Supracoperta fi coperta de Petre Vulcânescu TUDOR ARGHEZI SCRIERI 12 ICOANE DE LEMN PREDOSLÔVIE Decembrie îçoo, . . Mînàstire. Lespezi de marmură cu turle şi cruci. Noapte, metalică albă, albă de necrezut. După utret nia de iarnă, din paraclis. De ger cumplit, pleznesc cu scîntei de zgomot, ţurţurii de gheaţă. Arătările ne* gre, cu camiiavcă, se risipesc pe la chilii. . . Unele zic: « Blagosloveşte /». Celelalte răspund: « Domnul ! ». M*am încrucişat cu umbra roşcovană, de şiac, a schivnicului Aieftodie, uscată, infirmă pe cîrje, sărind prin zăpadă ca un ţap în trei picioare. Schivnicia e o treaptă aspră a cinului, de totală abstracţie, premer* gătoare pustniciei, elita apropiată de îngeri, conştientă de meritelen superlative, apărate ca un drept seniorial de proprietate castelană. La semnele exterioare ale monahului de rînd, schivnicul adaogă un atribut al ierarhiei singurătăţii, perimanul. E un petic negru de postav pătrat, purtat cu două băieri trecute prin subsuori, în spinare, şi ascuns între dulamă şi rasă. Două ciolane încrucu sate dedesubtul unei hîrci, exprimă simbolul lepădării de sine şi de toate. « Patimile Domnului Iisus Hristos le port eu », spune inscripţia scrisă cu mătase de acul tinerelor maici. Detabia venit în obşte, de cîteva zile, răstitul şi aţtţatul părinte mă recunoaşte de la « trâpeză », unde fraţii se ospătează din străchini, cu lingura de lemn, la cîteva rînduri de mese, lungi şi înguste, cu ciorba de peşte sau bulgùr, ascultînd citania din Vieţile 7 Sfinţilor, foşti şi ei, în vremurile lor, speriaţi şi fugăriţi de viaţă şi căinţe. Toaca făcea înconjurul bisericii, bătută cu ciocanul de lemn din mîinile îngheţate ale diaconului Iachint, un artist al broderiei de sunete mate, de*a lungul doagei de frasin, ţinută de mijloc. Bătăile scurte, pe ritm egal, silabisit mărunt, sînt, din timp în timp, trezite de un răspuns ciocănit mai tare, ca finalul versurilor la rimă. Nwmi lepădasem încă haina de tîrgoveţ, şi mînut sile de lînă îmi degerau parcă degetele şi mai mult. — Blagosloveşte, părinte ! — Domnul să ne blagoslovească pe toţi! răspunde schivnicul cu un accent de pilă, spart întno gingie de sticlă. Mie sămi zici: Cuvioase. — Bine, preacuvioase ! răspund. In limbajul ierarhic şi de ritual prea însemnează foarte şi excelenţă. — Şi nici preacuvioase mai sămi mai zici. Prea* cuvioşii sînt arhimandriţii Chesarie, loil, lezechiel şi toţi ceilalţi trîntori ai chinèviei. Ai înţeles? — Am înţeles. . . — Te văd cam nepriceput. Mu ştii că noi am venit aici să ne pedepsim? Coconaşul are şi mînuşiî. . . zise schivnicul, ca vorbind cu duhurile nevăzute. Făcînd un pas anevoios de întoarcere, prin saltelele de zăpadă, schivnicul mă opreşte din nou. — Mai vream să te întreb ceva. Ce cauţi, domnU şorule, la mînăstire? Cum ai venit fără să ştii mai întîi pravila noastră? Eram înfruntat. Comentariile ar fi fost prea lungi, şi nici răspunsul prescurtat ma folosit. — Vreau să învăţ să scriu, am răspuns. — Cum, nici nu ştii măcar să scrii? Văd cătţi dă mustaţa. . . — Vreau să învăţ a seri pe dedesubt. Schivnicul făcu o cruce de uimire, ca atunci cînd se apropie de patul ieromonahilor Satana, în fustanelă 8 de balerina, depărtîndwse scîrbit şi murmurînd, cm t/e cîteva ori întors. întrfadevăr, umblam să învăţ să scriu. Volumul de fată e reproducerea exactăafară de douăttrei adaosuri răzleţe, volumului apărut în 192p, cu îndreptări de expresie şi de sintaxa. Fusese creionat întno epocă în care bateau tobele unui fals curent de ortodoxism politicf profesat demonstrativ de doutrei aventurieri descheiaţi la pantaloni, cu crucea care nu era a lor în mînă, şi cu putregaiul în sîn. Ediţia veche a fost aşa cum se vede şi acum, cu lipsurile intenţionate ale editurii de atunci şi ale consilierilor ei cu tendinţe speciale. La publicarea volumului am avut neplăcerea, valabilă şi azi, de ad vedea trunchiat. Paginile urîte ale manuscrisului alternau cu altele aş zice inefabile, pentru că nu mă puteam lepăda de ceea ce fusese delicat în sensibilităţile experienţei şi de frumu* seţile ei. Editura le*a suprimat în împrejurare combativă. Ntam mai recunoscut, în totalitatea ediţiei, zigzagut rile iniţiale. Pentru pîra necesară a ierarhiei de făţărnicie, îmi aduceam aminte, ca şi în ediţia prezentă, de dosarele rapoartelor secrete ale mitropolitului Iosif care{ mă alesese secretar la traducerea Vieţii lui Iisus, scrisă de reverendul francez Didon. Mitropolitul fusese superiorul capelei româneşti din Paris, legat de prietenia sacerdotului rus, Wladimir Guetté, convertit la catolicism. Aş minţi dacă nu mărturisesc că din colaborarea subalternă dar intimă cu Iosif Gheor* ghian, de vreo patru ori mai vîrstnic decît mine, am învăţat mai bine franţuzeşte, cît şi slova literară. Mitropolitul era un mare cărturar, cum biserica a dat mai mulţi, unii rămaşi în pornirile clasicismului, 9 de la Coresi încoace. Diaconul Coresi a trăit, a scris şi a tipărit prin anii o mie cinci sute; iată patru vîrste de timp. Manuscrisele eliminate din caietele lor, pe gustul de tăgadă al unor sfetnici fără aderenţă cu tradiţia românească, venetici de toate criteriile în vîrtej, mùau fost, după insistenţe repetate, restituite. Mùar fi mult plăcut să le intercalez în volum, dacă focul nu m*ar fi urmărit, ca un blestem, todeauna. O femeie de serviciu mita ars, în grădina Mărţişor, manuscripte şi corespondenţe dintno epocă de cincU zeci de ani, dimpreună cu cîteva de la Nicolae lor ga, cu care ne detestam iubindume discret şi paralel. Şapte bombe americane de război mUau împresurat căminul. Teatrul lui Molière, tîlmăcit în întregime, în cîţiva ani de muncă devotă, a fost ars în arhiva Teatrului Naţional, pentru care lucrasem din graţioa* să însărcinare. Cel puţin aşa spune legenda: încre* dinţarea mea e că au fost furate şi ascunse. Poate că vorfi publicate cîndva cu nume de contrabandă. Un sim gur foc e inocent, al inimii, scoţînd cu vremea fum de smirnă, cu ajutorul unui condei încă netemperat. I' catele se fac mai gustoase, indiferent de ştiinţa şi talentul bucătăresei, fenomenul reproducînd calitativ miracolul din Cana Galileii, unde, la o nuntă, au fost apele strămutate în vinuri, şi tot preotul ortodox avînd, în degetele lui, o 81 fracţiune din puterile Mîntuitorului. Dacă ar vroi, preotul ar putea să se suie şi mai sus pe sca* ra miracolului şi să facă la rîndul lui aproape ca Dumnezeu, însărcinînd fecioarele exclusiv cu gîn* dul. Respectuos însă faţă de familiile din paro* hie, care au şi cîte un baston după uşe, el preferă calea ţapului şi a malacilor şi fetele cu practica făcută, dacă preoteasa, la al optulea fiu sau la al optsprezecelea avort, şi*a pierdut frăgezimile pi* păite, elasticitatea mijlocului sau gustul masculului sfinţit. Cu o săptămînă înnaintea Sfîntului Dimitrie, publicul, prudent ca să nu întîrzieze, a început să vie, ca la gară, din vreme. Se improvizează progresiv ghişeurile de bilete. De la o masă, pe care un frate scrie, dictată de o femeie, cores* pondenţa cu Dumnezeu, pe foi lungi şi înguste, numărul meselor a crescut la patru, la opt, la zece. Zece creioane notează pe sute şi mii de şuviţe de hîrtie numele viilor şi morţilor, care alcătuiesc un pomelnic. La început, ajungea un supraveghetor al cutiei cu bani; de ziua sfîntului, patru sau cinci preoţi sau arhimandriţi păzesc normala admini* strare a cutiilor cu gologani, în care polul, introdus în puşculiţa de tinichea, pecetluită la închizătoare, trebuind bătut cu degetul, se întîmplă să dispară în mîneca unui scriitor de pomelnic. Din lipsa de personal în uniformă, s*au închiriat băieţi de liceu cu scrisoarea frumoasă şi rapidă. Un credincios vrea noroc, altul cere minte şi « întoarcerea la învăţătură ». Femeile cer pentru ele « spargerea farmecelor », şi preoţii citesc pomelnicul integral în auzul lui Dumnezeu. Cer măritişul cu un bărbat însurat : « Să se dezlege cununiile Anichii ». Cer suprimarea familiei în/ tocmite, şi preotul, cu ochii la ceruri, reproduce formula : « Depărtează, sfinte Dimitrie, pe loan 82 de Asineta şimtoarced asupra Gherghinei ». Efectul e cu atît mai fulgerător, cu cît preotul pune convingere mai evidentă în recitarea cu vocea sonoră a pricinei prezintate; ceea ce se obţine cu un bacşiş mai bun, dat în mîna chiar a preotului « de rînd », cu şoapte la ureche. Preotul răspunde ca la percepţie : « Se va face ». « Îmblînzirea judecătorilor » e o formulă care reprezintă dorul gingâş al cîte unei bătrîne, de feciorul ei închis pentru tîlhărie. Ruga săteanului e todeauna cea mai plastică şi mai simplă : « Să*i trăiască vitele », singurele neamuri pe care şi le recunoaşte dinaintea lui Dumnezeu. Zecile de mii de oameni, veniţi din toate părţile, timp de o săptămînă, muşuroind cu capete, pălării şi căciuli, dealul Mitropoliei, sînt poporul românesc. Asta e credinţa lui întreagă: întoarcerea lui loan asupra Gherghinei şi depărtarea lui de Asineta. Dacă Biserica şi clerul nu ar conspira cu el şi nu s*ar implica în aceste farmece, descîntece, bles* tèrne şi atentate, prezenţa Evangheliei în alta* re şi în sufletul poporului ar trece neobservată. Credinciosul înţelege pe Dumnezeu olteneşte: la preţ bun rămîne muşteriu. Această stare de spirit constituie obiectul neplă* cerilor acelora care ar dori să se aştepte la mai mult. Clerul, prin personalităţile lui remarcabile din Sinod, ar voi ca Biserica să*şi puie puterea pe sufletul poporului, să domine şi să*i orienteze preferinţele. Neputînd să fie făcută la timpul ei istoric, reglementarea acestei influenţe dă greş de cîte ori e încercată. Poporului nostru nu*i e foame de Dumnezeul bisericesc decît o dată pe an un minut, şi o dată la zece ani zece minute. El cunoaşte alt Dumnezeu, al cîmpului întins şi al luminilor boltite. Pentru moaşte şi rugăciuni sufleteşti el are o repulsie instinctivă, la toate treptele sociale. Bisericii îi scapă clasa cultivată, 83 clasa politică şi negustorească, şi îi scapă şi ţără* nimea. Deocamdată, ea rămîne cu bugetul de Stat. Beneficiile sfintelor moaşte, în luna octombrie, se împart întregului personal, după ranguri şi după norma că aceluia ce are mai mult i se cu* vine mai mult; dar ele scad în timpul perioadei Sfîntului Dimitrie, treptat, de cîteva ori, prin ridi* carea de pe lapte a cîtorva rînduri de zmîntîni. Întîi, cumpărarea hîrtiei pentru miruri, a untului*dedemn şi a bumbacului, dau prima zmîn* tînă, care intră întreagă în digestica iclisiarhului. La a doua zmîntînire, participă fiecare preot : tot ce primeşte în mînă pentru discul general, bagă în buzunar. Preoţii se urmăresc între dînşii dar se cruţă, de teama buzunarului iclisiarhului, care procedează, paralel şi continuu, la zmîntî* nirea a treia. De zece ori pe zi, ca să nu dispară, lumînările arse pe jumătate sînt stinse şi aruncate întrmn coş. Un mai, din cînd în cînd, le reduce volumul. Nasul fin al iclisiarhului află în aer, de zece ori pe zi, fum prea mult, şi constată, ca să fie auzit, că biserica nu are ventilaţie. Cîteva mii de lumînări pier numaidecît, şi alte cîteva mii răsar : talazele credincioşilor, purtătoare de beţe de ceară, înflorite cu un spic de văpaie, curg neconte* nit. Coşul pleacă plin şi se întoarce gol din veştmîn* tărie, o sală vastă, cu scîndurile acoperite cu vellnţe. Coşul e răsturnat, colţurile vellnţelor sînt întoarse peste terciul de lumînări, şi în cîteva zile o măgură de zdrobituri îşi duce vîrful la tavan. Această materie primă preţioasă, vîndută cu preţ redus lumînărarului, e scoasă noaptea, printre butoaiele de haznale. Informaţi, părinţii numără căruţele, din dosul perdelelor, şi le notează pentru a fi ţinute minte, la o dificultate ivită de*a lungul anului curent. 84 Paracliserii ciupesc şi ei o zmîntînă slaba, îndeosebi de la ţărani, care nu pot ajunge pînă la o puşculiţă şi pînă la un preot. Tot uniformă poartă şi ei, credincioşii sînt siguri că între călugări există legătura de solidaritate şi hrană egală, dintre bostani şi dovleci, adăpaţi în tigvele lor, culcate prin buruieni, cu sucul aceleiaş rădăcini, distribuit egal pe ţevi de vrej. închiderea încasărilor e urmată de numărătoarea banilor ce rămîn, o sumă considerabilă şi ea, de aceiaşi părinţi care au fabricat mirurile mai nainte. Acum, nu mai povestesc; numără şi cugetă. Situaţia face obiectul unui raport la mitropolit : Iosif Gheorghian nu şi*a atribuit niciodată nimic, nici din munca sfîntului, nici din strădania mînastirilor. Un punct însemnat în conturi, e al rogojinilor, măturilor şi preşurilor cumpărate de Sfîntul Dumitru, ârtosele, colivele, o ultimă groasă zmîn* tînire. Majoritatea uneltelor, cumpărate la zece ani o dată, se plătesc anual. Sfîntul se învoieşte. Şi se învoieşte şi Dumnezeu. 24 DECEMBRIE S*au zbătut clopotele, de la cinci dimineaţa, pentru slujba « Ceasurilor împărăteşti ». Ceasuri obişnuite: serii de psalmi şi tropare, cu singura deosebire a unei lecturi din apostol şi Evan* ghelii. La fiece « ceas » se schimbă preotul şi doi diaconi. La ceasul întîi, mitropolitul cu patru diaconi tămîie biserica, şi, la al cincilea ceas, văzduhul e din nou tămîiat. La ceasul al şaselea, se închină în mijlocul incintei preotul cu diaconul de săp* tămînă, sărutînd cu metanie mîna fragilă a ierar* hului, retras în jilţul arhieresc, după ceasul întîi. Preotul intră în altar şi, izolat în firida lui din stînga, ca la un pupitru de piatră, face prosco* midia: adică taie, divide şi sfredeleşte cu o suliţă de forma unei frunze de liliac, cu coada de aur, pîinea cu patru căpătîie, numită prescură şi des* tinată cultului în liturghie. Pe un taler de aur, cu piciorul de cupă scundă, sînt aşezate firi* miturile triunghiulare şi pătrate şi e lăsată să curgă movila măcinişului mărunt, căpătat din găuritul prescurei, în care suliţa se învîrteşte înnainte şi înnapoi timp de o jumătate de oră, ca un aparat numit în ateliere « bohrma* schine ». E singurul timp de izolare totală a preotului de lumea întreagă şi de sineş. Ieromonahii, preoţi din călugărie, ştiu să*i dea momentului de prosco* 86 midie reculegerea şi abstracţia care îl fac emo* ţionant. Rugăciunile nu mai sînt falsificate prin cîntare, ci rostite în semivoce, în auzul lui Dumnezeu din păretele coborît simbolic pînă la creştetul preotului şi alăturat de piciorul vaselor sfinte, au frumuseţea simplă a rugii din pustietate. O singură dată, preotul se roagă atunci pentru toţi cîţi nu*i cunoaşte, pentru omenirea întreagă, peste rase, credinţe şi erori, şi rugăciunea lui are accentul pămîntului în suferinţă şi înţelesuri profund. Preotul iese din Stat, din Biserică şi din Lege, şi om, om de trudă şi de sînge, cheamă Mila către bolnavii din spitale către călătorii pe mări şi către prizonierii din închisori. . . înnăl* ţimea acestei rugăciuni necunoscută credincios şilor întrece tot ce a realizat Biserica în ma* terial şi imaterial, după sunetul clopotelor de li* turghie. Cînd amestecă sîngele, ţîşnit din coasta lui Iisus, preotul a înţepat Răstignirea şi a turnat din două flacoane de cristal în potirul de aur, vinul şi apa. Liturghia Marelui Vasilie, amplificată cu ve* cernia, începe după ceasul al nouălea, şi toate aceste ceasuri primitive durează, pe cadranul ci* vil, aproape cinci ore de cîte şaizeci de minute. Vocile scad, genunchii obosesc, şi ochii neador* miţi de vîrstă, ai mitropolitului, aleargă înflă* căraţi de o lumină neagră, ca nişte păianjeni flămînzi în reţeaua de străluciri scînteietoare, întinsă de la scaunul arhieresc pe catapeteasmă, pe păreţi şi turlă, pe turla boltită ca un abis înviat şi ridicat pe marginile de puţuri ale lumii cu fundul în creştet. între mitropolit şi noi e todeauna o luptă mută de ochi. Căutătura lui caută căutătura cu care să se măsoare, şi vrea să biruie întodeauna, ca o viespe încăierată cu altă viespe, din două 87 părţi, pe sticla unui geam, alunecînd una pe un versant şi suindu*se alta pe celălalt. Cînd îţi ridici privirea şi aţinteşti cu ea pe mitropolit, ochii acestuia zboară şi fug. pleoapele bat, umerii joacă, mîna instinctiv goneşte. Odată, a sărit din jeţ şi a plecat acasă, împuşcat în ochi. 29 DECEMBRIE « Iosif, logodnicul Fecioarei şi 14.000 prunci ucişi de Irod. » Onomastică! Trebuie să fiu printre pruncii ucişi. Predicatorul a bătut cîmpii un ceas întreg, consacrat numelui mitropolitului, cu care din dorinţa şi porunca lui sînt, cum s*a zis, tiz. Vorbă nulă, nul efect. Scoborîndu*se din amvon, radios, predicatorul s*a oprit pe ultima treaptă. Nu s*a întins nicio mînă şi nicio guriţă ca să i*o sărute. Cucoanele de subt amvon îşi corectau reţetele de dulceaţă, iar bărbaţii din hală, clienţii normali ai catedralei, afirmau că lemnele sînt cu cinzeci la sută mai ieftine, aduse de la pădure. Un căpitan de administraţie, cu tresele albe, ha întrebat însă dacă pendula din păretele bisericii merge exact şi i*a mărturisit că, pînă la plecarea trenului, mai avea două ceasuri. Salonul mitropolitului, care, în 1902 şi în cei cinci ani de la întoarcerea lui în Scaun, a mai primit felicitări, e o sală de expoziţie de brîuri, de pîntece, de potcapii şi decoraţii. Vicarul improvizează un discurs învăţat acasă, iar Iosif ascultă, numărînd cu ochii în pămînt rotogoalele covorului şi punctele de încrucişare ale unui motiv poligonal. Boabele de la metanii se ciocnesc, ca în jocul cu cinci pietre, şi amintesc sunetul arşicelor, pleznite de soalbe. Răspunsul mitropo* litului n#a omis, « această de Dumnezeu păzită epârhie ». 89 Urmară două sute optzeci de pupături pe frunte. Preotul ieşea un pas, făcea o metanie, săruta: mitropolitul îl ridica de jos, de cap, lua capul, îl ducea la gură. Unele sărutări se opreau în drum, spartem gol, ca un proiectil căzut dincoace de ţintă. Iosifilor bătrîni li s*a urat: «La mulţi ani». Iosifilor tineri li s*a urat: « La mai mari ». Leafă mai mare. ZÎNTÎI DE AN Festivitate; rege, guvern, parlament, armată. Intrarea în slujbă, la şapte. La nouă, întîmpi* narea mitropolitului la uşa, cu obişnuitul ospăţ de forme : hlamidă, lumînări încrucişate în sfeşnice duble şi întreite, cruce cu zmalţuri. Evanghelia, tămîia. Mitropolitul e condus în incintă, unde doi diaconi, cadenţînd cădelniţele de cîte trei ori de fiecare icoană prezintată alternativ de ceilalţi doi diaconi, îl încadrează. Icoanele reprezintă chipurile sfinţilor de căpe* tenie : arhi* şi secunduhdiacon, plecîndu*se mi* tropolitului după trei închinări către răsărit, mitropolitul îi binecuvintează, şi, pe uşa prin* cipală a catapetesmei, intră amîndoi deodată în altar, pentru a ieşi cîte unul, cu cîte o icoană, prinsă, pe laturile orizontale, între mîini, şi în* clinată ca pe un iconostas. Înnaintînd icoanele, diaconii rămaşi le tămîiază; icoanele se opresc; mitropolitul face trei cruci şi sărută pictura, sărutată apoi, pe rînd, de preoţii conliturgisitori. Diaconul cu icoana face o metanie, se întoarce în altar, pecînd al doilea diacon, cu icoana lui, se încrucişează cu icoana sărutată, la drumul jumătate dintre incintă şi altar. Aceeaş mişcare de cădelniţi, aceeaş sărutare, aceeaş frîngere de cap, pînă ce se isprăvesc scîndurile zugrăvite. Atunci, primii doi diaconi se întorc cu sfeşnicele dichere şi trichere, arhiereul le ia, le suprapune, 91 le schimbă suprapunerea de cîte trei ori, în cele patru puncte cardinale, şi diaconii cîntă măgulirea eretică : « întru mulţi ani, stăpîne sfinte ». Publicul din piaţă gustă superior acest frumos şi tihnit zarzavat înzorzonat al decadenţei. Actul continuă în altar: înveştmîntarea. Fie* cărei odăjdii i se rostesc două stihuri; se aşează tiara, se dă cîrja, se pun podoabele, toate pre* văzute cu stihuri, şi iată omul, strălucitor în piele multicoloră, de şopîrlă, de şarpe şi de cameleon mătăsos, pregătit să ia asupră*şi sim* bolele veciei. Liturghia începu la zece. Regele sosi la zece şi jumătate, punctual înto* deauna: un stog de pene albe se frămînta în deschizătura uşii: lacheul regal, mai frumos ca mitropolitul. Trăsura se oprise, iar noi, cu pri* matul în frunte, primirăm pe suveran, rumen şi enigmatic. El sărută cruci, evanghelii, şi, luat de braţ de mitropolit, în zgomotul cădelniţilor care sunară de cincisprezece ori, înnaintă şi fu depus în strana de catifea. Arhidiaconul era pregătit în amvon, cu cartea deschisă, între două făclii, şi pe cînd se instala regele, începu citirea Evangheliei, unde fusese suspendată liturghia pînă la venirea Curţii. După liturghie, şampanie, în palatul mitropo* litului. Tobe, oboaie, ura!, tunici, cruci de onoare, cordoane, gulere şi costume de ceremonie neagră: sute de manechine. Cupeele regale au plecat. Peste toate, ninsoare şi viscol. După amiază, la două, formalitatea felicită* rilor la director, care tocmai îşi schimba pantalonii, cu intenţia să facă vizite. La bătaia în uşă, el crezuse că vine servitoarea. Preoţii au, comună cu căluşarii, facultatea că pot să intre la oameni 92 cîntînd. Ca nişte buhaiuri de colind, înnainte de a se putea ascunde, directorul auzi pornind basurile cu barbă şi, în Isonul lor, se arătară părinţii. Confuz şi totuş amuzat, directorul alerga în izmene, acoperindu*se cu mîinile, ca Adam, surprins de amnarul lui Dumnezeu, în scena cu mărul gustos. Drept orice lămurire şi scuză, el se repezi la fiecare din noi şi ne sărută, păstrîndu*şi o singură palmă, ca o frunză de viţă, conven* ţională. la locul potrivit. — Să*ţi ajute Dumnezeu! zicea directorul, dezlipindu*şi mustăţile de pe frunţi şi dregîndu*şi, cu o mişcare instinctivă, nădragii şi atributele trupului trecător. DUMINICĂ 5 IANUARIE Clopote la cinci ore în ceaţă, tuse metalică sonoră, plîngere peste zăpezi. La confundarea utreniei cu liturghia, soseşte mitropolitul sprijinit în toiagul încrustat, în măciuca de argint, cu diamante. Liturghie a Marelui Vasilie, a doua după a lui Iacov, amestecată cu vecernia zilei de luni. Unchiaşul blagosloveşte din jilţ cu mîinile îm* brăcate în mînuşi calde. Acum trei ani, în novi* ciat, la mînăstire, străbătînd poteca îngheţată dintre două cimitire, cu mînuşi de lînă, un schiv* nic îmi destăinui atunci că Dumnezeu permi* te ciorapi numai la picioare, şi asta ca o con* cesie făcută climatului nordic şi mersului pe jos. După liturghie, s*a înveştmîntat în garderoba sumară: mantie, epitrâhil, omofor mare, mitră şi cîrjă, şi a sfinţit apa întrmn vas de argint cizelat. Rucâviţele brodate i le strînsesem pe încheietura mîinii smerenia*mea, şi, la întoarcere, a trebuit să rup şireturile, mitropolitul plîngîndu*se ca de un atentat. — Mi le*ai legat ca să nu se mai dezlege, ofta străbunicul. Totul se isprăvi cu frîngerea inimilor, la opt şi jumătate. La unsprezece, se apostrofau, din pragurile respective, doi arhimandriţi iritaţi: 94 — Să^ţî £ . . pe nepoată*ta în p. . . — Ai sictir! — Blagosloveşte, cinstite părinte, zise, trecînd, un canonarh, cu simplicitate. — Du*tem măta, ţipară amîndoi. Seara, între şase şi nouă, sfîntă Privighere. 10 MAI LA SFÎNTA MITROPOLIE De cu seară pregătirile sînt făcute. Un covor gălbej a fost aşternut pe jos şi pe deasupra celui obişnuit, în rotogolul strănilor, şterse de praf. De la intrare pînă la el, preşul e roşu ca vinul, drum de catifea pentru strălucitoarele uniforme ale bărbaţilor cu arme. Părintele Iuvenalie a bătut în ţinte şi a frecat cu peria vreo patru zile la rînd, muncind de*a buşile şi povestind lucruri « de lume » fraţilor călugări, tot atît de dibaci de gură şi de gîtlej ca şi dînsul. Pe faţa de cîrmîz a covoarelor, în catedrala goală, părinţii par nişte lipitori pîntecoase care şi*au vărsat balta sîngelui băut, printr*o gaură nevăzută. Uneori, şi tot pe brînci, cîte un părinte se strămută din loc tîrîndu*se, şi scoate din umbra unei străni un clondir, un pahar şi un sifon. Se aude atunci un sfîrîit de cişmea, apoi o înghiţitură grozavă. Beţivii beau de*a dreptul cu pîntecul şi sug de dinlăuntru, din fund, ca o băşică; gîlgîitul lor voluminos e scurt. Pe părintele Tudosie îl supără « catarama », de cîte ori se apleacă pe partea herniei; atunci el strînge din gingii, se scoală pe genunchi şi îşi lasă mai în jos sau îşi ridică mai sus « cercul » scăpat de pe gîlcă. Lumînările sînt primenite şi noi, de ceară curată, şi flacăra lor nemişcată, şi albă, două* sprezece flăcări, pare ca nişte rînduri de garoafe de argint sau ca şase părechi de luceferi culeşi 96 de curînd. Cădelniţele de zile mari, cu sunetul lanţurilor dulce, au fost aduse de la veştmîntărie. Veştmîntarul se consultă cu iclisiarhul dacă mi* tropolitul va pune tiara de aur bătut, cu muchile de mărgăritare şi zmaralde, sau o mitră uşoară. Şi uitîndu*se unul la altul, ei îşi trec cu bunătate cutioara mică de tabac. Iclisiarhul poartă un nas monumental şi, în laturile lui, cam două ţărmuri grase, ochii mici, cu pleoapele roşii umflate. Chiar cu mîna prea*cuvioşiei*sale, el pune pe velinţa de mătase a preastolului cîteva grăunţe mari de tămîie scumpă, parfumată, topită şi preschimbată de călugări într*adins după o reţetă veche. Regele îşi va desfăta mirosul în cea mai orientală şi mai nuanţată esenţă. Se va sluji cu tot Sinodul, camtodeauna de io Mai; doi mitropoliţi, şase episcopi, cu vicarii lor, şaisprezece arhierei launloc. Ei vin cîte unul, pe uşa din dos, după ce şi*au trimis vest* mintele din vreme. Diaconii cercetează ştofele aurite, căptuşelile de mătase tare, trandafirie, violetă şi solară, cam toate de un soi, cumpărate din Piaţa Mare cu furniturile pentru tapiţeri. Unii episcopi vor fi ca nişte canapele sculate în picioare, alţii ca nişte paturi cu macat în ara* bescuri şi ghirlande. Veştmintele Mitropoliei de Iaşi sînt deosebite. Le atingi cu oarecare visătoare lîncezire; stiharul e al lui Veniamin Costachi; omoforul, rucâviţele, tiara, epitrăhilul, sfita şi cîrja vin de la Dositei, care le*a purtat demult, în foarte vechime. Cînd te gîndeşti, în biserica tăcută, în altarul învăluit de coaja vremii, la dimensiunile unui secol, ele par vaste şi goale ca nişte saloane ale lui Dumnezeu. Arhiereii au sosit şi s*au cam îmbrîncit cu prietenie. Aşteaptă toţi să sosească « majestatea*sa », cum zic ei, cu un accent din topor. Dacă s*ar putea, ei s*ar juca de*a leapşa, şi pînă la bătaia 97 orelor zece şi jumătate ar mînca o fleică, un cîrnat şi s*ar îndemna la nişte vinişor. în respectul lor pentru cele numite de Rabelais la tripe, arhiereii se referă la grătar şi butie, cu diminu* tive: mititei, fleiculiţă, butoiaş, vinişor, păhărel — nişte diamant. Regele însă este « majestatea*sa » fiindcă nu se mănîncă. Cînd soseşte şi majestatea*sa, Sinodul îl în* tîmpină cu sculele sfinte: Evanghelie îmbrăcată în aur, cu copci de piatră scumpă, cădelniţe, trichere, cîrji. Regele păşeşte rar. Cizmele lui răsfrîng ace* leaşi lumini longitudinale ca jobenele persona* giilor oficiale. Mitropolitul simte că i se taie suflul; emoţia tuturor e deopotrivă frica. La ferestre, afară, stau stîlpii cu blazoane judeţene şi steagurile moi, tricolore. Generali, ofiţeri de toate rîndurile, scapără din cîte patruzeci de hăşchii de foc pe pieptul lor—decoraţii, nasturi şi fireturi. Toată lumea străluceşte ca o ogradă de fazani, păuni şi alte pasări brodate şi deco* rative. în timpul slujbei, cei mai plictisiţi par asistenţii; unii din ei privesc cu acelaş sentiment de mirare cu care la Jardin d’Acclimatation urmăresc un mariaj patagonez sau o înmormîn* tare afgană, reprezintată cu indigeni autentici. Ochii demnitarilor, ai marilor maeştri, generali şi curteni, caută cu băgare de seamă la rege, a căruia siluetă impasibilă şi elegantă ocupă, cu rigiditatea unui stîlp de frontieră, a doua treaptă a stranei regale, toată*n sculpturi de aur şi velur sîngeriu. Regele pare a număra firele de ibrişim multicolor cu care*i cusut pe faţa perinei de catifea de la picioarele sale vulturul Ţării Ro* mâneşti. Cel mai atent la mişcările lui este prinţul moştenitor, încadrat de fotoliul de*alături. Cînd regele îşi mută braţul pe piept, ca Bonaparte, 98 principele şi*l mută şi el. De ridică regele capul, capul prinţului se ridică. Niciun surîs pe faţa domnitorului şi niciun sentiment; numai o undă curioasă pare*că, de ironie chintesenţială. Domnul Dimitrie Sturdza (zis Mitiţă) e cel mai neliniştit, se mişcă mereu, ca un vrăbioi, clipeşte des, şi, cu toate că cel mai pravoslavnic din mi* niştri, ar vrea să se sfîrşească mai iute acest Te Deum. Arhiereii, toţi pe un rînd, la stînga, dacă nu cumva se roagă, ei dorm, căci ochii, într*o reculegere asudată, li*s închişi, s*ar zice cusuţi gros, cu cînepa genelor. Corul, tobele, muzicile, soldaţii. . . ţepeni ca nişte nemţi de porcelană de Saxa. Regelui i se pune subt picioare un scaun scund, de pe care urcă şimcalecă, destul de sprinten, mîngîindu*şi cu o afecţiune particulară calul, înşăuat cu postav negru, mărginit cu fir. A zis ceva pesemne, căci i*a rămas mîna în aer şi i s*a clătinat uniforma. Din uşa bisericii, un schilod, cu cîrja subsuoară, îşi aruncă ochii dezorbitaţi şi munceşte să vadă. E un cerşetor de biserică; scărpinîndu*se violent pe pieptul desfăcut subt cămaşa unsuroasă, în* treabă cu insistenţă: — Care*i regele?... Vă rog, care*i regele, vreau să*l văz. . . Iar sergentul care*i ţine piept, din cînd în cînd, pe dedesubt, aruncă în burta slutului cîte un pumn solid, urmat de un geamăt cu sughiţ: — Blestematule!. . . Mitropolitul Partenie al Moldovei este, în po* fida unui profil aristocratic de ţigan lăieţ frumos, care înşeală şi facilitează presupunerile romantice, un plebeu vulgar. Ca şi alţi frumoşi, în timpul unei întregi activităţi pastorale, a fost incapabil să fie măcar autorul unui îndemn înţeles. Un 99 frumos impetuos este şi arhiereul Meletie, care, la Instrucţie şi Culte fiind Take Ionescu, şi*a silit ministrul să*l dea afară din cabinet, după următoarea declaraţie textuală : « Sînt un arhiereu frumos ». Take Ionescu îl întrebase ce titluri avea ca să ceară să fie făcut neapărat episcop, fără sprijin politic. Acest Meletie a descoperit secretul de a fi original şi în citirea molitvelor stîlpilor şi paras* tasului, adăogînd la fiecare silabă o pauză egală cu silaba, şi după fiecare cuvînt o pauză egală cu cuvîntul rostit. Din « Doamne », Meletie face patru silabe, şi din « Ascultă Doamne » douăzeci ; cîte un verb, « sînt », rămîne, în intenţia arhie* reului, şoptit, ca să fie perceput numai de Dumnezeu, cu care arhiereul este familiar şi coleg. In timpul unui Te Deum de io Mai, episcopii şi arhiereii fiind adunaţi din toată ţara în altar, în odăjdii, mitrele erau aşezate pe canapeaua semicirculară din păretele altarului, şi cea mai mare mitră fusese pusă pe sfînta Masă. Rivali* tatea impertinentă a mitropolitului Partenie îm* potriva primatului, cuvios şi smerit, şi mai ales închipuirea că frumosul ar putea doborî cu violenţă, pe un unchiaş care visa idile, nuferi, fluturi şi heleştaie cu stele, impus şi menţinut din voinţa regelui, adversarul real, împotriva căruia îşi închipuia Sinodul că luptă cu dibăcii subtile fostul popă de ţară, transmutat accidental în fiinţa unui al doilea mitropolit, îi împrumutase lui Partenie un prestigiu fals, însă temut. Vazîndu*l evoluînd tărăgănat printre mitre şi cîrji, cu acea nuanţă de nepăsare şi scepticism, care nu*i venea nici de la naştere nici de la creier, membrii Sinodului, prezenţi la Te Deum, aş* teptau, cu un surîs prostesc, sentinţa lui verbală. 100 Mitropolitul Partenie căuta într*adevăr ceva, dar fantezia lui greoaie nu ştia să îl ajute. — A cui e mitra asta, mă ? sfîrşi el, acoperind cu palma creştetul unuia din dovlecii diaman* tini din altar. Un episcop, grăbit să vadă mai repede urmarea, zise: — A prea*sfinţitului Conon Băcăoanul. — Mă c. . . în ea! răspunse mitropolitul Par* tenie. Vorba de spirit fusese găsită. Ce folos! Nimeni nu a putut rîde, nici paracliserii — şi înalt*prea* sfinţitul Partenie s*a supărat. TIBIA RUPTĂ Părintele arhimandrit*predicator s*a întors noap* tea tîrziu, a lunecat pe gheaţă, şi şi*a rupt un picior. Fluierul e spart în două, la mijloc, şi a* ceastă ruptură îi adaogă o articulaţie, sporindu*i smerenia cu un genunchi. Părintele arhimandrit*predicator e o veche cele* britate a Mitropoliei şi unul din primii titraţi din călugăria calificată de baştină, spre deosebire de călugăria de după moartea preotesei, în ve* derea unei episcopii. A fost şi cel mai frumos călugăr, alb, trandafiriu, cu capul cuprins de un puf de zulufi de aur, — şi cel mai înzestrat cîn* tăreţ. în vocea lui dulce şi totuş puternică, clin* chetă zale, încă şi azi, şi vibrează un mare zum* zet cristalin. Unele tonuri au o liciditate lirică neasemuită, şi în altar cu cîntăreţul, se aude, în rugile lui cîntate, zmucirea vîntului înnalt de peste munţi, amestecat, dacă se poate, cu cim* poaie şi orgi. Pe orice scenă din lume, ca şi în panorama Mitropoliei, glasul arhimandritului ar fi rămas fără concurent. El suferă de un grav beteşug, care*i viciul ce* lor mai mulţi dintre artişti şi meşteşugari, asupra cărora o voinţă orientată n*avu timpul să apuce înnaintea uitărilor căutate în pahar. Trei degetare de spirt gustos, pe care le caută cu sete, îl dau în fiecare zi peste cap, de cîteva ori, prăbuşit, cu gătelile lui inutile, printre birjari şi căruţaşi. 102 Fără să fi pierdut totul din întîrzierile lui în simpla preoţie, amorul *propriu legitim i s*a intimidat de trecerea peste frăgezimile lui de preot şi de cîntăreţ a cîtorva brute cu camilavca nouă, cum* părată, în ziua sacrului, de la croitor. El n*a putut decît să ofteze, cînd un fost servitor, încă nu în* deajuns deprins să cureţe ghetele unui hotel, se transmuta subit în arhiereu; şi, mîhnit, mai coman* da un cinzec. Sfîntul Spirit al lui zace cu aripa frîntă pe un zmîrc de ţuică rece, ca un pescăruş cenuşiu, înnecat în undele din margini ale mării. Dezechilibrul vieţii lui întregi devenind ine* vitabil, şi rivalii lui înţelegînd ce cîştigă din scufundarea tot mai adîncă a unui camarad primejdios, nici părinţii duhovniceşti, sprijini* torii, nu au intrat în luptă cu viciul lui, ca să ferească pe arhimandrit de ultima prăvălire. Un viciu atrage pe altul, şi alcoolul, declasîndu*şi victimele, le aruncă în lumea romanului natu* ralist puturos, în braţele spălătoresei, într*un pat cu hoţii de buzunare, cu micii pezevenchi, şi limitează amiciţiile, devotamentele, decepţiile şi dezgustul la populaţia dintre simigerii şi peri* ferie. Obsesii deznădăjduite, şantaje sinistre, le* gături contractate în borhot, care te urmăresc pînă la masa rînduită a primatului, tocmelile rapide întrrnn colţ, subt clopotniţa veche, pentru evitarea unui denunţ; ceasul de buzunar şi crucea de la piept, strecurate pentru a fi vîndute pe subt mînă, cu scopul de a înnăbuşi veleităţile unei vomituri de cîrciumă, care s*a trezit, s*a sculat şi te ameninţă; cine*ar putea pune la rînd, pe un front de comică şi spurcată tragedie titubantă, toate infamiile asociate ca să piardă un om ales, cu pasul strîmbat o singură dată, într*o noapte de singurătate şi de urît? Vardiştii care au transportat pe arhimandrit pînă la patul de crîncenă mizerie al chiliei, s*au 103 depărtat cu o scîrbă nemicşorată de sentimentul religios, afirmînd că arhimandritul « pute ». Fui singurul vecin în stare să4 ajut. în fumul unei lumînări de ceară, părintele, beat şi bolnav pînă la catalepsie, simţea că4 doare ceva neobişnuit de rău, şi da urlete mari. îi pipăii capul, coastele, braţele, şira spinării. Ruptura era la picior, spîn* zurată în aer, într*o poziţie falsă. Ridicai piciorul încet şi dădui un sprijin rup* turii, culcîndu*i*o pe pat. Durerile se făcură mai mici. Trebuia însă repede dezvelit piciorul şi preparat pentru a fi văzut de medic. Vrui să cruţ pantalonul. Adusei însă o foarfecă mare şi despicai cracul pînă la genunchi. Mirosul era de nesuferit. Arhimandritul îşi umpluse nădragii, pe dinăuntru, cu un excrement abundent, care trebuia evacuat înnainte de sosirea medicului, pentru salvarea unei aparenţe. Noroc că totul se petrecuse în izmana de lînă, care îmbrăca pe dedesubt trupul părintelui. Cu greutăţi infi* nite şi cu atenţii care, impuse de fractură, erau francamente respinse de sentimentul de scîrbă, nădragul de lînă a fost tras, aşa cum iese coca prăjită, în care s*a copt o şuncă în aluat. Mocirla se modelase de la genunchi pînă la şolduri, şi nădragii căzură grei, ca o jumătate de cadavru. Nu erau şervete. Cu şervete aduse, spălai, dintrmn lighean, urmele, dedesubtul cărora rămase un rapăn vechi intact. Arhimandritul nu se îmbăiase de cîţiva ani, şi figura lui căpătă brusc animaţia sufocatului care se trezeşte la aer. O dificultate tot atît de mare se ivi la scoaterea încălţămintei de piele, după şoşoni. Fractura se găsea situată ceva mai sus de carîmbi, şi a fi tras de gheată ar fi fost a scoate aproape odată cu încălţămintea şi piciorul. Un fenomen de care luam cunoştinţă întîia oară, mă umplu de uimire. Pielea ghetei se solidarizase cu pielea 104 anatomică, încleite împreună prin ciorapul devenit vîscos; arhimandritul nu se descălţase de cîteva luni şi dormea încălţat. Practicai operaţia pantalonului la încălţăminte, dar nu mai putui separa cele două piei făr*a jupui piciorul. Era nevoie de o baie înceată, în care să fie încălţămintea scufundată în acelaş timp cu laba, pentru ca separarea să fie pro* gresivă, cum fusese şi putrezirea prin sudoare şi jeg. Mirosul acestui vîrf de picior întrecea putoarea tuturor duhorilor închipuite. Orice ane voinţă deveni de prisos. Bolnavul trebuia transportat la spital, mai ales că niciun medic, din cîţi căutase vizitiul, nu era, la ora accidentului, acasă. Internul de serviciu ne primi cu o strîmbătură firească, suportată de noi fără reacţie. — E mult de lucru aici, înnainte de a pipăi fractura, zise internul. — Lucrul a şi fost în parte început, fără succes, răspunsei. — Bună*seara! zise internul, întorcîndume spatele scurt. — Marine! strigă el pe vestibul, veniţi şi luaţid pe popa. S*a îmbătat ca un porc şi s*a c. . . pe el. Plecînd, auzeam « Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte » cîntat în liturghie, de glasul cu ciocîrlii şi privighetori al arhiman/ dritului fracturat. O datorie colegială mă obliga să curăţ prin chilia vecinului meu şi să împiedic pierderea vre unui obiect şi în special furtul cărţilor de ritual, ediţiile cele dintîi în limba românească, moştenite de fostul diacon răsfăţat, de la cîţiva mitropoliţi şi episcopi de calitate veche. Cheia rămăsese la mine, de la uşă. A doua zi de dimineaţă, intrai în casa lui. Ei ocupa un apartament cu patru odăi, în care nu pătrunsesem, afară de singură una, niciodată. 105 Prevăzut cu mături, făraşe, cîrpe, o căldare, apă caldă şi petrol, depusei ustensilele în camera de intrare, încuiai uşa pe dinăuntru şi dădui uşile interioare de păreţi, ca să deschid ferestrele şi să curăţ. Un spectacol fantastic se înfăţişa în camera cea mare. Camera nu mai avea ferestre şi era transformată, pe toată întinderea ei, în latrină. în dreptul păreţilor zăpada se muta, de vîntul dintre ferestre, de colo*colo. Pe podină, deasupra cărţilor sacre, deschise pe mijloc, se descompuneau fecale, de vîrste deosebite. între aceste tăvi de un preţ nebănuit, care slujiseră de suport subt omul beat, pentru golirea intesti* nului gros, era şi o Evanghelie cu scoarţe de ca* tifea şi argint. Citii curios pe ce pagină preferase excrementul să se aşeze, ca o viperă încovoiată: era o cetire de la Matei. Examinai ferestrele, în dreptul fiecăreia, de*a lungul zidului care răspundea în livezile de caişi, îngheţase cîte o dîră de ţurţuri succesivi, începînd de la lemnul orizontal al cadrului ferestrii. Singura nedume* rire cu care am rămas din această cameră de calamităţi este privitoare la felul de echilibru necesar celui ce şi*a scos fesele pe fereastră, fără să cadă în prăpastia curţii din dos. Şi era atît excrement, încît nici douăzeci de ani de golire a unui pîntec nu puteau corespunde prin pro* dusul lor neîntrerupt capacităţilor fecale ale unui singur arhimandrit. Desigur că toţi invitaţii, fraţi şi mireni, care participau la petrecerile din camera vecinului, şi*au scos haznalele pe ferestre. Cel mai dizgraţios aşezat din cele cincizeci* şaizeci de muşuroaie, conţinute în volumele de lux, deschise cu textul în sus pe scîndurile camerei consacrate, mi s*a părut a fi acela care fusese depus odată, ca o mînjire a purităţilor sufleteşti şi literare, pe un exemplar din epocă, al idilicilor Paul et Virginie, depăşit de baligă peste margini. . . UN ECOU Vie discuţie între iclisiarh, apărătorul unui diacon nărăvaş, care doarme noapteam tîrg, şi procurorul eclesiastic. Voce răcnită. Iclisiarhul : — Primul exemplu de corupţiune e dat de episcopii, mitropoliţii şi arhiereii Bisericii. Maûmicii nu fac decît să*i imiteze, într*o neîn* semnată proporţie. Daţi pace diaconului, domnule profesor. E tînăr. Are vreme şi de pocăinţă. . . Directorul (doctoral) : — Un latin spunea că ceea ce face Joe nu poate să facă un dobitoc. Iclisiarhul : — Avem în Biserică o singură lege, şi pentru mari şi pentru mici. Directorul: — Nu todeauna. Răspunsul scoase pe iclisiarh din sărite, şi re* voltat, şi pierzîndu*şi măsura şi vocabularul obiş* nuit, acest om egal, monoton şi aparent neu* tru, zbiară, în tăcerea istorică a sfîntului aşe* zămînt : — îl belesc pe Joe al dumitale şi să nu*ţi mai bagi nasul în............personalului meu. Procurorul eclesiastic fugi trăznit. 107 EPIHÀRIA Maica Epihària era fecioară, şi Macarie era fecior. Pe neştiute, i*a prins noaptea în schitul şi chilia lui. Ea aducea şiac din mînăstirea ei. El avea vin. Şi au băut amîndoi cu inocenţă, cioc* nind copilăreşte, două pahare; apoi cu nebunie, învierşunaţi, ei căutau să ucidă pe cineva din* tr*înşii, şi crima lor se petrecea ocrotită de obscu* rităţi, învelite cu ştergarul lunii. Epihâria era pestriţă ca un cap de mîţă, poleită pe ochi cu fulgeri încremeniţi de argint. Băuseră fără obicei, şui prinsese o simţire de îngeri şi de puşcăriaşi, dimpreună. Şi se simţeau totuş bine laolaltă, ca doi fraţi, aţipind, mînjiţi cu lapte pe nas, dedesubtul ţîţei pline. în tăcerea lor se hotăra un gînd care nu fusese al lor, să surpe, să spulbere, să ucidă. . . Ce? Totul! totul!. . . ceea ce s*a îndătinat, ceea ce era sfînt şi nepîngărit: cinste, virtute, smerenie, jertfă. El se ferea, în scaunul lui, de Maica Domnului. Ea se gîndea la Domnul Cristos, şi totuş ar fi voit să cînte şi să sărute. în inima călugărului rumegau într*ascuns, ame* ninţătoare, fălcile unui diavol bătrîn şi ironic, care îi îmbălau cugetul, ca bivolii cocenii. Iisus murea sau se odihnea bolnav pe canapea, răpus şi stricat de bube; heruvimul îşi făcuse popasul; trecuse o zi. Mai trainic decît orice jurămînt, mai viguros decît toate cele stinse, şi cu atît 108 mai mult, în taina sufletului se auzeau fierăstraiele neoprite, zgomotul surd ca un murmur de tem* niţă. Macarie şi Epihària băură ca să izgonească din suflet afară murmurul si rumegarea. Epihària trebuia să cadă, încolăcită pe piciorul paharului ca un potir. Cu mîna încleştată pe cupă, ca turnate dintrmn singur metal, ea cerea vin cu simplicitate, ca un flămînd care cere pîine, spăimîntat de foame, săgetat de lege, crud prin dreptul pe care şi*l cunoaşte. în inima ei se încrucişau toate ecourile şi amintirile, ca şi în sufletul lui Macarie; rumega şi*n el taurul negru, irrupt din fabulă în suflet. S*au luat to* varăşi ai beţiei neaşteptate, apucaţi de o dorinţă a scufundării, — şi nu mai băuseră vin decît sfinţit, şi voiau să înveţe să bea, să bea ca florile, dimineaţa, prin toate frunzele şi mustăţile lor. Epihària avea mişcarea largă şi inspirată a unui creator. Cupa purtată la buze, suspinul ca din artere sparte, prin care se arùncâ talazul de vin, prins în pahar cu setea ei subită de pustie, era o nevoie de foc şi de consumare. în cupa încîr* ligată cu degetele, ochiri dispăreau ca o vapoare, gura*i tremura de şoapta unui muzicant mut, ascultînd o bătaie orchestrală de vijelie, vinele ei păreau că şi*au înmuiat vîrfurile în furtună, şi respirau adîncite ca o pompă cu tulumbele întrmn heleşteu. — Mai bei?. . . — Dă*mi, toarnă, umple. Au băut. Cînd s*au micşorat lumînările, o undă îi legăna, îi scotea la ţărmuri şi*i arunca înnapoi, înnecaţi. Macarie, cu ochii încremeniţi, simţea că ţările dorm şi visează, în toate văile şi oraşele lumii, şi asculta scrîşnetul rumegătorului. — Mai dă*mi un pahar; dă*mi o sticlă. Şi dă*mi un cuţit ca să*mi crestez gîndurile în tine, zise Macarie, ca un degenerat. 109 Epihària se aruncă pe vellnţă, îşi rupse dulama cu zgomot în cute sin dete un ac de oţel. — Să scrii încet, mărunt, aci deasupra, şi să isprăveşti la genunchi, şopti Epihària fecioara, arătîndu*şi sînul mic. Din rufăria de in se risipi prin faţa ochilor lui Macarie o căldură cu miros de soc, şi mintea lui, ca o âripă de hîrtie, se întoarse, răscolită ca de vînt. El şi*a pus fruntea acolo, pe ivôriul cald, încins de o dogoare de Iad angelic, pe blana ei de porumbiel. — înţeapă aici, în bumbi, înţeapă iute, adînc şi sfîşie. . . şopti Epihària, aiurită de apropierea lui. — Epihârie! cine coase o ştofă scumpă şi pe urmă o destramă? cine zideşte o statuie şi apoi o sfărîmă ? Lasă*mă să te sărut şi du*te. O să toace de utrenie. Luna s*a ascuns. E întuneric. — Eşti un prost! Cine a clădit un turn ca să*l dărîme, e cel mai mare ziditor, zise urzi* toarea şiacului pe război. Tu trebuie să bei sîn* gele amestecat cu vinul, tu cel mai fricos şi mai curat. înţeapă la vîrful piciorului, subt unghii. Macarie, ameţit de înnaintarea trupului gol, înceată, către el, cernut în melancolia lunii, şi întîlnit cu marile suferinţe întrmn singur loc, a* dunate tumulturi, atîrna de sine ca un ciorchine plin în soare, fără voinţă, şi care trebuie cules de fetele cu pîntecul negru. Epihària îl prinse de pumni, de umeri, şi împreună se amestecară cu întunericul, care i*a înghiţit în sonora lui subterană. Şi cînd îi bătură fulgii reci ai unui tremur, Epihâriei, cu dinţii strînşi, îi sîngerau genunchii. Macarie auzi, ca din cenuşa codrilor, măcinişul şi moara Diavolului duse de crivăţ. Şi prin zgomotul rîj niţei care le*a pulverizat munţii şi a făcut luna făină, se auzi ciocănitul 110 în toaca de lemn. Şi vocea părintelui Damian, vecinul, care dete de cîteva ori cu bîta în podina gîrliciului, ca să4 deştepte, se auzi zicînd: — Au venit şapte fecioare cu şapte candeli aprinse. Privegheaţi. . . SEARĂ CU CEAŢĂ Ceaţă de praf des, văzduhul închegat cu lapte şi felinarele n*au altă putere decît să conţie o electricitate covăsită. Am aşteptat în colţul unei străzi douăzeci de minute un vagon de tramvai cu cai, şi am apucat pe cel din urmă. Nu ştiu dacă puteam răzbi cu piciorul, pînă dimineaţa, tunelurile de talc şi străzile de funingine albă. Mîine la şapte, sună clopotul pentru mine. M*am crezut într*o pivniţă; în jurul feţei mele pipăiam bolta compactă. Pierdusem casele din vedere şi le urmam cu pipăitul. Mi se depărtase văzul de picioare. Am ascultat din colţul de stradă, cîştigat în sfîrşit, strigătele de ordine, fără sunet, ale bir* jarilor cîrmind caii mînaţi în întuneric. — Dreapta! pe dreapta! ţine pe dreapta! Uneori, trecea unul singur şi striga şi el, ur* mărind marginea străzii cu roţile împiedicate în trotuare. El nu ştia cui striga şi n*avea încredere că e pe dreapta lui, decît pentru că atingea biciul şi apucase să*l ia cu mîna dreaptă. Mersul cailor nu se deosibea de al pisicii, şi de multe ori ei se opreau în hamuri, vizitiul nu mai înţelegea direcţia uliţii, şi întorcea oiştea izbită de ziduri, între zid şi locul liber, o singură diferenţă : scuturul trăsurii. Mi*am auzit vagonul un sfert de oră, şi încă nu eram încredinţat că nu trecuse pe lîngă mine; 112 fluierul de plumb al conducătorului nici nu mai tăcea, nici nu se mai auzea. O zguduitură de obloane aruncate m*a făcut să cred că namila de fier se găsea pe lîngă mine. Am întins mîna, mi*am plimbat*o de*a lungul, am întrebat: — Ce, s*a oprit tramvaiul? — Da, mi s*a răspuns, şi mîna taxatorului mă căuta ca într*o sală de teatru cu lămpile stinse. Ne*am ciocnit şi, ajutat, m*am suit pe plat* formă, şi acolo putui zări cozorocul de muşama al celui ce*mi dăduse mîna. Silueta mea de preot l*a consternat: tramvaiul se părea că trece prin Infern. în vagon erau trei bărbaţi, ca într*o stampă revoluţionară trei conspiratori; trotuarele îngropate în coca văzduhului se animau zglobiu, de părechi de vîrste tinere în toate atitudinile, fericite să se ştie mascate. La cline şi coline vizitiul purta hăţul, con* ductorul şi alţi oameni ai tramvaielor luau calul de dîrlogi, şi în drumul mohorît aveam sensaţia unui transport cu degeraţi în convoi, prin stepele literare scrise. Din vreme în vreme, ceva ca o şuviţă de păr, ca o buclă aurie, o pană de foc juca în aer: vardiştii de la răscruci purtau masalale. Un cîine mi*a trecut pe dinainte, calm şi hotărît. Grandios, flocos, mi s*a părut că*i văd spectrul parcurgînd mitologia. REGELE CAROL Cînd se face o alegere de arhierei, Sinodul vo* tează. E o maimuţărie. Sinodul nu votează. Si* nodul nu există. Figuranţi, episcopii aleg nu un arhiereu, ci cel puţin doi; uneori patru şi mai mulţi sînt pe aceeaş listă de candidaţi aleşi, unul cu opt, altul cu cinci, altul cu două voturi. . . Sinodul nu alege, nu votează, se adună: Din şapte candidaţi alege, şi atunci termenul e exact, regele, pe cine voieşte. Şi candidatul cu două voturi e adesea ales. Regele ştie că numărul voturilor e todeauna egal şi indiferent. Partidul de la putere cere candidatul lui, şi regele i*l dă bucuros. Regele nu cunoaşte pe candidat, nici dacă ar avea de cinci ori numărul arhiereilor de voturi. Regele n*a auzit de el niciodată şi nu ţine la acest auz. Regele iscăleşte. Regele pro* bează numai prin atitudini şi subînţelesuri opinia lui despre cler. Ironia lui răbdătoare ne întîmpină la Palat şi ne iese înnainte la Mitropolie. E de crezut că răspunzător de vina clerului, în opinia regelui, poate să fie neamul românesc, care, ju* decât, într*adevăr, după conducătorii lui, ar pă* rea descalificat. Regele catolic îşi face rugăciu* nile lui la capela Pitar Moş. Duminica, poarta i*o deschide cordelierul de serviciu, ad majorem gloriam Dei, fără cădelniţi, fără icoane, fără cor, fără diacon, ca un portar de presbiteriu. E o deosebire între chipul cum se prezintă regele 114 la noi în Mitropolie, şi în strada Pitar Moş. N*am văzut niciodată pe rege sărutînd mîna mitropolitului, şi ham văzut la depărtare de o palmă, la toate sărbătorile bisericeşti şi naţionale, datina cerînd ca primatul, servit de preoţi şi diaconi, să vie în atingeri cu Tronul. Pe mitro* polit bam văzut însă des sărutînd mîna regelui, poate că şi din spirit de frumoasă datină rituală domnească, însă, sigur, de astădată, din spirit de slugărnicie. Mitropolitul nu stă dinaintea re* gelui fără tremur şi fără umezeala rufăriei, dacă nu*i dă o dovadă imediată de servilism, care îi pune sufletul la loc. Mitropolitul Ghenadie îi făcea urmaşului său o vină din faptul că « linge » mîna suveranului, în gară, la plecările şi venirile Coroanei de la Sinaia. Regele sărută însă mîna « fratelui » iezuit din strada Pitar Moş, încă nedezlipită de clanţă, dar călugărul din Pitar Moş nu a sărutat mîna regelui niciodată. Sînt interesante impresiile pe feţele actorilor, şi chipul cum fiecare se achită de un rol. Regele e un psiholog universal: viaţa Statului o dove* deşte. O stăpînire de sine aproape inumană. Afară de un pas măsurat şi punctat, nimic în trupul lui nu se mişcă. Poate că însăş inima şi*o îngheaţă cînd vrea, plecînd de la Palat, ca un ceasornic. Ochii lui, ca doi bulgări de gheaţă, încremenesc asistenţa. Toată lumea abdică dinain* tea lui, cu grumajii la pămînt. Miniştrii nu se pot uita la el şi fac drepţi ca nişte recruţi stîngaci, însă convinşi. Regele stă două ore întregi în nemişcare totală. Nu a clipit niciodată. Nu şi*a schimbat o mînă de pe sabie şi o mînă de la tunică. însuş echilibrul săbiei i se supune strict. Cînd mitropolitul îi dă o cruce sau o lumînare aprinsă, regele o ia automat şi, cu un gest care pare să fi îngenuchiat veacurile, îşi întinde 115 mîna, pe care mitropolitul, într*adevăr o şi sărută, terorizat de blîndeţea canforescentă a suvera* nului. Se vede numaidecît că regele poate să tacă o sută de ani şi să vorbească numai ceea ce consimte. Ce gîndeşte regele? Cred că răs* punsul nu sînt în stare să*l dea nici oamenii politici, căci nu vorbeşte cu ei; nici regina, căci nu vorbeşte cu ea. Regele stă de vorbă cu un singur egal ce şi*l recunoaşte: cu sine. L*am urmărit cu o atenţie microscopică, în timpul greşelilor în serviciu, pe care le provoacă todeauna fîstîcirea personalului în prezenţa lui. Cădelniţa se agaţă de mantia ametistă a mitro* politului. înfricoşat, mitropolitul ameţeşte, se pierde şi tămîiază tîrîş. Cădelniţa se varsă pe covor. Covorul arde. Un paracliser se repede, ca o raţă, cu amîndouă picioarele, parcă să omoare doi gîndaci deodată, ca să stingă cărbunele. Lumea se mişcă. încurcătură în program. Mitropolitul îşi pierde gingăşiile şi, ca să se scuze indirect, acest om timid acuză tare, în termeni pe care regele i*a auzit de la grajd, pe paracliser. Para* cliserul roşeşte şid podidesc lacrimile. După ser* viciu, el va fi dat afară, înjurat de toată ierarhia. Fugind pe subt sfeşnice, zăpăcit, se loveşte în potcapiu. Potcapiul fuge, ca o oală, prin mijlocul bisericii, pînă la picioarele lui vodă. Miniştrii s*au încruntat. Episcopii schimbă între ei opinii sublime asupra paracliserului şi, peste o jumătate de ceas, fiecare îl va ghionti, în altar, pe subt fălci. Ne uităm la rege. Nimic! Regele n*a văzut nimic. Neclătinat, ca o fîntînă cu statuie, el sticleşte imobil. Nimic? Nimic? E cu putinţă? Nimic! în mintea cutărui demnitar din dreapta lui se ghiceşte regretul că s*a strîmbat şi că nu s*a putut stăpîni ca vodă. Sublima lui indiferenţă obsedează. 116 Regele datoreşte glacialităţii lui o recunoaştere de atotputernicie zdrobitoare, care a făcut ca mîinile*i de piatră să lase o urmă apăsată în conştiinţa istorică, stăpînind în accepţia întreagă, şi peste ea, a cuvîntului « a stăpîni ». ANAFURA REGALĂ Regele scoate, de cîtva timp, pe prinţul moşte* nitor, la vedere. Ferdinand pare un solitar care umblă călare pe marginile lumii, prinţ taciturn şi sfiios. în biserică, lîngă rege, atent şi analist, el pare că descoperă totul acum, scoborît dintrmn turn cu bibliotecă, în care ar fi citit treizeci de ani. Noviciatul regal îl oboseşte. Prinţul ar pre* fera, poate, unui Te Deum, un drum de cal printre aluni şi stejari. Figura rumenă*albă, tu* nica roşie şi chiuloţii albi, compun lîngă rege, într*a doua strană de aur, o icoană de cristale, a unui sfînt cu gambele lungi. Probabil că regele i*a dat prinţului indicaţiile cultului relativ la un rege viitor. A uitat, pecît se pare, cazul anafurei. Cînd regele scoate un picior înnainte, acelaş picior al prinţului înnain* tează. Mîna pe sabie repetă gestul de alături, degetul în pieptul tunicii e reprodus instantaneu de un deget în pieptul tunicii. A ridicat regele capul, şi*l ridică şi prinţul. Te Deumml s*a isprăvit. Regele scoboară din strană către mitropolit, care aşteaptă, lîngă ico* nostas, să puie cu mîna lui incertă un semn cu undelemn pe fruntea lui vodă, între sprincene. A scoborît şi prinţul. A sărutat regele icoana, a cuprins din mîna primatului, în palmă, un cub, o bucată, ca de zahăr, de prescură, şi o ţine în mînuşă. Din pricina spetelor, prinţul n*a vă* 118 zut ce face regele cu anafura, şi cînd îi vine rîndul să*şi ia bucata lui, cu o mişcare întreagă, sinceră, franc exprimată, şi*o aruncă în gură. . . Regele, care vede şi cu spatele, a observat şi l*a imobilizat cu scînteia rece a ochilor lui impe* rativi. Prinţul nu apucase să mestice o singură dată, şi*a imobilizat maxilarul şi îşi ţine, pe unde* va prin gîtlej, anafura întreagă. Ochii suveranului i*au spus prinţului că dumi* catul alb se ia pe nemîncate. Nimeni nu poate crede că la orele zece şi jumătate nu se găseşte în stomacul Curţii cel puţin cafeaua cu lapte. Prinţul nu mai pipăise anafura. Inexperienţa ha sfătuit cu simplicitate: ai luat*o? mănînoo. PRINŢESA MARIA Dacă în ceea ce priveşte Curtea şi asistenţa oficială bărbătească, mediul e totalmente dominat de personalitatea regelui Carol, care exclude orice comparativ, Curtea feminină este dominată de prezenţa englezoaicei, prinţesa Maria. Figura ei de androgin, lipsită de farmecele dulci ale femeii fotografice, are o expresie de Sfinx tînăr, o limpezime probabil britanică, proprie, care se bizuie pe o putere şi o energie în fibre, pe cît de calmă pe atît de asigurată şi coherentă. Carmen Sylva zîmbeşte cu buzele şi cu dinţii. Parcă prinţesa surîde cu mintea şi parcă surîsul ei nu se slujeşte de nicio petală ca să*şi vădească fră* gezimea. La ea acasă prinţesa face pictură de ghiocei şi clematite. în strana a doua, din stînga, de lîngă regină, cînd apare, foarte rar, publicul îşi fixează ochii instinctiv, şi nimeni nu*şi mai ia privirile de la prinţesă, miniştri, generali şi cler. Tăcerile dintre rugi sînt mai adînci în prezenţa prinţesei, şi atitudinile tuturor sînt mai agitate, mai ţepene, mai rigide. De cîte veacuri sîngele ei anglo-saxon s*a putut obişnui să nu şovăie şi să fie ascultat, pentru ca o tradiţie de aptitudini să dea acest fel de feminitate? Neajunsul spiritului de informaţie şi curiozi* tate consistă în cunoaşterea eronată a oamenilor, singurateci prin profesiune sau predestinare, numai pe dinafară, panglicile şi marginile de 120 mătase, cu cîte un colţ aparent, din uitare, de subt capacul cufărului închis. Neputîndu*se şti nimic despre suflet, cronicarul caută în ochi şi în fizionomii, în atitudine şi în mişcări, în liniile scrisului, şi dacă mîna, din întîmplare, atîrnă pe marginea trăsurii, într*ale palmei; şi cînd exteriorul, deghizat sau inexprimabil din natură, refuză să trădeze lăuntrica textură, o domnie întreagă şi un veac întreg trăiesc laolaltă cu contimporanii, fără mai multă împărtăşire cu ei decît cu un împărat preistoric sau un prinţ de*a* cum şapte veacuri. Un ţăran bătrîn din Bucovina punea o singură întrebare trecătorilor prin satul lui : « Ai văzut pe regele? Ce fel îi? li om ca noi? » întrebarea şi*au putut*o pune toţi miniştrii şi demnitarii care lucrau totuş cu el, în tot timpul domniei regelui Carol I. Ea poate să fie repetată cu prinţesa Maria. « Ce fel îi ? îi o femeie ? O femeie ca toate femeile sau ca toate prinţesele? Nu*mi vine să cred. » Ca să înţeleagă zeii, oamenii au născocit teologia; pentru descifrarea pergamentelor umane cu şapte peceţi şi cu învălişul de piatră statuară, ei se slujesc de psihologie, o cheie falsă, care des* cuie broaştele pe dos. Biserica ar fi dorit să trăiască apropiată de viaţa de la Curte, ca la Vatican, ca la regii Franţei şi prinţii germani şi ca la Petersburg, stăpînită de un prestigiu, şi servitoare a unui om mai pu* ternie decît toţi ceilalţi sau a unei greşeli de inter* pretare, păzită cu fruntarii şi cu suliţi înnalte. Regele Carol I nu şi*a improvizat o asemenea Curte, şi stilul simplicităţii lui este caracteristica şi a palatului Cotroceni. Nici boièrii, nici generalii, nici Academia, nici Biserica, n*au frecventat aşezămin* tele Coroanei decît cu invitatie si după calendar. De vreo trei*patru ori pe an, clerul are cîte ceva de făcut, repede şi fără insistenţă, la Palat. 121 Tradiţia brîncovenească indică, de pildă, o dimi* neaţă anuală pentru prezintarea icoanelor la domnitor. Icoanele sînt duse în trăsuri de piaţă, însoţite de toată Mitropolia în odăjdii. Un prînz sumar e servit slujitorilor Bisericii, presupuşi cu stomacul gol, şi trăsurile îi întorc de unde au purces, ca în convoiul parlamentar, însărcinat să ducă răspunsul la Mesaj, cu aceeaş absenţă de insistenţe. Viaţa Curţii, paralelă cu viaţa publică, îşi trage linia pe după zidurile istoriei, şi autoritatea ei se bolteşte departe. ALEXANDRU CUZA ŞI NIFON MITROPOLITUL Domnitorul Cuza şi*a pierdut tronul pentru atitudinile simpatic populare şi fabuloase care ilustrează povestirile cu împăraţi, cu moşnegi, cu cărăbuşi de aur şi cu copii. El putea să întrebe pe un mitropolit din vremea lui : « Părinte, nu mi*ai putea citi ceva. . . 1 ştii de ce. . . », şi mitro* politul putea să*i răspundă : « Molitvele Sfîntului Vasilie, măria*ta », care se citesc la nebuni. Familiarităţile Coroanei nu erau menite să întă* rească autoritatea principelui, chiar atunci cînd el era un Alexandru Cuza, împroprietăritorul ţăranilor şi omul exproprierilor mînăstirilor închi* nate ortodoxiilor greceşti. Mitropolitul Nifon, care căpătase cîrja primaturii mulţumită unor averi atît de imense încît puteau să reprezinte un merit, a putut trimite o vorbă în pilde domnitorului, întrmn ceas dificil : « Spuned măriei*sale că am un bou întreg împăiat cu aur, că i*am tăiat capul şi că 'ul trimit. Şi spuneai că mai rămîne boul. » întnadevăr, Nifon avea o avere, toată de aur, în saci şi pungi. în firidele Mitropoliei se mai vede şi azi beciul de piatră care adăpostea comorile lui şi ale predecesorilor în Scaun. Dintrmn părete în celălalt, bîrnele de stejar, cu capetele zidite, au rămas încovoiate la mijloc, de povara dăsagilor cu galbeni, încălecaţi pe grinzi. . . 123 TITLURILE MARIŢEI Servitoare lubrică, provocătoare, de peste patru* zeci de ani, a domnului procuror. A stat în treacăt întinsă pe mai multe saltele de călugări, cărora, părăsită, le*a jurat răzbunare. Deunăzi, a uns cu fecale toate ferestrele şi clanţele uşilor unuia, cel mai pizmuit, probabil cel mai viril. Şi acum servitoarea, aliată cu Biserica şi cu preceptele călugăriei, supraveghează dacă teologala castitate a călugărului, care nu o mai primeşte în aşternut, se va ştirbi din partea altei femei. Călugărul care a luat locul precedentului în sînul Mariţei, pare de o potenţă redusă. Mariţa îl vizitează rar, cu sufletul la precedent. Precedentul e însă un adevărat pocăit. Spălîn* du*şi gemurile şi uşile şi lăcrimînd, el cîntă, pe glasul cuvenit : « Din time*re*ţe*le mede mul*te pa*timi se lup*tă cu mime ». 124 PRIMATUL Mitropolitul Iosif, fire instabilă şi capricioasă; tot ceasul cu hotărîrea lui. Toată lumea e vestită că pleacă la cinci iunie, şi pînă la zece nu se pregăteşte, sau pleacă de la iunie, în două. Treizeci de zile vrea să slujească la cutare sărbătoare, întoc* meşte zilnic alt program. In seara de ajun, cheamă pe iclisiarh şi*i spune : « Nu mai slujesc ». Pregătirile şi frămîntările cad într*o secundă. A fost episcop de: Galaţi, Huşi, mitropolit de Bucureşti: a demi* sionat todeauna. Demisiile, interzise de canoane, recompun sufletul incert şi fugace al unchiaşului. Readus de la mînăstire cu acordul partidelor, regele a interzis nevropatiei bătrînului să se mai agite, recomandîndu*i să facă bine să se isprăvească în Scaun. Dar de atunci, de cîte ori n*a încercat bătrînul să*şi anuleze făgăduiala! — Ajunge să se clatine un cap în Sinod, şi preşedintelui îi vine să plîngă, dă fuga acasă, cade pe canapea şi demisionează. De cîte ori n*a trebuit regele săd îmblînzească sau să se răstească la mitropolit! Mandarinii Bisericii sînt împărţiţi pe triburi: grupe învăluite se lovesc într*ascuns. Arhiereii ochesc episcopiile, episcopii mitropoliile; mitropo* liţii demisionează sau sînt destituiţi, dacă prinde puterea unul care s*a zbătut nebuneşte pentru ea, ca Ghenadie Petrescu. Ambiţioşii de putere se numesc: Sofronie, Pimen, Conon, Melchisedec, Meletie. . . Subt directiva ministerului, care*şi 125 alege oameni lesne de minuit, de ridicat şi de aruncat, aceste bube sacerdotale îşi împrumută cojile permanent. Partenie al Moldovei, cel mai aprig vînător de scaune şi de milioane, speculează susceptibilitatea şi sfiielile primatului. într*o şedinţă a Sinodului, ba ameninţat « cu degetul ». Altădată, convins că locul i se cuvine, ceruse regelui destitu* irea « unui om bolnav şi prea bătrîn ca să poată conduce. . . destinele Bisericii ». El propunea suveranului, care îl cunoaşte bine, să le conducă el. A refuzat să participe la cîteva şedinţe « ale unui Sinod, al căruia preşedinte îşi caută sănătatea în străinătate ». Dar de data asta, Partenie a vrut să săvîrşească un rapt romantic. Are la Mînăstirea Neamţului un bătrîn scelerat bogat, cu intrări la Palat, prieten de tinereţe al lui Iosif. L?a trimis în Bucureşti, la Mitropolie. « Am, de la Partenie, mandat să4 iau cu mine pe mitropolit », a declarat delegatul. Călugărul e moştenitorul casei cu odoare vechi, a fostului ierodiacon Iosif Gheorgian, moştenire la rîndul ei de la monahul căruia Iosif îi fusese ucenic, de pe datina călugărească. Individul a fost ales de Partenie, pentru încrederea ce i*o mai păstrează încă primatul. Sigur că şi*a atins « mandatul », el i*a propus la masă, mitropolitului, să facă o plimbare pînă la Neamţ, pentru recreare. Planul era simplu şi idiot: Iosif ajuns la Neamţu, gazetele fuseseră prevenite să anunţe că mitropo* litul Iosif a demisionat. Dezminţirea s*ar fi produs a treia zi, dar în ziua apariţiei informaţiei i se dădea răpitului, seara, să o citească; şi mitropolitul demisiona neapărat. Şi n*ar fi fost o simplă infor* maţie. Ziarele trebuiau să adaoge că a făcut bine primatul, ţara cerînd « energii proaspete » şi poporul voind un primat mai tînăr, căci aşa e legea. . . tinerii să sosească la timp. Pe de altă parte, păinjenişul sentimental: la masă, la cald, 126 in liniştea mînăstirii, arhimandritul Chiriac i*ar fi zîmbit cu întregul sobor mitropolitului furat; i*ar fi amintit vremea tinereţii şi liniştea, pe care ar fi bine să n*o uite bătrîneţea ; ar fi fost rugat, mitropolitul, să rămînă la ei, la micii lui foşti fraţi, care îl vor asculta şui vor iubi ca nişte îngeri. Iar partea de retorică plătită de Partenie ar fi fost încălzită de o sinceritate străină de afacere, dar venită bine să colaboreze cu împrejurarea. Putea să fie un prilej mai potrivit pentru alungarea lui Partenie—teroarea mînăstirilor moldovene, bivolul maicilor şi cămătarul—decît păşirea lui dintr*o Mitropolie întreită Mitropolie, mai sus? Iosif a priceput poate rostul vizitei lui Chiriac şi poftirea lui la plimbare; şi a primit. Arhimandrit tuLpredicator, întîmplat la masă, a ţipat, ca lovit de săcure, şi a sărit. Mitra şi cîrja se depărtau iarăş de aşteptările lui, şi el rămînea prizonierul de temniţă al urei lui Partenie, într*o mînăstire fără nume. — Nu se poate! a strigat arhimandritul, fără să*şi dea prea bine seama de îndrăzneala lui. Părintele mitropolit are treburi în Bucureşti. Nu poate să facă plimbarea ce*i propuneţi. Şi ochilor întrebători ai bătrînului cocostîrc, le răspunse dulcea netrebnicie a mitropolitului: — Nu pot veni, nu mă lasă arhimandritul. Totuş, seara, Iosif, şi a doua zi, a zvonit că pleacă. Sînt trei zile de atunci, şi nu a ple* cat. După întîia lui funcţiune de primat, demisionat de frica lui Ghenadie, Iosif, în mijlocul monahilor de la Căldăruşani, ieşea la poartă subt pretenţia parvenitului de a fi primit, de cîte ori vizita triumfal mînăstirea, în sunetul clopotelor şi între două rînduri de călugări. Ghenadie, ca o fostă slugă, adora frămîntaiul de glorie şi ha menţinut în tot timpul mitropoliei lui. 127 Demisia teoretică a mitropolitului Iosif se de* ghizează într*o versiune explicativă. Se pare că viaţa lui monastică şi lunga*i reşedinţă în chinovia politică au sfîrşit să*l înzestreze cu o abilitate netem* peramentală: s*a deprins să încerce duhurile şi minţile. Aşa s*a întîmplat, poate, vizitînd Moldova, cînd mitropolitul de la Iaşi, jaguarul vlădicilor, a venit să*i miroasă pragul şi carnea, dacă au început să aibă analogii de odorat cu cripta şi cadavrul. Iosif şi*ar fi aruncat o undiţă distrat: — Rău îmi pare că lipseşte regele; aş fi voit să mă retrag la Mînăstirea Neamţului. Nenorocul meu. Şi nici nu mai am chilie. — Dar cum n*aveţi? întrebă Partenie, pripit. — Am lăsat*o părintelui Chiriac şi nu i*o mai pot cere înnapoi. Partenie s*a prins în entuziasm: — Lăsaţi, înalt*prea*sfinte, îi dau eu ordin să vă înnapoieze chilia. — Aşa, poate! i*a răspuns Iosif. Preasfinţia* voastră sînteţi în epârhia prea*sfinţiei*voastre şi o puteţi face, eu nu pot ca strein. După cîteva zile de la întoarcerea lui Iosif acasă, arhimandritul Chiriac a şi fost expediat la Bucureşti. Iosif har fi păcălit, iar Partenie şi*a muşcat sfînta limbă, gîndind la graba cu care a căutat să fie util mitropolitului primat. LIPSA DE MOAŞTE în călătorie, Iosif s#a întîlnit cu mitropolitul Transilvaniei, Meţianu, care ba rugat să*i dea o cîtime de moaşte, din depozitul Mitropoliei. E obiceiul ca la tîrnosirea unei biserici să se sfinţească noul locaş cu sfărîmături de relicvă, sfinţi întregi găsindu*se rar, şi transilvănenii nemaiavînd ce să măcelărească. Mitropoliei din Bucureşti i*au rămas cîteva resturi anatomice, labe de braţe, fluiere uscate., poate şi nasuri şi urechi cu miros de smirnă. N*am văzut mădulările pe care le ţine iclisiarhul subt cheie, dar el mi*a dat destule lămuriri despre moaştele celor aleşi. N*ar fi exclus, poate, ca, în disperare de cauză, moaştele să fie un mezel preparat prin uscare şi resturi de picioare de raţă. Iclisiarhul e o fiinţă încă nedevenită relicvie, cu dimensiuni, cu ţîţe şi nuri şi cu două holbări de conjunctivită, în care stagnează o lumină a ochiului, de gîscan. Omul se culcă şi se scoală devreme, nesilit să iasă pentru trebuinţele ce împing pe ceilalţi să întîrzie în oraş şi să se întoarcă după cîntatul cocoşului, la ora cînd Sfîntul Petru s*a prefăcut că nu A aude. Doar cîte o baie de aburi sau conturile trilunare întocmite cu lumînă* rarul, dispus să echilibreze conturile iclisiarhului, îl fac să purceadă solemn, din vremem vreme, la vale, ca o cometă, ivită rar şi cu locuinţa în sfînta Mitropolie. Bătrîn reumatic, el se tratează cu 129 ouă de furnică, frămîntate în spirt, duhliu în glume ţărăneşti şi în episode dominate de elemen* tul din nădragi. Iluminat de o glicerină roşcată, injectată pînăm albul ochilor, el istoriseşte, cu numeroase detalii, păţania unei femei sau fete, şi întmnsul se simte că se răscoală nămolurile stătute şi că răspunde, bolnavă de o somnolenţă grea, vîna retezată de cuţitul lui Abraam. Lubric şi jovial ca un Bachus zugrăvit la streche, îl roade şi4 îmboldeşte stinghia scaunului, ca o doagă a butoiului călărit, în şanţul dintre pulpe. Acest borhotar al religiei e şi fin şi inteligent. Un lucru nu4 înveseleşte şi refuză categoric să4 comenteze: păcatul solitar, despre care se vorbeşte uneori la masă. Iclisiarhul îşi scofîlceste splendoarea, îşi lasă ochii în jos ca un copil. Urechile, nasul, i se înmoaie, atitudinea lui boleşte. Totul se întoarce spre el, ca mîinile cu manşetă pe firmele succesive ale unei scări ce urcă spre uşa unui dentist. Iosif a făgăduit înnalt#prea*sfîntului Meţianu şi « instrucţiunea » după care un deget de mucenic sau de cuvios se înmulţeşte ca pîinile din mitul evanghelic. Fără o procreare artificială, sfinţii nu s*ar mai ajunge şi s*ar epuiza ca nişte caşcavale. De aceea iclisiarhul mi*a dat să copiez reţeta de multiplicare, pe o foaie de pergament, pentru mitropolitul transilvan. E ultimul martiriu pe care îl îndură un mucenic. CUM SE PREPARĂ SFINTELE MOAŞTE Copiez textual documentul: « Pentru prepararea sfintelor moaşte e nevoie de cîteva instrumente: o menghină de dimensiune mică, un fierăstrăiaş chirurgical, o piuliţă de metal, cu pisălogul ei, un vas pentru topirea cerii şi o tavă. Cu ajutorul acestora se procedează în chipul următor : Sf. moaşte se strîng în menghină, pentru fixitate şi acurateţă, iar cu fierăstrăul se taie de*a curme* zisul o cît mai subţire parte dintr*însele. Se aşează în piuliţă şi se zdrobeşte, pînă ce sfărîmăturile rămîn de mărimea boabelor de grîu sau şi mai mărunte. în vasul pomenit se toarnă puţină apă sau puţin vin şi deasupra se pune ceară galbenă sau migmă rămasă de la sfinţiri de biserici. Totul se aşează pe un foc încet, mai ales pe spuză, pentru ca încălzirea cerii să se facă treptat. Apa şi vinul de subt ceară contribuiesc ca topirea să se producă şi mai încet ; şi se ţine vasul pe spuză pînă ce lichidul de la fund s*a evaporat cu totul. Apoi, în materia topită se răstoarnă sfintele moaşte sfărîmate şi cu o unealtă potrivită, care poate fi o linguriţă sau o vergea de sticlă, se amestecă, pînă ce ele pătrund în toată massa. După ce se crede că o îndelungată întîrziere ar fi de prisos, pe tava pregătită mai dinainte, unsă fiind puţin, se toarnă magma fier* binte şi se netezeşte, ca să devie un strat subţire. 131 Se lasă a se răci şi usca şi apoi se taie ca o pastă, în cîte patrate mici pot ieşi. în felul acesta, s*a dobîndit o cantitate însemnată de bucăţele, care, fiecare în parte, sînt părticele de sfinte moaşte. Se păstrează în starea aceasta. La cerere, pentru o sfinţire de biserică, se scot patru; şi trei dintmnsele se înfăşură fiecare în cîte o bucată de ceară curată, tot galbenă, încălzită puţin şi de o mărime socotită aşa, încît sfintele moaş* te la mijloc şi învelişul lor cel nou, de ceară, să nu întreacă mărimea unei alune. A patra părticică rămasă, întrebuinţîndu*se la Sf. Antimis, se înfăşură în mai puţină ceară şi de obicei se alege cea mai mică. » SAMARITEANCA O ţigancă tînără şi frumoasă cum sînt convales* cenţii, apare în ceaţa lui noiembrie, pe cînd luam apă de la cişmea. — Ce te#ai mai făcut? credea lumea că ai murit. — Nu*i păcat de mine să mor?. . . răspunse ţiganca. — De ce crezi că e mai păcat să mori decît să trăieşti? Uite: n*ai ghete frumoase, n*ai ciorapi frumoşi; ai ieşit din spital într*o fustă şi un bariş. în ceruri nu ai fi avut nevoie. . . — Dar ţîţele mele ? zise, înflăcărîndu*şi ochii îngreuiaţi de gene, ticăloasa. Şi în mijlocul mînăstirii, urzită cu fulgi de ceaţă, ea porni cu urciorul la apă, ridicîndu*şi fusta ca o togă, deasupra unui trup negru molatec şi sprinten, ca din Cîntarea Cîntărilor, însoţită de murmur de cobze. 133 UN PREOT « ANARHIST » în catedrală e orînduit să înveţe slujba un pre* ot ardelean. De şapte ani, decînd liturghiseşte în* tr*un sat, pe o moşie a Bibeştilor, nu a deprins nici slujba liturghiei. Are o căutătură inspirată şi o ţinută de boem distrat: îmbracă hainele pe dos, şi, nedîndu*şi seama, uneori scoate punga cu tutun în altar, dă să facă o ţigare şi se cori* ge trăgîndu*şi o palmă peste gură. Umblă prin catedrală ca pe un cîmp, la o vînătoare de şoa* reci. — Mă recomand Opriş, zice preotul, teolog ab* solut de la Săghiu. Teolog absolut înseamnă la noi, unde titlurile circulă neumflate, absolvent de seminar. îi e peste mînă să treacă din altar pe papura cu vultur din mijlocul incintei, subt policandrul şi turla mare. Executînd « văhodul », se uită îndărăt şi pe laturi, de sus în jos, ca şi cum ar avea conştiinţa că îi atîrnă pe odăjdii scame mari şi aţe, şi, cînd cu mîna dreaptă, cînd cu stînga, schimbînd Evanghelia de la piept, îşi scoate, şi de pe ochi, o plasă invizibilă de păianjen, care l*ar împiedica să se uite şi să*şi desfacă buzele pentru răspunsuri. Vine greu şi speriat, şi pleacă şi cu mai multă greutate, împiedicat, înnainte de toate, de nişte picioare care adoptă atitudini pe seama lor, vîrful ciubotelor aflîndu*se o dată în interior, şi o dată afară, iar tălpile luînd iniţiative inde* 134 pendente una de alta. Pe cînd cădeşte şi face jumă* tăţi de complimente sau un compliment exagerat dinaintea scaunului arhieresc, ocupat de căciula canonarhului Damaschin, i*ar veni s*o rupă de*a fuga cu cădelniţă cu tot şi să nu se oprească decît în pădurea lui sau pe un ţărm înflorit, de apă cu gîşte. Specialiştii noştri în parada bisericească îl consideră cu nările ridicate de scîrbă şi, ca nişte învăţaţi, măsoară cu oroare adîncimea ignoranţei preotului Opriş. Ceea ce a scandalizat însă pe toată lumea, infinit mai mult decît chiar lipsa esenţială a jocului de scenă, — şi cancelaria, şi Facultatea şi însăş persoana docilă a chiriarhului, — a fost situaţia politică a preotului ardelean. Opriş e revoluţionar! Un raport confidenţial a venit să documenteze activitatea lui bisericească, primej* dioasă bugetului credinţei. « Popă socialist » n*a mai văzut nici părintele Iachint, veştmîntarul, cel mai cumsecade, mai inte* ligent şi mai subtil călugăr unchiaş, din epârhia Ungro*Vlachiei. — S*a stricat lumea detot, părinte! zice veştmîn* tarul, crucindu*se delicat. MIERLA, CÎINELE ŞI CUCUVAIA Bunicul meu avea o mierlă, careţi fluiera cînte* cele, stîndu*i pe umăr, la ureche. Lui îi cerea mei şi apă din pahar, cel mai sentimental din toată casa. Cinci cîini de vînătoare veneau la şuierul mierlei. într*o vară, i*a cerut o cucoană mierla, pe cîţiva galbeni. S*ar fi putut să*şi vîndă mierla bunicul? Cucoana a plecat. A venit octombrie, şi mierla a murit. în luna morţii mierlelor, s*a văietat în salcîmii stăreţiei, bătuţi cu alicele ploii, multă vreme, o cucuvaie. Ţipătul ei m*a chinuit. M*am silit să alung cucuvaia din gînduri. Ea ţipa mai jăluitor. Am închis uşile şi am aprins lampa în mormîntul chiliei. O cucuvaie plînge şi piere un om? Acest ieroglif fără sens e scris în streaşini, pe şindrile şi deasupra ferestrei. Şi cîinii sînt mesagerii morţii. Urletul lor e prevestitor. Gropile lor cobesc o groapă mai mare. Cum ştie cîinele că mori ? Ce4 turbură ca să strige ? Vede el un fum iscîndu^se, un abur, o dogoare? O schimbare în lumină, un joc? Ce e moartea, că poate să fie mirosită de cîini? Cel ce va să moară se descompune anticipat? Fereastra arhimandritului Nectarie cel blînd, mort nebun, mistuit în optzeci de zile de pat, da din zidul mînăstirii în oraş, aproape de pămînt, şi el dormea cu capul către fereastră. 136 în fiece noapte i se uita pe geam un cîine lînos, căutîndu4 cu privirea galbenă în bezna odăii, fosforată de o stropitură de lumină. La geamul lui şi*a făcut cîinele o lună rugăciunea, şi Nectarie s*a trezit, într*o dimineaţă, săpînd măgura schitului, ca să scoată o comoară, pe care ba arătat*o cineva în vis, — şi de atunci mintea nu i s*a mai ridicat, căci trebuia să o copleşească somnul. Ce căuta cîinele la fereastra lui Nectarie? Zărea el înlăuntru un contur de umbră, o fiinţă de undă, care*şi purta mîna, otrăvită, de*a lungul lui Nec# tarie din aşternut, fără ca el să ştie? Vecinii de chilie au alungat cu bulgări cîinele prevestitor : cîinele s*a întors, nedezlipit de vedenia lui. . . DE PAŞTI. Săptămînă mare n*ar fi nici mai mare nici mai mică decît o săptămînă, dacă s*ar petrece fără post şi priveghere. Naivii o cred mare pentru că este sfîntă, pentru că de luni pînă sîmbătă se întîmplă chinul, cruci* ficarea şi moartea lui Iisus, fiul lui Dumnezeu. E mare săptămînă din pricină că părinţii monahi şi maicile monahiţe mănîncă şi dorm puţin. Toacă*n zori, toacă după*amiază, toacă seara, toacă noaptea. Metaniile ostenesc cureaua iclisiarhului şi*i umflă ochii, boboşaţi ca nişte gîlci, cu sînge. Ca să*şi închine trupul, plin de ţîţe, ca ugerul împuiat al unei căţele lehuze, arhi* mandritul se munceşte la fiece metanie de peni* tenţă. Mîna lui dreaptă se lasă mai întîi, cu şalele puţin încovoiate, mai jos de genunchi, unde se strînge pentru semnul crucii, şi se repede pînă drept în mijlocul frunţii, ca să scoboare de*acolo la pîntec, ca să se ridice la braţe. La fiece oprire, pe frunte, pe burtă, pe umere, cele trei degete unite, parcă lasă sau iau ceva, ca un păinjeniş. O metanie bună e aceea care nu economiseşte nicio mişcare şi la care genunchii, spinarea şi toate organele mari, cît pepenii, se întrec să ia o parte asudată. Cînd douăzeci de călugări se frîng deodată din mijloc şi cad pe genunchi şi lovesc, cu băgare de seamă, pardoseala, te crezi în 138 mijlocul unor nebuni, aplecaţi să se uite înlăuntrul pămîntului, ca întrmn urcior. Tot ce se aude timp de douăzeci şi cinci de metanii e fîlfîitul giubelelor balonate cu aer, şi suspinul arhimandritului, care se scoală de pe jos ca un rănit. Pe cînd buzele lui murmură cuvin* tele de pocăinţă, între ochii lui şi altar trec imagini de friptură de miel, de costiţe afumate pe varză, în capul procesiunilor de sticle înfundate, cu negru*vîrtos, care salută şi pier între candele şi făclii. Cu toate că s*a pregătit din vreme, în chilie, pentru durerile săptămînii celei de patimă, cu jumătăţi de şuncă şi capete de salam; cu toate că stomacul lui, tencuit în interior cu căptuşeli de plăcintă, zmereşte la liturghie şi utrenie în faţa lui Dumnezeu cu cîte un kilogram de carne coaptă sau afumată, iclisiarhul este mîhnit. Ştiutoruha* toate i*a dat destulă « cunoştinţă » ca să*l umilească şi să*l facă să*şi măsoare păcatul de dulce. Cuviosul aşteaptă Sfintele Paşti, cînd va mînca în faţa tuturor friptura jinduită, fierbinte, de la rinichi, pe care mezelurile n*ajung să o imite — şi ouăle roşii cu cozonac. E o ispită, o ispită tenace, şi buzele mùrmurâ: « Miluieşte*mă Dumnezeule. . . şi iartă fărădelegile mele ». între fraţi e o înţelegere poruncită de suflet, ca să se ocolească unul pe altul, să tacă sau să vorbească pe şoptite. Privirea lor e îndreptată, jeluitoare, către pămîntul patimilor şi al Satanei; dar pleoapele, scoborîte ca o perdea, numai pînă la ciucuri, tot lasă să se strecoare puţină lumină, prin dunga căreia zăreşti înlăuntru. Fiecare caută să*şi uimească fraţii de cin prin slăbiciunea lui prea grasă, prin posomorîrea lui prea jovială, printr*o claustrare desăvîrşită în orele de chilie. Şi cînd se arată, în soarele de april, 139 prin curte, fiecare ţine, ca să poată fi văzut de ceilalţi, un pezmet negru şi pietros, pecînd dinţii mestecă, în dosul bărbilor, o felie dintrmn cîrnat, dumicată cu muştar sau murătură, înnainte de a fi fost părăsită chilia. Pastilei scăparea de postul cel mare şi de săptămînă lui şi mai mare, o zi scrisă în calendar şi pe ouă cu roşu. CURCANUL Zile calde, soare proaspăt, vesele crengi, peizaj de nuanţe, ca pe o glastră de porcelan. Sînt silit sămchid uşa peste limpedele salon de tablouri, în care primăvara îşi expune inocenţa, ca să evit impetuozitatea unui curcan, care m*a provocat la trîntă printre arbuştii din ogradă. Acest monarh idiot, umflat ca un arnăut în fustanele şi purtînd căciulă de carne croşetată, cu moţul spînzurat pe cioc, e pasărea de Paradis a domnului intendent. Curcanul roşcat se îngîmfă în perspectiva curţii, ca un cavaler, mîndru că nu ştie iscăli. Ciocul lui, făcut să găurească gunoaiele, traduce, monosilabic, inspiraţii şi intenţii. Pe mantaua lui pufoasă, un evantaliu răcoreşte un orificiu strîns. Un nas închipuit suflăm tact. Are momente cînd rîde cu hohot, zbîrcindu*şi figura. Figură! glande şi mărgele, peste care atîrnă un elastic obscen. întrmn ungher, încolţise o femeie, şi curcanul dete ocoale fustelor ei, insistent şi poligam. L*am ademenit să se apropie de uşe. Curcanul mă privea chiorîş de*a curmezişul, cu un ochi mut, rigid, incolor şi plat, care voia să însemneze mai mult, susţinut de o atitudine de atac. M*a înconjurat de cîteva ori, ochindu*mi capul. Pleoapa lui se deschidea oblic, şi viteazul ar fi voit să mă doboare din spate, dezarmat continuu de învîrtirea 141 mea cu faţa la el. Curcanul intendentului îşi dete seama că este solul şi interpretul unei autorităţi. După o serie de curbe, strateg, el a imaginat o surprindere neprevăzută. Lent, cu pasul mărunt, curcanul s*a depărtat spre grădină, ca o dăsagă cu picioare, şi s*a întors brusc. Dar din bălării se ivi capul satiric al cotoiului meu cenuşiu, care pof* tea la momiţele umflate de sînge ale curcanului domnului intendent. O săritură, două ţipete şi, din guşa sulemenită, curseră lacrimi de carmin. Furios, curcanul năvăli, cu coada roată, ca un soare de hîrtie, şi, însîngerat, îl avui în faţă. Se ridica în aer ca să nimerească fruntea, şi ciocul lui, neputincios, îmi zmulge un nasture din cingătoare. Atunci, coborî bastonul meu. Plezni gîtul de cauciuc şi rupse avîntul curcanului domnului intendent. Avui sentimentul că încheiam o perioadă istorică. ADEVĂRATA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PAFNUTIE A fost un timp, sfîntul părinte Pafnutie ţinuse în loc luarea*aminte a creştinătăţii. S*au scris deo* sebite Vieţi despre viaţa lui înnavuţită prin harul cel întrutot sfînt. Părinţii Bisericii, atît ai celei ortodoxe, careţi păstrează datina de*a dreptul de la sfiinţii apostoli, cît şi ai celei schismatice, rătăcită de la singurul adevăr, au dat la lumină tot felul de Vieţi adevărate ale părintelui Pafnutie, care Vieţi, să ne fie iertat a dovedi că se deosibesc între ele, ca şi această Viaţă de faţă, de toate celelah te vieţi ale aceluiaş. în călătoria ce m*am învrednicit a face la sfin* tele locuri, am dat şi prin Muntele Aftonului, cel întru puterea azi a nelegiuitei turcimi, dar nu mai puţin sporit, pentru aceea, de duhul ce se revarsă într* insul. în cea dintîi călătorie, intrînd în vorbă cu un preacinstit arhimandrit sîrb, de la schitul Mirojniţa, şi povestind şi verzi şi uscate, am cuvîntat cîte ceva şi despre părintele Pafnutie, această mare taină şi acest diamant al dreptei* credinţe. — Ştii ce? mi*a făgăduit arhimandritul. Fiindcă te văd atît de pătruns de cele de Sus, o să*ţi caut, hagiule, Viaţa într*adevăr adevărată a sfîntului Pafnutie. Zici că mai vii pe la noi. Am s*o caut, fiind ţinută ascunsă; ochii păcătoşi nu pot să o vadă. Dar este scrisă în greceşte. . . 143 — Asta să fie toată greutatea, răspunsei. Ştiu greceşte pe cleşte, şi dacă nu mi*e de ajuns, am şi eu glosarele mele. — Aşa, da! răspunse părintele; mă luminezi. Totuş, nu ştiu de ai să înţelegi scrisul, care e de mînă şi foarte încurcat. — Fiţi pe pace, adăogai eu într*o sîrbească destul de corectă. Cu dumnezeiasca rîvnă, o voi scoate la capăt. Fericit, bineînţeles, dar deocamdată şi cam trist, în a doua călătorie pusei mîna pe sfîntul manuscris. Cel de al doilea drum, ca să nu se creadă că ascund, mi*a fost înlesnit, la Sfîntul Mormînt, de Onor. Minister al Cultelor, căruia respectuos îi aduc aici mulţumirile mele. Ministrul de atunci, — nu4 numesc, că nu*i place să fie pomenit decît în ziare şi cu portret, — binevoitor cu mine întodeauna, m*a însoţit pînă la gară şi rma sărutat, în faţa unui public mare, cinste care m*a întărit foarte. ham şi adus, la întoarcere, într*o sticluţă, aghiasmă, luată din fundul mormîntului Domnului nostru, şi două măsline din locul zis al Căpăţînei; un crîm* pei de vată cu undelemn întrutot mirositor, sfinţit de însuş patriarhul, şi o iconiţă ce o poartă la gît de atunci neîntrerupt. Lemnul din care a fost scoasă iconiţa, creştea verde pe vremea Mîntuitorului şi avea doi ani şi patru luni. Manuscrisul poartă 411 foi groase, îngălbenite şi atît de scorţoase de vîrstă, încît, dacă nu umbli cu mare sfinţenie, e în stare să se sfărîme, lung de 18 pe 11 cm. Scrisul e în flori şi cerneluri. O încredinţare firească te stăpîneşte, privind manuscrisul, că el cuprinde adevărata Viaţă a părintelui Pafnutie. Nu ştiu ce să zic! e parcă o vorbă de Sus, care mai întîi răsună împrejur, pe urmă intră în minte, trece prin voinţa slobodă, de acolo în cuget, se lasă aşa, între Bine şi Rău, în inimă. De acolo, pînă la suflet e numai o palmă: 144 a trecut. în vremea aceasta, ca un luminiş, se desface pe dinaintea ochilor adevărul. Apoi, căzînd cu faţa la pămînt, strigi: Aceasta e adevă* rata Viaţă a părintelui Pafnutie! Ceea ce am şi făcut. Am recunoscut, simţind adevărul, calea pe care primesc toate sufletele alese, vestirile bune şi dovezile, şi am înţeles dispreţul lor pentru urîtele dovezi materialnice. Ca să am şi documente, am vroit să fotogra* fiez paginile şi să pun în capul tîlmăcirii mele înfăţişarea manuscrisului în facsimile. Abia scosei aparatul şi*l îndreptai către text, că părintele stareţ al Lavrei s*a înfricoşat zicînd: — Ce faci, nefericitule? Nu te*am crezut vră* jitor. Am căutat să*l desluşesc. Părintele a fost, cum se zice la Bucureşti, inflexibil. Apărarea sa era de altfel dreaptă. în toată Scriptura nu se găseşte o singură dată pomenit aparatul fotografic dublu anastigmat cu burduf. Nici sfîntul Pavel, care a fost pînă şi la Roma (aparatul purta marca « Tip* Top*Milano>>), niciodată n*a lăsat să se înţeleagă că har fi văzut. Dar am avut şi eu un răspuns, cu care nu mai puţin am doborît argumentul: — Noul Aşezămînt este scris în greceşte, după cum şi numele aparatului e tras din greceşte. Mai mult: fos (vezi fosfor, ifos, tifos) înseamnă lumină, — şi ce a făcut Pafnutie altceva decît fos, adică lumină? graf ea: scriere, — şi tocmai că viaţa lui era scrisă, o avem dinainte. Gata să*l clatin pe părinte, am căutat mai bine să mă dau învins şi m*am supus, în cîştigul adevărului publicat azi asupra sfîntului Pafnutie. Tot ce am putut dobîndi a fost o fotografie (icoană developa* tă) a părintelui arhimandrit, care m*a rugat să nu învîrt şurubul pînă ce nu va trece într*altă odaie, să*şi răsucească mustaţa, să*şi puie crucea de gît şi mitra pe cap. Am un exemplar acasă, între can* 145 delă şi icoane, cu doua fire din barba originală, lipite cu clei de peşte şi puse subt geam. Cîteva scurte cuvinte asupra chipului cum am lucrat. Cer întîi iertare pentru slabele mele puteri. Am făcut ce am putut. Alţii vor face mai mult şi mai bine. E un început: adevărata Viaţă a părintelui Pafnutie e adîncă şi cu ramuri multe. Alţii vor adăoga note (însemnări) la ea şi vor trage învăţăminte împuternicitoare. Ortodoxia e bogată în asemenea pîrghii ale sufletului. Ştiu însă că tîlmăcirea mea e aidoma cu textul grecesc; ar fi nedrept să i se tăgăduiască însuşirea. Aş fi voit să o scriu în limba însăş a Scripturilor, care, fru* moaşă prin vechime, mi s*a părut că nu mai poate sluji timpului nostru, cînd, ca şi cea de atunci, limba de azi se cade să fie pe înţelesul ticăloşilor de necredincioşi. Iată o viaţă pe care nu o tipăresc ca să fie citită numai de la strană: frumuseţea Cazaniei s*ar putea să fie întrecută. Ea e mai mult pentru creştinul de acasă. Pentru îmbărbătarea lui cînd slăbeşte, valurile ispitei acestei mări înfuriate, ce este lumea, nefiind puţine. Şi pe creştini, îndeosebi, pe singurul creştin adevărat, ortodoxul, îl pîndeşte Dracul de miazăzi, sau Lucruhcehcemmblă*întru*întuneric, sau însuş Ve* liar. Poate trăi creştinul fără Vieţile Sfinţilor şi fără adevărata Viaţă a Sfîntului Pafnutie? Nu. Poţi lăsa pe fratele tău fără sfaturi şi cetiri? Nicidecum. Se mai admite să iei pielea de pe el, săd ceri două mii de lei pentru un botez şi trei mii pentru o înmormîntare, dar atîta tot: acestea sînt mijloacele de a feri materialiceşte creştinul de întrupările Satanei; dar săd laşi fără cărţile în care pîlpîie duhul cel întrutot sfînt, e ca şi cum hai lipsi de sfînta împărtăşanie, de sfînta spove* danie, de sfînta pobreganie, de sfînta ungere cu sfîntul mir. Nu! Asta nu se poate! 146 Am făcut dară tîlmăcirea mea în vorbirea de toate zilele, şi m#am ferit de cuvintele cari nu dau întocmai ceea ce trebuie. Aşa, n*am zis ighemonul, ci am zis regele. N*am zis maumarele, astăzi găsindu*se mult mai mulţi mai;mari decît pe vremuri, şi ei s*ar fi amestecat. De pildă: subse* cretar de Stat, inspector, şef, director general, director, mai pot asemenea mari chemări ale Domnului să fie tîlmăcite azi cu singurul mai* marele? S*ar putea: păstrînd cuvîntul grecesc şi punîndu*i coadă românească; — şi iarăş neîn* ţelegere. Am ales cuvintele aşa, ca îndată cititorul să*şi dea seama de ce mahmărime este vorba. Cele de uz nu le*am schimbat: mitropolit, stareţ ş.a. De asemenea am făcut cu aşezămintele. în manuscrisul grec e vorba de şcoală, de şcoală mare, de locul adunării etc. Alergînd la luminile neascunse ale mai multor învăţaţi, şi săpînd în duhul meu, am ajuns la: Seminar, Universitate, Adunarea Deputaţilor etc. Aşa că am trecut numirile aşezămintelor actuale (din clipa de acuş) asupra unui timp destul de întunecat şi de plîns, care n*avea Universităţi şi Camere, înzestrate ca ale noastre, şi nici o administraţie de pizmuit, cu biurouri (mese pe care stai în coate), ministere, fisc (unde dai bani şi cumperi chitanţe) etc., şi alte multe binefaceri. Pafnutie, ca să urmez, s*a născut în Bizanţiu, altfel zis, prin partea istoricului Fanar. Numele de Constantinopolea nu ham sacrificat fără remuş* cări geografice. Sfîntul Pafnutie a trecut de acolo la sfînta mînăstire Bogolia, ce se găseşte cam la o poştă depărtare. îmi pare nespus de rău că nu pot în această ediţie să dau şi aspectul Bogoliei. Tipograful mi*a stricat clişeele chiar în ziua tra* gerii la maşină, un purice ciupindud în spate, tocmai cînd le aşeza. Valţul s*ar fi prăbuşit peste clişeele neaşezate şi le*ar fi sluţit. Tipograful s*a 147 bătut însă puternic cu pumnii în cap şi, unindu*şi lacrimile cu ale mele, în aceeaş basma, care a trecut o zi întreagă de la ochii lui la ochii mei şi îndărăt, vă cere iertare. Basmaua se poate vedea în toate zilele de lucru între i şi 6 p.m. la «Tipogra* fia Cărţilor Bisericeşti», iar duminicile: una la tipo* graf acasă şi alta acasă la traducător. . . începutul Vieţii sfîntului Pafnutie: Sfîntul Pafnutie s*a născut cu două litere greceşti în mînă. Sfîrşitul Vieţii sfîntului Pafnutie: Dacă este aşa, de prisos să stăruim. Literile sînt alfa şi omega, în care se cuprinde omicron, adică Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, adică Treimea, adică Totul, la fel, împărţibil şi nedespărţit. Amin şi lui Dumnezeu slavă, IISUS AL DOILEA Pe la mijlocul lunii lui Mai, un om încă tînar se plimba pe marginea unui lac. Mîinile lui albe şi figura lui ca o ştofă rară, păstrată întrmn sertar, dădeau să se înţeleagă că vine de departe, şi că nu iese din bordeiele pescăreşti ce se îmbrînceau ceva mai sus, pe coasta moale pleşuvă. Pescarii se uitau la el cu zîmbetul zelos al hamalilor pe care nuri închiriază trecătorii. Mai mulţi crezuseră că*i un negustor de peşte cu toptanul, venind întnadins din Noul Ierusalim, oraş măreţ, vestit prin cantitatea scrumbiilor consumate. — Vezi coşurile astea, jupîne? îi zise unul. Sînt cinci. Ţi le dau pe unsprezece lei şi nouăzeci şi cinci de bani. Streinului îi trecu un zîmbet pe toată figura. — Ţi le las pe unsprezece lei. . . Zece lei pentru dumneata. . . Nouă lei, cît mă costă, strigă cineva din răsputeri, cînd streinul ajunsese în dreptul altor coşuri, mai departe, în care alţi pescari îşi răsturnau năvodul cu peşte. — Dacărţi place! sfîrşi pescarul. Te credeam om serios. — Vezi tu, Avrame, urma încă pescarul. S*a stricat lumea detot. Nu mai sînt negustori ca altădată. Ar vrea, pentru nimic, să le dai toată munca de cîteva zile. . . Pîrlitul ăsta mi se pare că ham mai văzut la Noul Ierusalim. Dacă nu mă înşel, trăgea obloanele la firma lui Natanail. — Ei, ştii tu cît cîştigă Natanail? pe neminţite, de cinci ori mai mult decît îl costă peştele pe el. . . — îl vezi? acum cade la învoială cu şarlatanul ala de Leiba! Mă prind că ira luat toată caracuda. Şi de ce ? Pentru că Leiba e bun de gură, Avrame, şi poate vinde foarte bine un peşte mort drept unul viu. Avram, ducînd palma la ochi, în chip de cozoroc, şi înnălţîndurse din călcîie, zise: — Uite că n*a cumpărat nici deracolo nimic. — Zău? ia să văz: ai dreptate, Avrame. Lasă, că nu*i nimic. Leiba e un şarlatan. . . Uite, acum îi dă cu tifla pe la spate, şi pîrlitul cela se duce înnainte. După cîtva timp pescarii au văzut că streinul nuri negustor de peşte, şi deratunci încolo se mulr ţumeau să rîdă de el. Dacă un doctor în teologie ar fi trecut atunci peracolo, ar fi recunoscut îndată că streinul acela era un imitator al lui Iisus Hristos, şi ar fi intrat desigur întfro discuţie de mare interes şi de atracţie, cu dînsul. Ceea ce de altfel nu irar fi disr plăcut « Veneticului », cum îl numeau pescarii, căci gusta ca nimic altceva pe lume, şi mai mult decît peştele fript, disertaţiile asupra Imaculatei Concepţiuni, Prezenţei Euharistice şi a Spover daniei. Dar ce căuta peracolo imitatorul? Dezgustat de Noul Ierusalim, unde tocmai cu doctorii avusese dera face, asupra cărora profesa nişte vederi din care reieşea, ca să zicem aşa, că doctorii purtau în templu nişte părechi de urechi ceva cam exagerate, de care nrau năpîrlit nici pînărn ziua de astăzi; dezgustat de sinagogă, a ieşit la ţară, ca să vorbească mai folositor cu oamenii simpli. Căci în firea lui, ca în firea tuturor bărbaţilor înţelepţi, se arăta nevoia de a vorbi mult, dera nu tăcea niciodată, de*a da lucrurilor 150 o înfăţişare cum o credea el bună, în auzul multora. Un tîmplar face un scaun, şi îl vinde, şi pe urmă se apucă să facă altul. Bărbatul înţelept, care nu face scaunul, vede scaunul însă. Unde s*a oprit lucrul tîmplarului, începe lucrul lui. De ce are scaunul patru picioare şi nu trei? Ce*ar fi de*ar avea numai două? Poate să aibă cinci picioare scaunul? Cine mai are patru picioare? De ce scaunul cu patru picioare nu umblă, pe* cînd capra, tot cu patru, umblă? De ce cu două, scaunul ar cădea, pe cînd, numai cu două, un dele* gat nu numai că umblă, dar cugetă, scrie şi vor* beşte?. . . Toate aceste chestiuni importante sînt de domeniul bărbatului înţelept, şi din cumpăni* rea unui scaun cu un ministru, de pildă, pot ieşi ideile mari, de preţ, care vor îmbunătăţi lumea, după ce s*a mai şi îmbunătăţit. Asemenea chestiuni colcăiau în mintea tînără a lui Iisus, dar într*alt chip decît în minţile înve* chite ale mai marilor cetăţii, aşezaţi pe scaune plătite. Plătite nu de ei, ca la teatru, dar plătite lor ca să le umple, ca la Parlament. O pildă: cînd intri într*o ospătărie şi mănînci, plăteşti; închi* puieşte*ţi că intri rugat de birtaş, mănînci rugat de birtaş şi te plăteşte pe tine birtaşui, fiindcă ai mîncat cît şapte. Aşa se întîmplă în cetate cu mai*marii, îmbrăcaţi cu caftan sau cu haine nem* ţeşti, şi care ocupă nişte ospătării cu turnuri, numite cu nişte cuvinte, traductibile în ziua de azi cu vorbele: Guvern, Minister, Parlament, şi cu altele mai curioase. Ceea ce era şi mai curios, într*un birt mîncai puţin, plăteai puţin, si mult de mîncai mult; într*un lăcaş cu turnuri, cu cît mîncai mai mult cu atît ţi se plătea mai mult, în loc, să zicem, de*a ţi se plăti mai mult cînd mănînci mai puţin, făcînd o economie bugetului. Cine mînca de un ban, primea cinci parale; cine mînca de douăzeci de lei, primea o sută de lei. 151 Iată ceva, un lucru care în mintea lui Iisus al Doilea devenea o problemă ce nu*i intra defel în judecată. Primul Iisus, într*o zi de necaz, s*a înfuriat într*atîta încît a scos cureaua şi a bătut pe mitropolit într*o biserică, fiindcă vindea anafură, aghiasmă şi tămîie. Şi dimpreună cu el a mai bătut ca la vreo douăzeci de episcopi ocupaţi cu un modest negoţ de miruri prin ungherele bisericii, fără să mai socotim palmele ce le*a împărţit la popi şi diaconi. Această revoltă a dat naştere la o adevă* rată zminteală. Ziarele, nu numai din Ierusalim, dar din toată Palestina politică şi literară, au înfierat acest eveniment, fără să înţeleagă cum s*a putut ca ei toţi să sufere lovituri, şi nu mai vîrtos să se scoale şi să*l trîntească ei pe Venetic. Dar Iisus acela, care se uita la redactorii Progresului modern ca la nişte ciuperci, s*a mulţumit să*şi ducă batista la nas şi să iasă din Ierusalim ca un nor dintr*o peşteră ascunsă. Aşa că pe imitatorul lui îl găsim printre vînătorii de crapi şi scrumbii, plimbîndu*se în lung şim lat şi căutînd o pricină morală ca si rupă tăcerea ce*l rodea într*ascuns. Nu trebuie însă să se creadă că în el însuş tăcea. Niciodată gîndurile nu*i colindau sufletul ca acum, fiindcă niciodată nu tăcuse atîta timp. De douăzeci de zile, decînd umbla, nu scosese niciun cuvînt, nicio literă, nici cea mai mică virgulă. Căuta litera mare cu care să*şi înceapă predicile. Medita o mare predică. Asta trebuia să ajungă iniţiala roşie din capul capetelor. Cum să înceapă ? Ar fi putut, de pildă, să zică : « Bună ziua, ce mai faceţi ? merge negoţul ?» — Dar de ce? Ce folos sufletesc să aibă un asemenea debut? Ca şi Iisus cel adevărat, Iisus al Doilea ura banali* tatea şi înţelegea să înlemnească pescarii cînd va deschide gura. Tot plimbîndu*se şi fumînd cîteva ţigări din* tr*un tutun fără nicio aromă, nişte tutun ce*l 152 cumpărase din sinagogă de la vicarul Sinedriului, îi veni gîndul că ar fi mai bine să facă o minune. Vorbele ies sau nu ies, se gîndea el, o minune însă impresionează. Dar nimeni nu mai făcuse, de la Iisus Întîi pînă atunci, şi Iisus al Doilea se temea să nu reuşească. — Făceam mai bine să iau de calitatea întîia, se scîrbi în sfîrşit Iisus al Doilea, aruncînd în lac cartonul ţigării ce*i uscase gîtlejul. Din toate părţile, o lume de pui de peşte înconjură mucul de ţigară, căutînd care să4 apuce întîi, ca să fugă cu el. — Nefericiţilor ! vorbi pentru întîia oară Iisus. . . adevăr zic vouă : gustînd ţigare, moarte veţi gusta. Mulţumit de această maximă improvizată, el se apleacă, ia pietricele de pe jos şi aruncă după peşti, vesel şi reconfortat. De*aci înnainte minunea întîia îi lucra toată mintea. Cu care să înceapă ca să fie şi original? în viaţa unui profet alegerea unei minuni e tot atît de grea ca un subiect în viaţa unui romancier. Minunile mici nud atrăgeau. Cum să înceapă? cu ce cuvinte? Moisi a izbit in stîncă şi a strigat să iasă apă, — şi apă a ieşit. Dacă ar repeta minunea, ca încercare, singur, întrmn colţ, pe undeva? De teamă de a nu ieşi apă deloc, nici după a treia lovitură, îşi îndreaptă bastonul şi păşeşte înnainte. Dar pescarii îi parali* zează toate proiectele, umblînd încoa şimcolo şi uitîndu*se la el. Unii rîd, alţii tuşesc semnificativ. Sînt pescari de*a lungul ţărmului întreg, care goi, care scoţîndu*şi nădragii şi rămînînd într*adins într*o atitudine ruşinoasă şi de la care Profetul îşi întoarce ochii, şi, cu toată iubirea lui de oameni, exclâmă în tăcere: «Doamne! tare sînt idioţi! ». Pe aceştia trebuie săn copleşească el cu o minune, vizibilă de departe. Iosua a oprit soarele : idee exce* lentă. Dar acest Wagner al neamului ales n*a 153 mai fost imitat. încercarea e primejdioasă. Soarele ar putea să nu se oprească. Şi*atunci!. . . Atunci toţi găgăuţii aceia care îl vor vedea operînd gesturi asupra soarelui, au să rîdă; şi A vor bate pe umeri. El va auzi gluma lor prostească: «Ei, ce ţi*am spus noi, domnule Rabbi? » Ajung trei cuvinte pentru ca un profet să se simtă neche* mat şi să se sinucidă. « Profet şi actor nu s*a văzut încă sinucis », îşi zise însă Iisus al *Doi* lea, şi îşi amînă minunea pentru o altă zi. Sin* gur pe marginea unui lac înfiorător, oricărui alt bărbat i s*ar fi urît. El ar fi căutat să*şi aducă o prietenă cu care să reciteze stihuri neasemănate, să facă discuţii şi alte lucruri străine unei firi care, în vecinătatea sexului complinitor, e apucat de un dezgust de viaţă. E adevărat că farmecele intelectuale din care o fată cultă, ca Sapho, îşi asortează comorile feminine, nu înnebunesc pe toată lumea; unui profet nu*i spun nimic; cel mult îl fac să caşte. Iar profetul nostru era unul de aceştia, şi desigur că azi nu har înţelege nimeni, căci orice bărbat înţelept trebuie să aibă cu el, în el, prin el şi afară din el, şi o femeie deşteaptă. Vasăzică nu asemenea lipsă ducea Iisus al Doilea în singurătate; el mai vîrtos hotărîse să se ducă în şi mai mare singurătate, în pustie. O lipsă avea el orişicum, şi n*a întîrziat să o facă cunoscută. — Frate, mi se pare că te duci la tîrg. — întocmai, jupîne, răspunse un om care ducea ouă în dăsagi. — Ai să te întorci tot pe*aci? — Tot pe*aci, jupîne. — Poţi să mă îndatorezi cu ceva? — I*auzi vorbă! Pentru dumneata fac orice. . . fiindcă ştiu că n*are să fie degeaba. — Ei bine, cumpără;mi o carte pe care am uitat să o iau cu mine: Teologia dogmatică, în trei 154 volume. Ţine cincisprezece lei şi unul pentru dumneata. — Cum ai zis? mai spune o dată, că, de! noi, oamenii proşti. . . — Teologia dogmatică. Vezi însă că sînt două. Să ceri pe cea ortodoxă, scrisă în ruseşte, tradusă în greceşte, pe urmă în bulgăreşte, şi din bulgăreşte într*o limbă ce se zice că se cheamă limba roma* nească. Ai înţeles? Bagă de seamă să nu*mi aduci Biserica ortodoxă română, în douăzeci şi şase de volume. Drumeţul, buimăcit de nomenclatură, s*a dat jos de pe cal şi a căzut în genunchi strigînd: — Rabbi, tu eşti fiul lui Dumnezeu! cel care ştie cele văzute şi nevăzute, cele traduse şi obscure, cele abonate cu de*a sila şi cetite cu geamăt şi scrîşnire. Şi mărturisirea omului ce se ducea la Ierusalim cu ouăle în traistă, este cea mai veche şi temeinică dovadă de dumnezeirea lui Iisus al Doilea; căci scris este : « Se va ascunde fotolitografilor şi se va arata vînzătorului de ouă cincisprezece la un leu şi unul pe deasupra » : proorocire ce s*a împlinit întocmai. în urma călăreţului, Iisus al Doilea şi*a dus mîinile la ochi, ca întru rugăciune, şi a suspinat : — Omul acesta, Doamne, miroase a mastică. De mi*ar aduce, numai, Teologia dogmatică, unde am auzit că se vorbeşte de mine. Şi a plîns pînă la scăpătatul soarelui. în vremea aceea, s*a întors călăreţul din Noul Ierusalim cu trei volume groase în dăsagi, oprind calul în faţa lui Iisus, şi s*a dat jos şi s*a apropiat mergînd în patru picioare, căci credea că încă stă pe cal. — Domnule Rabbi! domnule Rabbi! Iisus nu auzea nimic. 155 — N*auzi? Domnule Rabbi ? Iisus tăcea şi nud vedea pre el. — Am adus, domnule Rabbi. . . ceasloavele; scoală*te, domnule Rabbi. . . lisus se deşteptă, trecîndum palma, speriat, peste frunte. — Eu şi cu mine sîntem unul, strigă el sculîndu*se în picioare. — Ce vorbe înţelepte! zise drumeţul. . . El e fiul lui Dumnezeu. — Ei, ai venit? Credeam că nu te mai văz. . . — Credeai să te înşel tocmai pe dumneata? — Dar de ce stai de>a buşilea? Ţie îţi zic, scoa* lă*te şi umblă. . . — Din respect, sfmţia*ta. Să nu mai apuc ziua de mîine. Aşa facem tot satul cînd vine prefectul, stăm în patru mîini. . . întorşi către sfinţia*sa, ca să nud vedem faţa. . . Dar vlădica nostru? aşa*i de sfînt, domnule Rabbi. . . Numai sticle lucesc în capul lui, şi pe piept, şi pe burtă şi peste tot. . . Are şi decoraţii. . . Matale, să nu te superi, n*ai. — Ai adus cărţile? dă4e încoace. — Le*am adus, vezi bine, dar a fost mare zăbavă cu ele. — Ţi le* a furat cineva? — Cine să le fure, sfinţia*ta? Să le dai degeaba şi nu ţi le ia nimeni, zise săteanul. . . Pasămite cărţile astea sînt prea sfinte, şi omul păcătos se leapădă de ele. — Altceva s*a întîmplat, şi, de ar fi fost vorba de altul, nu alergam atît pentru un leu. — Nu le*ai găsit la Alcalay? — Să vezi cum stă lucrul. . . Ăl de le*a tîk măcit de pe bulgăreşte este episcop, şi ăl de le*a tipărit este, cum să zic, ca un primar, poate că şi mai mare. Un învăţat cu ochii mari, holbaţi într*o barbă, şi care, să mă ierţi, avea aerul 156 prostănac, sfinţia*ta. Dar nu e adevărat, pentru că e profesor la şcoala cea mai mare din Palestina. Nu ştiu ce să zic, mulţi domni de*ăia mi s*au părut mie proşti, dar pesemne că nu sînt, fiindcă pe toţi îi pune dascăli şi judecători. . . Eu trebuie să fiu prost, domnule Rabbi. Pe ăl de*a tipărit cărţile ha învinovăţit ăl de le*a tîlmăcit, că ar fi hoţind, ştii, cîte niţel în slujba lui, din banii altora., şi ăl de le*a tîlmăcit s*a supărat, şi acum amîndoi sînt la cuţite. A trebuit să alerg de la unul la altul pînă să le capăt. Dar vlădica de le*a tradus, un om cu barba roşie ca racul, era vesel că le cumpăr şi mă întreba ca pentru cine. Zicea că sînt cel dintîi cumpărător, de zece ani, de cînd a făcut cartea. Şi m*a întrebat că trebuie să fie un om foarte deştept ăl de le cere. Eu, să mă ierţi, i#am spus că eşti băiatul lui Dum* nezeu, că aşa am înţeles. . . El a rîs şi a zis că asta nu se poate. . . Dar ce de cărţi avea la el! La mine în bătătură sînt patru movile mari de bălegar, şi tot sînt mai puţine decît cărţile lui. . . Mi*a mai dat două cărţi pe deasupra, pentru dumneata, şi două şi mie... Le vrei şi pe astea? că tot n*am ce face cu ele? Ia vezi despre ce scrie... Săteanul scoase două cărţi : Datoriile femeii către bărbat, ale bărbatului către femeie, ale co* piilor către părinţi şi ale tuturor din casă către Sfînta Treime şi Cum se domesticesc pisicile, cu vorbă blîndă şi credinţă în Sfîntul Partenie. — Noi, ăştia proştii, sfinţia#ta, ne facem dat o; riile către femeie cum am apucat din părinţi. . . Să mă ierţi. . . De astea nu zice cartea nimic, că, de, vlădica de*a făcut^o nu ştie ce*i femeia, decînd i*a murit preoteasa şi s*a călugărit. Vrei şi cărţile astea?. . . Dacă nu, mă gîndesc şi*aşa, că hîrtia e subţire, şi poate să ne fie vreodată de vre un folos sufletesc. Dar ştii ceva, domnule Rabbi, eşti cam palid. Hai în deal să ne cinstim. 157 — Adevăr zic ţie, căile mele nu sînt căile voastre, zise Iisus al Doilea, şi ţăranul, făcînd o strîmbătură uimită, se scărpină subt căciulă. După aceste vorbe, umilit în sufletul lui, săteanul s*a aruncat pe cal şi a fugit cît a putut, cuprins de*o frică mare. . . Iară Iisus, cu Dogt matica subsuoară, a purces în pustie, unde a ajuns la ziuă. Cînd s*a pus să şadă, deodată i*a ieşit o capră înnainte, care i*a întins ugerul plin cu cafea cu lapte, o ţîţă cu cafea şi o ţîţă cu lapte, şi un co* zonac între coarne. Iară Iisus al Doilea a ospătat şi a mulţumit Domnului. Iisus al Doilea nu se mira de nimic, — şi caprei ce se depărta i*a strigat: — Te rog, dacă nu te superi, o raţă friptă, pentru prînz. Dar nu isprăvi vorba. . . O raţă sălbatecă veni în zbor şi, trecînd prin aer, în faţa lui s*a fript şi s*a făcut cu varză. Iară Iisus al Doilea a mub ţumit încă o dată Domnului care împodobeşte crinii, îmbracă pasările şi le frige. CÎINELE FĂRĂ LOC Un cîine flocos, exilat, se oprise la apropierea mea, se uita drept în ochii mei, îşi legăna coada lin. Mi se culcă la picioare, cu o declaraţie de vasalitate conştientă. Zîmbetul cîinelui spunea: « Vreau să fiu al tău şi nu te mai părăsesc nicio* dată ». Acest cuvînt « niciodată », citit în lumina ochilor cîinelui pribeag, îmi dete un fior de imensitate chircită. « Niciodată » subînţelegea pe «todeauna», şi «todeauna» este provizoriu. — De ce alergi la noţiuni, cîine frumos, fără prieteni, fără stăpîn? Te*ai uitat în ochii mei, şi ceva din ochii tăi a trecut în mine, şi ceva dintr*al meu a rămas în tristeţile tale. Trebuie să ne despărţim îndată după ce ne*am cunoscut. Tu crezi că ţi*ai găsit stăpînul: eu mi4 caut de zece ani, şi cînd am crezut căd găsesc, atunci m*am şi dezlipit de el. El n*a avut în odăile sufletului niciodată un culcuş potrivit cu oste* neala mea, şi eu mi*aş împărţi bucuros patul cu tine, dacă nu m*aş teme că ai purici prea mulţi. — Hau! Hau! zise cîinele, sculat în picioare, cu botul către cer. — N*ai greşit: E acolo sus, undeva, departe. Latrăd, băiatule, latrăd; căci, instinctiv, toţi cîinii tăi îl latră noaptea, văzîndud că mişcă luna din loc şi că o plimbă deasupra zărilor pustii. . . 159 SÎRBA POPILOR Patru arhierei şi episcopi s*au îmbătat la Govora, întrmn restaurant. Văzîndud afară din cale de veseli, şeful orchestrei militare, un că# pitan, a găsit oportun să le cînte Sîrba Popilor. Arhiereii s*au supărat şi, aducîndu*şi aminte că ştiu să iscălească, au expediat o telegramă, care decise pe generalul Coandă să*şi mute subab ternul; ceea ce a displăcut regelui, informat. La botezul celui de al patrulea prinţ, săptă* mina trecută, regele Carol s*a produs zîmbind îngheţat, cu fraza următoare, în auzul luat în răspăr al celor patru arhierei: — A! ponşur!. . . Aţ fost la Cofora! la Co> fora! —A!. . . la Cofora şcantal. . . A! prafo! 160 ŞAPTE SUFLETE Amîndouă nopţile hau însoţit pe mitropolit mai departe, mai departe pe drumul străjuit cu sălcii rare, al morţii. « Moare », spun deser* venţii pribegi ai Mitropoliei. E, înnafară de aceea că Dumnezeu există, încă o idee primită, care cobeşte deasupra micimilor colective şui face pe fraţi să se privească mai prieteneşte. Exodul de rătăcire şi întoarcerea la cazan, va începe, poate, în curînd. Capetele călugărilor se lasă ca nişte steaguri cernite, oblic. Mînăstirile au intrat în regimul marei mizerii, Biserica se descompune, călugării, cavalerii conservatori ai aşezămintelor, îşi găsesc bliaurile goale, undelemnul ars, pîinea scrum şi, numai cu nădejdea în viaţa viitoare, cine poate călca, flămînzind în zdrenţe, poteca mîntuirii ? Mitropolitul a lunecat aznoapte, cu spaimă, pe lîngă silueta Doamnei rînjite, şi ea ha lăsat să se strecoare; căci o virtute ha dat putere lui să năzuiască spre zorile albe: dorinţa de a se împărtăşi. Trei monahi şi duhovnicul bătrînului, Fteodosie, hau dus, trişti, subt ripide, potirul în care, la îngî* narea nopţii cu duminica, au jertfit, la umbra celor trei geamuri pestriţe ale paraclisului dom* nesc. Şi hau aşteptat să*şi descleşteze mîinile de pe căpătîiul înnalt al patului şi să nu mai ţipe. în confuzie şi tremur, cei trei arhiman* 161 driţi uitaseră că un arhiereu, şi cu deosebire un mare arhiereu, nu trebuie împărtăşit în halat. Unul îşi aminti la vreme, şi mitropolitul, zgîriind în aşternut, dete camardinerului o cheie. — Prea^sfinţitul tot are cîteva cheiţe, zise du* hovnicul pe şoptite. Ridicat pe şale şi înfăşurat în epitrâhil şi omofor de serasir, ierarhul primi, în albe, potirul, şi alese cu linguriţa de aur fragmentul trupului lui Cristos, pe cared sorbi iluminat. Duhovnicul, tot un praf, tot o cenuşe, bătrîn cît arhiepiscopul, rupse cuvintele, pierdu şirul recitativului însoţitor al împărtăşirii — şi bătrînul mai putu săd corecteze. « Deci mă rog ţie. . . » trebuia să zică duhov* nicul, şi lăsă pe deci în drum, încălecat de emoţii. « Deci! Deci! » întrerupse mitropolitul, flambat în temperatură, ca un fluture de lampă. Doctorul, un tînăr, este de părere că mitropo* litul are nevoie de un om care săd sugestioneze, şi săd influenţeze energic: « N*ai nimic! nu simţi că eşti sănătos? Ce dracu! » propune me# dicul să i se repete de cîteva ori pe zi mitropo* litului înfricoşat de moarte. — Nu vezi, doctore, răspunde un arhimandrit, de ced arde lui!? Aşad omul bolnav? Se supără de o molitvă? Are şapte suflete, pisoiul. . . şi o să mai trăiască douăzeci de ani. Bolnavul ăsta în agonie te îngroapă şi pe dumneata. . . LUTUL DIN TIMP Dacă e vizitat şi doarme, arhiereul Calistrat Orleanu, un original taciturn, îţi trimite un borcan de dulceaţă şi cafea şi se întoarce pe cealaltă parte în pat. Am citit, pînă să se scoale, un volum: Le centenaire de Voltaire, găsit pe masa lui. Arhiereul pune o viză pe cărţile străine: « Am citit*o. Orleano ». Şi l'Histoire de la Turquie din « Bibliothèque utile » a fost citită de arhiereu. La orele douăsprezece, cînd a ieşit, bine odih* nit, în soare, a rîs. Fiindcă îl aşteptam de la opt dimineaţa, m#a oprit la masă, şi am plecat din chilia lui, de la Sfîntul Dumitru, de lîngă Poştă, la două după miezul nopţii. Această admirabilă facultate de a desfiinţa timpul, lăsîndu4 să se deplaseze încet, cu toată suprafaţa lui odată, ca o baltă, se pierde. Ea face parte din latifundiu, în care intră miile de hectare ale timpului, cu şi fără rod. E marea boierie. 163 UNA SUTĂ LEI Iclisiarhul m*a rugat să colaborez la o cari* tate, ducînd la poştă o hîrtie de o sută lei pentru un plugar din Ialomiţa, a căruia epistolă lungă mi*a citit*o : descrierea acelei mizerii neînchi* puite, în care mucezeşte aluatul românesc. Con# cepută de un vechi sergent*major, sau notar de primărie, lovitura de efect, argumentul irezis* tibil, e luată din lumea popească. Făcînd în scris o cruce mare pînă la buric, plugarul exclamă deznădăjduit: « N*am nici cu ce da o liturghie la biserică ». Iclisiarhul zice: «De liturghie îi arde lui!. . .» Deşi supărat foc de scrisoare, iclisiarhul are sufletul bun. El îşi dă seama, fireşte, de supe* rioritatea lui asupra rubedeniilor, dar cînd le răzbeşte cuţitul şi zbiară pe cîteva foi, le ajută. Arhidiaconul Serafim şi ceilalţi diaconi şi preoţi, unii ieşiţi de la stăpîn şi cu neamuri băgate prin Bucureşti, sau din ţăranii bulgari de prin veci* nătăţi, deveniţi prinţi ai Bisericii, îşi gonesc rudele cînd vin să le sărute mîinile şi să le arate cu ochiul, bătîndu*se în pîntec, acolo unde se împietreşte mălaiul şi uneori pămîntul. Proto* singhelul Irodion a stat încuiat şi nemîncat două zile şi două nopţi, de teama unui frate al lui, ţăran, care îl păzea « să se întoarcă ». Un vecin de alături şi altul de dedesubt, prin geamul deschis, îl informau asupra perseverenţei sătea* 164 nului rupt, prăpădit, înfometat şi îngheţat în gerul lui decembrie, la uşa protoslnghelului Irodion. Vecinii căutau săd îndepărteze; el, ştiind ced aşteaptă acasă în sat, nădăjduia să capete o firimitură. Aceşti ţărani cerşetori fac postii pe jos, prin lapoviţă şi crivăţ, ca să linguşească, dacă nu să mişte, brutalitatea neamurilor, cuibărite în altare, şi care îi alungă. MUZICHIE Vecinul cîntă dincolo de păretele lămpii. Di* mineaţa, cîntă biserica. O pauză. De la unspre* zece la trei după*amiază cîntă vecinul. La trei cîntă biserica iarăş. La patru cîntă «şcoala de cîn* tăreţi » de subt fereastră : pînă la şase. Patruzeci de guri îşi potrivesc măselele pe tropare şi gît* lejul pe glasuri. Cîţiva sergenţi de stradă vor să*şi schimbe profesiunea, lăudînd în alintări zbierate slava lui Dumnezeu. La şapte, vecinul are o prefaţă muzicală pînă la nouă, cînd, încetînd aperitivul şi uvertura, în mijlocul tovarăşilor săi, vecinul intră în toiul muzical pînă după miezul nopţii tîrzii. Psaltichia alternează cu romanţa, şi după « Mărire ţie, Doamne, mărire ţie » se cîntă « Ce faci, babo, după sobă ? », în bătaia cîte unui singur picior încă treaz. Vocea de femeie, care ascute muzica şi sfre* deleşte găoacea urechii, ca o furculiţă melcul, aparţine unui diacon spîn, Antonie, destul de bătrîn, cu sfiieli de spălătoreasă, şi care şi*a uitat testiculele în domeniul maternităţii. Are rău de mare o dată pe lună, neputînd să execute metrica menstruală, insuficient în amîndouă sexele, şi găsindu*se situat, nu se poate mai rău, între umed cleios şi uscat relativ. în lipsa unei femei adevărate, acest surogat de Evă şi de Adam serveşte chefului pentru intensificarea sensaţiilor şi dă coloratură idilică unui amor cîntat. 166 La patru dimineaţa se aude vocea turbure a unui erect: — Astă*seară nu te mai las. . . S*a isprăvit. , . Dacă nu vrei, te luăm cu sila. . . Nu s*a întîmplat, slavă Domnului! nimic. Erectul era beat. ÎNMORMÎNTARE DE PROFESOR Cadavrul unui profesor de limba latină la două seminarii şi un liceu, fu recomandat azi lui Dumnezeu de vocea surpată a unui episcop, scurt, prea scurt, cel mai scurt din Sinod, Pimen; îngîmfat, prea îngîmfat, cel mai îngîmfat; şi prost, foarte prost. Ii stătui de*a stînga, într#o cameră capitonată cu negru, cu catafalcul îmbro* bodit în coroane şi panglici. Din sala de intrare, băieţii unui seminar scandau în psalmodie cornut nicativă litaniile pobreganiei, care, pentru fiece strofă, au refrenul monoton: « Bi*ne*eşti*cu*vîn* tat*Do*am#ne, în*va*ţă*ne*premoi*în*drep*tă*ri*le*ta* le », cîntat de şaizeci de copii. Am debarcat în vestibulul luxos, de postavuri cernite, şi, de*a dreapta, într#o cameră de culcare, conexă unui biurou cu scaunele aurite, pe care îşi mototoleau vălurile femeile mortului, profe* sorul, doi diaconi pregăteau garderoba ceremo* nială a episcopului, întîrziat cu treizeci de minute. în camera curată, cu două paturi de lemn roşu, paralele din centru la părete, zăcuse bol* navul. Confortul banal, însă voluptuos. cu pro* filuri picturale meşteşugite rău, cu nuduri strîmbe, cu dansuri grele, cu flori urît nenaturale, rigid sinuoase, cu dulapuri de haine, luminate de largi oglinzi, te face să crezi că profesorul murise tînăr şi că accidentul dispariţiei întrerupse o căsnicie de curînd. Un borcan cu « Miere de 168 Mai », un irigator, porcelanul conjugal, masa de noapte, semănată cu amintiri de boală, îşi făceau loc în mobilier. Un vag miros de livede uscată se filtra prin balamalele uşilor, şi sufletul mor* tului circula, ca un fum de coceni şi foi de po* rumb, în jurul sobelor de teracotă fierbinte. Profesorul de latină se descompunea în mijlocul plantelor verzi, brune, în mijlocul avuţiilor evi* dente, pentru care se compusese, didactic şi doct. Spre răsturnarea oricărei socoteli, barbişonul de* functului, pieptănat pe o cravată lilà, avea cel puţin şaptezeci de ani. Soţia lui fu bătută de o vijelie a nervilor aspră. Medicul a ridicat*o de pe pat, secundat de un flacon cu parfume proaspete, vărsate valuri şi ramificate spre nasul indiferent al latinistului, care a tradus De bello Jughurthino şi a dat fiinţă unei domnişoare, întristată între crepuri. Dar şi această ovală şi distinsă făptură e o traducere, operă a unui călugăr condus tot de noi la mor* mînt, acum trei ani, fostul episcop de Huşi. Profesorul sta culcat pe patru labe de leu, poleite, albe, în mijlocul şcolarilor lui, iar pe pietrişul cimitirului, la uşa capelei «Familia M. » se întindea la picioarele lor. lntîmplările, postura şi rangul! Au vorbit, adică au citit, acasă, patru oratori, începînd cu primarul. Crudă moarte, nenorocire neaşteptată etc. Oratorul a insistat, încăpăţînat să*şi formuleze cu oportunitate opiniile, asupra calităţilor politice ale cadavrului, evocînd « trium* furile din culoarea de Albastru ». A continuat protopopul, profesor de aşijderi, un rotund sacerdot, durut fundamental de « ire* parabila pierdere ». Succesele de liceu, licenţa, notele mari din catalog, cariera. Nimeni nu a pomenit de colaborarea episcopului la opulenţa carierei şi a menajului. 169 Al treilea, — discursul frumos, — a fost citit pe nişte pagini, noi ca nişte batiste, şi foarte des arcate şi tăiate de dungi mari de condei, cu ochii bolnavi, aproape închişi, opuşi imediat foilor ridicate la înnălţimea gurii, de către un domn cu o figură stranie, liniştită. Un om, ră# tăcit ca dintrmn roman cu împrejurări înnoptate. Simplu, categoric, depărtat şi supărător pentru grupul elocinţei oficiale de la nordul odăii, pe cared arătau ghetele de lac ale mortului. Recu# noşteam în orator un agronom, Radianu, cu sprîncenile şi mustăţile crunte culcate pe ochi şi pe buze, într#o figură palid intelectualizată, şi care se bucura pe timpuri de o reputaţie de « stricat », pentru că#şi suna servitorul la uşe, todeauna după miezul nopţii, către ziuă. A vorbit din partea « Societăţei agricole », şi pe lîngă farmecul cîtorva lacune artistice şi o uşoară, de stil, nelogică îmbucare a ideilor, discursul ră# mine în amintire ca o majolică, zmălţuită pe margini cu fraza Iui Bossuet, citată de agronom: « Lauda e parfumul în care îmbălsămăm pe morţi ». Al patrulea orator a fost o barbă neagră, care în cincisprezece fraze a repetat glorios, de cinci# zeci şi cinci de ori, cuvintele « Noi profesorii » şi licenţiosul « Coleg ». Un dascăl de istorie in# sipid. La un seminar, ne#am scoborît din trăsuri. Cortegiul se oprise dinaintea porţii deschise. Un elev al primului seminar şi apoi alt elev, al celui# lalt seminar, au descifrat, ridicaţi pe o bancă, jumătăţile de coală, caligrafiate cu bună#credinţă. Din nou se urni convoiul. La cotituri, coloana elevilor, aparţinînd la trei şcoli deosebite, ridica drapele. în uşa capelei din ţintirim, alt discurs, alt seminarist. 170 Gaura cavoului trebuie să fie zidită, profe* sorul de latineşte, pe care toţi oratorii han socotit prea de timpuriu răpit in plină activitate, a trecut, in urma lui moştenire, discordii, adrese minis# teriale şi numiri. « Nu voi sicriu bogat, cîntare şi flamuri. . . » cîntau totuş corurile din cimitir. De*a dreapta, încremenit întrmn medalion de teracotă, Eminescu primea, printre ramuri, sti* hurile scrise cu o daltă pe mormîntul lui, înviate pe buzele dascălilor şi copiilor, care le*au învăţat, le repetă şi nu le cunosc. . . TIMPUL MITROPOLITULUI IOSÏF Mitropolitul Iosif s*a călugărit la vîrsta de cincisprezece ani. Certat într*o bună zi cu supe* riorii lui, pecînd era diacon, fugi la Paris, cu sprijinul cîtorva familii de boieri moldoveni, cotizaţi ca să*i înlesnească această săritură peste obligaţiile de ascultare călugăreşti. Cum şi*a trăit el primul timp de fugar la Paris? Epoca de privaţiuni s*a încheiat, subt ocrotirea prietenilor din ţară, cu numirea lui în postul de diacon la capela românească, unde a rămas cincisprezece ani, pînă la numirea lui în episcopat. Ieşit dintr*o familie de boiernaşi, boierii nu hau lăsat să piară. Un frate al lui, care fusese ministru, a murit de foame, fără figură literară, flămînd, în 1902. Diaconul a învăţat franţuzeşte. Un urmaş al lui, la Paris, mult mai tînăr, actual arhiereu, are o bibliotecă franceză numeroasă, cu toate volumele ne tăiate. în călugărie, Iosif şi*a for* mat un gust literar, despre adîncimea căruia a putut să dea informaţii traducerea făcută din Eugène Sue, a romanului Jidovul rătăcitor. Tra* ducător, ca toţi membrii cărturari ai episcopatului nostru, niciodată autori, el a tradus, acum de curînd, şi cartea părintelui Didon: Viaţa lui Iisus. Această tîlmăcire corectată, cum spune coperta, de doi doctori teologi, profesorii Chiricescu şi 172 Nazarie, a căpătat, prin colaborarea Facultăţii, o tonalitate balcanică neprevăzută, care o apropie de adevărul ortodox, depărtînd^o de text. Auten* ticitatea ortodoxă a corecturii e garantată, în ruseşte, de o variantă, care a slujit de călăuză în luminarea pe româneşte a limbii franceze. Mitropolitul Iosif nu s*a arătat mai nemuh ţumit ca pe vremurile cînd feciorul din casă Vasile, şi un fel de al treilea primat îmbogăţit la Mitropolie, îi sleia leafa abia încasată, încă de pe la zece ale lunii. Tîlmăcirea din cărţi e îndeletnicirea esenţială a mitropolitului Iosif Cărţile ce ar fi visat să le scrie însuş, au fost rînd pe rînd trecute pe româneşte, şi ele sînt culese exclusiv din seria problematică şi consolatoare a lucrărilor menite să folosească optimismului popular, cum e Viaţa sufletelor după moarte, sau viaţa cîte unui sfînt din timpul vieţii. însă toată hăr* nicia lui nu poate să fie cuprinsă în matca literară. Cu un condei înlesnit, mitropolitul scria limba curgătoare, fără miez şi reflex, a ziarelor. în ce priveşte cărţile de slujbă, cultura mitro* politului nu s*a crezut chemată, ca înnalta incuh tură venerabilă, a mitropolitului Ghenadie, să le modifice. Subt primatura celui din urmă, limba românească fusese piţigăiată de o poteră de diaconi şi preoţi care şi*au aplicat geniul literar şi foloasele trase din diplomele de studiu, ca să mute înţelesul Evangheliei dincolo de scoarţe. Era o pieptăn nătură făcută cu furca. într*o substituire de cuvinte, luate din dicţionare, efectul Evangheliei, citită după ritul nostru, în limba învăţaţilor de atunci, grupaţi la « Tipografia Cărţilor Biseri* ceşti », e grotesc. Cu întoarcerea mitropolitului Iosif pe scaun, toate cărţile. . . modernizate fură, 173 pe feţele stranilor şi pe « analoage », înlocuite în două zile cu cărţile vechi. Dar mitropolitul traducător nu se gîndeşte nici la o remaniere literară românească a cărţilor arhaice, întunecate de o sintaxă streină şi de cuvintele alese la jumătatea înţelesului întreg. Redactarea pe literă latină a textelor vechi a cunoscut, ca la slugile boiereşti, o trecere « pe radical» echivalentă cu înlocuirea lui mulţumim prin mersim. Aşa*zisele Minee, traduse demult, de oameni înzestraţi numai cu intenţii, sînt lipsite de deli* cateţea remarcată în limba vechilor scrieri ro* mâneşti, şi ascultarea lor e penibilă. Mitropolitul Iosif ar fi putut să dea literaţilor din zilele noastre sarcina de a seri Mineele din nou, pentru care lucru nu ar fi fost necesar chiar un talent consi* derabil, însuş originalul fiind, mai ales* de o sărăcie de inspiraţie la nivelul scriitorilor de du# zină. Iosif nu s*a atins de ele, deşi a făgăduit şi o tîlmăcire a celor două Testamente. Acest început ar fi stricat un obicei. Păstoria ţării îi este mitropolitului o povară. Sufletul lui s*ar împăca mai bine cu o stăreţie, unde credincioşii s*ar duce săd privească prin zăbrelele grădinii, plimbîndu*se cu Urmarea lui Iisus Crisîos deschisă pe genunchi, printre fio* rile de muşeţel şi stupi. Singuratec în mijlocul Bucureştilor, el iese rar, ca şi regele Carol, însă pentru alte motive: îi este frică, o frică imprecisă, haotică. Frica e linia dominantă din frunzele mătăsoase ale palmelor lui. El îi este publicului cu atît mai drag, cu cît îl vede mai puţin, şi absenţa lui din văzul lumii a provocat fabula inexistenţei lui; absent şi între oameni şi în dregătoria lui. Privindud, tăcut şi nervos, aci rozîndu^şi mustăţile, act precipitînd scurgerea prin degetul mare a pietrelor de la metanii, 174 te*ai întreba dacă prezenţa în chiar trupul său, îngrijit ca un pahar, nud supără şi nud apasă. Numărul demisiilor sale către rege e greu de socotit. Susceptibil şi sfiios, unui cuvînt fără însemnătate, scăpat din gura unui mare demnitar în vizită, îi da un sens parazitar. Strănutul pisi* cii e un avertisment. Ghenadie venind de la Căi* dăruşani, să vadă, la reşedinţă, bordeiul înflorit al furnicii, îmbrăţişările fostului mitropolit, prea puternice, prea bine date, curmau respiraţia un* chiaşului. — Ah! cît mă iubeşti! se fericea Iosif, cu sinceritate. Pentru ce mă iubeşti atît de mult? Interesîndu*se de sănătatea lui, Ghenadie în* ţreba într*o doară dacă mitra primaturii nu era prea grea pentru capul lui delicat şi dacă nud strîngea, după ce înnalt*prea*sfinţia*sa o lărgise. La Sinod, mai mulţi arhierei îşi fac o datorie sistematică să*i dea să înţeleagă, săptămînal, necesitatea unei grabnice dezerţiuni. Bătrînul se plînge că i s*a arătat şi bastonul, şi se teme că într*o zi va fi bătut cu pumnii. . . Scaunul de primat este poftit de mulţi, şi în special de mi* tropolitul Moldovei, cel ce avea pe vremuri şansele cele mai multe ca săd dobîndească. Mi* tropolitul Iosif se ofileşte în atmosfera de pizmă şi pofte sinodale deghizate. în faţa aluziilor grosolane sau declaraţiilor în* drăzneţe, unchiaşul nu ştie răspunde, se uimeşte, clipeşte repede din ochi, îşi drege silueta, ia înfăţişarea iepurelui încolţit. Smerenia lui se tînguie mut : « Fie*vă milă, fraţilor. . . nu*i vina mea că sînt mitropolit ». Decum bate vîntul, mîna lui tremurată iscăleşte o nouă demisie, şi regele se vede silit, ca în fiece lună aproape, sad dea a înţelege cîtă nevoie au Biserica şi Gu* vernul de un om ca înnalt*prea*sfinţia*sa în Scaun. 175 Nemaijignindud nimeni cîtva timp, unchiaşul se miră, şi pauza îl nelinişteşte ca o presimţire. . . Cînd nud indispun colegii sau miniştrii, timiş? ditatea lui are trebuinţă să se înfioare de un fapt divers. Un obiect, un gest, un servitor, un lucru de nimic îl înfricoşează. Un sfeşnic clătinat în biserică, o icoană strîmbă, îl fac să ameţească şi dau naştere unui cutremur ierarhic. De la cel mai mare către cel mai mic din personal, se intercalează porunca : « Scoate fum lumînarea de la sfîntul Niculaie ». Un paracliser iese speriat din altar, cu o păreche de cleşte mari în mînă, face metanie la jilţul mitropolitului, scuipă în gura cîrnă a cleştelui ca de cîrnaţi şi, sfssfss! stinge lumînarea. Se supără de un guler scrobit, pentru ca mîine să fie jignit de lipsa gulerului scrobit. Vede feţe în jurul lui zgîite. Dacă îl contemplezi pe furiş, discret, din simpatie, te prinde şi tremură. Cu o expresie de nenorocire, ochii lui te întreabă : « Ce*ai cu mine ? Ce ţi*am făcut? » Privirea îl doare ca o lovire cu bulgări. într*o după*amiază, ducîndu*se la Senat, mi* tropolitul a zărit un preot în uşa unei prăvălii cu încălţăminte, pipăind o păreche de papuci. Necuviinţa a fost discutată cu zgomot la cina mitropolitului. Preotul avu să înfrunte filipica unui doctor în teologie, însărcinat săd admonesteze, şi care găsise, în Vieţile Sfinţilor, citate referi* toare la papuci. Preotul se văzu adus să ude cu lacrimi elocvenţa maestrului teolog şi să jure că n*o să mai păcătuiască. A doua zi, mitropolitul i*a trimis preotului o cutie cu ţigări şi un pachet de chibrituri. în timpul unei utrenii, mitropolitului Iosif i se păru că un preot stă prea plecat în strana lui. Ordin unui arhimandrit ca, la ieşirea din biserică, să comunice preotului vinovat că şeful Bisericii 176 au admite ca un monah să pară dus pe gînduri. Are vreo trebuinţă? — Să nu te mai vadă mîine că stai aşa!. . . sfătui pe preot arhimandritul. Mitropolitul a zis că trebuie să nutreşti gînduri ascunse. . . — îmi ster geam nasul, cinstite părinte, răs* punse preotul. Firea unchiaşului nu a putut să fie tămăduită de o bolnăvicioasă frică de oameni, cu toate exerciţiile lui monastice de înfrîngere a insului. Dar spaima cea mai puternică, teroarea cons* tantă a vieţii lui fragile, vine mai ales de la moarte. Iclisiarhul Mitropoliei, chemat în grabă în odaia mitropolitului, într*o seară, de către un fecior de casă, povestea a doua zi cît îl influenţează sentimentul morţii pe acest singuratec, înfricoşat în atitudini şi îmbulzit în cuvinte. în seara ceea, bătrînul se culcase cu stomacul încărcat. Şi icli> siarhul se uimea de puţina rezistenţă sufletească a unui om pregătit de educaţia unei vieţi întregi pentru mîntuirea prin moarte, a disciplinei că# lugăreşti. Se înţelege cît de puţin răspunzător faţă de ziua de mîine poate să fie Iosif Gheorghian, care, afirmîndu*şi necontenit slăbiciunea de a păstori cu toiagul ridicat, nu face parte decît indirect din pricinile decăderii clerului, mai cu seamă superior. Cam fără ştirea lui şi cu indife* renţa lui, au fost ridicaţi la arhierie un şir de popi care au introdus banditismul moral în Sinod, Era un timp cînd mitropolitul Iaşilor poruncea şi la Bucureşti. în greutatea ce o întîmpină să*şi facă partizani, se vede nevoit să*şi puie la încer* care puterea şi să*şi creeze cu mîna lui, ridi* cîndud dintre adulatorii analfabeţi, de fiecare loc vacant, cîte un arhiereu. De partea lui, Iosif ştia tot atît ce se petrece în ţară, cît şi în Mitro* 177 polie, unde poruncea toată lumea, afară de mi* tropolit. Consuma evenimentele ca mîncarea, în momentul cînd i se puneau coapte pe masă, în farfurie. Cererile de audienţă erau întîi trecute printrmn ciur ce funcţiona în cancelaria Mitro* poliei. De aveai să te plîngi şefului bisericesc împotriva cancelariei, de pildă, nu puteai; ea putea, în schimb, în plină conştiinţă şi lesnicios, să te facă odios în ochii mitropolitului. Părerile acestuia erau părerile secretarului său, om de o bunătate şi mobilitate regretabile. Atît mitropo* litul, cît şi secretarul, erau doi pomi cu frunză deasă, în care veneau, să cînte sau să găinăţeze, tot soiul de stoluri. De asemenea beteşuguri, nu*i, probabil, nimeni vinovat. Te naşti, pro* babil, sîrmă sau te naşti fulg. Aş închide uşile prea căscate, pentru a nu li se vedea ţîţînile pe care se mişcă. Slugile şi amantele secretarului se bucură de mari simpatii în personalul Mitro* poliei. Cunoscîndu*le puterile spirituale, arhiman* driţii, preoţii, diaconii, uneori arhiereii şi toţi cîţi împlinesc o sarcină ameninţată de un bîzdîg, caută să li se facă plăcuţi. Dacă ceri ceva, nu este necesar să te adresezi, zvîcnindu*ţi inima, celor în drept. O vorbă duioasă, însoţită de un dar pentru o persoană cu fustă sau un slugoi, e de ajuns. — Lasă, părinţele, fii fără grijă, ştiu eu cum o să fac. . . Că se face sau nu, dreptul tău atîrnă de impre* siile, de pildă, ale unei foste fete de croitorie, care celor ce nu*i displăceau le povestea de*a fir*a*păr şi tainele nupţiale ale secretariatului. Secretarul ştie cine*i bun şi cine*i rău în Mitro# polie, cine trebuie gonit sau menţinut, după stradă; iar personalul ştie tot ce face « Domnul », unde se duce, cu cine vine, cine*l aşteaptă ce crede despre cutare concurent al tău, pe care ai fi voit să*l vezi în ştreang. 178 Şi de#ar fi numai o servitoare, numai o birtă# şiţă, numai o tutungioaică, numai o croitoreasă, lucrurile se mai rafinează printr#o afinitate sexuală, complicată cu un bacşiş, cu o speranţă ampli* ficată. Numărul autorităţilor e însă mare. Dacă te place modista, te detestă lingereasa. Placi in* tendentului, nu te iubeşte Mariţa. Te plac a* mîndoi, eşti antipatic lui Vasile. Părîndu*i#se că întîlnindud prin curte nu bai salutat cu destulă cuviinţă şi nu i#ai zis : « Cu tot respectul, Onorate Domnule Nae », educaţia acestui vechi lingău se resimte. Sau i*ar fi spus nevasta lui, că, vă# zînd*o legănîndu*se pe două picioare, ameţită de băutură, un preot nu s#a dus să*i sărute mîna, sau n*a fost politicos cu Domnul Căţel al Dom# nului Intendent, ce tocmai se gătea să#i cinstească pragul printrmn efort, cu coada ridicată. Şi mai sînt. E feciorul intim al mitropolitului, altă per# sonalitate. Acesta se înfăţişează şi el demn de conştiinţa rolului istoric pe care îl deţine. Şi mai e al doilea fecior, al treilea fecior, al patrulea fecior, şi mai este bucătarul mitropolitului. Şi pe urmă sînt toţi călugării, mai bătrîni, mai tineri, care în chibzuirile lor personale lucrează prin această massă atotputernică de slugi. Dîndu#i mitropolitului primeneli sau, obsecvios, oala de noapte, rîndaşii pun cuvîntul nimerit, discredit tînd, ridicînd, făcînd loc în sufletul şefului unei păreri, care, cînd e pîrguită şi devine activă, nu ţi#o poţi explica. Profesori universitari şi episcopi au ieşit din hîrtia catifelată prin moto# tolire, trecută în mîna mitropolitului la momentul oportun. Cînd slugile au luat locul domnilor slăbănogi, sforţarea unanimă este să placă domesticităţii. La activitatea personagiilor prezente se adaogă o activitate literară anonimă: scrisorile, care la Mitropolie sînt origina măsurilor luate de auto# 179 ritatea bisericească, bucuroasă că are un criteriu. O scrisoare neiscălită e pentru toată lumea o ticăloşie şi un mijloc repudiat de informaţii. Nu pentru Mitropolie. întrmn timp, o serie de acte ireparabile porniseră din iniţiativa Mi? tropoliei împotriva multor preoţi, din toată ţara. Autorul lor adevărat era chiar un preot din Mitropolie, preot călugărit, care fabrica seri* sorile la locuinţa unui prieten al lui, preot într#o mahala obscură, descoperit şi dat de gît de o numeroasă delegaţie de preoţi ameninţători. Cri# mele lui epistolare au fost atît de caracterizate, îneît însuş mitropolitul Iosif va. dat un canon ?*ublic de şapte zile, pe care preotul ba executat, ngenunchiat la uşa catedralei, el a trebuit să repete, ori de cîte ori intra un călugăr sau un străin în biserică, o rugăminte şi o mărturisire: « Am scris două sute de scrisori anonime şi am nenorocit o sumedenie de oameni nevinovaţi. Sînt un păcătos. Iartă#mă, frate. » Acest personaj era atît de prost îneît nu*şi putea repeta acuzarea din memorie, şi a trebuit să*i fie dată scrisă, ca să o rostească citind. Totuş, insul este arhiereu, îl cheamă Melchisedec şi a fost sfinţit de înseşi mîinile mitropolitului Iosif. în cler, mitropolitul Iosif se bucură de repu# taţia meritată de om bun. Toţi preoţii şi stareţii din epărhia Mitropoliei îl cunosc pentru marele lui dezinteres material. El nu a luat laptele şi lîna oilor, a refuzat buţile cu vin şi pungile cu parale. Oricine i#a dus un dar subt ameninţarea unei anchete, a fost destituit. Singurul episcop care cinsteşte pe mitropolit cu dezinteres este Atanasie de la Rîmnic, personalitate incisivă şi călugăr înzestrat, venit în ierarhie din preoţia de mir. Acest prelat şi#a menţinut iscălitura pe rechizitoriul făcut fostului mitropolit Ghenadie, de un Sinod retractator şi cu două păreri contra# 180 dictorii în toate chestiunile. Numai că oţărîrea în acţiune a viitorului mitropolit posibil ar putea să fie temperată de prudenţa şi oportunismul dregătorilor urmăriţi pe întuneric. Episcopul are un duşman civil, de*o putere oficială egală cu a lui, unul din semijobenele doctorale mate, un duşman care i*a fost prietenul cel bun, care a ştiut să*i noteze slăbiciunile, sân păstreze seri# sorile, şi care, lipsit de o tărie individuală, are măsura morală comună şi destoinicia vulgară de a se folosi în luptă de confidenţele şi încrederea fostului prieten. După ce i#a propus tîrguieli, pe care episcopul le*a refuzat, profesorul Chiri# cescu, teologul, s#a dus, cu biletele lui secrete în buzunar, pînă la rege. . . Mitropolitul Iosif este poate singurul prelat fără o vină exploatabilă în public şi care nu ar putea să iasă mînjit dintr#o campanie de presă. In excelente condiţiuni de a fi drept cu ticăloşii şi prietenos cu subalternii de merit, el nu poate totuş să realizeze nici dreptatea, nici prietenia. Bănuitor, izolat, străin, Iosif nu cunoaşte nici pe cei ce dorm subt acelaş acoperiş, străjuit de patru cruci brîncoveneşti, cu el. Nu ha văzut nimeni o singură dată convocînd personalul Mitropoliei şi căutînd să*şi dea seama ce poate fiecare şi în ce loc şi sens ar putea să fie utilizat. El se întîlneşte cu slujitorii lui în biserică, o dată, de două ori pe an, ca să prezideze o liturghie, în restul vremii el nu ştie ce fac, ce şi ce fel năzuiesc fiii lui duhovniceşti, daţi în seama vizitiilor. De altfel, e un obicei tradiţional în Biserica noastră, de a fi, şi cei de*o treaptă cît şi cei de trepte deosebite, dezbinaţi. Fără întîlnirile în jurul cîtorva sticle cu vin, a cîte trei, patru, cinci « fraţi », grupaţi de puterea zîzaniei, doi 181 următori ai lui Iisus n*ar sta niciodată împreună. Comunismul practicat aparent în călugărie e inexistent, fiecare fiind o fiară aparte, lovită de toţi ceilalţi, tremurînd în sineş, confuz, nedeprins cu ideea de solidaritate, mărginit a se lupta singur, prin resursele ipocriziei şi laşităţii per* sonale, cu colectivitatea. Un călugăr poate fi bun călugăr prin nimereală. Faptul este că el nu serveşte nimănuia, nici Domnului, nici Sa* tanei, nici ţării şi nici sieş. Atît în mînăstiri, cît şi în centrele chiriarhice, episcopiile şi mitro* poliile, cît şi în tot clerul, şeful e veşnic absent, între el şi oamenii presupuşi ai lui nu e legă* tură de activitate. Niciodată un şef nu stă în mijlocul ascultătorilor lui. Aceştia nu ştiu nici* odată ce au de făcut, în ce stă datoria lor, către ce tind, ce rost în lumina zilei au. Călugărul ia par* te la slujba bisericii. Pe urmă se duce acasă, şi doar* me. Nimeni nu se simte prins de vecin, nicio caritate între fraţi, nicio ispravă, nicio îmbăr* bătare. Cei veseli se amuză gros. Se citează în Mitro* polie o curcă moartă băgată între saltelele unui călugăr bătrîn, care a dat de ea după şase luni; un dovleac borşit subt patul altuia. Puşi în confi* denţa farselor dintre fraţi, arhiereii se strîmbă de rîs. îmi aduc aminte de hazul unuia din ei, un episcop, foarte aplaudat la Bucureşti, de o nerozie ce i se povestea. Eram într*un altar de biserică, la o liturghie. Distrat de povestire, în vreme ce se pregătea pogorîrea Sfîntului Duh, episcopul scotea din cînd în cînd un deget în* cărcat, din găocile nasului, ştergîndu*şi*l pe antimis. . . Clerul e lipsit de o educaţie profesională. Lipseşte din cler plăcerea preotului de a se simţi într*un element definit, lipseşte o coheziune, de Ia inferior la superior, lipseşte o temelie morală, 182 o siguranţă. Fiecare e ciobul răzleţ al unei oale sparte, al căreia contur nu se mai găseşte. Şefii nu#şi simt cîtuş de puţin o chemare şi o autori# tate, şi niciodată nu le*a trecut prin cap că mul# ţimea diversă, pe care vocabularul spune că o conduc, poate fi întrebuinţată la ceva. Oamenii din Biserică şi*au pierdut orice putere de ideal. Bunul mitropolit Iosif a contribuit la prelun# girea şi înrăirea acestei stări, prin sublimul său dezinteres, pentru ca Biserica să ajungă din ce în ce mai parazitară. încrezător numai în litera angajamentului luat de Cristos că va fi « veşnic în mijlocul nostru » — el nu a ţinut socoteală de zicătorile româneşti, care, nefiind traduse din greceşte, îşi păstrează totuş eficacitatea şi înţelesul şi pentru Biserica ortodoxă. Nu se poate trece cu vederea marea caritate a mitropolitului Iosif. O sumă considerabilă anuală, din leafa lui şi din fondul milelor, cu care alţi ierarhi îşi complectează depozitele la Bănci, este distribuită săracilor. Cine cunoaşte însă cum se împart, la cele două mari sărbători ale creştinătăţii, sumele scoase cu jertfă dintr#o leafă de cinci mii de lei, face şi aci o reflecţie asupra diferenţelor in toate actele mitropolitului, mari şi mici, dintre intenţie şi realizare. De pildă, la Paşti se zvoneşte în piaţă, printre săraci, că la Mitropolie se dă de pomană. O negură de surtucuri rupte şi de capete uscate împes# triţează malul din dreptul scăldătorii oilor. Ase# zaţi o jumătate de zi, pe pietre şi scări, săracii aşteaptă. Apariţia intendentului însărcinat cu distribuţia, e primită cu murmur. Şchiopii, orbii, neputincioşii, păzesc turburarea apei, unchteşi purtaţi mai mult de băţ decît de picioare, familii întregi aproape goale. . . Intendentul bagă mîna de cîteva ori într#un sac şi dă. . . un leu, o băncuţă, 183 şaizeci de bani, patruzeci. O gălăgie deznădăj# duită se ridică deodată: — S#a isprăvit.. . Se isprăveşte repede sacul. Cei mai mulţi se întorc cu mîinile goale, învierşunaţi de o ten# siune lungă şi sterilă. Cei mai slabi dau să plîngă, şi revolta nu le lasă răgaz. — Aşa sîntem noi, lovi#ne#ar moartea, fără noroc, zbiară o femeie flămîndă. . . Ea e uneori fosta ibovnică a unui mare episcop, care i#a făcut şapte copii în şapte ani şi a gonit#o cu cîrja de argint, suflată cu aur. Ea cere, cu cîinii şi cu pisicile, pe la uşile noastre, rămăşiţele din bliduri, şi s#a detracat urmărită de sentimentul pedepsii dumnezeieşti, că s#a culcat cu un episcop şi a păstrat, în sînul ei de Marie, spermul mistic al unui vlădic. — S#a stricat şi Dumnezeu, fă femeie! răspunde un moşneag. înduşmănit în aşteptare, fiecare privindu#şi tovarăşul de sărăcie cu ochi pe care mizeria ştie să#i facă ticăloşi, acum, la întoarcere, nu mai încape pricină de gîlceavă. Făcuţi pîlcuri. săracii ascultă necazul cocoşatului elocvent, sau înjură# tura ologului susţinut frăţeşte pe la spate, şi, din cînd în cînd, beţele şi genunchii blestemă. . . bunătatea mitropolitului. Întoarcerea lor « acasă » e jalnică. Cîte unul se apropie de noi şi ne murdăreşte cu o apostrofă : — Du#te şi spune#i mitropolitului că#l. . . — Trîntorilor! zbiară cîte o voce dreaptă. Efectul unei carităţi, pornită dintr#o inimă delicată şi discretă. Cadavrul mitropolitului Calinic Miclescu a fost aşezat, la vremea lui, după datini, într#un jilţ, în mijlocul catedralei. Cîţiva preoţi vegheau în jurul mortului şi al făcliilor. în stînga, dormeau, 184 ca şi acum, în racla lor, moaştele sfîntului Dumitru din Basarabov. Pe înserate, doi preoţi, înduşmăniţi de o pizmă veche, rămaşi singuri dinaintea cada# vrului înveştmîntat arhiereşte şi cu mitra pe cap, se încăierară. Două bărbi vîlvăiră întrmn vîrtej de giubele şi de potcapii, şi mai multe înjurături plezniră, odată cu palmele cîrpite. Cel mai rezistent avu timpul să se degajeze şi să puie mîna pe un scaun, pe care ridicîndud în aer îl trînti cu sete camaradului în cap. Victoriosul de pe vremuri e şi acum la Mitropolie, preot şi arhimandrit. Nu mă pot nici supăra fără să#mi iasă înnainte mereu, pe la răspîntiile sferturilor de oră, gin# gaşul bătrîn copilandru. Aci#l văd cu pasul li# niştit şi călcat frumos în umbra utreniei, venind smerit în faţa altarului, unde se închină cu o cruce largă, făcută cu mîna lui de fetişcană. E o utrenie în postul Paştilor, e o vecernie de iarnă, o liturghie. Tăcerea care#l primeşte o poartă candelile de argint pe flăcări nemişcate, parcă aşezate cu mîna, ca nişte rubine, safire şi mărgăritare. Floarea făcliilor lungi arde fixă ca nişte crizanteme pe tulpini înnalte. Diaconii gătesc pe mitropolit, care sărută veştmintele şi le primeşte, rînd pe rînd, pe umeri, pe braţe. I se încheie mantia de mătase, brodată cu icoane, pe un nasture de aur, cu inima goală, de clopoţel. I se pune pe creştet o tiară veche, lucrată acum cîteva sute de ani cu meştere unelte, împrumutînd aurului feţele, golurile şi iţele broderiilor şi boltiri. Cîteva hore de zmarald de jurîmprejur. Sunetul lanţurilor cădelniţii, purtată de ierarh la sfinţi, între patru diaconi cu făcliile aprinse, cîntă lin. în binecuvîntarea ce*o dă, glasul are cute de catifea şi ondulări sticloase. Uneori vibrează ca două potire de aur abia ciocnite în ridicarea lor către Cel veşnic. Citind o pagină 185 din Evanghelie, Iosif scoate imaginea din text ca dintrvo cutie de fildeş, şi dă trupului lui Iisus, a căruia suferinţă e citită întreagă în serile ce apropie Pastile, putinţa de a se urzi cu suferin# ţele din sufletul ascultătorului. Slujba făcută de Iosif nu e făcută de datorie, după tipic. El pune în recitativ un suspin adevărat. Mişcările, glasul lui, inima lui, cumpănesc în cîntare de sidef trupul celui crucificat. O liturghie care nu dă o sensaţie de mare taină, e o vreme pierdută şi ceva nespus de urît: bisericile goale din oraşe şi sate. Ca o poemă, o liturghie nu se împiedică în cerinţele minţii şi punem şir frumuseţi risi# pite. Trebuie trăită; pauzele trebuiesc împlinite cu o interpretare. Iosif face dintr#o liturghie « o bucată frumoasă ». Te duci la biserică nu pentru că te îndoieşti şi ca să crezi; te duci să asculţi o rugăciune zisă frumos, îmbrăcată în amănunte şim conture de bijuterie. Mitropolitul suferă de un vîrtej agravat. Lu# crurile se prind în jururi într#o legănare. Lite# rile cărţilor deschise toată ziua pe masa lui de lucru, se bat ca un postav des. în mînă, i se opinteşte condeiul de tîlmaci. îl înşeală pipăitul. Ochii văd îndoit. Covoare, mobilier, păreţi, i se par luînd întocmirea şi deslînarea norilor. Parcă pricepe şi nu. Medicii l#au găsit rănit de vîrstă în fundul urechii. Toată vremea păstoriei pri# matului Iosif a fost alternativ şi repetat carac# terizată exclusiv de o singură formulă de eve# nimente : plecare în străinătate, întoarcere din străinătate; nu mai pleacă, iarăş pleacă; e bolnav, nu#i atît de bolnav; închide ochii, ba nu; demi# sionează, nu a demisionat. . . Ne gîndeam că moare. Ne primeşte, într#o după^amiază cenuşie, în apartamentul lui, ca să#şi ia de la « părinţi » un rămas^bun, pe care 186 şi el, mai ales, îl crede cel din urmă. I s*a reco# mandat o călătorie lungă şi un sanatoriu străin. Toţi în picioare, îl aşteptăm cu arhimandritul Fteodosie, indicat de vîrstă şi de calitatea lui de duhovnic al unchiaşului, să fie solul gîndurilor obştii. Fiecare e îmbrăcat în giubeaua duminicii, şi sîntem vreo şaisprezece, adunaţi în mijlocul salonului şi aşteptînd să se deschidă uşa din fund. Mitropolitul se arată, clătinîndu*se pe pragul camerii lui de culcare, cum s*a clătinat şi sănătos, însă povîrnit. Ochii lui negri, ard ca o flacără mare într*o faţă de icoană palidă şi îngustă. Ieromonahul Fteodosie îşi începe cuvîntul, cu întorsături de aghiasmatar şi opriri sufleteşti, în mitropolit ascultă numai ochii, ochii lui adînci ca fîntînile, făcînd sforţări ca să guste omelia bunului bătrîn întrerupt de emoţii. Sărutăm unul după altul, cu genuflecţia de datină, pusă ca pe un mormînt, mîna uşor binecuvîntătoare a primatului şi, întorcîndume către ieşire, ducem un gust de moaşte pe buze. Dar pînă a nu ieşi bine din salon, îl văzurăm împleticindu*se şi dispărînd pe nişte mîini pregătite. Scara o coborîm ca şaisprezece muţi. Uşa se închise; ne oprirăm, fără să ne dăm seama de ce, pe pietrele din curte. Ne uitarăm în sus. în faţa noastră, catedrala, între arbori. La dreapta, paraclisul mitropoliţilor, despărţit de odăi prin patru^cinci ferestre fumurii. Curtea goală, între cele două vechi clopotniţe cu bolţi. Ne uitarăm la toate, şi apoi, şi unul la altul, fără să ne rostim. Şi ne mai uitarăm unul în urma celuilalt, cum ne despărţeam pe tăcute, cum ne depărtam, cum ne micşoram. . . Unii se duceau spre chiliile de către răsărit, alţii scobo* rau către chiliile din apus. Nu ştiu cîţi n*au oftat, descuind chilia. E a * devărat însă că ne trebuia foarte puţin, nu pot şti ce, poate un cuvînt nimerit, pe care ne*am 187 ferit fiecare să4 căutam, ca să plîngem cu toţii. în chilia mea, soarele scapătă pe tavan. Răsfoiesc notele şi însemnările despre morţile şi învierile alternative ale primatului şi#mi zic că poate şi de data asta va să fie vorba de o variantă. Clopot# niţele nu#s în fereastra mea. Oricum îmi îndrept privirile, văd numai grajdurile şi grădina şi încol* ţirea stelelor, ca nişte răsfrîngeri aurii de cruci. Figura limpede a păstorului Iosif obsedează scîn# teia ochiului dinlăuntru. E cel mai « curat » prelat din ţara noastră, afară de Gherasim Safirin. în opinia defunctului mitropolit al Iaşilor, Iosif Naniescu, istoriograf în orele lui de răgaz, primatul Iosif Gheorghian, care i*a luat#o fără să vrea înnainte, trecea drept un mare stricat; mitropolitul Iosif bea tutun. Calitatea tutunului e garantată de un paracliser, care ocupă chilia de subt fereastra de reverie a unchiaşului nostru. Dimineaţa, el culege, prin lanurile de luţernă, cîte o poală de ţigări, abia începute şi îndată arun* cate, una după alta, pe fereastră, de mîna lui Iosif, în grădină. Pofta de aprins ţigarea e curmată la primul fum, de părerea de rău că fumatul e un viciu mortal: Naniescu avea dreptate. . . Pă# rintele Iuvenalie retează cărbunele cu foarfeca şi aşează ţigările într*o cutie. Subt păstoria pri* matului, Mitropolia numără un personal de fumători pasionaţi. Pentru Naniescu, a căruia virtute călugărească de căpetenie fusese a nu se fi spălat treizeci de ani la rînd, plăcîndu*i să#şi mărturisească des această superioritate, fumatul era un păcat mai mare chiar decît o baie caldă. Călugărul nu trebuie nici să*şi vadă nici să*şi pipăie centimetrii lui de carne, pe care şui osîndeşte luînd zăbranicul şi camilavca. Cunoscînd preceptele 188 inflexibile ale mitropolitului Naniescu, părinţii întrebau prosteşte pe ascultătorii lui moldoveni: — Dar cum se pişe înnalt*prea*sfinţitul, dacă nu pune mîna? — Nu se mai pişe! răspundeau ascultătorii — se piteşte ca femeile: şi*a făcut o bortă. Soarta voi ca Naniescu murind cu viermi subt cingătoare, să nu apuce pocăinţa Fumătorului. Condamnat de medici ca suspect, vorbit de rău ca un asasin, tutunul fu silit să dispară din locul ocupat cincizeci de ani lîngă cotul de mătase violetă al primatului, întors din streinătate însă# nătoşit. Mitropolitul înţărcat, poate suferi lipsa acestei ultime ţîţe. îşi mai permite uneori să respire fumul ce i se suie prin perdele, aruncat colaci de gura strîmbă a paracliserului de subt fereastră, care fumează fostul lui tutun. Cu dor, îşi mai miroase din cînd în cînd ţigaretul inanimat, în al căruia chihlimbar străveziu, ca untuhdedemn sfinţit, întîrzie o aromă, pecînd, familiare, scapără lăm* pile în mijlocul veacurilor de urît ale amurgu# rilor mînăstireşti. Tutunul e fără îndoială singura plantă pe care călcîiul sprinten al anahoretului va fi călcat*o pe frunză, îngrijorat cum este să nu facă rău nici unei muşte, fi* vor fi fost numeroase muştele cîntăreţe în jurul mitrei lui diamantine. încolo, pasiunile lui sînt pure. Citeşte, cîntă şi semnează. . . Mîna fină a primatului umblă prin foile tăiate cu un cuţitaş fin de ivoriu, băgătoare de seamă ca să nu le doară. Iosif e primit în casele cele bune, pentru mlădiţa delicată a sufletului său, pentru bătrîneţile lui curate, pentru voioşia lui. Fermecător şi de o galanterie de prelat francez cu femeile, pe bărbaţi nu*i turbură cu vederile lui sau printrmn exces de convingeri. El ştie cîte picături de rouă pot 189 încăpea întno floare. Gîndurile şi le strecoară puţin în cuvinte, prin pîlnia de argint, cit un de* getar, ced sufletul lui. Iosif e tipul desăvîrşit al omu* lui ce nu iese din sine niciodată pentru a lua di# mensiunile împrejurărilor. Mările urcă, zguduie, înmormîntă. El e un ţurţur de calcar de peşteră ce, de veci şi pînă în veac, nu petrece decît un singur şi bob de apă de*a lungul lui pînă la vîrf. Nu ştiu, şi m*aş îndoi, să fi fost vreodată conştient nefericit. E ca un inel sau ca o brăţară aşezată acum cîteva mii de ani întrmn mormînt de rege, pe care o găseşti şi azi la locul ei, ca şi cum ai lua*o de pe pardoseală din chiar mîna faraonului din timpuri. Egal, s*a deşirat deopotrivă de subţi* re şi deopotrivă de lin, ca un ghem de fir. Moar* tea lui, dacă ar fi murit, nu ar fi fost o moarte, ar fi fost unsfîrşit. Destinul lui, primit zilnic pe jgheabul unei cărţi, s*a obişnuit şi s*ar fi terminat ca o carte: în pagină albă. Colegii lui de treaptă au contraziceri grave în trecutul lor, şi, de la om la om, felul lor de*a fi înţeleşi, ca şi felul lor de a se exprima, se schimbă, iar între cen lăuntricul lor şi între cen faţa lor văzută, nud loc de trecut prin mocirlă nici din piatră în piatră. Mitropolitul Moldovei, care a moştenit, odată cu Scaunul, mantia, cîrja, mitra şi veştmintele lui Dositei, purtate cu trufie în zilele sărbătoreşti din vremea noastră şi pe care nu le*am putut atinge, în diaconie, fără un surîs emoţionat; mitropolitul Partenie, de pildă, se bucură de reputaţia ignoranţei. Dar o adiere, iscată din nimic, poate săd scuture, săd usuce florile, săd zmulgă găteala din rădăcini, dezvelind mormîntul şi leşul din el. Indiferent de persoane şi de înnălţimea lor, se rostesc faptele, desprinse chiar şi din timp, cu acelaş duh de obiectivitate cu care se introduce într*o colecţie o statuetă de 190 Tanagra sau un urcior etrusc, cu numărul de ordine şi indicarea epocii. întno cercetare binevoitoare a valorii clerului superior, eşti adus, de vrei să nu*ţi dispreţuieşti subiectul, a modifica şi restrînge datele pînă la virtuţile casnice şi a te pune aşa îneît să găseşti orişicum ceva care să te mulţumească. Cei care nu intră nici în limitele atît de topite ale datoriei, trebuiesc fără codeală caracterizaţi. Pe Iosif îl poţi judeca după tipar. Ori de cîte ori pui tiparul în dreptul Iui, el se confundă cu originalul; ca mîinile aceluiaş creştin în rugăciune. . . Semenii lui sînt succesiv unii şi alţii. Oul e rotund, băţul e lung, cuţitul taie. E admirabil că natura s*a sim# plificat în forme ca să ne înlesnească o pricepere. Aceia sînt fel de fel, informaţiile cele mai scrupu* loase nu/ţi permit asupra lor o concluzie cruţătoare. Defectele sînt, desigur, ca şi porcăriile, omeneşti. Dar cine se mîngîie cu reflecţii? Fiecare om merge pe alte picioare şi, pe prun# dişul călătoriei, două urme seamănă cu tălpile Sfîntului Petru, întors de la pescuit, şi alte patru sînt vestigiile hienei, care a trecut să dezgroape cadavrul. . . RUGĂCIUNI PENTRU MORŢI Am avut un duhovnic bătrîn, întîiul meu du* hovnic. întivo noapte, acum patru ani, strabă* tînd poligonul albit de lună şi de zăpadă minerală, al mînastirii, unde*mi făceam ucenicia, către chilia duhovnicului meu, trebuia să trec prin două bolţi de porţi. între clopotniţă şi biserică m*am descoperit în arşiţa îngheţată a lunii şi am salutat cu inima scăpărînd argint seninul imens. Apoi am bătut la uşa schivnicului meu, şi el m*a primit, gata să mă asculte printre clopo* tele utreniei duminicale. Era spovedania mea b naugurală. Nepoţii acestui duhovnic decedat de un an, au vizitat azi pe cestălaît duhovnic, al mitropolia litului. Bătrînul mi*a comunicat: — Acum cîteva zile, într*o seară, nevasta nepo* tului lucra la lampă, aşteptîndu^şi bărbatul. Un zgomot, un pipăit în coridor, o făcu atentă; un freamăt se ivise şi trecea prin casă. Ea deschise şi se găsi faţăm faţă cu unchiul defunct. El i*a spus: — M*aţi uitat! Bărbatul şi*a găsit femeia leşinată, lîngă uşe. — Cum se lămureşte asta, părinte Fteodosie? l*a întrebat nepoata arhimandritului Chesarie. Numaidecît i*am făcut parastasul întîrziat. îmi pare rău că m*am tulburat atît de rău. Trebuia săd întreb cîte ceva şi poate că mi*ar fi răspuns. . . 192 Bătrînul duhovnic decedat zăcuse în odaia în care lucra femeia. Murise din reaua întrebuin* ţare a unui medicament, înghiţind o lingură, în loc de cîteva picături. Mulţumită avariţiilor confesorului Chesarie, nepoţii rămîneau bogaţi şi în stare să facă rugăciuni şi pomeni pentru el. . . Părintele Fteodosie, povestitorul, crede că arhi* mandritul Chesarie şi*a vizitat într*adevăr nepoata, şi că purta într^adevăr odăjdii; crede în eficacitatea rugăciunilor plătite, în parastasele după tarif, în influenţa colivei asupra Tatălui ceresc şi în pomeh nicele care rostesc numele de botez al lui Ioan, al lui Gheorghe, al Mitanei, « cu tot neamul lor ». Cînd preotul citeşte Mihaii, nu mai e nevoie de nicio informaţie. Dumnezeu ştie despre ce anume Mihai sau Mişu este vorba, din cîteva milioane de Mihai aflaţi în împărăţia de Sus, prezenţi în conţi# nentele vieţii viitoare. E Mihai al Măriei, căsătorit cu Tinca, din care căsătorie s*au născut patru copii : Elisaveta, Dumitrana, Constantin şi Vastle, două fete şi doi băieţi. Cînd i*a citit preotul numele, Dumnezeu a şi căpătat, prin urmare, o impresie mai favorabilă despre Mihai, recomandat de un preot, şi4 strămută cu două*trei postii mai aproape de locurile desfătării. Dacă slujba e cu arhiereu, plătit cu două mii de lei, în loc de o sută, ca un preot paroh, efectul e radical. Poate să i se pară lui Dumnezeu că Mihai nu mai trebuie să aştepte o clipă în marele şantier de transporturi, cu bagajele lui sufleteşti şi, automatic, îl aduce la centru şi4 instalează cu tot confortul mistic trebuincios. Cum se va fi petrecînd exact acest fenomen de instabilitate, de continuă nehotărîre şi revizuire, de provizorat şi incertitudini divine, bunul nostru duhovnic nu poate spune că ştie, însă el se petrece cam aşa; jumătate milităreşte şi jumătate ca la o Siguranţă Generală, cu bilet, cu paşaport, cu 193 viză şi cu o vorbă Ia ureche, miliardele de suflete fiind în boxe şi oboare cu regimul variat. Arhimandritul Valerian exprimă îndoieli codite, şi fizionomia lui grăieşte mai mult decît pot cuvintele să spuie. El se întreabă în sine dacă nu s*a angajat într*o întreprindere foarte riscată, cu faţadele strălucite şi cu un mare gol înlăuntru. E tîrziu! arhimandritul are şaptezeci şi opt de ani. Oftează. I se pare că a intrat pe o punte îngustă, pe care nu se mai poate întoarce, de unde a plecat, şi care sfîrşeşte sus, în aer, pe prăpăstii, cum a văzut odată una, ruptă între două piscuri de munte. Pentru oameni, credinţa trebuie să fie un elan şi nu o realitate îngrădită. Crezi? Cred. Dar ce să cred? Că Dumnezeu şi*a organizat lumea nevăzută ca un depozit de cereale şi face posibilă existenţa, argumentată cu întuneric şi ipoteze, a unui cler şi a unei Biserici? Poate presimt, poate presupun: Dar cine poate crede, cu brutalitate şi ostentativ, fără să fie un mincinos? CAISE ŞI PERE La sfîrşitul lunilor trebuiesc făcute foile şi registrul de salarii. Personalul bisericii primeşte leafa laolaltă cu servitorii grădinari şi cu intens dentul. Primatul şi cancelaria se plătesc deosebit. Intendentul, întrunind în valoroasa lui persoană doi intendenţi, unul arhiepiscopesc şi celălalt al Camerii Deputaţilor (cu intrarea prin Mitropolie), primeşte două lefuri, plus alte două pentru doi grădinari abstracţi. Singurul grădinar în fiinţă, din trei, cîţi cuprinde statul, e plătit prin mîna intendentului, pentru care munceşte zi şi noapte; ceea ce adaogă al patrulea salariu, însă fictiv. Iclisiarhul atrage luarea*aminte că este cuminte să nu se vorbească niciodată de acest capitol nediscu* tat de nimeni, cunoscut, admis, îndătinat. în dreptul fiecărui nume iscăleşte, în registru, primi* torul, după ce a semnat anticipativ salariul, şi în rubrica foilor. Pentru servitori iscăleşte intens dentul, trăgînd cu degetul peste o cruce cu cer* neală udă, şi tot el iscăleşte, fără cruce, pentru sine. Iclisiarhul semnează jos, vizînd autentici* tatea, confirmată de mai multe semnături succesive, care pînă la mitropolit aprobă plata absenţilor, echivalentă în material politic cu votul alegătorilor defuncţi. Ministerul dă un bon de plată, şi unul din noi încasează totalul salariilor de la Finanţe. De zece ani, intendentul încasează de douăspre* zece ori anual patru lefuri, şi e vechi intendent. 195 La mînăstire, se proceda simbolic cu monahii decedaţi. Ei continuau să semneze şi după înmor* mîntare, cu mîna casierului şi a doi membri ai soborului, şi numărul vieţuitorilor scăzuse cu mai mult de cincizeci la sută. — Subvenţia Statului, frate Iosife, e aşa de neînsemnată; părinţii au atîtea nevoi, încît se poate trece cu vederea, cînta lin casierul, din vocea lui îndulcită, cînd, la cîte trei luni, fabricam statele împreună. Nevoile aparţineau, în schimb, prea# cuviosului stareţ şi celor trei consilieri intimi ai duhovniceştii guvernări locale. Mitropolia are o livadă şi un parc, care, deşi prost gospodărite, dau un produs anual conside* rabil de fructe. Călugării îşi cumpără fructele din piaţă, pecînd caisele şi perele arhiepiscopiei sînt în competinţa suplimentară a intendentului. Servitorul cel plătit vede de fructe. Dacă un copil sare gardul intendentului, ca să guste din poamele lui, e prins, e bătut crunt şi trimis la comisariat, cu armata sergenţilor curţii după el. După informaţiile intendentului, consumatorul nesătul al tuturor fructelor şi cantităţilor ar fi mitropolitul, care de la i ianuarie pînă la 31 decern# brie, în toate zilele şi toată ziua, mănîncă exclusiv, ca o veveriţă, caise. Totuş, dis*de*dimineaţă, înna* inte de clopotul utreniei, precupeţii pornesc cu coşurile pline, pe poteca de jos a grădinilor, în piaţă. Din fructele căzute de viermi, se împăr# tăşesc, de două ori în şase ani, şi fraţii lui Iisus. Odată am primit un coşuleţ, pe care a trebuit săd arunc, pentru că, aşezate după rumeneală pe o parte, fructele erau putrede de o coptură neagră pe dedesubt. A doua oară, le*am aruncat din pricina frumuseţii lor şi a mirosului suspect. Intendentul întîi, şi apoi nevasta lui, se pişaseră, fără îndoială, pe fructe. PECETEA SĂRUTĂRII Liturghie asistată de mitropolit. Iosif mi*a per* mis să fac o liturghie complectă pe seama mea, în faţa lui. N*am măsurat niciodată îndestul cît îi sînt de antipatic simpaticului meu unchiaş. Moş* neag susceptibil mai ales la amănunte, necazu* rile lui de sugaci sînt drăguţe, şi cînd e mai furios ai vrea să*l gîdîli şi să*l pupi. Ochiul lui veşnic în eroare, scapără, negru prin fulgii de colb alb ai genelor şi sprîncenii — şi chiriarhul se mişcă toată vremea, ca un cîine mîncat nehodinit de purici. El are agitaţia fumătorului, care nu poate trage măcar o dată dintr*un muc, întrrnn loc oprit. Gesticulează cu seria întreagă a pipăirilor care scot dintrmn buzunar tabachera, care o deschid, care detaşează o ţigaretă, care apucă un chibrit. Cînd să ducă ţigarea la gură şi să*i dea foc în iluzie, Iosif îşi dă seama că strana din dreapta a greşit, şi, lovindu*şi degetele în vîrfuri, ca şi cum ar scăpăra, rectifică tonul şi*i pune un diez. I*am citit o povestire de douăzeci de minute din Evanghelie: răstignirea lui Iisus. Evanghelia, fermecătoare în liturghie, prin simplicitatea parti# cularităţilor ei literare, e străină de cărţile de ritual. O citeşti cu silabisirea ritmică a unei fru* moaşe poezii. Concepţiile dulcelui arhimandrit nu tolerea* ză citirea Evangheliei fără « pecetea sărutării » 197 deasupra foii silabisite, la închiderea cărţii cu scoar* ţele de argint. E peste putinţă să monumentalizezi detaliile şi să ridici statuie boabelor de mei. în primirea sau refuzul execuţiei se deosibesc firile, ca mineralele, după structura moleculei. O săru* tare pe foaia Evangheliei, emfatică, în mijlocul asistenţei, nu aş putea să*i dau lui Iisus Cristos. — E sărutarea Iudei, părinte arhimandrite. Aproape să ţipe, prea*cuviosul meu, sever şi doctoral, se făcu palid. — Cine n*are nevoie de ipocrizia cultului, zise el, să se ducă la protestanţi. Un zîmbet. Arhimandritului dulce, atenuînd, îi tremura barba blondă, creaţă. — Poate că şi eu sînt ipocrit 1 adaose arhiman* dritul. Aşa se cade în biserică: Dacă sînt ipocrit sînt pentru mine, încheie el fără sens, ca să facă o încheiere. — Cum binevoiţi a crede, preacuvioase. Vorba rămase aici, gîndul s*a amplificat. Schim* bări fine de culoare, mişcări şi contemplări medi* tative se succedară pe figura viitorului arhiereu. ADAM ŞI EVA Dimineaţă cheltuită întivo liturghie cu vicarul şi, după obicei, vorbind mai mult decît ne*am rugat, personalul, încurajat la limbă, de către arhiereu, s*a folosit de toate întîlnirile vocale ale strănii cu altarul, şi povestirile din jurul Sfintelor Sfintelor au mers pînă la anecdotă şi mai jos. Am ajutat hirotonia unui teolog sacrat încă de sîmbătă diacon, în preot. I s*a dat, după obicei, cubul de pîine, care însă, cu toată recomandaţia : « Ţined pînă la a doua venire a Mîntuitorului » — i s*a luat numai decît din podul palmelor, suprapuse pe sfînta Masă cruciş. A urmat logosul: « Fii demn de preoţie, mai ales că te dovedeşti blînd şi smerit ». Vicarul a insistat mai ales asupra cuvintelor: «Fii temător de Dumnezeu. Decum calci pragul bisericii, nu te mai gîndi la alt nimic. » Căci avusese prilejul săd mai spuie: «Eu am fost cucernic faţă de el şi m*a ajutat ». Tîl* măcire : Un imobil în capitală, o moşie, opt sute de mii de lei depuşi, parastasele, cununiile şi morţii. Seara, la masă, am stat de vorbă cu iclisiarhul, călugărul cel mai mare şi mai gras, căruia îi dau lecţii de franţuzeşte, fără niciun beneficiu, măcar acela de a A hotărî să rostească pe u, pe eu, şi să nu lege conjuncţia et de un cuvînt cu vocală. Pierdem amîndoi un ceas pe zi. Venise vorba de animale, şi am ajuns, silind pasul, la om şi la facerea lui. De ce, după ce Iehova 199 a strigat : « Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pă* mîntul şi4 stăpîniţi pre el », a osîndit pe primii oameni cînd descopereau înţelesul recomandaţiei divine? Dumnezeu e nelogic şi merită să aibă un moştenitor după chipul şi asemănarea lui. El, iclisiarhul, a tăcut. Apoi, a răspuns că putea face din vreme Eva ceea ce făcu Maria mai tîr* ziu, preferînd bărbatului ei legitim pe propriul ei tată. — Dar ce rost mai avea, cinstite părinte, Adam? De ce două sexe, cum li se mai zice? Cristos, dacă s*a născut din fecioară nenuntită, formula a fost imaginată exclusiv în folosul Tatălui, ca să dovedească neamurilor posibilitatea imposibi* lului, cînd e vorba de el — afirmînd, încă de la născare, o însuşire divină. Nu se putea ca pentru fiece individ, viitor sau trecut, să existe o minune de acest fel, căci lucrul ar fi fost atunci simplificat : timpanul virginităţii nu mai intra în compozi* ţiunea anatomică a femeii, şi Adam devenea de prisos, adoptîndu*se de la început feminismul. Afară numai dacă nu i se da calitatea de a naşte şi el, după ce se va fi îndopat cu o sămînţă dintrmn pepene potrivit. într^acest caz era zadarnică Eva. După ce ambii au îmbucat cu lăcomie din ceea ce Moisi numeşte « fructul oprit », ei s*au văzut goi şi s*au ruşinat. Adică, ce crezi, preacuvioase, că fusese un fruct adevărat? Oricît de naiv ar fi fost Adam, de ce s*ar fi ruşinat de o gutuie, de vreme ce felul de vieţuire era vegetal ? Dumnezeu îi izgoneşte sin blestemă: el să muncească, ea să nască. Blestemul întîrziase, căci în Eva se şi întîlniseră principiile complimentare, şi pruncul fusese conceput în măreţia Paradisului chiar. Mai vorbirăm despre fiare: — De ce au fost făcute, întreabă iclisiarhul, de vreme ce îl mănîncă pe om şi se mănîncă între ele? Dreptul celui cu măseaua mai tare? 200 Iclisiarhul şi#a adus aminte că prin faţa lui Adam au defilat toate dobitoacele. Ele, cum trebuia să se înmulţească ? şi nu le*ar fi văzut Adam şi Eva făcînd proba înmulţirii şi nu ar fi căutat să le imiteze? şi ei le*au botezat cu nume, pe care le poartă şi azi. . . De la o vreme însă, omul a început să caute pielea dobitocului, şi acesta s*a despăgubit cu pielea lui. Am trăncănit două ore, ca nişte savanţi ai celor ascunse, am fabricat absurdităţi interesante, cum numai divinitatea ştie să inspire, dar care ne*au pus mereu în cîte*o încurcătură: Răspunsu* rile ni le*am căutat cu preocuparea de a nu ştirbi prea mult, la vreme de bătrîneţe, o credinţă pe care iclisiarhul tot o profesează, cît de cît, o dată pe lună. El trebuie să doarmă fără să gîndească şi să nu puie tinereţea la îndoială; căci oricît n#ar crede, cineva, cînd altul îi descoperă o necre* dinţă mai coordonată, o urăşte şi o condamnă. Ne*am zis : — Sînt lucruri pe care mintea omului nu le poate răpune, căci, în definitiv, pricina pricinilor, problema frumoasă, blestemată şi amară, nu se poate ghici. Să credem, fără discuţie, ceea ce găsim scris şi crezut de bătrîni. . . VIILE DOMNULUI în avîntul lui mistic, omul făcea încercări singuratice ca să dispreţuiască femeia. Frămîntînd o idee sau însoţindu^se de o carte care proclama castitatea şi înfăţişa fructul pîrguit al Evei cu sînii îmbobociţi, ca un bulb otrăvit, el blestema cu gîndul pe purtătoarea destinelor bărbăteşti şi ar fi voit să o suprime. Omului i*a fost întodeauna frică de graţiile fecioarei sau de buzele însetate ale femeii coapte. Ochii ei îl înfioară. Zîmbetul ei îl cucereşte. îşi întinde braţul si, strîngîndu4 puţin în frîntura lui, omul îi cedează, ameţeşte, şi, dacă e nevoie, fură, minte, înjunghie pentru dînsa. Uneori poate să scape, şi atunci e un artist burghez sau un teolog cu teamă de Dumnezeu. Teologia e laşitatea bărbaţilor lubrici timizi; iubireaâ păcat. Orişicum, dragostea leagănă cu plăceri puternice şi înnalte, şi din aroma ei s*a*mpărtăşit şi sufletul mistic. Cînd s*a rugat cu credinţă adevărată, omul a simţit în carnea lui o tresărire cam iubire. Şi cînd a iubit, sufletul i s*a zmuls şi s*a ridicat cam rugăciune. . . Acelaş ecou de muzică neîn* ţeleasă răsună şim taina credinţei şim taina idilei. Lacordaire cugeta şi zi şi noapte întru Dumnezeu; totuş, apropiindu^se de dînsul, corpul lui, muncit de posturi şi de cugetări preacurate, simţea un tremur neîncetat, ca şi cum năzuia spre virginitatea unei femei. 202 Contradictoriu, omul a instituit căsătoria. Simţul lui îndoit, de ins moral şi sensual, s*a găsit împăcat, sfinţind legătura de care s*a temut şi micşorînd în acelaş timp puterea nemărginită a femeii. E cea mai duioasă ipocrizie din cîte s*au născocit. De atunci încoace, a străbate grădina lumii cu o femeie, îmbrăţişată de mijloc, e imoral de cîte ori această femeie ţi*este dragă; legătura cu dînsa evocă în mintea burghezului imagini de pornografie şi destrăbălare. Legătura e însă o virtute şi un lucru de respectat îndată ce femeia pe care*o duci, vorbind încet, de coapse, ţi*e soţie oficial. Călugării n*au o asemenea femeie. Soţia lor e însă vinul, damigeana, bolobocul. Cu toate că beţia e un viciu mare « care cheamă pe toate celelalte patimi », fiece călugăr are în mînăstire o palmă de vie. Via face parte din zestrea monahu* lui, care o cumpără de la un alt monah sau o moşteneşte. E un drept întrutot sfînt. Butia culcată pe două bucăţi scobite de grindă, în fundul unei chilii de călugăr, face parte din casă, ca femeia care coase flori cărămizii pe*o năframă albă, la fereastra cu perdeaua despicată. Şi vinul e roşu* aprins sau blond sau negru*întunecat, ca nevasta unui mirean. El dă aceeaş legănare, acelaş neastîm* păr, acelaş alean ca femeia, iar sorbitura monastică e*aproape sensuală pe marginea oalei de pămînt, ridicată de subt cep, cu spumă. în munca pasionată a părinţilor, bătrîni şi tineri, tăbărîţi pe vii, e hotărîrea harnică şi emo* ţionantă din truda logodnicului după fată. Toamna nupţială e cîştigata cu grijă şi osteneală îndelungată, iar ciorchinii care spînzură plini pe viţă, par la* crimile de peste an ale amantului şi boabele de su* doare ridicate din rădăcina stropită cu fruntea şi pieptul păros al sfinţilor monahi. Cînd vine culesul, se uită liturghia, vecerniile şi utrenia. Pe malurile heleşteului, cuvioşii 203 desprind strugurii din frunze, îi aşeazăm copăi sin suie la teasc, din care ţîşneşte, ai crede fierbinte, atît e de viu, sîngele lui Hristos. . . «Cîte vedre ţi*a dat?» se întreabă călugării între dînşii. Cei mai avuţi o parte din vinul lor şi*o vînd. Apoi, cu aşternuturile de ceaţă pe unda plumburie a lacului, se naşte tăcerea în schituri, şi pecînd frunzele bat în galben şi sînge, şi vîntul umblă în jurul paracliselor, ca o durere care se plînge, chiliile cuprind reveriile « de lume » ale fraţilor, cu cîte cinci clondire goale pe masă. E*o epocă de amor licăreşte galeş, gestul lor au gorgoane şi piedici. Pivniţile stareţului sînt cele mai pline şi mai variate. Vinul rezervat vizitatorilor însemnaţi, de la Mitropolie sau minister, e ales prin cele mai vechi şi tari. Cu o sticlă de negru*vîrtos se dobîn* deşte o bunăvoinţă, şi cu cîtemn boloboc, trimis pe la cîteva case din Bucureşti, se cumpără scăparea din vedere sau ocrotirea cîte unui « om mare » cu sensibilitatea cerului gurii pentru vin. Adevărata tristeţe a mînăstirilor începe atunci cînd vasele s*au golit, şi, dacăâ iarnă, cu întinderi de zăpadă în zarea chiliilor, tristeţea se îndoieşte prin durata timpului, şi nici acâtiste, nici metanii, nici închipuiri nu pot vindeca suferinţa lui Bachus, îmbrăcat în dulamă şi descornorat, care din geamul sihăstriei numără, pe ceruri, stolurile de corbi. şi poezie. Ochiul fraţilor se împleticeşte, cuvintele LEMNELE Directorul, care nu#şi plăteşte lemnele, mi#a oferit două braţe de lemne pe zi, pe care mi ie duc singur, din pivniţă în chilie. în loc de două braţe, am luat cîte unul, şi de două ori în patru# sprezece zile, de cînd durează generozitatea, am stat cu soba rece, ca să răresc braţele cît mai mult. Intendentul însă şi confraţii au atras respectuos atenţia directorului că, neştiind să mă limitez în binevoitoarea milă ce mi s*a acordat, pivniţa va rămîne goală în curînd, transportată în odaia mea. Unul care nu a dat niciodată pe la mine, afirmase că i/a venit rău de căldură şi se întreba dacă nu mă voi îmbolnăvi într#o zi de marea tem# peratură din chilie, pricinuind, poate. Bisericii, pierderea unui « element ». Primii, fără să/i înţeleg deodată motivul, vizita directorului meu. El se opri în prima odaie, to* talmente goală şi îngheţată. — Nu ţi*e frig? întreabă directorul. — Stau în odaia de alături. Directorul intră şi într#a doua odaie. Era şi acolo frig. — Aici ţi#e mai cald ? întreabă directorul din nou. — Întrucîtva. Ochii directorului căutau, fără să bănuiesc, un loc unde ar putea să stea ascunse cîteva mii de kilograme de lemne. Un cufăr, două geamanta* ne, erau neîncăpătoare. Directorul dete fuga la 205 paravanul care acoperea aproape a cincea parte din odaie. Zise: «Pardon!». Pe o masă de părete scotea aburi vizibili ceaiul, de la care mă întrerupsese vizita lui. întno sucupă era şi un crimpei de brînză. Directorul se simţi stîngaci. . . — Fumezi, mi se pare, zise directorul, scoţîndu^şi tabachera. El s*a aşezat lîngă masa de lucru, ca să poată examina în umbra de subt pat. Protocolul mă făcuse să uit uşile de părete. Fanfara viscolului dete o trîmbiţă în apartament şi, trîntită de vînt, uşa scoase un bumbet de tobă. — Ai lăsat uşile deschise, zise directorul. — Credeam că mai vine cineva după dumnea* voastră, răspunsei, într*o aluzie generală. închisei uşile. Directorul îşi lipi palma de sobă. — Ce faci cu lemnele ?... începu să mă descoase directorul. — Cu care lemne, domnule director? — Cu lemnele din pivniţa. . . mea, răspunse, încetinind glasul pe cuvîntul dubios. Nici lemnele, nici pivniţa nu erau ale directorului într^adevăr. — Le ard, domnule director, ce să fac? — Dar bine, cînd le arzi? insistă directorul. — Atunci cînd le iau, domnule director. Mă împleticii întrmn gînd. Pricepusem greu, dar pricepusem. O fierbinţeală de disperare îmi înjunghia sufletul. — Dădusem ordin să nu ţi se mai dea lemne. . . zise directorul. — Ştiam că porunciserăţi să mi se dea. — Mai demult!. . . Ieri am contramandat. . . Du*te şi*ţi ia lemnele. . . Dau numaidecît ordin să ţi se dea din nou. . . zise directorul, cu o încredere deplin cîştigată. Avui un sentiment de milă scîrbită pentru director. — Două braţe pe zi. . . regulat. . . adaose directorul, însă nu mai mult, corectă el, cu o încredere puţin diminuată. Tăceam, incapabil să mă apăr, incapabil să mulţumesc. — Spune^mi. . . dacă nu*ţî ajung. . . Ia cîte trei braţe pe zi. . . Poate mai trimiţi undeva?. . . Eu, din ce în ce mai descurajat, directorul părînd în sfîrşit că a descoperit. Dînd să plece, se aşeză din nou pe scaun. — Poate că trimiţi. . . lemne. . . acasă. Directorul ştia că am o mamă săracă. — Din lemnele dumneavoastră? întrebai accen* tuat şi gata să*mi sară lacrimile. — Nu vreau să te jignesc. Te*am întrebat. . . Intrase întrmn impas. Era edificat. îmi cuprinse mîna. — Cum ţi*ai făcut atîţia « prieteni » ? întrebă directorul. . . Tu eşti un băiat bun. . . răspunse tot el, ca unei preocupări, şi mă mîngîia pe dosul mîinii, cum ar fi mîngîiat un căţălandru. Du*te şi*ţi ia lemne că ţi*e frig. . . Şi fă un foc bun. . . Nu scoate soba fum, nu*i aşa?. . . Ai închis bine ferestrele?. . . Ce citeai?. . . Stai, că mă gîndii mai bine. . . De aici încolo, să nu*ţi mai iei lemnele dumneata. Ştii, nu sade bine. . . Are să*ţi aducă în fiecare zi, lemnele, Anica. . . Uite, dau ordin numaidecît. — Mă iertaţi, domnule director, îmi place frigul mai bine. . . — Ce, vrei să te îmbolnăveşti? — Iarna trecută nici nu am aprins focul. — Adevărat? întrebă directorul uimit. — Desigur! am răspuns. — Cum de nu mi*ai spus nimic? A fost o iarnă parcă mai grea şi decît asta. — A trecut. . . 207 — Să nu mă superi ! zise directorul, cu o amenin* ţare părintească. . . Să fii cuminte. . . Şi s*a sculat de plecare, surîzînd cu bunăvoinţă. . . Două bra* ţe pe zi, regulat. . . — Nu le mai pot lua, domnule director. . . — Ţi*am spus că ţi le va aduce Anica. . . Voi da ordin să*ţi facă şi surcele. . . Mai mult, ascultă. . . Să vie Anica să*ţi facă focul în fiecare zi şi să*ţi şi deretice cîte niţel prin chilie. . . N*ai să*i plăteşti nimic. . . Mă priveşte. O pauză meditativă. Directorul îmi apucă mîinile din nou. Pasul i se îngreuiase. — Anica vine imediat, zise plecînd. închisei uşa repede, luai cheia cu mine şi lipsii din Mitropolie toată ziua, şi din drumurile direc* torului toată iarna. Şi a mai trecut o iarnă fără foc. . . BAROMETRUL Luni: Sînt un tînăr care promite. Rezervat, discret, simpatic. Sînt în biserică între primii, la şapte. Nu beau vin, beau însă tutun: atît păcat să am. Citesc, învăţ, îmi place cartea. O să ajung departe. Marţi: — Nu mă întreba ce cred: se vede. N*o să facă niciodată nimic. Doarme pînă la prînz, şi la vecernie crede că vine la liturghie. Un stricat. Nu ştiu ce scotoceşte noaptea : stă cu lampa aprinsă. Miercuri — Aşa;şi*aşa. Nici prea*prea, nici foar* te*foarte; mai repede parcă. . . Tot ce ştiu po* zitiv e că n*a omorît pe tată^său; nu se ştie însă ce va face pe viitor. Da, nu pot să zic, bun băiat, dar prefer pe celălalt. Joi: —Niciodată nu poţi cunoaşte omul de a* juns. Vineri: —E pervers. Ai văzut cum ţine furcu* liţa ? Unul care nu fumează: — Pute a mohîr* că! Unul slab, jigărit: — Pune carne pe el, ca un nesimţitor, şi nimic nu*i face rău, totul îi prieşte. Fericită natură: să mă păzească Dumnezeu! Sîmbâtă: — Ştiţi, am aflat ce este cu el. E co* pilul directorului, făcut cu o servitoare. L*a adus 209 aici ca să ne spioneze. în fiece seară se duce la director sau vine directorul la el şi*i face raportul. Nimic nu se întîmplă, fără ca directorul să ştie. N*aţi observat cum se uită şi ce întrebări pune? Un candidat la arhierie: — Am simţit de cînd bau adus, ce vor să facă din el. Ăsta ajunge mitropolit. Ascultaţi^mă pe mine. Şi ne încalecă pe toţi. Duminică: Un vecin: — Blagosloveşte, frate. Te*ai sculat? Nu te*am mai văzut de vineri, şi mă temeam să nu fi răcit. Alt vecin: — Bună dimineaţa! Am găsit în piaţă nişte icre ca roua; şi ţi*am adus o lingură şi frăţiei*tale. Candidatul de arhiereu: — De data asta, mă supăr. Luăm masa la prînz împreună. Cucoana Catinca ne trimite un rasol din găinile ei şi o oală cu supă straşnică. Simionescu mi*a adus nişte vin!. . . Ai să vezi. Te rog şi insist să nu te opui. Anica: — O scrisoare de la domnul director : «Părinte! Ieri, mitropolitul te*a văzut în oraş, pe Calea Victoriei, dinaintea unui chioşc de jurnale, îţi pun serios în vedere că vei suferi toate conse* cinţele, dacă acest lucru nepermis se repetă. (Şters: « Unde te trez. . . >> Şters: « Bagă^ţi minţi. . . ».) Jugul Mîntuitorului e dulce însă e greu. După consideraţie, Directorul. » VITROURILE MITROPOLIEI Renovarea sticlelor colorate subt patronajul profan al ministerului Bisericii. Mitropolitul a încuviinţat o notă către minister, şi redactorul ei a fost să fie un arhimandrit. Scribul şi ortograful fuse diaconul Iosif. Am produs trei exemplare — unul foarte caligrafic, pe o hîrtie foarte bună, care a plăcut mai mult decît o idee. Critică artistică : « Mîntuitorul ar fi trebuit să aibă chipul feţei ighemonicos şi barba în furculiţă; fiindcă aşa stă scris în Minologhion şi în Iconografie ». Mitropolitului i*a plăcut, secretarului i*a plăcut: şi i*a plăcut şi ministrului. 211 IOAN Părintele Ghelasie e un dement sau un fantezist. Iată ce povesteşte el, de pe timpul cînd era dascăl de latină: Un prieten al meu avea un şoarice domesticit. Şoaricele veni tiptil, uitîndu*mi*se cu neîncredere în ochi. Toate animalele, afară de purice, caută, — ai observat? — instinctiv, la capul omului. Şoaricele prietenului meu se opri la o distanţă, atent. Nu mă. . . cunoştea! Şoarecii ne pot deosebi după figură. — Ţi*am spus, repeta prietenul meu, că*i un şoarice de geniu. Au şi animalele mici, nu te îndoi, o cunoştinţă, un punct de vedere şi indi* vidualităţi. Scîndurile din dos ale catapetesmei servesc adeseori de cuibare unor ploşniţe de o dibăcie care poate fi asemuită nu numai cu însu* fleţirea, dar şi cu talentul. — Aş vrea să ştiu ce crede şoaricele domniei*ta!e despre mine, îl întrebai. E regretabil că nu bai învăţat să vorbească. Ce crezi: îi sînt simpatic? sau antipatic? — Aşa, deodată, e greu!. . . « Băiatul » te ve* de întîia dată, nu poţi fi supărat. . , Niţică rezervă, te rog. Şoaricele nu mă slăbea din analiză. -îmi face nişte ochi! zisei. Prietenia ta pentru mine nud poate oare influenţa să*mi fie favorabil? — Desigur că da. 212 — Ei bine! manifestează*te! Prietenul meu făcu un rotogol misterios cu capul şi mîna. Şoaricele se apropie de mine cu preocuparea vădită de a mă examina cu de*amă# runtul. încruntă din ochi, ceea ce nu credeam cu putinţă la şoareci. Atunci, fără voia mea, strănutai, un strănut uscat însă puternic. Şoaricele făcu, pînă la gaura lui din capătul odăii, o singură mişcare, — Vasăzică era un şoarice fricos, desluşii prie* tenului meu. Dacă ar fi fost inteligent, cum ai spus, ar fi ştiut că există strănutul pe nas. Ziceai că faţa omului n*are pentru el niciun secret. Crezui un moment că totul s*a sfîrşit între noi, atît de trist fu efectul îndoielii mele asupra prie# tenului scump. Mîna îmi începuse să iasă din buzunar cu intenţia de*a o întinde de plecare. Am admirat însă todeauna marea stăpînire de sine a prietenului meu. Faţa lui se şi însenină. — Ioane! detună vocea lui ca bronzul unui clopot (nu prea mare), Ioane! înnainte de a fi isprăvit bine, şoaricele fu pe masă, timid. Văzui vîrful mîinii prietenului meu trecînd pe spinarea şoaricelui. Văzui pe şoarice turburat. Dar îl văzui dispărînd, şi nu mai văzui pe şoarice. Prietenul meu zise cu plăcere: — Ai să constaţi imediat urmările tactile ale pipăitului meu. Vasăzică, se produsese o sugestie prin magne* tism animal. Bun. N*am să mai uit. în aşteptarea misterului, nu putui să nu simt ca o frică şi, prin tot sufletul, ca nişte furnici. Adusei vorba de pictura japoneză. Prietenul meu era deţinătorul ex* clusiv al marelui ilustrator din Iokohama, Fitru* Pitoku. Un sunet. Un sunet mic, aş zice foarte mic. Se întorcea loan! loan se întorcea, în gură cu un napoleon de aur, căruia îi dete drumul, din dinţi, într*o farfurie de pe masă. 213 Pentru a doua oară, decînd eram la prietenul meu, rămăsei consternat. Ochiul prietenului se făcu de două ori mai mare, cît flacăra unei lumînări. Un ochi infernal. — Ziceai că Ioan e un imbecil! zise prietenul, cu tonul cu care mi*ar fi spus că*mi rupe măselele. — N*am zis aşa, rectificai. . . îţi pot jura că n*am zis aşa. . . Din contra. . . Am zis că. . . Dar prietenul triumfa pe toată linia. Ca să mă înfunde detot, sugestia fu repetată. Şoaricele plecă din nou, şi sunetul altei piese de aur, de douăzeci de franci, străluci în farfurie. — Ţi le dau ţie, zise atunci, superb, prietenul meu. — E adevărat? răspunsei eu, băgînd napoleonii în buzunar, fără să mai aştept răspunsul. îţi mul* ţumesc. Nu ştiu să fi avut în viaţa mea un prieten mai bun ca dumneata. îi zisei fără voie « dumneata », din pricina aurului care pune distanţă între oameni. Acest cuvînt ce mi*a scăpat, de sclav, mă făcu să*mi muşc buzele a pedeapsă. — Ce înseamnă, explică*mi, aceste isprăvi ale şoaricelui tău? întrebai. — Foarte simplu, dragă. Foarte simplu. L*am dresat. Subt acelaş acoperiş cu mine sade un ban* cher, căruia niciodată nu*i va trece prin cap că m*a îmbogăţit. Da, dragă, m*a îmbogăţit. De cîte ori vreau, pun pe şoaricele în catalepsie şi*l trimit. Conştiinţa şoaricelui se găseşte cu totul adormită cînd operează. Liberul lui arbitru e redus la neant, îl vezi, dispare pe gaura asta, care duce prin toate etajele şi apartamentele. Trec cîteva minute. . . te*ai convins. . . şi polul e gata. îl fură, dragă, de subt chiar nasul bancherului, un om foarte bogat şi generos cu şoarecii. Frumuseţea furtului îi face, în forma asta, plăcere. Nu interesează fondul: forma e totul. 214 — Acum înţeleg de ce mănînci cu şoarecii dintno farfurie! Mănînci din averea lor. — Ba îl trimit de*mi aduce şi alte lucruri, răspunse prietenul meu. Am voit să fac o încercare. La etajul al patrulea sade doamna X. . . Pecînd dormea, s*a întîmplat un accident. O rană la mînă, pe care nu şi*a putut*o explica niciun doctor. Ştii ce*a fost? Lam spus într*o zi lui loan: « Vreau să am o bucăţică din carnea frumoasei doamne de la al patrulea. Du*te şi adu. » loan se duse. Vecina dormea cu mîna atîrnată, din canapea, pe covor. Se apropie loan. Scîrţ, îi rupse sfîrcul degetului arătător şi fugi. Uited. . . l*am pus în spirt. Am mirosit degetul, cînd mi ba adus, şi mi*am dat seama de ce loan preferase, în hipnoză, nasului şi buzei, un deget. Vecina mîncase ghiuden şi nu se spălase, probabil, de lene. . . Buricul degetului puţea a mezel. Rămăsei prostit. — îţi mai dau trei piese de aur, zise prietenul. Uitede, ţinede. . . în vreme ce*mi luai pălăria. — Ştii, ţbi voi restitui peste patru zile: am de luat dintrmn loc o sumă mai mare. . . — Iad detot. — Nu vrei să*mi dai şi şoaricele? îi zisei. UN FOST SCHIT Duminică, liturghie la biserica Icoanei. Un coif de piatră cu panaşul de piatră pe un soclu de piatră, încheie un mormînt şi conţine o idee originală de monument. Al cui a fost capul dezve* lit de coif? în altar, un preot frizat, cu profil de capră: un preot bătrîn, banal, şi altul, cel mai bătrîn. El spune că biserica Icoanei a rămas dintr*o mînă* ştire de maici. Preotul are cinzeci de ani frumoşi de sacerdoţiu. Mi*a documentat, cu fragmente din ei, bogăţiile mînăstirilor trecute la Stat. — Belşug pe vremea ceea, frate! Toate satele din jurul chinoviilor se îndestulau cu merinde. Acest punct emoţionant este adevărat. Schiturile neînchinate mînăstirilor greceşti, ca nişte ferme, îşi dădeau prisosurile gratuit, şi prisoasele erau mari, ca să ajungă la nevoie populaţiei dimprejur. Viile şi pămînturile se lucrau de săteni, şi între săteni şi călugări dura o prietenie de folos. Vin şi rachiu, buţi fără număr, zăcători, grîu şi po* rumb. Un mitropolit năzdrăvan, ar cere restituirea averilor mînăstireşti. . . 216 ŞOARECII Nu ştiu dacă povestirea părintelui Ghelasie era adevărată în parte sau totalitate, dar la mînăstirea noastră, fratele Petru, îngălbenit de emoţie şi venind întrmn suflet de la cămară, îmi spuse, într*o după*amiază, pe la toacă, cen văzuseră ochii. Fratele Petru suferea de gîngăveală, puind între cuvinte tăceri canonite, cu scuturarea capului şi încuiarea limbii, şi o caznă de a scoate silabele, ca şi cum le*ar fi făcut cuvintele din nou. Ca să rostească « şoarice », făptura lui participa întreagă, strîmba picioarele, strîngea degetul mare cu mij* lociul, ca şi cum voia să troznească din ele, ca la joc, făcea un pas, şid trăgea înnapoi, schilodit de şapte litere ca de şapte păcate. Ce văzuse fratele Petru? Pe o poliţă din cămară, erau vreo zece sticle cu undelemn bun, căpătat la parastase în sticluţe mici. Din sticlele mici se deşerta untuhdedemn în sticlele mari albe, înşirate pe poliţă fără dopuri, şi, din sticlele albe, ţuguiate şi pline pînă la gură, se consuma uleiul de măsline gătit cu melci, adunaţi din grădină, cu ciuperci, cu peşte căpătat, cu marule în saladă, amestecată cu ceapă tînără şi usturoi. Şoarecii se urcau pe păreţii sticlei sau pe zidul din dosul poliţei, nu aş putea să spui, dar ajungînd pe gîtul sticlei deasupra, se aşezau acolo pe gura ei, ca pe un ţucăluş, înmuind cozile în undelemn. Aşteptau pînă ce cozile se umpleau 217 bine, executau o mişcare gimnastică, ridicîndu*şi picioarele dinapoi şi micşorîndu^se pe picioarele dinainte, scoteau cozile, le lingeau de undelemn, şi le băgau la loc. — Ssss. . . să. . . să nu ma*mai zici. . . că nu este Dracul, m*a mustrat amical fratele Petru, că. . . că. . . că. . . ţţţi*o do*do*dovedesc. . . BILETE 1. De multe ori surprinşi în faţa unui om aşa^zis inteligent, ne uităm la el, dacă are barbă. Ce folos ! Nu are coadă la ceafă. Şi nu are anteriu. Nu zice Tatăl Nostru şi Doamne Miluieşte de cincizeci de ori. Nu înţelege pe ce glas se cîntă condacul zilei. îl întrebai de unde se coboară Fiul — şi tăcea. Noi, care ştim toate astea, şi multe altele de felul acestora, le propovăduim. Oamenii ăştia nu ştiu să aprindă o lumînare. Nu ştiu să facă o metanie, o colivă. întreabă^ cînd cade « mîna lunii », crugul anului, unde se găseşte Paradisul. Nu ştie niciunul. M*a mîniat un mirean care mi*a spus că lăcustele nu vin de la Dumnezeu. Şi discuta fumînd. Vorbea de faptele lui Dumnezeu cu ţigarea în gură. Un om cu frica Domnului, se închină şi cînd se scarpină, căci, drept vorbind, el scarpină făptura Domnului şi pe moştenitorul sfintelor lui învăţături. « Eu voi fi todeauna cu voi », a zis Mîntuitorul. 2. De la venirea lui pe scaunul păstoresc al turmei celei cuvîntătoare, înnalt*prea*sfîntul a suprimat toate cărţile bisericeşti cu literă roma# nească, introduse de precedentul orînduit de Dumnezeu. Dacă le*a suprimat odată cu suirea sa pe tron (sau în pat, negăsindu*se tron), să nu se creadă că a făcut*o cu pizmă. înnalt*prea*sfinţii, 219 ca toţi clericii, se iubesc între ei şi se adoră. Prea*sfîntul iubeşte însă şi litera lui Chirii. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit cu litere strîmbe, ca să urmeze pilda Tatălui, care, cînd vrea să cuvinteze ca oamenii, a făcut*o, pînă întrmn timp, în graiuri nevorbite, în evreieşte, şi de atunci încoace în greceşte şi slavoneşte. Nu, bunînţeles, în greceasca străbună, în care s*au ilustrat eretici ca Plato, Socrate, Pitagora şi alţi blestemaţi, ci în neogreacă. Aşa că înnalt*prea#sfinţitul a poruncit să se scoată din praf Minee, Ceasloave, Pentico# stare şi alte monumente literare ale Răsăritului, poruncind să fie puse în locul lor, în dulapuri, cele date cu literă « strămoşească », geometrică şi dreaptă, cu unghiuri largi şi curba solară. De aci vine şi greutatea mea de a înnainta în acea scriptură arzătoare şi luminată, cuprinsă subt numele de Acaftistier. Dar mă jurasem, şi, subt ameninţarea ce singur mjUam hotărît*o, mi*am putut, în sfîrşit, îmbăta inima cu slovele încîlcite şi cu vorba zbîrlită. 3. Sfinţii sînt ciudaţi. Ei vorbesc păsăreşte şi în româneşte. De aceeaş părere ar fi, cred, şi învăţatul meu fost profesor de limba elenă, care în viaţa noastră trecătoare mi*a dat primele noţiuni de ridicul şi puterea de a învăţa alfabetul grec în cinci ani, împărtăşită cu toţi colegii mei de liceu, băieţi veseli şi păcătoşi. Cînd ai deschis o carte bisericească, te simţi îndată în faţa duhului zămislitor. Cuvintele sînt atît de bine întoarse, îneît eşti uimit să vezi că silabele, lăsate la locul lor, au fost cruţate de plăcerea sacră a suprapunerii şi a învîrtirilor pe loc. întortochierile semnelor întortochiază cuvintele şi înnoadă înţelesul, păstrîndu4 exclusiv pentru vioiciunile mintale şi adîncimile cugetă# 220 toare ale diplomaţilor în ştiinţele esenţiale ale teologiei. Traducătorii cunoşteau limba grecească, şi chiar de ar fi ştiut şi româneşte, Dumnezeu n*a voit ca locul din greceşte al vorbelor să fie schimbat. De altfel, dorinţa lui Dumnezeu nici nu era exprimată în favoarea traducătorilor, urechile lui, una slavă şi alta greacă, au făcut o concesie specială, din pricina iubirii lor de popoarele sfinte din Balcani, de la care s*au împrumutat românii şi stăpînii, chemaţi de Dum* nezeu să#i înveţe duh. Fără greci, noi n*am fi învăţat nici româneşte. Şi acei poeţi cu scufie, autori ai laudelor cîntate, zi cu zi, de trei sute şaizeci şi cinci de ori pe an, de geniile condeiului şi muzichiei, gustată de cîntăreţul din dreapta,— stihuri, tropare, rondele, sonete, epigrame, — nu ar fi existat. Dar ce zgîrcit este Dumnezeu, fie vorba între noi, cu cei care vor cu orice preţ săd slăvească, căci le refuză ceea ce dă păgînilor din belşug. « Nu le*am inspirat eu! » — se plînge Domnul, acuzat pe nedrept şi obişnuit să*şi risipească miracolele, farmecele şi frumuseţile pretutindeni, pe flori, pe ape, în lumină, în întuneric, pe fluturi, în păduri, în munţi, şi neîmpiedicînd să fie împodobită din rămăşiţele împărăteşti nici pa* sărea chemată găină. 4. Doamne! cum ai primit tu în orchestra ta de zboruri sonore, nechezul şi zbierătul cîn* tăreţului din dreapta, şi cum nud opăreşti cu ploaie fiartă? Ai voit tu să te laude în cuvinte nămoloase şi tărăgănate goale, oamenii care ţi*au cîntat din frunză doina şi suspinele de dor ale plugarilor delicaţi şi ale ciobanilor de mioare? Nu se poate, Doamne! Tu n*ai încuviinţat aceste puturoşii. 221 Literele s*au schimbat, dar înţelesul lor, nepu# tînd răzbi în limpezimea graiului nostru, a rămas pe brînci în literele noi. Sîntem ca nişte zimbri îmbrăcaţi prin blestem în piele de girafă: nu ne ştim, într*însa, mişca, pulpa ne strînge, glezna ne supără, şoldul ne ţine, subsuoara ne roade, coarnele noastre n*au loc în grumazul de gîscă mare al girafei, şi nasul ei, urcat cu patru coţi deasupra răsuflului nostru, nu se potriveşte cu nările de aer ale botului cu care ne*am născut între brazi. Piele străină, Doamne, rapăn străin. CrapăJe, Doamne!. . . ÎNMORMÎNTARE CU ARMĂSARI Era cald şi am găsit cadavrul pe catafalc. Falca, legată pe subt bărbie, a scăpat elastică şi s*a oprit deschisă, cînd i*a fost desfăcut la ceafă tulpanul. — De ce o dezlegaţi? Era mai bine aşa. Superstiţia cere ca niciun mădular să nu fie constrîns de violenţa unei legături, mortul tre# buind să fie slobod pe lumea ceealaltă. I s*a pus o frunză desprinsă dintrmn lămîi din jurul coş* ciugului, în locul gol dintre dinţi. Trei muşte călcau de la un colţ al buzelor la altul, pe zîm* betul fost. Am întrebat de ce era pîntecul de# functei aşa de umflat. Fusese operată. Operaţia izbutise : bolnava însă nu s*a mai deşteptat. Canceroasa era ţinută la gheaţă. Pîcla descom* punerii hoitului şi miros de lămîiţă. După Tris# aghion, ieşim în strada ocupată de lume şi trăsuri. Fuse desprins un cal de la dric. Un ca* vaier cu chivără lui Bonaparte şi în costum cu pasmanterie, pe toate măsurile, îmbrăcat peste garderoba lui, măreţ l*a prins de căpăstru, plim* bîndud în susul străzii. Rămăseseră în hamuri trei cai: a mai fost luat unul şi izolat mai departe. Manevra cailor întîrzia scoaterea sicriului din casă şi punerea lui în car. Am căutat să înţeleg de ce fuseseră scoşi caii de la dric. Mi*am întors capul: pulpanele lor negre erau ridicate deasupra şoldurilor, ca 223 pulpanele tunicii jandarmilor călări, şi între pulpele teribile ale animalelor se legăna o bîtă de gumă dîrză, lovită de pîntec. Erau armăsari. Trebuiau liniştiţi printr*o plimbare. Contrastul dintre o speranţă frîntă şi o energie răsculată, fu singur o filosofie. Impresia de stupefacţie a publicului se afirma în atitudinea lui descurajată. Natura jignea cu violenţă şi cinism fragilul sen# timent al duioşiei. Cîteva femei izbucniră într*o hohotire de plîns, pălmuite parcă de însuş Dumnezeu. Ai sădit un crin, te#ai silit să înflo* rească şi ţi/l striveşte batjocura furtunii. Un ţăran, odată, drept răzbunare pe un vecin, i/a prins copiii, i/a îngenunchiat şi le/a retezat beregata cu cuţitul din brîu, ţinîndu/i strînşi între picioare. Dar poate că sensaţia de suferinţă ar fi fost şi mai crudă, dacă s/ar fi văzut o femeie moartă, purtată la groapă de armăsari excitaţi. Dricul fu strămutat de ceilalţi cai, fără sex, rămaşi în ham. Lumina bolţilor bisericii, în care fusese prohodit coşciugul, zugrăvite alb şi cenuşiu/deschis, scoase în evidenţă gura descleştată. Moarta rîdea. Rî/ dea cu exagerare şi cu un entuziasm încremenit. Parcă în timpul unui spectacol hilar i s/a strigat, dintr/o lojă, că/i arde casa şi că s/au carbonizat copiii în pat de vii, şi a murit aşa, cu gura căscată. Slujbă sumară. Arhiereul Calistrat mai avea de săvîrşit cîteva sepulturi. Doi preoţi groşi încăpură greu într/o trăsură. Diaconii se urcară la rîndul lor, şi după ei episcopul, în caretă. Mesagèrii vieţii viitoare, — cioclii,— purtau sfeşnic ce fără postament, cu gulere de fier în jurul făcliilor de parafină, curbate de căldură ca nişte gîturi de lebezi, dimpotrivă, ostenite. Alaiul a durat două ore. Pînă la sosirea celui de/al doilea client al arhie* reului, de la gară, un colonel care a fost prohodit 224 în capelă, ascultarăm prăvăliri de pămînt. E singurul comparativ al tunetului : prăbuşirea pămîntului pe raclă. Colonelul a fost supus unei pobreganii pre# scurtate. Preoţi mai mulţi, pe două laturi, şi un diacon cu ei, organizau un cor de operetă; începeau înnainte de vreme, ieşeau orgolios în evidenţă, întrerupeau. Teologia le da dreptul să cînte mai mult şi mai violent cantilenele şi apostrofele trecerii din viaţă, înfrumuseţate cu vocabularul raţional, care a înlocuit vulgara « întrupare » cu « incarnarea », şi cuvîntului tocit de « Fecioară » i#a dat expresia « Virginei ». Pe o alee, arhiereul indica din bastonul cu vîrful de fildeş, unui savant al Facultăţii, autor al unui volum de « predici », locul unde se vor odihni şi ale sale preasfinţite putregaiuri. Fostul protopop răspunse că şi#a cumpărat şi el o pro# prietate în cimitir. — Ce să facem? sîntem datori!. . . zise pro# topopul, deodată emoţionat. Colonelul avea urdorile albe, ca mucegaiul, în colţurile pleoapelor buhăite, şi, în toată per# soana lui apoplectică, se putea vedea cum se oprise sîngele ca într#un ficat, şi cum îl copsese, de#a lungul căilor ferate, arşiţa. în vălul alb, ridicat cu capacul, zbura un roi de muşte negre mici, ale faunei locale. La scoborîrea femeii în mormînt, un cioclu antreprenor şi profesionist pasionat, care se feliei# ta de felul admirabil cum şi#a condus cortegiul, introduse, surîzînd ca un bărbier, braţul, pînă la cot, subt fustele cadavrului. Braţul ieşi, tîrînd după el două pungi de cauciuc, ca două testicule mari veştejite: gheaţa! Probabil că pungile vor mai servi. Să fi fost ultimul lui beneficiu? Să fie însăş proprietatea 225 cioclului, ca nişte unelte cuprinse în ritualul şi nota Pompelor Funebre? Vor fi fost pungile împrumutate decedatei, încă de pecînd vieţuia, ca un angajament anticipat? Cîte abdomene măcelărite au mai răcorit aceste pungi cu gheaţă şi cîte tumori au împiedicat mai tîrziu să supureze pînă la cimitir? Reţetele unui bolnav iremediabil ar trebui prezintate dricarului, şi s*ar putea da în arendă, fără mai multe complicaţii, trupul mortului, încă din viaţă : doctorul, farmacia, arhiereii, preoţii, diaconii, clopotele, lumînările, birjarii şi coliva, ar intra întrmn singur deviz, de chel# tuieli generale. CLOPOTELE Sărbătorile sînt zile trăite. Prăvăliile închise, afacerile spînzuratem cui. O idee mai poate opri industria şi comerţul trei zile la rînd, şi această idee este naşterea unui prunc întrmn staul. A sunat belşug de clopote, urzindu^şi dantela sonoră cu firul soarelui şi cu firul zăpezii, prin plocatele căreia trecu Moşul Crăciun. Dea* supra veacului, imnul clopotelor, cîntarea bron* zului, răspund, ca singura voce adevărată a Bisericii, încîlcită de slove, licăririlor de nedu* merire ale omului. Şi sunetul de sus, din senin, umflă sunetul jucător în vînturi, ca vălul de pînză al unui luntraş, pescar de peşte mic. 227 BICICLETA DOMNULUI GENERAL Sîntem la Focşani, la un parastas cu arhiereu. — Mimaţi furat bicicleta, ţipa domnul general, în corpuh de zgardă. Ofiţerii, caporalul, tac. Ordin să se aresteze şi să fie pus la secret soldatul Gheorghe, vizitiul, un om voinic, zdravăn, cinstit. Să nu i se dea mîncare. Să i se administreze două bătăi pe zi. Executat. Era în a patra zi de nemîncare, şi trupul făcuse vărgi. Spre seară, istorisitorul caporal care s*a prezintat în altar arhiereului confuz, ca unei instanţe de apel, înlocuieşte un camarad, grăbit să fugă la Panciu. îşi împarte oamenii, inspec* tează închisoarea, la urmă « secretul ». Deschide. Un trup horcăie pe scînduri, cu tălpile umflate, bătut şi demoralizat. Caporalul se înspăimîntă; nu ştia nimic şi se putea ca omul să moară în vremea gărzii lui. — Ce ai? de ce suferi? se aplecă el spre om. — Mîncare ! oftează mortul. Caporalul trimite la popotă şi se aduce pîine. Apoi, sileşte pe soldat să se destăinuiască, şi, douăzeci şi patru de ore, cît a ţinut garda, i s*au adus soldatului continuu merinde. Caporalul, a£lîndu*i vina, îl cercetează de aproape. — Spune dacă eşti vinovat, să te povăţuiesc ce să faci. 228 Soldatul nu era vinovat. — Atunci, ai răbdare, nu e nimic; ţine, nu am mai mult, şaptezeci de bani; cumpără ce ţi*o trebui, însă nu spune că ţi*am dat. Soldatul plînse: — Pleci ? O să vie altul şi nu o să fie ca dumneata. Căprăria se schimbă. A doua zi, caporalul aduse şi dete prin gratii o pîine caldă închisului, care plîngea de bucurie în groapa lui şi săruta mîinile întinse cu pîinea. După altă noapte bătută, vizitiul e scos la confruntare cu alt soldat, bănuit cum că ar şti că Gheorghe a furat bicicleta. Un sergent, de meserie bărbier, în scopul de a lumina justiţia, se furişează în lipsa soldatului şi se ascunde subt patul odăii de la « secret », umedă şi întunecoa* să. Confruntarea nu satisfăcu şi fură trimişi la « secret » amîndoi soldaţii. încuiaţi, ei se cerceta* ră şi se mărturisiră. — Cum poţi spune tu, că aş fi furat eu bici* cleta ghinărarului? Uite cum mă canonesc ăştia; sînt şase zile decînd mă ţin într*o bătaie şi ne* mîncat. Aş fi murit pînă azi, fără căprarul Şte* fănescu, căruia i s*a făcut milă de mine. Sergentul bărbier sări de subt pat. — A! ai mîncat! Ai mîncat! Aşa! ai mîncat! Sergentul se duse să raporteze colonelului. Colonelul dete fuga la general acasă. Generalul ordonă arestarea complicelui căprar, care dormea la domiciliu. Acesta se supuse po* runcii şi, îngrădit cu puşti, ascultă citindu*i*se ordinul de închisoare pe douăzeci de zile: căi* carea consemnului. El răspunde că nu l*a călcat şi că regulamentele spun să i se dea unui închis negreşit de mîncare; că lui nici nu i se dase în primire un om care murea de foame de patru zile; că l*a găsit aproape înţepenit, şuierînd prin* tre dinţi : « Mîncare, mor ». 229 Caporalul închis aştepta scoaterea la raport, de o săptămînă. Se împliniră cele douăzeci de zile de închisoare. Un nou ordin de închisoare pe alte cinci zile. în corespondenţa sechestrată caporalului, figură un mandat de şapte lei, pe numele lui Gheorghe. Mai era nevoie de proba complicităţii ? Capo* ralul trebuia să fie vre un socialist: în toate zilele el cerea, ca un revoluţionar: — Scoateţi^mă la raport, ca să vorbesc. Militarul nu vorbeşte. Generalul n*a dat însă acestei descoperiri de complicitate o pedeapsă mai mare de cinci zile de închisoare, căci între timpuri aflase cum că bicicleta fusese furată de domnii fiii săi şi vîndută întnalt oraş. — Fii mulţumit că nu ţi s*a întîmplat mai rău, zise arhiereul, din gura căruia caporalul aştepta un verdict. —Nun aşa? zise arhiereul, întorcîndu*se către slujitori, ca să*şi verifice bunuksimţ. — Parcă aişe noi nu faşem parastas, ci consiliu de război, răspunse apăsat un brav preot mol* dovean. MEDITAŢII 1. Este Dumnezeu ori ce este? Nevoia de a A cunoaşte implică existenţa lui? 2. Omul e responsabil? Care e rezultatul unei responsabilităţi absolute ? 3. Trebuie omul să speculeze asupra necu* noscutului ? 4. Care e binele şi care răul mistic? j. Dacă Dumnezeu este şi nu4 poţi pricepe, însemnează că nu trebuie să4 cunoşti. De ce nu se arată el? Proştii şi negustorii de Dumnezeu se înfumurează că4 cunosc. Simpla lui prezenţă ar schimba omenirile şi ar suprima bugetul Ministerului de Culte. De ce lucrează exclusiv prin emisari şi aluzii? Cîte ocoale! ce stil tenebros! Are nevoie Dumnezeu de samsari, cînd sufle* tele sînt ale lui şi le poate mişca direct? 231 AUDIENŢE Lume, lume multă, aşteaptă în curte să vor* bească procurorului bisericesc, care la nouă îşi ia cafeaua cu lapte. Lume cu nădragi şi lume cu giubele, dogorite de soare decenii, plete în* cîlcite, ochi suspecţi, spinări doborîte, ondulări de şopîrle. Fiecare îşi va goli dăsaga inimii în biuroul procurorului eclesiastic, rector, dascăl. Echivoc, plurilateral, în flux şi oscilare perpetuă, morbid, creator de stîrpitură, fabricant de arhierei indolenţi şi rapaci, adunători de rugină şi aur, de titluri, făcători de masluri şi de copii fără tată. El poartă, în fundul demicilindrului mat, bastonul de mareşal, încolăcit. Printre popii care aşteaptă sentinţa uneltirii, efectul denunţului şi al calomniei, e un preot interzis altarului, din pricina rachiului, con* sumat cu exagerare (cinci litri pe zi). O copilă blondă, bulevardieră, forfecată ondulos, îl înso* ţeste, cunoscîndu*se preferinţelele procurorului eclesiastic. S*ar putea chiar ca părintele să o uite cîteva ore pe canapea. De pildă, un arhiereu, care vînează episcopia şi cîrma sufletească a u* nei epârhii, are o nepoată, fiica unui cumnat preot paroh, care îngrijeşte să nu lipsească din lista de bucate a unei zile, petrecută în familie, nimic. Fiii popii se căpătuiesc, popa e decorat şi, cu prilejul unei vacanţe silite, se face pro* topop. A deveni . . . 232 1NNĂLŢAREA PĂRINTELUI PAHOMIE Părintele Pahomie, starostele bucătăriei, simţea întmnsul o putere neobişnuită şi darul să facă, poate, minuni. Fără să fi încercat încă să învie morţii şi să însănătoşească bolnavii, harul se zbuciuma în el, ca un berbec voinic uitat în pătul, şi4 împungea în suflet pe fiece zi mai mult. Dumnezeu muşi alege todeauna sfinţii numai dintre mitropoliţi şi episcopi, cugeta Pahomie în taină. Iată că el, un bucătar la cazanele pe scripete ale obştii, cu mîinile scufundate în borşuri, fasole şi bulgùr, împuţit a peşte, a varză acră şi*a ceapă prăjită, nu a rămas, în faţa Celui din împărăţia*ce*va*să*vie, mai prejos de vlădicii, care fac miracole, mărginite la limitele epârhiei lor. Călugăria lui cinstită a găsit răsplată la Dumnezeu, şi Maica Domnului i*a trimis un vis, din care a înţeles că asupra alegerii lui nu mai încăpea îndoială. Păstrînd în totul secretul chemării, din ziua în care şi#a dovedit^o întreagă, Pahomie a fost ca un înger dus cu gîndul, zburînd pe deasupra grădinilor, însă nedezlipindu^şi mintea de la Dumnezeu. I se întîmpla că, răpit cu duhul, el amesteca în ciorbă cu tîrnul, sau se silea să taie morunul, în porţii, cu mestecăul. Sarea tre* cea cîteodată prea multă la fiertură, şi cîteodată 233 felul de mîncare rămînea nesărat sau ars în tu găile mari ca nişte ciubere. Cu cotul pe marginea plitei, mare cît pardoseala tindei Sfîntului Nicolae, Pahomie urmărea dinaintea lui, în fundul zării, ciugulirea heruvimilor, în stoluri ca porumbîeii, zămisliţi în cele de Sus, din capete şi cîte şase âripi de jurîmprejur, pe care, strîngîndu^le de hodină, aceste plăsmuiri preacurate, din lumea sfinţilor, se înfăţişează ca nişte evantalii rotunde, cu ochiul în mijloc. Din visarea lui dumnezeiască, hau deşteptat între zi, la prînz, cei doua sute de monahi ai mînăstirii, care, sosiţi în răzmeriţă vijelioasă, i*au turnat, fiecare din blidul lui, ciorba fierbinte în cap. Stareţul îl certase de mai multe ori pentru uitările lui de la un timp, şi Pahomie, surîzînd ca un fericit, punea metanie şi făgăduia îndrept tare. In ziua răscoalei, arhimandritul s*a pomenit cu toţi obştenii în poarta viei lui, apoi înconjur rînduâ masa din umbrar, tocmai pecînd îmbuca mai liniştit o jumătate de pui fript, tăvălit în mujdei de usturoi, prinsă de picior. Din care pricină s*ar fi supărat preacuviosul atît de tare, fire de obicei potolită şi întrutotul duhovnicească, din ciorba de la bucătărie sau din puiul lui fript, adevărul este că s*a supărat peste măsură şi a împins pe fraţi să*şi facă dreptate singuri şi după cum cred. Din gloata monahilor răcnea cu deo* sebire clopotarul, un uscat înnegrit, descheiat la pieptul flocos, ca de cîine, şi cu barba răzvră* tită ca sîrma, care, folosindu*se de prilejul ciorbei fără gust, clătina în aer o pîine cenuşie, albicioasă, strigînd că şi pîinea e mucedă, decînd noul stareţ fusese instalat. Capul răscoalei era de fapt acest clopotar bătrîn, cunoscut prin virtutea dîrză a vieţii lui de ascet, şi care seara, pe la revărsatul aurului în unda vînătă a heleşteului, arunca din barcă, de*a*n picioarele, o vîrşte de 234 prins puţin peşte de nămol, şi se făcea noaptea peste el. . . Stareţul îl luase la ochi de mai multă vreme, dar n*avea ce unelti împotriva acestui călugăr, ţepos ca o surcea, şi care nu primise, de patruzeci de ani, de cînd a intrat în chinovie, cu metania întrmn schit strein, depărtat peste mări, nicio dregătorie şi nici hirotonia, subt cuvînt că este păcătos. Fierbinţeala ciorbei opări atît de simţitor pe starostele bucătar, încît acesta îşi aduse dintrodată aminte reţetele profesionale, şi ciorbele s*au res* tabilit în gustul cel dintîi, bucătarul recîştigîndu^şi măgulirile fraţilor lui, ca orice bucătar de chinovie, de popotă, de internat şi regiment. Sfaturile de seară reîncepură în bucătărie, unde iarna se găsea strînsă cea mai bună căldură, lăsată de buştenii arşi peste zi în cuptoarele de jar. Şi cuviosul Pahomie reîncepu să*şi povestească ve* deniile, comentate şi puse în acord cu Noul şi Vechiul Testament, capitolul, numărul şi stihul. Printre fraţi, Pahomie se bucura încă demult de faima de a descoperi hoţii prin rugăciuni, după cum alţi înzestraţi descoperă cu o ramură din doi craci, de alun, cu vîrful plimbat înnainte, izvoarele şi comorile ascunse, prin sucirea de la sine a ramurii în jos, în mîinile hărazitului care o poartă, păşind încet şi cu ochii închişi, în cîmpie. Ca să se descopere hoţul bănuit, Pahomie aducea cheia grea de la întîia uşă a bisericii, şi un canonarh punea Psaltirea mare cu două copci, ca Evanghelia, de la analog. Deschideau Psaltirea la psalmul jo, îngropau la psalm vîrful crestat al cheii, închideau cartea, strîngîndud în silă copcile din marginile scoar* ţelor şi lăsînd urechea cheii afară, ca şi cum ar fi stat cheia băgată în broasca ei. Apoi, Pahomie lua două degete, ale dreptei, care închină, dege* 235 tele arătătoare, de la doi călugări din cîţi erau de faţă, stînd rotogol împrejurul farmecului ce începea. Un deget arătător era pus cu buricul în sus dedesubtul urechii, unde urechea face cu gîtul cheii o subsuoară, şi, de partea cealaltă, buricul degetului altui arătător, pe locul acelaş; aşa că toarta cheii, îngreuiată de Psaltire, se putea mişca pe degete, fără împotrivire, ca pe două ţîţîni. Cuviosul Pahomie, în şoaptă puţin sunătoare, zicea atunci psalmul jo, pe care îl ştia pe dinafa* ră, pomenind numele hoţului bănuit, între două stihuri. Dacă hoţul care furase camilavca sau scurteica de pe frînghie, a părintelui Isichie, e* ra cel pomenit în psalm, cheia începea să por* nească pe degetele sprijinitoare, cîteodată mai încet, alteori mai iute, mişcîndu*se Psaltirea de* odată, ca o uşa de vînt. Dacă pomenitul nu era hoţul, cheia şi Psaltirea încremeneau. Dar dacă din toţi bănuiţii nu ieşea hoţul nicidecum, cuviosul Pahomie cădea în zminteală, afirmînd că lucrul a fost furat de un mai*mare, cercul călugărilor adunaţi necutezînd totuş să iscodească adevărul, pomenind pe stareţ, pe iclisiarh, pe casier, sau pe un arhimandrit, şi lăsînd hoţul nedescoperit; ceea ce s*a întîmplat de cele mai numeroase ori. Cuviosul Pahomie încerca, în singurătate, o minune, care nu e de nasul oricui să o cugete măcar. Supraveghind clocotul ciorbei şi stînd în picioare, el se ridica pe jumătatea tălpilor, vedea că este uşure, dar îşi lua numaidecît seama, uitîndu*se la podina de sus. Pahomie se mîn* drise în sufletul lui într*atîta, încît năzuia să se înnalţe la cer. « Scăpînd de ,, ascultare “ şi de bucătărie, chiar dacă m*ar pune şi acolo bucătar, îşi zicea Pahomie, bucatele Domnului sînt de cele cu mirodenii. » 236 însă el nu şi*a încredinţat năzuinţele nici duhovnicului, nici celor mai apropiaţi fraţi, căutîndu*şi pe încetul locul cel mai potrivit de înnălţare, pe afară, prin vii, pe marginea mos* tiştei şi în cimitir, şi simţindu^se din ce în ce mai uşure şi gata de plecare, ca un călător care mai are de luat cîteva sticluţe în geamantan, înnainte de a se urca în vagon. Sîmbăta trecută Pahomie se împărtăşi, după o lungă privighiere, mărturisindu^se duhovni/ cului cu de*amăruntul, înnainte de a lua pe limbă sfîntul Trup şi Sînge. Ascultînd întîia oară o asemenea mărturisire, duhovnicul, de la care am aflat isprava cuviosului Pahomie, îi zise pă* rinteşte : — Frate Pahomie, nu mi se pare că eşti prea sănătos. . . Nu vrei să te vadă niţel doftorul nostru, de la Pantelimon? — ceea ce învîrtoşă tare inima lui Pahomie. Duhovnicul dete fuga la stareţ. — Nu ştii ceva, preacuvioase ? îi zise. Pahomie al nostru se înnalţă mîine la cer, de ziua tuturor sfinţilor. Ar trebui să4 oprim. Stareţul, jignit de asemenea trufie, pe care ma mai rîvnitc nimeni de la Domnul Nostru Iisus Cristos, se duse la bucătărie şi apostrofă violent pe Pahomie: — Nu*ţi este ruşine să pui în inima cuvioşiei* tale gînduri de mîndrie? Unde ai citit că mo# nahul poate să se înnalţe la ceruri, încă în viaţă fiind? Roagă*te mai bine pentru noi, smeriţii şi păcătoşii. Stareţul ieşi supărat, şi nimeni nu putu pricepe, dintre mai*mari, sufletul lui Pahomie, careţi de* te seama abia atunci de scăderile părinţilor ar* himandriţi. Locul de înnălţare fusese însă ales. Ca să aibă numaidecît aer mult de jurîmprejurul lui şi ca 237 să ajungă mai iute, cuviosul Pahomie, duminică la răsăritul soarelui, dintr*o zi de mai, se urcă în clopotniţa cea mare, intră într*o firidă de lumină, care ţine loc de fereastră, ridică braţele spre Dumnezeu şi ieşi prin gaura zidului, în văzduh, afară, printre lăstuni. în loc să o ia în sus, cuviosul Pahomie apucă în jos, către pamînt, şi îngerii n*au venit ca, plutind dedesubt tul lui, să4 ducă liniştit, pînă la bucătărie, pe faţa întinsă a frumoaselor âripi argintii ale lor. Dimpotrivă, cuviosul Pahomie căzu cu capul de un stîlp de piatră scurt, pus dinaintea bolţii clopotniţii, ca să ferească păreţii de căruţe. Stîlpul îi trecu prin sfărîmăturile ţestei, ca prin doagele risipite ale unei doniţi: nu se mai cunoştea nimic din faţa şi din seninătatea ochilor lui, striviţi laolaltă, ca un aluat de pulbere frămîntată cu sînge. Ridicîndud în parte cu lopata, ca pe un zmîrc, părinţii se înfricoşară, iar chelarul, un schivnic de nouăzeci şi doi de ani, cu mîinile apropiate de pămînt, în umbletul lui de cămilă, închinîn* du*se şi cucernic, zise: — Bine că nu s*a înnălţat. Că erau cheile de la cămară la el. BLAZONUL PRINŢILOR BISERICII Mitropolia şi*a făcut un blazon. Iată*i descrierea oficială : « Pe scut albastru, un scut mic şi roşu, în# cărcat cu crucea patriarhală de aur şi susţinut de doi vulturi de aur ce stau pe cinci coline de argint. De sus se coboară în zbor un porumbiel de argint, ţinînd în cioc o ramură verde de măslin. Scutul cel mare este timbrat de mitra patriar* hală de aur, însoţită la dreapta de crucea de aur, iar la stînga de o cîrjă de aur, amîndouă încru* cişîndu*se subt scut. De ele atîrnă, pe laturile scutului, un şir de metanii negre, ce se termină jos printrmn ciucure negru. Doi îngeri de argint cu nimburi de aur şi omofoare de aur, presărate cu cruciuliţe negre, susţin de o parte şi de cealaltă scutul cel mare, iar dedesubt, pe o eşarfă roşie, este scrisă cu litere de aur: ,,Paşte oile mele". » Preocuparea de a*şi construi un blazon ar putea să presupuie că atît i*a rămas Bisericii noastre să împlinească, după binefacerile duhov* niceşti şi sociale pe care le*a realizat. . . Viaţa obştească e inspirată de la un pur creştinism, preoţii şi*au făcut şi îşi fac toată datoria, episco* patul e bogat în virtuţi, nefericirile trupeşti şi sufleteşti şi*au găsit refugiul normal în institua ţiile bisericeşti, mila înfloreşte, dragostea e fier* 239 binte, mînăstirile s*au ridicat din pulbere şi rù* ine, călugăria întinereşte şi a devenit factor de bunătate şi cultură, copiii sînt trimişi la studii cu cheltuiala bisericii, biserica sprijineşte artele, a deschis şcoli şi biblioteci. . . — Şşşt! vorbeştemcet, să nu te audă cineva. . . Descrierea de mai sus pare Tatăl Nostru al strălucitului Mamonà; e o profesie de credinţă. De unsprezece ori intră aurul şi argintul în compoziţia ei. Este interzis lui Iisus să se mai înfăţişeze desculţ şi flămînd, şi ar fi o fărădelege să cerem prea*sfinţilor părinţi să*şi simplifice portul, ţinuta şi lăcomia, de teama timpului careţi putrezeşte. Aur! aur şi argint! cît de mult! cît de gras! ca să ne îndopăm şi să pleznim. Mulge oile mele! Jupoaie oile mele! MĂRTURIE DE SEARĂ Àripi!. . . Àripi!. . . Viaţa mi*e o lăcătuşerie vulcanică. Trei din cinci părţile ei sînt foc, şi două apă. îmi rămîne o firimitură de pămînt, cît îmi trebuieşte ca să le străbat. Pămîntul fiind puţin, ham împuter* nicit în văpaie, făcîndu4 cremene albă, cu un cuprins concentrat de flacără rece şi de gheaţă de aer. A fost să mă înnec de cîteva ori, şi de cîteva ori era să fiu carbonizat, dar, printnun noroc neobişnuit, cădeam în valuri după ce ieşeam din rug, sau dam în soare după ce tre* cusem prin ocean. Drumurile de sînge s*au în# crucişat cu Calea Lactee. Vînturile mari au tre* ierat în duzii mei, cu fructe ghimpoase, de săgeţi, cu măduvă de scînteie, şi de verigi de lanţuri. Pe o curbă întreruptă, în faţă mi se întinde zarea. Cerul lasă poale pe pamînturile albastre. Cînd zici, dedesubtul cerului întins, « Cerul », e cum ai zice: «Te iubesc!» şi e cum ţi s*ar răspunde « Şi eu », şi e cum ai fi sărutat pe frunte şi ţi s*ar strînge mîinile la cald. De cîte ori citeşti în odaie o carte, de cîte ori te înfometează un gînd închis, rectifici şi te îndoieşti. Pilindu*ţi în singurătate unghiile cu care te*ai născut, acvila ta se face muscă. O neîncredere pedantă, o rigoare logică înlocuiesc starea de sublimă ignoranţă a sufletului tău. Pasiunea ţi se pare copilărească. 241 Fereşte*te de a creşte prea mult în odaie. Ieşi din chilie şi intră în sînul luminii. Arborii, pa* sările, te urmăresc. Lumina te cerne ca pe un nisip. Mintea încetează de a fi cel dintîi jucător în amfiteatrul tău sufletesc. Te simţi învăpăiat de bucurii tămăduitoare. Omul tău îşi ridică braţele hipnotic, cînd spre un cer, cînd înspre altul, din cele patru ceruri, scoborîte în jurul heleşteului, şi cere âripi. . . Viaţa nu este iubită de ajuns. Ai vrea să aplauzi, să*ţi împietreşti mîinile bătînd în palme, tipsia palmelor zmucite de la plug. Tu umbli, frate, între minuni, încununat de raze, cu inima în raze, ca un astru călător. Frunza ce luptă să zboare şi cade tăcută, atît de justă! Unda ce se încovoaie, atît de bine făcută! Apele din trestii, mişcarea, lumina, puterea şi răcoarea lor, atît de exacte! Un unchiaş contemplativ a ieşit uimit în raze; unei fete i*a căzut ghemul de borangic în baltă, de uitare. Unda se arată tuturora, frun* zele ning pe toate capetele, natură nedreaptă şi sublimă! Iată, sîntèm puţini cei ce am venit să aducem Domnului celui din ipoteză rugăciunea cea mai pură, neliniştea noastră şi nehotărîtul nostru. O lume se duce cu capul plecat, ca nişte cititori în pămînt. Ridică fruntea! Nimeni nu se simte mai înnalt ca munţii, pe careţi priveşte, cu piscu* rile scurtate dedesubtul ochilor noştri? Oamenii aceştia sînt amărîţi; pentru ce? O gravitate imo* bilă le îngreuiază căutătura, scobită cam piatră. Numai bănuiala că ar ieşi, poate, dintr*o mare durere, te face să treci; dar, însăş durerea trebuie adunată în zmalţurile luminii. Drag este omul răstignit, dar drag e şi cel ce înviază, zmulgîn* du*şi piroanele din carne, prin opintire. Oamenii aceştia sînt răstigniţi în sufletul lor. Durerea lor, încă nemărturisită, e strimtă! Ei suferă cău* 242 tînd o fericire imposibilă, aşteptată de la oameni, de la alţii! Ei nu se răzvrătesc, nu întreabă ţărîna. Tovărăşia nu şic închipuiesc decît cu oamenii, numai cu oamenii. Un om le astupă lumea cu un timbru lipit pe gaura uşii. Şi se tem: ajung duşmănoşi, neiertători. Fereşte*i, Doamne! să fie aleşi căpătîie în sfatul oamenilor, şi atingede întîi sufletul cu o frunză galbenă de nuc, scobo* rîtă ca o pană, din copacii toamnei. Sînt mulţi poeţi, zice gînditorul din odaie, prea mulţi. Puţini sînt poeţii! Cînd va fi omul numai poet, el se va apropia mai mult de tine, de Dumnezeu, de. . . cine eşti tu. Cîntaţi copii, cîntaţi unchieşi! Scriţi îndemnul pe zidurile cetăţii, şi pe biserici, şi pe morminte, cu cărbune şi tibişir. De*aş toarce caierul de cînepă în odaie, subt lampă, şi nu răzimat de balustrada de peste vii, din dreptul lotcii, din păpuriş, mi s*ar părea că fac fir dintre furcă de colb gol. Domnule cu barba deasă, ieşi la aer şi nu*ţi lua cărţile în buzunare. Am să te duc de braţ, vino cu mine. Vreau să*ţi trec scheletul prin povestea apelor aprinse de soare. Şi dacă nu*ţi va părea rău de mintea dumitale, să nu te mai plimbi cu mine niciodată. Cîte aripi bat în jurul meu, albe! De mas auzi ţipătul din guşe al pasărilor ce se risipesc pe trestii, le*aş lua drept aripile sufletului meu. . . Stoluri cad şi se ridică din soare. Pentru o fărîmă de miez de aur se reped o sută. . „ Àripi!. . . Âripi!. . . SCRISORI I Frate Pafnutie, Nu. aş putea să spui de ce lucrul acesta s*a petrecut în luna lui ianuar, pe frig. . . Retra* gerea mea din lume s*a făcut în plină bătaie, la nouăsprezece ani. Ceruri dezolate, doborîte peste păduri şi porumbişti, ruina universală a timpilor cu cîntece şi flori. Oamenii toţi, bolnavi de nevăzuta lepră a îngheţului, se duceau vineţi şi trişti prin obscuri* tatea tîrzie a dimineţii. Impetuozitatea cîinilor se pierdea între umilinţă încovrigată. în seara permanentă, plumburie, lătratul din obişnuinţă al dulăilor răguşiţi de foame, copleşiţi de urît, la casele sărace. Sînt zile în care ţi*ar fi cu nepu* tinţă să crezi că arborii îşi vor mai putea veni în fire, că viaţa va mai fi cum a fost. Nu aş putea să spui cum s*a putut să mă ho* tărăsc să plec. Mi*aduc aminte, ca un început al vieţii mele noi, pragul casei, cu mama*n prag, îmbrăţişată; lacrimile ei, în care cădeau mute lacrimile mele. Nu voi putea niciodată să mă lămuresc cum am părăsit*o. Din momentul în care am luat, aproape fără să ştiu, o hotărîre, hotărîrea mea mă mişcă hipnotic, ca o poruncă străină, şi trebuie să ascult. Nimic nu mai poate negocia o schimbare. Mă supui unei fatalităţi imperative. Nu ştiu cînd am determinate, dar 247 îmi dau seama că trebuieşte să o suport. Am căutat să definesc în mine un tip mecanic al hotărîrilor mele istorice. Am cercetat să stabilesc o linie evolutivă a voinţelor mele. . . Renunţ. Pentru stările de pasiune subită şi tumultuoasă, îndrept tate întrmn sens unic, românul se fortifică întrmn cuvînt: « Aşa*mi vine» sau «Cînd m*apucă ». E un cuvînt adevărat. Aşa mă apucase. Aşa mi*a venit. Trecerea mea din toată lumea, Într*aîtă lume cu totul, cu totul necunoscută, nu s*a petrecut cu niciun aparat romantic. Nici îngeri, nici şoapte de peste oceanul albastru, nici armăsari întraripaţi, cu mine călare pe ei. Intrarea mea din cele omeneşti şi deşarte în cele eterne, s*a efectuat rapid, într*o căruţă, cu geamantanul aruncat în fîn. Nicio impresie sensaţională nici, imaginea dra* matică a unei vieţi care suie ca o linie dreaptă şi se frînge. Eram ca un şir de bureţi uscaţi, pot să zic, agăţaţi la uşa prăvăliei unui negustor de sfoară şi sacîz. Poate presentimentul că tot ce se iscă şi devine e numai o aparenţă, ia la mine puteri mai active decît la alţii, care în cuvintele de măsurătoare : « pentru todeauna », « s*a sfîrşit », « a fost » pun o sentinţă şi un conţinut definitiv. — Nu te uita la suprafeţe, îmi spunea calul fabulist de la căruţă; suprafeţele sînt trecătoare. . . Ceea ce ma revoltă în felul meu de a mă hotărî e totuş sensaţia predestinării. Parcă patinez pe linia unui desen magnetic : alunec şi văd că nu mă pot sustrage arabescului în curba căruia mi*a fost piciorul prins. Aş putea spune precis în ce puncte ale cîmpului vieţii m.i*a mirosit a predestinare — ca ţăranul, care ştie locurile, 248 fîntîna, răscrucea, podeţul unde a dat cu ochii de Diavolul, în chipuri de năluci. Tăgăduiesc predestinarea, cred în veşnica putinţă a renaş* terii, dar mă supui. . . Mă interesau bănuielile de spectacolul vieţii de mînăstire. îmi făceam tot felul de povestiri şi snoave, şi miile de jucării ale închipuirii se construiau în mine ca nişte minuni. Mai fusesem odată, în copilărie, prada imaginativă a unui mare entuziasm analog, cînd unchiul meu Căr* bunescu îmi făgăduia, fără să se fi ţinut niciodată de vorbă, un pat în pivniţa lui de vinuri, ca să mă joc cu şoarecii. Visam, zîmbind, că mă aş* teaptă şoarecii şi şobolanii, ca nişte camarazi lacomi de şotii, păcăleli şi joacă — şi începea să*mi fie milă de ei că aşteptau demult. Con* cepeam recepţii fantastice pentru persoana mea anunţată, stăteam cu ei de vorbă, ei mă înţe* legeau şi*mi făceau semn să*i gîdîl şi să fug după ei. Două rînduri de călugări albi la porţile boltite. Căruţa mea intră la pas. Călugări, alţi călugări, aşezaţi ca plopii, mă primesc cu o plecăciune decorativă, à la Bocklin. Le*a spus Dumnezeu că o să vie un ales al lui cu o hîrtie, în buzunar, de la Mitropolia Ungro*Vlachiei. Unul mai bătrîn, probabil un stareţ, se apropie; descalec din căruţă, geamantanul mă batem genunchi; stareţul rosteşte o cuvîntare. Treizeci şi cinci* patruzeci de heruvimi în pielea goală stau în coate sus, în cerdacul clopotniţei, şi fac obser* vaţii neplăcute relative la costumul meu şifonat. Un zbor de porumbiei: nu sînt porumbiei, sînt serali, care trec dintrmn coteţ într*altul. Apoi, toate figurile mari şi senine şi turburătoare ale mitologiei creştine, sfinţi cu pălării de aur, platoşe de argint, spade vaste. In dosul bisericii, 249 i carul de foc al profetului Ilie, care nu a mai fost de sute de ani văzut prin Bucureşti. Nimeni din neamul meu nu a fost preot sau călugăr, şi pe niciunul nu ha chemat măcar Popescu — şi nimeni nu a fost afară din cale de religios. E adevărat că păretele din Răsărit era acoperit, la toate rudele mele, de icoane, între care strălucea rubinul fix al unei candeli aprinse şi care scotea mirosul unsuros de peşte prăjit în unde lemn. Credinţa părinţilor mei consista în recunoaş* ter ea lui Dumnezeu ca autoritate de necontestat şi care se lăsa mişcată de rugăciunile din casă. Mama, îndeosebi, îl cita pe Dumnezeu ca pe un aliat al ei, de care era sigură şi care o asculta fără verificare. Ca să ne ocrotească, la rugile Mamei, ca sân împlinească o dorinţă, el strica tot mecanismul naturii, întorcea drumurile, în* cremenea apele, podea prăpăstiile, oprea ful* gerele, zbîrcea pămîntul. Cînd ameninţa vre un duşman închipuit, al rosturilor noastre, cu vor* bele: «Am să4 blestem, mamă!», Mama ştia că osînda ei rostită într*o seară, în genunchi la icoane şi cu pumnul ei mic ridicat, urmăreşte ca o săgeată cercetătoare pe insul blestemat. Din ziua aceea omul nu mai avea dreptul la tihnă şi mulţumire. Şi dacă, totuş, ignorînd ce*l aşteaptă, omul se arăta ca de obicei, rumen şi fălcos, credinţa Mamei nu rămînea sfiioasă: cu atît spulberarea vrăjmaşului trebuia să fie mai totală, cu cît provizoratul în care trăia i se părea mai tenace. Biată Mama s*a rugat întodeauna mult şi adînc pentru fătul ei, şi cînd am mîhnit*o şi cînd am înveselite, ca pentru fiinţa cu adevărat perfectă şi excepţională, care merită toate con* cesiile, toate cruţările, toate privilegiile. Dacă mă dovedea mîncat de vreo durere, pe care demni* 250 tatea mă împiedica să uo mărturisesc, Mama mă mîngîia: — Am să mă rog, Iancule, lui Dumnezeu. Şi aveam încredere în rugăciunea ei. Simţeam că în durerea mea se face o pauză, că intervine cuvîntul ei, în stare să anuleze un eveniment printr*alt eveniment stîrnit atunci. Dacă mă gîndeam şi eu la Dumnezeu, o făceam cu o rezervă, ascunzîndu*mă în trecerea de care se bucura Mama — şi gîndul meu se rezolva mai întodeauna cu o trimitere mai departe : — Despre asta, păream că zic, o să*ţi vorbească mai amănunţit Mama. Mai trăia cu noi în casă Maica Domnului, căreia Mama i se adresa cu un sentiment de colegialitate, argumentîndu*şi4 cu aducerea*aminte, plăcută persoanelor cereşti: — Şi tu ai fost mamă. . . Despre Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu şi cel de o fiinţă cu Tatăl, nu exista în familia mea decît o noţiune mai mult iconografică. Bunul* simţ, lipsit de teologie, al bătrînilor noştri, a trecut întodeauna respectuos dar evaziv pe lîngă problema de aritmetică bisericească, relativă la Trinitate. Unul egal cu trei şi cu două, doi egali cu unul însă mai mic fără al treilea, trebuie să fi fost neapărat o chestiune esenţială în înfiin* ţarea lumii, cînd savanţii Bisericii presupun că au fost trei tovarăşi care discutau firma şi procura unuia singur de*a iscăli, cu punerea de deget şi a celorlalţi doi: astăzi, credincioşii preferă să lase asemenea chestiuni neatinse. Iisus Hristos stă în dreapta uşilor sfîntului altar, şi se cuvine să*i săruţi icoana, ori de cîte ori te apropii de catapeteasmă cu o lumînare, cu o prescură, cu un acâtist sau cu mîna goală. Obligatoriu este să plăteşti numai cînd vorbeşti 251 cu popa: cu icoanele, sufletul poate să comu# nice gratuit. Cel mai necunoscut era Sfîntul Duh, pe care teologii tineri, vexaţi de terminologia slavă, îl mai numesc şi Spiritul Sînt, eliminînd şi sunetul f din cuvîntul titular, din pricina marei latini* tăţi ce copleşeşte ştiinţa lor de carte. Sfîntul Duh, figurat întrmn porumbiel cu beteală de aur în cioc, e interpretat, pe icoanele din camera de culcare, mai mult ca un amănunt al fanteziei gravorului şi zugrâvului, decît ca o personalitate considerabilă, care participase la facerea lumii. Ascultam din pat; duminica, zvonul clopo* telor de liturghie ca o muzică lichidă, dar cu toţii fermecaţi de cîntecul turlelor ridicate la ceruri; niciunul din noi nu se pornea pe cruci şi metanii, din du me probabil seama că, în cos* tumul în care ne găseam, practica religioasă ar fi fost şi inestetică şi cinică. Dar, hotărît, nimeni dintre noi nu s*a gîndit niciodată la preot ca la o autoritate, identici în această absenţă, în moralitatea noastră, cu toţi românii din oraşele şi satele ţării. Preotul era cineva care se înfăţişa la noi în bătătură, de fiece zîntîi, şi care avea, unicul, drept să intre în casă fără să batăm uşe, cîntînd în gura mare, pe glasurile zilei şi stropindume cu aghiasmă. Un ţîrcovnic ghebos îl urma cu căldăruşa în care suna, înghiţită de apă, băncuţa noastră de argint. Şi mai era preotul un om cu barba lungă şi cu fustă, adeseori pîntecos, cu care întîlnindu*se în drum, femeile făceau no* duri la ciucuri sau batistă, iar bărbaţii se strîn* geau, prin buzunare, de cele necurate. Preotul nostru, din mahalaua noastră, din ţa* ra noastră, nu avea nicio asemănare cu preotul, întîlnit şi studiat mai tîrziu, la catolici şi la cal* 252 vinişti. Nici preotul nu cultiva legăturile cu familiile, nici familiile nu simţeau nevoie de preot. Preotul românesc nu este chinuit de acea stare de ispită, care izgoneşte pe abatele catolic din presbiteriu şi, sporită prin morbiditatea sin* gurătăţii, îl sileşte, ca să miroasă femeia oprită, la un apostolat de administraţie morală în pa# rohie. Cu preoteasa lui alături de biserică, preotul nostru îşi vede de gospodărie, face fete preotese şi copii preoţi, adună parale, dă boabe la găini, stoarce vinul, taie porcii. Dacă se întîmplă ca preoteasa să fie asemenea cu consora ei sacrificată de Crăciun, şi dacă se mai întîmplă ca şi preotul să fie asemănător cu mâscurul care a fecundat şuncile afumate, acestea sînt numai accidente, şi în niciun caz primejdioase de clericalism. Această cîrnăţărie domestică a preotului a scutit poporul românesc de tragedia religioasă şi i*a dat putinţa să fie cel mai tolerant şi mai gene* ros dintre neamurile pămîntului. Conflictele de religie şi ştiinţă, importate un moment din streinătate şi imitate de cîteva tem* peramente hibride, nu se cunosc la poporul românesc. Omul de ştiinţă nu este supărat de preot, iar popa se înveleşte bine cu toate conclu* zii le învăţatului. Amîndoi pot să ciocnească, foarte simplu, ouăle roşii de Paşti sau paharele la botez şi nuntă. Medicul dă mina, liniştit, cu preotul, la căpătîiul mortului din cartier. Pentru români, preotul e un sol sosit din de* părtarea tradiţiei, un Barbacot povestit, sluji* torul lui Dumnezeu, şi care ia parte la ceremo* niile clasice ale familiei, ca vrăbiile la seceriş, încă niciun român nu s*a gîndit că popa îl costă parale şi nu şi*a făcut socoteala cît. Popoarele înnaintate şi avare au discutat bugete, influenţe, incompatibilităţi. » * 253 Preotul românilor e o amuletă evocativă, un personaj care complectează viaţa, nelipsit de la ospeţe, de la culesul viilor şi de la niciun început de treabă. în capul mesei, preotul dă binecu* vîntarea. în casa nouă, mîna lui grăsulie sfinţeşte apa. Popa glumeşte, are poftă de mîncare şi stîrneşte entuziasmul moderat — iar românului îi place să aibă, în uniformă, un prieten, plătit de minister şi decorat, pe care să4 bată colegial pe umăr şi burtă. . . Pace ţie! lerodiaconul Iosif April 1923 II Frate Pafnutie, La 1900 mînăstirea număra trei sute de ani de la zidire şi patru sute cincizeci de călugări, cu arhiereul Pavel stareţ, cu arhimandriţi, protosm* gheli, ieromonahi, diaconi, monahi şi fraţi, şi turnurile şi turlele ei, ridicate dintrmn lac alba* stru în cerul albastru, peste cetatea de chilii, se zăreau depărtare de mai multe posti. în amurg, în scama tot mai deasă a zăbranicului ce se urzeşte către seară, şi noaptea, turlele lavrei stau în picioare în bătaia de argint a lunii, ca patru oşteni cu cruci pe coifuri, îmbrăcaţi în zale şi spatem spate, lipiţi cîte doi. Locul ales de schivnicul Teofil din Tebaida pentru clădit chinovia întinsă, era în capătul pădurii Vlasa, care venea pînă în poarta lavrei, peste şesuri şi dîmburi, timp de cincisprezece zile, din brîul dealurilor încinse cu livezi şi vii. Singurul drum de pămînt, trecînd prin porum* buri şi undele aurii de lanuri, se îngusta în apro* piere de lavră pe un pod dintre două heleştaie. Unul senin, cu marginea nevăzută, era cît marea, şi celălalt, dosit în trestii cît puteai s^ajungi cu ochii, mohorît şi încurcat în tărîmuri de sălcii şi buruieni, era împărăţia papurii, a şerpilor şi a tuturor jivinilor bălţii. în ochiurile de 255 lintiţă, ca nişte cîmpli de apă îngroşată, se des* făcea floarea albă ca porumbieii cînd îşi iau zborul, de pe faţa lor, şi în pustietatea fără sfîrşit treceau berzele, cocostîrcii, rîndurile de raţe cu zborul drept, de ciocane aruncate, şi toate pasările ciudate, albe, cafenii, albastre, cu picioare lungi şi labele ca frunzele portocalii, ale deşertului zăcut cocioace. Ca să ajungi la mînăstire, te scoborai din şesul mare, sucit scurt între malurile drumului unde se făcea deodată un întuneric de singurătate. Fără să vrei, te opreai nedumerit de atîta tăcere, închis între groapă vînătă de pămînt şi zdrenţe de ierburi, şi ca să nu te apuce, poate, o noapte mai neagră şi o frică adevărată, că ut ai să străbaţi valea şi drumul mai iute. O troiţă veche îţi aducea mîna, fără să*ţi dai seama, la frunte, păzit numai de gîndul care a ridicate în acel loc de temere şi de şovăială. Deasupra, după ce ieşeai din această peşteră de bălării boltite cu copacii, se făcea iarăş cale senină, şi ajungeai la poarta clopotniţii dinafară. Călugărul din poartă sălăşluia în chiliile de şindrilă de subt clopot. Acolo îşi făcea el rugă* ciunea în vremea slujbelor din bisericile şi paradi# se le mînăstirii şi acolo sta de cincizeci de ani. La vremea rugăciunii bătea şi el între toacă mică şi trăgea de funia unui clopot cît o căldare, şi mulţi săteni, nevrednici, după credinţa lor, să intre mai departe, aprindeau, la icoanele din poartă, lumînări, subţiri ca vrejul fraged de lalea şi nufăr, şi luminile, aprinse una din alta, nu se mai stingeau la anumite soroace. între firidă din laturile porţii era zugrăvită, întmdevăr, Maica Precista cu pruncul, şi într*a doua Mîntu* itorul, pe tencuială încondeiată cu vopsea de scrobială de însăş mîna ctitorilor, veniţi din schi# turile Sfîntului Munte. Ochii lungi ai icoanelor 256 cercètau pe cei ce veneau şi plecau, cu o caută* tură tulburătoare, din orice parte, de se sfiiau de văzul lor. Poarta se deschidea, din poarta mare o poartă mai mică, numai cu vorbele de încercare : « Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri ». Un che* peng zăbrelit se da deoparte, ca dintrmn ceas cu cuc, şi chipul stufos al fratelui Macarie se arăta în pătrate. Mai ziceai: «Blagosloveşte», şi el, răspunzînd : « Domnul », adică « să te blagoslo* vească Domnul », întorcea zăvorul de frasin şi te lăsa să intri. El avea la poartă zece căciuli cu albine, o grădină cu melisă, cîteva buturugi de vie, întoarsă pe haraci, boance şi crîşmărese înflorite, trandafiri şi legume, două capre şi o mîţă. Ca să*şi ude grădina, lua cu găleata din baltă, care din poartă începea să fie de safir. O lotcă de trunchi de plută se legăna trasă la mal şi, clătinat, mai jos, în baltă, un coteţ de trestie, pentru păstrarea peştelui viu, mărturia sea şi el grijile de gospodar fugit din lume ale cuviosului frate, bătrîn, voinic şi blajin. De la el din poartă începea înlăuntru o cîmpie cosită, şi, departe, din ea se înnălţa cetatea adevăr rată, în care se deschidea a doua poartă, mult mai încăpătoare decît cea din drum, zidită în clopotniţa cea mare. Ai fi crezut, măsurînduri înnălţimea cînd era dată cu aripile de păreţii bolţii, că e clădită atît de largă şi de lungă, ca să fie scoasă pe ea, o dată pe an, poate la înviere, toată mînăstirea, şi tîrîte afară din ziduri, în cîmpie, chiliile, puţurile, cumpenele şi bisericile, în pro* cesiune. Nu se putea striga dintno poartă la alta, ca să fie glasul auzit, şi de*abia soborul tuturor celor şapte clopote, pornite la liturghie, se deosi* bea din poarta lui Macarie, slab, cu auzul. Poruncile stăreţiei veneau, pînă la el, aduse de un frate cu scùfie şi anteriu, călare, care îi aducea şi anafura 257 sfinţită, pentru gura pe inima goală a monahilor vrednici. Şi tot călări, stareţul, iclisiarhul, icono* mul, sau cei rînduiţi dintre preoţi în locul lor, făceau înconjurul de fiece zi al tărîmului mînă* ştirii, supraveghind ascultătorii trimişi în cete la trebile de care trebuiau să dea socoteală. Ei munceau la cazmale, în anterie, cu scufia dată pe ceafă şi cu metaniile legate de cingătoare. Cît lapte şi caş dădeau staulele şi brînzăria, pasările cîte ouă, cît peşte scoteau din cerul scufundat în lina undă tremurată năvoadele trase cu luntrile la ţărm, ce caşcavale dădeau tîrla de oi purtată pe păşunile mînăstirii de cîrjile fraţilor ciobani, mierea stupilor şi buduroaiele din prisacă, aşezată cine ştie unde, în zarea îngrădită cu alte ape limpezi, într*o livadă de Ierusalim. Ca să ajungă pînă acolo, făcea calul trei ceasuri de buiestru pline, atît de întinsă era din toate părţile, de la altare în margini, moşia călugărilor din lavră, înjghebată din mai multe moşii. Voievozi şi boieri şi cucoane, îmbrăcaţi ca vlădicii, în cusături de aur, catifea şi pietre scumpe, dăruiseră mai multe Sfîntului Nicolae din Mira Lichiei, hramul bisericii împă* răteşti. Cireada se depărta cale de o zi întreagă, şi din pridvorul stăreţiei, ca şi pe ferestrele largi ale marelui arhondaric, se zăreau toate bogăţiile obştei risipite de jurîmprejurul cercului, unde îşi pune marginile pe pămînt, ca nişte aşezăminte de furnici cu camilavcă. Cel ce umbla însă pretutindeni şi era pretu* tindeni în acelaş timp, între toţi ascultătorii, mai mare şi mai ascuns şi decît mitropolitul, era Iisus Hristos, — nevăzut, dar de faţă. îl simţeau pescarii cu vîsla, îl ştiau lîngă ei părinţii bucătari, care, fierbînd cazanele pe pirostrii, se închinau, îngînînd un vozglas. Părintele Ghelasie căciularul împîslea lîna pe capete de buturugi, în cerdacul 258 lui, bătută cu ciocanul de lemn, rugîndu*se cu ucenicii lui. Eră la războaiele de ţesut şiacul şi mohairul. Părintele Damian croitorul, cu ochelarii groşi, careţi făceau ochii mari ca de albină, îl vedea cu calfele lui, Isichie, Iuvenalie, Visarion şi Atanasie, trecînd pe la fereastră. în boltniţă, unde zăceau bolnavii îngrijiţi de părintele doftor Pantelimon, el venea de mai multe ori pe noapte, şi uneori i se auzeau şi şoaptele, amestecate cu mùrmurul rugăciunii oftate şi al agoniei liniştite, îl cunoşteau şi vitele, că priveau după el cum cer* cetează. Lăcrima şi viţa*de*vie, ghicindud alături. Palmele lui erau nevindecate. Fruntea, lumi* nată deasupra capului de o rază rotundă, era încă umbrită de cununa de spini, cu care fusese batjocorit, ca un împărat de rîs, la răstignire. Era om fără să fie om. Se născuse, ca nimeni altul, din fecioară, murise, fusese înmormîntat, a înviat şi s*a înnălţat la cer, de unde se întoarce mereu pe pămînt, printre călugări, şi ia parte la slujbele din toate bisericile şi la rugăciuni. Călugării, ostaşii lui, trăiau şi mureau pentru el, se chinuiau bucuroşi cu munci închinate lui, sufereau de fiecare din suferinţele lui, le plăcea să fie nedreptăţiţi ca el şi nu erau, huliţi şi nu erau, mîhniţi că niciodată nu*l puteau ajunge în durere şi jertfă. Ei s*au lipsit, ca să se asemene cu Mîntuitorul, de toate fericirile omului de* rînd, de altfel trecătoare, şi toţi împreună se sileau să vieţuiască în obşte ca nişte fraţi şi ca apostolii de odinioară. De două mii de ani, în toate zilele, seara, la miezul nopţii, şi dimineaţa, şi în toate lăcaşurile închinate amintirii lui, niciun monah nu a putut săd uite. îl au monahii în mijlocul lor la vecernie, la utrenie, la priveghe şi liturghie, şi la toată treaba de peste zi şi noapte. E ciudat că stăruinţa n*a ostenit, că făcîndu^se în toate zilele, de veacuri, 259 aceleaşi slujbe cu aceleaşi vorbe, ele par tot atît de noi şi de proaspete ca în vremea lui Chrisos* tom şi a lui Vasilie cel Mare. Mormîntul lui e de toate zilele, ca şi învierea lui, ca şi Scriptura. O citeşti şi parcă n*ai mai citite. Toate trec, el nici nu se micşorează, ca oceanul cel ce nu scade. Cu el nu ţi se urăşte, ca nici cu lumina soarelui şi sclipirea de stele, — şi cum nouă e întodeauna flacăra, nou e şi el şi tînăr. După liturghie, la ceasul prînzului, fraţii se duceau la trâpeză, mai încăpătoare decît biserica, fiindcă acolo, şezînd, în şir, pe lăviţi lungi, la şase rînduri de mese înguste, le trebuia loc mai * mult decît în picioare în străni. Numai altarul lipsea ca să nu fie şi trâpeza o biserică. Amvonul era, şi zugrăveala păreţilor era. Din amvon, în vremea mîncării, un frate citea Vieţile Sfinţilor, şi obştea, îmbucînd cu smerenie, asculta minunile altora, ca şi ei, dar mai fericiţi decît ei, în pri* goană şi adunaţi în ascunzătorile din pămînt. Şi afară de cititor nu mai vorbea nimeni, — şi arhie* reul, ca şi fratele încă netuns în schimă, venea cu găvanul şi cu lingura lui de lemn, le spăla fiecare cu mîinile lui, şi, plecînd la chilie, le împăturea întrmn peşchir. Ieşind cîte doi*trei, monahul bucătar, schivni* cui chelar, pitarul, vărzarul cu barba începînd, ca fulgii bufniţei, din pleoapele ochilor, acoperiţi pe deasupra de stuful sprincenelor cenuşii, pri* meau cu o metanie blagoslovenia stareţului, a du* hovnicilor şi arhimandriţilor, blagosloviţi şi ei. Cei de o treaptă, cu deosebire ieromonahii, puin* du*şi braţele la piept, încrucişate, se apropiau faţă către faţă şi se sărutau pe umeri, ca în altar, în acelaş timp, unul sărutînd umărul drept şi primind sărutul pe stîngul, ca nişte porumbiei ce*şi încruci* şează gîturile în dezmierdare. Ceremonia ţinea o bucată de vreme, şi se auzea între zidurile albe, 260 bălţate de soare şi de umbra nucilor de pe mormin* tele vechi domneşti, — o pată de lumină şi alta de întuneric, — un zgomot ca de zimţi, din clopotniţa cetăţii. Pasările, ascunse de scăpărarea tare a prîn* zului, răscolindu*se în turlă, se izbeau cu aripile, aspre ca sticla, de clopotele încremenite, ameste* cate cu tremurul lor încă neadormit, decînd fuseseră zmucite de funii. Şi în tăcerea mùrmuru* lui de fîlfîiri, cădea, spărgîndu^se de lespezile cu slove, prin mijlocul toamnei, cîte o nucfă venită tocmai de sus, din pom, cu coaja fragedă şi verde. Şi, albe, mîţele se jucau deasupra criptelor cu ele, ca nişte arătări ieşite din fiinţa marmorei curate, sorbite înnapoi de slovele săpate. Şi alunecau de*a lungul păreţilor bisericii, pe dinafară, scoborîn* du*se ca nişte àripi ce singure zboară, şi frunzele mari cu mirodenia amară, ca şi cum îngerii scrişi pe ziduri, ca pe catapetesme, cu pana de aur, şi le lăsau să cadă ca pentru o binecuvîntare a toată chinovia, strînsă pentru mîntuire laolaltă. Şi înnainte de a se risipi, pîlcurile de călugări, îmbră* caţi în şiac şi cu camilăvcile întinse din creştetul culioanelor pe spate, păreau nişte stoluri cu capul bont, de albine cafenii, care mişună pe pămînt. în chiliile alăturate pe patru jghiaburi de cer* dac, sprijinite cu stîlpi de bolţi şi cu muşcate roşii pe pălimare, abia începe canonul, fiecare frate îngînînd, cu îngenunchieri către răsărit, acâtistul sfîntului al căruia nume se învrednicea să*l poarte. Părintele Chesarie, cel mai bătrîn din obştea celor mai bătrîni, avea nouăzeci şi doi de ani, întru smerenie şi feciorie. El trebuia să se ajute, pentru păcatele lui, cu un scaun, ca de o cîrjă, pentru ridicat din genunchi, şi se lăsa şi se ridica de cîte o sută de ori, fără să se dea biruit de obo* seală sau somn. Obrajii^ erau proaspeţi şi tineri, şi pletele ca inul, cu barba ca zăpada, îi cuprindeau faţa la mijloc, ca o argintărie o icoană de zmalţ. 261 Dumnezeu poartă de grije bătrînilor cinstiţi să fie învăluiţi, de mai înnainte să intre în cer, în zăbranic alb de borangic. Şi se mai auzea, la cîte un ceas o dată, bătaia lungă şi parcă venită dintr^alte părţi, şi nu din ornicul înnalt al mînăstirii, din vremea veche sau din ceea lume, de dincolo şi de peste, rară şi adîncă, însoţită de un zgomot lovit în grinzi ca de un mai, ca şi cum ar fi păşit un şchiop cu picioa* rele de lemn pe treptele din turnul cu ceasornic, îndată ce ieşea întîia bătaie de oră în văzduh, se întindea parcă o undă lină pe deasupra lui, netezită de unda următoare. Pînă la toacă, bătea de patru ori, cînd, în scîndura teafără, de frasin, dusă cu o mînă, paracliserul ciocănea cu o lulea de lemn cu nod, de jurîmprejurul bisericii Sfîntul Nicolae, cu patru opriri în cele patru laturi ale lumii, la răsărit, la miazănoapte, la apus şi miazăzi, unde şoptea o rugăciune. Pace ţie! Ierodiaconul Iosif III Frate Pafnutie, Te*ai ţinut, în sfîrşit, de un angajament pe* nibil, acela de*a pune subt ochii şi ochelarii mei (cu numărul din ce în ce mai sporit), în text de tipar, nişte alcătuiri de cuvinte, fumurii, care, scrise calde, aveau o aromă astăzi pierdută. Nu ştiu cu ce sentiment, autorii profesionişti, ca să zic aşa, — dacă a seri fără salariu şi nu numai în vederea salariului este o meserie, — îşi reci# tesc manuscrisele tipărite. Eu, modest maniac al notaţiilor transpuse din ceea ce aş numi simţire şi este realitate, pe hîrtie, între două clopote de vecernie şi utrenie, mă împac foarte greu cu fizionomia tiparului pusă pe foile mele. Este ca şi cum aş scoate o inscripţie de aur transparent de pe vitraliul unei ogive medievale şi aş trece*o cu creionul pe un carnet: Sensul verbal al cu# vintelor era complectat în păretele de piatră al catedralei, de unde le*am scoborît, de formele elementului ambiant, de o culoare, de un reflex, de o dantelură de marmură, poate chiar de murmurul rugăciunii, cîntată din orgă şi voci, în ziua cînd inscripţia m*a impresionat. Vreau să*ţi fac mărturia neliniştii, dacă ac* cepţi, pe carem i*au provocat*o, ca o armonie singuratecă de ecouri, amintirile la tipar. Sin* 263 gura mea consolare rămîne speranţa că o să mă pot împiedica de la ispita de a continua ci* tirea manuscrisului meu, reprodus cu maşina de imprimat. Totuş, pentru atîta lucru nu ţi*aş fi trimis o scrisoare. Un eveniment răzleţ mă sileşte să mă adresez ţie, o coincidenţă stranie — iartă*mă de*a fi superstiţios. Publicarea amintirilor mele con* cordă cu arderea Mînăstirii Cernica, unde am trăit un an din cele relatate în amintiri. Trebuia să cadă focul peste mînăstire şi să mistuie cetatea Sfîntului Gheorghe tocmai atunci cînd povestirea mea se îndrepta către clopotniţa ei, astăzi pră* buşită, din care, uneori, contemplam, lîngă bă* trînul cuvios clopotar, şesul din patru zări? După cum ştii, locurile pe unde am petrecut în chinovie cu fraţii călugări, nu sînt niciodată pomenite în amintiri, după cum n*au fost pre* cizate niciodată numele personagiilor, prea cu* noscute, din cuprinsul povestirii. O nevoie de discreţie artistică, ineluctabilă, m*a împins de cele mai multe ori să părăsesc numele şi să reţin numai faptul şi ambianţa. Printr*o analogie inversă cu cazul inscripţiei de ogivă, din pilda de mai sus, ideea extrasă dintr*o împrejurare cîştigă să fie curăţită de amănunte şi înfăţişată la un nivel deosebit. Preciziunile înnăbuşite de gunoiul datelor, tîrăsc povestirea în mahalaua istoriei, la descoperirea căreia savanţii specialişti încearcă totuş o bucurie de ciocli de comori. Cititorul face socoteala faptelor, le încrucişează şi le combină, împotriva voinţii lui, şi, banali* zîndu*şi astfel lectura, se scîrbeşte de poezia inutilă şi fără mister a povestirii. îi trebuieşte spiritului o abstracţie întodeauna, pe care arta are datoria să o cultive la toate gradele, exceptînd satira. « Inima » este organul anatomic, aşezat deasupra stomacului, şi anume, 264 între ifedron, cum scriu părinţii Bisericii, şi cleiul urechilor, — dar inima e cu totul alta cînd cuvîntul care o numeşte intră în cîntecul unui harpist. Misterul naşterii şi al vieţii corpului, considerat în expresia scopului, devine trivial, îndată ce Demonul unei analize de biolog îţi distrează gîndul de la punctul esenţial. Ce*ar mai fi toată dragostea voastră, a oamenilor tineri, care vă căutaţi unii pe alţii prin pădurea sim* ţurilor idealizate, dacă imaginea învăluitoare a funcţiunilor de întreţinere s*ar da în lături, ca să nu rămîie în văzul vostru decît glandele, intestinele, secreţiile şi flegmele pitite ale naturii? Aci este şi deosebirea dintre voi şi noi. Noi călugării, pretindem că suferim la maximum obsesia realităţilor definitive, urmărite succesiv în acelaş individ, şi că imaginea ochilor este continuu descompusă de certitudinile amare ale cugetării. Fiecare strop de rouă cristalin, noi îl atingem cu vîrful incandescent al gîndului nostru îngropat în jar, şi roua fierbe şi floarea se ofileşte. Noi ucidem, în imaginaţie, înnainte de moartea demonstrativă, care verifică şi ne dă dreptate. Plăcerea unei privelişti ne emoţionează o singură clipă: îndată îi căutăm interiorul şi o depreciem. Şi cînd zic « noi călugării », zic, după etimo* logia chiar a cuvîntului: noi bătrînii. Probabil că monahismul, călugăria, a fost în timpuri disciplina bătrîneţilor precoce, cel puţin îmbă* trînirea minţii, în sensul intelectual. Orişicum, atitudinea călugărească în faţa vieţii pare să fie, prin definiţie cel puţin, trebuincioasă oamenilor trecuţi de*o vîrstă, cărora vopseaua mustăţilor şi fardul obrajilor le stau mizerabil şi*i ocărăsc. Ce*i, înfctvadevăr, mai sinistru decît un septua* genar cochet sau decît o bunică artificializată, ca un cadavru injectat pentru păstrare, cu găte* 265 Iile zorzonate ale unei copile, pe care zorzoanele o gătesc. Mînăstirea Cernica mistuită de foc! Ce păcate, mai mari decît cuprinsul obişnuit al unui sfînt locaş religios, au putut, prin agerimea lor pripită, să scapere*ntr*însa focul Gomorei? Au ars chi* liile, cuhnia, frumoasa trapeză cu amvonul ei de vechi stejar, din care, la praznicile mari, un preot cu camilavcă citea Vieţile Sfinţilor, dintre carte bătrînească, tipărită cu gustul ales al epocii, şi legată în scoarţe tari, cu două cătărămi. La cele trei mese lungi, ca nişte poteci de străchini, fraţii se ospătau cu ciorbă de peşte, cu pilaf şi bulgùr, priviţi din păreţi de rîndurile părin* ţilor din vechime, zugrăviţi, ca nişte plopi în odăjdii şi mântii, pe frescă. în capul mesei, în* tr*o potcoavă a sălii, se ospătau aparent, sta* reţul, iclisiarhul, casierul, duhovnicii şi arhiman* driţii, autorităţile chinoviei. Lor li se pregătesc, prin chilii, de către fraţii ascultători, un peşte prăjit deosebit, în uleiul economisit din pilaful comun şi schimbat, în oraş, pe un mai gustos undelemn. în trâpeză însă, prezenţa lor slujea drept pildă traiului obştesc, regula chinoviei cerînd ca nimeni să nu vieţuiască îndesine, ci toţi laolaltă, ca nişte mădulare ale unei aceleiaş nevoi. Arhimandritul Visarion, fost servitor în Bucu* reşti, şi în care duhul pocăinţii de*a fi fost făcut om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, intrase, fără îndoială, pe căile fireşti ale înduple* cării şi lepădării de sine, dar şi din pricina unui dezgust de simbriaş, era stareţul chinoviei, şi se aşeza, între arhimandriţi, la mijloc. Om foarte clădit, rumen şi cu ochii de un albastru de mio* zotis, nepotriviţi cu statul lui, el suferea de o scurtime exagerată a limbii, care frămînta cu* 266 vintele pe cerul gurii într*o voce mută, înnainte de*a putea să se rostească. Din acest neajuns, se întărise autoritatea obştească a cuviosului arhimandrit Chesarie, care la liturghie primea din ochii stareţului, întorşi către marea lui luare# aminte, ordinul colegial să spuie Crezul. « Nu poate să zică Crezul » afirma expresia victorioasă a zveltului arhimandrit, mai bătrîn şi mai nervos ca toţi, şi călugării îl desemnau cu vorbele res* pectuoase « Ăl de zice Crezul ». în schimb, stareţul era un minunat gospodar, şi îşi construise o grădină de trandafiri miracu* loasă, exploatată cu cel mai deplin simţ de ne* gustor. Trandafirii stareţului Visarion se vindeau pe Calea Victoriei, şi capetele lor parfumate visau, între ghimpi elastici, la corsajele calde, ale femeilor frumoase din Bucureşti, legănate pe arcurile lascive ale trăsurilor mari, cu armă* sari în hamuri, şi pe capră cu scopiţi. Foarfeca stareţului Visarion scrîşnea cu o ronţăială scurtă înlăuntrul boschetelor de roze, şi o ţigancă tînără, focoasă, cu zîmbetul de fildeş, prindea florile în poala ridicată, întrmn joc de corner* ciale inocenţe. Grădina stareţului Visarion a scăpat, este sigur, de înnecul flăcărilor aruncate peste mînăstire, fiind aşezată înnafară de zidurile cetăţii, pe coasta povîrnită în stînga Sfîntului Gheorghe, peste mostişte. în grădina stareţului Visarion, care copiase la Cernica imensa Grădină de Trandafiri a lui Popa Ilie, din Cotroceni, astăzi distrusă de fanteziile sterile ale cîtova proprietari cu teorii de agricultură studiate în revistele de modă, s*au odihnit o seamă de minţi ilustre, unele trecute în lumea din care face astăzi parte şi sufletul părintelui arhimandrit, altele încă fier* binţi de dogoarea arsenalului politic. Acolo l*am 267 văzut pe Maiorescu, căutînd o împăcare cu Dumnezeu, fără mustrările lui Arthur Schopen* hauer, de Sfintele Paşti. El aducea în fiece an, la picioarele Domnului, prinosul de mireasmă al celor două mari făclii monumentale de ceară, aprinse poate că şi azi la icoana Mîntuitorului, la altar. Pe lîngă Maiorescu, via şi grădina stăreţiei erau vizitate şi de alţi învăţaţi sau miniştri. Subt un dud întunecat era o masă de brad cu scaune fără resorturi, de penitenţă. Învîrtiţi în vîltoarea problematicei filosofice, bărbaţii iluştri veneau la mînăstire, ca să*şi repauzeze graiurile contra* dictorii ale forului interior, întrmn mediu de ceea ce ei numesc ignoranţă, iar liberii*cugetători totali: întuneric şi imbecilitate. Ei făceau o baie de primitivism şi se aşezau, din snobism, între atmosferă de terapeutică morală, luînd din ati* tudinile icoanelor cîte un gest pentru Parlament şi Universitate. Spiritul lor atoateinteligent, a* runca o sondă de aprofundare în « sufletul » călugăriei, teoretic şi fabulos, care nu prezintă nimic din acel suflet de literatură. Vizitatorii de marcă veneau la noi la mînăstire, nu aş putea să spui ca să se distreze, dar din naivitatea particulară cărturarilor care învaţă, re* petă şi nu gîndesc. Noi, evident, eram aşa al* cătuiţi şi ne osteneam aşa, ca iluzia lor să dureze şi să devie tenace; îneît ei plecau cu convingerea că presimţirea lor de o mare descoperire, era o intuiţie genială, că într*adevăr. . . este « ceva » în toate acestea. Şi cînd ziceau că este « ceva », ei făceau o concesie lui Dumnezeu, căruia in* dependenţa lor de gîndire şi conştiinţa valorii proprii, nu le permiteau să*i acorde un volum mai mare. Unul din vizitatori, un vestit profesor de Drept, se îndeletnicea tocmai cu studiul ştiin* ţelor oculte, în care căpătase, după credinţa 268 lui, o îndemînare foarte înnaintată, şi cerceta aspectele religioase sufleteşti cu o comică satis* facţie şi o ridiculă savanterie. El se găsea în starea asimilării intelectuale a unui tînăr născut şi ere* scut în oraş, între asfalturi şi becuri de reverbere, care iese întîia oară la ţară, extaziat în faţa unui cocean de varză, transportat de profilul unui dovleac şi stupefiat de moţul curcanului şi de coada lui. Erau alţii, care făgăduiau că se vor călugări, dintr*o pornire de sportmen sau de turist, care doreşte să*şi cumpere o proprietate în toate sa* tele de popas, pizmuind, cu un entuziasm indis# cret şi jignitor, fericirea ţăranului, mîncat de purici şi muşte. Insă toţi erau indecişi asupra vremii, între o întîlnire adulterină, un proces cu onorariul important sau un banchet cu stridii. Trebuie să întrerup abia cînd cred că mă gă* sesc la început. Distrugerea metaniei mele mi* a iscat un alt univers de amintiri şi aş putea să*ţi mai trimit un caiet. . . Se înfiinţase la Cernica o tipografie. Vorbeşte cu prietenul nostru, pă* rintele Grigore, să îndemne pe mitropolitul primat să ia măsuri pentru reconstruirea grab* nică a mînăstirii, din care ne gîndeam să se facă odată un fel de Port Royal. însă cu condiţia să nu se reproducă meschina abjecţie arhitecturală de la Căldăruşani. Pace ţie! lerodiaconnl Iostf April 1923 IV Frate Pafnutie, Folosindu*mă de o dimineaţă de primăvară, uitată pe lespezile lui noiembrie încă din april, m*am dus mai zilele trecute la mînăstirea brîn* covenească de la Mitropolie. Drumul suie lin şi înnalt între două ceruri limpezi, pe dreapta şi pe stînga, către clopotniţă, care*l prinde, ca o şchioapă, dedesubtul pălmii. Urcuşul, clo* potniţa şi frînghiile spînzurate*n vînt ale copa* cilor, se petrec în aerul plumburiu, îmbrăcat cu soare, ca într*o gravură de sfîrşit de carte. Co* titura în interiorul fostei mînăstiri aduce lumi* nă dinspre miaza*zilei, depărtată peste turle şi înceţari succesive, la periferia oraşului, pe cîm* pie şi pe Dunărea bănuită la cusătura zării cu şesul. O amintire, veche amintire pentru bătrînii călugări, pe care vremea i*a adormit. Să*i citim pe pomelnicul sufletului, unde tocmai se slujeşte liturghia şi se cîntă. Arhimandritul Valerian Chiriţă, cel mai urît dintre oameni şi cel mai bun, elefant uriaş însă cîrn, bolnav de umflătura roşie a pleoapelor, în care sticleau gămăliile al* bastre, de safir, ale ochilor mici ca nişte cheotori. Curat ca argintul şi rafinat la cîteva curţi de mitro# poliţi şi episcopi din neamul defunct, Dumnezeu să*l ierte, se mortifica noaptea cu camfor presărat 270 pe saltele şi împrăştia în tămîia bisericii mirosul lui de medicament simpatic, amestecat cu paciuli şi cu apă*de*Colonia autentică, « Maria*Farina ». O închinăciune pentru el şi pentru nedespăr* ţitul lui tovarăş de douăzeci de ani, cotoiul Constantin. Arhimandritul Tudosie Cherciu, du# hovnicul bătrîn, de largă inteligenţă, a căruia putere de aducere*aminte avea preciziunea icoa* nelor de fildeş, purtate în bălăria părului de pe piept. El cultiva, colea, la dreapta, măghiranul şi livănţica vînătă. Monahul Iuvenalie, paradi* serul, împodobit cu o mustaţă ca o perie de fier, urzită cu părul din urechi, din nas şi din barbă, întrmn sistem de materiale rigide; tîrn cu coada lungă şi cu mătura în sus, împleticit întodeauna întrmn pahar cu tescovină. Veştmîntarul: acel călugăr vechi, cu mintea fină, blajin şi sarcastic, care sta acolo, dedesubt, într*o chilie cenuşie, dumicîndu*şi nod cu nod, între unghii, metaniile de lînă. . . Un rînd de părinţi şi de ucenici ai lui Vasilie cel Mare, pierdut, spulberat. în cugetul nostru se citesc în chirilice obscure in* scripţiile mormîntului lor inexistent. Căci în* cepătorul vieţii de chinovie le*a poruncit să moară, neştiuţi, ca vulturii, şi să intre în găurile pămîntului trupul lor fără coşciug, înfăşurat în mantia neagră şi cu capul culcat între cără* mizi. Şi pe lîngă toţi, diaconi, ieromonahi, schivnici, vlădici, ingheli, protosingheli, mitrofori, stavro* fori, anagnoşti, tipicari, ascultători, se furişează umbra de mătase a mitropolitului Iosif Gheor* ghian, al căruia pas de profet şi de fecioară calcă încă nămolul de catifea al covorului roşu, întins din uşa arhiepiscopiei pînă*n stîlpii bisericii şi printre stîlpi înnainte, în biserică, pînă*n altar. Parcă aceste vieţi au trecut pe aci acum patru sute de ani. Atît de puţin se mai cunosc. 271 întoarcerea mi*a fost bolnavă de tăceri şi emoţii. Ceva lipsea din lumina mînăstirii şi din umbra ctitoriei. Ceva care nu se mai întoarce, pentru că a murit odată cu timpul. Pace ţie! Ierodiaconul Iosif 19 noiembrie 1918 CUPRINS ICOANE DE LEMN Predoslovie 7 Stavropoleos 11 Fratele Manole 14 O crimă 20 Intendentul Arhimandritul Valerian 34 G/m se face o procesiune 37 O procesiune 41 O conferinţă 43 O vizita în duhovnicie 47 Misipul 49 între fraţi J4 Vecernii J9 Şcoala de cîntâri 63 Doctorul 66 Visul lui Orighen 70 Cotoc 73 27 octombrie 71 24 decembrie 86 29 decembrie 89 Zîntîi de an 91 Duminică / ianuarie 94 - io Afiz* /<î Sfînta Mitropolie 96 Tibia ruptă 102 t/n 107 Epihària 108 275 Seara cu ceaţa Regele Carol Anafura regală Prinţesa Afaria Alexandru Cuza siMifon mitropolitul Titlurile Aiariţei Primatul Lipsa de moaşte Cum se prepară sfintele moaşte Samariteanca Un preot « anarhist » Mierla, clinele şi cucuvaia De Paşti... Curcanul Adevărata Viaţă a Sfîntului Pafnutie Iisus al Doilea Cîinele fără loc Sîrba Popilor Şapte suflete Lutul din timp Una sută lei Muzichie Înmcrmîntare de profesor Timpul mitropolitului Ios\f Rugăciuni pentru morţi Caise şi pere Pecetea sărutării Adam şi Eva Viile Domnului Lemnele Barometrul Vitrourile Afitropoliei Ioan Un fost schit Şoarecii Bilete j Înmormîntare cu armăsari Clopotele 112 114 118 120 I23 124 129 131 J33 134 136 138 141 M3 149 lS9 160 161 î63 164 166 168 172 192 W 197 199 202 2oy 209 211 212 216 217 2I9 22) 227 276 Bicicleta domnului general 228 Meditaţii 231 Audienţe 232 înnălţarea părintelui Pahomie 235 Blazonul prinţilor Bisericii 239 Mărturie de seară 241 Scrisori / 247 II 2SS III 2 63 IV 270 Redactor responsabil: Gheorghe Pienescu Tehnoredactor: Ida Marcus Dat la cules: 17.05.1966. Bun de tipar: 19.10.1966. Apărut: 1966. Tiraj : 12 180 ex. l/i legate. Hîrtie specială cu filigran, de 90 g/m*. Format: 800X920/32. Coli ed.: 10,23. Coli tipar: 8,75. A. nr.: 586311966. C.Z. Pentru bibliotecile mari: 8R. C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R—32 Hîrtia executată la fabrica «Steaua Roşie» — Bacău întreprinderea Poligrafică «Arta Grafică» Calea Şerban Vodă, 133, Bucureşti — R. S. R.