinile
139
sufleteşti opuse, ea un tablou cu figuri medicale în cancelaria unui spital de boli nervoase. Masca rîde şi se întunecă alternativ, cu toate nuanţele dintre «te iubesc pînă la moarte» şi «m*ai înşelat», din romanţa suspinată omeneşte de ciuda* tul saxofon, purtat în gură de un artist măsliniu, cu ochii de porţelan ai unei mumii.
Spaniola bate tamburina cu sonerii, lovităm pielea de tobă la timp, ca sămtrerupă clinchetul cu o bătaie de gong, şi să dea melodiei o pauză ruptă. Felul cum îi zboară panglicile plutitoare în cîteva culori, aninate de clopoţei, învăluie jocul întrmn vîrtej de lumini de pastel. în palme, balerina iberică frămîntă castanietele cu măestrie şi dă intervalelor acel sunet lung, de scrîşnire, asemănător cu răscolirea pietrelor pe prundişuri, care indică sensibilitatea nervoasă a pipăitului şi o şcoală lungă a muzicii cu scoici de lemn exotic, în sonorităţi de silex şi metal.
Acum, gitana îşi arată mişcarea repezită a şoldului, cared dezveleşte genunchiul şi*i contu* rează pulpa. Coapsa ştie leneşele inflexiuni ale haremului, şi linia ei fluidă îmbată. Pirueta finală, pe un vîrf de pantof, e delicioasă. întrmn mur* mur tumultuos de fuste a izbutit cea mai îndrăcită figură. Emoţia e entuziastă.
Un oltean cu cobiliţă, nu se mai poate stăpîni:
—- E dată*n măsa! strigă congestionat precu* peţul.
Gitana spaniolă şi*a zmuls peruca şi salută. E un gardian de la închisoare.
MIERE CU HREAN
Ploaie de sită, ceaţă pulverizată. Depărtarea cenuşie vine din zări peste grădini şi întunecă ziua senină. Pe la patru după*amiază nu se mai vede bine nici poarta, la care trage de clopot cineva.
Strig: «Cined acolo? ».
Răspunde: «O femeie».
Cîinii au şi ajuns la zăbrele, şi*i potolesc cu îndemnul « Cuminte! ».
Trag zăvorul. O femeie ca de vreo patruzeci de ani, care ar putea să aibă numai douăzeci. La ţară şi în sărăcie, tinereţea ţine puţin. Bariş roşu cu puncte albe. Femeia îmi povesteşte. Eram doară cel mai breaz din satul meu de periferie. La orice nevoie sînt vizitat de nevoiaşi. Ieri a fost un bătrîn singuratec, ca de Paşti şi după Paşti. A plecat cu ce s*a putut: o bucată de miel fript, patru ouă roşii, o sticlă cu vin, douăzeci de ţigări «Naţionale » şi o cutie cu chibrituri. Nimic nu ba mulţumit mai mult ca strîngerea de mînă cu urări de bine de la poartă. Mba răspuns: «Ştii că nu mai am mult de trăit», ca şi cum avea să comunice mai sus, unui înger sau lui Virgiliu, care îl va plimba de braţ prin Infern, să aibă grijă de delegatul mahalalei, că ba cinstit cum se cuvine.
Altădată, un bolnav trebuie internat în spital, un copil scutit de taxe şcolare, solicitată Salvarea,
141
după ce soţul şba doborît nevasta la harţă; rugată primăria să împrumute dricul gratuit. Alţii se plîng de purtările popii, cer un sfat pentru fisc, iarbă pentru o capră, ori se plîng că au bani, dar mau ce să mănînce şi să încalţe. Femeia îmi istoriseşte suferinţa bărbatului ei, care nu mai poate să muncească. Da lovit Dumnezeu ştie ce, că tremură şi slăbeşte. Cînd arde fierbinte, cînd îngheaţă: ar pune pe el zece cojoace, şi pe urmă le*ar azvîrli pe toate. îi e sete. îl apucă de la stomac, de la picioare. Are şi un înnec. Cîteodată îi zvîcneş* te capul ca o căldare încinsă.
—	O săd ia Dumnezeu, şfimi rămîn copiii pe drumuri. . .
—	Ce a zis doctorul?
—	Ce să zică? Ia, ca doctorii. Nici el nu ştie ce zice: Zice săd dau lapte, unt, friptură la grătar... Parcăd pe lumea ceealaltă. Asta era pe vremuri, cînd maveam atîtea parale. Dă*mi o povaţă, te rog. îl văd cu ochii cum se stinge. Şid un om bun, ca o bucăţică de pîine. Ar fi păcat să se prăpădească. M*am gîndit că numai dumneata ai putea săd scapi. . .
Am avut un fior. A! dacă aş putea întinde mîna peste bolnav, ca un făcător de minuni, şi săd ridic din pat cu o căutătură la cer, rumen, tînăr şi voios! Mizera ruşine. într*o piesă de teatru asta ar semăna că e literatură. Tăceam. Nud puteam spune că o să vorbesc cu cineva. Singurul cu care ar fi fost să vorbesc era Dumnezeu. . . Ma frămîm tam. Eram în poarta grădinii, cu femeia, la o răscruce de taine.
în sfîrşit imam limpezit. Femeia venise după un lucru precis, pe cared ocolea din prea multă bunăcuviinţă.
— Am venit să*mi dai niţică miere, să o plămă* dese cu hrean. Săd vindec de piept. Bietul de el, pătimeşte de piept.
STICLE GOALE CUMPĂRĂM.. .
Subt fereastră, o femeie lucrează şi cîntă de patru ore întregi. Ea spală sticle goale, care au slujit şi vor mai sluji o dată. Cîte una, sticlele trec dintr*o movilă în stiva opusă.
Cumplita meserie ar fi trebuit să o dispere. Am aşteptat fără succes momentul nou şi variat, cînd femeia, descurajată de viaţă şi răscolită de mono* tonia unei munci de Sisif, va pune mîna pe două pietroaie şi le va arunca pe unul în grămada de sticle murdare şi pe celălalt în vraful corect de sticle spălate. Dar ochiul ei de gîscă, întors cîteo* dată fără motiv în sus, nu prezintă niciun accent şi nicio turburare. Nasul miroase metodic interio* rul sticlei, mîinile spală şi clătesc.
Dar muncitoarea cîntă. Sînt cîntece adecuate pe meserie, ca orarul Chaix cu circulaţia pe căile ferate, singura lectură cu putinţă între două mari capitale. Pe un ritm de molitvă, femeia cîntă unei fete din sat, văzută literar de inspiraţia unui poet căprar, care amestecă limbajul natal cu expresiile popularizate de roman* ţele cinematografelor sonore, traduse şi cîntate pe placă. O serie de cîntăreţi înfiorători şi autori, care întrmn regim Carol al DGlea ar trebui împuşcaţi la plimbare cu carabina, pe fereastră, au parvenit să influenţeze creierul şi simţirea spălătoresei de sticle.
Parcă nu $*ar mai fi întîmplat nimic şi ar fi obligatoriu.
acatistul graţiilor
143
Sticlele însă nu se vor sfîrşi niciodată. După fiece mie spălată soseşte o mie puturoasă. Industria noului proprietar este pe toată viaţa, şi orice nădejde de a da timpurile înnapoi e inutilă. Toate sticlele goale din oraşul nostru vor trece de aci nainte prin mîinile dizeuzei de subt fereastră, cu două pauze pe zi, la mîncare, tot între sticle, şi cîntecul va fi învăţat de toată lumea. Am început săd cînt şi eu. Vine singur, evocat de un sunet de furculiţă. E ca o răzbunare a idiotului care ba scris şi ba cîntat întîi. Sînt în luptă cu el: autorul s*a instalat în sufletul meu şi se duce adînc.
Oamenii cu simţul legalităţii şbau strîns mij * loacele represive la propriul lor individ, si multe sinucideri aparent inexplicabile se datoresc spăla* tului de sticle goale şi cîntecului, care te obsedează şi pe care o forţă mai tare decît controlul, ţi ba insinuat în personalitatea iresponsabilă şi vulgar hipnotizată.
Morbii şi otrăvurile se transpun în sensaţii şi sentimente, şi cînd un nebun îţi afirmă, la ospiciu, că a mîncat carne de mort şi că s*a îmbolnăvit, trebuie săd crezi, stările vieţii fiind simbolice şi abstracte.
*93 2
MlNĂSTIREA CERNICA
La Mînăstirea Cernica trăiau acum vreo patru# zeci şi şapte de ani tot felul de chinovişti, între cei vreo patru sute de călugări de atunci, fraţi, părinţi tunşi în schimă, ierodiaconi, ieromonahi, ingheli, protosingheli, arhimandriţi, stavrofori, mitrofori, canonarhi, cîntăreţi, paracliseri, orîn# duiţi la slujba bisericii.
Părintele Meftodie, stafidit de canoane şi post# negru, avea nouăzeci de ani, umblînd cocoşat de viaţă şi îndrăcit în faţa aspectelor noi din jurul lui. El era respectat şi de stareţ, căruia îi făcea imputarea că are vin şi rachiu în beci şi miere prea multă în putini, de la două sute buduroaie. Ferici# tul Meftodie era schivnic, purta adică în spate perimanul, un pătrat de postav de o palmă, ţinut în loc cu două şireturi, trecute peste umeri şi prin subsuori. în cadrul lui, ca o icoană de spinare, figură, brodată de acul vre unei maici de pe la Ierusalim sau Agapia, hîrca, închisă între două ciolane, încrucişate ca semnul înmulţirii.
Iarna, el pîra lui Dumnezeu pe călugării cu mînuşi de lînă şi care nu se pedepseau îndeajuns, mergînd în ger şi viscol cu scurteică şi încălţaţi, iar stareţului Visarion pe fraţii întru Domnul, care trăgeau pe subt ascuns un fum de tutun.
Doi Chesarie îşi disputau numele lor împără# tesc: duhovnicul gros, care se deplasa ca un bolo# boc pe două cepuri, sprîncenat ca o perie de lus#
145
tru, — şi fostul locţiitor de arhiereu, cu titlul de Cîmpulungeanu. înnalt şi subţire, şi fin, palid ca prescura, Cîmpulungeanul ţinea de oarecare aristocraţie, şi în toate mişcările lui, că#ţi deschid dea uşa chiliei, înflorită cu crăiţe şi cîrciumăriţe, parfumată cu busuioc; că#şi purta mîna transpa* rentă la barbă, inefabil de albă, lungă pînă peste paftalele din brîu, sau că#şi ducea lingura la gură, avea ceva de femeie sau de domnişoară bătrînă nervoasă, nerăbdătoare şi elegantă.
Părintele Ghelasie, căciularul chinoviei, ciufulit şi sîrmos, bătea toată ziua, cînd la soare, cînd la umbră, calîpurile de frasin ale profesiei, îmbră# cate cu pîsla, fabricată tot de el cu ciocanul de lemn: scfifii, culioane şi potcapii. O apă neagră se scurgea ca un pîrîu de Styx, din dreptul chiliei lui, printre pietre, pe lîngă biserica Sfîntului Gheorghe din cetate, pînă dinaintea părintelui Ghimnazie, pescarul mînăstirii, necăjit că vop# şeaua spălată ameninţă să#i murdărească năvodul, întins între clopotniţă şi vărzărie, ca zalele unui balaur despuiat.
Ghimnazie era revoluţionarul îndatinat al ase# zămîntului. De patruzeci de ani, decînd îl apuca* seră bătrînii, el se plîngea în toate zilele stareţului că pîinea e prea mică şi că el e nedreptăţit, la ciorba de peşte, de bucătar, şi la ţîşpoacă ae către chelar, un sfînt de o sută cincisprezece ani, uscat ca o iconografie şi noduros. Ca să#şi ferească barba de saramură cînd se urca pe scara zăcătorilor cu varză şi scotea căpăţînele cu furca, el şi#o vîra în dulamă, de ajungea pînă cine ştie unde şi mai departe.
Duiosul mînăstirii era fratele Ioil, ştirbul. După vecernie, sta pe treapta bisericii, cînta din fluierul tras din carîmbul cizmei şi plîngea. Fusese cioban. într#un vad i s#au înnecat toate mioarele turmei lui, vreo trei sute de oi, cu care colinda din primă# vară pînă tîrziu, la căderea zăpezii, ţara roma#
146
nească. Văduvit de atîta frumuseţe, s#a călugărit. El cînta o doină de baci amărît, de vreo cincispre# zece ani, în acelaş loc, pe aceeaş piatră cared ştia suferinţele spovedite cu trişca.
—	Blagosloveşte, cuvioase!
—	Domnul să te blagoslovească. . .
Şi cînta din fluier şi plîngea din pleoape.
GORUNUL
o imitaţie care şi*au si le vînd
Pe o şosea care iese din oraş, zace răsturnat un copac de un diametru neobişnuit, puternic şi mare.
îmi aduc aminte de acest stejar decînd era în picioare, şi de umbra lui, în care se adăposteau, la păscut, o turmă de sute de oi, măgarii, cîinii şi ciobanii. Baciului, un chipeş de munte, îi despica figura, de*a latul, o mustaţă neagră, îmbeh şugată ca un ciucure de porumb. Ciung de toate braţele lui cu tăietura în carnea sănătoasă, stejarul e ca Venera din Milo prăbuşit.
Trebuie să fie o treabă municipală, a primăriei după cioaclele ţăranilor, tăiat împrejmuirile, sălciile şi salcîmii, în oraş încărcate cruciş, tot atît văzduh cît şi crăci, pe preţuri de dinţi de elefant.
Cel puţin douăzeci de topoare ale oamenilor efemeri, au tăbărît pe uriaşul cîmpiei.
Tăişul perfid a ucis într*o singură zi făptura de cîteva veacuri, în exuberanţă clocotitoare — corn timporană, poate, cu Ştefan cel Mare.
Martor al milioanelor de care şi oameni care au trecut pe şoseaua lui şi pe drumul fără sfîrşit al vieţii, el ar mai fi trăit cîteva veacuri, nesim* ţitor la vreme, la anotimpuri, la zile şi la secunde, primind în insula lui aeriană, de odihnă, întîlnb rile lunii cu luceafărul, sprintene paserile, mur* murele, şi poate că şi îngerii palizi.
14S
M*am plîns prietenului meu, inginerul, care şi*a trăit ca Walt Whitman zilele în pădurile seculare, că a fost asasinat domnitorul şi patri* arhul ţinutului meu. El mi*a răspuns că era încă tînăr şi că la vîrsta de o jumătate de mileniu, gorunul e un adolescent.
MÎNĂSTIREA PANTELIMON
într#o după#amiază calmă ne duce maşina la Pantelimon, vechea mînăstire cu creasta prin copaci medievală. Din şosea o apucăm la stînga, prin boziile unui fost cimitir cu cruci domneşti, invadat de natura înflorită, străbatem kilometri de vie şi căpşuni, intrăm în porumburi şi în sfîrşit în ovăzuri ca într*o mare de mătase şi catifele, de culoarea dulce a răchitei. Şi cînd nu ne mai rămîn subt cauciucul roţilor decît pîrtiile paralele ale căruţelor rare ce semdrumează cîteodată pe aci, în imensitatea monumentală a cîmpiei roma# neşti, fără de păreche, aşternută între orizonturi, motorul nostru întoarce şi ne trezim fără tranziţie şi pregătire într#o cetate nouă de localuri de fermă.
Am ajuns. Un vast pătrat de săli cu o curte interioară vastă ne sileşte să luăm un răgaz de perspective, înconjurînd cu ochii emoţionaţi clădirile cu intervale de pădure şi de azur. Cu sentimentul bucuriei, ca într#o bibliotecă plină, că vom avea de răsfoit multe albume ilustrate, intrăm fără să ştim în grajdul vacilor, venerabil ca un parlament. O sută de persoane cu coarne, palide şi albe, rumegă cu boturile către păreţi. Aşezate pe două rînduri, cu umerii dinapoi la vizitatori, vacile lui Wilhelm Teii, păscute pe Alpii Fribourgului şim Appenzel, pregătesc de*am picioarele, picătură cu picătură, găleţile de lapte din ugerii mulşi între degete diseară. Un sunet
150
uscat de metal: vacile s*au servit singure, deschid zînd cu botul fraged capacul unui vas, în care curge necurmată apă proaspătă de izvor.
între ieslea paralelă cu păretele de zid, circulă pe şine aeriene vagonetele cu hrană, fîn parfu* mat, tărîţe şi o făină cu nume englezesc din Asia Mică, — iar în vagonetele spînzurate şi ele de tavan, pe dinapoia jgheabului colector de bălegar, iese, către depozitul de îngrăşăminte, gunoiul, murat în zăcătoare. Bolovanii de sare par nişte reduceri, pentru iluzii, ale stîncilor din patria veche. Trei tauri împăraţi, de proporţii neînchi* puite, stăpînesc din lanţuri anualul instinct al haremului de o sută. Culoarea păreţilor şi a plafo* nului e albastră, subt cuvîntul, inspirat probabil de la ceruri, că e gonitoare de muşte. . .
Generaţiile noi, care academizează moştenirile şi le fac tradiţionale, sînt izolate în ţarcuri de ulucă nouă în curtea centrală. Viţeii cu cornul brut vor fi autorităţile, taurii de mîine, iar viţelele cu ochii de velură adîncă sînt vacile timpului viitor. Domnul Băbeanu, directorul* general al Eforiei, nu*şi mai poate ridica privirea de la un juncan, care după părerea domniei*sale documentară e idealul de frumuseţe al aclimatizării. Vorbeşte despre el, ca despre un student de valoare, menit să devie un savant neîntrecut, şi cu fiecare om din personal are o convorbire exclusivă asupra lui: se informează.
Două silozuri, două prăpăstii reci de beton, ridicatem aer ca nişte turle goale, sînt destinate finului tocat şi presat, cu două tracţiuni electrice. Pivniţa e rece fără gheaţă, graţie unor aparate care modifică temperaturile prin prezenţa unui tub şi stabilesc gerul rigid. Un laborator cochet de analiza laptelui şi o sală de încălziri şi răciri succesive a lichidului pasteurizat, cu scopul de a fi intercalat în carafe de cristal cu dopul pelicu* Iar. Unul din vizitatori, care ştie totul de mai
151
naînte de a fi fost cunoscut, îşi administrează singur pedeapsa de a întrerupe explicaţiile bine# voitoare şi pitoreşti ale directorului*general, apă# sînd din eroare pe un buton ce trebuia lăsat în pace. Brusc, din podina de mozaic izbucneşte cu o putere drăcească un fir de apă iute, care i#a intrat în nas, şi l#a spălat, i#a întors pălăria şi l#a inundat în cămaşe, jiletcă şi pantaloni. Simţim, într#o tăcere delicată şi silindu#ne să nu rîdem cu poftă, că personagiul e ud pînă la piele şi că rufele inferioare i s#au lipit pe ins. Cu celelalte aparate de spălat, de jos în sus, de sus în jos şi de la stînga la dreapta, însoţitorul nostru va fi mai prudent, şi din cînd în cînd îşi va dezlipi pantalonii de el însuş, ascuns o secundă pe după cîte o uşe.
încă n#am pomenit de armăsarul de la Panteli# mon. Ferma Eforiei are un specimen, care ar face onoare bronzului celui mai pur, un armăsar bondoc, ca o buturugă şi ca un porc mistreţ. Anatomia lui complexă şi bogată se amplifică pe o scurtime îndesată a trupului modelat nervos şi masiv. Tonurile cărămizii şi sepia se înnegresc la botul acvilin şi fluierele butucilor de picioare, boante cu eleganţă. Coada scurtă, frizată la sfîrcuri, îi dezveleşte pulpele de fier arămiu, şi, la locul cunoscut, masculinitatea grandios exprimată, echi# librează, după o estetică a naturii naive şi curate, energia şi calmul stăpînitor al crîncenului animal. Coama îi zboară neagră fără vînt, şi, cînd părul din frunte i se despică inegal, se văd ochii mari şi cinstiţi, cu o deschizătură visătoare de fată#mare.
O copită ar putea să spargă muntele ca o oală de pămînt. Mîngîiat pe grumaz, armăsarul se lasă ca o ciută, şi#n toracele lui monumental bate fluviul de sînge ce#i umflă nările, îi pişcă burta sin furnică urechea, ca un spic de grîu. Un statuar îndrăzneţ, care ar voi să puie un simbol de putere şi o sugestie de victorie, germinativă, în piaţa
152
Cercului Militar din Bucureşti, ar fi de ajuns să scoată din grajdurile lăptăriei de la Pantelimon, de lanţuri, doi tauri şi un armăsar şi să le îngheţe trupul pe un soclu de granit. Această imagine integrală de vigoare, de rupere şi de impetuozi* tăţi, ar face mai mult decît o literatură de vorbe căutate şi o elocvenţă silită, de tribună.
Tractoare, care, maşini. Unele ară, altele sea* mănă sau seceră şi fac znopi. Cea mai bizar intere* sântă este maşina cu vreo cincizeci de labe la rînd, care scormonesc cu degete articulate fînul şi*l întorc la soare. Ghiarele în acţiune au rapiditatea scărpi* natului pisicii şi a săriturilor de lăcustă. Iepele, docile naturii anuale, au redevenit nişte aparate de mîncat, care adunate la marginea pădurii ronţăie laolaltă păşunea. Cazărmile muncitorilor, cu dormitoarele şi bucătăria lor, rămîn în poligon.
Prin zigzagul arăturii, automobilul ne scoate în şosea către spital. Ne încrucişăm cu automobilul unui domn cu figura de mare prelat roman, zburli* tă*ntr*un talaz de păr alburiu. Saluturi. Era domnul Parteniu, advocatul, care se duce să vizi* teze din cînd în cînd instalaţiile şi pădurea, mai recreative şi mai binefăcătoare decît o plimbare neutră la Şosea.
Spitalul e vechea mînăstire domnească. Din atmosfera trecutului nu s*a stricat nimic. Aceleaşi distanţe vecine între chinovie şi altar, fac o umbră catifelată, de stup, în interiorul dintre chilii şi morminte. în stînga drumului abrupt, pe care maşina suie vertical către poarta curbă din ziduri, e chioşcul unde un paşă trimis din Stambul, primea, în timpurile robiei turceşti, tributul valah. Chioş* cui a fost restaurat în forma lui de umbrelă des* chisă, şi primeşte rîndunelele vara şi vrăbiile iarna.
în altarul bisericii sînt, poate, cîteva sfinte vase vechi. Preotul lipseşte. Odăjdiile, în schimb, din dulapul cu geamuri, au patina ieftină a firului
153
industrial morfolit în cîrpă şi slujesc liturghia seculară a lui loan Gură de Aur cu licăririle lor de tinichea contimporană. Două morminte de piatră în laturile intrării păzesc întunericul din străni şi turle: unul e dintno singură bucată şi e cioplit italieneşte.
Cîteva găini de catifea sîngerie într#o curte de sîrmă, arată că odăjdiile naturii se menţin la stră# bunescul lor model şi#n antica lor calitate. Este de necrezut că atîta opulenţă şi atîtea sublime farduri cu scîntei de aur şi fulgere de rubin, a pus Misteriosul guvernator al formelor şi al vopselelor impalpabile, în numele căruia s#a ridicat mînăstirea, în nişte găini. Dar el a făcut şi iepurii albi, de un alb atît de total şi de perfect încît te umflă rîsul, ca să nu plîngi de emoţie şi de candoarea aţîţată. O sută de pufuri indicibil zăpezii, cu ochii imposibil de definit în opalina lor aramă, locuiesc întrmn grajd cu galerii.
Şi iată şi porcii uriaşi, cu ştampila rîtului scurt.
Şi iată bolnavii, saloanele, obscuritatea cimiti* rului, aruncată anticipat peste bolnavele incurabile, din aşternut şi de pe lîngă paturi. Printre noi şi bolnave trece o mîţă, nelipsită tovarăşă a bătrîne# lor care şi#au îngropat soţii şi copiii şi, lovite de un tic netămăduit, dau din cap lîngă un ghiveci cu garoafe sau tremură pe saltea din toate mădularele odată. . .
Bucătăria şi#a scos tăvile, crătiţile şi oalele din cuptoare, rumene şi parfumate, şi le gustăm.
întoarcerea noastră în Bucureşti e însoţită de aceste influenţe, şi cum scapără luceafărul undeva, automobilul merge mut pe drumul lui. . . O bătrînă, altă bătrînă, un mormînt, o biserică, un cocoş, un iepure alb. . . Parcă le#am mai văzut odată şi parcă nici nu le#am mai văzut. . .
*9*9
SORCOVA SFÎNTULUI VASILE
Tradiţia noastră sădeşte sorcovele în zăpada cutreierată de ciubotele lui Moş Crăciun. . . In decembrie, cînd nu a mai încolţit, începînd din toamnă, niciun crîmpei de verdeaţă, oamenii şi*au adus aminte de flori, şi anul începe, în ziua lui întîia, cu trandafiri şi boance de hîrtie, împăin* jenite cu beteală.
în ceasul ajunului Sfîntului Vasile, recoltele sînt gata, şi sute de mîini mai lucrează încă la ultimele garoafe şi gene de muşeţel, cu speranţa că vînzarea sorcovelor va aduce căminului, unde fetele grădinăresc toată luna lui decembrie, un prisos de bine modest. Subt lampa cu petrol, dintr*o mahala, fabrica de sorcove s*a instalat odată cu frigul. Unelte: o foarfecă; materiale: beţe scurte, sîrmă şi hîrtie. La sorcove, ca şi în poezie, materialul e neînsemnat — tot capitalul e harul.
în preajma Anului Nou, o plimbare prin Piaţa Mare din Bucureşti este ca un popas în librărie. Din coşurile mari pline cu sorcove, se iveşte printre sorcovele indiferente sorcova. . . de talent. Un gust mai bun al culorii; o alcătuire mai exprimată a pestriţului general; distribuirea mai sugestivă a grisului vopsit, pe stamine; un pipăit deosebit al corpului de floare, sînt ca o semnătură de personalitate şi conchid, aproape, la stil.
155
Lucrătoare din periferie, bucureşteanca din mahala, din cartierele născute ca prin generaţie spontanee, nu e o femeie fără estetică şi care să nu aparţie unei datini. Datina a dat casa albă cu prispă, florile din fereastră, barişul castaniu, fusta foarte curată, scurteica « grena » şi papucii, cărora le*a corespuns, în moalele urechii, lacrima de sticlă de mărgăritar. Bucureşteanca din toate cartierele capitalei, e înnainte de toate o femeie bine făcută, cu ochiul adînc şi cu o carnaţie fragedă, transparentă în belşugul ei calitativ, — şi cunoaşte la perfecţie meşteşugul de a purta în centru un ifos temperat de cucoană. Din mîinile ei, dibace să învieze culoarea surîsului cu o linie de carmin şi pricepute în legănarea umbrelei, iese îndeobşte o sorcovă frumoasă. Absenţa de ceea ce se cheamă în medicină « hi* gienă», scoborîtă de cele mai multe ori dede* subtul şi al unui confort inuman, este compen* sată simetric, desigur, prin prezenţa activă a unui aşamumit «lux», pe care hau vorbit de rău întodeauna reformatorii sociali fără idei cab de, — şi cucoanele bătrîne.
Sorcova singură, în simplicitatea ei, este un lux, dat fiind că pentru anumite principii este lux tot ce nu se mănîncă. Poate să fie, într*adevăr, operă mai inutilă decît bătaia măsurii cîntecului « Sorcova, vesela » pe umărul domnului care tre* ce pe lîngă colindători îmblănit? Ba, după spusa observatorilor neîntrebuinţaţi în aparatul de su* praveghiere şi pază, colindul copiilor cu sorcova şi de Moş Ajun, trebuie stîrpit ca un prilej de furt de buzunare. Se povesteşte că în vreme ce un băieţaş urează trecătorului să fie «Tare ca piatra şi iute ca săgeata », cu o rimă pe care sa* vanţii literaturii o repudiază ca pe o tentativă de modernism, băiatul mai mare har fi scotocit prin ascunzătorile învelişului de samur.
156
Noi am apucat încă timpul cînd Steaua, Bună? dimineaţa şi Pluguşorul erau binevenite în curtea omului, populată uneori de irozi, ca un Ierusalim. Covrigii, nucile, merele şi paralele aşteptau prin toate casele, în muşuroaie, şi primirea colindăto? rilor era o datorie, ca primirea preotului la zîntîi, care a dispărut şi el din graficul colorat al de? prinderilor noastre, mutîndu?se într?altă lume, cu unchiaşul cocoşat al Vicleimului, cu Surla, cu Buhaiul şi cu purtătorii de Stele. . . O concluzie trasă ştiinţific din torentul fericit al ideilor de realizare şi schimb industrial organizat, a făcut ca urările să fie interpretate, ca şi vechea po? mană românească îndatinată, ca nişte cerşetorii, ca şi cum şi cerşitul ar fi un act ruşinos, asimi? lat, în doctrina maşinismului, cu prostituţia şi hoţia.
Anul acesta, de Crăciun, străzile au fost goale de colindători, şi dacă mar fi fost jucăriile, ne? chemate şi nepăsătoare de ce gîndesc oamenii gravi despre ele, uitam şi de Moşul care le du? ce?n spinare şi le împarte copiilor de pomană.
Relevăm, aici, o scrisoare de la o cititoare care ne mulţumeşte de grija pusă, de sărbători, ca să prezintăm în scris jucării şi păpuşi. Cores? pondenta noastră ocazională, îndeamnă pe scrii? tori să nu mai scape din vedere bucuria pe care o produc, într?o lume unde niciun organ oficial şi niciun efort particular nu ies la predică pen? tru provocarea unei stări sufleteşti de încredere, de bunăvoinţă şi speranţă. Cititoarea anonimă ne?a înfiorat cu o mărturisire, a căreia substanţă o cunoaştem şi o punem direct şi indirect în povestirile noastre, încă demult şi zadarnic, — că mulţi din cititorii noştri, din zilele de Crăciun, tîrăsc de la o zi la alta şi de la ceas la ceas, un suflet de sinucigaşi, încă nehotărîţi să şi le curme. Aceştia au nevoie de surîsul, optimismul şi de
157
lumina fragilă a cuvintelor frumoase, dacă sîn# tem puţin capabili să facem acte sociale frumoase. Şi, doamna care ne#a scris, mai spune ceva: că, în toată copilăria, ea n#a avut niciodată nicio ju# cărie, nicio păpuşă, şi că ba rămas un gol de atunci, decînd muriseră pentru dînsa toate păpu* sile, un gol moral, un fel de cimitir sufletesc. . . Nu a venit niciodată, la doamna care ne scrie, pecînd era fetiţă, niciodată, Moş Crăciun. La vîrsta de treizeci şi patru de ani, cîţi are acum, doamna îşi caută la toate vitrinele cu jucării păpuşa pe care a visat#o în copilărie, dar cu care nu seamănă azi nicio altă păpuşă. . .
N#am putea spune dacă psihoanalistul Freud s#a gîndit în special la lipsa păpuşii din copilă# ria unei fetiţe cuminţi, destinată să#şi balanseze prima păpuşă întrmn leagăn viitor de căsătorie. Ceea ce ştim, este că de Crăciunul ce abia trecu, mulţi copii au rămas fără jucării. Imensa ferti# litate a Iui Moş Crăciun şi marea lui bunătate mau fost în stare să#i mulţumească pe toţi. E# xistă un vechi loc comun în literatura de alma# nahuri şi de reviste festive, al Crăciunului fără lemne, fără haine şi fără încălţăminte, şi toţi cititorii au lăcrimat la cald, citindude în fiecare an şi încheind, probabil, că lucrurile din lite# ratură mau nicio legătură cu viaţa şi că scrii# torul, cînd îşi face manuscrisul, străin de orice împrejurări şi independent de timp, minte profesionalmente. Se petrece, într#adevăr, la ci# titorul nostru o întîrziere, venită probabil din substrat, în nestare să puie lectura de acord cu viaţa şi să activeze în sensul unui lucru citit, decît din simplă întîmplare. La el cuvîntul s#a rupt atît de mult de sensul şi obiectul lui, încît nu#i poate acorda nicio fiinţă şi nicio durată în in# teligenţă. Fenomenul nu se petrece numai cu sărăcia şi cu păpuşile. Păpuşi cu mult mai pu#
158
ţină vată în ele şi căpătîndu#şi volumul de la alte cîlţuri şi de la alte tărîţi decît cele obişnuite în confecţionarea figurilor de ştofă vopsită; pă# puşi fără gumilastic, cu voce adevărată şi cu preş# tigiu necenzurat, separă necurmat, în toate ac# ţiunile profesionale, sensul de cuvînt şi cuvîntul de viaţă. . . Cititorul nu are decît să se uite îm# prejurul lui. Este sigur însă că de Crăciun, ca să#i satisfacă, cititorul s#a ferit să le dea copiilor asemenea păpuşi. . .
Cu cîteva zile înnainte de sărbători s#a putut citi într#un ziar o listă de vreo zece bordeie, în care o mizerie, chinuitoare pentru conştiinţa ce# tăţeanului dorit de societatea organizată, îşi dă# dea întîlnire cu greutăţile cîte unei maternităţi multiple cumplite sau cu izolarea în neputinţă a cîte unui bătrîn. Le#a adus acestora ceva Moş Crăciun? Le#a adus măcar o jucărie? Şi le#a adus numai de Crăciunul care trece, şi celorlalţi, ce# lor necunoscuţi? Nimeni nu le#a adus nimic?
între colindătorii care nu mai vin pe la casele noastre, erau mulţi copii nevoiaşi. Dacă oamenii cu principii au suprimat pe aceşti « cerşetori », ce le#au dat ei în schimb?
Să ne rugăm de ei. Copiii, în genere, au drep# tul să fie mai buni la inimă şi chiar mai deştepţi decît părinţii lor. Fetiţe, care intraţi în viaţa oamenilor mari, cu ochii uimiţi de nu se ştie ce; băieţi dolofani, care veţi lua locul tăicu# ţilor şi unchilor; şi unele şi ceilalţi, nu veţi rămîne închişi într#o colivie. Voi veţi face drum în mijlocul lumii, şi aveţi nevoie de oameni zîmbitori împrejurul vostru, ca să nu vă piz# muiască pîinea, patul şi întristarea, ca acum, pă# puşile şi caii pe rotile, copiii fără jucării. Ca să vă înţelegeţi omeneşte cu lumea în care veţi trece într#o zi, aveţi nevoie, şi voi şi lumea, pe lîngă un vocabular de cîteva sute de cuvinte şi pe
159
lîngă douăzeci şi patru de litere, cu care veţi seri cuvintele toate, de trei lucruri care poto; lese ura şi blestemul: hrana, adăpostul şi haina. Pe acestea trebuie neapărat să le aibă fiecare copil şi fiecare om. Orice vi s*ar spune, de orişiunde, fără deplina lor realizare, viaţa, ştiinţa, talentul şi însăş averea sînt de prisos. Fiecare om dim tr#o ţară, care suferă de această lipsă întreită, ispăşeşte un păcat săvîrşit de altcineva, întreită parte. Spune, Puiule, tatălui tău, să*şi aducă aminte de ce datoreşte în tot lungul anului, şi nu numai de Crăciun, suferinţii, şi spuned că este drept: pomana nu vindecă, ci numai făgă* duieşte. Vindecarea vine de la tăicuţul tău, dacă el va începe chiar de mîine dimineaţă să umble cu leacuri. Dacă tatăl tău e un om sărac, este de ajuns să*şi dea gîndurile săracilor ca şi el; iar dacă el este un om avut sau puternic în meseria lui, spuned să înceapă numaidecît să lucreze: nu este răgaz. Căci de astădată, băiatule care pici de somn, şi fetiţă nevinovată care nu mă prea înţelegi, am văzut în seara de Crăciun, pecînd se strecura Unchiaşul, cu jucăriile în spate, pe uliţele noastre, am văzut mii de lumini vinete aprinse în ochii trişti ai păpuşilor de oase, care veneau din marginile lumii şi din pămînt, ca să se uite la jucăriile voastre. . . Şi au plîns şi au rîs. . . E un plîns de cobe, scumpi copii, sin un rîs prevestitor. . .
Acum, vă aducem o sorcovă de hîrtie. Moş Crăciun a plecat. Cine ştie la ce han a tras de ziua Sfîntului Vasile, căci pînă la Ceahlău, pe jos şi în sanie, este drum greu şi lung. Sorcova o cumpărăm din piaţă, nu e nicio taină. Dacă s*ar mai fi însărcinat şi cu sorcovele, Moş Crăciun nu mai putea să isprăvească, şi a cam şi răcit. Lapoviţa ba tras de la picioare, şi Unchiaşul a ieşit din oraş strănutînd şi, uitînd să*şi ia batiste
16G
mai multe în buzunar, s#a şters şi el la nas cu ce#a putut, cu sacul gol, de la jucării. Dar nu vă speriaţi: între piticii lui sînt doftori price# puţi în buruieni, care o să#i facă ceaiuri, o să#i puie pahare şi o să4 tragă cu spirt de rădăcini. Cînd îl doftoricesc şi#l descîntă, o sută de dof# tori pitici îl pun pe picioare într#o singură zi. Şi la anul vine iar.
Să nu mă întrebaţi decînd se ştie sorcova şi cine a născocit#o; cum era sorcova pe vremea lui Vlad Ţepeş ori a lui Matei Basarab. E o chestiune de specialitate, şi cînd se va crea o catedră a florilor de hîrtie, lipite cu cocă pe sîrmă, o să putem afla şi mai mult. Apoi, nimeni nu s#a gîndit să o conserve pentru istorie, sorcova neavtnd o întrebuinţare continuă ce nu poate să fie substituită; acolo unde trebuie, sorcova se înlocuieşte, cu succes, cu peria. Dar dacă ne întrebaţi ce sorcovă preferăm, vă vom răspunde: sorcova primitivă. Subt influenţa florilor imi# tate, care îşi propune să facă aidoma de pe na# tură trandafirul, ochiubboului şi crinul, din ştc# fe divers manipulate şi colorate, fabricanţii şi#au pus de gînd să dea de ruşine pe grădinare# sele noastre din mahala, scoţînd în vînzare un surogat de sorcovă, perfecţionat. Nimic mai urît, domnule tată, care te pregăteşti să cum# peri o sorcovă pentru copiii dumitale. Sor# cova, ca să fie sorcovă, trebuie să fie proastă, trebuie să aibe naivitatea şi codirile care inspi# ră toată arta. Meşteşugul sorcovelor e un meş# teşug de iconar. Cu cît o fi mai puţin cugetată, cu atît sorcova iese mai frumoasă. Inegalităţile şi grosolăniile florilor de hîrtie dau o creaţie din nou florilor adevărate, care, aşa cum sînt, nu au nevoie să fie nici înlocuite nici contra# făcute. Ca la covoare, figurile cele mai intere# sânte sînt acelea care s#au depărtat de motivul
161
din model. Iar materialul hîrtiei trebuie lucrat ca hîrtia, nicidecum ca pomada botanică, din care natura îşi face florile ei, iar croiala foarfec cilor trebuie recunoscută ca dintele dălţilor în piatra statuară. lntr*o sorcovă sînt şase tranda* firi, patru crăiţe, patru dălii, cîteva capete de muşeţel. Florile ei pot să fie necunoscute; cu atît mai bine: floarea inspiraţiei, bobocul fam teziei. într*o sorcovă am găsit cinci cornete cu vîrful în sus, răsucite din hîrtie albă, ca nişte miruri: cornetele înfăţişau ardeii iuţi. Sorcova brută e sorcova unei artiste: bagă de seamă şi cumpără*©, domnule tată, pe aceea. . .
Ajunul Anului Nou 1931
MOGOŞOAIA
În dimineaţa unei zile de iulie 19/6, eram în noua gară Mogoşoaia.
Altădată, în copilărie, toată Calea Victoriei fu# sese Podul Mogoşoaiei, după cum Calea Şerban Vodă era Podul Beilicului. Pe acolo plătea turci# lor biata ţară, pentru că fusese devastată, tributul cuvenit năvălitorului, începînd cu cel de sînge: mii de copii pentru trupele ienicerilor musulmani.
La vîrsta de doisprezece ani, în scarlatină, izo# lat cîteva luni la croitorul Marcu şi îngrijit de soţia lui, Sofia, bătrîni amîndoi, am stat în lo# cuinţa lor, bînd ceai de «Paparoane». Am au# zit acolo, povestite de mahalagii mult mai bă# trîni ca ei, dramaticele despărţiri ale mamelor de copii, zmulşi din braţe după înţărcare. Se pare că au trecut de la aceste spectacole ale cru# zimii numai cîteva zile, atît sînt de apropiate de noi, care le#am uitat, cum ne uităm pe noi înşine în toată durata poporului românesc.
Nu aş putea descifra în numele Mogoşoaiei, care ar fi fost, se vede, o cucoană stăpînitoare, niciun Mogoş, poate că mocan venit cu oile în# coace, către ţinuturile de iernat dobrogene. Ori# şicum, actuala Piaţa Victoriei era denumită Capul Podului, încă pînă acum vreo patruzeci de ani. Podul era strada acoperită cu bîrne, ca un pod peste rîu, pentru caleştile boiereşti, ferite de noroi. Bătrînii spuneau că, slab încheiate, bîr#
163
nele jucau din capete, scuturate de roţi, şi că pe dedesubtul bîrnelor circulau turme de şobo* lani. Era vremea Vadului Sacagiilor, din dosul fostei poliţii. Din vad sacalele se aprovizionau cu apa vîndută cu doniţa prin oraş. Sacaua era un butoi pe două roate, astupat în fundul din spate cu cep. Sacagiul zmulgea cepul gros şi da drumul apei în găleata sau doniţa cumpără* torului, vîrînd cepul cu o lovitură scurtă la loc. Mocirla Dîmboviţei gîlgîind în Vadul Sacagiilor da culoare vînătă apei, bătută cu băţul în pu* tina de acasă pentru o limpezire, oarecum, cu « piatră acră ».
O cană de tinichea, burduşită, spînzura de putina cu asemenea băutură, prin prăvălii, la îndemîna muşteriilor cu gura uscată, de căldură. Clientul însetoşat scufunda tinicheaua cu mînă cu tot, şi cînd zeama, din ce în ce mai întune* cată, era pe fund, el intra pe jumătate în putină, încălecînd ca să o ajungă
în aer. Braga bragagiului turc, era scumpă, cinci parale măsura. în doniţa lui cu bragă sau «limo* nadă» plutea un bolovan de gheaţă răcoritor, păstrînd în cristalul lui nămolul lacului Herăs* trău de unde fusese iarna, cu topoare, căngi şi lopeţi, recoltat. La Floreasca, pe maluri, un şir de bordeie ţuguiate, adînci, păstra pe toată vara gheaţa capitalei, răzbită de o arşiţă devastatoare.
Tot în doniţă călătorea pe uliţă şi limonada. Intrînd şi oltenii în meserie, turcii au fost ne* voiţi, unul cîte unul, să se retragă, încercînd alte negustorii.
Olteanul adevărat nu poate trăi fără poezie, vînzîndu*şi marfa cu diminutive:
Ardeiaşi De ceia graşi,
Dovlecei, dovlecei, joacă soarele pe ei.
pe mîzgă, cu picioarele
164
Mai tîrziu, doniţa cu limonadă, părăsită, a dat loc unui aparat cu ţevi, construit ca o bi# serică şi purtat în spinare.
Oprit în faţa clientului înnălţat, negustorul se apleca, încovoind spinarea şi genunchiul, şi, zgîr# cit pînă la pămînt, îşi lăsa limonada să curgă pe o ţeavă curbată într#o cană desprinsă dintrmn cîrlig.
Aparatura lui îl făcea de trei ori mai lung şi, văzîndud de departe venind, ţi se părea că iese din mare un scafandru. în aspectul lui de dan# sator mistic cambodgian, era concurat de alte două metalice matahale: de omuborchestră şi de omubpian. Cel dintîi ducea în cîrcă ceva enorm, care licărea din sumedenii de reflexe. în cap avea o chivără de clopoţei, şi, agăţat cu lanţ de pe undeva, călcîiul tras ritmic făcea să răsune un clarinet meşteşugit şi o tipsie.
Ce lipsea concertului ambulatoriu era un re# pertoriu. Inventatorul simplei bazaconii nu pu# tea merge înnainte, mărginit la o furtună de zgomote scrîşnite, împrăştiate şi dezarticulate. Era o aplicare a ceea ce se cheamă pe nemţeşte Ka* tzenmusik, o muzică de mîţe.
Un alt concurent era omubpian, exploatat în special de ţigani, cu vocaţie egală pentru ro# manţă şi hingherie.
Omubpian erau doi, unul purtînd tot în spi# nare un fel de coşciug, jumătate de dric, cu mani# velă, pasivul, poziţia lui era obligatorie răscăcă# rată. Al doilea, solistul, făcînd pe baiadera, dan# sînd cu braţele ridicate şi bătînd în tamburină. Unicul efect al complexului era o furie nestă# pînită să iei concertanţii cu un retevei la bătaie.
La concert se adăogau, decum intrau artiştii într#o curte, urletul cîinilor şi huiduiala oame# nilor adunaţi din toată mahalaua la poartă, galeria.
Fireşte că odată cu sfîrşitul concertului dispă# reau şi rufele de pe frînghie.
165
încă un concurent al limonagiului cu cara* pace de alamă, era jugănarul, un om încins cu tot soiul de scule, înşirate pe o curea caricatu* rală. Acest specialist cunoştea o artă subtilă, a castrării de vieri şi armăsarilor. Armăsarii ajun* gînd prea rari, probabil că profesioniştii scopi* tului au adoptat meseria de geamgii: «Jamur, jamur! ». Ei ştiau să facă şi oi din berbeci şi din cocoşi claponi, senatori ai curţilor de găini.
Stolurile vaste de vrăbii se înmulţeau în Bucu* reşti văzînd cu ochii. Dintrmn copac se aruncau cu miile într*altul. Epoca le era prielnică şi generoasă, domnii cei de la trăsuri şi căruţe lă* sîndude gratuit mingile cu ovăz risipite.
La Capul Podului funcţionau « axizele » de im* pozit pe alcool. O fabrică de spirt, afară din oraş, aproviziona capitala, cîrciumile şi băcăniile, cu butoiul, iar contrabanda îşi făcea loc larg în cîte un şir de căruţe.
Unul din marii contrabandişti, mai tîrziu pro* prietarul celei mai mari fabrici de bere, a fost prins aducînd pe barieră butoaiele de apă pre* văzute cu butoi interior de spirt. Raţele din dreptul butoiului de axize adăpîndu*se la picăturile strecu* rate, prin cana, se dădeau, îmbătate, peste cap.
Fabricantul de bere, om de iniţiativă, avea un concurent, de care trebuia să se scape, o a doua fabrică în Bucureşti, cu toate că berea ei era proastă.
Proprietarul acesteia murise, lăsîndu*i*o moş* tenire soţiei, o nemţoaică. Marele fabricant s*a căsătorit cu văduva consolată, şi din ziua nunţii avea două fabrici într*o mînă.
Dar el nu era un ins oarecare. Se împrietenise cu Vlahuţă, pe care, generos, îl ajuta la nevoie.
Dintrmn timp, de cîte ori se întîlnea cu po* etul, fabricantul rămînea tulburat. Primise două scrisori de cerere de bani, banii îi fuseseră tri* mişi, şi, ca un ingrat, Vlahuţă nud mulţumea
166
la nicio întîlnire. S#a descoperit mai tîrziu, şi mult mai tîrziu, cînd relaţiile dintre poet şi industriaş se răceau, că scrisorile veneau de la un plastograf, care cunoştea legăturile dintre cei doi contimporani.
Dar simpatiile fabricantului pentru scriitori nu izbutiseră să se răcească după asemenea pungăşii. Cumpărînd o întindere mare de terenuri în vede# rea nerealizată a unei noi şi mai mari fabrici decît primele două, proiectul a fost zădărnicit de eve# nimente, şi bunul berar s#a gîndit şi atunci la scriitori. Din miile de metri de teren le#au fost dăruite mai multe locuri de casă. Unul din ei a fost scriitorul D. D. Pătrăşcanu, profesor de is# torie şi colaboratorul revistei Viaţa românească, seria ieşeană. Noii proprietari au fost larg aju# taţi şi la clădit.
Vizitîndud pe atunci la librărie (Pătrăşcanu în# tre timpuri se făcuse librar), îl aud parcă şi acum: « Ce să fac ? Să mă încurc, ori nu ? Ce zici ma# ta 1» — « încurcă#te », i s#a răspuns. Şi umoristul s#a încurcat destul de avantajos, alegîndu#se cu o casă confortabilă şi nouă.
Bucureştii clădiţi în golurile lor de meşteri şi zidari italieni, care înfiinţaseră o adevărată co# lonie, intrau în faza betonului armat, şi, parţial, într#o estetică a lui de mai tîrziu nouă. De la suprafeţe şi muchi, două elemente nelipsite nici egiptenilor, nici goticului medieval, arhitectura aştepta expresia unui echilibru inedit de volume, destinat să varieze tema după normele gîndite, ale oricărei arte, asociată cu inspiraţia şi cu o personalitate.
Arhitecţii se împuţinaseră mult aproape, cola# borînd cu inginerii, interesaţi mai ales de rezis# tenţa materialelor şi de reţetele mai puţin influ#
167
enţate ale tencuielii. Ca în epoca azbestului şi cauciucului, s*au creat, — a crea implică tempera* tură, chimie, presă hidraulică, — sumedenii de surogate cu numele terminat în it. Se lua de la piatră, de la ciment, de la nisip sau var, mole* cula răspunzătoare de duritatea unui mortar, se trecea de*a lungul unui mediu artificial care ar reproduce o condiţie adecuată a naturii şi se obţinea o sticlă care nu era de geam, un granit ştiinţificeşte disciplinat, şi totul se transporta cu sacul mic, cu cornetul şi punga. în patru luni, o nouă corcitură a prizmei şi a cubului apărea în cîte un colţ de stradă, graţie eforturilor finan* ciare ale domnilor Matache sau Costică, băcani sau cîrciumari, şi gustul acestor personalităţi de portmoneu fecundase inspiraţia cîte unui domn tehnic, iară Doctor în beton.
Pe marginea Dîmboviţei buna inspiraţie a cî* torva savanţi a creat o insulă de reculegere calmă, cedată studiului benedictinilor de laborator. îm* părţită în cîteva parcuri adînci, cu edificii dis* tribuite între arbori şi crînguri, ea meditează în zeci şi sute de celule de faguri, tăcute. în inte* rior, între cristale, cilindri, eprubete, autoclave, aparate, un doctor în stihar imaculat, cu ochiul prins de microscop, scrutează, examinează lumea infinitului mic. E cîte o chilie de unul singur din nenumăraţii călugări albi ai mînăstirilor ri* sipite în pădurea ştiinţei. Sute de chilii, zeci de săli şi coridoare, mii de ferestre mai apropiate şi mai depărtate de pămînt. Insula Institutelor e mărginită, în cel mai liniştit peizaj al capitalei, de patru străzi, o şcoală de chimie, o şcoală pen* tru suferinţele bietelor animale, un Institut Pas* teur şi Institutul Cantacuzino, universitatea seru* lui şi a vaccinului, ilustră.
TOT BUCUREŞTII
E greu de explicat ivirea limbilor şi naşterea popoarelor, şi ele participă parcă de la un mis* ter. Deodată, istoria înregistrează, într*o anumită parte a lumii, un popor neştiut şi o limbă nouă, probabil derivată şi înrudită, însă nouă. De ce? Cînd şi cum s*a petrecut fenomenul, ştiinţa pre* supune fără să ştie. Aici, în jurul Carpaţilor, în* tr*o bună zi s*a vorbit româneşte. De ce? Nu se înţelegeau de ajuns oamenii în dacă, slavonă şi latină? De unde nevoia unei limbi noi, întrmn timp de ignoranţă, care nu are facultatea să aleagă şi să prefere? Fără nimic artificial, s*a iscat o alta vorbire, pe care a grăit*o toată lumea dintre graniţi.
Un mister pare să prezideze şi la întemeierea unui oraş. De ced situat acolo unde se găseşte şi nu cu o sută de kilometri mai sus, sau mai la dreapta sau mai la stînga, şi întrmn peizaj mai confortabil şi mai aerat? Argumentul economis* tic nu pare suficient într*o regiune unde nu s*a ţinut seama nici de elementul strategic.
E cazul oraşului Bucureşti, aşezat nu se poate mai prost, pentru o capitală de ţară destul de mare şi cu regiuni infinit mai prielnice unei po* pulaţii de vreo două milioane, mai plăcute şi mai pitoreşti. A rămas încă un secret în Europa, care cere numai şosele de asfalt pentru accesul rapid al peizajelor caracteristice, că România poate
169
fi socotită, dacă nu absolut cea mai frumoasă, dar una din puţinele cele mai frumoase tărî# muri de pe continent. Varietatea solului, a per# spectivelor şi a climatelor, e uimitoare, şi chiar populaţia, cu toate că omogenă în aceeaş sub# stanţă de rasă, înfăţişare şi inteligenţă, prezintă o varietate de gusturi şi costume nebănuită. Şi la o ţară atît de frumoasă corespunde un popor nespus de frumos: acest lucru se vede pretutindeni decum intri în România, fie prin Porţile de Fier, fie prin Careii Mari, Dobrogea sau Bucovina.
Legenda spune că întemeietorul capitalei ar fi fost un cioban pe nume Bucur, legendă simpatică dar desigur fantezistă! Ce har fi apucat pe un pri# beag de cioban cu oile să întemeieze o locali# tate şi să#şi aleagă un loc atît de nepotrivit cu o aşezare productivă? De fapt, mai repede decît originea ar putea să intereseze numele. Bucu# reşti ar deriva de la Bucur. Există, într#adevăr, şi azi o bisericuţă pe un mal al rîului Dîmboviţa, primitivă, mai mult improvizată decît construită, acoperită cu şindrilă, cu o singură turlă, într#o formă de ciupercă, neobişnuită lăcaşelor de rugă# ciune ortodoxe şi purtînd numele ciobanului din legendă. Desigur, ca să nu contrarieze legenda, serviciul urbanistic al capitalei, preocupat exclu# siv de înfrumuseţarea şi confortul oraşului, păs# trează cu grijă osemintele acestei vechituri, lip# sită de stil şi de vreo semnificaţie istorică certă.
Nu e locul să intrăm în studiul istoriei şi să ne aducem aminte succesivele schimbări de do# miciliu ale capitalei, în legătură cu împărţirile administrative ale ţării, pe principate. România a trăit numeroase forme de aventură, aşezată du# pă spusa unui vechi cronicar « în calea tuturor răutăţilor». O capitală mai logic situată, reia# tiv la neîntreruptele invazii străine, care sileau
170
populaţia să fugă*n păduri şi să se ascundă de urgia năvălitorilor în munţi, a fost cîndva mai aproape de asemenea refugiu, de pildă Cîmpu* lung, într*o regiune unică de vegetaţie luxuriantă, unde cresc florile cele mai vii şi mai frumoase.
Din străvechi, Bucureştii au fost cel mai vul* nerabil punct al Munteniei, la îndemîna năvă* litorului turc, careţi varia monotonia, trecînd mereu Dunărea şi atacîndud pentru jaf. De la Dunăre în sus se întinsese Codrul Vlăsiei, aşa* numit, brigandajul precedînd invaziile. După do* borîrea progresivă a Vlăsiei, din necesităţi de combustibil şi cherestea, rămînea un teritoriu arid, uscat şi duşmănos, străbătut de un pîrîu mai mult noroi decît apă cea mai mare parte din an.
E de repetat întrebarea: de ce tocmai în cele mai rele condiţiuni trebuia stabilit centrul co* mercial, cultural şi politic al provinciei de sud, destinat să ajungă vatra unei ţări de aproape douăzeci de milioane de oameni?
Trebuie să fie un farmec secret şi inexplica* bil care, în chipul cel mai real, atrage şi pe stră* ini, şi*i lipeşte de oraş. Cîntecele nu se ivesc degeaba. Au şi Bucureştii cîntecul lor:
Dîmboviţa apă dulce,
Cinate bea nu se mai duce. . .
Pecînd începuse cîntecul, această apă dulce era turbure şi plină de nămol. Astăzi, rîul care străbate capitala, lărgit şi construit inginereşte, slujeşte de albie de scurgere tuturor canaliză* rilor, şi apa cea « dulce» nu mai călătoreşte în sacale. Ea e extrasă cu pompe monumentale din adîncimile depărtate ale pămîntului. Bună, rea, asta a fost împrejurarea, lucrurile nu pot să se mai schimbe. Capitala e definitiv fixată, şi ceea ce nu i*au dăruit nesilit natura şi fatali*
171
tatea, face inteligenţa, care le obligă să colabo# reze cu ea. De fapt, buna rînduială cere să te foloseşti de materialele la îndemînă, ca vrabia, careţi face cuibul în streaşină casei, din gheme de fulgi şi fire de iarbă. încercările de a părăsi oraşul pe care bau întocmit sutele de ani, pentru a muta capitala într#o regiune mai ade* cuată, au rămas simple proiecte de arhivă. Pe un bătrîn nud întinereşte niciun elixir. Edilii fără spirit de aventură au înţeles că problema consistă în a căuta mai armonizate artificii pentru a birui rezistenţa duşmănoasă a condiţiilor în care a fost oraşul clădit.
Albumul închinat capitalei noastre1 arată re# zultatul victoriei omului hotărît inflexibil să nu se lase învins de uscăciunile şi de praful care roade şi îngroapă de zeci de mii, de sute de mii de ani civilizaţiile succesive. Pînă acum, singure Piramidele şi singur Sfinxul au izbutit să scape de măcinarea cu care centimiligramul de pub bere îi aminteşte omului, biruitor într#alte pri* vinţe, că din el iese şi în el se întoarce.
Bucureştii sînt astăzi o grădină, o mare gră# dină, pe un diametru de vreo douăzeci şi cinci de kilometri. Rădăcina nu cere decît să o muţi şi să o înmulţeşti pentru ca dintrmn copac să faci pădure. Locuitorii au avut grija şi toată răbdarea trebuincioasă ca să descînte pămîntul sec şi săd fertilizeze. Acum vreo şaizeci de ani, pe care eu, unul, i#am trăit cu mult peste nu# mărul lor, erau embrioane de vegetaţie, pe ici, colo, insule răzleţe de verdeaţă. înconjurat de dealuri, deasupra cărora se ridică de jurîmpre# jur cîte o mînăstire, povîrnişurile erau o neîn# treruptă centură de podgorii. Strugurii cei mai delicaţi, care puteau să concureze cu Malaga,
1 Albumul Bucureşti, E.S.P.L.A., 1957 (n. r.).
172
Madera şi Chios, se revărsau în torente pe toţi păreţii de pîlnie ai împrejurimilor vaste. Pe neaş* teptate şi brusc, s*a ivit filoxera, care a ruinat o sută de ani de viticultură, lăsînd rîpele goale. Cîte o fostă cramă, altădată cu zăcători imense, storcătoare şi butii, întrmn furnicar de oameni şi activităţi, mai spînzură, cariată, în depărtările cîte unei coaste surpate. Cea mai pitorescă şi mai înnaltă s*a prăbuşit de curînd întrmn mal abrupt.
Imaginea monumentalei capitale de azi, care se înfrumuseţează zi de zi, mulţumită acţiunii neobosite a edilităţilor actuale, e variată şi bo* gată. Ele nu mai tolerează niciun colţ uitat, şi din fiece măidan urît au făcut un parc de răcoare şi odihnă; parcurile, pe zeci de kilometri pă* traţi, de^abia ieşite la iveală, par edificate de sute de ani. Lacurile din noile păduri, străbă* tute de bărci şi ondulate de vîsle, dau oraşu* lui un caracter la frumuseţea căruia natura co* laborează cu arhitecţii, inginerii şi silvicultorii, fericit. Acolo unde nu se întind în oglinzi de unde, apele sar vesele din pămînt şi bazine.
CUPRINS
îl
CU BASTONUL PRIN BUCUREŞTI
Cuvînt înnainie
Bucureştii
Urbea
O nouă capitală
Cişmigiu
Falimentul
Mitropolia Urigrof Vlachiei
Mărţişorul
Zîntîi april
Micşunele
Creion	y
Birja
Cerşetoarea Ţăranul şi iapa
liml
Viitorul
Matură moartă
Gloaba
Anticarul
Perspectiva verticală Femeia cu copilul Sîngerece Cioclii
Calul de dric
Cîinele şi Adaica Domnului Coleam grădiniţă. . .
Piciocile
7
U
18
44
49
J*
54
59
63
6)
6?
70
72
ftT:
*3
«7
91
93
99
102
top
10J
177
O îndeletnicire românească Negustorie
Moşii-— ------
La bîlci LunaTarc Convoiul de purpură O mască Tîrgul de covoare O amintire Gitana
Miere cu hrean Sticle goale cumpărăm. . . Mînăstirea Cernica Gorunul
Mînăstirea Pantelimon Sorcova Sfîntului Vasile Mogoşoaia Tot Bucureştii
îop
118
122
126
*3*
*33
*35
*37
*39
141
*43
*45
148
150
*55
*6)
169
Redactor responsabil: GHEORGHE PIENESGU Tehnoredactor: MINA CANTEMIR
Dat la cules 13.03.1967. Bun de tipar 31.0l.196S. Apărut 1968. Tiraj 12 180 ex. */» legate. Hîrtie specială cu filigran de 90g/m*. Format 800 X 920/32. Coli ed. 6,84. Coli tipar 5,63. A. nr. 1063/1968. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—0.
întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică", Calea Şerban Vodă 133, Bucureşti — Republica Socialistă România Comanda nr. 103
u