Supracoperta şi coperta de Petri Vukàntscu
imtoTFa msTmimţn MiiiGYisTîC. iff¥£JÎTAK CÀK'jï Wr. 3.g...
TUDOR ARGHEZI
         SCRIERI
             10
  PROZE
editura
PtKTRU LITERATURA
CIMITIRUL BUNAVESTIRE
          POEM
L—J Solemnitatea ssa petrecut în amfiteatrul cu păreţii albi, de pîlnie, ai Universităţii. Un in< terior de turn de apă şi de circ, edificat în echilibru ca o piramidă de cărţi de joc, din vîrful căreia, cînd cade valetul, se prăbuşesc, valivîrtej, patru» zeci de cartoane, ‘aderente castelului prin frac» ţiuni de simpatie. Anul trecut, în aceeaş sală, un conferenţiar străin destăinuia unui public uimit cuceririle chimiei sintetice, stropind, pentru exemplificare, de jurîmprejur, auditorul, prins în treptele stalurilor ca nişte muşte într<un păin» jeniş, cu violete de Parma artificiale, şi explicînd cu înţeles admiratorilor, doamne şi domni, care îl aplaudau, că fiecare din ei era o uzină ignorată şî o distilerie de parfum.
   « Avec votăr permissionn, preciza inutil con/ ferenţiarul, un mare profesor ceh sau slovac, ce n'est que de l'iarin », vorbind franţuzeşte cu accentul obişnuit, în dezbaterile problemelor internaţionale, al reprezultanţilor cu limba grea şi cu buzele groase, ai popoarelor civilizate într<un idiom secundar.
   Dacă ar fi procedat la fel, servindu/se cu pulveri/ zatorul personal şi de»a dreptul de lichidul din care parfumul fusese ştiinţificeşte extras, conferenţiarul ar fi primit în cap umbrelele şi bastoanele asistenţei. Totul e formă şi material, în învăţămînt şi în viaţă, — şi ipocrizie, — şi un testicul de cauciuc
9
în prelungirea unui sul de sticlă se prefera public modelului copiat. E imoral originalul, dar cultivat plagiatul.
   Mă temeam, Ia examenul meu, de aglomeraţia de atunci. . . Şi mă ofensa examenul. E nevoie de un temperament concesiv şi inferior, ca să nu simţi cîtă ruşine implică repetarea în public a lucrului învăţat, ca un bun ce<ţi aparţine şi pe care l>ai fi creat. în cartea cutare se găseşte răspunsul la întrebarea examinatorului, asimilat de toţi candidaţii, care de obicei susţin spusele altora, repetate şi de aceia cu o convingere tristă şi cu un patos regretabil. Şi recunoaşterea osten* tativă a meritului acestei impudice imitaţii cub turale mi se părea, aplicată la mine, de o indis» creţie trivială. O comisie îşi afirmă dreptul să judece şi să dea sentinţe relativ la valoarea inte* lectuală reproductivă, şi un candidat e obligat să suporte şi să recunoască autoritatea acestei mai# muţăreli şi a unei lamentabile încrederi în sine profesorale, să«şi facă un titlu pe viaţă dintno opinie cifrată, cu iscălituri încîlcite autografic.
   Mă stînjenea cu deosebire ipoteza aplauzelor din partea unui public, amator consacrat al spec< tacolelor dramatice, ştiinţifice şi judiciare. Doamne distinse, păstrînd cu ştiinţa contacturi cosmetice şi cu literatura penală eredităţile urmărite de Freud, părăsesc tribunalele cu părerea de rău că încă n<au asasinat şi aduc la Universitate sufei rinţa că le lipseşte o diplomă din cutia cu tifon.
   Comisiunea instituită venise în redingotă şi luase loc. Deia lungul unei mese învelită cu postav de biliard se înşira un rang de fotolii, la părete, scaune crăcănate calculat, cu perini pentru coate, ca pentru somnul ramolisment tului optimist de după masă, şi cu arcuri, ca pentru nişte voluptăţi primite confortabil pe spate.
   Nu mă puteam hotărî să intru, mă sfiiam de mine şi<mi era frică de. . . public. Căutam din ochi care ar fa putut să fie în ultimul moment drumul cel mai scurt ca să mă strecor printre dependinţe, ca să fug şi să mă las de doctorat, în clipa supremă a gloriei didactice. Cîteva braţe colegiale interveniră la timp, substituite resortului personal absent şi mă văzui îmbrîncit pe uşa scundă din dreapta comisiunii, ca un debutant în Hamlet, aruncat în teatru dintre culise.
   O robă neagră mă drapa într<ua prestigiu magistral şovăitor. Mi*a fost împrumutată de portar, care o dă generaţiilor cu chirie. Mînecile spînzurau ca uniforma unui episcop cu numărul fizic mare, moştenită de un vicar anemic. Cerusem din timp să mă înfăţişez inchiziţiei universitare în hainele mele, niţel terfelite, dar cancelaria se simţi vexată de o dorinţă care părea că nu preţuieşte după tariful cel mai înnalt decorul, înscenarea şi uzul. Un candidat normal şi cu dare de mînâ îşi pregăteşte garderoba doctoratului ca o mireasă albiturile, pe măsură, şi se şi foto» grafiază în poziţii expresive, dovedind respect pentru instituţiile de ştofă şi nasturi.
   Mi<am controlat în dosul uşii vocea, tonul şi emfaza ei, încercînd să pronunţ fraze începute didacticeşte cu « Dat fiind » şi cu « După opini» unea savanţilor care fac autoritatţ în materie ». Deficitul vocal era grav. Eram emoţionat şi dintr*o< dată perspectiva examenului în carne şi oase mă făcu mai mic cu douăzeci de ani, scăzîndu<mă pînă la copilărie. Circumstanţa şi atitudinea co< mandă starea morală.
   Nu putusem nici cu sonoritate nici şoptit să zic, repetîndu<mi rolul, nici « Onorată Corni» siune ». Devenisem afon, gîtlejul refuza să mai mă servească.
____Rectorul nostru nu putea să fie nesim»
ţitor Ia arabescurile tichiei şi la creţurile mantiei, de cînd, lipsindu'i din recuzită un original, l<a căpătat din străinătate la intervenţia surîzătoare a unui ministru. Avem al nostru un mare învăţat ale căruia păreri despre propria valoare întrec toate fanteziile teatrului comic. Nici o atenţie nu*! pare prea mare şi toate onorurile cu care l<au încărcat contemporanii ca să<i astupe o gaură păroasă cu măselele stricate, totdeauna căscată după o bucată grasă sau pentru o récris minare în numele noţiunilor consfinţite, jucate cu o patetică scamatorie, au fost, după consu* mare, derizorii. S<ar fi gîndit Ia Premiile Nobel, pe care le<a aşteptat şi în care nu erau de ajuns intervenţia şi recomandaţia. El vrea mereu ceva nou şi ceva nepurtat în ţara lui, o jucărie mai mare, o tobă mai sonoră, o scîrţîitoare cu tonuri de Karmonică, o minge. Daţifi un deghizament, un costum de bal mascat, daţifi şi un pergament care săfi confere drepturi şi autorităţi ca ale locţiitorului din Capadocia, anacronice şi cu neputinţă de exercitat în loc anumit fără să fie puse titlurile pe goană.
   Intr/o bună zi, Rectorul a primit gratis într<o ladă odăjdiile unui titlu, şi întnun plic sigilat o diplomă de Doctor nemuritor, pe care îndeobşte firmele de magnetism personal şi de hipnotism.
!2
din America, o trimit cu preţul din catalog amatorilor din toată lumea, recrutaţi cu o pagină de publicitate.
   Rectorul se găteşte cu o capelă pătrată, cu o pelerină roşie, Cu o dantelă cu broboane, prinsă în regiunea înghiţitorii, ca sistemul de mărgele al unui curcan în criză de orgoliu. Cînd îl vizi» tează ucenicii şi admiratorii, el făgăduieşte să !e arate numaidecît ceva şi trece într/o cameră conexă cu biuroul. După o forfotă prin cutii şi dulapuri, se întoarce acoperit cu atribute britanice. La umerii lui inegali şi la un bust pieptos într/o singură parte şi ridicat ca de un efort pentru sprijinirea unei cobiliţe grele, dăruită de fiziologie, se adaogă atunci o conştiinţă de atlet. în vedere că trebuiesc costumele fui per/ petuate într/un material sustras moliei şi răscoa/ cerii în naftalină, Rectorul, care într/altfel nu apreciază copilăreasca pictură şi zbcgul creionu/ Iui şi al culorii, şi»a destinat din progenitură o persoană acestui meşteşug de conservare a materiilor coruptibile, toate materialele fiind su/ puse stricării, şi gloria şi pielea. Cariera acestei artiste care aplică reţetele bărbierului cu pensula mică, slujeşte marelui Rector de oglindă cu multiplicare, şi veteranul Narcis se reflectează în sînuî familiei casnic. Pictoriţa îi face barba, îl întinereşte şi înfrumuseţează, îi roade unghiile şi îi pune carmin, rectificîndu<i şi zîmbetul, rostit, din pricina unei fantezii a scheletului, strîmb într/o parte.
   £ şi cel mai fotografiat dintre învăţaţi, lăsîn» du/se gîdîlat de obiectiv şi oprindu<se, pentru poză, oricum bai ruga să şadă şi oriunde să se uite, la mîna fotografului, la un cal ori la un vardist, şi se supune cu o cuviinţă fericită. Dacă pentru o intrare în marea evidenţă i<ai aduce
o  scară de coşar răzimată subt o fereastră, el
13
s>ar sui pînă la jumătatea ei, s<ar arăta cu un picior în aer, ca o baietistă, şi ar pune şi corset. Publicul cunoaşte toate atitudinile cu putinţă ale fiecăruia din mădularele sale; braţul ridicat şi lăsat şi oprit la jumătate, la trei sferturi, la sfertul şi la optimea gestului; figura din cele douăzeci şi opt de profiluri, care acordă analistului de oameni mari ceva din urechea înmuiată, ceva din frumuseţea umflată a nasului, gura îmbrăcată şi dezbrăcată de surîs, ţintirea ochilor spirituală, înnălţarea şi pogorîrea lor. Mîna i<a fost luată crispată şi întinsă în patruzeci şi două de feluri, şi undeva pe^acasă trebuie să se găsească şi repro» ducerea ei în ghips cu toate liniile revelatoare din palmă.
I_____i « Un toboşar fără tobă nu;i un toboşar », mi<a
răspuns un profesor care şi-'a atribuit această sentinţă, probabil citită. Tezele trebuiesc susţii nute în costum adecuat. De unde rezultă că un om în pielea goală nu ştie nimic.
   Mai rugasem pe profesori să terminăm for< malităţile fără ceremonie şi solemnitate, în cance» larie. Precupeţii cunosc modestia că nu dau o festivitate la cumpărarea fiecărui s;ic de fasole. A jignit fî această neînţelegere însufleţită pentru festivităţile culturii, spectacole de profesie şi de sporirea bunuiui'simţ. Şervetul, gestul cu tava al chelnerului, tonul important al litera» turii, discursul de deschideri şi de închideri, omagiu direct în văzul şi auzul gîdîlat al bărbatului social, considerentul, elogiul desfri> nat, aplauzele, îmi usucă limba. De vreme ce ne ştiam de aproape, doctoratul putea să fie acordat la o masă cu scrumieră. Expoziţie, redim gote, figuri compuse, amfiteatru, candidat şi togi, de ce? Intre noi fie zis, unui mare savant din comisiunea de care atîrna diploma vieţii mele, i<am scris opera monumentală de trei kilograme două sute şaptezeci grame, în două volume broşate. Am lucrat la ea patru ani, şi ilustrul personaj a iscălit<o cu o candoare măgulită.
   Profesorii şi oamenii iluştri suferă cu toţii de
o  lipsă de timp îngrozitoare, care nu le dă răgazul
să scrie cu mînă proprie şi cu geniu personal cărţile destinate să<i păstreze. Constrînşi să se risipească în activităţi neprofesionale, ei au la îndemînă totdeauna cîte un Gulică de felul meu, însărcinat să le dichisească slova şi să le caute, pentru posteritate, cărarea intelectuală cea mai exact pieptănată.
   —     Am o idee, Guîică, şi te însărcinez să o dezvolţi.
   Savantul nu are nici una şi îmi lasă mie, odată cu cinstea execuţiei, şi onoarea ideii.
   Colegul nostru Feldea era un matematician. Algebra nu i>a reuşit personal la nimic, dar nu l*a împiedicat nici să compuie, pentru bronzul şi soclul unui profesor ilustru, o serie de volume groase de ştiinţă medicală. Era tot un Gulică şi el. închis optsprezece ore pe zi într<o biblio? tecă vastă, cu o cutie de tutun pe masă, de caii» tate proastă, şi cu două falange prăjite, el a primit un salariu care i>a permis să rabde de foame numai cinzeci la sută. Specia Gulică are toate competinţele pentru scularea din moarte a unui hoit de mare erudit şi pentru suirea coşciugului într<o piramidă. Genul Gulicăsscribul a construit autorităţi în toate meseriile, magnaţi şi specialişti, înzestraţi cînd cu o mare operă de posteritate, cînd pe toată viaţa, cu opt pagini de discurs, repetat timp de zece ani, aşa cum a fost compus, zece ani de la mijloc în jos, şi zece ani decada» ratele. Iluştrii beneficiari ai acestei sofisticări fac parte din toate comisiunile, comitetele, sînt con< vocaţi Ia toate netrebuinţele, invitaţi la jetoane, diurne şi tantieme.
   Cei cu mai multe rude şi legături n»au nici de acest lucru nevoie, numit în limbajul fiorilor academice « lucrări », Dar un profesor univer» sitar — haide! e un profesor universitar. O parte din gingaşa lui tîmpenie nativă s<a transformat în
16
 sudoare de muncă şi în vapori. Dar ce farmece secrete trebuie să aibă acel animal de contabilitate la care mă gîndesc, estimat la un total general, de lefuri şi comisioane mensuale, de trei sute mii leii1
   Cel mai iritat dintre membrii juriului examù nator a fost o creatură integrală a muncilor mele. Pe faţa lui vînătă şt crispată am putut citi, ca întnun excrement, maladia de care îi suferea egoismul. Odată ridicat pînă la frontispiciu, el ar fi dorit să<şi sfărîme schela pe care se suise, sigur că îl va ţine suspendat văzduhul. Liam fixat în ochii punctaţi la coada pleoapelor zbîrcite cu caimac, silindud să şui închidă.
______ Dar solemnitatea e totuş solemnitate. Am
avut o intrare de film. împiedicat în poalele negre şi gata săimi pierd bustul, am fost silit să mi Ie ridic pînă la genunchi, ca un popă care trece gîrla. Jumătate în pantaloni ţi jumătate aniversar, m/am. oprit o secundă, ca să mă pregătesc să înfrunt cu demnitate tumultul aplauzelor din sală. . . Nici după ce mi<am lăsat poalefe să cadă, manifestaţia de simpatie a publicului nu s<a ivit. Am strecurat o căutătură explorativă pe subt sprincene. Sala era goală de sus pînă jos. . .
   O     singură spectatoare, nevastăfmea, Ia un etaj, cu un copil, care arăta cu degetul pe tatăl Iui, în halat. El ţinea în dreptul gurii o trimbiţă, în care era în tot momentul împiedicat să sufle, nevastă<mea explicîndu*i, cu violenţe şoptite, locul unde se găseşte, şi el refuzînd să priceapă. Muzica lui interzisă în Universitate nvar fi răzbunat, sugerînd comisiunei că nu toată familia Unanian împărtăşea respectul fundatorului ei pentru doc» toratul în litere şi filosofie şi că singur şeful dîrdîia dinaintea unei colecţii de manechine vechi.
   Lipsa radicală de public a decepţionat vizibil şi juriul examinator. Membrii profesori arborau la butonieră cocarde indescifrabile pentru ochiul vulgar, inexpert la rebus şi şarade de mătase. Decepţia era cu atît mai amară cu cît membrii
ts
juriului îşi studiaseră şi atitudinea în fotolii, şi pregătiseră, pe lîngă o scurtă cuvîntare lapidară, un chestionar interesant combinat cu ştiinţă şi abstracţiuni. Preşedintelui îi pilăcea mai ales să afecteze o rostire gongoristă, obţinută prin prezenţa permanentă a limbii în dosul mustăţii cu buza în relief, ceea ce da frazelor lui o musculatură barbară, şi cuvintelor un accent asirian. El voia să afirme, prin escamotarea rostirii corccte, o erudiţie internaţională vastă, care i*ar fi alterat virginitatea rurală cu o expresiune a vocalelor din colonii. Profesorul meu rostea sistematic o ca u, e ca a, i în loc de e, izbutind să<şi ridice idiomul la limba incertă a unei grădini zoologice, însă deficitar în ceea ce iubea cu deosebire să demonstreze, guturala pariziană. Pentru nazaliza» rea à la française, organul respirator se comporta ca o pompă de bicicletă, şi aerul, facînd o gîlcă, deriva, la finală, s<ar fi zis pe urechi, cu şuierul obscen al unui ventil insuficient închis.
   N<aş putea să afirm că n»am fost impresionat de absenţa oricărui public şi că nu împărtăşeam pe din două cu preşedintele agitaţia lui scanda li* zatâ: trecerea de la o sală imaginar arhiplină la o aulă cu desăvîrşire pustie, era o cădere de la etaj. Şi mi se părea prevestitoare de rele, păstrînd din copilărie superstiţii. Calendarul meu începea cu o foaie neagră.
   Pentru a doua oară voii să fug şi să mă lipsesc, ca un mire în noaptea nunţii, înfricoşat de ceea ce4 aşteaptă după banchet. Dar apucasem să mă arăt onoratului juriu îmbrăcat bisericeşte. Dacă, după public, mai trebuia să lipsească şi candidatul, situaţia juriului devenea delicată.
   Dar într<o situaţie schimbată, şi starea sufle» tească se ameliorează. Înnaintînd în faţa comisiei şi singur cu ea, puteam să mă leapăd de o ţinută morală improvizată pentru galerie.
19
   La al treilea pas mă oprii şi făcui demonstrativ cu ochiul. Voiam să spui: «La ce m>am aşteptat şi ce a ieşit. Mai tine mergem acasă. » Aveam în faţa mea nişte oameni care mi<au povestit, fiecare în parte, cel puţin cîte o porcărie pe zi, utilizînd şi vocabularul. Grimasa ochiului i<a înspâimîntat, şi o răceală iconografică puse stă» pînire pe portretul lor bărbierit proaspăt, jignit şi glacial. Cînd omul devine comisiune şi cultură fiinţa lui cu prostatită trece subit în cristal şi columnă.
____J De la uşa mică de sufleur pînă la juriu am
avut însă vreme să apreciez beneficiile examenului dat în intimitate şi practicat de un ilustru coleg al membrilor din juriul meu.
   Candidatul aşteaptă la poarta profesorului într<o atitudine hermetică, de mare inocent care n<ar fi minţit niciodată nimănui, nici programului, nici birtaşului, nici proprietăresii, nici fetei de magazin. Privirea lui exprimă transfigurarea îngeru< Iui care caută, în toate micimile omeneşti, de preferinţă cerul.
   Profesorul, uitînd odată de un asemenea candi» dat încremenit în poarta lui, ieşea pe gang, ca să plece în provincie. Dezlegat de contingenţe fi cu bretelele sufleteşti lăsate peste pantaloni, el îţi divulga adevărata personalitate. Dorea, pentru prînz, la scoborîrea din tren, să i se prepare un şniţel vienez, indicînd ca un bucătar carnea de viţel de lapte şi pulpa : nici prea grasă, nici prea slabă; potrivită. Candidatul simţi că
i   se taie picioarele şi se retrase mai înlăuntrul gangului, ca să nu mai poată să fie văzut, renuu» ţînd în conştiinţa lui la examen. El ştia că orgoliul savantului, surprins în secretele căptuşelii pure, era intolerant şi nu admitea complicităţi. Examenul putea să devie catastrofal.
21
   Era prea tîrziu. . . Fusese văzut, şi intenţia lui de a se dosi adăoga la neplăcerea profesorului impresia unei intenţii de fraudă complicată.
   El putea s㻺i închipuie că tînărul candidat voia să se strecoare în casă şi să»i fure preţioasele manuscrise. Profesorul tocmai scria în versuri albe una din celebrele lui piese de teatru, în care acţiunea începe cu un cioban şi sfîrşeşte dramatic cu o lepădare de catolicism. El apos; trofă numaidecît pe student. Instinctul se apăra cu încruntările ţi ţipetele în diapazon subţire.
   I    se mai întîmplase cîndva o neplăcere de con» tras te, în timpul războiului, cînd, îndemnînd cu cerneala depărtată a convingerilor aspre armata să moară pînă la ultimul soldat şi să decedeze frumos, dascălul îţi păstra cu amănunţime individ dualitatea pentru îndemnurile şi comentariile vii» toare, de care ţara lui putea să mai aibă nevoie, îşi uitase şi atunci masca în pat şi se afla acasă în papuci. Un nefericit de învăţător păduchios, de pe front, sublocotenent în permisie de două zile, alerga într;un suflet pînă la reşedinţă, ca să ia oxigen înnalt de la idolul şi magistrul lui.
   Dintr»o greşeală de orientare, învăţătorul ni; merise într*o cameră din dos, secretă, de obicei încuiată, ca o arhivă de mare preţ. Idolul îşi alegea cu un cuţit în mină felia preferată de şuncă şi salam pentru gustarea matinală. Dinaintea unui părete decorat cu cîrnăţărie, sensualitatea şi estetica maestrului păreau hipnotizate, şi ochii lui însufleţiţi purtau un accent atît de felin, încît învăţătorului 1 se păru câ maestrul lui dă din coadă. Un cearşaf unsuros, dat peste cap, dezvelea frumuseţea catapetezmei de cărnuri afu» mate. în uşa expoziţiei de porc preparat, flămîndul frontului fu izbit de două ameţeli: a idolului răsturnat şt a poftei de mîncare. într.-o secundă au coincis vehementul muget agresiv al profeso»
2?
               rului cu fuga din toate puterile a bietului învăţă* tor, care, îri ceasul unui dezinteresat sentiment de adoraţie şi închinăciune, şi<a văzut înmormîntat mîntuitorul întnun cimitir de cartaboş. El putea să creadă că temperatura de jertfă şi de apostolat a predicatorului se întreţine cu doi covrigi uscaţi şi cu un pahar de apă, în care i se strecurau mute lacrimile, ronţăindu<şi covrigii.
____l — Ai întîrziat! striga supărat profesorul, jucînd fără să vrea fabula lupului cu oaia. Şi ce vrei să faci de te ascunzi? Ai venit să te ascult, ori mă pîndeai să plec?
   Candidatul ştia că era şapte fără un sfert şi că fusese în poartă la şase precis, ca un lucrător de uzină, dar, hotărît să muşi indispuie prese; dintele, se lăsă copleşit de injuriile lui acumulate, care veneau din şniţelul vienez; căci examenul fusese aprobat să fie dat în trăsură, de la domiciliul maestrului pînă la Gara de Nord: douăzeci şi cinci de minute de cal.
   —     Ai fi putut să te scoli niai de dimineaţă, de pildă ca mine. . . Care, deşi am lucrat toată noaptea, la j am fost în picioare, la datorie.
   Profesorul se lăuda cu suferinţele studiului, în realitate, el dormise buştean şi mai căsca şi în poarta gangului, cu mîna la gură.
   Dar profesorul simţea că nici o expunere detalii ată a meritelor lui ştiinţifice, neostenite şi veşnic la post, nu putea să desfiinţeze imaginea culinară. Dacă trupul lui diamantin se găsea pe picioare, glasul îi era tărăgănat şi somnuros, ideile întune» cate, şi vorbele ieşeau ca dintr>o plapumă trasă pe ochi, dedesubtul căreia marele dascăl, ocupat peste măsură cu ştiinţa şi lipsindu<i şi gustul băilor cottdiane, considerat ca o preacurvie, îşi putuse aprecia, în pîcla totalizatoare, nuanţele
24
treptate ale undelor şi brînzeturilor personale. De la tălpi pînă în subsuori, eminenta indivif dualitate emana la catedră, în redingotă, o savoare olfactivă de şoarece şi arpagic.
   —     Haide, urcă! zise profesorul, indicînd stra< pontinul din spatele birjarului, monumental pe capră în dulama lui de catifea, cît un măcelar.
   Încruntările de frunte şi de pleoape ale dască» [ului nu anunţau nici o bucurie, dar, în nădejdea unei modificări de situaţie, candidatul primi gea< mantanele şi cutiile, printre care figurau şi amba* lajele de cochetărie ale venerabilei soţii, cu o re< semnare surîzătaare, afirtnînd, în panica rînjetului silit, că şapte geamantane şi trei cutii de pălării e foarte puţin pentru rezistenţa lui şi că genunchii şi braţele îi pot suporta cel puţin întreit. în de» votamentul lui, studentul ar fi alergat cu bagajele în spinare după trăsura domnului profesor, primind întrebările fi dînd răspunsurile în pas alergător.
   Profesorul ocupa singur cele două locuri de pasageri, oferindu'şi locul din stînga ghiozdanului voluminos de manuscrise şi care la savanţi joacă rolul căţelului de rasă, bosumflat, purtat la braţul curtizanei şî pus jos din cînd în cînd. Ghiozdanul profesorului se mirosea pe canapeaua trăsurii cu o cutie conică de joben.
   Prima întrebare îi fu candidatului fatală. Ne< putîndu<şi încremeni mai mult arcurile maxilare, el dete drumul unui căscat de<o sinceritate care ar fi impresionat blajin şi o statuie. De frica întîlnirii cu profesorul lui, candidatul nu închisese ochii două nopţi şi, aglomerînd lecturile şi repe< tiţiile, ajunsese să nu mai înţeleagă nimic, să<şi piardă sensibilităţile directe şi să se îndoiască în conştiinţa lui şt de realitatea brută că există.
   Un al doilea căscat urmă fără interval, şi candi< datul nu se mai putu stăpîni, căscatul devenind singurul lui mijloc de exprimare.
25
   —     Opreşte, birjar! răcni învăţatul. Dă»te, mă< garnie, jos!
   Fără putinţa unei scuze şi degajîndu»se cu greu dintre colete, candidatul la licenţă se scoborî din birje de»a»ndaratele, cu pălăria în mînă, şi se pierdu în circulaţia străzii.
   Calităţile de hamal se cumpănesc cu meritele universitare. Examenul e rapid şi sintetic.
   Un fine de an ţine pînă la gară, cu suirea în vagon şi ocuparea de mai nai lit e a unui Ioc pentru savant. O licenţă se poate termina pînă la Chitila, iar doctoratul se conferă după şaizeci de kilo» metri, pe la Ploieşti, în restaurantul cu plăcinţi. Dacă profesorul uită, brînzoaica şi şpriţul sînt achitate de student. Uneori e şi o plăcere de rafina» ment să uiţi să plăteşti şi să nu scoţi o sută de lei din buzunarul de marochin. Şi nu ştiu ce decenţă te opreşte să pipăi bancnote dinaintea unui public care te ştie cu degetul pe documente, şi preferi, distrat şi interesat de un afiş de propa» gandă în culori, al căilor ferate elveţiene, să rămîi întors cu spatele la cassă, în vreme ce plăcinta scoboară lin pe funicularul a zece metri de intestin.
 I                                      t
 ___] Mă întorc la doctoratul meu. In starea actu< ală a ştiinţei aplicate, misaş fi putut face probele chiar la telefon, şi sărbătoarea din aulă s<ar fi putut petrece mai accelerat la un ghişeu de bilete.
 Dinaintea sălii goale am crezut că<tni pot permite cu juriul familiarităţile din epoca manuscriselor, pe care le fabricam pentru gloria onoraţilor lui membri. Am explicat, şi cu coada ochiului şi cu cotul şi apoi şi verbal, că nefiind nimeni de faţă ne<am putea retrage şi trece teza la poartă.
 Juriul devenise rebel: redingota dă gravitate şi sugerează consternarea. Se stabilise distanţa, între mine şi juriu fusese tras zăvorul academic,
 « Nu mai e nimic de făcut, îmi zisei, comedia trebuie jucôtô. în costum şi de<a*n picioarele. »
 Băiatul meu tocmai izbutea să scoată din trom< peta lui un sunet caricatural ca ţipatul alambicat al unei găini.
 Revolta prezidentului, apâsînd cu importanţă pe soneria din zid, mă sili să mă întorc şi să apostrofez copilul.
 —  O săfţi rup urechile! strigai de jos.
 Familiaritatea candidatului cu tribunele sur»
 prinse.
 —     Da, este fiul meu, răspunsei privirii intero» gative a preşedintelui, filînd cuvîntul Jiul şi dîndu<i o importanţă de text religios, ca unul ce mă resim/ ţeam la rîndul meu de contagiunea solemnităţii.
27
   —   A! făcu el, uimit. . .
   —   Păi, sînt căsătorit de cinci ani, răspunsei.
   Puteam să zic « sînt însurat », dar nevoia de»a
utiliza dubleuri mai căutate ale cuvintelor şi vocabule cu tocul înnalt, făcea parte din ţinuta mea ocazională. Nimerisem exact în mustrarea ce mi/o făcu dioptria enormă a ochelarilor. Un roman universitar, se rupse. Prezidentul păstrase pentru mine o nepoată cocoţată ţi neagră ca un geamantan, natură cultă şi delicată, însă cu o călcătură de pelican. In zestre intrau o păreche de case ţi o agregaţie, urmată de un definitivat.
   —     îmi explic, în sfîrşit, rezervele domnieûtale, accentuă preşedintele, cu bun înţeles.
   El făcu aluzie la un întreg trecut nesuferit, cînd, însărcinat cu lucrările profesorului în biblio» teca lui, eram secondat de gingăşiile de cangurii ale nepoatei, persoană savantă, care sufla în vecinăf tatea mea o duhoare de ozen şi care raporta probabil zilnic conduita mea exagerat de excirn piară. Fusesem ultima speranţă a unchilor profe/ sori şi a mătuşilor pedagoge, familia întreagă, dimpreună cu toate ramificaţiile ei masculine şi feminine din toată provincia, fiind exclusiv didactică, la toate gradele de învăţămînt, primar, secundar, profesional, comercial, universitar şi Ia inspectorate, progenituri, descendenţe şi mulţi) plicări ale unui singur animal, sămînţos ca un dovleac, trimiţător de tigve în toate despartă* mintele culturii. O dinastie a catedrei şi a cata< logului, cu şchiopi scurţi de un picior, cu obezi, cu palizi şi vineţi, cu trandafirii, cu peltici, cu pensionari şi cu tinerei, activi autori, patronaţi de unul mai mare peste cinci, de manuale întoc< mite cu foarfeca şi cu guma arabică, pentru cinci» zeci de cursuri odată: o mie la sută beneficiu net.
   însă în ceea ce priveşte nepoata, fusesem in for/ mat de vizitiu.
_____Manevra cu nepoata se repeta de un şir
întreg de sesiuni. Cimpanzeul feminin al familiei îmbătrîmse, fără să se găsească un doctor romantic pentru măruntaiele ei de muzeu. O canapea se afla la îndemînă şi o linişte de cîteva ore împresura 2ilnic colţul apartamentului în care lucram. Ade* seori, eocoşata, întinsă cu o revistă dinaintea ochilor, se făcea cu gîndul ispititoare, legănîndu<şi un ciorap schilod în aer, şi la intrarea mea în biurou pronunţînd un « pardon » tărăgănat.
  Speranţa unui viol, în odaia de studiu, urmat de răspunderi, se risipi timp de zece ani, şi toate generaţiile de viitori savanţi, atrase de ispita ca* tedrei, rămaseră indiferente la incidentul care o condiţiona.
  Cazul nu era lipsit de precedentc. Cîteva perso» nagii însemnate în viaţa ştiinţifică şi socială se putuseră căpătui bine, trecînd, într<o singură zi, de la mizeria neagră la opulenţă. Esenţialul era să închizi un ochi sau la nevoie pe amîndoi şi să^ţi construieşti un timpan destul de gros ca să nufţi intre zvonul public şi batjocura în ureche. Un bărbat prevăzut cu toate bărbăţiile culminante îşi întreţine, paralel cu tonul fizic, bun de orice demonstraţii, neîmpiedicat nici de vîrste, nici de estetică şi totdeauna gata, ca un băţ, şi o atitudine, în ştiinţă, în politică, în principii, în prestigiul căreia se pierde isprava, salvată de o faţadă.
29
Farmecelc babelor pot să poarte un proletar care ştie să se sacrifice, pînă la în nai te le dregătorii, şi un monstru femei poate să<i aducă în coşul de zestre unui bărbat scaune, prezidenţii, funcţii şi portofolii. Cine vrea să fie fericit cu orice jertfă, poate. Cu un struţ la braţ, în costum de ceremonie şi încărcat cu bijuterii, fericirea se parcurge în totalitatea ei, între surîsuri, ironii şi invidii.
   Discursul de la şampanie, oricare ar fi sărbă» toarea, se adresează celui care o plăteşte, oricine ar fi el şi cu orice fel de bani.
   Ba, chiar Ministrul meu, atît de onest în ceea ce priveşte fondurile necontabilizate ale depavta» mentului, nu mùa răspuns odată, cînd iam impu< tat legăturile prea mult remarcate cu un elector deochiat, că are automobil? Şi cînd l>am întrebat ce«i căuta numele între invitaţii unui îmbătrînit fost heruvim de babă, care I>a îmbogăţit; de ce ţine discursuri la ospeţele Iui; de ce a chemat, la cupa de şampanie, sentimentele şi principiile din filosofii şi doctrine, nu miia răspuns el că e un om puternic şi cu o avere imensă? Şi dacă bam întrebat ce deosebire mai poate fi între munca unui sătean, a unui inginer şi activitatea unui patron de casă de toleranţă, acest om onest a tăcut. Se cam îndoia. . .
   Domnişoara fusese rînd pe rînd jignită de veneraţia minuţioasă a colaboratorilor universi) tari. Cartotcca fişelor a încrucişat şi amestecat mîinile fără rezultat. Căutarea tîmplă iîngă tîmplă, a unui cuvînt grecesc, descifrat cu unghia în variantele Iui, a contribuit numai la sporirea respectului candidaţilor, înspăimîntaţi de ştiinţa documentară a domnişoarei. Dotată cu o me< morie a formelor lexicale care covîrşeşte sexul şi frînge elanul chiar pentru o femeie frumoasă însă prea savantă şi activă ca un poliţist al grama*
io
ticei şi al glosarului, ea stîrnea o admiraţie de raft fi de scară mobilă. însemnările se făceau împreună, notaţiile erau chibzuite la o depărtare de o palmă a unui genunchi de altul, fi domni' şoara urmărea cu neplăcere cîtă băgare de seamă respectuoasă punea tînărul succesiv din biurou ca să sporească intervalul, evitînd cu îndărătnicie contactul. Parfumul domnişoarei era lin, dar el nu putea împrumuta nefericitei sîute jivine nimic din sensualitatea şi sălbătecia mirodeniilor lui, domesticite pe o gamă compusă.
   De cîte ori ieşea din biurou în apartament, ea îfi accentua boarea de micfunele, strămutată de parfumeurul artist către aromele evocative ale fagului, cu un abur de pulverizator. Mai ales pentru coiful ei de bucle, zadarnic de frumos, întrebuinţa somnolenţele latente ale unei unsori pipărate. Capetele apropitndu<se pe un catalog sau în dreptul unui dulap, mirosul ar fi putut sâ fie mai repede gustat de nervul zoologiei. Aştep< tare deşartă.
   Căci unii din băieţi îi plăceau în afară de orice socoteli, inima ei pulsînd cu aceleaşi impe* tuozităţi dezinteresate ca inimile fetelor clă< dite după sintaxa naturci corectă. Z înaltul între» rupt al pieptănăturii părului viguros fi nou părea pus cu o pensulă lată, în lame de lustru, sprincenele dure fi genele groase dădeau ochilor
o  strălucire gravă, şi faţa palidă, întunecată pe liniile de contur cu un fulg de barba delicat, răscolea săracile<i pofte inocente. Ar fi atacat ea întîi, ca o fiară blîndă, dar se înfricoşa de spaima unui refuz. Nici unul din candidaţi nu a putut să fie pornit împotrivit pantei accelerate pe alunecuş.
   Unele cuvinte ar fi putut face introducerea unei sărutări : cîteodată ea putea să aibă aproape şi sensaţia unei împreunări de buze prin conjunc»
ţiile repetate de două guri odată, şi silabele adu< ceau în salivă un gust. De cîteva ori s<a petrecut întmnsa, alături de un student, o uitare de sine generoasă instinctivă, ca în dragostea împărtăşită, care duce pe nesimţite la definitivele confuzii.
I  se părea că trece dintrmn element într/altul, şi că se transsubstanţiază, în vreme ce tînărul de lîngă coapsa ei aştepta o replică documentată. Cînd se turbura între substantive şi verbe, tova< răşul de lucru nu o întreba măcar: « Domnişoară, ce aveţi? de ce v<aţi oprit? »
   Stîrnită în sonorităţiIe>i secrete, între două chestiuni, mîna ei se ducea la pian, schiţînd un tremur pe clape. Era un moment în care putea să fie luată pe subt umeri, ca în două cîrji, şi sărutată cu un surîs pe gura crăpată cu limba. Ar fi simţit întîlnirea cu fiecare punct al trupului ei martirizat. «dDe acest lucru curent şi vulgar, pe care îl practică şi viermii, tu n<ai dreptul să te bucuri, îi spunea încet un fel de conştiinţă. E osînda ta. Tinereţile astea vor fi înnăbuşîte de alte îmbrăţişări, vlaga le va fi sleită de bună* voie de fcâimntăriU furişate în carnea femeii depravate.»
    Dar candidaţii nu erau pătrunşi de acelaş sentiment ţi respect pentru servitoarele casei.
   Un latinist fusese prins de domnişoară cu sluga de la bucătărie, o gorjancă neagră, cu doi fluturi de aur de urechi rotunzi, printre zulufi, şi cu salba spînzurată în jgheabul din sîn. Gura ei, ca o pecete groasă de ceară roşie, frîntă la mijloc, rumenea în scîrlionţii pletelor ca un fruct între frunze, şi ochii, umezi şi licăritori ca murele, cu veriga luminilor galbenă'portoealie ca la pisici, se opriseră de cîteva ori aţintiţi în privirea cărtu< rarului, de mistreţ. Pleoapele lui bătuseră în atingerea prin distanţă, ca de fulgerul iute al unei oglinzi de buzunar, care aruncă din palmă ţandăra soarelui întrmn ochi. Oglinda era fier» binte şi, dedesubtul ei, îl ocolea ca un şarpe moale, cu două şolduri pe doua cozi, pofta somnu» roasă a oltencii cu colţul fotei sûmes.
   Strugurii sînilor se jucau în spintecătura cămeşii de la grumazul puternic şi gol, şi rîndurile de mărgele mărunte, pe betele întortochiate împre» jurul mijlocului zvelt, păreau surîsul pîntecului furişat în brîu. Ei îşi puseseră unul altuia un gînd, însă nu putuseră vorbi.
   Domnişoara era nedezlipită de biuroul de lucru. Cînd servitoarea întîrzia flanela în scobiturile mobilierului, şterse de praf cu o atenţie lenevoasă, <c N<ai mai isprăvit?» o întreba plictisită.
                                                          })
   Şi olteanca nu prea isprăvea într<adins.
   Spălînd aplecată, cu spatele la uşă, şahul alb» albastru aî camerei de baie, într»o dimineaţă, durda gorjancă prezintă cu nevinovăţie ochiului tînărului savant, care venea să*şi continue pro» gramul, de supt poala cămeşii scurte, o despicătură conformată ca o prună vînătă, cu relieful palid cuprins întrmn păinjeniş. EI se opri brusc pe coridorul învelit cu preş. Nestăpînit şi uitmd unde se găseşte, făcu un pas şi închise uşa, ca un hoţ. înnainte de a fi putut fata să se ridice de pe brînci, el străpunse orbeşte, cu un geamăt ca un nechez al oltencii, rînza tare şi aspră.
   Scandalizată de o presimţire, domnişoara veni de<a fuga şi dete de părete uşa uitată fără zăvor, tocmai cînd mărţişoarele ţarăncii, înghesuită cu capul de zid şi lovind cu creştetul faianţa, scoteau sunete de cădelniţi. Răbdînd cu o bucurie adîncă şi utilizînd oftatul la perfectul simplu întrerupt, gorjanca bîlbîia o întrebare: « Ce făcuşi, mamă, domnişorule?. . . »
   Domnişoara fu cutremurată şi scîrhită, dar şi«a rectificat fără să ştie, instantaneu, revolta, cu ispita irezistibilă a mînzei care a mirosit armă# sarul. Scăpărînd din mădulare, ea puse, tremurînd, cîrligul şi încuie şi a doua uşă, care despărţea, printmin vestibul îngust, pentru peşchire, cori* dorul de baie. O urechelniţă de foc o cutreiera din creştet la picioare şi din picioare la ceafă. Ar fi voit sa se intercaleze, să sufere maimuţa ei chinuită, din două străpungeri una, şi să fie izbită crîncen, cu aceeaş vigoare ritmică a spină< rilor, puse una peste alta, încleştate la umeri şi libere la şolduri. Lexicală, domnişoarei i s/a revelat brusc sensul unei zicale, pîn<atunci obscură, şi spiritul ei traduse imaginea exact: «.Faire la bête à deux dos ».
 ?4
   Femeia neagră se încovoia, clătinată pe laturi ca o luntre. Făcînd cîte o jumătate de pas cu şase picioare la fiecare zmucire şi avînt şi reîntîlnire mai dîrje, mai vioaie şt mereu mat adîncă, grupul se deplasa, în spaţiul confortabil dintre păreţi, ca un compas cu mai multe vîrfuri. O tăietură de pepene spintecat cu briceagul pe dunga lut, îi trecu domnişoarei prin fire şi, halucinată, ea îşi lăsă săfi cadă fusta de satin, lepădă pantalonii băieţeşti de mătase. Cu mîinileii frumoase de cimpanzeu se apucă de sînii tot atît de frumoşi, de elastici şi de mici ca ai fetelor cu spetezele drepte, şift strînse, dementă, între degete, de vîri furi. Un răcnet îndoit precipita finalul, şi brutele, strînse mototol una întreita, se prăbuşiră dîrdîind, ca subt o lovitură de harapnic, despărţite în cădere.
   Răsturnaţi pe rînă, vinovaţii îşi deteră seama că fuseseră văzuţi de un complice care voia o parti* cipare. Nu mai era de spus nimic. Soarele cu strălucirile Iui îi înveştmînta în odăjdii mari argintii. înflăcărarea şi apoi adormirea ca în vis a ochilor, abstracta paloare alburie a feţei, buzele ude, întredeschise, ca zambilele, picioarele albe, de la jaretieră în sus, ciorapii de o gălbineală de trandafir, pantofii, un surîs de mare suferinţă al bărbiei, făceau dîntr<un avorton o apariţie drăgăstoasă, şi frumuseţea dorinţii de înmugurire răzbea dintr<însa ca luminişul în florile unui stufiş. Opreliştile de etică şi de cultură erau zadarnice pentru împiedecarea pravilei luminate.
   Viezure ţepos şi musculat, bărbatul trăia întîia oară a tinereţii Iui de mare zlătar o secundă de junglă. Abia împăcată, săi ba tec ia îi fu răscolită din nou, într/o urcare vijelioasă de vîrtej. Cu a mînă dedesubtul coapselor domnişoarei, care<i mînca gura, ca o rodie măcelărită, mîna ceealaltă desfăcea ţoalele ce mai rămîneau aninate de trup. Făptura lui de animal, obişnuit să lupte
35
fe piatra pleşuvă în picioare, deştepta mitologia, ornind pe dedesubtul genunchilor lăsaţi în legă» nare deasupra încheieturii coatelor Iui şi ajungînd cu palmele groase dedesubtul trunchiului elastic, el şi*a ridicat prada de pe velinţă, treptat, pînă la o înnălţime care s*a potrivit singură, bîjbîind. în puterea omului edificat pe tălpi şi călcîie, fiinţa fragilă primi ruperea lungă şi sfărîmarea, stră» bătută în întregimea ei, în văzduh. Furtuna fu stîrnită pe rînd şi de trei ori carbonizată de trăznet. Şi cînd într<o gigantică opintire masculul izbucni, o leşie fierbinte ajunse pînă în falangele degete* lor mici. Cărturarul fusese aţîţat de toate miro< şurile dispreţuite în biurou; parfumele de mare cucoană adăogau bucuriei brutale o nuanţă. Carnea, chipul delicat, suspinul vorbit, şoapta de intelect şi chiar caricatura catifelau violenţa, şi în fapta lor bestială, dezgustătoare, tovarăşii încercau beatitudinile exaltate ale lepădării de sine dinaintea unei porunci.
   împărtăşirea cu pămîntul viu anulase super» stiţia de slugă şi de stăpînă în această posesiune a lui Lucifer pe din două, şi după ce a căzut leşinată domnişoara, otrăvită de marea beţie, sufo* cată şi zbătîndu*se ca de>o agonie, olteanca, pervertită subit şi patriciană, s*a tîrit, umblînd în genunchi pe covorul de sfoară, ca o ieşită din minţi. Gura ei flămîndă ca un sex căuta să se istovească. Stăpîna se întoarse pe brînci. Obrajii, pleoapele, cercelul moale al urechii, bărbia femei* lor, se mîngîiau de bărbatul înspăimîntat, ca într*o baie caldă, şi, goale cum erau, tăbărîră amîndouă pe el, săd devore, ca nişte furnici dea* supra unui greiere cu labele frînte.
   Povestea a trecut din gură în gură, şi doctorul, trezit la realitate şi muncit de ruşine şi de remuş*
36
càri, n<a mai venit la ultimul examen şt a dis* părut.
   Lumea universitară ajunsese să cunoască epi< sodul domnişoarei, declarînduil totuş imposibil, din pricina fizicului nepoatei. Şi de atunci o nouă virginitate, melancolică, se instalase pe încetul la domiciliu, şi singurul care nu mai putea să creadă întmnsa era bătrînul Somoşcheş, vizitiul.
! io . .         .    . ,        .  „    .
-_____I In împrejurări, de care ramine răspunzătoare
natura, şi bărbatul e în stare de grave neruşinări, îmi aduc aminte o noapte, după cîteva pahare de vin. Un distins coleg, care căpătase o catedră de omiletică, ducîndu-se în încăperile strimte din subsolul localului în care ne găseam, a rămas acolo o jumătate de ceas, emoţionat de baba îngrijitoare. Natură vicioasă şi pervertită, aprinsă liric de băutură si precipitată în delir de mirosul complex a! celulei, — creolină, mucegai şi un putred derivat, — nu a putut<o părăsi fără o realizare profană a misticului instinct. Eruditul era mortificat, neputînd săişi explice puturoasa izbucnire a chefului vinovat, şi căuta, ca vechii mucenici, o uşurare în confesiunea făcută la ureche, cînd se legăna scaunul cu el, între cama* razi. Bătrîna, care putea să*i fie bunică, întîi a refuzat, lovindu»! în obraz cu măturică şi cu fragmentele ei, intercalate în pămătuful de paie. Localul, situat întnun cartier de bănci, era frecventat de contabili, arhivari şi misiţi, clienţi de biliard şi table, ceea ce îndoise ofensa, şi profesorul deveni antisemit. Mustăţile lui brune şi gura lui strînsă permanent pe un trabuc, ca
o buză canină încreţită, fuseseră stropite eu crema suspectă a unui întreg cartier de specialişti ai dividendului şi dobînzii.
38
   Gustase el din această măduvă sau numai aroma ei îl excitase, adevărul este că nu a mai putut să iasă biruit. Bătrîna fu răsturnată în luptă între şomoioage. Crezînd !a început că e vorba de un joc de beţiv, fără consecinţe, cînd se simţi palpată de un corp, pe care nud mai frecventase din tinereţe, ea se aşeză pe cît se putu mai con* fortabil pe colacul de lemn, paxticipînd la deli/ ciile macabre ale învingătorului, cu dezmorţite reminiscenţe.
   —    Vrei săîţi fac o cafea? propuse bătrîna, satisfăcută şi recunoscătoare.
   Abia atunci se dumiri nefericitul şi abia atunci dete cu nasul întnadevăr în ceea ce făcuse. Un furnicar de ghimpi reci se puse să mişune într<în< sul, ca nişte păduchi ai arterelor, şi el o luă ]a fugă, ca un disperat al vieţii, caro, voind să se sinucidă întrmn heleşteu, îşi face vînt, repe* zinduise de departe. Şi bău injurios, litru după litru, ca să*şi sugrume regretul şi oroarea, şi nu se mai putu scula cîteva ore de pe scaun, neclintit la masa colegilor lui. tl fu în seara ceea şi aspru şi inspirat.
   Baba, din cînd în cînd, crăpînd uşa din fund, a departamentului ei, şi<l căuta din ochi, printre public.
   —    Te cheamă, îi spuneau camarazii. Ţi>a făcut cafeaua, . .
   Deocamdată, îi fuse groază de sine, o groază dramatică, zguduită, înspăimîntată. Vintrele babei îi aduceau aminte coşurile de peşte acoperite cu saci; îl impresionase regiunea dintre două organe unificate prin materii şi duhori împru* mutate. Dar, în sfîrşit, el se înfruptase din origi/ nalitate: nici un cărturar tînăr, pînă la el, nu mai avusese o femeie de şaptezeci de ani! Pocăinţa i*a venit odată cu dispariţia amărăciunii scui/ patului de la beţie, şi, ca să/şi cureţe cugetul,
 profesorul se pedepsi cu opt săptămîni de cursuri, de conferinţe şi de articole moralizatoare pentru tot genul omenesc şi pentru cel puţin cinci sute de ani. Omul are această superioritate asupra genului animal, socotind şi cămila, porcul şi raţa, că se pocăieşte si uită. El poate să iasă în privelişte, să predice iubirea, castitatea şi credinţa, de»a dreptul din vomitură.
        —          Ţiiai « ratat o carieră briliantă », zise preşedintele: regret.
   în vocabular precupeţ, cuvintele lui alese se traduceau cu termenii « nu te mai întîlneşti cu aşa chilipir». înţelesei că în locul sprijinului pe care îl puteam aştepta de la un maestru slujit cu foloase apreciate pentru prestigiul iui falsi< ficat, voi avea de luptat cu o adversitate declarată. Mai bine.
   Am acceptat cu bravură această alternativă. Bravura face parte din felul meu de a fi idiot. Cînd mi<au rămas şase fraţi în spinare, i/am strîns în spinare şi i>am dus. Fata care mua plăcut mai mult am luat>o de nevastă, fără să o întreb măcar cîte părechi de ciorapi avea. încă studentă la o altă facultate, un crai bătrîn de profesor, cu o casă de copii măgădăi, i<a făgăduit o situaţie strălucită, condiţionată de un verb care nu se rosteşte la nici o vîrstă, dar care e activ numai pînă la una, şi mai mult la studenţi decît la profesori, bam tras berbantului cîteva palme. Un vlăjgan din fiii lui, cu o leafă mare în economia politică, mi<a cerut socoteală, Cît mă vezi de pipernicit şi slab, î»am ars şi lui cîteva.
   Cînd nevastă<mea trebuia să fie la cel dintîi avort, am luat<o pe genunchi şi i<am spus:
   —     Nu ! n<avem pară chioară, dar asta nu o fac : îl păstrăm şi*t creştem.
41
   Nu eram un brav? Ba eram un brav. Şi am fost brav ori de cîte ori mi<a rămas nevasta grea. încă unul, ne e nimic : unde mănîncă trei mănîncă şi patru, şi aşa mai departe. M<am simţit născut să>mi iau asupra toate poverile şi să spăl toate ofensele omenirii. M<am băgat întotdeauna unde era mai greu, şi tot ce lepădau alţii mi<am făcut un punct de onoare sâ devie datoriile mele morale. Cresc de cînd am fost copil o mătuşă cu un picior de lemn — şi am adunat acasă unsprezece exemplare nenorocite de mîţe şi cîini. M*aş devota oricărui scop făcut să mă copleşească. Cine are nevoie de un dobitoc blînd şi sentimental, să vie la mine: sunt gata să mă sacrific. Nu e hoţ pe lume, pe care să nu<I fî ajutat, şi escroc care să nu>mi fi scos cîteva lacrimi.
   Caritatea săracilor se cheamă devotament, şi ca să fie etern asigurată a fost aşezată între datorii. Am cheltuit<o mereu, ca un imbecil, şi repetarea batjocurii cu cate miam ales stăruitor nu m<a descurajat. Nom suferit să mi se vorbească de rău un camarad şi rmam identificat cu nedreptăţile prietenilor mei, care, de cîte ori am avut nevoie de solidaritatea lor, deveneau teoretici şi evazivi, invocau dificultăţile vieţii şi administrau lecţii practice naivităţilor mele. « Altfel nu ajungi niciodată să faci nimic », învăţaseră ei să legi» fereze. Frazele lor începeau, toate, cu « dacă » şt « poate », primele cuvinte de sugaci ale laşităţii şi care deplasează responsabilităţile şi le scoate la periferie. Un argument concesiv şi care se împacă lesne cu toate împrejurările, « ziua de azi », degradează principiile şi caracterul, cu sensul că toate erau bune şi juste numai pe vremea lui Platon, dar că astăzi substanţele s<au schimbat, păstrîndufse din noţiuni numai cojile, cuvintele şi transportînd viaţa în retorică. «Trebuie sâ te adaptezi », 3dică să primeşti toate valorile
42
în mărunţiş curent şi să numeri cincizeci de ani gologanii unei bucăţi de aur, cu care plăteşti sau vinzi pe loc. Centimele reprezintă realităţi sufleteşti.
   Prietenul meu Papa a fost numit ministru la
0  vîrstă la care se capătă gradul de lînă al capo ralului. în fiecare dimineaţă, la orele şapte precis, el S(a găsit timp de ani de zile în vestibulul şefului de partid, unde galoşii, încă necurăţaţi de servi* toare, mai păstrau de jurîmprejur noroiul din ajun şi unde umbrelele încă nu fuseseră scurse de ploaie. La 7^2 şeful obişnuia să se întoarcă în pat pe partea cealaltă, şi între două somnuri
1  se servea la perină cafeaua cu lapte. Prietenul meu ţinea la onoarea să ducă ceaşca el, în locul feciorului din casă, şi aştepta la uşa dormitorului, atent la mişcările dinăuntru şi cu urechea ţintă
—  cu tava de metal. Auzul i se învoia respectuos cu ciuruitul lung, în porţelan, şi conştiinţa lui făcea abstracţie de zigzagul muzical, trecut suc* cesiv prin mai multe tonuri de instrumente şi rostit după evacuare. Dacă i se părea, la pipăit, că se răcca ibricul de argint cu lapte, ministrul da fuga la bucătărie, unde conţinutul era re< încălzit, pe cînd, atmosferizat, el făcea glume cu servitorii, carc<î ziceau, ca şi cum aflaseră ceva mai mult decît fruntaşii politici, încă dinainte de a fi numit, « domnule ministru ».
   Turnînd şvarţul şi amestecînd cu linguriţa sâ se topească zahărul din ceaşcă, şi numai în picioare, el făcea Ia patul şefului observaţiile categoriei servile în care se complăcea, afirmînd că zahărul nu mai e zahărul « de mai nainte » şi că afară de formula parvenirii totul s<a falsificat, — dădea raportul uneltirilor politice petrecute în timpul nopţii, informat cum era din cîteva cluburi şi cafenele, la telefon. Muşcînd din cornul seu* fundat în cafea, şeful asculta dormind şt silindu-se,
41
fără să izbutească, să puie preţ pe trăncănelile ţi asiduitatea viitorului colaborator Ia guvern, recrutat boiereşte din semivaieţi, ca altădată vătafii dintre robi.
   Cînd ieşea de Ia şef, după o jumătate de oră, băiatul adăoga un chihlimbar la şirul lui de mărgele măgulite, ţi privirea lui, absentă din pleoape, era fixată pe idealul portofoliului cuvenit,
   —     Nu ţi*e ruşine, mă băiete? iiam reproşat de nenumărate ori. Din prostituţie trebuia tu sâ trăieşti? ăsta e preţul unui portofoliu? De<aia am citit noi sute de cărţi împreună, le<am discutat, ne*am emoţionat? Deraia ne<am înjurat, de<aia ne*am tras într/o zi nişte ghionţi? ăsta era visul nostru, să ne facem ce vrei tu să ajungi? Nu<i mai cinstit să dai lecţii de filosofie unui băiat de cîrnăţar, care îşi intelectualizează vlăstarele, şi să înveţi aoristul al doilea pentru bacalaureatul unei farmaciste? Nu primeşti să*mi fie greaţă de tine?
   —     Guiică, ţi»am mai spus, eşti un mare naiv, răspundea cu o siguranţă de diagnostic politicianul, căpătată din autorii lui particulari.
   El e ministru de mai multe ori, şi eu miam luat abia doctoratul. Metoda!
 _____ Metoda e aceeaş în toate variantele; greu»
 tatea este să o inaugurezi.
   Nu sînt în stare să mă lipesc de oamenii metodei şi de satisfacţiile uşor de împlinit. Alegerea mea nu şovăie niciodată, sînt atras de chinurile mici, de oamenii care nu au nevoie de slugoi ci de pîine, de leacuri şi de prieteni.
   Construiam în gînd aziluri, case pentru copiii orfani, curţi cu coteţe calde pentru lighioanele abandonate. Aş face o ţară şi pentru muşte, numai să se simtă bine. Aş desfiinţa mîncarea de hoit, aş suprima abatoriile, măcelăriile, frip< turile şi aş recomanda tuturor poame, pîine, mămăligă, lapte şi brînză. Aş dărîma închisorile, să nu se mai canonească oamenii. Am ştofă de reformator. Halal de revoluţionar, care îşi începe realizarea omului nou de la saladă şi lapte covăsit, şi proclamaţiile din iaurgerie!
   Cînd plouă, mă gîndesc la cîinii fără adăpost şi la toate lighioanele din păduri şi din pâmînt, pe care natura le face şi civilizaţia le extermină pe generaţii. Dacă nu m<ar mînca lupii şi nu m<ar muşca şerpii, am temperament să fiu un Mîntuitor al biologiei şi să ţin fiarelor predici de pe munte sau din copac, Mi<e milă de fiecare din ele, o milă profetică şi sftşietoare. Şi sînt indignat de organizarea pe care şi<a dat<o de uni< vers omul acaparator. El a scris un Vechi şi un
45
Nou Testament ca să guverneze oamenii deghizaţi, şi nu s<a simţit In stare să întocmească o religie pentru catîri şi cărăbuşi.
   Nefericirea oamenilor vine de ia uşurinţa cu care se lasă păcăliţi, complicată cu orgoliul că pot şi ci păcăli pe alţii. Cu cît e mai absurdă minciuna, cu atît prestigiul ei sporeşte. O sume» denie de păpuşi de cîrpă şi paie ţin lumea înlăn» ţuită de cîlţii şi tărîţele lor. Dacă un cadavru a durat un timp, el se sfinţeşte pentru că. a durat, şi cînd scuipi în el te faci vinovat, şi soborul te trimite la spînzurătoare pentru un cot şi jumăi tate de muşama înfăşurată pe o momîie fălcoasă. Fiind o vită care şi crede şi se şi îndoieşte, omul iese din îndoielile credinţei excitat. E o graniţă de«a lungul căreia trăiesc manechinele cu gîtul dat la strung, fără căpăţîna, bont, şi fără braţe, pe un singur picior, omul sintetic, — linia dintre ce ştii şi ce nu se poate şti. Aici se descalţă toţi demagogii credinţelor şi ideilor şi fac baie de picioare în sufletul tău. Ce putoare!
 ______ După doctorat m>am întîlnit cu nevasta şi
 cu Ticu la grilaj. Ticu sufla din toate puterile în bomboana de porţelan a trompetei, maicâ.sa era fericită.
 —     în sfîrşit! zise.
 —     De ce în sfîrşit? am întrebat<o. Mi se pare că de/abia începe.
 ■— Lumea îţi aparţine! zise nevasta ca un Cezar, cu accent declamator. Faci ce vrei. E un sfîrşit, nu e un început.
 —     Crezi tu că a venit momentul să poţi face cuvinte istorice?
 —     Dar cum poţi ezita? Mai este permisă îndoiala? Ce, asta e puţin: Magna cum laude?
 —     Ai grije să<l rosteşti cu e din. de. Dacă ţii atît la ea, uite diploma, pune<o în poşetă.
 —     Te găsesc mat indiferent decît oricînd, îmi atrase atenţia, ofensată, nevasta. Aşa te<am po< menit. Stai cu undiţa pe mal zece ani, şi cînd ai prins peştele îi dai drumul. Parcă n<ai fi realizat nimic.
 Cuvintele nevestii<mi se resimt de o educaţie fabulistică şi universitară. « A face » şi « a nimeri » se numesc falacios « a crea » şi « a realiza ». Puncte de vedere, rezultate, spirit de observaţie, erudiţie, valoare, lucrări. . .
 Poate că era locul să mă umflu sculptural. Dar momentan mă ardea cumplit undeva.
47
   —     îmi vine să mă p. . . , îi şoptii nevestii, subt impresia împrejurării. Mă ţin de trei ore. Niciodată mam regretat ca azi că nu sînt un căţel. Aş fi ridicat piciorul pe domnul preşe< dinte.
   Un doctor cu conştiinţă de sine ar fi zis poate : « am o delicată necesitate inexorabilă la care nici nu cutez să mă gîndesc ». Dar situaţiile contradictorii în care mă pune nevasta, ma fac moralmente trivial, ca la teatru, unde fiinţa masculină îşi cheamă bivoliţa, o parteneră monu» mentală cu fesele vaste, « chérie », şi ca la tribună, unde un sinistru escroc se înfierbîntă pentru un mare « ideal ». Ai vrea să strigi o dată: « pîrţ! » şi nu cu gura, cu organul competinte, răspuns mai puţin pornografic decît pateticul strigăt al oratorului.
   Nevoia uşurării se făcu exasperantă cînd trecu* răm pe Iîngă o trăsură. Cu simplicitate şi nevino» văţie, un cal, la marginea trotuarului, îşi pusese în poziţie tulumba.
   —     Frumos îţi stă, zise nevasta, vorbeşti ca un căruţaş !
   După doctorat, sfincterul trebuie intelectualizat şi el, şi, trecut în sistemul materiei nobile, cere» bralizat.
   -Tu crezi că un doctor nu mai e un om, după examen, i>am răspuns. Aşteaptă. Să mi se dea întîi o catedră, să funcţionez vreo douăzeci de ani, să/mi fac principii, să<mi las ţâcălie sau barbă. Dar asta n<o să semtîmple atît de curînd: avem timp să ne mai păstrăm funcţiunile şi cuvintele de»acasă şi să ne mai radem.
   —     Nu tetnţeleg. . . De toamnă ai să fii numit, zise nevasta.
   —     Cu puţină caznă o să înţelegi, i<am răspuns. Preşedintele a rămas aşa, cînd i<am spus că sînt însurat cu tine (splendoarea mea!}. Voia să<mi
48
dea, odată cu doctoratul, pe nepoat ă «a şi o catedră. M<am şters pe bot. Sînt compromis. Ştie că avem şi copii. Va să zică nici divorţul nu mai merge. Un student sărac mare voie să<şi aleagă singur nici nevasta, dacă e «băiat bun». Voi mai credeţi că e de/ajuns o diplomă, şi vă munciţi să o căpătaţi. Dacă sticla e goală, eticheta nu/i de nici un folos. Eu sînt o sticlă goală: n/am avere, n>am relaţii, nu m/am. integrat în nici o firmă. Mai rău, sînt o sticlă goală cu dop. îmi lipseşte pînă şi romanul de a fi servit maturităţile voluminoase casnice ale unui dascăl scump, paralel cu senilităţile lui ştiinţifice. Un « băiat bun » şi care ştie să se descurce, nu neglijează sexualitatea familiei onorabile, de care se cramponează. Tot/ deauna există măcar o mătuşă, măcar o guvernantă, măcar o bucătăreasă, cu care se culcă şeful familiei şi care e utilă în sugestiile ei. Un băiat, proprietar al unui apendice practic, face tot ce vrea, dacă nu se sfiieşte să/I exploateze, indiferent la mască, la zbîrciturî si varice; băiatul bun închide ochii şi îşî urmăreşte visul. în Universitate e ca la tipografie: interesează volumul.
   —      E o scuză pentru teama de a te măsura cu dificultăţile.
   —      îţi aduci aminte de colegul Tiveanu ’ Ce bine şi*a aranjat el viaţa, numai cu cîteva ele/ mente. Întîi, s<a silit din răsputeri să<şi alunge originile. Bietul băiat era ovrei, şi, una din două, ori se făcea ovrei antisemit, ori creştin ostentativ, cu o teorie spirituală împrumutată de la un filosof teologic rus. A fost cuminte, riscînd mai puţin şi aîegîndu<şt alternativa tradiţionalistă. S/a sfiit să facă naţionalism direct, de teamă să nu se împiedice din întîmplare de vre unul care i<ar fi cunoscut şi s/ar fi jignit de atitudinile lui înflăcă/ rate. A cîrmit puţin şi a îuat/o ocolind religios, ceea ce nu putea să scandalizeze nici pe creştini
49
şi nici pe ovrei. La urma urmei, tot Ia sinagogă
o  să se întoarcă, odată şi odată, şi*ar putea zice Avrum: omul trebuie să trăiască, are şi el afacerea Iui. Şi<a schimbat numele, topit în terminologia valahă, şi şi<a făcut o emblemă. E mare deosebire între « Regina leilori », cu această ortografie, şi « Domnul nostru Iisus Hristos »? Tot o fir* mă. . .
   S*a mai gîndit cineva, cînd ha. văzut între paracliseri şi lumînâri, că poate fi Tiveanu «jidan»? Ferească Dumnezeu! S<a îmbrăcat curat şi cu dungă, a purtat guler alb frumos, şi*a luat doctoratul, a publicat eseuri seci şi grave, şi<a făcut un mic samsarlîc din aprecierea literaturii şi a cugetării, şi s*a însurat cu o nepoată de savant din publicitate, îmbogăţit din scuipătoarea spiţa* lelor, şi care, mi se pare, s*a nimerit să fie şi el tot un coreligionar cu obîrşiile întortochiate. Băiatul a luat zestre mare, culeasă cu pinseta din cea mai pură flegmă, sută Ia sută baciîi. Colegul s*a plasat.
   Şi ce*mi vorbeşti de titluri? O să» ţi spui la ureche numele unui mare potentat care nu ştiu dacă are cele patru clase primare, cerute unui ucenic vopsitor. EI face şi desface numai cu ifosul şi atitudinea. Are un preţios defect de amănunt: e analfabet. Dacă vrea să scrie « cum veţi voi », el scrie « cum îţi voi », şi acest îţi e una din catas* trofele lui gramaticale, fiindcă îl găseşte unde se aşteaptă mai puţin. EI crede cinstit că îţi are două silabe, ezită săd scrie întreg la coada unui rînd, şi, despărţindud cînd după i, cînd după /, dă drumul literii ce*î mai rămîne în condei, în capul rîndului următor, cam cu îndoială. De unde crezi că şi#a căpătat acest magnat autori* tatea ? Două articole de toaletă i*au procurat*o : bandajul unei cucoane trecute şi şervetul soţului ei. Pe doamnă o servea cu eanuia personală,
50
la domiciliul ei, iar domnului îi înlesnea întîl» nirite galante în garsoniera lui, discret cu sfinţenie în asocierea tainică a problemelor amîndouă, satisfăcînd pe doamna geloasă de soţul ei prin» tr un coit persistent şi asigurîndu*şi recunoştinţa soţului, salvat în păstrarea intactă a rigidităţilor morale.
      I  — De>acum, i<am spus nevestiùmi, să*mi
 stabileşti un program de activitate optimist, pe
 care îl voi executa întocmai. Eu mi<am făcut
 toată datoria. Ai să<mi indici pe cine să vizitez,
 cu cine să vorbesc şi ce să cer, şt, considerîndm
 mă în serviciul familiei, mă voi comporta ca
 un codoş al diplomei mele. în numele meu şi
 al meritelor dacă aş vorbi, mi<ar veni să rîd.
 Şiîacolo unde vei crede că trebuie să te duet
 întîi tu, nu şovăi, duite şi fă introducerea, cu
 toate că te<ai cam trecut. . .
 —   Bărbat eşti tu ? zise nevasta. Niciodată nu
 te;am văzut mai laş, ca atunci cînd trebuie să
 iei o hotărîre. Întîi şi întîi, se înţelege de la sine, 1 1 • - S trebuie să te duci să vezî pe naşul, despre bunăi
 voinţa căruia mi*ai cîntat zece ani. Să te văd!
 Avea dreptate. Nici nu mă gîndisem.
 « Naşul », acela care neia cununat, şi ne(a botezat copiii, e, cu denumirea lui conjugală, « Ministrul ». E adevărat, capitalizase pentru mine intenţiuni. « Adu<mi tu numai doctoratul, mi<a spus mereu Ministrul, şi mămsărcinez eu cu restul. Tu ştii că vorba mea e vorbă. »
 Dacă un ministru exprimă, pentru public, oare< care lucru egal cu nimic, nu tot aşa se întîmplă în casa noastră, unde Ministrul e criteriul, autori»
52
 tatea şi suma tuturor dimensiunilor. El joacă rolul Moşului şi al Mumei»Pădurii, si prestigiile lui ne sînt utile ţi în educaţia copiilor. — « O să te spui iu Ministru » e o sentinţă care sperie şi cuminţeşte. De ea atîrnă nota aproximativ mediocră din catalog, spăiatul pe dinţi, curăţitul unghiilor, scaunul cotidian: toată toaleta. Fără evocarea Ministrului e cu neputinţă de luat u!eiul*de*reţină şi untura»de(peşte, şi, în fiinţa Iui timorată, stau, ca nişte nori estompaţi în cer, şi aşteptările improbabile ale căsniciei. Copiii bau văzut de cîteva ori pe Ministru, venind între cadouri şi stlmdu»se, rece şi radical, să glumească fără plăcere. Convingerea lui intimă este că un copil însemnează scutec şi diaree, devenind foarte tîrziu vot. Pînă la vot şi după vot, individul stă grămadă în ştiinţele naturale, de unde îl trezeşte la interesele superioare ale Stătu» lui o perioadă electorală. El se face afiş, discurs, întrunire publică, principiu, program, şi în această fază colorată trăieşte cîte douăzeci de zile la patru ani, la trei, la doi şi rareori mai des, — şi se face iarăş cenuşiu, intrînd în eclipsă şi în regnul vegetativ. Singur Ministerul de Finanţe se mai ocupă de el.
   Ministrul e oaspetele nostru de două ori pe an: o dată ca invitat ginecologic şi nupţial, şi o dată spontan. După dorinţa lui categorică, botezurile s/au petrecut în strictă intimitate, displăcîndu<i să procure răgazuri oamenilor care beau şi con» versează, pentru întrebările indiscrete. în caii» tate de mînă dreaptă a şefului, el îşi rezervă rolul de a şi*l scărpina pretutindeni unde»l mănîncă, fără să primească să fie întrebat ce4 ustură mat viu pe posesorul iui anatomic. între foştii noştri colegi, cei mai mulţi n*au ajuns miniştri, ca să mai poată păstra relaţii cu un ministru, pe supă» rătorul fost picior de egalitate, continuat peste
5}
liceu şi universităţi. El, Ministrul, s*a intercalat în elementul mistic, e porţiune din miez. Sîm< bure de grăunte, constrîns la o atitudine de secrete şi de întunecimi sacre, de unde este pus în funcţiune universul local. El nu mai poate fi întrebat şi tiu mai poate răspunde. Numai dă din cap sau un răspuns în doi peri. Cel mult poate intra în polemică şi în război politic, însă cu specii de egali şi numai de la o tribună. Noi n<avem acasă tribună şi stăm cu toţii în trei odăi cu scaune mici.
   —     Viu la tine, dar ştii, să nu mă întîînesc cu. . .
   îi scapă, cum se zice, numele, deşi îl obsedează. Imensele lui preocupări îi ştirbesc memoria minoră în folosul Statului şi al binelui naţional. Acel « Cu » s<a întîmplat să fie odată la un botez, şi bietul Ministru a trebuit să se lase analizat şi scrutat cu instrumentele insuportabile ale unei vechi colegialităţi şi actuale antipatii. Ministrul meu se bucură deso opinie detestabilă Ia toţi foştii camarazi şi oameni care Sfau apropiat de el. Nu i<a zis niciodată « Binevoiţi, vă rog » şi « Primiţi, domnule ministru ». O seară întreagă i<a dat cu « Bine, mă » şi cu «T u »... şi o dată i/a zis « Moaş'ta pe gheaţă ». Dintre oamenii cu adevărat mari, singurul Dumnezeu mai per* mite pronumele confidenţial şi stilul simplificat,
   Cînd intră la noi, el vrea să dovedească starea de prietenie cu care ne onorează. Ne ia pe genunchi copilul cel mai mic în serie, speriat pentru că el e Ministrul din cosmogonia casni» că. Şi începe o poveste goală, o anecdotă searbădă, ca să intereseze pe fini. Fiindude interzis să zică « naşule », ei trebuie să zică « Domnule Ministru », dar domnul ministru, cu ochii halucinaţi în ochei larii lui de miop, se pomeneşte că<şi uită povestirea, gîndinduise brusc la O chestiune, cum se zice.
54
vitală. Pune copilul jos şi scutură dunga panta» Ionului, profanată de contact.
   Vecinii ne<au scos vorba că Ministrul « se ţine » cu nevastă»mea. Dovadă că ne seamănă cu el copiii ca o picătură de apă. , . Cel mai mare cînd rîde e leit Ministrul, şi fetiţa are un tic al căutăturii revelator. , . De altfel, umbletul e acelaş, statura aceeaş, nu încape nici o îndoială. Ce»a văzut Ministrul la nevastâ»mea, ca să vie tocmai în mahalaua asta după ea, e de neîn» ţeles. . . Dar cine ştie ce calităţi ascunse o fi avînd: o femeie se cunoaşte numai în pat, — afirmă chiar femeile, repetînd acasă dialogurile prinse la teatru, berărie şi în tramvai, aplicate Ia căsnicia noastră. . . De urîtă e destul de urîtă şi are un şold şi un umăr mai jos. . . Ba mi se pare că şi şchioapătă niţel: îşi ascunde infirmi» tatea, afectînd eleganţa piciorului tîrîş. Şi/i rea ca o năpîrcă. Bate slugile şi nu Ie plăteşte, recla» mîndude la poliţie că au furat, şi nenorocitele mai mănîncă bătaie şi la comisariat. . . Aşa e cînd ai rude la Ierusalim. . . De peste tot locul am plecat cu chiria neplătită şi ne place luxul. . . Şi nici nu se pare că sîntem români. . . Eu trebuie să fiu armean sau grec, şi nevastă»mea nu se poate să nu fie nemţoaică perversă, sau poloneză... Nu mai putem trăi de străini, vorba lui Eminescu: «Vai de el român săracul, îndărăt tot dă ca racul»... Auzi unde să ajungă! Ne ia şi miniştrii. . . Te poţi aştepta la orice de la nişte venetici. . .
   Intr*o zi, am găsit pe poartă, mîzgălite cu tibi< şirul, de către un « bărbat politic » de prin cartier, o serie de principii interpretate.
   Eu îmi cunosc cu de/amăruntul coarnele, dar mă simt bine cu ele, , . S/ar putea să nu ştiu?. . . Se poate păcăli omul o dată, dar mereu, e inad» misibil. . . în fiecare an se naşte cîte un plod. . , Ce ruşine! Mai bine să fii săracă şi cinstită, zic
55
femeile care ne pizinuiesc, geloase de fericirea care ne<a găsit.
   Toate aceste şoapte, zvonuri şi analize, mi>au creat în cartier o situaţie de om foarte salutat. Sergentul din post îmi consacră toate poziţiile de respect profesional reglementat, ca unui domn a căruia soţie îngrijeşte de genitalele unui ministru. Comisarii mă flatează cu tftlul « domnule doctor, să trăiţi », perceptorii mă ocolesc, electricitatea şi apa nu mi se închid, procedura proceselor mele rămîne totdeauna neîmplinită.
   De la cartier, autoritatea mea s<a întins la centru, în cafenele şt bănci. Nimeni, evident, nu poate influenţa pe Ministru, un bărbat de o cinste guvernamentală exemplară. Totuş, există un om al lui, care face din el ce vrea. El lucrează direct sau prin nevastă.
   Domni foarte eleganţi şiiau scos întîi pînă la pămînt pălăria, altă dată au adăogat un surîs, a treia oara s<au oprit în dreptul meu cu capul gol şi m<au întrebat: «Ce mai faceţi, domnule doctor?». Dacă am întrebat: «Dar dumneata cine eşti? », individul mita răspuns: «Un admif rator ». Admiratorul era un «om de afaceri». Unul s<a ţinut după mine ca după o femeie, nemaiştiind ce să mai întrebe, cînd şi*a terminat cuvintele alese, voind să atace un subiect şi neîn< drăznind, căutînd să înceapă şi şovăind. Mi>a vorbit de cursele de motociclete, de invenţia radiofoniei, de nevoile urgente ale oraşului, la fiecare vitrină, în dreptul căreia mă opream ca o domnişoară, ca să.l descurajez şi să mă lase în pace. în. pauzele lungi ale unei elocinţe stupide, el dansa în dreapta şt în stînga mea, făcîndu;mi loc unde era destul, scoborîndti/se de pe trotuar fără trebuinţă, lăsîndumă să trec fnnainte, oferin» dusmi trotuarul de peste drum. Omul voia să<mi propuie o treabă. A salutat fără să mai insiste
56
şi a plecat. îşi făcuse afacerea. La o distanţă logică, un ai doilea individ îl urmărea pe el. Am surprins un crîmpei de confidenţă.
   —   Ai tranşat ?. . .
   —     Se face. Diseară oua chemat la el acasă. Dar nu vrea acreditiv la bancă, vrea peşin şi plătiţi înnainte. Pînă diseară ai timp să te gîn» deşti. . .
   Un rînd întreg de samsari aristocratici au trecut pe la mine, cu barbă, fără barbă, raşi peste tot sau numai pe fălci, dar unul şi unul în ceea ce priveşte distincţiunea verbului, a gestului şi a politeţei, avînd proiecte cu englezi, cu suedezi, cu slovaci şi italieni, putînd aduce arme, bani, căi ferate, armăsari, mărfuri, submarine, de tot ce ar avea Statul nevoie.
   Am fost solicitat să intervin pentru permise de export şi de import, pentru valută, pentru cumpărări de imobile, foarte potrivite cu o administraţie publică, pentru influenţarea licita» ţiilor, pentru punerea în libertate a tîlharilor, pentru diplome şi certificate, tarife vamale, pentru furnituri, paşapoarte, expulzări. . . Eu eram obiectul de atenţie al bărbaţilor, şi nevastă<mea al femeilor, cîteodată al cucoanelor cu ce se cheamă o bună situaţie socială. Am fost numiţi la locurile de onoare ale societăţilor care aveau nevoie de personagii cu lanţ şi cu tot»la canal, — şi în toate astea iluziile solicitatorilor speculau proprietăţile politice ale unui bideu. Ei voiau să trăiască variat şi voluminos din spermul pe care presupuneau că-1 lasă Ministrul la mine acasă. Unele afaceri luau forma proiectelor de lege, avînd asigurate adeziunile unui grup paria» mentar şi al unui al doilea ministru, anticipat de acord. A venit la nevastă»mea soacra acelui ministru în persoană, un ministru posedat de un înnalt idealism social, şi, faţă de reticenţele şi
57
 rezervele ei, i<a afirmat cîte zeci de milioane a cîştigat ginerele, lucrînd un tarif vamal cu uşile încuiate, şi cît era să<i producă o conductă de beu* zină dacă nu pleznea pe drum, odată cu porto» foliul lui. Mi s»au oferit sume mari pentru stîlpi de telegraf, pentru traverse, pentru căruţe de pietriş, pentru o sumedenie de materiale care îmi închipuiam că nu pot să dea naştere unei strategii politice. Am aflat că furnizorul de piatră al unui judeţ era popă. . . El cumpăra căruţa, de la un minister, cu cinci Iei, şi voia s»o vîndă altui minister, la o distanţă de doi kilometri, cu trei sute de lei, protectorii lui politici aprobînd să i se plătească numai o sută douăzeci de lei căruţa.
_____J Ziua cînd Sîa ştiut aproximativ că Ministrul
mă vizitează numai de două ori pe an acasă şi că nevastă<mea îşi împarte muzeul secret numai cu mine, a fost o deziluzie. Telegramele, vizi» tele au încetat brusc. N»am mai primit nici o propunere, invitaţiile şi felicitările nu s»au mai îngrămădit în cutia mea de scrisori, — şi nu mai m»a salutat nici una din sutele de pălării respec» tuoase, lăsate pînă la genunchi la trecerea mea. Lumea mă pedepsea că se păcălise şi mă dispre» tuia ca pe un incapabil. Mi»am auzit agreabila calificare de dobitoc. Să fii prieten cu un ministru care vine la tine, să ai o nevastă drăguţă şi să nu se culce cu el, era aproape o murdărie. Cine o sâ ne înlesnească afacerile, atunci? Un soţ inteligent şi om de iniţiativă, destinat să facă avere şi să trăiască larg, n<are niciodată destul sex feminin în familie, ca să alimenteze un mini» ster, şi el ştie să i se facă şperţul primit şi căutat, devine omul măcar al unui ministru, aproape fiecare ministru avînd un om în ochii căruia el nu»i nici atît de mare nici atît de pur pe cît îl cred adversarii şt partizanii.
   Un model de excelent om de afaceri e domnul, al căruia nume se şopteşte la ureche, dar el s»a retras din circulaţia şperţului, pregătit sufleteşte să dea poporului, ca un mare misit al lui Dumnezeu, nişte table noi ale legii şi o lecţie de mare onorabili»
59
 tate chiar foştilor tovarăşi de trafic. Zece ani el a fost agentul de introducere al tuturor afacerilor compromise, părintele fraudelor fi al escrocheriilor gigantice, mijlocitorul oricărei ticăloşii care putea să<i procure un beneficiu de la douăzeci de mii de lei în sus. Ghiozdanul Iui de piele fină, cu catarămi ostentative, transporta de la o autori» tate la alta puroiul din care se hrăneşte o clasă de peşti, de pezevenchi, de asasini virtuali, expuşi uimirii publicului naiv în vitrina cu cristale vaste ale unei inexplicabile opulenţe. Şi puroiului din ghiozdan i se adăoga putregaiul şi gunoiul purta» torului, totul aşezat grămadă şi frămîntat, ca un aluat de spurcăciuni variate, întrmn automobil de mare lux, cu secretar tînăr, care»i desfăta ceea ce<i mai rămînea incomplect hîrţuit seara din nevastă. între soţ şi soţie, o femeie întrtadevăr frumoasă şi inteligentă, intervenise, la experienţa, un contract de cincizeci la sută. Înţelegînd ce a urmărit bărbatul, care a distinsio cu oferta lui matrimonială, în ziua cînd, fără forme si fără condiţii, blana lui de samur, luată pe datorie, a intrat ceremonioasă în locuinţa ei umilă, deretif cată de o mamă chioară şi adaptată, după cîteva săptămîni, cu împrejurarea, ea s#a hotărît să servească scopurile soţului pînă la capăt, sen vindu<se pe sine paralel, însă iără săii rezerve lui, din albumul ei secret, nimic; ceea ce vexa pe soţ foarte rar, atunci cînd, priniivo subită pervertire a demnităţii lui normale şi influenţat de un film sau subt imperiul unei dezamăgiri de varieteu, visa să fie primitiv şî fericit şi se întorcea la nevastă. . . Ea a suportat, cu bravură şi cu cinism şi jucîndu<şi rolul cu un tempera» ment înscenat deosebit pentru fiecare, bărbaţii cei mai detestabili şi flacoanele vărsate în piesa ei mecanică esenţială, ca un ulei cu vîscozităţi variate, cele mai diverse. A făcut să<i tremure în
60
 braţe fiinţele scheletice, cuprinse de voluptăţi de morgă şi de mormînt, fără scîrbâ evidentă, ofe» rindu»se pasiunilor cadaverice şi babalîcilor refu» zaţi de toate femeile, cu un entuziasm calculat. Şi<a dat tinereţea fierbinte moşnegilor, răscoliţi de un medicament şi îmbătaţi de potenţe fictive : a participat la abjectele lor cotrobăiri, i>a asistat căzînd din pat, cuprinşi de un sughiţ de agonie şi horcăind tîngă oala de noapte, cu limba băloasă, pe un covor. Leja scos din înghiţitoare gingiile de cauciuc cu dinţi şi măsele false, cu care se înnecau în momentul spasmului artificial ce le scutura mădularele, ba simţit urinînd, în loc de alt rezultat, la finalurile care confundau o funcţi» une cu alta, substituite. Tinerelei înmuguriri au fost rumegate şt morfolite de buzele bătrîne şi de fălcile dezarticulate. Au pipăituo toate strică» ciunile, şi ea le»a acceptat pe toate, supusă capriciu» lui dement şi febrei extravagante, plătită în autori» zaţii şî exclusivităţi.
   Pentru că autorităţile erau de obicei bătrîne şi singurele cu adevărat eficace în proiectele şi furniturile urmărite, specialităţile fermecătoarei persoane se limitaseră la septuagenari şi la oamenii urîţi, schilodiţi congenital sau prin accident, de o infirmitate a portretului hidoasă. Se întîmpla ca bărbatul cel mai hidos din epocă să fie şi deţinătorul celor mai depline puteri pentru eston carea milioanelor bugetare. Rareori s»a putut ivi, în patologie, o figură atît de înspăimântător deriva» tă de la modelul ei uman, un hibrid monstruos şi imposibil, o corcitură mai fenomenală, ca dintre un cimpanzeu retras în scorbura lui cu o broască îndelungat fomîcată, şi cu burtam sus şi culcată pe burtă. Acestui amant cu pielea jupuită de o maladie bizară, permanentă, interpusă între rîie, sifilis şi lepră, i se descamau pometele roşii şi bărbia violetă, de straturi suprapuse de pelicule
61
dermice transparente. Obrazul lui in*folio se răsfoia succesiv, ca o testea de foiţe de ţigare. Personajul părea confecţionat din pojghii de parafină cojite la infinit. Toate materialele interne şi externe din care era construit şi improvizat, se împărechiau după o formulă satanic fantezistă, şi omul părea că se născuse fără sînge, ca muşamaua, din doi surogaţi, mascul şi femei, ai unei fabricaţii de pegamoid. Buzeîe uscate erau presărate cu un praf ca de cîrpă scrobită, şi o suvenire de păr tocat îi îmbrăca un craniu jumulit ca o perie veche. El nu avusese niciodată sprincene, gene şi mustăţi, urechile păreau răscoapte ca mucavaua, şi în pleoapele de hîrtie sugătoare ochii erau găuriţi ca din doua împunsături cu creionul roşu.
   Aparţinînd unei familii bogate, mumia lui ar fi putut să se alipească de o fată de naştere bună. Toate fetele, toate văduvele, mătuşile, bunicile, au fugit de el. L<au alungat servitoarele şi bau batjocorit prostituatele, lăsîndu/i o foame de femeie care<i muncea măruntaiele aprig. Acestui vampir bugetivor, care se cojeşte permanent, ca o bubă uscată, frumoasa cucoană a unui bărbat care nu a putut, aţîţat de venericele acumulări ale soţiei, nici să o îmbrăţişeze, io dat cu mare belşug tot ce bau refuzat şi femeile slute, şi el s;a înlănţuit sexului ei cu o sinceră şi extravagantă devoţiune. Pantofii ei au fost umpluţi cu mărgăf ritare, între sînii ei statuari au curs gcişuri de aur, baia ei sexuală a fost făcută cu şampanie, şi fericitul soţ şi<a însuşit comenzi de sute de milioane, trecute pentru executare mai departe.
   O activitate lascivă imensă a strîns ca la o eră» pătură cu secreţie de miere, a unui ştubei scor/ buros, în juru! sexului, toate muştele şi lipitorile mari ale politicii. Trecînd dintnun alcov într<aîtul şi rostogolinduise în noroiul finanţei cu cîte zece potentaţi odată, prinşi de pulpele masive şi roze,
62
 doamna a dominat o epocă politică şi socială. Recomandaţia ei făcea profesori, directori, sub* secretari, şefi de cabinet, deputaţi, licenţiaţi. Des» pre ea spunea un ministru bătrîn că e singura femeie care/L mai poate aţîţa prin miros, şi că mirosul ei caracteristic era atît de pronunţat încît începuse să*i miroasă şi bărbatul şi să»l excite pe ministru şi el.
   —     E singurul om care mă dezgustă total, spunea ministrul, dar singurul căruia nu*i pot refuza numic, din pricina mirosului nevestei.
   Şedinţele amoroase ale acestui ministru, care nu se mai simţea potent decît în vecinătatea ei, durau, ca la pisici, cîte o jumătate de zi şi de noapte. Cînd nu mai putea să fie găsit nicăieri pentru o urgentă şi încurcată chestiune de Stat, pe care nu o putea dezlega decît competinţa lui recunoscută, el era pe sofaua doamnei, la domiciliul ei, o casă clădită aşa, ca automobilul lui să intre .şi să staţioneze fără să poată fi văzut, în corpul scării de la uşa principală. Soţul se absenta de acasă oportun, şi cînd rămînea, în sfîrşit, singură, soţia, din odaia de baie, unde îşi înfrăgezea tonul pentru un alt amant distins, primit peste două ore, telefona soţului, care venea să primească indicaţii asupra stadiului afacerilor în curs, pe cînd doamna îşi lustruia cu lac de sînge unghia mare de la un picior, în gaura căreia strecura un cercel cu perlă.
_____Tonul făgăduielilor naşului, care, nu poate
fi nici exprimat în muzică nici cuprins în califi/ cative, se asorta totuş cu intenţiile, dar îmi da o nelinişte vagă, ca şi cum m/aş fi uitat de pe din afară la un lucru frumos, pe o fereastră lipită cu hîrtie. Oamenii politici au felul de a gîndi al prietenului meu, jumătate clar şi jumătate obscur, şi care nu se învaţă la nici o universitate şi în nici o carte, şi în care totuş excelează toţi, indiferent de program şi de partid. Unde îi învaţă şi cum, cu atîta perfecţiune încît pot să fie, prezintînd o stăpînire de sine permanentă şi o seninătate imperturbabilă, reproducerile exacte a!e unui singur model de caracter? Prietenul meu nu poate nici să afirme nici să tăgăduiască, el nu ştie să zică «da» întreg şi «nu» întreg, negaţia avînd tendinţă afirmativă şi afirmaţia tincturîndu<se negativ. O cultură interioară a sensurilor Ie nivelează Ia omul politic pînă Ia împrumut şi substituire; el calcă jurămîntul în secunda chiar cînd l/a prestat cu solemnitate. Ministrul meu, facil în făgăduieli exagerate, le minte din calcul şi le uită din temperament, înfricoşat de scadenţă şi totuş tărăgănitor faţă de clienţii fui, împiedicaţi încă de la disperarea finală de mîzgălitura unei nădejdi spălăcite.
  Anticamera lui ministerială, de cincizeci de ori mai încăpătoare decît biuroul, e aglomerată de
64
 sute de persoane, care se succed la ceas. De<a lungul şi latul păreţilor, băncile de catifea sînt ocupate, între console şi oglinzi, ca o sală de speo tacol, improvizată subt un cort de bîlci şi în mijlocul căreia trebuie să se producă un cal cu clovn. Fumatul e pretutindeni « strict oprit », si se fumează intens subt cartoanele cared inter» zic. Ministrul nu poate să fie deranjat: lucrează. Diplomatul unei ţări amic i(a adus o cutie de ţigări de contrabandă şi<i povesteşte anecdote de ambasadă din cariera lui în zigzag : optzeci şi cinci Ia sută materialul intelectual : femeia şi beţiile. Pentru psihologie, şefii<de<cabinet au îiu scris, cu creionul roşu întrmn bloc, pe fiecare solicitator, şi foile, mereu remaniate, reproduc, în ordine variată, numele trecute pentru a zecea oară pe curat. Munca mintală a tinerilor valeţi, recrutaţi din tineretul cu titluri al familiilor politice, este evidentă: ei sînt datori să prezinte înnăuntru o listă gîndită, cu sublinieri şi semne. Ministrul a mai aruncat douăzeci necitite la coş. Dar dacă a fost înscris, vizitatorul, mai ales din provincie, şi care aşteaptă de o săptămînă ziua de audienţă în redingotă, se socoteşte asigurat şi autorizat de un drept să nu se lase emoţionat de monotona trecere a orelor goale, şi îşi rccom* pune, în colţul lui, discursul învăţat pe de rost. Cînd, cu o voce scandată, directorul şefilor;de> cabinet anunţă că domnul ministru a plecat pe o scară din dos, chemat de urgenţă la Prezu denţie, o sută de oameni se scoală în picioare, fiecare cu o atitudine şi o frază.
    Vine de trei sâptămîni în fiecare zi, şi domnul ministru nu sc gîndeşte că stă pe cheltuială! E extraordinar!. . . Iar a plecat la Prezidenţiei’. . . N<a primit răspuns la nici una din petiţii, şi cînd se prezintă în persoană, poftim!. . .
6}
   —     Să(i spuneţi domnului ministru că a venit domnul Costescu de Ia Buzeu: atît, — şi o să înţeleagă.
   Dacă Ministrul nu pleacă nici Ia Prezidenţie nici la Palat, şi dacă nimeni nu ba chemat la telefon de urgenţă, ca pe un medic caraghios, el apare în uşa biuroului, înnaintează spre mijlocul anticamerei vaste, extrem de cordial dar expeditiv. Un solicitator şchiop, ajutat de un baston, alunecă pe parchetul lustruit şi ajunge Ia picioarele minis» trului ca în tobogan. Ghiozdanul, pălăria, basto» nul, au sărit în trei direcţii, şi, innainte de a se putea scula de jos, el şua început şi discursul. Democratic şi fotogenic pentru demagogie, Minis» trul aleargă după bastonul şi pălăria vizitatorului şi i le dă, dîndu<i şi mîna ca săd ridice. Dar invalidul care dă naştere unei demonstraţii gra? tuite a democratismului Ministrului, nu e un erou de război. E un plasator de bilete pentru
o  reprezintaţie, care nu se ţine niciodată, ■— şi vrea să vîndă ministerului un carnet de asemenea bilete. Cu acest om, accidentat printr*o cădere din tren, după ce ha ajutat să se scuture de praful pantalonilor, Ministrul poate să fie rai dical:
   —  Vino peste două săptâmîni.
   —  în ce zi, vă rog ? Că are loc reprezintaţia.
   —     Vezi şi dumneata, îi răspunde Ministrul, trecînd Ia un vecin.
   —     A! ce mai faci, domnule Grigore, ce mai face doamna Grigore, ce vă fac copiii? Ce bine îmi pare că te văd!
   Vizitatorul nu este domnul Grigore, dar nu cutează să/i schimbe Ministrului bunele dispoziţii
   —  Cu ce te pot servi, domnule Grigore?
   Vizitatorul ar voi să fie domnul Grigore, şi
tace ca să nu se trădeze. Cît poate sâ fie Grigore, el tace, dorind să»l exploateze pe Grigore în
66
folosul tui, şi nu cunoaşte nuanţa ele tranziţie de la domnul Grigore Ia el.
   —     Cred că n<ai venit numai ca să te uiţi la mine, apasă Ministrul, crud cînd poate să fie crud.
   Un rînjet mai descoperit al solicitatorului îi dă bănuiala că s<a înşelat, că solicitatorul nu este domnul Grigore, şi îl supără ideea că s<a putut înşela, supărat mai mult cînd îşi aduce aminte observaţia medicului curent, că i<a crescut presi» unea arterială. îi scapără pe dinainte cuvîntul « senilitate » şi se supăra şi mai tare, încruntat.
   —     Mă numesc Gumilacev, zice străinul, cu accent: sînt din Cadrilater. Am venit să vă rog. . .
   —     De ce nu mi<ai spus numaicîecît că nu eşti Grigore? întreabă Ministrul. Numii plac figurile care dau naştere la confuzii.
   Domnul Gumilacev, notabil din Dobrogea de sud, venea cu o însărcinare culturală din partea coloniei, adunată întrmn ateneu, şi primise împur terniciri după un an de discuţii şi prin proces» verbal. El vedea dărîmată o muncă întreagă din pricină că semăna cu domnul Grigore.
   —     Nici nu puteai să fii Grigore, cu accentul cu care vorbeşti. Trebuia să deschizi gura numai# decît. Tăcerea dumîtale e mai mult decît o indelicateţe.
   Ministrul citise întrmn autor de specialitate că depozitele de materii străine transformă arterele în « tuyaux de pipe » şi se simţi deodată canalizat ca gazul aerian şi ca apa la domiciliu, cu ţevi de fier şi plumb, şi avu sensaţia că un segment al creierului i s/a osificat. Trecu la următorul.
   —     Ce vrei dumneata? Spune repede că sînt grăbit.
   —     Ai aerul, colega, că nu mai vrei să mă rcciu noşti. Vasile Cîndea!
   —  Ei, dar tare te<ai mai schimbat, Vasile!
   —  întno lună de zile?
67
   —     Cum într<o lună de zile? zice Ministrul, speriat.
   —     Păi, ivam venit la dumneata la cincisprezece luna trecută şt mi<ai spus să viu după rezultat la cincisprezece ale lunii curentei1
   —     După rezultat? Ministrul nu*şi mai aduce aminte. îl străbate un fior din medicina arterei--sclerozii.
   —     Ţi<ai lăsat barbă, zice Ministrul, care caută un punct de certitudine.
   —     Da, de acum douăzeci de ani. De rîndul trecut, am venit tot cu barba asta.
   —     Condu' pe domnul în biuroul meu, oftează Ministru], descurajat şi enervat. Aşteaptă.mă pînă isprăvesc cu « ăştia ». Vorbim pe urmă. Ministrul voia sa<l păstreze pentru analizele lui, ca pe o radiografie în care avea să<şi identifice bănuielile.
   Ceasul din părete, care reproducea glasul turnin lui Sfîntului Marcu, bătu, rar şi egal, de douăspre» zece ori, şi Ministrul, distrat de o stare de reverie, propagată în sala de audienţe, uită să treacă la alt vizitator şi râmase un moment gînditor, cu Iruntea plecată, ca ţăranul lui Roty în cîmpie, la toacă, şi rugîndu*se în dreptul cliivării medie* vale a unei biserici de ţară.
i____; Cutiile cu bomboane sînt nişte diminutive
binecuvântate ale principiilor, îndatoririlor şi sentimentelor, fără să prezinte inconvenientul buchetelor de flori, care indica un început, faţă de cutia de bomboane, purtătoare de finaluri. De cîte ori Ministrul îmi trimite o cutie cu bom« boane, am un presentiment şl-im vine să o anine pe fereastră. Cutîa cu bomboane soseşte de ziua mea, de ziua nevestei, de ziua copiilor: un kilogram de ciocolată. Ieftin: două sute de lei. Ele Sîau înmulţit de cînd sînt doctor în litere şi de cînd nuil mai pot vedea ca mai înnainte pe Ministru. Fugind de mine şi de precizii, el îmi trimite cioeo* iată. Un împărat, un papă, un prinţ îţi trimitea o moşie înscrisă întrmn document — sau o biju> terie grea. Cutia cu bomboane e pe măsura veacu» lui. Protectorul tău trece banii dintnun buzunar întnaltul şi<ţi cumpără un kilogram de zgură dulce, care concentrează admiraţia, meritul recuno» scut şi drepturile la existenţă: să nu te întinzi mai departe. Conştiinţa lui e satisfăcută : s*a debarasat de cele mai frumoase avînturi şi de toată religia recunoaşterii cu o cutie de carton ilustrată cu o dulceaţă picturală litografiată după Watteau. Nu ţi<a trimis o cutie cu bomboane? Ce mai vrei şi ce mai poţi să doreşti?
  Cutia cu bomboane de azi, Ministrul mi<a trimis<o cu vardistul de la uşa lui. Ea capătă şi
69
caracter oficial: chipiu, cauciuc şi număr de serie. Atenţie îndoită şi debarasare îndoită. Şi în cele din urmă cutia cu bomboane te mai costă şi doi poli, pe care ţi<i scoate din bucătărie rostirea de comunicat punctat a ordonanţei: « Rog binevoiţi a nota de primire ». . .
   Pentru toate boarfele mici ale căsniciei am utilizat cutiile de bomboane, care s*au înmulţit peste măsură. Pe toate dulapurile şi mesele, în sertare şi în cufere, cutiile de bomboane ale Minis* trului stau ca nişte sicrie ale operilor mele anoni< me şi ale speranţelor mele. Unele exprimă me» morii, studii, rapoarte, altele discursuri aplaudate şi conferinţe : Ministru! a consumat conţinutul şi l<a înlocuit cu fondante. Cele de după doctorat, tot mai numeroase, sînt destinate să poarte cada* vrele mici ale iluziilor mari. Şt ceea ce le face să semene şi mai mult cu mormintele, sînt şi florile, care ne sosesc de la prieteni în multele sărbători aîe familiei : cu copiii şi neamurile noastre am ajuns să ocupăm o porţiune din calendar. Poate să fie friptura mică pentru pofta noastră de mîn* care: buchetele de flori sînt mari, ca la morţi: nu se face înmormîntarea cu miozotis : numai ochiul* boului, crizantemele, daliile şi bujorii. Bunele noastre speranţe ne dau sfîrşeală. Ele au ajuns articole de cofetărie şi florar. Băiatul meu cel mai mare a început să citească nemţeşte şi mi»a tradus din cărţile lui, la masă, povestea arabului înfometat în pustietate. Nădăjduind că a găsit zmocliine, a mai avut puterea să se tîrască în agonie pînă la ele. Punga era plina cu mărgări* tare. , . N>avea ce face cu mărgăritare.
   —    E tocmai povestea noastră, băiatul tatei. Ne trebuie o strachină cu fasole, şi oamenii bine* voitori ne trimit praline, orhidee şi elogii.
   —    Ceii de făcut? mă întreabă nevasta. Ne trebuie o ieşire din fortăreaţa asta încremenită.
70
Ne punem pe fugă, ort trecem cu bitele printre rînduri ?
   —     N»ai tu, nu ştiu cum să zic, întreb la rîndu! meu nevasta, ceva, aşa, ca un gust, ca un miros, ca o adiere de putoare ?
   —     Te gîndeşti cumva la Ministru? întreabă nevasta, cu un sentiment, în sfîrşit, de bucurie.
   —  Ştiu eu?. . . parca in<aş gîndi şi la el.
   Totuş, ca să nuâ acord pc faţă dreptatea pe
care ştiu de mult cu părere de rău că o are, ■— tezaurizam şi eu o intransigenţă, un fel de idol espectativ, păstrat pentru noţiunile de^ bine, — miiam ascuns gîndul adevărat. Dacă i<aş fi spus ce gîndeam, că mă c. . . în toate cutiile de bomy boane şi că i le voi trimite Ministrului înnapoi într«un camion, de ziua lui, ca să<i demonstrez ce se poate alege dintr/o ciocolată, nevastă»mea, atît de lilială şi candidă, ar fi aplaudat ca la o acţiune de care mă socotea incapabil.
   —     Ţijam spus de/atîtea ori, izbucni nevastă» mea, că e o secătură şi n»ai voit să mă crezi. Mă ţit de ani întregi în hipnoza acestui individ ab< ject, pe care nu ham mai putut mistui după ce ham văzut. Ai vrut să ne cunune: ne<a cununat. Aî vrut să ne boteze: ne<a botezat. Dacă ai să faci o sută de copii, mi4 faci cumătru şi naş de o sută de ori, idiotule! idiotule! idiotule! declamă nevastă»mea cu o mişcare de operetă a braţului drept către haos. Ai lucrat zi şi noapte pentru gloria acestui parazit infect : nu te<ai uitat nicio» dată ia ochii lui, cum bat, cum se pitesc, cum fug ? N*ai văzut c㻺i pierde vorba pe drum, că se bîlbîie cînd îi ceri un răspuns şi O părere? N<ai simţit că te minte, escrocul? n»ai mirosit că te păcăleşte, banditul? n»ai simţit că te exploatează, bruta ? Gulică în sus, Guîică în jos, — eşti destul de prost şi tu, ca să te laşi uns cu miere întnun loc, unde nu poţi ajunge cu limba.
71
   Ncvastă-mea căpăta dintr»odată sensul polemic.
   —     Te rog, te rog! i>am spus. Fără trivialităţi. Ştii că nuinu plac porcăriile spuse de altcineva decît de mine. Şi nici nu e tocmai aşa cum zici. S<ar părea cîteodată, zic şi eu, dar nu în proporţiile astea. Nu uita că e singurul prieten pe care>l avem între oamenii mari. . .
   —     Oameni mari? se răsti nevastă» mea. — Lim» bajul ei, de obicei raţionai şi select, se schimbă deodată. — Ştergede la c. . . cu oamenii tăi mari, cu frizura lor, cu mustăţile, cu barba, cu obrazul şi cu bicele lor. Totul în ei e hîrtie de şters. Trei ani mi.ai bătut capui cu celălalt soi de gigant. Ai cunoscut babă mai nebună, codoaşe mai cinică, porc mai vulgar, pomanagiu mai dialectic şi mai neruşinat, maimuţoi mai piîngăreţ la strîmtoare, patriot mai de tinichea? Bagă în maţul lui naţional tot ce vine, bea toate lăturile grase, soarbe hazna* lele. Treizeci de ani din viaţa poporului tău au fost mînjiţi exclusiv de intestinul gros, activ ca o pompă, al acestui zănatec şi mîrşav. De la el porneşte şi durează revărsarea de mare lichei lism care ajunge la prietenul tău Ministrul şi ne sufocă. Apostolul schimbării la faţă, al pipotei mari, evanghelistul înghiţitorii şi al rînzei nesăi tule, cu toate borhoturile ce i Ssau aruncat în privăţile gurii cu lopata, cu butoiul şi cu căruţa, ştie să fie şi sentimental sfîşietor cînd îl loveşti peste bot. Fleoanca lui cu floacă şi creierul lui degenerat au borşit cuvintele, au parşivit ideile, au scrîntit simţimintele. Sînteţi toţi nişte lamenta» bili cretini. Vă trebuie, la fiecare zece ani, cîte un animal sensaţional. Aţi avut zece ani pe Ion Kalinderu, aţi avut pe Smara, pe Badea Cîrţan, pe Nicu Metz: cui îi vine rîndul? Poate Mini» struţul tău.
   —     Te<ai repezit Ia toată lumea fără să cruţi măcar venerabilele femei. Vorbeam de altceva.
12
A dat din el fiecare cît şi ce a putut : nu l-am făcut cu, l*a făcut masa. Să venim mai bine la Ministrul nostru, asta interesează. Sînt hotărît sâ<l apuc de scurt.
   —  Să te văd! zise nevasta.
   ___ Prezintîndu<mă Ministrului, l*am găsit îu<
trmn moment abstract. El are putinţa facilă să fie succesiv şi numeros, după necesitate. De la o temperatură la alta, trecerea lui se face ca într<un termometru clement, dacă n>ar fi calculată. El se poate compune subit, fierbinte ţi rece, intere» sant şi indiferent. Nivelul nostru moral nu se poate echilibra just niciodată, el sau suindusse mat sus sau coborîndu<se mai jos. Sfoara lui de catarg primeşte cu seninătate şi arborează toate culorile. în definitiv, el e un obiect uzual, ca portofelul şi ca geamantanul, o perie de baie, pe care pui orice săpun şi cu care te Irecs oriunde vrei. Oamenii politici s<au standardizat ca oalele de bucătărie, fabricate din metale, la presa ra< pidă-
   —     Sînt foarte ocupat, mi#a spus Ministrul, dus cu gîndul. Nu mai ştiu unde mise capul. Ce doreşti?. . .
   —     Ce doresc? Cum ce doresc? iiam răspuns. E o întrebare care au se potriveşte. Ştii de cîţiva ani, nu ce doresc, dar ce mi se cuvine. . .
   El a tăcut, impermeabil şi depărtat. Se făcu o tăcere. Ca să varieze, pentru că dura, Ministrul, răsfoind hîrtiile, începu să mormăie textul unei scrisori : « Domnule ministru, subsemnatul absol» vent al Universităţii din Harburg, vă rog să binevoiţi. . . »
77
   —     Dracu te>a trimis la Harburg. Şi*acum ceri post, zise Ministrul aparte.
   —  Asta e pentru minei1. . . întrebai.
   —     Mă, Gulică, zise deodată cordial Ministrul, juc?ndu>şi intenţiile ca păpuşile pe aţe. De<ai şti cîte cereri se primesc în fiecare lună, ai fi mai înţelegător. Nu eşti numai tu: sînt ca tine mii. . .
   încadrat într»o colectivitate, Ministrul îmi co< recta drepturile şi veleităţile. Făcut anonim şi multiplicat, nu mai atîrnam de el. Nici na mai avea nevoie de un redactor universal. Mă înneca într»o împrejurare care<i permitea să se cot oro» sească de mine dulce.
   —- Ţi»aduci aminte de doctorul Bîrzea? l»am întrebat.
   —     Doctorul Bîrzea l zise Ministrul. El con» simţea să»i dau concursul să fugă de problemă. Parcă mifl aduc aminte, ăla uscăţivul. Ce mai face ?
   —     Ai început să confunzi pe toată lumea. Era gras, nu era uscăţiv, — şi nu mai face nimic, pentru bunul motiv că a murit. Ba ceva mai mult, tu nici nu l<ai cunoscut.
   —     Totuş, îmi aduc aminte de un doctor Bîrzea. . .
   —     Nu, domnule Ministru. . . Poate<ţi amin» teşti de doctorul Brînzl.
   Ministrul mă opri, fals afectat:
   —     Ţi<am mai spus, dragă Gulică, să nu<mi zici aşa. între noi doi, ştii, nu e nimeni ministru.
   —     E singurul lucru care nu te costă nimic şi mi»! acorzi din belşug. Dă>mi voie să»ţi spui, — accentuat, — că e prea puţin. . .
   —  Gulică! zise Ministrul.
   —     Doctorul Bîrzea, continuai, nu era din prietenii tăi şi nici nu te putea interesa. Te faci că l»ai cunoscut, ca să vorbim de altceva decît de lucrul ce mă aduce la tine.
75
   —  Nu te mai recunosc, Gulică! zise Ministrul.
   —     Eu cred că nici nu mă cunoşti, domnule Ministru! zisei.
   El tresări, lovit ca de un bobîrnac în lumina ochiului.
   —     Vreau să;ţi spui că doctorul Bîrzea a fost peştele unei nefericite croitorese timp de şapte ani, cît au durat studiile lui, purtate cu acul de cusut. în ziua cînd s*a despărţit de femeia asta şi s<a însurat cu fata unui cîrciumar bogat, ea s»a sinucis: asta n>are importanţă. Vreau să<ţi spui că el i<a vorbit cu aceeaş voce dulce şi insi^ni* fiantă cu care<mi vorbişi dumneata.
   Laşitatea Ministrului s<a ciulit. Există momentul ăsta în viaţa lui sufletească. Atunci el e sincer şi întors la sine. Dar momentul durează un moi ment: căci laşitatea se revarsă numaidecît după alte principii. Veni la mine şi mă prinse în braţe.
   — Ştii cît te iubesc, Gulică! zise Ministrul.
   —     Â, da ! Tu ai iubit şi pe Va Ide kf Rousseau şi pe Homer.
   —     Nu fi rău. Vrei să<ţi dau o scrisoare pentru ministrul tău? I<am vorbit despre tine la Cameră şi mi*a spus că vrea să te cunoască. . . Mioi face plăcere dacă te*ai anunţa la el.
   —     Ţi<ai schimbat părerile? Cazuserăm de acord că era un tîmpit.
   —     Tîmpit cît pofteşti, însă tare. Avere: un miliard. Astasi permite să fie şi reformator.
   —     Băi, petrol, iar băi şi iar petrol. Lesa moş/ tenit de la o nevastă schiloadă, cu care riia vrut să se culce, pe cînd era fecioară, nici rîndaşul de la grajd. E doctor şi el. Nu ştiu ce au doctorii ăştia. . . Las’, că mă duc fără scrisoare. Ştiu eu ce fel de scrisori dai tu. Ca lui Vasile Io< nescu. . .
   —  Vasile Ionescu ? se miră Ministrul.
76
   —     Exact. Băiatul ăla care venea de la Paris tobă de carte şi pe care hai recomandat: ... « Iubite domnule coleg, scapă fină te rog de pisălogul care îţi aduce prezenta scrisoare. Are pretenţii de profesor universitar »... Acum moare de foame cu nevastăfsa şi cu doi copii, într.o mansardă.
   —     Niam dat niciodată asemenea scrisoare şi nu cunosc pe acest al o mie unulea Ionescu, răspunse Ministrul.
   —     Spiritul Sîa mai făcut şi nu salvează situaţia. Cunoşti nişte Ioneşti, de care îţi aduci aminte mai bine. Averea lor te onorează şi nu vrei să ştii de unde vine. Eşti amic politic şi intelectual cu aceşti foşti lamentabili dascăli de moralitate şi ţinută. Şi mănînci din puroiul lor negru la masa lor.
   —  Vrei să faci aluzie la. . ,
   —     Evidenţă, nu aluzie. Lui Ionescu Vasile, un element excelent, cum ziceţi voi cînd e vorba de un agent electoral, i<ai dat o scrisoare, pe care iiam desfăcut<o şi am citit*o.
   —- Nu<mî vine să cred! Ştii tu ce însemnează să deschizi scrisorile altuia?
   —     Ştiu. însemnează săd văd cît îi plăteşte pielea, şi ham văzut. . .
   Tăcerea Ministrului masca un chin. El trebuia să cheme uşierul şi să<i spuie, ca un personaj de comedie : « Comunică       domnului    acestuia   că a
sosit momentul să plece».
   —  Ei bine, nici acum      nu te     superi?    ham
întrebat. înghiţi orice    cu plăcere. Aştept    să te
porţi cu mine ca un ministru în exerciţiul funci ţiunii. Mă solidarizez     cu Vasile    Ionescu  şi cu
toţi Ioneştii din universităţi şi din mansarde, cu toţi pe care<i minţiţi de cîteva sute de ori pe zi, tu şi colegii tăi. Nici asta na te impresionează? Vreau sù mă dai afară, ca să<ţi trîntesc călimara în cap.
77
   Ministrul nici nu clipi. El juca sarcasmul blajin.
   —     Du»te dracului! mă Gulică, glumi Ministrul sculîndu<se de pe scaun. Nu/ţi stă bine să fii grav şi sentenţios. Găsesc îa tine o schimbare care mă uimeşte. Ce ţi se întîmplă, dragă ? Hai, nu mai fi copil şi mai dă pe la tnine: mai lasă<mă să mă gîndesc.
   ■— Cît o să te mai gîndeşti, măi băiete? i<am spus. Dacă Diderot se gîndea cît tine, ar fi făcut lumea din nou. De trei ori trebuia să fiu profesor şi de trei ori m<ai dat înnapoi cu « Te rog, dragă Gulică, aşteaptă o nouă vacanţă ». Nu mai e nici o vacanţă. Toate cocoţatele, răsc5căratele şi buzatele, fete şi nepoate universitare, s<au plasat. Ginerii au umplut facultăţile şi ministerele.
   —   Păi, tu nu vrei să fii profesor secundar. , ,
   —   Cine ţi<a spus?
   ■— Dacă îmi vorbeai aşa, erai sa fii numit de mult, zise Ministrul, cu o sfruntată ipocrizie. Bine, dragă, uite, notez.
   La ieşire, ca niciodată, Ministrul m»a întovă* răşit ţinîndu<mă de spate, pînâ aproape de use, şi niciodată atenţiile lui n»au fost mai afirmative.
   Pe treptele din afară ale ministerului, mă salută cu plecăciune portarul Marin, un bătrîn cu favoriţi. I<am trecut Ia bacalaureat un băiat, care peste douăzeci de ani o să se facă şi eî un bun ministru, într»un partid oarecare.
   —   Parcă vrei sărfni spui ceva, Marine?
   Marin se apropie de mine cu şapca în mînă
 şi cu ochii în patru. Luase un aer confidenţial.
   —     Să mă iertaţi, sînt foarte mirat, domnule profesor, zise Marin.
   Marin adoptase, din serviciu, vorbirea guver/ namentală, guvernînd cu diverşi miniştri timp de treizeci de ani.
   —   Te miri şi dumneata, Marine? ham întrebat.
 7S
 —     Şi<mi vine greu sâ înţeleg. . . adaose, în stil, Marin.
 —   Ai o problemăşi dumneata, dragă Marine?. . ,
 —     Aţi văzut cum vâ îndrăgea domnul Mini* stru?. . .
 —     Asta te surprinde, Marine? Nu sîntem prieteni din copilărie? Tot atît de drag îmi este şi domnul Ministru mie, răspunsei cu o boie/ rească risipă.
 —     Aş vrea să nu vă înşelaţi, zise Marin, din toată inima lui de om detreabă.
 —   Ce vrei să spui, Marine?...
 —     Acum cîtva timp, domnul Ministru mi/a dat ordin să nu vă mai primesc. . .
 —     Daaa ? zisei stupefiat. Şi de ce m«ai primit?
 —     De cîteva ori v<am spus că domnul Ministru este la domnul prim/ministru. De data asta mi<a fost ruşine. . . Mulţumită dumneavoastră băiatul meu îşi va putea face o carieră, zise portarul, emoţionat.
 ■— Dar de cîteva ori misai adus bomboane de la Ministru.
 —     Aşa e domnul Ministru, pe de altă parte trimite bomboane. . .
 —   Mai trimite şi la alţii?. , .
 —     Cum nu, domnule profesor!. . . La toţi prietenii domnului Ministru, pe care nu vrea să/i primească. Domnul Ministru are prieteni mulţi. . .
 —   Bine,      Marine, îţi       mulţumesc. . .
 —   Dar        dacă mă  dă afara. . . pentru că v/am
 primit?
 —   Lasă,      Marine,  că      nu te dă afară.
 —   Nici n/aveţi idee,        domnule profesor. . .
 Şi plecai la începutul frazei. Confidenţe de slugi. ..
        La Cameră, unde l<am găsit, ministru!, la care nva trimis Ministrul, era în plină desfă* şurare verbală, Mareie maestru al intelectului vorbeşte cu mai puţină gramatică decît odăiaşul lui. Comparativ, omul de la uşă e un literat şi un orator, ţi conştient de sine din pricina somităţilor cu care are de furcă. Un savant, de pildă, fost ministru, setos de reforme fundaş mentale, şi de o nouă orientare morală a spiri< tului public, se pregătise patruzeci de ani pentru această revoluţie, şi primul lui act de guver» nămînt l>a săvîrşit în colaborare cu odăiaşul. Dacă sta Ia putere, avea de gînd să»l facă şi pe el ministru, orgolios şi fanatic împotrivit celor susceptibili, după temerile lui, sad umbrească, dar camarad cu skigîle, pe cît de slugarnic cu Stăpînii. Pe unul din aceşti decapitaţi benevoli, prezintatori ai spinării deasupra capului ascuns subt încovoiere, ca la melci, fostul ministru l»a şi făcut ministru, aghiotant al ghiozdanului cu acte, cu singurul scop de a suporta cineva cu seninătate injuriile în locurile unde slugile pot intra subt aspectul de consilieri.
   Odăiaşul de savant primi îndată după aista» larea savantului o însărcinare, pe care nu şUa pututio lua sjngură castitatea domnului ministru. EI era dator să caute felurile de fustă, de ciorapi şi pantaloni ai funcţionarelor, rufăria de mătase
impUcîud congedierea şi expulzarea. Pentru sine, domnul ministru şi<a rezervat inspecţia colţurilor, unde moralitatea lui exemplară presu« punea că funcţionarii se întîlneau cu funcţio* na rele ca să>şi spuie secrete de serviciu la ureche. Voia să descopere deta dreptul şi să vadă cu ochii lui, ca un adevărat om de Stat, justificat să aibă îndoieli asupra sincerităţii rapoartelor de subalterni. Pentru desăvîrşitul control al apara< telor moralităţii, el îşi luase în cabinet şi un matematician, al căruia portret cu ochelari repro» ducea în minister fasonul şoarecelui>de>cîmp, sculat, în contemplarea şesului, pe şezut. Soco/ tindufse mai puţin frumos în redingotă, acest şobolan evoluat obişnuia sâ se costumeze nud în tricou de baie, şt subt o pălărie mexicană să se prezinte pe litoral fotografilor de plajă, vara, pe bicicletă.
   Ministrul care « dorea să mă cunoască » discuta din bancă o problemă de specialitate, şi nu înţe< legea nimic, în luptă tot atît de mult cu opoziţia cît şi cu sine. Doi directori dîrji ai departamen» tului, despărţit în două competinţe distincte, îl însoţeau în calitate de secretari, aşezaţi în sală faţă de ministru ca punctele de bază ale unui triunghi. Ministrul ştia că este situat între două cardinale şi că avea Ia dreapta un prinveriteriu, iar la stînga un al doilea prim/criteriu ; aşa îneît, mtoreîndu/se după chestiune şi după propune» rile făcute de către deputaţi, el vedea din profil ce trebuie să gîndească, după jocul figurii unuia sau a celuilalt din consilieri, reprezintînd fiecare una din cele două specialităţi. Limbajul mimic era ca la tribunale. Dacă opinia îi era neprecizată, directorul în cauză sta îngenunclîiat în coate, pe ghiozdanul cu dosare, şi se scula nutnaideeît în capul oaselor, ca un copoi adormit, cînd minis?
£1
trul, carc s>a uitat !a el, trebuia să răspundă categoric: nu.
   Ministrul ar fi trebuit să lase totul baltă, dacă nu iubea mai presus de orice, după o imensă avuţie sterilă, portofoliul şi autoritatea. Se năs* cuse pentru a guverna ţi nu putea să renunţe la această unică plăcere a vieţii lui întregi, mai ales că cei doi sfetnici proprii, cu puterile limitate numai reciproc şi accidental, făceau tot ce le sta în putinţă ca să<i creeze, cu tărîţele fi vopselele lor, o figură. Odată, un prezident de consiliu, plic* tisit de prezenţa lui în toate guvernele, îl lăsase afară din lista unei formaţii noi, motivînd că s<ar fi tîmpit « complectamente », Atunci ministrul a plîns. Nu de un epitet care i se mai atribuise, dar de împrejurarea ca pentru întîia oară, de douăzeci de ani de portofoliu, el ar fi rămas exclus din numărul celor doisprezece oameni mari ai ţării, şi s<ar fi sinucis dacă, în ultimul moment, cînd noii miniştri îşi pregăteau jobe* nele şi decoraţiile pentru jurămînt, o doamnă din familia primului ^ministru n<ar fi intervenit.
   —    O să ai un dobitoc mai mult în cabinet, îi zise doamna. Nu piere lumea.
   —    Spune«i dobitocului să se îmbrace, răspunse primul'ministru.
   Era gata îmbrăcat.
Al
   ' 20
   V—_ Directorul Numărul 1 s sa ridicat brusc de pe banca lui, a întins braţele, şi le<a lăsat să cadă, de«a lungul corpului, descurajat. Înţelegînd greşit o strîmbătură documentară, ministrul călca din strachină în strachină, cu entuziasm.
     « Nu ţii am spus, idiotule, dc treizeci de mii de ori, că nu trebuie să primeşti amendamentul? » zise, murmurînd în sine, Criteriul din dreapta.
     Dar ministrul era angajat serios în argumen» tarea favorabilă adversarului din minoritate şi înţelegea sâ O ducă pînă la ultimele consecinţe. Colegii de bancă dispăreau cîte unul, iar opo< ziţia surîzătoare aplauda puternic. Ministrul, care schiţa în cabinet spiritul de disidenţă cu origini în ambiţiile miliardului, credea cu sinceritate că şi<a asigurat, pentru eventualităţi, şi concursul adversarilor.
     La spargerea şedinţei, ministrul, cu o fericire pripită şi nervoasă, îşi împărţea mîinile între deputaţi, îndreptînduise către uşă, unde îl aşteptau cei doi secretari, care nu vorbesc unul cu altul de patru ani, găsindusse într<un război mut şi molecular şi cu atît mai crîncen, cu cît durează amîndoi la pulpana ministrului.
     —   Hi, cum am fost? întreabă ministrul satisfăcut.
     —     Admirabil ! răspund secretarii, de astă dată de acord. A fost splendidă, mai cu seamă corn» paraţia cu găina pestriţă, afirmă Criteriul din
SI
w
 dreapta, mai literar, ca să se decsibeaseă încă o dala de Criteriul din stînga, taciturn şi colorat de o înflorire a obrajilor natural stacojie, cu tendinţă de cuperoză. Dezavantajat de prezenţa comparativă a concurentului, dascăl în toată expresia lui, — buză strînsă, cută de asprime desinată din aripa nărilor, cu o atitudine a figurii palide că suge şi muşcă în acelaş timp, — el se înfăţişează ca un Bacchus cîrn, cu nasul moale ardeiat şi încadrat întrmn contur colorat în carmin puhav. Ca să pară un tejghetar de tîrg provincial, îi lipseşte fota verde, dedesubtul căreia picioarele lui mici sa se agite, între grătar şi client, cu nasturii pantalonilor descheiaţi.
   Acest prichindel e mai clar Ia minte decît tot ministerul, şi ajutat de o memorie a răului şi a indiferentului monstruoasă: ceea ce uită, însă cu acelaş stil spumant cu care făgăduieşte, este serviciul fără folos personal. Asupra adven sarului din departament, el are, cu o perfidie mai redusă, însuşirea unei comunicativităţi super» ficiale, simpatizate, un crîmpei de omenie falsă şi facultatea blîndeţei cu buza crăpată pe struns găreaţă.
   Celălalt e duşmanul în principiu şi în detaliu al fiecăruia şi se răzbună de materialul sec, scîni duros, din care este construit, pe ideile generale şi pe sentimentele care fac atmosferă. El urăşte omul, dar iubeşte ditirambic marca ţării, a jude» ţului şi a comunei. Fiinţa Iui parcă tăvălită în ţărînă şi scrum nu se înviorează şi nu tresare, incapabil de o generozitate. Autoegoismul nici unuia nu cedează decît ca să se deghizeze mai eficace împotriva celuilalt. Unul urmăreşte sări/ tura tigrului din spate, celălalt drumul întorto» chiat al nevăstuicii. De două ori uscatul şi lemnosul a izbutit săd răstoarne pe grăsun, însă nu mai mult decît pe un genunchi, mulţumit cu succesele
 S-i
fragmentare. Adversarul s>a sculat de jos, puţin umflat la rotulă, prefăcîndu<se că nu cunoaşte de unde vine coaja de portocală pe care a lunecat; ceea ce face parte din sistemul lui de atac. Stra< tegia continuă şi inlasabilâ, de fiece secunda, are scopul dfirunărit odată şi odată a uscatului. Aşa încît ministerul e un cîmp de luptă şi funeţio» narii poantează zi cu zi evenimentul: care pe care, superbul concentrînd asupra à toată anti< patia mocnită a direcţiilor şi biurourilor.
   Ca să<şi poată păstra linia exterioară, potrivită cu capacitatea lui de ipocrizie, moralist şi vicios totodată, Criteriul Uscat utilizează de preferinţă biuroul. Un post se obţine cu merite, desigur, dar adaosul unui condiment face meritele evi> dente. Interzicerea uşii, încuiată pentru ca să poată Criteriul lucra, e revelatoare. Ochiul func< ţionarului clipeşte cu înţeles, aprobat de pleoapa omului de serviciu. Criteriul Durduliu nu dă amănunte şi nu ştie nimic precis, însă rîde. în ceea ce*l priveşte, el evitînd viguros complici» tatea departamentului în combinaţiile romantice.
 2\\^
 __Prezintîndu<mă ministrului între paltoanele
 de la garderobă, Criteriile s<au interpus afirmînd că ministrul se grăbeşte, invitat la o masă oficială.
 —    Asta mi<o poate spune domnul ministru, am răspuns.
 —    Nu e locul aci de prezintare, ziseră Crite* riile. Treceţi la minister.
 —    Adică pe unde am mai trecut, domnule Criteriu, zisei adresîndu*mă Criteriului Uscat. Domnule ministru, adăogai, ajungînd la ministru, sînt Gulică, şi m-a trimis amicul meu, domnul Ministru, la Cameră, să vă vorbesc.
 —    Cum, încă mai fost numit? sia mirat minis* trul. . . Mă surprinde. . . Uite, să te prezint domnilor di. . .
 —    Nu e nevoie, domnule ministru, ne prea cunoaştem, zisei cu vocea mea cea mai iute.
 Neprotocolar aplicat, tonul a sunat ca un baston în ţandăra capului, dar mas putea să afirm că ministrului, terorizat cu bunătate, i»a displăcut. Timiditatea lui constrînsă la perifraze şi la nemulţumiri care îşi pierd accentul în cuvinte de cîte douăzeci de cuvinte dinaintea creatorilor figurii lui universale, avea o satis< facţie indirectă. Ministrul îmi strînse niţeluş mîna, pe care o ţinea în palmă.
 —    Dacă mă lăsaţi în seama personajelor, zisei, nu voi fi numit nici într o sută de ani.
   Criteriile, renunţînd să/l mai flancheze, îşi luară respectuos rămas bun de la ministru şi, ca sâ mă pedepsească, făcînd abstracţie de reali/ tatea mea.
   —    Vino să mănînci cu mine, zise ministrul, ca să nu fie auzit de secretarii care se depărtau în direcţii opuse. Am o masă cu organizaţia din judeţ. Considerărte invitat de presă şi, fiindcă tot vii, mă gîndesc că ai să faci ţi o dare de seamă obiectivă. . .
   Încercînd să/i explic că n/am nici o legătură cu publicitatea, el îmi răspunse că asta nu<i un impediment; să»i dau numai un articol « bine aranjat», că»l publică el. însă ţine să»! iscălesc. O să aibă declaraţii politice importante şi va vorbi la supă, la iacnie, la friptură, la saladă şi la cafea, un mare număr de deputaţi de « nuanţa » lui. Ministrul era încredinţat că reprezintă şi că a născocit, după moartea şefului temut, o nuanţă, ca un ucenic de frizer, ieşit de la stăpîn, o pomadă văzută la patron, cu grăsime, culoare şi vanilină. Nuanţa lui adevărată consista în indispoziţii subite în momentele cînd era nevoie să nu lipsească şi în dorinţa unei prezidenţii de consiliu, pe care au propus<o ziarele dezinte/ resate, dar care nu i s<a oferit niciodată.
   Oamenii se cred mai nemuritori dacă mor cu un grad mai mare şi cu o decoraţie mai mult si se mîngîie cum pot de aluzia supărătoare, uzuală în molitvă, la toate îngropăciunile, paras» tasele ţi slujbele oficiale, că fiinţa lor jubiliară nu e mai mult decît un hoit şi nişte ciolane poticnite. Cuvintele creştinismului din epoca sincerităţilor agresive tihnesc puţin: slavă zadar» nică, trufie, osîndă, ţărînă, lumea aceasta, cămila şi urechile acului, bogatul în împărăţia lui Dum» nezeu, şi atîtea altele, din glosarul răzbunător al răstigniţilor, chinuiţi de regulile neclintite ale
                                                                        $7
proştilor şi de datorii servile. Bieţii oameni au pus o picătură de otravă în toate bucuriile rezer» vate proprietarilor de fericiri, şi otrava !or îşi păstrează şi azi aromele intacte.
   Făcîndu<mi socoteală că nu plăteşte ministrul, a căruia zgîrcenie economiseşte şi apa florilor primite cadou, am renunţat la unicul fel de mîncare al căsniciei şi msani hotarît să rezist exploziei oratorice a partizanilor nuanţei, urdi nării verbale, găinaţului intelectual şi exalării vehe? mente a principiilor, balansate cu o masă bună. Cînd o vizitează ministrul şi deputaţii, grădina « Cîrnatului cu Piele » îşi scoate conştiinţa poli» tică pe grătar şi pune toată aparatura animată şi inanimată în serviciul unei pofte bune imense. Doamna patroană       vine în persoană, gătită în     jai
şi cu cîrligele de    aur ale briliantelor    agăţate  ca
nişte luceferi, de    urechi. Mînuţele<i       groase  de
cîrtiţă, îngreuiate de podoabe la toate degetele, regretînd că n<are în total decît zece, umblă încălţate în unghii luxoase, lustruite cu roşu, prin carne vie şi glande sanghinolente, din mărunf taiele vitei, ca un pipăit abortiv de moaşe. Pentru sărbătoriţi, miniştri sau decani, ea frige cu propriul ei pipăit femei organul mîngîiat cu un diminutiv, şoptit între ţuică, simţit de venerabilii şefi şi mai<mari numai cu timpanul, şi servit pentru definirea unei intenţii odată cu un            cîrnat  cu
piele, încovoiat ca şarpele din emblemă, careţi roade coada.
     J Prezenţa cîtorva beţivani din nuanţă la masa, mă asigură că băutura nu e dată afară din cheltu» iala banchetului, ca la sărbătorirea unui an de la vindecarea lui de scarlatină a deputatului Pilaf din majoritate. Acest de şapte ori nepot al parti» dului şi milionar jerpelit e un visător inefabil, dar cu mintea rece ca o farfurie de porţelan. Cînd a oferit, odată, prietenilor lui o masă, s<a oprit la mijlocul ospăţului, a plătit şi, părăsind localul pe din dos, a lăsat colegilor vorbă la chelner că vinul îi priveşte. Interesantă caricatură şi unic exemplar, acest deputat Pilaf, destinat să rainîie senator Pilaf şi să devie academician Pilaf. Douăzeci de ani el a stat în casa părinteasca în calitate de minor şi alţi douăzeci de ani în calitate de adult, ţi dacă s-a însurat, în calitate de « fire de artist », s*a împărechiat corespunzător şi a rămas pe loc. Cu şapte unchi şi şapte mătuşi, a mîncat, douăzeci de ani, cîte o zi pe săptămînă la unul din ei, în calitate de invitat, punînd la o parte, întnun teanc anual neştirbit, veniturile lui generale, în bancnote de cîte o mie, perfect perpendiculare la colţ. O plăcere de solfegiu îl reţine în camera lui încuiată, dinaintea altarului casei de fier. Acolo, cu buricul degetului mare el cîntă pe mu< chia pachetului de bancnote, construit geometric de sus în jos şi de jos în sus, ca un cretin naiv care
S9
face muzică pe zăbrelele coliviei cu scobitoarea de dinţi.
   Deputatul Pilaf îşi propusese cu precocitate realizarea idealului gratuităţii şi a izbutit să eli* mine din lista lui civilă toate cheltuielile, păstrînd încasările neatinse. Virtuţile, moştenite la maximum din familie, îl împiedicau să fumeze ţigări cum» pârâte şi să guste vin plătit. Era un adversar al nicotine! şi alcoolului, introduse în organism contra legii, şi ţigara pe care o accepta toată ziua cu opuneri catifelate, era totdeauna cea dintîi din zi şi el o punea — mersi — în buzunar, ca să o fumeze după masă. Buzunarul lui se umplea pînă seara de ţigări, pe care le aşeza acasă într^o cutie. Lc»ar fi vîndut cu un rabat, dacă ar fi fost de o singură calitate şi dacă nu*şi pierdeau frăgezimea în buzunare. Văzîndufse silit să le consume, el punea pe masă cîte două într<o bombonieră, la sărbători, şi aprinzînd şi e! una din ele. Dacă un vizitator, rar şi greu de băgat în casa lui meschină, îi era simpatic, vrea să zică daca deputatul Ptlaf urmărea în legăturile lui falsificate un interes, la o mare nevoie căuta, că poate mai găseşte printno cutie două ţigări.
   —  Ştii, eu nu fumez: îmi face rău. . .
   Dar, mă rog, în onoarea invitatului, invitat exclusiv la ceai (un praf în două degete, două bucăţi de zahăr, un sfert de felie de lămîie fină ca pergamentul, — romul e nesănătos, — şi cîteva fursecuri luate de la tanti Izabela, în hîrtie), în onoarea lui, mai fuma şi el încă o ţigară, afirmînd că dacă i<o veni rău, păcatul să fie al invitatului.
 •I____! Mi>nduc aminte şoşonii deputatului Pilaf,
 purtaţi cîte şase ierni. Şoşonii deputatului Pilaf erau de damă şi se încheiau, după o modă veche, cu panglici şi fundă, întrecuţi în originalitate numai de palton, un pardesiu de primăvară cu o căptuşeală volantă de blană. Ajustarea pe pardesiu cerea o cheltuială care făcea o gaură în buget, şi cojocul era purtat deosebit de faţa lui. Pilaf se dezbrăca întîi de pardesiu şi se dez< biănea după aceea de o scurteică fără faţă şi mîneci, înfăşurată pe el şi menţinută pe trupul lui cu sînge ales, de strînsoarea pardesiulut. Şi de îmbrăcat, el se îmbrăca tot din bucăţi suprapuse.
    —    Nu<mi vine să mă despart de blana asta, pe care o am de la grand’ mère. Nu<ţi închipui ce femeie cuîtă şt inteligentă. . .
    Dar nu/i venea nici să o dea la cusut.
    Şoşonii puteau să mai dureze douăzeci de ani gratuiţi, ca şi încălţămintea interioară, graţie unui sistem de transport personal, care, permiţîndu<i să/şi economisească şi forţele, îl ducea repede unde era nevoie, şi tot gratuit, sau pentru eleganţa de limbaj: în mod cu totul gratuit. Locuind în apropiere de o stradă principală, el se posta la colţul străzii principale, ca un fotograf, şi surîdea maşinilor ce treceau cu viteză, prin ceaţă sau ploaie, în necunoscut. De cîte ori partidul era la guvern, un automobil se oprea
91
 numaidecît, două<trei automobile, şi cineva din cupeu deschidea portiera şi poftea pe nepotul celor şapte unchi şi mătuşi, lingă el. Deputatul se urca, şi dacă omul din maşină era un cunoscut şi dacă era un indiferent, arborînd pe buzele lui de ţîrîitor rînjetui atrăgător al unui zîmbet de mulţumire şi de protecţie în acelaş timp. El numea această scutire cotidiană de o cheltu» iată indispensabilă « une chance », şi sunetul literii din alfabet era, în gîtlejul lui de privi/ ghetoare, nazalizat.
   Cînd partidul era în opoziţie, maşina trecea înnainte.
   —     L»ai văzut pe Pilaf? întreba cineva din limuzină, îşi aşteaptă Linca Inul. . .
   —  Dă<l în. . . se răspundea.
   Instalat în maşină, Pilaf avea un al doilea sistem, cu care şi»a făcut relaţii un timp,
   —     Bine că te întîlnesc, frate. Tocmai ieri vorbeam de dumneata. Eram la el la masă şi venise vorba de oamenii reprezintativi. . . Pac o tndis< creţie : te apreciază. . .
   Pentru că oamenii sînt fermecaţi de farsele inexplicabile, sistemul a prins de cîteva sute de ori, şi un număr de creduli au aşteptat invi< taţia unuia din unchi, care dorea să»i cunoască de aproape.
   Sistemul avea doi factori: doi unchi. Evident, unul din ei era mai greoi la contactul direct şi punea mai multe forme de întîrziere dorinţei lui vii de a te cunoaşte personal. Prin tempera» ment şi prin situaţie, el amîna, imobilizat relativ şi de problemele mondiale, pentru pătrunderea cărora avea nevoie de singurătate, acceptînd alături de el, în aceste ceasuri grele, de prefe» rimă pe nepotul Pilaf. « însă în intimitate, să crezi, e un om încîntător: nici nu cunoşti că te găseşti în prezenţa unui bărbat de Stat atît
92
de mare: te şi miri. şi rămîi consternat de bonomia lui. Te cunoaşte de parcă te;a făcut: ştie tot ce gîndeşti, e în curent cu toate lucrările dumitale, te .ştie pe de rost, — şi te admiră. Ce zic ? te iubeşte. Vrea să te aibă întrso zi la masă, dar nu aşa: să vii, să mănînci şi să pleci. Vrea să petreacă o zi întreagă cu dumneata, cu inteligenţa dumitale, să se bucure de înnaltele dumitale calităţi. Pro» babil că întîlnirea o să aibă loc, nu la Bucureşti, ci la moşie. O sâsţi trimitem un automobil, nu te îngriji de asta. . . » Şi cînd îţi vorbea aşa deputatul Pilaf, te suceai pe scaun, îţi aluneca un picior, ţi se ridicau umerii a un fel de nebunie, suflai apăsat ca un bivol, aşteptai să se isprăvească, gatafgata să taberi cu palmele, cu pumnii şi cu tocurile de la bocanci pe gura infamului limbric.
   « Dar fratele lui? Crezi că e omul închis de care se vorbeşte, un strîmt, un mohorît, un taciturn? E un sentimental, un blajin, un delicat, un rafinat, o floare: numai inimă şi vibraţie, o coardă de ţiteră, o harpă. într*altă lume, mai subtilă decît a noastră, el n»ar fi fost un financiar, un economist, un autor de bugete, ci un înger, un înger fără picioare, numai aripi de jurîmprejur. N>ai idee cît vorbeşte de dumneata. Nu te uita că gazeta lui te înjură, că te spurcă şi că te face bandit, ticălos: fleacuri! Aşa e la gazetă şi aşa e politica. în sufletul lui nobil are pentru dumneata o stimă, o preţuire cu atît mai profundă cu cît nici nu te cunoaşte personal. Aparenţe, aspecte, forme. Cînd o să aibă bucuria să te invite şi el la masă, o săd ştii pe faţa lui adevărată. Nu e un om politic, e o mamă. . . »
'î*. 24
    _____ în aventurile lui de mare ştrengar, Pilaf se
    găseşte silit la cheltuieli, şi, ca să primească situaţia, el şi/a făcut poziţia morală că dă cu împrumut, regula lui sufletească neputînd să aprobe o pier» dere la nici o rubrică a existenţei, şi disperat la ideea că s/ar putea să se ivească o pierdere reală, măcar Ia recuperarea ei, prinţ r<o plăcere cum este împrejurarea unei erecţiuni împăcate, — în buzunarul din partea stîngă i se deschide cu multă suferinţă o gaură din cînd în cînd, prin care îi dispare inevitabil cîte niţel mărunţiş. N<are mai multă stricăciune pavăza virtuţilor lui : e libidinos. Singur cuvîntul femeie, măcar dintr<o inscripţie socială cu scopuri religioase, îi dă o tresărire a vinelor, ca la conducta de apă. Limba lui apare la lumină şi trece de<a lungul buzelor sugîndude dulce cu o linsoare de scuipat. El trebuie să scoată din sine ceva la evocare, şi rîde numaidecît. Avar ca o găină, el e erotic ca iepurile de casă şi ca broasca, şi ar fugi prin lume împărechiat, ca muştele care zboară lipite cîte două pe la nasul lui ascuţit de şobolan delicat. Mintea lui poluează femeile cu un ochi lipitor, bolnav de obsesia punctului dinlăuntru, dar lichelismul sufletesc împiedicîndu/l să poată da mai mult unei femei decît formula hotelului, cuceririle Iui sînt limitate la femeia de condiţie servilă, pornind de la slujnică pînă la dactilo/
94
grafa provenită dintre fetele de bombonerie. Demagogia lui sexuală se satisface relativ ieftin, pe cate de combinaţii, în care intră două curse de tramvai o prăjitură şi o baie de clasa ll<a la un local, unde se fac două lucruri odată, pe un singur preţ, făgăduiala evoluţiei către Ex lunar rămînînd în cont deschis. în speranţa unui supliment de leafă, sau a unei schimbări de situaţie, Pilaf se bucură de graţiile Evei, în serie, ţi dă tot ce are îa testicul, ca un cotoi pasional. Seara mănîncă la una din mătuşi, cu poftă, şi mai cere o dată din fiece fel de bucate, — şi bea şi vin, un articol obişnuit în familie numai cu eticheta « de vînzare », în sticle.
   Desigur că aventura e ajutată decisiv de subiec< tivitate şi, lăsîndu<se, fără gust, în braţele şi subt gura cleioasă a deputatului Pilaf, fu no ţionara se dă în imagine unchilor politici, cei mai bineveniţi dintre puternicii ţării, ca să spo/ rească un salariu şi să facă dintr<o fată în casă ceva ca un şef de biurou. Unele din romanele lui cu văduve dispunînd de un capital de treizeci/ patruzeci de mii lei, se modelează pe speranţa unui debit de tutun şi ele sînt bineînţeles prefe< rate, pentru că anulează cadourile şi cheltuielile de hotel. Peste riscul monotoniei unui interior de mahala, zugrăvit cu zgripţori şi pavoazat, Ungă icoana de deasupra candelei, cu portretul defuno tului în cîteva mărimi, romantismul adulterin trece cu o foarte uşoară şovăială, stingîndurse lampa.
   Asupra esteticei în ceea ce priveşte femeile, Pilaf are o teorie documentară, alegînd din două femei, una frumoasă şi una urîtă, pe a doua. Judecata lui, interesantă, e fără îndoială avantajoasă. Femeia e poetizată şi comparată, ca omul psalmistului, cu un pom.
   Femeia frumoasă stă într<o grădină cu poteci multe şi cu boschete de trandafiri, ca un zmochin
95
căutat, pentru fructele lui cele gustoase şi mustite, de toţi trecătorii, îndesiţi cînd soarele îndub ceşte mîzga. Nu se poate să nu o fi gustat de multe ori preumblă tor ii şi să nu fi mîncat şi ea prin rodul ei gura care o îmbucă şi foamea care o striveţte.^Cu asemenea femeie, care a încercat delirul întreg şi ba rafinat, — sceptică faţă de expresia anodină a unui simulacru de bărbat, corcit în ciocoirea formelor şi a substanţei, împiu ţinat în fizicul lui hibrid şi păstrînd numai indica» ţiile muşchiului degenerat, rămase mai mult pentru sexul costumului decît al făpturii,—înfrîn» gerea nupţială e dezastruoasă. Ea participă la actul slut al citadinului slăbănog şi intelectualizat în gol, fără obîrşia evidentă a puterilor lui de pămînt, cu nepăsarea unui pahar de cristal care îţi satură setea cu un conţinut străin. Dragostea neîmpărtăşită e ca o tăiere de fierăstrău în buştean uscat şi se încheie cu ură şi răzbunare, Intres barea satirică «Ce? ai şi isprăvit?» e catastiw fală pentru genul cerebral şi macerat prin decanj tarea genealogiei. Femeia frumoasă cere armăsar integral, şi dumneata îi dai catîr. Dacă te întî!* neşte pe stradă după tragica demonstraţie, ea ştie să surîdă semnificativ şi să>ţi trimită batjos cura ochiului negru pe care ruai fost în stare să<l faci să se închidă, să viseze şi să plîngă, ca o sentinţă.
   Cei ce urăst: femeia, întîi amantă şi apoi mamă, legată de viaţă prin pîntecul alb, în perina căruia doarme un fluture cu aripile lipite, se mărturisesc bărbaţi derizorii şi actori îmbrăcaţi în podoabe false, ori nişte înfricoşaţi ai mastur» bării.. . Şi pentru că sămînţa li se pierde în cămaşe la atingerea numai cu văzul a unui idol feminin cu pleoapele trîndave şi cu buzele sucite la colţuri ca un ghioc, ei îşi amăgesc echilibrul cu ifose grave şi cu studii de oameni serioşi,
96
deznădăjduiţi la analiză. Omul trebuie examinat la suflet în pielea goală.
   Pe cînd femeia urîtă e o făptură nesatisfăcută, cugetă Pilaf. Ea ţine în rezervă pentru bărbatul care voieşte sto cerceteze, pe lîngă un trup cîte» odată surprinzător, o comoară de păcate începute şi duse pînă la mijloc numai cu gîndul. în pat şi în întuneric frumosul este suprimat, şi dacă vorbesc numai simţurile, fără imagini, impresiile se pierd în folosul imperativ al sensaţiei. Urîta nu caută dimensiunea şi agerimea numaidecît, mulţumită din bucuria expansivă numai cu agre< mentul, şi din tunet şi cu fulgerul mic pîlpîit. Dar ea se dăruieşte întreagă, mai deplin decît femeia frumoasă, pentru că sufletul nu<i lipseşte din act niciodată, — sufletul ei micşorat de compa< rative şi rănit de superbia devastatoare a rivalei. Mai ales defectul fizic concret, adaos nefrumui seţii figurii şt a liniei chiar, dă un spor de mijloace, un belşug cantităţilor normale fanatic. Neuita< tele apogeuri ale sensualităţii le/a primit Pilaf de la o femeie cu un picior douăzeci şi cinci la sută mai scurt decît părechea lui şi care se legăna pe o talpă de doisprezece centimetri, manevrată ca un tampon de hîrtie sugătoare. Cînd s<a descălţat în camera ei, ca de*o ciubotă, şi şira scos şi maşina nichelată, care da pasului ei o solemnitate de locomotivă şl un scîrţîit de tără< boanţă, Pilaf a rămas deocamdată încremenit de atîta armură, mascată de o fustă de catifea. Dar din aparatele demontate a ieşit, ca dintr«un forceps adult, un picior de toată candoarea, cu/ prins într<un ciorap de mătase, culoarea magahon, şi conturat, subt genunchiul ispititor, de un elastic brodat cu trandafiri. El s<a mîngîiat cu acest singur picior mai scurt şi cu o jumătate fesă, şi (<ar fi luat cu el la subsuoară şi l<ar fi dus acasă, ca dintr«o vitrină de magazin de ciorapi, numai
97
de ar fi putut rămîne lipită de ele ţi o fracţiune de sex, ce i»ar fi ajuns toată viaţa, păstrat pentru singurătăţile lui în cas*a de fier cu bancnote, ca unui căţelandru piciorul stăpînei, pe care îţi exercită precocitâţile naive un instinct ridicul şi batjocoritor. Şi piină de mistere dulci este şi femeia cu albeaţă în singurul ochi, peste care îţi trage, seara, cu cochetărie, marginea pălăriei şi îţi apleacă virginal şi cu o practică pudoare capul.
   ■— Şi să<ţi mai spui ceva, zice Pilaf, sordid, mediocru ţi zgîrcit pînă dincolo de pasiune. Cu femeia urîtă nu ai riscul să te « îmbolnăveşti ». Femeia urîtă este femeia sănătoasă.
   Zăresc pe stradă uneori pe un fost coleg cu care nu mă mai cunosc, Rudi. Am fost, cu obrajii lui, rumeni ca şi acum, cînd a început să»i albească tîmpla, în primul an de şcoală primară. El venea cu guvernanta, o englezoaică, gătit impertinent, ţi băieţilor le era necaz pe costumele lui noi, pe limba pe care o vorbea cu guvernanta de la uşe şi pe întreg piţigoismul micului personaj cu guler de biber şi cu mînuşi de piele. Ei îl încolţeau pe stradă, îl înjurau, îi zmulgeau cîte un nasture poleit de la haină ţi i«l aruncau în rumei neala înflăcărată a obrazului, îi trînteau cîte un ghiozdan în cap, şi în clasă îi înţepau cu perfidie bucile din pataloni, de viţel răsfăţat. învăţase şi el o jumătate de înjurătură şi ham auzit odată apostrofând, — palid ţt tremurînd, — pe un coleg în ilaritatea şcolii:
   —   . . .tufţi burta ta.
   Ciocoiaşii au sentinţe de acest fel, ca Pilaf în higiena socială.
—_1 Era şi deputatul Pilaf la banchetul minis/ trului, invitat special şi observator din partea partidului, pentru a raporta cît se depărtează nuanţa de culoare.
   Ovaţiile cu care a fost primit ministrul într<a sală vastă, unde se putea trece un doctorat mai comod decît în aula noastră, au răsunat cîteva minute. Toate stomacurile organizaţiei erau pre< zente cu un tonaj al abdomenelor de flotă de comerţ. Mărfurile în boloboace şi ambalaje scurte circulau pe cîte două picioare aparente jos de tot, de subt genunchi. Patronul localului, membru, îşi aştepta ministrul cu rozeta la butonieră printre notabilităţi, discutînd în capul scării preţul vinu< rilor în podgorii.
   La ivirea sărbătoritului, i s<a desfăcut patro/ nului obrazul subt mustăţi, spintecat în două de un surîs de fericire diagonal, ca un portofel. Dinţii mai voluminoşi decît încăperea lor nu mai putură să fie constrînşi la situaţia de mai înnainte. El nu plătise primăriei curentul electric pe doi ani, şi nădăjduia, ca un beneficiu suplimentar la banchet, să fie scutit. Ţinea să servească personal scaunul din mijlocul dublului semicerc, tnce< pîndu<şt serviciul cu o acţiune de cuicr. Umbrela şi pardesiul ministrului trecură în posesiunea lui şi, ca să glumească o dată şt el, de ziua lui politică, îndeobşte fiind un bărbat serios, titularul adunării
99
îi puse butaşului pălăria în cap, considerat ca un cîrlig. Succesul nuanţei se rosti numaidecît prin hazul universal al populaţiei politice, printre care se găseau şi spiritele critice ale organizaţiei, intelectualitatea ei, compusă din profesori pensio» nari, deprinşi cu clasicismul, din advocaţi, abili oratori, un magistrat epigramist şi un dascăl de latină înzestrat pentru caricatură. El făcea un om, cu asemănare cu tot, din două linii fi un punct, ceea ce simplifica toată arta desenului şi permitea şi o teorie.
   —     Dacă m»aş ii consacrat artelor plastice, repeta dascălul acuzativului cu infinitiv, aş fi révolu» ţionat pictura: pictorii de profesiune nu ştiu să vadă de sus. . .
   Cu o atenţie acordată în toate profesiunile colegilor remarcaţi printr.o dexteritate nepro» fesională, care înlătură concurenţa în bloc, magis» traţii, putînd să»l califice de neserios în func» ţiunile lui şi să»l deoachie în opiniunea ierarhică, dovedeau o admiraţie remarcabilă pentru bătrînul lor camarad versificator, rămas în urma carierei cu cîteva gradaţii, dar vizibil satisfăcut că pe târîmul dublului distih le»o lua procurorilor înnainte.
   Epigramele lui se făceau ca de la sine, încheiiu du»se ca patru nasturi de la o tunică, în găurile croite mai dinainte. Plastronul iua forma conve» nabilă instantaneu, şi « poanta », care»i ceva ca o ultimă mişcare de şef de orchestră a croitorului, după ce haina îmbrăcata în faţa oglinzii este apucată de marginea din spate şi zmucită brusc pentru un efect de retuş, era relevată cu zgomot. Este adevărat că geniul insuficient al magistra» tului epigramist, care nu putea să concentreze într»un catren toată împrejurarea, avea nevoie şi de o legendă, de o introducere în proză, cu textul de o lungime cel puţin egală cu a versu»
100
rilor rimate. Tot aşa şi latinistul caricaturist, la două Unii şi un punct, din care îşi construia perso» nagiile, trebuia să adaoge numele modelelor pe creioanele şi acuarelele lui, ca să nu dea naştere Ia confuzii, din partea unor admiratori puţin experţi în limbajul schematic şi şovăitori în priceperea sintezei. Lumea profesioniştilor pune această inaptitudine a publicului în compartimentul dobi/ toc iei,
   —     Are talent! hotărî ministrul, arătîndu<i<se pe cartonul listei de mîncare liniile lui două şi
   —     Are talent! zise el, cu autoritate, citind pe cartonul al doilea epigrama improvizată cu cîteva zile mai îrmainte. Epigramistul din magistratură îşi dichiseşte săgeţile din vreme, lucrînd ca un farmacist pentru cazurile generale, buline, prafuri, picături şi hapuri cu eficacitatea treptată, condu ţionată de numărul unităţilor utilizate.
   Nuanţa voise să<i ofere Şefului, sătul de icre şi stridii, un banchet « ca la noi », fără bucate împrumutate din istoria franceză şi purtînd nume de rase de trandafiri şi cîini.
       servit la început un borş trecut în menu cu calificarea « să te lingi pe buze », însă un tragic borş, cu peripeţii. Probabil că ministrul nu mai mîncase de multa vreme feluri de bucate mîncate cu lingura. Ministrul fu victima unui accident. Aparatul de respiraţie şi înghiţire se comporta ca un sifon. Fie că gîndise prea mult şi că, printrmn fenomen pneumatic, facultăţile stomacului se cerebralizau uitîndu<şî funcţiunile mecanice, fie că s<a ivit vulgarul nod în gît, de care vorbeşte limbajul popular, ca de un trac al emoţiei, tninis» trul a încremenit cu lingura în mînă la înnălţimea cravatei, şi fizionomia lui s<a contractat neobiş» nuit. Cresc înduâ ochii de două ori peste normal, buzele i*au rămas ascuţite şi strînse, ca şi cum ar fi
                                                                                            tot
F
dorit să fluiere un dans. Un moment, et a stat aşa, mutat din expresia lui întoo mimică neaştep» tată, şi statukmajor al nuanţei, ocupînd locurile din jurul sărbătoritului, ssa ridicat pe jumătate de pe scaune, mestecînd. S>a văzut atunci că ministrul se afla în situaţia de a nu şti ce să facă mai repede cu o gură de ciorbă care nu mai putea să fie canalizată. Adunarea aştepta o soluţie : ori trece ori nu trece ciorba, iar dacă nu va trece mai iute, ce sc mai poate întîmpla. Soluţia nu a întîrziat. Respiraţia oprită a ministrului fu complicată cu o vizibilă nevoie de strănutate, şi mecanismul generat al ministrului silit să frî» neze dublu, ca la automobil, stăpînind în acelaş timp eşapamentul beregatei şi supapele nasului. Se vedea cum se petrec mişcările în interior, ca întrmn motor pentru demonstraţii, de sticlă, şi explozia devenea inevitabilă. între materialele lichide, ministrul ţinea în gură, intactă ca o bilă, o perişoară.
   Ministrul izbuti să<şi domine însă dezlănţuirea într«o singură aruncătură, care ar fi veştejit preş* tigiul steagului şi nuanţa lui, divizîndmşi totuş ciorba din gură în ţîşniri şi sărituri fragment tate. El s<a uitat o dată fix la unul din şefii din faţa lui, ca şi cum bar fi luat la ochi, şi isa trimis în figură conţinutul unei linguriţe. Nu putu să se scuze, căci se uita tot atît de fix la al doîtea şef, scâldîndun şi lui ochelarii cu o linguriţă. Graiul era exclus şi numai intenţiunile se citeau pe faţa asudata a excelenţei sale, strînsă de gît. Primiră astfel toţi conducătorii nuanţei cîte o stropitură, între ochi, pe buze, pe cîte o ureche, unii gustînd fără să voiască o savoare nouă a fierturii, după ce circulase printre fosele de sus ale ministrului. Cîţiva s<au clătinat în fizicul şi în conştiinţa lor, clipind din ochi şi apucaţi de o ameţeală. în sfîrşit, ultima rămăşiţă a lingurii
m
înghiţită strîrnb, îi ieşi ministrului pe nas, <ie<a dreptul în Farfuria lui, cu un zgomot borborosit, şi ochii lui erau plini de lacrimile unui efort, pe lîngă care trecuse moartea.
   —     M<am înnecat! zise ministrul, tuşind în farfurie, ca la dentist, un fel de zmsntînă deasă a sucului gastric. Nu mi s<a mai întîmplat nici» odată asta. — Şi, cu filosofie, zise, imitînd fără să vrea pe Guido Reni: Ce e omul! —Şi gîndindu>se că omul cu portofoliu e nemuritor.
   Dar catastrofa se reproduse ceva mai departe în lungul mesii, unde, ridicat în picioare, un partizan devotat pînă la ultima suflare, bolnav de epilepsie, avu un acces şi căzu pe spate, vărsînd cu o dărnicie de ftntînă. Prietenii politici din dreptul lui fură inundaţi de o acreală amară, — ţi o parte din banchet se duse la el, întno mişcare unanimă de punere la vot. Nefericitul suferea efectul accidentului ministerial.
   —     Strîngeţi»! de un deget, zise din medicina empirică ministrul, care se ştergea, cu obrazul băgat întnun şervet, de glicerina lui stoma* cală.
   —     Varsă sînge, ziseră cîţiva deputaţi, aplecaţi, în. tumultul sărbătoririi, ca să<l ridice de jos. O ambulanţă! Daţi un telefon!
   —     Nu înţeleg de ce nu stă acasă, dacă se ştie cu beteşug, zi.se restauratorul, care îşi văzu banchetul sfîrşit înnaînte de a fi fost bine început şî visul spulberat, al electricităţii. Vă simţiţi mai bine, excelenţa? întrebă pe ministru. Mi s<a întîmplat şi mie o dată, tocmai în ziua logodnei. . . Şi birtaşul intra în măruntaiele unei povestiri de familie, pe care ministrul nu putea s<o ase uite.
   La ieşire, i;am tăiat drumul sărbătoritului, numai ca să4 salut, ştiind că nu mai poate să fie vorba
10)
deocamdată de nimic altceva decît de o peri» şoară ce i s<a pus de<a curmezişul în înghiţi* toarc şi i<a stricat, odată cu sărbătoarea, şi nuanţa.                                  „
   —     De ce să se simtă mai bine domnul ministru? zise protector, în auzul ministrului, un profesor, admonestînd pe restaurator. Dom» nului ministru nu i<a fost rău niciodată.
______ Mfatn hotărît şi am intrat la Ministrul meu.
   ■— Nu mai pot să aştept, i<am spus. Mă ţii cu vorba de cîţiva ani, di să cazi de la putere şi nu mioL făcut nimic, E ruşinos pentru cole< gialitatea noastră. M*ai silit să pierd de trei ori o catedră la Universitate, subt cuvînt că ai de îndatorat partizanii politici, impuşi de şef. « Mai ai răbdare, dragă Gulică, încă niţică răbdare, căfţi vine rîndul negreşit»... Să<ţi fie ruşine! Misiune în străinătate nu mûai dat, subsecretar de Stat nu m<ai numit. . . toţi pigmeii rnùau îuatso înnainte. . , Ce fel de prieten eşti tu? şi pentru ce am muncit? Am fost neclătinat întîiul, de la Abecedar pînă la Doctorat, şi asta nu însemnează pentru dumneata nimic. — ham zis « dumneata », ca să contrastez cu o atitudine un trecut de răbdare. — Asta, pentru că nu vă înjur, O să scot un pamflet şi o să vă fac cu ou şi oţet. . . Mă ţii în biurou la tine săsţi redactez discursurile, sugestiile, pînă şi întreruperile, şi>mi dai drumul cu o cafea turcească în stomac. Nu mă întrebi ce mănînc, cum îmi hrănesc copiii, cu ce<i îmbrac, de unde plătesc chiria, « Mai ai răbdare, dragă Gulică. » Pînă cînd să tot aibă Gulică răbdare?. . .
   Pînă aici, Ministrul, prietenul meu din fragedă copilărie, mă ascultase zîmbind. îl obişnuisem cu fitipicile mele de viitor funcţionar de Stat
deziluzionat, şi iuţelile mele verbale păreau să*l intereseze cu monotonia rece a unei oglinzi care primeşte în cristalul ei şi dansul şi asasinatul, fără să reţie nimic, Cînd îi spusei că nevasta îmi stă gata să nască pentru a şasea oară, Ministrul sări de pe scaun.
 —     Ce, ai înnebunit? răcni la mine. Nu te mai opreşti? Trebuie să fii bolnav de priapism.
 Parcă i»aş fi aplicat un fier de tinichigiu lier» binte întrmn punct pe care şedea.
 —  Eşti dezgustător! zise Ministrul,
 —     De ce, mă rog, dezgustător? pentru că<mi iubesc soţia? Apăsai pe cuvîntul soţie.
 —  Pardon! eşti un idiot! răspunse Ministru!.
 Am cu el indisolubila legătură creştină: e
 naşul o dată al meu şi al nevestii, şi de cinci ori al copiilor mei, ceea ce permite şi bruscare.
 —     Stai jos, şi nu face pe enervatul, zise Ministrul. Mi se pare că am o idee pentru tine. Să mă informez.
 Ministrul sună pe directorul personalului. îl întrebă la ureche ceva. Directorul răspunse:
 —  Da, este liber.
 —     Mulţumesc, zise Ministrul. Cînd o să mai am treabă cu dumneata o să te chem. Vezi de referatele de mîine.
 Directorul ieşi de»a mda ratele, cu o preci* ziune de care eram invidios: el avea onoarea sâ fie funcţionar în funcţiune şi se bucurase de feri» cirea că Ministrul, de obicei poruncitor, i<a vorbit la ureche.
 —     Nu rămîne decît să»ţi iei postul în primire... zise Ministru!. Auzişi? e liber. Ia o coală de hîrtie şi scrie.
 Toată supărarea mea pieri la secundă. îmi păru rău că jignisem un prieten vechi. Avui numai» decît şi o sensibilitate de director numit. Ierarhia îmi trecu prin şira spinării ca un instinct şi stăteam rău pe scaun în faţa binefăcătorului meu.
(06
  —    N»am să uit niciodată şi te asigur că. . . începui bîlbîind.
  —    Bine, bine, scrie, zise Ministrul dese hi» zîndu»şi mapa cu hîrtii, ca să varieze.
  Şovăiam. Nu ştiam să încep.
  —    N*am făcut niciodată o petiţie, zisei, cu condeiul nemişcat în albul hîrtiei. Nu Vrei să mă ajuţi?
  —    Ţiom mai spus că eşti un imbecil. Tonul Ministrului se schimbase. Scrie! zise Ministrul: Domnule ministru, subsemnatul, domiciliat în strada. . .
  —  Subsemnatul, doctor în. . . Nu?. . . zisei.
  —  Nu, zise Ministrul. N»are nici o importanţă.
  —  Cum n»are nici o importanţă?
  —    Parcă te»am pus să dai doctoratul eu?. . . Continuă. . . De ani treizeci şi cinci. . . Ai scris ?
  —  Da, răspunsei. . .
  —  Vă rog să binevoiţi a*mi acorda postul. . .
  Cuvîntul « postul » îmi făcu o plăcere plină,
  ca un miros de pîine caldă.
  —■ Postul de intendent al. . .
  —  Intendent? strigai. Mă numeşti servitor?
  —    Intendent nu e servitor, preciză Ministrul, ştiinţific. Ştii, deocamdată, pînă trece criza. Stai jos şi scrie. . . Ai scris?
  —  Am scris, răspunsei printre măsele.
  —  Al cimitirului Buna/Vestire. , .
  Cred că am leşinat şi că am căzut de pe scann. Nu<mi venea sâ cred în atît realism. M<am deş» teptat pe o canapea, fricţionat de intendentul Ministrului, chemat în grabă. Mă lăsam în mîna lui de confrate, ca un pisoi lins de alt pisoi.
  —    Eşti un sentimental: defect esenţial, zise Ministrul. Şi un isteric. Adăogîtid însă cu cruzime : Dar ai vocaţie. O să faci carieră. Ai iscălit hîrtia? Iscăleşte!
107
   Iscălii ca<n vis.
   Înmuiat din toate droturile mele, mă îndreptam să ies inanimat. Devenit blajin şi părintesc, Ministrul mă urmă pînă Ia uşe. Dar între noi se şi înfiinţase o distanţă. Auzii prin amărăciunea mea:
   —     Ştii că o să ne mai vedem, n<ai să te simţi singur. La toate înmormîntăriie naţionale dau şi pe la tine.
   Spiritul de indiferenţă al Ministrului avea cinis< mul unui vizitiu de dric, careţi trage mortul dinaintea circiumei şi se opreşte ca să bea un şpriţ.
   Am trecut, ca să mă scrutez şi să mă înseninez, prin Cişmigiu, refugiul meu sufletesc de douăzeci de ani. Acolo miiam repetat materiile pentru examene, întrmn boschet. Acolo miiam recitat cursurile în auzul măgulit al studentei, care a fost să<mi fie tovarăşe de iluzii şi de viaţă. Ne plăcea pagina Albatrosului, care nu putea să zboare din pricina prea lungilor aripi şi am tra* dus.o amîndoi în proză, peio banca. Intre pomii ciuruiţi de alicele toamnei, găsii treptatele mele suflete anuale, ca nişte fantome delicate prinse în ceara transparentă a văzduhului gălbui. Albaf trosul zace în mine împuşcat.
       Trebuia să improvizez un punct de vede» re, şi pentru biata mea nevastă o atmosferă. Era mai tragic decît i>aş fi spus că am găsit copiii înnecaţi în tac şi cadavrele lor trase din apă pe mal şi puse la rînd subt o salcie. Trecerea era totală şi bruscă dintr>un orizont în punctul opus. Nu cunoştea gradaţie şi nu puteam s<o prepar. Dacă era vorba de o catedră, ştiam să mă afirm pentru, speranţele ei asistent, conferen* ţiar, agregat, fără să sufere linia îndreptată către catedra definitivă. Dar de la toate aşteptările noastre pînă Ia intendenţa unui cimitir, cum se acoperă intervalul? Eram intendent pur şi simplu, oricum aş fi rostit cuvîntul, mai nazal sau mai fonetic, « Ltindent» sau «intendant», şi nici nu eram un intendent de ceva, oarecum, eram pur şi simplu intendent de cimitir, un singur cuvînt cu trei cuvinte. Cum o să*i spui nevestiumi asta?
   Să intru cu o figură mohorîtă, să afectez o veselie la nelocul ei, să rămîî în oraş pînă la înserat ? Aveam nevoie de o introducere imposibilă. Ajunsei să<mi fac un proiect. O să mă doară capul şi<o să mă întind pe un scaun, ca să<mi treacă, şi nevasta, speriată, o să primească pe sărite confi» denţa mea. Strategie vulgară: faci gălăgie în locul unde nu eşti, ca să apari de acolo de unde te afli. Nu se putea totuş eveniment atît de straniu, fără un eveniment intercalat. Mi<aş fi tras un
                                                       109
    21
glonţ în marginile urechii, ca să dau o derivaţie, şi în timpul pansamentelor aş fi demonstrat, abordîndu/mi subiectul în spirale, că morţii i se poate prefera cimitirul. . . Dar n<aş fi uzat de revolver, dacă I<aş fi avut, de frică să nu<mi nimeresc în locul urechii capul. Sînt sigur că e ceva în capul meu! Totuş, am căzut la îndoială.
   «Haide! curaj! mi<am zis, mai rău nu poate să fie. »
   Cînd i<am comunicat Matildei că al şaselea copil al nostru are toate probabilităţile să se nască întnun cimitir, femeia a leşinat şi ea, proce/ dînd şi eu ca un intendent, prin fricţiuni. Prestigiul idealurilor ei a pleznit odată, ca un geamantan,
   —   Ai acceptat? zise nevasta.
   —     Vream întîi să stăm de vorbă împreună, zisei.
   Vorba « împreună » are solemnitate.
   —     Mai încape stat de vorbă? Cum? Noi refuf zat? Te lauzi cu Ministrul tău cie zece ani, şi el te numeşte cioclu. . .
   Dezolantul adevăr al nevestii mă doare cu atît mai mult cu cît asupra lui nu încape nici o îndoială. Totuş, nu putui confirma stupefianta decepţie a unei aşteptări de atîţi amari de ani, fără să mă văd şi mai micşorat decît eram.
   —     Poate că e suportabil, zisei.' Cine ştie? Deocamdată nici mie nu mi»a plăcut, pot să zic, dar de la minister pînă acasă mai nuam gîndit. . . Avem gratis casă, lumină, încălzit. Pusei pe « gratis » înnainte, pentru efect.
   —   Foarte mulţumesc, zise nevasta.
   Aş fi preferat să mă sinucid şi sămii inaugurez funcţiunea cu propriul meu cadavru.
   —   Sper că nu te»ai angajat. . .
   —     Desigur, desigur, . . răspunsei. Am iscălit numai o hîrtie, dar ştii, fără importanţă, o petiţie. . .
 no
   —     Ai mai făcut şi petiţie? întrebă Matilda, cu un accent pe care nu i<! mai auzisem. Te»ai rugat să te numească intendent la cimitir?
   —     E o simplă formalitate, răspunsei contrariat. Aşa se face totdeauna. Totdeauna cînd un ministru vrea cu tot dinadinsul să te servească îţi cere o hîrtie. . .
   Ţineam la cuvîntul « hîrtie » ca să dau tristei mele situaţii un înţeles mai general, apropiat de document sau măcar de arta tipografică. Mi se părea că puteam salva cu termeni ceva din dezastrul speranţei.
   —     Cînd un ministru vrea să te servească, zise cu amară dreptate Matilda, îţi dă trei sute de mii lei pe an ţi te lasă la lucrările tale. Dar nu e ministrul de vina. El dă cui ce se potriveşte. . . Ai lins zece ani, numai de cînd ştiu eu, ca să ajungi aici.
   Aprecierea « lins » mă stingherea.
   într/adevăf, nu<mi venea să cred şi mă biruia realitatea. Mă revolta gîndul că am iscălit şi nu»mî dam seama ce s<a petrecut în mine cînd am acceptat. Am scris: «Vă rog să binevoiţi». E un act înregistrat şi care rămîne. îmi treceau dinaintea minţii toţi camarazii mei de odinioară, parveniţi la dregătorii însemnate, şi nu<mi explicam cum au izbutit eî să fie altceva decît intendenţi de cimitire. Pus cu nasul drept în chestiune, vedeam mai clar, şi turpitudinea mea îmi da despre mine opinii de clapon sufletesc. Ar fi trebuit să/i cîrpesc Ministrului nişte palme. . .
   Dar iarâş mă gîndeam că încetează măcar mizeria, dacă funcţia e dezgustătoare, şi căutam justificări. îmi ziceam că cimitirele sînt puţine. Profesorii şi deputaţii, nu mai încape lumea de ei; intendenţi de cimitir sînt numai cîţiva. îmi defilau cimitirele prin argumentaţia mea opti< mistă. Cimitirul catolic, administrat probabil de
111
  u» bărbat cult, ca şi cimitirul protestant, cultura făcînd parte din rit. Să tot fie opt, nouă, zece. Totuş, aş fi preferat să nu se repete atît de mult în argumentaţia mea cuvîntul cimitir şi să se păstreze numai intendentul. îmi fură dezagreabile, în acest concert măsurat de cimitire, şi denumirile vulgare ale cîtorva, ca Pătrunjelul şl Trei Co< cenii. . . în definitiv, cimitirele se mărginesc cu religia, cu fîlosolîa, mai ales cu medicina şi, vezi bine, cu viaţa, neputînd sa existe viaţă fără moarte şi moarte fără cimitir. . . Cugetam aproape ca Shakespeare.
     Dar de ce să fiu tocmai eu intendentul ?
     —  Te faci hingher de morţi, zise nevasta.
      à Matilda avu o mare criză de lacrimi. Asta e * femeia : te insultă şi plînge, ca să nun poţi opune f un sentiment întreg, — mai ales că în starea înnain» tată a Matildei trebuia să fiu atent la maternitate şi complicaţii şi să o inîngîi batjocorit. îi frecai tîmplele cu oţet, insistînd ca o moaşă :
     —     Nu te agita, fii cuminte. Ştiinţa spune că emoţiile trebuiesc evitate.
                                                                      II
t___j M<am mutat cu o strîngere a inimii pe
care sînt incapabil să o reproduc. Zi plumburie, ceaţă, umezeală, mocirlă pe asfaltul intrării [a cimitir, frămîntată de tălpi. Sosim odată cu trei convoaie, şi bagajele noastre amestecate cu dri< curile, par destinate confortului subteran al noilor* veniţi. Avem şapte saltele. Ana aşteptat între trăsuri, între carele funebre, între zăbranice, escortaţi de ţipătul gîtuit al unui cor, cu lumînări agăţate de nasturele uniformei. în lacrimi, nevastă» mea, chinuită să<şi degajeze monumentalitatea obstetrică dtntno birjă, se dete jos odată cu unul din morţi din carul !ui, găsindu<se faţă în faţă cu el şi cu pleoapele lui încremenite. Puţin a lipsit ca biata Matilda să nu intre din trăsură în coşciugul lui. Defunctul purtase un ochi de sticla şî murise cu el deschis. Coşciugul era scoborît cu ghetele în sus, ca un leagăn cu un copil înfăşat, dintnun vagon de tren.
   Aş fi dorit să alegem o zi fără transporturi de cadavre, dacă prezenţa ta post nu era tot atît de urgentă, pe cît de aşteptată. Predecesorul meu fusese dat afară violent: intendenţa nu putea să rămîie vacantă. Dar de aici înnainte vom avea de<a face numai cu morţii.
   Mesele şi scaunele se prezîntau cu picioarele în aer, mobilierul unui apartament întreg se opri în poarta cimitirului, pe trei camioane mari,
                                                     115
 trase de cai înnalţi, ca şi dricurile, ale cărora gloabe costumate căpătau autoritatea unui a no ni < mat medieval, de la odăjdiile negre. De unde au putut ieşi atîtea boarfe? mă întrebam cu mirarea unui tuberculos, urmărit de imaginea cantităţii sîngelui scuipat. Şi căutam o diversiune. De unele bagaje uitasem ţi credeam că nu mai sînt, altele mi se păreau transformate, din pricină că le văzusem într/o singură poziţie; fotoliul pe care te întinzi, sufrageria în care mânînci, patul în care dormi. Răscolite, întoarse şi asociate, peizajul lor aduce aminte fotografiile cutremurelor de pămînt.
   Întocmisem bagajele după însemnătăţi, lâsînd podul, spălătoria şi cuhnia în seama unui camion Special, care se găsea tras acum lîngă un car piramidal de coroane, un părete de trandafiri cu panglici învecinîndu»se de aproape cu albia mea de rufe, pardosită, la crăpături, cu tabla de zinc. Inestetic afară din cale era cuptorul în trei labe al cazanului de leşie. Adunate în două sfori, burlanele presărau funingine ţi cenuşe. Oprită în admiraţie, Mărgărita, servitoarea noasi tră, ţinea o căldare cu mături şi cîrpe şi o colivie cu doi canari. Frumuseţea carelor şi a coroanelor, doamnele în zăbranice negre pînă la pămînt, domnii cu jobene lustruite, ofiţerii, arhiereii ţi mai cu seamă superba înfăţişare a cioclilor cu pene academice la pălării îi revela o lume de început de Paradis. Cu mîna la gură şi nas, ea răspunde, cînd este chemată « Margărito ! », întorcînd capul ţi strigînd « Hî (* ». E o proastă, de patru ani în serviciul nostru, cu o mare pasiune pentru bumbi şi tunici. Ochii îi rămăseseră şi gura căscată la fulgii forfotiţi de ceaţă din chivără împărătească a unui purtător de făclie, cu guler de celuloid.
A trebuit să aşteptăm mult pînă la intrarea publicului pe poarta, boltită ca o înghiţitoare
1t6
iconografică, a lăcaşului de veci. Cîteştrele cada* vrele aparţinînd claselor intelectuale cu drepturi în Stat, aglomeraţia ceremonioasă era enormă, şi domnii în haine negre participau la trei pobrei ganii odată, împărţindujşi durerea egal. Auto mo < bilele urmau automobilelor, şi râspîntia larga din faţa cimitirului se înfăţişa ca o ieşire de teatru, la o reprezintaţie de gală, de unde nimeni nu e absent. E o convenţie ca toată lumea să fie de faţă la o înmormîntare şi să citească un discurs. Pe o distanţă de doi kilometri, tramvaiele fuse» seră oprite, sat neîntrerupt de vagoane: la jalea înmot'mîntării, vehiculele electrice trebuia să ia parte în forma lor, printno lipsă de încasări de două ore. Văduvele, familiile, prietenii în» tristaţi, se înghesuiau în poartă, şi mai departe se interpelau şofeurii şi birjarii, vociferau poli» ţiştii. înmormântările fiind cu arhierei, din două limuzine s?au scoborît două feţe bisericeşti cu abdomen, încă fericite de bucuriile pămîntului şi păşind cu o solemnitate lătăreaţa.
   Căutat din ochi pe Ministrul meu, strecurat în mulţimea de personagii, şi nu ham văzut pînă la întunecare, cînd, îndemnate de bice şi de uralele vehemente ale vizitiilor, bagajele mele, urnite cu greu, se opriră dinaintea depozitului de coroane.
   Un înger de piatră, din grilajul mormîr.tului celui mai apropiat de dormitoare, făcea o figură gimnastică alegorică, prin întuneric.
X
 29
Nu credeam că o să mă culc vreodată de viu întrrun cimitir şi am aşteptat înfrigurat sen» saţiile acestei situaţii. Nu am avut nici o sen< saţie. . . Am dormit buştean. Porţile au fost încbise. In cetatea mormintelor a,a mai intrat pînă la ziuă nimic, cred că nici în zbor, peste ziduri. Orologiul a bătut ceasurile regulat în turla lui, cu un zgomot de bocanci trîntiţi odată cu bătaia, venit din mecanica lemnăriei. Aş fi putut crede că suie scara toată şi o coboară, prin întuneric, timpul cu ciubote.
      Matilda tace plîngînd. Copiii cred că au murit şi că sîntem cu toţii înmormîntaţi. Dacă asta e moartea, tot nu e atît de rău. Stai închis într»o localitate cu porţile încuiate. O vagă satisfacţie, ca de insular, ca de colonist fermier, pare că o să înceapă să mă consoleze.
      —    Nufi aşa, tată, că noi am murit? întreabă din salteaua lui de pe seînduri băiatul cel mic, ca un poet.
      S»a crăpat de ziuă. în tăcerea analitică pe care şi»o impusese, Matilda izbucni în răcnete înnă< buşite, gîndindu»se probabil la moartea ei per» 'sonală. Desigur că niciodată nu a regretat mai precis căsătoria din dragoste cu un puber entuziast şi idealist, dificil, năzuros, acerb în critică şi contestînd tot ce fusese făcut şi încercat pînă la el.
118
   Ca să produc o derivaţie, dâdui drumul robi» netului din părete, fără nici o speranţă. Un şuvoi de apă drept îşi făcu drum în jgheabul de fontă zmălţuită.
   —     Funcţionează! zisei fără vioiciune. Nu mă aşteptam. . .
   Nici un. răspuns, deşi nevastăimea dorea încă de ia căsătorie să ne mutăm într»o casă unde apa să vie din părete şi să plece prin părete.
   Controlai electricitatea, întorcînd cu un troznet exagerat butonii în toate cinci odăile goale, aşe/ zate la rînd în apartamentul intendenţei. Făcui lumină rînd pe rînd în fiecare. Precedentul n<avu< sese timp sa ia şi becurile cu el.
   —     Electricitatea merge perfect, adăogai. E de mirare, într»o instituţie publică să nu fie instalaţiile defecte. . . Apăsai pe cuvîntul « instituţie » mai ales, ca să pui cimitirele între Academii şi Facultăţi.
   Nici un răspuns. Dar înnaintam pe teren. Un răspuns neformulat la timp e o tăcere cîştigată. Ca să termin cu instalaţiile capitolul concret al gospodăriei, afirmai surprinderea plăcută că depen/ dinţele n/au mirosul obişnuit al autorităţilor, şi mai strecurai şi cuvîntul « autorităţi ». . .
   în schimb, miroase cimitirul.
   Mă descurajau bagajele, grămădite, dinaintea cărora mă găseam ca un explorator, neştiind de unde să încep.
   Niciodată nu m/am putut descurca singur în haosul concentrat al unei căruţe cu boarfe şi al unei liste de cumpărături. îmi vine să nu pui nimic în căruţă şi/mi vine să cumpăr toată pră< vălia. Fără busola nevestii<mi rătăceam dezorien/ tat, dar nevastă/mea sta ca o buturugă, gravidă la moral ca şi la fizic. . . Lumea ei se sftrşea în ceasul cînd soţul începea o carieră.
   Bagajele fuseseră cum fuseseră făcute, desfă» cutul era incomparabil mai dificil. Izbutisem din
119
 sute de obiecte disparate să realizez totaluri mici şi totaluri generale, pălării, sticle goale, perini, cărţi, dosare, tingiri. Nu ştiu de ce păstram
o  sticlă cu ulei<de«ricin rînced, pe fund. Mascate cu cîteva covoare şi draperii, transporturile au putut ajunge, încinse cu frînghiile cărăuşilor, pîn>aci. M<am simţit obosind de cîteva ori şt aş fi preferat să fug, să mă duc la cafenea şi să nu mai mă întorc două zile. Dar de ce nu nuam descurajat la întocmirea celuilalt bagaj, personal al nevestii?. . . De ce n<am fugit înnainte de a desface transporturile ei succesive de cinci ori? De ce am pregătit al şaselea al ei ambalaj ? Un bărbat nu poate să se lege de datoria responsa» bilităţii. « la»ţi, domnule, inimam dinţi, tnùam comandat, şi apucă*te de aşezat. »
   Fiecare cameră are douăzeci de începuturi, ca
o  carte. De la care să pornesc? De la dormitor, de Ia bucătărie, de la bibliotecă, de Ia dulapuri, din pivniţă, din salon, din pod^
   Meticulos din fire, am debutat cu o concepţie, pretinzînd mobilierului meu, mare şi mic, o înfăţişare de ansamblu, şi improvizai schiţe de camere, distribuind lucrurile pe grupuri de inte< rior, şi risipii bagajele împrejurul intendenţei. Cu un fotoliu atinsesem zona cavoului tăbăcarm Iui Iov, care se află aci dimpreună cu toată onorata lui familie, aci lîngă mine, şi ca să<mi dau seama de aşezarea tablourilor m»am servit de cîteva grilaje. . . După moda artistică a epocii căsă* toriei, colecţia menajului era dominată de o fotografie mare cît o uşe de dulap şi încadrată în spirale decorative de pluş vişiniu, în care soţia mea, încă studentă la litere, se înfăţişa ţinută de mînă de fostul doctorand. Ca să judec de perspectivă şi sărnii împrospătez suvenirea, am depărtat portretul nostru, răzimat de un brad în ghiveci. Era delicios. Nu mai am nici eu
120
p
               pletele de atunci şi nici nevestii nun mai apare, ţ            pe buzele îngroşate de sarcină pînă la nas, zîm.»
               betul Kclivisit de la fotograf.
               Descoperii, credeam, momentul psihologic I            pentru o împăcare, pe care trebuia să o stabilim
 *            pe spinarea trecutului, de urgenţă, şi raiam
               îndreptat, ca odinioară, spre Matilda, posomorită pe un scaun din mijlocul unei camere goale.
               —     Vrei săfţi arunci puţin ochii tăi frumoşi, către cel mai fericit moment al vieţii noastre? i>am spus. Ia uităfte pe fereastră: cel de colo e Bibi. . . şi lîngă Bibi stă scumpa lui Dodô. . .
 i            Pe atunci ăştia se găseau în noi, adâogai cu o
 |            filosofie grosolană. «Ăştia» erau copiii noştri.
 I              Ei se jucau acum cu gramofonul, întoaltă
               cameră goală, sfâdindu<se ce trebuia pus întîi. Adio cîntat de Caruso, sau Püppchen, du bist (            tnein Augenstern. . .
               Ridicîndu«şi maşinal capul, Matilda dete cu ochii de fotografia noastră, pusă pe un mormînt. şi ţîpă.
               Făcusem o ispravă.
               —     Fără să vreau, draga Matildo, te rog să mă crezi. . . Ce idiot! strigai, lovindu>mă cu pumnul în cap.
               Gramofonul copiilor cînta Imnul lui Garibaldi, care pare la ureche marşul de dans al unei armate de ceramică. Şi uîtîndu/mă la mobilierul gol, răspîndit, aş putea să zic, în curte, văzui, pentru întîiâ oară, cîtă asemănare, fără sâ fi. ştiut, avea clavirul nostru, tras deoparte pe un trotuar, cu un coşciug.
               De altfel, acum îmi dau seama că mai toate obiectele cu care am trăit, construite în lung, ca paturile şi canapelele, sau vertical, ca dulapurile şi biblioteca, şi ornate cu capete de lei, cu labe, îngeri, sînt inspirate de la aceleaşi motive ca mormintele, care se urmează pîna în fundul
121
nedesluşit al cimitirului, deschis pe alee lungi, ca un muzeu şi ca o pinacotecă. Parcă omul era destinat neapărat sa ajungă la cimitir, ca mine, intendent. Flori proaspete, flori veştede, fiori uscate artificiale, buchetul întîi al iubitei e o promisiune, şi scrisoarea dragostei sfirşeşte fune< bru, cu suspectul « pentru totdeauna », sau cu «. pînă ia moarte ».
______ Sînt ca un doctor parvenit ministru şi care
îşi transformă individualitatea facilă într<o perso< nalitate dificilă, uitînd totul, şi sarea amară. Aş putea să vorbesc ca un camembert şi să afirm că << mă fac ». Am luat posesiune. Am patruzeci şi şapte mii de morţi înregistraţi, supuşii mei. Sînt cel mai mare întrio republică închisă şi trec zilnic printre mormintele mele, urmat de opt gropari şi cinci grădinari, ca primarul. Greve, revoluţii, opinii, polemici, propagandă electorală: nimic. Frontul morţilor e obedient şi tăcut. Şi pot să le zic pe nume tuturor oamenilor însemnaţi şi să>i şi înjur. Timiditatea mea dispare îndată ce intru între ei. Moartea e o situaţie penibilă pentru un orator, dar agreabilă pentru noi si inspiratoare şi de principii politice. Populaţia vulgară şi ameninţătoare se poate rări şi la rigoare lichida, în poziţie culcată, între zîntîi şi 30 ale fiecărei îuni, pe serii: ideală întemeiere de guvern.
   Patruzeci şi şapte de mii de morţi: auditor magnific, imposibil de recrutat la Universitate, şi patruzeci şi şapte de mii de familii atente la păstrarea relaţiilor cu personagiul care trăieşte zi şi noapte cu morţii lor. Sînt al familiei, ca guvernorul unui cretin adult, cu care se plimbă în trăsură, pe care îl şterge la nas şi căruia îi dă jos pantalonii şi<i spune: gata, poţi să faci.
12)
   Ssmbăta e zi de « vorbitor », ca joile !a închi» soare. Vizitele ţin toată dimineaţa, pînă la prînz. O văduva, o mamă, au mai rămas din tot trecutul !or cu această ce miţe a bucur ici Ca sâ o guste se pregătesc o săptămînă. Cimitirul e ca o gară, la care cei rămaşi singuri se întorc neîntrerupt ca să mai vadă o dată linia de»a lungul căreia cei plecaţi s*au depărtat. Drumul e nesfîrşit şi se scufundă în zarea vînătă dintre copaci: încotro «>au dus? Drept înnainte, pînă ce nu S'au mat văzut. O însufleţire ciudată agită pe vizitatoarea credincioasă mormîntului, sosită cu braţele pline de un znop de flori, singurele lucruri care mai pot plăcea celor absenţi. Doamna Zinescu stă înghenunchiată cîte două ore, cu şoapta ci apro* piaţă de pămînt, povestind auzului ascuns şi înţelesului invizibil, tot ce s<a întîmplat de cînd r\<a mai putut să vie.
   Am p.scultat una din convorbirile ei cu soţul.
   —    N<am mai dat de zece zile pe la tine, să mă ierţi, Totcb, . . Am închiriat apartamentele dc sus şi a trebuit sa fac contracte, să mă duc la notariat, să plătesc taxe. . . Ieri am fost la percepţie. . . Sînt într/o mare încurcătură cu Mimi. A cerubo un magistrat şid place şi fetii. . . Am luat infor< maţii : bun băiat, serios, ţi/ar plăcea şi ţie. . . Nu ştiu ce să fac. . . ham spus: « Mamă dragă, dacă pleci şi tu, o să râmîie maica singură de tot. Mai aşteaptă. »• Nu vrea să aştepte, înţeleg. Nu ne/am grăbit şi noi tot aşa, atunci cînd ne^am luat? Ştii că era să fug de acasă pentru tine. . . Dar tata trăia, mama trăia, despărţirea a fost mai uşoară. . . N*o să mai am nici un rost. . . O să umblu cu umbrela în mînă pe străzi, o să<mi fie urît acasă. . . Şt dacă viu la tine m»apucă noaptea şi nu mai am unde să mă duc. Nu mai avem voie să stăm împreună. . . Ne/am despăr< ţit. . . Şi ce mă fac noaptea, singură în toată
124
casa noastră ? Ştiu, o să/mi spui sa mă duc la cinematograf. . . Am fost. . . am încercat, nu mai mă interesează. . . Nu pot nici să rid nici să plîng. . - îmi plătesc biletul, intru, stau puţin şi mi se urăşte numaidecît şi acolo, şi plec şi iar nu ştiu unde mă duc, . . Dacă eşti bun, învaţă» mă, te rog, ce să fac, s*o dau, să n»o dau pc Miml?. . .
   M»am strîns cu ea în doua odăi şi am închiriat tot. . . De cînd nu mai vii tu la prînz acasă, prînzul nostru nu mai e prînz şi, de cînd nu te mai întorci seara, seara nu mai e seară, noaptea nu mai e noapte, ziua nu mai este zi, nimic nu mai e nimic. . . Şi mă gîndesc că n»o să te mai întorci niciodată. . .
   Doamna era întinsă pe mormînt ca pe o cana» pea şi se uita în mormînt, ca într»o cutie, gesti» cula ca dinaintea unui viu, care pricepe, o urmă» reşte şi e de acord. Părea că vorbeşte la telefon. De unde ştii că nu sta într»adevăr de vorbă, mortul cu ea, cuprinsă în vapoarea sufletului împînzit cu mormîntuli’. . .
   —    Am avut niţică treabă cu bărbatu»meu, spuse doamna Zinescu, trecînd pe lîngă mine la ieşire, cu sentimentul că a întîrziat prea mult.
_____ O femeie bătrîna aduce băiatului ei, în toată
săptămîna, două ghivece cu flori, pe care le înlocuieşte peste şapte zile. Ea creşte acasă florile copilului. E îndeletnicirea ei absorbantă. Pentru că trebuie să stea în legătură cu el, ea vorbeşte cu garoafele, cu altoaiele, cu seminţele, cerne pămîntul şi»! întocmeşte în ghivece, şi pentru, toate operaţiile ei are descîntecul, rugăciunea şi vorbele trimise copilului prin cel mai delicat purtător de vorbe, de la vii la morţi. . .
   Bătrîna nu scapă niciodată din vedere $ă treacă pe la biuroul meu. Ea deschide cu băgare de seamă uşa, îmi dă bună ziua, surîde şiimi spune: «Mă duc la Iancu ». Şi se duce grăbită, ca să nu piardă nici un minut. Vorbele ei îl cheamă de departe, ca pe un mînz.
   ■— A venit mama să te vadă, puiule, . . Şi ţi «a adus mama astăzi dălii, că aşa îi stă bine puiului ei. Şi o să>i ia mama micşunelele îndărăt, că s>au trecut, la spune, Ianculemamă, ce<ai mai făcut?. . . Ai fost cuminte, mat supărat pe Maica Domnui lui?. . , Cum să supere el pe Sfînta?
   Bătrîna face toaleta mormîntului, cum învîrtea pe timpuri buclele băiatului, adună frunzele căzute din copaci, îndreaptă candela, ciupeşte cîteva fire de iarbă, mai stă puţin şi pleacă, pe braţe cu două ghivece. Nici o lacrimă, nici o jale: bătrîna ştie bine ce ştie, identificată cu
t26
organizaţia vieţii de dincolo şi de aci, una şi aceeaş, în două aspecte. Aproape veselă, bătrîna mai bate o dată în uşa mea şi<mi spune: «Am
filecat. Poftă bună», fără să uite nimic, nici dreptul a masa de la prînz. Şi dacă găseşte răzimate de prăjinile negre obişnuitele scuturi, cu blazonul de metal argintiu fix, pe care numai iniţialele negre variază, ea nu spune: « Cine a mai murit? », ci întreabă: «Cine mai vine?», înmormîntările petrecîndufse, în pravilele ei, ca nişte drumuri şi găzduiri de musafiri, şi aşteptîndu<şi deplasarea ei personală cu o linişte armonică, pură, măsurată, echilibrată. Sentimentul că a mai trimis înnainte pe soţul ei, care, în douăzeci de ani de şedere la locul lui, şi<a stabilit, cereşte, o situaţie, ca o rudă din Argentina, şi acum, nu prea de mult, pe fiul ei, nu c strein de certitudinile ei: are cine sjo aştepte acolo unde trebuie şi să<i arate Raiul, ca un mare magazin de mărfuri în multe culori.
   Ciudat mi se pare un advocat, care, din zece ani, cîţi a trăit cu soţia lui, n>a pierdut o singură zi ca să nu o bată, dar care în momentul dece/ sului ei s«a simţit atît de nenorocit încît cu multă greutate a fost împiedicat să se omoare. Cîteva luni el a rămas scufundat într<o anulare de sine adîncă, nesimţitor, indiferent, neutru. Pierduse ceva ce<i fusese mai scump decît îşi închipuise. Poate să fie ceva mai scump decît omul pe care bai cki< nuit? Mi ba arătat unul din groparii care dobo< rîseră pămîntul pe coşciug, cu o mînă sucită în dreptul capului, că domnul e niţel cam aşa. . . Cînd a venit la administraţie, domnul Doda, cum îl cheamă, m<a întrebat dacă n<avem în seră fiori « mai potrivite » pentru mormîntul soţiei lui. Ar fi dorit nişte crizanteme vaste, şi noi avem numai tufănică ruginie şi albă.
   —     Nu mă uit la preţ, zise el. Vreau ca soţia mea să aibă ce»i trebuie.
127
    Vorbea ca un părinte care şi<a dat copilul în pensiune.
    —    Să nu<i lipsească nimic, spune domnul Doda. Vreau flori de sezoti ţi flori «prima».
    Aducînd vorba de candelă şi de undelemn, care tocmai se isprăvea, puse pe biuroul meu un bidon.
    —    Vreau numai franţuzesc, adevărat de măs> line. Vă rog să nu se întrebuinţeze altul. Ţi>am adus.
    —    Aveţi încredere, i<am răspuns ca un chelner dinaintea unui client care cere o saladă condi> ţionată.
    Domnul Doda avea în automobil două bidoane.
    —    Şi luminările, vreau să fie de ceară curata, fără parafină, zise advocatul cu pedanterie. Plătesc. . . Sîmbătă, trebuiesc înfipte în mormîntul soţiei douăsprezece luminări de ceară albă.
    —    Ce mai vream să spun? zise domnul Doda. Şi se gîndi. Da, miram adus aminte. Colivele le aduc eu, pentru că ţiu să fie făcute din grîu arnăut, cu nuci şi cofeturi multe, fără pesmet, — şi să fie dulci. La revedere! Eşti noul intendent, mi se pare. Doda! zise advocatul şi îmi întinse mîna,
    Luîndu<mă vorba pe dinainte:
    —  într<adevăr, răspunsei, şt sînt vesel: Unanian. )
    —    Intendentul trecut s*a purtat ca un porc! să/mi dai voie să/ţi spui, zise domnul Doda. Mînca undelemnul şi punea în candelă ce vrea el. Am auzit că dumneata eşti un intelectual. Nu e rău. . . De cînd au intrat bacalaureaţii sergenţi de stradă, sia mai civilizat şi oraşul. La revedere, încă o dată, şt mî*a părut bine.
    Dar făcînd cîţiva paşi se întoarse :
    —    Ţiiam spus ori nu ţt/am spus că sînt un măgar? M*am purtat cu nevastă<mea ca un adevărat măgar. . . Mi se pare că nu ţi<am spus.
I2i
 —  Vai!. . . am răspuns.
 —     Nu, nu ţi<am spus. Ţi<am spus altceva, că celălalt a fost un porc. . . Dar să nu uit şi altceva: un bidon e al dumitale, ca să nu mănînci bidonul ne vestii.
 Lăsă pe marginea biuroului bidoanele cu un< de lemn.
 —     Dacă eşti om detreabă, o săfţi aduc întot< deauna două. Ai copii?. . . Las', sâ le iau şi lor cîte ceva.
 i 32 I
 . i__1 Mărgărita şi<a găsit genul convenabil, aştep<
 tind cu mîinile în copaia cu lături, la fereastră, trecerea chivărelor cu pene ale cioclilor. Este, în ţîcnit, pasiunea servitoarelor pentru oştire, tramvaie, cale ferată, poştă. Nimic nu i se pare Mărgăritei mai frumos ca un costum negru, de marchiz pe jos, bosumflat, utilizat la serviciile mortului. Prezenţa mînuşilor albe, date cu tibîşir, ale purtătorilor recuzitei obişnuite la pompele funebre, o mîngîie. lese în uşe, hipnotizată uneori pînă săişi uite îndatoririle, şi se ia, grotesc, după convoi, cu o tigaie de coadă. S(ar plimba dumineca în Cişmigiu cu unul de ăsta, ţmîndusi mantaua de braţ, şi ar dori să fie strînsâ la pieptul negru cu încheietori de tinichea fină.
   Azi a venit pînă în biuroul meu, cu un spălător de vase în mînă, rincedă şi puturoasă, dar stupe» âată. Mi/arăta scena de după înmormîntare, a dezbrăcării generale. Pe cînd la poartă se practicau atacul şi dărîmarea podoabelor isprăvite, şi se cotoroseau caii de odăjdii, pe drumul de ieşire, diaconii, preoţii şi arhiereul îşi scoteau, ca nişte măşti actorii înnăbuşiţî în mucava şi flanelă, stiharele, svitele, rucaviţele. Dicherul şi trie herul, pe care prelatul le încrucişează simbolic, făcînd o constelaţie de cinci lumini din luminările întîlnite, erau zmulse şi repede închise în cutii, mitra intra într«un cozonac de piele cu copci,
tiO
 şi cîrja demontabilă cu şuruburi era aşezată, ca un aparat de ras, în lăcaşurile ei de catifea. Sluji' torii toţi se lepădau cu agerime de chipul cere» monial, zoriţi să nu»i apuce noaptea. Morţii cu morţii, viii cu viii. . .
   Pe Mărgărita o speriase dezbrăcarea cioclilor. Grupaţi dinaintea biuroului administraţiei, ei ie» şeau teatral din lărgimea costumelor antrepreno» rului de înmormîntări, în costumul lor personal. Cioarecii, nădragii, izmenele cu cămaşa pe din afară, se scoteau din hainele dricarului cu o mişcare de săritura peste frînghie. împrumutaţi din piaţă şi puşi imediat în regula funcţiunii, aceşti figuranţi îşi primeau tainul din mîna unui regizor obez, care la plată mai ciupea din toc» meală ceva pentru el.
   —     Ce mi»ai făcut? Tc<ai plimbat gătit şi mai iei pentru asta şi parale.
   Cioclul amator se uita în palma lui de salahor şi ar fi voit să simtă un metal mai greu în locul undesl asudase mînuşa,
   — Drept mulţumire că ai fost şt tu o dată în lume, cum nici n»ai visat, mai ai şi pretenţii. Nu mă face, că nu/ţi mai dau nimic şi ai să alergi după dric, — şi poate că ai să mănînci şi bătaie.
   Intr/adevăr, în dricul gol, cu vitrinele imense, dispăreau, ca într»o grotă cu roate şi geamuri, postavuri, covoare, sfeşnice, ghivece cu buxus şi brădiş turtit vertical, şi oamenii cu leafă ai dricului luau loc pe burtă şi spate, în aroma cadavrului rămasă pe ţoale. Cu ţigarea aprinsă, ei aşteptau şi costumele cioclilor, marinari ai cimitirului şi amirali de îngropăciune, fraţi minori cu diplomaţii, care au un atribut suplimentar la cingătoare: teaca.
   Mărgărita zise de cîteva ori « Hî ! » arătînd uimită, cu mîna toată, epilogul. Ea crezuse că degliizainentul cioclilor nu se leapădă niciodată
1)J
 şi că frumoşii dorm în straiele profesionale. O amara decepţie îi căscase anapoda gura şui făcea braţele disproporţionate sa<i atîrne pînă mai jos de genunchi, două organe de manifestare, ca la cîine coada, crescută ca din suflet, cu adevărata ei rădăcină interioară. Braţele sînt tot ce are mai bun Mărgărita, lungi ca la urangutani şi servinduu, dacă le ridică, să şteargă de praf ceasornicul din părete la o tnnălţime de girafă. T rup tui pitic, cu umerii laţi şi scîlcii, pare născut, ca un cîine împovărat de un cap mare şi gros pe picioare debile, din colaborarea cîtorva tipuri, adunate prin generaţii, şi facultăţile ei nu se pot obişnui să adune patru lei cu doi lei, refuzînd sio ajute. Ea nu poate să cumpere mai mult de trei lucruri odată, de la prăvălia din vecinătate, cu condiţia ca preţul de şaptesprezece lei al cîtorva mărfuri să fie împărţit în trei grupe, puse doua în flecare mîna şi al treilea in gură.
   —    Nu uita, Mirgărito, că ai în mîn.a dreaptă sarea, în stînga făina şi în gură săpunul de rufe.
   —  Hî? răspunde Mărgărita.
   Pleacă repetînd şi se întoarce din drum de două ori să întrebe dacă ţine minte bine.
   —  N<am uitat nimic? Hî?
   Şi, zicînd «Hî?», îi cade pachetul din gură, îl încurcă în mîna dreaptă, şi pachetele cu parale trebuiesc distribuite din nou.
   Gîndindu<se cîteodată că trebuie să mai cum» pere şi altceva, şi ţinînd minte ce;i stă în stînga şi dreapta, uită marfa din gura.
   —  Săpun de rufe, nătăfleaţă!
   Mărgărita nu mai poate de ris, dar tot cunoaşte funcţiunile capului, căci începe să se bată în frunte cu amîndouă preţurile strînse în pumni.
   —    Nu mai rîde, că ai să înghiţi săpunul, îi spune Matilda, şi ideea că ar putea înghiţi banii de săpun i se pare atît de humoristică îneît moare
 U2
de rîs şi îşi pierde toţi banii. Şi după ce s<a gîndit bine ce trebuie să aducă, pleacă asigurată, serioasă şi preocupată, străbătînd şoseaua drept, fără să se uite nici înnainte.
   —    O să te calce, fă, vrc un dric! îi atrage atenţia nevasta, care face progrese. A început să se familiarizeze cu terminologia.
       T5cem în privinţa marelui eveniment, care se apropie, dar ne gîndim fiecare la el. In cîteva zile sarcina Matildei s<a rostit monumentală în bizantin, si profilul liniei din faţă s>a curbat cu o exagerare ţuguiată. Acolo trebuie să fie capul băiatului: m<am sugestionat că o să mai am un băiat. Medicul care îngrijeşte de capela generalului Mihalcea, i<a recomandat să se plimbe mult, şi ceea ce n<aş fi cutezat să propui s/a întîmplat din motive de higiena. Matilda şLjh făcut apariţia printre morminte, deplasîndujse, săraca de ea, ca o lebădă prin praf. Mă uit şîiini vine sa pufnesc. Oul ei uriaş aduce aminte gîndacul de bucătărie femei, purtător al unui obuz. Dacă aş fi sigur că nu se supără, aş mîngîia;o cu epitetul răzbunător de « lighioană ». în douăzeci de zile de bosum* fiări şi căutături ofensatoare, am adunat material. Laş fi spus: « Bine, muiere borţoasă! nuaî torturat o lună de zile şî, cum vezi, nufi aşa dc rău, te dcpriiizi. Nsai merita să mă iau după tine, pînă la Cantaeuzino, cu un baston?»
   Ochii mei trebuie să fi scăpărat a ferocitate, că ea sia uitat în ei semnificativ. Dar tot i<am aplicat o sensaţie.
       Bagă de seamă să nu care cumva să/mi loveşti băiatul în cap de vreo cruce de angro/ sist, i»am strigat. Văd că cimitirul începe să<ţi. placă.
 /14
   Intr/adevăr, după ce a pornit posomorită pe aleea principală, prin mijloc, Matilda s«a simţit atrasă de frumuseţile sculpturale şi, mişcată de literatura pietrelor, s>a strecurat pe potecile dintre cavouri vizibil interesată.
   « Trecătoruie, opreştefte puţin, spune inscripţia curentă: aci zace Dorotheea Petrescu. Roagă<te pentru ea. »
   Să te rogi pentru doamna Petrescu. . .
   Ea se opreşte peste tot, intră în merişor, ia pe picioare vinele de iederă, se desface învîrtindmse prin sforile înfrunzite şi porneşte mai departe.
_____l Cimitirul e ca un preludiu de Rai, Dacă
aburul din pomii toamnei n?ar fi fost atît de cenuşiu şi dacă mutarea noastră în dreptul plopi» lor ridicaţi către cer cu intenţia săd ajungă şi să se desfacă de pămînt, s<ar fi făcut în anotimpul florilor şi al umbrei luminoase sau într/o zi ca azi, dificultăţile sufleteşti ar fi fost mai repede îndulcite. O perdea de ceaţă se ridică încet din fundurile parcului de morţi. Iluzia e favorizată. Din marginile zării apropiate merge înnainte, pînă în Slavă, poteca şerpuitoare a sufletelor călăuzite de un instinct precis.
   Lumina e astăzi ntît de frumoasă, îneît vast,vi sonoritate torenţială tîrăşte şi cimitirul într/un peizaj nou, care nu mai seamănă cu realitatea. Ţara morţilor capătă consistenţa abstractă a unei privelişti prin telescop. Crucile, statuile, templele mici, închinate unei făpturi care mai există mai mult în nedumirire decît în aduce rea-a minte, se zăresc prin vaporozitatea dulce a toamnei ca printr/o apă lină, dezvelite de nămolul de azur al unei mări, pitită într>un golf. Frunzele galbene alunecă rare din arbori, ca nişte peşti de aur şovăitori în plutire. Le prinzi cu mîna întinsă în scoborîrea ior înceată, ca un dar trimis de aceeaş lumină, care lesa crescut din muguri pînă la cădere, şi moartea frunzelor se întîlneşte cu moartea oamenilor ascunşi dedesubtul plăcilor de
136
piatră, risipite pe cîteva sute de hectare; cărţi cu eheotori încă nedesfăcute şi răsfoite mimai cu degetul, tot de piatră, al singurului lor cititor, Diavolul Sfinxul.
   Ca o pasăre adormită<ntrfun picior, crizantema străjuieşte fiecare morraînt, şi floarea ei de pene şi fulgi se repetă în culorile palide ale mătăsii. Toate florile tîrzii ale anului sînt de faţă, ameste» cate cu plantele care şi»au pierdut pastelul şt mireasma de mult.
   Oamenii s;au ostenit să acopere pămîntuf îm< prejmuit cu o expoziţie statuară contradictorie şi să dea cimitirului o tihnă dezordonată, de arhivă cu orgă. La estetica generală concurează dălţile artiştilor specialişti, cu atelierele înşirate în preajma cimitirelor, între berării cu lăutari. Mormîntul gata făcut e transportat de la pietrar alături, şi cimitirul începe cu mult înnainte de porţile lui, printre spitale şi şcoli. Saloanele în plin aer, de îngeri şi cruci, documentează bol» navii şi copiii asupra speranţei, şi colindul con» voaielor, în dreapta ferestrelor deschise, ureînd cinematografic coasta, lasă umbra mişcată a ure» chilor cailor, îmbrăcate în postav, peste gînduri.
   Pentru întîia oară am străbătut în întregime grădina osemintelor ce mi s»a încredinţat. Emoţia şi a doua emoţie, a comicului nostru trist, au alternat şi s»au împărechiat, şi tiu am putut rămîne dezgustat de bazarul plagiatului industrial cuprins în atîtea încăperi de ogradă a vieţii viitoare, cînd exaltată cînd ridiculizată. Tovărăşia spaţiului şi a eternităţii, mărturia molifţilor şi tăcerea lungă, mai adîncă decît oriunde şi oricînd, m<au mişcat.
   Douăsprezece ore ale nopţii bat în golul turlei acum, şi întunericul nu izbuteşte să şteargă de pe morminte reverberarea unei suvçniri de lumină.
______ I<a ieşit Mărgăriţii in nas o bubă, care i
ba umflat. Remediile i se par puerile. Acidul boric o face să rîdă: îi amuzează urechea; îi zice « apăidesnimica ». Aspectul vaselinei îi provoacă greaţă. Rîde şi de tubul de vaselină, că i se pare plin cu « muci ». Are leacurile ei pentru bubă, pe care vrea să o « spurce » şi să puie peste spurcătură aţă de păianjen din clopotniţă.
   —     Ai să te intoxichezi, spune Matilda, incai pabiiă să se emancipeze de neologism.
   Mărgărita rîde şi de cuvîntul pe care nu ha mai auzit.
   —  Şi o să*ţi taie, pe urmă, nasul.
   Chivuţa noastră, care roade subt salcîm, cu o gură de miel, un covrig, şUa pierdut nasul tot dintrso bubă. Buba i ha rumegat încet, pînă la cotor, lăsîndu»! o masca de schelet cu buze, prinse de covrig, ca un cap de leu decorativ uzat, din arhitectura veche, ale căruia masele de piatră tocite srau încleştat pe o verigă de fier.
   —  Ai s*ajungi ca ea, dacă n>ascu!ţi, zice Matilda.
   Medicina Mărgăriţii e compusă din droguri
absurde, după o farmacopee de dihor şi scroafă. E bineînţeles că păinjenişu/, cules din colţurile pivniţii şi magaziei, e bun de orişice rană : îl întinzi şi apeşi cu mîna : pansamentul în care nu intră nici un artificiu, ţesut de>a dreptul în ateli<
 1.18
erul naturii. Dar tot ce dă animalul caricatural al Mărgăriţii afară, ca netrebnic, e bun de cîte ceva. Şi amestecurile miraculoase, funingine, uni tură, gaz, răzătură de părete, iarba/cîinelui, balega, usturoiul, sînt neîntrecute pentru beteşuguri fclu/ rite, al cărora codex trăieşte amplificat în creicrul ei. Slănina e bună de oftică, înghiţită pe nemeste» cate, în. cuburi de mărimea zarurilor de table. Un domn profesor, care încercase de toate şi a cheltuit cu medicina o avere, s*a făcut sănătos, de boala lui de piept, cu osînză tăiată mărunţel şi purtată în buzunarul de la vestă, într.-o tabachere de argint, bo fi ajutat şt argintul, şi poate că şi nasturii de la jiletcă, dar grăsimea crudă de rîmă> tor, înghiţită în ora de geografie, în cancelarie şi pe stradă, i»a uns plămînii şi ba îngrăşat. Ca în toate vindecările demonstrative, au trecut opt ani, şi de atunci profesorul nici n<a mai tuşit. Dac& nu murea acum cinci ani de altceva, el ar trăi şt azi.
   Fumul de cîrpă arsă e bun de gingii, cerneala violetă vindecă de crampe, măslinele, pisate cu sîmburi cu tot, dezumflă. Cine vrea sâ se împli» nească, să bea undelemn, şi oricine slăbeşte dacă ia oţet. Mărgărita are geniul medical şi intuiţia răului ascuns. De cîte ori te doare ceva, ea dă un sfat, documentat cu un popă care suferea de picioare, cu o verîşoară care trăgea să moară, cu un nepot care uitase să vorbească din pricina uimelor, ajunse, din umflătură în umflătură, de la beregată pînă la gură. Dacă mijloacele ei ştiinţifice nu prind, însemnează că bolnavul e vătămat mai adînc decît priceperile omeneşti, şi atunci rămîne numai maslul la biserică; ori scapi îndată, ori, Doamne fereşte, te ia Dumnezeu. Cel care moare nu mai are zile. Ştie o femeie de la Obor, care deseîntă de brîncă şi scrîatiturâ, şi la Cuţitul<de'Argint e o armeancă: asta vindecă
t)9
dc surpare şi de sfrinţie cu acelaş medveament : noroi de pe tocilă, frămîntat în rachiu de drojdie sau ridicni plămădite cu buruieni.
   Simptomele Mărgăriţii sînt: bubele/dulci, lipsa de poftă de mîncare, încuia rea, zăpreala, ame< ţelile de<am picioare, lipsa de chief, apucarea cu căscatul şi somnul, moţăiala, ţiuitul urechilor si veninul, care trebuie dat afară. Dacă pofteşte să mănînce tencuială, femeia în patru luni face băiat. Şi nici bolile, afară de cele boiereşti, nu sînt prea numeroase : aplecăciunea, apa la picioare, Ia plămîni şi la cap, şi apa neagră, precum şi buba de aceeaş culoare, o bubă foarte rea. Aprinderea e după mădular, deochiul poate să duca pînă la deces, abuba, ulciorul, sperietura şi negul. Poate că a mai uitat ceva, însă fără multă însemnă* tate. Puroiului îi zice materie, ca mătăsii, şi, din ştiinţa acceptată de ea, Mărgărita iifa putut să adopte decît sarea amară, foarte bună de trînji, şi un dezinfectant puturos, căruia îi zice aţin* felnic: mai bine lipsă. Copiii se vindecă de orice cu un cărbune stins întnun pahar cu apă. Mare Ioc ţine în sănătate scuipatul, dacă te>ai putea linge ca un cîine. Dar nu poţi ajunge peste tot, ca el.
   Cel mai puţin calificat să caute de bolnav e doftorul: să nu te dai pe mîna lui. Doctorul nu ştie nimic şi se preface că ştie toate. Dăd în. . . Acu era să mai zic ceva!
   K un spiţer pe Calea Moşilor, mai bun decît o sută de doctori, şi care ştie să te puie pe picioare cu alifii, cu picături şi prafuri. De hapuri şi buline să te fereşti. Spiţerul din Calea Moşilor, dacă te duci Ia el, cere.i săfţi dea doctorii în hîrtie albastră: numai alea sunt bune.
   Către seară, mo obsedat un miros detestabil, care însoţea mişcările Mărgăriţii, ca o sudoare de hoit.
140
  —  Pute! i>am spus Mărgăriţii. Ce pute aşa?
  Mărgărita, care păstra un secret şi. un zîmbet
  satisfăcut,
  -— Ce să*i fac dacă pute? a răspuns.
  —     Şi I<a spurcat! răspunse nevasta, cu un aer de confidenţă, ■— şi, pentru întîia oară de o lună de zile, cu un accent de voce, sentimental.
  Nfam înţeles.
  —  Şio spurcat buboiul din nas.
  Tonul de mister în care îmi vorbi nevasta, mă puse pe urmele operaţiunii.
  —■ Cu ce ţi bai spurcat, fă?
  —     Ştii dumneata cu ce! răspunse Mărgărita, ca şi cum fuseserăm învoiţi şi ca şi cum aş fi participat.
  —     Ai început să mă enervezi!. . . strigai la Mărgărita.
  Observam o culoare ca de cafea, pătrunsă prin vata cu care îşi tamponase o nară.
  —  Cu ce ţi bai spurcat?
  —  Cu ce mănîncă cîinii, parafrazează Mărgărita.
  Şi văzînd că refuz să pricep, ofensat cînd erau
  implicaţi şi cîinii, şi alegîndu<şi cu pudoare de lexic cîteva cuvinte neizbutite, din prima silabă Mărgărita dete drumul cuvîntului total, zicînd:
  —  Să trăiţi, cu c...cat.
  —     Ieşi afară! am ţipat. Ieşi, să nu te văd!
  —  Dâ/Î repede socoteala, îi zisei nevestii, să plece. Mi se părea că am adus în casă ceva pe pingele, şi, cînd colo, poftim!
  —  Nu te mai necăji aşa, zise Matilda.
  —     Dar nu pot admite, dragă, răspunsei, meto/ dele ei de vindecare. închipuieşte<ţi că strănută în bucătărie. O să mîncăm din nasul şi din intes< tinul ei. Poate că am şi gustat ceva în cafeaua cu lapte. Nu vezi că e dementă?
  Mărgărita, voind să amelioreze impresiile, zise, cu gingăşie:
141
   —  N»a fost de la mine. . . E de la cucoana. . .
   —  Lasă»mă, zise Matilda, gata să verse. . .
   Ieri, Mărgărita s<a întors de doua ori din drum. refuzînd sa cumpere, o data foi de dafin fi a doua oară piper, subt cuvînt că i»a ieşit înnainte cîte o găleată goaîă şi»j merge rău.
   Matilda nu mai rîsese de mult. Ah! dacă nu<şi spurca Mărgărita nas ui, poate că aş fi aşteptat încă multă vreme această casnică bucurie.
   —     în situaţia în care mă aflu, zise nevasta, cu o aluzie directă la vagin, nu ne putem iipsi de o ajutoare.
   ■— Bine zici. . . Ce»ai mai simţit? întrebai pe Matilda. Nu mi»ai mai vorbit de mult.
   —     Mişcă! răspunse emoţionată. Uite4! pune mîna. Observi?. . . Se zbate toată ziua şi toată noaptea, ca un zvăpăiat. Ceilalţi au fost mai blajini, nu ştiu ce drac o să fie ăsta, zise Matilda binevoitoare şi nădăjduind acum, cînd nu mai avea de la mine de aşteptat nimic deosebit, fenomenul răzbunător al unul copil încă nenăscut. Nu o să fie un copil ca toţi copiii, ţinu să precizeze. . .
   —     M»ai iertat? am întrebat şoptind la umărul Matildei. Te»ai gîndit ca am făcut pentru voi, şi nu pentru mine, ceea ce am făcut?
   în chip firesc trebuia să corespundă o mişcare a braţelor la mişcarea mea sufletească, dar biata fiinţă scumpă era de cinci ori mai groasă decît în iulie trecut, şi avui o şovăială cumplită, care mă scutea de efuziuni sentimentale şi pe care în acelaş timp mi»o imputam.
   —     Te»am înţeles, răspunse oftînd din pîntec Matilda, cu ochii umflaţi de sarcină, lăsaţi în jos, şi cu buzele grele, ca nişte lipitori încăle» cate. N»ai nici o vină. Aşa a fost să fie.
   —  Mulţumesc, răspunsei femeii din faţa mea.
 142
   Maternitatea ei, cu toate sforţările de senină* tate morală pe care le repetam, mmui putea, în ruptul capului, evoca portretul Madonei. Şi(i sărutai mîna, ca unui duhovnic murdar, fără sâ»mi împiedic instinctiva ştergere a buzelor cu mîneca hainei. Iubita mea tovarăşe de viaţă, amesteca, săraca, în văzduhul trupului ei optimist şi suferind, mirosul aproape rînced cu al icrelor de nămol.
_____ Lăptarul nostru ne<a rămas credincios: n<a
voit să renunţe la nişte clienţi vechi, şi pitorescul alfabet lăptărese a reapărut pe marginea uşii : linia orizontală reprezintînd litrul, verticala ju-mătatea, şi covrigul vadra. Din troaca lui plescăiesc purceii mei de cinci ani de zile.
   Faetonul se opreşte în fiece dimineaţă la poarta cimitirului, şi lăptarul, sărind pe roată, intră cu ciutura lui de tinichea legănată din două urechi, Siar putea zice, pe dinafară, că relaţiile ntau încetat, că morţii îşi mai primesc şi corespondenţa, şi că pruncii rămaşi întrmn mormînt continuă să se servească singuri de biberon. Scrisorile mele poartă, cu adaos de creion, noua noastră adresă, şi împăcarea Matildei parcă, totuş, nu mise de ajuns. îmi lipseşte ceva. Un plic mare oficial m<a întristat azi cu deosebire: era răspunsul de mulţumire al unei reviste de filologie engleză pentru studiul meu asupra naturii naşterei prepo< ziţiilor în limbaj. Plicul poartă şapte adrese succesive de cimitire: catolic, evanghelic, musul» man, israelit, spaniol, armean şi ortodox. L<am ascuns, ca să nud mai vadă Matilda şi să*î turbure legitimele veleităţi.
   O    mai mîngîie, mi se pare, situaţia nouă ce ni se face. Funcţionarii noştri şi.au dat mai bine seama de realităţi decît Ministrul, şi, în loc să mi se adreseze cu titlul obişnuit de « domnule
144
intendent », ei îmi zic « domnule profesor ». . . Am crezut că e o eroare, dar titlul s>& generalizat: mid atribuie şi dricarii. E, orişicum, o restabilire de drepturi, .şi ceea ce era mai funest în funcţiunea mea, treapta, s*a şters de la sine.
Dacă     groparii şi grădinarii   nu*mi    restituiau
calitatea, trebuia să mă obişnuiesc cu îndoiala că după     douăzeci şi cinci de     ani de  şcoală   şi
truda aş    mai putea să fiu în stare să     conduc    o
catedră.    Le sînt recunoscător     acestor beţivi   şi
disperaţi că au făcut pentru mine ceea ce au refuzat rectorii, deputaţii şi foştii mei colegi; şi înţeleg pentru ce lisus a preferat fariseilor şi cărturarilor muncitorii cu palmele şi pescarii.
„____J Doamna Marin, care vizitează mormîntul
nr. 232, e o movilă. Grumazul ei frumos şi înnalt ţi corpul masiv şi admirabil înclină către liniile în care vacile se supun să li se fure laptele dulce. Stînd culcată pe biurou şi răzimată întrmn cot, ghiceşti că, purtîndu<ţi mîna pe dedesubt, un «ger cu patru ţîţe ai găsi cu ochii închişi. Femeie foarte bună, ea îşi exprimă şi timiditatea ca o Simmenthal. E, regretabil, cea mai murdară din dinastia ei. Dezbrăcată, trebuie să fie o rară bucată de sculptură, cu genunchii de opal şi gleznele rafinate. Mă îndoiesc că bărbatul ei, cu o muscă păroasă pe falcă, să fie preocupat mai mult decît de un singur punct în acest spaţiu de perspective ondulate şi pe care, ca să»l găsească, dispreţuieşte estetica lungă a nudului şi proce» dează probabil iute, deprins să apuce căldarea de toartă, calul de căpăstru şi automobilul de manivelă. Este de profesiune fabricant de mezeluri.
   Nefericita şi frumoasa femeie avea gingiile defectuoase. Dinţii i se iveau strîmbi în buze şi ruginiţi, ca nişte cuie de potcoave vechi. Trista şi dărîmată i se prezintă gura, bolnăvicios umi fîată, pînă ce a primit povaţa să şi/o înlocuiască. Familia a considerat sfatul ca una din acele idei care vin m viaţa omului o singură dată, ca însu< rătoarea. Astăzi, gura tinerei vizitatoare dă un zîmbet de mort galvanizat. S<a împrietenit cu
146
noi. Şi>a scos douăzeci şi unu de oase, numărate după tarif, şi a ridicat pe temelie putredă o uliţă arhitecturală albă. Faţa ei se înnobilează de un luciu de porţelan, prins în fructul crăpat al unei carnaţii bucale de bomboană preparată sensual.
0  pâreche de gingii întregi e redeşteptarea unei figuri.
   înlocuirea dinţilor cu o impecabilă proteză, căreia îi va rămîne credincioasă pînă ce se va muta la noi, i<a schimbat şi psihologia. Pecetluită în convingerea că nu mai poate vorbi, sintaxa ei monotonă e nesigură ca un pendul cu două lanţuri. Cuvintele nu<i mai sînt româneşti. De la ce american să poată veni dinţii ei scrîşniţi, de ia ce elefant obişnuit să mormăie şi să tacă? în gura abonatei noastre se petrece sforţarea evolutivă de trecere a ordinului cvadruped la gramatică, declinări şi conjuncţii. Ea tace acum Ca un mister, şi gura, nevoită să 2Îmbească, pare îndopată cu cîrpe tăvălite în ipsos. E o eroină torturată de jezuiţii de ceară, în inchiziţii meca» nice de panopticum. Ca să*şi dezlipească buzele şi să grăiască, un cal ar întrebuinţa aceleaşi întor» saturi de maxilare, scăpărări de ochi şi ridicări de umeri. Şi o sensaţie curioasă a doamnei Marin!
1  se pare că e mereu duminică. Ceva nou, ca o liturghie pascală, ca gulerele scrobite ale domnului Marin la sărbători, ca lucrurile spălate sîmbăta, ca un sunet de clopot în gură — se suprapun peste minţile ei. I se pare că ar avea ghete noi care o strîng şi<i umflă picioarele. Corpul, desinat, merge parcă tîrîş, i se pare că dinţii au fost puşi în pantofi.. De altmintreli, se uită numai la picioare, ca un tîmplar care şba cumpărat ghete de lac cu postav de culoare halva.
   Doi gropari tineri admiră averea din gura abonatei. Cîţi ani sâ aibă, treizeci şi cinci<patru< zeci ? E timp de epidemie. Or s<o aibă în vedere. . .
   38 ţ
_____Iţi place uneort sa te opreşti cu inocenţa.
Unele corpuri emoţionează. Fetele de pe la treisprezece ani, cu rochia scurtă deasupra genun* chilor, calcă im din picioare caste, ca pasările lacustre. Conturul neisprăvit al copilelor are naivităţi de livadă nouă. Fluiditatea şovăie între efeb şi femeie, ca un răsărit la începutul lui, între noapte şi dimineaţă.
   Defectul caracteristic al fetei de peste şai< sprezece ani e ispita. Oricîte Unii de plastică suavă ar mărgini un corp de fecioară al căreia sîn capătă profil, oricît de palidă, de blondă, de vaporoasă, — ea desface de jurîmprejur o esenţă, un păinjeiiiş. Se umple mirosul., şi se lipeşte de gene. Corpurile emit o undă de dogoare care atrage şi ameţeşte şi soarbe către viitoare. Femeia, de la o vîrstâ, merre la baie, ca în tablouri, nudă şi fierbinte subt mătase şi dantelă.
   Copilele singure pot să dea sensaţia delicată de pictură /mă şi de idee negîndită. Simţi că o mînă curată atinge sufletul cu mir. Fetele încă nedescifrate, în transparenţa straturilor care le mistifică originea şi viitorul, dau sensaţia pură că gîndesc frumos. Eleganţa literii !a începutul unui text. Flori singuratece pe un lujer elastic. O sărutare nevinovată pe această ceramică. Tine< reţea nsare nevoie să fie frumoasă ca să fie divină. Nimic nu dezgustă, jumătate taină şi jumătate
US
boare a nopţii, prin care te uiţi în constelaţii. Şi n/ai voi defel să sc strice nimic, ai voi să opreşti evoluţia şi timpul şi să interzici naturii să izbească fierbinte. Te»ai mulţumi să creşti acest corp întrmn. clopot de sticlă, departe de dorinţă, de matu< ritate si de moarte, , .
   O directoare şi cîteva domnişoare din pedagogie, cu ochelari de cai de dric şi noduroase în făptura lor, savant predestinată învăţămîntului, au însoţit o şcoală întreagă de fete la o ciudată vizita sepul/ crală, făcută azi, pentru dezvoltarea, probabil, a simţului filosofiei.
        Mărgăritei nu.i este fiică de morţi, dar îi vine rău Ia telefon. Soneria lui o îngrozeşte ca o chemare gravă ele peste morminte, şi pentru că iva cunoscut pînăraci cutia neagră cu patru coarne şi neînţeleasă, i se pare că telefonul e un obiect de înmormîntare, în corespondenţă cu ceea lume.
   —     Sună iar! ţipă Mărgărita, — Doamne iartă» mă. . . O mai fi vrmd ceva. . .
   Cel care vrea ceva este Dracul. întunericul începe cu telefonul, acel mare întuneric din moarte şi din viaţa de apoi. Eaù zice şi telefo* nului şi celui care cere ca să vorbească « ăla » ; Necuratul, şi de cînd neom instalat, şi prestigiul meu şi groaza ei de mine au sporit. Fără îndoială că Ia sosirea fiecărui cadavru mi se cere un raport şi mi se trimite din Infern o poruncă rapidă, cum trebuie să procedez ca să dau, pînă nu bagă de seamă Dumnezeu, cît mai multe suflete Satanei.
   —     Că bine zici! răspunde Mărgărita, de cîte ori nevastăsmea, convertită, după ştiinţă amară şi aşteptare sterilă, la primitivism, se rosteşte împotriva oportunităţilor moderne.
   —     Moş (Strămoş ii noştri n,-au mai avut nici telefon, nici radio, şi nu s<au simţit mai rău, zice nevasta brutal retrogradă.
   —     Şi lumea era mai cinstită, adaogă Mărgărita, cu certitudine, ştergîndu<şi respectuos, cu o
 150
singură mişcare de labă, gura şi nasul, puse de Dumnezeu ca să curgă alături.
   Toate muncile, şi cele mai aspre, îi par Mărgăritei normale, singur biuroul intendenţei e greu de curăţat. Ea duce mătura de coadă prin odaie şi cîrpa, cu ochit ţintă la telefon, şi lasă uşa de<afară deschisă, ca să poată fugi mai iute dacă ssar mişca din locul lui. O terorizează gîndul că întno zi o să se ridice receptorul şi o sa<i sărăm cap.
   —    Ce mă fac eu atunci? zice Mărgărita. Că atunci nu mai scap.
   M/am încercat săji explic, în lipsă de alt auditoriu, ce este telefonul şi ham asemuit cu lumina elec< trică din tavan, cu o sfoară lungă, cu o frînghie de rufe, cu firele de telegraf, pe care s<a învăţat să le vadă trecînd pe deasupra capului şi în satul ei. Ea refuza să mă şt urmărească. Strînge buzele din toate puterile, înţepeneşte şi asurzeşte, neto/ lerînd simţurilor să participe la înţelesul sistematic, scos cu claritate didactică la lumină. La fiece comparaţie, Mărgărita răspunde :
   —  Asta e altceva.
   La început, această formulă de a deosebi lucrurile apropiate numai pe faţă şi depărtate în ascuns, nva intimidat. Mi se părea că discut cu o minte înzestrată cu sensul încîlcirilor şi al disocierii, dîndu-mi seama cu necaz şi regret că eu nu ham putut căpăta. Poftim! bagi o rîndă» şoaică şi te trezeşti că ţi freacă scîndurile un sintetist. învăţase vorba de la un plutonier, la care slujise două luni şi care plutonier venise cu vorba de la un locotenent, de la cazarmă. Nu prea descompui, este adevărat, dar caut originile fără să mă las, anume lucruri părîn» du>mifse ca nişte forme neregulate ale unui verb cu rădăcina conruptă. Mûa rămas, probabil, meseria în sînge şi sînt un puritan al dicţionarului, unde se găseşte, totdeauna, radicalul esenţial.
Ifi
   La urma urmelor, noua mea carieră tot în cîmpul limbilor greacă şi latină sc află, într-o prelungire, într/o vecinătate. Ce<am făcut eu toata viaţa altceva decît să dezgrop ? Am scos cuvinte, fraze, inscripţii din bibliotecă şi din hîrtie şi m<am jucat cu oasele lor, reconstruind scheletele şi articulîndude sintactic şi gramatical. Volumele mele cele mai groase şi mai înnalte le-am strămutat în dulapul meu din biurou şi siau aliniat cu registrele acelui apel general, la care nu mai răspunde mormîntul, dar pe care îl răsfoi iese ca să controlez cîte candeli ard în permanenţă, cîte au fost abandonate, cîte s>au furat. Aş da o definiţie morţii prin intrarea oamenilor în inventariu.
   Deschid, la întîmplare, trei cărţi şi găsesc : într.-una Prcsi/ic, întreita Zigcstatis, întmi treia Ferekidi. Trei morţi dezrobiţi numai prin titlul de pe cotoare. Dicţionarul latin, Dicţionarul grec, Repertoriul. La cuvîntul din urmă, al unui om în carne şi oase şi al unui mare demnitar care a legat şi dezlegat evenimentele din timpul lui, găsesc atît: «un preş de şters picioarele, una râzătoare de noroi, una bancă, un grilaj cu herui vimi ». Numele lui nu mai are măcar înţelesul palid şi perpetuu al celorlalte două vorbe, una romană şi cealaltă elenă. Ele au trăit întrio frază, el a vieţuit în timp: se sleieşte mileniul, şi silaba « sînt >> a rămas.
   Nevastă, nevastă, noi facem tot filologie!
11    Tăcerile prostului se confundă cu pauzele Je judecată şi de scrutare. Vorbeşti cu el şi nu răspunde, îi demonstrezi şi te ocheşte, întăreşti accentul şi i se ridică fruntea. Dă din cap. . . însufleţirea ta nud clatină, entuziasmul tău îl lasă rece. Ai vorbit douăzeci de minute, şi el îşi duce ochelarii !a batistă. Şi ai tăcut şi tu. . .
  Te gîndeşti ce prostii ai putut rosti în focul declamaţiei, aprins nici nu ştii de ce. Iţi refaci raţionamentul, îţi controlezi verva. « Vezi, îţi zici, ţnam mai spus să temperezi şi să strîngi din gingii cînd te apucă elocinţa : mă deziluzie» nezi. Cc*o fi zis domnul din faţa ta, careţi şterge sticlele prinse de nas cu arc ? »
  Tîrziu de tot, vizitatorul s a trădat.
  —      Venisem să mă interesez dacă aveţi nevoie de un tinichigiu. . . Sînt fără ocupaţie. Poate că aveţi cîte ceva de reparat.
  —      C.um, dumneata eşti tinichigiu? De ce nu mi.ai spus de la început ?
  Acum, întrebarea mea secretă era : cum am intrat cu el în opinii şi dezvoltări asupra civili» zaţiilor omeneşti, aşa, fără motivare? Citeam Ia intrarea lui în biurouî intendenţei un capitol din istoria vechiului Egipt, şi eram, mi se pare, la Piramide, despre care Volney a scris că « două» zeci de ani a fost chinuită o naţie întreagă, ca să clădească un mormînt al deşertăciunii».
153
 —     Nici nu moţi întrebat, răspunse tinichigiul. Dar, în aşteptarea domnului intendent, v/am ascultat. Cred. că n<o să întîrzieze mult. L<am mai căutat de doua ori, şi era dus cu groparii.
 —   Păi, eu sînt intendentul!
 —     Dumneavoastră?. , . un om aşa de cult?. . . zise tinichigiul, sculat în picioare.
 Cuvintele m»au mîngîiat. Şi tinichigiii îţi dau seama că nu sînt pus la locul meu.
 —     Să te mai întreb ceva. Dar stai te rog jos. Ai înţeles ceva din tot ce ţi/am vorbit despre egipţieni şi nsiro»babilonieni?
 Tinichigiul se roşi tot şi căută scăparea în plural, zicînd:
 —   Ştiţi, noi sîntem aşa de ocupaţi. . .
 —     Va să zică n<ai înţeles nimic. Voiam să stabilesc. . .
 —     Mă gîndcam ia domnul intendent, pe unde întîrziază, . . Dar dacă sînteţi dumneavoastră, nu mă mai gîndesc.
 —   Va să zică nici nu m<ai ascultat. . ,
 —     Ba v<am ascultat, cum de nu? însă m.ă cam grăbeam. . . Dar, cum zic, dacă sînteţi domnea» voastră. . .
 —   Atunci de ce tăceai aşa?
 —     Eu? am tăcut. . . Se prea poate, vă rog să mă scuzaţi, dar vă mai spun o dată, vă rog, că mă gîndeam. . .
 —■ Atunci de ce te uitai la mine aşa?. . . De ce ridicai din ochi?. . . De ce te făceai nu numai că auzi şi înţelegi, dar că masori, căiţi faci o părere critică. . . Nu»ţi fac nici o imputare, nu te speria, vreau numai să ştiu. . .
 Tinichigiul nu<şi mai lua ochii de la mine, ca un şoarice dinaintea labelor unei pisici. Şi semăna leit cu Pascal, cînd tăcea. Şi mi»a dat un singur răspuns, repetat de cîteva ori, din care nu s<a mai putut mişca:
154
   —     Vedeţi că. . . şi « Vezi că », rectificat imediat cu «Vă rog să mâ scuzaţi că». . .
   Tinichigiul e un mare tîmpit şi un tîmpit care m»a emoţionat. Trebuie neapărat, în orele nie le libere, să mă ocup de chestia asta şi să fac un studiu despre idioţia berbantă şi ticul idiotului de a tăcea semnificativ.
        O convorbire între medic şi dricar, amîiv doi însoţitori ai unui client, S?au oprit în dreptul geamului de la dormitor şi am fost chemat acolo.
   —  Ascultă un doctor, zise Matilda.
   —     Te informez că «Preşedintele» nu mai are mult, zise doctorul, apucînd un nasture de la haina dricarului.
   —  Zău?
   —     Am făcut tot ce s>a putut. . . Al dracului ramolit, ţine la viaţă cu disperare.
   Confraţii surîseră.
   —     Mă cam plictiseşte că familia şisa pierdut încrederea şi a chemat pe altul. . . Ştii că toată chestia nu e doctorul, ci încrederea. Deviza mea: « crcde orbeşte ». Hi bine, clienţii nu mai cred orbeşte. Vezi că era bună şi Biserica la ceva?
   —Ştiu că de obicei te opui, doctore. Nu tesai opus?
   —     Ba bine că nu. Dar am căutat să mă aranjez cu medicul cel nou, cum se procedează. Ţi.-ai găsit! Facultatea a început să producă un soi de animale care nu se mai potrivesc cu noi. Arta medicală e compromisă. Ştii ce mi*a răspuns onorabilul ? « Domnule doctor, vă atrag atenţia căimi siluiţi conştiinţa. Tratamentul dumnea* voastră nu numai că e greşit, dar lasă de dorit şi în ceea ce priveşte simpla corectitudine profe< sională. » Un maimuţoi, o voce maimuţărită. . .
 7 5 6
 Uti prichindel, un băieţoi, pe care nu dai o ceapă degerată, preciza doctorul, ofensat de lipsa autorităţii unei burţi la tînărul lui confrate. Noroc că mi<a vorbit în patru ochi. Altfel făceam urît, şi ce urît! îl bateam în odaia bolnavului. Nu te mira. Cum mă vezi şi cum te văz.
 —  Curios! zise dricarul, Ce îndrăzneală!
 —     Majoritatea ţîngăilor ieşiţi de cîteva ceasuri din Facultate sînt aşa. Nişte obraznici.
 —     Bine, dar te«ai explicat, iără îndoială, cu familia.
 —     Clienţii au devenit şi ei nişte porci. Am făcut o scenă ştiinţifică de pomină, cu bolnavul, dar cu atît m/am ales. Nu;i mai manipulezi nici cu speranţa nici cu frica. îţi închide uşa şi te ştergi pe bot de onorariu. Şi te pomeneşti că se mai face şi bine. Porcul ăsta, pe care îl înmormîntăm azi, mifa rămas dator o sută optzeci de mii de lei. . , Ştii, o să iii drăguţ. . . O să trebuiască să împărţim paguba pe din două.
 —  Aşa de mult? întrebă dricarul. Ştiam că
 încasezi înnainte.     în orice caz. . .
 —  Numai de unde se poate. Aici nu s>a putut.
 N<a fost operaţie      decît la urmă. . .
 —     Lasă, că te ştiu energic : banii pe masă. Cu dumneata nu încape tocmeală nici întîrziere şi, slavă Domnului, tariful ţi<e ridicat. . .
 —■ Nici nu se poate într/altfel : dacă nu<i ceri douăzeci de mii de lei, în loc de două   sute, n<are
 încredere. Asta e      încrederea medicală:   să ceri
 mult, să sperii bolnavul, să înspăimînţi familia. Dar ce, puţin costă aparatura? Automobil, şofeur, asistenţi, asistentă, ajutoare, geamantanele, instru» mentele ?
 —  Lasă, doctore. . .
 —     Dumneata nu înţelegi că nu interesează medicina? Cadrul interesează. Ca şi la voi; nu mortul, ci înmormîntarea. Toata lumea vrea
157
 clasa La, cu arhiereu, muzică şi clopote. Poţi să<mi spui cît îţi plăteşte Petreanu?. . .
   —     Fii liniştit, o să regulăm ca de ohicei. . . Stai să<l îngroape şi sa plătească. Noi nu luăm plata înnainte, ca domnii chirurgi. E zi ţi mîine, ce naiba, . . N»ai venit doar pentru asta. . . Erai prietenul familiei. . .
   —     Ba am venit întmdins. . . Am întîrziat o comisie ca să te găsesc: mă aşteaptă la Cameră, îmi trebuie urgent ceva bani. . . Nu vreau să pierd o ocazie de covoare, . .
   —     Asta poate să mai aştepte. . . Credeam că e ceva mai grav.
   —     S<o crezi dumneata. Mîine e Constantin şi Elena, nu ştii?
   —   Şi dacă e Constantin şi Elena?
   —     Vezi, am şi eu socotelile mele. , . Cinci covoare trebuiesc trimise pînă la prînz. Nu mai vorbesc de tablouri.
   —   E ziua ministrului?
   —     A nevestii<si. . . N<ai idee cît e de utilă putoarea asta bătrînă.
   —   O să te despăgubeşti cînd o cădea bolnavă. . .
   —     Ha! ha! ha! ha! rîse doctorul, din tot abdor menul. Şi redevenind repede serios: Mai am un măgar de Constantin, pe doctorul Vericu. , . O poamă!
   —   Care Vericu? E un doctor cu numele ăsta?
   —     Ăla de la Morgă, dragă, ce dracul. . . Ai vorbit cu el de douăzeci de ori, . . A început să/şi cam bage nasul în cadavrele mele. . . Şi mumi prea place. Vreau să»i dau un covor. . . A intrat şi el în lista obligaţiilor. Poţi să mai spui că onora< riile mele sînt exagerate?
   —     Şi ce ţiiar putea face, Ia urma urmei, dacă,
 —   Doamne fereşte! — cine ştie, într<un caz. . . V»aţi aranjat nu se poate mai bine cu iresponsa* bilitatea medicală. Dragă doctore, vorbim între
 15S
 noi, zise dricarul, contrariat de persistenţa docto' rului de a nu se despărţi de el. îl omori pe om cu zile, şi dacă te<ar trage la răspundere o familie care n<a ţinut să se scape de el, toţi doctorii sar ca unul ca să te apere, dimpreună cu toţi adver* sării dumitale. Doctorii se duşmănesc unii pe alţii ca spărgătorii, însă numai pînă la caz. . . Cînd vine cazul, toţi sînt de o părere.
   —     Bineînţeles. . . Dar e un dezastru şi numai Parchetul. . . Cînd te>o chema o dată la Parchet, în meseria asta, toai dus pe copcă. . . Şi Vericu mă pîndeşte. . . Bestia e în stare să o facă. . . Şi nu de altceva, dar mùar frînge cariera la mijloc... Dacă vrea Dumnezeu, peste şase luni sînt profesor universitar. înţelegi. . . politica de covoare?
   —     Dar dacă te refuză doctorul Vericu, cum îi zici. . . Foarte serios: nici n<am auzit de el.
   Doctorul se uită ţinta la dricar. Nu se gîndise la asta.
   —     S?ar putea să mă refuze?. . . Nu se teme căfmi intră în vreo labă?. . . Medic, deputat, membru în unşpe comisii, membru în comitetul executiv al partidului, doctorul curant al atîtor notabilităţi! la uităde la mine, nene Petrică: Am patruzeci de labe: sînt un om căruia i se poate refuza un covor de către un doctoraş de la Morgă?
   Una din aceste labe doctorul o trînti în umărul dricarului, care şovăi:
   —     Ce zici, pildui medicul, ca un plagiat volu< minos: Sînt, ori nu sînt? Gologanii! nu te face că ai uitat.
   —   N<am la mine decît zece mii de lei.
   —     Adu»i încoace, la neică, zise doctorul, desfă< eut ca un precupeţ de trufandale.
   —   Ne vede cineva, zise dricarul.
   —     Ce<ţi pasă! Trăiască medicina şi antrepriza de pompe funebre. — Şi ca să<şi recapete în opinia
                                                       159
 dricarului prestigiul, care ieşea din scenă jerpelit, doctorul îşi ridică gulerul de biber şi capul, împinse pieptul şi un pictor înnainte si sfîrşi cu o vorbă de spirit banalizată, care la oamenii porniţi pe drumul miniştrilor stă bine să fie jignitoare: Am observat că<1:i pierzi memoria, stimate domnule dricar, şi o să te invit la mine, să>ţi fac o serie de injecţii. . . Ha<ha<ha<lia!
   —    Aş veni, draga doctore, dacă n<aş fi aflat ci le faci cu apă de la robinet, răspunse dricarul cu o cruzime documentară.
   —    Or’ioar, zise doctorul, impresionat şi simu< lînd, în neputinţa de a<i răspunde, că nu a înţeles. Şi, ştii, san ranchiun. . .
   —    N<ar merita sîid opăreşti cu apă fiartă? zise Matilda.
______ O doamnă care nu are nici un mormînt la
noi a participat la două înmormîntări. Nu e nici rudă nici prietenă cu nici un mort şi nu plînge : asistă. E o amatoare. !i plac morţii. Hienă elegantă şi cu dare de mînă. A scoborît după amiază dintno limuzină, a aşteptat toţi morţii şi a vizitat pe cei depuşi în capelă.
   Ieri a dat deoparte capacul unui sicriu, şi îngri» jitoarea a găsit/o pe catafalc, întorcînd capul mortului într<o atitudine de profil şi trecîndu<i degetele prin mustăţi. Crezînd că e soţia decer datului, îngrijitoarea s<a mulţumit să<i spuie, cu sfiiala pe care o dă măsura poruncită a despărţirii legale a morţilor scumpi de noi, că nu e voie să fie descoperite raclele înnainte de sosirea preoţilor, ajutînd<o să tragă capacul la loc. Dar doamna a intrat în consideraţii ciudate. A întrebat pe femeie cum îl cheamă pe ofiţerul din coşciug, alîrmîndu/i că n<a mai văzut un mort atît de frumos. Păcat că e mort, dar desigur că viu nu<i sta tot atît de bine uniforma. E preferabil că a murit.
   îngrijitoarea, deprinsă cu toate formele mîhnirii şi cu aceea care din pricina greutăţii de a plînge şi dintria unui tic al fizionomiei seamănă cu veselia, rămase mirată, crezînd că soţia defunc< tu lui a înnebunit domol.
   —    Aşa e viaţa! o mîngîia îngrijitoarea. Cînd a murit şi al nieu, o lună de zile cred că am fost
161
mai malt nebună. Dar, Dumnezeu să4 ierte, mi»a trecut.
 Doamna întreabă pe îngrijitoare:
 —   Nu ştii, l<a scăldat?. . .
 Şi îngrijitoarea s?a speriat de întrebare, răspun; zînd :
 —   Pe cine, dacă ba scăldat?
 Doamna arătă cu degetul la coşciug,
 Lăsînd pe doamna singură, îngrijitoarea s<a
 strecurat pînă )a cancelarie şi, venind într<un suflet, mi>a spus:
 —     Domnule profesor, e o cucoană în capelă şi nu mai pot să stau singură cu ea lîngă mort. Veniţi vă rog şi dumneavoastră. . .
 t.a să parcurg distanţele cimitirului mai repede, mi<am luat o bicicletă, li practic sa dai din picioarc Ia ghidonul unui cadru în forma de 4 cu două cauciucuri. M<am repezit pînă Ia capelă. Am intrat, ca să observ. Mirosul era iuţit de dezinfec* tante şi de amintirile rămase în draperiile dricului, pătrunse de o pîclă de împuţiciuni subtile, macei rate şi descompuse unele prin altele şi aliate, hoit, medicamente, jărăgai de lumînări, fum de tămîie, spital şi tuberoze.
 ■— Sînteţi rudă cu mortul ? irxa întrebat doamna.
 —   Nu, am răspuns. Dar dumneavoastră?
 —   Sînt pianistă. . .
 —     Vream să întreb dacă nu sînteţi rudă cu mortul. . .
 —   Nu. Am venit de plăcere. . .
 —     Bizară plăcere, daţifmi voie să vă mărtu» risesc, doamnă, , . Sînt destul de puţin cunoscute aceste plăceri, dacănni permiteţi să adaog.
 Nu mai văzusem din apropiere pe strania vizitatoare, şi detaliile luxului ei ales m»au izbit. Totul era pe ea scump şi căutat, şi palidităţii obrazului ci, tăiat de o şuviţă de păr, aruncată din
 tô2
mijlocul frunţii, de subt pălăria de catifea cară' înizie, peste un ochi, îi corespundeau licăririle unui şal de blană bogată, cu spicul zbîrlit. Mînu< şile de piele mată se împărechiatt cu pantofii clin aceeaş calitate, de căprioară, şi piciorul ei cu mîna. Ochii erau excepţional de verzi, de verdele frunzei noi de popuşoi, şi lumina tor îi umplea pleoapele cu o vastă pată rotundă de zmarald. Daca tvar fi trăit evident şi nu s ar (i mişcat şi sucit între genele îmbelşugate, aş fi crezut că sînt ochii unei divinităţi naive budiste, de aur şi zmalţ. Nu mă puteam uita decît pe furiş înlăun» trul lor şi cu admiraţia spaimei.
   —     îmi daţi voie să retractez cele spuse adi< neaori, zisei ruşinat de aprecierile mele.
   —     Aţi spus ceva? m<a întrebat străina, luînd cu naturaleţe o atitudine de distanţă imensă.
   —  Nu, n;amspus nimic, m/am înşelat, răspunsei.
   —     Frumos mort! zise doamna, mişc înduri bărbia către catafalc.
   Ochii ei, imposibil de verzi, se aprindeau şi se stingeau din zeci de puncte semănate în ştofa lor, ca mărgelele pe care le aprind, eocoşîndu<se în umbletul pe crăci, omizile mari de gutui.
   Fără să fiu de părerea ei, a trebuit să aprob.
   —     Dar nu toţi morţii sînt frumoşi, deosebi doamna. Femeile se fac urîte. Numai bărbaţii sînt frumoşi. Dar nici toţi bărbaţii. Numai cei trecuţi de o anumită vîrstă. Am auzit că e obiceiul ca morţii să fie scăldaţi. E adevărat?
   —  Cred că e adevărat, răspunsei.
   Aş fi preferat un subiect mai omenesc.
   —     Vreau să scald şi eu un mort şi nu mi<a murit nimeni. . .
   Intrigat de această arătare, sosită din balamucul misterios al lumii, m»am folosit de moment.
   —     Vă doresc să nu vă moară niciodată ni’ meni. . .
                                                         / 6)
  —    Nici mam cine să»mi moară, răspunse doamna, întinzînd zbîrciturile unui deget de la
  o  mînuşă, dinspre vîrf în jos.
  —  Poate că vreo străbunică. . .
  —  N<am avut.
  —  Vreţi să spuneţi, am surîs, că nu aţi apucai-o.
  —  N»am avut nici bunică, nici marnă, nici tată.
  Căzui de<a dreptul în ce mă interesa mai mult.
  —  Dar aveţi un soţ fericit. . .
  —    - Eu? zise ea confuză. Nu. Cum să am un soţ?
  —    Nu ştiu. . . Am crezut. . , O persoană atît de frumoasă, — vă rog să mă iertaţi: nu poate să fie singură pe lume.
  Rostii melodramaticul « pe lume ».
  —    Ar trebui să fiu frumoasă, moartă. Dar nu cred că am să mor, zise doamna, mîhnită.
  Tăcui. Dădusem de fundul lucrurilor, ca ;n tr/un ciorap lung, în care vîri mîna ca să vezi dacă«i găurit în vîrf.
  —-Vă pofteşte cucoana la cancelarie, la telefon, zise odăiaşul, sosit întrrnn suflet. Vi se cere o informaţie de la minister.
  —    îmi permiteţi numai zece minute, zisei, ca şi cum eram obligat să mă mai întorc.
  Doamna nici nu răspunse.
  Şi încălecai pe bicicletă, apâsînd pe băşică fără nici o trebuinţă. Aleea principală era pustie, dar pesemne că automatismul sufletului meu crispat şi stupefiat, neputîndu>se exprima în concluzia lui, apăsa, gol, pe trompeta de alarmă.
! 43
I_____ N*am putut identifica decît o mică parte
din mormintele inele,
   M<am deprins să zic «morţii mei», «mormintele mele», «cimitirul meu», . . Carnea tuturor epocilor continuă să putrezească şi să se răsconcă aci, în marea tăcere. E un fel de bucate al posterii taţii, fiecare în vatra lui personală. Cui i<a lipsit vremea să se odihnească, amînînd în toate zilele o noapte de somn întreagă, are răgaz. Nici un apel, nici o bătaie.n uşă, nici sonerie, nici serû soare. Somn adînc, fără vis, fără panica trezirii deodată, cînd ţi se pare că te*ar fi fluierat dormind, cineva, ca pe un cîine.
   Am dat, fără săd caut, de mormîntul unui jurist care a trăit o parte din epoca mea, adăpat din zeci de surse de venituri încălecate. Fineţea pipăitului în problemele comerciale, sociale şi de Stat ai acestui actual cadavru era conservată, în vederea momentelor grele, cu o adevărată lista civilă, la care colaborau activ numeroase firme şi societăţi. Pentru respectarea principiilor şi pentru parada formelor, nimeni nu se pricepea să deghizeze ca el un obiect, să puie o chivără pe un gol şi o mască pe o idee, utilă unui elan politic dar pernicioasă.
   El a fost un prestidigitator dibaci al timpului şi împrejurărilor pe care le<a reprezintat, şi cînd s*a demonetizat, cînd s<a tocit, cînd gura lui
16 f
îmbatrînită încuia cuvintele şi le umplea cu bale, a fost înlocuit cu altul, fiecare decadă avînd nevoie de o individualitate panoramă, compusă şi una» nimă, în resursele căreia se găseşte toata recuzita teatrului, a circului şi a bîlciului. Discursul totdeauna gata, accentul şi argumentul în perma< nenţă adecuate, costumul clipei şi al secundei şi toate instrumentele muzicale cîntate pe scaun, în vîrful picioarelor, dansînd pe ghimpele unei ţepi şi în echilibru pe sîrmă.
   Mai toate Statele întreţin asemenea cîntăreţi, des< tinaţi să romanţeze împrejurarea întrmn tărăboi de principii. E un viciu de cultură şi care, ca toate stricăciunile somptuoase, sleieşte vistieria. Faci un prinţ dintmm clănţău, îi dai o curte,
o  suita, un tren pentru personal şi bagaje şi un vagon de aur, — şid trimiţi să cheltuiască, să cumpere, să arunce, să cînte şi sa grăiască. Dacă, la mormîntul lui, socoteşti cu creionul pe pătura de marmură albă care4 înveleşte, rezervată catlas vrelor monumentale, dacă tragi linia şi aduni pe două coloane risipa cu marfa căpătată, miliardul corespunde cu zero, şi seria maimuţoilor conse* cutivi costă sănătatea şi cartea a zeci de mii de oameni, pierdute ia cîteva generaţii.
   Omul pe care am pus azi săd rîcîie cu grebkt în cuprinsul grilajului plantat, nici el n»a lăsat nimic după el decît o semnificaţie difuză cu sensul descompus în incoherenţa evenimentelor cotidiane. Zadarnic ai căuta opera acestei inteli) genţe leneşe şi erudiţii abile, care i-au slujit să mănînce scump şi să vilegiatureze. Dacă tot mărăcinele se sileşte să dea o floare, omul mare al unui ceas nu a fost în stare să facă nici fulgul pribeag al păpădiei. Pe mort săd vorbeşti numai de bine. . . De ce? Pentru că nu poate răspunde nici după ce a murit de ceea ce nu a fost răspuns
166
zător o viaţă, garantat de interese şi păzit de intangibile doçme.
   . O           O
   In ultimii ani ai vieţii, juristul, nesigur de picioarele lui, titubînd de la caretă pînă la poartă şi urcat pe scări cil ajutorul cîtorva servitori, se dorea tînăr amorez şi hăndrălău. Iubea întno mahala o femeiuşcă durdă, care refuza săd primească, ascunsă de după perdelele trase, în braţele de hamal activ ale unui mascul, justificat de un arsenal anatomic valid. Juristul discuta un ceas cu bucătăreasa cuconiţei, în dreptul feres< trei cu storurile trase, încremenit în bastonul cu cauciuc şi ascultînd ce se petrecea în odaia de culcare. Servitoarea disnărîijd din cînd în cînd, reapărea cu lingura mare de lemn în mînă, cu care învîrtise întriun rîntaş.
   —     Nu ţisam spus ca e acasă?. . . ham auzit gura. . . A ţipat. . . îţi dau un pol să>mi spui cu cine e. . . Cu proprietarul, cu comisarul, cu perceptorul?. . .
   Pe Ia prînz, juristul îşi părăsea postul de aştep» tare, păşea cu băgare de seamă pînă în poartă şi, oprindu<se acolo, emoţionat şi amoros, şi nemai< putîndu<şi stăpînî virilităţile băşicii, îşi da drumul pe balamalele porţii, ca un cîine unchiaş. Măcar atît, în vecinătatea iubitei.
   Atunci Tănase, ţăran de la moşie, luat vizitiu mai ieftin în Bucureşti, se scobora înjurînd de pe capră, ca să/şi împlinească serviciul, cu luleaua în gură.
   —  încheie<mă la pantaloni, Tănase. . .
   —  Conaşule, iar te/ai pişat pe dumneata. . .
   Boierului îi era frică de spălătoreasă, şi fiindcă
era flăcău, porunceau în gospodăria lui, după ce poruncise el zeci de ani unui popor cuminte, slugile de la plită şi şopron.
  441
-----i Jumătate din viaţa noastră lucidă trăieşte
cu morţii, şi jumătate din viaţă dormim. Ce ne mai rămîne nouă? Nu vreau să fac maxime, dar am dreptul să mă gîndesc. Bine socotind, jucăm noi vreodată personagiul nostru adevărat, în gloata personagiilor prin care trecem în fiecare zi, lepădînd pe unul ţi îmbrăcmdu>ne cu altul?
   Cînd, astă seară, s<a întors beat, grădinarul de seră, dus de subsuori de cîţiva ciocli, beţi ca şi el, am avut spectacolul plastic al vechilor obsesii. Rîndul întreg al muncitorilor beţi, de la morminte, mobil în dreapta, mobil în stînga şi povîrnit în zigzaguri, cînd părea că intra în pămînt, cînd apărea deasupra. în toţi aceşti beţivi, cel mai beat era grădinarul, care se scuj funda şi ieşea la suprafaţă tîrîş. Şi ca să«l poată transporta, tovarăşii lui bau pus cu faţa înnapoi, şi, ceilalţi prăvălindujse înnainte, el se împiedica îndărăt. Singura lui putere se concentrase în gingii. între măsele sta strîns un trabuc, căruia îi curgea din vîrf un fum cu un crîmpei de foc în el. Iluzia că fumează şi. gustă.
W
f I Individ foarte bogat, din Capitală. Profei siune: treizeci şi două de moşii, patru amante, cincizeci de cosmetice şi şaptezeci de ani. Masaj, pictură şi grimă. Noaptea se chinuieşte mascat întnun pansament de felii dc carne vie cu sînge, ca săişi întreţie o rumeneală între ochii bătrîni şi colţul gurii cu elasticul înmuiat. Plătea !a poarta casei un albanez, şi, în cîteva imôbile, cumpărate pentru satisfacţiile hoitului său elegant, cravaşat cu cantaridă, o seamă de profesioniste. Sătenii de pe moşiile lui zăceau de friguri şi de pelagră, şi mîna lui gingaşe se obişnuise să pipăie aurul şi briliantele numai pe seama lui. Un baston cu măciulia constelată, o limuzină imperială care/l urma lin, cînd veneticul consimţea să<şi puie picioarele de porumbiţă pe pămînt. Statură:
i metru şi jo.
   Bolind un an, sora lui, care locuia singură întrrnn imobil personal imens, a intrat în. agonie, şi slugile ifau pus în mînă luminarea de ceară a datinii, să<i lumineze cărările nopţii. Dar agonia s<a dramatizat cu o formă de demenţă. Bătrîna refuza să moară şi, ocărind slugile din jurul patului şi bătîndude cu luminarea, se frămînta ca într/o colivie, alerga prin patul cu perdele, răcnea bolborosind. Pologul şi aşter» nutul au luat foc, s<a aprins odaia, ardea toată casa. Sora boierului fu carbonizată încă vie în
169
pătura averilor sale, ca un şoarice întnun pachet de bumbac.
   Pompierii lunecau cu tulumbele apartamentele, covoarele, tapiseriile. Jarul era în toi. Dogoarea lui năprasnică înmuia geamul ferestrelor, şi sticla curgea topită de la etaje, ca dintr<o lingură de cositor.
   Fratele asista de peste drum. Ridicat pe trep» tele unei prăvălii şi voind să scape, înnainte de a i se scoate în căruţe cenuşa pierdută în cenuşa gospodăriei, măcar stîrvul, înconjurat de sute de trecători încremeniţi de groază, el licita cadavrul. Cine cuteza să înfrunte vîlvătaia şi să;l aducă în braţe, răzimat pe umărul Iui, avea cinci sute de lei. După o aşteptare, boierul adaose o cifră egală. De Ia două mii de lei, el trecu, suflînd, la trei. Propuse cinci mii, ca Ia joc. Ajunse apogeul :
   —    Dau zece mii de lei!. . . Cine se duce să scoată moarta ?
   Din mulţimile de oameni adunaţi dinaintea acestui cumpărător de sacrificii nu s?a clintit nici unul, şi un murmur mîrîit, care destăinuia dorinţele gloatei, sili pe cinicul bogătaş să tacă, să se strecoare şi să plece.
   Rămăşiţele pămînteşti, cum se cheamă, ale nefericitei milionare, ajunsă pe patul morţii, după credinţa martorilor de Ia incendiu, de un blestem de văduvă sau de mamă, au fost purtate pe vremuri cu mare alai. Moştenitorul întregii averi a fost, natural, fratele moartei: alte unsprezece moşii.
   Coşciugul a rămas toată vremea închis, şi, dacă n<a fost înmormîntat în el un dulap, este aproape probabil că au fost scoborîte în pămînt resturile unei canapele. Din adevăratul trup al dccedatei, pompierii ruau găsit, după trei zile de incendiu, nici un os. . .
   Sînt aimîndoi la mine, întrmn cavou, la dreapta.
_____ Cei mîncaţi de vii de viermi, de tenia, de
limbric, oxiur, spirochet şi de toată bacteria, fără să se scirbească de sine, se simt spurcaţi de viermele mormîntului şi evită întilnirea cu el. Cadavrele lor urcă la ceruri în volute de fum. Refuzînd pămîntul, ei primesc crematoriul, siguri că au ameliorat o situaţie de care nu se mai folosesc.
   Tesai aşteptat ca după această desfacere de tradiţii, cenuşa morţilor sa fie aruncată în cele patru vînturi de pe un Ceahlău. Reformatorilor, care, nemaiavînd ce reforma, convertesc lucrul cel mai docil şi mai subaltern, cadavrul, le rămîne slăbiciunea filtrată prin raţionament şi îşi păstrează ţărîna întrrnn blid, neputînd parcurge linia ideii exact şi pînă la capăt. Boierii liberiîcugetători nu vor să putrezească morţi. Economisesc singurul bun, zahărul şi untul, din care s<ar mai putea înfrupta măcar un vierme, după ce şi le*au ferit pe toate celelalte, de împărtăşire, cu legea.
   Din obligaţiile funcţiunii am participat la transformarea unui leş voluminos în praf de tăciuni. Nu a mers prea uşor. Decedatul, care a ilustrat cu autoritatea unei părechi de fese grele un fotoliu de dregătorie, avea corpolenţă şi un sfert de tonă de slănini împletite. Cuvîntul burtă are sensul unui conţinut uriaş: hoitul
171
purtase o asemenea burtă şi murise cu ea, după ce grăsimile au invadat capul, rămas ca un fibrom cu urechi, mtinile ca nişte labe de cîrtiţă, şi picioarele, care şuau pierdut falangele, tălpile şi călcîiele. Scheletul dispăruse de pretutindeni, cu toate articulaţiile, fruntea se topea într<o perină de unturi scămoase, degetele mîinilor încăpuseră în nişte mînuşi de box de osînză, pieriseră toate intervalele şi despicăturile, şi partizanul purificării prin văpaie se înfăţişa rotund rostogolit, ca unul din acele calîpuri de cîrnăţărie care poartă numele de tobă.
   Locul unde se petrece cremaţiunea e un templu fără confesiune. Şi/a luat estetica de la gări, de la felinare, de la depozitele de petrol, niţeluş de la ibric şi niţeluş de la serviciul de oţet, imitînd, cu vestalele, cu urnele şi cu ghirlandele lui, poleite oxidat, o vitrină de sucursală de magazin universal. Scuipă» tori, galoşi, chibritelniţe, pălării şi grupuri scuip» turale. Construit după modelul turnului de şah, interpretat de un arhitect cu principii, are toată înfăţişarea de lucru instalat. Vîndut la vechituri, el poate să fie desfăcut, demontat şi reinstalat întreită parte, pentru întrebuinţări variate. Se poate face din el o staţie de tramvai sau un cazino, un cinematograf, un local de telegrafie sau o piscină, şi poate să fie vîndut întreg sau în bucăţi, orişiunde, în Macedonia, la Tombuctù, în Maroc. E anonim, internaţional, ştiinţific şi modern. A prezidat la frumuseţea acestui monument sa van > teria hibridă a unui medic care fabrică locuinţe ieftine de la două milioane în sus, cuie, var, opinii, religii şi republici, şi care, neputînd semna o reţetă de gîlci, ar vrea să doteze şi ţara cu un cap din familia personală, stil crematoriu.
 Serviciile haznalei pentru morţi sînt simpli* ficate pînă la perfecţiune, pobregania e mecanică, preotul e un gramofon, şi imnurile sînt în doză
172
 magnetică : învîrteşti manivela şi pili. ce vrei dedesubtul unui vîrf de ac; specialiştii sînt admi' rabil eliminaţi şi substituiţi. Mintea care a con/ ceput acest tout d l’égout, se bucură de un creier. Un simplist ar fi. pus o orchestră cu instrumente; ştiinţificul a fost şi economist, cumpărîiid plăci înregistrate. Ai închide ochii şi ţi<ar putea trecc pe la nas chiar parfumele florilor din care sc împletesc coroanele plus un supliment pulve' rizat, de smirnă şi tamîie. Dacă ţii la emoţia religioasă cu orice preţ, se poate instala Ia stecker şi o binecuvîntare cu trei degete electrice într<o mînuşe.
   Atmosferă de ghişeu de telegrame întnun ajun de sărbătoare. Public mult grămădit. O tăcere neîntreruptă decît de mişcarea cîte unei coroane care dă zgomotul scurt al unei peniţe pe o reci< pisă. Un baston, suspendat în mîna unui asistent tabetic, cade cu vîrful de gumă în podină, ca o lovitură cu ştampila. Nici o voce, de nicăieri; însuş pltnsul e artificializat : familia mortului are un regret, că a încercat o experienţă şi că din tată şi soţ nu va mai rămîne nimic. Oamenii nu mai au nici sfîrşit nici început. Placa de gra< mofon dă ghişeului de bilete o teatralitate sinistră şi un certificat de mare prost* gust. Lipseşte un hohot de plîna pe cauciuc vulcanizat. Ţi se pare că se săvîrşeşte o faptă urîtă în complicitatea mută a unor asistente şi asistenţi din lumea melcilor. Inapt să gîndească, prostul instruit îşi aplică  facultăţile înfumurate      la    rămăşiţe  şi se
 crede emancipat şi stăpîn, pentru         că între chelie
 şi cer  a deschis o umbrelă şi      că    piciorul şi l<a
 salvat  de pămînt intercalînd       o talpă. A       muri
 cugetînd şi a fi îngropat intelectualmente ! M<a urmărit douăzeci de ani o conferinţă a unui gînditor de atitudine, care, cu o învierşunare brută ostentativă, făcea descoperirea că omul e
                                                           173
 un spermatozoid, desimnd cu tibişirul pe tabla un fir de fidea cu glouiotoc.
   Nu mi<am închipuit cum s<a petrecut fabula părintelui elocvent, care, simţindusşi sfîrşitul apropiat, îţi cheamă copiii ca să le ţie o cuvîntare. Sînt însă oameni care se iubesc pe sine atît de scandalos de mult, încît nu<şi pot uita nici cadavrul, şi caută să<i asigure o situaţie de viitor şi sa l concorde cu un punct de vedere.
   Personagiul pe care ha glorificat patefonul, a lăsat scris şi iscălit sa i se ardă drojdiile, ca o pro< testare, ca o ultimă acţiune de intelect. Să nu cumva să<l necinstească posteritatea, obligat să ia cărarea morţilor obişnuită, care scoboară în pămînt. Nu. Calitatea lui deosebită reclamă un tratament deosebit. Stîrvul a fost o individualii tate salariată cu cinci sute de mii de lei pe lună: nu poate sta cot la cot în temniţa cimitirului, vecin cu stîrvuri mai puţin plătite.
   Fără să se fi mtîmplat nimic, publicul începe să iasă. Ceremonia dozei magnetice încetase şi am aflat că s<a operat între momente scamatoria scoborîrii în Infern pe un ascensor, a coşciugului, înlocuit automatic cu un parchet.
   Dedesubt, întrmn beci fierbinte, se petrece descompunerea silită, în vreme ce văzduhul se umple cu un miros de greaţa. Acolo, cadavrul aparţine rîndaşilor şi e operat industrialmente. Violenţa şi înjurătura sînt rugăciunile din urmă, pe care nu le<a citit preotul, rezervate hingherilor cremaţiunii. Arderea se face primitiv şi sălbatec, ca şi cum familia şisar lua mortul de picioare şi har împinge în vatra cu jar. Ochii pleznesc numaidecît, pielea se umflă şi crapă ca un cojoc prea strîmt, uleiurile fiziologice ard cu flacără mare. Am scoborît în această bucătărie în care cadavrul, înnainte deta face explozie, s<a sculat pe şezut. Carbonizat numai pc trei sferturi, mortul
174
rezista la oase. Nu voiau să ardă fluierele picioa; relor, braţele şi coloana vertebrală. Ca să uşureze combustiunea şi să scoată la iveală ultima grăsime, măduvele, preoţii ritului cenuşei aduseră barele de fier, rămgile, tăbărînd cu ele pe oase, ca să le sfărîme. O luptă blestemată se întinse între pîrghii şi nefericitul schelet, care trebuia neapărat săişi dea toată spuza înnainte de a fi fost scoborît cadavrul al doilea, al unui liber»cugctător.
   Din cioburile de oase sări în lături o bucată lungă de metal.
   Şeful hingherilor era învestit cu puteri dicta» toriale.
   —     Dâ»o mai încoace, să se răcească, porunci oamenilor lui, care ar fi voit s<o dosească.
   Decedatul suferise, în plină glorie, o însem» nată operaţie chirurgicală şi i se intercalase în oase o piesă de proteză. O persoană din familie ceruse oficial această « coastă de argint ».
   Şeful, care era un fel de intendent ca şi mine,
o  învelea într»un ziar.
-____Sentimentul de proprietate e un ciudat
sentiment, împărtăşit şi de morţi. Ei doresc în toată conştiinţa să rezideze în ceruri ţi cu deose» bire în Paradis, asigurîndu<şi o fericire personală eternă, dar vor să<şi păstreze ţi zece metri pătraţi în lumea de faţă.
   învăţăturile care le pregătesc sufletele pentru vii* toarefe mari colectivităţi nu au putut să<i deprindă cu societatea vieţii viitoare, unde ei se mişcă şt se strămută în cete adînci, încununaţi cu discuri şi elipse de aur. Vîntul lin îi vehiculează de^arn pif cioarele, ca un camion cu osiile mute, trecîndufi prin punctele cardinale, ca să cînte de;a stînga, de<a dreapta ţi în dosul scaunului ceresc ; ca în icoane.
   Viaţă îngerească, în dulamă albă, cu broderii de mărgăritare, în arabescuri de fir pe poale, împrejurul grumazului ţi pe marginile mînecilor largi. Materiile Paradisului sînt de o natură care exclude murdăria şi praful, fiecare suflet vieţuind în balonul de sticlă al individualităţii lut, o viaţă de pensionat, de dormitor: salteaua norilor nu»ţi aparţine, parfumul Tăriilor nu*î al tău. Şi nu te poţi certa cu nimeni, pentru că njai obiect. Ironie, contradicţii, vreo palmă, două, cinci, asta nu se pomeneşte. Toată lumea e de o singură părere, şi adevărul e public. Arţăgoşii, melan» colicii, iuţii, sînt la Iad, depozitul matrozilor vieţii noi, al negrilor ţi sclavilor ei.
i76
   în cîntece lumeşti şi dorinţe violente, muncind frăţeşte cu diavolul şi asudînd broboanele aprinse ale nâduşelilor lui Adam, acestor ticăloşi le trec zilele şi nopţile fără tihna, şi marele lor tărăboi, chiotele şi zgomotele se aud, poate, pînă în Paradis, reşedinţa sufletelor blonde şi a ochilor albaştri azur în fizionomii lăptoase, şi unde singu» rele vieţuitoare permise sînt dintre aripate colum» bele, şi din patrupede mieii, întorşi, la vîrsta care se asortează cu nevinovăţia. Cîimi şi măgarii stau la Iad, impuri şi cu năravuri nedomesticite.
   1   oate datele culese din scrierile fericiţilor cărtu» rari ai credinţei, cărora nu li se ascunde nimic şi care au aflat totul prin destăinuiri în vis, nu ajung pentru despărţirea de bunăvoie a omului de pămînt. Zece metri pătraţi, mai ales bine situaţi, pe o alee principală, cu circulaţie, şi împodobiţi cu zăbrele de fier argintate şi cu bustul proprie» tarului, reproducînd de preferinţă o vîrstă aleasă din fotografiile de primă tinereţe, ca portretele actriţelor bătrîne, destinate complezenţelor dc ziar, pot întreţine orgoliul celest al unui mutat mai departe, în universul matematic.
   Un însemnat şef al unui fost mare partid politic şi care a ştiut să poarte în tot timpul vieţii, cu măestrie, redingota, Marele Colan şi o păreche de barbete peste panglica lui, a ţi/lut s.vşi vadă mormîntul zidindu<se în zilele sale de glorie politică. Monumentul pe care o epocă ingrată nu s/a gîndit să i l ridice întno capitală ilus< trată în fel şi chipuri de imensa lui bogăţie, şi i<a edificat singur, cu milioanele, cu arhitecţi şi desinatori proprii. La unul din palatele lui, ilustrul personaj flancase scara de onoare cu o superbă păreche de lei de piatră, însărcinaţi să reprezinte inversul feroce al temperamentului molîu de burghez aristocratic al proprietarului din interior, bar fi plăcut să semene în dublu
exemplar cu Marea Britanie şi să<şi păzească avuţiile cu prestigiul sever al fiarelor din pustietate. La inaugurarea domiciliului, pe care n/a prea putut să»I locuiască din pricina morţii, a băgat de seamă însă că leii nu erau destul de vii şt că le trebuia o însufleţire.
   Această supraviaţă nu putea să o dea un simplu sculptor ţi a fost chemat un electrician. Găurind cu tehnicitate ochii sfincşilor imperiali, meşterul le>a montat cîte un bec de 120 de volţi în orbitele corectate cu ipsos. Şi ca să fie aspectul şi mai viu, becurile au fost alese roşii.
   Asta era arta boierului Nababul, şi el a stră» mutat/o, intactă, la cimitir.
   Boierul stă acolo de un număr de ani, după ce a urmărit, viu, relieful, linia ţi artistica zorzoană, dominînd inutil, cu inscripţia frontispiciul ui ţi cu acoperişul de aramă coclită, bordeiele funebre dimprejur. Potentatul colegiului unic nu are nici o trecere măcar printre măturători, care îşi amintesc de slava lui injurioasă de a fi fost omul cel mai avut diatno ţară întreagă şi cel mai de prisos, cu plasticitatea Iui profesională.
   Deşi aceşti viermi de suprafaţă, cu tîmuri şl tîrnăcoape, ai cimitirului, trăiesc din ignobila îor meserie şi n/ar avea alt mijloc de viaţă dacă ar fi daţi afară dintre morţi, ei sînt solidari în ura instinctivă faţă de morţii bogaţi, în fiinţa cărora, putredă sau îmbălsămată, ei urmăresc pe mi li o» narii în viaţă cu o învierşunare de slugi plătite prost. Maximele, epigramele şi schiţele populare sînt transportate, cu grafitul şi cu tibişirul, din privăţile unde se refugiază spiritul polemic şi geniul sarcasmului mînjit al băieţilor de prăvălie, în domiciliul de veci al foştilor boieri. Revoluţia pîngăririi e permanentă, între servitori, hingheri, colportori, împârţitori, şi toţi subalternii boico/ tează în mii de acte intime, zi cu zi, pe vii şi pe
17$
morţi, cu satisfacţia datoriei împlinite. O coaliţie secretă înfrăţeşte şorţul şi sacul de şters mozaicul dintr/o şcoală sau dintr<un mormînt, cu servitoarea mea, care îmi lasă laptele să dea în foc, îmi răs< toarnă călimara peste hîrtti, sparge un geam cu coada măturii, se piaptănă în supa mea şi dă ghionti prin              scutece          copilului nou»născut şi<l
înţeapă. Brutarul scuipă în aluat şi îşi trage demonstrativ fundurile nasului în scuipat, pentru ca răzbunarea că munceşte să fie mai categoric exprimată. în rezervorul de apă al fabricei de sifoane îşi spală obielele umplutorul. Potco» varul înfige un cui mai strîmb în copita dure» roasă a dobitocului tău de muncă. Vinul conţine urina personalului de serviciu, laptele e amestecat cu latùri. Neputînd să te croiască în public cu lin lemn, şi să iţi umfle fălcile, rîndaşul îţi otră» veşte alimentaţia cu un adaos de murdărie, carnea, brînza, fructele, untul, şi cînd a murit un client de cancer, de ficat, de diaree, asociatul Iui de la            cimitir felicită         satisfăcut, prin corespon»
denţă instinctivă, pe bucătarul de la birt.
   Omul nu e făcut pentru muncă, şi firea lui de trîndav protestează ori de cîte ori salahorul îşi scoboară umărul pînă la grinda ce trebuie ridicată. Armele >i sînt ineluctabile, frauda, falsul şi chiulul. Asasinatul lent şi necontrolabil e organizat instinctiv, de jurimprejurul nostru. . .
   Stăi, omule, ce dracu! Abia ai fost înscris în buget            cu şase   mii de lei pe lună, şi ai şi ajuns
factor social conservator. Eşti tu                    mai mult decît
o slugă proastă şi mai mult decît un cioclu P Cum ţi»a venit să te întovărăşeşti cu criptele, cu sarco» fagiile şi cavourile şi să iei apărarea unor canalii şi lichele de morţi? Adu<ţi aminte, băiete, că eşti intendent de cimitir şi vezi că mai sosesc două dricuri. Fă onorurile în poartă şi scoate pălăria.
_____ Azi, de Ziua Morţilor, sarcastic, s<a clătinat
pămîntul puţin. Siguri că/I stăpînesc definitiv şi că nimeni nu at putea să/l revendice şi să/i ia înnapoi, oamenii s<au simţit deodată străini pe el. Ar fi voit să se ascundă şi să se mute întreitul.
   Pe doi kilometri, pînă Ia cimitir, a înflorit, în coşuri, un lan de crizanteme imens, cale/lactee străbătută de văluri negre, purtate ca nişte aripi frînte d in încheieturi. Cutremurul a lovit în ndînc, şi mulţimea cernită cu zăbranice, lăsate să se desfăşoare din creştetul capului pe umeri, în jos, s/a răscolit ca un port de bărci cu pînze clătinat. De trei ori, de patru ori, pămîntul a fugit de subt picioare cîte o secundă, şi oraşul întreg şi/a pierdut cumpătul ca un saltimbanc în aer. Marile răspîntii şi bulevardele late s/au redus pe neaşteptate la unica dimensiune a sîrmei întinse în văzduhul unui circ, pe firul căreia, nevăzut, dansează un clovn echilibrat de o baghetă.
   O secundă, sentimentul proprietăţii şi al dobînzii a fost anihilat, şi autorităţile, care pun cireada oamenilor în jug, au fugit speriate. Dragostea de ţară s/a fragilitat, îndată ce ţara părea nesigură şi mobilă pentru o stăpînire nediscutată.
   Revoluţiile pot să £e combătute sau asimilate. Răscoala dedesubtul betonului şi asfaltului, a simplei ţărîne, nu suferă împotrivire, argumente
180
şi expunere de principii. Dacă mai rămîne timp si pâmînt, omul cu credinţe şi convingeri eva< dează.
   Dumnezeu, natura, materia deghizată, şopti auzului decepţionat :
   —  Sînt singurul stăpîn.
   Oamenii şisau închipuit întotdeauna că puterea lor este eternă, ca Ministrul meu, care a murit şi el mai zilele trecute, fără să fi apucat să»mi boteze al şaselea copil. Hotelierii s»au crezut hotelieri în veac, şi preşedinţii posesori ai unui porto» foliu infinit. Ajunge ca îngerul să ducă trîmbiţa la gură şi sa sufle o singură dată: noţiunile se prăbuşesc, superbia se chirceşte, orgoliul eleargă milog, tîrînd un geamantan.
   La un cămătar acasă, sosise tocmai lăptarul nostru, care şi--a cumpărat două vaci cu banii tui, plătindu'i dobînzi trei sute la sută şi un comision suplimentar în lapte gratuit: trei sticle pe zi: Un fiu al cămătarului avea copii în nece< sitate de a fi hrăniţi artificial. Cuprins de horcăitul panicei şi suferind de accelerarea maladivă a iniinei, cămătarul căzu cu braţele întinse pe grumazul lăptarului, rugîndu-l să»i răpească pedepsei lui Dumnezeu şi leşinînd. Simţea pe sătean mai drept şi mai puternic şi mai apropiat de Acela, de care se înfricoşa.
   Ridicîndu»! pe sus, lăptarul îl duse pe o canapea din apartament. Cutremurul însă trecu, camă» tarul se deşteptă, zîmbî de un moment de slăbi» chirie şt zise :
   —  N»a fost nimic. Şi nici nu m»am speriat.
   Şi viaţa a continuat, paralei cu dobînda.
   Toată bărbăţia puternicilor şi puterea falsă a
bolnavilor de orgolii, care asupresc tihna şi simpli» citatea aproapelui, pier îndată ce dîrdîie ţărîna. Cel care te apasă şi te»a<nnăbuşit aleargă să cerşească, neştiind să cadă şi neştiind să moară.
                                                                         tSl
   închis în interiorul unui punct, omul este sclavul şi osînditul unei secunde. Ei crede că avuţia ţi puterea îi pot sluji să facă timp şi să cumpere viaţă, cînd e! nu poate cumpăra decît un loc de mormînt în figura B, aleea din stînga. Miliardul se devalutează la unsprezece şi două minute, ţi im cocean de porumb se face egal cu o împărăţie.
   Tu gîndeşte»te în toate zilele la ceea ce omul se gîndeşte numai atunci cînd nu mai are răgaz. Lichidarea tuturor veacurilor şi prestigiilor şi puterilor se poate face în mai puţin timp decît ţi se desface cureaua. Rîvna să/ţi fie măsurată, îndată ce trece peste datoriile tale în drepturile vecinului tău; leapădă mîndria ruşinoasă ca pe un şarpe pe care hai fi înghiţit. Scapârte de limbricul sufletesc al trufiei. Şi învaţă<te să nu ai nici un drept care să*ţi dea îndrăzneala să*ţi muţi îngrădirea dincolo de insul tău. Şi învaţă şi pe alţii să ştie lucrul mic şi neînvăţat, ca omul e mai puţin decît o frunză şi că numai putref gaiul lui e mai mare şi mai greu. Dacă gingăşia e fără urmare, dacă inteligenţa nu poate să ajute, dacă dragostea şi bunătatea nu sînt în stare să îmbrăţişeze şi să mîntuiască, egale în puterea lor cu slăbiciunea păcatului; în schimb, emanai ţiiie unui singur cadavru simţit numai cu mirosul poate să impresioneze mai mult decît o sută de mari înţelepţi, urmăriţi cu mintea şi cu însui fleţirea. Şi cutremurul săiţi aducă aminte, ori de cîte ori osteneşti şi*ţi pierzi răbdarea, că atunci cînd nu mai poţi ierta să fii în mîna altuia ca o nuia de trestie şi ca un număr nesocotit, că şi tu poţi face cutremure după voie.
   Stai, băiete! opreşte-te, băiete! Intendenţa a izbutit să facă din tine un revoluţionar.
______ Morminte de ocazie! Mă obişnuiesc cu o
grămadă de lucruri noi. Un domn care şi a cumpărat un mormînt, îl are de vînzare. Sînt de vînzare mai multe. Unele se vînd gata con/ struLte. Cumpărătorul de azi vrea să ia mormîntul fără grilaj şi fără eventual monument.
   —    Dacă<l daţi fără toate astea, sînt amator, se tocmeşte cumpărătorul.
   —    Plătiţi terenul acum, şi restul cu înlesniri, îmi daţi şase poliţe, propune vînzătorul.
   —    Păi, pe dumneata te cheamă Ntculeţ, şi eu mă numesc Petcu. Inscripţia e complectă, numele întreg, anul naşterii, şi aţi lăsat un loc numai după « decedat Ia ». . .
   —    Puteam sa ştiu eu cînd o să mor?. . . zise domnul Niculeţ. Inscripţia se şterge cu dalta. Mergem împreună Ia pietrarul meu şi cred c<o să obţiu o reducere. . . Ceva mai mult: mă însăr* cinez eu cu inscripţia, în preţul monumentului. Ce mat vreţi. ?
   —    Vreau să pui piatră nouă. , . Nu mă pot îmbrăca în cămaşa altuia, răspunse domnul Petcu.
   ■— Piatra nu se învecheşte ca o cămaşe. Uite, eu pun de*o rade la fiece doi ani şi<i dă cu lustru. Vă atrag atenţia că aurul din litere e renovat: patrusprezece carate.
   —    Şi, spun drept, nici nu«mi place, căuta să scape domnul Petcu. Ce e asta, o cruce, cu coroană
183
cu tot, dintr>o singură bucată? Niumï trebuie coroană de piatră. . .
 —  Ziceţi»i piatră, dar uitaţi-vă bine, e marmoră
 de Carrara. Şi coroana care nu vă plate, arată meşteşugul pietrarului. E mult mai uşor sa faci o cruce    simplă    decît o cruce   cu     coroană, zice
 domnul     Niculeţ. Uite, se zăreşte      fiecare floare.
 Numai crini deschişi. , .
 —  Mie nu tnûau plăcut crinii nici în natură. . ,
 Său mai    am şi      pe mormînt?
 —  Ce   floare    vă place? zise  domnul Niculeţ.
 oftînd. Cred că se pot transforma. Am un mare meşter, care sapă literile de<a dreptul, fără linii, cu dalta, un italian. . . Altceva! E păcat, dar, în sfîrşit, afacerea e afacere. Mă însărcinez să dau coroana jos. Veţi avea atunci o cruce splens didă, de trei metri pe doi.
 —     Vreau terenul curat. . . Luaţi;vă crucea şi grilajul. . .
 —  Unde să le duc? Poate ca acasă. , ,
 —     Regret că v>am deranjat. , . Am văzut la litera O un mormînt mai bine situat. Cred că o să mă decid pentru el. Cînd i?oi pune usi monuj nient cum ştiu eu, se vede de Ia intrare. Al dumnea; voastră este cam dosnic.
 —     Nu există mormînt mai bine situat ca al meu, orice mi» aţi spune dumneavoastră, zise domnul Niculeţ. Am vecinităţile cele mai alese. Sînt între un director de bancă, un senator, un profesor de logică. Al patrulea mormînt din dreapta e al unei actriţe. . . Nu se poate societate mai bună.
 —     De fapt, este ceea ce m»a atras. Persoane cunoscute şî cu reputaţie bună.
 —     Msam interesat. La litera O aveţi vecin un escroc. Nu face!
 ~ Poate că asta ar mai merçe. La nord aş & vecin cu un mare fabricant de conserve. . .
184
   —    Lam cunoscut. Nu era mai mare fabricant decît mincinos! Un fanfaron. . . Şi asta e altfel de afacere. Mormîntul e al unui speculant, pe cînd al meu e un mormînt sincer şi cinstit. Eu nu sînt samsar de gropi, ca proprietarul de acolo. . . Cunosc. . . Lucrează cu o societate şi ia mormin< tele pe nume fictive. . . De ce credeţi că s<au urcat preţurile ?
   —    Aş vrea să aud ultimul dumneavoastră răspuns. Ce facem? zise domnul Petcu.
   —■ Fără mobilier vă spun că n<aş putea. . . Şi nici nu se poate în principiu. Vă închipuiţi dumneavoastră? Aici s«a lucrat cu zeci de oameni, sia cimentat. Nu, e imposibil. , .
   —  Mbar plăcea mormîntul, dar îmi pare rău. . .
   —- Daţifini voie un moment, să mai mă consult
şi cu nevasta. . . Aşteptaţi cîteva minute, mai măsuraţi o dată, ca să vedeţi că e unul din tere< nurile cele mai mari. Nu rămîneţi păcălit.
   Soţia vînzătorului se găsea la mine în biurou, în starea de adîncă dezolare care face pe oameni sa uite că suferinţele lor trebuiesc ascunse. Soţul, după un şir întreg de afaceri bune, a căzut în mizeria neagră şi, vînzîndu<şi rînd pe rînd proprie» tăţile, bijuteriile, i<a rămas drept bun negociabil numaî mormîntul. L<ar mai fi ţinut, dar avea acasă un bolnav, pe copilul lor, un băiat mare, care, surmenat de sforţările depuse ta un examen, a căzut în istovire.
   —    E singura noastră speranţă, domnule intern dent. . . repeta doamna Niculeţ. Un element eminent. . . N<avcm cu ce sad căutăm.
   —  Ai aranjat ceva? întrebă iute doamna.
   Vînzătorul fâcînduù un semn, doamna răs<
punse :
   —    Nu te jena de domnul. Cît ai stat de vorbă fa mormînt, i<am spus tot ce nu trebuia să<i spun. Ai tranşat?
185
   —     Dă o sută de mii de Iei. . . fără monument. Numai monumentul m<a costat două sute de mii, zise domnul Niculeţ, uitîndiuse la mine.
   Nu poate fi depozitat la dumneavoastră, domnule intendent? Să<i dăm mormîntul goî.
   —     Revindeţid pietrarului de la care baţi cumpărat.
   —     Credeţi că mam încercat? Nu dă pe el nimic, zicînd că numai dărîmarea costă cu cît mi l<ar răscumpăra pe loc. Şi nici nu<i un mormînt modern. Nu ştiu ce gust ha apucat pe bărbatul meu să comande un monument cum a văzut el odată la Florenţa. . . Mai e şi de comandă, poţi să vezi, domnule intendent. . .
   —     Aşa e omul cînd se simte cu parale, suspină proprietarul mormîntului. Cui n»are cap să nu<i dea Dumnezeu. . .
   —     Trebuie să te hotărăşti între monument şi băiat, zise doamna.
   —     Am venit să ne consultăm. Cumpărătorul mă aşteaptă. Ce zici?
   Doamna şovăi un moment.
   —  Zic să iei suta de mii şi să laşi totul baltă.
   —     Mă gîndeam să iau monumentul, dar unde săd duc ? La etajul al patrulea? Va să zică eşti de acord?
   —     Cum să nu fiu de acord, dragă? O să avem doctor şi medicamente.
   După o scurtă absenţă, vînzătorut se întoarse cu cumpărătorul, bucuroşi amîndoi că sia încheiat tîrgul. Preţul fu numărat, registrul schimbat şi soţii plecară grăbiţi.
   —     Bună afacere, nusi aşa, domnule intendent? zise domnul Petcu. N<am mai pomenit aşa pomană. Parc/ar fi un mormînt de furat. Pun să şteargă inscripţia numaidecît şi sîmbătă facem inaugu» rarea. . . E cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
   Cumpărătorul ieşi cu pălăria pe ceafă, flu» ierînd o arie de operetă.
        Am ţinut să cunosc pe femeia care şi<a îngropat în zece ani cinci bărbaţi. Durata unui soţ e de aproximativ doi ani, socotind boala şi agonia. Credincioasă şi celor defuncţi şi celui în viaţa, ea îi vizitează pe anteriori Ia braţul unui actual, al şaselea.
   E o femeie fără accent şi fără crepusculul din ochii turburi, pe jumătate adormiţi, ai fiinţelor interesante, blonde, romantice, livide, cu căută* tura nedesluşită, somnolentă pe toată viaţa, ca întno suvenire placentară. Dimpotrivă, scundacă, voinică şi vioaie, ea se lipeşte de soţii ei succesivi cu o carne tare şi bine spălată. înzestrată cu un simţ al gospodăriei evident în toată persoana ei proaspătă şi curată, femeia cu şase bărbaţi are şi moralitatea intensă a bluzelor şi a rufăriei călcate corect, a tingirilor strălucite din cui şi a bucatelor gătite cu scrupulozitate. Batista ei e ca o floare, şi mîna, grasă, reproduce forma de damigeana a cucoanei. Ea nu înţelege din rapor< turile sociale decît căsătoria legitimă, şi începutul se face conform unei reguli precise, după amîndouă căsătoriile, civilă şi religioasă. E foarte credin» cioasă şi lui Dumnezeu. Are o strana în biserica din cartier, cu care înmulţirea ceremoniilor a legat<o strîns. Face veştminte preoţilor, riplde, aère pentru vasele sfinte, brodate cu degete harnice, boante, şi cu un suflet, ţinut ca podi na casei.
187
   înnaintea unei noi căsătorii sc informează de situaţia noului venit, de profesie şi de salariu şi alege, exclusiv pe aceste date, numai partida potrivită cu averea ei, modestă însă strînsă, indi» ferent de simpatie. A doua zi după căsătorie, iese Ia braţ cu noul bărbat, ca şi cum e bărbatul ei de zece ani şi ar fi o prelungire a soţilor ante» riori. Ştie intuitiv că noul bărbat nu o să treacă mult peste dot ani: aşa că ceea ce se cheamă caracterul şi firea nu o interesează deosebit. Dacă va fi bun, atît mai bine; dacă va fi rău, răutatea lui nu poate să izbucnească. îrmairvte de cîteva luni, şi atunci tocmai începe tuşea şi porneşte seria ceaiurilor şi medicamentelor, şi fericirea soţiei tot ţine cîtva timp. în seara cînd soţul vine acasă niţel răcit, ea ştie că va trebui să se gîndească la altă fericire, şi ştie precis tot ce are să se întîmple, indiferent de diagnosticul medical, îdeea ei e fixă şi nu dă greş.
   Starea sufletească a doamnei e ca scepticismul unui călător învăţat cu drumul lung, pe care l»a făcut de mai multe ori cu acceleratul. Ştie toate staţiile pe dinafară şi are indiferenţa contro» lorului de bilete. E prima persoană de la care am auzit, vorbind despre moarte, că. . . are experienţă. Dar moarte cu înţelesuri interioare, pentru ea nu există, sensibilă şi încercată numai de aspecte. Moartea e o înmormîntare cu muzică şi cu răposat, cu dric tocmit pînă la suta de lei, lăsînd un bene» fîciu ajustat cu creionul. De fire negustoroasă, ea face Ia căpătîiul mortului lista investirilor drica» rului, constatînd că pompa funebră e una din aface» rile cele mai bune şi cunoscînd preţul tuturor artico» lelor de înmormîntare. «O singură întreprindere poate să fie mai bună, negoţul hotelăriei, argumenta doamna odată, după ce nc»ain cunoscut mai sufleteşte. Un proprietar de hotel nu vinde nimic, vinde somn, o materie primă fără cost şi
 18$
pe care tot clientul o aduce, ca mortul cada? vrui lui.»
   O căsătorie cu doamna Doancea, cum se numeşte actualmente, e o mare economie pentru şeful de biurou sau grefierul cu care se căsălo< reşte: mediul din care îşi recrutează doamna, de preferinţă, bărbaţii. Nu mai trebuiesc cumpăs rate inelele, costumele de ceremonie, încălţat mintele, cămăşile, cravatele. în garderoba casnică se găsesc toate numerile de pantofi şi de redingote. Vălul ei de mireasă, alternat cu vălul de văduvă, în numeroase fotografii, e acelaş ca acum zece. doisprezece ani, de atlaz alb; florile de ceară şi beteală sînt păstrate, ca nişte acte care trebuiesc arătate din cînd în cînd. In batista de olandă fără iniţiale, din teancul lucrat de mîinile gospo< dinei, şi (au suflat nasul de forme variate, rînd pe rînd, cinci soţi şi cu actualul şase. Butonii de la manşete trec cu simplicitate de ia o mînă Ia alta, agăţaţi cîteodată la aceeaş cărnaşe de mai nainte. Papucii de casă moi sînt neschimbaţi, şi ceasul de aur, cu lanţ, se strecoară pe piepturi deosebite, aproape prin aceleaşi cheotori de jiletcă. în colecţia gospodăriei doamna are şi cîţiva dinţi cu punte si o gingie întreagă. Doamna are, cum spune, cînd contractează o nouă căsă< torie, de toate. Nu/i lipseşte nimic. Nici amin< tirile, de care totuş nu suferă mai mult ca umbrela cu mînerul de bambus, dedesubtul căreia au tecut, pe ploaie, şase personagii ale unui singur rol dus pînă la capăt. La masa din sufragerie sînt două locuri, aceleaşi: soţul, oricare ar fi el, are scaunul fixat în faţa soţiei, şi mîngîierile verbale nemodificate, ca un text tipărit, bisericesc, pentru maslu, cu un interval, în care se intercalează numele bolnavului, schimbă numai porecla de casă, actuală, venită odată cu soţul rîzgîiat în copilărie.
                                                         IM
   Un bărbat are o calitate stabilă pentru doamna, actualmente Doancea: aduce. Se simte numai» decît după ce a dispărut. Măcar cît O măturică, un bărbat e un bărbat: principiul şi ba cules din înţelepciunea populară. Şi după dispariţia unuia, doamna caută altul, şi de multe ori îl are gata cultivat, la o judecătorie, la un tribunal, la o percepţie. Sînt funcţiuni care Ia cuvîntul « aduce » adaogă cuvîntul « iese » cu diminu» tivul Iui, «pică». Şi sînt şi cele mai bune, căci nu te reazimi numai pe o leafă.
   —     Găseşti tu că ar avea doamna Doancea oarece din acea aşa»zisă femeie fatală? am întrebat pe Matilda. Eu am cunoscut un singur gen de femeie fatală, pe nevasta portarului de la internat. Oricine ai fi fost, a treia zi trebuia să treci la infirmerie: tratamentul dura şase săptă» mîni. Dar nu mureai niciodată. Fatalitatea, cînd luai contact cu ea, costa numai cinci lei.
   Nevastă/mea şi<a rafinat şi mai mult în cimitir nobleţea sufletească şi suportă şi mai greu decît înnainte limbajul colorat. Dar nu i se pare că persoana în chestiune ar prezintă semnul vizibil al fatalităţii. Dimpotrivă, califică ea, e o femeie vulgară.
   —     Dragă, cinci bărbaţi morţi în serie şi în ritm egal, asta comporta sens. Să zici că o dată, de două ori, haide : de trei ori, mai merge, fără să pară prea deochiat. Dar cînd sînt cinci la rînd, toate cazurile cu începere de la cel dintîi aparţin unei caracteristici. E ceva. Nu?
   —   Ceva pare să fie.
   —     Şi nu e măcar suedeză, o frigiditate nordică, de literatură din negura Septentrionului. Mie mi»ar fi fost frică să mă încurc cu o asemenea femeie, înţeleg să facă şase copii, nu înţeleg să omoare şase bărbaţi. Cel care o ia, ştie totdeauna
190
că vine după altul, şi repeţirea tipică a împrejiw rării o cunoaşte. O fi avînd ceva în ea, care întîi ameţeşte şi după aceea dizolvă.
 —     N<ai văzut că«i o tîmpităi? obiectează Matilda. Admiţi tu otravă de asta la un morcov sau Ia un postîrnac? Se cere plantă complicată.
 —  Ajunge sa fii o ciupercă. . .
 Domnul cu care vine la braţ, să viziteze cinci morminte cu cinci nume deosebite şi situate în cinci regiuni ale cimitirului, a cerut un pahar cu apă şi voia să stea.
 —  L«ai văzut?                 O să cam fie al şaselea, văd de
 pe acum.        Peste vreo treiipatru    luni,   familia
 sexuală a doamnei o să crească, în părţile vieţii viitoare, cu un membru. E palid şi asudă iute. Acum un an era voinic ca un taur. Desigur că soţia a şi început să puie banii deoparte pentru înmormântarea după tariful cunoscut.
 —     Le<o fi dînd ceva în cafea, răspunde Matilda. Femeile astea scurte. . .
 —  Vrei                să zici că au parcursul lung.      .  .
 —  Tată de şase copii eşti tu?                    mă mustră
 Matilda, Eşti din ce în ce mai puţin serios.
 Şi pentru că toate vorbele unui om cultivat trebuie să se termine cu poantă, am voit să fiu spiritual :
 —     Aş mai înţelege sa mă ţii de rău dacă aş fi avut şase neveste şi dacă ai avea dinaintea pedagogiei dumîtale un bărbat fatal.
III
                 Mă tot gîndesc, în nopţile mele din cimitir,
la o « Viaţă de Apoi», şi temele acestei romanţe, de peste Biblie ţi Apocalips, îmi dau leneş ocol, ca nişte fulgi de zăpadă, animaţi de o mişcare circulară de fluturi, care nu vor să se lase jos, pînă la pămînt. In toate paginile caietului meu am încercat un început, şi încă nu am învăţat nimic. Cum trebuie făcută o frază, şi mai ales cea dintîia. Cum trebuie potrivită plasticitatea unui subiect, mai fluidă sau mai închegată, ca să ia formă şi relief în cuvinte, fără să curgă din ele. Notez, citesc, vreau, şi merge nu se poate mai greu.
   Rezumate :
   « La cele din urmă margini ale lumii, e Parai disul...»
   Vreau să spui că după ce s<au isprăvit şi zarea şi pămîntul . . .
   « Cele din urmă margini » totuş . . . Riscat. Cîte rînduri de margini ar putea să aibă un lucru, chiar mare cît lumea? Seamănă mai mult a coji decît a margini, lei un înveliş, dai de alt înve< liş . . .
   « Cînd ai pornit de pe pămînt înnainte, după ce nu se mai vede nici uscat nici apă ...»
   Cum am zis? Dar înnainte nu e tot pe pă< mînt? Cineva îmi băgase în cap că pămîntul era rotund !
ti>5
   Nu vreau să ştiu. P!ec înnainte, ca în Sfintele Scripturi: ce mă poate opri? Mă opreşte parcă noţiunea,
   « Uscatul » nu merge deloc. Manual de geo< grafie. . . Altceva.
   Să vedem, nu ar fi mai bine să înceapă cu « dacă » ?
   « Dacă purcezi înnainte. . . »
   «A purcede»... Oarecare aromă arhaica. Dar numai la infinitiv. La indicativul prezent, « purcezi » evocă puricii şi purceii. Obsedant. Nişte purcei ceva mai mari decît purceii, nişte iezi de purcei, nişte purcezi. . . Şi nici nu e bine. Nu se prea purcede înnainte, se purcede, mi se pare, de Ia. . .
   Să ne întoarcem la margini.
   « La marginile lumii c Paradisul■ »
   Nu<i adevărat, bineînţeles. Dar atunci nimic nu<i adevărat. Fireşte că nu»i nimic adevărat, însă aşa se scrie. Cuvîntul nu poate să fie adevărat la suprafaţă : trebuie să<l dezveleşti. în el e adevărat, conţinutul e adevărat. Să lăsăm aşa:
   « La marginile lumii e Paradisul. »
   Verbul « e ». Orice «e» şi «face». Cînd ceva iv.âre de lucru, stă în « este » şi în « face Dacă nu găseşti cuvîntul activ necesar, e lesne : pui «face», pui «este». Stil «Télémaque ne pouvait pas se consoler ».
   Dar de ce tocmai Paradisul? Nsar putea să fie altceva?. . . Ce sa poată fi altceva? Paradisul e viaţa viitoare. Aş spune Infernul, dar e prea crud : Infernul e rezervat cimitirelor musulman şi evreiesc. Un intendent de cimitir creştiruorto» dox nu poate admite ca morţii lui să se ducă la Iad.
   Să zic căimi place? Parcă sînt obligat să<mi placă!
   Altă frază :
   «Numeroasele spirale ale unui drum rast cit orizontul, duc domol intr>Acolo. »
196
   « Acolo » ia literă mare, fiind locuinţa Celui* mai<presus<de>fiinţă, scris cu literă mare. Dar un drum în spirale poate să fie preferabil cu evidenţă unul drum, pus ca o scîndurâ puţin aplecată, între cer şi pămînt ? Vine parcă totuş mai bine să mergi curb, decît prea direct: vals în Ioc de marş : sensaţie de întîrziere elegantă şi de niţele preparative.
   « Acâlo, lacăte şi zdvoare nu se pomenesc. »
   Idee de lăcătuş.
   «A/h este adevărat că }\aiul ar avea o poartă păzită de un sftnt Portar. Că acest portar star plimba, cu cheile pe veriga mare, pe dinaintea intrării. Că ar aştepta să vie sufletele desfăcute de pămînt. . . Un portar de calitatea celor dinăuntru refuză să stea, în marginea de dincoace de ziduri, cu atribuţia unică, pe veci, a cheilor grele. Grije de rîndaş, să nu răniîie porţile cît de puţin crăpate. »
   Adevărul este că nu simpatizez cu prezenţa unui temnicer în poarta Raiului. Dar polemică, acum, cu Sfîntul Petru? însărcinare consacrată, prea cunoscută şi acceptată. Aş căuta un Rai Bocklin, pictural, artistic, şi cu singura sentinelă a cedrului monumental la intrarea dinspre ape.
   « După inspiraţia călugărilor, care fac autoritate în materie, în aşteptarea ultimei călătorii icoanele înfăţişează pe sftnt cu creştetul capului cuprins întnun coif de lumina, după modelele lunii. îmbrăcat în cămaşe de cînepă aspră şi încins cu o curea, sfîntul învoieşte sâ intre pribegii aleşi ai marelui văzduh, pentru îndrumarea cărora Dumnezeu a pus în cîmpiile Tăriilor licurici, candele de stele. . . »
   Asta i<ar plăcea Matildei.
   « Drumul veciilor este, dimpotrivă, deşert, şi împărăţia 1er nepăzită cu porţi şi încuietori. Cîteva mii de pustietăţi, mărginite cu brîie de piatră, se
197
podesc prinse ca treptele, unele de altele, în scara vastelor haosuri şi singurătăţi. »
   Ar trebui să înceapă cu asemenea frază.
   «Nici emul nti-şi poate tărăgăna oboseala, nici armăsarul scapăra potcoava. »
   E ceva aici.
   « Cetatea Veciei nu se poate înfricoşa, de nimic, ca să fie străjuită cu împrejurimi. »
   De la sine înţeles. . .
   « Vine cine vrea să se măsoare, fiindcă nimeni tiu poate ajunge. Unii rămîn mai întnacoace, şi alţii se tîrăsc pînă mai întnacolo. »
   Parcă iese. . .
   «în zilele cu totul senine, călătdrii pe mare şi pescarii, caretşi usucă năvoadele pe ţărmuri, culcaţi în nisipuri, cu ochii la cerurile deschise, pot să zărească mai mult decît căutătura noastră în păi mînt. . . Ei desluşesc şoseaua suişurilor legate din eîmpli de cîmpli şi ceţurile scoborîte unele după altele, ca nişte horbote dese, pînă în cele mai net gîndite zări. »
   Poţi să zici că idilicul Bernardin de Saints Pierre ar fi spus asta mai bine?
   « Cîteva pilcuri de insule şi de ţări despart lumea de lumeaideipesteanărgini. Ea nu e verde ca a noastră: e albastră, întocmită din sute de albăstreli, mai negre, mai stinse şi mai scujundatem alb. » Această diferenţă cred că se face pentru întîia oară. . .
   « Teritoriile, ca mătasea şi catifeaua, nu fac nici pulbere, nici noroi, înnădite cu şesurile de borangic, şi căile lor, ocolind apele de safir şi izvoarele amet tistei, se pierd în munţi de năframe şi în chiciură de peruzele. Agerimea văzului a dovedit cîteodată
 chiar fiinţele mai presus de noi, surprinse în odăjdii de fum. »
   Trebuie şi mai îndulcit. . .
   « Căci toate sufletele pornesc către necuprins îndată ceişi leapădă stîrvul în care sînt împachetate, ca fluturii omida. Şi se preoţesc, t'iafa viitoare fiind întocmită bisericeşte şi fiecare suflet făctnd parte dintrmn cler, înzestrat, pe dată ce se avîntă în lumina Tăriei, cu toate harurile zadarnice acestui pămînt. Bărbaţii şi femeile, pierzSnd însuşirile şi amintirea pămînteană, rătnîn ca nişte cristale uşoare. Alăturate, împreunate, sînt nesimţitoare unele cu altele. Ca brăţările din geamul unui păstrător de diamante, pătrunse de lumină. Şi totuş străine de ca (de lumină). Frumuseţea fiecăruia străluceşte nebăgatăm seamă, toate împuternicirile de odinioară fiind simplificate şi reduse la geometrie. Mîna nu mai strînge, privirea nu mai caută, auzul pierdut şiia pierdut iscodirea, mirosul s>a risipit, şi singur graiul rămîne, ca un cîntec al harpei, în coardele căreia se rup şoaptele vîntului în mărgăritare. »
   Sînt emoţionat. . .
   « Corurile le/aduce, murmurate pînă la urechea noastră, ca un farmec, uraganul iernii, îmbălsămat cu psalmi şi cu gîngave stihuri şi eetenii. . . îngerii, sufletele copiilor, trec de ui dreptul din leagăn în rînduiala tagmei. Iau loc în roiurile vocilor mici. Se mută hătînd din âripi, ivite de jurîmprejurul capului bălan sau smead, ca un guler de petale tremurate. Urcîttd cu un cer mai sus cri scoborînd cu un cer mai jos. »
   Asta n<o 5,0 pui. Cine are copii ar putea să plîngă.
   « Viaţa sufletelor e o slujbă după adevăratul tipic, o privighere necurmată, somnul fiind necunoscut
199
 stelelor şi îngerilor, ca izvoarelor şi mării şi ca în vremea lui lisus. »
   Exemplul e bun.
   « Atunci, nebunii şi credincioşii alintaţi în doua lemne umblau după el prin pustietăţile lovite de vîrful bont al cîrjilor, oldgii pe genunchi, ca nişte cîtni răniţi, cu capul mare şi tîrîţi ca balaurii răsturnaţi, fărâ sa se gîndească la hrană şi odihnă, Cînd îi răzbea totuş foamea, A4întuitorul isca pîine şi peşte din nimic, săturînd mulţimile de slăbănogi şi lasînd şi firimituri, coşuri pline.
   în Rai foame nun, nici sete nun, nici osteneală nud. Ziua întreagă, noapteamtreagă sufletele cînta, cîntecul fiind ca vorbirea noastră: Weavînd ce alt cînta, ele slăvesc în graiuri line pe Dumnezeu, căruia, nici lui, nu i se urăşte niciodată, căci ar obosi. Din jilţul de aur, ascultă. »
   Poate că ar ieşi ceva şi din asemenea început, pentru al Treilea Testament. Sînt urmărit. Aş vrea să apar din întuneric cu o lucrare literară şiimi trebuie o activitate pentru salvarea prestigiului secret. Morţii mă dezamăgesc, şi viii, cu care mă văd toată ziua, vin la mine tot ca nişte morţi viitori, ca să cîştige trecere pentru mai tîrziu. Văzută din cimitir, omenirea nu e aceea pe care îmi închipuiam ca o cunoscusem, şi mă demorali» zează. Ideile, dorinţele, preocupările: lumînarile, colivele, parastasele, candelile, molitvele, cioclii, popii — adevărata faţă, deghizată, pe stradă, în siluete provizorii.
   De vreme ce fiecare om capitonează un schelct, nici nu siar fi putut altfel. Mjam înşelat! Am voit să fiu profesor, să»ţi fie ţarina uşoară, domnule Ministru, că m>ai numit intendent. Puteam să devin o somitate universitară şi să duc Ia perfecţi» une o vanitate de ignorant. Singurul lucru ce se
200
 poate vedea întrvun individ: scheletul impersonal, uniforma esenţială.
   Al şaselea copil al meu e băiat. Scheletul lui minuscul e complect. îl sărut şist iau în braţe, ca într<o radiografie, umbre de oase strînse la umbră de piept.
   Pe o flaşnetă, care cîntă subt felinar un vals şubred şi întretăiat de finaluri interioare şi de ago< tnii, apar, după zile, un papagal, un cobai sau o familie de maimuţe miniaturale. Muma, de mă< rimea unui şobolan, ţine la sîn un pui cît o lăcustă, îl purică, îl leagănă, îl scarpină. . .
   Se împrimăvărează. . . L»am prins pe Mişu fugind de<a buşile printre morminte, şi cînta în poartă flaşneta. . .
 !_____I Mi<au fost aduşi doi oameni în două mo/
 tociclete, de către patru poliţişti, care<i strîngeau de mînă cu copci.
 —  Dumneavoastră sînteţi domnul intendent?
 —     Sluga dumitale. . . Dar să precizăm; interi* dentul cimitirului, nu al închisorii. Va atrag atenţia că aici e cimitirul.
 —     Cu dumneavoastră vrem să vorbim. Putem intra?
 —     Cum de tiu! Dar văd că<mi aduceţi nişte arestaţi. . . Sînt obişnuit să*i primesc numai morţi, . ,
 Şeful echipei de poliţişti dezveli o emblemă, prinsă pe reversul gulerului hainei, ridicat cu discreţie. îmi şopti:
 —     Siguranţa generală! şi rîse de precizia mea. . . Sîntără şi una şi alta, zise ei, întrebuins ţînd pluralul vulgar cu inteligenţă.
 —  Cum, şi una şt alta?. . . Nu înţeleg.
 —     Sînt arestaţi, dar sînt şi morţi. . . De arestat i<am arestat noi, dar că sînt morţi asta u ştiu numai ci. . .
 —     N;am spus că sîntem morţi, zise cel mai bătrîn din deţinuţi, cu un accent ca şi cum vorbea de dincolo de uşe. Am spus că am fost. . .
 —     Cum zici? întreb. Ce zici că aţi fost?. . , Lăsaţid, vă rog, să vorbească, nud întrerupeţi, dommile comisar.
202
 —   Am zis că am fost morţi. . .
 —   Şi nu tnai sînteti morţi?
 —   Nu. . .
 Poliţiştii răspunseră cu o revoltată ridicare de umeri.
 —      Le<am fi tras noi o bătaie bună şi le/ar fi tre» eut pofta să facă pe foştii morţi, dar nu ne<a lăsat prefectul, ţi procurorul ne»a trimis în anchetă.
 Apropiindu'se de urechea mea, şeful şopti:
 —      S/a stricat şi poliţia. Prefectul e amator de tablouri. Şeful Siguranţei face poezii, primul» procuror e pianist. . . înţelegi. . . Nu mai e poliţia ce»a fost, o autoritate cu c. . .
 Ultimul cuvînt, care voia să fie un plural feminin de masculinitate, fu atît de insinuat îneît abia ham perceput, ofensat de intimitatea la care îşi permitea să ma scoboare poliţistul.
 —      Domnul procuror cere anchetă la faţa locului. . .
 —      De ce mă strîngi aşa? Dă<mi drumul, dom» nule, zise cel mai bătrîn dintre arestaţi, că nu sînt nici fur, nici tîlhar.
 Cuvinte chirilice. . . Ciudat!
 —      Nu pricep ce vreţi să anchetaţi, zisei, luîn» du»mi pălăria şi bastonul. . . O să mă iertaţi, sînt chemat de urgenţă la Morgă. . .
 —      Avem ordin scris de Ia Parchet. . . Vă rog, să nu ne jucăm, răspunse, impertinent şi ameninţător, şeful echipei. Poftim. Negru pe alb. Vorba vine, e scris cu violet. . .
 Amestecul de seriozitate şi rînjet din personali» tatea poliţistului, grav şi sceptic, riguros şi glumeţ, mi/a displăcut. îi luai din mînă hîrtia. . .
 « Domnului Ministru de Interne. Confidenţial.
 Vă rog să binevoiţi a pune la dispoziţia Parchetu» lui, prin Serviciul de Siguranţă, toate mijloacele de verificare şi control pentru a se dovedi dacă
20)
 indivizii Oreste Popa şi Gheorghe Matei au fost într<adevăr mort: şi îngropaţi. Ei pretind nu numai că au fost morţi, dar că au şi înviat. . . Din arhivele Siguranţei lipseşte cu desăvîrşire o secţie a decedaţilor liberi, asupra cărora nu există nici o supraveghere organizată, cimitirele guvernîrw du*se încă autonom. Vă rog să aprobaţi ca agenţii noştri să poată cerceta scriptele cimitirelor, în scopul de a se vedea dacă şl cînd au existat numele de mai sus şi la ce dată se găsesc înscrise în seria decedaţilor.
   Cercetîndu'se arhivele din capitală, de Stare Civilă, numele acestora nu se află trecute nicăieri, înnainte de a £ trimişi numiţii în judecată, cu actele dresate, subt acuzarea de înşelăciune şi de port abuziv de titluri, Parchetul e de părere să se facă o apreciere justă. Cazul nu este din neferii cire unic. Se pare că o boală s<a ivit de curînd. Ni se raportează de către mai multe Parchete că s>au primit din ţară denunţuri. . . Unii indivizi ar afirma că ar fi fost morţi şi că nu mai sînt. Autorităţile civile, de acord cu cele bisericeşti, refuză să admită aberaţia, şi nu voim încă să credem că avem de>a face cu o epidemie morală sau cu o imitaţie bolnăvicioasă, fără o prealabilă radicală documentare. »
   Nu mi<a venit bineînţeles să cred că sc poate măcar pune asemenea discuţiune.
   —     Nu sînt cumva victima unei înscenări de farsă? am întrebat.
   —     Uite toate legitimările noastre, dacă te mai îndoieşti, răspunse vexat şeful, care mă şi aşezase între subalterni,
   —   Nu. O să telefonez.
   Pusei pălăria şi bastonul în cui, înnapoi.
   Parchetul ţinea o şedinţă a cazurilor relatate şi, întno mare larmă de voci şi interjecţii, deosebii,
204
 vorbind cu primul «procuror, ironiile împestriţate cu considerentul serios.
   —     Vreau să vâ/ntreb, domnule procuror, dacă, într<adevăr, în numele onoratului Parchet s<au prezintat patru domni de la Siguranţă pentru o cercetare la cimitir. . . Aceşti domni au adus, arestaţi şi imobilizaţi în lanţuri, doi necunoscuţi în vîrstă, care afirmă că au fost morţi şi îngropaţi. . . Da?. . . Numaidecît.
   —     Din ordinul primului procuror, scoateţi fiarele de la mîini imediat. . .
   Agenţii se supuseră, înjurînd, şi, liberaţi de strînsoarca mîinii, cei doi oameni îşi dezmorţeau încheietura.
   —     Ce ţiiam spus eu? escrocii au totdeauna parte de protecţii. . . zise şeful poliţist.
   Cu spatele către biurou şi pasionat cum devenii de strania împrejurare, n<am simţit că trecea timpul vorbind la telefon cu primul.procu* ror.
   Lasai receptorul din mînă şi găsii biuroul plin de lume. Venise şi Mărgărita, să cureţe. O văzui albă, cu buzele vinete, răzimată, cu ochii închişi, de părete, împietrită de cele ce auzea, cu ampli> ficaţiile minţii superstiţioase. Cîteva femei, rămase în consternare, cu luminările în braţe, ca un znop de macaroane.
   —     Eşti bun, dumneata, să>mi spui în ce an ai murit?. , . întrebai pe cel mai bătrîn.
   Trebuia modificată terminologia.
   —     După 1700, zise bătrînul. . . Nu<mi amin» tesc anul.
   —     Totul e de prisos, domnule şef, registrele noastre n<au mai mult de şaizeci şi doi de ani. . . Trebuie să renunţăm. . ,
   O femeie bătrîna din popor, cu bariş negru, muma unui mormînt sărac de prin ciulinii din valea din fund, se apropiase de « morţi » şi le
205
mîngîia cu o rnînă uscată, lin, obrazul. Ea crezu numaidecît în învierea lor.
   —     Dacă aţi înviat, mamă, le<a spus bătrîna, o să învie poate şi Şerban. . . EI a murit abia de doi ani. . . Trebuie să mai aştepte, poate. Şi atunci înviază şi bărbatul meu. . . L<aţi cunoscut pe Marin? Un om oacheş, pipernicit. . . însă inimos. . . Mergea niţeluş cam tîrîş cu un pi» cior. . , V>aţi întîlnit cu el, dacă veniţi de Aco< lo?. . . A închis ochii cam pe la Paşti. . . acum vreo douăzeci şi doi de ani. . . Liam înmormîntat lîngă Buzău. . .
   Oamenii tăceau, liniştiţi ca nişte ne*oameni, şi doamnele care se mat aflau de faţă trecură cu tot sufletul de partea femeii bătrîne cu barişul negru, înconjurînd pe deţinuţi.
   —     Dacă n»aveţi unde sta, poftiţi la mine, zise
o  cucoană cernită, către morţi. . .
   —     Comunicaţi domnului prim»procuror că nu putem face nici o cercetare, zisei.
   —     Haideţi în motociclete! porunci şeful de agenţi.
   Ieşiră dir> cancelarie şi, pe poarta cimitirului, în stradă. Agenţii-şofeuri apăsară în pedale şi bubuitura porni.
   —     Merge singură ? întreba cel mai bătrîn dintre arestaţi.
   -Da' cum ai vrea să meargă, cu boii? răspunse cu prostească obrăznicie agentul.
   —  Ce zgomot!
   —     Nu e ca în cer la el, zise cu batjocură şeful comisar.
X
   53
       S»a instituit azi pe lîngă Parchet o corni» siune din care trebuia să facă parte neapărată, de consilier, « directorul », cum i s<a dat titlul, al cimitirului principal. Matilda o să fie mulţumită de gradul căpătat, onorific, chiar fără spor de salariu, şi mai ales de distincţiunea că sînt singurul factor competent în specia juridică nouă a foştilor morţi.
   între noi figurează şi cîte un reprezintant al cultelor recunoscute, vicarul nostru, un canonic catolic, un rabin, un păstor protestant ele. şi un medic. Prin stăruinţele primuluuprocuror, singurul magistrat neînclinat spre luarea în derîdere a eveni mentelor, ni s;a dat o sală de şedinţe, dezafectată, de la unul din tribunale, şi o echipă complectă de personal, un judecător de instrucţie, cu grefier şi arhivar. Erau de cercetat o sută douăzeci şi trei de cazuri de foste morţi, după o procedură ce trebuia abia improvizată şi după un cod al căruia criteriu trebuie găsit acum.
   Un jurămînt ad<hoc ne*a legat de împuterni» cirile şi datoriile noastre:     «Jur înnaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor că voi judeca fără părtinire, cu conştiinţa curată, fără mînie şi grabă, la lumina dovezilor şi a sincerităţii, cazurile ce mi se vor înfăţişa ».
   Primu 1 < proc u r o r a înlăturat din primul moment bănuiala escrocheriei, tăgăduind dreptul ce<şi
207
r
arogaseră Parchetele şi autorităţile de poliţie din ţară la această calificare şi considerînd mai repede apariţia întîmplărilor denunţate ca o boală a sensibilităţii, ca o neurastenie gravă, ca un gol sufletesc ce trebuia bine examinat, înnainte de a se expertiza bolnavii presupuşi la spitale sau la instanţele penale.
   Intîia şedinţă a durat toată ziua pînă noaptea tîrziu, citindu/se rapoartele telegrafice ale cîtorva prefecţi, care nu puteau să tolereze vîlva pricinuită de către « foştii morţi ». Pretutindeni, poporul se grămădea să<i vadă, aducîndude daruri, pe care implicaţii le refuzau. într<o comună, arestarea unuia a dat naştere la dezordine, oamenii au sărit în ajutorul lui şi hau scos din mîinile jandarmilor, vociferînd. Prefectura trimisese o trupă de ajutor, şi sătenii în fierbere, în faţa primăriei, uitaseră de toate treburile lor, adunaţi cu femeile şi copiii. Raportul cuprindea zece coli pline.
   E o poveste de necrezut. Parcă toţi sînt nebuni, şi oamenii şi personajele şi autorul raportului.
   Sătenii, somaţi să scoată din mijlocul lor şi să4 dea pe mort autorităţii, s<au opus. La a treia somaţie, trupa, care ameninţase, a tras o salvă în vînt. Mînia oamenilor a sporit. «Trageţi în ei!» porunci comandantul, asistat de procurorul judeţului, — şi soldaţii traseră orbeşte. O sută de gloanţe intrară odată, pe o singură însutită descărca* tură, în populaţia nemişcată. . . Ce s*a întîmplat, că n<a căzut nici unul ? Scos din fire, magistratul porunci a doua salvă ofiţerului comandant, care, cutremurat de o impresie, răspunse că nu mai repetă comanda.
   « Pe răspunderea mea, soldaţi, faceţi<vă datoria ! » ar fi strigat magistratul. Soldaţii steteră neclin» tiţi, cu ochii la ţărani.
   Atunci, procurorul ieşi înnaintea plutonului, zmulse arma unui soldat şi, ochind în grămada
203
de oameni, zise : « Să vă arăt eu cum. trebuie să trageţi! ». Şi trase. Ţintise în trupul unui copil, cel mai apropiat de el, şi copilul rămase în picioare.
I  se părea magistratului căd fuge mintea. Se împletici, îşi recapătă hotărîrea .şi mai trase o dată întrmn om înnalt, care, făcînd doi paşi înnaintea locuitorului ochit, trebuia să primească focul în piept. Glonţul se risipi pe drum. Atunci magistratul căzu în genunchi, pradă fricii. Ra» portul descrie scena în amănunţimi. Magistratul striga: « Ierta ţi (mă, oameni buni, că nu ştiu ce fac! ».
   —     N=am mai pomenit! ziseră preoţii din comi» siune. E, întrtadevar, un raport oficial?. . .
   —     Semnat, vizat şi înregistrat, lămuri primul» procuror, — şi strict confidenţial, cum vedeţi. Şi continuă : Armata a înnoptat în sat şi, dimpreună cu locuitorii şi cu fostul mort, s»au dus la biserică, rugîndufse lui Dumnezeu.
   —     Trebuie să fie o gravă eroare sau o scama» torie, zise vicarul, o rătăcire a tuturora.
   Şedinţa a durat pînă aproape de miezul nopţii, exammîndu»se documente şi, avîndu<se în vedere funcţiunea principală a fiecăruia, s»a luat hotărîrea ca şedinţele de examinare a rapoartelor să aibă loc noaptea exclusiv.
   Am copiat din liîrtiile mai caracteristice. Sînt mai multe sute.
  54
   J Un locuitor din Cortii<Mici trimite prefeo tului de judeţ, Dumitru Nicolau, o scrisoare:
   Se petrec, domnule prefect, lucruri tăinuite, şi înţelegerea e luata, peste tot, ca niciodată să nu sufle nimeni un cuvînt. Temere este peste tot locul. Temere pe de o parte, şi parcă şi nădejde cîteodată : sîntem nedumeriţi. Nu vede toată lumea că este ceva nou? Ni se zminteşte mintea, ne înşeală ochiul? Nu/mi vine să cred că e numai unul din noi nălucit, — căci toţi vedem la fel. Cam pe la toate răspîntiile se aud şoaptele ascultate nu mai de mult aseară, dinaintea puţului ctitoru» lui Noe.
   « — L<ai văzut?. . .
   —■ Da’ cum să nud văd?!
   —     El să fi fost? bai văzut bine? tecii uitat la el de aproape?
   —     De, mai ştiu şi eu?,.. Mi»e frică, frate Gheorghe, să mă apropii de el. . . Cînd îl văd, mi se întorc minţile în cap şi îmi tot zic : el să fie ori mă înşel eu? Leit el. . . Mă crucesc. îl cunoşteau şi cîinii. . . Uite, bam văzut întîiaş dată, veneam încet, numărîndu<mi banii de pe porumb. La cotitură, ridic ochii şi îmi vine rău. . . era tot el! îşi răsucea mustaţa întocmai ca el, cu deştiul mic, . . Tot aşa îmbrăcat peste tot. . . întocmai.
210
   —  Să ştii că e făcătură la mijloc, mă vere . .
   —     Parcă sînt nebun, ţi<o spun drept. . . Acum, cînd îl văz, îmi scot căciuia şi mă fac verde. El nu<şi aduce aminte parcă de nimic; zîmbeşte aşa, cant în batjocură, şi mă întreabă :, ,Eşti sănătos, Gheorghei" şi se uită drept în gura mea. Marţi i»am zis: „Nu mă mai fierbem loc, jupîne, că mă spînzur. . îţi spun drept că am plîns şi că nu mai am linişte. Mă gîndesc toată noaptea numai la el.
   —     Ce*o fi cu blestemăţia asta l Cînd ştiu bine că eu i«am turtit capul cu mîinile mele şi iiam sleit creierii ca un ou de vierme, că i«am golit burta de maţe. . . Şi săfl mai văz dinaintea ochilor mei? Nu cumva ni se pare, bre! Zi că ni se pare! Zi că nu se poate, — că înnebunesc.
   —     Măi frate, ciudat lucru este că nu mi se pare deloc. . . »
   Vă aduceţi aminte. Acum treizeci de ani, în răzmeriţă, au fost ucişi, pe drept şi pe nedrept, o grămadă de stăpîni. Unii din oameni au (ost descoperiţi, alţii nu. Dar şi din oameni au fost mulţi împuşcaţi fără vină. Boierul Alexandru stăpînise judeţul Oltului. După ce răscoalele se potoliră, el arăta poterelor oamenii de care voia să se scape, pentru v/o brazdă de pămînt, pentru v/o femeie, şi ei erau duşi pe jos, încolo, peste dealuri. în muchia dealului se ridicau puştile, ca din greşeala şi ca şi cum oamenii ar fi voit să fugă. Şi potera se întorcea într/altă comună, fără oamenii pe care îi lepădase.
   Ştiţi că toate cercetările făcute pentru dovedirea omorîtorilor proprietarului Zănog n»au dat nimic. Vreau să spui că l/am omorît noi, tot satul, şi nu v<aş fi spus nici azi, dacă nu ham fi întîlnit în carne şi oase pe proprietarul Zănog, ucisul de noi.
   Părerea noastră de râu e foarte mare după uci« derea lui, pentru că ham omorît în pripă, numai aşa, ca să omorîm şi noi, cum omorîseră într<alte
2/1
părţi şi alţii, care treceau prin sate şi spuneau că a venit revoluţia şi că ei se duc la revoluţie.
   Boierul Zănog fusese un ora tare cumsecade, nu ca alţii, dar nu găseam pe cine sa ucidem şi l<am ucis pe el. Să nu credeţi, domnule prefect, că am dat cu topoarele, cu furcile, cu reteveile cumva. Nu. L<am omorît cu mîinile, cu opincile şi cu picioarcle goale. L»am chemat în şosea şi ham spus: « Vrem să te omorîm ». El ne<a între» bat: «De ce? că nu v*am făcut decît bine». Noi am răspuns: « Trebuie să te omorîm, fiindcă a venit revoluţia ». Şi ham omorît trăgîndud, rupîndu‘1, turtinduil, coc o! os in dud şi calcîndud pînă s>a făcut noroi roşu şi n;a mai rămas din el, în praful şoselei, nimic, nici oasele. Boierul Zănog intrase în pulbere ca o pata de cerneală întrio sugătoare de la primărie. Rămînea din el numai o murdărie neagră întinsă pe sosea.
   De ce vă spun toate acestea ? o să mă întrebaţi, după ce faptele s>au prescris. Fiindcă ne întîlnim fiecare din noi în toate zilele cu boierul Zănog, Nu ştiu cum vine, de unde vine şi unde stă noaptea. Umblă toată ziua de>a lungul şoselei şi se uită la praf. îl întoarce cu vîrful biciuştii, dar, afară de locul unde a pierit, parcă a uitat celelalte împrejurări. Numai că te vede şi te întreabă: «Eşti sănătos, Gheorghe?. . . Ce face Anica?. , . » — «Mulţumim dumitale. »
   Lucrul e foarte adevărat. Nîmănuîa nu i se pare şi totuş credem că avem năluci. S?a zăpăcit multă lume în vremea asta. Trece cîte un om. De acolo, din poartă, cineva se uită în lungul drumului. Omul zice: « Parcâsl cunosc... Dc unde?» Nusşi aduce aminte. Face cîţiva paşi, iar se opreşte, pe urmă se*ntoarce speriat. Stă ce mai stă şi o ia Ia fugă. L»a cunoscut. Murise acum cîţiva ani. «Dumneata eşti, nene Cutare?» Şi cel din poartă pleacă rîzînd.
2t2
   De la noi au înviat, cum zic ei, mai nuilţi. Şi prin alte părţi, au înviat ţi au trecut pe la noi. Ne>am deprins urechea cu pasul lor de noapte, cu toate că nu ne putem deprinde. Cît ţine întunericul, trec pe şosea, cîte unul, cîte doi, încălţaţi ca în nişte pîslă şi şomoiage de paie.
   « Bună dimineaţa! » strigă cîte unul, tocmai după ce s/a înnoptat de tot. Bună dimineaţa în toiul nopţii! ce vrea să zică?
   Şi tot felul de zvonuri şi de şoapte dau ocol amărăciunilor noastre. Unii zic că s<a întors Messla, că au venit Mîntuitorii, că se pregăteşte ceva, ce n/ar mai fi fost, că s/ar fi apropiat sfirşi» tul lumii, că s<ar fi începînd iarăş un început, dintnaltă parte.
   la, domnule prefect, nu mai ştiu nici eu ce să mai spui.
        Din Belciugari, la celălalt capăt de ţară, o altă scrisoare:
   La curtea domnului Dinu Petre, s«a ivit tatăl soţiei, Lambru, decedat acum şaisprezece ani. El a venit cam pe la miezul nopţii, din cimitirul Sfînta Treime. Prin zăpadă ţi îmbrăcat de vară, pentru că fusese înmormîntat în mai, bătrînul se grăbea. Lătrîndud cîinii în bătătura conacului, a ieşit vătaful Marin şi ha găsit în grajd, micşorînd lampa, care ardea cu flacără mare, căci, pe vremea lui, Dumnezeu săd ierte, nu ştiu cum să mai zic, domnul Lambru era cam zgîrcit. împrejurul capului îi pîlpîia boierului un fum ca de pucioasă. Mersul era mai ciudat, neauzindu<i<$e pasul şi parcă plutind de un lat de mînă deasupra podineî din grajd.
   Bătrînul s<a dus Ia vite. Le<a mîngîiat pe şolduri, vacile şi oile nu s>au speriat, pentru că, în lipsa lor de grai, încă din noaptea din Betleem, cînd au suflat abur cald în pruncul care trebuia şi el ucis şi înviat, poate că vitele ştiu mai multe lucruri decît noi.
   Vătaful Marin sia ţinut după domnul Lambru ca după un hoţ, pregătit să<l doboare cu ciomagul, daca ar fi desprins de iesle vrc una din vite şi, ascunzîndmse pe după cai, voia să<i vadă faţa mai bine, şi a strigat de două ori :
 214
   —  Cine e?
   Dînd cu ochii de socrul domnului Dinu Petre, întîi s<a zăpăcit, apoi s»a şters la pleoape, că îl cunoscuse din viaţă. Şi cînd bătrinui ba în< trebat :
   —     Ce mai faci, tu Marine ? dar mare ai mai crescut! vătaful a rupt»o deja fuga, şi s»a oprit tocmai la casa proprietarului. A trîntit uşa, a încuiat<o pe dinăuntru şi a căzut jos, la picioarele domnului Dinu.
   —     Ce te<a apucat, mai Marine ? ba întrebat stăpînul. Nu te vani văzut niciodată dîrdîind aşa.
   —     la, strigoiul! a răspuns vătaful. Strigoiul boierului Lambru.
   Domnul Dinu Petre a rîs.
   —  Ai căpiat, Marine.
   El nu credea în strigoi. Învăţase carte multă, era obişnuit cu ale timpului şt avea multă judecată. Strigoi? Strigoii umblă prin capetele ţăranilor proşti. Cum ar putea să fie strigoi în văzul şi ştiutul oamenilor? Ar fi nefiresc, aşa spune. El îşi aduce aminte totdeauna cu groază de o desco» perire pe care o făcuse în sat, venind din străină» tate. Dar asta era altceva. în pălimarul unui gospodar, văzuse, bătută cu un piron în grindă, inima unui mort, răpită diutr»un mormînt des» făcut noaptea, subt cuvînt că omul îngropat de curînd se făcuse strigoi şi turbura tihna locui» torilor din comună, care s<au hotărît, după o datină din bătrîni, să.-I dezgroape şi, înjunghiin» dud subt coaste, săd zmulgă inima şi să i»o răstig» nească. Un bolovan de muşte muşuroite colcăiau pe inima din cui a strigoiului osîndit. . .
   De cînd s>a însurat şi munceşte moşia sofiei lui, la Cărpineşti, de auzit a auzit de strigoi, dar nimeni nu i<a arătat niciodată unul.
   —  Ai băut ceva, Marine, zise boierul.
215
   —     Du<te şi vezi şi dumneata, sărut mina, răsi punse Marin.
   —     Nu le duce, să nu răceşti, zise cucoana. Ştii că te încearcă mereu guturaiul.
   Totuş domnul Dinu Petre se duse. îşi puse şuba de vulpe şi trase căciula pe urechi. Ca să fie, deşi slobod de erezii, ferit de vreo întîmplare, luă cîinii cu el şi porni la grajd.
   S>a întîmplat sau nu ceva, boierul se întoarse de<a fuga în casă, trînti uşa, ca Marin, şi fugi pe la toate să Ie încuie şi căzu întnun jilţ, lîngă cucoană şi cele două fete mari ale lor.
   —  Ce ai, Dinule? ba întrebat cucoana.
   —     Mi se pare că e adevărat, răspunse el, uitîn< du;se speriat la geamuri. Sînt închise bine? L<am văzut! Strigoiul pusese gura la o ţîţa şi sugea, îi era sete. Cînd am intrat în grajd, începu să zîmbească, şi, văzîndu>l că vine spre mine cu braţele întinse, mă dădui înnapoi. Închizînd graj» dul, mi s>a părut că rma apucat strigoiul de pul» pana hainei, care mi se prinsese în uşe, şi era să înlemnesc. Nici cîinii n>au voit să mai intre; au mîrîit, s«au uitat înfricoşaţi şi au plecat. Ştiţi ce viteaz e Grivei : tremura ca un cal în vecină» tatea lupului. Nu se mai alătură nici unul de grajd.
   Cucoanei i se păru că înnebuniseră şi Marin şi boierul. Dar privirile îi rămaseră pironite la geamuri. în umbra ferestrei se străvedea parcă un chip de om care căuta înnăuntru şi care se lipi de sticlă. Nu era o închipuire. Nasul strigoiu» Iui se turti pe geamul aburit.
   —  Uite#! ! şopti tremurînd cucoana. A venit!
   Domnul Dinu Petre nu cuteza să mai vază.
Şira spinării îi era rece şiti spînzura de ceafă ca un lanţ de puţ, şi cucoana nujşi mai putea mută, de frică, privirea din fereastră. Bătrînul făcu un semn. Apoi bătu în geam :
216
 —   Nu mă primiţi în casă? zise bâtrînul.
 Soţii abia mai avură puterea să suflem lampa
 din mijlocul odăii şi, fâcîndujse întuneric, unul Ungă altul îşi îngrămădiră ochii în negură, ncpu< tincioşi să<şi dea seama ce este adevărat şi ce li se pare. Cînd mai bătu o data bâtrînul în geam, soţii simţiră trecîndude prin minte o filfure ca de zbor.
 —     Miie foame! zise bâtrînul, şi stete puţin ca să capete răspuns.
 —     Ai auzit?. . . şopti cucoana Elena. A spus că(i e foame. CefO fi însemnînd asta?. . . ham făcut toate pomenile. N»a rămas nici un soroc neîmplinit.
 —     Mi se pare, zise domnul Dinu, căzînd în gol, că în ultimii ani ai cam uitat. Mîine mă duc la tîrg şi cumpăr luminări, ulcele şi basmale. Să faci dissdesdimineaţă colivă.
 —     Ce crezi tu, Dinule? îl întrebă cucoana, pot să fie strigoi? Şi s*ar putea să se fi făcut tocmai tata strigoi? Pentru ce?
 Pus în faţa lucrului plin, domnul Dinu Petre se gîndi puţin. Se sculă din colţul de odaie, în care stătuse ghemuit, şi zise:
 —     Eşti o proastă, şi eu sînt şi mai prost ca tine. Este cu neputinţă!
 închis într.'O încîlcire şi neştiind hotărît ce să mai creadă, îl apucă mînia. îşi ridică semeţ capul. Puse mîna pe puşcă. Se duse tiptil la geam.
 Strigoiul păşea ograda către poartă, negru în zăpada scînteietoare. Luă domnul Dinu puşca la ocht, o sprijini bine între bărbie şi umăr, chiti şi trase.
 —   L-am omorît! zise domnul Dinu Petre.
 Un urlet de cîine împuşcat rupse rotogolul
 tăcerii. Grivei fusese dat peste cap.
J?____ Următoarele relatări veneau dintr<o mî<
năstire.
   în luna februar, brazdele unui vînt ca de piatră se izbeau de mînăstirea noastră, prinsă în zăpezi învîrtitoare. Nopţile utreniilor îngheţate, înspăimîntătoarele pustii ale nefiinţei, tăbărîseră pe mînăstire. La 2 din noaptea de marţi, abia începuse slujba. Eram la ectenii. Amorţiţi, în* gheţaţi în străni, auzeam vocea slabă a citeţului, din mijlocul bisericii, întreruptă de troz netul ţi scrîşnirea turlelor. Fratele citea tocmai Epis* tolia lui Pavel către corintenî. Cucuvaia care trăieşte de patru sute de ani în pantocrator, se strămuta prin faţa candelelor, de pe tîmplă pe lanţul policandrulut, şi de cîte ori i se atiiu gea gheara de lanţ, se întorcea ţipînd în haosul bisericii.
   Un vînt ne<a umflat deodată eamîlăvctle.
   —    închideţi uşa! strigă stareţul din strana Iui depărtată.
   Se auzi murmur de lume.
   Stareţul îşi întoarse aspra căutătură cenuşie peste noi şi se dete jos pe papura lui, ca să mustre pe cei ce veneau atît de tîrziu, la un ceas şi mai bine după toaca de noapte.
   Dar abia trecu de scobitura strănilor, şi stareţul se întoarse :
SIS
   —     Veniţi să vedeţi, striga preacuviosul arhi« mândrit Visarion către preotul din altar.
   Arhimandriţii şi protosinghelii, ieşind din strătii, văzură încolo, pină>n fundul bisericii, cîteva sute de călugări albi, venind din viscol şi îmbulzindu«e la intrare ca în icoanele drepţilor şi cuvioşilor zugrăviţi în tindă.
   —     Hristos a înviat! părinte Ieremia, zise schiv< nicul Macarie.
   Hristos a înviat, acum, înnaintea sfintelor pa< timi ? Care Hristos a înviat ? Mai este un Hristos ? Cine ia numele lui în deşert? Şi din ce schituri, chinovii şi scorburi vin toţi părinţii ăştia la noi, acum, în mijlocul iernii?
   Un duh de pădure însoţea, ca un miros al lor, sălbăteciunile.
   Citeţul întoarse capul, stete din citanie, şi se duse în altar, arătînd celor din jurul prestolului pe ieromonahul Dionisie, începătorul obştiei.
   Preotul de rînd, în odăjdii, scoase capul pe deasupra uşilor împărăteşti. Făcînd cruci mari, preacuviosul Dionisie venea într«acolo. Preotul fugi pe uşa din dos, cum se găsea, în veştminte, în curtea mînăstirei, strigînd: « lisuse, Fiul lui Dum< nezeu!. . . Satana mînecă la noi!. . . »
   Ziditorul mînăstirii trecu pe lîngă mine, pre< cum spusei.
   —  Bun e Dumnezeu, frate lachinte, îmi zise.
   Ştia cum mă cheamă. l<am pus o metanie şi
am voit sâ»i sărut mîna.
   —■ Nu te apropia încă de mine, zise stareţul. Carnea mea creşte la loc cu încetul. Ca Lazăr sînt, abia sculat din mormînt.
   Părinţii noştri din mînăstire apucase care încotro, şi eu rămăsei să slujesc stareţului Dionisie, răposat întru Domnul acum două sute douăzeci şi doi de ani. Duhovnicii, preoţii, ierodiaconii şi arhimandriţii, în odăjdii si stihare, ieşiseră cu
219
Evanghelia şi cădelniţi şi, dînd ocol bisericii, strigau:
   ■—Venit>a Satana în mijlocul nopţii Ja noi. . . Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, nu lăsa pierzătorului de suflete puterea să ne ispitească.
   —     Amin! răspundeau fraţii întrmn glas; şi năpraznicul vînt înneca gemetele, sfîşia vocile încă fierbinţi, aruneînd rugăciunile şi împrăştiin* du<le în beznă şi nămeţi. Talazele de omăt se tăvăleau ca nişte aşternuturi răscolite, perdelele groase de gheaţă se rupeau în cartea de argint şi aur, pe care degetele degerau ca nişte încuietori cu paftale. Un preot începea pe de rost capitolul din Evanghelie al fecioarelor înţelepte şi al can» delelor pregătite. Iclisiarhul, de la un capăt al obştiei, striga:
   —     Citeşte mai bine că « A ieşit Semănătorul să semene. . . »
   —     Las’ că e bine, preacinstite părinte. . . răspundea o voce de subt amvon.
   Şi fiecare cînta un cap, un psalm., un tropar şi « Sfinte Dumnezeule, Sfinte fără de moarte », după cum îl ajutau mintea şi învăţătura.
   —     Tare mă doare sufletul, părinte arhimandrite, se văieta un protosinghel.
   Răzbiţi de frig, fraţii $:au dus în chiliile calde, dar cum nici unul nu mai avea puterea să rabde singurătatea, cîte doiftrei laolaltă se înghesuiau ca să se mm^îie si sS se lămurească.
   n biserică, numărul monahilor albi, care înfri; coşase obştia, se făcuse mare, da din biserică pe dinafară, se revărsa pe drumuri, printre sălcii şi răchite, umpluse faţa heleşteului îngheţată pe papură şi trestii, şi nu se mai sfîrşea din toată zarea, Siau aprins JumînăriÎe şt cele două poli» candre. Părintele Dionisie se uita la sfintele vase, vorbea cu unul de<ai lui, un monah păros, cu barba pînă în ochi şi în curea.
220
   —     Eu am lăsat odoare de aur adevărat, şi uite acum cu ce se slujeşte.
   —  Prea sfinte. . . sînt la muzău, îl informat eu.
   —  Ce<ai zis, bre?
   —     Vlădica cel mare lesa luat, preasfinte, acum zece ani, şi le<a turnat din nou, ca să le înfrumui seţeze, zise un alt monah.,
   —     E adevărat, preasfinte. Preasfinţia<voastră aţi pus cîteva şiruri de rubine şi mărgăritare prim* prejurul potirului. Vlădica a zis că e mai frumos să nu se vadă, şi le<a dat ca să le toarne din nou sfintele vase, aşa ca pietrele să rămînă pe dină* untru, în miezul aurului.
   —  Aşa se lucrează azi, bre!? se miră ziditorul.
   —     Aşa, preasfinte. Cînd se dreg lucrurile vechi, care nu mai plac, le intră scumpeturile pe dină» untru, ca să fie ca şi sufletele noastre, nevăzute şi strălucitoare intru întuneric, zise un frate.
   Ceilalţi călugări albi cercetau icoanele şi se mirau şi ei. Unii se cunoşteau, alţii nu, şi se uitau unii la alţii. Părintele Dionisie, însoţit de mulţi călugări care grăiau în mai multe chipuri, vota să se uite de<aproape la zugrăveli.
   —     Nu se mai vede nimic, părinte arhimandrite. Ce<i asta?
   —     Pictură cu oloi, spuse un monah care murise de curînd, executată de Max Spintzler din Copen* haga, o celebritate, preasfinte. E şeful unei şcoli artistice care împărţeşte linia în puncte şi din puncte face ceaţă.
   —  Taci, bre deşucliiatule! zise stareţul Dionisie.
   —     A fost concurs subt preşedinţia ministrului, preasfinte.
   —     Cinezi acela, bre? Taci, deşuchiatule! îţi mai 2ic. Că abia înviaşi din morţi şi te trimit Răului înnapoi.
   —     Să vie moş Niculai, porunci stareţul Dio» nisie, să şteargă toate aiestea şi să le facă la loc.
221
   —      Nt<i foame, cinstite părinte, se plîngeau călugărit albi, care sosiseră ca la vreo patru mii şi purtînd fiecare împrejurul scùfiei o aţă de rază albăstruie, ca un fir de beteală licărită. Unii din et nu mai gustaseră pîine, după cîte spuneau, de cîte trei veacuri întregi.
   —      Frate chelar, porunci stareţul Dionisie. Dă cîte o cană cu vin şi merinde bune.
   —      Chelăria e goală, merinde nu/s, şi chelăriile vechi s<au dărîmat. Nici căni nu se mai găsesc. Sînt la minister,
   —      Vom videa la ziuă, fraţilor. . . Rugaţi/vă fierbinte.
   Nu ştiu, să fi fost o nălucire, care nu a fost numai a mea. Toţi părinţii au văzut ce povestim aici, şi cîţiva zac de atunci bolnavi.
   Subscrie lîngă scriitorul acestora chinovia în* treagă şi mărturisesc în frica Domnului arhiman/ driţit şi duhovnicii. (Urmează trei sute douăzeci şi trei de iscălituri.)
 57 !
         Canonicul din comisiune explica felul deose*
bit cum înviase pe timpuri Mîntuitorul. Dacă va fi să fie, cînd va fi să fie, învierea se va petrece întocmai ca atunci.
   —    Cu Domnul nostru lisus Hristos, învierea sta săvîrşit aşa: El înviase odată pe pămînt, şi S(a Suit la ceruri cu sufletul şi trupul. Dovada o aduc apostolii, care l<au văzut. Fiind pe o înnălţime şi vorbindu<le cu duioşia şi cu tristeţea dutce a unui Dumnezeu care se făcuse om numai ca să guste amărăciunile vieţii mărginite şi care murise odată şi înviase, parù ca o haină uşoară, clătinată de vînt. Pasul i se desprinsese lin de pămînt, rămăsese un timp apropiat de ţarină, pînă ce şi ceîe din urmă cuvinte vor fi fost rostite, — şi depărtarea crescu pînă ce Domnul nu se mai văzu.
   S<a suit repede la ceruri, ori s»a suit încet? — Apostolii nu mărturisesc, ei fiind îngenunchiaţi şi cu ochii şi cu genunchii. Cînd şi<au ridicat cape» tele, Mîntuitorul se mai vedea cît un fluture alb.
   Cei care vedeau dincolo de ceruri aduc totuş mai amănunţite ştiri. Ei au scris în Biblia apocrifă, nerecunoscută şi repudiată de Sinoade şi de Biserici, că Dumnezeu«Tatăl, după suferinţa răstignirii şi a morţii şi a învierii, cînd a trebuit să fie răsturnată piatra grea de pe mormînt.
?-n
uriaşă, a trimis un înger albastru ca să desce» tluiască, şi care, desfăcînd lespedea din lăcaşul ei, şi aruncmdso deopotrivă cu àripa lui, a scos viaţa din puterea ţărînii. Şi voind să cruţe Fiului o nouă oboseală, a pogorît o podină de nori jos de tot din văzduh, şi pe podină se alia carul de flăcări al proorocului llie, minat de însuş Ilie, marele surugiu al lumii dumnezei ieşti. Acoperit de o perdea de nori groşi, cărui a putut întoarce pe loc şi s>a putut îndrepta, fără să fie zărit de prostime şi de credincioşii de rînd, către cetatea cu clopotniţi şi cu căprioare de jurîmprejur, albe, pascînd mărgăritare pe ţărmul unui lac dc lumină.
   Negreşit că, pînă să sosească Ia porţile de ametist ale cetăţii, Tatăl era înştiinţat dacă Fiul a purces în sus şi dacă se apropie teafăr. Ştafetele erau aduse de îngerii mici, cu gulere de âripi, pe care Făcâtoruba<toate i<a lăsat fără braţe şi fără trup, ca să nu se lipcască frumuseţea lor de nîmtc pămîntesc.
   Este adevărat că în vremea lipsei de treizeci de ani din ceruri a Fiului, trimis să ia chip de om, Tatăl făcuse pregătiri săişi primească mlădiţa înnapoi, într.un colţ liniştit de Rai. Zeii greceşti şi latini, care umpluseră ţara de dincolo de văzdu; huri şi se purtau ca oamenii de jos, căpătaseră obiceiurile urîte ale tărîmurilor de unde veneau. Ei fuseseră alungaţi la marginile Tăriei, în marea pustietate, iar cei mai tineri din ei siliţi să se boteze repede şi să se nască din nou, într<altă stihie. Mulţi dintr.înşii fură făcuţi caraule la marginile cu întunericul veşnic al grădinilor cereşti, ca să oprească treccrile pe adierile beznei în care îşi ispăşeau păcatele, înnotînd fără oprire în apele negre fără fund, osîndiţii veciei. Cu fecioarele vestale şi cu toate preotesele tinere şi frumoase, din legile vechi, Dumnezeu fu
224
milostiv, dindude munca uşoară de paraclisetiţe, să aprindă seara şi să stingă dimineaţa candelile cerului, suflînd o dată duhul viu, şi a doua oară duhul mort peste ele, unul de argint şi celălalt de neguri.
   întors acasă, Domnul nostru lisus Hristos găsi catapetezmele spoite şi zugrăvite din nou, şi Tăria întreagă schimbată în mînăstire, cu popor de stihare şi omofoare. Cîutecele de lume fuseseră alungate odată cu negustorii de vin şi cu lăutarii lui. Anacrèon, ospeţele conteniseră, chelăriile fuseseră sfărîmate. Din zorii zilei pînă noaptea tîrziu şi din noapte tîrziu pînă<n zori, se făceau slujbe. Privigherile se împleteau cu liturghiile, acestea ţineau şapte ceasuri, pînă la ceasul vecer» niei, şi vecerniile se înnădeau cu utrenia. Lăcomia zeilor fu înlocuită cu neîncetata rugăciune şi cu postul uscat. Cînd unui sftnt i se făcea foame, el arunca mîna în aer, oriunde şi orişiunde s<ar fi găsit, şi lua din vînt un pumn de mană, care călătorea risipită. Mesele fuseseră azvîrlite, scaunele trimise la Iad, ca să fie arse, tacîmurile, cupele — nimicite. Gătelilor şi cusăturilor scumpe li se dete foc, mătăsurile şi catifelele se făcură rogojini. Palatele s<au prăbuşit odată, ştofele şi covoarele fură mînjite cu O boia ca de sînge. Lumea întreagă sta de vècit vecilor în picioare, cîntînd icoase şi condace şi Mărire Ţie şi Tatăl Nostru în cîteva graiuri felurite.
   Cu toate că înviat şi înnălţat, Fiul mai purta în palme urmele piroanelor careă fuseseră bătute în carne, şi picioarele purtau încă, în tălpi, rănile rămase după scoaterea cuielor. Coasta înţepată cu lancea mai era crudă. Cu toate că pe fiecare din rănile lui plutea văpaia albăstruie dintre cruguri, ca un alean, vindecarea lor nu se făcuse de tot, şi Mîntuitorul, îngrijit de îngeri cît columi bele, trebui să stea legănat cîteva zile.
225
                     58 !
                  _____! Un schivnic din Thebaida, retras la Cern ic a,
                  mărturiseşte duhovnicului Chesarie că o reîn< viere este cu putinţă:
                     în ajunul învierii din morţi, Domnului nu i>a fost greu să scoboare din ceruri, după cum se urcase, cu trupul lui întreg şi în aceeaş mântie aurie cu care fusese îngropat, cu care înviase şi se suise la Tatăl. în patru<cinci locuri, unde se rărise şi de unde căzuseră mărgelele, a fost căutată Fecioara Maria, care nu sta chiar în cetate, ci mai departe, întrro colibă de lemn sfînt, şi care a dres mantia şi a cusut mărgele noi. Cei care hau văzut întorcîndu<se, spun că Domnul avea călcâj tura unui grădinar printre bujori şi că S(a apropiat de noi ca un voievod care scoboară din munte.
                     între cele dintîi lucruri pe care a voit să le vadă a fost mormîntul lui din Ierusalim, şi Golgota, şi pretutindeni preoţii şi arhiereii s<au lepădat de el şi au tăgăduit că tot el este cela ce a suferit moarte şi viaţă. Nimeni nu se desparte de pămînt fără să<i rămîie în suflet durerea că ha părăsit, căci pămîntul are un farmec neşters. Şi s<a dus în biserici, în şcolile preoţeşti, a străbătut mînăs* tirile, — iar în catedrala noastră s<a oprit pe jilţul împărătesc pe care şed domnitorii, şi a zis Crezul în timpul liturghiei de acolo. Şi întru tîrziu, înviind şi ei, Pontiu Pilat şi călăii vechei
226
legi, s*au sfătuit săil prindă iarăş pe lisus, dar braţele lor erau slabe, încheieturile li se dezlegau, şi cînd au fost să»l învinovăţească din nou la magistratul ludeei, limbile lor vorbeau aiurea, cuvintele îi înşelau, fi cîţi se apropiau de fiinţa lui, se destrămau ca nişte păpuşi de tărîţe. Sutaşii alunecau ca pe un pămînt de grăsimi, braţele voiau să strîngă fără să poată, pleoapele cădeau pe ochi şi li se închideau strîns, ca nişte coji de nuci, degetele erau ca fără oase, şi suli» ţele lor se încovoiau ca şi cum ar fi fost de sfoară.
   Iar cînd Pilat voi să repete spălarea, în semn că el nu ştie şi nu cunoaşte, din vasul plin cu apă, pe care i ha aplecat un soldat deasupra mîinilor, curse ţărînă, . .
 ____ într<o comisie extraordinară, care nu poate
 lucra după normele de poliţie şi de administraţie şi trebuie abia să<şi schiţeze potecile intuitiv, starea de spirit alarmată aparţine fantasticului, între divin şi trist. Atmosfera morală înlesneşte diversiunea şi o provoacă în sensul percepţiilor obscure, şi, cu cît se depărtează, cu atît discuţia pare mai apropiată de subiect, pentru că îl suspendă şi>l întîrzle, înlăturînd obsesia sau intercalînd, între atenţie şi ea, o preocupare momentană, aparent străină. Rapoartele se configurează cu pauzele personale, cu schimburile de impresii, cu amintirile dezasortate şi răzleţe, însă aderente la el prin inexplicabil şi decadenţă.
   Adevărata nuanţă sufletească a comisiunii e pur şi simplu frica. Nifi teamă de ce aflăm şi de dosarele pe care le răsfoim. Dacă ceea ce se propune, fără să fie oficial declarat şi pe faţă, ar fi adevărat? Dacă generaţia în viaţă e destinată înspăimântătorului privilegiu de<a participa în» tr.adevăr Ia fenomenul unic? Ce facem? Ce se alege? Ce vine? O altă comisiune, mult mai importantă decît a noastră, lucrează la bugetul Statului pe anul în curs. De ce folos mai pot fi solemnelefi eforturi şi rezultate?
   Medicul din comisie ne<a împărtăşit un caz, de atmosferă. Seriozitatea cu care a fost urmărit de colegi indică starea de morbiditate şi de halu»
228
cinare a comisiunii şi curiozitatea noastră, gata să primească şi să asimileze extravaganţa, pregă» tită de atîtea evenimente dubioase şi grave în care înnotăm duşi de beznă.
   —     Vă povestesc un caz de psihologie, spuse doctorul.
   E vorba tot de un mort, dar de un altfel de mort.
   Aveam în tratamentul meu un bolnav, pe care, aparent, familia mhl adusese să<l caut de o boală de piele.
   Se scărpina subt urechi pînă la sînge şi, ca săîşi izoleze unghiile, familia îi îmbrăcase mîinile cu rişte perini de puf. Bolnavii atinşi întmmul din punctele de umbră ale insului abstract, au întotdeauna conştiinţa imprecisă a morbului mistic care aleargă prin întunericul lor şi căruia îi dau însă o derivaţie fizică. Sînt foarte impresionabili şi bănuitori. Folosindu<te de materializarea factice a răului lor, îi poţi observa exact, şi, ca să<i ajuţi, te mărgineşti, mai ales că sensibilitatea terenului e pregătită, la înconjurarea maladiei adevărate, concentrînd atenţiunea bolnavului la fruntaria patologică. Adevărul, chiar la oamenii presupuşi normali, trebuie legat la ochi cu o iluzie deasă.
   După ce ham convins că suferă precis şi neîndoios de o mîncărime a grumazului şi a bărbiei, sporită imediat prin sugestiune, şi că pricina mîncărîmii este de căutat în starea sîngelut prea unsuros şi încărcat, am lipit definitiv bolnavul, ca o muscă, de preocuparea lui, suficient încleită cu amăgiri, şi, fixat aşa, ham cercetat de aproape, demontat şi deschis.
   Care era însă boala adevărată a clientului? O să vă apropii de ipoteca ei, cîtîndu<vă exemple din fabula lui interioară.
Dacă hai fi chemat la un concert, trebuia să»l iei şi săd duci imediat, fără să treacă un singur moment între invitaţie şi realitate. Dar concertul
trebuia, să aibă loc peste cîteva zile. Ideea intra pe galeriile unei memorii cu meandre capricioase, care răspundeau parţial în vidul absolut, şi reapărea modificată. Este ca şi cum ai li aruncat pe fereastra unui apartament, din afară înnăuntru, o minge de guma, care după ce ar fi sărit din odaie în odaie, timp de cîteva minute, şi s<ar fi deschis de Ia sine uşile înnaintea ei, ar fi ieşit pe altă fereastră şi ar fi zburat, transformată în ce vreţi. Să zicem în papagal.
   Ceea ce na se poate în material, se petrece elementar de simplu în subiectiv: transmutările de substanţă sînt instantanee: gutaperca se face pasăre, cu     aceeaş rapiditate ca ideea       încapă»
ţînare şi ca   încăpăţînarea teroare şi  act.
   Bolnavul    se pregătea   sufleteşte   să  participe
efectiv la concertul, să zicem, de vineri. Să nu uităm că e luni. Peste un ceas, el îşi mai aducea aminte numai că cineva i*a spus ceva, ceva notat în carnetul de buzunar, dar ceva pe care îl uitase. Scotea carnetul, acoperit de însemnări cu succe/ siunea absentă, şi le citea pe toate, căutînd săii atribuie ceva din ele împrejurării precise. Dar nemaiştiind ce/i spusese etneva, nu mai ştia nici cine îi spusese ceva. Căuta în imaginile ochiului şi în schemele memoriei. Recita o sută, două sute de nume, cercînd o asemănare, la ureche, cu numele      aceluia care  îi oferise   un   concert:
ca un om care ar ciocăni cu lingura în marginea unui pahar gol, ca sa reproducă un sunet auzit, de vioară. Această persoană se chema, să zic, Dubois: el era sigur, peste două ore, că vorbise cu Dupont. Practicam pe atunci la Paris. Ce<i spusese însă Dupont, care avea bolnavul conş< tiinţa cad spusese ceva deosebit? Se punea în comunicare cu soţia lui.
   « Ascultă, mirai spus tu cumva că hai văzut pe Dupont cîntînd pe flaut la Palais/Royal ? »
JjO
   —    «Care Dupont?» —• «E adevărat, se îndoia bolnavul: care Dupont? Uite, un Dupont oare* care. . . Stai să mă gîndesc. . . Ştii ce? Nud cheamă Dupont. » — «Şi ar fi cîntat acest Dupont al tău din flaut la Pal ais< Royal ? » îngîna im< presionată doamna Dubois. — « Cine ţi*a spus că era la PalaisRoyal ? Cred câ ţiiam spus că trecea pe Pont des Arts. » — « Nu ziseşi tu, acum, că Dupont cînta la Palais Royal? »
   Soţia mai avea candoarea naturală să*l întoarcă la bunuhsimţ.
   « Ce putea să cînte? Traviata? Nu ţi se pare curios? » răspundea bolnavul. — « Ba tocmai că mi Sfa părut.» — «Ţi<ot fi spus poate că e vorba de un muzicant oarecare, Wagner ori Saint»Saëns, şi tu ai făcut oarecare deducţii. . . » Soţia clientului meu, în urma mostrelor de demenţă liniştită de acest fel, îngheţa.
   Ce se întîmplase? analiza doctorul. Bolnavul meu suferea de facultatea evaziunii şi a emigrărilor din sine aiurea şi prin interiorul lui sufletesc de orizonturi, deosebită. El îşi cercetase carnetul, şi Dubois devenise Dupont, eclipsat de o reclamă cu litere roşii, în josul paginilor, din agendă. într<adevăr, carnetul de buzunar era distribuit gratuit clientelei de către un mare negustor de plăci muzicale din Sud, un anume Dupont&Fils.
   Dar s*a mai produs un fenomen, tot de ordinul psihopatiei, în timpul dialogului urmat între bolnav şt soţie: bolnavul nu<şi aduce aminte, de la o replică la alta, de materialul replicet prcce< dente, şt dispăreau totalmente şi Dubois şi Dupont, pînă la a pune pe bolnav în poziţia de a<l numi chiar Jacques sau Kiki. Dupont nu mai era Dupont, Dubois nu mai era Dubois, concertul devenea flaut, localul sălii se făcea Palais<Royaf, placa de ebonit era şi concert şi Dupont, iar Dubois putea să fie Wagner şi Saint/Saëns. . .
                                                       211
   Pot să vă dau şi alte exemple de migraţiune la bolnavul meu. într<o seară şi*a informat nevasta că, neavînd chibriturile în biurou şi ca să nu o deştepte trecînd prin dormitorul ei, a preferat să iasă pe fereastră şi s㻺i aprindă pipa de la un felinar. Faptul era absolut fals, întrucît bolnavul nu numai că nu prezintă nici o ieziune a unei sărituri de su?, de la etajul al patrulea, dar nici nu fuma, nici pipă nici ţigare, Conţinutul episo< dului era altul: se ivise luna în dreptul ferestrei şi bătea orologiul la Hôtel de Viile; ba mi se pare că luna nici nu se ivise în seara aceea, ci cu o săptămînă înnainte, şi nu în fereastra etajului al patrulea, ci în lucarna de Ia pod. Toată cons< trucţia era falsificată fundamental, evident auto» matic, cu sinceritate, dat fiind că orice bolnav este sincer în manifestările lui.
   Ziua namiaza mare, cu alt prilej, a pretins că, scoborînd scara, s<a întîlnit cu Madame Bertlie, portăriţa, care i<ar fi imputat că nu strînge robit netele din apartament îndeajuns; ceea ce făcea să se piardă săptămînal un cubaj de apă prin picături. De fapt, nu la scoborîre, ci la urcare se întîlnise, fi nu cu Bertha, ci cu mătura eî cu coadă, pusă, întmin colţ, cu părul în sus, şi el, bolnavul, salutase mătura, trecînd pe lîngă părete. De robinete nici nu se vorbise. însă o realitate s<a putut identifica şi în această emigrare, mai alăturată de un eveniment precis; trecînd fără pălărie pe subt o streaşină, un strop de apă l*a scuipat cu diferenţa lui de temperatură în creştetul capului.
   Zadarnic aş înmulţi pildele, răul bolnavului meu ]>aţi sezisat. Clientul se afla în condiţiile unei cărţi de medicină răvăşite, cu cotoarele destrămate şi foile desfăcute, sau, mai exact, în starea unei perini cu faţa rară, prin care se strecoară fulgii. . .
232
   După ce am circumscris strict maladia, — asta nu vă mai interesează pe dumneavoastră, dar vreau să termin subiectul întreg, — am început tratamentul. ham declarat întîi bolnavului, privinduil fix: «Dumneata nu mai ai o boală de piele, ci o boală de intelect.»
   Am procedat prin intimidare, strîngînd ches< tiunea la cazul Dubois. Determinarea sentimen» tului spaimei face de multe ori minuni; de aceea în institutele de alienaţie mintală bolnavii sînt znopiţi în    bătaie             şi. . .   vindecaţi. Nu   m<am
 mişcat din cazul Dubois o lună, pitonindu<l pe bolnav în analiza lui minuţioasă. Dubois — Du< pont, concert — flaut, Palais/Royal — Wagner, invitaţia uitată şi concertul schimbat în placă de patefon. L*am pironit în acest unic caz, tra< tînduii, ca să zic aşa, deocamdată un singur deget al sufletului, invadat de puroi. într<o lună de zile am curăţit unghia şi am vindecat primele două articulaţii.
   Păcat că    bolnavul               nu    a perseverat.   După
 treizeci şi două de zile de tratament psihic, i<a venit o idee precisă, în care a perseverat : s<a sinucis.
   Sa vă explic, încheie doctorul, care voia să explice prea mult, şi probabilitatea sinuciderii lui. Bolnavul fusese un vînător pasionat. Un moment, el şi<a închipuit, desigur, că este om de paie, o matahală de zdrenţe, din prăjină, lăsată să o   bată şi            să  o cleatine vîntul.  El s<a
 crezut o păpuşe de               livadă, şi poate că s*a crezut
 şi un corb, aşezat               pe căciula păpuşii crucificate.
   Şi a tras în corb şi în cîrpe.            Şi a căzut. . .
   —    Nu ha chemat pe bolnavul dumneavoastră Paraschivescu ? am întrebat pe doctor.
   —  Ba da. De unde ştiţi?
   —                 Aventura lui nu<mi este necunoscută, şi  el
 e. . .   Ia mine. Lucrul cred că            nu s<a petrecut  la
 Paris.
   —  Înmormîntat în cimitirul. . . dumitale?
   —    Vedeţi, zisei, încep să am îndoieli asupra participiului de specialitate. . . De cînd cu întînw plările, pe care sîntem chemaţi să le desluşim, înmormîntarea începe să<şi schimbe înţelesul, şi cimitirele, departe de/a li se mai potrivi vechea concepţie dureroasă şi de a mai fi nişte gropi de oseminte, par să fie mai repede nişte case de păstrare.
   —    Mi se pare că intendentul are dreptate, zise procurorul.
   —    Dar aş vrea să ştiu, dacă înviază şi Dubois, cu ce impresie s/a despărţit de tratamentul meu în momentul în care s/a sinucis. Ceea ce mă interesează cu deosebire, mai mult şi decît local şi decît clientul, este documentul, zise medicul nostru.
!_____ «Eu însumi sînt un înviat. Am fost mort
şi miam sculat din morţi, după cum era scris.
   Trebuie să fac totuş o deosebire în moartea lor, între morţii de moarte bună fi morţii cu sila. Nici nu mor la fel, nici nu durează morţi la fel. Eu am murit în spînzurătoare. Osîndit pentru o nelegiuire care nu fusese a mea, a trebuit să mă supui hotărîrii unor judecători înfumuraţi de mîndria juridică şi să primesc să fiu înghesuit ţi pus în ştreang pentru satisfacerea unui articol din lege, propus în şedinţă ca o teoremă.
   Omul vinovat admite în conştiinţa lui pedeapsa, chiar dacă se căzneşte să pară inocent. Con/ ştiinţa e un arhitect al simetriei şi se împacă întotdeauna cu împlinirea golului iscat în ştofa principiilor prin actul care le tăgăduieşte. Dar nevinovatul refuză, înnainte de toate, pentru că se zdruncină temelia pe care calcă sufletele către lumină. Pe cînd un procuror elegant, măreţ şi juvenil, construia cu o minte sărăcuţă acuzarea profesională şi mă tîra glumind, cu o cafea cu lapte şi cu un corn cu nuci în stomac, în fundul ocnei, m/am revoltat, am strîns şi miiam frămîntat pumnul ca îa auzul unei muzici false. Ctnd însă m/am auzit osîndit, m<am ridicat în bancă, am scos un revolver din buzunar şi am tras în magistraţi.
   A fost un sfert de ceas de panică universală. Judecătorii s»au vîrît dedesubtul Iui Iisus Hristos, în pupitre; jandarmii, cu puştile lor cu baionetă, s<au ascuns după uşe; publicul a năvălit să iasă, ca dintrmn teatru incendiat. Singur sufletul meu, ieşit din mine afară, mă raîngîia pe frunte şi mă îndemna:      „Trage!  Doboară! Nelegiuirea e a
judecătorilor tăi." Din cinci agenţi care fuseseră chemaţi să mă înfrîngă, am răsturnat, pe treapta de lemn a Curţii, trei. Unul a căzut cu gura deschisă pe podină, altul $;a învîrtit pe picioare şi a căzut cu braţele în aer, răstignit, şi pe cel de al treilea l<am încremenit cu un gîonţ tras prin gură şi îngropat în ceafă.
   lsprăvindu<mi muniţiile, jandarmii m<au legat. Consilierii s<au tras cu greu de subt tribună, şi am fost osîndit la spînzurătoare pentru că am tăgăduit autoritatea minciunii şi a neghiobiei, prin pledoaria unui advocat neaşteptat, înnarmat cu şapte gloanţe mari. După osîndă am dat o reprezintaţie herculeană, rupînd lanţurile de !a mîini şi prăvălind doisprezece jandarmi dintr»o singură zmuncitură a mijlocului şi a braţelor. Cred că dacă aş fi împins zidurile cu degetul, le*aş fi străbătut, atît mi se oţelise puterea răscu# lată de nedreptate.
   E aproape de prisos să mai povestesc că la spînzurâtoare am fost dus înfăşat în lanţuri ca într»un scutec de fier, fără să mă fi putut mişca. Laţul funiei misa fost aşezat pe gîtlej fără împo; trivire, şi cînd m»am legănat întîia oară de grinda morţii legale, ridicată ca o jumătate de cruce, murisem.
   Golul în ştofa principiilor se făcuse din vina judecătorilor mei, şi acest gol a trecut în eterni» tate, ca o băşică de aer de pe lungimea unei ţevi într*un rezervoriu. In acest continent al ubicui» tăţii, în care mă aflam după moarte, fiecare ins
236
sufletesc trebuie să circule complect, dacă a murit cu consimţământul naturii, şi incomplect dacă a fost ucis de simpli oameni, asasini sau judecători, fără consimţământul ei. Sufletele sună în eternitate ca la miei clopoţeii prinşi de grumaz, tot sufletul cu vibraţia iui, cu o nuanţă de vibraţie, ca tres< tiile prin care ar fi trecut vîntul. Sufletele mute indică o neisprăvire, o vremelnicie, o curmare la netimp, şi pe acestea Dumnezeu le iubeşte mai mult şi le dâ puteri de răzbunare.
  Aşa, am fost autorizat să mă întorc în stare de impondere pe pămînt, unde ochii omeneşti nu pot să zărească, şi să împlinesc golul pricinuit în vecie, neliniştind judecătorii. Pe unul bam urmărit şase sute cincizeci şi două de zile, pînă a sinucis. Umblam prin camera lui noaptea şi mă ciocneam de dulapuri. îi stingeam luminarea, îi destrăbălam scrisul la masa de lucru, îmbrîn» cindufi cotul. Cînd adormea în pat, îi lăsam o mînă grea pe piept, şi dacă se deştepta îi suflam în ureche: „Domnule preşedinte, m<ai spînzurat. .Bl gemea între perine, aprindea lumina şi se uita ţintă în ochii mei, fără să mă vadă, dar începînd să<mi descifreze ochii, încet» încet, ca două puncte vinete în umbră. Ţipa şi intra subt plapumă, unde găsea tot ochii mei; îşi strîngea pleoapele cu groază şi mă vedea şi înlăuntrul ochilor lui închişi cu nişte pleoape care/i păreau transparente. Puteam săd şi batjo» coresc : puneam obiectele din casă să<i sară în cap, cîte unul, cîte două, cîte cinci. Codul Penal îl lovea din cînd în cînd, ca un bolovan de hîrtie, repezindu(se la el ca un buldog roşu.
  Puneam să/i defileze lucrurile prin apartament. Venea bastonul pe uşe şi ieşea umbrela. Pălăria plutea prin aer, ca în capul unui vizitator invi< zibil. De<a lungul zidului circula un zgomot ca de morişcă, asemenea torsului pisicii. Portre*
2J7
tele tatălui şi mumei lui, din părete, i se arătau cu limba scoasă şi cu o grimasă ridiculă. Un şobolan se apropia tiptil de mustaţa lui, miro» sindu'ùo culcată pe perini.
   Sinucisul a lăsat o scrisoare, mărturisind nu că s/a înşelat spînzurînd im nevinovat, dar că oboseala i*a sleit gustul de viaţă şi;l terorizează. M;am intercalat, ca să o turbur, în existenţa tuturor magistraţilor care m/au omorît, şi nici unuia nu i<a mai tihnit odihna. Ceea ce s/a grămădit în jurul lor: enervare, neurastenie, mîhnire, suferinţă, era opera mea necunoscută. Ei au visat urît în fiece noapte şi s<au dezechilibrat. Idei confuze, discursuri fără şir, sentinţe fante/ ziste, temeri febrile, descurajare, — tainele i/au asaltat din întuneric, şi, întnun timp destul de scurt, unii au înnebunit, alţii au fugit de ei înşişi, alţii au murit.
   Şi după ce i<am adunat pe toţi în partea cealaltă a vieţii, i/am urmărit în ipostaza sufletească. Azurul, care hrăneşte şi adapă, în eternitate Ee/a fost retras, lumina stelelor s>a stins pentru ei şi au trebuit să se chinuiască abstract cu sufe/ rinţele mele concrete. Pe pămînt sinuciderea poate să fie o soluţie şi un final; în vecia noastră sinuciderea e inutilă: de cîte ori crede individul că va muri, tortura lui se îndoieşte şi devine catastrofală.
   Aceştia nu se vor mai scula din morţi pînă la o viitoare a treia înviere. . . Ei vegetează ca infuzoriile speriate, şi această inexistenţă exis/ tentă poate sâ ţie douăsprezece mii de ani, fără ca fapta să/şi găsească sorocul de compensaţii căutat.
   Păziţi/vă bine oameni, semenii mei de azi şi din trecut, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni decît viaţa de apoi. Duceţi o trăire în nesigur şi în provizoriu, exclusiv, ca
23S
 să puteţi avea prilejul să umpleţi voi întîi golul continuu, pe cared lăsaţi să brăzdeze ca un şanţ tăiat în curmezişul drumului sufletesc. Voi nu veţi cunoaşte realitatea sufletului decît întrmn moment cînd refacerea erorilor este tardivă, în mijlocul orelor voastre staţi de sentinelă ca să nu se ivească pe neştiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieşit la păscutul scînteielor vege< tale. Orice aţi face, ştiinţa voastră rătăceşte, şi mîndria voastră e un noroi, prin care mintea vă umblă desculţă.
   Păziţi*vă bine mai ales de judecăţi întregi şi de sentinţe, şi îndoiţi*vă, secundă cu secundă, de măsurătorile voastre precise, de punctul fix şi de corectitudinea geometrică a liniei cu care împărţiţi existenţa în pătrate mici, în care încape multiplul Iui zero în toate cantităţile Iui dimi» nutive.
   Voi ruaţi economisit două lucruri de preţ ale lumii, bune înnaintea Iui Dumnezeu: lacrima şi sîngele, de acelaş neam cu lumina. Nici o lacrimă nu este vărsată în zadar, fără să vuiască veacul, şi nici o pată de sînge nu rămîne stearpă.
   Eu, cînd am înviat, am trecut pe lîngă două amfore mari de cristal. Una era cu lacrimi, alta era cu sînge, — si porumbielul Sfîntului Duh sta de pază pe marginea amforelor pline. . . »
 -----! Procurorul, un tînăr muncit de umbra şi de
 intervale, participă ia discuţiile comisiunii cu o însufleţire neobişnuită la un magistrat, şi nici argumentele lui mau obiectivitatea profesională normală. Colegii n<au fost puţin surprinşi de felul contribuţiei lui de organ al Justiţiei şi al Parchetului. Conversiunea lui Paul ţi epistoliele lui se petrec, poate, în toate zilele, subt ochii noştri închişi.
   —     Minunile nu pot fi făcute, vorbea procurorul, de către oamenii de rînd, care se supun sau care îi duc pe cei supuşi, căci harul rareori se opreşte asupra unui om, fericit în turmă şi fericit deasupra ei, harul fiind suferinţă, prigoană şi nepotrivire.
   Numai sfinţii pot să le facă, şt nu pentru că le doresc, dar pentru că le fac fără să*şî dea seama. Minunile sînt zugrăvelile, cîntecele şt închipuirea lor. Ei trăiesc, şi minunea merge cu ei. Din nimic, sfîntul face ceva, şi din ceva face altceva. Iscă flori din cenuşe, schimbă vîntul în lumină, umbra în fiinţă. înzdrăveneşte un neputincios, dintr<un fricos face un îndrăzneţ, dmtrsun putregai o viaţă. Dă suflet unde lipseşte, şi cînd toţi oamenii şi«au pierdut umerii şi au rămas ca nişte statui şoldit şi tocite de rostogolirile de talaz ale vîntu< rilor, sfîntul zice, şi braţele cresc mai puternice decît au fost. El seacă un rîu netrebnic, de bale
240
 irîndave, tîrîte pe o albie prea mare pentru făptura lui de nimic, si rupe sfoara pîraielor depă< nate în el. Usucă mocirla şi, lovind în piscuri, trezeşte izvoarele, dîndude drumul în holdele jerpelite şi în livezile bolnave, ca să le însănâto» şească.
   Sfinţii au altă înţelepciune decît lumea pe care o vindecă şi o mîntuiesc, şi. ei nu o întreabă dacă cere sănătate şt mîntuire. Vin cum vine gerul şi cum bate grindina, năvălind peste anotimpuri. Şi nu se gîndesc nici cum este, nici cum are să fie, judecata oprind minunile, în loc să le dezlăn» ţuiască. Ce e mai limpede dccît lumina, şi totuş ce e mai orb decît lumina? Lumina nu vede. Socoteala ei e fără socoteală şi cuminţenia ei dispreţuieşte înţelepciunea. Ceea ce măsoară şi chiteşte omul, înfricoşat din dreapta, înfricoşat din stînga, pîndit din urmă şi luat la ochi din faţă, săgetat de deasupra şi clătinat pe dedesubt, strecurîndusse pe o cărare şerpuitoare, ocolind ziua de azi şi trecînd pe lingă cea de mîine pe brînci, Sfîntul curma dintr*odată şi răstoarnă din faţă, în priveliştea mare. Tertipul nu e o minune, e o maimuţărie de minune şi o minune de scamator pentru spitalele care aţipesc în amurg.
   De unde vii tu, Sfmtule? Din furtună, din zacătorile pămîntului, din brazda otrăvită, din cremene de fier; de orişiunde ai veni, fii binevenit! Sîngele răscopt şi stătut se face pe nesimţite mucegai şi puroi. Taîe<mi vîna grumazului şi a cefii şi ai să vezi că din secure sare coptură. Sărută/mi fruntea: gura«ţi pute a gunoi stricat. Ascultă/mi cuvîntul : sună în el un sîmbure sterp. Inima mi<e o bubă. Am spurcat şi am batjo* corit. Te<am înfruntat şi te/am apăsat, Te<am pus în fiare, Sfîntule. Teiam aruncat în temniţă şi ţuam zidit capătul lanţului de pe grumaz în
 24 i
 stînca păretelui, şi ai răbdat. Ţi<a fost foame ţi ţi*am dat să dumici scama desfăcută de pe puroiul meu. Sete ţua fost şi ţi«am dat să bei ce mi/a curs. Ai voit sa mă iubeşti şt nu te*am lăsat. Ai căutat o tovărăşie cu mine pentru munca ta de mîntuire : m<am lepădat de tine. Ai stăruit: te>am biciuit. Ai vrut să>ţi semeni brazda şi te<am gonit. Ai vrut să seceri şi ţi*am spus că spicele nu sînt ale tale. Nici soarele n<a fost al tău, nici umbra, nici răcoarea: toate erau ale mele.
   Te «am îngrozit şi ai fugit. Acum ai venit cu opinci de fier, cu pieptul şi cu pumnii de piatră, şi nu te mai uiţi, — cotropeşti şi sfărîmi. Sfintule, fii binevenit, de orişiunde ai fi venit, din întuneric, din muguri, din ocnă sau din cer. Nu te uita ca plîng: scoate<mi ochii! Nu te uita că am căzut: loveşte! Nu ţi«am dat milă: nurti fie milă! Hoitul meu a puţit de tînăr: aruncă>mi, Sfintule, hoitul!
   Vrei văzduh: fă văzduh! Vrei sănătate: fa sănătate! Vrei dreptate, Sfintule: făfo!
   Şi nu te opri dinaintea groazei care teto zgudui la priveliştea trupului meu în agonia zvîrcolitâ a pasării cu capul retezat. Fă;ţi ochii nesimţitori la privelişti şi cugetul aprig. Mîna, uîtînd să mîngîie, fă>ţi<o aspră ca o mînuşe de cuie. Femeia tînără şi putredă te va tîrî în patul ei, ca să te adoarmă cu descîntec; de el au adormit voinicii, care şuau uitat drumul în dreptul unui pridvor cu perdelele trase: fugi! Gura să nu i se strecoare în gura ta, şi şopîrla ei să nu te încolăcească. Peste drum de carnea ei stă în ploaie, de o mie de ani, văduva vînătă care cerşeşte crivăţului şi golului pomană şi care îşi trimite în puşcărie şi pierzare sutele fi de copii, gemene fete şi gemeni băieţi, în gloată, de»a valma.
   Stăpînul nu şi»a plecat urechea pînă la suspinul tău şi a trimis o slugă să te alunge din bătă< tura lui. Argaţii au pus zâvozii să te măcelărească.
242
şi singuri cîinii nu Ie<au dat ascultare, cînd te»a blestemat preotul, şi te»a împilat judecătorul. Sfîntule, ce mai aştepţi? Ascute-ţi săbiile, suli< ţile şi topoarele; aprinderi facla şi vîno aprinsă în păducheria noastră : să ardă şi schela şi păduchii.
   M»am prefăcut că nu te văd şi că nici nu te ştiu. Am vorbit de oameni şi de dragostea de oameni, dar oamenii de care vorbeam eu nu eraţi voi, oamenii vii, erau oamenii dincolo de dicţionare. Nu sînt vindecătorul rănilor nevăzute şi leacuri n»am. Te;am trimis la altul, şi iarăş a trecut un timp. Aveam nevoie de timp, Sfîntulel Şi cînd terni dus la altul, nici el nu s<a priceput la oameni vii şi la sfinţi, şi te>a trimis şi el la altul. Cîte sute de ani ai umblat aşa, gîrbovit de toate păcatele lui Iov, şi cîţi doftori ai cercctat?
   Nici unul nu ţiia nimerit buruiana şi nici unul nu Sfa priceput. Te<am otrăvit cu mirodenii si cu poveşti, şi chiar în cuminecătura, pe care ţifam datfO în uşa altarului, am pus un strop de venin, — că tu nu trebuia să fii vindecat de o suferinţă, ci de viaţă. . .
   Sfîntule, viu Ia tine îngenunchiat, ca un olog. Azi eşti mai puternic tu decît mine. Ţi<am spus: ucide<mă.
   Cruţăsmă, te rog, acum: fii milostiv acum, cînd buştenii sînt pregătiţi la rînd pentru despicare şi cînd săcurile, în.tr<adevăr, siau ascuţit. Lasă viaţă păcatelor mele, ca să le trăiesc pînă la capăt, ca să între stricăciunea mea şi mai adînc, ca să te ameţesc, Sfîntule, si pe tine, cu putre» gaiul meu, şi pentru ca silinţa ta de covîrşire a vremii să dea încă o dată greş. . .
   62 ... . „ . .
 ----- Vicarul nostru se împotrivi procurorului,
 care, nefiind teolog, $e încumeta totuş să<şi ia răspunderea atitudinii ţi gîndirii, fără să ţie seamă că se găseşte în faţa competinţelor de specialitate. Anume probleme, rezervate exclusiv meditaţiei tainice a conducătorilor aleşi prin punerea mîinilor de către Duhul Sfînt, exclud orice amestec străin. A înnainta prea mult în misterele relevate unei minorităţi e o profanare. Un procuror trebuie să se mărginească la slujba lui de a da judecătorilor pe vinovaţi cu mîinile legate, după rînduială. Cerul e proprietatea şi zestrea clerului, cu deosebire a clerului superior, care împărtăşeşte din bogăţiile bunurilor dumne< zeieşti pe cine binevoieşte. Dacă o greşită inter* pretare a cărturăriei dă voie orişîcui să discute şi să aibă păreri despre atîtea şi atîtea lucruri care nud privesc, această uşurinţă de a pune gura la lucru trebuie să se oprească la cele strict jnireneşti.
   Vicarul e foarte nemulţumit.
   —    învierea, dacă poate fi vorba de luat în deşert învierea, cu prilejul unei năvăliri de şarla< tani şi demoniaci, e cu totul altceva decît îşi închipuie credinciosul de rînd, neiniţiat. Va fi, negreşit, o înviere, odată şi odată, dar atîta timp cît trăim încă noi nu se poate petrece învierea. Nici ntau trecut două mii de ani de la venirea
244
Mîntuitorul ui pe lume. Data cînd se vor face aceste ultime minuni, e limpede arătată: cerul se va face sul atunci şi va fugi, iar luna se va îmbrăca în zăbranic. Nici unul din semnele din Apocalips nu se vădeşte. Biserica e încă vie şi organizată. Ea trebuie să mai facă liturghii, paras» tase, masluri, botezuri şi cununii: activitatea ei nu poate să fie suprimată pentru ce gîndeşte domnul procuror. Cele şapte taine sînt neclin* tite. Cum ar rămîne episcopii şi arhiereii, patriarhii şi chiar Papa, dacă vrem să vorbim drept, cînd morţii ar putea să învieze fără aprobarea şi asis< tenţa lor? S»ar putea admite o înviere înnainte ca sfintele sinoade să fie încunoştiinţate de Cel care le inspiră? Ar fi o situaţie care se va cădea să fie lichidată. La ce capitol de buget va fi vărsat clerul, cînd Făcătorul ia<toate, iscînd învierea morţilor, va suprima în acelaş timp ierarhia? Puteţi crede în această putinţă? Poate să rămîie Domnul fără organe ajutătoare? Puteţi închipui o contrazicere între Dumnezeu şi Biserică? să facă Dumnezeu un lucru împotriva clerului titrat, care i s*a devotat? Nu. Dacă ar învia morţii, aşa cum crede domnul procuror, însem» nează că Biserica nu*i a lui Dumnezeu şi că Dumnezeu, care o păstrează cu atîta grijă, nun al ei.
   Vor învia, netăgăduit, morţii, dar să vedem, cum vor învia? în carne şt oase? în carnea şi oasele care au putrezit? învierea va fi, ca sa spunem, la un fel figurat. Vor învia sufletele, nu trupurile, domnule procuror! De fapt, sufle» tele se vor apropia de pămînt, căci n<au fost niciodată moarte, nişte duhuri. Vor sta lîngă noi şi nu le vom vedea. E o înviere simbolică, domnule procuror. Băgaţi de seamă deosebirea.
   Permiţîndu<şi un surîs, procurorul primi replica severă a vicarului.
245
   —      E ştiut, zise el, că înţelesul lipseşte celor mai multe profesiuni faţă de simbole. Pentru mulţi dintre noi lucrurile n>au decît singurul sens al materialităţii. Ce putem face altceva cu aceştia decît să ridicăm din umeri? Nu este aşa, domnule procuror ? înţelesul ochiului nud acelaş cu înţelesul minţii şi nici înţelesul minţii nu<i înţelesul mai presus de înţelesuri.
   S.a putut verifica, fără să ne gîndim, că epis» copatul nu a crezut niciodată în aşamumita înviere a morţilor şi că putinţa acestui eveniment, întnadevăr de necrezut, în loc să<i bucure inima că se împlineau profeţiile, îl supăra ca o calamitate profesională. Gîndul că se putea, într»o bună zi, să fie scoşi din funcţiune şi din autoritate de către însuş acela în numele căruia exercitaseră un mandat, răscula pe vlădici împotriva lui, bănuind că ţinerea unei făgăduinţe, făcută de Dumnezeu, venea de la Diavolul, şi socotind că Domnul, la începutul veacurilor, inventase un joc de cuvinte pentru trebuinţele lor, şi că, în cele mai grave şi mai adînci pagini ale Sfintei Scripturi, glumise.
   Cînd comisiunea ceru să fie introduşi cei doi înviaţi strînşi între agenţi, vicarul nu şi>a mai putut stăpîni mînia, ca şi cum Oreste Popa şi Gheorghe Matei atentaseră Ia viaţa şi la bunul lui trai. Sculînduise violent din jeţ şi gata să ridice greaua călimară de cristal de pe masa de sfat ca să lovească, buzele lui tremurară îutr»un blestem. Colegii bau împiedicat sa execute pe loc şi sumar pe arestaţi, atrăgîndmi luarea «aminte asupra datoriei de linişte şi obiectivitate, la care este obligat un ierarh convocat pentru expri» marea unei păreri documentare. învierşunarea, care împinsese la răstignirea lui lisus un sinod de preoţi iudei, a rămas moştenire preoţilor celui răstignit. îndată ce un om ca toată lumea
246
şi>a închinat viaţa lui Dumnezeu, el nu mai ştie să se îndoiască, să asculte, să argumenteze şi să ierte: credinţa altuia este o jignire personală,
 o  injurie, şi ea trebuie pedepsită cu bătaia, cu chinul, cu moartea. Vicarul, armat cu un condei, ar fi voit să le scoată ochii inculpaţilor cu peniţa.
 —    Astîmpără)te, părinte, zise procurorul, căci pot să te arestez. . .
 Solidarizaţi instantaneu între dînşii, membrii tuturor cultelor din comisiune părăsiră şedinţa.
 ______ — Oreste Popa şi Gheorghe Matei! zise
 procurorul. Ce<aveţi de spus?
 —     Noi cred că n<avem de spus nimic, răs< punse unul din ei. Dumneavoastră se pare că aveţi noua să ne spuneţi ceva. N>am făcut nici un rău.
 —     Măsoară<ţi cuvintele, nefericitule, zise şeful poliţiei. Sînteţi dinaintea comisiunii cîe am chetă.
 Acuzaţii cautară unul la altul.
 —     Vreau să le iau pulsul, zise medicul. Să n/avem de/a face cu nişte alienaţi sinceri.
 —     Ce«aveţi aici? zise medicul, prmzmdu*! pe fiecare de latura mîinii.
 —   Nc<au adus în lanţuri,
 —     Cum? n*aveţi nici un puls?! zise medicul, mirat.
 —   Nu am înţeles, răspunse unul.
 —     Cum nu aţi înţeles? Toată lumea are un puls normal sau anormal, voi n>aveţi de nici un fel.
 Ignoranţa deţinuţilor părea comisiunii ironică şi ofensatoare.
 —     Lăsaţi... zise medicul. Poate că nsorfi ştiind. .. Dar e extraordinar, nici unul nu are puls. Am verificat de două ori,
 —     Ascultaţi, băieţi, zise medicul. Se numeşte puls bătaia inimii în artere.
 Oamenii tot nu înţelegeau nimic.
248
   —    Ca să fiu şi mai lămurit, zise medicul : Bate inima? Dacă bate, bate şi vîna de la încheietura mîinii, şi tîrnpla : toate vinele bat. . .
   Oamenii dovedeau o profundă stupoare.
   —    Vinomcoa, Oreste, îi zise prieteneşte lui Popa medicul, şi îi puse urechea pe piept, în partea stîngă.
   Medicul ţinea urechea lipită de mai mult de un minut, de pieptul lui Oreste Popa, şi trecu la pieptul lui Gheorghe Matei.
   —    Fenomenal! zise medicul. Nu bate inima la nici unul. . . Sfar zice că n>au. Domnilor, mie nuimi trebuiesc alte dovezi. Oamenii aceştia nu sînt de pc pămînt. E şi Dupont şi Dubois în ei, şi Wagner şi Beethoven, şi Iisus Hristos, — şi eu nu mai înţeleg nimic. Vă rog să nu zîmbiţi : se petrece cu ei ceva şi*mi vine să cred că toate rapoartele sînt adevărate. . .
   —    Spuneţi drept, zise profesorul de psiho< logie experimentală din comisie, aţi înviat ori niaţi înviat?
   —    Nu ştim nimic, domnule. Am auzit trîmbiţa şi ne/am pomenit din somn.
   —■ Voi aţi zis că aţi înviat.
   —    Se poate să fi zis. Am dormit două sute de ani. Cînd a sunat trîmbiţa, a tremurat ţărîna ca aburul de vară din Bărăgan, praful s/a plămădit din nou cu umbra şi au trecut razele prin noi ca printno ceaţă şi am luat carne şi simţire din nesimţire.
   —    Ne ia pc bisericeşte, zise şeful poliţiei, printre dinţi.
   —    Domol! răspunse medicul. Vă rog, foarte domol. . . Dobitoacele au crezut în Iisus, la staul, şi ştiţi cine rua putut crede: fariseul, cărturarul, arhiereul. Ei n»au crezut cuvîntul întreg şi înţe» leşul tainelor pînă în fund, din pricină că vorbele scrise sau grăite nu sînt în stare să adune tot
249
înţelesul unui grai petrecut în suflet şi pogorît în el.
   —     Te<ai biscricit şi dumneata, zise unul din membri, porniţi pe defăimare.
   ■— Om cu om a ieşit, zise Oreste Popa, care din lut, care din văzduh, la faţa pămîntului, aşa cum a fost. . .
   —     Cred că ar fi fost de ajuns ca onorata comisie să vadă îmbrăcămintea acestor oameni, ca să înţeleagă că ei nu sînt din ziua de azi.
   —  S<au deghizat. . .
   —     De ce au fost arestaţi oamenii aceştia şi ce sîntem noi însărcinaţi să anchetăm? întrebă, sculîndu<se în picioare, un ait magistrat.
   —     Pentru afirmaţia că au înviat. E o defăimare a Bisericii şi a clerului, care nu pot primi să afle de la nişte pribegi neautorizaţi că a sunat ceasul de apoi.
   —     Noi n<am spus de la noi că am înviat. Vestea s>a dus de la oameni prin oameni, ziseră arestaţii.
   —     Domnule doctor, ziseră colegii, înţelegeţi ce înseamnă asta? Că s«a sfîrşit cu întocmirea lumii. Sînt peste o sută de cazuri în toată ţara. Guvernul are dreptul să ia măsuri.
   —     S<o fi sfîrşit cu întocmirea lumii dumnea» voastră, zise procurorul, şt toate anchetele şi măsurile sînt, în asemenea împrejurare, inutile. Eu nu<i găsesc vinovaţi. Nici doctorul nu*i găseşte. Pui să li se dea drumul.
   —     N<aveţi acest drept, domnule procuror, şi ne opunem. Domnule grefier, încheiaţi procesul* verbal în numele majorităţii comisiunei. Puneţi<i în lanţuri.
   —-Nu mai ţine nici un lanţ, răspunseră, emo< ţionaţi, agenţii, care încercaseră între timpuri să<şi asigure prizonierii.
25C
   —     Ce vorbă e asta, că nu mai ţine nici un lanţ ? Sînt lanţurile proaste.
   —     Cele mai bune lanţuri, ziseră agenţii, marfă engleză, cu ghiulele. Au fost tîrite de cei mai mari criminali şi au prins întotdeauna.
   Cerînd majoritatea să fie lanţurile puse dinaintea membrilor ei, aceştia s<au crezut martorii unei scamatorii. Verigile se desfăceau, căzînd unele dintr<altele şi, adunate de pe podină, nu mai puteau să fie reconstituite.
   —     Totuş, pînă i*am dus la cimitir, ţineau. Sînt aceleaşi lanţuri.
   —     V<aţi învoit, hoţilor, cu toţii, ameninţa majoritatea. Duceţi*i la arest.
   Acuzaţii ieşiră.
   ■— Domnul director al cimitirului nu are nici
o  opiniune în această chestiune? zise, impresionat de tăcerea mea, un majoritar. Am dori să auzim.
   Am răspuns majorităţii comisiunei că mă găsesc în. mare turburare şi nehotărîre, că nu pot să osîndesc, că mă împiedică şi mă mustră conştiinţa, şi m<am alăturat Ia atitudinea procu» rorului. Comisiunea ar fi cerut o unanimitate, pe care procesul ei verbal nu a putut<o realiza. Raportul conchise la culpabilitatea înviaţilor, cerînd trimiterea lor în faţa judecăţii, învinuiţi de înşelăciune şi minciună.
E
        Groparii au găsit morminte răscolite. De mai multe zile Mărgărita povesteşte. Aude voci în cimitir. Pe un mormînt s<ar & făcut într<o noapte ziuă, pe cînd eram la comisiune. Deasupra cimitirului se iveşte, de altfel, o zare albă difuză, care ţine pînă la revărsat, — şi de cîtva timp nu mai latră cîinele nostru guraliv. Ziarele, pe de altă parte, constată că nu se mai aduc anunţut riie mortuare ca odinioară, cînd ele dădeau unei pagini întregi aspectul unui cimitir de cruci. Să fi încetat omul deocamdată să moară? Ceva mai mult, medicii se plîng: li s/a împuţinat clientela. Ei aduc mustrări aproape publice serviciilor de higiena că au atins o perfecţiune regretabilă. Duminică, în toate spitalele s«au făcut toţi bolnavii sănătoşi într<o jumătate de ceas. Operaţilor din ajun, a cărora stare gravă comanda o lună de pat şi severităţi de regim, li s<au închis rănile de la sine, Siau coborît din paturi, cerînd, cu bagajele subsuoară, să fie lăsaţi să plece acasă. Luni, marţi, miercuri, joi, la nici un medic din oraş nu s<a mai prezintat nici un bolnav, nici cei în curs de tratament. Caracteristic: nu s>au mai înregistrat nici naşteri noi, ca şi cum de cîteva zile nici o graviditate mar fi ajuns Ia termen.
             Mişcarea e generală şi nici casele de nebuni nu fac excepţie: opt sute de pensionari incurabili ai
252
spitalului central de boli de minte s<au îmbulzit la porţile ospiciului, în deplină sănătate intelec» tuală, şi au pornit, grămadă, în oraş. Farmaciile nu mai au de lucru. S<a suprimat brusc orice accident, de unde erau, numai în oraşul nostru, în mijlociu, trei sute pe zi.
   La o dată anumită, acum cîteva zile, s<a dovedit că toţi morţii de pe catafalcuri, găsiţi pe mese şi în paturi, împresuraţi . de jeluitori şi făclii, s<au deşteptat, s*au dat jos şi au binecuvîntat prin punerea mîinilor. Abia obişnuiţi cu mortul, soţiile, copiii, rudele, vecinii, s<au înspăimîntat şi, în loc să se bucure, au alergat să se ascundă.
   Un mare bogătaş, care era purtat spre lăcaşul de veci cu alai de muzici şi trăsuri, dînd deoparte capacul, a ieşit din coşciug şi, şezînd deasupra lui, în vitrina de sticlă mascată cu panglici şi coroane, a făcut semne, ca un dirijor de cor, alaiului să se oprească. O parte din publicul care însoţea convoiul s<a risipit numaidecît, alergînd spre tramvaie şi luîndufle cu asalt. După aceştia, şi<a dat seama lumea care urma proce» siunea mai din depărtare, şi s<a făcut nevăzută. Cupeiele şi maşinile au întors scurt şi au dispărut. Cei din urmă au observat cioclii. Ei au fost zăriţi rupînd<o de<a fuga pe străzile principale, cu cîte o făclie de ceară în mînă. Dricul, rămas singuratec şi fără vizitiu, în mijlocul drumului, a fost părăsit cu mare greutate de fostul mort, un mare industriaş de încălţăminte şi care nu a putut ieşi dintre geamuri fără să spargă unul cu capacul de la coşciug, mînuit ca un berbece.
   Acest episod s<a repetat, în după-prînza de care vorbesc, în douăzeci şi unu de locuri deose/ bite ale metropolei, şi, pe strada care vine spre cimitir, în patru puncte. Se putea vedea aici un domn, aici o doamnă, în mare ţinută de înmormîntare, şi fără pălărie, căutînd un vehicul
251
'mai comod decît dricu!, ca să se întoarcă la domiciliu, şi birjarii refuzînd să<i ia şi crezîndu<i, din pricina populaţiei care se ţinea îngrozită după ei, de la distanţă, poate nebuni. Cei care au putut ajunge acasă, sau n*au mai găsit pe nimeni, sau, voind să se explice, au pus familia, slugile şi prietenii pe goană, adunaţi ca să se consoleze.
   Cîteva făbrici şi profesiuni se văzură ameninţ ţaţe în existenţa lor, mimai într<o săptămînă. La miile de medici se adăogau miile de preoţi, împletitorii de coroane, negustorii de flori, de luminări, industria panglicilor, a pietrelor şi monumentelor funebre, atelierele de coşciuge şi cruci de lemn, dricarii, cioclii, iar admiratorii, pregătiţi să rostească un discurs memorabil, s*au văzut rămaşi în manuscris.
   Profesioniştii şi familiile s<au strîns ia prefec» tură, protestînd şi cerînd ajutor moral. Ideea de strigoi s*a popularizat într/o singură zi, şi. invazia strigoilor trebuia serios examinată chiar de guvern, cu atît mai mult cu cît şeful guvernului, care era şi şef al partidului politic de îa guvern, suferise întno seară, ia masă, o emoţie conside* rabilă. Sunase, — pretindea el, — la uşe chiar fostul şef decedat, pe care îl înlocuise de curînd şi pe care îl înmormîntase cu toate onorurile cuvenite din partea unui succesor asigurat. Ca să se lămurească, după atîtea zvonuri de înviere, care veniseră treptat din mai toate judeţele, el a refuzat săd primească, pretinzînd că lipseşte de acasă. I<a auzit şi vocea, conversînd la uşe cu feciorul: era vocea lui.
   într»adevăr, în flecare zi, noi morminte prezintă urme ca de pîngărire. Ca şi cum un sobol uriaş ar fi scurmat şi răsturnat pâmîntul subteran, unele se înfăţişează ca nişte movili de ţărtnă mărunţită. Piatra rămînînd la altele pe loc, o gaură largă, pe care s*ar putea strecura un om,
254
 **a ivit în margini. în cîteva parcèle, monumentele sînt povîrnite numai pe jumătate, ca de o surpare. Pe malul unei gropi am găsit o perucă roşcovană şi o mînuşe de bal.
   Pîndarul Anghel, pe care lom pus să observe, mi»a comunicat ce a văzut. O vie activitate se petrece, de cum înnoptează, în cimitir, altădată atît de liniştit. Se arată un om alb, a căruia figură nu se poate vedea, şi strigă: « Sculaţi! •». El strigă pe nume cîte vreo patruzeci/cincizeci. Un zgomot lăuntric urmează chemării, şi apar, pe brînci, persoanele numite, din pămînt. După ce s/au ridicat în picioare, omul alb îi cercetează dacă nu lipseşte nici unul, dacă s<a înfiripat la loc fiecare, dacă n<au uitat în mormînt niscaiva mădulare, şi îi întreabă într/un limbaj neobişnuit : « V<aţi închegat? — duceţi/vă cu bine », le spune omul alb. « Amin », răspund, şi pleacă.
   Pîndarul Anghel i<a văzut trecînd peste ziduri. Lmm ţinut de rău că nu opreşte măcar pe unul, ca săd aducă la cancelarie.
   —     Nici nu<mi vine, nici nu pot, mi<a răspuns Anghel. Stau ascuns pe după cîte o piatră şi tremur,
   în lipsa mea, azi<dimineaţâ, au plecat pe poartă douăzeci şi două de persoane de toate vîrstele, între care două distinse domnişoare. Garda de la intrare s/a dat înnapoi, impresionată de căută/ tura lor, şi nici nu le putea, drept vorbind, opri, nefund, cel puţin deocamdată, text de lege care să considere plecarea din cimitir ca un delict, dacă într/adevăr e vorba de o înviere propriu/ zisă, şi nu de o superstiţie iluzionată.
i
      1      învoieşte*te, spiritul meu, cu acest Sucru extraordinar, să nu ţi se mai para nimic cu nepu< tinţă. Suferă sa stai alături într/o cameră cu fostul meu Ministru, mort şi îngropat acum patruzeci şi cinci de zile. E el, glasul lui, clipirea lui deasă din ochi, nimic nu<i lipseşte, nu mai e loc de îndoială. învie morţii! să ştii. Am apucat această dată fenomenală, de care se vorbeşte în Biblie de mii de ani. Pardon! sînt numai o mie, şi celelalte mii sînt numai sute. Dar optf sprezeee mii sau optsprezece sute, totuna: vorbele şi cifrele nu mai îtisemnear.ă nimic. E o singură realitate reală, se face învierea.
   Mă plimbam pe aleea principala, dintre tei. Se înserase. Cineva venea prin întuneric. Cine putea să fie la acest timp, aci? Mă opresc în cercul lămpii electrice, ca să văd mai bine. îmi zic: «Nu se poate, ţi se pare». Mi se părea? Nu mi se părea.
   —   Ce, nu mă mai cunoşti?
   Nu putea să fie altul, şi totuş nuimi venea să cred.
   —      Mai întrebi? Cum să nu te cunosc? Bine ai venit! Dar de unde vii? Spuneimi cum ai făcut.
   —      Ştii că tot la Universitate aş voi să te numesc, zise Ministrul meu de odinioară, prietenul meu. lartăîină de tot ce s»a întîmplat. Pînă azi num avut vreme să>ti mai vorbesc de asta.
256
   —     Nu mai e vorba de Universitate acum, măi băiete, vino/ţi în fire, km răspuns. Si a isprăvit şi cu Universitatea şi cu doctoratul şi cu toate.
   — Mă găzduieşti cîteva zile la tine ?
   — La mine ? Ce zic eu nu te priveşte : inie mi se pare că am înnebunit. Dar ce/or să zică nevastă/mea, copiii, finii tăi, cînd te<or vedea? Ştii că nu e momentul cel mai bun ca sâ tragi la mine. la spune/mi : respiri ca toată lumea, n/ai un sforăit nou? Plâmînii ţi/s ta loc? N/ai
o  gaură în tine pe undeva, pe subt cămaşe? Nu ţi se vede nici un os cînd te dezbraci? Să nu te întîineşti cumva cu copiii şi să ţi se zărească vre un zgîrci. Mi s a mai părut într/o noapte că ne/am întîlnit, pe galeria lungă a odăilor, cu un schelet, şi nu mai voia nici unul să mai stea în casa asta.
   —     Altceva n<am nimic, zise Ministrul. Nici nu ştiu ce s*a întîmplat şi refac totul prin raţiona» ment. Niţică amărăciune, parcă, în gură, şi parcă o tristeţe pe care n/o aveam înnainte.
   —  înnainte de ce?
   Răspunsul fu articulat cu un soi de ruşine :
   —  înnainte de. . . moarte.
   —     Dar nu ştiu cum să te introduc în casă. Oamenilor vii, indiferent de vîrstă, nu le poate intra în cap că cine a murit odată mai poate să învieze. S/ar confunda învierea cu o pervertire fantomală a mortului vrăjit, blestemat şi rătăcit din datinile lui. Aş avea nevoie de o expunere lungă de fapte şi principii, şi rtu/ar trebui cîteva zile ca să fac admisibilă reapariţia ta, după ce toţi au aflat că ai murit. Tu ai însă nevoie azi de adăpost. Nu ştiu cum să fac. . . N/ai vreo idee? Tu care ai trăit, ai murit şi ai înviat, poate că eşti mai inteligent decît un om ca mine, care nici n<a trăit.
257
             —   Nu mă poţi lăsa nici afară. Unde vrei să mă
l            culc?
             Mă gîndeam că «iar fi putut întoarce la mori mîntuî lui.
             —      Ştiu la ce te gîndeşti, zise Ministrul, dar siar putea să mă întîlnesc pe întuneric cu vre un cioclu şi ni aş fi în stare sa<i explic.
             —      Fricos cum te ştiu ai rămas. De ce nu te duci acasă ?
             —   Am fost. . . şi miau luat servitorii la goană.
             —   Cum zici, că ai fost? Cînd ai fost?
             —      Aziinoapte. . . Am înviat la ) şi un sfert.
             —   Pe unde ai ieşit?
             —   E un amănunt. Nu te priveşte.
             —      Ba te rog să mă crezi că mă priveşte foarte mult. . . lucrez întrio comisiune şi mi se cer referate. Dar să te mai întreb ceva, trebuie să fii documentat: Ce părere ai tu despre învierea morţilor? Crezi că este o înviere adevărată? Şi în ce scop s*a făcut? Nu era destul omenet pe faţa pămîntului, ca să se mai întoarcă şi generai ţiile din trecut?
             —   Aşa a făgăduit Dumnezeu şi S(au împlinit
             voile lui             din Scripturi, zise Ministrul,  cu  un
             accent nou, de duhovnicie,                în sraiui lui. îti
                          '                        1 &                  i
             vine să zîmbeşti că rmauzi vorbind aşa. Ce strică Universitatea restituie pămîntul. Ai să vezi cînd ai să mori şi tu.
             —   Nu mai moare nimeni, iubitule, iiam spus:
             de aproape două săptămîni. Morţii care se aflau pe drum siau întors de la groapă, bolnavii siau vindecat, neputincioşii s<au sculat. N>am                mai
             scris în registrul cancelariei nimic. E un belşug de minuni în toată lumea, fără seamăn. Trăim un ev miraculos.
             —      Aşa va fi de aci înnainte totdeauna, zise prietenul meu. . . Adam a dat necurmate dovezi
258
de voinţă, de renaştere şi biruinţă, «ammiii-Imse tu deomăruntul laptele lui, de la gontred din Paradis pînă azi. Judecătorul a zis: « S<tiu împlinit toate soroacele, trebuie sad scăpăm de moarte şi săd înviem 111 toate odraslele lui, aflate jumătate în lut şi jumătate în cer ». Ştii, ca fiinţa statuilor în mintea meşteşugarului şi în humă.
   —     Nu mă gîndeam să apuc timpurile omului nemuritor, . . Dacă vrei sâ te culci îmbrăcat, mai plimbd-te vreo jumătate de ceas, şi, cînd vei vedea că sun stins toate lămpile, bale iul încet în geamul cancelariei, unde lucrez. O să tc ser; veşti de canapea.
   —     Aş face şi o baie, /.ise Ministrul, am mare trebuinţă.
   —     Miros greu te înfăşoară. . . Ai mîncat ceva?. . .
   —■ Nuiiiii este foame şi mi se pare că noi nu mai mîncăm. Nici nu mi<e sete: mi se pare că nici nu ne mai adapăm.
   —     Miîaduc aminte cît îţi plăceau lăutarii şi fetele. . .
   —     S*a isprăvit: genul ne<a fost corectat. Cred că nici nu vom mai iubi. O mare parte a poeziei lirice, care izbutise sâ devie, în exasperarea conştiinţei, delicată, s a isprăvit si ea.
   —  O să trăim. . .
   —     Singurateci şi flămînzi şi plini de harul scîrbei. Ce fel de dragoste era asta? De organe. Iubire de stomac, iubire de sex: sentiment cu mădulare. Noi am avut, totuş, intuiţia stării adevărate, prin dragostea de idee şi d.: jertfă, prin dragostea prieteniei, prin slujba la durerea altuia, prin milă, — şi n<am înţeles. Reproducere, nu dragoste, Gulică! A linge şi a iubi.
   ■— Voi n;aţi înviat doară pentru o lume stearpă şi un regn de oameni sferici, cubici şi priz* matict.
   —     Suprimat, băiete, suprimat! N<ai să te mai baţi pentru femeia vecinului, pentru averea pro prietarului.
   —     După cît am simţit, vederile tale sînt greşite, învierea n<a fost făgăduită cu condiţia renunţării.
   —     Ba da, dragă Gulică. înviază omenirea întreagă, şi nu se mai naşte om. Viaţa de pîn>a; cum a fost o pedeapsă, şi omul osîndit s>o poarte din neam în neam.
   Niciodată, în prima lui viaţă, Ministrul nu vorbise cu atîta gravitate inutilă, şi dacă nu 1 aş fi identificat de «aproape, aş fi crezut că vorbeşte un fost om de cuvînt.
   —     Nu cumva s>a întîmplat să intre în tine un duh care nu era al tău ? I»am întrebat. Te mai întreb o dată, răspicat : eşti tu într<adevăr Ministrul, căruia îi pregăteam marile discursuri şiă scriam articolele cared făcuseră celebru? Eşti tu naşul tuturor copiilor mei afară de cel din urmă? M<ai cununat tu? Eşti tu acela care în loc de profesor la Universitate m»ai numit intendent de cimitir?
   —   Nici să nu te îndoieşti şi te rog să mă ierţi.
   —     Hai, intră în casă şi culcă<te pe canapeaua de piele. Dar nu înţeleg de ce simţi nevoia să te odihneşti, dacă omul a fost îndreptat în toate slăbiciunile lui. Ţi*este somn? eşti obosit?
   —     Nu mai dormim niciodată, este drept: S)a isprăvit şi cu această nevoie trivială. Dar trebuie să stau undeva pînă la reorganizare. E o chestiune de scurtă durată. Şi nuam deprins întins pe spate.
   —   Cum organizare? Ce fel de organizare?
   —      N^ai să crezi cumva că după înviere viaţa
 o să meargă înnainte pe acelaş calapod. Te ştiu mai inteligent. Totul se reformează şi se recon» struieşte. Oamenii din viaţă, care încă nu au murit, nu ne vor primi cu prea multă bunăvoinţă, se vor opune, vor căuta să se scape de noi. Rena*
260
 ţterea poate să fie o decepţie, şi o suferinţă, cum a fost şi naşterea fiecăruia din noi. Viii robesc la vicii vechi şi la putregaiuri morale, pe care noi le suprimăm. Ei vor căuta să repete răstignirea şi mucenta : însă zadarnic. Nu mai moare nimeni a doua oară, şi înviaţii sînt invulnerabili. Şi apoi, dacă noi ara murit, şi cei care încă mau murit nu vor mai muri, convieţuirea laolaltă ar da loc la inegalităţi de simţire şi de date sufleteşti incom/ patibile cu o viaţă uniformă.
   —  Voi sînteţi uniformi? ham întrebat.
   “Matematic! mi<a răspuns Ministrul.
   Aş li preferat săimi facă asemenea confidenţe un înviat necunoscut. Dar Ministrul a căpătat de Ia moarte şi de la înviere autoritate, incon» testabil.
   L<am lăsat întins pe canapea, cu ochii deschişi.
   —     Dacă ai peste noapte vreo nevoie, deschide uşa încet. . . Bună seara!
   —     Fii pe pace, s<a suprimat şi asta. . . De aci/nnainte pămîntul nu va mai fi murdărit de oameni. Corectarea e radicală: de la şolduri la bărbie totul a rămas mort pentru totdeauna. în cîteva zile vor fi corectaţi şi încă»viii, într<o singură noapte.
w
 1
 J
----I Sia înfiinţat cîte o C urte excepţională la fie;
care Parchet. Învierea aduce zilnic rînd uri noi de oameni, din pămînt, din ape, din văzduh, şi, înnainte de a deveni un pericol covîrşitor, stările sînt solidare dinaintea lor. S<au umplut grădinile publice, gările, străzile. Ei sînt cunoscuţi numai* decît după căutătura plutitoare, caren face parcă mai uşori în aer. Nimic nu<i preocupa afară de o mare nevoie de a vorbi pretutindeni unde se găsesc, şi lumea<i ascultă cu o vrednicie ha iu ci» nată, împotriva tuturor măsurilor hotărîte. care pedepsesc pe oricine este prins că ascultă cuvîn» tarile unui înviat sau că vorbeşte cu el. Instrucţiile confidenţiale, trimise tuturor Curţilor excep* ţionale, prevăd asprimea atroce a tratamentului ce le trebuie aplicat. S<a instituit pedeapsa cu moartea.
   Dintre înviaţi, unii, uzurpînd nume istorice, se slujesc de ele ca să poată inducc populaţia în eroare. Faţă de aceştia, mai ales, se recomandă vigilenţa extrem de activă a organelor de supra< veghere. Ei dau naştere, pe unde trec, la tumult, panică şi deslînare. Oamenii se ţin după ei, ador; miţL de graiurîle şi îndrăgostiţi de înfăţişarea. lor. Ei vin în portul vremii şi după chipurile zugrăvite în cărţi. în oraşe, lumea se lasă mai puţin amă» gită, însă la ţară, plugarii, deprinşi să citească mai mult în cer şi pămînt decît în vorbe, dau
262
crezare tuturor rătăcirilor. Oamenii din trecu» turile depărtate, au venit călări: şi caii au înviat! însă, cu toate că ei poartă arcuri, lănci şi săbii,
o  blîndeţe şi o răbdare senină îi stăpînesc, ca şi cum ar fi dezarmaţi şi robi.
   Prefecţii din şase judeţe au cerut ajutoare ca să taie drumul unei oştiri, puţin numeroasă însă sprintenă, care, străbătînd plaiurile, poposeşte în sate, urmată de plugarii din părţile locului. Aceştia îşi lasă vetrele şi vitele şi nu mai ştiu de nimic, fermecaţi de strămoşii întorşi pe moşia veche. Ei nu se dumiresc de unde vin în viaţă bătrînii, dintre morţi ori dintre vii, şi nici nu se întreabă, nefiind iscoditori, ci numai oameni de inimă şi de credinţă. Fără să bage de seamă stăpîni» rea, întrial şaselea judeţ se găsea adunat foarte mult popor, de nud mai încăpeau cîmpiile, aşternute cu giulgiile de lumină ale lunii, şi, dacă trebuia turburat în năvala lui blajină, s<ar ii cerut o mare oştire. Prefecţii, oricît ar fi atîrnat deosebit de cîrmuire, au înţeles că, în cele din urmă, nu se pot ucide rnii de oameni de către alte mii de oameni de a ce laş sînge şi că a închide ochii şi a lăsa lucrurile să treacă era poate mai bine decît a;i împiedica să se înmulţească şi să meargă înnainte.
   Ba unii prefecţi nici n<au dat prea multă ase ui > tare poruncilor primite, încrezîndu<se mai mult în judecata lor, care îi oprea să se pripească. într<un judeţ, au fost daţi afară, numai în opt zile, unspre» zece, care n/apucau să<şi ia sarcinile în primire, că şî se lepădaţi, întnaceeaş zi, de ele, O singură zi a cuprins trei din ei, numiţi si plecaţi unul după altul, pînă>n prînz, după amiază şi seara,
o  noapte întreagă rămînînd judeţul fără cîrmuitor şi lăsat în seama şovăitoare a slujbaşilor mici, care şi ei se duceau să asculte cuvintele bătrînilor cu plete, înviaţi în ajun.
A
   J Au fost arestaţi următorii pentru port de nume ilicit: Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Veniamin Kostaki şi un aşa < numit Alexandru cel Bun. Au mat fost prinşi, într/alte provincii, un Dimitrie Cantemir, un Tudor zis din Vladimiri, şi alţii, iar jandarmii mai sînt pe urmele, fugărite prin pădurile Snagovului, Ardealului şi ale Bucovinei, ale cîtorva şefi de bandă, porecliţii Ţepeş, Mihai şi Ştefan.
   Toţi aceştia au fost găsiţi fără liîrtîi asupra lor, neputînd să justifice numele, neavînd meserie cunoscută, nici domiciliu, dar flecare din ei însuşindu<şi un drept, dintr/o asemănare şi dintr/un trecut prea vechi pentru a mai putea să fie controlat.
   Anchetat de poliţie, individul Alexandru cel Bun pretinde că a stăpînit, din Suceava, Mol» dova, treizeci şi ceva ae ani, ca domn de sine stătător, de la munte pînă la mare. . , Procesul* verbal încheiat pentru trimiterea îui mai departe cuprindea tot felul de amănunte. El ar fi zidit pe Bistriţa o mînăstire, şl pe Şiret Pobrata, ar fi îmbogăţit Moldova, prin buna lui rînduială, ar fi adus moaştele Sfîntului loan din Cetatea Albă. La percheziţie, în buzunarele lui de golan nu s<a aflat nici o para. Aflrmînd cu multă seriozi/ tate că ar fi avut de soţie pe Ringaia şi că avea legături de bună prietenie la Curtea Poloniei,
264
poliţiştii nu şi<au mai putut stâpîni firea toţi, şi unii din ei hau batjocorit.
   —     Cu Napoleon Bonaparte cum ai stat? a întrebat şeful comisar, om cu carte. Am auzit că jucaţi domino amîndoi. . .
   Aşezîndud în arestul local, pînă la trimiterea lui în Capitală, slujbaşii în uniformă ai prefecturei îi ziceau în batjocură «măria ta», trimiţîndu»! de la unul la altul, îmbrîncit, ca pe un om beat. în primele trei zile, numitul, interogat de mai multe ori, nu şi»a schimbat depoziţia întru nimic. Numai în clipa de<afşi iscăli a treia depoziţie, anchetatorii avură o şovăială: Alexandru nu cuno« ştea literile noastre şi a semnat cu slovele lui vechi. Comisarul îşi trase o palmă de trezire peste frunte şi zise:
   —     Neiam ars, măi băieţi, mi se pare. Să ştii căfî unul din aşamumiţii înviaţi din morţi. Eu nu mă bag, nu mă mai amestec. — Şi rupse toate hîrtiîle dosarului, aruncîndude la coş.—Trimiteţi»! la Parchet, s㻺i ia răspunderea magistraţii. Nu ştiu, nsam văzut, şi nu mă fac pîrîş. . . Păziţifvă, că nu putem şti ce o să iasă. Asta e treabă cu tărăboi.
   Pe acest Alexandru cel Bun poliţiştii hau făcut scăpat, dar el a fost prins într<altă parte, unde
i s<a întocmit dosarul întreg.
   Numitul Kogălniceanu a fost arestat în timpul unei cuvîntări. Rosetti scotea o foaie ascunsă, fără autorizarea cenzurii, care fusese pusă la lucru odată cu măsurile luate împotriva înviaţilor din morţi. Aşa>zisul Eminescu spunea pe dinafară, în auzul tuturor, epistola llba, care, învoită în Cărţile mai vechi, era oprită la reproducerea cu graiul sau cu tiparul. în cuvîntările sau scrisele acestora, viii neînviaţi după moarte erau numiţi « mişei », — ceea ce făcu ca lumea să se deosi»
265
bească în « morţi », cum erau numiţi înviaţii, şi în « mişei ». Veniamin Kostaki citeşte în adunări Sfinta Scriptură, de aşîjderi oprită de la citirea cu grai afara din biserici.
   Numărul arestaţilor sporeşte zilnic, şi felul lor de a fi. De unde în primele zile înviaţii se înfa; ţişan binecuvîntînd şi primind oamenii cu senina» tate şi duioşie, lăsîndu<se împresuraţi si duşi la închisoare, purtarea lor s*a schimbat. Ei pornesc din casă în casă, tămăduind bolnavii pe picioare, care încă nu fuseseră vindecaţi de la sine, ca bolnavii trupeşti. Aceşti bolnavi, care nu par că suferă de nimic, se moleşesc de întristare şi nnlu nire, şi grosul lumii pătimeşte de boala lor fără leac. Sînt bolnavi cărturarii, al căror suflet mai şubred nu se poate împotrivi uşor. Bolesc de belşugul simţirii dascălii, slujbaşii mici şi mari, chiar miniştrii şi negustorii, şi toţi aşteaptă o însănătoşire care întîrz'ie. Vindecătorii care s»au arătat din timp în timp, mau ştiut de unde să înceapă lecuirea şi, în zilele binefăcătoare de încredere, ci s<au arătat fără leacuri şi, încăpăţî» naţi să vindece totuş sufletele chiar împotriva lor, s<a făcut ca le betegeau mai cumplit.
   Boala asta, de care nu moare nimeni, nu lasă pe nimeni să trăiască. Şi nici nu pare o boală, atît e de încîlcită şi de ascunsă. Ochiul nu e umflat, picioarele nu sînt slăbănogite, obrazul e neted, mîna strînge, braţul îmbrăţişează, gura mestecă, ilar toata viaţa acestei sănătăţi se petrece în neştire. Omul sau rîde prea tare cînd nu e nevoie şi nu simte trebuinţă, sau lăcrămează fără pricini. Omul nu e nici gol, nici flămînd, şi stă adăpostit, dar îi lipseşte ceva. Dacă se gîn» deşte ce poate săfi lipsească, el nu vede nici o lipsă, şi totuş simte căîi lipsesc toate. Banul pe cared trînteşte pe piatră sună, dar plîngc. Vioara cîntă, însă fără duh. Rugăciunea nud mai mulţu*
meşte, băutura îi e acră. O tăcere mare, care nuii tăcerea lipsei de zgomot, pune ceaţă pe el. Aerul
 i se lipeşte de ochi, de buze şi degete, parcă ar fi urzit, văzduhul îi încurcă genele şi*i stringe mîinile ca un ger, care nu<i un ger îngheţat, dimpotrivă, un ger aproape cald. O pîclă îl apasă, şi nici nu e o pîclă. Puţin întuneric se cerne prin toate luminile lui şi plămădeşte delicat culorile florilor: albastrul batem umbrit, şi roşul parcă ar semăna, mai mult decît obişnuit, a sînge; un sînge, cu toate acestea, fără strălucire vie, un sînge închegat, un sînge amestecat cu scuipat, un praf de sînge, o urmă care ar putea să pară şi de sînge şi de vopsea şi de murdărie.
   Oamenii au stat de vorbă, s<au întrebat unii pe alţii : Ce;avem ? Sîntem bolnavi sau nu sîntem ? Sîntem vii ori pe jumătate am murit? Neprice» pîndu«e nici unul să lămurească, ei au fost apu/ caţi de mînti şi furii, au aruncat cu pietre, au dat cu bîta, fără să vrea şi numai aşa, ca să se liniştească, poate, ca vita care/şi rupe cornul de stînca lovită, s/o străpungă. Parcă am fi îndrăgos< tiţi de o dragoste pe care n<o ştim, de o făptură care, fiindume dragă, nu ni se vădeşte. Oamenii au strigat în acest gol camtr<un întuneric, unde s<ar teme, dacă tac, să nu<i strîngă de gît nişte mîini din păreţii unei strîmtori. Iar au aşteptat şi iar s<au dus la sfat şi iar n<au aflat nimic.
   Cînd moare trupul, se cheamă moarte, dar moare sufletul mai nainte, şi atunci nu>i tot o moarte şî nu<i mai rea moartea duhului decît zmîrcul în care scînteiază o răsfrîn^ere de zare? Asemenea moarte nu mai fusese pînă<n vremea de ajun a învierii din morţi. Murise sufletul cu adevărat, şi, de moartea lui neghicită cu simţurile, tot sufletul îşi dă seama. Fuge odată sufletul din trup, ori s»a topit, s*a risipit? Umblă lumea cocoşată şi câutînd în pămînt? A murit în drum.
   —     Suprimat, băiete, suprimat! N<ai să te mai baţi pentru femeia vecinului, pentru averea pro prie tar uiui.
   —     După cît am simţit, vederile tale sînt greşite, învierea n<a fost făgăduită cu condiţia renunţării.
   —     Ba da, dragă Gulică. înviază omenirea întreagă, şi nu se mai naşte om, Viaţa de pîn<a cum a fost o pedeapsă, şi omul osîndit s o poarte din neam în neam.
   Niciodată, în prima lui viaţă, Ministrul nu vorbise cu atîta gravitate inutilă, şi dacă nu haş fi identificat de*aproape, aş fi crezut că vorbeşte un fost om de cuvînt.
   —     Nu cumva s«a întîmplat să intre în tine un duh care nu era al tău? Uam întrebat. Te mai întreb o dată, răspicat : eşti tu într<adevăr Ministrul, căruia îi pregăteam marile discursuri şiîi scriam articolele cared făcuseră celebru? Eşti tu naşul tuturor copiilor mei afară de cel din urmă? M(ai cununat tu? Eşti tu acela care în loc de profesor la Universitate nvai numit intendent de cimitir?
   —  Nici să nu te îndoieşti şi te rog să mă ierţi.
   —     Hai, intră în casă şi culcă<te pe canapeaua de piele. Dar nu înţeleg de ce simţi nevoia să te odihneşti, dacă omul a fost îndreptat în toate slăbiciunile iui. Ţiieste somn? eşti obosit?
   ■— Nu mai dormim niciodată, este drept: s;a isprăvit şi cu această nevoie trivială. Dar trebuie să stau undeva pînă la reorganizare. E o chestiune de scurtă durată. Şi irnam deprins întins pe spate.
   —  Cum organizare ? Ce fel de organizare ?
   —     N*ai sâ crezi cumva că după înviere viaţa
o  să meargă înnainte pe a ce laş calapod. Te ştiu mai inteligent. Totul se reformează şi se recon< struieşte. Oamenii din viaţă, care încă nu au murit, nu ne vor primi cu prea multă bunăvoinţă, se vor opune, vor căuta să se scape de noi. Rena/
260
şterea poate să fie o decepţie, şi o suferinţă, cum a fost şi naşterea fiecăruia din noi. Viii robesc fa vicii vechi şi la putregaiuri morale, pe care noi le suprimăm. Ei vor căuta să repete răstignirea şi mucènia: însă zadarnic. Nu mai moare nimeni a doua oară, şi înviaţii sînt invulnerabili. Şi apoi, dacă noi am murit, şi cei care încă n»au murit nu vor mai muri, convieţuirea laolaltă ar da loc la inegalităţi de simţire şi de date sufleteşti incom» patibile cu o viaţă uniformă,
   —  Voi sînteţi uniformi? lom întrebat.
   —  Matematic! mi>a răspuns Ministrul.
   Aş fi preferat să<mi facă asemenea confidenţe un înviat necunoscut. Dar Ministrul a căpătat de la moarte şi de la înviere autoritate, incoru testabil.
   L<am lăsat întins pe canapea, cu ochii deschişi.
   —     Dacă ai peste noapte vreo nevoie, deschide uşa încet. , . Bună seara!
   —     Fii pe pace, s<a suprimat şi asta. . . De acisnnainte pămîntul nu va mai fi murdărit de oameni. Corectarea e radicală: de la şolduri la bărbie totul a rămas mort pentru totdeauna. în cîteva zile vor fi corectaţi şi încă/viii, într<o singură noapte.
      1       S<a înfiinţat cîte o Curte excepţionala la fîe> Care Parchet, învierea aduce zilnic rînduri noi de oameni, din pămînt, din ape, din văzduh, şi, înnainte de a deveni un pericol covîrţitor, stările sînt solidare dinaintea lor. S<au umplut grădinile publice, gările, străzile. Ei sînt cunoscuţi numaif decît după căutătura plutitoare, caren face parcă mai uşori în aer. Nimic nu<i preocupă afară de o mare nevoie de a vorbi pretutindeni unde se găsesc, şi lumead ascultă cu o vrednicie ha luci* nată, împotriva tuturor măsurilor hotărîte; care pedepsesc pe oricine este prins că ascultă cuvîn< ţările unui înviat sau că vorbeşte cu eî. înstrucţiile confidenţiale, trimise tuturor Curţilor excep* ţionale, prevăd asprimea atroce a tratamentului ce le trebuie aplicat. S*a instituit pedeapsa cu moartea.
   Dintre înviaţi, unii, uzurpînd nume istorice, se slujesc de ele ca să poată induce populaţia în eroare. Faţă de aceştia, mai ales, se recomandă vigilenţa extrem de activă a organelor de supra* veghere. Ei dau naştere, pe unde trec, la tumult, panică şi deslînare. Oamenii se ţin după ei, adori miţi de graiurile şi îndrăgostiţi de înfăţişarea lor. Ei vin în portul vremii şi după chipurile zugrăvite în cărţi, în oraşe, lumea se lasă mai puţin amă< gită, însă la ţară, plugarii, deprinşi să citească mai mult în cer fi pămînt decît în vorbe, dau
262
crezare tuturor rătăcirilor. Oamenii din trecu* tarile depărtate, au venit calări: şi caii au înviat! însă, cu toate că ei poarta arcuri, lănci şi săbii,
o  blîndeţe şi o răbdare senină îi stăpînesc, ca şi cum ar fi dezarmaţi şi robi.
   Prefecţii din şase judeţe au cerut ajutoare ca sâ taie drumul unei oştiri, puţin numeroasă însă sprintenă, care, străbătînd plaiurile, poposeşte în sate, urmată de plugarii din părţile locului. Aceştia îşi lasă vetrele şi vitele şi nu mai ştiu de nimic, fermecaţi de strămoşii întorşi pe moşia veche. Ei nu se dumiresc de unde vin în viaţă bătrînii, dintre morţi ori dintre vii, şi nici nu se întreabă, nefiind iscoditori, ci numai oameni de inimă şt de credinţă. Fără să bage de seamă stăpîni* rea, într;al şaselea judeţ se găsea adunat foarte mult popor, de nud mai încăpeau cîmpiile, aşternute cu giulgiile de lumină ale lunii, şi, dacă trebuia turburat în năvala lui blajină, s<ar fi cerut o mare oştire. Prefecţii, uricît ar fi atîrnat deosebit de cîrmuire, au înţeles că, în cele din urma, nu se pot ucide mii de oameni de către alte mii de oameni de acelaş sînge şi că a închide ochii şi a lăsa lucrurile să treacă era poate mai bine decît a<i împiedica să se înmulţească şi să meargă înnainte.
   Ba unii prefecţi nici n<au dat prea multă ascub tare poruncilor primite, încrezîndu<se mai mult în judecata lor, care îi oprea să se pripească. într<un judeţ, au tost daţi afară, numai în opt zile, unspre< zece, care n^apucau săsşi ia sarcinile în primire, că şi se lepădau, într<aceeaş zi, de ele, O singură zi a cuprins trei din ei, numiţi şi plecaţi unul după altul, pînă^n prînz, după amiază şi seara,
o  noapte întreagă rămînînd judeţul fără cîrmuitor ţii lăsat în seama şovăitoare a slujbaşilor mici, care şi ei se duceau sâ asculte cuvintele bătrînilor cu plete, înviaţi în ajun.
     i       Au fost arestaţi următorii pentru port de nume ilicit: Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Veniamin Kostaki şi un aşa< numit Alexandru cel Bun. Au mat fost prinşt, într/altc provincii, un Dimitrie Cantemir, unTudor zis din Vladimtri, ş-i alţii, iar jandarmii mai sînt pe urmele, fugărite prin pădurile Snagovului, Ardealului şi ale Bucovinei, ale cîtorva şefi de bandă, porecliţii Ţepeş, Mihai şi Ştefan.
   Toţi aceştia au fost găsiţi fără hîrtii asupra lor, neputînd să justifice numele, neavînd meserie cunoscută, nici domiciliu, dar fiecare din ei însuşindu'-şi un drept, dintr«o asemănare şi dintrfun trecut prea vechi pentru a mai putea să fie controlat.
   Anchetat de poliţie, individul Alexandru cei Bun pretinde că a stapînit, din Suceava, Mo!» dova, treizeci şi ceva ae ani, ca domn de sine stătător, de Ia munte pînă la mare. . . Procesul* verbal încheiat pentru trimiterea Iu» mai departe Cuprindea tot felul de amănunte. El ar fi zidit pe Bistriţa o mînâstire, şi pe Şiret Pobrata, ar fi îmbogăţit Moldova, prin buna Iui rînduială, ar fi adus moaştele Sfmtului loan din Cetatea Albă. La percheziţie, în buzunarele îui de golan nu s<a aflat nici o para. Afirmînd cu multă seriozi* tate că ar fi avut de soţie pe Ringala şi că avea legături de bună prietenie la Curtea Poloniei,
264
poliţiştii nu şi<au mai putut stăpîni firea toţi, şi unii din ei l>au batjocorit.
   ■— Cu Napoleon Bonaparte cum ai stat? a întrebat şeful comisar, om cu carte. Am auzit că jucaţi domino amîndoi. . .
   Aşezîndud în arestul local, pînă la trimiterea lui în Capitală, slujbaşii în uniformă ai prefecturei îi ziceau în batjocură «măria ta», trimiţîndud de la unul la altul, îmbrîncit, ca pe un om beat. în primele trei zile, numitul, interogat de mai multe ori, nu şi<a schimbat depoziţia întru nimic. Numai în clipa de»aişi iscăli a treia depoziţie, anchetatorii avură o şovăială: Alexandru nu cuno< ştea literile noastre şi a semnat cu slovele lui vechi. Comisarul îşi trase o palmă de trezire peste frunte şi zise:
   -    - Nesam ars, mâi băieţi, mi se pare. Să ştii căii unul din aşamumiţii înviaţi din morţi. Eu nu mâ bag, nu mă mai amestec. — Şi rupse toate hîrtiile dosarului, aruticîndude la coş. — Trimiteţi» 1 la Parchet, să<şi ia răspunderea magistraţii. Nu ştiu, n*am văzut, şi nu mă fac pîrîş. . . Păziţi >vă, că nu putem şti ce o să iasă. Asta e treabă cu tărăboi.
   Pe acest Alexandru cel Bun poliţiştii bau făcut scăpat, dar el a fost prins întnaltă parte, unde
i s<a întocmit dosarul întreg.
   Numitul Kogălnicearm a fost arestat în timpul unei cuvîntări. Rosetti scotea o foaie ascunsă, fără autorizarea cenzurii, care fusese pusă la lucru odată cu măsurile luate împotriva înviaţilor din morţi. Aşa>zisul Eminescu. spunea pe dinafară, în auzul tuturor, epistola 11 La, care, învoită în cărţile mai vechi, era oprită la reproducerea cu graiul sau cu tiparul. In cuvîntările sau scrisele acestora, viii neînviaţi după moarte erau numiţi « mişei », — ceea ce făcu ca lumea să se deosi»
265
bească în « morţi », cum erau numiţi înviaţii, şi în « mişei ». Veniamin Kostaki citeşte în adunări Sfînta Scriptură, de aşijderi oprit;! de la citirea cu grai afară din biserici.
   Numărul arestaţilor sporeşte zilnic, şi felul lor de a fi, De unde în primele zile înviaţii se înlii* ţişau binecuvîntînd şi primind oamenii cu senină» tate şi duioşie, lăsîndu»se împresuraţi şi duşi la închisoare, purtarea lor s*a schimbat. Ei pornesc din casă în casă, tămăduitul Dolnavii pe picioare, care încă nu fuseseră vindecaţi de la sine, ca bolnavii trupeşti. Aceşti bolnavi, care nu par că suferă de nimic, se moleşesc de întristare si mîh« nire, şi grosul ktntii pătimeşte de boala lor fără leac. Sînt bolnavi cărturarii, al căror suflet mai şubred nu se poate împotrivi uşor. Bolesc de belşugul simţirii dascălii, slujbaşii mici şi mari, chiar miniştrii şi negustorii, şi toţi aşteaptă o însănătoşire care întirzie. Vindecătorii care s*au arătat din timp în timp, n<au ştiut de unde să înceapă lecuirea şi, în zilele binefăcătoare de încredere, ei s»au arătat fără leacuri şi, încăpăţîf naţi să vindece totuş sufletele chiar împotriva lor, s?a făcut că le betegeau mai cumplit.
   Boala asta, de care nu moare nimeni, nu lasă pe nimeni să trăiască. Şi nici nu pare o boală, atît e de încîlcită şi de ascunsă. Ochiul nu e umflat, picioarele nu sînt slăbănogite, obrazul e neted, mîna strînge, braţul îmbrăţişează, gura mestecă, dar toată viaţa acestei sănătăţi se petrece în neştire. Omul sau rîde prea tare cînd nu c nevoie şi nu simte trebuinţă, sau lăcrămează fără pricini. Omul nu e nici gol, nici flămînd, şi stă adăpostit, dar îi lipseşte ceva. Dacă se gîn> deşte ce poate saşi lipsească, el nu vede nici o lipsă, şi totuş simte că?i lipsesc toate. Banul pe care*! trînteşte pe piatră sună, dar plînge. Vioara cîută, însă fără duh. Rugăciunea nu<l mai mulţii.
 meşte, băutura îi e acră. O tăcere mare, care nu/i tăcerea lipsei de zgomot, pune ceaţa pe el. Aerul
 i se lipeşte de ochi, de buze şi degete, parcă ar fi urzit, văzduhul îi încurcă genele şi<i strînge mîinile ca un ger, care nud un ger îngheţat, dimpotrivă, un ger aproape cald. O pîclă îl apasă,, şi nici nu e o pîclă. Puţin întuneric se cerne prin toate luminile lui şi plămădeşte delicat culorile florilor: albastrul batem umbrit, şi roşul parcă ar semăna, mai mult decît obişnuit, a sînge; un sînge, cu toate acestea, fără strălucire vie, un sînge închegat, un sînge amestecat cu scuipat, un praf de sînge, o urmă care ar putea să pară şi de sînge şi de vopsea şi de murdărie.
   Oamenii au stat de vorbă, s;au întrebat unii pe alţii: Ce<avem? Sîntem bolnavi sau nu sîntem? Sîntem vii ori pe jumătate am murit? Neprice/ pîndu/Se nici unul să lămurească, ei au fost apu/ caţi de mînii şi furii, au aruncat cu pietre, au dat cu bîta, fără să vrea şi numai aşa, ca să se liniştească, poate, ca vita careişi rupe cornul de stînca lovită, s<o străpungă. Parcă am fi îndrăgos/ tiţi de o dragoste pe care n/o ştim, de o făptură care, fnndu<ne dragă, nu ni se vădeşte. Oamenii au strigat în acest gol ca/ntr<un întuneric, unde s<ar teme, dacă tac, să nu>i strîngă de gît nişte mîini din păreţii unei strîmtori. Iar au aşteptat şi iar s/au dus la sfat şi iar n/au aflat nimic.
   Cînd moare trupul, se cheamă moarte, dar moare sufletul mai nainte, şi atunci nu/i tot o moarte şi nu/i mai rea moartea duhului decît zmîrcul în care scînteiază o răsfrîngere de zare? Asemenea moarte nu mai fusese pmă-n vremea de ajun a învierii din morţi. Murise sufletul cu adevărat, şi, de moartea lui neghicită cu simţurile, tot sufletul îşi dă seama. Fuge odată sufletul din trup, ori Sia topit, s»a risipit? Umblă lumea cocoşată şi căutînd în pămînt? A murit în drum.
m
      La învierea morţilor adevărul este că nimeni nu mai are încredere în chemarea şi nici în drep< turile lui. Judecătorul se îndoieşte de judecata ce<o face, gînditorul de gîndul ccd gîndeşte, şi temnicerul nu ştie ce ţine închis în temniţa lui. Maiaiiarii dau porunci pe care le iau înnapoi, şi porunca, începută cu glasul plin, sfîrşeşte şoptită. Stăpîmi nu mai ţin Ia stâpînirea lor, şi slugile şiiau pierdut ascultarea. Jură un om legiuit şi tremură : mîua tiu mai ajută jurămîntului să se reazime pe cruce, alunecă pe rănile răstig< nitului: i se pare că rănile ea i le<a făcut. îi pare fiecăruia rău de hotărîrea pe care abia o ia, şi^ ducerea la capăt a unui lucru hotărît, e o suferinţă. Pedeapsa e o remuşcare. Judecăţile osîndesc după legi pe care le>au făcut oamenii tari şi pe care ele nu mai ştiu să le înţeleagă. Şi<a prins bărbatul nevasta cu prietenul : îl iartă ; cu stăpînul : primeşte ; cu simbriaşul: nu vede. S.a ştirbit marginea tuturor paharelor vieţii, s<a pitit trestia şi sm chircit, semeovoaie suliţa, ruginită, din părete. Adevărul leapădă sabia, dreptatea o refuză. Unde sînt războinicii? Şşşt! sufletul a murit, umblaţi
i  Trî vîrful picioarelor: trecem prin camera Iui de mort, prin cimitirul lui.
      Ai auzit cum se desfac şi gîndurile şi cum se răscoace şi miezul cuvintelor? Uitede cum fug şi gîndurile si cuvintele şi credinţele, împleticite şi vabvîrtej, ca o gloată de gîngănii. Undea gîndul meu, unde<i credinţa mea, unde<i bărbăţia mea? Au murit. Aruncă<ţi cîrjile şi umbla! Nu cred că se va putea. îmi trebuie un om să mă scoale. Scoalăfmă tu. Aş fi bucuros să fiu sculat de jos cu biciul. Daţi»ne bice!
______ Văzînd stăpînirea că morţii se întorc Ia viaţă,
şi că procurorii încep să întîrzie în sarcina lor, au fost chemaţi să se aleagă oameni cutezători şi fără frică, şi s»au adunat, din toate dregătoriile şi rîndurile, cei mai de nădejde. Nevoia de a curma nebunia era urgentă, şi şaptezeci si opt de «capi» au fost aduşi dinaintea marelui tribunal.
   Acuzatorul e un om mărunt, ales dintre slugile fără meserie, cu ochii vineţi şi cu buzele cojite de o uscăţime a gurei, ras pe stropiturile de vărsat şi cu o frunte îngustă cît o curea. Căutătura lui de hoţ învecinată cu o falcă încheiată ca un topor şi cu un zîmbet silit, strîns şi încreţit ca de o bubă, trebuia să înfrunte făţiş înviaţii şi naşterea din nou. Procurorii refuzaseră unul după altul, la răsfoirea dosarelor, să>şi ia sarcina învinovăţirii, şi norocul de a sluji veacul în pericol, căzuse pe el. Ca să nu fie strigaţi pe numele lor, luat prin uzurpare, şi să nu li se dea nici speranţa unei recunoaşteri, instrucţia îi numerotase.
   —  Numărul Unu!
   Numărul Unu era de faţă.
   —  Cum te numeşti i"
   —  Eminescu. . .
   —    înşelăciune vădită, zise acuzatorul, privind publicul din sală cu satisfacţie.
   Un mîrîit trecu prin toată asistenţa. Satisfacţia procurorului se potoli.
269
  —     Ce fel de Eminescu eşti ? întrebă preşedin» tcle, documentar.
  —  Mihai.
  —     N<am întrebat asta. Ce fel de Mihai Eminescu? A mai fost unul acum cincizeci de ani.
  —  Acclaş, răspunse acuzatul Numărul Unu.
  —  Celălalt a murit.
  —  Şi pe urmă a înviat şi s*a ivit din nou.
  —     Cum a înviat şi cum s<a ivit ? Ce vrei să spui dumneata ? O singură înviere se cunoaşte: a lui Iisus.
  —     El a fost cel dinţii care a înviat. Acum sînt mai mulţi. Dar şi Iisus a înviat de mai multe ori, răstignit de mai multe ori. Lumea l<a cunoscut o singură dată. Toţi cîţi ne găsim aci, am înviat. Aşa este ?
  Acuzaţii răspunseră întrmn glas : « Aţa e ». Murmurul bărbătesc al vocilor tărăgănate lăsa după el o tăcere ca trecerea vîntului. Şi publicul din sală, repeta ca un ccou de peşteră din vremea primului creştinism, lin de tot, şoapta mare a răspunsului turburător.
  Preşedintele ar fi voit să spuie că evacuează sala, dar s<a oprit, turburat.
  —     Ca să putem judeca, avem nevoie, mal ales azi, de multă linişte, zise el.
  —     Aţi zis « mai ales azi » ? interveni acuza» torul. E un proces de înşelătorie obişnuită: sin» gure forma şi scopul sînt noi. Vă atrag atenţia respectuos.
  Un vuiet mugit străbătu sala. Publicul se adunase numeros în şedinţă, grămădit, îndesat. Cu neputinţă săfşi desfacă braţul cineva. Dincolo de uşi, armata se lupta cu lumea care nu putuse pătrunde înnăuntru.
  —  Poţi răspunde cum ai înviat dumneata ?
  —     Nu mă sileşte nimeni şi nu mai pot asculta decît de Dumnezeu. El momi porunceşte să răspund.
270
 —     In faţa judecăţii un acuzat c dator să râs/ pundă la toate învinuirile aduse.
 —   Ce căutăm noi în faţa judecăţii nu ştim.
 —   Am auzit cu toţii rechizitoriul. Sînteţi
 acuzaţi   că                                aţi înviat din morţi. . . zise    prezi<
 dentul,   emoţionat de                                 uitătura acuzatului-.
 —   Onorata Curte, intervine acuzatorul, săfmi
 dea voie să precizez. Nu sînt acuzaţi că au înviat, ci
 pentru    că                                 pretind a fi înviat, fără să fi înviat,
 dat fiind că unul singur a înviat, Domnul nostru lisus Hristos. Innaitul cler e scandalizat. Nu se poate să învieze nimeni.
 Acuzatul Numărul Unu voind să răspundă, prezidentul ha întrebat:
 —   Pe cine aveţi apărător? N<a studiat dosarul?
 —     Pe Duhul Stînt, zise acuzatul Numărul Unu. Duhul Sfînt nu e advocat. Nu ştie nici să citească.
 Acuzatorul ceru atunci prezidentului să porun» ceaşcă arestaţilor, ca unor vrăjitori, să/şi coboare căutătura şi să nu aibă voie să şi»o ridice din pămînt. Ei turburau cu luminile ochilor curgerea neîntreruptă a procesului, şi însuş acuzatorul se împletici de cîteva ori, apucat ca de un val de ameţeală.
 —     Deşi părerea mea ar fi să suspendăm o jumătate de oră şedinţa, zise acuzatorul, pentru ca acuzaţii să fie legaţi la ochi de către jandarmi.
 —     Ar fi mai bine să ne fie ochii scoşi, zise acuzatul Numărul Opt.
 —   Cine a întrerupt? strigă acuzatorul.
 —     Iaca, Matei, zise un Matei, sculîndu<se de pe o bancă.
 —   Ce fel de Matei? zise prezidentul.
 —   Basarab, răspunse Matei.
 —     Nu face parte din dosar, explică acuzatorul, şi nici n<a fost strigat. Nu e în proces.
27!
   —    Băgaţi«mă şi pe mine, zise Matei, că şi eu am înviat. . . Am venit să văd judecăţile voastre. Cine vrea să vie să<mi lege ochii?
   Din depărtare, de dincolo de ferestre şi de ziduri, de dincolo de zgomot, venea o tăcere cum nu mai fusese niciodată, groasă şi adîncă, şi cu< prinse ca o încremenire totul, — şi din această tăcere se iscă o cîntare, mtîi confuză ca o îngăi» mare de mii de şoapte, şi din ce în ce mai apro» piaţă, şi, pe talazul vocilor care începeau să se desfacă din murmur şi din vînt, se prinse vocea lumii din sală, ca o vioară de alte viori, pornite mai nainte, şi în cuprinsul sălii de judecată izbucni puternicul marş ceresc :       Sfinte     Dumnezeule,
Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte — ca o vijelie. Paznicii acuzaţilor, rînduiţi în spatele lor, cu baionetele la armă, lăsară puştile să cadă şi cîntară cu acuzaţii laolaltă.
   —    Deschideţi uşile şi ferestrele! porunci oare» care, — şi, deschizîndu/se toate (Je păreţi, se auzi venind cîntarea din toată lumea, din toate zările oraşului şi ale pămîntului, din Bărăgan, din Dunăre, din cîmpiile Oltului şi ale Şiretului, din munţi.
   Acuzatorul mai încercă o dată:
   —    Asta nu se cheamă judecata, onorată Curte: asta e mascaradă.
   —    Au înviat morţii! domnule acuzator, zise prezidentul, nu vezi?
   —  Adevărat? zise acuzatorul.
   —  Adevărat. Au înviat!
   —  Adevărat! ziseră judecătorii.
   —  Adevărat! ziseră paznicii.
   ■— Adevărat! Adevărat! Adevărat! striga cu bucurie clocotul lumii.
   încă nebotărît, acuzatorul îşi aduna hîrtiile în mapa dosarelor, le rînduia îndreptîndude în scoarţe şi uitînduise la învălmăşeala în care piereau
272
regula, supunerea, autoritatea. El înţelese cu părere de rău că o lume se isprăvise pînă la ultima ei sleire şi că începe alta.
   « Ce bune timpuri am apucat! îşi zise acest om, care trimisese sute de oameni în temniţă, ascultător disciplinat, slujitor deplin, slugă tm< puternicită. — S*a isprăvit! canaliaînviază! Aş pune mitralierele pe ei şi n>aş putea să fac nimic. Aşa e cînd se amestecă Dumnezeu în treburile justiţiei. îmi pare rău de aşa Dumnezeu şi de aşa spirit juridic. »
   Şi cum ieşeau magistraţii, amestecaţi cu gloata, care cînta fără încetare, el s<a uitat un moment la arhiva de pe masa lui, de sus, aşezată vraf, întinse mîna şi dete dosarelor un brînci. Mii de hîrtii se risipiră pe podină, procese<verbale, citaţii, rechizitorii, hotărîri, mandate, formu< lare.. .
   îşi scoase roba cu dezgust şuo aruncă peste dosare. Dete cu chivără de<a azvîrlita. . .
   —  Aprod! strigă acuzatorul.
   Şi nu«i răspunse nimeni.
   Şi ca şî cum aprodul ar fi fost de faţă şi l«ar fi congédiât, zise:
   —  Aprod! Ieşi afară!
   Scoborî treptele estradei şi, dînd cu ochii de crucifix, se întoarse. Crucea era în faţa fotoliului gol al prezidentului, în mijlocul altor cîteva fotolii goale şi sucite din locul lor. Condica era deschisă. Condeiul cu ciocul încă umed sta răzi» mat de călimări. Citi pagina acuzaţilor, întoarse la pagina următoare, răsfoi o parte din condică, vreo sută de pagini.
   —     Cu alte cuvinte, aveam de acuzat, de judecat şi de osîndit toată Istoria ţării. . , Ce mai rămînea bun dintr<o mie de ani? Nimic. . . Şi în numele cui umpleam puşcăriile?. . . Pe cine apăram eu?. . . Ha<ha<ha! rîse, aţîţat de un spasm de
27)
batjocură amară, acuzatorul. . . Pe « ăştia » de» acum? Au făcut marfă din tot ce au putut, şi au vîndut piele, suflet, sînge, gînd şi nevinovăţie. . Puroiul a mînjit brazdele, bucatele, izvoarele. Stîrvuri spurcate! Ce/am avut eu cu ei, ca să/i apăr şi să/t păstrez? Auzi tu, Marine al lui Pătru, te/ai făcut slugoi şi ai dat în tat’tu. . .
 —■ Mi/e ruşine! zise acuzatorul, întinzînd mîna către cruce, şi, apucînd/o în palmă, o trase lîngă el, aşezat în jilţul prezidentului. . . Privi adînc în cruce, subt linie şt dedesubtul zugrăvelii.
 —     Tu eşti Dumnezeul celor nedreptăţiţi... De cîte ori nu te»am minţit şi nu te/ara vîndut!. . . Pe o leafă, pe un drept la nimic, pe o mînă de tutun. . . Tu ai tăcut, nici n<ai suflat. . . Şi nu m/am gîndit niciodată, drept să spui, la ce putea să fie în tine. . . Tu ai înviat morţii, omul ăsta gol, răstignitule, ori e şi asta o mare păcăleală?
 Acuzatorul simţi în mîna lui răscolindu/se picioarele străpunse de scoabele răstignirii, şi lisus, căpătînd relief cald în mînusculufi trup zugrăvit, se întoarse întreg pe crucea lui. , .
 —     Eu i/am înviat, răspunse omuleţul de o şchioapă, tlesprinzîndu-şi un braţ din ^uiul lui şi ajungînd cu degetele însîngerate pînă Ia fruntea acuzatorului.
 —  Atunci, e cu adevărat adevărat, zise acuzatorul.
 —  Adevărat!
 —  A înviat toată lumea, si cei în viaţă?
 —  Toată a înviat. . .
 ■— Şi numai noi rămînem morţi? Ce să facem?
 —  Du/te în mulţime şi mergi cu ea înnainte. . .
 Acuzatorul simţi în el o tresărire de cremene
 scînteiată, şi, sculîndu/se din jeţ, începu să cînte şi el cu corurile ce/1 cuprinseră la mijloc:
 Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte.
 Şi se pierdu în slava lor.
         Redactor responsabil ; Piencscu Gheorghe Tehnoredactor: Marcus Ida
Dflî \a cules* î 9.05.2 965. 8wn de tipar: 27.iQA9&S. Aţdmt: 1965. Tiraj; 12,180 e*. î/i. legate. Hîrrfe specîălA.cufiligTan> dt 90 fi/m*. Format: 800* $>20/32. Coli ed-: Î0,5t. Coli tipar : 8,625. A. nr. 5.342/1965.C.Z. pentru btMioretii? mari: 8R. C.2. Jwnirw bibliotecii* mici; 8R — 0,
   Hîrtl» executată la Fabrica «Steaua Roşie» — Bac&u» întreprindere* Poligrafică «Arta Graffcă», Calea Şerban Vodă 133, Bucureşti —Republica Socialistă Rorolniâ.