£5*3
PEŞTII DIN APELE REPUBLICII POPULARE ROMINE
Prof. C. S. ANTONESCU
DIN APELE
BEP1IBLICII POPULARE R0MÎ1

EDITURA AGRO-SILVICĂ DE STAT Bucureşti 1957
PREFAŢA
Lucrarea de faţă este reeditarea, simţitor îmbunătăţită prin unele completări, a primii ediţii intitulate „Peştii din apele Romîniei, apărută în colecţia {„îndrumări" a Institutului de cercetări piscicole, nr. 5, 1947.
Ca şi în prima ediţie, peştii sînt descrişi nu după ■caractere pur zoologice, care îi grupează pe genuri, familii, ordine, ci după habitatul lor, adică după biotopii care îi adăpostesc. Astfel, peştii pîraielor de munte sînt descrişi separat de cei din rîurile din. zona dealurilor, aceştia deosebit de cel din apele de la şes, din bălţi, din Dunăre, .din lacurile Utorale sau din mare. In felul acesta, întregul efectiv piscicol al apelor noastre, caracterizat printr-o mare bogăţie şi varietate, apare în adevărata lui răspîndire geografică.
Faţă de ediţia întîi, cea de acum este mult mai bogat ilustrată, aproape toate descrierile peştilor fiind completate cu desene sau fotografii.
BUCUREŞTf, IANUARIE 1957
APELE PĂMTNTULUI CA MEDIU BIOLOGIC
Hidrosfera, adică totalitatea apelor pămîntului, cuprinde unităţi foarte variate ca înfăţişare, structură şi însemnătate; ea începe cu cele mai mici izvoare şi firişoare de apă şi sfîr-şeşte cu uriaşele mări şi oceane, care acoperă 2/3 din suprafaţa globului terestru.
Din punct de vedere biologic, deosebim de la început în hi-drosferă un mediu marin şi altul de ape dulci (dulcicol), primul mult mai vast decit al doilea. Intre aceste două medii sînt mai multe deosebiri decît asemănări. In primul rînd, prin faptul că majoritatea nţărilor comunică între ele, mediul marin este continuu, pe cînd acela al apelor dulci este fragmentat şi scobit în relieful scoarţei care îi serveşte de suport. Din această cauză, vietăţile din apele dulci sînt — cu excepţia peştilor migratori — limitate la anumite bazine hidrografice, asupra cărora climatele exercită o puternică influenţă.
In apele dulci, cadrele de viaţă — biotopli — se stabilesc pe bazine şi, înnăuntrul acestora, pe nivele de adîncime. In apele marine, biotopii principali se succed în sens vertical, domeniul pelagial suprapunîndu-se peste cel abisal, cu apa obscură, rece şi de o omogenitate necunoscută în alte regiuni ale mediului acvatic. Aceşti doi biotopi marini, pelagial şi abisal, neseparaţi prin limite fixe, sînt accesibili pentru majoritatea vietăţilor ce populează mările şi oceanele globului.
Apele marine conţin viaţă pînă la cele mai mari adîncimi ; expediţia vasului danez „Galathea“ (1951) a scos bacterii vii din groapa Filipinelor (10 460 m).
7
Cele două aspecte — marin şi dulcicol — ale mediului acvatic se aseamănă între ele prin felul cum se desfăşoară ciclul lor trofic (nutritiv).
Se ştie că în mediul terestru prima treaptă a materiei vii o formează covorul de vegetaţie care acoperă uscatul. In ape, ciclul trofic este mai complicat. Mai întîi, lipsind haina vegetală terestră, regimul ierbivor n-are mare însemnătate. Sinteza printordială este făcută însă tot de plante şi anume de algele microscopice care alcătuiesc planctonul vegetal. Răspîn-dit în păturile superficiale, care primesc lumina şi căldura direct din atmosferă, fitoplanctonul constituie o adevărată pajişte1 plutitoare, formată din plante microscopice ; pe acestea se sprijină întregul ciclu alimentar al apelor, fitoplanctonul fiind prima formă a materiei vii din ape.
Treapta următoare o formează animalele foarte mici, în stare adultă sau larvară, ce alcătuiesc planctonul animal, zooplanc-tonul. Cu zooplancton sau cu resturile lui se hrănesc vietăţile mai mari, cum sînt moluştele, crustaceii, puii de peşti ş.a. Ultima treaptă o constituie majoritatea peştilor carnivori, care reprezintă termenul superior ce închide ciclul.
In ape, ciclul trofic se desfăşoară deci altfel decît pe uscat. In locul unei singure păşuni vegetale, oferită tuturor ierbivo-relor, ciclul este fracţionat în mai multe etape succesive, lanţul consumatorilor desfăşurîndu-se — în ordinea mărimii — între algele microscopice şi cei mai puternici răpitori. In zona malurilor ca şi pe fundul apelor dulci acest ciclu are un ritm puţin deosebit, intercalîndu-se în el — direct sau indirect — insectele acvatice adulte sau ca larve.
O altă deosebire constă în aceea că, pe cînd pe uscat masa vegetală întrece de mii de ori pe cea a animalelor, în ape — exceptînd zona litorală — volumul plantelor este aproape egal cu cel al animalelor. De aceea, pentru plantele apei, animalul reprezintă un factor mult mai însemnat decît pentru plantele uscatului.
' %
Este firesc ca în apele dulci, care ocupă spaţii limitate, să
fie mărginită şi producţia organismelor nutritive ; aceasta pen-
8
tru că planctonul dintr-o apă nu poate depăşi — cantitativ — anumite limite, el rdglînd astfel desfăşurarea celorlalte verigi alelanţului nutritiv.
Şi apele; marine au variate capacităţi proprii de hrană care influenţează peştii prin intermediul ciclului alimentar. Numai că în mări şi oceane capacitatea nutritivă se gradează după adîncime, păturile din fund fiind la capătul scăderi! progresive a particulelor hrănitoare. Capacitatea biogenică a păturilor profunde descrescînd, se înţelege pentru ce speciile de mari adîn-cimi sînt supuse unui regim în permanenţă deficitar.
*
Oceanul este considerat leagănul vieţii, deoarece acolo se crede că viaţa a apărut întîi.
Intre puţinele fapte certe asupra primelor începuturi ale vieţii este faptul că originea vietăţilor —• plante şi animale — trebuie căutată în apă. Această ipoteză este confirmată prin urmele păstrate în scoarţa pămîntului sub formă de fosile. In straturile formate din cel mai vechi mîl marin petrificat se găsesc cele dintîi urme de animale Nevertebrate. Dintre acestea, unele grupe au putut pătrunde mai tîrziu pe uscat, adaptîndu-se unui alt fel de viaţă. Aşa se explică de ce fosilele animalelor de uscat apar totdeauna mai tîrziu decît cele ale formelor acvatice înrudite de aproape.
Dacă cucerirea uscatului de către plantele şi animalele acvatice s-a făcut de la ţărmul mării sau de la malurile apelor dulci (dacă pe atunci era deosebire între apa dulce şi cea marină !), asta nu o putem şti.
Cele mai vechi fosile de Vertebrate provin tot de la forme acvatice, şi anume de la peştii mărilor din mijlocul erei primare.
Afară de dovezile paleontologice — aşa de convingătoare t — că viaţa a populat apele cu mult înaintea uscatului, mai sînt şi altele din domeniul fiziologic. Astfel, protoplasma celulară, aşa de bogată în apă, nu-şi găseşte nicăeri posibilităţi de regenerare mai favorabile ca în mediul marin, a cărui apă
\
9
are — datorită sărurilor solvite — o presiune osmotică foarte apropiată de cea a substanţei vii. Cercetări îndelungate au arătat că umorile corporale ale Nevertebratelor marine şi ale multor peşti au aceeaşi presi'une osmotică, adică sînt isotonice cu apa de mare şi că de fapt aceste umori nu sînt decît apă marină modificată fiziologic dar nu şi chimic. Această concordanţă cu mediul ambiant nu există la organismele din apele dulci, iar la cele aeriene nicî nu poate fi vorba de aşa ceva. Singura explicaţie mulţumitoare a acestor fapte este că oceanul planetar, care oferea în chip ideal condiţiile fundamentale vieţii, trebuie să fi fost leagănul ei. Din oceanul primitiv, mai cald şi mult mai puţin sărat ca cel actual, viaţa a putut pătrunde mai tîrziu în apele interioare şi de aici s-a răspîndit pe uscaturile învecinate. O populare a globului terestru făcută în sens invers nu se poate concepe.
Nu putem ştf precis cum a luat naştere viaţa în oceanul planetar dar bănuim că aceasta se va fi întîmplat în regiunea de ţărm a acelui ocean, acolo unde apa realizează condiţii optime biologice în ceea ce priveşte lumina, căldura, oxigenul, substanţele minerale solvite etc.
Din această zonă ţărmureană — cu o poziţie centrală faţă de uscat dar şi faţă de marile întinderi oceanice — viaţa a cucerit treptat, în două direcţii opuse, cei doi biotopi uriaşi ai pămîntului: uscatul cu apele lui pe de o parte, întinsul mărilor şi oceanelor pe de alta.
★
Din cele peste 1 000 000 de specii de animale cunoscute în prezent, cca. 200 000 sînt acvatice, i'ar dintre acestea, majoritatea trăiesc în mări şi oceane. Numărul speciilor de animale aeriene, ale uscatului, ar fi deci de patru ori mai mare decît al celor acvatice. Dar, între vietăţile aeriene, clasa Insectelor cuprinde singură cam 750 000 de specii, avînd un plan comun în alcătuirea corpului. De altfel, judecind după „planul de organizare", animalele uscatului se pot reduce morfologic numai la cîteva tipuri perfect adaptate vieţii aeriene ; datorită acestui
10
fapt, rezultă aproape o monotonie în tabloul faunistic al uscatului, unde se repetă în mîi de forme, cu mici variaţii, cîteva tipuri de organizare.
Cit de variată apare în schimb fauna marină, în care sint reprezentate aproape toate tipurile de creaţie ! Din cele aproape 40 de clase de animale, lipsesc complet în mări numai două : Miriapodele şi Batracienii. în schimb, Echinodermele, Tuni-cierii, celebrul Amphioxus, moluştele inferioare (Amphineurele) precum şi cele superioare (Cephalopodele), trăiesc numai în mări, iar dintre vietăţile monocelulare, frumoasele Radiolare se găsesc tot numai în mări şi oceane.
In general se poate spune că apele marine, care oferă vieţuitoarelor condiţii aproape uniforme de temperatură şi lumină, în cea mai mare parte a masei lor, cuprind aproape toate tipurile de organizare din regnul animal. In schimb, ele nu-s prielnice formării unui prea mare număr de specii provenite din cele cîteva tipuri primordiale.
Dar animalele marine nu sint numai mult mai variate ca cele terestre; ele sint şi mult mai numeroase decît acestea. Pe uscat, viaţa este răspîndită numai la suprafaţă, pe cînd în mări şi oceane şi în adîncime.
Pe de altă parte, şi factorii istorici — legaţi de evoluţia trecută a pămîntului — au contribuit să dea un aspect cu totul deosebit organismelor aeriene şi celor acvatice. Pe cînd scoarţa terestră s-a tot modificat în cursul timpului şi a silit vietăţile de pe ea mereu la noi adaptări, schimbările petrecute în mediul acvatic — luat ca un întreg — s-au petrecut mai lent şi mai uniform. Drept urmare, în ape s-au putut păstra forme mai primitive de plante şi animale, pe cînd uscatul e populat în majoritate de specii care au la spate un lung şi zbuciumat trecut.
★
Apele curgătoare — îndeosebi fluviile, — reprezintă probabil căile pe unde a pătruns pe uscat viaţa apărută întîi în ocean.
11
Ştim cu toţii că orice curs de apă porneşte dintr-un izvor. “Limpede şi rece iese apa din pămînt, dar felul în care iese nu *e pretutindeni acelaşi. Cînd ţîşneşte de sub pietre sau din crăpătura unei stînci şi dă naştere unui pîriiaş ce coboară grăbit la vale, avem de-a face cu un izvor reocren. Cînd, înainte de a forma un asemenea pîrîu, apa se adună întîi într-un mic bazin din care se revarsă apoi peste margini, izvorul se numeşte iimnocren.
Dar oricum ar fi izvoarele şi oricît de mici vinişoarele de apă formate, ele nu sînt lipsite de viaţă. In aceste izvoare trăiesc acei viermi cu organizare simplă, care sînt Planariile. în izvoarele limnocrene înalte, cu apă rece ca gheaţa, trăiesc numai anumite forme, de pildă Planar ia alpina, formă rămasă din epocile glaciare, cînd a coborît pînă spre mijlocul Europei, •o dată cu gheţarii scandinavi. Cînd, prin încălzirea climei, •gheţarii s-au topit, această planarie s-a retras în izvoarele cele mai reci, cu apa bogat oxigenată, singurele locuri care corespund obişnuitelor ei condiţii de viaţă ; la noi ea se găseşte în izvoarele Bistriţei, ale Ialomiţei etc. Ştiind că animalele se reproduc numai atunci cînd condiţiile de viaţă le sfat deosebit de favorabile, înţelegem de ce. acest vierme se reproduce iarna, cînd apa este cea mai rece. Aceasta fiind o nouă dovadă despre provenienţa ei nordică, Planaria alpina trebuie considerată relict glaciar.
Cam la fel stau lucrurile cu păstrăvul şi cu ruda lui apropiată, fîntînelul, mult mai puţin răspîndit în rîurile noastre de munte, unde curentul este principalul factor ecologic. Ambii îşi leapădă icrele toamna tîrziu şi reprezintă forme tipice de adaptare ta viaţa torenticolă. Privit în secţiune transversală, corpul acestor peşti este aproape rotund, datorită puternicelor cordoane musculare care se opun ca animalul să fie luat de curent. In privinţa oxigenului, ambele specîi sînt extrem de pretenţioase, numai apele repezi-curgătoare şi reci putîndu-le acoperi nevoia respiratorie. Se deosebesc însă prin obiceiuri: păst/ăvul, după ce a înhăţat prada, se trage într-un loc mai ferit de unde-şi continuă pînda; fîntînelul, dimpotrivă, ră-
12
mîne necontenit în calea curentului pe care-1 înfruntă în chip* aproape miraculos. Ca să realizeze această rămînere în loc,, trebuie să admitem că el înoată tot timpul vieţii în susul apei, cu o iuţeală egală aceleia cu care apa curge la vale. Rezultatul' este că peştele stă locului, păstrîndu-şi cam aceeaşi poziţie îrr. firul apei.
Tovarăşul obişnuit al păstrăvului, sglăvocul, înfruntă altfel' tăria curentului. Acest peştişor cu capul lăţit, turtit de sus in jos şi cu spini la opercule, se vîră printre şi pe sub pietrele-ce-i oferă bune ascunzişuri.
' Alte organisme au găsit alte mijloace de a se menţine îrr pîraie. Astfel, larvele insectelor Trichoptere, care în rîurile cu curs lent îşi clădesc căsuţele protectoare din particule vegetale, bucăţi de scoici, nisip etc. folosesc în apele repezi la construirea aceloraşi căsuţe, pietricele, singurul material în stare să îngreuieze animalul într-atît încît să nu fie măturat de curentul apei.
Rîul adevărat prezintă alte condiţii de viaţă. In el, curentul apei nu mai este aşa puternic şi nici oxigenul nu este solvit în cantitate prea mare. în schimb, cursul potolit creează — îndeosebi spre maluri — bune locuri de fixare pentru plantele* de apă din ale căror ţesuturi, vii sau moarte, se hrănesc toate* animalculele căiutate de peşti.
Intre aceştia, încep să domine Cyprinidele, marea familie a crapului, peşti	ce-şi caută hrana	fi'e în	apropierea malurilor,
la apă	mică,	fie în mîilul de pe	fund.	Tot în aceste	locuri,
crapul şi peştii înrudiţi cu el îşi găsesc hrana, care constă din tot felul de viermi, crustacee mărunte, larve de insecte,, moluşte, precum şi dintr-un abundent detritus vegetal. Crapul nu are	nevoie	de musculatura puternică	a păstrăvului;	corpul"
lui —	văzut	în secţiune — este	înalt	şi cu muşchi1	relativ
subţiri.
Dar, pentru că una din legile fundamentale biologice spune că : în,condiţii de mediu identice se produc adaptaţii similare, nu-i de ' mirare că acolo unde un peşte cyprinid a fost silit să trăiască în ape repezi, corpul lui a devenit musculos şi ro-
15-
tund ca şi al păstrăvului; acesta este cazul boişteanului, din rîurile de munte.
Pe măsură ce rîul îşi domoleşte viteza de curgere, organismele din el devin tot mai numeroase şi mai asemănătoare cu cele din apele stătătoare.
In rîuri ca şi în bălţi se întîlnesc cam aceleaşi scoici, aceiaşi melci, aceleaşi larve de libelule, de efemere etc. Numai într-o singură privinţă se deosebeşte fundamental un rîu, oricît de mare şi de liniştit ar fi, de apele stătătoare : îi lipseşte un plancton propriu, adică mulţimea de microorganisme — de natură vegetală sau animală — ce plutesc libere în masa apei. Fără îndoială, organisme planctonice se găsesc în Volga ca şi în Dunărea inferioară, dar acestea sînt sortite pieirn, căci, chiar dacă pot trăi în fluviu, la urmă tot în mare ajung şi acolo mor.
Elementele planctonice dintr-un fluviu, — rotifere, crustacee inferioare etc. — provin, în majoritatea lor, din braţele laterale şi lacurile cu care el stă în legătură, permanent sau temporar; toate aceste vietăţi mărunte pătrund în fluviu o dată cu retragerea apelor de inundaţie. Astfel, între Dunăre şi apele stătătoare din zona ei inundabilă există un schimb reciproc de elemente proprii fiecăruia: Dunărea dă bălţilor, la creşterile ei de primăvară, o apă bine oxigenată, încărcată cu materii nutritive şi mulţi peşti, elemente care împrospătează mediul fizic şi efectivul biologic al bălţilor; bălţile la rîndu-le, trimit fluviului, cîteva săptămîni sau luni mai tîrziu, o cantitate apreciabilă de materie organică sub formă de plancton şi mari cantităţi de substanţe minerale, extrase din terenurile proaspăt acoperite cu apele de inundaţie.
★
Fluviile se varsă în mări şi oceane. In faţa gurilor, apa dulce se amestecă cu cea sărată ; aici, în distribuţia organismelor nu mai joacă un rol însemnat nicî oxigenul, nici viteza curentului, ci salinitatea.
14
Acest factor important, salinilatea, împarte marele biotop acvatic în două regiuni distincte, populate de organisme diferite, pentru că foarte multe vietăţi nu pot suporta apa sărată. Astfel, vieţii de pe uscat, una şi aceeaşi cu toate deosebirile locale, i se opun în apă două lumi diferite. Numai apele sal-mastre (puternic sălcii) permit un amestec mai activ de forme dulcicole şi marine. Astfel, la noi, plătica şi crapul pot înainta în zona apelor salmastre; invers, cambula şi guvizii intră din mare în apele dulci ale fluviului sau în cele îndulcite ale limanurilor.
Tabloul biologic al unui fluviu sau rîu mai mare, oricît de sumar ar fi schiţat, trebuie completat cu migratorii care intră regulat în el la anumite epoci şi înaintează în susul apei. Pentru Dunărea noastră, cei mai preţioşi migratori sînt Sturionii — nisetrul, morunul, păstruga — şi scrumbiile de Dunăre. Drumul de pătrundere le este indicat de marile întinderi de apă dulce, ape ce plutesc un timp neamestecate, departe, spre largul mării.
Peştii aceştia ne arată cum s-au obişnuit cu viaţa în apele dulci unele vieţuitoare marine; iar din faptul că ei pătrund în fluviu pentru a se reproduce, se poate conchide neîndoios că, primordial, aceste specii au fost de ape dulci.
Dar, cu toate că rîurile oferă formelor marine putinţa de a pătrunde în uscat, nu multe dintre ele au putut trece bariera ce separă cele două feluri de apă. Aceasta datorită — în primul rînd — tendinţei apei dulci de a îmbiba şi a umfla orice organism, ceea ce apa marină face numai în foarte mică măsură. Cu această enormă dificultate n-a putut lupta nici un Echinoderm (arici, stea, crin de mare).
Dintre nenumăraţii polipi ai mărilor (Anthozoare) numai cîteva Hydre mici şi Meduze neînsemnate s-au putut adapta la mediul dulcicol.
La fel, foarte puţini Spongieri, Moluşte, Viermi şi Crustacee, care populează mările şi oceanele în nenumărate specii,
15
au putut pătrunde în rîuri şi fluvii. In prezent, asemenea pătrunderi maî au loc în zona caldă a pâmîntului.
*
Limnologia, ştiinţa apelor interioare, de pe uscaturi, defineşte lacurile ca nişte ape stagnante mari şi suficient de adînci pentru a se putea deosebi la ele o regiune de mal, acoperi lă cu plante total sau numai în parte submerse şi o regiune adîncă, obscură, lipsită de vegetaţie şi cu fundul acoperit cu mîl.
Potrivit acestei definiţii, lacuri adevărate avem puţine. In schimb, ţara noastră are nenumărate ochiuri de apă stătătoare, unele foarte întinse ca suprafaţă, dar toate puţin adînci, aşa încît vegetaţia se poate fixa în orice parte a fundului lor. Aceste ape — numite în general bălţi — sînt aşezate mai cu seamă în zona inundabilă a Dunării şi vin în legătură cu fluviul la creşterile lui de primăvară. Pe alocuri, bălţilor mari li se mai spun şi iezere, iar în regiunea Deltei s-a împămîntenit mai de mult termenul turcesc de ghioluri.
Bălţile Dunării se caracterizează, pe lingă adîncimea loi redusă, printr-o bogată vegetaţie acvatică, la a cărei dezvoltare contribuie desigur şi clima în care sînt situate. Mulţimea plantelor submerse adăposteşte o faună deosebită, bogată în specii dar şi în indivizi, în care termenul ultim îl formează peştii. Aceştia îşi găsesc în bălţile Dunării admirabile condiţii de viaţă în ceea ce priveşte hrana, reproducerea, creşterea puietului.
Exploatate prin pescării, bălţile Dunării constituie un izvor de bogăţie care utilizează bine şi raţional resursele productive ale solului şi puterea de muncă a populaţiei ce se îndeletniceşte cu pescuitul şi căreia îi asigură o bună stare materială.
Principalele specii1 de peşti prin care se obţine maxima producţie în bălţile dunărene şi care, de aceea merită să fie sprijinite prin toate mijloacele, sînt: crapul, şalăul, linul, plătica.
Spre deosebire de lacuri şi bălţi, care sînt îngrămădiri naturale de apă în mîcile adîncituri ale scoarţei terestre, iazurile şi eleşteele sînt create artificial de către om.
16
Un iaz ia naştere de regulă prin bararea unui curs mic de apă într-un punct favorabil al văii lui, în curmezişul căreia se trage o iezătură solidă, ca un dig din pămînt bătut. In spatele iezăturii se formează iazul, obişnuit lunguieţ ca formă. Un iaz creat în acest mod e sortit să aibă mai multe folosinţe : ca apă pescărească, ca adăpătoare pentru vite şi — uneori — să livreze cu intermitenţă, forţa motrice necesară unei mori, ferăstrău etc.
Eleşteele sistematice sînt terenuri special amenajate şi destinate pentru piscicultură. Superioritatea lor constă în aceea că sînt bazine complet vidabile, puţind fi golite şi înnecate după nevoie. Apa este reţinută în ele cu ajutorul digurilor. Fundul eleşteelor se poate lucra agricol şi — ca orice ogor — poate primi îngrăşămintele de care are nevoie. Dar avantajul principal al eleşteelor sistematice asupra iazurilor primitive, care nu se pot goli decît cu greu, este că efectivul piscicol poate fi necontenit controlat de om, acesta putîndu-i regla componenţa în aşa fel, incît să realizeze de pe urma lui maximum de beneficii.
O superioritate de natură biologică a apelor stătătoare faţă de cele curgătoare este că în primele se produc însemnate cantităţi de plancton vegetal şi animal, format din vietăţile microscopice, care plutesc libere în masa apei. Cu elementele de plancton se hrănesc puii peştilor în primele faze ale vieţii lor ; planctonul mort contribuie şi el la formarea detritusului organic, evident în mai mică măsură decît plantele superioare care, căzute pe fund, se descompun lent şi redau apei elementele primordiale din care le sînt formate ţesuturile.
Un bogat plancton vegetal provoacă dezvoltarea corespunzătoare a zooplanctonului. In acesta, preţioase din punct de vedere piscicol sînt Cladocerele (Daphnia, Bosmina, Chydorus, Sida, Atona, Eurycercus etc.) şi Copepodele (Cyclops, Diapto-mus). De aceea, iazuri şi bălţi productive sînt acelea în care fitoplanctonul poate favoriza înmulţirea Cladocerelor. In apele dulci, cel mai comun fitoplancton e format din algele Cyano-phyte. Unele forme, înmulţindu-se activ, produc „înflorirea
2 — Peştii din apele R.P.R. — c. 7641 /$ «/>•_______________
17
apei“ ; aşa sînt diverse specii de Microcystis, Anabaena şi Apha-nizomenon. Unele din ele stnt favorabile, altele defavorabile, zooplanctonului, factorii m,ecanici avînd mare rol în dezvoltarea acestuia. Astfel, Anabaena spiroides este favorabilă Cladocere-lor, pentru că forma spiralată a filamentelor le împiedică să formeze o pîslă deasă în care micile crustacee s-ar încurca, iar bucăţi din filamente pot fi chiar luate ca hrană ; Anabaena variabilis, dimpotrivă, e defavorabilă pentru că filamentele ei subţiri şi drepte astupă aparatul filtrant al Cladocerelor, care nu se mai pot hrăni.
SCURTĂ CARACTERIZARE HIDROBIOLOGICĂ-PISCICOLĂ
-	A APELOR NOASTRE
Cu excepţia puţinelor pîraie dobrogene, toate apele curgătoare care brăzdează pămîntul ţării noastre, se varsă — direct sau indirect — în Dunăre, fluviu de însemnătate europeană, ce colectează astfel întreaga reţea hidrografică din R.P.R. Majoritatea acestor rîuri izvorăsc din „coroana munţilor", îndrep-tîndu-se apoi către şesurile de la marginea ţării; ele curg deci prin toate formele de relief — munţi, dealuri şi coline, cîmpii —, prezentînd mereu alte caractere hidrografice şi hidrobib-logice, după cadrul natural pe care îl străbat.
Pîraiele de munte, cu apa limpede, rece şi repede-curgătoare
—	datorită pantei pronunţate a albiei — constituie habitatul păstrăvului indigen (Salmo trutta fario) în partea lor superioară, şi al lipanului (Thymallus thymallus) în cea inferioară, cu debit mai bogat. Ambele Salmonide se hrănesc cu lătăuşi (crustaceul Gammarus) dar mai ales cu mulţimea larvelor de insecte din grupele Trichoptere, Ephemeroptere, Plecoptere şi Diptere, ascunse pe sub pietrele din albie sau în neregularităţile malului. In tovărăşia lor trăiesc şi peştii de mică însemnătate, ca sglăvooul, boişteanul şi grindelul, hrană căutată de păstrăvii mari.
Asupra pîraielor de munte, în general bogate în Salmonide, influenţa omului se face simţită în două moduri: a) pozitiv, prin acţiunea de repopulare cu puiet de păstrăv, produs prin fe-
19
cundaţie artificială în staţiuni speciale şi b) negativ, prin distrugerea întregului efectiv piscicol sau prin crearea unor condiţii biologice cu totul' nefavorabile, prin devărsarea în acele rîuri a unor dejecţii şi ape reziduale, provenind de la diverse fabrici şi industrii. Acesta este cazul Bîrsei, la vale de Zăr-neşti, unde apa îi este complet degradată de reziduurile fabricilor de celuloză şi hîrtie, după cum şi apele Jiului superior sînt nefolosibile prin devărsarea în ele a scursorilor negre rezultate de la spălarea cărbunelui scos din bazinul carbonifer al Petroşanilor.
Acţiunea de repopulare a apelor montane -cu puiet de păstrăv este dusă, tot mai susţinut, de către Ministerul Agriculturii şi Silviculturii (Dîr. vînătorii şi pescuitului în apele de munte) ; ea tinde să restabilească bogatul efectiv de Salmo-nide în apele ţării noastre, unde pescuitul acestor peşti constituie un sport tot mai răspîndit.
In prezent există 60 de staţiuni de repopulare a apelor de munte, 23 din ele producînd şi păstrăvi de consum. In insta-' laţiile care produc numai peşti de consum se creşte îndeosebi păstrăvul-curcubeu (Salmo irideus shasta), introdus mai de mult din America, cu scopul de a repopula rîurile secătuite de păstrăvi. Nu s-a putut realiza însă acest scop, această specie dispărînd treptat din rîurile unde fusese introdus. Fiind însă m^i rezistent şi mai puţin pretenţios la cantitatea oxigenului solvit ca şi la calitatea hranei, această specie — dotată cu o mai mare capacitate de adaptare — se pretează bine la cultura în bazine închise ; în. 1956, existau 23 păstrăvării pentru creşterea păstrăvului-ourcubeu, peşte destinat exclusiv consumului.
Cam în jumătate din numărul pîraielor carpatine trăieşte, în porţiunea lor inferioară — cu debit mai constant şi curs liniştit —, lipanul, saknonid cu carnea la fel de gustoasă ca a păstrăvului dar care se creşte mai greu în bazine.
Apele de munte cuprind — pe lîngă pîraiele montane, lacurile naturale de mare altitudine („tăurile“ din Carpaţi) unele lacuri de acumulare precum şi cursul superior al majorităţii
20
rîurilor din ţara noastră. După inventarierea făcută de administraţia silvică, existau în R.P.R., în 1956, 15 739 km pîraie şi rîuri de munte, cele mai multe valorificate prin pescuitul sportiv cu undiţa. Caracteristic pentru acetete ape este că întovărăşirile de organisme, adică biocenozele lor, sînt compuse din elemente reofiie, adaptate la viaţa de curent. Sub aspect piscicol, aceste ape aparţin zonei Salmonidelor, cu cele două etaje amintite: al păstrăvului şi al lipanului, ultimul lipsind de foarte multe ori.
In unele rîuri montane cu debit impunător şi curent puternic trăieşte loistriţa (Hucho hucho), salmonid foarte vorace, care vînează noaptea peşti, şoareci, păsări de apă. Formează podoaba Bistriţei moldoveneşti în regiunea Broştenilor ; o mai găsim apoi în Valea Vişeului cu afluenţii ei. Se pare că în trecut a existat In cursul superior al multor rîuri mari (Mureş, Olt, Jiu, Cerna), de unde a dispărut datorită atît pescuitului cu mijloace nepermise cît şi degradării apelor prin devărsări de dejecţii şi reziduuri industriale.
★
O dată cu ieşirea din zona muntoasă şi străbaterea zonei de dealuri' pericarpatice, rîurile capătă o albie mai lată şi mai adîncă, un debit sporit al apei, în care variaţiile termice sezo-nale se fac tot mai simţite. Panta şi tăria curentului variază în diverse sectoare, apa e tulbure datorită substanţelor solvite şi celor în suspensie, albia prezintă meandre. Pe fundul moale, mereu răscolit de apa în mişcare, nu se pot fixa decît puţine organisme hrănitoare pentru peşti; sărăcia faunei nutritive atrage numai un efectiv piscicol slab, cantitativ şi calitativ.
Tabloul biologic e deosebit de al cursurilor montane nu numai prin aceea că acum se dezvoltă tot mai mult fauna crustaceelor (la munte dominau larvele de insecte), dar şi prin apariţia altor peşti. Locul Salmonidelor e luat de Cyprinide, cu dominaţia uneia din următoarele specii: mreană, scobar, clean, întîlniţi şi în partea inferioară a zonei Salmonidelor, aceşti peşti — nu de pri'mă valoare economică — populează cursurile
21
de apă în regiunea dealurilor şi a colinelor, pe întinderi de zeci şi zeci de kilometri. Clasica „zonă a mrenei“ există şi la noi ca sector cu slabă producţie piscicolă, dar nu mreana (Barbus barbus) o caracterizează obligator pretutindeni. In general, rîu-rile din afara arcului carpatic : Şiretul, Argeşul, Oltul, conţin mreana mai mult către cursul lor inferior. In sectorul lor mediu, mai cu seamă în râurile din Ardeal, mreana este mult depăşită de scobar (Chondrostoma nasus), specie frecventă în Crişuri, Someş, Mureş.
Ieşirea râurilor în cîmpie produce o micşorare vizibilă a curentului. Apa, încărcată cu aluviuni foarte fine, curge printre maluri joase, descriind un drum şerpuit, cu multe meandre. Lîngă maluri, în locuri liniştite, apar tufe bogate de plante de mlaştină, plante emerse, cu baza tulpinii în apă dar cu florile şi majoritatea frunzelor în aer ; aşa sînt: limba broaştei, săgeata apei, piciorul cocoşului, şi slabe pilcuri de stuf sau trestie, papură, pipirig.
In apa lent-curgătoare se dezvoltă, tot în apropierea malurilor, un adevărat plancton de râu (potamoplancton), în majoritate zooplancton, compus din Rotifere şi Microcrustacee. In aceleaşi locuri, pe funduri miloase, găsim o sumă de larve de insecte (Diptere, Ephemeroptere, Odonate), multe din ele servind ca hrană peştilor. Aceştia din urmă sînt tot Cyprinide, îndeosebi crapi, eleni, mrene, porcuşori, plătici şi obleţi; lîngă răpitorii ştiucă şi biban, aceiaşi ca în zona precedentă, apar în unele râuri şalăul şi somnul, primul trăind în largul apei, ultimul în apropierea fundului.
★
Un loc aparte în reţeaua hidrografică a ţării noastre îî ocupă Dunărea. Sub aspect biologico-productiv, deosebim în cursul ei, adică între Baziaş şi vărsare, trei sectoare cu caractere diferite: sectorul carpatic, între Baziaş şi Turnu-Severin; lunca sau zona inundabilă, între Calafat şi Isaccea ; Delta, între ceatalul Chiliei (amonte de Tulcea) $i mare. Intre aceste porţiuni, bine individualizate, se află zone de tranziţie, mai lungi sau mai scurte.
22
In sectorul carpatic, porţiuni de apă lină şi adîncă („cazane") alternează cu altele unde curentul este vijelios (cataracte) .	•
Această alternanţă a condiţiilor fiziologice şi biologice se oglindeşte în componenţa biocenozelor care populează malurile şi fundul fluviului. In gropile adînci de la Cazane, găseşte bune condiţii de viaţă crustaceul Corophium. Din aglomerarea în masă a căsuţelor tubulare ce îl adăpostesc, iau naştere un fel de perniţe buretoase, în ale căror ochiuri se adăpostesc variate organisme, mai ales viermi. Pe fundurile acoperite cu perniţele de Corophium, care ocupă sute de metri pătraţi, îşi caută hrana numeroşi peşti ca : cega, svîrlu'ga, răspărul şi morunaşul. In- • deosebi cega abundă în această regiune, atrasă de belşugul hranei diar şi de. prezenţa unor bune locuri de reproducere (Sviniţa-Vîrciorova). Tot pentru aceleaşi motive urcă Dunărea pînă spre Cazane la epoca de reproducere, alţi doi sturioni valoroşi, păstruga şi nisetnul. Caracteristică însă este aici cega.
La Cataracte, blocurile de piatră sînt parţial acoperite de alge şi muşchi, care le constituie o bogată biodermă vegetală. Fauna prezintă analogii cu cea din pîraiele foarte repezi de munte. Organismele sînt solid fixate de suport (unii melci) sau prezintă forma turtită dorso-ventral, peste care apa lunecă uşor, fără a le putea desprinde (larvele de insecte).
Dincolo de Calafat începe să se individualizeze tot mai mult lunca Dunării, formată dintr-o fîşie joasă de şes, peste care se întind,‘îndeosebi la viiturile de primăvară, apele de inundaţie ale fluviului.
In anii cu ape mari, o pînză enormă de apă acoperă întreaga luncă. După retragerea ei, lunca apare cu toate unităţile ei componente : bălţi permanente sau temporare, gîrle sau canale de legătură a bălţilor cu fluviul, terenuri inundabile propriu-zise şi grinduri mai înalte. Fiecare dintre aceste unităţi de ape şi uscaturi reprezintă tot atîţia biotopi, în care viaţa se desfăşoară cu amploare, în unele num|ai în mediul acvatic, în altele în alternanţă cu mediul aerian. Aceşti biotopi îndeplinesc roluri dife-
23
rite în procesul de producere a peştelui. Astfel, bălţile din luncă constituie primăvara, la epoca de reproducere, refugiul multor peşti din fluviu. Lor li se datorează, în ultimă analiză, producţia piscicolă ridicată a Dunării, căci în'ele peştele se naşte, se hrăneşte şi creşte.
In bălţile dunărene, bine reprezentate sînt Cyprinidele cu următoarele specii: crap, caracudă, caras, lin, plătică, babuşcă, roşioară, cosac, obleţ, plevuşcă şi avat. Urmează Percidele cu bibanul, ghiborţul, şalăul, ultimul cu mare valoare comercială. Proporţii îngrijorătoare a luat — în ultimii ani — ştiuca, răpitor universal. .
Temporar intră în bălţi din fluviu, pentru reproducere, somnul, sabiţa, văduviţa ; la scăderea apelor, ei caută să se retragă în albia Dunării.
Pe lîngă speciile citate, mai găsim în unele bălţi dunărene : rizeafca, gingirica, obleţii mari, bibanul-soare, şalăul vărgat, toţi cu oarecare însemnătate economică. Fără însemnătate sînt: boarţa, guvidia de baltă, pălămida de baltă, svîrluga, ţiparul, andreaua de mare şi două Gobiide mici, Benthophyllus şi Proterorhinus.
Pe terenurile inundabile ale luncii se dezvoltă, imediat ce s-au acoperit de apă, o foarte bogată microfaună şi floră, ce reprezintă hrană preţioasă pentru peşti. Solul acestor terenuri conţine germenii unei faune şi flore de apă ce aşteaptă să fie aduse la viaţă de apele de inundaţie. Dar pe aceleaşi terenuri mai există, în stare latentă, seminţele şi rizomii diverselor plante de uscat şi care se dezvoltă îndată după retragerea apelor. Se găsesc deci reprezentate pe aceleaşi terenuri două lumi cu interese contrare, fiecare aşteptînd condiţii favorabile de dezvoltare.
Analog, în bălţile de suprafaţă numite japşe, care de regulă seacă toamna, majoritatea animalelor acvatice suportă uscăciunea şi frigul iernii prin diverse adaptări speciale. Multe crustacee mărunte, Dafniile de pildă, fac toamna ouă durabile, fecundate, care, protejate de învelişuri rezistente, înfruntă gerul şi uscăciunea. La fel, multe Rotifere şi Copepode se învelesc
24
într-un chist rezistent, la adăpostul căruia pot aştepta timp îndelungat revenirea apei.
Fiecare din, unităţile ce compun lunca Dunării are — într-o oarecare măsură — circuitul propriu al materiei şi o producţie organică independentă. De aceea, toate unităţile de ape şi uscaturi, mari sau mici, trebuie privite ca părţi ale întregului sistem fluvial, fiecăruia revenindu-i o sarcină specială în acest mare circuit al materiei, al cărui termen ultim îl constituie peştii.
Sub raport biologic-productiv, o inundaţie mare şi de durată are urmări favorabile asupra pescăriilor Dunării. De aceea s-a impus ca o axiomă următorul adevăr : mărimea producţiei de peşte în bălţile şi albia Dunării inferioare este în raport direct cu înălţimea Şi durata inundaţiei de primăvară. Aşa se explică cum, după doi ani consecutivi de ape mari, pescăriile Dunării au atins, în 1956, cifra record de 35 milioane kg.
Albia minoră a Dunării are o importanţă redusă în producţia peştelui. Ea prezintă prea puţine locuri bune de „bătaie" şi produce relativ puţină hrană. Serveşte doar ca arteră des legătură între diversele ape şi ca drum de migraţie peştilor migratori (Sturionii şi scrumbiile) şi a celor semi-migratori (crapul de pildă). In „matca" fluviului, se pescuieşte mai activ numai somnul, Sturionii şi scrumbiile de Dunăre.
Apele Deltei — ghioluri mai adinei ca cele din luncă şi cu fundul situat sub nivelul mării — sînt dulci, salmastre şi sărate. Toate adăpostesc o bogată floră acvatică şi palustră, dezvoltată ca nicăieri în Europa.
Pe lîngă plantele complet submerse („buruiana" pescarilor) şi cele cu frunze plutitoare, ghiolurile Deltei se caracterizează prin acele masive de stufăriş, care deschid perspectiva exploatării industriale a stufului, pentru celuloză. Din cele peste 260000 iha de stufărişuri compacte, cca,. 100 000 ha sînt plauri, stufării plutitoare, care scot din producţia piscicolă o suprafaţă echivalentă de apă ; în schimb, pe plaur creşle cel mai bun stuf.
25
Apele salmastre, reprezentate prin cîteva lagune din complexul Razelm, cuprind — alături de multe forme dulcicole — şi unele elemente marine. Astfel, Sinoe se remarcă prin abundenţa ierbii de mare (Zostera). Fauna ichtiologică a acestui complex conţine forme permanente de apă salmastră —• cam-bulă şi guvizi —, alături de specii imigrate din Dunăre (crap, plătică, şalău) şi din mare (chefali şi Sturioni).
In lacurile litorale sărate, caracteristic este crustaceul Arte-mia salina; ca plante se îintîlnesc acolo : Zostera, Zannichelia şi alga Cladophora.
ir
Iazurile şi eleşteele răspîndite pe întinsul ţării noastre se caracterizează biologic, de altfel ca şi bălţile din lunca şi delta Dunării, printr-o bogată producţie organică, tradusă — în primul rînd — printr-o floră acvatică deosebit de dezvoltată. Datorită terenurilor pe care stau şi climei în care sînt aşezate, majoritatea apelor'noastre stagnante sini ape net eutrofe, avînd toate caracteristicile cunoscute : săruri nutritive solvite în mare cantitate, — de aceea au un plancton foarte bogat, — îndeosebi fitoplancton; vegetaţia submersă şi emersă bine dezvoltată ; deficit de oxigen vara şi iarna (sub gheaţă) în păturile din adînc; microfauna dominată de larvele de Chironomide, hrana preferată a Cyprinidelor, care sînt peştii proprii acestor ape.
Unele ghioluri din Deltă, şi anume acelea unde resturile vegetaţiei acvatice dezvoltate în curs de un an nu pot fi în întregime mineralizate, datorită unui accentuat deficit1 de oxigen, capătă caracter de dystrofie, traduse prin culoarea cafenie a apei (datorită acizilor humici) şi prin abundente depozite celulozice. Aşa sînt unele ghioluri din amontele ostrovului Letea, mai ales în zona Pardina, ape cu proaste condiţii hidrobiolo-gice şi deci cu slabă producţie piscicolă.
Micile lacuri montane din Carpaţii sudici (Bîlea, Bucura, Zănoaga etc.) ca şi cele din masivul Rodnei sînt, datorită substratului dur şi altitudinii la care sînt situate, exemple
26
de lacuri oligolrofe, cu apa rece, limpede, săracă în materii nutritive. Le corespunde o slabă dezvoltare a planctonului, a florei şi faunei acvatice.	,
ir
Sub aspect bidrobiologic, Marea Neagră reprezintă — prin, particularităţile ei — un „unicum“ între mările pămîntului.
Slaba ei salinitate (în medie 17—18%o), urmare a unui considerabil aport de apă dulce vărsată de o sumă de mari afluenţi (Dunărea, Donul, Niprul, Bugul, Nistrul etc.), ca şi limitarea vieţii numai în pătura superficială, groasă de 180— 200 m — restul masei de apă pînă la fund fiind încărcat cu H2S, care permite doar existenţa anumitor bacterii —, iată principalele caractere ale acestei mări.
Din fericire, în dreptul ţărmului romînesc (lung de cca. 236-km), platforma continentală este foarte întinsă, atingînd în dreptul Constanţei lăţimea de 60 km. Faptul constituie un mare avantaj pentru pescuitul nostru marin, care beneficiază astfel de cea mai productivă parte a Mării Negre. In această zonă, peştii găsesc cele mai bune condiţii de hrană, reproducere şi-adăpost. De aceea, pescuitul în mtasa de apă de deasupra platformei continentale este mai bogat decît pescuitul de larg. Prin cantitatea de peşte realizată în dreptul ţărmului romînesc al Mării Negre (4 000—5 000 tone anual) compensează — în bună parte — slaba productivitate generală a acestei mări. Cifrele obţinute se datoresc dezvoltării pescuitului marin în ultimii 10 ani, prin mărirea numărului uneltelor de pescuit şî prin crearea unei flotile pescăreşti, dotate cu vase motorizate şl personal tehnic bine pregătit.
GENERALITĂŢI ASUPRA PEŞTILOR
CARACTERE MORFOLOGICE
Peştii formează clasa cea mai numeroasă de Vertebrate acvatice, numai o singură grupă dintre ei — cea a peştilor osoşi (Teleostei) — numărînd peste 11 000 de specii. Spre deosebire de celelalte clase de Vertebrate cu reprezentanţi în lumea apelor, cum • sînt Reptilele, Batracienii şi Mamiferele, Peştii au — în alcătuirea corpului ca şi în funcţiunile lor vitale — cîteva caractere ce-i deosebesc complet de restul vietăţilor acvatice. Astfel, ei respiră tot timpul vieţii prin branhii, au corpul acoperit de regulă cu solzi şi prevăzut cu aripioare înnotătoare perechi şi neperechi, primele corespunzînd extremităţilor modificate ale Vertebratelor superioare.
Peştii reprezintă faza ultimă a evoluţiei vieţii din ape, mediu pe care-1 domină prin numărul lor covîrşitor. Tot ce este viu în apă e sortit să le servească drept hrană iar belşugul acesteia hotărăşte — în ultimă analiză — bogăţia şi felul speciilor de peşti din diversele categorii de ape.
Peştii sînt cele mai vechi Vertebrate din istoria pămîntului. Dinţi de rechin s-au găsit în depozite siluriene ; în Devon se găsesc urme de Dipnoi şi strămoşi de ai Sturionilor actuali. In Carbonifer peştii erau foarte dezvoltaţi, îndeosebi rechinii aveau numeroase forme. Mai tîrziu, în Jurasic şi Cretacic se dezvoltă tot mai mult Teleosteii, în timp ce unele grupe vechi dispar. Cu cît ne apropiem de timpul prezent, cu atît mai bogată devine clasa peştilor şi tot mai multe genuri şi specii seamănă cu
28
cele actuale. Paralel cu ele, alte forme se păstrează nemodificate de-a lungul timpului; astfel, peştele australian Ceratodus seamănă perfect cu peştii ce au trăit în perioada triasică.
Traiul în mediul acvatic oferă organismelor alte condiţii biologice decît cele din aer ; de aceea numai cu multă prudenţă se pot face comparaţii între vietăţile de apă şi cele aeriene, relativ la organizaţia corpului şi funcţiunile lor vitale. îndeosebi prezintă multe particularităţi învelişul corpului, alcătuirea şi modul de folosire a organelor de locomoţie, a celor de echilibru, organele de simţuri şi — înainte de toate — aparatul respirator; pentru acest motiv, la toate organele amintite — cu funcţiunile respective — nu pot fi folosite aidoma noţiunile.cu care sîntem obişnuiţi la animalele uscatului. Fără îndoială că toate aceste particularităţi trebuie considerate ca rezultanta influenţei pe care o exercită apa — ca mediu fizic şi biologic — asupra organizaţiei corporale a vietăţilor respective.	•
In primul rînd, apa se comportă în alt mod faţă de umorile din corpul animalelor acvatice decît aerul faţă de vietăţile aeriene. Dacă la acestea din urmă natura luptă cu pericolul evaporării şi al uscării, prin existenţa unei epiderme cornoase ori a unui înveliş de pene, solzi sau păr, la vietăţile acvatice dimpotrivă, este nevoie de o formaţie care să împiedice ca apa înconjurătoare să influenţeze în m|od dăunător gradul de concentrare a umorilor corporale. Acest rol de protecţie îl deţine la peşti mucusul, secreţie moale şi lunecoasă, care le acoperă întreg corpul, fiind produsă de anumite celule din piele; în acelaşi timp, mucusul micşorează frecarea corpului de mediul înconjurător, frecare mult mai puternică în apă decît în aer.
Apa fiind de 775 de ori maî grea decît aerul, e normal ca şi presiunea ei să fie mult mai mare decît a aerului. De fapt, există concordanţă între presiunea externă, a mediului şi cea dinăuntrul organismelor. Se ştie că atunci cînd se scot brusc peşti sau alte vietăţi marine de la mari adîncimi, presiunea lăuntrică le crapă peretele corpului iar organele interne le sînt aruncate pe gură.
29
O consecinţă a greutăţii apei este că pe ea se pot menţine ■uşor, plutind, multe vietăţi. Altele, cu corpul mai greu decît apa, stau la fund şi numai cu mari sforţări musculare se pot
Fig. 1 — Schema unui peşte, cu poziţia înotătoarelor şi a liniei laterale
ridica către suprafaţă, pentru puţin timp. Aşa sînt, între peştii noştri, sglăvoaca şi grindelul din apele de munte, somnul şi fusarul din Dunăre. Celelalte specii, care se pot menţine vreme îndelungată sau chiar permanent în masa apei fără a cădea la fund, realizează aceasta prin înnot, singurul lor mijloc de locomoţie.
Forma. Pentru a învinge cît mai uşor rezistenţa apei — mediu mult mai dens decît aerul — corpul peştilor are formă de fus, mai mult sau mai puţin turtit lateral (fig. 1). Forma aceasta tipică o au speciile care înnoată biine şi care de aceea pot învinge curenţii puternici ai apei; aşa sînt în apele noastre păstrăvul, cleanul, scrumbia de Dunăre etc. (fig. 16, 26, 77).
Dar această formă iniţială a suferit unele modificări, din care au rezultat cele mai variate aspecte. Astfel, unii peşti, deprinşi să trăiască pe fundul apelor curgătoare, sînt puţin turtiţi
30
de sus în jos, cu deosebire la partea anterioară a corpului, ex. mihalţul, somnul (fig. 31, 33). Cînd turtirea dorso-ventrală e-completă, afectînd corpul în întregime, acesta ia forme aproape discoidale, caracteristice peştilor plaţi cum sînt Raja şi Trygon din Marea Neagră (fig. 90, 91). Cîteva specii proprii apelor stătătoare prezintă o pronunţată turtire laterală a corpului, urmată de înălţarea spinării; aşa sînt caracuda, plătica (fig. 50, 53). Cînd această modificare este aşa de puternică încît corpul întreg se subţiază într-atîta că seamănă cu o foaie, peştii nu-şi mai pot păstra poziţia normală de echilibru şi se laşă pe o parte, culcîndu-se pe fund. Acesta e cazul Pleuronectidelor, forme marine întîlnite pe lîngă ţărmul Mării Negre; din.tre ele, calcanul stă totdeauna culcat pe dreapta (fig. 88), limba de mare pe stînga (fig. 89) iar cambula e de obicei culcată pe stîinga (fig. 71).	_
Forme ciudate mai au intre altele anghila sau ţiparul-de-mare, cu înfăţişare de şarpe, musafir rar în apele noastre (fig. 83), apoi căluţul şi acul-de-mare din Marea Neagră (fig. 86, 76) ale căror forme exterioare îndreptăţesc în mare măsură numirile ce li s-au dat.
Pielea. învelişul cel maii extern al corpului • nu-1 formează solzii, cum s-a,r părea,	ci o membrană	foarte fină	şi transparentă care îi	acoperă,	o epidermă din	mai multe	straturi de
celule mari, între care se află ascunse nenumărate glande producătoare de mucus (fig. 2). Aceste glande, prin secreţia lor lubrefiantă, fac să alunece corpul, învfngînd uşor rezistenţa apei. Mucusul este transparent; sub influenţa căldurii sau a unor substanţe străine cum sînt acizii, el se coagulează al-bindu-se, cum se observă bine la păstrăvii sau linii ’flierţi.
Epiderma este foarte sensibilă la schimbările brusce de temperatură şi fiind atît de fină se şi răneşte uşor. In ambele cazuri ea moare, luînd o culoare tulbure-lăptoasă şi cade, rupîn-du-se în fîşii.	Locurile	unde s-au produs	răni, ca şi	acolo unde
au căzut sau	au fost	smulşi solzii, se	infectează^ uşor; prin
rănile produse pătrund îndată sporii unei ciuperci parazite (Saprolegnia) ce se dezvoltă apoi în dermă şi în muşchi, ca o
31
vată albicioasă, omorînd cu încetul peştele atacat. De aceea, cu peştii vii trebuie să se umble cu multă atenţie, ferindu-i de lovituri sau de atingeri cu corpurile dure, care produc rănirea
Fig. 2 — Secjiune schematică prin pielea de peşte
A — poziţia solzilor (s) în derma acoperită de epiderma;
B — o parte din aceiaşi secţiune mult mărită ; a — epidermă.; b — derma ; c — celule superficiale producătoare de mucus ; d — celule în formă de măciucă cu acelaşi rol
şi moartea epidermei şi, ca urmare, fixarea ciupercii parazite, slăbirea şi moartea peştilor.
Epiderma, înzestrată cu o mare putere de regenerare, ajunge — atunci cînd e întreagă şi nevătămată — să apere corpul peştilor în mediul moale în care trăiesc. împotriva rănirilor mai adinei serveşte pătura mai groasă a dermei, aşezată sub epidermă şi în care sînt împlîntaţi solzii.
Puţine specii n-au solzi şi anume la noi acelea care trăiesc pe fundul apelor: somnul şi sglăvoaca, deşi se parei că şi acestea i-au avut pe vremuri, pierzîndu-i mai tîrzîu. Pe cale de a-i pierde sînt în prezent grindelul, svîrluga şi chişcarul, la care solzii sînt sau microscopici sau limitaţi pe anumite porţiuni de piele. Cîteva specii au solzi mici, de pildă, linul, mihalţul.
32
anghila ; la altele dimpotrivă, din contopirea mai multor solzi rezultă plăci osoase mari, ce pot forma animalului o adevărată carapace (căluţul şi acul-de-mare). Ori cum ar fi, solzii
Fig* o — $olz cicloid (stingă) şi cienoid (dreapta)
alcătuiesc corpului o bună armură protectoare la a cărei formare contribuie ambele straturi ale pielii, derma şi epiderma.
Forma solzilor e variată. Cînd sînt rotunzi (la crap, caracudă, plătică, etc.) se numesc cicloizi (fig. 3 stingă). Solzii şalăului şi ai peştilor din familia lui (Percide) sînt zimţaţi mărunt pe marginea liberă şi dinţaţi pe cea înfiptă în piele ; aceştia se numesc ctenoizi (fig. 3 dreapta). Rechinii, cunoscuţi carnivori marini, au pe fiecare solz cîte un spin încovoiat; aceştia sînt solzii placoizi.
Solzii acoperă de regulă întreg corpul, afară de cap şi înotătoare ; la unele specii trec însă şi pe cap ca şi pe coadă. Solzi? cicloizi şi cei ctenoizi sînt mai mult sau mai puţin flexibili şi slab înfipţi în dermă ; ei se acoperă ca olanele de pe casă şi sînt dispuşi în şiruri piezişe, urmînd segmentele musculare ce se găsesc dedesubtul lor. Numărul total al solzilor, ca şi numărul şirurilor formate în direcţia lungimii şi a înălţimii corpului, sînt totdeauna constante pentru fiecare specie.
Solzii sînt formaţi din substanţă conjunctivă fibroasă şi din depuneri calcaroase (sclerite). Ei se dezvoltă astfel: sub prima
3 — Peştii din apele R.P.R. — c. 7641
33
placă, mică, se stratifică o a doua, mai lată ; pe marginile acesteia, care depăşesc plăcuţa superioară, apare o a treia ş.a.m.d. De aceea, în secţiune transversală solzul are fo.rma unui trunchi de con foarte turtit, compus din plăci care se măresc treptat de sus în jos. Placa superioară e cea mai mică dar cea mai veche; placa inferioară e cea mai tînără, dar mai mare ca celelalte. Din această cauză, solzii sînt mai groşi la mijloc ca pe margini. Şi tot de aceea depunerile de substanţă nouă ce se alătură celei vechii — pe măsură oe peştele creşte — apar totdeauna la marginea solzului, sub .forma, unor cercuri, cu atît mai largi cu cit sînt mai recent produse. Inelele acestea sînt ou atît mai depărtate între ele cu cît peştele a crescut mai mult în timpul depunerii de substanţă nouă pe marginea solzilor.
Peştii nu se dezvoltă uniform în cursul anului. Ei cresc repede vara, mai încet toamna şi aproape de loc iarna ; primăvara creşterea reîncepe. Periodicitatea creşterii lor se răs-frînge şi asupra solzilor. De aceea, cînd peştii se hrănesc bine, adică în perioada caldă a anului (aprilie—octombrie) cercurile nou formate sînt mai depărtate între ele, alcătuind aşa-numitele zone de creştere de vară, spre deosebire de zonele de iarnă, cu cercurile foarte apropiate. Privit prin transparenţă, un solz arată cîteva zone de vară, mai deschise, alternînd cu cele de iarnă, mai întunecate (fig. 3). Scleritele late, cu marginile distanţate, sînt formate în perioada caldă a anului (primăvara şi vara) ; cele de toamnă şi iarnă sînt înguste şi apropiate. Toate scleritele, late şi înguste, formate în cursul unui an, constituie zona anuală de creştere a solzului; aceste zone se succed în jurul centrului şi numărul lor corespunde cu numărul anilor peştelui. Pe aceasta se bazează posibilitatea de a determina vîrsta multor peşti, fapt deosebit de însemnat în creşterea raţională a cîtorva specii de Cyprinide.
Pe lingă solzi, în piele se mai află nervi, vase de sînge, glande şi celule pigmentare. Intre glande merită amintite cele producătoare de venin, aşezate la opercule şi la baza înotătoa-
34
rei dorsale de la unele specii (Trachinus, Scorpaena). Tot glande modificate sînt şi organele luminoase dezvoltate la unele specii abisale (Argytopelecus, Melanocetes), din adîncul oceanelor.
Culoarea corpului. Cei mai mulţi peşti au, pe lingă o culoare fixă neschimbătoare, şi o alta variabilă, protectoare. Rostul culorii variabile fiind de a potrivi cit mai bine culoarea generală a corpului cu mediul înconjurător (homocromie), se înţelege că ea nu-şi va împlini menirea decît dacă va putea fi schimbată după nevoie şi împrejurări.
Culoarea obişnuită este — de obicei — cenuşie-negricioasă, mai deschisă ori mai închisă, bătînd uneori în cafeniu sau în albăstrui. Ori care ar fi insă culoarea, majoritatea peştilor prezintă un luciu metalic argintiu sau auriu, produs pri:n reflectarea luminii în nişte cristale de guanină. Cînd se găsesc în păturile superioare ale pielii, acestea produc frumoase reflexe colorate, ca la scrumbiile albastre ; aşezate mai în adîncime, sub solzi, formează acolo o adevărată pătură argintie, bine dezvoltată pe laturile şi abdomenul majorităţii peştilor, cărora le dau luciul metalic caracteristic. Datorită acestui lucru, partea ventrală a corpului reflectă razele venite pieziş, aşa îneît corpul întreg se confundă uşor cu mediul înconjurător; de aceea, pentru un răpitor de pe fund, un peşte ce înnoată deasupra lui — aproape de suprafaţă — trebuie să fie invizibil, făcînd oarecum parte integrantă din suprafaţa reflectoare a apei.
Datorită cr ista! i lor de guanină ne explicăm deosebirea de culoare între spinarea şi pîntecele peştilor ce trăiesc în păturile superioare ale apei. La aceştia, laturile şi abdomenul — bogate în guanină — sînt foarte deschise, cu atît mai deschise cu cît este mai limpede apa înconjurătoare ; pe spinare - dimpotrivă — stăruie culorile întunecate. Privit de jos, pîntecele se confundă aşa de bine cu apa din jur îneît numai cu greu peştele se deosebeşte de aceasta ori de suprafaţa ei strălucitoare. Văzut de sus, dimpotrivă, spinarea întunecată se aseamănă bine cu tonurile închise ale fundului. Aceasta este, probabil, pentru peşti un mijloc de protecţie faţă de duşmanii ce-i pîndesc de
35
pretutindeni. Aşa se explică poate şi pentru ce speciilor de fund (somn, anghilă, mihalţ), le lipseşte în genere strălucirea metalică, proprie acelora care trăiesc în masa apei (obleţul de pildă). Tot la culoarea fundamentală neschimbătoare contribuie şi substanţele colorate, grase, care se află în ţesutul subcutanat
sub forma a numeroase picături mici, galbene sau roş-portocalii. Ele sînt produse ale digestiei şi trec aproape neschimbate în ţesuturile cărnii, dîndu-le, ca şi pielii, o anumită culoare.
A doua culoare, cea schimbătoare, se datorează unor celule pigmentare numite cro-matofori, aşezate intre dermă şi epidermă ; sînt celule stelate (fig. 4), pline cu mici granule colorate diferit şi din a căror aşezare variată se produc efecte negre, cafenii, galbene sau roşcate. La cei mai mulţi peşti, cromatoforii stau sub dependenţa sistemului nervos. Ră -punzînd unor anumite excitaţii transmise prin fibrele nervoase, granulele colorate se strîng la un loc sau, dimpotrivă, se împrăştie în toată celula. Aşa se explică schimbarea rapidă a culorii, atunci cînd toate granulele negre se strîng grămadă iar cele galbene se răspîndesc în voie, acoperindu-le pe celelalte. Dacă granulele negre lipsesc complet din cromatofor, peştele ia aspectul auriu, produs numai de pigmenţii roşii şi galbeni. Cromatoforii se dezvoltă numai sub influenţa luminii; de aceea, la peştii turtiţi, partea pe care stau culcaţi pe fundul mării e albă, deci fără pigmenţi. La fel, peştii din peşteri sînt albi, necoloraţi. Cunoscuţi că-şi pot schimba culoarea în scurt timp sînt sglă-vocul şi boişteanul, doi peştişori ce ţin tovărăşie păstrăvului în apele limpezi de munte. Păstrăvii îşi pot schimba şi ei relativ
A
Fig. 4—Celule pigmentare din pielea peştilor
36
repede nuanţa culorii, după cum stau expuşi la lumină sau la întuneric.
Dintre peştii orbiţi experimental, unii îşi pierd facultatea de adaptare la culoarea mediului, alţii nu. Dar nu totdeauna schimbarea culorii trebuie privită ca o adaptare utilă a animalelor ci
Fig, 5 — Schelet de biban
ea se poate datora şi altor cauze, cum sînt de pildă cele ce produc o modificare >a stării fiziologice generale. Scăderea oxigenului din apă produce decolo; area ; otrăvurile alcaline determină, invers, o întunecare a pielii. Astfel, după culoarea peştilor putem deduce din ce fel de apă provin, tulbure sau limpede, curată sau murdărită prin diverse substanţe străine etc.
In epoca maturaţiei sexuale, multe specii îşi schimbă cu totul culoarea. îndeosebi bărbătuşii îmbracă o „haină de nuntă" foarte viu colorată; aşa sint păstrăvii, boiştenii şi ghldrinii (Gasterosteus). Uneori apar tot atunci pe epidermă minuscule nodule cornoase, alburii; mai ales în regiunea capului, care pare a fi stropit cu griş : este erupţia nupţială, de reproducere, frecventă primăvara la multe Cyprinide dar în special la scobai şi babuşcă.
Scheletul. Scheletul peştilor e foarte uşor ; la aceasta contribuie nu numaii structura buretoasă a oaselor dar şi economia cu care sînt alcătuite diferitele iui părţi (fig. 5).
37
Coloana vertebrală susţine întregul corp, fiind punct de fixare şi de reazăm pentru toată musculatura trupului şi cozii-La Sturioni (cegă,'nisetru, morun, păstrugă) vertebrele nu sînt bine dezvoltate ; la aceştia, nu o şiră a spinării bine osificată, străbate corpul, ci un cordon zgîrcios nearticulat, coarda dorsală. O formaţie analoagă găsim în stadiile tinere la toţi peştii, unde vertebrele apar mai tîrziu, dezvoltîndu-se tocmai pe seama coardei dorsale.
. Vertebrele peştilor sînt scobite adînc pe ambele feţe, adică sînt amphicoelice. Numărul lor variază de la specie la specie : bibanul are 42, anghila cîteva sute etc. De unele vertebre sînt articulate, prin mijlocirea cîtorva osişoare, razele înotătoarei dorsale.
De la coloana vertebrală coboară în jos, cîte două, coastele lungi şi subţiri. Afară de ele, în carnea de pe laturile corpului se află sumedenie de osişoare subţiri în formă de Y, provenite din csificarea membranelor ce despart segmentele musculare, osişoare care fac neplăcută de multe ori consumarea cărnii de peşte ; ele nu trebuie confundate cu coastele.
Craniul peştilor, foarte mic, e format din oase şi zgîrciuri. Partea superioară conţine şi adăposteşte creierul, nările, ochii şi organele auditive; acestei părţi, i se alătură mai jos, scheletul facial format din oase 'subţiri. La acestea mai însemnate sînt: a) arcul mandibular, care formează fălcilş şi b) arcurile branhiale, între care se înşiră deschiderile sau fantele branhiale. Ultimul arc suferă o modificare, formînd oasele faringiene, care poartă dinţii faringieni şi a căror aşezare, formă şi număr sînt caracteristice pentru fiecare gen şi specie din vasta familie a Cyprinidelor (peştii din neamul crapului) (fig. 6).
Afară de oasele faringiene, oarecare însemnătate mai prezintă la cap vomerul, os alungit, în formă de lopăţică, acoperit total sau parţial cu di'nţi de mărimi diferite (fig. 7). Forma vomerului, precum şi aşezarea dinţilor pe el, sînt un bun mijloc pentru determinarea Salmonidelor (peştii din neamul păstrăvului) .
38
Locomoţia* Corpul peştilor, care atinge înălţimea maximă cam la sfîrşKul primei lud treimi, se subţiază treptat către coada terminată cu o înotătoare aşezată vertical.
Fig. 6 — Oase faringiene de crap, lin şi clean
înaintarea peştilor în apă se datorează în primul rînd mişcărilor laterale sau şerpuite ale corpului, produse de către muşchii puternici ai trunchiului. In aceste mişcări, regiunea cozii fiind cea mai mobilă, deci cea mai activă, înotătoarea codală arc rolul unei adevărate elice propulsoare. Contrar aparenţelor, înotătoarele sau aripioarele participă numai într-o mică măsură la locomoţie, ele sînt mai mult organe de cîrmă, care asigură direcţia mişcării şi reglează totodată poziţia corpului în apă.
Prin faptul că nu sînt adevărate organe de mişcare ci numai reglatoare ale mişcării, înotătoarele perechi se pot asemăna numai parţial cu membrele Vertebratelor terestre. Anatomic ele sînt — de altfel ca şi înotătoarele neperechi — formaţiuni delicate de piele, susţinute prin raze, unele osoase, altele cornoase, (fig. 8). înotătoarele neperechi provin dintr-o îndoitură (repliu) a pielii ce pornea iniţial în dreptul şirii spinării şi continua, în-conjurînd coada, şi pe muchia ventrală a corpului. O singură înotătoare nepereche lungă are numai anghila (fig. 83). La ceilalţi peşti, ea s-a fragmentat în cîteva înotătoare bine separate şi anume : pe spinare una, două sau trei dorsale, la capătul posterior al corpului o codală şi lîngă orificiul anal, anala (fig. 1). Dintre ele, dorsala şi anala se pot deschide şi închide ca un evantai, mărind astfel suprafaţa laterală a corpului şi asi-gurînd peştelui un cît mai bun echilibru. Când înoată repede, peştele ţine toate aripioarede, cu excepţia codalei, strînse şi lipite de corp.
39
Dacă toate înotătoarele sînt mai mult nişte regulatoare pentru viteză şi direcţie, cu deosebire acele perechi servesc la aceasta. Există ov pereche de pectorale aşezate îndărătul des-
Fig. 7 — Vomer de păstrăv (dreapta) şi de lostriţă (stînga)
b
Fig. 8 — Razele înotătoarelor
a — spini; b — radii moi
chiderilcr branhiale şi o pereche de ventrale fixate variabil dar de obicei îndărătul pectoralelor (fig. 1).
Cînd un peşte vrea să cotească la dreapta de pildă, el întinde bine pectorala dreaptă, lipind de corp pe cea stîngă. Partea dreaptă întîmpinînd astfel rezistenţa apei, mişcarea devine aici mai înceată ; în schimb, mişcarea dm stînga conţi-nuînd cu viteza iniţială, corpul cîrmeşte spre dreapta. Dacă se taie unui peşte aripioarele perechi, el înoată la fel de bine ca înainte ; o dată pornit însă, nu se mai poate opri la timp şi nici cîrmi în lături. Aripioarele perechi mai determină prin mişcări încete ridicarea sau coborîrea corpului. Cele neperechi, aşezate în planul vertical de simetrie a corpului', servesc, — cum am arătat, să păstreze echilibrul acestuia.
înotătoarele au un schelet propriu format astfel: a) la cele neoerechi din oase vîrîte în muşchi, cam în prelungirea apofizelor spinoase de la cîteva vertebre şi din vergele, unele ţepoase (spini), altele moi (radii) (fig. 8); b) la cele perechi, din osişoarele centurilor de care se articulează, prin mijlocirea cîtorva piese bazale, razele aripioarelor pectorale şi ventrale.
La peşti cu alte forme de corp decît cea tipică fusiformă şi locomoţia se face altfel. Astfel, cei serpentiformi se mişcă
40
sabiţâ
aprcape fără ajutorul înotătoarelor. Rajidele, peşti plaţi, înaintează prin mişcările ondulatorii ale pectoralelor şi ale întregului corp ; tot prin mişcări ondulatorii înaintează şi Pleuronectidele, la care Insă dorsala şi anala au rolul tprincipal. Un fel propriu de locomoţie prezintă căluţul-de-mare care, stînd vertical, se deplasează datorită bătăilor repezi, ca nişte vibraţii, ale înotătoarei dorsale.
Capul. Capul peştilor — în general conic şi lipsit de solzi — se continuă direct şi în strînsă legătură cu trunchiul. Nu au gît, nici umeri, nici alte organe reliefate
care ar pune piedici serioase în mişcare.
Firele de mustăţi sau acelea de sub bărbie nu constituie, prin subţirimea lor, asemenea piedici.
La partea anterioară se află botul, de regulă tare şi fără buze ; la unele specii botul este protractil, adică se poate întinde ca o mică trompă terminată cu buze, de care animalul se ajută pentru a-şi apuca hrana.	’
Unii peşti au botul mic, de pildă ba-buşca, lipanul, obleţii ; alţii, îndeosebi răpitorii, îl au mare, cu gura larg despicată, cum sînt ştiuca, somnul, avatul. La cei mai mulţi, gura ocupă exact vîrful botului; aşa este la biban, clean, babuşcă, etc.; se zice atunci că deschiderea bucală (gura) este terminală. Alte ori e superioară, adică aşezată deasupra extremităţilor botului, ca la sabiţă; sau inferioară cînd dedesubtul acestuia, ca la mreană, scobai, morunaş,
(fig. 9).	’
morunaş
clean
Fig. 9 — Poziţia deschiderii bucale
41
Privită lateral, deschiderea bucală apare dreaptă sau oblică ; văzută din faţă, poate fi dreaptă, oblică sau ca o linie frîntă la mijloc.
Fig. ]0 — Cordoanele musculare, cu segmentele componente,
la biban
Botul are uneori mustăţi în jur. Acestea sînt organe sen-soriale. La unele specii, falca superioară este mai dezvoltată ca cea inferioară pe care o depăşeşte mult, cum e cazul la Sturioni ; alte ori dimpotrivă, falca inferioară predomină, îndoin-du-se uşor în sus, cum e cazul la păstrăvii bătrîni masculi.
Muşchii. Muşchiii ocupă foarte mult loc în corpul peştilor, care constituie de fapt carnea lor, iar felul cum sînt aşezaţi permite animalului cele mai ample mişcări. *
La cap există muşchii masticatori (obrajii), ai aparatului opercular, ai osului limbii şi ai arcurilor branhiale. Pe corp, muşchii înotătoarelor ridică sau coboară razele aripioarelor.
Curăţind un peşte de piele, apare carnea, adică muşchii trunchiului, aşezaţi simetric de fiecare parte a corpului, pe ambele laturi, sub forma a două cordoane lungi, întinse de la căp la coadă, unul pe spinare, altul dedesubt, primul fiind mai dezvoltat decît al doilea (fig. 10). Fiecare cordon e format din numeroase segmente succesive — myomere — ce nu sînt plane ci îndoite, îmbucîndu-se unul în altul ca nişte cornete. Segmentele musculare sînt separate între ele prin fine şuviţe de ţesut
42
conjunctiv ce se osifică adesea, dînd acele mici osişoare în formă de Y care se găsesc împlîntate în carnea peştilor.
Din contracţiile puternice şi ritmice ale cordoanelor musculare, întinse fără întrerupere de la cap la coadă, rezultă forţa peştelui care înoată, zbaterea celui din undiţă sau scos din apă. Contracţiile se succed alternativ la dreapta şi la stînga şt produc o mişcare de şerpuîre progresivă, dinainte îndărăt, a cărei forţă se resimte cel mai puternic la capătul posterior al corpului, în regiunea cozii. Acesteia deci îi revine rolul hotărîtor în locomoţia peştilor.
Experimental s-a dovedit că peştii pot dezvolta o forţă destul de mare în timpul înotului, îndeosebi atunci cînd au de învins tăria curentului unei ape repede-curgătoare.
Intre muşchi şi sub piele se află ţesutul adipos. Majoritatea peştilor au puţină grăsime- Peşti graşi sînt crapii, scrumbiile,, chcfalii. potriviţi de aceia pentru afumat.
Sistemul nervos. Sistemul nervos şi organele de simţuri au, ca şi la celelalte animale, rolul de a stabili legături între organism şi mediul înconjurător. In cazul peştilor, acest mediu este apa, în ea avînd loc toată evoluţia vietăţilor ce o populează, asemenea animalelor aeriene de pe uscat. Dar pe cînd viaţa aeriană e zgomotoasă, plină de tot felul de sunete, cea din apă se desfăşoară în tăcere. In adevăr, ce se aude la un rîu afară de susurul produs de curgerea apei şi de lovirea ei de maluri ? Şi cîtă linişte domneşte la malul uriei bălţi cu luciiul neted ca oglinda ! Doar săritura vreunui peşte ce cade plescăind şi încreţind apa întrerupe uneori tăcerea; numai atunci putem prinde şi întrezări ceva din viaţa ascunsă a bălţii. Altfel, viaţa acvatică, tainică şi tăcută, scapă vederii şi auzului nostru.
Sistemul nervos al peştilor se compune din creier, măduvă spinării şi nervi.
Creierul este foarte mic şi nu umple întreaga capsulă craniană şi ea destul de mică. Este înconjurat de o pătură de grăsime dar lipsit în schimb de o scoarţă cenuşie, sediul inteligenţei. Greutatea creierului de ştiucă nu reprezintă nici 1/1 300
43-
*dim greutatea corpului. Cu toată această evidentă inferioritate faţă de celelalte Vertebrate, peştii nu trebuie consideraţi nişte -vietăţi cu totul proaste. Ei pot învăţa anumite deprinderi şi — cum bine ştiu pescarii sportivi — numai cu greu se lasă înşelaţi.
Ultima porţiune a creierului, bulbul rahidian, se continuă cu măduva spinării, un cordon cilindric protejat de arcurile vertebrale superioare. De aici pleacă spre muşchi şi piele nervii măduvei spinării, în timp ce creierul trimite 10 perechi de nervi cranieni la organele de simţuri şi muşchii capului.
Doi nervi subţiri, aşezaţi sub şira spinării, formează sistemul nervos simpatic.
Ca la toate vieţuitoarele, şi la peşti însemnătatea sistemului nervos e dublă, el fiind imbold şi călăuză în toate activităţile vitale dar în acelaşi timp şi sediul central pentru viaţa senso-rială, ori sub ce formă s-ar manifesta
VIAŢA SENSORIALA A PEŞTILOR
Simţul .tactil. In pielea peştilor se află grupe de celule prevăzute cu firişoare nervoase. Aceşti muguri senzitivi servesc fără îndoială la pipăit. Ei sînt mai frecvenţi pe cap, pe buze, pe laturile corpului şi pe marginile aripioarelor.
S-a dovedit că peştele este sensibil la durere, deşi nu în măsura animalelor superioare. La unele specii, foamea sau lăcomia depăşeşte senzaţia durerii. Aşa, de exemplu, ştiuca rănită de cârligul undiţei se repede după cîteva minute din nou la el, spre a apuca nada.
Simţul tactil joacă mare rol în căutarea hranei, mai cu seamă la peştii paşnici, care mănîncă noaptea sau în adîncuri obscure.
Probabil că unele organe senzitive de pe pielea capului sînt sensibile la temperatură, deci excitabile la unele din senzaţiile ce ar regla instinctul migrator.
44
Altele răspindite pe suprafaţa corpului, relatează probabil asupra schimbărilor chimice din mediul ambiant.
Simţul văzului. Datorită transparenţei reduse a apei, care numai în lacurile limpezi de munte poale atinge 10 metri, cîmpul vizual al peştilor este foarte limitat. Ochiul lor este adaptat vederiii din apropiere. Cîtă deosebire între ochiul miop-şi imperfect al peştilor şi cei atîi de ager al păsărilor, al unui uliu de pildă, care îşi ocheşte prada din înălţimi.
Ochiul peştilor se compune, ca la toate animalele superioare,, din cornee, cristalin, umoarea vitroasă şi retină.
Ochii peştilor nu au pleoape ; pupila e în genere rotundă şi nu se poate îngusta ca la animalele aeriene, la care deschiderea ei variază cu tăria luminii.
Spre deosebire de ochiul nostru, cel al peştilor are cristalinul sferic şi neelastic, deci incapabil să se acomodeze in raport cu depărtarea obiectelor privite. Lucrul se explică dacă ne gin-dim că forma lentilei e hotărîtă de indicele de refracţie al mediului respectiv.
O rază de lumină care pătrunde prin apă în ochiul peştelui va fi mai puţin refractată decit una ce intră în aer în ochiul nostru. De aceea lentila — cristalinul — peştilor trebuie să fie mult mai bombat decit acela al animalelor aeriene. Pe de altă parte, corneea lor este slab bombată în comparaţie cu aceea a vietăţilor de uscat, la care ea favorizează de la început frîn-gerea razelor de lumină ; această slabă bombare a corneii este-compensată prin sfericitatea cristalinului. In schimb este exclusă putinţa unei acomodări a ochiului la obiecte apropiate prMr-o nouă bombare a cristalinului, care nu-şi mai poate schimba forma sferică iniţială. Acomodarea se face altfel decit la animalele aeriene, anume apropiind cristalinul de fundul ochiului cu ajutorul unui muşchi special (clopotul lui Haler). Cînd trebuie să vadă obiecte mai depărtate—pînă la circa 10 m — peştele îşi depărtează cristalinul de cornee, apropiindu-1 de retina care căptuşeşte fundul ochiului şi pe care se formează imaginea ; pentru vederea din apropiere lucrurile se petrec invers. Este dovedit experimental că peste 10 metri peştii nu
mai văd limpede, vederea fiindu-le stînjenită şi de tulbureala apei, ce reprezintă un mediu mult mai puţin curat şi mai puţin transparent decît aerul.
Dacă vrem să ne imaginăm cum văd peştii lumea din afara apei', trebuie să ţinem seama de două fapte :
a) La fel cum vedem noi obiectele din apă, nu exact unde se află şi nici în justele lor proporţii — datorită refracţiei — tot aşa văd şi peştii obiectele de pe mal, adică strîmbe şi dislocate. Toate obiectele trebuie să le pară desprinse de suportul lor, ca plutiind în aer iar pe cele mici de lingă mall probabil nu le văd deloc, ele reflectîndu-se total în apă. In locul lor trebuie să vadă reflectate pe luciul apei toate obiectele sub-merse ce se oglindesc în suprafaţa ei, de jos în sus.
b)	Se pare că ochiul peştilor nu percepe culorile decît într-o mică măsură. E naiv de aceea să credem că peştii pot deosebi toate nuanţele de culori ale „muştelor" artificiale folosite în pescuitul sportiv şi pe care noi abia le distingem.
Dacă se poate spune în general despre peşti că-s miopi, se ştie că unele: specii au ochii mai bunî decît altele. Astfel, bibanul, boişteanul şi Gasterosteus (peştele ţigănesc sau ghidri-nul) au vederea bună ; în schimb, somnul, plătica, anghila o au slabă. Acestora din urmă li se alătură crapul şi linul, ambii aflîndu-şi hrana mai mult cu ajutorul mirosului şi al gustului decît cu văzul.
Unor peşti, ştiucii de pildă, ochii servesc mai mult să recunoască obiectele de a căror prezenţă ori apropiere au luat cunoştinţă cu ajutorul altor simţuri.
Se mai poate spune, în genttre, că peştii care trăiesc în adîncul apei au ochii mari, cu pupila tare lărgită, ca la scrumbiile de Dunăre sau aterinele din Marea Neagră ; cei ce scormonesc după hrană în mîlul fundului sau vînează noaptea au, dimpotrivă, ochi foarte mici, de pildă somnul, anghila.
Simţul mirosului şi cel al gustului. Despre simţul olfactiv şi ce! gustativ, ştim puţine lucruri precise. Organul olfactiv îl formează nările, două gropiţe înfundate, aşezate înaintea ochilor, fără să aibă legătură cu gura, nici între ele. La majori-
46
tatea peştilor, fiecare nară se deschide spre exterior prin două midi găurele ce comunică între ele printr-un tub în formă de U. Ele sînt căptuşite cu o mucoasă bogată în celule, la care ajung prelungirile a doi nervi olfactivi; în plus, aceeaşi mucoasă mai este prevăzută cu un epiteliu ciliat sub formă de perişori foarte fini, care, mişeîndu-se necontenit în aceeaşi direcţie, provoacă un curent de apă continuu înăuntrul foselor nazale.	'
Unii peşti au simţul mirosului, al adulmecării, foarte ascuţit ; aşa sînt speciile cu ochii prost conformaţi. Cînd o plătică sau un mihalţ îşi caută pe fundurile adînci, sau noaptea, viermi-şorii sau larvele de insecte cu care se hrăneşte, aceasta o face cu ajutorul mirosului. Şi la păstrăvi acest simţ joacă un rol principal în aflarea hranei; păstrăvii orbiţi experimental îşi găsesc hrana tot atît de bine ca şi cei cu vederea normală. Ori cum însă, organul olfactiv al peştilor nu trebuie comparat cu nasul nostru, deoareice noi percepem cu el substanţe în stare gazoasă iar peştii în stare lichidă.
Simţul gustului la peşti nu este mărginit, putîndu-se percepe numai pe limbă şi înăuntrul gurii ca la animalele superioare ci e răspîndit şi pe pielea dinafara botului. Se poate spune de aceea că ei „gustă“ folosind marginea fălcilor în dreptul buzelor, dar mai cu seamă mustăţile şi firele de barbă.
La peştii care nu-şi înghit hrana dintr-o dată ci o strivesc întîi cu ajutorul dinţilor faringieni (Cyprinidele), cavitatea bucală conţine numeroşi muguri senzitivi. Este cunoscut faptul că mulţi peşti aruncă din gură ceea ce nu le convine ; aceasta se face datorită probabil unui mecanism comparabil cu reflexul tusei noastre, mecanism produs prin excitaţii gustative. Invers, tot ceea ce „le place", determină actul înghiţirii.
Numeroşi peşti au organe senzitive în pielea din regiunea capului, despre care bănuim că ar fi sensibile la temperatură, deci excitabile la senzaţiile ce ar regla instinctul migrator dovedit a fi dependent — în mare măsură — de excitaţiile termice.
47
Simţul auzului. Facultatea pe care o au peştii de a se menţine în apă în poziţia normală pentru ei, care însă nu-i cea de echilibru stabil ci una labilă, păstrată graţie unor eforturi permanente, se bazează pe conlucrarea armonioasă a ma: multor organe.
Există în primul loc un organ însărcinat cu perceperea eventualelor tulburări ale poziţiei normale; acesta este organul auditiv. Spre deosebire de cel al Vertebratelor superioare, la peşti lipsesc complet urechea externă şi cea mijlocie, precum şi o parte importantă din cea internă (melcul). Lipsesc deci tocmai acele părţi ce conduc sunetele şi mijlocesc auzul. Oricum ar fi însă, organul auditiv eiste pereche şi adăpostit îr scheletul capului, cam îndărătul bazei craniului. Este format din trei canale semicirculare pline cu un lichid ; sub ele se află o umflătură ce conţine în interior trei pietricele (otholite).
Se pare că acest organ are mai mult o funcţiune de echilibru decît una auditivă. Urechea internă, cu canalele semicirculare şi cu otholilele, orientează peştele asupra poziţiei lui faţă de direcţia gravităţii, ca şi asupra mişcărilor proprii ale corpului, înregistrînd toate clătinările şi devierile acestuia, precum şi întîrzierea sau accelerarea mişcărilor de înot.
Un auz propriu-zis le lipseşte peştilor. Cercetări mai noi au arătat însă că unele specii (somnul, cîteva Cyprinide) pot percepe anumite sunete. Se pare însă că sunetul este. perceput mai cu seamă prin zguduirea produsă în masa apei.
Linia laterală. Presiunea apei este percepută de organul lateral, format dintr-un nerv de-a lungul fiecărei laturi a corpului, în dreptul căruia solzii sînt perforaţi de pori; şirul acestor pori este acela care dă limpresia unei linii continui pe flancurile corpului, numită linia laterală (fig. 1).
Apa loveşte dopuşoarele de mucus care astupă porii solzilor de pe această linie şi excită astfel organele senzitive ale pielii, organe ce se află dedesubt şi unde pătrund terminaţiile nervului care duce la organul auditiv. în urma excitaţiilor transmise urechii interne, prin mijlocire.a liniei laterale, rezultă
48
anumite mişcări executate de înotătoare — îndeosebi de cele perechi — în parte şi de muşchii laterali ai trunchiului, precum şi de acei ce influenţează variaţia de volum a vezicii înotătoare.
Organul lateral ajută peştilor să simtă cele mai mici zguduiri produse sau transmise prin apă, ca şi schimbările în presiunea acesteia. Astfel, cînd se apropie repede de un obstacol, un pilon sau un picior de pod de pildă, peştele ia cunoştinţă de aceasta percepînd o modificare în presiunea apei; linia laterală funcţionează astfel ca un aparat ce simte de la distanţă, fiind cel mai însemnat organ de simţ al peştilor. Prin el simt ei cele mai slabe mişcări produse în apă, direcţia şi tăria curenţilor, prezenţa curenţilor laterali, putînd repera de la distanţă gurile rîurilor sau gîrlelor care se varsă în apa în care se găsesc. Prin organul lateral — sediu al unul" al şaselea simţ ce le este propriu — percep peştii zgomotele pe care nu le pot auzi cu urechea lcr imperfectă. Fiecare pescar ştie că zgomotul sperie peştele şi-l alungă. Dar mai mult, acest aparat percepe toate trepidaţiile ori zguduirile ce nu intră în domeniul vibraţiilor sonore propriu-zise. Aşa se explică cum crapii şi păstrăvii din crescătoriile sistematice simt apropierea omului care le aduce hrana ; zguduirile produse de paşi pe mal se transmit prin apă şi sînt prinse de organul lateral. Analog simt ei zgomotele produse in aer prin clopote, explozii etc. şi, care, transmise prin aer şi apă, sînt prinse tot de acelaşi aparat receptor. Pentru unele specii, cum sînt ştiuca şi mihalţul, organul lateral e principalul mijloc în găsirea hranei. O ştiucă orbită experimental şi la care au fost distruse prin cauterizare organele olfactive şi cele gustative, deci avînd anihilate trei simţuri cu rol principal în găsirea hranei, se repede după peştişorii ce trec pe lingă ea cu aceeaşi lăcomie ca una sănătoasă. Agitînd în apropierea ei un beţişor prin apă — în aşa fel ca mişcarea acestuia să semene cu aceea a unei vietăţi — ştiuca hăpăe după el cu aceeaşi lăcomie.
In general, organul lateral, care compensează vederea slabă şi auzul cu totul imperfect al peştilor, are un rol covîrşitor la speciile migratoare şi la cele din apele curgătoare. La cele la
4 — Peştii din apele R.P.R. - c. 7C41
49
care un alt simţ este mai bine dezvoltat, cum este văzul la biban, mirosul la păstrăv, gustul la crap, organul lateral are un rol secundar.
La speciile care trăiesc In apele stătătoare mici, bălţi şi japşe, cum sînt: plevuşcă, blehniţa, caracuda, ohişcanul etc. linia laterală este imperfect dezvoltată, putînd chiar lipsi cu totul.	'
Se ştie că primăvara, după topirea sloiurilor de pe Dunăre, peştii care au iernat în ghiolurile adînci ale Deltei, îndeosebi crapii, pornesc în susul fluviului în căutarea locurilor favorabile reproducerii. Cînd tuibureala Dunării începe să-i supere, aco-perindu-le branhiile cu mîl, ei caută refugiu intrînd pe gîrlele care se deschid în ambele maluri ale fluviului. Ei simt de la distanţă — prin linia laterală — gura unei gîrle şi sei îndreaptă în cîrduri î<ntr-acolo. In felul acesta se populează bălţile din tot lungul malului romînesc al Dunării cu peşti veniţi dinspre Deltă.
Vezica înnotătoare. Un însemnat organ auxiliar în mişcarea peştilor este vezica înnotătoare sau aeriană. Deşi provine din intestin, nu are nici o legătură cu nutriţia, fiind mai mult un organ hidrostatic şi de echilibru.
Corpul peştilor fiind mai greu decît apa, ar urma ca ei, cînd nu înoată, să cadă la fund. Vezica înotătoare serveşte tocmai să egaleze greutatea corpului cu aceea a apei înconjurătoare. Este ca un balonaş plin cu un amestec de gaze mult mai uşoare decît apa.
I s-a atribuit acestui organ un rol de frunte în ridicarea la suprafaţă şi coborîrea în adînc a peştilor prin variaţia cantităţii de gaze ce conţine, fapt ce ar atrage uşurarea sau îngreu-narea corpului.
In prezent, rolul acesta al vezicii înnotătoare e pus într-o oarecare măsură la îndoială, datorită unor fapte ce ar reprezenta adevărate anomalii de la funcţiunile ce i se atribuie în mod curent. Astfel, două specii înrudite ale aceluiaşi gen — Scomber ■— prezintă deosebiri mari; una, Scomber scombrus — scrumbia albastră din Marea Neagră nu are vezică înnotătoare,
59
pe cînd la cealaltă specie, Scomber colias din Atlantic (întîlnită sporadic şi în Marea Neagră), ea există.
Vezica înnotătoâre poate îi una singură, ca la păstrăv sau divizată, ca la crap (fig. 11). La unele specii lipseşte, îndeosebi la cele ce-şi duc viaţa pe fund sau în apropierea fundului, de pildă la sglăvoc, fusar etc. Ea îşi poate păstra legătura iniţială cu intestinul prin intermediul unui canal — duet aerian ; aşa e la Cyprinide sau poate fi complet izolată şi închisă ca la şalău, biban etc.
La cei dintîi, numiţi Physostomi, se pare că prin canalul de legătură poate pătrunde în vezică aer atmosferic, eliminîndu-se tot pe aceeaşi cale parte din gazele produse în ea. Cînd vezica e complet închisă — la Physoclişti — producerea gazelor şi absorbţia lor pare că se face de către unele celule din suprafaţa lăuntrică, bogat vascularizată, a peretelui ei.
ORGANELE INTERNE ŞI FUNCŢIUNILE LOR FIZIOLOGICE
Luarea hranei şi degistia. Drumul alimentelor în corpul unui peşte este acelaşi ca la Vertebratele superioare : din gură hrana frece în faringe, liberîndu-se aici parţial de apa ce o îmbibă, apoi în esofag, stomac şi intestin, de unde părţile nemistuite sînt eliminate prin orificiul anal (fig. 11).
Cu excepţia Cyclostomilor, toţi peştii noştri au o gură ce se poate închide şi ale cărei fălci sînt conformate pentru a apuca sau pentru a produce un mic curent absorbant, de cele mai multe ori aceste două funcţiuni combinîndu-se. In general, la speciile nerăpitoare gura nu are dinţi; răpitorii, exclusiv carnivori, au dinţi de forme şi mărimi variate, mărimea lor variind după talia şi gradul de mobilitate a: pradei. Şalăul şi păstrăvul au dinţi puternici care acoperă nu numai marginea fălcilor dar şi cerul gurii şi limba imobilă. Speciile care se hrănesc cu animale mici au de regulă dinţi foarte fini dar foarte deşi, care acoperă oasele gurii ca o perie. La speciile ce se hrănesc cu planctcn sau cu resturi vegetale, dinţii pot lipsi cu totul.
51
Ori cum ar fi, dinţii 'peştilor nu sînt organe de mestecat, ei servind numai la prinderea şi imobilizarea pradei; de aceea sînt îndreptaţi cu vîrful îndărăt, spre faringe. Dinţii nu au rădăcină ; ei se schimbă în răstimpuri, cei vechi din faţă căzînd şi fiind înlocuiţi cu alţii din spate.
Fig. 11 — Aşezarea organelor interne la un Cyprinid
Cyprinidele, peştii din neamul crapului, au dinţii faringienf aşezaţi nu în gură ci în gîtlej, pe oasele faringiene şi cărora Ii se atribuie rolul de presare şi strivire a alimentelor (fig. 6).
La multe specii, îndeosebi la acelea mîncătoare de plancton, filtrele branhiale se pare că au rolul să reţină ^toate micile vietăţi intrate în gură o dată cu apa. Aceste filtre sau site branhiale (fig. 12) se găsesc pe arcurile osoase care susţin branhiile şi sînt formate din numeroase firişoare albe, fixate pe partea internă a fiecărui arc branhial ; ele formează astfel o strecurătoare prin care trece apa, dar în care se opresc toate particulele tari care dacă ar ajunge la branhii, le-ar vătăma. Particulele nutritive reţinute astfel în faringe, sînt îndreptate apoi spre esofag, iar apa respiratorie ajunge la branhii curăţită într-o oarecare măsură de corpuri străine.
Faringele se continuă cu intestinul la începutul căruia nu există întotdeauna un stomac bine reliefat. Stomacul, cînd există,
52
înmagazinează alimentele şi le prelucrează, amestecîndu-le cu sucurile diverselor glande anexe tubului digestiv. Secreţii digestive produc: apendicele pilorice, care uneori pot lipsi, apoi ficatul şi pancreasul, a căror dezvoltare variază de la grup la grup şi de la o specie la alta.
La peştii răpitori, hrana — formată de regulă din peştişori înghiţiţi cu capul înainte — trece din esofag în stomac, unde este aproape complet mistuită; numai după aceasta ea pătrunde mai departe în intestin unde se continuă digestia, dar mult mai slab. Aşa se explică pentru ce răpitorii, deci şi păstrăvii, pot să mănînce din nou numai după ce stomacul li s-a golit în întregime.
La peştii nerăpitori digestia se face altfel. Aceştia nu au un stomac bine individualizat, intestinul lor începînd chiar de la faringe; din această cauză le lipsesc acele secreţii digestive proprii sucului gastric, suc pe care tubul lor digestiv nu-1 produce. De aceea, asemenea peşti folosesc bine hrana ingerată numai atunci cînd, o dată cu ea, pot introduce sucuri digestive străine, provenite de la vietăţile pe care le mănîncă : viermi, crustacee mărunte, larve de insecte etc. Pentru strivirea acestora se pare că le servesc — Cyprinidelor cel puţin — dinţii faringieni.
Tot pentru acelaş motiv, crapii şi alte Cyprinide nu pot fi hrăniţi numai cu alimente inerte, date de om, de pildă grăunţe de orz, lupîn sau porumb. Ca într-adevăr să se nutrească cu acestea, trebuie neapărat să le dăm posibilitatea de a-şi culege singuri şi ceva hrană naturală, care nu poate ff înlocuită prin nimic altceva.	*
Pe deosebirile anatomo-fiziologice dintre păstrăvi şi crapi se bazează principiile fundamentale în creşterea lor raţională ; păstrăvii pot creşte bine chiar cînd li se dă numai hrană
Fig. Î2 — Filtru branhial la o specie planctonofagă de Coregonus
53
artificială1 şi sint ţinuţi în bazine cimentate, deci al căror fund nu poate produce absolut nici unul din elementele vii cu care se hrănesc în libertate; în condiţii similare, crapul nu se poate dezvolta deloc. El are absolută nevoie şi de hrana naturală ce se produce numai pe fundurile mîlite sau înierbate ale iazurilor şi eleşteelor.
Pentru păstrăvi, hrana artificială este suficientă să le acopere nevoia de alimentare completă în vederea întreţinerii, a creşterii şi a unei eventuale îngrăşări. Pentru crapi, hrana suplimentară, nu poate însemna decît o completare a celei naturale care, la rîndu-i, este mai bine folosită în tovărăşia celei dintîi.
Deoarece crapilor le lipseşte stomacul, ei nu pot să mănînce decît pînă li se umple intestinul. Dacă într-o porţiune a acestuia, la mijloc de pildă, digestia e terminată, peştele îşi goleşte intestinul întreg; se elimină astfel toată hrana nedigerată încă, dacă aceasta se găsea îndărătul celei digerate. De aceea. în crescătoriile sistematice nu li se dă crapilor multă hrană dintr-o dată, ci numai atît cît să-şi umple o parte din intestin.
Principalele glande anexe, cu secreţii digestive, sînt ficatul şi pancreasul. Ficatul este un organ brun-gălbui, împărţit în mai mulţi lobi răspîndiţi printre ansele intestinului şi avînd o structură complicată. Unul din lobi înconjoară vezica biliară, care este de culoare verde-închis, cu pereţii foarte subţiri şi care se sparge foarte uşor ; ea înmagazinează fierea, care este o secreţie a ficatului şi se varsă în intestin, printr-un canal special, avînd un rol înseminat în digerarea grăsimilor.
La unii peşti, pancreasul se găseşte lipit de-a lungul intestinului, vărsîndu-şi secreţia în el printr-un canal; la alţii, la crap de pildă, nu este un organ complet ci îmbucătăţit în mici dar numeroase fîşii gălbui-roşcate, răspîndite printre intestin, ficat şi splina şi înconjurînd pretutindeni ramificaţiile venei porte.
1 Hrana artificială sau furajată este hrana dată peştilor de către om, spre deosebire de cea naturală, produsă în apă şi pe care şi-o găsesc singuri. La creşterea crapului, se vorbeşte corect despre „hrană suplimentară".
54
Splina, de culoare roşie-închis, este şi ea lipită de intestin.
Lungimea intestinului variază după regimul alimentar al speciei respective, la carnivori fiind scurt, la vegetarieni destul de lung şi intortochiat. Cel al crapului măsoară aproape de trei ori lungimea corpului, al linului cam cit corpul. Ultima parte a tubului digestiv, considerată ca intestin terminal, e ceva mai largă decit partea anterioară şi se deschide prin orificiul anal, aşezat imediat înaintea înotătoarei anale (fig. 11).
Relativ la regimul ălimentar normal, se poate afirma că o separare precisă a peştilor după felul hranei lor nu este posibilă. împărţirea în răpitori şi nerăpitori nu este firească. Specii curat vegetariene, nu există, ci numai cu preferinţe pentru hrana de natură vegetală, cum sînt roşioara şi scobaiul. La aceste specii, care „pasc“ învelişul vegetal ce acoperă pietrele, pilonii, butucii şi alte obiecte din apă, analiza conţinutului intestinal a fost edificatoare, arălînd că ele iau şi multă hrană animală formată din viermi, larve de insecte, moluşte, crustacee mărunte etc.
Pe de altă parte, cei mai straşnici răpitori ca ştiuca şi avatul sînt în tinereţe, un timp oarecare, mîncători de animale mici, din grupele sus amintite. Planctonul, adică totalitatea organismelor microscopice care plutesc liber în apă, serveşte ca hrană principală multor peşti; dar neexistînd în cantitate suficientă tot timpul anului — în unele ape — speciile consumatoare de plancton sînt silite să folosească temporar o altă hrană.
Cu multă lăcomie caută unele specii icrele, indiferent ce provenienţă ar avea ; periculoşi sînt în această privinţă peştii de fund, cei din neamul bibanului şi Gasterosteus (ghidrinul).
Respiraţia, adică schimbul de gaze — oxigen şi bioxid de carbon — între o vietate şi mediul înconjurător, se face la multe animale acvatice direct prin piele. La peşti, aceasta nu e cu putinţă, pielea lor nefiind potrivită pentru respiraţie nu numai din cauza solzilor care o acoperă dar şi a cantităţii reduse de sînge ce pătrunde în păturile ei externe, foarte slab vascularizate. De aceea s-a format la peşti un aparat special în legătură cu partea anterioară a tubului digestiv, apa-
55
râtul branhial. Branhiile, aşezate de o parte şi de alta a fa-ringeluii, pe cele patru arcuri osoase ce se află de fiecare latură a capului, se prezintă ca nişte foiţe foarte fine, roşii din cauza sîngelui ce le străbate din abundenţă; sînt fixate pe cîte două rînduri pe fiecare arc branhial (fig. 13). Apa respiratorie intră prin gură, se strecoară prin filtrele bran-hiale, scaldă branchiile şi este apoi eliminată prin deschiderile numite popular „urechi". In timpul acestei treceri se în-tîmplă schimbul osmatic de gaze prin membrana foarte fină a foiţelor branhiale : oxigenul din apă străbate membrana şi pătrunde în sîngele peştelui iar bioxidul de carbon nefolositor iese din sîn-ge în apa înconjurătoare.
Schimbul de gaze este posibil şi din cauză că, în branhii sîngele circulă foarte superficial. In fiecare foiţă branhiafă pătrunde o venulă şi iese o arteriolă. S-a calculat că suprafaţa totală a bran-chiilor unui crap de'mărime mijlocie măsoară cca. 0,5 m2.
Către exterior, branhiile sînt protejate de opercule, căpăcele osoase tivite cu piele pe marginea lor liberă ; ele se apropie şi se depărtează de corp după ritmul respiraţiei.
Spre deosebire de celelalte Vertebrate, peştii nu pot folosi în respiraţie oxigenul din aerul atmosferic ci numai oxigen solvit în apă. De aceea ei se asfixiază cînd sînt ţinuţi în aer, deşi în aer oxigenul este proporţional mult mai mult deeît în apă.
Fig. 13 — Structura branhiei a, — foiţe branhiale; b — un arc branhial, cu poziţia foiţelor branhiale şi a filtrului branhial slab desvoltat; c — direcţia apei raspiratorii care, intrînd pe gură, iese scăl-dînd branhiile
56
Nevoia respiratorie e mai mică la peşti decît la Vertebratele superioare; ea este cu atît mai mare cu cît indivizii sînt mai tineri: de aceea ouăle sînt mai exigente decît puii şi aceştia decît adulţii. La adulţi nevoia respiratorie creşte în epoca reproducerii, în concordanţă cu geneza şi dezvoltarea elementelor seminale.
Dar nevoia de oxigen variază şi după specii, caracterizînd biologic grupe întregi de peşti. Astfel, pe cînd Cyprinidele suportă şi ape cu puţin oxigen, Salmonidele sînt foarte pretenţioase. La păstrăvi, moartea prin asfixie survine repede, cînd apa mai are încă 1,5—2 mg oxigen la litru, pe cînd la crapi, cînd oxigenul a scăzut la 0,5 mg la litru.
Sensibil la oxigen este şi sglăvocul; mai puţin sensibili sînt: caracuda, linul, somnul, specii de ape mîlite şi încărcate cu multe substanţe organice.
Circulaţia sîngelui. Sîngele peştilor se compune din limfă, în care înoată globule roşii şi albe. Şi la aceste animale menirea sîngelui este :
—	să răspîndească substanţele nutritive de la intestin în toate părţile corpului;
—	să ducă produsele) de dezasimilaţie ale corpului la rinichi;
—	să asigure transportul oxigenului de la branhii în tot
corpul.	.
Organele circulaţiei sîngelui sînt inima şi vasele. Peştii au un circuit sanguin simplu. Inima are două cămăruţe, un auricul şi un ventricul şi conţine numai sînge venos. Ea este situată mult în partea anterioară a corpului, imediat îndărătul branhiilor.
Prin pulsaţiile ventriculului, sîngele venos este împins într-o arteră ascendentă, aşezată în partea anterioară a corpului şi din care se desprind patru perechi de vase care alimentează branhiile. Direcţia curentului sanguin e reglată printr-un sistem de valvule, care îl împiedică să revină la inimă înainte de a fi intrat în branhii. Sîngele regenerat, curăţit de CO2 nefolositor şi încărcat în schimb cu oxigen, iese din branhii prin alte patru
57
perechi de vase ce se unesc într-o arteră descendentă, care împrăştie sîngele la toate organele. De la acestea pornesc numeroase vase miei ce dau în altele mai mari, revenind la inimă prin venele cardinale (fig. 14).
Fig. 14 —■ Schema circulaţiei sîngelui la peşti
Artere care duc sîngele de la branhii în corp (linia groasă): vase care duc sîngele la inimă şi de aici la branhii (linia punctată)
Peştii au sînge puţin : cam 1,4% din greutatea corpului; la om este 7,5 %l din această greutate. Din această cauză carnea peştilor, în comparaţie cu a Vertebratelor aeriene, pare albă, palidă. Presiunea sanguină este foarte mică iar circulaţia se face foarte încet; de aceea ei abia sîngerează cînd li se taie o arteră, de plidă cînd li se taie coada.
Sîngele peştilor n-are temperatură proprie ci ia temperatura mediului înconjurător, a apei. Aceasta fiind în genere mai rece decît aerul, înţelegem pentru ce li se dă peştilor adesea calificativul de „animale cu sînge rece“. Corect ar fi să li se spună „animale cu temperatură variabilă" sau heteroterme. Dar variaţia temperaturii sanguine modifică corespunzător şi intensitatea pulsaţiilor inimii. Faptul acesta explică pentru ce unii peşti — Cyprinidele de pildă — cad iarna, cînd apa atinge^ temperaturi joase, apropiate de 0°C, într-un fel de hibernare.
Excreţia. Imediat dedesubtul şirei spinării şi lipiţi de ea se află doi rinichii, organe înguste, lobate, roşii-închis cu aspect de sînge închegat. La capătul posterior se termină cu un canal uriinar lărgit uneori într-o vezică urinară.
58
Rinichii servesc la eliminarea urinei din sînge ; se pare că ea este în cantitate mică la peştii marini, în timp ce la speciile de apă dulce cantitatea de urină este mai mare, excreţia făcîndu-se în mod continuu. Orificiul urinar se găseşte în imediata vecinătate a celui genital.
Creşterea. Creşterea corpului la peşti este mult mai înceată faţă de a Vertebratelor superioare ; în schimb, ea este de lungă durată şi oarecum nelimitată, încetineala şi durata acestei creşteri depinde mai mult decît la Vertebratele superioare, de alimentaţie: cînd aceasta este abundentă şi uşor asimilabilă, creşterea progresează ; contrar, creşterea e încetinită sau chiar oprită, fără ca vitalitatea să fie vătămată. Aoeste scăderii şi întreruperi interesează toate organele, unele din ele — solzii mai ales — permiţînd a-i urmări fazele. Modul în care se hrănesc peştii este rezultanta a doi factorii: cantitatea de hrană pe care o găsesc ei în apa respectivă precum şi pofta cu care o consumă. Aceasta e influenţată in mare măsură de temperatura apei. Iarna, la temperaturi joase, crapii aproape nu se mai hrănesc, deci nu mai cresc. Alţi peşti, păstrăvii de pildă, nu mai mănîncă înaintea reproducerii, dar manifestă în schimb, în alte epoci, o mare lăcomie, ceea ce le asigură buna creştere. Unele specii, linul de pildă, cresc încet chiar în ape cu hrană bogată.
Mărimea unui peşte nu-i poate indica vîrsta, exemplare de aceeaşi vîrstă arătînd ritmuri variate în creştere.
Reproducerea. Peştii din apele noastre au sexe separate.. Hermafroditismul constituie o excepţie, fiind mai des întîinit la biban' şi ghiiborţ.
Reproducerea peştilor se face prin unirea produselor seminale de la masouli cu ouăle (icrele) femelelor. Organele seminale bărbăteşti, numite popular lapţi, şi cele femeieşti, ovarele, sînt ca doi saci lungăreţi aşezaţi sub băşica înotătoare, de o parte şi de alta a, intestinului. .
Canalele de evacuare a produselor seminale se unesc intre ele, deschizîndu-se printr-un orificiu, comun, aşezat îndărătul celui anal.
sa
In epoca reproducerii, orificiul sexual al femelelor se dezvolta ca o umflătură proeminentă, cel al masculilor rămînînd ca o simplă deschidere puţ'tn afundată în corp. Tot acum femelele se •deosebesc şi prin aceea că li se umflă pîntecele care este plin cu icre, masculii fiind mult mai subţiri. La păstrăvii maturi, masculii prezintă falca inferioară prelungă şi încovoiată în sus. La unele specii sexele iau în epoca reproducerii culori variate; Mrbătuşilor de lin li se îngroaşă anumite raze de la aripioarele ventrale. Adesea, apar „erupţii nupţiale1* sub forma unor mici nodule albe pe cap şi pe| laturile corpului, mai numeroase la masculi, care par a fi stropiţi cu griş. Culori vii de nuntă iau ■doi' peştişori neînsemnaţi, ghidrinul (Gasterosteus) şi boarţa (Rhodeus). In general însă sexele peştilor se deosebesc greu 'după caracterele exterioare.
Ajunşi la maturitatea sexuală, bărbătuşii produc în „lapţi“ celule germinative — spermatozoizi — care mişună în cantităţi imense în lichidul lor seminal; femelele produc în mare număr •ouăle sau icrele pe care le elimină nefecundate dar care, îndată ce părăsesc corpul matern sînt stropite cu „lapte** şi fecundate. Ovarele, la maxima lor dezvoltare, pot cîntări pînă la 25% din greutatea corpului matern. Icrele au dimensiuni variate : cele de păstrăv sînt cele mai mari, măsurînd pînă la 5 mm în diametru ; mtai mici sînt cele de ştiucă (2,5 mm) şi1 cele de crap (1,5 mm).
îndată ce sînt eliminate din corpul femelei, icrele absorb apă, umflîndu-se. O dată cu apa pătrunde în fiecare bob, printr-un «orificiu special (micropil), şi cîte un spermatozoid — celula seminală masculă — din „laptele** cu care bărbătuşii au stropit icrele imediat ce au fost lepădate.
Unii pdşti se reproduc o singură dată şi apoi mor ; aşa este anghila. Cele mai multe specii se reproduc consecutiv mai mulţi ani dar obişnuit, numai o sfngură dată pe an, în epoca lor de reproducere. După cum e situată această epocă, există peşti ce se reproduc iarna, primăvara, vara şi toamna. Majoritatea peştilor din apele interioare ale Romîniei, au epoca lor de reproducere primăvara (aprilie-iunie).
€0
Mulţi Indivizi rămîn sterili, uneori permanent, alte ori cîţivas ani în şir ; aceştia sînt deosebit de gustoşi, punînd pe ei grăsime multă. Reproducerea se face în anumite locuri, către care unele specii sînt silite să întreprindă călătorii relativ lungi. Ba-buşca şî roşioara se adună în cîrduri mari pentru reproducere,, alte Cyprinide în grupe mai mici; păstrăvii se însoţesc de obiceE perechi sau femela poate fi întovărăşită de cîţiva bărbătuşi.. Invers, bărbătuşul de Gasterosteus îşi ia mai multe femele şi le sileşte să lepede icrele în cuibul dinainte pregătit de el. Grijă: de ouă şi pui au Gasterosteus şi Rhodeus.
Durata dezvoltării embrionului din momentul fecundării pînă la ieşirea puiului (ecloziune) variază după specii şi temperatura apei- Şt'ilucile şi Cyprinidele ies foarte repede, în cîteva zile numai. La păstrăvi dezvoltarea embrionară poate ţine cîteva luni, durata ei depinzînd în cel mai mare grad de temperatura: apei, care hotărăşte astfel durata perioadei de incubaţie.
Un mod deosebit de reproducere prezintă carasul argintiu. Carassius auratus gibelio, (fig. 51) specie la care numărul, femelelor este covîrşitor, în multe ape masculii lipsind complet» Perpetuarea speciei este totuşi asigurată acolo unde femelele de caras argintiu se află laolaltă cu masculii altor Cyprinide ca : lin, crap, caras roşu, babuşcă şi roşioară. S-a dovedit experimental, la noi în ţară recent, că puietul de caras argintiu,, puiet care moşteneşte numai caractere materne, se obţine din încrucişarea femelelor acestei specii cu masculii Cyprinidelor citate mai sus. Pătrunderea spermatozoidului în ou determină numai activarea segmentării acestuia, urmată de o dezvoltare normală a embrionului. Fenomenul acesta, în care spermatozoidul străin nu se contopeşte cu ovulul de C. auratus gibelio, ci joacă numai rol de stimulent în segmentarea oului, se numeşte-ginogeneză. Reproducerea carasului argintiu se face deci prin. ginogeneză ; o contopire a nucleilor (amfimixie) ce'lor doi gârneţi nu are loc.
In prezent, prin aşa numita „fecundaţie artificială11 se pot fructifica procente mult mai mari de icre decît în natură. îngrijirea ouălor fecundate şi creşterea puietului (alevinilor) pînă
6%
să poată fi dat in comerţ sau popularea cu el a apelor de munte, de regulă sărăcite în păstrăvi printr-o pescuire sălbatică, formează una din preocupările de căpetenie ale Salmonicul-turii moderne.
★
Clasificarea peştilor se poate face din mai multe puncte de vedere. Afară de gruparea pe familii, genuri şi specii, bazată pe caractere sistematico-zoologite, peştii se mai pot împărţi după anumite proprietăţi biologice, cum sînt de pildă: locul unde "trăiesc — habitatul —, felul de hrană, epoca reproducerii etc. După habitat cunoaştem :
1)	peşti de ape interioare şi peşti' marini. In prima grupă intră, pe lingă speciile „de apă dulce“ şi acelea care-şi duc numai o parte din viaţă în acest mediu, restul timpului stînd 'în apele sărate ale mării sau în acelea salmastre ale lagunelor
legate cu marea.
2)	Există apoi peşti de ape reci şi de ape calde. Păstrăvul, lipanul şi lostriţa au nevoie de mult oxigen ; ştiind că oxigenul solvit într-o apă variază invers cu temperatura acesteia, înţelegem de ce Salmonidele — peştii din neamul păstrăvului' — se găsesc numai în apele de munte,'cu temperatura scăzută. Crapii în schimb, ro.ulţumindu-se cu puţin oxigen, trăiesc bine în apele mai calde din toată regiunea şesului şi dealurilor.
3)	După locul unde obişnuiesc să stea, în bălţi, lacuri, ca
şi în mare, există : a) peşti de mal, b) de adînc sau de fund şi c) de larg.	.
' Lîngă mal trăiesc în bălţi : linul, caracuda, babuşca, bibanul şi puii tuturor celorlalte specii ; în mare, la apă mică găsim : .aterinele, guvizii, bleniidele, căluţul şi acul-de-mare etc.
Pe fundurile mai adinei ale bălţilor coboară să-şi caute hrana crapul mare şi plătica ; în Dunăre, la adînc, pîndeşte somnul; în mare, barbunul, rîndunica, zărganul etc., populează fundurile de nisip sau mîl.
In bălţi, tipici de suprafaţă sînt obleţii, iar mai departe de mal vînează şalăul şi avatul. Ştiuca — carnivor universal — se găseşte pretutindeni unde simte că este hrană din belşug.
<62
In Marea Ne'agră, pe fundurile adînci pînă la aproape 100 m trăiesc calcanul (fig. 88), cambula (fig. 71) şî vulpea-de-mare (fig. 90). In largul mării domnesc cîrdurile de migratori, dintre care cei mai cunoscuţi sînt, scrumbiile albastre, pâlămidele, lufarii, hamsiile etc. (fig. 104, 105, 107, 108).
După hrană, în loc de peşti răpitori şi nerăpitori ar fi mai •corect să-i numim pe primii consumatori de animale mari iar pe •ceilalţi, consumatori de animale mici. Cei dintîi se hrănesc cu peşti, broaşte, şoareci, păsări de apă e!tc. Ultimii au o hrană mai variată, care se compune fie din miliardele de fiinţe microscopice ce plutesc în voia apei, formînd planctonul, fie din vietăţile inferioare ce populează mîlul fundului, atît în apropierea malurilor cît şi mai spre adînc. Ele sînt reprezentate prin sumedenia de viermi, larve, de insecte, scoici şi melci mărunţi, ca şi prin miile de crustacee ce abia se văd cu ochiul liber. Toate •aceste fiinţe trăiesc îndeosebi lingă maluri, unde apa e puţin adîncă dar bine aerată şi încălzită de soare; de asemenea, ele mişună prin vegetaţia formată din plante cu corpul moale ■cum sînt de pildă brădişul, broscariţa, plutniţa etc., numite în-tr-un cuvînt de către pescarii noştri, „buruiană11, dar ocolesc desişul trestiei sau al papurei, unde apa e stătută, stricată şi fără lumină.
Prin puzderia de vietăţi mărunte care constituie o minunată hrană peştilor maturi, dar în special puietului, malurile apelor reprezintă partea cea mai preţioasă pentru întreaga lor productivitate piscicolă. De aceea, pe drept se poate afirma că malurile sînt izvorul de hrană şi de viaţă pentru orice apă pescărească. In consecinţă, malurile trebuie bine întreţinute, ca să rămînă totdeauna curate şi necotropite de stufărişurile dăunătoare.
Puţini peşti se hrănesc şi cu resturi de plante acvatice, cum ■sînt babuşca, roşioara, scobaiul; alţii — păstrăvii mai ales se reped şi aspra insectelor care zboară aproape de faţa apei, deşi această hrană aeriană nu poate fi socotită decît ca întîm-plătoare. Epoca reproducerii peştilor variază după specii, uneori şi după familii întregi, iar momentul împerecherii e hotărît de
65
vîrsta indivizilor, de clima ţinutului, de starea timpului şi de temperatura apei.
Majoritatea peştilor din apele interioare — la noi toate Cy-prinidele — se reproduc primăvara, către) sfîrşitul acestui anotimp (aprilie-iunie); la începutul lui sau chiar la sfîrşitul iernii îşi leapădă icrele ştiuca, bibanul, lostriţa, lipanul şi sco-barul. Vara, prin iulie-august, doar chefalii au epoca de repro-
Fig. 15 —Alevin (pui) de păstrăv, cu vezicula vitelină
ducere. Toamna tîrziu sau la începutul iernii, păstrăvii pornesc în susul apei, „la boişte“. Acestora, apa rece nu le îngăduie o dezvoltare grăbită a icrelor şi puieţilor, dezvoltarea ouălor fă-cîndu-sef abia în două-trei luni.
Mărimea icrelor de Salmonide se datoreşte substanţelor nutritive cu care sînt pline şi din care se vor hrăni puii cîteva săptămîni după ecloziune. Puii de păstrăvi prezintă sub abdomen o umflătură ce se micşorează pe măsură ce peştişorul creşte ; este sacul nutritiv sau vezicula vitelină, plină cu rezerve de hrană, din care dl trăieşte pînă ce este în stă.re să se hrănească singur (fig. 15).
Unii peşti rămîn toată viaţa în regiunea în care s-au născut, crescînd şi reproducîndu-se acolo. Aşa, ştiuca, linul şi bibanul rămîn aproape constant lîngă aceileaşi maluri, care le oferă hrană îmbelşugată şi locuri bune de reproducere.
Alte specii fac călătorii lungi (migraţiuni) în căutarea unor locuri favorabile de hrană sau de reproducere. La noi, peşti migratori sînt Sturionii (morunul, nisetrul, păstruga) şi scrumbiile de Dunăre, care pătrund primăvara din mare în fluviu şi
64
urcă în susul lui zeci şi sute de kilometri. Invers se petrec lucrurile cu anghila care trăieşte obişnuit în rîuri şi lacuri şi coboară spre mate o singură dată în viaţă, la vremea maturităţii sexuale, cînd îşi leapădă icrele in adîneimile Oceanului Atlantic, j în apropierea insulelor Bermude.	^
Călătorii mai scurte întreprinde în apele Dunării şi crapul, în alte părţi cunoscut numai ca peşte sedentar. îndeosebi, primăvara cînd părăseşte bălţile adînci din Deltă, unde a iernat, urcă în susul fluviului în căutarea unor locuri bune de reproducere. Prin acest fapt, crapul a devenit peşte semimigrator.
După căutarea pe care o au pe pieţele de desfacere, peştii pot fi împărţiţi în : a) specii fără sau cu mică însemnătate economică, b) specii cu însemnătate economică şi c) specii deosebit de valoroase.
Peştii din prima grupă servesc, în cel mai bun caz, drept hrană pentru speciile carnivore. Aşa sînt: beldiţa, svîrluga, boarea, ţigănuşul, etc. Reală valoare comercială au : plătica, sabiţa, cosacul, morunaşul, văduviţa, bibanul, avatul, albitura, etc. De mare însemnătate economică sînt: toţi Sturionii în frunte cu cega, apoi crapul, şalăul, ştiuca, linul, somnul, păstrăvul, chefalii, scrumbiile de Dunăre, scrumbiile albastre etc.
PRINCIPALELE CARACTERE FOLOSITE IN DESCRIEREA ŞI DETERMINAREA PEŞTILOR I.
I.	Conformaţia şi poziţia înotătoarelor. Deosebim : a) înotătoare cu raze moi sau radii, b) înotătoare cu raze ţepoase sau spi'ni şi c) înotătoare adipoasă, mică, fără nici o rază, ca o pernuţă de grăsime, aşezată totdeauna îndărătul dorsalei. îno-tătoarea adipoasă caracterizează familia Salmonidelor.
După poziţie sînt: a) înotătoare neperechi : dorsala, codala şi anala, toate provenind dintr-un repliu median al pielii, păstrat întreg la anghilă şi parţial la mihalţ; b) înotătoare perechi : pectoralele, fixate totdeauna îndărătul deschiderilor brahiale; ventralele, cu inserţie variabilă şi anume: toracică dacă sînt
5 — Peştii din apele R.P.R. — c. 7641
65
fixate sub pectorale, abdominale cînd sînt pe pîntece, mult îndărătul pectoralelor şi jugulară cînd sînt înaintea acestora. Anghila n-are ventrale; chişcarul n-are nici pectorale nici ventrale (fig. 21).
II.	Poziţia gurii. Gura se numeşte terminală, cînd este exact în vîrful botului, adică egal cuprinsă de ambele fălci; e superioară, cînd se găseşte deasupra botului şi inferioară, cînd e sub acesta, falca de sus depăşind pe cea de jos (fig. 9).
III.	Prezenţa sau absenţa solzilor, forma şi mărimea lor. Peştii osoşi au fie solzi rotunzi, cicloizi, cu marginea netedă, fie solzi ctenoizi, cu marginea liberă, zimţată şi de aceea aspri la pipăit (fig. 3).
IV.	Lungimea şi conformaţia liniei laterale.
V.	Mustăţile sau barbiioanele, variate ca număr, aşezare, formă şî mărime.
VI.	Prezenţa sau absenţa vezicii înotătoare şi, dacă are sau nu legătură cu faringele printr-un conduct aerian.
VII.	Culoarea: uniformă (monocromie), dungi, pete, puncte; cu desene variate pe opercule şi pe aripioare; aspectul şi taria strălucirii solzilor.
VIII.	De multe ori, pentru determinarea precisă a unei specii, este nevoie să se sacrifice peştele, spre a i se examina anumite caractere anatomice, cum sînt oasele faringiene la Cyprinide ori forma şi dentiţia vomerului la Salmonide.
PEŞTII DIN APELE INTERIOARE
PEŞTII PXRATELOR DE MUNTE
In pîraiele de munte cu apă repede, limpede şi rece trăieşte păstrăvul, Salmo truita labrax morpha fario (fig. 16) cel mai bun înotător din apele noastre. Ziua stă ascuns pe sub pietre sau pe lîngă malurile umbrite, bogate în hrană, de unde iese la vînat după amurg. înfruntă curentul mai bine decît alţi peşti, datorită corpului îndesat şi fusiform, aproape rotund în secţiune şi peste care apa alunecă fără nici o piedică. II mai ajută să ţină piept curentului şi o musculatură deosebit de dezvoltată, graţie căreia este în stare să învingă obstacole destul de mari, peste care sare încovoiat ca o coardă. Străbate apa cu mişcări iuţi, ca o săgeată.
Solzii sînt mici, botul scurt, gura largă, căptuşită cu dinţi puternici. îndărătul aripioarei dorsale are o mică aripioară adipoasă, caracteristică tuturor Salmonidelor. Culoarea corpului variază după apă şi felul fundului. De obicei, spinarea este negricios-albăstruie, laturile aurii-închis, pîntecele albi-cios ; pe spate şi pe laturi cu pete roşii şi negre, înconjurate de cerculeţe albe sau albăstrui; în tinereţe are 6—9 pete de culoare închisă pe laturi. Mărimea obişnuită a păstrăvului este de 20—40 cm.
67
Fig, 16 — Păstrăv indigen (Salmo trutta labrax morpha fario)
Hrana i-o formează larvele de insecte — îndeosebi de Trichoptere — apoi viermi -şorii şi micile crustacee adăpostite pe sub pietre sau .în sărăcăcioasa vegetaţie acva-iică. Mănîncă cu plăcere lă-tăuşi (Gammarus) dar şi peştişorii ce-i ţin tovărăşie în apele de munte: sglăvocul, grindelul şi boişteanul. Lăcomia i se vede şi din graba cu care sare să prindă insectele care zboară lîngă faţa apei şi care constituie pentru el hrana exogenă.
„Cînd cad frunzele pădurii, se apropie bătaia păstrăvului'*. Intr-adevăr, se reproduce prin ultimile luni ale anului, octombrie-noiembrie şi anume cu atît mai devreme cu cît apa se răceşte mai repede. Atunci, îmbrăcat în culori vii, face adevărate călătorii către regiunea de izvor a pîraielor, în căutarea locurilor ce-r convin. „Perechi-perechi apucă drumul muntelui. Cascadele, bolovanii, repezişurile, nu sînt piedici; muşchii vînjoşi le în-
68
ving iar grija de a-şi ascunde icrele, maşcate cit un bob de mazăre, de privirea hulpavă a sglăvocilor îi mină hăt departe în susul pîrîului. Se găsesc şi în lacul Bîrlei de sub vîrful Negoiului. Ajungînd la locul socotit ca potrivit, se pun pe treabă “ (I. S im ion eseu). Femelele depun vreo 500 —1 000 de icre mari — fiecare bob avînd 4—5 mm în diametru — într-un loc curat, netezit cu coada îin prundişul mărunt de pe fund, totdeauna la apă mică ; ouăle, după ce sînt stropite cu „laptele*1 bărbătuşilor, sînt acoperite tdt prin mişcările cozii, cu prundiş. Puii se hrănesc la început din propria lor veziculă vitelină (fig. 15).
Păstrăvul este căutat pentru carnea lui foarte gustoasă, consum.îndu-se proaspăt sau afumat. Fiind bine plătit şi gă-sindu-se din ce în ce mai rar, se cultivă în instalaţii speciale (păstrăvării sistematice), unde e hrănit şi îngrijit de om, după anumite regule. Creşterea păstrăvului — Salmonicultura — este o ocupaţie foarte răspîndită în ţările cu rîuri repezi şi reci, cum sînt Austria, Elveţia, Franţa, Danemarca. Şl noi avem cîteva păstrăvării de comercializare în raioanele Stalin, Bihor, Caraş, Cîmpulung, Vatra-Dornei. Staţiunile salmonicole de la Făgăraş, Tarcău şi Herculane sînt destinate să producă puieţi cu care se repopulează multe din rîurile Carpaţilor, ape sărăcite de acest peşte atît de valoros.
In crescătoriile de comercializare se cultivă astăzi aproape numai păstrăvul curcubeu sau american, Sal-mo irideus shast,a, mai rezistent la schimbările de temperatură ale apei decît cel indigen. I se spune „curcubeu** pentru că are, de-a lungul laturilor corpului, o dungă lată purpurie, cu străluciri multicolore ce amintesc culorile curcubeului. Se reproduce mai tîrziu decît păstrăvul indigen, la sfîr-şitul iernii sau începutul primăverii, uneori chiar prin aprilie.
Cu păstrăv curcubeu nu se repopulează rîurile din zona muntoasă, deoarece le părăseşte, coborînd la vale, în căutarea unor ape mai adînci şi mai bogate în hrană.
69
In cîteva pîraie şi mici rîuri montane, îndeosebi în Bucovina (Valea Putnei1), Moldova (Tomniatecu, Barnair, Tarcău), nordul Ardealului, Banat (rîul Beiu) s-a încetăţenit un alt saknonid, tot american, fîntînelul sau f î ntt î n i ţ a, Salvelinus ţontinalis, originar din Canada (fig. 17).
Spatele este brun-măsliniu, marmorat, laturile au mici pete roşii înconjurate de cerculeţe albicioase; pectoralele, ventralele şi anala sînt colorate în roş-negru-alb.
Fîntînelul se dezvoltă bine în apele reci cu curent puternic. Ga biologie seamănă cu păstrăvul indigen pe oare-1 întrece în lăcomie; de aceea, unde are belşug de hrană' se dezvoltă repede.
Se reproduce prin noiembrie-decembrie, cînd femela depune pînă la 2 000 de icre pe funduri prundite. In crescătorii, fîntînelul e mult mai puţin introdus decît păstrăvul curcubeu, deoarece creşte încet, dă produşi sterili cu păstrăvul, al cărui puiet îl nimiceşte.
Sglăvocul sau moaca, Cottus gobio (fig. 18) este tovarăşul obişnuit al păstrăvului, găsindu-se cam în aceleaşi ape limpezi şi repezi de munte.
Corpul este mult mai îngust decît capul, care e lat şi turtit asemănîndu-se cu cel de broască. Ochii holbaţi, apropiaţi între ei, privesc în sus. Gura este largă. Prima dorsală are 6—9 raze, a doua 15—18 raze ; anala este lungă (12— 14 raze); pectoralele sint mari, iar ventralele inserate între pectorale. Pielea este goală, fără solzi. Culoarea este cenuşie-cafenie, cu pete închise. La opercul are un spin puternic, încovoiat. Mărimea obişnuită a sglavocului este de 8—14 cm.
Ca şi păstrăvul, stă ziua ascuns pe sub bolovani; se hrăneşte cu tot felul de animale mici dar îndeosebi cu icre şi pui de păstrăv.
Primăvara „cînd se desleagă omătul1* femelele depun pînă la 1 000 de icre mari şi lipicioase într-o gropiţă săpată cu coada în prundiş de către mascul; se pare că tot el le păzeşte.
70
Avînd carne gustoasă, locuitorii de la munte îl caută, prin-zîndu-1 mai mult cu sacul. în acelaş timp, e forate bună nadă
Fig. 17 —• Fîntînel (Salvelinus fontinalis)
pentru păstrăvi, bibani şi ştiuci, folosindu-se de obicei numai jumătatea dinspre coadă.
Tot sub numele de sglăivoc (sau sglăvoacă) e cunoscută şi specia Cottus poeciloptis, mult mai puţin răspîndită, găsită la noi numai în Dîmboviţa şi în afluenţii Şiretului. Are linia laterală scurtă, neajungînd la baza codalei.
Fig. 18 — Sgl jvoc (Cottus gobio)
Grindelul, molanul sau vîrlanu’l, Nemachilus barbatukis (fig. 19) are corpul rotunjit, acoperit de mult mucus, de patre anume făcut pentru a fi uşor înghiţit de to-
71
varăşii răpitori din apele de munte. Gura, aşezată sub vîrful botului, are 6 mustăţi pe buza superioară. Ochii, foarte mici, privesc în sus. Culoarea corpului este marmorată, galbenă-
Fig. 19 — Grindel (Nemachilus barbatu/us)
verzuie cu pete negre ; burta este albă cu o dungă roşcată. Ventralele sînt înserate în dreptul dorsalei mici. Aripioara codală este nedivizată. Solzii sînt foarte mici. Mărimea obişnuită a grindelului este de 7—12 cm.
Ca şi speciile precedente, caută funduri pietroase, stînd ziua ascuns după bolovani sau printre ierburile acvatice. Vî-nează noaptea mici animale de pe fund dar şi icrele altor peşti. Este folosit mai mult ca nadă ; are carne grasă şi gustoasă. Se reproduce prin aprilie-mai, lipindu-şi ouăle de plante şi pietre.	.
B o i ş t e a n u 1, numit şi b o i a n, v e r d e t e, c r ă i e ş sau f o e ţ, Phoxinus phoxinus, se întîlneşte nu numai în pîra-iele mai mari de munte, deci în plină zonă a păstrăvului, dar şi mai jos, acolo unde rîurile răzbesc printre dealuri înalte în tovărăşia lipanului şi a lostriţai. Corpul este grăsuţ, aproape cilindric, cu solzi foarte mici; botul este scurt, gura mică şi fără mustăţi. Linia laterală este mai ştearsă în jumătatea posterioară a corpului. Dorsala începe îndărătul punctului de inserţie a ventralelor (fig. 20). Are culoare foarte variabilă dar în general spinarea şi laturile sînt verzui-închis cu
72
pete şi puncte întunecate; pîntecele este alb-argintiu. Este un peşte mic (8—12 cm), vioi, stînd totdeauna In cîrduri la apă mică, spre mijlocul apei nu la fundul ei; foarte bun îno-
Fig. 20 — Boiştean (Phoxinus Phoxinus)
iător, învingînd curentul puternic ai rîurilor de munte. In Lacul Roşu (Ghilcoş) boiştenii ating 13—14,5 cm lungime.
Se hrăneşte cu animale mici, insecte căzute din aer dar şi cu resturi vegetale.	•
Se înmulţeşte prin aprilie-mai, cînd reproducătorii iau culori vii; depun icrele la apă mică, lipindu-le pe ierburile sau prundişul de la mal. Puii se ţin în cîrduri şi se recunosc după ochii lor mari, negri şi după aripioarele subţiri ca o foiţă.
Boişteanul se pescuieşte mai mult pentru borşul „bun dar nu grozav“ ce se face din el.
Ca şi grindeiul, boişteanul coboară pînă aproape de zona şesului.
In ultimii ani, boişteanul a servit ca obiect de experienţe fiziologice. S-a căutat să se lămurească cu el chestiunea controversată dacă peştii aud sau nu, urechea lor foarte simplă neavînd nici timpan nici melc, ci numai trei canale semicirculare şi o umflătură conţinînd otolite.
Un boiştean a fost „dresat să prindă diferite sunete, după ce, narcotizat în prealabil, i se distruseseră organele văzului.
73
Producînd un acelaşi sunet, cercetătorul dădea în acelaşi timp peştelui o bucată de carne în vîrful unei andrele de sîrmă. La început, peştişorul părea că nu bagă în seamă sunetul, dar după citeva zile, în care acelaşi ton însoţea invariabil darea hranei, se pare că boişteanul a asociat sunetul cu obţinerea hranei : de cîte ori se producea sunetul, peştişorul începea să se agite. Ba, printr-un dresaj şi mai avansat, el a putut deosebi sunete de înălţimi diferite.
Chişcarul sau sugaciul, Lampetra danfordi, (f ig. 21) trăieşte tot în porţiunea superioară a cursurilor carpatine, mai cu seamă din Ardeal. Are corpul cilindric, lung pînă la 20 cm şi mai subţire decît un creion. Gura circulară, ca o ventuză ce nu se închide niciodată, este prevăzută cu cîţiva dinţi ascuţiţi, Această formă particulară a gurii arată că avem de-a face nu eu un peşte adevărat ci cu un reprezentant al Cyclostomilor, vertebrate acvatice caracterizate nu numai prin conformaţia circulară a orificiului bucal, dar şi prin aceea că au o singură nară pe partea superioară a capului, spre deosebire de peştii adevăraţi care au gura liniară şi totdeauna două orificii nazale. încă o particularitate o prezintă aparatul respirator : in locul „urechilor" de la ceilalţi peşti, se văd de fiecare parte a capului, cîte şapte deschideri branhiale rotunde : numărate din profil, acestea, împreună cu cîte un ochi de fiecare parte şi cu nara mediană, justifică numirea, străină de altfel, de „nouă ochi” ce se mai dă acestei vietăţi.
Fig. 21 — Chişcarul (Lampetra danfordi)
La specia aceasta de chişcar — spre deosebire de cea în-tîlnită în regiunea inferioară a rîurilor — cele două dorsale sînt rotunjite şi lipite una de alta. Aripioarele perechi, împreună cu anala, lipsesc cu desăvîrşire. Corpul este gol, fără solzi, cu spinarea de culoare verzuie-închis, cu toturile mai deschise.
74
In ansamblu, chişcarul sau cicarul are aspect de vierme. Consumă faună de fund, mai ales larve de Trichoptere.
Puii nu seamănă cu părinţii, suferind o metamorfoză pînă la maturitate. Orbi la început, eS trăiesc un timp vîrîţi în fundul nisipos al rîiurilor, de unde îşi scot numai capul; după 3—5 ani ajung sa semene cu părinţii. După depunerea ouălor, adulţii mor.
La noi, chişcarul nu are nici o întrebuinţare.
In majoritatea pîraielor de munte urcă, la anumite epoci, şi unele specii din zona imediat următoare, în primul rînd mreana vînătă, Barbus meridionalis petenyi (pag. 79).
PEŞTII RÎURILOR DIN ZONA MONTANĂ ŞI SUBMONTANA -
Lipanul, Thymallus thymallus (i'ig. 22) are, ca toate Sal-monidele, o mică aripioară adipoasă între codală şi dorsală. Trăieşte în rîurile de munte bogate în apă limpede şi cu fund pietros; de aceea nu se găseşte în pîraiele mici.
Fig. 22 — Lipan (Thymallus thymallus)
Corpul este lunguieţ, puţin turtit lateral; capul este mic, deschiderea bucală la fel. Aripiioara dorsală, înaltă şi lungă, cu 5	7 spini şi 14—17 radii, este colorată în roşcat-albăstrui
şi stropită cu pete cafenii. Culoarea corpului variază după
75
Fig. 23 — Lostriţă (Hucho hucho)
apă şi vârstă; de regulă este cafenie pe cap, verde-cafenie pe spate, argintie pe laturi, roşcată pe pîntece; pe laturi cu pete şi dunguliţe închise. Prezintă un puternic luciu metalic.
Mănîncă larve de insecte, viermi, melci, dar şi insecte prinse sau căzute din aer.
Primăvara devreme, prin martie-aprilie, femelele depun pe funduri prundite 3 000— 6 000 de icre mari (cu diametrul aproape de 4 mm) lipite de pietre. Mărimea obişnuită a lipanului este de 20— 40 cm.
Carnea lui este foarte gustoasă, avînd un slab miros de cimbru; se consumă proaspăt sau afumat. Prin-zîndu-se în cantităţi mici, nu are mare rol economic. Este însă căutat de pescarii sportivi, dând uşor la undiţa cu muscă artificială sau nadă vie (viermi, insecte).
Lostriţă sau 1 o s t u c a, Hucho hucho (fig. 23), este cel mai mare şi mai preţuit Salmonid din rîurile noastre. Seamănă la prima vedere cu păstrăvul, numai că are corpul mai alungit şi atinge di-
76
mensiuni mult mai mari. Gura largă, cu dinţi puternici îî trădează firea de carnivor. Solzii mici sînt vineţii ;pe spinare şi argintii pe laturi; spatele, ca şi laturile sînt stropite cu pete negre. Ii lipsesc petele roşii, caracteristice păstrăvului. înotătoarele sînt gălbui; dorsala este scurtă, adipoasa bine dezvoltată.
Răpitor fără pereche, lostriţa vînează peşti, şoareci, păsări de apă etc., necruţîndu-şi nici fraţii. Ziua stă ascunsă printre bolovanii de la fundul şipotelor sau sub malurile bătute de curent puternic. Se reproduce prin martie-aprilie, cînd leapădă oca. 10 000—20 000 de ouă mari de 5—6 mm în diametru, într-o gropiţă săpată cu coada pe fundurile cu pietriş mărunt. Mărimea obişnuită a lostriţei este de 50—100 cm cîntă-rind pînă la 12 kg. In Germania de sud, unde se găseşte numai în Dunăre şi ciţiva afluenţi ai ei, poartă numele de somon-de-Dunăre şi ajunge la 60 kg.
Lostriţa are carnea foarte gustoasă, consumîndu-se mai mult aifumată la proţap. Pe vremuri, ea popula părţile superioare ale rîurilior mari: Jiu, Olt, Mureş, de unde a fos: cu totul stîrpită prin pescuitul barbar, necruţîndu-i-se nici puii. „Din sus de Băile Herculane, ţăranii au secătuit Cerna pescuind zi şi noapte în tot timpul anului cu mreje, prostovol, cu otrăvuri şi cu dinamită ; în josul băii un oarecare, instalînd' un ferăstrău, a construit un baraj care închide complet cursul apei şi nu mai îngăduie urcarea peştilor din Dunăre în Cerna. Pe vremuri, veneau străinii din toată Europa atraşi şi de frumuseţea mrenelor, lostriţelor şi păstrăvilor azi complet dis-păruţi“ (I. Brătescu-Voineşti).
In prezent, lostriţa se găseşte numai în Bistriţa .moldovenească în sus şi în jos de Broşteni, centru principal pentru pescuitul ei; apoi în Vişeu, cu afluenţii lui.
★
Pe măsură ce rîurile scapă de strînsoarea munţilor, apa lor — încă rece şi curată — începe a-şi domoli cursul. Rîul tin-
77
Hg. 24 — Mreană comună (Barbus barbus)
de să-şi lărgească albia, curgînd mai mult numai printre dealurile mari de la poalele munţilor. Los-triţa şi lipanul se răresc, locul lor fiind luat de peştii Cyprinizi, adică din neamul crapului, peşti cu o foarte intensă arie de răspîndire.
Dintre aceştia, mrea-n a sau b r e a n a, Barbus barbus (fig. 24) este cea mai cunoscută, fiind specie numai de apă curgătoare. Se găseşte în majoritatea nurilor noastre în porţiunea lor mijlocie cu ceva prundiş pe fund, uneori fiind acolo principala dominantă. Ziua stă pitită după pietriş, de unde iese la vînat o dată cu seara, după viermi, scoici, larve, puii şi icrele altor peşti. Iarna se trage la adînc, unde stă ca amorţită, strînse mai multe la un loc. Este frecventă şi în Dunăre, unde se întîlnesc chiar cele mai mari exemplare.	'
Corpul mrenei este lung şi rotunjit, cu spinarea verde-cenuşie şi burta albicioasă; botul este
78
alungit, gura inferioară cu buze cărnoase şi patru mustăţi groase pe falca de sus. Aripioarele afară de dorsală şi codală, sînt roşcate la bază. Dorsala scurtă are spinul cel lung osificat şi dinţat; codala este scobită adine. Mărimea obişnuită: 40—60 cm.
Se reproduce prin mai-iunie cînd se adună în cîrduri mari.
Fig. 25 — Mreana vînătă (Barbus meridionalis petenyi)
O femelă depune pînă la 10000 de icre maşcate, liipindu-le de pietrele de pe fund, la curent potrivit. Din cauza multor oase, carnea mrenei — deşi gustoasă — nu-i prea căutată. Icrele nu trebuie consumate, fiind otrăvitoare.
Mreana vinătă sau moioaga, Barbus meridionalis petenyi trăieşte în rîurile mari, mai sus de zona colinară unde întîlnim mreana argintie şi scobarul. Este mai mică decît prima, şi cu spinarea vînătă, cu pete mari de culoare închisă (fig. 25). Spinul de la dorsală este nedinţat. Corpul este foarte bogat în mucus. In multe rîuri întovărăşeşte lipanul ba chiar şi păstrăvul, ureînd în zona lui la reproducere.
Cleanul, Leuciscus cephalus (fig. 26), este un peşte comun în rîurile noastre, cu care coboară uneori pînă la Dunăre. Se deosebeşte de mreană prin botul rotunjit cu gura terminală, largă, fără mustăţi şi prin solzii mari cu marginile negre. Corpul este aproape cilindric, cu spinarea verzuie ; laturile şi operculele sînt argintii. Exemplarele mari au anala şi ventralele roşii. Pe linia laterală cu 44—46 de solzi.
79
Fig. 26 — Clean (Leuciscus cephalus)
Ii plac rîurile cu apa curată şi curgerea înceată, stînd ascuns In locuri ferite. E foarte hrăpăreţ, mîncînd şi broaşte alături de peşti, icre etc. Este foarte bun înotător.
Cleanul depune'icrele în rîuri prin aprilie-iunie, lipindu-le de pietre sau plante la adînc, acolo unde apa curge domol. In timpul reproducerii, bărbătuşii capătă pe corp o „erupţie nupţială", acoperindu-se cu mici nodule albicioase.
Deşi are carnea moale, fadă-şi cu multe oase, este căutat totuşi de locuitorii satelor de pe malurile rîurilor şi care îl prind mai cu seamă cu coşurile şi noaptea cu ostia. Mărimea obişnuită a cleanului îste între 25—50 cm.
Mai puţin cunoscut, fiind şi mai puţin răs-pîndit, este Leuciscus leuciscus, ceva mai mic decît cleanul (15—17 cm.), de care se deose-
80
beşte prin: a) gura subterminală şi semilunară; b) marginea analei, care este uşor scobită (concavă), nu dreaptă ca la clean. Se găseşte mai ales in rîurile din vestul ţării (Someşul Mic,
Crişul Repede, Beretău, Bega), în unele depăşind ca număr cleanul. Nu urcă în pîraie, dar nici nu coboară prea jos la şes ; stă mai mult spre mijlocul şi fupdul apei, împreună cu scobarul şi morunaşul.
S c o b a r u 1 sau s c o b a i u 1, Chondrostoma nasus, numit încă şi podeţ, poduţ sau maţe negre, datorită perito-neului negru, se deosebeşte de clean prin botul conic, proeminent, gura inferioară cu buze cornoase, ascuţite; pe linia laterală are 57—62 solzi. Pe spate este verde cenuşiu-închis, pîntecele şi laturile argintii; aripioarele, cu excepţia dorsalei, sînt roşcate (fig. 27).
Ca şi cleanul, scobarul preferă rîurile bogate, cu apă curată şi se ţinte mai mult la fund. De acolo îşi adună şi hrana care constă, în bună parte, din substanţe vegetale, în special din învelişul gelatinos de alge ge acoperă pietrele (perifiton). Iernează în cete, în bulboane adînci. In majoritatea rîurilor din Ardeal este specia dominantă, puţind fi de aceea comercializat. Are carnea mai gustoasă decît cleanul, dar cu oase mai multe. Se consumă mai mult afumat.
Prin aprilie-miai urcă în cîrduni în susul apelor pentru a se reproduce, cînd se şi pescuieşte intens. Femelele leapădă cu zgomot icrele pe prundiş, la curent iute. In timpul acesta
6 — Peştii din apele R.P.R. — c. 7641
81
capătă culori mai vii şi o erupţie nupţială sub formă de mici bufoni albicioşi pe cap („rîie“ !).
Se pescuieşte mai mult primăvara, cînd urcă în susu! nurilor pentru reproducere. Oamenii ridică de-a curmezişul apei garduri de bolovani cu o singură deschizătură, prin ea intră scobarii, nimerind de-a dreptul în coşurile sau vîrşile din care nu mai pot scăpa. Este o acţiune de braconaj, ce trebuie stăvilită. Mărimea obişnuită a scobaiului este de 25—45 cm.
Fig. 28 — Beldită (Alburnoides bipunctatus)
In rîurile adînci şi liimpezi, cu fund pietros şi multă apă — Bistriţa moldovenească de pildă, trăieşte b e 1 d i ţ a sau 1 ă -t e ţ u 1, Alburnoides bipunctatus. Nu coboară în rîurile de la şes, nu se găseşte niciodată în Dunăre, dar nici nu urcă in pîraiele mici de munte (fig. 28).
Seamănă cu obleţul din bălţile Dunării. Este un peşte vioi, mic ^(8—12 cm,), cu spinarea albăstruie-verzuie şi laturile argintii ; linia laterală arcuiită în jos, este cuprinsă între două dungi negre subţiri, caracteristice.
Se hrăneşte cu mici vietăţi de fund. Leapădă icrele, foarte numeroase, pe fundurile pietroase ale apelor în care trăieşte, pnin iunie-iulie.
Este un peşte fără mare căutare.
Porcuşor u 1 sau porcoiul, Gobio gobio, este comun în toate rîurile de la munte pînă spre Dunăre, îndeosebi în
82
părţile cu funduri miloase ori nisipoase (fig. 29). Este un peşte mic (10—15 cm), cu corpul plinuţ şi rotunjit, cu fruntea uşor bombată ; ochii mici' privesc lateral- Gura inferioară
Fig, 29 — Porcuşor (Gobio gobio)
are două mustăţi scurte. Spinarea este cenuşie, cu pete mari rotunde, deasupra liniei laterale : laturile sînt de culoare argintie. Coada este turtită lateral. Se hrăneşte cu mici vietăţi de fund dar şi cu substanţe de natură vegetală. Ca să se reproducă, urcă în cîrduri, prin mai-iunie, spre pîraie cu fund prun-duit, unde femelele depun icrele la apă mică.
Se pescuieşte mai mult cu crîsnicul, pentru prăjit sau borş, avînd o carne foarte gustoasă. Este bună nadă pentru ştiucă.
Tot sub acelaşi nume dar şi ca petroşel este cunoscută specia vecină, Gobio uranoscopus frici, (fig. 30) care se deosebeşte de precedenta prim : corpul mai subţire, două mustăţi lungi şi ochii mici, care privesc în sus. Este mai puţin răs-pîndit decît priimul ; se găseşte numai în zona submontană şi deluroasă a rîurilor mari, preferind fundurile pietroase. Mai aval, în aceleaşi rîuri, pe funduri de nisip şi prundiş, la apă puţin adîncă dar încă repede, trăieşte alt porcuşor (sau petroşel) Gobio Kesşleri Kessleri; cu corpul cilindric, necomprimat lateral, colorat deschis, cu mustăţi lungi, pectorale la fel şi ochii mai mari. Solzii liniei laterale au pete negre mici, evidente. Este o specie foarte variabilă, prezentînd la noi încă două varietăţi, una în rîurile Banatului (G. Kessleri naţio bana-
83
ticus) şi afta în cursul inferior al Dunării şi mai ales în Deltă (G. Kessleri antipai).
Mihalţul, Lota Iota (fig. 31), ţine tot de regiunea dealurilor înalte, unde rîurile au apa încă limpede şi adîncă. Corpul lungăreţ şi cilindric, gros în partea anterioară, subţiat numai spre coadă, este acoperit cu solzi mici. Capul este turtit de sus în jos, ciu gura largă şi cu un fir de barbă sub falca inferioară. Are două dorsale, prima scurtă (12—14 raze), a doua foarte lungă (68—75 de raze) ; anala este cam la fel de lungă (65—70 raze), codala rotunjită; ventralele sîrrt înserate jugular, adică înaintea pectoralelor. Culoarea, generală este marmorată, cafenie-verzuie cu pete mai închise, neregulate, care-i dau un frumos aspect tigrat; burta este albă-mur-dar; pielea foarte lunecoasă. Irisul este verde-auriu. Ca mărime, mihalţul ajunge pînă la 80 cm.
Trăieşte numai în rîurile mai mari, preferind apa limpede şi adîncă. Uneori coboară pînă în Dunăre, unde se pescuieşte cîteodafă la gura rîurilor afluente. Este foarte răpitor; mănîn-că mari cantităţi de icre şi peşti pe care-d pîndeşte ca o pisică ; vînează numai noaptea, zi;ua stînd ascuns.
Reproducerea are loc iarna prin decembrie-ianuarie; femela lipeşte pînă la 1 000 000 de ouă pe prundişul şi ierburile din apă, urcînd încet în susul rîurilor.
Avînd carnea gustoasă, .albă şi cu puţine oase, mihalţul este căutat de cunoscători, care îi apreciază îndeosebi ficatul.
In Moldova de sus i se mai spune m î n t u ş sau m i h o c.
N i s i p a r i ţ a, Cobitis caspia romanica, îşi duce viaţa ziua pe nisipul din fundul rîurilor repezi, ori chiar complet îngropată în el. Măsoară 6—12 cm. Corpul este „ca de svîrlugă“; pe pedunculul codai prezintă o cută adipoasă. Gura este în-oonjurată de şase mustăţi, lungi de 3—4 mm. Coloraţia, este deschisă, cu 11—14 pete brune pe spate; pe laturi, pete mai mici. Lateral are o dungă îngustă, neagră-albăstruie, caracteristică. Pe bot, între nări, cu o pată brună în forma literei A. Se găseşte în rîurile din Oltenia, sud-vestul Ardealului şi ves-
84
tul Munteniei. Se pescuieşte mai ales iarna, scoţînd nisipul din fundul rîului şi apoi alegînd peştii pe mal.
In porţiunea superioară, cu curs repede şi fund pietros, a multor rîuri (Şiret, Moldova, Argeş, Olt, Someş etc.) trăieşte Cobitis aurata balcanica, numită „c î r ă“ dar şi s v i r 1 u g ă. Se deosebeşte de specia precedentă prin următoarele caractere: corpul mai puţin gros, petele laterale mai mari şi o dungă aurie pe mijlocul corpului.
PEŞTII RIURILOR DIN REGIUNEA COLINELOR ŞI A
CXMPIEI
Acolo unde nurlie scapă în regiuni cu orizont mai larg, apa curge mai înoet, aproape fără zgomot, pierzîrtdu-şi treptat din' limpezimea pîrîului ce i-a dat naştere. In zona dealurilor, panta fiind încă pronunţată, curentul este destul de puternic iar tulbureala redusă. Dacă luăm apa în palmă, ea ne pare curată, limpede, deşi. în rîu în cantitate mai mare e tulbure ; de aceea ochiul nostru nu mai poate vedea fundul albiei nici nu poate urmări fuga peştilor jucăuşi.
Majoritatea rîurilor noastre mari au curent destul de puternic pînă la vărsarea lor în Dunăre. De aceea, în ultima porţiune a acestor rîuri întîlnim şi peşti din apele zonei dealurilor înalte, de pildă mreana, cleanul, apoi cîra, porcuşorul (Gobio Kessleri) etc.
îndeosebi porcuşorul, mreana argintie şi cleanul sînt încă la ei acasă, în timp ce mihalţul începe a se împuţina. Mai la vale, în cîmpie, curgerea se domoleşte cu totul. Rîul are malurile joase, apa leneşă este încărcată din belşug cu un mîl fin care-i dă culoarea cafeniie-gălbuie aşa de cunoscută. In această regiune se găsesc felurite soiuri de peşti dintre care unele se vor întîlni şi în apele stătătoare — bălţi şi lacuri — de la şes.
*
Prin zona. dealurilor urcă uneori svîrluga, Cobitis taenia (fig: 32). Este răspîndită în apele stătătoare şi curgă-
86
toare cu fund mîlos sau nisipos. Ziua stă ascunsă» îngropată pe fund, de unde iese noaptea pentru hrană. Are mişcării foarte iuţi care o ajută să scape de urmărirea răpitorilor. Cînd zici cuiva „svîrlugă“ înseamnă că acela are ceva din sprinteneala acestui peşte.
Corpul alungit este, ca şi capul, turtit lateral ; gura are şase mustăţi foarte scurte pe buza de sus. Culoarea corpului este în general gălbuie cu puncte şi dungi mai închise. Pe fiecare latură are două şiruri de pete de culoare închisă, care
Fig. 32 — Svîrlugă (Cobitis taenia)	,
dau impresia unor dungi cafeniii, întrerupte. Aripioara codală este rotunjită şi are totdeauna la baza ei, sus, o mică pată neagră. Masculii au al doilea radiu al pectoralelor îngroşat.
Depune ouăle pe plante acvatice prin mai-iunie. Se hrăneşte cu vietăţi de pe fund dar şi cu icre de peşti.
Svîrlugă are carne slabă, tare, fără valoare. Este folosită de obicei numai ca nadă la pripoane. Mărimea obişnuită este de 8—10 cm.	•
Uriaş între peştii apelor dulci este somnul, Silurus gla-nis, care. alături de morun, este cel mai mare peşte din apele interioare ale Europei. Poate măsura pînă la trei metri lungime şi cîntări peste 300 kg.
Corpul aproape cilindric, nu are solzi. Culoarea este măslinie închis, marmorată, uneori cu pete vinete pe laturi; burta, aurie sau gălbuie. Capul, mare, este turtit de sus în jos. Ochii sînt foarte mici (fig. 33). Gura foarte largă, căptuşită cu ne-
87
număraţi dinţi mici, este înconjurată de şase mustăci, dintre care două lungi pe buza de sus şi patru scurte pe cea de jos. Inotătoarea dorsală este foarte mică, în schimb anala este aşa de lungă încît ajunge pînă la codala rotunjită. Spre capă-
Fig. 33 — Somn (Silurus glanis)
tul posterior corpul este turtit lateral; aci se găseşte cîrma, coada cu care loveşte şi răstoarnă barca.
Leneş şi foarte lacom vînează fără alegere, îndeosebi noaptea, tot felul de peşti, păsări, broaşte şi mamifere de apă. Creşte foarte repede. Despre lăcomia lui neîntrecută ne dă o idee următoarea întîmplare relatată de dr. A n t i p a : „Un pescar dîndu-se din barcă în mijlocul Dunării să se scalde, fu apucat de piicior de un somn şi tras la fund ; după cîteva zile s-a găsit plutind pe Dunăre cadavrul pescarului cu piciorul în gura somnului mort şi er\
Trăieşte singuratic pe fundul apelor domol-curgătoare dar cu deosebire în Dunăre, unde îşi găseşte bune ascunzişuri printre rădăcinile sălciilor. Intră primăvara în bălţi spre a se reproduce; leapădă icrele — peste 100 000 — la apă mică, prin* mai, pe ierburile terenurilor inundate. Bărbătuşii păzesc ouăle, dîndu-le apă cu coada» dacă este pericol să rămînă pe uscat. Puilor de somn li se spune şi „moacă4*.
88
Carnea somnului e grasă, gustoasă, de aceea mult căutată. Rîurile ţării noastre, în frunte cu Dunărea, adăpostesc, ca nici o altă ţara din Europa, mari cantităţi din acest peşte valoros. In comerţ poartă numiri diferite după dimensiunile în care este adus pe piaţă: somotei, cînd e mic sub 1 kg; iaprac între 1—4 kg; iarma, între 4—10 kg; pană cînd trece de 10
Fig. 34 — Somn pitic (Amiurus nebulosus)
1
kg. Tăiat în felii, mulţi iau somnul drept morun; cunoscătorii însă nu se înşeală : morunul are zgîrciuri în loc de oase şi pielea aspră, pe cînd a somnului e moale.
Somnul lipseşte în Franţa, Anglia şi în toate peninsulele Mediteranei. La noi, în anii cu ape marii se prind pînă la 1 500 000 kg somn, peşte cu mare Importanţă economică.
Somnul pitic, Amiurus nebulosus, se găseşte în cîteva nîuri cu apa încet-curgătoare ca şi în unele iazuri din ţara noastră. Este peşte străin, de origine nord-americană. Se recunoaşte uşor după cele opt mustăţi, patru mai lungi pe falca superioară şi patru mai scrute pe cea inferioară (fig. 34). Deşi nu-i Salmonid, prezintă o înotătoare adipoasă. Dorsala şi pectoralele au primul spin dur.
Din' Statele Unite a fost introdus întîi în Germania (1885) ca peşte de acvarii şi bazine din parcuri. De acolo s-a răs-pîndit încet spre răsărit. La noi se găseşte mai mult în apele din Transilvania şi Banat (Crişuri, Beretău, Mureş, Someş, Timiş, Bega, Beregsău).
89(
Se reproduce primăvara, femelele păzind ouăle şi puii în cuiburi aşezate lingă mal, pe sub rădăcini.
Se hrăneşte cu faună de fund dar mai ales cu peştii şi icrele acestora; de aceea este nedorit în iazuri şi eleştee.
Carnea s&mnului pitic este rozie dulceagă, gustoasă. Dimensiunile obişnuite : 25— 40 cm. Pescarii îl evita din cauza rănilor dureroase ce poate produce cu spinii de la înotătoare.
F u s a r u 1, Aspro streber, are adevărată formă de fus. Se găseşte in Dunăre ca şi în cursul mediu şi inferior al rîu-rilor mari : Jiu,Olt, Prut etc. (fig. 35). Corpul lung şi fusiform poartă un cap turtit şi lăţit; partea posterioară a corpului e subţire, rotunjită şi foarte alungită. Culoarea este galbenă-castanie cu 4—5 dungi
Fig. 35 — Fusar (Aspro streber)
90
late de culoare închisă, şi care coboară oblic de pe spinare. Are două aripioare dorsale bine separate, prima formată numai-din spini (8—9) a doua cu 12—13 radii moi. Toate aripioarele stnt gălbui.
Fig. 36 — Pietrarul (Aspro zingel)
Biologia fusarului nu-i prea bine cunoscută. Se ştie că preferă rîurile limpezi şi curate, ţinîndu-se aproape de fund şi se hrăneşte cu viermi, larve insecte, dar şi cu pui de peşte. Ajung pînă la 18 cm lungime. Spre deosebire de alţi peşti, poate face mişcări laterale cu capul.
Se reproduce prin martie—aprilie, cînd leapădă icrele pe pl'antele şi pietrele din apă. Are carne gustoasă, dar pentru că se pescuieşte în cantităţi mici, nu are însemnătate economică.
Mult asemănător fusarului este pietrarul, Aspro zingel, din Dunăre, Prut şi cursul inferior al nurilor mari (fig. 36).
Corpul este mai îndesat ca al fusarului, pedunculul codai fiind mai scurt. Privit de sus, capul este triunghiular. Prima dorsală are 13—14 spini, a doua, 18—20 radii moi. Culoarea este castanie deschis, cu mai multe pete închise de formă .neregulată, ce se pierd una în alta ; aripioarele sînt gălbui, codala brună.
Ca biologie seamănă cu fusarul; măsoară pînă la 40 cm.
Ghiborţul, Acerina cernua (fig. 37) aminteşte în întreaga înfăţişare pe biban de. care se deosebeşte prin aceea că
91
ambele aripioare dorsale sînt contopite, una continuîndu-se cu cealaltă. Dorsala aceasta unică, stropită cu puncte negre, are tn total 12—16 spini şi 11—14 radii moi. Operculele branhiale
Fig. 37 — Ghiborţ (Acerina cernua)
au ghimpi pe margini. Capul este conic şi gros, botul obtuz, cu buze cărnoase.
Culoarea generală este verzui-castanie, cu pete mai închise împrăştiate neregulat. Ochii sînt albaştri, pielea este acoperită cu mucus.
Ghiborţul este un răpitor lacom, întîlnit mai în toate apele, ureînd pînă în regiunea dealurilor. Ii plac adîticurile cu fund pietros sau nisipos şi cu oarecare vegetaţie. Se hrăneşte cu icre, peştişori şi tot felul de organisme de fund. Fiind foarte lacom, analiza conţinutului intestinal dă o idee justă despre vietăţile existente în apa respectivă.
Se reproduce din martie pînă în mai, cînd femelele depun icrele pe funduri prunduite, lipindu-le de pietre, mai rar pe plante, sub formă de grămăjoare sau şnururi gelatinoase.
Carnea ghiborţului este gustoasă. N-are însă mare valoare comerpială din cauza micimii lui (pînă la 20 cm.).
92
Răspărul» Acerina schraetser (fig. 38) trăieşte în Dunăre şi afluenţii ei, ieşind şi în mare, în faţa gurilor fluviului. Este galben ca lămîia, cu trei dungi subţiri, negre-albăstrUi,
Fig. 38 — Răspăr (Acerina schraetser)
întinse între operculele branhiilor şi coadă, de fiecare parte a corpului. Dorsala are pete negre. Este o specie proprie-bazinului dunărean, unde — spre deosebire de ghiborţ — trăieşte numai' în sectoarele mai rapide şi cu fund nisipos ale rîurilor.
Vînător temut, cum îl arată corpul zvelt şi gura larg despicată, este avatul, Aspius aspius, numit încă şi gonaci-sau guran şi poreclit — din cauza lăcomiei lui.— lupul peştilor (fig. 39). Este singurul răpitor dintre Cyprinide. Urmăreşte cu nesaţ peştii, îndeosebi obleţii, fără a cruţa nici broaştele, păsările de apă etc. Corpul vînjos este alungit şi acoperit cu solzi mici; spinarea rotundă este colorată în verde-închis, bătînd în albăstrui; laturile sînt argintii devenind albe pe burtă. Gura mare, larg despicată, îi arată caracterul carnivor; falca inferioară are o mică ridicătură ce pătrunde în scobitura corespunzătoare a fălcii superioare. Dorsala are trei spini şi opt radii moi; anala trei spini şi 12— 14 radii moi. In apele Romîniei măsoară obişnuit 30—50 om ; în rîurile din centrul Europei ajunge pînă la 90 cm lungime şi 30 kg greutate.
93“
Fig. 39 — Avat (Aspius aspius)
Avatul trăieşte singuratic mai în toate apele curgătoare şi stătătoare pînă în regiunea dealurilor ; este des întilnit în Dunăre, Prut, în bălţile lor ca şi în unele lacuri de-a lungul ţărmului mării. In rîuri se ţine mai mult către mijlocul apei, la curent puternic.
Se reproduce în martie-aprilie, lepă-dînd icrele in bălţi sau rîuri, pe fund pietros sau nisipos; o femelă bine dezvoltată depune cam 80 000—100 000 de icre.
Carnea gustoasă, dar cu multe oase, se foloseşte în conservele de peşte, îndeosebi pentru „za-cuscă“ şi aîumături.
Morunaşul, Vimba virnba naţio carinata, (fig. 40), nu este pui de morun ctim ar părea după nume, ci tot un Cy-prinid, îndeaproape înrudit cu plătica şi
94
cosacul. Trăieşte în unele rîuri mai mari dar mai ales în Du-păre, precum şi în Razelm, apoi în mare în fata gurilor, în apa puţin sălcie de acolo. Se găseşte abundent în Crişul Negru şi Crişul Repede se mai afla în Mureş (Tg. Mureş), Olt (Cîineni— R. Vîilcea), Şiret şi afluenţii lui.
I'ig. 40 — Morunaş (Vimbu vinibu naţio carinata)
Corpul subţiratic, turtit lateral, se termină printr-un bot conic, moale şi cărnos; gura este inferioară, falca de sus depăşind pe cea de jos. Dar prin faptul că falca inferioară nu are buze cornoase, morunaşul se deosebeşte uşor de scobar. De altfel, gura la morunaş nu e numaii inferioară dar şi semi-lunară pe cîrfd la scobar e aproape dreaptă. înotătoarele sînt de culoare gălbuie ; spinarea şi capul cenuşii, laturile argintii. Dorsala are trei spini şi opt radii ; anala, trei spini şi 17— 21 de radii. Muchia spinării, îndărătul dorsalei, este acoperi fă cu solzi care formează un fel de carenă.
Primăvara, morunaşii din mare intră în Dunăre, excepţional şi în bălţi, pentru a se reproduce, lăsîndu-şi icrele pe plante sau direct pe fund (aprilie—iunie). In unele rîuri (Suceava)» morunaşul urcă pînă în regiunea submontană.
Hrana este formată ca şi la ceilalţi nerăpiitori din viermi, larve etc.
Morunaşul are carnea grasă, gustoasă. Prinzîndu-se în cantităţi mici, valoarea lui comercială este limitată. Dimensiunile obişnuite 20—30 cm.
95
In cursul inferior al rîurilor mari de şes, cu fund de nisip fin, ca şi în Dunăre, trăieşte Gobio albipinnaius' VladykowL Este un peştişor cu corp relativ înalt, comprimat lateral; ochii mari, apropiaţi, privesc in sus; pectoralele simt relativ scurte. Faţa superioară este gălbui-cenuşie-deschis; prezintă mici pete laterale, obişnuit rotunde.
In multe dintre rîurile de şes trăiesc şi peşti care vor fi descrişi în capitolul următor, în primul rînd bibanuă, şalăul, crapul, obleţul, ştiuca. In Mureş, caracteristică este cega.
PEŞTII DIN LACURI, IAZURI, DUNĂRE ŞI BĂLŢILE EI
Lumea peştilor de apă dulce dş la noi împînzeşte apele curgătoare, de la pîrîul zglobiu de munte pină la balta cu luciul nemişcat din regiunea inundabilă a Dunării. Aceste dcuă categorii de ape — sînt unite prin reţeaua rîurilor ce brăzdează pămîntul ţării noastre. După cum între diferitele porţiuni ale unui du nu există limite fixe, tot astfel nici peştii nu cunosc hotare care să-i împiedice de-a trece dintr-o regiune în alta învecinată, cu condiţii de viaţă asemănătoare celor cu care sînt obişnuiţi. Numai lipsa totală a unor condiţii de trai absolut necesare sau împrejurări cu totul anormale pot pune hotare de netrecut şi în lumea apelor. Păstrăvul nu va putea coborî niciodată în bălţile Dunării, pentru că nu va găsii în' apa călduţă de aici cantitatea mare de oxigen de care are nevoie şi pe care i-o dau numai apele repezi şi reci de munte. Dimpotrivă, caracuda şi linul, nu vor putea urca niciodată în pîraiiele de munte; curentul puternic, împreun'ă cu temperatura scăzută a apei, se opun la aceasta. '
Dar ce ar putea opri schimbul de peşti între o baltă şi rîul învecinat cu curs domol, cu care balta e în legătură ? Condiţiile asemănătoare de viaţă şi de nutriţie sînt tocmai acelea care uşurează acest schimb între apele stătătoare şi cele curgătoare din regiunea cîmpiei sau chiar a colinelor. Aşa se explică cum unele specii (babuşca, crapul, bibanul etc.) pes-
96
cuite în cantităţi mari în iazuri şi bălţi, se găsesc şi în cursul de jos al multor rîuri.
In general, peştii din apele stătătoare variază ca specii şi cantitate după întinderea, adîncimea şi aşezarea acestor ape. Astfel, în bălţile de lîngă Dunăre sau în iazurile mari dinăuntrul ţării, trăiesc crapul, plătica şi ştiuca, alături de babuşcă şi roşioară. In bălţile mai puţin adinei şi cu fund milos, îşi duc traiul alte soiuri puţin pretenţioase, dar tocmai de aceea foarte rezistente, cum sînt caracuda, linul, chişcarul. Ochiurile de apă adinei de 2—3 palme, năpădite de multă buruiană şi sortită să dispară după o vară uscată, adăpostesc sumedenie de peştişori mici — plevuşte, biehniţe — fără altă însemnătate decît doar că servesc drept hrană speciilor maii valoroase.
Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălţile dunărene. Aşezate în albia majoră a Dunării, unele în luncă, altele în Deltă, bălţile dunărene îşi datoresc rodnicia inundaţiilor de primăvară, care se alimentează regulat cu apă şi peşti din' fluviu. Viiturile primenesc apa stătută a bălţilor, mărindu-i conţinutul în substanţe solvite, minerale şi organice; tot viiturile, uşurînd legătura dintre patul Dunării şi bălţi şi introduc în acestea numeroşi peşti. Maturi sexual tocmai în epoca inundaţiei de primăvară, peştii găsesc pe terenul proaspăt înecat condiţii ideale de reproducere şi de dezvoltare a puietului.
Desigur, nu toate speciile din Dunăre intră în bălţi pentru reproducere : multe rămîn în fluviu, pătrunzînd în bălţile limitrofe numai excepţional, la ape foarte mari. Aşa sînt: mreana, morunaşul, scobarul, pietrarul, cega şi obişnuiţii migratori (scrumbiile de Dunăre şi Sturionii). Tot numai în fluviu trăieşte dunărinţa, Cobitis bulgarlca, înrudită cu cîra, dar avînd petele laterale mult mai mari şi coloritul violaceu.
★
Bibanul sau costrăşul, Perca ţluviatilis (fig. 41), este un peşte foarte comun, cu corpul îndesat, de culoare verde-alămie, mai închis pe spinare şi alburiu pe pîntece ; de pe spi-
7 — Peştii din apele R.P.R. — c. 7641
97
nare coboară 6—9 dungi negre ca nişte umbre. Capul este aproape conic; gura căptuşită cu dinţi mărunţi. Are două dorsale, prima numai din spini (13—17), a doua din doi spiini şi 13—15 radii. Capătul posterior al primei dorsale are o pată neagră rotundă. Solzii sînt dinţaţi pe marginea liberă (cte-
Fig. 41 — Biban (Perca ţluviatilis)
nodzi), de aceea suprafaţa corpului se simte aspră la pipăit. Operculele au un .spin la partea posierioară. Ventralele fixate toracic, sînt roşiatice.
Se intîlneşte în toate cursurile de apă, urcînd pînă In zona mrenei, dar cu deosebire comun în apele stătătoare, bălţi, iazuri, lacuri. Frecvent în toate bălţile Dunării, ţinîndu-se la 1—1,5 m sub faţa apei.
Este un răpitor foarte lacom, care vînează tot felul de vietăţi mici acvatice dar şi peştişori, îndeosebi obleţi, icre, pui de raci etc. Creşte foarte încet.
Prin martie—aprilie, îndată după topirea zăpezii, leapădă icrele (pînă la 300 000) sub forma unui şnur gelatinos, cilindric uneori, agăţat pe pietre, plante acvatice etc. In epoca reproducerii, ventralele, anala şi lobul inferior al codalei se colorează în roşu aprins.
98
Bibanul are carnea albă, tare, gustoasă; se consumă mult, îndeosebi ca saramură. Producţia variază anual între 400 000 —650 000 kg.
In apele din nord-estul Europei ajunge la 3—4 kg; la noi, exemplarele obişnuite nu ating jumătate de kilogram şi măsoară 15—25 cm. Se pescuieşte cu plasa, vintire şi undiţe.
înrudit de aproape cu bibanul este şalăul, Lu-cioperca luciopcr'ca (fig. 42). Corpul este subţire şi tuziform, spinarea cenuşie, laturile alburii cu strălucire metalică; cîteva dungi mai închise, şterse şi neregulate, coboară de pe spinare. Capul este alungit; gura largă, căptuşită cu dinţi mici printre care se găsesc şi alţii mari (canini). Are două aripioare dorsale, prima formată din 14—15 spini, a doua cu 1—2 spini şi 19—23 radii moi. Pielea aspră din cauza solzilor ctenoizi, dinţâţi pe marginea lor liberă.
Şalăul este foarte ras-pîndit în apele Romîniei.
Fig. 42 — Şalău (Lucioperca lucioperca)
99
Fig. 43 — Sabită (Pelecus cultratus)
Se găseşte în Dunăre şi bălţile ei, îndeosebi in Deltă, dar şi în cursul inferior al Oltului, Argeşului, Prutului, Şiretului etc. ; se găseşte abundent şi în unele lacuri sal-mastre (Razelm, Suit-Ghiol). Obişnuit măsoară 30—60 cm ; şalăiaşii sub 20 cm se numesc strapazani.
Este un răpitor lacom, hră-nindu-se cu peşti dar şi cu viermi, larve etc. Se dezvoltă deosebit de bine în apele cu fund tare, nemilos şi cu apă tulbure. In apele noastre creşte foarte repede, atingînd după vara a doua 30 cm in lungime şi 1 000 g în greutate.
Primăvara prin aprilie, femela depune vreo 200 000—300 000 de icre lipicioase, pe crengi, plante, pietre, nu la mal ci mai spre adîncul -apei.
In ultimii ani, cîteva bălţi şi lacuri interioare au fost repopulate cu şalău, introducîndu-se în ele icre fecundate de la crescătoria de la Enisala (Tulcea).
Şalăul are carne albă, foarte gustoasă, fiind de aceea mult căutat. Aliment dietetic.
Toamna şi iarna cade la năvoade ; primăvara intră în vintire, vara in setei sau ave. Producţia anuală depăşeşte uneori 1 000 000 kg (în 1956, 1 190 000 kg).
Şalăul văr g a t, Ludo-perca volgensis, este mai puţin
100
răspîndit. Prezintă opt dungi transversale, late şi bine vizibile. Se găseşte în Dunăre şi în bălţile ei, în Razelm şi în mare. în faţa gurilor.
S a b i ţ a, Pelecus cultratus (fig. 43), trăieşte în unele rîuri mari, dar mai ales în Dunăre, şi bălţile ei, cît şi la mare în faţa gurilor. Se recunoaşte uşor după corpul ei alungit şi foarte turtit lateral, amintind o scrumbie; văzută din profil, ldniia spinării apare dreaptă, iar cea a pîntecelui curbată, for-mînd o muchie ascuţită. Deschiderea bucală este mică şi îndreptată în sus. Aripioara dorsală, cu trei spini şi 7—8 radii, este mică şi împinsă mult îndărătul corpului; anala este lungă (trei spini şi 26—29 de radii) dar îngustă ; pectoralele sînt lungi şi ascuţite. Spinarea este albăstrie cu luciu metalic, laturile sînt argintii ; solzii subţiri se desprind uşor. Linia laterală este sinuoasă; coboară pe după peotorale şi apoi continuă în formă ondulată aproape de muchea ventrală. Mărimea obişnuită este de 25—40 cm.
Din Dunăre, unde trăieşte în cîrduri aproape de suprafaţa apei, intră primăvara în bălţi pentru reproducere, prin apri-lie-mai. Luată de apele crescute ale fluviului, sabiţa ajunge şi în mare, unde se pescuieşte cîteodată în faţa gurilor. Se găseşte şi în Someş, Mureş, Crişuri, Timiş, Bega.
Se hrăneşte cu viermi, crustacee, peştişori, dar şi cu resturi vegetale.
Primăvara are carnea deosebit de gustoasă, consumîndu-se atunci mai mult proaspătă, friptă „la ţepuşă11 ; in restul anului se sărează împreună cu alte soiuri de peşte.
R o ş i o a r a, Scardinius erytrophtalmus (fig. 44), este comună în bălţile Dunării dar se întîlneşte şi în rîurile de cîmpie cu curgere domoală, bogate în vegetaţie acvatică. Are corpul
turtit lateral
gura lermi-
101
nală este foarte oblică. Intre aripioarele ventrale şi anală, solzii îndoiţi la mijloc formează o muche ascuţită, o carenă uşor de simţit cu degetul; prin aceasta roşioara se deosebeşte de babuşcă. Spinarea este albăstrui-închis bătînd în cafeniu sau verzui, laturile sînt argintii sau aurii. Aripioarele, în afară
Fig. 44 — Roşioara (Scardinius erytrophtalmus)
de cea dorsală, sînt colorate în roşu-apr-ins. Ochiul este auriu, iar irisul galben' ca alama. Se hrăneşte cu vietăţi de pe fund (viermi, larve, moluşte) dar şi cu alge (mătasea broaştei) şi resturi de plante din zona malului.
Mărimea obişnuită a roşioarei este de 20—30 cm.
Se reproduce prin aprilie—mai, înaintea crapului, cînd femelele depun cca. 100 000 de icre pe ierburile din bălţi, la apă mică. Masculii capătă atunci, pe tot corpul butoni alburii (erupţie nupţială). Roşioara trăieşte în cîrduri, ţinîndu-se totdeauna în apropierea malurilor, unde nu e adincimea prea mare. Producţia anuală variază mult, nedepăşind 150 000 kg. Are importanţă economică redusă.
102
Babuşca sau ocheana, Ruiilus ruiilus carpathorossi-cus (fig. 45), se deosebeşte greu de roşioară. Pescarii înşişi le confundă, numind uneori roşioara babuşcă-roşie, spre a o deosebi de babuşca adevărată.	'
Babuşca este foarte răspîndită în Dunăre şi în toate bălţile ei, în apa sălcie din faţa gurilor, ca şi în cele mai multe
Fig. 45 — Babuşcă (Ruiilus ruiilus carpathorossicus)
bălţi şi iazuri din ţară ; se găseşte şi în L. Roşu (Ghilcoş) unde a fost introdusă din L. Balaton (Ungaria). In rîuri se întîlneşte numai în cursul lor Inferior.
Corpul puţin înălţat este uşor turtit lateral; gura mică şi terminală este foarte puţin înclinată. între aripioarele ventrale şi anală corpul este rotunjit, lipsindu-i muchia ascuţită de la roşioară; iată un prim caracter diferenţial între aceste două specii atît de asemănătoare. Al doilea caracter îl constituie poziţia dorsalei: la babuşcă dorsala este aşezată în dreptul ventralelor, pe cînd la roşioară baza dorsalei vine în urma începutului de inserţie al ventralelor. Spinarea babuşcăi este albăstrui-cenuşie iar laturile sînt argintii-lucitoare. Toate ari-
103
pioarele sînt galbene-roşcat sau chiar roşii ; ochiul este roşu, nu auriu ca la roşioară.
Se hrăneşte cu vietăţi de fund, îndeosebi melci şi crustacee dar şi cu plante acvatice inferioare. Mărimea obişnuită a babuşcăi: 15—25 cm.
Se reproduce în aprilie-mai, cînd se adună în cîrduri mari şi-şi depune ouăle cu mult zgomot, pe plantele submerse de
la poala bălţilor. Bărbătuşii capătă atunci mici butoni alburii pe corp. Carnea babuşcăi este gustoasă, oonsumîndu-se mai mult sărată ; prin aceasta, ea are mare însemnătate economică. Anual se prind la noi 3 000 000—5 000 000 kg.
Se pescuieşte cu tot felul de plase (setei, năvod etc.).
V ă d u v i ţ a, Leuciscus idus (fig. 46) este mai mult un peşte de Dunăre, deşi intră adesea şi în gurile afluenţilor mai mari; în bălţi pătrunde primăvara, pentru a se reproduce.
Corpul alungit şi înalt este puţin turtit lateral ; gura, mică şi uşor înclinată, are buze moi. Culoarea este cernită, îndeosebi la indivizii bătrîni, spinarea şi coada fiind negre-
104
vinete ; laturile sînt mai deschise, iar hurta argintie. Deasupra liniei laterale se află cel puţin nouă rînduri de solzi mari.
Ajunge pînă la 50 cm lungime şi 1 500 g greutate.
Văduviţa este un peşte de suprafaţă ce mănîncă în tinereţe plancton, mai tîrziu moluşte şi îndeosebi larve de insecte. Se reproduce în grupuri prin aprilie—mai, lepădînd icrele în bălţi cu mult plescăit, pe plante ori pietre.
Carnea e grasă şi gustoasă. Neprinzîndu-se în cantităţi mari, are valoare comercială limitată. Numai în bălţile din Borcea-de-Jos se prinde în cantităţi mai însemnate.
O varietate roşie, văduviţa aurie, se creşte în acvarii şi prin bazinele parcurilor, unde înoată la suprafaţă, spre deosebire de ceilalţi peşti roşii — crapul auriu şi caracuda aurie — care se ţin mai mult aproape de fund.
Nu de mult a fost semnalat în ghiolurile Deltei Leuciscus borysthenicus, un peşte mic, uşor confundat cu babuşea. Prin colorit seamănă cu babuşea, dar are corpul gros, puţin comprimat lateral; marginea înotătoarei anale este dreaptă sau uşor convexă. Mărimea obişnuită este de 9—13 cm, deci mai mic decît babuşea. Deocamdată nu are denumire populară ; poate i s-ar putea spune „clean pitic" sau „clean de baltă".
Crapul, Cyprinus carpio (fig. 47), dezvoltat în regiunea Dunării inferioare ca nicăieri în Europa, constituie o adevărată bogăţie a apelor noastre. Bălţile acestui fluviu îi oferă minunate condiţii de viaţă, datorită întinderii lor mari, adîn-cimii potrivite şi unui nesecat belşug de hrană. In anii cu favorabile condiţii de dezvoltare, puietul din unele bălţi dunărene atinge, la finele lui octombrie, 550 g.
înfăţişarea îi trădează felul de viaţă. După forma-i greoaie, bănuim că este un peşte paşnic, deprins cu un trai tihnit, în care căutarea lesnicioasă a hranei — în imediată apropiere — constituie singura-i preocupare.
Corpul alungit, turtit lateral, are spinarea înălţată sub forma unui gheb mai mult sau mai puţin pronunţat, imediat
105
îndărătul capului, (jura este terminală, cu buze groase şi patru mustăţi la colţurile ei. înotătoarele sînt mari; dorsala lungă are trei spini şi 17—22 de raze moi. Solzii mari, puternici, învelesc corpul în lungime.
Culoarea corpului variază după ape; de regulă cei din
Fig. 47 — Crap (Cyprinus carp io)
bălţi stnt mai închişi decît cei din apele curgătoare, care-s mai deschişi, uneori chiar aurii.
Crapul este foarte răspîndit în Dunăre, în afluenţii şi bălţile ei, ca şi în toate bălţile şi iazurile de la şes şi dealuri. Preferă apele ce se încălzesc uşor şi au multă „buruiană". Hrana obişnuită se schimbă cu vîrsta. In tinereţe mănîncă viermi şi crustacee mărunte, iar mai tîrziu larve de insecte, melci, scoicuşoare dar şi materii vegetale.
Reproducerea are loc primăvara prin aprilie, mai, iunie, tocmai cînd apele crescute ale Dunării intră în bălţi şi inundă terenurile învecinate. Cînd apa are 18—20°, crăpoaica depune cam 200 000—500 000 de icre de 1,5 mm, lipindu-le pe ierburile din locurile proaspăt inundate. S-a calculat că o crăpoai-că leapădă cam 100 000 de icre de fiecare jumătate kg din greutatea corpului. Puii ies după 5—8 zile, după temperatura
106
apei. Frigul şi lipsa de revărsare a apelor întîrzie epoca reproducerii. In Dunăre face primăvara adevărate migraţiuni dinspre Deltă, în ale cărei ghioluri adînci iernează mari cantităţi de crap el a devenit astfel peşte semi-migrator.
Crapul este cel mai potrivit peşte pentru cultura în eleş-tee, unde poate fi hrănit şi suplimentar. Avînd carnea foarte gustoasă, se consumă mult, proaspăt, sărat ori sub forma de conserve. Prin cantităţile mari ce se prind în bălţile Dunării, îndeosebi toamna, la epoca năvoadelor, crapul prezintă pentru noi o foarte mare însemnătate economică.
Dimensiunile crapului sînt variate. In Deltă se pescuiesc şi exemplare ce trec de 15 kg; ba se cunosc la noi cazuri de crapi oare au cîntărit peste 30 kg. Pescăriile Dunării au dat în în 1956 cca. 13 000 000 kg de crap, cifră record, explicabilă pru doi ani consecutivi de ape mari (1955—1956).
In pescării, crapul sub 30 cm lungime poartă numele de ciortănică ; cel pînă la 2 kg se numeşte ciortan ; între 2—4 kg ciorto-orap.
In afară de crapul descris, care reprezintă forma tipică a speciei, în apele noastre naturale şi mai ales în bălţile Dunării se mai găsesc trei varietăţi constante (rase) ce se deosebesc între ele prin: forma corpului, mărimea capului, lungimea aripioarelor etc. Astfel sînt:
a)	Cyprinus carpio var. gibbosus ( = forma elatus), crapul ghebos, la care spinarea se ridică dintr-o dată, formînd un unghi pronunţat cu linia capului şi urcă în linie curbă pînă la începutul dorsalei. Foarte răspîndit în bălţile Dunării (Bra-teş, Crapina-Jijila, bălţile Brăilei) unde creşte bine şi se îngraşă repede. Este cel mai gustos dintre toţi crapii noştri din apele naturale (fig. 48).
b)	Cyprinus carpio var. hungaricus, crapul săltăreţ sau u 1 u c a r, are corpul foarte alungit, mai mult cilindric, capul ascuţit. înălţimea corpului se cuprinde de 3'/2—4 ori în lungimea lui (fără codală). Trăieşte mai ales în Dunăre şi intră primăvara în bălţi. Cînd scade apa, el vine cel dintîi
107
la garduri, căutînd să fugă ; caută să sară peste ele, sărind 2—3 m afară din apă.
Carnea este mai slabă şi mai puţin gustoasă ca a varietăţii precedente (fig. 49).
c)	Cyprinus carpio var. oblongus, crapul „ofiţer", are capul foarte mare, corpul lung, subţire şi îngust ; la dorsală, primul radiu moale este mult mai înalt ca celelalte şi scade brusc pînă la al IV-lea, dînd astfel marginii superioare a dorsalei un profil pronunţat concav. Se găseşte mai cu seamă în ghiolurile Deltei.
Se văd uneori pe piaţă crapi de cultură care se deosebesc de cei sălbatici prin aceea că nu au întregul înveliş al solzilor. Aşa sînt: a) crapul oglindă, la care
Fig. 48 — Crapul ghebos (Cyprinus carpio var. gibbosus)
108
învelişul solzilor este redus la cîţiva solzi mari, aşezaţi de-a lungul liniei laterale, puţini pe spinare şi pe pîntece ; b) crapul golaş, la care solzii lipsesc complet sau sînt reduşi la cîţiva mici, aşezaţi la baza înotătoarelor.
Prin cultură sistematică, practicată de sute de ani în unele ţări (Germania, Cehoslovacia), s-au realizat crteva rase de crapi; toate caracterizate printr-o1 creştere rapidă şi o cît mai bună folosire a hranei date de om. In felul acesta, prin Cy-prinieultură, crapul a devenit un animal uşor de domesticit, la creşterea căruia se aplică întocmai principiile fundamentale ale pisciculturii moclerne. In eleşteele sistematice din ţara noastră sînt introduse în spe-
Fig. 49 — Crapul săltăreţ (Cyprinus carpio var. hungaricus)
109*
cial rasa de Galiţia, sub forma crapului-oglindă, rasa de Lau-sitz, cu întreaga haină a solzilor şi mai puţin rasa Aischgrund, complet fără solzi. Bine se dezvoltă metişii dintre crapul Lau-sitz şi crapul de Suit-Ghiol, foarte activi în căutarea hranei pe care o valorifică bine.
Fig. 50 — Caracudă (Carassius carassius)
Cele mai cunoscute crescătorii de crap din Romînia sînt la : Nucet (Dîmboviţa) proprietatea Institutului de cercetări piscicole, Banloc şi Lunca Greoni (Banat), Cefa (Bihor), Ineu, Inand etc. In vechime erau folosite în acelaşi scop iazurile aşezate de-a lungul micilor ape curgătoare, ce puteau fi stăvilite din loc în loc prin iezături de pămînt; majoritatea acestor, iazuri — unele secate astăzi — se găsea în nordul Moldovei, cele mai cunoscute fiind iazul Dracşani (Botoşani) de vreo 600 ha şi cel de la Ştiubeeni (Dorohoi) de 200 ha.
Caracuda, Carassius carassius (fig. 50), este tovarăşul nelipsit al crapului în bălţile puţin adinei şi cu funduri miloase.
110
Corpul scurt este foarte turtit lateral, cu spinarea înălţată, gura mică, terminală, fără mustăţi. Culoarea corpului variază după ape; în genere, spatele este cafeniu-verzui, laturile gălbui cu reflexe aurii. Dorsala lungă are 3—4 spini şi 14—21 radii; codala este numai puţin scobită. Formele închircite, din bălţi foarte sărace în hrană, au corpul mai puţin înalt, linia laterală necompletă şi o pată neagră pe pedunculul codai. Mărimea obişnuită a caracudei este de 15—30 cm.
Caracuda este peştele tipic de apă stătătoare, găsindu-se în toate iazurile şi bălţile, afară de regiunea montană, de aceea în Europa Centrală, caracuda lipseşte din Elveţia. Este foarte rezistentă la scăderea oxigenului solvit. Se hrăneşte cu tot felul de organisme din zona malului crustacee mărunte, viermi, larve de insecte, dar şi cu materii de origine vegetală, fiind un peşte nerăpitor.
Se reproduce prin aprilie — mai, puţin înaintea crapului, le-pădînd 200 000—300 000 de icre pe ierburi la apă mică ; depunerea icrelor se face în 2—3 zile, dar poate fi prelungită spre mijlocul verii.
Carnea caracudei este dulce şi gustoasă cînd nu miroase a nămol. Prinzîndu-se în cantităţi mari şi fiind destul de căutat, acest peşte are o reală însemnătate comercială. Deoarece se corceşte uşor cu crapul, nu trebuie amestecat cu acesta în eleştee. Hibridul dintre crap şi caracudă (Carpio Kolari), cu caractere mixte ale ambilor genitori, este răspîndit în unele ghioluri din Delta Dunării.
In Moldova, caracudei i se spune şi caras, termenul de caracudă indicînd acolo un amestec de tot felul de peşti mărunţi.
De aproape 30 de ani s-a observat apariţia, întîi în bălţile Dunării, a unui soi nou de caracudă numită de pescari caras, crap-caras sau caracudă-arginite şi care, înmul-ţindu-se peste măsură, a luat treptat locul caracudei adevărate, a celei rotunde.
111
Carasul (argintiu), Carassius aaratas gibelio, (fig, 51), are corpul mult mai alungit decît caracuda tipică ; culoarea este argintie, solzii sînt mai groşi şi bine fixaţi; dorsala are trei spini! şi 17—19 radii moi. Se reproduce din mai pînă prin
Fig. 5î — Caras (caracudă argintie) (Carassius auratus gibelio)
august; este foarte rezistentă la scăderea oxigenului solvit în apă.
In privinţa reproducerii, carasul argintiu prezintă o ciudăţenie interesantă, fenomenul de ginogeneză, descris la pag. 61.
Se pare că răspîndirea exagerată a carasului în bălţile Dunării s--ar datora nu numai unei înmulţiri deosebit de active, cît şi unei rezistenţe verificate faţă de scăderea oxigenului din bălţile ale căror ape nu se mai pot primeni regulat, fie din cauza îndiguirilor, fie din pricina astupării gîrlelor de legătură cu fluviul.
Faţă de serioasa concurenţă la hrană pe care o face carasul nu numai caracudei adevărate dar şi crapului, s-a văzut în el aproape un duşman al acestor specii; de aceea, s-au luat măsuri de stăvilire a expansiunii carasului. Astfel,
112
această specie nu are epocă de cruţare (prohibiţie, ca celelalte Cyprinide, putînd fi pescuit tot anul, şi nici dimensiune minimă-legală, putînd fi prins la orice mărime. In unii ani, cantitatea pescuită trece de 1 000 000 kg.
Linul, Ţinea ţinea (fig. 52), se găseşte de regulă în aceleaşi ape cu caracuda, preferind bălţile cu fund milos şi cu multă vegetaţie submersă.
Fig. 52 — Lin (Ţinea ţinea)
Corpul îndesat, cu pedunculul codai lăţit, este neted şi bălos, cu solzi foarte mici, aproape invizibili. Gura terminală are buze groase şi două mustăţi foarte scurte la comisura buzelor. Toate aripioarele sînt groase şi rotunjite. Culoarea corpului variază după apă, de la galben-verde-auriu pînă la negru. Mărimea obişnuită este de 20—40 cm.
Linul trăieşte în toate apele dulci stătătoare, afară de regiunea muntoasă. Este un peşte leneş dar rezistent, în această privinţă apropiindu-se de caracudă. Iarna se lasă pe fundul apelor, cufundîndu-se aproape în nămol. Se hrăneşte cu mici vietăţi de pe fund, în special cu moluşte dar şi cu substanţe vegetale.
Se reproduce prin mai — iunie — iulie, ceva mai lîrziu decît crapul, cînd apa are 22—25°, lipindu-şi icrele pe buruieni. Masculii se deosebesc de femele prin prezenţa unui radiu foarte îngroşat la aripioarele ventrale.
8 — Peştii din apele R.P.R. — c. 7641
113
Carnea linului este albă, dulceagă şi foarte gustoasă; se consumă aproape numai proaspăt Uneori, ca şi caracuda miroase a nămol; ţinuţi cîteva zile sub un curent. de apă curată, linii vii pierd complet	acest	miros.
Este un buin tovarăş al crapului în eleştee, avind o creştere mult mai înceată.
Cantitatea de lin pescuită	anual	în regiunea	Dunării	va-
riază între 200 000—800 000 kg.
P 1 ă t i c a, Brama brama,, (fig. 53), se caracterizează printr-un corp foarte turtit, cu spinarea mai înaltă decît la caracudă. Capul este mic, cu	gura	aproape inferioară;	dorsala scurtă,. în schimb, anala	este foarte lungă,	formată	din
trei spini şi 23—28 de radii ; aripioarele pectorale ajung pînă la baza ventralelor; lobul inferior al codalei este mai lung ca cel superior. Toate aripioarele de culoare cenuşii-albă-
Fig. 53 — Plătică (Brama brama)
strui, niciodată roşcate. Culoarea generală variază mult după ape, de obicei fiind argintiu-cenuşie. Linia laterală este bine vizibilă şi uşor ooborîtă spre pîntece. Pielea este foarte lune-
114
coasă şi moale la piept. Mărimea obişnuită este de 25—50 cm. Sub 25 cm plătica este denumită c î r j a n c ă.
Plătica este un peşte relativ comun în lacurile şi bălţile mai adînci (Razelm, Snagov, Suit-Ghiol), apoi în bălţile Dunării, dar şi în partea de jos — cu curgere domoală — a rîu-rilor mari. Este un peşte de fund, de unde îşi culege hrana : larve, viermi, moluşte pe care le caută răscolind mîlul şi tul-burînd apa. Creşte încet. Concurează la hrană cu crapul, de aceea nu trebuie amestecat cu acesta în eleştee. Se reproduce cam o dată ou crapuj, prin aprilie — mai — iunie. Din nuri intră în bălţi în cîrduri ca să-şi lepede icrele (200 000—300000) cu mult zgomot pe buruieni, la apă mică. In timpul reproducerii, masculii capătă pe corp mici butoni albicioşi. In 1956 s-au pescuit 2 600 000 kg plătică în lunca şi delta Dunării.
Plătica are carnea albă, gustoasă, deşi cu multe oase. Se consumă în cantităţi mari, proaspătă şi sărată, avînd prin aceasta o mare importanţă economică. Icrele sărate se vînd ca ,,tarama“. Ca toate Cyprinidele, plătica se dezvoltă bine în apele ţării noastre. La sfîrşitul celui de al patrulea an de existenţă, plătica de Dunăre poate fi comparată cu cea de şase veri din Volga inferioară sau cu cea de opt veri din Ladoga.
Cos a cui, Abramis (Brama) ballerus (fig. 54). Este tot un Abramid, fiind înrudit de aproape cu plătica şi trăind prin aceleaşi ape. Are însă corpul mai alungit şi nu aşa înălţat ca la plătică. Capul e mic şi gura terminală, cu deschiderea oblică îndreptată în sus. Spinarea este neagră-albăstruie, laturile argintii, aripioarele perechi sînt gălbui, cele nepereehi cenuşii. Anala are trei spini şi 36—41 de radii. Mărimea obişnuită a cosacului este de 20—30 cm.
Ca şi plătica, cosacul se nutreşte cu mici vietăţi de pe fund. Intră în bălţi de timpuriu — prin martie-aprilie — le-pădînd icrele cînd apa are numai 8—12°.
Cosacul cu bot turtit, Abramis (Brama) sapa, se întîlneşte mai rar în bălţile noastre, deosebindu-se de cosacul adevărat prin : botul gros şi obtuz, bombat între ochi, cu gura semiinferioară ; lobul inferior al codalei foarte lung.
115
Fig. 54,— Cosac (Abramis (Brama) ballerus)
Batea, Blicca bjornka (fig. 55) se deosebeşte de plătică cu aceeaşi greutate, cu care se deosebeşte babuşca de roşioară.
Corpul este tot aşa de înălţat ca la plătică şi la fel de turtit lateral; capul este mic, botul turtit, gura semiinferioară. S-ar deosebi de plătică prin următoarele caractere : pielea este aspră la pipăit, la plătică fiind moale şi lunecoasă ; înotătoarele perechi au baza roşiatică ; pectoralele, cu vtrfurile rotunjite, nu ajung pînă la baza ventralelor. Anala are trei spini şi 16—24 de radii. Ochiul este mai mare şi botul mai scurt ca la plătică. Mărimea obişnuită a batcăi este de 15—25 cm.
Felul de trai, hrana şi reproducerea sfnt în totul asemănătoare cu ale plătîcii; creşte însă mult mai încet decît aceasta.
116
Carnea este mai puţin gustoasă şi cu foarte multe oase. Pescuindu-se în cantităţi relativ mari, se sărează împreună cu plătica şi cosacul, formînd un aliment căutat, (mai ales la ţară). Batcele mici, amestecate cu exemplare mici de plătică,
Fig. 55 — Batcă (Blicca bjornka)
cosac, babuşcă şi obleţi, formează în comerţ aşa-numita „al-bitură“.
Atît batea cît şi plătica se încrucişează uşor cu babuşca şi cu roşioara, dînd bastarzi întîlniţi mai în toate bălţile; cea mai cunoscută este corcitura dintre plătică şi roşioară, (Abramis leuckarti).
Obleţul, Alburnus alburnus (fig. 56) este un peştişor mult răspîndit la noi. Se găseşte în Dunăre şi bălţile ei, în rîurile bogate în apă, în unele lacuri interioare ca şi în cele ţărmurene, pretutindeni trăind în cîrduri aproape de suprafaţă. Dacă î,n bălţile noastre plătica şi batea sînt peşti de fund, ob-leţii sînt tipici de suprafaţă.
117
Vioi în mişcări, obleţul are corpul alungit, acoperit cu solzi de un argintiu-lucios, ce se desprind uşor. Spinarea bate în verde-albăstrui, laturile şi pîntecele sînt argintii, aripioarele
Fig. 56 — Oblele (Alburnus alburnus)
străvezii. Linia laterală este lăsată în jos. Gura oblică, cu deschiderea îndreptată în sus. Falca inferioară este puţin ieşită înaintea celei superioare. Dorsala are trei spini şi 8 radii. Anala cu trei spiini şi 16—20 radii, începe, sub dorsală. Mărimea obişnuită a obleţilor este de 7—15 c.
Este un peşte nerăpitor; hrana obişnuită i-o dă planctonul şi vietăţile de lingă maluri, crustaceele inferioare, larvele mărunte, precum şi insectele căzute în apă.
Reproducerea se face în bălţi cam o dată cu a crapului, le-pădînd icrele cu zgomot pe buruieni, la apă mică.
Deşi are carne slabă Nşi cu multe oase, obleţii sînt la noi foarte căutaţi, mîncîndu-se îndeosebi prăjiţi, borş sau ca saramură. In Marea Baltică se prind în cantităţi mari, din solzii lor extrăgîndu-se cristalele de guanină, folosite sub numele de „esenţă de orient4* la fabricarea perlelor artificiale. La noi se pescuiesc anual peste 1 000 000 kg obleţi.
Obleţii mari, Chalcalburnus chalcoides danubicus, sînt cu dimensiuni mai mari (22—25 cm), întîlnindu-se în Marea Neagră, în faţa gurilor Dunării şi în limanurile salmastre. Primăvara intră în fluviu şi bălţi ca să se reproducă. Sînt foarte gustoşi mai ales afumaţi. Se pescuiesc în cantităţi mici.
118
In gloata peştilor paşnici din bălţile noastre, „hoaţa de ştiucă“ îşi găseşte din belşug hrana de toate zilele.
Ş t i u c a, Esox lucius (fig. 57), e răpitorul cel mai de temut, ca şi cel mai lacom. Concurenţă nu-i face decît avatul, şi, într-o măAsură redusă, şalăul şi bibanul. Are corpul alungit, plin, cu botul turtit ca un cioc de raţă. Gura mare, despicată larg pînă sub urechi, e căptuşită cu dinţi puternici; falca de jos proeminează puţin. Aripioara dorsală şi cea anală sînt aşezate mult înspre coadă. Pe-dunculul codai este scurt şi îndesat.
Culoarea variază după ape, de la cenuşiu-verzui la galben-verzui, mai închisă pe spinare, albă pe pîntece,
Ştiuca este foarte răspîndită în toate apele stătătoare, ca un răpitor foarte lacom, mîn-cînd tot ce poate, dar îndeosebi peşti. Stă la pîndă ca o pisică, nemişcată. Cum a simţit prada, se mişcă lin, încet, pînă se repede. îşi înfige dinţii mărunţi în carnea vînatului, care poate fi un peşte, un şoarece, o broască, ba şi o labă de raţă sau un picior de copil, botul unei vite ce bea apă etc. Vînează activ, în-
Fig. 57 — ŞUucă (Esox lucius)
119
deosebi noaptea, o dată cu ziua reîntorcîndu-se la postul fix de pîndă. Cînd are hrană îmbelşugată, creşte foarte repede, puţind depăşi chiar în primul an, 700 g în greutate.
Se reproduce de timpuriu, prin februarie-martie, cînd n-au apucat să se topească toate sloiurile din bălţi. Femela depune vreo 100 000 de icre de 2,5 mm, pe plante la apă mică sau pe terenurile proaspăt inundate; s-a calculat că leapădă 20 000 de icre de fiecare jumătate de kilogram greutate corporală. După împerechere, bărbătuşii — de regulă mai mici — cad pradă femelelor mai mari; poate aşa se explică faptul că şliucile mari sînt mai toate femele.
Ştiuca are carne dulce şi gustoasă, deşi puţin tare şi cu multe oase; are un însemnat rol comercial. Mult apreciate sînt şi icrele de ştiucă, foarte gustoase dar periculoase prin faptul că, mîncîndu-se nefierte, ne pot transmite uşor anumiţi viermi paraziţi.
Se prinde în toate lunile şi cu toate uneltele de pescărie. Este un peşte iubit de pescarii sportivi. Ştiucii tinere i se spune m î r 1 i ţ ă. Dacă a scăpat nepescuită cîţiva ani în şir, ştiuca poate ajunge pînă la 20 kg în greutate şi un metru în lungime. La noi se prind anual între 1 000 000—3 000 000 kg ştiucă, delta dînd singură peste 1 000 000 kg. în 1956 s-au pescuit 4 290 000 kg ştiucă.
înfăţişare ceva mai deosebită decît peştii descrişi pînă aici, are guvidia de baltă, Gobius Kessleri (fig. 58), cu capul mare, turtit de sus în jos şi lat, cu gura foarte largă, falca inferioară ieşind puţin înaintea celeilalte. Obrajii sînt foarte umflaţi şi cărnoşi. Pe spinare are două dorsale, ultima avînd un spin şi 18—19 radii şi fiind mult mai lungă decît prima, care are numai şase spini; aripioarele ventrale, contopite între ele, formează un fel de pîlnie lăţită. Codala este rotunjită. Corpul este acoperit ou solzi foarte mici. Dimensiunea obişnuită : 12—18 cm. Culoarea generală este cenuşie-întunecată, pe laturi cu pete mari, închise. Trăieşte aproape numai în bălţile din josul Dunării.	.	,
120
Se reproduce prin aprilie—mai. Are valoare comercială locală (Galaţi).	:
Tot guvidie de baltă este numit şi Gobius fluviatilis din bălţile Dunării şi lacurile din nordul Constanţei.
Moaca de nămol, Gobius gymnotrachelus, trăieşte în
Fig. 58 — Guvidia de baltă (Gobius Kessleri)
A — capul văzut lateral; B — capul văzut dorsal
lacul Brateş, Jijila, dar şi în lacurile Colentinei şi ale Mos-tiştei.
Moaca de brădiş, Proterorhinus tnarmoratus, trăieşte; în aceleaşi locuri ca şi moaca de nămol dar şi în mare, limanuri şi bălţile Dunării. Este o specie indiferentă la salini-tate, din care cauză are şi o mai vastă arie geografică. Este o guvidie mică, de 5—10 cm, ou corpul zvelt, foarte turtit lateral, £ avînd «pe bot — ca^nişte mustăţi — două apendice tubulare ce poartă nările (fig. 59).
Prin micile bălţi şi japşe dunărene, prin băltoacele din inundaţia rîurilor ea şi prin gîrlele pline cu vegetaţie, trăiesc cîteva soiuri de peşti mici, fără nici o valoare economică directă, dâP^tăre totuşi, fiind uneori în număr mare, sînt pescuiţi de locuitorii riverani.
Aşa este ţigănuşul, Umbra	canina, din familia ştiucei
(fig. 60), peştişor care atinge lungimea de 8 cm. Corpul şi
121
capul sînt în întregime acoperiţi cu solzi; linia laterală este slab vizibilă ; aripioara eodală nu-i bifurcată, ci rotunjită. Culoarea este obişnuit cafenie-închis cu sclipiri roşiatice. Se în-tîlneşte mai mult în apele mlăştinoase, sărace în O2; de aceea, ţigănuşul îşi completează respiraţia înghiţind aer atmosferic, care ajunge în vezica înotătoare mare şi foarte vascularizată şi apoi este eliminat pe sub operculi.
Biban- soare, soirioaică sau s t i c 1 e t e, numesc pescarii pe Lepomis gibbosus, un fel de biban american introdus ca peşte de ornament întîi în Germania (1890), de unde s-a răspîndit şi la noi, venit probabil cu apele Dunării, în bălţile căreia s-a aclimatizat perfect (fig. 61).
Corpul este scurt, foarte turtit lateral, cu spinarea înaltă ; dorsalele neseparate, prima avînd 10 spini, a doua 11—12 radii puţin mai înalte decît spinii ; anala esie formată din trei spini şi 8—12 radii.
Numirile ce i s-au dat vin de la culorile frumoase cu care este împodobit acest peşte : pe fond verde-albăstrui cu strălucire metalica irizată, dungi transversale portocalii şi ver-zui-deschis. Pe o prelungire pieloasă a operculului se află
Fig. 59 — Moacă de brădiş (Proterorhinus marmoratus)
o pată roşie şi alături una neagră. Preferă bălţile cu multă vegetaţie şi cu apa puţin adîneă, care se încălzeşte uşor; condiţii ideale găseşte astfel în apele din lunca Dunării.
122
Bibanul-soare se reproduce prin mai — iunie, depunîndu-şi icrele pe fundurile nisipoase puţin adinei, în gropi mici pe
Fig. 60 — Ţigănuş (Umbra canina)
care le păzeşte. Se hrăneşte cu faună de fund, dar in special cu icre de peşti fiind — prin aceasta — un duşman de temut pentru celelalte specii de baltă. De aceea trebuie combătut, pescuifmdu-1 intens in tot anul. Avînd o carne dulceagă şi cu multe oase, este puţin folosit; cel mult, dacă se prepară din el saramură. Obişnuit măsoară 10—12 cm.
Fig. 61 — Biban — soare (Lepomis gibbosus)
Pe cît este de frumos viu — de aceea se ţine în acvarii — pe atît de întunecat devine cînd este păstrat în formol sau alcool, pierzîndu-şi toate culorile şi întreaga strălucire sidefie.
123*
Plevuşcă sau fufa* Leucaspius delineatus (fig. 62), trăieşte în apele stagnante sau lin-curgătoare; seamănă cu o sardeluţă, de care se deosebeşte — între altele — prin des-
Fig. 62 — Plevuşcă (Leucaspius delineatus)
chiderea gurii, care-i superioară şi foarte înclinată. Spinarea este cafeniu-verzuie, laturile argintii; pe mijlocul lor, o dungă albastră-închisă. Linia laterală este incompletă, limitată pe primii 8—12 solzi. In unele bălţi din cîmpia romînă, plevuşcă este masiv infestată de larva viermelui parazit Ligula. Obişnuit, plevuşcă măsoară 7—10 cm. In cantitate mare se găseşte în lacul Snagov.
B 1 e h n i ţ a sau b o a r ţ a, Rhoieus sericeus amarus (fig, 63), este tovarăşa obişnuită a plevuşcăi.
Fig. 63 — Blehniţă (Rhodeus sericeus amarus)
La prima vedere pare a fi un pui de plătică, avînd corpul înalt şi turtit lateral. Culoarea acestui peşte mic (6^-8 cm) este
124
închisă; spinarea este cenuşiu-verzuie, laturile argintii, avînd spre coadă o dungă mediană verde-închis. Linia laterală este incompletă, fiind limitată pe primii 5—6 soH- In epoca repro-
Fig. 64 — Osar (PungiHus platygaster)
ducerii (mai-iunie), bărbătuşii iau culori frumoase, irizate. Carnea fiind amăruie n-are mare căutare, totuşi în unele iazuri, la Ciocăneşti-Ilfov de pildă, găsindu-se în cantităţi mari, localnicii o pescuiesc, mîncînd-o prăjită sau ciorbă.
Blehniţa din punct de vedere biologic este interesantă prin următoarea particularitate: cînd trebuie să-şi depună ouăle, femelei i se lungeşte mult papila genitală, luînd forma unui tub, prin intermediul căruia depune 30—40 de icre mari (3 mm în diametru) în cavitatea branhială a unor scoici (Unio sau Ano-donta) care trăiesc în mîlul de pe fundul aceloraşi ape. După oca. 30 de zile ies puii, care rămîn un timp în interiorul scoicii, părăsind-o apoi de bună voie.
Osarul, peştele ţigănesc, sau pălămidade baltă, Pungitius platygaster, (fig. 64), fără nici o valoare, merită a fi citat pentru că este cel mai mărunt peşte de la noi (3—4 cm); se întâlneşte în bălţile puţin adînci şi invadate de vegetaţie din zona cîmpiei. Se recunoaşte uşor după cei 9—10 spini liberi aşezaţi înainte aripioarei dorsale, ca şi prin şirul de lamele osoase ce acoperă mijlocul laturilor corpului şi de pe care solzii lipsesc cu totul.
In locul aripioarei ventrale, are cîte un spin ; codala este rotunjită. Face cuib din fire şi ierburi de apă, pe care îl agaţă de plante şi în oare femela depune 80—100 de ouă, păzite cu străşnicie de bărbătuşi. Despre pălămida de baltă se poate
125
spune că „după înfăţişare îi este şi caracterul. E peşte bătăios, arţăgos lucru mare, nu numai cu alţii care se tem de dînsul, aşa mic cum este, ci chiar între ei. E o plăcere să-i vezi în acvariu cum se urmăresc, cum îşi îndreaptă suliţele unul spre altul, cum cel învins fuge de se ascunde într-un oolţ, iar cel învingător, ca un buhăieş, nu-şi găseşte loc pînă ce nu-i trece mînia“. ţi. Simionescu).
Fig. 65 — Tipar (Misgurnus fosilis)
Ţiparul, Misgurnus fosilis (fig. 65), trăieşte în mîlul apelor stătătoare eu fund' nămolos, ca şi în părţile foarte liniştite ale rîurilor. La prima vedere seamănă cu un şarpe mic, cu corpul alungit, cilindric, turtit lateral numai spre coadă. La gură are 10 mustăţi. Aripioara codală este rotunjită. Culoarea generală îi ajută să treacă uşor neobservat pe fundurile pe care trăieşte ; spinarea şi laturile sînt cafenii-gălbui, cu cîte două dungi de culoare închisă de fiecare parte a corpului; peste tot este stropit cu punctişoare negre.
Ca şi neamurile lui, svîrluga şi grindelul, ţiparul poate respira şi prin intestin. Din aerul înghiţit pe gură, oxigenul trece în sînge, străbătînd peretele subţiat al unei porţiuni a tubului digestiv. Scos din apă „ţipă“ producînd un sunet scurt dar ascuţit, de unde şi-a căpătat şi numele de ţipar.
Vara, cînd bălţile seacă sau iarna, cînd ele îngheaţă, ţiparul se îngroapă în nămol, rezistînd astfel vreme îndelungată.
126
Se hrăneşte cu viermi, scoici, crustacee etc. Se reproduce prin mai — iunie, cînd depune ouă lipicioase pe vegetaţia de la fundul apelor.
Nu are nici o însemnătate comercială. Este folosit ca nadă la pripoane sau, uneori, ca barometru viu, înaintea furtunilor devenind foarte agitat.
Gambusia affLnis holbrooki, este un peştişor cu moravuri ciudate, originar din America centrală. Se află în mari cantităţi în lacul Mangalia, mai puţin în unele lacuri litorale dar şi în lacul Pantelimon (Bucureşti) (fig. 66).
Corpul gros, este acoperit cu solzi verzi-măslinii. Capul este turtit dorso-ventral. Dorsala inserată în jumătatea posterioară a corpului; codala rotunjită. Prezintă evident dimorfism sexual, masculii (mai mici ca femelele) avînd organ copulator, prin transformarea înotătoarei anale şi alungirea cîtorva radii ale acesteia. Femelele prezintă, de o parte şi de alta a corpului, între ventrale şi anală, cîte o pată neagră. Ouăle fecundate se dezvoltă în corpul matern, aşa că Gambusia naşte pui vii.
Este un peşte carnivor şi îndeosebi larvivor, consumînd în special larve de ţînţari. Tocmai pentru a ajuta stingerea focarelor de paludism, prin distrugerea larvelor de ţînţari, a fost introdus Gambusia în apele noastre, în care prosperă, cu excepţia celor care îngheaţă pînă la fund. Nu trebuie pus în iazuri mici
Fig. 66 — Gambusia (Gambusia aţfinis holbrooki)
şi eleştee, unde distruge icrele şi puietul de peşte.
Benthophilus stellatus, numit popular „umflătură**, este un peştişor înrudit cu guvizii şi care trăieşte în apele dulci ca şi în limanurile salmastre. Ziua stă îngropat în nisip. Ajunge
127
la 10—12 cm în lungime. Fără nici o importanţă economică (fig. 67).	^
In primăvara anului 1956 s-au introdus la noi, deocamdată
experimental, două specii de Coregonus, Sal-monide de lac, aduse ca icre embrionate din U.R.S.S. şi Polonia. Ambele specii, Coregonus lavaraetus maraenoides şi Coregonus albula sînt planc-tonofage. In bazinele de la Nucet şi Tarcău, numai puietul primei specii s-a dezvoltat bine, populîndu-se cu el, în toamna anului 1956, lacurile mai adînci, Snagov, Buftea şi Lacul Roşu (Ghilcoş).
Fig. 68 — Coregonus lavaraetus maraenoides
Astfel, fauna noastră ichtiologică s-a îmbogăţit recent cu un nou Salmonid — de apă stagnantă însă — Coregonus lavaraetus maraenoides. (fig. 68)
158
PEŞTII DIN LACURILE MARITIME ŞI DIN APA ’ SĂLCIE DE LA GURILE DUNĂRII
Cele mai multe dintre lacurile aşezate in apropierea ţărmului au legături permanente sau temporare cu marea. De aceea apa lor este mai mult sau mai puţin sărată (salmastră).
Lumea peştilor din lacurile saknastre este variată : se în-tîlnesc aici soiuri cunoscute din apele dulci, cum sînt şalăul, bibanul şi crapul, alături de altele marine dar care găsesc condiţii de viaţă mai prielnice decît în mare. Acestora din urmă lacurile.le pun la îndemînă, pe lîngă o masă îmbelşugată, funduri înalte şi o apă mai caldă decît cea a mării, împrejurări favorabile reproducerii.
*
Dintre peştii lacurilor noastre ţărmurene, cei mai valoroşi sînt, fără îndoială, chefalii sau Mugilidele.
Mugilidele au următoarele caractere comune :
—	prima dorsală, mult depărtată de a doua, se compune din 4—5 raze ;
—	solzii se întind şi pe cap ;
—	gura este mică ;
—	linia laterală este invizibilă.
Chefalul mare sau 1 a b a n u 1, Mugii cephalus (fig. 69) are corpul numai puţin turtit lateral, acoperit cu solzi rotunzi care trec pînă pe cap. Are două aripioare dorsale depărtate între ele, prima formată din patru raze. Culoarea ge-
Q — Peştii din apele R.P.R. — c. 7641
129
nerală este cenuşie-închis bătînd în albăstrui pe spinare şi în argintiu pe pîntece, cu cîteva dungi cenuşii longitudinale pe flancuri. Ochii sînt acoperiţi de două pleoape adipoase, verticale, semitrasparente, aşa de bine dezvoltate încît acoperă globul ocular pînă la pupilă, aceasta apărînd ca o deschizătură verticală. Mărimea obişnuită a labanului este de 25—50 cm.
Labanul este un peşte marin ce intră în cîrduri în limanurile noastre litorale, ca Razelm, Sinoe etc. Dînd aici peste hrană îmbelşugată, îndeosebi plancton, se îngraşă bine aşa că toamna, cînd vor să iasă în larg, sînt numai buni de pescuit. Atunci se prind în cantităţi mari la coteţe, înehizînd cu garduri ieşirile lacurilor către mare (ericurile).
Reproducerea are loc vara (iulie-august), fie în lacuri, fie în mare : în ultimul caz, leapădă icrele pelagice în larg, departe de ţărm.
Labanul are o carne foarte gustoasă, mult căutată, de aceia cu mare valoare comercială.
Platarinul, Mugii ramada, numai cu rudimente de pleoape, este o altă specie de chefal din Marea Neagră. Pe opercule are o pată aurie, palidă, neconturată bine. Pectoralele au la bază o pată neagră destul de pronunţată. Este specie mai mult de larg, prinzîndu-se foarte rar în apropierea ţărmului ; de aceea, fără importanţă economică.
Chefalul obişnuit sau s i n g h i 1 u 1, Mugii auratus, cel mai comun Mugilid din limanurile noastre salmastre, este •' uşor de recunoscut după pata strălucitoare aurie, bine delimitată pe opercule (fig. 70). Este mai mic decît labanul (20—40 cm) dar deopotrivă de căutat. Cel puţin 3/4 din întreaga producţie de chefal de la ţărmul nostru este formată din această specie. Exemplarele tinere, de 10—20 cm lungime, se numesc ilarii.
Ostreinosul, Mugii saliens, are pleoape foarte reduse, aproape inexistente. Pata aurie de pe opercul este mai
n
Fig. 69 — Laban	Fig 70 — Chefal comun,
(Mugii cephalus)	(Mugii auratus)
singh.l
întinsă decît la Mugii auratus dar nu-i aşa de bine conturată. Mai puţin răspândit ca specia precedentă, cu care de altfel se confundă uşor.
O adevărată ciudăţenie în lumea peştilor o constituie prin forma ei cu totul neobişnuită, C a m b u 1 a, Pleuronectes flesus luscus (fig. 71).
Corpul acestui peşte, care aproape toată viaţa stă culcat pe fund, este foarte turtit de la dreapta la stingă, apărînd
Fig. 7î — Cambula (Pleuronectes flesus luscus)
de aceea deosebit de înalt; în schimb, grosimea iui e numai de 1—2 cm. fnotătoarea dorsală şi cea anală sînt foarte lungi şi ocupă aproape în întregime marginile corespunzătoare ale corpului.
Are amîndoi ochii aşezaţi pe aceeaşi parte, obişnuit pe dreapta, îndreptată în sus cînd peştele stă liniştit pe fund sau cînd înoată. Această parte este colorată în cafeniu-gălbui cu pete mari închise; cea fără ochi — stingă — este albă cu mici puncte palide. Pielea este acoperită cu solzi mărunţi şi din loc în loc cu bufoni aspri. Linia laterală este uşor curbată în sus, în dreptul pectoralelor. Cambula creşte pînă la 25— 30 cm.
132
Din mare, unde trăieşte pe fundurile nisipoase înalte, intră în lacurile litorale sărate sau salmastre (Razelm, Sinoe etc.), unde se pescuieşte cu o plasă (setcă) specială. Pătrunde şi în gurile Dunării.
Se reproduce primăvara, ouăle pelagice plutind libere în apa mării sau lagunelor. Puii au la început simetrie bilaterală, adică înfăţişarea obişnuită a oricăror peştişori, jumătatea lor dreaptă semănînd perfect cu cea stîngă. După ce înoată un timp în această stare, devin asimetrici, îşi schimbă înfăţişarea şi coboară pe fund. La început se hrănesc cu plancton, mai tîrziu cu scoici, melci, viermi.
Cambula are o carne albă foarte gustoasă, la noi totuşi nu destul de apreciată.
G h i d r i n u 1 sau p e ş t e 1 e-c u-g h i m p i, -Gasierosteas aculeafns (fig. 72), se întîlneşte tot în lagunele salmastre dar şi în mare, în preajma gurilor Dunării, îndeosebi primăvara după dezgheţ. Este comun în toate rîurile şi fluviile Europei, dar mai puţin în Dunărea inferioară.
Corpul mic (4—6 cm lungime) este acoperit pe laturi cu cîte un şir de lamele osoase. înaintea aripioarei dorsale, împinsă mult îndărăt, se află trei spini liberi pe care-i ridică îndată ce simte în apropiere un pericol. Din cauza spinilor, este
Fig. 72 —■ Ghidrin (Gasterosteus aculeatus)
ocolit de toţi peştii răpitori. Prezintă multe varietăţi de culoare ; de obicei este verzui-închis. Suportă schimbări bruşte de salinitate; rezistă şi în ape uşor degradate.
133
Mănîncă tot felul de vietăţi mărunte, dar în special icrele şi puii altor peşti, de aceea trebuie pescuit intens. Are mişcări repezi şi bnusce şi vederea excepţional de bună.
Pe cît de neînsemnat .şi fără valoare, pe atît de interesante sînt manifestările acestui peştişor în timpul reproducerii. Din aprilie ipînă în iunie, femelele depun, în etape, cîteva sute de ouă într-un cuib mare cît o nucă, cu două ieşiri, clădit cu măiestrie de către bărbătuşi din fire de plante acvatice şi aşezat pe fundul apei. Tot ei sînt aceia care păzesc cuibul cu străşnicie, iar mai tîrziu şi puii abia ieşiţi. In epoca reproducerii, bărbătuşii iau culori vii foarte frumoase, pîntecele colorîndu-se în roşu-aprins.
Nefiind prea bun de mîncat este folosit la fabricarea „făinii de peşte“ şi ca sursă pentru un apreciat ulei medicinal.
In limanurile cu apă salmastră — Razelmul de pildă — intră din Marea Neagră cîteva specii de guvizi, irei fiind mai cunoscute.
a) H a n o s-u 1, Gobius batracocephalus, cel mai mare dintre Gobiidele pontice, măsurînd — femelele în special — peste 30 cm (fig. 73). Are capul turtit de sus în jos şi ochii bulbucaţi ca de broască. Culoarea este galben-cenuşie, uşor
Fig. 73 — Hanos (Gobius batracocephalus)
roşcată, cu benzi negre pe spinare ; uneori prezintă pe linia laterală 4—5 pete dreptunghiulare mai închise. Este specia cea mai rar întîlnită în limanuri, ţinîndu-se mai mult în mare, la oarecare depărtare de ţărm şi pînă la 40 m adîncime, unde
134
se pescuieşte cu paragatele. Se hrăneşte cu peştişori, în special cu Aterine, dar şi cu midii, crevete etc. Carnea este deosebit de gustoasă.
b) Strunghilul, Gobius mclanostomus, are fruntea
Fig. 74 — Strunghil (Gobius melanostomus)
largă şi scurtă, aplecată brusc spre gură. Pe prima dorsală prezintă o pată neagră (fig. 74).
c) G u v i d u l-d e-m are sau guvidia comună, Gobius cephalarges (fig. 75), are capul mare, uşor lăţit, gura terminală, largă şi cu ochii mari, apropiaţi între ei. Corpul turtit lateral este cafeniu-gălbui cu pete mai închise. Prima dorsală are şase spini, a doua un spin şi 15—17 radii. Se consumă mult, îndeosebi prăjit, avînd însemnătate comercială pe tot ţărmul Mării Negre, unde este cel mai comun dintre guvizi.	' ,
Asemănător cu G. fluviatilis din bălţi dar mai mare şi cu gura mai largă, este în apa limanurilor salmastre G. syrman, cel mai frecvent guvid din Razelm. In mari cantităţi pătrunde
135
din mare în Sinoe G. ophiocephalus, specie marină, cu corpul şi capul comprimate lateral şi cu pete brune, marmorate, ca
o reţea ; se pescu-ieşte activ, avînd carnea foarte gustoasă.
A c u l-d e-m are sau andreaua Syngnathus nigroli-neatus, peştişor comun în lacurile lito-rale, este foarte subţire, cu corpul tare alungit, acoperit în loc de solzi cu plăci osoase. Are botul în formă de tub; dorsala lungă e formată din 29—40 radii şi anala mică, numai din trei radii. Măsoară pînă la 18 cm (fig. 76).
în apa sălcie din faţa gurilor Dunării, ca şi în alte regiuni îndulcite ale Mării Negre, trăieşte taranca (Rutilus ruti~ lus haeckeli), un soi de babuşcă mare (30—50 cm).
înălţimea capului este egală sau mai mare ca lungimea pedunculului caudal. Peşte serriimigrator de cîrd, se ţine în zonele îndulcite ale Mării Negre şi Mării de Azov, de unde
Fig. 75 — Guvîdul de mare, guvidia comună (Gobius cephalarges)
ELS-'
Fig. 76 — Acul de mare (Syngnathus nigrolineatus)
intră în unele rîuri (Nistru, Nipru, Don). Este o specie cu mare importanţă economică în regiunea limitrofă Mării de Azov.
PEŞTII CALATORI
Sub această denumire înţelegem peştii care fac călătorii lungi de zeci sau sute de kilometri, mînaţi de porniri lăuntrice, legate desigur de anumite nevoi fiziologice. Aceste drumuri lungi — adevărate migraţiuni — amintesc într-o măsură, pe cele ale păsărilor călătoare. Cauzele care le provoacă la peşti, par a fi însă mai nelămurite, asupra multora din ele plutind încă taine nelimpezite.
Migraţiunile pot avea loc în cuprinsul unei mări sau ocean, cum sînt cele ale heringilor ce fac bogăţia ţărilor de pescari din nordul şi vestul Europei. Uneori, ele se mărginesc numai la albia unui singur fluviiu cu afluenţii lui; în acest caz, de cele mai multe ori migraţiunile sînt legate de căutarea locurilor prielnice reproducerii. Alteori, migraţiunile se fac de la mare către rîurile din lăuntrul uscatului; în cazul acesta peştii îşi schimbă complet, pentru un timp, mediul obişnuit, găsind în apele interioare în care pătrund cu totul alte condiţii de viaţă ca : temperatură, oxigen, grad de sali-nitate, hrană. Există şi cazul invers, de migraţiune din apele dulci către cele marine.
Din Marea Neagră, intră regulat primăvara în Dunăre mai multe specii de peşti.
Aşa este scrumbia de Dunăre, Caspialosa pontica, peşte pe cît de delicat — moare îndată ce-i scos din apă — pe atît de căutat.
Corpul alungit şi acoperit cu solzi mari ce cad uşor, nu are, prin formă şi prin aşezarea înotătoarelor, nimic deosebit (fig. 77). Ochii au cîte două pleoape verticale, sticloase, trans-
137
parente. Falca de sus este puţin crestată la mijloc; gura mare, căptuşită ou dinţi puternici. Linia pîntecelui este zimţată, iar operculul striat radiar. Aripioara codală poartă, pe fiecare parte, cîte două plăci cornoase alungite, rezultate din contopirea cîtorva solzi. Linia laterală lipseşte, fiind înlocuită printr-un sistem complicat de canale mucoase pe cap.
Primăvara devreme, scrumbiile de Dunăre se apropie în cîrduri de ţănm, unde rămîn un timp înainte de a se îndrepta spre gurile Dunării. Prin aprilie şi mai, după cum a fost de blîndă sau de aspră iarna, intră în grupe mici, în fluviu; întîi vin exemplarele mai mari, urmate de altele mai mici. Urcă rar mai sus de Giurgiu. îşi depun icrele în Dunăre la adînc, unde curentul este puternic. Prin iunie ■— iulie, coboară îndărăt către mare, unde, după ce rămîn un timp în apropierea ţărmului, li se pierde urma pînă în primăvara următoare, cînd reapar iarăşi.
Cît stau în apa dulce se îngraşă bine, hrănindu-se cu plancton şi cu organisme mărunte. Se porneşte atunci un pescuit activ făcut de obicei cu plase foarte fine, suspendate vertical în apă, şi care se cunosc sub denumirea de setei de scrumbii. Se pescuiesc şi la mare, în faţa gurilor, cu alte plăşi numite ave. Acestea, ca şi setcile, sînt nişte plase lungi ce plutesc vertical în apă şi în ochiurile, cărora se agaţă scrumbiile cu operculele branhiilor.
Doctorul A n t i p a deosebea la scrumbia de Dunăre două varietăţi. Dar indiferent dacă prezintă una, două sau mai multe varietăţi, scrumbiile de Dunăre sînt peşti foarte căutaţi, avînd carnea foarte gustoasă; se consumă fripte — atunci cînd sînt proaspete —, sărate sau afumate. Ajung pînă la 30—40 cm în lungime.
Anual se recoltează pînă la 1 000 000 kg de scrumbii de Dunăre, majoritatea prinzîndu-se în Deltă.
Scrumbie de Mare este numită Caspialosa maeo-tica, specie marină, care evită apele dulci. La noi intră primăvara în Razelm dar în cantitate redusă.
R i z e a f c a, Caspialosa caspia Nordmanni, este asemă-
138
nătoare cu scrumbia de Dunăre, dar ceva mai mică şi cu corpul mai turtit lateral, avînd abdomenul foarte ascuţit. Pe fălci, dinţi slab dezvoltaţi. Pe laturile corpului se găsesc cîteva pete mai întunecate.
Intră în Dunăre cu 2—3 săptămîni mai tîrziu decît scrumbiile adevărate şi urcă în susul fluviului pînă spre Porţile de Fier. Coboară către mare prin august — septembrie, unele ier-nînd chiar în bălţile Dunării. Consumă mult puiet de peşte, îndeosebi de gingirică.
Se reproduce prin aprilie-mai, lăsîndu-şi icrele atît în Dunăre cît şi în bălţi.
Rizeafca are carnea mai puţin gustoasă ca a scrumbiei adevărate, fiind mai slabă; sub numele de rizeafcă se consumă şi exemplare tinere de scrumbie de Dunăre, sărate ori afumate.
Anatomic, cele trei Caspiaiose din apele noastre se deosebesc prin numărul spinilor branhiali: C. pontica are 40—60, C. maeotica 28—40, rizeafca peste 70 de spini.
★
Un grup deosebit de însemnat de peşti migratori îl constituie la noi Sturionii.
Sub acest nume se înţeleg peştii din familia morunului şi a nisetrului, a căror arie de răspîndire maximă se întinde în jurul Mării Negre şi Mării Caspice.
N i s e t r u 1, Acipenser Guldenstaedtii (fig. 78), are corpul gros acoperit nu cu solzi, care lipsesc la toţi Sturionii, ci cu mici scutele (plăci) stelate, dure, răspîndite 'neregulat. Mai bine decît acestea, se observă cele cinci rînduri de discuri osoase ce se întind de la cap la coadă şi anume: un şir dorsal pe spinare, două pe laturi, şi altele două pe partea ventrală a corpului. Botul scurt şi lat, se termină cu un rostrum de care se pare că se servesc toţi Sturionii, pentru a scurma în mîlul fundului de unde îşi adună moluşte, larve de insecte etc. Gura dreaptă are buza de sus despicată la mijloc, cea de jos întreruptă printr-un spaţiu nu prea larg; mustăţile rotunde şi fără franjuri, nu ajung pînă la gură.
flg 7$ _ Nisetru (Acipenser Guldenstaedtii
Culoarea corpului variază după ape; de regulă, spinarea-este neagră-oenuşie sau verde-cenuşie iar pîntecele alb-murdar.
Intră in cîrduri din mare in Dunăre. Principala migraţiune,. în scopul reproducerii, are loc primăvara ; urcă încet pe fund,, intrind în gropi cînd apa este prea tulbure. In locurile adânci cu fundul pietros şi nisipos din Dunăre, leapădă icrele prin mai-iunie. Adulţii se reîntorc împreună cu puii in mare, unde iernează la adîncuri departe de coastă.
Iată o notiţă interesantă a doctorului An tip a referitoare-la nisetri, în epoca lor de reproducere: „Atamanul a văzut o dată in Dunăre un nisetru căruia îi curgeau icrele din ei. A vrut să oprească scurgerea icrelor şi a astupat cu un dop de cîrpe porul; icrele curgeau dintr-însul ca dintr-o pompă. Aceasta s-a întîmplat chiar lîngă capul satului la Sft. Gheorghe şi nu era la adînc ci 1-au prins cu mîinile din lotcă chiar lîngă mal“.
Nisetrul mănîncă moluşte, crustacee, larve de insecte dar şi peştişori (obleţi, hamsii).
Avînd o carne foarte gustoasă, este mult căutat pe piaţă, consumîndu-se atît proaspăt cît şi conservat; foarte preţuite sînt şi icrele lui negre, care se vînd proaspete ori tescuite.
In comerţ sînt obişnuiţi nisetrii de 10—30 kg, unele exemplare ajungînd şi la 100 kg. Producţia anuală este la noi de 100000 — 200 000 kg.
Morunul Huso huso (fig. 79) este uriaşul neamului Sturionilor. Obişnuit cîntăreşte 100—200 kg, atingînd însă şi 1 200 kg. Are corpul gros şi pielea goală sau cu mici şi rare scutele; discurile dorsale sînt, la adulţi, îngropate în piele. Botul este scurt şi turtit, cu vîrful ascuţit; gura mare, semi-luniară, ajunge de la o margine la alta a capului. Buza de sus este întreagă, cea de jos întreruptă la mijloc ; mustăţile turtite lateral, fără franjuri, sînt lungi şi ajung pînă la gură-Spinarea este cenuşie iar pîntec&le alb.
Peşte de mare, cu migraţiuni regulate în Dunăre, unde intră primăvara după nisetru, ţinindu-se aproape de fund şi' oprindu-se în gropi spre a se hrăni. Cînd revine cătfe mare, înoată la faţa apei.
141.
Morunii migrează şi toamna, unii intrind in Dunăre pentru a ierna în gropile adîmci; cei mai mulţi însă iernează în mare, în faţa gurilor fluviului, la adîncimi mari, împreună cu nisetrii.
Este cel mai carnivor dintre Sturioni consumînd, în afară de moluşte şi crustacee, mari cantităţi de peşte (ibabuşcă, crapi, plătică etc.), hrana variind după ceea ce îi poate oferi fundul lingă care stă ; în mare, se hrăneşte cu guvizi şi bar-buni.
Se reproduce pnin mai-iunie lepădînd icrele în Dunăre pe funduri adînci.
Carnea morunului este foarte gustoasă, consumîndu-se proaspătă diar mai mult sărată şi afumată (batog), precum şi sub formă de conserve. Foarte valoroase sînt icrele lui negre, (adevăratul caviar) care se consumă proaspete ori tescuite. De .aceea, este uşor de înţeles bucuria pescarilor cînd prind femele cu icre (ioran) şi necazul lor cînd le cad masculi sau femele sterpe (tîrpac). Din băşica înotătoare se prepară „cleiiul de morun" folosit la limpezirea vinurilor.
Ca şi nisetrul, morunul se pescuieşte în Dunăre şi la mare cu nişte cirlige fără nadă dar foarte ascuţite, numite carmace şi care îi intră în corp îndată ce peştele le atinge, trecînd printre ele. Carmacele sînt legate de nişte frînghiuţe scurte pe frînghii groase şi lungi, aşezate la diferite adîncimi cu ajutorul unor plute. O frînghie de carmace are pe ea 25 de cîrlige formind un „perimet“; de regulă, se leagă mai multe frînghii una de alta.
Producţia anuală de morun variază între 500 000—900 000 kg iar cea a icrelor negre (amestecate, de morun, nisetru şi păstrugă) este cuprinsă între 10 000—20 000 kg, rareori depăşind aceste cifre.
Dintre toţi Sturionii, păstrugă, Acipetiser stellatus (fig. 80) are botul cel mai lung, rostrul fiind turtit ca o spadă. Corpul măsoară 1,70—2,10 m.
Pe laturi are 30—40 de discuri rombice şi care nu se acoperă unul pe altul; discurile dorsale se încalecă foarte puţin
112
Fig. 79 — Morun (Huso huso)
Fig. 80 — Păstrugă (Acipenser stellatus)
prin bazele lor. Gura este dreaptă, cu buza de sus întreagă, cea de jos fiind întreruptă la mijloc printr-un spaţiu larg. Mustăţile rotunde, fără franjuri, nu ajung pină la gură. Culoarea corpului variază după apă, exemplarele din mare fiind negre, cele din Dunăre cenuşii.
Păstruga intră din mare în Dunăre Îndată ce a încetat curgerea sloiurilor. îşi depune icrele în fluviu la locuri adînci, cu curent puternic. Dintre toţi Sturionii este acela care în mare trăieşte mai aproape de ţărm.
Se hrăneşte cu vietăţi de fund : melci, scoici, crustacee şi larve de insecte.
Are carnea foarte gustoasă, consumîndu-se proaspătă, sărată ori afumată. Păstrugele din Comerţ au pînă la 8 kg dar ajung şi pînă la 20 kg. Anual se prind cam 75 000 kg de păs-trugă.
In Dunăre şi în principalii ei afluenţi trăiesc două specii sedentare de Sturioni ■— cega şi viza —, adaptate complet la viaţa din apele dulci. Numai rareori se prind şi în mare, lîngă ţărm, în apropierea gurilor Dunării, exemplare rătăcite aduse primăvara de apele crescute ale fluviului. Pentru ambele aceste specii asemănătoare ca biologie, dar şi prin unele caractere morfologice importante — între altele prin numărul mare (peste 60) de discuri laterale rombice •— s-a creat subgenul Euacipenser.
Cega, Acipenser (Euacipenser) ruthenus (fig. 81), are botul alungit triunghiular, ascuţit şi mai scurt ca al păstrugii de care o deosebeşte, de altfel, şi numărul mare de discuri laterale, rombice (60—70). Buza de sus este întreagă, iar cea de jos întreruptă la mijloc prilntr-un spaţiu mic ; are mustăţi cu franjuri. Spinarea este cenuşie sau cafenie bătînd în verzui; partea ventrală este gălbuie. înălţimea maximă a corpului este în dreptul celui de al patrulea sau al cincelea disc dorsal ; lungimea maximă este de 1—1,25 jn.
Cega este peşte de Dunăre, unde stă la adînciuri cu fund vîrtos, alegînd gropile urmate de bancuri ridicate. Se găseşte în calitate mare în dreptul Brăilei şi mai sus, rar în regiunea
144
Deltei, în mare ieşind numai rare exemplare izolate. Primăvara intră şi în principalii afluenţi ai Dunării. Iarna stă aproape amorţită în gropile cu fund tare. Prin mai-iunie îşi depune icrele în fluviu pe bancuri adinei de nisip şi pietriş, la curent puternic. Se hrăneşte cu vietăţi culese de pe fund, indeosebi cu larvele insectelor numite rusalii sau vetrice (o specie de Ephemeridă :— Palingenia).
Cega are carnea foarte gustoasă, de aceea este mult apreciată ; se consumă aproape numai proaspătă. La noi este peştele cel mai scump. O zonă ou bogat pescuit de cegă este regiunea Cazanelor (Sviniţa-Vîrciorova). Multă cegă se găseşte şi în Mureş. Pe piaţă se viind cel mai des cege de 1—4 kg; rareori se pescuiesc exemplare de 8—10; kg. Anual se prind 15 000—35 000 kg de cegă.
Pentru pescuitul cegei se folosesc diferite unelte pescăreşti ca: setea de cegă (o plasă în ochiurile căreia se încurcă), trandadaia — care o scoate din gropi, pripoane (cîrlige cu nadă), cărmăcuţe (cîrlige mici fără nadă) etc. Cega se poate creşte şi in eleşteele de îngrăşat crapii.
Viza, Acipenser (Euacipenser) glaber (fig. 82) este la noi cea mai rară specie dintre Sturioni. Este un peşte de apă dulce ca şi cega, cu care de altfel se aseamănă prin numărul mare de discuri laterale (cel puţin 60), cit şi în privinţa traiului, hranei şi reproducerii. Se deosebeşte de cegă prin următoarele caractere corporale :
—	viza are botul conic, scurt, pe cînd cega îl are lung, ascuţit şi uşor încovoiat în sus ;
—	are amindouă buzele întregi, pe cind cega numai pe cea de sus o are întreagă, cea inferioară fiind întreruptă la mijloc;
—	înălţimea maximă a corpului este în dreptul primului disc dorsal;
—	ajunge dimensiuni mai mari decît cega (pînă la 60 kg). Exemplarele de 40—50 cm sînt numite bogzari.
10 — Peştii clin apele R.P.R. — c. 7641
145
O
Fig. 81 — Cegă (Acipenscr (Euacipcnscr) ruthcnus)
Fig. 82 — Viză (Acipenscr (Euacipenscr) glaber)
Viza are carnea grasă şi foarte gustoasă. Fiind sturionul cel mai rar pescuit, se vinde în cantităţi mici. Foarte rar se pescuieşte in regiunea Deltei.
Fig. 83 — Anghilă sau tipar de mare (Anguilla anguilla)
Dintre toţi peştii călători, drumurile cele mai lungi le face — fără Îndoială — anghila, Anguilla anguilla, peşte rar intîlnit în apele noastreT Pescarii nici nu-1 prea cunosc ; forma lui amintind aceea a chişcarului sau a ţiparukti, l-au botezat „ţ i p a r de mare“ sau folosesc denumirea grecească hei sau pe aceea lipovenească de ugori.
Anghila seamănă la prima vedere cu un şarpe, avind corpul cilindric şi numai coada turtită lateral. Cele două deschideri bramhiale abia se văd de înguste ce sînt. Falca inferioară iese puţin înainte. Nu are aripioare ventrale. In schimb, dorsala, codala şi anala sînt unite între ele, formînd o singură înotătoare nepereche ce înconjoară corpul pe linia lui mediană (fig. 83). Solzii sînt foarte mici şi ascunşi în piele. Poate trece de un metru in lungime.
Viaţa acestui peşte pare o adevărată poveste. Se reproduce în adîncurile întunecate ale Oceanului Atlantic, în preajma insulelor Bermude, din vecinătatea ţărmului răsăritean al Ame-ricei de Nord. De acolo, puii — care nu seamănă deloc cu părinţii — avînd înfăţişarea unei frunze înguste de salcie —
147
pornesc către Europa, intrând, cînd au cam şase centimetri in lungime, in toate rîurile ce se deschid direct sau indirect în ocean, ori în mările cu care acesta comunică. Urcă în susul apelor pînă îrt cele mai mici pîraie, oprindu-se în special în lacurile cu fund milos sau nisipos, unde rămîn cîţiva ani, în care timp cresc şi se îngraşă. Vîoează noaptea, ziua stînd ascunse. Ajunse la maturitate sexuallă ies din lacuri, înfrun-tînd orice obstacole, şi coboară cu râurile către mare. In acest timp se pescuiesc, aţinîndu-l'i-se calea ou vimtire, coşuri şi prippane de fund. Anghilele ce au scăpat în ocean pornesc către apus, : ajungînd la locurile de reproducere din răsăritul Americeî. De acolo, nu revin spre Europa decît puii, exemplarele mature murind după lepădarea icrelor.
Găsindu-se şi în Mediterana, ar trebui să intre şi în Marea Neagră, iar de aci în Dunăre, şi în celelalte rîuri afluente. Probabil că adîncurile Mării Negre, cu ape stricate, încărcate cu hidrogen sulfurat, sînt o piedică serioasă în pătrunderea anghilelor tinere din Mediterana. De aceea» rîurile din bazinul Mării Negre, cu excepţia celor din Turcia asiatică, sînt lipsite de acest peşte cu o aşa de mare valoare economică.
Puţinele exemplare prinse rareori în Dunăre ori în bălţile ei sînt exemplare mature, care fie că au putut străbate apele Mării Negre trecînd numai prin păturile ei superficiale, lipsite de H2S otrăvitor, fie că au scăpat din lacurile din Austria, Cehoslovacia şi Germania, unde anual se fac repopulări masive cu anghile tinere şi pe care apele crescute ale Dunării le pot aduce primăvara pînă în părţile noastre.
Păstrăvul de mare, Salmo trutta labrax, se întil-neşte numai sporadic în aipele ţărmurene romîneşti, în intervalul aprilie-septembrie. Ca toate Salmonidele, are o mică aripioară adipoasă îndărătul dorsalei. Pe spate este vînăt cu puncte negre; laturile sînt argintii. Pentru reproducere urcă în Dunăre, pînă spre Corabia, în exemplare izolate.
MAREA ŞI PEŞTII EI
Marea Neagră, anexă a Meditenamei, ar trebui să aibă o faună pe cît de bogata, pe atît de variată. Realitatea este însă alta; grupe întregi de animale care abundă în Mediterana, lipsesc complet în Marea Neagră, de pildă Echinoidele, Astei idele şi Cephalopodele. Din cca. 350 specii de peşti met-diteranieni, abia vreo 70 de specii se găsesc în Marea Neagră şi nu toate s-au şi aclimatizat aici. Cauza acestui fapt stă în structura fizică a Mării Negre, care ereeaz,ă astfel un mediu biologic lipsit cu totul de uniformitate şi stabilitate, mediii ce impune organismelor condiţii de viaţă foarte grele. S-a făcut astfel o selecţie severă a speciilor colonizatoare, nepu-tind rezista decît formele capabile să suporte variaţii mari de salinitate, temperatură, oxigen.
Faptul că sub 180—200 m adîncurile Mării Negre reprezintă un mediu azoie, lipsit de viaţă, datorită absenţei oxigenului şi încărcării apei cu H2S, explică pentru ce în această mare lipsesc nu numai toate formele abisale dar şi aceleia cu ouă şi larve bathypelagice, care trebuie să se dezvolte în păturile mai profunde, al căror chimism se opune Cu totul la aceasta. Acelaş fapt explică şi componenţa efectivului biologic propriu acestei mări, în care numărul mic de specii este compensat din plin, prin numărul foarte mare al indivizilor.
Se admite în mod curent că, în mările şi oceanele cu regim normal, fauna marină cuprinde următoarele categorii :
1.	Fauna 1 i t o r a 1 ă, ce se întinde de lîngă mal pînă pe la 50 m adîncime, adică pînă unde nu se mai simte mişcarea
149
valurilor. Se găsesc aici cele mai cunoscute forme de animale, multe din ele fiind comestibile (crevete, crabi, peşti).
2.	Fauna de coastă sau ţărmureană continuă pe precedenta şi coboară pînă dincolo de marginea platformei continentale — admisă a fi ta 180—200 m adîncime. Este zona care în mod normal livrează mari cantităţi de peşti marini şi în care se practică un pescuit industrial.
3.	Fauna abisală începe cam de la 300 m şi coboară pînă la cfele mai mari adîncimi.
4.	Fauna pelagică este formată din animale ce trăiesc în larg aproape de suprafaţă. Aici sălăşluiesc în special : scrumbiile, heringii, sardelele etc., precum şi cea mai mare parte a planctonului animal şi vegetal ; acesta din urmă, care serveşte ca hrană celui dinţii, constituie de fapt baza întregii vieţi din ape.
5.	Fauna bathypelagicâ se găseşte în larg dar la oarecare adînciime. Ea Îşi poate schimba habitatul în sens vertical, multe dintre vietăţile ce o compun apropiindu-se noaptea de suprafaţă şi depărtîndu-se o dată cu venirea zorilor. Este foarte bogată în meduze, crevete, cephalopode, peşti cu organe luminoase sau de forme bizare, adesea cu culori închise. Tot în această zonă trăiesc larvele multor animale marine care, mai tîrziu, în stare adultă, devin pelagice.
Datorită particularităţilor amintite, care creează Mării Negre un regim biologic anormal, se înţelege că ea nu poate adăposti elemente de faună abisală nici bathypelagicâ. Are în schimb o bogată faună litorală şi ţărmureană pe povîrnişul slab înclinat al platformei continentale, dezvoltată deosebit de bine în partea nord-vestică a acestei mări, deci tocmai în dreptul ţărmului romînesc. Acestei faune i se adaugă spre larg cîrdurile de specii pelagice.
In ceea ce priveşte peştii marini descrişi în paginile următoare, ei au fost grupaţi, pentru simplificare, în :
a) peşti din regiunea litorală, în care intră nu numai cei din fauna litorală propriu-zisă dar şi cei din fauna de coastă ;
150
b) peşti din regiunea pelagică, în care se cuprind pe lingă speciile pelagice, şi acelea care se apropie numai la anumite epoci de ţărm, în restul timpului trăind în larg.
In sens vertical, deosebim în Marea Neagră, două zone mari dar inegale :
1.	zona diafană, adică pătura superficială, străbătută de lumina solară şi care s-ar întinde pînă la cca. 180 m adîncime. In această pătură, cu apa bine aerată, se desfăşoară de fapt viaţa organismelor care populează Marea Neagră;
2.	zona aphotică, obscură, care se întinde de pe la 180 m pînă la adîncl'mile maxime (2 24'6 m). Această zonă are apa neaerată,, deci fără oxigen, încărcată în -schimb cu H;S — pînă la 9,5 cm 3 la litru — şi care de aceea nu poate fi populată decît de unele bacterii anaerobe. Pătura aceasta lipsită de viaţă este imensul domeniu azoic al Mării Negre.
Efectivul biologic al zonei diafane superficiale es*c format, ca şi în alte mări, din: vietăţi bentonice, care trăiesc pe fund alcătuind benthosul marin şi altele care trăiesc pelagic, în masa apei, formînd pelagialul. Acesta din urmă se împarte la rîndu-i în plancton şi necton, primul cuprizînd totalitatea vietăţilor mărunte, cu foarte slabe mişcări proprii şi care sînt purtate în voia valurilor. In necton intră restul organismelor ce se pot mişca prin mijloace proprii (înot), în primul rînd peştii şi mamiferele acvatice.
Distribuţia organismelor bentonioe şi pelagice este foarte variată, în raport cu structura fizică a celor doi mari biotopi ce le cuprind; pentru ambele categorii însă, adinei mea de J80 m reprezintă limita inferioară de expansiune.
Viaţa bentonică, legată de fund, poate fi situată în una din următoarele zone naturale ;
1. Zonaprelitorală, de la ţărm pînă la adîncimea de 10 m, se caracterizează printr-o perfectă oxigenare a apei, lumină intensă, vegetaţie bogată, hrană din belşug, bune
151
locuri de reproducere etc Este uzina uriaşă în caîe marea îşi prepară şi amestecă sedimentele formate din materii minerale şi organice, livnate atît de ţărm cît şi de ea însăşi şi rîurile afluente. Viaţa ieste expusă în această zonă la multe pericole, organismele trebuind să înfrunte în primul rlnd tăria valurilor, îngheţul, curenţii reci veniţi din adîncime etc. Totuşi avantajele întrec dezavantajele. Sedimente diferite dau fundului din zona prelitorală înfăţişarea unui mozaic. Faciesuri pietroase sau nisipoase alternează cu porţiuni acoperite cu alge şi alte plante marine-
2.	Zona litorală coboară pînă la limita inferioară a vegetaţiei, adică 60—70 m. In partea ei superioară, pînă la 50 m, care reprezintă şi limita extremă de influenţă a valurilor, vegetaţia se prezintă ea un covor continuu; rnai jos, este formată .numai diin tufe răzleţe. Şi în această zonă se găsesc excelente condiţii de viaţă, menţinîndu-se în parte avantajele zonei prelitorale dar lipsind pericolele ei. In zona litorală predomină fundurile nisipoase consolidate, amestecate cu ceva mîl, precum şi oale curat mîloase; acestea din urmă sînt de regulă acoperite de bancuri mai mici sau mai mari de midii (Mytilus).
3.	In zona sublitorală, cuprinsă între 70—180 m, benthosul devine tot mai uniform cu cît este mai la adîncime. Oxigenarea apei este mai slabă iar efectul luminei şi al valurilor aproape nul. Fundul este acoperit uniform de un mîl fin, negru-violet în stare proaspătă, plin de tot felul de scoici moarte dar şi de numeroase exemplare vii ale scoicii Modiola phaseolina. Pe asemenea funduri iernează calcanii şi tot aici stau Sturionii pînă la maturitatea sexuală. In zona sublitorală, izvorul primordial de hrană îl formează cadavrele planctonului, care se cerne din păturile superioare, ca o ninsoare. Viaţa pelagică priveşte organismele planctonului şi ale unei părţi din necton. Despre compoziţia calitativă a planctonului în diferitele zone ale pelagialului se poate spune că depinde, în cel mai mare grad, de speciile care populează fundul regiunii respective. Acolo unde viaţa bentonică lipseşte,
cum este cazul în regiunea centrală a mării, planctonul este monoton şi sărac în specii dar bogat în indivizi. Faptul acesta este de o importanţă deosebită deoarece planctonul, 'care stă la baza belşugului de hrană din această mare, atrage după sine un foarte abundent necton. Datorită acestei legături evidente, se poate afirma că, numai cunoscînd raporturile planctonului cu mediul fizic şi biologic al Mării Negre, se vor putea cunoaşte şi utiliza migraţiile nectonului, în primul rind ale cîrdurilor de peşti.
In regiunea pelagică a Mării Negre, în afară de speciile pelagice care trăiesc permianent în larg, se mai găsesc în anumite epoci a’.e anului şi cîrduri de peşti migratori. Pentru aceştia din urmă, zona pelagică reprezintă un habitat temporar pe care îl părăsesc in răstimpuri pentru a se apropia de ţărm, în căutarea condiţiilor optime de viaţă. In această categorie intră: scrumbiile albastre, cele de Dunăre, alte Clu-peide, apoi şprotul, chefalii, stavrizii, lufarii, hamsiile. Tipici pelagici sînt şi peştii din familia Sparide din care numai rare exemplare ajung să fie prinse de pescarii noştri şi aduse pe piaţa Constanţei, constituind adevărate rarităţi.
Tot printre peştii pelagici ce se apropie uneori de litoralul dobrogean al Mării Negre, sînt: milacopul (Sciaena), lavracul (Morone labrax), şi în special rechinul Acanthias, numit popular cîine de mare.
★
Despre o serie întreagă de forme mediteraneene din toate clasele de animale, între care şi vreo 10 specii de peşti în frunte cu scrumbia albastră (Scomber), nu s-a putut constata că s-ar reproduce în Marea Neagră. Deşi nu fac parte din fauna proprie a acestei mări, evident că şi aceste specii îi sporesc considerabil efectivul biologic, căci prin ele se valorifică nenumăratele organisme inferioare ce le servesc ca hrană şi care fac parte din lanţul trofic al mării.
153
Dintre organismele ale căror ouă, larve sau pui trebuie să petreacă un timp în adîncime sau chiar aproape de fund — fiind hemipelagice sau bathypelagice — sint cunoscute: Scomber scombrus, Scorpaena scrofa, Trachinus pipera, Serra-nus cabrila ete. Ele nu se pot reproduce în Marea Neagră pentru că ouăle şi larvele lor ar fi lucise de hidrogenul sulfurat din adîncime- In schimb, speciile înrudite : Scorpaena porcus* Trachinus draco, Serranus scriba par a se fi adaptat cu totul apelor Mării Negre, făcînd parte integrantă din fauna ei.
Faptul că în aoeastă mare s-au putut localiza puţine specii, a făcut ca aceste organisme, găsind aici o relativ mică concurenţă la hrană, să se înmulţească foarte mult. De aceea, numărul indivizilor din fiecare specie, în raport cu suprafaţa şi volumul de apă, este cu mult mai mare decit în Mediterana. Cirduriie de chefali, de hamsii sau de scrumbii de Dunăre etc. dovedesc această afirmaţie.
Abundenţa hranei face ca indivizii multor specii să ajungă la dimensiuni mult mai mari ca în alte mări mai bogate în peşti. Moruni de peste 600 kg nu sînt o raritate. Invers, unele specii sînt reprezentate în Marea Neagră prin exemplare mult mai mici' decît în alte mări. Aşa sînt speciile care s-au adaptat greu la medii izolate şi cu o mai aspră concurenţă la hrană, de pilda Odontogadus (Gadus) euxinus, întîlnit în exemplare ce măsoară abia 15—25 cm.
RĂSPÎNDIREA VEGETAŢIEI PE PLATFORMA CONTINENTALĂ A MARII NEGRE
Platforma continentală a Mării Negre, foarte bine dezvoltată în partea ei nord-vestică, unde fundul coboară în pantă lină pe distanţe de sute de kilometri, este acoperită de o vegetaţie formată din felurite alge şi o singură plantă fanero-gamă (Zostera).
Zona prelitorală ca şi partea superioară a zonei litorale, pînă pe la 23 m adîncime, sînt acoperite îndeosebi de o algă
brună — Cystoseira barbata — răspîndită pe suprafeţe mari* mai cu seamă pe fundurile pietroase sau de nisip consolidat. Sporadic apare şi Ulva lactuca, algă verde, comestibilă (ca salată).
O răspindire tot aşa de mare, dar ou deosebirea că nu coboară decît pînă pe la 14' m pe fundurile -nisipoase amestecate cu puţin mîl, o are iarba de mare, Zostera, plantă fanerogamă care alternează pe alocuri cu alga Cystoseira.
Zostera este o graminee cu înfăţişarea de iarbă, datorită frunzelor înguste dar lungi de aproape un metru şi cu nervurile paralele. Este singura plantă marină care, trăind cufundată în întregime in apă, îşi trage ou ajutorul rădăcinilor, din fundul pe care e fixată, substanţele nutritive şi le transformă în materii ce vor putea fi folosite, in stare vie sau moartă, de către animalele marine. Resturile cele mai fine ale ierbii de mare, fărîmiţate de valuri, formează, în golfuleţele adăpostite, ca şi pe fundurile mai adînci, unul dintre principalii componenţi ai detritusului consumat de către viermi şi moluşte, organisme care, la rîndu-le, servesc ca hrană peştilor. In stare uscată, Zostera, întîlnită în Marea Neagră sub forma ambelor specii marina.şi nanna, este folosită — sub numele de Seegras — în tapiţerie.
In pajiştile de Zostera se adăposteşte o faună specială formată din animale felurite care, ori se ascund printre tufele acestei ierbi (uinii peşti), orî se tîrăsc pa frunzele ei (melcii) sau, în fine, îşi duc viaţa cufundată în mîlul fundului (viermi, răcuşori).
Prin belşugul de viaţă ce adăpostesc, cîmpurile de Zostera: joacă un rol deosebit de însemnat în bioeconomia litoralului Mării Negre.
Pajişti imense, in partea de nord-vest a Mării Negre, formează alga roşie Phyllophora rubens, care acoperă în această mare, suprafeţe evaluate la 10 000 ha.
15&
PEŞTII DIN REGIUNEA LITORALA
Pe fundurile marine pietroase, cu stînci şi bolovani acoperiţi de alge verzi şi brune, cei mai întîlniţi peşti sînt următorii:
G u v i z i i —Gobiidele — sînt printre cei mai cunoscuţi peşti din regiunea litorală a Mării Negre. Speciile marine, mult mai însemnate din punct de vedere economic defcît cele din apele interioare, se caracterizează ca şi acestea din urmă prin : forma capului, care este lat şi turtit; două aripioare dorsale, prima scurtă şi ţepoasă ; codala rotunjită, pectoralele mari iar ventralele contopite în chip de ventuză, graţie căreia peştele se fixează pe diverse suporturi, ca stînci", bolovani, plante ete. (fig. 73—75). îndeosebi formele care trăiesc pe fundurile pietroase folosesc ventuza fixatoare în mare măsură, în timp ce acelea de pe nisipuri nu se ajută de loc de ea. De altfel, în lipsa fundurilor pietroase, guvizii evită pe acelea de nisip mobil, preferind pe cele de nisipuri mîloase fixate cu ajutorul vegetaţiei submerse — alge şi tufe de Zostera — în desişul cărora găsesc bune ascunzişuri. Slabi înotători, guvizii se hrănesc cu tot felul de animalcule, viermi, crustacee, peştişori etc. Tşi lipesc ouăle lunguieţe de pietre, alge şi stîlpii din apă.
Determinarea celor cîteva specii de guvizi întîlnite in zona litorală a Mării Negre, precum şi in lagunele cu apă salmas-tră, este destul de grea, datorită faptului că genul Gobius prezintă o mare variaţie individuală a diverselor caractere, precum şi multe varietăţi legate de maturitatea sexuală. De aceea s-au produs multei confuzii, creîndu-se peste douăzeci de specii noi, care, în realitate s-au dovedit a nu fi specii.
Afară de guvizii deja amintiţi şi care sînt principalele forme de Gobiide ale Mării Negre, pătrunzind şi în lacurile ori limanurile ţărmurene, mai merită a fi menţionat aici Gobius niger — specie curat marină, ce nu intră de loc în limanuri. Ouăle, de formă alungită, le fixează pe sub pietre, ca şi alţi guvizi.
156
Din punct de vedere economic, principalele Gobiide pescuite-în cantităţi mai mari pe litoralul romînesc sînt: a) Gobius cephalarges, guvidul obişnuit, cel mai comun atît la mare cît şi în limanurile salmastre (fig. 75) ; b) Gobius ba-tracocephalus h a n o s u 1 (fig. 73) şi c) Gobius melanoslo-mus, strung hilul (fig. 74).
Pescuitul acestor trei specii de guvizi formează — dar mai ales forma — o preocupare statornică a pescarilor de pe ţărmul nostru. Se prind îndeosebi cu paragatele (şiruri de cîrlige-cu nadă) puse pe funduri pietroase în două regiuni: în apropierea insulei Şerpilor şi între Constanţa şi Mangalia, la adîn-cimi nu mai mari de 20 m. Nada cîrligelor o formează peştişorii : aterine, hamsii, scrumbioare, ghidrini (aceştia din urmă după ce li s-au scos spinii). Toamna şi iarna, cînd procurarea acestor nade este mai grea, se folosesc bucăţele de carne de-vită sau de cal. In aceste anotimpuri, peştii mişcîndu-se mai puţin, cîrligele se pun după-amiază tîrziu; se lasă noaptea în mare şi se scot dimineaţa. Din cauza furtunilor, se pierd atunci foarte multe cîrlige. Primăvara şi vara, cînd guvizii sînt lacomi şi apucă repede nada, se pescuieşte numai ziua.
Pescarii ştiu că în martie se prinde în general guvidul mic zis strunghil, Gobius melanostomus; în mai şi iunie cade mai mult guvidul obişnuit, Gobius cephalarges, pe cînd în iulie,, august şi septembrie se pescuieşte în cantităţi mari hanusul sau hanosul, Gobius batracocepalus, cel mai apreciat de către vizitatorii plajelor.
In general se pescuiesc anual cel puţin 50 000 kg de guvizi, dar cifra aceasta a putut fi 'cu mult depăşită (în 1951, 240 000 kg).
Guvizii, slabi înotători ca toţi peştii de apă mică, prezintă-unele adaptări interesante faţă de pericolele inerente habitatului obişnuit. Astfel, în iernile cu geruri aspre, cînd marea îngheaţă la ţărm, ei caută să se refugieze la adînc. Dar dacă înainte de îngheţ cade mai întîi o zapadă abundentă, care-umple apa mării pînă la fund, aceasta îi împiedică să îugă la adînc şi atunci îngheaţă şi ei o dată cu apa. Valurile aruncă pe mal cantităţi mari de peşte îngheţat. Totuşi, dacă dezgheţul
157'
nu este brusc, s-a observat că mulţi guvizi revin la viaţă. Este dar acelaş fenomen observat şi la păstrăvii din apele de munte, care uneori îngheaţă iarna.	•
I e p u r aş u I sau cocoşelul de mare, Blennius san-guinolentiis (fig. 84), este un înotător tot aşa de slab ca şi
Fig. 84 — Iepuraşul (Blennius sanguinolentus)
guvizii, în tovărăşia cărora trăieşte. Este un peştişor mic, caracterizat prin două mici tentacule fixate deasupra ochilor. Corpul alungit şi turtit lateral este foarte bălos, fiind acoperit totdeauna cu o bogată secreţie lubrefiantă. Dorsala şi anala sînt foarte lungi; codala rotunjită ; ventralele mici, fixate jugular, adică înaintea pectoralelor. Linia laterală este arcuită în dreptul pectoralelor. Culoarea corpului este cenuşiu-cafenie, uneori cu pete mai închise. La reproducere, ia culori vii.
In Marea Neagră sînt vreo şase specii de Blennius, toate sub 15 cm lungime. Stau la apă mică, pe funduri stîncoase, ascunzîndu-se în crăpăturile pietrelor de unde îşi scot numai capul, să exploreze curioşi împrejurimile. Foarte vioi şi iuţi în mişcări, se hrănesc îndeosebi cu viermi şi moluşte. îşi depun ouăle pe alge sau pietre, tot la apă mică.	#
S-a dovedit experimental că Bleniidele au o remarcabilă memorie a locului, regăsindu-şi cuibul după ce intenţionat fuseseră îndepărtaţi de el.
Nu prezintă nici o însemnătate economică..
158
Crenilabrus griseus (fig 85), este un peşte mic (10—15 cm) cu corpul foarte comprimat lateral şi cu culori foarte variate. Arc o singură dorsală lungă, formată din 14—16 spini, urinaţi de vreo 10 radii moi ; anala are trei spini şi 8—9 radii; codala este rotunjită. Pe linia laterală are cel puţin 34 de solzi. Trăieşte la apă mică, în apropierea ţărmului, printre alge de
Fig. 85 — Crenilabrus griseus
tufele de Zostera. In Marea Neagră sînt patru specii de Crenilabrus (C. finea, C. ocelatus, C. griseus, C. quinquemacu-latus).
Viu şi în libertate, peştişorul acesta are pe el cele mai frumoase culori, atît pe solzi cît şi pe aripioare; scos din apă, îşi întunecă îndată strălucirea iar conservat în formol sau alcool şi-o pierde cu totul, păstrîndu-şi numai oîteva pete cafenii pe opercule şi pe coadă. In această privinţă seamănă cu bibanul-soare (Lepomis) din apele interioare, cu care de altfel prezintă şi unele asemănări corporale.
★
Pe fundurile de nisip consolidat amestecat cu ceva mîl, printre tufele de Zostera, trăiesc, în afară de peştii amintiţi mai înainte, şi alţii.
In primul rînd, în desişul cîmpurilor de Zostera ca şi între Cystoseira, se află nişte peştişori cu înfăţişare şi moravuri
159
ciudate. Se deosebesc de ceilalţi peşti prin aceea că au branhiile grupate sub forma unor moţuri roşii, cîte unul de fiecare parte a capului. Intre aceşti peşti numiţi Lophobratichiaţi, următorii trei sînt forme tipice zostericole :
C ă 1 u ţ u 1-de-m a r e, Hippo-campus hippocampus microco-ronatus (fig. 86) işi datorează numele formei bizare a capului, amintind un cap de cal. Corpul, nu mai lung de 15 cm, se termină printr-o coadă subţiată şi flexibilă cu ajutorul căreia animalul se agaţă de ierburile marine printre care trăieşte. Caracteristic pentru acest peştişor este, in afară de forma capului, insăşi poziţia acestuia. La Hippocampus capul nu este aşezat în prelungirea axei corpului ci formează un unghi cu acesta. Botul, alungit ca o trompă, se termină cu o deschidere bucală
r- o,*	,o*,, „ mică. In întregul lui, corpul
Ftg. 8b — Căluţul de mare (Hippocam-	» k
pus hippocampus microcoronatus) este turtit lateral şi îmbrăcat
într-o armură de plăci osoase prevăzute cu nişte prelungiri ascuţite, care, pe cap şi pe spate, par a fi adevăraţi spini. Pe spate are o singură dorsală; îndărătul deschiderilor branhiale sînt fixate pectoralele mici ; ventralele şi coada lipsesc cu desăvirşire. Căluţul de mare înoată cu ajutorul aripioarei dorsale, care bate apa repede şi continuu. In timpul mişcării, corpul pare ţeapăn şi în poziţia aceasta se înalţă ca o fantomă spre faţa apei sau înaintează în sens orizontal, cu pinlecele în sus.
Branhiile, cum am mai amintit, nu au forma obişnuită, ci sînt grupate mănunchi ca nişte moţuri roşii, cîte unul de fiecare parte a capului; spre exterior sînt protejate de opercule.
160
Hippocampus are două din însuşirile cameleonului: ochii se mişcă independent unul de altul iar culoarea corpului se schimbă după împrejurări : spaima, foamea şi durerea îl fac să pălească, hrana îmbelşugată şi bună-starea fiziologică dimpotrivă, îi închid culoarea.
Se hrăneşte cu mici crustacee, viermi, poate şi cu ouăle altor peşti. Reproducerea are loc prin iunie — iulie, cîind se împerechează. Bărbătuşul se apropie atunci de femelă, ambii în poziţie verticală, şi, încclăcindu-şi cozile, se ating prin linia mult curbată a pîntecelui; femela elimină cîteva ouă care cad într-un fel de buzunar format prin alipirea a două pliuri membranoase, existente numai pe pîntecele masculilor. Se împerechează de cîteva ori, pînă ce buzunarul incubator se umple cu ouă, după care se închide ; în interiorul lui ouăle sînt fecundate prin secreţia seminală a masculului care le poartă. Mai tîrziu, puii părăsesc punga incubatoare printr-un orificiu aşezat la partea ei anterioară, roind în apă ca nişte mărunte semne de întreibare.
Datorită formei lui bizare cît şi felului particular de viaţă, căluţul-de-mare a jucat un rol însemnat în medicina primitivă a popoarelor vechi. Se poate ţine uşor în acvarii cu apă de mare. Se vinde uneori şi uscat, păstrîndu-şi forma datorită tegumentului dur.
Tot în grupa peştilor Lophobranchiaţi aparţin genurile Sytvgnatus şi Nerophis.
Acul-de-mare, Syngnatus, are în Marea Neagră cinci specii, dintre care una, S. typhle, este comună şi în Mediterana. Este un peştişor lung şi subţire ca o andrea, ajungînd pînă la 30 cm. Capul este aşezat normal în prelungirea corpului; acesta se subţiază mult către partea posterioară, terminată printr-o mică înotătoare codală ; anala şi pectoralele sînt foarte . mici (fig. 76).
Aţa-de-mare, Nerophis, şi-a pierdut toate înotătoarele afară de dorsală ; coada este transformată într-un organ apucător. Corpul, foarte alungit şi foarte subţire, este acoperit cu o armură de plăci osoase aşezate una după alta. Spre deose-
|1 — Peştii din apele R.P.R. — c. 7641
161
bire de ceilalţi Lophobnanohi, masculii de Nerophis nu au buzunar incubator pentru ouă, acestea dezvoltîndu-se între faldurile pe care le formează pielea de pe pîntece.
Laolaltă cu Gobiidele întîlnite printre Zostere, se găseşi.e Aphya minuta, peştişor mic (pînă la 5 cm), cu corpul alb şi transparent, acoperit cu solzi ce cad uşor (fig. 87). Prima
dorsală are 4—5 raze ; a doua, sensibil depărtată de prima, are un spin şi 11—14 radii moi. Capul şi întreg corpul sînt foarte turtite lateral. Prin transparenţa corpului se vede vezica înnotătoare; corpul este stropit cu puncte şi mici pete negre sau roşcate. Formă pelagică litorală se apropie în cîrduri de ţărm, mai cu seamă o dată cu curenţii, reci; la ţărm preferă	pajiştile de Zostera,	la adăpost de valuri.	Evită apa
dulce şi	nu intră în limanuri.	Fără nici	o valoare.
* .
Pe fundurile de nisip mobil, nefixat de vegetaţie, lista peştilor întîlniţi este mult mai bogată. Tipici bentonici, adică trăind direct pe fund, aproape îngropaţi în nisip sînt Pleuro-nectidele — calcanul, limba-de-mare şi cambula.
Dintre acestea, calcanul şi limba-de-mare sînt specii exclusiv marine pe cînd cambula intră şi în lacurile ori lagunele cu apă salmastră, în Razelm de pildă ; de aceea a fost descrisă printre peştii apelor interioare. Toţi Pleuronectizii sînt peşti asimetrici, a căror poziţie naturală	este aoeea	culcată pe
o parte.	In cursul dezvoltării,	puii, care	la început	sînt sime-
H2
trici bilateral, încep să înoate pe o coastă, care devine faţa inferioară a animalului. Ochiul de pe această parte trece alături de celăialt, pe faţa superioară, care se colorează în cafe: niu-gălbui, în timp ce faţa inferioară rămîne albă. La adulţi deci, ambii ochi sînt aşezaţi pe aceeaşi parte a corpului, anume pe aceea care priveşte în sus. Numai exemplarele foarte tinere, pînă la 1 cm sînt simetrice şi înoată normal, adică cu muchia spinării în sus, ambele laturi — dreapta şi stînga — ftind la fel conformate şi colorate. Trăiesc în larg pînă începe modificarea descrisă, cînd vin să se aşeze pe funduri puţin adînci, în general nu mai jos de 100 m. Preferă, fundurile nisipoase sau cu pietriş mărunt, pe care le răscolesc în căutarea hranei. Nisipul îl răscolesc cu aripioarele, îngropîndu-se cu totul încît nu li se văd decît ooii bulbucaţi, verzui.. Prezintă fenomenul de homocromie variabilă, potrivindu-şi culoarea corpului după aceea a fundului pe care stau.	.
înotătoarele dorsală şi anală, foarte dezvoltate, tivesc corpul ca un franj continuu; codala este rotunjită ; pectoralele sînt situate normal, cîte una pe fiecare latură a corpului ; ven*. tralele sînt împinse mult înainte, avîtid inserţie jugulară.,
Ouăle Pleuronectidelor înoată libere şi răzleţite, parte din planctonul marin.	.	.
Calcanul, Rhombus (Scophthalmus) maeoticus (fig,*88)'; are corpul rombic, puternic turtit lateral, cu ambii ochi pe partea stîngă, peştele stînd culcat pe dreapta. Pe piele are butoni osoşi, ascuţiţi, răspîndiţi printre solzii mici. Faţa superioară este cafenie-gălbuie, pătată. Linia laterală este boltită în dreptul pectoralelor.
Se hrăneşte cu crevete, crustacee, moluşte,-dar şi cu peşti (scrumbii, stavrizi). Primăvara, prin aprilie-mai se apropie de ţărm pentru a-şi lepăda icrele. Calcanul ajunge pînă la 100 cm lungime şi' 10 kg greutate, fiind cel mai mare Pleuro-nectid din Marea Neagră. Are carnea albă, deosebit de gustoasă, consumîndu-se fiartă sau prăjită.
Se pescuieşte tot anul cu „plasele de calcan11 şi cu para-gatele (şiruri de cîrlige cu nadă). Prinzîndu-se în cantităţi
163
mari, pînă la 650 000 kg anual, este unul din oei mai valoroşi peşti marini de la ţărmul nostru şi care, de aceea, ar merita mai multă atenţie.
Fig. 88 — Calcan (Rhombus (Scophthalnrus) maeoticus)
Foarte rar întîlnit în Marea Neagră este calcanul mic, Rhombus laeuis, de maximum 60 cm şi care nu are* buton! osoşi.
Limba sau şoârecele-de-mare, Solea hasuta
ig. 89 — Limba de mare (Solea nasuta)F
(fig. 89) este tot un peşte foarte turtit lateral; are corpul oval-alungit, nu rombic. Stă culcat pe stînga, ochii foarte apropiaţi fiind pe dreapta. Dorsala şi anala sînt foarte lungi; codala rotunjită; pectoralele mici, cu a pată neagră spre virfuri, situate în poziţie normală ; ventralele sînt extrem de mici. Linia laterală este dreaptă ; solzii foarte mici. Faţa superioară este de culoare cafenie cu pete mai închise.
Trăieşte pe fundurile nisipoase din apropierea ţărmului, fiind însă mai rară decît calcanul şi cambula. La ţărmul ro-mînesc ilimba de mare se pescuieşte obişnuit in exemplare măsurînd 15—25 cm în lungime.
Pe fundurile nisipoase din zona litorală trăieşte vatosul sau vulpea de mare, Raja clavata (fig. 90). Este un peşte lat, cu corpul rombic, turtit de sus în jos şi terminat printr-o coadă subţire, prevăzută cu două înotătoare dorsale şi cu un rudiment de aripioară codală. Faţa superioară este cafeniu-cenuşie, cu pete mai limpezi, neregulate; imită în general
165
culoarea fundului. La partea anterioară se vede botul ascuţit şi ochii simetrici. Faţa inferioară, albă, poartă gura larg despicată şi cinci perechi de deschideri branhiale aşezate simetric. Pielea este aspră, cu ţepi mărunţi, indivizii adulţi avînd
pe ea, îndeosebi în dreptul spinării, spini cu vîrful încovoiat, aşezaţi în şir. Pectoralele mari ocupă în întregime, ca un fald continuu, laturile corpului; ventralele mici sînt divizate la masculi în doi lobi inegali; anala lipseşte. Vatosul măsoară obişnuit 70—100 cm.
Stă ziua pe fund, îngropat aproape în întregime în nisip sau mîl, de unde pîndeşte atent în jur ; cum zăreşte prada, formată în special din crevete, cambule şi barbuni, se repede ca fulgerul şi o înşfacă. O dată cu amurgul începe să se agite şi devine foarte activ noaptea, cînd vînează intens.
166
Atunci parcurge distanţe mari, explorînd porţiuni întinse de fund marin în a cărui imediată vecinătate înoată. îşi simte prada „pipăind" fundul cu aripioarele şi cu faţa inferioară a corpului, foarte	sensibilă, în	opoziţie cu	cea	superioară
aproape insensibilă. Cum atinge în treacăt un animal, îl acoperă ou corpul, îl înhaţă cu gura şi îl înghite mestecîndu-!. O dată sătul, vatosul urcă spre faţa apei, înotînd în felurite chipuri. înotul este produs prin mişcarea ondulată a pectoralelor, valul format propagîndu-se dinainte îndărăt; coada, deşi subţire, îi serveşte drept cîrmă. în sens orizontal, înotul Rajei seamănă cu	plutirea lină	a păsărilor	de	pradă ; cînd
urcă spre faţa apei, mişcă aripioarele parcă ar dansa. în Marea Neagră, Raja clavata stă la adîncimi de 70—80 m în tovărăşia calcanului,	apropiindu-se	de ţărm o	dată cu acesta
primăvara, spre a	se reproduce. Depune atunci	6—10 ouă,
iiecare ou fiind închis într-o capsulă cornoasă, terminată în cele patru colţuri cu nişte prelungiri ou care se agaţă de plantele de apă; după ieşirea puilor, capsulele goale sînt aruncate de valuri pe plajă.
In Romînia vatosul nu are valoare economică. în alte ţări (Franţa, Belgia) carnea de Raja clavata este apreciată ca o delicatesă. La noi se pescuiesc anual cîteva mii de kilograme (în 1953, 32 000 kg), folosindu-se uleiul extras din ficat.
' Pisica de mare, Trygon pastinaca, este tot de formă romboidală şi cu perfectă simetrie bilaterală; nu are ghimpi pe corp ci un singur spin lung şi ascuţit ca un stilet zimţat, aşezat mai sus de mijlocul cozii (fig. 91). Cînd este apucat sau lovit, peştele îşi încovoaie coada şi caută să introducă spinul în obiectul ce i-a produs supărarea ; de aceea pescarii se feresc să-l apuce cît este viu. Din spinul de Trygon unii indieni din America îşi fac vîrfuri de săgeţi.
Culoarea este neagră-găibuie pe faţa superioară şi albă-murdar pe cea inferioară. Ajunge pînă la un metru lungime şi 5—6 kg în greutate. Se hrăneşte cu peşti (stavride, lufari), crustacee (crevete, crabi). Puii ies gata formaţi din corpul matern. Num;le de pisică îi vine de la sunetele ce amintesc
167
Fig. 91 — Pisică de mare (Trygon pastinaca)
un tors de pisică, pe care le scoate atunci cînd este pusă pe uscat, unde de altfel rezistă o bună bucată de timp.
La ţărmul romînesc se pescuieşte sporadic îndeosebi vara şi toamna, folosîndu-se din ea numai ficatul din care se extrage uleiul.
Trygon ca şi Raja sînt peşti Selacieni, adică din neamul rechinilor; de rechinii adevăraţi se deosebesc tocmai prin forma corpului, care este turtit dorso-ventral.
Pe fundurile niisipoase se întîlneşte uneori bo u l-d e-m are, Uranoscopus scaber (fig. 92), specie comună în mările calde. Se caracterizează printr-un cap mare, diform, corpul rotunjit subţiindu-se conic spre coadă ; deschiderea bucală, împinsă la partea superioară a capului, este aproape verticală. îndărătul operculelor are doi ţepi conici, încovoiaţi, ce amintesc de coarnele unui bou.
Are două dorsale, prima numai din trei spini, este neagră cu o pată albă; a doua are un spin şi 13 radii moi; anala are 13—14 raze, pectoralele sînt mari. Culoarea generală este cafeme-cenuşie, închisă, cu mici puncte alburii, parcă ar fi stropit cu făină. Ochii mici şi bulbucaţi privesc mereu în sus, spre cer; de aici i se trage numele de „Uranoscopus"; cu ei cercetează împrejurimile şi pîndeşte atunci cînd corpul este cufundat aproape cu totul în nisip. Pe buza inferioară îi atîrnă un tentacul viermiform pe care îl mişcă în toate direcţiile şi cu care se pare că atrage prada, formată din tot felul de peştişori. Obişnuit nu trece de 30 cm în lungime.
Biologie asemănătoare cu a boului-de-mare, cu care este înrudit îndeaproape, are dragonul sau dracul-de-mare Trachinus draco. Măsoară pînă la 30 cm, are corpul mult turtit lateral cu spinarea aproape dreaptă. Deschiderea bucală este oblică iar ochii sînt aşezaţi deasupra capului lăţit. Prima dorsală, scurtă, este formată din şase spini ; a doua, mult mai lungă, are cca. 30 de raze deopotrivă de înalte; anala foarte lungă, numără 30—33 de raze; ventralele sînt fixate jugular ; codala este trunchiată drept. Culoarea este pe spinare roşcat-cenuşie, pe laturi cu dungi mai închise, înclinate oblic
169
dinainte-îndărăt; are puncte albastre şi cărămizii, neregulate, pe opercule şi pe cap. Opereulele au ţepi (fig. 93).
Dracul-de-mare trăieşte pe fundurile adinei dar nisipoase, în care se îngroapă, pindindu-şi de acolo prada formată de obicei din crevete, peştişori etc., după care se aruncă ou iuţeala fulgerului; apoi cu ajutorul aripioarei anale se înfundă din nou în nisip aşa de bine îneît numai cu multă atenţie i se pot vedea ochii rămaşi neacoperiţi.
Din antichitate se ştie că înţepăturile acestui peşte sînt foarte dureroase. înţeapă cu spinii primei1 dorsale dar şi cu cei operculari, la baza cărora se află adevărate glande cu venin,
Fig. 93 — Dragon, drac de mare (Trachinus draco)
a căror secreţie se prelinge de-a lungul ţepilor foarte ascuţiţi. Veninul vărsat în rană produce acolo o puternică inflamaţie,
170
însoţită de dureri intermitente în tot corpul, senzaţii' de asfixiere şi delir. Adulţii măsoară 10—30 cm. Carnea este gustoasă.
U v a, Ammodytes cicerellus (fig. 94) este un peştişor lung* de 6—18 cm, cu carpul cilindric şi botul ascuţit, falca inferioară depăşind mult pe cea superioară. Are înotătoarea dorsală şi cea anală lungi. Codala, separată de dorsală şi anală, este bifurcată; ventralele lipsesc. Stă ziua înfundat în nisip, ieşind mai mult noaptea la vînat. Ii place apa rece, apărînd la ţărm în cîrduri o dată cu curenţii reci din adîncime. Cade uneori la taliane, pescarii folosind-o ca nadă la undiţe, cîrlige etc.
Scorpia-de-mare sau scorpionul, Scorpaena por-cus, are înfăţişarea bizară : capul mare este înarmat cu spini şi ţepi îndreptaţi în toate direcţiile; corpul, acoperit cu solzi ctenoizi, poartă — ca şi capul de altfel — unele proeminenţe pieloase şi ghimpoase (fig. 95). Şi iripioarele sini cu ţepi, la dorsală numărul acestora (11—12) întrecînd pe acela al radiilor moi (9). Spinii dorsalei şi cei trei de la anală varsă în rana produsă de ei un venin secretat de anumite celule glandulare. Scorpia îşi schimbă culoarea după stratul pe care stă, aceasta face să fie şi m'ai temută de pescarii care nu sînt bucuroşi cînd găsesc în plasele lor acest peşte. Trăieşte pe funduri pietroase, presărate cu pietre acoperite de alge. Ajunge pînă la 30 cm.
Dacă se jupoaie de piele, îndepărtînd şi ţepii veninoşi, scorpia de mare este bună de mîncat.
Un peşte ciudat, prin faptul că poate „merge“ pe fundul mării, este rîndunica de mare, Trigla lucerna, de culoare roşiatică, cu capul mare, colţuros şi învelit într-o armură de plăci osoase. Are două dorsale depărtate una de alta, prima scurtă cu 9—10 spini, a doua mai lungă ; anala de asemenea este lungă. înaintea pectoralelor foarte dezvoltate se găsesc trei raze izolate, ca nişte degete lungi, care se mişcă independent şi graţie cărora corpul se poate tîrî pe fund. Aripioarele ventrale sînt inserate lingă pectorale. Solzii sînt mici (fig. 96).
înoată cu ajutorul pectoralelor mari şi frumos colorate şi pe care le deschide şi închide alternativ, ca pe nişte aripi.
Oriei este scoasă afară din apă, rîndunica de mare produce un zgomot ca un sforăit, produs probabil de forfecarea între ^ele a osişoarelor operculare.
Se hrăneşte cu peştişori, moluşte, crustacee. Cade mai
Fig. 96 Rîndunică de mare (Trigla lucerna)
mult la taliane in exemplare de 10—60 cm. Carnea este albă,, gustoasă, deosebit de apreciată de cunoscători.
Z ă r g a n u 1, Belone belotie euxinii, are corpul foarte* alungit şi botul .la fel, ca un plisc de sitar (iKg. 97). Este colorat în verde-albăstrui pe spinare şi argintiu pe pînteoe. Exemplarele obişnuite măsoară 30—60 cm. Toate aripioarele-au numai radii moi; dorsala şi anala sînt aşezate mult îndărăt, aproape de codală ; la fel sînt aşezate şi ventralele. Oasele sînt verziul, datorită pigmentului pe care-'l conţin (bili-verdină).
Este un peşte de suprafaţă, care se apropie în cîrduri de-ţărm. Are mişcări iuţi, sărind adesea din apă, unde cade apoî cu coada în jos. Se hrăneşte cu peştişori, îndeosebi cu hamsii, uva etc. Icrele mari (3—4 mm) sînt bentonice. Deşi are o carne tare şi slabă, totuşi este apreciată. Se pescuieşte din> primăvară pînă în toamnă, (dar cu deosebire în octombrie)^ pînă la 55000 % anual.
Tot printre tufele de Zostera se găsesc din abundenţă : un guvid mic de 3—5 cm, Pomatoschistus micropst care constitue hrana preferată a vatosului; şi încă trei specii de guvjzi, dintre-care două pătrund şi în apele sălcii ; apoi ghidrinul sau p e ş t e 1 e-c u-g h i m p i, Gasterosteus aculeatus (fig. 72) ,. p ă 1 ă m i d a-d e-b a 11 ă sau o s a r u 1, Pygosteus platygaster (fig. 64) şi exemplare tinere de lufari, barbuni, chefali; mi-lacopi etc.
In pătura de apă de deasupra celor trei categorii de funduri amintite — funduri pietroase, de nisip consolidat şi de-nisip mobil, dar cu deosebire în apropierea masivelor de vegetaţie submersă, îşi duc viaţa, mai aproape sau mai departe de ţărm, în căutarea condiţiilor optime de temperatură, sa-linitate şi hrană, cîrduri de aterine, „obleţii Mării Negre".
Atherina hepşetus (fig. 98), nu depăşeşte 15 cm. Are corpul lunguieţ, acoperit cu solzi bine dezvoltaţi, cu două dorsale depărtate una de alta ; pectoralele sînt inserate sus, anala este relativ lungă, codala adine scobită. Intre opercule şi coadă se întinde de fiecare parte a corpului, o bandă argintie uni-
17$
t
Fig. 98 — Aterină (Atherina hepsetus)
+—Fig. 97 — Zărgan (Belone belone euxinii)
form de lată, ce acoperă rîndul al cincilea de solzi (număraţi de sus) şi jumătate diin cel de-al patrulea şi al şaselea. Gura este oblică, iar mandibula mai lungă ca maxila.
La cealaltă specie, Atherina mochon pontica, dunga argintie ocupă un singur rînd de solzi. De fapt, această specie este mult mai frecventă ca prima.
Peşti exclusiv de ţărm, ţinindu-se în cîrduri la apă mică, Atherinele preferă apa liniştită a golfurilor sau a porturilor. Se hrănesc cu mici animalcule, repezindu-se lacome la nada cîrligelor cu care se pescuiesc tot anul. Au însemnătate economică prin cantităţile considerabile în care se prind uneori; se consumă proaspete (prăjite) sau sub formă de marinată („frittura marinata“ a italienilor).
Constituie o bună nadă pentru cîrligele cu care se prind alţi peşti mai valoroşi. La noi producţia de aterine poate depăşi 350 000 kg.
★
Fundurile cu mîl argilos, slab dezvoltate la ţărmul Mării Negre, formează habitatul normal pentru puţine specii de peşti.
Bar bunul, Mullus barbatus ponticus (fig. 99) se caracterizează prin culoarea roşiatică a corpului, cu sclipiri argintii pe pînteoe şi prin cele două fire lungi de sub bărbie. Botul este trunchiat, aripioarele gălbui, coada bifurcată. Pe spate are două dorsale separate, prima cu şapte spini, a doua cu un spin şi opt radii moi.
Barbunul trăieşte pe fundurile miloase, hrănindu-se cu moluşte şi crustacee mici, la găsirea cărora se ajută de cele două mustăţi, adevărate organe tactile. Se reproduce din iunie pînă în august, lepădîndu-şi icrele pelagice mai ales în zona nord-vestică, puţin adîncă, a Mării Negre. In apropierea ţărmului romînesc, barbunii vin îndeosebi primăvara pentru reproducere dar şi în cursul verii, aduşi de curenţii reci din adîncime, curenţi numiţi în ruseşte „halodnic“ şi care aduc cu ei şi meduza Aurelia aurita. Barbunul depăşeşte rar 25 cm.
175
Avînd carnea fină şi gustoasă, barbunii se pescuiesc la riot intens.
Rudă apropiată cu mihalţul din apele dulci, fiind, ca şl
acesta, un reprezentant al faunei boreale, este g a 1 e a, Gai-dropsarus mediteraneus. Are trei mustăţi, două înaintea nărilor şi a treia sub bărbie. Are două înotătoare dorsale, prima foarte scurtă şi joasă, cu excepţia primului radiu care este mai dezvoltat; a doua este foarte lungă şi . relativ înaltă. Lungă este
şi anala care ocupă aproape întreaga muchie ventrală a corpului; codala este rotunjită (fig. 100). Culoarea corpului este
176
brună-gălbuie cu pete închise, rotunde. In nomenclatura veche icest peşte se numea Motella tricirrhata.
Motella se întîlneşte şi pe fundurile pietroase acoperite cu alge, printre care se furişează repede, tîrindu-se. Stă de obicei imobilă pe fund, mişcînd numai mustăţile cu care îşi
Fig. 101 — Cordea (Ophidium barbatum)
momeşte prada, peştişori şi crustacee. Ca şi la mihalţ, reproducerea are loc iarna. Măsoară maximum 50 cm.
Cordeaua, Ophidium barbatum este un peştişor care poartă sub bărbie două mustăţi bifurcate şi care reprezintă în realitate ventralele modificate. Caracteristic este că dorsala, codala şi anala sînt unite între ele, formînd de fapt o singură înotătoare nepereche ce tiveşte corpul în întregime şi a cărei margine este colorată în negru (fig. 101). In această înotătoare unică, dorsala numără aproape 140 de radii, anala aproape 120. Cordeaua are culoarea cărnii şi măsoară pî/nă La 30 tm. La noi se prind exemplare izolate primăvara.
Fundurile acoperite cu bancuri de midii vii sînt locurile de iernat ale Sturionilor, şi în special ale puilor lor. Tot aici se retrag să hiberneze, între alţi peşti, şi calcanii, după ce s-au reprodus în apropierea ţărmului. Pescarii îi urmăresc pînă pe la 80 m adîncime, de unde calcanii dispar o dată cu toamna, trăgîndu-se La adînc pe aceste funduri, acoperite cu-unmîl fin, albastru-verzui, plin de scoici de Mytilus. Acesta este habitatul preferat pentru Motella, ca şi pentru rechinii Mării Negre (Squalus).
★
12 ~ Peştii drp apele R.P.R. — c. 7641
177
Ma,i spre adînc urmează funduri miloase, acoperite cu scoici şi alge moarte; în schimb aici găsim o bogată vegetaţie de Phyllophora, algă_ roşie, deosebit de bine dezvoltată între 30-50 m adîncime. Dintre peşti trăiesc aici diverşi Gobius, Ammody-
tes, precum şi peştişorul cu moravuri ciudate numit Lepado-gaster.
Lepadogasttr gouam are toate aripioarele rotunjite, dor-xv sala şi anala fiind împinse mult \J îndărăt. Dedesubtul toracelui se află o dublă ventuză, formată din contopirea ventralelor şi a pectoralelor şi graţie căreia animalul se fixează pe pietre sau scoicile goale ; părăseşte această poziţie numai atunci cînd se repede după pradă sau în faţa vreunui pericol. Culoarea corpului este roşie, uneori brună-ver-zuie. Nu depăşeşte 8 cm în lungime (fig. 102).
Pe aceleaşi funduri trăiesc exemplare răzleţe de Motetlaşi Scorpaena, precum şi Gadus (Odonlogadus)	euxinus (nu-
mit popular megit sau bacaliaj), specie proprie Mării Negre (fig. 103). Este un peftefillTape reci, ţinîndu-se de aceea la adîncime, unde îşi leapădă icrele iarna. Este rudă apropiată cu Gadus morrhua, specie atît de valoroasă şi abundentă în Marea Nordului şi Atlanticul septentrional, unde face obiectul unui pescuit deosebit de activ ; acest Gadus morrhua — care n-are nimic de-a face cu morunul de la noi — dă, pe lîngă carnea gustoasă, untura de peşte medicinală, extrasă din ficatul lui. Odontogadus constituie iarna principala hrană a moronului din Marea Neagră.
Fig. 102 — Lepadogaster gouani
A — privit ventral.; B — privit lateral
178
Rarele exemplare de Gadus euxinus pescuite în dreptul litoralului romînesc, măsoară obişnuit 15—25 cm. Siavaintul rus Zer nov a găsit !a adîncimi mai mari, acolo *unde — spune
Fig. 103 — Bacaliar (Gadus (Odontogadus) euxinus)
el — iernează păslruga. o formă de G. euxinus, mă?urmd pînă la 60 cm.
PEŞTII DIN REGIUNEA PELAGICA
In această categorie intră, pe lingă speciile de larg şi care nu se prind decît în exemplare izolate de către pescarii ţărmului romînesc, şi acele specii care se apropie, în anumite epoci ale anului, de litoral, unde fac obiectul unui pescuit mai mult sau mai puţin activ.
Scrumbiile albastre, Scomber scombrus (fig. 104) au corpul fusiform, puţin turtit lateral dar mult subţiat spre coadă. Pe spate sînt frumos colorate în albastru-verzui, cu dungi închise în zig-zag; pîntecele alb-argintiu. Pe spinare, două înotătoare mult depărtate între ele; după cea de-a doua» ca şi după anală, se află 5—6 înotătoare foarte mici numite pinule. Pe laturile cozii subţiate are două creste (carene) puţin proeminente. Ochii sînt mairi.
Scrumbia albastră ajunge pînă la 40 cm lungime. Preferă apa rece dln^adînc şi nu se apropie de ţărm decît dacă apa de aici nu trece de 16°. îndată ce această temperatură este depăşită, se trage la adînc. Trăieşte în cîrduri mari, migrînd în cău-
179
tarea hranei; aceasta constă din organisme pelagice, îndeosebi crustacee şi puii unor peşti ale căror cîrduri sînt urmărite de scrumbiile albastre-
Reproducerea are loc primăvara devreme în Marea de Mar-mara, în condiţii încă nu bine precizate ; ouăle, mici şi foarte multe, plutesc în apă la diverse adîncimi. Datorită faptului că prin Bosfor intră .p-ui de scrumbii, lungi de oel puţin 9 cm, s; admite că scrumbiile albastre ce se prind în drepţii ţărmului nostru nu se reproduc în Marea Neagră — a cărei apă sub 180 m este infectată cu gaze otrăvitoare — ci în Marmara sau poate chiar în Mediterana, de unde pătrund în marea noastră. Exemplarele slabe prinse primăvara de timpuriu, cînd încep a se apropia de ţărmul romînesc se numesc ci ros şi se dau în comerţ sărate şi uscate sub numele de ţ i r i.
Cad la taliene îndeosebi în mai-iunie ciad trec spre nord, dar pescuitul lor continuă pînă în octombrie-noiembrie, cînd se întorc spre sud şi cînd sînt grase. Scrumbiile albastre sînt foarte apreciate, consumîndu-se proaspete, sărate, afumate sau sub formă de marinată.
La noi se pescuiesc anual 100 000—200000 kg. In comerţ, exemplarele mici, de 15—22 cm se numesc cui aride, numai acelea ce trec de 22 cm fiind adevăratele scrumbii albastre. Pe ţărmul bulgar se pescuiesc anual peste 2 000 000 kg.
Valoarea nutritivă a acestui peşte merită a fi amintită. In 500 g de carne proaspătă (fără măruntaie) se găsesc : 56 g substanţe albuminoide şi 25 g grăsimi, iar la scrumbiile afumate, pentru aceeaşi cantitate de came, se găsesc 80—92 g albumine şi 4—30 g grăsimi.
Specia Scamber colias, rară la noi, posedă vezică înotătoare.
Pălămida Sarda sarda, Pelamys sarda (fig. 105) seamănă ca înfăţişare generală cu scrumbia albastră, de care se deosebeşte prin aceea că ambele dorsale sînt aşa de apropiate una de alta că aproape se ating; prima dorsală cu 21—24 de spini, este mai lungă decît a doua. îndărătul acesteia, ca şi îndărătul analei, se află 7—9 pinule. In Marea Neagră, pălă-
180
mida se reproduce in două zone, situate in jumătatea răsăriteană a acestei mări. Iernează în Marea de Marmara.
La noi se pescuiesc pînă la 200 000 kg., de pălămidă, de 20—50 cm lungime ; exemplare mai mari se importă, cu deosebire din Turcia. Incepînd din 1954 se prind cantităţi importante în dreptul ţărmului romînesc, mai ales în larg, cu plase înconjurătoare (gîr-gîr).
Rudă apropiată cu pălămidă, este t ho nul, Thunnus thynnus, din Mediterana ; la noi se pescuiesc rareori exemplare izolate. Pe spinare are nouă. pinule, iar pe pîntece opt. Prima dorsală cu 14 spini. Culoarea corpului: spatele este vînăt, laturile şi pîmteceile cenuşii ou pete argintii.
Foarte bun înotător, thonul desfăşoară o forţă aşa de mare încît rupe cele mai rezistente plase. In Mediterana ca şi în Marea Nordului unde este mult răspîndit — totdeauna în regiunile bogate în heringi sau alte specii ce trăiesc în cîrduri — thonul ajunge, la trei metri lungime şi 500 kg greutate ; la noi se pescuiesc exemplare mult mai mici şi sporadice.
Oarecare asemănare cu scrumbia albastră, ca formă şl colorit are stavridul, Trachurus mediteraneus (fig. 106). In Marea Neagră rareori depăşeşte 20 cm. Corpul este fusiform, capul ascuţit iar coada subţiată. Are două dorsale, prima scurtă formată din opt spini, a doua lungă cu un spi'n mic şi 32 de radii; în faţa analei, cam la fel de lungă (26—29 radii), prezintă alţi dai spini separaţi de ea ; pectoralele sînt mari, codala adînc scobită. Linia laterală, curbată în dreptul pectoralelor, poartă solzi aspri, care spre coadă apar ca adevărate scutele ghimpoase, ce formează cîte o cârmă ascuţită de fiecare parte a corpului.	...
Stavrizii maturi trăiesc mai mult izolaţi, la adîncime, urmărind cîrdurile de peştişori ce le formează hrana. Exemplarele tinere stau cît mai multe, adesea în tovărăşia meduzelor, între ale căror filamente urticante caută instinctiv apărare la pericol. Preferă apele mai calde. Au carnea albă, grasă ce se consumă mai mult prăjită sau sărată. Este un peşte însemnat
182
în pescuitul nostru marin, prinzîndu-se anual pînă la 600 000 kg stavrizi. Este peştele care la ţărmul romînesc cade cel mai mult la taliane. 4re ouă pelagice.
In ultimii ani a apărut şi o formă uriaşă de stavrid, ce depăşeşte 1 kg.
îndeaproape înrudit :u stavridul este 1 u f a -r u 1, Pomaiomus satta-trix (fig. 107), de dimensiuni mai mari — pînă la 90 cm — şi cu carnea la fel de apreciată. Se deosebeşte de stavrid, cu care de altfel seamănă prin cele două dorsale lungi, prin faptul că : a) nu are linie laterală ghimpoasă şi b) înaintea analei se află un singur spin izolat. Falca inferioară, puternică, depăşeşte pe cea superioară.
Este un straşnic răpitor, urmărind cu nesaţ cîrdurile de peşti uin adîncime, mai ales pe acelea de.- stavrizi, în care face «adevărate ravagii. Se apropie de
Fig. 106 — Stavrid (Ţrachurus rr editeraneus)
183
ţărm numai cînd apa se încălzeşte şi rămî»ne aici uneori timp îndelungat. Se pescuieşte îndeosebi vara şi toamna. Se reproduce în mai şi iunie. In unii ani s-au prins la taliane 63 000 kg lufari.
Spre deosebire de barbuni şi de scrumbiile albastre, care, preferind apa rece se apropie de ţărm primăvara devrem:, sta-
vrizii şi lufarii, dimpotrivă, apar mai tîrzi-u, după ce apa mării s-a mai încălzit. De aceea ultimele două specii se pescuiesc toată vara, în mari cantităţi, de-a lungul ţărmului. Cînd curenţii reci (,,halodnicu) sie apropie de ţărm, stavrizii şi lufarii se retrag spre larg; dacă n-au timp să o facă, cad într-un fel de toropeală şi pot fi prinşi cu uşurinţă în apropierea malului.
Chefalii, diverse specii de Mugii — descrişi printre peştii de ape interioare — pot fi consideraţi specii marine întrucît trăiesc, de fapt, în largul mării şi numai primăvara se apropie de ţărm, intrfnd şi în lagunele literale salmastre.
După Borcea, in Marea Neagră există patru specii de che-îali, cu variate denumiri comerciale. Cel mai mare este 1 a b anul, Mugii cephalus (fig 69), cu talia maximă observată de 62 cm şi cîntărind pînă la 3,20 kg; apoi platarinul, M. ramada, cu talia maximă observată de 42 cm ; de aceeaşi dimensiune este şi s i n g h i 1 u 1, M. auratus (fig. 70), exemplarele
134
tinere, de la 10—20 cm, iiind numite ilarii; ostreinosul M. saliens, cu talia maximă observată de 37,5 cm.
Reproducerea chefalilor are loc vara, în iulie—august.
In afară de pescuitul la gardurile ce închid lagunele unde se ştie că au intrat, chefalii se prind la ţărmul nostru cu pros-tovolul, cu năvodul cu cozoroc şi, în nopţile fără lună, cu rogojina. în anii buni, producţia lor depăşeşte 1 000 000 kg.
H am s ii le, Engraulis encrasicholus ponticus (fig. 108), sînt cele mai preţioase „sardele“ din Marea Neagră. Peştişori ce rareori depăşesc 15 cm, caracterizaţi prin: a) falca superioară depăşeşte pe cea inferioară şi b) gura este larg despicată, colţurile ei trecînd mult îndărătul ochilor. Spinarea rotunjită este albăstruie-verzuie iar pîntecele argintiu. Are o singură dorsală mică ou 15—18 raze. Pe rădăcina fitcărui lob al codalei se află cîte o placă lunguiaţă, provenită din contopirea cîtorva solzi. Pe corp, solzi mari, slab fixaţi.
Specie universal răspîndită în mările ţănmurene afle Europei, forrnînd obiectul unui intens pescuit pe litoralul francez al Mediiteranei, în Sicilia şi mai restrîns în Marea Nordului (Zuidersee). Pe Riviera se prind anual peste 1 000 000 kg „an-chois“. Se reproduc vara în larg, ouăle mici plutind la faţa apei; puii, care ajung toamna 7—8 cm, se apropie de ţărm în
Fig. 108 — Ham sie (Engraulis encrasicholus ponticus)
cîrduri, hrănindu-se cu crustacee mici. Iarna se trag la adînc, reapărînd primăvara următoare, cînd au 12—13 cm şi se reproduc pentru prima oară; peste un an depăşesc 14 cm şi se
185
reproduc pentru a doua oară, după care probabil mor, căcî exemplare mai bătrîne ca 2 ani nu se găsesc.
îndată după pescuire, li se îndepărtează capetele şi măruntaiele şi se pun la sare sau în oţet; primii se numesc »sardele‘S ultimii „anchois". La ţărmul nostru se pescuiesc din primăvară, pînă toamna tîrziu exemplare mature, care măsoară 10—17 cm.
In 1954 s-au pescuit la noi peste 1 200 000 kg de hamsii.
Sardeaua, Sardina pilchardus sardina, apare în exemplare izolate, în răstimpuri, în apropierea ţărmului nostru ; mai înainte apărea în mici cîrduri. Aminteşte ca aspect generat scrumbia de Dunăre, rareori trecînd de 20 cm. Este colorată îri albastru-verzui pe spate şi argintiu pe pîntecele rotunjit. Oper-culul striat are reflexe aurii. Gura este mică. Are o singură dorsală. Peşte foarte lacom, culegîndu-şi, la fel ca şi crapul,, hrana de pe fund ; preferă crevetele.
La ţărmul britanic sau francez, ruda ei Sardina pilchardus,. face obiectul unui pescuit intens ; fierte în untdelemn şi puse în cutii de tablă, simt cunoscute în comerţ sub numele de sardele de Lissa.
Sardeluţa sau g i n g i r i c a, Clupeonella delicatula (fig-109), este un peştişor de 8—10 cm, cu corpul foarte turtit lateral şi muchea ventrală cu o carenă zimţată, ce înţeapă cînd' plimbi degetul pe ea. Operculul este neted, fără striuri. Spinarea cenuşiu-albăstruie, burta alb-gălbuie, irisul auriu. Este un peşte migrator ce urcă în Dunăre din Mare, inlrînd şi ire bălţi primăvara pentru a se reproduce. Are oarecare valoare comercială.
Adesea confundat cu gingirica este şprotul, sardeluţa,, ţaţa sau dacia, Sprattus sprattus phalericus, peştişor cu corpul foarte turtit lateral, cu operculul nestriat şi gura mică ; profilul ventral este aproape drept, dorsala situată îndărăt. Pe faţa superioară a (botului prezintă o figură triunghiulară foarte: caracteristică (fig. 110).
Peşte marin de cîrd, ce nu intră în fluvii sau lacuri litorale ; probabil este o rasă a şprotului mediteranean, aclimatizat condiţiilor din Marea Neagră.
186
In ultimii ani s-a pescuit şprot în cantităţi mari, mai ales-primăvara. Pescuitul acestei specii merită intensificat, ea pre-tîndu-se bine la industrializare.
Formă mai mult sporadică în Marea Neagră este lupul
Fig. 109 — Gingirică (Clupeonella delicatula)
de mare sau lavracul, Morone labrax, Labrax lupus-(fig. 111). Exemplarele pescuite izolat, cu deosebire în regiunea Portiţei şi la gurile Dunării, măsoară pînă la 1 m lungime şi' cîntăresc pînă la 16 kg.
Ca înfăţişare aminteşte bibanul din apele interioare, din a cărui familie face de altfel parte. Culoarea este cenuşiu-argintie,. pe spinare trecînd în albăstrui, iar pe pîntece în alb. Prima dorsală are 9—10 spini, a doua un spin şi 12—14 raze mici; anala-
are trei spini şi 10—12 raze moi Este am peşte vorace, foarte-vioi, ţinîndu-se mai mult în zona ţărmului de care se apropie în
187
special pe vreme de furtună. Carnea este gustoasă ; la noi se pescuieşte în cantităţi mici.
Milacopul, Sciaena cirrhosa, specie relativ rară la noi, unde exemplarele prinse măsoară aproape 1 m, se recunoaşte
prin aceea că are sub bărbie un cir. (fir de barbă) scurt dar gros (fig. 112>. Este colorată frumos în galben-deschis, cu dungi oblice, argintii, pîntecele este alb. Prima dorsală este cafenie,. a doua cu dungi albe şi tivită cu alb ; anala roşcată ; celelalte înotătoare negre. Prima dorsală este formată din 10 raze, a doua din 22 ; anala cu doi spini şi şapte raze, ventralele au un spin şi cinci raze. Carnea este foarte gustoasă şi mult apreciată în ţările Mediteranei. Se pescuieşte de obicei. în faţa gurilor de vărsare a fluviilor. Este peşte de fund, preferind nisipurile.
Reprezentantul rechinilor în Marea Neagră este cî inele de mare, Squalus acanthias (fig. 113). Este un neîntrecut înotător, foarte vorace, consumînd mari cantităţi de crustacee, peşti şi, ocazional, delfini. în părţile noastre ajunge la 1,70 m lungime. Se caracterizează prin :
—	gura aşezată dedesubtul botului ;
—	codala asimetrică, lobul ei superior fiind mai lung ;
183
Fig. 1/3 — Cîine de mare, rechinul Mării Negre (Squatus acanthias)
— cele cinci deschideri branhiale de fiecare parte a corpului sînt vizibile, neacoperite de opercule ;
—	pielea aspră, cu solzişorii mici;
—	două dorsale distanţate, fiecare cu cîte un spin puternic ca un stilet, cu care se apără şi care poate produce răni grave ;
— anala lipseşte.
Ventralele sînt situate cam la egală distanţă între codală şi pectoralele mari. Culoarea este cenuşie-vînătă ; pîntecele alb.
Este un peşte de larg ; toamna naşte cîţiva pui vii, embrionii dezvo'ltîndu-se în canalele ovariene ale corpului maiem. Adulţii se menţin la adîncimi de 50—70 m deasupra fundurilor miloase, apropiindu-se uneori de ţărm după cîrdurile diferiţilor peşti.
Se vînează îndeosebi pentru untura lui, folosită în diverse industrii; cea din ficat este bogată în vitamine. Pielea aspră serveşte la şlefuit iar carnea se consumă atit proaspătă, cînd se vinde în felii groase sub numele de „somn de mare“, cît şi sub formă de conserve ieftine.
Rechinul se prinde primăvara şi toamna, îndeosebi cu para-gatele şi cîrligele de fund, la care nada este formată din ate-rine, scrumbii mici etc. In ultimii ani s-au prins la noi pînă la €0 000 kg de rechini.
PEŞTII RARI DIN MAREA NEAGRA
Sub acest nume cuprindem numeroase specii, din cele mai variate familii, ce trăiesc sporadic în Marea Neagră, unde au pătruns şi pătrund încă din Marea Mediterană şi din care exemplarele prinse la ţărmul romînesc constituie adevărate rarităţi.
Biban de mare ca şi lavracul este Serranus scriba, peşte comun în Mediterana (fig. 114). Se remarcă prin strălucirea culorii lui. Are aspectul unui biban de 20—30 cm, cu şapte dungi vinete transversale pe un fond gălbui-roşcat. Falca inferioară este punctată cu roşu ; aripioarele sînt gălbui, pătate cu violet. Dorsala unică, are 10 spini şi 14—15 raze moi, anala
190
trei spini şi şapte raze moi, iar ventralele au un spin şi cinci raze moi. Codala nedivizată este tăiată aproape drept. Gura este mare, căptuşită cu dinţi fini.
Stă lîngă ţărmurile pietroase ale căror crăpături îi oferă bune ascunzişuri. Se hrăneşte îndeosebi cu crevete.
S p a r i d e 1 e formează o familie de peşti marini foarte bogată în specii şi cu mulţi reprezentanţi în Marea. Neagră. Au următoarele caractere: corpul oval sau alungit, strălucitor, puternic turtit lateral şi cu spinarea boltită, este acoperit cu solzi relativ mari, zimţaţi la marginea posterioară. Dorsala unică are la bază un şănţuleţ în care intră atunci cînd animalul o închide ; pectoralele sînt ascuţite, codala divizată. Fălcile sînt acoperite cu dinţi, unii mărunţi, alţii conici şi ascuţiţi, alţii rotunzi şi turtiţi ca nişte măsele. Se hrănesc cu crustacee, moluşte, plante marine, şi cîteva specii, cu peşti. Carnea unora este deosebit de gustoasă şi de aceea apreciată de cunoscători.
Boops boops (fig. 115) are corpul scund dar alungit, pînă la 40 cm ; este unul dintre cei mai ccmuni peşti din Mediterana. Culoarea este galben-verzuie cu 3—4 dungi auriu-strălucitoare, pe laturi; la subsuoara pectoralelor, o pată cafeinie închis. Toate
191
aripioarele sînt gălbui. Dorsala prezintă 14 spini şi tot atîtea raze moi, anala din trei spini- şi 15 raze moi. Deschiderea bucală este mică, gura căptuşită numai cu dinţi turtiţi şi crestaţi cu care „paşte" ierburile marine, această specie fiind prirT*'
excelenţă vegelariană. Pescarii noştri numesc acest peşte
„gupă".
S p a r o s-u 1, Sargus annularis, comun în Mediterana, are corpul turtit lateral, spinarea înălţată, solzi mari zimţaţi, gura cu incisivi ascuţiţi dar şi cu molari laţi şi inegali, cu care se ajută la zdrobirea hranei. Aceasta constă din scoici, melci, crustacee. La rădăcina cozii are o centură neagră semicirculară. Nu depăşeşte 20 cm. I se mai spune şi caracudă de mare (fig. 116), avînd corpul înalt ca şi caracuda.
Pagellus erythrinus, este oaspete rar, rătăcit din Marea Mediterană, de culoare roşie-palid fără desen. Ajunge la 40 cm. Capul este mare, spinarea înaltă. In dorsală se găsesc 12 spini şi 10 raze moi. Dinţii laterali sînt aşezaţi pe două rînduri (fig. 117). Carnea foarte gustoasă.
Charax puntazzo, este argintiu cu dungi transversale închise, înguste, iar pe coadă cu o pată mai închisă. Dorsala are 10—11 spini şi 13 raze moi. Dinţii din faţă sînt proeminenţi, înguşti şi foarte înclinaţi înainte. Ajunge pînă la 40 cm (fig. 118). Biologia lui în M. Neagră nu-i bine cunoscută.
Mult mai frumos colorată este d o r a d a, Aurata narata (fig. 119), de 30—40 cm, cu corpul mult comprimat lateral.
192
capul mare şi spinarea înălţată. Pe fond argintiu-verzui, mai închis pe spate şi mai deschis pe pîntece, cîteva dungi aurii, longitudinale, împodobesc laturile.
Pe frunte are o dungă de aceeaşi culoare, ca o . cunună, şi o pată aurie, verticală pe opercule. Dorsala, formată din 11
13 “ Peştii din apele R.P.R. — c. 7641
193
Spini ..şl 13 râze ttioi, este albăstruie cu dungi calenti; anala formată din trei spini şi 12 raze este tot albăstruie, codala neagră, pectoralele şi ventralele liliachii. Solzii sînt mari şi
Fg. 119 — Doradă (Aurata aurata)
fin dinţaţi. Se hrăneşte cu moluşte, ale căror cochilii le sfarmă uşor cu dinţii incisivi conici dar şi cu molarii turtiţi. Stă de
194
obicei în apropierea bancurilor de midii. Carnea este foarte gustoasă. Datorită rarităţii, la noi fără importanţă.	'
Sarpa salpa, este cel mai rar sparid la ţărmul nostru, cu corpul cenuşiu-albăstrui, brăzdat de 10 dungi galben-aurii, paralele cu linia laterală.
Dentex dentex are dinţi conici dar inegali. Poate ajunge la 1 m lungime şi 10 kg greutate (fig. 120). Dentiţia îl araiă ca pe uin răpiitor desăvîrşit, ce urmăreşte cîrdurile de peşti. Corpul, turtit lateral, are un frumos luciu argintiu, bătînd în albăstrui pe spinarea pătată cu vînăt. Pe cap are reflexe aurii şi arămii. Dorsala gălbuie cu 10—12 spini şi 11—12 razie moi. Anala, roşcată, ca şi celelalte aripioare, are trei spini şi opt raze moi.	•
Bun înotător ce apare uneori vara în apropierea ţărmului romînesc, intrînd şi în taliane, unde face ravagii printre peştii prinşi. Are carne gustoasă.
S m a r i z i i, cu specia Spicara smaris flexuosa (Smaris chryselis) (Fig. 121), sînt peşti mici de adînc, ce se apropie rareori de ţărm. Corpul, de maximum 20 cm lungime, este foarte îngust şi alungit, argintiu dar cu spinarea mai închisă; de-a lungul liniei laterale o dungă strălucitoare, albastră-deschis.
195
Prezintă o singură dorsală cu 11 spini şi tot atîtea razemoi. Carne gustoasă, potrivită pentru conserve.
L a b r i d e 1 e, din care îrr apropierea ţărmului trăieşte Cre-nilabrus, au în Marea Neagră o specie de Labrus, caracterizată
Fig. 121 — Smarid (Spicara smaris flexuosa)
prin: gura cu buze cărnoase şi dinţii aşezaţi pe un singur rînd. Inotătoarea dorsală din 16—17 spini şi nouă radii moi; anala are trei spini şi zece radii. Culoarea corpului este verzuie, cu pete albastre sau de culoare închisă pe cap şi pe spate. Acest Labrus viridis prasoctites are ventralele şi anala stropite cu albastru. Ajunge pînă ia 40 cm lungime (fig. 122).
Dinţi aşezaţi pe mai multe rînduri are Ctenolabrus rupes-tris, de 12—15 cm. Cu trei pete negre caracteristice: una la începutul dorsalei, alta la baza pectoratelor, alta sus pe pedun-culul codai. Peşte nu prea rar întîlnit pe litoralul nostru.
Symphodus seina se recunoaşte prin botul alungit, cu vîrful întors în sus şi regiunea superioară a capului foarte concavă. Corpul colorat în galben sau verde-brun, stropit cu pete brune. Dorsala are 14—15 ţepi şi 10 radii moi (fig. 123).
Coris julis este rar întîlnit în Marea Neagră, în a cărei parte sudică pătrunde din Marmara. Peşte mic (sub 18 cm), foarte frumos colorat: jumătatea superioară a corpului este
196
Fig. 122 — La b rus v ir idiş prasoctitcs
violet. Dorsala formată din 9—12 spini are o pată violetă la partea anterioară ; pectoralele şi ventralele sînt roşcate; codata are lobii prelungi.	'
Fig. 123 — Symphodus seina
Datorită culorilor frumoase cu oare este împodobit, Coris julis este numit „p e ş t e 1 e-p ă u n“. El desfată ochii vizitatorilor celebrului acvarium din Napoli, în ale cărui bazine trăieşte.
197
Seara, ca şi iarna cînd temperatura apei scade sub 16°, se îngroapă în nisip, de unde nu i se vede decît capul.
Rareori şi numai ca exemplare tinere se întîlneşte în Marea Neagră Callionymus festivus. Este o specie înrudită cu celebrul „peşte-liră“ din Mediterana (fig. 124). Se caracterizează prin :
deschiderile branhiale mici, reduse la două orificii; ochii sînt foarte apropiaţi ; prima dorsală cu patru spini foarte alungiţi a doua cu şase spini; pectoralele mari au 20 de radii. Acest peşte este interesant prin faptul că sexele se diferenţiază ca înfăţişare. Pe cînd femela păstrează toată viaţa o culoare cafenie-roşcată, adaptată fundului pe care trăieşte, masculul se colorează la reproducere, foarte variat. Pe laturile corpului şi capului ia o frumoasă culoare galbenă-deschis, peste care se aştern linii şi pete vinete, iar a doua dorsală capătă patru dungi colorate în albastru-deschis. Tot atunci, prima dorsală se lungeşte vizibil căpătînd aspectul unei coame, în timp ce la anală şi la a doua dorsală ultimele raze cresc, depăşind rădăcina cozii. Botul se lungeşte şi el, iar papila genitală se dezvoltă mult.
Corbul de mare, Corvina umbra, este înrudit cu milacopul. Corpul înalt are o dorsală cu două jumătăţi inegale, prima scurtă cu 10 spini, a doua lungă, cu un spin şi 22—26 radii moi; codala nebifurcată este uşor rotunjită ;
198
anala are doi spini şi şapte radii mol, al doilea spin fiind puternic îngroşat (fig. 125). Culoarea corpului cafenie-închis este produsă prin faptul că. solzii poartă pe ei multe şi mici
pete castanii; pîntecele este mai deschis ; aripioarele sînt cafenii sau negre. Ca şi milacopul, corbul nu este răpitor ; trăieşte în grupe, în apropierea fundurilor mîloase de pe care îşi culege hrana preferată, moluşte mici şi viermi.
Sphyraena sphyraena, numit popular luci, pescuit la noi foarte rar, în exemplare de 30—35 cm lungime, are corpul foarte alungit, aproape cilindric şi acoperit cu solzi mici, ci-cloizi. Capul este foarte prelung, cu botul ascuţit, gura largă, căptuşită cu dinţi puternici dar inegali. Mandibula este mult mai lungă ca maxila. Are două dorsale, a doua mult deplasată
Fig. 126 — Luci (Sphyraena sphyraena)
înapoi, ca şi anala (fig. 126). Răpitor, consumînd peşti mici dar şi moluşte.
199
Chromis chromis, este un peşte mic cu corp scurt dar înalt şi solzi mari ; dorsalele sînt formate din 14 ţepi şi 9—10 radii moi; anala are doi ţepi şi 10—11 radii (fig'. 127). A fost
Fig. 127 — Chromis chromis
semnalat la noi în exemplare izolate. Culoarea corpului este brună, cu reflexe aurii. Este înrudit îndeaproape cu bibanul-soare clin apele interioare.
De dimensiuni mici (5—7 cm) este Tripterygion triple-ronotus, cu corpul puţin înalt, acoperit cu solzi ctenoizi. Are trei dorsale, prima foarte scurtă (trei ţepi) şi mai joasă decît celelalte două, cu 14—17, respectiv 9—12 ţepi; anala are 24—27 de ţepi. Vîrful pectoralelor depăşeşte începutul analei ; ventralele, fixate jugular, sînt formate numai din două radii. Ochii sînt mari. Corpul, dorsala, anala şi pectoralele sînt roşcate cu striuri negricioase (iig. 128). Biologie necunoscută.
înfăţişare ciudată are dulgherul, Zeus faber Jaber, peşte considerat în mod deosebit de toate popoarele din jurul Mediteranei, din cauza unei legende, după care cele două pete negre rotunde, de pe mijlocul corpului, ar fi urma degetelor Sf. Petru, care a apucat cîndva acest peşte cu mîna (fig. 129).
200
Fig. 128 — Tripterygion tripteronotus
Corpul înălţat, ftoarte turtit lateral, poartă două dorsale separate, prima caracterizată prin faptul că cei 9—10 spini sînt foarte alungiţi şi terminaţi prin nişte fire care alcătuiesc peştelui o adevărată coamă. A doua dorsală are 22—25 de raze moi. Anala este formată din două jumătăţi separate, prima cu 4—5 spini, a doua cu 21 raze moi. Ventralele sînt mari, fixate sub pectoralele mici şi rotunjite. Codala nedivizată este uşor convexă la marginea posterioară. Muchia dorsală şi cea ventrală poartă ţepi scurţi, restul corpului fiind acoperit cu solzi foarte mici. Culoarea corpului variază după mări şi după anotimp. In Mediterana este de obicei auriu, cu pata neagră caracteristică pe fiecare latură.
Rarele exemplare pătrunse în Marea Neagră nu depăşesc 60 cm, cîntărind pîn.ă la 10 kg.
Are carnea foarte gustoasă, în vechime mult lăudată de romani.
Rar întîlnit în Marea Neagră este şipul, Acipenser stu-rio, Sturion răspîndit pe toate ţărmurile vestice şi sudice ale Europei, unde atinge 3 m lungime şi 200 kg greutate. Gura este dreaptă, cu buza de sus subţire, iar cea de jos despicată, cu capetele ei interne groase, apropiate. Mustăţile sînt scurte şi netede, fără franjuri. Seamănă cu nisetrul, de care diferă prin scuturile laterale, puţine dar înalte.
Sturion cu biologie curioasă: pe cînd cei din Marea Neagră nu intră decît foarte rar în Dunăre, cei din Marea Nordlului şi Baltiica migrează în Elba, Oder, Vistula.
O apariţie pe cît de rară în Marea Neagră pe atu de bizară o constituie p e ş t e 1 e-s p a d ă, Xiphias gladius. Este un peşte frumos şi puternic, caracterizat prin maxilarul superior considerabil alungit, ca o sabie ascuţită pe ambele muchii, dar fără zimţi. Gura, larg despicată, trece mult în 'urma ochilor. Pielea aspră este lipsită de solzi. Spinarea este vînătă trecînd spre burtă în alb,-murdar. înotătoarele sînt albăstrui cu luciu metalic. Are o singură dorsală, cu partea anterioară alungită şi adusă în formă de seceră ; ventralele lipsesc , lobii codalei sînt mari şi frumos arcuiţi (fig. 130).
202
Este peşte numai de larg, frecvent în mările calde unde ajunge pină la 3 m lungime şi 300 kg greutate. Din Mediterana pătrunde uneori vara şi în Marea Neagră, înotînd, în zilele calde şi liniştite, aproape de faţa apei, din care i se văd ieşind vîrfurile dorsalei şi codalei. In 1954, în Bulgaria, s-au prins cîţiva peşti-spadă, totalizînd 750 kg.
t'ig, 130 — Peştele spadă (Xiphias ’gladius)
CLASIFICAREA CYPRINIDELOR DIN APELE ŢĂRII NOASTRE
Ciprinus
Dorsala relativ lungă f cu mustăţi................. ................................. .	.
eu 14-22 radii moi \ fără mustăţi.....................................................................Carassius
Jcu solzi mărunţi, ascunşi în piele.......Ţinea
Dorsală sccirtă cu 7-12 radii m o i
cu
Ic _____ _____,	.......	.
/cu 2 mustă{i................ ........leu solzi mari..............................Uobio
mustatl {cu 4 mustăţi . . . ......................................................... . Barbus
solzi mici, abia vizibili.................................Phoxinus
fără
mustăţi l
anala scurtă cu max. 13 radii moi
linia laterală completă
solzi mari
gura inferioară, buze cornoase
cu margini dure.............................Chondrostoma
abdomenul cu o carenă
pronunţată............. Scardinius
dinţii faringieni dispuşi
abdomenul rotunjit
gura terminală, semi-inferioară; buze moi
rînd
Rutilus
analamai lungă, cu 14-45 radii moi
pe un
dinţii faringieni dispuşi pe două rînduri Leuciscus
ra'lă3 ^a!n-{corP lungit; gura superioară, aproape verticală ...... Leucaspius
completa corP În(îesat; gura terminală...........................................Rhodeus
linia laterală ondulată ; solzii cad uşor.....................................Pelecus
anala cu 23—45 radii moi; corp înalt, f. comprimat lateral Brama (Abramis)
anala cu 17—21 radii moi; gura pronunţat inferioară.....................Vimba
anala cu 18—23 radii moi; corpul foarte înalt, gura semi-inferioară Blicca
anala cu 14 radii moi; corp alungit, gura foarte largă................Asipius
anala cu 14—23 radii moi ; corp alungit, gura mică, oblică . . . Alburnus 1 anala cu 14—18 radii moi ; linia laterală tivită pe ambele
părţi de cîte o dungă neagră, subţire...........................Alburnoidea
’ Cuprinde şi pe Chalcalburnus
linia
laterală
dreaptă
BIBLIOGRAFIE
* * *
* * *
A ntipa Gr. Antipa Gr.
A ntipa Gr. Antipa Gr. Antonescu S. C. Antonescu S. C.
Antoniu-Murgoci
Băcescu M
Băcescu M.
Băcescu M. şi Cărăuşu S. Biznoşanu A.
şi Ionescu M. Berg S. L.
Bor cea I.
Borcea l.
Bor cea I.
Analele Institutului de cercetări piscicole al Romî-niei, Voi. I, II şi III (1942, 1943 şi 1947) 144.
Annales de l’Universite de Iassy, Voi. XVII, XIX, XXIII, XXVI.
Fauna ichtiologică a Romîniei, 1909.
Pescăria şi pescuitul în Romînia, 1916.
Les sturions de la Mer Noire, 1933.
Marea Neagră, voi. I, 1943.
Peştii apelor interioare din. Romînia, 1934.
Elemente noi în fauna apelor dulci din Romînia, 1938.
Adr. Contributions â l’etude des acipenserides de Roumanie, Iassy, 1942.
Deux poissons nouveaux pour la faune de la Roumanie (Bulet Sect. Scient. Acad. Roum, Voi., XXVI, 1943).
Peştii, aşa cum îi vede ţăranul pescar romîn, 1947.
Fauna Mării Negre (Cunoştinţe folositoare, nr. 45—46).
Călăuza excursionistului la
Marea Neagră, 1938.
Obersicht der Verbreitung des Siisswasserfische Europas, 1932 (Zoogeographica).
Gobiides de la Mer Noire, Ann. de l’lJniv. de Iassy, voi. XIX.
Mugilides de lă Mer Noire, Ann. de l’Univ. de
Iassy, voi. XIX.
Clupeides de la Mer Noire, Ann. de l’Univ. de Iassy, voi. XIX.
205
Borcea I.
Borcea I.
Brehms Tierleben * * *
Buşniţă Th.
* * *
Cărăuşii S.
Giugunova N. 1.
Cotta V.
* * *
* * *
lonescu M.,
Motaş C.
Nitsche, Hein, Rcller Pojoga /.
Popqvici Zaharia
Pravdin I. F.
* * *
* ± *
Roule L.
Schiemenz P.
Simionescu 1. Simionescu '/. Steinmann P.
Vasiliu George
Wundsch H. H.
Wundsch H. H.
Ziemiancovski VI
Liste des animaux recoltes â Agigea, Ann. de l’Univ. de Iassy, voi. XIX.
Recherches dans la Mer Noire, Ann. de l’Univ. de Iassy, voi. XXIII.
Voi. Tisclie 1930
buletinul Institutului de cercetări piscicole, 1944—1957
Genul Carassius în apele Romîniei, 1938.
Cartea pescarului, 1955.
Tratat de ichtiologie, 1952.
Metodica studierii vîrstei şi creşterii peştilor. Moscova, 1952.
Economia vînatului şi Salmonicultura, Bucureşti, 1956.
Fischereikunde, Radebeul, 1953.
Illustriertes Fischerei Lexicon, Neudamm, 1936.
vezi Bîznoşeanu.
La biogeographie de la Mer Noire, Iassy, 1939.
Die Siisswasserfische Deutschlands, 1932.
Tratat de piscicultura, 1944.
Ziir Biologie von Squalus Acanlhias aus dem Schw. Meere (Acad. Rom., 1940).
Manual pentru studierea peştilor, Moscova, 1952.
Promîslovîe rîbî S.S.S.R., Moscova, 1949.
Reich der Tiere, voi. I. 1937.
La biologie des poissons, Paris, 1941.
Betrachtungen uber die wichtigsten Fische un-serer Seewirtschaft, Neudamm, 1935.
Peştii apelor noastre (Casa Şcoalelor, 1921).
Fauna Romîniei, Bucureşti, 1938.
Die Fische der Schweiz, 1937.
Vertebrata Romaniae, Colect. Notationes Biolo-gicae, 1939.
Des Fluss ale Lebensraum fur die Fischwelt, 1929.
Nahrung, Verdauung und Stoffwechsel der Fische, 1931.	'
Fauna peştilor din Bucovina, 1946 (Teză).
INDEX ALFABETIC
de
peştii descrişi sau citaţi In text A
Abramide 115	"
Abramis (Brama) ballerus 115 Abramis (Brama) leuckarti 117 Abramis (Brama) sapa 115 ţ Acul de nare 31, 33, 62, 136, 161 Acerina cernua 81 Acerina schraetser 93 Acipenser (Euacipenser) glaber 145
Acipenser Giildenstaedti 139 Acipenser (Eaucipenser) ruthcnus 144
Acipenser stellatus 142 Acipenser sturio 202 * Albitură 65, 117 Alburnoides bipunctatus 82 Alburnus alburnus 117 Ameiurus nebulosus 89 Ammodytes cicerellus 171, 178 k Andrea de mare 24, 136 »Anghila 31, 33, 36, 38, 39, 46, 60, 65, 66, 147, 148	*
Anguilla aţguilla 147 Aphya minţita 162 Argyropeleius 35 Aspius aspius 93 Aspro strebţr 90 Aspro zirtgpl 91 Aurata aurita 192
Atherina hepsetus 173 Atherina machon pontica 175 Aţa de mare 161
Atherine 46, 62, 135, 157, 173, 175 Avat 24, 41, 55, 62, 65,*93, 94, 119
B
Babuşcă 24, 37, 41, 61, 62, 63, 96, 97, 102, 103, 104, 105, 116, 117, 136, 142 *
Bacaliar 178
Barbun 62, 142, 166, 173, 175, 176, 184	’
Barbus barbus 22, 78 Barbus meridionalis petenyi 75, 79 * Batcă 116, 117 »Beldiţă 65, 82 Belone belone euxini 173 Benthophilus stellatus 24, 127 r Biban 22, 24, 38, 41, 46, 50, 51, 55, 59, 62, 64, 65, 71, 91, 96, 97, 99, 119, 129, 187 »Biban de mare 190 K Biban-soare 24, 122, 123, 159, 200 «Blehniţă 50, 97, 124, 125 Blennius 62, 158 Blicca bjornka 116 4 Boarţă 24, 60, 65, 124 Bogzari 145 Boian 72
207
■«*
Boiştean 14, 19, 36. 37, 46, 68, 72 73, 74
Boops boops 191 Bou de mare 169 Brama brama 114 Breana 78
C
Clinele de mare 153, 188 Calcan 31, 63, 152, 162, 163, 165, 167, 177 Calcan mic 165 Callionymus 198
Cambulă 15, 26, 31, 63, 132, 133, 162, 165, 166
> Caracudă 24, 31, 33, 50, 57, 62, 96, 97, 110, 111, 112, 113, 114, 192 Caracudă de mare 192 Caracudă argintie 111 Caracudă aurie 105 Caras 24, 111 Caras argintiu 61, 112 Carassius carassius 110 Caras roşu 61
Carassius auratus gibelio 61, 112 Carpio Kolari 111 Căluţul de mare 31, 33, 41, 62, 160, 161 .
Cîră 86, 97 Cîrjancă 115
Caspialosa maeotica 138, 139 Caspialosa Caspia Nordmanni 138 Caspialosa pontica 137, 139 Cegă 23, 38, 65, 96, 97, 144, 145 Ceratodus 29
Chalcalburnus chalcoides danu-biens 118
Charax puntazzo 192 Chefal mare 129
Chefal 26, 43, 64, 65, 129, 130, 153, 154, 173, 184, 185 Chefal obişnuit 130
Chişcar 32, 50, 66, 74, 75, 97, 147
Chondrostoma nasus 22, 81
Chromis chromis 200
Cicar 75
Cicia 186
Ciortan 107
Ciortănică 107
Ciortocrap 107
Ciros 180
Clean, Clen 21, 22, 30, 41, 79, 80, 81, 86 Clean de baltă 105 Clean pitic 105 Clupeide 153 Clupeonella 186 Cobitis bulgarica 97 Cobitis caspia romanica 84 Cobitis taenia 86 Cobitis aurata balcan:ca 86 Cocoşul de mare 158 Corbul de mare 198, 199 Cordeaua 177
Coregonus lavaraetus maraenoides 128
Coregonus albula 128:
Coris julis 196, 197 Corvina u nbra 198 Cosac 24, 65, 95, 115, 117 Cosacul cu bot turtit 115 Costrăş 97 Cottus gobic 70 Cottus poecilopus .71 Crăieş 72
Crap 13, 15, 16, 22, 24, 25, 33, 38, 43, 46, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 65, 78, 96, 97, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 112, 113, 114, ; 115, 118, 129, 142M45, 186 Crap auriu 105 Crap caras 111 —
Crap ghebos 107 Crap ofiţer 108
208
Crap oglindă ; crap golaş 108, 109, 110
Crap săltăreţ sau ulucar 107 Crenilabrus 159, 196 Ctenolabrus 196 Cyclostomi 51, 74 Cyprinide 13, 21, 22, 24, 26, 34, 37. 38, 47, 48, 51, 52, 53, 57, 58, 61. 64, 66, 78, 93, 94, 113, 115
Cyprinus carpio 105 Cyprinus carpio var. gibbosus 107 Cyprinus carpio var. hungaricus 107
Cyprinus carpio var. oblongus 108 Cularide 180
D
Delfin 188
Dentex dentex 195	,
Dorada 192
Dracul de mare 169, 170 Dragon 169 Dulgherul 200 Dunărită 97
E
Engraulis encrasicholus 185 Esox lucius 119
F
Fintîni{a fîntînel 12, 70 Foet 72 Fufă 124
Fusar 30, 51 90, 91
r,
Gambusia affinis holbroki 127 Gadus euxinus 178, 179
Gadus morrhua 178 Galea 176
Gaidropsarus mediteraneus 176 Gasterosteus aculeatus 37, 46, 55, 60, 61, 133, 173
Ghibort, ghiborţ 24, 59, 91, 92, 93 Ghidrin 37, 46, 55, 60, 133, 157, 173
Gingirică 24, 139, 186 Gobiide 24, 134, 156, 157, 162 Gobio albipinnatus Vladykowi 96 Gobio gobio gobio 82 Gobio Kassleri Kessleri 83, 86, 120 Gobio Kessleri naţio banaticus 83 Gobio Kessleri antipai 84 Gobio uranoscopus frici 83 Gobius batracocephalus 134. 157 Gobius cephalarges 135, 157 Gobius fluviatilis 121, 135 Gobius gymnotrachelus 121 Gobius melanostomus 135, 157 Gobius niger 156 Gobius ophiocephalus 136 Gobius syrman 135 Gonaci 93
Grindel 19, 30, 32, 68, 71, 72, 73. 126
Gupă 192 Guran 93
Guvidie, Guvizi 15, 26, 62, 121, 127, 134, 135, 142, 156, 157, 158, 173	.
Guvidie de baltă 24, 120, 121 Guvidul de mare 135
H
Hamsie 63, 141, 153, 154, 157, 173, 185, 186
Hanos 134, 157
Hippocampus hyppocampus 160, 161
209
Heringi 137, 150, 182 Hucho hucho 21, 76 Huso huso 141
I
Iaprac 89 larma 89
Iepuraşul de mare 158 Ilarii 130, 185
L
Laban 129, 130, 184 Labrax lupus 187 Labride 196 Labrus viridis 196 Lampetra danfordi 74 Lavrac 153, 187, 190 Lăteaţă 82 Lepadogaster 178 Lepomis gibbosus 122, 159 Laucaspius delineatus 124 Leuciscus borysthenicus 105 Leuciscus cephalus = (Squalius cephalus) 79 Leuciscus idus 104 Leuciscus leuciscus 80 Limbă de mare 31, 162, 165 Lin 16, 24, 31, 32, 46, 55, 57, 59, 60, 61, 62, 64, 65, 96, 97, 113, 114
Lipan 19, 20, 21, 41, 62, 64, 72, 75, 76, 77, 78, 79 Lostriţă 21, 62, 64, 72, 76, 77, 78 Lostucă 76 Lota Iota 84 Luci 199
Lucioperca lucioperca 99 Lucioperca volgensis 100 Lupul de mare 187 Lufar 63, 153, 167,' 173, 183, 184 Lupul peştilor 93
M
Mate negre 81 Mîntuş 84 Megit 178 Melanocetes 35 Mihoc 84
Mihalf 31, 32, 36, 47, 49, 65, 84, 86, 176, 177 s
Milacopul 153, 173, 188, 198, 199
Misgurnus fosilis 126
Moioaga 79
Moaca 70, 88
Moaca de brădiş 121
Moaca de nămol 121
Molan 71
Morone labrax 153, 187 Morun 15, 38, 64, 87, 89, 139, 141, 154, 178
Morunaş 23, 41, 65, 81, 94, 95, 97 Mottela tricirrhata 177, 178 Mreană 21, 22, "41, 77, 78, 79, 86. 97, 98
Mreană argintie 79, 86 Mreană vînătă 75, 79 Mugii aurotus 130, 132, 184 Mugii cephalus 129, 184 Mugii ramada 130, 184 Mugii saliens 130, 185 Mugilide 129, 130 Mullus barbatus 175
N
Nemachilus barbatulus 71 Nerophis 161, 162 Nisetru 15, 23, 38, 64, 139, 141* 142, 202 Nisipariţă 84 Nouă-ochi 74	,
210
o
Obleţi 22, 24, 36, 41, 62, 82, 96, 98, 117, 118, 141 Obleţi mari 24, 118 Ocheană 103 Odontogadus 154 Ophidium barbatum 177 Ostreinos 130, 185 Osar 125, 173
P
Pagelus erythrinus 192 Pălămida 63,	180, 182
Pălămida de	baltă	24,	125,	173
Păstrăv 12, 13, 14, 15, 20, 21, 30, 31, 36, 37,	38, 42,	47,	49,	50,	51,
53, 54, 57,	59, 60,	61,	62,	63,	64,
65, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 76, 77, 79, 96
Păstrăv american = curcubeu 20, 69, 70
Păstrăv de mare 148 Păstrugă 15, 23, 38, 64, 142, 144, 179
Pelamys sarda 180 Pelecus cultratus 101 Perca fluviatilis 97 Percide 24, 33 Peşte cu ghimpi 133, 173 Peştele liră 198 Peştele păun 197 Peşte ţigănesc 46, 125 Peşte spadă 202, 203 Petroşel 83 Phoxinus phoxinus 72 Pietrar 91, 97 Pisica de mare 167 Pygosteus platigaster 173 Platarin 130, 184
Plătică 15, 16, 22, 24, 26, 31, 33, 46, 47, 62, 65, 94, 97, 114, 115, 116, 117, 124, 142 Pleuronectide 31, 41, 162, 163 Pleuronectes flessus Iuscus 132 Plevuşcă = pleavă 24, 50, 97, 124 Podeţ 81 Poduţ 81
Pomatoschistus microps 173 Pomatomus saltatrix 183 Porcuşor, porcoiu 22, 82, 86 Proterorhinus marmoratus 24, 121 Pungitius platigaster 125
R
Rajidele 41
Raja clavata 31, 165, 167, 169 Răspăr 23, 93
Rîndunica de mare 62, 171, 172 Rechini 28, 33, 153, 177, 188, 190 Rizeafca 24, 138, 139 Rhodeus sericeus 60, 61, 124 Rhombus meoticus 163 Rhombus (Scophtalmus) laevis 165 Roşioară 24, 55, 61, 63, 97, 101» 102, 103, 104, 116, 117 Rutilus rutilus carpathorossicus 103
Rutilus rutilus haeckeli 136 S
Sabiţă 24, 41, 65, 101 Salmonide 19, 20, 21, 38, 57, 62» 64, 65, 66, 67, 70, 75, 76, 89» 128, 148
Salvelinus fontinalis 70 Salmo irideus shasta 20, 69 Salmo trutta labrax morpha farto 19, 67
Salmo trutta labrax 148 Sarda sarda 180 Sardeaua 150, 186 Sardelujă 124, 186
21 f
Sardina pilchardus sardina 186 Sargus annularis 192 Sarpa salpa 195
Scardinius erytrophtalmus 101	-
Sciaena cirrhosa 188 Scobai, scobar 21, 22, 37, 41, 55, 63, 64, 79, 81, 82, 95, 97 Scomber	scombrus	50,	153,	154.
179
Scomber colias, 51, 180 Scorpaena 35, 178 Scorpaena	porcus	154,	171
Scorpaena scrofa 154 Scorpia de mare 171 Scorpidul 171
Scrumbia	25, 43,	101,	138,	139,
150, 163, 190
Scrumbia albastră 35, 50, 63, 65, 153, 179, 180, 182, 184 Scrumbia de Dunăre 15, 20, 30, 46,64, 65, 97, 137, 138, 139, 153, 186
■Scrumbia	de mare	138,	154
Scrumbioară 157 Serranus cabrila 154 Serranus scriba 154, 190 Sglăvoc 13, 19, 30, 32, 36, 51, 57, 68, 69, 70, 71 Silurus glanis 87 Singhil 130, 184
Solea nasuta 165 Somn 22, 24, 25, 30,-31, 32, 36, 41, 46, 48, 57, 62, 65, 87, 88, 89, 90
Somn-pană 89 Somn de Dunăre 77 Somn pitic 89	1
Somotei 89 Smaris chryselis 195 Soroaică 122
Sphyraena sphyraena 199 Sparide 153, 191, 195 ■
Sparos 192
Spicara smaris flexuosa 195 Sprattus sprattus falericus 186 Squalus acanthias 177, 188 Stavrid 153, 163, 167, 182, 183, 184
Sticlete 122
Strapazan 100
Strunghil 135, 157
Sturioni 15, 23, 25, 26, 28, 38, 42,
64,	65, 97, 139, 141', 142, 145, 147, 152, 177, 202
Sugaciu 74
Svîrlugă 23, 24, 32, 65, 86, 87, 126 Symphodus 196
Syngnathus nigrolineatus 136, 161 Syngnathus typhle 161	.
ş
Şalău 16, 22, 24, 26, 33, 51, 62,
65,	96, 99, 100, 119, 129 Şalău vărgat 24, 100
Şip 202
Şoarece de mare 165 Şprot 153, 186, 187 Ştiucă 22, 24, 41, 43, 44, 46, 49. 55, 60, 61, 62, 64, 65, 71, 83, 96, 97, 119, 120, 121
T
Taranca 136 Teleosteii 28 Thon .182
ThunuS" thynnus 182 Thymallus thymallus 19, 75 Ţinea ţinea 113 Trachinus 35 Trachinus draco 154, 169 Trachinus vipera 154 Trachurus mediteraneus 182 Trigla lucerna 171
212
Trutta ( = SaImo) fario 19, 67 Trutta (=SaImo) iridea 20, 69 Trygon pastinaca 31, 167, 169 Trypterygion tripteronotus 200
T
Ţa{a 186 Ţîri 180
Ţigănuş 65, 121, 122
Ţipar ( = Chişcar) 24, 126, 147
Ţipar de mare (Anguilla) 31, 147
U
V
Văduviţă 24, 65, 104, 105 Văduvită aurie 105 Vîrlan 71
Vatos 165, 166, 167, 173 Verdete 72
Vimba vimba naţio carinata 94 Viză 144, 145, 147 Vulpea de mare 63, 165
Z
Zărgan 62, 173 Zeus faber faber 200
Umflătură 127 „
Umbra canina 121 -	X
Uranoscopus scaber 169
Uva 171, 173	Xiphias gladius 202
CUPRI NSUL
Pag.
Prefaţă................................................................5
Apele pămîntului ca mediu biologic.....................................7
Scurtă caracterizare hidrobiologică-piscicolă a apelor	noastre	...	19
Generalităţi asupra peştilor..........................................28
Caractere morfologice..........................................28
Viaţa sensorială a peştilor...........................................44
Organele interne şi funcţiunile lor fiziologice................51
Principalele caractere folosite în descrierea şi determinarea peştilor	65
Peştii din apele interioare .	.	67
Peştii pîraielor de munte......................... .	.	67
Peştii nurilor din zona montană şi submontană .	.	. 75
Peştii rîurilor din regiunea colinelor şi a cîmpiei .	.	. 86
Peştii din lacuri, iazuri, Dunăre şi bălţile ei................96
Peştii din lacurile maritime şi din apa sălcie de la gurile Dunării. 129
Peştii călători............................................137
Marea şi peştii ei ....	........................149
Răspîndirea vegetaţiei pe platforma continentală	a	Mării	Negre	.	154
Peştii din regiunea litorală...................................156
Peştii din regiunea pelagică...................................179
Peştii rari din Marea Neagră...................................190
Bibliografie..........................................................205
Index alfabetic............................................................. 207
Redactor de carte : Ing. Silviu Lutia Tehnoredactor : Andreica Virgil Corector : Mohilo Maria
Dat în lucru 10.IV. 1957. Bun de tipar 12.VI. 1957 Tiraj 2500+100 exempl. Hîrtie velină sat. 65 gr. m.p. Format 61X86/16. Coli editoriale 10.677. Coli tipar 13,500 Ediţia 1 Comanda 172. A. 01177. Pentru bibliotecile mari indicele de clasificare 597 şi 635.
Pentru bibliotecfle mici 59. E. 12807
Tiparul executat sub com. nr. 7641 de întreprinderea Poligrafică Nr. 1, strada Grigore Alexan-. drescu nr. 93—95, Bucureşti — R.P.R.
ERATA
PAG.	RINDUL	IN LOC DE:	SE VA CITI:	DIN VINA
51.	17 de jos	degistia	digestia	Editurii
56.	12 de sus	asmatic	asmotic	»
65.	2 de jos	brahiale	branchiale	
67.	2 de sus	pîratelor	pîraielor	?
85.	Fig. 31	(Loa tlota)	(Lota Iota)	?
86.	2 de jos	Prin	Pînă în	Editurii
131.	Fig. 70	singh. 1	singhil	
183.	Fig. 106	(Ţrachurus	(Ţrachurus	} .
191.	Fig. 114	Serrasms	Serranus	Tipografiei
204.	4 de jos	Asipius ;	Aspius	Editurii
7641