■ :j^atjSTF O I A, R ry» sociAiB At, OlTJţ eţTl > biblioteca de sociologie, etică şi politica CONDUSĂ DE D. GUŞTI SOCIOLOGIA ROMÂNIEI s PORTUL ŞI INDUSTRIA CASNICĂ TEXTILĂ IN MUNŢII APUSENI cu 120 fotografii, 23 schiţe, 6 curtograme, 2 diagrame şi < hartă DE LUCIA APOLZAN Doctor în Filosofic, şi Litere INS riT u r [J L DE Ş T I I N Ţ E S O C 1AL B AL 11 O M  X I E I BUCUREŞTI 19 4 4 BCU Cluj-Napoca 617668 «&îon:cAC£NWW> x OHi £RSiTA*fc iiUJCt^ tSILAGfc *■ ■v vi. Î^N/fOCA y SCRISUL ROMÂNESC, CRAIOVA îi 62/5) *, GH-2. P R E F A T A Lucrarea de faţă face parte din cercetările sociologice inaugurate de s,Institutul de Ştiinţe Sociale al României” de sub conducerea d-lui Prof. Dimitrie Guşti. Ea este rezultatul cercetărilor noastre din vara amâni 1939, întreprinse în Munţii Apuseni, din iniţiativa d-lui Prof. Dr. luliu Moldovan, directorul Regionalei Cluj. Cercetarea propriu zisă. s’a făcut în timpul campaniei monografice dela 16 Iulie până la 6 Septemvrie 1939. Completări ulterioare s’au adus în iama aceluiaşi an (22—31 XII) şi în vara anului 1942 (1—4 VIU; 24—25 X), Prelucrarea a fost făcută în cursul anilor 1940—1941, fiind redactată definitiv la teren în vara anului 1942. Regiunea studiată, de noi este cuprinsă între valea Arie-şidui dela Bura la Baja-de-Arieş cu afluenţii săi din partea stângă: valea Poşegii, a Ocolişului, a Ocolişelului, valea Ie-rii, valea Hăişdatelor şi cumpăna apelor dintre basmul Arie-şului şi cel al Someşului Rece. Din punct de vedere administrativ regiunea se încadrează in plăţile Baia-de-Arieş şi Iar a, judeţul Cluj—Tuf da, cuprinzând 43 de sate. Atenţia noastră a fost îndreptată aproape exclusiv asupra portului şi industriei casnice textile. Pentru a înţelege însă mai bine aceste capitole, am socotit necesar să facem câleva consideraţii preliminarii asupra regiunii cercetate. Astfel în afară de delimitarea regiunii vom da câteva date referitoare la aşezări, gospodării, ocupaţii şi populaţie. Aceasta, bineînţeles, numai în lumina problemei ce ne preocupă. LUCIA APOLZAN 3 INTRODUCERE Munţii Apuseni constituesc fără îndoială una din cele mai interesante regiuni ale pământului românesc. Natura s’a îngrijit să aşeze aci cu largă dărnicie, într’un spaţiu relativ limitat şi unitar — ca într’un vast şi variat muzeu — cele mai felurite fenomene ieşite din sânul ei. Forme şi straturi geologice cu cele mai diferite origini se amestecă adesea haotic, punând la grea încercare ştiinţa cercetătorului. Chei, doline, râuri subterane, peşteri cu minunate stalactite şi stalagmite de calcar sau de ghiaţă, precum şi alte minuni naturale surprind şi atrag în fiecare clipă pe călătorul care a avut norocul să păşească pragul acestei regiuni interesante. Munţi cu crestele uneori ferestruite parcă de legendarii uriaşi, iar alteori înălţândti^se în formă de conuri măreţe spre cer, sau eontinuându-se în coame lungi ori platforme netede, tăiate de văi tinere, împădurite şi întunecoase, încântă şi vrăjesc ochiul călătorului. Atât de puternică şi desăvârşită este vraja Munţilor Apuseni, încât e aproape imposibil să rămâi în pragul lor. Minunea te atrage tot mai adânc în inima munţilor. De aceea nu-i de mirare ca geografi cu reputaţie mondială ca Savickj, De Martonne şi Ficheux le-au consacrat cercetări îndelungate, ultimul studiindu-i într’un lung şir de ani. Dar alături de aceste elemente ale naturii fizice, în legătură şt în luptă cu ele, 'uneori binecuvântandu-le, alteori blestemându-le, trăiesc oamenii locului — Moţii — cu nume înalt ca un sunet de tulnic. Ei au scris nu cele mai glorioase, ci oele mai dârze pagini ale istoriei Transilvaniei. Umbra lui Horîa din Albac şi a Iui fancu din Vidra, cu cetele conduse de tribuni, vor străjui încă mult timp în casele cu înalte acoperişuri de paie. Aci în fiecare sat calci pe amintiri istorice şi din fiecare muche te întâmpină un mit sau o legendă. Dar 5 dârzenia acestor oameni de munte — se pare cu străvechi origini autohtone — se manifestă şi în lupta pentru existenta de fiecare zi, în felul în care smulg naturii puţinul ce li-1 poate da, în felul cum scot din inima munţilor, sau din albia râurilor metalul preţios, dar mai ales in instinctul care-i întoarce întotdeauna la sărăcia lor din peregrinările pe care le fac în toată ţara Ardealului sau chiar mai departe. Vieaţa de astăzi a Moţilor constitue astfel al doilea element, alături de natură şi istorie, care contribue deopotrivă la importanţa ştiinţifică a Munţilor Apuseni. Din felul de a fi, de a trăi, de a se îmbrăca, din obiceiurile lor străvechi, din arta, literatura şi graiul lor arhaic, oercetătorul atent şi cu pricepere va putea descifra o importantă fărâmă din trecutul îndepărtat al poporului nostru păstrată ca un horst cultural, sau mai de graba ca o comoară ascunsă la neamul răsfirat în văile şi pe coamele Munţilor Apuseni. Era deci natural ca şi elementul uman să atragă la rândul său pe specialişti. Din bogata şi variata bibliografie asupra Munţilor Apuseni ne mulţumim să menţionăm lucrările mai însemnate. Cea dintâi lucrare asupra Munţilor Apuseni este monografia lui Teofil Frâncu şi George Candrea: „Românii din Alun ţii Apuseni“ (Moţii), (1888). In prefaţa monografiei, care poarta chiar subtitlul de „scriere etnografică", autorul principal, Teofil Frâncu, precizează ca şi-a propus „sa descrie cât se poate mai exact şi mai lămurit traiul, portul, graiul şi obiceiurile Românilor munteni“. Lucrarea îmbrăţişează pe toţi locuitorii Munţilor Apuseni, cu specială atenţie asupra „Mocanilor % prin care Frâncu înţelege pe locuitorii din valea superioară a Arieşului dela Câmpeni în sus. Materialul adunat se referă la sate, case, ocupaţii, caracter, folklor şi limbă. In 1897 apare Monografia judeţului Alba în limba maghiară, cu o parte specială asupra Românilor de Grigore Moldovan, cuprinzând material mai ales referitor la Moţii de pe valea Ampoiului până la Abrud. In anul următor, Silvestru Moldovan publică },Ziarandul şi Munţii Apuseni“ b (1898), singura care cuprinde material referitor Ia port, obiceiuri, legende, etc., din regiunea cercetată de noi. Din publicaţiile de după războiu trebue să amintim un interesant articol al lui O. Densusianu din „Vieaţa Nouă“ (1921), despre „Originea Moţilor*. Densusianu crede că Moţii ar fi de origine iraniană „alani românizaţi'1, concluzie pe care o scoate din studiul lexicului şi al anumitor caractere specifice, cum este purtatul părului. De altfel originea Moţilor a atras pe mulţi cercetători fără a fi însă pe deplin deslegată. In biblioteca de popularizare „Cunoştinţe Folositoare", au apărut două lucrări ou o oarecare importanţă: M. David: „Munţii Apuseni” (1922) şi Ion Mureşanu: „Judeţul Turda-Arieş (1924). Tot în 1924 se publica un rezumat al excursiilor geografice ale lui Emm. de Martonne ifăcute în Masivul Bihorului, cu interesante observaţii antropogeografice. In „Aspecte din Munţii Apuseni" (1925), Traian Mager aduce alături de informaţii turistioe şi date referitoare la târgul de fete de pe Muntele Găina — care a atras curiozitatea multor cercetători. Un studiu cu un pronunţat caracter folkloric publică în 1925 T. Vapahagi: „Cercetări în Munţii Apuseni“ referindu-se la Mocanii de pe valea Ampoiului până la Abrud şi în deosebi Ia Moţii din valea superioară a Arieşului. In afară de materialul filologic, Papabagi studiază şi ocupaţiile şi portul locuitorilor. Io an Rusii-Abrudeanu a tipărit două lucrări asupra Moţilor cu caracter mai mult social-economic. Găsim date referitoare la traiul populaţiei şi mai ales la aurărit: „Moţii ' (1928) şi „Aurul românesc‘ (1933). In aceeaşi categorie intră şi „Ţara Moţilor' (1929) de Petre Suciu, cu date interesante asupra lemnăritului la Moţi. In 1929, Robert Fickeux publică un studiu asupra Munţilor Apuseni, care cuprinde în afară de materialul geografic şi observaţii referitoare la aşezări, casă, port şi alte elemente de cultură materială. Asupra acestor capitole mai găsim observaţii şi în „Aşe- 7 zările, casa şi portul ţăranului român din Ardeal şi Banat“ (1929) şi „Le village roianain de Transylvanie“ (1937), de R. Vuia. De asemenea în revista „Sociologie Românească'1 s’au publicat o serie de articole referitoare la vieaţa Moţilor de pe Arieşe, majoritatea lor fiind scrise de Florea Florescu. Ultima lucrare asupra Munţilor Apuseni este studiul fol-kloristic al lui Emil Petrovici: „Foliilor dela Moţii din Scă-rişoara“ (1939). Studiul cuprinde pe lângă literatură populară şi date asupra traiului, ocupaţiilor şi portului moţesc. Privind şi numai această sumară bibliografie ne putem da seama cât de mult au atras Munţii Apuseni şi prin aspectele interesante ale culturii populare. Lucrările publicate sunt însă de cele mai multe ori prea generale şi urmăresc alte obiective decât cele care ne-au interesat pe noi. Din toate lucrările amintite, referitoare la Munţii Apuseni, una singură se ocupă şi de regiunea cercetată de noi. Cât priveşte problemele ce ne-au interesat — Portul şi industria casnică textilă — trebue să amintim că ele n’au fost studiate în deajuns şi în mod ştiinţific, nici în alte regiuni ale ţării. Astfel referitor la industria casnică textilă la Români, nu avem decât două studii: Tudor Pamfile: „Industria casnică la Români” (1910) şi M. von Kimakowicz-Winnicki: „Spinn-und Webewerkzeuge“ (1911). In afară de aceste studii închinate exclusiv industriei casnice, mai găsim mici capitole în diferite monografii săteşti — ca de pildă în „Monografia comunei Răşinar iu“ (1915) de V. Păcală, — sau în studii separate: R. Vuia „Flechterei mit Stabchen hei den Rumânen (Zeitschrift fiir Ethnologie, (1914); luliii Mo rar iu: Piuale şi piuăritul în Vedea Zăgrii' (Arhiva Someşană, 1933) şi „Piuăritul în Valea Someşului'1 (Buletinul Soc. Reg. de Geografie, 1936); Al. N. Rădulescu: },Vechea industrie vrânceană — chim şi drîsta” (Milcovia, 1936). In aceste studii se urmăreşte mai mult tehnica şi instrumentarul. Mai amintim câteva lucrări care se ocupă mai mult cu arta textilă: D. Comşia „Din omanientica română” (1904); M-Cosma „Album de broderii şi ţesături româneşti” (1905— 8 1925); Tzigara-Samurcaş; „Album de tapis roumains” (1928), precum şi studiile de artă populara ale lui G. Oprescu: „Arta ţărănească la Români” (1922) şi N. lor ga „L’art populaire en Roumanie” (1923). In ceea ce priveşte studiul portului, cei dintâi a căror atenjie a fost reţinută de costumele româneşti sunt câţiva pictori străini, care trecând prin ţările româneşti în sec. 19, ne-au lăsat unele albume interesante: Karaczay, Bouquet, Hacquet, Vaîerio ş. a., terminând cu Carol Pop de Szâtmary care din îndemnul Suveranului a alcătuit „Albumul Inălţimei Sale Domnitorul Carol 1“ (1880). Spre sfârşitul secolului ti'ecut întâlnim material referitor la port şi în lucrări de altă natură. Intre acestea putem aminti studiile lui Gh. Crăini-ceanu şi N. Manolescu apărute în acelaşi an şi sub acelaşi titlu: „Igiena ţăranului român“ (1895). Cel dintâiu caie încearcă un fel de sinteză asupra portului nostru popular este N. lorga în „P Ortul popular român ‘ (1910). Portul mai este studiat în lucrările de artă populară ale lui Oprescu, lorga, Tzigara-Samurcaş. Iar dintre studiile mai noua amintim pe Niculescu-Varone: „Costumele naţionale din România Vitregită“ (1937—1940) şi Alexandrina Enă-chescu-Cantemir: „Portul popular românesc” (1939). In toate aceste lucrări portul este studiat mai mult în mod descriptiv, autorii fiind atraşi în primul rând de aspectele artistice ale costumelor. De cercetări metodice şi deci ştiinţifice se poate vorbi numai în ultimul timp, fără să avem insă publicate şi rezultatele concrete ale acestor cercetări. Astfel problema studierii ştiinţifice a portului şi a industriei casnice textile s’a pus în cadrele Seminarului de Etnografie şi Folklor dela 1'niversitatea din Cluj, ocupându-se în mod special Romul Vuia, Luisa Netoliczka („Metoda de cercetare a portului popidar”. Cuget Clar, 1939) şi Lucia Apolzan. Iar în cadrul Institutului de Ştiinţe Sociale, Paida Herseni şi Marcela Focşa au alcătuit câte un plan de lucru pentru cercetarea industriei casnice textile şi a portului ţărănesc. (îndrumări pentru monografiile sociologice, 1940), c,i 10 Harta regiunii cercetate. I. OBSERVAŢII ASUPRA REGIUNII CERCETATE 1. DELIMITAREA REGIUNII Regiunea indicată în linii generale prin valea Arieşului dela Buru la Baia-de-Arieş ca limită sudică şi cumpăna apelor care separa afluenţii acestei văi de afluenţii Someşului Rece ca limită nordică, se grupează dela sine într’o serie de unităţi naturale, formate din văile care taie masivul muntos al Gi-lăului, unele străbată ndu-1 direct spre Sud, pentru a se vărsa în Arieş, altele făcând ocolişuri spre N.-E., în zona marginală scufundată. Chiar din inima Muntelui Mare (1827 in) coboară un mănunchiu dc ape formând valea Poşegii, care brăzdează regiunea înaltă de 1000—1300 m dela poalele acestui munte, purtând peste tot, atât în vale, cât şi pe înălţimi, gospodăriile cătunelor ce alcătuesc comuna Poşaga-de-Sus: Belioara, Să-gaia, Beteşti, Pleşeşti, Orăşti, Inceşti, Corţăşti, Pufeşti şi Turceşti. Tocmai aproape de vărsare, după ce şi-a adâncit cursul până la 500 m şi a scăpat din cheie, îngădue din nou aşezarea satului Poşaga-de-Jos, de astă dată în valea lărgită şi pe coastele domoale. In aceeaşi direcţie N.-E.—S.-K. curge valea Ocolişului. In regiunea sa superioară în plină tinereţe s’a aciuat într’o inică depresiune satul Lunca Largă, un cătun al Runcului, de care este izolat prin „Cheia Runcului“. De aci valea se lăr- geşte îngăduind satului Runc să se înşirue de-a-lungul ei şi pe coastele din ce în ce mai domoale, aproape întâlnindu-se cu ultimul sat de-a-lungul văii, Ocolişul, răsfirat în vale şi pe versanţi până în marginea Arieşului. Aproape paralelă avem valea' Ocolişelului, numită în 11 partea sa superioară valea Vadului. Pe versantii ei, pe o distanţă de mai mulţi kilometri se întinde cătunul Valea Vadului, despărţit de satul Ocolişel printr’o cheie lungă care nu permite circulaţia de-a-lungul văii dela un sat la altul. Tot regiunea Muntelui Mare alimentează o bogată reţea de ape ce formează valea Ierii. In partea sa superioară, la altitudine de 800—1000 m se găseşte comuna Valea Ierii. La aceeaşi altitudine, de-a-lungul şi pe versanţii văii afluente, valea Ierţii, se află satul Muntele Băişorii, cu casele împrăştiate pe culmi până la altitudini de peste 1200 m. Pe valea Ierii, dela comuna cu acelaşi nume, din cauza îngusthnei văii şi a versanţilor împăduriţi, nu mai întâlnim nicio aşezare până la satul Băişoara, unde valea se lărgeşte dintr’odata, străbătând un mic basin în fundul căruia se întinde lara. Basmul se închide însă la Surduc, iar valea îngustă nu mai permite nicio aşezare, vărsându-se în Arieş în apropiere de Buru. Suntem aici în marginea unei depresiuni, în care Robert Ficheux distinge un golf al vechiului lac transilvan, ale cărui depozite sedimentane se văd şi astăzi acolo unde nu au fost spălate de văile abundente, ce au coborît şi coboară mereu din munte. Aici în marginea depresiunii, ca în jurul unei căldări, apar în continuarea Băişorii şi Ierii, o serie de sate ascunse în mici depresiuni locale între 500—600 m altitudine. Singur Agrişul, care de fapt domină întreaga această zonă, urcă până aproape de 800 m. Această regiune este închisa de valea Hăşdate, de-a-lungul căreia se întinde în partea sa superioara între 600—700 m satul Hăşdate. Considerăm această vale ca limita regiunii descrisă. Caracterul ei unitar va putea fi distins nu numai în câteva trăsături ale naturii fizice şi umane pe care le vom expune, dar măi ales în anumite aspecte de cultură populară materială, cu care ne vom ocupa în capitolele următoare. 2. AŞEZĂRILE ŞI GOSPODĂRIILE Cu privire la aşezări, ţinem să facem câteva observaţii generale. Din cele expuse pană acum s’au putut distinge trei zone mari care vor determina şi trei tipuri de aşezări: o 12 zonă a platformelor înalte; o zonă de văi tinere, formând adesea chei ce se deschid în văi largi, care pare a corespunde cu zona de contact între masivul cristalin şi terenurile secundare din Sud şi a treia zonă mai scufundată, formata din mici depresiuni, corespunzând cu depozitele sedimentare ale vechiului Iac transilvan. Vom avea deci un tip de aşezări cu casele izolate pe înălţimi, altul cu casele împrăştiate de-a-lungul văilor şi aşezări îngrămădite în mici depresiuni locale. Primului tip îi aparţin satele: Valea Ierii, Coastele Să-celultd, Muntele Săcelultd, Muntele Filii, Muntele Băişorii, Valea Vadului, Muntele Cacovei şi Săgaja. Casele lor sunt risipite pe înălţimi, uneori pe platforme sau pe umeri, căutând cât mai mult suprafeţele netede. Alteori coboară şi pe versanţii domoli ai văilor, mai ales pe cel sudic, însorit şi despădurit. Uliţi nu există, doar potecile care duc dela o casă la alta. Proprietăţile nu sunt despărţite prin garduri. Fiecare familie îşi are proprietatea divizată în diferite părţi ale hotarului comunei şi o casă pe fiecare Ioc. Nu sunt nici grădini, numai casele sau colibele presărate peste tot, iar printre ele fâjiaţe şi culturi de oereale. Nici limite de sate nu distingi, căci ele se înşiră pe aceste suprafeţe uşor ondulate, uneori fără să ştii când încetează un sat şi când începe altul. (Fig. 1, 2). Gospodăriile se limitează Ia strictul necesar, acomodate întru totul sistemului de economie individualist. Nefiind vorba de o singură casă,, ci de mai multe, după câte locuri are fiecare, ele sunt egal de importante. Corespunzând astfel doar unei nevoi temporare, ele sunt reduse la maximum de simplitate. Uneori sunt alcătuite dintr’o singură încăpere, alteori se adaugă şi tinda cu vatra liberă şi cămara deosebită. In interior nicio urmă de şedere îndelungată şi adesea în loc de pat găsim câteva scânduri acoperite ou un ţol. Aoeste aşezări constituesc limita extremă în altitudine a elementului uman din regiunea cercetată. Vatra acestui element pare a fi indicată chiar de numirea satelor. Filia, Să-celui, Băişoara şi Cacova din depresiune îşi au corespondentele lor pe înălţimi: Muntele Filii, Muntele Săoelului, 13 Fig- o. — Muntele Săcelului. Fotografia reprezintă versantul sudic al muntelui. ,.jaţa" cu dinele risipite printre jatiaţe şi culturi in terase. 14 l'ig. 4. — Arături în terase pe versantul sudic deasupra sat ului Săgaja (altitudine 1200—1300 tu). Colibele Ocolişenilor din zona înaltă a fânaţelor (altitudine 1300 in). Fig. 6,— luceşti. (Belea Suniona 28 ani, cu Valeria 3 ani şi Augustin 6 luni). 'W Fig. 10. — Gospodăria lui Ion Cocean din Ocoliş. Pe acoperişul înalt şi ascuţit al casei cu o vechime de peste 200 ani, a crescut o livadă de „rostopească oiască". Casa este alcătuită din două încăperi pentru locuit, iar cămara separată serveşte la păstrarea hainelor şi alimentelor. Fig. 11. — Casă veche din Maşca-lerii. Pe peretele însorit stau la uscat mănuşile de cânepă. 18 ft’g. 12. — Interiorul unei case din Ocoliş (Paşca Dănilă). Muntele Băişorii şi Muntele Cacovei. Intre ele văile longitudinale, ce pătrund adânc în munte şi culmile domoale au stabilit legături permanente şi intense. Este vorba aici de acelaşi element uman, care a circulat mereu dela şes la munte, fiind la început sezonier la „munte“ şi devenind numai cu timpul stabil. Aoeste aşezări de pe înălţimi, indiferent că au fost temporare Ia înccput, pot fi tot atât de vechi ca şi elementul uman din regiunea întreagă. Pentru populaţia din vale, poienile din munte au fost Ftg. 13. — Interiorul unei alte case din Ocoliş (Ion Muntean). Fig. 14. — Cuptor în tindă. Ocoliş (Muntean Mana). totdeauna puncte de atracţie. Terenul diri depresiune se oferea pentru arătură, iar cel din munte pentru fanate. Distantele fiind prea mari, pentru a coborî nutreţul, oamenii au fost nevoiţi să urce cu vitele la munte. Omul a fost deci silit să devină sezonier. Colibele s’au înmulţit la munte alcătuind mici cătune, oe s’au separat cu timpul de satul matcă. In felul acesta s’au divizat şi ocupaţiile, cei din depresiune rămânând mai mult pe lângă agricultura, iar celor din munte rămânân-du-le ocupaţie principala creşterea vitelor. Agricultura însă a însoţit şi pe oamenii dela munte, acolo unde permitea terenul şi clima, tot aşa după cum creşterea vitelor n’a dispărut cu desăvârşire la cei din depresiune. Cu această divizare nu s’a întrerupt însă circularea. Bunurile economice cereau posibilităţi de schimb între cele două zone. Din aceste nevoi de desfacere a produselor speciale au luat naştere cele două centre comerciale cu târguri săptămânale Iara şi Sălciua. Suntem îndreptăţiţi la astfel de afirmaţii, întru cât acest proces se desfăşoară în unele părţi chiar sub ochii noştri. Un astfel de exemplu ni-I oferă comunele Ocoliş şi Runc, cu aşezări stabile în valea Ocolişului şi sezoniere în zona înaltă a platformelor, unde se găsesc risipite într’o bogată zonă de 20 famaţe, caracteristicele ocoale pătrate şi colibe alcătuind Muntele Ocolişenilor şi Muntele Runcanilor. Uneori câte o bătrână, alteori câte o pereche tânăra, au început să se stabilească aci, din nevoia de a avea grije de gospodăria ce se naşte dela sine după o îndelungată fază sezonieră. Un exemplu mai înaintat în acest proces natural de desvoltare a satelor, îl formează Muntele Săcelului, cătun ce aparţine încă din punct de vedere administrativ satului matca, dar cu aşezările devenite de mult stabile. Acum îşi constraeşte biserică. Distanţa de Săcelul din depresiune este prea mare şi satul din munte tinde sa devină de sine stătător. Intre aceste sate, de obioeiu cu casele risipite pe întinderi mari, se pot distinge unele cu tendinţe de coborîre şi concentrare în vale. Astfel avem Muntele Băişorii (Fig. 2) şi Valea Ier ii. Aoeastă coborîre pare a fi de dată cu totul re-oentă. De altfel, nucleul din vale este destul de redus şi formarea lui a fost hotărîtă de un factor, care s’a dovedit de multe ori mai puternic decât cel fizic, anume factorul economic. Datorită întinselor păduri, ce acopereau altădată munţii din jur, s au desvoltat aici centre forestiere, iar văile frumoase, ce duc spre munte, au adăugat alte motive de atracţie, tran-sformându-le şi în centre turistice, mai ales Muntele Băişorii cu Casa de adăpost din inima munţilor. . Părăsind această zonă înalta, întâlnim un alt tip de aşezări, împrăştiate de-a-lungul văilor, formând uneori mici centre in jurul bisericii sau al şcolii. Acestui tip îi aparţin satele: Ocolişul, (Fig, 8), Runcul, L unea Largă, OcolişeluL Poşaga-de-Jos, câteva cătune din Poşaga-de-Sus (Fig. 9) şi Hăş-date. Intre acestea, Ocolişul şi Poşaga-de-Jos formează sate mari cu aşezările împrăştiate în văi largi cu pante domoale, uşor ondulate. In jurul acestor gospodării se găseşte şi puţină agricultură amestecată cu fânaţ şi pomicultură. Uliţa întovărăşeşte valea, având doar mici ramificări în dreapta sau în stanga. Pe versanţi însă uliţele lipsesc. Dela casele împrăştiate coboară potecile în vale, sau se înşirue de-a-lungul versan-ţilor prin grădini, culturi şi fanate. Gospodăriile încep să fie înconjurate de garduri, ce separă proprietăţile din vatra satului. Casa este alcătuită de 2Î Fig. 15. — Lunca, aşezată hitr’un tneaiidru al Arieşului. te. 1 ■' MC *' '4 Mx A ts*^: *i* C #rV*jrJV ** obicciu din două încăperi cu „tamat” ™ faţă Şt o cămară separată pentru haine şi alimente (Fig. 10). Aceasta este casa stahilă în care familia locueşte în tot timpul anului. Micile culturi şi fanate din apropierea satului nu o îndepărtează decât în timpul zilei. Un singur membru al familiei părăseşte casa pentru mai multe luni şi aoesta este totdeauna o femeie, care păzeşte vitele Ia munte, unde întâlnim coliba formată din-tr’o singura încăpere. Acest tip de sat împrăştiat îl mal găsim în afară de satele de-a-lungul văilor, pe anumite platforme din regiunea dealurilor. Astfel avem Cacova lerii şi Maşca, cătun al Ierii. Trecând înspre valea Ierii, satele prezintă un caracter tot mai pronunţat de îngrămădire. Ele sunt aşezate, fie pe terasele văii Ierii, ca Baişoara, lara, Făgetul lerii şi Surdtic, fie în mici depresiuni locale străbătute de mici pâraie. Tot pe terase aluvionale sunt aşezate satele din valea Arieşfului; Vidohmd, Lunca, Sălciua-de-Jos şi de-Sus (Fig. 15, 16). Forma acestor sate este neregulată, prezentând şi tendinţe dc răsfirare. Sate îngrămădite în depresiune avem: Agrişul, Şchiopi, Plaiuri, Pădureţii, Şuiu, Filea-de-Jos şi de-Sus, Lita Românească, Litenii-de-Sus şi Săcelul (Fig. 17, 18). Linele dintre satele îngrămădite au adesea o singură uliţă, mat ales când sunt aşezate la drumul mare, cum sunt Litenii-de-Sus şi Surducul. Acestea din urmă sunt sate de colonişti. Aici în valea Ierii întâlnim pentru prima dată elemente etnice străine, Unguri în lara şi Liteni, iar în Surduc Ti~ gani1). In afara de aceştia, de sigur că au mai pătruns în mod sporadic elemente străine la Băişoara într’o perioadă mai veche când se exploata aurul şi în perioada mai recenta în Valea Ierii pentru industria forestieră. Privind liniile de comunicaţie Valea Ierii—Săvădisla— Cluj, observăm că satele româneşti sunt aşezate mai mult în depresiunile laterale ale acestor artere de comunicaţie, fiind 1) Vorbim 111 672 133 744 167 151 117 16$ ■nu- 1'>I 493 111 610 123 124 W.| 155 152 4<\C; Vi.' 384 ■JH 442 96 1UK 500 101 un Ji'l ■W 257 57 273 69 J9: 66 7- ?■?: ; 141 115: 216 986 190 \M j 208 21X1 274 50 i'.' 53 53 2U5- 814 i'i'l1': 828 196 211 -■42 209 218 >13; 406 .îS 384 90 94 91 96 m 379 398 96 8;; 94 91 506 1 ii-: 5 87 117 lin t li? 136 132 a i'j l'.H 678 I7jj 744 174 19'. T'i-i 191 185 1328 js:i 1355 .'i/r 1373 301 30-i 1.I7L- 310 315 322 7 z 606; 131 603 140 150 0JI1 143 154 657 m 729 14.' 8i?6 198 iw imn 209 207 1154 267 1233 lf~ 1238 262 Jr-li r.h'j 279 23& 1348 303 1243 312 1199 251 265 1183 248 274 384 126 663 146 801 179 176 801 212 203 465 101 482 104 539 111 119 51'j 114 118 352 66 417 ■^J 490 94 'si ■l'.iji 109 107 — — __ — 912 187 i^i' 1UV8 254 238 311 75 304 78 363 73 ■l i ţ 84 80' ui Valea VuilitJul, »are Ia 1910 avea 2ÎM lwui wm, ivuu şi tucinsiv vaiea ierii. o) Inclusiv cătunul Maşca. 4) La 1890, 1900 şi 1910 recensat la comuna Muntcli* I/Im Mirii. 5) Inclusiv cătunul Lunca^Largă,> r.ire în 1910 avea M lut tar la 1941 avea 344 loc. ■ il«v llt A/AV <11 va *VI Muntele iut-rJ-ului care în 1910 mt'v ^ri« Im-, toii -^i ^ 1S90, 1900 şi 1910 recensar la comuna Hăşdair. Iu lrtffi lDciH?,y. cătunele Cerc, care la 191 l_l făcea parte din i'orniiti-i f'li-i-rK,rtCU i loc- îar la 1941 cu 243 lor. şi Plopi, care |.i Î<>HI ftk, <.» comuna Hăşdate cu 94 J«<\ jar la 1941 cu .! 1 h h>nillori. \Jjfceasământul din 1910, iu!. 42: Rec. Gen. al Pupidtitiiii îto-> W30, voi. ]\: Indicatorul al localităţilor ţţin l'^J. ^4 ral în timp de 50 de ani (1890—1941) un spor de 34,3%. Ceea oe vrem să subliniem aici în mod special este creşterea marc a populaţiei dela munte'în ultimii 50 de ani. Dar chiar şi numai într’un deceniu (1900—1910) creşte cu un procent de 37% la Muntele Băişorii împreună cu Muntele Filii, iar în decurs de 50 de ani (1890—1941), se dublează. Bineînţeles că sporul nu se datoreşte numai unui excedent natural, care desigur că este important datorită marei vitalităţi şi prolificităţi caracteristice oamenilor de munte. Acest spor este in primul rând o mărturie sigură de intensa populare a masivului i?i această perioadă. Tocmai din aceasta cauză Muntele Filii se desprinde de Muntele Băişorii după anul 1910, astfel că la Recensământul din 1930, apare ca unitate distinctă. Aceeaşi dublare a populaţiei în decurs de 50 de ani o găsim la Săcel, cane din / /'JyS \ nou oferă posibilitatea unei I // i populari spre munte prin I ^ Muntele Săcelului, care ■3r— jni I w \ in i de asemenea tinde sa se ■| i desprindă de satul matcă. / In schimb este surprinză- \ toare forma aproape sta- tică a marilor aglomerări Fig. 21. — Vopulaţia pe neamuri dela munte, ca Poşaga-de- Jos care creşte în cinci decenii abia cu 22,8%, Poşaga-de-Sus cu 20,4%, Sălciua-de-Jos cu 6%, Ocolişelul cu 13,3%, Vidolmul cu 25,3%, sau Ocolişul care este în descreştere faţă de anul 1890 cu 0,8%, iar faţă de anul 1930 în creştere cu abia 1,6%. O descreştere simţitoare prezintă Sălciua-de-Sus, faţa de anul 1890 cu 9,9%, iar faţă de anul 1930 tot în descreştere cu 1,3%* Un proces de descreştere mai prezintă Făgetul Ierii cu 9,9% în cinci decenii. Această formă aproape statică este o dovadă de maturitatea lor, faţă de cele menţionate mai sus, într’o formă încă de vie tinereţe şi instabilitate. Acceaşi formă matură se poate observa şi la satele din depresiune. Lita prezintă un spor de 30 44%, în decurs de cinci decenii, Filea-de-Jos de 37%, Filea-de-Sus de 36%, Pădureni de 35%. O alta creştere caracteristică se remarcă la Valea Ierii, care era înglobată la Hăşdate la Rec. 1890, 1900 şi 1910, formând o unitate distinctă abia la Rec, 1930. Creşterea este simţitoare. Aceasta se datoreşte pe de o parte formelor încă tinere ale grupurilor de case risipite pe înălţimi, care s’au adăugat ulterior, dar mai ales centrului forestier ce s’a desvol-tat aici. Populaţia fluctuează după perioadele de exploatare, astfel descreşte dela 1900 la 1910 şi se dublează până la 1930 în legătură cu puternica exploatare a lemnului, de după războiul mondial. Aceste fenomene ne duc la importante concluzii. Aşezările mari, mature, ca Ocolişul, Poşaga, Sălciua, cu o populaţie care rămâne aproape statică de-a-lungul câtorva decenii, sunt forme de mare vechime. Aşezările în expansiune, în plină creştere a populaţiei sunt forme de tinereţe, care încă nu şi-au putut stabili un echilibru vital. Această expansiune spre munte se datoreşte sau unui spor natural la şes, sau este forţată de o împingere venita dinafară, ceea ce-i determină retragerea spre munte deşi a ajuns la forme stabile şi mature. De altfel aceasta este o lege etnografică universal valabilă. Ea se adevereşte în mod deosebit în cazul nostru. Afluenţa spre munte se observă în satele din jurul Ierii şi Băişorii (Muntele Săcelului, Muntele Filii, Muntele Băişorii), deci tocmai punctul de unde apărea presiunea Ungurilor. Ca structură etnică se poate afirma că regiunea cercetată este o regiune românească, în care vechimea elementului romanesc nu este cu nimic contrazisă. Peste tot, folosind chiar recensămintele ungureşti din 1890, 1900 şi 1910, Românii se găsesc dominând în masa compacta. O singură aşezare ungureasca: Litenii-de-Sus cu 572 locuitori (1941), dar şi aceasta formată din Germani maghiarizaţi. Ungurii se mai găsesc la Iara, într’un număr destul de însemnat, aproape egal cu al Românilor (1900) sau chiar îi întrec la 1910. Scad însă simţitor după 1910, la 1941 reprezentând 23 % din totalul populaţiei. In număr mic îi găsim Ia Băişoara şi Valea Ierii. rezenta lor aici trebue pusă in legătură cu rolul economic pe 31 H* cu o pu o 1-* 223 1 ! 22 1 i i^ II 2 l 1 1 r i | r j \Th-i i | JJIJM 1 -T Ol r- 1 o eo O r- 1 •* 1 1 ! 1 1 1'" 1 1 ri isi i 22 1 UI OI 1 < 0 01 o BH| l l | kO "d* | MMI 1 - 1 | 28 i ^ o* try oi o T Ol t-h Ol 1 l o g T—< CT3 MMI 1 1 ° 1 M mim rsi^ir [ 1 TT c* GO co “MIM 1 1 R 1 M [ 1 i i i ii ii i M 1 M 1 O» I OJ o cn O N | *"H | oo ro cr> | 4 76 MM! 1 I! 1 ~ 1 1 ro | j j Ol rr 00 | > O s 93 00 Ovr'O^^O'Oin | T-m OJ r-rnh. l (N't 1 1 1 1 M 1 ^ 1 ] 2°^ l ^ [ 1 1 O O Q' o% cn rO 04 rO Iii [ C-? C0 t- O | ro O® | O on ! 1 c T—< V 1 1 ! 1 1 II10! MMI 1 1 1 II II "MIM S 1 fltf a u V O cn 2 | £ 1 « M 1 MSI MMI M M II 1 1 1 II 1 O 1 o O' o co ri r 1 | [MII II 1 II II 1 N 1 M | 1 1 o 8 ol crj ini i i | m oo j rlCO 1 1 1 1 M II II oi vii | *-h | 1 1 s O" Ol O O 22 3 *-* en co i ’TT 1 TT 572 1 3 l « | (>n | ~ | ii - i cî 1 U> s o r*l O* 5 1 K 1 1 ^ I 1 C'OO'Nr- | | 1 f c* o 1 1 vD O - 1 - M II 12 1 8 1 SC c O 'O r~ s s m r-cn h in m / c Og> ! OCO 1 rn 1 cn J —i 1 T* h o) oi m in j «] | -t j 1 1 1—> g t—* 'f CM t—«C0 | O'N 1 1 SS^g10 1 1 i oo ^ t- | Oi O j | 2 ^ ^ ^ | | 1 1 Ov O O? 04 •?^,’Ci(X)cocnn’ţtW'OCOiN looio^ooc^ p o crf O O' OJ 05 Ti'cf^'OOliîOt^-CMCM ro 00 O'^ *n co r-oo m IN'OCO'^ oo *n oi î mcMi-' i («W'tHlNOOOO'O^OcOlO cni—cnînrocNT—cocN’rf-ajcnfOrt'onnmwrttD^co 311 ! « s® 1 - -“** - - -3 = *- --=5£l - v U ’ I* U- c ^c -«î d| g Ei i 3J* '■: = .“ .5- ■" 2. -• vn ^ -> i- ~ 7- " d 1 c “Y1 = g ■=i H-s’bÎ 2 'î ilbjeu* 5” ■” _ v1’ 1 * ă'I-S’E®!- 32 care îl reprezentau aceste centre. Sporadic mai apar în câteva sate, în număr de câte 2—3 locuitori, ca urme a vechii administraţii maghiare. Celelalte naţionalităţi sunt cu totul disparente, un total de 17 Germani situaţi la lara şi Băişoara. Evreii de asemenea în numai1 redus, 88 în regiunea întreagă situaţi în patru sate, bineînţeles cei mai mulţi la lara şi Valea Ierii în legătură cu comerţul lemnului. Alte neamuri se găsesc în număr de 223 locuitori, între care 152 Ţigani risipiţi prin satele din marginea răsăriteană a regiunii. Cu privire la vechimea acestor aşezări româneşti ne stau la dispoziţie numeroase documente cu date din sec. 141). In mod deosebit se remarcă satul Filea-de-Jos, care la 1450 era al cneazului Mancia2). De asemenea Ocolişul avea la 1448 un cneaz3). La Poşaga în 1473, 18 iobagi Români aveau locuinţe aici4). De asemenea sunt menţionate locuinţele iobagilor Români la Vidolm, în 14736). Aceste organizaţii româneşti ale cnezilor români din sec. 15, sunt o preţioasă mărturie de vechimea aşezărilor româneşti. 4. OCUPAŢIILE In regiunea cercetată avem două ocupaţii principale: creşterea vitelor şi agricultura, care stau în raporturi variate. In linii generale putem afirma că în Est în regiunea de dealuri domină agricultura, iar spre Vest în regiunea muntoasă creşterea vitelor, l otuşi agricultura însoţeşte creşterea vitelor până la ' altitudinea de peste 1000 m. Astfel este cazul satului Să-%aJa, cu întinse şi renumite holde de grâu. (Fig. 4). Seceratul reclamă braţe de muncă din satele vecine, iar recolta este atat de abundentă, încât ea acopere adesea necesităţile locale. In celelalte sate de munte agricultura ocupă un Ioc mai 1) Csănki DezsO, Magyarorszâg tOrtenelmi ffildrajza a Hunyadlak koraban. Budapesta, voi. V, 1913 (Istoricul Gegorafiei din Ardea.), 2t Idem p. 704. 3) Idem p. 691. •4) Idem p. 724-25- 5) Idem p. 744 . 33 puţin însemnat, rămânând dominanta creşterea vitelor, încât cu toata înfăţişarea agricolă, regiunea din Vest îşi păstrează caracterul ei specific pastoral. Condiţiile fizice sunt stăpânitoare. Deşi permit mai mult sau mai puţină agricultură, impun totuşi o anumită orientare în jurul creşterii vitelor. Cu toate aoestea nu putem vorbi de o regiune exclusiv pastorală, ci mai mult de o vieaţă pastorală acomodată condiţiilor externe specifice. Ceea ce ţinem sa remarcăm aici este situaţia unor elemente ce ne interesează direct în legătură cu industria casnică. Pe de o parte prezenţa şi abundenţa lânii şi pe de altă parte, ca o umiare a sistemului de economie individualist, lipsa timpului şi deci a mânii dc lucru. In această regiune fiecare familie îşi păzeşte singură vitele şi astfel membrii familiei sunt mereu împărţiţi: unii cu ode, alţii cu vacile, alţii cu porcii, etc., încât casa este de cele mai multe ori singură. E important de asemenea că femeile păzesc vitele şi nu bărbaţii, rămânandu-le astfel puţin timp pentru grija gospodăriei şi a industriei casnice. Creşterea vitelor se menţine ca ocupaţie principală şi pentru satele de-a-lungul văilor, având aceeaşi desvoltare. Alături de creşterea vitelor se găseşte şi puţină agricultură. Terenul câştigat însă prin despădurirea coastelor rezistă abia 30—40 de ani. Solul se spală din cauza torenţilor (Fig. 8) şi agricultura nu mai rentează. Ea nu poate acoperi decât în parte nevoile populaţiei. Agricultura, ca ocupaţie principală, acopere, cum am "spus, dealurile uşor ondulate ale depresiunii. Ea este astăzi în plină desvoltare. Creşterea vitelor, mai ales a oilor, ocupă aci o parte neînsemnată. Această separare a ocupaţiilor şi mai ales lipsa oilor în această regiune agricolă pare a-şî afirma chiar de pe acum repercusiunile asupra agriculturii, întreaga depresiune este acoperită de aluviunile golfului vechiului lac transilvan. Pădurile care au ocupat aceste întinderi au îngrăşat prea puţin acest sol, -care în lipsa turmelor de oi va sărăci cu timpul. In această regiune trebue să mai remarcăm abundenţa cânepii, care se produce şi se lucrează în cantitate mare. 34 Intru cât dintre ocupaţii ne interesează cele care sunt în legătură cu prelucrarea materiei prime întrebuinţată în industria casnică, credem că este necesar să insistăm ceva mai mult asupra păstoritului, mai ales că el prezintă anumite aspecte, particulare. Cadrul geografic a determinat ca ocupaţie principală pentru regiunea muntoasă creşterea vitelor şi în special a oilor, agricultura fiind puţin rentabilă. Tot mediul fizic a determinat şi tipul de păstorit. Munţii Apuseni având în general înălţimi mici şi deci păşuni alpine reduse, creşterea oilor n’a luat proporţiile din Carpaţii Meridionali sau Munţii Rodnei. In special păşunile alpine propriu zisex) lipsesc cu desăvârşire, exceptând câteva vârfuri calcaroase sărace în vegetaţie furajeră, ca Scărişoara Mică şi regiunea superioara a Muntelui Mare, acoperită în parte de păduri şi mlaştini. In general păs toritul are nevoie de mai multe zone de altitudine pentru păŞunat în diferite anotimpuri. In Munţii Apuseni lipsind aceste regiuni, păstoritul se reduce la dimensiunile tipului de păstorit numit „local”. Acest tip se caracterizează prin câteva aspecte distincte: a) Numărul redus al oilor; b) Lipsa tovărăşiilor, fiecare familie păzindu-şi singură nth1: c) Lipsii transhumantei, neexistând decât mici deplasări sezoniere condiţionate de necesităţile agricole. Regiunile unde păstoritul este încă destul de desvoltat, sunt Ocolişul, Runcul şi Poşegile. Aici numărul oilor variază mtre 20 şi 100 la o gospodărie, cele mai multe având cca 50 de oi. I iecare familie îşi păzeşte singură oile, consacrându-se in acest scop întotdeauna o femeie. Tovărăşii nu se găsesc în niciun timp al anului. Femeia îşi părăseşte familia aproape permanent revenind doar pentru un timp limitat necesar aprovizionării cu alimente, în care timp este înlocuită tot de o femeie, de obiceiu mamă sau soră. Acest păstorit local în faza cea mai desvoltată din regiunea noastră este caracterizat prin trei zone de păşunat. O „ ,!^v^nfc^e8eni prin păşune alpină regiunea muntoasă care este păşu-«ata fara a fi cosita. 35 22. — ,'l'răunş" de prtmăvărat pe dealul Pliculeţ, în hotarul satului Ocoliş. lig. 23. — TrăUiZx“ pe Muncel aparţinând Ocolişului. Colibă şi siaul cu o ,.crambă“ lângă el. In apropiere de colibă se edifică o şură. 36 l'ig. 24. — Vânzarea lânii la largul de săptămână (.,mărlurie") din lara. zonă superioară la altitudinea de 1300 m, la poalele Muntelui Mare (1827 m), care se păşunează întrun anumit timp al fiecărui an şi o altă zonă inferioară, la înălţimea satului, 600—800 m, care este sezonieră şi periodică, adică este paşu-nată tot la doi ani, alternând arătura cu păşunea. Intre aceste două zone se găseşte a treia, la altitudinea de 800—1000 m., care de asemenea este sezonieră şi uneori periodică. Astfel păşunatul urmează acelaşi ciclu: „nimaş“-,,munte“-„ţarină‘‘ şi iarăşi „nimaş “ - „munte “,ţarină “. Avem deci două mişcări. Una sezonieră fiind în legătură cu proprietatea individuală; care este împrăştiată în diferite părţi, şi alta periodică în legătură cu necesităţile agricole. Fânaţele neputând fi aduse acasă, de aci nevoia de a se muta cu oile de pe un Ioc pe altul, stând pe fiecare până se termină nutreţul. In zona superioară avem coliba cu staul1), care este o aşezare fixă temporară. Ea este prevăzută cu cele strict necesare traiului de iarnă: o vatră liberă, în care nu se mai sfârşeşte focul în zdele reci şi viforoase, câteva scânduri cu ţoale, care alcatuesc patul şi un scaun cu „ghioaba” cu brânză şi diferite alimente. Colilia este mică, clădită din bârne groase, ou un ochiu minuscul deschis spre staulul lipit de ea şi cu altul spre zare. Ea trebue să fie mica pentru a păstra cât mai bine căldura şi cu acoperişul înalt pentru a putea lupta cu greutatea zăpezii şi să se poată strecura prin bătaia vântului. In zona inferioară, în apropierea satului, unde oile pri-măvărează, avem „trăuaşul“ care este un loc mare închis cu gard de nuiele, în care se găseşte coliba cu staulul. In zona mijlocie, unde oile vărează avem tot „trăuaşul“ cu staul, alături de care se mai găseşte şi „cramba”, o colibă mică portativă (Fig. 22), în care nu poţi sta decât culcat, fiind alcătuită dintr’un acoperiş de lemn înfipt în pământ şi servind ca adăpost în timpul nopţii. Cramba o găsim presărată peste tot în „nimaş". Ea se mută cu oile. Aici doarme toată vara femeia care păzeşte oile. 1) Prin „staul" se înţelege locul îngrădit lângă colibă, în care sunt închise oile. Când locul îngrădit este destinat vitelor mari, se numeşte ocol. 38 II. INDUSTRIA CASNICĂ TEXTILA 1. INTRODUCERE Ne găsim în prezenta uneia din putinele regiuni, în care se mai poate vorbi de o industrie casnica textilă în adevăratul înţeles al cuvântului. Ea îşi păstrează până astăzi, aproape până în cele mai mici amănunte, caracteristicile esenţiale. a) Se produce în cadrele gospodăriei, începând cu materia prima şi sfârşind cu cele mai perfecte obiecte de industrie casnică textilă. Excepţie fac unele tehnici arhaice din industria casnică, care cer condiţii speciale de instalare, cum sunt „ştezele“ şi „vâltorilc“ pentru prelucrarea pănurei şi a ţoalelor, care nu se găsesc în fiecare gospodărie, ci deservesc în general mai multe sate. b) Materialul principal pentru industria casnică textilă în regiunea noastră este lâna şi cânepa. Ele se produc in fiecare gospodărie, sau se procură prin schimburi în natură (mai rar pe bani) din satele învecinate. (Fig. 24). Aceasta se referă la satele din depresiune, care sunt lipsite de lână, căci satele din regiunea muntoasă au în cantitate suficientă lâna şi cânepa necesară nevoilor casnice. Alături de cânepă se mai cultivă în cantitate redusă Şi inul. Pe lângă aceste materii prime, care se produc în gospodărie, în industria casnică textilă mai întâlnim — mai ales 111 ultimul timp — şi unele produse ale oraşului, cum este firul de bumbac, care uneori se amestecă cu cânepa. In cantitate mai mică oraşul furnizează ată şi mătase de cusut, „berea" (sculuri de lână colorată) şi fir. Acestea au pătruns numai în ultimul timp şi participă mai ales la aspectul decorativ al diferitelor piese de îmbrăcăminte. 39 c) Uneltele care se întrebuinţează la pregătirea produselor de industrie casnică textilă, de asemenea sunt lucrate în gospodărie, sau în caz mai rar de meseriaşii satului. Astfel războiul şi spata, fusele, pieptenii, hecela şi foarfecele de tuns oile sunt lucrate în sat de meşterii lemnari şi fierari ai satului. Este de amintit însă că unele unelte de industrie casnică, cum sunt iţele, sunt făcute chiar de femei. Trebue să mai accentuăm importanţa unor instalaţii foarte vechi, ca ştezele şi vâltorile, care sunt făcute în întregime din lemn, de către anumiţi ştezari — puţini la număr — care au învăţat acest meşteşug din bătrâni. La aceste instalaţii destul de perfecţionate oraşul nu contribue cu nimic, nici ai material şi nici ca mână de lucru. In general putem spune că tehnicile şi instrumentarul întrebuinţat în operaţiile de prelucrare a produselor de. industrie casnică textilă se caracterizează printr’o mare vechime, simplicitate şi totodată ingeniozitate. Alături de uneltele şi instalaţiile străvechi, găsim o singură „maşină“ în legătura cu industria casnică textilă, cea de pieptănat lâna, dar şi aceasta, cu toată perfecţiunea ei, n’a putut lua întotdeauna locul pieptenilor pentru scoaterea „părului*1 din lână. Pe alocuri, în satele din depresiune, a mai pătruns războiul modern, cumpărat dela meşteri din oraş. d) Se produce numai pentru nevoile gospodăriei. Vom vedea că toate ţesăturile şi cusături’e se lucrează pentru îmbrăcăminte şi necesităţile gospodăriei. Astlel industria casnică textilă se poate lipsi de o mulţime de factori economici cum sunt intermediarii, vânzătorii, cumpărătorii şi valorificările în bani. Fireşte cele spuse mai sus sunt valabile astăzi pentru o regiune limitată, ce cuprinde satele: Ocoliş, Runc, Ocolişel, Vidolm, Poşaga-de-Jos şi de-Sus, Lunca şi Sălciua. In celelalte sate din regiunea de dealuri, contribuţia oraşului şi a mânii străine este din ce în ce mai însemnată. In legătură cu industria casnică textilă trebue să mai adăugăm că ea constitue activitatea specifică şi aproape exclusivă a femeii, activitate căreia femeia i se dedică, fie în timpul liber oe-i rămâne dela alte ocupaţii periodice, fie în răstimpuri mai mari, cum este iarna. Această industrie casnică 40 textilă se referă în primul rând la îmbrăcăminte. Prin munca sa repartizată în tot timpul anului, femeii îi revine obligaţia de a produce toată îmbrăcămintea necesară membrilor familiei, împreună cu ţesăturile şi împletiturile strict necesare unei gospodării, atât cele pentru apărarea corpului: ţoale, fete de perini, ştergare, ş. a., cât şi cele dictate de interesele economice ale gospodăriei: saci, funii, etc. In lupta de adaptare Ia mediul cosmic, femeia aduce deci prin această industrie casnică textilă — la care se mai adaugă şi pregătirea alimentaţiei şi întreţinerea igienică a locuinţei — contribuţia sa preţioasă alături de cea a bărbatului, căruia îi revine construirea locuinţei şi asigurarea existenţei în general. 2. PRELUCRAREA LÂNII Cea dintâi operaţie necesară în industria casnică textilă este obţinerea materiei prime: lâna şi cânepa. Prelucrarea acestor materii se face prin procedee deosebite. Vom avea de o parte tunsul oilor, spălatul, scăr mâna tul şi pieptănatul lânii, iar pe de altă parte culesul, topitul şi meliţatul cânepii, împreună cu periatul fuiorului. Ne vom ocupa mai întâi cu prelucratul lânii. A. Tunsul oilor i unsul oilor are loc primăvara, între Si. Gheorghe şi Sf. Petru, odată cu primele călduri şi înainte de a se înţărca mieii. J unsul este deci determinat în primul rând de factorul cosmic — căldura primăverii — care face de prisos blana groasa de iarnă a oilor şi chiar devine insuportabilă pe timpul caidurilor dela sfârşitul primăverii. De altă parte tunsul oilor cu miei nu se poate face decât în preajma înţărcatului, căci prin tundere mieii îşi recunosc cu foarte mare greutate mamele. „Daca nu-s tunse apoi îi cunosc mieii pe mame şi mamele pe ei, da aşa nu~i cunosc“x). Oile sterpe pot fi însă tunse chiar cu două-trei săptămâni mai de vreme, bineînţeles, dacă este destul de cald şi nu se arată semne că frigul ar putea reveni. 1) Ocoliş, Frasina Muntean, 53 ani. 41 Trebue sa mai amintim că blana oilor nu produce în întregimea ei aceeaşi calitate de lână. Unele părţi, cum sunt capul, coada, picioarele şi pântecele produc o lână mai moale, măruntă şi fină, deci calitativ superioară celeilalte, având şi o destinaţie deosebită în industria casnică. Această lână numită „suvintrei’1) se tunde de obiceiu mai repede cu două- trei săptămâni decât cealaltă. „Le suvintrem că au oile cârcei, le mancă cârceii şi trăbă găsdăluită mai nainte" 2). La acest motiv se mai adaugă faptul că această lână se acaţă uşor în mărăcinişuri, deci se pierde, iar pe de altă parte, cea de pe coadă şi picioarele dindărăt se degradează prin „cufureala“ produsa în urma trecerii dela regimul alimentar de iarnă (fân) la cel de vară (iarbă). „Aşa ni obiceiul ca să Ie suvintrem atunci, până nu dau în iarbă, c-apoi să cu for pă lână şi-apoi nu-i dă treabă lâna şi o pierd“3), „să dubiesc (pierd lâna) că mai nu rămâne lână pă iele“ 4). Tunsul oilor îl fac de obiceiu femeile, cu ajutorul unor „foarfeoe“ speciale. (Fig. 25). „Muierile le tund şi bărbatu dacă-i p-acolo“ 5). Foar- feoele sunt mari şi ascuţite. Ele sunt făcute de fierari localnici şi au o înfăţişare arhaică continuând probabil o formă preistorică, după părerea Prof. Iliitimeycr6). In timpul tunsului oile se găsesc în apropierea satului în „trăuaşele“ de primăvărat. înainte de a fi prelucrată, lâna trebue spa-^fecc^de^tmis' pentru ca să se cureţe de murdărie şi de oile. „usuc” care e unsoarea „pielii” '). 1) Cf. T. Frâncu şi G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni, p. 106, „suvintreturi" şl „suvlntreat". Suvintrat vine probabil dela cuvântul latin sub şi venter Cf. Emil Precup, Păstoritul în Munţii Rodnel, Cluj, 1926, p. 21. Suvintratul este cunoscut şi în alte regiuni ale ţării. Cf. T. Pamfile, Industria casnică Ia Români, p. 5, şl T. Morariu Viaţa pastorală în Munţii Rodne), Bucureşti, 1927, p. 124. 2) Ocoliş, Frăsina Muntean, 53 ani. 3) Idem. 4) Făgetul Ierii, Bâlc Vârvoară, 57 ani. 5) Ocoliş, Frăsina Muntean, 53 ani. 6) Apud T. Morariu, op. cit., p. 124. 7) Ocoliş, Frăsina Muntean, 53 ani. Cf. şl T. Pamfile, op. cit., p. 6, sau „ursuc“. Vezi, Frâncu-Candrea, op, cit. p. 106 şl T. Morariu, op. cit., p. 124. 42 B. Spălatul lânii Spălatul lânii se faoe numai cu apă curata şi se usucă la soare. Se încălzeşte mai întâi acasă într’o oală sau căldare, puţină apă cât să poţi finea mâna în ea de fierbinte şi se toarnă peste lâna aşezată într’un ciubăr de spălat haine. Aci se spală până se duce „usucul” de pe ea. După aceea este dusă în vale şi spălată cu apă curată. Se întinde apoi la soare pentru a se usca. Uscatul durează cam o zi — uneori chiar şi două — în cazul că urmează să fie scărmănată imediat. Apa în care s’a opărit lâna nu se aruncă, ci se întrebuinţează Ia spălatul cioarecilor, sau a altor haine de pănură, fiind socotită, ca „soponelele“ de bună. Nu însă toată lâna urmează să fie prelucrată, în casă şi deci nu va fi nici spălată toată. De obiceiu se opreşte strictul necesar gospodăriei, iar restul, fie că se vinde pe bani, fie că se dă în schimb pentru produse agricole sau ca plată Ia diferite munci ale câmpului. „Spălăm câtă ne trebue şi mai şi vindem şi lăsăm şi de seoere“ x). In regiunea înaltă, unde ocupaţia principală este creşterea vitelor, iar lâna se găseşte din abundenţă, seceratul sc plăteşte aproape totdeauna cu lână, o lână (cca 2 kg) pe trei zile, două lâni pe cinci zile (1939). Această plată în natură atrage populaţia din satele mărginaşe, sărace în oi, încât faptul ca femeile din Măgura Ierii, de pildă, se duc la secerat în Săgaja, nu este deloc surprinzător. De altfel plata secerătoarelor se face uneori chiar şi 111 ,,zadii'\ Acest fapt contribue la repartizarea lânii necesare industriei casnice în întreaga regiune, chiar şi în satele unde nu sunt oi. Repartizarea se tace şi prin vânzarea ei pe bani, în centrele economice locale în zilele de târg dela lara (Fig. 24), Sălciua şi chiar Turda. C. Scărmănatul lânii Lâna spălată şi uscată urmează să fie „cărmănată". Scărmănatul lânii este o operaţie mai puţin importantă. Prin scăr- Ocoliş, Frăsina Muntean, 53 ani. 43 mânat se înţelege desprinderea firelor unele de altele şi eliminarea ultimelor resturi de corpuri străine, în special insecte, rămase uscate printre fire. Scărmănatul se face la soare, deoarece prin căldură firele se desfac mai uşor. Scărmănatul este operaţia premergătoare pieptănatului şi se face numai atunci când lâna va fi şi „pieptenată" în casă. Cum însă, la distanţe nu prea mari, satele au la îndemână câte o maşină de pieptănat, lâna este dusă direct la maşină, economisindu-sc astfel mult timp. In gospodărie rămâne deci să se scarmene numai o cantitate redusă de lână, aceea care se va pieptăna în casă şi din care se va scoate „părul”, adică firele lungi şi tari, care au o întrebuinţare speciala în industria casnică textilă. Faptul este de o importanţă semnificativă. El ne dovedeşte că poporul a ajuns să-şi perfecţioneze în aşa măsură anumite tehnici, încât „maşina" cu toată perfecţiunea ei, nu le poate înlocui. Aceasta denotă nu numai superioritatea acestor tehnici, dar mai ales vechimea lor. Concomitent cu această operaţie se face şi alegerea diferitelor categorii de lână, după calitatea ei. „Cine ştie lucra lâna, o ştie alege care de ce-i bună“ 1). Astfel lâna de pe lângă picioare şi coadă este mai aspră şi roşietică. Aceasta se pune deoparte. Ea va fi scărmănată şi prelucrată separat. Din ea sc va pune de „ţol . De asemenea lâna care-i de pe spate este mai „dupoasă“ (noduroasă) şi mai uiîtă. Din ea se va face ţol sau obiele. Calitatea cea mai bună se scarmână în primul rând. Din ea se va scoate părul. Celelalte categorii de lână, fie că se scarmână şi ele pentru a fi pieptănate în casă, fie că nu se mai scarmână urmând a fi duse — împreună cu „cânurile”, ce au rămas în piepteni după scoaterea părului — pentru a fi pieptănate cu maşina. D. Pieptănatul lânii Pieptănatul lânii se face cu doi piepteni cu dinţi de fier. (Fig. 26). Prin pieptănat se aleg firele lungi şi mai tari de lână, numite >,păr“, de celelalte mai slabe numite „cănuri“. In 1) Ocoliş, t'raslna Muntean, 53 ani. felul acesta se piaptănă numai o cantitate redusă de lână. „Aşa scoţi de o ţundră, o de două tundre. La zece coţi îi zicem de-o ţundră“ 1). Pieptănatul propriu zis se face în felul următor: Se umple cu lână dinţii unui piepten. Din el se trage apoi Fig. 26. - Piepteni pentru pieptănar ea cil un alt piepten. Firele se lânii şi a cânepii. — Ocohf. repartizează astfel în ambii piepteni, care sunt pieptănaţi reciproc. (Fig. 27). Pentru ca aceste fire să fie cât mai bine pieptănate, uneori se iau pe rând încă doi piepteni şi se piaptănă astfel pe rând cu patru piepteni. Se obţine deci o pieptănare îndelungată şi minuţioasă. Firele devin lucioase şi netede. Se face acum scoaterea părului. (Fig. 28). Se răsucesc puţin firele care atârnă din piepten ca o barba şi se trage înoet. Părul iasă astfel în şuviţe lungi, neîntrerupte, deşi aceste şuviţe sunt alcătuite din firioelele mici ale lânii. Lungimea lor ajunge chiar şi până la un metru. In momentul când s’a întrerupt şuviţa, însemnează că s’a scos tot părul şi într’adevăr în piepten n a mai rămas decât un smoc de lână, din care nu s'ar mai putea scoate decât fire mici ce se rup> de câte ori tragi. Această lână ce rămâne în dinţii pieptenului după scoaterea parului se numeşte „cânuri4'. In timp ce se scoate părul, şuviţele de păr trase se aşează unele peste altele, într’o grămada ce creşte jos la îndemâna femeii, (Fig. 28) până când s’a scos toata cantitatea necesară. Acest păr urmează a fi tors. Până atunci se păstrează răsucit m forma unui colac, ce poartă numele de „guşe“. O jiguşe de păr este de mărimea unui caier, în care scop se Şi face. Din păr se toarce pentru urzială la pănură, zadii, ţol, straiţe, etc., şi pentru „aţă de lână“ din care se fac „iţele" 8311 86 coase „cioarecii“ şi „frişcaiele“. Din „cânuri“ se toarce băteala la ţol, obiele şi pănură. 1) Ocoliş, Frăsina Muntean, 53 ani. Fig. 2Z. — Pieptănatul lânii. Ocoliş, Valeria Răduţ, 36 ani. Fig. 28. — Scosul părului. Fig. 29. Culesul cânepii, Ocoliş. Cânepa de vară, mai înaltă, se culege mai repede. Cea de iarnă se mai lasă 3—4 săptămâni, până i se coace sămânţa. 46 Fig. 30. — Legatul mănuşilor de cânepă. Făgetul Ierii. Cele două categorii de cânepă se culeg deodată. 3. PRELUCRAREA CÂNEPII Pentru prelucrarea cânepii se cer operaţii mult mai grele decât pentru prelucrarea lânii. Semănatul, culesul, topitul şi meliţatul, îşi au licoare neajunsurile lor şi uneori cele mai mici neatenţii, compromit întreaga recoltă. „Trudă mare-i, de (încât) şi moartea te loveşte din cânepă'*1). Peste tot cânepa se cultiva şi astăzi în mod intens. In-tr’o cantitate mai mare însă se găseşte în satele din depresiune, unde ea şi ocupă în îmbrăcăminte locul principal. In cantitate suficientă — atât cât oer nevoile gospodăriei — se cultivă şi la munte, chiar pe cele mai înalte platforme, prin grădini, la loc de „faţă“, căci „doştina“ nu-i bună de cânepă. A. Semănatul cânepii Semănatul cânepii se face până Ia 1 Mai. „Pe Arminden să fie în pămant“. Dacă nu-i semănată până atunci, creşte prea târziu şi o mănâncă păsările. Timpul trebue potrivit în aşa fel ca ea să crească tocmai când păsările clocesc şi în al doilea rând, culesul ei să nu coincidă cu alte munci agricole. După ce creşte, cânepa se separă dela sine în două categorii. Cea mai înaltă, ia numele de „cânepă de vară“ (ina-sculă). Ea are firul mai lung. Se coace mai repede şi deci se şi culege mai repede. Aproximativ se poate spune că se culege cam pe vremea seoerii, două săptămâni după Sâmpetrul cel vechiu (mijlocul lui Iulie). Cealaltă categorie (femelă) cu firele mai scurte se numeşte „cânepă de iarnă“, sau „de toamna" şi se culege cu trei-patru săptămâni mai târziu (în postul Sf. Mării). Din ea se scoate şi sămânţă, de aceea culesul ei se face numai când i s’a copt bine sămânţa. Cantitatea celor două feluri de cânepă nu este aceeaşi în fiecare an. Uneori este mai multă oea de vară, alteori cea de iarnă. Aceasta depinde de sămânţă. In oeea ce priveşte calitatea, ele se bucură de-o egală apreciere, superioritatea cânepii fiind socotită nu atât în funcţie de lungimea firelor, ci de elasticitatea lor. De aceea, 1) Ocoliş, Frăsina Muntean, 53 ani. 47 în ceea ce priveşte fuiorul, arabele pot fi bune, atât cea de vară, cât şi cea de iarnă, după cum se nimereşte. Cânepa se poate culege şi toată deodată, lăsând cânepa de vară până se mai coace şi cea de iarnă, fără a aştepta până se coace şi sămânţa. In acest caz se renunţă la sămânţă. Acest fel de a culege cânepa este însă privit cu mult dispreţ. O gospodină bună trebue să scoată tot atâta sămânţă cât a semănat, dacă nu mai multă. „Câtă sameni, atâta sămânţă şi scoţi daca o găsdălueşti bine şi n’o mănâncă păsările”1). Din trei „litre “ (45 kg) de sămânţă de cânepă au ieşit în vara anului 1939, 340 mănuşi, dintre care 140 de vară şi 200 de iarnă, iar sămânţă peste trei litre2). Pentru ca să nu o mănânoe păsările se pune între cânepă o „ciuhă“ (spărietoare) făcută dintr’o zadie sau cămaşe rea. Cânepa bătută de ghiaţă nu este bună. B. Culesul cânepii • Culesul se face cu mâna, (Fig. 29) smulgând-o cu rădăcina din pământ şi adunând-o în mănunchiuri numite „mă-nuşi“. (Fig. 30). O „mănuşe“ de cânepă are atâtea fire câte poţi cuprinde de două ori cu mâna. Firele trebuesc puse paralel unele lângă altele cu rădăcinile la acelaşi nivel. Mănuşa se leagă cu câteva fire de cânepă „cu cinci firuţe pă două locuri"3), la vârf sub floare şi la rădăcină mai sus cu o palmă. Pentru economie se leagă cu firele cele mai mici de cânepă răsucite câte trei-patru. La cules trebue multă grije ca să nu se rupă firele când sunt smulse. De aceea firul nu este apucat de vârf, ci cât mai lângă pământ şi trebue smuls drept în sus. Dacă pământul nu este prea uscat, se pot apuca mai multe fire deodată. Cânepa de vară este adusă după cules acasă şi răzimată pe lângă pereţi vreo trei-patru zile pentru a se usca la soare. Apoi se duoe la topit. înainte însă i se bate vârful cu maiul pentru a se curăţi de floare şi frunzele din vârf numite „pos-coniţă". 1) Ocoliş, Frăstna Muntean, 53 ani. 2) Idem. 3) Idem. 48 Cânepa de iarnă se uscă pe locul de unde a fost culeasă. Se aşează mănuşile câte trei în piramidă cu rădăcinile în jos. Uneori se strâng toate mănuşile laolaltă şi se fac „claie“. Mănuşile stau tot în picioare rezemate unele de altele, câte 70— 80—100 de mânuşi. Cele mai mici se pun deasupra celor mari. Claia astfel clădită se acopere cu firele mici uscate ce au rămas după cules, având rostul să apere de ploaie cânepa adunată în claie. Se lasă aşa două-trei zile să se uşte bine. După aceea i se scoate sămânţa, tot pe loc. Se bate fiecare manuşe cu „maiu“ pe o scândură sub care s’a aşezat un „lepedeu" (cearceaf) ca sa pioe sămânţa pe el. Dar pentru ca sa scoată toată sămânţa, se mai lasă încă două-trei zile să se mai uşte şi din nou se bate cu maiul. Apoi sămânţa se „ciuruieşte“ (cerne) cu >,ciuru“. Uneori, ca să n’o bată ploaia în câmp, se mai aduce şi acasa şi se lasă la soare pe lângă pereţi câte-o săptămână sau două. C. Topitul cânepii Când cânepa este uscată, se pune în „topchile‘‘ pentru ca să se topească. Topilele sunt mici ochiuri de apă stătătoare, făcute anume în acest scop în marginea unei văi din apropierea satului. In regiunea înaltă femeile îşi fac topile individuale şi numai în rare cazuri se asociază câte două lâ o topilă. Casele fiind risipite la distanţe mari unele de altele, fiecare familie îşi are de obiceiu topila sa mai apropiată de casă. Dacă apa nu are viteză mare, cânepa se poate pune chiar într’o margine de vale, „unde să n’o mâne apa“, sau „la o margine de crăcă“ (vale mică afluenţă). Unele sate unde lipsesc astfel de văi, cum sunt Cacova şi Maşca Ierii, îşi au topilele în Valea Vadului. (Fig. 31 şi 32). Acestea sunt topile mari sistematice situate la o distanţă ceva mai mare de sat. In timpul topitului ele se simt dela distanţe mari după mirosul specific de vegetale putrede, ce se răspândeşte până departe. Suravegherea revine unei femei care s’a specializat în acest scop. Aceasta ia vamă după cânepă ca la moară. Din 30 de mănuşi se iau două. In aceste topile mari intră câteva sute de mănuşi de cânepa. I 49 Pentru a se cunoaşte cânepa fiecărei gospodine} se pune între ele un semn. Deasupra se pun pietre. (Fig. 32). Aici stau cam opt zile. In acest timp femede o încearcă mereu pentru a vedea dacă este „topită “. Prin topire se înţelege putrezirea părţii lemnoase şi desprinderea fibrelor textile. Timpul trebue potrivit în aşa fel ca să nu înceapă să putrezească şi partea fibroasă. De aoeea durata topitului se iixează de obiceiu dela caz la caz. Dacă stă prea mult „să duce“, nu ţine fuiorul. Când se constată că este topită, se spală acolo în vale, cură-ţindu-se de nămol şi partea putredă de deasupra. Rămân astfel fibrele tari, care se ţin întregi. Dacă distanţa nu e mare se aduce acasă şi se pune să se uşte pe lângă garduri sau pereţii. caselor. (Fig. 11). Intr’o zi două se uscă dacă-i vreme bună şi poate fi meliţată, în cazul că acest timp nu coincide cu alte munci agricole. D. Meliţatzd Prin meliţat se sfarmă partea lemnoasă uscată „pozdă-rile" şi rămân fibrele textile curate. (Fig. 33 şi 34). In timpul meliţatului răsună satul de toc-tocul neîntrerupt al ineliţelor. Operaţia este anevoioasă din cauza pozdărilor sfărâmate şi a prafului ce se produce. O femeie poate meliţa într’o zi câte 40 mănuşi. După ce cânepa este meliţată, nu i se mai spune manuşe ci „fuior“. Meliţa este de lemn, uneori cu picioarele înfipta în pământ, alteori mobilă. Ea este alcătuită din „picioare" şi „limbă“. Pentru a fi meliţată, mănuşa de cânepă se prinde dela cap şi se bate cu limba meliţei. Se întoarce apoi cu celălalt capăt şi în felul acesta se întoarce de mai multe ori până se bat toate pozdările. Firele care se mai rup şi cad la capete, se trag şi se aşează Ia mijloc. E. Pieptănatul După ce cânepa a fost meliţată se „trage în chepteni“, o piaptănă. Piaptănatul se face cu doi piepteni cu dinţii mari de fier — aceeaşi pe care i-am văzut Ia pieptănatul lânii (Fig. 26) şi cu „hecela"1) o perie cu dinţii mici şi deşi. 1) Ungureşte = ecseilo. Vezi Viciu. Glosar de cuv. dialect, din Ardeal, 1906, p, 72, 52 I^a prima operaţie, fuiorul se „trage în cheptini", la a doua „se perie" cu hecela. „Mi-am periat fuiorul" zic femeile. Chiar dela început se separă fuiorul de „vârvări şi ră-dăcini*', firele mai rele şi câlţoase dela vârful şi rădăcina cânepii. Fuiorul se înnoadă la un capăt şi din el se trage cu un piepten „trăsuri", apoi fuiorul se perie, iar firele mai mici scoase cu hecela se numesc „periituri". Acestea vin şi ele pieptănate, dar tot periituri se numesc. In piepteni rămân „bucii" 1), care se scarmână cu mâna din piepteni şi se torc. „Trăsurile" scoase cu pieptenul din fuior, se piaptănă şi dau „urzala", iar oe rămâne în piepteni sunt „câlţii“. Din „urzală" se mai poate scoate şi „băteală“, care e mai mică, sau se poate lăsa şi împreună cu urzala. Urzala nu se mai perie. Se face caier şi se toarce. Câlţii de asemenea nu se mai piaptănă, ci se fac caier şi se torc. „Vârvările" şi „rădăcinile" se trag şi ele prin piepteni. Din ele se scot numai câlţi, In general rezultă deci trei calităţi: a) „Fuiorul" (după ce a fost periat ou hecela); b) „Urzala" (aşa cum iasă din piepteni); c) „Câlţii" (oe rămâne în piepteni). Aceste calităţi îşi au fiecare destinaţiile lor precise. Din fuiorul tors subţire se face pânza de cămăşi. Din „urzală", „mai demult puneau pânză groasă de făceau pantaloni la bărbatoi, dâ de când îi bumbacu nu mai face decât chiar care-i săraca”g). Acuni se urzeşte mai mult un fir bumbac şi unul de fuior, dar şi urziala din fuior şi băteala din „ur-zală“ sau ambele din „urzală"* Această pânză este de o calitate bună, subţire şi rezistentă. Din „băteală" se face pânză groasa pentru pantaloni şi poale. Din „periituri'' iasă urzială de pânză mai moale. Din „buci" se toarce urzială de lepedeu. „Câlţii ‘ bătuţi în „urzală" dau o pânză dură şi rezistentă. Din ea se fac lepedeie şi saci. „Vârvările" şi „rădăcinile" se 1) Cuvântul se găseşte şi în iud. Suceava. Cf. T, P am file op. cit., p. 20S. 2) Ocoliş, Frasin a Muntean, 53 ani. folosesc ca băteală în „lepedeu“ şi numai în rare cazuri, când firele sunt mai bune, pot servi şi ca urzială. 4. TORSUL, RĂŞCHIATUL ŞI DĂPÂNATUL Torsul lânii şi al cânepii se face de obioeiu în tot timpul anului. Atât vara, cât şi iama, furca stă totdeauna la îndemână ca cel mai credincios tovarăş al femeii. 1 otuşi există un timp când torsul nu se mai face pe îndelete, ci constitue grija de căpetenie a gospodinei. Astfel „torsura“ cea mai multa se produce din postul Crăciunului până în postul mare, când se începe ţesutul. In acest timp se toarce mereu, fie în şezători, fie în cadrul gospodăriei. Fiecare femeie îşi toarce de obioeiu singură lâna şi cânepa lucrată. Dar dacă famdia este numeroasă şi nu există decât o singură femeie, mai dă să toarcă şi altei femei, dar numai în cazuri rare, căci tor-cătoarea este scumpă şi cu preţul ei se cumpără mai degrabă bumbac. De altfel nu numai aoest considerent de natură economică determina pe fiecare femeie să-şi toarcă singura, ci mai de graba alt factor: teama de bărbat. „Că între bărbă-toi nu poţi face nimic. Vezi să nu ştie că muierea da de lucru. O sfădeşte că ea pradă dela casă*)• Furcile de tors sunt făcute de bărbaţii din sat. Furca este „împchistrită“ Fig. 37. — Furci „împistrite“. Ocoliş (împodobită) şi are o Sălciua-de-Jos, Bercea Marla, 66 ani. forma plată şi fără coarne. (Fig. 37). Când se toarce se ţine sub braţul stâng, (Fig. 36) sau cu genunchii. (Fig. 35). Prin satele din vale fetele torc şi cu maşina. Fusele se cumpără dela ţigani, Fa capătul din jos, fusul are prisnel. Fig. 38. — Răşchiatut. Ocoliş, Vale rin Rădut, 33 ani. Fig. 39. — Răşchitorul Pentru a putea fi toarsă, lâna şi cânepa pieptănată se aşează în caier şi se leagă pe furcă. Din caier se trage uşor firul, mai gros sau mai subţire, mai răsucit sau mai puţin răsucit — după destinaţie — şi se aşează pc fus. Lungimea firului este dictata de greutatea fusului, care nu poate li prea greu pentru că scapă mereu dintre degete. Când firul este gros şi mai puţin răsucit, cum este cazul când se toarce dc ţoale, fusul este plin ca o guşe, de unde şi numirea lui de „guşe“-Pentru zadii şi străiţi, firul de lână trebue să fie subţire, iar pentru pănura, de „trişcaie“ şi „cioareci '* puţin-mai gros. Firul cel mai gros se toarce pentru ţoale. Pentru frâmbii se toarce mai subţire şi apoi se îndoaie. Urziala la desagi trebue să fie bine 56 răsucită şi subţire, iar băteala ncrăsucită. Fuiorul şi „urzala“ pot fi toarse mai subţire, dar câlţii mai gros, calitatea lor fiind inferioară. O femeie poate lucra într’o iarnă cam două clăi (60 mănuşi sau fuioare). „Iama toarcem şi primăvara ţesem, apoi apucăm la alte lucruri111). Firele de pe fuse urmează să fie răşcbiate şi făcute „ji-rebii“, pentru a putea ft vopsite, în cazul lânii, sau fierte în c;izul cânepii. Atunci însă când lâna nu va fi vopsită, firele nu se mai răşchiaza, ci se dapănă direct de pe fus, făcându-se ghemele necesare. Răşchialul se face cu un „răscitor de tufa“ (alun). (Fig. 39), Răşchitorul este de obiceiu de 78 cm, lungime egală cu un „cot“. Atâta-i un cot câtâ-i „ră.şcitoru“. La capete are câte o „peană“ din sus şi alta din jos. (A-C, B-D). Răşchitorul se ţine în mâna dreaptă, iar cu stânga se duce firul. (Fig. 38). La zeoe fuse i se spune o „jirebie de zece coţi“. O jirebie are zece „jirebiţe“, care sunt formate din câte trei fire legate fiecare cu un capăt de aţă. Număratul firelor se tace cam când se crede că jirebia este. deplină, „se numără şi se ia jos“. Dacă nu-i răşchiat bine, nu poţi lua jirebia. Greşeala care se face la răşchiat se numeşte „crîinpiţă“, o încrucişare a firelor, Crîmpiţa nu se poate repara, ci se rupe firul. Greutatea se iveşte însă Ia dăpânat, când nu se mai găseşte capătul firului. Pentru ca firele să fie bine răşcbiate, se leagă capătul fitului de „peana“ din sus a răşchitorului (Fig. 39), în A, se duce în jos, se trece pe lângă B, apoi în C şi din nou în jos pe după D, de unde revine la A. Dapâmitul. Operaţia care în mod automat urmează răş-chiatului este dăpânatul. Tot ce-i făcut jirebie vine dăpânat, indiferent ca a fost vopsit sau nu. Jirebiile se dapănă cu „vârtelniţa11. Aceasta se prezintă sub două forme: a) cu „talpă”, cand se sprijină la pământ printr’o „talpă" în care intră un „cuiu (suportul pe care se sprijină vârteluiţa) şi b) cu „crac“, 1J Ocoliş, Frăsina Muntean, 53 ani. când suportul este o creangă de copac cu trei ramuri în formă de picioare. Dapânatul este necesar în vederea operaţiilor următoare, în primul rând pentru urzit, care se face de pe gheme. Tot de pe gheme se fac şi „ţevile" cu „sucala". Dintr’o jirebie se fac două gheme mari (cam zeoe cofi), cantitatea necesară unui ţol* Mărimea unui ghem este cât poţi cuprinde cu mâna. Dăpânatul se poate faoe şi direct de pe fuse, formând un ghem mare din 17 „guşe“ (fuse). In special băteala de ţol care se toarce mai puţin răsucită se dapănă direct. Pentru un ţol sunt necesare două gheme. 5. FIERTUL TORTULUI Jirebiile de „tort“ (firele de cânepă) trebue să fie fierte înainte de a fi întrebuinţate ca urzială sau băteală. Prin această operaţie, ele se îngălbenesc şi se înmoaie devenind accesibile ţesutului. Pentru fiert se ia mai întâi câte o jirebie şi se „zoleşte" cu cenuşe într’un „troc“ (covată). După aceea se scot din troc şi se aşează într’un ciubăr de haine, pe fundul căruia s’a pus un rând de paie. Când ciubărul este plin cu „jirebii“ zolite, se mai pune încă un rând de paie. Se toarnă apoi peste ji-rebii apa fierbinte, nu însă clocotită ca să nu ardă firele. Apa trecând printre jirebii se scurge printr’o „hudă” (gaură) făcută la marginea din jos a ciubărului. Această apă este încălzită şi turnată din nou peste jirebii. Procedeul se repetă timp de o zi şi jumătate. Dacă se constată că nu sunt încă destul de îngălbenite, trebuesc „supurlite" (frecate cu cenuşe) încă odată. Daca nu Ie „vâgi“ (potriveşti) cu fiertul, nu sunt bune. Ele trebue să fie galbene. După aceea se spală cu „maiu“ la vale, ca hainele şi se pun pe gard să îngheţe. Dacă nu îngheaţă nu se moaie firele. La îngheţ se lasă cam două săptămâni. Fiertul tortului este o operaţie grea şi cea mai mică greşeală poate distruge tot tortul. Apa trebue să fie fierbinte, dar nu prea clocotită. Cenuşa să nu fie de lemn de „acăţ“ (salcâm), gorun sau cooeni (de porumb), aceasta fiind prea 58 tare şi arde tortul. Şi mai ales să nu fie prea multă cenuşe. „Mi le-am ars şi eu de câteva ori, amu-i un an am ars o jirebie de fuior, una de urzală de lepedeu şi trei de bateală de pânză, am ars de 50 de coţi“ 1). Opăritul aţei. Lâna fiind suficient de moale nu se mai fierbe. Intr’un singur caz treoe printr’o operaţie oarecum ase- mănătoare, atunci când din firele toarse se face „aţă“ de cusut. In acest caz firele de lâna sunt opărite pe fus cu apă curată. Se pune în doniţa cu apă reoe şi se adaugă mereu când apă calda, când rece, ca să nu se ardă. Se lasă apoi „de-amoi” în doniţă, cam o jumătate de zi ca să se înmoaie. 6. VOPSITUL De sigur că altădată vopsitul sau coloratul lânii se făcea numai în casă, după anumite tehnici străvechi. Culorile se procurau din materii vegetale şi prin aceasta nu numai că erau mai durabile, dar şi infinit mai dulci şi armonioase. Cu timpul însă procedeele au fost părăsite şi pierdute, iar gustul femeilor s’a îndreptat tot mai mult spre culori vii şi tari, pe care le oferea oraşul — târgul — dispensând-o în acelaşi timp de o migăloasă muncă. lotuşi ca o reminiscenţă a unei industrii casnice de vopsit, se mai păstrează şi astăzi unele procedee, cum este prepararea vopselei negre pentru cernit din coaje de arin, sau a culorii galbene din „drob“. A. Vopsitul în casă Cernitul. Coaja de arin (alnus glutinosa) rasă şe fierbe câteva ceasuri, apoi se scurge într’un ciubăr undie i se adaugă „galiscău“2) (acid galic) şi piatră acră (Alaun3). In apa fierbinte se „încinge“ (încălzeşte) lâna şi se lasă acolo până se răceşte. Dacă nu e destul de neagră, procedeul se repetă 4). Ocoliş, Frasin a Muntean, 53 ani. 2) ungureşte => nâliczkA. La Câmpeni se spune „jjallfâ“. In Vechiul Regat este cunoscut sub numele de „calalcan*. 3J Cf. şl T. Pamfile op. cit, p. 127. Compoziţia chimică : sulfat dublu de aluminiu şl potasiu, incolor sau alb gălbui, 4) Agriş, Lădar Dochifa, 76 ani; Ocoliş. Paşca Marla, 49 ani şl Lina Mihuf, 82 uni; Săkiua-de-Sus, liichfş Ana, 76 ani. In acest fel se cerneşte atât părul din care se fac zadiile, cât şi şurţele ţesute gata. Culoarea galbenă se obţine prin fierberea florilor galbene de „drob“ (Genista tinctoria). Acest procedeu s’a mai păstrat astăzi numai de unele bătrâne din satele de munte, dar şi ele îl amintesc ca aparţinând trecutului. Culoarea galben ă-por-tocalie constitue şi astăzi o notă distinctivă locală a zadiilor. Totuşi astăzi se vopseşte mai mult cu „colburi" cumpărate dela oraş. Culoarea roşie se obţine în gospodărie din „colb" roşu fiert cu oţet şi sare, iar în lipsa oţetului cu urină acidă. Culoarea vânătă numita „mnierâie" (albastru închis ce bate în violet) se pregăteşte din piatră „mnierâie“ cumpărata. B. Vopsitul la târg Dar chiar şi această îndeletnicire casnică pierde din importanţă de când au început să apară în centrele economice locale vopsitori ambulanţi, care strâng în zilele de târg din Sălciua şi lara, lâna destinată vopsitului, urmând a fi transportată la fabricile de vopsit din Trăscău (Rimetea), unde există o astfel de vopsitorie, sau la Turda şi Aiud, şi o restitue după o săptămână. Vopsitul se plăteşte după kilogram, în 1939 se plătea 30 lei de kg, pentru orice culoare. Jirebiile de lână vopsite în toate culorile sunt expuse în fiecare zi de marţi, la târgul săptămânal din lara, atârnate în şatra acestor comercianţi ambulanţi. Astfel lâna se vopseşte fără nicio bătaie de cap, iar gustul pentru aceste culori tari s’a format demult. Nimeni nu mai remarcă superioritatea celor din trecut, doar câte o bătrână care mai păstrează vreun ţol vechiu, sau câteun bătrân mândru de gulerul cămăşii sale, de un cenuşiu deosebit, cusut cu păr de capră cernit cu scoarţă de arin. Dar acestea numai incidental. bO 7. URZITUL, INVALITUL ŞI NAVADITUL Urzitul este operaţia premergătoare năvăditului şi ţesutului. Deoarece se face de obioeiu afară, între femeile care sc silesc care mai de care să fie gata mai repede cu torsul, se naşte chiar o întrecere pentru a începe urzitul, „Ni, că aia urzeşte şi io nu mi-am urzit înca“1), zic femeile. Fig. 40. — Urzitul la tărnaţ. Şchiopi, Bologa Maria, 18 ani. In general se pot distinge doua feluri de urzit: a) „Ia perete afară, după un sistem arhaic, cel mai răspândit în regiunea noastră şi b) cu „urzoiu“ în casă, sistem nou, întâlnit in câteva cazuri. In primul sistem se urzeşte acolo unde au „urzoii“ (cu- 1) Ocoliş, Frâslna Muntean, 53 ani. 61 iele). „Cuiele“ pot ii bătute în perete: „după casă"; în stâlpii dela „turnat” (Fig. 40) şi la „şura”. Sistemul este următorul: (Fig. 41). Se leagă capetele celor două fire, după ce s’a trecut printr’o lingură. Se fixează în A, se treoe prin B unde firele se încrucişează şi se formează „rostul". De aci firul trece prin C, D, E, F, G, şi se întoarce pe deasupra tot prin aoeste cuie la A unde se încrucişează* Ghemele se păstrează în două „ciure“, iar firele se poartă cu ajutorul lingurii găurite. e Fig. 41. — Urzitul. Lungimea urzelii variază. In Fig. 41 se urzeşte 45 coţi (33 ni ). Cuiele se pun însă după necesitate, scurtând sau lungind distanţa. Se pot pune însă oricât de mulţi coţi, cât încap în războiu, până la 100 coţi. Lungimea urzelii trebue stabilită înainte de a se începe urzitul. Se ia capătul urzelii şi se măsoară un cot. Acesta este egal cu lungimea dela cotul mânii, pe lângă mână şi degete întorcându-se până la încheietura mânii. Odată stabilit cotul, se măsoară câţi coţi se pun şi se înseamnă locul. Acest semn trebue să ajungă la ultimul „cuiu“ (pct. G) de unde se întoarce. 62 In al doilea sistem cu „urzoiu“ se întrebuinţează un schelet de lemn făcut de oamenii din sat1). El se aşează vertical în mijlocul camerei fixându-se în grindă. Aoesta este un sistem mai avansat şi mult mai comod, întru cât se învârteşte pe loc, iar femeia nu trebue să mai alerge dela un capăt la celălalt al „urzoaielor“ (cuielor). El se întâlneşte numai în satele din depresiune. Dar chiar şi aici se găseşte în număr redus. Femeile urzesc şi acolo la perete sau vin la cele care au urzoiu şi-şi urzesc la ele. Indiferent de sistem, când urziala creşte se începe număratul firelor şi se leagă câte zece grupuri de trei fire, ceea ce formează o „jirebie**. Se urzeşte astfel numărul jirebiilor dorite. Această măsură a jirebiilor ne va da lăţimea ţesături^ adică numărul firelor, tot aşa cum măsura urzelii ne dă lungimea. Numărul jirebiilor variază după felul ţesăturii. Deodată cu fixarea jirebiilor se alege şi spata a cărei dinţi trebue să concorde cu numărul total al firelor. Sa luăm un exemplu: Se urzesc opt jirebii. Fiecare jirebie are 30 de fire (zece legături de câte trei). In total sunt deci 240 fire (30 X 8). Pentru acestea este necesară o spata cu 240 dinţi. Ţesătura va fi astfel atât de Iată cât este spata, care dă în războiu poziţia orizontală a firelor. Potrivirea între spată şi jirebii se faoe după destinaţia ţesăturii, Spata fiind mai lată şi cu dinţii rari, pânza va ieşi mai Iată, în schimb spata fiind mai deasă şi pânza iasă mai îngustă. Aceste potriviri se lasă de obiceiu la aprecierea femeii, de a cărei îndemânare depinde tot lucrul. Numărul firelor fiind direct proporţional1 cu lăţimea pânzei, cu cât sunt mai puţine jirebiile, cu atât iasă pânza mai îngustă. Pentru „haine” (panură) se urzeşte de obiceiu din 7—8—9 jirebii. Pânza se poate ţese dela 5—18 jirebii. Din 5 jirebii iasă cam de 20—25 cm lăţime. Din 12 jirebii iasă cam 40—50 cm, iar din 18 jirebii iasă 70—80 cm. De obiceiu pânza mai groasă se urzeşte în „zeoe“, mai subţire în „11—12“. iar pentru „joii” în „13—14”. Pentru „Iepedeie” se obişnueşte 9—10 jirebii, trebuind astfel trei foi pentru un lepedeu. 1) Sistem întâlnit şi în alte părff. Cf. M. y, Ktmakowicz-Wlnnickl, Spinn- und Webewerkzeuge, p. 27. 63 După ce jirebiile necesare au fost urzite, la capătul ui-zelii se face din nou un nod şi se sfârşeşte cu aceeaşi încrucişare ca la început. Pentru ca „rostul1" să nu se încurce, se leagă urziala în câteva puncte (Fig. 41, pct. a, b, c). De asemenea şi Ia celălalt capăt al urzelii, la ultimul „cuiu“. Aceasta numai pentru siguranţă până când se învăleşte sulul. Urziala se ia acum de pe „cuie“ facân-du-se „lanţ“, pentru ca să nu se încurce şi se păstrează aşa până când se învăleşte pe sul. Invălitul sulului se face afară, unde ur-Pig. 42. — lir- ziala poate fi întinsa în toată lungimea ei. siala se ia de (Fig. 45). Operaţia durează câteva ceasuri. pe cuie jac an- tt*i a i j. iii* • i duse lanţ. Urziala se înveleşte pe sulul dinapoi al Fig. 43. — Invălitul sulului. Ocoliş, Marina şi Paraschiva Muntean. 64 Fig- 44. — „llostul“ se păstrează între doi fa şt ei. războiului, care se sprijină pe doi ,,cociumbi“ înfipţi în pământ, al căror Ioc a fost dinainte ales şi rămâne totdeauna acolo. (Fig. 43). De sul se leagă cu o „ată“ o „vergea prin care s’a trecut capătul urzelii. Ata se învârte apoi pe lângă sul până când vergeaua ajunge lângă sul. Sub vergea, de o parte şi de alta a rostului s’au trecut chiar dela început doi „fuştei“. (Fig. 44). Unul este lângă vergea, al doilea este de partea cealaltă a rostului. Aceştia sunt legaţi cu o „aţă" pe sub „cheară“ (urzială), ca să nu alunece. Pentru ca urziala să stea bine întinsă, se leagă la celălalt capăt de o }>traglă“ pe care se aşează pietre. (Fig. 45). Sulul este învârtit acum, iar urziala se înfăşoară în jurul lui. In jurul sulului, printre urzială, se aşează mereu „ver-gele“ ca să nu se încurce firele, şi să se aşeze unele asupra altora. Vergelele trebuesc aşezate uniform pentru ca sulul să fie rotund, învârtirea sulului se face cu ajutorul imui „mămăligoi“ (băţ) care fixează sulul. Din când în când „cheara“ trebue legată pe sul cu o „aţa1' ca să nu alunece în lături. In felul acesta se învaleşte toată urziala. Cei doi fuştei care ţin rostul trec astfel de-a-lungul întregii urzeli, împreună cu rostul. Pe măsură ce ur- Fig. 45. — Se începe învălitul, „Chearau este întinsă în toată lungimea ei. 65 ziala se învăleşte, „tragla“ dela capătul celălalt se apropie, fiind trasă mereu cu urziala. (Fig. 45).După ce toată urziala este învalită, sulul plin treoe de pe cei doi „cociumbi“ de afara, în casă la războiu, unde urmează năvăditul. Tot acum se taie şi capătul urzelii. Invălitul sulului se face totdeauna de către două temei, operaţia reclamând dela început o divizare a muncii şi un ajutor reciproc, (Fig. 43). Facerea iţelor. O lucrare premergătoare năvăclitului este facerea iţelor. Iţele sunt făcute de femei, cu ajutorul unei „scânduri". (Fig. 46). „Aţa“ din care sunt făcute este toarsă din par. Ochiul dela iţe se numeşte „corleţ11. Iţele se fac în felul următor. Paralel cu „scândura11 de făcut iţe se aşează o „indrea“ (un ac mane de cusut făcut din os) prin care s’a trecut un fir die aţă de cânepă. Acest fir poartă numele de „innă“ (inima) deoarece el va treoe prin toţi oorleţii iţelor. Lucrul se începe prin fixarea „innei“ în pct. a Fig. 46, apoi se trece prin îndrea în b, iar firul se potriveşte astfel ca acul sa ţină firul bine întins şi să stea fixat în marginea scândurii, câţiva milimetri mai ieşit, lipit de scândură. Se ia acum1 „aţa" de lână şi se începe prin doi-trei laţi ce se fac pe lângă îndrea (c), apoi se trece cu firul de aţă prin faţa scândurii, se înconjoară prin dos şi ia)r se fac doi laţi pe lângă indnea. Câtnd acul este plin, „corleţii" (d) înaintează pe „irmă11, lăsând liberă indreaua. Gorleţii iţelor se socotesc după numărul jirebiilor ce se pun. Când numărul lor este suficient se rupe firul de aţă făcân-du-se iarăşi doi-trei laţi, urmând a se trece de pe scân- 66 dură pe vergeaua dela iţe. Se desleagă inna in punctul a. Se aşează scândura cap în cap deasupra Ia vergeaua dela iţe şi se trec toţi oorletii de pe scândură pe vergea. Aici „irma“ se înnoadă de cele două capete ale vergelii, strâns lipită de vergea. Iţele fiind făcute din două rânduri de corleţi ce se împreună la mijloc, urmează să se facă cealaltă parte care se execută tot ca în cazul precedent pe scândura cu „irmă“ având de grije ca odată cu facerea acestor corleţi să se îm-preune şi corleţii preoedenţi. Pentru aceasta, acum în cazul al doilea, corleţii se lucrează pe scândură cu firul care a trecut prin corleţii de pe vergea. Se începe tot prin câţiva laţi fixaţi pe indrea, apoi se trece prin faţa scândurii şi înainte de a da prin dosul ei se treoe firul prin ultimul corlet de pe vergea, apoi se trece prin dos şi se fac laţii pe ac după sistemul cunoscut. In felul acesta se leagă toţi corleţii unii de alţii. Fiind din ată de lână, corleţii se rod uşor. Dacă este rupt numai unul, se repară, dacă sunt mai mult rupte, „linse“ (subţiate de molii), se aruncă iţele şi se fac altele. Năvăditul prin iţe. Năvăditul propriu zis se face trecând câte un fir din urzială în fiecare corlet al iţelor. (Fig. 47). Pentru „haine “ se năvădeşte în patru iţe, iar pentru pânză în două. „Rostul“ cu cei doi fuştei care-1 păstrează rămâne între sulul dinapoi şi ite. Năvăditul se face de două femei, una care dă firul din spate, iar alta care îl scoate prin corIeţ, în fată. Grija de căpetenie este să nu se sară corleţii. Să luăm un exemplu îa năvăditul prin două iţe. Dela rost vin tot câte două fire laolaltă. Acestea trebuesc date amândouă unul după celălalt ca să treacă consecutiv prin oele două ite, astfel că cele două fire merg unul după altul, tot grupuri de câte două lire prin două iţe, aşa cum s’a urzit tot două fire. Pentru Uşurinţă, ca firele urzelii să fie Ia îndemână, se sprijină un băţ pe străjile războiului şi se trece urziala peste el, lăsând-o să atârne astfel din sus chiar Fig. 47. — Năvăditul prin iţe. 67 în dreptul iţelor, care atârnă şi ele susţinute de „băta“ dela iţe sprijinită tot pe străjile războiului. Greşeli de navădit sunt: a) „lăturoi“ la pânza (două iţe) când în acelaşi iţ s’a trecut două fire, astfel că două fire merg alături, nu se împletesc, se zice că merge „lăturoaie“, în loc să meargă când într’un iţ când în celălalt; b) „dintele de cal“ la patru iţe, „când iei în trei iţe şi în loc sa iei în al patrulea, te întorci unde nu trebue“, astfel că ai luat numai prin trei iţe. Când rosteşte un fir merge peste trei fire de bă-teală şi nu rosteşte decât tot la trei fire peste un fir de bă-teala, Năvăditul prin spată. Spata se cumpără din târg. Este făcuta din lemn de corn având „dinţii“ subţiri şi câte unul mai gros în margine, numiţi „babe”. Ca sa se înmoaie şi să nu scârţâie, spata se unge cu ceapă. Mărimea spatei fiind în legătură directă cu numărul jirebiilor, are însemnat acest număr pe „baba1' stângă, câte o crestătură pentru două jirebii. Năvăditul prin spata se face tot de către două femei, una care dă firele din faţă, iar alta care le trage cu un cuţit, cu muchea, prin dinţii spatei. In acest timp spata sta întoarsă pentru a se putea trece firele care iasă dela iţe. In cazul că sunt două iţe sfe dau tot câte două fire deodată, câte unul dela fiecare iţ, astfel ca un fir să fie dela iţul din faţa, oelălalt din spate. Se trec astfel tot câte două fire în fiecare dinte dela spată, iar în cazul că se năvadeşte în patru iţe, se trece tot câte două fire într’un ochiu şi unul în celălalt, „bun şi râu“. Greşeli de năvadit prin spată: Numărul firelor trebue socotit dinainte, aşa ca spata toată să fie plină, altfel se strică. Dacă totuşi nu s’a socotit bine şi nu încap toate firele în spată, cele rămase se aruncă înapoi şi se numesc „mânzalău“. După ce s’a terminat năvăditul se aşează brâgla sprijinită pe braţele războiului şi se pune spata în brâglă, întoarsă în poziţia ei normală. Se fixează „talpigde" în „irmă“ şi se leagă de tălpigi aţele iţelor. In cazul că se ţese numai în două iţe, celelalte două tălpigi rămân neîntrebuinţate. Acum se prinde gura „chiarii“. Se înnoadă capetele urzelii prinzând câte un manunchiu de deasupra şi legându-le cu alt mănunchiu 68 de desubt astfel ca firele sa fie paralele. Se leagă astfel cam J5—20 fire într un nod. Printre firele legate se trece o vergea care se leagă cu o ată de sulul dinainte al războiului. După ce s’a ţesut o bucată, vergeaua se scoate, iar gura se prinde direct de sul. 8. RĂZBOIUL ŞI TESUTUL Războiul. Tipul vechiu de războiu este alcătuit din următoarele piese: „picioarele11 dinainte şi dinapoi închegate prin cele două „tălpi“ laterale ale războiului. (Fig. 48). Pe picioarele dinapoi se sprijină „sulu dinapoi“ aşa cum a fost învălit cu „cheara“ (urzială) şi „vergele11. De pe aoest sul cheara trece prin „ite“ apoi prin „spată“, care e fixată în „brâglă“. înainte însă de iţe şi spată se găsesc trecuţi printre fire doi „fuştei“, care păstrează rostul aşa cum l-am văzut la învalitul sulului. Ieşind din spata capetele firelor sunt prinse de o vergea care se fixează pe „sulu dinainte" sprijinit pe „picioarele" dinainte ale războiului. Pentru fixarea şi învârtirea sulului dinainte este un „băr-bătuşi1', prin care trece o „muieruşcă" legată de talpa războiului cu o „aţă ". „Muieruşca" are mai multe „hude“ (găuri) pentru schimbarea „cuiului11 după nevoie. învârtirea şi fixarea sulului dinapoi se face cu ajutorul unui „scloI>ozîtor“ lung. Brâgla se fixează pe „străjile" războiului, ambele având mai multe „hude“, prin care doua „cuie“ fixează chiar dela început, când se pune războiul, cât de sus sau de jos trebue sa fie spata. „Fuşteii” dela iţe sunt acaţaţi cu ajutorul unor „curele” de „bâta dela iţe“, care se sprijină tot pe cele doua străji ale războiului. Paralel cu cele două suluri, între tălpile războiului, este fixată ,,irma“} de unde pornesc „tălpigile1' trecând prin „tălpi-gari“. Capătul „tălpigilor“ ajunge până sub sulul dinainte, terminându-se sub formă de pedale. Prin apăsarea lor se schimbă — se ridică sau se Iasă în jos — „iţele legate de ele cu „aţele tălpigilor“. Prin schimbarea iţelor, se schimbă şi rostul. 69 Ţesutul are două perioade caracteristice in decursul unui an, orientate după lucrul câmpului. In general se poate spune ca se ţese şi vara şi iarna, vara pentru iarnă, iama pentru vară, dar de fapt de ţesut se apucă fiecare când are timp. Vara începutul ţesutului depinde de terminarea ..pologului" (fânului). A doua perioadă a ţesutului este în postul mare după ce s’a terminat „torsura“. „Până vin Paştile tot ţesem, uneretea gătăm, uneretea nu“ *). In capitolele anterioare am văzut toate operaţiile prin care trece lâna şi cânepa din faza de materie primă până când Fig. 49. — Suveica. ajunge să fie un produs al industriei casnice textile. Ţesutul încheie aceste operaţii. Chiar prin definiţie, el constitue însă operaţia cea mai importantă şi de aci cea mai migăloasă şi dificilă. Dela invălitul sulului, Ja năvăditul prin iţe şi prin spată, până la a prinde gura „chiarii“ şi deci începutul ţesutului propriu zis, operaţia cere multă hătaie de cap şi atenţie, dar mai ales pricepere. „Dacă ţî-1 încerculă (începe) oarecine apoi poţi ţese. Ii năcaz să-l încerculi. Nu roastă (rosteşte) 2). / a Intr'o 7\ se poate ţese cam zece coţi de pânză, iar din „haine“ (pănură) şi „ţoale“ — acestea fiind mai rare şi firul mai gros — se poate ţese până la opt coţi pe zi. 1) Făgetul Ierii, Bâlc Vârvoară 57 ani. 2) Ocoliş, Frăsina Muntean, 53 ani. 71 Atât Ia pânză, cât şi Ia „haine", firul de băteala se trece dela un capăt la celălalt cu „suveica”. (Fig. 49). Suveica are o „ţeve“ (h) din lemn de soc, pe care este învârtită tor-sura. Prin ţeve se trece un „surcel'4 (a) şi apoi se pune în suveică. Suveicile se cumpără dela ţigani. Tursura este învârtită pe ţevi cu „sucala”. (Fig. 50). Roata (a) este învârtită cu mâna. Aceasta învârteşte „cuiu“ (b) împreună cu ţevea dela suveică. Ţevile de bumbac nu se fac cu sucala, ci cu mâna, penti-ucă firul de bumbac nefiind prea elastic se întinde prea tare şi prin aceasta îi slăbeşte rezistenţa. 9. ŢESUTUL CU SCÂNDURA Ţesutul cu războiul reprezintă faza cea mai înaintata în evoluţia ţesutului. Ea a fost precedată însă de o tehnică primitivă, probabil de ţesutul vertical cu ajutorul unor beţe, care de sigur numără câteva mii de ani în urină1). A doua fază probabil a fost ţesutul cu scândura. Acest sistem se mai găseşte şi Ia noi în ţară, în regiunile mai arhaice, ca de pildă în Ţara Haţegului, Munţii Apuseni, regiunea Sibiului, etc.2). Aceasta ne îndreptăţeşte să credem că ţesutul cu scândura a fost cunoscut în timpuri străvechi pc o arie mult mai mare, din care au rămas astăzi numai câteva insule. Cu scândura se ţes astăzi numai „frâmbii“ (brâuri) înguste de doi-trei centimetri. Lungimea lor este de cca 1,50 m, iar motivul este 1) Cf. R. Vuia, llechterei mit Stabchen bei den Rumâncn (Zeit-schrift fur Etimologie, 1914, p. 824-828). 2) M. -v. Kjmakowicz-Winnicki, Spinn-und Webewerkzeugc, p. 29. 72 acelaşi predominând culoarea roşie cu câteva fire albastre şi galbene. (Fig. 51). In Munţii Apuseni am întâlnit o singură dată acest sistem în Sălciua-de-Jos, cătunul Moreni, dar şi aci o singură bătrână (ţigancă) mai ştia ţese frâmbii cu scândura. Cazul poate da naştere şi la o interpretare greşita la prima vedere: o ţigancă reprezentând o veche tehnică. S ar putea crede că tehnica a fost importată recent din Orient prin Ţigani, ceea ce este cu totul inexact. Tradiţia ne spune că mai demult şi alte femei din sat ştiau ţese cu scândura, iar în vechime toate femeile aşa îşi ţeseau frâmbiile. Tehnica a fost părăsită însă cu timpul din motivul că războiul permitea o variaţie mai mare în alegerea motivelor şi a dimensiunilor, iar ţesutul cu scândura nu mai avea deci nicio justificare practică. Pentru acest ţesut se întrebuinţează o singură piesă, o scândură îngustă 25/15,5 cm. (Fig. 52). In lungul ei are 12 „tăieturi1*, iar între ele, alternativ 13 „hude“. Această piesă reprezintă de fapt spata şi iţele dela războju, ca elemente esenţiale ale ţesutului. Poziţia scândurii în timpul ţesutului este tot verticală ca a spatei, iar a firelor orizontală. A-ceastă scândură poate fi deci considerată ca prima piesă care a dus cu timpul la alcătuirea războiului de astăzi. Fig. 52 Scândura Urzitul sc face şi aici afară în „tăr-fŢolu. Ocoliş, F/g. 55. — „Leprei/'*. OcoJţp, titatea cea mai mare de lână este rezervată tot pânimi şi ţolului. Sunt femei care fes şi 60 coţi de pănură într’un an, numai pentru nevoile familiei. „Pănura“ se ţese în patru iţe. Firul de urziala trebue să fie răsucit mai tare, el poate fi tors şi cu maşina, dar cel de băteală numai cu mana şi după un sistem special ţinând fusul în sus „cu mâna la deal“. După ce a fost ţesută, pănură este dusă la „ştează",, unde se bate cu ciocanele udându-se mereu până se îngroaşe şi se întăreşte. Prin acest procedeu intră mult şi se scurtează aproape la jumătate. înainte de a intra la „ştează" are cca 103 cm şi iasă cam 56 cm. Din pănură se fac cioareci şi ţundră şi alte piese de îmbrăcăminte ce şi-au făcut loc în ultimul timp ca: „laibăr“, „uioş“, ş. a. Deoarece din pănură se faoe îmbrăcămintea, ea se mai numeşte în vorbirea curentă şi „haine“. Pănură de obiele se ţese deosebit de cea de cioareci. Ea este mai îngustă şi mai subţire. Când se urzeşte trei jire-bii, se scoate cam 35—40 coţi. înainte de a fi dată la ştează este de 25—33 cm, când iasă dela ştează este de 23—29 cm (unele sunt bătute mai tare, altele mai slab). Prin batere cu ciocanul „să învăleşte, o face mai bună, mai ţapănă“1). Pentru o pereche de obiele sunt necesari patru-cinci coţi. Ţoalele. Numirea de „ţol“ s’a păstrat atât pentru ţolul simplu care serveşte pentru acoperit în timpul nopţii, cât şi pentru cel cu care se acopere patul în timpul zilei şi care este ţesut uneori cu multă măestrie. Acesta din urmă a primit însă o numire recentă de „lepedeu“ 2), rămânând cu numirea de ţol numai acela cu care se acopere în timpul nopţii. Uneori ele nu diferă ca ţesătură, ci numai prin faptul că sunt făcute dintr o calitate mai bună de lână sau exprimă o atenţie mai mare în orânduirea dungilor sure şi albe din care este ţesut, iar alteori nicio deosebire faţă de celelalte (oale decât aceea că este mai nou sau mai puţin uzat. (Fig. 54, 55). Ţoalele pentru, acoperit în timpul nopţii se ţes în patru 1) Sâlciua-de-Jos, Berce a Marla, 66 ani. 2) ung. lepedâ = cearceaf. 76 I. Fig. 57. — Lepedeu 'înfundai*. Săcel. Fig. 58. — ..Lepedeu"' vcchiu. lara Fig. 59. — ,J.epedeu‘. Sticel. 1 iţe. De obioeiu nu se ţes în fiecare an. Se pune de ţol odată la 2—3 ani şi atunci se ţes mai multe. Când se urzeşte pentru un ţol trebuesc 15 coţi sau 22—23 fuse, sau 40 „guşe“ de lână, sau un ghem de lamă sură şi unul albă (într’un ghem intră 17 guşe). Ele sunt vărgate, alternând dungile sure cu cele albe în diferite feluri. (Fig. 54). După ce au fost ţesute, ţoalele trebuesc duse la „vâltoare“ţ unde se îngroaşe. Fig. 60. — „Merindar“ nou.-Săcel. Ţoalele care servesc de podoabă ca acoperitoare de pat, sunt lucrate după două tehnici, una veche, după care nu se mai lucrează astăzi, cu motive „puse cu mâna în războiu ca coa-dele la zadii“1), şi alta recentă, constând din mai multe iţe, care nu a pătruns decât în satele din depresiune şi unele de munte ca Muntele Băişorii, Muntele Filii, Hăşdate, etc., jn directă legătură cu ele. Intr’un ţol vechiu de lână intră două- 1) Hăşdate, Neamţ Nastasia, 69 ani. 80 trei lânx. Sunt ţesute în două iţe, din „tri Iaţi“ având dimensiunile 1,60 m lăţime şi 2,50 m lungime. Lâna era vopsită în casa, negrul din culori vegetale, iar celelalte cu prafuri cumpărate. (Fig. 56). In unele sate, aoolo unde au pătruns şi alte modele noi, aceste ţoale poarta numele de „lepedeie", deşi ca tehnică şi motive reprezintă tot ţolul vechi. (Fig. 57, 58). Uneori sunt totuşi mai subţiri, iar combinaţia culorilor indică nota nouă, vie şi taie. Ţoalele mai noi sunt subţiri, dictate desigur de condiţiile actuale, 'în care predomină cantitatea redusa a lânii. Se numesc „lepedeie", ţesute în 27 ite, iar tehnica a fost învăţată din alte sate de lângă Cluj şi Turda, dela „tocaci” (ţesători). Fetele tinere îşi fac astfel de ţoale. Aceste „lepedeie" sunt fără „fome“. Tot cu aceste modele noi se lucrează „măsăriţe“ şi ,perindare”. (Fig. 60). Aceste ţesături subţiri nu sunt din liană curată. Urziala este din „armei”, iar băteala din lână subţire. Culorile din care se combină sunt mai mult galben şi roşu închis, uneori albastru şi verde. Alte ţesături din lână curată, care reprezintă forme foarte vechi sunt „strai ţde“, „desagii11, „zadiile“ şi „şurţele“. Străitile şi desagii se fac în ultimul timp mai mult din cânepă. Şurţele nici nu se mai ţes de mult timp, fiind înlocuite cu material de cumpărat. B. Ţesături de cânepă Din cânepă curată se ţese numai pânza de îmbrăcăminte, lepedeie, saci, straiţe, mai puţin tindeie, perini şi măsărite. Aceste ţesături din cânepă se lucrează în două iţe. Pânza este de diferite calităţi după destinaţie. O categorie inferioară este din câlţi. Din ea se fac „lepedeie" de pus pe pat. Câind se urzeşte „urzală” şi se bate cu câlţi, pânza nu este atât de dura şi serveşte la lepedeie, faţă de masă, saci 'şi (uneori Ia îmbrăcăminte (pantaloni şi poale). O calitate superioară se obţine urzindu-se fuior, sau un fir de fuior şi unul de bumbac, iar băteala din bumbac. Din ea se fac pantaloni, cămăşi, poale, lepedeie, straite şi ştergare. Pentru cămăşi şi poale se ţese şi bumbac curat numit „jolj“. • i 81 rig. 02. —- ..Mâsăriţă" veche. Ocoliş• 82 Pânza pentru :leţe de masă se ţese cu dungi de bumbac roşu. (Fig. 61, 62). In ultimul timp mai mult albe. O pânză mai aleasa destinată feţelor de perina, de masă, perdele şi tindcie se ţese în patru iţe, urzit bumbac şl bătut „tort”. Pentru masăriţe se inversa: „urzit fuior şi amici în băturoi1', tot în patru iţe, cu dungi roşii, iar pe margini cu „peana bănatului"1). Feţele de perini se lucrează numai di» bumbac, ca tindeiele „(ocăreşti", în doua iţe pană la flori (table) care se ţes în patru iţe şi apoi în trup iar în două iţe. (Fig. 63). Fetele de perină se aştern pe pat una peste alta, dedesubtul lor având lepede iele atârnate. (Fig. 64, 65). In tendinţa de a obţine cât. mai mult spaţiu pentru expunerea ţesăturilor lucrate artistic, se obişnueşte în regiunea de dealuri să se pună peste pat un schelet numit „cort la pat“, ca o prelungire în înălţime a patului, pe care atârnă o serie întreagă de „lepedeie" peste care sunt aşezate pernele. (Fig. 64). Tindeiele se aşează pe „culmariu“, care este o faţa lungă întinsa pe „cuhnea”, sau „ruda” ce nu lipseşte din nicio casă bătrâna. (Fig. 63). Pe culmariu se aşează uneori şi 16 tindcie albe şi învrâstate cu roşu şi negru. Tindeiele sunt şi cu forme, aşa cum făceau şi la zadii („de pe zadii le-am început"2). Din cânepă se fac şi „funii" de legat vitele sau „ştreanguri11 de legat fânul. Acestea fiind foarte necesare economiei, se păstrează chiar o cantitate însemnată de cânepă destinată lor. Aceasta nu se toarce, ci urmează a fi împletită. Lucrul s’a specializat astfel ca în fiecare sat este câte un om care face „ştreanguri’1, „funii" şi „zbici1'. Se fac „în degete*’. C. inalbitul pânzet Pânza din care se facc îmbrăcămintea trebue să fie mai întâi înălbită. Pentru aceasta este udată cu apă şi se întinde pe pajişte la soare. In cursul zilei se udă mereu. In acest fel stă Ia soare două-trei săptămâni până când cânepa aspră de culoare gălbuie se mai albeşte şi înmoaie. Pentru ca să nu o sufle vântul se aşează pe margini pietre. (Fig. 66). 1) Sîiccl, Anuţa Şipoş a Iui Todor Râmpujului, 70 ani. 2) Sălciua-de-Sus — Valea Largă, Bichiş Ana 76 ani. 83 Fig. 65. — Pat aşternut. Sălciua-de-)os. 11. ŞTEAZA ŞI VÂLTOAREA Şteaza şi vâltoarea sunt instalaţiile ce desăvârşesc ultimele operaţii ale industriei casnice textile. Şteaza îngroaşe şi îndeasă pănura, iar vâltoarea „îxivaleşte" ţolul, scoţând părul. Ambele sunt instalaţii vechi „învăţătură veclie“i). Ele se găsesc numai pe ape de munte, unde apa este „limpede şi tare“. Ape mari, ca Arieşul nu sunt bune, numai apa curgătoare mică are puterea necesară. Apele mari sunt tulburi, poartă nămol şi strică „hainele”. De aceea ştezele şi vâltorile le vom găsi în regiunea noastră numai la marginea muntelui, de preferinţă afară din sat „ca să fie ca spiru de tare apa şi curată" s). Ştezele încep să lucreze toamna după Sf. Mărie şi durează până iama târziu. „$cheaza‘‘ se mai numeşte şi „dube“. întreaga instalaţie se conduoe singură. „Ea de puterea ei îi făcută “ 3). Apa pune în mişcare „roata" (Fig. 68), care învârte „grindeiu“, iar prin învârtirea grindeiului se pune în mişcare întregul mecanism. Grindleiul are în jurul lui mai mulţi dinţi de lemn numiţi „pene“, care lovesc pe rând în mod alternativ, cele patru „ciocane”, numite şi „maie“, sprijinite între doi stâlpi numiţi ,,urşi‘\ ce stau fixaţi între două grinzi. Ciocanele lovesc într’o „troacă”, tot câtie două ciocane într’o „troacă“. Stâlpul care desparte oele două grupuri de ciocane se numeşte „indrea1. întreg acest mecanism este făcut numai din lemn. Singur „cepu“ şi verigile dela capătul care fixează grindeiul, este uneori din fier. Pentru a se evita căldura produsă prin învârtire, un „şuşur“ de apă vine dela roată şi-l udă mereu. Pănura se împătură şi se aşează în „troacă'4, cca 30—45 coţi într’o troacă. Troaca este rotundă şi în ea pănura se învârteşte mereu prin lovirea repetată a ciocanelor, care la „gură” sunt crestate în formă de trepte, partea dinafară fiind cu zece centimetri mai lungă. In felul acesta pănura este bătută cca 24 ore. „Punem pănura dimineaţa şi umblă şteaza toată ziua şi noaptea, pana dimineaţa, când să face zuă-i afară”*) în 1) Rime, Ionici Todor, 70 ani. 2) Idem. 3) Idem. 4) Idem. 87 timpul acesta o „preface “ (o mai potriveşte) de vreo trei ori. Tot timpul i se adaugă apă caldă. Prin batere şi cu ajutorai apei, ea se îndeasă, strângamdu-se mereu. Când rămâne de trei palme este gata. Ea se strânge atât în lăţime, cât şi în lungime. Din cca 70—80 ooţî rămân 50. Pânza de obiele se bate mai puţin timp. Aoest sistem este uneori simplificat până la rudimentar. (Fig. 69). Se înlătură coada ciocanelor cu urşii şi grinzile ce-i fixează şi rămân numai oele patru ciocane în poziţie aproape orizontală, care sunt ridicaţi de „fusu“ ştezei ce se învârte sub ei. Intr’o covată intră aici 70 coţi de pănura. Pe margini un „şipot*- udă permanent osia şi pănura. Astfel instalaţia lucrează singură, în aer liber şi aproape că nici n’ai observa-o suspendată pe un fir de apă printre stânci, dacă n’ai auzi bătaia ritmica a ciocanelor. Din când în când ştezarul coboară dela casa lui din apropiere, pentru control. Astfel sunt ştezele pe valea Oncăoeştilor la Sălciua. Pentru un cot de pănură se plăteşte 3 Iei, iar pentru obiele 1 leu (anul 1939), iar darea anuală este de 960 lei. Desigur că această plată este mică faţa de impozitul de 960 lei pe an, pe care îl plătesc ştezarii, calculat în mod greşit după forţa apei, neţinând seama de randamentul instalaţiei. La aceste greutăţi se adaugă altele. Mecanismul este ve-cbiu, făcut numai din lemn, ori lemnul se uzează uşor şi întreprinderea se strică. Dacă în timpul sezonului de lucru, întreprinderea stagnează două-trei zile până se fac reparaţiile, paguba este însemnata. Pe de altă parte întreg sistemul este extrem de arhaic şi el necesită o grije deosebită, căci pănura 9e poate strica uşor şi atunci paguba ştezarului se ridică chiar şi la câteva mii de lei. Astăzi sunt puţini oameni care se pricep să mai facă şteze în întregime. Acest mecanism arhaic necesită multă pricepere, căci dacă nu merge bine, rupe pănura. Cei mai mulţi se pricep numai să le repare, păstrându-le astfel ca pe o moştenire a trecutului. De aoeea pretutindeni pe văi găsim câte o ştează părăsită sau uneori numai amintirea ei. Astăzi ele se găsesc încă într’un număr destul de mare pe anumite văi, cele mai multe pe valea Ocolişului (Runc) 4 90 şteze, 7 vâltori; valea Ierii, 4 ştezc, 2 vâltori şi valea Oncă-ceştilor din Sălciua-de-Jos, 10 şteze. (Fig. 70). De cele mai multe ori, şteaza este însoţită de „vuitoare1*, (Fig. 68) în care apa, în cădere naturală sau artificială se în- fig. 70. — Ştezele şi vâltorile din regiunea cercetată. vârteşte ca într’un basin, curgând mereu printre scândurile dispuse circular ale vâltoarei (Fig. 67). Ţolul este învârtit astfel timp de două zile. La vâltoare se lucrează toamna, înainte de a îngheţa apa. Pentru un ţol se plăteşte 20 Iei (1939). La ştezele dela Runc şi Sălciua aduc şi Ungurii pănură. A lor este neagră. III. PORTUL FEMEIESC 1. INTRODUCERE înainte de a prezenta portul regiunii de care ne ocupam, se impun câteva consideraţii generale. Ce însemnează port? Portul se prezintă sub un îndoit aspect. In primul rând însemnează îmbrăcăminte şi în al doilea rând podoabă. Ca îmbrăcăminte este o formă de adaptare Ia mediu, născută din nevoia de a apăra corpul. Ca podoabă este o expresie a felului în care poporul a ştiut să rezolve această problema. Utilul şi esteticul sunt deci cele două scopuri ale portului. Utilul produce mai puţine diferenţieri. In schimb estefieul datorita factorilor sociali (opinie publică, modă, clase sociale, fală, prestigiu social) produce infinite variaţii- Şi nu numai atât, dar acestea au uneori o importanţă enormă. Portul femeiesc este expus mai mult acestor variaţii decât ccl bărbătesc, datorită cochetăriei temeni ne, care în tinereţe este. şi mai evidentă datorită eroticei pronunţate (nevoia de exhibiţie). Dar nici portul bărbătesc nu este lipsit de o vizibila cochetărie. Bărbaţi sau femei sunt deopotrivă victimele modei. Dorinţa de a apă rea mai frumoşi în proprii lor ochi sau de a scoate în evidenţă superioritatea faţă de alţii, este general umană. Lăsând la o parte aceste variaţii de amănunt şi privind portul în ansamblul lui, ca o expresie colectivă, el are un caracter viu, şi îşi duce vieaţa sa proprie. Chiar şi numai o singură piesă de port urmărită şi studiată în timp şi spaţiu, prinde graiu: apare, se desvoltă şi apoi îşi încheie vieaţa ireversibilă. 93 2. DESCRIEREA SUMARĂ A PORTULUI FEMEIESC Portul de care ne ocupăm constitue astăzi unul din cele mai caracteristice porturi populare româneşti. El este încă bine păstrat într’un grup de sate mai izolate: Ocoliş, Runc, Oco-lişel, Poşaga-de-Jos, Poşaga-de-Sus, Lunca, Salciua-de-Jos şi Sălciu a-de-Sus. S’a purtat însă în toate satele din regiunea cercetată de noi, fiind reprezentat şi astăzi, sporadic, prin unele piese care au supravieţuit. In trecut a avut o întinsă arie de răspândire cuprinzând — cu mici variante — regiunea centrală a Transilvaniei, dela Muntele Mare din Vest, Muntele Bedeleu în Sud şi până la poalele Munţilor Rodnei şi regiunea superioară a Mureşului, în Nord şi Est. Ceea ce formează caracteristica acestui port sunt câteva note particulare care surprind şi încântă dela prima vedere. Ele se completează armonios. Un păr mai mult de culoare închisă, împletit în două „cosiţe întărite şi îngroşate cu păr artificial, înconjoară urechile şi se înoolăcesc spre ceafă. Năframa neagră legată uşor pe frunte întregeşte acest ansamblu al capului caracteristic unei neveste. Iar alături de ele întâlnim fetiţele cu „chica" lăsată uşor pe tâmpla dreaptă şi sfârşind în „coada“ de pe spate, sau surprinzătoarea „murună“ ce le înconjoară maiestos toată fruntea. $i peste tot fetele mari apar cu pletele pe tâmple, pururi peacoperite, ca pentru o zi de primăvară. Specificul portului apare prin două note fundamentale: forma şi culoarea. Ceea ce surprinde dela distanţă este „zadia“ roşie proiectată pe fondul întreg alb al „cămăşii" şi „poalelor*1. In roşul viu şi deschis al zadiei, aproape un roşu gălbui, cele patru-cinci dungi transversale, cu înguste motive colorate, sunt mai mult pentru a întrerupe câmpul uniform al roşului decât pentru a-i slăbi predominarea. Prinsă uşor de mijloc, zadia atârnă în spate contrastând cu „şurţul“ negru, încreţit, din faţă. Sunt încinse atât de uşor peste poalele încreţite, iar pe deasupra cu o „frâmbie“ îngustă, încait nimic nu pare artificial sau dur în acest port produs al industriei casnice textile. Legănate uşor pe şolduri par a accentua şi mai mult mersul ritmic al unui pas ce urcă şi coboară mereu între munte 94 şi vale. Cămaşa se distinge prin „ciupag“, cusătura caracteristică ce acopere pieptul femeii. Mânecile sunt largi, încreţite în dreptul cotului, şi cu fodorul mare. Culorile cusăturilor oscilează între roşu şi negru. Această „cămaşe cu ciupag“, pe cale de dispariţie, îşi discută locul cu alt tip de cămaşe „cu cheiţe”. Cămaşa rămâne albă având doar cusăturile de culoare gălbuie deschisă ale clieiţelor şi gulerului. Pentru vreme rece piesele obişnuite sunt „pieptarul1' şi „cojocul'*, sau „tundra" şi „frişcăul“ din pănură. In trecut s’a purtat şi „gluga". Ansamblul se completează prin încălţămintea arhaică a „cioarecilor" şi „opincilor". In afară de acest port care constituc tipul de port local, în regiune se găsesc şi forme de amestec. Pentru o cât mai reală prezentare a evoluţiei şi în special pentru a putea distinge ceea ce este specific portului arhaic local de ceea ce este de împrumut, ne-am ocupat cu toate formele aflate în regiune. 3. GĂTEALA CAPULUI Felul în care se poartă părul, cu întregul complex de găteală a capului, constitue una din caracteristicile oele mai evidente, atât ale unei regiuni, cât şi ale diferitelor clase de vârstă: copilărie, tinereţe şi maturitate, a stării civile, iar uneori chiar şi a stării sociale. Fiind considerat drept o podoabă naturală a omului, mai ales a femeii, părul se bucură de o specială atenţie cliiar din frageda copilărie, devenind o preocupare de seamă pentru fete şi neveste. îngrijirea parului nu este neglijată nici chiar la bătrâneţe, şi precum orice bătrână îşi păstrează aproape cu evlavie portul cu care a umblat toată vieata, tot aşa nu va consimţi pentru nimic în lume să-şi schimbe felul de găteală a capului. Acelaşi conservatism se constată şi la bărbaţi. Atât de mare este această consideraţie, încât în timpul revoluţiei din 1848, când Ungurii au tăiat în bătaie de joc chica unui bătrân, faptul a fost considerat ca cea mai marc injurie ce i se putea aduce. In cadrul accstui capitol ne vom mărgini la studiul gătelii capului la femei, aşa cum o găsim la diferite faze ale 95 vieţii: copilărie, fete mari şi neveste. Vom vedea că găteala capului constă dintr’un complex de procedee în legătura cu îngrijirea părului şi o serie întreagă de piese, unele principale, altele secundare, prin care se produc diferenţierile specifice după vârstă, stare socială şi regiuni. A. Purtatul părului In regiunea cercetată de noi se pot distinge în general trei feluri de a se purta parul, caracteristice vârstei şi stării civile. 1) Fetiţele cu „chică*, „cioc“ şi „muruna ; 2) Fetele mari cu „ooadă‘‘; 3) Nevestele cu „oosîţe", „cobelci" sau „corcomani" şi „bubui". Pieptănul propriu zis al parului are în primul rând un soop igienic şi numai în al doilea rând unul estetic. De aceea în primul sens nu prezintă ntcio diferenţiere. Pieptănatul se face cu două feluri de „cheptini”, unul cu dinţii mai mari şi rari, numit „descâlcitor", altul cu dinţii mai mici şi deşi numit „luşiitor“ (luciitor). Pieptenul se cumpără dela târguri (Iara şi Sălciua). El este din os. Intr’o parte are dinţii mari şi rari care sunt pentru descâlcit, iar în cealaltă piarte dinţii; mici şi deşi, care formează luciitorul. In Munţii Apuseni nu 9e spune niciodată mă piaptăn, ci mă „periu“ sau mă „perie". „Mă descâlcie cu un descâlcitor cu dinţii mari, apoi cu un luşiitor cu dinţii mici, dă pă păr de luşie", spune o fetiţă1 de cinci ani1). Părul nu se descâlcie daca nu-1 speli ou leşie2). Pe lângă leşie se întrebuinţează şi săpunul. După spălat îl descâlcie şi apoi îl „luşie". Prin faptul ca părul este udat înainte de a fi periat, sau chiar spălat cn leşie, el capătă: un luciu deosebit, iar firele o mai mare netezime şi regularitate. Acest luciu este o condiţie esenţială a frumuseţii parului: „la noi cine-i luşiu îi frumos"3). De 1) Lunca. Ileana Miclea, 5 ani. 2) Apă fiartă cu cenuşe (de gorun nu-i bună). După ce a fiert se trage oala de-o parte şl i se adaugă apă rece ca să se aşeze cenuşa şl să se poată scurge apa limpede. 3) Ocoliş, t răşina Muntean, 53 ani. altfel ia baza acestui gust stă şi un motiv practic. „Nu ne putem împleti cu el uscat, îl udăm cu apă“, spun nevestele când îşi împletesc cositele, iar mai de mult babele se „lau“1), Părul la fetiţe. Cbiar dela trei-patru ani părul începe a fi strâns în frunte şi adunat în aşa fel ca să nu atârne pe fată. Până Ia aceasta vârsta părul este lăsat liber şi numai din când în când se mai reteză câte puţin. Pieptănatul părului începe a deveni o preocupare de îndată ce fetita se apropie de vremea şcolii. La aoeastă vârstă, părul fiind încă foarte scurt şi rar, abia permite câteva ră-sucituri sau împletituri cu ajutorul unui şiret, cu care se leagă drept în mijlocul frunţii, formându-se astfel un mic oorn încolăcit, numit „cioc". (Fig. 72). Când părul a crescut atât cat să permită împletirea unor codiţe, se oferă mai multe şi variate feluri de a pieptăna părul auriu al fetiţelor. Pieptănatul este totuşi o operaţie grea, atât pentru cea care-1 face — „ . „ mamă sau soră — care de- Ftg. 72. — Pieptenatura cu „cioc , Ocoliş, Ţerfea Ileana, 4 ani. scalcie cu greu lirele tirave, cât şi pentru cea care-1 suportă. De altfel pieptănatul nu se face în fiecare .zi, ci numai la două-tiei zile, uneori numai odată pe săptămână, de obiceiu dumineca dimineaţa, înainte de-a merge la biserică. Aceasta, bine înţeles, cât timp fetiţa stă mai mult acasă şi nu prea este vreme de ea, căci după ce a început să meargă la şcoală, trebue sa fie pieptănată în fiecare zi. 1) Ocoli;, Valerfa Răduf, 32 ani. < 97 Pentru ca pieptănatul să se facă cu uşurinţă, se împarte mai întâi părul în doua, printr’o cărare care trece dela o ureche la cealaltă. O parte este pieptănată în faţă peste frunte, iar cealaltă spre spate. Când firele sunt perfect netezite şi Fig. 73. — Orăşti, Oara Cătălina, Fig. 74. — Pieptenătură cu „chică” 4 ani. („cioc uniforme, se formează două plete pe de lături, prin care se prinde părul mic din marginea frunţii. Pletele pot fi sau împletite în trei, sau numai răsucite, după cum este de bogat părul. Ele se numesc „oordiţe“ (Ocoliş), „chici “ (Lunca) sau „sucitură“ (Orăşti)* Acestea sunt, aduse dela tâmple spre mijlocul frunţii, iar părul dela extremitatea lor, împreună cu restul părului ce vine din creştetul capului, este împărţit în trei şuviţe şi împletit într’o singură pleată numită „chică“ (Ocoliş), „cioc“ (Belioara şi Orăşti) sau „murună“ (Lunca). (Fig. 73, 74). De pe la jumătatea „chicii" se pune „primă“ roşie. Uneori prima se pune chiar de sus. Se împletesc trei t>rime în cele trei şuviţe, iar uneori se pun chiar două rânduri de prime, pentru ca să stea părul mai hine. La capăt prima se înnoadă. Această chică înconjoară faţa spre spate, trecând pe după ureche, unde se întâlneşte cu altă cordiţă împletită în felul celor din faţă. Una la fel se găseşte şi în partea stângă, începută tot după ureche. Cordiţa dreaptă, din spate, se trece prin „chică“ pentru ca să împiedece astfel alunecarea „chicii" pe ochi. Când părul este puţin şi firav, cordiţele din spate lipsesc. La fel poate lipsi una sau amândouă din faţa. Cele două cordiţe din spate — atunci când ele există — chica şi tot restul părului din spate, sunt împletite într’o singură-„coadă". La mijlocul pieţei se adaugă „şiretul dela ooadă“, prin care sa trecut o scoică „diocu", pusă cu scopul de a alunga deochiatul. Uneori acest semn se pune în „chică" (sau în „coadă" sau în „chică") şi poate fi întovărăşit de o „pi-ţulă de cinci bănuţi". Coada se sfârşeşte cu prime. Aceasta Fig. 75.—Pieptenătură cu „murunZ’. J*** împletită pe tâmpla Ocoliş, Tudor Maria, 5 ani. dreapta se întâlneşte şi in Hunedoara1). O variantă se obţine prin împletirea părului în formă de cunună în jurul frunţii, numită „rnurună". Şi aceasta se termină cu o coadă ce atârnă pe spate. (Fig. 75). Părul la fetele mari. Dela vârsta de 10—12 ani şi tot timpul până când se mărită, fetele îşi poartă părul adunat într’o „coadă" ce atârnă 1) Cf. T. Papahafţl, Images d’Ethnographie routnalne, Bucureşti, 1928-30. voi. 11. PI. 14-15. pe spate. Acum, părul începe a fi mândria fetelor şi totodată simbolul fecioriei. Dar un păr bogat nu este totdeauna uşor de împletit. El reclamă multă răbdare şi îndemânare. Deşi în general, se poate spune că fetele îşi poartă părul împletit într’o coadă, şi aici iau naştere diferite forme şi variante. Dela început se remarcă o totală deosebire între felul de a purta părul la această vârstă şi între cel descris până acum. împărţirea părului nu se mai faoe prin cărarea dela o ureche Ia alta, ci „la mijloc", oeea ce însemnează dela frunte spre ceafă, separând astfel părul în două părţi, în dreapta şi în stânga. Cărarea se alege cu ajutorul unui fus. Cea mai simplă împletitură este „ooada“ ce porneşte din ceafă, împletită în trei şuviţe, ce se aleg dela rădăcina părului. In acest oaz sau se menţine cărarea în frunte, sau se netezesc firele drept spre spate fixându-se cu un piepten spre ceafă. Aceasta din urmă este o notă recentă. Când părul este prea bogat şi nu poate fi cuprins chiar dela rădăcină într’o singură coadă, se fac două plete mici, înoepute dela urechi, care se numesc „dupei ‘ (sing. dupelu), (Muntele Băişorii şi Agriş). Ele se pot asemăna cu „cordiţele“ pe care le-am văzut la fetiţe. Acest fel de a împleti părul, constitue de fapt o trecere dela fetiţe Ia fete. Cei doi „dupei” ajungând la ceafă, se continuă cu două „ooadeu, care se unesc pe la mijlocul spatelui într’una singură. In acest fel este împletit părul fetiţelor la vârsta de 10—12 ani şi uneori chiar sub 10 ani, atunci când permite părul. Uneori când părul este bogat, coada este împletită în patru. Dar un păr frumos nu se reduce numai la o simplă coadă. Măiestria cu care se împleteşte părul este neîntrecută de astă-dată. După oe sa ales cu fusul o perfectă cărare la mijloc, se începe chiar din frunte, de lângă cărare, o „răsucitura a şuviţelor care coboară uşor pe tâmple. Cam în dreptul urechilor şuviţele încep a fi împletite. Cele două plete, numite „chioe' (Orăşti) sau „coşerci“ (sing. „coşarcă"), (Belioara), înconjoară ca o cunună părul în spate, formând un triunghiu cât mai alungit pe spate. (Fig. 77, 78). Pe la mijlocul spatelui „coşercile" laterale se unesc, formând o singură „coadă in 100 101 Fig. 77. — Ocoliş, Ileana Chirică, 17 ani. Fig. 78. — Ocoliş. Ileana Chirică, 17 ani. Fig. 79. — Ocoliş. Muntean Paladia, 14 ani (dr.), Fig. 80. — Ocoliş. Borfotă Ileana, 18 ani. Şerban luliana, 12 ani. Sbănca Victoria, 17 ani. capătul căreia se împleteşte un „şinor“ şi se atârna „prime “ (panglici). Pentru ca pleata să nu se mişte în mers, capătul ei este trecut pe sub brâu, lăsând să atârne primele libere peste zadie. (Fig. 79). Când fata are şi pieptarul peste camaşe, coada este totdeauna sub pieptar, (Fig. 80). De sigur că prima condiţie a acestei împletituri este un par frumos şi o fată frumoasă. Şi atunci această împletitură este o adevărată podoaba, ce pune în relief nu numai frumuseţea părului, ci şi a fetei. Ovalul prelung pe care îl realizează părul ce coboară uşor pe tâmple, acoperind o parte din frunte, împreună cu cununa pletelor ce se profilează din spate., întregind astfel un cadru perfect al capului, accentuează nota de armonie cu liniile drepte şi uşor ovale ale feţei- (Fig. 76). • Acest fel de a purta părul nu are astăzi o răspândire prea mare. Se întâlneşte numai în satele de munte (Ocoliş, liunc, Poşaga). In regiunea de dealuri fetele se rezumă la „coada" ce atârnă pe spate, la care i-au adăugat însă un element nou: pieptenul şi au suprimat cărarea. O bătrână remarcă singură că fetele se purtau mai demult „cu cărare şi cu coadă pe spate, nu cu piepteni şi cu păru peste cap“ x). Părul la neveste. O fată începe să-şi poarte părul într’o coadă pe spate, de îndată ce este mai mărişoară şi când părul i-a crescut atât cât să poată atârna pe spate până la brâu. Momentul decisiv care va mai schimba odată purtatul parului, nu se leagă nici de vârstă şi nici de păr, ci de evenimentul cel mai important din vieaţa unei fete: căsătoria. Schimbarca „coadei“ în „cosîţele“ caracteristice femeilor, se face chiar în timpul nuntii, după întoarcerea dela biserică, „când îi fac cosîtelc, o fac nevastă41. Impletitul îl face numai nănaşa. Din acest moment, nevasta îşi poartă părul împletit în două „cosîţe“ şi-l va purta aşa toată vieaţa. Dintre toate felurile de a purta cosiţele, de sigur cel mai important este cel care se păstrează astăzi numai în regiunea muntoasă dela Ocoliş, Poşaga şi Sălciua. El pare a fi de origini foarte străvechi. 1) Hăşdate, Neamţ Nastasia, 69 ani. 104 */ In regiunea de dealuri din marginea răsăriteană a sâmburelui muntos, dela o linie nord-sudică ce ar trece prin satele: Hăşdate, Săoel, Băişoara, Caoova Ierii şi Făgetul Ierii, cuprinzând toate satele din depresiune, cositele femeilor nu se mai încolăcesc pe lângă urechi, ci se prind pe cap cu două forme ce caracterizează două lumi: una veche şi alta nouă. (Fig. 86). 1) cu „corcomani”, „cobelci” sau „colbeci”, („coame”); 2) cu „bubui“. Forma veche die a purta părul este cu „corcomani“ sau „cobelciambii numiţi şi „coame". Numirea diferă. Felul de a purta părul este însă aproape acelaşi. Forma care a luat locul „corcomanilor“ sau „cobelcilor“, este cu „bubui“, ceea ce însemnează conciul orăşenesc, cu două cosite puse pe cap „tot aşa roată ca unguroaiele11). Această formă a cuoerit în unele sate întreg terenul, în altele însă se găseşte numai la femeile tinere şi „numai la unele care-s mai făloase". Femeile bătrâne, singurele reprezentante ale colbe-cilor în puţine sate, privesc cu mult dispreţ conciul, căci mai demult aveau toate nevestele „colbeci aicea pă cap, nu conciu ca acum ” 2). „Colbecii" se fac din două plete, numite „cosite“ (Iară), „coade” (Filea) sau „chici” (Cacova Ierii), ce se împletesc deasupra urechilor şi se leagă la spate, puţin mai jos de vârful capului, într’o formă lunguiaţă. Pentru a se fixa cele două capete, de-a-lungul cărora se vor încolăci cosiţele, se face la rădăcina fiecărei cosiţe câte un laţ prin care se trece capătul cosiţei. Se stabilesc astfel două puncte fixe în jurul cărora se înfăşoară cositele, iar la urmă, forma încolăcită realizată, se întăreşte cu „şinorul" dela capetele cosiţelor. Unele fac colbecii mai sus, altele mai jos. Colbecii sunt însă de obiceiu mai jos, mai pe ceafă. „Corcomanii” se deosebesc de „colbeci'1 prin aceea că au două rânduri de cosiţe, două mai mari împletite din parul dela ceafă, iar două mai mici din părul din faţă, formând împreună aşa zisele „coarne" aşezate în creştetul capului. (Fig. 85). „Corcomanii" se mai păstrează 1) Lka Româneasca, Ana Ilea, 67 ani, orig. din Hăşdate. 2) Şchiopi, Lina Bologa, 86 ani. 108 până azi în satele Valea Vadului, Cacova Ierii, Făgetul Ierii şi Măgura Ierii. Dar şi aci nu se mai găsesc decât Ia bătrâne. In trecut îi purtau toate nevestele. La femei tinere se mai găsesc astăzi numai la cele din Valea Vadului. In toate oelelalte sate se întâlnesc „cobeIcii“ sau „colbecii“, prin care se înţelege acelaşi sistem variind doar pronunţarea. E>i se găsesc în puţine sate la toate femeile. (Băi-şoara, Şutu, Muntele Filii). De obicei îi poartă numai femeile bătrâne (Şchiopi, Filea de Sus, Săcel) şi u-nele tinere (Hăşdate). In câteva sate nu-i mai poartă nimeni (Filea de Jos, Lita). l'iţ. —C-arcumi-J,-H ?i: tfi'frj? Serii. Plou:t l.litlg. â,1! iirrr. Cobe/ci sau carcomam MB astăzi toate neresteie UNIUNI astăzi numai bătrâneţe in trecut bătrânele ffubvi Fig. 86. — Purtatul părului la tiweste. 109 Aoeşti „corcomani" sau „cobelci" numiţi în general „ooame"', pare să fi avut proporţii mai mari într’un trecut îndepărtat. Poveştile bătrânilor oe transmit o imagine interesantă: „nişte coame din zdrenţe şi păr pe care sara le luau jos“ 0* Alte amănunte oe privesc capitolul următor al gătelii capului ne vor îngădui pe deplin asemănarea pe oare o anticipăm aici cu propoadele caracteristice din regiunea Sibiului şi a Făgăraşului2). De asemenea din nou se evidenţiază elemente comune cu regiunea Hunedoarei unde şi acum peste aceste „coame" numite „conci“ se pune o „ceapţă“3). Vom vedea în capitolul următor al pieselor de gătit că acest termen apare şi în regiunea noastră ca o piesă dispărută. B. Piesele Toate operaţiile pe care le-am examinat până acum în legătură cu purtatul părului oricât ar fi de variate şi bogate, constituesc de sigur un aspect esenţial, dar nu singurul în legătură cu găteala capului. Se adaugă o serie întreagă de piese şi podoabe care fac parte integrantă din găteala capului. Intre piese locul principal îl ocupă năframa. Ea variază doar ca formă de îmbrobodeală, cu mici deosebiri de mărime, culoare şi calitate, păstrând însă pe linia descrisă până acum, demarcaţia intre satele ascunse în văi sau pe culmile muntelui şi cele situate în marginea răsăriteană a regiunii noastre. Cu toată nota ei generală, năframa oonstitue totuşi o caracteristică bine definită a stării civile. Indiferent de forma ei, chiar dacă se poartă uneori în copilărie, sau foarte rar de fete, este însă o piesă care s’ar putea spune că este proprie nevestei. Med mult chiar, unei neveste nici nu i se în-gădue să iasă fără năframă. Năframa reprezintă astfel un simbol moral de vieaţă. In cadrul aoestor condiţii generale putem distinge două forme caracteristice ale năfrămii după regiuni. 1) Hăşdate, Neamţ Nastasla, 69 ani. 5) Vezi supra p. 107 n. 2. 3) Cf.T. Papahagi, Image d’Ethnographie roumalne, Bucureşti, 1928-30, voi, 1. PI. 24 a, 28 a. b., 29 a. 110 In partea apuseană muntoasă, năframa este mare, neagră de „păr" -1) şi cu motive florale colorate pe margini urmate de ciucuri. Ea se cumpără dela târguri (Sălciua, Iara şi Turda). Mai demult era singura piesă de îmbrăcăminte care se cumpăra dela oraş. Privită în ansamblul ei, năframa are mai multe funcţiuni bine definite. Estetica, Vine să întregească o bogată găteală a capului şi atunci este legata cu măestrie deasupra frunţii şi înnodată la ceafă lăsând să atârne pe spate cele două capete cât mai lungi. Cosiţele rămân astfel vizibile ca doi cercei uriaşi. (Fig. 89). Practică. Corespunde nevoii de apărare contra frigului sau căldurii şi atunci nu are nicio semnificaţie estetică sau de stare civilă. In acest caz se poate reduce ca proporţie şi calitate la o simpla năframă mică, cu care se înfăşoară capul legându-se fie la spate, fie înainte. Culoarea variază fiind albe, negre, uneori cu pui albi sau roşii şi „mnierâi“ (albastru spre violet). Mai demult „bătrânele purtau năfrămi negre’n pânză şi cu pene albe2). Morală. Este un semn de pioasă şi reţinută atitudine exprimată faţă de biserică şi atunci năframa se leagă înainte înfăşurându-se în jurul gâtului pentru a se înnoda tot la spate. Ea nu este lipsită nici acum de un pronunţat simţ estetic, fiind înfăşurată cât mai uşor ca o adevărată podoabă în jurul capului. :Din cadrul acesta bogat, negru, faţa se profilează cu atât mai armonios. La aceasta notă nu renunţă nici chiar femeile bătrâne, (Fig. 90, 91) şi este cu atât mai caracteristică femeilor tinere. Sociala. Este un semn distinctiv şi cel mai evident de stane civilă al unei femei. Prin ea se exteriorizează diferite situaţii sociale de stare economică sau vârstă. Năframa unei femei bogate. se va deosebi totdeauna de cea a unei femei de rând. La fel putem distinge deosebiri în legătură cu vârsta. Se pare că dintre toate aceste funcţiuni variate, cea practică primează. In acest caz năframa încetează de a mai fi o 1) Firele lungi de lână. Vezi supra p. 44. 2) FJlea-de-Sus, Popa Todoricâ, 80 ani. 112 Pig. 87. — Ocoliş, Ileana Bufnea, 25 ani. Vig. 88. — Ocoliş, Marin Popa, 55 ani. 113 114 Fig. 92.— Cacova Ierii. Pete în faţa bisericii. Pig. 03. — Cacova Ierii. Port de sărbătoare. caracteristică pentru diferitele clase de vârsta sau stare civilă ţi ea apare atât la fetiţe cât şi la fete mari, bine înţeles că la acestea din urmă în cazuri foarte rare vara şi mai frecvente iama. (Fig. 79). In regiunea răsăriteană năframa nu ocupă un loc de frunte. Ea rămâne şi aici o notă caracteristică pentru neveste, dar în ultimul timp începe să fie purtată şi de fete. In consecinţă nici părul nu se bucură de o atenţie prea mare. (Fig. 92). Amintirea vechilor năfrămi mari, negre şi cu flori ce atârnau pe spate ne întâmpină însă pretutindeni şi aci (Măgura şi Făgetul Ierii, Pădurari). Acum femeile se îmbrobodesc tot cu năframă neagră, de preferinţă, dar mult mai mică, legată simplu sub bărbie. (Fig. 93). Doar la câte o bătrână o mai întâlnim atârnând pe spate, ca o reminiscenţă a vechii găteli. Dar dacă năframa s’a păstrat totuşi până astăzi, pierzând treptat doar din forma şi îmbrobodeala de odinioară, găsim alte piese de găteală a capului, pe cale de dispariţie chiar şi în inima muntelui. Astfel este găteala capului la mireasa şi mai ales „conciu“, pe care îl purtau nevestele după nuntă. C. Forme arhaice şi ocazionale Găteala capului la mireasă. Schimbarea gătelii capului dela fată la nevastă are două faze: a) găteala miresei şi b) găteala nevestei. întâia este de scurtă durată — timpul de cununie la biserică şi o parte din ospăţul de nuntă — iar a doua se face Pig. 94. — „Brobodeala“ miresei şi a nevestei. 115 imediat după ospăţ, ca un simbol al trecerii miresei în rândul nevestelor. Găteala miresei se face dimineaţa înainte de a se pomi la biserică. Rolul principal îl are nănaşa care despleteşte părul fetei 0, şi o învăleşte cu două ştergare numite „hobod“ şi „îmbro-bodeală“. Hobodul este un ştergar lung de 2 m, cusut cu lână sau mătase neagră la cele două capete care atârnă pe spate. (Fig. 94). îmbrobodeala este tot un ştergar lung de 2,80—3 m, care se trece pe sub bărbie şi se înnoadă la ceafă, lăsând să atârne pfe spate cele două capete cusute mai demult cu forme cu ,,berea“ (lână) neagră. Deasupra capului se aşează acum o „curună de saseu“ (Vin-ca minor) şi o „curună de bani şi mărgele”. Dela „curună” a-târnă prime pe spate în jos peste îmbrobodeală. (Fig. 95). Miresele se mai mărită şi astăzi cu hobod şi îmbrobodeală în satele dela munte până la o linie care ajunge la Valea Ie-Fig. 95. — Portul miresei. Ocolif. rii, Lita Românească şi Sălciua. Dar şi aici se mai găseşte doar câte un singur hobod şi îmbrobodeală într’un sat, trecând dela o mireasă la alta până în satele vecine. Astiel în Ocoliş le mai are o singură femeie, servind atât pentru Ocoliş cat şi pentra satele din jur (Runc, Lunca Largă). De asemenea în Poşaga-de-Jos se mai păstrează o îmbrobodeală cu o vechime de 2—300 de ani. Ilobodul fiind mai nou, nu mai este cusut la capete, devenind un simplu obiect de „jolj" alb. Tot aşa Ini lc păstrează amintirea bătrânilor din satele din depresiune: Cacova Ierii, Făgetul Ierii, Filea-de-Sus, Agriş 1) Vezi supra p. 104 şi intra p. 117, 116 şi Şchiopi, Informatorii din aceste sate ne spun ca acum 50 de ani, miresei*' erau „hohotite' şi că la „cununie hobodu atârna peste glugă“ 1). Găteala capului la nevastă. Preschimbarea gătelii de mireasa în cea de nevastă se face la sfârşitul ospăţului. Ospăţul ţinea mai demult trei-patru zile, de dumineca până marţi sau miercuri şi chiar până vineri. Dar acum „îl gată“ repede, dumineca seara. In mod obişnuit cununia la biserica se face la amiazi, iar seara o „fac nevastă". Şi ospăţul se „sparge'1 (se sfârşeşte) când îi ea nevastă. Operaţia revine tot nănaşii. In timp ce i se fac cosiţele şi-i pun conciul, „o fac nevastă”, nuntaşii pornesc roată pe ia masa cu „tieru" şi cu năframa cu care se îmbrobodeşte nevasta şi strigă: „La luatu cotntciului la schimbata portului, una-două, una-doua, bagă mâna’n pungă nouă şi o bagă până’n cot şi ne scoale câte-un zlot. Şi cu teaca, iaca-iaca şi cu pungia, numa-numa şi-un amnar cu două zale, slobozit la vale". Apoi iasă îmbrobodită cu conciul. Peste cap i se aruncă o năframă. In mod metaforic se spune că au prins o pasere sălbatica şi că, nu se ştie cine e. După ce au descoperit-o, o joacă nănaşa mai întâi, apoi neamurile şi în urmă feciorii. Câte o strigatură spirituală însoţeşte jocul miresei: „De-ar fi buha ca asta m’aş lăsa de m’ar mânca’12). 1) Bica Nastasia, 82 ani ji Suci Marina, 64 ani (Cacova Ierii); _Su-sana Popa, 74 ani Făgetul Ierii); Popa Todorică, 80 ani (Pilca-cle-Sus); Luca Vasilie, 90 ani (Agriş); Lina Bologa, 86 ani (Şchiopi). 2) Ocoliş, Ion Muntean, 59 ani. 117 Conciul se cumpăra din târg şi era „alb cu 12 bumbuşte galbene “ 1, cil „aoe mari ca merele “3). Forma Iui, aşa cum se mai păstrează astăzi, este asemănătoare unei pălării de jolj alb, care pe margine are o „scoarţă de salcă“ 3) învălită tot în jolj alb. In fata, marginea tare a conciului are două prime roşii, cumpărate, împodobite cu fir aurit. Pe deasupra sunt prinse 11—12 „ace“ mari de metal auriu. Conciul se aşează pe cap, iar deasupra se pune o năframa neagră, peste care se aşează aoeeaşi „îmbrobodeală “ albă pe care am văzut-o la mireasă. Din spate năframa neagra este uşor vizibilă de sub „îmbrobodeală", iar în faţă capetele amândurora se înnoadă pe sub bărbie. (Fig. 96). Acest conciu este purtat astăzi numai în după masa zilei de nuntă. Mai demult — de pildă cu vreo 50—60 de ani în urmă — în Ocoliş nevestele se „învăleau“ timp de un an doi după ce se măritau. II luau mai ales când mergeau la biserică. Astfel de conciuri se mai găsesc (1939) în Ocoliş şi Poşaga-de-Jos, iar amintirea lor se întâlneşte încă în satele: Poşaga-de-Sus, Sălciua-de-Sus şi Cacova Ierii. In aceste din urmă, bătrânele de astăzi au mai apucat în copilăria lor conciul. Astfel încât chiar dacă astăzi nimeni nu-1 mai poarta de cca 50—60 de ani, prin informaţii el se poate recon- stitui dovedind că era la fel cu cel pe care-1 găsim încă în Ocoliş şi Poşaga-de-Jos. (Fig. 97). 1) Belloara, Blcanf Zaharia, 54 ani. 2) Sălciua-de-Sus — Valea Largă, Bichlş Ana, 76 ani. 3) Ocoliş, Borfotă Ioana, 60 ani. 118 Un condu similar se întâlneşte însă şi în satele mai îndepărtate de acest nucleu arhaic, în cele care se pierd în depresiunile locale răsăritene. El păstrează elementele esenţiale: năframa neagră şi albă şi chiar şi conciul, care şi-a schimbat doar decorurile având în loc dc ace mari de metal, mărgele, pe care nevasta le lua dela „bearta“ pe care o purta ca fată. Aoeastă formă nouă ca aspect purta şi un alt nume, nu de oonci, ci de ,,ceapsa‘. Nimic nu ne îndreptăţeşte însă să nu vedem la origine aceeaşi piesă şi găteală a capului, carc a suferit aceste schimbări de elemente decorative — mărgele şi flori — sub influenţe mai reoente, venite de sigur din basinu-rile locuite de Germani şi Unguri, ale Ierii şi Trăscăului (Ri-metea). Această influenţă este cu totul secundară, deoarece nu se referă decât Ia elementele decorative (înlocuire determinată de dispariţia dm comerţ a podoabelor de metal), piesele principale ale gătelii capului: „îmbrobodeala", năframa neagră şi albă, precum şi forma conciului, împreună cu sistemul de îmbrobodeală, au rămas aceleaşi. Deoarece termenul de „ceapsă1' se cunoaşte şi în Banat şi Hunedoara 1), considerăm păstrarea lui în regiunea Litei— Agriş—Şchiopi, ca o rămăşiţă a unei arii de răspândire mai mare, din care s’au mai păstrat doar câteva insule. Această ceapsă a dispărut însă de mult. Prezenţa lor în regiune ne-o semnalează doar informaţiile bătrânelor. „îşi puneau ceapsă împenată, o neagră, cu mărgele şi pene. Acum nu ştii că-i nevastă nouă, atunci era cu trei năfrămi“ *). „Nevestele purtau ceapsă cu mărgele dela beartă. Cepsele le purtau la biserică şi douăzeci de ani“3). Fetele se măritau cu hobod alb şi apoi cu ceapsă. Peste colbeci puneau o năframa albă şi una neagră, le îmbrobodeau pe sub barbă. Peste cap puneau oeapsa cu flori şi mărgele4). Concomitent cu această coapsă s’a mai purtat o ceapsă 1) Cf. T. Papahagl, itnages d’Etnographle roumalne, Hucurcşti, voi. I., 1928, PI. 29 a, fi li. Vuia, Aşezările, casa şi portul ţăranului român din Ardeal şi Banat. Transilvania, Banatul, Crlşana şi Maramureş, Bucureşti, 1929. 2) Iară, Chiorean Veronica, 73 ani, orig. din Făgetul Ierii. 3) Filea-de-Jos, Popa Ileana (Chişe), 82 ani. 4) Şchiopi, Lina Bologa, 86 ani. 119 mica, numită şi „muruniţă“ (Agriş). Această „murună" era un „şinor“ roşu pe care erau cusute mărgele. „Muruna“ o puneau peste păr deasupra frunţii. Apoi se îmbrobodeau cu năframă neagra, de sub caTe se vedea muruna. Năframa era numai pe vârful „coamelor”. Se înnodau înainte şi apoi o dădeau pe după cap şi o mai înnodau înainte şi în urmă se înnoda înapoi, Aoeastă îmbrobodeală păstrează deci aceeaşi ordine pe carie o găsim şi în legătură cu conciul sau eeapsa. Informatoarea noastră din Lita Românească a părăsit-o însă de vreo 50 de ani. D. Forme dispărute Piesele descrise până acum: oonciul, ceapsa şi muruna, cu oomplexul lor de îmbrobodeală, cu toate ca tind să dispară^ se mai găsesc doar sporadic, sau oel puţin în unele sate, sau în orice caz se pot reconstitui prin amintirea încă vie a bătrânelor care le-au purtat în tinereţea lor. In afară de acestea, se păstrează amintirea — uneori numai numele — unor piese dispărute astăzi cu desăvârşire şi despre care abîa câteva femei trecute de 70—80 de ani îşi amintesc că le-au văzut când erau copile la câte o bătrână. Astfel au fost „tindeiele“ albe şi lungi cu care se înfăşură capul, „le învârteau roată pe lângă cap şi unde era ca-pătu Ie lega cu o bumbuşcă“*)- Ni se semnalează prezenţa lor în Ocoliş, Sălciua, Filea-de-Sus, Agriş, Hăşdate şi Lita. Se precizează chiar că „dela Trăscău încolo, pe la Hidiş“ (Vinţul de Sus) tot aşa s’a purtat2). .Această afirmare locală, ne confirmă comparaţia pe care o anticipam într’un capitol anterior, referitoare la asemănarea cn găteala capului din regiunea Sibiului şi Făgăraşului. E. Forme ocazionale recente In regiunea de dealuri din răsărit, fetele au purtat pe cap, în ultima perioadă de 50—60 de ani, o piesă de podoabă 1) Lita, Vlas Ana, 78 ani. 2) Ocoliş, Frăslna Muntean, 53 ani. 120 T T Fig. 98. — „Bearta” Minadorei Grozav, 18 ani, din Muntele Băişorii. numită „bearta (Fig. 98), „Bearta“ e „mai lată de un lat de mână“, cu mărgele albe argintate, albastre, verzi şi galbene aurii. Mărgelele sunt prinse pe un carton tare, învălit în pânză roşie. Acest carton căruia i se dă forma unei cununi, se numeşte „veşcă“ sau „doseaDe învălitoarea roşie sunt prinse mărgelele în modele simple geometrice. Pe marginea de deasupra sunt prinse „bumbuşte“ din celuloid roşu, galben şi albastru „Bearta“ este aşezata pe cap, cât mai pe ceafa. Părul este pieptănat cu coadă pe spate. Această „beartă“ este purtată de fete dela 13—14 ani şi până când se mărită. Nevasta nu mai poate purta beartă. Ea este semnul de podoabă şi distincţie pentru fete. Chiar şi ele o poartă numai la biserică. Această piesă ocazională se întâlneşte astăzi numai în câteva sate: Plaiuri, Hăişoara şi Muntele Băişorii. Frecvenţa ei aici este foarte redusă, două-trei berţi într’un sat, purtate de câte o fată frumoasă, care însă n’a acceptat să renunţe la o notă ce o punea în evidenţă. Ea a început însă să dispară de multă vreme, astfel că prezenţa ei pe alocuri a devenit un obiect de curiozitate. In alte sate mărginaşe: Lita, Hăşdate, Şchiopi, Filea-de-Jos, lara, Filea-de-Sus şi Valea Vadului „hearta*1 şi-a avut apogeul înainte cu 40—50 de ani dispărând treptat, în unele abia de câţiva ani. In legătură cu apariţia „berţii“, care pare a fi avut loc acum vreo 70—80 de ani, şi apogeul ei, care a durat numai câteva decenii stingându-se foarte repede, se pun câteva probleme importante. Originea ei este de sigur străină. Bearta a pătruns dela Germani, dela care au luat-o şi Ungurii. Faptul este explicabil dacă ne gândim că în pragul regiunii noastre avem o aşezare compactă de Germani maghiarizaţi Ia Litenii-de-Sus. Populaţia românească este conştientă de acest împrumut şi în acelaşi timp' de oarecari particularităţi proprii fiecăruia. La Baişoara ni se spune cu precizie că la Trăscău încă poartă fetele beartă, cu prime scurte şi nu le puneau aşa pe oeafă ca Românii, ci mai în vârful capului. „La Liteni poartă şi acum unguroaicele beartă de asta“ 1). Trebue să remarcăm însă că deşi este o piesă de împrumut recent, ea ne apare cu totul deosebită. Ea nu este confecţionată gata din comerţ, ci este cusută de fete cu mărgele cumpărate, dela târg şi aşezată pe cap ca o cunună, cu multă uşurinţă, fără să reprezinte nota de podoabă masivă şi greoaie a berţilor străine. Modelele rea- 1) Băişoaro, Muntean Vasilie, 75 ani. 122 lizate sunt geometrice. „Primele“ care atârnau dela beartă, mai demult erau aceleaşi pe care le găseam atârnând în „coadele“ de pe spate sau la găteala de mireasă. Numai în ultimul timp ele prezintă o asemănare mai mare cu oele germane şi ungureşti, fiind cumpărate dm aceleaşi târguri: Iara şi Turda. 4. ÎMBRĂCĂMINTEA A. Piese principale Cămaşa. Intre toate piesele de port ale unei femei, cămaşa prezintă cea mai mare variaţie. Fiind în primul rând piesa de frunte, cămaşa se bucură de o specială atenţie, atât în ceea ce privesc cusăturile, cât şi culoarea lor. Ţinând seamă de cele trei elemente fundamentale ale unei cămăşi: croiul, cusăturile şi materialul, putem distinge mai multe tipuri de cămăşi, fiecare cu variantele sale. Facem mai întâi o prezentare sumară a tipurilor de cămăşi, pentru a ne ocupa după aceea cu fiecare în mod amănunţit. In portul de astăzi am distins patru tipuri: 1) Cămaşa cu ciupag; 2) Cămaşa bătrânească; 3) Cămaşa cu cbeiţe; 4) Cămaşa cu pene. Astăzi aceste tipuri se confundă cu o clasificare după vârstă. Cămaşa cu ciupag îşi are lumea ei de mult dispăruta. Intr’un trecut mai îndepărtat (cca 70 ani) ea a fost purtată şi de femeile tinere alături de cele bătrâne şi chiar şi în zile de lucru — în ultima vreme numai de cele bătrâne — iar astăzi numai de unele bătrâne la zile de sărbătoare şi foarte rar câte una în zile de lucru. Cămaşa bătrânească, după cum îi indică şi denumirea, este cămaşa bătrânelor, iar cămaşa cu cheiţe este cămaşa nouă, a fetelor şi femeilor tinere. Cămaşa cu pene este cămaşa recentă purtată numai de fete. Menţinându-se încă pe linia veche locală, această cămaşă reprezintă şi o trecere spre forme de amestec. Prin această clasificare ne-am putut faoe şi o ideie despre etapele de evoluţie ale portului. Faţă de cămaşa cu ciupag, 123 cea bătrânească prezintă o notă deosebită numai în amănunte de croi sau cusături, iar cea cu cheiţe păstrând doar croiul şi unele cusături, schimbând însă total materialul şi culorile cusăturilor. Schimbarea materialului se datoreşte înlocuirii pânzei ţesută în casă cu jolj ul cumpărat din comerţ. Ca urmare se schimbă şi materialul şi culorile cusăturilor. Spaţial aceste tipuri de cămăşi se repartizează astfel: Cămaşa cu ciupag a avut o arie de răspândire foarte mare, care s’a întins în întreaga regiune cercetată de noi, chiar depă-şind-o. Astăzi ea se mai poartă numai într un grup restrâns de sate din regiunea muntoasă apuseană, dela picioarele Muntelui Mare (Ocoliş, Runc, Ocolişel, Vidolm, Poşaga-de-Jos, Poşaga-de-Sus, Lunca, Sălciua-de-Jos, Sălciua-de-Sus, Hăş-date, Muntele Săcelului şi Valea Ierii). în aceste sate se găseşte de altfel portul vechiu întreg foarte bine păstrat. Tot în aoeasfă regiune îşi are apogeul şi celelalte cămăşi: bătrânească şi cu chciţe. Spaţial cămaşa bătrânească a avut şi ea o mare răspândire împletindu-şi drumurile cu cămaşa cu ciupag. Singură cămaşa cu cheiţe, în faza ei actuală a materialului, este o cămaşe nouă care îşi are aria ei limitată la satele de mai sus. Cămaşa cu pene apare sporadic. 3) Cămaşa cu ciupag. Cămaşa*) cu ciupag reprezintă astăzi expresia caracteristică a unei lumi ce se duce. Nota ei specifică o dă de sigur croiul, dar mal ales caracteristicul „ciupag“, cusătura mare care acopere pieptul femeii. Elementele specifice ale unei cămăşi cu ciupag sunt: a) ciupagul pe piept; b) gura cămăşii în spate; c) cusătura peste cot; d) fodor mare; e) brăţară; i) guler; g) cipcă la fodor; h) cheiţe. Variantele dela acest tip se produc numai la cusăturile mânecilor păstrând întotdeauna elementele principale: croiul şi ciupagul. Pentru a o prezenta mai amănunţit, e necesar să ne ocupăm de croiul, cusăturile şi materialul cămăşii. (Fig. 99). Croiul. Părţile principale ale cămăşii sunt: trupul cămăşii şi mânecile. Ele se croiesc în total din şapte „coţi“ 2). 1) In regiunea cercetată nu se întrebuinţează termenul „iie“ ci numai cel de „cămaşe”, atât la barbafi cât şi la femei. 2) „Cotul" bătrân este de trei palme (cca 60 cm). 124 ţ \ Fig. 99. — Cămaşe cu ciupag. Ocoliş. (Brata Anghelina). 1 ruptd cămăşii este alcătuit din mai multe bucăţi: pieptul, care se croieşte din doi „laţi“ 1), spatele, care se croieşte dintr’un „lat1' şi „palia”, forma ce vine sub mâneci, croită dintr’un „lat" împărţit în două, prin care sc împreună pieptul, spatele şi mânecile. Fiecare „palia" este alcătuită din două piese. (Fig. 119). Ambele se croiesc din jumătatelc de lat ce-i este destinat. Prima bucata este un dreptunghiu, a doua este un patrat tăiat dela extremitatea drepunghiului, care ia acelaşi Ioc inversându-şi doar poziţia firelor. Prin aceasta sc obţine elasticitatea acestui „petec“ sau „pui“ datorită firelor aşezate oblic. Colţul Iui vine pe dos, iar marginile sunt prinse printr'o cusătură vizibilă în faţă. Astfel mişcările mânii se pot face liber, iar cusăturile nu sc rup. Croită bătrâneşte, „palia" aceasta trebue să aibă o lungime precisă, anume de un „căluş" 2). Ne închipuim deci cât de scurtă trebue să fie cămaşa. (Fig. 102—105). Trupul cămăşii ajunge exact până la brâu (cca 50 cm). In schimb fiind format din patru „laţi" (240 cm), este extrem de larg şi deci de încreţit. Pieptul are ,yciupaguF', iar deschizătura cămăşii este în spate şi se încheie cu „chiotori‘‘ (băieri). In jurul gâtului cămaşa este adunată în încreţituri, lăsate în forma lor naturală, aşa cum vin, nerotunzite, prinse, doar priiitr’un „guler carc vine strâns pe gât. La umeri trebue să fie tot atâtea încreţituri câte sunt în faţă, indiferent de grosimea materialului. Mâneca este croită din doi laţi, având deci şi ea o lărgime foarte mare şi totodată şi o lungime mare, trebuind să fie mai lungă decât mâna (cca 70—80 cm), Prin „brăţara” care o strânge însă din jos de cot formând un „fodor“ mare, ca arc totuşi lungimea normală a mânii. Remarcăm că atât ciu-pagul, cât şi cusăturile mânecilor sunt lucrate înainte de a fi încheiată cămaşa, lăsând ulterior numai brăţara mânecilor şi cbeiţele cu care se încheie. Cromologic ele se lucrează astfel. In primul rând mânecile, care sc „înduplecă*1 (se îndoaie) şi se „ruptureşte“ pe margini. Prin această cusătură se prinde 1) Un ,lat“ este lăţimea pânzei (cca 60 cm); măsurat bătrân eşte-este de două palme şi trei degete. 2) Unitate de măsură egală cu distanţa cuprinsa între degetul mare-şl cel arătător. 126 IO 00 u —V* * V. , I (■ r - ■ Figr 10-2.—Cămaşe cu ciupag. Ocoliş. (Brata Anghelina). Pig. 103.—Cămaşe cu ciupag. Ocoliş. (Rajaela Dochia). h-i -□ Pig. 105. — Căntaşe cu ciupag. Ocoliş. (Brata Anghelina ). Fig. 104. — Cămaşe cu ciupag. Ocoliş. (Brata Anghelina). \ Fig. 106.—Cămaşe ca ciupag. Ocoliş. (Muntean Marin). Fig. 107. — Cămaşe cu ciupag. Ocoliş. (Orala An gh elina ). I.r JOS. — Cămaşe cu ciupag. Ocoliş. (Maria Popa). Fig. 109.—Cămaşe cu ciupag. Ocoliş. (Trăşina Munte an). marginea din dos, în acelaşi timp lăsând în faţă o linie dreaptă care prinde într’un punct tot câte trei fire. Se lucrează apoi cusătura peste cot şi pe la marginea fodorului. Apoi se încheie, în aoest timp punându-i „paha“ şi încheind-o cu spatele şi apoi cu pieptul care are ciupagul cusut. Urmează acum braţările mânecilor şi încreţiturile la gât. In urmă i se prinde gulerul cusut şi el dinainte, iar la capete chiotorile. Toate aceste piese din care se formează cămaşa, pieptul, spatele, paha, mânecile şi gulerul sunt iniţial dreptunghiulare. Ele chiar rămân sub forma aceasta, fără nicio rotunzire, reprezentând deci un croi pe cât die simplu, pe atât de corespunzător. Cusăturile caracteristice unei cămăşi cu ciupag, sunt: a) ciupagul; b) mânecile: cusătura peste cot, brăţara mânecii şi cusături pe marginea fodorului; c) gulerul şi d) cusături cu care se încheie părţile cămăşii. Bineînţeles că acestea variază la infinit, în detalii. a) Ciupagul are trei elemente principale: tehnica, motivele şi culorile, care alcătuesc nota caracteristică a cusăturii. Ţinem sa insistăm în legătura cu ciupagul, mai ales asupra tehnicei, întru cât el nu se mai lucrează astăzi. Cămăşile cu ciupag, câte mai există, au fost lucrate de bătrâlnele de as-tazi, în tinereţea lor. Acum ochii bătrânelor sunt prea slabi pentru cusătura migăloasă a ciuptagelor şi pe de altă parte nici nu se mai simte nevoie pentru restul vieţii lor. Cât despre o moştenire a cămăşilor cu ciupag, nu mai încape vorbă, căci bătrânele le duc cu ele în mormânt — dorinţa nestrămutată — iar diacă mai rămâne câte una, aceea se păstrează în ladă ca un obiect de curiozitate, de unde va fi scoasă eu peste mult timp şi înstrăinată pentru un preţ de nimic. T ehnica ciupagului nepracticându-se astăzi, nu se va mai cunoaşte în scurt timp. Peste 40—50 de ani, orice întrebare va fi de prisos. Chiar şi 'acum sunt puţine femei care ştiu lucra un ciupag. In Sălciua-de-Sus (cătunul Valea Largă), de pildă, o bătrână ne spunea că nici mai demult nu se pricepeau toate. „Erau trei femei în sat care ştiau face ciupage şi celelalte aduceau Ia ele“ L). Acesta este un caz de specializare a muncii. Dar în celelalte 1) Sălciua-de-Sus,— Valea Largă, Bichiş Ana, 76 ani. 132 sate, fiecare îşi lucra ciupagul pentru cămaşe şi atunci munca cerea mult timp, uneori câte două săptămâni, bineînţeles socotind şi grijile, gospodăriei alături. Oricum „ciupagurile ălea Pig. HO. — Ciupagul. Ocoliş. (Frăsina Muntean). erau lucra mare“ r). Dar dacă numai în puţine sate mai sunt femei care ştiu face ciupage, în altele ne întâmpină doar generalităţi „s’o mai adevăsît (prăpădit), c’amu n’o mai făcut de oarecând'* 2). 1) Şchiopi, Lina Bologa, 86 ani. 2) Poşaga-de-Sus,—Săgaja, Dochla Ţiglea, 50 ani. 133 Ciupagul sc coase pe pauza formată clin cei doi laţi cusuţi la mijloc („pe dos“)) destinaţi pieptului. Din (jucata care iniţial este un dreptungbiu, se formează prin încreţire un trapez cu baza mai mică deasupra. (Fig. 110). Increţirea se tace cu mai multe fire de „spemă" (aţa de fuior pregătită în mod special), care sunt trecute dela un capăt la celălalt al pânzei. Ciupagul se „înduluie“ (începe) astfel: Sc trece cu firul de aţă peste trei fire ale pânzei ridicându-se al patrulea şi tot aşa mai departe până s’a trecut prin cei doi laţi ai pânzei. „Calc tri şi iau unu“ şi „îmi încreţ ciupagu" spune femeia1). Alte fire de aţă urmează una după alta la o distanţă de 8 mm, până când sc încreţeşte suprafaţa necesară (cca 17 cm), respectând exact acest calcul de 3 şi 1, astfel ca la fiecare rând să se ridice aceleaşi fire. In această fază de încreţire a ciupagului, încreţiturile nu sunt încă strânse, ele se lasă cât mai largi (aţa fiind foarte lungă), în aşa fel ca să se poată lucra cu uşurinţă la alegerea firelor din rândurile următoare. In total se 'trag astfel cca 20 fire. La capete aţele se Iasă la început libere pentru ca încreţiturile să sc poată mişca uşor. După oe s’a terminat încreţitul, ele se strâng şi se aranjează, primind forma definitivă, de trapez cât mai regulat, care se orientează ca dimensiuni după pieptul femeii, pentru care se pregăteşte cămaşa. Forma de trapez se- obţine prin faptul că aţa primului fir de deasupra este mai scurtă, iar în rândurile următoare pe măsură ce sc înaintează spre marginea de din jos a trapezului, aţele se tot lărgesc după cum cere forma pieptului. Firele de aţă sc înnoadă acum la capete şi se petrec pe dedesubtul pânzei, fixându-le astfel lungimea şi deci şi forma ciupagului. Acest fel de a încreţi „călcând** trei fire şi ridicând unul nu este totdeauna acelaşi. El depinde de grosimea pânzei şi de felul modelului. Dacă pânza este mai groasa, el se va putea face în acest fel de 3 şi 1, dar dacă pânza este cu firele mai subţiri, atunci se va lua trei lire şi se va „călca” şase, căci se va ţine seamă de numărul creţelor care trebue să concorde cu numărul punctelor modelului ce va fi executat şi care cere o anumită mărime. Aceasta rămâne 1) Ocoliş, f’răsina Muntean, 53 ani. 134 Fig. IU. — Ciupag. Ocoliş, (lirala Anghelina). J ( L Fig. 113. — Ciupag. Ocoliş. (Măria Popa). Fig. 114. — Ciupag. Ocoliş. (Goudileasa). deci la aprecierea femeii şi depinde de priceperea ei. Ne convingem deci că un ciupag cere multă iscusinţă şi practică. Dar şi în cazul din urmă, firele ridicate în prima linie treime sa „adărmăluie" (să se potrivească) cu cele ridicate în landurile următoare. Ciuptigul din Fig. 110 are 246 încreţituri. Ele vor constitui punctele pe care se va lucra modelul, astfel că firele ridicate ale încreţiturilor, aşa cum stau strânse uncie lângă altele, se prezintă exact ca o pânză întinsa cu firele sale alături. Modelul se lucrează fără nicio deosebire. încreţiturile nu supără de loc paralelismul şi exactitatea firelor. Dar tocmai acum iasă la iveală arta ciupagului. In realitate deşi toate ii rele ce au fost ridicate vin uncie lângă altele, ele nu sunt tocmai paralele, ci vin ca razele, deasupra foarte apropiate şi tot mai distanţate în partea de jos. Prin aceasta, după ce s’a exccutat modelul şi fii ele colorate apar tot în acest fel, cu picioarele tot mai lungi spre bază. Modelul se lucrează în linii orizontale. In modelul din care este alcătuit ciupagul, putem distinge în partea lui din jos „brăţara mică“ şi sub ea „brăţara mare“, cu care se sfârşeşte ciupagul. Deasupra acestor două brăţări se desfăşoară un fragment de model, care se potriveşte cu o oarecare simetric pe^pieptul femeii, dar el nu are niciun cadru pe cele două laturi şi nici deasupra. Singurul cadru ar putea fi baza de desubt a brăţarelor. Modelul se prezintă astfel, ca un fragment dintr’un model ce s’ar lăsa continuat la infinit, întreruperea lui este provocată de sfârşitul pieptului la gât şi acolo unde se împreună cu mânecile. Motivele sunt toate geometrice. Intre ele se disting unele forme care sunt şi cele mai frecvente, ca: „zăluţa“, „crăcii", „steluţa", „cruce1', „pui“ şi „comu berbecelui". (Fig. 115). In dosul ciupagului, sub guler, se fac nişte împunsături (un singur rând) care fixează încreţiturile. Ele se numesc „îndărămnica“. Se prinde astfel tot a doua încreţitură mergând cu acul înapoi, de unde şi numirea cusăturii. Aceste împunsături se fac tot cu „spemă“ (aţă de fuior). Culorile obişnuite la ciupage sunt mai mult negru şi roşu, uneori amestecate, răsucite două fire negre cu patru roşii, sau cat voia fiecare, ca să domine roşul sau negrul. „II 137 presuceam cu fusu" v). Ca nuanţe de roşu sunt sau roşul închis, sau deschis de tot, un fel de roşu gălbui, aproape portocaliu. O culoare iarăşi foarte obişnuită este cafeniul rezultat probabil dintr’mi negru spălăcit, iar dintre culorile mai puţin frecvente avem verdele inchis, şters, un fel de verde gălbui şi „morosclivă'1 (un violet în două nuanţe mai „albi-cios" (deschis) sau mai negricios1' (mai închis2). b) La mâneci se disting mai multe cusături: 1) peste cot, numită şi ,,şire“ (Sălciua, Poşaga), „tăietură" (Valea Ierii, Hăşdate) sau „trăsură1" (Ocoliş); 2) „bră-ţara‘‘ şi 3) pe marginea fodorului. Brăţara se lucrează după aceeaşi tehnică ca ciupagul, pe încreţituri. Motivele sunt asemănătoare. Cele mai frecvente sunt „zaluţa“ şi „eracuL şi mai puţin figura numită „dârg“, (Fig. 116, 104, 100, 99) variind la infinit diferite motive din ciupag. Celelalte cusături de peste cot şi dela marginea fodorului, schimbă tehnica. In această privinţă distingem trei . îndăramntea de cusături: 1) „pe fir“ adică în linii orizontale, care se rijz* î io,—Motive frecvente i i, 1 în cusătura ciupagului. lucreaza mai mult pe dos, pentru ca ambele feţe să fie perfect lucrate, în acelaşi timp econoinisindu-se aţa; 2) cu „sulăi“, numiţi şi „sulăiti“ un fel de cruci lucrate pe faţă în felul următor: se face un picior lung peste mai multe fire şi apoi se revine pe deasupra trecând tot peste două fire cu picior mic şi se încrucişează cu primul picior în forma de jumătăţi de cruci. Cusătura dă astfel impresia de mici cruciuliţe lucrate pe fie- 1) Ocoliş, Maria Popa, 55 ani. 2) Hăşdate, Neamf Nastasia, 69 ani. „zăluţă" —“— „steluţă ’ —-3— , cruce' —, pui r ^ .pur AvAV dârg connu ierbecelui 138 care fir (Fig. 116); 3) „hranei-1 (lanţ făcut cu acul de cusut), din care se pot forma cu uşurinţă diferite motive. In Poşaga-de-Jos şi Sălciua, cu această cusătură numită „peste ac” sunt lucrate peste cot şi la marginea fodorului „şire“ sau „forme armeneşti11. Această numire ar putea indica origineax) atât a tehnioei cât şi a motivelor executate, în formă de spirală cc umple tot spaţiul. Un lucru se afirmă cu certitudine că dacă prima tehnică („pe f.ir‘() este legată de motive geometrice, aceasta este proprie şi specifica spiralei şi motivelor închise şi greoaie. Chiar din numirea lor re-ese acest aspect: „ruj ile ăle bătute11 se numesc a-eeste „şire * la Sălciua, sau numai „ruijilea“, (cusături dela marginea fodorului). Cusătura „sulăi“ la fel ca şi cea „pe fir11 prezintă avantajul de a se putea lucra fără dos. La marginea fodorului se lucrează o cusătură caracteristica: „ruptură'1 („rupturim mânecile11). Se „înduplecă" (îndoaie) spre dos marginea şi se prinde cu o cusătură care pe faţă lasă un singur fir (negru, galben sau alb) ce leagă tot câte trei fire. (Fig. 116). Cipca se prinde prin cusătura numită „ptişa-lău“. Atunci când pe marginea fodorului lipsesc motivele mai late, asemănătoare cusăturii peste cot, aşa cum le vedem în Fig, 99, se fac motive foarte înguste sau numai mici „corniţe care se lucrează tot pe dos prin cusătura „pe fir11. c) Gulerul vechiu al unei cămăşi cu ciupag este cusut întotdeauna cu „tinguţă“, iar pe margini cu „tivitură“, intr’o singură culoare, negru sau roşu, după cum este culoarea cămăşii. (Fig. Î01, 102, 103, 104, 105, 108, 109, 113, 117). In căituri excep- 1) Armenii au ajuns în regiunea noastra sub formă de comercianţi la târguri. Pe la anul 1784 sunt amintifi la târgul anual din Câmpeni. Cf. Rubin Patifla, Munfii Noştri, Ţara Ţopilor. Orâştie. 1912, p. 55. ~ zimţi wuwir \/\/\//\y\/ ptişalău oggqo , brânel * fr.şutai" sau julâiţe’ v v v v . corniţe * Fig. 116. — Cusături In mâneci. 139 ţionale, în locul „tuiguţei^ are mici motive, lucrate cu „sulăi“ sau „pe fir“, păstrând însă pe margini „tivitura“. Gulerul. acopere capetele încreţitu- gu/eru! tinguţă tivitură rilor. Increţirea se face cu , „spema“, care fiind toarsă zmtpa suquter , . * ' * H ir» — ■ — . lăbuţe Fig. 117. — Cusături la gura cămăşii. din fuior şi pregătită special, este foarte rezistenta. El se încheie la spate cu „chiotori". La gura cămăşii, pe lângă deschizătură se fac uneori „lăbuţe". încreţitura din spate, strânsă în jurul gâtului, poartă şi ea numele de „ciupagu din spate". De-a-Iungul încreţiturilor din jurul gâtului, din jos de guler se fac „zîmţi“. (Fig* 117, 113). d) Cămaşa se încheie prin diferite cusături, care sunt de o remarcabilă frumuseţe şi variaţie. Unele din ele au o destinaţie precisă cum e „umbreaja meselor'1 (Fig. 118), cu care se încheie partea de deasupra a mânecilor cu spatele şi piep- Qheiţa a cu zt'mţi citită peste pahă fP% brânci fit Ungi chfiti dela pană umbre/y^ l/nmja'} cu tri pfct&sn tiveai's umbroaja mt&elop Fig. 118. — Cusături cu care se în- Fig. 119. — Paha. Ocoliş. (Cora cheie cămaşa. Ileana). 140 tul. Tot la acest loc de faţă a cămăşii, se mai încheie cu „um-breaja cu trii picioare “ şi „cheita a cu zimţi“. La celelalte încheieturi ale cămăşii se fac alte cusături, ca „umbreajă tivită" sau „umbreajă de colo şi dincoace". O atenţie deosebită se dă „cheiţei peste pahă“, pe lângă care se mai coase un „hranei", sau se fac mici „pui“ (Fig. 119), această pahă fiind vizibilă la fiecare mişcare a mânii, deşi este situată sub mâneci. Uneori şi pe lângă umbreje se fac „corniţe"-1) pentru a le scoate mai mult în evidenţă. Cămaşa se încheie însă şi cu simple împunsături de „tiveală“ sau „cheiţă“, mai ales în partea spatelui, sau cu frecventele împunsături numite „ptişalău“, cu care am văzut că se prinde „cipca“ şi le vom vedea şi la alte piese. „Chiotorile“ (băierile) se împletesc din zece fire de fuior bine răsucite şi foarte subţiri. Se îndoaie în două, iar capetele lor se înnoadă şi se fixează într’un loc din care să nu scape când firele sunt întinse. Cei cinci laţi care au rezultat se trec pe degete, trei degete dela mâna dreaptă (arătător, mijlociu şi inelar) şi două degete (arătător şi mijlociu) dela mâna stângă. Degetul inelar dela mâna stângă trece printre firele de pe degetele (mijlociu şi inelar) dela mâna dreaptă şi ia pe deasupra firul de pe degetul arătător. Acum cele două fire care au rămas la mâna dreaptă înaintează pe degete, cel de pe mijlociu pe arătător, iar oel de pe degetul inelar pe mijlociu. Mişcarea se repetă la mâna stângă, care are acum trei laţi. Firul împletit rezultat este rotund având o cir-conferinţă de cca 5 mm. Mai demult aceste „chiotori” erau nelipsite unei cămăşi cu ciupag, da „amu nu mai împleată nime, pun copcii şi bumbi”3). Dela guler atârna uneori în faţă o „chiotoare pentru pene", de care femeile, chiar şi mai bătrâne, îşi acăţau flori, care atârnau astfel pe Ia mijlocul ciu-pagului. Cipca albă dela marginea fodorului se făcea mai diemult cu un „ac cu cârlig”, cu diferite modele, între care cele mai frecvente erau „zăluţa" şi „cracul". In ultima vreme mai mult se cumpăra o cipcă asemănătoare, groasă din bumbac* în care modelele nu mai au numiri. 1) Aceleaşi „corniţe1* care se fac şl pe marginea fodorului (Ffg. 116). 2) Ocoliş, Frăslna Muntean, 53 ani. Pe lângă aceste cusături caracteristice şi generale, apar ca variante, următoarele elemente: 1) In loc tle cusătură peste cot se pune „cipcă “ cumpărată. 2) Lipseşte cusătura peste cot, rămân numai cheiţele, brăţara şi fodorul mare cu cipcă. (Fig. 108). In acest caz se întâlneşte uneori pe marginea fodorului un motiv nou „câr-ligel la fodori '. (Fig. 109). Acest cârligel este tot cipcă cumpărată (un fel de „şinor“ negru îngust), care se aplica în spirală împreunându-se cu un „brânel“ (lanţ făcut cu acul) la mijloc. 3) Deasupra cusăturii peste cot 9e adaugă intercalări de cipcă, cu mici modele cusute pe margini (Fig. 120) sau numai mici cusături. Fig. 120. — Cămaşe cu ciupag. Săgaja. (Dochia Ţiglea). 4) Lipseşte cusătura peste cot şi apar două şire de intercalări de „cipcă" cu mici modele pe margini. Toate aceste variante apar numai la cămăşile mai nouă. Este semnificativ că ele îşi fac apariţia numai când ciupagul este pe cale de dispariţie făcând trecerea spre forma nouă a 142 cămăşii, fără ciupag şi cu, sau fără, cusătură peste cot. De asemenea este foarte important că deodată cu aceste variante apare şi un element nou: „cipca“ colorată. Ea a apărut în regiunea cercetată numai de vreo 30 de ani. Se procura din comerţ. „Venea o unguroaie dela Trăscău (era o ţigană) cu cipcă şi puneam în loc de cusătură peste cot”1). In unele cazuri tot într’o perioadă recentă, se cumpăra în acest scop „ponivă” sau „bercă“ (lână neagră cu care se ţesea şi la za-dii2) şi se făcea dantela în casă. Este deci de remarcat ca cipca cumpărată sau lucrată, intercalată sau aplicată în locul diferitelor cusături, apare concomitent cu formele noi de-a-lungul mânecii. Acesta este însă aspectul unei cămăşi cu ciupag într’o perioadă recentă de cca 30 de ani, care reprezintă atât o forma de trecere spre o fază nouă de evoluţie, cât şi diferite influenţe. Cu aceste note recente sunt însă puţine cămăşi, ca semn că atunci când s’a păşit pe acest prag al amestecului, elementele se sting în scurt timp. Materialul. Cămaşa cu ciupag diferă ca material. Ea este totdeauna din pânză albă, dar mai demult pânza se ţesea din fuior curat, iar în ultima vreme (aprox. 50—60 ani) se amesteca fuior cu bumbac. Sunt excepţii cazurile când cămaşa întreagă este din bumbac şi atunci ea a fost lucrată într’o perioadă recentă, când cămaşa se găsea într’o faza mai înaintată de evoluţie. Această pânză de bumbac curat se numeşte ,}jolj“. Ea a fost destinată cămăşii de sărbătoare. Materialul din care se făceau cusăturile ne permite să fixăm vechimea cămăşilor cu destul de multă precizie. Cronologic, ciupagurile şi celelalte cusături ale cămăşii de acum o sută de ani, erau cusute cu „păr de pe oi“ („cum sunt scle-bele“â), acum 80 de ani erau cu „ponivă“ (sculuri de lână colorată ce se cumpăra), iar în ultima vreme cu „amici“. Aţa cu care se încreţea ciupagul şi uneori se făceau şi diferite cheiţe, se pregătea din fuior dându-i astfel rezistenţa neccsară. Această ată poartă numirea de „spemă“. întrebuinţarea ei de astăzi s’a redus, rămânând numai la încreţitura dela gât. 1) Poşaga-de-Jos, Roşa Gligor, 53 ani, 2) Ocoliş, Maria Popa, 55 aDi. 3) Vezi supra p, 106. 143 Pregătirea „spemei” oere o îndeletnicire specială. Se toarce din fuior un fir foarte subţire, cu fusul în jos. Se iau două fuse şi se da pana pe un ghem două fire împreunate. De pe ghem urmează să fie „presucit1" adică tors de această dată cu fusul în sus. Se face „jirebic11 dar numai pe două „pene" ale răşchitorului, ca să nu iie prea mare jirebia. Această jirebic urmează să Iie fiartă la fel ca jirebiile pentru pânză şi lăsate pe gard să îngheţe1). Apoi se face ghem şi se păstrează pentru diferite întrebuinţări, la cămaşe, poale şi cârpit. Culorile depind de material. Părul de pe oi era mai negru, un negru şters aproape fumuriu. Daca întâmplător îti cade în mână un guler veehiu, păstrat prin cine ştie ce minune din vremea aceea, te. surprinde culoarea întunecată pe care nu uşor o poţi defini, dar care păstrează şi astăzi o remarcabilă frumuseţe, armonie şi căldură. Ajungând la ponivă, ni se oferă o marc variaţie, dela negru la roşu deschis, roşu închis, portocaliu, cafeniu şi verde. Aceeaşi variaţie ne-o oferă arniciul. Ca frecvenţă rămâne însă roşul şi negrul. Frecvenţa şi aria de răspândire. Cămaşa cu ciupag, aşa cum am descris-o, atât ca tip original, cât şi ca variante, se mai poarta astăzi numai în următoarele sate: Ocoliş, Poşaga-dc-Jos, Lunca, Săjciua-de-Jos, Sălciua-de-Sus, Poşaga-de-Sus, Muntele Săcelului, Hăşdate şi Valea Ierii, dar şi aici cămaşa cu ciupag a încetat de mult a mai fi un port de toate zilele. Ea face parte astăzi numai din portul bătrânelor, mai ales în zile de sărbătoare şi la biserică. Acum 60 de ani era purtată de toate femeile tinere, fiind şi un port de toate zilele. Acum 40 de ani, era purtată şi de unele femei tinere — alături bineînţeles de bătrâne — dar numai la biserică, „numa cand ne podobeam în biserică mergeam cu ciupag" “). Piesa a începui deci să devină ocazională, ceea ce înseamnă că a pierdut din importanţă şi deci din frecvenţă. In toate celelalte sate cercetate de noi, cămaşa cu ciupag dacă nu se mai poartă astăzi, este nelipsită încă din lăzile bătrânelor. După informaţiile lor, s’a putut stabili cu destulă precizie perioada de stingere în fiecare sat. (Fig. 121). Astfel 1) Vezi supra p. 58. 2) Ocoliş, Brata Anghelioa, 64 ani. 144 acum 20—30 de ani se mai purta de unele bătrâne în Pădu-reni, Agriş şi Măgura Ierii. Intr’o perioada mai vedic, acum 30—40 de ani, la Muntele Filîi, Fileu-de-Jos, Filea-de-Sus, Plaiuri, Şutu, Băişoara, Muntele Băişorii, Făgetul Ierii şi Ca- •\ \ r vv 1 v Ai (rfWIBÎ A cu -ti Su' ■ J V ■ rf.-.v, s-J ■: «r Ji* +.7 ■» ■ ■ Jţ ■ ■ Fig. Î2L — Perioadele de dispariţie ale cămăşii cu ciupag, cova Ierii, iar 1a Li ta, Şchiopi şi lara a dispărut dc vreo 50 de ani. Şi totuşi trebue să remarcăm că în aceste sate, în care demult nu se mau purtau, bătrânele care au murit în ultima perioada de doi-trei ani, au fost înmormântate cu cămaşe cu ciupag, ca senin că tot mai trăia în conştiinţa lor. Cămăşile cu ciupag au dispărut astfel, asemenea unei stingeri crepusculare. Această interesantă cămaşe cu ciupag a avut însă o arie de răspândire, care de sigur nu se opreşte la limitele regiunii noastre. O secţiune în longitudine şi latitudine ne-o arată spre Nord până la poalele Munţilor Rodnei, în regiunea Clujului, Năsăudului şi a Someşului; spre Est în toată Câmpia Transilvaniei până în regiunea superioară a Mureşului; spre Sud până la Muntele Bedeleu şi Baia-de-Arieş, iar spre Vest până 145 Ia Aluntele Mare, Aceasta arie se poate reconstitui astăzi atât din in formaţii v cat ŞÎ datorită prezenţei lor. Peste tot elementele principale sunt aceleaşi, variantele fiind neînsemnate. Ani spus mai sus, că această cămaşe cu ciupag se stinge. Nu înţelegem prin aceasta că întreaga cămaşe cu toate elementele ei este părăsită. Cămaşa cu ciupag părăseşte doar simbolul ei: ciupagul şi schimbă gura cămăşii în faţă. De fapt aceasta a şi fost cel mai important motiv care a contribuit Ia părăsirea ciupag ului. O cusătură compactă, care acopere tot pieptul femeilor era incomodă Ia purtat, le înnăduşiea, le strângea la gât şi le trăgea înainte „dogu ăla pe chept“ 1). Din această cauză multe din cămăşile cu ciupag aveau o mică de-schizătură (10—15 cm), ce nu se lăsa văzută dintre creţele bogate de din jos de ciupag, prin care se realiza totuşi o oarecare deschidere a cămăşii în faţa. Aceasta pe lângă că oferea posibilitatea de a purta în sân câte un obiect (bani, „năfrămuţa“ sau „oarice nimicuri'1) servea şi la alăptare. De sigur că multe alte consideraţii, de ordin economic şi psihologic, au contribuit în egală măsură la părăsirea ciupagului (lipsa timpului, a materialului şi în sfârşit evoluţia) de care ne vom ocupa în. capitolul final al studiului nostru. 2. Cămaşa bătrânească saii cămaşa veche. Aoeastă cămaşe (Fig. 91) reprezintă prima formă de evoluţie a cămăşii cu ciupag. In privinţa croiului se schimbă doar gura cămăşii, care dat fiind că ciupagul a dispărut, trece înainte. Modelele şi materialul rămân însă aceleaşi. Elementele principale ale unei cămăşi bătrâneşti sunt: a) gura cămăşii înainte; b) cusătura peste cot; c) fodorul mare; d) brăţara; e) gulerul; f) cipcă la fodor şi g) cheiţe. Bineînţeles că aoeastă cămaşe fiind o formă de trecere încă ueconturată precis, va oscila prin variantele sale chiar şi la elementele principale. Astfel: 1) Are gura cămăşii în spate, iar în faţă numai încreţiturile fără ciupag, aoeastă cămaşe rezultând dintr’o imediată transformare a cămăşii cu ciupag. 2) Cusătura peste cot şi la marginea fodorului este înlocuită cu cipcă. 1) Poşaga-de-Jos, Roşa Maria, 41 ani. 146 3) Deasupra cusăturii peste cot adaugă diferite cusături cu modele noi. 4) Lipseşte cusătura peste cot şi apar „pene pe mânecă’n sus“, prin mijloc, rămân însă cheitele înguste cu care se încheie cămaşa. 5) Dispare cusătura peste cot şi rămâne mâneca albă numai cu oele două cheite înguste, cusute cu negru, brăţara, fo-dorul mare cu cipcă şi cusăturile pe marginea fodorului. 6) Dispar şi cusăturile de pe marginea fodorului şi rămâne mâneca albă numai cu cheiţcle, brăţara şi fodorul mare cu cipcă. Chiar şi unele cheite sunt înlocuite uneori prin cusături de maşina. 7) Mâneca nu mai are nicio cusătură, fodorul s’a micşorat, fără cipcă. Mâneca este în general mai îngustă şi scurtă. Rămâne doar gulerul îngust cusut cu negru. Spaţial cămaşa „bătrânească11 are astăzi o mare răspândire in regiune. Prin variantele sale însă ea constitue specificul diferitelor sate. Astfel în satele de munte, ea sc găseşte mai mult sub forma ei arhaică, având cusătura peste cot, cheiţele şi gulerul îngust cusute cu negru sau cu roşu, sau fără nicio cusătură, albă de tot şi numai cu cheiţe înguste. Uneori prezintă tendinţe de împodobire. In satele din regiunea de dealuri ea a dispărut sub această formă. A aparţinut însă trecutului. Astăzi se găseşte mai mult sub ultima ei formă: mâneca îngustă, fodorul micşorat, doar cu gulerul şi cheiţcle înguste relevate pe cămaşa albă de pânză (f ig. 93). Uneori şi aoeasta prezintă oarecari tendinţe de împodobire prin uşoare cusături de-a-lungul mânecii. Această cămaşe albă este ultima formă de cămaşc ce sa purtat şi se mai poartă în mod sporadic împreună cu alte piese ale portului vechiu (ex. zadia). Ea este aici nu numai o cămaşe bătrânească, dar şi singura cămaşe legată de portul vechiu, singura relicvă. Trebue să remarcăm că această numire de cămaşe ,,bătrânească‘‘ se leagă atât de faptul că ca reprezintă notele caracteristice ale unei cămăşi foarte vechi, purtată din bătrâni, cat şi prin laptul că ea constitue astăzi portul bătrânelor. Ne luăm îndrăsneala să afirmăm că ea reprezintă linia cca mai veche şi autentică a regiunii, care trebue să fi avut o arie 147 148 fig. 122. — Cămaşe cu cheiţe. Ocoliş. Fig. 123. — Spatele unei cămăşi cu cheiţe. de răspândire extrem de mare. Şi numai mai târziu ea a evoluat în cadrul unor cercuri restrânse regionale, care a dus la un cerc ce cuprinde ciupagul, iar altul tot atât de distinct al Săliştei, unde la origine se poate distinge aoeeaşi cămaşe bătrâneasca. In ceea ce priveşte variantele, ele ne permit o oarecare clasificare în timp şi spaţiu. Cele care aparţin unei perioade mai recente sunt mai împodobite, iar cele mai vechi sunt cât mai simple. Perioada de evoluţie a unei cămăşi fiind foarte scurtă, după cum am văzut, uneori un interval de zece ani ne oferă deosebiri mari. Nota de împodobit apare şi în legătură cu destinaţia cămăşii, atunci când este de „podobit“ Ia biserică, iar cea simplă — fără cusături prea multe — fiind de purtat în zile de lucru. 3. Cămaşa cu cheiţe sau cămaşa noua. Prin această cămaşe înţelegem cămaşa de azi a fetelor şi a femeilor tinere, care se distinge prin notele cu totul particulare pe care Mi le dau cheiţele, una sau două de-a-lungul mânecii. In general ea păstrează croiul cămăşilor precedente, între care accentuăm „paha", care nu se bucură însă totdeauna de atâta atenţie în oeea oe priveşte cusăturile, acestea fiind făcute uneori cu maşina. Totuşi în oeea ce priveşte croiul trebue să remarcăm unele deosebiri secundare şi aceasta în legătură cu materialul. Cămaşa fiind făcută mai mult din „}olj“ adică pânză ţesută din bumbac, sau cumpărată gata, care este mai lată ca „pânza" ţesută din fuior, nu se mai folosesc doi laţi la mâneci, ci imul singur care dă lărgimea necesara. Urmarea este că mâneca este croită dintr’o singură lăţime a pânzei şi se împreuna printr’o cusătură cu maşina, care vine dedesubtul mânecii. Dar ca cea mai elocventă dovadă că această cămaşe a evoluat treptat din cămaşa veche cu ciupag, sau din cea „bătrânească'1, — ca o concretizare a gustului de azi — întâlnim un lucru surprinzător. Deşi mâneca nu are nevoie să fie încheiată pe două lături ale mânecii ne fiind formată din două bucăţi, ci din Una singură, ea păstrează totuşi „cheiţele “ exact la locul lor, ca şi cum ar avea rolul de a încheia. Iată deci că deşi se modifică întrucâtva croiul, se pă- 149 strează totuşi liniile lui caracteristice. De altfel şi aoeastă schimbare intervine numai în legătură cu materialul. Atunci când cămaşa cu chcite este făcută din „pânza“ şi nu din „joIj“, mâneca nu prezintă nicio inovaţie. De asemenea „palia” este identică. (Fig. 12-3). Dar iată altă dovadă de continuarea cămăşii cu ciupag. Deşi nici urmă de „ciupag *, totuşi pieptul şi spatele cămăşii împreună cu încreţitura lor dela gât poartă şi acum numele de „ciupage margini şi pe lângă brâu. In aoeastă fază şurţul de lână dispare. §urţele de lână s’au purtat peste tot până aproape în ultimul timp. Acum 40—50 de ani le avea toată lumea. Sporadic le mai găsim şi acum. (Fig. 88). S’au purtat şi vara şi iarna. Caracteristica acestui şurţ ne-o redă simplu o informatoare: „N’o fost nimic pe iele, curat negru'1 2)> sau alta: „Nu umbla nime cu şurţe împenate“ 3). Aoeasta din urmă ne dă şi caracteristica oelui de al doilea tip de şurţ. 2) Şurţiil de cumpărat, care este din „gIot“ negru, este încreţit în acelaşi fel în paturi şi mai mărunte, cusute cu două-trei şire de „ptişalău“, uneori de diferite culori, roşu şi galben de preferinţă. (Fig. 87). Glotul se cumpără dela Turda sau la târgurile din Sălciua şi Iară. Pentru un şurţ sunt necesari 70—80 cm. Din lăţimea glotului se face lărgimea şurţului. Unele şurţuri, mai ales ale bătrânelor păstrează simplicitatea şurţului de lâna, fiind tot curat negru, iar pe margini cu un 1) Hăşdate, Neamţ: Nastasla, 69 ani. 2) Ocoliş, Anghellna Brata, 64 ani. 3) Haşdate, Neainf Nastasia, 69 ani. Fig. 126. —■ Ocoliş. Cora Ileana, 90 ani. 160 tiv simplu. Altele adaugă „cipcă“ pe margini, „prime“ şi „şi-noare“. Cusăturile sunt făcute cu maşina de către o „cusă-toare“ din sat. Cusatoarea prinde însă numai cipca, prima şi jPig. 127. — Aria de răspândire a zadiei şi şxirţului. şinoarele care sau adăugat, încreţiturile se fac dinainte tot cu mâna. Cu maşina se mai fac două-trei rânduri pe lângă cipcă cu diferite culori. Costul acestui lucru era de 20—40 lei în vara anului 1939 în Poşaga-de-Jos, iunde aduceau şi din Poşaga-de-Sus. Cipca este de diferite culori: neagră, galbenă, sau roz. Şurţul se leagă la mijloc cu „frâmbii” (un şiret rezultat din patru fire de lâna împletite1). Aoesta este şurţul de azi al fetelor, femeilor tinere şi chiar al unor bătrâne. La Sălciua a apărut im fel de variantă cu tendinţe de răspândire. De-a-Iungul şurţului se fac două cusături asemănătoare cheiţelor de pe mânecile cămăşilor, cusute tot aşa cu diferite culori: albastru, galben, roşu, verde, violet. Pentru ca aceste cusături sa fie cât mai reliefate se pune dedesubt hârtie. O altă cusătură numită „brâu” se face pe deasupra, peste mijloc, cu care se fixează încreţiturile, cusătură ce tine locul celor trei şire dela şurţul vechiu. Aceste şurţe de cum- 1) Aceleaşi frâmbii dela zadie, straifă şi mănuşi din Fig. 124, 125, 134 şi 135. ii IM părat sunt mat uşoare, iar vara nu sunt atât de calde ca oele de lână. Ele exprimă o vizibilă influentă străina. Şurţul de cumpărat se numeşte Ia Sălciua „perpetă” spre deosebire de oel lucrat în casă numit „şurţ de lână“. Se precizează că atunci când cumpărau dela târg cereau „de perpetă”, sau „de năframă", singurele piese care erau făcute din material cumpărat. frâmbia Pe deasupra mijlocul se încinge cu „frâmbii“ de 1,50—2 m lungime şi late de 5—6 cin. Ele se ţes în râzboiu, în trei iţe, năvădite numai în iţe (fără spată), iar ţesătura se bate cu un lemn greu de fag, în forma unui cuţit. Frâmbiile poartă şi alte numiri de „cingători“ şi „brâu“, atunci când sunt cumpărate dela târguri. Frâmbia se înfăşoară de mai multe ori foarte strâns în jurul mijlocului. Ea are o destinaţie precisă să păstreze imobile celelalte piese de îmbrăcăminte: poalele, cămaşa, zadia şi şurţul, care se fixează la brâu şi pe de altă parte să acopere marginile lor. Tot în brâu, între frâmbii, femeile îşi pun furca, când merg în „ţarma“, ceea ce ne serveşte ca probă cât de strânse pe trup stau aceste frâmbii. II. Piese accesorii Piesele descrise până acum constituesc îmbrăcămintea principală a femeii. Prin piese principale înţelegem pe acelea care alcătuesc portul strict neoesar, indiferent de anotimp, stare socială sau economică şi anume: cămaşa, poalele, zadia, şurţul şi frâmbia. Toate aoestea constituesc îmbrăcămintea indispensabilă şi din care nu poate lipsi nicio piesă. înţelegem prin piese accesorii câteva piese care se adaugă Ia piesele principale într’un anumit sezon, sau Ia diferite momente. Aoestea sunt pieptarul şi cojocul, din piele şi ţundra, frişcăul şi gluga, din pănură. Piese din piele (pieptarul, cojocul). Fată de piesele principale precedente, pieptarul păstrează încă o importanţă destul de mare în timpul iernii, dar devine 163 acccsoriu în timpul verii. Pieptarul consutuc în timpul iernii piesa principală de apărare contra oscilărilor Jbruscc dc temperatură, caracteristice regiunilor înalte şi este aproape nelipsit. El nu se poartă însă în timpul zilelor calde, dar se pune totdeauna peste cămaşe atunci când se pleacă la drum, completând astfel îmbrăcămintea în orice timp al anului. Dar alături clc acest determinant cosmic, apare şi unul social. La zile însemnate, cura este la nuntă, pieptarul exprimă o nota de podoabă ce iasă din cadre cosmice: „Mirele şi mireasa erau iarna cu cojoc, iar vara cu pieptar“ *)• Cojocul este de asemenea o piesă accesorie. El indică în primul rând starea economică şi socială a femeii şi numai în al doilea rând corespunde scopului său — principal s’ar părea — de apărare contra frigid ui. El este un semn dc bogăţie al celor mai de frunte din sat, având un vizibil caracter de podoabă pentru anotimpul întunecat al iernii, în care cusăturile cămăşii nu-şi pot spune în deajuns cuvântul. Dc aceea el mai este şi apanajul tinereţii alături de al bogăţiei: „Noi ăstea bătrâne le-am mai lăsat, numa când să mărită fetele...'*, spune o mamă din Ocoliş2). Sub aceasta formă cojocul este purtat în satele din Vest fiind pe cale de dispariţie în regiunea de dealuri. Aici le mai poartă numai câte o bătrână care şi-a cumpărat cojocul acum 50—60 de ani. Dar amintirile lor redau în mod vizibil aceeaşi notă: „Care erau găzdoaie aveau cojoc“ 8). Pieptarele şi cojoacelc s’au purtat din cele mai vcchi timpuri. Ele au fost făcute totdeauna din piele de oaie, având blana înăuntru. Erau lucrate de cojocarii din sat redând o notă dc simplitate absolută. Erau numai all>e, fără podoabele care le caracterizează astăzi. Cojoacele erau tot cu ,,clinc“, reprezentând exact croiul tundrei. Acestea sunt informaţii rămase din bătrâni, căci astăzi cojoacele şi pieptarele, deşi păstrează un croi vechiu, reprezintă o notă cu totul nouă, mai mult străină. Se pot distinge două cercuri cu totul deosebite, care se întâlnesc în regiunea noastră. Unul este cu centrul în Turda, dc unde motivele se numesc „turdeneşti“, iar altul cu centrul ]) lîelioara, lileanf Zaharia, 54 ani. 2) Ocoliş, Paşca Mari a, 49 ani. 3) Filca-tle-Sus, Ana Gârbovan, 87 ani. 164 Ia Sălciua, numite „ţopeşti”. (Fig. 76, 90, 91). Motivele „turde-neşti“ au un vizibil caracter unguresc, culorile sunt vii, ţipătoare, iar motivele sunt în spirale sau lalele. (Fig. 93). Motivele „ţopeşti11 sunt de o remarcabilă distincţie, predominând motivele cusute cu negru, printre care culorile vii sunt aproape invizibile. Acestea pot forma o caracteristică generală, atât pentru pieptare cât şi pentru cojoace. Analizate în parte, ajungem prin amănunte la aceleaşi concluzii. Pieptarul „Cheptaru" este făcut din piele de oaie cu blana înăuntru. Forma lui se orientează după piept având o lungime de cca 32 cm, cu mult mai scurt deci decât lungimea taliei. Brâul rămâne astfel descoperit. Pieptarul este fată mâneci fiind foarte îngust pe umeri. Culoarea Ini este albă cu multe cusături în partea din faţă şi mai puţine în spate şi pe margini. Acestea se fac cu lâna sau amici, iar marginile sunt tivite cu piele roşie şi catifea neagră. Pieptarele sunt făcute de diferiţi „suci“ (cojocari) sau „suciţe5' din sat. In acest caz pieile, câte două de pieptar, sunt date de oameni şi se plăteşte numai lucrul, cam 250—300 lei se plătea in vara anului 1939 la Poşaga-de-Jos şi Sălciua. In general pieptarele se cumpără însă dela târguri, în satele din Vestul regiunii dela Sălciua şi uneori dela Turda, iar în satele din răsărit mai mult dela lara şi Turda. Primele sunt scurte şi cu motive în spirale sau florale, în care predomină negrul, printre cârc sunt uşor presărate roşul, galbenul şi albastrul, fără să încarce prea mult albul dominant al pieptarului. In faţă el se încheie cu „copcii" la brâu, rămânând uşor întredeschis pe piept, unde trei ciucuri tricolori accentuează marginile. (Fig. 73). Ultimele, cu obârşia din lara şi Turda sunt încărcate de vizibile motive ungureşti, cu mult roşu şi verde. Ele sunt mat lungi. (Fig. 93). Pieptarele ne oferă o mare variaţie, în linii mari reprezentând gustul unei largi colectivităţi a mai multor sate, după cum am arătat cele două mari cercuri de răsărit şi apus, în care însă se disting diferenţieri remarcabile dela sat la sat. De pildă cojocarii din Ocoliş lucrează pieptarele sub influenţa 165 166 oercului turdenesc, cu motive şi culori ungureşti. Accstea sunt purtate mai mult de fetele tinere. Cele mai multe femei poartă însă pieptare cumpărate la Sălciua. Astfel motivele se amestecă în acelaşi sat. La fetiţe găsim şi pieptare încheiate într’o parte, aşa numite „înfundate”, asemenea pieptarelor vechi bătrâneşti. In trecut s’a purtat şi un pieptar lung. Acum 30—40 de ani era împodobit cu „pene” din „irhă” (piele tăbăcită pe ambele părţi1), iar în jurul gâtului avea blană de vulpe. La Ocoliş mai sunt şi acum câteva pieptare lungi, lucrate de acum două-trei decenii Ia Trăscăul-de-Sus (Rimetea). Influenţa din regiunea Trăscăului se resimte şi la aceste podoabe, care au apărut în regiunea noastră numai ca o modă de scurtă durată şi fără să aibă o notă generală. (Fig. 129). Acest pieptar trebue sa aibă o mare vechime. Ne permitem să anticipăm o afirmaţie, pentru care dovezile nu ne stau la îndemâna. Aceasta trebue să fi fost forma pieptarului vechiu, lucrat de cojocarii din sat în vechime, când „nu se punea atâta lucru“ s). Forma actuală, strânsă pe piept, a rezultat în urmă, ca o treaptă mai înaintată dc evoluţie. Cojocul Cojocul este tot din blană de oaie cu lâna înăuntru. El este lung şi cu „cline“. Cojoacele mai vechi sunt cu „forme’1 mai puţine, cele noi sunt mai împodobite. Ele sunt cusute cu „amici1' roşu, unele cu albastru. Aceste forme în spirale se desenează cu mâna liberă pe o bucată de „irhă“, cu peniţa cu cerneală:J). Aceasta se taie pe marginile modelului şi se aplică pe cojoc lipindu-se cu „pap“ (făină şi apă). Pe liniile desenate se coase amiciul, prinzându-se astfel şi bucata de irhă de cojoc. Amiciul este gros, iar cusăturile se fac cu bumbăcel D. M. C. La gât cojoacele au guler de blană neagră. Asemenea pieptarului, cojocul este cumpărat dela târguri sau lucrat la diferiţi „suci“ din sat. Preţul unui astfel de cojoc era de 1700 lei în vara anului 1939 Ia Sălciua. Târgurile cele 1) ungureşte = „irha”. In vechiul Llegat se numeşte „pojiţa". 2) Ocoliş, Bufnea Crăciun, 38 ani, cojocar. 3) Idem. 167 mai cercetate sunt celc dela Sălciua, iar acum 20—30 de ani cele dela Trăscău, în ultima vreme şi cele dela Turda. Această provenienţă orăşenească le-a imprimat o vizibilă notă ungurească în alegerea motivelor decorative. Astăzi ele nu se mai poartă aici decât de unele bătrâne, păstrate din tinereţe. Piese din pănură (tundra, frişcăul, gluga). Pentru timp de iarnă femeia poartă în mod obişnuit îmbrăcăminte de pănură. Piesa caracteristică este „ţundra “, care este pe cale de dispariţie, iar locul ei l-a luat astăzi „frişcăul" lung, O alta piesă de pănură, dispărută astăzi complet, dar care s’a purtat peste tot în regiunea noastră, pe timp de vreme rea, este „glugaTundra, frişcăul şi gluga au reprezentat o îmbrăcăminte accesorie — fiind purtate numai în timpul iernii sau pe vreme rea — dar cu un caracter general — fiind purtate de toată lumea, indiferent de stare socială sau vârsta, întru cât răspundeau unei stricte nevoi de apărare împotriva frigului. Numai în mod incidental ţundra s’a văzut înlocuită de luxosul şi preţiosul cojoc, cu care se asemăna perfect în croi. Tundra a aparţinut atât de mult tuturor femeilor încât ea nu lipsea odinioară Ia niciun prilej. La Cacova Ierii, o bătrână precizează că „a fost mireasă cu ţundră cu cline, albă curată x), sau că „părul despletit al mireselor atârna peste tundră''2). Frişcăul de astăzi, lung şi respectând forma ţundrei, pare a fi o continuare directă din ţundră, chiar o formă evoluată a ei, simplificată însă. Cercetări mai amănunţite ne scot însă la iveală constatări interesante. Frişcăul sub forma lui iniţială — scurt — este o piesă cu aceeaşi vechime ca ţundra. (Fig. 133). irişcăul scurt până la brâu exista şi pe vremea tundrei. Aceasta dispărând însă treptat, s’a realizat o formă intermediară, având lungimea ţundrei, dar cu numirea şi croiul simplu al frişcăului, realizare care de sigur nu s’a mulţumit numai să combine cele două piese-într’un mod mai practic, ci i-a imprimat şi o notă nouă în croi. Cronologic, într adevăr frişcăul lung a urmat ţundrei pe măsură ce se părăsea ţundra, se introducea moda frişcăului lung. Aceasta reiese şi din expunerea uiiei informa- 1) Cacova Ierii, Suci Marina, 64 ani. 2) Beli oara, Bleanf Zaharla, 54 ani. toare: „înainte vreme s’o purtat un fel de ţundre cu cline, Ie ziceam tundre, acum le zicem frişcaie”1). Diferenţa între tundra şi frişcău este însă simţitoare. Tundra este ioarte lunga, trecând cu mult peste genunchi, cu mânecile aproape tot atât de lungi, care atârnă libere, neîmbrăcate. Ţundra se punea pe umeri şi sc lega sub bărbie, atârnând astfel ca o pelerina. Frişcăul este mai scurt, nu ajunge până la genunchi, urmează forma corpului, iar mânecile se îmbracă întocmai ca o haina. Dar să le examinăm pe fiecare, atât în ceea ce priveşte croiul, cât şi evoluţia lor istorică. Ţundra şi gluga sc poartă pana astăzi şi în regiunea Hunedoarei3), In oeea ce priveşte croiul extrem de arhaic al friş-căului remarcăm asemănarea cu ţundra din Maramureş 3). Ţ andra Tundra este din pănură albă. De două părţi are „cline'', iar sub mâneci are „pui". Ţundra este lungă până la genunchi, uneori chiar mai lungă şi cu mânecile tot atât de lungi. (Fig. 130, 131). Pentru o ţundra erau necesari zece coţi de pănură. Această măsură a Tiz. 130. — Tundră bătrânească j_.._: din Şchiopi. (Lina Bologa, 86 „ni). devenit mai taiziu o uni- tate înrădăcinată in industria casnică. Este semnificativ că ţundra dispărută, sau pe cale de dispariţie, şi-a lăsat moştenire unitatea de măsură. 1) Ocoliş, Brata Anghclina, 64 ani. 2) T. Papahagi, Iniages d’Ethnographte roumainc, Bucureşti, ^192S-30, \ol. I., P). 30 b, şi A, Enăchescu-Caiitcmîr, Portul popular românesc, Bucureşti, 1939, PI. 117, 118. 3) T. Papahagi, Idem, PI, 33 a, 169 La zece coti se spune „de-o ţundra”. Astfel se mai întrebuinţează expresia că s’a urzit de o ţundră, chiar şi astăzi când demult a încetat urzitul în vederea ţundrei. Nicio proba mai elocventă de vechimea acestei piese şi autenticitatea sa. C r~=-1 Fig. 131. — Croiul ţundrei. Aşa cum ne-o redau informaţiile bătrânelor şi puţinele exemplare ce se mai poartă în unele sate, ţundra a avut două faze de evoluţie: 1) Ţundra veche sau bătrânească şi 2) Ţundra cu postav. Ţundra veche era foarte lungă, trecând mult peste genunchi şi mânecile tot atât de lungi. Era curat albă, cusută tot cu aţă alhă. (Fig- 130). Era croita şi făcută acasă, cusută toată cu mâna. Aoeastă ţundră se mai poartă astăzi Ia Sălciua şi sporadic în celelalte sate, unde o mai iau bătrânele când e frigul mare. Lumea ţundrelor albe se stinge însă sub ochii noştri. Astăzi găsim numai câte una aproape prin fiecare sat, „purtate de cate-o muiere bătrână“x). Ele se prezintă însă numai ca un obiect de curiozitate. Le ştie tot satul şi chiar din alt sat ţi se indică adesea „mocana cu ţundră" 2) din satul vecin. Ele dispar treptat deoarece acum nu se mai lucrează, iar cele existente se învechesc şi ajung să fie purtate mai ales Ia vite, unde în câţiva ani se strică de tot. In cazuri rare se mai lucrează Ia Sălciua. Ţundra cu postav era mai scurtă, până aproape de genunchi. Ea era împodobită cu postav colorat, roşu şd negru pe Ia margini, cu forme la cline şi mâneci. (Fig. 132). Era lucrată de câte o femeie din sat. Acum 50 de ani mai exista in lara o femeie bătrână care lucra astfel de tundre din pănură dată. I se plătea pentru lucru cca 500 lei, o pită şi slănină3)- La Baişoara de asemenea era un bărbat acum 40 de ani, Mitru Cantoru, iar la Filea-de-Jos un alt bătrân care lucra tundre cu postav. Se făceau pe vremea aceea numai pentru tineri, acum 50 de ani bătrânele ţineau încă la ţundra albă. In ultima perioadă de 50—60 de Et TZ. - postavului aplicat s a răspândit repede prin cele mai multe sate, dispărând foarte curând sub această 1) Pădureni, Ciortea Finlcă, 60 ani, 2) Lita, Vlas Ana, 78 ani. 3) lara, Veronlca Chiorean, 55 ani. 171 formă. Influenta probabil să fi venit dinspre Trăseau, de unde s’a afirmat un puternic curent în ultimele decenii. Ţundra cu postav apare deci acum 50—60 de ani şi dispare în ultimii ani. Dar şi în această viefuire efemeră nu reuşeşte să câştige tot terenul. In legătură cu transformarea „ţundrei albe‘‘ în „ţundră cu postav" şi dispariţia acestei din urmă în scurt timp ne permitem să facem apel şi aici Ia 15 em. 15 tm. Ml cm. 56 cm S ^ t\ . ir 3 Fig. 133. — Croiul frişcăului scurt. o ipoteză care se verifică cu fiecare probă ce ni se iveşte. Când o piesă de port arhaic ajunge să se amestece cu forme .___________________________ străine, este pornită iremediabil pe calea dispariţiei. Frişcăul Frişcăul se prezintă sub două aspecte caracteristice: Frişcăul scurt şi frişcăul lung. Credem că este necesar să-l prezentăm chiar dela început în mod distinct, pentru a-i distinge vechimea şi a-i urmări evoluţia în timp şi întrebuinţarea. Frişcăul scurt ajunge până Ia brâu, abia acoperind mijlocul. Pentru acest frişcău sunt necesari 2,50- coţi de pănură. Croiul lui exprimă maximum de simplicitate. (Fig. 133). Se îndoaie pănură formând un dreptunghiu care are lungimea frişcăului. O parte a dreptunghiului, destinată „pieptului" este împărţită în două şi tăiată la mijloc. Apoi i se taie „gura"' 172 întâi în faţă, unde se rotunzeşfce mai mult, iar în spate mai puţin. Aceasta se taie fără măsură, întreg croiul executându-se după ochi, „Petecul" care se taie dela „gură41 se numeşte , ,îndărăimiiciune “ şi trebue iiimicită, tăiata în bucăţele mici cu foarfeoele. Mânecile sunt de asemenea două piese dreptunghiulare în forma lor iniţială, croite însă puţin oblic. Acestea se adaugă în mod simplu, la locul lor, fără nicio rascroitură, iar marginile se „înduplecă" (îndoaie) înăuntru şi se tivesc cu aţă de lână. Cusătura se numeşte „înduplecătură”. Celelalte cusături, prin. care se încheie frişcăul, se face cu „dungă“. Uneori se făcea mai demult deasupra cusăturii care împreună frişcăul peste umeri, o cusătură artistică numită „brânel“, care astăzi se mai face la cioarecii bărbăteşti şi se numeşte „dupăşeală”. (Fig. 148). Marginea dela gât este îndoita înăuntru şi tivită în mod simplu. Toate cusăturile se fac cu aţă de lână. Frişcăul se încheie în faţă pe două părţi, deasupra la gât şi jos la brâu. In aoest scop se pune un „bumb“ şi un „laţ“ de piele, făcute de cojocari. Să examinăm puţin croiul acestui frişcău. El pare a indica o mare vechime, ce poate să meargă până într’un trecut foarte îndepărtat, Ia vechii Traci, formă oe şi-a avut probabil originea şi aria de existenţă în jurul Mediteranei de răsărit la popoarele Asiro-Caldeenex). Chiar şi frecvenţa Iui alaturi de ţundră ne întăreşte susţi-neiile. Frişcăul scurt a existat totdeauna alături de ţundră şi chiar şi astăzi este mai frecvent decât cel lung. O femeie mai „sumeaţă“ (mândră) nu poartă frişcău lung, afară de cazul că ocupaţia ei de ,,păcuiăriţă‘' nu-i dictează aoeasta. Dar frişcăul scurt nu putea înlocui în mod integral ţundra care începea să dispară. Aceste noi prefaceri în domeniul modei de bună seamă că-şi aveau cauzele lor bine determinate în care lucrau deopotrivă condiţii de ordin eoonomic m primul rând (numărul mai redus al oilor, şi deci nevoia de economie la pănură), iar în al doilea rând o evoluţie naturală a portului, în care se imprima nota epocei. Tundra reclama zece coţi de pănură. Este apoi greoaie cu clinele ei mari, în- 1) Cf. Max Tilke, Studien zu der Entwlcklungsgesclilchte des Orlen-talischen Kostums Berlin, E. Wasmuth, 1923. 173 greuiază mersul şi mai ales ţinuta, care tinde să se afirme tot mai elegantă şi mai arătoasă. Constatăm chiar, că atunci când ocupafia ei de „păcurarită“ n’o obligă să stea sus la munte cu oile, toată iarna, femeia renunţă — în cazul că este mai „sumeaţă“ — Ia frişcăul lung de azi şi poartă in sat numai frişcăul scurt. Dar condiţiile naturii aspre în care trăieşte, n’o poate dispensa de o îmbrăcăminte lungă de pănură şi atunci locul ţundrei care apunea, l-a luat frişcăul lung, născut din îmbinarea lor. Lungimea ţundrei corespundea scopului ei prim, de apărare contra frigului şi vântului, iar croiul simplu al frişcăului corespundea noilor necesităţi economice şi spirituale. Frişcăul lung ajunge până aproape de genunchi. Mânecile nu mai sunt lungi şi nefolosite ca la ţundră, ci au mărimea braţelor, fiind îmbrăcat ca o haină pe corp. Frişcăul lung se croieşte din patru părţi. Craiul este acelaşi ca la frişcăul scurt, nicio modificare în afară de lungime. Se adaugă însă nota nouă: gulerul Ia gât şi buzunarele pe două lături. Acestea se obţin prin două tăieturi în dreptul cărora buzunarele se aplică pe dedesubt, Frişcăul lung îşi are apariţia de scurtă vreme, o perioadă de cca 50 ani. Bătrânele cane şi ele au astăzi frişcaie au purtat în tinereţea lor ţundre. Frişcăul lung completează îmbrăcămintea în satele unde se găseşte în desvoltare portul cu zadie. La Sălciua, în locul ţundrei se poartă „laibăruF care este din pănură alhă, tivit cu negru, sau vopsit în întregime, reprezentând un croi orăşenesc. Alături de numirea de „laihăr”, acesta o mai păstrează şi pe aceea de „ţundră”, uneori chiar şi atunci când laibăiul este ,,{ă„ut” (împletit) în „aoe \ Aceaită formă recentă cucereşte rapid întreg terenul. In celelalte sate din depresiunea răsăriteană a regiunii cercetate, în jurul Ierii, locul ţundrei l-a luat „moşul". Acesta este tot din pănură, dar „feştită” (vopsită) la Turda şi Trăscău, de obiceiu neagră, sură sau albastru închis. Pănură este ţesuta în casă. „Uioşul“ este croit în casă sau la „sabău“ (croitor) în sat. Croiul lor este orăşenesc urmând forma corp-ului. Portul lor este recent: „de când am lăsat portul cu zadii"1)- 1) Valea Vadului, Botaş Anisia, 56 ani. 174 Gluga Gluga este o piesă de pănură albă ce se aşează pe cap în timp de vreme rea, ninsoare, ploaie sau vânt, atârnând dela cap în jos şi învăluind astfel tot corpul. Este o forma dreptunghiulară, cusută la un capăt, formând „ciocu“ dela glugă pe care îl „trăgeau11 în cap. Astăzi nu se mai poartă. Lungimea ei variază dela strictul necesar, cat cere să acopere capul şi umerii, până la o mare lungime „mai cât două desagi, lungă cât poi'ti straiţa”1), deci până aproape de genunchi. Câteva informaţii ne-o arată şi lunga până în pământ. La cea scurtă se punea „frâmbii“ şi se folosea ca straiţă, atunci când se pornea la drum, intrând în reala ei funcţiune numai când cerea vremea. Gluga scurta era şi „împistrită“ (împodobită) cu lână neagră toarsă subţire şi împletită în trei, prinsă cu aţă. Figura decorativă care se obţinea astfel în formă de spirala se numea „umbreajă“. Gluga constitue în primul rând o piesă de mare utilitate pentru vremurile grele dela munte. Cu timpul însă ea a reprezentat chiar o notă ocazională „fără glugă nu se cununa nime”3). Bineînţeles că şi în acest caz la origine stă tot o nevoie practică, întru cât oricând nuntaşii puteau fi prinşi de o vreme rea în timp ce mergeau la biserică pe drumurile lungi ale satelor de munte. Dar ea a devenit cu timpul şi un semn de distincţie. O bătrână din Ocoliş, vestita vrăjitoare Gon-diuleasa (73 ani), accentuiază că pe vremea când era ea tânără, glugile lungi nu se mai purtau decât la nunţi. Iată deci perioada ei de dispariţie, acum 50—60 de ani şi forma în care a apus, ca făcând parte din portul ocazional al „miroiIor“, într’un sat relativ îngrămădit unde scopul ei iniţial — practic — era cu totul neînsemnat sau chiar nici nu se mai poate pune. De asemenea la Lunca, un bătrân ne spune că mai apucase să vadă în copilăria lui glugile. Le văzuse prima dată la nunţi sub aceeaşi formă ocazională sub care au dispărut. „Aveau oamenii bătrâni glugi şi mereau călăreţ (calare) după mireasă şi io întrebam: Ce ţundră o luat pe cap, că nu 1) Sulciua-de-Jos,—Valea Largă, lilchtş Ana, 76 ani. 2) Ocoli,-;, Maria Popa, 55 ani. 175 ştiam ce-s“1). Cam tot în acest timp gluga dispare în întreaga regiune, poate într’un ritm mai rapid îh satele răsăritene, unde ultima bătrână din Cacova Ierii, ne-a mai putut da următoarea indicaţie: „Când m’am pomenit io, numa nanaşu avea glugă" 3). Gluga dispare deci într’o perioadă de acum 50—60 de ani. Dispare după cum vedem sub forma ei iniţiala, forma de totdeauna. Ce-i determină însă dispariţia? Ce eveniment şi-a putut spune cuvântul atât de botărîtor? Este primul caz pe care-1 întâlnim în domeniul portului. Şi nimic mai concludent pentru desfăşurarea vieţii întregi a poporului nostru, care a imprimat totdeauna în graiul şi portul său, momentele istorice. La dispariţia glugii contribue în mod definitiv anul 1848. Ungurii se retrag la sfârşitul revoluţiei îmbrăcaţi în glugile lungi ale Românilor, nu atât pentru vremea târzie, care-i apucase prin munţii Românilor, cât mai ales pentru a se travesti în haina locală şi a dispărea mai uşor din văile în care erau atacaţi mereu. „Ungurii o dus glugile ălea lungi, o fost mergând numa albi, apoi de-aoolo încolea puţin o mai fost portu ăla“ 3). De sigur că nu trebue să înţelegem că Ungurii ar fi dus cu ei toate glugile Românilor — cum pare a reieşi din textul citat — ci acest fapt istoric marchează mai mult un moment decisiv în evoluţia portului. Un eveniment istoric — revoluţie, războiu sau o simplă criză — cu întregul lor complex de factori politici, economici, sociali şti psihologici, determină întotdeauna noi orientări în domeniul culturii populare. Acest adevăr cu valoare de lege explică şi dispariţia glugii noastre. Până în anul 1848, gluga nu numai că era o piesă caracteristică, dai1 ea mai avea şi o mare frecvenţă şi o largă răspândire. Aceasta se explică prin originea străveche a glugii, pe care o putem dovedi cu un document istoric din epoca Dacilor: columna lui Traian. In diferitele scene de războiu Dacii apar însoţiţi de glugă4). 1) Lunca, Veselie Cioban, 89 ani, 2) Cacova Ierii, Bica Nastasia, 82 ani. 3) Ocoliş, Brata Aughelina, 64 ant. 4) Cf, R. Vuia „Dovezile etnografice ale continuităţii”. Transilvania, Sibiu, 1943, p, 26 şi Ethnographische Beweise fur das Alter und die Kontlnu-ităt des rumănlschcu Volkes in Siebenbtlrgen. Siebenbtlrgen, 1943, p, 41-43. 176 Straiţa „Straiţa“ numită şi „trăită" este o piesă de mare utilitate, deşi ea ne apare la prima vedere ca nefăcând parte din portul propriu zis al femeii. Ea este însă o piesă accesorie, tot aşa cum este năframa de pildă, atât doar că însoţeşte femeia numai în afară de casă. Plecând „amunte“ femeia îşi ia merinde pentru zilele cât stă la colibă, sau plecând la târg, straiţa înlesneşte schimbul de produse mai mici. Ceea ce este de o deosebită semnificaţie pentru locuitorii din satele de munte cu casele împrăştiate pe înălţimi, la distanţe mari unele de altele şi cu un singur punct de gravitare constanta şi frecventă: biserica este tocmai straiţa, pe care fiecare femeie o atârnă de crengile unui copac din preajma bisericii, înainte de a intra în biserică. Venind dela distanţe mari, femeia nu se poate lipsi de traistă. Aceasta fiind însă un obiect ce leagă omul de anumite preocupări materiale ale vieţii, trebue să rămână în afara bisericii, asemenea gândurilor pământeşti. In felul acesta copacul s’a transformat în cuier, împodobit ca un pom de Crăciun cu zeci de străiţi atârnate de crengi, stă singur de strajă şi de pază pentru lumea de dincoace, alături de lumea de dinoolo. Aceasta se întâmplă bineînţeles numai în satele cu casele risipite. Acolo unde satul este aglomerat, traista mu-şi mai are rostul ca tovarăş nelipsit. Straiţa este ţesuta din păr, urzindu-se deodată pentru mai multe străiţi, până la treizeci de coţi. Se ţes în patru iţe. Pentru a se obţine o ţesătură în patrate, se urzesc câteva fire negre Ia distanţe egale, printre urziala albă. De asemenea în băteală, la aoeeaşi distanţă, se bat câteva fire negre şi roşii, obţinându-se astfel mici patrate de cca 10 cm. Lăţimea unei străiţi este de 30—40 cm, iar lungimea 40—50 cm. (Fig. 134). Cusăturile laterale cu care se împreună straiţa se fac cu „tivitură“. La gură traista este ţesută cu „înduplecătură" ti-vindu-se astfel marginile tăiate. De cele două capete se prind „frâmbiile“, câte trei-patru fire fiecare împletit în patru, din diferite culori. 177 Mănuşile Mănuşile de lână ce se poartă în timpul iernii se lucrează din lână aîbă toarsă subţire. Acul cu care se „fac mănuşi" se Fig. 134. — Straiţă din Ocoliş. numeşte „indrea“ şi are forma unui ac de cusut de cca 10 cm lungime şi o grosime maximă de 1,50 cm. (Fig. 46). lndreaua poate fi de: a) os, făcută din picioare de porc, din cele dinainte care sunt mai scurte. Acestea erau frecate cu pila şi apoi rase cu cuţitul până primeau forma şi mărimea necesară. b) lemn de corn. c) fier. Indrelele de os şi de lemn şi le făoea fiecare în casă, aoestea fiind şi cele mai frecvente. Cele de fier erau făcute de fierarii din sat. lndreaua fiind un ac de cusut, se trece firul de lână prin 178 ureche şi se înGepe dela vârful mănuşii făcându-se un deget mare, care le va prinde pe toate cele patru ale mânii, lăsân-du-se un deget separat, numai pentru cel mare. Acesta se lucrează la urmă. Fig. 135. — Mănuşi din Ocoliş. Mănuşa se lucrează fără margini mergându-se în spirală şl crescând după nevoie. Prin această împletitură se ob(ine o mănuşe groasă, care apără bine mâna şi rezistă mult timp. Pe margini se fac uneori mici modele cu lână colorată. (Fig. 135). Mănuşile se leagă una de alta printr’o „frâmbie“ împletită în patru, care se trece pe după cap păstrându-le astfel 179 pereche, iar în cazul că la drum nu sunt totdeauna utilizate, ele atârnă de-a-lungul corpului. Mai demult mănuşile se făceau numai cu indreaua. Cele mai vechi sunt cele de os, care se păstrau dela o generaţie la alta. Sistemul se păstrează şi acum, deşi în ultima vreme au învăţat să facă mănuşi şi cu „cârligu“, un ac cu cârlig de metal, cumpărat dela târg, chiar şi cu „cinci ace“ pentru împletit. C. Podoabe şi anexe Piesele ce servesc ca podoabă sunt astăzi foarte reduse. Cele mai evidente sunt „mărgelele"} argintii sau aurii, pe care fetele şi femeile tinere le pun la gât. De asemenea uneori şi oercei şi inele în degete. Toate acestea sunt cumpărate la târgurile din lara, Sălciua sau Turda. Ele servesc ca podoabă în zilele de sărbători, uneori chiar şi în zile de lucru. Mai demult atârnau pe piept, peste „ciupag”, „mărgele şi bani”. Astfel de piese se mai găsesc sporadic prin toate satele. Mărgelele vechi sunt din porcelan alb, roz sau albastru, iar banii sunt monedele vechi de argint, din perioada veche austro-ungară. Amintirile de odinioară, transmise ca o poveste din generaţie în generaţie, ne scot la iveală o serie de piese, unele cu vădit caracter ornamental, altele însă sunt o preţioasă expresie a utilităţii lor din epoca respectivă. Aoeste podoabe înconjurau mijlocul. Cu un caracter pur ornamental sunt „zalele cu tk>ndoloşi“, câte 4—5 şiruri de zale ce se lăsau uşor pe şolduri. De ele atârnau „dondoloşii“, nişte podoabe de arama ce lăsau un uşor zăngănit în mersul femeii. Ca formă dondoîoşii erau rotunzi la un capăt şi ascuţiţi la celălalt de forma „cucuruzilor". Luoeau în afară, iar înăuntru erau negricioşi. Zalele de asemenea erau galbene aurii, dar erau şi sure argintii. Se povesteşte că aceşti „dondoloşi umbla ca inelele dela ficior la fată şi fată la ficior”. Acestea Ie aduceau „corturarii” (Ţiganii) prin fiecare sat, fiind făcute tot de ei. Tot în jurul mijlocului se punea o „cura latau care era 180 „bătută cu bumbi“ şi se ^ncopcea cu cătărămbi de arama“. De aoeastă cura lată era prinsă o altă „cura“ mai mică, care atârna puţin pe şolduri şi pe care erau înşirate multe „inele". * Bumbii şi inelele erau făcute în sat, de Ţigani) lucrate din aramă. Din brâu atârna în dreapta o „pungă cu căldăruşiPunga era din piele şi avea „cănaci“ tot din piele. Peste pungă atârnau mai multe „aţe“ din piele, Ia capetele cărora erau „căldăruşii“, nişte podoabe de arama lucrate de Ţigani. Alături de pungă atârna şi un „cuţit cu teacă“. Teaca era din piele şi în ea stătea cuţitul. Se menţionează că punga şi cuţitul cu teacă au fost purtate până pe la 1848. Cu timpul cuţitul cu teacă a fost înlocuit cu „brişcă*, care uneori era băgată în brâu, alteori atârna în dreapta. In felul acesta ultim o mai găsim şi astăzi prin satele de munte, atârnând la capătul unei „aţe" de lână sau piele. In dreapta mai atârna şi „amnarul". Femeia purta cu sine şi ,^cremene' („piatrăalbă, tare“) şi ,jască“, făcută din burete de pe arbori fiert cu cenuşe. Acestea din urmă răspundeau bineînţeles unui scop utilitar. Amnarul pentru aprins focul, iar cuţitul pentru apărare, sunt semnul unei vieţi arhaice şi primitive, când omul trebuia să lupte în mod izolat cu forţele naturii, care îl stăpâneau. Aceste piese se păstrează până astăzi în amintirea lor: „Numa poveste am auzit, da de văzut n am văzut“ O, Folklorul ni le păstrează de asemenea. Deşi teaca şi amnarul nu mai atârnă, se strigă şi astăzi în timpul oraţiilor de nunta: „§i cu teaca iaca — iaca. §i cu punga numa — numa Şi-un amnar cu două zale slobozit la vale"2). lot ca podoabă servesc florile. In zilele de sărbători, fetele şi nevestele tinere îşi pun flori în piept. Mai demult 1) Ocoliş, Brara Anghelina, 64 ani. 2) Ocoliş, Ion Muntean, 59 ani. Vezi supra p. 117. 181 cămaşa cu ciupag, avea chiar în acest scop o „chiotoare“ de care se legau florile pentru ca să atârne în mijlocul pieptului. De asemenea la biserică se merge cu mici buchetele în mână, din care se împarte totdeauna celor care n’au. Florile obişnuite şi cultivate în acest scop sunt: „trandafir” (Roşa centifolia); „căruţele” (Tagetes patula); nâlin” (Syringa vulgaris); ghiorghini.” (Dahlia variabilis); şi „iarbă lata’ numită şi „iarbă grasă” (face flori nmierâi)x). In afară de aceste plante cu flori mari, sunt foarte obişnuite plantele verzi, care se poartă în mână nu atât pentru verdeaţa lor, cât mai ales pentru miros. Astfel sunt: ,jcalapăr” (Chrysanthemum balsamita); „răstupească” (Melisa officinalis); amfiruţă” „busoioc” (Occimum basilicum); „iarbă creaţă” (Mentha crispa); „silimnină” (Caleridula officinalis); -.lemnul Domnului” (Artemisia dracunculus). O altă plantă verde întovărăşeşte femeia la nuntă şi înmormântare. Mireasa poartă totdeauna o cunună de „saseu“ (Vinca minor), iar când moare tot o cunună de „saseu-1 i se aşează pe sicriu. „Nu moare şi nici nu se mărită ninie fără ele'12). D. Forme ocazionale Piesele descrise până acum constituesc portul obişnuit al femeii, atât pentru zile de lucru, cât şi pentru sărbătoare. In această ordine, o singură excepţie ne prezintă portul miresei. Nota cea mai caracteristică ne-o dă absenta zadiei. Mireasa nu-şi pune decât şurţul negru înainte, încins peste o „cămaşe“ albă, lungă. Astăzi ea se mai numeşte numai „rochie” întru cât este ca poalele legată la brâu, făcută din „jolj“ fin. In afară de aceste fonne, nu se mai remarcă nicio distincţie ocazională în ceea oe priveşte portul propriu zis al femeii. 1) Frunzele acestei plante se pun în „doniţă când merge popa în ţarină de duce apă de sfinţeşte. Apoi când se usucă se dă la oi în sare". Ocoliş, Frăslna Muntean, 53 ani. 2) Ocoliş, Frăslna Muntean, 53 ani. 182 E. Forme de amestec Acest port local păstrat până astăzi sub forma Iui arhaică, constitue unul din cele mai caracteristice porturi populare, de o remarcabilă frumuseţe şi autenticitate. Dar alături de acest port popular, în regiunea studiată se întâlneşte şi alt port, care nu reprezintă nimic din specificul local. Acesta nu poate fi numit decât un simplu port ţărănesc, fără nicio notă unitară sau originală. Singura lui caracteristică este amestecul de forme străine una de alta. Prin forma lor de amestec avem mai multe grupuri: 1. Forme de amestec între două tipuri de port din regiuni dijeriie. Astfel se combină piese din portul săliştean cu altele din portul musoelean sau vechiu local. Din portul să-Jiştean s’au introdus cele două „păsturi“ (cătrinţe) negre, purtate fie cu iie musceleana, fie cu un tip de cămaşe local, aşa numită „cămaşe cu pene“, care reprezintă forma cea mai evoluată a cămăşii vechi locale (al 4-lea tip de cămaşe). „Portul cu păsturi“ a fost introdus în satele din depresiune, în ultima perioadă de 30—40 de ani, ca ecou a două curente. Primul era consecinţa exodului spre oraşe, unde fetele mergeau ca servitoare şi de unde se întorceau în sat cu acest port românesc lansat pe străzile Clujului în perioada de după războiul mondial. Al doilea curent era efectul unei acţiuni de culturalizare a satelor, care tindea la introducerea unui port românesc în regiunile lipsite de porturi populare. Aoeastă acţiune, fie că era organizată, fie că pornea din proprie iniţiativă, se efectua prin învăţătorii şi învăţătoarele din sat. Astfel copiii de şcoală erau obligaţi să se prezinte la examene îmbrăcaţi în costumul săliştean. In acelaşi timp fetele mai mari veneau dela oraş cu acelaşi costum, după care se îndemnau şi ceilalţi din sat. Aoeastă acţiune se înfăptuia într’un timp când vechiul port local abia dispăruse, iar amintirea lui era încă foarte vie. De aceea costumul săliştean, degenerat prin amestec, nu a prins în regiune, decât pentru un timp de scurta durată — ca orice modă străină — iar în ultimii ani frecvenţa lui scădea în mod vizibil. Felul în care era privit, reiese destul de clar din vorbele bătrânelor, pentru care portul introdus era cu to- 183 tul străin de ei. „D-na învăţătoare i-o făcut pe oameni de şi-o mutat portu, le-o făcut păsturi“1), sau „Amu au păsturi, de nu-i portu ăla care-o fost aici, tot nu-i rumenesc”2). îia musceleană s’a introdus tot din îndemnul învăţătoarelor, care le „roizolea“ 3) formele de pe „scrisori” (albume). Această formă de amestec a pătruns spre munte până la Muntele Băişorii, având central de desvoltare în jurul Agrişului. II. Forme de amestec intre portul local şi diferite piese recente orăşeneşti. Piesele locale care au mai supravieţuit vechiului port sunt „cămaşa veche" (al 2-lea tip de cămaşe), „cămaşa cu pene“ (al 4-lea tip de cămaşe), „şurţul*1 şi „cin-gătoarea“. Acestea sunt purtate cu „rochii“ fie ţesute în casă, fie cumpărate. (Fig. 31). Cele mai frecvente sunt ţesute în casă din lână vopsită în negru, roşu sau galben. Cernitul se faoe şi acum în casă şi chiar şi celelalte culori, sau se dau Ia „feştitoare11 la lara. Urziala este de culoare roşie sau galbenă, iar băteala neagră. Urziala este uneori din cânepă. Se realizează astfel o ţesătură de culoare închisă, în care uneori se mai fac şi „vârste11. Peste rochie se pune şi şurţul negru, iar cele mai bătrâne îşi înfăşoară mijlocul cu o „cingătoare". Pe sub rochie se poartă totdeauna poale. Această formă are cea mai mare arie de răspândire, cuprinzând întreaga regiune. Se găseşte chiar şi alături de portul vechiu, încă atât de viu în satele Ocoliş, Poşaga şi Sălciua, unde a pătruns numai de câţiva ani. E drept că astfel de rochii se fac aici mai mult la fetiţe mici, iar pentru femei mai mult pentru zilele de lucru, niciodată însă ca port de sărbătoare, In satele răsăritene însă se găseşte peste tot, deşi într’un prooes de evoluţie mai înaintat degenerând în forme cu totul străine şi improprii. UI. Forme orăşeneşti degenerate. Acestea şi-au făcut Ioc în satele din depresiune, avându-şi extensiunea în jurul Clujului. Este lipsită cu totul de un specific local, ceea ce este 1) Agriş, Luca Vasllie, 90 ani. 2) Şchiopi, Popa Gheorghe, 73 ani. 3) ung. rajzolni = a desemna. 184 caracteristic regiunilor lipsite de un port popular. Influentele sunt vizibil orăşeneşti şi cum oraşele din care se propagau (Cluj, Turda) erau maghiarizate, numirile noilor piese de port Ie reprezentau întocmai. Piesa esenţială de îmbrăcăminte o formează „rochia”, care se numeşte mai mult „sucnă”1), prezentând şi altă formă fată de „rochia“ precedentă. Materialul din care se confecţionează este, fie ţesut în casă, fie „carfcon“ cumpărat din „holdăf< 2). Confecţionarea este făcută mai mult la „sabăiţe“ 3), sau sunt croite în casă şi duse numai la maşină. Ca formă rochia este încreţită în talie, având talia fixată mult mai sus decât normal, chiar sub sâni. (Fig. 92, 40). Rochia este cusută de „laihăr“, un fel de pieptar făcut din acelaşi material ca rochia. Pentru o astfel de rochie sunt necesari 4,50 m. Pe sub „laibăr“ se poartă o „camaşe cu bodri”. (Fig. 92). Caracteristica acestei cămăşi o formează aceşti „bodri" (volan în jurul gâtului). Gura cămăşii este în spate, mâneca este strâmtă, uneori cu un fodor foarte mic, alteori fără fodor. De asemenea încreţiturile pot lipsi, fiind înlocuite cu dungi mici, cusute cu maşina. Pe piept şi mâneci se cos motive variate, luate tot din albume. Cheiţele lipsesc cu desăvârşire, fiind cusuta în întregime cu maşina. Această rochie se poartă în satele din jurul Ierii şi Băi-şorii, de oca 60 ani. Ca aparenţă aoest port ţărănesc răspândit din jurai Clujului reprezintă o degenerare a stilului baroc înflorit în moda dela oraş. Generaţia tânără nici nu-şi aminteşte de portul vechiu. „Aşa am umblat totdeauna, cu rochie, c’aşa ne-o fost portu“, ne spune o informatoare din Muntele Filii4). Celelalte piese care se poartă alături de rochie sunt: „lecru“, (făcut din carton cumpărat), „laibăr“ (un fel de pieptar fără mâneci), alături de „uioş“ 5) (o haină cu mâneci) ce ţine locul ţundrei. „UioşuF este din pănură ţesută în casă şi „feştită“6) în negru sau albastru închis, la Turda sau Iara. Croiul lor este orăşenesc având forma corpului. Este 1) ung. szoknya = rochie. 2) ung. bold =s prăvălie, 3) ung, szabo — croitor. 4) Muntele Filii-Arini, Bucur Irlna, 67 ani, orig. din Muntele Băişoril. 5) ung. ujos = balnă cu mâneci. 6) ung. festenl = a vopsi. 185 croit de „sabăi“ (speciali pentru ,,uioş“) şi cusut uneori în casa. Alături de „uioş" se păstrează şi numirea veche de „ţundră“, în cazul că este din pănură sură. Dar chiar şi în acest caz, croiul este tot al „uioşului“. Cojocul lipseşte. In cazuri foarte rare se mai păstrează pieptarul, pe care îl cumpărau dela Săvă-disla, dar pe care au început să-l lase. Vechile piese ale portului local n’au mai rămas decât prin lăzile bătrânelor sau aruncate în vreun colţ de cămară. Celelalte le-au vândut sau le-au prăpădit. Ultima formă orăşenească introdusă în satele oercetate, este o rochie de gust modern, de stofă subţire, într’o singură culoare. Fusta este cu mai multe cute, uneori chiar plisată mărunt. Partea de deasupra a rochiei, fie că alcătueşte o piesă aparte, fie că este înlocuită cu o „cămaşe cu bodri‘. Această rochie, .au adus-o în sat fetele care au fost în serviciu la oraş. Moda ei a început abia de vreo zece ani. Bineînţeles că aici nu mai poate fi vorba nici măcar de un port ţărănesc, întru cât aceste servitoare nu mai reprezintă populaţia statornică a satului, ci una fluctuantă între oraş şi sat, formând un grup social aparte. 5. 1 ÎNCĂLŢĂMINTE A încălţămintea din regiunea studiată este formată şi astăzi din „cioareci*1 şi „opinci Intr’un trecut foarte apropiat, aproximativ 40—50 de ani, acestea erau generale. Astăzi ele constituesc încălţămintea în satele de munte, iar în satele din depresiune, în locul lor la cei tineri găsim „ghetele'1 şi „cişmele". Bătrânii au rămas mai mult cu încălţămintea veche. Aici cioarecii sunt numiţi „cioci” (Agriş, Şchiopi, Filea-de-Sus, Lita). Sub o formă sporadică „păpucii“ sau „ghetele11 au pătruns şi în satele din munte. In cazul acesta în locul cioarecilor, se poartă ciorapi făcuţi cu „indreaua“ sau cu acul cu cârlig, sau chiar şi împletiţi cu cinci ace, iar pentru vară se poartă ciorapi cumpăraţi din târg. Pretutindeni însă, unde portul vechiu al cămăşii şi zadiei nu s’a părăsit, încălţămintea frecventă o formează cioarecii şi opincile. 186 A. Cioarecii Cioarecii sunt clin pănură albă, ei au forma piciorului, fiind încălţaţi ca ciorapii, direct pe picior. Vig. 130. — Cioreci din Ocoliş. Croiul lor este foarte simplu. Pentru o percche de cioareci trebue mai mult de un cot de pănură. Cioarecul se compune din două piese. Una „cioarec“ propriu zis, care are o formă iniţial dreptunghiulară, ce se croieşte puţin oblic, ob -ţinându-se astfel forma piciorului şi a doua piesă „căputa“ ce se intercalează la punctele C. E. (Fig. 137) ale cioarecului. 187 Căputa este un patrat îndoit în forma unui dreptunghiu. Vârfurile A şi F destinate călcâiului şi vârfului sunt rotunjite. Fig. 137. — Croiul cioarecilor. Cf 03P6CU Cusăturile cu care se împreuna cele două piese sunt diferite. Astfel pe talpă şi dela genunchiu în sus se coase „fo-ieşte” (Fig. 148), o cusătură în care marginile pănurei stau fa(ă în faţă (dela F-A şi G-B). In spate (dela A-G) se coase „cu dungă1', astfel că marginile pănurei vin înăuntru, pe dos, ceea ce de sigur că nu s ar !putea purta pe talpă şi sub 'genunchiu, unde ar roade o astfel de cusătură. Căputa este prinsă de cioarec cu „ptişalău“. Cioarecii sunt legaţi sub genunchi, ca sa stea pe picior, cu »Jegători“, „împletite în degete“, din opt fire de lâna, sau chiar şi numai în trei. B. Opincile Opincile sunt făcute în gospodărie de către bărbaţi. Talpa necesară se cumpără din târg. Chiar dela început, înainte de a fi croita se numeşte „opinci Opinca se execută dintr’o singură bucată de talpă, din 188 care se taie, din margine, câte două „îngurzele“, cu care se coase opinca. (Fig. 138). Ingurzaua trece prin 4—5 „hude“ formând astfel „gurguiul“ care se restrânge în afară. Din spate, dela călcâiu, se prinde de o „nojiţă" („o hudă în opincă11), o „cura“ lungă de 2 m, cu care se adună opinca pe picior şi apoi se înfăşoară pe picior în sus. Curaua se cumpăra separat. Sunt unele curele care ţin cât trăieşte omul. Opincile ţin cam o lună-două, nerupte, iar cârpite ţin şi un an. C. Cişmele Cişmele formează încălţămintea cea mai frecventă în satele din jurul Ierii. In evoluţia cismei se oglindesc însă influenţele Ungurilor şi Germanilor exercitate în diferite epoci. Astfel până aproape de războiul mondial sau purtat cişmele roşii, ca semn al unei influente puternice venite dinspre Turda. Aceste „piroscsizma“ (cisme roşii), „ranczoscsizma“ (cisme încreţite) au pătruns până la Băişoara, sub forma lor atrăgătoare, roşie. Românii le-a modificat însă forma, le ziceau „ru-mâneşti“. Se menţionează chiar că „Unguroaicele umblau cu rochii şi cisme destălalte, nu ca la Trăscău“ 1'). Trăscăoanele de asemenea aveau cisme roşii, oeea ce ne evidenţiază faptul că poporul distinge în mod precis diferitele curente şi influente sub a căror înrâurire stă. In perioada de acum 40—50 de ani, când moda cismelor roşii pătrunsese puternic printre cei tineri, cei bătrâni rămâneau pe lângă un alt curent mult mai vechiu, al cismelor negre, mari şi largi până la genunchi, cu vârf ca opincile şi cusute cu aţă. Acestea se cumpărau dela Lupşa şi Câmpeni. 1) Bălşoarn, Muntean Vasille, 75 ani. , îngupza IV. PORTUL BĂRBĂTESC 1. DESCRIEREA SUMARA A PORTULUI BĂRBĂTESC Portul bărbătesc clin regiunea cercetată ne da dreptul sa spunem că înainte de a fi un port local, el este un port românesc, specific oamenilor de munte şi general, aproape peste tot întinsul ţării noastre. Aceasta-i confirmă nu numai caracterul său unitar, dar mai ales vechimea. încadrat în acest cerc unitar, portul bărbătesc este alcătuit din cămaşe larga încinsă Ia mijloc, cioareci strâmţi pc picior şi opinci. Ele corespund în aşa mare măsură scopului lor prim: utilul, încât artisticul imprimat pe marginea lui abia formează mici diferenţieri locale. Tipul vechiu de port este bine reprezentat astăzi în satele: Ocoliş, Iiunc, Ocolişel, Poşaga, Sălciua şi Lunca, dar se găseşte încă prin toate satele cercetate de noi. El se distinge prin cămaşa cu „bărbi1* şi „clini" şi cusăturile puţine făcutc la guler şi marginile mânecilor largi. Intre' culorile cusăturilor predomină albul şi galbenul deschis. Pe deasupra cămaşa este încinsă cu o „cura“ lată care uneori ajunge până subsuoară. Cioarecii sunt albi, dc pănură, având cusătura în spate. Pentru vreme rece piesele dc port sunt: pieptarul, cojocid, ţundra fi frişcăul. Gluga a dispărut în ultimii 50—60 de ani. Tot atunci a dispărut unul din cele mai caracteristice asi>ectc: „chicile11, acele plete lungi care au reprezentat nu numai un semn de distincţie socială, ci şi o tradiţie de mare valoare. Astăzi părul este mai mult tuns la cei tineri, iar la cei ba-trâni retezat puţin pe frunte şi lăsat să atârne pe umeri şi spate. Alături de tipul vechiu de port se găsesc multe alte lormc, care pe de o parie reprezintă o fază mai înaintată de evoluţie naturală, pe de altă parte sunt semnul influenţelor străine. 191 2. P1EPTENĂTURA ŞI ACOPEREMANTUL CAPULUI A. Pieţienătura Astăzi părul nu mai prezintă un semn distinctiv al portului popular la bărbaţi. El este tuns cu maşina sau lăsat să crească câte o jumătate de an, pentru a fi retezat astfel la intervale mai mari. Cei tineri poartă frizura bărbaţilor dela oraş. Dar „maşina de tuns pe cap“ a pătruns abia acum 40—50 de ani. Şi atunci ne putem întreba, pe drept cuvânt, cum îşi purtau bărbaţii părul înainte de a avea la îndemână acest instrument venit dela oraş. Cum a rezolvat poporul, zeci şi sute de ani înainte problema părului, care s’a prezentat totdeauna sub un îndoit aspect, practic şi estetic, admirabil îmbinate. Căci nu sar putea spune, că scopul practic este mai perfect realizat prin tunderea părului, decât prin păstrarea şi îngrijirea Iui într’un fel anume dat, ci mai de grabă că scopul practic şi estetic îşi primesc pecetea socială a unei anumite epoci, în continuă evoluţie şi transformare. Şi nu e mult de când lucrurile s’au schimbat radical. Prefacerea s’a făcut abia în ultimele decenii. Bătrânii de astăzi ne stau încă mărturie vie pentru lumea de acum 50 de ani. In această vreme părul se purta împletit în două coade lungi numite „chici“ ce atârnau dela urechi în jos. Era pe vremea „când femeile umblau cu tindele albe" 1). Pretutindeni localizarea este încă foarte vie şi autentică. Aproape în fiecare sat te întâmpină martorii oculari: „Când m’am pomenit eu la pricepere erau cu chici oamenii"2). Informaţiile devin chiar precise. Acum 30 de ani mai trăia un bătrân cu chici în Ocoliş3); în Belioara doi bătrâni acum 40—50 de ani1); în Muntele Băişorii trei bătrâni cu chici acum 50—60 de ani5); U Vezi supra p. 120. 2) Poşaga-de-Jos, Roşa Spiridon, 75 ani; Lira, Vlas Ion a Tiştii, ■81 ani; Cacova Ierii, Rafalla Vasile, 90 ani; Şchiopi, Popa Gheorghe, 73 ani; Agriş, Luca Vasllie, 90 ani. 3) Ocoliş, Ion Muntean, 59 ani. 4) Muntele Filil, Bucur Irina, 67 ani, orig. din Mantele Băişorii. 5J Belioara, Bleanţ Zaharia, 54 ani. 192 iar la Lunjeşti trăia un bătrân cu coade lungi, până acum vreo 60 de ani1). Aceste informaţii ne scot deci la iveală o pieptenătură a părului, care nu numai că a durat până aproape sub ochii noştri, dar a fost şi generală în toata regiunea cercetată de noi, din inima Munţilor Apuseni şi până în satele din jurul Ierii, ascunse în trecut nu numai în mici depresiuni locale, cât mai ales în pădurile oe acopereau până acum câteva decenii toate dealurile răsăritene, Trebue să ne închipuim cu câtă tărie sau păstrat aceste chici, dacă la Lita Românească, în preajma unei aşezări compacte de Unguri (Litenii de Sus), în secolul trecut, bătrânii purtau încă chicile fără excepţie. Amintirea lui Şuta Indrei, căruia Ungurii i-au tăiat o chică, la 1848, m bătaie de joc, se povesteşte şi astăzi ca cea mai mare injurie ce i se putea aduce. Bătrânul a fost pedepsit să umble aşa, cu o chică tăiată şi cealaltă atârnând — ca un ochiu scos — căci acele chici reprezentau nu numai un semn de o deosebită distincţie socială, o cinste a bătrâneţii, ca tin adevărat cult, dar şi o conştiinţă a unei tradiţii de mare valoare, păstrată ca o moştenire sfântă ce nu poate fi ponegrită. Târziu când bătrânul s’a întors în sat, şi-a tăiat singur şi cealaltă chică2). Chicile erau deci apanajul l>ătrâneţii şi al maturităţii. Le purtau toţi bărbaţii, care au trecut de vârsta uşoară a tinereţii. „Pă cum era păru de lung, atâta erau chicile, nuT tăiau“ 3). înainte îl retezau puţin iar în lături erau coadele, care ajungeau până la brâu. Se băgau pe după curea4), în acele curele late, pe care le purtau atunci, sau când erau mai scurte şi nu puteau sta în curele, ca sa nu-i împiedece când lucrau, le legau la ceafă”). O altă informaţie ne prezintă o singura chică pe dreapta „tot părul era dat într’o lăture şi făceau o chică“ G). Tinerii purtau şi ei părul lung dar neîmpletit. II lăsau pe umeri şi pe spate. înainte îl retezau puţin pe frunte, lăsând 1) Făgetul Ierii, Susana Popa, 74 ani, şt Susan a Todor, 82 ani. 2) Lita Românească, Vlas Ion a Tfştii, 81 ani. 3) Băişoara, Vâtca Lisandru, S3 ani. 4) Lita Româneasca, Vlas Ion a Tiptil, 81 ani, 5) Hăşdate, Neamţ Niculae, 69 ani. 6) Lunca, Veselie Cioban, 89 ani. 193 să atârne pârul cel mai lung pe umeri şi pe spate în jos. „Aşa cum poartă fetele amu coada pe spate, aşa erau ficiorii, numa despletit" 1). Astfel părul nu era tuns niciodată. Ca să poată fi pieptănaţi, copiii erau unşi pe cap cu unt care „cura pă tundră” 2), iar când părul creştea mai mare el era retezat numai pe frunte şi lăsat să atârne pe umeri şi pe spate. Sub forma aceasta, cu părul lung până în umeri, mai găsim astăzi câţiva bătrânii, şi chiar sub forma cea mai autentică, retezat puţin pe frunte. B. Aco-peremântul capului Pentru timp de vară se poartă o pălărie neagră, cumpărată la târgurile din Sălciua, Turda sau (ara. Numirea ei frecventa este „clop‘\ Forma variază mult. Mai generală este cu marginile mici. O pălărie deosebită este însă cea din regiunea Ocoliş—Sălciua, având marginile mai mari, pe lături uşor ridicate în sus iar în faţă coborînd puţin. (Fig. 149, 150, 152). Când intră în biserică, bărbaţii îşi lasă pălăria pe laviţa din faţa bisericii. Dar în trecut forma pălăriei era cu totul alta. Bătrânii mai poarta şi azi acel „clop bor“ sau „clop cu veşcă“, cu marginile mari, ridicate în sus roată, „cum îi un burete rotund*1, sau ca o „ciupercă", făcute „aşa bore ca să nu le tape vântu pă dealuri” 3). (Fig. 150). Această pălărie neagră de păr era purtată de toţi bărbaţii, tineri şi bătrâni. In veşcă bătrânii îşi puneau „pipa şi doha-nul“. Feciorii adăugau obiecte de podoabă, câte o „murună“ din mărgele mici, colorate, iar în ultimul timp, sub influenţa ungurească, în satele din jurul Ierii, au adăugat şi pene de cocoş, ca la jandarmii unguri, cum se exprimă un informator din Băişoara4), ca probă de evidenţa pe care o face poporul, când e vorba de o influenţă străină, de a cărui provenienţă este totdeauna conştient. 1) Buişoara, Vâtca Llsandru, 83 ani. 2) Agrîf, Luca Vasllfe, 90 ani. 3) Poşaga-dc-Jos, Roşa Splridon, 75 ani. 4) lîăişoara, Vâtca Lisandru, 83 ani. 194 In timpul verii se mai poartă astăzi şi pălării de paie, dar numai în zona de răsărit. Pentru timp de iarnă se poartă căciula de miel, numită „cuşmă“ sau „şapcă“ la Hăşdate şi Lita. „Cuşmele” vechi erau albe având marginea din faţa ridicată în sus. Astăzi sunt mai frecvente cele negre. Căciula sub forma ei veche românească, o găsim numai în satele de inunte, în legătură cu ocupaţia pastorală. (Fig. 139). Podoabe ocazionale. Pentru nuntă mirele îşi împodobeşte pălăria cu ..pene" (flori), trei rânduri de ..bani cu coadă iar deasupra două „mărgele", doi „dioci‘L şi „bumbuşte“. 3. ÎMBRĂCĂMINTEA A- Piese principale Cămaşa Cămaşa bărbătească are câteva note esenţiale, prin care se caracterizează dela prima vedere. In primul rând marea ei lărgime, cca 2,50 m, în al doilea rând croiul extrem de interesant al „bărbilor*' şi „clinilor4', şi al treilea rând cusăturile, care variază doar în mici detalii. (Fig. 140). Cămaşia aceasta se prezintă într’un fel unitar, reprezentând un singur tip de cămaşe ce se poate urmări prin toate satele unde portul arhaic s’a păstrat şi se poate reconstitui perfect în satele mărginaşe unde portul local s’a pierdut. Singure cusăturile ne oferă o oarecare variaţie, rea haită mai mult prin bogăţia sau simplitatea lor, totdeauna însă cu aceleaşi elemente esenţiale: motivele, dispoziţia lor şi coloritul. Dacă totuşi într’un lung timp istoric putem constata câteva deosebiri între cămaşa de astăzi şi cea din trecut, dispărută aproape complet, trebue să accentuăm însă că nu e vorba decât de mici inovaţii fată de cămaşa veche, toate în sensul unei evoluţii naturale a aceluiaşi tip de cămaşe. Să examinăm mai întâi materialul, croiul şi cusăturile cămăşii de azi, pentru a desprinde ulterior caracteristicele celei din urmă. 195 Materialul din oare este făcută cămaşa bărbătească este totdeauna pânza ţesută în casă, în doua i(e, fie din cânepă curată, fie amestecată cu bumbac, dar niciodată din jolj. Pânza trebue să fie rezistentă deoarece cămaşa aceasta nu reprezintă o piesa de „podobit11 la zile de sărbătoare, ci este şi cămaşa de toate zilele. Ca material şi croi este aceeaşi având doar cusăturile mai bogate atunci când are o destinaţie ocazională. Crokd. Pentru o cămaşe bărbătească sunt necesari 7—8 coţi de pânză (cea 5 m). Din această lungime patru laţi sunt destinaţi trupului cămăşii, trei mânecilor, iar unul pentru „spe-teală“ (căptuşeala din piept şi spate). Trupul se croieşte dintr’o foaie dublă, îndoită în două, având lungimea necesară cămăşii. (Fig. 140). Se fixează în primul rând gura cămăşii şi locul „barbilor“, cel din faţă trebue să fie la patru palmi dela marginea cămăşii. Până în acest loc se taie pânza în lungime, obţinându-se astfel deschizătura unde va fi intercalat „hârbul“ din faţă. Apoi se taie o jumătate de patrat a cărui coifuri se vor îndoi înăuntru pentru a forma astfel un unghiu ascuţit care va intra în* „barb“ (Fig. 140, pet a). La fel se croieşte şi spatele, unde capătul „barbului" vine mai jos, astfel că este cu coadă în spate. Se taie apoi gura cămăşii, având de grije ca bucata oe iasă de aici (pet x) numită „îndă-rămniciunea bărbatului*' să fie tăiată cu foarfecă în bucăţele mici şi aruncată. „N’o folosim la nimica, aşa am auzit dela babe, aşa trăba, să le tai îndărămniciunea“. Informatoarea noastră adaugă însă cu o oarecare amărăciune: „Pântru aia tăt a dracului îs ei (bărbaţii)" 1). In jurul gâtului vine „gulerul", care se încheie cu „chio-toare", deşi ane câţiva nasturi galbeni, 2—6, cusuţi pe lângă gura cămăşii, care servesc numai ca podoabă. Gulerul este îngust de 1 cm, întrecând această dimensiune numai la unele cămăşi mai noi. Bărbii (pronunţarea variază între „barbi“, „bardi“, „îm-barbi“ şi „hârburi11, uneori sunt numiţi şi „băgătură“ sau „pe-tec“ în faţă şi spate), se croiesc dintr’un singur lat de pânză dublă. (Fig. 140, a, b). „Barbul11 realizat din partea unde 1) Ocoliş, Frăslna Muntean, 53 ani. 1% Pig. 140. — Croiul cămăşii bărbăteşti. 197 este marginea îndoită a pânzei va fi o singură bucată, iar celalalt va avea o cusătură la mijloc, obţinând astfel aceeaşi formă. Acesta din urmă va veni în spate. La fel se croiesc Fig. 141. — Cămaşa bărbătească. Fi". 142. — Spatele cămăşii. clinii" care vin subsuoară. Se croiesc „bărbieşte". Unul va avea o cusătură la mijloc, altul va fi dintr’o singură bucată. Aceştia sunt numiţi şi „bărbii de su mâni" (c). Mânecile se croiesc din trei laţi. Fiecare mânecă este alcătuită din trei piese. Cea din mijloc „băgătura mai scurtă" este încreţită, „o încreţe’n umăr'1, iar deasupra ei vine ,,ume-relu“ (plur. ,,umerci“). (Fig. 140, c’). La celălalt capăt mă-neca este încreţită şi adunată în „pumnar“ (plur. ,,pumnari“) (c”), care se numeşte şi „guler“. „Speteala” („căptuşeală în umăr şi spate”) se pune ca să ţină mai mult cămaşa. Cusăturile ce se fac la o cămaşe bărbătească, sunt: 1) gulerul; 2) „umereii”; 3) „puinnarji”; 4) pe marginea din jos a cămăşii; 5) „bărbii" şi 6) cusăturile cu care se împreună părţile cămăşii. (Fig. 144). 198 Cusăturile dela guler sunt aceleaşi ca Ia gulerul cămăşii femeieşti, cusut „pe dos“ şi cu „tivitură“ pe margini. Este cusut mai mult cu amici negru, în care se pot remarca şi alte culori. Gura cămăşii este lucrată cu „ruptură", cu care se cos marginile cu amici alb sau galben, şi „zîmţi” cusuţi pe margini. La umerei şi punmari se fac totdeauna aceleaşi „forme” la portocaliu. Predomină însă albul. Printre cusăturile din care se execută aceste motive se re- 1- J ~ V 11 U/f iu fa .zimţi' ,postii* # # # „pupunei* £> pinten X tăietură tiviturâ crutitură Fig. 143. — Mâneca. marcă ,,postăi“ (un fir Fig. 144.—Cusături la cămaşe. pe deasupra învăluit cu amici, asemănător baghetelor) şi „pupurei“ (mici găurele care se fac trăgând firele prin cusătura ce se face în cerc, din acelaşi punct). (Fig. 144). Marginile din jos ale cămăşii sunt lucrate ca şi gura cămăşii, cu „ruptura” şi cu „zîmti” pe lângă care se mai fac uneori mici modele. 199 Cusătura aşa numită „bărbi “ sau „barbură", se face deasupra şi în capătul clinilor din piept şi spate. Ca formă, în special dispoziţia motivelor, se prezintă totdeauna Ia fel. Partea de deasupra care vine imediat sub gura cămăşii este formată din trei coloane verticale, împreunate, la picioarele cărora stă o bandă orizontală care le marchează limita atât prin poziţia, cât şi prin culoritul mai pronunţat al motivelor. In continuarea acestei dungi se fac mici „perniţe" peste piept, linie până la care coboară şi speteala. Colţurile şi marginile clinului sunt cusute cu „tivitură", iar între ele iarăşi trei coloane orizontale, care pornesc din cele trei unghiuri ascuţite ale chnului. Intre motivele din care se execută bărbii, avem „pinten“ şi „tăietură". Cusăturile cu care se împreună părţile cămăşii sunt aceleaşi „cheiţe“ şi „umbreje" pe care le cunoaştem dela cămaşa femeiască: „umbreaja tivită*1, „umbrea jă de colo şi dincoace“, „umbreaja meselor" sau altele cu motive tipioe ca umbreaja cu „zăluţă", cu „crac11 şi cu „dârg“ („dârguţ11). Aceste „umbre je-1 late în care se intercalează diferite motive, se mai numesc şi „turdeneşti", ca un termen general, dar când urmează să fie definite, devin „mreajă cu zăluţă“, cu „crac", etc. „Im-bnejele" oele mai bogate se fac în jurul umereilor, de două părţi cu două şire de-a-lungul mânecii şi deasupra peste umăr, între cele două şiruri de „pene11 ce taie transversal pieptul şi spatele pe la mijlocul bărbilor. Celelalte părţi ale cămăşii se împreună cu „cheiţe1 simple. Pe lângă umbreje se fac uneori „pinteni". încreţiturile la umerei şi la pumnari se fac cu o cusătură specială numită „cruţîtură”. Se face un patrat (Fig. 144), iar când se încheie şi se ajunge iar în punctul 1 se trece acul cu aţă pe sub linia 3 care este trasa mai întâi şi apoi se încheie cu linia 5. Această cruţîtură este vizibilă pe lângă umerei şi pumnar. Cusăturile se fac cu amici şi cu „spemă" (fuior tors subţire şi pregătit special). La bătrâni chiar şi punmarii se cos cu „spemă", dar mai ales cheiţele. Să vedem acum prin ce se caracterizează cămaşa veche a singuraticilor bătrâni de azi, care a constituit cămaşa generală de acum 40—50 de ani. 200 I In privinţa materialului nu putem constata nicio deosebire Croiul de asemenea este identic. Deosebirile esenţiale sunt insă de iorraă şi anume: 1) Mânecile nu erau încreţite şi adunate în pumnari. Ele erau largi. Această nota constitue cea mai evidentă deosebire între cămaşa din trecut şi cea de azi. Se accentuează chiar că mânecile erau atât dc largi, ca atunci când „ridicai mâna să duceai până la susuoară şi rămânea mâna goala'1 x). 2) Avea o „ştergură*" legată de „chiotoare", (o „năfră-muţa“), un „merindar“ mai mic, ţesută de femei. A-oeasta fiind cusută de cămaşe „se opăreau deodată”2). Ea stătea la îndemână şi când „era asudat să ştergea de năframa", apoi „o baga după cura“ 3). 3) .,Chiotorile“ (băierile) erau cu ciucuri şi lipseau nasturii decorativi. 4) In afară de acestea, mici deosebiri mai prezintă cusăturile. In primul rând, într’un trecut pe care numai amintirile ni-1 mai pot reconstitui, ele erau făcute numai cu material pregătit în casă, cu „spema“ (fuior) şi „aţă“ de lână dela oi negre, cu cane se cosea gulerul. In perioada ,,amic iu lui'' (cca 100 ani) se mai poate stabili o fază veche, când cusăturile se fac cu negru şi alb, mai ales alb mult la „umeruţ“ şi „bărbi" şi cheiţele de-a-lungul mânecilor, întovărăşite de „pinteni” lucraţi cu negru. Marginile mânecilor erau lucrate tot cu „rup-turea“ întovărăşite de diferite motive late, iar în ultima vreme de „umbreje“. Cusăturile făcute cu lână neagră deveneau cu timpul de un cenuşiu domol şi deosebit ca nuanţă, care nu se mai găseşte astăzi, decât întâmplător la câte un bătrân mândru de cămăşile vechi cu mâneci largi şi cusături puţine, făcute cu „lâna de pe oi“. Constatăm deci că deosebirile sunt sau de formă — mai însemnată e lărgimea mânecilor — sau de piese anexe care sau părăsit fără urmă, ca „ştergura“ şi „ciucurii“ dela „chiotoare", sau referitoare la cusături, dar şi aici numai în mici amănunte de material şi culoare. Dar materialul era determi- 1) Bălşoara, Vâtca Llsandru, 83 ani şl Ltta Românească, Vlas Ion, 81 ani. 2) Iara, Veronica Chlorean, 73 ani. 3) Lita Românească, Vlas Iod, Kt ani. 201 nat ele faptul că în acea vreme nu stătea )a îndemână decât lâna şi cânepa şi tot în funcţie de material este şi culoarea. Era deci natural ca atunci când târgurile aduc „amiciul1', accsta să înlocuiască treptat aţa mai greu de pregătit în casă. S’au păstrat însă întocmai motivele, dispoziţia lor, chiar dacă s’au mai îmbogăţit, iar culoritul a rămas în sensul tradiţiei păstrând predominant alhul, lângă care astăzi ocupă un loc însemnat galbenul deschis al lanurilor de grâu, ceea ce dă o armonie desăvârşită realizată cu un gust surprinzător. Cu privire la adausul „pumnarilor“ şi o oarecare strâm-tare a mânecilor, trebue să precizăm că aceste schimbări sunt de dată recentă, cca 50 ani. E interesant că ,,pumnarii“ nu sc prezintă în mod unitar, nici ca formă şi nici ca numire. Alături de „punmar‘ se găseşte, tot atât de frecvent, numirea de „guler ', numire întrebuinţată în timpuri mai vechi când de fapt pumnarul era mai îngust. In ultima vreme întâlnim şi o numire străină de „chezeleie ’,1) de sigur o influenţă vizibilă venită recent dela oraş, împreuna cu moda manşetelor late. De altfel introducerea pumnarilor şi strâmtarea mânecilor este privită cu un .oarecare dispreţ, căci anunţă un moment important pentru vieaţa satului: Se simte un început de veac nou, care va trece prin toate manifestările de vieaţă socială, iar urmele lui sc vor imprima în toate ramurile culturii populare şi în special în limbă şi port. Nouă nu ne rămâne decât să semnalăm şi să precizăm aceste influenţe, până când urmele lor se mai pot culege. Cu cât simţ al realităţii le remarcă poporal: „Când eram io copil, nu era numa popa cu pă-puci şi numa un om cu cămcşe încreţită. Si o zîs popa: Vedeţi oameni buni, acum vine sărăcia în Ocoliş”2). De atunci însă cămăşile au trecut în ritm rapid la încreţituri, şi astăzi după ()0—70 de ani, abia mai poţi surprinde câte o cămaşe cu mâneci largi. (Fig. 145). Dar alături de acest semn al influenţei oraşului şi-au făcut Ioc şi multe altele în port, care toate la un loc constituesc acel început de sărăcie prevăzut acum câteva decenii. Odată cu diferite modificări pătrund şi multe 1) ung. kez =■ mână. 2) Ocoliş, Crefu Todor, 75 ani. 202 obiectc dc port, cârc nu mai sunt produse ale industriei casnice şi costul lor nu poate fi acoperit din bugetul ţăranului. Astăzi această cămaşe bătrânească se găseşte numai în satele: Ocoliş, Rime, Poşaga şi Sălciua. Aici este bine păstrată şi generală pentru toate vârstele şi categoriile sociale. In satele mărginaşe, cercetate de noi, ea a existat până acum 30—40 de ani în aceeaşi formă. A fost părăsită în scurt timp importând alta străină dela oraş. Formele de amestec realizate aici le vom expune la sfârşitul acestui capitol. Aria de răspândire a acestei cămăşi nu se limitează însă la satele cercetate de noi. In regiunea Sibiidui se poartă şi astăzi această cămaşe. Cioarecii Cioarecii sunt din pănură alba. Nota care îi remarca dela prima vedete consta tocmai în această culoare albă, fără tivi-turile de postav colorat şi buzunarele c io recilor străini din satele mărginaşe. O altă caracteristică a cioarecilor vechi locali o formează croiul, prin care cusătura este înapoi şi nu pe margini. (Fig. 145, 146). Aceştia sunt cioarecii aşa zişi „româneşti”. Dar tot atât de caracteristice sunt şi cusăturile care corespund în mare măsură, atât din punct de vedere util cât şi estetic. Le vom examina pe fiecare în parte. Croiul se execută de fiecare femeie în casă. Se remarcă însă că nu este tocmai uşor şi de aceea nu toate femeile ştiu croi bine cioarecii, în aşa fel ca să stea drepţi. Totuşi croiul lor este foarte simplu. Pentru o pereche de cioareci trebuesc 3 coţi de pănură având o lăţime dc 3 palme (60 cm). Părţile din care se nlcatuesc cioarecii sunt: 1) „cioa-recu“ (Fig 147, a) propriu zis, format din două bucăţi similare, având lungimea şi lărgimea dictate de dimensiunile persoanei căreia îi este destinat; 2) „fundu“ (b), bucata care vine dinapoi; 3) ,,puii“ (c), doua piese similare care vin de cele două părţi ale fundului şi 4) „berţile“ care se adaugă în jurul mijlocului (d). Pentru ca ciorecii să şadă bine, fundul şi puii trebuesc tăiaţi din aceeaşi bucată, iar „urechea'* 203 204 Pig. 145. —Lazăr Ion, 74 ani din Orăşti. Fig. 140. — Bl e ani Zaharia. 54 ani, din Belioara. ii- i inii**' t / trebue scoasă pentru ca să stea bine cusătura. Altă condiţie esenţială este ca cioarecii să nu fie mai strâmt din jos ca o palmă, iar Ia pui cioarecul trebue să fie de o palmă şi trei degete. Altfel este strâmt. Marginile de din jos vin „înduplecate", adică răsfrânte în sus. Tot acest croi se execută după ochi, măsurând numai cu palma, însemnând cu ..—— - " _ —creionul şi tăind apoi după ochi. Dacă femeia nu are «coclii sSmiTEUiţâ. i’noitîştc dupj alţi ckkirtxi miji vechi- Cusăturile. In primul rând cioarecii se „strâng într’o aţă“, după aceea se „dupăeesc“. Cusătura cu care se împreună părţile Cioarecilor se numeşte „du-păceală“ („îndupăceală" cu pronunţarea populară „dupăşeală”). Mai demult se făceau în locul „după-celii „cheiţe". Marginile din jos ale cioarecilor se tivesc eu o altă cusătură, care se numeşte tot „dupăceală”. (Fig. 148). La marginile de din sus se adaugă „berţile“ (sing. „beartă“)j patra bucăţi care sunt prinse de cioarec, cu o cusătură numită „foieşte“. Aceste berţi sunt îndoite în faţă, iar capetele lor se prind de cioarec prin cusătură numită „ptişalău“. Se obţin astfel mai multe urechi prin care se introduce „aţa" cu care se strâng în brâu cioarecii. Toate aceste cusături sunt făcute cu ,,a{ă de lână toarsă din păr“. Cioarecii constituesc îmbrăcămintea esenţială pentru timp de iarnă şi chiar şi în timpul verii pentru bătrâni. In zilele calde însă, unii poartă „izmene’1 largi din pânză de cânepă. Chiar şi izmenele erau cu cheite în lături, iar pe din jos cu „sălbănaş“. Astfel de izmene se poartă şi iama pe sub cioareci. t- Vig. 147. —- Croiul cioarecilor. 205 In ultimul timp tinerii poarta vara mai mult pantaloni strâmţi pe picior făcuţi clin pânza albă. Acesta este portul general al satelor Ocoliş, Runc, Po-şaga şi Sălciua. Formele de amestec obţinute în satele răsă-dupiftaii (tvsitwi ar? se Împreună von^cH) dupSpeaiă (cusătură cu care se tivesc margini!e de din/os ) ' % foieşte Fig. 148. — Cusături la cioareci. ritene cu cioareci din pă-nură sură, croiţi cu dunga în margine, sau pentru bătrâni cioareci albi cu ti-vituri de postav colorat şi cu buzunare, sau pantalonii strâmţi din pânză de cânepă vopsiţi negri şi croiţi la „sabăi“, îi vom prezenta la sfârşitul capitolului, ca fiind formele cele mai decadente ale portului popular, în care nu sc mai pot urmări decât slabe note locale. Curaua Astăzi sunt puţini tineri care-şî mai încing mijlocul, peste cămaşe. Mai ales vara, tinerii şi chiar şi mare parte dintre bătrâni, umblă neîncinşi. Curelele care se cumpără acum sunt înguste de două-trei degete. Alături de aceste curele înguste găsim bătrânii care-şi poartă curelele cumpărate acum 30—40 şi chiar 50 de ani. Acestea sunt late şi se încheie cu „încuietori*1. Unele sunt de o palmă, altele cuprind întreg mijlocul până subsuori. (Fig. 146). Se menţionează că aceste curele cu încuietori se cumpărau în târguri dela Mărginenii Sibiului, care le aduceau până aici. Le cumpărau când erau tineri şi tot aşa purtau până îmbătrâneau. Deodată cu această cura, Mărginenii introduc şi numirea ei de „şerpar“, care dispare în scurt timp. Amintirile ne precizează însă că în vechime s’a purtat 206 tot o astfel de „cura lata“, făcuta din „piele de vită“, care ajungea pana subsuoară. Peste aceasta se încingeau cu o „cum cu bumbi“ lata de trei degete, dai- lunga dc se înfă-şurau dc trei ori. Aoeastă cura bătută cu bumbi de metal, era făcută de Ţiganii locali. In aceste curele late se păstra, cuţitul cu teacă şi tot după cura se punea „ştergura“ dela cămaşe. Condiţiile de traiu de până acum 100 de ani îi impuneau şi un alt rol, căruia această cura lată îi corespundea efectiv. Curaua lată răspunde mai puţin unui scop estetic şi tot atât de neînsemnată este ca păstrătoare a cuţitului. Rolul ei principal este de a apăra corpul bărbatului în timpul muncilor grele fizice. Eforturile la care oamenii de munte sunt mereu siliţi, fie la pădure, fie la diferite transporturi, cereau un scut. Curana oferea astfel rezistentă tensiunilor musculare şi ferea mijlocul dc răceli. B. Piese accesorii Piese din piele. Piesele obişnuite pentru timp de vreme rece sunt pieptarul şi cojocul. Cu privire la caracterele lor generale, cele spuse la portul femeiesc rămân şi aici în vigoare. Câteva note particulare ne prezintă numai forma pieptarului. Pieptarul bărbătesc este de doua feluri: 1) cel bătrânesc care este „înfundat" adică închis într’o parte sub braţul stâng şi 2) pieptarul încheiat înainte, formă caracteristică tinerilor. Ele se deosebesc nu numai ca formă ci şi ca omamentică. Cel vechiu este foarte puţin împodobit prin câteva cusături cu lână colorată. (Fig. 150). In schimb cel nou este încărcat cu aplicaţii de piele roşie sau neagră cu şireturi dc piele şi „forme“ cusute cu lâna. Pieptarele bătrâneşti se mai găsesc astăzi prin satele Ocoliş, Poşaga, Sălciua şi Lunca. Alături de ele, tinerii au pieptare împodobite. Un grad şi mai înaintat al acestor pieptare împodobite, îl reprezintă pieptarele din jurul ierii, încărcate la maximum cu piele roşie, din care cauză sunt numite şi „pieptare roşii“. Acest cerc de influentă străina este de dată re- 207 208 centă. La Cacova ferii, un informator îşi aminteşte foarte bine de pieptarele vechi care până acum 20 de ani erau la bătrâni „albe de fot ', iar la cei tineri cu puţine „pene roşii"1). In evoluţia rapidă din ultimul timp, în cele mai multe sate răsăritene, pieptarul a fost chiar părăsit şi înlocuit cu alte forme recente, făcute din pănură. Cojocul se păstrează şi îa bărbaţi sub aceeaşi formă ca Ia femei. Cât timp cojocul este nou, se poartă numai în zile de sărbătoare şi numai „dacă se mai învcchcşte îl mai iau şi în alte zile". Cojocul este o piesă din ce în ce mai rară. Chiar şi în regiunea Ocolişului şi Sălciua, ele se mai găsesc foarte rar la bărbaţi. Iu regiunea Băişorji, uc-au rămas numai informaţiile precise: „Cei bătrâni aveau cojoace lungi, cu mâneci lungi până din jos dc genunchi"-). Tar 111 ceea ce priveşte ornamentica „erau din piele de oaie, albe şi cu un pic de brânci" 3), O piesă ce se juai poartă pe timp de iarnă şi de vreme rea este bonda. Ca întrebuinţare ca arc o destinaţie profesională. Bonda este îmbrăcămintea caracteristică păcurarilor şi în-tr un sens mai larg drumeţilor. Oricât ar fi de frig, oamenii în sat nu poartă bonda, numai în cazul că pomcsc iarna la dram, undeva mai departe. Bonda este lungă până în pământ, din piele dc oaie albă şi se poartă cu lâna în afară. Piese din pănură. Piesele din pănură, purtate de bărbaţi sunt aceleaşi ca la femei: ţundra şi frişcăul, iar piesa dispărută este gluga. Ţundra se prezintă sub trei faze: Sub forma ei generică.: 1) „cu cline" albă curată, care numai în mod sporadic supravieţueşte până astăzi (Fig. 151); 2) „cu postav'1 colorat şi 3) „tivită" cu postav negru sau „mnicrâi", oca din urmă fără cline, mai scurtă şi cu totul de altă formă, păstrând totuşi numirea de ţundră. Frişcăul (Fig. 139) şi gluga sunt descrise la portul femeiesc, faţă de care nu prezintă nicio deosebire decât a di-mensiunei. Şi aici aceste piese vechi, chiar şi ţundra sub forma 1) Cacova Ieril, Rafailă Vasile, 90 ani- 2) Băişoara, Vâtca Lisandru, 83 ani, 3) Hăşdate, Neamţ Nicolae, 69 ani. ci ultimă, cu postav sau tivită este treptat înlocuită 111 satele răsăritene cu „uioşul'f şi „cabatul“ de influenţe străine. Dar de sub denumirea de „tundră” se găseşte aici chiar şi când are un croi cu totul orăşenesc, numai pentru faptul că este de culoare sură, faţă de uioşul cu acelaşi croi, vopsit în negru sau albastru, Tundra şi Jrişcăul rămân încă vii în satele Ocol iş, Poşaga, Sălciua, în care formele arhaice sunt bine păstrate. C. Forme recente In satele mărginaşe, din jurul Ierii şi lîăişorii, portul f)ârb aţilor nu mai păstrează nimic din specificul local. In locul cămăşii vcclii, semnalară prin toate satele până acum vreo 30—40 de ani, găsim astăzi o cămaşe de pânză albă cu „pături1' (pliuri) pe piept, încheiată cu nasturi. La gât are un guler lat de unul-două degete încheiat tot cu nasturi. Mâneca este strâmtă, încreţită, şi cu „chezeleie” al căror nume vechiu era tot „guler”. Gulerul la gât şi la mâneci este cusut cu arnici alb „după fir” sau după „roizoleală”. Celelalte cusături sunt făcute cu maşina. Cămaşa nu mai este croită de fiecare femeie in casa, ci e dată la cusătoare sau chiar dacă este croită este dusă la cusătoarea care are maşină de cusut. Alături de această cămaşe, se mai găseşte una, cu un croi cu totul orăşenesc, fără nicio cusătură la guler sau mâneci.. Cu privire la cioareci, aceştia au rămas încă în majoritate sub forma lor originală, albi. Totuşi nu se mai prezintă sub aspectele lor caracteristice locale, ci de o vizibilă influenţă străină. Cusăturile sunt în margini şi au tivituri din postav. Cei tineri poartă cioareci din pănură sură, croiţi la „sabăi“. Pentru timp de vară se poartă izmene largi, albe, dar mai mult „pantaloni" strâmţi din pănură vopsită neagră, sau pentru vară din pânză tot vopsită. Pe deasupra în timpul verii se poartă numai un „lai-liăr'' (fără mâneci) de pânză sau de pănură neagră sau sură. Acesta mai este numit şi „lăibăruţ." faţă de Iaibarul cu mâneci numit tot „laihărL‘, iar când este de pănură „laibăr de lână ‘. Acest laibăr cu mâneci când este vopsit se numeşte „uioş". 211 Pentru un laibăr sunt neoesari trei coţi de pănură, iar pentru un uioş opt ooţi. Croiul lor este „românesc” păstrând încă din croiul ţundrei spre deosebire de „moş11 care este „înfundat" şi este „unguresc" având un croi orăşenesc strâns pe corp. Iarna uioşul se îmbracă peste laibăr. O altă piesă şi mai orăşenească este „căbatul“*) mai lung decât uioşul, care se face fie din pănură neagră, fie de cumpărat. 4. încălţămintea încălţămintea prezintă în general importante probleme. Ea stă în oea mai strânsă legătură cu felul de traiu al locuitorilor, cu felul pământului pe care trăiesc şi cu însăşi ocupaţia lor. Nu este o simplă întâmplare felul de încălţăminte. Ea este cea mai puţin susceptibila de influenţe străine şi cea din urmă în port care se supune influenţelor din afară. O podoaba în îmbrăcăminte, o cusătura, un croi chiar, sunt uşor de schimbat, după gustul şi moda vreinei, în aceeaşi măsură în care pe marginea utilităţii lor, îngădue clesvoltarea artisticului. încălţămintea nu oferă astfel de posibilităţi. Ea răspunde unui singur scop: utilul. §i prin aceasta este expresia directa a felului în care se manifestă acest util: 1) Cum este pământul pe care se circulă, cu dealuri şi văi sau stepă întinsă? 2) Care este felul de traiu al locuitorilor, stabili sau nomazi şi ce ocupaţie au? Să înoercăm să analizăm fiecare punct aşa cum se prezintă în regiunea noastră, Dintr’un total de aproximativ 40 de sate, cca 15 alcătuesc un manunchiu unitar şi arhaic, păstrând până astăzi portul local. El ne-a dat posibilitatea să-i cunoaştem şi să-i studiem cu precizie în cele mai iniei detalii caracterul său. In imediată apropiere, un alt manunchiu de sate, care prin poziţia lor geografică, formează un fel de apărătoare a acestei comori şi a fost deci expusă tuturor influenţelor venite din afară, fie dela Unguri şi Saşi, fie în ultimul timp dela oraş. Am arătat în primul capitol, legăturile pe care aceste sate le-au avut permanent cu cele din munte mai izolate. Aceasta a deschis şi drumul influenţelor până în colţurile cele mai ascunse. Ele 1) ung. kabât = veston. 212 sau manifestat mai mult în omamentică şi în general în ceea oe priveşte materialul. Acolo unde piesa nu răspundea în primul rând unui scop artistic, tot ce a venit din afara a căzut ca impropriu. Să ne gândim bunăoară la opincă. Ea a fost încălţămintea de veacuri într’o regiune de deal şi vale, de păşuni şi păduri, în care omul circula după sezon, într’im spaţiu limitat, cu vitele sale, fiind mereu legat de o locuinţă stabilă unde era centrul gospodăriei şi între altele împrăştiate în diferite părţi ale muntelui cu iânaţe şi păşuni. Şi locuitorii acestei regiuni au circulat mereu — aşa cum arătam în primul capitol —- în acest spaţiu limitat. De unde au venit influenţele străine? In mod cert dinspre basinurile locuite de Unguri. Deşi stabiliţi în părţile acestea abia după anul 1000, ei au pus stăpânire numai pe locurile de şes, de dealuri domoale, de-a-Iungul arterelor mari de circulaţie comodă ca drumurile Cluj—Săvădisla—Iara sau basinul Trăscăului. Originari din stepele orientale, încălţămintea lor de totdeauna era cisma. Ea răspunde însă altor condiţii de tiaiu, cu toată certitudinea nu de pedestru domol, cu flueral după turma sa, urcând şi coborînd mereu printre poieni sau stabil legat de colibă pentru timp de iarnă cu oile şi vitele sale şi de gospodăria cu semănăturile alături, ci de nomad care cutreieră stepa călare, trăind din pradă şi vânat. Condiţiile de traiu sunt deci esenţiale. Cisma îşi are obârşia în şesurile întinse ale Asiei. Opinca este încălţămintea de totdeauna a Geto-Tracilor legaţi de spaţiul carpatic şi balcanic, al căror nomadism mai mult pedestru nu se săvârşia decât în cadrul unor deplasări sezoniere, totdeauna aceleaşi, plecând dela un centru care era reşedinţa familiei şi a gospodăriei. Aceste două piese de obârşii diferite îşi dau întâlnire şi în regiunea noastră. Se împrumută reciproc, lntr’un timp poartă şi Ungurii opinci, în legătură de bună seamă cu ocupaţia lor de agricultori şi crescători de vite cu care s’au stabilit aci. Un informator din Hăşdaie ne redă o informaţie a unui Ungur din Săvădisla şi Litcnii de Sus: „Mai demult o umblat şi ei (Ungurii) cu opinci şi cioareci albi. Cisme numa de sărbători o avut. Un Ungur din Lita Ungurească (Li- 213 tenii de Sus) o spus că el s’o cununat acum 50 de ani în opinci1 i). Ungurii păstrează însă cisina pentru zile de sărbătoare ca o supravieţuire a formei lor arhaice. Pentru noua lor ocupaţie, de agricultori stabili, cisma este improprie şi de aceea o vedem curând înlocuită cu „papucicare pătrund acum deopotrivă şi la populaţia românească. Dar papucii nu corespund muncilor agricole şi introducerea lor este privită cu un sentiment de dispreţ. Prezentăm tot informaţia acelui Ungur din Săvădisla, redată de informatorul nostru din Hăşdatc: „O văzut că-şi fac oamenii papuci sclipitori şi o zîs că amu vine la noi sărăcia, că alea nu să ţîn de oamenii muncitori care sapă la pământ şi lucră” -)- Un alt informator din Filea-de-.Ios ne afirmă cu certitudine: „Tăt opinci am purtat, cu papuci era vorba că numa robii umblă — io papuci n’ain purtat niciodată” 3). Piese arhaice. Forma veche de încălţăminte este opinca. Ea este şi astăzi frecventă în satele apusene ale regiunii cercetate şi o găsim pretutindeni alături de cisme şi papuci. Cu privire la forma şi croiul opincilor bărbăteşti nu avem nimic de adăugat faţă de cele spuse Ia portul femeiesc. (Fig. 138). liătrânii de azi accentuează doar că mai demult bărbaţii făceau opincile din piele de pe vite, cu păr, „lucru mocănesc11, se adaugă astăzi cu un dispreţ faţă de acele timpuri primitive. Opincile sunt tot cu „gurgui'1, numit şi „creastă1'. In opinci bărbaţii poartă „obiele" de pănură sau „colţoni“ seui-ţi asemănători cioarecilor femeieşti. "Fot printre piesele vechi trebue să menţionăm cişmele vechi aşa zise „româneşti", făcute din piele de vită, late şi lungi până din sus de genunchi. Ele sunt prezentate ca deosebite cu totul de cele ungureşti cunoscute Ia Ljteni şi Trăscău. Piese recente. loraia recentă de încălţăminte este cea orăşenească: ciorapi împletiţi sau cumpăraţi şi „papuci" sau „cisme" confecţionate. 1) Hăşdate, Neamţ Niculae, 69 ani. 2) Idem, 3) Filea-de-.los, Darie Bunea, S4 ani. 214 Fig. 1S2. — Marc Chiampău, 74 ani, din Hune. 215 o N V. L U Industria casnica textilă şi portul nu trebuesc privite ca fenomene izolate, fără nicio legătură cu restul vieţii satului. Aşa cum un etnograf sar mulţumi să studieze descriptiv tehnica industriei casnice, un economist rentabilitatea, sau istoricul de artă aspectele artistice, pentru noi — în cadrul concepţiei sociologiceJ) — atât industria casnică cât şi portul se încadrează în mod organic în întregul complex de vieaţă a satului, Trebue să subliniem în mod deosebit legătura continuă pe care o are portul ca manifestare artistică, cu ansamblurile sociale în care se integrează. In general Ia port şi în special la industria casnică textilă, fenomenul artistic nu îndeplineşte o funcţiune exclusivă. El apare uneori printr’o surprinzătoare manifestare în port, dar rămâne aproape neînsemnat Ia unele produse ale industriei casnice textile. Când se remarcă în mod deosebit se datoreşte mai mult factorilor sociali (opinie publică, modă, fală, prestigiu social). In general se poate afirma, chiar dela prima vedere, că decoraţia apare mai mult la piesele recente. Analizate în cascada generaţiilor, piesele de port femeiesc şi bărbătesc deopotrivă, cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai simple. Note 1) Con cep [J a sociologică reprezentată de Profesorul Dimitrie Guşti, după care s’au făcut toate cercetările monografice româneşti şi după ale cărei principii ne-am condus şi noi în această cercetare de teren, concepţie ce obligă pe fiecare cercetător, chiar atunci când urmăreşte O problemă specială să nu piardă din vedere înlănţuirea şi dependenta ei de toate celelalte aspecte ale vieţii sociale caracterizate tocmai prin înfăţişarea unui tot complex. 217 de podoabă apar în port şi în legătură cu destinaţia piesei: pentru zilele de lucru, sau de sărbătoare având cusături mai multe. De asemenea cele mai vechi au cidori naturale, mai şterse, oscilând între alb, negru şi roşu, iar cele mai noi în culori vii, pe de o parte din motivul că aşa se găsesc în comerţ, iar pe de altă parte fiindcă aşa cerc gustul evoluat al zilei. Am remarcat la portul vechiu local, frumuseţea şi distincţia cămăşii cu ciupag, cămaşe care astăzi este pe cale de dispariţie. Lumea lor s a stins: „Alea le-am adevăsit” x) (prăpădit), sau „Noi le-am gătat“ 2) ne spuneau femeile. Aceasta nu vrea să însemneze că toate cămăşile cu ciupag au fost purtate şi nu se mai puteau coase altele. Din contră, prin toate satele din depresiune am găsit nenumărate cămăşi cu ciupag prin lăzi, dar nu le mai purta nimeni. Motivul este extrem de natural: Ie trecuse moda. Da, această modă joacă un rol important în portul popular. Formele ei au de asemenea caracteristicile şi particularităţile unei epoci, tot aşa cum moda apare şi dispare pretutindeni. Intre caractcrul modei la oraş şi oel dela sat este însă o deosebire capitală. Primul este de natură dinamică şi se caracterizează prin revoluţia unei noutăţi totale, al doilea este static şi se caracterizează prin evoluţie. Am văzut fazele lente de evoluţie la fiecare piesă de port. Şi odată trecută moda unei piese nimic n’o mai poate readuce. Să dăm iarăşi de exemplu cămaşa cu ciupag, pe care astăzi doar câte-o femeie bătrână o mai ia câteodată „ca de poveste”3). Aparţinând trecutului, ele nu numai că devin astăzi o apariţie stranie, dar portul lor este privit cu multă ironie. „Unele femei ar mai purta portul bătrânesc (cămaşe cu ciupag, zadic, şurţ de lână) da le râd în sat. Au lână, au de toate, da nu le pot purta"4)) sau „Amu nu mai poti umbla cu liaine de ălea, că amu te râd“, ne spunea o femeie din Filea-de-Sus5)» unde demult se părăsise acest port şi se păstra numai în lăzi. Aşa am umblat „c-aşa ne-o fost por tu “ °) dar şi „fără ciupag îs faine 1) Cacova lerii, Bica Mari a, 63 ani, 2) Runc, Veronica Ionici, 70 ani. 3) Muntele Bălşorli, Mari a Grozav, 86 ani. 4) Ocoliş, MarJa Popa. 56 ani. 5) Filea-de-Sus, Ana Gârbovan, 87 ani. 6) Bătgoara, Luca Marlc, 72 ani. 218 (cămăşile) că ,aşa-i -porta". Prin prisma de sfidare a piesei demodate, cămaşa cu ciupag primeşte astăzi tot felul de observaţii de natură practică, care chiar dacă au contribuit într’o măsură oarecare, nu erau esenţiale: a) erau prea închise la gât şi ţineau prea cald Ia piept; b) oereau prea mult timp pentru lucru; c) zadia era pretenţioasă, cerea totdeauna poale curate (dar cu rochii e mai bine); cl) zadia era grea, fiind toată de lâna şi cădea în jos (nu stătea ca rochia cu laibăr); e) cu lâna cu care ţeseai atunci o zadie, îţi cumperi două rochii. In realitate determinant era cuvântul modei. O bătrână din Lita 1), originară din Hăşdate, spunea că acum 50 de ani, când s’a măritat, venise din Hăşdate — unde portul vechiu nu se părăsise încă — cu cămaşe cu ciupag şi zadie, dar în Lita nu purta nimeni şi au râs-o. Şi atunci cămăşile acestea care nu mai puteau ti purtate din cauza modei, se vindeau sau se prăpădeau. Unele erau transformate scoţându-li-se ciu-pagul, altele erau stricate „de obiele“. Zadiile în special, multe la număr, erau vândute, uneori pe-o icoana şi de oele mai multe ori pe lâna la Săgaja. In acest fel portul vechiu local se retrăgea şi el în satele de munte, unde moda Iui este încă în floare şi de unde sfidează la rândul lui o modă străină şi improprie. Chiar şi bătrânele care l-au purtat dar l-au părăsit în ultimii ani, desconsideră noul port orăşenesc: „Ala o fost bun port. Amu-şi iau nişte levelendre de’nghiaţa. Amu umblăm cu rochii"2). Lipsa continuităţii.este remarcată pretutindeni în satele din răsărit unde portul vechiu a dispărut : „Amu au păsturi (cătrinţe săliştcne), da nu-i portu ala care-o fost aici, tot nu-i rumânesc" 3). „Mai frumos o fost portu de demult şi mai lesne pentru lucru"4)* Aici moda s’a caracterizat deci în ultimele decenii tot printr’o revoluţie în port, părăsind total portul vechiu şi adoptând altul orăşenesc sau din altă legiune, cum a fost cazul celui săliştenesc introdus prin acţiunea învăţătoarelor şt a Străjii Ţării. El a degenerat prin amestec în diferite forme, la care nu mai poate fi vorba de reprezentări artistice. 1) Lita, Ana Ilea, 67 ani. 2) Şchiopi, Lina Bologa, 86 ani, 3) Şchiopi, Popa Gh., 73 ani. 4) Agriş, Luca Vasiîie, 90 ani. 219 Intervenţiile politice şi administrative au un rol covârşitor în reglementarea portului şi a industriei casnice textile. In primul rând centrele politice suprapuse peste centrele economice intensifica relaţiile dintre oraş şi sat. Astfel a fost Iara (sediul plăşii, judecătorie) care a atras în mod săptămânal toate satele din jur. Deoarece cazurile de procese se ţineau tot în zi de târg, s’a schimbat chiar denumirea târgului în aoeea de „mărturie", ziua în care mergeau la mărturie (ca martori în diferite procese). In afară de aceste intervenţii indirecte, care decid şi ele evoluţia portului, avem o seamă de manifestări politice care sunt extrem de importante pentru industria casnică textilă, caracterizate fie printr’o lipsă de acţiune la timp, fie printr’o intervenţie nepotrivită. In prima categorie avem lipsa de încurajare şi chiar combatere a industriei casnice textile, iar în a doua categorie introducerea unui tip de port nelocal şi încurajarea lui, de multe ori pe calc administrativă, prip „Astra“ şi „Straja Ţării'*. Să vedem care sunt problemele ce se pun la fiecare şi la ce efecte s’a ajuns prin aceste manifestări. In prima categorie, cu privire la importanţa industriei casnice şi la rolul ei în vieaţa socială şi economică a tării, alături de marea industrie, s’au pus serioase probleme în timpul ultimelor decenii1). Se pare că industria casnică textila interesează astăzi numai în cadrai economiei naţionale, deşi mai presus de o importanţă economică şi artistică, cu funcţii sociale precise, ea este baza întregii vitalităţi a neamului nostru. In studiul de faţă am remarcat paralelismul între diminuarea industriei casnice textile şi pierderea portului şi odată cu acest patrimoniu naţional a însăşi puterii dc rezistentă a neamului. Am văzut cum industria casnică textilă a a fost înlocuită rând pe rând cu obiecte dela oraş. In câteva decenii şi-au pierdut portul arbaic regiuni întinse, înlocuin-du-1 cu rochii de stambă şi mătăsuri. Sărăcia înfloreşte minunat sub masca strălucitoare a mătasei artificiale. De altfel începutul acesta de sărăcie, marcat prin afluenţa obiectelor 1) Cf. Lucia Apokan, Promovarea industriei casnice, Tribuna, Cluj, An. IV., Nr. 294 (21. X». 1939). 220 dela oraş este semnalat chiar de popor. Cu cât simt al realităţii suilt remarcate: „Când eram io copil, nu era ixuma popa cu papuci şi numa un om cu cămeşe încreţită. Şi o zîs popa: Vedeţi oameni buni, acum vine sărăcia în Ocoliş”1), sau „O văzut că-şi fac oamenii papuci sclipitori şi o zîs ca amu vine la noi sărăcia, că ălea nu să ţin de oamenii muncitori care sapă la pământ şi lucră”2). Se simte deci un înoeput de epocă nouă a unei infiltrări de elemente străine netradiţionale, care vor trece prin toate manifestările de vieaţă sociala, iar urmele lor se vor imprima în toate ramurile culturii populare în special în limbă şi port. Nouă nu ne ră-mâne decât sa le semnalăm şi să precizăm aceste influenţe, până când urmele lor se mai pot culege. Aceste infiltrări duc la importante pierderi din punct de vedere economic şi cultural. Pe de o parte ne mai Jucrân-du-se în cadrele industriei casnice, sătenii sunt obligaţi să cumpere prea multe lucruri dela oraş, care pe lângă faptul că sunt de proastă calitate, desechilibreaza bugetul gospodăriei, nimicindu-i situaţia autarhică pe care o avea în trecut. Pe de altă parte, deodată cu introducerea obiectelor cumpărate din şatra, dispare unul din cele mai importante capitole ale artei populare, cu tot pitorescul broderiilor şi ţesăturilor, precum şi al portului, care au atras totdeauna atenţia şi admiraţia străinătăţii, în afară de aceste probleme, trebue să accentuăm nu numai lipsa încurajării industriei casnice textile din partea Statului, dar chiar contribuţia Statului la dispariţia ei. Astfel avem impozitele pentru şteze şi vâltori, mult prea urcate pentru venitul acestor mic! întreprinderi. Pentru un cot de pănură se plăteşte 3 Iei, iar pentru obiele 1 ieu (1939). De sigur că această plată este mică (aţă de impozitul de 960 lei pe an, pe care îl plătesc ştezarii, calculat în mod greşit după forţa apei, neţinajid seamă de randamentul instalaţiei. La aceste greutăţi se adaugă altele. Mecanismul este vechiu, făcut numai din lemn, ori lemnul se uzează uşor şi întreprinderea se strică. Dacă în tim- 1) Ocoliş, Creţu Todor, 75 ani. 2) Hâşclate, Neamf Niculae, 69 ani. 221 pul sezonului de luciu, întreprinderea stagnează două-trei zile până se fac reparaţiile, paguba este însemnată. Pe de altă parte întreg sistemul este extrem de arhaic şi el necesită o grija deosebită, căci pănură se poate strica uşor şi atunci paguba ştezarului se ridică chiar şi Ia câteva mii de lei. De bună seamă că la stabilirea acestui fel de impozite nu s a avut de loc în vedere că aceste mici industrii săteşti au nevoie de încurajare din partea Statului şi nici de cum nu trebue să constitue un venit important pentru Stat. Proprietarii se plâng pe drept cuvânt, de greutăţile cu care se luptă ca să poată menţine totuşi întreprinderea, întru cât ea răspunde unor necesităţi locale dc mare importanţă: însăşi îmbrăcămintea locuitorilor, care aci este în întregime un produs al industriei casnice. Adevărul e că din contră, în loc de o încurajare, da-iea s’a majorat chiar. înainte cu 3—4 ani era 600 lei. Si ca să amintim numai în treacăt „în vremea ungurească a fost 3 coroane'4 *), sigur nu din prea multă grije faţă de Valahi, ci mai de grabă din neatenţie faţă de acest mecanism arhaic, care pentru conducătorii unguri nu prezenta nicio perspectivă şi niciun pericol. Şi într’adevăr în ultimele două decenii, numărul ştezelor scade simţitor. Pretutindeni le găsim urmele, ca un semn pentru viitoarea stare a industriei casnice textile. A doua categorie de manifestări culturale şi politico-administrative care pot da naştere la importante schimbări în domeniul portului este problema care a preocupat multă lume Ln ultimul timp, aceea a reînvierii portului românesc în regiunile unde portul local a dispărut. Greutatea sa ivit îndată ce s’a pus problema ce costum să se introducă într’o regiune oarecare. Specialiştii şi-au spus cuvântul în această privinţă, indicând introducerea costumului local dispărut, când el se poate reconstitui exact pe bază de ceroetări, sau în caz contrar, in-troduoerea tipului de port din regiunea cea mai apropiată în care s’a păstrat un port arhaic. Aşa ar fi fost normal şi astfel de iniţiative meritau toată lauda. Dar nu toţi au crezut de cuviinţă să ţină seamă de această elementară condiţie. Intelectualii satelor (învăţător, preot, primar, notar) — cum s’a întâmplat până în regiunea cercetată de noi — dintr’o iniţia- 1) Runc, Ionici Todor, 70 ani. 222 tivă lăudabilă de altfel, de a vedea pc Români îmbrăcaţi în haine româneşti, dar neţinâhd seamă de condiţia esenţială, au introdus portul săliştean, care ji’a existat niciodată în regiune. Aspectele rezultate din combinarea portului săliştean cu nota lui de alb şi negru, cu iia museeleanâ încărcată de fluturi şi fir, sau cu o cămaşe aşa zisă cu „pene“ (modele luate din albume) sunt de-a-dreptul detestabile şi adeseori nu sunt lipsite de grotesc. Această acţiune pe dc o parte era organizata prin Astra şi Straja Ţării, pe de altă parte pornea din proprie iniţiativă, prin îndemn dela unul la altul. Ea se înfăptuia într’un timp când vechiul port local abia dispăruse, iar amintirea lui era încă foarte vie. 13e aceea costumul săliştean, degenerat prin amestec, nu a prins în regiune, decât pentru un timp de scurtă durată — ca orice modă străină — iar în ultimii ani frecvenţa lui scădea în mod vizibil. Felul în care era privit, reiese destul de clar din vorbele bătrânelor, pentru care portul introdus era cu totul străin de ei. „D-na învăţătoare i-o făcut pe oameni de şi-o mutat portu, le-o făcut păsturi“ x), sau „Amu au păsturi, da nu-i portu ăla care-o fost aici, tot nu-i rumânesc“ 2)* In aceeaşi ordine de idei ne putem întreba ce s’ar întâmpla dacă din spirit de chivernisită gospodărie administrativă am impune un singur port naţional ca o uniformă prealabil aleasă; am edita albume cu modele şi broderii, pe care le-am extinde prin şcoli în toate satele, prin toate mâinile; i-am învăţa pe toţi şa cânte aoeleaşi doine, admirabil selecţionate după gustul nostru. Ce aspect ar avea minunatele noastre regiuni cu specificul lor caracteristic, uneori diferenţiat dela o vale la alta, sau chiar dela sat la sat — ca o mândrie a sa proprie — când toate şi toţi ar purta aceleaşi uniforme — le-am putea zice — naţionale, ar învăţa din cărţi alte cântece decât cele pe care le-au cântat strămoşii lor. Nu poţi să impui un obiceiu, o datina, un cântec, un model, o broderie» aşa cum dai ţărănimii pământ, maşini agricole, biserici, şcoli, etc. Autorităţile trebue să fie prudente atunci când voiesc să schimbe forme dc cultură. Căci dacă putem ameliora vieaţa rurală prin creare de cât mai multe şcoli şi biserici, 1) Agriş, Luca Vasilic, 90 ani, 2) Şchiopi, Popa Gheorghe, 73 ani. 223 printr’o asistenţă medicală care să-i vindece rănile şi bolile^ etc., chezăşia biruinţei lui stă în forţele sale spirituale. Acest patrimoniu constitue nu numai singurul nostru material documentar pentru susţinerea cauzelor naţionale, dar este totodată cel mai puternic izvor al forţelor noastre etnice, atât de necesare pentru nevoile prezente şi viitoare ale ţării. In studiul nostru am considerat portul şi industria casnică textila ca un întreg viu, având anumite relaţii, procese şi tendinţe ce stau sub înrâurirea unor cadre prealabil date. Noi am cercetat un port popular într’o regiune limitată la 43 de sate, în majoritatea lor păstrat încă viu sub forma lui arhaică. Acest tip de port a avut însă o mare extensiune din moment ce îl găsim în câteva colţuri izolate: aci în regiunea noastră, hi Câmpia Transilvaniei, regiunea Năsaudului şi a Someşului. Aceste „horsturi“ ale culturii noastre populare sunt urmele încă vii ale 'iniei unităţi zdruncinate de influenţele străine care sau adăugat mai târziu. Considerăm deci Ia origine acelaşi tip de port pe întreg cuprinsul limitat mai sus, cu mici variante individualizate după regiuni mai mici. Regiunea studiată de noi ne-a dat posibilitatea să verificăm aoeste afirmaţii şi să le prezentăm aici sub formă concretă. Ea ne oferea pe de o parte un grup de sate în Vest cu portul bine păstrat şi o industrie casînică textilă bine desvoltată, păstrată sub o forma autarhică, pe de altă parte, în Est un alt grup de sate în care acest port se mai păstra numai în lăzi sau în amintire, ceea ce nu numai că ne confirma o structură socială unitară, dar ne indica în mod precis direcţia de unde înaintau r aceste tendinţe şi cum împingeau spre Vest elementele vechi, care se retrăgeau spre munte. Regiunea cercetată avea toate condiţiile pentru a păstra portul până astăzi sub o formă unitară. Ocupaţia locuitorilor a fost totdeauna legată de pământ: cultura pământului şi creşterea vitelor, circulând sezonier între munte şi vale într’un spaţiu precis limitat. Nu se pot distinge decât mici unităţi sociale grupate după văi, care se integrează însă în toate manifestările economice şi spirituale ale regiunii întregi. Unele văi, cum este a Ierii, deschisă elementelor străine care înaintau dinspre Cluj şi Turda, a înlesnit singura aşezare compactă de Germani maghiarizaţi 224 la Litenii-de-Sus şi în preajma regiunii noastre la Trăsciu (Rimetea), colonişti Săcui aduşi în sec- 131). Singurul grup mai mare dc iJnguri se găseşte la Iara. Toate celelalte sate au o populaţie exclusiv românească. Dat fiind complexul de relaţii: economice, ad- ministrative, etc., această situare de clemente străine a înlesnit pierderea portului vechiu în satele din depresiune, care au ajuns sub directa influenţă a industriei orăşeneşti, şi însemnate prefaoeri în satele mai îndepărtate. Diferenţieri mai mici sau produs în port şi datorita grupurilor privilegiate, cum sunt bogaţii, care au influenţat însă moda mai mult în ceea ce priveşte podoabele. Alte grupuri ca intelectualii şi-au spus cuvântul numai mai târziu când învăţătorii şi preoţii intervin prin acţiunea lor de „culturalizare” a satelor, iar influenţele oraşului pătrund odată cu fetele care ajung la oraş ca servitoare şi introduc forme urbane în port. Din studiul nostru se pot trage câteva concluzii generale asupra evoluţiei portului şi proceselor de desvoltare. 1) Orice port popular este un întreg viu care nu se păstrează invariabil. Procesul de evoluţie constă din anumite etape în care se disting aceleaşi elemente esenţiale, imprimate doar în mod deosebit, dar totdeauna pe acelaşi răboj etnic. Nicio similitudine nu există şi greşit ar fi să se compare moda dela sate — deşi şi la portul popular se disting totdeauna anumite elemente care sunt la modă — cu moda noastră orăşenească importată de peste hotare. Portul popular poartă deci firul continuităţii şi al specificului etnic. Din accste procese dc evoluţie a portului se pot reţine câteva norme generale. a) O piesă veche care corespunde numai utilului nu se supune influenţelor străine. Ce demonstrativă apare încălţămintea î Ea a rămas, datorită scopului sau, nu numai expresia felului de traiu al locuitorilor, ci şi o dovadă de vcchime în acest spaţiu carpatic, de geneză şi permanenţă. „Tăt opinci am 1) Dr. Csânki Dezsii, Magyarorzsâg Tflrtenelmi FOldrajza, Budapesta, voi. V, 1913, p. 676-679. 225 purtat, cu papuci era vorba că numa robii umblă“1). este semnul unei mândrii strămoşeşti, conştiente şi de utilitatea piesei şi de o valoare proprie, b) O piesă de îmbrăcăminte este infhienţabilă in aceeaşi măsură în care pe marginea utilităţii ei îngădue desvoltarea artisticului. O podoaba, o cusătură, sunt uşor de Schimbat după gustul şi moda vremei şi mai ales de materialul vremei. Am văzut fazele de evoluţie ale cămăşii femeieşti, cu însemnate diferenţieri dela generaţie la generaţie. Cămaşa oferea cele mai multe prilejuri de distincţie socială, de opoziţie individuală, prin cusăturile care puteau varia la infinit. La fel zadia înlocueşte imediat lâna prelucrată în casă, cu lâna cumpărata Şi amestecată, cu bumbac, din simplul motiv că permite o mai bogata manifestare artistică, tot aşa cum noua cămaşe din jolj răspunde în mai mare măsura simţului estetic, aceasta chiar şi atunci când la bază stă o cauză economică (prezenţa în comerţ a unui material oarecare). Zadia nouă este mai împodobită, motivele late iau locul simplelor dungi, „coade”, transversale, iar gulerul şi cheiţele cămăşilor se execută cu o arta deosebită, ce se afirmă tot mai mult. c) O piesă veche când -pierde din frecvenţă, dispare sub o formă ocazională. Astfel a dispărut în regiunea noastră: gluga, ţundra şi cămaşa cu ciupag. Acum 50—60 de ani gluga nu se mai purta decât la nunţi. „Fără glugă nu se cununa nime”2). Sub forma aceasta ocazională a dispărut şi ţundra veche iar cămaşa cu ciupag dispare sub ochii noştri ca făcând parte din portul de sărbătoare al bătrânelor. d) Când o piedă de port arhaic ajunge să se amestece cu forme străine. este pornită iremediabil pe calea dispariţiei. In acest fel se stinge cămaşa cu ciupag şi şurţul vechi de lână, iar în satele răsăritene pieptarele şi ţundra. e) O influenţă străină care nu se încadrează pe linia de continuitate a elementelor vechi locale, apare numai ca o 1) Vezi supra, p. 214. 2) Vezi supra, p, 175. 226 modă de scurtă durată ce nu reuşeşte să câştige tot terenul şi dispare în scurt timp. Astfel a apărut în unele sate din Est „bearta“ acum vreo 70—80 de ani şi şi-a avut apogeul numai câteva decenii stingându-se foarte repede. In aceeaşi categorie se poate situa ţundra ou postav, cu aplicarea de postav colorat, cişmele şi chiar costumul săliştean. f) Când se împrumută o piesă străină, ea este adaptată formelor vechi locale. De pildă bearta nu este o piesă proprie poporului nostru. Populaţia românească este conştientă de acest împrumut şi în acelaşi timp de oarecari particularităţi proprii fiecăruia. Trebue să remarcăm însă că deşi este o piesă de împrumut recent, ea ne apare cu totul deosebită. Ea nu este confecţionată gata din comerţ, ci este cusută de fete cu mărgele cumpărate dela târg şi aşezată pe. cap ca o cunună cu multă uşurinţă, fără să reprezinte nota de podoaba masivă şi greoaie a berţilor străine. Modelele realizate sunt geometrice. Şi la fel s’au petrecut lucrurile cu cişmele roşii împrumutate tot dela Unguri. 2) Influentele se manifestă pe două căi: a) Prin populaţie (mişcări de populaţie) de pildă în regiunea noastră prin oolonizările cu Germani maghiarizaţi dela Litenii-de-Sus şi de Unguri Ia Iana. b) Prin transmiterea elementelor, care nu se da-toresc mişcărilor de populaţie, de pildă prin materialul cumpărat în zilele de târg dela Iara şi Trăscău, sau chiar dela vânzătorii oe duceau marfă străină prin diferite sate. In aoest caz elementele circulă prin simpla lor transmitere. Nu omul înaintează, ci elementul singur, tot aşa cum nu apa înaintează, ci numai valul din unul în altid, şi nu moleculele de aer înaintează ci numai unda care se propagă. Numai aşa se pot explica marile cercuri culturale care cuprind popoare de origini cu totul diferite. Din simpla prezenţă a unei piese de port nu se poate trage concluzii asupra origineî populaţiei. E fals să afirmi — cazul Iui O. Densusianu — că 227 Moţii sunt de origine iraniană din motivul că au aceeaşi piep-fcenătură. Astăzi, de pildă, portul Moţilor este foarte influenţat de al Ungurilor, ceea oe înseninează că un cercetător ar putea trage concluzia că Românii sunt de origine maghiară. Când două porturi populare prezintă elemente comune, explicaţiile sunt de două feluri: 1) popoarele sunt de origine comună sau 2) au venit în apropiere cu aceleaşi popoare străine. Cine nu a rcmarcat manea asemănare între motivele scandinave sau balcanice cu cele româneşti, asemănare care a dat naştere la atâtea nedumeriri şi concluzii falşe! Se poate afirma că aceste popoare au o origine comună? Este in schimb un adevăr istoric cert că ele au trăit în apropierea Sla\ilor secole de-a-rândul. Aceştia au imprimat o puternică pecete pe tot fondul autohton. Ce este al lor suprapus şi ce a apai-ţinut băştinaşilor nu poate fi distins decât prin stabilirea precisă a elementelor comune acestor popoare. Toate aceste elemente de origine slava s’au suprapus însă pe alt fond etnic care n’a renunţat la specificul său. Procesele de desvoltare în port nu sunt o simplă întâmplare. Ele îşi au legile lor, în carc se poate distinge totdeauna firul continuităţii tradiţionale, dar şi diferenţele pe epoci şi unităţi sociale. Studiul de faţă ne permite să stabilim, de pildă, elemente comune cu regiunea Sibiului, Făgăraşului şi Municdoarei. Aceiaşi găteală a capului, aceleaşi îmbrobodeli albe, împreunate cu năfrămi negre, aceeaşi „oeap&ă“, „conciu“. De asemenea la pieptănătură aceeaşi „chică“ pe tâmpla dreaptă la fetiţe, acelei» şi „cosiţe care se înoolăccsc pe lângă ureche la neveste şi „murunâ“. In port avem „ţundra“, „gluga", „curaua“ lată din piele de vită, opincile, „zadii“ vărgate (în faţă şi în spate) şi cămaşe albă cu mâneci largi cusută cu cheiţe şi guler. Din industria casnică textilă se remarcă o tehnică veche a ţesutului cu scândura, care nu s’a mai păstrat decât în aceste centre îndepărtate. Toate aceste elemente comune ne îndreptăţesc să credem că ele au existat 111 timpuri străvechi pe o arie mult mai mare, din care au mai rămas astăzi numai câteva insule. Ele s’au păstrat numai în regiunile izolate împinse spre munte, unde s’au conservat graţie unui puternic 228 tradiţionalism şi procesului lent de evoluţie a portului. In apropierea lor regiuni întinse se desvoită într'un ritm rapid sub influenţe străine şi orăşeneşti. Acesta este un proces de evoluţie transformatoare care răsturna vechile stări, fără să fi pregătit noul mers. Astfel pe lângă că se pierdea un preţios patrimoniu naţional, se rupea legătura cu trecutul. Şi nimic nu poate contribui la formarea unui sentiment naţional, nimic nu poate lega inai mult de fiinţa neamului, de glie, ca aoeastă legătură cu trecutul, acest trecut local mai ales, în care fiecare să regăsească amintirile generaţiilor trecute. Asistăm astăzi la aceste prefaceri pe tot întinsul ţării. Când vrem să desprindem specificul nostru etnic şi legătura continuă cu glia noastră, ne izbim permanent de lipsa studiilor analitice fără de care nu se poate face sinteza atât de necesara pentru a înţelege şi caracteriza specificul naţional în toate domeniile vieţii sociale. Insuficienţele cercetărilor fragmentare de până acum, nu ne îngădue să tragem concluzii generale asupra portului popular la Români. Şi cât de elocventă şi necesară totodată ar fi extensiunea studiilor de natura aceasta, în primul rând în Transilvania şi apoi în toată ţara! O reprezentare cartografică a circulaţiei pieselor ne-ar indica precis direcţia influenţelor şi origina lor. Prezenţa aceloraşi elemente în diferite colţuri ne-ar descrie oercul cultural al unei anumite epoci, care s’ar determina singur. Şi tot ce ar rămâne după ridicarea straturilor suprapuse ar apărea asemenea cetăţilor de veche civilizaţie scoase la lumină prin săpături. 229 I ! GLOSAR ac, peste: 139, gen de cusătură. adănnăluie: 137, se potriveşte. adevăsît, (s’a): 133, s’a prăpădit, a dispărut. amnar: 117, 1S7, unealtă de oţel care prin lovirea cremenei produce scântei. amiciu: 143, 144, 150, 167, 199, 200—202, 211, aţă de bumbac în diferite culori. babă, (pi.) babe: 68, 70, cei doi dinţi laţi din marginile spatei. bărbat uşi: 69, 70, partea din războiu prin care se fixează şi se învârteşte. sulul dinainte. Prin bărbătuşi se trece muieruşca. bărbi, cămaşe cu: 191, 195—198, 200, 201, croi şi cusătură caracteristică la cămaşa bărbătească. băteală: 45, 53f 55, 56, 58, 59, 68, 72, 73, 76, 81, 156, 157, 177, 184, fi- rele transversale ale ţesăturilor. băturoi: 83, băteală. Vezi supra, beartă; 119, 121, 122, 123, piesă de podoabă pentru cap. beartă, (pi.) berţi: 159, 203, 205, margine, dungă. bercă: 39, ll(i, 143, 156, sculuri de lână colorată, din comerţ. bodri: 151, 185, 186, volane la gât. bor: 194, margine la pălărie. brâgla: 68—70, partea din războiu în care se aşează spata. brânel 139, 141, 142, 150, 157, 173, 209, gen de cusătură! brăfări: 153, acăţători la poale. brişcă: 181, briceag. brobodeală: 115, 116, 118, 119, ştergar cu care se împodobeşte mireasa. bubui: 96, 108, pieptenătură la neveste: conciul orăşenesc. buci: 53, categorie de cânepă: firele rămase în piepteni după pieptă- narea fuiorului. bumb, (pi.) bumbi: 141, 173, 181, nasturi. bumbuşcă, (pl.) bumbuşte: 118, 120, 122, 195, ace cu gămălie. căldăruşi: 181, podoabe de aramă atârnate de pungă. câlfi: 53, 56, 81, firele de cânepă rămase în piepteni după piep-tănarea trăsurilor scoase din fuior, reprezentând o calitate inferioară. căluş: 126, unitate de măsură egală cu distanţa cuprinsă între degetul mare şi cel arătător, cânuri: 44, 45, . Guşti. Voi. I. Populaţia, 194 J, XVI -j- 146 p. Voi. II. Situaţia economică, llJ4:l, 296 p. Voi. III. Starea sanitară şi starea culturală (în curs de publicare''. Voi. IV. Contribuţii la tipologia satelor romaneşti. I. Sute agricole şi pastorale, 194.Î, 182 p. Voi, V. Contribuţii In tipologia satelor româneşti. 11. Sate cu upaţii anexe, 1942, 220 p. 5. roitul şi industria casnică textilă în Munţii. Apuseni, de Lucia Apoi/an, 1944, 2^5 p. (>. Cercetări asupra magiei la Românii din Munţii Apuseni, de Gh. Paveleseu (în curs de publicare). 7. Ceata feciorilor din Drăguţ. (Contribuţii la definirea unităţilor sociale, de Gh. Focşa (în curs de publicare). Imigrări şi colonizări hi Dobrogea, de Aurel Boia (în curs de publicare). f>. Mălăieşti, un sat din Transnistria, de Gh. Serafim (în curs de publicare). B. Studii şi cercetări: 1. Teoria monografiei sociologice, de Traian llersetii. Cu un studiu introductiv: Sociologia monografică, ştiinţă a realităţii sociale, de Prof. D. Guşti, 1934, 166 p. (Epuizat). 2. Tehnica monografiei sociologice, de II. II. Stahl, 1934, 184 p. 3. Sociologia militans. Introducere Ia Sociologia politică, de Prof. D. Guşti, 1934, XII-| (.1.14 p. (Epuizat; în curs de publicare ediţia IT-a). (urmare (a p. 4 copertă).