ACADEMIA ROMANĂ PUBUCATIUNILE FONDULUI VASILE ADAMACHI TOMUL VIII. No. XLVI. PESCĂRIA si PESCUITUL IN ROMÂNIA DE Dr. gr. antipa MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE OU 403 FIGURI IN TEXT i?I 75 TABELE BUCUREŞTI LIBRĂRIILE SOCEC & COMP., C. SPETEA, PA VEL SURU V1ENA GEROLD A COMP. BERLIN LIPSCA R, FRIEDLAENDER & SOIIN. O. UAERASSOVVIT2. 1010. i.ţffl Preţul 25 lei PUBLICAŢIUNILE FONDULUI ADAMACHI L.B. Tomul I, 1898- 1900............................................. 10 — No. I- Rafinarea petroleuiui crud şi manufactura diferitelor producte comerciale din petroleul crud în Statele Unite ale Americei, de Victor S. Gutzu. 1898 ................................... 1. — II. Studii geologice şi paleontologice din Carpaţii Sudici. I. Studii geologice asupra basenului Dâmbovicioarei. II. Fauna neo-comiană din basenul Dâmbovicioarei, de Dr. loan Simio-nescu. 1898. Cu 1 zincotipie şi 8 tabele........................ 2.— III. III. Fauna calloviană din Valea Lupului (Rucăr), de Dr. Ionii Simionescu. 1899. Cu 3 tabele.........................1.— IV. Fauna cretacică superioară dcla I rmos (Transilvania), do Dr. Ioan Simionescu. 1899. Cu 3 tabele.......................... 1.— V. Studiu asupra pelagrei, de Dr. loan Neagoe. Premiul Ada- machi din 1900.............................................. 6.— Tomul II, 1900—1906 ............................................ 7 — » VI Descrierea câtorva fosile terţiare din Nordul Moldovei, de Dr. Ioan Simionescu. 1901. Cu 2 tabele.......................... 1.— » VII. Constituţiunea geologică a ţermului Prutului din Nordul Moldovei, de Dr. Ioan Simionescu. 1902. Cu 6 figuri...............—.50 » VIII. Influenţa substanţelor străine asupra solubilităţii phenylthioureei în apă, de Petru Bogdan. 1902. Cu 2 figuri..................—.20 > IX. Contribuţinni la Geologia Moldovei dintre Şiret şi Prut, de Dr. Ioan Simionescu. 1903. Cu 7 figuri..........................—.50 X. Inflnenţa neelectroliţelor asupra tensiunii de vapori a acidului acetic, de Petru Bogdan. 1903. Cu 2 figuri............• . . —.50 XI. Ameliorarea terenurilor de cultură prin drenagin şi irigaţiune în Austria, de V. Roşu. 1903. Cu 3 stampe şi 1 figură . . —.50 » XII. Asupra câtorva peşti fosili din Terţiarul românesc, de Dr. Ioan Simionescu. 1904. Cu 2 stampe...............................—.50 > XIII. Studii geologice şi paleontologice din Carpaţii Sudici. IV. Fauna jurasică din Bucegi, de Dr. Ioan Simionescu. 1905. Cu 24 figuri şi 4 tabele.......................................... 1.— » XIV. Alimentarea oraşelor cu apă. Procedeurile întrebuinţate la captarea apelor subterane în Germania, de V. Roşu. 1905. Cu 12 figuri şi 19 stampe...................................... 2.— » XV. Tliynnus Albui, un nou peşte fosil oligocen din muntele Cozla (Piatra-N.), de Dr. Ioan Simionescu. 1906. Cu 1 figură şi 1 tabelă................................................—.50 Tomul III, 1909: » XVI. Fauna ihtiologică a României, de Dr. Gr. Antipa. Premiul Adamachi din 1906. Cu 31 tabele în fototipie................ 12.— Tomul IV, 1906—1910 ............................................ 16 — » XVII. Desecările şi canalizările din Ungaria, de V. Roşu. 1906. Cu 10 figuri în text şi 2 stampe.................................. 2.— PESCĂRIA SI PESCUITUL IN ROMÂNIA ACADEMIA ROMÂNĂ PUBL1CAŢIUNILE FONDULUI VAS1LE ADAMACHI TOMUL VIII. No. XLVI. PESCĂRIA şi PESCUITUL JN ROMÂNIA DE D*. gr. antipa MEMBIîO AL ACADEMIEI ROMÂNE CU 403 FIGURI IN TEXT ŞI 75 TARELE BUCUREŞTI LIBRĂRIILE SOCEC & COMP., C. Sl-ETEA, PA VEL SURU V1ENA BERLIN LIPSCA (>LROLD Jt CO AlI'. K. FRIEDLAENDER & SOMN. O. HARRASSOYV1TZ. 1010. mts 4 CUPRINSUL F«g. Cuprinsul.......................................................... V Precuvântare....................................................... XV Introducere.............................................................. 1 PARTKA I. CONSIDERAŢIUNI GENERALE ASUPRA PESCUITULUI IN ROMÂNIA . 0 CAP. I. Pescuitul din punctul de vedere etnografic .... » CAP. II. Pescuitul şi hidrobiologia.............................. 25 Cap. Iii. Pescuitul din punctul de vedere economic .... HI ( AP. IV. Clasificarea apelor şi a uneltelor de pescuit din România..................................................... 35 A. Clasificarea apelor din România din punctul de vedere al pescăriilor din ele......................................... 36 B. Clasificarea instrumentelor si metodelor de pescuit .... 39 1. Mijloacele şi instrumentele cu cari se ademeneşte sau se adună peştele............................................. 41 2. Mijloacele şi instrumentele cu cari se prinde peştele . . 42 PARTEA II. DESCRIEREA SPECIALĂ A PESCĂRIILOR ŞI PESCUITULUI DIN APELE INTERIOARE ALE ROMÂNIEI.......................................... 47 A. ELItŞTUELE.......... .............................................. » Cap. 1. Conditiunile biologice din eleştee şi influenţa lor asupra producţiunii pescăriei din ele ........ 50 CAP. II. Pescuitul în eleştee...................................... 50 I. Eleştee mici.................•......................... » II. Eleşteele mari............................................. 01 1. închisori cu garduri şi coteţe.......................... 04 2. Vârşele................................................. 05 3. Instrumentele cari înţeapă peştele...................... 00 4. Sacul................................................... 09 5. Oria................................................... 70 0. Plasa şi năvodul........................................ 73 7. Mreaja................................... .... » 8. Pescuitul racilor ....................................... 74 9. Pescuitul scoicilor..................................... 77 10. Luntrile dela Snagov.........• •................... » VI Pag. RÂURILE Şl PÂRAELE...................................................... Cap. 1. Conditiunile biologice şi pescăria din râuri şi părae Cap. II. Pescuitul în râuri şi părae............................... A. Pescuitul în pâraele de munte ............. 1. Prinsul peştelui cu mâna............................... 2. Pescuitul cu materii explozibile şi plante otrăvitoare . . 3. Instrumentele de metal cari prind peştele înţepându-1 . a) Undiţele . ...................................... b) Cârligele........................................ c) Ostiile.......................................... 4. Instrumente împletite din răchită...................... a) Coşurile......................................... b) Vârşele.......................................... c) Le as a.......................................... d) Legănaşul ....................................... 5. Gardurile.............................................. 0. Instrumente de plasă................................... Sacul............................................. b) Sacul de fund..................................... c) Ho ciul........................................... d) .Tegajnea........................................ e) Cereala sau Crâsnicul de mână.................... B. Pescuitul în râuri.................. .................... I. Pescuitul cu mâna........................................ II. Prinderea peştelui prin oprirea loială sau parţială a cursului apei............................................... a) Răstoaca ........................................ b) Gardurile........................................ III. Pescuitul cu materii şi plante otrăvitoare.............. IV. Instrumente de metal cari prind peştele hiţepândn-l . . . . a) Undiţele......................................... b) Cârligele........................................ c) Ostiile.......................................... V. Instrumente împletite din răchită....................... 78 82 85 89 90 )) 91 » 93 !)4 9.7 » 98 101 102 103 105 » 110 112 » 113 120 122 )) )) 123 125 126 » 127 1) 128 1. Leasa .................................................. » 2. Coşurile.................................................. 130 «) Coşurile simple..................................... » b) Coşurile în formă de leagăn.......................... 131 c) Coşuri cu coadă...................................... 132 d) Coşuri oarbe......................................... 134 3. Vârşele................................................... 135 VI. Instrumentele de plasă în formă de sac .................. 137 1, Sacul de râuri.........................•................ » 2. Sârnicu) •.............................................. 139 3. Oria cu Hadaragi sau Târîtoarea....................... 140 4. Oria.................................................. 141 5. Cristaşul, Crâsnicul cu coadă sau Lejmcul VII Pag. 0. Cereala sau CrâsnicnI fără coadă . . . •.............. 145 VII. Plasele ... •........................................ I4f, 1. Plasa sau Volocul ... ............................ « 2. Năvodul de râuri....................................... 150 3. Plocăul sau Poclăul............•...................... 151 4. Mreaja din Oltenia.......................................... 155 VIII. Instrumentele de plase în formă de capcană şi cele cari se aruncă asupra peştelui. (Eterate şi Prostovoateie) .... 157 1. Etera................................................. „ 2. Plaşca sau Prostovolul de râuri....................• . 158 IX. Reţelele cari. prind peştele încurcându-l în aţele lor (Mrejele) 101 1. Mreaja de munte............................................. 102 2. Mrejele de pe partea de mijloc a râurilor..........• . 107 hnpletitul plaselor şi reţelelor pentru pescuitul în râuri ... 168 X. Diferite alte mijloace şi instrumente de pescuit în râuri . . 171 1. Coteţele.............................................. » 2. Ţiclele..................................................... 172 3. Ceaunul . . •......................................... 173 4. Pescuitul sub ghiaţă.................................. . 174 a. Produfurile...................................... » I). Vânarea sub ghiaţă cu ostreţe................. » PARTEA III. DUNĂREA ŞI MAREA NEAGRĂ.................................................. 177 A. IIIDROGRAKIA GENERALA A DUNĂREI INFERIOARE................................ 181. CaP. I. Regimul natural al apelor Dunărei................• . . . » Cap. II. Constituţiunea basinului apelor Dunărei ...... 190 1. Albia minoră sau Albia propriu zisă................... 192 2. Balta Dunărei .............................................. 194 B. CONDVflUNlLE BIOLOGICE Şl NATURA PESCĂRIILOR DIN DIFERITELE CATEGORII DE APE ALE DUNĂREI Şl MĂRII NEGRE.................................... 200 CAP. I. Deosebirile dintre insuşirile fizice ale mediului de traiu din apele Dunărei şi cele din râuri şi influenţa lor asupra condiţiunilor biologice generale....... 202 CAP. II. Condiţiunile biologice din diferitele părţi cari compun basinul apelor Dunărei dintre Porţile de fier şi Deltă . 200 A. Condiţiunile de existenţă în albia Dunărei............... » B. Condiţiunile de existenţă în bălţi şi pe terenurile, inundate . 298 1. Bălţile şi terenurile inundabile ca producătoare de hrană pentru peşti........................................... » 2. Bălţile şi terenurile inundate ea locuri de reproducere a peştilor Dunărei....................................... 21 o 3. Influenţa revărsărilor asupra condiţiunilor biologice din baltă........................................................ 212 4. Bălţile ca loc de refugiu al peştilor din albie în timpul tulburării apelor Dunărei.................................... 21G VIII 5. Influenţa aluviunilor asupra condiţiunilor biologice din bălţi . ’..............................................218 C. Mii,raţiunile peştilor locali din Dunăre şi cauzele fizice şi biologice cari le determină.............................. 21!) J). Raporturile dintre diferitele sperii de peşti din apele Dunărei şi rolul peştilor răpitori,............................... 224 E. însemnătatea totalităţii condiţiunilor fizice şi biologice şi conlucrarea diferitelor părţi cari compun basinul apelor Dunărei la producţia pescăriei.................................... 22G Cap. III. Condiţiunile biologice din delta Dunărei şi influenta lor asupra migraţiunilor peştelui şi asupra produc- ţiunii pescăriilor Dunărei...............................232 Cap. IV. Condiţiunile biologice în porţiunea de mare din faţa gurilor fiuviului şi influenţa lor asupra producţiunii pescăriilor Dunărei...................................... 242 Cap. V. Condiţiunile biologice şi natura pescăriilor din lagunele şi lacurile litorale ce stau în legătură cu Dunărea şi Marea................................................251 1. Lacul Dranov........................................... 253 2. Razimul.................................................254 3. Lacul Sinoe............................................ 258 4. Lacurile Caranasuf şi Tuzla........................... 201 5. Zătcanele.............................................. 202 Cap. VI. Condiţiunile biologice şi pescăriile din porţiunea de mare care udă coastele României......................... 205 PESCUITUL IN APF.I.E DUNĂREI INFERIOARE ŞI ALE MĂRII NEGRE............ 283 I. Instrumente cari lovesc, apucă sau înţeapă peştele . • • 290 Grupa A. Instrumentele cu mâner sau coadă........................ » 1. Toporul şi Măciuca............................... » 2. liagaciul............................................. » 3. Proţapul de iaci....................................... 291 4. Cleştele şi Foarfecul............................... » 5. Ostiile . . 293 fi. Cârligul cu coadă sau Ghegheriţa...................... 205 Grupa B. Undiţele................................................ 297 1. Undiţa................................................ » 2. Vislla sau Hapca....................................... 299 3. Hrişcă................................................. 301 4. Cazul ca............................................... 3>2 5. Cloncul sau Ciocul..................................... 303 Grupa C. Cârligele sau Şirele ......................*............ 304 1. Pripoanele............................................... 3 5 1. Priponul simplu........................................ 300 2. Pripoanele de cegă..................................... 308 3. Pripoanele de faţă..................................... 311 4. Pripoanele de fund..................................... 313 IX Pa?. a) Pripoanele mici de somn , ■.................. » b) Pripoanele do Crap................................ 316 c) Pripoanele de baltă............................ . 317 d) Pripoanele de calcan............................ » c) Pripoanele de mare zise «Paragate»................. 318 II. Cor iii acele..............................•............ 319 1. Cărmăcuţele de cegă.................................... 321 2. Carmacele mari din partea de sus a Dunărei.......... 325 a) Carmacele zise «Perechi» din Regiunea Cataractelor Dunărei ......................................... » b) Şirele de carmace din Regiunea Turtucaiei şi Silistrei 327 3. Carmacele dela gurile Dunărei........................... 332 a) Carmacele de Dunăre cu un singur rând de cârlige 334 b) Carmacele de Dunăre cu două rânduri de cârlige . 330 c) Carmacele de mare zise de Astrahan........... 337 d) Carmacele de mare zise «de Japonia».......... 338 III. Pescuitul Morunului şi Nisetrulut cu carmacele la gurile Dunărei................................................... 339 1. Pescuitul şi instalaţiunile din braţele Dunărei . ... » a) Alegerea locului pentru aşezarea Carmacelor . . . 340 b) Organizarea Zăvoiului.............................. 344 c) Pregătirea carmacelor............................ 345 d) Aşezarea Carmacelor..........................• . 349 e) Scoaterea Carmacelor............................... 351 fJ Revizia Carmacelor................................. 353 2. Pescuitul şi instalaţiunile dela Mare.................. 354 а) Migraţiunile sturionilor în Marea din faţa Dunărei . 355 б) Pregătirea Carmacelor.............................. 357 o) Aşezarea Carmacelor în mare........................ 361 d) Revizia Carmacelor şi scoaterea peştelui prins . . 365 e) La Cherhana ... 369 II. instrumentele de Plasă.............................................. 374 Grupa A. Instrumentele în formă de sac cu mâner .... 375 1. Minciogul sau Ciorpacul.............................. » 2. Chipcelul, Cârlionţul sau Târboeul..................... 377 3. Hacoviştea ..... . . •.......................... 381 4- Ghelbereul............................................ 384 5. Crâsnicul, Halăul sau Cristaşul.........................385 6. Răcilu................................................. 388 7. Hacul de scoici........................................ 389 8. Hacul de Hamsi..........................................390 9. Tărăbuful sau Tărbucul............................... » Târîtoarea sau Tramladaia românească................... 394 10. Cuca sau Capcana....................................... 396 Grupa B. Instrumentele cari se aruncă asupra peştelui şi-l prind acoperindu-1 cu plasa lor...................... . . . • . . 398 X 1. Capacul ... 308 2. Prostovolul sau Năpasta................................. 400 Grupa C. Instrumentele de plasă în formă de capcană . . 408 1. Vârşele de plasă sau Vintirele . . . . •................. » 2. Talianul ............................................... 417 Grupa D. Plasele mari în formă de sac.............................. 425 1. Răptaşu)................................................. » 2. Reşca....................................................431 3. Oriile.................................................. 432 a) Oria de somn simplă.................................433 b) Oria de somn cu clone...............................430 c) Gegarniţele.........................................438 d) Diferite alte forme de Orii.........................430 e) Originea Oriei..................................... 442 Grupa E. Plasele cari prind peştele încunjurându-1 .... 448 I. Plasele sau Voloacete....................................... » 1. Plasă de mână.......................................... 449 2. Volocul, Plasa mare sau Alovul.......................... 451 3. Volocul cu Sirec.........................................453 4. Titanul sau Difanul................................... . 454 II. Năvoadele..................................................45G 1. Năvodul propriu zis..................................... 457 2. Dubele năvodului........................................ 464 3. iUnelte auxiliare ale Năvodului......................... 470 4. Pescuitul cu năvodul.................................... 471 5. Pescuitul cu năvodul sub ghiaţă......................... 481 6. Năvodarii .............................................. 400 III. Instrumentele de reţea sau Mrejele............................... 406 Grupa A. Mrejele propriu zise..................................... 408 Grupa B. Setcele şi Avele.......................................... 501 J. Beţele simple fără’ Sirecuri........•................... 502 1. Setcele de mare pentru scrumbii.......................... » 2. (’opcele de maro pentru Păstrugă........................ 505 3. Avele de mare pentru Nisetru ........................... 506 4. Avele simple de Calcan.................................. 507 5. Setea de Rabtişcă....................................... 508 6. Setea de Rizoafcă....................................... 500 7. Plava de Scrumbiţă a Turtucăienilor..................... 511 II. Reţele cu Sirecuri.........................................512 1. Setea de Dunăre pentru scrumbii.......................... » 2. Setcele de Cegă........................................ 516 3. Păstrugarniţa dela Turtucaia............................ 517 4. Avele de Dunăre pentru Crap............................. 518 5. Avele de baltă.......................................... 510 6. Avele de calcan cu un Sirec............................. 523 7. Trandadaia sau Tărîtoarea................................ » Unelte cari servesc la împletitul plaselor şi reţelelor. . 525 IV- Instrumente în formă de coşuri...................................... 532 1. Coşurile oarbe........................................... 533 2. Odorobul................................................. 533 3. .luvelnicul (le nueluşe împletite.........................535 4. Leasa sau Cutiţa ...................................... » V. Instrumentele de stuf sau de nuele în formă de coteţe 538 Grupa A. Coteţele propriu zise.................................... 54! 1. Coteţele simple........................................542 a) Coteţele fără aripi................. ... » b) Coteţele simple cu o aripă........................ 543 c) Coteţele simple cu două aripi....................... 544 2. Coteţele cu tindă...................................... a) Coteţele cu tindă simple............................ 545 b) Coteţele cu tindă şi cu sfărţai................... 546 3. Coteţele cu oboare sau Coteţele do chefali................549 4. Lavelo de coteţe......................................... 550 5. Mandra................................................... 554 fi. Oboarele cu coteţe din ghiolurile Deltei . . ..... 555 Grupa B. Zătoanele.................................................. 500 1. Zătoanele de lângă mal....................................561 a) Zătoanele Închise................................... 562 b) Zătoanele cu poartă................................. 564 2. Zătoanele circulare.................................... » a) Arcacele............................................ 565 b) Zătoanele circulaic dela Brateşşidela bălţile Prutului VI. Gardurile şi închisorile.................'•........................ 571 Grupa A. închisorile la bălţile din susul Dunărei ..... 573 I. Epocă închiderii bălţilor.................................... 574 II. Materialul din cure, se foc. închisorile şi confecţionarea lui . 576 III. Diferitele feluri de garduri..................... ... 579 1. Pleterul............................................... » 2. Gardurile sterpe......................................... 581 3. Gardurile cu dulapi...................................... 587 4. Prispele..........■.................................... 588 IV. Pescuitul la garduri........................................ 589 1. Gardurile cu Vintroaio................................. » 2. Garduri cu Sac......................................... » 3. Garduri în formă de Leasă fără Cutiţă .... • . . . 590 4. Garduri cu limbi şi Oboare sau cu Coteţe................. 591 5. Garduri cu Sorb şi cu Săltătoare......................... 592 V. Pescuitul eu Leasa........................................... 594 1. Leasa dela Gârla Crapinei.............................. 598 2. Leasa dela Filipoiu............•....................... 603 3. Leasa dela balta Călăraşi.............................. 009 4. Alte lese dela Dunăre.................................. 014 Grupa B. închisorile bălţilor şi gârlelor din delta Dunărei . 017 I. închisorile cu pleter......................................... » XII Pilii. II. Închisorile gârlelor şi instalaţi unite putini prinderea peştelui în ele.................................................. 610 1. Gardurile sterpe........................................ 624 2. Gardurile cu limbi...................................... 625 3. Gardurile cu Sorb sau Călcătoare...........................627 4. Oboarele............................................• • 629 Grupa C. închisorile de Chefali ................................ 639 I. Date biologice asupra Gliefaiului şi a migrai,lunilor sale . . 63!) 11. Pescuitul chefalului în lagunele Razim-Sinoe şi în lacurile ce comunică cu ele...................................... 642 1. Gardurile de închidere................•................. 643 2. Instalaţiunilo pentru prinderea chefalului la garduri . . 645 a) Călcătorile......................................... 645 b) Limbile şi Coteţele................................. 646 c) Gardurile cii limbi şi coteţe..................... 651 III. Pescuitul chefalilor în lacurile litorale şi în zătonnc .... 652 IV. pescuitul chefalului în mare cu Rogojina................... 655 V. întrebuinţarea şi prepararea chefalilor................... 656 VII. Organizarea pescuitului în diferitele categorii de ape ale Dunării şi Mării Negre..............................................658 I. Pescuitul în albia Dunărei................................. 661 1. Pescuitul în regiunea Cataractelor...................... 662 2. Pescuitul în Dunărea din jos de cataracte până la gurile ei 064 a) Pescuitul dela mal................................ 664 b) Pescuitul la întinsură............................ 665 c) Pescuitul pe sul) maluri............................ 666 d) Pescuitul pe fundul Dunărei....................... 666 e) Pescuitul în gropile de pe fundul Dunărei......... 667 f) Pescuitul în mijlocul curentului la faţa apei . . . 607 II. Pescuitul apelor din regiunea inundabilă a Dunărei . ■ ■ 008 1. Pescuitul pe terenurile inundate.......................... 070 2. Pescuitul gârlelor........................................ 071 3. Pescuitul bălţilor.................... •................ 675 4. Pescuitul stufâriilor mari.................................077 5. Pescuitul lagunelor şi zătoanelor.......................... 078 111. Pescuitul in mare............................................. 681 a) Porţiunea din faţa gurilor Dunărei.................. 681 b) Pescuitul în marea costală, în afară de cea din faţa gurilor Dunărei....................................... 083 VIII. Instalaţiuniie şi uneltele pentru conservarea, prepararea şi transportul la vânzare al peştelui..................................... 085 1. .Juvelnicele.............................................. 687 2. Cherhanalele şi Gheţăriile................................ 089 3. Diferitele moduri de conservarea şi prepararea peştelui şi derivatelor sale........................................ 700 a) Peştele proaspăt ................................... 700 b) Peştele sărat .................... . ............. 701 xrn Pag. c) Icrele do Ştiucă, do Crap si de diferiţi peşti de baltă 70G d) Icrele de Morun şi Nisetru........................ 70G e) Diferite preparate şi semifabricate de peşte .... 710 4. Transportul peştelui la piaţă............................. 712 a) Transportul peştelui viu............................ 713 b) Transportul şi ambalajul peştelui proaspăt şi sărat . 715 IX. Comerţul de peşte................................................... 710 1. Comerţul mare de peşte....................................... 723 1. Comercianţii detailişti din localitatea unde o situată piaţa en gros...............................•............... 728 2. Comisionarii............................................. 728 3. Angrosiştii............................................... 729 4. Exportatorii.............................................. 730 5. Fabricanţii de conserve................................... 731 6. Căruţaşii şi Mălăierii.................................... 731 2. Comerţul de detaliu............................................ 734 a) Comerţul de peşte Ia sate ... •............• • . 735 b) Comerţul de peşte la oraşe.......................... 730 X. Pescarul dela Dunăre şi Marea Neagră.................................739 1. Originea şi naţionalitatea pescarilor . • •............. 741 2. Vieaţa în baltă........................................... 740 a) Colibele, bordeiele şi casele pescarilor din baltă. . 750 b) Hrană, Băuturi, leacuri, etc.................... 759 c) Mijloace de transport şi comunicaţie................ 763 d) Măsurile şi socotelile pescăreşti.............• . 764 e) Tovărăşiile pescarilor.............................. 766 3. Vieaţa pescarului în sat.................................. 767 4. Influenţa bălţii asupra inteligenţei, caracterului şi stării suileteşti a pescarului..............•................... 770 Indice alfabetic şi Glosar........................................... 773 PRECUVÂNTARE. Volumul de faţă este o continuare a seriei de lucrări în cari am publicat rezultatele cercetărilor mele începute acum aproape 24 de ani asupra pescăriilor României. Cu aceasta am terminat partea privitoare la apele interioare ale terii dimpreună cu Dunărea şi nu mi-ar mai rămânea din programul pe care mi-1 stabilisem dela început decât să mai tratez într’uu volum deosebit Ichtiologia pontică. Materialul pentru această din urmă lucrare — întru cât priveşte mai cu seamă partea sistematică şi faunistică— este şi el în mare parte adunat, şi ai- mai trebui numai să fac o serie de cercetări privitoare la biologia peştilor din Marea Neagră în raport cu condiţiunile naturale cu totul particulare ale acestei mări, spre a putea astfel să-mi îndeplinesc şi această din urmă datorie pe care mi-am impus-o în această chestiune. Cum însă timpurile ce vin aduc cu repeziciune chestiuni nouă, a căror rezolvire în interesul ţerii este cu mult mai urgentă, cărora deci în timpul de faţă orice Român este dator deocamdată să-şi consacre munca sa ; cum lucrarea aceasta — în felul cum o concepusem — oricât de înaintată ar fi ea, cere totuş o muncă îndelungată, făcută cu linişte su-Hetească şi cu mijloace de investigaţiuni ştiinţifice de cari nu ştiu dacă voiu mai putea dispune vreodată; cum, în fine, vieaţa omului este limitată şi puterea de muncă şi mai mult încă ; pentru toate acestea şi multe altele întrevăd cu regret că nu voiu mai putea fi în stare să duc la bun sfârşit şi această ultimă parte din programul meu. Iu tot cazul, tocmai îu vederea unor astfel de eventualităţi, am căutat ca — în afară de lucrările mele deja publicate despre clupeide, sturioni si mugilide — chiar în lucrarea de faţă să tratez şi o bună parte din problemele privitoare la Marea Neagră. De aceea am şi introdus aci un capitol privitor la biologia generală a acestei mări — arătând în scurt rezultatele cercetărilor mele de până acum şi semnalând problemele cari * trebue să formeze obiectul cercetărilor în viitor — şi am dat o privire generală asupra ichtiologiei pontice. Măcar în modul acesta dar, am căutat ca seria de lucrări apărute până acuma să capete forma unui întreg. XVI Fireşte, nimeni mai bine decât mine nu poate să-şi dea seamă de marile lacune pe cari seria mea îndelungată de cercetări le prezentă şi de multele chestiuni cari rămân încă nedeslegate. Sunt perfect conştient că prin toate aceste studii nu am putut să fac alta decât să trag liniile mari şi să bat ţăruşii, însemnându-le ; în ce priveşte însă restul, este loc încă pentru activitatea unei întregi generaţii de oameni de ştiinţă— naturalişti, geografi, economişti, etnografi, linguişti, ingineri, agronomi, piscicultori, etc. — cari să studieze şi să desvolte mai departe — fiecare în ramura sa - opera începută. Nu o ambiţie egoistă şi nici exagerarea importanţei lucrărilor proprii mă face să îndemn pe toţi aceştia să continue cu puteri nouă, cu alte metode ştiinţifice mai conforme timpului şi cu o competinţă mai mare, lucrările începute; este din contra aceeaş convingere profundă, care m’a împins şi pe mine dela început şi care m’a mănţinut atâta timp pe această cale, că numai prin studii aprofundate şi prin lucrări serioase putem să ne afirmăm în faţa lumii civilizate, ca un popor inteligent, conştient de înalta sa misiune culturală la gurile celui mai măreţ fluviu european şi să punem totodată şi ţara în stare să tragă toate foloasele din situaţia ei geografică atât de favorabilă. Din parte-mi dar consider aceste lucrări ale mele înainte de toate ca un stimulent pentru munca altor cercetări şi de aceea, la diferitele capitole, am şi căutat cele de mai multe ori să atrag atenţiunea asupra problemelor ce se impun nouălor cercetări; ba chiar în unele lucrări — ca d. ex. : în lucrarea mea despre cercetările hidrobiologice în România — am şi alcătuit o întreagă serie de programe pentru a arătă modul cum să se studieze diferitele chestiuni. încheind acum această serie de lucrări, cărora le-am consacrat peste 28 de ani din vieaţa mea, arunc vălul uitării asupra tuturor greutăţilor ce le-am întâmpinat în executarea lor — greutăţi provenite nu din natura problemelor, ci din cauza acelor curente oculte cari se ivesc ori de câte ori e vorba de rezolvirea chestiunilor mari economice şi ale căror arme de luptă sunt corupţia, intriga şi perfidia — şi mă gândesc numai cu o profundă recunoştinţa la acele persoane binevoitoare cari m’au sprijinit, şi mai cu seamă la bătrânii — astăzi în mare parte dispăruţi — cari m’au încurajat la începutul activităţii mele. In primul rând cu o adâncă emoţie gândul meu se înalţă către Acela care a aşezat fundamentele statului nostru de astăzi şi care cu o nemărginită bunătate m'a sprijinit şi ajutat pâuă în ultimul ceas al vieţii sale. Când în Septemvrie 1892, abiâ întors dela staţiunea zoologică din Neapol unde concepusem planul acestor lucrări, m'am prezentat Ia ('as- XVII telul Peleş spre a supune marelui nostru Rege programul meu de lucru, am fost întâmpinat cu atâta bunăvoinţă, încât dela primul pas mi-am văzut posibilitatea realizării visurilor mele şi am căpătat îndrăzneala de a merge înainte. Bunătatea cu care am fost primit — eu un tânăr de abia 24 de ani — (le acest om cu adevărat mare ; seriozitatea cu care in'a ascultat, recunoscând imediat marea importanţă a chestiunii, cunoştinţele sale extraordinare —până chiar în mici detalii — a organizării de stat a pescăriilor ca ramură de producţie economică în diferitele ţeri, şi sfaturile înţelepte ce mi le-a dat ; toate acestea rn’au fascinat cu totul, urau făcut să văd importanţa chestiunilor—pe cari mi le alesesem să le studiez — cu mult mai mare decât credeam sau îndrăzniam s‘o spun şi mi-au fost cea mai mare încurajare de a păşi cu siguranţă şi entuziasm înainte. Vorbele sale de atunci şi azi îmi sună încă în ureche la momente grele, şi nu odată m’au îmbărbătat şi mi-au dat tăria să rezist la toate descurajările şi să perzist pe calea apucată. Nu mai puţin gândul meu de recunoştinţă se îndreaptă către neuitatul Dimitrie A. Sturdza, «servitorul» credincios şi prietenul devotat al marelui Rege, care cu o părintească bunăvoinţă a urmărit activitatea, mea, indrunmndu-mă pas cu pas. Dacă eu, naturalist, in'ain deprins a vedea în chestiunile ce le studiam, pe lângă partea ştiinţifică şi pe cea economică şi politică, aceasta o datoresc numai influenţei lui Dimitrie Sturdza. Acest mare patriot, a cărui vieaţă a fost consacrată în întregime trebilor statului, găsiâ totuş timpul necesar să-mi ţină adevarate prelegeri despre toate chestiunile politice şi economice mari privitoare la ţara noastră. Numeroasele călătorii ce le-am făcut împreună cu el pe Dunărea vor rămâneâ neşterse în amintirea mea, nu numai dincauza timpului petrecut în mod atât de plăcut în intimitatea acestui om atât de interesant, dar mai cu seamă din cauza instructivelor prelegeri ce mi le ţinea, între cari chestiunea Dunărei, sub toate formele ei, luă întotdeauna locul principal. Mă mai gândesc cu recunoştinţă la bătrânul nostru om de stat P. P. Carp, care, ca Ministru de Domenii, la 1892, mi-a dat însărcinarea oficială de a studia pescăriile României şi graţie sfaturilor şi îndrumărilor căruia am putut apoi luă asupră-mi greaua sarcină de a organiză această ramură de producţie a ţerii. Fiind singurul în vieaţă dintre bătrânii cari au sprijinit începuturile activităţii mele, profit de ocazie să-i urez vieaţă lungă spre binele ţerii şi să-l rog să considere această lucrare ca unul din fructele seminţei aruncate de dânsul pe ogorul desvoltării activităţii economice a ţerii. Mă mai gândesc şi la acei vechi maeştri, bătrânul meu profesor Xvnt Ernst Haeckel din lena şi neuitatul Anton Dohrn din Neapol, la şcoala cărora m’am pregătit şi mi-am alcătuit programul unei munci de o vieaţă întreagă, dela care până astăzi nu m’am depărtat. La mulţi alţii prieteni şi colaboratori mă gândesc de asemeni cu o sinceră recunoştinţă pentru tot ajutorul ce mi-au dat. Nu mai puţin însă mă gândesc şi la orele de adevărată fericire petrecute în mijlocul pescarilor, într’o natură de o frumuseţe neîntrecută, când armat cu aparatul de fotografie şi cu instrumentele de cercetări hidrohiologice, urmăriam prin toate bălţile şi apele ţerii rezol vi rea problemelor ale căror rezultate le dau astăzi publicităţii. Lucrarea de faţă este începută încă din Octomvrie 1892 — când am făcut prima excursiune atât de ademenitoare la Bistriţa şi păraele din Broşteni —şi adunarea materialului, studiarea sa, facerea desemnelor, etc., a continuat neîncetat până în Decemvrie 1918, când am început coor-dinarea rezultatelor şi redactarea textului. In primul rând am crezut că o asemenea lucrare, ca să poată fi de un real folos, trebue să fie bazată pe date absolut exacte; de aceea tot ce se descrie aici a fost studiat în natură şi nu, după cum din nefericire adeseori se obicinueşte la studiile etnografice, numai după răspunsuri date la chestionare şi culese de oameni în mare parte necompetenţi. Mai mult încă am căutat ca atât materialul biologic cât şi uneltele de pescuit şi celelalte obiecte descrise, să le colectez şi să le depun în Muzeul de Istorie naturală, unde pot servi oricând cercetătorilor cari s’ar mai ocupa cu aceste chestiuni ca control şi ca material de comparaţie. Acele obiecte, cari, din cauza dimensiunilor sau rarităţii lor, iui le puteam colecţiona, le-am fotografiat sau cel puţin le-ain desemnat după natură la faţa locului. De asemenea, pentru ca expunerea din această lucrare să fie cât mai uşor înţeleasă, ea trebue să fie cât mai bine ilustrată. Pentru aceasta pe de o parte am căutat ca fiecare instrument de pescuit, şi toate celelalte unelteşi instalaţiuni descrise, să fie cât mai cu îngrijire desemnate, astfel ca să se poată vedea cu uşurinţă modul cum sunt ele construite. Pe de altă parte însă, pentru a da o idee cât mai reală de modul cum se întrebuinţează aceste unelte chiar la locul lor şi de către înşişi pescarii cari se servesc de ele, am căutat a face cât mai multe fotografii la Jocurile de pescuire, din cari pe cele mai caracteristice le-am reprodus în text la descrierea fiecăruia instrument în parte. Lucrarea de faţă însă — pe lângă biologie, pescuit şi întreaga activitate care stă în legătură cu pescăria — mai caută tot odată să dea şi o idee cât mai lămurită şi despre una din părţile cele mai intere- sânte ale ţerii noastre împreună, cu locuitorii ei, punând în evidenţă frumuseţile naturii şi traiul omului din regiunea pescăriilor noastre; ea caută dar a desvell tot odată în faţa cetitorului «o lume nouă», o natură în toată frumuseţea primitivităţii ei şi de o exuberanţă cum rar se mai poate vedea azi în vreo altă ţară a Europei, precum şi o vie aţă cu totul interesantă şi originală a unei părţi însemnate din populaţiunea noastră. Pentru acest scop, mai ales, ilustraţiunile sunt absolut indispensabile, şi încă cu cât mai multe cu atâta mai bine. Spre a corespunde şi la această necesitate — pe lângă numeroasele fotografii pe cari le-am scos din diferitele regiuni ale apelor noastre — am colecţionat timp de mulţi ani şi o bogată serie de fotografii, făcute fie de profesionişti fie de diferiţi diletanţi cari au venit ca excursionişti prin bălţi, sau am însărcinat pe colaboratorii mei din Direcţiunea pescăriilor să fotografieze şi ei-tot ce e mai caracteristic în regiunile unde lucrau. Cu modul acesta am ajuns a dispune de o foarte bogată serie de fotografii, din care am putut acum alege vederile mai caracteristice, spre a putea astfel să dau o idee cât mai bun ă de regiunea, apelor noastre .şi de vieaţa locuitorilor din jurul lor. Aduc dar aci sincerele mele mulţumiri tuturor acelor persoane şi colaboratorilor mei din direcţia pescăriilor pentru sprijinul ce mi l-au dat, punându-mi la dispoziţie clişeele lor, şi în special d-lor Dr. D. G. Ionescu, Inginer I. Vidraşcu, Mircea Florian, Inginer C. Dumitrescu, Far ago, Cujbă, etc. precum şi d-lui Pamfil Polonic, desemnatorul serviciului pescăriilor, care timp de mai mulţi ani a lucrat cu multă pricepere şi înăestrie la facerea desemnelor atât de instructive pe cari le-am reprodus în text. O deosebită atenţiune am dat în această lucrare culegerii numelor populare întrebuinţate în regiunea apelor noastre, atât cele privitoare la toate ramurile pescăriei şi pescuitului cât şi la hidrografie sau la caracterizarea formelor de teren din aceste părţi ale ţerii. Cu toată munca grea ce mi-a cauzat-o această lucrare, am făcut-o cu plăcere, în speranţa că voiu putea aduce prin aceasta un serviciu deosebit atât lin-guiştiior şi etnografilor cât şi geografilor noştri. Această muncă mi-a fost însă pe deplin răsplătită, căci în timpul de când fac acest studiu am putut adună, determinând cu preeiziune ştiinţifică necesară însemnarea lor, aproape 2.000 de cuvinte, dintre cari o mare parte cu totul necunoscute încă în limba noastră literară. Spre a face mai uşor accesibilă Filologilor această parte a lucrării mele. am alcătuit la urmă un Glosar, în care, pe lângă cuvintele din text, am mai adăogat îucă o serie de uite cuvinte privitoare la XX ape şi pescarii, a căror explicare scurtă o dau acolo. Toate acestea, împreună cu cuvintele nouă deja publicate. în lucrările mele anterioare despre fauna ichtiologică şi despre Regiunea inundabilă a Dunărei, vor contribui sper a îmbogăţi materialul nostru lexicografic şi cunoştinţele despre terminologia noastră populară. Înainte de a termină ţin însă să aduc mulţumirile mele Academiei Române — şi în special d-lui P. Poni, preşedintele comisiunii Fondului Adamachi — care nu a cruţat nici un sacrificiu pentru a face ca această lucrare să apară în cojidiţiunîle cele mai bune, .şi totodată să mulţumesc încă din toată inima prietenului şi colegului 1. Bianu pentru osteneala ce — ca în totdeauna — şi-a dat-o .şi în această ocazie. Ţjjf Jincu resti. 1 Maia 1910. I)r. GR. ANTIPA INTRODUCERE Dintre ramurile mari de activitate economica a ţevii de sigur că, după agricultură sul) toate formele şi cu anexele ei, pescăria a fost şi este, încă, una din cele mai de căpetenie îndeletniciri ale poporului nostru. Situaţiunea noastră geografică, atât de favorabilă, la gurile celui mai măreţ fluviu din Europa, mulţimea noastră de ape naturale interioare — lacuri, bălţi, râuri si pârae şi nenumăratele eleştee aproape de pe fiecare moşie — au făcut ca ţara noastră să fie, în toate timpurile, una din cele mai bogate ţeri în ape dulci din Europa centrală — cari acoperă cam 6,14% din suprafaţa ei totală —, renumită prin abundenţa pescăriilor ei. Ce bogăţie mare a reprezentat în toate timpurile pescăria pentru ţară, ce comerţ mare de export se făcea în trecut cu produsele ei şi ce popula-ţiune numeroasă se lirăniâ din această meserie, se poate vedea din cetirea vechilor documente şi cronici—începând încă de prin secolul al XlI-lea — şi din cetirea descrierilor din diferite timpuri, făcute de călători şi oamenii de ştiinţă, cari au trecut sau locuit prin ţerile noastre, ca: Paul de Alepp, Cantemir, Wolf, Engel, Raicevich, Carra, Sulzer, Neigebauer, Hagemeister, etc. (1). Şi astăzi, încă, cu toate că în anii din urmă s’au secat foarte multe eleştee — dela introducerea morilor de vapori cari au înlocuit vechile mori mişcate cu apa din eleştee — şi cu toate că, din cauza creşterii rapide a rentei pământului, să seacă astăzi mereu, sub ochii noştri, mai toate bălţile din valea Dunărei, Prutului şi altor râuri, transfor-mându le în păşune şi în arătură,—şi astăzi, zic, pescăriile noastre — şi în special cele dela gurile Dunărei — contează încă printre cele mai mari şi mai productive din toată Europa. Şi astăzi noi avem aici o populaţiune foarte numeroasă care se îndeletniceşte cu această meserie, căci, în afară de popnlaţiunea multelor sate de pe malurile tuturor apelor, cari pescuesc regulat pentru hrana lor şi a familiilor lor, este încă o foarte numeroasă populaţiune — sate întregi de pe tot lungul malurilor Dunărei şi bălţilor ei, de pe grindurile Deltei şi din lagu- (1) Vezi: Antipa, Studii asupra pescăriilor din Uotnânia, Bucureşti 1895, I- Starea pescăriilor din România in trecut, pag. 24. A. R. — Pubt. AilumaclU. VUl. Aatipi, Pescuitul. 1 2 nele Dobrogei, reprezentând mai multe sute de mii de sullete — cari în cea mai mare parte sunt pescari de meserie şi tr&esc numai din pescuit şi industriile sale accesorii. f Aceasta, de sigur, ne face să vedem îndeajuns marea importanţă ce din atâtea puncte de vedere — ştiinţific, economic şi social — o au pescăriile noastre .şi interesul ce-1 avem de a le studia şi a le cunoaşte cât mai bine sul) toate aceste aspecte. Prin diferite lucrări anterioare am publicat deja o parte din rezultatele cercetărilor mele îndelungate asupra acestei ramuri de bogăţie a ţerii. Prin lucrarea mea intitulată: Studii asupra pescăriilor din România am tratat, încă din 1895, partea economică a acestei chestiuni, stabilind, încă de atunci, un program de măsuri şi lucrări pentru des-voltarea acestei ramuri de producţie. Prin mai multe monografii (1) şi în special prin lucrarea mea asupra Păunei iclitiologiee a României (2), am dat o descriere ştiinţifică — sistematică, faunistică şi biologică — a tuturor speciilor de peşti cari trăesc în apele noastre ; iar prin alte lucrări ulterioare (3), am arătat condiţiunile generale biologice din apele noastre. In fine, prin ultima mea lucrare intitulată: Regiunea inundabilă a Dunărei (4), apărută şi într'o ediţie germană adaosă şi corn-pletată(o), am dat o descriere generală a bălţilor noastre dela Dunăre, arătând modul lor de alimentare în raport cu variaţiile nivelului apelor fluviului, originea, formarea şi dispariţiunea lor, precum şi condiţiunile generale de producţiune a pescăriilor din ele. Prin această serie de lucrări fundamentale, precum şi prin diferite alte monografii şi publieaţiuni mai mărunte (6), cred că am putut reuşi pe de o parte să aduc o contribuţiune serioasă la cunoaşterea de aproape a uneia din regiunile cele mai interesante din punct de vedere ştiinţific— (1) .Viitipa, DU Clupeidan des wesUichm Teiles des Schwareen Meeres und der Donaumun-d«iiden. Venkschrilten <1. IC. K. Academie der Wissensehaften, Wien 1905. Bd. LXXYIII. A n ti pa, Di e Store, und deren Wanderungm in d. EuropCiischen Geivăsssrn, Wien 1905. (ii) Antipa, Fauna ichtiolopică a României. Academia Română. Publicaţiile Fondului Ada-machi, 1909. (9) Antipa, Biologie des Donandeltas und des inundationsgebietes der unteren Donau. Jena, Verlag von Gustav Fischer, 1911. Antlpa, Cercetările hidrobiologice în România şi importanţa lor ştiinţifică şi economică. Academia Română, Buc. 1919. Antipa, Fischerist und FluSsreguMeniu g. Atti del V Congresso internazion. di Pesca. Roma 1911 şi Miinchen 1912. (4) Antipa, Regiunea inundabilă a Dunărei, starea ei actuală şi mijloacele de a o pune In valoare. Bucureşti 1910. (5) Antipa, Dos Ueberschwemnmngiigebiet der unteren Donau. Bukarest 1912. (fi) Antipa, Lacul Rasei m. Starea actuală a pescăriilor din el şi mijloacele do îndreptare. Bucureşti 1894. Antipa, Fischereiverhâltnisse Rumăniens. Miinchen 1898. Antipa, Delta Dunărei. Anal. Ac. Rom. 1914. Antipa, Wissenschaftliche u. mirtschaftliche Probleme des Donau-Deltas. Buc. 1915. 3 geofizic şi biologic—, economic şi chiar pitoresc, iar, pe de alta, sil pun o baza ştiinţifică, la exploatarea şi desvoltarea uneia din cele mai importante ramuri de producţie a ţerii. Dacă, însă, îu publicaţiile sus citate asupra pescăriilor din România, am arătat mai cu seamă rezultatele cercetărilor ce le-am făcut asupra apelor noastre cu terenurile lor incunjurătoare şi asupra peştilor şi celorlalte organisme cari trăesc în ele, nu am putut încă până acum să descriu mai pe larg nici condiţiuniJe biologice speciale din diferitele noastre categorii de ape—de cunoştinţa cărora depinde putinţa de a pricepe atât natura şi puterea de producţiune a pescăriilor din ele cât si modul cum trebuesc ele exploatate—şi nici să arăt — decât numai în nişte mici notiţe din «Fauna ichtiologică» — care este activitatea pe care o desfăşură omul în această ramură; nu am putut să arăt încă, în ce mod ştie poporul nostru să se servească de această avuţie ce natura i-a pus-o la dispoziţie, cum o exploatează el, cu ce mijloace şi instrumente prinde el peştele şi în ce mod îl întrebuinţează şi se foloseşte de el. Este dar vorba de cunoaşterea şi priceperea ştiinţifică a condiţiu-mlor de producţiune şi a mijloacelor tehnice de exploatare a unei mari ramuri de avuţie a ţerii, care în economia noastră naţională joacă un rol atât de important şi ocupă o populaţiune atât de numeroasă şi care până astăzi rămăsese încă cu totul nestudiată. Asemenea cercetări asupra Pescuitului în România le-am făcut, de asemenea, paralel cu celelalte, în timpul de 23 de ani (deia Octom-vrie 1892), de când studiez pescăriile României. Jn tot acest timp am călătorit în continuu pe la toate felurile de ape din ţară, cu carnetul şi aparatul de fotografie într’o mână şi cu coşul cu instrumentele de cercetări lu'dro-biologice în cealaltă, şi am adunat tot felul de date şi un bogat material, spre a-mi servi la facerea acestor studii. Rezultatele acestor cercetări vor forma dar obiectul lucrării de faţă asupra Pescăriilor şi Pescuitului din apele României. * * * Lucrarea asupra pescuitului din apele României, pe care o dau acuma publicităţii ca o continuare a lucrărilor mele precedente privitoare la pescăriile din România — pe lângă că tinde însă să scoată la lumină modul cum se exploatează una din cele mai însemnate ramuri de avuţie a ţerii şi uneltele cavi servesc la acest scop, ea mai tratează totodată şi o importantă chestiune economică, socială şi ştiinţifică precum şi un cel puţin tot atât de important capitol din etnografia 4 poporului român şi a popoarelor cari convieţuesc cu el în Sud-Estul acestei ţeri. Această chestiune este importantă din punctul de vedere economic, căci este în raport direct cu producţiunea naţională şi cu exploatarea unui izvor natural de producţiune al ţerii, care dă anual produse în valoarea de mai multe zeci de milioane şi prin care se pun în valoare suprafeţe întinse din solul nostru. Ea este importantă din punct de vedere social, căci priveşte munca şi mijloacele do câştig şi, deci, huna stare materială a unei însemnate părţi din populaţiunea noastră şi totodată produce un aliment higienic pentru populaţiune. Ea este importantă şi din punct de vedere ştiinţific naturalist, căci este în cea mai strânsă legătură cu natura apelor noastre şi caută să stabilească cari sunt condiţiunile generale biologice din ele precum şi biologia peştilor şi a celorlalte organisme ce trăesc în ele în raport cu mediul natural de traiu. Ea însă este, de asemenea, cel puţin tot atât de importantă din punctul de vedere etnografic şi linguistic, căci priveşte una din cele mai primitive şi mai răspândite îndeletniciri ale poporului nostru şi ne pune, totodată, în stare să descoperim din tezaurul cel mare linguistic al poporului român o sumă de cuvinte nouă, foarte frumoase şi nemerite, cari încă, până astăzi, au rămas necunoscute şi nu au putut pătrunde în limba noastră literară. Ce material preţios reprezentă aceasta pentru istoricii şi biologii noştri şi la ce concluziuni se poate ajunge pe baza studierii amănunţite a acestui material cu privire la originile poporului nostru şi la influenţele ce le-au exercitat alte popoare asupra sa precum şi cu privire la determinarea centrelor din Carpaţi, de unde au pornit emigraţiunile poporului nostru în diferite direcţii pentru a coloniza ţara, ş. a. m. d., cred că nu am nevoie să mai insist. * * * In alcătuirea studiului de faţă am fost nevoit a mă bază aproape numai pe cercetările mele proprii, căci în literatura noastră ştiinţifică nu am întâlnit mai nimic serios referitor la pescuitul din apele noastre, de care in’aş fi putut servi. Câteva mici lucrări numai merită a fi menţionate şi anume : 1. Una apărută în meritoasa revistă a d-lui Gorovei «Şezătoarea», datorită unui distins învăţător, d-1 Lupescu din Broşteni (astăzi directorul Orfelinatului agricol din Zorleni). Această lucrare e cu atât mai de valoare, cu cât e mai fără pretenţiune, scrisă simplu, in limba 5 frumoasă pe care a auzit-o dela pescarii din ,jud. Suceava şi — ceeace e lucrul principal — dând descrieri destul de exacte ale lucrurilor pe cari le-a văzut el singur. 2. A doua lucrare e a lui Frederic Dame, care în interesanta sa «Încercare de terminologie poporană română» (Buc., Socec, 1901), are un capitol în care descrie Pescuitul (pag. 123—129). Din nenorocire pe cât a fost intenţia de bună, pe atâta reuşita — întru cât priveşte pescuitul— a fost de slabă. Ca toate lucrările cari nu au la bază un studiu aprofundat al obiectelor ce se descriu, ci sunt făcute numai pe baza unor răspunsuri la nişte chestionare distribuite pe la diferite persoane, şi lucrarea lui Dame, în acest capitol, este cu totul superficială şi plină de confuzului. Astfel chiar prima frază ne arată ce confuziune mare se face când scrie: „Năvodul zis şi plavâlă, jegsniţe sau jigajie“, adică se confundă la un loc 3 din cele mai importante instrumente cari sunt cu totul diferite unul de altul. 3. A treia lucrare e a d-lui Tudor Pamfile care, în cartea sa întitulată Industria Casnică la Români, consacră un capitol peştelui şi pescuitului(1). Această lucrare, deşi cu mai multe pretenţiuni de erudiţie decât cele precedente — conţine date istorice şi citate de prin autori — este însă şi mai puţin exactă, căci tocmai din cauza citatelor confundă adeseori diferitele nume şi instrumentele de pescuit între ele. Confuziunile se măresc aci cu atât mai mult, cu cât în acest capitol autorul are numai foarte puţine culegeri personale, lucrarea fiind mai mult o compilare după Dame, Lupescu şi Viciu (pentru Transilvania). Toate aceste date ale autorilor citaţi însă, nu sunt controlate şi verificate, ci sunt puse la un loc fără nici o critică şi fără nici un discernământ, cu toate erorile ce Ie conţin, aşâ că prin aceasta el adeseori mai mult încurcă decât limpezeşte datele acestor autori. De altfel n’am decât laude de adus intenţiunilor acestui harnic .cercetător în domeniul etnografiei noastre naţionale, al cărui exemplu ar fi de dorit să fie cât mai des imitat şi de alţii, cu condiţiune însă de a nu se mărgini numai la o simplă adunare de nume, ci a studia cât mai bine şi obiectele pe cari caută a le descrie. 8'ar mai putea încă cită Alexia Viciu, care în Glosarul său de cuvinte din Ardeal dă şi câteva din numirile de instrumente de pescuit din Transilvania, conştiincios adunate şi destul de bine explicate. Din Bibliografia mai veche merită a fi menţionat numai fon Ionescu (dela Brad), care în Monografia sa întitulată: Agricultura Română in judeţul Mehedinţi (Buc. 1868), are şi un capitol despre «Pescuitul 1 (1) Cap. IX, 6, pag. 473. 0 Dunărei» (pag. 84—95), în care (lă o serie de date, foarte interesante, asupra modului şi instrumentelor cu cari se pescuia pe atunci în porţiunea de Dunăre din acel judeţ ; el se plângea încă de pe atunci . Instrumente de plasă, cari se aruncă peste peste spre a~l acoperi şi apoi ieau forma amu sac in care U prind: Capacul, pleaşca, prosto-voalele. 7. Instrumentele de plasă în formă de sac cu coadă, cu cari se scoate peştele ca cu lingura sau ca într’o sită. Diferitele forme de saci de râuri şi pâraie, ciorpace, târăbufuri, chip-cele, sacovişte, crâşme©, etc. şi toata seria foarte numeroasă de saci cu coadă de diferite forme, întrebuinţate în toate categoriile de ape, sub diferite numiri. 8. Instrumente de plasă în formă de sac fără coadă, cari pescn-esc purtate cu sau contra curentului. a) Poclăele, târîtoarea, jigajnea, cleştarul, etc. cari sunt saci de dimensiuni mai mici, purtaţi cu câte 2 prăjini sau cu laţuri de lemn, legate de capetele gurii lor. bj Laptaşele; saci de dimensiuni mari, cari cu marginea de jos a gurii lor, întinsă pe o coardă cu greutăţi, se târâe pe gropile de pe fundul a-pelor la adâncimi mari, iar cu marginea superioară plutesc la suprafaţa apei. c) Oriile. Saci mari plutitori, purtaţi cu otgoane, cari pescuesc cu curentul. d) Sacii de garduri, cu cari se pescueşte Ia gura gardurilor. Sârnicnl, Hacul dela leasă sau dela gura gardurilor sterpe, etc. e) Matiţa sau sacul năvoadelor. 9. Plasele simple, cari încunjoară peştele şi-l scot din apă apucân-du-1 pe dedesupt ca o sită sau îl târăsc pe fund până îl scot pe mal. Plasele de mână, jegajniţele, voloacele, tifanele, crilele năvoadelor şi toate plasele drepte de orice dimensiuni. 10. Reţelele cari încurcă peştele în ochiurile lor, fie că pescuesc ca intrumente fixe, fie că sunt purtate cu sau contra curentului apei. a) Mrejele de pârae cu 3 reţele, purtate pe o prăjină. b) Mrejele de baltă cu o singură reţeâ; pescuesc fixe, întinse pe prăjini san suspendate cu plute, etc. c) Setcele, avele, cobcele, planele, etc. toate cu dimensiuni foarte mari; pescuesc, fixe sau cu curentul, aşezate vertical în apă şi susţinute cu plute dela marginea de sus, iar la marginea de jos cu plumburi. dj Trandadaiele. O bucată de setcă cu 3 reţele întinse pe o ramă de 2 leaţuri şi la partea de jos pe o coardă pe care sunt înşirate oase de cal. In aceste 10 categorii, cari sunt 10 tipuri fundamentale, se pot împărţi toate instrumentele de pescuit ce le avem noi în ţară. Din combinarea lor între ele şi cu diferitele feluri de unelte şi mijloace de ademenirea, adunarea şi reţinerea peştelui la un loc, se alcătuesc apoi toate instru- 4fi mentele, aparatele şi instalaţiunile de prins peşte cele mai rafinate şi mai complicate ce le avem. In capitolele următoare dar vom urmări, pentru toate categoriile de ape din ţară şi pentru toate categoriile de peşti, instrumentele de cari pescarii noştri se servesc, numirile variate ce le-au dat şi modul lor de funcţionare, servindu-ne în expunerea şi rânduirea materialului, pe câtva fi cu putinţă, de clasificaţiunile aci arătate. PARTEA II. DESCRIEREA SPECIALA A PESCĂRIILOR Şl PESCUITULUI DIN APELE INTERIOARE ALE ROMÂNIEI. A. ELEŞTEELE. Din descrierea generală a apelor din România, ce ain dat-o în prima parte a acestei lucrări, s’a văzut că la noi lacuri adevărate — în felul lacurilor din Alpi sau al Balatonului — aproape nu sunt şi că singurele ape stătătoare cari, prin mulţimea lor şi prin suprafaţa lor totală foarte mare, merită a ne ocupa de ele — sunt eleşteele. In adevăr, la noi, încă din timpurile cele mai vechi — şi mai cu seamă în Moldova — aproape pe fiecare moşie există câte un eleşteu care, pe lângă producţia peştelui, eră necesar pentru adăpatul vitelor şi pentru punerea în mişcare a morilor şi a piuelor. Aceste nenumărate basine de apă, presărate pe toată suprafaţa ţerii, întreţineau nivelul apelor subterane mai ridicat şi dădeau umiditatea necesară atmosferei în timpul secetelor, aşii că potoliau arşiţa soarelui şi înlesniau creşterea vegetaţiunii. Numărul lor eră atât de mare, încât, adeseori, întregi pârae (ca d. ex., pârâul Haşeului, apa Mostiştei, etc.) erau transformate într’o serie de basine, zise iazuri sau eleştee, cari se succedau şi se scurgeau unul în altul. I nele din aceste eleştee au o suprafaţă foarte mare, cum sunt de ex. iazul Dracşanilor, de lângă Suliţa, jud. Botoşani, care trece de 1.500 de hectare, iazurile dela Stiubeni, Haverna, etc., din jud. Dorohoiu, Snagovul di1 lângă Bucureşti ş. a. m. d.; cele mai multe din ele însă sunt numai de câteva hectare. Cantitatea totală de peşte ce o produceau aceste eleştee eră atât de mare, încât îndestulă în totul necesităţile consumaţiunii din interiorul ţerii şi numai arareori, numai la anumite zile de peşte, se aduceă, pe atunci, peşte mai de valoare dela Dunăre. Deşi foarte multe din vechile eleştee — de când morile cu vapor au înlocuit morile cu apă — s’au secat, pentru a se câştigă pământ de 48 arătură, şi păşune, totuş au mai rămas încă multe cari nu s’a putut secă şi, de sigur, cu timpul multe din cele vechi vor trebui să se refacă la loc. Mai toate ţcrile au trecut priutr’o perioadă asemănătoare, când toată lumea se grăbiă să-şi sece eieşteele pentru a câştigă pământ de cultură, a cărui rentabilitate crescuse brusc; când însă, în urma progreselor pisciculturii intensive, s’a văzut că pământurile cari se pot transforma în eleştee, în afară de alte foloase, mai pot da şi o rentabilitate cel puţin tot atât de mare prin cultura peştelui, atunci cu toţii s’au grăbit să-şi refacă eieşteele, construindu-le acum pe o altă bază, pentru a putea corespunde cerinţelor şi procedeelor pisciculturii moderne. Aceasta s’a întâmplat în Germania de ex., cam pe la 1860, când deodată s’a răspândit strigătul: „Wer Teiche hat, der behăite sie; Teiche sind Gold“ («cine are eleştee, să le păstreze, eieşteele sunt aur»). De atunci, moşii întregi au fost acoperite cu apă şi prefăcute în eleştee, producând crap acolo unde, înainte, se semănau cereale şi se păşunau vite. Este dar sigur că şi la noi urcarea preţurilor peştelui, prin corectarea râurilor şi secarea bălţilor naturale, va face pe proprietarii noştri să-şi reînfiinţeze vechile eleştee, însă acum fâcându-le sistematice pentru a putea face în ele piscicultura sistematică după cerinţele moderne ale ştiinţei. Din toate acestea se vede aşă dar marea însemnătate economică ce o au şi vor aveâ-o eieşteele şi necesitatea deci de a le da, în descrierea de faţă, o atenţiune mai mare. Descriind dar pescăria din eieşteele noastre, nu ne vom mărgini numai a arăta ce peşti se găsesc în ele şi cum se prind ei, ci vom căută a arăta cât mai amănunţit şi cari sunt factorii naturali de cari depinde puterea lor de producţie, pentru a putea şti eventual în ce mod putem să-i influenţăm spre a spori producţia şi rentabilitatea pescăriei din aceste ape. Vom căută dar, în cele ce urmează, a da mai întâiu, o descriere generală a condiţiunilor naturale ale eleşteelor noastre, a hidrografiei lor, a faunei şi vegetaţiunii cu raporturile biologice dintre ele şi mediu şi dintre diferitele organisme între dânsele şi apoi numai vom trece la descrierea pescuitului propriu zis, care aici e de o importanţă cu mult mai mică faţă de celelalte ape din ţară. Voiu da aci această descriere mai amănunţită a părţii naturaliste, deoarece aşi dori, totodată, prin aceasta să arăt şi în ce mod depinde producţiunea unei ape de condiţiunile naturale lizice şi biologice. Descrierea aceasta, dată la eleştee, unde vieaţa, deşi intensă, este mai puţin specializată în anumite direcţiuni, ne va putea servi în urmă spre a judecă mai bine — ţinând seama de diferinţa în condiţiunile naturale — 49 şi condiţiunile de pi’oducţiune ale celorlalte ape şi, deci, şi mijloacele de a le influenţă şi modifică. * * * Noi avem, în România, după felul apei lor şi după modul lor de alimentare, trei tipuri principale de eleştee: 1. Eleştee a căror apă provine din izvoare ; 2. Eleştee alimentate cu ape provenite din ploi şi din topirea zăpezilor; şi 8. Eleştee artificiale, făcute prin închiderea cu iezătură a unei văi prin care curge un mic pârâu. Cele două dintâi se numesc în Moldova şi Bucovina : heleşteu, hă-lăşteu şi ălăşteu, iar celor de al treilea li se zice iazuri. In Muntenia însă iaz se numeşte o derivaţie dintr’un râu care duce la o moară, piuă, herestrau, etc., cari în Moldova şi Bucovina se numesc gârla morii. A. R, — Publ. Adamachi. VIII. Antipa, f'cstuiiui CAP. I. COND1Ţ1UN1LE BIOLOGICE DIN ELEŞTEE Şl INFLUENŢA LOR ASUPRA PRODUCŢIUNll PESCĂRIEI DIN ELE. Eleştee sistematice, situate pe malurile râurilor sau pâraelor alimentate lateral cu apă din acestea, cum se fac astăzi în alte ţeri pentru cultura intensivă a crapului, noi aproape nu avem. După modul de alimentare cu apă a eleşteelor, variază întru câtva şi eondiţiunile biologice din ele: în general eleşteele alimentate din izvoare au o temperatură mai constantă a apei, ea fiind în timpul iernii ceva mai caldă şi vara ceva mai rece decât la celelalte eleştee din aceeaş regiune; apa lor însă e mai puţin aerisită. Eleşteele provenite din adunarea apelor meteorice într’o vale închisă — dacă nu sunt totodată alimentate şi prin izvoare — au în general o apă foarte puţin oxigenată ; pe fundul lor sunt întotdeauna materii organice în putrefacţiune, cari fac ca nomolul să lie acid şi apa încărcată cu tot felul de gaze. Vegetaţiunea şi fauna de aci au mai mult caracterul de mlaştine. Eleşteele alimentate de pârae, deşi sunt mai expuse la potmolire. au o apă, din punctul de vedere chimic, mai curată şi mai bine aerisită. Condiţiunile biologice în ele sunt mai normale; ba chiar într'însele fiind în totdeauna un mic curent, acesta este foarte favorabil creării unor eon-diţiuni biologice mai bune, atât din cauza oxigenării mai uşoare a apei cât .şi din cauza bogăţiei de substanţe nutritive pe cari le aduce în soluţie sau în suspensiune. In general însă cele mai multe eleştee au mai multe Feluri de alimentare, iar cele provenite numai din ape meteorice sau cele alimentate numai din izvoare sunt foarte rari. Afară de apă, factorii naturali cei mai de căpitenie de cari depinde în prima linie bogăţia vieţii dintr’un eleşteu şi deci şi puterea sa de producţie de peşte sunt: 1) solul pe care e aşezat acel eleşteu şi 2) căldura cu lumina soarelui. 1. Cu cât pământul, care constitue fundul unui eleşteu, este de o calitate mai bună, cu atâta şi vieaţa ce se desvoltă în acel eleşteu este mai bogată. Un pământ bun agricol, bogat în materii azotate, este 51 bun şi pentru eleşteu, căci aceleaşi principii nutritive din pământ, cari prin agricultura se transforma in cereale, se transformă aici în acea mierofloră şi faună care, servind de hrană peştilor, dă o producţiune cu mult mai mare. Un pământ slab şi nisipos dă, şi într’un eleşteu ca şi în agricultură, o producţiune cu mult mai mică de organisme acuatice şi deci de peşte. De aceea chiar, în piscicultura sistematică modernă — ca şi în agricultură se pune azi un mare preţ pe îngrăşarea şi corectarea naturii fundului eleşteelor spre a le spori astfel producţiunea. Vieaţa dintr’un lac sau eleşteu deci depinde în totdeauna în prima linie de substratul geologic al acelei ape. 2. Intru cât priveşte căldura şi lumina soarelui, acestea au de asemenea o influenţă capitală asupra desvoltării vieţii din eleşteu, căci numai graţie lor materiile anorganice provenite din pământ pot fi asimilate de mierofloră acuatică şi aceasta serveşte apoi ca bază pentru hrana tuturor celoralte organisme acuatice ce trăesc şi se desvoltă aici. Pentru ca vieaţa într’un eleşteu, sau în orice altă apă stătătoare să se poată dar desvoltă în abundenţă, trebue ca acea apă să poată fi cât mai bine încălzită şi luminată de razele soarelui. I)e aici reiese insă că o serie de alţi factori, cari permit, căldurii şi luminii solare să străbată cu tnai multă sau mai puţină uşurinţă, pot avea o influenţă mare asupra productivităţii unei asemenea ape, şi anume: a) înălţimea deasupra nivelului mării şi în general poziţia geografică are o importanţă deosebită, căci eleşteele situate mai sus dispun de o cantitate anuală de calorii mai mică decât cele din regiunile joase; aceasta atât din cauza temperaturii mai reci a aerului cât şi din cauza deselor schimbări ale timpului. De aceea şi eleşteele dela munte, în cari se cultivă păstrăvi, produc pe unitatea de suprafaţă o cantitate de peşte mai mică, chiar pe jumătate decât eleşteele din vale, în cari se cultivă crapi. Poziţiunea geografică a lacului sau eleşteului are deci de asemenea o importanţă principală pentru puterea de producţie a acelei ape. b) Adâncimea eleşteului. Cu cât eleşteul este mai adânc, cu atâta se incălzeşte mai greu şi deci cu atâta şi vieaţa se desvoltă mai greu în el. c) Vegetaţia şi în special flora Morală şi asociaţiunile de Phrag-iiutes, Scirpus, Typha, (stuf, ţipivig, papură) şi altele, dacă ieau pro-porţiuoi mari, pot avea o foarte mare influenţă asupra capacităţii de încălzire a eleşteului, căci ele ţin umbră şi întuneric pe locul ce-1 ocupă; pe de altă parte ele consumă substanţe nutritive din pământ spre a le transformă într’un material fără valoare în dauna microflorei care este baza hranei întregii faune a Iacului. 52 Plantele sub merse însă, şi plantele cu foi plutitoare la suprafaţă, dacă, nu sunt în cantităţi prea mari, pot avea o influenţă favorabilă asupra desvoltării faunei. d) împrejurimile eleşteului. Terenurile încunjurătoare şi modul lor de cultură, pădurile şi arborii de pe maluri, aluviunile şi alte materii ce se scurg în eleşteu, etc., toate acestea pot de asemenea influenţa considerabil în bine sau în rău desvoltarea vieţii organice în aceste ape. Mai cu seamă un mic curent, care aduce apă proaspătă, este foarte favorabil desvoltării producţiei, atât din cauza materielor organice ce le aduce în suspensiune, şi cari sunt o minunată hrană a crustaceeior din eleşteu, cât şi din cauza influenţei ce o exercită ele asupra fundului, înlesnind disolvarra materiilor nutritive aflate în el. Astfel dar vedem că după poaiţiunea geografică fi geologică., după adâncime, natura solului şi a apei, vegetaţie şi natura încunjurătonre, etc., se schimbă şi condiMunile naturale de existenţă a organismelor, şi acestea pot influenţă asupra calităţii şi bogăţiei faunei şi florei din acea apă şi deci asupra puterii de producţiune a pescăriilor din ea. ■n sjc * Eleşteele noastre sunt situate în general în regiunea şesurilor sau cel mult în regiunea colinelor, aşa că poziţiunea lor deasupra nivelului mării nu este înaltă. In partea de jos a munţilor avem numai puţine eleştee, şi aceste sunt mai mici. Adâncimea eleşteelor noastre de asemenea nu este mare, netrecând de obiceiu peste 2 m., aşâ că ele pot fi bine încălzite de soare. In general eleşteele alimentate prin pârae au o adâncime mai mare în dreptul iezăturii, iar la «coada lor», pe unde intră apa din pârâu, fundul este foarte ridicat prin materiile aluvionare aduse în suspensiune de pârâu. In această parte eleşteul este acoperit de o bogată vegetaţie de stuf (Phragmites communis), papură (Typha laţi folia), ţipirig, stânjinei, (iris pseudacorus), rogozuri (Scir pus, Carex, Juncus) şi tot felul de plante mlăştinoase. In aceste stufării dela coada iazului se adăpostesc de obiceiu şi fac cuiburile diferitele păsări acuatice ca: diferite specii de stârci (Ardea tinerea, A. purpurea, etc.), Boul Bălţii (Botaurus stellaris), bâtlanii (Cor-moranus corbo), ş. a. lJe marginile celelalte ale eleşteului se află mai puţin stuf şi rogoz, dar mai cu seamă o serie de arbori, între cari diferite varietăţi de răchită şi salcie (Salix alba, S. cinerea, etc.). 4 53 La marginea dela iezătură, eleşteul nu are nici un fel de vegetaţie de stuf sau papură. Aici de obiceiu eleşteul are şi scurgerea sa, care cele mai de multe ori duce la o moară printr’un canal special numit LătoC. In interiorul eleşteului vedem apoi, din această parte, o suprafaţă mare de luciu de apă şi mai în fund, între poienile lăsate de stuf, găsim eleşteul acoperit în timpul verii cu frunze mari de Nufăr (Nuphar luteum), Plutniţe (Nymphaea alba), llydrocharis morsus rame, Ciuline (Trapa natans), Ranuncnlus aquatilis şi tot felul de asemenea plante cu frunze mari plutitoare. In fine dacă observăm, în partea unde e luciul de apă, vedem plutind aproape de suprafaţă o mulţime de plante submerse ca: Myriophyllium, Geratophyllium, Chara foetida, efc. şi tot felul de plante acuatice pe cari poporul nostru le numeşte Cosor sau Brădiş, sau altele ca Paşa j cu coadă de lemn şi la capăt ascuţit numai dintr’o parte, ca o daltă—-şi Ghniul care seamănă cu celalt, însă e ascuţit ca un topor pe amândouă părţile. «Igliţâ», cu care se trec dela o copcă la alta frânghiile năvodului pe sub ghiaţă, se prinde cu o «Cange» de fier cu coadă de lemn, care seamănă cu Raşca dela Dunăre. «Luntrele» sau «Ciobacele» dela eleşteele din Moldova au o formă triunghiulară şi se deosebesc la ele următoarele părţi: Ghişeul (vârful), Fundul, Doagele (lăturile), C.... sau dinapoia luntrii şi Drugul sau prăjina. Cam în felul acesta se exploatează şi se pescuesc, după vechiul sistem, mai toate eleşteele mici din Moldova; numai la eleşteele dela Stiubeeni, unde s’a făcut o pisciculturii sistematică de crapi, amena-jindu-se în mod special iazurile, se face o exploatare mai raţională. II. II. Eleşteele mari. Pentru a da o idee despre pescăria şi pescuitul din aceste eleştee, vom alege ca tip eleşteul mare zis «Balta Snagov» din judeţul Ilfov. Dacă în exemplul de mai sus am văzut un tip de pescăria cea mai simplă posibilă şi un pescuit foarte puţin interesant, aci vom vedea o veche gospodărie românească, care formează transiţia dintre eleştee şi lacuri şi un pescuit făcut de pescari de meserie, cu instrumente speciale pentru diferitele categorii de peşti, având forme interesante, unele moştenite din moşi-strămoşi, iar altele aduse dela bălţile Dunărei încă din vechime şi localizate aici. Snagovul este una din apele cele mai mari din interiorul ţerii, care are o suprafaţă relativ foarte mare şi o adâncime considerabilă, aşâ că prin aceasta el se aseamănă în totul unui lac, din care cauză i se şi zice lacul «Snagov». Prin modul său de alimentare şi prin iezătura sa, el este fără îndoeală un eleşteu; totuş, din cauza suprafaţei sale mari şi mai cu seamă a adâncimii, cât şi din cauza legăturii ce o are cu râul Ialomiţa la apele mari, exploatarea sa nu se poate face ca la eleştee, ci ca la lacurile mari .şi adânci sau ca la haiţi. In adevăr, ceeace caracterizează un eleşteu, din punctul de vedere al pescăriei, este că apa sa poate fi scursă oricând şi peştele se prinde astfel cu multă uşurinţă. Aici la Snagov însă, nivelul nu se poate scădeâ niciodată şi apa fiind adâncă, peştele îşi are ascunzătorile sale, aşa că pescuitul e cu mult mai greu şi mai costisitor. De asemenea într’un eleşteu proprietarul îşi poate pune orice specii de peşte îi place şi astfel îşi poate regula felul producţiei după plac şi după rentabilitate ; în Snagov însă, — ca în toate lacurile şi bălţile naturale — omul nu-şi poate alege ca să cultive speciile de peşti cari îi convin, ci trebue să se mulţumească cu cele ce trâesc şi au trăit întotdeauna acolo. Măsurile dar, cari se pot lua pentru sporirea producţiei în asemenea ape, sunt cu mult mai grele şi mai puţin eficace, iar o cultură intensivă, ca în eleştee, este aici imposibilă. Ceeace se poate însă face, este să se introducă o exploatare raţională, bazată pe cruţarea puilor şi a speciilor de valoare şi pe sprijinirea lor în lupta pentru existenţă în contra peştilor răpitori şi peştilor de mică valoare, cari le fac concurenţă Ia hrană. In cazul numai când asemenea măsuri n’ar da rezultate destul de bune, s’ar mai putea încerca şi cu repopulări pe cale artificială pentru unele specii de valoare, cum e, de ex., şalăul, sau cu acli-matarea unor specii nouă mai rentabile. Cu mult mai interesant însă decât sistemul de exploatare este aici modul cum se face pescuitul. Aici, fiind un lac mare şi bogat în peşte, ş’a desvoltat, de mult timp încă, o clasă întreagă de pescari de meserie, cu tradiţiile şi obiceiurile lor de multe generaţii. Peştele prinzându-se aici cu greutate, din cauza apei adânci, ei au fost nevoiţi a inventă tot felul de instrumente complicate şi a adapta vechile instrumente, sau instrumente nouă aduse dela Dunăre, la condiţiunile speciale ale acestor ape, pentru ca astfel să poată ademeni mai bine peştele şi să-l scoată din ascunzătorile sale, spre a-1 prinde. In Snagov t.răesc următoarele specii de peşti, cu următoarele numiri populare locale: Crap, Şliucă, Somn, Şalău (Lucioperca sandra), Biban, Ochiană (Scardinius erythrophthalmus), Bălos(Leuciscus rutilus), Ţârâitori (Alburnus Jucidus), Ţârâitori corciomani cu bălos (Alburnus lucidusX Leuciscus rutilus), Ghelmez sau Moş (Acerina cernua), Rinchiţâ, zisă şi Pleavă sau Pleavă de neam (Leucaspius delineatus), Boarcă (Rhodeus amarus), Lin, Caracudă, Plătică şi Raci. Se mai zice aci Plevuşcă şi Sir-miiliţă la tot peştele mic care se prinde în cantităţi foarte mari şi care se compune, mai cu seamă, din următoarele specii: Boarcă, Pleavă de neam (Leucaspius) şi pui de bălos (Leuciscus). Această plevuşcă este foarte apreciată de consumatori şi are aici o însemnătate relativ mai 64 mare comerciala decât la alte pescării. Ea serveşte mult şi ca hrană [ieştilor răpitori. După cum vedem, aici avem o icbtiofaună cu totul diferită de aceea a unui eleşteu, asemanându-se aşa dar, şi prin aceasta, mai mult cu bălţile naturale şi lacurile litorale decât cu eleşteele propriu zise. Această diferinţă faunistică se explică şi prin aceea că Snagovul, la ape mari, comunică cu râul Ialomiţa, de unde i-au venit speciile de peşti ca somnul şi şalăul. Din punctul de vedere comercial şi, mai cu seamă, al capriciilor consumatorului, se bucură, în Bucureşti, de uri deosebit renume următoarele specii dela Snagov: şalăul, ţârâitorii, plâtica («plătica de Snagov») şi racii, iar la vadul bălţii : plevuşcă («borş de plevuşcă»). O însemnătate mare, pentru producţia şi venitul acestor bălţi, o au racii cari erau foarte numeroşi, însă, din nenorocire. în anii din urmă, au început şi aici să piară. * * * Pescuitul în Snagov se face în următoarele moduri şi cu următoarele instrumente: 1. închisori cu garduri şi coteţe. Snagovul nefiind alimentat în permanenţă cu peşte—ca bălţile Dunărei din vreun râu, ci el având producţia sa proprie, aici nu este nevoie de a se închide peştele cu garduri ca să nu fugă; totuş, el are, pe la marginile sale, o serie de intraturi în uscat—ca nişte fiorduri—numite Coadele Snagovului (Coada-Căţelului, Coada-Linţii, Coada-Izvoranilor, etc.). Aceste coade sunt probabil vechi văi de eroziune şi guri ale unor pârae ce conduceau aici pe când lacul avea un nivel mai jos. In aceste «coade» se retrage adeseori peştele şi pescarii pândesc momentul spre a le închide la gură cu garduri de trestie; la gardurile ce le fac, ei pun apoi coteţe cu gura de intrare dinspre coadă, aşa că peştele când vrea să fugă înapoi în lac, intră în coteţ (Fig. 10 c). Coteţele (Fig. 10 a şi b) sunt de stuf, împletit cu papură la 5 sboiuri — adică cu 5 rânduri de împletitură — ; forma lor însă diferă mult de a coteţelor din bălţile Dunărei. Ele constau din două camere: una mare, numita Eotin (oborul dela alte coteţe) şi alta numită Coteţul primător, în care se prinde peştele. Intrarea în rotin nu are însă, ca la coteţele dela Dunăre, o limbă, ci ea se face tăindu-se una sau două trestii dela nivelul apei şi scoţândii-Ie afară, aşâ încât partea de sub apă prezentă, la mijlocul rotinului, o deschizătură îngustă prin care poate intra peşte în el. Gura coteţului prinzător, însă, este provăzută cu limbă, ca la Dunăre, aşa. ca peştele intrat să nu mai poată ieşi. Pe unele porţiuni ale Snagovului se fac şi şire lungi de coteţe legate între ele unele de altele prin aripele lor, astfel că peştele care scapă de unul intră in cel de alături şi a. m. d. Aci se mai fac şi un fel de coteţe fără limbă, numite Horeţ; acestea însă nu prind peştele, ci sunt un fel de Juvelnice cari servesc numai pentru a păstră peştele viu, până când pot să-l transporte Ia piaţă (Fig. lOe). 2. Vârşele. Vârşele dela Snagov se aseamănă foarte mult cu vârşele de plasă sau Vintirele dela bălţile Dunărei, numai că cercurile lor sunt mai dese. Ele Fig. 10. Pescuitul cu Coteţele la Snagov ; a şi b. Un gard de trestie cu Coteţ; Coada bălţii închisă cu un gard de trestie şi 2 coteţe; d. Vârşă de rechită pentru depozitat racii vii; e. Un Horeţ. A, K, - VubL Ada muchi. VIU. An tipa, Pe seu Hui. sunt cu cinci cercuri şi două gârliciuri — unul ce conduce din afară în vârşă şi celălalt din camera din faţă în cea din fund — şi cu o singură aripă (Fig. 11 jos). Aici se mai întrebuinţează încă un fel de vârşe duble (Fi». 11 sus), cari nu sunt decât două vârşe obişnuite, legate între ele printr’un canal lung comun, care serveşte Ia amândouă ca aripă pentru a minţi peştele şi a-1 face să intre în ele. In Snagov neexistând nici o urmă de curent care să ademenească peştele să meargă într’o singură direcţie— ca la bălţile Dunărei — aceste vârşe duble sunt aci foarte ne ce- Kig. LI. Vârşă dela Snagov; sus: o vârşă dublă; jos: o vârşă simplă. sare, căci peştele care întâlneşte plasa canatului în drumul său, ori în ce direcţie ar luă-o, găseşte la amândouă capetele ei câte o vârşă în care se prinde. De altfel aceasta este forma generală de vârşe — sau letere — care sc întrebuinţează la eleşteele din Moldova, numai că la acelea aripa dintre vârşe e mai mică şi are un singur băţ, care o susţine la mijloc, în loc de două ca aici. Se mai întrebuinţează, aci un instrument numit vârşă de răchită (Fig. 10 d.), care însă nu este în realitate o vârşă, ci numai un coş mare de lozii de răchită, îngustat şi legat la amândouă capetele sale şi provăzut. cu o portiţă la mijloc, prin care se poate băga mâna. Aceasta chiar nici nu este un instrument de prins peştele şi nici nu are măcar vreo asemănare cu vârşele, ci este un juvelnic mare în care se păstrează racii vii, până se transportă la piaţă. 3. Instrumentele cari înţeapă peştele. a) Ostiile pe cari le-am găsit Ia Snagov sunt furci cu trei, patru şi cinci dinţi şi fiecare dinte este provăzut cu câte una sau două, «urechi» zise acî şi «limbi» (Fig. 12). Cu ele se pescueşte mai mult numai iarna sub ghiaţă şi rareori Ia Cocioace. b) Undiţa. Aceasta este o undiţa ordinara legata eu aţă şi suspendata de o prăjină. Ea nu are nici o importanţă, nici ca formă—căci sunt undiţe obişnuite, cumpărate din comerţ sau făcute de fierari — şi nici ca întrebuinţare, căci de ele se folosesc numai copiii pentru a pescui peşti de mică valoare şi mai cu seamă Răspăr. c) Năluca (Fig. 13) este un fel de undiţă făcută din metal turtit (d. ex. un gologan de cupru), care are la un capăt o gaură de care se leagă aţa, iar celălalt capăt este prelungit într’un vârf ascuţit şi îndoit iu sus ca la undiţă. Năluca este bazată pe principiul că unele corpuri strălucitoare, purtate prin apă, atrag, prin reflexele ce dau, anumiţi peşti ca d. ex. ştiuca. Ea are o aţă scurtă pe care o ţine in mână şi «o joacă» mereu în apă. Se întrebuinţează iarna, la copcă, sub ghiaţă. 68 d) Târîtoarea Aceasta este o undiţă mare, a cărei porţiune îndoită este. îmbrăcată cu o placă lată şi strălucitoare de cositor; ea este, deci, bazată pe acela:? principiu ca şi năluca şi serveşte excluziv la pescuitul ştiucei. Această undiţă e legată cu o aţă foarte lungă, înfăşurată pe o «depănătoare» (Pig. 14 a) de lemn cu mâner, pentru a se desfăşură cu uşurinţă, când îi dă drumul iu apă. Cu târîtoarea se pescueşte numai pe la mijlocul lacului, la apă adâncă. Când o la pescuit, pescarul stă în picioare, mânând luntrea, şi ţine aţa—trecând-o mai întâiu pe după ureche— în dinţi; astfel, el simte îndată ce ştinca a apucat de târîtoare şi smun-ceşte cu putere de aţă ca să intre bine undiţa în gura ei (Pig. 14 b). Pig. 14 b. Pescuitul cu Târîtoarea la ştiucă. e) Cârligele. Acestea sunt o serie de undiţe de toate dimensiunile, legate fiecare cu câte o sfoară de 70—80 cm. şi atârnate fiecare la o distanţă de vreo 50 cm. una de alta pe o coardă lungă (Pig. 15). Această frânghie lungă cu cârligele atârnate de ea se aşează în apă, suspendată la amândouă capetele ei de câte o prăjină lungă, înfiptă în fundul apei. In fiecare cârlig se prinde, de aripa dorsală, câte un peşte viu, de obieeiu câte un Băl os (Leuciscus rutilus), care este mai rezistent. înainte, când nu se introdusese încă năvoadele la Snagov, acest mod de prindere era foarte mult întrebuinţat, astăzi însă numai 69 pescarii săraci, cari nu sunt în stare să-şi procure instrumente mari, se mai folosesc de ele. Fig. 15. Cârligele. 4. Sacul. La Snagov se pescueşte cu trei feluri de saci. Două din acestea se în- Fig. 16. Sacul de Pleavă. trebui nţează insă numai pentru pescuitul racilor şi pentru scoici şi le voi» descrie în urmă. 70 Pentru prins peşte este un sac special numit Sacul de pleavă (Fig. l(i şi 17); acesta e un sac cu fundul nu prea adânc şi cu gura mare, întinsă, pe un semicerc cu un diametru de 2, 5 m., iar marginea ei de jos are ochiurile înşirate pe o frânghie întinsă între cele 2 capete ale arcului. Sacul are un mâner lung, terminat intr’un ţepoiu cu doi dinţi mari, care este legat cu mijlocul său de mijlocul cercului şi cu capetele dinţilor săi de coarda de jos. Când crăcii ţepoiului sunt prea lungi, aproape de capetele lor se leagă între ei un băţ scurt, pus deacurmezişul. Sacul de pleavă se întrebuinţează numai la pescuitul plevuşcăi şi se Fig. 17. Un pescar se găteşte să plece la pescuit cu sacul de pleavă. pune în el o bucată de mămăligă, ca nadă. Se pescueşte cu el mai cu seama la «Cocioace». 5. Oria. Cel mai interesant instrument dela Snagov este Oria sau Horia (Fig. 18). Acest instrument care, în toate pescăriile României, nu se întrebuinţează decât de pescarii români, are aici o construcţie par- ticulară, adaptată condiţiunilor speciale hidrografice ale acestui lac şi diferind în multe privinţe de oria întrebuinţată pe râuri si pe Dunăre. Fig. 18. Oria şi modul cum se pescueşte cu ea la Snagov. In figura de sus se vede o orie cu gura deschisă astfel cum e ţinută ea la pescuit. Oria este un sac mare de plasă, lung cam de b m. şi înalt de 2 iii. (fura sa, când e întinsă, are o formă dreptunghiulară. Marginile de sus 72 şi de jos sunt întinse pe câte o frânghie groasă, numită «coarda de sus» şi «coarda de jos», iar cele laterale numai pe câte o sfoară mai subţire. La fiecare din capetele coardei de jos este legată câte o piatră care atârnă în jos şi ţine sacul deschis,- tot de aici de fiecare capăt este lega/ă şi câte o frânghie groasă, numită otgoanele oriei, pe cari le ţine câte un pescar în mână. De fiecare din capetele coardei de sus este legată, de asemenea, câte u frânghie scurtă, care se termină cu un fel de cheotoare de lemn, prin care trece otgonul dela capătul coardei de jos, putându-se mişcă liberă prin el (Dig. 18 la mijloc); astfel, lăsând eheotorile dela amândouă capetele coardei de sus să lunece în jos pe cele două otgoane, gura oriei se închide ca gura unui sac de călătorie (Dig. 18 bis). Dela o distanţa cam de 1,5 m. dela fiecare capăt al coardei de sus sunt legate de ea nişte sfori subţiri, numite stmjile oriei, pe cari pescarul le ţine în mână, treoându-le peste «buricul degetului» arătător, pe care-l ţine întins; prin aceasta el simte îndată că a intrat un peşte în orie şi lasă imediat să cadă capacul în jos, iar apoi ridică cu otgoanele tot aparatul în sus, scoţând peştele din el. Cu oria pescuesc la Snagov doi pescari, stând fiecare în câte o luntre şi ţinând într’o mână otgonul împreună cu capătul coardei de sus-cel cu cheotoarea—şi având straja trecută peste deget (Pig. 18 jos). In fiecare luntre este, însă, şi câte un al doilea pescar, care trage cu lopata, lucru de care la apă curgătoare nu e nevoie, căci acolo barca se lasă la vale cu curentul şi e destul dacă pescarul ţine vâsla în cealaltă mână, numai pentru a da direcţia. t 73 6. Plasa şi năvodul. Plasa de -mână de aici nu diferă întru nimic de plasa de mână sau volocul, întrebuinţat în toate apele ţevii, adică e o plasă având lungimi diferite, dela 2 până la 12 m., şi cu două beţe la capete, numite clece. Cu ea pescuesc doi oameni, fie că intră amândoi în apă, fie că—dacă plasa e mai lungă—unul merge pe mal şi altul, cu luntrea, face roata pe apă. Năvodul nu este un intrument originar de aici; el a fost introdus abia in timpurile mai nouă dela bălţile Dunărei, aşa că nu prezentă nici o particularitate. Descrierea sa pe larg voiu da-o dar, când voiu trată pescuitul din bălţile Dunărei. 7. Mreaja. Foarte interesantă e mreaja ce se întrebuinţează aici (Fig. 19). Ea Kig. 19. Mreaja eu inele de papură şi modul cum se pescueşte cu ea in balta SnagovulUi. are o lungime cam de 100 m. şi e împletită din aţă foarte fină cu ochiuri 74 rari, cain de 8 10 cm. pe lăture. Marginea ei de sus are ochiurile înşirate pe o sfoara subţire, ale cărei capete sunt ceva mai lungi şi servesc pentru a legă instrumentul de două prăjini înfipte în fundul apei. La marginea de jos ea nu are nici o coardă şi cade vertical în jos numai prin propria ei greutate. De coarda de sus sunt legate, cu sfori scurte şi subţiri, nişte inele triunghiulare de papură, uscată, cari formează aparatul de suspensiune al întregei reţele. Acestea plutesc culcate pe apă, orizontal; îndată ce se prinde, însă, un peşte în ochiurile Mteajei, ele se ridică vertical, a.şâ că pescarul, când vine la revizie, ştie imediat unde să caute. Mreajă se aşează de cu seara în apă şi se scoate dimineaţa; în ea se prinde de obiceiu peşte mare, şi mai cu seamă crap şi şalău. 8 Pescuitul racilor. Raci se prind, la Snagov, cu patru feluri de instrumente : a) Proţapul (Fig. 20 a); acesta este o prăjină lungă, despicată la Fig. 20. Proţapul, a. de raci, l. de scoici. capătul de jos, aşa casă poată intră un rac între vârfurile ei. Toamna, când apa e limpede, pescarul, stând în luntre, vede racul pe fundul bălţii şi pune proţapul cu crăcana peste e), prinzându-1. Deşi proţapul e un instrument primitiv, totuş se servesc de el şi pescarii de meserie şi prind cu dânsul adeseori cantităţi foarte mari. b) Coşul de raci (Fig. 21); acesta este un coş de nueluşe, având o lungime cam de vreo 50 cm., împletite rar cu papură. Fundul e drept, iar gura sa e răsfrântă în lăuntru ca Ja vârşe. In coşurile de raci se pune ca nadă, mălaiu, mămăligă, dar mai cu seamă oase cu resturi de carne friptă, cari atrag foarte mult racii. Se înfige o prăjină în fundul apei şi se leagă de ea cu funii de teiu mai multe coşuri, cari se aşează pe fund ia oarecare distanţă unele de altele. c) Vârşele de raci; acestea sunt întocmai ca vintirele obişnuite dela Dunăre, numai că sunt ceva mai mari. Sunt de două feluri: vârşe simple ordinare şi vârşe duble, cari constau dintr’o aripă lungă cu câte o vărsă la liecare capăt al ei (Fig. 11). ro d) Sacul de raci (Fig. 22). Este un sac întru câtva asemănător cu Fig. 21. Coşul de raci şi modul cum se pescueşte cu el. sacul de pleavă, însă e ceva mai I I mic—diametrul gurii sale este numai de 1,85 m.—. Sacul este întins pe patru beţe, cari pleacă, câte unul dela fiecare colţ al gurii, dela mijlocul cercului de sus şi dela mijlocul coardei de jos, spre a se întâlni apoi toate patru într’un punct în fundul sacului. Mânerul cu ţepoiul este foarte lung, dela 2,5 — 3 m. Cele două vârfuri ale ţepoiului şi amândouă capetele cercului dela gură sunt ascuţite şi prelungite mult în jos, astfel ca să se poată înfige bine în fundul lacului. Cu acest instrument se pescueşte în modul următor: se înfig mai li Fig. 22. Sacul de raci şi un «l-iobic» 7G întâiu bine cele 2 vârfuri ale ţepoiului dela gura sacului în fundul apei, aj)oi cu o prăjină lungă terminată cu o măciucă — numită Bobic (Pig. 22 b) — se bate pe fundul lacului din toate părţile, aşâ că racii fug în sac. 9. Pescuitul scoicilor. In balta Snagov se găsesc foarte multe scoici (Anadonta), cari trăesc în mâlul de pe fundul său, mai cu seamă în părţile unde apa e mai puţin adâncă şi prin coadele Snagovului. Acestea se prind în cantităţi mari mai cu seamă în timpul posturilor şi se vând cu preţuri bune pe piaţa Bucureştilor. In locurile unde apa e puţin adâncă, scoicile se culeg cu mâna mai cu seamă de către femei; acolo unde se găsesc la adâncimi mai mari, ele se prind cu un sac special — numit aci sacul de scoici sau Târboc (Pig. 23). Acesta seamănă în totul cu sacul de raci, numai că la mar- Fig. 23. Sacul de scoici sau Târbocul. ginea de jos a gurii, în loc de coardă el are un lemn ascuţit la o muche şi că coada cu ţepoiul, în loc să fie legată cruciş peste gură, este legată numai cu capetele furcii de mijlocul de sus al cercului. Astfel, trăgând de coadă, sacul se târîe pe fundul apei şi curăţă de acolo scoicile cari rămân prinse în el. 10. Luntrile dela Snagov. In figurile 14, 17 şi 18 se văd tipuri foarte interesante de luntrile de cari se folosesc pescarii dela Snagov. Ele sunt nişte albii mari scobite într’un trunchiu de copac, al căror interior este împărţit în două părţi inegale printr’un fel de scaun transversal — numit hotarac sau otarac, aşezat la partea dinainte. Partea de dinapoi a luntrii se zice cârmoc. Pescarul care mână cu lopata stă în totdeauna în picioare. In fig. 24 se vede o grupă de diferite forme de luntri trase pe malul Snagovului. E un tablou foarte caracteristic atât asupra vadului de pescărie, cât şi asupra bălţii, în care se vede în fund o insulă plutitoare. Luntrea cea mare în oare stă pescarul — deşi are o formă foarte originală care nu se găseşte decât aici — e o dubă mare cu mult mai 24. Diferite luntri dela Snagov. In una e un pescar cu «sacul «ie pleavă», gata să plece la pescuit la «Cociocul» care se vede în fund (o insulă plutitoare). sistematică făcută din scânduri de stejar bătute pe crivoace, ca la podurile de transportat materiale dela bălţile Dunărei. B- RÂURILE ŞI PÂRAELE. După cum s’a văzut din descrierea precedentă, pescăria din eleş-teele noastre prezentă un foarte mare interes, mai cu seamă din punctul de vedere economic, căci în acestea vedem mijlocul de a pune mai bine în valoare şi de a face productive, prin cultura intensivă a peştelui, întinse suprafeţe din solul nostru, sporind şi îmbunătăţind producţia şi avutul naţional. Nu mai puţin interesantă este însă şi pescăria din râurile şi păraele noastre; pe când însă la eleştee lucrul e foarte comod, căci proprietarii lor, fiind absolut stăpâni pe peştele din ele, pot face o cultură cât de intensivă care să sporească mereu producţia, iar pe de altă parte pescuitul în ele se face cu cea mai mare uşurinţă, aşa că recolta se strânge deodată numai prin scurgerea periodică a apei, la râuri este cu totul altfel. Aici dreptul de proprietate asupra pescăriei—chiar acolo unde acesta este stabilit prin legi—e foarte greu de apărat; ce cruţă unul pe apa sa, trece la vecin ca să-l distrugă el, iar pescuitul fiind anevoie şi cerând multe meşteşuguri şi cheltueală, o exploatare intensivă şi rentabilă, în starea de astăzi, este încă foarte greu de introdus. l)e aceea şi însemnătatea economică a pescăriei din râuri — cel puţin în partea lor superioară—şi în părae este la noi deocamdată cu mult mai mică decât a pescăriei din eleştee. Fireşte că starea aceasta actuală de inferioritate din punctul de vedere economic nu este nici ea permanentă, deoarece printr’o cultură sistematică şi prin măsuri serioase de repopulare, şi mulţimea de părae cari şerpuesc munţii noştri, vor puteâ fi făcute şi ele foarte productive, de îndată ce piede-cile cari se opun vor fi înlăturate, şi vor procura astfel şi ele o hrană sănătoasă şi o ocupaţiune foarte rentabilă numeroasei populaţiuni din aceste regiuni atât de întinse ale ţerii. Nu avem decât să ne uităm ce au făcut alte ţeri pentru a ne da seamă de rezultatele la cari am puteâ ajunge, pu-nându-ne serios la lucru şi în această direcţie. Voiu cita ca exemplu numai Bavaria, care, întru cât priveşte exploatarea pescăriei din apele interioare, ocupă cu siguranţă primul loc îutre toate ţerile Europei. Aicea pâraele şi râurile mici au o lungime totală cam de 70.000 km; în urma nouăi legi asupra regimului apelor, care regulează dreptul (le proprietate asupra pescăriei din aceste ape, valoarea acestui drept pe un km. de părău a ajuns astăzi, după cum îmi comunică d-1 Prof. Br. Hofer din Miinchen, până Ia 4.000 Mk., iar venitul net din pescuit pe km. variază dela 100 la 200 Mk. anual. Dar ori cum ar fi, chiar în starea de astăzi, cu toate inconvenientele arătate, pescăria din râurile noastre reprezenta şi ea, şi din punctul de vedere economic, o valoare destul de mare, aşa că modul cum ea este exploatată e demn de a fi cunoscut şi studiat mai de aproape. Numai cunoscând cu deamănuntul natura acestor ape, peştii cari trăesc în ele cu obiceiurile lor şi metoadele, precum şi instrumentele, cu cari poporul nostru s’a deprins de atâtea sute de generaţiuni să-i prindă, numai pe o astfel de bază vom putea să luăm apoi măsurile necesare şi să facem lucrările cuvenite spre a ridica şi acest izvor de bogăţie la nivelul la care poate şi trebue el să ajungă. Din alte puncte de vedere însă, decât cel economic, pescuitul din aceste ape mai are încă o însemnătate foarte mare şi merită să atragă tot mai mult interesul nostru. Este cunoscută bogăţia de ape curgătoare a ţerii noastre, care a făcut. în toate timpurile admiraţia călătorilor şi învăţaţilor străini cari au scris despre noi. «Cunosc puţine feri», scrie Carra Ia 1777, «în cari să fie atâtea râuri, pârae, lacuri şi izvoare vii de apă ca în Valahia». Pescuitul în aceste ape a fost în toate timpurile una din îndeletnicirile cele mai favorite ale poporului nostru. El a inventat pentru aceasta tot felul de instrumente—dela cele mai naive la cele mai rafinate—pentru a prinde peştele; deşi de sigur o făcea nu atât pentru a-şi asigură un câştig şi nici măcar numai pentru a-şi procură hrana zilnică, ci mai mult fiindcă aceasta eră distracţia sa favorită şi-i mai dădeâ din timp în timp şi posibilitatea «să-şi îndulcească hrana», aducând o variaţie la masa sa de toate zilele. Tocmai în această distracţie morală, care leagă pe ţăranul nostru din ce în ce mai strâns de natură şi-i desvoltă o dragoste tot mai mare pentru ţara sa şi colţul unde s’a născut, tocmai în aceasta stă însă importanţa mare a pescuitului din râuri. Care e Românul, bogat sau sărac, trăit la ţară, să nu-şi aducă aminte cu drag, înainte de toate, de părâul cât de mic care treceâ prin satul său şi de vremile plăcute ce le-a petrecut prinzând peşte în el; ori cât de sărac ar fi fost, de sigur că nu la câştigul ce l-a avut se gândeşte când ii vin aceste amintiri— căci adeseori «stă o zi întreagă în apă pentru a prinde doi chitici»,— ci la plăcerea ce i-a făcut-o şi la influenţa ce a exercitat-o asupra sufletului său. Ce rol înseninat educativ şi ce importanţă mare pentru un stat este de a găsi şi cultivă asemenea mijloace de distracţiune morale, cari leagă 80 pe om mai strâns de natură şi-l face să-şi iubească ţara tot mai mult, : cred că nu mai am nevoie s’o dovedesc. Cine nu apreciază aceasta îndea- i juns, nu are decât să facă o comparaţiune între judecata naivă, dar ; dreaptă şi sănătoasă, şi sentimentele curate ale ţăranului şi între mentalitatea bolnăvicioasă şi sentimentele perverse ale plevei mahalalelor : de prin oraşe şi de sigur se va convinge îndeajuns. liste dar de cel «nai mare interes şi din acest punct de vedere, să | cunoaştem deaproape acest «sport» favorit al poporului nostru, să ; căutăm să-I desvoltâm şi să-l facem totdeodată—repopulând apele— să-i devie din ce în ce mai folositor, adică să-i fie şi un izvor de hrană şi de câştig. Şi mai interesant este încă studiul pescuitului din râuri din punctul de vedere etnografic. Pe când la eleştee numărul uneltelor de pescuit este aproape pentru ■ toată ţara. uniform şi cât se poate de restrâns, iar proprietarii lor fiind oamenii cu stare, capitalişti, îşi pot procura din industria universală | uneltele cele mai practice; pe când la Dunăre cu bălţile eis'au succedat i în cursul timpului o serie întreagă de popoare cari au trecut pe acolo, aducând fiecare instrumentele lor proprii de pescuit, adoptând unele dela altele pe cele mai pi-actice şi părăsindu-le pe cele primitive, la râuri lucrurile s’au petrecut şi se petrec altfel. Aci neexistând pro* J prietari sau antreprenori capitalişti, pescuitul a fost şi a rămas o ocu- j paţiune excluzivă a ţăranului riveran şi fiecare din ei se serveşte şi | astăzi de uneltele pe cari le-a deprins dela părinţii săi şi le-a moştenit din moşi-strămoşi. Aici, mai cu seamă în părţile de munte ale râurilor şi pâraelor noastre, nu s’au succedat în cursul timpului diferite popoare, ci au rămas, feriţi de toate influenţele străine, vechii colonişti romani cu populaţiunile băştinaşe cu cari s’au contopit. Aici avem dar po-i pulaţiunea cea mai conservativă a vechilor obiceiuri şi tradiţiuni strămoşeşti, a vechilor instrumente de muncă şi a limbii. 1 Din toate ramurile de activitate a acestor populaţiuni, de sigur însă ■ că pescuitul este una din cele mai primitive şi, tocmai din cauza micei| ei importanţe economice, cea cave a fost mai puţin susceptibilă de modificări şi perfecţionări. De aceea tocmai, la pâraele noastre din munte i găsim şi astăzi unelte aduse probabil de vechii colonişti romani, cari au conservat încă vechile nume latine ca: Sacul, Durea, Fachia, etc., alături de altele cu nume de origine veche slavonească, râmase dela vechile: populaţiuni cu cari ei au conlocuit şi s’au contopit. Cu cât ne scoborîm însă din Carpaţi mai jos pe râurile noastre, până acolo unde năvălitorii străini s’au putut întinde, cu atât găsim şi alte instrumente de pescuit nouă, cu forme şi nume nouă, cari variază dela o localitate la alta. 81 Studiul amănunţit dar al uneltelor de pescuit întrebuinţate la râurile noastre nu numai ne va pune în stare să cunoaştem modul de exploatare al acestui izvor natural de bogăţie al ţerii, dar tot odată ne va deschide nouă căi de cercetare şi nouă orizonturi pentru studiul etnografic al poporului nostru şi al influenţelor ce le-au exercitat asupra sa alte popoare cu cari a venit el în contact. In cele ce urmează dar, voiu da mai întâiu o descriere sumară a pescăriilor din râurile şi pâraele noastre, arătând factorii de cari depinde puterea lor de producţie şi apoi voiu arătă cu deamănuntul cari sunt «meşteşugurile» şi «sculele» de cari se serveşte poporul nostru pentru a pescui în aceste ape. Cu toată dorinţa ce aş aveâ-o însă, de a da o descriere cât mai completă a tuturor uneltelor de pescuit din toate râurile şi pâraele noastre, este cu neputinţă să o fac, deoarece forma, dimensiunile şi numirile lor variază dela un râu sau părău la altul şi chiar dela o localitate pe cursul aceleiaşi ape Ia alta. Astfel fiind sunt nevoit să mă mărginesc, intru cât priveşte descrierea amănunţită, numai la formele tipice, cari sunt mai răspândite, iar pentru variaţiunile de formă, dimensiuni şi numiri, să le amintesc numai, pe cât e posibil, fără a mai insistă asupra lor. Intru cât priveşte partea relativă la biologia peştilor şi la condiţiunile generale biologice ale acestor ape, voiu fi cât se poate de scurt, deoarece ţn unele privinţe le-am arătat mai pe larg în lucrările mele anterioare despre «Fauna ichtiologică a României» şi despre «Cercetările hidro-biologice în România». Aci mă voiu mărgini dar numai a schiţa în scurt condiţiunile hidrografice şi biologice generale. A. R. — PubL Adamachi. Viii. An tipa, Pescuitul. CAP. I. CONDIŢIUNILE BIOLOGICE ŞI PESCÂRIA DIN RÂURI ŞI PĂRAE. ln capitolul precedent, studiind condiţiuniJe biologice din eleşteele noastre, arn văzut că ele, întru cât priveşte felul lor, sunt aproape aceleaşi în toate eleşteele din ţară, aşa că în orice regiune ar fi situate, într’însele pot trăi aceleaşi specii de peşti; nici chiar altitudinea nu influenţează asupra felului producţiei lor, ci numai asupra cantităţii. Nu este însă tot acelaş lucru în apele curgătoare; aici condiţiunile hidrografice schimbându-se la fiecare pas, şi condiţiunile biologice din ele se schimbă de asemenea; aici cu cât ne scoborîm Ia vale pe cursul acestor ape, speciile de peşti cari trăesc în ele se schimbă, după cum se schimbă panta, curentul, debitul, natura fundului, forma şi dimensiunile albiei, dimensiunile şi relieful zonei inundabile, etc. După cum s’a văzut din lucrările mele precedente, cu cât curentul e mai puternic într’o apă curgătoare, cu atât şi condiţiunile de vieaţă sunt mai grele, cu atât deci şi speciile de peşti ce s’au putut adapta la aceste eondiţiuni de vieaţă trebue să fie mai puţine. In păraele noastre de munte trăesc în adevăr numai foarte puţine specii de peşti şi din acestea cei principali sunt peştii migratori, cari deci vin aici numai la anumite epoce. Cu cât ne scoborîm însă mai în jos pe pârâu, cu atât numărul speciilor creşte: pe când în Dunăre avem peste 50 de specii de peşti, în Bistriţa pe la Tarcău sunt numai 15, iar sus la munte, în părae, se reduc până abia la trei şi la urmă rămâne numai unul singur, care sare şi se urcă peste toate cascadele. Peştele care se urcă mai sus pe părae este fără îndoeală Păstrăvul; după dânsul vine Sglăvoacea (Cottus gobio şi O. poecilopm), Zvârluga (Cobiti-s taenin) şi Beldiţa (Alburnus bipunctatus) şi apoi Grindelul (Cobitis barbcdula). Abia după aceştia, cevă mai jos, vine Lipanul (Thymallus vulgaris) şi Boisteanul (Phoxinus laevis), apoi, când începe apa a deveni mai mare ca să poată rezistă şi puii, vine Mreana galbenă (Barbus fiu-viatillis) şi în urmă de tot, la gura păraelor, începe şi Mreana vânătă (Barbus Petenyi). In fine în partea inferioară a păraelor mai mari începe 83 sil se sue şi Scobarul (Chondostroma nasusj primăvara la bataie, venind din râuri în cârduri foarte mari. Cu aceasta însă s’a isprăvit cu ichtiofauna pâraelor noastre dela munte. Astfel, d. ex., în basmul Bistriţei noi avem 17 specii de peşti: din aceştia Păstrăvul trâeşte în toate pâraele mari şi se urcă în toţi afluenţii acestora, iar în Bistriţa el se găseşte numai în dreptul gurii pâraelor. După el Sglăvoacea e acea care se urcă mai sus pe pârae, aşâ că pe o mare întindere de pârae ea este singurul tovarăş de vieaţă al păstrăvului; ea este însă şi în Bistriţa destul de răspândită. Cevâ mai jos începe şi Grindelul şi apoi Boisteanul şi Beldiţa, aşâ că în păraele mijlocii acestea sunt speciile cari se întâlnesc la un loc; în fine, în pâraele mai mari, ca Tarcău, Bicaz, Bistricioara, Largu, etc., începând dela gura lor, cât ţine apa mai mare, se asociază şi mrenele. Un peşte cu o răspândire mai mică este Lipanul; el trăeşte în partea de jos a pâraelor mari şi în locurile cele mai repezi din Bistriţa, însă aici mai mult în sus, pe la Dorna-Broşteni, pe când pe la Tarcău aproape nu se mai găseşte. Cursul păraelor de munte nu este uniform şi avem porţiuni cu un curent foarte repede, în cari uneori cade apa chiar în forme de cascade, alternând cu porţiuni cu apă mai mult sau mai puţin liniştită şi chiar cu mici basine cu apă mai adâncă şi aproape stătătoare. Pe când păstrăvul este în stare să sară peste toate cascadele pentru a ajunge la izvoarele păraelor, unde găseşte o apă rece bine oxigenată şi locuri prielnice de reproducţie fără duşmanii cari să le distrugă ouăle şi puii, celelalte speci se ţin mai mult in locurile liniştite din pârâu, in acele mici basine mai mult sau mai puţine adânci şi cu apă liniştită, ce se găsesc din distanţă în distanţă pe albia părăului, acolo este locul de adunare a celorlalte specii; acolo vine şi păstrăvul din ascunzătorile sale de pe sub pietre ca să se hrănească, căci aici este vieaţa cea mai bogată din părău, unde îşi depun insectele ouăle şi unde larvele lor şi alte mici animale populează în abundenţă apa. Tocmai acestea sunt şi locurile favorite ale pescarilor dela păraele de munţi, cari cunosc prea bine obiceiurile peştelui şi ascunzătorile sale. Un alt loc favorit al pescarilor, unde se adună peştele în mari cantităţi, este la gura pâraelor unde se varsă ele în râuri. Aici este, pe de o parte, locul principal de trecere a peştilor migratori, unde vin pescarii «toamna, pe la ziua Crucii» ca să prindă păstrăvi, primăvara «când crapă frunza arinului» ca să prindă Scobai, primăvara «când se desieagă omătul b ca să prindă Lipani ş. a. m. d. Tot aici însă sunt şi locuri bogate ju hrană, pe cave o aduce apa de pe părău, aşâ că, atât în râu în faţa 84 gurii, cât şi pe pâră» In sus pe o distanţă oarecare dela gura sa, se adună atât peştii din părău, cât şi cei din râu, ca să se hrănească. Scoborîndu-ne din pârâu în jos, în partea de munte a râurilor, găsim alte condiţiuni biologice: o apă mai mare şi mai adâncă, cu un fund mai rar de bolovani, mai des de prund şi pietriş, pe alocuri de nisip, ba chiar uneori de nisip amestecat cu mâl; un curent mai puţin repede la firul apei şi cu locuri mai liniştite pe margini; cu porţiuni mari de apă cu totul liniştită şi adâncă — numite dolii când sunt în lungul albiei şi teonc când sunt la coturi (de ex. «Teoncul Hălesei» dela Broşteni) — şi cari au fundul de pietriş mărunt, ba chiar nisipos şi pe une locuri amestecat şi cu mâl. Aceste condiţiuni de vieaţă mai variate şi mai puţin grele permit mai multor specii de peşte să trăească aici. In Bistriţa de ex., pe lângă speciile arătate cari se urcă în pârae, mai găsim: Lostriţa (Salmo hucho), Păstrăvul (Trutta fario), Lipanul (Thymallus vulgaris), cele două specii de Mreană, Cleanul (Squalius cephalus), Scobaiul, Beldita (Alburnus bipunctatus), două specii de Porcuşori (Gobio fluviatilis şi G. uram-scopus), Boişteanul, (Phoxinus laevis), Chişcarul (Cobitis fossilis), Căra sau Zvârluga (Cobitis taenia), Grindelul sau Moina, Molanul, Moletele (Cobitis barbatula), cele două specii de Sglăuoace (Cottus gobio şi Cottus poecilopus), Mihalţul (Lota vulgaris), Sugaciul sau Nouă-ochi (Petromyson fluviatilis), precum şi Raci (Astacus fluviatilis şi A. fluviatilis var. torentium ). Acestea sunt în general speciile cari se găsesc în regiunea de munte a tuturor râurilor noastre, ca: Olt,, Jiu, Lotru, Trotuş, Moldova (partea din Bucovina), etc., în cari condiţiunile de existenţă sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele descrise din Bistriţa. Cu cât ne scoborîm însă mai jos pe aceste râuri, sau în celelalte râuri ca de ex. Moldova, Suceava, Şiret, Ialomiţa etc., cari nu au un curent atât de puternic, cu atâta condiţiunile de vieaţă se schimbă şi mai mult. Albia devine tot mai mare, cu mai multă apă şi mai adâncă, curentul mai încet, fundul nu mai are de loc bolovani sau cel mult pietriş mărunt şi nisip ; în albie pe fund se formează bancuri de pietriş sau de uisip—re-nişuri sau grinduri (pe la Broşteni)—cari în unele locuri ies la iveala ca chiciuri sau ostroave pe cari se prinde o vegetaţie de sălcii şi arini; acestea crescând mai mari, despart apoi adeseori albia în mai mulţi craci, din cari la secetă câte unul rămâne fără curent, ca apă moartă, înlesnind formarea unei faune de crustacei. Mai mult încă, creşterile apei încep aici a deveni periodice, repe-tându-se în fiecare primăvară cu revărsări peste câmpiile alăturate. Astfel râul îşi formează o albie majoră, adică lunca sa, în care rămân 85 după urma inundaţiei o mulţime de bălţi şi adunături de apă, cari seacă abia târziu vara. Aceste bălţi din inundaţie, cu cât ne scoborîm mai jos pe cursul râului, cu atât devin mai adânci, aşâ că conservă apa în ele tot mai mult timp, devenind cu încetul bălţi, mai mult sau mai puţin permanente; în acestea vieaţa este cu mult mai abundentă şi se des-voltă o cu totul altă faună, cu forme de apă stătătoare, între cari predomină mai cu seamă crustaceele. Astfel dar, cu cât ne dăm mai jos pe cursul apei, cu atâta întâlnim în albia sa alte condiţiuni de vieaţă, altă faună şi floră acuatică cu mult mai abundentă şi deci şi alte specii nouă de peşti, cari dispunând de o hrană mai bogată, se pot îmmulţi mai mult. Pe când în apele de munte am găsit predominând Salmonidele — păstrăvii, cari preferă apă rece şi bogată în oxigen şi cari se hrănesc cu insecte şi larvele lor, lostriţele şi lipanii, — în apele de mai jos aceste specii împreună cu sglăvoacele şi boistenii dispar şi le ieau locul tot mai mult Giprinoidele (peştii asemănători cu crapul), cărora le convine o apă mai caldă şi se hrănesc mai mult cu crustacei şi larve de insecte. Aceşti peşti sunt dotaţi cu o putere de reproducţie mult mai mare — pe când un păstrăv leapădă 500 până la 1.000 boabe de icre şi trebue câteva luni până se clocesc, un crap leapădă 300.000 până la 800.000 boabe de icre şi se clocesc în 5—6 zile — aşâ că Ciprinoidele pot populă mai cu uşurinţă suprafeţele mari de ape ce le au aici la dispoziţie. Aici încep acuma să se îmmulţească deodată tot mai mult Cleanul fSqualim cephalus) şi Mreana (Barbus fluviatilis), cari în partea muntoasă a râurilor erau numai rari, şi sunt în cantităţi aşâ de mari, încât se poate zice chiar că ei sunt peştii caracteristici ai acestei porţiuni a râurilor noastre. Pe lângă dânşii apare acum, de ex. în Şiret pe la gura Bistriţei, Fusariii (Aspro atreber), Soreana sau Obleţii (Oclei în Oltenia) (Alburnus lucidusj, liantul sau Avatul (Aspius rapax); Scobarii, Porcuşorii şi Zvârlugile devin mai deşi ş. a. m. d. In bălţile formate din inundaţie pe malurile acestor ape încep acum a apăreâ şi peşti tipici de baltă ca: Carasul (Carasius vulparis), Linul (Ţinea vulgaris), Ştiuca (Esox lucius), Bibani (Berea fluviatilis), Ocheana (Leuciscus rutilus), Rosioara (Scardinius erytlirophthalmus), Rad, diferite specii de Abramis, câte odată Crap, ş. a. In aceste părţi râurile mai primesc în ele şi diferiţi mici afluenţi din regiunea colinelor şi a şesurilor, cari au apă puţină şi un curent foarte mic. In aceste feluri de pârae, pe lângă speciile de mai sus, se găsesc Oblefi, Porcuşori de vad (Gobio fluviatilis şi Gobio uranoscopus), Porcuşori albi (Gobius fluviatilis), Rad, etc.; acestea sunt pâraele din cari 86 se alimentează de obiceiu cele mai multe din eleşteele de pe diferitele moşii din ţară. In partea inferioară a râurilor în fine, cu cât ne apropiem de Dun;tre, cu atâta întâlnim mai des peştii de Dunăre — crap, somn, avat, şalău, câteodată chiar cegă, etc. — cari urcă râurile în sus, şi mai cu seamă primăvara când vin apele mari. Aici râurile au deja bălţi mari în regiunea lor inundabilă, asemănătoare cu bălţile Dunărei—ca d. ex. toată seria de bălţi de pe malul Prutului — cari conţin aproape toate speciile caracteristice acestora. Din toate acestea se vede dar că pe tot cursul acestor ape avem o necontenită schimbare a condiţiunilor fizice, cari şi ele la rândul lor schimbă condiţiunile biologice şi deci şi natura pescăriei diu ele. Potrivit acestei necontenite schimbări a naturii pescăriei se schimbă însă şi modul ei de exploatare, precum şi uneltele cari servesc la acest scop. In cele ce urmează dar vom urmări modul cum se face pescuitul în toate aceste ape, începând descrierea la pâraele din munţii cei mai înalţi şi scoborîndu-ne încetul cu încetul până la partea inferioară a râurilor unde dau ele în Dunăre. CAP. II. PESCUITUL IN RÂURI Şl PÂRAE. După cum condiţiunile fiizice şi biologice, pe cursul râurilor şi păraelor noastre, se schimbă necontenit, cu cât ne scoborîm la vale, începând dela firul subţire de apă ce cade aproape vertical de pe stâncile din creştetele Carpaţilor şi până la cursurile mari de ape adânci, cari, mărginite cu lunci înverzite şi bălţi sclipitoare, străbat leneşe bogatele noastre câmpii spre a ajunge la Dunăre, tot asi'el se schimbă şi peştii ce trăesc în ele şi tot astfel şi mijloacele de a-i prinde, precum şi uneltele ce servesc la acest scop. Cu cât ne aflăm mai sus la munte în regiunea nenumăratelor mici părae ce şerpuesc văile lor, cu atât numărul speciilor de peşti ce trăesc în ele e mai mic şi cu atâta uneltele de pescuit sunt mai puţin numeroase, mai mici şi mai simple. Cu cât ne scoborîm mai la vale pe cursul acestor ape şi cu cât ele devin mai mari şi mai constante, cu atâta şi numărul speciilor de peşti ce trăesc în ele creşte şi cu atâta şi uneltele de pescuit devin mai numeroase, mai mari şi mai complicate. In general, după cum s’a arătat dejă în partea generală a acestei lucrări, instrumentele mari şi complicate, întrebuinţate la pescuitul în apele mari şi adânci din porţiunea inferioară a râurilor, sunt bazate pe aceleaşi principii de prindere, ca şi instrumentele mici şi simple întrebuinţate în porţiunea lor superioară; ele în cea mai mare parte nu sunt decât aceleaşi instrumente desvoltate, perfecţionate sau combinate între ele şi având dimensiuni mai mari. Dacă dar noi, în lucrarea de faţă, nu am urmări decât numai studiul comparativ al uneltelor de pescuit, de sigur că nu am avea decât să luăm fiecare instrument simplu şi să-i urmărim formele şi evoluţiunea sa în toate apele noastre până la cele mai adânci. Ţinta noastră nu este însă numai studiul comparativ al uneltelor — ceeace interesează in prima linie pe etnograf, — ci mai cu seamă felul cum se exploatează pescăria din fiecare categorie de ape din ţară, precum şi modul de întrebuinţare al uneltelor ce servesc la acest scop în fiecare apă în parte* Tocmai de aceea dar, oricât de mare ar fi asemănarea, ca formă, între 2 instrumente întrebuinţate în ape de categorii diferite, ele au roluri 88 diferite de îndeplinit şi deci fiecare are un alt mod de întrebuinţare. Astfel fiind, fiecare mijloc de a pescui sau instrument nu poate fi înţeles decât privindu-I în raport cu felul apelor în cari are a fi întrebuinţat şi a peştilor pe cari caută a-i prinde. Conduşi dar de această idee, în descrierea ce o dăm aci, nu putem trată întreg pescuitul din râuri într’un singur capitol, luând de bază numai forma instrumentelor, ci trebue să împărţim apele noastre curgătoare în mai multe categorii, după condiţiunile hidrografice şi natura pescăriilor din ele, şi apoi să descriem pentru fiecare din acestea modul cum se face pescuitul. Intru cât priveşte râurile, privind lucrurile numai în mod superficial, am puteâ fi ademeniţi a le împărţi după mărimea lor în părae şi râuri propriu zise. Totuş luând în considerare natura pescăriilor din ele, vedem că această clasificare nu ne poate fi de folos, şi anume: fiindcă pe deoparte între păraele de munte şi cele de coline, întru cât priveşte pescăria, este o diferinţă radicală, pe când între porţiunea superioară a râurilor şi între păraele de munte e o mare asemănare, în ambele predominând pescăria de salmonide; pe de altă parte fiindcă porţiunile inferioare ale râurilor din apropierea gurilor lor fiind populate mai mult cu peşti veniţi aici din Dunăre şi având pe marginile lor regiuni inundabile întinse cu suprafeţe mari de bălţi pe ele, a căror pescărie formează un tot cu cea din albie, pescuitul din aceste părţi ale râurilor se aseamănă mai mult cu cel din Dunăre decât cu cel din partea de mijloc a râurilor. Astfel fiind, luând de bază natura pescăriei din diferitele categorii şi porţiuni din apele curgătoare interioare, noi vom împărţi pescuitul din ele — descriidu-1 în capitole separate — în următoarele categorii: 1) Pescuitul în păraele dela munte şi în partea superioară a râurilor unde predomină salmonidele, 2) Pescuitul în partea mijlocie a râurilor cu păraele ce dau în ele şi 3) Pescuitul în partea inferioară a râurilor cu gurile lor dela Dunăre, care va fi descris împreună cu pescăriile Dunărei. A. PESCUITUL in paraple de munte Pescuitul este una din îndeletnicirile cele mai favorite ale populaţiunii satelor din văile munţilor noştri. Deşi aci păraele şi râurile nu conţin decât foarte puţină apă, mai toate putând fi lesne trecute cu piciorul si deci nu pot avea în ele nici acele mari cantităţi de peşte pe cari le găsim în partea de jos a apelor noastre curgătoare, totuş nu este sat în munţii noştri unde să nu găsim câţiva pescari de meserie şi chiar aproape nu este sătean la casa căruia să nu se găsească şi câte un instrument de pescuit. Fireşte lipsa unor suprafeţe întinse de ape mari cu adâncimi considerabile, în cari să poată trăi la un loc cantităţi mari de peşte, este aci compensată prin mulţimea mare a păraelor cari şer-puesc prin toate văile şi prin cari se scurge cantitatea mare de apă, de aproape un metru înălţime, ce cade anual în aceste regiuni sub formă, de precipitate atmosferice. Toate aceste nenumărate părae adăpostesc în apele lor o mulţime de peşti mai mici sau mai mari şi anume: în păraele mici păstrăvul cu tovarăşii săi beldiţa, boiştenii, grindelele şi zvârluga, iar în păraele mari şi în partea superioară a râurilor : lostriţa, lipanul, zglâvocii, mreana, scobaiul, mihalţul, cleanul, raci, etc. Toate acestea formează obiectul [tescuitului din aceste ape. Mijloacele de a prinde peştele şi uneltele de cari se servesc în aceste regiuni sunt puţin numeroase şi cât se poate de simple — potrivit apelor foarte mici în cari se întrebuinţează — însă totodată sunt cât se poate de interesante, căci ele ne arată pe de o parte cât de bine a observat şi studiat omul vieaţa şi obiceiurile peştelui, iar pe de altă parte, fiindcă in ele vedem în miniatură toate instrumentele cele mai mari simplificate la ultima expresie. Vom descrie aci numai formele tipice din diferitele regiuni ale ţerii, lăsând la o parte toate acele mici variaţiuni de forme şi de numiri fără importanţă cari se schimbă dela o regiune la alta şi chiar adeseori dela un părău Ia altul. De asemenea vom lăsă la o parte in acest capitol acele instrumente cari nu sunt tipice de părae şi cari se întrebuinţează aci numai rareori, pe unde sunt apele mai mari şi mai 90 liniştite; acestea fiind propriu zis instrumente de râuri, le vom descrie în capitolul următor, unde e în realitate locul lor. Intru cât priveşte respândirea acestor instrumente în părţile din Carpaţi locuite de Români, mă voiu mărgini mai mult numai la munţii noştri şi ai Bucovinei, unde am făcut cercetări personale mai amănunţite; întru cât priveşte însă Transilvania, cercetările mele sunt cu mult mai restrânse şi se referă numai la câtevâ localităţi. 1. Prinsul peştelui cu mâna. Unul din mijloacele cele mai simple de a prinde peştele din păraele mici de munte, şi care se întrebuinţează foarte des la păraele cu apă mică, este de a-l prinde când stă liniştit pe fund şi a-1 apuca cu mâna, fie de sub operculele branchiale, scoţându-1 afară din apă, fie apucându-1 cu amândouă mânile pe dedesubt, ca şi cum s’ar scoate un pumn de apă. Aşâ, Sglâvocul şi Păstrăvul se prind, ridicând încet pietrele de pe fundul pârâului şi punând mânile pe el. Prinsul păstrăvilor în acest mod este un sport favorit al călugărilor de pe la mănăstirile din Moldova. Alţii prind păstrăvul punând deacurmezişul păraelor crengi cu frunze de brad şi apoi, după un timp, caută printre frunze şi scot cu mâna păstrăvii ascunşi între ele. Mreana, care-şi caută iarna culcuşul pe sub bolovanii mari de pe sub malurile Bistriţei, unde stă ca amorţită, se prinde deasemenea cu mâna, ridicând încetişor bolovanii. Racii se caută pe fundul păraelor între pietre şi se culeg cu mâna, punând u-i apoi în traista cu peşte. Chişcarul şi Sugaciul (Petromyzon), cari t.răesc în nomol, se prind scoţând cu palmele sau cu lopata bucăţi de nomol de pe fundul albiei din locurile unde apa e liniştită; acestea se aruncă pe mal şi peştele sare din ele afară. 2 Pescuitul cu materii explosibile şi plante otrăvitoare Cu toate pedepsele severe prevăzute în lege, obiceiul vandal de a pescui cu materii explozibile se mai practică încă şi astăzi pe o scară destul de întinsă, şi nu atât de săteni cât de persoane cari tocmai ar trebui să dea exemplu populaţiunii de respectul legilor. Dinamita a fost introdusă mai întâiu pe valea Bistriţei de nişte Italieni cari lucrau acolo la o şosea şi astăzi fiecare ştie că mijlocul cel mai comod de a-şi prinde repede păstrăvi este să arunce în pârâu un cartuş de dinamită. Cam astfel, prin lucrători italieni, s’a introdus apoi acest nărav 91 şi pe la mai toate păraele mari din munţii noştri, generalizând u-se încetid cu încetul şi distrugând cu totul pescăria din ele. Pescuitul cu var nestins, plante otrăvitoare, etc., este pe această parte a râurilor şi pe părae cu mult mai puţin întrebuinţat, din cauza curentului prea repede; totuş adeseori se prind păstrăvi luând o plantă numitft «Coada Vacii», pe care o pisează într'un hârdâu cu apă şi apoi o aruncă în părău. De asemenea pretutindeni — şi chiar în Transilvania — se cumpără dela farmacie «boabe de peşte», «gogoşi de peşte», «mă-sleac» sau «măslad», «praf de peşte», «sămânţă de lumânărică pisată»! etc., din care se face apoi otrava pentru aruncat în părae. Aceste sisteme se întrebuinţează însă într’o proporţie cu mult mai mare la râuri şi de aceea le vom descrie mai cu deamănuntul în capitolul următor, unde vom trata despre pescuitul în acele ape. 3. Instrumentele de metal cari prind peştele înţepându-1. a. Undiţele. In păraele noastre de munte se întrebuinţează de către populaţiunea riverană tot felul de undiţe, dela cele mai primitive pe cari le fac copiii, până la cele mai rafinate pe cari unii pescari mai meşteri şi le fac- singuri. Cu ele se pescueşte vara punându-li-se o «Nadă» (în Moldova) sau «Mâncare la undiţă» (în Muntenia şi Oltenia); pentru aceasta se ieau mai cu seamă râme, carne, mămăligă, peşte şi cele mai multe ori «Yiermuşi», adică larve de insecte pe cari le scot din pământ sau din băligare. Undiţele cele mai simple sunt cele făcute de copii, cari ieau ace cu gămălie ordinare, sau chiar cuie mai subţiri, ori bucăţi de sârmă ascuţite la un capăt, şi le îndoaie la mijloc legându-le cu o sfoară lungă de capătul unui băţ sau prăjini cu care le poartă. De sfoară se leagă — la o distanţă ca de vreo 10 cm. dela undiţă — câte o pietricică sau o mărgeâ de plumb, care are de scop să o ţină fixată la fundul apei între pietre, aşâ că numai undiţa cu nada să poată fi jucată de curentul apei spre a atrage peştele. Toate aceste undiţe primitive nu au însă «ureche» («limbă», «limbă întoarsă», «cioc», «zâmboc», «prinsoare») aşâ că cu ele se prinde foarte puţin, şi de aceea pescarii de meserie nu se folosesc de dânsele. Aceştia sau se servesc de undiţele sistematice ce se găsesc în comerţ, sau îşi fac singuri undiţe cu «urechi» şi în totul cu mult mai perfecţionate, lucrându-le cu pila din sârmă de oţel şi dându-le formele cele mai practice. 92 In loc de sfoară, care nu are tăria necesară, uneori ei întrebuinţează o strună de vioară, iar alteori răsucesc mai multe fire de păr de cal; alţii mai leagă de undiţă şi câte o bucăţică de pană colorată, pentru a imită insectele şi a înşelă astfel mai bine păstrăvul. Pentru a da o idee mai precisă de modul de construcţie a unei asemenea undiţe rafinate, făcute de pescarii noştri de pe păraele de munte, voiu descrie acî, în toate amănuntele şi cu toate dimensiunile ei, o undiţă foarte dibaciu lucrată, pe care am găsit-o la un pădurar dela Stâneşti, din munţii Muscelului. Undiţa e făcută de el, din sârmă de oţel pilit patrat, cu vârful foarte ascuţit şi cu o mică «ureche» întoarsă în lăuntru. După cum se vede din fig. 25—în care figura dela mijloc reprezentă undiţa propriu zisă în mărimea ei aproape naturală, —ea are o lungime de 15 rnrn., iar sârma desdoitâ ar avea o lungime de 22 mm. Undiţa este legată mai intâiu cu o sfoară răsucită din 7 fire de păr de coadă de cal alb, având o lungime de 35 cm. (Fig. 25 b-c-d). Capătul Vig. 25, Undiţă pentru pescuit păstrăvi, dela păraele de munte din jud. Muscel. Figura dela mijloc reprezenta undiţa în mărime aproape naturală, cu pensula de pene de cocoş. undiţei de care se leagă sfoara de păr de cal este învăluit de jur-îm-prejur cu fire foarte fine dintr’o pană de cocoş (Fig. 25 d), cari la partea lor superioară rămân libere, formând ca o mică pensulă, aşa că undiţa când e în apă, are aparenţa unei insecte care înnoată. Coloarea acestor pene de cocoş se alege anume astfel ca să varieze după anotimp, după cum variază şi coloarea insectelor pe cari le mănâncă Păstrăvul la diferitele anotimpuri şi pe cari pescarii le cunosc foarte bine. Pe sfoara albă de păr de cal sunt prinse, la anume distanţe, două mărgeluşe de plumb, una (c) e la o distanţă de 8 cm. dela capătul 93 undiţei, iar cealaltă, (bj la 35 cm Aceste mărgele de plumb au de scop să ţină undiţa printre pietre ca să n’o ridice curentul. Dela acel al doilea plumb este legată o altă sfoară mai grosuţă (a-b), lungă de 1.55 m., răsucită şi ea din 10 fire de păr de coadă de cal negru; apoi de această sfoară de păr de cal e legată o sforicică subţire de cânepă, ca de vreo 60 cm. lungime. Această undiţă nu are nici plută, care s’o facă să plutească, şi nici nu e purtată cu prăjina, ci pescarul o aruncă în apă printre bolovani si o ţine de sfoară cu mâna, smucind de. ea îndată ce simte că peştele a apucat de nadă. Cu aceste undiţe se prind prin părae Păstrăvi şi Lipani, iar mai în jos Mreană, Clean, Mihalţ şi Lostriţă. b. Cârligele. Se numesc Cârlige (Pig. 26) o serie de undiţe mari prevăzute fiecare cu câte o «limbă» («ureche») sub vârful lor ascuţit şi legată fiecare prin câte o sforicică — cam de 40 cm. lungime — de o coardă lungă Pig. 26. O bucată de sfoară cu cârlige, legată cu unul din capetele ei de un «Pripon». şi mai groasă, pe care stau toate înşirate la distanţă cam de 50 cm. una de alta. Distanţa între cârlige este în totdeauna astfel potrivită, încât când se aruncă instrumentul în apă să nu se ajungă cârlig cu cârlig pentru a nu se încurcă între ele. Sfoara cea lungă este legată cu un capăt al ei de o piatră, cu care se aruncă cârligele la o distanţă cât merge de departe spre mijlocul apei, iar cu celălalt capăt al ei este legată de un ţăruş numit «Pripon», cu care se fixează în malul apei. Câte odată înaintea priponului se mai leagă o a doua piatră pentru a o îngreuiâ şi a se fixa astfel şi mai bine şira de cârlige pe fundul apei (Pig. 27). 94 La fiecare cârlig se pune ca nadă mămăligă, larve de insecte, Ve-trilă (larve de PaUngenia), bucăţi de peşte, etc. şi apoi se aşează la curent mare, unde «le joacă apa». Cu cârligele se prinde Lostriţa, Cleanul, Mreana, Scobarul, Mihalţul, etc. Cârligele se pun numai pe păraele cari sunt. mai mari şi mai cu seamă pe râuri. Pe Bistriţa ele sunt instrumentul favorit al plutaşilor, cari îndată ce opresc pluta pentru popasul de noapte, scot cârligele—pe cari Fig. 27. Cârlige întinse la pescuit în apa Bistriţei. de obiceiu le păstrează învelite într’o basmâ— şi «le aruncă» în râu pentru a-şi prinde peşte de mâncare;, ei nu mai au nevoie de pripon, căci leagă capătul sforii de plută. Când se strâng cârligele, se înşiră undiţele una după alta pe un instrument numit Cleşte sau Lopăţică, care este un beţişor despicat la mijlocea o furculiţă cu doi dinţi, iar sforile cârligelor atârnă în jos. c. Ostiile. Ostia, Furca, Oastea (în Bucovina pe apa Sucevei), Ostria (pe apa Lotrului), este un instrument răspândit la toate păraele din munţii noştri. Ea este o furculiţă de fier, cu o coadă lungă de lemn şi cu 4 sau 5 dinţi, cu cari se înţeapă peştele, prinzându-1 ca într’o frigare. După forma şi dimensiunile lor, găsim la păraele noastre 4 feluri de ostii: 1. Ostia mică sau furculiţa, care este o furculiţă de masă, din cele de fier cu plâsele, căreia i se pune o coadă mai lungă şi serveşte la prins peştii cei mici. 2 Ostiile cu dinţi laţi; acestea sunt făcute de fierari, cu 4 sau 5 dinţi laţi şi tăioşi Ia vârfuri, având fiecare dinte o lungime cam de 5 cm. La capătul ei ostia are un manşon în care se fixează, ca coadă, o prăjină lungă şi cam de 2 cm. diametru grosime. Figura 28 reprezenta Fig. 28. 2 ostii; cea de jos de pe apa Lotrului dela Brezoi, iar cea de sus dela Râul Doamnei din .jud. Argeş. Jumătate măr. nat. două ostii din acest fel, din cari cea de jos, a cărei mărime este redusă la jumătate din mărimea naturală, este tipică pentru toate pâraele noastre de munte. 3. Ostiile cu dinţi cărligaţ'r, acestea sunt făcute de asemenea de fierari şi dinţii lor au cam Ia 8 cm. lungime; aceştia însă sunt ascuţiţi şi îndoiţi în lături ca nişte cârlige, aşă că peştele odată înţepat jiu mai poate scăpă din ei. Fig. 29 reprezentă o asemenea ostie, găsită în Bucovina pe Ia păraele Soloneţ şi fli-şasca, afluenţi de ai Sucevei. Această formă se găseşte însă foarte des şi pe Bistriţa şi pe la mai toate păru ele jn ari din Nordul Moldovei. 4. Ostiile cu limbi (Fig. 30). Acestea au în totul forma şi dimensiu- Fig. 29. O ostie cu dinţi cărligaţi din Bucovina (Jud. Suceava, păr. Soloneţ). Fig. 30. Ostie de părău, cu dinţii cu limbi. nile celei precedente —cu 4 sau 5 dinţi,—numai că în loc să aibă dinţii cărligaţi, aceştia au fiecare sub vârfurile lor câte una sau două «limbi 90 întoarse» făcute de fierari cu dalta. Acestea sunt ostiile cele mai perfecţionate dela păraele de munte şi servesc la pescuitul peştilor mari, ca Lostriţa, Mreana, Scobarii, etc. Cu ostiile se pescueşte în 3 feluri: 1. Iarna subghiaţă; se face «copcă» în gliiaţă (Produşcâ sau Produf în Moldova) şi se înţeapă cu ostia peştele care vine la copcă să respire. 2. Noaptea cu Fachia (Fig. 31). Pescarul aşteaptă până .ce înnop- Fig. 31. Pescuitul noaptea cu Ostia şi cu Fachia. teazâ bine, când peştele se linişteşte pe fundul pârăului, apoi din bucăţi de scândură, crengi, şindile, etc., legate la un loc şi unse cu răşină, îşi face o făclie mare, numită Faclvie în Moldova (Văpaie, Vâpaiţâ sau Opaiţ în Oltenia, Banat şi Muntenia), pe care o aprinde la capăt, aşa ca să ardă cu pară mare. La lumina acesteia el vede peştele stând liniştit pe fundul apei şi-l loveşte cu ostia. Cu modul acesta pescarii de pe Bistriţa, pe la Broşteni, prind Lostriţele cele inai mari. Unii pescari (pe la Muscel) pentru a face văpaiţa mai sistematică, o înfăşură cu un inel de tinichea pe care-1 scoboară în jos treptat, aşa ca să nu iea foc toată deodată. Acest mijloc de pescuit noaptea cu Ostia şi Fachia se întrebuinţează şi în unele părţi din Transilvania, unde-1 descrie şi Herman Otto sub numele de Szekely Szigonyosok (1) şi-l figurează. De altfel tot pescuitul Românilor din Transilvania e descris în acea carte adeseori sub numele 1 (1) /. o., pag. 520, tab. XI. 97 de pescuitul secuilor. In alte locuri <1. ex. pe la Zârneşti, Tohan, etc. nu se pescueşte de loc cu ostiile. 3. Noaptea ca „Fanarul". In loc de Facil ie prin multe locuri (Bucovina, Transilvania, Muscel, etc.) ara văzut că se iea un felinar care are pe 3 păr fi scânduri şi pe o parte mai largă geam de sticlă. «Omul merge noaptea cu fanarul şi luminează înainte, aşa că vede peştele la fund şi-l loveşte cu Ostia». Cu Ostia se pescueşte la munte mai cu seamă la lostriţă, mreană, scobai, sglăvoace şi mihalţ, dar se prind adeseori şi păstrăvi precum şi tot felul de peşte mic. 4. Instrumentele împletite din răchită. In pâraele dela munte se întrebuinţează foarte mult instrumentele împletite din răchită, şi anume instrumente de acelea cari se aşează în apă pentru câtvâ timp şi peştele intră singur în ele prinzându-se ca intr’o capcană, sau cari se pun la gura gardurilor şi atunci peştele e împins întrînsele prin forţa curentului şi rămâne prins în ele. Intre acestea cele principale sunt: a. Coşurile. La pescuitul în pârae se întrebuinţează două feluri de coşuri împletite din rechită şi anume: 1. Coşurile simple; acestea sunt în general nişte coşuri ordinare, cu gura simplă — ca Ia cele în cari se pun fructele, — având cam 50 cm. lungime. Ele se întrebuinţează prin toată ţara, însă mai mult pe la Fig. 32. Coş oltenesc simplu, gâtuit sub gură. pâraele din Oltenia unde se numesc Târnog. Când se pescueşte cu aceste la gura gardurilor dela pârae, se pun într’însele crengi cu frunze pentru ca peştele adus de curent să se încurce în ele şi să nu mai poată ieşi înapoi afară. La unele pârae din Oltenia se întrebuinţează nişte coşuri lungăreţe, cu gura largă însă gâtuite sub gură ca un urcior şi apoi umflate la A. R. — Publ. Adamachl. VIII. Antipa, Pescuitul. 7 fund, astfel ca peştele odată intrat întrînsele să nu mai poată fugi cu uşurinţă înapoi (Fig 32). Cu aceste coşuri gâtuite se pescueşte de asemenea numai la garduri, aşezându-le culcate, cu gura în contra curentului şi lăsându-le pe jumătate afară din apă. 2. Coşurile cu gârUciu („coşul orb“, „coşul de mlaje“, „oloaga"). La pâraele de munte acestea sunt nişte coşuri în formă de con trunchiat, mici şi lungăreţe, cam de 35—40 cm. lungime şi cel mult 15—18 cm. lărgime în diametru la capătul anterior. Gura lor este răsfrântă înăuntru, ca gura dela o calamare, astfel că formează un «gârliciu» în interior, pentru ca peştele odată intrat în el să nu mai poată găsi gura spre a ieşi înapoi afară. La capătul posterior ele au o deschizătură rotundă, cât poate intră mâna prin ea, care serveşte pentru a scoate peştele prins (Pig. 33). Când se aşează un asemenea coş la pescuit, se unge mai întâiu gâr-liciul cu mămăligă sau se pun în el râme, apoi se bagă în el bolovani pentru a-l îngreuiâ ca să stea pe fundul apei şi după aceasta se astupă gura sa posterioară cu un şomoiog de paie. Coşul orb se aşează seara pe fundul părăului în locurile unde apa e mai mare şi mai liniştită şi se caută apoi dimineaţa. El serveşte la prinsul peştilor mici ca: grindele, boisteni, zglăvoace, ş. a. Pig. 33. — Un coş orb dela părăul Tarcău. 6. Vârşele. Ca şi coşul orb, şi «Vârşa» (în Moldova, Muntenia şi Transilvania) -aVârşie» (în Oltenia şi Banat) —, este unul din instrumentele cele mai răspândite, care se întrebuinţează pe păraele din toate regiunile munţilor noştri, având pretutindeni acelaş nume şi aceleaşi forme esenţiale. Ea este lungăreaţă — cam de vre o 80 cm. lungime—şi are de obiceiu o formă conică, uneori rotundă, alteori turtită pe o parte şi puţin umflată la mijloc, cu gura dela capătul ei anterior largă în formă de semicerc şi cu Capătul posterior ascuţit (Fig. 34). Alteori ea are şi o formă piramidală, cu gura în formă de dreptungliiu (Fig. 35). Toate acestea forme variază atât după localităţi cât şi după felul apelor în cari se întrebuinţează. Gura vârşei este răsfrântă înăuntru ca la coşul orb, formând un gârliciu ca o pâlnie, lung cam de 15 cm., Fig. 34. — O vârşă de răchită dela păraele de pe Bistriţa. foarte ascuţit şi cu o deschidere în interior foarte îngustă, astfel că peştele odată intrat în ea nu mai poate ieşi afară. Pentru a reţinea mai Fig. 35. — O vârşă de răchită dela păraele afluente râului Suceava în Bucovina. bine peştele prins, capetele nueluşelor dela gura gârliciului suut lăsate libere, astfel că rămân ca nişte ţepi în interiorul vârşei. Marginea gurii exterioare dela vârşă este împletită pe o nueluşă mai groasă de lemn tare, îndoită în formă de arc, ale cărei capete sunt fixate—la o distanţă cam de 20 cm. unul de altul — într’un lemn drept mai gros şi lung cam de 40 cm.; capetele acestuia rămân libere de câte 10 cm. de o parte şi de alta a gurii exterioare. Arcul acesta de nueâ şi cu lemnul în care sunt înfipte capetele sale formează la un loc scheletul pe care se împleteşte apoi cu lozii întreaga vârşă. Capetele cari rămân libere —adică fără împletitură pe ele —ale lemnului drept dela partea inferioară a gurii exterioare a vârşei, servesc pentru a fixă mai bine vârşă între pietre, când se aşează ea pe fundul apei, spre a nu o luă curentul părăului la vale. Vârşă diferă însă cu totul de coşul orb, mai cu seamă prin modul cum este ea împletită. Aci mieluşele de răchită, lungi de câte 80 cm. fiecare, sunt numai longitudinale şi împletite —sau legate fiecare cu teiu — cu unul din capetele lor de arcul sau de lemnul drept care formează scheletul gurii. In loc însă ca aceste nueluşe longitudinale să fie îngrădite transversal 100 peste tot cu mlajă de răchita ca la coşuri, ele sunt împletite numai din distanţă în distanţă — cam de 10 cm. una de alta — cu câte un rând de sfoară sau de teiu, aşa că pe tot lungul vârşei nu sunt decât 3 sau cel mult 4 cercuri transversale de împletitură. Acest mod de împletire este necesar, căci vârşa, punându-se la curent mare, trebue să lase apa să treacă cât mai cu uşurinţă prin ea spre a nu fi târîtă la vale. Dela mijlocul vârşei în jos, nueluşele de rechită sunt toate libere, fără nici o împletitură pe ele, până la capătul lor posterior; aici dar nu mai este o gură rotundă posterioară care să se poată astupă cu un cep de paie ca la coşuri, ci pentru a închide vârşa se leagă numai pe deasupra toate capetele nueluşelor cu un curmeiu de teiu sau cu o sfoară ori cu o mlaje de răchită. Când urmează dar să se scoată din vârşă peştele prins, se desleagă numai sfoara sau curmeiul de teiu şi peştele se râs* toarnă în traista pescarului. Cu vârşele de rechită se pescueşte în două moduri: 1) ca instrument independent şi 2) ca anexă la garduri. Ca instrument independent se pregăteşte şi se aşează vârşa întocmai ca şi coşul orb, adică: uneori se unge gârlioiul cu mămăligă sau se pun în ea râme, apoi se îngreuiază cu bolovani de piatră puşi în interiorul ei şi se aşează pe fundul păraelor unde apele sunt mai liniştite. Alteori se pune în mijlocul «gâldăului» şi se bate apoi apa cu Ştirbicul sau Ştulbeul (o măciucă scobită la cap) ca să fugă peştele de sub rădăcini în ea (Oltenia pe Motru). Modul cum se pescueşte cu vârşa la garduri îl vom descrie în urmă când le vom descrie pe acestea. In unele regiuni — însă foarte rar — se mai fac un fel de vârşe împletite din sârmă, Ia cari o se vede peştele cum joacă» înăuntru. Aceste însă, foarte probabil, nu sunt instrumente româneşti, ci au fost aduse de vreun proprietar din străinătate. * * * «Vârşa» este un nume generic care se dă la toate instrumentele având forma aceasta—adică având gura resfrântă înăuntru, — indiferent dacă a* ceste instrumente sunt împletite din răchită sau sunt făcute din plasă ca Eterea sau ca vârşele dela Dunăre, etc. Numele de «vârşă» este răspândit in toate ţerile locuite de Români şi pretutindeni la toţi Românii dinCarpaţi se găseşte aceiaş instrument împletit de rechită purtând acest nume. Vârşa dar trebue să fie un instrument foarte vechiu la poporul nostru şi e de sigur o chestiune foarte importantă de a i se cunoaşte originea sa la noi. Nu am competinţa să discut această chestiune, cred însă necesar să atrag atenţia specialiştilor asupra ei. In tot cazul numele ei la diferitele popoare cari au putut avea o influenţii asupra noastră este aproape acelaş: La Slavii de Sud (în Bosnia şi Herţogovina, după (Jurcic) vârşele se numesc Vrska, la Unguri Varsa, la Huşi Verşa. Numele ei însă s’ar mai putea trage şi dela felul cum e făcută gura ei—care e partea cea mai caracteristică a tuturor vârşelor—şi atunci ar putea fi în legătură şi cu latinescul versnre («tourner, faire tourner, re-tourner»)sau Versura («action de retourner, encoignure, retour que fait une muraille en formant avec une autre un angle saillant»; adică tocmai ceeace e cazul la gura vârşelor). Toate aceste numiri ne arată că numele acestui instrument la diferitele popoare cari au convieţuit în aceste locuri se aseamănă şi rămâne numai a se stabili care anume a fost poporul dela care l-au împrumutat toate celelalte. De altfel se ştie că în genere vârşa este un instrument foarte vechiu găsindu-se chiar în sculpturile de pe monumentele egip-tione (Vezi şi Fig. 2, pag. 16). c. Leasa. Şi aceasta este un instrument răspândit pe toate pâraele din munţii noştri, având în toate regiunile acelaş nume şi aceeaş formă. Ea este împletită din nueluşe de rechită şi are forma unei opinci. La părae se întrebuinţează numai lese mici având în totul abia 40—50 cm. de lungime. La capătul ei anterior, zis «gura lesei» — adică la partea care se fixează cu bolovani pe fundul părăului, între cele două capete dela Fig. 36. a) Leasa dela un pârău de pe Bistriţa, b) Modul cum se pescueşte cu ea Ia gura unui gard de bolovani de pe un părău. deschizătura gardurilor — , ea este lată şi are forma unei lese ordinare plane, împletită din nuele de rechită, ca cele pe cari se usucă fructele; 102 de pe la mijlocul ei însă, leasa începe a s6 prăbuşi, formând o afundă-tură «întocmai ca talpa unei opinci», şi a se îngustă cu cât merge spre vârf, iar marginile ei a se încovoia în sus. La capătul ei în fine leasa este ascuţită, iar vârful este ridicat în sus formând «un gurguiu întors ca vârful dela o opincă», aşâ că se formează o afundătură — numită Sânul lesei — care e scobită ca o lingură. Aici se opreşte peştele pe care-1 aduce curentul şi rămâne prins în sânul lesei, din care nu se mai poate întoarce înapoi (Big. 8b). In Banat pe unde nu sunt Lozii se fac lesele din trestie împletită cu teiu. La capăt înfundătura se formează îndoind cele două colţuri ale lesei şi legându-le spre a formă un fel de glugă; aceste lese de trestie, neavând o adâncitură la capăt, când se aşează la pescuit se pun în ele ceva frunze, în cari peştele prins încurcându-se nu mai poate fugi înapoi afară. Cu leasa se pescueşte numai la gărduţurile de piatră, aşezându-se la gurile lor in modul cum se va arătă mai deaproape când se vor descrie aceste instrumente. d. Legănaşul. Un fel de instrument care are forma lesei şi cu care se pescueşte, exact în acelaş mod ca şi cu ea, este legănaşul dela păraele din Oltenia, Fig. 37. numai ca acesta, în loc să fie împletit din rechită, este făcut dintr’o coajă de teiu lată ca de două palme şi lungă ca de 3 m. Această coajă de teiu este îndoită dela mijlocul ei astfel —şi marginile ei sunt cusute cu teiu una peste alta—încât ea capătă forma unui papuc sau a unei opinci Legănaşul se întrebuinţează pe la Baia de Aramă pe părăul Motru, întocmai ca şi leasa. El se mai zice şi Povâruşc. 103 5. Gardurile. Unul din cele mai des întrebuinţate mijloace de prins peştele pe păraele de munte, şi totodată, cu o răspândire foarte mare In toată regiunea munţilor noştri, este pescuitul cu gardurile de piatră (Gârduţ în Bucovina, Gărduş în Moldova pe la Broşteni, Gard în restul ţerii). Şi în munţii Transilvaniei se întrebuinţează acest mijloc de pescuit şi Herman Otto{ 1) l-a şi descris după obiceiul său sub numele de Fig. 38. Gărduş de piatră cu vârşa aşezată cu gura la vale spre a prinde primăvara scobaii cai'i se urcă spre păraele mari. Seekely Osege (garduri secueşti). Românii transilvăneni de pe la Zârneşti, Tohan, etc,., pe unde gardurile se întrebuinţează foarte des, le zic Dig («se face dig pentru a se aşeza Vârşa»), iar Bănăţenii Scoc de bolovani. Gărduşurile sunt nişte bolovani înşiraţi unul lângă altul, cari formează câte un mic dig, pornind fiecare dela câte unul din malurile părâului şi mergând în jos până se întâlnesc faţă în faţă la mijlocul albiei, lăsând o mică deschidere între ele—«Gura gărduşului» — pe unde se scurge apa. Gărduşurile se aşează în locurile unde albia părăului e mai îngustă, şi ele îngustând-o şi mai mult, curentul, care trece acum numai prin această gâtuitură, capătă o putere cu mult mai mare, astfel că apucând peştii îi împinge la vale. La deschizătura din gărduş se pun diferitele instrumente de prins 1 (1) L. c., pag. 151. 104 ca: coşul simplu, leasa, vârşa, legănuşul, etc., cari se aşează culcate cu gura înainte şi pe jumătate sub apă, astfel ca curentul să poată trece prin ele. Pescarul care nu are nici unul din aceste instrumente, rupe câteva crăci cu frunze de brad şi le pune pe acestea de astupă cu ele gura gardului. Peştii aduşi de curent intră în coşuri, vârşe sau leasă şi nu mai pot ieşi afară, sau se încurcă în crengile de brad unde rămân până-i scoate pescarul şi-i pune în traista sa. Pentru a grăbi intrarea peştelui şi a prinde mai bine, la garduri se întrebuinţează adeseori şi diferite unelte numite Stârnitori, cu cari se bate apa dela deal şi se rescoleşte pe sub pietre pentru a speria peştele. Astfel uneori se întrebuinţează Prăjina sau Vergele (Moldova), cari sunt nişte vergi de nuele, mai mult sau mai puţin lungi, alteori se bate apa cu Mâriuţa (toată Moldova de sus şi Bucovina), Ştirb ici ui sau Ştulbeul (Oltenia), Ştiuldicul sau Ştiulghicul (Bistriţa la Broşteni), Bobicul (Muntenia), etc. cari toate sunt nişte prăjini mari, terminate la capăt fie cu o măciucă scobită în cap, fie ca la * '-i "V £ta Kig. 39. Gărduş de piatră cu vârşa aşezată cu gura la vale pe un părău mic, spre a prinde toamna păstrăvii cari se urcă la deal. Bobic cu nişte potloage de opinci vechi puse una peste alta şi bătute cu un cuiu în capătul prăjinii (Pig. 151). Cu aceste instrumente lo-vindu-se în apă se produce un sgomot care sperie peştele de pe fundul părăului şi-l goneşte spre gard. Alteori se întrebuinţează Valul; aceste este un vălătuc lung cât latul părăului, făcut din crengi, pe care mai mulţi ţărani îl mişcă cu piciorul la vale şi calcă din timp în timp peste el lovindul de fund pentru a speria astfel peştele de pe sub pietre şi a-1 face să fugă în capcană (Pig. 49). In timpul toamnei, când se sue păstrăvul pe părae in sus pentru a-şi căută locurile de reproducere, sau primăvara, când urcă scobaiul în cârduri mari spre părae la bătaie, în loc de a se pune coşurile şi vârşele ca de ohiceiu cu gura la deal, ele se fixează bine în garduri şi se aşează cu gura 105 spre vale (Fig. 38 şi 39). Pescuitul ce se face în acest mod — d. ex. la gura păraelor mari dela Bistriţa, primăvara când vine scobaiul — e foarte mare. E o adevărată furie pe sătenii din toate părţile, cari pleacă în această epocă ca să prindă scobai. 6. Instrumente de plasă. Cu cât ne suim mai sus pe părae, cu atât numărul instrumentelor făcute din plasă e mai mic, căci acestea fiind mai delicate nu pot fi purtate printre bolovanii de pe fundul păraelor. Sunt însă câtevâ instrumente făcute din plasă cari totuş se întrebuinţează foarte mult şi aci, şi sunt chiar cu totul caracteristice pentru pescuitul în aceste ape. Pe acestea dar le vom descrie în cele ce urmează In afară insă de aceste instrumente tipice de părae, se mai întâlnesc pe aci adeseori şi alte instrumente mai mari ca Lejnice, Poclâul, etr., cari de drept sunt însă instrumente de râuri şi se întrebuinţează Ja păraele de munte, numai în locurile unde e apă mai adâncă sau când vin apele mai mari. Toate acestea din urină intrumente deci le vom descrie abia în capitolul următor când vom trata despre pescuitul în râuri, iar aci ne vom mărgini numai la descrierea acelor instrumente de plasă cari sunt tipice ale păraelor de munte. a. Sacul. Sacul (Fig. 40) este instrumentul principal şi cel mai răspândit dela păraele noastre de munte. El constă din următoarele părţi esenţiale: 1. Sacul propriu zis care este o plasă mică, împletită în formă de sac, cu un fund mai mult sau mai puţin adânc şi cu ochiurile mai rare sau mai dese; 2. Arcul, sau Cercul, care este o nueâ elastică, îndoită în formă de arc şi legată de amândouă capetele ei cu o fringhie subţire bine întinsă, numită Coardă, care ţine nueaua îndoită; 3. Gura sacului, care este prinsă de jur-împrejur, având ochiurile Înşirate pe acest arc şi pe coarda sa, aşâ că ea este ţinută în totdeauna deschisă; 4. Coada sacului („Furcali, „FurceruVl, „Ţăpoiul"), este o furcă de lemn mai lungă sau mai scurtă, terminată la capătul ei cu două coarne; ea este legată sub mijlocul ei de mijlocul arcului, iar vârfurile coarnelor sale sunt legate de coardă. Această furcă este mânerul instrumentului cu care-1 poartă pescarul când pescueşte cu el. După modul cum se pescueşte cu aceste intrumente, după speciile de peşti pe cari sunt destinate a le prinde şi după felul apelor în cari se LOG întrebuinţează, sacii se construesc şi ei în diferite feluri, aşa că deosebim la părae diferite forme cu diferite dimensiuni. In general se împletesc Fig. 40. bacul de părae mici şi modul cum se pescueşte cu el pe sub bolovani. ochiurile mai dese sau mai rare, după cum sacul va servi la pescuitul păstrăvului sau numai la pescuitul peştilor mici; se face coada mai lungă sau mai scurtă, după cum se pescueşte cu el, mergând prin albie sau stând pe mal, ş. a. m. d. Forma cea mai răspândită la păraele mici cari au fundul de bolovani şi in general în partea superioară a păraelor, este un sac mic, cu fundul nu prea adânc şi cu coada scurtă (Fig. 40, a). Cu acestea se pescueşte fie pe sub bolovanii de pe fundul părăului (Fig 40 b şi c), fie pe la cascade (Fig. 41). Stârnitorile pentru pescuitul cu sacul. In general, cu sacul nu se poate pescui decât speriind («stârnind») peştele de pe fundul apei ca 107 sâ fugă din ascunzâtorile sale şi să intre în ei. Pentru aceasta şi aici, ca şi la garduri, servesc diferite unelte speciale cu diferite forme şi diferite numiri, variind după diferitele regiuni ale ţerii. Pentru sacii mici dela. păraele torenţiale se servesc: fie de un simplu «băţ» sau «Măciucă» (Măriuţâ în Moldova), cu care acelaş pescar sau Fjg, 41. Sacul de părae mici şi modul cum se pescueşte cu el pe la căderile de apă. tovarăşul său ridică pietrele şi scormonesc peştele de sub ele (Fig. 40), fie de un ciocan de lemn aşezat în vârful unui băţ lung (Transilvania), cu caro bat în bolovani pentru a speria peştii ce stau pe sub ei, fie in fine chiar numai de câte o cracă de brad, pentru a speria cu ea peştele din micile basine cu apă mai liniştită de deasupra cascadelor, spre a-i face să sară în jos, unde-i aşteaptă sacul ca să-i prindă (Fig. 41). La păraele mai mari cari au apă mai multă în ele şi la cari bolovanii cari acoperă fundul sunt mai mici, se întrebuinţează un sac cu gura mai largă, având cam 1,5 lungimea coardei; aceşti saci au coada mai scurtă (Fig. 42 a). Ca sperietoare pentru peşti la pescuitul cu aceşti saci se ieau, în cele mai multe părţi, nişte «prăjini» lungi (Moldova) cu li >8 cari se bate peste pietre. La Muscel (părăul Doamnei, şi partea supe-rioarit a râului Dâmboviţa) se întrebuinţează nişte prăjini lungi pe cari sunt prinse din distanţă în distanţă o serie de panglice de teiu, legate de ele cum se leagă bucăţile lungăreţe de hârtie pe o sfoară pentru a formă coada unui smeu cu care se joac copiii. Aceste prăjini cu panglice de teiu, cari au vreo 3 in. de lungime fiecare, se numesc aici Teiere. Pe apa Dam boviţei pescarii Ie zic Bolduri. Pescarii de pe părăul Doamnei închid tot părăul dintr’un mal în altul cu 2 sau 8 saci, aşezaţi unul lângă altul cu gurile spre vale şi ţinut fiecare de câte un om, iar alţii din vale sperie peştele cu teierele ca să fugă la deal să intre în saci (Fig. 42). Fig. 42. Sac dela păraele mai mari, al căror fund e acoperit cu prund mare şi bolovani mai mici (a); b şi c, o leiere adică o prăjină lungă cu panglice de teiu legate pe ea, cu care se sperie peştele de pe fund; d Modul cum se pescueşte cu sacul şi cu teierele. Tot în Muscel pe partea de sus a Dâtnboviţei, la pescuitul cu sacii cu coadă, se mai întrebuinţează pentru stârnirea peştelui încă două instrumente foarte interesante numite Valul de lemn şi Scălcea2a. Valul de lemn (Fig. 43 b); acesta este un instrument întrebuinţat mai mult în Muntenia. El consta dintr’o scândură groasă (o «blană»), Fig. 43. Pescuitul cu sacii şi cu valul de lemn; a) Scălceaza, b) Valul de lemn, c) Tragla. Scâlceasa; aceasta e9te un val mic purtat numai de una sau cel mult 2 persoane, adică, având numai unul sau 2 mânere cu călcătoarele corespunzătoare (Fig. 43 a). Pentru a pescui cu acest instrument nu mai lungă cât e părăul de lat; pe muchea de sus a acestei scânduri sunt înfipte la distanţe egale o serie de mânere, făcute din nuele îndoite în formă de arc. Pe una din părţile laterale ale scândurii — ceva mai jos de mijlocul ei — este prinsă în dreptul fiecărui mâner câte o stinghie de scândură, lungă ca de vreo 70 cm. numită Călcătoare sau Talpă. Un val mare are 8—10 mânere şi tot atâtea călcători, deci e purtat de 8 —10 persoane. Când se porneşte la pescuit, se pune valul dela deal deacurmezişul părăului, şi de fiecare mâner ţine câte un om; aceştia pornesc apoi, cu toţii într’un pas, la vale şi din loc în loc se opresc şi bat cu toţii deodată cu piciorul pe călcători ca pe o pedală, lovind astfel de câteva ori cu muchea de jos a valului pe fundul apei. După aceasta apoi pleacă iarăş înainte, iar se opresc şi bat cu piciorul pe călcătorile valului ş. a. m. d., continuând mereu a speria peştele de pe sub pietre, ca să fugă la vale, unde îl aşteaptă pescarii cu sacele întinse cu gura spre deal, spre a-I prinde în ele (Fig. 4.8 d). 110 este nevoie de mai mulţi oameni, ci acelaş pescar care poarta sacul împinge şi scâlcează cu piciorul înainte, aşâ că el singur stârneşte peştele şi în acelaş timp îi prinde. Pentru a se putea însă pescui cu aceste două instrumente deodată, este nevoie ca coada sacului să fie ceva mai lunga, pentru ca pescarul să-l poată aşeză astfel în totdeauna ceva mai departe; el îl pune la vreo doi paşi înaintea sa, cu gura spre dânsul, sprijinit cu marginea ei de jos pe fundul apei, şi apoi face un pas înainte şi bate de câteva ori cu piciorul pe călcătoare ca să lovească cu scălceaza pe fund ; peştele speriat fuge în sac şi el îl ridică imediat punând peştele prins în traista pe care o poartă după gât. După aceasta face din nou câţiva paşi înainte, pune iarăş sacul în apă şi bate cu scălceaza ş. a. m. d. Scălceaza fiind un instrument cu mult mai comod decât valul, ea are şi o răspândire cu mult mai mare, găsindu-se pe la mai toate păraele de murite; chiar şi în Transilvania pe la păraele dela Zârneşti, Tohan, etc., ea se întrebuinţează ca şi la noi în Muscel şi are acelaş nume. Şi în Moldova şi Bucovina se întrebuinţează scălceaza pretutindeni, insă nu atât la pescuitul cu sacul, cât mai mult cu Cereala sau Crâsnicul de mână, cari acolo sunt instrumentele speciale pentru a pescui prin pietrişul de pe fundul păraelor şi cari pe la păraele de munte din Muntenia nu se întrebuinţează decât rareori. Pe Ia păraele afluente ale Sucevei, Moldovei şi a părţii de sus a Bistriţei, scălcează se numeşte Tălchig (o derivaţie dela Talpă «pentrucă bate în ea cu Tălchile» (1), după cum şi scălceaza pare a-şi trage numele de acolo că se calcă pe ea cu piciorul). Pe Bistriţa dela Piatra în jos se întrebuinţează un fel de Tălchig numit Traglă care se aseamănă în totul cu scălceaza numai că nu are mâner (Fig. 48 c). b. Sacul de fund. In păraele mai mari şi în partea de sus a râurilor şi mai cu seamă în Bistriţa, se întrebuinţează un sac de o formă particulară, cu care se pescueşte târîndu-1 cu marginea de jos a gurii pe fundul apelor, pe distanţe mai miei sau mai mari. El se aseamănă în forma sa cu sacul cu care se pescuesc scoicile prin unele bălţi dela Dunăre sau cu un aparat de dragat (draga lui lohannes Miiller) de care se servesc Zoologii la prins animalele mici de pe fundul mării. Acest sac (fig. 44) se deosebeşte de sacul mare de pârae prin aceea 1 (1) In Moldova pe la Broşteni se mai numeşte «Tălchig» un potlog de piele cu care ţâr anii astupă o gaură din talpa opincii, pun&ndu-l pe dinăuntru fără a-1 mai coase ; aceasta dovedeşte dar şi mai bine originea numelui acestui instrument de pescuit. m ca marginea de jos a gurii sale, în loc sâ fie formată, de coarda întinsă care leagă cele două capete ale arcului, ea este formată de o scândurică, lată ca de două degete, numită Fălcică. Capetele arcului sunt bine legate de capetele fălcicăi sau sunt înţepenite de fiecare parte în câte o gaură făcută în Fălcică. Coada sacului (Furca) — numită la Bistriţa Cociorba — care aici este foarte lungă, nu mai este legată ca la sacul obicinuit de mijlocul arcului şi de coardă, ci este numai înţepenită prin capetele celor două coarne ale ei în două găuri, făcute de o parte şi de alta a mijlocului fălcicăi. Ea nu se mai urcă aci drept în sus spre a atinge mijlocul arcului ci merge oblic, aşa că formează un unghiu ascuţit cu pământul când instrumentul este târît pe fundul apei spre a pescui. In schimb însă cociorba este legată, la o distanţă ca de vreo 60 cm. dela gură, cu 3 sfori bine întinse, cari formează un fel de căpăstru, din cari două sunt prinse de capetele arcului, iar una de mijlocul său. Cu acest sac se pescueşte când apa e turbure; el se aruncă pe fundul părâului şi se trage de cociorbă, târîndu-1 pe fund cu gura în contra curentului; «peştele se bagă în el ca mâna în mâneca cămeşii». ; La Broşteni am văzut un sac de fund care avea în total aceeaş formă ca cel descris aci, însă era fără cociorbă-, la aceasta numai căpăstrul gurii eră prins de o fringliie lungă, de care-l ţinea pescarul în mână şi-l trăgea pe fundul apei. Sacul acesta, pe care l-am mai găsit în urmă încă la diferite alte râuri (Râul Doamnei în Argeş), se aruncă de pe mal la o distanţă cât de mare spre mijlocul apei şi apoi se trage încetişor de frânghie ţinându-1 cu gura în contra curentului. Fig. 44. Sacul de fund. c. Rociul. In Oltenia ţ»e Lotru şi pe păraele ce dau în el, în Transilvania pe la Zârneşti, Tohan, Munţii Sibiului, etc.se întrebuinţează o altă formă de sac cu coadă, cu care se pescueşte de asemenea târîndu-1 cu gura pe fund. Acesta se deosebeşte însă de sacul dela Bistriţa, descris mai sus, prin aceea că marginea de jos a gurii sale nu e formată dintr’o fălcicâ de lemn, ci este o «coardă» de fringhie, întinsă, de ca petele arcului ca la sacul ordinar, iar coada sacului — «Furcerul» — care eo furcă de lemn cu două coarne, este prinsă numai sus de o parte şi de alta a mijlocului arcului, de care sunt legate vârfurile coarnelor sale.. Coada însă mai e legată totodată dela mijlocul ei şi de fiecare capăt al arcului cu câte o sfoară lungă, cari o ţin aplecată şi fac ca gura sacului să rămână verticală când instrumentul este târît pe fund (Fig. 45). Cu rociul se pescueşte pe fundul păraelor în locurile unde pietrişul este mai mărunt; pe la Brezoiu se prinde cu el mai cu seamă Bo-roacn (Zglâvoacele). In afară de această formă specială, în diferite localităţi din Carpaţi se dă numele de Iiociu ia toate formele de saci ce se întrebuinţează la pescuitul în păraele de munte. d. Jegajnea. Şi aceasta este tot un instrument cu care se pescueşte numai în păraele din munţii Olteniei. Jegajnea (Fig. 46) este un sac lung şi ascuţit la capăt, a cărui gură în loc să fie întinsă pe un arc cu coardă, este prinsă de o parte şi de alta pe câte un «par» cum se leagă capetele unei plăşi de mână. Intre pari rămâne la partea inferioară o bucată din marginea plasei liberă, ea de 1 m., prin ochii căreia e trecută o «coardă» care formează astfel marginea de jos a gurii sacului; la partea superioară marginea plasei rămasă liberă e aproape pe jumătate mai îngustă ca cea de jos. Cei doi pari au o lungime cam de câte 1,2 m. fiecare, iar plasa e legată numai pe jumătatea lor inferioară, partea lor superioară rămânând liberă spre a servi ca mânere. Sacul are o adâncime cam de 1,5 m., şi Ia fundul său are o gură îngustă care se închide legându-se pe deasupra cu o baeră de sfoară. Când porneşte la pescuit, pescarul apucă cu câte o mână de capătul superior al fiecărui par şi mergând înainte prin părău târîe pe fund marginea de jos a gurii sacului bine întinsă, iar cu piciorul stârneşte mereu peştele de pe sub pietre. Când el vede că a intrat peştele în sac, ridică îndată jegajnea cu gura în sus şi împreunează parii, iar apoi desfăcând sfoara cu care e legată gura cea mică din fundul sacului, scutură peştele prins într’o traistă pe care o poartă de gât. Din punctul de vedere al morfologiei comparate a instrumentelor de pescuit, jegajnea este un instrument din cele mai interesante, căci reprezenta o transiţie dela sacul dela păraele de munte la Plo-căul dela râuri, a cărui descriere vom da-o în urmă la capitolul res- Fig. 46. Jegajnea. pectiv, precum şi dela sac la plasa (Mănăstirea Bistriţa), de mână. La râurile mai mari din Oltenia şi chiar la Dunăre sub numele de jigajne sau jigajniţă se înţelege o plasă simplă de mână, cu un sin mai mare; pe acestea le vom descrie însă ia locurile cuvenite. c. Cereala sau Crâsnicul de mână. Acest instrument poartă în diferitele regiuni ale ţerii numiri diferite: C'nisnic pe păraele cari dau în apa Moldovei şi în Bistriţa, Crâsnicul fură ţepoi sau Crâsnicul de mână pe diferite alte părae din Moldova, Cereala în Bucovina pe păraele cari dau în Suceava, Cristaşul de mână pe diferite părae din Muntenia, Oltenia, Transilvania şi Banat, Ghelbereul pe Gilort, etc. Pe mai toate păraele unde fundul e de prund sau de pietriş mărunt unde deci apa nu mai e atât de repede, precum şi pe crăcii de A. R. - PubL Adamachi. VIU. An tipa, Pescuitul. 114 Fig, 47. Crâsnicul de mână sau Cereala. râuri unde e o apă mai mică, se pescueşte cu acest intrument; el e instrumentul preferat al femeilor din Moldova şi Bucovina, cari în posturi şi spre zilele de peşte pleacă cu grămada cu crâsnicele la părău spre a pescui. In Muntenia şi în Oltenia acest instrument este cu mult mai puţin întrebuinţat la păraele de munte—fiind înlocuit cu sacul—ba chiar in multe părţi e aproape cu totul necunoscut. Crâsnicul de mână sau Cereala (Fig. 47) constă din două nuele îndoite în formă de arcuri — numite «Cercurile Crâsnicului»—aşezate cruciş cu mijlocurile lor unul peste altul şi legate bine la în-crucişătură; capetele acestora formează 4 picioare—ca picioarele unei mese — pe cari instrumentul se sprijină când este aşezat pe fundul păr jiului. Nublele, din cari sunt făcute aceste două arcuri, au fiecare deasupra celor patru capete ale lor câte o crestătură, astfel ca să se poată legă de ele nişte sfori —numite «Coardele» sau «Strunele crâsnicului»—cu cari se întinde între dânsele o plasă pătrată, cu ochiuri dese ca o pânză. Această plasă se întinde astfel încât să lase în jos un «burduf» ca un mic sac; pentru aceasta la 2 din aceste picioare cari sunt alăturate, crestăturile de cari se leagă coardele sunt făcute jos, chiar lângă capetele arcurilor, aşâ că marginea plasei ajunge aci de pământ; această margine care rămâne liberă se întinde cât mai strâns pe coarda ei. La marginea opusă însă, crestăturile se fac cu vreo 25—35 ctm. deasupra capetelor arcurilor, aşa ca aci plasa să vie cu mult mai ridicată dela pământ. Pentru ca peştele odată intrat pe această plasă să nu mai poată scăpa, trei din marginile ei—afară de cea joasă care, stă lipită de pământ—sunt îndoite în sus şi apoi prinse fiecare dela mijlocul ei, cu câte o sfoară, de locul unde se încrucişează cele două cercuri, aşâ ea să nu poată cădeâ în jos. Apoi în dreptul celor două cercuri unde marginea plasei e prinsă mai sus, capetele ei sunt -cusute «ca nişte gluge», aşâ că cu modul acesta se formează un fel de sac din care peştele intrat nu mai poate fugi. Crâsnicul astfel construit se aşează în părae ca o masă cu 4 picioare; femeia care pescueşte — stând din partea unde plasa atinge cu marginea ei fundul apei — îl ţine cu mâna dreaptă de cruce, iar cu piciorul drept mişcă pietrişul de pe fund şi sperie peştele de aci, care sare în sacul crâsnicului; atunci ea scoate repede crâsnicul afară diu apă şi 115 cu o mişcare îndemânatecă aruncă peştele prins din sac într’o oală pe care o poartă la brâu. După aceasta face doi paşi înapoi, aşează iarăş erâsnicul în apă, mişcă iarăş, cu piciorul peste pietrişul de pe fund, scoate iarăş erâsnicul afară, etc., apoi face iarăş doi paşi înapoi ş. a. m.d. (Pig. 48). Fig. 48.—Femeie pescuind cu Cereala, sau Crâsnicul de mână, într’un pârâu din Bucovina. De obiceiu la acest fel de pescuit femeile se pun câte două alături, fiecare având câte o cereală în mână, şi pescuesc tot timpul împreună, făcând toate mişcările în acelaş timp ca după comandă. 110 Foarte des, când se pescueşte cu crâsnicul de mână, se ieau diferite instrumente pentru stârnit peştele de pe fund; astfel sunt: Tâlchigul şi Tragici pe cari le-am descris mai sus şi cari se întrebuinţează în Moldova foarte mult. Mai des se întrebuinţează însă în Moldova diferite sperietori făcute din crengi de rechită şi de arini; astfel pe Bistriţa se văd multe femei ţinând crâsnicul în mâna dreaptă, iar în stânga o mătură mare de răchită cu care bate mereu fundul apei. Mai des însă se întrebuinţează Valul. Valul este un vălătuc lung — aproape cât lăţimea râului — făcut din crengi de răchită sau arini, legate la un loc. Cu el se pescueşte în modul următor: se întovărăşesc câte 10—12 femei şi pleacă fiecare cu câte un crâsnic la pescuit, apoi pun valul pe latul apei şi încep a-l rostogoli la deal şi-l «joacă cu piciorul»; la fiecare doi paşi se opresc, pun crâsnicile înaintea valului şi deodată încep a bate cu piciorul în val, cum bat cei cu sacii din Muntenia în valurile lor de lemn; apoi scot crâsnicul şi-l deşeartă şi iarăş fac câţiva paşi înainte, pun crâsnicele din nou în apă ş. a. in.d. Când au ajuns la o depărtare mai mare dela locul de plecare, ele ies din apă şi o ieau pe mal cu piciorul înapoi la vale, iar valul îl lasă să-l aducă curentul apei înapoi. După aceea pleacă iarăş la pescuit ş. a. m. d. Fig. 49 arată modul cum se face acest pescuit cu Crâsnicele şi cu Valul pe apele Bistriţei. Fig. 49. — Pescuitul pe Bistriţa cu Crâsnicul de mână şi cu «Valul». Pe Motru pe la Baia de Aramă femeile pescuesc cu «Crâstaşul fără coadă» întovărăşindu-se câte 2 Ia un «val». In Banat prin păraele din 117 Munţii din sus de Mehadia, la pescuitul cu «Crâstaşul» se iea o bucată mare de coajă de teiu pe care pescarul, care merge la vale, o aşează ca un semicerc în faţa sa şi apoi pune crâstaşul în faţa ei; apa care vine in pârău dela dea] fiind astfel ţinută un moment în loc, peştele de pe fund speriat sare în pânza crâstaşului şi pescarul îl scoate, mergând tot astfel înainte. Ki prind astfel: Breanâ mică, Clean şi mai ce seamă Boeni (Phoxinus laevis) şi Lăteaţă (Alburnus bipunctatus). * # * Cu aceasta am terminat descrierea instrumentelor de pescuit caracteristice păraelor de munte, în cari trâesc păstrăvii. Fireşte în partea inferioară a acestor părae, pe la gurile lor, unde apa e mai mare şi mai constantă şi fundul de pietriş mai mărunt şi deci unde vin în anumite epoce şi alte specii de peşti decât păstrăvul cu tovarăşii săi de vioaia, întâlnim adeseori şi alte instrumente mai mari şi mai complicate. Astfel prin aceste părţi încep a apărea Voloacele şi Plasele de mână, Lejnicul, Mrejele, Plocâul şi alte asemenea unelte, cari însă aici sunt numai ocazionale, şi de fapt sunt instrumente caracteristice pentru partea su perioară a râurilor şi pentru păraele cu apă mai mare din regiunea colinelor. Chiar Cereala pe care am descris-o aci este mai mult un instrument al acestei categorii de ape, care se întrebuinţează mai mult prin crăcii râurilor cu apa mai mică sau în păraele din regiunea colinelor decât în păraele de munte. Toate aceste instrumente deci le vom descrie în capitolul următor, unde e locul lor şi unde se întrebuinţează în mod regulat. Prepararea şi conservarea principalelor produse ale pescăriei din păraele de munte. înainte de a termina cu descrierea pescuitului din păraele de munte, este interesant să dăm ca o anexă şi o scurtă descriere a modului cum se prepară şi se aduc în comerţ produsele acestor pescării. In general peştii ce se prind în aceste ape servesc mai mult la hrana populaţiunilor riverane şi numai rareori se aduc în comerţ. In Piatra Neamţului şi diferite oraşe de munte, vedem adeseori pe piaţă câte o legătură cu peşti mărunţi, prinşi de către femeile cari pescuesc cu cvâsuicele pe părae şi pe cari ele îi aduc de îi oferă la târg. Comerţul acesta, care oricum aduce şi el un mic câştig în gospodăria sărăcăcioasă a ţăranului, este cu mult prea mic şi restrâns numai în împrejurimile cele mai apropiate ale celor câtorva oraşe, pentru a i se putea atribui vreo importanţă economică. 118 De o mult mai mare valoare sunt Lostriţele când are norocul să, prindă câte una — cari se aduc proaspete la târg şi se vând încă din vechime cu preţuri foarte mari—«câte un galben pe oca». Şi acestea sunt însă atât de rare şi atât de greu de adus la piaţă, încât nu poate fi vorba despre un articol de comerţ. Speciile cari, prin calitatea şi abundenţa lor, ar putea face aicea obiectul unui însemnat comerţ de peşte proaspăt, ar fi Păstrăvul şi Lipanii. Şi acest comerţ însă nu se poate desvoltâ — în afară de faptul că astăzi pă-raele sunt în mare parte despopulate — din cauza transportului, care este foarte greu. Păstrăvul trebue adus în comerţ mai cu seamă viu şi pentru aceasta ne lipsesc aproape cu totul mijloace de transport repede. Puţinii Păstrăvi ce se aduc astăzi vii de pe la părae, se transportă de ţărani în nişte butoiaşe mici şi late numite Fedeleşe (Moldova) in cari ei de obiceiu aduc apa sărată dela Slatină — şi cari au la Fig. 50. Modul cum se afumă peştele pe valea Bistriţei. capetele lor câte-o toartă prinsă de cercuri, de care ei le leagă şi le pun ca o traistă după gât, ducându-le cu păstrăvi vii la târg (Fig. 50 a). Un comerţ de o importanţă cu mult mai mare însă se face cu peştii afumaţi şi anume din speciile : Lostriţă, Lipan, Păstrăv şi Scobai, cari se vând cu preţuri mari în toată ţara şi deci se prepară pe o scară întinsă. Modul cum se face afumarea acestor peşti — mai cu seamă în Moldova de sus—, este pe cât de primitiv, pe atâta de original şi merită a fi cunoscut; 119 Se iea un butoiu mare—de obiceiu un veehiu butoiu de var cu amândouă fundurile scoase — şi se aşează în picioare pe pământ (Fig. 50 b); sub el se face o gropiţă în pământ, care e vatra, şi se face focul cu coji de copaci, lemne putrede cari nu fac pară sau cu făină dela feres-trău. Deasupra se astupă gura desfundată a butoiului cu pânză de saci vechi, îmmuiată în apă. Peştii se spintecă dela burtă, se curăţă cu îngrijire de sânge şi de măruntae şi apoi se sărează bine cu sare, la care unii adaugă şi puţină silitră ca să se înroşească carnea mai tare. Apoi se desface burta şi se pune între marginile'ei câte unul sau 2 lemnişoare, cari le ţin depărtate una de alta, pentru ca să poată intră bine fumul peste tot. După aceasta se străpung ochii şi se bagă prin ei câte-o sfoară, care se înnoadă deasupra ca un laţ, prin care se trece un băţ ceva mai lung decât gura de sus a butoiului; pe acesta se înşiră peştii unul lângă altul. (Pig. 50, c). Beţele cu peştii spânzuraţi pe ele se aşează transversal peste gura de sus a butoiului, cu capetele sprijinite pe marginile ei, şi apoi se pune deasupra pânză de saci vechi, acoperindu-se cu îngrijire pentru a astupă gura astfel ca fumul să nu poată ieşi afară (Pig. 50, d). Peştele se afumă astfel încetul cu încetul şi peste o zi şi jumătate e gata. După aceasta se scot lemnişoarele cari ţineau burta peştelui desfăcută şi înainte de a începe peştii să se răcească, cât timp carnea e încă moale, se închide burta la loc. Peştii astfel afumaţi se împachetează în foi de brad, cari le dau o aromă specială. Păstrăvii, Lipanii şi Scobaii se pun câte 12 la o legătură. Un astfel de pachet cu peşti afumaţi se numeşte un Hâraob. Iii modul acesta sa afumă păstrăvii mai cu seamă în Moldova; In alte regiuni se procede şi în alte feluri. Astfel iată cum descrie Ion Ionescu (dela Brad) ca se afumau Păstrăvii în Mehedinţi pe la 1868, când a scris el cunoscuta sa Monografie agricolă a acestui judeţ: «Păstrăvii prinşi se spintecă, se curăţă de maţe, se sară. Păstrăvii săraţi sau îndulciţi în sare se usucă şi se afumă punâdu-i pre o leasă şi a-prinzând sub dânşii putregaiu de nuc sau de salce şi acoperindu-i cu dra-niţe sau mai bine cu frunze verzi de nuc. Dintr’o ocă de păstrăvi proaspeţi ieşe o jumătate de ocă de păstrăvi afumaţi şi uscaţi. Preţul unei ocă de păstrăvi proaspeţi este patru sfanţi. Păstrăvii uscaţi se aşeză in hârzoabe făcute de frunze de brad şi astfel împachetaţi se expedue.se la locurile cele mai depărtate». Am vizitat singur aceste regiuni pe la păraele Cerna, Burba, etc., şi am văzut că şi astăzi pe aci păstrăvii să afumă tot cum descrie Ion Ionescu că se făcea cu aproape 50 de ani în urmă. B PESCUITUL IN RÂURI. La păraele de munte, pe cari le-am descris în capitolul precedent, s’a v âzut că mediul de vieaţâeste caracterizatprintr’un curent foarte puternic, printr’o albie îngustă şi cu puţină apă şi printr’un fund de bolovani; unor astfel de condiţiuni grele de traiu nu s’au putut adapta decât numai puţine specii de peşti adică Păstrăvul, Sglăvoacea şi cei câţiva tovarăşi ai lor de vieaţă. De îndată ce ne scoborîm în râuri, mediul de vieaţă se schimbă; albia cu cât ne dăm la vale devine tot mai largă, cuprinzând o cantitate de apă tot mai mare şi mai adâncă; puterea curentului scade din ce în ce, iar fundul devine tot mai neted, mai întâiu acoperit cu prund, apoi cu pietriş tot mai mărunt, până ajunge la nisip şi nomol. Albia cu cât se măreşte devine totodată şi din ce în ce mai variată; încetul cu încetul încep a se diferenţiă într’însa locuri unde apa rămâne mai liniştită — câte odată chiar aproape stătătoare,—în care se desvoltă o floră acuatică, apoi locuri cu apă adâncă şi apă mică ş. a. m. d , iar pe marginile ei se formează viroage, vărsături, craci secundari cu apă mai liniştită, etc. Mai la vale în fine începe a se desena şi o zonă inundabilă care devine tot mai largă şi în care se formează bălţi, la început temporare secându-se după retragerea apelor, iar în urmă din ce în ce mai permanente şi mai întinse. Intr’un asemenea mediu de traiu mai comod şi mai variat, fireşte şi numărul speciilor de peşti ce s’au putut adapta este, după cum s’a arătat mai sus, şi el din ce în ce mai mare. Chiar în partea superioară a râurilor salmonidele nu mai predomină asupra celorlalte specii şi se răresc din ce în ce cu cât mergem la vale. Lostriţa şi Lipanul se mai scoboară încă relativ destul de jos, însă devin tot mai rare, iar Păstrăvul nu se mai arată decât întâmplător pe la gurile păraelor. Locul lor îl ieau aci mai mult Ciprinoidele, iar Cleanul şi cu Mreana sunt speciile principale, cari predomină în râuri până aproape de regiunea lor inferioară, din care cauză această parte a râurilor din punctul de vedere al ichtiofaunei lor se numeşte Regiwrn Cleanului şi a Mrenei. De aici încolo, după cum s a arătat, condiţiunile de vieaţă sunt mai ase-mîmătoare cu cele din Dunăre şi predomină speciile dunărene. Râurile, şi după ieşirea lor dintre munţi, continuă să primească numeroşi afluenţi, cari vin din regiunea dealurilor, cu un curent mai slab Insă cu o apă mai mare şi mai adâncă decât la păraele de munte, unele din ele având chiar în totul aspectul unor râuri mai mici. Şi în aceste ape —păraele din regiunea colinelor — Salmonidele nu se mai găsesc, ci predomină în ele Ciprinoidele cu Mreana şi Cleanul ca peşti principali. Mai sunt în fine în regiunea şesurilor şi o serie de părae mici de tot, cu apă puţină, care iese din izvoare şi au un curent foarte slab. In aceste părae trâesc numai specii de peşti cu totul neînsemnate ca Porcuşori. Zvârlugi, Behliţă, Ocheană, etc. şi tot felul de peşti mici pe cari poporul nostru i-a botezat «Peşti ţigăneşti», deoarece nu-i pescuesc decât Ţiganii. Intr’o astfel de varietate de condiţiuni naturale de traiu, şi deci de specii diferite de peşti, este natural ca, şi mijloacele şi instrumentele de pescuit să fie mai numeroase şi mai variate, având totodată şi dimensiuni din ce în ce mai mari, după lăţimea şi adâncimea apelor în cari se întrebuinţează. In general în partea superioară a râurilor—acolo unde ele au încă caracterul de părău de munte—continuă a persistă şi uneltele de pescuit de pe părae, schimbându-şi numai, după mărimea apei, dimensiunile. Cu cât ne scoborîm însă la vale, cu atâta aceste instrumente sunt părăsite tot mai mult şi înlocuite cu altele inai potrivite apelor în cari pescuesc şi felului de vieaţă al speciilor pe cari caută a le prinde. Dela păraele de munte până la râurile în cari se varsă ele, este dar, şi din punctul de vedere al metodelor şi uneltelor de pescuit, o transiţie lentă, instrumentele dela părae întrebuinţându-se temporar şi în partea superioară a râurilor sau din contra instrumentele din partea superioară a râurilor întrebuinţându-se în anume epoce şi în partea de jos a păraelor mai mari. Dacă la uneltele de pescuit întrebuinţate la păraele de munte am găsit o mare uniformitate atât de forme cât şi chiar de numiri pentru ■aproape toate regiunele din Carpaţi locuite de Români,—ceeace ne permite :â trage concluzia că în tot cazul aceste instrumente sunt foarte vechi la poporul nostru—la uneltele dela râuri această uniformitate devine tot mai mică cu cât ne scoborîm mai la vale. După nouăle unelte ce le găsim aci se recunosc adeseori influenţele mai nouă ce le-au exercitat diferitele popoare asupra poporului nostru; influenţe cari fireşte în diferitele localităţi au fost si ele diferite, ceeace tocmai explică variaţia atât de mare a formelor şi numirile—adeseori cu totul diferite—ale instrumentelor dela râurile din diferitele regiuni. A urmări de aproape toate aceste variaţii este o problemă, pe cât de grea pe atâta de interesanta, pe care nu o pot recomandă în deajuns etnografilor şi filologilor noştri, căci îi pot duce la concluziuni surprinzătoare. In cele ce urmează voiu căuta să descriu mijloacele şi uneltele de pescuit principale întrebuinţate pe partea superioară şi mijlocie a râurilor noastre, lăsând partea lor inferioară spre a o trată odată cu pescuitul în Dunăre, cu care se aseamănă mai mult. Intru cât priveşte intrumentele de părae de munte, cari continuă a se întrebuinţa şi în partea superioară a râurilor, voiu descrie numai modul cum sunt ele adaptate condiţiunilor din aceste ape—cu dimensiunile ce le au ele aici şi cu modificările ce li s’au adus în acest scop—precum şi modul lor de întrebuinţare. Tot astfel şi celelalte instrumente, ale căror forme, dimensiuni şi mod de întrebuinţare se schimbă treptat cu mărimea şi adâncimea apelor în cari se întrebuinţează, le vom urmări pe fiecare în evolu-ţiunea lor dela partea superioară a râurilor până la gurile acestora dela Dunăre. In descrierea de faţă vom clasifică diferitele metode de pescuit şi intrumentele întrebuinţate atât după modurile cum se prinde peştele cât şi după construcţia acelor unelte: I. Pescuitul cu mâna. (Ju cât ne îndepărtăm mai mult de păraele de munte şi apa devine mai adâncă, cu atâta pescuitul cu mâna, pe care acolo l-am găsit destul de răspândit mai cu seamă pentru păstrăvi, devine mai rar. Pe râuri sunt mai cu seamă femeile cari vin adeseori în grupe întregi unde apa e mai mică—până la brâu—şi caută raci. In alte locuri—d. ex. Ia Şiret în Moldova de sus—sunt unii ţărani cari cunosc bine unde sunt ascun-zătorile peştelui pe sub rădăcini şi în cotloanele de pe sub maluri, şi-l scot de acolo cu mâna când vine apa turbure. Câte odată ei pot prinde în modul acesta şi câte un peşte mare, cele mai de multe ori însă pierd vremea, căci nu apucă nimic. In general acest mod primitiv de a pescui tinde să dispară cu totul aici pentru peşti, întrebuinţându-se însă foarte mult în apele puţin adânci pentru scoici şi raci. 11 11. Prinderea peştelui prin oprirea totală sau parţială a cursului apei. a. Răstoaca. be numeşte Răstoacă sau Răstocirea apelor, Abaterea apelor (Muntenia), Mutarea apei (Oltenia), etc. scurgerea apei sau secarea totală sau parţială a albiei unui râu sau părău, pentru a face să rămână poştele şi racii din ele pe uscat spre a-i putea prinde cu uşurinţă; acest pescuit comod dar vătămător (Fig. 51) 'se face atât în albia păraelor Fig. 51. Răstocirea apei unui crac de râu. mai mici din regiunea colinelor cât şi pe cracile de râuri cari au apa mai mică şi mai liniştită. Mai cu seamă acolo unde părăul sau râul se desparte în două crace, se închide una din ele cu un gard de pământ — se face un «Zăton» (Oltenia) — sau de pietre, nisip, brazde, ierburi uscate, coceni, crengi, etc. şi se lasă să curgă apa — «se abate» sau «se mută apa» — pe celălalt crac. Albia rămânând atunci pentru câteva ceasuri secată cu totul, ţăranii cu femei şi copii vin să culeagă în grabă peştele rămas pe uscat şi racii de pe sub maluri şi de printre rădăcinile arborilor. Răstocirea sau Răstoaca (se zice pretutindeni «se face răstoacă ca să prindă peştele») e unul din mijloacele de pescuit cele mai răspândite atât în ţară cât şi chiar în Transilvania şi Banat. b. Gardurile. După cum se fac pe păraele dela munte «Gărduţurile de piatră», tot astfel se fac şi pe păraele mai joase, sau pe crăcii secundari ai râurilor, gardvtvi de nuele în albia lor, cu o deschizătură la mijloc, cari au de scop a se restrânge curentul şi a-i da o putere mai mare; toată apa din râu trece atunci prin această deschizătură şi se filtrează printr’o 124 leasă sau un coş, vârşă, sac, etc., în care rămâne tot peştele ce se găsiâ în ea. In Transilvania la asemenea garduri de nuele făcute pentru pescuit le zice «Apărătoare», pe când la garduţurile de piatră le zice pe unele locuri «Diguri», iar prin Banat «scocuri de bolovani» sau «scocuri de pescuit». Când curentul nu e destul de mare, aşa că el nu poate înpinge singur peştele în aparatele de prins, atunci se întrebuinţează diferite mijloace artificiale pentru a-1 stârni de pe fund şi a-1 alungă la gard; astfel se bate pe fundul apei cu o boată (Suceava) sau cu un vălătuc sau val mare de nuele pe care-1 rostogolesc la vale doi sau trei oameni, călcând peste el şi bătându-1 cu piciorul de fundul apei; sau se umblă noaptea cu focul sau Opaiţul, etc. ca să «stârnească peştele» spre a fugi în capcană ş. a. m. d. Aceste garduri se fac bătându-se în albia cursului de apă dela fiecare mal spre mijloc şi spre vale câte o linie de ţăruşi, pe cari se îngrădesc nuele; apoi se pune din partea dela deal pământ, bolovani, frunze, coceni, etc., aşâ că se formează doi pereţi cari se întâlnesc în mijlocul apei cu capetele la vale, într’un unghiu ascuţit, păstrând aici între ele o deschizătură, numită Gura gardului. In această deschizătură se fixează apoi cu pietre diferitele instrumente şi aparate de prins peştele ca leasa, vârşii, ţăpoaica, sacul, sirnicul, etc. Toate aceste instrumente de prins, cari se întrebuinţează la garduri, le vom descrie în urmă pe fiecare la capitolele din cari fac parte şi atunci se vor vedea dar şi diferitele moduri cum servesc gardurile la pescuit. In partea de jos a râurilor, unde este o zonă de inundaţie, gardurile au o importanţă cu mult mai mare şi se fac sistematice din ostreţe, leaţuri, etc. Aici ele au de îndeplinit un dublu scop: pe de o parte de a închide In bălţile formate pe terenul de inundaţie peştele care vine acolo din râuri primăvara pentru a se reproduce şi apoi ele a-1 pescui mai târziu când scad apele; pe de altă parte pentru a închide cu garduri mari sitematice diferite gârle pe unde e trecătoare mare de peşte şi a pune la ele diferite instrumente speciale de pescuit, cu cari să prindă peştele în cantităţi mari la anume epoce. Toate aceste garduri de pe partea inferioară a râurilor sunt însă aceleaşi cu cele dela Dunăre, şi le vom descrie dar cu dea-mănuntul în capitolul special în care vom trată despre pescăriile dela Dunăre cu bălţile şi gârlele ei. 125 III. Pescuitul cu materii şi plante otrăvitoare. Ţăranii de pe văile diferitelor râuri din ţară, mai cu seama de pe partea lor mijlocie, cunosc o mulţime de substanţe toxice sau narcotice, pe cari aruncându-le în apă omoară sau ameţesc peştii, făcându-i să iasă la fata apei cu burta în sus, de unde apoi îi culeg cu mâna, cu crâs-nicele sau cu voloacele. Astfel de substanţe sunt varul nestins şi diferite buruieni cunoscute sub numele de : Lumânărică, Lipan, Coada Vacii, Măslad sau Măsleac, (Menispermum cocculus), Coji de nuci verzi, etc., ba chiar pot cumpără din orice farmacie sub numele de «boabe sau go-goaşede peşte» (Semen cocenii indici) seminţe pecari le prepară în diferite moduri pentru a le aruncă pe râuri şi a omorî cu ele peştele. lată câtevă din modurile cum se procedează în diferite regiuni ale ţerii: 1. Se aruncă câte-un sac cu var nestins în scocul morii şi tot peştele ce e acolo iese mort ia suprafaţă. 2. Se usucă buruienile otrăvitoare sau se ieau coji verzi de nuci, se pun într’un sac care se bagă într’un pârău sau într’un crac de râu cu apă mai mică, şi se calcă bine cu picioarele strivindu-se. Curentul duce la vale otrava din buruiană şi pe unde trece ameţeşte peştele, care după un timp iese la suprafaţa apei, de unde apoi îl prind cu diferite instrumente de plasă sau îl culeg cu mâna. 3. Se iea sămânţă de Coada Vacii, se usucă şi se pisează bine, se mestecă cu apă într’un hârdău, bătându-se bine până se face ca laptele, şi se toarnă încetul cu încetul în râu. După câtvâ timp peştele iese la suprafaţă şi ţăranii aşteaptă la vale pentru a-1 adună. 4. La Turda în Transilvania, «se ieau boabe de Măsleac şi se amestecă cu maiu (ficat) de vacă, pisându-se bine la un loc, apoi pune în el aluat şi-l lasă să se dospească vreo 2 ore, după care se aruncă în apă. Peştii mâncând ies morţi deasupra apei». 5. Se ieau boabe de coada vacii sau alte «gogoşi de peşte», se pisează şi se face un fel de făină care se amestecă cu mămăligă (Suceava îu Bucovina şi în Nordul Moldovei), cu râme sau cu carne (Mehedinţi pe Motru la Strehaia), apoi din aceasta se aruncă boabe mici pe un crac de râu; peştele care muşcă se ameţeşte îndată şi iese la suprafaţă unde îl prinde. Cam acestea sunt modurile principale de pescuit cu buruieni otrăvitoare, care se practică aproape la fel în toate ţerile locuite de Români, dincoace de Dunăre. Pretutindeni însă se alege, pentru acest fel de pescuit, de preferinţă o apă mai mică, fie un pârău, fie un crac de râu, sau la nevoie se «răstoceşte» mai întâiu parţial apa pentru a nu avea un curent prea mare. IV. Instrumentele de metal cari prind peştele înţepându-I. a) Undiţele. Şi în această parte a râurilor se întrebuinţează tot felul de undiţe, dela cele mai simple făcute din ace cu gămălie, cuie sau sârmă (Pig. 52) până la undiţele fine, procurate din comerţ, sau făcute chiar de pes- Pig. 52. Undiţe făcute din ace cu gămălie a. undiţa, b. modul cum se pescueşte cu ea în râuri. cari, prevăzute cu «Ureche», sau cum Ie zice înalte localităţi cu «Cioc», «Zâmboc» (Muscel, Argeş), cu «Limbă fnturnată înapoi» (Moldova), cu «Prinsoare» (Mehedinţi), etc. Aceste ape fiind mai adânci şi având un curent mai mic, undiţele nu se lasă să cadă pe fundul apei ca la păraele de munte; aici de sfoara lor, la o depărtare mică de undiţă care variază după adâncimea apei, se prinde în «nodul cum se arată în (Pig. 53), o bucată de coşcovă sau un dop de plută, măduvă de soc, etc. care pluteşte la suprafaţă şi ţine undiţa suspendată aproape de faţa apei. Uneori, în loc de sfoară, se iea «o strună făcută din 6 fire de păr de cal răsucite», de care se leagă undiţa (jud. Ilfov pe râul Dâmboviţa). Prăjina cu care se ţine undiţa e de obiceiu cam de 3 na. lungime. In Oltenia pe Motru (pe la Strehaia) îi zice Păleaţâ, iar prin Argeş şi Muscel (pe râul Doamnei) îi zice Pocă («se pune undiţa Intr’un vârf de Pocă»). Undiţele se pun cu mâncare («Nadă» în Moldova, «Mâncare pentru peşte» în Muntenia şi Dobrogea) care variază după felurile de peşte pe cari caută sil le prindă; de obiceiu se pune mămăligă, râme, «Vier- Figr. 53. Modul de a se pune pluta pe sfoara undiţei la râuri. muşi («Vetrilă» în Moldova). Cu ea se prinde în râuri mai cu seamă Clean, Mreană şi Mihalţ, b) Cârligele. In râuri cârligele au în general aceeaş formă ca şi cele descrise în Cap. precedent la păraele de munte, cu deosebire însă că aci ele sunt cu atât mai mari şi compuse din şire mai lungi, cu cât ne scoborîm mai la vale. In partea mai de jos a acestor ape începând a apăreâ şi Somnul — d. ex. în apa Dâmboviţei pe la Dragomireşti-Popeşti în sus de Buftea — acesta se pescueşte cu un instrument special numit Câr-litjul de Somn cu ţăruş la mal. Acest instrument constă dintr’un singur cârlig mare cu ureche, legat cu o sfoară groasă şi împletită din mai multe viţe, al cărei capăt se leagă de un ţăruş care se înfige în mal. In cârlig se pune ca mâncare ■ un baboiu de peşte viu» care înnoată aproape de faţa apei cu cârligul prins în spinarea sa. Somnul văzându-1 se repede la el şi rămâne prins cu gura In cârlig. In partea de jos a râurilor aceste feluri de cârlige, cari se pun cu peşte viu ca nadă, se întrebuinţează foarte mult la pescuitul Somnului (vezi: Visila în Cap. Pescuitul în Dunăre). c) Ostiile. In partea de sus a râurilor, pe unde trăeşte încă Lostriţa sau Lipanul, se întrebuinţează aceleaşi forme de Ostii ca şi la păraele de munte, numai că sunt mai mari şi adeseori au un număr mai mare de dinţi, 128 ajungând chiar până Ia 10. Astfel Ostia desemnată în Fig. 25 sus (pag. 95) re prezentă o asemenea ostie cu 7 dinţi, cu vârfurile tăioase şi fără limbi întoarse, în mărime aproape naturală, cum se găsesc pe Râul Doamnei în Argeş. Asemenea şi în Oltenia pe la Gilort se întrebuinţează aceleaşi forme. Cu aceste ostii mici se pescueşte, în partea de sus a râurilor, sau numai noaptea cu Fachia — de ex. la Bistriţa—sau iarna la copcă. In părţile mai de jos, unde râurile încep a avea o regiune inundabilă în care la revărsare se formează bălţi şi unde vine Crapul la bătaie, se întrebuinţează alte tipuri de ostii cu mult mai mari, asemănătoare cu cele dela Dunăre. Acestea au numai câte 3— 5 dinţi, fiecare prevăzut cu câte o limbă întoarsă, însă lungimea dinţilor e de 20—25 ctm. Cu ele ies ţăranii în timpul revărsărilor pe luncă la bătaia Crapului, în grupuri de câte 4 sau 5 şi prind cu uşurinţă cantităţi mari. (A se vedea figurile de ostii din Cap. «Pescuitul la Dunăre», cu care acestea se aseamănă în totul). V. Instrumentele împletite din răchită. 1. Leasa. Leas a dela râuri are în totul aceeaş formă ca şi cea dela păraele de rnunte, numai ca aci se ajunge la dimensiuni de peste 2 m. lungime (Pig. 54). Ea se aşează la garduri — după cum se va arăta în Cap. în care le vom descrie pe acestea—fie în păraele cari au un curent suficient, fie pe crăcii laterali ai râurilor xinde apa nu e atât de mare; astfel d. ex. pe pârăul Doamnei ele se întâlnesc până aproape de gura sa, însă de acî înainte pe Argeş nu se mai văd decât pe crăcii săi laterali. Aceste lese, trebuind să reziste la un curent de apă mai mare, au nevoie să fie bine fixate de «pragul» dela gura gardului, spre a nu fi luate de apă la vale; de aceea partea lor anterioară, pe care se aştern bolovanii cari le fixează la fund, se face cu mult mai lată, ca şi cura ar avea 2 aripi laterale. Astfel pe râul Dâmboviţa la Popeştii-Dragomireşti, gura lesei, care se aşează într’un gard de răchită, e de 1.50—2 m. de Iată— cât e gârla de mare —iar partea în care se prinde peştele şi care e scobită, are aproape de 2 m. lungime. In această scobitură se pun şi vreo 2 bolovani ca să ţie capătul acesta mai jos decât capătul dela gura gardului. In înfundătura dela capătul lesei, numit aci Sânul Lesei, se pun de obiceiu şi câteva crengi cu frunze pentru a încurca în ele peştele prins şi a-1 împiedică să mai poată sări afară. 129 Din punctul de vedere al morfologiei comparate a instrumentelor de juit, in leasa aceasta de pe râuri îşi are originea «Coşul» sau «Cu- Fig. 54. O leasă mare de râuri (râul Doamnei). leselor celor mari, cari pescuesc cu sac la gardurile dela gârlele 'ţilor Dunărei. Cutiţa dela leasa gârlei dela balta Călăraşi — care e tipul mai primitiv dintre lesele dela Dunăre şi a cărei gură este şi ea lăţită i se fixează pe fundul gârlei în acelaş mod, cu bolovani — este forma uisiţie dela lesele de râuri la eutiţele leselor dela Dunăre, asemenea şi Legănuşurile sau Povârşucurile dela păraele din 01-, făcute din coajă de teiu, se întrebuinţează şi ele pe păraele din re- A. R. — Robi. Aiomachl. VW. Antipa, Pescuitul. 9 13u giunile mai joase şi au şi act aceeaş formă ca şi ia munte, numai că dimensiunile lor sunt în aceste părţi cu mult mai mari. 2. Coşurile. In râuri se Întrebuinţează, sub diferite nume cari variază dela o Idealitate la alta, diferite coşuri cu diferite dimensiuni. După forma lor le~am putea împărţi în: coşuri simple, coşuri în formă de leagăn, coşuri cu coadă şi coşuri cu gârliciu. După modul cum pescuesc, le-am putea împărţi de asemenea în : coşuri cari prind la garduri, coşuri cari se aşează pe fund la apă mai adâncă, coşuri cari prind la copcă şi coşuri cu cari se pescueşte pe sub maluri. Dimensiunile lor în general variază după mărimea apelor în cari se întrebuinţează, aşa că cu cât ne scobo-rîin mai la vale, cu atât şi dimensiunile sunt mai mari. a. Coşurile simple. In diferite râuri, mai cu seamă însă în Oltenia, se întrebuinţează coşuri simple de toate formele şi dimensiunile — asemănătoare cu cele în cari se transportă fructele sau cu cele cari servesc la ambalajul peştelui — cu cari se pescueşte la garduri, pe sub maluri sau la copcă. La garduri se ieau de obiceiu coşuri cu o formă lungăreaţă, cu gura mai largă decât fundul şi uneori gâtuite. Ele se aşează la deschizătura Fig. 55. — Pescuitul cu «Coşul simplu» şi cu «Valul de crengi» pe Gilert. gardului, cu gura în contra curentului, şi peştele se stârneşte dela deal cu «Valul» ca să fugă într’însele. Fig. 55 arată uu asemenea mod de pescuit pe Gilort. tai Pentru pescuitul cu coşurile pe sub maluri se ieau, în Oltenia pe la Gilort, coşuri obişnuite — ca cele în cari se transportă peştele — cu gura cât mai largă şi se aşează pe fundul apei, culcate cu gura spre mal şi îngreuiate cu pietre. Apoi se bate prin «Radină» (adică printre rădăcinile de Anini, Plopi şi Salcie cari cresc pe mal) cu «măciuca» sau cu «maiul» şi peştele se bagă în coş, de unde îl scoate afară. Şi în Transilvania pe la Turda se pescueşte în acest mod şi se numeşte Pescuitul cu Gosarca. In Oltenia pe Ia Cărbuneşti se pescueşte cu Coşul iarna la Copcă în modul următor: Se sapă cu toporul o copcă cât mai mare şi se lasă ghiaţa sfărâmată să stea câtva timp înăuntru; peştele ameţit iese la copcă şi se amestecă printre bulgării de gliiaţă. Atunci se iea un Târ-nog — adică un coş mare cu gura largă — se scoate cu el ghiaţa sfărâmată şi se aruncă pe mal, de unde se culeg apoi peştiii dintre bulgării de gheaţă. b. Coşurile în formă de leagăn. Din acestea deosebim diferite forme: 1. Speia sau Leagănul. Şi acesta este un instrument care se întrebuinţează numai în Oltenia pe Jiu (la gura părăului Tismana), pe Motru (la Baia de aramă), etc. Speia este un Coş care se aseamănă cu Târnogul, numai că are o formă lungueaţă, cu fundul foarte îngust şi lung, înalt şi cu gura foarte largă. Fundul este format de o scândură («o Blăniţă») găurită de jur împrejur pe marginile ei; prin aceste găuri se bagă nişte nueluşe mai groase de răchită, ale căror capete se înnoadă fiecare dedesubt, iar deasupra se îngrădeşte pe ele coşul, care este foarte înalt şi foarte lărgit spre gură (Fig. 56). .Speia se întrebuinţează pentru a prinde peşti şi raci de pe sub maluri; ea se bagă în apă, culcată şi se ţine astfel cu genuchiul, întoarsă cu gura spre mal, iar cu o «măciucă» («Boată» sau «Ştirbic») se sperie peştele de pe sub rădăcini ca să intre în coş (Fig. 56, b). 2. Coşul de coajă de Plop. In judeţul Muscel pe Argeş (pe la Leor-deni) se întrebuinţează sub numele de Coş un instrument având o formă ca Speia, însă nu este atât de lungăreţ şi e făcut din coajă de plop (rămasă dela lingurari). Cu acest coş de coajă de plop se pescueşte, întocmai ca şi cu Speia, pe sub malurile Argeşului între rădăcini de arbori, la «Răgălie», bătându-se malul cu prăjina ca să fugă peştele in coşul pe care pescarul îl ţine cu piciorul lipit de mal. Kig. 5(3. — «Leagănul» sau «Speia» şi modul cum se pescueşte cu el în Oltenia c. Coşurile cu coadă. Ţăpoaica. Şi acesta este un instrument care se găseşte numai în Oltenia (apa Motrului la Baia de Aramă). Cu el se pescueşte numai la garduri, pe părae sau pe craci de râuri. Ţăpoaica este un coş mare de răchită, având o formă lungăreaţă şi ascuţită la fund, cu o adâncime ca de 2 m. şi un diametru la gură de aproape 1 m. După cum se vede în Fig. 57, mieluşele în lung din cari e făcută ţăpoaica nu sunt îngrădite peste tot ci sunt numai împletite ca o vârşă din distanţă în distanţă cu câte un rând de mlaje, ca şi cum ar aveă pe ea vreo 4 sau 5 cercuri. Cu modul acesta coşui ţăpoaicei iasă, ca şi vârşa, apa să treacă cu uşurinţă printr’însuh Fundul coşului este terminat cu o gură foarte îngustă, care la pescuit stă astupată cu cârpe sau cu un şumoiog de paie şi prin care se scoate afară peştele prins. Coşul are la gura sa o coadă (o «Păleaţă») lungă ca de 2 m., care este o furcă ale cărei coarne lungi sunt îndoite în formă de cerc şi împletite cu nueluşe de răchită împreună cu cercul dela gura coşului. Cu ţăpoaica se pescueşte în modul următor: când apa Motrului e mică şi limpede, vara, se face deacurmezişul părăului un gard de nuele, adică se bate în albie un rând de pari pe cari se împletesc nuele de salcie şi se pun apoi la partea din sus crengi şi brazde; în acest gard Fig. 57. Ţăpoaica şi modul cum se pescuieşte cu ea pe apa Motrului la Baia de aramă. se lasă la mijloc o deschizătură, în care se aşează Ţăpoaica cu gura la deal. Deasupra ei se face un Pat, adică o laviţă de scânduri, aşezată cu o masă pe 4 picioare înalte, pe care stă în picioare omul care ţine ţăpoaica de coadă. Noaptea când e întuneric bine, un om aşează Ţăpoaica la gura gardului şi o ţine de coadă, iar altul pleacă din deal cu «Focul» sau cu «Vâpaiţa», adică ţine în mână o tinichea cam de 50 ctm. p. pe care ard lemne uscate peste cari toarnă gaz sau răşină şi cari fac pară mare; adeseori Văpaiţa o lasă să plutească pe apă şi 134 o împinge numai mereu la vale. Cleanul şi Mreana, cari pe apa Motrului se ţin la «Urcioare» — adică la locuri adânci cu Vârtej — se sperie de foc şi fug la vale spre gard, unde intră în coş. Omul care ţine de «Păleaţă» simte îndată ce a intrat peştele în coş şi ridică ţă-poaica scoţând afară peştele prins. Cu ţăpoaica se pescueşte numai când e apa limpede, căci dacă e turbure, peştele nu vede focul şi rămâne la fund în ascunzătorile sale. Cu ea se prinde mai cu seamă peşte mare, Clean, Mreană, Scobar, Somn şi Ştiucă. Coşul cu coadă. Şi acesta este tot un fel de Ţăpoaică cu care se pescueşte în Gilort pe la Cârbuneşti; el e un coş mare lungăreţîmpletit de răchită, cu gura largă insa puţin gâtuit sub ea, ca să nu fugă cu uşu- Kig. 58. Coşul cu coadă dela Gilort. rinţâ peştele prins. Gura sa este legată şi aci de coarnele unui ţâpoiu care are o coada lungă ca de 2 m. (Fig. 58). Cu el se pescueşte de asemenea la garduri şi se sperie peştele dela deal cu «ValuJ» sau cu alte stârnitori. d. Coşurile oarbe. Coşul orb (Muntenia), Coşul sau Coşul de mlajă (Moldova şi Bucovina) (Fig. 34); câteodată lise zice şi Vârşă în partea mai de jos a râurilor, unde adevăratele vârşe de nuele nu se mai găsesc. Acesta se construeşte şi la râuri în acelaş mod ca şi la păraele de munte, numai că dimensiunile lor sunt aci cu mult mai mari şi cu cât ne scoborîm mai la vale se fac mai umflate la mijloc (Fig. 59). Pe păraele din regiunea dealurilor se întrebuinţează Ja [tescuitul Cleanului nişte coşuri mici, abia de 40 — 50 ctm.. numite prin Mehedinţi (părăul Coşiuştea, ailuent al Motrului) Oloagă. Din contra, pe Argeş, Dâmbo-viţa, Suceava, Moldova, etc., se fac coşuri mari, până chiar aproape de i ar. 1,5 m. lungime. Cu ele se pescueşte numai pe fund, unde apa e ceva mai adâncă şi se lasă să stea în permanenţă în apă, pentru a se căută de 2 ori pe zi. Ele sau se bat în pământ cu un par care le străpunge — parul se alege mai scurt ca să uu-1 vadă alţii şi să fure peştele sau se îngreuiază cu pietre şi se lasă să stea direct pe fund. In acest caz se leagă «cu un Curpen» (cu un «Gânj» în Moldova) sau cu o sfoară de o salcie dela mal sau de un ţăruş ascuns şi se aşează cu gura la vale, sau pe une locuri «cu gura în partea soarelui» (pe Dâm-boviţa la Dragomireştii-Popeşti). Ca nadă se pune de obiceiu mămăligă, alţii pun însă şi «oase de pastramă ca să miroase a carne» (pe Dâmboviţa) sau «o drugă de porumb prinsă într’o ţăpuşă» (Strehaia). 3. Vârşele. Cu cât ne scoborîm pe râuri mai jos, cu atât Vârşele împletite de răchită devin mai rare. In partea superioară a râurilor unde apele sunt Fig. (iO. Vâi'şa de râuri. mai mici şi au un curent mai mare, ele se întrebuinţează încă foarte mult pentru pescuitul la garduri. Mai la vale însă, cu cât apele devin 13(3 mai mari şi mai adânci, eie servesc mimai pentru a pescui cu nadă pe fund, întocmai ca Coşul orb. Aceste vârşe de râuri (Fig. 00) însă, deşi conservă in total forma şi modul de construcţie al celor dela părae, ajung la dimensiuni foarte mari. Astfel pe la Strehaia se întrebuinţează vârşe până la 1,5 m. lungime şi 80 cm. diametrul umflăturii dela mijloc. In Moldova de sus — d. ex. prin judeţul Vasluiu — în locurile unde lipsesc loziile de răchită, Yârşelese fac adeseori din nueluşe de «Dârmoz»— un arbust care creşte foarte mult prin huciuri — ; aceste nueluşe trecute repede prin para focului (pârlite) devin atât de mlădioase, încât se în-doae şi se sucesc cu uşurinţă fără a se rupe, astfel că sunt foarte practice mai cu seamă pentru a face îndoitura ascuţită dela gura Vârşei. Aceste nueluşe se împletesc apoi din distanţă în distanţă cu sfoară sau cu sârmă spre a forma corpul vârşei. Cu vârşele acestea se pescueşte întocmai ca şi cu coşurile oarbe, pu~ nâudu-li'se acelaş fel de nadă şi aşezându-se pe fund în acelaş mod, adică ingreuindii'le cu pietre şi legându-le cu un curpen de mal sau bă-tându-le cu un par în fundul apei. O formă foarte interesantă de vârşă de râuri este Vărsa cu 2 guri sau Vărsa cu primâtoare la amândouă capetele (Fig. 61), care, după Fig. 61. Vâi’şa cu 2 prinzători. cât ştiu, se întrebuinţează numai în Oltenia pe la Gilort. Ea e făcută în acelaş mod ca şi cele cu o gură, adică cu o serie de nueluşe rare în lung, împletite din distanţă în distanţă cu câte un cerc transversal. La mijloc ea e umflată, iar la fiecare capăt are câte o gură cu gârlicia (Moldova) sau Vârşog (Argeş, Muscel). Cu ea se pescueşte numai aşezând-o cu nadă pe fundul apelor, ca pe un coş orb. VI. Instrumentele de plasă în formă de sac. Poarte importante sunt pentru pescuitul în râuri—şi foarte răspândite—o serie de instrumente de mână făcute din plasă şi având fiecare mai mult sau mai puţin forma unui sac sau unei linguri, prevăzute cu o coadă sau cu un mâner oarecare, de care le ţine şi le poartă prin apă. Unele din aceste instrumente au o întrebuinţare generală la toate râurile din ţară, variind numai întru câtva formele şi numirile lor, altele însă sunt speciale numai unor anumite regiuni. Vom descrie aci tipurile cele principale pe cari le-am găsit: 1. Sacul de râuri. Acest instrument se aseamănă în totul cu sacul dela păraele de munte, numai că dimensiunile sunt cu mult mai mari; aici coarda, care întinde arcul şi care reprezenta diametrul gurii, are o lungime de aprox. 1,50 in. Pe când însă la păraele de munte sacul este respândit în toată partea Carpaţilor locuită de Români, la râuri el se întrebuinţează mai mult în Muntenia, unde se găseşte până aproape de partea lor inferioară, iar în Moldova şi Oltenia el este limitat mai mult în partea superioară a râurilor. In multe regiuni ale Munteniei, şi mai cn seamă prin Muscel şi Argeş el continuă a fi şi aici, ca şi la păraele de munte, instrumentul principal, de aceea când un ţăran de pe la Argeş zice: «merg în tragă la gârlă» însemnează că merge cu sacul la râu ca să pescuească. Cu sacul se pescueşte în râuri în patru moduri diferite şi anume: 1. Pescuitul cu sacul la garduri. Se face, după cum s’a văzut, un gard de nuele transversal peste un crac de râu şi la deschizătura sa se pune sacul cu gura spre deal. Sacul acesta se face cu mult mai adânc ca sacul obişnuit de mână, pentru ca peştele ce intră în el să nu poată fugi înapoi afară. Curentul, dacă e destul de puternic, împinge singur peştii în sac, iar dacă nu este, atunci se bate apa dela deal cu un val sau cu prăjinile. 2. Pescuitul cu sacul pe fundul apei şi pe sul) maluri. Cel mai mult se întrebuinţează sacul pentru a pescui pe sub maluri, unde peştele stă Fig. 62. 2 forme de «Bobic» dela Râul Doamnei în Argeş. in totdeauna în abundenţă la Padină (Oltenia) sau la Păgăiie ori i'lavie (Argeş), adică stă ascuns între rădăcinile pomilor de pe mal. 138 La acest fel de pescuit se pune însă la sac o coadă scurtă — din cars cauză i se şi zice «sacul cu coada scurtă» — aşa că omul care merge cu el în apă să-l poată ţinea de aproape. Pe de altă parte, când se pescueşte astfel, se stârneşte în totdeauna peştele, bătând în apă şi pe sub maluri cu piciorul sau cu un Ştirbic sau Boată în Oltenia, Ştiulbuc, Şlivddic, Măriuţâ în jud. Neamţ, Bobic în Muscel (Fig. 62), sau cu Prăjinile (Vergele) sau cu Teierele, ş. a. m. d. B. Pescuitul de pe mal cu sacul cu coadă lungă. Se iea un sac cu gura largă, cu un fund mai puţin adânc şi cu o coadă mai lungă, se pune în el ca nadă o bucată de mămăligă şi se pescueşte de pe mal fără ca pescarul să mai intre în apă, ca şi cum ar pescui cu un Crâstaş, adică ţinând sacul cu gura în sus aproape de faţa apei. Când pescarul simte că a intrat ceva peşte, el scoate repede sacul şi îl răstoarnă pe mal cu gura în jos şi apoi îl pune iarăş înapoi în apă ş. a. m. d. (Fig. 68). 4. Pescuitul de pe mal cu sacul fără coadă. Când apa în râu e turbure, se scoate coada sacului şi se leagă de mijlocul cercului şi de Fig, 63. Pescuitul cu Sacul, de pe mal. amândouă capetele sale câte o sfoară. Aceste B sfori se leagă apoi cu un nod toate la un loc în apropierea gurii, formând un fel de căpăstru care se continuă într’o fringhie lungă. Pescarul aruncă sacul în râu cât poate mai departe dela mal, astfel ca să cadă cu coarda la fund şi cu cercul în sus, şi îl târîe apoi astfel dela mal cu fringhia pe o distanţă oarecare pe fundul apei; peştii speriaţi intră in el şi-i scoate apoi trăgând din distanţă în distanţă sacul afară. 2. Sârnicul. In unele râuri din Moldova (pe Trotuş) se întrebuinţează pentru prins la garduri un fel de sac, foarte interesant şi mult mai complicat decât cele precedente, numit Sârnic. Iată în ce constă el: Peste un crac al Trotuşului, în josul unui şivoiu unde apa curge inai lin, se aşează un gard transversal. In locul unde apa are o adâncime cel puţin de un metru, se întrerupe gardul lăsând un loc liber pentru aşezarea Sârnicului şi a unei laviţe înalte de scânduri aşezată pe patru ţăruşi numită Pătul. Două din picioarele pătulului formează stâlpii dela marginea deschizăturii gardului în care se aşează sârnicul. Sârnicul însuş (Pig. 64) constă dintr’un sac mare şi larg, cu gura Fig. 64. Pescuitul cu Sârnicul pe Trotuş. încunjurată la marginea ei de sus cu un cerc, iar jos prinsă de o scândură dreaptă şi mare cât deschizătura din gard. In această scândură sunt prinse capetele cercului cât şi o furcă care serveşte de mâner şi de care se poate ridică întreg aparatul în sus. De marginea sacului, ce e fixată în această scândură, sunt prinse, la o depărtare de 6 — 8 cm. una de alta, o serie de sfori subţiri cari sus sunt unite la un loc într’un fel de inel de sfoară pe care-1 ţine pescarul pe degetul său arătător. Aceste aţe sunt «strajele sârnicului» şi pescarul care le ţine simte îndată la deget dacă a intrat vreun peşte în aparat. Scândura care formează marginea inferioară a sacului are şi ea la capetele ei câte o 140 roticică de lemn scobită care se învârteşte pe. picioarele pătuluiui ca pe două şine, pentru ca astfel când se ridică mânerul în sus să se tragă tot sacul mai cu înlesnire afară din apă. Pescarul în timpul pescuitului şeade pe pătul şi ţine de mâner, având peste degetul său arătător toate firele strajelor. îndată ce un peşte intră în sac, el trebue să atingă vreo strajă şi pescarul simte aceasta imediat; atunci ei ridică repede de mâner şi scoate gura sacului deasupra apei, luând peştele din el cu mâna; apoi lasă iarăş mânerul cu scândura în jos până se prinde alt peşte, ş. a. m. d. Sârnicul prinde cel mai bine când e apa turbure. Foarte interesant este că atât lariko cât şi Sirelius în lucrarea sa Ueber die Sperrfischerei bei den Finnisch-Ugrischen Volkern( 1) descriu dela Ostiaci şi Woguli (Cercul Berezov la Nord de gura râului Irtysch) un instrument foarte asemănător cu sârnicul nostru, sub numele de Vasaii şi-l figuz-ează în fig. 153. La noi despre acest instrument nu am auzit să se întrebuinţeze în altă parte decât pe Trotuş; în tot cazul el reprezenta un fel de orie, care în loc să pescuească mergând cu curentul, pescueşte ca istrument fix aşezat cu gura în contra curentului. 3. Oria cu Hadaragi sau Târîtoarea. Sin. Cleştarul (Transilvania la Făgăraş, vezi Viciu). In unele râuri, şi mai cu seamă pe Prut, se întrebuinţează foarte rar un fel de sac mare, a cărui gură este prinsă de o parte şi de alta de 2 beţe încrucişate, lungi cam de câte 3 m. fiecare («Hadaragi»^ ale căror capete de sus sunt libere şi servesc ca mânere. La încrucişătura lor beţele sunt articulate astfel că se pot mişcă ca o foarfecă, deschizând şi închizând gura sacului. La partea de jos marginea sacului este întinsă pe o «coardă» ca de 1.2 m., care trece printre ochiurile sale şi ale cărei capete sunt legate de capetele Hadaragi lor. 1 Fig. 65. Târîtoarea de Prut sau Oria cu Hadaragi. (1) Helsingfors 1900, pag. 88. 141 De această coardă sunt legate, la distanţe egale, 3 sau 4 sfori mai subţiri, cari merg în sus până la încrucişătura celor 2 hadaragi unde sunt legate împreună; aceste sunt «strajele Târîtoarei» de cari se loveşte peştele când intră în sac, iar omul care ţine de mânerele instrumentului simte imediat şi închide sacul scoţându-1 afară. Cu acest instrument pescuesc 2 pescari dintr’o barcă. Unul trage la lopeţi, iar celalt ţine târîtoarea de mânere având strajele sub degetele sale. Acest instrument aproape nu se mai întrebuinţează astăzi de Ioc în apele noastre; el se aseamănă numai cu instrumentul numit de Germani Scheerenhamen (sacul cu foarfecă). In tot cazul forma sa primitivă din apele noastre este «Jigajnea» pe care am descris-o din păraele din Oltenia şi de care se deosebeşte mai cu seamă prin faptul că are straje, caracter prin care însă se apropie foarte mult de sârnic. 4. Oria- Oria este o plasă mare împletită în formă de sac, având o gură largă ca gura dela o taşcă. Marginea de jos a gurii este îngreuiată la fiecare din capetele ei cu câte o greutate şi e legată cu nişte frânghii («otgoanele») de cari se poate trage în sus; de marginea de sus însă sunt legate, în apropriere de capetele ei, câte o frânghiuţă subţire pe cari le ţin pescarii pe deget şi simt după smucitura lor îndată ce a intrat peştele în sac; aceste frînghiuţe sunt «strajele oriei». Cu oria se pescueşte dintr’o luntre numită «Ciobacă», sau «Cin» în care stau de obiceiu 2 pescari. Cu oriile se pescueşte numai la apă adâncă în partea inferioară a râurilor şi se prinde mai cu seamă somnul; acesta este chiar instrumentul cel mai caracteristic al părţii inferioare a râurilor noastre, de unde apoi se scoboară convoiuri întregi de pescari orieri cu cinurile lor in Dunăre. Descrierea sa detaliată şi modul cum se pescueşte cu acest intrument vom da-o dar odată cu descrierea pescuitului din Dunăre. 5. Cristaşul, Crâsnicul cu coadă sau Lejnicul. Crâsnicul (Moldova, Bucovina şi Transilvania pe ia Turda), Lejnicul (toată Valea Bistriţei până la Bacău), Crâsnicul cu coadă (Moldova), ('(irstaşul, Crăstaşul şi Cristaşul, (Muntenia şi Oltenia), Prijinea sau Prijineala (Argeş şi Muscel), Halău (Prahova, Buzău, parte din Ilfov, Ialomiţa, etc..), Scărţaşul (Olt pe la Slatina), Napatcă şi Ceorpac (Moldova de sus). Crâsnicul (Pig. 66 şi 67) este instrumentul cel mai răspândit la toate 142 râurile noastre şi tot odată un instrument universal cu care ţăranii riverani pescuesc toate felurile de peşti, în toate modurile şi în orice ocazie; el este dar Ia râuri ceeace e sacul la păraele de munte, şi de acea e nelipsit în casa oricărui ţăran care se îndeletniceşte din timp în timp şi cu pescuitul. Crâsnicul se compune din B părţi: Cercurile sau arcurile, pânza sau plasa şi coada sau Ţăpoiul. Cercurile (in Oltenia Privite), sunt 2 nuele groase de alun sau de salcie îndoite în formă de arcuri şi legate la mijlocul lor cruciş unul peste altul. La cele 4 capete ale arcurilor este câte o crestătură de care se leagă câte un colţ al unei pânze sau plase pătrate, care constitue plasa crâs-uicului. Aceasta este sau o pânză ţăsută rar, sau o plasă împletită în ochiuri. Pentru crâsnicile cu cari se prinde peşte mic se iea pânză, iar pentru cele cari prind numai peşte mare se pune plasă. Plasa are ochiurile (în Oltenia «Ochete») de obiceiu ca de 1 ctm. pe lăture şi se fac plase cu 80—300 de ochiuri pe o margine. De jur în-prejur, prin ochiurile dela cele 4 margini ale plasei, se trece o sfoară — «Coarda» sau «Struna cristasului» —, care la flecare colţ al plasei este legată în formă de cheutoare. Aceste cheutori («Ochetele dela colţuri" în Oltenia) servesc pentru a prinde cu ele plasa de cele 4 capete ale arcurilor. Coardele sunt bine întinse între capetele arcurilor formând un pătrat, însă plasa e mai mare decât acest pătrat, aşa că ochiurile ei dela margini sunt înşirate liber pe strune formând încreţituri (sunt «îngurzite» în Moldova); cu modul acesta dar plasa formează un fel de «sac» («burtă» sau «sânul cristaşului»). Cu cât sânul ce-1 formează e mai adânc, cu atâta se prinde peştele mai bine, căci el atunci nu poate sări destul de repede afară când simţeşte că se scoate crâsnicul din apă. De aceea tocmai, cu toate că struna e de ex. numai de un metru, plăşile se fac totuş chiar şi cu 200 de ochiuri la o margine. 143 Do mijlocul plasei sau al pânzei e prinsă şi o mică sforicică sau un laţ. cu care se învălătuceşte o bucată de mămăligă ce se pune în mijlocul sacului spre a servi ca nadă. Pentru a se da plasei şi mai mult forma de sac, se pune adeseori într’însa o piatră, sau se leagă aceasta cu o sfoară de fundul ei, spre a o ţinea astfel întinsă în jos. De arcurile cristaşului, la încrucişătura lor, este legată cu teiu sau cu g. 67. Cristaşul (după un model dela Strehaia) şi modul cum se pescueşte cu el in Motru. Cel dtn faţă prinde in radină, cel din fund în apă adâncă. mlaje de răchită sucită, o coadă lungă ca de li m., cele mai de multe ori în formă de ţăpoiu; aceasta poartă în diferite părţi ale ţerii numiri diferite ca: furcă, fur ceri (pe la Tismana), ţăpoi (Moldova, Argeş Muscel) hi poate, prăjină, păleaţa (Oltenia pe la Strehaia), etc. După cum se vede în Fig. 67, această coadă mai e legată încă odată de 2 din braţele sau Priviţile Crâsnicului prin câte o sfoară mai lungă, cari sunt prinse dela o distanţă oarecare dela încheietura ei; aceste 2 b 144 sfori au de scop a împiedică, ca cristaşul să se dea peste cap şi a-1 ţineă oblic când e târît cu una din marginile sale spre a pescui, râzând astfel cu ea fundul apei; tocmai în vederea acestui scop aceste sfori se pot lega mai lungi sau mai scurte, după cum cere nevoia, regulându-se astfel înclinaţiunea pe care trebue s’o aibă instrumentul când pescueşte pe fund. Cu cristaşul se pescueşte în diferite moduri şi în toate anotimpurile: Când apa e destul de adâncă, nu tocmai repede şi mai cu seamă când e turbure, atunci se pescueşte cu el dela mal, punându-i nadă (mămăligă, porumb, etc.) în sac şi ţinându-1 cu gura drept în sus la o mică adâncime dela faţa apei, cum se vede în figura 67 c. la pescarul din fund. Fig, 08. Pescuitul noaptea cu Crâsnicul şi cu Patului. Când e un mal cu «Radină» sau «Răgălie», adică cu rădăcini de Sălcii, Plopi sau Anini în cari se adăposteşte peştele, atunci cu cristaşul se pescueşte ca şi cu sacul, trăgându-1 prin apă astfel ca struna dela una din marginile sale să radă fundul cum îl rade coarda dela sac şi să sperie astfel peştele dintre rădăcini ca să fugă în el. In Pig. 67 c. se vede şi acest mod de a pescui la pescarul din faţă. Când se ameţeşte peştele cu buruieni otrăvitoare pe un crac de râu, peştele ieşit Ja faţa apei se prinde de asemenea cu crâsnicul, mânuin-du-se crâsnicul în acest caz ca un ceorpae. 145 Iarna se fac copci mari în ghiaţă şi se bagă crâsnicul în ele prin* zându-se peştele care se adună la copcă la apa proaspătă. Noaptea se face un pescuit foarte interesant cu crâsnicele: In unele locuri, mai cu seatnă în Moldova, se face un «Pătul» într’o parte a râului unde albia e mai îngustată, de ex. la un cot; pe pătul se aşează pescarul cu crâsnicul iar din sus pornesc alţii cu Fachiele, cari sperie peştele şi-l alungă la vale unde îl prinde. Fachia este un mănuchiu de şindrile sau de leaţuri de scândură legate la un loc şi îmmuiate cu gaz, răşină sau păcură, care se aprinde la un capăt şi arde ca torţele. In unele locuri (pe Argeş în Muscel) se pune pe ea câte o brăţară de tinichea care se împinge mai sus sau mai jos şi astfel se regulează focul. In alte locuri —mai cu seamă în Oltenia —se face un gard deacurmezişul râului, iar la gura sase face un «pătul» («Pat» în Oltenia) întocmai ca şi la pescuitul cu ţăpoaica. Pescarul se aşează în picioare pe pat, desprinde coada crâsnicului şi îl pune apoi pe acesta la gura gardului cu o margine pe fund, cum ar aşeză un sac. In acest timp dela deal pornesc cu «Văpaiţa» («Văpaia») şi alungă peştele la vale, unde se prinde în cristaş. Pentru acest fel de pescuit se iea un cristaş cu un sin mai mare, ca peştele intrat în el să nu poată fugi cu uşurinţă înapoi. 6. Cereala sau Crâsnicul fără coadă. Cereala (Bucovina), Crâsnic pe Bistriţa şi râul Moldova, Crâsnic fără coadă (pe alte ape din Moldova), Cristaş fără coadă (Muntenia) Ghelbereu (Căfbuneşti pe Gilort). Aceasta este şi la râuri întocmai la fel făcută ca şi cea dela păraele de munte—după cum am descris-o în capitolul precedent—şi se întinde la vale cât îi permite adâncimea apelor şi cât se mănţine încă fundul de pietriş. Foarte des Cerealele se fac dintr’o pânză deasă, ţesută de femei, ca să poată prinde cu ele şi peştele cel mai mărunt. Şi aci la râuri se pescueşte cu Cereala exact în acelaş mod ca şi la părae, şi cu aceleaşi aparate de speriat peştele. Când sunt apele joase, pe Şiret, Moldova, Suceava, Bistriţa, etc. se văd grupe întregi de femei pescuind cu crâsnicele, având cele mai de multe ori ca sperietoare o cocioarbă, ca cea cu care se scoate cenuşa din cuptor. Unde apa e mai repede, se întrebuinţează Valul; aşa pe Bistriţa până la gura ei se pun câte 5—7 femei la un Val de nuele de câte 2—5 m. lungime «pe care-1 gioacă cu chiciorul când merge prin apă». Foarte mult se întrebuinţează de asemenea după diferite localităţi şi regiuni ale ţerii scâlceasa, tâlchigul şi tragla. A fi, — pubt. Adamaclil V///. Antipa, Pescuitul. 10 140 7. Plasele. Pe când în pâraele de munte, plasele—cari încunjură peştele şi-l scot apoi afară din apă, trăgând n-l la mal sau ridicându-1 pe dedesubt ca o sită—aproape nu se întrebuinţează din cauza adâncimii prea mici a apei, în râuri cu cât ne seoborîm mai la vale la apă adâncă, cu atâta numărul lor creşte mai mult până devine predominant faţă de toate ce* lelalte instrumente de pescuit. începând cu o bucată de pânză scurtă şi îngustă—ţesută de femei şi prinsă la capetele ei pe câte un băţ—cu care se pescueşte prin părţile mai adânci din partea superioară a râurilor pentru a prinde câţiva peşti, se ajunge în partea lor inferioară la acele enorme năvoade cu cari se încunjură dintr’o întinsătură suprafeţe considerabile de apă şi se scot dintr’odată cu sutele şi miile de kilograme de toate speciile de peşte. Tocmai în posibilitatea de a urmări pas cu pas evoluţiunea fiecărui din aceste instrumente, dela primele începuturi primitive din partea superioară a râurilor până la enorma desvoltare care o ieau ele în partea lor inferioară şi apoi la Dunăre, găsim un interes mai mult de a le studia mai cu deamănuntul pe cursul râurilor noastre. In cele ce urmează, voju descrie dar tipurile principale de plase cari se întrebuinţează la râuri în diferitele regiuni ale ţerii, arătând tot udată pentru fiecare din ele modul cum evoluează forma şi dimensiunile lor cu cât ne seoborîm în jos pe cursul acestor ape precum şi formele şi numirile părţilor cari le compun. 1 1. Plasa sau Volocul. Se numeşte Masă (Muntenia şi Oltenia) sau Voloc, Volog şi Vdlog (Moldova), o pânză mai lungă decât lată, ţesută mai rar sau împletită în ochiuri şi cu capetele ei întinse pe câte un băţ; cu aceasta se încunjură mai întâiu peştele de pe fundul apei şi se scoate apoi la mal sau îi ridică pe dedesubt scoţându-i din apă ca într'o sită. Potrivit mărimii apelor în cari se întrebuinţează, cresc şi dimensiunile acestor instrumente precum se perfecţionează şi făptura lor, fără însă a-şi schimbă mult forma esenţială. Ca forma cea mai primitivă avem Volocul sau Plasa de pânză. Aceasta este o bucată de pânză ordinară, ţesută rar astfel ca să poată trece apa prin ea, lungă de 1.5 m. până la cel mult 3 m. şi lată între 0.80—1.2m,, având capetele întinse pe 2 beţe numite: Badaragi în Moldova de sus, Clece în Moldova de jos şi în regiunea Dunărei, Drugi în Muntenia şi Pari în Oltenia. L47 Cu aceste instrumente pescuesc mai mult numai femeile şi copiii în râuri, lângă maluri şi mai cu seamă la apă liniştită, căci pentru apa curgătoare pânza lor e prea deasă. La pescuit merg 2 persoane, ţinând fiecare cu o mână un hadarag, aplecat astfel ca marginea de jos a pânzei să radă fundul apei; în cealaltă mână ei au câte o nueâ lungă (Varga, Vergea, Prăjină) cu care sperie peştele de pe fund, ca să fugă in Voloc, sau câte un Maiu (ştioldic, şliolghic, ştulbiuc, boală, mânuţă, măciucă, etc.) cu care bat pe sub maluri ca să sară peştele afară din ascunzătorile sale şi să intre în Voloc. Când se scoate volocul, se îndreaptă amândoi pescarii spre mal, tărîndu-1 cu o margine pe fund până îl scot cu totul afară din apă şi împiedică astfel peştele prins să fugă înapoi. Fireşte că cu acest instrument atât de primitiv nu se pot prinde decât cantităţi foarte mici de peşti mărunţi. De îndată ce ne scoborîm ceva mai jos pe cursul râurilor, când apa începe a fi mai adâncă, voloacele se fac de plasă împletită în ochiuri, şi acestea devin din ce în ce mai mari, astfel încât puii de peşti cari sunt mici de tot să poată scăpă trecând prin ele. Cel mai simplu şi mai răspândit din toate aceste instrumente este Volocul sau plasa ordinară zis şi Plasa de mână (în Muntenia; în Oltenia pe la Dunăre i se mai zice şi Jigajnie, Jigarniţă şi Jegajniţă). Aceasta (Fig. 69) este o plasă împletită în ochiuri mai dese sau mai rare, după cum are a fi întrebuinţată mai mult la apă lină sau la apă curgătoare, având ca dimensiuni obişnuite 2,5—3 m. lungime şi 1.50— 1.80 m. lărgime. La capetele ei plasa este legată pe 2 Clece (Hadarage Moldova de sus, Pari Oltenia şi Drugi Muntenia) groase şi această legătură se face trecându-se o sfoară prin ochiurile dela marginea plasei unul câte unul şi învălătucindu-se după fiecare ochiu pe hadarag. Plasa este însă în totdeauna cu mult mai lată decât lungimea cle-celor şi de aceea ea «se încreţeşte» (se «ingurzeşte» în Moldova) când se leagă, formând astfel «o burtă» sau «un sin». De astfel şi din împletitură i se face plasei înadins un mic «sin». Cele 2 clece au câte o crestătură Ia fiecare din capetele lor, şi de aceste crestături se leagă capetele a 2 sfori groase pe cari sunt înşirate o-cliiurile celor 2 margini ale plasei. Aceste sfori sunt numite în Moldova şi Muntenia Coarda de sus şi coarda de jos (în Oltenia Struna de sus şi de jos). Coarda de sus e in totdeauna aproape cu un sfert mai scurtă ca cea de jos. Marginea terminată cu coarda de jos se numeşte în toată Muntenia gura plasei iar cea de sus «gura do dinapoi» sau c .... plasei. Cu plasa aceasta pescuesc în totdauna cel puţin 2 oameni — foarte des Wm Fig. 69. Plasa de mână (după un exemplar dela râul Dâmboviţa). a. Plasa, b. Modul cum se pescueşte cu ea, râzând cu marginea de jos fundul apei; c. Modul cum se scoate plasa cu peştele prins deasupra apei. 149 femei, căci ele sunt mai îndemânatice la acest fel de pescuit — cari ţin de clece; ei ţin plasa apucând cu o mână de sub mijlocul clecei şi cu cealaltă de capătul ei de sus şi merg astfel încât rad cu gura plasei fundul apei (Fig. 69 b). In faţa lor merge adeseori încă unul care stârneşte peştele „cu o măciucă de pe sub maluri. Când s’a terminat pescuitul, ei scot plasa afară din apă, ţinând-o orizontală, cu gura în sus deasupra apei—cum se arată în fig. 69 c— astfel că tot peştele prins rămâne în «Burta» ce o face plasa, .şi nu poate sări afară din cauza marginilor mai ridicate cari se formează prin cele 2 coarde pe cari sunt ele întinse. Când se leagă plasa de clece, se potriveşte înadins ca ea să vină mai Încreţită lângă gura de dinapoi; aceasta pentru ca «burta» să se formeze in această parte, de unde apoi e mai uşor a se scoate peştele prins fără ca el să mai poată sări înapoi în apă. Plasa de mână e unul din instrumentele cele mai răspândite pe tot cursul râurilor noastre şi se scoboară chiar până la Dunăre; pe când insă in partea mijlocie a râurilor cu ea se pescueşte în toată albia, cât permite adâncimea apei, în partea lor inferioară şi la Dunăre, unde apa e mare de tot, ea serveşte numai pentru pescuitul pe lângă mal sau prin gârlele secundare. * * * In partea mai de jos a râurilor, pentru a putea pescui mai spre mijlocul apei, e nevoie de plase mai lungi şi mai late; astfel în aceste părţi se găsesc plase de mână (sau Voloace) cari au o lungime până la 10 in. La aceste Voloace lăţimea plasei trece de B in., însă clecele pe cari se leagă ele sunt numai de 1.20 — 1.50 m.; aceasta face că plasa este increţită bine pe hadarag şi formează un fel de sac tot mai mare numit «Sinul» sau «Burta Volocului»; acest sin este foarte necesar, deoarece «cu cât Yolocul e mai statuie (mai lat) şi cu cât sinul e mai mare, cu atâta prinde mai bine». Pe Bistriţa se face un asemenea Voloc, care are cam 12 m. lungime şi 1,20 lăţime; pe acesta ei îl numesc Năvod şi serveşte la pescuitul Lostriţei prin Dolii, unde apa e liniştită şi adâncă. * * * Scoborându-ne şi mai la vale pe râuri, pe unde apa ajunge mare de tot aşa că trece peste capul omului, de ex. pe Şiret, Volocul nu mai poate fi purtat în totdeauna numai umblând cu piciorul în apă, ci trebue a se lua şi o Ciobacă — făcută din trunchiuri de copaci scobiţi — în ajutor. Un om care-1 ţine de un capăt, cu marginea de jos lipită pe 150 fundul apei, merge încet înainte pe lângă mal, iar cel care ţine de capătul celălalt merge cu ciobaca pe la adânc şi apoi «face roata» trăgând la mal pentru a-1 scoate afară. Faţă de această adâncime mai mare a apei şi construcţia volocului se schimbă. La capătul care merge la adânc adeseori hadaragul se face ceva mai lung decât la capătul dela mal; apoi fiindcă acest capăt e purtat cu ciobaca, nici hadaragul din partea aceasta nu mai poate fi ţinut nici el cu mâna —căci ar ieşi afară din apă în loc să meargă până la fund — ; de aceea dar el se leagă aici de amândouă capetele sale cu capetele unei fringhii ca de vreo 2—3 m., numită «frână», iar de mijlocul acesteia se leagă o altă fringliie dreaptă şi lungă numită codulă, astfel că omul care stă în ciobacă ţine şi poartă volocul de această codulă. Deoarece însă volocul când pescueşte trebue să stea în apă vertical, pentru a putea prinde e nevoie acum — când el nu mai poate fi ţinut de clecele sale cu mâna în această poziţie —să i se pună «plute» pe coarda de sus, ca să o ţie în suspensiune Ia faţa apei; această coardă acum capătă numele de plută. De asemenea coarda de jos trebue şi ea îngreuiată—fie că i se pun greutăţi ca pietre, plumbi, mutelci de fier, etc., fie că se iea pentru aceasta un otgon gros — pentru ca astfel să stea la pescuit lipită de fund. Această coardă capătă acum şi ea numele de Camăna, Coarda (Moldova de sus), Dolniţă (Oltenia). Voloacele acestea cari pescuesc Ia adânc, încep acuma a avea dimensiuni cu mult mai mari, atât ca lungime cât şi ca lăţime; ele trec aci şi peste 50 in. lungime. Dacă ne scoborîm încă şi mai Ia vale, în regiunea inferioară a râurilor, aceste voloace ieau dimensiuni tot mai mari, ajungând la câtevâ sute metri lungime şi la o lăţime corespunzătoare adâncimii apei în care au a pescui, lăsând în totdeauna şi un sân cât mai larg. Voloacele de aceste dimensiuni se numesc acum Tifane sau Difane, sau Crilă ori Aripă de năvod, etc. Insă pe acestea le vom trată mai pe larg la descrierea pescuitului din Dunăre. 2. Năvodul de râuri. Ou cât voloacele devin mai mari — proporţional cu mărimea apelor în cari pescuesc—şi cu cât se prinde în ele peşte mai mult, cu atât se simte mai mult şi necesitatea unui sac mai adânc în care să se poată concentra peştele prins, căci «sânul volocului» nu mai poate fi suficient. Aceasta a făcut ca la voloacele mari să li se pună în mijlocul lor un sac mare, numit «sac» sau «matiţă», şi astfel s’a format năvodul. 151 Năvodul se întrebuinţează numai în regiunea inferioară a râurilor şi în bălţile alimentate de ele (ca de ex. la Prut); mai în sus însă se găseşte numai foarte rar. Descrierea amănunţită a acestui instrument — care este principalul din toate instrumentele de pescuit ce le avem — voiu da-o dar, împreună cu toate figurile cuvenite, la descrierea pescuitului din Dunăre. 3. Plocăul sau Poclăul. Plocăul (pe Bistriţa la Dorna, pe Moldova la Cornu Luncii), Pocleal (pe Suceava în Bucovina) Poclăul (la diferite râuri din Moldova), este unul din istrumentele cele principale şi cele mai caracteristice ale râurilor noastre din Moldova, cu care se pescueşte începând dela partea lor superioară şi merge la vale până la locurile unde—ne mai putându-se merge cu piciorul prin mijlocul albiei — se începe a se pescui cu oria. In partea de sus a Bistriţei (pe la Dorna) şi a râului Moldova, poclăul este întrebuinţat aproape excluziv pentru pescuitul Lostriţei şi a Lipanului; în celelalte râuri din Moldova el serveşte în timpul verii la pescuitul Mrenei şi a Cleanului. Poclăul (Fig. 70) este în aparenţă un fel de sac cu o gură foarte largă, legat de o parte şi de alta cu fiecare din cele 2 colţuri ale gurii sale de câte o crestătură dela capătul inferior al câte unei prăjine lungi. De fapt însă, el nu este împletit ca sac, ci este o plasă dreptunghiulară cam de 5 m. lungă şi 3 m. lată, ale cărei margini laterale având ochiurile înşirate pe câte o sfoară sunt încreţite şi strânse la un loc şi apoi legate fiecare de crestătura prăjinii; cu modul acesta se formează dar un «sân» adânc care-i dă acestei plase aparenţa de sac. Marginea inferioară a plasei, adică marginea de jos a gurii sacului, este întinsă pe o fringliie groasă—mai groasă ca de un deget—făcută din păr, numită Coarda-, capetele coardei sunt şi ele legate de crestăturile dela capetele de jos ale acestei prăjini. Aceste crestături sunt făcute la o distanţă de un lat de palmă dela capătul prăjinii, pentru ca târînd sacul pe fundul apei să nu se încurce coarda în pietre. Marginea superioară a gurii sacului, adică a plasei, are şi ea înşi- rate ochiurile ei pe o fringliie subţirică, numită Cordiţa sau Coarda de sus. Aceasta este lăsată ceva mai lungă decât coarda — plasa fiind aci mai puţin încreţită — şi capetele ei sunt de asemenea legate de cele 2 crestături de pe prăjini. De cordiţă sunt legate, la distanţe de câte un cot — adică cât dela cotul mâinii până la capul palmei—dela fiecare prăjină, câte o sfoară lungă, numite Strajele podăului. Cu acestea pe de o parte se ridică în sus cordiţa, ţinându-se astfel deschisă gura Poclăului, iar pe de altă parte pescarul, în aceeaş mână în care ţine prăjina, ţine şi o strajă pe «buricul degetului» arătător—cum se vede în Fig. 70 şi 71—ca să simtă când intră peştele în Poclău. Cu poclăul pescuesc întotdeauna 2 oameni; cu el se poate pescui şi mergând cu piciorul prin albie, şi din «ciobacă» («ciubecă», «şeică»). Din picioare se pescueşte şi mergând la deal —«în valul apei»—sau stând pe loc, însă mai cu seamă mergând la vale spre a prinde peştii cari urcă în contra curentului. Pe Bistriţa (Pig. 71) pe la Dorna, merg două ciobace paralel, fiecare cu câte un om; fiecare om ţine cu o mână poclăul— adică prăjina şi pe deget straja — iar cu cealaltă, lopata. Poclăul se ţine astfel ca coarda să se târîe pe pietriş, aşâ că peştele de pe fund îndată ce e atins fuge în sac; pescarii îndată ce simt la deget că peştele a intrat în poclău, ridică amândouă prăjinile înainte şi peştele rămâne prins acolo (Pig. 71 b.) După ce au mers o bucată bună pe Bistriţa la vale, pescarii îşi ieau fiecare ciobaca în spate şi pleacă înapoi la deal. Aceste «Ciobăci» sau «Şeici» sunt primele vase plutitoare pe cari le Fig. 70. Plocăul. întâlnim la pescuit, scoborindu-ne dela pâraele din munţi la vale. Ele sunt nişte trunchiuri mari de copaci scobite înăuntru şi cioplite pe din afară, mânate de o «vâslă»; cu acestea însă ei nu pot merge decât cu curentul la vale. Dela Dorna în sus, pe apa Bistriţei şi pe păraele mai mari, se întrebuinţează şi un poclău nmi mic cu plasa mai deasă pentru prins Beldiţe şi alţi peşti mărunţi; acesta se numeşte Beldicer. Pe celelalte râuri şi în partea de jos a Bistriţei nu am mai văzut pescuindu-se cu poclăul din ciobacă, ci numai mergând pe jos prin albie, până unde adâncimile încep, a fi prea mari. Cei mai mulţi merg doi câte doi la vale, cu pas repede — căci altfel curentul întoarce sacul pe 154 dos — şi se opresc numai un moment pentru a scoate peştele prins, Fig. 72. Pescuitul cu Poclăul contra curentului. ca so pornească larăş cu acelaş pas înainte. Fig. 73. Modul cum se ţine poclăul şi strajele cănd se pescueşte cu gura contra curentului. Când pescuesc contra curentului, ei merg încet la deal sau —dacă apa e destul de repede — înfig- numai prăjinile cu capetele în fundul apei şi stau pe loc, aşezând poclăul cu gura spre deal (Fig. 72). Curentul aduceatunci singur peştele, caîntr’un sac ce se pune la gura gardurilor şi, îndată ce ei simt la degeCcă s’a prins ceva, ridică repede poclăul în sus şi scot peştele afară. In acest caz însă instrumentul se ţine în alt mod: fiecare pescar ţine bine prăjina apucând-o cu o mână de sus, iar cu cealaltă o apucă numai uşor între degetul mare şi cel arătător, lăsând ca straja să treacă pe sub celelalte degete, astfel încât să atingă «buricul degetului celui mic» (Fig. 73). Când intră un peşte în sac, straja «se saltă» şi loveşte în degetul mic, ceeace pescarul simte imediat şi scoate poclăul afară. Poclăul este cu totul necunoscut la râurile din Muntenia. 155 4. Mreaja din Oltenia. In Oltenia Poclăul este cu totul necunoscut, însă el este înlocuit printr’un fel de plasă specială — aproape de aceleaşi dimensiuni — al cărei mod de prindere este bazat în totul pe aceleaşi principii ca şi la poclăul moldovenesc. E curios însă, că această plasă poartă aci numele de Mreajă, care e un nume cu totul impropriu; aceasta deoarece în tot restul ţerii — şi chiar Ia popoarele vecine nouă — prin Mreajă se c Fig. 74. a) Mreaja din Oltenia, b) Modul cum se ţine panii şi struna de sus la pescuit, c) Modul cum se ridică ea din apă. înţeleg cu totul altfel de instrumente, cele de reţea cari încurcă peştele, şi nu cele de plasă cari îl scot din apă încunjurându-1, sau învelindu-1. Mreaja din Oltenia (Fig. 74) are după aspectul ei general forma unei plase de mână, potrivindu-se cu ea şi în dimensiunile principale. Se deosebeşte însă de aceasta radical, atât prin felul cum este construită in detaliile ei cât şi mai cu seamă prin modul cum se mânueşte la 156 pescuit. Ea constă dintr’o plasă împletită rar, având la marginea ei de sus o lungime de 2.5 —3.3 m. iar la cea de jos numai 2—2.5., adică având la marginea ei de sus un număr de «ochete» cam cu 7* mai mare ca cel dela marginea de jos. Prin ochetele dela amândouă marginile trece câte o fringhie care formează cele 2 «strune» numite Struna de sus şi Struna de jos. Capetele acestor 2 strune sunt şi ele legate de 2 pari, de cari se leagă şi cele 2 margini laterale ale plasei. Legătura plasei de pari însă aci nu se face ca la plasa de mână, prinţ,r’un fir continuu care se înveleşte în jurul lor, ci legăturile se fac aici numai din distanţă în distanţă ca nişte inele, şi capetele de sus ale parilor rămân libere fără plasă pe o lungime de vreo 30—35 cm. Plasa este şi aici cii mult mai lată decât lungimea parilor, aşâ că ea este foarte încreţită când e legată şi formează o burtă mare; încreţitura aci e însă în partea de jos, la «gura mreajăi», pe când partea ei de sus este cu mult mai bine întinsă. După cum marginea de sus a plasei — gura de dinapoi a mreajăi — are 7* de ochete mai multe ca marginea de jos, tot astfel şi struna de sus e cu '/4 mai mare ca cea de jos. Aceasta permite ca la pescuit fiecare din cei 2 pescari să poată apucă mreaja cu o mână de capătul de sus al parului care e liber, iar cu cealaltă mână—cu care prinde parul dela mijloc—să apuce totodată şi partea de sus a plasei, trecând struna ei de sus pe sub degetul mic al pescarului (Fig. 74 b). Ca şi la Poelâu dar se formează şi aici un fel de sac mare când instrumentul e aşezat în apă, iar când intră un peşte în sac, struna de sus săltându-se loveşte degetul pescarului —cum lovesc strajele dela Poclău —şi acesta îl simte imediat. Şi în acest caz, ca şi la Poclâul din Moldova, instrumentul se scoate imediat afară din apă, ţinându-se întocmai ca şi acolo, după cum se arată lămurit şi în Fig. 74 c. Cu mreaja oltenească nu se pescueşte decât la curent mare şi numai In contra apei, fie mergând încet la deal, fie stând pe loc cu gura spre deal. Cu ea se prinde numai peşte mare ca Clean, Mreană şi Scobar. După cum se vede dar, aceste instrumente formează un fel de transiţie dela Plasele de mână la Poclăul din Moldova, de care se deosebeşte mai cu seamă prin aceea că-i lipsesc strajele şi că plasa nu este legată de pari în formă de sac, ci iea această formă numai prin modul cum o ţine şi o mânueşte pescarul la pescuit. 157 VIII. Instrumentele de plasă în formă de capcană şi cele cari . se aruncă asupra peştelui (Eterele şi Frostovoalele). 1. Etera. Etera sau Ieter a (Moldova desus), Edera (Tutova), Etrele(Snceava), Vărsa de plusa, Vâr şa cu cercuri, etc., este un sac lungăreţ, împletit în ochiuri şi întins pe B sau 5 cercuri paralele de răchită; gura ei este resfrântă înăuntru ca o pâlnie, aşa că formează un «gârliciu» adânc. La Eterele cu 5 cercuri, interiorul sacului («Burduful» în Moldova) este împărţit în 2 camere printr’un perete transversal de plasă care are şi el în mijlocul său o gaură în formă de pâlnie, formând un al doilea gârliciu. Sacul (Burduful) nu este înfundat, ci la capătul său posterior el se termină printr’o gură, care are însă ochiurile dela marginea ei înşirate pe nişte baere de sfoară, cu cari aceasta se strânge ca gura unei pungi. Aceste baere sunt ca de vreo 00 cm. de lungi şi la capătul lor sunt legate de un ţăruş («Par» în Moldova de sus) cu care se fixează etera pe fundul apei. Cele 2 gârliciuri din interiorul Eterei sunt terminate prin câte o gură injustă, pătrată sau lungăreaţă. Fiecare din colţurile acestor guri sunt legate prin câte o sfoară—numite «Musteţile gârlicelor» — de câte unul din cercurile Eterei, cari au de scop a întinde gârliciul şi a-i ţinea gura deschisă. Musteţile dela gârliciul întâiu, cari sunt în număr de 4, sunt prinse de cercul al III-lea, iar cele dela gârliciul al II-lea — numai 2 la număr — de cercul al V-lea. De o parte şi de alta a gurii, etera mai are şi una sau două aripi lungi de plasă, întinse fiecare la capetele lor de câte un băţ («Par» sau uCoidac») ascuţit Ia capătul de jos ca un ţăruş; ochiurile dela marginile de sus şi de jos ale acestor aripi sunt întinse şi ele pe câte o sfoară, ale căror capete sunt de asemenea legate de o parte de primul cei’c dela gura eterei, iar de cealaltă parte de ţăruş. Când etera cu 2 aripi e întinsă în apă cu cei 3 ţăruşi cari o fixează pe fund, atunci aceste aripi ating cu marginea lor de jos fundul apei şi formează continuarea în afară a gurii în formă de pâlnie. Peştele în drumul său, întâlnind aceste aripe întinse, caută să străbată înainte şi —crezând că a găsit o portiţă de scăpare —intră prin gârliciu în sac, de unde apoi nu mai poate ieşi înapoi afară. La râuri se fac etere cu o singură vârşă şi cu 2 vârşe, asemenea cu, cele ce le-am descris dela balta Snagovului. Cele cu 2 vârşe se fac în 2 moduri: 1) unele, cari se pun numai Ia apele curgătoare, la cari 158 amândouă, vârşele sunt cu gurile îndreptate în aeeeaş direcţie (Fig. 75 nj; acestea se aşează după epocele de migraţiune a peştilor cu gura contra curentului sau cu gura la vale. 2) Altele, cari se pun la apa mai liniştită — pe la coturi sau prin craci cu apă moartă — şi la cari cele 2 Fig. 75. Etera pescuind: a) în apă curgătoare, b) în apă liniştită. guri sunt îndreptate în direcţiuni opuse, spre a putea prinde atât dela vale cât şi dela deal, sau cu gurile faţă în faţă şi o singură aripa între ele, ca cele descrise Ia Znagov (pag. 60 Fig. 11 sus). In partea inferioară a râurilor, d. ex. pe Prut şi Şiret, se întrebuinţează etere având cu totul tipul Vârşelor sau Ylntirelor dela Dunăre, cari se vor descrie în urmă în capitolul respectiv. 2. Plaşca sau Prostovolul de râuri. Flasca sau Pleaşca (Muntenia, Oltenia, Transilvania pe Ia Turda), Napasta (Ţara Haţegului, Muntenia), Nâpastnic (Bucovina), Prostoool (partea inferioară a râului Ialomiţa, Dâmboviţa în jud. Ilfov, etc.). Pe râurile mai mari din toată Muntenia şi Oltenia şi în diferite părţi din Transilvania se Întrebuinţează un prostovol de o construc-ţiune specială, care diferă, atât prin făptura sa cât şi chiar prin modul său de a prinde peştele, de Prostovolul obicinuit dela Dunăre, cu care însă de altfel se aseamănă foarte mult în forma sa generală şi în dimensiuni. El constă dintr’o plasă mare, care când e întinsă este perfect rotundă şi are un diametru de 8—3.5, m. iar când e strânsă are forma uuei fuste de femeie (Fig. 76 a şi fj). Diu centrul acestei plase—adică de capătul de sus al ei când este strânsă—este legată o frânghie, lungă ca de vreo 5 mv de care ea se ţine când este aruncată în apă şi se trage 159 Uni».IMMMW*' iti h‘i. />/!. când se scoate înapoi a Iară. Modurile cum e legata aceasta lringhie de centrul plasei se văd în Fig. 7(1 a, a' şi b. La Marginea ei, de jur împrejur, ochiurile acestei plase sunt legate de o fringhie groasă ca de 1 cm. diam., pe care sunt înşirate, la dis- Fig 76. Plaşca 100 tanţe foarte apropiate una de alta, o serie de mărgele mari de plumb— la fiecare 3—5 ochiuri se pune un plumb—a căror greutate totalii la o Plaşcă ajunge până la 10 şi chiar 15 kgr.; această fringhie care formează «poalele plaşcăi» se numeşte Fringhia cu plumbi (Fig. 76 d). Marginea Plaşcăi însă este de jur împrejur îndoită de vreo 20 cm. înăuntru şi «fringhia cu plumbi» este prinsă din distanţă în distanţă cu o serie de sfori scurte—cam de 10 cm. fiecare—de ochiurile plasei, la o distanţă cam de 30 de ochiuri dela marginea ei (Fig. 76 d). Ou modul acesta dar, de jur împrejurul marginii se formează ca un fel de sac circular, numit sânul plaşcăi, (Fig. 76 c, şi e), al cărui fund atârnă în jos şi a cărui gură spre interior este întretăiată mereu în zigzag de firele scurte de sfoară cu cari e legată fringhia cu plumbi de plasa instrumentului. Când plaşca e ridicată în sus de fringhia dela vârful ei şi ţinută astfel suspendată, atunci toţi plumbii dela marginea ei se lipesc unii de alţii şi o închid complet, aşâ că peştii cuprinşi înăuntru nu mai pot ieşi afară. Plasa din care e făcut acest instrument e împletită din sfoară de cânepă subţire: ochiurile dela vârful ei au câte 4 cm. pe lăture, şi cu cât se scoboară mai în jos se fac mai mici, până ce la poale ajung numai de câte 1 cm. Ea începe a se împleti dela vârf, făcându-se iu rândul întâiu numai 24 de ochiuri, apoi în rândul al doilea se intercalează 4 ochiuri nouă, în al treilea 8 şi aşâ mai departe merge îmmulţindu-se prin intercalări de ochiuri nouă, cam se arată în Fig. 76 b. Cu plaşca se pescueşte întocmai ca şi cu prostovolul dela Dunăre, însă modul cum se prinde în ea peştele diferă aici din cauza construcţiunii ei diferite. Pescarul leagă capătul fringluei celei lungi dela vârful ei ca o brăţară de mân a sa stângă şi apoi o aruncă astfel ca să cadă pe fundul apei, întinsă ca o perfectă circumferinţă. Plumbii dela marginea ei prin greutatea lor se lipesc astfel de fund încât peştii odată acoperiţi de pe acea suprafaţă nu mai pot fugi afară; atunci ei, căutând să iasă, fug in «sânul plaşcăi» dela margine şi râmân prinşi în acel sac circular, de unde nu mai pot ieşi, încurcându-se în sforile dela gura sa (Fig. 76 e). După ce lasă câteva secunde ca peştele să aibă timp să se refugieze în sac, pescarul începe a trage încet de sfoară, prin smuncituri scurte, aşâ, ca plumbii să se apropie tot mai mult între ei şi când ajung de se împreunează (Fig. 76 f), o scot repede afară. Peştele acoperit, care nu intrase însă în sac, rămâne acum şi el prins în interiorul plaşcăi, ne mai având pe unde ieşi afară. Pentru ca plumbii să nu se îndepărteze şi să nu se deschidă astfel plaşca când se scoate din apă, prin unele locuri — d. ex. pe râul Dâm- 16! boviţa în Ilfov—se trece partea de sus a plaşcăi printr’un inel gros de fier, legat cu o sfoară de vârful ei, care se lasă să cadă în jos treptat ce se strânge instrumentul; această verigă se numeşte «Brăţară» (Fig. 76 f). Cum se vede dar, pe când Prostovoiul dela Dunăre prinde peştele ce-1 acopere învelindu-1 şi pe dedesubt în plasa sa—care scoţându-se din apă iea forma unui sac—, aici peştele sau se încurcă în sforile dela gura sânului ca într’o mreajă, sau rămâne în interiorul plaşcăi, împiedicat să fugă numai de plumbii dela margine cari se lipesc între ei. Cu plaşca se pescueşte numai la apă turbure şi la anafoare. Modul cum trebue aruncată plaşca în apă, pentru ca să cadă bine întinsă şi să acopere deodată întreaga suprafaţă, cere o ştiinţă şi o îndemânare deosebită; în această privinţă însă plaşca se potriveşte în totul cu pros-tovolul dela Dunăre, în descrierea căruia se pot vedeâ toate detaliile şi o serie de figuri schematice şi fotografii cari dau toate lămuririle necesare. Prin Moldova de sus acest instrument nu se cunoaşte; numai la Dorna din Bucovina am văzut unul la un pescar profesionist de pe Bistriţa care-1 numiâ Năpastnic. Interesant e însă, că în timpul campaniei din 1913, un proprietar de pe Şiret din judeţul Botoşani a adus un Prostovol dela Dunăre şi că peste un an tot judeţul ştia că s’a introdus acolo un nou instrument de pescuit numit Pristâloyul. Un bun exemplu de modul cum se răspândesc instrumentele şi se formează nume nouă prin deformarea celor vechi. In Transilvania, la Români, Plaşca (pe unele locuri «Pleaşca») este foarte răspândită şi a fost chiar descrisă de Herman Otto, fireşte însă iarăş sub numele de «szekely vetohâld», adică prostovol secuese; în Moldova de jos se întrebuinţează numai Prostovolul dela Dunăre în partea inferioară a râurilor. IX. IX. Reţelele cari prind peştele încurcându-1 în aţele lor (Mrejele). Pe când toate instrumentele de plasă descrise până acuma prind peştele îtiveliudu-1 ca un sac sau îl scot din apă ca o sită, Mrejele îl prind în-curcându-1 cu operculele, cu gura sau cu aripioarele în aţele lor, cum se încurcă o muscă în aţele de păianjen. Pentru a putea ajunge la acest scop, de sunt făcute dintr’o aţă foarte subţire, aproape invizibilă, la cari se adauge adeseori pe o parte şi pe alta câte o altă reţea, făcută din aţă mai groasă însă cu ochiurile foarte mari. De asemenea mrejele, pentru a putea prinde, trebue să fie aşezate în apă vertical şi lăsate în calea peştelui un timp mai îndelungat, şi mai cu seamă noaptea, pentru ca peştele A, R, —. publ. Adamachi. VIII. Antipa, Pescuitul. 11 1G2 să nu le vadă că stau în calea lui. Tocmai din această cauză însă, ele nu pot fi întrebuinţate în păraele mici de munte, unde e apa prea mică, ci încep abiă în partea superioară a râurilor sau cel mult se urcă în timpul apelor mari şi pe la gurile păraelor mai mari. 1. Mreaja dela munte. Sin: Mreja (Moldova şi Bucovina), Mreaja (Muntenia), Mreaja şi M*e» yia (Transilvania pe la Haţeg, Făgăraş, etc.) Mreaja este de asemenea unul din instrumentele principale ale părţii superioare a râurilor noastre şi e general răspândită în Moldova, Muntenia şi Bucovina. I)e asemenea se găseşte în multe localităţi din Transilvania. Numai în Oltenia nu am găsit-o, unde sub numele de mreajă se înţelege plasa de mână cu ochi rari, care prinde ca poclăul şi pe care am descris-o mai sus. E curios că în unele părţi de prin munţii Muscelului am auzit că ar numi-o Vârşă, ceeace de sigur e o schimbare de nume pur locală, care nu poate avea nici o importanţă, deoarece ei cunosc foarte bine adevărata Vârşă de nuele. Pe Bistriţa, Mreja este instrumentul principal pentru prins Mreana. Mreaja (Fig. 77) este un fel de plasă compusă din 8 reţele suprapuse. Keţeaua din mijloc («pânza») este împletită din aţa cea mai subţire şi are ochiurile mici, de 2—3.5 cm. pe lăture, iar reţelele cele 2 din afară — «Mrejele» sau «Rarele»—sunt împletite din sfoară şi au ochiurile mari, dela 8—12 cm. pe lăture. Reţeaua cea din mijloc — sau pânza cea subţire — are de jur împrejur ochiurile dela marginile ei înşirate libere — fără a fi înnodate — pe o sfoară, aşâ că ele se pot mişcă libere într’o direcţie sau în alta; prin această sfoară dela marginile ei, ea este apoi legată la distanţe de câte 10—15 cm.: sus de o frânghie de cânepă — numită coarda de ms — şi jos de o fringhie de păr de cal ca sforile dela opinci — numită coarda de jos—. Celelalte 2 reţele laterale au ochiurile lor înnodate direct de cele 2 fringhii, aşâ ca stau fixe (Fig. 77 b. şi c). In afară de aceasta, pânza din mijloc e în totdeauna inai lată ca cele 2 laterale, aşâ că, intrând peştele în mreajă, el trece prin ochii rari ai primei reţele exterioare şi loveşte în pânza din mijloc pe care o trece prin ochii rari ai celei de a doua reţele, formând astfel un săcuşor sau «o casă ca o pungă în care intră peştele şi nu mai poate ieşi afară» (Fig. 77 d). Mreja dela râurile de munte are cam 3 m. lungime şi o lăţime de 70— 80 cm. Coarda de jos are înşirate pe ea din distanţă în distanţă diferite greutăţi de metal, ca mărgele de plumb, mutelci de fier, etc. Coarda de sus e provăzutâ cu plute sau cu bucăţi de lemn uşor, cari o fac sa Fig. 77. Mreja dela partea de sus a râurilor, a) Mreja purtată cu o cociorbă la pescuit, b) O bucată de Mrejă cu cercei de răchită, c) O bucată de Mreja întinsă pe prăjină cu verigi de metal în Ioc de cercei de răchită, d) Modul cum se formează la mreajă «punga» în care se prinde peştele. 104 plutească la suprafaţă şi să ţină mreaja verticală în apă. Coarda J; sus are unul din capetele ei ceva mai lung decât plasa (Fig. 11 numit Frâna mrejei; pe această coardă sunt legate, la distanţei câte 50 cm. unul de altul, nişte inele mari făcute din Mlajă arca * numite Cercei (Fig. 77 b). De unul din capetele Mrejei este legată o cociorbâ prăjină lungă cu o scândurică de lemn în capăt, ca cea cu se scoate cenuşa din cuptor) a cărei coadă are o lungime de v 4 m. şi trece prin toate inelele («Cerceii») coardei de sus. capătul celalt al prăjinii o ţine omul care pescueşte, care în celalt| mână ţine şi frâna mrejei (Fig. 77 a); el o poartă altfel încet prin a şi mai cu seamă noaptea. Cu ea se prinde înreană, clean, scobai, ci' odată şi lostriţe, iar în timpul verii prinde şi păstrăvi pe la cur" păraelor mari. După cum s’a arătat dela început, Mreaja este răspândită peste şi la Românii din Transilvania, şi dela ei a fost adoptată apoi Săcui, aşa că Otto Herman o descrie sub numele de : A szekelţi cejel| vagy marăssahălo, adică Mreaja săcuească. Atât din descrierea sa, şi din figurile foarte exacte ce le dă Herman se vede că acest instC ment «săcuesc» zis «marâzsa», este absolut identic cu Mreaja românea» Originea şi numele acestui instrument la Săcui a dat totuş loc Ia in discuţiuni între învăţaţii unguri cari s’au ocupat cu descrierea pese tuiui din ţara lor şi mai cu seamă cu originea instrumentelor de pescuit. Otto Herman care l-a descris pentru prima oară şi care putea foa bine să-şi dea seamă — studiind pescuitul din Ardeal — de origiu sa sigură românească, caută originea cuvântului Marâzsa cu tif în altă parte, dând o explicaţiune foarte complicată; iată cum se i primă el la pag. 328 a cărţii sale (după traducerea germană a 1 lanko) : «Dem Worte Marâzsa sind wir sclion friîher begegnet undzwar der Stellfiscberei (la Mrejele de Cegă N. A.), auch salien wir, 4 dasseibe an den starken Euphorbien-Flotten an eine derbe Schntir gereilit, und zwischen Pfăhlen aufgestellt ist. Mit dem SzGkler-j netze stelit dasseibe insoferne in Verwandtschaft, als auch dies holzernen Ringen auf einer Stânge ausgespannt werden kann, Es sch/ also, dass das ganz eigenthumliche Wort Marâzsa sich auf dan ţ des Ausspannens, beziehenllich Aufstellens bezielit“. 165 Dacii reţeaua cu 3 pauze (Setea) cu care se prinde Cega in diferite râuri din Ungaria — ca d. ex. Tisa, Mureş, Dunărea, etc. — şi la care se fure aicea aluzie, poartă şi ea numele de Marâzsa, aceasta îşi are explicaţia ei foarte simplă, nu însă cum crede Hertnan din cauza modului cum se aşează ea în apă, ci fiindcă şi aceasta nu e decât acelaş instrument ca şi Mreaja dela munte, numai că are dimensiunile foarte mari ; şi această Mreajă de prins Cega a fost adoptată de Unguri tot dela Români şi anume dela pescarii noştri de pe Dunăre, cari se servesc foarte mult de ea. De altfel numele curat românesc de Mreaja sau Mrejă este un nume generic pentru toate acele reţele cari prind peştele încurcându-1 în aţele lor şi stă de sigur în legătură cu Mrejele de painjeni, din cauză că «peştele se prinde inele în acelaş mod ca şi muştele cari cad în Mrejele păianjenilor». Explicaţia lui Herman dar, oricât de ingenioasă ar fi ea, tiu corespunde de loc realităţii, ci caută din contra a întunecă adevărul. Cunoscutul etnograf ungur B. Munkăe&i (1) arată că opinia lui Her-man asupra originii cuvântului Marâzsa nu poate fi adevărată şi după ce arată că Marâzsa se numeşte pe româneşte Mreaie, zice : «In Anbetracht dieser lezten Form, wie auch dessen dass das Gerătiie bloss in den ostlichen (iegenden des Landes (besonders bei den Szek-lern) gebraucht wird, ist es wahrscheinlich, dass das Wort Marâzsa un-mitlelbar aus dem Bumunischen zu uns gelangteu. Această explicaţie ştiinţifică şi de bun simţ a cunoscutului etnograf nu mulţumeşte însă de Joc pe un alt etnograf ungur lanko, directorul Muzeului naţional de etnografie din Budapesta, care împreună cu Contele Eugen Zicliy se ocupă în special cu originea pescuitului maghiar. Şi acesta «după ce a căutat în toate părţile Rusiei şi n’a găsit acolo nici un instrument similar cu Marâzsa», caută acum cu o mare risipă de erudiţiune să dovedească o cu totul altă origine a acestui instrument şi a numelui său. EI spune că explicaţia lui Munkâcsi dată numai pe baza unui material lexical este numai «ein Tappen im Filisteni «Das Wort Marâzsa ist, wie wirsehen, nicht blos bei den Szek-lem im Sehwange sondern auch bei den Szegeder Magyaren. Das Gerăihe meder steht in keinerlei Beziehung zu den Walachen, da piei» reni săchsisches Object ist“. El crede că acest instrument a fost adus din Saxonia de către Saşi odată cu venirea lor aci. Şi pentru a dovedi aceasta, compară desemnul lui Utto Herman, care e foarte exact, cu 2 desemne după nişte Mreje din Saxonia: unul din cartea lui Max v. dem Borne şi altul din cartea 1 1, MimUoHl Bci'nat, A magyar huUiszat miinyelve. Buclapest 1S‘J3, pag. 'io, (după lanko/. D-lui Dr. Br. Steglich, die Kischwăsser im Konigreich Saehsen. Aceste desemne însă nu se potrivesc de loc cu cele date de Otto Herman, căci pe când la Mreaja săcuească, şi deci în realitate cea românească, aţele cari formează ochiurile celor 2 plase rare merg oblic formând unghiuri ascuţite sau obtuze cu coardele dela marginile mrejei (cum se vede în fig. 77), la mrejele citate din Saxonia ele merg drept, cazând perpendiculare pe coarde, şi formează cu ele unghiuri drepte. Cu toată această neasemănare evidentă, [anko caută să-şi dovedească teza sa şi merge chiar până a bănui că sau figura lui Otto Herman — care cu siguranţă e foarte bună — nu ar fi exactă, sau că desemnul lui von dem Borne — pe care încă nimeni nu l-a dovedit cu vreo neexactitate — nu coincide cu descrierea ce a dat-o în text. Şi apoi el trage concluziunile sale: «Aus dieser .... geht nunmehr jeden Zweifel ausschliessend hervor, dass das Szekler Mardssa-Netz niehts anders als das schwarzburgische Streichgarn ist und dies also za uns dureh die Saehsen hereiugebradit wurde, von denen es die Szekler ubernahmen . . . «Dass die Magyaren dieses iVetz von den Saehsen schon vor latrgrrrî entlehnten, wird durch das Wort Marăzsa selber bewiesen, da in gttm Siebenbdrgen beate nirgends mehr ein Marăzsa genanntes oder m die Marăzsa-Construction besitzendes Netz existiert, und diese vollstiin-dige Grundhedeutung der Benennung Marăzsa bis zum heutigen Tag einzig bei den Szeklern erhalten blieb». Cura că această afirmaţiune, că în toată Transilvania nu ar exista Mreaja decât la Săcui, este cu totul neexactă şi nu poate fi explicată decât prin completa ignorare a pescuitului Ia Românii de acolo cari o întrebuinţează foarte mult, aceasta s’a văzut de ajuns din cele precedente. Dar dacă după Ianko instrumentul acesta este de origine saxonă şi nu românească, numele său, după dânsul, Maghiarii l-au luat, nu dela Români cum zice Munkâcsi, nici dela modul cum se aşează el îu apă, cum susţine Hei’man, ci tocmai din Valea Niprului prin mijlocirea Ruşilor. «Das Szekler Streichgarn hat die Benennung marăzsahâlo nicht von der Art seiner Aufstellung sondern seinei* dreifachen Construction wegen erhalten ; mit der dreifachen Construction wurden aber die Magyaren nocl) vor der Landesnahme bekannt und zwar im Dnjepr-Thale und durch Vermittelung der Russen, auch brachten sie die Benennung dafiir von dort mit sich». Am citat poate prea mult din această polemică dintre învăţaţii ungari— de altmintreli toţi trei de o mare vază ştiinţifică —; ani făcut-o insă fiindcă ea este foarte caracteristică şi ne arată o pildă de modul cum s’a căutat a se ignoră cu desăvârşire pescuitul la poporul român din Transilvania şi a se ascunde astfel influenţa culturală incontestabilă ţie care a exercitat-o din acest punct de vedere, din timpurile cele mai vechi, asupra Ungurilor şi în special a Săcuilor. Din acestea noi vedem în realitate următoarele : 1. Că cu toate studiile numeroase ce le-au făcut etnografii maghiari asupra pescuitului din Ungaria, ei au ignorat modul cum se face pescuitul în părţile locuite de Români şi deci nu au putut vedea în ce mod s'au influenţat în această privinţă, unele pe altele, diferitele popoare cari convieţuesc acolo. 2. Că etnografi ca Ianko şi Contele Eug. Zichy dorind să studieze Originea pescuitului Ia poporul lor au apucat o cale cu totul greşită; ei in ioc de a-1 studiâ la diferitele popoare cu cari au convieţuit în ţara lor şi apoi la popoarele vecine — şi mai cu seamă la Români cari au avut în totdeauna pescăriile cele mai bogate din Europa şi dela cari «siguranţă au adoptat foarte mult — ei au plecat să-l caute la pescăriile cele mai îndepărtate din Rusia, la Y'olga şi Ural. 3) Că toate numeroasele instrumente descrise de Herman Otto dela Săcuii din Carpaţi, pe cari le-am citat aici la descrierea diferitelor instrumente şi moduri de pescuit, sunt de origine românească şi că Săcuii le-au luat dela poporul nostru—indiferent dacă noi am adoptat mai dinainte unele din ele de la Slavi sau dacă le-am păstrat încă dela Romani. 4. Că amestecul şovinismului naţional în ştiinţă şi ideile preconcepute suni în totdeauna periculouse şi o mare piedică pentru cercetarea obiectivă a adevărului. Aceste observaţiuni făcute cu ocazia descrierii Mreajei, le-aş putea repetă de altfel aproape la fiecare categorie a instrumentelor descrise; căci cu toată influenţa vădită — şi de altfel dela sine înţeleasă — pe care poporul român, ca locuitor băştinaş în Transilvania, a exercitat-o in această privinţă asupra Ungurilor şi Săcuilor veniţi aci mai târziu, găsim totuş pretutindeni tendinţa la învăţaţii etnografi unguri de a dovedi, cu erudiţiune multă şi argumente meşteşugite, lucruri imposibile şi de a trece cu vederea faptele evidente. 2. Mrejele de pe partea de mijloc a râurilor. Ceeace am arătat despre plase, urmărind evoluţia lor pe râuri, dela o bucată de pânză cu 2 beţe la capete până la năvodul cel mai complicai putem urmări şi la reţele: dela Mreja simplă purtată pe o co- 168 ciorba, pe care am descris-o mai sus din Bistriţa şi alte râuri de munte, putem urmări pas cu pas, cu cât ne scoborîm pe râuri la vale şi cu cât apa devine mai mare, evoluţia completă până la setea lina, de lungimi trecând de 1 km., cu care se prinde cega şi scrumbiile la Dunăre, sau la «ave», «jilave», «cobce», etc., cu cari se pescueşte pe Dunăre. ; Şi aici de sigur, îndată ce apa devine mai mare, mreaja nu mai poate ti purtata cu mâna pe o coadă de cociorbă şi nici nu mai poate omul să stea aşteptând lângă dânsa cu ceasurile până se încurcă peştele in aţele ei. Astfel s’a născut necesitatea pe de o parte de a o face din ce in ce mai mare, iar pe de alta de a i se pune «plute» la coarda de sus şi «plumburi» la coarda de jos, cari să o ţie suspendată vertical in apă. Ea se fixează astfel pe două prăjini înfipte în fundul albiei sau se ancorează cu pietre. Pescarul (râul Suceava pe la Burdujeni) merge ori cu piciorul ori cu ciobaca şi bate cu o «boată» în apă de alungă peştele la vale ca să intre într’o mreajă aşezată în calea sa. La pescuitul iarna cu produfurile de asemenea se pun mreje mari, cari închid transversal toată albia şi apoi se bate apa dela deal cu prăjinile, sau numai se bate cu muchea toporului în ghiaţă, ca să fugă peştele (a mreajă ş. a. m. d. Cu cât ne scoborîm mai la vale pe râuri, cu atât dimensiunile mrejelor devin şi ele mai mari, însă toate pescuesc ca instrumente ft.ee (ancorate sau prinse de prăjini); numai în regiunea inferioară a râurilor aproape de gurile lor, unde încep a veni peştii migratori dela Dunăre, numai acolo încep a apărea şi setcele, adică mrejele cari merg cu curentul gonind peştele pentru a-1 prinde. Acestea însă le voiu descrie la pescuitul din Dunăre. Impletitul plaselor şi reţelelor pentru pescuitul în râuri. După ce am terminat cu descrierea instrumentelor de plasă şi de reţea întrebuinţate la râuri, ne mai rămâne să arătăm în câteva cuvinte şi modul cum se confecţionează aceste instrumente, precum şi uneltele de cari se serveşte poporul nostru pentru acest scop. Pe tot cursul râurilor până la partea lor inferioară unde începe pescuitul mare, plasele se împletesc şi se confecţionează de către ţărani şi femeile lor. Pe aici plasele de bumbac împletite mecanic în fabrici nu au străbătut încă, ca la Dunăre, ci ele sunt împletite din aţă sau sfoară de cânepă toarsă şi sucită de către femeile sătence. De asemenea şi fringhiile cari servesc la confecţionarea instrumentelor de pescuit sunt făcute, tot de ţăranii riverani, din cânepă cultivată de ei sau din păr de bou şi de cal. 'foura se face în modul următor: se iea fuior de cânepă, de cea mai na calitate, din care se toarce—cu furca şi cu fusul —un fir cât se poate subţire. «Tortul» astfel «sucit» se deapănă apoi de pe fuse pe diferite ......... După aceasta se îndoeşte tortul, adică — după cum se face ra de groasă—se ieau 2 sau 3 fire de tort (ori câte fire s’ar luâ se tot că «se îndoeşte») şi se deapănă toate la un loc pe un mosor. Udară lirele îndoite, femeia le toarce de pe mosor cu fusul (Fig. 78 a) sucindu-le» împreună (se zice acum că «le răsuceşte» fiindcă le su-şte în mod invers de cum au fost sucite întâia oară fiecare în parte). - a ~ Fi". 78. Unelte pentru împletitul plaselor şi pentru facerea sforii şi frânghiilor la pescarii de râuri. felul acesta se face cu fusul sfoara cea subţire din 2, 3 sau 4 fire ort. Dacă se caută acum a se face din această sfoară o sfoară şi mai pasă sau o fringhie de calitate bună, atunci se îndoeşte această sfoară H 2 sau in 8 «viţe», cari se răsucesc apoi împreună. Răsucirea acum [Şurii nu se mai face cu fusul, ci cu alt instrument numit Ţocăita (Muntenia, Oltenia) care este instrumentul special pentru împletirea fringhiilor (Pig. 78 d.) Fringhiile de obiceiu se fac din cânepă mai ordinară. Fuiorul nu se mai pune pe furcă, ci omul care toarce îl ţine pe braţul său stâng, iar in ioc di* fus «viţa» se «suceşte» cu Tocălia. 170 Tocălia (Pig. 78 bj este o bucată de lemn gros şi bine rotunzit, ca de 25 cm., în mijlocul căruia este înţepenit un băţ mai subţire terminat la capătul de sus cu un «cârlig» şi în capul cârligului cu o «crestează». De cârlig el prinde capătul viţei şi apoi cu mâna stângă trage firele din fuior, iar cu dreapta le aşează şi loveşte din timp în timp peste coarnele tocăliei ca să se învârtească necontenit ca un fus. Când viţa e bine sucită, ea se deapănă pe tocălie, trecându-se firul peste crestează — cum se vede în Pig. 78 d— şi se suceşte iarăş din nou o altă bucată, apoi iarăş se deapănă pe tocălie s. a. m. d. După ce omul care face frînghia a sucit astfel o viţă lungă, o desfăşură de pe tocălie şi o «îndoeşte» de 2, 8 sau 4 ori — după cum vrea să facă fringhia din 2, 3 sau 4 viţe — şi apoi o deapănă pe braţul său stâng. Viţele astfel îndoite el le leagă cu capătul lor de cârligul tocăliei şi apoi cu mâna dreaptă începe a o învârti pe aceasta, «răsucind» astfel viţele ca cu un fus. Când a isprăvit de răsucit o bucată de frînghie, el o deapănă pe coarnele tocăliei şi apoi desfăşură iarăş de pe mâna stângii o nouă bucată care iarăş o răsuceşte ş. a. m. d. In modul acesta se face fringhia, atât cea ordinară din «viţe» trase direct din fuior, cât şi cea mai fină făcută din mai multe viţe de sfoara. La mai multe instrumente se întrebuinţează pentru coarda de jos o1' fringhie mai groasă făcută din păr de bou sau de cal, ca de ex. la Poclău, la Mreajă, etc. Această fringhie de păr se face în acelaş mod, cu tocălia, ca şi fringhia de cânepă. Sfoara odată împletită e nevoie apoi să fie făcută mai moale şi mai mlădioasă. şi a i se da o coloare mai deschisă în locul colorii închise de cânepă ce o are din fuior. Pentru aceasta sfoara «se coace în cenuşă» (Muntenia şi Oltenia) sau «se fierbe cu cenuşă» (Moldova). Această operaţie se face în modul următor: Se iea un hârdâu găurit la fund şi se bairă toată sfoara în el; apoi se pun deasupra cârpe şi peste acestea se aşează un sac de cenuşă. In urmă se toarnă mereu apă clocotită peste cenuşă, iar leşia formată se scurge încetul cu încetul prin găurile dela fundul ciubărului. Cu sfoara astfel făcută şi înălbită se impietase plasele cu Igliţa sau cu Suveica de plasă (Moldova) sau Undreaua (Muntenia şi Oltenia). In general aceste instrumente sunt nişte lemnişoare lungăreţe, terminate la amândouă capetele lor cu câte o cracană, ale cărei coarne sunt apropiate unul de altul, astfel ca prin distanţa ce rămâne între ele să poată trece un fir de sfoară; pe acestea se deapănă .sfoara cu care se împleteşte plasa (Fig. 78 e). In unele părţi din Oltenia undreaua este un simplu ac mare, făcut din lemn tare, prin urechile căruia se trece sfoara (Pig. 78 f). J 171 Ochiurile se împletesc pe un beţişor rotund sau pe o scândurică numită ispată»—lungă ca de 10—20 cm., a cărei lăţime variază după imensiunile ce vor să dea ochiurilor (Fig. 78 g). Pe ea se înfăşură odată ifoara şi apoi se înnoadă, apoi iar se înfăşură şi iar se înnoadă ş. a. m. d. X. Diferite alte mijloace şi instrumente de pescuit în râuri. 1. Coteţele. In braţele secundare ale râurilor cu apă mică şi liniştită, în «To-liţe•< adică braţe moarte izolate, pe terenurile inundate, în bălţile de luncă şi pretutindeni unde este o apă mică şi mai liniştită care Stuful şi Papura găsesc condiţiuni prielnice de desvoltare, nul din mijloacele cele mai comode de pescuit sunt coteţele. Acestea fac după regiuni fie din nuele de alun, fie din beţe de trestie pielite din distanţă în distanţă cu papură, teiu, etc., pe 3—5 rân-nri Fireşte că pentru râuri importanţa acestui mod de pescuit este cu ? 2. ffttăi mr~ rV, .... .•* * ,1K V1: A\A. !> /a -«*.!'•. #<• #*' ■ t'L'/fE. ..... -;»* , U/ ‘ , .( i | ' A' > .5 i t ffrf iry,^ ^ i s a ' r -T . ■ , .'VI - _ •• ^ Fijşr. 79. Coteţe în bălţile de inundaţie ale Dâmboviţei. mai mică, deoarece aici asemenea locuri cu apă liniştită nu prea se decât numai în partea lor inferioară; coteţele din aceste regiuni om descrie însă odată cu pescăriile din bălţile şi stufăriile Du-ărei. unde acest sistem de pescuit se practică pe o scară foarte întinsă. Coteţele dela râuri au forma cea mai simplă, pe care am descris-o la adică aceea a unei boabe de fasole cu un «ocliiu» sau «burduf» 172 (Moldova de sus) ca de L m. diametru şi cu un «gârliciu» care conduce într’însul. Uneori coteţul are şi o «Aripii» sau «Plasă», adică o leasă dreaptă ca de 1 m. lungime, care se pune în gura coteţului cu un capăt şi care are de scop a opune peştelui un obstacol în calea sa spre a-1 înşelă şi a-1 conduce prin gârlicin în coteţ. Peştele prins în coteţ se scoate cu un «Ciorpac» (Mincioc, Meredeu, etc). O formă mai interesantă de coteţ dela râuri este cea din Fig. 79, din bălţile formate de inundaţiile Dâmboviţei la Sud de Bucureşti, aşezate în stufârie. Tot o formă asămănătoare de coteţe aşezate în zig-zag se fac şi se aşează de-a curmeziş peste gârle în Moldova de sus; acestea! se numesc acolo Coteţe ţăsute şi se deosebesc de cele dela Dârabo-viţa numai prin forma ochiurilor (a burdufurilor), care acolo e forma obicinuită—de boabă de fasolă—a coteţelor cu 2 aripi. Coteţele se mai fac în râuri iarna pentru a prinde peştele care vine la copcă ca să respire într’o apă mai oxigenată. Astfel pe râul Doamnei se fac copci în ghiaţă ca de 1 m. pătrat şi se aşează în ele coteţe simple Fig. 80. Pescuitul Bacilor cu Ţicle. făcute din nuele de alun, împletite cu teiu ; apoi dela o distanţă oarecare se începe a se bate cu bobicul (vezi Fig. 62, pag. 187) în apă spre a putea astfel speria peştele ca să fugă la coteţe. 2. Ţiclele. Acestea sunt nişte nuele scurte şi despicate la vârf (Fig. 80), în cari se pun vrăbii fripte, oase de pastramâ, etc. Racii cărora le place foarte mult 173 aceastA. hrană — atraşi de mirosul de friptură vin sa mănânce, iar pescarul care stă pe mal şi vede la lumina unei facilii, iea ţicla de coadă şi o scoate repede afară punând mâna pe rac. Cu modul acesta ţăranii prind în diferite părţi din nordul Moldovei şi în Bucovina cantităţi destul de mari de raci pe sub malurile râurilor. 3. Ceaunul. Ceaunul sau orice altă oală (Pig. 81) se leagă Cu o sfoară de toartă si se scufundă în apă, umplut cu pietre şi cu bucăţi de mămăligă. Peştele vine atras de mămăligă, pe care o vede la lumina fachiei, şi Fiff. 81. Pescuitul cu Ceaunul. Intră în ceaun Ia mâncare; atunci omul, care vede de pe mal când a intrat peştele, trage oala de sfoară în sus. Peştele îndată ce simte mişcarea caută a se ascunde sub pietrele din oală, însă tocmai aici este prins mai cu uşurinţă. Acesta este un mijloc de a pescui respândit şi prin alte teri, aşa pescarii din Mediterana prind noaptea cu oala şi cu lumina caracatiţele de pe fundul mării. 174 4. Pescuitul sub ghiaţă In afară de mijloacele descrise de prins peştele în timpul iernii, fie cu ostia la copce (Produf, Produv şi Produşcâ în Moldova, şi Burduf in Transilvania), fie cu coşurile, în cari se iea ghiaţa sfărâmată lăsată înadins în cobce ca să se amestece cu ea peştele care vine să respire apă curată, sau fie cu coteţele cum s’a descris mai sus, se mai întrebuinţează în râuri alte mijloace de pescuit foarte interesante şi foarte ingenioase cu cari se scot de odată cantităţi mari de peşte. a) Produfurile. In Bucovina şi în Nordul Moldovei pe râurile Suceava, Moldova, Şiret, etc., se face un fel de pescuit foarte interesant «pe sub ghiaţă n la care ieau parte, ca la o clacă, toţi ţăranii din sat; acesta e pescuitul cu produfurile (Fig. 82). Se caută mai întâiu pe cursul râului, puţin în sus dela un cot, un Ioc unde apa-i adâncă şi se face un şanţ mare în ghiaţă, care trece dela un mal la altul. In acest şanţ se pune o plasă lungă (voloc sau mreajă) care închide până la fund toată apa de-a curmezişul. Apoi, dela o distanţă mare dela vale pornesc oamenii cu topoarele —topoare speciale cu gâtul lung — şi fac o linie, iarâş transversală dela un mal la altul, de mici cobci numai cât încape în ele o prăjină. Cei cu topoarele pornesc apoi înainte, şi la o oarecare distanţă fac o a doua linie de cobci ş. a. m. d. Pe urma lor vine o a doua serie de oameni cu prăjini lungi şi cu «stiulbucuri» cari bat apa până în fund şi sperie poştele «ca să fugă spre Zaton»; când sunt gata cu acestea, ei pleacă înainte la deal pe cealaltă linie de cobci, iar cei cu topoarele încep a săpa o a treia linie; şi aşa se urmează mai departe până se ajunge In cot unde e aşezată plasa şi «peştele se bagă în Zaton». In apropiere de locul unde s’a închis cu plasa se fac apoi două «ui trei cobci mari în cari se pescueşte cu crâsnicele. Peştele îngrămădin-du-se aici, acestea prind foarte repede şi cantităţi mari. aşa că se scot câte odată chiar câte 2 — 8 căruţe pline de peşte. Ţăranii din sat vin cu toţii, ca la clacă, să iea parte la acest fel de prinsoare şi să-şi facă provizie de peşte, pe care-1 sărează şi-l ţin pe iarnă. b) Vânarea sub ghiaţă cu ostreţe. Acest mod de pescuit se practică mult pe Olt lângă Slatina, El se aseamănă foarte mult cu produfurile din Moldova şi Bucovina şi se Fig. 83. Pescuitul cu Produfurile pe râul Suceava. 17(3 deosebeşte numai prin aceea că, în loc de plasă sau Mreajă, închide se face aici cu ostreţe. Ostreţele sunt făcute din nuele de salcie împletite cu trei legături (trei sboiuri) de teiu sau de sârmă. In sus se fac copci multe ca la produfuri, iar lângă leasă se fac trei copci mari în cari se pescueşte cu Scărţase (numele din localitate pentru cristale). Se prinde: scobar, somn, crap, ştiucă, soreaţă, boulean (Aspiusrapax), ţipar şi mihalţ. Acest sistem de pescuit iarna pe sub ghiaţă se întrebuinţează mai pe la toate celelalte râuri mai mari din Muntenia unde este apă suficientă. PARTEA III. DUNĂREA ŞI /AAREA NEAGRA. In capitolul precedent, studiind pescuitul din râurile si păraele noastre, ne a interesat mai cu seamă primitivitatea şi forma adeseori cu totul originală a instrumentelor de pescuit, atât de importante din punctul de vedere al etnografiei poporului nostru. Noi am văzut cum poporul nostru, cu toată importanţa economică astăzi încă relativ mică a pescăriei din acele ape, se îndeletniceşte totuş cu o mare pasiune cu pescuitul şi cum el cu multă, râvnă a observat şi studiat vieaţa şi obiceiurile tuturor speciilor de peşti, dela apele cele mai neînsemnate din văile Carpaţilor până în şesuri, spre a-şi face instrumente—în mare parte cu totul originale, şi pe cât de primitive pe atât de ingenioase — pentru a putea prinde mai cu uşurinţă peştele. Astfel fiind, de sigur, la Fig. 83. Jurilofca, un sat de pescari, de pe lacul Ilazini. ele ape pescuitul nu poate fi decât rareori o meserie care sa ocupe treaga activitate a unui om şi să creeze o clasă specială de pescari, X /?. — Publ. Mamachl. VIII. Antipa, Pescuitul. 18 178 ci este mai mult numai o ocupaţiune secundară şi o distracţie foarte; plăcută şi favorită chiar a populaţiunilor riverane. Nu tot astfel este însă la Dunăre, la mare şi la partea de jos a râurilor mari. Aici, peştele fiind în mare abundenţă, pescuitul este o oca-paţiune foarte rentabilă, cu munca căreia se îndeletniceşte o foarte numeroasă parte din populaţia riverană. Sunt multe zeci de mii de suflete din satele mărginaşe Dunărei şi bălţilor ei — sate mari locuite numai de pescari —cari îşi câştigă vieaţa numai din pescărie şi industriile Fig. 83 bis. O stradă din Jurilofca, în faţa Cherhanalelor; sus pe deal, în satului, casa administraţiei pescăriilor. mijlocul i ei accesorii. (Figurile 83, 83 bis, 84, 85, 86, 87 şi 88 arată o serie de vederi din diferite sate mari pescăreşti de pe malurile Dunărei precum şi o serie de tipuri de pescari din diferitele regiuni). La Dunăre şi la mare dar, pe lângă forma şi varietatea instrumentelor ne va interesă mai cu seamă să cunoaştem modul şi tehnica cum s&3 exploatează unul din cele mai mari izvoare de bogăţie ale ţerii, care luase în ultimul timp o mare desvoltare şi care este capabil încă de o şi mai mare desvoltare în viitor. Pe de altă parte, ne va mai interesa să cunoaştem cât mai de aproape şi vieaţa cu totul specifică şi originală pe care o duce o parte atât de însemnată a populaţiunii noastre, care trăeşte în permanenţă în regiunea pescăriilor dela Dunăre şi Marea 179 _grâ şi se ocupă în permanenţă câştigându-şi vieaţa—numai cu exploata lor, Ceeace face marea bogăţie de peşte a basmului apelor Dunărei inferioare, este pe de o parte enorma cantitate de apă ce o avem aici şi întinsele suprafeţe pe cari ea le acopere, iar pe de altă parte sunt condiţiunile biologice extrem de favorabile, cari înlesnesc creşterea şi îmmulţirea numeroaselor specii de peşte ce trăesc în aceste ape. O descriere a pescăriilor şi pescuitului de aci cere dar să fie precedată, atât de o scurtă schiţare a condiţiunilor generale hidrografice, cât şi, mai cu seamă, de o descriere mai amănunţită a condiţiunilor biologice generale din basinul Dunărei de jos cu porţiunea de mare care udă coastele noastre. Xumai pe baza unor astfel de cunoştinţe vom fi în stare să înţelegem, pig, 84. 0 grupă de pescari din satul Ghizdăreşti cu lotcile lor la malul Dunărei. pe de o parte, cari sunt factorii naturali de cari depinde puterea de producţie a acestor pescării—şi deci ne vom putea da cont de mijloacele de a-i influenţii pentru a spori această putere de producţie—, iar pe de aliii parte vom putea mai bine înţelege care este adevăratul rost al sistemelor de exploatare întrebuinţate şi al deferitelor mijloace şi instrumente de prinderea peştelui, pe cari urmează să le descriem aci. Intru cât priveşte insă felul de vieaţă al populaţiunii de pescari cari irăesc în aceste regiuni — e vorba de vieaţa locuitorilor de pe o supra- 180 laţii egală aproape cu l/u din suprafaţa totală a ţerii —îl voiu descrie la urmă intram capitol aparte, schiţând în scurt condiţiunile speciale de vieaţă din aceste regiuni şi modul cum aceşti oameni au putut să se acomodeze lor, pentru ca prin muncă şi inteligenţă să ajungă a le domină. Cum însă o simplă descriere — căreia cadrul general al acestei lucrări nici nu-mi permite să-i dau decât o întindere foarte mică -- nu poate ii suficientă spre a da o idee reală de o regiune atât de intinsă şi de o vieaţă atât de diferită de cea din restul ţerii, am fost nevoit ca partea aceasta a lucrării de faţă, care tratează pescăriele dela Dunăre şi Marea Neagră, s'o înzestrez cu un număr mult mai mare de ilustraţiuni decât am făcut-o la părţile precedente.— Pe lângă desemnele dar ale uneltelor de pescuit, aici am mai adăogit şi o întreagă serie de fotografii caracteristice, cari pe lângă că pun în evidenţă modul de întrebuinţare a diferitelor instrumente, mai au tot odată menirea de a da o idee şi de condiţiunile naturale din aceste regiuni, arătând felul de vieaţă al pescarilor de aici. Aceste fotografii dar (planşe fototipice şi autotipii) nu urmăresc numai scopul de a explică părţile din text unde sunt citate, ci ele prin aceasta completează în acelaş timp chiar textul, şi ca atare trebuesc studiate cu deamănuntul. A. hidrografia generală a dunărei inferioare CAP. I. REGI/AUL NATURAL AL APELOR DUNĂREI. i'â pe diferite porţiuni ea este divizată în mai multe braţe mari ca Plosca, Borcea, Măcin, braţele Deltei, etc.,—cari adunate la un loc dau lncft o lungime de canal principal de vreo 200—300 km. Lăţimea canalului Dunărei noastre variind între 500—1000 m., vedem Dunărea, dela intrarea ei în ţară la Vârciorova până la Gura Chiliei zisă Stari-Stambul, care formează frontiera noastră cu Rusia, per curge teritoriul nostru pe o lungime de aproape 1000 km., fără a mai contă Fig. 85. Case de ale pescarilor din Turtucaia. \ 182 Fig. 86. O grupă, de pescari Români din Turtucaia. Dunărea inferioară însă mai are pe marginile ei şi o zonă inundabilii foarte largă, în care se revarsă apele ei în creştere, şi care reprezenta albia ei majoră. Această zonă inundabilă, zisă Balta sau Lunca Dunărei', reprezenta şi ea o suprafaţă de peste 930.000 hectare. Din aceasta, o bună parte este acoperită cu bălţi permanente (432.187 hectare), iar restul de aproape 500.000 hectare este teren inundabil care se acopere cu apă numai în timpul revărsărilor. Vedem dar ce suprafeţe enorme acoperite de apă avem aci, în cari pot creşte şi să se îmmul-ţească peştii. Dar nu numai suprafaţa ci şi cantităţile de apă ce le avem aci sunt cu totul considerabile, ba chiar neîntrecute de nici un alt fluviu din Europa. Deşi, după lungimea ei totală (2.860 km.) şi după suprafaţa de teren Fig. 87. O grupă de pescari lipoveni din Jurilofca, că numai albia sa propriu zisă adică albia minoră reprezenta o suprafaţă de apă foarte importanta şi cu adâncimi considerabile ajungând la 20 şi chiar 40 m. pe unele locuri. pe care o drenează (817.000 km. p.), Dunărea e numai al doilea fluviu iutii mare din Europa—fiind întrecută cu mult de Volga, care r~“ are o lungime totală de 3.690 km. si drenează o suprafaţa de 1,458.922 km. p. — totuş prin debitul ei maxim, care s'a urcat în 1897 la 35.000 m. c./ sec., ea întrece cu mult pe Volga, care nu a ajuns ca debit maxim decât la 24.000 in. c./sec., (vezi Hartley, Les voies navigables de'VEurope, London 1885). La Mississipi debitul maxim se urcă la 42.000 m. c./sec., iar la Nil numai la 14.000 m. c. şi la Rhin abia la 9.650 m. c./sec.. Lucrul ne devine explicabil când ne uităm pe o hartă pluviometrică şi vedem cum pe regiunea din care se alimentează basinul inferior al Volgei Fi^ 87 bis’ 2 Pescari UPoveni din J.uril°fc^ ... ,. .„ , . (cu cizme impermeabile cu cari intră m baltă), cantitateamedieanualade ploaie Fig. 88. St. Gheorghe (Catârleţ). Unul din cele mai mari sate de pescari dela Gurile Dunărei. 184 ce cade e sub 30 cm., iar pe regiunea basinului ei superior numai între 30 şi 00 cm.; Dunărea din potrivă se alimentează, în cea mai marc parte, din regiuni unde cantitatea de ploaie ce cade anual este intre 60 şi 100 cm., iar în munţi între 100 şi 150 cm., ba chiar în unele părţi trecând de 150 cm. anual. Mai mult încă, dacă comparăm pe o hartă orogralică basinul Volgei cu basinul Dunărei, vedem că, pe când acolo pantele sunt mai lente, în basinul Dunărei ele sunt mai repezi, aşa că aici apa căzută sub formă de ploi, etc. se scurge mai repede—şi deci mai în întregime—în albia fluviului, pe când acolo se pierde în mare parte prin evaporaţie şi infiltraţie. La apele joase debitul Dunărei scade foarte mult, putând ajunge, când apele se scoboară până la etiaj, la un debit minimt numai de 2.000 m. c./sec. După cum se vede dar, diferinţele între apele joase şi apele crescuk la Dunăre sunt foarte mari, căci ea nu are — ca alte fluvii — lacuri regulatoare în regiunea muntoasă; de aceea tocmai nevoia pentru dânsa de a avea o zonă inundabilă atât de imensă pe cursul ei inferior, care să-i primească plusul mare de ape până la putinţa scurgerii lor încetul cu încetul spre mare. Pentru a da o idee de capacitatea de îmmayazinare a acestei zone inundabile, voiu spune numai că, după calculele d-lui Inginer Vidraşcu, întreaga regiune inundabilă a Dunărei de pe teritoriul nostru — cu o suprafaţă totală de 930.000 hectare — se află acoperită în 1897 cu o cantitate de apă de [teste 24 miliarde de m. c. de apă. Singură insula Brăilei are o capacitate de îminagazinare de 5.234 miliarde m. c. apă, într'un an de ape mari ca 1897. Nivelul maxim în aceste epoce poate creşte deasupra etiajului (în 1897) până la 8.66 m. la T.-Severin, 8 m. la Zimnicea, 7 in. la Brăila, 6.44 la Galaţi, 4.77 la Tulcea etc., (a se vedeâ pentru aceasta tabela 1, pag. 24—25 din lucrarea mea despre Regiunea inundabilă a Dunărei, ediţia română). Debitul mediu anual al Dunărei, în medie de 25 ani dela 1887—1911, este, după calculele făcute de serviciul tehnic al Comisiunii europene a Dunărei, de 253.000 pic. cub. sec., adică de 7.230 m. c./sec., ceeace face pe an, în mijlocie, o cantitate de apă care se varsă în mare de 228 miliarde m. c., variind între 143.237 miliarde m. c. în 1887 şi 341.850 miliarde m. c. în 1871; aceasta înseamnă că prin Dunăre curge într’un an o cantitate de apă cu care s’ar putea acoperi întreaga suprafaţă a României cu o pătură de apă aproape de 2 m. adâncime. 185 Din debitul mediu de 7.23U in. c./sec., cea mai mare parte din apă provine din afluenţii din sus (Tisa, Sava, Urava, etc.); râurile noastre după evaluaţiile d-lui Inginer G. Balş (1) aduc numai o contribuţiune relativ mică, şi anume: Jiul 80 in. c./sec., Oltul 160 m. c./sec., Argeşul 8 m. c./sec., Ialomiţa 70 m. c./sec., Şiretul 300 m. c./sec., Prutul 150 m. c./sec., la cari mai adăogând pentru râurile bulgăreşti încă o medie de 250 m. c./sec. avem în total o medie de 1300 m. c./sec., pentru debitul afluenţilor Dunărei inferioare. Fanta şi viteza curentului. Pantele Dunărei în regiunea noastră sunt foarte dulci. In afară de porţiunea cataractelor — unde între Vărciorova şi Severin avem pentru o distanţă de vreo 20 km. o dife-rinţa de nivel de 8 m.—încolo panta scade din ce în ce, căci pe o distanţă de 931 km. dela T.-Severin la Sulina avem o pantă totală abia de 34 m. Dela Severin la Calafat avem în mijlociu 64 mm/km., dela Calafat la Silistra între 40—55 mm/km.; şi aceasta merge tot scăzând mereu cu cât ne apropiem mai mult de guri, ajungând de 9 mm/km. între Brăila-Galaţi şi de 4 mm/km. între Galaţi-Sulina. Potrivit cu pantele este însă şi curentul foarte încet. Astfel viteza curentului, măsurată în faţa Isaccei la apele cele mai mari din 1897, s’a urcat la 2 m/sec., iar la apele mici ea este numai de 0,31 m/sec. Tocmai acest curent slab însă — după cum se va vedea în urmă — are o mare influenţă asupra faunei şi în special a bogăţiei peştelui din apele acestui fluviu. Aluviunile. De o mare importanţă de asemenea, pentru chestiunile ce ne interesează pe noi, este să cunoaştem aluviunile ce le aduce în sus-pensiune apa şi le depune în aceste regiuni. Este important, deoarece pe de o parte calitatea apei — şi deci condiţiunile de existenţă ale organismelor ce trăesc aci — sunt influenţate în mod particular de cantitatea de aluviuni aflată în suspensiune; iar pe de altă parte fiindcă natura fundului acestor ape, care de asemenea are o foarte mare influenţă asupra vieţuitoarelor din ele, depinde şi ea în mare parte de cantitatea aluviunilor aduse şi depuse pe fund. In adevăr se ştie că, în timpul creşterilor ei, apa Dunărei este încărcată cu cantităţi mari de materii solide — minerale şi organice — pe cari le aduce în suspensiune. Cu cât curentul e mai mare, cu atât apa e mai turbure, aşa că «frumoasa Dunăre albastră» a poeţilor în realitate are în aceste epoce o apă galbenă foarte necurată. Materiile aduse in suspensiune, parte le revarsă în zona inundabilă, înălţând fundurile bălţilor şi fertilizând câmpurile ei, parte le duce la mare formând barele 1 (1) G. Bal:*, 0 evaluare a volumului du apă al râurilor din HonuXniu, Hui. soc. l’olitchnice, Bucureşti 1905. 186 din fata gurilor, iar parte le depune în propria ei albie minoră, cari apar apoi ca bancuri periculoase navigaţiunii. in timpul apelor mici, când curentul e slab, apa e cu mult mai curată şi coloarea galbenă poate dispărea chiar cu totul. In adevăr, din observaţiunile sistematice şi consecutive făcute de Serviciul tehnic al Comisiunii Europene al Dunărei, noi ştim că greutatea aluviunilor aduse în suspensiune de apele Dunărei poate varia între maximum—observat în 1911—de 3 kgr. 257 grame la metrul cub de apă, pană la minimul — observat în epoca apelor joase din 1880 — de 0.002 gv. la m. c. de apă. in total din observaţiunile pe 25 ani consecutivi (dela 1887—1911) rezultă că Dunărea aduce şi depune la mare, în medie, o cantitate de 75.000.000 tone de aluviuni pe an, ceeace însemnează o cantitate cu care s’ar putea acoperi întreaga suprafaţă a României cu o pătură de mâl aproape de 1/2 centimetru de groasă; maximul a fost în 1871 de 154 milioane de tone. Calculat pe metri cubi de apă, media aluviunilor pe aceşti 25 de ani este de 0,211 kgr. pe metrul cub Variaţiunile nivelului Dunărei şi revărsările apelor ei. De sigur însă că din punctul de vedere al studiului pescăriilor, partea care ne interesează mai mult din regimul natural al Dunărei o constitue creşterile şi descreşterile periodica ale apelor ei precum, şi raporturile dintre acestea şi zona inundabilă a fluviului. In cartea mea despre Regiunea inundabilă a Dunărei am tratat foarte pe larg această chestiune, dând şi mai multe tabele în cari arătam pentru o serie de ani înălţimile maxime la cari s’au ridicat creşterile, durata apelor mari, epocele in cari s’au făcut revărsările anuale, etc., precum şi înălţimile deasupra etiajului a diferitelor părţi ale terenului din zona inundabilă. Printre serie de profiluri longitudinale şi transversale am arătat apoi, pentru fiecare porţiune din această zonă, relieful ei, spre a ne putea astfel da seama de influenţa creşterilor Dunărei asupra luncii şi de modul cum se fac revărsările în bălţi şi pe terenurile inundabile. Nu voiu mai reveni dar aci asupra tuturor detaliilor arătate acolo, ci mă voiu mărgini numai a recapitula în scurt următoarele: Nivelul Dunărei este supus în fiecare an la creşteri şi descreşteri periodice. Creşterile principale sunt creşterile mari de primăvară, provenite din ploile de primăvară şi mai cu seamă din topirea zăpezilor de pe munţi (Carpaţi şi Alpi); ele încep de obiceiu prin Martie şi ţin până pe la începutul lui Iulie. Pe la Septemvrie apoi începe epoca apelor joase, când nivelul scade până la etiaj. 187 După cum am văzut, în timpul apelor joase debitul Dunărei poate «cădea până la 2000 m. c. pe secundă cu o viteză a curentului numai de 0,31 m. pe secundă, iar în timpul apelor mari el poate creşte (în 1897) până la 35.000 m. c./sec. cu o viteză de 2 m. pe secundă. Această creştere a debitului Dunărei are ca efect o înălţare a nivelului ei, care se [toate urcă în partea ei superioară (la Turnu Severin) până la 8,5 m. şi în partea ei inferioară (la Galaţi) până la 6,5 ni. deasupra etiajului. Deoarece însă înălţimea malurilor deasupra etiajului în aceste regiuni— Severin - Gura Prutului — variază numai între 4—5 m., de aceea această cantitate de apă provenită din creşterile fluviului începe a se revărsă peste maluri, umplând mai întâiu bălţile şi apoi acoperind părţi din ce in ce mai întinse din terenul inundabil. (Fig. 89 dă un tablou foarte caracteristic de întinderea inundaţiei în Halta Brăilei: casa făcută pe piloţi a unui agent al pescăriilor de acolo, deşi aşezatăpe un grind mai înalt, a fost cuprinsă încetul cu încetul din toate părţile de apele mari, încât nu i-au mai rămas decât câţiva metri pătraţi de uscat pe care s’au refugiat, ca pe Corabia lui Noe, toate paserile şi animalele domestice cari compun avutul său). Modul cum se tac revărsările asupra regiunii inundabile, întinderea pe care o ieau ele şi durata lor sunt de cea mai mare importanţă pentru Kig. 89. Din efectele inundaţiei din 1913 în Balta Brăilei. producţiunea anuală a pescăriilor din acesie ape. In cartea mea despre regiunea inundabilă a Dunărei am tratat pe larg şi această chestiune şi am ajuns a stabili legea fundamentală că: Producţiunea anuală a pescăriilor Dunărei este direct proporţională cu suprafaţa inundată şi cu durata revărsărilor apelor fluviului. îngheţul şi 2ăpoarele. De un deosebit interes pentru chestiunile de cari ne vom ocupă aici, şi mai cu seamă pentru- pai’tea biologică, es' şi faptul că iarna apele Dunărei îngheaţă în cei mai mulţi ani. In albi propriu zisă apa îngheaţă cu totul numai în iernile când frigul e foart Fig. ‘JO. Dunărea îngheţată complet în faţa Turtucaiei la Fevruarie 1014, Pescarii întrebuinţează lotcile ca sănii. mare şi apele sunt mai scăzute; în celelalte ierni însă, şi mai cu seamă când apele sunt crescute, îngheţurile sunt numai parţiale sau câte odată se reduc chiar numai la scurgere de sloiuri. (Fig. 90 şi Fig. 91 arată Dunărea îngheţată peste tot la Turtucaia şi la Cernavoda; Fig. 92 arată Dunărea îngheţată parţial, iar Fig. 93 arată Dunărea acoperită cu sloi). In bălţile Dunărei însă apa îngheaţă peste tot în fiecare iarnă, iar în acelea cari au apă puţină —ca d. ex. în Japşe şi în Ghiolurile de faţă sau în unele din bălţile permanente, în anii când apele Dunărei nu s’au revărsat în ele şi au rămas foarte scăzute — adeseori se întâmplă că apa 'wr ;‘r 1 i— ■r*mgfK 189 îngheaţă pană în fund, ceeace cauzează de multe ori o mare mortalitate a peştelui din ele. Mai interesant însă decât îngheţul este la Dunăre dezgheţul; foarte adeseori se întâmplă că — lie din cauza schimbării temperaturii mai timpurii, fie din cauza apelor mari cari saltă ghiaţa şi o rupe în bucăţi— desgheţul începe mai întâiu din susul Dunărei; sloii, pornind atunci eu putere la vale, dau de porţiuni încă îngheţate şi se îngrămădesc aci iu cantităţi aşa mari, încălecându-se unii peste alţii, încât formează pe la coturi adevărate ziduri cari barează întregul fluviu şi provoacă o enormă urcare a nivelului apelor — adeseori cu mult mai mare decât chiar cele Fig. 91. Dunărea îngheţată complet la 21/1 914 în faţa Cernavodei. Pescarii îşi pun lotcile pe roate şi trec Dunărea. mai înalte ape cunoscute din creşterile de primăvară. — Aceste creşteri, numite Zăpoare produc atunci pe suprafeţe întinse ale bălţii revărsări mari, ducând cu ele sloiuri enorme cari distrug totul ce găsesc în calea lor; păduri întregi rle sălcii sunt rupte de blocurile de ghiaţă şi pocnetul lor se aude dela distanţe mari ca împuşcături de tunuri. Zăporul dela baltă e în adevăr unul din spectacolele cele mai fioroase şi mai măreţe ale naturii. Aceste revărsări timpurii însă, deşi numai accidentale şi parţiale, schimbă adeseori cu totul condiţiunile biologice normale din baltă şi pot avei şi ele o influenţă considerabilă asupra producţiunii pescăriei de aci. CAP. II. CONSTITUŢIUNEA BASINULUI APELOR DUNĂREI. După cum am arătat mai sus şi după cum am descris pe larg în lucrarea mea despre regiunea inundabilă, basinul apelor Dunărei (1) este compus din 2 părţi distincte şi anume: 1) Albia propriii zisă sau Albia minoră, prin care se scurg apele fluviului când sunt în starea lor normală, limitate între cele 2 maluri; şi 2) Balta sau Albia majoră, adică Kig. 92. Dunărea la Olteniţa îngheţată parţial. Pescarii (lupă ce au tras lotca pe ghiaţă ca sania, dând de apă limpede se sue întrânsa şi o poartă cu lopeţile. acele întinse suprafeţe de terenuri peste cari se revarsă apele fluviului când sunt în epoeele de creştere a nivelului lor. Atât una cât şi alta din aceste 2 părţi fundamentale cari constituesc basinul apelor Dunărei, adică albia cea mare, nu au însă fundul lor uniform, ci el este cu un relief mai mult sau mai puţin pronunţat. Aceste reliefuri dau fundului forme foarte variate, aşa că, acoperite cu apă, ele iii ln lucrarea de faţa, ori de câte ori se vorbeşte de basinul l)un&rei, se înţelege mimai basinul propriu zis, menit n cuprinde apele fluviului in creşterile lor cele mai mari, şi nici decum nu e vorba de basin in Înţelesul pe care 11 dau geologii şi geografii acestui cuvânt. 101 conslituesc tot felul de basine rnai mici, în cari cottdiţiuuile hidrografice__ şi deci şi condiţiunile de vieaţâ pentru organismele ce trfiese în ele—j>ot fi cu totul diferite. In unele din acestea curentul e foarte puternic, în altele foarte slab, în unele fundul e adânc, în altele foarte ridicat, unele sunt în permanenţă sub apă, altele numai periodic ş. a. in. d. Deoarece, pe de o parte eondiţiunile în cari se pot depune în fiecare din aceste părţi aluviunile aduse de apele Dunărei sunt diferite, iar pe de altă parte, deoarece şi putinţa vegetaţiunii de a se desvolt;) în ele variază, de aceea şi aspectul exterior al acestor diferite părţi din ba-sinul Dunărei e adeseori diferit: unele părţi ne apar ca un canal cu apă curgătoare, altele ca lacuri, prunduri, zăvoaie sau ostroave, altele ca bălţi, mlaştine sau stufuri, altele ca câmpii inundate ş. a. m. d. Din punctul de vedere biologic însă, toate aceste diferite părţi ale albiei mari a Dunărei au o foarte mare importanţă, căci fiecare din ele prezentând alte condiţiuni de vieaţă, creşterea şi îmmulţirea diferitelor specii de peşti în ele pe de o parte, şi prinderea lor pe de alta, este cu totul diferită. Tocmai de aceea dar, pentru studiul de faţă, e de cea mai mare importanţă să desfacem întregul basin al apelor Dunărei în diferitele unităţi din cari e compus el şi să le studiem pe fiecare în parte, atât din punctul de vedere hidrografic cât şi din cel biologic. Fjg. 93. Dunărea acoperită cu sloi de ghiaţă la Tulcen. 192 1. Albia minoră sau Albia propriu zisă. Iu albie f actorul determinant e de sigur curentul şi acesta variază -J§ cum s’a arătat mai sus — după pantă. Pe tot lungul Dunărei noastre panta cea mai mare e în regiunea Cataractelor, între Vârciorova şi Se-verin, umle pentru o distanţă numai de 20 km. avem o diferinţă de nivel de 8 m.; şi aicea însă curentul apei nu e deopotrivă, ci între diferitele porţiuni cu apă repede, din distanţă în distanţă, avem aşâ zisele vaduri eu apă lină. Astfel pe Dunărea Mehedinţului sunt 7 vaduri principale: Vadul Virului la Cataracte, Vadul Călugărului, Vadul Severinului. Vadul Hinovei, Vadul dela Crivina, Vadul dela gârla mare şi Vadul dela Salcea. Fireşte condiţiunile biologice în părţile cu curent repede sunt cu totul diferite de cele din Vaduri şi la descrierea pescuitului vom avei a face o distincţie între unele şi altele. De aici încolo, pe tot lungul Dunărei, curentul merge micşorându-se — după pantă — tot mai mult până în regiunea Deltei; după cum s’a arătat mai sus însă, aceasta fără o mare diferinţă şi fără de a influenţii în mod general prea mult asupra condiţiunilor biologice. Dacă însă în mod general, pe tot lungul Dunărei noastre, panta mi variază prea mult şi curentul («scursoarea») îşi urmează drumul său cu o viteză mai mult sau mai puţin uniformă pe Matca (Thalwegjl albiei — variabilă şi ea—, apoi deoparte şi de alta a mateei lucrurilese schimbă. Aici activitatea apei, de a spălă fundul într’o parte şi de a depune în alta, este diferită, şi de aceea fundul îşi capătă acel relief variat. In unele locuri avem Cazane (la Porţile de fier, în piatră), in altele Gropi (numite de lipovenii din Deltă «Ibris»), apoi Praguri — adică bancuri în adâncime, —cari uneori se ridică mai sus ca «bancuri de potmol» sau «de nisip», şi apoi acestea pot deveni mai mult sau mai puţin aparente, transformându-se — după înălţimea lor — în Prunduri, Chiciuri, Păcuie şi Ostroave cu vegetaţie pe ele. La capetele ostroavelor, hi prelungirea lor, se formează adunături de nisip numite Dorucuri— ca de ex. Dorucul cusutului din jos de Turtucaia — cari sunt locurile unde se adună Niset.ru 1 şi Morunul. Ostroavele cresc şi se lungesc şi, dacă sunt lângă mal, formează între ele câte un braţ lung de Dunăre cu o adâncime mal mică, numit 7A-toacă. Dacă potmolirea acestui nou braţ, sau a unui braţ format între 2 ostroave, merge mai departe, aşa că el se astupă la unul din capetele sale, atunci se formează un Zăton. Câte odată însă ostrovul se alipeşte de mal, făcând parte din el, iar braţul persistă ca un braţ lateral al Dunărei care trece prin luncă, numit o Verigă sau, dacă e mai mare, o Dunărică sau Dunăriţă. Câte odată aceste formaţiuni de ostroave cu braţe puţin adânci între ele — numai nişte adâncituri pe nisip — se petrec sub apă fără să le vedem şi devin aparente numai când apele sunt cu totul scăzute; aceste iâncituri pe nisip se numesc Zavăle. După cum merge scursoarea apei, malurile au şi ele forme diferite. cu adâncimi diferite sub ele şi cu condiţiuni biologice diferite. Acolo unde curentul repede («în cursoare") loveşte într’un mal înalt sul) care sunt adâncimi mari, se nurneşte Potmol (Turtucaia, Podmol la Ruşi sau Iar) şi acestea sunt locurile de iernat ale peştilor mari migratori; în partea convexă însă a unui Cot de Dunăre, unde apa depune mâl şi adâncimile sunt mici, malul—dacă creşte şi puţină vegetaţie pe el şi se acopere cu apă la cea inai mică creştere—se zice Intimară («Ples»la Ruşii din Deltă), şi aici sunt locurile cele mai bune de hrană şi de reproducere pentru peştii Ciprinoizi din albie, etc. Dacă însă e un fund Fig 94. 0 «Ruptură» în malul Dunărei. In faţă un «Chipcelar». nisipos cu apă mică şi cu o înclinaţie foarte lentă, atunci se zice lleniş sau Reni, iar când pe acesta începe a creşte şi lăstar tânăr de salcie, ii zice Reniş de sălcii. In unele locuri sunt în maluri nişte intrături cari formează nişte depresiuni naturale numite Rupturi (Fig. 94), pe unde apa pătrunde pe liiucă şi în cari organismele găsesc de asemenea locuri cu apă liniştita. Uneori pe malurile Dunărei sau Ostroavelor sunt Păduri—Zăvoae — iar rădăcinile arborilor de pe mal dau în Dunăre, şi acestea formează locuri adăpostite şi cu o bogată inicrofaună acuatică, care este o bună hrană pentru peşti. A. R. — Publ. Adamachi. VI//. Antipa, Pescuitul 13 Scurgerea apei poate merge drept înainte, urinând matca; poate insa formă şi diferite curente circulare, cari după intensitatea lor şi distantele pe cari se întind poartă diferite nume: Vârtej (Turtucaia), .S’/oi* (la Cataractele dela Vârciorova), Ana for, Otmet şi Ciovrântie. Aceste J din urmă — Ciovrântiile — sunt acelea «unde apa face domolealâ şi apoi se întoarce lin de departe înapoi»; raza acestora e foarte mare şi pe ele pescarii le caută pentru pescuitul Somnului. Mai este încă o formă de curente circulare înmiite Ciulniţă sau Bulbucă; când Aflătoarele se repetă unul după altul şi apa curge făcând mereu vârtejuri, atunci se zice că crpa curge în Ciulniţă sau în bulbuc. In toate aceste părţi, cari compun albia propriu zisă a Dunărei, atât condiţiunile hidrografice cât şi cele biologice sunt cu totul altele, şi tocmai aici este importanţa lor cea mare atât din punctul de vedere al biologiei peştilor cât şi al pescuitului, căci diferitele specii de peşti pot găsi în ele, după necesităţile lor, locuri prielnice de hrană şi de reproducţie precum şi adăposturi sau refugii de pericole. 2- Balta Dunărei. Dacă în albia propriu zisă, cu toată uniformitatea ei aparentă, am găsit atâtea părţi distincte din punct de vedere hidrografic, cari con-stituesc tot atâtea medii diferite de traiu pentru peşti şi celelalte organisme, apoi în baltă această diversitate, care aicea e şi mai evidentă, este încă cu mult mai mare. In lucrarea mea despre Regiunea inundabilă a Dunărei, care tocmai este o descriere monografică a acestor regiuni, am arătat că zona inundabilă a acestui fluviu nu este numai un teren plan pe care se întind apele fluviului în creştere şi de pe care se retrag înapoi în albie îndată ce încep a scădea; din contra, micile diferinţe de nivel fac să avem aci o serie de depresiuni mai mari sau mai mici şi de terenuri ceva mai înalte, cari se comportă în mod diferit faţă de creşterile şi descreşterile apelor şi cari constituesc o serie de elemente importante ale albiei majore, având fiecare roluri diferite de îndeplinit şi în producţia peştelui. Unele din aceste depresiuni au suprafeţe întinse şi sunt mai mult sau mai puţin adânci; acestea sunt bălţile mari permanente, numite în Dobrogea Ghioluri, cari stau în comunicaţie permanentă sau temporală cu albia fluviului prin diferite canale naturale, numite: Gârle— dacă sunt permanente şi au apă mare, sau Private, — dacă sunt puţin adânci şi seacă toamna. Bălţile mici izolate, cari nu au privale şi nu-şi pot primeni apa, se numesc Cocioace. In afară de acestea, mai există şi o altă serie de depresiuni mai mici si mai puţin adânci — Ghiolurile de faţă, Bălţile temporale, Japşele, Smârcurile, etc., — cari deşi rămân acoperite cu apă un timp mai îndelungat, totuş seacă adeseori in epocele de secetă, total sau parţial. In fine mai sunt: terenul inundabil propriu sis, care rămâne n-coperit cu apă numai atât timp cât ţin inundaţiile (Fig. 05) si apoi se usucă cu totul servind ca păşune sau chiar Ia arături, şi prind urile cari nu se acoperă do loc cu apă sau numai în timpul creşterilor extraordinare. In afară însă de toate aceste tipuri principale, cari constituesc unităţile din cari se compune <,Balta», mai sunt şi diferite alte depresiuni mai miei cu forme variate, pe cari pescarii noştri le disting sul» nume diferte şi cari tonte au o importanţă mare, atât din punctul de vedere biologic cât si chiar geofizic, căci constituesc şi ele o serie de forme de teren cu caractere bine definite. Astfel se numeşte Intinsnră în baltă, o mică depresiune «care nu ţine apa' sau o potinolitură întinsă lu marginea unei bălţi unde apa e foarte mică (Fig. 96). Un Zăvoi ti e o pădure de baltă, iar partea unde pădurea se răreşte şi pe care după retragerea apelor pot păşunii vitele se numeşte Luncă. Câmpiile întinse de teren inundabil pe cari păşunează vitele se numesc în jud. Brăila Noiane. Fundul bălţilor poate li şi el de mai multe feluri, după natura depunerilor cari se fac pe el, ca: Somol, Niripişte, Seră di $ (NTi- 195 Fig. 95. Terenul inundabil din jurul bălţii Greaca cu Japşele rămase în urma retragerii apelor şi cu gârlele de alimentare a bălţii. 196 sip cu scoici), Ciulineţ sau Muceorniţă — adică un nămol rău mirosi şi foarte adânc provenit din putrefacţiunea plantelor acuatice piu. toare _ şi Coşcove adică nomol vegetal amestecat cu bucăţi de rizome de stuf şi papură în de; Fig. 96. O întinsură pe malul bălţii Călăraşi. In fund se vede leasa. compunere. In afară de acestea mai sunt încă foarte rar acte ristice pentru Baltă toa asociaţiunile deplanteca formează complexe mari în afară de pădurile de sălcii, arini, plopi şi chiar stejari de baltă, ca cele di pădurile de pe nisipurile de-la Letea şi Caraorman—; astfel sunt d. ex. ('Minimurile, Rogosurile, Păpuri-şele, Stuf aria, Plaurul, Prundoa iele, Popănmcele, etc. Despre acestea voia mai aminti însă când voiu trată despre Deltă şi despre pescuitul în stufârii. Modul cum se fac revărsările pe zona inundabilă a Dunărei precum şi modul cum se alimentează cu apă proaspătă din fluviu toate bălţile, jepcele şi celelalte părţi cari compun albia majoră a fluviului, ne interesează dar foarte de aproape, atât din punctul de vedere al cunoaşterii factorilor naturali de cari depinde producţiunea pescăriilor — şi deci şi a găsirii mijloacelor pentru sporirea ei — cât şi din punctul de vedere al pescuitului propriu zis, adică a metoadelor de prinderea peştelui, de care urmează de asemenea să ne ocupăm aci. Dela înălţimea apelor, dela mărimea inundaţiei, dela felul apei ce vine din sus şi dela epoca când se fac revărsările, etc., depinde nu numai cantitatea şi felul producţiei ci şi modul de pescuire precum şi instrumentele întrebuinţate pentru acest scop; căci toţi aceşti factori variind dela un moment la altul şi dela un an la altul, ei modifică condiţiunile naturale de existenţă şi influenţează astfel necontenit asupra biologiei peştilor şi a celorlalte organisme animale şi vegetale cu cari convieţuesc ei în aceste ape. Pentru a putea dar înţelege atât producţiunea cât şi modul cum se face exploatarea pescăriilor dela Dunăre cu bălţile ei precum şi rostul metodelor întrebuinţate pentru prinderea peştelui, trebue de asemenea 197 ca mai Intâiu să cunoaştem de aproape şi să ne dăm bine seama de modul de alimentare a bălţilor şi de rolul şi importanţa diferitelor feluri de gârle. In capitolele 2 şi 3 din citata mea lucrare despre Regiunea inundabila a Dunărei am tratat pe larg această chestiune, aci mă voiu mărgini sa amintesc numai următoarele: Intre Severin şi Gura Prutului, după cum s a arătat mai sus, înălţimea mijlocie a malului Dunărei deasupra etiajului fiind cam de 4—5 in., când apele Dunărei ajung la această cotă, ele se revarsă peste mal şi umplu bălţile, întinzându-se şi peste terenul inundabil; suprafaţa inundata c cu atât mai mare cu cât înălţimea la care ajung creşterile e mai mare, până ce la apele extraordinare întreaga luncă ajunge a fi acoperită cu apă, ca o mare. Malul Dunărei însă, pe toată lungimea sa, are din distanţă în distanţă o serie de crestături mai adânci, cari sunt gurile gârlelor şi ale privatelor, adică ale canalelor naturale ce conduc din bălţile din luncă în Dunăre. Fundul acestor gârle este cu mult mai jos decât nivelul malului Dunărei— in general pentru cele mai multe el ajunge cam la nivelul apelor mijlocii — aşâ că prin aceste gârle apa din Dunăre poate intră în bălţi şi Ie alimentează cu apă proaspătă cu mult înainte ca nivelul fluviului să fi ajuns la cota înălţimii malurilor; şi tot prin aceste gârle se scurge înapoi în fluviu, în epoca descreşterilor, şi plusul de apa din luncă provenit din inundaţie. Prin ajutorul gârlelor dar, bălţile rămân în permanenţa in legătură cu fluviul, aşâ că ele fac parte integrantă din corpul fluviului — fiind o parte a întregului — şi sunt supuse în totul regimului său natural. Gârlele şi privalele introducând apă proaspătă în bălţi şi înălţându-le nivelul, apele lor să întind şi ele tot mai mult, acoperind suprafaţe din ce in ce mai mari din terenul inundabil. Astfel dar tot prin ajutorul gârlelor si ni bălţilor se mai pot alimentă cu apă proaspătă şi bălţile temporale, japşele, ete., precum şi părţile mai joase ale terenului inund abil. „Numai părţile mai înalte ale terenului inundabil şi Grindurile au nevoie, pentru a se acoperi cu apă, ca nivelul în albie să crească până la înălţimea malurilor şi apele să se reverse peste ele. Când nivelul Dunărei scade, apele se retrag mai întâiu de pe grinduri si cir pe părţile mai înalte ale terenului inundabil, cari devin cele dintâi aparente; apoi, încetul cu încetul, ele se retrag în bălţi, scurgându-se de aci prin gârle înapoi în albia fluviului. Cu cât dar un teren are o înălţime mai mică deasupra etiajului fluviului, cu atâta el rămâne mai mult timp acoperit cu apă şi cu atâta serveşte mai mult la producţia peştelui. Asemenea şi bălţile, cu cât nivelul fundului lor este mai jos în raport 198 cu nivelul etiajului fluviului, cu atâta apa rămâne mai mult timp in-trînsele, cu atâta dar ele sunt mai permanente şi contribuesc mai mult la producţia peştelui. In general bălţile de pe malul Dunărei până la gura Prutului au fundul lor puţin mai ridicat decât etiajul fluviului din dreptul lor, şi dacă ele totuş, în perioadele de secetă, rămân pline cu apă fără a se scurge în Dunăre, aceasta se datoreşte mai cu seamă la două fapte: 1. La gura dinspre baltă a fiecărei gârle există câte un prag natural mai ridicat, care împiedecă ca apa din baltă, scăzută până la un oarecare nivel, să se mai poată scurge; şi 2. Cea mai mare parte din bălţile mari permanente din lunca Dunărei, în afară de alimentarea lor periodică cu apă din Dunăre, mai sunt încă alimentate şi cu apă de izvoare, provenite dintr’o pânză de apă subterană ce se scurge, încetul cu încetul din Carpaţi sau din regiunea dealurilor, spre Dunăre. Cu cât ne scoborîm însă mai la vale de gura Prutului, cu atât bălţile permanente încep a deveni tot mai mari şi mai adânci — având nivelul fundului sub etiajul respectiv al Dunărei — iar bălţile temporare şi terenul inundabil devin din ce în ce mai restrânse, până ce ajungem în fine la Deltă, unde e o suprafaţă enormă de bălţi permanente — 370.000 hectare din 430.000 hectare, cât este toată Delta cu lacurile mari litorale — ale căror adâncimi ajung până la 2 m., sub nivelul Mării Negre. O mare parte din aceste bălţi sunt acoperite cu stufârii imense, din cari cele mai multe sunt stufuri plutitoare-—Plaur sau Prundoaie—; o altă parte din aceste bălţi ale Deltei sunt lacuri sărate, stând în legătură de o parte cu Dunărea şi de alta cu Marea, aşa că apa lor prezentă diferite grade de concentraţiune a salinităţii. Modul de alimentare a tuturor acestor bălţi, cu cât ne scoborîm la vale, devine tot mai complicat şi, deşi este de o importanţă capitală atât pentru producţia cât şi pentru exploatarea lor, nu-1 mai descriem aici fiind tratat pe larg în lucrările mele anterioare (1). Din toate acestea vedem dar, că şi partea din basinul apelor Dunărei care compune lunca sau balta este şi ea compusă încă din şi mai multe părţi distincte decât albia, cari toate sunt diferite unele de altele' din punctul de vedere hidrografic şi deci re prezentă şi medii de traiu cu condiţiuni diferite pentru organisme. Aceste condiţiuni hidrografice şi biologice se schimbă şi mai mult încă cu cât ne scoborîm pe cursul Dunărei în jos, până ajungem în regiunea Deltei sale şi a lacurilor mări il Autipa, Regiunea inundabilă a Dunărei, Cap. II. Idem, Câteva probleme ştiinţifice şi economice privitoare la Delta Dunărei, Cap. III. litorale, sau la mare iu faţa gurilor unde se amestecă apele dulci fluviale cu cele sărate maritime. In cele ce urmează dar voiu căută să arăt mai în detaliu pentru fiecare din aceste regiuni şi părţi cari compun basinul apelor Dunărei inferioare in [Hirte: pe de o parte, cari sunt codiţiunile speciale hidrografice şi biologice şi care este natura pescăriei din fiecare din ele, iar pe altă parte care este rolul şi importanţa biologică a fiecăreia din aceste părţi în producţia generală a pescăriilor Dunărei şi cum contribuesc ele, cu toatele la un Ioc, la aceasta. B. I. COND1ŢIUNILE BIOLOGICE ŞI NATURA PESCĂRIILOR DIN DIFERITELE CATEGORII DE APE ALE DUNĂREI ŞI MĂRII NEGRE. După ce am arătat pe scurt care este eonstituţiunea basmului apelor Dunărei inferioare şi care este regimul natural al apelor ei, să căutăm acum, pe aceste baze, să arătăm în linii generale cari sunt condiţiuniie naturale de existenţă şi posibilităţile de vieaţă pe cari aceste ape le oferă organismelor ce trăesc în ele; condiţiuni de existenţă cărora aceste organisme, şi deci şi peştii, au trebuit să se adapteze în mod special, şi pe cari omul a trebuit să le observe de aproape şi să le studieze, pentru a ajunge să cunoască felul de vieaţă al peştilor, şi deci, spre a putea găsi mijloacele şi a inventă sau adapta instrumentele necesare pentru prinderea lor, folosindu-se astfel cât mai bine de această bogăţie naturali Din descrierea dată în capitolul precedent s’a putut vedea, că atât constituţiunea albiei majore a Dunărei cât şi regimul natural al apelor ei—debitul, curentul, oscilaţiunile nivelului, revărsările, aluviunile, etc.—, cari la un loc constituesc totalitatea însuşirilor fizice ale mediului de traiu, prezentă aci, faţă de condiţiuniie naturale din râuri — pe cari le-am schiţat în prima parte a acestei lucrări — o serie de deosebiri esenţiale. Aceste nouă însuşiri fizice ale mediului au o mare influenţă asupra con-diţiunilor generale de existanţă şi oferă vieţii organismelor o nouă serie de avantaje şi posibilităţi de traiu, dându-le putinţă să se îmmulţeasca foarte mult. De de altă parte, cuin s’a văzut tot din descrierea dată în cele precedente, basinul Dunărei nu este uniform, ci se compune din mai multe elemente — albie propriu zisă, gârle, bălţi, japşe, terenuri inundal/ile mai joase sau mai ridicate, stufării, etc. — ; fiecare din aceste elemente având o constituţiune aparte şi fiind influenţate în mod diferit de apele fluviului, condiţiuniie biologice din ele sunt cu desăvârşire diferite unele de altele. Toate aceste părţi însă, cari compun basinul fluviului, stau în strânsă legătură unele cu altele şi vieaţa din una condiţionează vieaţa din celelalte; ele formează dar la un loc un tot organic şi biologia peştilor 201 ce trăesc în ele nu poate ti decât rezultanta influenţei totalităţii condi-ţiutiilor de existenţă din fiecare din aceste părţi asupra lor. In cele ce urmează dar voiu desface pe de o parte mediul de traiu în componentele sale şi voiu căuta să stabilesc condiţiunile generale de existenţă, examinând pentru fiecare din însuşirile fizice ale mediului în parte — debit, curent, revărsări, aluviuni, etc. — influenţa ce o exercită ele asupra desvoltării vieţii din aceste ape, şi deci şi asupra biologiei peştilor din ele; pe de altă parte voiu descompune basinul Dunărei în elementele sale naturale—albie, baltă, gârlă, stufărie, teren inundabil, etc.— si voiu arătă, pentru fiecare din ele, cari sunt condiţiunile speciale de existenţa ce le prezentă şi ce influenţă exercită ele asupra condiţiunilor de vieaţa din întregul basin. Din cele precedente noi am mai văzut încă, că basinul apelor Dunărei de jos, atât din punctul de vedere al constituţiunii sale cât şi din puiuţul de vedere al hidrografici, se poate împărţi în trei porţiuni bine distincte, şi anume : 1. Porţiunea superioară, adică Dunărea cu balta ei dela Porţile de fier până la Ceatalul Tulcei; 2. Porţiunea inferioară, adică Regiunea Deltei şi 3. Regiunea lagunelor sau a marilor lacuri litorale cu apă salmustră. De asemeni şi partea din Marea Neagră, care udă coastele României, mi prezentă în întregime aceleaşi condiţiuni fizice, ci se împarte şi ea din acest punct de vedere în 2 porţiuni bine distincte : 1. Porţiunea dela Nord până la Capul Midia, care este influenţată de apele dulci şi aluviunile aduse de Dunăre şi 2) Porţiunea dela Sud, în care apele dulci aduse de Dunăre nu inai au decât o mică influenţă. Potrivit condiţiunilor fizice diferite, condiţiunile biologice din aceste diverse părţi prezentă şi ele fireşte o serie de deosebiri esenţiale. In expunerea noastră le vom trată dar şi pe acestea în mod separat, punând In evidenţă pentru fiecare condiţiunile speciale biologice. Procedând dar astfel, şi examinând chestiunea din toate aceste puncte de vedere, vom putea ajunge apoi a ne face o idee generală de totalitatea condiţiunilor de existenţă şi de posibilităţile ce le găsesc peştii pentru propăşirea lor în aceste ape, deci de condiţiunile fizice şi biologice de cari depinde producţiunea pescăriilor din întregul basin al Dunărei inferioare si al Mării Negre de lângă coastele României. CAP. I. DEOSEBIRILE DINTRE ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE MEDIULUI DE TRAIU DIN APELE DUNĂREI Şl CELE DIN RÂURIŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA CONDIŢIUNILOR BIOLOGICE GENERALE. După cum s'a văzut din capitolul precedent, condiţiunile fizice din apele Dunărei diferă cu totul de cele din râurile noastre. Dimensiunile şi forma basmului, debitul şi suprafaţa acoperită cu apă, lunca, panta şi forţa curentului, oscilaţiunile nivelului, regularitatea creşterilor şi durata lor, etc., toate acestea sunt aici cu totul altele. Fiecare din aceste însuşiri fizice ale mediului are o influenţă specială asupra condiţiunilor generale de traiu din acest basin şi toate Ia un loc contribuesc a crea un mediu biologic foarte prielnic pentru o enormă desfăşurare a vieţii organismelor, şi deci, şi pentru o mare bogăţie a produeţiunii de peşte a acestor ape. Să vedem dar, în comparaţie cu ceeace am constatat la râuri, care anume este influenţa fiecăreia din aceste însuşiri, cari compun mediul natural, asupra condiţiunilor biologice şi cari sunt avantajele pe cari fiecare din ele le oferă desvoltării şi propăşirii peştilor în basmul Dunărei: 1. Debitul şi suprafaţa. Fireşte, cel mai de căpetenie din toate avantajele ce le prezentă basinul Dunărei vieţuitoarelor — şi deci peştilor — pentru creşterea şi înimulţirea lor, este enorma cantitate de apă şi enormele suprafeţe pe cari ea le acopere. Înainte de toate, e ştiut de toată lumea, că fără apă nu putem avea peşte; tot astfel însă putem spune că cu cât va fi mai multă apă, cu atât vom avea inai mult posibilitatea să fie şi mai mult peşte. Debitul mare al Dunărei face dar ca prima condiţiune a produeţiunii peştelui să fie îndeplinită; rămâne dar numai să ştim, dacă această enormă cantitate de apă disponibilă se găseşte în adevăr în asemenea condiţiuni favorabile, Încât să poată fi folositoare pentru producţiunea mare a peştelui. In al doilea rând este ştiut că scopul pisciculturii — fie ea naturală sau artificială — este: ca substanţele nutritive aflate în pământ şi pe 203 cari agricultorul le transformă în cereale, să le transforme în carne de peşte: cu cât dar această transformare va fi mai completă, cu cât materiile nutritive din pământ se vor utiliza mai perfect, cu atâta şi scopul va fi mai bine ajuns. Este cunoscut de asemeni rolul microfitelor, cari, prin intermediul clorofilului, sub influenţa razelor soarelui şi a apei, transformă aceste substanţe anorganice aflate în pământ în materie organică Această materie organică apoi serveşte ca bază pentru hrana întregii microfaune aflate în ape, care, şi ea la rândul ei, serveşte ca hrană peştilor şi deci in ultima instanţă se transformă în carne de peşte. Ou cât speciile de peşti ce le cultivăm au o carne mai bună, cu atât şi producţiunea ce o obţinem în acest fel este superioară, şi cu cât pământul este mai bogat în materii nutritive, cu atâta şi producţiunea ce o dă el este mai mare. Bogăţia producţiunii de peşte dintr’o apă depinde deci de bogăţia de hrană din acea apă şi aceasta — în afară de materiile nutritive aduse de curent din altă parte — de mărimea suprafeţei de pământ acoperită cu apă. Cu cât dar vom avea suprafeţe disponibile de pământ mai întinse şi un debit de apă mai mare, cu care să se poată acoperi un timp cat mai îndelungat acele suprafeţe, cu atâta şi producţiunea de peşte va fi mai mare. Toate aceste condiţiuui, după cum s'a văzut, basinul Dunărei le îndeplineşte între foarte largă măsură, şi deci din acest punct de vedere liroducţiimea peştelui găseşte aci condiţiunile cele mai avantajoase posibile. 2. Panta şi curentul. Noi ani văzut că la Dunăre panta este foarte mică şi curentul foarte încet, şi că el merge scăzând cu cât ne scoborîin la vale pe cursul ei. Aceasta iarăş face ca o mulţime de pericole, cari în râuri şi mai cu seamă în părae ameninţă existenţa multor specii şi împiedică propăşirea lor, aici să dispară aproape cu totul. Aceasta dă dar putinţa la o întreagă serie de specii, cari nu sunt organizate în mod special astfel încât să poată luptă — după cum luptă d. ex.: păstrăvul, unele larve de insecte, etc. — în contra pericolelor curentului, să poată să trăească şi să se înmuilţească aici. In adevăr, din toate clasele de organisme, nu numai numărul indivizilor ci şi al speciilor cari trăese aci este incomparabil mai mare decât cele din râuri, şi mai cu seamă cele din clasa crustaceelor, cari formează hrana principala a peştilor şi puilor lor. Din peşti, pe când chiar in acele din părţile râurilor unde curentul e mai slab, nu avem decât cel mult 27 de specii, în basinul Dunărei avem în total 57 de specii. 204 3. Variaţiunile nivelului. S’a văzut în cele precedente că la râuri debitul variază foarte inult dela un moment la altul, scăzând nivelul astfel, încât albia poate seca vara aproape cu totul, iar iarna sa îngheţe până în fund. Aceasta reprezintă pentru peşti şi celelalte organisme ce trăesc în râuri o altă serie de pericole foarte serioase, cari se manifestă prin infectarea apei, mortalitate, etc. ba Dunăre, albia adânci şi marea cantitate de apă face ca nivelul să nu poată scădea prea mult, aşa că mediul în albie să fie cu mult mai constant şi organismele ce trăesc în el să fie scutite de toate aceste pericole provenite din secarea apelor. Pe când însă la râuri, în cea mai mare parte, creşterea nivelului se întâmplă în mod regulat, putând să se înalţe, dela un moment la altul, chiar numai din cauza unor ploi locale şi putând să scadă cu totul din cauza unei vremi secetoase, la Dunăre lucrurile se petrec altfel: aici variaţiunile nivelului sunt periodice şi se repetă cu regularitate în fiecare an la aceeaş epocă. La această periodicitate a creşterilor si descreşterilor nivelului au putut mai cu uşurinţă să se adapteze mai multe specii de organisme, pentru a se feri de pericolele ce decurg pentru existenţa lor din schimbările brusce; ba chiar au putut să-şi reguleze astfel vieaţa încât să tragă profite reale pentru hrana şi îmmulţirea lor, 4. Aluviunile. Unul din pericolele principale, cari ameninţă existenţi si împiedică desvoltarea organismelor şi peştilor din apele curgătoare, sunt aluviunile aflate în suspensiune în apă, dacă vin în cantităţi prea mari şi au o durată prea lungă. In Dunăre am văzut că, în timpul viiturilor de primăvară, cantitatea aluviunilor aduse în suspensiune este foare mare, si ţine un timp îndelungat. Aceasta constitue pentru peşti un mare pericol, de care nu se pot feri decât, sau graţie unei adapţiuni speciale a organismului pe care o au însă numai foarte puţine specii —, sau refugiindu-se în locuri cu apă mai limpede, ceeace o face majoritatea speciilor cari trăesc în albia Dunărei. Pe când însă în râuri mediul principal de traiu este restrâns numai în limitele albiei, unde apa se turbură deopotrivă în toate părţile, în Dunăre, graţie constituţiunii basmului ei, peştii pot găsi oricând refugiile necesare cu apă limpede în bălţile de pe malurile ei. De aceea dar, şi din acest punct de vedere, vieaţa în basinul apelor Dunărei este cu mult mai uşoară, aşâ că aci poate trăi un număr incomparabil mai mare de specii decât în basinul râurilor. 5. Constituţiunea basinului. Variaţiunile debitului —care poate creşte dela 2.000 până la 35.000 m. c./sec. — precum şi periodicitatea oscilaţiunilor nivelului, cu epoce îndelungate de ape înalte şi ape scăzute, a avut la Dunăre de efect—după cum s’a văzut—crearea pe lângă albia propriu zisă (albia minoră) a unei nouă albii (albia majoră sau lunca), menită a primi si reţinea, uu timp mai mult sau mai puţin îndelungat, apele de inundaţie. In aceasta a doua albie sunt o serie de basinuri mari şi adânci, pline in permanenţă, cu apă stătătoare, altele mai mici şi mai puţin permanente, o serie de canale cu apă curgătoare precum şi o întinsă suprafaţă de teren inundabil. Toate acestea la râuri sunt foarte reduse şi se găsesc numai în partea lor inferioară. Pe când dar la râuri vieaţa principală este concentrată mai mult numai în albie, unde avem un mediu de traiu mai mult uniform, cu toate pericolele pe cari le-am arătat, hasinul Dunărei este compus dintr'o serie de părţi distincte, fiecare din ele prezentând organismelor alte condiţiuni de vieaţâ, fiind specializată fiecare în altă direcţiune. Aici la Dunăre dar, având un mediu variat, acesta poate oferi organismelor la nevoie mai multe locuri de apărare şi refugii contra pericolelor ce le ameninţă. Potrivit acestei constituţiuni a basinului şi dimensiunilor sale foarte mari, un mult mai considerabil număr de specii de peşti pot găsi aci condiţiunile prielnice pentru satisfacerea lesnicioasă a nevoilor lor fiziologice şi deci pentru a creşte şi a se îmmulţi cu uşurinţă. Din toate acestea vedem dar că condiţiunile generale de traiu din basmul Dunărei sunt incomparabil superioare celor din râuri, că o mulţime din pericolele, cari acolo ameninţă vieaţa organismelor şi le împiedică sil trăească, aici sunt înlăturate, şi că chiar din contra o serie întreagă de avantaje se oferă speciilor ce trăesc în diferitele părţi cari compun acest basin. Să vedem dar cari sunt condiţiunile speciale de traiu din fiecare din aceste părţi cari compun basinul apelor Dunărei, ce avantaje şi pericole prezentă ele pentru diferitele organisme şi cum au deprins acestea si in special peştii să se folosească sau să se ferească de ele. CAP. II. CONDIŢIUNILE BIOLOGICE DIN DIFERITELE PĂRŢI CARI CO/APUN BASINUL APELOR DUNĂREI DINTRE PORŢILE DE FIER ŞI DELTA. A. Condiţiunile de existenţă în albia Dunărei. De sigur că din punctul de vedere biologic partea cea mai puţin interesantă, dintre toate părţile cari compun basinuJ Dunărei, este albia ei propriu zisă. Aici avem o adâncime mare, care ajunge până la 20 şi chiar pe une locuri până la 40 de m.; fundul este mobil, în cea mai mare parte de nisip sau nomol, rareori de o «clisă» neagră foarte consistentă şi numai în puţine locuri, pe foarte mici distanţe, pietros. Pe un asemenea fund numai foarte puţine specii, adaptate în mod special, pot rezistă, aşâ că fauna profundă e foarte redusă. Apa curgătoare, în adevăr totdeauna proaspătă şi bine oxigenată, este Insă încărcată la unele epoce cu cantităţi foarte mari de aluviuni, cari constituesc adevărate pericole pentru existenţa celor mai multe specii şi mai cu seamă pentru organismele inferioare cari alcătuise Planktonul, şi care deci nici el nu poate ajunge la o desvoltare mare. Inclinaţiunea malurilor în general e mare, aşâ că şi zona litorală — care din punctul de vedere al microfaunei e cea mai importantă —este cât se poate de redusă. Astfel fiind, atât pentru toate organismele cât şi pentru peşti, condiţiunile de hrană şi mai cu seamă cele de reproducere sunt relativ cât se poate de rele, căci pentru aceasta e nevoie de apă curată, căldură şi linişte, cari aici lipsesc în mare parte. Sunt însă epoce — toamna şi iarna —când puterea curentului scade cu totul — până la 30 cm./sec. — şi aluviunile aproape dispar; atunci de sigur dispar şi pericolele cari ameninţau vieaţa multor specii; ba chiar apa proaspătă şi bine oxigenată, adâncimea mare, etc. devin calităţi mari, din cari vieţuitoarele şi în special peştii pot trage profite însemnate pentru vieaţa lor; aceasta o şi fac atunci când cea mai mare parte din peşti folosesc albia ca basm de iernat. I'u toate marile defecte insa, mediul iii albie după cum s a arătat mai sus nu este totuş peste tot locul atât de uniform pe cât se pare la prima vedere. Sunt unele porţiuni unde unul din maluri e mai puţin Înclinat — la "iminsurn», la «Renişuri», ete. — şi zona litorală se măreşte prin aceasta mult. crescând pe marginile ei stuf, papură, etc.; aici şi apa e mai puţin adâncă -i curentul e mai mic, aşa că se poate încălzi mai bine de razele soarelui şi deci o faună relativ bogată de crustacei şi alte microorganisme se pot desvoltă în linişte. Sunt de asemenea în interiorul albiei o serie de braţe potmolite la gurile lor — braţe cu «apă moartă»— unde curentul de asemeni e foarte mic şi nu funcţionează decât numai când apele sunt ceva mai ridicate. Tot astfel e pe lângă malurile ostroavelor şl pe bancuri, sau pe sub maluri între rădăcinile bărboase ale sălciilor; aici apa e de asemeni mai liniştită şi microorganismele găsesc putinţa de a se desvoltă. Toate aceste părţi — foarte mici in raport cu întregul basin insa totuş destul de mari — oferă condiţiuni de existenţă destul de favorabile pentru hrană şi reproducere, în anii când, din cauza apelor iniii. peştii nu pot ajunge la terenurile inundabile şi la bălţi. Ele însă nu sunt folosite ca atare decât când e absolută nevoie, căci, pentru satisfacerea unor asemenea necesităţi fiziologice, peştii au în basinul cel mare al apelor Dunărei alte locuri cu mult mai prielnice. Prin cantitatea enormă de apă dulce însă, albia este locul principal tinde se adună în fiecare an peştii migratori anadromi din Marea Neagră, ca Acipenserii şi Clupeidele, cari intră aci la epoce determinate, mai cu scanni pentru a se reproduce. (lin toate aceste vedem dar că albia Dunărei, redusă la propriile ei resurse, oferă peştilor locali condiţiuni de hrană şi de reproducere relativ puţin favorabile, pe cari ei le şi folosesc în mod excluziv, numai când sunt nevoiţi de condiţiunile exterioare. De asemenea în unele epoce ale anului vieaţa organismelor este ameninţată de tutele pericole serioase, ca de ex. de cantităţile prea mari de aluviuni aduse în suspen-siune de ape. In schimb însă, sunt alte epoce — cari coincid cu epocele când peştele ibernează şi încetează de a se mai hrăni—când condiţiunile de vie aţă în albie sunt extrem de favorabile, oferindu-le un basin cu apă adânca, curată şi bine oxigenată. Intru cât priveşte peştii migratori anadromi, cari vin din mare la anumite epoce, şi cele câteva specii de peşti cari trăesc toată vieaţa numai iu albie fără a intră prin bălţi, aceştia sunt adaptaţi în mod special la condiţiunile de traiu de aici, atât pentru a evita pericolele cât şi pentru a se folosi de celelalte calităţi ale mediului. Toate celelalte specii de peşti însă, cari trăesc în basinul Dunărei, vin aici numai la 208 anumite epoce când găsesc condiţiunii favorabile de vieaţă - iar tot restul anului îl petrec în celelalte părţi ale basmului, unde găsesc mediul ce le convine pentru satisfacerea necesităţilor lor fiziologice de hrană, reproducere şi conservare de sine. B. Condiţiunile de existenţă în bălţi şi pe terenurile inundate- Fără îndoealft că cel mai mare avantaj pe care-1 oferă Dunărea organismelor ce trăesc în ea, sunt bălţile cu întinsele terenuri din zona sa inundabilă (Fig. 95), cari la râuri nu sunt decât foarte reduse. In ele îşi găsesc peştii cele mai bune locuri de hrană şi de reproducţie precum şi un refugiu în contra pericolelor din albie. Le vom examina dar şi pe acestea, din toate punctele de vedere, spre a vedea cari anume sunt avantajele şi cari pericolele ce le prezentă ele pentru vieaţa organismelor, şi totodată pentru a constată care este rolul şi importanţa lor în economia generală a producţiunii pescăriilor din aceasta parte a basinului apelor Dunărei. 1. Bălţile şi terenurile inundabile ca producătoare de hrană pentru peşti. In bălţi fiind o apă cu totul liniştită — pe care inundaţiile o primenesc regulat în fiecare an — avem condiţiunile biologice cele mai ideale posibile pentru desvoltarea unei foarte bogate microfaune şi Hore acuatice. Aici avem o adevărată pepinieră de tot felul de microrganisme ca: Infuzorii, Alge, Spongii, Viermi, Rotatorii, Briozoari, Crustacee, etc. precum şi o bogată vegetaţiune acuatică, care le serveşte ca adăpost şi le favorizează desvoltarea. Apa lor, cu o adâncime tocmai potrivită pentru a putea ti cât mai bine încălzită şi luminată de razele puternice ale soarelui, este încărcată de un foarte bogat Plankton; fundul lor acoperit cu o pătură de mâl fin, care se împrospătează în fiecare an prin aluviunile nouă aduse de inundaţii, este cel mai prielnic mediu unde se desvoltă şi trăeşte o abundentă faună litorală, şi mai cu seamă nenumăratele larve de insecte ca: Ephemere, Phryganide, Chironomidae, Culicidae, Palingenii, etc. Tot asemenea şi vegetaţiunea, atât cea sub mersă (Myriophyllum> (era-tophyllum, etc.) şi cea cu foi plutitoare (Nymphaea, Nuphar, Trapa, etc.) din părţile adânci ale bălţilor, cât şi stufâria cu păpurişurile, rogozurile, etc. dela marginile lor, sunt pline de o bogată faună de Crustacei, Molusce, Viermi, etc. pe care o adăposteşte (1). 1 (1) Vezi şi Autipa, Cercetările hidrologice în România. Program pentru studiul bălţilor Dunirei, pag. 28—31, 200 Toate aceste mici vieţuitoare acuatice, cari în bălţile Dunărei se des-voltă in i r'o atât de mare abundenţă, sunt însă cea mai bună hrană pentru anumiţi peşti, şi mai cu seamă pentru numeroasele specii din grupa Ciprinoizilor cari se hrănesc aproape excluziv cu ele. Iată dar un nou si foarte mare avantaj pe care-1 oferă aceste ape — şi care la râuri nu se găseşte decât într’o măsură foarte mică—dând o largă posibilitate de vieaţă pentru o nouă serie de specii de peşti, cari cresc şi se îmmulţesc aci în toată voia. Astfel fiind numai din familia Ciprinoizilor—ai căror pui se hrănesc cu Plankton, iar adulţii de pre-ferinţă. cu Crustacee şi larve de insecte — avem în bălţile Dunărei 25 de specii. Dar nu numai în bălţi, trăeşte această atât de bogată microfaună şi Horă acuatică, care formează hrana principală a peştilor, ci şi chiar pe terenurile inundate, acolo unde, în timpurile de secetă, păşunează vitele ierburile de uscat ce cresc pe ele. In adevăr pământul acestor terenuri este impregnat peste tot cu germenii acestor organisme acua-!;tice. cari sunt astfel organizaţi — cam ca sămânţa unor plante — încât pot resistâ timp de mai mulţi ani Ia uscăciune şi la frig, fără ca puterea lor vitală să înceteze. Aceşti germeni, îndată ce apa se revarsă peste aceste terenuri, îşi aruncă haina de rezistenţă şi se desvoltă, crescând şi îmmulţindu-se, pentru a forma şi aici în cel mai scurt timp o faună acuatică tot atât de bogată ca şi cea din bălţi (1). Astfel dar, prin această minunată organizare a naturii, posibităţile de vieaţă în basmul apelor Dunărei cresc încă şi mai mult, iar peştii găsesc aici putinţa de a se înmulţi şi mai tare. * ❖ * Noi am văzut însă mai sus că bălţile Dunărei stau în legătură aproape permanentă cu albia ei şi că deci fluviul împreună cu bălţile sale formează, din punct de vedere hidrografic, o unitate — un tot organic. Această unitate se adevereşte în totul şi din punctul de vedere biologie, şi ea este extrem de favorabilă îmbunătăţirii condiţiunilor de existenţă atât din bălţile cât şi din albia fluviului. In adevăr, întru cât priveşte chestiunea bogăţiei hranei naturale a peştilor, noi am văzut că în albia fluviului condiţiunile sunt mult mai improprii pentru desvol-tarea acestor microrganisme; aici zona litorară este foarte îngustă şi peconteiiit influenţată de oscilaţiile nivelului, fundul e foarte adânc, aşâ |1 Vezi şi: Antipa. Biologie des Inundationtigebietes der unteren Donau, «te. şi Antipa, Cercetările hidrobiologice in România, pag. 23—26. A. R. — Pubt. Mamachl. VIII. Antipa, Pescuitul. 14 210 ca razele soarelui nu pot să-l încălzească suficient şi este plin de nisipuri şi nomoluri mobile, apa e în necontenită mişcare şi încărcată cu aluviuni, etc. Toate acestea fac că numai puţine specii de organisme acuatice pot rezistă la toate aceste pericole pentru a se putea desvoltâ aici; de aceea Potamoplanktonul propriu zis este în genere cu mult mai sărac decât Limnoplanktonul, iar fauna litorală este şi mai res-i trânsă încă, redusă numai la câteva specii anume adaptate la acest fel de vieaţă cu pericolele lui inerente. Numai acolo unde se găsesc şi locuri mai liniştite, ca la întinsuri sau în braţele moarte unde curentul e mic şi apa puţin adâncă, găsesc mai multe specii putinţa să trăească şi să se îmmulţeaseă şi în albia minoră a fluviului. Cu toate aceste inconveniente noi găsim totuş şi în albia Dunărei adeseori un Plankton destul de bogat plutind la suprafaţă; acesta însă este mai mult în dreptul gurii gârlelor, căci el este adus în cea mai mare parte de curent, de prin bălţi. Astfel dar bălţile sunt în acelaş timp centrele de producţiune şi âe\ aprovizionare a albiei Dunărei cu hrană pentru peşti, şi mai cu seamă cu Plankton care serveşte la hrana puilor şi a speciilor mici. Aceasta face dar cu putinţă ca multe specii de peşte de baltă să poată trăi un timp oarecare şi în albia fluviului, atunci când ei, din anumite împrejurări, sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lor obicinuită. 2. Bălţile şi terenurile inundate ca locuri de reproducere a peştilor Dunărei. Iu afară de producţiunea hranei peştilor, bălţile, şi mai cu seamă terenurile de curând inundate prin revărsarea apelor, mai îndeplinesc încă un rol foarte important în economia naturală a vieţuitoarelor din basinul Dunărei şi anume: ele sunt locurile unde cele mai multe specii de peşti se reproduc. In adevăr, aceste terenuri inundate îndeplinesc toate condiţiunile pentru a fi cele mai perfecte locuri de reproducere a Ciprinoizilor; ele sunt atât de bune încât chiar piscieultorul modern, care face cultură intensivă de crapi şi alte ciprinide în eleşteele sale, nu face altceva cu basinele sale de reproducere decât să imite în totul ceeace se petrece în mod natural pe terenul inundabil al Dunărei. După cum piscieultorul alege ca basin de reproducere un loc uscat pe care sej găsesc tot felul de buruieni şi pe care el îl acopere cu apă numai cu vreo câtevâ zile înainte de a-şi pune întrînsul reproducătorii, tot aşa şi la Dunăre, peştii îşi aleg singuri ca locuri de reproducere porţiuni de terenuri de curând inundate, pe cari se găsesc resturi de plante — pentru ea .sa aiba unde-şi întinde ouăle şi acoperite numai eu apa puţina şi liniştită, pentru ca să poată fi bine încălzită de soare şi dorirea ou&lor să se facă într’un timp cât mai scurt. Iii preferă locurile de curănd inundate, deoarece, vieaţa aeuatică neavând încă timp să se desvolte pe ele în toată intensitatea ei, toate acele animale răpitoare ca insectele acuatice (Hydrophylus, Dytiscus, etc.), Tritoni, Broaşte, Peşti răpitori, etc., cari sunt periculoase pentru pui, lipsesc; în schimb însă se desvoltâ îu scurt timp infuzoriile şi animalele planktonice, cari sunt cea mai bună hrană a puilor şi graţie căreia ei cresc atât de repede încât ajung în stare să se lupte pentru vieaţă şi să se apere singuri contra duşmanilor. Ceeace măreşte însă şi mai mult valoarea acestor minunate locuri de reproducere pentru pescăria din întregul basm al apelor Dunărei este ai tocmai epoca revărsării apelor fluviului coincide cu epoca de reproducţie a celor mai multe specii de, peşte din Dunăre. Aceasta dă dar posibilitatea peştilor din Dunăre să ajungă şi ei la timp şi să se folosească de aceste Jocuri, asignrându-si astfel îmmulţirea lor cât mai tare si vieaţa urmaşilor lor. Se vede dar ce imense avantagii sunt aceste condiţiuni naturale atât de prielnice şi această perfectă armonie între regimul natural al fluviului şi cerinţele biologice ale vieţuitoarelor din apele sale, care le dă putinţa să se îmmulţească şi să se desvolte cu o putere aproape necunoscută la alte ape din Europa. Se mai vede însă cum în adevăr, şi din acest, punct de vedere, bălţile şi terenurile inundabile formează Împreună cu albia fluviului un tot organic, ele nefiind decât organele muu aceluiaş corp, având a îndeplini funcţiuni diferite în vederea unui scop comun superior. Această însemnătate a bălţilor şi terenurilor inundabile ca locuri de reproducere se pune şi mai bine în evidenţă dacă observăm ceeace se petrece iu anii de secetă, când apele Dunărei nu se revarsă, sau acolo unde prin lucrări de îndiguire s'a separat în mod artificial balta de albia fluviului. Iu adevăr, noi ştim că în anii când creşterile de primăvară rămân mici şi apele nu se revarsă în bălţi, producţiunea pescăriilor rămâne foarte mică; şi dacă aceasta se repetă mai mulţi ani consecutivi, peştele răreşte atât de mult încât pentru pescărie este un adevărat dezastru. Din observaţiune noi ştim că, dacă într’un an în epoca de reproducere apele nu au crescut încă suficient, deşi temperatura apei ajunge la op-timuni necesar pentru bătaia peştelui, totuş peştii — şi în special 212 crapul — stau în cârduri prin aproprierea gurii gârlelor (lela Dunăre fără a-şi lepădă icrele; ei aşteaptă astfel mai mult timp — adeseori chiar până prin Iulie — până vin apele mari din sus şi abia atunci pleacă la bătaie. Numai când revărsările întârzie cu totul sau nu mai vin de loc, numai atunci peştii din Dunăre încep a-şi căută locuri de reproducţie în albie, pe la întinsuri, printre rogozurile dela malurile joase, prin braţele moarte sau pe la coada ostroavelor. In aceşti ani însă găsim şi toamna târziu foarte mulţi peşti cu icre nelepădate, în stare de degenerescenţă grasă, căci instinctul de conservare îi opreşte să lepede icrele în locuri neprielnice şi unde urmaşii lor sunt expuşi la tot felul de pericole şi duşmani. 3. Influenţa revărsărilor asupra condiţiunilor biologice din baltă. Răvărsările periodice ale Dunărei, pe lângă că asigură peştilor cele mai bune locuri de reproducţie şi le înlesneşte ajungerea la ele, pe lângă că le creează întinse suprafeţe de basinuri unde găsesc cea mai bogată hrană atât pentru ei cât şi pentru puii lor, apoi ele mai an încă un rol foarte important de îndeplinit, fără de care desvoltarea unei vieţi atât de intense în aceste ape nu ar fi posibilă: ele spală balta în fiecare primăvară asanând condiţiunile biologice dinir’insa. Este ştiut că treptat cu scăderea nivelului Dunărei, apele din luncă se retrag încetul cu încetul în basinurile mai adânci — adică în bălţile mari permanente — de unde apoi se scurg prin gârle în albia principală. Treptat cu retragerea apelor, urmând instinctului de conservare, se retrag şi peştii de pe câmpia inundată, până ajung în bălţile mari permanente şi apoi în Dunăre. Parte din ei — anumite specii mai rezistente — ademeniţi de hrana bogată, rămân şi prin jepşele şi ghiolurile mai puţin adânci, a căror suprafaţă în timpul secetelor mari de toamnă se reduce foarte mult prin evaporaţie; organismele acuatice mici însă — animale şi vegetale — rămân pe câmpia uscată, expuse la o moarte sigură prin lipsa mediului respirator şi prin uscarea corpului lor cauzată de arşiţa soarelui. Este totuş un fenomen natural care se repetă in fiecare an şi prin care natura s’a îngrijit ca, dacă indivizii dispar, specia să fie conservată. într’o lucrare a mea (1) am arătat toate acele curioase feluri de adap-taţiuni ale organismelor de pe terenul inundabil în vederea acestui scop. 1 (1) An tipa, Biologie dos DonauclMas und des Ueberschwemmungsgebietes der Unteren Dt,mu. Jena 1911, pag. 23—26, şi: Antipa, Cercetările hidrobiologice în România, Academia Română. 213 In linii generale: unele plante de apă. sunt dimorfe, aşâ că, din aceeaş rădăcină din care creştea planta acuatică — ale cărei frunze şi trupină acum putrezesc pe câmpie — se desvoltă acum o altă formă care poate trăi pe uscat (Potamogeton lucensj-, la alte plante rădăcinile şi rizomele aşteaptă In stare latentă până Ia o nouă inundaţie. Animalele în mare parte trec In diferite stări de rezistenţă, sau fac un fel de ouă speciale zise «ouă de rezistenţă», embrioni, etc., îmbrăcaţi cu eisturi, putând suportă astfel frigul şi uscăciunea pentru a sta până la o nouă inundaţie în stare latentă ş. a. in. d. Peştii cari am văzut că rămân prin japşe — caracuda, linul şi ţiparii — se îngroapă în nomol. şi pot rezistă acolo până la inundaţia de toamnă, chiar dacă balta seacă cu totul şi nomolul se usucă pe deasupra, devenind atât de vârtos că se poate trece cu carul peste el. (Fig. 97 şi Tab. I). Si tot felul de asemenea mijloace a găsit natura pentru a asigură perpetuarea speciei în acest mediu, în care condiţiunile de vieaţă se schimbă în mod radical de două ori pe fiecare an. Dacă însă perpetuarea speciei este asigurată, nu este mai puţin adevărat că după retragerea ape- Fig. 97. Bucăţi de nomol conţinând tipări vii, scoşi din pământul uscat de pe fundul unei lor terenul inundabil este plin de bălţi secate (Balta Zagna de lângă Brăila), cadavrele tuturor acestor organisme animale şi vegetale, cari intră în descompunere. Chiar şi în bălţile permanente, pe de o parte, în timpul secetei nivelul apei scade foarte mult şi vegetaţiunea acuatică de ţie la marginile lor rămânând pe uscat, intră în descompunere, iar pe de altă parte, în părţile adânci plantele aeuatice, isprăvindu-şi ciclul lor anual, cad toamna la fund unde încep de asemenea să putrezească. Toată această enormă cantitate de materii organice intrată în des-Bnipunere produce tot felul de gazuri infecte şi de acizi, humine, etc., cari infectează apa, ii consumă oxigenul şi o face mai puţin proprie pe/itru vieaţa organismelor, aşa că primăvara după desgheţ balta are un miros caracteristic displăcut. Dacă o asemenea stare s’ar prelungi sau ■'ar permanentiza, de sigur că în bălţile Dunărei nu ai- mai putea să 214 trăească şi să se îm mu Iţească atâtea specii de organisme, şi nici toate speciile de peşti cari se găsesc de obiceiu în ele; atunci le-am vedea pline cu alte organisme speciale de apă stagnantă, cari sunt adaptate la traiul într’un astfel de mediu, adică cu o faună şi floră de mlaştini în care dintre peşti nu pot rezistă decât caracuda, linul, ştiuca, tiparul şi câteva din speciile mici cari nu au nici o valoare alimentară. Aici intervine dar rolul cel important al revărsărilor de primăvară, cari supun întreaga baltă cu terenurile inundabile la o spălătură radicală. Cât de necesară e o asemenea asanare se poate vedeâ din spuma pe care inundaţia o scoate la suprafaţa apei («duhoarea bălţii» cum ii zic pescarii) şi din Plavia sau Plaghia — adică tot felul de stuf şi de resturi vegetale semiputrede, amestecate cu cadavre de animale şi alte materii organice în putrefacţiune — pe care o ridică deasupra apei spre a se scurge cu curentul în Dunăre. Mai bine se poate însă vedeâ necesitatea acestei spălări în anii de secetă, când creşterile de primăvară sunt mici şi apa nu se revarsă suficient în bălţi, sau la bălţile unde apa proaspătă, nu poate .străbate în ele din cauza potmolirii gârlelor lor de alimentare. Dacă o asemenea stare durează mai mulţi ani, pescăria din aceste bălţi decade cu totul şi bălţile rămân populate numai cu peşti degeneraţi; întreaga faună şi floră capătă atunci un caracter de mlaştină. Exemple pentru aceasta avem prea numeroase; nu avem decât să cercetăm starea în care ajunsese producţia pescăriilor din ţară în cei 3 ani consecutivi de secetă pe cari i-am avut ia Dunăre în 1903, 1904 şi 1905, sau starea în care ajunsese pescăriile lacurilor Razim, Dranov, Babadag, etc., din cauza potmolirii gârlelor lor de alimentare. Şi tot astfel putem vedeâ şi astăzi la multe bălţi din Deltă — ca d. ex. la cele din regiunea gârlelor Şontea şi Lopatna — unde, din cauza lipsei de alimentare, producţia a scăzut foarte mult (1), etc. Cel mai bine însă se pune în evidenţă absoluta necesitate a inunda-ţiunilor pentru întreţinerea unor condiţiuni biologice normale, şi deci şi pentru menţinerea producţiei pescăriilor din bălţi, dacă cercetăm ce s’a întâmplat cu o serie de bălţi cari au fost izolate în mod artificial de Dunăre prin îndiguiri şi cari deci nu mai au putinţa să fie alimentate cu apă proaspătă. Astfel este mlaştina cea mare dela Megidia, care în trecut era o baltă mare, alimentată de Dunăre printr’o gârlă ce porniâ dela Cernavodă. Când s’a construit vechea linie Cernavodă-Oonstanţa, această baltă a fost izolată, astupându-se gârla prin digul dela Cerna- jll Vezi A» tipii, Cătevă probleme ştiinţifica şi economica privitoare Ut Delta Dunărei, Academia Română, 1914, pug. 51. vodă; astăzi ea are în totul caracterul şi aspectul unei mlaştine, apa ei este lipsită de oxigen şi încărcată, cu tot felul de gaze vătămătoare, faUn;i şi Hora ei constă numai din tipurile caracteristice mlaştinilor, iar ca peşti nu se mai găseşte decât caracudă degenerată pitică; e o mlaştină atât de tipică încât cei mai mulţi oameni nici nu-şi mai aduc aminte că aci a fost odinioară o baltă foarte productivă. Tot astfel este balta Guleamu şi gârla Buldu de pe moşia Spanţov din Jud. Ilfov, unde lunca Dunărei a fost indiguită de acum 7 ani, cuprinzând în interiorul digurilor şi aceste două ape, cari deci au fost aSIIVi cu totul izolate de Dunăre. Aceste ape, deşi sunt adânci şi au apă multă, şi-au pierdut în scurt timp caracterul de baltă şi au luat cu totul aparenţa unor mlaştini; şi aici peştele degenerează şi câştigă teren fauna şi Hora de apă stagnantă. Acestea ne arată deci în deajuns marea importanţă a revărsărilor punarei pentru asanarea cpndiţiunilor biologice şi mănţinerea puterii do produeţiune a bălţii, şi tot odată ne mai arată încă ca şi din acest punct de vedere bălţile cu albia Dunărei formează la un loc un întreg, nefiind decât organele unui aceluiaş corp, cari au a îndeplini numai funcţiuni diferite în vederea unui scop superior comun. * * Fiindcă vorbim aci de asanarea regiunii inundabile a Dunărei, nu mă pot abţinea să deschid o parenteză pentru a trage, clin cele arătate mai |gus, câteva coneluziuni referitoare la o chestiune foarte importantă pentru economia noastră naţională: chestiunea atât de delicată a secării bălţilor Dunărei. In lucrarea mea despre regiunea inundabile a Dunărei şi litra altă publicaţie recentă (1), am tratat deja pe larg, din toate punctele de vedere, chestiunea amelioraţiei zonei inundabile a Dunărei în toată Întregimea ei. In acea lucrare am arătat că bălţile mari permanente ale Dunărei nu pot şi nu trebue să fie secate şi transformate în terenuri agricole, ci trebue să fie amenajate în mod special şi conservate ca bălţi, . gpre a li puse în valoare prin piscicultura. La alcătuirea proiectelor de ameliorare a regiunii inundabile a Dunărei ce s‘au făcut până acum, se pare însă că nu acestea au fost ideile conducătoare şi s’a propus îndiguirea mai multor regiuni în cari se afla bălţi mari permanente. Profit dar de ocazie să mai atrag încă odată atenţiunea că prin acele lucrări costisitoare, întru cât priveşte (1: Aiitlpn, 3 Memorii privitoare ta ameliorarea terenurilor inundabile ale Dunărei, prezentate ,Uui Mim-tru al Domeniilor, Bucureşti 1913. bălţile, în loc să se sporească valoarea avatului nostru naţional, el se va distruge; toate acele bălţi mari permanente, cari astăzi dau venituri însemnate din pescuire şi cari prin amenajări speciale ar puteă fi făcute încă mult mai productive, de îndată ce vor fi separate de Dunăre prin diguri, fără a mai putea fi astfel alimentate prin revărsările ei periodice cu apă proaspătă, vor fi transformate în mlaştine infecte şi neproductive; ele vor deveni pepiniere de broaşte şi ţânţari, cum am văzut că au ajun* astăzi balta dela Cernavoda şi cele două bălţi de pe moşia Spauţov. Bălţile mari ale Dunărei, având fundul permeabil şi la un nivel mai jos decât nivelul apelor mijlocii ale fluviului, nu vor puteă fi niciodată secate complet; aceasta fiind că, chiar pompând apa lor afară, pe de o parte, Ja fiecare creştere a nivelului Dunărei va izvorî altă apă din infiltraţi uni, iar pe de altă parte fiind că pânză de apă subterană care vine din Carpaţi va aduce în ele necontenit apă nouă. In loc de asanare dar, aceste lucrări costisitoare ne vor crea o serie de nouă centre de infecţiune, periculoase pentru sănătatea publică şi dezastroase atât pentru proprietarii lor cât şi pentru economia naţională. Nici chiar acele din terenurile inundabile propriu zise cari sunt cevâ mai joase nu vor puteă fi transformate în terenuri bune agricole, numai prin simplă apărare cu diguri; pe de o parte ele fiind permeabile, apa — cu toată îndiguirea — va ieşi la suprafaţă prin infiltraţiune ca în vasele comunicante, sau cel puţin se va urcă la înălţimi atât de aproape de suprafaţa încât cultura cerealelor nu va putea reuşi; pe de altă parte apa încărcată cu aluviuni, cari erau cele mai bune îngrăşeminte naturale, ne mai întinzându-se acum pe aceste terenuri spre a le fertiliza, puterea lor de producţie va scădea încă şi mai tare, cum a scăzut la terenurile ce s’au indiguit în acest fel, pe malurile altor râuri din alte ţeri. Pentru terenurile inundabile singurul mijloc de a le pune serios in valoare, fără a avea toate aceste inconveniente, este sistemul rotativ cu culturi alternante de agricultură şi piscicultura, pe care l-am recomandat pentru Dunăre şi care — după cum mi s’a comunicat în mod oficial — a fost adoptat şi recomandat în unanimitate de Facultatea Agricolă dela Universitatea din Urbana pentru regularea zonei inundabile a râului Illinois din Statele Unite. 4. Bălţile ca loc de refugiu al peştilor din albie în timpul turburării apelor Dunărei. Din descrierea hidrografică s’a văzut că apele Dunărei aduc la viituri o cantitate enormă de materii solide — minerale şi organice — în sus-pensiune. De obiceiu cu cât debitul şi repegiunea curentului e mai mare. cu atât şi cantitatea de aluviuni e mai mare. Am văzut mai sus, că sunt eţiooe când materiile în suspensiune ajung până la peste 3.25 kgr. pe m.c, de apă, ceeace de sigur este enorm. Intr’o apă atât de încărcată— deşi do altfel proaspătă şi bine oxigenată — e de sigur greu pentru multe specii de vieţuitoare să poată rezistă mult timp; mai cu seamă pentru o mare parte din speciile de peşti, cărora nomolul din apă, când e în proporţii prea mari, le umple brancliiile şi le împiedică respiraţiunea. Pe de altă parte turbureala apei împiedică pe peştii răpitori să-şi vadă prada, astfel că ei nu mai pot să-şi vâneze cu uşurinţă hrana necesară; este de ox. ştiut că chiar într’o baltă—unde de obiceiu hrana e mult mai bogată decât în Dunăre — dacă sunt prea mulţi crapi cari scormonesc fundul si turbură apa, şalăul fuge; de aceea şalăul, care e un peşte răpitor, preferă în general apele mai adânci, cu fundul nisipos şi cu apă puţin sălcie (lagune, zătoane), unde turbureala nu se produce cu uşurinţă, aşa că el să poată să-şi ochească cu uşurinţă prada pentru a se repezi asupra ei. Tot astfel este ştiut că cea mai mare parte din speciile de peşti cari trăesc în basinul Dunărei, lipesc icrele lor fecundate pe diferite plante acuatiee. Pentru ca ele să se poată desvoltâ, au nevoie de căldură şi de o apă proaspătă şi bine oxigenată. Aluviunile depunându-se însă pe boabele de icre cleioase, formează pe suprafaţa lor o pătură fină de nomol izolatoare, care împiedică desvoltarea lor normală, astfel că ele constituesc aci un adevărat pericol, nu numai pentru siguranţa vieţii indivizilor ci şi pentru perpetuarea speciei. Toate acestea fac dar, ca cele mai multe specii de peşti să fie nevoite a-şi căuta refugii cu apă mai limpede în epocele când apele Dunărei vin prea turburi. De sigur şi în albia Dunărei se găsesc asemenea locuri, insă ele sunt cu totul restrânse. In general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg), unde curentul fiind mai tare are puterea necesară de a ridică şi ţinea în suspensiune particulele de nomol mai mari şi mai grele; spre maluri, viteza fiind mai mică, şi mai cu seamă la întinsuri, in stuful din coada ostroavelor, în braţele moarte, etc., apa devine ceva mai limpede. Totuş aceste refugii din albie sunt. prea mici pentru a cuprinde toate fardurile de peşti din Dunăre, iar în timpul viiturilor mari apa nici în ele nu e destul de curată, aşa că peştii,—dacă nu ar avea o altă scăpare — ar (i cu siguranţă expuşi la pieire; consecinţa fiecărei viituri de apă turbure ar ii dar o mare mortalitate a peştelui. Refugiul adevărat, dar, nu piuite fi decât in bălţi, unde apa este limpede. In adevăr, îndată ce vin apele mari — chiar dacă aceasta este cu mult înaintea epocei de reproducere, sau chiar numai în timpul unor ploi mari torenţiale de vară — peştele din Dunăre se precipită în câr- 218 duri mari la gârle pentru a se refugia în bălţi. Aceasta se ştie atât de bine de pescari, încât la gardurile dela gura gârlelor ei, îndată ce văd că vin ploile, fac anume «limbi din spre Dunăre spre baltă» pentru a prinde peştele ce intră. Şi din acest punct de vedere dar bălţile au un rol important de îndeplinit, pentru a împiedica în anumite momente mortalitatea şi a conservă peştele din Dunăre. ' 5. Influenta aluviunilor asupra condiţiunilor biologice din bălţi. Pe când în albia Dunărei efectul imediat al aluviunilor, aduse în sus. pensiune de viiturile apei, este că silesc numai în mod mecanic peştii la anumite epoce să intre în bălţi, pe terenul inundabil şi în bălţi in- flunţa lor din punctul de vedere biologic este cu mult mai importanţi, căci contribuesc în mod considerabil la îmbunătăţirea condiţiunilor de traiu şi deci la o producţiune mai mare a pescăriei. In adevăr noi ştim că apa Dunărei aduce o serie de materii minerale şi organice în su.s-pensiune precum şi diferite substanţe în soluţiune. Parte din materiile minerale cari sunt mai grele se depun în baltă, imediat Ia gura gârlei, formând aci un banc, care, dacă iea proporţiuni prea mari, potmole.şte încetul cu încetul bălţile; este fireşte un rău care trebue evitat cât se poate şi, prin lucrări speciale, redus la un minimum, în interesul conservării bălţilor. Aluviunile fine de tot însă, cari sunt compuse mai cu seamă din detritusuri organice, rămân încă mult timp în suspensiune şi sunt distribuite aproape uniform pe toată suprafaţa bălţii şi a terenului inundat. Parte din ele servesc direct ca hrană la diferite organisme inferioare, iar parte cad încetul cu încetul, acoperind fundul cu o pătură fină de nomol. Tocmai această pătură fină de nomol constitue cele mai bune îngrăşăminte, cari dau fundului nouă puteri de producţie; şi e ştiut că factorul principal care condiţionează puterea de producţie în materie organică a unei bălţi este fundul ei, mărimea producţiei fiind direct proporţională cu suprafaţa bălţii. Pe de altă parte mai ştim că microfitele cari plutesc în apă, ea algele mici, etc. — şi cari constituesc hrana primitivă a tuturor celorlalte organisme acuatice—se hrănesc, transformând în materii organice prin intermediul chlorophilului şi sub influenţa razelor soarelui, diferite materii anorganice — ca săruri, etc., — aflate în soluţiune în apă. De aceea un slab curent de apă proaspătă de fluviu, trecând prin baltă, este în totdeauna foarte favorabil desvoltării mierofitelor, şi deci întregii vieţi organice de acolo; aceasta atât din cauza cantităţii mai mari de săruri pe cari le aduce în soluţiune cât şi din cauza câ favorizează totodată şi solvirea altor săruri nouă de j*e fundul apei. Profesorul Schiemenz, rlela 1 niversitatea din Berlin şi Directorul Staţiunii de Biologia pes-căriei (lela Miigelsee, a dovedit această influenţă favorabilă a curentului şi în mod experimental. Din toate acestea vedem dar că în adevăr aluviunile — dacă nu sunt In cantităţi prea mari şi curentul ce le aduce au, pentru desvoltarea vieţii organice şi deci şi pentru pescăria din baltă, o influenţă foarte favorabilă, contribuind în mod foarte puternic la sporirea ei. C. Migraţiunile peştilor locali din Dunăre şi cauzele fizice şi biologice cari le determină. Examinând în cele precedente, cu deamânuntul, condiţiunile naturale de traiu din diferitele părţi cari compun albia mare a Dunărei noastre cu lunca ei, am putut constată că fiecare din aceste părţi prezintă la diferite epoci câte o serie de avantaje şi de pericole pentru peştii cari trăesc în ele. Pentru a puteâ profită de aceste avantaje, sau a se feri de aceste pericole, peştii sunt nevoiţi a face o serie de migraţiuni mai scurte sau mai lungi, cari se repetă periodic, la epoce mai mult sau mai puţin fixe, determinate pe de o {tarte de cerinţele lor organice (hrană, reproducţie, instinct de conservare), iar pe de altă parte de regimul natural al apelor fluviului şi de totalitatea condiţiunilor fizice ale mediului. Primele feluri de migraţiuni sunt acelea pe cari le întreprind la începutul primăverii unele specii de peşti din bălţi, pentru a căută p» mediu respirator mai priincios in Dunăre. Noi am văzut câ toamna toate plantele acuatice de baltă, cari au un ciclu de vegetaţiune anual, cad la fundul bălţilor şi intră în descompunere: acest proces de ardere consumă o mare {tarte din oxigenul din apă, care e cu atât mai limitat cu cât nivelul bălţilor în această epocă e foarte scăzut. Suprafaţa bălţilor aeoperindu-se iarna cu gbiaţă, posibilitatea de oxigenare a apei devine şi mai mică. La desprimăvârare dar, când începe a creşte nivelul Dunărei — şi mai cu seamă în timpul creşterilor şi revărsărilor provocate de zâpoare— apa intrând prin bălţi, unele specii de peşti—de ex. crapul, somnul, şalăul, avatul, etc. — cari au nevoie de mai mult oxigen, ademeniţi de apa proaspătă, pornesc contra curentului pentru a ieşi prin gârle la Dunăre. In baltă nu mai rămân decât speciile tipice de peşte de baltă ca: ştiucă, lin, caracudă, biban. etc. Pescarii cunosc foarte bine aceasta, ştiind că de acum treime să înceteze pescuitul mare al bălţilor, deoarece «a intrat apa în bălţi si ii fugit peştele la Dunăre». In aceasta epoca, apa din Dunăre fiind relativ limpede, albia devine rezervorul cel mare unde se concentrează tot peştele, atât cel scăpat acuma din bălţi cât şi cel care a venit de cu toamnă şi a iernat, stând în letargie, în cârduri prin gropile de pe fundul Dunărei. Pescarii, aii anei cunoscători ai acestor obiceiuri din vieaţa peştilor, ştiu că acum treime să înceapă pescuitul mare la Dunăre. «S’a arătat crap frumos la Dunăre», «a ieşit somnul dela iernat», «a ieşit albitură multă la gura Fiii-poiului», etc., etc., acestea sunt frazele cari mereu se repetă între iii)) acest timp. .Şi în adevăr nu bine au plecat ultimii sloi de pe Dunăre şi imediat în urma lor o întreagă flotă de câteva sute de dube de pescari români o pornesc cu Oriele din Turtucaia, l&sându-se cu curentul la vale până la Salina. (Tal). XXI). E o minunată privelişte, pentru cine naviga în acest timp pe Dunăre, de a vedea acest mare convoiu de bărci ale voinicilor noştri Turtucăeni, pe cari nici frigul şi umezeala şi nici viscolele din zilele babelor nu-i opreşte să reînceapă în fiecare an această muncă atât de grea şi de periculoasă. Pescarii turci ies şi ei cu Lăptaşele lor (Fig. 214-217), cari merg până la fundul Dunărei, scoţând peştele care de abia se trezeşte dela iernat, Românii şi Ruşii trag cu Tifanele pe la întinsuri (Tab. XXII), alţii umblă cu Tărăbufurile pe sub maluri şi sperie peştii cu «Stiulbucurile» din ascunzătorile lor de iarnă de sub rădăcinile sălciilor, etc., etc. O întreagă activitate pescărească se des-voltă dar de odată pe Dunăre, în locul celei din baltă care acuma a încetat cu totul. Această activitate însă este numai pentru scurt timp, căci peştele nu rămâne multă vreme pe loc; el sau este gonit de aici prin turbureala apei, care începe să vie tot mai tare din afluenţii Dunărei, sau, daca aceasta întârzie, el trebue să urmeze necesităţilor sale organice de hrană şi reproducere, pe cari are a şi le satisface în alte locuri şi deci pleacă de acolo. Al doilea fel de rnigraţiuni dar sunt: Migraţiunile de primăvară ah peştelui din albia Dunărei în bălţi, provocate de apele crescute ala Dunărei, prea încărcată cu aluviuni. Bălţile fiind acum umplute cu apă proaspătă sufleientă, şi ea devenind limpede, îndată ce intră peştii în aceste basinuri liniştite, ei găsesc acum aci din nou condiţiuni prielnice de traiu. Apa din bălţi in-călzindu-se în timpul zilei mai uşor de razele solare decât cea din Dunăre, vieaţa începe a reînvia mai curând în ele şi peştii, cari au stat toată iarna fără să mănânce din cauza frigului, încep acum a se hrăni pentru a-şi înlocui puterile pierdute. peştii intraţi în bălţile mari permanente stau aici până ce apele s’au revărsat bine pe terenul inundabil, şi apoi fiecare specie, îndată ce apele ajung la temperatura optimă care le convine lor mai bine pentru bătaie si lepădarea icrelor, pleacă în cârduri spre locurile de reproducere de pe terenul inundabil de curând acoperit cu apă. Al treilea fel de migraţiuni sunt dar migraţiunile din bălţile adânci ld locurile de reproducţie. Ştiuca începe bătaia cea dintâiu, încă înainte ca ghiaţa să se fi topit cu totul, apoi vine avatul, şalăul, somnul, etc., şi în fine crapul. După ce s’a terminat bătaia fiecărei specii, peştii adulţi pleacă dela locurile de reproducţie spre lunca inundată şi prin bălţi la locurile cari le convin mai bine pentru hrana lor. Felul de hrană variind, nu numai după specie ci şi după etăţi, ei se împart în cârduri şi se împrăştie fiecare acolo unde hrana ce le convine e mai bogată şi unde sunt mai feriţi de duşmani. Peştii cei mici, cari se hrănesc cu Plankton, caută apa limpede dela supra- Flg. 97. Gard de nuele de alun («Pleter») aşezat pe maluri, pentru a închide peştele în bălţi şi a-1 împiedică să fugă când începe scăderea apelor. faţă, unde organismele mici plutitoare sunt abundente, crapul mare scormoneşte la rădăcinile de Paşă (Potamogeton lucens) sau în noinol după larvele de Ohironomide şi alte diptere, etc. De îndată însă ce apele încep a scădea mai repede, ajungând sub un anumit nivel, ca şi cum un semnal ar fi dat şi adulţii dela diferi- lele specii se grupează în cârduri, — de obiceiu chiar cei de aceeaşi vârstă se adună la un loc — şi pornesc să iasă afară la Dunăre. Ei încearcă mai întâiu să iasă peste maluri, — unde de obiceiu găsesc halta închisă cu garduri de către pescari (Fig. 97), — şi apoi pornesc 1 grupe mari şi dau să iasă prin gârla principală de scurgere a fiecărei bălţi. Cârdurile sunt atât de mari, încât, când vin la garduri, ameninţă să le dea jos, şi adeseori ies sate întregi de pescari cu furcile şi gliion-derele, făcând sgomote cu clopote, etc., ca să-i alunge înapoi. Peştele este însă îndărătnic şi dă mereu înainte; crapul sare adeseori peste garduri de câte 2 şi 3 m. înălţime — se fac prinzâtori anume pentru cei ce sar, numite Leagăne sau Săltătoare —, alţii scormonesc ca porcii cu râtul pământul de sub gard pentru a-şi face loc să fugă, aşâ că deşi se pun în adins pietre la baza gardului ca să împiedece aceasta, totuş gar-dagiul trebue să se dea la fund de câte 7—8 ori pe zi ca să vadă dacă nu a mişcat şi piatra din loc (Fig. 98). Cârdurile de peşti ce vor să iasă simt atât de mari, încât am văzut odată singur cum în timp de 3 ore s’au prins la leasă peste 30.000 kgr. de eior-tocrap, aproape tot de a-celeaşi dimensiuni. Cel dintâiu care vreâ să fugă este avatul, apoi vine somnul mare, în urmă crapul ş. a. m. d. Al patrulea fel de mi-graţiuni sunt dar: Migra• ţiunile de vară ale pedelul din bălţi in Dunăre, în timpul retragerii inundaţiilor. In timpul scăderii apelor, după cum s’a văzut, peştii adulţi plecând în cârduri dela locurile lor de hrană de pe terenurile de inundaţie, puii — de diferite vârste şi ei — continuă a rămâneâ să se hrănească Fig. 98. Gardagiul se dă la fund la gardul sterp dela gârla Otinei spre a controla piatra dela baza gardului. 223 In haiţi. Ki profită ac) de hrana naturală, pe care o găsesc îu mare abundenţă într’o apă puţin adâncă şi bine încălzită de razele solare; pentru a se hrăni şi a creşte cât mai repede, căci de îndată ce se lasă frigul, peştele începe a mâncâ tot mai puţin până încetează apoi cu totul. Creşterea puilor în bălţile Dunărei este foarte repede — calitate foarte ;apreciată în piscicultura din eleştee, numită de piscicultorii germani «Sclmellwilchsigkeit»;—un puiu de crap d. ex. ajunge până în toamnă ('răpeam, cam de 12 cm. lungime, în toamna anului al doilea el ajuriLr<■ Ciortănică, cam de 28—30 cm. (‘/2 de kgr.), iar la. finea anului al treilea se face Ciortan, de 1 7* kgr. greutate, când ajunge şi la maturitatea sexuală. C Câtă vreme în baltă apa este încă mare, cârdurile de peşti îşi caută hrana prin diferitele grupări de vegetaţiune ale bălţii, cari le oferă o Ihrană mai abundentă şi adăposturi ferite de duşmani. Unii se grămă-pesc în întinsele livezi de Paşă (Potamogeton), alţii în diferitele grupări de alte plante submerse — Myriophyllum, Ceratophgltum, Utricularia, ele. — iar o mare parte din ei se bagă în stuful dela poalele bălţilor—intră in Cutare—. Toamna apoi, când apa din bălţi scade cu totul, ei se concentrează din ce în ce mai mult, în basinul restrâns al bălţii. Pescarii, cari cunosc obiceiurile peştilor, profită de acest timp pentru a începe pescuirea pare a bălţilor cu năvoadele, putând prinde cu o muncă relativ mult mai mică cantităţi mari de peşti; aceasta este epoca strângerii recoltei pentru bălţi, adică epoca «pescuitului mare». Cu cât însă vremea înaintează şi apa începe a se răci, cu atâta peştii formând cârduri se retrag tot mai la adânc; dacă balta are adâncimi destul de mari în cari ei pot găsi locuri sigure de iernat—fără a fi expuşi pericolelor provenite din îngheţarea bălţii până la fund sau de a se asfixia din lipsă de aer suficient—ei continuă a rămânea aci; dacă însă osie o baltă mai puţin adâncă, atunci ei pornesc cu toţii în cârduri pentru a-şi găsi locurile de iernare în albia adâncă a Dunărei. Acum dar, toamna târziu, Dunărea se umple iarăş de peşte şi pescarii turtucăeni, cunoscători ai acestui fapt, o pornesc iarăş cu oriele într’un lung convoiu la vale până la Sulina, de unde se întorc abia odată cu închiderea navigaţiei. Acesta este dar al cincilea fel de migraţiune al peştilor: Migraţiunile dela baltă la Dunăre, pentru găsirea locurilor de iernare. Din toate acestea vedem dar: 1. Că peştii din basinul Dunărei întreprind în fiecare an, la anumite Slioce, o serie de migraţiuni dinspre albie spre baltă sau spre terenurile inundate, sau dela aceste înapoi spi’e albie. 2. Cu aceste migraţiuui sunt determinate pe de o parte de nevoile fiziologice ale peştilor—de hrană, reproducţie, conservare individuală—, iar pe de alta de variaţiunea condiţiunilor fizice şi biologice ale mediului în diferitele porţiuni cari compun basinul apelor Dunărei. 3. Că graţie acestor migraţiuui, peştii sunt în stare să-şi satisfacă in eondiţiunile cele mai bune nevoile lor fiziologice şi tot odată să utilizeze în modul cel mai raţional calităţile fiecăreia din părţile cari i compun mediul de traiu. D. Raporturile dintre diferitele specii de peşti din apele Dunărei şi rolul peştilor răpitori. hi cele precedente am stabilit pe de o parte cari sunt calităţile, şi defectele fiecăreia din părţile cari compun mediul de traiu în basinul apelor Dunărei, iar pe de altă parte care este influenţa pe care fiecare din aceste părţi o exercită asupra biologiei peştilor cari trăesc aici şi migraţiunile pe cari ei sunt nevoiţi a le face din aceste cauze; ne inai rămâne să arătăm acuma cari sunt raporturile dintre diferitele specii de peşti cari trăesc în aceste ape şi influenţa ce o exercită unele asupra altora. In apele Dunărei de jos trăesc 57 de specii de peşti, în afară de peştii de apă salmastrâ, cari trăesc în lacurile litorale sărate ca Ra/.im, etc., sau intră aci din Mare şi despre cari vom vorbi în altă parte. Din aceste 57 specii, 15 specii — pe cari le vom trată când vom vorbi despre pescăriile din faţa gurilor Dunărei — sunt peşti de mare cari intră în Dunăre numai pentru a se reproduce sau a sta aci câtva timp—peşti migratori anadromi,—iar 1 specie sunt peşti cari merge din fluviu în mare pentru a se reproduce — Anguila, peşte migrator ca- J tadrom;—restul (le 41 specii sunt peşti excluzivi de apă dulce. Din aceste 41 de specii, 35 sunt băştinaşi din basinul Dunărei, iar 6 sel scoboară numai—mai rar sau mai des—din râuri şi anume: Lota valgam (Mihalţ), Barbus fluviatilis (Mreana), Squalius cephalus (Clean), Squalrn leudseus (Clean Jungueţ), Salmo hucho (Lostriţă) şi Aspro streber (Fusar).) Din cele 35 specii de peşti băştinaşi din basinul Dunărei, 7 trăe>c numai în baltă, sau dacă vin în albie caută numai locurile cele cu o apă liniştită de tot, ca braţele moarte, întinsuri pe lângă malurile convexe, etc.; aceştia sunt: Caracuda, Linul, Blehniţa (Rhodeus), Pleava, Ţiparul, Pietroşelul şi Pălămida de baltă (Gaslerosteus plat ţi (ja-ster/ Restul de 2B specii fac. necontenite şi periodice migraţiuni locale între albia Dunărei şi bălţile ei. Din cele 16 specii migratoare, cari intră din Mare în Dunăre, numai 7 intră şi în bălţi şi anume 5 specii de Gobius (Guvidii) şi 2 specii de scrumbii mici (Ciupea delicatula şi C. cultive ntrisj, cari toate insa nu au vreo importanţa economică deosebită. După felul lor de hrană, cele 41 specii locale din Dunăre se împart în: 12 specii de peşti răpitori (Bibanul, 2 specii de şalău, 2 specii de Aspro şi 2 specii de Acerina, Mihalţul, Somnul, Avatul, Ştiuca şi Pe-tromyzon) şi 29 specii paşnice — cele mai multe din familia Ciprinoi-deilor — adică cari se hrănesc cu crustacee, larve de insecte, Planekton, buruieni, sau detritusuri organice, etc. Acest mare număr de specii de peşti, cari constituesc toată iclitio-l'auna basmului apelor Dunărei inferioare — şi cari au fiecare alte obiceiuri de vieaţă, altă hrană, etc. — dau posibilitatea ca avantajele de vieaţă pe cari le oferă mediul să fie cât mai perfect utilizate, astfel ca hrana disponibilă să fie transformată în ultima instanţă într’o cantitate cât mai mare de carne de peşte. Puterea nelimitată de reproducere a peştilor face cu putinţă ca fiecare specie să se îmmulţească atâta pe cât condiţiunile naturale de hrană îi permit. Dintr'aceasta însă se naşte o mare concurenţă la hrană, o grea luptă pentru existenţă, care a făcut ca natura să reguleze singură lucrurile astfel, creindu-se o stare de echilibru, încât diferitele specii cari convieţuesc aci să fie specializate la diferitele feluri de hrană cari se pot avea în aceste ape; unele se hrănesc cu Crustacei, altele cu Plankton, altele cu larve de insecte, altele cu plante, altele chiar numai cu detritusuri organice, ş. a. m. d. Ceeace strică în aparenţă această armonie sunt peştii răpitori, cari se hrănesc distrugând pe semenii lor. De fapt însă aproape toate speciile de peşti răpitori sunt peşti de obiceiu de o valoare comestibilă pentru om cu mult mai mare decât speciile cari le servesc lor ca hrană. In adevăr, lor le cad ca pradă: sau toate acele specii de peşti mici cari nu au aproape nici o valoare — chiar şi speciile mici de peşti răpitori — sau, din speciile mari, acei indivizi cari, îmmulţindu-se mai mult decât liritnn disponibilă o permite, îşi fac concurenţă la hrană şi rămânând slăbănogi nu mai pot duce lupta pentru existenţă. Natura s’a îngrijit dar de a stabili şi aici un echilibru şi a face ca peştii răpitori să aibă şi ei un rol însemnat de îndeplinit în economia generală a acestor pescării şi anume, rolul pe care-1 are grădinarul îu-tr’un parc, adică acela al selecţionarului: Pe de o parte, ei împiedică su-pri microfauna acuatică — alge, infuzorii, etc., — cari le servesc ca hrană. Aceste basinuri se feresc de orice fel de animale cari ar fi duş. manii puilor. 2. Basinuri de creşterea puilor. Acestea suut ceva mai mari şi cu npă ceva mai multă; în ele se cresc puii separaţi după vrâste şi după specii. Peştii şi orice alte animale răpitoare se scot cu îngrijire afară. 3. Basinuri de creştereai peştilor. Basinuri mari de tot, cu o adâncime ram de un metru, bine expuse la soare ca să poată fi bine încălzite şi să se poată desvoltă organismele cari servesc ca hrană. Crapii de vrâsta de 2 ani se pun cam 600 bucăţi pe hectar şi 10% [ieşti răpitori. 228 4. Basinuri de iernat. Acestea sunt mici ca suprafaţa, Insă foarte adânci şi lipsite cu desăvârşire de hrană. In afară de acestea se mai fac încă diferite basinuri auxiliare pentru a separă cât mai mult peştii după vrâste. Basinurile putându-se inundă şi secă fiecare izolat, independent unul de altul, la sfârşitul toamnei se scoate treptat apa din ele şi se prind peştii, trecându-se dintr’un basin în altul. Iarna cele mai multe basinuri rămân uscate, pentru ca fundul lor îngheţând să se aerisească şi materiile organice în putrefacţiune să se descompună mai repede, asanându-1. Unele din acestea se lasă chiar peste vară neinundate şi se face pe ele cultură de cereale, dându-li-se prin aceasta o putere de producţie şi mai mare. Prin aceste procedee moderne, vechea cultură a peştelui în eleştee s’a pus cu totul pe alte baze, producţia s’a sporit considerabil, iar rentabilitatea a ajuns a fi acum mai bună dela un eleşteu cu peşte, decât dela aceeaş suprafaţă de teren cultivată cu cereale. Uitându-ne acum cum se petrec lucrurile în mod natural la Dunăre, vedem în liniile generale o mare asemănare, ca şi cum piscicultura modernă ar fi luat de bază pentru stabilirea procedeelor ei regimul natural dela bălţile Dunărei. In adevăr terenul de curând inundat — după cum s’a arătat deja — j este cel mai perfect basin de reproducţie; prin calităţile sale şi prin bogăţia de hrană naturală care se naşte pe el din germenii faunei acuatice cu care aceste pământuri sunt impregnate, el întrece cu mult toate basinurile artificiale ce se fac pentru acest scop. Singurul defect este că aici peştii reproductori nu pot fi izolaţi după specii, aşâ că ar putea veni peşti răpitori printre ei; faţă însă de întinderea enormă a terenului, instinctul natural al peştelui îl pune în stare să-şi găsească singur destule locuri izolate, sigure de duşmani, şi cari să-i convie din toate punctele de vedere cât mai bine. Terenurile acoperite ca apă ceva mai înaltă şi cu un Plankton bogat plutind la suprafaţa ei, sunt cele mai minunate locuri de hrană ale puilor. Şi aici singurul inconvenient este că peştii nefiind izolaţi, specii de peşti răpitori şi alţi duşmani se pot strecură între ei spre a-i distruge; în natura liberă însă instinctul de conservare este cu mult mai desvoltat decât la peştii cari trăesc captivi în basinurile artificiale ale piscicultorului, aşâ că ei ştiu în totdeauna mai bine să-şi găsească ascunzători şi să se ferească de duşmani. Pe de altă parte, reproducţia peştilor în natură este atât de mare — un crap face până la 800.000 boabe de icre — încât oricât de mulţi pui ar cădeâ în luptă cu duşmanii, rămân încă suficienţi cari scapă spre a se putea desvoltâ înainte şi a populă apele; şi apoi 229 am văzut în aceasta privinţa rostul peştilor răpitori în economia generală a unei pescarii naturale, încât nu avem a ne teme de ei. Bălţile sunt cele mai excelente basinuri naturale de creşterea peştelui. lOricât ar fi un eleşteu artificial de bine situat şi de sistematic construit, niciodată nu poate el sâ aibă bogăţia de hrană care este într’o baltă a Dunărei. Fundul ei îngrăşat periodic în mod natural prin revărsările Dunărei Încărcate cu aluviuni fine, vegetaţia bogată şi atât de variată cu fauna ce creşte pe ea şi cu infinitele refugii şi ascunzători ce le oferă peştelui, micul curent care sporeşte puterea de producţie de hrană, etc., etc., toate acestea sunt calităţi pe cari niciodată un eleşteu artificial nu le poate aveâ. De aceea chiar piscicultorii, când voesc să forţeze producţia în eleşteele lor, nu se mulţumesc numai cu hrana naturală, ci hrănesc artificial peştele cu porumb, lupine, etc., lucru de care niciodată nu poate fi nevoie în bălţile Dunărei. AII)ia propriu zisă a Dunărei, în fine, este cel mai perfect basin de iernat care se poate imagină. Adâncimile mari cu gropile de pe fund, refugiile pe sub rădăcinile sălcilor, şi apoi enorma cantitate de apă proaspătă şi totdeauna bine aerisită, toate acestea fac ca în adevăr peştele să găsească aici cel mai bun refugiu al său pentru iarnă. Pe lângă toate acestea, după cum am mai arătat, şi regimul apelor Dunărei se potriveşte în totul cu cerinţele procedeelor pisciculturii mdwne ; şi aici revărsările de primăvară umplu toate basinurile, după capacitatea lor, iar toamna, când se strânge recolta anuală şi e nevoie de apă mică pentru a prinde peştele mai cu uşurinţă, ele se golesc încetul cu încetul. Iarna suprafeţe cât mai mari din aceste basinuri rămân uscate, pentru ca fundul lor să îngheţe aerisindu-se şi asanân-du-se, şi să capete astfel nouă puteri de producţie. * * * Dacă insă la Dunăre găsim în abundenţă toate acele basinuri cu toate calităţile cerute pentru piscicultura artificială, apoi aici mai avem încă şi o serie de avantaje incontestabile, cari la eleştee lipsesc şi cari le Var să aibă o valoare şi mai mare încă pentru producţia peştelui. In primul rând, numărul basinurilor acî fiind nelimitat, avem o serie infinită de toate nuanţele pentru a corespunde satisfacerii nevoilor naturale ale unui mult mai mare număr de specii decât cele câteva specii cari se cultivă în eleşteele artificiale. In adevăr, noi ştim că în eleşteele artificiale se cultivă astăzi crapul, linul, caracuda, ceva ştiucă şi rareori foarte puţin şalău — şi aceasta cu foarte mari greutăţi. Câteva specii exotice cari s’au introdus în ultimii ani din America şi Australia sunt 230 încă. pe cale de experimentare şi nu joacă nici un rol. Aceste câteva specii însă nu pot utiliza în mod destul de perfect toate puterile na-turale de producţiune ale basinului în care trăesc. In basinul Dunărei eu bălţile ei, din contra, noi am văzut că cresc ; şi se îmmulţesc peste 40 de specii (afară de peştii de mare migratori cari vin aci), şi din aceştia mulţi ca şalăul, somnul, etc., au o valoare alimentară foarte mare. Alte specii mai inferioare ca: babuşca, roşioara, văduviţa, plătica, cosacul şi toate abramidele, -sabiţa, scobarul, avatul, etc., cari aci ajung la dimensiuni mari şi procură un aliment bun şi ieftin populaţiunii sărace, au marele avantaj pentru producţie că, fără a face o concurenţă mare la hrana speciilor de valoare, prin ele se utilizează în modul cel mai perfect toate izvoarele de hrană ale basinului în care trăesc; fără de acestea ele ar rămâneri neîntrebuinţate şi deci n’ar contribui la sporirea producţiei. Despre speciile mici fără valoare in fine, am arătat că nici ele nu consumă în mod inutil hrana disponibilă din baltă, ci din contra, fiind mâncate de peştii răpitori, ele o transformă în carnea scumpă a acestor peşti ca şalăul, somnul, ştiuca, etc. Prin peştii mici dar, utilizarea condiţiunilor de hrană pentru cantitatea şi calitatea producţiunii finale a pescăriilor Dunărei, devine încă şi mai perfectă, ceeace Ia eleştee lipseşte. Un alt mare avantaj al pescăriilor Dunărei asupra eleşteelor artificiale este: că pe când piscicultorul, pentru a separă peştii de diferitele vrâste unii de alţii, are novoie să pescuească în fiecare an puii sau peştii dintr’un basin şi să-i treacă în altul, iar toamna să-i schimbe în basinurile adânci de iernat, la Dunăre natura singură se îngrijeşte de toate acestea; aici peştele umblă singur prin gârle şi trece dintr’o parte în alta, împins numai de necesităţile sale fiziologice, fără să mai fie nevoie de operaţia atât de costisitoare de a fi pescuiţi şi transportaţi dela un basin la altul. Singurul dezavantaj mare al pescăriilor dela Dunăre faţă de piscicultura intensivă în eleşteele artificiale este că, nefiind stăpâni pe deplin pe cursul apei, nu suntem în stare a secă după voinţă, oricând am avem nevoie, basinurile de apă, pentru a prinde peştele din ele mai cu uşurinţă; de aceea pescuitul, adică strângerea recoltei, este cu mult mai costisitoare, mărind deci considerabil spesele de exploatare în dauna veniturilor nete. Aceasta este şi problema principală care cere a fi rezolvită — şi care e o problemă tehnică relativ uşoară — pentru ca pescăriile naturale dela Dunăre să ajungă a fi, nu numai ca cantitate şi calitate a producţiunii, ci şi ca beneficii, superioară pisciculturii intensive din eleşteele artificiale. Un alt desavantaj al pescăriilor naturale dela Dunăre este, că sunt unii ani — ce e dreptul destul de rari — când creşterile de primăvară 231 nu ajung: la un nivel destul de ridicat, ca apa să, alimenteze suficient bălţile şi să acopere terenurile inundabile. In aceşti ani producţia este fireşte slabă, căci nu mai este acea conlucrare între diferitele unităţi - baltă, gârlă, teren inundabil, albie — ci ele rămân izolate unele de altele, fiecare formând numai un basin izolat, în care peştii sunt nevoiţi a-şi satisface cerinţele lor fiziologice de hrană şi reproducere după putinţă. Şi acest important desavantaj poate fi însă înlăturat prin aplicarea unor procedee raţionale de cultură. Din toate acestea se vede dar că în adevăr în basinul Dunărei con-diţiunile naturale de producţiune a peştelui sunt excelente, întrecând chiar pe cele din eleşteele artificiale anume făcute după toate indica-fiunile ştiinţei pentru cultura intensivă a peştelui. Această extraordinară putere de producţie, fiind datorită în prima linie conlucrării tuturor elementelor cari compun basinul acestui fluviu si regimului apelor sale, rezultă că pentru ca ea să poată continua a-şi da roadele sale, trebue ca nici o cauză—ca îndiguiri neraţionale, % — să nu intervină şi să strice echilibrul natural stabilit Jprin lupta elementelor, într'un timp atât de îndelungat. CAP. III. CONDIŢIUNILE BIOLOGICE DIN DELTA DUNĂREI ŞHNFLUENŢA LOR ASUPRA /AIGRAŢIUNILOR PEŞTELUI ŞI ASUPRA PRODUCŢIUNII PESCĂRIILOR DUNĂREI. Iii schiţarea caracterelor biologice generale ale basmului apelor Dunărei, pe care am dat-o până aici, am avut în vedere numai porţiunea până la Ceatalul Ismailului. De aici încolo începe regiunea Deltei. Aceasta, atât din punctul de vedere hidrografic cât şi din cel biologic, se prezentă în multe privinţe în condiţiuni cu totul diferite. Voiu căută în cele ce urmeazh să pun în evidenţă deosebirile principale dintre aceste două regiuni şi să arăt în linii generale condiţiunile de vieaţă din bălţile Deltei. De sigur că una din deosebirile principale este că aici creşterile Dunărei nu ajung niciodată înălţimile pe cari le ajung in părţile din sus : Pe când d. ex. la Brăila, media înălţimilor maxime ajunse de creşterile apelor Dunărei în timp de 30 de ani, este 5ra,14 deasupra etiajului, cu o înălţime maximă de 6m,93 ajunsă la 1897, la Tulcea media înălţimilor pe 30 ani este abia de 2m,93, cu înălţimea maximă dela 1897 de 4m,77; este dar o diferinţă de peste 2 m. la înălţimea maximă a creşterilor pentru o distanţă numai de 98 Km. Dacă ne scoborîm încă ceva mai jos în interiorul Deltei, înălţimile maxime ale creşterilor scad încă şi mai tare, până ajungem la Sulina la o medie a înălţimilor maxime în cei 30 ani abia de 0m,49. De sigur că această urcare, mult mai mică, a nivelului apelor maxime în timpul creşterilor, are o influenţă însemnată, atât asupra întinderii suprafeţelor ce se inundă cât şi asupra felului alimentării cu apă a bălţilor din această regiune, şi deci şi asupra condiţiunilor de traiu din ele. Pe de altă parte noi am văzut că, pe când bălţile din sus de gura Prutului au nivelul fundului lor mai înalt decât etiajul Dunărei — fundul bălţii Greaca este de lm,34 deasupra etiajului, la balta Călăraşi lm,48 deasupra etiajului, la bălţile Brăilei şi Brateşului 0,80 m. deasupra etiajului, etc. —, bălţile Deltei au fundul cu mult sub etiajul fluviului, ajungând până la 2 m. sub nivelul Mării Negre (Tab. III.). 233 Fig. 100. O vedere în stufâriile Deltei; pescarii taie cu Târpanele o gârlă în Plaur şi apa iese pe dedesubt. mult mai mici, suprafaţa terenului inundabil este cu totul redusă faţă de suprafaţa enormă a bălţilor permanente. Nu avem decât să comparam cifrele totale: Dintr’o suprafaţă totală de 480.000 hectare numai Şi mai mare este încă diferinţa între aceste două feluri de bălţi dacă ne uităm la proporţia dintre suprafaţa bălţii propriu zise —adică suprafaţa bălţii permanente în epoca apelor scăzute — şi suprafaţa terenului inundabil care se acopere la apele mari. In adevăr, având în vedere marile oscilaţium ale nivelului apelor Dunărei la bălţile din sus, suprafaţa terenului inundabil din jurul lor este incomparabil mai mare ca suprafaţa bălţii propriu zise, aşâ avem: Pe lunca dintre Giurgiu-Olteniţa, 30.791 hectare teren inundabil şi numai 9.268 hectare bălţi (între cari ezerul Greaca de 7.270 hectare), pe insula Borcei, din 80.125 hectare în întregime inundabile numai 7.437 hectare sunt lucin de apă în epoca apelor mici, în insula Brăilei din 87.042 hectare inundabile numai 14.349 ha. rămân luciu de apă la apele joase, la bălţile dela Crapina (dela Măcin la Isaccea) din 16.284 hectare numai 8.566 ha. sunt luciu de apă, etc. In Deltă dimpotrivă, oscilaţiunile nivelului apelor Dunărei fiind cu 234 65.095 ha. este suprafaţa uscatului la apele joase (la 4 hidrograde), din cari însă, 13.945 ha. sunt mai sus decât nivelul creşterilor maxime deia 1897; aşa dar suprafaţa reală a terenului inundabil nu este decât dJ 51.000 ha. la o suprafaţă de 379.000 ha. de bălţi, adică numai 1/8.5 dM suprafaţa totală sau de 7 şi jumătate ori mai mic ca suprafaţa bălţilor. Dar diferinţa între bălţile Deltei şi bălţile din sus e încă şi mai mare dacă privim proporţia între suprafaţa luciului de apă şi suprafeţele de baltă acoperite cu stufării (Tab. III.). Pe când la bălţile din sus — toii din cauza marilor oseiiaţiuni ale nivelului—stuful este restrâns num la poalele bălţii pe o bandă în general îngustă, la bălţile Deltei dini suprafaţa totală de 379.000 hectare de bălţi, numai 108.000 ha ştiut luciu de apă, iar restul e acoperit cu stuf, aşâ că întreaga Deltă are * aparenţa unei mări de stuf. Tab. III arată această imensitate a atu-tăriilor Deltei, iar Fig. 100 dă o vedere fotografică din aceste stufării şi tot odată arată cum săpându-se în Plaur iese apa pe dedesubt; Fig. 101 în fine, arată una din imensele stufării ale Deltei arzând iu timpul iernii, când pescarii dau foc la stuful vechiu pentru ca primăvara să crească mai frumos. Fig. 101. O Stufărie din Delta arzând. Din aceste stufării cel puţin 72.000 ha. sunt plaur adică stuf plutitor, iar 196.000 hectare sunt păpuriş şi stufărie crescută din pământ sau plaur căzut şi fixat pe fundul bălţii. Toate acestea ue arată dar o serie de diferinţe radicale în constitu-ţiunea şi modul de alimentare al celor două feluri de bălţi; e natural dar că şi condiţiunile biologice din ele să fie diferite. 235 In adevăr, bălţile Deltei, deşi prin adâncimea şi vasta lor suprafaţă conţin un volum de apă incomparabil mai mare, totuş calitatea apei din ele nu este pretutindeni atât de bună ca cea dela bălţile din sus, căci pe când în acestea din urmă apa se poate primeni aproape în întregime in timpul creşterilor, în Deltă — tocmai din cauza adâncimii lor sub etiaj — primenirea nu se poate face peste tot atât de completă. Aici dar în părţile mai îndepărtate, sau unde rămân bălţi izolate din cauza potmolirii gârlelor de alimentare, găsim întinse suprafeţe unde apa nu e suficient oxigenată şi conţine în soluţiune gaze provenite din putrefacţiunea plantelor. Aceasta se manifestă şi asupra naturii fundului, căci în loc de acel nomol fin mineral, amestecat numai cu puţine materii organice cum este în bălţile din sus, găsim în multe bălţi din Deltă pe suprafeţe relativ întinse un nomol negru sapropelic, încărcat cu materii organice în putrefacţiune şi cu gaze mefitice. Suprafaţa relativ mică a terenului inundabil din jurul bălţilor din Deltă eonstitue de asemenea un mare dezavantaj pentru condiţiunile de vieaţă de aci: în afară de faptul foarte important că din această cauză peştii găsesc aci suprafeţe relativ mai puţin întinse, cari să le ofere acele locuri excelente pentru reproducţie, apoi şi condiţiunile de hrană suferă. Este ştiut faptul că terenul inundabil rămâne o parte din an uscat,— expus la arşiţa soarelui şi iarna la îngheţ, care deci îi schimbă constituţia chimică şi fizică,—aceasta îl asanează şi afânează, şi îi dă tocmai acea putere extraordinară de producţie, făcând ca îndată ce inundaţia îl acopere, vieaţa acuatică să se poată desvoltâ cu atâta intensitate şi bogăţie pe ei. Şi mai mult încă schimbă condiţiunile de traiu acea enormă pătură de plaur care acopere o suprafaţă atât de întinsă din aceste bălţi (Tab. [ff şi Plg. 100). Deşi sub plaur — acolo unde el nu are încă o grosime prea mare — este încă apă suficientă, totuş razele soarelui, cari sunt factorul principal dătător de vieaţă, nu o ajung, aşa c& domneşte un frig şi un întuneric etern. Aici deci toate acele microfite, cari sub influenţa luminii şi a căldurii solare transformă materiile anorganice în organice şi servesc apoi ca hrană fundamentală pentru toate celelalte fiinţe * acuatice, transformându-se în ultima instanţă in carne de peşte, aici toate acestea nu mai pot trăi. Sub plaur dar o vieaţă nouă nu se poate naşte, plante verzi, cari să consume acidul carbonic şi să oxigeneze apa, nu pot trăi, descompunerea plantelor moarte şi materialelor organice se face numai în mod incomplet, dând naştere la tot felul de gaze meftice, etc., etc. Dar chiar şi pe unele porţiuni din bălţile libere de stuf şi plaur— unde gârlele de alimentare sunt cu totul astupate ca de ex. în regiunea sahalelor şi a gârlelor Ş’ontea şi Lopatna — condiţiunile biologice 236 se strica adeseori; aici din cauza unei alimentaţiuni insuficiente cu apă proaspăta şi mai cu seamă din cauza lipsei unui mic curent, o serie de plante cu foi plutitoare —şi maieu seamă Stratiotes aloides şi Cnrex stricta—se îmmulţesc atât de tare, încât cu toată adâncimea bălţilor le cotropesc şi împiedică pescuirea lor; toamna însă aceste plante căzând lu fund intră in putrefacţie şi strică şi apa, făcând-o din ce în ce mai improprie pentru desvoltarea organismelor şi deci şi pentru îmmulţirea peştilor. Asupra mijloacelor de a combate toate aceste dezavantaje provenite din cauze exterioare şi de a pune aceste întinse suprafeţe de bălţi intr'o mai bună stare de producţie, am arătat însă propunerile mele în lucrarea mea întitulată «Câteva probleme ştiinţifice şi economice privitoare la Delta Dunărei», aşa că nu voiu mai reveni aci. Iii tot cazul, după cum o dovedesc rezultatele pline de succes ale lucrărilor ce s’au făcut deja în partea sudică a Deltei, lucrul nu e greu şi cheltuelile sunt relativ mici faţă de rentabilitatea lor. * * * Cu toate aceste desavantaje, bălţile Deltei au totuş şi o serie de incontestabile mari calităţi, cari le fac să dea o producţie de peşte mai mare chiar decât toate celelalte bălţi ale Dunărei la un loc. In primul rând este suprafaţa lor enormă, care, chiar dacă am consideră ca bălţi numai luciul de apă, tot încă ne dau o suprafaţă mult mai mare decât a tuturor celorlalte bălţi ale Dunărei împreună. In al doilea rând însă este adâncimea acestor bălţi, care face ca mediul biologic în ele să fie cu mult mai uniform, ca suprafaţa lor — dela care depinde atât de mult mărimea producţiei—să fie cu mult mai constantă —neputând fi reduse atât de tare la apele joase ca la bălţile din sus—şi ca pericolele mortalităţii organismelor, prin secarea apei în timpul verii şi prin îngheţ până în fund în timpul iernii, să fie cu totul excluse. Adâncimea acestor bălţi le mai face să fie cele mai bune basinuri pentru iernatul peştilor şi un minunat adăpost în timpul căldurilor de vară. Chiar plaurul, care am văzut de altfel cât de mult înrăutăţeşte condiţiunile biologice din aceste bălţi, are totuş şi el oarecari avantaje pentru vieaţa peştilor, şi aceasta numai graţie adâncimii bălţilor; sub plaur găsesc peştii un excelent refugiu în timpul iernii şi în timpul căldurilor excesive de vară precum şi un adăpost unde se pot feri mai bine de duşmani. Un mare avantaj insă ai acestor bălţi, şj cel mai important, este bogăţia vegetaţiunii lor de plante acuatice, submerse şi plutitoare, - fireşte afară de cele vătămătoare ca : rizaca, popândacii şi stufăriiie plutitoare, etc. — Acestea pe de o parte oxigenează apa asanând condiţiunile biologice acolo unde apa nu poate fi suficient primenită; pe de altă parte însă plantele acuatice servesc pentru cele mai multe specii de peşti ca foarte bune locuri de reproducere în bălţile mai îndepărtate de grind, adică acolo unde nu este suficient teren inundabil în apropiere. Prin acestea deci ele îndeplinesc aci rolul terenului inundabil, care am văzut că în Deltă este în proporţie cu suprafaţa bălţilor cu mult mai mic ca la bălţile din susul Dunărei. Calitatea acestor locuri de reproducere nu este de loc inferioară celor de pe terenul inundat, căci ouăle lipite pe tulpina şi pe frunza plantelor nu se acoperă de nomol, cum ar fi dacă le-ar depune pe fundul bălţii; ele sunt şi aci apropiate de suprafaţa apei, aşa că razele soarelui le încălzeşte suficient pentru a se desvoltâ repede; ele se desvoltă într’o apă bogată în oxigen pe care părţile verzi ale plantei îl degajează sub influenţa razelor solare; mişcarea valurilor nu le striveşte şi nu le grămădeşte la un loc, căci ele sunt izolate unele de altele prin foile de cari sunt lipite, ş. a. m. d. Şi pentru înbunătăţirea condiţiunilor de hrană, bogăţia vegetaţiunii are o foarte mare importanţă, înlocuind pe deplin lipsa terenului inundabil. In adevăr în ori şi ce lac locurile cele mai prielnice pentru des-voltarea în abundenţă a organismelor cari compun hrana peştilor sunt pe aşa zisa «Zona litorală». Cu cât apa este mai puţin adâncă şi deci mai bine încălzită de razele soarelui, cu atât şi fauna litorală ce se desvoltă e mai bogată. Bălţile Deltei fiind ceva mai adânci, nu toate organismele cari de obiceiu constituesc fauna litorală ar putea progresă aşa de bine aici ca într’o apă cu fundul înalt; tocmai acest inconvenient însă este pe deplin înlăturat de vegetaţiunea submersă şi cea cu foi plutitoare, căci aceasta constitue un substrat cu mult mai x-idicat şi mai apropiat de suprafaţa apei, unde străbat razele soarelui mai cu uşurinţă. Şi în adevăr, în această vegetaţiune întâlnim o foarte bogată faună litorală, unde organismele se desvoltă cu o mai mare intensitate chiar decât pe fundul bălţilor puţin adânci, căci aci li se oferă mai multe refugii şi adăposturi ferite de duşmani, iar apa este foarte bine oxigenată prin activitatea vitală a acestor plante. Aceste locuri constituesc dar pentru peşti şi mai cu seamă pentru pui locurile cele mai bune pentru hrană, întrecând chiar pe cele de pe terenul inundabil din susul Dunărei. încă un avantaj mare pentru bogăţia hranei din aceste bălţi, mai cu seamă pentru hrana preferită a puilor de peşti, este că, adâncimea fiind 238 aici mai mare, este posibilitatea, ca sil se desvolte şi o faună pelagicd, adică, un Plankton mai bogat. In fine, încă una din cauzele principale a marei bogăţii de hrană a acestor bălţi este bogata faună de insecte, cari sboară deasupra lor şi-şi depun ouăle în ele. Miliardele de larve de ţânţari, mai cu seamă, cari se găsesc aici, sunt cea mai bună şi mai abundentă hrană a peştilor. In afară de toate acestea însă, chiar în acele bălţi unde calitatea apei nu este atât de prielnică pentru vieaţa tuturor speciilor de [ieşti, sunt alte specii ca Linul, Caracuda, Ştiuca, Babuşca, etc., adică peşti tipici de baltă, cari se desvoltă de minune în ele, utilizând în modul cel mai perfect toate celelalte avantaje foarte mari ale acestor bălţi, pentru a transforma materiile nutritive aflate în ele — între cari şi mult detritus organic — în carne de peşte de baltă; de aceea producţia lor e foarte mare—sunt ani în cari producţia peştilorde baltă, afară de crap, a fost în bălţile Deltei până aproape de 8 milioane kgr. —. Crapul rezistă şi el foarte mult în aceste bălţi, însă dacă apa ajunge a fi prea lipsită de oxigen şi încărcată de alte gazuri, atunci fuge în alte bălţi şi nu mai rămân decât acei crapi degeneraţi, lungi şi subţiri, cu capul osos şi mare, pe cari pescarii îi numesc ofiţeri. * * * Din toate acestea vedem dar că, atât din punctul de vedere a) con-stituţiunii şi hidrografici lor, cât şi din punctul de vedere al condiţiu-nilor de traiu, bălţile Deltei diferă mult de bălţile din susul Dunărei şi că acestea au o rnare influenţă asupra felului producţiunii pescăriilor de aci. Mai vedem însă că, prin lucrări simple hidraulice, aceste eondi-ţiitni pot fi schimbate în mare parte acolo unde e nevoie şi deci şi calitatea producţiunii poate fi îmbunătăţită încă şi mai mult. Condiţiuniie biologice din Deltă fiind însă altele ca în bălţile din susul Dunărei, este natural ca şi migraţiunile periodice ce le fac aci peştii pentru a putea profită la timp de avantajele ce le oferă diferitele părţi ale bălţii — spre satisfacerea cerinţelor lor naturale de hrană, reproducţie, conservare individuală, etc.— să fie şi ele diferite de cele din regiune a bălţilor dela deal. In ce priveşte mai întâia speciile de baltă propriu zise — şi mai cu seamă Linul şi Caracuda — migraţiunile acestora nu sunt mari, ci se petrec numai în limita bălţii or, pe cari ele nu le părăsesc de loc. in timpul apelor mari aceşti peşti ies la grindul inundat, sau la grupările de plante submerse, spre a-şi lepădă icrele pe ierburi; ouăle lor se clocesc repede şi puii continuă a rămâneâ câtva timp aci, unde sunt feriţi de duşmani, spre a se hrăni eu microorganismele ce se află acolo in abundenţă; dela grindurile inundate, odată cu scăderea apelor, ei se retrag încetul cu încetul spre balta adâncă, unde continuă a sta la suprafaţă şi a se hrăni cu microorganismele de pe foile plantelor acuatice. Când apa începe a se răci, atât linul cât şi caracuda se retrag către părţile bălţii unde fundul este nămolos, şi apoi se îngroapă adânc în nămol pentru a ierna; aici rămân până târziu în primăvară, când apa începe a se încălzi. 1 Ca şi la bălţile din susul Dunărei, afară de speciile cunoscute cari nu părăsesc balta niciodată, toţi peştii de aci fac şi ei migraţiuni regulate între Dunăre şi baltă; acela însă care face migraţiuni mai mari, urcându-se chiar până aproape de regiunea Porţilor de fier, este Crapul. | In bălţile Deltei, crapul este foarte abundent, aşâ că în unii ani producţia de crap poate trece de 5 milioane kgr. ; am puteâ zice chiar că aici avem cele mai bogate pescării naturale de crap din toată Europa. El trâeşte aci prin bălţi şi prin stufării, iar exemplarele bătrâne pe sub Plavnri, de unde nu iese decât când îl răscolesc apele mari. Primăvara când încep a intră apele prin gârle în bălţi, crapii din bălţile mai apropiate de braţul Dunărei, ademeniţi de apa proaspătă, o pornesc prin gârlă contra curentului pentru a ieşi la Dunăre, i! Pescarii cunosc aceasta foarte bine şi îşi aşează garduri cu limbi la gârle, cu gurile dinspre baltă, spre a prinde peştele ce vrea să iasă afară. Dacă apele vin mai mari trecând peste maluri (la cota 2,70 m. dela Tulcea), % crapii — şi împreună cu ei somni şi alte specii — o pornesc în cârduri mari prin toate deschizăturile ce le găsesc. Am dar în epoca când în Jmţik din sus peştele intră din Dunăre în bălţi, în Deltă el fuge din bălţi in Dunăre. In Dunăre crapul ieşit de curând din bălţile Deltei se recunoaşte mşordupă coloarea sa neagră ; numai după ce a stat aici în albie câtva timp la apă curgătoare, el recapătă frumoasa sa coloare aurie. Ajunşi dar în Dunăre, ei formează cârduri şi pleacă în sus în contra curentului; tur-bureala apei însă nu-i lasă să stea mult timp aci, şi tot astfel şi nece-jpţile sexuale îi împing să-şi caute locurile prielnice pentru reproducere. Cum în această epocă tocmai toate gârlele bălţilor din susul Dunărei sunt deschise şi cum cele mai de multe ori apele sunt revărsate chiar peste maluri, ei intră în aceste bălţi pentru a căuta pe terenurile de curând inundate locurile de reproducere. Cu cât apele într’un an sunt mai înalte şi cu cât durata revărsărilor |e mai lungă, cu atâta pornesc cârduri de crapi tot mai mari din Deltă ta se urcă in sus pe Dunăre spre a intră în bălţi, pentru a se reproduce 240 pe întinsele terenuri inundate de aci, unde sunt locurile atât de prielnice atât pentru clocire cât şi pentru lirana puilor. Cu modul acesta dar crapul din Deltă populează aproape tn fiecare an mai toate bălţile din susul Dunărei, sporindu-le în mod considerabil producţia,. Faptul acesta e atât de cunoscut de proprietarii bălţilor din tot lungul Dunărei, încât chiar sistemul de exploatare prin «închiderea peştelui» este bazat pe el; în adevăr, de îndată ce apele de primăvară încep a veni, ei scot toate gardurile spre a lăsa liberă intrarea peştelui dela Dunăre, iar când apele încep a se retrage închid din nou de jur împrejur cu garduri (Pleter) întreaga baltă cu tot terenul ei inundat. Peştele intrat rămâne dar prins aici ca într’o capcană şi se hrăneşte şi creşte până în toamnă, când se pescueşte în epoca apelor scăzute. Cantităţile de peşti migratori din Deltă ce intră în bălţile din susul Dunărei, în anii cu ape înalte, sunt atât de mari încât întrec cu mult cantităţile de peşte local. Astfel în 1904, nivelul creşterilor de primăvară fiind foarte scăzut şi apa nerevărsându-se peste maluri, bălţile Crapinei au produs numai 1.539.157 kgr. din cari majoritatea peşte de baltă, iar în 1907 când apele au ajuns la o cotă înaltă (5.16) şi au stat revărsate 100 zile peste mal, producţia s’a urcat la 4.176.838 kgr. din cari majoritatea eră crap. La bălţile domeniului Brăilei, în 1904, când apele nu s'au revărsat de loc, producţia a fost numai de 920.000 kgr., iar în 1907 când s’au revărsat 128 zile, producţia s’a urcat la 6.447.793 kgr. din cari majoritatea crap. Chiar în anul trecut 1914, apele venind mari, în balta Călăraşilor, care de obiceiu are o producţie mică, S’a prins peste 1 milion de kgr. de ciotocrap, venit cu siguranţă tot din Deltă. In anii cu ape mari deci — crapul în mare parte plecând din Deltă spre a intra în bălţile din sus — producţia de crap a bălţilor Deltei e mai mică, putându-se scoborî chiar până numai la 554.490, cum a fost în 1906 când alimentarea prin gârle a ţinut 128 zile; din contra in anii de ape mici ca în 1899, când apele nu s’a revărsat în bălţi nici o zi, nici peste mal şi nici măcar prin gârle, atunci tot crapul a rămas in Deltă şi producţia a fost de 5.095.056 kgr. (1). Din toate acestea vedem dar că bălţile Deltei nu numai cu sud cel mai mare centru de pi'oducţium a peştelui, ci totodată sunt şi focarul principal pentru repopularea cu peşti migratori (crap, somn, etc.), a tuturor bălţilor din susul Dunărei. * * * (ii Vezi: Antipa, Heyiunm inundabilă a Dunărei, pag. 86, 94 130. 241 Crapii din unele bălţi ale Deltei mai întreprind încă un fel de migraţiuni, cari, deşi se fac în cârduri foarte mari şi aproape în fiecare an, nu sunt totuş migraţiuni adevărate ci numai o anomalie, care întăreşte insă regula. Sunt în Deltă o serie de bălţi în apropierea mării, cari din cauza astupării gârlelor lor din Dunăre nu au o alimentare regulată neprimind apă proaspătă decât numai la creşterile extraordinare. Intre acestea cele principale sunt bălţile dela vale de grindul Caraor-manului, drenate prin Gârla împuţită care se varsă în mare între gura Sulinei şi Sf. Gheorghe. Apa din aceste bălţi e uneori foarte încărcată cu gaze mefitice, provenite din putrefacţiunea plantelor din ele, de unde a venit şi numele gârlei în care se scurg. Primăvara, în timpul creşterii nivelului Dunării, când apa mării de lângă coaste se îndulceşte prin apele fluviului pe distanţe mari, se întâmplă că bătând Crivăţul ridică foarte mult nivelul mării ; atunci se produce un curent dela mare spre baltă, care duce prin gârla împuţită cantităţi mari de apă proaspătă în aceste bălţi. i‘Crapul ademenit acum de apă proaspătă bine oxigenată porneşte în cârduri mari contra curentului şi iese afară la mare. Când dă însă mai departe de apa sărată, el caută să reintre în baltă, însă ne mai găsind gura gârlei o porneşte cele mai de multe ori spre Sud până dă sau de gura Portiţei pe unde intră în Razim, sau de apele dulci dela Gura Sf, Gheorghe pe unde intră apoi în Dunăre. Acest fapt a făcut pe mulţi sâ creadă că crapul ar fi un peşte de mare care intră în Dunăre numai pentru a se reproduce, lucru pe care l-am dovedit în altă lucrare a meu că e cu desăvârşire greşit (I). Aceste migraţiuni deci, cari deşi se repetă periodic, în fiecare an la aceeaş epocă, nu sunt aşa dar adevărate migraţiuni, datorite instinctelor naturale ale peştelui, ci numai unor cauze accidentale; ele ne arată totuş odată mai mult legătura strânsă care este între animal şi mediul iu care trăeşte şi cum calităţile fizice ale mediului sunt acelea cari condiţionează, şi modifică chiar, felul de traiu al animalelor. Il Il Vezi: Antlpa, Fauna ichtiolngicd a României, pag. 108. A. R. — Publ. Adamachl. VIII. Antipa, Pescuitul. 16 CAP. IV. COND1Ţ1UNILE BIOLOGICE IN PORŢIUNEA DE /AARE DIN FAŢA GURILOR FLUVIULUI ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA PRODUCŢ1UNII PESCĂRIILOR DUNĂREI. Din descrierile precedente s’a văzut că bogăţia mare a pescăriilor din apele Dunărei este datorită pe de o parte excelentelor condiţiuni biologice din diferitele părţi cari compun acest basin, iar pe de altă parte modului cum acestea la un loc conlucrează pentru a favorizâ creşterea şi îmmulţirea peştilor. In această descriere nu am amintit însă de loc o parte principală din [ieştii cari populează basinul Dunărei şi cari joacă chiar un rol preponderent în pi-oducţiunea pescăriilor sale, întipărindu-le un caracter deosebit. Aceştia sunt peştii migratori cari intră regulat la anumite epoce din mare în Dunăre şi petrec aci un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Aceşti peşti sunt: cele 6 specii de Acipenser (Morun, Nisetru, Cegă, Viză, Păstrugă şi Şip), scrumbiile de Dunăre (Alom pontica şi Alosa Nordmani) şi 5 specii de Guvidii (Gobius Kessleri, G. Trautweteri, G. lacteus, G. cephalarges şi G. fluviatilis). In afară de aceştia, cari toţi au o valoare mare comercială, mai intră încă şi diferite alte specii mai mărunte ca Syngnathus, Cluperi delicatula şi Ciupea cultriventris, etc. Toţi aceşti peşti venind la 6 anumită etate din largul mării, trăesc mai întâiu o bună parte a anului în marea teritorială din faţa gurilor Dunărei, unde apa e mult mai puţin sărată şi condiţiunile biologice sunt cu totul altele decât în restul mării. Această porţiune de mare are dar o influenţă deosebită asupra pescăriei din Dunăre, din care cauză e tocmai necesar să examinăm ceva mai de aproape condiţiunile biologice din ea şi profitele ce trag peştii din ele. Noi am văzut că debitul mediu al Dunărei este de 7238 ni. c./sec.— adică în mijlocie Dunărea aduce la mare 228 miliarde m. c. de apă dulce anual; această enormă cantitate de apă dulce intrând în Marea Neagră, unde lipseşte fluxul şi refluxul care ar puteâ-o duce mai departe, îndulceşte apa sărată a mării pe suprafeţe foarte întinse. Mai întâiu cu- 243 lentul ieşind din albia fluviului continuă şi în mare până la distanţe destul de depărtate spre larg, până ce încetul cu încetul mişcarea de care sunt animate moleculele de apă dulce este tot mai mult amortizaţii de mişcările în alte sensuri de cari sunt animate moleculele de apă sărată. In timpul însă când vânturile sunt favorabile şi mai cu seamă în epoca creşterilor mari ale Dunărei, când cantităţile de apă dulce aduse aici sunt incomparabil mai mari — debitul putându-se urcă până la .35-000 m. c./sec. —, curentul fluvial poate să străbată şi la distanţe cu mult mai depărtate dela coastă. In Maiu 1893, măsurând greutatea specifică a apei dela suprafaţă din diferite puncte ale Mării Negre, am găsit apa îndulcită până chiar prin apropierea Insulei Şerpilor, care se ştie că e situată la o distanţă de 18 mile marine de coastă. Apele ieşite din albia fluviului intrând în mare întâlnesc aici curentul costal N, S. care duce apele mării spre Bosfor, acesta împinge şi apele dulci împreună cu aluviunile aduse de Dunăre spre Sud. Astfel în epoca creşterilor Dunărei găsim apa mării îndulcită până aproape de Capul Midia şi la o distanţă spre larg până chiar aproape de 10 mile. Apa dulce odată intrată în mare, ea nu se amestecă imediat cu apa sărată, ci pluteşte un timp mai îndelungat deasupra ei, deoarece Ia început una lunecă peste suprafaţa celeilalte ca două lichide cu desăvârşire diferite. Numai mai târziu începe a se face difuziunea încetul cu încetul. Astfel dar, pe această porţiune a mării, avem la suprafaţă o pătură mai mult sau mai puţin subţire de apă dulce fluvială, sub care apoi găsim pătura de apă de mare. Materiile aluvionare aduse de apele fluviale în suspensiune, imediat ce dau de apa mării, se depun în faţa gurilor, formând şi înâlţând barele, Această precipitare imediată nu este datorită numai faptului că curentul, micşorându-şi viteza îndată ce Intră în mare, nu mai poate purtă materiile ce le are în suspensiune, ci se datoreşte şi influenţei speciale a apei de mare ca soluţiune sărată, adică ca electrolit, care face ea aceste materii să se precipiteze imediat ce vin în contact cu ea. Astfel dar apa dulce de îndată ce intră în mare este decantată chiar la gurile fluviului, şi nu mai are deci acea coloare atât de galbenă caracteristică apelor fluviale încărcate cu aluviuni. Pentru a putea dar recunoaşte la diferitele epoce ale anului cât de departe se întinde influenţa apelor dulci asupra mării, nu ne mai este suficient numai aspectul general, ci trebue să ne servim şi de aparate speciale pentru a măsură salinitatea şi greutatea specifică a apei dela diferite adâncimi. Oricum ar fi insă, noi putem contă că în timpul apelor mari în faţa gurilor Dunărei, dela Gibrieni până la Capul Midia şi până la o distanţă 244 aproximativă, de iO mile marine spre larg, avem o foarte întinsă porţiune din suprafaţa mării — cel puţin de 4—5.000 km. pătraţi — unde apa este cu totul salinastră. In această porţiune — cu mult mai întinsă decât toate bălţile Dunărei la un loc incluziv Delta ei — condiţiunile biologice sunt şielecti totul altele decât în restul Mării Negre şi de aceea şi fauna este aici cu totul alta, caracterizată prin forme tipice de apă salmastră amestecată cu forme marine pure şi forme fluviale. Ceeace caracterizează mai cu seamă mediul de traiu din această porţiune de mare, în afară de apa sălcie, este în prima linie mica adâncime. Uitându-ne în adevăr pe o hartă batimetrică a Mării Negre vedem că linia adâncimilor de 10 metri o întâlnim — şi mai cu seamă în golful Portiţei sau în golful Musurei — abia la o distanţă de 7—8 km. de coastă; linia adâncimilor de 100 metri este însă tocmai la 80—100 mile marine. Aceste mici adâncimi dar permit ca zona litorală a mării să se întindă foarte mult şi ca fauna litorală — care constitue hrana principală a peştilor — să iea o desvoltare foarte mare. După cum se ştie, apa Mării Negre, dela o adâncime de 150 metri iu jos, fiind încărcată cu cantităţi mari de Hidrogen sulfurat în soluţie, nici o fiinţă vieţuitoare — afară de bacteriile sulfurante, cărora tocmai li se datoreşte acea mare producţie de Hidrogen sulfurat — nu mai poate trăi acolo. In regiunea de lângă coasta noastră însă, adâncimile fiind atât de mici, influenţa Hidrogenului sulfurat din adâncimile mari este cu totul exclusă, aşâ că această bogată faună litorală de pe fund se poate desvoltâ din acest punct de vedere în toată liniştea. In al doilea rând este caracteristic pentru mediul de traiu de aci, şi de mare importanţă pentru fauna litorală din această regiune, natura fundului care în cea mai mare parte este nisipos. El fiind ridicat şi acoperit cu o pătură de apă relativ mică, razele soarelui îl pot încălzi cu uşurinţă, ceeace este foarte priincios de asemenea pentru creşterea şi îmmulţirea tuturor organismelor ce trăesc aci. In al treilea rând, apa, în afară de mica ei salinitate, mai e caracterizată prin aceea că vine din fluviu încărcată cu cantităţi relativ mari de carbonat de calciu. Acesta fiind un preţios material pentru diferite organisme cari au nevoie de calciu, fie pentru scoicile lor, fie pentru construcţia scheletului, etc., dă putinţa ca aceste organisme să se desvolte aci în condiţiuni cu inult mai prielnice şi deci să se poată immulţl foarte tare. De aceea dar tocmai vedem aci o foarte bogată faună de Lamelli-branchiate şi Gasteropode şi de Crustacee, cari au o coajă calcaroasă şi cari tocmai sunt şi hrana principală a sturionilor. 245 Ca un exemplu cât de tare se pot îminulţl aci aceste animale cu ooajă calcaroasă voiu cita Balanidele. Larvele pelagice ale acestor crustacee se aşează adeseori pe fringhiile plutitoare de cari sunt legate cârligele pentru prins moruni, făcând o adevărată crustă în jurul lor; in câteva zile ele cresc atât de tare încât fringhiile se îngreuează şi cad la fund producând pescarilor mari pagube. In fine, apa Dunărei, deşi îşi depune la intrarea în mare aluviunile ei grele, ea vine încărcată încă şi cu o mulţime de materii organice foarte uşoare în suspensiune ca Potamoplankton, detritusuri organice, etc., cari continuă a fi duse înainte şi a pluti la suprafaţa mării. Toate acestea constituesc o bogată hrană atât pentru Planktonul marin cât şi chiar pentru toate celelalte animale, şi mai cu seamă pentru puii de peşte de toate speciale. Dar pe lângă fauna litorală şi Planktonul este aci foarte bogat, atât prin formele marine cari s’au adaptat la traiul în apă salmastră cât şi prin mulţimea de larve ale moluştelor, crustaceelor, etc., cari trăesc aci pe fund. Din toate acestea se vede dar că condiţiunile de vieaţă în această porţiune a mării sunt excelente, oferind multe avantaje atât pentru traiul cât şi pentru îmmulţirea unei întregi faune speciale, caracteristică acestei regiuni. De sigur însă că şi aci, ca şi ori unde, pe lângă avantaje există şi oareşicari pericole, cari primejduesc vieaţa organismelor sau limitează numărul speciilor ce se pot adapta la asemenea condiţiuni particulare. Primul pericol îl constituesc vânturile din anumite direcţii, dacă sunt puternice şi bat un timp prea îndelungat. In adevăr este ştiut că unele vânturi dinspre largul mării, bătând un timp îndelungat, pot îngrămădi cantităţi enorme de apă de mare lângă coaste, aşâ că nivelul mării se poate urcă până chiar cu 50 cm.; prin aceasta, apa devenind cu mult mai sărată, toate aceste specii litorale cari nu sunt deprinse cu un grad de salinitate mai mare, dispar. Tot astfel un vânt puternic dinspre coastă spre larg, care ţine mult timp, poate împrăştia apa dulce şi cu ea şi Planktonul, aşâ că formele nedeprinse cu o astfel de schimbare bruscă a mediului sunt ameninţate în existenţa lor. De aceea dar formele tipice de apă sălcie au o elasticitate mai mare întrucât priveşte variatiunile gradului de salinitate a apei in care trăesc, aceasta fiind o condiţiune principală a existenţei lor. Un pericol mult mai mare însă, dar care nu se întâmplă decât foarte rar, sunt anumite curente verticale cari aduc câte odată la suprafaţă apă încărcată cu Hidrogen sulfurat şi alte gaze din fundul mării. Am avut 24G singur ocaziunea să observ odată un asemenea curent în regiunea dintre Portiţa şi Gura St. Gheorghe : Iată notiţele pe cari ini le-am scris chiar la faţa locului în carnetul ineu: In ziua de 21 Iulie 1913 mergând cu barca cu pânze pe mare dela Sf. Gheorghe la Zaton şi înapoi (cam la 6 mile mar. la Sud de Gura Sf. Gheorghe) am avut ocaziunea rară de a face câtevâ observa-ţiuni interesante asupra unor curente marine; totodată am mai aflat şi dela pescarii locali şi alte fapte privitoare Ia aceste curente, şi mai interesante, cari merită a fi consemnate şi cercetate la ocazie cu îngrijire. Plecând din Gura Sf. Gheorghe, am avut pe o distanţă mare apa gâlbie de Dunăre—căci apele Dunărei sunt foarte crescute —; apoi um dat de apa verzie a mării. Vântul erâ foarte slab şi marea cu totul lipsită de valuri, aşa că numai curentul costal împingea spre Sud apa gălbue încărcată cu aluviuni ce ieşiâ din gura Dunărei. La întoarcere însă am trecut prin 3 feluri de ape şi anume: 1) Ieşind din gura Zatonului am dat de apa obişnuită de mare, cu coloare verzie. 2) La oarecare distanţă, deodată am întâlnit o dungă lungă de spumă — ca de vreo 4 sau 5 m. de lată — care se prelungiâ cu o direcţie oblică pe coastă (S.E.) mergând spre larg cât se vedea cu ochii. Imediat după această dungă de spumă apa avea un curent contrar ca cel din apa obicinuită a mării şi o coloare galbenă roşietica ca de rugină. Am mers cam vreo 20 minute cu barca cu pânzele —însă cu viteză foarte mică, căci vântul erâ foarte slab — în această apă ruginită şi apoi am dat iarâş de o dungă lungă de spumă, care formă a doua linie de marcare a acestei ape, animată de o mişcare în altă direcţie decât curentul mării. Curentul acesta cu apă roşietică veniâ spre coastă. 3) După a doua linie de spumă, lată şi ea ca de 4 m., am trecut din nou brusc in apa obişnuită a mării de coloare verzie şi mişcată de curent în altă direcţie ; în fine 4) Am dat din nou de apa gălbie de Dunăre. Pescarii dela Cosa cari pescuesc şi în Zaton, îmi spun că : «de vreo 2 ori pe an vine deodată o «scursoare» mare cu o apă rece ca ghiaţa, marea nu mai e sărată ci amară de tot şi când atinge pielea ustură mai rău decât urzica, aşa de rău că se îmbolnăveşte omul. Peştele moare pe loc îndată ce dă această apă peste el şi nici nu se mai poate păstră pentru vânzare. Chefalul se face deodată ţapăn ca piatra. Apa mării adusă de această scursoare e vânătă, Insă limpede». De sigur e vorba dar de un fenomen extraordinar de interesant care se repetă periodic, aducând un curent puternic de apă vânătă sau roşietică ce curgeâ ca un fluviu prin mijlocul apei gălbui de Dunăre sau apei verzi de mare, care se mişcă într’o direcţie cu totul opusă. 247 Aceste curente verticale — cari după cât ştiu încă nu au fost până acuma bine studiate şi oferă oceanografii!ui o problemă foarte interesantă de cercetare — aduc de sigur din profunzimi o apă otrăvită, încărcată cu hidrogen sulfurat şi alte gazuri, foarte rece şi sărată (3.5% sare) şi cu totul improprie pentru vieaţa organismelor. Cu toate aceste pericole însă, condiţiunile de vieaţă în această porţiune a mării sunt cu mult mai prielnice decât în restul mării şi de fapt aici vieaţa este cu mult mai bogată. Astfel fiind de sigur şi acele specii de peşti, cari se pot adapta eon* diţiunilor fizice ale acestui mediu, găsesc aci o hrană foarte abundentă, fn adevăr pe lângă speciile tipice de apă salmastră şi de acele specii marine cărora le este o necesitate a vieţii de a face migraţiuni periodice în apele fluviului, apoi sunt tot felul de alte specii, atât marine cât şi fluviale tipice, cari se adună regulat aci. Timp de mulţi ani consecutivi am făcut cercetări îndelungate spre a vedeâ cari anume sunt speciile de apă dulce cari sunt adaptate a trăi şi în apa sălcie dela gurile Dunărei şi câtă vreme pot rezistă aici; am făcut pescuiri sistematice în acest scop mai cu seamă la Golful din faţa Gurii Stări Stambul (la Baba-Hasan), la Gura Sulinei, pe Mileaua — adică bancul de nisip submarin — dela Gura Sf. Gheorghe şi în Regiunea Portiţei. Astfel am putut constată că în timpul apelor mari, cea mai mare parte din speciile din Dunăre pot ieşi şi la malul mării; ba chiar, ceeace e mai curios, am găsit şi pui de peşti caracteristici pentru râuri şi chiar pentru păraele din munte ca d. ex. Mreana tlinrbm fluviatilis) şi Porcuşorul (Gobio fluviatilis şi chiar G. Urano-scopm). Cei cari ies însă la distanţe mai mari sunt: Şalăul (.Lucioperca sandm, şi L. volgemis), Acerina schraetser, Crapul, Abramidele şi mai cu seamă Morunaşul (Abramis vimba), Sabiţa, Obletele mare (Alburnus chalcoides danubicus), Leuciscas toate trei speciile, Chondrostoma nasus, Cobitis tamia şi Anguilla vulgaris. De îndată însă ce debitul Dunărei se micşorează, numărul lor în apele mării scade şi atunci şi aceştia nu se mai găsesc decât în regiunea gurilor. Oricum insă, toţi aceşti peşti au o importanţă deosebită pentru pescăriile Dunărei, deoarece ei se hrănesc şi cresc în mare, utilizând materiile nutritive aflate acolo, şi se întorc apoi în fluviu spre a spori în mod considerabil producţiunea pescăriilor de aici. Cu mult mai mare este însă importanţa peştilor de mare migratori cari intră in Dunăre şi mai cu seamă a Sturionilor şi Clupeidelor. Sturionii vin din largul mării şi intră în Dunăre spre a se reproduce la anumite locuri cari le convin mai bine. Puii lor îndată ce s’au des-voltat pleacă în cârduri spre mare; aici pe bancurile de nisip diu faţa 248 gurilor Dunărei găsesc o hrană foarte bogată, la început mai mult din Plankton şi apoi mai cu seamă din crustaceele din fauna litoralâ. Ei stau cel puţin B ani în mare — până ce ajung la maturitatea sexuală — fără a mai intra înapoi în fluviu; numai Cega care s’a adaptat aproape cu totul la vieaţa din Dunăre se găseşte mult mai rar în mare. Când sunt mai mari, hrana lor cea mai favorită sunt moluştele, aşa că în stomacul lor se găsesc în totdeauna resturi de conchilii de Lamelli-branchiate şi Gasteropode, din cari au aci o enormă cantitate la dispoziţie. Migraţiunile acestor peşti le-am descris pe larg atât în Fauna ichtio-logică cât şi într’o altă lucrare mai mică (1), aşâ eâ nu le voiţi mai descrie din nou. Aici voiu aminti numai că exemplarele adulte se adună primăvara de timpuriu în cârduri mari în această regiune de apă sălcie şi apoi încetul cu încetul intră în fluviu. Alţii vin de cu toamna şi iernează în gropile adânci din fluviu; cei mai mulţi însă — mai cu seamă cei prea tineri sau prea bătrâni cari nu au a se reproduce — işi au locurile de iernat în mare la adânc, iar locurile de hrană in apa saimastră din faţa gurilor Dunărei. Date mai detaliate în privinţa mi-graţiunilor sturionilor le voiu da la descrierea pescuitului cu Carmacele, în care capitol descriu în mod detaliat şi pescăriile cele mari de Morun dela gurile Dunărei şi din albia fluviului (a se vedea part. III. C. I.). In tot cazul aceşti peşti, fără a consuma hrană multă din Dunăre, măresc considerabil producţiunea pescăriilor ei. Al doilea fel de peşti, migratori cari vin în Dunăre sunt Clcipeidele (Scrumbiile de Dunăre). Şi acestea încă de cu iarnă se apropie de coasta noastră, adunându-se în cârduri mari în porţiunea de mare cu apă saimastră; la primele zile călduroase de pe la sfârşitul lui Fevruarie ele se apropie de gurile Dunărei şi încep să intre în fluviu. Scrumbiile mari (Alosa pontica) rămân aci până pe la sfârşitul lui Maiu, iar Riseafca fAlosa Nordmani) până vara târziu. După aceea se întorc înapoi în mare şi pleacă spre larg, neinai revenind la coastele noastre decât toamna târziu. Migraţiunile pe cari le fac mai departe aceşti peşti în apele Mării Negre şi modul cum depind ele de condiţiunile naturale de sali-nitate, temperatură, curenţi marini, etc., sunt de cel mai mare interes ştiinţific, totuş nu este aci locul de a trată această chestiune; în lucrarea mea publicată la Academia din Viena (2) am arătat rezul- ţi) A ii tipa, Die Stohre und ihre Wanderunyen in (len Europdischen Gewdssern mit besoiukrnr fierucksichtiyuny der Store dor Donau und des Schwarzen Meeres, Wien 1905. (Bericht an den internationalen Fischerei-Kongress in Wien, 1905). (2) Antipa, Die Clupeinen des westlichen Teiles des Schwarzen Meeres, in benksliriften d»r k, Akademie der Wissenschaften Wien, Bel. LXXVIII/905. 249 ţaţele cercetărilor mele în această direcţiune. In tot cazul şi cantitatea de scrumbii ce intră în fiecare primăvară, din Mare în Dunăre este foarte mare şi sporeşte de asemenea în mod considerabil producţiunea pescăriilor din fluviu. Pe lângă sturioni şi scrumbii mai sunt încă şi alte specii de peşti cari intră din Mare în fluviu — deşi nu toate la epoce fixe —, contribuind şi ele atât la varietatea cât şi la mărirea producţiei pescăriilor dunărene. Intre acestea sunt cele 5 specii de Gobius (Guvidii) pe cari le-am amintit mai sus şi cari nu se urcă numai pe Dunăre, ci intră şi prin bălţi. Ele ajung în sus până pe la balta Potelu sau în Moldova până prin părăul Bârladului. In Brateş, Oltina, Mârleanu, Crapina, etc., guvidiile se găsesc în abundenţă şi pescuitul lor în aceste ape este destul de productiv. De asemenea mai sunt încă şi o serie de peşti mărunţi, pe cari i-am amintit mai sus, cari intră şi ei regulat în Dunăre şi bălţile ei; aceştia deşi nu sunt peşti comestibili, au însă o mare importanţă prin mulţimea lor, ea hrană pentru peştii răpitori, contribuind în acest mod şi ei la o sporire considerabilă a producţiei totale a pescăriilor din Dunăre. In afară de toate aceste specii de peşti de mare cari intră în Dunăre, mai sunt încă şi alţi peşti migratori, cari vin regulat în apele sftlmastre dela coastele noastre în mari cantităţi spre a intră în lacurile litorale. Intre aceştia cei principali sunt Chefalii, cari au o valoare comercială importantă. Migraţiunile lor Je voiu trată însă când voiu descrie condiţiunile biologice din lagune şi lacurile litorale precum şi in capitolul special despre condiţiunile biologice din Marea Neagră în afară de cea din faţa gurilor Dunărei. Din toate acestea se poate vedea dar, că porţiunea de mare cu apă salmastră din faţa Deltei Dunărei are o deosebită importanţă pentru producţia pescăriilor; aceasta, atât prin cantitatea însemnată de peşte ce se prinde chiar în această parte a mării cât şi prin mulţimea de peşti migratori, cari, după ce s’au hrănit şi au crescut în mare, vin de populează basinul Dunărei, sporindu-i astfel considerabil producţia pescăriilor sale, fără a-i consumă însă hrana disponibilă din el şi a face deci concurenţă la peştii locali. Nu cred că pot pune mai bine în evidenţă această mare importanţă a apelor salmastre pentru pescăriile din fluviile ce se revarsă în ele decât citând următorul pasaj din cartea cunoscutului naturalist rus C. Danilewski, publicată în 1867, asupra pescăriilor din Rusia (1). ||| C. Danilewski, Couji il'oeil sur Ies l‘echeries un Jttissie. l'aris 1867. 250 «Aucun lleuve reduit â ses propres ressources n’est en âtat de fournir plus de poisson qu’il tren faut pour Jes besoius des habitants de ses rives immediates, et ceci, meme quatid eette population n’est pas tres nombreuse. «II n’y a que Ies Ileuves qui se jettent dans des mers saumâtres nourrissant des espbces d’eau douce, qui puissent exporter du poison en grande quantite, parce que ces espeees remontent periodiquement Ies fleuves. La raison de ce fait s’explique tres bien par eette simple considOration, que Ies eaux des grandes fleuves n’occupent qu’un espace bien mediocre, en comparaison des plus petites mers et mâine des lacs». Cu toate că nu într’o măsură aşă de largă ca la Volga şi Ural — unde întreaga parte superioară a Mării Caspice în care se revarsă aceste fluvii este un basin cu apă salmastră, nutrind în el mai mult peştii de apă dulce —, şi nici măcar ca la Cuban — unde Marea de Azov nu e decât un fel de liman, puţin adânc şi cu apă aproape dulce, care asigură acestui mic fluviu o producţiune de peşte foarte mare—totuş şi Dunărea, prin marele ei debit şi ajutată de lipsa fluxului şi refluxului din Marea Neagră precum şi de micile adâncimi, a putut să-şi creeze în faţa gurilor sale o suprafaţă destul de întinsă de mare cu apă salmastră, care să poată asigură pescăriilor ei o producţiune cu mult mai bogată decât la toate celelalte fluvii similare. CAP. V. CONDIŢIUNILE BIOLOGICE ŞI NATURA PESCĂRIILOR DIN LAGUNELE ŞI LACURILE LITORALE CE STAU IN LEGĂTURĂ CU DUNĂREA ŞI CU /AAREA. După ce in cele precedente am arătat cari sunt condiţiunile biologice clin Dunăre şi Delta ei, cu bălţile şi terenul ei inundabil, precum şi din porţiunea de mare în care se revarsă ea, ne mai rămâne acum spre a termină această schiţare biologică a complexului de ape cari for- (Fig. 101). O vedere asupra lacului Razim luată dela .Jurilofca. Se vede şi digul care înaintează în lac cu cherhanalele pe marginile sale. ineazâ basinul Dunărei inferioare, să arătăm cari sunt condiţiunile de existenţă în lagunele şi lacurile litorale cari stau în legătură cu Dunărea şi cu porţiunea de mare din faţa gurilor ei; aceasta spre apune şi aci In evidenţă cari sunt condiţiunile naturale de producţiune a pes- 252 căriilor şi ce influenţa exercita şi aceste ape asupra pescăriei din întregul basin al Dunărei. După cum se ştie, la Sud de braţul Sf. Gheorghe se găseşte marea lagună numită în general Lacul Baeim (Irig. 101), care constă însă dintr'un complex de lacuri cu o suprafaţă totală aproximativă de 80.000 hectare, Aceste lagune sunt pe de o parte în legătură cu Dunărea printr’un vecliiu braţ al ei, numit astăzi gârla Dunăvăţ, iar pe de altă parte ele comunică cu marea prin diferite guri — adică întreruperi in cordonul litoral ce le separă de mare — din cari cea principală este gura Portiţa (Fig. 102). (Fig. 102). Un Zăvod de Carmace dela gura Portiţa, făcut pe limba de nisip re desparte Razimul de Marea Neagră. Graţie acestei duble comunicaţiuni, vieaţa din aceste lacuri este in fiecare moment influenţată pe de o parte de cantitatea de apă dulce adusă de Dunăre, iar pe de alta de curentul de apă sărată care, în anumite condiţiuni, poate intră prin Portiţa şi celelalte guri dela mare. Ea deci este o rezultantă din aceste două acţiuni opuse. Să descompunem dar şi acest basin în diferitele părţi din cari e constituit, spre a vedea ce condiţiuni naturale de existenţă oferă fiecare din ele organismelor şi ce posibilităţi de vieaţă sau ce pericole găsesc acestea aci, şi deci, ce putere de producţie are pescăria din fiecare din ele. Prin originea lor aceste lagune reprezentă un vecliiu şi puţin adânc golf at Mării Negre care, în tendinţa ce o au valurile mării de a-i 258 egaliza linia coastelor ei, a fost închis prin activitatea lor cu un cordon litoral de nisip marin şi transformat intr’un liman. La acesta s’au adăogit in urmă şi alte porţiuni din mare, cari au fost separate din ea prin nouă cordoane litorale şi transformate astfel succesiv în lacuri. Dela început dar apa acestor lagune a fost o apă sărată având gradul de sa-linitate al apei dela suprafaţa Mării Negre, adică 1, 7—1, 8%. Graţie curentului fluvial însă, care le alimentă cu apă dulce, aceste lacuri în loc să se evaporeze şi să devie nişte basinuri de concetraţiune, cum se găsesc pe coastele tuturor mărilor, ele s’au transformat încetul cu încetul în lagune cu apă salmastră, despre care se ştie că e foarte prielnică creşterii peştilor. Aceste lagune însă nu formează un singur basin cu un mediu de traiu uniform, ci sunt împărţite printr’o serie de mici diguri naturale — resturile din vechile cordoane litorale — în mai multe lacuri, cari comunică între ele numai prin mici deschizături. Condiţiunile de alimentare, cu apă dulce dela Dunăre sau cu apă proaspătă de mare, a fiecăruia din aceste basinuri variază însă, pe de o parte, după depărtarea la care se află ele dela gura canalului de alimentare, iar pe de altă parte, după mărimea secţiunii şi starea în care se află aceste canale de alimentare şi cele ce întreţin comunicaţia dintre ele: in unele vine mai multă apă fluvială, în altele mai multă apă marină, iar altele nu se alimentează decât foarte cu greu cu apă proaspătă, fie ea dulce sau sărată. Iu unele dar apa a devenit cu totul dulce, in altele salmastră, în altele a conservat gradul de salinitate al mării, iar în altele a ajuns cu totul concentrată. Faţă cu această variaţiune atât de mare a naturii şi calităţii apei — care este elementul principal — fireşte că şi condiţiunile de vieaţă din aceste diferite basinuri diferă cu totul unele de altele; deci şi fauna din ele precum şi condiţiunile de producţiunea peştelui sunt cu totul altele. Să le examinăm dar pe fiecare în parte : 1 1. Lacul Dranov. Acest lac fiind porţiunea cea mai apropiată de Dunăre a acestor lagune şi acea care a avut în totdeauna o alimentare foarte bogată cu apă dulce, atât prin gârlele Dunăvăţ şi Sulimanca cât şi prin gârla Cerneţ, apa din el s’a îndulcit cu totul. Aici condiţiunile biologice sunt aceleaşi ca şi în orice altă baltă bine situată din Deltă şi natura producţiunii pescăriilor este deci de asemenea aceeaş. El însă, fiind în legătură prin gârla Dranovului cu Razimul, se alimentează cu peşte şi din acest lac, căci crapul şi şalăul din Razim, 254 când apa din el în timpul secetei începe a deveni prea sărată, se refugiază în Dranov şi astfel producţiunea de aci creşte atunci considerabil prin această migraţiune. De aceea aci la gârla Dranovului a şi fost în totdeauna un mare centru de cherhanale mai cu seamă pentru sărarea crapului. In anii din urmă serviciul pescăriilor a construit un mare canal, «Canalul Principele Ferdinand», care leagă acest lac direct cu Dunărea Sf. Gheorghe prin Cerneţ, iar pe de altă parte, a astupat gârla Sulimanca care alimenta înainte acest lac cu apă din Dunavăţ. Cu modul acesta dar, Dranovul are acum o alimentare cu apă dulce cu mult mai puternică, ceeace a schimbat şi mai mult condiţiunile biologice din el. Cantitatea de apă dulce adusă prin acest canal fiind mai mare decât trebuinţele lacului, o bună parte din ea se scurge printr’însul în Razira, aşâ că influenţează şi asupra condiţiunilor biologice din acesta. In urma acestor lucrări dar, pescăria de aci s’a transformat cu totul Sntr’o pescărie de apă dulce, ca şi în cele mai productive bălţi ale Dunărei, cu marele avantaj însă de a fi totodată şi o capcană pentru peştele de apă sălcie, care în epocele de secetă —când apa devine mai concentrată—se refugiază din Razim în el. Cum lacul Dranov însă este situat în mijlocul stufăriilor celor mari din insula Dranov, în* cari de asemenea pot trăi mari cantităţi de peşte in anii când apa din ele e primenită prin inundaţiuni, cantitatea mare de apă proaspătă adusă acum în acest lac serveşte totodată pentru a asana condiţiunile biologice şi din aceste stufării. Peştii din aceste stu-fării şi de pe sub plaur îşi găsesc acum un refugiu în apa proaspăta a lacului, când apa din ele se infectează din cauza secetei, şi prin aceasta sporesc şi ei considerabil producţiunea lacului. 2) Razimul. Din toate aceste lacuri litorale, Razimul este acela care are cea mai mare suprafaţă, cu o adâncime mijlocie de 2.5—3 m.; el a avut înainte o alimentaţiune importantă cu apă de Dunăre prin braţul Dunăvăţului — iar astăzi o are prin noul canal «Regele Carol»—, astfel că a fost în stare să-şi îndulcească foarte mult apa sa. Aici însă apa nu a putut fi îndulcită cu totul ca la Dranov, atât fiindcă debitul Dunăvăţului nu eră destul de mare pentru o suprafaţă atât de întinsă, cât şi mai cu seamă fiindcă «Gura Portiţa» şi alte «Rupturi dela mare» permit apei de mare, din timp în timp, să intre în lac. Adeseori când, din cauza apelor prea scăzute dela Dunăre, nivelul lacului ajunge a scădeâ mai jos ca nivelul mării, sau când din cauza vânturilor îndelungate de Est se ridică, nivelul mării mai sus ca nivelul lacului, la Portiţa se produce un curent puternic de apă sărată care curge în lac ca o cascadă şi-i garează apa. In Razim dar avem o apă salmastră, al cărei grad de salinitate poate varia foarte mult atât dela un an la altul cât şi dela o epocă la alta, după cum variază şi debitul Dunărei sau direcţia vânturilor dela mare, şi după cum gura Portiţei şi celelalte guri dela mare sunt mai mult sau mai puţin deschise. Condiţiunile de existenţă în acest lac cu apă salmastră sunt cât se poate de bune, căci pe de o parte toate avantajele pe cari am arătat că le prezentă la unele epoci apa salmastră din faţa gurilor Dunărei, sunt aici cu mult întrecute şi permanentizate, iar pe de altă parte principalele pericole cari erau acolo — schimbarea bruscă a gradului de salinitate a apei, curenţii verticali, etc., — sunt aci înlăturate. Aici apa e mult mai îndulcită ca în acea porţiune de mare, şi aceasta în mod cu mult mai constant, căci schimbările brusce ale salinităţii din cauza vânturilor şi curentelor marine, cari sunt atât de periculoase pentru organismele cari n’au o putere de acomodare atât de mare, aici sunt aproape excluse. Fundul nisipos şi adâncimea aproape constantă de 2,5 m. este foarte prielnică desvoltării aci a unei bogate microfaune. Apa liniştită şi mereu împrospătată de micul curent de apă dulce permite desvoltarea pe suprafeţe mari a unei vegetaţiuni submerse de Potamogetoni, Alge, etc., care reprezenta un substrat mai ridicat pentru desvoltarea unei abundente faune litorale şi creează excelente locuri de hrană, de reproducţie precum şi de adăpost pentru peşti. Adâncimea destul de mare şi suprafaţa neacoperită de plante este foarte prielnică pentru desvoltarea unui bogat Plankton vegetal şi animal şi deci pentru o mare producţiune de materie organică nouă, prin transformarea materiilor anorganice conţinute in apa şi în fundul lacului. Comunicaţiunea permanentă cu Dunărea şi balta înlesneşte puilor de peşte de apă dulce să vie aici cârduri-cârduri pentru a profită de bogata hrană şi a creşte, iar comunicaţia cu marea permite la o mulţime de animale marine să vie la apa liniştită de aci pentru a se hrăni şi a populă tot mai mult acest lac. De aceste excelente condiţiuni de existenţă, şi mai cu seamă de hrana atât de bogată, ştiu foarte bine să profite, atât o mulţime de specii de peşti de Dunăre cât şi foarte multe specii de peşti de mare. Crapul şi şalăul suportă minunat puţina salinitate a apei şi rămân aci tot anul, iar dacă câte odată intră prea multă apă de mare prin Portiţa, atunci ei au o serie de refugiuri bune — cum sunt partea de sus a lacului din jurul gurii Dunăvăţului, golful Holbina, Dranovul, etc.—unde apa e în tot- 256 deaunu mai dulce. Şalăul în special găseşte aci cele mai prielnice con-diţiuni pentru creşterea şi îmmulţirea sa — apă limpede şi puţin adâncii, fund nisipos, peşti mărunţi pentru hrană în abundenţă, etc. —; e suficient să spun că producţiunea de şalău a Razimului este de 10 ori mai mare decât a tuturor bălţilor din întreaga Deltă la un loc, pentru a dovedi cât de prielnic în adevăr îi este mediul de traiu din acest lac. Numai peştii propriu zişi de baltă, ca linul, caracuda şi ceilalţi, cari au nevoie de un fund de nomol pentru existenţa lor, n» prea vin aci, unde fundul e mai mult nisipos. Din peştii de mare sunt foarte multe specii cari se găsesc aci : unii traesc în tot cursul anului, cum sunt: Cambula (Pleuronedes flesus), care e unul din peştii cei mai răspândiţi în acest lac, două specii de guvidii (Gobius), numite de pescarii lipoveni Bâicioc şi Lijaboc, Hamsi (Eugraulis encrasicholus), şi mai toate speciile cari se găsesc în apa salmastră din marea din faţa gurilor Dunărei. Dintre acipenseri intră mai cu seamă Păstruga (Acipenser stellatus), dar adeseori se rătăceşte şi câte un Nisetru mai mic. Alte specii însă intră ca peşti migratori la epoce fixe pentru a se reproduce, ca d. ex. scrumbiile (Alem pontica), Rizeafca (A. Nordmanni), şi mai cu seamă Chefalii (Mugii). Tot prin gurile dela mare însă, intră în fiecare primăvară şi cârduri foarte mari de peşte de apă dulce — crap şi şalău — cari, după cum am arătat mai sus, scapă din bălţile Deltei în timpul apelor mari şi rătăcesc în mare, până dau de curentul de apă dulce ce iese prin Portiţa, care-i ademeneşte să intre în Razim. Toţi aceşti peşti, veniţi din Dunăre sau bălţi şi din mare, găsesc in Razim condiţiuni excelente pentru satisfacerea necesităţilor lor fiziologice de hrană şi reproducere, şi sporesc astfel şi mai mult încă producţiunea pescăriilor acestui lac. Fireşte însă că pe lângă aceste mari şi incontestabile calităţi ale mediului de traiu, cari fac ca acest lac — pe lângă că are o mare putere de producţie proprie — să fie totodată şi o adevărată capcană atât pentru peştele de mare cât şi pentru cel din Dunăre şi bălţi, sunt şi o serie de desavantaje cari uneori pot aveă efecte periculoase pentru producţia pescăriilor de aici : In primul rând este comunicaţia cu marea, despre care am văzut de altfel ce servicii minunate poate aduce lăsând peştele de mare să intre în lac. Totuş se întâmplă adeseori că, din cauza unor vânturi îndelungate dela coastă spre larg, nivelul mării să scadă foarte mult; în acest caz nivelul lacului rămânând mai ridicat, la Portiţa se produce o adevărată cascadă care scurge cu repeziciune apa lacului în mare. Odată cu această apă însă, fug şi foarte mulţi pui de peşti luaţi de curent, 257 pe cari apoi apa sărata a mării îi distruge. Revenind apoi marea la nivelul ei, un e-urent contrar se formează prin Portiţa, care umple acum lacul cu apă sărată şi schimbă mai mult sau mai puţin gradul său de salinitate. Sunt puţine specii cari pot suportă o asemenea schimbare bruscă a gradului de salinitate, şi de aceea când a intrat prea multă apă girată în lac, cele mai multe — după cum am arătat — se refugiază în locurile unde apa continuă a rămâneâ mai dulce. In lucrarea mea despre Delta Dunărei (1), am arătat pe larg ce trebue făcut pentru a evita asemenea pericole şi a asigură constanţa producţiei pescăriilor de aci. In al doilea rând este un pericol şi mai mare, care poate ameninţa vieaţa organismelor din aceste ape şi compromite cu totul producţia pescăriilor de aci: Pentru ca excelentele condiţiuni biologice, pe cari le-am descris în aceste ape, să se poată mănţinea astfel cum sunt, trebue ca în prima linie alimentarea cu apă dulce să funcţioneze în perfecţiune şi să rămână neschimbată. De îndată ce alimentarea nu va mai fi suficientă, Iacul se va transformă încetul cu încetul într’un basin de concentrare, în care apa din cauza evaporării va deveni din ce în ce mai sărată şi mai improprie pentru vieaţa organismelor. De aceea buna stare a gârlei de alimentare trebue să ne intereseze înainte de toate. Acest caz s’a întâmplat dejâ la Raziin prin anii 1890—1894 când, potmolindu-se Dunăvăţul, s’a închis în curând, dela sine, şi Portiţa — deoarece nu mai existâ un curent care s’o ţie deschisă — şi în scurt timp, prin evaporare, apa din lac a început a deveni tot mai concentrată, ajungând cu mult mai sărată chiar decât apa din mare. Astfel, în câţiva ani, condiţiunile de vieaţă s’au schimbat radical şi producţia peştelui de apă dulce a scăzut cu totul (85.000 kgr. pe an, în loc de 3 milioane cel puţin), rămânând numai cambula şi chefalii singurii peşti cari se mai prindeau aci în cantităţi mai mari. Tocmai pentru înlăturarea acestui mare pericol, care începuse a distruge cu totul cea mai bogată dintre toate pescăriile noastre, s’a săpat «Canalul Regele Caro)», care a remediat în cel mai scurt timp răul, aşâ că astăzi Razimul are iarăş o apă bună salmastră şi pescăriile sale dau iarăş o foarte mare producţiune de peşte de apă dulce şi mai cu seamă ile şalău. Dar pe lângă lipsa de întreţinere a gârlei de alimentare, aci mai este încă şi o cauză naturală care face ca pescăria din Razim să fie necontenit ameninţată, şi anume aceasta este scăderea treptată a debi- li inţlps, WissenscliafUiclie tind wirtechaftliche Probleme des Bonau-Deltas. Bucarest 1915, pag- dl- A.R. — Publ, Adamachl. VIU. Antipa, Pescuitul. 17 258 tului braţului Sf. Gheorghe, din care tocmai se alimentează şi acest lac cu apă dulce. Iată — după datele ce a binevoit a mi Ie comunică d-1 Inginer Kiihl— cum a variat dela 1857 încoace proporţia dintre debitul acestui braţ şi debitul celorlalte braţe : A N U L DEBITUL BRAŢELOR DUNĂREI IN % DIN DEBITUL TOTAL BRAŢUL SULINA BRAŢ. SF. GHEORGHE BRAŢUL CHILIA | : 1867 ....... 7.0°/0 30 % 63 % 1871......... 7.0 » 27 » 66 » 1891......... 6.0» 20.5 » 73.5» 1897 . 7.0» 25.3 » 67.7» Ape mari 1903 .... 8.0» 22.6 » 69.4 » » joase 1903 .... 9.7 » 18.8» 71.5» j Media 1903 .... 9.0» 21.0 » 70 » M i 1 Se vede dar, că în acest interval debitul braţului Sf. Gheorghe a scăzut cu 9% din debitul total al Dunărei (aproape cu 1/8 din debitul său propriu), pe când Sulina a crescut cu 2% Şi Chilia cu 7%. Aceasta înseamnă dar că apele Dunărei, cu toate lucrările ce s’au făcut la Cea-talul Tulcei, tind a curge tot mai mult prin braţul dela Nord — probabil din cauza vreunei mişcări isostatice —, şi că braţul de Sud care alimentează aceste lacuri va avea din ce în ce mai puţină apă. Faţă cu aceasta dar, pentru a nu se pierde productivitatea pescăriilor acestui Iac, va trebui urmărită necontenit de aproape variaţia debitului şi mărită acţiunea gârlelor de alimentare în proporţie cu scăderea debitului braţului Sf. Gheorghe, spre a se putea duce astfel în totdeauna aeeeaş cantitate de apă dulce de care e necesitate pentru mănţinerea condi-ţiunilor biologice normale în lac. Deocamdată cele două canale «Regele Carol» şi «Principele Ferdinand» săpate aci de curând aduc apă dulce suficientă şi răspund pe multă vreme acestei necesităţi. 3. Lacul Sinoe. După Razim, al doilea mai mare ca suprafaţă este lacul Sinoe, care formează partea sudică a acestei serii de lagune. Despărţit de Razim prin mai multe limbi de nisip, ca grindul zis «Insula Lupilor»—resturi 259 ale vechilor cordoane literale de origine marină — el comunică totuş cu dânsul prin diferite guri şi gârle. Prin originea sa, acest lac este cu mult mai nou decât toate celelalte; el a fost separat din mare cu mult în urma lor prin formarea unui nou cordon litoral (Grindul dela Kituk). Cu marea el comunică printr’o serie de gârle înguste, cari traversează cordonul litoral, numite de pescarii lipoveni «Ericuri», (Fig. 104) şi prin gura dela Sud numită «Gura Buazului». Fi»;. 104. O gârlă (un «Eric»), care străbate limba de nisip dintre mare şi lacul Sinoe, cu garduri de chefali şi apărători de nuele contra valurilor. Fundul său este peste tot nisip de origine marină, cu resturi de scoici, etc. Adâncimea este mult mai mică ca a Razimului, având la mijloc 1.5—2 m., iar pe lături pe o distanţă mare dela maluri 0.5—1 m. Pe când însă apa Razimului e salmastră şi foarte îndulcită, aici avem o apă sărată ca a mării. Analizele apei făcute în Iunie 1912 au dat un rezidiu fix la litrul de apă de 16.7470 gr., adică 1.664% sare. Apa dulce dar, care-i vine din Razim şi prin ploi, nu ajunge decât pentru a contrabalansa evaporaţia şi a împiedica concentrarea. Alimentarea cu apă proaspătă se face numai din mare, şi aceasta prin mecanismul descris mai sus, adică prin influenţa vânturilor asupra apelor mării, cari, creând timporal diferinţe de nivel între mare şi Iac, produc curenţi într’o parte sau în alta şi primenesc astfel mereu apa aducând apă proaspătă din mare în lac. 260 Cercetând fauna şi Hora lacului, vedem dela prima ochire că ea are un aspect cu desăvârşire marin, Ia fel cu lacurile tipice litoraie marine din mările cu flux şi reflux, unde apa e primenită zilnic. Nici o formă de apă dulce nu mai constatăm aici, nici ca animale, nici ca vegetaţie ; Planktonul constă din forme tipice marine : mici Meduse, Ctenophori (Cydipe), Sagita, Crusta cei marini cu larvele lor Nauplius, Zoea, etc.; pe fund viermi marini tubicoli, conchilii de mare, etc. şi diferite Alge marine ca vegetaţie. Astfel fiind şi peştii ce se găsesc aci la toate epocele nu sunt decât numai forme curat marine cari intră din zona litorală a mării, ca: diferite specii de Gobius, foarte multă Cambula (Pleuronedes flesus), Syngnathus, Siphonostoma, Blenius, Motella tricirrata, Hippocampm, Caranx trachurus, Lepadogaster, Solea nasuta, Belone rostrata, Atherina, Engraulis, etc., etc. Principalii peşti însă, cari intră aci la epoce fixe în fiecare an şi cari formează producţia principală a pescăriilor din acest lac, sunt Chefalii, din cari avem cinci specii principale : Mugii cephalus Cuv. (Labanul), Mugii chelo Cuv. (Spatopterul), M. auratus Ris. (Singhilul), M. saliens (Ilarii), M. capito Cuv. (Chefalul Piatarin sau cu coada iată). Ei trăesc în marea largă şi vin la coastele noastre numai după mijlocul lui Aprilie. Cu cât începe apa a se încălzi mai tare, cu atât încep şi ei a intră mai mult în Jac ; mai întâiu intră puii pentru a se hrăni aci şi apoi mai târziu, pe la sfârşitul Iui Maiu sau începutul lui Iunie, încep a intră şi adulţii ; abia pe la sfârşitul lui Iulie au intrat cu toţii în lac, iar pe la mijlocul lui August ei leapădă icrele. Toamna în fine, când apa începe a se răci şi dau ploile, la prima furtună ei captă să iasă înapoi la mare, aşa că coteţele pescarilor dela gura gârlelor se umplu într’o singură noapte de chefali. Condiţiunile de existenţă din acest lac sunt foarte prielnice pentru satisfacerea necesităţilor fiziologice ale chefalului. Puii găsesc aci o hrană foarte abundentă în Planktonul bogat şi detritusurile organice, aşâ că cresc foarte repede, iar adulţii găsesc locuri minunate de reproducere la marginile lacului, unde adâncimile sunt mici cu fund nisipos şi apa e foarte liniştită, bine încălzită de razele soarelui şi perfect clară. Apa foarte sărată şi cu o greutate specifică mai mare poate ţineâ mai bine în suspensiune ouăle lor cari sub influenţa căldurii se desvoltă foarte repede. Astfel fiind, producţiunea de chefali a acestui lac este foarte mare, urcându-se în unii ani până chiar la 600.000 kgr. 4. Lacurile Caranasuf şi Tuzla. Cele mai îndepărtate de gurile gârlelor cari alimentează cu apă dulce această serie de lagune sunt lacurile Caranasuf şi Tuzla, cari formează amândouă un singur trup (Pig. 105); ele însă sunt destul de îndepărtate şi de gurile gârlelor prin cari se face alimentarea lor cu apă de mare prin lacul Sinoe, cu care sunt în comunicaţie. Astfel izolate dar, primenirea apei din ele se face numai cu mare greutate ; apa proaspătă de mare care străbate până la dânseie nu mai ajunge nici pentru a înlocui apa pierdută prin evaporaţie, aşa că apa lor devine din ce în ce inai concentrată şi numai ploile de primăvară şi de toamnă o mai diluează puţin. In Iacul Tuzla, care e cel mai îndepărtat, concentrarea apei poate să ajungă în timpul verii atât de mare, încât dela distanţe mari se vede sarea cristalizată depusă pe maluri. La Duingi a fo9t chiar odată e exploatare sistematică de sare de mare. Analizele făcute la laboratorul de chimie al Institutului geologic, în Iunie 1912, a apei luate din mijlocul acestor lacuri, au dat următoarele rezultate : Ghiolul Caranasuf. Rezidiu fix la litru............... 18.5590 gr. Ghiolul Tusla (Duingi). Rezidiu fix la litru. . . . 18.5790 » . După cum se vede dar, chiar primăvara după epoca ploilor abondente, apa este aci cu 2 grame la litru mai sărată ca în lacul Sinoe şi deci mult mai sărată ca apa dela mare din faţa acestor lacuri. 262 Aceasta mare salinitate are fireşte şi o mare influenţa asupra con-diţiunilor biologice din aceste lacuri. Efectul principal al acestei izolări şi concentraţiuni a apei se evidenţiază mai cu seamă asupra naturii fundului acestor lacuri. Aci în loc de fundul nisipos, pe care l-am văzut la Siaoe, avem o pătură de nomol (gras şi negru) foarte groasă, care e plin de materii organice în putrefacţiune. El are aceleaşi calităţi terapeutice ca nomolul dela Techir Ghiol. In lucrarea mea despre Delta Dunărei (1), am arătat cauzele şi modul de formaţiune a acestor nomoluri. Din cauza acestui nomol cu multele substanţe organice în putrefacţiune, şi apa lacurilor este încărcată cu o mare cantitate de gazuri în disoluţiune. La analiza făcută s’au găsit 18.44 cm., la litrul de apă. Fireşte că pe un asemenea fund nu se poate desvoltâ o faună bogată, deoarece nu pot trăi decât cel mult câtevă forme cunoscute ca fiind caracteristice acestor nomoluri. In schimb însă Planktonul care pluteşte în suprafaţă este de o bogăţie rară ; în Iunie 1912 pescuind aci, scoteam reţeaua la fiecare trăsătură plină de animale mici, între cari predominau mai cu seamă o mică Lepfcomedusă (Thaumantiassp.) şi o specie de Mysis. Această bogăţie a Planktonului se învederează şi din analiza chimică, care ne arată că apa conţine 0,83 gr. materii organice la litru, ceeace este enorm de mult. In astfel de condiţiuni fizice şi biologice, de sigur că şi din speciile de peşti nu sunt multe cari pot rezista aci. Numai chefalul intră în cantităţi mari, nu însă atât pentru a se reproduce — căci pentru aceasta îi lipsesc locuri potrivite — cât pentru a profită de hrana atât de bogată de Plankton şi detritusuri organice. De aceea aici se face în totdeauna toamna o bună pescărie de chefali. 5. Zătoanele. Prin zâtoane se înţeleg nişte lacuri litorale foarte lungi şi înguste, aşezate în lungul coastei şi separate de mare numai printr'o îngustă limbă de nisip, care lasă de obiceiu la unele din capetele sale o deschizătură între mare şi lac. Ele reprezenta o fâşie lungă din mare care a fost separată—mai de mult sau mai de curând—printr’un cordon litoral. Astfel sunt: «Zâtonul mare», «Japşa sărată», «Zătonul veehiu», etc., dela 1 (1) Vezi A ii tipa, Câteva probleme ştiinţifice şi economice privitoare la Delta Dunărei. Nota la pag. 9—20 in Analele Academiei Române, 1914. Pud de gura Sf. Gheorghe. In fiecare din acestea însă, condiţiuniie biologice sunt diferite de celelalte, şi aceasta din cauza alirnentaţiunii lor diferite cu apă. sărată. Zătonul mare, a cărui formaţiune este mai recentă, stă, pe de o parte printr’o gură (Fig. 106), în permanentă comunicaţie cu marea, putându-şi astfel primeni în totdeauna apa sa; pe de altă parte însă, el stă în comunicaţie şi cu balta Dunărei, deoarece primeşte în el apa dulce care se scurge de pe sub Plaur, urmând direcţia pantei generale a Deltei spre mare. Astfel dar apa zătonului este salmastră. Fig. 106. Gura spre mare a Zătonului dela Cosa. Adâncimile sale sunt foarte mici şi fundul este nisipos. Fauna şi flora sunt tipice de apă salmastră, şi tot aşa şi peştii cari se prind în ele. In prima linie producţia principală este chefalul, care intră aci ca şi în Razim şi Sinoe. Micul curent de apă dulce însă, care se scurge din el spre mare, face ca peştii de apă dulce, cari am arătat că se rătăcesc primăvara în apele mării, să fie ademeniţi şi să intre şi ei în zăton: astfel dar sunt ani când zătonul, pe lângă producţia sa obicinuită de chefal, poate da şi o însemnată producţie de peşti de apă dulce ca: şalău, crap, morunaş, etc. In Japşa sărată, care este un vechiu zăton care şi-a pierdut comunicaţia atât cu marea cât şi cu balta, avem uu basin de concentra-ţiune, în care însă nu se mai găsesc peşti, deoarece singur chefalul care ar putea rezistă aici nu mai are pe unde intră. 264 Zătonul vechiu din contra este un zăton care şi-a pierdut comunicaţia cu Marea, care a rămas însă în comunicaţie, prin gârle, cu balta; aici apa s’a îndulcit cu totul şi el s’a populat numai cu peşte de apa dulce din speciile caracteristice bălţilor Deltei. El a devenit dar acum o adevărată baltă, care numai prin forma sa lungăreaţă aminteşte originea sa de Zăton. Urmărind mai departe soarta celorlalte zătoane vechi, cari acum sunt mai în interior, vedem că ele, după ce li s’a îndulcit apa cu totul, au fost acoperite cu Plaur, aşa că s’au transformat deja cu totul în bălţi, prezentând aceleaşi condiţiuni biologice ca celelalte bălţi din Delta Dunărei şi acelaş fol de producţie ca şi ele. i CAP. VI. CONDIŢIUNILE BIOLOGICE ŞI PESCĂRIILE DIN PORŢIUNEA DE MARE CARE UDA COASTELE ROMÂNIEI. După ce în capitolele precedente am arătat în linii generale, pentru fiecare din diferitele categorii de ape din ţară în parte, cari sunt condu iunile hidrografice şi biologice din ele şi deci care este natura pescăriilor lor, ne mai rămâne acum — pentru a completa această revistă biologică a apelor României — să arătăm cari sunt condiţiunile de existenţă şi din restul porţiunii de mare care udă coastele noastre şi ce pescărie avem şi aci. Fireşte că nu poate fi în intenţiunea mea de a descrie aci — sau măcar de a schiţa în linii generale — condiţiunile biologice generale ale Mării Negre. 0 asemenea lucrare de sinteză ar trebui să fie bazată pe numeroase fapte şi observaţiuni, atât asupra condiţiunilor fizice cât şi acelor biologice ale acestei mări. Cu toate numeroasele studii şi cercetări hidrologice de mare valoare făcute în ultimele decenii de diferiţi oameni de ştiinţe şi exploratori ca: Admirai Makaroff, Admirai Sir W I. L. Wharton, N. Androussov, Sir Iohn Murray, E. von Maydell, şi mai cu seamă I. Spindler şi Fr. Wrangel (Expediţia rusă din 1890 şi 1891,cu canonierele«Cernomoretz», «Zaporojetz» şi «Donetz»), ete., precum şi cercetările faunistice şi biologice ale naturaliştilor ruşi mai vechi, ca J’allas, Eichwaldt, Rathke, Ginelin, Brandt, Lovetzki, Nordmann, Kessler, etc., sau a celor mai noi ca Ostroumoff, Lebedintzew, A. Bjalinis-ki-Birula, Kalicewski, S. Pereaslawtzewa, S. A Zernow, N. E. xMaximov, etc. noi totuş nu suntem încă în stare să tragem concluziuni şi să ne facem, pe baza lor, o idee lămurită de biologia generală a mării. Noi ştim în adevăr, pe baza cercetărilor de până acuma, că în Marea Neagră condiţiunile biologice sunt cu totul diferite de cele din toate celelalte mări ale Europei, aci fiind un mediu de traiu cu totul particular. Această mare fiind un voluminos şi adânc basin de apă sărată, închis din toate părţile şi necomunicând cu celelalte mări decât printr’o deschizătură îngustă —şi abia de 60 m. adâncă — a Bosforului, primenirea apelor sale nu se poate face decât foarte anevoie. Enorma cantitate de apă dulce ce se acumulează—fără evaporaţiune suficienta — în acest basin 2(36 — provenita pe de o parte din debitul considerabil al fluviilor ruseşti, dar mai cu seamă al Dunărei, iar pe de altă parte din marea cantitate de precipitate atmosferice ce cad în partea sa estică—provoacă un curent permanent de apă îndulcită prin Bosfor spre Marmara şi Mediterană. Acestui curent de apă îndulcită, uşoară, care este numai la suprafaţă, îi corespunde un contra-curent submarin în fundul Bosforului de apă sărată, grea, care vine din Mediterană şi se scoboară spre fundul Mării Negre. Ou toate aceste cantităţi de apă proaspătă ce vin aici, ele nu sunt însă în stare să primenească în deajuns apa acestei mări, care are o adâncime medie de 1.197 m., (la o suprafaţă aprox. de 450.000 km. p.) şi pe unele locuri ajunge a avea profunzimi chiar până la 2.244 m. Tocmai din cauza acestei imposibilităţi de primenire a apei din profunzimile Mării Negre, s’a ajuns a se crea aici acele condiţiuni biologice speciale, cari au condus la formarea de hidrogen sulfurat—prin bacterii sulfurante — în aşa cantităţi încât, dela o adâncime de 300 m. în jos, orice vieaţă începe a deveni imposibilă. Dacă însă în profunzimile mari de aci — unde apa e mai sărată, până la 3.38% la o temperatură aproape constantă de-f9°—nu avem decât o mare moartă, în păturile de apă superficiale, până la o adâncime de aproape 200 m. chiar, vieaţa este destul de abundentă. In acestea avem un plancton şi o faună pelagicâ bogată, care serveşte de hrană bancurilor de peşti migratori în epocile când ei părăsesc regiunea coastelor spre a trece în alte regiuni sau spre a duce temporar aci o vieaţă pelagică. Din nefericire, asupra legilor cari guvernează vieaţa în această parte a Mării Negre, asupra distribuţiunii verticale şi orizontale a planctonului, asupra importurilor în cari se află această faună şi floră pelagică cu condiţiunele fizice de temperatura apei, salinitate, curenţi, etc., asupra raporturilor dintre diferitele specii cari compun această faună între ele ş. a. m. d., asupra tuturor acestor chestiuni de cea mai mare importanţă ştiinţifică şi practică nu ştim încă nimic, căci datele şi observa-ţiunile ştiinţifice ne lipsesc cu totul. Cercetări serioase ştiinţifice în această privinţă ne-ar puteă aduce deslegarea multor chestiuni importante — astăzi cu totul obscure — şi mai cu seamă asupra migraţiu-nilor peştilor noştri, asupra drumurilor ce le fac, asupra locurilor unde fiecare specie iernează, etc. Ce însemnătate mare practică — pe lângă cea ştiinţifică — pentru întreaga pescărie din Marea Neagră, ar avea aceasta, cred că nu mai am nevoie s’o dovedesc aci. De o mult mai mare importanţă însă, pentru biologia Mării Negre şi totodată pentru cunoaşterea pescăriei din această mare, este Zona li-toralâ ; ea formează ca un fel de soda continental puţin înclinat în jurul coastelor acestei mări, pe cari vieaţa se desvoltă cu o mareabun- 267 denţă, neinfluenţată aproape intru nimic de hidrogenul sulfurat din păturile profunde. Limita acestei Zone litoraie corespunde in genere cu linia adâncimilor de 100 Fathoms engl. adică 183 m., iar de aci încolo începe imediat înclinaţia bruscă spre adâncimile cele mari. Din punctul de vedere al Ben-thosului — adică al totalităţii animalelor şi plantelor cari trăesc pe fundul apei — această linie este totdeodată limita între partea vie şi partea moartă a fundului acestei mări. Linia aceasta a adâncimilor de 183 m. este însă la distanţe diferite de coaste, aşâ că lăţimea zonei litoraie variază pentru diferitele coaste ale Mării Negre. Unde ea este mai îndepărtată de coastă, şi Zona litorală e mai întinsă, acolo şi vieaţa e mai abundentă în apropierea coastelor si deci şi pescăria mai bogată. Urmărind pe o hartă batimetrică a Mării Negre linia adâncimilor de 183 m., vedem că Zona litorală cea mai largă este în partea Nordves-tică a acestei mări, pornind dela Capul Kersones (în sudul Crimeii lângă Sevastopol) şi întinzându-se spre S.W, până în direcţia Capului Caliacra, de unde apoi se îngustează şi merge spre S până la Gura Bosforului; ea cuprinde dar mai cu seamă Golful cel mare al Odesei şi marea de lângă coasta noastră, şi într’o mai mică măsură şi coasta bulgară; pe partea estică însă e peste tot foarte îngustă. Această parte a Mării Negre dar, care pe unele locuri trece de 150 km. lăţime, se bucură de condiţiuni biologice speciale, cari permit o desvoltare mai mare a vieţii organice în apropierea coastelor şi deci şi a unei pescării mai bogate. Totuş, între partea de Nord şi cea de Sud a acestei porţiuni a Mării Negre este o diferinţă mare, care face ca condiţiunile biologice din Zona litorală dela Nord şi cea dela Sud să difere şi ele foarte mult. Diferinţele faunistice între aceste două regiuni ne pun mai bine decât ori şi ce în evidenţă diferinţele biologice dintre ele. Astfel o serie de specii de peşti cari trăesc în zona noastră litorală nu se găsesc de loc în zona din Golful Odesei, d. ex: Ciupea Norclmanni, Ciupea Suliuae, Sardim Dobrogica, Thynus thynus, Xiphias glaudius, Anguilla mlguris, Mugii Capito, etc. Iar altele, ca Harnsi (Engraulis encrasicholus), cari în apele noastre sunt în mare abundenţă, acolo ajung numai foarte rar, ş. a. m. d. Aceste fapte ne sunt o dovadă foarte mare că în adevăr şi condiţiunile biologice în total în aceste două regiuni sunt diferite. Cauzele acestor diferinţe sunt: 1. Cantitatea mare de apă adusă de Dunăre care provoacă un curent costal NS spre Bosfor ; 2. Acţiunea vântului dominant de NW; 3. Poziţiunea geografică mai la Sud cu 268 căldură mai multa şi 4. Apropierea mai mare a Bosforului, prin care intră atât apă proaspătă sărată cât şi o serie de specii de animale—şi mai cu seamă de peşti migratori—din Mediterana, care schimbă caracterul faunistic ai acestei porţiuni de mare. Nici asupra biologiei zonei litorale — cu toate frumoasele cercetări ale d-lui Dr. Zernow dela staţiunea zoologică din Sevastopol — studiile de detaliu nu sunt încă atât de bogate în fapte şi observaţiuni ca pe baza lor să se poată trage concluziuni mai generale, mai cu seamă întru cât priveşte biologia peştilor, migraţiunile lor şi cauzele cari le provoacă. Un studiu sistematic al condiţiunilor fizice şi biologice din aceste regiuni e deci de asemenea de cea mai urgentă necesitate spre a ne câştigă astfel o bază ştiinţifică, care să ne pună în stare să pricepem legile cari guvernează vieaţa şi deci şi mecanismul producţiunii pescăriilor de aci. Intru cât priveşte partea de mare care udă coastele noastre, în lucrările mele anterioare «Studii asupra pescăriilor din România» (Cap. VTI, pg. 80, Buc. 1895) şi mai cu seamă în cea «Despre cercetările hidrobiologice în România» (pag. 88—35, Bucur. 1912), am arătat — dând şi un program de studii — direcţia pe care trebue s’o urmărescâ aceste cercetări spre a ne putea conduce la rezultate ştiinţifice cât şi practice; nu voiu mai reveni deci şi aci asupra acestor chestiuni. In tot cazul cercetările fundamentale ale d-lui Dr. S. Zernov, despre zonele şi faciesurile fau-nistice din zona litoralâ a Mării Negre, apărute în Memoriile Academiei de ştiinţe din Petersburg în 1913, vor fi de sigur şi ele de cel mai mare folos pentru cercetările speciale asupra biologiei porţiunii de mare care udă coastele noastre. Tot astfel şi cercetările d-lui Dr. Sckichkof asupra faunei de lângă coastele bulgare. In cele ce urmează însă, voiu căută să dau o idee de felul pescăriei din marea noastră teritorială şi de condiţiunile biologice din această regiune, de migraţiunile pe cari le fac diferitele specii de peşti prin aceste ape precum şi de epocile când apar şi dispar fiecare din ele la coastele noastre; chestiuni asupra cărora am făcut observaţiuni numeroase atât în cursul unei călătorii de studii ce am făcut timp de peste 8 luni cu bastimentul Elisabeta în anul 1893 în toate apele Mării Negre, cât şi apoi timp de mai mulţi ani consecutivi la diferite puncte dela coastele noastre. * * * Din descrierea condiţiunilor biologice din porţiunea de mare din faţa gurilor Dunărei s’a văzut că acolo apa — din cauza enormelor canti- 269 tilţi de apă, dulce aduse de Dunăre — este lu suprafaţă foarte îndulcită, permiţând desvoltarea unei faune de apă salmastră, asemănătoare întru câtvâ cu cea din Marea Caspică, unde apa în întregime are un grad de salinitate cu mult mai mic decât cea din Marea Neagră, ('a şi la Caspica peştii cari predomină în această porţiune a Mării Negre sunt: pe de o parte o serie de specii de apă dulce cari suportă un oarecare grad de salinitate a apei, iar pe de altă parte peştii de mare migratori, cari vin aci pentru a intră in fluviu (Acipenseri şi Clupeide); dintre speciile curat marine sunt numai puţine — câtevă specii de Crobim, Atherina, Pleuronectes flesus, Ciupea delicatula şi Ciupea cul-trmntris, o specie de Syngnathus, etc. — cari suportând apa sălce, pot trăi in permanenţă în apropierea coastelor; celelalte vin mai mult în trecere sau purtate numai de vreun curent de apă mai sărată, etc. Noi am văzut însă că, în această porţiune de mare, apa îndulcită e numai Ia suprafaţă, pe când în adâncime salinitatea creşte spre a ajunge la gradul de salinitate al suprafeţei generale a Mării Negre, de 1.83%. Cercetările Iui Spindler şi Wrangel ne-au dovedit-o aceasta pe deplin; «L’eau est moin salee vis-â-vis des embouchures des fleuves, nottam-ment du Danube, ce qui se fait surtout valoir au comniencement de fete. Dans cette sphere de l’action immediate des eaux douces, la sali-nitt* s’accroît rapidement de la surfuce â une profundeur de 15 brasses (27 metres), tandis qu’en pleine mer la salinite de cette couclie superficiale (jusqu’â 15 brasses), ne differe que de tr&s peu». Astfel fiind, la o depărtare de câteva mile dela coaste, unde se găsesc adâncimi suficiente aşa că salinitatea apei să poată creşte în dea-juns, străbat în această porţiune a mării şi câteva specii curat marine, ca d. ex. Calcanul (Ilhombus maeoticus), căruia îi convine de altfel foarte bine la anumite epoce vieaţa pe fundul nisipos din această parte a mării. Cu modul acesta dar, pe lângă speciile de apă salmastră şi speciile de peşti migratori, pescăria de aci se mai îmbogăţeşte încă şi cu câteva specii curat marine cari trăesc pe fund. Nu tot astfel este în porţiunea de mare teritorială, care nu mai e influenţată de apele dulci ale Dunărei şi unde salinitatea la suprafaţă e de 1.8°/0—1.85%. Aici, din cele peste GO de specii de apă dulce ce le avem în Dunăre, nu mai străbate nici una, aşă că familia cea mai numeroasă a Ciprinoideilor nu mai are în această parte a mării nici un reprezentant. Dintre peştii migratori, Acipenserii fiind mai cu seamă peşti de apă salmastră, nu se rătăcesc pe aici decât foarte rar şi numai în anumite epoce şi la anumite vârste. Aici însă numărul speciilor curat marine creşte la aproape 70 de specii, pe când în Marea Cas-picâ din 20 de specii marine numai una — Atherina pontica Eichw. — 270 e curat marină, iar celelalte 11) sunt peşti migratori cari intră în fluvii sau peşti de apă sălcie; în afară de aceste 20 de specii marine, ceilalţi peşti din Caspica sunt cu toţii peşti de apă dulce cari pot suportă micul grad de salinitate al acestei mări. Pe cât ar fi de naturală explicaţiunea, că toate aceste specii curat marine din Marea Neagră, cari nu se găsesc şi în Marea Caspică, ar fi venit aci din Mediterana şi s’au adaptat apoi încetul cu încetul la con-d iţi uni le speciale de vieaţă ale acestei mări, pe atâta este totuş de curios faptul că multe din aceste specii sunt proprii ale Mării Negre — unele din ele chiar ca Aloscc Nordmanm, Alosa pontica şi Ciupea Sulinae ne având nici măcar specii înrudite în Mediterana, ci numai prin Marea Baltică şi Marea Nordului. Şi mai curios e încă, că din cele 26 de specii de < io-bius cari trâesc în Marea Neagră, numai 3 sunt comune cu Mediterana, iar toate celelalte sunt speciale ale Mării Negre. Cu toate acestea însă, un foarte mare număr de specii, ca d. ex.: toate Scombero ideile (Scomber, Thijmus, Pelamys, Caranx, Xiphias, etc.), Mu-gilidele, Sparoideile, Chromidele, Syngnathoidele, Blennioideile, etc., etc., cari sunt comune cu speciile din Mediterana, au venit de sigur de acolo şi s’au adaptat încetul cu încetul la condiţiile speciale ale acestei mări. Din Marea Egee însă — unde sunt 179 de specii curat marine —mai vin şi astăzi, prin migraţiuni regulate periodice, un mare număr de specii, cari intră prin Bosfor şi merg până la diferite coaste ale Mării Negre. Tocmai regiunea litorală de lângă coastele noastre şi cele bulgare, cari sunt cele mai apropiate de Bosfor, este cea mai des şi mai regulat vizitată de aceşti peşti mediteranieni şi lor li se datoreşte chiar în mare parte bogăţia pescăriilor noastre de mare. * * * După felul lor de vieaţă mai putem clasifica speciile de peşti, cari trăesc în zona litorală de lângă coastele noastre, în mai multe categorii şi anume : 1. Peştii sedentari. Aceştia trăesc în permanenţă în apele de lângă coastele noastre şi nu fac nici o migraţiune, căci au locurile de hrană, de reproducere, de iernat., etc., apropiate unele de altele. Diferitele specii din această categorie sunt distribuite după diferitele faciesuri biologice din cari fac parte — adică după diferitele regiuni, cari prin totalitatea caracterelor lor fizice şi biologice formează o unitate biologică, caracterizată printr’o comunitate de organisme strâns legate atât între ele cât şi de totalitatea condiţiunilor naturale cari compun mediul de traiu din fiecare regiune în parte. In numeroasele dragaje ce le-am făcut de i»e Crucişătorul Elisabeta în vara 1893, în diferitele regiuni ale zonei noastre litorale, am putut constată aci mai multe asemenea faciesuri biologice, caracterizate fiecare prin calităţi fizice cu totul diferite unele de altele ale mediului de traiu, cu vegetaţii diferite şi fiecare cu altă faună şi floră. Astfel dragând In toată regiunea insulei Şerpilor, până Ia o distanţă de 3 mile spre Sud, am găsit la o adâncime de 39 m. peste tot un fund pietros, acoperit cu o foarte bogată faună, între care un mare număr de viermi mici eranţi de coloare verde deschisă, Chitoni pe Alge şi pe scoicile de My-tilus, etc. Această livadă submarină se întindea pe distanţe foarte mari spre Sud. La o distanţă de 20 mile dela coastă, spre Sud de Constanţa, Ia o adâncime de 40 m., dragând de mai multe ori mergând spre Mangalia, am găsit un fund acoperit cu totul cu cantităţi enorme de Midii (şi câtevâ alte Conchilii, d. ex.: Calyptraea). Printre conchilii erau Crabi .şi Crevete, puţine spongii, câtevâ specii de viermi eranţi, o serie de viermi în tuburi cornoase, etc. Pe scoicile de Midii foarte mulţi Balanus şi Serpulizi, de asemenea o specie de Actinii ş. a. m. d. Cercetând mai departe, am găsit acest enorm banc de Midii întinzându-se până în jos de Mangalia şi acoperind aci chiar stâncile de pe fund din port şi vechile diguri ale cetăţii Calatis înnecate sub apă. In altă parte, între Caliacra şi Cavarna, tot la o distanţă mare dela coaste, dragând 2 ore, am scos draga plină numai de noroiu, care arată că e un fund argilos fără nici o vegetaţie pe el. Acelaş fund l-am găsit apoi până în jos de Balcic. Toate aceste dragaje făcute la o distanţă aproximativă de 20 mile dela coasta noastră, începând dela N de Insula Şerpilor până la Balcic, nu pot servi decât ca o orientare asupra condiţiunilor de vieaţă pe fundul mării de aci. Toate aceste funduri diferite, cu aspecte fauuistice şi floristice diferite, trebuesc studiate însă fireşte cu deamănuntul şi cartografiate, delimitându se cu exactitate limitele lor, spre a se putea astfel stabili diferitele zone şi faciesuri biologice. Numai astfel vom puteâ dobândi elementele pentru studiul biologiei peştilor sedentari de lângă coastele noastre şi deci şi pentru o exploatare mai raţională a pescăriei de aci. Dacă la o distanţă de 20 mile dela coastele noastre şi la o adâncime aproximativă de 40 m. aspectul biologic al fundului mării se schimbă din distanţă în distanţă, treptat ce ne scoborîm dela Nord spre Sud, împărţindu-ne astfel fundul în diferite faciesuri biologice, având fiecare suprafeţe întinse, cu cât ne apropiem însă mai mult de coaste, cu atât condiţiunile biologice pe fundul mării devin şi mai variate; ele se 272 schimbă aici tot mai mult, la distanţe cu mult mai mici unele de altele, aşa că faciesurile devin mai mici ca întindere, însă mai numeroase. Aici valurile mării în tendinţa lor de a egaliza linia malurilor, mâncând într’o parte şi depunând în alta, creează — după forma şi natura coastelor — la distanţe apropiate unele de altele, medii cu condiţiuni de vieaţă diferite, cari fac ca şi organismele cari trăesc în ele să fie şi ele diferite unele de altele. Astfel chiar în dreptul Constanţei, lângă coastă, găsim o serie de medii de traiu cu totul diferite unele de altele, şi fiecare din ele având o altă faună şi floră pe fundul apei: în partea de Nord a oraşului, unde valurile mării lovesc necontenit în malurile ei de stâncă şi le sfarmă, e un fund de piatră cu bucăţi mari de stâncă sfârmată; la Sud spre vii şi la Nord spre Mamaia, unde marea depune, formând cordoane litorale, e din contra un fund de plajă cu nisipuri şi resturi de Conchilii aduse de valuri; în port, în fine, e un fund pietros neted cu vegetaţie înaltă de alge verzi marine ş. a. m. d. Iri fiecare din aceste medii diferite, cu vegetaţie şi faună diferită, trăesc şi alte specii de peşti sedentari. Astfel: Guvidiile (Gobius), din cari în Marea Neagră sunt 26 de specii, trăesc mai mult la locurile pietroase, şi câteva specii între algele verzi; niciodată însă ele nu sunt la locurile unde fundul e nisipos. Aceşti peşti, graţie chromatoforilor cu cari e provăzută pielea lor, imită în totdeauna coloarea fundului pe care trăesc, ca să nu fie văzute de duşmani. Locurile lor de reproducere sunt aceleaşi ca şi cele de hrană şi ouăle lor foarte caracteristice, lungăreţe, le lipesc de pietre, pe alge şi chiar pe piloţii de prin porturi. Syngrn-tidele (Syphonostoma, Syngnathus, Nerophis) şi Blemldele (vreo 6 specii diferite) trăesc printre algele verzi, Amphioxus trăeşte ascuns in nisip, iar Pleuronectizii (Calcanul, Cambula şi Limba), Cocoşul de mare (Raja clavata), Peştele lui Columb (Trygon pastinaca) etc., pe nisip ş. a. m. d. Toate speciile de peşti sedentari de lângă coaste îşi au aşâ dar fiecare anume locurile lor unde se ţin, şi pescarii ştiu după natura fundului, adâncimea apei, etc. unde să se ducă să-i caute pentru a-i prinde. Studiarea dar din acest punct de vedere al diferitelor faciesuri biologice de pe întreaga noastră zonă litorală, cu speciile de peşti cari le caracterizează pe fiecare din ele, este de cel mai mare interes pentru cunoaşterea şi desvoltarea pescăriei noastre maritime de aici. 2. Peştii din părţile mai adânci ale regiunii litorale, cari vin la coastă la anumite epoce. Intre aceştia cel principal e Calcanul care iernează la distanţe mai mari de coastă şi vine aci numai prin Martie, 273 iar apoi prin luna lui Maiu pleacă înapoi pe la locuri ceva mai adânci din apropiere pentru a se reproduce. Aceşti peşti fac dar un fel de rnigraţiuni deşi nu prea depărtate — între coastă şi locurile lor de ieruat. Precizarea anume a locurilor d<> iernare şi de reproducere a acestor specii e fireşte de cel mai mare interes, căci pescuitul Calcanului e fără îndoeală cel mai important dintre toate felurile de pescuit dela coastele noastre ; el e atât de bogat încât în fiecare primăvară vin mai multe sute de bărci cu pescari din Turcia spre a pescui la coastele noastre. Pe lângă Calcan, mai sunt încă o serie de specii, de o mai mică importanta economică, cari fac parte din această categorie, ca: Dracul de mare (Trachinus draco), Boul de mare (Uranoscopus scaber L.), Golea (Motella tricirrata Bl.), Scorpia de mare (Scorpaena porcus L.), Zarganul (Bdone acuş L.), diferitele specii de Crenilabrus, etc., etc. 3. Peştii migratori. Afară de cele câteva specii de peşti sedentari şi de Calcani, cari fac numai călătorii mici pentru a trece dela locurile lor de iernat la cele de reproducere şi dela acestea la cele de hrană, etc., toate celelalte specii de peşti cari vin la coasta noastră sunt peşti migratori, cari fac numai călătorii mari, tranversând în lung şi lat Marea Neagră, spre a ajunge la coaste şi apoi a se îndepărtă din nou. In general, toate aceste specii vin primăvara dela Sud — unOle se opresc sau intră chiar în apele noastre interioare, iar altele stau numai câteva zile, după care apoi pleacă înainte — şi se întorc înapoi toamna, când iarâş petrec fiecare dintre ele aci un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Peştii migratori sunt de 3 feluri; a) Peşti cari vin din Marea Neagră şi intră în apele interioare ca: Adpenserii, Clupeidele şi Chefalii. Cei dintâi aproape nu se opresc de loc în această parte a mării noastre teritoriale, fiindu-le apa aci prea sărată ; ei se duc deadreptul in porţiunea de mare din faţa gurilor Dunărei, unde petrec aproape tot timpul până intră în fluviu. Dintre ei numai Nisetrul, Păstruga şi Şipul se scoboară mai la Sud, şi aceştia în exemplare mici. Clupeidele — şi în special Alosa pontica, Alosa Nordmani, Ciupea Mieatnla şi Ciupea cultriventris — petrec o bună parte de timp prin faţa Constanţei, atât înainte de a plecă în marea din faţa gurilor Dunărei cât şi după ce se întorc de acolo. Chefelii—din cari o bună parte, chiar şi după ce cei mai mulţi au intrat in lacuri, continuă a rămâneâ în mare—petrec un timp îndelungat pe lângă coastele noastre şi formează obiectul unui pescuit important. A. R. - Publ. Aiamachl. VI//. An tipa, Pescuitul. 18 274 b) Peştii cart vin din Marea Neagră, însă fără a intră în vreo apă interioară, ca: Scrumbiile de mare zise şi Cirus (Scomber Scomber L.) Barbunii (Mullus barbatns L.), Stavridele (Trachurus trachurus L.), Hamsi, Aterine (Aiherina pontica şi A. hepsetus), Lufar sau «Lefer» (Tem-nodon saltator Cav.), Palnmhla (Pelamys sarda Bl.), Peştele lui Solomon (Satmo labrox), Bacalao (Gadus euxinus), Rândunica de mare (Trigla hirundo), Sparos (Sargus anmdaris L.), Smaridele (Smaris chryseiliaCm.), Corvina nigra, Serranus scriba L., Lapina (diferite specii de Crenilabrus), Labrus prasoctictes Pali., etc., etc. c) Peştii cari vin prin Bosfor. In afară de speciile de peşti locali din Marea Neagră, cari îşi fac aci migraţiunile lor regulate — urmând pornirilor lor naturale de hrană şi reproducere şi instinctului de conservare —, în această mare mai intră încă regulat, după cum s’a arătat, şi un mare număr de peşti din Marea Egee, ademeniţi de curentul submarin din Bosfor. O parte din aceşti peşti sunt din specii cari nu s’au adaptat încă Ia traiul permanent din această mare; astfel e: Helul (Anguila vulgar is), Toricul sau Tonul, (Thynus thynnus L.), Peştele cu spadă (Xiphias glaudius L.J, Barbunul roşu (Mullus surmuletus L.), Dulgherul (Zem pungio Cuv.^, Sardina (Sardina pUchardus WalbJ, Chefalul cu cap mare (Mugii Capito), Şipul (Acipenser sturio), Lavraki sau Levrec (Labrux lupus Cuv.), Dorada (Chrysophrys aurita C. V.), Milacopul (Umbrim cirrhosa C. V.), etc., etc. Toţi aceşti peşti intră prin Bosfor la anumite epoce şi urcă în Marea Neagră, unele ajungând chiar până la coastele Crimeii iar altele suind cel mult până în dreptul Constanţei. Astfel Toricul mare (Tonul) ajunge până la Constanţa, şi se prinde chiar câte odată în Carmacele dela Kituc, iar mai sus nu se suie niciodată ; pe la Varna însă se prind cantităţi cu mult mai mari în Taliane. Tot astfel e şi cu Peştele cu spadă (Xi-phiasj, cu Şipul, Surdinele, Levrecul, Mugii capito, etc., cari toate nu ajung niciodată până la coastele Rusiei, deşi la noi ele vin în cantităţi destul de mari. 0 mare parte însă din peştii cari vin prin Bosfor sunt din speciile cari există dejâ în Marea Neagră, adaptate aci de mult timp în totul la condiţiunile de vieaţă ale acestei mări ; astfel sunt scrumbiile de mare sau Ciros (Scomber scomber L-J, Pălămida (Pelamys sarda Bl.), Hamsi (Ertgraulis encrasicholus L ), Atherina cea mică (Aiherina hepsetus Lj şi diferite alte specii ca: Labrus, Crenilabrus, Dentex, Smaris, Sargus, Trachurus, etc. Ce e mai curios încă, e că unele specii, cari s’au adaptat odată de mult şi s’au localizat aici — modificând u-şi în condiţiunile speciale ale acestei mări formele corpului lor şi transformând u-se în nouă specii sau varietăţi — continuă totuş şi astăzi a intra mereu prin Bosfor, astfel că găsim alături forma primitivă de forma modificată. Astfel sunt sardinele (sardina pilcliardus Walb.) şi Sardinelele (Sardinella aurita Val.), cari au în Marea Neagră formele corespunzătoare adaptate (Sardina dobrogica Ant. şi Sardinella euxina Ant.), pe cari le-am descris în studiul meu asupra Clupeidelor acestei mări. * * * Asupra peştilor mediteranieni din Marea Neagră, cunoscutul naturalist rus K. Kessler în citata sa lucrare asupra iclitiologiei coastelor Rusiei, face o observaţiune foarte interesantă şi anume : «Viele Fische die dem Mittellăndischen und dem schwarzen Meere gemein sind, gelangen in dein letzteren zu merklich geringeren Dimensionen als in dem ersteren. Dies geschieht wahrscheinlich in Folge der geringeren Temperaturen und des geringeren Salzgehaltes in dem Schwarzen Meere». Observ aţi unea aceasta este însă, după părerea mea, numai în aparenţă justă şi faptele au o altă explicare. Eu cred că nu poate fi vorba de peştii mediteraneeni cari s’au aclimatat în această mare de multe ge-neraţiuni, ci numai de peştii cari intră în fiecare an prin Bosfor. Aceştia in adevăr trăind într’o apă cu mult mai sărată, caută, şi când intră în Marea Neagră, o pătură cu un grad de salinitate mai apropiat de cel în care erau ei deprinşi să trăească ; o asemenea pătură de apă mai sărată ei o găsesc acî numai la adâncimi ceva mai mari, căci pătura de apă dela suprafaţa Mării Negre este îndulcită, având cel mult 1.85%- Peştii cari vin dar prin Bosfor în această mare îşi fac migraţiunile lor într’o pătură de apă mai adâncă, şi numai cei tineri, cari se hrănesc mai mult cu plancton şi al căror organism are o elasticitate mai mare, merg şi la suprafaţă. Observaţiuni îndelungate, atât personale cât şi ale pescarilor dela coastele noastre, mi-au permis să ajung la această con-cluziune. Astfel în Talianul dela Constanţa, care pescueşte numai până la o adâncime maximă de 12 ni., se prinde în lunaMaiu Palamidă mică, iar Toricul (Tonul) nu intră niciodată ; cu toate acestea, pescuindu-se în acelaş timp Ia adânc cu plăşi mari cari merg la adâncimi mai mari de 20 m., s’a prins atât Pălâmidă mare cât şi Toric. Aceleaşi experimente s'au făcut şi pe coasta dela Sinoe, şi pescarii au dobândit cu toţii credinţa că cârdurile cele mari de peşte, cari merg dela Sud spre coastele Rusiei, nu le pot prinde decât cu plase capabile să pescuească la adâncimi mari, la o depărtare oarecare de coaste. 276 De altfel la scrumbiile de mare (Scomber), cari îşi fac migraţiunile lor în cârduri mari numai la fata apei — astfel că ochiul exercitat al pescarilor vede dela distanţă, după încreţiturile apei, când se apropie cârdul —, la acestea în adevăr se observă că peştii sunt mai mici ca cei din Mediterana; ei însă nu sunt de vârste egale, căci cârdurile ce vin la coastele noastre sunt mai mult peşti tineri din cari se fac ţârii. In păturile mai adânci ale mării, pescuindu-se astfel cu plase mari, s’a mai găsit o întreagă serie de specii cari nici nu se arată pe la coaste şi nu intră niciodată în Taliane. Toate aceste fapte ne arată dar, nu numai că peştii de mare nu rămân aci mai mici, ci totodată că, pentru a putea desvoltâ o pescărie mare în zona litorală de pe lângă coastele noastre, trebueşte mai întâia studiată distanţa dela coastă şi adâncimea la care se află acea phtuvh de apă în care peştii mediteranieni îşi fac migraţiunile lor, spre a putea astfel, pe această bază, furnizâ pescarilor plăşi şi instrumente corespunzătoare ca să-i poată prinde dela acele adâncimi. * * * Pentru a completă această descriere generală a migraţiunilor peştelui în zona litorală de lângă coastele noastre, ne rămâne să arătăm epocile când apar şi dispar diferitele specii principale la coastele noastre, ce migraţiuni fac şi când se reproduc. E cu atât mai mult nevoie de aceste date — absolut necesare pentru înţelegerea metodelor de pescuit — cu cât o descriere a biologiei peştilor din apele noastre ale Mării Negre nu am putut-o încă face până acuma, iar în lucrarea mea despre fauna iclitiologică a României nu am tratat decât numai pe acelea dintre speciile marine cari intră în apele noastre interioare. Cele dintâi specii cari apar la coastele noastre, sunt : Scrumbiile zise de Dunăre (Alosa pontica şi Alosa Nordmani), numite de pescarii dela mare Scrumbiţe, Caraghios de Turci şi Trissa de pescarii greci. Ele apar pe la Constanţa încă de pe la începutul lui Fevruarie şi au produsele sexuale ajunse la maturitate ; stau aci până se încălzeşte apa şi pleacă spre gurile Dunărei spre a se reproduce; totuş o parte din ele continuă a rămânea pe lângă coastă şi până prin Aprilie. Ele se întorc abia prin August şi se găsesc aci până iarna, pe la începutul lui Decemvrie. Cele ce vin în prima călătorie sunt grase şi mari şi se prind numai cu undiţele. Iarna pleacă la adânc şi nu mai vin decât iarăş în Fevruarie; locurile de iernat nu se cunosc. Al doilea peşte care ne soseşte la coaste este Calcanul, care vine pe la Martie; el leapădă icrele pe la finele lui Maiu la adânc. 277 In Aprilie încep apoi a sosi cârdurile cele mari de peşti migratori. Dupîi 10 Aprilie încep a sosi deia Sud cârdurile de Hamsi şi de Scrumbii de mare, cari nu se opresc decât câteva zile la coastele noastre şi pleacă înainte spre coastele ruseşti. Scrumbiile vin însă în această epocă în cârduri aşa de mari, încât se prind cu plasele, iar talianele se fac toate cu gura spre Sud. In această primă perioadă ele sunt slabe şi se numesc Ţâri. In partea sudică a coastei noastre, pe la Cavarna-Balcic, ele se prind în aşâ mari cantităţi că se usucă spre a se face din ele «Ţâri uscaţi». Dela coastele ruseşti ele încep a se întoarce prin August şi sunt mai mari şi mai grase decât când au plecat, aşâ încât intră numai câte 6-7 la un kilogram. In acest timp însă ele nu vin încă în cârduri aşâ de mari, încât nu se pot prinde cu plasele ci numai cu undiţele şi ce cade la Talian. Cârdurile cele mari — când sunt ele şi mai grase — se întorc dela Nord pe la Octomvrie şi ţin, când vremea e bună, până la Sf. Nicolae. In acest timp toate talianele au gurile deschise pe partea lor dela Nord şi se prind într’însele cantităţi foarte mari. Bancurile de scrumbii sunt în totdeauna precedate şi urmate de o serie de alte cârduri de peşti. Astfel înaintea lor merg cârdurile de Hamsi şi de Sardeluţe (Ciupea delicatula şi C. cnltriventris), cari formează hrana lor principală, iar în urma lor vin tot felul de specii răpitoare (Pălă-mida, Acanthias vulgaris) şi cârduri întregi de Delfini. De asemenea ele sunt urmărite de stoluri mari de păsări (Larus şi Stema), cari anunţă de departe sosirea lor, oferind un spectacol foarte interesant. Locurile de unde vin scrumbiile nu se cunosc cu preciziune — pescarii zic că dela Constantinopol — şi nici locurile unde se reproduc ele; în tot cazul, pui mici de tot n’am găsit niciodată la coasta noastră şi Kessler scrie că nici el n’a observat niciodată la coastele ruseşti, unde ele vin în cârduri atât de mari. Hamsiele se întorc înapoi pe la mijlocul lui Octomvrie, însă trec înainte spre Sud, fără a se mai opri la coasta noastră. După Scrumbii, sau odată cu ele, — între 10 şi 25 Aprilie — vin Stavridele (Greceşte Safride). Ele fac aceleaşi călătorii ca şi Scrumbiile, numai că în prima perioadă stau la coasta noastră vreo 20 zile. La Maiu vin în cantităţi aşâ de mari că se prind cu plase, iar la August, când se întorc, se pescuesc numai cu undiţele şi Talianul ; în partea sudică a coastei noastre însă, fiind mai multe, se prind şi în această perioadă cu plăşile. In a doua perioadă ele stau aci până la Decemvrie. După acestea în Maiu sosesc Barbimii şi Lufarul (Lefer pe greceşte), cari 278 pleacă apoi şi ei înainte spre coastele Crimeii. Barbunii se întorc înapoi la August şi rămân aci până în Octomvrie. Tot în Maiu trece pe aci şi Pălămida şi Toricul (Tonul) în cantităţi mari, însă numai la adâncimi de peste 20 m., aşa că, — după cum s’a arătat — pescarii dela coaste nu le pot prinde ; ele se întorc înapoi la Octomvrie. Sardelele (Surdina pilchardus Walb.) vin pe la Maiu şi se întorc iarăş în Octomvrie; ele vin însă în totdeauna numai foarte puţine şi nu se ştie unde se duc. Aterina vine la Maiu şi se întoarce la August, spre arămâneâ până la Decemvrie. La orală vine la Maiu şi pleacă de aci pe la August — Septemvrie; el nu vine însă niciodată în cârduri, ci numai în exemplare izolate. Milacopul, care e un peşte mare şi foarte apreciat ca gust, vine la August şi ţine până toamna, e însă foarte rar. Rândunica (Trigla hirundo) se prinde primăvara şi toamna la Octomvrie, e însă foarte rară. Bacalao (Gadus euxinus) vine la Maiu şi trece înapoi pe la Octomvrie; se prinde mult, însă numai exemplare mici. Glossa sau Gambula (Pleuronectes flesus), trăeşte totdeauna lângă coaste şi leapădă aici icrele în Maiu, la 2 m. adâncime. Chefalii se apropie de coasta noastră încă de pe la începutul lui Aprilie — câteodată chiar pe la sfârşitul lui Martie—; mai întâiu vine Paciosul (Mugii cephalus), apoi Platarinul şi apoi Ilarii; epoca când intră ei în lacuri se va descrie cu deamănuntul odată cu descrierea pescuitului lor în acele ape. In mare ei se prind numai cu Setea cu 3 pânze (Voii grec.) şi cu Rogojina; locurile lor de iernare nu se cunosc, probabil că fiecare specie are alte locuri. * * * In afară de peşti, mai trăesc însă în porţiunea din Marea Neagră care udă coastele noastre şi alte animale, cari formează sau pot formă obiectul unui pescuit sau vânat bogat, şi cari de sigur pot contribui şi ele la sporirea producţiunii acestor ape. Mai întâiu sunt moluştele cari cu siguranţă ar putea formă obiectul unei pescării mari. Intre acestea cele mai importante sunt Midiile (My-Ulm edulis var Galloprovincialis Lam.) despre cari am arătat că formează bancuri enorme, şi mai cu seamă în faţa Mangaliei. Este ştiut că pe toate coastele Mediteranei şi în tot Orientul consumaţiunea de Midii este foarte mare, aşa că prin Sudul Italiei se fac chiar culturi arti- 279 ficiale, plătindu-se cu preţuri până la 1.000 fr. vagonul. In insulele Arhipelagului, în Grecia şi în tot Orientul Europei se consumă foarte mult in posturile ortodoxe. Astfel fiind, de sigur ar trebui să în cepem şi noi a deprinde populaţiunea noastră să consume acest produs al mării, care ar puteâ deveni în adevăr un aliment popular foarte ieftin. Tot astfel sunt stridiile, pe cari astăzi noi le importăm cu preţuri foarte mari din străinătate ca aliment de lux. Stridia însă, bine îngrijită, este un aliment foarte uşor şi higienic, şi condiţiunile naturale ale Mării Negre ar permite să introducem şi lângă coastele noastre o cultură care să le procure cu un preţ mai ieftin pentru consumaţiunea din iară. Astăzi noi avem în apele noastre un banc de stridii deja destul de mare în apropiere de Insula Şerpilor, unde au fost aruncate în timpul epidemiei de choleră dela 1893 nişte butoaie de stridii ce veniseră la Sulina din Constantinopoi şi cari s'au îmmulţit de atunci foarte mult. De asemenea se găsesc în totdeauna stridii la Nord de Constanţa precum şi in partea de Sud a Dobrogei nouă. Dintre Crustacei sunt Crevetele (Crangon vulgaris var. maculosus Rathke şi Gebia littoralis Riss.) cari sunt în cantităţi foarte mari printre Algele de pe lângă toată coasta noastră, dar cari se prind foarte puţin din cauza cosumaţiunii prea mici din ţară. In fine sunt mamiferele şi anume Delfinii (Delphinus delphis L., Ttir-siops tursis Gerv. şi Phocaena communis Les.), cari se găsesc în cantităţi foarte mari şi a căror grăsime ar putea fi utilizată pentru scopuri industriale. Numai Foca din Marea Neagră (Monachus albiventer Gray.) trebue cruţată ca o podoabă a naturii, cari tinde să dispară. Din acestea mai sunt numai câteva perechi care trăesc în grotele dela Caliacra. Ele nti se suie în sus decât foarte rar. La 1877 a căzut una în cârligele dela Sf. Gheorghe şi în Iunie 1913 s’a prins iar una în Carmacele dela Gura Zatonului (pielea e la Muzeul din Bucureşti). Fireşte pescarii au tras imediat concluzia că a fost o prevestire a răsboiului. Când au scos-o din cârlige era atât de rea că a rupt cu dinţii toată marginea lotcei şi a rănit pescarul. înainte pescarii din Caliacra o prindau închizându-i drumul cu plăşi şi aruncându-i un laţ de gât. Astăzi ele sunt cruţate. * * * Ou aceasta am terminat, cred, descrierea generală a condiţiunilor generale biologice din Marea Neagră şi a pescăriilor din zona litorală de lângă coastele noastre. Faţă de vastitatea subiectului şi de lipsa de 280 cercetări speciale asupra diferitelor probleme ce se prezentă, aceasta nu poate fi decât o schiţă superficială. Am făcut-o totuş, pe de o parte fiindcă trebuia să dau elementele spre a se putea înţelege descrierile ulterioare ale metodelor şi uneltelor de pescuit de aci, iar pe de altă parte pentru a arăta starea actuală a cunoştinţelor noastre asupra acestei mări şi a pescăriilor ei, precum şi mulţimea de probleme ce mai sunt încă de rezolvat. Intru cât priveşte observaţiunile ce le-ain făcut într’un timp de peste 23 de ani asupra condiţiunilor de existenţă şi asupra biologiei peştilor de aci, deşi acestea nu sunt cpmpJete, am crezut totuş că pot să aducă şi ele oarecare lumină în lămurirea multelor probleme obscure ce se ivesc în studiarea pescăriilor acestei mări. * * * Intru cât priveşte pescuitul din aceste ape, deşi nu este încă ajuns la un grad de desvoltare pe cât ar permite-o bogăţia naturală a pescăriei de aci, el este totuş destul de însemnat; numai pe porţiunea dela Mangalia la Kcrene valoarea anuală a produselor pescuitului trece de 1 milion, şi aceasta mai cu seamă din pescuitul Calcanului şi al Scrumbiilor de mare. Cum că această valoare poate fi în scurt timp înzăcită» este pentru mine un fapt lipsit de orice îndoealâ ; pentru aceastatrebue numai bine exploarată întreaga zonă litorală, spre a se găsi Jocurile unde se adăpostesc — în timpul anului cât nu apar lângă coaste — speciile principale de peşti, şi totodată trebueşte creată o clasă de pescari capabili, înzestraţi cu instrumente bune şi cu îmbarcaţiuni solide, cari să poată urinări tot timpul bancurile de peşti, acolo unde se adăpostesc ele. Pe de altă parte trebue a se luă măsuri pentru desvoltarea consumului peştelui de mare în ţară, spre a se crea astfel cât mai multe debuşeuri nouă pentru plusul de producţiune la care s’ar ajunge. Singure bancurile de Midii din regiunea Mangaliei — după cum am arătat — dacă s’ar găsi un debuşeu pentru ele, ar putea da o producţiune extraordinară. Mulţi din peştii de aci ca : Scrumbiile, Chefalii, Stavridele, Hamsiele, Toricul, Pălămida, Barbunii, i’ilca (Ciupea delicatula şi C. cultriventris), Aterinele, Cambula, Limbele, etc şi nu mai puţin Midiile, Cravetele, etc., cari astăzi in mare parte aproape nu au o valoare comercială, sunt foarte potriviţi pentru a fi tranfsormaţi în conserve de tot soiul, pe cari noi astăzi le importăm din străinătate. Ce mare folos ar fi aceasta pentru sporirea avuţiei naţionale şi pentru a găsi o ocupaţie rentabilă la o bună parte din populaţiunea de pe coastele noastre, cred că nu mai am nevoie s’o dovedesc. 281 Pescarii cari se îndelitnicese astăzi cu pescuitul în aceste ape sunt în cea mai mare parte Greci, din acei cari se găsesc pe toate coastele Mării Negre, pe cari îi întâlnim atât pe la Odessa, Ialta, Sebastopol şi pe tot lungul coastelor Crimeii cât şi pe coastele Anatoliei; ei practică de ge-neraţiuni această meserie prin toate aceste localităţi. Din această cauză atât numirile peştilor cât şi ale uneltelor de pescuit din această mare sunt în cea mai mare parte de origine greacă şi se aseamănă pe toate coastele Mării Negre. Unele instrumente şi instalaţiuni, cari se întrebuinţează în diferite puncte de pe malurile Mării Negre, ca d. ex.: Ichtioscopul, de care se folosesc pescarii din regiunea Odesei pentru a observă bancurile de scrumbii când se apropie de coaste, sunt cunoscute încă dela Grecii din antichitate. Fig. 107. Pescari turci pe malul mării la Nord de Constanţa. După Greci, cei mai numeroşi sunt pescarii Turci — atât originarii din localitate, cât şi cei din Anatolia şi Constantinopol, cari vin în fiecare primăvară pentru pescuitul Calcanului. Şi ei au introdus aci o mulţime de numiri de peşti şi instrumente cari s’au adoptat şi conservat în localitate. Figura 10 arată tocmai o asemenea aşezare de pescari turci pe malul Mării la Nord de Constanţa, cari îşi pregătesc cârligele lor pentru pescuit Guvidii, punându-le Nade. Principalele instrumente de pescuit sunt: 282 Setcele (greceşte Voii), lungi de 250 st. şi late de 3 st.; ele sunt cu 3 pânze: una de mijloc împletită din aţă subţire (No. 100), cu ochi mărunţi de 2 degete, şi 2 pânze laterale, împletite din aţă groasă (Yo. 40), cu ochi rari de cel puţin 8 degete; acestea servesc mai cu seamă pentru pescuitul Chefalilor, dar şi pentru diferite alte specii de peşti de mare. Plasele sunt un fel de cobce, cari se aşează vertical la fundul mării. Ele au diferite dimensiuni şi ochiurile de diferite mărimi, după speciile de peşti pe cari au a le pescui, ca Scrumbii, Scumbriţe, Stavridii, Barbuni, Leferi, Calcan, etc. Năvoadele, pentru prins Barbuni, Safride şi Hamsi. Plasa mică cu cerc, pentru Aterine. Undiţele, pentru Guvidii, Scrumbii, Stavride, etc. Parafatele, un fel de pripoane de diferite dimensiuni pentru diferite specii de peşti. Saşmaua sau Prosto voiul de mare. Rogojina, pentru Chefalii, şi Talianul, pentru tot felul de peşti migratori cari vin la coastă. Toate aceste unelte vor fi descrise cu deamănuntul în capitolele următoare, la locurile cuvenite. c. PESCUITUL IN APELE DUNĂREI INFERIOARE ŞI ALE MĂRII NEGRE. După ce în capitolele precedente am examinat în linii generale condi-ţiunile fizice şi biologice din toate categoriile de ape cari compun albia majoră a Dunărei inferioare şi din porţiunea Mării Negre care udă coastele României, şi am văzut astfel care este natura producţiunii pescăriilor din fiecare din ele, să vedem acuma ce profite ştie poporul nostru să tragă din aceste bogăţii naturale, în ce mod le exploatează el şi de ce instrumente se serveşte în acest scop. Pe când la râuri, numărul pescarilor — după cum am văzut — este foarte restrâns, la Dunăre faţă de enormele cantităţi de peşte ce se pescuesc — e vorba de o producţiune de mai multe zeci de milioane de kgr. anual -- numărul persoanelor ce se ocupă cu exploatarea acestei avuţii nu poate fi decât foarte mare ; pe când acolo pescuitul e mai mult o ocupaţiune secundară pentru un mic număr de săteni riverani, aici sunt părţi întregi din populaţia judeţelor de pe malul Dunărei a căror ocupaţiune excluzivă este pescăria. Mai mult încă, industrializarea şi comercializarea produselor acestor pescării precum şi furnizarea materialelor necesare exploatării lor (instrumente de pescuit, bărci şi vase de transport, materiale de închis bălţile, coşuri şi materiale de ambalaj, gheţării, etc.) fac ca, afară de pescarii propriu zişi, să mai avem încă o întreagă clasă de populaţiune, tot atât de numeroasă, a cărei activitate este strâns legată, direct sau indirect, de exploatarea pescăriilor dela Dunăre din cari îşi câştigă existenţa. In cele ce urmează dar, vom urmări mai de aproape modul cum se dosvoltă această activitate a poporului nostru în exploatarea şi punerea în valoare a acestui izvor de bogăţie al ţerii. Intru cât priveşte producţiunea peştelui, acestea fiind ape naturale, activitatea omului este relativ mai mică, fiind limitată numai la întreţinerea apelor în bună stare de producţie şi la mănţinerea stării de echilibru pe care natura singură a creat-o aci, şi căreia tocmai i se datoreşte bogata producţiune a acestor pescării. Lucrările ce se fac dar aici in vederea desvoltării producţiunii urmăresc: pe de o parte, a 284 înlesni alimentarea regulată cu apă proaspătă a bălţilor, spre a se putea profită cât mai bine de regimul natural al creşterilor şi descreşterilor apelor Dunărei, iar pe de altă parte a se întreţinea sau crea căile necesare pentru ca peştii să poată ajunge la locurile lor de reproducţie, hrană, iernat, etc. şi a se împiedecă ca peştii şi puii lor să fie expuşi la diferite pericole, prin secarea, îngheţarea până la fund, sau infectarea bălţilor. Ori şi ce bun gospodar, care vrea să-şi sporească şi să nu-şi lase în părăsire avutul său, trebue să execute astfel de lucrări, oricât de costisitoare ar fi ele ; şi aceasta trebue să o facă cu atât mai mult, cu cât apele Dunărei, venind încărcate cu aluviuni, sapă într’o parte şi depun în alta, iar vegetaţiunea caută a se întinde mereu în dauna suprafeţelor libere de apă, aşâ că întreg basinul fluviului este într’o continuă transformare, care schimbă mereu şi condiţiunile de producţiune ale fiecăreia din părţile cari îl compun. In afară însă de acest fel de lucrări, tot ce se face în vederea producţiunii cu muncă şi cheltueală la alte feluri de pescării —ca d. ex. construcţiile şi amenajările de eleştee artificiale, schimbarea peştilor dintr’un basin în altul şi toate lucrările cerute de procedeele pisciculturii artificiale — toate acestea aici în basinul Dunărei nu sunt necesare, căci natura s’a îngrijit a Ie face ea singură; şi acesta tocmai e marele avantaj al pescăriilor dela Dunăre faţă de toate celelalte pisciculturi. Activitatea principală a omului pentru exploatarea pescăriilor de aci este numai să închidă bălţile la timp, ca să nu fugă peştele din ele, şi mai cu seamă strângerea recoltei, adică pescuitul. Pescuitul în aceste ape însă este cu mult mai greu şi mai costisitor decât la toate celelalte pescării de apă dulce, căci presupune chiar la lucrători cunoştinţe foarte amănunţite, atât asupra regimului apelor cât şi mai cu seamă asupra obiceiurilor şi felului de vieaţă al fiecărei specii de peşti. Proprietarul sau arendaşul de bălţi dela Dunăre trebue sâ ştie foarte bine la ce nivel al apelor, în ce anume locuri şi mai cu seamă în ce anume momente — şi aceasta variază în fiecare an, dupâ felul viiturii apelor — să-şi facă gardurile pentru închiderea peştelui; altfel, la cea mai mică greşeală, el poate riscă să scape tot peştele, şi deci să-şi piardă dintr’odatâ întreaga producţie a întregului an; el deci trebue să cunoască perfect, fie chiar numai din practică, toate cotele de nivel ale regiunii bălţilor sale în raport cu nivelul apelor revărsate din Dunăre. Pescarul dela Dunăre, pe de altă parte, trebue să cunoască perfect obiceiurile speciei de peşte pe care vrea s’o prindă, să ştie la fiecare epocă — ba chiar dela un moment la altul — în ce anume locuri il 285 poate găsi, pentru a şti unde şi eu ce instrument trebue să meargă pentru a-1 prinde şi a nu riscă să piardă zile întregi, bălăcind apa fără să prindă nimic. El trebue să mai cunoască perfect şi apa în care pescueşte, să ştie adâncimile, să cunoască gropile şi ascunzătorile peştelui precum şi întreg relieful fundului. Ochiul său trebue să fie atât de exercitat, că mimai după încreţiturile apei sau alte asemenea mici indicii să vadă unde e cârdul de peşte. Toate acestea sunt cunoştinţe cari pentru fiecare regiune se dobândesc numai prin observaţii îndelungate, acumulate din moşi-strămoşi şi transmise prin viu graiu din tată în fiu. Sunt unii dintre pescarii noştri cu un simţ pentru observaţiunile biologice atât de desvoltat, că pot fi cu drept cuvânt invidiaţi de mulţi dintre naturaliştii titraţi, iar alţii cunosc atât de perfect condiţiunile hidrografice ale regiunii în care trăesc, că te uimesc cu preciziuneaex-plicaţiunilor lor. După aptitudinile lor naturale şi după practica ce au făcut-o, ei sunt, după cum am arătat mai sus, specializaţi chiar în diferite direcţii: unii sunt gardagii sau construesc «Ldasa», alţii fac garduri şi închisori de Chef aii, unii sunt pescari de Morun sau Cegari In Dunăre, alţii sunt Năvodari sau Vintirigii ş. a, m. d. Şi aceste aptitudini ale lor sunt atât de apreciate, încât, când se găseşte câte un bun vătaf de năvod sau un bun Ataman la carmacele de moruni, despre care se zice că «are noroc şi peştele trage la el», cu toţii se concurează pentru a-1 angaja. Nu este însă în realitate norocul, ci cunoştinţele sale asupra vieţii peştelui şi darul său de observaţie, cari îl pun în stare să ştie unde să-şi aşeze cârligele sau unde să tragă cu năvodul pentru a prinde mai bine peştele. Pescarul dela Dunăre, dar, este un specialist care nu poate fi improvizat; de aceea —chiar în afară de solicitudinea ce o datorim unei clase numeroase a populaţiunii noastre rurale —este de un mare interes, pentru exploatarea sistematică a acestei bogăţii, ca aceşti oameni să fie încurajaţi cât mai mult, pentru a nu fi siliţi să-şi părăsească greaua lor meserie şi a o schimbă pe alta mai uşoară; căci dispărând ei dispare şi un capital de cunoştinţe necesare, pe care cu greu îl putem înlocui. Urmărind deci activitatea omului în aceste pescării, va trebui, aşâ dar, în prima linie să avem de aproape în vedere tradiţiile acelor cari conduc exploatările şi mai cu seamă pe acele ale pescarilor, de ale căror experienţă şi cunoştinţe acumulate profităm şi noi astăzi, şi cari formează baza empirică pe care ştiinţa va clădi mai departe la desvoltarea acestei ramure de bogăţie a ţerii. * ■riiîv * * 286 Din descrierile precedente am văzut că albia Dunărei se compune din diferite părţi — albie propriu zisă, bălţi, japşe, gârle, teren inundabil, etc. —, în cari condiţiunile de existenţă ale peştilor sunt cu totul diferite unele de altele ; pe de altă parte am mai văzut că cu cât ne scoborîm mai jos pe cursul Dunărei, cu atâta constituţia albiei, hidrografia şi condiţiunile biologice se schimbă şi ele, aşâ că altul e felul de vieaţă al peştilor în partea de sus a Dunărei, altul în Deltă, altul în lagune şi zătoane sau în marea teritorială ş. a. m. d. Astfel fiind, de sigur că atât metodele de exploatare cât şi instrumentele de pescuit variază şi ele în fiecare din aceste ape. In descrierea ce vom da-o dar despre pescuitul în Dunăre, va trebui să arătăm modul cum se face el în fiecare din aceste ape în parte. Partea principală a acestei descrieri vor luâ-o de sigur aparatele şi uneltele de cari se servesc pescarii pentru prinderea peştelui. Dunărea fiind un mare fluviu internaţional, pe malurile căruia locuesc diferite popoare şi pe unde în vechime au trecut încă multe altele, lăsând mai mult sau mai puţin urmele lor, este firesc ca şi uneltele de pescuit să fie foarte variate şi de origini cu totul diferite. Fiecare popor, care s’a aşezat sau a trecut numai pe aici, şi-a adus şi instrumentele sale de pescuit, căci, cum am mai arătat (1), pescăria a fost în toate timpurile unul din principalele izvoare de traiu a popoarelor primitive, din care cauză şi migraţiunile lor se făceau mai mult numai pe marginile fluviilor mari cari le asigurau hrana necesară. Intre toate aceste instrumente de pescuit, de origini atât de diferite, s’a născut o necontenită concurenţă, în care cele mai practice, cari prindeau mai bine, biruiau şi apoi perfecţionându-se încetul cu încetul se localizau, trecând dela un popor la altul. A căută dar originea celor mai multe din instrumentele întrebuinţate astăzi aci, este o chestiune de sigur importantă însă foarte grea. Şi astăzi încă acest fapt se petrece sub ochii noştri; diferitele popoare cari convieţuesc pe malurile acestei porţiuni de Dunăre—Români, Sârbi, Bulgari, Turci, Ţigani, Lipoveni, Ruşi mici, Greci şi Tătari,-au fie care instrumentele lor proprii; totuş, încetul cu încetul, cele mai puţin practice se părăsesc, iar în locul lor se adoptă acelea cari sunt mai bune dela celelalte popoare. Lipovenii d. ex., cari au venit aci dela Don şi Volga, abia la începutul secolului trecut, au adus car-macele cu cari se prinde Morunul la Caspică şi cari au înlocuit acum 1 (1) Vezi , c, 2 ostii cu câte 2 craci, din bălţile Brăilei ; d, e, 2 ostii din Deltă ; f, ostie cu 3 craci, dela balta Mahării. Ciocurile se fac astfel ca să alterneze, la un crac în dreapta, la altul in stânga, sau la unii înainte şi la ceilalţi înapoi; la crăcii din margini ele se fac în totdeauna pe partea lor interioară. Ostiile servesc aproape escluziv la vânatul crapului. Ele se întrebuinţează numai la stufării şi la ape mici limpezi, unde se poate vedea crapul în apă (de ex. pe terenurile inundate), pe care-1 înfige în spinare ca cu o furculiţă. Cu ostiile se mai pescueşte foarte mult şi iarna sub ghiaţâ: se face o copcă şi se aşteaptă până vine peştele să respire la apă proaspătă, apoi arunca cu ostia la noroc. De asemenea se mai întrebuinţează azi ostiile şi de năvodari la alesul peştelui din matiţă. înainte se întrebuinţau foarte mult Ostiile toamna când se retrăgea crapul la stuf, astăzi însă întrebuinţarea lor e oprită din cauză că rănesc prea mulţi peşti fără a-i putea prinde, cari se găsesc apoi morţi Fig. 112. Pescuitul cu ostia în stufăriile Deltei. prin bălţi sau se pescuesc având cicatrice vindecate pe ei. Astăzi în locul Ostiilor pescarii au adaptat pentru stuf Cleştele şi Capacul, pe care îl vom descrie în urmă. Pescarii ruşi şi lipoveni din Deltă le numesc Sandale. 6. Cârligul cu coadă sau Ghegheriţa. Cârligul este un instrument simplu cu care se prinde crapul iarna pe sub ghiaţă. El constă dintr’un cârlig de fier — făcut de fierar — lung ca de vreo 12 cm., sau dintr’un cârlig mare din acelea cari se găsesc în comerţ sub numele de «Cârlige de Somn», şi care e legat cu sfoară sau sârmă subţire de capătul unui băţ lung de 70—80 cm. Cârligele făcute de fierari sunt simple fără «Ureche» şi numai cele de fabrică un au qCioc ° ca la Undiţă (Fig. 113). Cu cârligele se pescueşte în modul următor: Se face o copcă în ghiaţă, avându-se grija de a se curâţi bine fărâmăturile de ghiaţă cari plutesc, aşa ca apa să fie limpede. Pescarul îşi pune un snop de stuf lângă copcă şi se aşează cu genunchii pe el; apoi cu mâna dreaptă ţine cârligul in apă iar cu stânga ţine o lopăţică de scândură, zisă La- 296 tnmiţâ, astfel încât sâ facă umbră pe apă şi să împiedece reflexele —-*. Ai •»»—• i l pjg pa. Cârligul. Fig. 114. Pescuitul cu Cârligul şi cu «Luminiţa»la copci, luminii, spre a putea vedea mai bine până în fundul apei. Crapul venind la copcă ca să respire fi w \j{J Vili/ ulL apă proaspătă, pescarul smunceşt cârligul în sus şi-l prinde de sub urechi (Opercule. Fig. 114). cest mod de pescuit se practică foarte mult prin ghiolurile dela Chilia. In bălţile din susul Dunărei se întrebuinţează de asemenea foarte mult acest instrument; el se face aici cu 1 până la 4 cârlige, spre a putea astfel apuca mai uşor crapul ori din ce parte ar veni el, fără a mai avea nevoie să sucească cârligul şi deci să sperie peştele (Fig. 115). Pescarii români dela Cochirleni Fig. 115. Diferite tipuri de «Ghegheriţe» Turtucăienii numesc aceste cârlige Ghegheriţă. cu 1—5 cârlige. % 115 arată o serie de 5 tipuri de Ghegheriţe, reduse la '/„ din rimea lor naturală, colectate de pe la diferitele bălţi din Dobrogea situate între Ostrov şi Cernavoda. GRUPA B. UNDIŢELE. 1. Undiţa. In ţerile apusene şi mai cu seamă în Anglia, Franţa, Norvegia, etc. undiţa este instrumentul favorit al acelora cari practică pescuitul ca un sport, şi de aceea acolo în fabricarea şi întrebuinţarea acestor instrumente s’a ajuns la o desvoltare foarte rafinată, La noi acest sport este foarte puţin răspândit şi se practică numai la mare, la Guvidii sau dnd vin Scrumbiile de mare (Fig. 116). Pe de altă parte, uşurinţa cu care se prind cu alte in-rumente mai practice in apele noastre cantităţi mari de peşte, face ca undita să nu fie dintre instru-nentele favorite ale pescarilor de meserie dela 'unăre. Cu toate acestea o bună parte din populaţia riverană săracă, care nu dispune pentru a-şi procură un alt instrument de pescuit mai practic, se serveşte de undiţe spre a-şi prinde peştele necesar la hrana zilnică. Mai cu seamă copiii şi Ţiganii pescuesc, pe malul gârlelor cu o undiţă foarte primitivă (Fig. 117). Fig. 116. Pescar amator cu undiţa prinzând Guvidii în mare la Constanţa. De vârful unei trestii sau unei nuele lungi ca de B—4 metri, zisă «Coada undiţei», ei leagă o aţă subţire de mosor sau de cânepă, lungă do 4—5 m De capătul acestei aţe leagă apoi undiţa propriu zisă care e făcută dintr’un ac de oţel îndoit la vârf în foc, sau e o undiţă mai sistematică cu Cioc (In Deltă se zice «Undiţă cu Ureche» sau «cu limbă», 208 Fig. 117. Pescar cu undiţa la o gârlă din faţa Brăilei. sau «Zazobrin») ce se cumpără gat din comerţ» Adeseori însă undiţa nu e decât un ac cu gămălie ordinar îndoit; în judeţul Mehedinţi la asemenea undiţe primitive le zice Bijuică şi Bi juică. Mai în sus de undiţă, se leagă sfoara ei, ca şi la râuri, o bucăţică de papură lungă ca de 5 cm. sau se trece sfoara longitudinal pri papură — care pluteşte la suprafaţa apei. Nueaua undiţei sau o ţine pescarul în mână, sau o înfige în mal. La undiţă se pune în totdeauna o Nadă ca să atragă peştele, care de obiceiu e o bobiţă de mămăligă, fie simplă sau fie amestecată cu miez Fig. 118. Undiţă cu mai multe cârlige şi cu plumbi. in Oltenia «cu Zâmboc»; pe ruseşte se zice la limba undiţei Ulm ’e pânecasă ţie mai bine în apă (Fig. 118, a în dreapta); alte ori se pun viermi, Rusalii şi alte larve de insecte, etc. Când peştele muşcă din nadă, atunci bucăţica de papură care pluteşte ia suprafaţă se mişcă — se zice că Undiţa ţicneşte — şi pescarul observând o smunceşte repede afară, prinzând peştele. Se întrebuinţează insă şi undiţe mai mari şi mai sistematice; la acestea •trestia sau nueaua e înlocuită cu o prăjină de lemn subţire, iar de sfoară, care aici e mai lungă,, se leagă alte sfo-ricele mici având fiecare câte o undiţă la capăt (Fig. 118). La o distanţă de vre o 20 cm. înaintea fiecărei undiţe se leagă de sfoară câte un mic plumb, aşa că undiţele se Împrăştie pe fundul apei. La Mehedinţi undiţele cu mai multe cârlige se numesc Strună şi a-eestea au băţul scurt, pe când la Bujuică — adică la undiţa simplă — băţul e o prăjină lungă. Adeseori se întrebuinţează, şi mai cu seamă la mare, undiţe numite Cârtii) de mână sau Undiţă de mână (Fig. 119), cari nu au prăjină de loc, ci se ţine sfoara in mână şi se smunceşte din timp în timp, când simte că este vreun peşte care încearcă să apuce de nadă. Fig-. 119. Pescuitul cu undiţa de mână ia mare. 2. Visila sau Hapca. Visila este un instrument special pentru prinderea somnului, care se întrebuinţează numai primăvara când sunt ape mari. Ea constă dintr’o undiţă mure intre 5—10 cm. lungime, cu o limbă la vârf şi este îndoită în lături (Fig. 120). Undiţa e legată cu o sfoară groasă, şi aceasta e prinsă de un băţ scurt (zisaCoidac»>, «Potigaci«,etc., iar pe la Gropeni «Felie»), care se înfige in malul apei în care se pescueşte. Lungimea sforii depinde tocmai de 300 lungimea băţului şi de înălţimea malului de pe care se pescueşte; eaeste însă în tot cazul cu mult mai scurtă ca la undiţă. Sfoara dela Visilă este foarte adeseori împletită, căci altfel somnul o desuceşte şi o rupe apoi cu dinţii. (Fig. 120). In cârlig se pune ca nadă un ba-boiu viu — de obiceiu un oblete sau lin şi caracudă cari trăesc mai mult — care se înţeapă de spinare, sau i se trece cârligul prin spinare si apoi prin ureche, seoţându-i-se vârful pe gură afară (Fig. 121). Visila se aşează astfel încât undiţa să nu intre mai mult de 25 cm. sub suprafaţa apei. Peştele viu din cârlig «joacă la faţa apei şi minte somnul», care se repede să-l mănânce şi rămâne prins de visilă. Fig. 120. Visila sau Hapca. Furtucăienii bagă între firele im- pletite ale petilei câte o mică pietricică, o surcea sau o pană de pasere, ca să sperie cu aceste vidrele sau ciorile, cari văzând baboiul viu Ja faţa apei vin să-l mănânce. Uneori se leagă Ia capătul sforii o prăjină subţire, elastică, înfiptă în pământ şi cu un clopoţel în vârf. De îndată ce a-pucă somnul de baboiu şi se smunceşte, clopoţelul începe să sune atrăgând atenţia pescarului (Fig. 121 sus). Pescarii români de pe tot malul Dunărei întrebuinţează foarte mult a-cest instrument simplu do pescuit, cu care ei prind pe la vârtejuri şi pe la ciovrântii, când apa Dunărei e turbure, can- Fig. 121. Diferite moduri de a pescui cu Visila. ba mijloc modul cum se înţeapă peştele viu care se pune ca nadă în cârlig. 301 titilţi foarte mari de somn; se poate zice chiar că cel mai frumos «Somn panii» se prinde eu Visila. 3. Brişcă- |' Acesta este un instrument special pentru prinderea ştiu cei şi a peştilor răpitori în timpul iernii sub ghiaţă. In general brişcă constă dintr’un obiect do metal strălucitor, al cărui capăt este ascuţit şi întors ca un cârlig sau ca o undiţă, iar celălalt capăt are o gaură sau o toartă în care se leagă o sfoară, de care ea se ţine cu mâna suspendată în ap A. Ştiuca, văzând brişcă strălucind, crede că este un peşte mic şi se repede la el să-l apuce, rămâne însă prinsă în cârlig ca într’o undiţă şi pescarul o trage cu sfoara afară. Cu aceste instrumente se prind iarna cele mai frumoase ştiuci. Pig. 122 — 124 arată diferite forme de brişte din diferite localităţi şi lucrate din diferite feluri de material: Fig. 122 a arată o brişcă dela pescarii din Gropeni; ea e făcută dintr’o placă de alamă groasă de 2 mm., lungă de 10 cm„ cu un vârf întors în sus şi ascuţit de 1.5 cm. şi cu o lăţime maximă de 32 mm. Ea este prinsă de o sârmă de alamă lungă de 10 cm., de capătul căreia se leagă sfoara cu care se ţine lnişca suspendată în apă. In Fig. 123 se vede o brişcă mică dela pescarii din Tulcea, ea are abia 2.5 cm. şi e făcută din tinicheâ groasă. O brişcă găsită la Brăila eră făcută dintr’un gologan de aramă de 10 bani. In fine fig. 124 arată o brişcă de cositor dela pescarii din Chilia Veche; ea e compusă dintr’un peşte strălucitor, turnat din cositor, din gura căruia iese o triplă undiţă. O Brişte ca aceasta, făcute din tinicheâ, se găsesc foarte Fig. 123. multe şi în comei*ţ. Brişcă de tinicheâ. In Deltă cele mai multe brişte ce le-am văzut erau făcute din coade de linguri vechi de metal (Fig. 122 b). a. Fig. 122. Diferite forme de Brişcă, 3/s din măr. nat. a) Brişcă de alamă groasă, legată cu sârmă de alamă şi apoi cu sfoară, b) Brişcă făcută dintr’o coadă de lingură de masă. 302 M'enjanrihow descrie şi figurează (pag. 318, fig. 50) din apele Rusiei o brişcă asemănătoare cu briştele întrebuinţate de Lipoveni în apele noastre. Acolo se numesc Blesna. 4. Cazulca. Cazulca este ca şi brişcă un instrument special pentru prinderea sub ghiaţă a peştilor răpitori; aici însă, in loc de un obiect strălucitor de metal care să atragă peştele, se pune, înfipt dealungul pe o sârmă de alamă ca pe o frigare, un peşte adevărat — de obiceiu un Oblete — (Fig. 125). Sârma aceasta de alamă care are o lungime cam de 25 cm. este legată de o dublă undiţa (Fig. 126), cam de 6—7 cm. lungime, care are forma unei cănci de sârmă de oţel cu 2 coarne lungi şi ascuţite. Peştele care serveşte ca nadă se aşează pe sârma astfel încât corpul undiţei îi intră în gură şi numai cele 2 coarne ale ei rămân ieşite afară, pentru ca astfel peştele care apucă să nu poată observă undiţa. De celălalt capăt al sârmei este legată sfoara care ţine undiţa în suspensiune în apă. Această sfoară este depănată ca pe un mosor, pe un băţ cu 2 crăcane, care nrişca ae cositor. are ]a capătul său un cârlig, cu care se poate agăţă şi cu care se ţine suspendat întreg instrumentul (Fig. 125). La pescuit se face o mică copcă în ghiaţă, prin care se lasă undiţa cu nada în apă, iar crăcana, cu sfoară depănată pe ea, se anină cu cârligul de un băţ aşezat deacurmezişul peste copcă. In unul din capetele crăcanei este făcută o crăpătură, în care pescarul prinde sfoara ca să nu se desfacă de pe mosor, după ce a lăsat undiţa la adâncimea cuvenită. După ce ştiuca a muşcat din nadă şi începe a smuncî, sfoara se desprinde din această crăpătură şi se desface încetul cu încetul de pe mosor, până vine pescarul de scoate afară undiţa cu peştele prins într’însa. Wenjaminow în lucrarea sa despre pescăriile din Rusia, publicată la Moscova în 1876 în limba rusă, descrie (pag. 309, fig. 46) şi figurează un instrument foarte asemănător cu Cazulca, care se întrebuinţează în apele Rusiei şi se numeşte Bagulca. Acolo acest instrument se întrebuinţează şi vara, legândn-se cârligul de o cracă a unei sălcii care creşte pe mal, iar undiţa se lasă în apă susţinută de o plută. Probabil dar că Cazulca noastră dela Dunărea de jos a fost adusă de Lipoveni sau de Halioli din Rusia. 5. Cloncui sau CiocuJ. Clon cui, Ciocul, (rus. Vogalwi), este un instrument de lemn, având forma unui iatagan turcesc ascuţit pe amândouă muchiile sale, Kig. 125. Cazulca şi modul cum se poscueşte cu ea pe sub ghiaţă. care însă la vârful său este terminat printr’un disc umflat şi scobit dedesubt (Pig. 127 a). La capătul de sus al acestui lemn, este legată de o crestătură o sfoară lungă, care are la capătul ei un cârlig mare de «apcă» şi în care se pune o broască vie. Sunt însă cloncuri la cari se pun şi 2 sau 3 cârlige, legate fiecare cu câte o sfoară mai mică şi prinse la distanţele cuvenite unul peste altul de sfoara principală (Pig. 127 b). Cu cloncui se pescueşte în Dunăre numai somnul; bătând cu lemnul în apă, scobitura dela discul din vârful său produce un sgomot — Cioc! Cioc! — care seamănă cu sgomotul produs când sare o broască în apă sau când bate somnul cu coada. Acest sunet «minte somnul» si-1 face Fj g. 126. O undiţă dublă dela Cazulcă 304 să iasă din ascunzătorii^ sale. de sub «Potmoluri» (maluri înalte abrupte sub cari sunt adâncimi mari), sau de prin gropile din fundul Dunărei. Pescarul care stă în lotcă bate mereu cu mâna stângă cu cloncul în apă. iar în mâna dreaptă ţine sfoara, la capătul căreia este prinsă broasca în cârlig, şi o joacă necontenit în apă. Somnul văzând broasca se repede şi o apucă, însă rămâne prins în cârlig (Fig. 127 c). ~-P’=ssni Kig. 127. Cloncul şi modul cum se pescueşte cu el în Dunăre. In modul acesta se pescueşte mai cu seamâ dupâ Sf. Petru până toamna, şi se prind cei mai frumoşi somni. Dela Paşti până la Sf. Petri Turtucăienii întrebuinţează însă Ciocul numai la pescuitul cu Oria(Vezi Cap. ([, D, 3, Fig. 223) spre a o chemă cu Ciocul somnul la nuntă». Wenjaminow descrie în cartea sa (la pag. 345 Fig. 55) diferite feluri de Cloncuri din apele Rusiei numite acolo Klocuşa. Ele diferă însă formă de Cloncul nostru. GRUPA C. CÂRLIGELE SAU ŞIRELE. Se numesc Cârlige sau Şire ele cârlige, o serie de undiţe sau di cârlige propriu zise, legate la distanţe egale unele de altele prin nişt sfori mici numite Petile, cari le ţin suspendate de o sfoară sau de i fringhie lungă şi mai groasă, numită Trupul cârligelor sau Ano. Undiţele, din cari se alcătuesc diferitele feluri de cârlige, sunt de diferite dimensiuni — aproape fiecare specie de peşti având un cârlig de o dă 305 dimensiune speciala pentru prinderea ei aşa că avem o întreaga serie de cârlige dela undiţele cele mai mici panii la carmacele cele mari de moruni. Formele cârligelor variază şi ele: cele mai simple sunt cârligele făcute de fierari, cari constau dintr’o bucată de sârmă de diferite grosimi — de 1—6 mm. diametru —, îndoită de sub mijloc spre a formă un arc cu o ieşitură înainte, numită «bărbia cârligului», şi ascuţită la un capăt — «vârful cârligului»—iar la celălalt capăt turtită astfel ca să aibă de ce să se ţină sfoara cu care e legată. 0 formă mai perfecţionată sunt cârligele cu limbă (cu Zâmboc, Ureche, Cioc, Uha şi Zazobrin pe ruseşte), cari au sub vârful lor cel ascuţit un ghimpe întors înapoi, astfel că cârligul odată intrat în carnea peştelui întâmpină o rezistenţă ca să mai poată fi scos înapoi afară. La cârligele mai primitive «Limba» este numai o simplă crestătură făcută cu dalta, iar la cârligele perfecţionate de fabrică ea are forma unui ghimpe foarte ascuţit şi lung până la 5 mm. La cârligele şi mai perfecţionate în fine — cari se întrebuinţează pentru anumite specii de peşti — toată partea curbată — «bârbiă cârligului» — împreună cu vârful sunt sucite lateral, astfel că văzute din faţă prezentă aspectul unui 8. Cu cârligele se poate pescui în toate apele — Dunăre, bălţi, lacuri, mare, etc.—, compunându-se şirele şi aşezându-se astfel încât să corespundă cât mai bine felului de a fi al fiecărei din aceste categorii de ape. Noi avem dar, pe de o parte, cârlige pentru diferitele categorii principale de peşti, ca: «cârligede somn», «cârlige de crap», «cârlige de morun sau nisetru», «cârlige de cegă», etc., etc. Pe de altă parte avem: «cârlige de Dunăre», «cârlige de baltă», cârlige de fund», «cârlige de faţă» sau «cârlige cu mâncare», «cârlige fără mâncare», ş. a. m. d. In general însă cârligele se împart în două categorii principale : a) Cârligele cu „mâncare“ sau Pripoanele, cari prind peştele iu acelaş mod ca şi undiţa, adică de gură ; şi b) Cârligele fără „mâncareu sau Carmacele, cari se agaţă de corpul peştilor fără solzi — şi mai cu seamă de spinarea lor — când trec printre ele şi Ie ating. Pescuitul cu cârligele este foarte răspândit în toate apele Dunărei şi joacă un mare rol în pescuirea lor. I. Pripoanele. Se numesc pripoane (sau la pescarii ruşi şi lipoveni din Deltă Peri-teade) acele şiruri de cârlige, cari, fie că se priponesc la mal sau se ancorează în mijlocul apelor, fie că se aşează la fundul apelor sau A. R. — Pubt. Adamachi. VIU. An tipa, Pese uliul. 20 306 la suprafaţa lor, se pun în totdecmna cu mâncare sau nadă pentru a ademeni şi prinde peştele. După mărimea, numărul şi forma cârligelor ce le compun, sau după lungimea şi grosimea fringhiilor de cari sunt suspendate precum şi după modul lor de a pescui, deosebim o întreagă varietate de pripoane. Aproape fiecare specie de peşti are, după apele în cari trăeşte şi după anotimpuri, diferite feluri de pripoane cu cari se poate prinde. Şi nadele, cari de obiceiu reprezenta mâncarea favorită a diferitelor specii de peşti, variază şi ele dela o specie care se caută a se prinde la alta şi dela un anotimp la altul. Voiu descrie dar aci câtevâ din cele mai importante tipuri de pripoane întrebuinţate în basinul apelor Dunărei. 1. Priponul simplu. Pe tot lungul Dunărei şi în partea inferioară a afluenţilor ei mai mari, se întrebuinţează, mai cu seamă de către populaţiunea riverană unde nu sunt pescari de meserie, acest instrument, care nu este decât o undiţă cu mai multe cârlige, dar care în loc să fie ţinută cu o prăjină, este legată de un ţăruş priponit în mal. El constă dintr’o sfoară lungă Irig. 128. Priponul simplu ; a) Modul cum se aşează priponul în apă.; b) Masa cârligelor ; c) Parul crestat în cap, cu streaja ; il) Pripon cu clopoţel. cam de 10 sau 12 m., legată la un capăt de o piatră care-i serveşte de ancoră, iar la celălalt de un mic ţăruş cu care se priponeşte în mal (Fig. 128). Pe această sfoară sunt legate la distanţe cam de 60 la 100 cm. unul de altul vreo 6 până la 12 cârlige, prin ajutorul 307 unor sforicele mai subţiri petilele — lungi de 0.5 m. Lângă ţâruş, uSfoara», pe o lungime de vreo 2 sau 3 in., adicâ bucata cât merge până la fundul apei-numită «Podeţ» sau «Sterpul priponului»—, nu are cârlige». In cârlige se pune «mâncare»: mămăligă, râme, lipitori, coropişniţe, etc. Mămăliga se fierbe de două ori ca să fie mai consistentă şi apoi se amestecă cu miez de pâine, ca să ţie mai mult în apă şi să nu se apele de pe cârlig. Pentru râme, se scoate pământ cu lopata din baltă şi se alege din el râmele, punându-le apoi intr’o căniţă de tinichea pentru a le avea la îndemână. Pescarul, după ce şi-a regulat cârligele, punându-le la toate nada, apuca cu mâna dreaptă capătul sforii de unde e legată piatra, astfel ca aceasta să spânzure de vreo 60 la 70 cin. în jos, iar cu mâna stângă o ţine de capătul care e legat de ţăruş. După ce balansează piatra de câtevâ ori, ii face vânt spre larg, astfel ca sfoara cu cârligele să cadă bine întinsă in apă, şi apoi înfige bine ţăruşul în mal (Fig. 128 a). La aruncatul pripoanelor se cere un oareşcare meşteşug ca să nu se încurce cârligele între ele sau de alte obiecte ; de aceea înainte de a Ie arunca, cârligele se înşiră unul după altul pe marginea unui coş — sau pe marginea unei tăvi de lemn specială, numită masa cârligelor (Fig. 128 b), sau chiar pe marginea lotcei, iar sfoara dintre ele se aşează în formă de spirală, astfel ca să se poată desface cu uşuriuţă când e aruncată în apă. Cu aceste pripoane se prind mai cn seamă crapi şi somotei. De obiceiu cârligele se scot de două ori pe zi — dimineaţa şi seara — spre a se căută ce s’a prins în ele şi spre a le pregăti din nou, punându-le mâncare proaspătă. Foarte des însă pescarul stă lângă cârlige şi le scoate îndată ce simte că s’a prins cevâ în ele. Pentru a şti când s’a prins un peşte în cârlige, pescarii au inventat diferite mijloace: în judeţul Mehedinţi, unde se pescueşte foarte mult iu canalul Dunărei cu acest fel de pripoane — pe cari locuitorii le numesc «Zânei» când au 5—8cârlige şi «Sfori» când sunt mai lungi — ei fac pe capătul liber al ţăruşului o mică crestătură prin care trec sfoara, şi apoi deasupra aceşteia pun o piatră pe care o numesc Streajă (Fig- 128 c); de îndată ce un peşte apucă de cârlig şi smunceşte, sfoara se întinde şi piatra de pe ţăruş cade jos. In alte părţi, d. ex. : în Dobrogea, Brăila, etc., se leagă de sfoară — ca şi Ia Visilă, puţin înainte de pripon — o mică nueluşă elastică, care cu un capăt se înfige în pământ, iar la celălalt are un clopoţel; de îndată ce apucă un peşte de nadă, clQpo-ţelul începe să sune (Fig. 128 d). 308 2, Priponele de cegă. Pe o sfoara lunga de 60—100 din cânepă răsucită din două sau se leagă mai multe pripoane unul In cârlige se pune în totdeauna care e mâncarea favorită a Cegei m. şi groasă cam de 2 mm., făcută trei fire, numită Ană sau Trupul cârligelor, sunt înşirate, la distanţe de câte 1 până la 1.20 m., o serie de undiţe foarte mici şi subţiri, de 2 cm. lungime şi 0.6 mm. diametru fiecare (Fig. 129 o). Undiţele (Fig. 129 b şic) sunt eu limbă, însă vârful lor nu este nici întors înăuntru, nici sucit într’o parte ca la cârligele de somn, ci se înalţă drept în sus. Petilele, prin cari undiţele sunt suspendate, au o lungime de 50 cm. şi o grosime de 1 mm.; ele sunt făcute din două fire de aţă de Scoţia foarte tare, răscucite Intre ele. Fig 129 d, care reprezenta un nod desfăcut, arată modul cura se leagă undiţa de pe-tilă şi cum sunt răsucite firele de aţă cari o compun, iar fig. 129 e, arată nodul prin care se leagă Petila de Ană. Turtucăienii pun 100 de cârlige la un pripon; mai la vale pe Dunăre se pun mai puţine, însă aici de altul, după cum e lăţimea Dunărei, ca Nadă larve de Rusalii (Fig. 129 /) 309 Pripoanele de Cegă — ziseşi «Peritaşcuri» sau «Fluturaşi» (Turtucaia), şi lipoveni se aşează, în gau «Periteaşti» cum le zic pescarii ruşi totdeauna în latul Dunărei, ancorându-se din distanţă în distanţă cu pietre, pentru a nu le luă curentul la vale şi pentru a le ţinea la fund. La capătul dela larg se leagă cu o sfoară lungă o «Tivgă» sau «Troacă» (o tărtăcuţă uscată) sau o «Poşâ», adică o geamandură de papură (Fig. 180 gşi h) care pluteşte la suprafaţa apei, iar cu celălalt capăt se leagă de un ţăruş bătut în mal. Bucata de sfoară dela ţăruş până la prima piatră care ancorează pri-ponul este fără cârlige şi se numeşte şi aici «Podeţ» sau «Sterpul şirelor». Adeseori însă pescarii, de frică să nu vie alţii să le scoată cârligele, nu mai leagă pripoanele de mal, ci lasă amândouă capetele în mijlocul apei şi pun la fiecare câte o tivgă. Fig. 130. Geamandure pentru pripoane. g) O «Troacă» legată în praştie şi h) o «Poşă» Fig. 131. Ghinul şi modul cum se scoate cu el Vetricea din fundul Dunărei. 310 Cu aceste pripoane se pescueşte în toate anotimpurile, dar mai ca seamă toamna şi iarna. Pentru pescuitul Cegei cu acest instrument, este de o mare importanţă ca pescarul să aibă în totdeauna la îndemână cât de mari cantităţi de nadă, adică de larve de Rusalii (Răsură, Vetrice, sau la pescarii ruşi Mititică). Acestea sunt nişte insecte Ephemeride (Palingenia) ale căror larve trăesc în mare abundenţă în fundul Dunărei, în partea unde malurile sunt înalte. Locurile lor se recunosc în timpul apelor scăzute ale Dunărei prin mulţimea de găuri făcute de ele, cari se văd în mal. Pentru prinderea Rusaliilor este nevoie de o pescuire specială. Instrumentul care serveşte la acest scop se numeşte Ghin, sau Ghionder de Vetrice Ia Turtucaia (f^ig. 131 şi Tab. VII);el constă dintr’o bucatăde tub de fier deschis într’o parte, lungeam de vreo 25 cm. şi cu un diametru de 12 — 15 cm.; la partea sa superioară el are un manşon, în care se fixează un ghionder sau o prăjină de 4 — 5 m, lungime. Pescarii pleacă cu barca la locurile unde cred că trăesc larvele de Răsură şi fixează barca în Ioc cu două prăjini lungi (numite Felii pe la Gropeni), pe cari le înfig în fundul Dunărei de o parte şi de alta a bărcii ; apoi cu Ghinul încep a scoate cilindre de nomoi iutos dela adâncime, de sub malul care conţine în el Rusaliile. Pescuitul Cegei cu pripoanele este foarte răspândit pe tot lungul Dunărei până la gurile ei, şi poate da uneori recolte foarte abundente. Cu ele se pescueşte adeseori şi iarna sub ghiaţâ: se face o copcă şi se lasă priponul în apă; capătul de sus se leagă de un băţ pus deacurme-zişul copcei, iar capătul de jos se lasă să spânzure în apă liber (fără piatră), astfel ca curentul să-l poată întinde la fund. Un pescar turtu-căean zicea: «la Răsură se dă Cega grozav la Câscâciul în care se pă- şire, iarna pe sub ghiaţă». strează pripoanele. Unii pescari, pentru a puteâ pescui cantităţi mai mari, caută să cuprindă cu cârligele o parte cât mai mare din lăţimea Dunărei ; pentru aceasta ei leagă o serie de pripoane unul de altul — însemnând locurile unde se înnădeşte prin câte o tivgă care pluteşte la suprafaţă — şi formează o «Lavă de pripoane», Fig. 132. Cleştele sau 311 Când se strâng pripoanele din Dunăre, pentru a nu se încurca între ele, pescarul are un mic instrument primitiv de forma unui diapozon, numit Cleşte, Căscdciu (Turtucaia) sau, Igliţă (ruseşte Lisciotca), pe care înşiră undiţele, iar sforile spânzură libere în jos (Pig 132). Figura din Tabela V, care reprezenta o frumoasă scenă de pescuit din Dunăre în apropiere de Brăila, arată într’o barcă (barca din fund) 2 pescari cegari cari îşi pregătesc pripoanele de cegă, punându-le mâncare şi aşezându-le la rând pe muchea lotcii, spre a le putea arunca apoi în apă. 3. Pripoanele de faţă. Aceste pripoane se întrebuinţează pentru pescuitul somnului, punân-du-se la faţa apei: primăvara, când sunt apele mari şi turburi, sau la anafoare, şi în general în epocele când vine somnul la faţă, adică când intră scrumbiile şi alţi peşti migratori in Dunăre, cari înnoată pe sus şi pe cari-i urmăreşte el. Ca nadă li se pune «baboiu de peşte viu», — obleţi şi diferite feluri de mărunţiş, dar mai cu seamă ţipari, lin şi caracudă, cari rămân vii mai mult timp — înfigându-se cu cârligul în spinare şi lăsându-i apoi să înnoate la faţa apei. Unii pescari, după ce au trecut cârligul in întregime prin spinarea peştelui, îl trec şi pe sub opercul scoţându-i vârful prin gură, cum se face şi la Visilă. Cârligele sunt foarte mari — aproape ca cele de Visilă — având cam 7 cm. lungime şi 2.5 mm. diametru. Ele au un vârf foarte ascuţit, cu o ureche mare de vreo 5 mm. Vârful este întors înăuntru si sucit într’o parte, aşâ că cârligele privite în faţă au aspectul unui 8. Sfoara pe care sunt întinse cârligele are 3 mm. grosime şi e răsucită din 3 fire iar petilele sunt din 4 fire. Distanţa între două cârlige e de 1.5 m. iar lungimea petilelor e de 50 cm. Adeseori sfoara petilelor este împletită ca la visile, căci dacă ar fi numai sucită, somnul o desueeşte şi apoi o rupe cu gura. . Lungimea totală a priponului e de 12 — 15 stânjeni pescăreşti (un stânjen pescăresc este lungimea cuprinsă între cele două braţe întinse) şi are de obiceiu 6 până la 7 şi cel mult până la 12 cârlige ; numai în egiunea Deltei şi pe la Crapina priponul de faţă se face cu 50—80 cârlige. In susul Dunărei însă pe la Olteniţa, la Ciovrântie — adică «in locurile din Dunăre unde se face domoleală şi apoi curentul se întoarce lin înapoi»— pescarii leagă mai multe şire de pripoane una de alta, formând un Dalian şi-l aşează de-a curmezişul peste toată ciovrântia. In fig. 133 se vede mai amănunţit construcţiunea acestui instrument, şi mai cu seamă modul cum se fac nodurile pentru a legă cârligul de Petilă şi petila de Ană. 312 In fig. 133 a, se vede «iodul cum se pun nadele la cârlige şi cura se aşează acest instrument pentru a pescui. El se pune în totdeauna in latul Dunărei şi se ancorează bine la fund cu pietre, cari se leagă de «Ană» cu sfori lungi pentru a nu fi tftrît de curent în lungul apei. De sfoara priponului mai sunt însă legate, din distanţă în distanţă, cu Kig. 133. Pripoanele de faţă. sforicele scurte, şi o serie de tivgi sau geamandure de papură sau de ţipirig, zise «Poşuri», cari ţin priponul să plutească la faţa apei. Cele mai de multe ori priponul este legat cu un capăt de un ţăruş înfipt în mal; în acest caz, pescarii (prin Deltă) pun şi câte o mică prăjină elastică cu clopoţel la capăt, care sâ-i înştiinţeze când apucă somnul de cârlige. Turtucăienii însă, pun la mal în loc de ţăruş un «Potigaciu» (un băţ dela vintire), care, având vreo 2 m. lungime, se sbate când se prinde ceva în cârlige şi astfel se vede dela distanţă fără a face sgomot. Pripoanele de faţă se scot de două ori pe zi, dimineaţa şi seara; cu ele se prind somnii cei mari în Dunăre. Cu aceste pripoane mari se poate pescui şi la fund — dar nu sunt practice fiind prea mari — vara după scăderea apelor (când au plecat scrumbiile) şi toamna ; aceasta nu se face însă în regiunea Deltei, ci numai la Dunăre dela Galaţi în sus. In acest caz li se pune ca mâncare : râme, broaşte, caşcaval vechiu, «sardele împuţite», coropişniţe, etc. Toamna se pune mai mult mămăligă şi săpun. 313 Somnul prins se apucă din pripoane cu un instrument special numit Cârlig, în Deltă, Bahor (rus. Bagor), iar în susul Dunărei, Burei şi Bură. Acesta e un cârlig simplu fără limbă, legat de capătul unui băţ ca de vreo 60 ctm., care-i serveşte ca coadă (Fig. 138 c). In Tab. IV sus, se vede un pescar într’o lotcă pe Dunăre, în apropiere de Turtucaia, scoţând cârligele. E o scenă foarte caracteristică, arătând în general modul cum se scot cârligele în această parte a Dunărei. Iar în Tabela IV jos, 2 pescari turtucăieni îşi pregătesc pripoanele de somn, pentru a le aşeză în Dunăre. Modul cum le întind pe slaiul lotcei e foarte caracteristic. 4. Pripoanele de fund. Pe când pripoanele de faţă se întrebuinţează numai excepţional, când apa e turbure — ceeace nu se întâmplă decât prea rar în bălţi — şi când vin în Dunăre peşti cari umblă la faţa apei, pe cari îi urmăresc peştii răpitori şi cu deosebire Somnul, Pripoanele de fund — adică acelea cari se pun pe fundul apelor—se întrebuinţează zilnic. Mai toate speciile de peşti, şi mai cu seamă peştii mari, stau o buna parte din timp la fundul apelor — chiar dacă nu locuesc în totdeauna la adâncimile cele mari — fie pentru a-şi găsi aci din timp în timp un adăpost, fie mai cu seamă pentru a-şi căută hrana dintre bogata faună de larve de insecte cari trăesc de preferinţă pe fundul apelor. Astfel fiind pripoanele de fund sunt instrumente cu mult mai răspândite decât cele de faţă şi au forme şi dimensiuni cu mult mai variate după felul speciilor pe cari caută a le prinde. Dintre numeroasele varietăţi ce se întrebuinţează pe Dunăre cu bălţile ei şi în mare deosebim următoarele tipuri principale. a. Pripoanele mici de somn. Aceste pripoane servesc mai cu seamă la pescuitul somnului în Dunăre. Cârligele au aceeaş formă ca şi cele dela pripoanole de faţă, sunt insă mai mici ca ele, având numai 5.5 cm. şi câte odată chiar numai 5 cm. lungime. Petiiele au lungimea de 45—50 cm. (după măsura pescărească: «dela degetul mare al piciorului până la genuchi»), iar distanţa între ele e de 1.50—1.60 m.; ele sunt răsucite din 3 sfori, fiecare de câte 3 viţe, având în totul un diametru de 2.5 mm., iar sfoara care formează trupul priponului şi care are acelaş diametru e răsucită din 3 sfori, fiecare de câte două viţe. In susul Dunărei o «Şiră de pripoane» de somn mici are o lungime 314 cam de 50 stânjeni pescăreşti şi se compune de obiceiu din 50 cârlige, putând însă fi şi mai multe sau mai puţine, după apele în cari se pes-cueşte cu ele. In regiunea Deltei însă o Sfoară are 100 de cârlige şi se numeşte ruseşte un Perimet iar pe româneşte un Pripon; mai multe sfori se pot legă unele de altele pentru a formă o Lavă de cârlige. Ca nadă se pune pentru somn: râme, lipitori, coropişniţe, etc. şi mai rar, când pescueşte şi crap: mămăligă, boabe de săpun ordinar, etc., (acestea mai cu seamă toamna). Pripoanele de fund se pun după 1 Iunie, adică după plecarea scrumbiilor, când se dă somnul iarăş la fund. Ele se leagă cu un capăt de un ţăruş la mal, după care vine apoi o bucată de fringhie fără cârlige — Podeţul sau «Sterpul şirelor» — până la prima piatră care le ancorează pe fund; apoi urmează din distanţă în distanţă alte pietre mai mici cari servesc ca ancore, iar capătul dela larg este legat iarăş de o piatră cevâ mai mare. Acest capăt se înseamnă printr’o tivgă sau «Troacă» legată cu o sfoară lungă—un alt Podeţ sau Sterp — care pluteşte la suprafaţă. t'tg. 134. Pripoanele de fund pentru somn, cu coropişniţe şi lipitori ca nadă. in timpul apelor mari de primăvară, când vin scrumbiile şi somnul iese la faţă, aceste cârlige se pot aşeză şi la suprafaţă punându-li-se atunci ca nadă peşte viu sau broaşte; aceasta o fac însă numai cei ce nu au cârlige mari, căci la faţă prind mai bine pripoanele cele mari. Pig. 134 arată în detalii modul cum sunt făcute şi legate aceste pri-poane precum şi modul cum li se pun nadele, iar Pig. 135 arată modul cum se aşează aceste pripoane în Dunăre. in cârligele acestor pripoane se prind adeseori şi alte specii de peşti, HI 5 însă principalul e în totdeauna somnul, care se prinde aproape în toate anotimpurile în mari cantităţi. Pentru aşezarea cârligelor e nevoie de o întreagă preparaţiune a lor, de punerea nadelor, aşezarea aţelor în spirală ca să nu se încurce şi Kig. 135. Modul cum se aşează în Dunăre pripoanele de fund. să se desfâşure uşor când vor fi lăsate în apă, aşezarea undiţelor se-parate una de alta, ş. a. m. d. Pentru aceasta pescarul are de obiceiu în barcă fie o tavă specială zisă «Masa cârligelor», fie un coş ordinar, pe marginea căruia rândueşte cârligele, sau, ceeace e mai des, el le aşează pe marginea bărcii sale astfel că după ce le-a pus nadele, să le poată lăsă cu uşurinţă în apă. Fig. 136. Pripoane de Crap. o) Ciorpac pentru scos peştele din cârlige sub apă. Tab. IV, jos, arată o minunată fotografie a unei dube cu doi pescari turtupăieni cari îşi prepară cârligele cu nadele, şi le întind pe slaiul lotcei a le putea arunca mai cu uşurinţă în Dunăre. In lotcele pescarilor 31G se vad şi celelalte instrumente ajutătoare de cari au ei nevoie la prinsul cu cârligele; aşa e d. ex. Minciogul cu coadă scurtă, de care ei au absolută nevoie pentru a scoate peştele nevătămat din pripoane. Acest mod de prepararea cârligelor, punerea nadei, înşirarea lor şi aruncarea lor in apă, etc. se aplică la toate felurile de pripoane şi o dau dar ca tip caracteristic pentru toate celelalte forme ale căror descrieri vor urmă. b. Pripoanele de Crap. Tot din categoria pripoanelor de fund sunt şi «Pripoanele de crap», cu cari ele se aseamănă în totul, numai că sunt mai mici (Fig. 136). Cârligul are o lungime de 4 cm. Sfoara e din 3 viţe, cu un diametru de 2.5 mm., iar petilele sunt legate pe ea la o distanţă de 2—2.20 m. una de alta. Petilele sunt de sfoară tare, răsucită din 2 fire de aţă şi înnodată de cârlig printr’un dublu nod — ca Ia pripoanele de cegă. — Pe o sfoară, în susul Dunărei, sunt în general cam 70—80 cârlige, în Deltă însă de obiceiu 100 cârlige formează «o bucată» sau «unPerimet». Ca nadă se pune mai cu seamă mămăligă sau săpun; numai când vreau să prindă cu ele şi somotei se pun şi râme. Fig. 137. Pripoanele de baltă. Modul de aşezare pe fundul Dunărei — de obiceiu la adâncimi mici şi în lungul apei — e ca şi la celelalte cârlige de fund. Pescarul când merge la scos cârligele din apă — aceasta se face de 2 ori pe zi, seara şi dimineaţa — iea în totdeauna în lotcă.şi un instrument special zis Ciorpac, care-i serveşte pentru ca să poată scoate crapul din cârlige sub apă aşa ca să nu se sbată şi să se rănească. Ciorpacul (Fig. 130 a) constă dintr’un cerc de sârmă groasă de 8mm., 317 cu un diametru de 50 cm., care este fixat pe o coadă de 1.20 m. lungime. Acest cerc de sârmă formează marginea gurii unui sac puţin adânc de plasă, cu care se iea peştele ca într’o lingură. Alţi pescari se servesc pentru aceasta de un Mincioc ordinar cu rama şi coada de lemn. In barca pescarului care-şi prepară pripoanele, redată în fotografia dela Tab. IV jos, se vede şi Minciocul. Fig. 136 arată în toate detaliile construcţia acestor pripoane, modul cum se pune nada, diferitele noduri ce se fac, etc. c. Pripoanele de baltă. Acestea sunt întocmai ca şi pripoanele de crap dela Dunăre. Cârligele sunt la cele mai mari de 4 cm. lungime, la altele ceva mai mici. Distanţa între petile pe ană e de 1.80 m., iar lungimea petilelor 0.50 cm. —la Turtucăieni «dela vârful degetului mare dela picior până la ge-nunchiu» —. Sfoara e din 3 viţe. Numărul cârligelor variază după mărimea bălţii în care se pescueşte. Ele se aşează pe fundul bălţii, ancorându-se cu câte o piatră la fiecare capăt; câte o tivgă sau o geamandură plutitoare, sau chiar numai câte o simplă prăjină înfiptă în fundul bălţii, arată locurile unde sunt capetele cârligelor. Ca nadă se pun râme, lipitori şi broaşte pentru somn şi pentru peşti răpitori, iar mămăligă, boabe de săpun, etc. pentru crap şi alţi ciprinizi; cu aceste pripoane se prinde mai cu seamă somn şi crap. Fig. 137 arată construcţia cu detaliile ei şi modul de aşezare a acestor instrumente. d. Pripoanele de calcan. La mare în faţa gurilor Dunărei şi la Cosă se pescuesc primăvara mari cantităţi de calcan. In afară de plasele speciale pentru acest scop — cari vor fi descrise în urmă — el se prinde în foarte mari cantităţi şi cu cârligele. Acestea sunt nişte «pripoane de fund» ca şi cele mici de somn dela Dunăre; se deosebesc de ele numai prin aceea că petilele sunt mai îndepărtate unele de altele —până la 2,60 m. —şi prin modul lor de aşezare. Ele se pun în mare, ancorându-se cu o piatră pe fundul ei numai de un capăt, celalt capăt se lasă insă liber, aşâ că cârligele se duc în partea unde bate curentul. Ca mâncare li se pun bucăţi de diferite specii de peşti ieftini — ca d. ex. Hamsi, Aterine, etc. cari se pescuesc anume pentru acest scop cu plase mici de mână — sau peşti rău conservaţi cari nu mai pot fi vânduţi. 318 Pig. 138 arată modul cum se aşează aceste cârlige pe fundul mării în regiunea Suiinei. e. Pripoanele de mare zise «Paragate». Pescarii turci şi greci dela Constanta prind Nisetrul în mare cu nişte pripoane de fund de o construcţie specială, purtând numele turcesc de Paragate. Cârligele sunt de o mărime mijlocie —cele cari se găsesc în comerţ sub numele de Cârlige No. 6 — , Fringhiile cu cari sunt ele legate sunt relativ subţiri: Anaua fiind răsucită din 3 sfori de câte 3 viţe fiecare, iar petilele din câte 2 sfori. Fiecare petilă are o lungime de 1 m., iar distanţa pe ană dela un cârlig la altul este de 4 m. Fig. 138. Pripoane do Calcan şi modul cum se aşează ele pe fundul mării clin faţa gurilor Dunărei, Ca nadă se pune de obiceiu Hamsi, iar când acestea nu se găsesc, ierni carne şi bojoace. Aceste pripoane se aşeazâ pe fund şi se prind într’îiisele nisetri mici. Tot astfel de paragate— construite în acelaş mod —se întrebuinţează la pescuit în mare, dela Constanţa în jos, şi pentru Calcani şi Guvidii. La acestea însă cârligele sunt cu mult mai mici. Şi la acestea se pune ca mâncare Hamsi sau Aterină (Atherina pontica), cari se prind din mare cu un instrument de plasă special. (A se vedea descrierea specială şi Fig 187). Fig. 107 şi Tab. VI arată nişte pescari Turci pe malul mării în sus de Constanţa pregătindu-şi Paragatele pentru pescuitul Calcanului şi puuându-le nade. 319 II. Carmacele. Se numesc Carmace, Cârmace, Cârlige, Perechi (Mehedinţi), Şirul de carmace (Turtucăienii), Carmahi (ruseşte), Pampura (sârbeşte la Cla-dova), şirele de cârlige mari de fier cari se aşează în apă astfel ca să plutească la diferite adâncimi şi cari prind fără mâncare peştele ce trece printre ele, numai înţepându-1 şi agăţându-se de corpul său. întrebuinţarea acestor unelte presupune o cunoaştere mai amănunţită a felului de vieaţă a peştilor pe cari ele au a-i prinde — şi mai cu seamă a migraţiunilor lor — spre a şti unde anume trebuesc aşezate pentru ea să fie în calea lor. In carmace se prind numai acele specii de peşti cari au pielea moale, cum sunt Acipenserii, pe când la peştii cu solzi cârligul alunecă la suprafaţă şi nu-i poate înţepă. In afară de faptul că ele pescuesc fără mâncare —deci că nu ademenesc peştii ci se pun numai în calea lor —şi de dimensiunile lor cu mult mai mari, carmacele se mai deosebesc de pripoane atât prin conformaţia generală a cârligelor cât şi mai cu seamă prin modul cum sunt ele legate pentru a alcătui şirele. Intru cât priveşte mai întâiu cârligul propriu zis, acesta este cu mult tnai puţin curbat ca la pripoane, aşa că, în loc să formeze o «bărbie» ieşită în afară, el este îndoit în formă de unghiu drept sau obtuz. Vârful cârligului —adică partea care intră în peşte —este aici foarte lung şi ascuţit şi nu este îndoit înăuntru ca la pripoane, ci este drept şi ieşit in afară. «Limba» («Urechea» sau «Ciocul») cârligului este mare şi ascuţită; ea insă nu este aşezată ca la pripoane imediat sub vârf, ci la cele mai multe tocmai jos la bază, puţin deasupra îndoiturii cârligului. Acest mod de îndoire a cârligului şi această disposiţiune a limbii se fac înadins aşa, deoarece la carmace o parte din cârlige sunt legate cu câte o sfoară de câte o bucată de plută, care le ţine suspendate cu îndoitura în sus. Această sfoară — numită Casilcâ (pe ruseşte Silok) — fiind prinsă numai cu un laţ simplu, aşâ ca să se poată mişcă pe cârlig şi să se dea într’o parte când se prinde un peşte, ar lunecă afară dacă n’ar fi limba care s’o oprească. De asemenea cârligele de carmace sunt drepte şi nu sucite lateral în formă de 8 ca cele de pripoane, aşâ că, casilca apucându-I de limbă, pluta îl trage în sus şi-l face să stea cu vârful înainte spre a puteâ astfel înţepă mai uşor peştele ce trece pe lângă el. (Fig. 143 d.). Intru cât priveşte modul cum se leagă cârligele pentru a alcătui şirele de carmace, diferinţa între ele şi pripoane e încă şi mai mare; aici scopul urmărit este, pe de o parte, ca cârligele să poată fi aşezate şi să 820 poată, sta suspendate în apa la orişice adâncime am voi, care variază şi ea după adâncimea la care trăeşte peştele în diferitele anotimpuri; pe de altă parte trebue ca cârligele să se poată balansâ necontenit, asftel ca peştele care trece printre ele să rămâe cât mai sigur agăţat de dânsele; ba încă cu cât se va smuncl mai mult ca să scape, cu atât să se agaţe mai multe cârlige de corpul său. Petilele sunt dar aci legate pe fringhia principală la o distanţă cu mult mai mică una de alta, numai «de 8 până la 4 pumni» (30—40 centimetri), aşa ca cârligele să fie cât de dese. Pe când pripoanele —afară de cele de faţă —stau culcate pe fund, aici fringhia principală care susţine cârligele — «Anaua» — are, la unele teluri de earmace, pe tot lungul ei o întreagă serie de plute de diferite mărimi, ce sunt legate cu sfori de ea din distanţă în distanţă, spre a o face să plutească la suprafaţă sau la orice adâncime e nevoie in diferitele anotimpuri. La alte feluri de carmace, chiar fiecare cârlig, este provăzut cu câte o plută cari le ţine în sus, aşa că fringhia principală cade sub linia cârligelor, cari aici plutesc deasupra ei. De asemenea modul de aşezare a şirelor de carmace este cu totul diferit de al pripoanelor şi variază, atât ca poziţie cât şi ca direcţie, după adâncimi, anotimpuri, starea apelor, temperatură, etc. * * * Carmacele sunt pe tot lungul Dunărei româneşti şi la gurile ei instrumentele principale pentru prinderea specială a peştilor din familia Aci-penserilor, adică pentru: Morun, Nisetru, Viză, Păstrugă, Şip şi Cegă; cum aceştia sunt peştii cei mai de valoare din pescăriile noastre dela Dunăre — ba chiar din toate pescăriile Europei — rezultă dela sine şi importanţa studiului mai detaliat al acestor unelte de pescuit. Toate aceste specii fiind peşti migratori, cari petrec o parte a vieţii lor în Marea Neagră şi vin în Dunăre numai la anumite epoce spre a rămâneâ câtva timp, e firesc ca şi pescuitul lor să fie mai abundent la mare în faţa gurilor Dunărei şi în regiunea Deltei ei; de aceea şi numărul carmacelor întrebuinţate precum şi dimensiunile lor sunt cu totul altele aci decât pe restul Dunărei în sus. Pe când până la Brăila geamau-durele de carmace ce le întâlnim pe Dunăre sunt relativ mai rari, cu cât ne scoborîm însă mai jos în regiunea Deltei, cu atât numărul lor creşte, până ce în faţa gurilor Dunărei—la Musura, Sf. Gheorghe şi Portiţa până la Chituc şi spre larg până la aproape de 10 mile distanţă — găsim plutind milioane de cârlige, aşâ că pe aci orice navigaţie cu vaporul e imposibilă, riscând a-şi încurcă elicea într’însele. In privinţa felului lor de vieaţâ—hrană, reproducere, migraţiuni, etc.— diferitele specii de Acipenseri, după cum am arătat-o pe larg1 în lucrarea mea despre «Ichtiologia României», se deosebesc în multe privinţe între ele, având fiecare o serie de caractere biologice bine definite ; totuş, in unele privinţe, unele dintr’însele au şi o serie de obiceiuri comune, cari fac ca şi unele din modurile lor de prindere să se asemene. Astfel Morunul, Nisetrul, Şipul şi Pâstruga mare se prind cu acelaş fel de carmace, deşi fiecare din ele mai au şi alte instrumente speciale numai pentru dânsele, cum sunt d. ex.: «Copcele de păstrugă», «A\rele de nisetru», «Cegarniţa», «Păstrugarniţa», etc., etc., pe cari le vom descrie la locul cuvenit. Cu totul diferită este însă biologia Cegei, care e localizată în Dunăre şi aproape nici nu mai iese în mare, care deci nu mai e ca ceilalţi un peşte migrator anadrom ; pentru aceasta şi instrumentele cari servesc la prinderea ei sunt cu totul altele, şi chiar carmacele diferă de celelalte atât ca formă cât şi ca dimensiuni. In cele ce urmează vom descrie dar separat pescuitul Cegei — fireşte numai întru cât priveşte carmacele, lăsând ca celelalte instrumente cu cari se mai prinde ea să fie descrise la locul cuvenit după clasificaţia ce am adoptat-o —, iar apoi vom descrie carmacele mari întrebuinţate pentru prinderea tuturor celorlalte specii la un loc. Vom împărţi pentru aceasta Dunărea noastră în mai multe regiuni după bogăţia pescuitului şi felul carmacelor întrebuinţate. 1. Cărmăcuţele de cegă. Ca şi pripoanele de cegă şi acest instrument, — care se mai numeşte de pescarii din Mehedinţi «Cărmăcele», iar de Sârbi «Pampuraki»—serveşte aproape excluziv numai la pescuitul Cegei în albia Dunărei. El se întrebuinţează mai cu seamă rlela mijlocul lui Iunie până la mijlocul lui August când, lipsind Vetricea din Dunăre, Cega nu se mai poate pescui cu pripoanele din cauza lipsei de nadă. Se ştie (1) că Rusaliile (Valingema) apar ca insectă completă pe la mijlocul lui Iunie, trăesc astfel o zi şi-şi depun ouăle fecundate in Dunăre ; larvele lor — numite Vetrice sau Răsură (Mititică pe ruseşte) — cari sunt hrana principală a cegei, apar abia pe la 15 August şi trăesc până Ja Iunie în malurile abrupte ale Dunărei la adâncimi de 3 — 4 stânjeni pescăreşti sub suprafaţa apei, scoborîndu-se tot mai jos cu cât scade şi nivelul apei mai tare. In tot acest timp când lipseşte vetricea, (1) Vezi An tipa, Fauna Ichtiologică. pag. 248. A. R — RabU Adamacki. VIII. Antipa, Pescuitul. 822 Cega se nutreşte cu crustacei sau cum zic pescarii ase hrăneşte cu «Râcuşcâ», adică cu nişte viermişori, dar cari sunt un fel de raci mici»; aceştia se găsesc pe fundul Dunărei «la butuci sau unde sunt sălciile plecate în apă», şi tocmai acestea sunt şi locurile unde se aşează căr-măcuţele pentru prinderea Cegei în această epocă. Cărmăcuţele (fiig. 140), deşi sunt cu mult mai mari decât pripoaneie de cegă şi au în totul forma şi dispoziţiunea carmacelor mari, ele se deosebesc totuş de acestea prin dimensiunile lor, fiind incomparabil mai mici decât Carmacele. Fig. 140. Cărmăcuţele de cegă. Cârligul este făcut din sârmă subţire de 2 mm. diametru şi are o lungime totală de 5,5 cm. Curbâtura este ca la carmacele mari, adică partea care înţeapă peştele este îndoită în loc şi merge drept în sus; Ciocul («Limba») însă este aci relativ mare şi vine aşezat ca la pri-poane imediat sub vârf. De curbătura fiecărui cârlig este prinsă printr'o sforicică dublă, de 7 cm. lungime (numită de Turtucăieni «Casilcă»), cu un laţ mobil (Pig. 140 c) astfel ca să poată luneca pe cârlig, o bucată de plută — adeseori câte un dop —(Pig. 140 d), care ţine cârligul suspendat în apă cu curbătura în sus şi cu vârful ascuţit înainte. Petilele, cari au o lungime de 30 cm. («dela mână şi până la cot») şi un diametru de 3 mm., sunt răsucite ca la pripoane din două sfori subţiri. Sfoara care formează «Trupul cărmăcuţelor» sau «Anaua» este ceva mai groasă, având un diametru de 4 mm., şi e răsucită din 3 sfori simple 323 de cânepă; petilele sunt legate pe ea la distanţe de 30 cm. una de alta. Tonte sforile şi plutele sunt cătrănite ; şi cârligul, afară de vârf, este şi el cătrănit; aceasta nu numai pentru ca să nu ruginească, ci şi pentru ca laţul dela sfoara cu plută să poată lunecă mai cu uşurinţă pe el. Vârfurile cârligelor trebue să fie foarte ascuţite ca să poată înţepă bine peştele, şi de aceea-pescarul trebue să le pilească cel puţin la fiecare 10 zile odată. Cărmăcuţele, aşâ cum le-am descris aci, sunt aşă numitele „Cărmăcuţe cutai rând de cârlige" sau „Cărmăcuţele simple" (Pig. 140 e)\ ele se întrebuinţează foarte mult pe la Turtucaia, unde o şiră are 100 de cârlige. Pe Dunărea de jos însă şi în braţele Deltei, se întrebuinţează mai mult aşâ zisele „Cărmăcuţe cu două rânduri“ sau „Cărmăcuţele duble". Acestea se deosebesc prin aceea că între două cârlige, cari în apă stau ridicate în sus prin plutele lor, se leagă pe sfoara principală câte o nouă petilă cu un cârlig la fel cu celelalte, însă fără plută, astfel că acesta cade în jos ; astfel dar aici pe o sfoară avem o serie de cârlige cu plute cari formează rândul de sus şi o altă serie fără plute, cari alternează cu cele dintâi şi formează rândul de jos, dublând astfel şansele de prindere (Pig. 140 f şi h). Cărmăcuţele se aşează în totdeauna în latul Dunărei, şi astfel ca cârligele de jos să fie cât mai apropiate de fund, fără să stea însă culcate pe el, astfel ca să se poată balansa în libertate ; pentru acest scop, atât la capete cât şi la mijloc, şira este ancorată de fund cu pietre (numite de Turtucăieni Misce) cari sunt legate de sfoara principală cu câte o fringlue scurtă de cel mult 1 m. lungime. Dela amândouă capetele şirei sunt. legate, cu câte o sfoară lungă (numită de Turtucăieni Stearpă), câte o geamandură de papură sau o Tivgă (Troacă la Turtucăieni), cari plutesc la suprafaţa apei. Pescarii adeseori leagă mai multe şire de cărmăcuţe una de alta pentru a pescui pe distanţe mai mari; şi în acest caz geamandurele se pun numai la capete. Cu cărmăcuţele de cegă nu pescuesc decât pescarii români; Lipovenii şi Ruşii din Deltă nu le întrebuinţează niciodată. In cărmăcuţe se mai prind câteodată, pe lângă cegă şi vize, şi păstruge mici. Cărmăcuţele, ca să poată prinde, trebuesc aşezate numai în locurile unde trăeşte cega, pe a cărei vieaţă deci pescarii trebue să o cunoască cu deamăuuntul. In Fauna ichtiologică şi în lucrarea mea intitulată «Die Wanderun-gen der StOhre, etc.», am arătat pe larg cari sunt în Dunăre locurile preferite ale cegei—cari în tot cazul sunt pretutindeni Ia mari adâncimi.— Pentru a da o idee mai bună despre acestea, dau aci în fig. 141 o Fig. 141. Schiţă hidrografică cu arătarea locurilor de Cegă din Dunărea, în regiunea Brăilei. schiţă hidrografică a Dunărei din faţa Brăilei, in care notez locurile unde se prinde de obiceiu Cega, ştiut fiind că în faţa Brăilei sunt între cele mai bune locuri de Cegă de pe toată întinderea Dunărei noastre. Poarte interesant şi instructiv este de asemenea a vedea mai de aproape «un otac de Cegari pe malul Dunărei», adică o aşezare a lor pe malul Dunărei pentru sezonul pescuitului. Tab. VII reprezenta tocmai fotografia unui asemenea otac de Cegari din regiunea Brăilei, cari pescuesc la gura canalului Măcin pe locurile notate pe plan. Aici se vede cum pescarii şi-au întins cărmăcuţele de Cegît, aninate pe muchea câte unei scânduri — numită masa carma-celor — pentru a Ie ascuţi cu pila şi regulă unul câte unul. Bătute încuie, atât pe zidul bordeiului cât şi pe sălcii, se văd aninate diferite legături de Periteaşte cu cari ei pescuesc aici mai târziu, şi 2 Ghinuri cu coadă lungă cu cari scot Mitilica din fundul Dunărei. De asemenea sunt interesante şi celelalte instrumente de pescuit ce se văd, precum şi toată gospodăria acestor pescari cu «[toloacele» lor de dormit întinse la umbra sălciilor. In tabela V de asemenea se văd doi pescări Cegari cari, stând într’o barcă pe Dunăre dela gura Corotişcăi (la Brăila), îşi pregătesc cărmă-cuţele de Cegă şi le întind pe marginea lotcei spre a le aşeză în apă. 2. Carmacele mari din partea de sus a Dunărei. După cum am arătat deja, carmacele mari se întrebuinţează pe tot lungul Dunărei noastre până unde ajung morunii şi nisetrii în migra-ţiunile lor. Modul de construcţie al acestor instrumente in susul Dunărei este pretutindeni mai mult sau mai puţin acelaş, numai dimensiunile şirelor, felul cum se combină ele între dânsele şi modul lor de aşezare variază după bogăţia peştelui, adâncimea şi puterea curentului apei, etc. Voiu descrie dar în cele ce urmează diferitele feluri de carmace întrebuinţate in părţile de sus ale Dunărei, alegând pentru aceasta ca tipuri carmacele întrebuinţate în jos de cataractele Dunărei şi pe cele din regiunea Turtucaia-Silistra, unde sunt pescăriile cele mai bogate de Moruni şi de Nisetri din această parte a Dunărei. a. Carmacele zise «Perechi» din Regiunea Cataractelor Dunărei. Este ştiut că în regiunea cataractelor s’a făcut în totdeauna o pescărie însemnată de moruni şi nisetri. încă vechiul Marsigli (I) scrie că pela 1690 stând mai mult timp <1 M.’irnlli, Dantibins Pannonico-Mysicus, 1726, Voi. IV. l>e insula numita azi Ada-Kal6 a văzut cum zilnic se prindeau şi spintecau acolo până la 100 moruni. Fireşte cu cât pescăria dela gurile Dunărei a luat proporţii mai mari, cu atât numărul morunilor ce ajung până la cataracte a scăzut; totuş şi astăzi se face aci o pescărie do Sturioni destul de mare şi mai cu seamă la Cladova în Serbia, Locurile principale de prindere aci sunt vadurile Dunărei. Aici se prind ei cu earmacele, numite de Românii din Mehedinţi Perechi. Voiu reproduce aci descrierea pe care o dă acestor instrumente, încă din 1868, Ion Ionescu dela Brad (1) în minunata sa monografie agricolă a judeţului Mehedinţi ; aceasta şi ca un omagiu pentru memoria acestui mare economist care a pus jaloanele agriculturii ştiinţifice în România: «Cârligele nu se pot pune în tot locul, ci numai Ia vad. Vadul este o adunare de apă Jină, având în susul şi în josul ei o curgere repede. Vadurile din lungul Dunărei ce cad în jud. Mehedinţi sunt: 1. Vadul Virului la cataracte, 2. Vadul .... Cârligele sunt perechi. Fiecare pereche are 40 de cârlige legate cu sfoară cătrănită. «In fiecare vad se pun mai multe perechi legate pe funie, şi perechile sunt depărtate între dânsele ca de 4 m. Lungimea funiilor depinde dela lăţimea vadului. O funie are dela 5 la 10 perechi de cârlige. Funia cu perechile ei de cârlige este ţinută în Dunăre cu pietre legate cu funii şi lăsate în fundul apei, având deasupra lor plute sau tivge, cari plutesc în faţa apei şi susţin cârligele ce stau spânzurate în apă. Cârligele sunt undiţi mari şi groase de fier foarte bine ascuţite la vârf. «Cârligele se pun în Dunăre de cu primăvară şi până în toamnă. Cu cârligele se prind peştii cei mai mari : moruni, nisetri. Sunt moruni până la 250 şi chiar 280 de oca unul. Cârligele nu prind peştele decât numai de trup şi de coadă. Odată prins peştele în cârlige nu mai scapă şi din ce se sbate din aceea se prinde mai tare. S’au văzut peşti prinşi în cârlige şi ducându-se cu cârlige cu tot. Se cunoaşte că peştele s’a prins în cârlige după cufundâtura deasă a plutelor. La căutatul cârligelor pescarii se duc cu luntrele şi se opresc Ia sfoara cu cârligul în care s’a prins peştele, îl trag cu încetişorul până ce-1 aduce in dreptul luncei şi în faţa apei şi atunci îi dă în cap cu Cuca (Măciuca cu cârlig) şi-l lasă îndată. Se repetă această operaţie de mai multe ori până ce se ameţeşte peştele de tot, şi apoi îl leagă de gură cu funia şi ori îl trage până la mal când este mare, sau îl iea în luntre când este mai mic». (1; Iii» Ionescu, Agricultura liomănă in Judeţul Mehedinţi. lJucureşti 1868, pag. 85, 86. 32 7 Şi astăzi prinderea morunilor în vadurile Dunărei dela cataracte se face mai mult sau mai puţin cu aceleaşi instrumente pe cari le-a des-cris Ion Ionescu acum 46 de ani ; numai cil pescăria mai rafinată dela gurile Dunărei şi industria au influenţat şi aci întru câtva perfecţionând instrumentele. Astfel în locul vechilor cârlige grosolane făcute de fierari, s’au adus încetul cu încetul dela gurile Dunărei cârligele mai fine şi mai sistematice făcute de fabricile din Rusia sau din Anglia şi cari prind mai bine. Intru cât priveşte însă compunerea şirelor, aşezarea lor, etc., toate acestea, au rămas aproape neschimbate. b) Şirele de carmace din Regiunea Turtucaii şi Silistrei. In aceste regiuni există câteva locuri foarte bune de morun şi nisetru: la pobmluri — adică lângă maluri înalte şi abrupte, unde bate apa şi se găsesc adâncimi mari sub ele —, la Dornice — adică la nisipurile dela capetele ostroavelor, ca d. ex. la «Dorucul Cusaiului» din jos de Tur-tucaia —, la Ciovrântie,—adică Ia anafoarele mai line şi cu raza lungă ca d. ex. lângă Siiistra—şi la diferitele Anafoare. înainte se prindeă morunul şi nisetrul în aceste locuri cu diferite plase şi orii şi cu carmace mai grosolane făcute de fierari, numite azi în glumă Cârlige de Stroe, după un fierar ţigan care le făcea în vechime. Carmacele sistematice ruseşti dela Caspica, cari astăzi se întrebuinţează aproape excluziv, au fost aduse aci de «cazaci» — adică de nişte Lipoveni — abia acum 30—40 de ani, cărora pescarii le păstrează încă amintirea, numind şi astăzi «la Cărmăţui» primul loc în sus de Siiistra unde aceşti Lipoveni işi făcuseră colibele ca să pescuească cu carmacele lor in Dunăre. Carmacele de astăzi ale Turtucăienilor sunt făcute în totul după principiul carmacelor ruseşti ; interesant este însă modul cum le aşează şi cum le-au modificat şi adaptat ei condiţiunilor locale, mai cu seamă intru cât priveşte curentul, care aci e mult mai repede ca în braţele Deltei, şi felul de vieaţă a peştelui cu epocile lor de migraţiuni, cari aci sunt asemenea diferite. 0 Ccirmocă sau o Parcea, adică o şiră are 70—75 de cârlige. «Anaua» sau Trupul carmacelor este o fringhie răsucită din trei sfori de cânepă groase răsucite, şi acestea fiecare din câte trei iţe. Un capăt al anauâi este scurt cam de 45 cm., şi terminat la unele cu un laţ numit Cheutoare, iar la altele legat de un beţişor mic, cam de 8 până la 10 cm., şi crestat la mijloc, numit Chiostec; acestea servesc pentru a prinde ca cu un nasture două şire de cârlige una de alta şi a forma astfel o Lavă. (Fig. 142 d şi 143 e). Celalalt capăt al anau&i este lung de câţiva metri şi fără cârlige pe el şi se numeşte coada caimacului (Fig. 143 a). Cârligele sunt fabricate în Rusia sau în Anglia după modelul celor dela Marea Caspică; ele sunt de diferite mărimi, din cari cele mai mari (No. 0) au o lungime de 11.5 cm. Pescarii spun că după experienţa lor, pentru apele de aci cele mai bune cârlige sunt cele de 10,5 cm. lungime (No, 1), cari, fiind mai mici, prind toate speciile de sturioni, chiar şi cega dacă e mare. De aceea ei astăzi nici nu mai întrebuinţează pentru şirele lor decât cârligele zise No. 1. Kig. 142. Cannacele din regiunea Turtucaia-Silistra. «Fetitele» au o lungime de 5 «pumni» sau — după modul lor de măsurătoare «dela talpă ia genunchi», adică sunt în mijlocie cam de 50 cm., iar distanţa pe anâ între două petile e de 45 cm.; aceasta e înadins lăsată mai scurtă pentru ca dacă se întinde petila pe anâ, cârligul ei sâ treacă de nodul petilei următoare, aşâ ca să nu-1 apuce şi deci să nu se poată încurcă carmacele între ele când se aruncă în apă. Pe anâ din distanţă în distanţă se leagă cu sfoară câte o piatră în formă de inimă, lungă cam de 15 cm. şi lată la capătul gros de 10 cm., numitâ Mişcă (Fig. 142 c şi 143 a). Miştele se fac sau dintr’o piatră albă calcaroasă, care e mai moale şi se poate pili cu uşurinţă, sau din cărămidă; sau se caută diferite pietre naturale cu forme potrivite pentru acest scop. Cu miştele se ţin 32U anaua lipita de fund ea sa «u u iea la vale cursoarea (curentul); când apa e repede, se pune o mişca la câte 10 cârlige, iar când apa e mai moale, se pune una Ia 15 cârlige. Ki î î jt a. z? 2E > > - — - • .. : 4 <' -- \ • •, ■ ,■ - - - C «3 -A- Fig. 143. Modul cum so aşează în Dunăre Carmacelo în regiunea Silistra-Turtucaia. 33U De Curbăturn fiecărui cârlig este legat cu un laţ, printr’o casilcă, un dop mare de plută (5xd cm.), care «îl ţine în sbor şi-l joacă în apa curgătoare» (Fig. 142 şi 148 a). Laţul prinde cârligul chiar de sub limba sa, iar casilca e trecută diagonal prin toată lungimea dopului. Aceasta face ca cârligul pus pe fundul Dunărei în curent mare să iea o astfel de poziţie, încât să stea cu vârful drept în bătaia curentului (fig. 148 <2) putând astfel să înţepe mai cu uşurinţă peştele care trecând pe lângă el îl atinge. Carmacele se pun mai cu seamă la Potmoluri, nu însă de tot la adânc, şi pe Dorucuri, pe unde vine peştele; ele se aşează în totdeauna deacurmezişul Dunărei. Cu privire la modul lor de aşezare, carmacele sunt de două feluri: a) Carmace umblătoare (Fig. 143 b) cari se scot zilnic din apă şi, după ce se ascuţesc şi se ung, se aruncă înapoi şi b) Carmace statornice sau stătătoare (Pig. 145 c) cari se caută in fiecare zi pe loc, dar cari nu se scot din apă decât la 6—7 zile odată. De obiceiu se leagă două Parcele sau două Carmacuri de câte 70 — 75 de cârlige una de alta, pentru a formă o Lasă (Fig. 145 b şi c); apoi de fiecare capăt al lavei se leagă cu fringhia numită «Coada carmacului» câte un bolovan mare (Pig, 148 a). De fiecare bolovan se mai leagă câte o sfoară mai subţire, numită Sterpul carmacelor, lungă cel puţin cât adâncimea Dunărei, al cărui celălalt capăt e legat de o Troacă (o tivgă uscată), care serveşte ca geamandură la faţa apei pentru a arătă locul unde sunt capetele Lavei sau ale Şirei de carmace. Troaca e legată cu sfoară în praştie adică cum se arată în fig. 120 g, pentru că dacă s’ar legă altfel, ar rupe gâtul tivgei şi aceasta ar cădea la fund. Carmacele astfel compuse se aruncă la fund deacurmezişul apei, astfel ca anaua să cadă bine întinsă şi să stea lipită de fundul Dunărei, ţinută astfel prin cele 0 sau 7 mişte dela fiecare şiră, cari o îngreuează din distanţă în distanţă (Pig, 143 b). Carmacele astfel aşezate se scot în fiecare zi din apă cu bolovani cu totul şi apoi—după ce se repară cum trebue, se ascuţesc şi se ung— se aruncă înapoi în Dunăre. La carmacele stătătoare, de fiecare din cei doi bolovani dela capete este legată câte o fringhie lungă şi mai groasă numită Prepuscă sau Păpuscă, care e mult mai lungă decât adâncimea Dunărei, iar la celălalt capăt al acestor prepuşte li se leagă troaca plutitoare care stă la faţa apei, cum se vede în Fig. 143 c. La aceste feluri de Carmace, cozile carmacelor nu se mai leagă de bolovani ci de prepuscă, şi anume la o înălţime cât adâncimea apei. Deşi aceste carmace, după cum sunt ele făcute, ar avea tendinţa să stea la faţa apei din cauza plutelor cari le trag în sus, totuş, fiindcă ele se pun numai la cursori mari, curentul şi miştele le împing la fund- Pe aceste carmace, zise «stătătoare», pescarul nu mai are nevoie să le scoată cu totul din apă pentru a le căuta, ci el apucă numai de pre-puscă până dă de locul unde e legată anaua pe care o trage la faţă; apoi aplecat cu pieptul pe «ciocul de dinainte» al lotcei ridică treptat anaua în sus, când cu o mână când cu alta, până dă de un peşte agăţat în cârlige pe care-1 scoate în lotcă, şi trece apoi înainte tot astfel până ajunge la celălalt capăt al analei. Cârligele continuă astfel a rămânea In apă şi a doua zi porneşte din nou la căutarea lor, şi tot aşa mai departe până vede că e nevoie să le scoată pentru a le ascuţl, cătrăni şi unge cu grăsime din nou. Interesant e modul cum se aruncă cârligele în apă, operaţiune care nu e uşoară, căci dacă cârligele se încurcă între ele sau apucă vreun obiect din lotcă, îl trag în apă şi pot chiar, dacă nu se bagă bine seama, răsturnă lotca sau să tragă un om în Dunăre. Pentru aceasta dar există un instrument special numit masa carmacelor (Fig. 144 a); aceasta constă dintr’o scândură lată de 15 cm., a cărei margine e formată — ca la un lineal — de o tablă de fier lată de 7 cm. Lungimea mesei e de obiceiu cât 8/s din lungimea lotcei şi la un capăt are o tăietură cu care se fixează în muchia de dinapoi a lotcei. Masa carmacelor se aşează pe Slaiul lotcei (adică pe una din marginile lotcei) cu partea de tablă în afară, după cum se vede în Fig. 144 b. Pe această masă cârligele se înşiră pe muchia tablei de fier astfel ca vârful lor să fie dedesubt, iar petilele şi anaua să cadă înapoi în lotcă; intre ele — la locul lor — vin miştele pe scândura de lemn. Un pescar aruncă mai întâiu în apă bolovanul şi apoi ceilalţi deodată cu toată forţa trag cât mai repede la lopeţi, astfel ca anaua să cadă cât mai bine întinsă la fund (Fig. 144 b). In aceste carmace se prind tot felul de sturioni, afară de cega mică care se prinde cu alte instrumente speciale. Când se prinde un Morun sau Nisetru în cârlige, pescarul îl trage cu carmacele până la faţa apei şi îl apucă de spinare cu un cârlig special cu coadă de lemn numit Sbilţ. Cârligul e legat cu o fringhie ca de vreo 2 m. lungime, terminată cu un laţ cu care e prins de mâna dreptă a pescarului, cum se vede în Fig. 144 d. In mâna stângă el are o măciucă scurtă, numită Bacof (Fig. 144 c), cu care aplică peştelui prins câtevâ lovituri în cap, după care îl lasă înapoi în apă; apoi iarăş îl trage cu fringhia dela Carmace şi cu sbilţul afară şi-l loveşte din nou cu măciuca, ş. a. m. d. până-1 omoară, şi numai după aceasta îl scoate din carmace şi-l pune în lotcă. 3. Carmacele dela gurile Dunărei. Deşi carmace — adică cârlige cari prind fără mâncare, agăţându-se numai de corpul peştelui — au fost întrebuinţate încă din vechime de către pescarii români dela Dunăre, totuş carmacele perfecţionate întrebuinţate astăzi pentru pescăriile mari de moruni dela gurile Dunărei sunt o importaţiune relativ nouă din Rusia. Ele au fost aduse aci înainte de mijlocul secolului trecut dela Caspica şi Marea de Azov împreună cu pescarii Ruşi şi Lipoveni cu cari se urmăriâ colonizarea Deltei Dunărei. «Quand le Delta du Danube appartenait â la Russie», scrie Danilewski (1), «on y avait âtabli des pecheries, d’apres le modfele de celles dela Mer Caspienne, en faisant venir d’Astrakhan des pecheurs et des prâparateurs de caviar, d’ichtyocolle» etc. Aceste instrumente în adevăr practice au fost adoptate încetul cu încetul şi de pescarii locali şi au continuat a înlocui aci treptat aproape cu totul vechile cârlige primitive, cari nu au mai lăsat decât slabe urme şi vor dispărea in curând cu totul. Tot ele au înlocuit cu totul şi toate vechile sisteme şi instrumente de prinderea Morunilor, despre cari nici nu se mai pomeneşte. Odată cu aceste instrumente nouă, a fost nevoie să se aducă din Rusia şi toate aparatele şi materialele cari servesc la facerea lor — cârlige, sfori şi fringhii, plute şi tot felul de instrumente auxiliare — aşâ că IVijni-Nowgorod, Astrahan, etc. sunt şi azi localităţile principale de unde se furnizează toate aceste obiecte; ba chiar orişice inovaţie mai practică se face la pescăriile de moruni dela Caspica ajunge pe calea comerţului în scurt timp şi la gurile Dunărei; astfel s’au introdus în ultimii 5 ani tot dela Caspica cârligele Japoneze («Japonca») cari prind «nai bine ca cele vechi de Astrahan ş. a. m. d. Introducându-se însă toate aceste instrumente şi materiale din Rusia s au introdus şi numirile lor ruseşti pe cari chiar pescarii români le-au adoptat cum le-au auzit fără a Je înţelege, ca «cuvinte tehnice» şi «nume proprii» fără a le mai traduce, deşi pentru cele mai multe aveau echivalentul lor în limba românească. Astfel în Deltă cu toţii zic astăzi: Bahor — care pe ruseşte (Bagor) nu înseamnă decât un cârlig cu coadă, adică «Bura» sau «Buretu)» pescarilor români din susul Dunărei — de asemenea zic Popuste, Timleac, Naboinic, Skora, etc. etc., deşi după 1 (1) ('. Onnilunski, Coup d'ueil sur hm PScherics en Russie. I’aris 1867. Fig. 44. Modul cum se aruncă Carmacele în Dunăre în Regiunea Turtucaia-Silistra. 334 cum s’a văzut inai sus, pescarii Români din susul Dunărei au numiri româneşti foarte bune pentru toate aceste obiecte şi instrumente. Cu modul acesta dar s’au introdus aci în limba română pescărească o serie de cuvinte nouă de origine rusească ( — cum s’au introdus şi în alte meserii d. ex. la tâmpJărie din limba germană ca: Draiber, Zigling, Hobl, Karnist, Soclu, Şrauf, etc. —), cari desigur cu timpul vor dispărea dela sine nefiind conforme cu firea limbii noastre, pe cari însă noi suntem nevoiţi în studiul de faţă să le menţionăm astfel cum se întrebuinţează ele. In cele ce urmează dar voiu descrie diferitele tipuri de carmace şi toate instrumentele auxiliare cari servesc astăzi pentru prinderea Morunului şi Nisetrului la gurile Dunărei, întrebuinţând pentru aceasta terminologia locală. Apoi voiu descrie pentru toate tipurile de Carmace la un loc modul cum se combină ele şi cum se aşează în apă la diferitele epoce pentru a prinde morunul şi nisetrul. In fine cum Carma-cele sunt instrumentul principal cu care se prinde Morunul şi Nisetrul şi cum pescăriile de Morun dela gurile Dunărei sunt poate cele mai interesante din toate pescăriile cele mari ale Europei, cu ocazia descrierii acestor unelte voiu da dar şi o descriere cât mai amănunţită a acestor pescării. a) Carmacele de Dunăre cu un singur rând de cârlige. Acesta este cel mai vechiu tip de carmace ce se întrebuinţau înainte la gurile Dunărei. Cârligele lor, numite Daldon după fierarii cari le făceau, sunt foarte mari (15 cm. lungime) şî grosolane; ele sunt mai puţin întoarse şi au limba cu mult mai mare ca la cârligele de fabrică, ceeace este un avantaj atât fiindcă ţine sfoara cu pluta mai bine ca să nu lunece afară pe cârlig, cât şi fiindcă se înfige mai sigur în peşte (Fig. 145). Uig. 145. Un cârlig- Petilele (numite aci şi pe ruseşte Pomdoc) de Carmace zise «Daldon», sun^ |a acestea cu mult mai lungi decât la toate 2 măr. nat. felurile de cârlige, având 85 — 90 cm.; iar dis- tanţele între ele la cari sunt legate petilele pe fringhia principală (numită aci pe ruseşte Hribtina adică în traducere «Şira spinării» cârligelor, care corespunde cu numirea veche românească a Turtucăienilor 335 de Trupul cârligelor) este de 1 metru, adică, mai mult decât dublă ca la toate felurile de carmace. De îndoitura fiecărui cârlig este legat cu un laţ mobil al unei casilce lungi ca de 15 cm. — numită pe ruseşte SUoc — o plută mare şi tăiată într’o formă specială numită Bulber. Aceste plute făcute din coaja unui arbore (o specie de plop) sunt compuse din mai multe plăci suprapuse (Pig. 14(î a b c d) cu marginile în zigzag. Pig. 146. Modul cum sunt legate Cârligele la Carmacele zise «Daidon». b c d diferite forme de Plute zise «Bulber». 0 fringliie de carmace are pe ea 25 de cârlige, formând «o Bucată de carmace» sau un «Perimet». Amândouă capetele fringhiei sunt terminate cu câte o «cheutoare» pentru a se putea lega de alte perimete şi a formă şiruri mai lungi. Atât carmacele cât şi fringhiile şi plutele lor sunt cătrănite; numaj vârfurile cârligelor, cari sunt foarte fin ascuţite cu două rânduri de pile, nu sunt cătrănite ci se ung cu untură de peşte sau de «porc de mare» (Delfin). Cârligele se ung cu grăsime pentru ca laţul silocului să alunece cât mai uşor pe ele. Carmacele Daidon se pun numai în Dunăre şi astăzi au mai rămas numai câteva pe braţul Sf. Gheorghe la anafoarele dela Prislav şi dela Calinova. b) Carmacele de Dunăre cu două rânduri de cârlige. Aceste earmace zise pe ruseşte Dvosnasli (Fig. 147) sunt compuse din 2 rânduri de cârlige: unele prinse deasupra Hribtinei (fringhiei principale), având fiecare legat de îndoitura sa câte o plută care-1 susţine în sus, şi altele alternând cu acestea şi prinse dedesubtul ei, cari nu au plută, deci spânzură în jos. Distanţa între două cârlige ale ace-luiaş rând e de câte 70 cm., aşâ că pe Hribtină la fiecare 35 cm. este legat câte un cârlig, unul mergând în sus şi altul în jos. Cârligele cari formeazâ rândul de sus (Fig. 148 a) sunt adevărate Fig. L47. Carmace cu 2 rânduri de cârlige. cârlige Daldon provăzute fiecare cu plute în formă de «Bulber», întocmai ca la carmacele cu un rând de cârlige (big. 147 b şi c), numai că pe-tilele aci sunt cevâ mai scurte (50 ctm. lungime). Cârligele de jos (Fig. 148 b) sunt cu mult mai mici (11—12 ctm. lungime) şi au şi petila mai scurtă — numai de 35 ctm. —; ele se aduc dela Nijni-Xov* gorod şi se ieau de 64 kgrame la mia de bucăţi. Acestea sunt carmacele cari se întrebuinţează astăzi cel mai mult pe braţele Dunărei. La mare nu se pun decât numai până în gura Dunărei, cât ţine apa dulce. In susul Dunărei la deal de mi ^ Brăila, aceste carmace nu pot fi folosite, căci acolo, curentul fiind mai repede, le împinge la fund aşii câ cârligele din rândul de jos nu se mai pot balansa şi deci mi mai pot prinde peştele. c) Carmacele de mare zise ii de Astrahan. Aceste carmace numite de pes¬ ° r carii ruşi Ripeacj --- adică Scaiu Fig, 148. Cârligele --- sau Halan, sunt numai cu 2 rânduri un singur rând de cârlige şi se întrebuinţează numai la mare. La acestea cârligele spânzură numai în jos, căci aci ele nu mai au, ca la celelalte carmace, câte o plută care să le ţie suspendate în sus (Pig. 149). Pentru ca aceste cârlige să poată pluti în apă şi să se balanseze, de fringhia principală (Hrib-tina) se leagă, printr’o fringhiuţâ numită Silea, din distanţă în distanţă câte o plută mare numită de Ruşi Scora, care este compusă din mai multe bucăţi de plute legate la un loc (Pig. 150). Pe un perimet (25 de cârlige) se leagă vara patru plute, iar iarna numai trei pentru ca cârligele să stea mai în adâncime. Fringhiuţâ numită «Silea» este de un metru lungime şi se poate legă mai scurtă (Pig. 150 b) sau mai lungă (Pig. 150 a), după cum este nevoie în diferite anotimpuri ca cârligele să fie puse mai la suprafaţă sau mai la adânc. Cârligele de Astrahan au limba cevâ mai mică — e mai mult o crestătură de daltă —, insă ele sunt bine lustruite la suprafaţă aşa că apa de mare nu le atacă şi pot rezistă până la 3 ani. Ele se aduc din Rusia dela Nijni-Novgorod şi sunt de diferite dimensiuni. In general se ieau aceste cârlige de 3 feluri: de 56 kgr. la A. R. - Publ. Adamacht. VIII. Antipa, Pescuitul. 22 Fig. 149. Cârlig dela Carmacele zise de Astrahan sau «Ripeag», Vj mâr. nat 338 inia de bucăţi de cârlige, de 48 kgr. la mie, şi cele mai mici cari se zic Fig. 150. O parte dintr’un perimet de Carmace de Astrahan. 3/( din măr. nat. C’icibis intră numai 33 kgr. Ja mia de bucăţi de cârlige. d) Carmacele de mare zise «de Japonia». Deosebirea între camarcele zise «de Japonia» şi carmacele de Astrahan zise «Ripeag» e, că la acestea cârligele sunt şi mai mici, iar plutele se aşează în mod cu totul diferit. Pe când la cele zise Ripeag avem la «o bucată de carmace» (un perimet cu.25 de cârlige) trei sau cel mult patru plute mari legate de Hribtina cu o Silcă lungă de un metru, aici avem la fiecare perimet câte 13 plute, adică câte o plută la fiecare două cârlige; apoi plutele sunt aci simple şi relativ mici (Fig. 162, pag. 360), 339 iar Silea este scurtă, legându-se şi ea astfel ca distanţa plutei de la Hrip-tlnâ să nu fie mai mare decât cel mult 10 cm. Aceste carmace se pun în mare Ia distanţe mai depărtate dela coaste, unde apa e mai adâncă şi deci unde «scursoarea» apei e şi ea mai mare. Ele fiind mai iniei şi deci mai uşoare şi având plute atât de numeroase—şi încă legate aproape de Hribtinâ, — ar trebui ca să stea cât mai aproape la faţa apei; totuş fiindcă aceste carmace se pun la larg, unde scursoarea e mult mai mare, aceasta le bagă la adâncime, astfel că ele pescuesc de fapt în toate profunzimele. III. Pescuitul Morunului şi Nisetrului cu carmacele la gurile Dunărei- După ce am arătat cum sunt alcătuite carmacele cele mari şi cari sunt tipurile cari se întrebuinţează la gurile Dunărei, să vedem acum în ce mod servesc ele la pescuitul Morunului şi Nisetrului în aceste ape, precum şi cari sunt uneltele ajutătoare şi instalaţiunile ce se fac în acest scop. Voiu descrie dar mai întâiu pescăriile din braţele Dunărei — cari, deşi considerabile, sunt totuş cu mult mai simple — şi voiu trece apoi la descrierea pescăriilor de moruni şi nisetri din faţa gurilor Dunărei şi a coastei noastre a Mărei Negre, care, după pescăriile cele mari dela Marea Caspică, sunt cu siguranţă cele mai însemnate din toate apele Europei si poate chiar şi din lumea întreagă. Carmacele nefiind dintre instrumentele cari atrag peştele cu mâncare sau cu vreun alt mijloc de ademenire oricare — ele se pun numai in calea lui şi-l prind, agăţându-se de corpul său în momentul când trece printre ele, — este firesc ca acest mod de pescuit, mai mult decât oricare altul, să fie bazat pe cunoaşterea cea mai perfectă a felului de vieaţă a acestor peşti. Nu putem dar descrie acest fel de pescuit fără a da aci şi o nouă serie de date mai detaliate asupra felului de vieaţă şi mai cu seamă asupra migraţiunilor Acipenserilor atât în Dunăre, cât şi în Marea Neagră. Cum studiul vieţii acestor peşti este de cel mai mare interes şi din punctul de vedere pur ştiinţific, voiu completă aci datele ce le-am publicat dejâ în diferite lucrări ştiinţifice anterioare, şi mai cu seamă cele privitoare la biologia morunului şi nisetrului. 1. Pescuitul şi instalaţiunile din braţele Dunărei. După cum s’a văzut, în braţele Dunărei dela Galaţi în jos şi în gurile lor, unde apa nu e sărată, se întrebuinţează două tipuri de carmace : 840 Carmaceie cu plute şi cu un singur rând de cârlige (zise Daldou) şi cai’-macele cu douâ rânduri de cârlige (zise Dvosnasti). Să vedem acuma în ce anume locuri din Dunăre se aşează acestea şi în ce mod servesc ele la pescuitul Sturionilor mari. După cum s’a văzut din cele precedente, în partea superioară a Dunărei, carmaceie în mare parte sunt instrumente cari se aşează în apa şi se scot afară după un timp mai mult sau mai puţin scurt (Carmace umblătoare). In Dunărea de jos însă carmaceie sunt instrumente fixe, cari se aşează într’un loc, îndată ce Dunărea se desgheaţă şi continuă a rămânea acolo — cu excepţia epocei de cruţare — până la sfârşitul toamnei, preschimbând numai părţi din ele pentru a le repară şi înlocui imediat cu altele. Din această cauză, prima condiţie pentru a puteă pescui aci cu succes este alegerea unui bun loc unde să se aşeze carmaceie în Dunăre. a) Alegerea locului pentru aşezarea Carmacelor. Pescarul de moruni şi nisetri de aci trebue, pentru a şti unde să-şi aleagă locul de pescuit, să fie înainte de toate un bun cunoscător atât al vieţii morunului şi celorlalţi sturioni, cât şi al albiei Dunărei; el trebue să ştie cu preeiziune pentru fiecare regiune în ce anume locuri se adună aci peştele la diferitele epoce, când şi pe unde îşi face migraţiunile, cari sunt locurile sale de hrană şi de reproducţie, la ce adâncimi se găseşte el în diferitele anotimpuri, când merge la fund şi când la suprafaţă, cari sunt refugiile sale la diferitele stări ale nivelului şi la diferitele grade de turbureală a apei, ş. a. m. d. Pentru alegerea dar a locului unde să se aşeze cârligele, trebuesc oameni experimentaţi, cari au făcut o practică îndelungată şi cari au dela natură darul de observaţie bine desvoltat. Ce importanţă mare are aceasta, putem s’o vedem din faptul că adeseori întâlnim pe Dunăre două zăvoade de carmace alăturate, din cari unul prinde foarte mult. iar celălalt mai nimic ; norocul singur nu poate fi o explicaţie suficientă pentru o asemenea diferinţâ. Pentru a da o idee de condiţiunile ce trebue să îndeplinească un bun loc de carmace pe Dunărea de jos, voiu da aci o schiţă, arătând situaţia şi condiţiunile hidrografice ale unui zăvod foarte productiv de lângă Mila 64 dintre Galaţi şi Isaccea (Pig. 151). Spre a fi şi mai lămurit încă, voiu reproduce din carnetul meu şi o serie de notiţe ce mi le-ain făcut la faţa locului în Iunie şi Iulie 1905, cu ocazia unei anchete ce am întreprins-o personal asupra situaţiei şi condiţiunilor de producţie a diferitelor zăvoade de moruni de pe Du- 341 nftrea inferioara. In aceste notiţe am însemnat—pe lângă situaţia şi detaliile hidrografice ale fiecărui zăvod in parte—şi o serie de observaţiuni foarte interesante asupra felului de traiu a Morunului în această porţiune a Dunărei, pe cari mi le-am cules atunci dela Atamanii sau stăpânii acelor zăvoade. Aceşti atamani sunt cu toţii pescari foarte buni, cari şi-au făcut şcoala lor de pescărie timp de mai mulţi ani atât ca pescari, cât şi apoi ca atamani la cârligele dela Sf. Gheorghe. lată mai întâiu ce mi-am notat atunci despre zăvodul dintre Mila 64 şi 65 din jos de Reni : «Poarte interesantă este situaţiunea acestei pescării, după cum se vede din schiţa alăturată, care arată lămurit locurile unde stă Morunul şi Nisetrul în Dunăre. Ea e situată imediat după un cot; la deal la Fig. 151. Schiţă hidrografică arătând situaţia unui Zavod de carmace la Dunăre la Mila 64 intre Galaţi şi Isaccea. o distanţă mică este un vapor înnecat la o adâncime mare (25 stânjeni pescăreşti), şi deoarece aici curentul este foarte puternic, această adâncime se niânţine în permanenţă. In gropile de lângă acest vapor, morunul îşi găseşte refugiul său, aci iernează şi aci se şi reproduce. «Ca la vreo 200 m. dela vapor este situată coliba pescarului, iar lângă colibă malul este drept şi apa foarte adâncă (16—17 stânjeni pescăreşti) ; curentul aci formează un anafor. Cârligele se pun aci puţin mai la vale, tot în apropiere de mal, unde adâncimea e de 18 stânjeni. «Pescarul Vasile Petrol' îmi spune că: după cum a observat el. morunul vine din mare foarte încet şi tot pe fund. El scormoneşte eu nasul pe fund şi face o groapă; acolo se adună Mitilica şi apoi el o mănâncă. Unde găseşte un loc mai bun de mâncare, acolo se opreşte mai inult timp. El stă la fund toată primăvara şi, după ce trec apele mari, iese deasupra apei şi sare chiar afară din apă — drept ca un stâlp — ca să-şi cureţe nomolul dela urechi. Când se întoarce înapoi la vale, după ce a lepădat icrele pe fund, el vine la faţa apei şi e aşii de puternic că rupe carmacele. «Odată un morun a rupt aici carmacele şi peste 17 zile l-a prins tot acest pescar puţin mai la deal; acest, morun a stat dar la fundul Dunărei şi şi-a lecuit rana complet, însă carmacele spânzurau încă de corpul său. «Cât timp e curentul mare în Dunăre, Morunul şi Nisetrul merge numai la deal, «căci dacă ar merge la vale, ar trebui să treacă ca săgeata, «altfel nomolul din apă le-ar intră în urechi şi i-ar înăbuşi.» «Dela mare soseşte cea dintâi Păstruga, care e cea mai sprintenă şi vine la suprafaţa apei. Pescarii ştiu când o văd, că în curând trebue să apară şi ceilalţi, «căci ea este în capul cârdului». După ea vine Nise-trul şi apoi Morunul. «Fundul Dunărei unde trăesc ei este pământ negru, însă vârtos ca piatra, căci lor nu le place să stea unde se depune mâl, deoarece acesta le intră în urechi. «Acum vreo două săptămâni (pe la începutul lui Iunie 1905), s’au prins doi pui mici de Morun — ca de vreo 8 cm. — în pripoane. Pui mici de Nisetru ca de 15 cm. se găsesc adeseori. Aceştia toţi «se duc «în mare de cresc şi pe urmă îşi aduc aminte de unde au plecat şi se «întorc înapoi în Dunăre.» «Morunul intră mai cu seamă primăvara în Dunăre, dar şi în tot restul anului şi mai cu seamă toamna. Cei cari vin toamna, «fiind mai tari, «alungă dela locurile lor, dela gropi, pe cei cari erau de mai mult timp «acolo şi rămân în locul lor, iar aceştia se duc mai sus de-şi cautâ «alte locuri». «Morunul şi Nisetrul trăesc în totdeauna după o «Pleosă» (adică la vale de un cot al Dunărei sau după o Taolă). «Viza şi cega trăesc împreună, însă la alte locuri decât Morunul şi Nisetrul; ele trăesc la locuri nisipoase-pietroase...» lată acum o a doua notiţă din carnetul meu, despre o altă localitate unde se face o pescărie însemnată de Moruni, situată cu mult mai la vale pe Dunăre, aproape de gurile ei. Aceasta e localitatea Calinova de pe braţul Sf. Gheorghe: 343 «Calinova e un loc foarte bun de Morun şi Nisetru, fiindcă e situata între două coturi. După spusa pescarilor de aci, Morunii intră din mare, mai cu seamă primăvara şi mai puţini toamna ; este însă şi peşte local in Dunăre, adică intrat de mai înainte. «Peştele iernează aci la gropi adânci; de asemenea când in Dunăre apa e turbure, el nu poate suferi aceasta şi se bagă la fund la gropi» unde stă liniştit şi aşteaptă trecerea viiturii. Când însă i se umplu urechile de noroiu, el iese la suprafaţă ca să se cureţe, şi atunci se vede chiar câte unul săJtând în sus şi sărind din apă afară. Cu această ocazie ei cad la carmace. «In general aci primăvara şi vara peştele stă la apă mijlocie (5 stânjeni) si de aceea se aşează carmacele mai mult la partea convexă a malului cotului, zis pe ruseşte Ples (adică întinsură). Toamna din contra peştele e mai mult la adânc şi de aceea se aşează carmacele la partea concavă a malului cotului (la adâncime cam de 20 stânjeni). Ruşii numesc aceste locuri adânci Obris sau Zar.» Iată în fine o a treia notiţă dela un zăvod situat chiar în gura Dunărei. pe un ostrov dela Sf. Gheorghe: «Morunul intră pe aici în Dunăre în tot timpul anului, Nisetrul însă primăvara iar toamna puţin. La Morun intrarea principală este în totdeauna în timpul apelor mici, adică primăvara îndată după desgheţ şi toamna; şi în timpul apelor mari el intră, însă nu se prinde în Dunăre, căci nu prea pun pescarii cârlige din cauza curentului mare. «Atamanula văzut odată în Dunăre un Nisetru, căruia îi curgeau icrele din el. A vrut să oprească scurgerea icrelor şi a astupat cu un dop de cârpe porul, icrele curgeau însă dintr’însul «ca diutr’o pompă». Aceasta s’a întâmplat chiar lângă capul satului la Sf. Gheorghe, şi nu eră la adânc, ci l-au prins cu mâinile din lotcă chiar lângă mal. «Pentru prinsul peştelui aci toate vânturile sunt bune afară de cele de Sud şi Vest, cu condiţie însă ca să se schimbe cât de des, adică să nu bată mereu acelaş vânt. «După observaţiile Atainanului, aci prin Maiu aproape tot Morunul a isprăvit cu lepădatul icrelor, care începe din Martie.» Aceste însemnări, cari conţin o serie de observaţiuni foarte juste şi interesante ale unor pescari experimentaţi, pot, cred, să dea o bună idee de calităţile pe cari trebue să le îndeplinească locul în care se aşează carmacele în diferitele părţi ale Dunărei şi în diferitele epoce ale anului; totodată ele mai arată şi cunoştinţele — atât privitoare la obiceiurile peştelui, cât şi la topografia locului - pe cari trebue să le aibă pescarul care are a alege un asemenea loc. b) Organizarea Zăvotlului. Udata locul de pescuit ales, se face apoi o colibă pe mal pentru pescar şi se începe cu organizarea zăvodului. 0 serie de instalaţiuni sunt necesare pentru acest scop şi o serie de unelte speciale. Munca la zăvod este grea şi vieaţa într'un loc izolat pe malul Dunărei nu prea comodă. Dacă zăvodul este în apropierea unei localităţi mai importante sau a unei cherhanale, pescarii pot să-şi procure de acolo cele necesare—ca de ex. dela Caterliţ, lvancea, Calinova, Uzlina, etc.; dacă însă zăvodul e la o depărtare mai mare, ei sunt nevoiţi a-şi face chiar şi pâinea pentru hrana zilnică. Astfel dar, numai cu o bună împărţire a timpului şi o organizare a muncii, pot ei birui să le dovedească până în seară pe toate câte le au de făcut într’o zi. Dela cantitatea peştelui ce se poate prinde într’un loc depinde şi numărul carmacelor ce se aşează, şi dela aceasta apoi depinde numărul oamenilor ocupaţi la o colibă. La un zăvod simplu găsim ca instalaţiuni numai: o colibă de dormit, un şopron pentru ascuţitul şi pregătitul cârligelor cu o serie de grinzi sprijinite pe câte 2 stâlpi pentru întinsul şi uscatul lor (zise «Vetelcă» pe ruseşte, sau «Uscătoarede Car-mace»), un cazan de cătrănit'cârligele şi un cuptor de pâine. La centrele mai mari însă, ca ■ de ex. la Calinova (Tab. VIII) găsim o întreagă gospodărie, cu casă şi colibe bune de dormit (1 şi 6), cherhana (8), gheţărie (9), şopron pentru pregătit carmacele (3 şi 5), roată de fringhierie, magazie pentru instrumente, cuptor de pâine (2), etc., ba chiar şi o mică baie de aburi (7) — fireşte foarte primitivă — la care pescarii lipoveni ţin foarte mult. Intre aceste limite de confort variază dar instalaţiunile unui Zăvod de carmace de pe malurile braţelor Dunărei şi gurilor ei. Să vedem dar cum se organizează un zăvod dela Dunăre, ce lucrări au ei de făcut şi cum se aşează carmacele. Se numeşte aci un Zăvod totalitatea instalaţiunilor, uneltelor şi personalului necesar pentru a pescui cu 300 de perimete de carmace. Noi am văzut că la Dunăre un «Perimet» adică o «Bucată de carmace» are 25 —30 de cârlige; acestea se leagă apoi unele de altele pentru a formă Şire cât de lungi, ca să poată cuprinde cu ele toată calea pe unde trece {iestele. Astfel trei perimete legate unul de altul formează un Tacâm sau 345 o Legătură de Carmace (sau pe ruseşte un Theaij sau Periteag) şi 100 d(‘ Lepftturi aparţin la un «Zăvod». La un zăvod de Dunăre sunt 6 pescari cu o lotcă şi un bucătar. Unul dintre pescari e «Vătaful» (la Ruşi zis «Atamanul»); acesta e de obiceiu un om priceput în pescuitul morunului; el aşează cârligele, le revizuieşte zilnic si conduce toate lucrările dela zăvod. De când s'au introdus cârligele nouă ele fabrică, cari sunt bine lustruite încât apa nu le atacă aşa de repede, de a-tuncişi numărul pescarilor unui zăvod de Dunăre se poate reduce până la 4. Dacă însă locurile pentru aşezat cârligele în Dunăre sunt destul de mari, atunci Ia o colibă pot fi mai multe zăvoade, toate sub conducerea unui singur vătaf cu mai multe ajutoare şi cu un singur bucătar. In afară de lotca zăvodului, care serveşte la revizia zilnică a curma-celor, fiecare zăvod mai are câte o lotcă care serveşte pentru transportul zilnic al peştelui prins până la cherhanaua de care depinde zăvodul. c) Pregătirea Carmacelor. După ce sJa ales locul unde urmează să se pescueascâ cu curma cele în Dunăre şi s’a făcut coliba şi toate celelalte instalaţiuni necesare, se purcede apoi la pregătirea carmacelor (Fig. 152). Mai întâiu, fringhiile cari formează «Trupul carmacelor», adică Hrib-tinele dela fiecare bucată de carmace, trebuesc regulate astfel ca perime-tele să poată fi legate cu uşurinţă unele de altele spre a compune Lave lungi; pentru aceasta, la amândouă capetele acestor fringhii se face câte o Cheoloare care, cu ajutorul unui beţişor crestat la mijloc, numit «Că/nf» şi de Ruşi Cleopsic (fig. 152 c), se încheie una cu alta ca cu un nasture (fig, 152 d şi e). Cu modul acesta, se pot împreuna cu uşurinţă oricât de multe perimete, pentru a forma la un loc un şir de carmace, cari să aibă orice lungime am dori pentru a putea cuprinde tot latul Dunărei. După ce toate fringhiile s’au regulat bine în acest fel, se procede la Cătrănirea carmacelor. Pentru acest scop, la fiecare zăvod este un cazan mare special—de obiceiu un ceaun mare — aşezat pe un fel de cuptor de pământ (fig. 152 h), în care se fierbe catranul şi se pun carmacele, ţinându-şe afară numai cârligele. După ce catranul a străbătut bine fringhiile carmacelor, acestea, se scot afară şi cârligele lor se înşiră pe nişte Cleşte de cârlige sau Igliţe (rus. Lisdolca), cari apoi se spânzură pe nişte grinzi sprijinite pe doi pari, numite Spânzurătoare sau Uscătoare dc carmace (sau ruseşte Veselea), pentru a se pune la uscat (fig. 153 a). Plutele nu se cătrănesc odată cu carmacele, ci ele se bagă una câte una separat în oala de catran fierbinte. Pentru această operaţie este un 34fi Pig. 152. Pregătirea carmacelor şi modul cum se aşează ele în Dunăre pe braţul Sf. Gheorghe. instrument special, numit Haşcâ, care are forma unei sule cu un mâner de lemn şi cu o undreâ lungă de sârmă (fig. 153 6). Această sârmă se Fig. 153. Instrumentele necesai’e la prepararea şi aşezarea carniacelor. hagă în gaura plutei, prin care de obiceiu e trecută fringhiuţa numită Siloc, şi astfel se moaie în catran şi se învârteşte pe sârmă pentru a se unge deopotrivă pe toate părţile. 3 43 După aceasta vine Ascuţitul cârligelor ; pentru acest scop există un lei de scaun special, având forma unei Scămwaie de rotârie, numit aci pe ruseşte Scameica (Fi»1. 152- g). Acesta scăunoaie este o laviţa lungă care are la capătul ei un lemn de teiu ridicat în sus şi îndoit înapoi —pe care pescarul îşi sprijină cârligul când îl ascute cu pila — , precum şi un alt lemn lung aşezat cruciş peste capătul laviţei, astfel că formează 2 braţe laterale. La fiecare din capetele acestor braţe este câte o gaură în care se potriveşte coada unei Igliţe de cârlige (sau Lisciotcă); în una din aceste găuri se înfige—cu coada în jos—o igliţă cu un perimet de cârlige pe cari vrea să le ascuţă, iar în cealaltă gaură se aşează o altă igliţă de-şeartă în care se pun apoi, unul după altul, fiecare cârlig, după ce s’a ascuţit. In fig. 152 g. se vede o scameică cu părţile cari o compun, iar în fig. 154 se vede fotografia unui pescar dela un zăvod, care stă călare pe scameică şi ascute cârligele; în această fotografie, foarte caracteristică pentru Zăvoadele de Moruni, se vede foarte lămurit modul cum procedează el, luând un cârlig dintr’o igliţă şi trecândul în cealaltă, după ce l-a ascuţit. Ascuţitul se face cu două rânduri de pile, una mai groasă şi alta foarte fină; după aceasta mai vine şi o cute pe care se mai ascute odată vârful în mod special. Fiecare cârlig, îndată ce a fost ascuţit astfel, se unge cu grăsime, pentru ca să nu ruginească şi ca să poată să lunece mai bine [te el «Silocul» (adică laţul cu care e legată pluta de cârlig), când cârligele au înţepat un peşte şi intră în corpul seu. De obiceiu vârful se unge cu grăsime de porc, iar trupul cârligului, adică partea dela limbă în sus, se unge cu catran sau cu grăsime de delfin. Delfinii 349 uv^ES&V —cărora pescarii le zic Porc de mare—cad adeseori la Carmace, mai cu seamă când vin prin faţa gurilor Dunărei urmărind bancurile de Fig. 155. O uscătoare do carmace. scrumbii şi alţi peşti migratori. Pescarii le topesc grăsimea şi o păstrează pe la Zăvoade pentru unsul cârligelor şi alte trebuinţe. d) Aşezarea Carmacelor. După ce carmacele au fost astfel bine regulate : cătrănite, uscate, cârligele bine ascuţite şi unse, plutele aşezate, etc., se procedează la Aşezarea carmacelor în apă. Iu Dunăre carmacele se pun numai la adâncime, fiindcă, după cum am văzut, Morunul şi Nisetrul umblă mai mult pe fund şi numai primăvara şi vara vine cevâ mai la faţa apei, iar cu cât se răceşte vremea, cu atât se duce şi el tot mai la adânc. Vătaful indică direcţia în care urmează să se pună carmacele şi arată locurile unde trebue să se a- lo \<) , , , „ , , _ toare pentru frin runce ancorele sau să se bată pe fundul Dunărei Parii, ghii de carmace> cari ţin Popustele şi de cari se leagă carmacele. Pentru aceasta el întinde mai intâiu dela mal spre adânc o fringhie 350 lungă numită Măsura .suu Vipuşca |>e cari sunt însemnate lungimile perimetelor şi chiagurilor de carmace. In dreptul fiecărui semn de pe vipuşcă se aruncă câte o Popustă care se fixează pe fundul Dunărei—după cum nevoia cere- sau printr’un par fix sau numai printro ancoră, care de obiceiu e o piatră mare legată cu o fringhie. Parii sau Ţepusii (pe ruseşte Cipeţ) au o lungime de 2—4 m—după cum fundul Dunărei e de nisip sau de nomol — şi o grosime de 10—12 cm diametru. Ei se bat în fundul Dunărei cu un instrument special numit Naboinic (Pig. 153 c). Acesta este un ghionder drept ca un catarg, având o grosime de vreo 12 cm diametru şi o lungime de 8 stânjeni ; când sunt însă adâncimi mari, lemnul se poate înnădi şi ajunge chiar la o lungime de 16 stânjeni. Ghionderul este înţepenit cu capătul său cel gros în capătul unui tub de fontă groasă, lung de vreo 90 cm cu un diametru de vreo 15 cm, şi cu peretele de 1—2 cm grosime. Pentru ca Naboinicul să fie cât mai greu, între tub şi lemn se mai pun, ca pene, şi tot felul de bucăţi de metal, ca d. ex. pilele uzate dela ascuţitul carmacelor. Parul care este crestat se leagă cu o fringhie lungă şi se bagă cu celălalt capăt al său în tubul de fier, rămânând capătul său cel ascuţit afară; după aceasta el se înfundă în apă şi se împlântă în fundul Dunărei, bătându-1 ca şi cum se bate orice pilot cu un berbec. La fiecare Chiag (adică la 3 bucăţi de carmace sau 3 perimete) se pune un par — sau dacă curentul e mai slab, se pune numai o piatră grea ca ancoră—, iar la fiecare 5 chiaguri se pune o Popmtă cu Pusă la faţa Fig. 157. O ancoră de apei (Fig. 152 f şi i). carmace. Pentru ca cârligele să fie ţinute mai sigur aproape de fund, se mai îngreuează din loc în loc şi cu câte o ancoră mică de piatră, legată printr’o fringhie de Hribtină. La locurile unde apa e repede, pentru ca curentul să nu târîe carmacele la vale, se pun ancore de piatră în formă de căngi cu 3 sau 4 crăci de lemn legate de dânsele, cari se prind de fund, ori în ce poziţie ar cădea ele, şi ţin astfel carmacele în loc (Pig. 157). Pig. 152 arată modul cum se aşează carmacele în Dunăre la Cali-nova, cum sunt bătuţi parii în fund şi cum sunt legate perimetele unele de altele şi de popustele cari le ţin în apă. In fig. 152 a se vede cum sunt aşezate carmacele Daldon, în fig. 152 b se văd detaliile aşezării carmacelor cu două rânduri, iar în fig. 152 f se vede modul cum e 351 aşezaţii în curmezişul Dunărei o lavă întreagă de «Cannace cu două rânduri», compusă din 10 chiaguri, adică din 30 de perimete sau din 2.250 de cârlige. e) Scoaterea Carmacelor. Toamna târziu, când încep a veni sloiurile — de obiceiu după Sf. Nicolae — se scot carinacele din Dunăre. Pentru a scoate ancorele şi parii din fund este nn instrument special numit Berbec ca Macara (ruseşte Barau CalsoJ, care se adaptează la capătul lotcei în locul cârmei. El se aseamănă cu una din acele macarale cu cari se ţin suspendate hărrile de salvare dela vapoare; totodată însă el lucrează şi ca o pârghie, sinuncind cu putere fringhia de care e legat parul sau ancora. Acest instrument constă dintr’un lemn gros (Fig. 158 a şi b) îndoit la un capăt ra o leucă şi având la capătul său cel gros o crestătură a-dâncă în care se mişcă o rotiţă de macara. La capătul celălalt el este lăţit astfel, ca pescarul să poată călca pe dânsul şi să-l ţină astfel în loc cu piciorul. Berbecul este sprijinit cu îndoitura sa pe muchea de dinapoi a lotcei, putându-se mişcă pe aceasta ca o pârghie, când pescarul din lotcă apasă cu piciorul pe braţul ei cel lung. Fi^ 15R Scoaterea .pa,'iJor deJa carmace di,i .. .. fundul Dunărei şi uneltele ce servesc la In anu din urma, pescarii ’ 1 acest scop. au început a-şi construi bărci speciale pentru scosul parilor şi ancorelor dela cannace; fig. 159 arată o asemenea Barcă cu Macara ; ea mai arată şi un morun mic prins la Calinova, pe care pescarii îl ţineau viu, legat, de gură, în Dunăre. Dacii nu se pot smulge parii din fundul Dunărei, sau dacă din cauza sloiurilor nu mai este timp suficient ca să se scoată pietrele cu cari sunt ancorate popustele, atunci pescarii sunt nevoiţi să taie fringhiile de jos de lângă pari, şi carinacele ies atunci îndată singure la suprafaţă. 352 Tăierea fringhiilor se face eu un instrument special numit Cuţitone sau / tiza că. Acest aparat (Kig. 153 dj constă dintr’un cerc de fter gros, provăzut la partea sa inferioară, cu o verigă de care se leagă ca ancoră o piatră, iar la partea superioară cu o altă verigă de care se leagă fringhia cu care se lasă în apă. De acest cerc de fier sunt fixate transversal: la partea inferioară o cuţitoaie groasă şi bine ascuţită pe o parte ca dălţile, aşezată înclinat şi cu tăişul în sus, iar la partea superioară o traversă de fier, care este curbată şi ieşită în afară în spre partea opusă tăişului cuţi- Kig. 159. O barcă cu macară de scos parii şi un mic morun viu, pe care pescarii îl ţineau legat de gură în Dunărea dela Calinova. tonei. Cercul de fier care formează cadrul instrumentului are o deschidere la o parte între cuţitoaie şi traversă, care se poate închide cu un lănţişor, după ce s’a trecut prin el fringhia pe care voim s’o tăiem. Fringhia aceasta se pune astfel, încât să treacă pe la tăişul cuţitoaei — care e tocmai înclinată şi ieşită cu partea aceea în afară — şi să lunece pe aceasta când merge în jos,*iar fierul transversal de sus o ţine ieşită în partea opusă, astfel ca să vie mai bine la cuţit, când se întinde fringhia. Pescarul prinde dar popusta pe care vrea s’o taie, o bagă în cuţitoaie şi lasă aparatul să lunece pe ea în jos până la fund; când ajunge aci, el întinde bine popusta şi smuceşte puternic de fringhia care (ine aparatul; atunci cuţitul taie funia şi carmacele desprinse se ridică singure la faţa apei. !b) alt instrument necesar la scoaterea carmacelor este Burca. 353 Acesta este o cange cu 4 vârfuri, care mai e îngreuiată la baza ei şi cu pietre (Fig. 153 e). Ea are de scop de a căuta şi prinde cârligele atunci când, dintr’o cauză oarecare desprinzându-se pusele, popustele cad la fund aşâ că nu se mai poate cunoaşte locul unde sunt carmacele. Burca e legată cu o funie lungă şi se tărie pe fundul Dunărei, până ce ajunge la cannace şi se prinde de ele, scoţându-le afară. f) Revizia Carmacelor. Carmacele sa caută în fiecare dimineaţă. Pentru aceasta, dela fiecare zăvod — un Zăvod are 100 de chiaguri, adică 300 de bucăţi de cannace a câte 25 de cârlige fiecare — pleacă câte o barcă cu 4 oameni, din cari unul e vătaful care caută cârligele şi ceilalţi trag la băbâici. La căutatul cârligelor vătaful apucă fringhia şi, aplecat în jos, spriji-nindu-se cu pieptul pe capătul dinapoi al lotcei, o ridică încetul cu încetul, lăsând-o să cadă treptat iarăş în apă, aşâ că barca merge încet înapoi. Dacă el simte că s’a prins un Morun sau Nisetru în cârlige, anunţă imediat pe pescarul de lângă dânsul, care lasă lopeţile şi se pregăteşte. Unul iea în mână Măciuca (ruseşte Gecma) (Fig. 153 f), cu care loveşte peştele în cap, iar celălalt iea Timleacul (Fig. 153 g). Măciuca e făcută din lemn foarte vârtos, d. ex. de stejar, şi uneori chiar e umplută cu plumb. Timleacul este o vargâ groasă de fier, de 80—90 cm lungime, terminată la un capăt cu un cârlig cu «limbă» mare şi foarte ascuţit, iar la celălalt capăt e întoarsă în formă de verigă, în care se leagă o fringhie groasă şi lungă cam de 3 m. Capătul acestei fringhii are un laţ care se prinde ca o brăţară de mâna pescarului. Scopul acestui instrument este de a apucă peştele încă când e în cârlige şi de a-1 obosi, (’n acesta se trage morunul prins spre barcă şi i se dă o măciucă în cap, apoi îi dă drumul cu fringhia înapoi, în urmă iar îl trage la barcă şi-i dă iarăş o măciucă în cap ş. a. m. d., până ce se ameţeşte bine şi-l ponte omorî fără pericol. Peştele prins se trage apoi în lotcă cu. uu cârlig cu coadă, de formă specială, numit aci Bahor (Fig. 153 li), şi se duce mai întâiu la zăvod; de aci apoi este transportat imediat la cherhanaua cea mai apropiată pentru a i se scoate icrele şi a fi conservat sau preparat. In Dunăre carmacele stau câte cel mult 10 zile în apă şi apoi tre-buesc scoase, curăţite şi ascuţite. La zăvoade lucrurile sunt regulate, astfel ca în fiecare zi să se scoată 7m din cârligele aşezate şi să se înlocuenscă imediat cu altele cari au fost deja gata preparate. Pescarii pentru aceasta au lucrul regulat astfel, că dimineaţa merg cu toţii A. R.~Publ. Adamachl. V///. Ari tipa, Pescuitul. 28 354 — afară de bucătar — la Revizie (Recica pe ruseşte); apoi vin la colibă de mănâncă, şi în urmă unii pleacă cu peştele la cherhana, m ceilalţi se pun la ascuţit cârligele. Fiecare pescar are câte un număr hotărît de cârlige, pe cari trebue să le ascută, să le ungă ş. a. m. d. în fiecare zi. Cătrănitul carmacelor se face numai de 3 ori pe an, la Fevruarie, la 15 August şi Ia 15 Oetomvrie, Tab. IX care reprezenta unul din zăvoadele mari de pe primul ostrov din gura Sf. Gheorghe dă o idee de aspectul general al unui zăvod dela gurile Dunărei şi de lucrările ce se fac acolo. Se văd casa şi colibele pescarilor, şopronul pentru lucru, şirurile lungi de carmace cătrănite întinse la uscat pe spînzurători, ceaunul de cătrănit, etc. şi pescarii cu scameicele lor lucrând la ascuţitul cârligelor. 2. Pescuitul şi instalaţiunile dela Mare. Fără îiidoealâ că dintre toate pescăriile României cele mai interesante atât prin natura Joi-, cât şi prin valoarea mare a produselor, sunt pescăriile cele mari de sturioni din porţiunea de mare din faţa gurilor Dunărei. Dela Stari-Stambul şi până la Capul Midia, şi în spre larg uneori chiar până la 10 mile distanţă de coastă, ba chiar şi până în apropiere de Insula Şerpilor, marea este împănată de carmacele pescarilor noştri. Partea cea mai importantă însă o constitue porţiunea cuprinsă între Gura Sf. Gheorghe şi Kituk, cu instalaţiunile dela Ca-târleţ şi .Jurilofca şi Zăvoadele dela Cosă. Mai cu seamă în această din urmă parte, pe limba de nisip care separă lacul Razini şi Regiunea Dranovului de mare, numărul zăvoadelor a luat o desvoltare extraordinară: pe când la 1893, când am vizitat pentru prima oavă a-ceste paragini, am găsit pe distanţa de 30 mile dela gura Portiţei la Sf. Gheorghe numai 15 colibe de pescari, astăzi avem peste 80 de pescării cu mai multe zăvoade fiecare; iar dela Portiţa până la Kituk, unde atunci nu erau decât două zăvoade, astăzi avem peste 10, din cari unele îşi pun cârligele ajungând până la aproape de 10 mile depărtare îu mare. Pentru a putea înţelege modul cum se face pescuirea sturionilor cu carmacele în mare şi a ne da seama în ce anume locuri, când şi cum trebuesc ele aşezate ca să poată prinde, e nevoie să se cunoască înainte de toate în toate detaliile migraţiunile acestor peşti aici şi modul cum agenţii fizici ai mediului influenţează asupra lor. Voiu arăta dar în scurt şi pentru mare — după cum am făcut-o mai sus pentru Dunăre — ob- 355 sei-vaţiuniJe pe cari le-am făcut atât eu personal în timpul de 23 de mii de când studiez această chestiune, cât şi acelea ce le-am cules dela pescarii Iu u imi. atamani pe la zăvoadele dela Cosa, a) Aligraţiunile Sturionilor în Marea clin faţa gurilor Dunărei. După cum ani arătat în «Fauna ichtiologică a României» şi în lucrarea mea «despre Migraţiunile sturionilor în apele Europei», Morunul, Nisetrul şi Păstruga—şi mai cu seamă exemplarele ajunse la maturitatea sexuală—petrec cea mai mare parte din vieaţa lor în apa îndulcită din fata gurilor Dunărei, unde găsesc condiţiunile cele mai prielnice de vienţâ şi o hrană bogată ce le convine. Numai iarna, de [ie la începutul lui Decemvrie până prin Fevruarie, cei cari n'au intrat în Dunăre şi toţi puii pleacă la distanţe mari dela coaste spre adânc, unde sunt locurile lor de iernat. Iii aceste locuri ei găsesc iireşte o temperatură mai constantă şi mai convenabilă a apei, o siguranţă mai mare a vieţii decât în apropierea coastelor unde vânturile şi valurile puternice răscolesc marea şi nisipul din fundul ei; şi chiar găsesc şi o hrană mai bogată decât se găseşte in această epocă în marea teritorială puţin adâncă, unde toată vieaţa este si ea mai uşor influenţată în desvoltarea ei de frigul din atmosferă. Cu toate acestea, cantitatea de hrană pe care o găsesc sturionii la adâncimile de 50—60 m unde iernează nu e destul de abundentă, ci abiâ le ajunge pentru minimum de existenţă, Când acum vre o 7 ani în Rusia se constituise mai multe societăţi pentru a urmări cu vapoarele bancurile de sturioni din mare şi a-i pescui din adâncimi dela locurile lor de iernare, recoltele ce le aduceau mu bogate, însă exemplarele ce se prindeau erau mici şi foarte slabe, iar carnea lor lipsită cu totul de gust. Din fericire Guvernul rus a pus un capăt acestei distrucţiuni, oprind după 3 ani cu desăvârşire pescuitul sturionilor cu vapoarele în largul mării, care extermină cu totul aceşti peşti, ne mai lăsându-i să ajungă la locurile lor naturale de hrană şi reproducţie dela gurile fluviilor. Cu ocazia acestor atât de vătămătoare experienţe însă, s’a putut dovedi odată mai mult că în adevăr sturionii la locurile lor de iernare nu se hrănesc decât foarte puţin. îndată dar ce începe a se mai încălzi, chiar pe la începutul lui Fevruarie, ei pleacă înapoi spre gurile fluviilor şi mai cu seamă la gurile Dunărei, unde e ştiut că există o mare bogăţie de moluşte, Gasteropode şi Lamelibranchiate, cari constituesc mai cu seamă hrana lor principală; întru cât priveşte morunul care este la nevoie şi peşte răpitor, el mai găseşte aci îu această epocă şi han- 356 eurile mari de scrumbii, cari se apropie de coasta şi cari-i procură în abundenţa o hrană şi mai sigură. Reîntorşi dar în apele îndulcite ale mării teritoriale, ei vin cu totul în apropierea coastelor, fie pentru a căuta gurile de intrare în Dunăre căci ei intră în fluviu încă pe când apele sunt mici, adică îndată după scurgerea sloiior, — fie pentru a-şi alege locuri de reproducere pe tancurile de nisip, sau fie numai pentru a profită de bogata hrană de aici, După ce s’a terminat însă bătaia peştilor şi incubaţiunea ouălor lor, şi când căldurile de vară încep a încălzi prea tare apa puţin adâncă din apropierea coastelor, sturionii se îndepărtează din nou de coaste; de data aceasta însă ei pleacă numai la distanţe mici — de câteva mile pentru a găsi un fund cevâ mai adânc, care nu se poate încălzim atâta uşurinţă ca bancurile de nisip de lângă coaste. Revenind apoi răcoreala de toamnă, ei se apropie iarăş de maluri, unii pentru a profită de apele scăzute — şi în această epocă încărcate numai cu puţine aluviuni — din Dunăre şi a intră în fluviu, iar alţii pentru a rămânea aci lângă coaste până la revenirea frigului din Decemvrie, ca să plece apoi la locurile lor îndepărtate de iernat. Aceste migraţiuni periodice ale sturionilor în apele Mării Negre mai sunt încă complicate şi prin alte migraţiuni neregulate, cauzate de va-riaţiuni accidentale în mediul de traiu şi mai cu seamă de vânturi şi curente marine. In special vânturile au o mare iniluenţă asupra acestor peşti : La Sf. Gheorghe şi la Cosă toate vânturile venind dela mare sunt mai mult sau mai puţin bune, adică aduc peşte; cele dinspre uscat sunt rele, adică alungă peştele; iar cele ce aduc apă dulce, venind dela gurile Dunărei dinspre Nord, sunt cele mai bune. La Sf. Gheorghe şi la Cosă vara cel mai bun vânt este vântul de SSW (zis ruseşte Mareana), iar toamna Crivăţul NE (zis pe ruseşte Poriaa) şi Răsăritul de iarnă (ruseşte Zimno-Wostoc). La Cliituc vara cel inai bun vânt este Nord-Westul (ruseşte 7uapăt), care la Cosă şi la Sf. Gheorghe este cel mai rău. Crivăţul, când bate puternic la Sf. Gheorghe şi la Cosă, rupe carmacele şi setcele de scrumbii producând mari pagube pescarilor, însă aduce foarte mult peşte. Cele mai rele vânturi aci sunt: vântul de West (ruseşte Lodus) şi de NW (ruseşte Zapăt); bune sunt: vântul de Miazănoapte (ruseşte Polnoci), de Răsărit (Wostoc), şi N-NW. (ruseşte Caraele)-, iar mijlocii sunt: vântul de Sud-Est (ruseşte Abcm) şi Vântul de Miazăzi (ruseşte Poludione). Jn general orice vânt este râu pentru pescuit, dacă bate prea mult timp dintr’o direcţie, principalul fiind ca vânturile să se schimbe cât de des pentru a împinge peştele printre carmace. 357 Acestea fiind în linii generale efectele pe cari le au diferitele vân-uri asupra migraţiunii sturionilor şi deci asupra bogăţiei prinsorilor la uimite puncte ale coastelor noastre, este, cred, acum interesant, pentru ne da şi mai bine seama de efectul vânturilor în totalitatea lor asupra pescăriilor de sturioni dela gurile Dunărei, să vedem cari sunt aci vânturile dominante şi cât timp bate fiecare la coasta noastră. După observaţiunile Comisiunii Europene a Dunărei făcute la Sulina timp de 28 ani (dela 1859—1886), media direcţiei vânturilor dominante într'un an aci este următoarea: NE: 32%, SE: 17%) NW: 19%) SW : 18%, calm 14%- De aci vedem dar că vânturile cele mai fa-raliile pescuitului — Crivăţul şi Mareana — sunt tocmai cele cari ontină în aceste regiuni, bătând peste 182 zile pe an (50%). Atât migraţiunile periodice ale sturionilor în apele Mării Negre, cât si aceste migraţiuni accidentale din cauza vânturilor şi curentelor marine, le cunosc pescarii foarte bine în toate amănuntele, pentru a şti când, cum şi unde să-şi aşeze earmacele, spre a putea astfel prinde mai bine. Mf; In general earmacele se aşează în modul următor : îndată după ce s’aa scurs sloii de ghiaţă din Dunăre, ele se pun in apropierea coastei, vara in Iunie le mută apoi cel puţin la 2 mile spre larg, după 1 Oc-tomvrie le mută înapoi lângă coastă, iar după Sf. Nieulae le scot a-fară. Dacă însă iarna e bună, ei mai lasă câte odată cârligele în apă chiar şi până după 15 Decemvrie. De asemenea vara peştele umblând mai la faţă, cârligele se pun mai sus, iar toamna şi iarna el ţinându-se mai la fund şi earmacele — prin regularea plutelor—se lasă mai adânc. Fig. 160. Cazanul pentru fiert catranul şi modul cum se cătrănesc earmacele. b) Pregătirea Carmacelor. După ce ani arătat astfel pe scurt cari sunt migraţiunile sturionilor In mare şi cauzele cari le determină, adică influenţa ce o are asupra lor căldura, salinitatea apei, vânturile, curenţii marini si fluviali, alu- 358 Kig. 160 bis. Vederea generală a unui Zâvod de Carmace dela coasta mării, aşezat pe limba de nisip care separă Zatonul de mare. a formă Lave lungi, ele nu se deosebesc întru nimic de cele dela Dunăre; şi aci, ca şi la Dunăre, o Bucată de carmace, sau un Perimet, se compune din 25—30 de cârlige, 3 perimete formează o Legătură (un Teag sau Periteag) şi 100 de legături (teaguri) compun un aşâ zis Zăvod, adică o colibă cu o barcă şi 4—6 pescari. In general însă astăzi toate cele 83 de aşezări de pescari cu carmace — numite impropriu Zăvoade — dela coasta noastră a mării până la viunile fluviale, bogăţia hranei, etc., şi după ce ne-am dat cont deci pe această bază când şi unde anume trebue să se aşeze carmacele în mare pentru prinderea acestor peşti, să vedem acum cum se prepară şi se aşează in mare Şirele de carmace şi ce unelte şi instalaţuni se mai întrebuinţează în acest scop. După cum s'a arătat deja, tipurile de carmace întrebuinţate la mare diferă cu totul de cele din braţele Dunărei. Aici avem numai carmacele cu un singur rând de cârlige — cele numite de Ruşi Ripeag şi Japonca, — ale căror cârlige, în loc să stea suspendate prin plute în sus, sunt legate pe fringhia principală (liribtină), astfel ca să spânzure în jos şi să se balanseze. Aci plutele sunt legate prin sfori scurte direct de fringhia principală, aşâ că în felul acesta întregul aparat este ţinut în suspensiune mai mult sau mai puţin la faţa apei şi nu la fund ca la Dunăre ; am putea dar zice că carmacele de mare sunt Carmace de faţă, iar cele de Dunăre Carmace de fund. In privinţa modului cum periinetele se leagă unele de altele pentru 359 Chituk, au câte 300 până. la 600 de Legături de Cârlige, fiecare eu numărul corespunzător de pescari şi de bărci şi cu câte un ataman sau vătaf cu mai multe ajutoare, precum şi unul sau doi bucătari. De obiceiu, la aceste ză-voade, pentru 100 de legături de carmace (teaguri) este o dubă, până la trei sute sunt două dube, iar dela trei sute în sus sunt 3 sau 4 dube, fierari' cu numărul corespunzător de pescari. Fig. 160 bis şi 161 arată vederea generală a două zăvoade de carmace dela coasta mării dintre gura Sf. Gheorghe şi Portiţa, cu colibele şi toate instalaţiile de pregătirea carmacelor. In Fig. 160 bis în fund se vede şi roata de sucit fringhii. Ca un exemplu concret de organizarea unui zăvod de mare, voiu cită un zăvod din cele mai mari dela Cosa, aparţinând unui cherluinagiu din Sf. Gheorghe: Zăvodul are 544 de Legături de carmace (Peiiteahuri), din cari 384 sunt la apă, iar 160 afară la mal în lucru ; zăvodul are 4 Fig. 161. Un Zăvod de Carmace dela coasta mării dintre Gura Sf. Gheorghe şi Portiţa. dube cu câte 4 oameni fiecare, apoi un vătaf si doi bucătari pdntru întreg zăvodul, aşa dar în total sunt 19 oameni. Fiecare dubă are câte 96 de legături de carmace la apă şi câte 40 afară, şi preschimbă în fiecare zi câte 20 de Legături. Unul din cei patru pescari dela fiecare lotcă face la căutatul cârligelor pe vătaful lotcei; acesta şi el este numai un simplu pescar, căci in realitate întreg zăvodul acesta are pentru toate cele 4 lotci ale sale numai un singur vătaf adevărat, care conduce toate lucrările şi care este angajat la parte, iar ceilalţi sunt numai cu leafă fixă anuală. Invoelile cu pescarii însă la cele mai multe zăvoade se fac aci în modul următor: jumătate din produsul pescuitului este al proprietarului zăvodului, iar cealaltă jumătate a pescarilor ; vătaful are două părţi şi fiecare pescar câte o parte. Sunt însă pescari cărora li se dă numai câte o jumătate din parte, adică un Cerec, altora chiar jumătate din ceree, adică un sfert dr parte. Sunt în fine unii pescari cari sunt plătiţi cu anuJ sau cu luna; la aceştia partea din prinsoare ce li s’ar cuveni lor o iea proprietarul /irodului. Plata pescarilor se face în bani, proprietarul învoindu-se cu pescarii asupra preţului peştelui pe sezoane, cu care le cumpără partea lor. La un zăvod dela Cosă, în afară de casa şi colibele de locuit ale pescarilor, se mai găsesc şi următoarele instalaţiuni : uu şopron cu mai multe Scameice pentru ascuţitul carmacelor, o serie de Spânzurătoare (Vetelce) pentru uscat carmacele, o magazie închisă de păstrat materiale (de obiceiu făcută din stuf), o roată de fringhie cu care se fac din sfoară fringhiile de diferite grosimi, de cari e nevoie pentru carmace (Fig 160 bis), un cuptor de pâine, un cazan de fiert carmacele în catran (fig. 160), o colibă de bucătărie, mai multe butoaie pentru apă dulce, etc., etc. Iu tabela IX şi X, precum şi în figurile 160 bis şi 101, dau fotografiile mai multor zăvoade dela coasta mării, dintre Gura Sf. Gheorghe şi Portiţa. In aceste fotografii se pot vedea toate aceste instalaţiuni descrise ari. C) Aşezarea Carmacelor în mare. lata acum şi modul cum se aşează cârligele în mare şi cum se pescueşte: fie obiceiu cârligele se pun într'o şiră lungă pornind dela mal în linie dreaptă spre larg; şi cum fiecare zăvod le aşează în aceeaş direcţie, avem o întreagă serie de linii paralele cari merg mai mult sau mai puţin perpendiculare pe direcţia coastei spre adânc. Pentru aşezarea cârligelor şi aici, ca şi la Dunăre, vătaful vine mai întâiu de întinde o Vi puşcă, care-i indică linia unde vor fi cârligele şi locul unde va trebui să se Imiţi purii sau să se arunce ancorele. Si aci ca şi la Dunăre, la fiecare Legătură de carmace, zisă periteah (8 perimete), se bate câte un par sau ţăruş, de care se leagă fringhici (Popusta). Dacă fundul e vârtos, sr lasă parul singur, dacă e însă moale, se mai leagă pe lângă el ca ancore şi câţiva saci cătrăniţi plini cu nisip (Fig. 162 şi 168). De asemenea toamna şi primăvara, când sunt furtuni la mare, se pun fiima,fiecare par ancore de saci cu nisip. La liecare 5 Legături (periteahuri) se pune la faţa apei câte o geamandura de papură sau de ţipirig (Paşă), iar la capetele zăvodului (100 de Legături) se pune câte o geamandură mare, cu o prăjină lungă deasu- 1 pra apei, care are la vârf un şomoiog de coaje de teiu, un steag sau orice alt semn care se vede cu uşurinţă din depărtare ; la mijlocul ei, această, geamandură are un brâu de plute, iar la capătul de jos are o greutate — bucăţi de fier sau o piatră, etc., — care o ţine verticală. Figura 164 şi 164 bis arată două geamandure de acestea scoase la uscat la zăvoadele dela Cosă. Parii se bat în fundul mării de obiceiu cu «Năboinice», ca cele dela Dunăre, înnădindu-li-se ghionderul, astfel ca să poată ajunge până la o adâncime de 16 stânjeni. Cum însă acum carmacele se pun din ce în ce mai mult şi la larg, unde adâncimile sunt mai mari, pescarii au găsit un altfel de instrument - numit de ei Bi-hon,— cu care pot să bată parii in fundul mării până Ia adâncimi de 50 sau 60 m. Fig. 165 a arată construcţia acestui instrument, iar 165 b modul cum se lucrează cu el la baterea parilor. Rihonul este în realitate un Xaboinic cu o coadă numai di' 2 până la 2.5 m. lungime, de capătul căreia el e legat cu o fringhie lungă, cu care-1 poate lasă până la fundul mării şi ridică după voinţă. Pe ghion-derul care formează însă coada acestui Naboinic se mişcă, ca un inel, un tub gros şi foarte greu de fontă — ca cele dela conductele de canalizare;— acesta, având două urechi la marginea sa superioară, poate fi ridicat cu două fringhii lungi în sus şi lăsat să cadă în jos ca berbecul dela o sonetă; berbecul, căzând în jos, loveşte peste tubul naboinicului, in care e cuprins capul parului şi prin aceasta împinge ţăruşul, împlân-tându-1 în fundul mării. Parul, care are o lungime de 2—4 m, are sul) capătul său superior o crestătură de care e legat unul din capetele popustei ; celălalt capăt al Fig. 164. Geamandură care se pune Ia capătul zăvodului. 364 popustei se leagă de o plută sau de o geamandură care rămâne la faţa apei. De fiecare popustă sunt legate lângă faţa apei două fringhiuţe mici terminate cu câte o cheutoare; cu acestea se încheie de o parte şi de alta fringhiile principale (hribtinele) dela perimetele de carmace. Popustele, cari sunt fringhiile verticale cari ţin carmacele în poziţia lor, se lasă în totdeauna mai lungi decât e adâncimea apei, pentru ca, venind curentul mare sau furtunile, să nu poată rupe carmacele. Carmacele de mare se aşează în totdeauna la faţa apei. Cele zise de Japonia, cari au la fiecare două cârlige câte o plută legată direct de hrib-tină (fig. 163 c), plutesc chiar la suprafaţă ; cele Ripeag însă se pot pune şi cevâ sub nivelul apei. Aceste din urmă, pe lângă că au numai câte 3 sau 4 plute de perimet, apoi fiecare plută este legată de hribtină prin câte o fringhiuţă mai lungă, numită Silea, care se poate lungi până la 1 m, sau scurtă după voinţă (fig. 150 b), astfel încât carmacele să poată fi ţinute după voinţă mai la faţă sau cevâ mai mult sub apă. De obiceiu Carmacele se pun vara la faţă, iar toamna i.-.- ici u- n ^ i x ex .v .. , , v.. . si iarna se lasă mai mult Fig. 164 bis. Geamandură făcuta dintr o prăjina ‘ cu un brâu de plute la mijloc, care se pune su^ aPa> Când marea este la capătul Zăvodului. însă mişcată,curentul împinge singur toate Carmacele mai la fund. Carmacele de Japonia, cari se pun în totdeauna numai la larg la distanţe mari dela coastă, deşi prin construcţia lor sunt făcute să stea cu totul la faţa apei ele sunt însă în totdeauna împinse spre fund de către curentul mai mare al apei care este la larg. d) Revizia Carmacelor şi scoaterea peştelui prins. Carmacele, odată aşezate, trebuesc căutate în fiecare zi. Fiecare barcă are de căutat cel puţin un zăvod—adică câte 100 de Legături sau periteahuri. In zori de ziuă lotcele pornesc dar cu toatele dela colibe şi ies în mare la Iiescă, adică la revizia cârligelor. Atamanul stă la cârmă si pescarii trag la lopeţi. Ajunşi la capătul zăvodului, adică la geamandura cu prăjina lungă, atamanul apucă de hribtină şi, sprijinit cu pieptul pe ciocul lotcei şi aplecat în afară, o scoate din apă alternativ când cu dreapta, când cu stânga şi o lasă să cadă înapoi la spate. In timpul acesta, lotca merge încet cu Ceardacul (adică «Ghişeul» sau Prora) înapoi si cu Cârma (pupa) înainte, iar pescarii trag încet înapoi la lopeţi (la pescarii Huşi Talani nasatj. (Tab. XI). După mişcările plutelor dela faţa apei, atamanul vede de departe unde este un peşte agăţat în cârlige şi atrage atenţia primului pescar care vine lângă dânsul înarmat cu Timleacul şi Măciuca (sau «la pescarii ruşi Cecuşa»), pe cari le-am descris la Dunăre (fig. 166). Ei încep acum amândoi să tragă de hribtină, care din cauza sbătăilor peştelui se scoate anevoie. In lotcă se face tăcere, cei cu lopeţile abia mai mişcă, numai pentru a nu lăsă lotca să fie dusă de curent, şi cu toţii aşteaptă cu oarecare emoţie să audă ce le vesteşte atamanul. Deodată se aude Fig. 1G5. Aparat de bătut parii la adâncimi mari în fundul mării, numit «Bihon». 366 Morun! sau Xisttru! şi apoi imediat după aceasta lemn! (adică femelă cu icre) sau Târpac! (mascul sau femelă stearpă). Dacă e un nisetru mai mic sau o păstrugă, atainanul le scoate din cârlige şi le aruncă vii în lotcă. (Tab. XI, figura de sus). Dacă e însă un nisetru mare şi mai cu seamă un morun, atunci lucrurile sunt mai complicate. De îndată ce l-a scos puţin afară din apă cu cârligele dela carmace — el se prinde mai cu seamă de coadă, — pescarul de alăturea îi înfige cârligul timleacului în spinare cât mai aproape de cap (Tab. XI, figura din mijloc) şi trăgându-I cu capul afară îi dă o lovitură puternică cu măciuca drept în cap; imediat după aceasta îl sloboade înapoi în apă şi după câtevă secunde îl trage cu timleacul înapoi afară şi iar îi dă o lovitură în cap, şi aşa mai departe până îl ameţeşte bine şi-l Kig. 166. Scoaterea unui morun prins în mare şi aranjamentul pescarilor în lotcă. Atainanul trage ele Hribtini şi ţine peştele cu cârligul Timleacului de coadă, al doilea pescar loveşte cu măciuca în cap şi al treilea aşteaptă cu bahorul să-l apuce de coadă spre a-1 trage în lotcă; ceilalţi doi trag Ia băbăici. omoară (Tab. XI, figura de jos şi Tab. XII). După aceasta unul îl prinde cu Bahorul de coadă şi celălalt cu cârligul timleacului de spinare şi-l trag în lotcă (Fig. 167) ; aceasta de asemenea nu e o operaţiune prea uşoară şi chiar periculoasă, căci dacă un morun nu e bine omorît, o lovitură puternică de coadă, când se sbate, poate sparge lotca sau poate deşelâ pescarul pe care l-a lovit. Pentru a se asigura în contra vreunei surprinderi, ca peştele să. nu se dezmeticească în lotcă şi să înceapă a se sbate din nou, pescarii îi taie coloana vertebrală deasupra cozii şi cu o undreâ de sârmă, pe care o bagă înăuntru, îi strivesc măduva spinării. Aşii se continuă Revizia (Reşca), până s?a isprăvit de căutat întreg zăvodul şi apoi se începe schimbarea unei zecimi de carmace, care formează porţiunea ce zilnic se preschimbă, luându-se la mal, pentru a se ascuţl, unge, etc. Iu fig. 168 se văd pescarii întorcându-se la colibă şi descărcând din lotcă carmacele pe cari le-au preschimbat în acea zi. Fig. 167. Pescarii trag în barcă un Morun prins în mare şi omorît cu măciuca. In această figură se vede şi construcţia interioară a bărcilor de mare dela zăvoadele de Moruni. Sa întâmplă însă adeseori ca pescarii să fie nevoiţi a preschimbă car-macele şi mai des decât odată la 10 zile, şi aceasta anume, fie din cauza furtunilor cari aduc tot felul de alge marine şi le depun peste ele în-curcându-le şi îngreuindu-le, fie din cauza larvelor de Balanus («Ra-cuşă ) cari, depunându-se pe fringhii, le îngreuează astfel încât într’o singură zi toate carmacele pot cădeâ la fund. Pe la ora 10 revizia e gata şi pescarii se întorc pe la colibe, umle-i aşteaptă mâncarea gata. Borş de măruntae de peşte, lapţi, ficat de morun fript, etc. sunt mâncările lor obişnuite, când au prinsoare bună, iar dacă e post se mulţumesc cu fasole şi ceapă. După mâncare, dela fiecare zăvod mare se încarcă câte o lotcă cu 368 peştele prins şi câte doi pescari întind pânzele, dacă au vânt bun, şi pleacă cu el la cherhanalele de cari ţin acele zâvoade; cei dela Cosii se duc pe mare Iu St'. Gheorghe, cei dela Portiţa pe Rază» la Jurilofca (Tah. XIII, figura de sus). Pescarii rămaşi la zăvod, îndată ce au mâncat, se apucă de ascuţitul, unsul şi regulatul cârligelor (Tah. X jos), pe cari trebue să le aibă gata până dimineaţa, pentru a putea preschimba cu ele o altă zecime şi aşa mai departe. Ascuţirea, unsoarea şi cătrănirea cârligelor se face în acelaş mod cum l-am descris şi pentru zăvoadele dela Dunăre, numai că aici fiind mai multe carmace, şi instalaţiunile sau aparatele respective sunt mai mari. Cătrănitul aici se face numai de 3 ori pe an, la Fevruarie, la 15 August şi la 15 Octomvrie. Fig. 168. Pescarii aduc la Zăvod Carmacele pe cari le-au preschimbat. In fîg. 155, 160, 160 bis, 161 şi 169 se văd tipuri de uscătoare de carmace, cazane de cătrănit, fringhierie, scameice, etc. dela zăvoadele dela Cosă. Spre a da o idee generală de forma şi situaţia acestor Zăvoade, precum şi de vieaţa pe care o duc pescarii de Moruni în aceste paragini, dau aci o serie de fotografii. In Tah. IX dau o fotografie, care arată aspectul general al unui zăvod de pe un ostrov din faţa Gurii Sf. Gheorghe, în Tub. X sus fotografia zăvodului unei companii de pescari de pe limba de nisip dela Gura Zătonului mare, iar în Figurile 160 bis şi 161 se văd fotografiile altor 2 Zăvoade de pe malul mării dintre Portiţa şi Gura Sf. Gheorghe. d. La Cherhana. La zăvoadele de pe malul mării nu există nici un fel de instalaţiune pentru conservarea sau prepararea peştelui prins; cel mult se spintecă aici peştii cari nu au icre pentru a li se luă lapţii şi măruntaele cari servesc de hrană pescarilor. Tot peştele scos dela cârlige se expediază imediat la cherhanalele cele mai apropiate, unde există instalaţiuni speciale pentru conservarea, prepararea şi transportarea lor Ia piaţă. Cele trei zăvoade de pe coasta dintre Stari-Stambul şi Sf. Gheorghe trimit peştele Ia Pe-riprava, la Sulina ori la Sf. Gheorghe, iar cele 90 de zăvoade de pe coasta dintre Sf. Gheorghe şi Chiutuc trimit peştele la centrele cele mai mari de cherhanale ce le avem în pescăriile noastre, la Sf. Gheorghe sau la Jurilofca. Fig. 170 dă o privire generală asupra cherhanalelor dela Sf. Gheorghe, iar fig. 171 şi 172 asupra cherhanalelor din Jurilofca. Abia trece soarele de amiază şi pe debarcaderul cherhanalelor din Sf. Gheorghe şi .Jurilofca încep a apărea nişte tipuri de oameni nervoşi, cari nu-şi găsesc locul şi mereu se uită în zare să vadă dacă nu se apropie bărcile cu peşte dela Cosă. «Astănoapte a bătut Mareana, trebue să fi fost prinsoare bună Ia curmaresau «nu mai încetează Zapătul, o să ne calicească pe toţi», şi altele de acest fel se aud mereu zicând. Aceştia sunt proprietarii zăvoadelor dela Cosii sau negustorii cherhanagii cari au cumpărat cu Fig. 169. Carmacele gata ascuţite, cătrănite şi înşirate pe Igliţe le duce la uscătoare. 21 A. R. — Publ. Adamacbl V///. An tipa, Pescuitul. 370 contracte peştele pescarilor dela zftvoade; capitalişti cari de altfel au tot felul de instalaţiuni pentru conservarea şi prepararea peştelui, de- Fig. 170. Vedere generală asupra cherhanalelor dela Sf. Gheorghe. pozite de unelte de pescuit şi dau şi aconturi mari pescarilor suportând riscuri însemnate. Fig. 171. Câteva cherhanale dela Jurilofca. Încetul cu încetul bărcile sosesc una câte una şi trag fiecare în dreptul 371 cherhanalei la care duce de obiceiu peştele spre a-1 preda (Tal). XIII jos). l)e îndată ce s’a descărcat peştele şi cherhanagiul l-a luat în primire căntărindu-1, prima grije este fireşte de a se scoate şi prepară icrele. Fără întârziere dar apare fcranscul, un «specialist» în prepararea icrelor — pe la unele cherhanale adus anume dela Astrahan ca să facă icrele de export după gustul rusesc—. El are un cuţit lung într’o mână şi un ciubăr sau o albie în alta, pentru a spintecă peştele şi a scoate ovariile, pe cari le taie în bucăţi mari şi le pune în ciubărul sau covată sa (Tab. XIV). Modul de preparare a icrelor se va descrie în urmă în capitolul în care vom trată despre cherhanale. Carnea Sturionilor se vinde în cea mai mare parte proaspătă; pentru mâruntaele inel. branchiile (pe cari le mănâncă pescarii), se spală bine şi se pune în cherhana la ghiaţă în căzi sau mai cu seamă în stive mari. Peste ei se mai toarnă un strat gros de ghiaţă sfărâmată şi apoi se acopere totul cu câteva rogojini, pentru ca căldura să nu poată stră-la peşte. După aceasta se transportă apoi, împachetat cu ghiaţă în me mari (Fig. 173), la pieţele Galaţi sau Brăila, unde se vând prin . Vâlcov în Basarabia — de unde se trimit Moruni îngheţaţi până itersburgşi Moscova — s’au făcut cherhanale speciale după modelul Fig:. 172. Vederea generală asupra cherhanalelor din Jnrilofca. aceasta peştele, îndată ce soseşte dela zăvoade şi după ce i s’au scos 37 2 celor dela Astrahan pentru a îngheţa aceşti peşti, ţinându-i într’un amestec de ghiaţă cu sare. La noi s’a încercat a se construi la Sulina o cherhana de acest fel, însă sistemul congelării nu a prins încă preferindu-se numai răcirea simplă. Din carnea sturionilor se mai fac pe la cherhanale şi diferite feluri de conserve, dintre cari cea principală este Morunul sărat. Acesta însă la noi în ţară nu se prea cere ci se face mai mult numai pentru Serbia, de unde vin în fiecare toamnă la Galaţi, încă din timpurile vechi, negustori ca să-şi facă proviziile. Din spinarea morunului se prepară însă conservele numite Balâc şi Batog: Balâcul este o spinare de morun sau nisetru ţinut în sare eu puţină si litră,'până i se înroşeşte carnea, şi apoi uscat repede în aer h'ig. 173. La o cherhana din Sf. Gheorghe. Barcazele încărcate cu Morun şi Nisetru sunt gata pentru a fi remorcate la Galaţi la piaţă. liber; această conservă se consumă însă numai foarte puţin la noi în ţară. BatoQîd, care este muşchi de morun sărat, de asemenea în sare cu puţină silitră, şi apoi afumat, se fabrică şi se consumă în mari cantităţi. Din Sturioni se mai prepară încă Visiga ; acestea sunt coardele dorsale ale acestor peşti, cari se usucă şi astfel servesc în Rusia ca o delicatesă foarte apreciată pentru a umplea pastele. La noi în comerţ aproape nu se cunoaşte ci se fac numai pentru export. In fine, din ficatul sturionilor se face «Untură de peşte», care este căutată ca medicament. Un comerţ mare se face cu «Cleiul de Morun», care este beşica înuo- 373 tătoare a tuturor Acipenserilor, bine spălată de sânge şi apoi uscata. Cleiul serveşte la clarificarea vinurilor şi se vinde cu preţuri bune. * # * Cu aceasta ain terminat descrierea Pescăriilor de Sturioni dela gurile Dunărei, cari constituesc unul din cele mai însemnate capitole din studiul marilor pescării din apele Europei, şi cari prin bogăţia şi natura lor sunt mai importante chiar decât ar fi d. ex.: marile pescării de Salini dela gurile Rhinului sau decât bogatele pescării de Anguile dela gurile Padului şi din lagunele dela Comachio, despre cari s’au scris încă din timpurile cele mai vechi întregi volume şi monografii foarte interesante. Ar fi fost de sigur mai bine dacă un asemenea subiect interesant l-aş fi putut trată într’un capitol separat în formă monografică, concentrând la un loc tot ce se poate scrie despre Sturioni atât din punctul de vedere al biologiei lor în apele Dunărei şi ale Mării Negre cât şi din punctul de vedere al modurilor de prindere, întrebuinţare, etc. Clasificaţia generală n acestei lucrări însă,—în care din motive practice am crezut mai nemerit .să tratez pescuitul după instrumentele de prindere şi nu după speciile de peşti sau după ape — nu mi-a permis a alege această formă pentru descrierea ce o dau; de aceea voiu fi nevoit dar ca şi în alte capitole cu ocazia descrierii altor instrumente să mai vorbesc despre pescuitul Sturionilor. Acelaş lucru voiu fi nevoit să-l fac şi cu alte «pescării mari», cad. ex. pescuitul Scrumbiilor, pescuitul Chefalilor, pescuitul mare al bălţilor, etc., Împărţind materia pe la diferite capitole în cari tratez diferitele feluri de instrumente întrebuinţate în acest scop, în loc de a o trată — cum din acest punct de vedere ar fi de sigur mai interesant—într un singur capitol în formă monografică. Pentru a preîntâmpină totuş aceste inconveniente, voiu face şi cu celelalte «pescării mari» acelaş lucru ce l-am făcut aci cu pescăriile de sturioni, tratându-le pe fiecare din ele mai pe larg cu ocazia descrierii instrumentului principal care serveşte la prinderea uneia din acele specii de peşti, şi arătând acolo totodată şi consideraţiunile biologice pe cari se bazează modurile de prindere şi instrumentele întrebuinţate în acest scop. 11. INSTRUMENTELE DE PLASĂ. După curii am arătat în partea generală a acestui studiu, a fost unul din cele mai mari progrese pe cari le-a făcut omul primitiv când a ajuns să împletească plase din aţă toarsă din păr de animale şi din fibre de plante şi să-şi construească din ele unelte pentru prinderea peştelui, pe care până atunci nu-1 puteau pescui decât apucându-1 cu mâna sau înţepându-1 cu furca. Astăzi, pretutindeni, cea mai mare parte din uneltele cu cari se prinde peştele sunt făcute din plasă, şi chiar la Dunăre cel puţin 70% din cantitatea de peşte ce se scoate este prinsă cu asemenea instrumente. Prin plasă înţelegem în studiul de faţă acea pânză împletită cu ochiuri mai mult sau mai puţin rari, care, purtată prin apă, încunjură sau apucă şi apoi ridică peştele pe dedesubt ca o sită sau ca un sac, fără a-1 încurcă însă în ochiurile sau aţele sale. După modul cum adună şi prind ele peştele şi după forma lor, putem clasifică diferitele feluri de instrumente făcute din plasă în următoarele grupe mari: 1. Instrumente in formă de sac cu mâner, cu cari se scoate peştele din apă ridicândul ca cu o lingură (Sacii). 2. Instrumentele cari se aruncă asupra peştelui spre a-l acoperi ca un capac şi al prinde apoi învelindu-l în plasa lor (Prostooocdele). 3. Instrumente in formă de capcană, în cari peştele intră singur înşelat, ademenit sau împins de curent (Vârşele de plasă). 4. Plasele mari, în forma de sac cari se poartă prin apă plutind ia diferite adâncimi şi scot peştele ridicându-1 la suprafaţă (Oriile şi Lâptaşele). 5. Plasele cari se târăsc pe fundul apelor spre a încunjură peştele şi-l scot trăgându-1 la mal sau închizându-1 într’un sac. In cele ce urmează dar servindu-mă de această clasificaţiune, voiu descrie pe fiecare din uneltele făcând parte din aceste diferite grupe şi voiu arătă şi modul lor de funcţionare; numeroasele figuri din text vor arăta mai cu deamănuntul toate detaliile construcţiei lor, iar fotografiile vor da o idee mai reală şi mai vie de modul cum se întrebuinţează ele. Ca şi în capitolul precedent voiu căută şi aci să dau, acolo unde va fi nevoie, şi detaliile necesare asupra biologiei peştilor la prinderea cărora servesc aceste instrumente, spre a se putea astfel înţelege mai bine rostul construcţiei şi felului lor de întrebuinţare. GRUPA A. INSTRUMENTELE IN FORMĂ DE SAC CU MÂNER. Mai toate instrumentele cari compun această, categorie constau dintr’o plasă mică împletită în formă de sac, mai mult sau mai puţin adânc, întinsă peoramă—un cerc sau o cruce de lemn—care e legata şi ea de o prăjină ce-i serveşte ca mâner. Cu ele peştele se prinde apucându-1 pe dedesupt şi răcindu-1 din apă ca cu o lingură mare. Mai toate aceste unelte — afară de Tărăbuf şi Târîtoare — sunt instrumente mici cu cari se pescueşte dela mal de un singur om. Astfel fiind, mai toate uneltele din această categorie se întrebuinţează mai cu seamă de populaţiunile riverane cari nu sunt pescari de meserie şi cari deci nu dispun de o barcă. Tocmai de aceea însă, ele sunt mai interesante şi din punctul de vedere etnografic, şi numirile precum şi formele lor au şi dat chiar loc la discuţiuni ştiinţifice însemnate între filologi şi etnografi ca lanko, Schuchard, ş. a. Din acest punct de vedere dar mă voiu sili si eu să consemnez aci, cu cât mai multă îngrijire, toate variaţiu-nile de numiri şi de forme pe cari le-am întâlnit în diferitele regiuni ale ţerii. 1. Minciogul sau Ciorpacui. Minciogul sau Ciorpacui (Răcea în regiunea cataractelor la Mehedinţi, Merede,u în Moldova de sus, Paţacă pe ruseşte), este un instrument având forma unei linguri mari cu fundul de plasa (fig. 174). El are o coadă de lemn, lungă cam de 1.80—2 m., terminată cu un cerc, câte odată rotund iarcele mai de multe ori lungueţ, cam de 70—80 cm. de lung şi 40 45 de lat. In general, lemnul din care se face minciogul se alege anume din pădure astfel, ca să fie o ramură lungă şi dreaptă terminată Ia capătul de sus cu o crăcană ca o furcă ; dacă una din cele două ramuri ale crăeanei este destul de lungă, atunci aceasta se încovoaie, pârlindu-se in foc, astfel ca să formeze un cerc şi se leagă de capătul celeilalte ramure (Fig, 174 a). Dacă însă coarnele furcii sunt mai scurte, atunci se ră-tea/.ă amândouă la o înălţime egală şi se iea o altă bucată de nueâ care se îndoaie în formă de semicerc, legându-se fiecare capăt al acesteia de câte unul din coarnele furcii (Fig. 174 b). Pe acest cerc ca ramă se 376 Fig. 174. Minciogul sau Ciorpacul, 377 prind apoi cu o sfoară în felul cum se arată în ti#. 174 c — marginile unei plăşi mici, astfel ca să formeze un sac sau o pungă puţin adâncă. Aceasta este construcţia şi forma tipică a minciogului, astfel cum se întrebuinţează el în cele mai multe clin pescăriile dela Dunăre. In timpurile din urmă însă, faţă cu tendinţa tot mai pronunţată de a se înlocui vechile unelte mai primitive cu instrumente mai perfecţionate de fabrică, s'au introdus şi foarte multe Mincioguri cu cercul de fier (Fig. 174 d). Minciogul însă nu este numai un instrument de pescuit propriu zis, cu care se prinde peştele care înnoată liber într’o apă oarecare, ci el este mai cu seamă un instrument auxiliar servind pentru a scoate ca cu o lingură peştele prins cu alte instrumente mai mari. Astfel cu el se scoate peştele din matiţa năvodului, din coteţe, dela pripoane, din saco-vişte, din caliula ehipcelarilor, dela zătoane, ş. a. m. d. Afară de aceasta însă, Mingiocul mai este şi un instrument universal al pescarului, netrebuind să-i lipsească niciodată din lotcă când merge la pescuit, sau dela cherhana. Cu el se scoate peştele din pripoane, cu el se scot iarna bulgării de ghiaţă dela copce, cu el se spală peştele tăiat şi se pune la cadă pentru sărat, ş. a m. d. Pentru aceste diferite destinaţiuni au şi minciogurile diferite forme şi dimensiuni : astfel minciogul care serveşte la scosul peştelui din pripoane are coada mică, cercul cele mai de multe ori de fier şi este cu totul rotund — nu lungăreţ ca la cele de lemn— iar sacul cevâ mai adânc (Fiig. 174 e). In fig. 174 f, se arată un minciog funcţionând ca instrument de pescuit propriu zis, întrebuinţare pe (‘are o are însă cu mult mai rar şi numai în cazuri speciale, fie pentru a prinde un peşte mai mare pe care îl vede trecând pe lângă mal, fie pentru a scoate diferite animale de pe fundul apelor, cari servesc ca nadă, etc.; în acest din urmă caz insă minciogul are o pânză mai deasă (Fig. 174 g). 2. Chipcelul, Cârlionţul sau Târbocul. Acesta este instrumentul pe care-1 întâlnim cel mai des pe tot cursul Dunărei româneşti. Cu el pescueşte mai cu seamă populaţiunea riverană săracă pentru hrana casei şi marinarii de pe la şlepurile şi cea-murile cari navigă pe Dunăre ; mai pescuesc însă şi câţiva pescari de meserie de prin porturi — numiţi Chipcelari — cari prind obleţi pentru vânzare. Numele sau pe la Brăila, Galaţi şi Dobrogea, este (Jhipcel, care în realitate ar fi o vorbă turcească, Chepcel. Pescarii români (lela Brăila în sus îi zic, din cauza formei sale, Cârlionţ (acesta fiind adevăratul nume românesc) şi Târboc (mai cu seamă la Turtucăieni). In Oltenia i se mai zice Cărstaş (Mehedinţi) şi Fosfat (Potelu), cu toate că în realitate acestea sunt numele cari se dau de obiceiu unui alt instrument asemănător. Chipeelul sau Cârlionţul (Fig. 175) se compune dintr’o prăjină de brad, lungă ca de 2—2.5 ni, numită Coada cârlionţului, de capătul căreia este legată în prelungirea ei o nueâ încovoiată în sus, numită Celnicul cârlionţului; perpendicular pe coadă, puţin mai sus de locul unde e legat celnicul, este legată de ea, în formă de cruce, o altă prăjină lungă, ale cărei capete sunt de asemenea îndoite în sus ca şi capătul celnicului; acestea sunt coarnele cârlionţului. Celnicul este legat din apropierea vârfului său cu o sfoară, numită Sfoara celnicului, al cărei celălalt capăt, se prinde de locul unde se încrucişează coada cu coarnele. Această sfoară este bine întinsă şi ţine celnicul încârligat (aîncâr-lionţat»). Întregul instrument în fine este îmbrăcat pe din afară cu o plasă pătrată, întinsă foarte bine peste crucea chipcelului; această plasă are o lungime de 1.5—2 m pe lăture şi cele 3 colţuri ale ei sunt legate de vârfurile coarnelor şi de cel al celnicului, iar al patrulea este prins de coadă, într’un punct cam la ‘/a din lungimea coadei. Cele 4 margini ale plasei sunt formate de câte o sfoară care trece prin ochiurile ei şi cu care i se leagă colţurile de cele 3 vârfuri şi de coada instrumentului. Instrumentul în totul are forma unei linguri foarte mari cu care se vântură mereu apa, Pentru a pescui dela mal cu acest instrument, pescarul — mai cu scamă în partea de jos a Dunărei — îşi face o mică punte de scânduri care înaintează puţin în Dunăre. Lângă această punte e în totdeauna şi :W) cutie pătrată, de lemn, fără fund, j>e care el o împlântă cu partea de in nomolul de pe fundul apei, aşa ca formează un mic baain închis e în totdeauna plin cu apă fără însă a avea o comunicare directă cu exteriorul, In această cutie pescarul îşi scutură din ehipcel, după re trăsătură prin apă, peştele ce l-a prins şi-l pune ca într’un ju-elnic pentru a-l păstră viu până îl duce la vânzare. Această întreagă stalaţie cu punte şi juvelnie împreună se numeşte Cahtda sau Calda ncehthii (Tal). XVJ şi V). Pescarul afundă — după lungimea coadei — Chipcelul în Dunăre şi-l să meargă cu curentul la vale cât îi permite coada, apoi îl ridică Fig. 17C a şi b. Pescuitul cu Cârlionţai în Dunăre la Cotul tlela Oltina. i pe o lingură mare la suprafaţa apei, plin cu peştele ce s’a putut ide în el. el se prinde în Dunăre în tot timpul anului peşte mărunt («Mă-j»), Albitură, etc. şi mai cu seamă Obleţi. şi dimensiunile chipcelului variază în diferitele regiuni ale Du-i: in Tab. XVI se vede forma care se întrebuinţează foarte mult Galaţi şi Brăila, pescuind de pe Cahulă. Pe aici Ghipcelarii sunt pes-meserie, cari prind obleţi pentru restaurantele şi cârciumile de i port, realizând cu aceasta câştiguri destul de bune. H80 In susul Dunărei cârlionţul se face ceva mai mic şi de obiceiu pescuesc cu el numai sătenii riverani, cari nu fac comerţ cu peştele prins, ci numai peşti mărunţi pentru hrana lor zilnică; el e aici atât de răspândit, că aproape nu lipseşte din casa nici unui sătean, ca şi Crâsnicul la sătenii de pe malul râurilor. Cu acest Chipcel mic se pescueşte fără Cahulâ. In Fig. 176 a şi 6 se vede un sătean pescuind cu cârlionţul mic în Dunăre la Cotul dela Oltina; aceste 2 fotografii, foarte caracteristice, arată tot odată şi modul cum se mânueşte acest instrument de pescuit; în Fig. 94, pag. 193 se vede de asemenea un sătean din partea de sus a Dunărei stând cu Chipcelul pe mal. In Oltenia se întrebuinţează un chipcel mare cu o coadă foarte lungă, care se sprijine la mijlocul ei pe o crăcană pentru a fi mişcată şi scoasă din apă mai cu uşurinţă. Acest instrument se numeşte în Mehedinţi Crâstaciu (Fig. 177) Plasa Chipcelului se împleteşte din sfoară subţire de cânepă; ea nu e dreaptă, ci i se lasă înadins din împle- Fig. 178. Modul cum se împleteşte plasa chipcelului şi in-titură un «Sân», strumentele necesare pentru acest scop. ţ/s din măr. nat, Fig. 177. Pescuitul cu Chipcelul mare («Cârstaciul») în Dunăre la Mehedinţi. pentru ca să se poată întinde mai bine pe crucea cu capetele îndoite care formează scheletul instrumentului. Pentru completarea descrierii dau în Fig. 178 şi desenul exact al «Igliţei», întrebuinţată pe la Tulcea pentru împletitul chipcelelor (l/* din 3«1 m&r. nat.), precum şi o schiţă arătând cum se leagâ nodurile. Ochiurile se fac cam de 1—2 cm pe lăture, după cum e şi diametrul lemnului rotund pe care se înnoadă şi se înşiră ele. 3. Sacoviştea. Sacoviştea este un chipcel foarte mare (Fig. 179 a) având o eon-strucţiune specială, cu care se pescueşte dela mal în Dunăre numai în regiunea cataractelor, pe distanţa dela Gura Bahnei până la Vadul Vi-rului. Pe această distanţă sunt vreo 10 locuri bune pentru pescuitul cu acest instrument, pe care arendaşul şanalului Dunărei de aci le închiriază ou anul pe fiecare la câte un pescar. Pe această distanţă nu se mai poate pescui cu alte instrumente, apa fiind prea repede; numai dela Vadul Virului se începe pescuitul cu Cârligele şi Carinacele la Nisetru şi eu Năpasta la Cegă. Sacoviştea se compune din două părţi esenţiale: 1. l'n schelet de lemn, care este o cruce ca cea dela chipcel însă foarte mare, având braţul de dinainte lung de 3—4 m şi îndoit aproape în ungliiu drept, aşâ că e aproape perpendicular pe coadă, lungă şi ea de 3—4 m; şi 2. 0 plasă mare numită Sacul, care este întinsă ca la chipcel peste braţele crucii spre a formă un fel de lingură mare cu coadă lungă. Descompus în bucăţile din cari e format, acest instrument are următoarele pârli constitutive: a) 0 coadă de lemn de teiu groasă şi lungă de 3—4 m, care se numeşte Sul. Ea e terminată la un capăt cu o crăcană, pe care se pun pietre ca să se poată ridică mai cu uşurinţă instrumentul afară din apă, iar la mijlocul ei are de o parte şi de alta câte un cuiu mare de lemn, zis Trăgătoarele, cari sunt mânerele instrumentului; la celălalt capăt Sulul are săpat într’însul un jgheab lung, în care se potriveşte capătul unei nuele mai subţiri, cu care acesta se înnădeşte, legându-se bine cu sfoară de el (Fig. 179 b). b) 0 nueâ de frasin, lungă de 3—4 m, numită Strenac, care cu un capăt e fixată în scobitura sulului şi legată bine de el şi apoi îndoită — in mod natural — în unghiu aproape drept. Aceste nuele, astfel îndoite in mod natural, se caută anume, alegându-se din pădure dintre acei frasini cari cresc astfel pe dealurile drepte sau abrupte. Vârful Strena-cului este legat cu o sfoară subţire şi bine întinsă de mijlocul sulului, care-1 ţine astfel îndoit ca Celnicul dela Cârlionţ. 382 c) Două braţe laterale tot de nueâ de frasin, numite Manile sacului sau Aripele sacului, având fiecare o lungime de câte 1.5—2 ni, care formează crucea pe care se întinde sacul. d) Sacul este o plasă mare pătrată ca la chipcel, întinsă bine peste cruce şi legată cu colţurile ei de vârfurile crucii; pe fiecare din margini ea are trecută prin ochiurile ei câte o sfoară mai groasă, numită Povara sacului, care-i ţin marginile întinse şi cu care se leagă colţurile ei de vârfurile crucii. e) La pescuit se ţine Sulul vertical, aşă ca strenacul să stea lipit pe fundul apei; însă, pentru ca vârful strenacului să nu intre în nomol şi să se încurce astfel la pescuit, se pun pe el spre vârf două nuele în formă de arcuri, numite Apărători. Cu Sacoviştea se pescueşte întotdeauna la o adâncime de 2—2.5m; de aceea dela mal se întinde în totdeauna o «Schele» de scânduri (Fig. 179 a) spre adânc, care la capătul ei are o punte, numită Splan (Fig. 179 /', 6), pe care stă pescarul şi ţine sacoviştea. Splaul se face pe 4 piloţi şi astfel ca, ori la ce nivel s’ar află apa, puntea sa să poată fi ridicată sau scoborîtă şi legată astfel de piloţi ca să se ţie pe suprafaţa apei. Cei doi piloţi din spre apă se numesc Daeaci. De Daeacul de sus e legată Sârma ţinătoare, care cu celălalt capăt e legată de o salcie de pe mal (Fig. 1.79 /, c) şi ţine Splaul ca să nu-1 iea curentul. Sacoviştea la pescuit se pune în totdeauna cu gura la vale, însă pentru ca ea să poată prinde, trebue să fie un anafor (un «Sfor» cum se zice în aceste locuri), care-i aduce curentul înapoi spre ea. Acest Anafor sau Sfor se provoacă artificial, făcându-se în Dunăre, la o distanţă de 20 m. la deal, un Zăton, adică un gard de nuele cu pietre, crengi, etc., care trebue să înainteze în Dunăre ceva mai departe decât splaul (Fig. 179 f, d). In fine, pentru ca instrumentul să poată prinde tot peştele adus de anafor, se face dela mal până la splau, dealungul schelei, o Apărătoare de pari şi crăci cu frunze, care e aşezată astfel încât mână peştele la sac (Fig. 179 f, e). Pentru ca curentul să nu iea sacoviştea, sulul e legat cu o fringhie numită Chiostec, de un par dela capătul din deal al punţii. Peştele prins se scoate din sac cu un minciog special cu cerc de sârmă şi cu coada de 1.50 m. numit Răcia (Fig. 179 d), şi se pune într’un juvelnic, care pluteşte alături, numit Barcă; aceasta este o ladă mare de lemn cu găuri şi acoperită cu un capac prins cu balamale de piele (Fig. 179 e). 38a Sacoviştea nu poate pescui decât la o adâncime de 2—2.5 in; de aceea când scade nivelul Dunărei, pescarul merge cu splaul spre adânc, lungind atât schelea cât şi zâtonul. In Sacovişte se prind următoarele specii de peşte, pe cari le citez cu numirile lor locale: Buţoiu (adică avatul, Aspius rapax), Tiscov (un oblete Fig. 179. Sacoviştea. 384 mare), Odoviţa (Văduviţa), Bârcaş sau Săbioară (Săbiţă), Ghiborţ (adică Moruuaş, uu Ghiborţul dela vale căruia aci i se zice Răspăr), Scobar, Somotei, Crap dela 1—2 kgr., Plăticâ. Vara se mai prinde Nosfita sau Nostiţa, adică «Ceg uliţă» până la 1 kgr. In Tab. XVII se văd 4 frumoase fotografii, scoase de d-1 MirceaFlo-rian, cari arată diferitele faze ale pescuitului cu Sacoviştea din regiunea cataractelor Dunărei dela Porţile de fier. In Tab. XVII, figura întâia de sus, se vede instrumentul scos afară din apă şi aşezat pe «Splau»; lângă el în picioare e Răceaua, iar la capătul splaului se vede o ladă de lemn, care e «Barca» (adică juvelnicul), scoasă afară din apă. Dela splau se vede cum porneşte spre mal: de o parte «Schelea» (adică puntea), iar de altă parte gardul mic de pari cu crăci şi frunze, numit Apărătoare. Pe Streneac se văd spre vârful său cele două nueluşe curbate cari servesc ca apărători contra nomolului de pe fundul apei. Tab. XVII, figura a doua de sus, arată instrumentul cufundat în apă în poziţia în care se aşează când pescueşte. Aici se vede bine Sulul cu Crăcana şi Chiostecul cu care acesta e legat de unul din parii dindărăt. De asemenea se vede mai de aproape modul de construcţie a splaului, Tab. XVII, prima figură de jos, se vede cum se scoate instrumentul din apă, iar ca detalii se poate urmări mai bine construcţia splaului şi se vede şi o bucată din «sârma ţinătoare», legată de Daiacul de sus. In fine în ultima figură din Tab. XVII se vede întregul aparat dela distanţă şi mai cu seamă se vede «Zâtonul» dela deal. 4. Ghelbereul. Iu judeţul Mehedinţi, unde apa Dunărei e mai repede, se întrebuinţează pentru pescuitul dela mal un instrument cu totul asemănător sacului dela râuri sau Tărbufului dela Dunăre, adică un sac de plasă cu gura legată de un arc mare de nueâ, ale cărui capete sunt strânse de o coardă şi care este prins de o coadă lungă. Dimensiunile acestuia însă sunt cu mult mai mari ca ale sacului ordinar, arcul dela gură având un diametru de cel puţin 2 m, iar prăjina care serveşte de coadă trece de 4 in. Pentru ca să pescuească cu acest instrument, pescarul bate mai întâiu în Dunăre lângă mal, într’un loc unde apa are o adâncime cam de 80 cm, un par de lemn terminat cu o crăcană (Fig. 181); această crăcană serveşte ca sprijin pentru coada ghelberului, ca să-l poată purtă prin apă şi scoate mai cu uşurinţă afară, când a prins ceva. La pescuit îl ţine de obiceiu cu gura în sus puţin sub faţa apei şi când vede trecând cârdul de peşte pe deasupra — mai cu seamă Obleţii — apasă repede pe capătul prăjinei ca pe un braţ de pârghie şi ridică 385 sacul în sus. Câte odată însă trage şi mai la adânc, târându-1 cu coarda ]ie fund, curii se peseueşte cu sacul In râuri pe la ragă 1 ie. Ghclbereul este un instrument care nu se întrebuinţează decât foarte rar şi se prinde ca şi cu Chîpcelul Albitură, dar mai cu seamă Bârzaci (Obleţi). 5. Crâsnicul, Halăul sau Cristaşul. La descrierea pescuitului din râuri s’a văzut felul cum e construit acest instrument, care acolo este cel mai răspândit. Şi Ia Dunăre se întrebuinţează Halăul destul de des în partea ei mai superioară, însă mimai de ţăranii de prin satele riverane cari nu sunt pescari de meserie. Mai cu seamă în gârlele şi privatele mari, unde sunt malurile drepte, sau pe podurile cari trec peste ele, se văd pe Ia marginea satelor grupe de ţărani cu lialăele prinzând peşte. In regiunea Deltei nu Fig. 181. Pescuitul cu «Ghelbereul». l-am văzut nici odată. Şi la Dunăre, ca şi la râuri, Halăul este compus din două prăjini lungi, îndoite în formă de arcuri şi legate la mijlocul lor «în cruce». De fiecare din capetele acestor arcuri, numite Coarnele Hală ului, se leagă, câte unul din colţurile unei plase pătrate, care are câte 2 m lungime pe fiecare din laturile ei — la altele şi mai mult. — Legăturile A k l'ubl. Adamachi V/II. Antipa, Pescui,'ut. 25 38G acestea se fac cu nişte sfori întinse bine, cari se trec prin ochiurile dela marginea plasei şi formează cele patru margini ale ei. In locul unde se încrucişează cele două arcuri (la «încrucişătura lialăului») se leagă Sticiul sau Coada hală ului, care este o prăjină lungă e 4—5 mp servindu-i ca mâner. Pentru ca cele două arcuri sa nu se îndepărteze sau sa se apropie prea tare unul de altul şi astfel să se strice forma instrumentului, şi pentru ca, atunci când se ridică instrumentul în sus, Sticiul să nu lovească plasa şi s’o rupă, se leagă, de o parte şi de alta între cele două arcuri, câte o stinghie care le fixează între ele. Plasa halăului, care este bine întinsă la margini cu cele 4 sfori cu cari e legată de coarne, se lasă la mijlocul ei mai slabă aşa ca să formeze un mic sac; de aceea adeseori se leagă o piatra de fundul ei sau se pune o greutate oarecare într’însa ca să ţie sacul întins. Când coada halăului e mai lungă, atunci se leagă de capătul ei de lângă încrucişâtură şi o fringhie, eu ajutorul căreia se scoate instrumentul mai cu uşurinţă din apă (Pig. 182). Cu Halăul se pescueşte punându-se în el fărimituri de mămăligă — sau dacă plasa e mai deasă se pun chiar şi grăunţe — şi după aceea lăsân-du-se pe fundul apei; peştele se adună aci la mâncare şi când se ridică lialăul în sus, el rămâne prins în sac-, Fig. 182 a şi 6, care reprezenta un ţăran pescuind cu halăul în gârla Botu, arată modul cum se pescueşte cu acest instrument; în fig. a se vede Halăul lăsat în apă şi pescarul aşteaptă să se adune peştele in el, iar în fig. b se vede modul cum se scoate din apă. in această din urină figură se vede în fund un al doilea ţăran care, negăsind la mal apa destul de potrivită pentru pescuit, a înaintat până la o distanţă marc în interiorul gârlei, pe unde trece peştele. Cu halâele se fac de către ţăranii riverani pescuiri mari, mai cu seamă în epocile când, scăzând apele, peştele începe a fugî din bălţi; de asemenea după ce s’a închis o gârlă cu gard sterp, ei prind acolo Obleţii şi peştii mici ce fug printre ostreţe; acest peşte ţăranii îl conservă apoi — sărat, uscat sau afumat — şi-l păstrează ca rezervă de hrană. In Tabela XVIII se vede o pescărie mare cu halâele, făcută de ţăranii din Ciocăneştii Sârbi din Ialomiţa. Aceştia stau pe pod şi prind în gârla ce trece pe la marginea satului, care e aci gârla principală care leagă balta cu Dunărea; cantităţile mari de peşte ce le pescuesc ei aci se văd după coşurile pline şi după căruţele cari au venit la mal să încarce peşte. In Romanaţi la Celei, când încep Obleţii (Ocleii), pe la sfârşitul lui Iunie sau începutul lui Iulie, să fugă îu cârduri mari din baltă, atunci se dă alarma în sat şi toţi ţăranii — mic şi mare — pleacă în grabă cu «Cristaşele» (Halâele) la gârla care dă în Dunăre. Aici timp de 2—3 zile prinde fiecare din ei cantităţi destul do mari. Obleţii prinşi ei îi întind pe o sfoară şi-i usucă la soare, şi după aceea fac din ei făină de obleţi, pe care o pun la putină pe iarnă. Această 388 faină, o amesteca cu faina de grâu şi fac din ea pane, adică un fel de azimă pe care o coc pe vatră cu Ţestul deasupra. (Ţestul în Oltenia este un capac mare de cărămizi sau de pietre lipite cu lut, având un diametru cam de 50 cm şi o înălţime la mijloc cam de .30 cm şi 2 găuri de o parte şi de alta a vârfului. După ce înfierbântă bine vatra şi-l înfierbântă şi pe el deasupra focului, ei trag focul de pe vatră, pun acolo pâiniJe pe cari vor să le coacă şi pun deasupra ţestul înfierbântat ; când cred apoi că e gata coptura, bagă un băţ prin cele două găuri şi ridică ţestul de pe vatră). Numirile acestui instrument sunt: Crâsnic în Moldova, Ilalău sau Alun, Cri stas (Muntenia), Fosfat şi Cristaciu (Oltenia). 6. Răcila. Kâcila este un instrument cât se poate de simplu, care serveşte la prinderea racilor. El constă dintr’un cerc de lemn sau de sârmă cu un diametru de vreo 40—50 cm, pe care se întinde ca la Minciog o plasă, care formează un sac foarte puţin adânc, având mai mult forma unei farfurii. Cercul e legat orizontal de mijlocul unei nueluşe, ascuţite la capăt ca un ţăruş, cu care se înfige în fundul unei bălţi, unde adâncimile sunt mai mici. (Fig. 183). In farfurie se pun de obiceiu câteva oase cu puţină carne pe ele —şi mai bine încă dacă carnea a fost friptă — şi apoi se lasă peste noapte în apă. Dimineaţa când vine pescarul şi scoate ţăruşul, găseşte farfuria plină cu raci rozând la carnea de pe oase. Acest instrument se întrebuinţează aproape în toate bălţile Dunărei pentru a prinde racii — fireşte acolo unde se mai găsesc încă.— L-am găsit la Gropeni, la Zimnicea, la Siut-Ghiol, etc., având pretutindeni aceeaş formă. In bălţile mai adânci, în loc de nueluşe, aceste farfurii se leagă cu câte 3 sfori — ca tăvile unei balanţe — de câte o plută mare, care le ţine în suspensiune în apă la adâncimea necesară. (Fig. 183 b). Fig. 183. Răcila. 389 In alte locuri, în fine, se iea un cere de butoiu, caruia i se face un fund de plasă, şi se leagă de capetele a două arcuri încrucişate, ca cele dela cpsnic, cari sunt legate de un par, ca coadă. Se înfige seara parul în mal şi se pun oase sau mămăligă în plasă, înfundându-se cercul cu plasa în apa. Racii se adună peste noapte la mâncare, de unde îi scoate apoi pescarul dimineaţa. (Pig. 183 c). Pe la Siut-Ghiol d. ex. —unde Racila are exact forma unui Crâsnic de mână şi se pune suspendată cu o sfoară de o plută — pescarii o pun seara în apă şi o caută de câte 4—5 ori pe noapte. 7. Sacul de scoici. Sacul, cu care se scot scoicile din nomolul de pe fundul japşelor şi haiţilor, este compus dintro greblă de fier lungă de 1 m, cu cuie mari de fier lungi de câte 15—16 cm fiecare şi cu o coadă groasă de lemn si lungă de 2 —3 m. De capetele greblei sunt legate coarnele unui arc de nueâ de lemn, care la mijlocul său e legat şi de coada greblei şi de care este prinsă gura unui sac de plasă puţin adânc. In figura 184 se vede desemnat un asemenea sac dela balta Mahâru din Vlaşca. Pig. 184. Un sac de scoici dela Balta Mahâru din Vlaşca. Fig. 185 reprezenta fotografia unui alt tip de sac de scoici, găsit la bălţile din Dolj şi numit acolo Mincioc de scoici. După cum se vede, în loc de cerc, el are la gură un triunghiu de fier cu marginea de jos — care se numeşte «Privită» — provăzută cu cuie lungi tot de fier, ca o 300 greblă. Sacul este aici cu mult mai adânc ca cel descris mai sus dela balta Mahărului. Fig. 186 arată 3 pescari pe o oraniţă, adică pe o barcă mare cu fundul lat, pescuind cu acest Minciog. 8. Sacul de Hamsi. La Constanţa, pe cheurile din port, se vede adeseori o cracană pe care e sprijinit un ghionder gros şi lung, cu capătul de jos fixat între pietrele cheului, iar la vârf având o macarit. Prin macara trece o fringhie mai subţire care susţine, prin mai multe sfori legate de jur împrejur, un cerc de sârmă; pe acesta este întinsă o plasă în formă de sac, adică o plasă care e împletită chiar ca un sac puţin adânc, având Fig 185. Mincioc de scoici dela bălţile Dunărei mai mult forma unei pâlnii. din Dolj. (Fig. 187). Acest sac se aşează în totdeauna unde malul e drept şi apa adâncă. Se lasă cercul în apă şi se pune într’însul o nadă oarecare spre a ademeni peştii mici ca A termele, Hamsiile (Engraulis enchrasicolus), etc.; îndată ce vede că au intrat peştii, se trage de sfoară, spre a ridică sacul în sus şi a-i culege. Cu acest instrument se prind mai cu seamă Hamsiile cari servesc ca nadă la cârligele de calcani. 9. Tărăbuful sau Tărbucul. Pe când instrumentele din această categorie descrise până aci au numai o importanţă mai mică — şi servesc mai mult ţăranilor din satele riverane, cari prind dela mal câţiva peşti pentru hrana lor şi a familiei, decât pescarilor de meserie — Tărăbuful este un instrument pentru pescuitul mare; de el se servesc numai pescarii adevăraţi, deprinşi cu vieaţa pe apă. 391 Fig. |8G. Modul cum se poscueşto din Graniţă cu Minciocul do scoici la bălţile din Dolj. mari şi adânci ca Filipoiu, Dunavăţ, etc.; el chiar este instrumentul special pentru prinderea peştilor, şi mai cu seamă a crapului, de sub butucii din Cu târăbuful se pescueşte numai în Dunăre şi câte odată in gârlele Fig. 187. Sacul de Hamsi la mare. fundul Dunărei şi dela Puitoare, adică de sub rădăcinile sălciilor bătrâne, 392 Kig. 188. Tărâbufui; în stânga tărăbuful, în dreapta sus modul cum se pescueşte cu el pe sub sălcii, jos Stiulbucul. C3 u c? H •S a 'S ---4 P 3 o- g >s -o a U a a Eh P T? «P c s P «3 (*-• P O P* O rr> Zj rO P P jP "S ci o z Z p e+m +2 p co Jp >ci Sh s >d Eh *3 3 ■*---* O •^2 P -*-s 2 C3 O © Ol S-« o» •2 a< ’fi p oi cu GO -v fcJD «s Jh 394 In fig. 189 a şi b, se vede o barcă, cu 3 Turtucâieni pescuind în Dunăre la butuci. In fig. 189 a, doi pescari stan în picioare, fiecare la câte unul din capetele lotcei, şi bat cu prăjinile, iar unul stă la mijloc şi ţine de coada tărăbufului, care e cufundat în apă. In fig. 189 b, se vede cum se scoate tărăbuful. In fig. 190, se văd două tărăbufuri pescuind în Dunăre pe sub rădăcinile sălciilor de pe malurile din dreptul Somovei lângă Tulcea, în timpul inundaţiilor. Fig. 190. 2 Tărăbufuri pescuind pe sub sălcii în Dunăre lângă Tulcea. Cu târâbufurile se pescueşte în Dunăre, mai cu seamă în epocile când crapul fuge dim bălţile Dunărei. In Filipoiu se întrebuinţează după ce crapul a fost speriat din gropile de pe fund cu prostovoalele şi el caută adăpost pe sub rădăcinile sălciilor. In Delta Tărăbufului i se mai zice şi: Tărăbuc, Tărbuf, Târboc şi Târbuc; acesta însă nu trebue confundat cu Târbucul Turtucăienilor, care e numele ce-1 mai dau ei Cârlionţului, adică Chipcelului din Deltă. Târîtoarea sau Trandadaia românească. Acest instrument, care se întrebuinţează numai foarte rar, este un suc adânc, prins cu gura de partea de jos a două beţe legate cruciş unul de mijlocul celuilalt, cari au aparenţa unor foarfece, putându-se astfel închide şi deschide gura sacului după voinţă (Fig. 191). Partea de sus a beţelor serveşte ca mânere, de cari ţine pescarul Târitoarea la pescuit. Pentru ca gura sacului să nu se închidă singură, se pune între cele doua braţe ale foarfecei un beţişor scobit la capete, care Ie ţine astfel depărtate unul de altul. Fig. 191. Târitoarea. Acest instrument se mai formează luând o plasă simplă de mână foarte scurtă (un fel de volocel), căreia i se leagă clecele cruciş, astfel ca plasa să formeze un fel de sac (Fig. 192). Turtucăienii numesc instrumentul astfel format Avă—care însă nu are nici o asămănare cu adevăratele ave dela Dunărea de jos—şi se servesc pentru a pescui cu el mai cu seamă la apele mari. Cu Târitoarea se pescueşte în modul următor: Se aşează un pescar în capătul de dinapoi al lotcei, sprijinit cu pieptul pe Ciocul ei, care ţine târitoarea deschisă cufundată în apă; dacă simte că a intrat un peşte in sac, el închide repede foarfecele şi apoi o ridică cu gura în sus. Dacă instrumentul este numai o simplă plasă (Ava dela Turtucaia), a- Fig. 192. Târîtoare făcută dintr’o plasă de mână (Ava dela Turtucaia). tunci o ţin pe aceasta cu cleştele încrucişate şi pescuesc cu ea ca cu Târîtoarea adevărată. Pe la Brăila acestui instrument i se mai zice şi Odorob, care însă de asemenea nu e numele său propriu. 10. Cuca sau capcana. Acesta este un instrument cu care se pescueşte pe terenurile inundabile sau în păpuriş la apă mică, când iese peştele la bătaie. El se compune din două lemne îndoite în formă de arcuri şi legate cruciş ca la Halău. Iu jurul părţii inferioare a celor 4 coarne ale arcurilor se înveleşte o plasă lată Fig- 193 Cuca sau Capcana. de 8q Cm şi lungă de 5 m, aşa că se formează un fel de coteţ pătrat, fiecare din laturile sale având câte 1.25 m lungime. De locul unde sunt încrucişate cele două arcuri cari formează, crucea Capcanei se leagă Sticiul, sau Coada, care este o prăjină lungă de 2 — 2.5 m lungime (Fig. 193) şi de care se ţine instrumenta 1 când se pescueşte cu el. Cu Cuca pescueşte câte un singur pescar pe la poala bălţii, la apă mică sau pe terenul inundat, când iese peştele la bătaie; pescarul vede de departe, după mişcările apei, unde e peştele şi apropiindu-se pune peste el Cuca cu gura la pământ, astfel ca să-l apuce în coteţul ei; dacă apucă peştele, el îl scoate dintr’însul cu mânile pe la partea superioară a instrumentului, unde acesta nu este închis cu plasă. Cuca se întrebuinţează la bălţile de pe tot lungul Dunărei. Pe la Chilia li zice Capcană, la Cochirleni Caia, în Oltenia la balta Potelu am auzit zicându-i şi Năpasta, care în tot cazul nu e numele ei adevărat, deoarece acesta e în general numele ce se mai dă aproape în toată ţara Pros-tovolului; Ruşii din Deltă îi zic Naorâca. GRUPA B. INSTRUMENTELE CARI SE ARUNCĂ ASUPRA PEŞTELUI ŞI-L PRIND ACOPERINDU-L CU PLASA LOR. Acestea sunt instrumentele de plasă cari, aruncându-se în apă, cad peste peşte ca o năpastă şi-l acoperă, iar plasa lor îndoindu-se înăuntru a-pucă peştele pe dedesubt şi formează un sac circular, în care acesta rămâne prins. Instrumentele din această grupă, deşi sunt unelte mici cari se pot mânui la pescuit de o singură persoană, întrebuinţându-se şi chiar numai de pe mal, ele totuş nu fac parte dintre instrumentele de cari se servesc locuitorii riverani cari nu sunt pescari de meserie. Folosinţa acestor instrumente cere o îndemânare deosebită, care nu se câştigă decât prin exerciţii îndelungate, şi aceasta nu o poate aveă decât pescarul adevărat. Pe de altă parte instrumentele din această grupă, deşi mici, pot prinde în anumite împrejurări cantităţi foarte mari de peşte, şi de aceea ele pot aduce pescarului adevărat foloase foarte mari. In apele Dunărei se întrebuinţează două feluri de instrumente aparţinând la această categorie : 1. Capacul. Capacul (ruseşte Nacrilco) este un instrument de o formă cu totul aparte, care a fost introdus la noi la Dunăre — mai î'ntâiu la bălţile din Basarabia — abia de câtivâ ani prin pescarii veniţi din Rusia. Incepându-se mai întâiu la bălţile dela Chilia Veche, el s’a întins încetul cu încetul şi la bălţile din susul Dunărei prin Lipovenii din Tulcea, cari se angajează acolo în fiecare an ca pescari. Cu el se pescueşte Crapul mai cu seamă când aceasta stă ascuns la stuf şi iarna pe sub gliiaţft. Capacul (Fig. 194) constă dintr’un sac de plasă fără fund, lung de 2 in. şi împletit din aţă de bumbac în ochiuri de câte trei cm. pe lăture. Marginea inferioară a acestui sac este prinsă în jurul unui cerc mare de fier — o elipsă cu axa mare de 70 cm. şi cea mică de 30 cm.,— iar marginea superioară are ochiurile ei înşirate pe un inel rotund de fier cu un diametru de 8 cm. Perpendicular pe axa cercului mare de fier—în interiorul sacului — 399 suin fixate cu nituri, de o parte şi de alta a cercului, capetele unui .semicerc de fier — de 20 cm. înălţime — care are deasupra mijlocului si'tu un manşon în care se fixează capătul unui ghionder lung de 2 in.; pe acest ghionder, care este coada instrumentului, se mişcă inelul de fier dela capătul de sus al sacului. Pescarul, când vede crapul pe fundul apei, aruncă capacul asupra sa, astfel că acesta căzând pe fundul bălţii să-l cuprindă în cercul cel mare de a Fig. 194. Capacul. jos ; după aceasta lasă inelul să cadă, lunecând în jos pe ghionder, astfel că plasa sacului se turteşte lăţindu-se în lături şi formând de jur împrejurul cercului un «Sân» mare, adică un sac înfundat circular (Kig. 194 b). Crapul speriat dă să fugă şi intră în sac ; atunci pescarul ridică repede mânerul în sus şi peştii rămân prinşi în sacul de plasă rare spânzură de jur împrejurul cercului de fier (Fig. 194 c). La stuf capacul se întrebuinţează astăzi acolo unde înainte se pescuia 400 cu ostia. La ghiaţă se face o copcă, atât de mare cât să poată intra în ea cu uşurinţă instrumentul, şi pescarul aşteaptă apoi pe marginea ei, uitându-se pe fundul apei ajutat de o Luminiţă ca la pescuitul cu cârligul (vezi pag. 296, Fig. 114), până vede un peşte asupra căruia a-runcă capacul. Fig. 195 arată o grupă de pescari lipoveni din Tulcea, cari au venit Fig. 195. Pescarii lipoveni din Tulcea veniţi pentru a pescui cu Capacijl la balta Cochirleni; in fund se vede Coliba lor. cu Capacele pentru a pescui în bălţile din susul Dunărei pe la Gochir-leni ; unul din ei ţine un Capac in mână. 2. Prostovolul sau Năpasta. Acesta este unul din instrumentele cele mai răspândite la Dunăre; el serveşte atât la pescuitul mic dela mal cât şi la pescuitul mare pentru pescuirea sistematică a acelor ape în cari la anumite epoce se grămădesc cantităţi mari de peşte şi mai cu seamă de Crap. Se numeşte Prostovol, Năpastă, Sacima sau Saşma, o plasă rotundă provăzută la marginea ei cu un şirag de plumburi, iar în centru având un inel gros de fier, prin care intră o serie de sfori lungi, ce sunt legate de fringhia dela marginea plasei de jur împrejur la distanţe egale. J 402 cade ei pe fundul apei are o formă perfect rotundă (Fi}?. 196 6). El se compune din următoarele părţi: 1. Plasa. Aceasta este împletită din sfoară de bumbac, cu ochi de 3 —4 cm. pe lăture. Ea are o formă perfect rotundă cu un diametru de 4—4.5 m. In centrul ei are o gaură îngustă — numită Gura de sus a Prosto voiul ai — formată de jur împrejur de un rând de aprox. 60 de ochiuri. Cu cât merge mai în jos — adică spre poalele prosto-voiului — numărul ochiurilor se îmmulţeşte în fiecare rând, şi aceasta se face la împletitură în modul următor: în rândul al treilea se intercalează 10 ochiuri nouă — adică la fiecare al 6-lea ochiu din acest vând se intercalează câte un ochiu nou —, la rândul al 4-lea alte 10 ochiuri, adică la flecare al 7-lea ochiu unui nou, şi aşâ mai departe până la margine. Cum un prostovol de mărime obicinuită are 60 de rânduri de ochiuri, ajungem ca la poala plasei să avem de jur împrejurul ei 420 de ochiuri. Modul cum se face îmmulţirea ochiurilor la împletitul acestor plase — prin intercalare de ochiuri nouă — se vede mai de aproape înfig1, 196 e, şi fig. 196 f. 2. Inelul. Cele 60 de ochiuri cari formează marginea de plasă a gurii de sus a prostovolului — adică gaura din centrul plasei când prosto-voiul e deschis — sunt legate cu o sfoară dd un inel gros de fier de 10 cm. diametru. Legătura aceasta se face cum se arată în fig 196 e, adică după ce sfoara se trece printr’un ochiu se deapănă odată pe fierul inelului ca pe un mosor, apoi se face un nod şi se trece iarăş prinţi'im ochiu învelindu-se din nou pe inel, şi iarăş se înnoadă ş. a. in. d. 3. Fringhia ca plumb uri. Fiecare din cele 400—420 de ochiuri cari formează marginea plasei sunt legate prin câte un nod special (Fig. 196 c) de o fringhie groasă de 7—8 mm. diametru, care merge de jur împrejurul plasei ca şiretul dela poalele fustei, având o lungime aprox, de 12 m. Pe această fringhie sunt înşirate şi nişte mărgele mari de plumb cu un diametru de 1.5 cm. fiecare — şi anume astfel încât trei ochiuri consecutive ale plasei să aibă fiecare câte o mărgea în dreptul lor, iar ai patrulea să fie fără mărgea. Astfel dar la un Prostovol, cure are 400 de ochiuri pe marginea plasei sale, avem 300 de plumburi, cari o îngreuează deopotrivă de jur împrejur. 4. Strejele. Acestea sunt nişte sfori lungi, aprox. de 2 m. fiecare, şi terminate la unul din capetele lor prin câte 3 sfori mai scurte — de câte 45 cm. fiecare — cu cari sunt legate la distanţe egale de fringhia cu plumburi dela poalele prostovolului. Prostovoiul desemnat în fig. 196 6 are 10 streji terminate fiecare cu câte 3 sfori mici; se fac însă instrumente şi numai cu 8, iar altele cu 12 streji, precum şi, în loc de 3 sfericele de fiecare strajă, se pot pune şi numai câte două; astfel dar in 403 această privinţă modul de construcţie a pro.stovoaleJor variază deia o localitate la alta. Strejele merg pe la partea inferioară a plasei si se unesc toate la centru, pentru a fi scoase la partea ei superioară prin inelul de aci (Fig. 196 b). 5. Belciugul sau Cârligul. Capetele de sus ale strejelor, scoase afară prin inelul care formează gura de sus a Prostovolului, sunt toate legate de un belciug, care şi el este articulat mobil printr’un nit de un alt belciug, astfel ca acestea să se poată mişcă în orice direcţie independente unul de altul (Pig. 196 d). 6. Fringliia prostovolului. De acest al doilea belciug este legată o yjer. 197. Figura schematică arătând modul cum se aruncă Prostovolul şi cum se prinde peştele în el. IVinghie lungă aprox. de 10 m. şi terminată la capătul ei cu o cheutoare mare cu care ea se prinde ca o brăţară de mâna stângă a pescarului când acesta aruncă instrumentul în apă (Pig. 196 b). Aceasta este frin-gbia de care ţine pescarul prostovolul după ce l-a aruncat In apă şi cu care il scoate afară. Mecanismul acestui instrument este dar următorul: pescarul trebue să arunce prostovolul astfel ca plasa să cadă perfect întinsă, ca o cir. cumferenţă, pe fundul apei (Fig. 197 b); aceasta, căzând, acopere ca un capac toţi peştii ce se găsesc pe acea suprafaţă, iar greutatea plumbu- 404 Fig. 19B a. Aruncarea prosto voi ului mtr’o gârlă. b. Frostovolul plin cu crapi. rilor dela margini îi împiedecă de a mai scăpă de sub ea (Fig. 197 e). Pescarul smunceşte apoi scurt de «fringhie» de câteva ori consecutiv şi prin aceasta «Strejele» trag, târînd de pământ încetul cu încetul, «fringliia cu plumb urile», adică poalele pro-stovolului; acestea se restrâng astfel înăuntru şi merg spre centru, aşa că plasa formează de jur împrejur un sac a cărui margine apucă peştele îu-velindu-1 pe dedesubt şi în care acesta rămâne a-poiprins(Fig.l97 d şi e). După aceasta pescarul trage de fringlu'e şi scoate afară prostovolul cu tot ce se află pe suprafaţa pe care a căzut; câte odată îl scoate plin cu peşte (Fig. 198), altăd ată însă numai cu vreun pietroiu sau un buştean. Pentru a pescui cu prostovolul e nevoie de un meşteşug deosebit pe care nu-I ştie oricine. Mai întâiu trebue ales locul unde să-l arunce, şi pentru aceasta trebue să cunoască bine locurile unde şi când se adună peştele pe fund, unde sunt gropi, etc. 405 In unele gârle mari, unde »se aduna peştele in anumite epoce — ea d. ex. toamna la Pilipoiu când se fac pescăriile cele mari — pescarii au câte un ghionder lung în barcă, cu care sondează mereu fundul apei, atingându-1 uşor ca şi cum l-ar pipăi; după vibraţiunile ghionderului ei simt îndată «la mână» când au dat de un cârd de crapi. Pentru a arunca apoi Prostovolul se cere de asemeni o dibăcie deosebită şi un exerciţiu îndelungat. Pescarul leagă mai întâiu capătul «frin-ghiei» ca brăţară de mâna sa stângă şi iea prostovolul pe braţul său stâng cu poalele în afară; cu dreapta el apucă de capătul funiei cu plumbi şi desfăşură o parte din poalele prostovolului, iar cu gura ţine Fjg. 199. Modul cum se ţine prostovolul când se aruncă în apă (la Pilipoiu) intre dinţii din faţă unul dintre pluinbii de pe fringhie, care vine mai jos decât cele ţinute în mâna dreaptă (Pig. 107 a şi fig. 199). In poziţia aceasta pescarul face o mişcare bruscă de rotaţie cu tot irpul dela stânga spre dreapta şi, dând drumul prostovolului din mână şi din gură, el se desfăşoară în aer căzând pe faţa apei ca o perfectă circumferenţă (Fig. 197 b şi fig. 197 a). Dacă pescarul jiu e însă bine exercitat, Prostovolul cade grămadă şi nu prinde nimic; ba chiar de câte ori nu s’au văzut pescari având dinţii din faţă rupţi de prostovol, udei n’au ştiut să-l arunce bine şi n’au dat drumul la timp plumbului ce se ţine între dinţi când se aruncă. 406 Cu prostovolul se pescueşte în toate apele, dar mai cu seamă acolo unde sunt gropi pe fund şi se adună peştele în ele. De asemenea el aduce servicii minunate în acele ape unde sunt cantităţi mari de peşte adunate şi cari trebuesc scoase repede, ca d. ex. la gârlele închise între garduri. Una din pescăriile cele mai interesante cu prostovoalele e cea care Fig, 200. (J grupă de pescari pescuind cu prostovoalele în Filipoiu: a) gata de a aruncă prostovoalele în apă. b) după ce le-au aruncat. se face toamna în gârla Filipoiu din balta Brăilei. Aici, după ce se pes-cuesc cu năvoadele bălţile Domeniului şi în special balta Şerbanuhii, crupul speriat se retrage încetul cu încetul în Filipoiu, şi sunt am când si? îngrămădesc aci peste 1 milion de kgr. de crap; atunci se începe pescuitul cu prostovoalele şi peste o sută de bărci din satele învecinate ie,ni parte la această pescuire. Câte doi oameni la fiecare barcă, unul la lopeţi şi altul stând în picioare la capătul dindărăt al lotcei, îmbrăcat cu un şorţ mare de piele, sondează mereu fundul cu ghionderul şi aruncă prostovolul. Când dau de un Ioc bun, fiecare aruncătură le aduce câte 20—30 kgr. de crap, aşâ că de câteva ori pe zi ei trebue să-şi deşerte lotca de peştele prins. Fig. 200 a arată o grupă de pescari la un cot al Filipoiului când se pregătesc să arunce cu prostovoalele, iar In fig. 200 6, se văd aceiaşi pescari după ce şi le-au aruncat. In fig. 198 b în fine se vede un pescar care scoate din gârla Somovei un prostovol plin de crapi mari. In bălţi se pescueşte mai rar cu prostovolul; totuş toamna sau în «cele ierni când apele nu îngheaţă, şi se găsesc în bălţi locuri unde Crapul se zâtoneşte în cantităţi mari în gropile de pe fundul lor, se întrebuinţează prostovoalele şi aduc foarte bune servicii. Pescarii încun-jurâ aceste locuri cu dopuri de stuf sau de ostreţe ca la Zătoane, sau cu plasa — de obiceiu ieau Grilele dela năvoade sau Avele — şi apoi în scurt timp scot cu prostovoalele tot peşteie din ele. GRUPA C. INSTRUMENTELE DE PLASĂ IN FORMĂ DE CAPCANĂ. Din această categorie fac parte toate instrumentele de plasă în cari peştele intră singur înşelat sau ademenit. Poarte multe din instrumentele noastre de pescuit simt bazate pe acest mod de prindere, cele mai multe însă sunt construite din alte materiale, cum sunt coşurile, coteţele, gardurile, etc. Din plasă, în apele noastre nu avem decât două feluri de instrumente bazate pe acest mod de prindere, şi anume: Fdr-şele sau Vintirele la Dunăre şi bălţi şi Talianul la mare. Vârşele, deşi au forme destul de variate în diferitele ape şi regiuni în cari se întrebuinţează, ele totuş se aseamănă atât de mult între dânsele, încât, chiar atunci când au nume diferite, nu pot fi considerate ca instrumente deosebite, ci numai ca varietăţi de formă ale aceluiaş instrument. Noi dar în cele ce urmează le vom descrie pe toate la un loc, arătând numai deosebirile dinrte ele, fără a le mai trată pe fiecare în paragrafe speciale. De asemenea şi Talianele întrebuinţate la coasta noastră a Mării Negre, deşi diferă şi ele unele de altele după cum sunt mai la Nord sau mai la Sud, aceste diferinţe privesc însă numai dimensiunile şi nu şi modul lor de prindere, aşa că şi ele nu pot fi considerate decât tot ca un singur instrument. 1. Vârşele de plasă sau Vintirele. Se numeşte Vârşă, Vintir (Dobrogea) sau Etern (în Moldova) un sac de plasă lung şi ascuţit la capăt, întins pe mai multe cercuri, a cărui gură este îngustată şi întoarsă înăuntru ca gura unei călimări, astfel că un peşte odată intrat într’însul să nu mai poată ieşi afară. In afară de vârşele de plasă mai sunt şi vârşe de nuele sau cele împletite diu mtajă, având mai mult sau mai puţin aceeaş formă şi buzate pe acelaş principiu de prindere. Conform ându-ne însă clasificaţiei pe care am adoptat-o, cu toată asemănarea lor, pe acestea nu le vom descrie aci, ci în capitolul în care vom trata despre instrumentele în formă de coşuri, din categoria cărora fac parte. 409 Vârşele de plasa însă sunt şi ele de mai multe feluri, variind ca formă, atât după regiuni şi după apele în cari se întrebuinţează, cât şi după speciile de peşte pe cari caută să le prindă. In general însă, în afară de diferite forme speciale izolate, pe tot lungul Dunărei se întrebuinţează mai mult două tipuri de vârşă, cari şi ele în privinţa felului construcţiei se aseamănă în totul şi nu diferă între ele decât prin dimensiunile lor, şi anume avem: unele Vârşe mai mari pentru pescuitul în albie şi altele ceva mai mici pentru bălţi şi gârle. Această formă tipică de vintir (Fig. 201) se compune din următoarele 3 părţi esenţiale : m y/v, IW Fig- 201. Vintir cu un canat şi modul cum se aşează la poscuit. 1. Sacul cu limbi, care prinde peştele ; 2. Aripa sau Canatul, care înşeală peştele şi-l mână spre sac; 3. Potigacele sau Coidacele, cari fixează vârşa pe fundul apei. 1. Sacul cu limbi este un sac adânc, împletit din aţă de bumbac, cu ochiuri de 3—4 cm. pe lăture şi are o formă lungăreaţă. La vin-tirele obicinuite de baltă el are o lungime aproximativă de 2 m. şi o lărgime la gură de 70 cm. După împletitură, lungimea sacului dela gură până la fund este de 52 de ochiuri, iar împrejurul sacului numărul ocliiu-rilor este de asemenea de 52. Sacul este în totdeauna cătrănit. Sacul este întins pe 5 cercuri de lemn de singer, corn sau frasin, ale căror diametre merg descrescând dela cercul dela gură, care are 70 cin., până la cercul din urmă, care are numai 58 cm. Distanţa între cercuri este de 7 ochiuri goale între primul şi al doilea şi de câte 8 ochiuri între cele următoare. Crura sacului este întoarsă înăuntru ca gura unei călimări şi are la mijloc o deschizătură mică pătrată, ale cărei margini le formează 4 sfori 410 de câte 15 cui. fiecare, legate la capetele lor unele de altele pentru a formă pătratul. Pe aceste sfori sunt înşirate umil câte unul şi cele 32 de ochiuri cari formează marginea dela gură a plasei, adică câte 8 ochiuri de fiecare lăture. Bucata de plasă care formează această gură resfrântâ, numită Limba l-a sau Gârliciul vintirului (L. 1.), este o continuare a plasei sacului şi are 9 rânduri de ochiuri. Cum sacul începe a se împleti dela gură, cele 32 de ochiuri cari formează marginea ei (câte 8 pe fiecare lăture a pătratului) se sporesc pe fiecare rând cu câte 3 ochiuri, pentru a ajunge la cele 52 de ochiuri cari formează marginea de dinainte a sacului. Intercalarea ochiurilor nouă se face în acelaş mod cum am arătat-o Ia pro» tovol (a se vedea fig. 196 e şi f). Limba întâia a sacului, cu gura ei mică pătrată, intră ca o pâlnie în interiorul sacului; ea este legată cu 4 sforicele — cari pornesc dela cele 4 colţuri ale limbii — tocmai de cercul al treilea, la distanţe egale una de alta, ca să o ţină aştfel bine întinsă ; aceste sforicele se numesc pe une locuri «Musteţele gârliciului». Interiorul sacului este împărţit şi el în două camere aproape egale printre a doua plasă în formă de pâlnie şi provăzută la mijloc cu o deschidere în formă de o crăpătură lungă şi îngustă — numită Limba a doua (L. II); această a doua pâlnie are Ia marginea ei 10 rânduri de ochiuri şi merge scăzând numărul lor cu câte 4 la fiecare al doilea rând. Marginea ei de sus este prinsă de jur împrejur de plasa sacului în dreptul cercului al treilea, iar capătul ei cu deschizătura lungăreaţă este întins prin două sfori cari leagă cele două colţuri ale despicăturii de o parte şi de alta a celui de al cincilea cerc. Camera întâia este aşa dar un fel de antecameră, zisă a Tindă» sau «Pridvor», în care intră mai întâiu peştele, iar camera a doua este locul unde se prinde definitiv peştele. Această separare în două camere este necesară, fiindcă peştele odată intrat în vintir începe a se sbate, şi prin aceasta ar speria şi pe alţi peşti cari l-ar vedea şi i ar împiedecă de a mai intră înăuntru. Porţiunea sacului cuprinsă între cele 5 cercuri se numeşte Burduful vărşei (B. f.) şi are o lungime de 33 de rânduri de ochiuri, iar fundul sacului vintirului se numeşte Sânul vintirului (S.) şi are o lungime de 10 rânduri de ochiuri. Sacul aci însă în realitate nu este înfundat, ci este deschis şi are pe margine acelaş număr de ochiuri ca şi în dreptul cercurilor; prin aceste ochiuri însă trece o sfoară groasă şi lungă, numită Brăcinarul vărşei, prin ajutorul căreia se închide gura de dinapoi a sacului, strângăndu-se ca o pungă, şi apoi se leagă cu ea de nueaua înfiptă la o distanţă oarecare în pământ — care ţine vârşa întinsă în apă. 411 Prin această gură de dinapoi pescarul scoate afară peştele ce s'a prins în vintir (Fig. 201 Bc şi 202 b). 2. Aripa sau Canatul vârşei (A.). Chiar în faţa gurii, perpendicular pe mijlocul ei, vârşa are o plasă îngustă şi lungă aproximativ de 4 m., numită Aripă, Canat, Gard sau Les (în Oltenia). Scopul acesteia este de a scoate în calea peştilor dela o distanţă mai mare o stavilă, de care ei lovindu-se să se creadă închişi şi să caute o ieşire; pe această ieşire o găsesc tocmai în gura vintirului, pe care Iuând-o drept o gaură in plasă prin care crezând că pot scăpă, ei intră în vintir unde sunt prinşi. Aripa este şi ea împletită din aţă de bumbac şi cătrănită ca şi sacul. Ea are aceeaş înălţime ca şi diametrul primului cerc, fiind făcută din 18 rânduri de ochiuri de 4 cm. pe lăture, iar în lungime are 95 de ochiuri. Prin rândurile de ochiuri cari formează cele două margini de sus şi de jos ale aripei se trece în fiecare câte o sfoară mai groasă, numite Sforile aripei, cu capetele cărora se leagă aripa, de o parte de primul cerc dela gura sacului, iar de altă parte de nueaua din faţă care ţine întinsă vârşa în apă. La mijlocul lungimii ei, aripa este ţinută întinsă de către un mic băţ, a cărui lungime este egală cu lăţimea aripei şi care se numeşte Fusoel (F); acesta este trecut prin ochiurile ei şi are sub capetele sale câte o crestătură sau gaură, astfel ca cele două sfori cari formează marginile aripei să poată fi legate sau trecute prin ele. Aripa este legată de gura vârşei, atât prin capetele celor două sfori dela marginile ei cari se leagă de cerc, cât şi prin aceea că plasa ei este prinsa de plasa limbii, deasupra şi dedesubtul deschizăturii pătrate a acesteia. 3. Potigacele (P„ P8). Se numesc Potigace, Poticaşi (Turtucaia) sau Coidace (Dobrogea, Brăila, Covurluiu, etc.), două nuele—lungi de 2— 2.5 m. după adâncimea apei unde se pescueşte — de cari se leagă cele două capete ale vârşei pentru a o ţinea întinsă şi a o fixă în apă la pescuit. De unul — cel de dinapoi — se leagă brăcinarul vârşei, care ţine tot odată şi fundul sacului întins, iar de celălalt se leagă la distanţele cuvenite capetele celor două sfori cari formează marginile de sus şi de jos ale aripei. * * * Vârsele astfel construite sunt vârşele ordinare cari se întrebuinţează in toate bălţile şi jepcile Dunărei. Pentru albia Dunărei însă se mai fac şi altele mai mari, numite Vintire muri de Dunăre, ajungând cercul Kig. 202. Vintire cu 2 canaturi. 412 lor pânăla 1 ui. diametru. Ele se împletesc din aţa mai groasă. In acestea .se poate prinde şi somnul, chiar până la 80 kgr. greutate unul. Vârşele de baltă au câte un singur canat numai atunci când se întrebuinţează singure; când se aşează însă mai multe pentru a forma 413 la un loc o Lavă de vintire (big. 202 d), atunci se fac Vârşe cn două canaturi. In acest caz, cele două. aripi nu se mai pun perpendicular pe mijlocul gurii, ci se leagă cu marginea lor de primul cerc al Vintirului, astfel că ele formează ca o continuare a pâlniei, adică a primei limbi a vârşei (Fig. 202 a). In unele regiuni vintirele cu 2 canaturi sunt acele ce se pun la Dunăre unde e repeziciune mai mare, iar la baltă se pun numai cele cu un singur canat (Fig. 202 c). In Domeniul Brăilei şi * în bălţile din acea regiune clin contra se înconjură stuful cu lave de vintire cu 2 canaturi (Fig. 202 d). In gârlele mai mici — d. ex. prin Domeniul Brăilei — unde se fac închisori cu garduri, se pun adeseori, în loc de leasă, un fel de vintire speciale foarte mari — cu diametrul cercului de peste 1 m. — numite 1 iutrocr. Kle au în totul forma unui vintir mare de Dunăre, numai că pescuesc fără canaturi, punându-se direct cu gura în deschizătura gardului. astfel ca peştele ce vrea să fugă din bălţi la scăderea apelor să Fig:. 203. Vintir cu 3 canaturi, dela Razim. intre întrinsele. De asemenea se mai întrebuinţează Ia gârle uneori şi Yiutroaele cu două canaturi, pentru ca închizând gârla cu aripele lor vintirul să prindă — ca un coteţ dela garduri sau ca o leasă — peştele care dă să iasă afară la Dunăre. 0 formă curioasă de vintire sunt de asemeni cele arătate în fig. 203, cari se întrebuinţează numai foarte rar, prin regiunea. Kazimului. Acestea sunt Vintire cu 3 canaturi, din cari cel din mijloc se aşează perpendicular pe gură, întocmai ca la vârşele cu o aripă, iar cele două laterale - cari sunt mai mici şi cărora le lipseşte şi fusceiul — se aşează prinse de cerc întocmai ca la vârşele cu 2 canaturi. Aceste Vintire au jn consecinţă şi patru coidace. In fine o formă şi mai simplă sunt unele Vintire sau Etere cu 3 cercuri, cari se mai întrebuinţează încă câte odată de locuitorii de pe marginea bălţilor Prutului. Acestea sunt fireşte numai cu o singură limbă şi au aşa dar numai o singură cameră prinzătoare (Fig. 204); ele se părăsesc însă din ce în ce mai mult, nefiind practice, aşâ că în curând vor dispărea cu totul. * * * După ce am arătat dar construcţiunea vârşelor şi diferitele variaţii de forme ce le găsim în apele noastre, să vedem acuma cum şi unde se pescueşte cu ele şi ce rol joacă acestea în pescuitul sistematic al apelor noastre. Cu vintirele se pescueşte în totdeauna la apă mică, şi anume acolo unde marginea de jos a canatului poate sa atingă fundul — pentru ca peştele să nu fugă pe dedesubt — iar cea de sus să rămână la faţa apei .sau deasupra ei, pentru ca peştele să nu poată scăpă nici pe sus. Astfel Fig. 204. Eteră cu 3 cercuri. de locuri se găsesc în japşe, în ghiolurile mari pe la poale, la marginea stufului, la pleter în timpul închiderii bălţilor, etc., în gârlele mai mari pe lângă maluri unde apa e mică, iar în Dunăre la mal la întinsură. Pentru alegerea locului unde urmează să se aşeze vintirele trebue mai întâiu să se observe în ce direcţie merge peştele. Astfel vintirele se pun în bălţi la poalele stufului când scade apa şi peştele se retrage din stuf la adânc; apoi se pun pe lângă gard (pleter) dinspre Dunăre, când peştele vrea să intre din nou din Dunăre în baltă la o viitură nouă de apa, după ce bălţile s'au închis. De asemenea se pun pe lângă gard dinspre 415 balta când încep apele a se retrage şi peştele da să fuga peste maluri. ]u aceste cazuri vârşele se pun perpendicular pe direcţia gardului şi coidacului canatului se fixează în pământ chiar lângă ostreţii gardului, ash că peştele care năvăleşte la gard dă de canat, o iea pe lângă el şi intră apoi în vârşâ. fn apele curgătoare vârşele se pun în totdeauna cu gura la vale. In gârlele mari ca Filipoiu, Canalul Regele Carol, Dunăvăţ, etc,, se pun pe margine, chiar la mal, cu miile de vintire, în epocele când peştele fugind din bălţi se retrage aici sau dă să fugă spre Dunăre; cum însă în aceste Gârle sau Canale, după starea apelor, curentul merge odată dela Dunăre la baltă şi altădată dela baltă la Dunăre, tot astfel si Vârşele se pun odată cu gura spre baltă şi altădată spre Dunăre. La vintire se prinde tot felul de peşte: crap, ştiueă, lin, caracudă, şalău, dar mai cu seamă albitură foarte frumoasă. Somnul se prinde de asemenea, el este însă uneori un mosafir neplăcut, căci mănâncă pe toţi ceilalţi cari au căzut în vintir. Avantajul mare al vârşelor este că cu ele se poate pescui în toate epocele şi mai cu seamă în timpul apelor mari, când cu celelalte instrumente nu se pescueşte. Vârşele se pun în apă la amiază şi se lasă să stea ziua şi toată noaptea; ele se caută dimineaţa şi se lasă apoi să se svânte la aer până la amiazi, când se pun iarăş la apă. La vârşele cătrănite de curând se prinde peşte puţin din cauza mirosului, de aceea îndatorirea pescarului gospodar este să se îngrijească din timp să-şi cătrănească sculele cu mult înaintea începerii companiei pescuitului. Vărsa este instrumentul favorit al pescarilor mici, căci ea aşezându-se îu locuri liniştite, pescarul nu are risicul de a o pierde, iar pe de altă parte ele fiind ieftine (înainte costa plasa pentru un vintir 80 de bani, iar azi s’a urcat la peste 2 lei) pescarul nu are nevoie să-şi închidă mult capital în ele ca la năvod, etc.; fiecare pescar dar îşi procură atâtea vârşe cât îi permit puterile sale, şi după fiecare prinsoare bună cure-i aduce câţivâ lei mai mult, poate să-şi mai cumpere câteva bucăţi. Cu tonte aceste mari avantaje pentru pescarul mic, vintirul este în unele epoce şi un instrument principal al pescarului mare; astfel sunt pescari vintiragii cari au întinse Ia baltă deodată câteva sute de vintire. La o asemenea pescărie mare la o dubă cu un om aparţin 50 de vintire, pe cari pescarul trebue să le caute şi să le controleze îu fiecare zi. I n asemenea pescar vintirigiu mare dela balta Crapina îmi spune că cu 100 de vintire prinde în mijlocie cam 150 kgr. de peşte pe zi; în ziua în care 1-ain întrebat (20 Iulie 1913) mi-a arătat că prinsese 80 410 de capete de crap, adică cum 150 kgr. de peşfe. Un Vintir singur poate prinde însă într’o zi şi până chiar la *20 kgr. de peşte. Un pescuit foarte interesant cu vintirele este Pescuitul la stuf cu năvodul fără ntatiţă. Se scoate matiţa, se desfac erilele în mai multe plase, se încunjurâ stuful ca şi cum s’ar face zătonealâ şi se pun între pliîşi vintire mari; de obiceiu se pune cam la 50 de stânjeni de plasă un vintir. Se bate apoi cu ghionderele în stuf şi peştele fuge spre plasă care-1 conduce la vintire, unde rămâne prins. Pentru aşezarea plaselor se taie mai întâiu stuful cu Târpaneleşi se face un drum cam de 1 metru de larg. De asemenea foarte interesant este pescuitul ce se face în Deltă pe sul» bucăţile de plaur rupte sau pe sub insulele plutitoare. Pescarii în- h'ig. 205. Pescuitul pe sub insulele plutitoare din Deltă, cari se încunjură cu Orile de năvod şi peştele se prinde în vintire aşezate între ele. cunjurâ de asemenea aceste insule cu Grilele dela năvod, iar între două plase aşează un vintir (cum se vede în fig. 205); după aceasta încep a săpa găuri în plaur, străbătându-1, şi apoi încep a bate cu Ghionderele şi cu Başca pe sub el; peştii mari şi în special crapii cari erau ascunşi sub plaur speriindu-se ies afară din adăposturile lor şi intră îji vintire. La acest fel de pescuit pescarii caută să lovească cu cangea dela Raşcă eâţivâ peşti astfel ca să-i rănească, căci, zic ei, dacă peştele vede sânge curgând, atunci fuge mai sigur din ascunzătorile sale. Pe lângă desemmiriie schematice prin cari arăt construeţiunea acestor instrumente, este cred interesant a reproduce şi o serie de fotografii cari arată modul cum se pescueşte cu aceste instrumente în diferitele ape. Astfel fig. 206 arată o barcă de pescari cari-şi caută vârşele din 417 lijjioiu.Fig. 207 arată un mic pescar, într’o năpârcă mânată cu ghionderul, care-şi a-şează vintirile la stuf, iar în figura 208 se vede un pescar controlând» -şi vintirele puse la întinsură pe malul Dunărei. Tab. XIX, jos, arată aşezarea unui pescar vin-tirigiu lipovan pe malul Dunărei în faţa Brăilei cu vintirele sale puse la uscat; în fine Tabela XIX, Fig. sus, arată Fig. 207. Un mic pescar într’o «Năpârcă» aşează vintirele la marginea stufului în Somova. 20G. O barcă de pescari căutând un vintir de sub malul Filipoiului. popasul pe malul Dunărei al unor pescari vintirigii lipoveni, cari au plecat dela Tulcea spre bălţile din susul Dunărei cu lotcele încărcate de vintire strânse , spre a se angaja acolo ca pescari pe timpul verii. 2. Talionul. Din descrierea condi-ţiunilor biologice din porţiunea de mare cari udă coastele noastre, în a-fară de cea din faţa gurilor Dunărei, s’a văzut că o parte principală a pescăriei de acolo constă din cârdurile de peşti migratori de diferite specii, cari trec pe aci rând pe rând, mergând primăvara dela Sud spre Nord şi apoi se întorc iarâş treptat, începând A. R. — Pabl. Adamachi. VIII. Aulipa, Pescuitul. 27 418 din vară până la începutul iernii, mergând dela Nord spre Sud. 0 mare parte din aceste cârduri — ca d. ex.: Ţârii (Scrumbiile de mare), Pălâmidele, Stavridele, Hamsi, Toric, etc., intră regulat în Marea Neagră prin Bosfor şi se urcă—ademeniţi şi de curentul costal NS—pe lângă coasta vesticii a Fig. 209. Talianul din faţa portului dela Constanţa. Aspectul exterior şi planul do situaţie. hrană, de reproducţie, de iernare, etc., la distanţe mari unele de altele, Fig. 208. Căutarea vintireior deia întinsuri lângă malul Dunărei. Marii Negre ; alţii ca Scrumbiile de Dunăre (Scrumbiţele), Cliefalii, etc., sunt peşti locali din Marea Neagră, cari au însă locurile lor de 419 aşa ca sunt. nevoiţi sa facă necontenit îndelungate călătorii periodice dela unele la altele. Pentru prinderea acestor peşti migratori s’au făcut o serie de instrumente speciale ; cel mai de căpetenie însă este Talianul, pe care-1 găsim dealungul coastei vestice a Mării Negre dela Bosfor şi până la Constanţa, făcut pretutindeni de pescarii greci, cari — după cum am arătat — exploatează pescuitul de pe toate coastele acestei mări încă din timpurile cele mai vechi. Talianul (Tab. XX şi Fig. 209) este o enormă capcană făcută din plase, în care peştele odată intrat se rătăceşte ca într'un labirint până ajunge într'o ultimă cameră, de unde ne mai putând ieşi afară, rămâne prins. Deşi având cu totul alte dimensiuni şi o înfăţişare absolut diferiţii, el este bazat în fond pe acelaş principiu ca şi vârşa şi constă din două părţi principale: a) Aripa şi b) Talianul propriu zis. Aripa. Aceasta (Fig. 209 şi 210 a) este o plasă lungă de câteva sute de metri şi lată de B—12 m., aşezată vertical în apă pe distanţa dintre mal până la gura talianului; ea este susţinută de o sârmă de cablu care este întinsă orizontal la 1 m. deasupra nivelului apei şi prinsă din distanţă în distanţă pe o serie de stâlpi înalţi ca stâlpii de telegraf; aceştia sunt împlântaţi în fundul mării şi fixaţi de o parte şi de alta cu câte o sârmă legată de greutăţi mari de piatră, de pe fundul mării. Deoarece peştii migratori vin numai la adâncimi mai mari, de aceea şi talianele se aşează numai în acele locuri unde asemenea adâncimi sunt mai apropiate de maluri, şi de aceea şi lungimea aripei variază şi ea după distanţa dela coastă la care e aşezat instrumentul. Stâlpii cari susţin aripa sunt de obiceiu nişte piloţi, înalţi de vreo lo m., fixaţi în fundul apei la distanţe de 25 stânjeni pescăreşti unul de altul. (Stânjenul pescăresc este măsura de lungime obicinuită a pescarilor şi reprezentă distanţa între cele două mâini când braţele sunt deschise; el are cam 1.50 m. lungime). lai Talianul dela Constanţa, care este aşezat în afara portului unde sunt adâncimi până la 12 m., aripa porneşte dela partea din afară a ultimului dig şi merge — în unii ani — până la o distanţă de 400 stânjeni, unde e gura talianului. Talianul propriu zis. Acesta este o plasă foarte mare, aJe cărei margini sunt prinse de jur împrejur pe un cablu de sârmă susţinut de piloţi, cuprinzând un spaţiu de 18—26 m. în lat şi de 90—140 rn. în lung ; mijlocul plasei acopere ca o căptuşeală fundul acestui spaţiu, iar marginile ei, ridicate în sus, formează de jur împrejur peretele exterior al Talianului (Fig. 209, 210 şi 210 bis). Fig. 210. Talianul dela Constanţa, a) Planul orizontal cu aripa ; b) Capcana ; c) Secţiune transversală în dreptul unei guri. 421 După cum se vede atât în fotografiile din tabela XX, cât şi în planurile — orizontal şi vertical — din fig. 210 şi 210 bis, spaţiul dreptunghiular pe care se aşează Talionul este marcat cu o serie de 16 piloţi mari («Parii» sau «Stâlpii Talionului»)— de cel puţin 15 m. înălţime fiecare — bătuţi faţă în faţă pe două linii depărtate de 12 st. (18 m.) una de alta. Din aceste 8 perechi de stâlpi, 6 perechi sunt bătute Ia distanţe egale de câte 12 stânjeni una de alta, aşa că prin aceasta întreg spaţiul ocupat de Tnlian este împărţit în 5 camere egale ; celelalte două perechi sunt bătute, una intre perechea I-a şi a 11-a şi cealaltă între a V-a şi a Vl-a; adică fiecare din ele vine în câte una din camerele dela capetele talianu-lui, şi anume astfel ca să fie cu mult mai apropiate de stâlpii din interior (numai la 2—5 stânjeni depărtaţi de ei) decât de cei dela oa|>ete. Aceste două perechi de stâlpi intercalaţi între ceilalţi mai au şi un alt scop de îndeplinit decât numai acela de a susţinea plasa laterală; ci servesc şi la susţinerea unor plase interioare cu cari se formează capcanele dela capetele Talionului. Stâlpii se aleg, după adâncimea apei în care se aşează talianul, de o lungime astfel ca să mai rămână din ei afară din apă o bucată do cel puţin 2,5 m. Ei se bat bine în pământ — pe cât o permite natura fundului —, apoi se leagă în- 422 tre ei cu cabluri ia u înălţime de 1 m. deasupra nivelului apei, şi anume se leagă fiecare stâlp, atât cu perechea sa din faţă, cât .şi de jur împrejur toţi stâlpii cu un cablu lung. După aceasta fiecare stâlp se inai fixează încă odată şi în afară—cu câte un cablu lung de 60 m.-de câte o grămadă de pietroaie, de câte cel puţin 3—400 kgr. fiecare, turnate pe fundul mării la distanţa cuvenită în dreptul fiecăruia stâlp. Cu modul acesta — după cum se vede în Fig. 210 a — se formează un schelet foarte solid, care are apoi a suportă toate greutăţile plaselor şi a rezistă totodată la valuri şi furtuni. De cablul care leagă de jur împrejur stâlpii, sunt prinse cu fringhii subţiri — la distanţe cam de 2 stânjeni una de alta—marginile plasei, care cade apoi vertical în mare formând de jur împrejur peretele exterior al Talianului, iar mijlocul ei acopere fundul mării (Fig. 210 b). Această plasă însă nu este continuă, ci într’o parte—în camerele dela mijlocea prezentă lângă fund două deschizături — lungi de câte 6 stânjeni fiecare însă foarte înguste — cari surit «Gurile talianului». Intre ele vine de se leagă marginea aripei. Aceste două guri (Fig. 210 c şi a), deşi incomparabil mai mari, sunt făcute în aeelas mod ca şi la vârşel astfel că peştele să poată intra prin ele cu uşurinţă, însă să nu mai poată ieşi înapoi afară. Partea cea mai importantă a Talianului este partea unde se prinde peştele, numită Capcană sau Tolbă. Acestea sunt cele două camere dela capetele talianului, cari sunt în mod special amenajate pentru acest scop. Aici, după cum se vede în Fig. 210 6 şi d, plasa care acopere fundul talianului este îndoită formând o cuta, a cârei muche se urcă în sus până Ia vreo 3 sau 4 m. sub nivelul apei, ţinută astfel prin nişte fringhii speciale (Fig. 210 d, a-b), legate de parii respectivi. De muchea acestei cute este prinsă o pânză împletită în ochiuri, însă foarte deasă. — lungă cât lăţimea talianului şi lată numai de vreo 25 stânjeni—numită Perdea. Această pânză deasă se întinde orizontal spre interiorul capcanei, înălţându-se cu încetul, până ce marginea ei ajunge la 1.5 m. sub nivelul apei, şi formând un fel de capac. Marginea acestei pânze este pe de o parte prinsă la distanţe egale cu 3 fringhii, cari o leagă de cablul dela marginea talianului şi o ţine astfel în această poziţie orizontală puţin înclinată în sus, iar pe de altă parte capetele ei sunt ţinute de cele 2 perechi de pari intercalate între parii cari formează ultimele camere. In modul acesta se formează dar la fiecare capăt al talianului câte o cameră de acestea «cu Capac» sau «cu Perdea», numite Tolbe sau Capcane. 423 Peştele migrator venit din mare întâlneşte în calea sa aripa talia-nului, care*l conduce la gurile sale; aici el intrând prin cele 2 guri înăuntru, nu mai poate să se întoarcă înapoi şi dă să fugă înainte; astfel dar peştii sunt conduşi, atât de plasa dela margini cât şi de cea de desupt, ca să se urce în sus şi să treacă pe deasupra perdelei, spre a intră in Tolbă; de acolo însă ei nu se mai pot întoarce înapoi din cauza, Capacului — după cum se vede în fig. 210 b—şi rămân astfel prinşi. Când se scoate peştele prins din Talian, se procede în felul următor; După cum se vede în Tabela XX figura din mijloc, pescarii, în număr de iMg. 211. Controlul zilnic al Capcanei şi scoaterea peştelui prins. obiceiu de 5, introduc barca lor în Talian, trecând printre cei 2 pari mai apropriaţi din ultima cameră; aci ei rădică capacul şi plasa de pe fund si încetul cu încetul o trag, până ce tot peştele prins ajunge lângă marginea dela capătul talianului (Tabela XX figura de jos şi fig. 211); apoi ci ridică din toate părţile plasa tot mai sus şi concentrează tot peştele într'un mic spaţiu, ca într’un sac; de an i apoi îl răstoarnă cu plasa intr'un fel de Juoclnic, care este legat la capătul talianului în afară do corpul său. Juvelnicul acesta este un sac adânc, a cărui gură e prinsă pe 2 beţe drepte cari o ţin deschisă şi care se vede fotografiat în figura 212. Fig. 212. Scoaterea peştelui din Talian şi punerea sa în Juvelnic. Taiianele se ţin în mare de obiceiu până, la Sf. Nicolae — când mai prind încă ultimele Scrumbii de mare—şi apoi se scot afară, punându-se iarăş cât mai de timpuriu la începutul primăverii. Specm principală ce se prinde în Talian este Scrumbia de mare, insa am văzut prinzându-se—dar foarte rar—chiar şi Nisetru mic. De altfel se poate prinde în ele tot felul de peşte. Talianul dela Constanţa e cel mai dela Nord şi totodată cel mai mic din toate taiianele din Marea Neagră; cu cât ne scoborîm însă la Sud, cu atâta taiianele sunt mai mari şi mai sistematice. Lângă porţiunea de coastă dintre Mangalia şi Ecrene avem 10 taliane, dintre cari cele dintre Caliacra şi Cavarna sunt cele mai importante. După cum e epoca migraţiunilor peştelui, gurile talianelor se fac din sus sau din jos, sau din amândouă părţile. GRUPA D. PLASELE MARI IN FORMA DE SAC. Din descrierile date în capitolele precedente ţ>i în «Fauna ichtiologică» asupra biologiei peştilor s’a văzut, că diferitele -specii de peşti nu trăesc în Dunăre la aceeaş adâncime : unii se ţin mai mult pe fund sau chiar in gropile de pe fund, alţii—ca d. ex. Obleţii — trăeşc mai mult la suprafaţă; unii îşi schimbă pătura de apă în care se ţii}, după anotimpuri, temperatură, turbureala apei, etc.., iar alţii îşi schimbă habitatul chiar în cursul unei zile, ca d. ex. somnul care în timpul verii stă ziua la fund şi noaptea pe lună iese la suprafaţă după Obleţi, ş.a.m.d. Instrumentele din grupa aceasta, cari se întrebuinţează aproape numai in apele curgătoare, au tocmai de scop a urmări peştele la diferitele adâncimi la cari trăeşte el în diferitele epoce, şi ele sunt anume astfel construite ca cu dânsele să se poată pescui, după voinţă, o anumită pătură orizontală de apă pe distanţe cât de mari. Din această grupă fac parte numai ii feluri de instrumente: Lăptarul, Reşca şi Oriile ; aceste din urmă însă reprezenta ele singure o întreagă serie de instrumente, cu tot felul de variaţiuni de construcţie, impuse de variaţiunile felului de vieaţă a diferitelor specii de peşti pe cari au ele a le pescui. Şi din punctul de vedere etnografic instrumentele din această grupă au o mai mare însemnătate, căci pe când Făptaşul este un instrument dc care se servesc mai cu seamă pescarii turci, Oriile sunt instrumente curat româneşti de cari se servesc aproape excluziv numai pescarii români. 1. Lăptaşul. Lnptaşul (Fig. 213) este o plasă mare având forma unui sac cu gura foarte largă, de o lungime de 25 stânjeni pescăreşti (câte 1.50 m. stân-jenul) şi o adâncime de 8—10 stânjeni. El este împletit din aţă de cânepă (No. 12) având ochiurile rari, de cel puţin 6 cm. pe lăture; Lăptaşul 426 *?55^5s'>^ Fig. 213. Lăptaşul. a) Instrumentul în total, bj Una din Clece cu «Căpăstrul» şi «Codula» respectivă, c) Pluta, d) Camâna, e) Modul cum se pescueşte cu Lăptaşul la gropile de pe fundul Dunărei. 427 nu este însă făcut din împletitură ca un sac—adică scâzându-i-se numărul ochiurilor dela. gură spre fund pentru a i se formă fundul—ci el e împletit mai întâiu ca o plasă dreaptă, iar forma de sac i se dă numai in urmă, prin modul cum e legată această plasă de fringhiile pe cari sunt înşirate ochiurile dela marginile ei (Pig. 213 bj; de aceea se şi zice ca făptaşul este o Plasă sau un Tifan cu un Sân foarte mare şi că e compus din 3 sau 4 plăşi mari drepte împreunate la un loc. Marginea de sus a plasei este legată de o funie groasă — numită [Mă pe care sunt înşirate din distanţă în distanţă bucăţi mari de plută, astfel ca să se ţie la faţa apei, iar marginea ei de jos este legată de o altă funie mai lungă, pe care sunt înşirate «Plumburi», numită ca la toate plasele: Camănă. Modul cum se leagă ochii plasei de Camănă, după cum se vede mai lămurit şi din fig. 213 d, este următorul : se iea o sfoară lungă care se trece prin câte 3 sau 4 ochiuri de ale plasei şi apoi se leagă prin-tr'iuj nod pescăreşte de funie, apoi se trece dih nou sfoara prin 3 sau 4 ochiuri şi iar se leagă de funie ş.a.m.d. Cu modul acesta ochiurile nu sunt fixate de odgoane, ci joacă libere pe fringhiuţa pe care sunt înşirate, fără însă a fi înnodate, aşa că plasa se poate mişca mai liberă şi lua orice formă. Pe «Plută» se înşiră ochiurile direct, fără a mai fi nevoie de o sfoară. Numărul plutelor şi al plumburilor de pe otgoane variază, deoarece prin aceste se regulează adâncimea la care are să pescuească instrumentul. In general însă, deoarece cele de mai multe ori cu Lăptaşul se pesctieşre toamna târziu pe fundul Dunărei — ba chiar prin gropile de pe fund —, plumburile sunt incomparabil mai dese, punându-se la fiecare 2. 3 sau 4 ochiuri câte un plumb, pe când plutele vin abia la 15—20 de ochiuri una. La. marginile sale laterale sacul are două lemne groase, lungi de câte 1.50 m., numite ca la toate plasele Clece (Fig. 213 b). Acestea au fiecare la capetele lor câte o crestătură de care sunt legate capetele Plutei si Camănei; de asemenea de o parte şi de alta între cele două capete ale unei Clece este întinsă câte o sfoară groasă, de care sunt înşirate unul după altul toate ochiurile de pe marginile laterale ale sacului. Numărul acestor ochiuri, adică lăţimea plasei, fiind aproape tot atât de mare cât şi numărul lor de pe marginea de sus sau de jos, adică cât lun-irjmea sacului, plasa este aci foarte încreţită şi prin aceasta tocmai i se da acestei plase—aproape pătrate—forma de sac. Tot de capetele Clecelor sunt legate de fiecare parte, printr’un căpăstru. şi câte o fringhie de cânepă groasă şi lungă de 50 m., numită 42S Frână sau Codulă. Ou acestea se ţine şi se trage Laptaşul când e in apă. Pe capătul de jos al fiecărei Clece—lângă Camănă — este legată câte o greutate mai mare, de plumb sau de piatră, care are de scop să ţie instrumentul cu această parte în jos şi să-l târle pe fundul apei. Turtu-căienii, în loc de plumb sau piatră, pun de fiecare parte câte o Ghiulea (ca cele pe cari le întrebuinţează la Orie) de câte 5 kgr. greutate fiecare. In susul Dunărei, unde apa e puţin adâncă, dimensiunile Lăptaşelor sunt şi ele ceva inai mici, ajungând până la 30 m. lungime, 16 m. adâncime şi 40 m. lungimea codulelor. Laîmpletitul unuiLap-taş intră cam 20 — 25 kgr. de aţă de cânepă. Lăptaşul este un instrument mişcător şi are nevoie, pentru a fi purtat, de două dube cu câte 3 pescari fiecare, adică de fiecare lotcă sunt câte 2 lopătari şi un cârmaciu care ţine Fig. 214. Pescuitul cu lăptaşul în Dunăre, la Hârşova. totodată şi de O codulă a) întinderea Făptaşului, b) scoaterea Făptaşului. a Făptaşului. înainte, la pescuitul cu lăptaşele, se ieşiâ numai cu Oraniţele, adică cu acele bărci mari şi cu fundul lat, cari sunt mânate cu nişte lopeţi late, numite Opăcim. 429 ins ia uscat. fu lftptaşul se trage ca şi eu năvodul, adică: se pune mai întâiu lăp-taşul la apă, cele două dube merg paralel şi trag «Toana» ţinând fiecare de câte o codulă; apoi după ce l-au ţârii pe fund pe o distanţă oarecare, se împreună bărcile şi îl scot afară trăgândul de co-dule (Fig. 213 e, 214 a şi b şi 217 a şi b). Lâptaşul este un instrument cu care se pes-cueşte de obiceiu numai la apă curgătoare, la pjg 215. L cele mai mari adâncimi, si numai excepţional se întrebuinţează şi la unele ape stătătoare foarte adânci, cari au gropi multe pe fund. Cu'Făptaşul la Dunăre se umblă numai toamna, când Dunărea e aproape să îngheţe, şi primăvara îndată după scurgerea sloilor. Atunci peştele e amorţit şi stă la fundul Dunărei în gropi; Făptaşul este astfel regulat, prin greutăţile de plumb, încât camăna sa să se târască pe fund, luând necontenit forma fundului apei pe unde trece şi intrând prin toate gropile, de unde ?.21G. Pescarii turci la Hârşova reparând Făptaşul, prinde astfel tot peştele ascuns în ele. 430 Cu el se mai pescueşte toamna târziu şi pe la unele gârle mari şi adânci — ca d. ex. : la gârla Lăţimea, care în realitate însă este un vecliiu şi foarte adânc braţ de Dunăre, astăzi izolat — şi unde în fiecare toamnă stau ascunse cantităţi mari de peşte prin gropile de pe fund. Fig. 217. Pescuitul cu Făptaşul pe Dunăre în braţul Tătarului la Chilia, a) întinderea Făptaşului b) Scoaterea Făptaşului. Cu Făptaşul se mai pescueşte şi iarna pe sub gliiaţă la locurile adânci, unde sunt gropi multe pe fund, în cari se ascunde peştele. Se face o copcă mare şi se bagă Făptaşul în apă întocmai cum se bagă năvodul, 431 apoi se fac de o parte şi de alta o serie de copce mici pentru tras co-dulele şi în fine se face la celălalt capăt o altă copcă mare (Căldarea) prin care se scoate Lăptaşul (a se vedea descrierea pescuitului cu năvodul sub gliiaţă şi instrumentele necesare pentru facerea copcelor pag. 481—490 precum şi Tabelele XXVI—XXX). De obiceiu Ia pescuitul sub ghiaţă se trage odată cu Lăptaşul şi se prinde numai puţin, apoi se trage tot în acelaş loc încă de câteva ori până ce camăna cu plumburi, cari intră prin toate gropile, atinge şi sperie bine peştele dintr’însele ; astfel abia după vreo 3—4 «Toane», încep a se prinde cantităţile cele mari. IuLăptaş se prinde somn, crap şi tot felul de peşte de Dunăre, care tnu'ştc în aceste epoce pe fundul ei. După cum s’a spus, cu Lăptaşul în susul Dunărei—pe la Silistra, Hâr-şova. etc. —pescuesc mai cu seamă Turcii, şi toţi pescarii îl consideră cJjjar ca un instrument de origine turcească. | In fig. 214 a şi b — cari reprezenta două fotografii scoase de d-1 M. Dorian în Martie 1913 — se văd două bărci cu câte trei pescari turci pescuind în Dunăre în faţa Hârşovei cu lâptaşele, iar în fig. 215 şi 216 se vede lăptaşul întins pe mal la Pelii şi pescarii turci ocupaţi cu repararea Iui. In fig. 217 a şi b, cari reprezentă două fotografii scoase de d-1 Dr. D. (i. lonoscu, se văd două bărci cu pescari români şi ruşi pescuind cu Lăptaşul în Dunăre, în braţul Tătarului de lângă Chilia Vecbe. 2. Reşca. In unele regiuni, mai cu seamă pe Dunărea Măcinului, toamna şi iarna când peştele stă la fundul Dunărei la adâncimi mari, unii pescari scot jnatiţa dela năvod şi o transformă într’un instrument de pescuit de sine stătător, pe care-1 numesc Reşca. Matiţa fiind un sac mare şi foarte adânc — făcut dintr’o plasă lungă, Îndoita la mijloc şi însforată pe margini, şi nu ca Lăptaşul numai o plasă încreţită la mărgini pentru a luâ o formă de sac—pescarii îi pun de o parte si de alta a gurii o pereche de Clece, de cari leagă câte o codiilă lungă. Apoi îngreuează bine cu plumburi camăna şi partea de jos a clecelor şi mai scot ceva din plutele şi puşele dela fringhia cu plute. Astfel refulate greutăţile, sacul aruncat în apă cade cu camăna pe fund şi rămâne cu gura deschisă. Cu Reşca se pescueşte ca şi cu Lăptaşul, târându-se pe fundul Dunărei trasă de două bărci cari o ţin de codule. 432 Descrierea amănunţiţii a acestui instrument precum şi figura sa nu mai e nevoie să le dau aci, deoarece vor fi arătate pe larg în capitolul în care vom descrie Matiţa năvodului. 3. Oriile. Se numeşte Orie sau Horie (a se vedea şi descrierea Oriei (lela Sna-gov, pag. 70—71 şi Pig. 18), un sac de plasă turtit şi aproape pătrat, având forma unei tăşti de călătorie; cu o gură mare cât lungimea sa, care se mai prelungeşte încă prin două despicături laterale şi pe câte o treime din marginile sale. Oria dar face impresia că ar fi făcută dintr'o plasă dreaptă, îndoită dela mijloc şi cusută pe 2/3 din marginile ei pentru a formă un sac pătrat cu gura lungăreaţă. Acest sac, care e legat de cele 4 capete ale gurii sale cu câte o fringhie lungă care îl susţine şi are la capetele marginii inferioare a gurii şi câte o greutate, se poate ţinea suspendat în apă la orice adâncime voită şi purtă astfel — după curent — cu gura deschisă pe distanţe cât de mari. Pescarii din lotcă, cari poartă oria la pescuit, ţin pe degetul lor arătător câte o sfoară subţire, prin care simt îndată că a intrat un peşte în sac şi-l scot afară. Bazat pe acest principiu simplu de prindere — care nu este altul decât principiul instrumentului celui mai răspândit din râurile noastre din Moldova, Poclăul—acest instrument prezentă şi la Dunăre—cu partea inferioară a afluenţilor ei—o întreagă serie de variaţiuni, atât ca forme cât şi ca dimensiuni. După variaţiunea condiţiunilor hidrografice ale apelor în cari se întrebuinţează, după speciile de peşti pe cari caută a le prinde, după varia-ţiunile felului de vieaţă şi a obiceiurilor aceloraşi specii în diferitele epoce ale anului, etc., şi oriile au şi ele diferite forme şi dimensiuni, diferite moduri de construcţie şi mai cu seamă alte moduri de a fi mânuite în timpul pescuitului. Turtucăienii, cari de sigur dintre toţi pescarii noştri sunt cei mai meşteri la pescuitul cu aceste instrumente şi cari cel puţin de două ori pe an, urmărind somnul, percurg cu sutele de bărci toată Dunărea dela Turtucaia la Sulina, întrebuinţează 7 feluri de Orii. Voiu descrie dar mai întâiu diferitele feluri de Orii ale pescarilor din Turtucaia şi după aceea voiu arăta şi celelalte forme pe cari le-am mai întâlnit în apele noastre ■dela Dunăre şi partea inferioară a râurilor. Orice forme ar avea ele însă, toate oriile sunt instrumente de apă curgătoare, cari pescuesc lăsându-se la vale cu curentul ; ba chiar din 433 I toate apele României numai Snagovul — unde Insa eondiţiunile hidrografice de adâncime, etc., sunt cu totul particulare — este singura apa ţgtfttfttoare în care se întrebuinţează orii. In Dunăre specia principală care se pescueşte cu acest instrument este Somnul; de aceea voiu începe mai întâiu cu Oria de somn, descriind-o cu tip in toate amănuntele ei, iar pentru celelalte voiu arătă numai pe scurt difcrinţcle de construcţie şi întrebuinţare. a) Oria de somn simplă. Iu general la Turtucăieni toate oriile sunt purtate de o singură barcă cu doi pescari, aşezaţi fiecare la câte un capăt al dubei şi ţinând fiecare cu o mână de câte un capăt al oriei (Tab. XXI). Astfel fiind, lungimea sacului oriei este în totdeauna egală cu lungimea lotcei; şi cum lotcele lor sunt aproape toate cu fundul mai lat şi cu 20—26 de cri-vace (fîg. 218)—aşâ ca să le poată servi la orice fel de pescuit, chiar Fig. 218. Lotcă de orieri dela Turtucaia. cu năvoadele, fără a-şi mai face lotce speciale — şi lungimea oriilor de aici e mai mult sau mai puţin uniformă, adică de 4 stânjeni cât are lungimea unei bărci de 26 de crivace. După lungimea sacului se face şi adâncimea sa, care este numai cu puţin mai mică. Sacul (Fig. 219) nu este cusut pe margini sau cum se zice pentru plâşi, nu este «insforat»—cum are aparenţa, ci este împletit dintr’o bucată ca sac. Împletitura se face din aţă de cânepă în 3 iţe, cu ochiuri de 8 cm. pe lăture. Sacul este astfel împletit, încât lasă pe amândouă marginile sale laterale de lângă gură câte o despicătură—un fel de prohab—lungă de li) cm., care se numesc Ghizdele oriei. Prin aceste despicături, marginea i nie formează gura sacului este împărţită şi ea în două părţi : marginea de sus şi cea de jos. Prin ochiurile plaselor, cari formează marginile de sus şi de jos ale gurii, trece câte o fringliiuţă subţire, numite Oborul de sus şi Oborul de jos (in Mehedinţi aceste sfori dela gura oriei se numesc: Porno de sus şi Povara de jos), iar prin ochiurile dela marginea gliiz- A R /'{.h;. Adamachi VIU. Antipa, Pescuitul. 28 deior trece câte o altă sfoară mai subţirică, ale căror capete se leagă pe cele două oboare. Capetele Oborului de jos sunt legate de câte o toartă laterală u câte unei boambe de fier, numite Ghiulelele oriei (Figura 219 b). Aceste ghiulele au o greutate de 5 kgr. şi au de scop a ţinea Oria afundată la orice adâncime voim. La partea lor superioară ghiulelele au o altă toartă, de care sunt legate nişte otgoane groase şi lungi de cel puţin 25 de m., numite Otgoanele oriei sau Otgoanele cu ghiuleu. Cu aceste se ţine întreaga Orie suspendată în apă la adâncimea la care vrea pescuoascîl. De fiecare otgon se leagă, ia o distanţă egală eu odată si jumătate lungimea unei ghizde, câte unul din capetele oborului de sus. şi anume astfel ca între otgon şi plasă să rămână liberă o bucată din oborul de sus egală cu o jumătate de ghizdă. Prin acest fel de legătură dar se mănţine gura oriei deschisă. De oborul de sus— adică de marginea superioară a gurii — este legată, la o distanţă cam de câte 1 m. dela fiecare din capetele sale cari sunt legate de otgon, câte o fringhiuţă subţire de teiu, cari au aceeaş lungime ca şi otgoanele. Acestea sunt Strajcle, numite şi Tătic, pe cari le ţine pescarul în aceeaş mână cu otgonul, însă astfel ca să le apuce între cele două degete principale (Fig. 219 c). aci vreun peşte intră în Orie, el loveşte cu capul de peretele de sus sacului (Pig. 220) şi această lovitură se transmite imediat prin Strajă, «ţicneşte», aşa că pescarul o simte de îndată «la deget» şi scoate la moment Oria cu otgoanele din apă. Strajele se fac înadins de teiu, căci când pescarul ridică oria, el trage numai de otgoane, iar strajele le aruncă jos: dacă dar acestea ar fi de sfoară, s’ar încurcă, pe când teiul se încolăceşte numai şi pluteşte la faţa apei. ba pescuit pescarii stau în lotcă aşezaţi faţă în faţă pe cele două Oturace dela capetele lotcei. Intr’o mână ţin otgonul şi straja, pe care o apucă între 2 V;degete (unul ţine cu dreapta şi altul cu stânga), iar în cealaltă mână ţine de ±80 Cr.ucea vâslei şi vâsleşte pentru a ţineâ lotea în latul curentului. Vâsla aici e legată de o fringhie scurtă de 80 cm. care este prinsă într'o gamă făcută anume în peretele lotcei; această fringhie se numeşte în Mehedinţi «Bâlea». In fotografiile din tabela XXI şi din figura 222 se vede foarte bine modul cum ţin cei doi pescari oria şi vâsla şi cum aceasta e suspendată de lotcă. Pescarii pleacă cu aceste Orii la pescuitul somnului toamna târziu înainte de venirea sloilor şi primăvara îndată după scurgerea lor. Plecarea pescarilor cu Oriile e cât se poate de interesantă (Tab. XXI), căci vin cel puţin 100 de bărci cari se leagă una de alta şi se pun fiecare în curmezişul curentului, formând 3 sau mai multe rânduri lungi aproape cât jumătatea Dunărei pe partea unde apa e mai adâncă—pe sub polmo-luri—unde e mai mult peşte (Tab. XXI, flg. a doua de jos). Ei se aşează astfel ca între două lotce să vină la spate altă lotcă, încât, dacă un peşte scapă dela cei din rândul îutâiu, să se prindă în Oriile celor din rândul al doilea ş. a.m.d. in afară însă de aceste vânători mari de somn pe toată Dunărea, pe cari Turtucăienii le fac în grupuri de multe bărci, -ei mai ies cu aceste Orii şi în grupuri mai mici, pescuind la somn pe distanţe mai mici; pentru acestea se poate pescui dela începutul Iui Octomvrie la sfârşitul lui Noemvrie şi primăvara dela ruperea gheţii până la Paşte. După Paşte se încălzeşte apa şi nu mai merge pescuitul, căci «Somnul e prea iute şi rupe Oria». In aceste Orii ei mai prind în afară de Somn şi alte specii de peşti, şi mai cu seamă Crap, dar se întâmplă câte odată sâ prindă chiar şi câte o Păstrugă sau Nisetru, ba chiar şi câte un Morun. Somnul însă este principalul peşte care se vânează cu acest instrument, prinzându-se câte odată exemplare cari trec chiar de HO—100 kgr. Necazul pescarilor este numai că trebue să ţie Oria în totdeauna în apropierea fundului şi că foarte des dau peste butuci, cari Ie rup foarte multe orii. b) Oria de Somn cu Clone. După Paşte apa încălzindu-se şi Somnul «iuţindu-se», Turtucăienii nu mai pot întrebuinţa oriile cele subţiri de iarnă, căci somnul le rupe in bucăţi; totuş «la Dunăre se găseşte somn frumos şi dela Paşte până la Sf. Petru». Mai eu seamă dela mijlocul lui Maiu încolo — când îndoieşte Aleorul (Euphorbia palustris) în baltă—Somnul, care şi-a clocit deja icrele, pleacă în cârduri din baltă spre Dunăre. Aicea tocmai atunci în- 437 vie Rusaliile (Palingenia), aşa că suprafaţa Dunărei este plină de cada-vrole acestor insecte cari sunt mâncarea cea mai favorită a somnului. Kl mănâncă din aceste insecte până nu se mai poate mişcă şi cade apro.'ipe în nesimţire la fundul Dunărei, unde digerează în linişte la răceala, adăpostit pe sub butuci. De aceste momente profită dai- pescarii din nou pentru a face recolte bune îndată ce văd apărând primele Rusalii pe Dunăre. Pentru a putea prinde somnul în aceste epoce, pescarii dela Turtucaia si-auconstruit alte Orii speciale, cu ochii plasei mult mai mari, de 10—12 no. pe lăture, însă acestea sunt împletite din sfoară de cânepă cu mult mai groasă. De altfel atât dimensiunile cât şi felul eonstrucţiunii acestor Urii de vani o acelaş ca şi la Oria simpla, numai că modul lor de prindere e diferit. Pu aceste Orii pescuesc 8 oameni la barcă—în loc de 2 ca la cele- lalto_Şi anume unul stă la mijlocul lotcei cu Cloncul (sau Ciocul) in mână şi bate mereu cu el în apă (Fig. 221). Somnul auzind acest sgomot, cum zic ei, «vine la nuntă» şi se prinde în Orie. (A se vedea si descrierea Cloncului dela pag. 303—304 si Fig. 127). Si cu Cloncul Oria pescueşte tot numai la adânc, căci aci se ţine somnul pe sub butuci. Si in regiunea Deltei orierii pescuesc adeseori cu cloncul (tot între Paste si Sf. Petru), aceasta o fac însă mai mult noaptea când iese somnul la lună după Obleţi; atunci ei ţin oria mai la faţa apei — numai la 5 438 stânjeni adâncime nu ca toamna când pescuesc numai la adâncimi toarte mari aproape de fund. După Sf. Petru nici «cloncăneala» nu mai ajută nimic, căci oriile mi mai prind mare lucru, şi deci acest fel de pescuit încetează. De aci încolo Cloncul începe a se întrebuinţa în tovărăşie numai cu Hapca (a se vedea pa". 303), căci Somnul nu mai umblă acum după nuntă ci după mâncare, şi broasca dela hapcă îl înnădeşte în această epocă mai bine. cj Cegarniţele. In afară de Oriile propriu zise, cu cari se pescueşte mai cu seamă Somnul, Turtucăienii mai au o scrie de Orii speciale numite Cegamiţe, cari diferă între ele prin dimensiunile lor, modul de împletitură, dimen- Fig. 222. Pescuitul cu Cegarniţa la Dunăre în faţa Olteniţei. siunile ochiurilor, şi cari servesc fiecare pentru pescuitul câte unei specii de peşte. Intre aceste Orii speciale principalele sunt: 1. Cegarniţa de Cegă. Aceasta este un sac care are în totul forma şi dimensiunile oriei de somn; ea se leagă în acelaş mod de otgoane şi se pescueşte cu dânsa în acelaş fel. Deosebirea dintre Cegarniţa de Cegă şi Oria de Somn este numai că plasa ei este mai deasă — ochiurile având numai 2.5 cm. pe lăture — şi că este împletită din aţă de cânepă mai subţire decât a oriei. Cu Cegarniţa se prinde cegă pe la locurile nisipoase din adâncimile Dunărei, pe la dorucuri, etc. 4B9 Cegamiţa nu este dar decât o orie modificata astfel ca să poată servi la pescuitul Cegei. In figura 222 se vede modul cum se pescueşte cu Cegarniţa ia Dunăre. 2. Cegamiţa de Scrumbiţă. Scrumbiţele înnotând mai aproape de suprafaţa, ele se prind de obiceiu cu setcele la faţa apei, dar când dă o turlmrcală în Dunăre, ele merg la fund; atunci Turtucăienii, ca să 1111-şi rupă setcele sau Plavele în butuci, cari fiind împelite din aţă foarte subţire sunt gingaşe, pescuesc Scrumbiţele în adâncime, cu o Cegarniţâ specială făcută anume pentru acest scop. Aceasta are în totul forma şi dimensiunile Oriei, cu singura diferiuţă că e împletită din aţă de cânepă foarte subţire şi că are ochiul de 2.5 cm. pe lăture. 3. Cegamiţa de Mărunţiş. Şi aceasta are în totul forma şi dimensiunile Oriei ; deosebirea e numai la împletitură. Ea are ochiurile numai de 1 cm. pe lăture şi este împletită din aţă subţire englezească (fii dfcosse). Cu ea se prinde tot felul de mărunţiş, însă mai cu seamă Albitură, Moş (Acerina cernua) şi Obleţi. d) Diferite alte forme de Orii. Cu acestea am terminat descrierea tuturor felurilor de orii ale Turtu-căienilor. aceştia fiind, cum am zis, cei mai meşteri în pescuitul cu acest instrument şi desigur şi cei mai buni cunoscători ai obiceiurilor Somnului, pe carc-1 urmăresc pe toată Dunărea. Şi în afară de Turtucaia însă, ori unde există pescari români pe malul Dunărei sau a părţii inferioare a râurilor, există şi orii. Principiul pe care sunt acestea bazate este pretutindeni acetaş, însă formele, dimensiunile şi modul lor de întrebuinţare diferă dela o apă la alta sau dela o regiune a alta. Interesant e mai cu seamă toamna şi primăvara, când — în urmărirea somnului — şi pescarii din partea de jos a diferitelor râuri ajung cu Oriile lor la Dunăre, unde fireşte bogăţia peştelui îi ademeneşte să meargă ceva mai departe. Atunci se văd apărând pe Dunăre tot felul de tipuri primitive de îmbarcaţiuni, cari amintesc de timpurile preistorice ale omenirii, cu forme de lopeţi diferite, ţinând fiecare Oriile în alt mod ş.a.m.d. ; pescarii dela Dunăre sunt deprinşi cu aceste apariţiuni periodice şi-i disting de departe din ce regiune sunt, după silueta lor. 0 asemenea apariţiune în regiunea Dunărei de jos sunt «Grierii dela Prut şi şiret». Aceştia în loc de dube au un fel de bărci speciale cu iotul primitive, numite Cin, scobite dintr’un singur butuc de salcie, plop, pe., şi cari merg numai cu vâsle (Fig. 223). 440 Totuş, în ultimii ani, aceste Cinuri au început a se rări tot mai mult pe Dunăre. In locul lor se văd însă, încă destul de des, mai cu .seamă pe Dunărea de jos, Orii purtate cu Om niţele, adică cu bărci cu fundul lat, Fig 224. O «Graniţă» (în secţiune) care se întrebuinţează atât de Grieri cât îşi la Leasă pentru a se scoate în ea peştele prins. aci numai de 4 cm. pe lăture, iar în loc de ghiulea ele au Ia Capetele de jos ale gurii sacului greutăţi de piatră. ale căror lopeţi au o formă specială şi se numesc Opăcini, iar lopâtarii Opăcinaşi (Fig. 224). Figura 225 arată o Orie dela Şiret. După cum se vede, ea se deosebeşte de oriile dela Turtucaia mai cu seamă prin aceea că capetele oborului de sus, în loc de a fi legate de otg'oane, sunt terminate cu câte o cheutoare prin care trece otgonul ; strajele, cari aci sunt de sfoară şi nu de teiu, sunt mult mai apropiate de mijlocul sacului, aşa că ele sunt acele cari în realitate ţin gura sacului deschisă; ochii plasei sunt Fig. 223. «Cinuri» de orieri de pe râuri. 441 sg®#*! ■ i< ■ i â. : m0ăsimmăm m£¥£m0m$mmM Wmm& iiiiifilwlM Sil Dimensiunile acestei Orii sunt : 4.70 lungimea sacului la gura, 4 m. adâncimea sa şi 1. in. 30 Gliizda deschisă. Aţa din care e ea împletită J. Fig. 225. O Orie dela Şiret. este aţă de cânepă de 1 mm. groasă şi sucită din două iţe. Figura 226 arată o altă orie de somn, dela Brăila, care este de un Fig. 226. O Oile de Somn dela Brăila. tip diferit. Sacul ei este cu mult mai lung şi mai puţin adânc ca cei dela Turtueaia, iar gura cu mult mai largă. Ea are 7 m. lungimea gurii 442 .sacului şi numai 3.50 m. adâncimea sa, socotită dela marginea gurii la fund. Gliizda este foarte largă, de 1.50 pe fiecare parte, adică de 3 m. in total când e deschisă. La această Orie oborul de sus e terminat cu câte o «Cheutoare» la fiecare capăt, de care se leagă o sfoară care se ţine în mână împreună cu Otgonul şi Straja. Sacul e împletit din sfoară mai groasă, din 4 viţe, cu ochiurile de 10 cm. [te lăture. In Mehedinţi din contra Oriile se fac mici, — ele au abia 3 m. lungime şi 3 adâncime — şi aceasta fiindcă aici şi Luntrea e mai mică, numai de 12 C'ârbvje (adică crivace). Forma ei e şi aici aceeaş ca şi in josul Dunărei, numai dimensiunile şi numirile părţilor din cari e compusă sunt diferite: Astfel şi aici avem : 2 Sbreji, 2 Funii (otgoanele), de fiecare parte câte un Paznic (gliizda); prin ochiurile dela marginile gurii trece câte o fringhiuţă numită Povara de sus şi Povara de jos (în loc de oborul de sus, etc.). Şi aici Oria are la capetele ei câte o greutate, numită Postăvete (ghiuleaua), iar Cârma (vâsla) e legată şi aici de Luntre cu o sfoară numită Pălea. Şi aici se pescucşte cu doi pescari, cari stau la capetele luntrii pe Otorace. * * * şi în privinţa modului de a pescui cu Oriile se văd de asemeni adeseori deosebiri în diferitele regiuni: Astfel în regiunea Dunărei dela Galaţi în jos întâlnim deseori lotce cu oriile numai cu câte un singur pescar. Acesta leagă amândouă capetele oriei sale de capetele lotcei şi se ţine cu lotca în latul curentului, iar el stă la mijloc cu Vâsla întro mână şi cu Strajele—ţinute între cele două degete principale — în cealaltă. De asemenea tot pe aci se văd foarte des pescuind — mai cn seamă pescari ruşi Haholi — cu câte două lotci pereche la o singură Orie mare, cum se vede aceasta în fig. 227. e) Originea Oriei. Încă dela începutul descrierii acestor instrumente, am atras atenţiunea asupra faptului că «Oria» sau «Horia», este un instrument curat românesc. Din toate naţiunile atât de numeroase cari locuesc azi pe malurile Dunărei noastre şi pescuescîn ea—Ruşii mici (Haholi), Lipovenii, Turcii, Tătarii, Grecii, Ţiganii, Sârbii, Bulgarii, etc. — şi cari au adus 443 fiecare instrumentele lor proprii de pescuit, inîluenţându-se astfel unele pe altele, numai pescarii Români sunt aceia cari se folosesc în mod regulat de Oria purtată de un Cin sau de o lotcă. Lipovenii din Deltă nu se fol o-sesc de ea aproape de loc, iar Ruşii de aici numai rareori, purtând-o ni două lotci cum se arată în Fig. 227. Numele ei atât Ia Lipoveni cât şi la Ruşii din Deltă este tot cel românesc de Orie. De de altă parte însă, pe* toată partea superioară a Dunărei noastre dela Yârciorova la vale, unde sunt numai pescari români, şi pe partea inferioară a tuturor râurilor, cât şi chiar Ia Snagov—unde e o veche pes- din instrumentele cele mai de căpetenie. Nicăeri, din toate aceste locuri, pescarii bătrâni nu-şi aduc aminte să li auzit vreodată — cum o fac de ex. despre Carmace şi Setce — că aceste instrumente ar fi fost introduse de alţi pescari veniţi din altă parte, ci spun cu toţii că aşa le-au apucat din strămoşi. Astfel fiind, de sigur că, având în vedere răspândirea sa generală în apele noastre, avem a face cu un instrument foarte vechiu la poporul nostru. Ar li dar foarte interesant să-i cunoaştem .şi originea sa; în 444 această privinţa, fără a voi sa intru In consideraţiuni filologice în cari îmi lipseşte orice competenţa, cred totuş necesar să dau câteva fapte cari ar putea aduce întru câtva oareşcare lumină în rezolvirea acestei chestiuni interesante. In privinţa originii diferitelor noastre instrumente de pescuit, noi avem 3 direcţii principale către cari trebue să ne îndreptăm cercetările noastre, şi anume: sau că ele sunt din acele cari au fost aduse de vechii colonişti romani din ţara lor, sau că le-am adoptat în urmă în timpul aşezării noastre aci dela vechii Slavi, sau că au fost introduse abia pe la sfârşitul secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX de coloniştii cazaci — Ruşi mici şi Lipoveni — aduşi în timpul diferitelor ocu-paţiuni ruseşti în Delta Dunărei. Răspândirea generală — şi mai cu seamă la pescarii români—a acestui instrument în toate apele mai mari ale ţerii, şi numele său uniform de «Orie» la toţi pescarii noştri, ori de ce naţionalitate ar fi ei, de asemenea şi tradiţia vechimii sale, ne dau dreptul să excludem posibilitatea că Oria ar fi şi ea din acele instrumente aduse de coloniştii ruşi din Deltă. Re de altă parte la nici unul dintre popoarele slave din vecinătatea noastră (Ruşi mici, Sârbi, Bulgari, etc.) nu se găseşte un instrument— şi încă mai puţin un nume — asămănător cu Oria. Numai dela Volga Daniilewski descrie şi dă figura unui sac cu gura mare şi cu 2 ghiulele la capetele ei, numit «Poiezduha», care se aseamănă, atât prin făptura sa cât şi prin modul cum pescueşte, cu oria noastră. Figura aceasta, din care se vede cum sacul e purtat prin râuri cu 2 otgoane din 2 bărci, e reprodusă atât de Wenjaminoff (1) cât şi de Ianko (2). Ceea-ce-i lipseşte însă acestui instrument dela Wolga asămănator cu Oria noastră sunt Strajele. Ianko însă, căutând originea unui asemenea instrument la Wolga, ne spune că Gmelin în vestita sa carte, intitulată Reise durch Russland (3) ar fi descris un instrument ca acesta, care se întrebuinţâ odinioară la Wolga (deci pe la 1774) şi care «aus Lindenbast verfertigt wurde und vier Fesselstricke lrntte, von welchen die zwei oberen ihm zufolge dazu dienen, den Fischer zu avisieren, wenn ein Fisch in das Netz lief; es wăren dies also Fuhlleinen, was auch der durch ihn aufgezeichnete Name Straschi bekrăftigt. Diese Form ist an der Wolga heute schon ausge-storben». Deşi este foarte problematic dacă acest instrument, făcut din fibre de teiu şi dispărut şi dela Wolga de atâta timp, poate fi identic cu Oria 1 (1) L. c., fig. 36, pag. 270. (2) L. c., pag. 387, fig. 3‘Jil. (3) St l’etersburg 1774. 445 noastră, totuş, chiar de ar ii aşa, nu vedem pe ce cale ar fi putut ei să fie adus aci la noi pe toate râurile şi în partea de sus a Duuârei. Noi ştim că Lipovenii noştri au venit dela Don şi Haholii dela Nipru, şi in acele părţi studiile atât de complete ale lui lv.E.v. Baer şi Da-niilewski nu ne arată că ar exista un astfel de instrument; pe de altă parte pescarii dela Wolga au fost aduşi la gurile Dunărei ca colonişti abiă târziu de tot, când la Wolga nu se mai întrebuinţa decât forma fără Straje, descrisă de Daniilweski sub numele de Pojezduha. Apoi chiar dacă am admite că Oria a fost adusă în adevăr prin Lipoveni dela Wolga, cum ar fi posibil atunci că tocmai ei să nu o întrebuinţeze şi să o cheme aici cu numele ei românesc «Oria» şi nu ca acolo «Pojezduha»? Numele româneac de Oria sau Horia e mult mai probabil câ e de origine latină (Horia, ae — Fetite barque de Pecheurs qui ne peut tenir ia pieine mer, şi: Oria, ae = Barque de Pecheur. Veni Fr. Noul, Dietionnaire Latin-Francais). Acest instrument care la Români este un «sac» mare, care înainte se purta în toată ţara de un «Cin» — adică de un buştean scobit în formă de barcă — şi-a tras probabil numele său dela felul bărcii primitive cu care se întrebuinţa. Nu se poate însă afirmă nici că Oria ar fi şi ea unul din acele puţine instrumente de pescuit aduse aici de coloniştii romani din ţara lor, căci faptul numai că e foarte veche şi răspândită la Români şi că are un nume care ar puteâ derivă din latineşte nu ne poate încă da dreptul Ia această afirmare. Fu aş bănui mai de grabă câ poporul nostru seoborîudu-se din munţi şi dând peste ape mai adânci, pe cari trebuia sa umble cu barca pentru a pescui la mijlocul lor, şi-a inventat el sin-gur acest instrument, după cum şi-a inventat şi Plocăul, care de asemenea—după datele bibliografice — văd că nu se găseşte la nici unul din popoarele cu cari ne învecinăm. Forma fundamentală a tuturor acestor instrumente nu a putut fi de-dU ' Sacul de râuri», din care s’au desvoJtat, treptat cu adâncimea apei, pe deoparte sacii cei mari cu coadă, ca: Sacul de Pleavă, Târăbuful dela Dunăre, etc., iar pe de altă parte Poclăul— adică un sac mai mare ţinut la fundul apei cu 2 beţe lungi—. Din aceste din urmă apoi, când apa a ajuns şi mai adâncă şi a trebuit să umble cu luntrea, au format Oria -cure e un sac îngreuiat la capetele gurii sale cu câte o piatră (şi apoi cu câte o ghiuleâ) şi care se lasă la fundul apei cu otgoane în loc de coadă ca la saci, sau de cele 2 beţe ca la Poclău. Sacul de râuri însă—după numele său şi a tuturor părţilor şi anexelor cari-1 compun — pare fără îndoeală a-şi trage originea dela Romani. Numele său Sac este de sigur latin (saccus, i — chausse, sac a passer 440 Peuu. Fr, Noel, LHct. Latin-Franc.); Părţile din cari se compune de ase-juexia, şi se numesc; Cerc sau Arc, Coardă, Frână şi Coadă;iar instrumentele auxiliare cu cari se întrebuinţează, la pescuit se numesc: Val, Scălceasă, Traglâ, Tălchig, Fachie, etc., şi a merge cu sacul la pescuit se zice de poporul nostru merge în tragă cu sacul. Astfel liind, cred dar că sacul nostru dela părae a fost unul din puţinele instrumente de pescuit primitive pe cari vechii colonişti romani le-au adus cu ei în munţii noştri, şi că din această formă fundamentală poporal nostru a format apoi după nevoie alte instrumente, adaptând mereu Sacul la suprafaţa şi adâncimile mai mari ale apelor în cari avea să pescuească, cu cât se scoborâ mai la vale din munţi. Astfel s’au format dar toate acele instrumente variate în formă de sac, atât de caracteristice pentru pescuitul din râuri şi celelalte ape din interiorul ţerii — afară de Dunăre —, şi cari în cea mai mare parte nu se aseamănă cu cele ale popoarelor vecine. Şi astfel s’a format atunci şi acest Sac plutitor, îngreuiat cu pietre la capetele gurii, care se purta cu o barcă primitivă numită «Oria» sau «Horia». Mai întâiu probabil când se zicea «a pescui cu Oria» se înţelegea a merge la pescuit cu această barcă primitivă şi cu sacul, iar apoi numele bărcii s’a păstrat numai pentru instrumentul de pescuit. Otto Herman în studiul său asupra pescuitului din Ungaria descrie, fără a figura însă, şi un instrument unguresc numit Gyerhdlo, care pare a se asemănă în totul cu Oria noastră şi mai cu seamă cu cele din su-sul Dunărei. El zice că acest instrument se găseşte numai la Segedin; în vocabularul însă pe care-1 dă la sfâşitul cărţii sale, el mai aminteşte încă despre un al doilea instrument asemănător pe care l-a găsit la Baja, numit Gore. Iată cum descrie Hermann acest instrument (după traducerea lui lanko): «Das Steinnetz (Gyerluilo, Schuternetz) ist ein spitzes, dazu weitbuchtiges, grossmaschiges Sacknetz, an der Miindung mit einem aus einem Stricke bestehenden Ralnnen, am Schweife mit einem Stein, an der Leine—an beiden Enden derselben—zumeist mit eiuer 3—6 pfiindigen Kanonenkugel oder einem Steine. Dieses Netz wird zwischen zvvei Kâhnen in den Eluss gelassen, wobei die beiden Kugeln die Leine auf den Grund ziehen, die Fesselstricke hingegen die Netzmundug offen halten. Das Fischen mit dem Steinnetse geschieht zumeist in tiefem Wasser und stiess ich bislang blos in Szeged darauf; die kleinen Pischer bedienen sich des-selben blos selten». 447 m mm ■ Din aceastft. descriere se vede că avem a face iu totul eu Oria noastră românească şi încă cea cu forme mai moderne, prevăzuţii cu cele 2 (filialele la capetele gurii. Este dar fără îndoeala că ea a fost adusă atât Ja Segedin cât şi la Baja — amândouă localităţi iu cari este şi populaţie Românească—de către pescari români şi poate chiar de Turtucâieni rari de multe ori au pescuit în acele ape. Cu toată această explicaţie evidentă a originii Oriei din Ungaria, la care se putea ajunge cu uşurinţă, etnografii unguri şi mai cu seamă lanko,—după ce o caută pe la Volga şi Ural, unde găseşte numai un «Analogon» în 2 instrumente numite aPojezd» şi «Pojezduha», însă nu o constată nici la Ostjari şi Turcotatari, şi nici în Sudul Rusiei — ajunge la o concluzie curioasă, şi anume: că acest instrument a fost luat dela Germani la cari se găsesc 2 forme de «Steinnetze» şi anume: una numită Bohmisehes Steingarn, şi alta pe care Max von dem Borne o descrie sul) numele de Wittingauer Zugnetz, Cercetând figurile din Cartea lui v. d. Borne, ori cine poate vedea încă dela prima privire că aceste instrumente germane pe cari le citează lanco sunt cu totul altceva, şi anume un fel de Lăptaşe, cari nu au decât o asemănare cu totul superficială cu instrumentul din Ungaria descris de Otto Hermann. lată concluzia pe care o trage lanko din toate cercetările sale: oDie Steiimetz-Construction kommt weder hei den Osţjaken noch hei den Turko-Tataren vor und kdnnen wir auf diese Weise der sprachlichen Angabe Munkacsi’s, dass die ugrischen Worte gdre und gyer, deren jfimaue lautliche Analoga im Wogulischen vorkommen, keinerlei eth-niâciie Bedeutung zuerkennen. Das Steinnetz ist auch auf siidrussischem Gabiete unbekannt und gelangte daher an die Gestade der Fliisse Ural und Wolga von Westen, von den Centralen (Gross-) Russen und wurde, ejnmal dorthin verchleppt, zu einer localen Form. Hieraus geht zugleich hervor. dass die Magyaren das Steinnetz nicht von den Russen, son-dem von den Deutschen, also schon im jetzigen Vaterlande, ubernom-men hahen; dafin* spriclit auch, dass das Steinnetz hei uns iu der Ge-s:cnd von Szeged und Baja vorkommt, wo deutsche Colonisierungen lustoriscii sicher sirid». Din tonte acestea se vede iarăş — ca şi la căutarea originii instrumentelor săcueşti—câtă risipă de erudjţiune inutilă se face pentru a se încunjurâ mărturisirea unui adevăr evident—că originea acestui instrument în Ungaria este dela Români-şi a se ajunge astfel la o conclu-jfjmie greşită şi cu totul nenaturala. GRUPA E. PLASELE CARI PRIND PEŞTELE INCUNjURINDU-L. Instrumentele din aceasta grupa sunt nişte plase lungi şi mai mult sau mai puţin înguste, cari se pun în apă vertical şi se trag cu o margine pe fundul apei, spre aîncunjurâ peştele şi a-l scoate apoi In mal sau a-l prinde într’un sac. Toate acestea sunt instrumente mişcătoare cari urmăresc peştele şi sunt purtate de mai mulţi oameni, cu sau fără bărci. Din această grupă, care este una din cele mai importante din toate instrumentele noastre de pescărie, fac parte două serii mari de instrumente şi anume : 1. Masele sau Voloacele cari au plasa dreaptă, fără un sac pronunţatei 2. Năvoadele, cari la mijlocul plasei au un sac, în care se aduni! la urmă peştele prins. I. Plasele sau Voloacele. Prin plase se înţeleg o serie de instrumente împletite drept, du formă dreptunghiulară, având diferite lungimi şi o lăţime puţin mai mare ca adâncimea apei în care pescuesc. La amândouă capetele lor ele sunt legate de câte un lemn gros, de cari le ţin pescarii cu mâna, numite Clece, Drugi sau Pari în Muntenia, Dobrogea şi Oltenia, sau tladarage în Moldova de sus, şi cari au şi ele o lungime cevâ mai mică ca lăţimea plasei. Plasele, neavând un sac in care să se concentreze şi să se prindă peştele ce l-au încunjurat, ele nu pot pescui decât la apă puţin adâncă, şi în totdeauna in apropierea malului unde să se poată trage, pentru scoate afară peştele ee-1 prind. După dimensiunile lor, după felul cum sunt construite şi după numărul oamenilor necesari pentru a putea pescui cu un asemenea instrument, deosebim la Dunăre o întreagă serie de plase de diferite forme şi dimensiuni, din cari alegem ca tipuri principale următoarele ; 449 . Plasa de mână. Ca şi la râuri, unul din instrumentele cele mai răspândite, cu care ţăranii riverani apelor Dunărei pescuesc pentru hrana lor, este: Plasa sau Plaşu (în Muntenia), Volocul mic sau Vologul (în Moldova), Jegaj-ni(a, Jigajne sau Jegamiţa (Oltenia). Aceasta este o plasă mică, de diferite dimensiuni cât poate fi purtată de două persoane — cari adeseori sunt femei sau chiar şi copii —, având o lăţime de 1—1.50 in. şi o lungime de 2 până la şase in. (Fig. 229). Fig. 229. Plasa de mână. Ea este împletită din aţă de cânepă, cu ochiuri dese şi înşirate la marginile ei din lung pe câte o fringhie, iar la capete legată de două ('lece, de cari o poartă la pescuit. La plasele mai mici ochiurile dela margine sunt întinse pe sfori simple, la cele mai mari însă, acestea sunt nişte fringiiii, din cari la una se pun plumburi pentru ca plasa să poată fi ţinută mai cu uşurinţă vertical în apă şi lipită cu această margine pe fund. Plasa este legată de cele două Clece dela capetele ei prin câte o sfoară, pe care sunt înşirate ochiurile dela marginile ei laterale, şi care din distanţă în distanţă este legată de lemn, şi apoi iarăş este trecută printr’o serie de ochiuri ş.a.tn.d., pentru ca, astfel legătura să fie strânsă şi uniformă. Lăţimea plâşii este însă în totdeauna ceva mai mare decât lungimea Clecei. astfel ca să stea încreţită pe dânsa; aceasta pentru ca plasa când e trasă prin apă să facă o Burtă sau un Sân, care-i serveşte ca un sac la scosul peştelui din apă. Plasa de mână se poartă de două persoane, cari o ţin vertical de (iecele ei şi merg una la mai iar cealaltă la adânc. După ce au mers o distanţă cu curentul, ţinând plasa lipită cu o margine de fundul apei, cel dela adânc iese către mal, şi apoi amândoi deodată o scot cu putere, 4. R. — Publ. Adamachl. V///. Antipa, Pescuitul. 29 4f)0 râzând cu mărginea, ei pământul. Cu modul acesta tot peştele, pe care plasa l-a adunat în mersul ei, îl arunca acum pe mal, de nnde-1 culeg apoi şi«l baga la traista sau la coş. Daca malul este însă drept, atunci o duc la un loc unde apa e mică şi o întorc deodată cu faţa în sus, în-tinzând-o bine, şi apoi o scot orizontală cu faţa în sus din apă, culegând de pe ea peştele ce s’a adunat în «Sânul» ei. Plasa mică de mâna este în general instrumentul populaţiunilor riverane, cari pescuesc cu ea pe lângă maluri — sau cât de departe pot merge cu piciorul — pentru hrana zilnică. Mai cu seamă ţărancele îndeletnicesc mai mult cu acest fel de pescuit. • Pentru pescarul de profesie însă, deşi plasa nu lipseşte niciodată dela coliba sa, ea este mai mult un instrument auxiliar. Ca instrument independent, el se serveşte de dânsa numai când vrea să-şi prindă re- Fig. 230. Pescuitul cu «Plasa de mână» în mare, la Sulina. pede ceva peşte mărunt de mâncare, sau când vede că se apropie mal vreun cârd de peşti şi el nu are alt instrument mai practic îndemână. In general însă pescarul de profesie se serveşte de pin mai cu seamă când are nevoie de peşti mici pentru pus ca nadă la cârlige. Cel mai mult ea este însă întrebuinţată de pescarii cari au gârlele închise cu garduri cu limbi, pentru a scoate cu dânsa peştele prins Oboare. Pentru acest scop la gârlele din Deltă se fac nişte plase spe ciale mici şi înalte, numite de pescarii ruşi «Brednia». 451 Figura 230 araţii modul cum se peseueşte cu plasa de mână în mare pe plaja de nisip dela Sulina. 2. Volocul, Plasa mare sau Alovul. Acesta este o plasă având o lungime până la 30 sau 40 m. şi o lăţime până Ia 3 m. Ea este împletită din sfoară de cânepă sau de Inimliac,cu ochiurile întocmai ca la plasa năvodului (Fig. 231). Faţade dimensiunile relativ mai mari, ea este şi cu mult mai bine construită decât plasa de mână. Pe marginea ei de sus aceasta are o fringhie cu plute — sau cu alte corpuri plutitoare, ca d. ex. mici Pase de ţipirig «au de papură (Fig. 231 c şi c') — numită Plata sau Fringhia cuplate, ran ţine întreaga plasă în suspensiune în apă; pe marginea de jos este o alia fringhie groasă cu plumburi, pietre sau alte greutăţi — câte odată şi fără. toate acestea — numită Camănă, Fringhia ca camănă (Moldova), Frin Căldare (la Moldovenii dela Prut mai zisă şi Moiu, la Huşii din 486 Delta Zdoimăj, în care se va cufundă mai întăiu năvodul; pe urmă se fac în dreapta şi în stânga din zece în zece paşi câte o serie decopce mai mici—de 40—50 cin. diametru — , mergându-se astfel înainte, după poziţia pe care o ieau aripele năvodului când sunt întinse. După forma şi lungimea ghiolului în care se pescueşte, se fac câte 100 până la 200 de bucăţi din aceste copci mici. La capătul celălalt în fine, iarăş la mijloc, se face o nouă copcă mare, cu dimensiunile mai mari ca cea dintâi, numită în general de asemeni Căldarea mare sau Capcană (Zdoimă la Ruşi), căreia însă în unele regiuni i se mai zice şi Masa (la Prut) sau Sosm,a la Turtucăieni. Pentru spart ghiaţa la săpatul copcelor se întrebuinţa înainte un fel de topoare speciale, anume făcute pentru acest scop cu tăişul îngust şi cu leafa» lungă (Fig. 251 c şi fotografia de jos din Tal). XXV); astăzi însă acestea au fost în mare parte părăsite, nefiind practice când e ghiaţa groasă, şi au fost înlocuite cu un instrument special de fier, numit Semen (Turtucăienii îi zic Ghin). Acesta este un Luni de fier în 4 muchi, greu de cel puţin 10 kgr. şi lung cade 40 până la 60 cm., cu vârf ascuţit la un capăt şi terminat la celălalt cu un manşon, în care se fixează o coadă groasă de lemn şi lungă ca de 80 cm. (Fig. 251 d). In toate figurile din Tabelele XXVI, XXVII şi XXVIII se văd diferite din aceste instrumente fotografiate, precum şi modul cum se lucrează cu ele la spartul ghieţii. La bălţile Prutului de prin Nordul Moldovei, Ghinul — care de altfel se aseamănă cu cel dela Dunăre — în loc să fie terminat cu un vârf este ascuţit pe 2 părţi, ca tăiuşul unui topor; iar un alt instrument asemănător, tot de fier în 4 muche şi cu coadă de lemn, este ascuţit numai pe o parte, ca o daltă, şi se numeşte «Ţiu». Acesta serveşte nu numai la spartul ghieţii ci tot odată şi la desprinderea blocurilor tle. ghiaţâ, După ce se străbate ghiaţa cu Semenul, se mai îndreaptă marginile copcei, cioplindu-se puţin ghiaţa cu Sacoviţa— zisă în Moldova şi Sâcaiţa — (Fig. 251 e) şi apoi se curăţă bine copca, scoţându-se din ea cu îngrijire toţi bulgării de ghiaţă cu minciogul pentru ca apa să rămân;! limpede. In figura dela mijloc din Tabela XXVI, care este prima fotografie dintfo serie care urmează aci şi arătă pescuitul cu năvodul sub ghiaţă într’o baltă din Domeniul Brăilei (Tab. XXVI, XXVII şi XXVIII)—se vede săparea copcei cu semenul şi curăţirea ei de bulgări de ghiaţă cu minciogul, iar Sacoviţa stă jos pe ghiaţă lângă copcă. După ce s’a săpat Căldarea cea mare, se ridică scările din sănii pe cari sunt aşezate Orilele năvodului şi se răstoarnă fiecare din ele de câte o 487 iarte a Căldării, astfel ca fiecare crilâ să cadă în apă separat şi invers de cum erau aşezate în sanie, adică cu elecele în sus. In figura de jos din Tabela XXIV, se vede tocmai momentul când se afundă Matiţa, după ce crilele au fost deja aruncate în căldare. Întotdeauna la afundarea năvodului se caută ca fiecare aripă să cadă separat, ca astfel plasele lor să se poată desfăşură cu uşurinţă când vov începe să fie întinse întro parte şi în alta. Deoarece iarna e ziua mică, se lasă adeseori năvodul peste noapte in apă, ca a douazi de dimineaţă, să-l poată întinde mai repede şi ca să nu ingheţe stând noaptea în aer. In timpul când se afundă năvodul in Căldare, pescarii pregătesc, la distanţă de câte 10 paşi la dreapta şi la stânga, copcele următoare ; apoi ei leagă de capătul fiecărei codule a năvodului o sfoară sau o cureluşe lungă, care e trecută printr’o gaură dela capătul unei prăjini lungi, cum se trece aţa prin urechile unui ac. Această prăjină, care are o lungime de 10—12 paşi, se numeşte Igliţa (în Moldova şi Dobrogea), Undreă (la Brăila, Călăraşi, Turtucaia, etc.), Prăjină (în Oltenia), Protjoni (rus.). Ea este făcută de obiceiu dintr’un laţ de scândură lată de 10 cm. şi îngustă ca de 2.5 cm., care la un capăt are în lat o gură făcută cu burghiul —numită «Urechile igliţei» —pe unde in-triii sfoara sau cureluşa cu care e legată (Pig. 251 f, g). Igliţa serveşte pentru a împinge pe sub ghiaţă codula năvodului dela o copcă la alta. Figura de sus din Tabela XXVII arată tocmai momentul când se aruncă igliţa dela Căldare spre prima copcă, iar figura dela mijloc din această tabelă, momentul când se trece igliţa cu codula dela o copcă la alta. Când igliţa a fost bine aruncată şi ajunge în dreptul unei copce, pescarul o pândeşte şi o apucă cu un instrument special numit Cârligul (Pig 251 h), cu care o caută pe sub ghiaţă până o apuca. Acesta e un gliionder de vreo 3—4 m. lungime, la capătul căruia este bătut un lemn cârligat. In Oltenia (balta Potelu) cârligul se zice Seceră şi este de fier dinţat, având în adevâr forma unei secere cu coadă lungă; acesta serveşte aci nu numai pentru a prinde Igliţa pe sub ghiaţă, ci tot odată şi pentru a o mâna înainte dela o copcă la alta, prinzând-o tu dinţii ei. In bălţile dela vale, mânarea igliţei dela o copcă la alta se face cu un alt instrument numit Cange sau liaşcă (Pig. 251 i), care în pescăriile Deltei are încă şi multe alte întrebuinţări, aşa că pescarul o poartă întotdeauna în lotca sa. Acesta este un ghionder de 2.5—3 m. lungime, care are la capătul său un fel de potcoavă de fier, cu unul din vârfurile ei îndoit în afară şi întors în sus, iar între crăcii ei se află un 488 cuiu de fier gros şi ascuţit. Ou acest cuiu Raşca împinge Iglita pe sub ghiaţă până ajunge la capătul ei, iar după aceea cu vârful cel întors în sus apucă codula şi o scoate afară din copcă. Figura de jos din Tabela XXVII arată tocmai un pescar care mână igliţa înainte cu raşca pe sub ghiaţă şi care a scos afară din copca o bucată din codula năvodului. Aşa se continuă tot înainte, făcându-se de o parte şi de alta copce nouă şi trecându-se mereu codulele cu igliţa pe sub ele, până se întinde în fine toată codula, care poate avea o lungime până la 170 m. Ajunşi la capetele Codulelor, pescarii se opresc de amândouă părţile şi încep acum a întinde năvodul — «a-1 [tune pe toană»—, care până acum rămăsese grămadă pe fundul apei în căldare. Acum de capătul fiecărei codule se înhamă pescarii—Românii, cum s’a arătat la descrierea Tifanului, cu Căpăţuiele de piept şi cu Coidacul în mână, Lipovenii cu Leama de şele (Fig. 284)—şi încep apoi a trage de otgoane până întind bine aripele năvodului. Figura de jos din Tabela XXVII arată momentul când s’a scos codula din copcă şi se trage acum de ea pentru a se întinde aripele năvodului pe sub ghiaţă. Pentru a trage de codule mai cu uşurinţă, unii pescari îşi pun la liecare sanie —pe care o fixează cu semenurile în ghiaţă — câte o Mi-troacă (Fig. 136) spre a scoate astfel codula cu Vârtejul. Se întâmplă însă că adeseori năvodul întâlneşte pe fund vreun obstacol (buştean, etc.) şi atunci codula se rupe. Figura de sus din Tabela XXVIII arată tocmai un asemenea moment şi modul cum pescarii caută cu Raşca şi cu Cârligul prin copce pe sub apă ca să prindă din nou năvodul. Când au ajuns apoi cu clecele aripelor până la ultima copcă, ei bagă din nou codulele în apă şi le trec iarăş cu Igliţa şi Raşca printr’o nouă serie de copci, până ce în fine ajung din amândouă părţile la «Căldarea cea mare» sau la «Capcană»; aici încrucişează codulele şi trag până se ajung clecele dela amândouă aripele una de alta, şi astfel se încheie năvodul. Figura 254 arată tocmai momentul când s’au împreunat capetele celor două aripi in capcană. Aci se pot vedea codulele încrucişate şi pescarii lipoveni (fotografia e dela balta Zagna de lângă Tulcea) trăgând de ele cu spatele înainte, înhămaţi cu «Leama». * * * Cu aceasta s’a «închis toana* şi de acum începe Scoaterea năvodului. Şi de pe ghiaţă ca şi din lotee, năvodul se scoate în acelaş mod, adică cu aripele încrucişate şi cu Şufanele — cari ţin camenele — lipite de fund. şi aici sunt doi oameni cari ţin şufanele şi Vătaful cu CriJaşul care descurcă plasa cu Sacoviţa, precum şi câte 3 oameni la Plută şi unul la l’amănă, de fiecare parte. Figura de sus din Tabela XXIX arată tocmai începutul scoaterii aripelor năvodului din Caldarea cea mare, Şufanele sunt puse şi le potriveşte acuma vătaful, care are în mâna stângă o Sacoviţă cu care descurca plasa. Jos pe ghiaţă se văd Igliţele. Fig. 254. Momentul când s’au împreunat în Capcană capetele aripelor năvodului şi pescarii încrucişând codulele trag de ele (Halta Zagna, Tulcea). Amândouă aripele trebuesc scoase deopotrivă şi de aceea, în multe locuri (la Turtucâieni), pe camănă —la distanţe egale — se pun Colbe, adică nişte inele de nueluşe de salcie ; pescarii se anunţă unii pe alţii la ce olbă au ajuns. De o parte şi de alta a capcanei stau acuma cele două sănii, pe cari se aşează treptat după cum se scot din apă crilele năvodului, şi anume în acelaş inod cum se aşează şi în lotce pe masa năvodului, adică se fac mereu cute cari se pun teanc una peste alta. Fotografia din Tabela XXX, care reprezenta o pescuire cu năvodul la o baltă a Prutului din judeţul Fălciu, arata tocmai acest moment al 490 scoaterii năvodului; ea mai arată însă totodată şi celelalte instrumente întrebuinţate aci la pescuitul cu năvodul sub ghiaţă, dând astfel în acelaş timp şi o idee de modul cum variază formele acestor unelte la diferitele bălţi din diferitele regiuni ale ţerii. Cum fotograful a pus oamenii să pozeze, şi nu i-a lăsat pe toţi să stea în poziţiile lor adevărate, cum stau în adevăr la scoaterea năvodului, se văd Şufanele aşezate la locul lor dela mijloc unde se încrucişează aripele, însă Şufonarii nu ţin de ele ci stau alături. Foarte bine însă se vede aci modul cum se aşează aripele în cute pe sănii, treptat ce se scoate năvodul. De asemenea în această fotografie sunt mai mulţi oameni decât tre-buesc să fie după regulă la scoaterea năvodului; fotograful a pus între dânşii pe proprietarul năvodului, pe căruţaşii cari au venit să încarce peştele, etc., ceeace ar putea da astfel o idee greşită despre această operaţie. După aceasta în fine, când se ajunge la Matiţă, se ridică Şufanele şi se scoate sacul pe ghiaţă, adunându-se peştele din el cu Mincioagele şi cu Burele şi punându-se în coşuri. Figura de jos din Tabela XXVII arată scoaterea matiţei la un năvod care pescuia în Ghiolul Mişunele din bălţile Brăilei, iar figura de jos din Tabela XXIX un năvod dela balta Zagăn de lângă Tulcea. Tabela XXXI, în fine, arată, la năvodul dela Prut, Matiţa cu peştele prins întinsă pe ghiaţă, iar aripele năvodului aşezate la loc, fiecare pe câte o sanie. Pentru a termină cu descrierea pescuitului cu năvodul pe sub ghiaţă mai rămâne să spun că şi aici se poate pescui în 2, 3 sau 4 năvoade, adică că pot pescui două sau mai multe năvoade gură la gură. In acest caz se cuprinde câte o suprafaţă mai mare, în jurul căreia se fac copci în ghiaţă ; pentru fiecare năvod se face la distanţa cuvenită câte o căldare specială în care-1 afundă în apă; apoi se trag toate năvoadele deodată de codule, până ce capetele aripelor lor se ating unele de altele spre a formă astfel un cerc mare, legând u-li-se clecile două câte două. In fine se trag toate la mijloc, făcându-se 2, 3 sau 4 rânduri de copce în formă de raze ale cercului, prin cari li se duc coduleie; apoi se încheie fiecare năvod separat şi se scoate — ca şi cum ar fi cu lotcele — în câte o capcană separată fiecare. 6. Năvodarii. După ce am descris cu deamânuntul diferitele tipuri de năvoade ce le avem cu toate accesoriile lor şi diferitele moduri cum se pescueşte cu ele, cred necesar pentru completarea descrierii acestui instrument 49] principal să spunem câteva cuvinte şi despre năvodari şi mai cu seama despre raporturile dintre ei. Năvodul, cu tot numele slav al sau şi al părţilor cari-1 compun, este un instrument de care poporul român se serveşte în toate părţile ţerii încă din timpurile cele mai vechi. Chiar în apele Dobrogei şi ale Deltei el nu face parte din acele instrumente — ca Setcile şi Carmacele — pe cari le-au adus din Rusia coloniştii cazaci, Haholii şi Lipovenii veniţi de acolo, ci pescarii români de aci s'au folosit în totdeauna de el cu mult înainte de venirea Lipovenilor. Chiar astăzi Moldovenii din satele de pe Razim Sabangea, Sarighiol, Calica, etc., spun că părinţii lor erau mai înainte vătafi la năvoadele de pe Razim şi Lipovenii au învăţat dela ei abia mai târziu să pes-cueasea cu acest instrument. Chiar pe malul basarabean al Dunărei şi In bălţile de acolo—unde de altfel, în afară de Vâlcov, vechiul pescuit moldovenesc şi-a conservat mai bine originalitatea, sa decât în Deltă — se ştir că s a pescuit cu năvoadele cu mult mai înainte de venirea Lipovenilor, şi astăzi încă cei mai buni vătafi de năvoade sunt tot cei moldoveni. De altfel şi astăzi există pe tot lungul Dunărei o serie de centre mari de năvodari români — dintre cari cele principale sunt: Turtucaia, pentru Muntenia, Serbia, Bulgaria şi bălţile din Sudul Dobrogei, şi Galaţii (Badalanul), pentru bălţile din Nordul Dobrogei, Moldova şi Basarabia — cari au din timpurile cele mai vechi aceasta meserie. Năvoadele noastre dar nu sunt o importaţiune recentă din Rusia (Ruşii le numesc Matula iar Lipovenii Nevod), ci originea lor— după numiri — e probabilă dela vechii Slavi cari au locuit aici, dela cari arn mai adoptat multe alle unelte de pescuit şi pe cari noi apoi le-am desvoltat, for-mându-le după necesităţile speciale ale apelor noastre dela Dunăre. Astfel fiind, şi tradiţiile pescarilor cari se folosesc de acest instrument. cu privire la modul de a pescui cu el şi mai cu seamă cu privire la asociaţiile ce le fac între ei în acest seop, nu sunt o importaţiune nouă din Rusia, ci s’au desvoltat la noi potrivit cu obiceiurile generale ale ţerii şi cu des voi tarea pe care a luat-o întrebuinţarea năvodului în apele noastre. In descrierea de mai sus am arătat că pentru a pescui cu năvodul e nevoie — după mărimea instrumentului — de un număr mai mare de pescari şi că fiecare din aceştia au atribuţiuni precise, atât în mersul cu dubele cât şi când se lasă năvodul la apă sau când se scoate. Tot odată năvodul cu toate accesoriile sale e un instrument care reprezenta un capital însemnat, pe care nu fiecare pescar poate să-l aibă, iar pe de altă parte pescuitul cu năvodul cere, în afară de îndemânare, o serie 492 de cunoştinţe deosebite şi o anume organizare a muncii, fără de care rezultatele pescuitului nu pot fi satisfăcătoare. Din toate aceste motive dar, încă din timpurile vechi, pescarii dela năvoade au format între ei diferite feluri de asociaţiuni sau tovărăşii, cari prin tradiţie au rămas şi astăzi şi probabil vor rămânea încă multă vreme, adaptându-se şi modificându-se mereu după cerinţele nouălor timpuri. Forma cea mai răspândită astăzi pentru asemenea «tovărăşii» este Compania sau Campania şi uneori Cumania, (la Turtucăieni zisă şi Ceata) cari după numele Vătafului se numeşte «Compania lui X cu..., pescari». împărţirea atribuţiunilor între «tovarăşi» se face —după cum s’a arătat la descrierea pescuitului—luându-se de bază capacitatea, vârsta şi experienţa fiecăruia; unul e «Vătaf», altul «ajutor» sau «Crilaş», doi «şufanari», doi «paraşi», unul «bucătar» etc. Partea cea mai interesantă este împărţirea beneficiilor, şi aceasta se face, atât după importanţa funcţiunii pe care fiecare are a o îndeplini în asociaţiune cât şi după capitalul pe care-1 aduce la tovărăşie sub formă de instrumente. Foarte rar se întâmplă ca toţi pescarii dintr’o companie să fie proprietari ai năvodului; de obiceiu el aparţine numai câtorva, iar ceilalţi sunt luaţi ca tovarăşi numai la muncă. De obiceiu peştele prins se vinde imediat—de preferinţă, încă din timpurile cele mai vechi, prin licitaţie —; din suma obţinută se pune o parte numită «Partea apei» sau «Dijma proprietăţii», care e a proprietarului bălţii şi variază după învoelile ce le au. Restul se împarte in două părţi—de asemenea variabile după învoealâ—: « Partea năvodului» pe care şi-o împart între ei proprietarii năvodului şi «Partea muncii» pe care şi-o împart pescarii. Partea muncii şi-o împart toţi tovarăşii cari ieau parte la pescuit şi variază pentru fiecare după importanţa funcţiunii ce o are în Cumpa-nie; astfel adeseori Vătaful iea 2 părţi, Crilaşul una şi jumătate, ceilalţi pescari câte una iar ucenicii sau flecăii (la Lipoveni şi Ruşi «Pulupai-nicii) câte o jumătate de parte, adică Un Cerea; alte daţi aceştia ieau numâi câte un sfert de parte, adică «o jumătate de Cerec». Iată de ex. învoeala pe care o au între ei o companie de 12 pescari năvodari turtucăieni, cari pescuesc la balta Călăraşi: sunt 8 tovarăşi (Vătafi fiecare cu drepturi egale) cari au un năvod şi trei lotce. Fiecare vătaf are «8 flecâi ai săi». Beneficiul rămas după plata dijmei se împarte în 15 părţi; din acestea, 8 părţi sunt ale năvodului, adică fiecare vătaf iea câte o parte; apoi cele 12 părţi râmase se împart la 493 cei 1*2 pescari cu vătafii împreună; astfel dar, fiecare vătaf proprietar a) năvodului iea câte 2 din 15 părţi, iar fiecare din ceilalţi pescarii ieau câte 1 din 15 părţi. Aceasta e una din învoelile cele mai favorabile pentru partea muncii, căci de obiceiu la Turtucăieni regula este că un năvod cu 3 lotce şi 12 oameni are 17 părţi, din cari 5 sunt ale năvodului şi 12 ale oamenilor. Această Formă de tovărăşie românească de năvodari au adoptat-o în Delta şi Ruşii cu Lipovenii—cari chiar au luat şi numele ei deformân-du-1 câte odată in «Cumbania»sau «Cumania»—; ei însă au mai mult organizaţia interioară a «Artelului» rusesc, pe care o au în toate tovărăşiile lor pentru celelalte instrumente de pescuit. Cooperaţia modernă însă între capital şi muncă, cu bunele şi relele ei şi cu luptele inevitabile între aceste elemente ale progresului economic, îşi face şi aci apariţiunea cu tendinţa de a înlocui în multe părţi această formă simplă dar dreaptă de tovărăşie, bazată pe apreciarea cinstită a capacităţii fiecărui tovarăş şi pe împărţirea corespunzătoare a beneficiilor. Astfel în multe părţi—mai cu seamă de când cn năvoadele nouă de fabrici —au apărut diferiţi speculatori de instrumente de pescuit, cari cumpără câte un năvod şi face tovărăşie cu pescarii; sau il Închiriază la pescari luîndu-şi o parte însemnată — până la jumătate din câştig—ca «partea năvodului». In alte părţi proprietarul sau arendaşul bălţii sau câte un negustor de peşte are năvoadele sale şi-şi angajează vătaf şi oameni la el cu leafă, cu acestea apoi pescueşte bălţile ca întreprinzător de pescuit şi rămâne singur proprietar pe peştele prins, pe care-1 vinde în contul său propriu. In fine în timpul din urmă sub formă de «Obştii» sau «Cooperative do pescari# tot felul de persoane străine de breasla curat pescărească caută a se introduce între ei pentru ca fără nici o muncă (decât cel mult ca preşedinte, secretari, cassieri, contabili sau acţionari ai obştiei, etc.) să participe la beneficiile rezultate dintr’o muncă atât de grea a adevăraţilor pescari. In contra unui asemene fel de parazitizm modern îmbrăcat în haine democratice—şi care la pescărie nu poate avea acelaş rost ca la agricultură, unde erâ în adevăr o necesitate şi a dat roade destul de bune — trebue ca adevăraţii pescari să facă front, şi vechea formă de tovărăşie cinstită pescărească «Compania» trebue sprijinită şi des voi tată după nouâle necesităţi ale timpului, dar nu lasată să cadă în prada lipitorilor satelor. Credit cât de ieftin şi uşor accesibil pescarilor şi tovărăşiilor de pescari, pentru cumpărarea de unelte şi facere de instala-ţiuni de pescuit, măsuri serioase pentru asigurarea vânzării cinstite 404 prin licitaţie publica a produselor lor, şi înlăturarea şicanelor administrative prin interveuţiuni nechibzuite ale Statului, acestea sunt deocamdată măsurile cele mai urgente de luat pentru desvoltarea tovărăşiilor de pescari, şi nu formarea unor astfel de obştii moderne cu tovarăşi mulţi la beneficiu şi puţini la muncă. * * * Si din Ungaria Otto Herman a descris o formă de tovărăşie la năvod, numită de ei Bokor, cave se aseamănă în totul cu compania noastră, lanko în cartea sa sus citată caută originea acestei forme de asociaţiune de pescari în «Artelul» rusesc: «Da Analogien weder bei Ostjaken nocli bei Tiirken vorkommen, aind wir gezwungen anzunehmen, dass der magyarische Bokor rein slavischen Ursprunges ist, und die Magyaren diese Form der auf ge-meinsamen Verdienst, berechneten Vergesellschaftung auf russischem Boden von den Russen ubernommen habeno(l). Cum lucrarea noastră nu are a se ocupă de originile pescuitului din Ungaria, aş fi lăsat fireşte această chestiune nebăgată în seamă dacă lanko între argumentele sale nu ar fi citat nişte fapte cari se referă la pescăriile dela gurile Dunărei şi cari de sigur sunt greşit interpretate. In căutarea unor asociaţiuni analoage pe teritoriul rusesc, el găseşte îutr’o publicaţie a lui O. A. Grimm despre pescuitul dela gurile Chiliei o descriere a modului cum se pescueşte în Basarabia cu năvodul şi zice: «Wir treffen diesselben (adică analogiile) zuerst auf der russischen Donau» (2). Iar în altă parte vorbind despre asociaţiile de pescari la Turci zice: «Wo Tiirken in Genossenschaften vereinigt fischen, haben diese einen russischen Namen Kompania» (3). Noi am văzut însă mai sus, că tocmai pescuitul de pe malurile Dunărei din Basarabia, deci pe Braţul Chiliei, a conservat mai mult decAt oricare originalitatea sa veche moldovenească, şi ştim apoi că, după cum se vorbeşte mai curat româneşte în Chilia nouă din Basarabia decât în Chilia veche din Deltă, tot astfel şi uneltele de pescuit de acolo tui caracterul mai curat moldovenesc vechia decât cele dela Chilia veche, unde se observă cu mult mai tare influenţa Ruşilor şi Lipovenilor. De altfel se ştie prea bine că dacă un mal al braţului Chiliei face parte politiceşte din Rusia, din punctul de vedere etnografic însă nu se poate (J) L. c. pag. 339. (2i L. c. pag. 333. i3) L. c. pag. 338. vorbi —cum o face contele Eug. Zichy şi lanko — de o «Russische Donato', căci acolo c o ţară curat moldovenească. Intru cât priveşte afirmarea că numele «Companie» ar fi rusesc, aceasta o las filologilor s’o judece; noi ştim însă că şi în tot restul Moldovei ţăranii adeseori formează tovărăşii pentru anume lucrări şi zic că au format o companie. Concluzia lui lanko dar, dacă el şi-ar fi dat osteneala să studieze pescuitul din România care le e vecinilor noştri atât de apropriată, ar fi fost de sigur alta. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât se ştie cu Tur-tucâienii noştri se urcă pe Dunăre foarte departe în sus pentru a pescui cu năvoadele în bălţi; în Serbia d. ex. ei merg aproape regulat, şi fireşte nu 8 cu neputinţă ca ei să fi ajuns de aci vreodată chiar şi până la bălţile dela Apatin sau la alte bălţi, de pe malul Dunărei din Banat introducând astfel şi acolo modul lor de a pescui cu năvodul şi de a se asocia intre ei pentru acest scop. II! 1NSTRUMETELE DE REŢEA SAU MREJELE. Aceste instrumente, deşi sunt împletite din aţă, ca şi Plasele, ele sunt totuş fundamental diferite de aceste prin modul lor de a prinde peştele. Pe când Plasele, după cum s’a văzut, adună sau încunjură peştele şi apoi îl ridică din apă ca o sită sau îl scot ca un sac, Reţelele se pun numai în calea peştelui şi-l prind încurcându-1 în ochiurile lor. Modurile cum încurcă ele peştele în ochiurile lor, spre a-1 prinde, variază dela un instrument la altul: unele, împletite din aţă foarte subţire, aproape invizibilă, pescuesc stând fixate vertical în apă şi peştele vine singur de se încurcă într’însele; altele se poartă cu curentul la vale şi apucă în ochiurile lor peştii pe cari îi întâlnesc sau cari urcă contra curentului; iar altele în fine se fixează vertical în apă, însă Ieştii nu vin singuri ci sunt goniţi prin diferite mijloace să intre în ele şi să se încurce în ochiurile lor. Unele din aceste instrumente sunt compuse dintr’o singură reţea şi peştele, care se loveşte de ele, se agaţă în ochiurile lor cu gura, cu Operculul brancliial («Urechile») sau cu aripele şi rămâne prins; altele sunt compuse din 2 sau îi reţele alăturate, din cari una la mijloc — făcută din aţă foarte subţire — e mai deasă, iar cele laterale au ochiurile foarte mari; in aceste instrumente, peştele care intră impinge reţeaua deasă prin ochiurile mari ale celei rare şi formează ca o pungă («face Sân») în care el rămâne prins şi nu mai poate ieşi (Fig. 255). Reţeaua cu ochii mici se numeşte Deasa (ruseşte Ceostica sau Ho-liţa) iar cele cu ochii rari se numesc Radină, Largă sau Sirec (cuvânt de origine turcească); pescarii ruşi le numesc Porij. Unele din aceste instrumente în fine, deşi au numai o singură reţea, ochii acesteia însă sunt făcuţi din laţuri, aşa fel că dacă un peşte caută s’o străbată, ochiul atins se strânge şi-l apucă într’însul. Fig. 255. Modul cum se prinde peştele într’o Reţeă cu 3 pânze. 497 Instrumentele cari fac parte din această grupa sunt foarte numeroase; ele se deosebesc unele de altele prin forma şi construcţia lor, prin dimensiunile lor şi ale ochiurilor, prin felul şi grosimea aţelor din cari sunt împletite, prin modul cum se aşeaza sau se poartă prin apă şi cum prind peştele, precum şi prin tot felul de alte mici detalii, cari fac ca aproape pentru fiecare specie mai importantă de peşti sau fiecare categorie de ape, să avem câte un instrument special; fiecare instrumente însă este în realitate foarte puţin deosebit de celelalte. Tocmai aceste numeroase asemănări şi combinaţiuni, precum şi numai prea micile diferinţe dintre ele — cari se pun în evidenţă mai mult prin întrebuinţarea lor decât prin variaţiuni reale de forme — fac ca o clasificare a acestor instrumente în grupe mai mari sâ fie foarte grea. Nici un principiu natural de clasificare nu poate fi aplicat consecvent la dânsele. De aceea chiar şi numele lor uzuale nu sunt bine dilinite; aşii nu e bine precizat ce diferinţă este în Delta Dunărei între Setce si Ave şi dacă d. ex. Setea de Cegă este în realitate o avă sau o setea; tot aşii pescarii dela Turtucaia numesc «Setcă» ceeace în Delta este o «Avă» şi numesc «Plavă» ceeace în Deltă este o «Setcă». Numai din motive practice, pescarii din Deltă fac o deosebire între numirile de Setce, Ave, Copce, şi aceasta numai după grosimea aţei întrebuinţate Ia împletirea lor, independent de numărul reţelelor cari compun un instrument sau do modul cum pescueşte §1, fixat pe loc sau mişcător, etc. Din punctul de vedere etnografic cred că merită a fi relevat că reţelele întrebuinţate pe Dunăre au o origine dublă: pe de o parte sunt vechile Mreje româneşti, cari se întrebuinţează şi în apele din interiorul ţerii — ca d. ex. Mreaja cu 3 reţele dela Bistriţa, care ar corespunde unei ave dela Dunăre, sau Mreaja simplă dela Znagov —; pe de altă parte suat setceie cele mari din Deltă întrebuinţate la pescuitul scrumbiilor, cari au fost aduse în timpurile din urmă dela fluviile ruseşti, odată cu aducerea cazacilor ca pescari la Dunăre, şi cari şi-au păstrat aci numirile ruseşti ale lor şi ale părţilor ce le compun. 3s A. & - pttbl. Adamachl. VIU. Antipa, Pescuitul. \\V\VV.- Kig. 256. Diferite forme de Mreje simple, a) construcţia Mrejei simple, b) Mreja cu plute de papură legată de Cetcă. v) Mreja cu Verigi de papură în loc de plute. ylarnbi. Ea stă dar în apă ca o mrejă de păiajen în care peştele, ne-văzând-o, intră şi se încurcă. La bălţile din susul Dunărei, Mreja, care este întrebuinţată numai de ţărani, are o lungime ca de 10 stânjeni şi o lăţime de 0.80—1 in.;în GRUPA A. | MREJELE PROPRIU ZISE. Se numeşte Mreajă sau Mrejă («Mreşchie» rus.) o reţeâ simplă şi foarte uşoară, împletită dintr’o aţă foarte subţire făcută din Tură (fibrele unei plante care se aduce din Asia mică) şi care are, la marginea ei inferioară, ochiurile libere, fără a fi. întinse pe o fringhie cu sau fără Deltă însă, unde se întrebuinţează mai cu seama de ţăranii de pe la Chilia, are o lungime de 30—40 m. şi o lăţime de 1.20—1.40 rn. Ochiurile ei sunt de 5—6 cm. pe lăture, cele dela marginea ei superioară sunt înşirate pe o aţă ceva mai groasă, putând să joace libere pe dânsa, care este şi ea legată din 4 în 4 sau din 5 în 5 ochiuri pe o sfoară mai groasă numită Cetea; această sfoară ţine reţeaua întreagă şi e terminata la capetele ei cu câte o cheutoare (Pig. 256). laţuri, b) O bucată de Mreajă zisă «Plopovâţ». Cetea este legată cu fiecare din capetele ei de câte obiceiu un Potigaciu de vintir) care o ţine în suspensiune însă, ea are legată de dânsa, la distanţe de câte 1 m. serie de bucăţi de papură cari-i servesc ca plute, ca să suspensiune (Pig. 256, b). La marginea inferioară ochii reţelei sunt liberi, fără a fi înşiraţi sau legaţi de vreo sfoară, şi Reţeaua nici nu are vreo greutate care să atârne de ea spre a o ţineâ verticală. La alte Mreje (Fig. 257 a) aţa, pe care sunt înşirate ochiurile dela marginea lor superioară, nu este legată pe Cetcă, ei are din 5 în 5 ochiuri câte un laţ, cari aceste toate sunt înşirate pe Cetcă ca nişte verigi de perdea, aşa că reţeaua se poate mişcă pe ea cu uşurinţă, şi prin aceasta poate şi mai uşor încurcă peştele când se loveşte cu capul într’însa. In loc de laţuri de sfoară am văzut pe la Chilia veche punându-se şi mici veriguţe uşoare de alamă, cu cari se întinde Mreja pe Cetcă casă fie cât mai mobilă. Sunt în fine unele mreje şi inai rafinate, numite Mrejă cu laţuri sau Plopovăţ (Turtucaia) ; acestea au toţi ochii împletiţi cu laţuri, aşă că dacă intră un peşte în ele, acestea, întinzându-se, se strâng şi-l apucă imediat, ne mai lăsându-1 să iasă nici înainte, nici înapoi (Fig. 257 b). Cu ele se prinde mai cu seamă avatul. Mreaja se aşează numai în apele cele mai liniştite posibile, căci orice valuri cât de mici o încurcă. Ea se aşează vertical în apă: fie prinsă de capetele a două prăjini, fie susţinută de bucăţele de papură ca plute (Fig. 250 b). Adeseori şi în bălţile Dunărei se întrebuinţează, pentru a o susţinea, o serie de verigi triunghiulare de papură, întocmai ca cele ce le-am descris la Snagov ; aceste verigi, când mreaja e goală, stau culcate pe apă, iar când s’a prins într’însa vreun peşte care o întinde, ele se ridică cu capătul în sus şi pescarul îşi vede bucuria înainte de a o scoate (Fig. 256 c). Mrejele, ca să poată pescui, au în totdeauna nevoie de întuneric ca să nu fie văzute de peşti, de aceea ele se aşează de obiceiu seara şi se scot dimineaţa. GRUPA B. SETCELE Şl AVELE. Afară de Mrejele propriu zise descrise mai sus, toate celelalte reţele — cari de altfel poartă şi ele numele generic de Mreje — cari se întrebuinţează ca instrumente de pescuit în apele noastre, au la marginea lor superioară o Fringhie cu plute, numită şi Pluta, Odgonul de sus sau Ană, iar la partea inferioară o Fringhie cu plutnburi numită şi Odgonul de jos. Aceste instrumente însă pescuesc la diferite adâncimi; uneori la suprafaţă, alteori mai la adânc şi numai câte odată la fund; de aceea, în prima linie, rostul plutelor şi al pluinburilor este numai de a ţinea reţeaua vertical în apă, iar pentru adâncimea la care au ele să pescuiască. acestea se regulează în mod special, îmmulţind sau scăzând numărul plutelor sau al plumburilor. Din această grupă de instrumente fac parte : Setcele (Plana la Tur-tucaia, Mreajă de scrumbii în Oltenia, SetM pe rus.) Avele (Setcă la Turtucaia, Mreajă de crap în Oltenia, Ave ruseşte, Au turceşte, Dihtin greceşte) şi Copcele. Aceste numiri insă, după cum s’a amintit mai sus, uu se referă nici la construcţia instrumentului, — dacă au ochiurile mai mari sau mai mici sau dacă sunt compuse dintr’o singură reţea sau din mai multe — nici la modul lor de a pescui — dacă pescuesc stând pe loc sau dacă sunt purtate prin apă —; ele se referă mai mult numai la grosimea aţei din care e împletită reţeaua principală, adică cea numită T)easa sau Pânza. Pentru a ne putea orienta mai uşor între aceste numeroase instrumente, noi le vom împărţi în două grupe mai mari : 1. Reţelele simple, adică acele cu o singură pânză deasă fără Si-recuri ; şi 2. Reţelele cu Sirecuri, adică acele compuse din 2 sau 3 pânze. Fără a ne lăsa incomodaţi de faptul că aceeas numire populară se repetă la amândouă grupele, noi vom împărţi după aceste criterii şi vom descrie aci toate instrumentele cele mai importante întrebuinţate in apele Dunărei, mănţinându-le numele sub care sunt ele cunoscute în diferitele localităţi. 502 O mare parte din acele Reţele — mai cu seamă cele pentru pescuirea Scrumbiilor de Dunăre — au fost introduse la noi odată cu Carmacele, aduse de pescarii ruşi şi lipoveni dela gurile Volgei şi Donului. Ca şi la Carmace, numirile lor ruseşti şi ale părţilor ce le compun s'au păstrat în mare parte şi astăzi, adoptând u-se chiar de pescarii români, fn descrierea noastră dar, noi le vom arătă aci pe toate acestea astfel cum se întrebuinţează ele şi de pescari. I. Reţelele simple fără Sirecuri. In această grupă cuprindem toate acele instrumente compuse dintr’o singură reţea, cu ochiurile mai mult sau mai puţin mici, cari pescuesc fie fixate vertical în apă — agăţate pe pari sau ancorate — fie purtate cu curentul. Aceste reţele se poartă prin apă sau se aşează în epoca migraţiunilor in calea peştelui, care, din cauza fineţei aţei, nu le poate vedea şi intră în ele, încurcându-se, sau se pun în apă în anume locuri spre cari se goneşte [iestele, silindu-1 ca în fuga sa să dea peste ele şi să rămână agăţat în ochiurile lor. 1. Setcele de mare pentru Scrumbii. In monografia mea despre Clupeidele Mării Negre (1) precum şi în Fauna ichtiologică a României, am descris cu deamănuntul vieaţa pe care o petrece Scrumbia de Dunăre— Alosa pontica — la gurile a-cestui fluviu şi migraţiunile ce le fac diferitele varietăţi ale acestei specii în aceste ape. Am arăta acolo că deja pe la mijlocul lui Fevruarie ele încep a se arătă la coastele noastre şi petrec un oarecare timp in marea din faţa gurilor Dunărei, aşteptând ca apa să se încălzească suficient pentru a intră în fluviu. Cârduri nona sosesc aci necontenit, altele pentru Scrumbiile de Dunăre. (1J li ie Clupeiden des westlichen Teiles des schtuwrzeu Meeres. VVien. Denksehriften (Ier K. Aka-demie der Wissenschaften, 1905. pag. 5—23. 503 intră şi altele ies din Dunăre, aşâ că dela mijlocul lui Pevruarie până pe la finele lui Aprilie şi chiar în Maiu este aci o foarte mare bogăţie de Scrumbii. Prinderea acestora, atât în mare în faţa gurilor Dunărei cât şi în fluviu—mai cu seamă în braţele Deltei — constitue una din pescăriile cele mari ale ţerii noastre şi în general ale apelor basinului Mării negre. Instrumentele principale, cu cari se prind ele în mare şi în special in faţa gurilor Chiliei şi Sf. Gheorghe precum şi la Cosa până în apropiere de Portiţa, sunt reţelele zise Setce de mare pe cari le descriem aci (Fig. 258). După cum şi numele de Setea o arată, aceste reţele simple sunt împletite dintr’o aţă foarte fină, aproape invizibilă în apă şi în acelaş timp extrem de rezistentă; este atât de subţire încât pare a fi numai nişte fire fine de mătasă. Ea e o aţă de cânepă specială, fabricată în Bir-mingham şi în Belgia, sucită din două iţe foarte subţiri şi cunoscuta iu comerţ sub numele de aţă de cânepă No. 70 — 75. Ochiurile Setcei sunt de 3.5 cm. pe lăture. Reţeaua în întregime (numită pe ruseşte Holiţa) are o lăţime dela 2.5 până la 4 m. (lăţimea obişnuită) şi este legată la marginea ei superioară pe o fringhie aproape de 7 mm. diametru provăzută cu plute la 1 m. distanţă unele de altele, cari de obiceiu sunt nişte dopuri găurite în lung. Marginea ei inferioară este de asemeni legată pe o fringhie, de aceeaş grosime ca şi cea de sus şi provăzută la aceleaşi distanţe cu mărgele late de plumb. Legătura reţelei pe fringhii e făcută cu o aţă mai groasă de bumbac, pe care se înşiră câte 5 ochiuri de ale reţelei şi apoi se leagă odată de fringhie, ş1 ianîş se înşiră 5 ochiuri ş. a. m. d. 0 Setcă de mare nu este împletită dintr’una, ci se compune din mai multe Bucăţi sau Plăşi (numite pe ruseşte Cosac), cari au fiecare câte 14 stânjeni de lungime şi 4 m. de lăţime. Ochiurile dela marginile laterale ale fiecărei Plase sau Cosac sunt întinse pe câte o aţă groasă de bumbac, care trece prin ele, şi e legată cu capetele ei de jos şi de sus de cele două fringhii. Cosacele se combină între ele ca şi la Carmace, legându-se una de alt.» pentru a formă şiruri lungi de Sectă: 3 Bucăţi (ruseşte Cosace) se leagă la un loc şi formează o Legătură (un Teag pe ruseşte), iar 00 de Legături (ruseşte Teaguri) sau 270 de Bucăţi (Cosace) formează o Setea întreagă. La fiecare 30 de Legături este o lotcă cu 2 oameni, aşii că o «Setcă» are *3 lotci cu 6 oameni, cari le îngrijesc, le usucă la timp şi le preschimbă. Capetele celor 2 fringhii groase dela fiecare «Plasă» (Cosac) sunt mai lungi decât reţeaua şi sunt terminate cu câte o cheutoare; ele servesc 504 la legarea Plasei (cosacului) de pari. Fiecare Cosac e legat de 2 Pari lungi (ruseşte «Coliâ») înfipţi în fundul mării (Fig. 259), aşa că o Setcă Fig. 259. Modul cum se aşează in mare Setea de scrumbii, legându-se plasele ei de pari. întreagă aşezată în mare e legată pe 272 de pari, înfipţi la distanţă de 14 stânjeni unul de altul şi puşi pe o linie ca stâlpii de telegraf. Setcele se aşează în mare pe linii paralele şi perpendiculare pe direcţia generală a ţărmului. Ele pescuesc în totdeauna cu curentul mării care aduce peştele într’însele. Fig 260. Starea în care ajunge o Setcă de scrumbii în mare după o furtună. Scrumbiile, odată agăţate în ochiurile setcei, mor imediat, şi de aceea Setcele se caută dimineaţa şi seara. La fiecare 24 sau 48 de ore Setcele se scot — înlOcuindu-se cu altele — şi se pun la uscat pe nişte prăjini sprijinite fiecare pe câte 2 pari, terminaţi la capăt cu câte o Cra-cană şi bătu ti înadins pe malul mării pentru a formă «Uscătoare» sau «Plavce de Setce». In Maiu se scot toate Setcele din mare, atât fiindcă 505 Scrumbiile încep să plece şi nu mai au preţ, cât şi fiindcă dela această epoca încolo încep să le distrugă nişte Crustacee. Cel mai mare pericol pentru Setei însă sunt furtunile, cari le rup în bucăţi şi aduc cantităţi mari de tot felul de algii marine în cari se încurcă astfel că nu se mai pot desface. Figura 260 arată starea în care ajunge o Setcă de mare după o furtună. Pescuitul Scrumbiilor cu Setcele în mare, în faţa gurilor Dunărei, aduce in fiecare primăvară câteva milioane de bucăţi, cari formează materia primă pentru o întreagă industrie de sărătorie şi afumătorie şi un însemnat articol atât pentru consumaţia noastră interioară cât şi pentru exportul în Rusia. 2. Copcele de mare pentru Păstrugă. Copcele (ruseşte «Kopcea») sunt de asemeni reţele cari se întind pe pari în mare, ca şi Setcele de scrumbii. Ele se pun numai pentru Păstrugă şi numai la apă de 4 5 m. adâncime. Copcele au de asemeni numai o singură reţea, fără Sirecuri, împletită însă din aţă de bumbac groasă, cu ochiurile variind dela 6 cm. la 7.5 cm. pe lăture. Ele au o lăţime mijlocie de B m. Fringhia de sus şi cea de jos au aceeaş grosime ca la Setea de scrumbii şi a-ceeaş dispoziţie a plutelor şi pfuin-buritor pe ele (Fig. 261). Ca şi Setcele de scrumbii, Copcele se compun din mai multe Bucăţi sau Plase (ruseşte Cosa ci), cari se leagă între ele şi se spânzură pe pari întocmai casetcele (Fig. 262). Trei Plăşi compun şi aici o «Legătură» (un Teag rus.) şi 10 până la 12 Legături compun o Copcă graipletă. Fig. 261. Copca de Păstrugă. Copcele se boesc de obiceiu cu o vopsea cafenie deschisă ca să semene cu ierburile de mare spre a nu li observate de peşti. 506 3. Avele de mare pentru Nisetru. Şi aceste instrumente nu sunt făcute dintr’o bucată, ci sunt compuse ca şi Setcele de mare din mai multe «Bucăţi» sau «Plăşi». 8 Fig. 262. Modul de aşezare în mare pejpari a Copcelor de Păstrugă. Ele sunt nişte reţele mari de 4—5 m. lăţime şi de 50 in. lungime tiecare bucată. Avele sunt împletite dintr’un bumbac mai gros chiar decât 9 i Fig. 263. Avele de mare pentru Nisetru şi modul cum se pescueşte cu ele. 507 cel dela Copce şi au ochiurile foarte mari, de 8.5 cm până la 12 cm. pe lăture, spre a putea prinde în ei Nisetri de toate dimensiunile (Fig. 268 a). Numărul plaselor cari compun o avă variază după anotimpuri şi anume: Vara se leagă câte 6 bucăţi — de câte 50 tn. fiecare — una de alta, iar primăvara se leagă până la 1) bucăţi, pentru a formă astfel o Avă completă sau un Tacâm de Ave. Ele se aşează în mare, legându-se fiecare plasă cu capetele fringhiilor ei de câte o «Popustă» lungă, ancorată la fund (Fig. 268 b) şi însemnată [a faţa apei cu o geamandură, care are o prăjină lungă în cap. Popus-tele se fac de obiceiu ca şi la carmacele de mare, având prinse pe ele, la o distanţă anumită dela fund, de o parte şi de alta câte 2 fringhiuţe mici terminate cu câte un nod; cu aceste noduri ele se încheie în cheu-torile dela capetele fringhiilor celor două Cosace de Ave, între cari se aşează şi pe cari le ţin în suspensiune. Avele se lasă în apă 24 de ore. La fiecare «Tacâm de ave» este câte o lotcă, şi de obiceiu se întovărăşesc câte 3 lotce dela 3 Tacâmuri pentru a pescui mai bine împreună. Avele de Nisetru se aşează iu mare la adâncimi mari şi la depărtări însemnate dela ţărm. Obiceiul la Ave este de a se pescui cu Darabana, bătând mereu cu un obiect oarecare—şi de obicei cu Ispolul—în lotcă sau în tinichele şi făcând tot felul de sgoinote cari sperie peştele şi-l gonesc în Ave. Obiceiul acesta însă are şi mari inconveniente pentru pescuitul dela mare în general, căci prin aceste sgomote se alungă din marea teritorială tot peştele mare — Morunul şi Nisetrul — la adânc, şi atunci carmacele prind mai puţin. 4. Avele simple de Calcan. Calcanul, care trâeşte primăvara în cantităţi foarte mari pe fundurile nisipoase din apropierea coastelor noastre, este pescuit în această epocă foarte mult. Mai întâiu erau numai pescarii turci, cari veniau în fiecare vară dela Constantinopol şi de pe coastele Asiei mici pentru a pescui în apele noastre calcan şi cu care făceau aceştia un comerţ foarte mare (lentru Constantinopol. Cu timpul însă consumaţiunea calcanului în ţară crescând foarte mult, —mai cu seamă de când s’au introdus prin lege epoce de cruţare pentru speciile de peşte de apă dulce —pescarii noştri dela Jurilofca, încurajaţi de preţurile cari începuse a se urca, au copiat instrumentele Turcilor şi au învăţat dela ei acest pescuit. Avele de calcan sunt de două feluri: unele cn Sirecuri şi altele simple. 508 Acele simple de calcan (turceşte Tihoni) sunt împletite din Iminbac gros ca cel dela Copce, având ochiuri foarte rari, de 19—20 cin. pe lăture. O Bucată de avă are 2 m. lăţime şi 200 m. lungime. Ele se grupează de asemeni mai multe la un loc, legându-se de Popuste ancorate la fund întocmai ca Avele de nisetru (Pig. 263 a). (J formă foarte caracteristică au ancorele şi geamandurile lor (Pig. 263 b şi c). Geamandurile constau dintr’o prăjină având legată o piatră la un capăt, cu un brâu mare de plute la mijloc şi cu un şomoiog de fâşii Pig. 263. Avele simple de calcan şi modul cum se pescueşte cu ele în mare; b) O ancoră; c) O geamandură. de coajă de teiu In celalalt capăt. De brâul de plute este legată sfoara de care se leagă popusta care susţine la fund avele. Avele de calcan se pun la adâncimi mari de câte 15 până la 25 stânjeni şi numai la locuri nisipoase. 5. Setea de Babuşcă- Singura reţea simplă pescuind stabil, care se întrebuinţează în bălţi celelalte sunt toate instrumente de mare — este Setea de Babuşcă. Aceasta are o lăţime de 1 m. şi este împletită din aţă de cânepă englezească foarte subţire şi rezistentă — numai puţin mai groasă ca cea dela Setea de mare pentru Scrumbii — având ochiurile de 3 cm. pe lăture. Plutele sunt aşezate pe fringhia de sus la câte 75 cm. distanţă, iar plum- 509 bucile pe cea de jos Iu o distanţă dublă. Ochiurile delu marginea .superioară şi inferioară a reţelei sunt înşirate, întocmai ca la setea de mare, câte 5 pe o aţă de bumbac care e legată apoi de fringhie ş. a. m. d. (% 264). Această Setcă se întinde seara în baltă, pentru pescuitul Babuştei, şi so scoate dimineaţa. In general însă ea este un instrument rar întrebuinţat şi numai în bălţile Deltei, cari sunt singurele cari au adâncimea ne- cesară. Cu aceasta se pescueşte numai în părţile lipsite de plante acuat.ice submerse, căci altfel ea se încurcă cu ochiurile în ele şi se distruge. 6. Setea de Rizeafcă. Pentru prinderea speciei celei mici de Scrumbii de Dunăre, numită Rizeafcă (Alosa Nordmanni Ant.), se întrebuinţează pe cursul inferior al Dunărei dela Brăila în jos o setcă specială numită Setea de liiaeafcă. Aceasta e împletită din aceeaş aţă de cânepă subţire şi tare din care e făcută şi setea de mare — aţa belgiană — numai că e puţin mai gro-suţă. adică aici aţa e sucită din 3 iţe, pe când la cealaltă sucitura e numai din 2 iţe. Ochiurile sunt de asemeni mai mici, numai de 2 pe lăture (Fig\ 265). cm. Setea aceasta este făcută dintr’o singură bucată, având o lungime cam Kig\ 26G. Modul cum se prinde Rizeafca cu gura în Setcă. de 80 m. şi o lăţime de 2.5—3 m. Plutele şi plumburile sunt astfel regulate încât ea să poată să plutească cu marginea superioară la suprafaţa apei. Cu ea pescuesc 2 oameni —câte odată numai unul — dintr’o lotcă, care o întind pe latul Dunărei, pu-nându-i la capătul care rămâne liber şi pluteşte în mijlocul Dunărei o «Tivgă», iar pe celalt capăt il ţin din lotcă. Curentul împinge la vale 51 1 setea, iar lotca o mai trage şi ea, ca să meargă mai repede, de partea unde curentul e mai slab. Hizeafca, ca şi Scrumbiile cele mari de Dunăre, este un peşte migrator care vine primăvara din mare în Dunăre. Ea, când se urcă contra curentului, umblă la suprafaţă şi lovindu-.se de setcă se prinde în totdeauna de gură —■ agăţându-se aţa după osul maxilar — căci ea umblă mai mult cu gura deschisă (Fig. 266). Prin aceasta ea se deosebeşte de Scrumbiile mari cari se prind mai mult în Operculele branchiale. 7. Plava de Scrumbiţă a Turtucăienilor. Turtacăienii prind în Dunăre «Scrumbiţă», adică Scrumbia mare de Du- ? m i Fig. 267 Plava de scrumbiţă dela Turtucaia şi modul cum se pescuoşte cu ea. nare (Alosa pontica), cu o setcă specială având o singură pânză, a cărei construcţie diferă cu totul de «Setea de Scrumbii» cu 3 pânze întrebuinţată în josul Dunărei. După cum am amintit însă, Turtucăienii numesc Setcele dela vale -adică reţelele făcute din aţă subţire — Plave sau pe unele locuri Plăvalâ. Plava de scrumbiţă a Turtucăienilor este compusă din 3 «Otgoane de plăşiadică din 3 bucăţi de plasă—de câte de 35 stânjeni fiecare—înnădite in lung. Deosebirea este, că cele două bucăţi dela margine au ochiurile mai rare — de 3.5 cm. — pe când bucata de pe otgonul dela mijloc arc ochiurile mai dese, numai de câte, 2 cm. pe laturi. De altfel Plava nu arc Radine, adică Sirecuri (Fig. 267 sus). 512 Fringhia cu |>1 ute (Anaua) şi cea cu plumbi sunt astfel regulate ea Piava sa poată sta în apă verticală cu pluta la faţa apei. La unul din capete — cel care se ţine legat de barcă—Piava are o 0lece, de care e legată marginea ei laterală ca la aripa dela un voloc sau năvod ; Clecea e numai ca de un stânjen de lungă (1.40 in.), şi de aceea, plasa fiind aci strânsă pe lemn, e mai îngustă, pe când la adânc ea e mai lată. La capătul dela adânc i se pune o Tivgă, pe lângă care pescarii adeseori mai atârnă şi câte o copăiţă, pentru ca «apa să fure mai cu putere tivga la vale». Piava de scrumbiţă se întinde în latul Dunărei astfel încât capătul cu tivgă să vină la mijlocul curentului, iar 2 pescari o poartă Ia vale cu o lotcă, trăgând-o de Clecea dela celălalt capăt al ei (Pig. 267 jos). II. Reţelele cu Sirecuri. După cum s’a arătat mai sus, pentru ca peştele să se poată încurcă mai cu uşurinţă în ochiurile reţelelor, s’au construit o serie de instrumente, la cari, pe lângă reţeaua principală de aţă subţire care are ochiurile mai dese — numită Deasa, Desimea, Dânsa —, se mai pune pe una sau pe amândoă părţile ei câte o altă reţea; aceste sunt împletite din aţa mai groasă de bumbac şi cu ochiurile mult mai mari, numite Sirecuri, Radina, Rara, Largă, sau pe ruseşte Porij. Aceste din urmă reţele nu numai că încurcă mai cu uşurinţă peştele în aţele lor, dar mai introduc încă o nouă posibilitate de prindere şi anume: Reţeaua din mijloc («Deasa») — care e în totdeauna cu mult mai lată ca cele două laterale, aşâ că rămâne încreţită între ele când setea e aşezată vertical în apă — îndată ce un peşte se loveşte cu capul de ea, aceasta cedează şi, trecând printr’un ochiu al Radinei, iese afară ca o pungă în care peştele rămâne imediat prins (Pig. 255 pag. 496). Şi din aceste Reţele cu sirecuri s’a construit o întreagă serie de instrumente, adaptate în mod special la prinderea diferitelor specii de peşti — şi mai cu seamă a peştilor migratori —, numindu-se Ave sau Setce (resp. Setce sau Plave la Turtucăieni, sau Mreje la Olteni) după cum reţeaua deasă e făcută din aţă mai subţire sau mai groasă. 1. Setea de Dunăre pentru Scrumbii. Setea de scrumbii dela Dunăre se deosebeşte cu totul de cea dela mare; pe când cea dela mare are o singură pânză deasă fără sirecuri şi e compusă dintr’o serie de bucăţi de plase scurte, cari se leagă una lângă alta cap la cap pentru a formă o Setcă completă, cea dela Dunăre are 513 3 pânze — una deasă. între două sirecuri - şi e făcuta dintr’o singură bucată în toată lungimea ei; apoi pe când aceea pescueşte stând fixată în apă pe pari, acesta este un instrument mişcător. SetceJe de scrumbii (Fig. 268) au o lungime variabilă, după lăţimea braţului de Dunăre în care pescuesc şi pe care caută a-l cuprinde cel puţin pe jumătate ; ele nu sunt însă în regiunea Deltei mai mici de 100 de stânjeni, putând totuş şi aci să treacă şi peste 150 stânjeni, iar în sus de Brăila se fac cu mult mai scurte. Lăţimea, adică înălţimea, ei este 3—4 m. în regiunea Deltei, însă poate fi şi numai de 1.5 m. dela Brăila în sus. Fringhia de sus are o grosime cam de 25 mm. şi are înşirate pe ea plutele — de obiceiu dopuri de plută mari de 5 cm. lungime fiecare la distanţe egale una de alta de 50—60 cm. Fringhia de jos este cevâ mai subţire — 4 mm. diametru—şi are înşirate pe ea, la aceleaşi distanţe unele de altele, plumburi subţiri cilindrice de cel mult 5 cm. lungime fiecare. Plasele sunt legate do fringhii cu câte o sfoară de bumbac în 4 iţe, pe care se înşiră şi joacă libere câte 5 o- ^shiuri de ale plasei cele Fig. 268. Setea de Dunăre pentru Scrumbiile mari. dese şi câte unui de ale fiecărui sirec, şi apoi se leagă de fringhie şi iarăş se înşiră 5 ochiuri ş.a.m.d. Plasa cea deasă este împletită din aţa de cânepa cea mai fină (belgiană) — mai subţire chiar decât la Setea de mare — şi are ochiurile je 3_3.5 cm. pe lăture, uniforme pe toată lungimea setcei. Sirecurile sunt împletite din aţă de bumbac din 4 iţe, ceva mai groasă — însăto- A. R. — falit. AdamacM. VIII. Aalipt, Petcutlul. 33 514 tuş cu mult mai subţire — decât se pune la sirecurile dela celelalte setce Ochiurile lor au câte 15 până la 16 cm. pe lăture. Ele se împletesc pe o seânduricâ lată specială, numită de Lipoveni Calonet şi de Români Lopaţică. La cele două margini laterale ale setcei, toate 3 pânzele sunt înşirate împreună pe o sfoară de bumbac, ale cărei capete sunt legate sus şi jos de cele două fringhii; ele sunt împreunate astfel, că ochiurile sire* curilor sunt înnodate cu capetele lor de această sfoară, iar între două noduri sunt înşirate pe ea —şi joacă libere — câte 5 ochiuri de ale plasei dese. Ochiurile sirecui ilor sunt astfel potrivite, încât — pe o parte şi pe alta a setcei — aţele lor să vină exact „ faţă în faţă. big. 269. Tivge dela Setea de scrumbii „ . , , ,i mudul cum sunt ele tagate .ta praştie». betca «e scrumbii pescueştem,mai la faţa apei, aşezându-se în latul Dunărei şi mergând cu curentul la vale. La un capăt — care de obiceiu umblă pe la mijlocul apei — ea este prinsă de o Tîvgă, legată «în praştie» cu o cheutoare dedesubt, cum se vede în figura 269, iar cu celălalt Fig. 270. Modul cum se pescueşte în Dunăre cu Setea de Scrumbii mari. capăt ea este agăţată de o lotcă cu doi pescari, care merge mai apropiată de mal. Pescarii trag cu putere la lopeţi pentru ca să mănţină poziţia transversală pe Dunăre şi pentru ca celălalt capăt al setcei să nu apuce înainte, împins de curentul care la mijloc e mai puternic (Fig. 270), Pentru ca să pescuească mai bine, când apele vin turburi, pescarii fierb coajă de frasin şi îminoaie în ea setcele, cari ieau o coloare verde ştearsă Bl 5 ea apa turbure, făcând astfel ca peştele sa nu o poată vedea. Alţii le immoaie în uleiu pentru a le conservâ mai bine. Când se lasă setea în apă (Tab. XXXII sus), pescarii trag lotca în mijlocul Dunărei şi aruncă acolo capătul cu tivgă, apoi unul dintre pescari trage la lopeţi drept spre mal, iar celălalt stă în picioare şi desfăşură setea, lăsând-o să cadă bine desfăcută în apă; când ajung la celălalt capăt, atunci apucă amândoi de lopeţi spre a trage «toana» la vale, care ţine câţiva kilometri. După aceasta ei strâng Setea încetul cu încetul, desfăcând cu îngrijire Scrumbiile încurcate între ochiurile ei, şi o aşează In teancuri în mijlocul lotcei, astfel ca să nu se încurce; apoi pleacă înapoi la locul de unde au pornit. Scrumbiile de Dunăre cele mari (AJosa pontica) se prind în ochiurile Setcei, încur-cându-se de obiceiu cu opercul lor (Urechile) in aţele subţiri ale pânzei celei dese (Fig. 271). După ce a dat câtevâ toane cu ea, Setea trebue pusă la uscat, căci altfel se strică îndată. Pentru aceasta pescarii bat pe mal o serie de câte două Fig. 271. Modul cum se prinde Scrumbia de Dunăre în Setcă. Fig. 272. O «Plavcă de setcari» de scrumbii pe malul Dunărei. jini, ca de 2.5 m. înălţime, terminate la capăt cu câte o crăcană, pe re se sprijină capetele câte unei prăjini lungi, formând astfel un fel spânzurătoare, zisă «Uscătoare» sau ruseşte, «Vetelca»; pe aceasta întind Setcele la uscat şi stau astfel câtevâ ore. 516 De obieeiu pentru uscatul seteelor se întovărăşesc mai multe lotce d pescari, cari îşi aleg pe malul Dunărei un loc mai înalt — unde-şi fac şi colibele — şi îşi instalează acolo uscătorile în comun. Acest loc — unde*, fac şi popasul lor — Lipovenii din Deltă îl numesc «Plavcă». Figura 272 arată o asemenea «Plavcă» pe malul Dunărei. In epoca pescuitului Scrumbiilor pescarii din toate satele Dobrogei i.( ieau lotca, cu Setea şi cu prăjinile pentru «Uscători», şi pleacă spre gurile Dunărei, constituindu-se în grupe şi făcându-şi din distanţă în dk tanţă colibe pe maluri şi uscătorile pentru Setce. Dacă anul e bun, ei; pot întoarce pe la Maiu acasă cu câteva sute de lei câştig fiecare. Dacă ei nu au Setea lor proprie, atunci ieau una dela un «proprietar de instrumente» şi pescuesc cu el în tovărăşie, adică pescarul cu munca şi proprietarul cu capitalul, adică cu Setea. Fireşte însă că această tovărăşie îl costă pe jumătate din câştigul realizat. O Setcă bună costă, făcută din nou, în timpuri normale până la 200 lei. 2. Setcele de Cegă. Se numesc Setce de Cegă (sau Ave de Cegă şi Nisetru) nişte reţele mari, tot cu 3 pânze, cu cari se pescueşte Cega şi Nisetrul în regiunea de jos a Dunărei. Ele se aseamănă, întru cât priveşte forma generala şi dimensiunile, în mare parte cu Setcele de scrumbii, se deosebesc însă prin Fig. 273. Setea de cegă şi modul cum se pescueşte cu ea. materialele din cari sunt, împletite, prin dimensiunile ochiurilor şi mai cu seamă prin modul de a pescui. Setcele de cegă au şi ele o lungime de cel puţin 100 de stânjeni şi o lăţime de 4—5 m. Plutele lor sunt insă cu mult mai mici, iar plum-burile de pe fringhia de jos cu mult mai mari şi mai dese, aşâ că ele ajung la fundul Dunărei pentru a pescui de acolo Cega şi Nisetrul, cari stau prin gropi sau pe bancuri (Fig. 273). 517 Pânza din mijioc este împletită şi eu dintru aţă toarte tare de cânepii, Insă, cu mult mai groasa şi toarsă din două lire, iar cele două Sirecari sunt făcute din aţă de bumbac de asemeni mai groasă ca cea dela Secta de Scrumbii. Ochiurile pânzei dese au 3.5—4 cm. pe lăture, iar ochiurile Sirecurilor câte 15 — 16 cm. Intru cât priveşte celelalte detalii de construcţie şi modul cum sunt legate pânzele pe fringhii, acestea sunt cu totul identice ca la Setea de Scrumbii de Dunăre. Şi aceste Setce pescuesc purtate tot de o barcă cu doi pescari şi se lasă la apă în acelaş fel, numai că aici tivga dela capătul care merge la mijlocul curentului e legată cu o sfoară lungă, ca să ajungă până la faţa apei (Fig. 273). Cum aceste Setce pescuesc pe fundul Dunărei, se întâmplă adeseori că in acelaş timp trece peste ele o Setcă de scrumbii care pescueşte la suprafaţă, fără ca una să incomodeze pe cealaltă; în acest caz se scoate numai tivga dela capătul Setcei de cegă, căci cea de scrumbii, fiind împinsă de curentul mult mai puternic dela suprafaţă, merge cu mult mai repede fa vale. Cu acest instrument se pescuesc în Dunăre cantităţi mari de cegă mai cu seamă in regiunea Brăilei. Figura 141 dela pag. 324 arată locurile din faţa Brăilei unde se pescueşte de obiceiu Cegă cu setcele, cari locuri sunt în general altele decât cele unde se pun cârligele sau cărmăcuţele pentru prinderea ei. 3. Păstrugarniţa dela Turtucaia. Păstrugarniţa^ sau Plam de Păstrând a Turtucâienilor, este instrumentul care ţine în aceste regiuni locul Setcei de cegâ din regiunea Dunărei inferioare; ea este o setcă compusă numai din două reţele: una deasă, cu ochiuri de 4 cm, şi o rădină cu ochiurile de 20 cm. pe lăture. Păstrugarniţa are aceeaş lungime ca şi Plava dela Turtucaia şi e lată de 2.5 m. Pânza cea deasă este împletită din sfoară de cânepă toarsă, numită in comerţ sfoară No. 16, iar Radina din sfoară No. 6; câte odată Radina se face şi din borangic. Păstrugarniţa este un instrument mobil, care pescueşte cu curentul, mergând pe fundul Dunărei; din această cauză plumb urile de pe fringhia ei de jos sunt mai groase şi mai dese, iar plutele de pe fringhia de sus sunt mai rari şi mai mici. Ou Păstrugarniţa se pescueşte Păstrugâ, Cegă, Nisetru şi câte odată chiar Morun, începând din primăvară până toamna; pentru speciile mari 518 aceste setce se fac însă cu ochiurile cevâ mai rari şi se împletesc dintr’o sfoară mai groasă. 4. Avele de Dunăre pentru Crap. Avele de Crap (numite de pescarii turtucăieni Setcele de Crap) sunt făcute în acelaş fel ca şi Setcele de cegă, numai că aţa din care sunt împletite atât plasa cea deasă cât şi sirecurile este aci mai groasă. Avele de Dunăre din regiunea de jos de Călăraşi sunt făcute dintr'o pânză deasă şi două sirecuri, pe când cele dela Turtucaia au numai două pânze adică o Deasă şi o Radină. Lungimea lor la Dunărea de jos este de 50—60 stânjeni şi lăţimea de 1.80—2 m., pe când la Turtucăieni e numai de 1.50 de lată. Aţa din care se împleteşte plasa cea deasă este de bumbac răsucit din 2 iţe, iar cea a sirecurilor este tot de bumbac, însă răsucit din 3 iţe. 519 Ochiurile Desei sunt de 4.5—5 cm. iar ochiurile Sirecurilor sunt de 16—17 cm. pe lăture. Fringhia de sus este aci mai subţire — de 4 mm. diametru-şi cu plute mai mici (3X3 cm.), pe când cea de jos e mai groasă —7 mm. diametru — cu plumburi groase şi mai dese. In general aci plutele şi plumburile se potrivesc astfel ca ava când pescueşte să meargă pe fund. Cu ava de Dunăre se pescueşte de asemeni cu o barcă cu doi pescari, cari o aşează îjj latul Dunărei şi o poartă la vale cu curentul; cum insă ea pes-cueşte de obiceiu numai la fund, se caută locurile unde nu sunt butuci pe fundul Dunărei, cari se încurcă în ochiurile ei şi o rup. In ea se prinde mai cu seamă Crap, însă cade a~ deseori şi alt peşte, şi câte odată chiar Cegă. In figurile 275 şi 27U se văd două fotografi ii cari arată modul cum întind pescarii turtucăieni avele lor pe Dunăre şi cum pes- l^uesc ei cu aceste instru- pîg" 275. Pescari turtucăieni întind «Setea de Crap» (Ava) în largul Dunărei. Barca din fund ţine de capătul setcei. 5. Avele de baltă. Unul din instrumentele principale pentru pescuitul sistematic al bălţilor în timpul toamnei sunt Avele de baltă (Setcele de baltă ale Turtu-căienilor); cu ele se scoate toamna crăpâria din stuf. Ca construcţie şi formă, ea se aseamănă aproape în totul cu avele de Dunăre, numai că acelea sunt ceva mai scurte, mai late şi făcute din aţă ceva mai groasă decât, cele de baltă (Fig. 277). De asemenea şi la Turtucaia Setcele de baltă au câte 3 pânze, adică o reţeh deasă şi două Radine, ca şi la avele dela bălţile din josul Du- 520 nărei, deosebindu-se dar prin aceasta de avele lor de Dunăre, cari au numai două pânze şi sunt mai late. In privinţa modului de a pescui însă, avele de baltă sunt cu totul diferite de cele de Dunăre: pe când ava de Dunăre este un instrument mişcător, cea de baltă pescueşte fixă, întinzându-se pe pari. După ce s a pescuit toamna într’o baltă bine cu năvoadele, crapul speriat fuge la stufărie, dacă nivelul apei e destul de ridicat şi-i permite să intre în el. Pentru a-1 scoate de aici nu este un alt mijloc decât de a încunjurâ stufăria din toate părţile cu ave şi apoi a-1 speriâ ca să Kig. 276. Turtucăienii pescuesc cu «Setea de Crap» (Ava) în Dunăre, în dreptul Ostrovului Nisipelul din sus de Turtucaia. fugă în ele. Pentru aceasta pescarii trec cu lotcele lor înăuntrul stufăriei şi, pe când unii strigă şi bat cu ispolurile în marginea lotcei, făcând un sgomot asurzitor, ceilalţi bat stuful cu ghiouderele pentru a speriâ astfel peştele şi a-1 face ca să fugă şi să se încurce în ave. De obiceiu la pescuitul cu avele se întovărăşesc câte două lotce şi îşi înnădesc setcele lor unele de altele; când se bat însă stufurile, atunci se întovărăşesc mai multe lotce şi toate avele se fac una, înnădindu-se. La împărţeală apoi sau îşi iea fiecare peştele ce a intrat în ava lui, sau se înţeleg între ei şi-l împart in părţi egale de fiecare avă. 521 Deobiceiu este în totdeauna conflict între cei cu avele şi între năvodari, cari se plâng că «avagii» cu sgoniotele lor le alungă peştele şi nu inai pot prinde nimic. Această plângere e numai atunci justificată, când se hagă avele în baltă prea de timpuriu, căci ele nu trebue să vie decât după ce in adevăr năvoadele nu mai au ce prinde în limpezişul bălţii. Un foarte interesant mod de a pescui cu avele mai este înconjurarea insulelor plutitoare sau a Prundoaielor din Deltă cu Ave şi apoi sperierea crapului de pe sub Plavuri, bătându-1 cu raştele pentru ca să fugă la Avă, tinde să se încurce în ochiurile ei (Fig. 278). Chiar pe sub Plaur se pescueşte în acest mod: se taie cu ferestrae porţiuni mari de Plaur care se încunjoară cu ave, apoi se fac în mij- Fig. 278. Pescuitul cu Avele, cu cari se împrejură insulele plutitoare şi bucăţile rupte din Plaur în Deltă. 523 locul acestor bucăţi de Plaur găuri şi se bate pe dedesubt cu ghiondere si cu raşca, alungându>se astfel crapii cei mari Ia Ave, in cari rămân prinşi. Cu avele de baltă se mai pescueşte foarte mult şi în Razim, la Cam-bulă şi la alte specii de peşti; ele sunt, cu 2 pânze şi cu ochii foarte mari, au o lungime de 30 — 40 stânjeni, şi sunt compuse din mai multe bucăţi legate una de alta. Fescuesc prinse pe câte 2 pari, adică la fiecare capăt câte unul. Se pun seara şt se scot dimineaţa. Modul cum se împletesc Avele de către pescari şi femeile lor precum şi instrumentele de cari se servesc ei în acest scop — Jgliţa si Coloneţul - se văd in figura 279. Avele se îmmoaie în zeamă de coajă de stejar fieartă, aceasta atât pentru conservarea lor cât şi pentru a le da coloarea apei de baltă, spre a le face astfel invizibile. 6. Avele de Calcan cu un Sirec. Am văzut mai sus că in mare Calcanul se pescueşte cu nişte Ave simple, cu ochii foarte mari, cari se aşează în mare la adâncimi întocmai ca şi Avele de nisetru. Pescarii calcanagii turci dela Sulina şi Constanţa raai au încă un fel de Ave, exact de aceeaş formă ca şi cele dintâi, de cari se deosebesc numai prin aceea că în loc de o singură pânză ele sunt compuse din două. Ochiurile dela pânza deasă au la acestă avă numai 12 cm., iar cele dela la pânza cea rară 20 cm. pe lăture. In toate celelalte privinţe de altfel Ava de calcan este identică cu Ava simplâ de crap, descrisă mai sus. 7. Trandadaia sau Târîtoarea. Unul din instrumentele cele mai curioase pe cari le avem la Dunăre este Trandadaia, pe care pescarii noştri au adoptat-o abia în timpu- Fig. 279. Modul cum se împletesc Avele. 524 rile din urma dela pescarii sârbi şi care s’a întins apoi încetul cu Încetul până la Dunărea inferioară (Fig. 280). Ea constă din două leaţuri de scânduri, mari de câte 2.B0 m., prinse la un capăt unul de altul ca braţele unei compas, astfel ca să se poatfl închide şi deschide în jurul cuiului cu care sunt bătute, ca axă. Pentru ca compasul astfel format să poată sta deschis —el are între vârfurile braţelor sale o deschidere de 3.20 m. —se pune între aceste 2 Fig. 280. Trandadaia şi modul cum se pescueşte cu ea în gropile din fundul Dunărei. braţe în partea lor superioară o mică opritoare fixată de ele cu cuie. Pe braţele de lemn ale acestui compas, ca pe o ramă, se întinde o bucată de reţea, compusă ca o avă din trei pânze, şi anume dintr’o pânză deasă cu ochiurile de 4 cm. pe lăture şi din două Radine cu ochiurile de 17 cm. pe lăture. Fringhia de sus a acestei reţele, unde de obiceiu sunt plutele, este foarte scurtă şi subţire şi cu capetele ei prinsă de cele două rame, sub 525 opritoare, astfel eă pe dânsa sunt înşirate, ea verigile delao perdea, toate ochiurile mici şi mari ale celor 8 reţele. Marginea inferioară a acestei reţele, care are o formă semicirculară, este întinsă pe o dublă fringhie, lungă de 4. m. şi cu piumbi deşi; pe ea mai sunt însă înşirate unul lângă altul, cap la cap, şi o serie de oase de picioare de cal. In fine, Ia cele două capete libere ale braţelor compasului, este legată câte o piatră mare, care îngreuează întregul instrument şi-l face să meargă drept la fund. Întregul instrument este legat, la locul de încrucişare a celor două lemne, cu o fringhie lungă de care-1 ţine suspendat şi de care-1 poartă prin apă pescarul care stă într’o lotcă. Acest instrument este făcut anume pentru a putea pescui la gropile dela adâncimile mari de pe fundul Dunărei, până unde nu ajunge nici făptaşul. El se lasă în jos până ajunge de fund, şi fringhia cu plumburi n a aici imediat forma fundului şi a gropilor prin cari trece. Oasele de cal lovindu-se unele de altele produc aici un sgoinot particular, aşâ că peştele aflat jorin gropi se sperie şi dă să fugă; atunci însă el se loveşte de Trandadaie şi se încurcă în ochiurile reţelei ei. Cu acest instrument se prinde Crap, Somn, dar mai cu seamă Cegă. Uneltele cari servesc la împletitul plaselor şi reţelelor. După ce am terminat descrierea tuturor instrumentelor de pescuit făcute din plasă şi reţea, se cuvine acum să arătăm în câteva cuvinte şi modul cum se confecţionează la noi aceste instrumente. Intru cât priveşte mai întâiu materialele din cari se fac aceste instrumente adică : aţă, sfoară şi fringhie de diferite grosimi, acestea înainte se torceau cu fusul şi se suciau de către femeile pescarilor noştri, cari cultivau pentru acest scop — după cum am arătat şi la râuri — canti-iâţi mari de in şi cânepă. Introducerea însă a mai multor instrumente nouă— ca d. ex. Setcele — făcute dintr’o aţă cu mult mai fină şi mai rezistentă, pe care femeile pescarilor noştri nu o mai puteau toarce singure ; pe de altă parte importarea din străinătate a unor materiale cu mult mai comode — ca <1 ( V. Bumbacul, care veniâ tors şi sucit gata din fabrici ca aţă sau ca sfoară de toate grosimile cerute — a făcut ca felul materialelor cari servesc astăzi Ia noi Ia împletitul plaselor şi reţelelor să se schimbe în timpul din urmă cu totul. In descrierea ce am dat-o în capitolele precedente instrumentelor de pescuit din aceste categorii, am arătat pentru fiecare în parte din ce fel de material este el împletit, şi s’a văzut dar că astăzi materialele 526 principale întrebuinţate sunt : sfoara de cânepă, aţa fină din Belgia şi de Anglia (fii d’ecosse), Tură (pentru mreje), Bumbac (pentru plase şi nft voade), etc., precum şi fringhiile, făcute în cea mai inare parte din cânepă sau—pentru anumite scopuri (strajele dela orii, camăna dela năvoadele dela Turtucaia) — din teiu. Dacă materialele însă cari servesc la facerea plaselor se importă azi în mare parte din străinătate, împletitul acestor plase şi al reţelelor a continuat încă a rămânea o industrie casnică naţională, cu care îndeletnicesc mai cu seamă femeile pescarilor noştri. Toate încercările numeroase ce s’au făcut de a se introduce şi la noi plase gata, împle tite cu maşinile dela fabricile din Germania, Danemarca, etc., nu au Figura 281. Femei de ale pescarilor din Tulcea împletind cu Igliţele Plase pentru Năvoade. reuşit încă; şi aceasta spre binele familiilor pescarilor, căci femeile şi fetele lor găsesc in aceasta o ocupaţie rentabilă pentru timpul cât nu sunt ocupate la munca câmpului. In ultimul timp în centrele mari de pescari — şi mai cu seamă în Tulcea Galaţi şi Brăila — confecţionarea instrumentelor de pescuit a luat o desvoltare mare, transformându-se în multe locuri din industrie casnică într’un fel de «industrie la domiciliu», şi anume în modul următor : sunt unii întreprinzători capitalişti, cari se aprovizionează cu cantităţi mari de aţă, — atât de bumbac pentru plase, năvoade, ave, vârşe, etc., cât I 52? şi de aţă fină pentru setce, etc. —, aceştia încheie apoi contracte cu femeile şi fetele pescarilor de prin satele învecinate ca să le împletească. Femeile ieau aţa şi o împletesc pe la casele lor, plătindu-li-se apoi după Fig\ 282. 8 Igliţe dela Turtucaia. greutatea şi grosimea aţei, mărimea ochiurilor, etc. In general ele împletesc Plase» pătrate de dimensiunile obicinuite (18 — 20 stânjeni Iun- 528 girne cu 90 -95 de ochiuri pe margine), pe cari apoi pescarii le «însforează» una de alta şi le combină, legându-le pe fringhii, pentru a-şi confecţionâ singuri dintr’însele năvoadele şi alte unelte, după nevoile lor şi după mărimea apelor în cari pescuesc. Figura 281 arată 3 femei de pescari dela Tulcea împletind plase din aţă -de bumbac. Unii din aceşti întreprinzători, mai cu seamă la Tulcea, şi-au făcut chiar mici ateliere pentru împletitul uneltelor de pescuit, In descrierile date în aceste două capitole am arătat pentru diferite instrumente modul cum se împletesc plasele lor şi cum se fac nodurile etc., dând chiar şi figurile explicative (Fig. 1%, pag. 401 pentru prosto-vol şi Fig. 279, pag. 523 pentru setce). Nu voiu , mai reveni dar aci asu-J ] pra lor ci mă voiu măr- gini numai a da figurile uneltelor întrebuinţate pentru acest scop şi variaţia formelor lor la diferitele centre pescăreşti de pe malurile Dunărei. Uneltele principale întrebuinţate la împleti-tul plaselor sunt: 1. Igliţa, Acul, sau Undreaua. Aceasta este o scândurică îngustă a- f 'N, p, ] vând o lungime până ■ ' la 35 ctm. şi scobită la amândouă capetele pentru a se depăna aţa pe ea. Cu dânsa se formează şi se înnoadă ochiurile. Igliţele au diferite forme şi dimensiuni, atât după diferitele instrumente la împletitul cărora servesc, cât şi după diferitele localităţi. In figura 282 dau desemnurile (reduse la jumătate) dela 8 feluri de igliţe dela pescarii din Turtucaia, şi anume: a) pentru Laptaş, b) pentru Năvod, c) pentru Setcă (adică Avele dela Tulcea), d) pentru Vârşe, e) 529 pentru Prostovol, f) pentru Cegarniţă, y) pentru Plava de scrumbii (Setea dela Tulcea) şi h) pentru Chipcel. In figura 283 dau desemnurile — reduse la 2/3 din mărimea naturală — dela 4 Igliţe dela pescarii din Tulcea, cu cari împletesc Ruşii şi Lipo- Fig. 284 LopăţeJesau Caloneţe deJa Tulcea. venii, şi anume: a) Igliţă de Năvod, bj de Vârşe, c) de Setce de scrumbii, dj da Setcă deasă de Albitură. După cum se vede din aceste figuri, forma acestora, şi mai cu seamă la partea lor de sus unde se deapănă aţa, e cu totul diferită de cea a JL R.- Publ. Mamachl. VII/. Antipi, Pescuitul. Si 530 igleţelor dela pescarii români dela Turtucaia; ba mai mult chiar, şi lemnul din care se fac ele e cu totul diferit; pe când Turtucăienii le fac din lemn obişnuit de salcâm sau frasin, la Tulcea le fac în cea mai mare parte din lemn roşu de Păr, sau câte odată de Cireş şi numai foarte rar de Pag. 2. A doua uneltâ principală la împletitul plaselor este Lopăţica sau Caloneţul (la Ruşi). Aceasta este o scândurică lată având diferite dimen- siuni, pe care se înşiră şi apoi se înnoadă ochiurile plaselor sau reţelelor ce se împletesc. Pentru Sirecurile dela Setcele şi Avele cu ochiuri mari se ieau caloneţe până la 25 cm. lăţime. In fig. 284 dau desemnurile dela o serie de caloneţe dela Tulcea, reduse la 2/8 din mărimea lor naturală, şi anume: a) Lopăţica pentru legat Sirec la Ave şi Setce, b) Lopăţică pentru Ave, c) pentru Vârşe rare, 531 d) pentru Setce fie scrumbii, e) pentru Vârşe dese, fj pentru Setcă de Albitura. Lemnul din care sunt ele făcute este acelaş ca şi pentru Igliţe, şi la Tulcea se fac mai cu seamă din lemn roşu de păr. 3. Un instrument de care de asemenea se servesc foarte mult — şi mai cu seamă la confecţionarea Avelor, Setcelor şi tuturor reţelelor cu si-recuri—sunt nişte Crăcane de lemn numite Măsura; cu acestea se măsură pe fringhie, ca cu compasul, distanţele la aşezarea avelor, astfel ca ochiurile mari şi cele mici să se potrivească între ele. In figura 284 bis dau desemnul în mărime naturală dela 8 din aceste «Măsuri» dela pescarii din Tulcea. Acestea sunt uneltele principale de cari se servesc femeile la împle-titul plaselor şi reţelelor, sau pescarii la cârpitul lor. Ele mai servesc încă şi la compunerea instrumentelor precum şi ia legarea lor din bucăţile de plasă împletite de femei. Astfel cu Igliţa se insforăsc plasele una de alta, şi tot cu ea se înşiră ochiurile dela margini pe sfori şi apoi se leagă de otgoane. IV. INSTRUMENTELE IN FORMĂ DE COŞURI. Pe cât de mare este la râuri şi eleştee răspândirea instrumentelor de pescuit făcute din împletituri de nueluşe şi mai cu seamă din mlaja de recliitâ, pe atât este ea de mică la pescăriile Dunărei. Bogăţia pescuitului de aci şi exploatarea sa în stil mare a făcut ca pescarul dela Dunăre să fie mai puţin conservativ şi să adopte mereu ce e mai practic; el a părăsit astfel încetul cu încetul cu totul uneltele făcute din materiale greoaie şi le-a înlocuit cu altele mai comode, cari prind mai bine şi pe cari le găseşte cu uşurinţă în comerţ, fără a mai fi nevoit să-şi piardă timpul preţios spre a şi le face singur. Vechile vârşe de nueluşe (Vârşii în Oltenia) de toate dimensiunile, cari odinioară se întrebuinţau mult şi la Dunăre cu partea inferioară a râurilor, au dispărut astăzi cu totul şi au fost înlocuite cu vintirile de plasă mult mai comode, pe cari pescarii le pot cumpără oricând foarte ieftin din comerţ; numai bătrânii îşi mai aduc aminte că de ex. odinioară se prindea somnul cu nişte vârşe mari de nuele, astăzi însă cârligele sistematice de fabrică — din cari se fac Pripoanele de somn —şi «Mitroaiele» de plasă fac acelaş serviciu, cu mult mai multă uşurinţă şi cu mai puţină pierdere de timp. Numai ţăranii mărginaşi Dunărei şi bălţilor ei, ca adevărate elemente conservative, au mai păstrat astăzi câtevâ dinacele unelte, la cari pescarii de meserie se uită ca la nişte obiecte preistorice; numai pe ei li mai vedem pescuind cu «Coşul orb» şi cu «Odorobul», cari sunt singurele instrumente împletite din nuele cu cari se mai pescueşte aici. In schimb însă nuelele şi loziile de salcie au acum o altă întrebuinţare la pescărie, fie ca material pentru făcut gardurile de închiderea bălţilor, pe cari le vom descrie în capitolul următor, fie pentru a împleti din ele coşuri pentru ambalajul peştelui, targe şi tot felul de alte asemenea o-biecte necesare exploatării pescăriilor. 1. Coşurile oarbe Coşul orb, zis şi Coşul cu mămăligă, Coşul de nuele, Coşul de mlajă din Moldova (Kasolca slepaia sau Cubar la Ruşi) se aseamănă în totul cu coşul pe care l-am descris la eleştee (Fig. 7, pag. 60). El este împletit din lozii de richită sau de salcie, are în mijlocie o lungime de 80 cm. şi un diametru la mijloc de 50 cm. Gura sa este resfrântă înăuntru ca la o călimară, formând un «gârliciu» sau «limba coşului» cam de vreo 85 cm. lungime. La capătul opus gurii el este subţiat şi are o deschidere numai cât poate băga un om mâna înăuntru. Această deschidere serveşte la scoaterea din coş a peştelui prins, iar când se aşează în apă, ea se astupă cu un şumoiog de paie sau de buruieni de baltă. Coşul orb se înfige cu o«prăjină» («Poticaş»,«Po-tegaciu» sau «Coidac») în fundul bălţii, căreia i se lasă numai vârful să iasă afară din apă pentru a arătă locul unde să vie să-l caute. Când se aşează la pescuit, se pun în coş fărâmături de mămăligă, ungându-i-se cu aceasta şi gârliciul gurii. Se aşează în baltă de o-biceiu seara şi se caută apoi dimineaţa. In el se prinde caracudă, lin, roşioarâ, ţi-pari etc. şi chiar crap. 2. Odorobul. OL. % Fig. 285. Odorobul a) Pescuitul cu odorobul, b) odorob împletit, c) odorob îngrădit. hui, Ţăpoaica (Oltenia la Potelu), Oborocul (la Prut), («Koşolca» la Lipoveni) este un coş de nuele fără fund, împletit anume astfel; cu o gură mai largă cu care 534 se pune la pământ şi cu una mai îngustă, de marginile căreia se ţine cu mâna (Fig. 285). Cei mai mulţi ieau un coş obicinuit de peşte, căruia ii scot fundul şi se servesc de el întorcându-1 cu gura cea largă la pământ; când se fac însă anume coşuri pentru acest scop, se lasă vârfurile beţelor dela îngrăditură puţin ieşite în afară (Fig. 285 b) aşa că se înfige cu aţepele« în pământ — de unde le vine şi numele de «Ţăpoaică» ce li se dă in Oltenia —. In fine în alte părţi nu se mai îngrădeşte coşul peste tot, ci (Fig. 285 b) se lasă mieluşele longitudinale să rămână goale, nef&cân-du-se decât 3 sau 4 cercuri de îngrăditură pe ele. Cu Odorobul se pescueşte prin japşe şi zătoane, la întinsurâ prin pă-puriş şi rogozuri când vine peştele la bătaie, prin gâturile şi coadele bălţilor după ce s’a retras apa lăsând ceva peşte în urmă, şi în fine pretutindeni unde apa e cel mult până la genuchi. Pescarul observă, după turbureala apei, după mişcarea buruienilor, etc., locul unde crede el căe peşte şi înfige odorobul cu putere pe fundul apei, astfel că ţepile sale Fig. 286. Un juvelnic împletit din nuele. să intre bine în nomol ; se uită apoi pe gura de sus şi caută cu mâinile înăuntru dacă a rămas vreun peşte, pe care îl prinde şi-l bagă în desaga ce o poartă pe după gât. Când e nomol mult, crapul adeseori îşi face loc pe sub marginea coşului şi fuge afară; de aceea ţepile de pe marginea de jos a coşului —din cauză cărora le şi zic Oltenii Ţăpăici — sunt foarte necesare. 3. Juvelnicul de nueluşe împletite. Deşi juvelnicul nu este un instrument propriu zis de pescuit, căci nu prinde singur ci serveşte numai la depozitarea peştelui viu prins cu alte instrumente, îl cităm totuş aci pentru a da seria completă a tuturor uneltelor întrebuinţate Ia pescuitul dela Dunăre făcute din împletituri de nueluşe. După cum se vede din figura 286, acesta este un coş enorm, astfel că ar putea cuprinde să stea în el mai mulţi oameni, rotund şi puţin turtit de sus în jos, care are o gură relativ îngustă la partea sa superioară. El se cufundă pe lângă maluri în apă pe 3 sferturi, lăsându-i-se gura afară. In juvelnic se depozitează peştele de calitate mai bună şi mai cu seamă Cega, ţinându-1 viu până la vânzare. Peştele se scoate dintr’insul cu un mincioc cu coadă lungă, de forma care se vede în fotografie. 4. Leasa sau Cutiţa. Descriind în partea a Il-a a acestei lucrări pescuitul în părae şi râuri, am tratat acolo între instrumentele de categoria celor de cari ne ocupăm aci, adică între intrumentele împletite din nueluşe, şi Leasa. Fireşte Leasa propriu zisă face parte din această categorie de instrumente, şi chiar la Dunăre — unde ele ieau pro[)orţumi enorme dar unde totuş principiul pe care sunt ele bazate pentru a prinde peştele rămâne acelaş - partea esenţială a Lesei, adică Coşul sau Cutiţa ei, sunt făcute din «împletituri de nueluşe». Ar fi dar logic, şi consecvent cu clasifîcaţia ce am adoptat-o, ca descrierea acestui instrument — oricât de complicat ar fi el la gârlele Dunărei — s’o dăm aci între instrumentele cari fac parte din această categorie. Dejâ Ia râuri însă noi am văzut că Leasa nu poate pescui singură fără ajutorul unui gard — de bolovani sau de nuele — care se aşează transversal peste apa curgătoare în care voim să pescuim. Totuş acolo gardul este numai un instrument secundar — care de altfel se poate aşeză ori în ce parte a râului sau părăului, independent de orice alte instalaţiuni auxiliare cari închid peştele — pe când Leasa este instrumentul principal prinzător. La Dunăre din contra, Leasa face parte dintr’un întreg sistem de garduri, închisori şi diferite alte instalaţiuni, menite a închide mai întâiu peştele pe suprafeţe întinse şi a-1 pescui apoi în diferitele epoce cu diferite instrumente, intre cari vine si Leasa, însă numai la o anumită epocă. Leasa dar aci —oricât de sistematică ar fi ea şi oricât de complicată este 536 construcţia ei — este numai un instrument de prindere auxiliar al gardurilor şi închisorilor, cari aici sunt instalaţiunile principale. Fără o descriere dar amănunţită a gardurilor şi închisorilor precum şi a întregului sistem de pescuirea apelor din regiunea inundabilă, mecanismul şi funcţionarea Lesei dela Dunăre nu poate fi pricepută. Astfel fiind, descrierea amănunţită a acestui instrument complicat, astfel cum se face el la Dunăre — care, numai prin materialul din care e construită partea sa esenţială, face parte din categoria instrumentelor ce le descriem aci — şi a întregului său mecanism de funcţionare, o vom da-o în capitolul următor, în care vom trată Gardurile şi închisorile; de acestea de altfel Leasa se apropie nu numai fiindcă e legată ca un accesor de dânsele, ci şi fiindcă, chiar în construcţia lesei dela Dunăre, toată partea, afară de coş şi sac, constă în realitate din diferite garduri de forme speciale. De altfel, pentru a pricepe adevăratul rost al Lesei dela Dunăre ca instrument de pescuit, este absolut necesar să cunoaştem mai întâia de aproape întregul rost al închisului bălţilor şi deci momentele biologice pe cari se bazează el. Această descriere, absolut necesară, nu o putem da însă decât în capitolul următor şi deci şi din motive practice suntem nevoiţi să tratăm leasa în acel capitol. Aicea deocamdată cu privire la acest instrument e suficient să arătăm următoarele: Principiul lesei celei mari dela bălţile Dunărei este acelaş ca şi la lesele dela râuri, adică prin ea se caută a restrânge curentul îngustând u-i secţiunea de scurgere, spre a-i da o forţă din ce în ce mai mare, astfel ca să poată apuca peştele şi să-l împingă într’un aparat de prindere. Ca şi acolo, şi aici Coşul lesei este compus dintr’o parte lată —zisă Gulerul sau Barba lesei — care stă lipită la deal pe fundul apei, şi dintr’o parte în formă de scoc, prin care curge apa la vale şi care merge înăl-ţindu-se şi îngustându-se spre capăt, cu o secţiune de scurgere din ce în ce mai mică. Diferinţa între aceste două feluri de lese este că, pe când la râuri capătul dela vale al lesei este deodată lărgit şi prăbuşit ca un cap de opincă, spre a forma astfel un mic rezervoriu, din care peştele intrat nu mai poate ieşi, aci la leasa dela Dunăre acest capăt este deschis şi peştele adus de curent e împins mai departe, până ajunge la urmă într’un sac mare de plasă în care rămâne prins. Aici la Dunăre însă gardul în care se pune acest coş are o formă specială şi e atât de legat de leasă, încât face parte integrală din corpul ei, forinându-i atât aripele cât şi suportul. Atât e de important Ia Dunăre gardul în construcţia lesei, încât adevărata leasă — adică partea 537 numita Coşul sau Cutiţa lesei — a rămas mai mult numai un simplu accesoriu. De aceea auzim chiar adeseori vorbindu-se de «Coşul lesei», ceeace în realitate e un non-sens, căci coşul e însăş leasa, iar restul numai gardul ei; ba chiar mai mult încă, se aude numindu-se o categorie întreagă de garduri ce se fac pe gârle «Leasă fără Coş», cu toate că aceasta e un non-sens şi mai mare, căci în realitate neexistând un Coş, nu mai poate fi vorba de o Leasă. Modalităţile dar cum acest aparat, bazat în realitate şi aici pe un principiu tot atât de simplu ca şi la râuri, se adaptează la condiţiunile speciale hidrografice şi biologice ale apelor Dunărei, face că el să aibă la Dunăre o construcţie aparte, atât de complicată şi de costisitoare, şi să poată fi. cu mult mai multă dreptate, clasificat intre instrumentele din Categoria Gardurilor şi închisorilor decât între cele din Categoria Coşurior împletite din nueluşe. Leasa dela apele Dunărei dar va fi tratată pe larg în capitolul următor odată cu toate gardurile şi instalaţiunile din cari face ea parte. De altfel între Leasa atât de complicată dela bălţile Dunărei şi între cea mică şi primitivă dela părae şi crăcii de râuri, găsim în apele noastre o întreagă serie de transitii, şi mai cu seamă în lesele mici — cu garduri de lemn de salcie — ce se fac prin aproprierea gurilor râurilor. V. INSTRUMENTELE DE STUP SAU DE NUELE IN FORMĂ DE COTEŢE. Pe când instrumentele din diferitele categorii descrise până acum — ţăpoaie, cârlige, plase, reţele şi coşuri — se puteau întrebuinţa în cea mai mare parte izolat, şi mânui fiecare cu uşurinţă de una sau de mai multe persoane, cele ce le vom descrie aci reprezenta o serie de instalaţiuni fixate în pământ, cu un caracter mai permanent, construite în scopul de a închide sau de a înşela peştele, spre a-1 face să intre în diferite feluri de capcane — numite «Coteţe» — ce i se pun în cale pentru a-1 prinde. Descrierea coteţelor formează unul din capitolele mari şi cele mai importante ale pescăriilor noastre, căci, pe lângă diversitatea formelor foarte interesante din punct de vedere etnografic, ele ne mai arată mijloacele de exploatare a unora din suprafeţele cele mai întinse din apele noastre şi mai cu seamă a Stufăriilor. Aceste Coteţe în apele noastre sunt făcute din beţe de stuf sau de nuele, împletite cu Papură în formă de lese, cu cari se Incunjură un spaţiu mai mic sau mai mare şi în care conduce o gură foarte îngustă, numita «Limba Coteţului». Principiul de prindere al Coteţelor este acelaş ca şi la Vârşe, adică se înşeală peştele prin diferite obstacole ce i se pun în cale ca să meargă spre coteţ, iar gura acestuia, având forma unui unghiu ascuţit cu o deschizătură foarte îngustă în fund, lasă peştele să treacă prin ea, însă odată intrat printr’însa nu mai poate ieşi înapoi afară. Pe baza acestui principiu simplu de prindere şi profitându-se de materialul abundent de stuf şi de nuele ce se găseşte la noi, se fac şi se întrebuinţează în apele noastre un mare număr din aceste instrumente cu forme foarte variate, adaptate cât mai bine atât la condiţiile speciale hidrografice cât şi la condiţiile biologice ale diferitelor specii de peşti pe cari ele caută să-i prindă. Polosul cel mare al acestor instrumente este că ele prind peştele singure, fără ca pescarul să aibă altă muncă şi cheltueală decât aceea de a le face şi a le instala odata pentru tot sezonul şi de a le îngriji apoi şi scoate zilnic peştele prins din ele. Numeroasele instrumente şi instalaţiuni de forme variate, cari fac parte din această categorie, se pot împărţi după forma şi dimensiunile lor şi după modul lor de a prinde peştele în două grupe mari principale, şi anume: 1) Coteţele propriu zise, cari se pun în calea peştelui şi-l ademenesc sau îl înşeală pentru a4 face să intre singur într’însele ca într’o capcană şi a-1 prinde, şi 2) Zătoanele cari închid mai întâiu peştele, încunjurându-1 acolo unde el se grămădeşte în cârdurtrnari în anumite epoce, pentru a-l sili apoi prin diferite mijloace să intre în Coteţe. Toate aceste instrumente şi instalaţiuni sunt bazate mai mult decât oricare altele pe cunoaşterea amănunţită a biologiei peştilor şi mai cu seamă a migraţiunilor lor. Ele se pun în totdeauna, fie în calea peşti- , lor spre a-i înşelă şi a-i face să se rătăcească şi să intre încetul cu încetul în capcanele sale prinzâtoare, fie acolo unde unele anume specii de peşti — şi mai cu seamă Crapul —se adună iarna în cârduri mari pe fundul apelor. Pentru o mai bună pricepere dar a rostului şi a modului de funcţionare a acestor instrumente şi instalaţiuni, va trebui ca acolo unde va li nevoie, să arăt tot odată şi faptele biologice pe cari se bazează ele pentru a putea prinde peştele. GRUPA A. COTEŢELE PROPRIU ZISE. Se numesc Coteţe nişte îngrădituri rotunde, făcute din beţe de trestie sau de nuele, împletite cu papură pe mai multe rânduri (Voiuri sau Sboiuri), cari au o deschidere îngustă şi întoarsă înăuntru, astfel ca peştele ce intră odată în ele să nu mai poată ieşi înapoi afară. Secţiunea transversală a unui asemenea coteţ, astfel cum se vede ea deasupra apei —adică ceeace se numeşte Ochiul coteţului—are în general forma de inimă sau de o boabă de fasole, după cum coteţul e mai lun-găreţ sau mai lat. Cele două margini ale îngrăditurii cari formează deschiderea îngustă pe unde intră peştele — numită Gura sau Limba coteţului — sunt atât de apropiate una de alta, încât formează un unghia ascuţit şi gura stă în totdeauna închisă; peştele străbate prin ea numai forţând cele două nuele, cari graţie elasticităţii stufului cedează la presiune şi se îndepărtează una de alta, închizându-se apoi la loc imediat ce a trecut peştele printre dânsele. Tocmai ca să aibă mai multă elasticitate, cele 2 beţe de stuf cari formează limba coteţului se prind numai jos in pământ, pe când sus ele rămân libere şi nelegate unul de altul. Pereţii coteţului sunt făcuţi din beţe de stuf—şi uneori din nuele de alun — împletite cu papură, sau câte odată cu teiu, «la 2 până la 5 voiuri», după adâncimea apei în care se aşează coteţul. Peştele prins în coteţe se scoate cu Minciogul şi de aceea lărgimea lor trebue să fie cel puţin atât de mare ca să se poată învârti în el minciogul şi să apuce peştele de prin toate colţurile sale. Aceasta este forma fundamentală a tuturor coteţelor, din care apoi s’au desvoltat toate formele perfecţionate şi complicate de coteţe pe cari le găsim în basinul Dunărei, adăogându-li-se tot felul de anexe şi de aparate speciale pentru a putea înşelă şi prinde astfel mai cu uşurinţă peştele. Prin gruparea lor intre ele şi prin combinarea lor cu garduri şi oboare, din coteţe se fac întregi instalaţiuni de pescuit, cari se întind pe suprafeţe considerabile, jucând un mare rol atât în pescuirea stufă-riilor şi gârlelor dela Dunărea de jos cât şi la pescăriile cele mari de chefali ce se fac în lacurile noastre litorale. 541 In cele ce urmează, voiu descrie dar diferitele tipuri de Coteţe întrebuinţate în apele Dunărei — cu bălţile, gârlele şi stufăriile ei—începând dela formele cele mai simple până la aparatele cele mai complicate, cum sunt: Lavele, Mandrele, Zătoanele şi Coteţele de chef aii. Coteţele se mai întrebuinţează însă — şi mai cu seamă în Deltă şi în lacurile litorale — şi la pescuitul mare al unor regiuni întinse, făcând parte dintr’un întreg sistem de garduri şi închisori, unde ele deci nu lucrează Fig. 287. Diferite forme de Coteţe; schemă arătând evoluţia ior. ca unităţi independente ci numai ca instrumente auxiliare dintr’un aparat mai complicat. Noi aici dar vom descrie numai formele acelor coteţe— adică a Coteţului propriu zis—pe când modul cum se întrebuinţează ele va fi descris odată cu întreaga instalaţiune din care fac parte, adică odată cu gardurile şi închisorile, cari se vor trată în capitolele următoare. r>42 Deoarece, după cât reiese din studiul bibliografiei, variaţiunea formelor coteţelor ar avea o importanţă deosebită, nu numai pentru pescuit ci şi din punctul de vedere etnografic (vezi Sirelius. Die Sperfischerei bei den Finisoh-Ugrischen Volkern), voiu căută ca cel puţin în figurile ce le dau aci să schiţez un număr cât mai mare şi din formele coteţelor noastre. 1. Coteţele simple. a) Coteţele fără aripi. Forma cea rnai simplă de coteţe pe care o găsim în apele dela Dunăre este cea descrisă mai sus ca formă fundamentală, adică o îngrăditură făcută din beţe de stuf împletite cu papură şi aşezată în formă de inimă, la mijlocul ei cu o gură de intrare întoarsă înăuntru (Fig. 287 a). Coteţele de forma aceasta având un diametru cam de 1 m. se găsesc foarte numeroase: a) In stufăriile de pe la poalele bălţilor, unde se aşează de populaţia riverană de prin sate, cari nu sunt pescari de meserie, ci prind zilnic câte cevă peşte pentru hrana familiei lor. In figura 288 a se vede un asemenea Coteţ, cum se fac foarte multe prin stufurile din bălţile Prutului. b) Pe marginea bălţilor închise cu «pleter» se pun în timpul retragerii apelor, de către pescarii de meserie, la locurile cele mai adânci, cu gura spre pleter, grupe de câte 5 sau 6 coteţe unul lângă altul (Fig. 289). 543 Cu ele se prinde foarte mult somn, care în această, epocă e cel dintâiu peşte care vrea să fugă afară din baltă peste mal şi dând aici de coteţe cade la ele. c) La gardurile de închidere a gârlelor. dj Pentru pescuitul somnului mare, se fac coteţe simple de acestea de Coteţe simple, aşezate în baltă la Pleter pentru pescuit somnul când se retrag apele. foarte mari — cu un diametru până Ia 5 m. —, cari se aşează atât lângă pleter cât şi pe lângă malul Dunărei la întinsură, în epoca apelor mari când vine somnul la bătaie. b) Coteţele simple cu o aripă. Prima perfecţionare a Coteţului primitiv a fost că i s’a pus în faţa gurii o bucată de leasă, de o lungime de 1—3 m., numită Aripa, Leasa, Leşul (Oltenia), sau Gardul coteţului. Aceasta are de scop de a scoate un obstacol în calea peştelui şi a-1 înşela, mânându-1 spre coteţ, deci ea are de îndeplinit aceeaş funcţiune ca şi canatul dela Vi o tir (Pig. 287 b). Aceste Coteţe se întrebuinţează: a) Instufăriile din bălţi, unde şi acestea se pun de asemenea de ţăranii de prin satele riverane ale bălţilor; ele însă prind mai bine ca cele fără aripă (Pig. 288 b). b) Lai garduri, atât la pleter cât şi la gârle, unde se pun cu aripa perpendiculară pe gard; şi în fine c) în Dunăre în regiunea Deltei. Se ştie că în diferitele braţe ale Dunărei, la anumite epoce, apar deodată cantităţi mari de peşte şi mai cu seamă de crap, care iese atunci 544 (le prin bălţi şi caută apoi să intre prin alte gârle înapoi în bălţi. Pescarii profită imediat de acest moment şi pun la malul Dunărei, din distanţă în distanţă, coteţe de acestea cu o aripă lungă — câte odată şi de 5—6 m., — cari ajunge până în mal. Crapul, căutând gura gârlelor în cari vrea să intre, merge tot pe lângă mal până dă de aripa coteţului, care-1 mână înăuntru unde rămâne prins (Fig. 290 în fund). Psg. 290. Coteţe simple cu o aripă, pescuind în Dunăre pe lângă gardurile dela gura gârlelor. In fund Coteţ simplu, în faţă Coteţ dublu. Câte odată se fac în aceste locuri chiar 2 coteţe, faţă în faţă, punân-du-se la fiecare capăt al aceleiaş aripi câte unul (Fig. 290 în faţă). Ln Domeniul Brăilei şi în bălţile din sus, — atât în stufăriile dela baltă unde e câte un mic curent, cât şi ln ţează mai mult la gârlele cari nu au un curent mare, şi în cari ele se aşează transversal peste albie. c) Coteţele simple cu două aripi. spre coteţ, una prin gârliciu şi două pe de lături, aşâ că şansele de prindere sunt gârle — se fac coteţe simple cu două aripi, aşezate în modul cum se pun canaturile unui vintir, aşâ că formează un fel de gârliciu ce conduce în coteţ, după cum se arată în fig. 291. Fig. 291. Coteţ simplu cu 2 aripi. 545 2. Coteţele cu tindă a) Coteţele cu tinda simple. Pentru ca coteţul să poată prinde mai sigur şi ca peştele aliat în ei sil nu sperie prin sgomotul ce-1 face pe peştele ce vrea să intre şi să-l îndepărteze, se face în faţa gurii coteţului un al doilea coteţ mai mic; gura acestuia însă nu este întoarsă înăuntru spre a reţinea peştele, ci din contră e întoarsă astfel ca pe peştele intrat în el să-l conducă în coteţul cel mare unde apoi rămâne prins. Acest al doilea coteţ se numeşte Tinda coteţului sau Oborul, iar coteţului adevărat ii zice Vânătorul sau Coteţul vânător. Figura 292 precum şi figura 287 (e şi garată diferite forme din aceste coteţe cu tindă. Coteţul din figura 292 este în realitate Coteţul cu două aripi, pe care l-am descris mai sus din bălţile Brăilei (Fig. 291) şi căruia i s'a adăogit tinda; la acesta, aripele formând un gârliciu, ele conduc direct în coteţul vânător, aşâ că nu fiecare peşte care intră într’însul trece şi prin tindă. Tot asemenea e şi cu forma din figura 287 f, numai că la acesta a-ripele sunt legate de peretele coteţului vânător, aşa că peştele nu poate intră decât prin cele două părţi ale tinzii. Acesta din urmă e un coteţ care se întrebuinţează numai la gârlele de chefali şi numai câte odată şi la gârlele din Deltă. Cu mult mai practic e coteţul din figura 287 e, la care tinda are o gură largă, iar capetele aripelor nu mai conduc direct în gura coteţului vânător, ci ele se opresc înainte spre a forma cu capetele tinzii câte o gură laterală. Acest coteţ pescueşte din 4 părţi. Acest coteţ e cu mult mai răspândit decât toate celelalte coteţe descrise până acum atât la stufârie cât şi la gardurile dela gârle. A. R - Pa bl, Adamachl. VIII. Antipa, Pescuitul. Fig. 292. Coteţ simplu cu tindă. 546 bj Coteţele cu tindă şi cu Sfârţai. Cu mult cea mai răspândită formă de coteţe — şi de sigur şi cea mai practică — sunt Coteţele cu sfârţai, zise pe unele locuri (de Lipovenii cari fac gardurile de chefali dela Jurilofca) şi Coteţele bulgăreşti. Acest al doilea nume li se dă însă de Lipoveni pe nedrept — sau poate este numai o poreclă?—căci ele sunt întrebuinţate peste tot şi acolo unde populaţiunea de pescari este curat românească, ca de ex. la bălţile Cra-pinei, Oltina, etc. Cât despre pescarii bulgari, nu ştiu că aceştia l-ar fi întrebuinţând atât de des în apele Dunărei, încât din această cauză, să fii căpătat aceste Coteţe porecla de bulgăreşti; aceasta e cu atât mai puţin probabil, cu cât, dintre toate naţiunile cari locuesc pe malurile Dunărei, Bulgarii se îndeletnicesc cel mai puţin cu meseria pescuitului. Aceste coteţe se deosebesc de cele descrise până acum prin aceea că la dânsele gura tinzii nu vine imediat deasupra coteţului vânător, spre a formă cu marginile sale limbile coteţului; aici, dela cele două capete ale coteţului vânător, se întinde câte o bucată de leasă, ale căror margini formează, împreună cu marginile aripelor şi cu marginile dela gura tinzii, limbile laterale ale întregului coteţ; acesta aşii dar, astfel construit, poate prinde prin patru părţi. Figura 293 arată atât schema cât şi forma totală a unui asemenea coteţ cu sfârţae; de asemenea si Fig. 287 b. Aripele acestor coteţe, numite Fig. 293. Coteţ cu Sfârţae. Leasă, cari au o lungime de 3—5 m., sunt aşezate de o parte şi de alta ca un gard; ele însă nu sunt amândouă pe aceeaş linie, ci în totdeauna una este mai sus decât cealaltă, astfel că un şir de asemenea coteţe formează un fel de scară, mergând în zigzag. Cauza pentru care lesele nu se pun aici în linie dreaptă, este că atunci când peştele intră cu toată forţa pe lângă leasă în tinda, să nu nimerească deodată în limbile dela leasa cealaltă, ci să se izbească mai întâiu de gardul dela tindă sau să intre în sfârţai, de unde apoi umblând prin tindă să nimerească în coteţul vânător (Fig. 294 şi fig. 287. g.) Coteţul vânător are aici în total dela 1,80—2 m. lungime şi dela 50 — 60 cm. lăţime. 54-7 Tinda la aceste coteţe este in totdeauna cu mult mai joasa decât coteţul vânâtor, deoarece peştele nerâmânând în tindă nu e pericol să sară f afară din coteţ. Cu aceste coteţe se pescueşte : I. Ca stuf, unde sunt foarte răspândite aproape pe toată Dunărea. Cu el sc pescueşte atât în stufăria deasă—unde nu se mai poate intră cu alte instrumente-—cât şi prin papură, şi se pun sau mai multe coteţe izolate, sau Ise formează din ele «Lave de coteţe» lungi (Tab. .XXXIII şi Pig. 295). Lavele de Coteţe se aşează în totdeauna la gârle iniei, sau chiar numai în micile cărări ce se găsesc prin stuf, şi în cari este un mic curent. In stufăria deasă se fac cărări artificiale, tăindu-se stuful cu tirpanele şi cu sabiţele sau rizacele, şi apoi se aşează coteţul. Fig. 294. Un coteţ cu sfârţae. 2. La gardurile din gârlele Deltei; la acestea coteţul vânător se pune in totdeauna de partea de unde vine peştele, adică se pune de obiceiu dinspre baltă, iar tinda se face de cealaltă parte a gardului. îi. La gardurile cele lungi de chefali dela Razirn şi la gârlele cele largi dela Portiţa şi Comisia, unde de obiceiu la fiecare 4 sau 5 coteţe de chefali se pune şi câte un coteţ zis «bulgăresc» ; aceasta se face, deoarece coteţele bulgăreşti având patru intrări din părţi diferite, să se poată prinde şi peştele care vine dinspre partea unde acesta nu este închis cu garduri. 0 formă interesantă din aceste coteţe este cea din figura 296 şi figura 287 i, la care, după cum se vede, sfârţaele au căpătat o desvoltare cu mult mai mare, fiind curbate în afară, iar tinda este împărţită în două părţi printr’o leasă nouă perpendiculară pe celelalte, cu care acestea formează două limbi nouă. Acest Coteţ mai complicat, cu B aripi şi doua Fig. 295. 2 Lave de Coteţe în stufăriile dela poalele linei bălţi din Deltă. tmzij e numai la uua din numeroasele şi variatele forme cari se pun de gârlele din Deltă şi unde fiecare pescar le face după fantazia 54 y 3. Coteţele cu oboare sau Coteţele de Chefal Fără a intra aci în descrierea pescuitului chefalului, care va formă un capitol de sine, mă voiu mărgini deocamdată a arătă aci numai câteva din formele mai caracteristice ale coteţelor ce se întrebuinţează pentru acest scop în lagunele şi lacurile li-torale. Coteţele de chefali sunt toate făcute din nuele, pe când cele dela Dunăre sunt în cea mai mare parte de stuf. Ele sunt caracterizate prin aceea că peştele aci intră mai întâiu prin una sau două limbi, în-tr’un coteţ foarte mare şi larg numit Obor, şi apoi din acesta abia trece în coteţul ade- Fig. 296. Coteţ din Deltă, cu 3 aripi şi 2 Tinzi. vărat, în care se prinde peştele. Acest al doilea Coteţ e relativ cu mult mai mic şi este situat tocmai în partea opusă a gurilor, adică tocmai în fundul oborului, astfel că totul produce impresia că am avea doua coteţe — unul mare şi unul mic — aşezate unul în altui. Cauza pentru care coteţele de chefal se fac în acest fel este, că Che-falul fiind el un peşte foarte simţitor, aude tot sgomotu) pe care-1 fac cei prinşi în coteţ şi fuge imediat înapoi la ghiol. In figura 297 se arată 5 tipuri diferite din aceste coteţe, alese dela gardurile cele mari din lacuri şi dela gârlele lor principale. Forma desemnată în figura a. este dela Bricurile dela Sinoi, b. dela gardul cel mare care se făcea înainte la gârlele Portiţa şi Comisia, c. şi d. dela lacul Mangalia şi e. dela lacul Tatlageac. Dimensiunile lor, situaţia lor faţă de gardurile în cari sunt cuprinse şi modul cum prind ele peştele, se văd mai do aproape, atât din aceste schiţe cât şi mai cu seamă din descrierea detaliată pe care o dăm în capitolul special, care tratează pe larg despre închisorile de chefali. r 550 4. Lavele de coteţe. După ce am descris diferitele tipuri principale de coteţe cari se întrebuinţează în apele noastre şi modul cum prind ele peştele, rămâne acum să arătăm cum se grupează aceste coteţe unele cu altele, pentru a formă împreună instalaţiuni mari, spre a se puteâ astfel pescui cu dânsele regiuni mai întinse. Este ştiut că peştele în anumite epoce caută adăpost la stuf, aşa că Fig. 297. Diferite forme de Coteţe de chefali. în acest timp se îngrămădesc aci cantităţi mari de toate speciile. Pen tru a-1 scoate din aceste ascunzători nu sunt alte mijloace decât, sau încunj urarea stufului cu avele şi bătaia sa cu ghionderele — ceeaceins nu este posibil pretutindeni — sau Coteţele. Aceste din urmă, însă, întrebuinţate singure nu pot să facă mare treabă, căci, deşi un coteţ bine situat e ca o vacă a pescarului pe care o mulge în fiecare dimineaţă, to- tuş cantităţile prinse sunt eu mult prea miei faţă de suprafeţele enorme de stufării, pline de peşte, ce le avem în regiunea Dunărei de jos. Peutru aceasta numai Şirele de coteţe [urse pe uu rând, şi legate unu! de altul prin lesele lor pentru a formă Lave, pot să aducă servicii reale. Pentru a aşeză o Lavă de coteţe, se caută mai întâiu în stuf o mica gârlujâ sau măcar o cărare naturală (Tab. XXXIII) prin care se simte un curent cât de mic al apei. Dacă această gârlă sau cărare nu există, atunci trebue făcută în mod artificial (Fig. 100 şi fig. 298), căci peştele numai asemenea căi îşi alege pentru a circulă prin stuf. Fig. 298. Săparea unei gârle în Plaur. Pentru tăierea stufului şi săparea gârlelor sunt necesare o serie de unelte speciale, pe cari pescarul coteţar e dator a le purtă in totdeauna in barca sa (Fig. 298 bis); acestea sunt: 1. Târpanul sau Cosorul (Fig. 298 bis aşi b). Acesta este un fel de secere — sau un cap de coasă — foarte bine ascuţită şi prinsă pe o coadă do 1 m. lungime; cu el se taie stuful la suprafaţa apei, sau la uscat după retragerea apelor. In figura 100, pag. 283, se vede tăindu-se stuful cu târ-panele pentru a se face o cărare în stufăriile cele mari ale Deltei 2. Sabiţa sau Bizaca (rus. Cacica); aceasta este un fel de coasă cu o coadă lungă de 2—3 m. Figura 298 bis c. arată o rizacâ cu un singur tăiş, d. o altă formă cu două tăişuri, pe amândouă mărginile ei, iar e. re prezentă o rizacă cu 2 braţe fiecare cu câte două tăişuri; cu aceste două din urmă se taie stuful pe sub apă, dela rădăcină. H. Zastupul-, acesta este un hârleţ mare — ca de I m. lungime afară de coadă — care serveşte pentru a săpa în plaurul vechiu lipit pe fundul 552 — g»£-. - r~~ bălţii, spre a face cu el gârle şi canale prin imensele stufârii ale leitei (Figura 298 bis f). 4. Cangea care serveşte pentru a apuca şi scoate afară bucăţile de § plaur tăiate cu Zastupul (Fjg. 298 bis g). 5. Un minciog de fier cu sârmă (Fig. 298 bis h) şi 6. Un ferestrău mare de chiristigie, pentru tăiat în lung bucăţi mari din plaurul plutitor. Când se sapă o gârlă în plaur, se taie acesta cu ferăstrăul legându-se Î$ o piatră la capătul său de jos, iar celălalt capăt al ferăstrăului se ţine in mână; apoi se ridică cu cangea. şi cu minciogul bucăţile scoase şi se pun deasupra pe marginile gârlei pentru a formâ cu ele malurile, cari b|| apoi se fixează de fund cu ţăruşi (Fig. 298). După ce se fac astfel prin stuf (numit Opuşină de pescarii ruşi şi I' lipoveni) cărările şi gârlele necesare pentru a provocă mici curente, se aşează în ele apoi Lava de catete. Pentru aceasta se fac de obiceiu coteţele cu sfârţae,pe cari le-am descris mai sus. Leasa dintre ele se face câte odată în întregime de trestie, foarte des însă se face din ostreţe de nuele, şi numai la capete se pun dopuri de stuf, căci trestia înşeală mai peştele. Tabela XXXIII reprezenta o fotografie a unei lave de coteţe, aşezată Intr’o gârluţă în stufăriile deîa partea de sus a Brateşului; apa în gârlă e cu lotul stătătoare, după cum se vede din pătura de Lintiţă plutitoare (Lemna) care o acopere. Lesele din cari sunt făcute coteţele sunt de stuf, împletite cu papură la 5 voiuri. In figura 295 se arată modul cum se pun Lavele cele mari în stufăriile din ghiolurile Deltei; după cum se vede, ele se pot trece şi prin luminişul ghiolului, punându-li-se curse atât dela stuf cât şi dela ghiol. In general modul de aşezare depinde de epoca anului şi de mi-graţiunile pe cari le face peştele în acea epocă. ba Lavele de coteţe ce se fac prin stufârii se prinde tot felul de peşte, inst mai cu seamă Plătica. H 5- Mandra. lu Delta Dunărei la ghiolurile Tătarului şi la celelalte Ghioluri cuprinse In porţiunea superioară a Deltei, unde este numai stuf fără grind, se face in baltă o închisoare specială de coteţe numită Mandră sau Mandie; acesta este un fel de Obor mare, aşezat lângă Lava de coteţe, In care se adună peştele spre a-1 prinde mai cu uşurinţa. lată cum se procedează la acest fel de pescuit: când avem o lavă de coteţe şi se vede că este peşte mult, atunci în gardul dintre coteţe •■■■■■■•. ...v... '.. .:>••••..........ţ^i»-.............................................................................U;. :.; *•'■*■ * ”• *• .,>•-•* , . . _ • .. . a> ţjiit*»1••lf,“‘ •*• ..' ••■ >i■ * . •” j* 1- *■•** V..,. i ■ * ’ * V."" " •••u>*yţ> i 'm- . "" • •■•■'.'i..- :.V.:..J'. ^.:^I.ni?iiaatiin*aiMiiw^iiiiw.>«f »«v»? vh«* » -;v .. •tn.y,. Fig. 299. O Lavă de coteţe cu Mandră în stufăriile Deltei. h55 (lesele coteţelor), în partea pe unde se vede ca e drumul peştelui, se fac (ionii sau mai multe limbi, cari — ca şi gurile dela coteţe — permit peştelui să treacă prin ele fără a se mai putea întoarce înapoi. Pe partea cealaltă a gardului se închide apoi o suprafaţă mare de baltă cu un [rarei circular, făcut din ostreţe de nuele sau din dopuri de stuf, şi se formează un obor mare, în care conduc «Limbile» din lesele lavei de coteţe. La acest Obor apoi se aşează de jur împrejur o serie de coteţe, pe cât o permite lungimea gardului. Acest obor cu coteţe este aceea Fig. 299 bis. Schema arătând aşezarea coteţelor şi Limbilor într’o Mandră. ce se numeşte Mandră, zicându-se «s’a făcut o Mandră la lava de coteţe». Mandra se aşează în totdeauna unde e un mic curent între Prundoaie— adică intre insulele de stuf plutitoare — sau între marginile a două bucăţi de plaur plutitor. Figura 299 arată o Lavă de coteţe cu Mandră, aşezată in stufăriile imense ale Deltei Dunărei. 6. Oboarele cu coteţe din ghiolurile Deltei. Din descrierea Lavelor de coteţe s’a putut vedeă modul cum se pes-cueşte cu coteţele în stufăriile cele mari din Deltă sau în stufâria dela poalele unui ghiol izolat. In Deltă se întâmplă însă foarte des că două ghioluri —din cari unul cel puţin e încunjurat de stuf mare — stau în comunicaţie unul cu altul prin câte o gârlă adevărată, cu maluri de grind, aşâ dar nu numai printr’o cărare din plaur. In asemenea cazuri instalaţiunile ce se fac pentru prinderea peştelui din stuf diferă cu totul de lavele şi de mandrele ce le-am descris mai sus. Aci se îngrădeşte un Obor mare, pro văz ut din toate părţile cu numeroase a Limbi» — adică cu guri de intrare, făcute în gard, înguste ca gurile coteţelor —, prin cari poate intră peştele ce se goneşte din stufării în el, şi apoi se pune o serie de coteţe de diferite forme, în cari acest peşte se prinde. denţa modul de construire şi aranjamentul acestor «Oboare cu m evi- coteţe Fig. 301. Oboare cu coteţe, făcute într’o gârlă care leagă un ghiol cu malurile de stuf cu altul având malurile de grind. 558 a) . Pentru cazul când avem două ghioluri, fiecare incunjurate cu atu-fârie mare pe margini (numită de pescarii ruşi Opuşină) şi cari stau în legătură între ele printr’o gârla cu maluri de grind; şi b) . Când avem un ghiol încunjurat din toate părţile cu stufărie mare, care stă în legătură cu un alt ghiol ale cărui maluri [sunt de grind (numit de pescarii ruşi şi lipoveni: Jepotină). Figura 300 ne arată primul caz: dela un capăt şi dela altul al gârlei, imediat ce acestea ies din grind şi dau în regiunea stufului, se face dela ambele maluri câte un gard lung de trestie, care prelungeşte cele două capete ale gârlei la distanţe considerabile în stufâria din aceste ghioluri. Aceste 4 garduri (câte 2 la fiecare capat al gârlei) sunt fiecare pro-văzute pe toată întinderea lor cu câte o serie de guri de intrare — ca limbile dela coteţ — cari dau din stuf în gârlă. La o distanţă oarecare, aceste canale artificiale de garduri cari prelungesc capetele gârlei în stuf, se închid prin câte un mic gard transversal, provăzut şi el atât cu limbi de intrare cât şi cu câte unul sau două coteţe mari. Cu modul acesta dar întreaga gârlă este transformată într’un lung Obor, în care se concentrează tot peştele ce vine din stuf şi intră prin limbile celor 4 garduri laterale dela capetele ei. De aci apoi, peştele se prinde în nişte coteţe aşezate la capetele oborului, cari se fac astfel ca să aibă guri de intrare atât dela obor cât şi dela ghioluri. După cum se vede din figura 300, de obiceiu se pune la un capăt al oborului un coteţ zis bulgăresc, iar la celălalt capăt două coteţe simple cu câte două aripi fiecare. Aripile lor dinspre margini se prelungesc, unin-du-se cu gardul cu limbi de pe lături, iar cele din mijloc se unesc una cu alta, pentru a forma o gură de intrare dinspre ghiol spre obor. Pentru ca peştele din stufărie să meargă la obor spre a intră apoi In coteţe, pescarii cutreeră toată stufâria (Opuşina) şi o bat cu ghion-derele, speriind peştii cu «pleoscăiturile» şi făcându-i să fugă astfel spre obor. Figura 301 ne arată cazul al doilea: aici, începând dela capătul de grind al gârlei care dă în ghiolul cu stufâria, se face — de asemeni pe amândouă părţile —pe tot lungul stufului spre ghiol câte un gard lung cu guri de intrare din stufărie spre luminişul de apă; aceste garduri, ajunse apoi la o distanţă oarecare în ghiol, se împreună printr’un gard transversal provăzut cu 3 coteţe — unul simplu la mijloc şi două cu câte o aripă pe margini —; lesele acestor coteţe se unesc pentru a închide oborul şi a formă limbi de intrare dinspre ghiol spre obor. Tot la capătul acestei gârle, unde ea ajunge la ghiolul cu stuf, se mai face între malurile ei de grind şi un gard mare transversal în formă de unghiu, cu o limbă de intrare spre obor. 559 Cu modul acest se închide astfel oborul din toate părţile, ne mai rămânând decât numeroasele limbi prin cari poate intra peştele în el, atât din stufărie cât şi din amândouă ghiolurile, fără a mai puteâ ieşi înapoi afară. Şi aci peştele din stufărie se goneşte de pescarii, cari bat stuful în toate direcţiile cu ghionderele ca să-l sperie şi să-l facă să fugă în obor. Peştele din ghiolul cu malurile de grind însă («Jepotină» pe ruseşte) nu mai are nevoie să fie alungat într’acolo, căci el în epoca scăderii apelor — câutând un adăpost de stuf—e nevoit să meargă spre celălalt ghiol; în drumul său însă el întâlneşte oborul, în care intră spre a fi prins apoi în coteţele de aici. Aceste două cazuri sunt tipice pentru ghiolurile Deltei şi se repetă foarte des, de sigur cu oarecari variaţiuni după felul bălţilor; toate acestea însă au ca principiu de a se face un obor mare, în care să se gonească peştele aflat în stufâriiie învecinate şi apoi să-l prindă în coteţele dela capetele oborului. Al treilea caz de pescuiri mari în stufâriiie Deltei ar fi cel arătat în figura 291 care în Deltă e chiar cel mai frecvent — adică când atât ghiolurile cât şi gârla de comunicaţie dintre ele sunt din toate părţile mărginite cu Stuf sau cu Plaur. In acest caz nu se mai fac Oboare ci numai Lave de coteţe foarte lungi, cari înconjură suprafeţele întinse de stuf, sau cel puţin părţi din ele. Când în stuf nu există gârle sau cărări naturale în cari să se aşeze Lavele de Coteţe, atunci se taie drumuri cu Târpanele, cum s’a arătat mai sus la descrierea lavelor. Aceste moduri de pescuire amintesc întru câtva prinderea Anguiielor prin labirinturi cu coteţe în lacurile — numite «Vali» — din lagunele dela Commachio din Delta fluviului P6. GRUPA B. ZATOANELE. Din descrierea asupra biologiei generale a peştilor, pe care am dat o în aceastft lucrare, s a văzut că crapii, cari rămân în timpul iernii prin bălţi, formează cârduri mari, cari îşi aleg aci locurile cele mai convenabile pentru a iernă împreună. Aceste locuri trebue să întrunească o serie de însuşiri fizice, pentru a oferi peştilor condiţiunile cele mai favorabile de vieaţă ce se pot avea în acest anotimp şi garanţia că în ele vor putea rezistă până la desgheţ. Peştele nemâncând în această epoca, condiţiunile de hrană sunt indiferente. Principalele condiţiuni sunt, ca apa în aceste lacuri să nu îngheţe până în fund, şi mai cu seamă ca oxigenarea ei să fie cât mai abundentă. Experienţa şi observaţiunile îndelungate ce le-au făcut pescarii de ge-neraţiuni întregi asupra acestei chestiuni, cari-i interesează atât de mult, au stabilit, aproape pentru fiecare baltă în parte, unde anume sunt situate aceste locuri. In general ele se găsesc la poala stufului — sau chiar în stuf - acolo unde apa are o adâncime aproximativă de 1 m., şi câte odată chiar lângă mal, dacă la marginea stufului adâncimile sunt mai mari de 1 m. Niciodată însă ele nu sunt la «liinpeziş» sau la adâncimi mari. Este probabil că această apropiere a stufului e favorabilă p'entru oxigenarea mai activă a apei, fie prin aerul ce străbate prin tijele stufului, fie prin procesul de asimilaţie a acestor plante cari degajează oxigen. In partea de sus a Brateşului pe la Foltane — un fel de insule de stuf în apă mai adâncă — e locul principal unde se grămădesc cârdurile de crap în acest lac ; de asemenea în ghiolul Petrei din Dobrogea se găsesc multe locuri unde se cârdueşte iarna peştele. Locurile acestea, unde crapul se cârdueşte iarna pe sub ghiaţă, se numesc Zătoane, şi se vorbeşte de Zătonirea crapului. Căutarea acestor locuri, încunjurarea lor şi pescuirea lor cu instalaţiuni speciale de coteţe — dacă nu sunt la adâncimi prea mari — constitue una din cele mai interesante pescării ce se fac iarna pe sub ghiaţă la bălţile Dunărei, şi Brateşul este tocmai cel mai renumit din toate bălţile noastre pentru acest fel de pescărie. 561 Totalitatea instalaţiunilor de garduri şi coteţe ce se fac pentru prinderea, unui asemenea cârd de peşte, cu toate instrumentele auxiliare, se numesc şi ele un Zâton. Prima operaţiune ce se face, şi nu cea mai uşoara, este găsirea ză-toanelor. Acestea nu se pot observa decât pe moină, când ghiaţa e mai subţire, şi de aceea pescarii specializaţi în găsirea lor profită de primele zile de moină cari urmează după un ger mare şi pleacă în căutai’ea lor. Ei recunosc locurile unde s’a zătonit peştele după nişte «răsuflători» ce se ivesc la suprafaţa ghieţei— numite de ei Lumine—, cari la început sunt foarte mici şi apoi cresc până la 1 m. diametru. G'are o fi cauza formării acestor copci naturale, provenite din topirea ghieţei deasupra cârdului de peşte, nu este încă o chestiune studiată; e foarte probabil insă că ghiaţa se topeşte din cauza cantităţii de gazuri degajate, şi poate şi a căldurii rezultate din activitatea vitală a atâtor fiinţe îngrămădite la un loc? La început, când abia s’a ivit zătonuJ, apa este turbure, căci peştii adunându-se, prin diferitele lor mişcări, spală mâlul de pe fundul bălţii; de îndată însă ce zătonul este bine format şi peştele cade în letargia sa de iarnă, apa se limpezeşte din nou. In tot cazul se ştie că peştele aci spală numai mâlul de pe fund până ajunge la pământ tare, însă nu sapă gropi. întinderea unui zăton se recunoaşte după felul sunetului ce~l produce ghiaţa atunci când pescarii o lovesc cu nişte maiuri speciale, numite la Bra-teşSeghinci. Unde sunetul este sonor, ei ştiu că se întinde zătonul, unde este însă mai închis — adică mai mat—, acolo încetează zătonul; şi aceasta e de sigur o dovadă mai mult de existenţa unor cantităţi mari de gazuri sub ghiaţă. In modul acesta ei determină întinderea zătonului şi locul pe unde vor pune gardul pentru a-1 încunjurâ. Toate locurile constatate ei le înseamnă cu preciziune, şi apoi vin pescarii cari încep lucrările pentru aşezarea gardurilor şi coteţelor. A-cestea variază după poziţiunea locului —- dacă e la stuf, la poalele stufului sau lângă mal —,după adâncimea apei, etc. Tocmai din aceste cauze şi zătoanele ce se construesc pentru pescuit sunt de mai multe feluri. Voiu descrie dar aci tipurile principale cari se fac în diferitele noastre bălţi. 1. Zătoanele de lângă mal. Când peştele se zătoneşte lângă mal, atunci gardul cu care se face închiderea se sprijină cu amândouă capetele sale de mal şi se întinde spre A. fi. - />■*>/. Adanachl. VIII. Antip», Pticullul. 00 562 adânc pâuâ la distanţa unde-i semnalata limita cârdului de peşte; aceasta însâ în tot cazul nu trece de linia adâncimilor de 1 m. Aceste zătoane se fac, dupâ localităţi, în mai multe feluri: a) Zătoanele închise. In unele locuri se încunjură cu un gard lung locul în care peştele este zătonit, ca şi cum s’ar încunjură cu un năvod care se scoate la mal. Astfel figura 302 arată un asemenea Zâton de lângă mal, din ghiolul dela Piatra Călcata de lângă Isaccea. -------- Fig. 302. Un Zaton de lângă mal, din ghiolul Piatra Călcată. Dupâ cum se vede, aci locul în care s’a adunat peştele spre a se ză-toni este situat chiar lângă malul de grind, cu stuf crescut pe el, pe o lungime de 83 m.; dela capetele acestui loc porneşte spre adânc —până la o distanţă ca de 10 m. — gardul de trestie care încunjură stuful şi pe marginile căruia s’au făcut vreo 6 coteţe. Adâncimile maxime sunt numai de 60 cm. Pentru ca suprafaţa de apă închisă astfel cu acest gard să se pescuească mai uşor, ea se împarte printr’o serie de garduri transversale în mai multe compartimente. Aceasta se face în felul următor: se fac copci şi se bate mai întâiu bine—cu Malurile, cu Ghionderele şi cu Ştiulbucurile—o parte din zăton, astfel ca tot peştele de aci să fie gonit sau în coteţe sau în părţile celelalte ale zătonului; după aceea porţiunea astfel bătută, care acum nu mai are peşte, se separă printr’un gard transversal. Apoi se bate înainte o altă parte, şi apoi se închide şi aceasta ş. a. m. d. până Fig. 303. Un «Zăton cu poartă» din Balta Brateş, deschis la capăt ca să intre peştele, 564 ce la urma tot peştele ajunge a se concentrâ în ultimul compartiment, de unde se prinde apoi în întregime în coteţe. Interesantă e cifra cantităţilor de peşte prinse în acest zăton în cursul unei ierni, fiindcă ne arată totodată şi cari sunt felurile de peşti, şi mai cu seamă cari anume sunt proporţiile dintre diferite vârste ale crapului, cari se zătonesc iarna în bălţi. In adevăr dintr’o cantitate totală de 13.419 kgr. de peşte au fost 12.681 kgr. crap şi numai 730 kgr. somn şi abiâ 4 kgr. şalău. Crapul a fost însă — aproape tot —- crap mare, şi anume: 10.341 crap şi ciortocrap, 1.702 crap mijlociu (ciortan) şi numai 638 kgr. crap mic (ciortănică). Deci crapul mare este dintre peştii noştri de baltă acela care rămâne în mai mari cantităţi iarna prin bălţi, unde se zătoneşte. b) Zătoanele cu poartă. in alte locuri — în unele părţi dela Brateş — se fac un fel de Zâtoane speciale, cari se deschid la un capăt şi se umplu cu peşte de mai multe ori in cursul unei ierni. Pentru aceasta se alege un loc unde se ştie că se adună peşte şi se trag—cu dopuri de stuf—două linii dela mal spre adânc, la cari se pun coteţe ca şi cum ar fi două lave de coteţe în stuf. Aceste garduri cu coteţe încunjură locul numai din două părţi, fără însă a-1 include complet (Fig. 303). După aceasta se lasă peştele să intre în ză-tonul astfel deschis — ceeace se întâmplă când se fac copcile la coteţe şi el vine după apă proaspătă aerisită — şi apoi se închide din nou cu totul, trăgându-se un nou gard transversal între capetele celor două garduri ce merg spre adânc; totodată se pune şi o serie de coteţe la acest nou gard, în cari să se prindă peştele ce dă se fugă înapoi spre baltă. Zătonul odată închis, se fac apoi copcile şi se începe bătaia cu ştiulbucu-rile, ca la celelalte zătoane, pentru a alunga peştele la coteţe şi a-1 prinde. Când s’a prins tot peştele, iarăş se deschide zătonul la capătul sus, sco-ţându-se gardul şi coteţele de aici, şi se lasă să intre alt peşte şi apoi iarăş se închide ş. a. m. d. 2. Zătoanele circulare. Zătonirea peştelui lângă maluri este mai mult o excepţie şi se face numai în anumite bălţi — cad. ex. Zătoanele din ghiolul Pietrei călcate de lângă Isaccea pe cari le-am descris mai sus — unde condiţiunile naturale sunt prielnice; regula generală însă este că peştele se zătoneşte la oareşcare distanţă de maluri, prin pâlcurile de stuf zise «Poltane» şi la poala stufăriei. In aceste locuri cârdurile de peşte se încercuesc ni garduri şi apoi se peseuesc cu coteţe. In cele ce urmează voiu arata modul cum se fac în diferitele localităţi aceste zătoane de forma circularii şi cum se pescueşte cu ele în diferitele bălţi ale Dunărei. n) Arcacele. In bălţile Dunărei din Dobrogea, dintre Ostrov şi Hârşova, se fac un fel de Zătoane mici, numite Arcace (Fig. 304). Pescarii caută prin stuf şi la coşcove locurile unde s’a adunat peşte mai mult şi încunjură apoi aceste porţiuni cu un gard rotund făcut din dopuri de trestie. După aceea ei fac pe marginea din afară a acelui gard câte 3 sau mai multe coteţe — după lungimea gardului — cari au limbile dinspre stuful încunjurat; apoi fac Fig. 304. Arcacele. copci in ghiaţâşi încep a bate stuful încunjurat cu ghiondere, maiuri, etc., gonind astfel peştele ca să intre în coteţe. Cu arcacele se pescueşte adeseori şi toamna târziu, când încă nu a îngheţat balta, dar mai cu seamă iarna pe sub ghiaţă când copcele dela coteţe atrag mai bine peştele să vină la apă aerisită. b) Zătoanele circulare dela Brateş şi dela bălţile Prutului. Pescuitul cu Zătoanele este o specialitate a pescarilor moldoveni dela Brateş, şi mai cu seamă a celor din partea de sus, dela Folteşti, loca- 566 litate care-şi trage şi numele dela Foltanele Brateşului, unde se zăto-neşte iarna crapul. După ce pescarii specialişti în căutarea zătoanelor le-au descoperit şi le-au însemnat pe toate, se stabileşte mai întâiu după sunet — după cum s’a arătat — întinderea zătonului şi i se înseamnă limitele de jur împrejur. Sunt zătoane mici 1a. cari circumfirenţa este numai de 80 m„ iar la altele trece de 300 m. După aceasta se începe apoi Închiderea zătonului. Prima operaţiune este Cosorîtul— adică tăierea stufului pe ghiaţă-- cu Cosoarele sau Târpanele şi cu Sabiţele sau Rizacele de jur împrejur, unde se va aşeza gardul. Imediat în urmă vin cei cu Simenele cari sparg ghiaţa, făcând în ea de jur împrejur un canal îngust, iar în urma acestora vin cei cari aşează gardul de trestie, bătându-1 uşor cu nişte maiuri in fundul bălţii. Toate aceste operaţiuni se fac cu multă precauţiune pentru a nu face sgomot şi a speria peştele. Fig. 305. Pescarii merg cu bărcile printre sloiuri la facerea unui zăton in Brateş. Figura 306 arată cosorîtul şi baterea gardului cu maiurile în jurul unui Foltan mare dela Brateş, în timpul când balta nu e încă complet îngheţată; pescarii merg, până la locul unde se face Zătonul, cu bărcile printre sloiuri (Fig. 305). De îndată ce Zătonul este astfel închis de jur împrejur, pescarii tre cu cosorîtul înăuntrul zătonului, unde încep deasemenea a tăiâ stuful cu cosoarele şi cu sabiţele şi a face linii prin el, iar alţii prepară o ser de copci în ghiaţă în una din jumătăţile cercului. 567 I Figura de sus din Tabela XXXIV arată, tocmai aceste scene şi uneltele întrebuinţate la aceste operaţiuni. Fig. 306. Incunjurarea unui Foltan dela Brateş cu gard de stuf şi începerea cosorîtului înăuntrul zătonului. După ce şi aceste operaţiuni sunt gata, se începe împărţirea zătonului Fig. 307. Aşezarea coteţelor pe marginea zătonului. mai multe compartimente, punându-se mai întâiu un gard lung 568 transversal, făcut din dopuri de stuf, care iea diametrul acestei circumferinţe şi apoi o serie de alte garduri perpendiculare pe acestea. Figura de jos din Tabela XXXIV7 arată tocmai aşezarea gardului celui mare transversal. In fine, zătonul fiind complet închis, se aşează pe marginea sa o serie de coteţe în cari se prinde peştele. Figura 307 arată şi această scenă la Brateş, iar Tabela XXXV arată un Zăton mare gata închis şi pescuind la bălţile Prutului din Fălciu. Interesant este însă modul cum se pescueşte cu Zătonul: După ce s’a închis Foltanul, dacă e un zăton mic (Fig. 308 a) se fac coteţele numai pe o parte a sa (No. 2), iar apoi se fac o serie de copci în ghiaţă in aceea din jumătăţile cercului care nu are coteţe pe margine; prin aceste copci se bagă apoi o serie de ghiondere lungi, cu cari se răscoleşte bine peştele de prin toate gropile şi cotloanele sale de pe fund, precum şi se bate totodată apa cu Ştiiilbucele. Stiulbucul (Fig. 309 6) este un maiu mare de lemn cu coadă lungă, al cărui capăt este scobit astfel că bătându-se cu el în apă produce un sgomot particular, după care i s’a dat şi numele de Ştiul-buc!! Sgomo-tul şi vibraţiunele puternice ale apei, produse prin aceste lovituri continue ale Ştiulbucelor, zăpăcesc cu totul peştele care sta pe fund în amorţire, şi-l fac să fugă în toate părţile căutându-şi un adăpost liniştit. Peştele speriat fuge dar din această jumătate a zătonului şi trece în cea cu coteţele pe margini. Când pescarii s’au asigurat că tot peştele a trecut astfel în celalalt compartiment, ei pun imediat gardul trans- Fig. 308. Dispoziţia coteţelor şi copcelor: a) la un Zăton mic; b) la un Zăton mare. 569 versal drept peste diametrul cercului, aşâ c& acum tot peştele este izolat in jumătatea cercului cu coteţe. Dacă z&tonui este mic, atunci se fac copci în ghiaţă in această jumătate a cercului şi se bate din nou cu ghionderele şi cu ştiulbuceleî atunci tot peştele fuge în coteţele dela margine, de unde se scoate apoi cu mincioagele (Fig. 309 şi 308 a). Dacă insă zătonul este mai mare, atunci şi în această jumătate a cercului în care e închis peştele, se procede cum s’a procedat mai înainte, adică se bate cu stiulbucele un capăt al acestei porţiuni a zăto-nului şi se alungă peştele din el; după aceea se închide şi apoi 309. Pescuitul zătoaneJor: a) Speriatul peştelui cu ghionderele şi ştiulbucul; bt Un ştiulbuc. bate alt capăt şi se închide iarâş ş. a. ş. m. d., până ce la urmă tot ele rămâne concentrat într’un mic compartiment, de unde se prinde uşurinţă în coteţe (Pig. 308 b). Pentru mai multă siguranţă, la aceste zătoane mari — când peştele e Jlis într’un mic compartiment — se fac coteţe chiar şi la gardurile de ;rare interioare (Fig. 308 b, 2, 3, 4). Peştele scos, pescarii îl aşează apoi într’un Horeţ mare, zis pe la Brateş Mandră, care este o închidere, făcută din dopuri de stuf, având forma bobului de fasole, şi care are de scop de a păstra peştele viu 570 până ce se prind cantităţi mari ca sa se poată transportă la piaţa de vânzare. Dintr’un zâton de acestea se poate scoate până la 8.000 kgr. de peste; insă în cursul unei ierni, dacă timpul e favorabil, se pot face intr’o singură baltă mai multe sute de zătoane, a căror producţiune totală se sumează la cantităţi de peşte foarte mari. In iarna 1907/908 d. ex. se închisese la Brateş, dela 10 Decemvrie până la 15 Ianuarie, 109 zătoane, cari au dat în total o producţiune de 165.906 kgr. de peşte. Peştele prins la aceste zătoane e numai Crap mare şi Ciortocrap, deci peşte de cea mai bună calitate. Zatoanele dela Brateş au o mare importanţă şi pentru aprovizionarea cu peşte proaspăt a pieţei Galaţi în timpul iernii. Aici în adevăr, când Dunărea e îngheţată şi nu se poate transportă peşte din Deltă decât cu greutate, zătoanele trimit zilnic la piaţă cantităţi mari de Crap, cari apoi se răspândesc în toată ţara spre a satisface pe cât posibil cerinţele consumaţiei. t VI. GARDURILE ŞI ÎNCHISORILE. In capitolele în cari am tratat biologia generală, a peştilor din apele Dunărei, sau văzut diferitele migraţiuni pe cari aceştia le fac la anumite epoce între balta şi albia fluviului. Pe baza cunoaşterii detaliate a acestor migraţiuni şi a raporturilor biologice dintre baltă şi albie s’a creat încetul cu încetul un sistem raţional de exploatare a acestor pescării, care, utilizând cât mai bine condiţiunile naturale, caută a închide fn bălţi sau gârle peştii odată intraţi în ele, a-i lăsa să se îmmulţească si să crească aci, profitând cât mai bine de avantajele ce li se oferă, şi apoi a-i prinde. Această închidere in bălţi a peştilor se face prin închisori şi Gar-duri, aşezate la timp, cari-i opresc să inai poată ieşi înapoi spre albie; prinderea lor însă se face, în parte cu diferitele instrumente, pe cari le-am descris în capitolele precedente, iar în mare parte printr’o serie de aparate speciale adaptate la aceste garduri, în cari peştele se prinde singur, ademenit, înşelat sau împins de curent. Cum însă intrarea peştelui în bălţi — care se face atât peste maluri cât şi prin numeroasele gârle prin cari bălţile comunică cu Dunărea — variază, atât după condiţiunile hidrografice speciale din diferitele regiuni ale Dunărei cât şi după modul de alimentare a bălţilor; tot astfel şi închisorile ce se fac, precum şi modurile de prindere întrebuinţate, variază şi ele. Pe când d. ex. în bălţile din susul Dunărei, peştele caută să intre in ele odată cu venirea apelor mari, în bălţile din Deltă — cari sunt rezervorul cel mare de peşte pentru tot basinul Dunărei — el caută din contră să iasă afară, îndată ce simte curentul de apă proaspătă care începe a intră primăvara prin băţi. De asemenea pe când în susul Dunărei — unde oscilaţiile nivelului apelor fluviale sunt cu mult mai mari şi fundul bălţilor e la un nivel cu mult mai ridicat faţă de etiajul fluviului — pe când acolo în timpul scăderii apelor se formează adevărate cascade dinspre baltă înspre albie, cari apucă şi peştii în cantităţi foarte mari, târîndu-i la vale, în Deltă lucrurile se petrec în alt mod ; aci oscilaţiile fiind cu mult mai mici şi 572 fundul bălţilor fiind chiar sub nivelul etiajului, aceste cascade nu se produc cu atâta intensitate şi peştele face migraţiunile sale în mod normal, urmând pornirilor sale fiziologice, fără a mai fi apucat fără voia sa şi dus de curent. Toate acestea fac ca prin închisorile din aceste doua regiuni să se urmărească scopuri diferite şi ca şi mijloacele de prindere să fie de asemenea altele, adaptate acestor condiţiuni speciale. Mai mult încă, noi am văzut că, în lacurile mari litorale dela Sudul Deltei, specia principală care formează producţia lor este Chefalul, şi ştim că acesta este un peşte migrator care vine din mare la epoci fixe şi are cu totul alte obiceiuri decât crapul, somnul şi celelalte specii din bălţile Du nărei propriu zise. închisorile ce se fac aci şi modurile de prindere sunt aşâ dar şi ele cu totul altele, bazate pe biologia specială şi pe felul migraţiunilor acestor peşti. In cele ce urmează dar vom face deosebire între închisorile ce se fac la bălţile din susul Dunărei, închisorile dela bălţile din Deltă şi închisorile de chefali din lacurile litorale, şi le vom descrie pe fiecare din acestea separat, arătând totodată pentru fiecare şi mijloacele de prindere ce se întrebuinţează împreună cu ele. GRUPA A. ÎNCHISORILE LA BĂLŢILE DIN SUSUL DUNĂREI. După. cum sTa văzut din scurta descriere hidrografică ce am dat-o mai sii'' despre regimul natural al apelor Dunărei, şi mai cu seamă din descrierile amănunţite din lucrarea mea despre Regiunea inundabilă a Dunărei, constituţiunea bălţilor din susul Dunărei şi modul lor de alimentare diferă cu totul de cele din Deltă. Potrivit acestor condiţiuni naturale de existenţă diferite, şi felul de vieaţă al peştilor împreună cu migraţiunile ce le fac ei este altul aci decât acolo. Pe când în bălţile din Delta Dunărei oscilaţiunile nivelului sunt cu mult mai mici şi suprafaţa acoperită cu apă rămâne cu mult mai constantă, în bălţile din susul Dunărei, atât nivelul cât şi suprafaţa acoperită de apă variază foarte mult dela epoca apelor mari la epoca apelor mici. Din această cauză, pe când bălţile Deltei sunt un rezervor permanent de peşte, în bălţile din susul Dunărei producţia depinde în prima linie de cantitatea de peşte ce intră în ele din albie odată cu venirea apelor Dunărei în creştere atât prin gârle cât şi peste maluri. Astfel fiind, închisul bălţilor aci are o importanţă cu mult mai mare, căci dela modul «mi se face el depinde aproape întreaga producţie anuală a acestor bălţi. In lucrarea mea despre regiunea inundabilă a Dunărei am arătat pe larg raporturile în cari stau diferitele bălţi şi regiuni băltoase din susul Dunărei faţă de etiajul ei, şi modul cum se face la fiecare din acestea alimentarea lor periodică cu apă proaspătă. Tabelele cu cotele de nivel ale fundurilor acestor bălţi şi gârlelor lor, pe cari le-am dat acolo, şi oscilaţiunile nivelului apelor fluviale pentru fiecare punct, ne dau elementele principale pentru a judecă şi chestiunea închiderii cu garduri a acestor bălţi. In acea lucrare, pe lângă aceste date importante, am mai descris încă pe larg pentru o serie din principalele bălţi — dintre cari şj bălţile Brăilei — şi modurile chiar cum se fac închiderile, arătând la ce anume nivel al apelor Dunărei şi la ce anume epoce se pun diferitele garduri. Nu voiu mai reveni dar şi aci asupra acestor chestiuni de detaliu-tratate destul de pe larg în acea lucrare — ci mă voiu mărgini a preciza numai câteva puncte generale şi a descrie apoi în toate detaliile diferitele feluri de închisori şi modul cum se construesc ele. 574 I. Epoca închiderii bălţilor. Peştele începe a intra în bălţile din susul Dunărei îndată ce încep a veni apele mari de primăvară; el intră atât din cauza turburelii apei cât şi mai cu seamă împins în această epocă de necesitatea de a-şi găsi locurile sale de reproducere, cari sunt în baltă. El intră mai întâia prin gârle —cari deci trebue în această epocă să fie bine curăţite —şi apoi, dacă apa vine destul de mare, el trece şi peste maluri, făspândindu-se în toate părţile regiunii inundabile, spre a-şi găsi fiecare specie locurile preferite pentru reproducţie. De îndată ce apele încep a scădea, tot materialul de închidere trebue să fie pregătit şi transportat, pentru a aştepta gata la locurile unde se vor face închisorile. Când apele în scădere ajung la un anume nivel, pe care experienţa l-a arătat pentru fiecare baltă în parte ca cel mai potrivit, atunci se fac mai întâiu gardurile transversale (Garduri sterpe sau Garduri oarbe), cu cari se închid gârlele cari alimentează acea baltă. Scurt timp după închiderea gârlelor, când apele mai scad încă puţin, însă astfel ca să acopere încă destul de bine malurile, se face închiderea generală a bălţii, îngrădind-o de jur împrejur pe grindul malului Dunărei cu un gard continuu zis Pleter, care închide orice depresiune cât de mică prin care ar putea scăpă peştele. Oricât de mare ar fi suprafaţa unei bălţi — sau a unui complex de bălţi cari la un loc formează o unitate — închiderea aceasta cu pleter trebue să se facă deodată şi în cel mai scurt timp; astfel de ex. la bălţile domeniului Brăilei, în anii de ape mari, închiderea se face pe o lungime de aproape 62 km. şi se isprăveşte în cel mult 10 până la 12 ore de lucru. Alegerea momentului pentru închiderea bălţilor este de cea mai mare importanţă: cine include prea de vreme, pierde o mare parte din peşte care nu a apucat încă a intră; cine închide prea târziu, riscă să scape tot peştele — sau o mare parte din el — care poate fugi într’o singură noapte. Cine închide cu ape prea mari, riscă să-i rupă peştele gardul sau să-i fugă pe deasupra lui la o mică viitură nouă; cine lasă să scadă apa prea mult, riscă să nu mai găsească nimic în baltă ş. a. m. d. De aceea chestia momentului când să se facă închiderile este cea mai delicată care se pune unui proprietar sau arendaş de bălţi, şi numai oameni cu o mare experienţă şi o profundă cunoaştere a condiţiunilor hidrografice speciale ale acelei bălţi pot luă o hotărîre, care depinde în fiecare an după modul cum cresc şi descresc apele Dunărei. A se stabili regule precise pentru alegerea momentului când să se facă închiderea este o imposibilitate, căci aceasta depinde prea mult de condiţiunile locale hidrografice, de constituţiunea fiecărei bălţi şi gârle 575 etc.; fiecare proprietar (le balta însă trebue să cunoască, câteva norme generale, scoase din experienţe îndelungate, de cari să se conducă, şi anume: 1. Sil nu închidă cu ape prea mari, decât atunci când dispune de un material de închidere suficient pentru a îneunjurâ toată întinderea bălţii, si pentru a face pleterul atât de înalt, ca o nouă viitură să nu-1 acopere, !ji atât de solid, ca şă fie în stare să reziste peştelui — şi în special crapului — care-1 poate rupe cu uşurinţă ; 2. Să nu închidă cu ape prea mici, chiar dacă e târziu, decât atunci când, studiind datele asupra undei ce vine din susul Dunărei, vede că nu mai poate speră la o nouă a viitură» ; 3. Să observe necontenit cârdurile de peşte intrate în haltă, spre a vedea dacă a intrat suficient, şi numai atunci când se va convinge că Fi?. :U0. închiderea bălţilor domeniului Brăila cu «Pleter» aşezat pe mal. Parii fiind gata bătuţi şi gardul de ostreţe plutind alături, se ridică în picioare, se leagă de pari şi se bate cu maiurile în pământ. nu mai e speranţă să intre şi alt peşte, să închidă ; 4. Să observe în baltă bătaia Somnului, şi dacă acesta a început a-şi lepădă icrele, să închidă cu orice ape, căci Somnul este cel dintâiu peşte mure care părăseşte balta îndată ce şi-a isprăvit cu clocirea icrelor sale; 5, Dacă vine apa turbure în Dunăre, chiar fiind mai târziu, să mai aştepte cu închisul, căci peştele din Dunăre în acest caz continuă a in-pâ, iar cel din baltă nu fuge la apă turbure; ti. Dacă apa din Dunăre se limpezeşte mai din vreme şi dacă, din Observaţiile făcute în haltă, el ştie că peştii şi-au lepădat deja icrele, ponei să închidă imediat, oricare ar fi nivelul apelor ş. a. in. d. 570 După ce pe baza unor astfel de principii, şi în urma unor observa-ţiuni continue asupra intrării şi bătăii peştelui, s’a stabilit momentul când să se facă închiderea generală pe maluri, se concentrează apoi toţi pescarii din toate satele încunjurătoare şi se începe ridicarea şi baterea gardurilor de pleter : Mai întâiu se bat cu câteva zile înainte Parii de cari se leagă gardul, iar Ostreţele şi celălalt material lemnos împletit din care se face Pleterul se aşează alături, lăsândul să plutească culcat la suprafaţa apei. Când vine apoi ziua fixată pentru închidere, pescarii, împărţiţi în grupuri distribuite pe la toate colţurile bălţii, ridică numai gardul de os-treţe vertical, îl leagă de parii dejâ bătuţi şi-l bate cu maiurile în pământ (Pig. 310). Această întreagă operaţiune trebue făcută în cea mai mare grabă, ca să fie gata în întregime numai în câtevă ore, deoarece peştele bagă repede de seamă că e închis şi caută imediat prima deschizătură liberă ca să fugă afară. 11. Materialul din care se fac închisorile şi confecţionarea lui. închisorile cari se fac, fie pe maluri fie în gârle, sunt toate compuse din beţe de trestie sau de lemn împletit cu papură sau cu teiu. Fiecare rând de împletitură se numeşte un Voiu (sau Sboiu) şi după numărul lor lor deosebim Garduri de două voiuri sau Garduri împletite la dom voturi, la 5 voiuri, etc. Materialul din care se fac gardurile are şi el diferite denumiri, după forma şi felul materialului întrebuinţat, după dimensiunile sale, după numărul voiurilor la împletitură etc., şi aceste numiri apoi variază şi ele după diferitele localităţi. Unde apa este mică şi curentul foarte slab, gardul se poate face de stuf. Pentru aceasta se aleg beţe de stuf, dela 0.80 m. până la 2 m. lungime, cari se împletesc cu papură la două până la patru voiuri şi se formează astfel nişte lese numite Dopuri de stuf, cari au de obiceiu câte 5 m. lungime fiecare. Distanţa între un voiu şi altul este de 45—60 cm. Intr’un Dop intră până la 200 de beţe de trestie. Aceste dopuri, astfel împletite cu papură, mai servesc încă şi la facerea Coteţelor precum şi a Juvelnicelor sau Horeţelor, cari se fac pentru păstrarea în ele a peştelui viu. Unde curentul apei e ceva mai tare când se scurge din baltă — şi aceasta e aproape în totdeauna cazul la bălţile din susul Dunărei, căci aci diferinţa de nivel între fundul bălţilor şi etiajul Dunărei e mai mare 5? 1 fi si apele în albie scad mai repede - se ie au, în loc de stuf, Ostreţe de alun; unde nu există păduri cu aluni, se ieau alte lemne sau chiar şi numai fi- şipci de brad. Se numesc Ostreţe (în Dobrogea, Moldova şi regiunea Brăilei), nişte prăjini având lungimea până la 4 m., tăiate din crâng massiv, ajuns în stare de «prăjiniş». Ostreţele mai mici, până la 2 rn, lungime, se împletesc cu papură până la 5 voiuri şi se fac din ele Dopuri de alun, având fiecare dop de obi-ceiu o lungime de 5 m. Iutr’un dop de două voiuri (80 cm. înălţimea ostreţei) intră 170 de ostreţe, la un dop de 3 voiuri (110 cm. înălţime) intră 156 beţe, la unul de 4 voiuri (1.40 m. înălţime) 140 ostreţe şi la unul de 5 voiuri (1.70 m. înălţime) 130 de ostreţe. Distanţa între două voiuri la dopurile de alun e de 45 cm., şi numai Ia dopurile de două voiuri distanţa este de 60 cm. între ele. Prăjinile de alun, cari sunt mai groase, având dela 2—4 tn. înălţime fiecare, se împletesc şi ele la 5 până la 7 voiuri — nu însă cu papură ci || cu funie de teiu —spre a formă nişte lese mai mari, numite Cocinoaie, cari au de obiceiu 7 m. lungime. La o Cocinoaie de 5 voiuri intră 200 de | beţe de alun de 2.20 m. înălţime, la una de 6 voiuri 200 de beţe de 2.40 m. şi la una de 7 voiuri 200 de beţe de 2.70 in. Distanţa între voiuri aci este de 40—50 cm. In locurile unde scursoarea e mai mare şi e nevoie de un gard mai gros, în loc de beţe de alun se fac coeitn/aiele şi din Ghio adere, Împletite cu teiu dela 5 până la 7 voiuri. Ohionderele sunt nişte ostreţe mari de brad necioplite (vârfurile bradului), cari au o foarte mare întrebuinţare la gardurile dela pescării, fiind cele mai practice la închisul gârlelor. Avantajele lor principale asupra celorlalte materiale sunt următoarele: lemnul e mai drept decât toate esenţele, nu se îndoaie şi nu se sparg la capătul de sus când se bat cu maiul în pământ, nu au noduri cari să se oprească Ia împletituri şi alunecă cu uşurinţă prin ele când se bat cu maiul, sunt rotunde şi nu opresc apa sâ curgă printre ele, ete. Tocmai clin cauza acestor calităţi, Ghionderele servesc mai cu seamă la formarea gardurilor celor mari. zise Garduri sterpe, dela gârlele mari de scurgere. Ghionderele mai mari şi mai groase se împletesc cu teiu la 6—12 voiuri spre a formâ Cocine, cari sunt împletiturile cele mai mari si mai puternice cari se pun la garduri, acolo unde apa e mai mare şi curentul mai repede. Toate aceste numiri de cocine, cocinoaie, dopuri, etc. se întrebuinţează mai mult în Dobrogea şi pe la pescăriile din regiunea Galaţi-Brăila. AR. - R»W. Mamuchi. VIU. Antipa, Pescuitul. 81 Fig. 313. Elementele din cari se compune un gard şi uneltele necesare la facerea lui. 581 face şi din şipci de brad împletite cu teiu, ca de ex. la bălţile de pe Borcea, Călăraşi, ete. (Fig. 312). La Rupturi, nude scursoarea e mai repede, se pun dopuri mai înalte, de 5 voiuri, iar pe grindul malului se ieau de obiceiu numai dopuri mici de două voiuri. 2. Gardurile sterpe. La gârle, unde curentul e puternic, gardurile se fac cu mult mai solide decât Pleterul. Aceste garduri—dacă nu sunt provăzute cu vreun instrument de pescuit (Limbă, coteţ, etc.) — se numesc garduri sterpe. Pentru facerea lor, se bat mai întâiu în fundul gârlei, deacurmezişul ei. cu «Berbeci» sau «Capre» şi «Sonete» speciale (Fig. 313 d, e şi f, şi fig. 314) o serie de piloţi mari numiţi Pari sau Stâlpi (Fig. 313 prj al căror număr variază după lăţimea gârlei. De capetele de sus ale tuturor acestor stâlpi se leagă cu « otgoane de teiu > sau cu «curpene de viţă sălbatică» o ghilă groasă şi lungă—sau înnădită cât ţine lăţimea în-tregei gârle — numită Privind. sau şi Prevină şi Previlă (Fig. 313 prv.); apoi clin partea opusă de unde vine curentul, se pune o altă serie de pari groşi înclinaţi şi legaţi de pri-vină, cari sprijină întreg gardul şi se numesc Proptele (Fig. 313 prt ). La gardurile mai mari, pentru o mai mare soliditate, legăturile stâlpilor cu prevină şi cu proptelele se fac cu «curpene de viţă sălbatică», cari le ţin mai strânse decât otgoanele de teiu; de asemenea, pentru ca aceste legături să nu se urce în sus şi să scape peste capul parului, atât capătul stâlpilor cât şi al proptelor este crăpat şi se bate în ele câte o pană groasă, care, de câte ori se simte că se începe a se slăbi legătura de curpen, se bate mai afund (Fig. 313 g). Pe acest schelet astfel format se prind apoi, de partea opusă proptelelor. Cocinele sau Cocinoaiele — după cum apa e mai joasă sau mai Înaltă — pentru a formă gardul. Fiecare din ghionderele cari compun Fig. 314. O sonetă pentru bătut parii la gardurile mari (dom Brăilei). 582 aceste împletituri se bate apoi cu maiul, până intră adânc în pământ, spre a da astfel yardului soliditatea necesară. Figura 315 arată scheletul unui astfel de gard sterp dintr’o gârlă din domeniul Brăilei, fotografiat în timp de secetă când gârla nu mai avea apă în ea. Aci se vede foarte lămurit poziţia «Parilor», a «Privinei» şi a «Proptelelor». In Tabela XXXVIII şi XXXIX, se arată apoi modul cum se aşează lesele împletite din ghiondere — Cocinele şi Cocinoaiele — legându-se de scheletul gardului. Acestea sunt 5 fotografii instantanee luate de d-1 Ing. C-Dumitrescu în momentul când se aşeză de către gardagii din Gropeni gardul sterp dela Filipoiul. In Tabela XXXVIII se vede o parte din pescarii gardagii, cari stau pe previnile gardului şi trag de «otgoane» o cocină care pluteşte în apă, şi pe care stau în picioare ca pe o plută ceilalţi pescari — apa aci are Fig. 315. Scheletul unui gard sterp de pe o gârlă uscată în timpul secetei din domeniul Brăilei. o adâncime de cel puţin 6 in. —; cocina fiind înfundată sub apă, din cauza multelor persoane ce stau pe ea, nu se vede la suprafaţă ded numai o mică porţiune dela capătul ei. In Tabela XXXIX fig. de sus, se vede Cocina deja ridicată în picioare, ia pescarii, care mai înainte stau pe ea, se ţin acum de otgoane, înnotând din picioare şi trăgând de otgoane, cu mânile, cocina spre fund. In Tabela XXXIX, fig. de jos, cocina a dat deja cu capătul ei de fund şi pescarii bat cu nişte maiuri mari în capetele ghionderelor, ca să le înţepenească acolo. In Tabela XXXX, în fine, toate cocinile an fost puse şi legate la locuitor; gardul sterp în forma sa generală e gata, şi acum gardagiii bat in capetele ghiond erelor cu nişte maiuri mai mici ca să le fixeze bine in fundul gârlei, şi să le egalizeze. Pentru o mai mare soliditate, la fund, lângă picioarele gardului, se pune şi piatră pentru ca peştele să nu poată scurmă pe dedesubt. Figura 98, pag. 222, care reprezenta gardul sterp dela Oltina, arată tocmai momentul când gardagiul se dă la fund pentru a cercetă piatra şi a vedea dacă peştele nu a scormonit pământul de sub gard. Gardurile sterpe cu cari se închid gârlele pot fi de diferite dimensiuni, după cum e secţiunea gârlei în care se aşează; potrivit cu aceasta variază fireşte şi dimensiunile materialului lemnos întrebuinţat. In general însă la Gârlele de alimentare, adică la acele gârle cari alimentează bălţile prin partea lor dela deal şi cari au un prag mai înalt şi o secţiune mai mică — cari deci funcţionează numai un timp scurt şi apoi întrerup legătura cu Dunărea — gardurile sunt cu mult mai mici decât la Gârlele de scurgere, cari au o secţiune mare şi funcţionează aproape tot anul. Astfel d. ex. la bălţile Crapinei şi Ciulineţului la «gârlele dela deal» — adică la cele cari dau în Dunăre între Măcin şi Pisica — gardurile, cari se aşează foarte timpuriu, se fac numai din dopuri, pe când pe Ciulineţ şi gârla Crapinei, cari sunt «gârlele de scurgere», se fac garduri foarte mari cu stâlpi şi proptele. Tot astfel în domeniul Brăilei, numeroasele gârle de alimentare* de jur împrejurul insulei, cari bagă cantităţi mari de apă în baltă în timpul creşterilor mari şi se întrerup aproape cu totul în timpul apelor scăzute, se Închid cu garduri relativ mici, pe când Filipoiul şi Scurtu, cari sunt gârlele de scurgere, se închid cu garduri sterpe foarte mari. ba gardul sterp dela Filipoiu (Tab. XLI figura din dreapta şi Tab. XLII figura de sus) se pun—după nivelul maxim ajuns de creşterile anuale —câte 20 de «stâlpi» sau «pari» la câte 1.60 in. distanţă unul de altul, 9—11 proptele, 4—8 previne, 14 «lanţi» sau «aşternuturi» de fier, 450—500 gbiondere— de câte 6 m. înălţime fiecare—împletite cu teiu. Parii, proptelele şi privinele se fac din gliile de câte 15.5 m. lungime fiecare. La gardul dela Scurtu, care e ceva mai mic (Tab. XLI, figura din stânga), se pun de aceleaşi dimensiuni, câte 18 pari, 8 proptele, 4 privim, 14 lanţi de fier şi 440 gbiondere de brad de 6 m. fiecare. Tot astfel se procede şi mai departe îu susul Dunărei: In insula Bor-cea. gârlele laterale din sus se închid cu garduri mici, iar pe Saitava, care e gârla mare de scurgere a bălţilor de aci, se face la gură un mare gard sterp (Tab. XLII, figura de jos). 584 Aici lucrurile se complică chiar şi mai mult, căci pe cursul acestei Fig. 316. Gardul sterp pe Bâtlanul la Cegani; cu o deschidere în el la revenirea apelor mari din 21 Iulie 1913, ca să poată intră peşte nou din Dunăre. gârle — şi a părţii ei din sus, numită Bâtlanul — existând o serie de Fig. 317. Gardul sterp de pe gârla Cama (balta Mahâru) la 30 Maiu 1909. proprietari, aceştia caută fiecare a face câte un gard sterp ia limita din 585 jos a moşiei, pentru a-şi închide peştele şi a nu-1 lasă sa fuga la vecini. Fig 818. Gardul sterp dela Orlea. la ceartă, s’a stabilit din vechime o înţelegere se da Pentru Figr- 31,9. Gardul sterp dela gârla Nedeia; în timpul scurgerii apelor se face în el o gaură, la gura căreia se pune un sac. şi s’a transmis până astăzi prin tradiţie — ca toţi proprietarii de pe 586_, cursul unei gârle să-şi facă aceste garduri în acelaş timp, rămânând fiecare stăpân pe peştele care l-a închis în apele sale. Aceasta este una din acele legi nescrise — dreptul tradiţional — cari se aplică însă i u mare rigurozitate la toate bălţile de pe întreg cursul Dunărei româneşti. Ca exemple de aceste închisori a peştelui între diferitele moşii, se vede pentru Saltava, în figura de sus din Tabela LIII gardul dela Gaiţa şi în figura de jos de pe aceeaş Tabelă gardul dela Făcăeni. Pentru gârla Bâtlanul — adică pentru partea superioară a Saltavei—- Figura 316 arată gardul dela Cegani, figura de sus din Tabela XLIV gardul dela Maltezi, şi figura de jos din aceeaş Tabelă gardul dela Stelnica. Deschizăturile din aceste garduri sunt toate făcute tot prin bună înţelegere, ca să intre prin ele peştele la revenirea apelor mari dela 20 Iulie 1913. Fig. 320. Gardul sterp dela gârla Boaz (Privatul bălţii dela Turtucaia). .Şi Ia bălţile mai diu sus, până la Mehedinţi, principiul de închidere a gârlelor este acelaş. Fără a le mai descrie mai amănunţit voiu da aci numai fotografiile gardurilor sterpe dela gârlele cele mai însemnate. Astfel figura 317 reprezenta gardul cel mare de pe gârla Cama, care este gârla de scurgere a bălţilor diu Domeniul Giurgiu şi în special dela balta Mabâru. Figura 318 reprezenta gardul sterp dela bălţile cele mari din Romanaji şi în special dela Orlea; figura 319 Gardul dela gârla Nedeia, care este gârla de scurgere a bălţilor Nedeia, Cârna, Măceşu, etc.; în fine figura 320 reprezenta gardul sterp dela privalul Turtucaia zis «Boazuk 587 Cu acestea cred că am putut da o idee despre modul cum se înehid cji garduri sterpe gârlele din susul Dunărei; această descriere este însă cât se poate de sumară şi tratează numai partea generală a închisorilor, fără a intră prea mult în detalii şi a mai luă în considerare variaţiuniie locale dela o regiune sau chiar dela o baltă Ja alta. 3. Gardurile de dulapi. Sunt multe bălţi mari, numite «ghioluri de faţă», cari deşi au o suprafaţă foarte întinsă, fundul lor este atât de ridicat faţă de nivelul etia- Fig 221. Un «gard cu dulapi» pe gârla Zagna pe lângă Brăila. jului fluviului şi cu foarte mici depresiuni, încât, îndată ce apa din Dunăre scade, se coboară şi nivelul lor. Când apele din Dunăre ajung la eijaj, ele aproape nu mai conţin apă şi atunci fundul lor se usucă până la atât, încât se poate umblă cu carul peste el; peştii din aceste bălţi in cea mai mare parte mor, afară de câteva specii ca ţiparii, caracuda şi linul, cari se îngroapă în nomol şi, cu puţina umiditate de acolo, pot rezistă — ducând o vieaţă latentă — până la o nouă inundaţie. Tabela 1 arată o asemenea japşă uscată cu totul, la Noemvrie 1911, în regiunea Zagnei din domeniul Brăilei, în fundul căreia tocmai săpam pentru a scoate din pătura de nomol — uscată cu totul pe deasupra — ţipari şi caracude vii, cari se găsiau acolo la o adâncime de vreo 30 cm. 588 Tocmai pentru a se evita o asemenea mortalitate a peştelui, fie in timpul toamnei din cauza uscăciunii, fie iarna prin îngheţ, la cele mai multe bălţi puţin adânci, se face — în anii de secetă — în gârla lor de scurgere câte un fel de stăvilar, numit gard cu dulapi', acesta are de scop a ţinea apa din baltă la un nivel mai ridicat, până la venirea! unei nouă inundaţii. Astfel de stăvilare se fac chiar şi la bălţile mari, caf de ex. Crapina, Brateşul, etc., când seceta e prea mare şi nivelul lor scade toamna prea tare. Figura 321 arată fotografia gardului cu dulapi dela gârla Zagna (lin domeniul Brăilei, ce s’a făcut acolo în anul de secetă 1911. Din scursoarea apei, printr’o gaură făcută în acest stăvilar, se vede diferenţa mare de nivel dintre gârlă şi baltă şi, deci, serviciul mare ce acest stăvilar îl aduce pentru conservarea peştelui din această baltă. După cum se vede din această fotografie, modul de construcţie a acestor «Garduri cu dulapi» este acelaş ca şi al gardurilor sterpe obişnuite, adică şi aci avem o serie de Pari, Privine şi Proptele, la cari se mai pun după nevoie unul sau mai multe rânduri de Lanţi sau Leaţuri. Deosebirea e numai că în loc de cocine sau ostreţe, aici se aşează vertical, pe partea de unde vine apa, o serie de scânduri groase cari să cuprindă toată albia. 4. Prispele. In descrierea hidrografică a bălţilor Dunărei şi mai cu seamă în lucrarea mea despre regiunea inundabilă, etc., am arătat că cea mai mare parte din bălţile din susul Dunărei au nivelul fundului lor deasupra nivelului etiajului fluviului; de asemenea, şi în partea mai de jos până la gura Prutului, există o mulţime de bălţi cu suprafeţe mari, cari însă sunt puţin adânci. Şi pentru acestea, o scădere prea îndelungată a nivelului apei din fluviu poate deveni periculoasă, căci scurgându-se prea multă apă, peştele din ele rămâne expus a muri iarna prin îngheţul bălţii. Pentru a se evită asemenea inconveniente, la mai toate bălţile din susul Dunărei, pescarii observă când scade apa până Ia un anumit nivel şi închid apoi gârla de scurgere cu un dig de pământ, pe care ei îl numesc Prispă. «Închiderea gârlelor cu prispe» în timpul toamnei este pentru multe bălţi tot atât de importantă ca şi închiderile cu garduri de primăvară, şi face parte din sistemul de exploatare a acestor bălţi. Un bun proprietar sau arendaş de bălţi trebue să supraveghieze cu severitate ea în toamnele secetoase să se facă prispe la toate gârlele de scurgere, riscând altfel să-şi piardă iarna chiar pe mai mulţi ani toată producţia. 589 IV. Pescuitul la garduri. Peştele care a fost închis în bălţi, de îndată ce simte că apa scade mai tare, dă să fugă afară pe unde poate. Mai întâiu încearcă să fugă peste maluri şi pe Ia «Rupturi» şi apoi se grămădeşte în cârduri mari pe la gardurile gârlelor. Fireşte, aceasta este o foarte bună ocazie pentru pescari de a prinde cu muncă puţină deodată cantităţi foarte mari de peşte; de aceea, încă din timpurile cele mai vechi, ei au imaginat tot felul de iustalaţiuni spre a puteâ profită de aceste momente favorabile şi a prinde în cursele lor cârdurile de peşte cari se grămădesc la gard pentru a fugi la Dunăre. Pentru pescuitul Ia pleter, am arătat deja în capitolele respective modul cum se aşează pe lângă el vintirele şi coteţele, pentru a prinde somnul şi crapul (Fig. 289, pag. 548). Cârdurile cele mai mari de peşte se grămădesc însă la gârle şi aci deci trebuesc făcute instalaţiunile principale de pescuit, După cantitatea de apă ce se scurge printr’o gârlă şi după durata scurgerii se fac şi instalaţiunile de pescuit mai mari sau mai mici, cu un caracter mai permanent sau mai provizoriu. fată cari sunt principalele moduri de u pescui Ia gardurile dela gârlele bălţilor din susul Dunărei: 1. Gardurile cu Vintroaie. La gârlele de alimentare, prin cari se scurge apa numai puţin timp, se scot câtevâ ghiondore din gardul sterp şi se adaptează la gură un vintir mare fără canaturi, din acele pe cari le-am descris sub numele de Vinlroaie. Apa, curgând cu repeziciune prin această gaură astfel formată, iea cu dânsa şi peştii, cari rămân prinşi astfel în vintir. La alte gârle mai înguste şi cu un curent mai slab, se pune înaintea gardului sterp — cu gura spre baltă — un vintir cu două aripi, ale căror capete sunt fixate de câte un mal, astfel că ele închid gârla ca un gard. Peştele, care în această epocă vrea să fugă la Dunăre, intră în vintir şi rămâne prins. 2. Garduri cu sac. La unele gârle de scurgere a bălţilor unde apa e prea repede, aşâ că nu se poate face o leasă cu cutiţă — ca de ex. la gârla Argeşelul dela lacul Greaca, la Nedeia (Fig. 319) sau la gârla Boazul dela balta Tur-tucaiei — se scot câtevâ ghiondere din gardul sterp şi se formează uri 590 fel de gură la care se leagă uu sac ca cel dela leasă; acesta are gura sa deschisă spre baltă şi apa ce se scurge din baltă trece prin el cu putere mare. Peştele adus de curent rămâne prins în sac, de unde se scutură apoi din timp în timp într’o barcă care stă acolo în permanenţă ca la gura unei lese. Figura de jos din Tabela XLV arată gardul cu sac dela gârla Boazu care alimentează balta dela Turtucaia. 3. Garduri în formă de Leasă fără cutiţă. Sunt unele gârle mari de scurgere, unde însă curentul nu e destul de puternic ca să apuce peştele şi să-l împingă într’un sac adaptat la gura unui gard sterp ca cele arătate mai sus-el însă nu îndeplineşte nici toate condiţiile necesare pentru a se putea face în acea gârlă o leasă în toată regula, La aceste gârle dar se face gardul în forma aripelor dela leasă, a-dică dela amândouă malurile gârlei, — faţă L faţă — se trage câte un gard care merge în direcţia curentului spre mijlocul ei; aici aceste 2 garduri se întâlnesc faţă în faţă, lăsând la Kig. 232. Oborul dela Privatul Oltina; în fund gardul capetele lor o desctii-cu limbi, în faţă gardul sterp. dere. Aceste 2 garduri îngustând secţiunea de scurgere dau curentului — întocmai ca la Leasă — o putere mai mare, astfel ca el să poată apucă peştii cari vor să fugă şi să-i împingă la vale. La gura astfel formată prin capetele acestor două garduri se pune apoi un sac, întocmai ca la leasă, în care se prinde peştele în tot timpul cât ţine scăderea bruscă a apelor. AsieJ dar se formează aci un fel de kLeasă, fără coş» sau fără «Cutiţă». 0 astfel de «Leasă fără coş» sau «Leasă cu sac» se face de ex. la gura gârlei Corotisca, care este una din gârlele mari prin cari se scurge o parte din apele bălţilor domeniului Brăilei în Dunăre. Figura de sus din Tabela XLV reprezenta această «Leasă iară coş» dela Corotisca. Cum gardurile cari formează această leasă sunt făcute în totul după principiul gardurilor cari formează aripele lesei adevărate, descrierea lor amănunţită se va face în grupa următoare, când se va trata despre aceste instrumente. 4. Garduri cu limbi şi oboare sau cu coteţe. Acest sistem de prindere, foarte mult întrebuinţat la gârlele din Deltă, ge întrebuinţează cu mult mai puţin la bălţile din susul Dunărei, deoarece aci scurgerea apei prin gârlele mici de alimentare ţine un timp mai scurt şi e mai repede, Totuş la unele privale cu apă mai constantă şi mai domoală se mai întrebuinţează şi gardurile cu limbi. Acestea se fac în modul următor: In faţa gardului sterp, Ja o distanţă de vreo câteva zeci de metri spre baltă, se construeşte un al doilea gard mai mic şi mai puţin solid; spaţiul dintre aceste două garduri se numeşte Obor şi serveşte ia prinderea peştelui. In acest din urmă gard se fac două sau mai multe Limbi - ca la coteţe — cu gura deschisă înspre baltă. Peştele care vrea să iasă din baltă intră prin Limbi în Obor şi de aci se prinde sau cu prosto-voalele, dacă gârla e adâncă, sau cu o plasă de mână, dacă apa e mai mică. Fig. 323. Gai'dul cu limbi dela Privatul bălţii Oltina. 592 Figura 322 arata gardul cu limbi dela gârla Oltina, iar figura 328 arată oborul dintre gardul sterp şi gardul cu limbi dela aceeaş gârlă. Rareori, la gârle mai mici sau unde curentul e mai slab, se puu în această regiune şi coteţe cu două lese, de felul celor cari le-am descris în capitolul respectiv. Figura 324 şi figura de sus din Tabela XXXVI arată gardul cu obor şi cu coteţ dela gura gârlei Somova. 5. Gardurile cu sorb şi cu săltătoare. La unele gârle, ca de ex. la gârla Crapinei, în timpul când leasa nu poate funcţiona din lipsă de curent — fie că e o creştere nouă la Du' Fig. 324. Gardul cu Obor şi cu Coteţ dela gura gărlei Somova. nare care opreşte scurgerea bălţii, fie că apa scade prea încet — se face între leasă şi gardul sterp un obor în care se atrage crapul, care se prinde apoi din acesta prin nişte instrumente speciale numite Săltătoare sau Săritoare. Astfel la 5 Iulie 1903 apa scădea în Dunărea din faţa Crapinei numai cu câte 1—2 cm. pe zi, iar cu o zi înainte crescuse chiar, astfel încât în loc să se scurgă ea intrase din Dunăre în baltă. Pentru a putea totuş prinde crapul, care mereu încercă la gard, iar când da de leasă fugii 593 [ioi — căci nu mai erh curentul care să-l împingă în sac—pescarii început a pescui cu Sorbul şi cu Săltăborile. Iată cum se face aceastea: gardul sterp — care la Crapina se face la câte vă zeci de metri spre ,, la spatele lesei — se deschide o gaură. La această gaură se adap-uu Sorb (Fig. 325 a) cu gura dinspre baltă spre Dunăre. Acesta Publ, Adamachl. VIII. Antipa, Pescuitul. 83 594 e un tei de limbă, — însă, foarte largă, de 1—1.50 m. — căptuşită jos şi pe lături cu câte o leasă de nuele sau de gliiondere împletite, şi care se poate mişcă în sus şi în jos, astfel ca marginea ei din afară să fie în totdeauna numai cu vreo 20—30 cm. sub nivelul apei. Peştele care vine din baltă trece prin acest sorb şi intră în oborul dintre leasă şi gardul sterp, însă nu se mai întoarce înapoi, căci gardul sterp este închis sub sorb. Aici în obor peştele intrat este prins cu prostovoalele şi anume in totdeauna în partea contrară locului de unde vine curentul, căci el caută în totdeauna să meargă contra curentului. Când curentul vine din Dunăre, peştele stă lângă gardul aripelor lesei pe unde caută să fugă, iar când vine din baltă, el stă lângă gardul sterp căutând locul pe unde să se întoarcă la baltă. Pe marginile gardului sterp — de o parte şi de alta a sorbului —şi pe marginile aripelor dela spatele lesei, sunt aşezate Săltătoarek (Pig. 325 b şi 52 c). Acestea sunt nişte saci mari de plasă, adânci ca de 4 m., şi cu gura întinsă pe câte 2 gliiondere de lemn, lungi de câte 4—5 ni. fiecare. In aceste Săltători se prinde mai cu seamă crapul aşa zis «Sulatic» sau «Ulucariu», sau în Oltenia «Şueţ» şi «Călăuz» (Cyprinus hungaricus), care are obiceiul de a sări pe la garduri. Acesta intra în obor şi apoi, după cum e curentul, vrea să fugă în contra sa, la Dunăre sau la baltă, Şi de o parte şi de alta însă, când vrea să fugă, el întâlneşte gardurile, şi vrând să sară peste ele cade în sacul săltători lor, cari sunt aşezate în totdeauna cu gura spre gard. in timp de 2 ore am văzut prinzând u-se aci cu acest sistem o lotcii plină cu peşte — tot Crap mare — şi crapii săriau până la aproape doi metri înălţime. Pe la alte gârle am văzut punându-se la garduri în loc de săltători lotce pescăreşti, şi crapii săriau în ele, aşâ că pescarii când umpleau lotca puneau numai lopeţile şi plecau cu ea la cherhana. V. Pescuitul cu Leasa. Parâ îndoeală că cel mai important dintre toate modurile de a pescui la gârle, şi de sigur chiar unul dintre cele mai interesante moduri de ja pescui în genere, este pescuitul cu Leasa (Gardul cu Leasă sau Gardul cu CutiţăJ. Cantităţile enorme de peşte ce se pot prinde cu acest aparat, Intr'un timp scurt şi cu foarte puţină muncă, arată mai bine decât orice importanţa sa. Nu odată am văzut singur prinzându-se într’un timp mai 595 scurt de 3 ore o cantitate de peste 20.000 kgr, de peşte de cea mai bunii calitate, somn şi crap mare. Leasa este bazată, pe principiul că cu cât se îngustează secţiunea unui curs de apă, cu atâta se măreşte repeziciunea curentului. Pentru aceasta, prin două garduri, cari pornesc faţă în faţă dela malurile gârlei de scurgere ale unei bălţi şi merg la vale apropiindu-se unul de altul spre mijlocul apei, se îngustează albia cât mai mult şi se sileşte astfel apa să curgă printr’un canal cu secţiunea din ce în ce mai mică. Curentul produs astfel este atât de puternic, încât apucă cu sine şi peştii ce-i găseşte în calea sa — cari tocmai în această epocă se grămădesc în cârduri mari la garduri căutând să fugă din bălţi —şi îi împinge într’un sac lung de plasă în care rămân prinşi. Gardurile cele mari cu leasă se fac numai în gârlele mari de scurgere ale unui complex de bălţi sau ale mior bălţi foarte întinse, cari, după ce au îmmagazinat în ele o mare cantitate de apă în timpul creşterilor, o redau apoi iarăş Dunărei prin aceste gârle în timpul scăderii apelor ei. Pentru a se putea face o leasă se cer următoarele condiţiuni: 1. Să fie o cantitate mare de apă îmmagazinată în bălţi, care sa asigure un debit însemnat în gârla de scurgere ţie un timp relativ mai îndelungat; 2. Să fie o diferinţă de nivel mai mare între apele din baltă şi apa Dunărei. 3. Să fie o gârlă de scurgere cu o secţiune mai mare, cu o pantă mai repede şi cu uu debit mai considerabil, în epoca când se face leasa. Tocmai din cauza acestor condiţiuni însă, numărul leselor ce se facile tot lungul Dunărei este relativ mai mic, şi tot din această cauză în Delta Dunărei, unde oscilaţiunile nivelului apei nu sunt atât de mari, nu se pot face lese. Cea mai jos situată dintre toate lesele ce se fac la noi pe Dunăre este cea dela Balta Crapinei, care înainte se făcea pe Ciulineţ şj care se şi părăsise tocmai din cauză că curentul pe această gârlă nu mai era destul de puternic. Numai după ce s’a săpat aci o gârlă nouă la (’rapiua, şi s’a creat astfel în mod artificial o gârlă de scurgere cu o pantă mai mare, s’a putut face aci din nou o leasă. La ezerele cele mari din Basarabia se fac de asemenea lese la gârla Vecliita dela Ezărul Calmi şi la gârla Repedea dela Ezerele lalpug şi Cogurlui, unde curentul e de asemenea destul de puternic. In general se poate zice că gardul cu leasă are forma unei pâlnii aşezate cu gura cea largă la deal şi cu gâtul la vale. Ei se compune din doua părţi principale: 596 |M 1. Aripele numite şi Lăturouiele (Brâila) sau Urechile (Călăraşi); acestea sunt două garduri oblice, cari pornesc faţă în faţă dela câte un mal al gârlei, apropiindu-se unul de altul în matca apei, spre a forma astfel gura pâlniei; şi 2. Coşul numit şi Cutiţă sau Leasă, care este un fel de scoc sau jgheab lung, compus din doi pereţi laterali şi un fund, făcute toate trei din ostreţe sau nuele împletite şi care formează gâtul pâlniei. Gura dela deal a coşului — numit şi Gura din dos, Gura din sus sau C ... . cutiţei (Turtucaia) — este fixată cu marginea fundului ei pe fundul apei, şi e legată de aripi printr’o articulaţiune specială, astfel ca sil se poată mişca în sus şi în jos în jurul unei grinzi mari care-i serveşte ca axă. Gura dela deal a coşului, care este şi ceva mai largă, stă aşi dar lipită de fundul gârlei şi are pereţii ei laterali cu mult mai înalţi, aşa ca să ajungă până la suprafaţa apei, pe când din contra gura dela vale — numită Gura lesei, G ura cutiţei sau Gura de ieşire — se ţine ridicată în sus până la faţa apei şi are pereţii laterali mai scurţi. De gura lesei este legat apoi un sac lung (Sacul sau Sacul lesei) în care se prinde peştele adus de curent. Pentru ca leasa să poată pescui, trebue ca marginea inferioară a gurii ei să fie ţinută în totdeauna cu vreo 10 cm. sub faţa apei, aşa că, cu cât scade apa, cu atât trebue să se lase şi gura lesei mai jos, spre a se mănţineâ această distanţă. Când însă peştele nu mai vine în cantităţi suficiente şi pescarii vreau să închidă leasa până ce se vor aduna din nou între aripile ei cârduri mai mari, atunci ei trebue s’o ridice astfel, ca marginea inferioară a gurii ei să iasă deasupra nivelului apei. Pentru ca coşul să poată fi ridicat şi scoborît după trebuinţă, este de asemenea nevoie de un anume mecanism, care are deosebită importanţă pentru funcţionarea Lesei: acesta se face cu ajutorul unei serii de aparate speciale numite Juguri, cari din distanţă în distanţă cuprind coşul pe dedesubt, ca nişte chingi, şi-l ţin în suspensiune la orice înălţime voită, prinzându-1 de două grinzi mari aşezate pe piloţi deasupra apei, numite Tălpile lesei. Acestea sunt în linii mari părţile principale din cari se compune o leasă şi de cunoaşterea cărora avem nevoie pentru a ne putea da seama de mecanismul ei şi de modul ei de funcţionare. Pentru o mai uşoară înţelegere dau aci şi o figură schematică a unei lese (Fig. 326) din care am lăsat înadins toate detaliile la o parte, pentru a i se putea vedeâ astfel mai lămurit mecanismul ei şi părţile esenţiale din cari e compusă. '|n Dacă însă mecanismul unei lese este — de altfel ca la orişice maşină relativ destul de simplu, modul de construcţie în toate detaliile sale 597 este destul de complicat .şi variază dela o localitate la alta. Acestea dar se vor vedea când vom da în urmă descrierea pe larg a acestor insta-laţiuni de pescuit. Lesele cele mai importante ce se fac astăzi pe Dunăre sunt —în afară de cele 2 Lese din Basarabia — cele dela gârlele: Crapina, Ghimia (Brateş), Filipoiu (Domeniul Brăila), Saltava (Borcea), Călăraşi, Gârla Botului (la Gă-lă(ui) şi Orlea. Se mai face încă un fel de lese pe diferite privale mai mici — ea d. ex. la Corotişca şi Dunărea Veche în domeniul Brăilei, etc. — numai sLeasă fără cos»; acestea însă, după cum am arătat mai sus (a se vedea descrierea lor la pagina 590), nu sunt adevărate lese, ci mai mult un fel de garduri cu limbi, cari restrâng numai curentul pentru a obţinea o repeziciune mai mare şi apoi prind peştele în saci sau în Fig. 326. Figura schematică pentru a arătă mecanismul unei lese. vintire, fără a avea însă o leasă propriu zisă (Figura de sus din Tabela XLV). Deşi toate lesele mari ce se fac astăzi la noi sunt bazate în fond pe acelaş principiu, totuş, atât în forma lor generală cât şi în modul lor de construcţie, există o serie de diferinţe importante dela o leasă la alta, explicabile atât prin condiţiunile hidrografice diferite ale bălţilor şi gârlelor mic se fac, cât şi prin obiceiurile diferite ale pescarilor .şi prin tradiţiunile fiecărei localităţi. In cele ce urmează voiu descrie din aceste 3 lese, reprezentând cele 3 tipuri principale ale leselor dela Dunăre, şi anume: 598 1. Leasa deia Crapina, care se face de obiceiu de pescarii moldoveni din Galaţi sau din Dobrogea şi este cea mai mică din toate lesele dela Dunăre; 2. Leasa dela Filipoiu, care este cea mai sistematică şi se face din timpurile cele mai vechi de pescarii gard agii dela Gropeni, specializaţi de multe generaţiuni la asemenea lucrări; şi 3. Leasa dela Călăraşi, care deşi foarte mare, reprezenta totuş unul din tipurile cele mai primitive şi se face de pescarii turtucăieni. Toate celelalte lese se aseamănă mai mult sau mai puţin cu câte una din aceste trei; astfel leasa dela Ghimia făcută şi ea de pescarii moldoveni şi cele două lese din Basarabia sunt de tipul celei dela Crapina, iar cele dela Saltava, Botu şi Orlea — şi cele cari se fac câte odată când permite apa la gârlele Argeşului, Turtucaia, etc., — făcute şi ele de Tur-tucăieni, sunt după tipul celei dela Călăraşi. 1. Leasa dela Gârla Crapinei. După cum am arătat în lucrarea mea despre Regiunea inundabilă a Dunărei (pag. 80—88), gârla Crapinei, deşi săpată relativ de puţin timp, este astăzi gârla de scurgere a apelor aduse de gârla Ciulineţ de pe o suprafaţă de peste 16.000 hectare de bălţi şi de teren inundabil (numite bălţile din Dobrogea Secţia V-a). Deşi aceste bălţi au fundul şi malurile lor cu mult mai joase ca bălţile din susul Dunărei şi deşi oscilaţiuuile nivelului fluviului sunt aci cu mult mai mici decât acolo, totuş întinsa lor suprafaţă şi marea lor capacitate de îminagazinare a apelor în timpul inundaţiilor face ca gârla în timpul scurgerii apelor să aibă un debit şi o pantă suficientă, pentru ca să se poată aşeză o leasa. Fireşte insă că din această cauză, în anii de ape mici, leasa aceasta funcţionează mai puţin şi dă o producţiune cu mult mai mică, în anii însă cu creşteri normale ea dă o producţiune foarte bună; eu singur am văzut odată prinzându-se în vreo două ore 13.000 kgr. de peşte foarte frumos, din care majoritatea era Ciortocrap. Odată cu închiderea generală a acestor bălţi — pe cari adeseori, dacă apele o permit, pescarii caută a o face cât mai din vreme, chiar şi pe la mijlocul lui Maiu, pentru ca să apuce a închide şi somnul în baltă — se face în apropiere de gura dinspre baltă a acestei gârle un gard sterp puternic, El se construeşte, după felul cum l-am descris în capitolul precedent, cu pari groşi de brad, de cari se leagă —cu curpene d® viţă — privinele (numite aci Privisine), sprijinite de Proptele, toate făcute din Ghiie groase de brad. De acest schelet se prind apoi, la partea dinspre baltă, cu funii de teiu pe aşternuturi de lanţi—numiţi aci leaţuri—Cocinele deghiondere. Fig. 327. Leasa dela Crapina cu detaliile construcţiei ei. i 600 Leasa (Tab. XLVI şi XLVII) începe a se construi cu mult mai târziu, adeseori abiâ pe la mijlocul lui Iunie, în tot cazul însă cât apele sunt încă revărsate bine peste maluri ,* ea se face aci mai apropiată de "ura dela Dunăre, aşa că gardul sterp să vie la vreo 50 m. în urma ei, contrar ca la Filipoiu unde gardul sterp se aşează în faţa lesei. Înainte de a începe construcţia e nevoie a se observă bine înălţimea apelor, căci dela aceasta depind dimensiunile cari trebuesc date mate* rialului. In anii când apele sunt foarte înalte, coşul trebue făcut cu vreo 2 m. mai lung. Dela lungimea coşului depinde însă şi lungimea tălpilor, a piloţilor, etc. Leasa se aşează în modul următor: mai întâiu se aşează pe apă Tălpile, plutind în poziţiunea în care vor fi fixate în urmă (Fig. 327. Tp.). Tălpile sunt nişte gliile de brad foarte groase — cam de 50—60 cm. diametru — şi lungi 1a. lesele din timpul creşterilor normale — de 12 m. Ele se aşează pe 10 piloţi groşi numiţi Parii (Pr.) cari se bat cu un cajiăt ascuţit în fundul gârlei, la distanţe de 1.35 unul de altul, iar cu celălalt capât cioplit se fixează în nişte găuri, anume făcute în tălpi cu dalta. Bătaia parilor se face ca şi la garduri cu Berbecul sau Capra cu 4 mânere lungi (vezi fig. 313 e, pag. 580). Întâiu potrivesc parul la locul unde trebue bătut — după găurile din tălpi — şi-l înfig puţin cu manile în pământ. După aceea întorc berbecul cu cele 4 mânere de lemn în jos şi bat de 15—20 de ori, până ce intră atât ca să poată a-junge cu mâna deasupra sa; după aceasta întorc berbecul cu lemnele în sus şi-l apucă acum de cele 4 mânere în formă de cercuri, bătăii-du-1 până aproape de nivelul apei. In tălpi, între fiecare doi pari, mai este făcută cu dalta încă câte o altă gaură îngustă, dreptunghiulară, prin care intră Manile jugurilor. (Mn j.). După ce s’au înţepenit tălpile pe pari bine, se pun apoi Proptelele, la fiecare trei pari vine o proptea (Prt). Cu aceasta, scheletul coşului este gata, şi se începe acum construirea Aripelor (Fig. 327 Ar. şi Tab. XLVII sus). Acestea, la leasa dela Crapina, se aşează cu mult mai deschise în lături decât la alte lese, unde sunt mult mai oblice, aşa că ele formează aci cu coşul câte un unghiu cu mult mai ascuţit. Aripele se fac ca şi gardurile sterpe, formându-li-se scheletul din Pari şi Privisine, şi sunt sprijinite cu Proptele puternice, cari le dau o rezistenţă mai mare, atât în contra curentului cât şi în contra năvalei peştelui. După ce s’a terminat şi construcţia scheletului aripelor, se începe n se aşeză cele 9—10 Juguri, cu Mânile lor, cari servesc pentru a sus-ţineâ şi ridică coşul pe dedesubt, ca cu nişte chingi. 6UI Jugurile (Fig. 327 J g) sunt nişte grinzi de stejar, pe cari se pune coşul — între fiecare doi pari vine un jug cu manile sale — şi cari la capetele lor sunt cioplite şi găurite, astfel ca fiecare din ele să se potrivească în câte o gaură făcută la capetele inferioare ale unor alte lemne lungi, numite Manile jugurilor. După ce se bagă capetele jugurilor în găurile dela capetele manilor, se fixează apoi acolo, prin câte un cuiu mare de lemn băgat într’o gaură, făcută dinainte în capătul jugului, spre a-1 împiedica astfel să iasă afară. Mânile (Mn. j.) sunt şi ele nişte lemne lungi, ale căror capete superioare sunt scoase afară şi se mişcă libere prin nişte găuri speciale făcute în tălpile lesei; ele servesc pentru a ţinea şi mânui jugurile. Aceste lemne, în fine, sunt şi ele provăzute la capetele lor superioare cu o serie de găuri, prin cari se bagă nişte beţe groase de lemn tare sau de fier, ca resteile dela un jug, pentru a ridica astfel şi a sprijini de talpă jugurile şi cu ele întregul coş. Astfel dar coşul este aşezat pe 9—10 juguri, la distanţă de câte 1,35 m. unul de altul, cari-1 susţin pe dedesubt, şi fiecare jug este susţinut de câte 2 mâni cu cari poate fi ridicat sau scoborît şi cari se sprijină pe talpa lesei. Coşul însă nu este aşezat direct pe juguri, ci peste acestea, adică în lungul coşului, se pune mai întâiu o serie de Leaturi (Lţ.) cari se leagă cu funie de teiu de fiecare jug. La gura coşului se pun 3—4 leaţuri, şi cu cât merge leasa lârgindu-se spre gura ei din sus, cu atât se mai sporeşte şi numărul lor. Peste aceste leaţuri se pune apoi Aşternutul lesei (Aşt.), adică fundul coşului; acesta este făcut din ghiondere împletite cu funie de teiu, iar la gură sunt împletite cu sârmă pentru ca peştele să nu poată roade împletitura. Pentru ca aşternutul să nu poată fi mişcat din loc, se pun adeseori «jeafuri» şi deasupra sa, şi anume astfel ca acestea să corespundă cu leaţurile de sub aşternut, priuzându-se cu cuie unele în altele. La amândouă marginile coşului, pe tot lungul său, se pune peste aşternut de fiecare parte câte o grindă groasă, numită Sor (Sr.); aceste grinzi merg dela un capăt la celălalt al coşului şi sunt de asemenea şi ele legate de juguri cu sârmă de fier. Pe Sori se coustruesc cei doi pereţi laterali de ghiondere ai coşului, şi anume: în sori se fixează mai întâiu din distanţă în distanţă, de o parte şi de alta, câte o serie de ghiondere groase, numite Prefuste (Prf.); de aceste prefuste apoi se leagă împletiturile de ghiondere, din cari se fac pereţii laterali ai coşului. Aceşti pereţi, la gura din sus a lesei, sunt înalţi şi merg scăzând treptat până la gura ei de ieşire. Pentru ca pereţii aceştia să stea mai solid, li se mai pune şi pe deasupra lor câte o linie sau două de leaţuri; uneori se pun chiar leaţuri de fier ca să le ţie mai bine. Aşternutul lesei este cu mult mai lung decât sorii, aşa că la gura dela deal a coşului el iese cu o bucată mare peste coş şi se întinde pe pământ între aripi. Partea aceasta care depăşeşte coşul se numeşte Barba lesei (B. L.); ea are o importanţă deosebită, căci serveşte pentru a fixa acest capăt al coşului de fundul apei, şi pentru a împiedica astfel ca peştele să treacă pe sub leasă, sau ca curentul să apuce această parte a lesei pe dedesubt şi s’o ridice la suprafaţă. De aceea, pe de o parte, pe barba lesei se pun bolovani mari de piatră cari o ţin bine lipită de fund, iar pe de altă parte, ea este fixată de fundul apei şi prin două cruci foarte mari, cu coadă lungă şi cu vârfurile lungi şi ascuţite, cari se înfig prin barbă în pământ. Aceste cruci mari se numesc Răscruce (Fig. 327 c, Rscr.). In fine, capătul de dinapoi al coşului mai este ţinut lipit de pământ la fundul apei şi printr’o grindă transversală făcută din lemn tare, numită Fragul lesei (Fig. 327 Prg.), care apasă pe capetele sorilor şi ale cărui capete ies şi ele afară deoparte şi de alta a coşului; aceste capete sunt şi ele încălecate de fiecare parte prin câte o furcă, care are un corn mai lung înfipt adânc în pământ şi care le apasă şi le ţin fixate acolo; aceste furci se numesc Raci (Fig. 327 Uc.) Acestea sunt aparatele cari formează articulaţia coşului cu aripele, iar pragul cu racii este axa în jurul căreia coşul se poate mişcă, rădicân-du-se şi scoborîndu-se după nevoie. După ce toate aceste părţi ale lesei sunt gata, se aşează apoi şi pereţii dela aripe, cari şi ei sunt împletiţi din gliiondere lungi (Figura de sus din Tab. XLVII). Pentru aşezarea pereţilor dela aripe se leagă mai întâiu de parii aripelor, sub apă aproape de fund, un fel de leaţuri groase numite Inecătorile. Scopul acestora e de a da o mai mare tărie scheletului aripei, creând şi un sprijin pentru gliiondere. După ce s’au pus înecătorile, se mai leagă de pari şi un rând de leaţuri şi apoi se prind de ele şi de prevesină, pe partea dinspre interiorul lesei, pereţii făcuţi din gliiondere împletite. Ghionderele se bat apoi fiecare bine cu maiurile pentru a se fixa în pământ. La fundul apei, dealungul aripelor şi înaintea pragului coşului, se a-runcă piatră, pentru a împiedică pe de o parte ca peştii şi în special crapul să scurme şi să-şi facă drum pe sub leasă, iar pe de alta ca curentul să nu spele pământul de sub gliiondere şi să le slăbească, căci atunci apa îndată le saltă în sus. 603 In fine, pentru ridicat şi lăsat în jos coşul lesei, servesc doua instrumente speciale în forma de pârghie numite Unghii (Fig. 327 Ug.). La gura coşului se pune un sac lung ca de vreo 8 m. numit Sacul dela leasă (Fig. 327 b şi figura de jos din Tab. XLVII); acesta în realitate însă, nu e un sac propriu zis, căci e deschis la amândouă capetele. Capătul său dela gura lesei este întins pe o sfoară, caz-e trece prin ochiurile sale şi e prinsă de jur împrejurul gurii coşului; capetele acestei sfori se încrucişează apoi sus peste un ghionder, pus transversal in gura coşului, şi se leagă fiecare clin ele de câte un ghionder din pereţii laterali ai coşului. Capătul celălalt al sacului este de asemenea întins pe o sfoară, care trece prin ochiurile dela marginea sa şM închide strâugându-1 ca pe o pungă. Pe aci se scoate peştele prins. Capătul acesta al sacului este agăţat, prin sfoara aceasta, de un stâlp bătut în apă. care-I ţine în totdeauna întins şi cu gura de aci închisă şi ridicată afară din apă, pentru ca astfel peştele intrat în el să nu poată scăpă afară. Peste mijloc în fine, din distanţă în distanţă, sunt prinse de ochiurile sacului patru inele prin cari trece o a 3-a sfoară, care gâtue sacul peste mijloc, împărţindu-1 în două. Această sfoară stă agăţată de strapezanul «Oraniţei» în care se pune peştele prins. In fine, la gura lesei stă în permanenţă o Graniţă solidă de o formă specială cu fundul lat (Fig. de jos din Tab. XLVII), în care se scutură necontenit peştele prins în sac şi se păstrează până-1 poate trimite Ia Cherhana. 2. Leasa dela Filipoiu. Filipoiul este o gârlă lungă de 27 Km. care are aparenţa unui braţ de Dunăre şi prin care se scurg apele de inundaţie aproape de pe întreaga insulă a Brăilei, din care numai bălţile Domeniului au o suprafaţa aprox. de 63.000 ha. Capacitatea de îmmagazinare a acestor bălţi, în timpul creşterilor celor mari ale Dunărei, am arătat-o la începutul acestui studiu că se urcă la enorma cifră de aproximativ 5 miliarde m. c. pentru inundaţii ca cele din 1897. Fireşte dar că aşa fiind, avem zici condiţiunile cele mai ideale pentru funcţionarea unei lese. Şi în adevăr, încă din timpurile cele mai vechi, aci s'a făcut cea mai sistematică şi cea mai productivă leasă de pe întreaga Dunăre. După descrierea atât de detaliată a lesei dela Crapina, nu voiu mai intră aci în aceleaşi detalii, voiu pune însă în evidenţă diferinţele dintre ele, cari atât ca mod de construcţie şi ca dimensiuni, cât şi mai cu scamă ca nuntiri, sunt destul de considerabile. Şi aci, odata cu închiderea generala a haiţilor,, .se face mai întâiu un F'ig. 328. Leasa dela Filipoiu cu detaliile construcţiei ei un gard sterp foarte mare (Figura de sus din Tab. XLII); acesta însă nu se face ca Ia Crapina în dosul lesei, ci el se aşează în faţa lesei, adică în faţa gurii ei dinspre Dunăre, la o distanţă de vreo 100 m. Atfit ca formă generală cât şi ca dimensiuni, leasa dela Filipoiu diferă cu totul de cea dela Crapina ; pe când la Crapina ea are o formă scurtă şi lată, cu aripile numai puţin oblice şi foarte deschise în lături, aşa că ele formează cu coşul câte un un ghiu aproape drept; la Filipoiu leasa are o formă lungăreaţă cu aripile foarte puţin deschise, cari se scoboară dela maluri la vale formând câte o linie convexă spre mijlocul apei şi con-tinuându se direct în pereţii coşului, fără a mai formă cu ei un unghiu (Tab. XI.VIII şi XI.IX şi fig. 328 şi 329). Dimensiunile lesei variază fireşte si aci puţin, dela an la an, după înălţimea apelor; pentru descrierea de faţă voiu alege dar anul 1909 când au fost creşteri normale. Lungimea totală a acestei Iese—astfel cum a fost ea făcută în 1909— avea 67 m., din care 50 m. partea cuprinsă între aripi—zise aci Lcitu-roaie şi 17 in. lungimea coşului. Lărgimea ei la gura pâlniei, formată de extremităţile aripelor, erâ de 30 m., şi de aci merge îngustându-se la vale până la 3.65 m. la gura de sus a coşului. Coşul merge de asemenea şi ei îngustându-se, până ajunge la gura sa dela vale să aibă o lăţime numai de 2.20 m. (Fig. 329 a). Nu numai dimensiunile generale însă, ci şi modul de construcţie precum şi forma diferitelor părţi se deosebesc aci în multe privinţe de cele dela leasa dela Crapina. Coşul, care aci are o lungime de 17—18 m., este aşezat pe 10 perechi de Pari mari, ascuţiţi la un capăt şi bătuţi în pământ de 1.5 m.; partea ascuţită din par, adică bucata din el câtă intră în pământ, se numeşte TogU (Fig. 329 T.gl.). Aceşti Pari sunt sprijiniţi de fiecare parte de câte 4 proptele, făcute din gliile groase, despicate la capete, în cari despicături intră câte o pană, şi legate de talpă cu curpene de viţă sălbatică. De câte ori se slăbeşte această legătură, se mai bate îndată pana ceva mai adânc şi atunci ea se întăreşte Ia loc. Oele două Tălpi, lungi de câte 17 m. fiecare, au forma unui trunchiu de brad gros înjumătăţit, având o lăţime de 65 cm. şi o grosime de 35 cm. Iu tălpi, la distanţe de câte 1.90 m. unul de altul, sunt fixate capetele cioplite ale parilor, iar între fiecare doi pari este câte o gaura dăltuită, prin care trec cele 18 Mâni ale jugurilor, având 8 X 12 cm. grosime fiecare. Jugurile singure sunt în număr de 9 şi sunt făcute din leinn tare de stejar, de 8 X 15 cm. grosime. 17 o« 60G O 60 G07 Pe juguri sunt aşezate tranversal şi legate cu funie de teiu o serie de Lanţi (leaturile dela Crapina) de brad de 12 X 1» cm. grosime (L); la gura de lângă sac sunt numai două lanţuri, dar numărul lor creşte spre gura din deal — unde coşul e mai lat — după cum se vede în figura 329 b. Pe aceste lanţuri se aşează Şeţul (Şţ.) — numit la Crapina «aşternutul lesei» — care e făcut din cocinoaie de alun, alese cele mai drepte şi împletite cu teiu. Cei doi Sori (Sr.) cari fixează şeţul în coş sunt aci două grinzi mari, lungi de 18 m. şi groase de 20 X 25 cm. In sori sunt fixate de fiecare parte câte 30 de ghiondere la distanţe egale unul de altul (Fig. 329. c, gh); de aceste ghiondere se leagă pereţii laterali ai coşului, numiţi aci Vaje (Vj.). Cele două vaje sunt făcute aci din cocinoaie de alun, de câte 6 m. înălţime la gura din deal, cari merg însă scăzând spre gura cu sac; aceasta însă se face numai pe o distanţă de 10 m. dela gura din deal, căci pe restul de 7 m. până la gura lesei Vaja este aci împletită din nude de salcie. Pentru susţinerea vajelor se pun de fiecare parte câte două rânduri de lanţuri. Şeţul este şi aci prelungit pe o distanţă destul de mare peste marginea dela deal a gurii coşului, între cele două aripi; această porţiune din şeţ, numită aci Grderul setului (GI. Şţ.) — cea numită «barba lesei» la Crapina — este fixată în pământ cu două Răscruci (Rscr). Răscrucile sunt doi pari lungi şi groşi, cu capetele ascuţite în formă de ţăruşi şi străbătuţi în formă de cruce — la o distanţă ca de 1 m. deia capătul lor inferior — de câte un lemn gros; cu acestea apucă ei cocina gulerului şi o fixează în pământ, în care sunt bătuţi apoi bine cu malurile (Pig. 328 b şi 329 6, Rsce). Grinda, care fixează capetele sorilor la pământ, este şi aci făcută din lemn tare de stejar şi e încălecată la capetele ei de câte un Rac (Pig. 328 b R şi 329 d). Aripele se fac şi aci din Pari, Previne şi Proptele, legate între ele cu curpene, pentru a constitui scheletul lor; acesta se îmbracă apoi pe dinăuntru cu cocine de ghiondere de brad, împletite cu funii de teiu ca la gardurile sterpe. Sacul are aci o lungime de 8—10 m. şi e legat eu trei fringhii numite aci Sforace: 1. Sforacicul dela gură, care leagă sacul de leasă şi-i ţine gura deschisă. Acesta e aninat aci de un lemn transversal, subţire, numit Curmezişul (Fig. 328 c, Cr.) şi are şi mai multe Cheutori cu cari se prinde jos şi pe lături; 608 2. Sforaciul dela mijloc, care e trecut prin patru verigi, prinse din distanţă în distanţă în jurul sacului şi numite Cercei; 3. Sforaciul dela capătul de dinapoi, care e trecut prin ochiurile gurii de dinapoi a sacului şi-l ţine închis ca pe gura unei pungi, ţinându-1 aninat de un par bătut la o distanţă de vreo 8 m. în faţa gurii lesei (Figura de jos din Tal). XLIX). Unghiile, cu cari se ridică coşul, sunt şi aci nişte pârghii (Fig. 328 ej, cari au câte o lungime de 3 m. fiecare. Pentru ca să nu se Întrerupă comunicaţia cu bărcile pe gârla Filipoiu-lui, la capătul unei aripe se face o trecătoare numită Călcătoare; aceasta are aci aceeaş construcţie ca şi Sorbul descris la gardul sterp dela Cra-pina, putându-se trece cu barca peste el afară, fără ca peştele din Fiiipoii Fig. 330. Construcţiunea lesei dela Filipoiu. Momentul când se afundă coşul. sa poată scăpa şi să fugă la Dunăre. Din toate acestea vedem, că pentru această leasă e nevoie de cantităţi considerabile de lemnărie, care costă în flecare an sume însemnate. Iată aproximativ care e materialul necesar într’un singur an pentru facerea | lesei : 78 de pari, 28 proptele, 14 previne, 14 gliile, 20 lanţi de fier, 2000 de ghiondere împletite cu teiu, înalte de 6 m., 2 vaje făcute din cocinoaie de alun înalte de 3 m. şi de câte 14—16 m. lungimea fiecărei | vaje, 56 de lanţi la coşul lesei, etc. Acestea însă în afară de tălpi, juguri, 5 răscruci, sori, etc., cari pot servi şi mai mulţi ani. Descrierea aceasta foarte sumară nu poate fi înţeleasă cum trebue decât cu ajutorul unor bune figuri. De aceea, pe de o parte în Tabelele G09 XLVIII şi XLIX am dat 4 fotografii, arătând forma şi exteriorul acestei Iese; pe de altă parte figura 1328 arată în mod schematic mecanismul şi diferitele ei părţi, iar figure 329 arată modul de construcţie şi dimensiunii" exacte ale tuturor părţilor cari compun această leasă. In figura 330 şi Tabela XLX în fine, am dat 4 fotografii! reprezentând 4 momente diferite din construcţia acestei lesei; în figura 330 se vede scheletul tntregei lese gata şi începutul afundării coşului ; cei doi pari mari dela mijloc sunt răscrucile cari apucă gulerul Şeţului şi-l împing la fund. In Figura de sus din Tabela XLX coşul este deja dat la fund şi se începe a se bate în pământ parii răscrueelor; în figura din mijloc coşul este deja gata aşezat şi gardagiii se pregătesc a îmbrăcă o aripă cu o cocină, care pluteşte la faţa apei şi pe care unii din ei stau ca pe o plută, iar în figura de jos ei au ridicat deja cocinele şi le prind acum de scheletul aripelor. 3. Leasa dela balta Călăraşi. Această a treia leasă este mai puţin importantă din punctul de vedere ;il perfecţiunii mecanismului ei şi al cantităţilor de peşte ce se prind cu dânsa—cari aci sunt de sigur mai mici decât cele dela Filipoiu — ;ea ue interesează mai mult din cauza primitivităţii modului ei de construcţie-cu totul diferit de celelalte — şi al numirilor de asemenea diferite ce se dau diferitelor părţi ce o compun. Cum această Joasă este făcută de pescaz-ii din Turtucaia, ea reprezenta un tip special, care se face — de câte ori apele o permit — şi la toate celelalte bălţi din susul Dunărei, începând dela Saltava pe Borcea până în Romatiaţi la Orlea, căci Turtucăienii sunt—încă din timpurile vechi—pescarii obicinuiţi ai tuturor acestor bălţi. Această leasă (Tab. LI şi LII) aşâ dar, deşi primitivă, este cea mai răspândită din toate 3 tipurile şi merită a fi luată într’un mai de aproape studiu. Dacă am judecă după dimensiuni, atunci această leasă ar ocupă de sigur locul întâiu: Culiţa ei (adică Coşul) are, după înălţimea apei, între 20 până la 26 m. lungime, cu o deschidere la gura dela deal de 4 m. (Tab. LII sus), iar la gura dela vale de 1.50 m. (Tab. LII jos). Aripele ci —aci numite mai des Urechi—au fiecare o lungime de câte 60 m. (Tab. LI, figura de sus şi din mijloc), iar deschiderea dintre aripi la capetele lor extreme este de 80 m.; acestea formează un unghiu destul de pronunţat cu cutiţa. In Figura 331, care dă un plan general al acestei lese, se văd toate aceste dimensiuni şi proporţiile dintre diferitele părţi cari o compun. 39 A R-— Pubt. Adamachl. VIU. Antipn, Pescuitul. Ceeace caracterizează însă această leasă şi o pune, ca construcţie, întro mare inferioritate faţă de cele 2 descrise deja, este înainte de toate lipsa celor două Tălpi prin cari trec manile jugurilor, adică tocmai partea care la celelalte lese este cea mai de căpetenie, care dă posibilitatea de a se mânui cu uşurinţă coşul şi de a-1 ridica sau scoborî după cum trebuinţa o cere. Jn legătură cu aceasta mai e şi construcţia cu mult mai primitivă a întregului aparat de ţinerea în suspensiune a coşului, adică a jugurilor cu anexele sale. In fine este lipsa cu desăvârşire a unei osii — Grinda sau Pragul dela celelalte lese —în jurul căreia să se poată mişcă coşul. Aici singura articulaţiune a coşului este Gulerul şefului, numit aci Bărbia sau Dinţii lesei, care se face cu mult mai mare ca la celelalte şi se fixează cu piatră pe fundul gârlei. Fireşte toate acestea sunt diferinţe fundamentale şi ne îndeamnă să intrăm măcar cât de puţin şi în studierea detaliilor, spre a vedea mai de aproape construcţia şi modul de funcţionare al acestei lese. Scheletul întregei lese se face şi aci din Pari, Previne — numite aci Previte — şi Proptele (Fig. 332). 6il Parii se fac de brad sau de stejar tăiat din pădurile învecinate, iar pe marginile urechilor — la «gardul de luncă» — se ieau şi pari de salcie; ei au o eircumferenţâ de 30—110 cm., şi o lungime de 3 până la 10 m.— crescând dela mal spre cutiţă — şi se bat în pământ, cei mici până la 1 m., iar cei mari până la 3. şi 4 m. Fig. 332. Detaliile construcţiei Lesei dela Călăraşi. Previlele sunt de asemenea de brad sau de stejar do 10 — 15 m. lungi, ~ iar cele dela «gardul de luncă» sunt numai de 5—6 m. — şi se leagă de pari cu curpeni sau cu scoabe de fier. Fiecare previlă se 612 petrece peste cealaltă cu doi sau trei pari, după curentul apei, şi se pune în totdeauna cu capul ei (partea groasă) spre adâncime. In modul acesta se face scheletul atât la aripi cât şi la cutiţă, aci nefiind cele două tălpi mari găurite cari să susţină cutiţa, ci sunt peste tot numai previle. La aripi scheletul mai e format încă pe toată lungimea lor de o serie de grinzi groase — până la 80 cm. circumferinţă — de salcie sau de stejar, numite Inecătoarele (Fig. 332 c, In.); acestea se pun sub apă, paralele cu previlele, «la rădăcina parilor» şi servesc ca pe ele să se fixeze Leşile de ostreţe (Fig. 332 c. Les.) ale aripilor. Fie se leagă cu funii de teiu — din 3 în 3 m. distanţă — la aproape un metru deasupra capetelor ascuţite ale unor «ostreţe de brad» (Ost.) — din cele mai groase cari se găsesc — şi lungi până la 10 in. fiecare. Aceste ostreţe se bat cu maiurile în fundul apei (Figura de jos din Tab. LI) până rămâne între pământ şi înecătoare o distanţă numai de vreo 30—40 cm., iar capetele lor de sus se leagă de previle sau se bat cu piroane. Dacă apa e mai înaltă, pe aceste ostreţe se mai poate lega încă o a doua serie de înecătoare, mai subţiri, la o distanţă 1,50 m. deasupra celorlalte. Nuelele întrebuinţate la această lesă sunt toate ghiondere de brad, numite aci Ostreţe, şi au dela 3 până la 10 m. lungime şi dela 10 la 25 cm. circumferenţă. Nuele de alun nu se întrebuinţează pe aci de loc. Din împletirea ostreţelor cu teiu se fac Leşi, de câte 5—9 m. lungime, şi cu acestea se îmbracă apoi pe dinăuntru cele două aripi ale lesei (Fig. 332 c. Les şi Tab. LI figura de jos). Mai originală este constmcţianea cutiţei (Fig. 332 b şi Tab. LII), care diferă cu totul de a celorlalte lese. Ea este şi aci în formă de Scoc sau Jgheab, compusă din doi pereţi laterali, numiţi Pereţii sau Leşile de pe lături (P. 1.) («Vajele» dela Filipoiu), şi Salteaua (S.) («Şeţu» dela Filipoiu). Pereţii sunt făcuţi din leşi, ai căror ostreţi merg descrescând dela gura de sus a cutiţei spre cea din jos, variind între 3.50—1. 50 m. după adâncimea apei. Salteaua, care se mai numeşte şi Patul sau Gratia, este o îngrăditură deasă de nuele şi are pe fiecare din cele două margini lungi ale ei câte o grindă groasă de brad — numite Tălpile saltelei (Fig. 332 b. T. S.) («Sorii» dela Filipoiu) — de cari este legată, pe toată lungimea ei cu curpene. Salteaua este aşezată pe o serie de grinzi longitudinale («Lanţii» dela Filipoiu), al căror număr creşte spre capătul din deal al cu. ţiţei, iar aceste grinzi longitudinale sunt legate şi ele cu teiu de o serie de 12 grinzi transversale, numite Paturile de stejar sau Jugurile, (J ); 613 pe acestea stau şi cele două tăi pi ale saltelei, liiud şi ele legate de a-ceste juguri. Tălpile saltelei au lieeare la partea superioară, pe toata lungimea lor, o serie de 32 găuri făcute cu dalta la distanţe egale, în cari intră capetele unor pari de câte 3—4 in. lungime, numiţi Manile cutiţei (M. C.) («prefustele» dela Crapi na,), al căror scop este de a susţinea ca nişte stâlpi pereţii cutiţei; de aceste mâni sunt legate cu teiu două leaţuri transversale numite Loitre (Ltr.) («lanţurile vajelor» dela Pilipoiu), al căror număr creşte până la 4 sau 5 spre capătul dela deal al cutiei unde pereţii sunt cu mult mai înalţi. De aceste ioitre în fine se leagă apoi Legile de ostreţe, cari formează pereţii laterali ai cutiţei. Ospătai din sus al saltelei, care aci se numeşte Bărbia, Dinţii sau Pieptenele (Pig. 332 d. B.), este la această leasă cu mult mai mare decât la toate eelealte; aceasta fiindcă el are aci de îndeplinit singur funcţiunea cea mai de câpitenie, adică aceea de a fixă la pământ capătul dela deal al cutiţei, aici neexistând ca la celelalte lese şi un alt aparat special pentru acest scop. Pe această Bărbie se pun aci până (a 3 m. c. de bolovani ca prin greutatea lor să o ţină lipită bine de fund. Foarte curios, şi primitiv în raport cu celelalte lese, mai este aci şi modul de construcţie a aparatului, prin care se ridică şi se ţine suspendata cutiţa la diferite înălţimi. Am amintit că salteaua şi tălpile cutiţei se sprijină pe 12 juguri de stejar; acestea cu o lungime de 3.5—6 m., au fiecare la capetele lor câte o gaură în care intră capetele cioplite ale unor lemne de stejar lungi de 3—5 m. numite Lumânările jugurilor (Pig. 332 b. Lj.), cari sunt prinse dedesubt cu cuie de lemn de corn, întocmai ca bulfeile dela un jug de boi. La capătul lor de sus aceste «lumânări» au de asemenea din distanţă în distanţă o serie de găuri, în cari se potrivesc nişte cuie mari de corn, de cari se prind cu nişte gânjuri mari de curpen împletite pe după previle, şi cari se numesc aci Colbe, Cercei sau Inele. (Fig. 332 b, Cb.). Acesta este aci întregul aparat de suspensiune al cutiţei; când vor s'o ridice sau s’o scoboare, atunci ei schimbă cuiul de pe cele 24 de lumânări cu o gaură mai sus sau mai jos şi-I prinde iarăş de colbele de curpen. In unii ani, aceste aparate se construesc în alt mod, mai practic, atât aci cât şi la celelalte bălţi din susul Dunărei, punând, în loc de «Lumânări», nişte otgoane sau cabluri de sârmă, cu cari leagă capetele jugurilor şl le trag în sus cu Vârtejele (Pig. 332 e, Vrtj.), cum trag codulele dela năvoade, legându-le apoi de previle (Pig. 332 e şi Tab. UI). 014 Sacul are şi aci o lungime de 8 m. şi este, ca şi la celelalte lese, prins cu trei fringhii. Celealte detalii de construcţie ale acestei lese se pot vedea din figurile ce inso ţese această, descriere. Fotografiile din Tabela LI arată Leasa în întregime, cu gura şi aripele ei, precum şi modul cum se îmbracă urechile (aripele) cu lese de ghiondere. Tabela LII arată cutiţa văzută din faţă şi din spate precum şi sacul cu barca în care se scoate peştele prins. 4. Alte lese dela Dunăre. Cu aceasta am terminat descrierea celor trei tipuri principale de lese ce le avem. După cum am mai spus, celelalte lese se apropie fiecare mai mult sau mai puţin de una din aceste tipuri, prezentând, de sigur, fiecare şi particularităţile ei proprii de construcţie. A mai descrie aci toate aceste lese, ar fi să lărgim prea mult cadrul acestei lucrări şi să intrăm Fig. 833. Leasă dela Gârla Gliimia (Brateş). în detalii de prea mică importanţă. Voiu da însă aci o serie de fotografii ale tuturor acestor lese, cari observate bine, cu lupa, pot arătă foarte lămurit, celui pe care-1 interesează mai de aproape, foarte multe din detaliile principale ale construcţiunii lor. Intra cât priveşte cele 2 lese din Basarabia, cari sunt făcute în totul după tipul lesei moldoveneşti dela Crapina şi Gliimia, nu mai am nevoie să le descriu aci, deoarece într'o interesantă lucrare despre Pescuitul din Bălţile Dunărei de pe malul basarabean, apărută acum, d-1 Dr. V. Claer, 8)5 Administratorul pescăriilor ruseşti (ie)a Dunăre, Je-a tratat pe larg şi le-a figurat. Lucrarea aceasta, publicată în limba rusă, a apărut după ce re-dacjiunea lucrării noastre era gata şi chiar mai bine de jumătate imprimată, aşa că nu mi-a fost cu putinţă să vorbesc mai mult despre ea cu ocazia descrierii celorlalte instrumente, cari de altfel în realitate nu sunt decât tot instrumentele noastre dela gurile Dunărei. fn figura 333, se vede dar leasa dela Ghimia (Brateş), care este o leasă de tipul moldovenesc al celei descrise dela Crapina. In Tabela LIII, se vede leasa dela gura Saltavei, care este tipul lesei Turtucăienilor, asemănătoare în totul cu cea dela Călăraşi. Figura de sus arata această leasă îu total, iar în figura de jos, care reprezenta cutiţa acestei lese, se vede foarte bine modul de suspensiune şi de ridicare a Fig. 334. Aripele Lesei dela Saltava şi Gura de dinapoi a Cutiţei. eutitei cu otgoane, legate la capetele jugurilor si ridicate cu vârtejele sprijinite pe previle. Tabela LIV dă o fotografii1 foarte caracteristică, arătând modul cum Bcueşte această leasă şi cum e întins sacul la gura ei. Iar figura 334 aripele acestei lese împreună cu gura dela deal a cutiţei. In fine în figura 335 se arată leasa dela Orlea. Şi aci se vede foarte bine modul de ridicare a cutiţei cu otgoanele şi vârtejele, cari stau deasupra, sprijinite pe previle. * GIG La leasă cade tot felul de peşte: cel dintâiu începe Avatul care şi intră întâiu în baltft şi e grăbit acum să iasă; după dânsul vine Somnul mare care pleacă în cârduri şi în urmă vine somnul mic. După aceştia vine Plătica şl tot felul de albitură: Batcă, Cârjancă, Cosac, etc., Babuşca albă (Tarancă şi Ochiană) Roşioară, Ştiucă, Obleţi, etc., şi apoi începe crăpăm-Mai întâiu vine Crapul «sulatec» sau «săltăreţ», zis şi «ulucariu» — sau în Oltenia «Şueţ» şi «Călăuz» —tocmai «fiindcă ţine ulucele», adică «dă mereu pe hi* garduri ca să iasă afară». După aceştia începe crapul mie şi în fine vin cârdurile mari de crap şi ciortocrap. Odată cu crapul vine şi Văduviţa («Odaviţa» pe la Mehedinţi şi «Ras-trugă» pe la Orlea) în zilele dintâi cam la 10%. Pescarii zic că Văduviţa merge în totdeauna în capul cârdurilor de crapi şi că ei se ţin după dânsa, din care cauză i-au şi dat acest nume. Şalău şi Biban vin mai rar, dar trec foarte mulţi pui de şalău des-voltaţi în acea primăvară, cari până la epoca lesei — pe la mijlocul lui Iulie — ajung a avea câte 8 — 9 cm. lungime. Linul şi caracuda nu vin de loc, căci stau la nomol. Fig. 335. Leasă dela Gârla Orlea din Romanaţi. GRUPA B, ÎNCHISORILE BĂLŢILOR ŞI GÂRLELOR DIN DELTA DUNĂREI. In descrierea fizică şi biologică a bălţilor Dunărei ce am dat-o în acest studiu, s'n văzut că între bălţile din susul Dunărei şi cele din Deltă sunt o serie de diferinţe fundamentale, cari fac ca migraţiunile peştilor să fie cu totul diferite. Pe când la bălţile din susul Dunărei—după cum s'a văzut — producţiunea lor depinde în cea mai mare parte de cantităţile de peşte ce intră în ele din albie în timpul inundaţiilor, bălţile Deltei sunt ele singure un rezervor permanent de peşte, care se naşte, creşte şi ,se reproduce într’însele, fără a mai avea nevoie să facă numai decât migraţiuni speciale pentru aceste scopuri; mai mult chiar, aceste bălţi, prin cantităţile mari de peşte care pleacă primăvara din ele, sunt foram! de repopulare cu peşte a tuturor bălţilor din susul Dunărei. Astfel fiind, pe când la celelalte bălţi scopul principal ce se urmăreşte prin facerea închisorilor şi gardurilor este de a se încunjurâ şi păstra cât mal bine peştele intrat în ele în timpul inundaţiei, şi numai în al doilea rând de a se prinde prin ajutorul acestor garduri o parte din peştele închis; Ia bălţile Deltei, prin gardurile şi închisorile ce se fac, se urmăreşte, în prima linie, a se prinde cât mai mult peşte din bogatele rezervorii permanente ce se găsesc aici şi, numai foarte rar, a se închide şi peştele ce intră proaspăt din Dunăre, spre a-1 putea prinde în urmă. Tocmai de aceea în Deltă, închiderea bălţilor şi a terenului inundabil cu Pleter aşezat peste maluri este cu mult mai rară, pe când închiderea gârlelor cu garduri, la cari se adaptează tot felul de mijloace de prindere, este regula generală. In cele ce urmează dar voiu arătă cum şi unde se face fiecare din aceste două feluri de închisori si în ce mod servesc ele la pescuit. î. închisorile cu pleler. Din descrierea ce am dat-o despre migraţiunile ce le fac peştii din bălţile Deltei s’a văzut că primăvara, de îndată ce încep a creşte apele G18 Dunărei, peltele, ademenit de apa proaspătă ce intră în bălţi, caută să fugă din ele spre a ieşi la Dunăre. Ajunşi aci, ei urcă contra curentului şi, când apa începe a deveni prea turbure, caută gurile gârlelor pentru a intra din nou în alte bălţi. Dacă însă apa e mai mare, ei preferă să se refugieze pe depresiunile şi prin japşeie de pe terenurile proaspăt inundate, unde găsesc o serie de avantaje mari, pe cari le-am arătat în capitolul în care am descris biologia peştilor; ei profită dar de prima ruptură în mal pe care o întâlnesc, pentru a trece prin ea în cârduri mari şi a căuta asemenea locuri. Cum suprafaţa terenurilor inundabile propriu zise în Deltă e relativ foarte restrânsă, peştii — şi în special Crapul — nu găsesc aci decât puţine asemenea ocazii favorabile, şi se duc mai cu seamă spre bălţile So-inovei său spre bălţile Basarabiei, cari, deşi sunt bălţi adânci cu nivelul fundului sub etiajul Dunărei, au totuş împrejurul lor şi suprefeţe întinse de teren inundabil şi japşe cari le convin. In Delta Dunărei propriu zisă se găsesc asemenea locuri — deşi mai rare — mai cu seamă în partea ei superioară, în regiunea Ceatalului Tulcei, unde nivelul fundului este mai ridicat decât etiajul. Astfel aproape în faţa Tulcei, puţin mai la vale la Mila 34, este o ruptură a malului care conduce în interior într'o japşe puţin adâncă; în aceasta, acum vreo câţivâ ani, un pescar a observat momentul când intra un cârd de crapi şi a închis partea mai adâncă cu gard de nuele şi cu coteţe, iar restul l-a închis cu pleter, făcut din câteva dopuri de stuf şi de alun, cum se fac închisorile la bălţile dela deal. La retragerea apelor el a scos de aci atâta crăpărie încât a vândut peşte de peste 40.000 lei, cu o cheltueală de material de închidere şi de personal foarte mică. Pleterul ce se face pe mal, pentru închiderea unor asemenea cârduri de peşti în jepcile din Deltă, este însă numai pe distanţe foarte scurte, căci toate aceste japşe sunt izolate şi nu stau în comunicaţie cu alte ape, pe unde peştele ar putea să fugă, cum e la bălţile dela deal. Pleter pe tot lungul malului — cum se face la bălţile Brăilei, Brateş, Bâdălan, Crapina sau chiar la Somova — nu se face nicăeri în Delta Dunărei, deşi cantităţile de peşte ce intră în anii cu ape mari peste maluri sau prin rupturi în asemenea japşe sunt şi aci câte odată foarte mari. A se face în Deltă o închidere generală cu pleter pe maluri, cum se face la bălţile din sus, ar costa sume foarte mari având în vedere enorma lungime a malurilor celor 3 braţe principale ale Dunărei, cu toate braţele secundare şi cu mulţimea de gârle mari, ca Dimăvâţul, Şontea, Cer-neţul, etc., cari toate ar trebui să aibă şi ele pleter pe malurile lor. 619 O asemenea închisoare generală, în Deltă însă, in timpul inundaţiei, nu ar mai avea scop de a închide în baltă peştele intrat din Dunăre, ci din contra a opri peştele din bălţi ca să mai iasă în Dunăre. Dacă procedându-se astfel, s’ar aduce în adevăr vreun folos real pescăriei din toate părţile Deltei, nu pot s’o afirm, căci, reţinându-se aci' tot peştele, bălţile s’ar suprapopula, peştii prea deşi şi-ar face concurenţă In tirană, iar consecinţa finală ar fi degenerescenţa peştilor şi deci o utilizare mai neraţională a cantităţii de hrană organică disponibilă din aceste bălţi, deci o producţiune totală mai slabă. Ceeace este însă sigur, e că pescăria din susul Dunărei, lipsită acum prin această închidere a bălţilor Deltei de izvorul ei principal de repopulare, ar decădeâ în scurt timp cu desăvârşire. 0 închidere parţială a unor anume regiuni, unde condiţiunile naturale sunt mai potrivite şi cari astfel s’ar putea izola complet de balta generală. ar fi de sigur cel mai bun mijloc de a trece dela exploatarea eu totul extensivă de astăzi la o exploatare mai raţională şi mai intensivă a pescuitului din Deltă. II. închisorile gârlelor şi instalaţiunile pentru prinderea peştelui în ele. După cum s’a văzut din descrierea fizică a acestor bălţi, ce am dat-o aci si mai cu seamă din lucrarea mea «despre Regiunea inundabilă a Dunărei», Delta Dunărei în cea mai mare parte este o imensă baltă, adâncă de 2 m. sub etiaj, însă acoperită în cea mai mare parte cu stuf. Pentru a putea dar prinde peştele din aceste imense suprafeţe, nu ne pot li suficiente numai instrumentele obicinuite de pescuit făcute din plasă, sau altele cari nu se pot întrelminţâ decât la luminişurile de apă — aci cu suprafeţe relativ mai restrânse faţă de imensele suprafeţe de stufărie -. Este dar nevoie şi de alte mijloace mai potrivite pentru a ademeni şi prinde peştele din stuf. barele de coteţe şi Mandrele pe cari le-am descris, încunjurârile insulelor plutitoare cu ave, etc., sunt de sigur mijloace destul de bune de prindere, tonte însă sunt insuficiente faţă de imensele suprafeţe de stu-fftrii ce le avem. Cel mai bun mijloc de prindere în aceste regiuni este de a produce un mic curent, care în totdeauna atrage peştele spre el, şi de a pune apoi tot felul de curse în calea peştelui, cari să-I rătăcească spre a-1 prinde într’un «obor» sau într’un instrument de pescuit, în care se bagă el singur fără a mai cere vreo muncă deosebită de a-1 prinde. 62U Aceste curente cari atrag peştele din bălţile si stufâriile Deltei se produc prin Gârle. De aceea Gârla în Delta' Dunărei nu este numai un canal pentru alimentarea bălţilor ca apă proaspătă de Dunăre, ci este totodată şi un instrument de pescuit din cele mai importante, cu ajutorul căruia se prind cantităţi mari de peşte cu o muncă minimă. Faţă de lipsa foarte mare de braţe din aceste regiuni, gârlele din Deltă — cari în total prind cu mult peste un milion de kgr. de peşte anual — sunt dar de cea mai mare importanţă pentru exploatarea pescuitului de aci. In Delta Dunărei avem de o parte şi de alta, pe fiecare din braţele ci, câte o serie de gârle mari principale, cari leagă diferitele ghioluri cu Dunărea; aceste gârle principale sunt apoi legate şi ele între dânsele prin alte gârle mai mici ş. a, m. d., astfel că — după cum am arătat in cartea mea despre Regiunea inundabilă—întreaga Deltă ieste acoperiţii cu o reţea deasă de gârle de toate dimensiunile, cari se anastomează între ele ca nişte vase capilare şi leagă toate ghiolurile şi luminişurile de apă unele cu altele. In afară de aceste gârle naturale însă, comoditatea pescuitului şi câştigul uşor a făcut ca, încă din timpurile vechi, să se sape şi o întreaga serie de gârle artificiale, speciale numai pentru pescuit, cari conduc din Dunăre în ghioluri, sau numai în depresiunea generală cu stuf cuprinsă între braţele Dunărei ; fiecare pescar care vrea să-şi asigure un venit un fel de vacă bună de lapte — îşi săpa astfel o gârlă, care nu eră decât o crestătură în grindul malului Dunărei şi care, după vreo câteva sute de metri, ajunge la balta cu stuf, de unde-i aducea destul peşte la gardurile şi coteţele ce şi le aşeza aci. Fireşte, aceasta a condus la un abuz cu săparea gârlelor şi a avut efecte rele asupra bălţilor, căci le-a. potmolit prea mult în timpul viiturilor ; totuş, cu toate aceste defecte, gârlele au fost acelea cari dădeau producţia principală şi permanentă de peşte a bălţilor Deltei. Pescuitul în gârlele din Deltă este bazat pe o serie de observaţiuni asupra obiceiurilor peştelui şi anume: 1. Peştele din baltă, îndată ce simte primăvara curentul de apă proaspătă de Dunăre care începe a intră în baltă, este ademenit de el şi pleacă in direcţia de unde vine curentul; dacă în drumul său i se puue vreun obstacol, el nu se întoarce înapoi ci caută să 1 învingă spre a ieşi la Dunăre, şi astfel el este înşelat şi cade în tot felul de curse ce i se pun în cale, cari-1 împiedică să se mai întoarcă înapoi şi-l conduc încetul cu încetul într’un «obor» situat tocmai la capătul dela Dunăre al gârlei. Aci pescarul îşi are şi coliba sau locuinţa sa şi-l scoate în fiecare dimineaţă pentru a-1 expedia la piaţă. 2. Pestele care a iernat in Dunăre, sau cure a ieşit din balta in timpul primelor viituri, caută, să intre înapoi în baltă îndată ce apa din albie începe a se turbură; aturtci el iea lungul malurilor în sus, căutând gurile gârlelor ca să poată intră în ele. Pescarii, cunoscând pentru fiecare (râiiă epoca când — sau nivelul apei la care — începe peştele a intră în ea, far si la gurile lor dela Dunăre o nouă serie de instalaţiu ui, ca şi cele ce le-au făcut dinspre baltă, menite şi acestea a înşelă peştele şi a-l conduce în oboarele lor din gârle, de unde apoi îl scot cu diferite instrumente. 3. In epoca apelor mijlocii diferinţa între nivelul apelor din baltă şi al celor din albie nefiind mare, gârlele, cari în Deltă sunt mai adânci, continuă a funcţiona tot timpul. Unele dinele, dând în bălţi cari au o scurgere mai mare pe la vale — d. ex. gârlele din jos de grindul Caraor-man de pe braţul Sulinei—, bagă aproape în permanenţă apă în baltă; altele, cari stau în legătură cu bălţi ce se alimentează din Dunăre prin gârle mari cari ieau apa cu mult mai din sus—-ca d. ex. o mare parte din gârlele de pe malul stâng al braţului Sulinei —, scot aproape in permanenţă apă din baltă, vărsând-o în Dunăre. Potrivit acestor curente diferite, peştele îşi face şi el călătoriile sale în trio direcţie .sai) în alta, iar pescarii, cunoscând cursul apei la diferitele epoce în gârlele lor, îşi aşează gardurile astfel ca să poată prinde dintr’o direcţie sau alta. 4. In Delta Dunărei, chiar în balta cea mare — adică în vastul basin cuprins între grindurile malurilor Dunărei dintre 2 braţe —apa nu este niciodată pe deplin stătătoare, ci se mişcă încetul, urmând unei pante generale a întregei bălţi. Nu numai în ghioluri, gârle şi toate luminişurile de apă, ci şi în stufărie—prin aşâ zisele «Cărări» şi «Rârişuri» cari sunt un fel de gârle—şi chiar pe sub Plaurul plutitor, aceste mişcări lente sunt perceptibile. Toate aceste mici curente constituese totdeodată şi drumuri pentru peşti, cari le urinează la diferitele epoce în direcţii determinate, potrivite necesităţilor lor fiziologice de căutarea hranei, adăpost, reproducere, etc. Toate aceste mici curente din baltă şi stufărie, cari sau pornesc din gârle, sau la urma urmei dau întriînsele spre a conduce apa în Dunăre sau in mare, pescarii le cunosc cu deamănuntul şi ştiu pentru fiecare gârlă de unde vine peştele si pe unde fuge el; şi acestea deci ei le utilizează admirabil de bine, pentru a atrage în capcanele lor peştele ce vine şi a-l conduce în oboarele din gârle, în cari-1 prind în modul cel mai comod posibil şi cu foarte puţină muncă. Bazaţi dar pe toate aceste observaţiuni minuţioase, asupra obiceiurilor peştelui din bălţile Deltei şi asupra diferitelor feluri de migraţiuni ce le face el, pescarii de aci au transformat fiecare din insulele mari ale Deltei cuprinse între braţele ei în câte un imens labirint de garduri, cu tot felul de obstacole şi portiţe, prin cari peştele se rătăceşte şi se încurci!, până ajunge a li prins în modul cel mai comod chiar la uşa casei pescarului, care-1 aşteaptă la. malul Dunărei gata de a-1 pune în barcaz şi a-1 transporta la piaţă. Pentru a da o idee mai lămurită despre sistemul acesta de a pescui prin ajutorul gârlelor în Deltă şi de importanţa sa în total, am alcătuit o figură schematică (Tab. LV) reprezentând în relief o parte din cele 3 mari insule ale Deltei, — Insula SI', («hoorghe —cu careva din principalele gârle cari crestează malurile ei dela Dunăre şi cu închisorile lor. Intre cele două braţe ale Dunărei se văd mai întâiu, de o parte şi de alta, grindurile malurilor, cari ies ceva mai sus deasupra nivelului apei şi încadrează de jur împrejur întregul triunghiu format de această insulă. Lăţimea acestor grinduri ale malurilor este însă numai de câteva sute de metri, şi ele se scoboarâ apoi repede până la o adâncime de cel puţin 2 m. sub nivelul apelor celor mai joase ale Dunărei, lăsând între ele o imensă depresiune, care este «balta» (după cum se vede in secţiune) şi care cuprinde întregul triunghiu dintre cele două braţe ale Dunărei. Această imensă baltă este acoperită la suprafaţă cu stuf, care în cea mai mare parte creşte plutind la suprafaţa ei — «Plaurul»—, şi lasă numai din loc în loc — în acea mare de verdeaţă—să apară ochiurile sclipitoare ale luminişurilor de apă, cari sunt «ghiolurile» rotunde şi «Gârlele» sau «Salialele» lungi şi cotite cari o şerpuesc. Din distanţă în distanţă Insă şi grindurile malurilor sunt întrerupte de o serie de nenumărate crestături, cari, mergând mai drepte sau mai cotite, leagă apa bălţii cu acea a Dunărei sau a mării. Acestea sunt Gârlele. Toate aceste gârle de jur împrejurul insulei sunt închise cu garduri la gui-ile lor, iar pe tot cursul lor1 se văd nenumăratele garduri cu portiţe şi tot felul de capcane aşezate în ele. Ori în ce direcţie, dar, vrea să se mişte peştele din această imensă baltă, fie pentru a urma pornirilor sale fiziologice de a ieşi la Dunăre sau de a trece din Dunăre în baltă, fie pentru a trece dela ghiol la stuf sau dela stuf la ghiol, fie chiar numai că fuge speriat de năvoadele— sau de alte unelte—cari pescuesc prin ghioluri, etc., el dă în calea sa de aceste garduri, şi primul obstacol pe care crede că l-a învins, trecând peste dânsul, este pieirea sa, căci acesta îl conduce la o capcană iu care rămâne prins. Numai pe malul drept al braţului Salinei avem pe această insulă 18 gârle principale, cari crestează din distanţă în distanţă grindul ce în- 023 cadrează această, insulă, l'e lângă acestea insă, mai sunt o mulţime de yârle mici — parte naturale, parte făcută anume de pescari — şi de rupturi, cari toate conduc la balta generală şi se închid cu garduri. Spre braţul S-tului Gheorglie, grindul malului de pe această insulă este şi mai crestat încă — căci aci nu s’au făcut lucrări de rectificarea malului — aşă că avem 32 de gârle, din cari numai la Carasuhat vreo 10 săpate de pescari; la mare în fine, cordonul litoral care formează malul este rupt şi el de o gârlă mare de scurgere — numită Împuţita — prin care dau să iasă în fiecare an cantităţi mari de peşte din baltă şi cari se prind aci în gardurile mari ce se fac pe ea. Tot aşa de mare e numărul gârlelor cari dau şi în celelalte insule ale Dunărei. Astfel în Insula Dranovului, începând dela gârla Călugărului din Regiunea Somovei, avem 37 de gârle principale cari dau în diferitele ghioluri, afară de nenumăratele gârle mici făcute de pescari pentru pescuit, cari taie numai grindul malului dela Dunăre până la stuful dela marginea bălţii. In insula Letei numărul lor, cari dau din braţul Chiliei în baltă, e şi mai mare încă, şi aici avem încă o serie de gârle foarte importante — vechi braţe de Dunăre — ca Şireasa, Gârla dela Podu Roşu, Şontea, Pardina, toate Sahalele cele mari, Sulimanca, etc., prin cari curg mari cantităţi de apă. Toate aceste nenumărate gârle ce străbat grindurile malului, cari in-cadreazâ cele 3 insule principale ale Deltei şi unesc balta cu Dunărea, se închid cu 3 feluri de garduri: 1. Cu garduri sterpe la gura lor dinspre Dunăre, cari au de scop a opri în loc peştele ce vrea să intre sau să iasă prin ele; 2. Garduri cari se pun din distanţă în distanţă pe tot cursul gârlei spre a închide — însă numa in aparenţă — calea peştului, cari-i lasă însă o deschidere suficientă prin care el e ademenit să treacă cu uşurinţă înainte, fără a mai putea însă să se întoarcă înapoi: Gardurile cu limbă: şi 3. Garduri la cari sunt adaptate diferite feluri (le capcane şi de instrumente de pescuit, în cari peştele intră singur şi rămâne prins: Gardurile cu coteţe. Voiu descrie dar aci deocamdată diferitele feluri de garduri şi instala-ţiuni de prindere ce se fac, iar în urmă voiu arăta cum se combină toate acestea între ele pentru a corespunde mai bine condiţiunilor speciale * * * 624 ale fiecărei gârle şi a lor mă astfel diferitele feluri de Labirinturi şi Capcane ce se întrebuinţează în gârlele din aceste pescării. 1. Gardurile sterpe. După cum s:a văzut dejă, toate gârlele din Deltă — chiar cele mai mari — nu au niciodată un curent atât de puternic cum au gârlele din sus— ca de ex. Filipoiul —, ci apa curge în ele mai mult sau mai puţin dom oală într’o direcţie sau alta, deoarece diferi aţele de nivel între Dunăre şi baltă nu sunt niciodată atât de mari ca să dea o pantă de scurgere repede, Potrivit acestei stări naturale, nici gardurile sterpe nu se fac aci atât de puternice ca să reziste unui curent mare ca în susul Dunărei, de aceeaşi scheletul acestor garduri constă de obiceiu numai din câţiva «Pari», peste cari se pune o «Grindă» transversală (Previnele delu deal), fără însă a li se pune decât rareori şi toate Proptelele» cuvenite. Pe acestea apoi, se pun lesele împletite cu papură, făcute din ghiondere sau din leaţuri de brad sau din nuele de alun (Fig. 336). Fig. 336. Închisorile dela «Gârla lui Andrei» Rezistenţa cea mare se caută dela Pardina, cu «Gardul sterp» la gura dela a se (*a acestor garduri mai Dunăre şi «Gardul cu Limbă» la gura dela mult în contra peştelui care baltă a gârlei. Gârla care în natură e foarte vine în cârduri mari şi scurmă lungă, aici este scurtată înadins, spre a se pu- pământul până-şi fac loc pe sub teâ vedeâ amândouă gardurile. . , • gard; de aceea aci cu toate că lăţimea gârlelor e mai mică. parii se bat în pământ până la 2 m. adâncime, iar la baza gar. dului se pune piatră, şi cantităţile se sporesc pe măsură ce se vede peşte mai mult venind în gârlă. In general Parii au aci o grosime de 20 cm. diametru, iar ghionderele din cari se fac lesele o grosime de 3 cm. şi o lungime — după adân- 6 25 eimea gârlei—de ceJ mult 6 m., ele fiind de obiceiu împletite.Ja 7—10 voiuri şi bătute apoi foarte adânc în pământ cu maiurile. Gardurile sterpe se aşează de obiceiu în apropierea «•urii gârlei dela Dunăre. La gârlele la cari se face şi prinsoare dela Dunăre, gardurile sterpe se fac ceva mai înăuntrul gurii, iar ia cele cari prind numai dela baltă se aşează chiar lângă gură. In general, gardurile dela gârlele principale au o lungime de 6—7 m., şi numai la gârlele mari — ca d. ex. la gârla foarte lată săpată de curând cu draga la Morughiol — ajunge la 20 m. Parii se bat de o-liicei la 1 rn. distanţă unul de altul. Tabela LVI reprezentă o lotografie a gardului mare sterp dela gura Gârlei bălţii Moru-Ghiol. In momentul când s’a făcut această fotografie, tocmai intră peşte clin Dunăre în haltă şi de aceea s’au făcut şi la acest gard 2 limbi de intrare, dinspre Dunăre spre baltă, cari se văd la capetele sale. | I: 2. Gardurile cu limbi. Acestea sunt garduri simple, făcute din lese de unele de alun, sau, unde curentul e mai slab, din beţe de trestie împletite cu papură; ele sunt prevăzute cuuna sau cu mai multe deschideri, numite «Limbi, «ale căror margini sunt ieşite înainte, formând un unghiu ascuţit, şi apropiate una de alta ca la limbile dela coteţe. Prin ele poate intră peştele dintr’o parte, însă nu se mai poate întoarce înapoi. In faţa gurii fiecărei limbi — adică de partea pe unde iese peştele — se bate la o mică distanţă un par mai subţire; de el se leagă cu funii cele două capete ale leselor cari formează limba, şi care are de scop a le ţinea pe acestea astfel, ca curentul să nu Ie poată închide sau deschide mai tare. In figura 326, care reprezenta închisorile gârlei Pardina, se vede gardul simplu cu limbă — şi cu un par bătut în faţa ei — la gura dela baltă a acestei gârle. Gardurile acestea, după lăţimea şi adâncimea gârlei şi după puterea curentului, sunt sprijinite pe pari mai deşi sau mai rari, de cari ele sunt leirat-e câte odată şi pe leaţuri transversale. Formele cari se dau acestor garduri sunt foarte variate, pentru a putea corespunde mai bine scopului de a înşelă cât mai cu uşurinţă peştele, spre a-1 face să treacă prin limbile lor. Forma cea mai simplă este un gard drept aşezat transversal peste gârlă, căruia i se lasă una sau mai multe deschizături în cari se fac limbile scurte şi ascuţite (Fig. 337 a). Altă formă foarte răspândită, mai cu seamă la limbile ce se fac A. R. — PabL Adamachl. VIU. Antipa, Pescuitul. 10 627 dinspre baltă, este aceea care se aseamănă cu aripele unei lese, formând un nnghiu ascuţit în mijlocul gârlei (Fig. 337 b). In alte locuri gardul se aşează peste gârlă în formă de zig-zag, făcân-du-se în fiecare unghiu, care conduce spre obor sau spre capcana de prindere, câte o limbă (Fig. 337 c). In afară de aceste forme în linie dreaptă, acolo unde curentul e mai slab gardurile se aşează şi în linii curbe, pentru a rătăci astfel şi mai mult peştele în ele. Figurile 337 d, e, f, g. h, i, k şi 1, arată 8 din aceste forme cari se întrebuinţează mai adeseori mai cu seamă la gârlele de pe braţul Chiliei, iar figura 338 arată una din formele cele mai obicinuite de gard cu limbi combinat cu coteţe. JV W: (M4 \Ua. M'1* ' TV* Fi»-. 338. Gard cu limbi combinat cu Coteţe, la gura dela Dunăre a unei gârle din Deltă. 3. Gardurile cu Sorb sau Călcătoare. Se numeşte Sorb, Călcătoare sau Lăsâtoare (ruseşte Spusk sau NacatJ un aparat făcut, din împletituri de nuele, care se adaptează la gardurile sterpe şi care are de scop a lăsă bărcile să circule prin gard fără 628 ca peştele să poată ieşi afară. Despre un asemenea aparat am amintit dejă la descrierea săritorilor ce se fac câte odată în gârla Crapinei. jD e cv Fig. 339. 0 gârla caro dă în braţul SI Gheorghe închisă dela Dunăre cu gard cu «Sorb». Alături modul cum serveşte Sorbul la prinsul peştelui ce intră în Obor. 629 La gârlele din Delta Dunărei aceste aparate au o forma speciala şi sunt foarte mult întrebuinţate pentru a înşela peştele să intre în oboare fard a mai putea ieşi înapoi afară, deci aici ele sunt în acelaş timp şi un instrument pentru prinderea peştelui. Ele au forma unui coş de leasă, adică a unui jgheab cu 3 pereţi împletiţi de nuele de alun, lung ca de 2 in. — după adâncimea gârlei — şi lat cât poate trece o lotcă mare prin el (Fig. 339). Sorbul este legat de gard printr'o articulaţie astfel încât să se poată :f mişcă în sus şi în jos ca în jurul unei axe, cum se mişcă şi coşul dela leasă. Gura sa de dinapoi se leagă de gard la o înălţime astfel ca fundul I' ei să fie cu vreo 40—50 cin. sub nivelul apei, iar gura de dinainte — adică gura de ieşire — trebue să stea totdeauna ridicată, astfel ca marginea fundului ei să ajungă la un lat de mână sub faţa apei. Daca apa scade în gârlă, gura de ieşire a sorbului se lasă şi ea mai în jos şi dacă se urcă trebue ridicată şi ea, ca să rămână astfel totdeauna cu marginea ei puţin sub faţa apei. Peştele, pornind din balta sau din Dunăre, dă de gard, pe care-l iea dealungul până ajunge la deschizătura dela gura de intrare a sorbului, aci, crezând că a scăpat de gard, o iea înainte pe sorb şi, când ajunge la ||| marginea sa, curentul îl repede spre gârlă; când vrea însă să se întoarcă Înapoi, el nimereşte sub leasa care formează fundul sorbului, aşa că nu mai poate ieşi de aci. 4. Oboarele. Pestele care a apucat odată a iutrâ, fie din Dunăre, tie din stuf ori din ghiol, într’o gârlă, trecând printr'un sorb sau prin primul gard cu limbi, cari de obiceiu sunt aşezate Ia gura de acolo a gârlei, el, ne mai putându-se întoarce înapoi, e nevoit să meargă înainte; aci dă la o distanţă de vreo câteva sute de metri iarăş de un al doilea gard cu limbi sau cu sorb, apoi cam la aceeaş distanţă de un al treilea ş. a. m. d., 1% prin care e nevoit mereu să treacă pentru a merge tot înainte (Fig. 340). In fine ei ajung în ultima cameră a acestui labirint, unde dau de gardul sterp prin care nu mai pot trece. Această ultimă cameră care e cu mult mai mică, numai de vreo 20 m. lungime, este Oborul în care se concentrează încetul cu încetul toţi peştii cari au rătăcit printre garduri. Aci dar se începe pescuitul lor. Modurile de prindere a peştelui adunat în obor depinde de felul gârlei, de adâncimea şi lăţimea ei, de curentul de apă, etc. Dacă aceste con-diţiuni sunt favorabile, atunci se fac diferite feluri de instalaţiuni fixe, in cari peştele se prinde singur şi de unde pescarul nu are altă muncă Fig. 340. Diferite «garduri cu limbi», aşezate pe cursul unei gârle din Deltă, cari conduc din baltă până la oborul situat lângă gardul sterp dela Dunăre. 630 decât aceea de a-1 scoate cu minciocul şi a-1 încarci în lotca pentru a-1 duce la cheharni. Tabela LVII, cele 2 figuri de jos, şi toate figurile din Tabela LVIII arată o serie din aceste instalaţiuni fixe, în cari peştele se prinde singur. Aceste 4 figuri au de scop totdeodată a da şi o idee de aspectul întreg al regiunilor şi de modul cum sunt situate locuinţele pe- j scărilor şi cherhanalele lor la gurile gârlelor; acolo aceştia au totodată şi închisorile împreună cn coteţele de prindere. Daca însă condiţiunile naturale nu sunt destul de favorabile pentru a se face asemenea instalaţiuni fixe, atunci se întrebuinţează câteva din acele instrumente de mână cu cari se scoate peştele într’un timp foarte scurt din spaţiul foarte îngust în care e el grămădit. în obor. Instrumentele acestea mobile de pescuit, întrebuinţate pentru scoaterea peştelui din aceste 3 oboare, sunt următoarele : 1. Dacă apa în obor nu este prea adâncă, aşâ ca să poată sta un om în picioare, se pes-cueşte cu o plasă de mână specială (numită pe ruseşte Bre-driia)-, aceasta e o plasă obici. unită, scurtă numai de vreo 2.5 până Ia 3 m., însă foarte lată şi cu 2 clece lungi la capete, aşâ ca să se poată ajunge cu ea până la fundul apei. 631 2. Dacă apa e mai adânca, atunci se iea Prostovolul; pescarul stând pe malurile gârlei sau pe grinda — lata ca o punte — care ţine gardul sterp, aruncă de câteva ori cu prostovolul şi in câteva minute tot oborul e curăţit de peşte. Cu mult mai comod este însă, dacă gârla permite să se facă în ea ni delaţiuni speciale fixe în cari pestele se prinde singur. Acestea sunt: 1, Vintirele. La ultimul gard care conduce în obor se scot câteva ghiondere şi se aşează un vintir. După cum e curentul, vintirul se poate aşeză: cu gura spre obor spre a prinde peştele ce a intrat deja acolo şi vrea să se întoarcă înapoi, sau cu gura spre antecamera oborului spre Flg. 341. Gârla dela Uzlina cu oboarele ei, cari prind dela Dunăre şi dela Baltă şi cu «Săltătoare» la gardul sterp. a prinde peştele ce vrea să intre în obor. Acesta din urmă e sistemul întrebuinţat de. ex. la gârla Gorgova de pe braţul Salinei (Fig. 340). 2. Saltătoarele. Acestea se fac aci în modul următor: lângă gardul sterp, în partea de unde vine peştele, se face, la o distanţă de vreo 60—70 cin., un al doilea gard, însă numai de cel mult 1 m. deasupra apei; spaţiul diutre el şi gardul înalt se căptuşeşte pe dinăuntru în lung cu gliion-dere, formând ca un fel de iesle (Fig. 341 a) cu fundul rotunjit spre margini. Crapul şi în specia} cel lungăreţ — zis «Crap sul atee» —lovindu-se cu capul de gard, după ce a scormonit pe la fund şi vede că nu e chip de ieşire, dă să sară gardul şi atunci cade în săltătoare, de unde pes- 632 carul îl adună cu mincioacele, Se mai fac săltâtoare şi de saci de plasă cu ghiondere la gură, ca cele ce le-am descris la Crapina; însă acestea se întrebuinţează aci cu mult mai rar şi numai în epocele când vine crapul lungăreţ pe la garduri, 3. Coteţele. Cel mai comod mijloc de prinderea peştelui din oboarele gârlelor şi cel mai întrebuinţat aci sunt Coteţele, cărora li se dau formele cele mai variate posibile şi pe cari le-am descris în parte în capitolul special în care am tratat despre aceste instrumente. In genere, sau se pun coteţe simple—cu sau fără aripă— cari se aşează de o parte şi de alta (Fig. 338) sau la mijloc la gardul cu limbi; sau se pun coteţe cu obor — cu sau fără sfârţai — cari prind din două părţi şi se adaptează la gardul sterp ce separă unul de altul cele două oboare, în gârlele cari prind în acelaş timp şi dela baltă şi dela. Dunăre. Variaţiunea de forme foarte mare a tuturor coteţelor întrebuinţate în gârlele Deltei — în care intră mult şi fantazia fiecărui pescar — nu o pot descrie aci; e suficient însă şi dacă dau numai figurile tipurilor principale dintre ele: Ultimele 2 figuri din Tabela LVII şi cele 3 figuri din Tabela LVIII arată tocmai aceste forme principale de coteţe, din cari unele sunt făcute pentru a prinde numai dela baltă, altele numai dela Dunăre şi altele în fine sunt astfel amenajate, ca să poată prinde din amândouă părţile de unde va veni peştele. Din combinaţiunea tuturor acestor garduri împreună cu diferitele in-stalaţiuni fixe de pescuit ce se fac, se formează închisorile numeroaselor gârle ale Deltei şi toate acele variate labirinturi în cari se rătăceşte şi se prinde peştele din bălţile ei. Ar fi de sigur a intră prea mult în detalii dacă aş căuta să descriu măcar modurile principale cum se fac aceste închisori, deşi aproape în toate cele câteva sute de gârle din Deltă ele nu se aseamănă una cu alta, şi adeseori se schimbă chiar in aceeaş gârlă dela un an la altul. Am ales însă din toate acestea o serie din tipurile cele mai de căpetenie, pe cari ie figurez în mod schematic şi cari vor da de sigur o idee destul de completă de modul cum se fac astăzi aceste închisori, fără a mai fi nevoiţi să le descriem pe fiecare în parte. Figura de sus din Tabela LVII arată tipul cel mai răspândit de închidere (închisoarea dela Gorgova) cu «Garduri cu limbi» dela baltă şi cu «Gard sterp» dela Dunăre. Un alt mod puţin mai complicat însă tot aşa de răspândit este cel arătat în figura 342 a (închisoarea dela gârla care dă din braţul Sulina în japşa Fig. 342. O serie de tipuri de închisori cu Garduri şi Oboare fără Coteţe, la gârlele din Delta (I). 634 Kig. 343. O serie de tipuri de închisori cu Garduri şi Oboare fără Coteţe, la gârlele din Deltă (II). Fig. 344. O serie de tipuri de închisori cu Garduri şi Oboare fără Coteţe, la gârlele din Deltă (1111 999 Kig. 1545. O serie do tipuri de închisori cu Garduri şi Oboare fără (’oteţe, la gârlele din Deltă (IV). Păpădia) unde pe lângă gardul eu limbi deia baltă, se mai face o gârlă prin stuf, care apoi se închide şi ea cu gard cu limbi, spre a aduce astfel un curent de apă dela balta mai mare şi a atrage în modul acesta pe lângă peştele care vine din balta mare şi pe cel din stufâria alăturată. In. figura 340 se arată acelaş mod ca şi în figura de sus din Tabela LVII, însă acesta este ceva mai complicat şi cu vintir la ultimul gard ce duce în obor.. In figura de sus şi de jos din Tabela LVII şi în figura de sus din Tabela LVII! se văd 3 tipuri diferite de închisori cu coteţe simple, cari prind numai dela baltă, iar în figura de jos şi de mijloc din Tabela LVIII se văd două închisori cu Coteţe în obor, de forme diferite, cari priiul atât dela baltă cât şi dela Dunăre. Fig. 346. închisoarea dela gârla Suiiinanca de lângă Peripravra. Iu figurile 342—345 am reprezentat în mod schematic 10 din tipurile cele mai importante de închisori simple, cu garduri cu limbi, sorburi şi oboare, însă toate fără coteţe. In toate aceste figuri, gârlele — cari în natură sunt foarte lungi ajungând uneori chiar Ia câţivâ kilometri — au fost aici scurtate foarte mult. Astfel gardurile cu limbi, cari aici par toate apropiate, sunt în realitate la câteva sute de metri unul de altul şi numai ultimele două garduri — adică Oborul — sunt şi în natură cu totul apropiate, cam Ia 20 m. distanţă unul de altul. In figura 841, care reprezenta închisoarea dela gârla Uzlina, se vede un tip interesant cu «Săritori» adaptate la gardul sterp. Aici peştele din baftă intră în gârlă, trecând prin două rânduri de garduri cu limbi până ajunge în obor, iar când aici dă de gardul sterp el ne mai găsind o 038 ieşire da sa sara şi peste acest gard, aici însă el cade într’un uluc de ostreţe, unde rămâne prins până vine apoi pescarul de-1 scoate. In figura 346, în fine, arăt unul din cele mai complexe moduri de închisori cu tot felul de aparate de prindere, cum se face la gârla Suli-manca de lângă Periprava, care este una din cele mai mari şi mai frumoase gârle din partea de jos a Deltei. Această gârlă este astfel amenajată încât poate prinde în oborul ei peştele din 5 părţi diferite; prin două gârle mari cari dau în ea -Gârla Sulimanca veche şi gârla Merhei — aceasta prinde peştele care vine din două ghioluri mari; prin două cărări laterale ea prinde peştele din amândouă părţile ce vine din stuf, iar prin gardul cu limbi prinde peştele dela Dunăre. Ca aparate de prindere, aici este o întreagă combinaţie de limbi, sorburi, etc., cari toate conduc peştele într’un mare obor central, unde apoi se prinde singur prin două — sau în unii ani şi prin mai multe—coteţe simple cu aripă. c. ÎNCHISORILE DE CHEFAL1. In schiţarea fizicii şi biologică a diferitelor categorii de ape cari compun basinul Dunărei am arătat că în lagunele şi lacurile noastre I litorale mai mult sau mai puţin sărate, speciile de peşti cari formează obiectul principal al pescuitului sunt Chefalii. In lacurile Razim şi Sinoe cu anexele lor se prind în anii buni peste 600.000 kgr. de cliefali, cu I cari se face un comerţ mare de export, mai cu seamă pentru Orient. I Chefalii sunt peşti de mare migratori, cari-şi petrec iarna în largul mării şi vin la coasta noastră pe la sfârşitul primăverii, intrând în la-\ gunele şi lacurile noastre sărate spre a se hrăni şi reproduce; toamna apoi, când apa începe a se răci, ei pleacă înapoi în mare împreună cu puii lor. Modul principal de pescuire a acestor peşti, în timpul cât stau ei în apele noastre interioare, este închiderea lor din toate părţile cu garduri în lacurile litorale după ce au intrat, şi prinderea lor în coteţe când vor să iasă înapoi afară din aceste lacuri. Pentru a se putea face aceste închisori la timp şi a se pune gardurile şi coteţele la locurile unde şi cum trebue, este nevoie mai înainte de toate de o cunoaştere minuţioasă a biologiei acestor peşti şi mai cu seamă a epocelor migraţiunilor lor. Fără aceasta gardurile şi coteţele pot să fie făcute cât de bine şi totuş pescuitul să nu dea nici un rezultat. 1. Date biologice asupra Chefalului şi a migraţiunilor sale. In lagunele noastre, în zătoane şi în lacurile litorale intră mai cu seamă 3 specii de chefali: Chef aiul mare sau Chefului cu capul mare (Laban pe ruseşte şi Pacios pe greceşte). Chefalul cu nasul ascuţit (Ostmnos ruseşte, Spatopteros greceşte) şi Chefalul cu coada lată (Bâis-tmj ruseşte şi Platarin pe greceşte). Epoca intrării lor iu lacuri începe de obiceiu pe la sfârşitul lui Maiu, insă, dacă apa e încă rece, se amână mereu până ce ea se încălzeşte. Chefalul uu intră însă în lacuri deodată, ci încetul cu încetul în cârduri mici, 640 aşii cil ei încep a veni câte odatâ chiar pe la începutul lui Maiu şi continuă apoi a intră mereu tot mai mulţi până îu Iulie. Curăţirea gârlelor pe unde intră Chefalii trebue dar făcută de timpuriu, aşa ca în Aprilie sau cel mai târziu în Maiu să fie gata. Când după Sf. Ilie (20 Iulie) vin primele ploi cu furtuni, cari răcoresc şi turbură apa, chefalul face primele încercări să fugă la mare; el nu iese însă definitiv, ci stă lângă coaste şi după ploaie se întoarce înapoi în lac. In acest timp, dacă se vede că au intrat destui chefali în lac, atunci se face închiderea; dacă nu au intrat încă toţi, atunci se mai aşteaptă până la 15 August. Chefalii intră în lac având diferite vârste şi dimensiuni. Cele două specii mai mici — Chefalul cu nas subţire şi Platarinul — când intră primăvara au următoarele dimensiuni: 1. Pui de vreo 5—6 cm. lungime; aceştia sunt puii din anul trecut cari acuma în lac cresc până toamna la Octomvrie, ajungând la 12-13 cm. lungime, aşa că la cântar intră câte 18—22 bucăţi la un kgv. Ei nu au încă de ioc organele genitale desvoltate. Aceştia se pescuesc toamna în mari cantităţi şi se sărează; pescarii greci îi numesc Ilarii 2. Chefalii mijlocii, cari intră în anul al treilea al vieţii lor, având la Iulie cam 15 cm. lungime. Aceştia, când intră în lac, au organele genitale puţin desvoltate, abiâ câte o liniuţă subţire albă de o parte şi de alta reprezenta ovariile sau lapţii lor; toamna însă la plecare au ovariile şi testiculele mari şi pline, aşa că ajung la maturitatea sexuală pentru a se puteâ reproduce apoi în vara viitoare. Aceştia ajung în Octomvrie la 20—22 cm. lungime şi la cântar întră numai 6—7 bucăţi la un kilogram. 3. Chefalii adulţi de 30 cm. lungime; aceştia au organele sexuale complet desvoltate şi leapădă icrele în lac dela 15 August (Sf. Măria mare) înainte, aşâ că pe la 14 Septemvrie (Sfânta Maria mică) ei nu se mai găsesc cu icre. Ei leapădă icrele la apă mică de tot — aproape de mal — numai pe nisip şi niciodată pe plante. Depun icrele mai mult în iacul Sinoe, unde apa e mai sărată, dar totuş adeseori şi în Razim. Ouăle lor se desvoltă repede şi puii ajung pe la mijlocul lui Octomvrie ca de 2—2.5 cm. lungime, când ies printre nuelele dela garduri şi pleacă la mare. Ei ies unul după altul în şiruri lungi de tot «ca o sfoară nesfârşită» şi pleacă în cârduri foarte mari în mare. întru cât priveşte chefalul cu cap mare (M. Cephaluş), puii lui se dezvolta şi mai repede, aşâ că pe la începutul lui Octomvrie ei au deja cam la 2 cm. lungime, iar până în iarnă ajung la 5 cm. Primăvara viitoare apoi, când intră din nou în lac, aceştia au 12—14 cm. Cu toată această creştere repede însă, organele lor genitale nu sunt încă des- 64 L voltate. In anul următor apoi ei vin cu 20 cm. lungime, având şi orcanele sexuale complet dea voltate, însă nu leapădă încă icrele; abiâ în vara a 4-a ei ajung la completa maturitate sexuală şi leapădă icrele tot pe nisip ca şi celelalte specii. In tot timpul cât stau chefalii în ghiol, ci mănâncă şi se îngraşe bine cu plancton, larve de insecte, molusce, etc., iar dela Octomvrie încetează de a mai mânca şi încep a slăbi. Din biologia cbefalului mai menta a fi relevate încă, ca având o importantă deosebită pentru metodele de a-1 pescui de cari ne ocupăm aci, şi următoarele fapte: 1. C;\ chefalul este un peşte foarte simţitor; aşâ că cel mai mic sgo-mot îl sperie şi-l face să caute a fugi afară ; mai cu seamă ploile de toamnă cu furtună îi fac imediat să dea năvală la gârle pentru a ieşi din baltă; şi 2. Chefalul, îndată ce întâlneşte un obstacol în calea sa, caută să-l învingă şi sare la înălţimi considerabile; când intră ei la gura Portiţei şi se lovesc de bancul de nisip de acolo, fac salturi în aer de câţiva metri, aşâ că e un spectacol minunat a vedea cârduri întregi de peşte sărind unul după altul. Spectecolul devine şi mai grandios văzând cârdurile de păsări eari-i urmăresc — Larus şi Stema — cu mare gălăgie şi se reped — lăsându-se să cadă ca pietrele — dela înălţimi mari în apă spre a apucă fiecare câte un peşte, pe care-1 mănâncă repede în sbor şi se repede iarăş spre a apucă un altul ş. a. m. d. Dintre toate speciile noastre de chefali, Platarinul este acela care intră întâiu In ghiol şi care caută de asemenea să iasă cei dintâiu; el este Iii totdeauna în capul cârdului de unde-şi trage şi numele său rusesc de Bâstrug. * * * Toate aceste obiceiuri din vieaţa cliefalului pescarii le cunosc foarte bine în toate amănuntele lor, şi pe baza aceasta şi-au stabilit metodele cele mai practice pentru a-i închide şi a-i prinde cu cât mai mare uşurinţă. Fireşte aceste metode variază şi ele întru câtva dela un lac la altul, după cum variază în fiecare din aceste lacuri şi eondiţiunile naturale de existenţă. Pescăriile cele mai mari de chefali ce le avem noi — şi poate chiar cele mai mari de pe toate coastele Mării Negre — sunt cele din seria de lagune RazimşiSinoe cu anexele lor: Lacul Caranasuf, Tuzla, Zmeica, Leriiova şi întru câtva lacurile Babadag, Hagi-ghiol şi chiar Dranov. Dnpă acestea vine Zătonul cel mare dela Sud de gura Sf. Gheorghe şi apoi seria de lacuri litorale: Tatlageac, Mangalia, etc. A. R.-~Pabl. Adamochl. VIII. Antipa, Pescuitul. 642 II. Pescuitul chafalului în lagunele Razim-Sinoe şi în lacurile ce comunică cu ele. Toate lacurile cari compun seria de lagune mari dela Sudul gurilor Dunărei — după cum am arătat în descrierea fizică şi biologică ce am dat-o la începutul acestei lucrări— stau pe de o parte în legătură cu marea printr’o serie de guri şi rupturi naturale — cum sunt Portiţa, Periteaşca, gura Buazului — cât şi printr’o serie de gârle mici, anume săpate în limba îngustă de nisip care separă lacul Sinoe de mare, numite Gârle de 'Chefuit şi, de pescarii lipoveni, Ericuri. Pe de altă parte, toate aceste lacuri comunică între ele prin câte una sau mai multe gârle, aşii că pestele intrat din mare poate ajunge până la cele mai îndepărtate înfundături ale lor, în cari condiţiunile de vieaţă, după cum s’a văzut, sunt foarte diferite. Prima operaţie ce o au dar de făcut pescarii este de a se îngriji: pe de o parte de buna stare a comunicaţiilor dela mare, pentru a se Jâs.V libera intrare a peştilor, iar pe de altă parte de buna stare a gârlelor de comunicare dintre diferitele lacuri, spre a înlesni astfel intrarea che-laiului până în colţurile cele mai îndepărtate, unde tocmai prinderea sa este mai uşoară. Pentru aceasta, toate gârlele trebuesc curăţite din timp, toţi parii şi piatra rămase pe fund dela gardurile vechi trebuesc scoase şi toate fundurile gârlelor — cari se astupă prin nisipurile aruncate dela mare în timpul furtunilor de iarnă—trebuesc adâncite. Mai mult încă, adeseori gârle vechi trebuesc părăsite şi în locul lor săpate în limba de nisip dela mare alte gârle nouă mai practice. Pentru toate aceste lucrări hârleţul, târnăcopul şi celelalte unelte primitive ale pescarului le erau suficiente înainte, astăzi însă unii pescari mai inteligenţi şi mai îndemânateci din Jurilofca au ajuns a-şi construi singuri chiar drage de mână destul de practice pentru a sapă şi curăţ! gârlele. Aceste lucrări de curăţire trebue, în tot cazul, până la mijlocul lui Aprilie să fie terminate cu totul, căci, când începe peştele a intra, nu mai e permis să se umble pe la gârlă, altfel se sperie şi pleacă cârdurile de Chefali pe Ia alte lacuri de pe coastele Mării Negre, fără a se mai întoarce înapoi în acel an. Odată curăţitul şi săpatul gârlelor isprăvit, acestea se lasă deschise ca să intre peştele într’însele şi se păzesc bine de sgornot ca să nu-1 sperie. Peştele intră cel mai bine cu vânturile de Est şi Sud-Est. Totodată, însă se începe şi cu prepararea materialului de închidere; acesta constă din nuele de alun împletite cu papură, Pari de stejar sau de carpen, Rogojini şi Piatră. 1. Gardurile de închidere. Închisorile dela mare se fac — după cum am arătat — după 20 Iulie, Îndată; ce se constată că a intrat destul peşte în lacuri, şi în orice caz înainte de 15 August. Mai întâiu se bat parii, apoi, acolo unde vor veni coteţele, se pun la fund rogojini; de o parte şi de alta se aşează piatră, şi apoi se prind cu leaturi lesele de nuele, împletite la 4—9 voiuri, după înălţimea gardului. La gardurile mari cari traversează lacurile se pun şi «Proptele» sau «Opritori» de o parte şi de alta, ca să nu le rupă valurile (Tab. IX). Tabela LX, care arată două din cele mai mari garduri de Chefali ce se fac în lacurile Razim-Sinoe — la gârlele Portiţa şi Comisia — dă o idee de mărimea acestor garduri şi de modul cum sunt ele construite. In figura de sus se văd la margine bolovanii mari de piatră puşi la baza gardului ca sâ-I întărească, iar în figura de jos se văd foarte bine la partea concavă Parii sila partea convexă «Opritorile» sau «Proptelele» cari susţin gardul. Gardurile acestea se pun în totdeauna astfel ca să descrie o uşoară curbă care încunjură gura gârlei. Mai întâiu se închid toate gurile dela mare, şi aceasta se face deodată, pe cât se poate într’o singură zi; apoi, după ce chefalul a avut timpul necesar ca să se răspândească prin toate ghiolurile, se închid treptat şi gârlele cari stabilesc legăturile între acestea. Se mai trag şi garduri tranversale prin lac, acolo unde este câte un gât sau o sugrumătoare mai îngustă, care separă câte o coadă a lacului sau câte o parte mai mare din el. Figura 347 precum şi figurile din Tabela 111, Figura de jos din Tabela XXXII şi Figura 105, pag. 261 arată o serie de aceste garduri transversale cari separă câte două lacuri intre ele sau porţiuni din lacuri. Coteţele şi celelalte instrumente de prindere adaptate la aceste garduri se vor descrie în urmă când vom trata despre acestea. Unele din gârlele cari unesc lacurile între ele sunt relativ înguste şi acolo se fac garduri mici, altele însă — ca d. ex.: gârla Comisia dintre Razim şiSinoe —care acum de vreo câţiva ani e astupată cu piatră— sunt foarte mari şi gardurile ce se fac pot aveâ chiar câţiva kilometri de lungime (Tabela LX). 644 Fig. 347. Gard cu coteţe de chofali, într’ungăt care separă două porţiuni de lac. Fig. 348. Poziţia gardurilor celor mari de chefali dela Razim şi Sinoe. 645 înainte de astuparea gârlei dela Comisia se făceau la Razim şi Sinoe următoarele garduri de chefali mai importante (Fig. 348): Un gard foarte mare Ia Portiţa şi unul tot astfel la Comisia (Tab. LX), apoi o serie de garduri mai mici la ericurile dintre Razim şi Leahova, unul între Razim şi Smeica la gura Sineicei şi altul la Periboina (Tab. III), unul spre lacul Babadg, unul spre Hagighiol, mai multe Ia gârlele ce dau spre Periteaşca şi câte odată se fac garduri chiar spre Dranov, etc. In Sinoe se fac — în afară de toate ericurile dela mare — următoarele garduri mai importante: unul între Sinoe şi Smeica la Curtbei, unul mare între Sinoe şi lacul Caranasuf (Fig. 105, p. 201), unul între Cara-nasnf şi lacul Tuzla (Tab. XXXII), unul la Caraharman, etc. Prin aceste garduri dar, deodată toate comunicaţiile între diferitele lacuri sunt întrerupte, aşa că şi fiecare din ele rămâne deocamdată cu peştele ce a apucat a intră într’însul şi pe care l-a închis acolo. Nu este numai decât nevoie ca gârlele dela mare să se închidă în totdeauna întâiu şi numai după aceea să se facă şi celelalte închisori. Se întâmplă adeseori că dela mare mai continuă a intră încă peşte mult şi atunci gârlele de acolo mai trebuesc lăsate deschise încă câtva timp; cu toate acestea însă, dacă în acest timp în lacurile mici cari dau în Razim sau în Sinoe a intrat destul peşte, acestor lacuri mici se fac închisorile lor şi înainte de a se închide gârlele mari dela mare. 2. Instalaţiunile pentru prinderea Chefalului la garduri. îndată după terminarea gardurilor de închidere se încep a se construi şi imfalaţiunite de prindere cavi se adaptează la aceste garduri. Aceste instalaţiuoi sunt: Călcătorile pentru intrarea peştelui, Limbile pentru trecerea sa în oboare şi Coteţele pentru prinderea iui. a) Călcătorile. Călcătorile numite şi Lăsaturi sau Porţile gardului (lipoveneşte Spusk) se pun aci la toate gardurile; la cele dintre două ghioluri ele servesc mai mult pentru a mănţineâ comunicaţia cu bărcile între dânsele, şi în acest caz ele se ţin în totdeauna cu gura de ieşire ridicată deasupra nivelului apei (Pig. 349); la ericurile dela mare însă ele se aşează astfel ca, pe lângă trecerea lotcelor, să permită şi intrarea peştilor din mare în ghiol, când vin cârduri nouă cari mai vreau să intre şi după ce s’a făcut Închisoarea. Aici dar ele se pun astfel ca gura de intrare să fie la vreo 40—50 cm. sub nivelul apei, iar gura de ieşire numai cu un lat de mână sub apă (figura de jos din Tabela LXI). 646 Călcaturile dela gardurile de chefali (Tab. LXI şi fig. 349) sunt făcute şi ele din lese de nuele împletite şi se aseamănă cu cele dela gardurile din Deltă, însă sunt cu mult mai sistematice. La gura lor de ieşire coşul se mişcă în sus şi în jos între doi stâlpi înalţi, cari se termină deasupra — la o înăl- ţime egală —cu câte o crăcană; în aceste crăcane sunt aşezate capetele unui vârtej, adică ale unui lemn gros şi rotund care se învârteşte în jurul axei sale prin ajutorul a două lemne lungi şi mai subţiri, băgate printr’însul ca spiţele unei roate în butucul oi. De o parte şi de alta a acestui vârtej sunt prinse capetele unui otgon de teiu — sau uneori ale unui lanţ de fier — pe mijlocul căruia este sprijinit capătul coşului. Acest lanţ sau otgon ţine coşul pe dedesubt şi-l lasă în jos, când se învârteşte pe butuc sau se des- Fig. 349. O Călcătoare şi un Coteţ dela gardul cel mare dela Caranasuf. Pescarul stă pe marginea călcătoarei. ridică sau îl face de pe el. In figura 341J se vede cum pescarul, învârtind de roata, vârtejului, a ridicat în sus marginea călcătoarei care iese acum deasupra apei. b) Limbile şi coteţele. Limbile şi coteţele se pun în totdeauna cu gura dinspre lacul mai îndepărtat spre cel mai apropiat de mare, sau la ericuri se pun dinspre lac spre mare, pentru a putea prinde astfel peştele ce vrea să iasă afară. La gardurile mari ce se fac între două lacuri, cari au amândouă ieşiri şi curent dela mare —ca d. ex. între Razim şi Sinoe —, coteţele se pun alternând, unele cu gura dinspre un lac şi altele dinspre celălalt, spre a putea astfel prinde din amândouă părţile; ba chiar mai mult, la Fi«r. 350. Gard de chefali între două lacuri, cu un coteţ de chefali şi un coteţ bulgăresc, pentru a puteă prinde din amândouă lacurile. astfel de garduri mari, intre mai multe coteţe de chefali se pune, din loc în loc, şi câte un coteţ aşa zis «bulgăresc» (Fig. 350 îu fund), care în tot cazul, cu cele 4 limbi ale sale, prinde din amândouă părţile. Cu modul acesta dar, toată seria de lacuri este plină de capcane, aşe-zate astfel ca să poată prinde tot peştele ce vrea să iasă afară din balta, ceeace se întâmplă de îndată ce vremea se răcoreşte şi vin ploile cu furtunile de toamnă. Coteţele de chefali (Fig. 297, pag. 550) sunt cu totul diferite de celelalte coteţe pe cari ie-am descris până acuma atât din stufării cât şi di» gârlele Deltei. Deşi sunt bazate pe acelaş principiu de prindere, forma lor este însă cu totul alta. Ele au aparenţa a două coteţe băgate unul în altul, din cari unul mic — care este un coteţ simplu cu o limbă stă aşezat tocmai în fundul unui alt coteţ — cel puţin de 3 ori mai mare—, care are în faţă două guri, fiecare cu câte o limbă întoarsă înăuntru. Coteţul cel mic este Coteţul primă tor («coteţul»), iar cel mare este Oborul în care se adună peştele. Cauza pentru care coteţele de chefali se fac cu un obor atât de mare şi cu coteţul prinzător atât de departe de gură, este că aceşti peşti — după cum am amintit mai sus — având simţurile foarte desvoltate, fug (lela gura coteţului şi nu se mai prind, îndată ce simt mişcările şi plescăitul peştilor prinşi în coteţ. Fig. 297 dehi pagina 550 arată in mod schematic diferitele forme ale coteţelor de chefali, dintre cari cele din figurile a şi b sunt cele mai simple şi mai răspândite, iar celelalte se pun numai în anumite gârle cari unesc lacurile litorale cu marea. 648 La gardurile dela Razim Sinoe se fac de obiceiu trei feluri de coteţe: Fig. 851. Un coteţ de chefali dela un gard mare din Razim. a) Coteţele dela gardurile cele mari (Fig. 351) cari au forma de inimă; la acestea coteţul prin-zător are 2 ni. diametru, iar oborul este de 6 in. lungime şi 8.5 lăţime; cele 2 limbi ale oborului sunt aşezate la o distanţă de cel puţin 2.5 m. una de alta. La spatele coteţului prin-zător, în afară, este făcută o mică bancă, aşezată pe 4 stâlpi, la vreo 60 cm. înălţime deasupra nivelului apei; pe aceasta se sue pescarul pentru a scoate cu minciogul din coteţ chefului prins. Figura 352 arată tocmai momentul când un Pl* f2 ,U" p8scar scooto “ Ch8fa1"1 pescar, Stand in picioare dintr un cotet prinzător dela Caranasuf. pe această bancă dela spatele coteţului, scoate cu minciogul chefalul ce s’a prins în coteţul 650 două şi trei gârle, cari vin din lac din direcţii diferite şi le aduc apoi pe toate într’un canal lung comun — un fel de obor deschis — iar coteţele le aşează, ca şi la gârlele simple în gura lărgită a fiecărei gârle. Figura de jos din Tabela LXI arată o asemenea gârlă, căreia i s’au săpat 8 guri spre lac, venind fiecare din direcţiuni diferite şi conducând peştele într’un fel de obor comun, în care se văd coteţele cu limbile lor dinspre lac spre mare. Deoarece valurile mării şi nisipurile distrug necontenit malurile acestor gârle şi potmolesc canalul, ei fac adeseori la mare întărituri de maluri S//-4.. 4 . f Vt Kig. 354. Forma care se dâdeâ înainte gardurilor şi coteţelor de chefali dela gura Bricurilor dela mare. cu fascine (Fig. 104 pag. 259), iar în lac fac diguri casă intre cu gârlele cât mai adânc (figura de sus din Tabela LXII). Intru cât priveşte coteţele, acestea au aci o formă lungăreaţă (Tab. LXI). Oborul are forma unui dreptunghiu, cu cele două limbi mult mai apropiate unui de altul, iar în fund, la vreo 6 m. distanţă dela gură, este aşezat coteţul prinzător, care e şi aci cu mult mai mic având un diametru numai de 2 m. La spatele coteţului este şi aci o bancă, pe care şade pescarul când scoate peştele cu minciogu din el, iar înapoia băncii — la o distanţă 651 cât ajunge coada minciogului - este un juvelnic rotund de leasa de nuele împletite ca la coteţ, în care pune spre păstrare peştele prins (Fig. de sus din Tabela LXI). Figurile din Tabelele LXI şi LXII pe cari le dau aci — nişte admirabile fotografii pe cari )e datoresc d-lui Dr. D. G. lonescu — sunt atât de desluşite încât mă scutesc de a descrie mai detaliat aceste coteţe şi instalaţiuni de pescuit de la gurile Ericurilor. c) Gardurile cu limbi şi coteţe. La gârlele mici, cari leagă Jacurile mici laterale cu unul din cele două lacuri principale — ca d. ex. gârlele dintre Leahova şi Razim (Fig. 355 a), gârla dela Iacul Babadag, Hagi-ghiol, etc., — nu se mai fac coteţe Fig. 355. închisorile de Chefali: a) dinti’e lacurile Leahova şi Razim; b) dintre lacurile Tuzla, Caranasuf şi Sinoe. mari cu oboare, ca cele dela gardurile cele mari. La acestea se fac de obiceiu numai două garduri paralele, aşezate transversal peste gârlă; gardul întâiu este drept şi provăzut cu două sau mai multe limbi, cu intrare dinspre lacul închis spre lacul cel mare; iar gardul al doilea, cârpeşte curbat şi aşezat la o distanţă de câţiva metri de cel dintâiu, este provăzut — după lăţimea sa — cu unul sau două coteţe prinzătoare sim- 652 ple, de 2 m. diametru fiecare. Spaţiul rămas între cele două garduri este oborul acestor coteţe (Fig. 355 a). Garduri cu limbi se fac câte odată şi simple, fără coteţe, mai cu seamă în lacuri unde pescuitul nu e atât de abundent, încât munca nu e răsplătită de a merge zilnic la căutatul coteţelor. Astfel, la gâtul care separă lacul Tuzla dela lacul Caranasuf (Fig. 355 b), se face un gard lung, provăzut cu mai multe limbi şi călcătoare, cari conduc dinspre Tuzla spre Caranasuf. Acest gard cu limbi are de scop numai a opri ea peştele din Caranasuf să treacă în Tuzla, însă pe cel de aci să-l lase să iasă, spre a se prinde apoi în coteţele cari sunt aşezate tocmai la gardul dintre lacul Caranasuf şi Sinoe, atunci când acesta dă toamna sa' fugă spre mare. III. Pescuitul chefalilor în lacurile litorale şi în zătoane. In afară de lagunele Razim şi Sinoe cu lacurile cu cari stau ele in legătură, chefalii mai intră la noi în Zătonul mare dela Sud de gura Sf. Gheorghe şi în lacurile litorale cu apă sălcie Tatlageac şi Mangalia. In Zăton intră în unii ani cantităţi mari, aşa că s’au prins şi peste 30.000 kgr., în celelalte lacuri cantităţile ce se prind, deşi sunt cu mult mai mici, totuş chefalul ocupă un loc principal în producţia pescăriilor din ele. Toate aceste lacuri au câte o gârlă, mai mult sau mai puţin îngustă, prin care comunică cu marea şi prin care intră chefalul în ele. Fig. 106, pag. 263 arată gura gârlei dela mare a Zătonului, care, deşi scurta, este mai largă decât la toate celelalte lacuri. La Tatlageac gârla este mai lungă dar îngustă de tot, iar la Mangalia, unde lacul are un nivel cam de vreo 80 cm. deasupra nivelului mării, gârla este de obiceiu închisă şi numai în epoca intrării chefalilor se curăţă şi se deschide pentru ase da scurgere apei şi a atrage peştele. In toate aceste gârle, închisorile se fac în mod diferit decât la Sinoe şi Razim, ba chiar variază şi dela un an la altul, după cum se schimbă şi pescarii cari fac închiderea. Voiu arăta dar câteva din tipurile mai interesante de închisori şi coteţe pe cari le-am văzut în timpul de 23 ani de când vizitez aceste lacuri. La Zăton închisoarea se face cât se poate de simplă: un gard transversal peste gârlă, făcut din nuele de alun împletite, cu vreo 2 sau 3 limbi dinspre lac şi apoi, la o mică distanţă, un al doilea gard cu doua coteţe obicinuite, aşezate cu gura lor spre oborul format de cele două garduri. Figura 356 arată, modul cum se făceau închisorile la lacul Mangalia pe la 1893 când le-am studiat pentru prima dată. Aici, pe ia mijlocul lui Maiu, se dă drurnul apei din lac ca să se scurgă prin gârlă în mare şi se ţine deschis vreo 10 zile; după aceasta se închide vreo 5—6 zile şi apoi se deschide iarăş ş. a. m. d. până ce a intrat destul peşte. Prin Iulie se face apoi închisoarea: se închide mai întâia gârla—în partea ei mai îngustă dela mare — cu un gard; la acesta se fac la fiecare din capetele sale câte două limbi, cu deschidere dela mare spre lac, pentru a permite ca intrarea peştelui să continue şi după ce s’a închis lacul. După aceea la o distanţă oarecare spre lac — în apropiere de pod — se face un al doilea gard mai lung, cu câte 3 limbi Fig. 356. Închisorile de chefali cam se făceau înainte la lacul Mangalia. la fiecare din capetele sale, acestea având însă gurile lor dinspre lac spre mare. Spaţiul dintre aceste două garduri formează oborul cel mare, în care se adună atât peştele care intră din mare cât şi cel care vine din lac. După ce s’a făcut acest obor mare, se aşează, în partea din afară a gardului dinspre mare, un coteţ simplu cu gura dinspre obor spre mare; In acesta se prinde peştele ce vrea să fugă din obor. La mijlocul gardului celui mare apoi, spre partea dinspre lac, se face — cu leasă de nuele — un nou «obor» dreptunghiular, ca de vreo 8—10 m. lungime şi vreo 2.5—3 m. lăţime. Acesta e provăzut cu o serie de limbi ce duc din lac spre interiorul oborului; la gardul cel mare însă se aşează acum 3 coteţe, din cari 2 aşezate în Oborul mare au gura dinspre Obo i-ul mic, iar unul aşezat în Oborul mic are gura dinspre Oborul mar Cu modul acesta dar se poate prinde şi dinspre lac şi dinspre mare, cu condiţia numai să fie intrat destul peşte. Fig. 358. Gardul de chefali dela Tatlageac (în 1904), Kig. 357. Gardul de chefali dela gârla lacului Mangalia (în 1904). Este de observat că lacul Mangalia având adâncimi mari — până la 11 m. — unii pui de chefali, din că în totdeauna se pesciiesc şi cuţi şi crescuţi în acest lac. specia Mugii Cephalm, iernează aici, aşii Ilarii (pui de chefali cu capul mare) nas 655 In anii din urmă am văzut că au schimbat sistemul de închidere şi că fac numai câte un singur coteţ mare de 4.5 ni. diametru—de o formă particulară (Fig. 297 c şi d, pag. 559 şi fig. 357) cu un dublu obor şi două limbi laterale; lângă acest coteţ în gârlă este instalată şi o călcătoare care conduce dela mare spre Iac. La lacul Tatlageac în fine, unde gârla e relativ îngustă, se face un gard transversal şi la mijlocul său se pune un coteţ foarte mare, cu două coteţe prinzătoare şi două oboare gură Ia gură (Fig. 297 e şi fig. 58); acest coteţ dar are intrare prin 4 limbi şi prinde atât ce intră dela mare cât şi ce iese din lac. Lângă coteţul prinzător se pune şi aci o bancă la vreo 50 cm. înălţime deasupra apei, pentru ca pescarul să poată ajunge ca să scoată peştele cu minciocul din coteţ, şi un juvelnic rotund de dopuri de nuele, în care să se poată păstră peştele viu. IV. Pescuitul chefalului în mare cu Rogojina. Deşi nu face parte dintre închisori, totuş, fiindcă am tratat aci pe larg pescuitul chefalului, voiu descrie şi un instrument foarte des între- V Fig. 359. Pescuitul chefalilor în mare, noaptea cu Rogojina. V ' buinţat Ia coastele noastre ale Mării Negre, mai cu seamă de pescari turci şi greci dela Constanţa, Mangalia, Caliacra, etc. Instrumentul e un foi de săltătoare, care se aseamănă cu cele cari se pun la crapii sulateci In gârle, şi e bazat pe însuşirile ce le au chefalii de a simţi repede un 656 pericol şi de a încerca sa sară peste orice obstacol de îndată ce-1 simte că vine în calea sa. Acest instrument, numit Rogojina de chef aii, este o rogojină ordinară de papură ale cărei margini sunt îndoite în sus şi legate cu sfoară ca să stea ridicate (Fig. 859). 0 serie de asemenea rogojini, cu marginile îndoite în sus, sunt cusute una de alta, pentru a formă un şir lung până la 100 m. Pescuitul se face în modul următor: Noaptea când e întuneric, fără lună, porneşte câte un om cu barca şi altul pe mal, ţinând fiecare de câte un capăt al rogojinii. Când ei simt că cârdul de chefali se apropie, cel de pe mal face un semn şi cel cu barca trage o roată înspre mal; când acesta apoi ajunge aproape de mal, pescarul dela mal bate cu piciorul în apă şi toţi cliefalii, speriaţi, sar pe rogojină făcând un sgomot foarte curios — o pfl-râeală continuă — prin sbătăile lor. Cu modul acesta am văzut prinzându-se — la Constanţa şi Mangalia— în unele nopţi fără lună, cantităţi foarte mari de Chefali. Curios însă că odată printre peştii prinşi am văzut sărind pe Rogojină şi o anguilâ mare, pe care însă pescarul turc a apucat-o cu scârbă şi a aruncat-o înapoi în mare, strigând «llan», adică şerpe. V. întrebuinţarea şi prepararea chefalilor. Chefalul, deşi este un peşte cu un gust delicios şi foarte apreciat de toate popoarele de pe malurile Mediteranei, este la noi mai puţin căutat pe pieţele din ţară, de altfel ca şi tot peştele de mare, cu care populaţia noastră nu s’a deprins încă îndestul. CUefalul ce se prinde însă în apele noastre formează un foarte important articol de export pentru Orient, şi e foarte interesant de văzut toamna la Jurilofca comercianţi din Constantinopol, Egipt, Asia Mică, etc., cari vin aci să-şi facă proviziile de Chefali săraţi şi afumaţi. Chefal sărat. Tot chefalul care se exportă se pune mai întâiu la sărat, Pentru aceasta se amestecă sarea cu cărămidă roşie pulverizată, care cu saramura se face un fel de alifie roşie; cu această alifie se pune peştele sărat în butoaie ca să-l expedieze. Această alifie de cărămidă roşie are de scop a scoate din chefalul sărat gustul neplăcut de peşte ueliert. Cliefalii se afumă de asemenea foarte mult, şi noi avem la Jurilofca o serie de afumătorii destul de mari. Cliefalii cari urmează să se afume se pun direct în sare — nu în saramură — şi anume se pun într’o cadă câte un rând de peşte şi un rând de praf de sare; apoi, dacă e vremea caldă, la 1000 kgr. de peşte se pun 100 kgr. gliiaţă şi deasupra căzii 657 pline se mai toarnă şi puţină apă, pentru ca astfel saramura să se facă mai repede. La sare chefalii se ţin vreo 8—9 zile, apoi se scot şi să pun o noapte să stea în apă ca să se desăreze. Se usucă o zi la soare — iar dacii cerul e închis, treime să stea 2—3 zile la lumină —întinşi pe câte un lemn, în care sunt bătute şiruri de cuie, şi fiecare chefal se prinde cu ceafa în câte un cuiu, agâţângu-1 de sub oa-sale craniene. După a-ceasta, astfel întinşi, se bagă cu lemn cu tot la afumătorie. 1 Icre de chefal. Deşi nu în cantităţi aşâ mari ca în insulele din Ar-chipelag, totuş pescarii noştri fac şi ei icre de | chefal, care este un pro-i dus foarte apreciat în | comerţ, vânzându-se cu preţuri mari. Prepararea lor se face în modul următor: se scot o variile din chefali, se sărează în saramură şi apoi se întinde fiecare pereche ţie o scândură bine geluită, punându-se să se usuce bine la soare. După ce s’au uscat astfel câteva zile, se pun perechile de ovarii una peste alta, în forma unei potcoave, şi apoi se învălătucesc cu o bucată de pânză albă. Pali chetul astfel format — având forma de potcoavă—se îmmoaie apoi în |l ceară albă topită, închizându-se astfel erinatic ca să nu mai străbată aerul. Astfel împachetate în ceară, icrele mai stau un timp în depozit, trecând încă printr’un proces de fermentare, care le dă gustul lor picant, | şi apoi se pun în vânzare. A.R. — Publ, Adamachi. VIU. Anitipa, Pescuitul. Fig. 360.—O afumătorie de Chefali dela Jurilofca. VII. ORGANIZAREA PESCUITULUI IN DIFERITELE CATEGORII DE APE ALE DUNĂREI ŞI MARII NEGRE- După. ce, în capitolele precedente, atn descris rând pe rând toate instrumentele şi metodele de pescuit întrebuinţate la Dunăre şi la Marea Neagră, precum şi modul cum funcţionează ele, este, cred, necesar să căutăm acuma a ne da seama în ce mod servesc toate acestea la pescuirea sistematică a tuturor categoriilor de ape ce le avem aci şi ce rol joacă fiecare din ele în exploatarea raţională a acestei ramuri de avuţie a ţerii. Fireşte, când vorbim de exploatarea sistematică a pescuitului, nu înţelegem prin aceasta să ne ocupăm de exploatarea sistematică a întregii pescării dela Dunăre, adică să tratăm şi despre îmbunătăţirea condiţiu-nilor de producţiune a peştelui în aceste ape, precum şi despre o mai bună punere în valoare a produselor prin industrializarea lor, regulare# comerţului, etc. Despre toate acestea am scris îndeajuns în diferite din lucrările mele anterioare (1), în cari am arătat atât în ce mod trebuesc amenajate apele noastre şi în ce mod trebue organizată pescăria din ele, în toată întregimea ei, pentru a putea da maximul şi optimul de producţie de peşte, cât şi în ce mod trebue organizată exploatarea produselor acestor pescării şi desfacerea lor, spre a se pune această marfă cât mai bine în valoare. In lucrarea de faţă, prin pescuit noi înţelegem numai acea activitate care are de scop prinderea peştelui, adică strângerea recoltei anuale a pescăriilor noastre; când vorbim dar de o exploatare raţională a pescuitului, înţelegem prin aceasta să tratăm despre mijloacele mai raţionale — adică cele mai potrivite condiţiunilor naturale ale apelor 1 (1) A se vedea lucrăiile mele despre. Kegiunea inundabila a Dunărei, Buc. 1910; Probleme ştiin-ţifîco şi economice privitoare la Delta Dunărei, Buc. 1911. Studii asupra pescăriilor din RomSnia, Buc. 1896; Legea pescuitului şi rezultatele ce le-a dat, Buc. 1898; Industria conservelor, 189S; Programul halei cu frigorifere din Galaţi, 1913; 3 memorii privitoare la ameliorarea regiunii inundabile a Dunărei, 1912; Memoriu relativ la organizarea comerţului şi îndrumarea producţiei pescăriilor, 1912; Ce poate face statul pentru ieftenirea peştelui, 1913, etc., etc, 659 noastre — de a strânge această recoltă cu uşurinţă, astfel ca — fără a periclita produoţiunea anilor viitori — să obţinem maximul de producţie şi rentabilitate cu minimul de muncă şi de cheltueală. De asemenea, când vorbim de exploatare sistematică a pescuitului, noi nu înţelegem să propunem aci sisteme nouă de exploatare—despre cari de asemenea am tratat în diferite alte lucrări anterioare — ci, potrivit scopului acestei lucrări, nu urmărim nici în această privinţă decât de a consemnă şi descrie sistemele—adică planurile generale de exploatare— după cari se face astăzi pescuitul în apele noastre; deci nu voim alta decât să completăm cele arătate în capitolele precedente, arătând modul cum — în starea de astăzi — fiecare din uneltele şi metodele descrise acolo conlucrează împreună în vederea unui scop mai înalt, acela al exploatării mai mult sau mai puţin raţionale a pescuitului din diferitele noastre categorii de ape dela Dunăre şi Marea Neagră. In descrierea fizică şi biologică pe care am dat-o la începutul părţii care tratează despre Dunăre şi Marea Neagră, s’a văzut că aceste ape se pot descompune într’o serie de elemente, ca: albia -cu toate părţile diferite ce o compun, bălţi permanente, ghioluri de faţă, japşe, teren inundabil, bălţile adânci ale Deltei, stufării, bălţi acoperite cu plaur, lagune, ză-toane, lacuri litorale, marea din faţa gurilor Dunărei cu apă sălcie, marea teritorială sau costală cu apă mai sărată, cu diferitele ei faciesuri biologice, marea largă, etc. In toate aceste unităţi, cu subdiviziunile lor, condiţiunile naturale fizice şi biologice sunt diferite şi deci şi felul pescăriilor din ele este cu totul diferit deia una la alta. Pentru exploatarea raţională a pescuitului, adică pentru strângerea recoltei din fiecare din aceste categorii de ape, nu este dar suficient să cunoaştem numai instrumentele de pescuit şi modul cum se mânuesc ele, ci trebue să ştim mai cu seamă: când, cum şi unde se întrebuin-ţeasă fiecare din acestea ; aceasta, spre a se puteâ astfel urmări în mod sistematic peştele, în fiecare epocă acolo unde se găseşte el, şi spre a se avea siguranţa că poate să fie prins atunci, când din punctul de vedere al obţinerii unei producţiuni maxime, este epoca cea mai favorabilă. Oria d. ex. poate prinde în Dunăre foarte mult peşte, dacă pescarul pleacă cu ea la pescuit atunci când se retrage peştele în albie la iernat; dacă el va merge însă când somnul e la baltă, atunci va pierde numai timpul degeaba. Năvodul prinde toamna în bălţi cantităţile cele mai mari de peşte, însă dacă s’ar prinde cu el în timpul creşterii apelor, când peştele intră în bălţi, atunci tot peştele ar fugi din baltă şi producţia Întregului an ar fi compromisă. De asemenea, dacă ar pescui cu năvodul la Începutul verii, ar scoate din baltă numai ciortănică mică de Vi kg. bucata, pe când la sfârşitul toamnei ar puteâ prinde aceiaşi peşti — pe G60 cari-i are închişi siguri cu garduri în balta sa, având fiecare bucată, acum câte 1,5 kgr., deci o sporirea producţiei de 3 ori mai inare. Avele prind foarte mult când crapul fuge în «culare» (la stuf), dacă însă temperatura şi nivelul apei e astfel că el trebue să stea la fundul bălţii în acea epocă, atunci orice muncă cu acest instrument ar fi zadarnică; Cannacele prind foarte bine, însă numai când sunt puse în fiecare epocă la adâncimile la cari umblă atunci morunul; coteţele pot da prinsoare foarte bună la stuf, la balta limpede însă ele nu prind mai nimic; dacă am trage cu năvodul într’o apă care are gropi pe fundul ei, nu s’ar prinde nimic, pe când cu lăptaşele şi prostovoalele s'ar scoate din aceeaş apă cantităţi mari. Fiecare categorie de ape dar are anume instrumentele şi metodele ei de pescuit, după speciile de peşti ce trăesc acolo şi după felul de vieaţă ce-1 duc ei în acea apă. Pescuitul din fiecare din aceste categorii de ape dar, ca să poată da rezultatele cuvenite — adică ca să fie în stare să strângă cât mai complet recolta unui an — nu se poate face numai la întâmplare, pescuind cu orice instrumente şi în orice epoce; el trebue să se facă după nu plan de exploatare sistematic, bine chibzuit de mai înainte, şi munca trebue să fie organizată în vederea acestui scop. Scopul capitolului de faţă, dar, este de a arătă în scurt, pentru fiecare categorie de apă şi pentru diferite specii de peşti, ce anume sistem de exploatare a pescuitului se întrebuinţează astăzi, de ce unelte se folosesc şi în ce mod anume servesc ele la acest scop. Fireşte că, cu cât condiţiunile hidrografice dintr’o apă permit mai bine ca peştele să poată fi închis într’un basin, cu atâta şi planul de exploatare poate fi mai sistematic şi mai intensiv; cu cât, din contra, peştele poate circulă mai liber, cu atâta norocul şi întâmplarea joacă un rol mai mare, cu atâta dar şi planul de exploatarea pescuitului e mai extensiv. Tocmai de aceea dar, exploatarea pescuitului din gârlele închise e mai sistematică ca cea din bălţi, cea din bălţile de sus ca cea din ale Deltei, cea din bălţile Deltei ca cea din albie, cea din albia Dunărei ca cea din mare ş. a. m. d. Dacă însă în apele deschise, în cari peştele poate circulă liber, pescuitul este fără îndoeală mai greu şi mai complicat, nu este totuş nici aici numai norocul şi întâmplarea care hotăreşte, ci, în primul rând, sunt cunoştinţele pescarului despre toate amănuntele vieţii peştilor, ca să ştie când şi unde să urmărească cârdurile cari apar şi dispar; norocul poate cel mult să-i aducă cârduri mai mari, dar modul cum sâ profite de ele depinde de ştiinţa sa. ----------------------~-----------'----------^---------------------------------------------------—--------------------'--------.-------- 66 ( Pe când dar 1a, bălţi şi gârle, sistemul de exploatarea pescuitului are I în prima linie în vedere a se închide cât mai bine cantităţi cât mai mari de peşte şi apoi vine în al doilea rând numai modul lor de prindere, la apele deschise— Dunăre, Mare — sistemul de exploatare e bazat pe b- cunoaşterea cât mai perfectă a epocelor aparaţiunii şi dispariţiunii bancurilor de peşti, a locurilor pe unde umblă ele, şi deci a mijloacelor de a le prinde, în acele anume epoce şi din acele anume locuri. H Cum dejă în capitolele în cari am descris instrumentele de pescuit, pentru a înlesni înţelegerea lor, am fost nevoit foarte adeseori să dau descrieri amănunţite şi asupra sistemelor generale de pescuit; acestea II fie pentru unele categorii de ape — ca: bălţi la descrierea gardurilor şi închisorilor, gârle de scurgere la descrierea Lesei, Dunărea la descrierea Oriilor, Laptaşelor şi Cârligelor, Stufârii la descrierea coteţelor, gârle U din Deltă la descrierea gardurilor cu limbi şi oboare, etc. — sau fie pentru unele categorii de peşti — ca Sturioni la descrierea carmacelor, chefali la descrierea închisorilor de chefali, scrumbii la descrierea setcelor, etc., etc. — este natural ca descrierea ce o vom da acuma aci să fie cât se poate de scurtă, mai mult numai o schiţare generală şi o grupare din acest nou punct de vedere a faptelor în parte deja expuse. I. Pescuitul în albia Dunărei- După cum s’a văzut din descrierea fizică şi biologică ce am dat-o la început, condiţiunile naturale de existenţă—şi deci şi natura pescăriei—din albia fluviului se schimbă, atât pe cursul ei, cu cât mergem în jos, cât şi chiar în fiecare punct, mergând deia mal spre mijlocul ei. Pe lungul cursului Dunărei noastre putem deosebi în albie mai multe părţi diferite, a căror importanţă merge crescând cu cât ne scoborîm la vale; cele mai caracteristice din acestea sunt: 1) Pescăria din regiunea cataractelor şi în vadurile dintre ele; 2) Pescăria dela Dunărea de jos şi în special în braţele Deltei, caracterizată prin mulţimea peştilor migratori cari vin dela mare. Plecând dela mal spre adânc, deosebim de asemenea: 1) Pescăria de pe lângă mal şi de pe întinsuri; 2) Pescăria din pătura de apă dela suprafaţă şi 3) Pescăria dela fundul Dunărei. Vom descrie dar în scurt pescuitul în fiecare din cele 2 regiuni principale, mergând dela cataractele Porţilor de fier spre mare, şi vom arătă apoi pentru fiecare din ele cum se prinde peştele la mal, la mijlocul Dunărei, la suprafaţă şi la fund. Fireşte, după cum am arătat mai sus, aici în albie nu poate fi vorba de închiderea peştelui, ci, pentru fiecare regiune, pescuitul este condiţio- 662 nat numai de epocele când apar şi dispar aci diferitele specii de peşte şi de cunoştinţa exactă a locurilor în cari trăesc ele în timpul cât îl petrec aici. i. Pescuitul în regiunea Cataractelor. După cum s'a văzut din descrierea fizică ce am dat-o la început, regiunea aceasta este caracterizată printr'un curent al apei cu mult mai repede decât pe tot restul Dunărei (pe o distanţă de 20 Km. avem aci o diferinţă de pantă de 8 m., pe când dela Turnul-Severin la Sulina pe o distanţă de 031 km. diferinţă de pantă e numai de 34 m.). Curentul puternic nu este însă aici continuu în toată albia, şi din distanţă în distanţă sunt locuri cu o apă mai liniştită numite Vaduri; tot astfel şi pe lângă maluri, se găsesc, pe distanţe mai mici sau mai mari, porţiuni cu apă mai liniştită. Potrivit acestor condiţiuni naturale de aci, şi diferitele specii de peşti se repartizează în diferitele părţi ale Albiei după felul lor de vieaţă şi după putinţa de a suportă mai mult sau mai puţin vieaţa în apa repede sau în apa mai liniştită; pe de altă parte însă, potrivit acestei repartizări a speciilor de peşti, şi modurile de a le pescui variază pentru diferitele părţi ale albiei. Pentru ca să se poată dar profită cât mai bine de toate aceste cantităţi de peşte aflate îiv această regiune, prima datorie a celui care conduce exploatarea pescăriei dintr’o asemenea regiune este, să organizeze pescuitul astfel, ca fiecare specie de peşti să fie urmărită cu uneltele corespunzătoare, la epocele când apare şi în locurile în cari se ţine cât stă aci. Mai întâiu trebue să aibă grija de a se prinde peştii cari trăesc pe lângă maluri, deoarece, pe de o parte, aceştia stau aci un timp mai îndelungat — mulţi din ei fiind chiar din speciile cari trăesc aproape în permanenţă în zona litorală a Dunărei — iar pe de altă parte, deoarece aceştia se pot prinde şi de către populaţia riverană cu instrumentele lor mai primitive ca: Bujurca (undiţa), Chipcelul sau Fosfatul, Ghelberul, Cârs-tasul, Plasa de mână (numită aci «Jegazniţa»), etc. precum şi cârligele zise Sfori sau Zânei. Sunt însă unele părţi unde, chiar pentru pescuitul dela mal, e nevoie de instrumente şi instalaţii mai complicate şi de pescari mai îndemânateci; astfel e bucata dintre Vârciorova şi Vadul Vinului, unde malul fiind mai drept şi curentul mai mare chiar lângă mal, se pescueşte dela mal, cu Sacoviştile (vezi pag. 383, Fig. 179), Crista-ciul mare, etc. în al doilea rând, are o importanţa deosebita .şi în această regiune pescuitul în acele părţi ale albiei, cari, deşi ceva mai depărtate de mal, au totuş o adâncime mai mică şi curentul mai moale, precum sunt întinsurile, etc. Acestea sunt regiunile unde la Mehedinţi se pescueşte cu Alovul (un voloc purtat de 3 oameni, din care unul merge în apă la mal, iar doi merg cu luntrea ia apă adâncă); cu aceste instrumente, când apele sunt mici, se merge şi mai departe în Dunăre, iar când ele sunt mari, se ţine numai mai aproape de mal. De o deosebită importanţă însă sunt aci Vadurile, adică porţiunile de Dunăre dintre Gheardapuri, în cari însă apa e lină. In acestea se pun Perechile de cârlige (Carmacele), cu cari se prinde Morun şi Nisetru, şi Pampurachile sau Cărmăcelele de cegă, cu cari se prinde Cega mare, Nosfiţa (sau Nostita, adică cega mică până la 1 kgr. bucata) şi Păstruga. Regiunea cataractelor a avut în totdeauna pescării foarte bogate de Morun şi Nisetru, cari înainte se prindeau în cantităţi foarte mari (se găseşte mai rar şi Visă, zisă pe aci şi Sân); aceştia sosesc aci primăvara şi se prind până toamna, iar iarna nu se mai prind de loc. In Vadul Virului se prindeau înainte Moruni şi Nisetri şi cu nişte Vdrşe (Vârşii) mari speciale, cari Insă astăzi au fost înlocuite cu totul prin Carmace, acestea prinzând mai bine. In albia Dunărei, în partea de jos a Cataractelor, se construiau înainte nişte Garduri mari cu leasă şi sac speciale pentru prins Morun şi Nisetru (în cari se prindeau însă şi tot felul de alte specii de peşti) numite pe aci Gărduşi. Ion Ionescu aminteşte despre dânsele în Monografia sa. Ele aveau la gura dintre aripi o depărtare de 10—15 m.. iar la gura cu sac 1—1.2 m. Astăzi pe partea românească a Dunărei de aci nu se mai fac asemenea garduri, numai în partea sârbească mai este o leasă pe braţul Dunărei dela capătul canalului dela Porţile de fier, în faţa ostrovului sârbesc Caragheorghevici. In fundul de stâncă din partea aceasta a Dunărei există multe gropi, in cari trăeşte Cega, care nu se poate pescui din ele decât cu Tran-dadaele (pag. 524, Fig. 280). La gropi mai mici (cât şi dela mal) se mai pescueşte aci şi cu Năpasta (Prostovoalele). Primăvara sosesc aci şi Scrumbiile de Dunăre; acestea însă pe aci nu se prind decât rar cu Mreajele (Setcele), ci mai mult cu Oriile, cari pentru acest scoj) se ţin aproape de faţa apei. Tot cu oriile se mai pescueşte şi Somnul mare, însă acesta stă la fund în albia Dunărei. Somnul mic (zis aci şi Somoiag) se prinde numai la Aloave sau la Sforile de cârlige cu cari se pescueşte dela mal. 664 2. Pescuitul în Dunărea din jos de cataracte până la gurile ei. Cu cât ne scoborîm mai jos pe Dunăre, pornind dela regiunea Porţilor de fier pe care am descris-o aci, cu atâta bogăţia de peşte din albie devine tot mai mare. Cu toate că, între partea de mijloc a Dunărei şi între regiunea Deltei, este o mare deosebire, atât ca pescărie cât şi ca pescuit, totuş, transiţia dela una la alta nefiind bruscă, le vom descrie împreună, atrăgând numai atenţia asupra diferinţelor. Pe lângă cele câteva specii cari sunt numai de apă curgătoare — ca Cega, Mreana, Mihalţul, fusarii, etc. — şi trăesc în permanenţă aci, bogăţia pescăriei din albia Dunărei e datorită mai cu seamă speciilor de peşti migratori, atât a celor de apă dulce cari fac regulate călătorii între baltă şi albie, cât şi a celor cari intră la epoce anumite din mare pentru a petrece câtva timp în fluviu. Cu cât mai multe din aceste specii se urcă până la o regiune oarecare şi cu cât petrec acolo mai mult timp, cu atâta şi bogăţia pescuitului din acea regiune e mai mare. Datoria dar a celui care conduce şi organizează exploatarea pescuitului dintr’o porţiune oarecare a albiei Dunărei este, înainte de toate, de a cunoaşte cu deamănuntul epocile când apare şi dispare fiecare specie în regiunea sa şi locurile anume unde se ţin ele în acest timp. Pe baza acestor cunoştinţe apoi, se poate hotărî când şi unde să se pescuească şi cu ce anume instrumente, căci numai astfel se poate ajunge ca cu minimul de muncă şi cheltueală să se realizeze maximul de producţie şi de rentabilitate. Voiu căută dar în cele ce urmează să arăt în scurt principalele feluri de pescuiri ce se fac în albie, luând de bază diferitele categorii sau specii de peşti şi diferitele părţi ale albiei în cari trăesc ele. Fireşte, despre cele mai multe — ca Sturioni, Scrumbii, Somni, etc. -voiu aminti numai, căci descrierea lor detaliată am dat-o odată cu descrierea instrumentului principal care serveşte la prinderea lor. a) Pescuitul dela mal. In albie sunt o mulţime de specii — ca d. ex.: Obleţii, Batea, etc.— cari trăesc toată vieaţa lor în regiunea litorală lângă mal, fie pe fund, fie înnotând aproape de faţa apei; iar alte specii, cari de obiceiu stau la fundul Dunărei, vin la anumite epoce — şi mai cu seamă la anumite vârste — de petrec un timp mai lung sau mai scurt — sau numai în trecere — în această regiune. 665 Prinderea acestor peşti constitue o mare binefacere mai cu seamă pentru populaţiunea riverană, cari nu sunt pescari de meserie şi cari, cu instrumentele lor simple pe cari le-am descris, îşi agonisesc hrana zilnicii. Chipcelele, Cristaşele, Undiţele, Vâsla, Pripoanele mici, Plasa de mână şi toată seria de instrumente pe cari le-ain descris la locul lor, sunt uneltele principale de cari se servesc ei. Sunt însă şi pescari de meserie cari pescuesc dela mal cu instrumente mai complicate; şi anume ei pescuesc sau la acele specii de peşti mărunţi cari au o valoare comercială mai mare, sau la unele specii de peşti mari, în epocile când aceştia se apropie de maluri. Astfel sunt Chipcelarii de meserie, cari — cu instrumente inai sistematice — pescuesc la Obleţi şi fac un comerţ însemnat cu aceşti peşti; şi tot astfel sunt Priponarii şi cei cu Visilele, cari în anumite epoce pescuesc la Crap şi la Somn, prinzând exemplare mari, sau cei cu Prostovoalele, cari de pe malurile drepte pescuesc la gropile din fundul Dunărei. b) Pescuitul la întinsură. In descrierea fizică a albiei Dunărei am arătat că, pe când în unele părţi malurile sunt drepte şi sub ele imediat se găsesc adâncimi mari (Potmoluri), în alte părţi malul are o inclinaţiune foarte mică şi adâncimile se găsesc abia Ia distanţe mari dela malul aparent. In aceste din urmă părţi, numite după forma şi adâncimea lor întinsuri, Renişuri, etc.—se numesc sau, dacă sunt în albie pe lângă ostroave, Prunduri, Dorucuri, etc., Dunărea are aparenţa unei bălţi cu apă liniştită şi fund ridicat. Aici sunt locurile unde trăesc în anumite epoce—mai cu seamă vara când apele Dunărei nu s’au revărsat îndeajuns — cei mai mulţi dintre peştii ciprinoizi. Pescarul de meserie, cu ocbiul său ager, vede când se adună în aceste locuri cârdurile de peşte, şi de aceea se fac aci adeseori pescuiri foarte bogate. Instrumentele principale cu cari se pescueşte la întinsuri sunt: Vinti-rele (Fig.208, pag. 418), Voloacele, Tifanele (Fig. 232, pag. 452 şi Tab. XXII) şi câteodată chiar Năvoadele, dintre instrumentele de plasă; apoi Coteţele simple cu o aripă, Pripoanele de crap, etc., şi în anumite epoce în părţile mai adânci — când merge morunul Ia faţa apei — chiar şi Car-macele. Pescuitul cu Tifanele la întinsuri face parte din pescuitul mare din albie şi dă adeseori prinsori de cantităţi foarte mari de peşte, mai cu seamă de crăpărie. De asemenea, în anumite epoce, pescuitul cu Vinti- rele dă aci recolte foarte mari, mai cu seama când sunt apele crescute şi acoperă şi o parte din mal. c) Pescuitul pe sub maluri. S'a arătat că în lunca Dunărei se găsesc adeseori întinse păduri de sălcii, plopi şi arini. Dintre aceşti arbori, sălciile, cari cresc chiar pe mal, au rădăcini mari stufoase şi cu ramificaţii mari, cari spânzură în apă cu forme bizare ca nişte bărbi enorme. Mai cu seamă acolo unde curentul apei spală necontenit malul, aceste rădăcini rămân desvelite şi formează adevărate tufe subacuatice. In aceste tufe este în totdeauna o mare bogăţie de microorganisme şi de crustacee, cari sunt hrana cea mai preferită a peştilor ciprinoizi şi în special a crapului. De aceea tocmai în aceste locuri se adună în totdeauna cantităţi mari de peşte, atraşi de adăposturile sigure şi umbrite şi de mâncarea abundentă. Pescarii de pe la Brăila numesc asemenea locuri «Puitoare». Pescuitul peştilor adunaţi pe la puitorile de pe sub maluri constitue una din marile pescării ale albiei Dunărei, care dă rezultate însemnate; sunt anume epoce când pe tot cursul Dunărei — mai cu seamă în partea de jos—se văd din distanţă în distanţă lotci de pescari cari pescuesc sub maluri, la rădăcinile sălciilor. Instrumentul principal pentru acest scop —şi mai cu seamă pentru crap—este Tărăbucul (pag. 390, fig. 189 şi 190). Pentru somn însă, care şi el stă foarte des la puitoare— dacă n’ar fi chiar decât numai să apuce din ceilalţi peşti adunaţi acolo —Apca cu Cloncul dau rezultate foarte bune. d) Pescuitul pe fundul Dunărei. Cea mai mare parte din peştii mari se ţin în Dunăre mai mult iu apropierea fundului. Somnul mare, care, în afară de scurtul timp cât stă în baltă pentru a se reproduce, îşi petrece toată vieaţa în albie, nu iese dela fund decât când umblă noaptea pe lună după hrană sau dacă e ademenit de vreo nadă. Morunul şi Nisetrul petrec iarna până după trecerea sloiurilor în gropile de pe fund ; Cega trăeşte pe bancurile şi prundurile din adâncime, şi chiar Crapul mare, cât stă aici în cârduri la iernat, tot pe fund îşi alege cuiburile ş. a. m. d. Modul dar cum se prind aceste cantităţi însemnate de peşti mari este una din problemele principale ale fiecărui pescar şi organizator de pescuit. 667 De aceea Carmacele, în tot timpul cât apa e mai rece, se pun la fund, iar Carmacuţele şi Periteaştele de Cegă, Pripoanele de Somn şi de Crap (zise pripoane de fund), etc. de asemenea. Instrumentul principal însă, cu care se prinde pe toată Dunărea peştele care stă Ia adâncime, este Oria (vezi oria de somn, pag. 433, Fig. 220 şi Tab. XXI). După Orii vin Setcele de Cegă şi Avele de Crap cari prind cele inai mari cantităţi de peşte de pe fund. Adeseori, când în urma ploilor de primăvară vine o turbureală mare în Dunăre, scrumbiile, cari de obiceiu merg numai la faţa apei, se dau la fund până trece turbureala; în acest caz şi ele se pescuesc cu Ce-garniţe speciale, cari sunt un fel de orii şi cari se poartă pe lângă fundul Dunărei. Diferite alte instrumente, ca d. ex.: Tărăbucul care scoate peştele de sub butucii de pe fund, servesc şi ele la acest scop, fireşte însă într’o mai mică măsură. e) Pescuitul în gropile de pe fundul Dunărei. Cum s’a văzut din descrierea fizică a albiei, Dunărea are pe fundul ei o mulţime de gropi de diferite lărgimi şi adâncimi. Acestea servesc celor mai multe specii de peşti, atât ca ascunzători trecătoare cât şi, în timpul iernii, ca locuri de hibernaţie, unde ei se adună şi stau acolo în cârduri într’un fel de letargie — fără a mai mânca — până se încălzeşte din nou vremea. 0 întreagă serie dc instrumente au de scop a căută şi prinde aceste cârduri de peşte, cari odată descoperite pot da prinsori foarte mari. Lăptasul, Prostocoaiele şi Trandadaia sunt instrumentele speciale pentru acest scop. f) Pescuitul în mijlocul curentului la faţa apei. Scrumbiile de Dunăre şi Rizeafca, venind primăvara în Dunăre şi urcând la deal contra curentului, se ţin tot timpul numai în pătura superioară a apei, aproape de faţa ei; numai prin excepţie, când apa Dunărei în urma ploilor mari de primăvară se turbură prea tare, ele se Bcoboară pentru câtva timp într’o pătură de apă ceva mai adâncă. Tot astfel Babuşca albă (Leuciscus rutilus) si Obleţii mari (Alburnus chalcoides var. danubicus) vin şi ei în cârduri şi înnoatâ tot la faţa apei. Pentru prinderea acestor peşti, din această pătură superficială de apă, servesc o serie de Setce speciale — Setea de scrumbii, Setea de Rizeafcă 668 Setea de Babuşcă, etc. — şi mai rareori şi Oriile, cari în acest caz se ţin la pescuit la faţa apei. Visila, cave pescueşte şi ea la faţa apei, nu prinde peştii cari stau in pătura superficială de apă, ci ea îi atrage numai prin nadă să vină dela fund. Tot asemenea şi Dalianele cari se pun la anafoare, precum şi Pri-poanele de faţă, atrag aci peştele mai mult prin nade, ca să vină din alte pături de apă. II. Pescuitul apelor din regiunea inundabilă a Dunărei. Fără îndoeală că, dintre toate categoriile de ape, pescuitul cel mai important, care dă o producţiune incomparabil mai mare, este pescuitul din «Balta Dunărei», adică din toate felurile de ape cari compun regiunea ei inundabilă. De aceea şi pescuitul este aci cu mult mai bine organizat, pe o bază sistematică şi raţională, decurgând din observaţiunile şi experienţele făcute în timpuri îndelungate. Pe când în albie, unde peştele circulă liber, scopul pescuitului este de a-1 prinde imediat acolo unde-1 găseşte şi când îl găseşte; in apele din regiunea inundabilă, scopul imediat este de a-1 îneunjurâ şi a-1 închide mai întâiu în basinuri mai mult sau mai puţin izolate (bălţi, gârle, etc.), şi numai după aceea de a-1 pescui la epoca când, din punctul de vedere al unei bune gospodării, prinderea sa e mai indicată şi mai rentabilă. A pescui d. ex.: într’o baltă sau într’o gârlă în epoca revărsărilor când intră peştele din Dunăre, cu toate cantităţile mari ce se pot prinde atunci, este totuş a alungă peştele intrat şi a compromite chiar producţia întregului an. De aceea, organizatorul exploatării pescuitului dintr’o asemenea regiune de haltă trebue înainte de toate să aibă stăpânirea de sine şi să nu lase să se pescueaseă înainte de vreme, ci peştele intrat în bălţile sale să-l închidă acolo şi să-l păstreze până-i vine timplul său, când cantităţile ce le va scoate vor fi incomparabil mai mari; el trebue dar, ca, încă înainte de venirea apelor mari, să aibă tot materialul pentru închisul bălţii sale gata pregătit, şi la momentul indicat să facă închisorile cu cea mai mare grabă. Scopul urmărit prin închisul bălţilor şi modul cum se fac aceste închisori de peşte fiind descris cu deamănuntul în capitolele precedente (pag. 571) nu voiu mai reveni asupra lor. Principalul este că balta, cu gârlele şi toate comunicaţiile ei, trebue să fie atât de bine îngrădită cu garduri, ostreţe, pleter, etc., şi complet izolată de albie, încât nici un peşte adult să nu mai poată fugi înapoi la Dunăre. 66!) închisoarea odată, făcută, persoana care organizează pescuitul poate apoi să-l înceapă când îi convine mai bine, el fiind sigur că peştele din baltă e în mâna sa şi-l ponte prinde oricând. Pentru hotărîrea momentului când să înceapă pescuitul, adică strângerea recoltei sale, el se poate acuin conduce de diferite consideraţiuni, ca d. ex.: să aibă în vedere obţinerea unei producţiuni maxime în acel an, să-şi asigure mai bine producţia anilor viitori, să aleagă momentul când apele sunt mai scăzute pentru a prinde mai uşor şi deci cu mai puţină cheltueală, să aştepte momentul când preţurile peştelui pe piaţă sunt mai favorabile sau când transportul peştelui la piaţă e mai lesnicios ş a. m. d. In linii generale, însă, iată cum se procede pentru pescuirea sistematică a diferitelor categorii de ape cari alcătuesc Balta Dunărei: Mai intâiu primăvara în timpul revărsării apelor Dunărei peste maluri—care coincide cu epoca reproducerii peştilor — orice fel de pescuit in baltă, care sperie peştele şi-l opreşte să intre în baltă, este oprit, căci aci trebue să fie absolută linişte; cel mult se pescueşte puţin cu Vintirele pe la poalele stufului, la întinsori, etc., şi pe la alte asemenea locuri, cari sunt depărtate de calea principală pe unde merge peştele în baltă. Pentru ca pescarii să fie ocupaţi în acest timp, cei dela baltă pregătesc materialele de închis bălţile, bat parii pentru viitoarele garduri etc., cea mai mare parte însă pleacă la Dunăre şi la mare pentru pescuitul Scrumbiilor, care vine tocmai în această epocă; alţii pescuesc în Dunăre la Somn şi alţi peşti răpitori, iar alţii Calcan la mare. Când apele încep prin Iunie — câte odată şi Iulie chiar — să se retragă, la momentele stabilite — după cum s’a arătat în capitolele precedente— se fac închisorile; la bălţi şi teren inundabil se pune Pleter aşezat pe maluri, iar la gârle se fac garduri mari sterpe. In acest timp dejit—peştele fiind complet închis—se începe încetul cu încetul şi micul pescuit, care, cu cât apele scad mai tare, cu atâta devine mai intens, până ce toamna se porneşte Pescuitul cel mare, care are de scop strîngerea întregei recolte anuale de peşte. Acest pescuit însă nu se face fără nici o regulă, lăsând u-se să pescu-easoâ oricine când îi place şi unde îi place. Procedând în acest fel s’ar compromite recolta finală micşorând u-se cu mult producţia totală a bălţii. De aceea chiar, adeseori, când vreun pescar —pe care nu-l interesează rezultatul total al producţiei ci numai micul său câştig momentan — ademenit de peştele pe care-1 vede umblând în balta, cere să pescuească înainte de timp, el este oprit dela aceasta. Pescuitul în aceste ape dar se face numai după anume norme, stabilite prin experienţe îndelungate şi păstrate prin tradiţie pentru fiecare fel de 670 ape. De aceste norme dar trebue să se conducă şi administratorul pescăriei din orice baltă dela Dunăre, care are a organiză şi a conduce campania pescuitului din acea baltă. In cele ce urmează dar vom arătă modul cum se face pescuitul sistematic al apelor din diferitele porţiuni ale regiunii băltoase a Dunărei, cu bălţile, japşele şi gârlele ce o compun. 1. Pescuitul pe terenurile inundate- De îndată ce peştele simte că apele încep a se retrage, unele specii — dintre cari Somnul mare e cel dintâiu — caută să fugă şi o ieau peste maluri. Tocmai din cauza aceasta însă, un administrator de bălţi, dacă e bun gospodar, ştie că — dacă starea apelor îi permite — trobue să caute a face închisorile mai din vreme, pentru a închide şi somnul mare în baltă. Somnul mare dar—şi celelalte specii de peşti grăbite—voind să fugă peste mal la Dunăre, dau acolo de Pleter, care-i opreşte; şi astfel se adună în acest timp pe lângă garduri cantităţi mari de peşti; pescarii, cunoscând acest fapt, aşează pe toată marginea din baltă a pleterului grupe de Coteţe simple foarte mari, anume pentru prinderea somnului (vezi pag. 543, Pig. 289), şi Vintire pentru celelalte specii. Cu acestea se începe dar pescuitul în apele din regiunea inundabilă la scăderea nivelului Dunărei. Scăzând apele şi mai tare, peştele, care se află pe terenurile inundate fie pentru a se reproduce, fie pentru a profită de bogata hrană de acolo, se retrage şi el încetul cu încetul odată cu apa, ducându-se în bălţile mai adânci. Dacă însă această retragere a apelor de revărsare de pe luncă e mai timpurie, atunci adeseori se întâmplă că tocmai Somnul nu şi-a isprăvit încă de clocit icrele sale. (Se ştie că Somnul după ce şi-a lepădat icrele pe terenurile inundate stă lângă ele şi le păzeşte până «învie puiul din icră»; şi dacă în acest timp se retrage apa, el tot continuă a sta cu spinarea pe jumătate afară din apă, cu toate că arşiţa soarelui îi face pielea de pe spate ca o potloagă şi ciorile îi ciupesc spinarea). De aceste momente profita pescarii şi vin pe luncă pentru a prinde peştele rămas pe urma inundaţiei. Unii vin cu Odoroabele, în Oltenia zise Ţăpoaicde, (pag. 533, Pig. 285), iar alţii numai cu Topoarele şi Măciucile (pag. 290) cu cari doboară Somnii, «sau cu Ostiile şi Seghincek (Pig. 110, pag. 223 şi Pig 111, pag. 294). Dacă însă după închiderea bălţilor porneşte o nouă viitură la Dunăre cu turbureală mare, peştii din Dunăre caută din nou să intre în baltă; Cum numai rareori se mai deschid gardurile din nou pentru a lăsa şi 671 pe aceşti peşti aduşi de noua viitură sa intre în baltă, pescarii caută a-i prinde măcar pe lângă Pleter, şi pun acolo Coteţe şi Vintire,aşezându-le Insă pe partea din afară a Pleterului, adică spre Dunăre. Dacă, după retragerea completă a apelor de pe luncă, mai rămân smârcuri şi japşe timporare cari se usucă apoi în timpul verii, peştele din ele (de obiceiu albitură, batcă şi babuşcă) se prinde cu Plasele, Vo-loacele sau Tifanele, după cum e suprafaţa pe care o au aceste ape. 2. Pescuitul gârlelor. După ce apele revărsate s’au scurs cu totul de pe terenurile inundate şi s’au retras parte înapoi în Dunăre şi parte în bălţi, bălţile mari permanente continuă a rămânea încă mult timp pline cu apă, cu un nivel foarte ridicat. Scurgerea apei din ele spre Dunăre se face acum cu mult mai încet şi numai prin gârle. La început, toate Frivolele de alimentare — cari, având fundul înalt, ajung în timpul apelor scăzute a rămâneâ uscate—scot şi ele cantităţi mari de apă din baltă afară. In timpul cât aceste privale funcţionează, ele se închid cu garduri, la cari se pun diferite instrumente de pescuit ca coteţe, garduri cu sac, leasă fără coş (la Corotisia), vintroace, oboare cu limbi, etc., etc. Gând ajunge însă nivelul apei din baltă ceva mai scăzut, atunci apa clin aceste privale «se taie», pragurile dela gurile lor «ies la iveală» şi apa încetează de a mai curge printr’însele. Atunci o serie de bălţi dintr’o întreagă regiune nu mai au decât o singură scurgere, prin gârla principală, prin care stau ele în legătură cu Dunărea, zisă «Gârla de scurgere» sau gârla care drenează acea regiune. Astfel sunt d. ex. : Gârla Cama, gârla Botului, Argeşelul, Gârla Pilipoiu, Corotişca, Ghimia, Ciuli-neţul, etc. De obiceiu însă, când apele Dunărei au început odată să scadă, nivelul din albie se scoboară cu mult mai repede decât cel din baltă şi atunci curentul în gârlele de scurgere e foarte mare. Aceasta e epoca când se aşează Leasa în aceste gârle şi se începe astfel primul pescuit mare (Vezi cap. V, pag. 594). Cel dintâiu care vine la Leasă — după Avat, care nu are o importanţă nici din punctul de vedere al calităţii şi nici al cantităţii — este Somnul mare (zis Somn Pană). Acesta, după ce a încercat să fugă din baltă peste maluri şi n’a putut din cauza Pleterului, a găsit acuma drumul de ieşire prin gârla de scurgere; aici însă el este apucat de curentul puternic, format de aripele lesei, şi este impins în sacul dela gura ei, unde rămâne prins. După Somn vine Crapul mare (Crap şi Ciortocrap) care — fiind un peşte care merge în cârduri — iese uneori în cantităţi enorme, aşa că zile întregi nu se vede la sac decât numai Crăpârie, toată de o măsură. După aceasta urmează In fine toate celelalte specii de peşti cari caută să scape la Dunăre şi vin aci cârduri-cârduri. Pescuitul cu Leasa nu ţine însă mult timp, căci îndată ce puterea curentului din gârlă se slăbeşte — fie că s’a scurs deja destulă apă din baltă, fie că nivelul apelor din Dunăre rămâne ceva mai ridicat—peştele nu mai vine la leasă. In unii ani se întâmplă chiar că, din cauza lipsei de putere a curentului, leasa nu funcţionează de Ioc; Peştele şi în special Crapul vine până la gura lesei, saltă şi se joacă acolo, scursoarea însă nu e destul de puternică ca să-l apuce şi să-l împingă până la sac. In acest caz — după cum s’a arătat la pag. 593, Fig. 325 — la unele gârle se fac SăltMoarele, cari prind crapii cei lungi şi subţiri, zişi Ulucari, (fiindcă sav peste uluce sau (Crapi şueţi şi Călăuzi la bălţile din Oltenia). Cu Lesele se prinde o bună parte din peştele închis in bălţi, şi s’ar puteâ pune întrebarea, dacă nu cumva prin acest sistem de pescuire sa scoate prea de timpuriu peştele din baltă, care rămănând acolo până în toamnă, ar puteâ — hrănindu-se şi crescând — să sporească considerabil producţiunea. In Rusia, judecându-se cam astfel lucrurile şi fiindcă totodată lesele,—prin parii şi gardurile lor,—înlesnesc potmolirea gârlelor, s’a oprit la mai multe fluvii acest mod de pescuit. Studiind timp îndelungat această chestiune în apele noastre şi examinând-o din toate punctele de vedere, am ajuns la concluziunea că toate obiecţiunile ce se fac pescuitului cu leasa nu numai că sunt nefundate, dar chiar că acest mijloc de pescuit e absolut raţional, şi mai mult încă, că e chiar favorabil creşterii producţiei pescăriilor din apele în cari se întrebunţează. Faptul că ele prind mai mult numai peştele mare, e uu bine pentru producţie, căci aceştia, rămănând în baltă,ar face concurenţă la hrană puilor cari cresc cu mult mai repede şi dau — din aceeaş hrană pe care ar consurnâ-o cei mari —o producţie de carne de peşte cn mult mai mare. (Se ştie doar că Crapul mare creşte într’o vară cel mult cu Va kgr., pe când un crap mic de o jumătate de kgr. ajunge la sfârşitul verii de IV* kgr. greutate!!). Pe de altă parte, faptul că se prinde din timp somnul mare, care e cel mai răpitor dintre toţi peştii noştri, este de asemenea o binefacere pentru ceilaţi peşti cu cari eră închis el In baltă. Este fireşte adevărat că Lesele potmolesc gârlele, însă, într’o gospodărie raţională, aceasta uu trebue să se întâmple; după ridicarea lesei gârla trebue imediat curăţită, piatra deia fund trebue scoasă, parii 6?3 trebue scoşi din pământ, şi nu rupţi dela rădăcină ca să formeze a Mirişte», care în adevăr potmoleşte orice gârlă. Eventual, chiar dacă s’au format în adevăr bancuri («Praguri») pe fundul gârlei, acestea trebuesc drao-ate, ceeace de asemenea nu e o cheltueală atât de mare ca să nu o ' poată fi suportată, faţă de foloasele mari ce le avem prin pescuitul extraordinar de comod şi ieften al Lesei. Tot astfel şi capetele râmase dela Parii vechi se pot scoate din fundul gârlei cu un scafandru şi o sonetă, ceeace de asemenea e o cheltueală suportabilă faţă de beneficiile ce le dă. In Fig. 361 se arată barca cu scafandrierul care scoate miriştea (parii rupţi) din fundul gârlei Filipoiu. * * * Cu încetarea Lesei, încetează din nou pentru un timp şi pescuitul mare din toate apele regiunii inundabile a Dunărei. De acum înainte pescuitul in gârlele de scurgere se face mai mult numai cu Vintirele, cari se aşează — în unele Gârle mari ca de ex. Ia Dunâvăţ sau Filipoiu, în număr foarte mare—cu capul aripei lipit de malul gârlei şi cu gura din partea de unde vine peştele. A. fi. — Publ. Adomochi Vili. Antipa, Pescuitul. Fig. 331. Barca cu scafandrierul care scoate pai ii rupţi (Miriştea) din fundul Filipoiului. 674 Pescuitul cu ieasa, despre care am vorbit aci, se face numai în gârlele cele mari, cari dau în Dunăre dela Crapina în sus, în gârlele Deltei însă în acest timp se face un pescuit foarte activ cu gardurile cu limbi şi cu Oboare, cari prind atât peştele ce vine dela baltă spre Dunăre cât şi peştele ce vrea să intre din Dunăre în bălţi. Acest fel de pescuit l-am descris însă suficient cu ocazia descrierii Gardurilor cu oboare (pag. 619—638), aşa că nu mai e nevoie să insist aci din nou asupra sa. * * * Iu gârlele mari de scurgere, ca de ex. Pilipoiul, cari au în totdeauna o apă mare şi adâncă — cele mai multe sunt de obiceiu vechi braţe de Dunăre — şi cari rămân închise la gură până târziu în iarnă cu un gard mare sterp, se practică toamna încă odată un pescuit foarte intens, care dă o producţie foarte mare, trecând câte odată chiar peste 2 mii. kgr. de peşte. După ce apele din bălţi au scăzut la un astfel de nivel, încât peştele din ele nu mai poate fugi la stuf, şi după ce toate bălţile cari stau în legătură cu o gârlă mare de scurgere s’au pescuit bine cu năvoadele, peştele speriat caută o ieşire la Dunăre sau măcar la o apă mai adâncă. Astfel în bălţile domeniului Brăilei el fuge din toate părţile la Filipoiu, aşa că toamna prin Octomvrie găsim concentrate aci cantităţi enorme, cari nu pot fugi în Dunăre din cuza gardului sterp cel mare dela gura sa (Tab. XLII, figura de sus). Atunci se porneşte aci un pescuit foarte activ, la care ieau parte mai multe sute de pescari cu tot felul de instrumente. Unii prind pe sub maluri cu Tărăbufurile, Vintirigiii înşiră mii de vârşe pe lângă mal, pescarii mai mici prind cu plasa şi cu voloace, etc., şi fiecare pescueşte cu ce poate, numai să scoată cât mai mult şi cât mai repede, căci cantităţile enorme de peşte îngrămădite într’un spaţiu relativ mic —Pilipoiul are 26 km. lungime — nu lasă nici o întârziere. Adevăratul pescuit în stil mare, însă, se face acum aci cu Prostovoa-leie ; câteva sute de lotci de pescari cu Prostovoalele o pornesc din sus dela gura Şerbanului —lacul cel mare dela capătul Pilipoiului — şi ieau porţiune cu porţiune, scoborîndu-se cu încetul—cu toţii în grupă—spre gură, astfel că în câteva săptămâni întregul Filipoiu e deşertat de peşte. Se întâmplă însă în unii ani de secetă mare — cum a fost de ex. în anul 1904 — că nivelul din Filipoiu scade atât de tare, încât prin unele porţiuni e aproape mai mult peşte decât apă; atuuci pentru ca peştele să nu moară, se descinde gardul cel mare ca să poată fugi în Dunăre. Remediul în contra unor astfel de surprinderi neplăcute — cari din ne- 675 norocire se repetau prea des în anii de secetă—s’a găsit aci în aducerea de cantităţi mari de apă din Dunăre cu pompele şi cu sifoanele prin gârla Dâmulesei. 3. Pescuitul bălţilor. încă din primăvară, îndată după topirea gheţii şi intrarea apelor prin bălţi, când peştii încep a face mici migraţiuni în vederea satisfacerii diferitelor lor necesităţi fiziologice, se începe în bălţi pescuitul mic cu Vintirele. Deocamdată ele se aşează pe lângă maluri şi la întinsură şi apoi ta marginea stufului, atât în epocele când intră peştele la stuf cât şi când iese înapoi spre baltă. Ele se pun sistematic de pescarii vinti-rigii cari le aşează regulat ţinând câte 50 de vintire de o dubă cu un pescar. Peştele ce cade mai mult în Vintire e Ştiuca, Caracuda şi Linul, pe lângă cari mai cade ceva Biban, Plătică, Cosac şi chiar Şalău. Vin-tirele prind zilnic. Iti epocele când nu se face pescuitul mare, ele sunt acelea cari întreţin pieţele cu peşte proaspăt, căci sunt unele bălţi în cari se pun chiar câteva mii de vintire. In afară' de vintire mai sunt diferitele feluri de Pripoane de baltă, puse cu nadă, cu cari se pescueşte în timpul cât nu se face încă pescuitul mare cu plasele şi năvoadele. Abia după ce nivelul apei din baltă s’a scoborît suficient şi după ce timpul s’a mai răcorit, aşa ca peştele să poată suportă un transport mai îndelungat, pe la mijlocul lui August, se începe pescuirea mare şi sistematică a bălţilor cu plasele mari cari gonesc peştele şi-l adună. Mai întâiu se începe cu pescuitul jepcelor şi ghiolurilor de faţă, cari au adâncimi mai mici şi cari adeseori în timpul secetelor de toamnă seacă aproape cu totul. In acestea se pescueşte chiar şi cevâ mai înainte pentru a procura peştele necesar consumaţiei în postul S-tei Maria. Pescuitul în japce se face mai mult cu Tifanele, şi numai în cele cari au o adâncime cevâ mai mare se pescueşte şi cu năvoadele. Pentru pescuitul mare din bălţi însă se ieau dintre plase aproape excluziv numai năvoadele, cari sunt cele mai potrivite pentru acest scop. Modul cum se pescueşte în baltă cu năvodul fiind în deajuns de detaliat descris (pag. 456), nu voiu mai insistă aci asupra sa; e destul să spun că toate bălţile Dunărei toamna şi iarna se pescuesc sistematic -una după alta — cu năvoadele, când e strângerea generată a recoltei pescăriilor din ele. După ce s’a pescuit o baltă bine cu năvoadele, peştele speriat de ele fuge —dacă apa e destul de înaltă — la stuful dela poalele bălţii (fuge 676 «în cuiare»), dacă însă apa e scăzută şi peştele nu poate ajunge la stuf, atunci se refugiază în gârlele mari de scurgere cari sunt adânci, şi s’a văzut cum se pescueşte de acolo, sau cu prostovoalele ca la Filipoiu, sau cu gardurile cu oboare ca în gârlele din Deltă. La stuf— «în cuiare» — se porneşte, atunci când intră în el peştele de baltă, un nou fel de pescuit, tot în stil mare, şi anume: Pescuitul cu avele; pentru aceasta se încunjură stuful din toate părţile cu ave şi se bate apoi prin el cu ghionderele pentru a alungă din nou peştele spre baltă, care însă vrând să iasă cade în ave. (A se vedea descrierea detaliată la pag. 519 şi Fig. 278). După ce s’a bătut bine stuful şi s’a pescuit cu avele, se pornesc din nou năvoadele în baltă, şi astfel se alternează de câtevâ ori până se scoate cât mai mult peşte şi balta e bine pescuită. Tot în stuf se mai pescueşte acum din nou şi cu Vintirele, încunju-i ându-1 de asemenea din toate părţile (a se vedea Fig. 202, pag. 412) spre a prinde astfel — după starea apelor —fie peştele care fuge din stuf la limpeziş, fie pe cel care intră în stufărie. De altfel cu vintirele se face în acest timp şi pe la malurile bălţii un pescuit activ, prinzându-se peştii cari speriaţi de năvoade îşi caută acum pe aci un refugiu. In pescuirea generală a bălţilor din fiecare regiune, sistemul este: ? de a băgă năvoadele mai întâiu în jepcile şi bălţile puţin adânci — cari trebuesc pescuite cât mai complet, căci lăsând peşte în ele iarna, acesta rămâne expus la pericolele mortalităţii prin îngheţ — şi a se lăsa apoi pe mai târziu bălţile mai adânci. Astfel d. ex: în regiunea bălţilor Dobrogei dintre Măcin şi Isaccea, se pescuesc mai întâiu jepcele, apoi ghiolul Petrei şi ghiolul Jijilei, apoi ghiolul Crapina şi în fine la urmă — pe la mijlocul lui Noeinvrie — se începe pescuitul la Laţimea, care este cea mai adâncă. Se procede în acest mod fiindcă acesta e şi mersul natural al peştelui, care cu cât se răceşte apa mai tare, cu atât merge mai mult, sau spre adânc unde se cârdueşte la fund, sau spre Foltanele de stuf unde se zătoneşte. Cârdurile de peşte de pe fundul acestor bălţi adânci se scot cu năvoade speciale, potrivite anume pentru adâncimi mari. Dacă însă pe fundul acestor ghioluri adânci sunt gropi, atunci—ca d. ex. la Lăţimea —se pun şi Lăptaşe, cari scot mai bine decât năvodul peştele dela groapă. înalte părţi, pentru a scoate mai bine peştele din gropile de pe fund,se caută de către oameni cunoscători locurile unde s’a cârduit peştele—son-dându-se cu ghionderele — şi apoi se încunjură de jur împrejur; pentru aceasta, dacă fundul e mai ridicat, se încunjură cu dopuri de stuf sau de ostreţe, dacă însă adâncimea e mai mare, atunci se desfac crilele 677 năvodului şi se încunjură eu ele. După ce gropile eu peşti au fost astfel izolate, se începe un pescuit foarte activ cu prostovoalele, scoţându-se adeseori—ca d. ex. la Brateş —cantităţi foarte mari din ele. * * * In timpul acesta, însă, bălţile încep să îngheţe şi atunci un nou fel de pescuit — Pescuitul de iarnă pe sub ghiaţă — se porneşte. Şi iarna de asemenea avem în bălţi un pescuit mare şi un pescuit mic. Pescuitul mare se face în bălţile adânci cu Năvoadele sub ghiaţă, cu Zătoanele la foltane şi la marginea stufului, sau cu Arcacele şi cu Lavele de coteţe în stuf. Câte odată şi cu Lăptaşe Ia gropi, însă acesta e mai mult Ia Dunăre şi numai foarte rar la bălţile foarte adânci, ca d. ex ia Lăţimea. Pescuitul mic se face cu: Cleşte, Capace, Ostii, Ghergheriţe cu Luminiţă şi tot felul de Cârlige şi Pripoane, Undiţe, Cazulce, Brişcă, etc., cari prind ştiucâ; apoi diferite instrumente de plasă cu mâner, cu cari se pescueşte la copcă, etc., etc., iar în stuf se pescueşte foarte activ cu tot felul de coteţe. 4. Pescuitul stufăriilor mari. S’a văzut mai sus modul cum se pescueşte cu Avele şi cuVintirele în stuful dela poala bălţilor, toamna când intră peştele în el. Când însă stuful formează massive mai mari—numite «Opuşină», de Lipovenii şi Ruşii din Deltă, — prinderea peştelui care creşte şi se hrăneşte în el — mai cu seamă lin, caracudă, ceva crap şi albitură — este o problemă importantă, căci e vorba de cantităţi mari cari reprezenta producţia unor suprafeţe de baltă foarte întinse. Când stuful e din acel care creşte pe grind, adică pe pământul solid care formează fundul bălţilor — deobiceiu până la o adâncime de 50—60 cm. sub nivelul apei — atunci pescuitul se face cu Coteţele, cu Lave de Coteţe şi cu Mandre (comp. pag. 550 şi pag. 55B). Când între Ghioluri este şi câte o gârlă de comunicaţii — ceeace este cazul mai des in Deltă—atunci, pe lângă Lavele aşezate în stuf, se fac în acele gârle si Oboare cu Coteţe, în cari se concentrează peştele prins din stufăriile din amândouă Ghiolurile (Pig. 300 şi 301). Pentru aşezarea coteţelor se caută de obiceiu micile gârle sau rarituri cari se găsesc prin stufărie; dacă acestea au un mic curent permanent, atunci ele se închid adeseori cu un coteţ ale cărui aripi se aşează trans-versal; dacă însă e o răritură în care curentul e prea slab, atunci se 678 aşează câte o Lavă cu mai multe Coteţe în lungul ei (Pig. 295 şi Tab. XXXIII). Când în fine nu se găsesc nici gârle şi nici cărări în stuf, atunci se caută locurile mai potrivite şi se taie stuful cu Târpanele şi cu Rizacele, făcându-se în mod artificial gârle în stuf pentru aşezarea Coteţelor. Pentru pescuitul mic, în aceste Stufârii servesc foarte mult Ostiile şi Cleştele. Cu totul altfel se pescueşte unde Stuful e plutitor (în Plaur). Aci lipsind hrana, peştele mic lipseşte cu totul, şi numai Crapi şi Somni bătrâni îşi caută în anumite epoce refugiu în întunecimile şi apa rece de sub Plaur. Pentru a prinde aceşti peşti, Coteţele nu mai pot face nici un serviciu, căci stuful pluteşte la faţa apei (pătura de Plaur e cufundată numai de vreo 50—-60 cm. în apă), iar peştele înnoată pe dedesubt. Singurul mijloc de a-i prinde de aici este: sau de a încunjurâ insulele de Plaur de jur împrejur cu Crile de Năvod cari sunt provăzute din distanţă în distanţă cu Vintire, sau de a-1 încunjurâ cu ave, şi apoi de a speriâ peştele pentru a-1 face să fugă şi să se prindă în aceste instrumente (Fig. 205, pag. 416). Pentru a putea pescui mai bine, pescarii taie bucăţi mari din plaur cu Ferestraele (Fig. 278, pag. 522) şi formează insule, sub cari apoi pescuesc. Acest mijloc însă este periculos, căci favorizează întinderea plaurului care acopere tot mai mult suprafaţa bălţilor. 5. Pescuitul lagunelor şi zătoanelor. După cum s’a văzut din descrierea detaliată a condiţiunilor fizice şi biologice ale apelor din această categorie, acestea sunt caracterizate prin aceea că au apa mai mult sau mai puţin sălcie şi că stau în legătură în acelaş timp cu marea şi cu Dunărea, alimentându-se cu apă proaspătă din amândouă părţile; unele din aceste lacuri — după cum s’a arătat-pri-mesc mai multă apă din Dunăre şi mai puţină din mare, altele, din contra, mai multă din mare şi mai puţină din Dunăre, iar altele în fine, pierzând comunicaţiile şi dintr’o parte şi din alta, au rămas izolate şi s’au transformat în basine de concentraţiune. Potrivit acestor condiţiuni naturale şi pescăria din aceste lacuri variază fiind in unele mai influenţată de pescăria de apă dulce din Dunăre, iar în altele de pescăria de apă sărată din mare. In linii generale putem zice că aici avem 3 feluri de pescării — de apă dulce, de apă sărată şi de apă sălcie — predominând când una când alta în fiecare din aceste lacuri, după cum comunicaţiile lor cu Dunărea sau cu marea sunt mai mult sau mai puţin hotărîtoare şi după cum dar predomină în ele mai 679 mult apa dulce sau mai mult cea sărată. Pescăria din lacul Dranov este pescărie de apa dulce, pescăria din Zătonul mare şi din Razim — şi astăzi în urma lucrărilor făcute şi cea din lacul Babadag — este pescărie mixtă de mare, de apă dulce şi de apă sălcie; pescăria din Sinoe şi lacul Tuzla este mai mult pescărie de mare şi de apă sălcie, iar cea din Ză-tonul Vechiu, Hagighiol, etc. pescărie de apă izolată, stagnantă ş. a. m. d. După felul pescăriei din ele variază fireşte şi sistemele de exploatare a pescuitului din aceste lacuri. In Iacul Dranov şi în partea superioară a Razimulm, la Golful Hol-bina, regiunea Gurii Dunăvăţului, etc. peştii principali fiind Crapul şi şalăul, pescuitul se exploatează întocmai ca şi în orice altă baltă din Delta Dunărei; singura deosebire este numai că, aici apele fiind mai adânci şi mai expuse la furtuni, şi instrumentele întrebuinţate sunt mai mari şi purtate de bărci mari şi solide. Şi aici pescuitul mic—care se urmează in tot cursul anului — se face cu Vintire aşezate la poalele bălţii, şi în Gârlele mari cu Coteţe aşezate în stufârii, cu diferite ave şi tot felul de pripoane cu nadă aşezate în baltă ş. a. m. d., aşâ dar întocmai ca în celelalte bălţi din Deltă. Toamna, încă de pe la mijlocul lui August, începe pescuitul mare cu Năvoadele şi ţine toată iarna. Cantităţile de peşte de apă dulce ce se scot sunt acum aici — de când s’au săpat pentru alimentarea lor canalele Regele Caro! şi Principele Ferdinand — atât de mari încăi întrec cu rnulfc pe toate celelalte pescării ale României. Greutatea este numai ca Vătafii dela năvoade să ştie cum să găsească locurile unde sunt cârdurile de peşte; şi în această privinţă e o adevărată goană între vătafii lipoveni dela Sarichioi şi Jurilofca, fiecare silindu-se să descopere locurile bune găsite de alţii, iar aceştia simulând că pescuesc într’un loc numai pentru a-i induce în eroare pe ceilalţi şi a nu-şi descoperi locurile bune găsite de ei. Atât năvoadele cât şi dubele lor dela Razim fiind cu mult mai scumpe ca cele dela bălţile obicinuite — în timpuri normale o garnitură de Năvod coastă aci până la 2000 lei — sunt puţini dintre pescarii mici cari au năvoadele lor proprii; cele mai multe năvoade de pe Razim aparţin cherlianagiilor din Jurilofca şi Sarichioi — din cari mulţi sunt totodată şi pescari —, cari angajează oameni la parte, luând ca parte a năvodului o jumătate din producţie, după ce se scade dijma proprietăţii (40°,). Peştele prins nu aparţine însă cherhanagiuluî, care e proprietarul năvodului, ci el se vinde prin licitaţie, imediat ce ajunge în schelă la Jurilofca sau Sarichioi, şi cherhanagiul care-1 cumpără — şi proprietarul năvodului liciteazăde obiceiu-—ieaasuprasasăplăteascăapoidijmăStatului când îl va duce la vânzare la piaţă în Galaţi, Tulcea sau Brăila. 680 Licitaţia e atât de înrâdâclnatâ încâ din vechime în obiceiurile acestor pescari pentru a-şi regula socotelile între ei şi cu drept cuvânt fiind din toate punctele de vedere singurul mijloc practic şi drept — încât, de câud Statul a suprimat vânzarea peştelui prin licitaţie la piaţă, ei o fac totuş numai între dânşii la cherhanalele din vadul bălţii; aşa dar aceeas marfă se vinde acum de 2 ori, odată prin licitaţie Ia cherlianagii şi a doua oară cu cotă fixă la piaţă, după care abia apoi intră în comerţul de detaliu, unde se mai vinde cel puţin încă odată spre a ajunge in fine la consumatori. Paralel cu năvoadele se pescueşte şi aci, la stuf cu avele şi la poala bălţii cu vintirele, căci şi aci—ca şi la bălţile Brăilei — năvoadele speriind peştele, acesta fuge sau în stuful dela marginile lacului, sau îu gârlele cele mari de scurgere. Tocmai din această cauză, toamna, lângă amândouă malurile gârlei Dunavâţului, pe toată întinderea ei, se văd aşezate mii de vintire cu gura spre Razim, prinzând crăpăriace se refugiază aci şi dă să fugă la Dunăre. Astfel dar acest pescuit de toamnă cu vintirele în Dunavăţ nu e numai un pescuit întâmplător, ci face parte din pescuitul mare al Razimului şi e organizat şi el în mod special în vederea acestui scop. # * * Dacă însă în Razim predomină astăzi incontestabil pescăria de apă dulce, care se exploatează ca şi cea din orice altă baltă din Deltă, nu e totuş de neglijat nici peştele de mare care intră regulat aci precum şi unele specii de apă sălcie cari se găsesc în permanenţă in acest lac. Specia cea mai importantă de peşte de mare este Chefalul, care intră aci prin Gura Portiţa şi prin diferite alte rupturi dela mare. Pentru prinderea lor se fac o serie de garduri mari cu coteţe de Chefali (Gardul cel mare dela Portiţa, fig. de sus din Tab. LX), garduri cu limbi şi oboare (Gardul dela Peri teasca-Leahova, etc. Pig. 348, pag. 044), aşâ că nu mai e nevoie să revin aci. Dintre peştii de mare, mai intră aci la anumite epoci Scrumbii de Dunăre şi Rizeafcă, diferite Guvidii, Hamzii, etc; toate acestea se prind cu diferite instrumente de plasă sau reţele în epoca sosirii lor, însă nu joacă un rol important în producţia lacului, aşâ că nici pescuirea lor nu e organizată în mod special. Dintre speciile de apă sălcie, cari trăesc aproape în permanenţă în lac şi cari dau o producţiune mare, e în prima linie Gambula (Pleuro-nectes flesus), în a doua linie sunt câtevâ specii de Guvidii, cevâ Păs-trugă şi rareori câte un Nisetru mic. 681 Cambula, care e foarte abundenta, se prinde mai cu seamă cu nişte ave speciale, cari se întind, cu 2 prăjini înfipte în pământ la capete, prin mijlocul părţilor cu apă mai sărată ale lacului. Cambulele mai cad şi la pripoane, în cari se mai prind şi Guvidiile precum şi celelalte specii arătate. * # * Cam tot în acelaş mod—în stil cu mult mai mic — se exploatează şi pescuitul din Zătonul mare, care are aceleaşi condiţiuni fizice şi aceleaşi specii de peşti, însă în cantităţi incomparabil mai mici; oricum pescuitul de chefali rămâne totuş şi aci producţia principală a acestui lac. in celelalte lacuri, Sinoe, Caranasuf, etc., pescăria de apă dulce e nulă, şi principala exploatare sistematică e făcută numai în vederea chefalului. Modul cum se prinde chefalul aci, ce garduri se fac în acest scop, etc., toate acestea le-ain descris cu deamănuntul în capitolul precedent si deci nu mai am nevoie să revin. * * * Asemănătoare—prin producţia şi modul lor de exploatare—cu lagunele sunt lacurile litorale de pe coasta Mării Negre, ca Siut-Ghiol, Taşaul, Tatlageac, lacul Mangalia, Durancu-lac, etc. Toate acestea sunt alimentate cu puternice izvoare de apă dulce, insă sunt totodată influenţate mai mult sau mai puţin şi de apa sărată a Mării. In unele — ca în lacurile Siuit-Ghiol şi Taşaul— se găseşte numai pescărie de apă dulce, şi deci pescuitul se face ca în orice baltă a Dunărei, servindu-se în totul de acelaş fel de instrumente; în altele intră regulat vara şi Ciiefa-lul, pescuindu-se în acelaş mod ca şi în Itazim şi Sinoe, (a se vedeâ descrierea in capitolul precedent). III. Pescuitul în Mare. a) Porţiunea din faţa gurilor Dunărei. Caracteristica principală a acestei porţiuni însemnate din mare este apa salcie, îndulcită necontenit prin curentul puternic fluvial, care atrage aci o serie de specii de peşti migratori anadromi ce vor să intre în Dunăre şi cari mai crează totodată şi un mediu special de traiu şi pentru o altă serie de specii de peşti, acei de apă salmastră; pe de altă parte însă vânturile şi curentele marine aduc necontenit şi apă proas- 682 pata de mare, în care pot trăi şi o serie de specii de peşti curat marini, Pescăria principală din aceste ape dar se compune din următoarele categorii de peşti: 1) Peşti de apă dulce — crap, şalău, etc. — cari ies din Dunăre în anumite epoce şi se găsesc în mari cantităţi prin faţa gurilor ei. 2) Peştii migratori anodromi — Sturionii, Scrumbiile, Che-falii — cari vin din mare şi petrec aci un timp mai mult sau mai puţin îndelungat spre a intra apoi în apele ulterioare. 3) Peşti de apă sălcie — Cambulâ —cari trăesc în permanenţă. 4) Peşti de mare cari suporţi! şi un grad mai mic de salinitate a apei — Calcanul, Cocoşul de mare (Raja Clacata), Cânele de mare (Acanthias vulgaris), etc., şi 5) Peşti de mare migratori, cari apar periodic în aceste ape spre a trece înainte — Scrumbii de mare, Sardele, Hamsi, Aterine, Pălămidă, Barbuni, etc. Pentru fiecare din aceste categorii de peşti, pescuitul este organizat în alt mod, după alte metode şi cu alte unelte. Intru cât priveşte peştii de apă dulce, aceştia vin în totdeauna primăvara odată cu apele mari şi se organizează pentru prinderea lor un pescuit foarte activ cu plasele şi năvoadele. Mai cu seamă în golful dela gura Stari-Stambul, pe bancurile dela Măsura, pe Mileaua cea mare din faţa Gurii Sf. Gheorge şi la Cosa, se fac -întocmai ca în bălţile mari ale Deltei — pescuiri mari cu năvoadele pentru a prinde cârdurile de crapi şi şalăi cari vin acolo. Un pescuit însă după aceste specii şi cu instrumente mici ca la Dunăre, aproape nu se face de loc în aceste ape. Pescuitul Sturionilor, care este între cele inai interesante dintre toate pescăriile mari ale Europei şi se face în mod sistematic cu o anume organizare, l-am descris cu deamănuntul odată cu descrierea carmacelor, (pag. 339), avelor de păstrugă, copcelor de nisetru, etc. (pag. 505—507), aşa că nu e nevoie să mai revin aci. In general, Morunul şi Nisetrul se pescueşte cu Carmacele cât timp ei sunt mai apropiaţi de coaste, iar îndată ce vine toamna, ei se retrag la o depărtare mai mare în păturile adânci, când se începe pescuitul cu copcele puse la adâncime. Ghefalii se pescuesc aici mai puţin în mare, pentru a nu-i speriâ şi a-i lăsa liberi să intre în lacuri. Acolo însă unde nu sunt gârle de intrare, se pescuesc cu Reţele mari (Setce) şi mai cu seamă noaptea cu Rogojinile. Intru cât priveşte pescuitul Scrumbiilor de Dunăre în această partea mării, l-am descris îndeajuns cu ocazia descrierii Setcelor de mare pentru scrumbii (pag. 502—505). 683 Canibula se pescueşte mai puţin în mare, fiind un peşte care la noi are o valoare comerciala mai mică şi care se prinde cu mai multă uşurinţă în Razim şi Sinoe. Calcanul se pescueşte toata primăvara pe bancurile de nisip de pe tot lungul coastei, fie cu avele de calcan (pag. 507, fig. 263) fie cu Cârligele sau Paragatele. Peştii migratori de mare se pescuesc în această parte a mării, în timpurile când apar în apele noastre, atât pe lângă maluri cu plase de inftnă şi diferite instrumente de plasă mici cu mâner (Chipcel, etc.), cât şi cu plase mai mari întinse cu lotcele şi cari se trag apoi la mal. In toată această regiune însă nu se face nici un Talian pentru prinderea acestor peşti. b) Pescuitul în marea costală, în afară de cea din faţa gurilor Dunărei. In descrierea biologică a porţiunii din mare care udă coastele României (pag. 265—282) am arătat că aci se găsesc 3 categorii de peşti şi anume: 1) peştii sedentari cari se ţin în permanenţă în regiunea coastelor, 2) peştii cari vin la coastă în anumite epoce din părţile mai îndepărtate ale regiunii litorale şi 3) peştii migratori. Tot acolo am arătat, pentru diferitele specii principale din aceste 3 categorii, epocile când apar ele la coasta noastră şi timpul cât îl petrec în aceste ape precum şi instrumentele cu cari se pescuesc. Astfel fiind, ne mai rămâne numai puţin de zis aci în privinţa modului cum e organizat aci pescuitul; aceasta cu atâta mai mult cu cât, cu privire la pescuitul din această parte a mării, nu putem vorbi încă de o exploatare sistematică, ca în porţiunea de mare din faţa gurilor Dunărei. Desvoltarea unui pescuit intens în aceste ape, care să ne pue în stare să profităm de bogăţia naturală a pescăriei de aci, este încă o problemă rezervată viitorului şi un câmp de activitate deschis energiilor naţionale. Pescuitul mic cu diferite instrumente de mână, care se practică aproape in tot cursul anului, urmăreşte aci speciile de peşti sedentari, mai cu seamă pescuitul Guvidiilor şi Cambulei, cari se găsesc aci aproape în permanenţă. Când sosesc însă la coastă diferitele specii de peşti migratori, atunci şi pescarii mici caută a profită şi ei de această bogăţie mai mare de peşte şi a prinde pe cât pot cu uneltele lor simple. Astfel de ex. ei prind cantităţi însemnate de scrumbii de mare cu undiţele în timpul verii, cu toate că talianele sunt adevăratele instrumente cu cari se prind ele în cantităţi mari. 684 Pescuitul mare se face aci mai cu seama cu următoarele instrumente: cu Carmacele (în partea nordică, la Caraharman), cu Setcele, Parafatele şi cu tot felul de şire de cârlige cu nadă, cu plasele, rogojinile şi mai cu seamă cu Talianul. Peştii a căror prindere se urmăreşte cu toate aceste instrumente sunt în prima linie : Morunul şi Nisetrul (cu Carmacele şi Paragatele), Calcanul (cu setcele şi cârligele), Scrumbiile de mare, Scrumbiţele şi Chefalii, şi apoi toate speciile de peşti migratori cari vin pe aici — fie în trecere, fie pentru a sta mai mult timp — şi se prind la Taliane. Pescuitul Calcanului în lunile Aprilie şi Maiu a luat o desvoltare foarte mare în anii din urmă în regiunea Constanţei, iar pescuitul Scrumbiilor în partea de Sud dă primăvara recolte foarte însemnate, cari servesc deja ca bază la o industrie importantă de ţâri şi afumătorie. Pescuitul chefalilor, cu setcele (Voii), plasele şi rogojinile, deşi nu este la înălţimea celui ce se face în lacurile litorale şi în lagune, a ajuns totuş şi aci la o importanţă considerabilă. 0 consideraţiune deosebită merită bancurile de Pălămidă, cari în anii din urmă s’au arătat în cantităţi foarte mari la coasta noastră. In tot cazul instrumentul universal pentru prinderea tuturor speciilor de peşti migratori cari vin în apele noastre este Talianul, şi îmmulţirea numărului Talianelor la coastele noastre este o dovadă vădită de des-voltarea pe care o iea un pescuit mai mare şi mai sistematic în aceste ape. vin. INSTALAŢIUNILE ŞI UNELTELE PENTRU CONSERVAREA, PREPARAREA ŞI TRANSPORTUL LA YÂNZARE AL PEŞTELUI. După eo peştele a fost scos din apă, el devine, pentru pescarul de meserie, productul muncii sale, adică recolta sa, pe care trebue să caute a o pune cât mai bine în valoare şi a o desface, spre a-şi realiză câştigul său în bani, cu cari să-şi satisfacă apoi nevoile vieţii. Cu aceasta însă, se începe o nouă activitate, căci peştele până ajunge in mâna comerciantului care-1 distribue la consumatori, mai are nevoie de o serie de tnanipulaţiuni, fie pentru a-1 conserva proaspăt sau a-J prepară, fie pentru a-1 transformă în alte produse mai accesibile consu-maţiunii, fie pentru a-1 transportă şi pune în vânzare, etc. Toate aceste manipuiaţiuni cer şi ele pe de o parte o serie de instu-laţiuni şi unelte speciale, iar pe de altă parte o activitate complexă omenească, specializată în diferite direcţiuni. Cunoaşterea amănunţită, atât a tuturor acestor instalaţiuni şi unelte, cât şi a activităţii pe care o desvoltă omul în această a două fază a activităţii sale în pescăriile noastre dela Dunăre şi Marea Neagră, este de sigur tot atât de importantă ca şi studiul pescuitului propriu zis, şi anume atât din punctul de vedere etnografic şi cultural cât şi din ce economic şi social. Ca o completare dar a descrierilor date până aci asupra pescăriilor şi pescuitului din apele noastre, se cuvine să tratăm acum — măcar cât de scurt — şi această chestiune, spre a da astfel o idee cât mai completă asupra stării actuale a exploatării acestui izvor de bogăţie şi ramură de activitate naţională, în toată întregimea ei. Fireşte că, şi aci, ca şi în capitolele de până acuma, scopul nostru nu este de a arătă ce îmbunătăţiri s’ar putea face în aceste direcţiuni; despre acestea — cari de sigur sunt foarte numeroase şi dela cari depinde în mare parte desvoltarea mai departe şi punerea în valoare a 686 acestei ramura de producţiune — am tratat îndeajuns în alte lucrări anterioare (1). Potrivit programului nostru stabilit dela început, aci noi vom continua numai a descrie şi în aceste privinţe modul cum se lucrează astăzi. Procedând astfel se vor stabili dela sine şi bazele tuturor îmbunătăţirilor viitoare, căci orice reformă — oricât de indicată ar părea ea — trebue în prima linie să-şi aibă rădăcinile ei în cunoaşterea adâncă a stării trecute şi actuale, altfel riscă a rămânea numai literă moartă sau a produce numai perturbaţiuni cu tot felul de consecinţe rele în desvoltarea normală a ramurii pe care tocmai voim s’o îmbunătăţim. In capitolul acesta dar vom încercă să arătăm: 1) ce se întâmplă cu peştele din momentul când e scos din apă până când ajunge pe piaţă, spre a fi vândut şi a intră în comerţ, 2) şi cari sunt ramurile de activitate omenească cari întovărăşesc acest produs în transformările şi drumul său. De îndată ce peştele a fost scos din apă, prima îndatorire a pescarului— cu care apoi încetează rolul său — este de a-J păstră cât mai bine spre a-1 duce în starea cea mai proaspătă la piaţă, sau a-1 predă altor persoane cari se ocupă mai departe cu vânzarea sau conservarea şi prepararea sa. Depinde de sigur de mărimea unei pescării şi de cantităţile de peşte ce se prind zilnic, de apropierea sau depărtarea ei de locul de desfacere, etc., precum şi de întreaga organizare a exploatării acelei pescării, spre a şti dacă pescarul are a se îngriji singur de vânzarea mai departe a peştelui ce l-a pescuit, sau dacă sunt alte persoane asupra cărora trece această sarcină. In tot cazul, ori cum ar fi, pentru conservarea şi prepararea peştelui la locul de prindere până la vânzarea sa, e nevoie de o serie de insta-laţiuni speciale, de materiale şi unelte, cari fac parte şi ele din mijloacele de exploatare a pescăriilor noastre dela Dunăre şi Marea Neagră, şi pe cari trebue să le cunoaştem cât mai de aproape dacă voim să ne dăm seama de organizarea în întregime a exploatării acestei ramure de'avuţii. Le vom descrie dar aci pe toate acestea. 1 (1) Vezi Antipn, Studii asupra Pescăriilor din România. Buc. 1895. „ „ Memoriu privitor la organizarea comerţului -şi îndrumarea producţiei pescă- riilor. Buc. 1912. „ „ Industria conservelor. Buc. 1898. „ „ Programul construcţiei halei cu frigorifere din Galaţi şi reorganizarea comer- ţului mare de peşte. Bucureşti 1911. „ „ Necesitatea vânzării peştelui prin licitaţie publică. Bucureşti 1913. „ „ Ce poate face statul pentru ieftenirea peştelui. Buoureşti 1911. „ „ Exploatarea în Regie a Pescăriilor Statului. Buc. 1905. „ „ Pescăriile statului din Tulcea, Bucureşti 1911. etc., etc. 687 1. Juvelniceie. Obiceiul de a consumă peştele viu, la uoi în ţară nu este atât de răspândit ca în alte ţeri (Germania, Austria, etc.), ci ia noi se caută, mai mult ca peştele ce se oferă pe piaţă să fie proaspăt, cu ochiul limpede, si cu carnea vârtoasă la pipăit. Tocmai pentru a conserva însă peştele proaspăt, pescarului, la balta unde pescueşte—şi unde el nu are nici gheţării, nici o cameră răcoroasă -îi vine mai bine să ţină peştele viu până are cantitatea suficientă ca să-l poată duce la vânzare. Pentru aceasta, după diferitele regiuni, după speciile de peşti pe cari are a le conservă, după felul apelor în cari pescueşte şi după instrumentele de pescuit pe cari le întrebuinţează, el se serveşte de diferite mijloace şi aparate numite de obieeiu Juvelnice sau Horeţe. Voiu descrie dar aci pe scurt câteva din acele mijloace şi instalaţiuni cari sunt mai tipice şi se întâlnesc mai des. o) Pentru peştii mari, ca Moruni, Nisetri, Somni, ei nu au nici un fel de instalaţiuni speciale, ci pescarul îi leagă cu o fringhie de gură _ trecând-o printr’o gaură făcută cu cuţitul în membrana de sub falca inferioară — şi îi Iasă în Dunăre, priponindu-i cu un ţăruş în mal. Figura 159 dela pag. 352 arată un Morun păstrat viu în acest mod, în Dunărea dela Calinova. b) Setei mari de plasă întrebuinţaţi ca Juvelnice. Descriind năvodul am arătat că adeseori, când se prind cantităţi prea mari pe cari nu le pot căra deodată cu dubele la mal, pescarii desprind aripele dela năvod şi închid peştele în matiţă ca într’un juvelnic. Peştele poate rămânea astfel în baltă timp de mai multe zile, până îl pot transportă apoi cu lotcele. Un alt Juvelnic, tot în formă de sac de plasă—este cel pe care l-am descris la Talian (Fig. 212, pag. 424) şi care serveşte să păstreze viu peştele prins cu acest instrument până a doua zi, când îl duc proaspăt la piaţă. cj Foarte mult se servesc de Juvelnice pescarii de Cegă de pe Dunăre, aşa că la fiecare Otac de Cegari se găseşte şi un Juvelnic mare, In care păstrează Cega vie până au adunat destulă ca s’o poată duce la Piaţă. Aceste Juvelnice sunt de diferite forme şi dimensiuni şî făcute din diferite materiale. In Figura 286 dela pagina 534, se vede d. ex. un Juvelnic in formă de coş foarte mare — aşa că pot intră în el comod 2 sau 3 oameni — făcut din împletitură de mlaje de răchită; în figura 362 se vede un Juvelnic în formă de barcă mică cu fundul lat şi cu 2 capace deasupra, găsit Ia pescarii cegari din regiunea Brăilei. Alţii fac Ju- 688 velnice, în formă de cutii cu capac, din dopuri de alun împletite cu papură, sau din scânduri găurite. d) Poarte interesante sunt Juvelnicele zise Barcă pe cari le-am descris la pescuitul cu Sacoviştea în regiunea cataractelor (Fig. 179; Kig. 362. Un juvelnic în formă de barcă cu fundul lat şi cu capace, dela Cegarii din regiunea Brăilei. pag. *383). Tot astfel sunt şi 0aulele dela chipcelari pe cari le-am descris (pag. 379 şi figurile din Tabelele V şi XVI). e) In Figura 363 dau desemnurile a trei forme de Juvelnice muri pe cari le am găsit în regiunea Deltei Dunărei; două din ele au forma de Fig. 363. Trei forme de juvelnice din regiunea pescăriilor Deltei. cutii mari cu capace, făcute din scânduri groase găurite; cel din mijloc însă este o lotcă veche, ale cărei laturi la partea din mijloc sunt făcute din leaţuri dese—ca de 1,5 cm. depărtate una de alta — aşii că apa poate trece liberă printre ele. Gapetele lotcei însă, unde suni de G«9 P obiceiu o toracele, sunt înfundate l)iue din toate părţile ţii transformate în 2 camere aeriene, cari au de scop a asigura mai bine capacitatea de plutire a Juvelnicului. f) Mai toate Juvelnicele pe cari le-am descris până acuma se întrebuinţează mai cu seamă la Dunăre. La Baltă — mai cu seamă la Lavele de coteţe, la Zătoane şi la Mandră —se fac nişte forme de du volnice speciale numite «Horeţ» (pe la Brateş li se zice şi Mandră). Acestea sunt făcute din dopuri de nuele de alun împletite cu papură şi au în totul forma unui coteţ simplu fără aripă, care este însă rotund şi fără limbă, adică închis la gură. Peştele depozitat în ele se scoate afară cu Min-ciocul, ca dintr’un coteţ. 0 formă cu totul asemănătoare cu acestea sunt .Juvelnicele ce se fac | la Coteţele din gârlele de chefali dcla mare; scopul lor este de a păstră cliefalii prinşi, pentru a nu-i lăsă să stea mult timp în coteţe, fiindcă aceştia, prin săriturile lor şi prin sgomotul ce-1 fac, sperie şi alungă dela I Coteţ pe cei ce vor să mai intre din afară. 2. Cherhanalele şi Gheţăriile. Peştele se pune la noi în consumaţie sub diferite forme, sau se vinde direct ca peşte proaspăt — conservat în ghiaţă—, sau se face din el peşte conservat — sărat, uscat, afumat, etc.—, sau în fine serveşte ca materie primă pentru diferite fabricaţiuni, ca icre tescuite, taramâ, batoguri, conserve în cutii, untură de peşte, cleiu, vezigă, etc., etc. Oricum ar fi insă, el trebue preparat în mod special pentru aceste diferite scopuri, şi aceasta se face în instalaţiuni speciale, făcute chiar în Vadul bălţii, sau al pescăriei din care provine peştele. Aceste instalaţiuni, în cari se adună tot peştele prins în diferitele categorii de ape din regiunea pescăriilor Dunărei şi a Mării Negre, şi în cari se conservă el şi se prepară sub diferite forme, spre a fi apoi vândut şi pus în consumaţie, se numesc Cherhanale. Fiecare pescărie, oricât de mică, trebue să aibă şi o cherhana, adică o mică construcţie — cât de primitivă — în care să se adune tot peştele prins, să se păstreze proaspăt în ghiaţă şi să se împacheteze pentru transport la piaţă sau să se săreze şi să se prepare în orice alt inod. După mărimea pescăriei şi situaţia ei, după înlesnirile de transport la piaţă, etc., variază şi dimensiunile precum şi organizarea cherhanalelor. La bălţile mici şi izolate cu o producţie neînsemnată, Cherhanaua este o simplă colibă de stuf, în care se păstrează peştele în ghiaţă şi se ambalează pentru a fi expediat cât mai repede în bune condiţiuni la piaţă. Tot astfel la pescăriile mari, situate însă chiar lângă pieţele de A. R.-Publ. Ademachl. VIII. Antipa, Pcscul/ul. 44 690 desfacere, cari pot vinde zilnic peştele prins fără a mai fi nevoie să-l conserve timp mai îndelungat sau să-l săreze —ca d. ex. pescăriile de pe Ia Pisica-Azaclău din jurul Galaţilor, pescăriile de mare din jurul Constanţei, Pescăriile de pe la gârla Corotişca din faţa Brăilei, etc.—Cherhanalele sunt de asemenea mai mult depozite de instrumente decât sărătorii de peşte. La pescăriile cele mari din delta Dunărei însă, Cherhanalele sunt adevărate fabrici, amenajate pentru diferite scopuri, fie pentru a păstră peştele proaspăt un timp mai îndelungat, fie pentru a-1 săra, afumă, etc., fie pentru a face diferite preparate şi semifabricate din peşte ş. a. m. d. Ba multe din ele au chiar pentru facerea acestor diferite produse anume specialişti, ca preparatori de icre, afumatori de Chef aii, tăietori şi sărători de peşte, etc. Mai mult chiar, aici, în diferitele centre mari de pescari — ca Jurilofca, Sarichioi, St. Gheorghe, Mila 23, Sulina, etc.— unele Cherhanale sunt cu totul separate de exploatarea pescuitului propriu zis, ele fiind cu totul specializate numai în manipularea şi prepararea peştelui pe care-1 cumpără direct dela pescari (aşa zişii «comercianţi de peşte în baltă»}. Alte Cherhanale din contra se ocupă şi cu organizarea pescuitului în stil mare; proprietarii lor au tot felul de instrumente de pescuit şi angajează pescari, cari prind în contul lor, fie Ia parte, fie cu salar fix. Sunt d. ex. la St. Gheorghe Cherhanele, cari au angajaţi până la 300 de pescari, cărora le furnizează instrumentele, hrana şi toate materialele necesare, şi cari pescuesc în contul lor; pentru peştele prins ei au toate instalaţiunile necesare pentru a-1 prepară, vapoare, şlepuri, poduri şi barcaze pentru a-1 transportă, etc. E vorba dar în acest caz de întreprinderi mari, cari cer un capital însemnat atât pentru investiţii cât şi pentru exploatare. Cum în regiunea pescăriilor, instituţiunile de credit, cari să acorde pescarului mic la nevoie împrumuturi cu dobânzi modeste, lipsesc, clier-lianagiii mari, cari au creditul lor stabilit pe piaţă, ieau bani dela băncile mari şi împrumută la nevoie pescarilor mici, atât în contul peştelui pe care ei îl vor preda cât şi în contul muncii ce vor face în timpul anului. Cherhanaua în baltă variază dar dela forma cea mai simplă până la o întreprindere în stil mare foarte complicată, care face tot felul de afaceri şi are diferite roluri de îndeplnit. * * * 691 S’a pus adeseori întrebarea dacă Cherhanagiul îndeplineşte în adevăr un rol în exploatarea pescăriilor mari dela Gurile Dunărei, sau dacă este numai un intermediar inutil, un speculator care trăeşte în dauna pescarului muncitor, al Statului proprietar şi al consumatorului. Privită chestiunea numai din punct de vedere social, s’ar părea în adevăr că el e numai un speculator al pescarilor şi că, punând pe pescar în contact direct cu consumatorul, el ar puteâ fi eliminat. Văzute lucrurile mai profund şi considerând desvoltarea acestei întregi ramuri de producţie, trebue să vedem că el reprezenta şi un factor important al progresului în desvoltarea şi punerea în valoare a acestor bogăţii. In adevăr, în afară de faptul că pescarii mici din părţile îndepărtate ale Deltei nu ar puteâ niciodată să-şi transporte singuri peştele lor la piaţă, deoarece şi-ar pierde cea mai mare parte din timp cu drumurile şi cu aşteptările la piaţă în loc să pescuească, apoi peştele n’ar sosi acolo niciodată în bune condiţiuni; Pescarului mic lipsindu-i capitalul, el nu poate nici să-şi facă instalaţii sistematice în baltă pentru conservarea şi prepararea peştelui, şi nici să-şi procure mijloace sistematice şi repezi de transport. Cherhanagiul din contra, care adună cantităţi mari de peşte dela toţi pescarii — sunt cherhanale prin cari trec până la 1 mii. kgr. de peşte pe an — şi dispune şi de capital, poate să-şi facă toate instalaţiile necesare, să-şi procure vapoare şi barcaze scumpe pentru transport, etc. Pentru prepararea peştelui sărat, icrelor, etc., el poate să-şi aducă specialişti cari să le prepare mai bine ş. a. m. d., astfel că el, făcând o exploatare în stil mai rnare, pune în acelaş timp mai bine în valoare produsele, obţine pe ele la piaţă preţuri mai bune, şi are astfel de unde-şi scoate şi câştigul său, fără a fi nevoit să rupă nici din partea pescarului, nici din a Statului. Un contact direct între pescarul mic şi consumator e posibil numai In pescăriile cu totul apropiate de pieţe, unde pescarul nu pierde timp mult ducându-şi zilnic singur marfa la piaţă, ca de ex. în împrejurimile Tulcei, Galaţilor sau Brăilei. Acolo însă unde industrializarea peştelui e o necesitate — ca de ex. în Delta Dunărei—şi unde deci numai o exploatare în stil mare cu întrebuinţare de capital e rentabilită, acolo in ier venirea acestui intermediar e o necesitate absolută. Fireşte însă că, cu toate că cherhanagiul poate avea numai din industrializarea şi comercializarea peştelui un câştig bun şi cinstit, el totuş caută a profită — de altmintreli ca la orice întreprindere dela ţară — de naivitatea şi nevoile pescarilor spre a-i speculă; astfel, ei prind pescarii nevoiaşi adeseori iarna când nu pot pescui, dându-le mici aconturi la vreme de nevoie, şi le fac apoi contracte oneroase, cumpărându-le pentru tot sezonul peştele pe preţuri foarte scăzute. înainte îi înşelau şi la cântar cu «armăsarul» (cântarul falş), şi pe lângă cherhana făceau şi comerţ de băuturi, cu cari-i ţineau în datorii, din cari nu mai puteau scăpă dela un an la altul. Cherhanalele din baltă au dar incontestabil un rol important de îndeplinit în exploatarea pescăriilor Deltei Dunărei, numai că raporturile dintre Cherhanagii şi pescari trebuesc mai bine supraveghiate, ca să nu degenereze în cămătărie şi speculaţie. Mai cu seamă nu trebue lăsat niciodată caîntr’o regiune bogată în peşte să fie numai o singură cherhana, care astfel să-şi creeze un fel de monopol, căci aceasta duce imediat la cămătărie şi la aservirea pescarilor. Trebue din contra sprijinită înfiinţarea cât mai multor cherhanale pentru a se mănţineâ între ele o concurenţă. Aşa era înainte Ia Sf. Gheorghe un singur cherhanagiu mare, şi pescarii de Moruni erau cu toţii «Robii Grecului» (cherhanagiul); de când însă mai multe firme mari şi-au instalat acolo cherhanalele lor, în starea pescarilor se observă o adevărată prosperitate. La mila 23, unde e o însemnată schelă pentru peştele de baltă, eră pe la 1895 un singur cherhanagiu grec, care speculă foarte mult pe pescari; când i s’a pus însă alături un concurent, efectul a fost atât de puternic încât acesta a pus să dea foc la cherhanaua noului concurent. Aceasta s’a întâmplat mai pretutindeni în Deltă până s’au putut sfărâma monopolurile şi introduce o stafe mai sănătoasă prin ajutorul concurenţei. Cu toate aceste defecte dar — pentru înlăturarea cărora s’a făcut de altfel deja mult — cherhanagiii nu pot fi înlăturaţi ca intermediari inutili, căci activitatea lor — de a industrializa şi comercializa pestele — completează şi înlesneşte activitatea pescarului, care se ocupă de producţia peştelui. O organizare cât mai bună a acestor două ramuri de activitate nu poate fi decât în interesul desvoltării întregei pescării. * * * Cherhanalele sunt în general situate la Vadul bălţii, adică la locul pe unde se comunică cu balta. In Deltă ele sunt de obiceiu aşezate sau pe malul Dunărei, sau pe al lacurilor mari, în totdeauna însă la gura unei Gârle mari care conduce într’o serie de bălţi importante, astfel ca pescarii să-şi poată aduce cu înlesnire peştele lor din toate direcţiile; pe de altă parte ele trebue să fie la drumul mare —de preferinţă la malul Dunărei— spre a puteâ găsi mai cu uşurinţă ocazii de transport repede la piaţă. Spre a da o idee mai bună de situaţia şi aspectul general al cherhanalelor din diferitele regiuni reproduc aci o serie de fotografii. 693 In Tabela LXIII dau fotografiile a 8 tipuri principale de cherhanale din pescăriile Deltei. Sus e o cherhana de tip vechia, dela Tatanir din braţul Chiliei, la mijloc sunt cherhanalele dela Chilia Veche din braţul Fig. 364. Cherhanale dela Jurilofca cu 2 pescari cari se pregătesc să plece la pescuit cu Avele. Tătarului, iar jos e o cherhana a Statului—făcută pe piloţi cari străbat prin Plaur—în Ghiolul Matita din Deltă; în fund însă se vede în această Fig. 365. 0 Cherhană nouă dela Pardina (Proprietatea Statului). figură şi vechea cherhana aşezată numai pe plaur. De asemenea Figura 3(54 arată exteriorul câtorvâ din cherhanalele dela Jurilofca, în faţa cărora se văd şi 2 pescari pregătindu-se să plece 694 la pescuit cu avele, iar în figura 365 se vede o cherhana nouă, proprietatea Statului, dela Pardina; această din urmă — ca şi altele de pe celelalte braţe ale Dunărei — au fost făcute anume pentru ca pescarii mici, cari vor să pescuească pe propria lor socoteală, să aibă unde-şi depune peştele, fără a mai fi nevoiţi să-l vândă Ia Charhanagii. Tot astfel în figurile 80 dela pag. 183, fig. 170, pag. 370 şi fig. 173, pag. 372 se văd cherhanalele dela Sf. Gheorghe ; iar în figurile 101, pag. 251 şi 171, pag. 370 se văd cherhanalele dela Jurilofca; în fig. 248, pag. 480, în fine se văd Cherhanalele dela Sarichioi. Fig. 366. Michilia'plutitoare dela Cherhanaua Scurtu de pe Filipoiu. importanţa ei, pereţii sunt făcuţi din stuf sau din împletitură desalcie căptuşiţi cu stuf; cele mai deseori însă din scândură. Acoperişul este în totdeauna de stuf, care e cel mai practic, atât fiindcă se găseşte în abundenţă şi nu costă nimic, cât şi fiindcă e cel mai bun apărător contra căldurilor de vară. De preferinţă cherhanalele se construesc la malul Dunărei la întinsuri — sau al bălţilor ori lacurilor — şi se aşează pe stâlpi mari (piloţi) astfel ca, podeala spălându-se cât mai des, apa să se poată scurge printre scânduri înapoi în Dunăre. O cherchanâ se compune din următoarele părţi: O cherhana este o construcţie simplă, răcoroasă, bine aerisită şi podită astfel ca să poată fi spălată uşor cu cantităţi mari de apă. După 695 1. Michilia. Acesta este un fel de debarcader acoperit, la care acostează, bărcile cari predau peştele la cherhana şi vapoarele sau barcazele cari incarcă peştele pentru a-I transportă la piaţă. La cele mai multe cherhanale, Michilia este însuş cerdacul acoperit al cherhanalei; acesta este foarte larg, făcut pe piloţi bătuţi în Dunăre, şi se întinde în albie până unde apa are o adâncime suficientă ca vasele să poată acostă. Astfel este d. ex. la cherhanaua dela Tatanir, dată în figura de sus din Tabela LXIII, sau la cherhanaua cea mare dela Sf. Gheorghe, arătată în Fig. 178, pag. 372. In alte părţi, ca d. ex. la cherhanalele din Sf. Gheorghe fotografiate in fig. 170, pag. 370, întinsura la mal find foarte largă, se face o punte lungă pe piloţi, care merge dela uşa cherhanalei până Ia o distanţă în Fig. 367. Tăietori de peşte pentru sărătură, pe Michilia unei cherhanale dela Sf. Gheorghe. Dunăre, unde apa are o adâncime suficientă ca să poată acostă un vapor sau barcaz, şi acolo se face debarcaderul. La acestea, cerdacul dela uşa cherhanalei serveşte numai bărcilor mici ca debarcader. La alte cherhanale în fine, situate mai în susul Dunărei, unde dife-rinţele de nivel între apele crescute şi apele joase e mare, se face lângă mal o Miclulie plutitoare care se urcă şi se scoboară odată cu nivelul apei. Astfel e Michelia dela Cherhanaua Scurta de pe Filipoiu (Fig. 360). Micliiliile însă, în afară de rolul lor de debarcader, mai au de îndeplinit o funcţiune principală Ia orice cherhana; şi anume, pe Michilie se face toată manipulaţia peştelui adus din haltă, cântărirea, spălarea, 096 spintecarea peştilor mari, etc., şi tot aici se taie şi se spală, peştele pentru sărătorie. De aceea tocmai michiliile sunt foarte bine acoperite cu stuf, cu stre-şine lungi şi joase şi ferite din toate părţile de soare, pentru ca căldura să nu străbată. Figura 867 arată «tăietorii de peşte», ocupaţi cu prepararea peştelui pentru sărătură, pe michilia unei cherhanale dela Sf. Gheorghe. 2. Cherhanaua propria sisă. După importanţa cherhanalei, acestea pot avea numai un singur spaţiu mare, în care se fac toate operaţiile, servind în acelaş timp şi ca depozit de unelte de pescuit şi de materiale; sau în alte locuri pot fi compuse din mai multe compartimente, fiecare cu destinaţiuni speciale. Fig. 368. Interiorul unei cherhanale dela Jurilofca, cu căzile cu sărătură şi «Prospătură» în coşuri cu ghiaţă. La cele mai multe cherhanale mai mici din Deltă, michilia serveşte loc pentru manipularea şi tăierea peştelui, iar chehanua propriu zisă pentru păstrarea în ghiaţă a peştelui proaspăt şi depozitarea peşti sărat. In aceste cherhanale de obiceiu se separă prin pereţii de scândură o cameră — mai mult o nişă— cam de 1.5x1-2 m. pentru biurou şi registre, o altă cameră ca depozit de sare şi materiale mai scumpe, iar podul rămâne ca depozit de unelte de pescuit. Dacă e o cherhana la care se aduc moruni şi nisetri, atunci mai este şi o mică cameră specială, ţinută nmi Fig. 369 a. O cherhana sistematică dela Sulina, secţiune în lung. 698 curata - tot cam de 1.5 X 1.5 in. — anume pentru prepararea icrelor. In hala mare însă se pun lăzile pentru sărătură şi stive în cari se aşează peşte proaspăt cu ghiaţă, învelit cu rogojini, sau coşurile cu peşte împachetate cu ghiaţă. Fig. 368 arată interiorul unei asemenea cherhanale dela Jurilofca, cu căzile cu sărătură şi coşurile cu peşte proaspăt. Figura 369 a arată o secţiune longitudinală printr’una din cherhanalele cele mai sistematice ce le avem la Sulina. După cum se vede, aici Michilia e mai mică, fiindcă cheul canalului Dunărei unde e aşezată e un suficient debarcader. Pereţii sunt groşi, făcuţi din două rânduri de scânduri şi acoperământul e din stuf bine aşezat. După cum se vede din figura 369 b, intrând pe uşa cherhanalei, în Fig;. 369 b. O cherhanâ sistematică dela Sulina. Planul construcţiei cu dispoziţia compartimentelor. dreapta e o mică cameră (a) care serveşte ca birou şi în stânga altă cameră (b) pentru prepararea icrelor. Trecând înainte în hala mare, la mijloc e spânzurat de pod cântarul pentru primirea şi expedierea peştelui, iar pe lângă pereţi sunt aşezate mese, şi anume: 2 mese (No. 2) pentru tăiatul peştelui, şi 2 mese speciale (No. 3) pentru săratul peştelui. Trecând în fine mai înainte, dăm în fund de o cameră mare, cu pereţi dubli şi bine izolaţi, care e râcitoarea. Lângă peretele din fund e un spaţiu lat — mai bine de l m. — umplut cu ghiaţă, care ţine ră-coreală în această cameră. Acest perete e căptuşit bine pe din afară cu o pătură groasă de stuf ca să apere de căldură. In răcitoare stau lăzile cu peştele sărat şi coşurile cu peşte proaspăt, care se păstrează până la expediţie. 699 Prin tot lungul cherhanalei, în fine, trece un canal cimentat, în care se scurge toată apa din cherhana şi care conduce cu o pantă repede la Dunăre. 3. Gheţăria. Cea mai importantă dintre toate instalaţiunile pentru conservarea peştelui este fără îndoeală gheţăria, căci fără ghiaţă toată producţia nu poate aveă nici o valoare. Gheţăriile sunt în totdeauna la o oareşcare distanţă de cherhana, aşezate pe un grind cât mai înalt, pentrucă nici inundaţia şi nici chiar nivelul apei de infiltraţie să nu le poată ajunge. Tocmai de aceasta, în multe părţi, gheţăriile se fac chiar la oareşicare distanţă pe deal. In general gheţăriile noastre se fac în pământ, adică, se sapă nişte gropi adânci, cari se căptuşesc cu malduri de stuf şi apoi se umplu în urmă cu ghiaţă şi se acoperă cu cantităţi mari de stuf. Uşa gheţăriei se face în totdeauna spre Nord. Pip. 370. O gheţărie mai sistematică de pe grindul Borozanului pe malul canalului Sulinei. De obiceiu se umple iarna gheţăria cu blocuri mari de ghiaţă, apoi când e mai frig se toarnă apă deasupra, aşa că toată ghiaţa se lipeşte una de alta şi formează un bloc massiv; câte odată însă, când iarna e călduroasă, se mulţumesc fireşte şi numai cu ghiaţa subţire sau chiar cu zăpadă îngheţată, dar acesta e un rău semn pentru exploatarea pescăriei din acel an. Iu locurile însă unde nu există grinduri, gheţăriile trebuesc făcute deasupra pământului, ca d. ex. la Sf. Gheorghe şi în părţile de jos ale Deltei. Aceste gheţării însă cer construcţiuni mai serioase şi mai costisitoare, şi tot nu ţin aşa bine ghiaţa ca cele făcute în pământ. In tabela LXIV am dat fotografiile a două tipuri de gheţării din regiunea Deltei. Figura de sus reprezenta gheţăria dela cherhanaua dela 700 Caiinova, iar figura de jos o gheţărie de pe un grind din regiunea Cra-pinei. In figura 370 în fine se vede o gheţărie mai sistematică, făcută de un pescar român pe grindul Borozanului de pe malul Canalului Sulinei. 4. Diferite condr acţiuni anexe ale cherhanalelor. In afară de cherhanaua propriu zisă cu MichiJia ei şi cu gheţăria, pe lângă fiecare clier-hauâ mai există şi o serie de alte construeţiuni mai mici sau mai mari. Astfel sunt: locuinţele cherhanagiului şi a lucrătorilor dela cherhana, cuptoarele de pâne, magaziile de unelte şi materiale, magazii de sare, înălaiu, legume, etc. pentru hrana pescarilor şi a lucrătorilor, ş. a. ra. d. Tabela VIII, care arată gospodăria dela Calinova, poate da o bună idee de construcţiile din jurul Cherhanalei unui bun gespodar. 3. Diferitele moduri de conservarea şi prepararea peştelui şi derivatelor sale. Peştele predat de pescari la cherhanale, după ce se iea în primire şi se cântăreşte, se prepară, fie în vederea expedierii lui imediate la piaţă ca peşte proaspăt, fie pentru a-1 conservă într’un mod oarecare şi a-1 vinde mai târziu sub formă de peşte conservat (sărat, uscat, afumat, etc.). a. Peştele proaspăt. După epoca când se pescueşte, după cererile consumaţiei din diferitele epoce, după depărtarea pescăriei de piaţa de desfacere, etc., se liotăreşte care anume peşte se trimite în fiecare moment proaspăt la piaţă şi care rămâne la cherhana, pentru a fi transformat în conserve. De obiceiu din Delta Dunărei—unde sunt pescăriile cele mai depărtate de piaţă—se trimite în epocele calde numai peştele de valoare ca peşte proaspăt, pe când speciile inferioare — albitură, babuşcă, ştiucă mică, caracudă, somotei, etc. — se păstrează pentru sărătură. Peştele care urmează însă a se trimete la piaţă trebue şi el păstrat în bune condiţii, atât pentru ca să reziste cât stă în cherhana până pleacă un vapor, cât şi pentru ca să suporte mai bine transportul îndelungat, Dacă este peşte obişnuit -— crap, şalău, lin, etc. — el se asortează după specii şi se pune cu ghiaţă în coşuri; în timpul din urmă se ambalează şi în lăzi de lemn cu capace. Cantitatea de ghiaţă variază după sezon, vara ajungând la jumătate peşte şi jumătate ghiaţa. Morunul şi Nisetrul se spintecă, se curăţă de maţe, se spală bine, şi apoi se pune cu ghiaţă multă în cherhanâ, fie în stive acoperindu-se apoi cu rogojini, fie In căzi mari cu ghiaţă. 701 In Basarabia la cherhanalele din Vilcov, se îngheaţă adeseori Morunul şi Nisetrul, punandu-i în amestecuri frigorifice (ghiaţă cu sare) ca să stea mai mult timp. La noi nefiind distanţele atât de mari, nu se face in băltit nici un fel de peşte îngheţat. Totuş pentru n suportă un transport mai îndelungat, se iea ghiaţă pisată mărunt cu care se umple burta spintecată a Morunului şi apoi se coasă la loc, după care se înveleşte întregul Morun într’o rogojină mare, care se coasă pe el după ce se pune ghiaţă şi împrejurul seu. Morunul şi Nisetrul astfel împachetat se pune apoi în barcaze mari, cari se remorchează de câte un vapor, sau cari merg cu pânzele la piaţă. Fig 371 arată un barcaz gata încărcat cu peşte proaspăt şi cu pânzele pregătite, gata să plece dela o cherhana (lin Jurilofca. b. Peştele sărat. In epocele când peştele se prinde deodată în cantităţi mari — ca de ex. în timpul iernii — şi când cerinţele nu sunt mari pe piaţă pentru anumite specii, atunci tot peştele adus la cherhana se sărează. De asemenea Unele specii de peşte ca Pi£- 371- Un barcaz încărcat cu peşte proaspăt Scrumbiile de Dunăre, che- gata să plece dela 0 cherhani din JuriIofca- falul etc., se consumă mai mult ca peşte sărat decât ca peşte proaspăt. Modul cum se face sărătura variază după diferitele specii de peşte şi este pe cât se poate de interesant. Peştele mărunt nu se taie, ci se sărează întreg, cu maţe cu tot. Figura 372 arată d. ex. modul cum se sărează acest fel de peşte —cosac şi albitură — la o cherhanâ dela Gura Saltavei; acesta este peştele care a căzut la sacul lesei. 702 _ Peştele mai mare însă — crap, ştiucă, lin, caracudă, etc. — se spintecă înainte de a se sără şi se spală bine. Modul cum se face tăierea nu Kig. 372. Modul cum so sărează peştele la o cherhana dela Gura Saltavei. întâmplător, ci se procede după regule anumite de către «tăietorii de Kig. 373. Masa tăietorilor de peşte cu uneltele necesare, peşte» specialişti (big. 367). Peştele adus de pescari se pune în coşuri şi se aşează pe o masă lungă şi dreaptă la care lucrează tăietorii, punându-se de fiecare tăietor câte un coş; jos sub masă se pune câte o găleată cu apă şi o targă cu un minciog. Figura 373 arată o bucată dintr’o masă a tăietorilor de peşte cu uneltele aparţinând unui tăietor. Peştele se taie cu un cuţit bine ascuţit şi cu un toporaş. Spintecarea se face pe la spate, băgându-se cuţitul în spinare, chiar imediat după oasele capului; pescarul ţine peştele întins pe masă, apăsându-I cu palma, şi trage apoi cu cuţitul tăind paralel cu aripa dorsală până la coadă; de aci întoarce cuţitul, îl afundă mai tare în peşte şi-l trage înapoi până la cap, astfel că peştele e acum gata spintecat şi numai oasele capului şi burta îl mai ţin; acum se iea bărdiţa şi, cu o singură sau 2 lovituri, se sparg oasele capului aşâ că el rămâne acum complet desfăcut. După aceasta se curăţă bine maţele şi beşica, pe cari le 704 aruncă în găleata de jos — unii fac din ele untură de peşte, alţii le aruncă —, şi apoi, şi de o parte şi de alta, se trage cu vârful cuţitului o serie de dungi longitudinale, pentru a se deschide mai bine carnea ca sarea să poată intră mai adânc. Figura 374 arată în toate detaliile modul cum se taie peştele (un crap), pentru sărătură. După ce un peşte s’a spintecat astfel, se aruncă în targa de jos de sub masă şi apoi tăietorul iea imediat o altă bucată ş. a. m. d. Unii tăietori sunt atât de exercitaţi, încât abiă se observă mişcările mânii lor când taie peştele. Când targa e plină de peşte spintecat, se purcede la spălarea sa, îmmuind targa întreagă de câteva ori în Dunăre şi mestecând peştele din ea cu minciogul ca să se clătească bine. Fig. 375. Masa pentru sărat peştele cu uneltele ei. După aceasta se scoate peştele din targă cu minciogul, se pune într’o covăţică şi se duce de se aşează pe o altă masă, care este masa de sărat peşte. Aceasta la un capăt are 2 picioare mai scurte, aşâ că stă înclinată spre acel capăt, pe unde se poate scurge zeama într’o căldare aşezată aci. La capătul ei mai înalt are o bucată separată printr’o stinghie de lemn, ca o tavă, în care se pune sarea pisată; pe masă este o mică cociorvă cu coada scurtă, iar sub masă un coş desert; sără-torul trage sarea pe masă cu cociorva, tăvăleşte bine peştele în ea pe 705 O jtarte şi ]>e alta şi apoi îl aruncă, jos în coş; după aceasta iea alt peşte din coviţică, iar pune sare peste el şi-l aruncă în coş ş. a. m. d. Când a isprăvit toată covata, e! aşează peştele într’o cadă mare de cherhanâ, punând o pătură de peşte şi o pătură de sare grunzoasă ş. a. m. d. După ce s’a umplut l>ine cada cu peşte, se pun teascuri cu greutăţi deasupra şi peştele lasă din el încetul cu încetul o zeamă care se preface în saramură, în care stă şi se pătrunde bine cu sare, până îl scoate din cadă spre a-1 încărca şi duce la vânzare. Figura 375 reprezenta masa pentru sărat peştele şi toate uneltele necesare pentru acest scop. G'ăzile cu peştele astfel sărat trebuesc ţinute într'un spaţiu cât mai rece, căci sarea trebue să pătrundă numai încetul cu încetul într’însul, pe când la căldură se sărează repede, însă nu pătrunde bine sarea. Tocmai de aceea cea mai bună sărătură e cea de iarnă, pe când cea de vara nu se poate conservă bine şi trebue pusă repede în consumaţie. * * * Scrumbiile de Dunăre şi chef ulii să sărează în alt mod. Aceşti peşti nu se spintecă, ci se pun deadreptui la cadă cu maţe cu tot, La scrumbii se pun 10 kgr. de sare la 100 de bucăţi de scrumbii, Insă sarea trebue amestecată cu ghiaţă măcinată, căci altfel sărâtura nu reuşeşte de loc; se pun apoi scrumbiile la cadă, aşezându-se alternativ o pătură de scrumbii şi una de sare cu ghiaţă. Ghiaţa se topeşte abia după vreo fi—7 zile şi atunci peştele rămâne ta saramură, în care stă până se sărează bine. După aceea scrumbiile se scot din saramură şi se împachetează—cu sare măcinată—în butoiaşe mici, cari .se înfundă şi apoi se exportă în toate ţerile vecine. Acest metod de a se sără scrumbiile amestecându-se sarea cu ghiaţă a fost descoperit abia de vreo 25 de ani de o casă mare de export de peşte dela Volga şi a fost introdus în timpul din urmă şi la noi. Graţie lui pescuitul scrumbiilor a luat şi la noi de atunci o dezvoltare atât de mare, formând unul din principalele noastre articole de export în Uusia. Chefalii — mai cu seamă cei numiţi Ilarii sau Vastronos mic, având o lungime de 12—14 cm., din caii intră 18—22 bucăţi la un kilogram se sărează de asemeni nespintecaţi. Ei se pun la cadă aşezându-se un rând de peşte şi un rând de praf de sare; după ce cada s’a umplut, astfel, se pun deasupra la 1.000 kilograme de peşte 100 kilograme de A K, — Pttbl. Adamachi. VW. Antipa, Pescuitul. 45 706 ghiaţă iu timpul căldurilor şi se toarnă şi puţină apă, pentru ca saramura să înceapă a se forma mai repede. După ce peştii au stat mai mult timp în saramură şi s’au sărat bine, se iea cărămidă roşie şi se pisează, iar praful acesta se amestecă cu saramură de aceasta rămasă dela peşte, până formează împreună un fel de alifie roşie. Amestecat cu această alifie se pune peştele în butoaie şi se expediază apoi în diferitele ţeri ale Orientului. Această alifie de cărămidă are de scop a scoate din Chefal gustul rău de peşte ne-fiert, dar nu-i boeşte carnea. Din aceşti Chefali astfel săraţi se prepară apoi — desărându-i — şi Chefului afumat; despre acesta însă şi despre instalaţiunile de afumătorie am scris pe larg la pag. 656 (a se vedea şi Figura 360). CJ Icrele de Ştiucă, de Crap şi de diferiţi peşti de baltă. Icrele dela diferite specii de peşti se prepară în diferite moduri formând articole importante de comerţ. Icrele de Crap şi de Ştiucă se scot cu îngrijire, când se taie peştele pentru sărătură, şi se pun deoparte într’o covătică sau într'un butoiaş pentru a Ji se scoate peliţele. Curăţirea de peliţe se face cu un instrument simplu numit in Deltă, «Priboiu» sau «Praboiu» (Turtucăienii îi zic «Fâcăleţ pentru bătut icrele de Crap»). El constă dintr’un băţ de 80—90 cm.lungime şi terminat la cap cu 2 mici cruciuliţe (Fig. 377); cu acesta se bat bine icrele — cum se bate smântână când se alege untul — şi peliţele se prind de crueiliţele sale, rămânând în butoiu numai boabele. După aceasta se sărează bine, se pun în butoiaşe speciale şi se trimit lu piaţă. icrele dela celelalte specii de Ciprinoide — afară de cele de Mreanft cari adeseori sunt otrăvitoare — se amestecă cu toatele la un ioc şi, după ce se bat şi ele bine cu Priboiul, se sărează şi se pun la butoiu, vânzându-se ca icre de calitate inferioară zise în comerţ «Taramâ», Despre prepararea icrelor de Cliefali am scris mai pe larg la pag. 657. d) Icrele de Morun şi Nisetru. De o valoare cu mult mai mare decât toate celelalte feluri de icre — şi chiar decât toate produsele pescăriilor noastre — sunt icrele Sturionilor şi mai cu seamă cele de Morun şi Nisetru. Pentru prepararea lor se pune o îngrijire cu mult mai mare, deoarece e un produs care se exportă în toată lumea — chiar în New-York am găsit icre proaspete dela Dunăre — şi pentru a le potrivi gustul se cere o ştiinţă şi o îndemti- 70? nare deosebită. De aceea mulţi din Cherhanagiii noştri — după cum am arătat mai sus — au adus chiar «specialişti» dela Volga pentru a pre-parâ icrele după gustul rusesc. In Tabela XIV se vede un asemene «specialist» — numit de ruşi «Icranscul» — spintecând un Morun într’o Cherhana Ia .Jurilofca şi scoţând icrele din el. De asemenea am arătat că în Cherhanale este câte o cameră mică, special rezervată pentru prepararea icrelor, în care domneşte o curăţenie cu adevărat exemplară. 370. Prepararea icrelor într’o Cherhanâ la St. Gheorghe. Pe masă se văd parte din instrumentele necesare şi cutiile de ambalaj. Icrele proaspete. După sezon, icrele de Morun şi Niselru se prepară in mai multe feluri. Toamna şi primăvara când icrele sunt ajunse la completa lor desvoltare, când peliţa care înveleşte fiecare boabă e mai groasă şi mai rezistentă, astfel ca să poată suporta şi un transport mai îndelungat fără să se strivească, atunci icrele se prepară ca Icre moi sau Icre dalei, Icre puţin sărate (ruseşte Malasol). Vara din contra când icrele abia încep a se formă in ovarii, când boabele sunt mici si puţin rezistente, iar peliţa lor e subţire, aşă că «se terciuesc» chiar în timpul preparării sau în timpul transportului, atunci ele se fac de preferinţă ca Icre tescuite-, numai pentru consumul local ele se pot face în această epocă şi ca icre moi, fiind chiar foarte gustoase. Icrele moi se prepară în modul următor: După ce se spintecă morunul sau nisetrul — se fac şi icre de Viză, Pă-strugă şi chiar de Cegă, însă acestea sunt, deşi foarte bune la gust, to-tuş de o calitate mai inferioară —şi se taie ovariile în bucăţi, punându-se într’o covaţică sau un ciubăr, prima operaţie ce se face are de scop a se scoate boabele din peliţele ovariale în cari sunt învelite. Pentru aceasta este un instrument special numit. Priboiu sau Praboiu (Fig. 876 şi fig. 877 b). Acesta constă dintr’o ramă mare de lemn (80X1)0 cm.) cu marginile late, având într’însa legată o altă ramă mai mică cu marginile înguste, în care e împletit un fel de ciur rar de sfoară cu ochii ca de 1 cm. pătrat fiecare. Icranscul pune priboiul peste o sită deasă de păr (377 c.) şi iea, una după alta, câte o bucată de ovariu pe care o freacă uşor peste ciurul de sfoară al priboiului; boabele de icre, cari se desfac una câte una, trec atunci prin ciur şi cad ca nişte perle negre* cenuşii în sită, iar membranele ovariale rămân ca o plăcintă grasă pe reţeaua priboiului. După ce astfel toate boabele au fost trecute prin priboiu şi nu a mai rămas nici una în peliţele ovarului, ele se lasă să stea in sită, care se scutură de câteva ori până se scurg bine de sânge, etc.; după aceea se răstoarnă icrele într’un ciur des împletit din fibre de teiu (Fig. 377) şi aci li se dă un praf de sare bună măcinată cât mai fin, scuturându-se ciurul mereu cel puţin vreo 10 minute, până ce fiecare boabă a putut ajunge în contact cu sarea. Când se scutură ciurul, boabele joacă pe fundul său elastic ca nişte mărgele fine de sticlă. Sarea se dă după sezon; vara se pune până la 50 gr. la un kilogram, iar iarna numai 10—20 gr. După ce sărarea icrelor e terminată, ele se curăţă cu o mică măturică (Fig. 377 d) de eventuale corpuri străine şi apoi se toarnă în cutii de tinichea cositorită, aşezându-se în ele cu o mică lopăţică de lemn (Fig. 377 e). Acest mod de preparare a icrelor moi pe «cale uscată» se întrebuinţează numai când boaba, de icră e bine coaptă, vara însă se procede în modul următor. Se face o saramură, solviudu-se în apă atâta sare până ce un ou se ridică singur la suprafaţă. Saramura se pune amestecată cu bucăţi de Fig. ,77. Toate instrumentele necesare la prepararea icrelor, a) Covata, W Priboi», c> Ciur eu pândi ,lo tei», d) măturică e) lunatica, ţ) ciubărul, g) sacul cu icre, li) teascul, i) Priboiul pentru curăţit icrele de ciap. f 709 710 ghiaţă într’im ciubăraş (Pig. 877 f), deasupra căreia se aşează priboiul. Apoi se trec icrele prin priboiu şi cad în acest ciubăr, unde le lasă să stea în saramură numai atâta timp până absorb sarea necesară pentru ca să poată rezistă la căldură şi transport. Dacă sunt icre destinate pentru export, se lasă mai mult timp în saramură; dacă vor fi puse îndată în consumaţie, se lasă numai câteva minute; timpul cât se ţin icrele la saramură e aşâ de bine regulat prin experienţă, încât se fac icre cari să poată ţinea 8, 4, 20 de zile, etc. Din saramură se trec apoi icrele într’un ciur des de teiu pentru ca să se scurgă bine, şi apoi se toarnă în cutii speciale de tinichea cositorită (Pig. 876). Icrele tescuite. In timpul verii icrele nu se prepară proaspete decât numai pentru consumaţiunea locală, aceasta fiindcă ele nu pot fi ţinute proaspete decât cel mult o săptămână până la zece zile. Ele nu se conservă bine în această epocă atât din cauza căldurii cât şi mai cu seamă fiindcă boaba e prea tânără şi peliţa ei nu are încă rezistenţă suficientă. In această epocă dar aproape toate icrele se prepară tescuite. Preparaţia lor se face în modul următor: se face o saramură—cura s’a arătat mai sus — punându-se atâta sare până un ou pus într’însa se ridică la suprafaţă. Apoi saramura se răceşte bine cu bucăţi de ghiaţă puse în ea; iar deasupra ciubărului cu saramura astfel preparată se pune Priboiul, pe sita căruia se freacă bucăţile de ovariu astfel ca boabele de icre să cadă în saramură (Pig 376). După ce icrele au stat cam o jumătate de ceas în saramură cu ghiaţă, se încearcă câteva boabe între degete, şi dacă strivindu-le nu mai iese lapte din ele, atunci icrele sunt sărate gata. După aceasta icrele se trec într’o sită deasă şi se scurge bine saramura din ele, iar apoi se pun într’un sac mic de pânză (Pig. 377 g). Sacul cu icrele se pune apoi la Teasc (Pig. 377 li), care se strânge din ce în ce mai tare, şi peste o jumătate de oră icrele sunt gata tescuite. Din sac ele se scot apoi şi se împachetează în cutii de tinichea — ca cele pentru icre proaspete — sau mai cu seamă în butoiaşe. Adeseori însă se fac icre tescuite ca cele zise de Taigan, muindu-se sacul întreg, cum îl scoate din teasc, în ceară topită şi închizându-se astfel icrele dinăuntru într’un înveliş complet ermetic. e) Diferite preparate şi semifabricate de peşte. In afară de peştele proaspăt, sărat şi de icrele de tot felul, în pescăriile noastre se mai fac şi diferite alte produse de o mai mică sau mai mare importanţă comercială şi în prepararea cărora omul desvoltă o mai mică sau o mai mare activitate. Intre acestea, ca mai de căpetenie, merită a fi amintite următoarele: 711 1. Afumăturile. Din diferite specii de peşti se fac afumături—dar mai cu seamă din peştii de mare şi în special din scrumbiile de mare şi de Dunăre şi din chefali—cari sunt deja un articol foarte căutat şi se pun în comerţ prin băcănii. De asemenea se afumă foarte mult bucăţile de muşchi din spinarea de morun şi nisetru, din cari se face Batogul (vezi pag. 372), care la noi este cea mai răspândită dintre toate conservele afumate de peşte. Dealtfel se fac afumături foarte gustoase şi din diferite specii de apă dulce ca Obleţii mari, Avat, Văduviţă, Sabiţă, etc., şi chiar Crap. Toate acestea însă nu intră decât rar în comerţ. Pentru afumatul peştelui se procede în modul următor: se alege peştele cât se poate mai proaspăt şi se sărează după toate regulele sără-toriei punându-se şi ghiaţă ; apoi se desărează din nou, se curăţă bine de maţe şi se usucă repede în aer liber, şi în fine se pune la afumă-torie. Afumătoriile sunt aceleaşi cari le-am descris pentru chefali (vezi pag. 657, fig. 360). 2. Poarte puţin se face ia noi şi se consumă peştele uscat. Din această categorie face parte Balâcul din spinare de morun şi nisetru,'pe care l-am descris la pagina 372. Apoi, cu mult mai rar încă, se face Taranca (Babuşca albă), după modelul celei care se importă din Rusia dela marea de Azov; aceasta este un peşte sărat şi apoi uscat repede în aer liber la umbră. De asemenea se usucă — cum am mai arătat cu ocazia descrierii Oris-taşului la pag. 387 —Obleţii în Oltenia, din cari ţăranii fac «făină de obleţi», cu care fac apoi pâine. 3. Cleiul de Morun şi Veziga. Din beşica înnotătoare a Sturionilor, se face aşa zisul «Cleiu de Morun» (sau Ichtiocol) care are o mare căutare In comerţ, întrebuinţându-se foarte mult Ia clarificarea vinurilor. Se scoate băşica, se spală cu îngrijire de sânge şi se usucă apoi bine la soare, care o tnălbeşte totodată. Cleiul de morun se plăteşte pe piaţă cu preţuri foarte mari. Din toate speciile de sturioni se mai prepară şi Veziga, care e un produs foarte căutat în Rusia servind acolo pentru a umplea cu ea Pas-telele zise «Piroşki». La noi nu se consumă de loc, ci se exportează totul in Rusia. Veziga este coarda dorsală a sturionilor, zisă la noi «Nervi de Morun», care se scoate cu îngrijire şi se usucă bine la soare. 4. Untura de peşte şi de delfin. Din grăsimea dintre organele interne ale sturionilor se prepară Untura de peşte. Pentru aceasta se fierbe în apă ficatul şi toate bucăţile de grăsime acumulate între organele interne ale peştelui. Grăsimea iese deasupra apei şi se alege apoi punându-se deoparte. Acestei unturi i se dau diferite întrebuinţări, servind câte odată 712 şi la scopuri medicinale ; jiu intra insa decât rar în comerţ,, ci se face numai după comanda sau pentru trebuinţele pescarilor. De asemenea pescarii topesc grăsimea de Delfin şi o întrebuinţează ca unsoare pentru instrumentele de pescuit, hamuri, etc. Pentru uns cişmele impermeabile e foarte buna, insa nu o întrebuinţează decât prea rar din cauza mirosului ei pronunţat de peşte. 5. Solzi de peşte pentru perle artificiale. In ultimii ani diferite fabrici de perle artificiale din Germania au trimis aci reprezentanţi ca sa cumpere cantităţi mari de obleţi (şi câte odată şi Sabiţă), cărora le scot solzii şi-i folosesc la fabricarea «Esenţei de orient», care serveşte la fabricarea perlelor artificiale. Aceasta o fabrică tratând solzii chiar la locul de prindere cu amoniac. G. Marinatele şi conservele de peşte în cutii. Cu toate că bogăţia de peşte ce o avem, cu specii atât de variate, ar puteâ servi ca bază la o industrie mare de conserve de peşte, până astăzi aceasta încă nu a luat desvoltarea care s’ar cuveni. Mai mult se fac Marinatele — adică peşte prăjit în untdelemn şi marinat în oţet cu mirodenii — şi mai cu seamă de morun şi nisetru, de crap, barbuni, guvidii, chefali, etc.; cu ele se face un comerţ destul de mare vânzându-se prin băcănii, însă nu avem încă fabrici speciale. De asemenea se fac marinatele zise ruseşti (sardele ruseşti), adică carne de scrumbii mari (Heringi) neprăjită şi marinată în oţet fiert cu tot felul de mirodenii. Pentru acestea sunt chiar fabrici speciale, însă ele întrebuinţează mai mult heringi de Norvegia decât peşte din ţară. Carnea de somn tânăr e cea mai potrivită din peştii noştri pentru aceste conserve. Conserve în cutii se fac mai mult din chefali, scrumbii de mare, barbuni şi mai cu seamă din morun şi nisetru; ele se prepară mai mult cu legume şi sosuri de pătlăgele roşii în untdelemn. Conserve în untdelemn, cuin sunt Tonul şi Surdinele, la noi aproape na se fac şi aceasta in prima linie din cauza scumpetei untdelemnului, 4. Transportul peştelui la piaţă. Bălţile cu cherhanalele sunt în totdeauna la distanţe relativ depărtate de piaţa mare de desfacerea peştelui şi mijloacele de transport sunt, în aceste regiuni de obiceiu puţine şi grele. Astfel dela zăvoadele (lela malul mării, unde se fac cele mai mari pescării de moruni, peştele treime mai întâiu transportat cu barca la distanţe de mai multe ore până la Jurilofca sau la Sf. Gheorge, iar de aicea merge pe Dunăre contra curentului încă o distanţă de cel puţin 150 km. până la Galaţi. Vapoare 713 de pasageri cari sa facă. curse repezi pe acest braţ nu sunt, aşa ca în cazul cel mai bun se transporta remorcându-se foarte încet cu vapoarele cu viteză mică ale pescarilor. Dela Jurilofca şi Sarichioi merge şi mai greu, căci vasele încărcate cu peşte trebue să meargă cu pânzele — dacă este vânt — pe tot lun-gul Razimului până la gura Dunavăţului, apoi să facă peste 30 km. pe acest canal până ies la Dunăre şi apoi de aci — dacă este vreo ocazie — să se pună la remorca vreunui vapor; Dacă însă nu este ocazie de vapor, atunci ele trebue să facă cu pânzele cursa de peste 120 km. până la Galaţi. Dacă nu ieau însă drumul pe apă şi vor să ajungă mai repede la Galaţi sau Brăila, atunci trebue să transporte cu căruţele până la Ghecet sau la Azăclău şi apoi peste Dunăre la Galaţi. Iarna in Deltă e şi mai greu, căci trebue să transporte peştele dela toate aceste distanţe cu săniile pe gliiaţă sau cu căruţele. Astfel fiind trebue fireşte ca peştele să fie foarte bine ambalat şi conservat în gliiaţă, ca să poată suportă tot acest transport îndelungat şi să ajungă în stare bună la piaţă. Voiu arătă dar aci în scurt diferitele moduri cum se transportă peştele dela diferitele noastre bălţi până ia piaţă în diferitele regiuni ale ţerii. a) Transportul peştelui viu. După cum am mai arătat mai sus, la noi în ţară se vinde foarte puţin peşte viu, şi de aceea nu există ca în alte ţeri o organizare specială pentru transportat peştele în această stare. In timpul din urmă însă, diferiţi comercianţi din Germania şi Austria cumpărau ia noi cantităţi mari de crap şi lin pe care-I transportau pe Dunăre până chiar la Linz şi Re-gensburg. Pentru a putea adună acest peşte viu de pe la diferitele bălţi şi apoi n-l expedia pe Dunăre în sus, este nevoie de o organizaţiune specială şi de o serie de vase plutitoare anume construite pentru acest scop. înainte de toate la bălţile la cari se încarcă peştele se făceau anume instalaţiuni pentru a păstră peştele viu un timp mai îndelungat. Pentru aceasta sau se fac Juvelnice de formele celor descrise mai sus (pag. 687) sau se închide o bucată de gârlă cu garduri dese — din sus şi din jos —■ formându-se un mic obor, astfel ca nici chiar peştii mici de tot să nu mai poată străbate în el. Scopul pentru care se ţineau peştii un timp mai îndelungat înainte de a-i încărcă nu eră numai pentru a putea să se adune o cantitate mai mare, ci mai cu seamă pentru a-i prepară casă poată suportă vieaţa 714 in captivitate şi un transport mai îndelungat. Se ştie că peştele în timpul iernii nu mănâncă şi, pentru a putea suportă să trăească atât timp fără să slăbească, corpul lor este anume organizat pentru acest scop, şi anume: dela un timp toamna ei încetează de a mai mânca şi canalul lor alimentar se curăţă bine de toate resturile de hrană; după aceasta însă atât stomacul cât şi intestinele lor secretează o mucozitate care rămâne tot timpul în ele — numită de pisciculturii germani «Ueberwinterungsschleim» — şi care le dă posibilitatea să reziste tot timpul iernii fără să mănânce. Bazaţi pe obser-vaţiunea acestui fapt fiziologic, pisciculturii din Germania (d-1 V. Burda) pregătesc peştele în acest mod înainte de a-1 transportă viu şi-i dau astfel o putere de rezistenţă cu mult mai mare. Ţinerea peştelui în juvelnice un timp mai îndelungat înainte de a-l încărca în vasele de transport este tocmai în vederea acestui scop. Fig. 378. Un şlep (sus) şi o barcă (jos) cu pereţii găuriţi, pentru transportul peştelui viu. Din juvelnice peştele viu se încarcă apoi în nişte bărci găurite pe margini — astfel ca apa să poată circulă liber prîntrînsele —, făcute anume pentru a colectă peştele aflat în juvelnicele dela diferitele bălţi şi a-l duce prin gârle până la vasul cel mare în care va fi transportat mai departe. Figura 878 jos arată o asemenea barcă, care, după cum se vede, este lotcă pescărească ordinară, având ia capetele ei câte o cameră mare ermetic închisă, cari o fac să plutească, iar la mijloc, un spaţiu plin cu apă care intră prin pereţii ei laterali găuriţi. In această cameră cu apa se păstrează peştele viu. Pe Dunăre aşteaptă vasul cel mare în care se încarcă tot peştele pe care-1 aduc bărcile mici din diferite direcţii. Acesta este un şlep mare (Fig. 878 sus), de asemenea cu 2 camere mari cu aer Ia capetele sale fio cari-1 ţin pe apă; tot mijlocul său este apoi un mare basm, prin care circulă liberă apa Dunărei care intră prin găuri făcute în pereţii vasului. Acest basin este împărţit printr’o serie de pereţi transversali într’o serie de camere cari servesc la separarea peştilor pe specii şi pe vârste. InFig379 se vede fotografiat un asemenea şlep mare cu basin pentru peşte viu care a acostat pe braţul Sulinei la gura unei gârle dela vechea Milă 23 spre a încărca peşte. h’ig. 879. Un şlep mare cu basine pentru peşte viu, acostat la gura unei gârle pe braţul Sulinei Ia vechea Milă 23, spre a încarcă de acolo peşte. b. Transportul şi ambalajul peştelui proaspăt şi sărat. Modul de ambalare al peştelui depinde de distanţa ce are a o parcurge până la piaţă. Dacă apa în care s’a {tescuit este în apropiere de piaţa de desfacere, pescarul aruncă {testele într’un coş —sau chiar numai deadreptul în lotcă într’o despărţituri formată din scânduri, pe pe cari le aşează între 2 crivace — şi pleacă cu lotcă de dimineaţă spre a ajunge la timp la vânzare. Peştele care e scos de curând din apă nu mai are nevoie nici de ghiaţă, căci soseşte mai tot viu la piaţă, cel mult dacă-1 acopere cu o ţoală udă ca să nu-1 usuce arşiţa soai-elui. Aşâ se petrece cu toţi pescarii mici cari prind cu vintirele sau cu mici instrumente în Dunăre, sau în bălţile din jurul oraşelor unde sunt pieţele. Astfel d. ex. pescarii dela Pisica, Azaclău, etc. scot de dimineaţă peştele viu din vintire, îl descarcă în Jotcă şi pleacă imediat spre Galaţi, a$â ca la vremea vânzării ei sunt acolo, şi peştele lor fiind viu se vinde cu preţuri foarte bune. Dacă piaţa este însă mai îndepărtata, atunci trebue un ambalaj mai serios şi un transport mai repede. Pentru aceasta se ieau coşuri mari —în cari intră dela 50—70 kgr. peşte— şi se împachetează peştele în ele cu ghiaţă, cantitatea variind după sezon. Dela punctele ceva mai îndepărtate din Deltă (Mila 23, Chilia, Uzlin, Canalul Regele Carol, etc.) peştele de baltă obicinuit nu se mai ambalează în coşuri ca înainte, ci se pune acum în nişte lăzi speciale de lemn cu capac, cari sunt cu mult mai practice. In Figura de jos din big. 380. Un barcaz cu care so transportă poştele din Deltă, cu pânzele întinse. tabela LXV se vede peştele expus la vânzare în piaţa Galaţi in lăzile de lemn în cari a sosit dela baltă. Aceste lăzi, fiind mici şi putându-se mânui uşor, se transportă la piaţă atât cu vapoarele pescarilor cât şi cu vapoarele de pasageri cu curse regulate. Mai greu este pentru transportul Morunului şi Nisetrului. Aceştia după ce au stat la cherhanâ de s’au răcit bine în ghiaţă, dacă se expediază numai câte unul separat, se umple burta lor cu ghiaţă sfâ-rămată şi apoi se învelesc în rogojini cari se coase strâns de jur împrejur; dacă se expediază însă mai mulţi deodată, atunci se trimit cu bar- cazele cele mari, cu cari se transportă de obiceiu peştele sărat, punân-du-se un rând de peşte, un rând de ghiaţâ ş. a. m. d. Figura 380 şi 380 bis arată un asemenea Barcaz cu construcţia şi aranjamentul său interior. La mijloc e magazia de peşte, iar la capete cabinele personalului. In Figura 380 sunt pânzele întinse pentru a se vedea dispoziţia lor şi modul cum se aşează în mers Catargul, gheon-derele, pânzele, etc. Când aceste barcaze sunt încărcate cu peşte proaspăt şi vântul nu e destul de bun, atunci ele se pun în totdeauna la remorca unui vapor. Cu Barcazele se transporta însă mai cu seamă peştele sărat, putând Încăpea într’o încărcătură până la 6.000 kgr. Peştele sărat se scoate din lăzile cu saramură şi se lasă să se sbi- Fig. 380 bis. Construcţia Barcazului şi aranjamentul său interior. Sus plan orizontal, jos secţiunea în lung. ceaşcă bine în cherhana, apoi se aşează în barcaz pătură cu pătură punându-se între ele sare grunzuroasă. Când sunt încărcate cu peşte sărat, barcazele merg cu pânzele —şi pe mare — costând astfel transportul mai ieftin. La piaţă peştele se scoate dintr’nsele încetul cu încetul, descărcându-se cu tărgile (împletite din curpene de viţă cu 2 mânere de lemn) numai treptat ce se vinde la licitaţie, astfel că Barcazul serveşte în port şi ca magazie de peşte, stând astfel şi câte o săptămână dacă nu o cererea mare. Iu 7 j 8 Figura de sus din Tabela LXV. se văd barcazele cu peşte sărat aşteptând în port şi o parte din peştele sărat scos în tărgi pe mal. Iarna peştele se transportă din Deltă cu căruţele, iar când Dunărea e bine îngheţată, se aduce cu săniile pe ghiaţă. Mai greu e de transportat acolo unde piaţa de desfacere e situată departe de Dunăre şi balta de calea ferată. Astfel sunt d. ex. bălţile din Ilfov, Vlaşca, Ialomiţa, etc., caid duc peştele la vânzare zilnic la Bucurureşti, sau pescarii dela Sarichioi, Jurilofca, Caranasuf, etc., cari duc peştele la Galaţi, Brăila, Constanţa ş. a. m. d. In aceste cazuri peştele se transportă cu căruţele; se căptuşeşte bine coşul căruţei pe dinăuntru cu rogojini şi se aşează peştele într’nsul cu ghiaţă, a cărei cantitate variază după anotimp, iar apoi se acopere bine cu mai multe rogojini ca să nu străbată căldura. Astfel d. ex. dela Balta Greaca, după ce s’a pescuit toată ziua, peştele se încarcă în căruţe şi pleacă spre seară la Bucureşti — mergând toată noaptea— spre e ajunge dimineaţa la vânzare. De pe Ia Jurilofca, Sarichioi, etc. Lipovenii pun adeseori Iotcele încărcate cu peşte pe roate şi merg cu ele la Ghecet, unde dau lotca la Dunăre şi se duce apoi cu lopeţile la Brăila la vânzare. IX. COMERŢUL DE PEŞTE. După ce am văzut diferitele feluri sub cari se prezentă peştele ca marfă şi activitatea pe care o desvoltă omul în aceste diferite direcţiuni, împreună cu felul instalaţiunilor şi uneltelor necesare pentru industrializarea peştelui la noi, ne rămâne acum să descriem în scurt şi modul cum se face distribuţia acestei mărfi din momentul când pleacă ea dela producător până ajunge la consumator. Fireşte că, descriind comerţul de pescărie, nu este intenţiunea mea a mă ocupă şi a mă pronunţă aci asupra valorii diferitelor măsuri artificiale impuse de Stat pentru organizarea acestei ramure de activitate, măsuri cari, întru cât nu vor fi izvorîte din nevoile reale şi nu ar ii conforme cu desvoltarea firească a acestei ramure de producţie, nu pot fi decât trecătoare, cu toate marile perturbaţiuni momentane ce le produc. Scopul nostru este a schiţă acest comerţ astfel cum s’a desvoltat el in mod firesc şi cum a reieşit din nevoile reale aie întregii ramure de producţie şi a consumaţiei, iar pe de altă parte a arătă tradiţiile cari s’au format pe această bază şi cari trebue să servească ca fundament pentru orice desvoltare mai departe. Din cele precedente noi am văzut că forma cea mai simplă a comerţului de pescărie este când însuş pescarul iea produsele sale şi merge de le vinde direct la consumator. In categoria aceasta sunt unii pescari dela bălţile Dunărei, cari vând peştele lor chiar «în vadul bălţii» la ţăranii de prin sate, cari vin acolo să-l cumpere pentru hrana lor; sau sunt câţi vă pescari de prin Sulina, Constanţa, Mangalia, etc., cari merg de oferă prin oraş peştele ce l-au prins de dimineaţă în mare, sau chip-celarii de prin oraşele dela Dunăre, cari duc obleţii ce-i prind de-i vând pe la birturi şi cârciume ş. a. m. d. Acest, comerţ direct dintre producător şi consumator se face însă numai în mod cu totul excepţional în unele localităţi şi numai pentru cantităţi foarte mici, cari faţă de cantităţile de peşte enorme cari se produc zilnic la pescăriile Dunărei şi se desfac în toată ţara nu joacă nici un rol. Pentru multele zeci de milioane de kilograme de peşte dela Dunăre şi Marea Neagră ce se desfac anual, locul de prindere fiind de obieeiu la depărtări mari de pieţele centrale de vânzare, iar consumatorii fiind răspândiţii în toată ţara—şi pentru unele articole chiar în toată lumea—, este loc pentru activitatea unei întregi serii de intermediari, cari să iea peştele din mâna pescarului, să-l conserve sau să-l prepare după gustul consumatorului şi să-l distribue în bune condiţiuni până în oraşele şi satele cele mai îndepărtate pe unde sunt răspândiţi consumatorii. Tocmai această necesitate a făcut ca la noi să se desvolte încă din timpurile cele mai vechi o numeroasă clasă de comercianţi de peşte de toate categoriile — numiţi de obieeiu «Pescari»—pe cari i găsim adesea pomeniţi prin documentele vechi, căci România a fost în toate timpurile în orientul Europei una din principalele ţeri exportatoare de peşte de apă dulce. Acest comerţ născut din necesităţi reale, atât ale producţiei — care caută să-şi desfacă marfa cât mai lesnicios şi mai convenabil — cât şi ale consumaţiei — care cere să fie cât mai prompt aprovizionată şi mai corespunzător gusturilor şi capriciilor ei — s’a închegat încetul cu încetul şi şi-a format «tradiţiile» şi «Uzanţele sale» comerciale. Cu desvol-tarea treptată a căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport perfecţionate, cari i-au permis pe de o parte să stimuleze punerea în exploatare a apelor celor mai îndepărtate cu toate resursele lor de producţie, iar pe de altă parte, să câştige pentru consumaţie— lărgind-o din ce în ce mai mult — centrele cele mai izolate, cari înainte nu puteau fi apro-vizionate cu peşte de Dunăre, comerţul nostru de pescărie luase o des-voltare din ce în ce mai mare spre binele şi propăşirea întregei noastre economii naţionale. In desvoltarea crescândă pe care a luat-o această ramură de activitate naţională, diviziunea muncii şi-a dat şi ea roadele ei binefăcătoare, căci întregi categorii de comercianţi s’au specializat în diferite direcţii, spre a se putea astfel adaptâ cât mai bine multiplelor necesităţi, fie ale producţiei, fie ale consumaţiei, şi a le satisface cât mai mult printr’o perfecţionare tehnică din ce în ce mai mare. Ca în orice ramură a noastră de comerţ însă, şi aci s’au arătat fireşte şi inconveniente ; tendinţe de acaparare şi speculaţie din partea unora sau altora, în dauna când a producătorului, când a consumatorului, apar necontenit. Intr’un stat organizat însă se cunosc în totdeauna mijloace suficiente pentru a împiedica printr’o organizare chibzuită asemenea abuzuri, fără ca pentru aceasta să fie nevoie a se luâ măsuri antieco-uomice cari distrug dintr’odată întregul comerţ —considerându-1 ca pe au intermediar inutil — şi iui piedicii astl'eJ desvol tarea normală a unei întregi ramure de producţie a ţerii, din care o populaţiune rurală atât de numeroasă îşi câştigă vieaţa. Procedându-se astfel se loveşte tocmai în cei cari au mai multă nevoie de ocrotire, adică în producători, şi mai cu seamă în micul pescar a cărui existenţă e atât de strâns legatâ de baltă şi de uneltele sale de pescuit. Datoria Statului aci este dar num ai să apere interesul general, pe de cuarte mănţinând o armonie între interesele opuse ale diferitelor categorii sociale — producător, consumator şi distribuitor — şi împiedicând orice tendinţă de speculaţiune a unora în dauna celorlalţi, iar pe de altă parte, mănţinând o concurenţă între cei de aceeaş categorie şi împiedicând astfel acapararea mărfurilor şi monopolizarea lor prin formarea de trusturi şi carteluri de vânzare sau de cumpărare. * * * Urmărind diferitele căi pe cari ajunge la noi peştele diu mâna pescarului până la consumator, găsim reprezentate toate formele comerţului, dela cele mai primitive — schimbul de naturalii fără mijlocirea banului, sau muncitorul care-şi vinde singur direct consumatorului marfa sa — până la cele mai complicate, adică când marfa trece prin mai multe mâini de intermediari până ajunge la consumator. Fiecare din aceste forme îşi găseşte explicaţia ei, atât în condiţiunile speciale de producţie din diferitele regiuni cât şi în condiţiunile generale economice şi în situaţia socială sau felul de vie aţă variat al diferitelor categorii de consumatori. Voiu descrie dar aci modurile principale cum se face comerţul de peşte ia noi în ţară, atât cel mare «cu toptanul» sau «en gros» cât şi cel de detaliu, arătând pretutindeni numărul intermediarilor şi atribu-ţiunile fiecăruia în distribuţiunea acestei mărfi. Înainte însă de a intră în această descriere cred necesar să luminez o chestiune principală asupra căreia sunt răspândite tot felul de idei greşite, cari au fost cauza stabilirii de diagnoze false cu privire la boa-iele de cari sufere comerţul nostru de pescărie şi an provocat luarea unor măsuri greşite pentru lecuirea acestor boale, cauzând astfel rele şi mai mari: E chestiunea rolului intermediarilor in comerţul de peşte. Este ştiut că întreg comerţul este un intermediar între producător şi consumator. Numai in statele primitive schimbul se face direct între producător şi consumator, pe când în statele civilizate cu cât comerţul e mai desvoltat, cu atâta circulaţia bunurilor e mai uşoară şi cu atâta producătorul poate produce mai mult şi mai ieftin, şi consumatorul este ,4 R. — Publ. Adamachi. VIII. Antina, Pescuitul. 46 722 mai bine aprovizionat. Desvoltării cât mai puternice a comerţului se datoreşte în prima linie desvoltarea economică şi deci şi cea politică a unui stat. Cu cât cantităţile de marfă ce trece dela producător la consumator sunt mai mari şi mai variate, cu atât şi numărul intermediarilor ce mijlocesc acest schimb este mai mare, specializându-se fiecare în diferite direcţii în manipularea ei. Este însă cu totul greşit a crede că cu cât numărul intermediarilor, prin mâna cărora trece o marfă, e mai mare, cu atâta trebue numai decât să fie şi preţul ei mai uvcat sau vice-versa; aceasta nu e nevoie să se întâmple în toteauna, căci câştigurile lor pot proveni şi numai dela cantităţile mari pentru cari mijlocesc schimbul, fără ca prin aceasta să scumpescă în mod simţitor preţul de detaliu. Un intermediar, dacă e în adevăr bine pregătit pentru a îndeplini un rol în circulaţiunea unei mărfi dela producător la consumator, poate, cu toată urcarea speselor prin câştigul său, să aducă atâtea economii din celelalte spese încât să ieftenească totuş cu mult preţul mărfii in total, şi aceasta cu atâta mai mult cu cât cantităţile de marfă vor fi mai mari. Din contra un producător care caută să-şi vândă singur marfa la consumator fără ajutorul unui intermediar, poate, din cauza multului timp care-1 pierde cu vânzarea — şi mai cu seamă la peşte unde vânzarea e zilnică —, din cauza lipsei de amenajare specială pentru acest scop, din cauza cantităţilor mici asupra cărora se repartizează spesele sale, etc., să câştige cu mult mai puţin vânzându-şi marfa cu preţ mai ridicat direct consumatorului decât vânzând-o cu preţuri mai scăzute prin intermediari. E sigur d. ex. că ţăranul care cumpără peştele dela căruţaşii ce umbla prin sate — aşâ zişii Mălăieri —, plătindu-1 în naturalii, ca ouă, făină, brânză, etc., el plăteşte cu mult mai scump decât dacă l-ar luă dela o prăvălie unde peştele a trecut totuş prin diferite mâini până a ajuns acolo. Concurenţa eliminează dela sine pe orice intermediar inutil, a cărui muncă ar aduce o scumpire a mărfii, prin beneficiul său, fără a aduce în acelaş timp şi o scădere mai mare a speselor din alte părţi; de aceea orice intermediar care — într’o stare economică şi socială dată — se mănţine, dacă nu e o creaţiune artificială administrativă, are —în acea stare economico-socială — şi un rol de îndeplinit în circulaţiunea mărfii; numai dacă, prin organizare sau combinaţiuni în adevăr mai practice sau prin progrese tehnice, munca sa devine inutilă, numai atunci el poate fi suprimat fără a produce perturbaţiuni cari să oprească în loc întregul aparat. m Simplificarea dar a raporturilor dintre producător şi consumator prin eliminarea intermediarilor este o chestiune foarte delicată; ea vine dela sine, Încetul cu încetul treptat cu progresele tehnice de tot felul, şi nu poate fi forjată, căci altfel se ajunge la efectul contrar celui dorit, adică se loveşte atât în interesele consumatorului cât şi ale producătorului şi prin aceasta în desvoltarea întregii ramuri de producţie şi deci a economiei naţionale a întregii ţeri. Dacă se urmăreşte ieftenirea unei mărfi — în cazul de faţă a peştelui - nu prin suprimarea comerţului se poate ajunge astăzi la acest scop, ci numai prin regulamentarea sa şi înainte de toate prin sporirea cât mai tare a producţiei. Atunci şi acei dintre intermediarii a căror existenţă e necesară pentru distribuţiunea acestei mărfi, câştigâi d la cantitate se vor mulţumi cu benefiicii tot mai mici, cari la urmă ajung a fi imperceptibile pentru preţul cu care cumpără consumatorul. 1. Comerţul mare de peşte (en gros). După aceste câteva consideraţiuni generale să vedem acum cum se face ia noi comerţul cu peştele dela Dunăre şi Marea-Neagrâ — căci despre râuri şi eleştee am amintit la locurile cuvenite — urmărindu-l dela formele sale cele mai simple până la comerţul complicat al peştelui provenit din bogatele pescării ale Deltei Dunărei. După cum am arătat mai sus, forma cea mai simplă de comerţ este vânzarea directă dela pescar la consumator, care se face pe o foarte mică scară de către unii pescari mici — de obiceiu de acei cari prind dela mal -- şi numai în unele localităţi. Drept vorbind în acest caz nici nu e vorba de un comerţ propriu zis. Comerţul începe abia atunci când intervine un «vânzător» special. Acesta mai întâiu e numai unul dintre membrii unei tovărăşii de pescari, care fiind mai vorbăreţ şi având anume calităţi, e însărcinat de tovarăşii săi cu vânzarea mărfii, conservarea ei, ţinerea socotelilor, etc. Astfel e — de ex. la Năvodarii turtucăieni — cel «care rămâne la mal pentru a regulă peştele». Şi acest fel de comerţ însă se face numai pe o scară foarte mică, numai pentru cantităţile mici de peşte ordinar ce rămâne să se vândă in detaliu în anume zile «la vadul bălţii» la sătenii riverani, căci peştele bun se expediază spre a fi vândut cu toptanul la piaţă. Cantităţile cele mari de peşte nu-şi pot însă găsi cumpărători la vadul bălţii, decât doar pe speculanţii cari vin de-1 cumpără aci ieftin, fără con-curenţă, pentru a-1 revinde apoi scump la piaţă; acest peşte deci trebue trimis la o piaţă mai mare de desfacere, fie pentru a mulţumi cerin- 724 ţele consumaţi unii numai din acea regiune, fie chiar pentru a fi trimis mai departe, acolo unde cererea e mai mare şi preţurile mai bune. Tovarăşul pescarilor, care eră însărcinat şi cu vânzarea peştelui în vadul bălţii, nu mai poate acuma merge la piaţa îndepărtată — adeseori cel puţin o noapte de mers cu lotca sau cu căruţele — pentru a face vânzarea, căci atunci nu ar mai avea timp când să se ocupe cu pescuitul şi ((regulatul peştelui la malul bălţii». Acesta poate acum să se îngrijească numai la cherhana de conservarea peştelui în ghiaţă, de ambalaj şi cel mult de expediţia la piaţă. Pentru însoţirea zilnică a transportului şi pentru vânzare trebue un om special însărcinat numai cu această treabă. Iată dar că necesitatea de a duce peştele la piaţă a creat de odată 2 funcţiuni nouă, cherhanagiul şi căruţaşul, cari nu mai pot fi îndeplinite de pescarii propriu zişi. La piaţă însă nici reprezentantul pescarilor care însoţeşte transportul, «căruţaşul», nu este în stare să vândă singur marfa, mai cu seamă dacă e vorba de cantităţi mari. Aici e nevoie de instalaţiuni şi unelte speciale — tărgi pentru descărcat şi sortat peştele, hamali, cântar, ghiaţă. etc. — şi mai cu seamă de cunoştinţe speciale, atât cu privire la oamenii cu cari ai a face pe piaţă ca cumpărători cât şi la starea din fiecare moment a raporturilor dintre cerere şi ofertă; şi apoi peştele nu e o marfă care să poată aşteptă mult, ci trebue ca până la începerea vânzării de detaliu sau până la plecarea trenului în interiorul ţerii vânzarea cu toptanul să fie terminată, iar lotcele şi căruţele cari au adus peştele sa fie deşertate spre a puteă plecă mai repede înapoi, pentru a se puteă îngrji de transportul de a doua zi ş. a. m. d. Astfel dar, vrând nevrând, pescarii sunt nevoiţi a-şi angaja pe piaţă un «vânzător special», care, în schimbul câtorva procente din suma in-cassată să le desfacă marfa în condiţiunile cele mai bune. Fireşte un asemenea vânzător nu poate trăi şi acoperi toate spesele sale numai din vânzarea peştelui unei grupe de pescari, ci — senin-du-i cinstit şi bine — el caută a-şi atrage cât mai mulţi pescari spre a-i preda lui peştele pentru vânzare, şi când are mai mulţi, atunci el poate lăsă şi comisionul său mai mic. Dacă însă producţia pescăriei din acea regiune e mai mare, afacerea aceasta de comisionar pe acea piaţă devine tot mai rentabilă şi atunci se grămădesc mai mulţi pentru a o îndeplini; aceştia, concurându-se între ei, pun condiţiuni tot mai uşoare pescarilor sau le fac tot felul de alte interese la piaţă spre a-i scuti de drumuri şi clieltueli inutile, bă chiar le dau la nevoie avansuri în bani asupra mărfii.. 72'» Astfel s’a născut dar nevoia unui nou intermediar, «Comisionarul». Dacă şi la baltă pescuitul e bogat şi «unt mai mulţi pescari — sau grupe de pescari—cari expediază peşte, atunci de sigur că e prea costisitor pentru fiecare să-şi aibă cherhanaua sa cu tot felul de instalaţii, să aibă vasele sale de transport sau căruţele cari să meargă (a piaţă chiar când prinde cantităţi mai mici ş. a. m. d. Acestea cu atât mai mult, cu cât pescarii propriu zişi, urmărind o categorie de peşte sau pescuind cu năvoadele, etc., sunt nevoiţi să-şi schimbe mereu localitatea unde pescuesc in diferitele epoce. Atunci fireşte le vine la toţi mai bine şi mai ieftin să-şi predeâ peştele lor unui cherhanagiu de meserie, care având cantităţi de poşte mai mari asigurate — culese de pe la toate categoriile de pescari— poate să-l păstreze, să-l expedieze, să-l vândă, etc., în condiţii cu mult mai bune, economisind astfel spese multe şi realizând câştiguri mai mari pnnfro vânzare mai bună. Când este însă peşte mai mult la o baltă, atunci, meseria de cherhanagiu devinind tot mai rentabilă, se apucă şi alţii de acest comerţ si, concurând u-se între ei, fac pescarului condiţiuni din ce in ce mai favorabile, din cari şi câştigul său se măreşte. Astfel dar se naşte şi aci un nou intermediar «Cherhanagiul», care reprezenta o nouă specializare în activitatea distribuţiei peştelui dela producător la consumator, şi care totuş simplifică mult raporturile dintre ei. Şi cherhanagiul — după cum s’a mai arătat — pentru a atrage pescarii să aducă peştele la el, caută a le face tot felul de înlesniri, dân-du-le aconturi băneşti la nevoie, furnisându-le instrumente şi materiale, etc. Fireşte, atât cherhanagiul dela baltă cât şi comisionarul dela piaţă, cari au de îndeplinit roluri atât de importante in comerţul de pescărie şi pot prin acesta să-şi asigure şi lor câştiguri bune, încearcă totuş adeseori — îndată ce nu au concurenţă — să speculeze pe pescari şi să-şi creeze câştiguri nepermise. In timpul când bălţile Statului erau arendate, comisionarii clin Galaţi şi Brăila deveniseră cei mai teribili cămătari ai pescarilor, cari inventau tot felul de mijloace pentru a-i speculă; abia prin luarea în regie a exploatării pescuitului şi prin crearea birourilor oficiale de vânzare prin licitaţie publică a peştelui, s’a pus capăt şi acestor abuzuri, dându-se pescarului siguranţa că nu va mai putea fi înşelat pe piaţă. * * Peştele ajuns la piaţă în mâna comisionarilor sau a birourilor oficiale de vânzare, el trebue imediat desfăcut cu toptanul; în timp de câteva ore de dimineaţa până la plecarea trenurilor în toate părţile ţerii -peştele trebue să fie gata vândut, ambalat cu gliiaţă şi expediat la 720 gării, căci altfel, rămânând pe a doua zi, valoarea sa scade la mai puţin de jumătate. Tabela LXV şi figurile 381 şi 382 arată vânzarea peştelui în piaţa Galaţi. In figura de sus din această tabelă se vede descărcarea peştelui din barcaze şi transportarea sa cu tărgile pe piaţă. In figura de jos din această tabelă peştele e ales după specii şi aşezat în lăzi de lemn pentru vânzare prin licitaţie. Comercianţii cumpărători examinează peştele pentru a-şi alege ce să cumpere. In fund camioanele au adus coşurile de ambalaj şi stau gata să încarce. In figura 381 se vede un alt colţ al pieţei unde se ţine licitaţie, iar în figura 382 se văd diferiţi comisionari împachetând în coşuri cu ghiaţă sfărâmată peştele cumpărat spre a-1 expedia imediat. Făcând o comparaţie între figurile 381 şi 382 scoase în 1898, figura de jos din Tabela LXV scoasă în 1911 şi figurile din Tabelele LXVI, LXVII şi LXVIII, reprezentând hala actuală de pescării din Galaţi, se vede cum a evoluat această piaţă şi comerţul nostru en gros de peşte în aceşti din urmă 20 de ani. Vânzarea en gros în toate părţile, încă din timpurile cele mai vechi— cu mult înainte de a-şi organiză statul birourile sale oficiale — s’a făcut In totdeauna prin licitaţie publică; aceasta fiind forma pe care au ales-o de mult singuri pescarii şi care le garantează cel mai bine interesele lor, apărând u-i contra înşelăciunii şi speculaţiei. Fig. 381. O licitaţie în piaţa Galaţi la 1898. Sistemul licitaţiei e atât de înrădăcinat în obiceiurile pescarilor noştri, încât, chiar între ei—dacă mai mulţi tovarăşi vor să-şi împartă peştele pe care l-au prins sau dacă unul vrea să-l cumpere dela tovarăşii săi — 727 ei fac o licitaţie la care ieau cu toţii parte. Mai mult încă, după cum am arătat la descrierea năvoadelor, chiar astăzi — când vânzarea peştelui prin licitaţie e oprită de Stat — pescarii năvodari dela Jurilofca, când aduc peştele la schelă, fac mai întâiu o licitaţie spre a-şi putea pe baza aceasta regula socotelile între dânşii, şi apoi cherhanagiul care l-a cumpărat îl duce la piaţă unde se vinde de Stat cu cotă fixă. Fig. 382. Ambalarea peştelui în coşuri cu ghiaţă în piaţa Galaţi Ia 1898. Sistemul vânzării prin licitaţie este înainte de toate o necesitate, pentru ca pescarii — cari de obiceiu pescuesc ca tovarăşi — să-şi poată împărţi cu cinste câştigul între ei. Apoi Ia o marfă, ale cărei spese de producţie variază dela un moment la altul — după cum variază şi putinţa de a prinde mai mult sau mai puţin peşte — nu se poate stabili valoarea acelei mărfi în fiecare moment decât prin jocul cererii şi ofertei (1). Preţuri fixe se pot face numai Ia peştele provenit din eleşteeie sistematice, ia cari spesele de producţie se pot calculă foarte exact; Ja peştele provenit însă din apele naturale — cum sunt apele Dunărei si ale Mării Negre — aceasta este o imposibilitate, căci aci cantităţile ce sc prind cu aceleaşi instrumente pot varia cu câteva mii la sută drla o si hi alta şi deci trebue să varieze proporţional şi preţul. Tocmai de aceea în toate pieţele lumii, unde se vinde peşte provenit din UI \ se vedea în această privinţă: Gr. Antîpa, Necesitatea vânzării peştelui prin Licitaţie publică ti măsurile luate pentru ieftenirea lui. Bucureşti 1013 (Monitorul Oficial). VI 728 ape naturale, nicâen nu s'a putut Introduce vânzarea cu cote fixe (1), căci imediat tot comerţul s’at- opri in loc şi aceasta ar avea de efect — pe lângă mări perturbaţiuni momentane—o scădere imediată a pro-ducţriunii şi deci şi lipsa acestui aliment pentru consumaţiune. De altfel şi la licitaţie, când cererea e mică şi oferta mare, se încearcă adeseori carteluri pentru a înjosi preţurile în dauna producătorului; aceste carteluri însă sunt imediat desfăcute de îndată ce creşte cere. rea, căci leacuri există în totdeauna pentru asemenea manopere. * * * Peştele vândut prin licitaţie se cumpără pe pieţele mari de diferite categorii de cumpărători, cari-1 duc apoi mai departe spre a-l distribui la consumatorii din toată ţara. Aşa dar de aici începe o nouă serie de intermediari; pe când însă cei de până acum aveau a se adapta nevoilor productiunii şi deci trebuinţelor pescarilor, aceştia trebue «i se adapteze cerinţelor consumaţiunii şi tuturor capriciilor ei. Avem aşâ dar o întreagă serie de categorii de cumpărători — intermediari — cari fiecare caută să corespundă necesităţilor şi condiţiunilor speciale ale unei categorii de consumatori, lată principalele: t. Comercianţii detailişti clin localitatea uncie e situată piaţa «en gros». — Aceştia se prezentă în fiecare zi singuri la licitaţie, de dimineaţă înainte de a se fi început vânzarea de detaliu, şi-şi aleg marfa de care au nevoie pentru clienţii lor. Desigur însă ei caută tot odat& siv profite de situaţia lor favorizată de lângă piaţa de desfacere, spre a cumpără mai ieftenâ marfa ce soseşte după plecarea trenurilor sau rămâne ne vând ută. 2. Comisionarii. — După cum pescarul dela baltă nu-şi poate părăsi în fiecare zi Lucrul său spre a veni Ia piaţă să-şi vândă singur peştele şi de aceea se adresează unui comisionar, tot aşâ şi detailistul din provincie nu poate pleca în fiecare zi la Galaţi sau Brăila —- sau la alte oraşe de pe Dunăre — spre a-şi cumpără peştele de care are nevoie. Ei au dar nevoie de o persoană de încredere din acele localităţi care să cumpere peştele în contul lor, să-l ambaleze bine şi să-l expedieze zilnic. Cu cât o asemenea persoană cunoaşte mai bine comerţul de pescărie, ştie să aleagă marfa şi să o împacheteze bine şi fără spese mari, ştie să îndeplinească repede formalităţile de expediţie şi cunoaşte tarifele, etc., şi cu cât e mai bine amenajat pentru a îndeplini toate aceste nevoi, cu atâta el poate aduce mai mari servicii detalistului din provincie şi deci e mai căutat. 1 (1) A se vedea: Gr. Antipa, Memoriu relativ la organizarea comerţului si îndrumarea pro-ductiuniipescăriilor- Bucureşti 191Ş. 729 Această necesitate a făcut dar să se nască aci o nouă clasă de intermediari: «comisionarii pentru cumpărarea peştelui». Aceştia cumpără peste zilnic în contul clienţilor lor pe baza telegramelor de comandă — adşseori şi cu ofertă de preţuri maxime — şi-l expediază împreună eu contul speselor, la care calculează şi un comision de suta de kgr. cumpărate. Cum aceste afaceri sunt foarte mari — numai la Galaţi se vând prin ei mai multe milioane de kgr. anual — aceşti comisionari câştigă la cantitate şi de aceea în general comisionul lor e relativ mic, de 1,5—3 lei la suta de kgr. Aceasta scumpeşte dar cliilogramul de peşte numai cel mult cu 5 bani — ceeace nu joacă absolut nici un rol la formarea preţului de detaliu — însă scuteşte de cfieltueli foarte mari pe detailişti. Aceşti intermediari dar sunt o necesitate, îndeplinind un rol important în circulaţiunea acestor mărfuri şi simplificând şi ei raporturile dintre consumatori şi producători. 3. Angrosiştii. — Ca şi în toate porturile mari de pescării din lume - Gestemiinde, Cuxhaven, Hamburg-Altona, Iymunden, Ostanda, Boston, Glocester, etc. — tot astfel şi la pieţele noastre cele mari există o întreagă clasă de comercianţi cari se ocupă cu comerţul «en gros» de pescărie. Aceştia fiind cu toţii capitalişti, rostul lor este de a cumpără marfa cu bani gata şi de a o da pe credit la detailişti. Cu modul acesta ci stimulează foarte mult comerţul de detaliu şi creează mereu nouă debuşeuri acolo până unde înainte nu ajungea peştele. Ei au legături pâuă şi cu micii comercianţi şi cârciumarii de prin satele cele mai depărtate, cărora le trimit în timpul muncii câmpului cantităţi mari de peşte sărat spre a-1 desface. Angrosiştii sunt acei cari profită mai mult de fluctuaţiunile pieţei, căci ei cumpără cu preţuri ieftine, atât peştele proaspăt care rămâne zilnic pe piaţă nevândut cât şi în epocile când preţurile sunt scăzute din lipsă de cerere. Din peştele astfel cumpărat, o parte ei caută să-l plaseze proaspăt pe la clienţii lor detalişti, cărora Ji-I dă pe credit, iar altă parte o fac peşte sărat, constituindu-şi depozite mari pe cari le vând apoi în epocile de cerere mare. Tocmai prin acest mod de a lucră, aceşti «intermediari» îndeplinesc ini rol important in distribuţia peştelui, căci pe de o parte ei stimulează si lărgesc consumaţia prin procurarea mărfii pe credit, iar pe de altă parte ei sunt regulatorii pieţei, găsind întrebuinţare pentru cantităţile de [ieste ce rămân zilnic nevândute, şi făcând prin aceasta reale servicii producătoriior, cari altfel s’ar vedea expuşi la mari pagube. Din registrele lor comerciale am putut vedea că sunt unii angrosişti cari au incassări de făcut dela clienţii lor din ţară — cărora le-au 730 dat marfa pe credit — urcându-se până la 400.000 lei. Capitalul decuno-ştinţe al acestora deci nu este numai privitor la conservarea şi manipularea peştelui, ci tot atât de mult şi la soliditatea şi solvabilitatea clienţilor lor detalişti din toată, ţara. Tocmai prin această exploatare în stil mare (Gross-Betrieb) a peştelui şi prin riscurile ce le încearcă, această categorie de intermediari pot contribui prin activitatea lor mai mult decât oricare alţii la ridicarea întregii ramure de producţie. Fireşte şi între angrosişti trebue mănţinută în totdeauna o concurenţă, spre a putea astfel combate oricând tendinţele de acaparare şi speculaţie; în general ei pot deveni periculoşi când unul dintr’înşii reuşeşte a acapara comerţul de detaliu dintr’o regiune, ceeace trebue imediat combătut. 4. Exportatorii. — Disproporţia mare — mai cu seamă în anumite epoce — dintre preţurile peştelui la noi şi cele din Germania şi Austria, iar pe de altă parte lipsa din ce în ce mai mare de peşte în Rusia — care aproviziona înainte şi pe celelalte ţeri din apusul Europei — a făcut ca comercianţii din Germania şi Austria de o parte şi Rusia de alta să-şi îndrepte ochii în ultimii ani spre bogatele noastre pescării dela Dunăre. Aceasta a făcut să se nască o nouă serie de intermediari cari să se ocupe în mod special cu exportul. Speciile principale cari se exportau pentru Germania şi Austria erau: în prima linie şalăul, icrele negre, somnul mijlociu zis larmă, cega şi crapul, în cantităţi mari mai cu seamă înaintea Crăciunului catolic, ştiuca înaintea sărbătorilor (Purim şi Paştile) evreeşti. In Rusia se trimiteau mai cu seamă toate speciile de sturioni cu icrele lor şi vezica, precum şi scrumbiile de Dunăre în foarte mari cantităţi. In timpul din urmă însă, când producţia pescăriilor ruseşti a ajuns a se slei, comercianţii din Varşovia începuseră să cumpere orice specie de peşte găsiau pe piaţa noastră — ceeace tocmai a şi fost cauza că peştele la noi se scumpise deodată atât de mult — . In Orient se exportau chefaJii, cari se duceau până la Egipet şi Asia mică, şi calcanul care mergea la Constantinopol. Câtă vreme exportul nu luase proporţii prea mari — ca să sufere din această cauză piaţa noastră internă — şi cât timp se mărginiâ numai la speciile de lux sau la cele din cari nu se consumă în ţară toată cantitatea ce o producem — ca d. ex.: scrumbiile, chefalii, calcanul, morunul şi nisetrul în anumite epoce şi mai cu seamă în timpul verii, etc. — atâta exportul a fost o mare binefacere pentru punerea în valoare a pescăriilor noastre. Graţie lui au intrat mulţi bani în ţară şi pescarii şi-au putut cumpără instrumente bune şi face instalaţiuni sistematice, cari a» avut o influenţă mare asupra prosperităţii generale a acestei ramuri şi a veniturilor pescăriilor. 0 restrângere a exportului pentru acele specii cari au o importanţă pentru alimentaţiunea publică a fost binevenită; întinderea acestei măsuri însă şi asupra peştilor de lux sau acelor cari nu se consumă în ţară pe cât e producţiunea de mare precum şi asupra icrelor, a fost cu siguranţă o exagerare, care a avut consecinţe rele şi a oprit progresul în loc. 5. Fabricanţii de conserve. In timpurile din urmă industria conservelor de peşte a luat la noi o desvoltare mereu crescândă. Tn afară de cher-hanagui, cari produc în stil mare în regiunea locurilor de prindere peşte sărat — conserva noastră cea mai primitivă şi cea mai răspândită — scrumbii in butoaie, batoguri şi balâc, chefal afumat, etc., de o bucată de timp s’au creat şi în regiunea pieţelor de vânzare fabrici sau ateliere de conserve de peşte. Pe de o parte sunt afumătoriile cari fac batoguri, scrumbii de Dunăre şi tot felul de peşte de mare afumat ; pe de altă parte sunt fabrici de conserve in cutii, cari prepară morun şi nisetru şi marinate de tot felul, cu cari apoi se aprovizionează toate băcăniile din ţară. Toţi aceştia, când vine epoca principală a prinderii speciei pe care ei o întrebuinţează în fabricile lor, pleacă la Galaţi şi Brăila de-şi fac singuri aprovizionările. Ei caută în totdeauna epocile când pot să-şi furnizeze peştele mai ieftin, cum e d. ex. : pentru morun şi nisetru în Iunie când preţurile sunt pe jumătate ca toamna, pentru scrumbii de mare vara, etc. Fireşte, mulţi din aceştia, cari au fabricile lor în ţară, se adresează şi la comisionari sau la angrosişti ca să cumpere peştele în contul lor, ieşind câte odată pe calea aceasta mai bine Ia socoteală decât dacă ar cumpără singuri. 6) Căruţaşii şi Mălăerii. Aproape în fiecare zi în pieţele Galaţi, Brăila, Călăraşi, etc., sau—in epocile când se pescueşte cu năvoadele—şi în vadurile bălţilor mai mari, se văd cârduri întregi de căruţe cari vin să cumpere peşte. Aceştia sunt comercianţi ambulanţi, cari cumpără aci vara peşte sărat şi — când vremea e mai răcoroasă — peşte proaspăt, pe care-l încarcă în căruţele lor şi pleacă pentru a-1 vinde prin sate. Ei ajung astfel la distanţe foarte mari până chiar prin judeţele de munte. Aceşti căruţaşi — o nouă specie de «intermediari» între pescar şi consumatorul rural — sunt muşterii mai cu seamă pentru speciile ieftine — babuşca, plătica, albitură, ţărancă, ştiuca, caracuda, etc. — pentru caii consumatorul dela oraşe nu prea se interesează. Tocmai de aceea ei au un rol foarte important de îndeplinit, atât pentru producători, cari găsesc o ocazie să-şi desfacă cantităţile cele mari de peşte ordinar, cât 732 şi pentru consumatorii rurali, cărora le aduc peştele până în locurile unde căile ferate şi comerţul ordinar nu poate străbate. Căruţaşii sunt însă foarte grăbiţi în totdeauna când vin la piaţa, căci aşteptatul prin oraşe e pentru ei o pierdere de timp preţios si o chel-tueală mare cu întreţinerea lor personală şi a cailor ; de aceea, daca ei nu găsesc imediat peştele de care au nevoie, atunci şi-l procură mai repede din depozitele angrosiştilor; căci mica diferenţă de preţ — caro de multe ori nici nu există, căci angrosistul profită de fluctuaţiile pieţei pentru a cumpăra ieftin la ocazie — nu joacă rol faţa de cheltuelile ce Ie au aşteptând. Tocmai aceasta e o nouă dovadă de rolul important ce-l au în comerţul mare de pescărie angrosiştii, fără de cari cantităţile mari de peşte ordinar ce vin uneori pe piaţă ar rămânea nevândute şi s’ar infectă acolo, cum de altfel s’a întâmplat deja prea des dela desfiinţarea lor şi a vânzării peştelui prin licitaţie. * * * Acestea sunt principalele categorii de intermediari cari cumpără de obiceiu peştele la pieţele mari de desfacere şi compun comerţul in marc (cu Toptanul) al peştelui. Fiecare din ei au a îndeplini—după cum s’a văzut la fiecare in parte — în starea de astăzi un rol important, şi dispariţiunea unuia sau altuia -t- fără ca o modificare reală în condiţiunile de producţie sau de distribuţie a acestei mărfi să se fi produs — ar produce incontestabil per-turbaţiuni în circulaţia acestui bun economic, lovind când în producător, când în consumator. Nu intră în cadrul acestei lucrări să arăt aci în ce mod s’ar putea reorganiza acest comerţ mare de peşte şi în ce mod s’ar putea reduce din numărul intermediarilor. In diferite publicaţii şi rapoarte oficiale am tratat această chestiune pe larg, între cari şi în lucrarea intitulată Pro-gramul construcţiei halei de peşte cu frigorifere din Galaţi şi reori/a-irizarea comerţului mare de peşte (1). Aici noi căutăm numai să descriem cum este astăzi, pentrucă reforme serioase nu se pot face decât numai pe baza unor astfel de cunoştinţe aprofundate asupra felului cum se face acest comerţ şi problemele ce se urmăresc. In tot cazul înainte de toate trebue a se avea în vedere principiul fundamental : că orice organ este creat de o funcţiune şi că, aşa dar, înainte de a se suprimă un organ trebue ca funcţiunea care l-a creat să nu mai existe, altfel sufere întreg organismul şi poate duce chiar la consecinţe fatale. (I) (I) Bucureşti, «Monitorul Oficial., No. 84 din 1G iulie 1911. Fjg, 383. Aspectul exterior al halei (le peşte cu frigorifere din Galaţi. brusc după plecarea fiecărui tren, peştele putând fi păstrat proaspăt în frigorifere până a doua zi; de asemenea nici dela o epocă la alta variaţia preţurilor nu va mai fi aşa de mare, căci peştele prins în epocile când producţia e mare va putea fi păstrat proaspăt până în epocile când consumaţia e mare, şi astfel se va crea un echilibru mai stabil între cerere şi ofertă. Şi o mare parte din acel personal numeros necesar astăzi pentru ambalaj, expediţie, transportul coletelor la gară, etc.—care încarcă atât Mlipim bală de peşte cu frigorifere ce s’a construit după propunerea mea in piaţa Galaţi, provăzută cu toate instalaţiunile şi maşinile moderne, este tocmai una din acele instalaţiuni, cari pot suprimă mai multe din funcţiunile ce sunt astăzi de îndeplinit în comerţul mare de peşte; aceasta dar pusă bine în exploatare, de oameni cari-şi dau seama de rostul pe care are a-1 îndeplini o asemenea instituţie, va putea suprimă dela sine şi o serie din organele cari îndeplinesc astăzi acele funcţiuni, adică o parte din intermediarii de azi cari acum pot deveni inutili. In tot cazul toţi acei cari profitau până acum de fluctuaţiunile pieţei nu vor mai aveă rost, căci preţurile nu vor mai scădea aşâ de 734 de mult spesele —va putea fi de acum redus, de îndată ce peştele scos din frigorifere se va încărcâ în vagoane frigorifere deadreptul in hală. Figura 383 arată aspectul exterior al halei de peşte şi depozitelor frigorifere din Galaţi, iar figurile din Tabelele LXVI, LXVII şi LXVIII arată detaliile de construcţie şi diferitele compartimente ale acestei hale cu frigoriferele ei. 2. Comerţul de detaliu. i ' Dacă comerţul mare de peşte a ajuns astăzi — cel puţin în centrele mari ca Galaţi şi Brăila—la o organizare care-i permite mai mult sau mai puţin să facă faţă Ia toate nevoile, nu este tot aşa şi cu comerţul de detaliu. Comerţul mare fiind mai mult în legătură cu producţia — şi aceasta căpătând în ultimii 20 de ani o organizare mai modernă, în locul vechii organizări orientale pe bază patriarhală —a putut profită spre a ajunge şi el la organizarea sa de astăzi. Comerţul de detaliu din contra lâncezeşte încă în vechea sa stare şi—sub supravegherea slabă şi inconştientă a administraţiilor comunale — se dedă la creaţiuni de carteluri, monopoluri şi tot felul de speculaţiuni nepermise în dauna consumatorului. Fireşte, ar fi o greşeală şi mai mare dacă s’ar desfiinţa acest comerţ, care are de îndeplinit un rol atât de mare. După cum comerţul „en• gros* studiam şi se adaptează condiţiunilor de producţie, stimulând şi organizând exploatări nouă pentru a mări producţia, tot astfel şi comerţul de detaliu are a studia şi a se adaptă trebuinţelor consumaţiei, stimulând-o şi câştigând mereu debuşeuri nonă. Amândouă dar se completează unul pe altul, spre binele şi desvoltarea întregii ramuri de producţie şi de activitate naţională. O asemenea misiune importantă însă, pe care are a o îndeplini comerţul de detaliu, nu se poate încredinţa unor funcţionari comunali. Pentru aceasta e nevoie nu de birocraţi ci de o întreagă clasă de comercianţi, oameni harnici şi inteligenţi, cari, îndemnaţi de câştigul propriei lor existenţe, să exploreze singuri şi să facă tot posibilul spre a satisface cerinţele consumaţiei şi lărgirea ei treptată. Comerţul ca să-şi îndeplinească menirea sa mare într’un stat organizat are nevoie de libertate de acţiune şi nu de lanţuri birocratice. Fireşte comerţul caută câştig, şi acolo unde nu e nici control nici concurenţă, e uşor să degenereze in speculaţie, umblând şi după câştiguri nepermise. Datoria autorităţii dar este, nu de a desfiinţa ceeace există şi a înlocui cu funcţionari, ci de a organiza mai departe, stabi- 785 liud un control eficace şi mănţinând neatinsa o concurenţă puternică, care este singurul şi marele regulator al întregului comerţ. Mijloace contra speculei—şi mai cu seamă acelei cu alimentele—sunt doar destule; regulamentele halelor de detaliu din toate oraşele mari din apusul Europei le prevede şi aplică cu mare succes — şi mai cu seamă în Germania—; nu avem dar decât să le adoptăm şi noi şi să le aplicăm cu rigoare, în loc să distrugem comerţul, care este unul din stâlpii mari pe cari se razămă întreg fundamentul statului. Să vedem dar cum se face astăzi la noi comerţul în detaliu de peşte, urmărindu-1 şi aci după formele sale şi după diferitele categorii de consumatori. a. Comerţul de peşte la sate. Şi aci, forma cea mai simplă de comerţ de detaliu este vânzarea pe care o face la vadul bălţii însuş producătorul — pescarul, arendaşul sau proprietarul unei bălţi — la locuitorii din împrejurimi. E vorba fireşte numai de peşte ordinar po care aceştia îl cumpără, fie zilnic pentru a-1 consumă proaspăt, fie în timpul pescuitului mare pentru a şi-l sără pe iarnă. Cu toate că nu e un comerţ mare, este totuş un bine, atât pentru producător, care-şi poate desface astfel cu uşurinţă speciile ieftine cari nu pot suportă spesele de ambalaj şi de transport la o piaţă mai îndepărtată, cât şi pentru aceşti locuitori, cari găsesc o hrană ieftină şi higenică de care au nevoie. Din această categorie ar mai face parte — deşi nu mai e vorba de un comerţ propriu zis — şi învoelile pe cari le fac unii proprietari sau arendaşi cu locuitorii, dându-le voie, în schimbul unei taxe—numită «Băl-tărit», «mvoeală la peşte», etc.—să pescuească în baltă cu coteţe sau cu iniei instrumente de mână pentru hrana lor şi a familiei. 0 altă formă primitivă de comerţ de peşte la sate, însă totuş cevă mai rafinată, sunt Căruţaşii sau Mălăerii, despre cari am amintit şi mai sus. Aceştia —dintre cari mulţi Lipoveni de prin Brăiliţa, Ghiz-dăreşti, etc.— au căruţe bune, pe cari le încarcă vara cu peşte sărat şi când e timpul răcoros cu peşte proaspăt, pe care-I cumpără ori dela pieţele mari de desfacere ori de pe la bălţi în timpul pescuitului mare. Ei pleacă prin sate, prin părţile cele mai izolate pe unde nu ajunge comerţul regulat, şi cutreeră aproape toată ţara. Negoţul lor constă mai cu seamă în schimb de naturalii, dând peşte pe ouă, mălaiu, brânză, pasări şi pe tot ce are ţăranul la gospodăria sa; trecând apoi prin oraşe, când se întorc la piaţă să cumpere alt peşte, desfac în bani produsele cari le-au luat în schimbul peştelui, aşâ că într’o călătorie fac un dublu comerţ câştigând şi dela una şi dela alta. Acesta — după cum am mai arătat — este unul din mijloacele cele mai răspândite pentru desfacerea peştelui ordinar, vânzându-se pe această cale la ţară mai multe milioane de kilograme anual. Se poate face o idee de întinderea acestui comerţ observând zilnic sutele de căruţe cari aşteaptă în faţa pieţelor mari de pescării din Galaţi şi Brăila. Tot un fel de comerţ ambulant la ţară, ce se face mai cu seamă cu peştele sărat, sunt comercianţii — mai cu seamă Lipovenii — cari cutreeră bâlci urile şi cari desfac de asemenea cantităţi foarte mari de peşte sărat. Un comerţ mai regulat, tot pentru populaţiunea rurală, se face de către unii comercianţi de prin diferite orăşele mici — ca d. ex. Săvenii, etc. — situate în centre mari agricole şi vizitate mult de ţăranii din împrejurimi, cari vin acolo fie pentru a se angaja la munci agricole, fie pentru târgurile de vite, etc. Aceşti comercianţi — cum am arătat — cumpără în mare parte direct dela angrosiştii din pieţele mari cu cari au legături şi cari le dau marfa pe credit. Uneori însă — cei mai mici dintre ei, cari au desfacere mai mică —cumpără abia din mâna a doua, adică' abia de pe la un fel de angrosişti mai mici din capitalele de judeţe, cari îşi fac anume pentru acest scop depozite de peşte sărat atât românesc cât şi rusesc. Ultimii, în fine, cari desfac peştele—mai cu seamă pe cel sărat—la ţară sunt cârciumarii de prin sate. Deşi fiecare din ei desface numai cantităţi relativ mici, cantitatea totală vândută în sate pe această cale este totuş foarte mare din cauza numărului mare al acestor comercianţi. Şi aceştia se aprovizionează în cea mai mare parte dela angrosiştii din capitalele de judeţe — de unde-şi procură mărfuri — şi numai puţini dintre dânşii au legături şi cu angrosiştii cei mari din pieţele centrale de desfacere. b) Comerţul de peşte la oraşe. Oraşele mari din ţară se aprovizionează: a) cu peşte proaspăt din apele din acel judeţ ; b) cu peşte proaspăt dela Dunăre; c) cu peşte sărat dela Dunăre; dj cu peşte sărat din Rusia, adus de importatorii mari dela Galaţi; e) cu peşti conservaţi dela Dunăre şi Marea Neagră, ca ba-toguri, afumături, icre, etc.; f) cu peşti conservaţi importaţi, ca heringi din Norvegia, Olandă, etc., lacherdă, ton, ţâri din Orient, sardele în butoaie dela Adriatica, ş. a. m. d. Pentru fiecare din aceste mărfuri sunt şi diferiţi comercianţi cari se ocupă cu vânzarea lor. Comerţul principal însă este cu peştele proaspăt şi sărat, iar celelalte sunt articole de băcănie, de cari nu ne putem ocupă mai de aproape aci. In fiecare oraş din ţarii a existat, din vremea veche încă, câte o breaslă a «Pescarilor», adică a celor cari se ocupau cu vânzarea peştelui în oraş. Ei îşi procurau peştele proaspăt din bălţile şi eleşteele acelui judeţ şi, din timp în timp — la zilele mari de peşte — dela Dunăre, iar peştele sărat deia Galaţi. Consumaţia în timpurile obicinuite eră restrânsă, şi numai în posturi — sau când se pescuiau eleşteele — se aducea peşte la piaţă în fiecare zi. Aceşti «Pescari» arendau adeseori şi bălţile sau eleşteele de prin judeţe, pe cari le pescuiau la timp cu instrumentele lor proprii, plătind proprietarului, sau o arendă fixă sau după greutatea peştelui prins; pe de altă parte ei aduceau şi peşte sărat, pe care în timpul muncilor agricole îl distribuiau la sate în judeţ. Vânzarea se făcea în anumite pieţe, numite de obiceiu «Pescăria», unde veniau şi diferiţi mici pescari dela ţară, cari-şi oferiau la târg la anumite zile prinsoarea lor. Comerţul acesta fiind liber pentru oricine, există in totdeauna o concurenţă suficientă care regulă preţurile şi împiedică speculaţia. Aceste timpuri patriarhale s’au trecut de mult. Căile ferate legând fiecare capitală de judeţ cu reţeaua cea mare, s’a dat posibilitatea de a se face o aprovizionare regulată cu peşte proaspăt de Dunăre, care astfel a început a se aduce în fiecare zi pe piaţă şi a intră în lista zilnică de bucate a consumatorului. Prin aceasta comerţul de peşte a devenit o meserie rentabilă şi mai uşoară; căci comerciantul nu mai avea nevoie acum să cutreere eleşteele de prin tot judeţul, să caute să angajeze pescari, etc. ci, cu o scrisoare şi un mandat poştal la comisionarul din Galaţi, avea oricând marfa dorită la dispoziţie. O asemenea meserie puteâ acum să fie îndeplinită de oricine fără nici o cunoştinţă şi pregătire specială, aşa că de odată numărul comercianţilor de peşte s’a îmmulţit foarte mult. Administraţiile comunale, văzând însă un comerţ care începuse a merge bine, s’au gândit sa-şi facă şi ele de aci un izvor de venituri. Modul cmn au rezolvit însă această chestiune a fost cauza fundamentală a stării nenorocite de astăzi, când consumatorul e lăsat în prada speculaţiunii câtorva negustori de peşte improvizaţi. Comunele, în dorinţa de a-şi crea venituri nouă, sub pretexte sanitare, au desfiinţat vechile pieţe de pescării, unde puteâ veni orice pescar stVsi vândă peştele ce-1 prindea, sau orice proprietar de eleşteu să-şi desfacă producţia eleşteului său; iar în locul lor a înfiinţat «Halele de pescărie». A. R. ~ Rubl. Adamachl Vili. Anitps, Pneul tul. 47 738 Halele au numai câteva compartimente, şi acestea se pun la licitaţie pentru a se închiria. Cum însâ meseria de detalist a ajuns — după, cum am arătat—foarte uşoară, şi cum cine închiriază acum un loc în hală îşi asigură o clientelă cu mult mai mare, s’au Improvizat de odată o mulţime de comercianţi noi de pescării, cari licitau pentru aceste locuri din hală şi oferiau preţuri foarte mari pe ele. Nu a trecut însă mult timp şi cei câţiva arendaşi ai compartimentelor din hală s’au cartelat între ei spre a scumpi peştele căt de mult. Ba mai mult chiar, la nouăle licitaţii pentru compartimentele din hală s’au oferit preţuri extraordinar de mari de către o singură persoană, care le luă pe toate, fie pe faţă, fie cu oameni interpuşi. Şi astfel sub patronajul primăriilor în toate oraşele din ţară s’a ajuns a se crea un monopol al peştelui în favoarea unor speculatori. Rezultatul final a fost: 1) că peştele s’a scumpit enorm; 2) că vechiul comerţ de pescărie care aveă soliditatea şi tradiţiile sale a fost desfiinţat; 8) că proprietarii eleşteelor din judeţ, nemai având unde să-şi vândă singuri peştele lor (vechea piaţă s’a desfiinţat doar pentru motive sanitare!) şi nerentându-li-se nici sâ-1 vândă la cei cu monopolul din hale, cari din lipsă de concurenţi le oferiau preţuri dirizorii, şi-au secat în cea mai mare parte eleşteele, spre a le transformă în terenuri agricole; 1) că pescarii de râuri, ţărancele, etc., cari înainte în anumite zile aduceau peşte la piaţă, acum sunt alungaţi cu poliţia sub pretext de motive sanitare (şi după cererea halagiilor!); 5) că chiar producătorii dela Dunăre, cari înainte îşi puteau vinde prin oraşe şi speciile de peşte ieftine pentru populaţia săracă, acuma rămân cu el nevândut, fiindcă halagiul din oraşe are câştig mai mare la peştele de lux şi peştele ieftin «nu-1 mai interesează în deajuns». Cu modul acesta dar o întreagă organizaţie solidă a unei ramure de producţitine principală a ţerii şi a unui comerţ foarte mare cu tradiţiile sale din vechime ajunge să se înneee din cauza unor măsuri nechibzuite datorite inconştienţei administraţiilor comunale. Aci e întreaga bubă a scumpetei peştelui şi aci trebue adus leacul; orice alte încercări în altă parte aduc mai mari perturbări şi măresc răul la gradul la, care din nenorocire a ajuns. x. PESCARUL DELA DUNĂRE ŞI DELA VAAREA NEAGRA După ce am descris pe larg pescăriile noastre şi modul cum se face astăzi pescuitul în apele Dunărei şi ale Mării Negre împreună cu uneltele cari servesc la acest scop, se cuvine acum — pentru a încheia această descriere — să spunem câtevă cuvinte şi despre pescarul nostru, arătând felul de vieaţa pe care-I duce el în exerciţiul grelei sale meserii. După cum descriind pescăriile şi pescuitul m’am ferit de a da date statistice asupra producţiunii şi rentabilităţii, lucru pe care de altfel l-am dat cu îndestulare în numeroasele mele publicaţiuni privitoare la partea economică a pescăriilor noastre, tot astfel şi acî nu e intenţiunea mea de a descrie situaţiunea economică şi socială a pescarilor şi a da date statistice privitoare la numărul lor, etc.; aci mă voiu mărgini numai a schiţă pe scurt felul de vieaţâ pe care-1 duce pescarul în baltă, modul cum ştie el să întâmpine greutăţile acestei vieţi şi să se bucure de frumuseţile ei, şi uneltele sau iustalaţiunile de cari se serveşte el aci pentru îndestularea nevoilor sale de traiu. După cum natura în regiunea acestor pescării este cu totul aparte decât în tot restul ţerii şi de o frumuseţă unică, tot astfel şi vieaţa ce o duce aci pescarul nostru este cu totul diferită de a tuturor celorlalte categorii de locuitori ai ţerii. Condiţiunile naturale de traiu, cu totul speciale în cari pescarul nostru petrece cea mai mare parte din vieaţa sa, au făcut dintr’însul o fiinţă aparte, cu calităţi şi defecte fizice şi morale deosebite şi chiar cu o mentalitate diferită. A schiţa măcar în linii generale vieaţa acestor oameni, munca lor, necazurile şi bucuriile lor, tradiţiile clasei din care fac parte, organizările lor pentru munca în comun, vieaţa lor casnică, etc. este a mai desvăli încă un colţ din vălul mare care ţine în întuneric vieaţa reală a poporului nostru; este a-1 arătă astfel cum este el, a luă parte la nevoile şi bucuriile sale, şi a contribui astfel la făurirea acelei unităţi de simţire şi gândire, care trebue să lege între ele cât mai strâns toate clasele şi categoriile populaţiunii, pentru a formă din ele ?40 un popor şi pe acest popor să-l lege de ţara sa întreagă care ii este patria. De sigur că nu într'o scurtă schiţă se poate face o asemenea lucrare. Vieaţa pescarului din baltă, oricât de simplă ar fi ea, nu este numai o vieaţă animalică, care să poată fi explicată numai din pornirile sale fiziologice şi din lupta cu condiţiunile speciale ale mediului pentru a şi le putea satisface; el este din contra o fiinţă — deşi naivă şi sfiicioasă, însă inteligentă şi cu mult superioară în această privinţă multor altor categorii din populaţia noastră — cu o minte ageră şi cu un simţ de observaţie şi pricepere a naturii foarte desvoltat, datorit unui contact intim şi unei lupte continue cu elementele ei. 0 asemenea fiinţă are dar o vieaţă sufletească cu mult mai complicată, care pentru a fi studiată cere un timp mai îndelungat şi pentru a fi caracterizată un talent deosebit. Nu o asemenea schiţă, dar, asupra vieţii sufleteşti a pescarului voiu ca să dau aci; aceasta s’o facă acei scriitori cari au deprinderea scrutării sufletului omenesc şi talentul de a redă în forme frumoase observaţiile lor. Eu aş fi fericit şi numai dacă observaţiunile mele n’ar avei alt efect decât să poată li în stare să îndemne pe asemenea scriitori să-şi îndrepte studiile şi cercetările lor spre această parte atât de interesantă a poporului nostru. Cât de mult poate contribui un bun observator şi literat talentat pentru a face cunoscută vieaţa şi sufletul unei asemenea clase de populaţiune şi a desvoltâ interesul pentru ea, se poate vedea din frumoasele nuvele ale lui St. Basarabeanu (Dr. Victor Crasescu), cărora şi eu chiar le datoresc că încă din copilăria mea mi-au trezit interesul pentru pescarii noştri de moruni dela Gurile Dunărei. Tocmai de aceea a fost una din principalele îndatoriri pe cari şi le-a impus direcţia pescăriilor de a atrage şi a le înlesni artiştilor vizitarea şi studiarea pescăriilor noastre; d-lui Dr. D. G. Ionescu, administratorul pescăriilor de Tuleea, i se datoreşte d. ex. că un scriitor de valoarea lui Sadoveanu a putut scrie admirabilele sale schiţe din Deltă, atrăgănd atenţia lumii asupra tainelor bălţii şi locuitorilor ei, şi tot lui se datoreşte că un pictor de talentul lui Ştefan Popescu a redat în colori câteva din frumuseţile neîntrecute ale bălţii. Să sperăm dar că, după asemenea începuturi strălucite, numărul acelora cari vor fi atraşi spre asemenea studii va creşte şi descrierile cari să facă cunoscută în toate detaliile ei vieaţa sufletească a pescarului nostru se vor îmmulţl. 741 1. Originea şi naţionalitatea pescarilor. încă dela începutul acestei lucrări am arătat că, pe când pescuitul în râurile şi păraele din interiorul terii precum şi din toate regiunile Oarpaţilor locuite de Români se practică numai de pescari români, la Dunăre pescarii sunt de naţionalităţi diferite. încă din timpurile cele mai vechi, malurile acestui mare fluviu au fost calea cea largă pe care veniau diferitele popoare, cari năvăliau dela răsărit spre apus şi petreceau aci un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, unde îşi aveau hrana asigurată în bogatele sale pescării ; unele din ele au lăsat oareş-cari urine din trecerea lor, altele au dispărut fără a se mai şti cevâ despre ele. Şi astăzi pe Dunăre, dela Porţile de fier până la gurile ei, găsim pescari de diferite naţionalităţi, dintre cari unii şi-au conservat în totul limba cu obiceiurile şi tradiţiile ţerii din cari au venit. Pe partea de sus a Dunărei noastre — dela Porţile de fier până la Si-listra —elementul principal, care predomină pe amândouă malurile, sunt pescarii de naţionalitate Români, cari pescuesc atât în albie cât şi în bălţi; şi între aceştia Turtucăienii sunt cei mai răspândiţi cari pescuesc aproape toate bălţile de pe amândouă malurile. Numai prin excepţie vine pe aci şi câte un pescar lipovean din Tulcea pentru sezonul pescuitului de vară şi se Întoarce iarna înapoi. (Tabela XIX). Dela Silistra în jos încep apoi a se arătă tot mai mulţi pescari de origine străină, locuitori de pe malul drept dobrogean; între aceştia cei dintâi sunt pescarii turci — din Silistra, Hârşova, şi Issaccea — puţini la număr, cari pescuesc mai mult în Dunăre cu lăptaşele, saciinaleie şi tot felul de cârlige. După ei vin apoi Lipovenii din Ghizdăreşti, din Satul lipovenesc de lângă Brăila şi mai cu seamă din Carcaliu; din aceştia însă, acei din cele două dintâi sate se ocupă mai mult cu comerţul ambulant de peşte prin sate — «Mălăierii» — decât cu pescuitul propriu zis. Pe toată această distanţă însă, dela Silistra la Tulcea, numărul pescarilor români rămâne covârşitor, căci, afară de satul Carcaliu, toate satele frumoase şi bine populate de pe malul dobrogean până la Tulcea sunt curat româneşti şi locuitorii lor sunt pescari îndemânateci, ocu-pându-se încă din vechime cu această meserie. De asemenea şi cei de pe Borcea şi de pe malul drept al Dunărei până la gura Prutului sunt cu toţii Români. Dela Tulcea în jos, însă, spre gurile Dunărei cât şi spre Sud în regiunea marilor lacuri litorale, începe amestecul cel mare al naţionalităţilor. Aici o parte din vechii pescari români băştinaşi au fost prin multe părţi în- 742 locuiţi prin noi colonişti, Cazaci Ruşi şi Lipoveni, emigraţi în aceste locuri din cauza persecuţiunilor din ţara lor, sau aduşi înadins în timpul diferitelor ocupaţiuni ruseşti, pentru colonizarea cu ei a regiunii gurilor Dunărei. Şi astăzi mai sunt încă bătrâni prin satele moldoveneşti dela Razim — Calica, Sarinasuf, Sarighiol, Enisala, etc. — cari povestesc cum părinţii lor erau primii vătafi la năvoade şi că «ei au învăţat întâiu pe Cazaci să tragă cu năvodul, căci aceştia veniseră aci numai cu carmacele şi setcele»; abia astăzi reîncep aceşti vechi pescari moldoveni a-şi câştigă din nou prin munca şi destoinicia lor locul care li se uzurpase pe nedrept. Lipovenii au venit aci — mai întâiu pe la începutul secolului trecut — dela gurile Donului, unde erau persecutaţi de guvernul rusesc, care după cum povestesc bătrânii Ie tăia capetele Ia cei aşezaţi în partea de sus şi le aruncă în fluviu, lăsându-le să le aducă apa la vale în regiunea gurilor ca să-i vadă cei de jos. Atunci Cazacii disidenţi dela gurile Donului (Lipovenii) au plecat în număr de vreo 20.000 sub conducerea atamanului lor Nekrassoff spre Turcia, şi o parte dintr’înşii s'au aşezat ia gurile Dunărei, mai cu seamă în Tulcea, Ismail (Nekrasofca) şi în satele Sarikioi, Jurilofca şi Vâlcov. In diferitele ocupaţiuni ruseşti de mai târziu s’au mai adus apoi şi alţi colonişti lipoveni ca «pescari experimentaţi» dela gurile Volgâi. Lipovenii aceştia nu sunt o naţiune aparte, ci numai o sectă religioasă—zisă «Staro-Obrjateţ» sau «Staroveri» adică «de legea veche»—dar sunt subîmpărţiţi într’o serie de mai multe alte secte («Popovţi» adică cu popă, fără popă sau «Bez-Popovţi», Molocani, etc.) Ei locuesc (în regiu-nea pescăriilor) mai cu seamă în Jurilofca şi Sarichioi (pe Razim), Gliiz-dăreşti, Tulcea şi Carcaliu (pe malul drept al Dunărei) Brăila (Satul Lipovenesc), Ismail şi Vilcov, pe malul stâng al Dunărei. Nu cred că pot să caracterizez mai bine apucăturile curioase ale acestui popor primitiv şi totodată să fiu ferit de orice bănuealâ de parţialitate, decât reproducând aci un pasaj din memoriile fostului guvernator al Basarabiei la 1903 — 1904 : Prince S. D. Ouroussof (Ancien ministre de rint6rieur de Russie), Memoires d’un Gouverneur, traduits d’apr&s le manuscrit. (Paris, libraire Felix Juven, 1908). Iată cum îi descrie el — de altfel cu multă simpatie — pe Lipovenii dela Vâlcov (pag. 199—203) : «Au nombre des arrfits que nous fîmes en route, je me souviens surtout de notre visite au village de Vilkovo, habitâ par Ies descen-dants de Grands-Russiens venus jadis se fixer lâ. «On m’avait prevenu que, â Vilkovo, je verrais quelque eboşe de «trfcs particulier» comme on dit en Bessarabie. Le commissaire de police as-surait que Ies gens de ce village 6taient ivrognes et turbulents. D’autres 743 parlaient de la situation originale de Vilkovo ; d'autres encore se re-jouissaient â l’avanee de gouter au caviar de Vilkovo. Enfin le docteur qui nous accompagnait affirmait que Ies tetes des Vilkoviens etaient organis6es de telle manibre que, lorsqu’ils se fracturaient Ie crane en se battant â coups de rames, leurs blessures se fermaient en quinze jours, alors que d’autres gens en serait morts. «Le village de Vilkovo est situ6 au bord de l’eau, non loin de l’en-liouchure du Danube ; Ies bras du fleuve le partagent en plusieurs quar-tiers, si bien que Ies Communications se font au moyen de bateaux, presque autant qu’â pied. Pour le Vilkovien l’eau est l’elbment naturel et le bateau une seconde maison. Au commencement de Ia semaine, tous Ies hommes valides prennent la rner et jettent leurs filets, afin d’attraper de gros poissons, tels que dauphins blancs (e vorba de Morun N A.), esturgeons, sterlets, puis Ies filets sont visitâs h tour de role et, le samedi, Ies pecheurs rentrent avec leurs prises. «Les Vilkoviens forinent des associations qui se querellent sans cesse entre elles, de mbme qu’avec les Roumains du voisinage, apropos des lieux de peche, ou lorsqu’une association s’empare du poisson trouve dans un filet qui ne Iui appartient pas, ce qui arrive frequmineent. Alors, en pleine mer, les pecheurs 16ses montent ii l’abordage du bateau de leurs rivaux et la dispute dbgbnere bientot en une bataille â coups de rame, si bien qu’on ramâne generalement quelques hommes grievement biesses, au crane fracture. D’aprbs le mâdecin du lieu, leur prompte guerison est la preuve de l’adaptation hereditaire des t6tes des Vilkoviens h ce genre de blessure. «Notre bateau avant stoppe, un dimancbe, au debarcadere du vilage, nous vimes Ie spectacle original d’une foule grande-russienne gaie, paree, un peu turbulente et grisee. Les hotnmes en blouse de cotonnade rouge, les femmes portant les robes bariolees, les fichus et les châles que Moscou ieur expâdie, les colliers de veroterie autour du con, des graines de tournesol dans leurs poches, s’âtaient rassambles pour voir arriver le gouverneur et manifestait cette gaiţe et cette hardiesse nuancee de critique malicieuse, cette ironie prete it s’expriiner en paroles, que je commemjais â, oublier parmi les Moldaves flegmatiques et paresseux, soumis et come humilies. Pour les Vilkoviens, la visite du gouverneur 6tait une sorte de distraction imprevue, ii laquelle ils prenaient part voloutiers. Ils formaient quelque chose d’analogue ii Ia foule en habits de fete qu’on voit dans les comedies de moeurs russes. Ils se montrent tres aimables et accueillants ; neaumoins, ils bavarderent entre eux avec assez peu de c6râmonie, echangeant des plaisanteries et des traits d’es-prit riant ii gorge deployee quand une saillie leur paraissait reussie. II 744 faut se rappeler que tous Ies liommes etaient un peu gris, grâce au commeree tres actif du d§p6t officiel d’eau-de-vie du village, qui dâbite pour 80.000 roubles d’alcool par an. «Du poisson sur Ies bateaux, du poisson fendu en deux sur des plan* clies prâs du debarcadere, du poisson dans Ies cavites remplies de glace, des conversations sur Ies reglements de peche vexatoires, voilâ presque tout ce que j’ai vu et entendu â Vilkovo. Une quinzaine d’ache-teurs de poisson en gros fournissent â credit des instrumenta de tra-vail et font des avances aux pfîcheurs qui leurs livrent, le samedi, tonte leur peche, â un prix convenu et soumis â des variations, hausses et baisses, dependant autant de l’entente des grands acbeteurs entre eux que de l’offre et de la demande. «Sur chaque quintal de poisson ou de caviar, le marchand retient une certaine somnie, le 10 ou 15%, qu’il verse â l’administration locale cornme paiement des impots et des depenses communes du village. De cette maniere, c’est. le poisson qui paie Ies impots des habitants, des invalides cornme de ceux qui peuvent travailler. «Apres avoir ecoutâ Ies pâcheurs qui se plaignaient d’fitre expioites par Ies grands marchands, et Ies grands marchands . Fireşte, aş putea adauge încă multe detalii interesante din vieaţa Lipovenilor, căci pe lângă capetele sparte şi bărbile smulse nu lipsesc la desele lor certe şi beţii — cari constitue aproape starea lor permanentă — şi alte cruzimi mai mari. Ruşii mici (Maloruşi sau Halioli) sunt Cazaci zaporojeni dela gurile Xi-prului, plecaţi de acolo—după cum spune tradiţia lor—în număr de 8000,la 1775 când, în urma ordinului împărătesei Caterina Il-a, ultima Sietce Zapo-rojană de pe malurile râului Podpilnaia a fost desfiinţată. Ei au venit mai întâiu la gurile Dunărei unde au stat până la 1785, însă certându-se cu Lipovenii au plecat, după invitarea guvernului austriac, în Banat lângă Tisa. Alungaţi apoi şi de acolo au venit în Dobrogea la Seimeni pe malul Dunărei, iar pe la 1813 au plecat spre Caterleţ şi apoi la Dunăvăţ spre a formă aci o sietce ; purtarea lor însă eră atât de dubioasă— dând ajutor Turcilor pe faţă şi Ruşilor în ascuns în acelaş râsboiu dintre ei — încât sietcea lor a fost desfiinţată la 1828 (vezi: La petite Russie d’autrefois. Dessins par Ies Academiciens G. I. Vassilkowski et. N. S. Samokisch. texte explicatif du Professeur I). I. Evarnitsky). In afară de Ruşi şi Lipoveni în regiunea Deltei Dunărei se mai găsesc câţiva pescari turcişi tătari, iar la mare—după cum am mai arătat—greci şi turci. Grecii sunt în mare parte originari din aceste locuri, probabil descendenţi ai locuitorilor vechilor cetăţi greceşti cari erau în antichi- 74o tate pe toate coastele Marii Negre, iar Turcii sunt aici sau din timpurile dominaţiunii turceşti, sau vin în fiecare an pentru pescuitul calcanului. Toţi aceşti pescari, de origini străine neamului nostru, veniţi — în afară de Grecii şi Turcii dela mare — în aceste locuri în timpuri relativ recente, au adus obiceiurile şi tradiţiile neamului lor, pe cari în mare parte le-au conservat şi aici. Fiecare din ei au credinţa şi superstiţiile lor deosebite, au modul lor deosebit de a-şi construi case si a-şi organiza gospodăria, au portul lor deosebit, au chiar unele unelte de pescuit diferite — cu toate că în această privinţă contopirea s’a făcut demult, etc. etc. Dar mai cu seamă ei se deosebesc prin totalitatea acelor însuşiri fizice şi sufleteşti cari reprezentă capitalul moştenit şi cari consti-tuesc caracterul specific al fiecărei rasse sau naţionalităţi. Studiul tuturor acestor deosebiri, fireşte, poat e constitui un interesant subiect de studii etnografice, şi antropologice chiar, dar nu aci este locul de a trată asemenea chestiuni. Cel mult cetitorul poate vedeă în ilustraţiu-nile date în această lucrare diferenţele exterioare ca port, locuinţă, etc. între diferitele naţionalităţi şi aspectele satelor lor. pjg 334. o stradă cu biserica lipo- In Figurile 83, 8.3 bis, 84, 87, venească din Jurilofca. 87 bis, 248, etc. se văd aspectele diferitelor sate şi tipuri de pescari lipoveni. In figurile 85 şi 8(3 şi Tab. XXI se vede satul Turtucaia şi tipurile pescarilor români de acolo; In figurile 107, 211, 212 se văd tipurile pescarilor turci şi greci dela mare; în fig. 214 şi 216 pescari Turci de pe Dunăre, etc. In fine spre completare mai dau aci: figura 384, care arată o stradă din .Jurilofca cu casele pescarilor Lipoveni şi biserica lipovenească, figura 385 arată case de ale pescarilor români şi baboii din Chilia Veche şi Fig. 386 arată diferite tipuri de pescari români (Cojani) dela balta Ciobanului (lângă Hârşova). De asemenea în toate tabelele cari ilustrează această publicaţie se văd toate tipurile de pescari dela Dunăre de toate naţionalităţile. 74(5 2. Vieaţa în baltă. Cu toate aceste deosebiri fundamentale între diferitele neamuri din cari e constituită clasa pescarilor noştri dela Dunăre, există între ei totuş şi o serie de mari asemănări, cari-i apropie între dânşii şi-i disting de restul populaţiunii din ţară. Aceste asemănări sunt datorite condiţiunilor de vieaţă identice şi cu totul particulare în cari trăesc; sunt datorite influenţei vieţii de pescari — cu toate bunele şi relele ei— şi traiului în baltă care le impregnează o serie de caractere fizice şi morale uniforme. Studiul amănunţit al acestora, din care să se vadă omul astfel cum l-a fasonat mediul special în care trăeşte, poate constitui o importantă contribuţiune la studiul antropogeografic al României. Fig. 385. Case de ale pescarilor români şi ruşi din Chilia Veche. Fără a urmări aci rezolvirea unor probleme ştiinţifice atât de înalte, voiu cercă totuş să schiţez felul de vieaţă al pescarului, spre a pune încă odată în evidenţă greutăţile ce are el a le întâmpină şi pregătirea fizică şi morală care e necesară spre a putea fi în stare să exercite această meserie. * * * Nici una din toate categoriile de populaţiune a ţerii noastre nu este constrânsă prin meseria sa a sta izolat, într’un contact atât de intim cu natura şi a fi expus în fiece moment Ia toate capriciile şi pericolele ei, ca pescarul dela Dunăre şi Marea Neagră. Dacă sunt câte unii pescari mai norocoşi, cari câte odată pot să-şi exercite meseria mai liniş- 747 tiţi pescuind în vreo apa din apropierea satului lor, aşa ca să se poată întoarce seara acasă spre a duce o vieaţă omenească, apoi la cea mai mare parte din ei e cu totul altfel. Cea mai mare parte din pescarii dela Dunăre şi dela Mare sunt nevoiţi să-şi părăsească casa şi familia pe întreg sezonul de pescuit spre a se mută în baltă sau pe la vreun cot al Dunărei, sau chiar spre a umblă din loc în loc, urmărind bancurile de peşti unde se arată ele. Îndată ce primăvara se deschide pescuitul, pescarii Cegari, sau Carmac-giii vânători de Morun şi Nisetru, sau Priponarii şi toţi cei ce pescuesc cu cârligele în Dunăre, cu toţii pleacă de prin satele lor şi se duc fiecare pe la câte un cot izolat, pe care şi-l aleg la malul Dunărei, spre a-şi face acolo mica lor instalaţie şi a-şi întinde cârligele cu cari pescueşte in acel loc întregul sezon, adică până toamna la S-tul Nicolae. Când vine epoca scrumbiilor de Dunăre, satele de pescari se golesc încă de pe la mijlocul lui Fevruarie, căci fiecare pleacă cu lotca şi setea, îşi caută un loc pe Dunăre sau la malul mării şi începe a pescui; dacă nu e bun locul, pleacă înainte şi caută altul ş. a. m. d. Şi aceasta durează până la sfârşitul lui Maiu, când însă se începe pescuitul pe Dunăre sau în baltă, la care pleacă şi ei. La zăvoadele de Morun dela malul mării — «la Cosă» — pescarii vin primăvara şi nu se mai întorc Ia satul lor decât la S-tul Nicolae, când e ziua socotelii lor de fine de an. La închisul bălţilor Brăilei pescarii din Gropeni pleacă primăvara pentru a pregăti materialul şi nu se întorc decât toamna după ce se ridică ieasa. La Ericurile de chefal pleacă pe la Iunie sau chiar prin Maiu, pentru a săpâ gârlele şi a pregăti materialele din timp şi apoi se întorc tocmai toamna. Năvodarii turtucăieni pleacă pe la toate bălţile la August şi nu se mai întorc decât la Sf-tul Neculae, iar Orierii o ieau pe Dunăre dela Turtucaia şi nu se opresc decât la Sulina. Micul pescar care închide o irlă din Deltă sau care îşi face coteţe în stuf trebue să stea tot anul lângă dânsele şi să le caute în fiecare zi ş. a. m. d. Fig. 386. Tipuri de pescari Români dela Ciobanii (lângă Hârşova). 748 In tot acest timp, aceşti pescari apar numai rareori, pe câteva zile, ca musafiri pe la casele lor proprii, iar restul timpului trăesc în completă izolare pe malul vreunei bălţi sau vreunui braţ de Dunăre, pe vreun ostrov sau pe malul nisipos al mării. Dar nici iarna nu o pot petrece în linişte acasă, căci, îndată ce îngheaţă bălţile, se începe pescuitul mare cu năvoadele, pescuitul cu zătoanele, arcacele, coteţele, etc. şi ţine până la epoca desgheţului. Uneori pescarii pleacă în grupe mai mari, d. ex. la pescuitul scrumbiilor, la zăvoadele cele mari de moruni dela Cosa, la leasă sau la năvoade, etc. Foarte des însă ei trebue să pescuească izolaţi numai în tovărăşia ajutoarelor lor («Pulupainici» la Lipoveni), fiecare pe lacăte un colţ pe care şi-l alege şi pe care-1 schimbă de multe ori dacă vede că nu-i cu noroc. In tot acest timp care-1 petrece pescarul în pustietatea bălţii, fără nici un alt contact decât cu cei câţiva tovarăşi ai săi, fără vreun centru mai apropriat — oricât de mic ar fi el — de unde să se poată aproviziona zilnic cu cele necesare, el este expus la tot felul de pericole inerente traiului în aceste locuri şi avizat numai la propriile sale puteri şi la resursele bălţii. Este dar natural ca acest fel de vieaţă să des-volte într’însul o putere de iniţiativă cu mult mai mare, să-i ascută bine simţurile şi darul de observaţie al naturii şi să-l facă un bun cunoscător al naturii încunjurătoare. # # * Când pleacă pescarul de acasă, cu câteva zile mai înainte, el şi tovarăşii sau ajutorii săi îşi pregătesc bine lotca «călăfatuind-o» si «că-; trănind-o» şi tot astfel îşi pun în regulă şi toate uneltele cu cari au să pescuească. Apoi îşi încarcă în lotcă, pe lângă instrumentele de pescuit şi uneltele necesare pentru repararea lor, ceva de ale îmbrăcămintei, câteva merinde de ale mâncării, un ceaun pentru borş şi mămăligă, un ceainic, un topor, câteva scânduri, un ghionder, o raşcă, un târpan, etc., şi câte o ţoală sau un lăicer pentru aşternut. Aceasta este toata gospodăria sa cu care are să trăească mai multe luni, rămânând ca iot restul să i-1 procure balta şi dibăcia sa de a şti să se organizeze; numai pâinea, malăiul şi alte câteva de ale mâncării rămâne să şi le procure din timp în timp dela Cherhanaua cea mai apropiată, la care-şi predă peştele prins, şi care şi ea poate fi situată la o distanţă destul de mare. In mersul lor, dacă au vânt bun, întind pânzele şi merg repede fără multă osteneală (Fig. 241 pag. 469); în acest timp lopătarii profită şi 749 se odihnesc dormind sau făcând tot feluJ de glume. Dacă însă e liniştit, atunci trag la lopeţi ceasuri întregi, de curg sudorile de ţie ei, şi ispolul cu care ieau apă din Dunăre — ei o preferă pe cea de baltă fiind mai limpede — trece din mână iu mână pentru a le potoli setea. După ce au mers toată ziua, pescarii noaptea leagă lotca de mal şi dorm în ea, iar dacă e vremea rea şi furtună mare, o scot pe mal şi o întorc ca fundul în sus culcându-se cu toţii sub dânsa. Ajunşi la locul unde vreau sâ se instaleze, caută un mal neinundat, trag lotca pe el şi încep a-şi face adăpostul. Dacă nu au însă lemnele necesare la dispoziţie, ei scot deocamdată cele 4 lopeţi dela lotcă şi le înfig cu câte un capăt în pământ, încrucişându-le la celălalt capăt 2 câte 2 şi legându-le la încrucişătură cu câte o frânghie sau o mlajă de salcie; pun apoi deacurmezişul peste cele 2 cruci ghionderul sau Catargul şi peste acesta pânza dela Catarg, ale cărei margini le prind de amândouă părţile cu ţăruşi în pământ (Fig. 387); nu mai au acum decât Fig. 387. Cort pentru adăpostul de noapte al pescarilor, pe malul Dunărei, făcut din lopeţile, catargul şi pânza dela Lotcă. sâ taie repede cu târpanele ceva stuf sau papură din baltă şi saltelele cu pernele pentru repaosul de noapte sunt de asemenea gata. Le mai rămâne dar să se îngrijească de o mâncare caldă; 2 beţe de salcie cu cracane în vârf înfipte cu câte un capăt în pământ susţin un alt băţ orizontul de care e prins cu un cârlig ceaunul, cevâ peşte pescuit la repezeală din baltă sau din Dunăre cu instrumentele ce le au şi borşul e repede gata, după care apoi vine somnul bine meritat. In Tabela XIX se vede popasul pe malul Dunărei în apropiere de 750 Brăila al unor asemenea pescari vintirigii cn corturile întinse şi cu preparativele de mâncare. Când pescarul îşi alege locul uude vrea să pescuiască, ele îşi face un adăpost mai bun. Dacă are de gând să pescuească numai puţin în acel loc, îşi face un cort însă mai solid, taindu-şi lemn din sălcii, căci lopeţile îi trebuesc la lotcă; astfel în fig. 388 se vede o aşezare provizorie de pescari vintirigii la hotarul Domeniului Brăilei spre moşia mare, cu corturile lor, făcute din pânzele dela lotcă, pe malul unei bălţi. Dacă însă are de gând să rămână mai mult timp în acel loc, atunci se instalează mai bine. A două zi de dimineaţă dar se încep preparativele pentru o instalare mai definitivă, şi primul lucru este înjghebarea unui adăpost de noapte mai solid, a unei colibe. La facerea acesteia trebue ca balta să furnizeze toate materialele necesare, căci pescarul cele mai de multe ori nu are la ol decât toporul pentru tăiat lemne din sălcii, târpanele pentru stuf şi cuţitul pentru toate nevoile. Fig. 388. O aşezare ele pescari Vintirigii la hotarul Domeniului Brăilei spre moşia mare, cu corturile lor făcute din pânzele dela lotce şi cu uneltele lor de pescuit. a) Colibele, bordeiele şi casele pescarilor din baltă. Forma şi felul colibelor variază după tot felul de împrejurări şi mai cu seamă după locul şi natura terenului unde trebue să-şi facă colibele, după materialele pe cari le găseşte, după numărul pescarilor cari au a se adăposti în ele şi după timpul când au a sta într’un loc. Astfel pescarii de scrumbii de Dunăre din regiunea Deltei, cari se mută mereu din loc în loc îşi fac colibele mai puţin solide, însă ei au nevoie să-şi Fig. 389 coliba năvodarilor dela Frumuşiţa. Fig. 390. O colibă pescărească dela Brateş. Pescarii frig un peşte la foc pentru mâncare. usuce mereu setcele, căci altfel putrezesc în scurt timp; pentru aceasta ei se asociază în totdeauna mai multe lotci la un loc, cari îşi fac coliba împreună şi au un bucătar comun; lângă colibă însă ei fac uscăturile lor de setce (numită de Lipoveni «Plavcă»), cari sunt o serie de «spânzurători») constând fiecare din câte o prăjină lungă orizontală, sprijinită cu capetele ei de cracanele din vârfurile a 2 prăjini verticale, înfipte fiecare cu câte un capăt în pământ. Năvodarii, cari sunt câte 10—12 la un Năvod şi nu stau mult timp în acelaş loc — dacă nu au colibe permanente la vadul bălţii — fac simple adăposturi de stuf sau de papură. Figurile 389 şi 390 arată Tovărăşiile pescarilor. După cum s'a văzut la descrierea diferitelor sisteme de pescuit, fiecare instrument are nevoie de un număr anumit de pescari pentru a se putea pescui cu el: cu Oria pescuesc 2 până la 3 oameni, cu Setea de Scrumbii 2, cu Laptaşul fi, cu Năvodul 10—15, la un zăvod de Carmace 7 - 12, ş. a. m. d. Câte odată se întâmplă că proprietarul instrumentului îşi angajează oameni cu ziua sau cu luna, cari pescuesc în contul său; cele mai de multe ori însă pescarii sunt angajaţi la parte sau formează cu toţii o «tovărăşie». Forma şi organizarea acestor tovărăşii de pescari este foarte interesantă şi variază după diferitele regiuni şi după naţionalităţi. La Lipoveni este «Artela» rusească, la Ruşii şi la Românii din Deltă «Compania», la Turtucăieni «Tovărăşia», etc. Ele mai variază si după felul instrumentelor, după cum s’a văzut organizarea lor la descrierea zăvoadelor de Carmace şi la descrierea pescuitului cu Năvoadele. Forma cea mai simplă de tovărăşie este când un pescar lucrează cu un «ajutor» («flăcău» la Turtucăieni, «Pulupainic» la Lipoveni); acesta e tocmit cu mâncare şi un salar fix, sau o mică parte din câştig. Când sunt însă 2 sau mai mulţi tovarăşi cu drepturi egale, cari pescuesc în tovărăşie şi cu proprietarul sau arendaşul unei ape, atunci împărţirea se face de obiceiu cam astfel: o parte din beneficiu se dă apei (dijma proprietarului), o parte instrumentului şi o parte muncii. Aceste părţi variază însă mult dela o proprietate la alta. Intru cât priveşte modul de împărţire a beneficiului — partea muncii -dintre pescari, nu mai am nevoie a-1 descrie aci deoarece l-am arătat pe larg atât la descrierea tovărăşiilor dela Năvod cât şi dela zăvoadele dela mare. Amintesc numai că părţile variază după capacitate, vârstă şi puterea de muncă a fiecărui tovarăş şi după capitalul adus la tovărăşie sub formă de instrumente, materialul de închis bălţile sau gârlele, etc. Cel mai mult capătă proprietarii instrumentelor şi cel mai puţin pulupainicii, cărora li se dă numai câte un «C'erec» sau chiar şi numai o jumătate de Cerec (adică o jumătate sau un sfert de parte). Aceste învoeli între pescarii români se fac de obiceiu fără nici un act scris— mai cu seamă la Românii Turtucăieni la cari «cuvântul e sfânt o—. 707 Lipovenii fac adeseori «înscris» între dânşii, însă la socoteala se isprăveşte cele mai de multe ori tot cu bătaie. Cele mai nedrepte tovărăşii sunt cele dintre proprietarii de instrumente şi pescarii săraci cari nu au instrumente. Aceşti mici capitalişti cumpără cu câteva sute de lei un instrument (Setcă, Năvod, etc.) şi fără nici o muncă scot într un sezon de 2 şi 3 ori valoarea lui> şi tot astfel fac şi unii dintre Cherhanagii. lată câteva exemple din carnetul meu: Pescarul N prinde scrumbii de Dunăre cu setea la St. Gheorghe. Setea e a unui proprietar de instrumente căruia el îi dă jumătate din câştig. A pescuit deia Martie la Maiu cu un tovarăş — cu care împarte câştigul numai pe din două— şi au incassat fiecare câte 210 lei. Proprietarul setceî a incassat însă în 2 luni fără nici o muncă 420 lei, iac setea nouă il costă 200 lei. Pescarul X prinde somn la St. Gbeorghe cu instrumentul unui Cher-Jianagin şi-i plăteşte 2 părţi din câştig, iar una e a sa. Partea sa de peşte o vinde tot Cherhanagiului cu 30 lei suta de kg. de somn, cu condiţie ca dijma de 30% îl priveşte pe Clierhanagiu. Acesta insă vinde peştele la Galaţi cu 50 lei % kg., aşa că diferenţa intră în punga sa. Asupra acestor tovărăşii de pescari ar fi de sigur de scris o întreagă monografie, scopul nostru însă aici e numai să dăm o idee despre ele, spre a completă astfel schiţa ce o dăm despre vieaţa pescarului nostru, filnt a intră insă în nici un fel de detalii. 3. Vieaţa pescarului în sat. După ce am achitat — în adevăr numai foarte pe scurt felul de vieaţa pe care o duc pescarii în baltă, în contactul cel mai intim cu natura şi departe de orice influenţe ale civilizaţiei şi confortului satelor, rămâne să arătăm foarte pe scurt şi vieaţa ce o duce pescarul în satul său. Fireşte nu căutăm nici aici să punem în evidenţă diferenţele mari dintre pescarii de diferite noţionalităţi — d. ex. între Români, Ruşi şi Lipoveni sau între Lipoveni şi Turci, etc., — cari sunt mai mult din domeniul Etnografiei şi al Antropologiei. Noi căutăm aci numai a pune in evidenţă cele câtevâ trăsături comune pe cari acelaş fel de vieaţă Ie-a desvoitat în firea tuturor, ori de ce naţionalitate ar li ei. Mai întâi«, întru cât priveşte satele înseşi, oricărui străin îi bate imediat la oclii diferenţa în bine între satele pescarilor şi ale tuturor celor-Intel categorii de populaţie rurală. Pescarul, care în baltă duce o vieaţă aproape sălbatică, în satul său ştie ce-i ordinea şi curăţenia, are case confortabile, are haine bune, e 768 în totdeauna curat la rufărie şi la trup, mănâncă, bine, etc. Pe de altă parte el e dispus în totdeauna a încerca şi a adoptă tot ce e nou şi cei se pare mai practic şi deci a profită de bunurile civilizaţiei. Foarte caracteristic pentru mentalitatea lor este că odată, vorbind cu pescarii din Jurilofca şi spunându-le că după credinţa mea peştele de mare face migraţi ut iile sale mult mai la adânc, ei imediat s'au oferit să cheltuească în comun 2.000 lei spre a cumpără o plasă mare ca să facă cu ea numai experienţe. Pescarul e mult mai puţin conservator în apucăturile sale decât ţăranul şi adoptă orice inovaţie. In satul lui el e darnic pentru binele general, el dă atât pentru biserică cât şi pentru şcoală. Bisericile din toate satele pescarilor sunt frumoase şi bine întreţinute. De asemenea şcolile în satele româneşti—Lipovenii ca în toate sunt mai îndărătnici—sunt bine vizitate, iar cea mai bună dovadă de dorul de cultură al pescarilor sunt şcolile româneşti dela Turtucaia pe cari ei le-au întreţinut — fiind mândri de dânsele — în tot timpul cât au stat sub dominaţiunea bulgară. Pescarul este om evlavios fără însă a fi bigot, afară de Lipoveni—cu toate sectele lor— cavi sunt foarte bigoţi, însă cari cu toate astea la beţie ieaw şi pe popă la bătaie. De câte ori le merge bine cu prinsul peştelui, ei fac şi danii pentru biserică. Un pescar român din Jurilofca — de altfel om nevoiaş — ca mulţumită lui Dumnezeu pentrucâ a avut prinsoare bunii de Chefali într’un an, a dăruit pentru construirea unei biserici în satul de Veterani dela Patlageanca din Deltă dintr’o dată 2.400 lei; această biserică — singură curat românească din Delta Dunărei — a putut-o construi d-1 Dr. D. G. lonescu numai graţie pescarilor români cari s'au grăbit din toate părţile să dea câte ceva pentru dânsa. S-tul Neculai e patronul pescarilor şi de aceea icoana sa nu lipseşte nici într’o colibă de a lor, la orice baltă cât do îndepărtată. Turtucăienii în ziua de St. Necubii au sărbătoarea lor cea mai mare; ei se duc cu toţii la Biserică în haine de sărbătoare, duc acolo un Crap mare gătit pe care-1 sfinţeşte preotul şi apoi mănâncă cu toţii din el ca din anaforă. Fireşte că vieaţa necontenit expusă pe care o duce pescarul în mijlocul naturii, marele rol pe care-1 joacă norocul în câştigul muncii sale, etc... au făcut însă din el şi o fiinţă superstiţioasă: când cântă boul bălţii de 3 ori, apele vor scădeă, când Ivan pescarul (Pescăruşul, St. Petru, Doctorul, etc., Alcedo hispida L.) îşi face cuibul la o înălţime mai mare în malurile gârlelor, e semn că apele vor veni mari, când se prinde apa de lopată la lotcă, e semn că încep apele în sus să scadă ş. a. m. d. Aceste superstiţii merg însă cu mult mai departe: dacă pleacă la pescuit şi întâlneşte la capătul satului pe popă, cei mai mulţi pescari 760 se întorc înapoi acasă — Lipovenii îl ieau pe al lor la bătaie—, dacă nu merge bine cu prinsoarea, încep a ameninţă pe St. Nicolae din colibă si câte odată câte un Lipovan supărat că nu prinde nimic multă vreme aruncă icoana în Dunăre. Pescarul, care la baltă e atât de curajos şi ştie sa biruească toate greutăţile naturale, când ajunge în oraş între oamenii cei mulţi, cu cari el nu e deprins, devine sfiicios şi naiv. Tocmai de aceea el cade uşor victima tuturor înşelătorilor, jălbarilor, etc., cari mişună prin centrele pescăreşti şi profită de naivitatea sa. In jurul pieţelor de vânzare din Galaţi, Brăila, etc. sunt o mulţime de cârciume cari caută să-i ademenească spre a-şi cheltui banii pe cari-i incassează din vânzarea peştelui lor. Când Statul aluat să exploateze în regie pescăriile din Brăila, un câr- Fig. 403. Pescari lucrând la repararea unui barcaz, pe malul Dunărei dela iMila 23 de pe braţul Sulinei. rin mar din port şi-a oferit gratis casa sa mare cu două etaje pentru ca să se instaleze acolo biuroul de vânzare, cu condiţie numai ca el să aibă în etajul de jos cârciuma sa în care să aştepte pescarii până li se vor face socotelile. In general însă, în această privinţă, dintre toţi pescarii dela Dunăre Lipovenii sunt cei mai beţivi, iar Românii cei mai cumpătaţi. In timpul care îl petrece în sat, pescarul, care este foarte îndemâna-tec si ia diferite lucrări manuale, se ocupă cu repararea şi compunerea A. R. — Publ. Adamachi. Vili. Antipa, Pescuitul. 49 770 uneltelor sale de pescuit; el face singur frânghii, împleteşte coşuri şi rogojine, repară lotce, unul şi-a făcut chiar o dragă mare de fier foarte ingenioasă ca să sape gârle de chefeli ş. a. in. d. Figura 403 arată nişte pescari, meşteri lemnari, lucrând la repararea unui barcaz de transportat peşte, la localitatea zisă Mila 23 de pe braţul Sulinei. Femeile împletesc când au timp liber la filase şi reţele (Fig. 281, pag. 526), iar vara lucrează şi la câmp sau la viile fie cari le au cei mai mulţi pescari pe la marginea satului. 4. Influenţa bălţii asupra inteligenţei, caracterului şi stării sufleteşti a pescarului. Influenţa mare a bălţii asupra pescarului se manifestează nu numai asupra felului de vieaţă, ci tot odată şi asupra moralului şi a felului său de gândire. Intr’unul din capitolele precedente întitulat «Pescuitul şi Hidrobiologia» (pag. 25), şi în introducerea capitolului despre pescuitul în apele Dunărei (pag. 283) am arătat ce influenţă mare a avut meseria de pescari pentru a le ascuţi acestor oameni simţul de observaţie al naturii şi a-i face să cunoască până în mici detalii vieaţa peştilor şi a celorlalte organisme cu cari aceştia convieţuiesc. De altfel, la fiecare instrument de pescuit pe care l-am descris si în toate sistemele de exploatare a pescăriilor noastre, s’a putut vedea ilarul de observaţie şi ingeniozitatea pescarilor noştri, căci, la urma urmei, totul e produsul minţii lor, al experienţelor şi al observaţiunilor acumulate de multe generaţii. Ca şi în baltă, tot astfel şi pe luncă, după cum am arătat aci, pescarii au ajuns a fi mari cunoscători ai naturii, ca s’o poată domină şi folosi pentru necesităţile vieţii lor. Toate aceste numeroase observaţiuui asupra vieţii din apă şi de pe uscat în regiunea Dunărei cu balta ei au mărit dar considerabil capitalul intelectual al pescarului nostru, desvoltându-i inteligenţa şi ascuţindu-i simţurile. Nu numai asupra inteligenţei propriu zise însă, ci şi asupra caracterului vieaţa aceasta de baltă a avut o însemnată influenţă, fâennd din pescarul nostru un om de iniţiativă, care poate să se descurce singur ori în ce împrejurare, care observă şi gândeşte singur şi iea rezoluţia liber, fără orice altă povaţă decât aceea ce iese din logica faptelor. Dar pe lângă multele necazuri şi displăceri,. balta mai este pentru pescarul nostru şi un izvor de fericire şi bucurie. Frumuseţile neîntre- 771 cule ale naturii din aceasta parte atât ele interesanta a ţarii, libertatea nemărginită a vieţii ce o duce în ea, etc., toate acestea ispăşesc pentru el cu prisosinţă toate necazurile şi greutăţile ce le îndură. Şi de aceea tocmai, nu odată am văzut vechi pescari apucaţi de o adevărată nostalgie, părăsind situaţii bune din alte loc alităţi pentru a se reîntoarce Ia balta lor iubită, lucru pe care numai acela care cunoaşte şi apreciază frumuşeţele bălţii poate să-l simtă şi să-l priceapă. Balta dar, pe lângă influenţa ei vădită asupra inteligenţei şi caracterului pescarului, mai lucrează şi asupra stării sale sufleteşti, desvol-tând iu el sentimente profunde de dragoste pentru dânsa şi legându-1 tot mai strâns de frumuseţile ei şi deci şi de patria sa. Tocmai aceste influenţe însă, l-au format pe pescarul nostru dela Dunăre astfel cum este el —cu bunele şi relele sale —şi l-au pus în stare să exercite în aceste locuri o meserie atât de grea, la care se cer atâtea calităţii fizice şi morale speciale. Pescarul nostru este dar şi el un produs al aceloraşi condiţiuni naturale cari au creat aci bogatele noastre pescării dela gurile celui mai măreţ fluviu european; căci şi aici funcţiunea a creat organul, printr’o adaptaţiune continuă la cerinţele acestui mediu special şi printr’o selec-ţiune îndelungată în această direcţie. După cum natura singură a pregătit — parcă înadins — Balta Dunărei cu ghiolurile şi terenurile ei inundabile, pentru a servi la producţia mare a peştilor, înzestrând-o cu acea enormă cantitate de germeni ai unei faune şi flore acuatice, care aşteaptă în pământul ei în stare latentă inundaţia de primăvară spre a se desvoltâ şi a deveni cea mai abundentă hrană a peştilor; După cum revărsările periodice ale fluviului — cari trezesc toţi aceşti germeni latenţi la vieaţă şi le dau putinţa să se desvolte cu o exuberanţă neîntrecută — vin tocmai în epoca când peştii din albie au nevoie de suprafeţe de ape cât mai întinse pentru reproducţie şi hrană; După cum într’un cuvânt natura singură, prin lupta îndelungată a elementelor ei, a creat aci cele mai ideale condiţiuni pentru o produc-ţiune mare a peştelui, neîntrecute de nici un alt fluviu în Europa; Tot astfel — pare că pentru a completă şi mai bine această perfectă armonie naturală — ea a creat aci şi pe pescarul dela Dunăre, care, deprinzându-se în timpuri îndelungate a se adapta şi a-şi fasona felul vieţii după capriciile ei, a ajuns s’o stăpânească şi să profite de bogăţiile ei. * * * După cum însă numeroasa noastră clasă de pescari este — prinţi*1 o îndelungată specializare — un produs al pescăriilor, tot astfel şi pescăriile acestea nu pot li exploatate cum treime şi puse în valoare decât numai prin munca acestei clase de pescari specializată la nevoile ei. Amândouă sunt inseparabil legate una de alta şi trăesc una prin alta. După cum pescarii aceştia fără pescării (d. ex. secându-se bălţile) ar fi o clasă de populaţiune ruinată, care ar trebui să-şi caute alte ocupaţiuni, în cari munca lor nu ar mai putea fi atât de roditoare, tot astfel şi pescăriile acestea, fără pescarii cari le exploatează de atâta timp, ar li o bogăţie ruinată care nu ar mai putea da producţia de până acum. Din acestea se desprinde însă şi un învăţământ practic pentru omul de stat, şi anume: Orice măsură care loveşte în interesele clasei pescarilor loveşte în prima linie în însăş ramura de producţie; desfiinţarea clasei pescarilor — prin măsuri nechibzuite, etc., — este egală cu desfiinţarea pescăriilor, căci a se crede că o nouă clasă de pescari mai poate li improvizată de azi pe mâine este o naivitate sau o inconştienţă. Ceeace natura a creat singură într’un timp îndelungat prin lupta continuă cu elementele ei nu poate fi înlocuit printr’o creaţiune a unei legi sau a unei dispoziţii administrative, oricât de justificată ar părea ea, sau prin orice fel de alte organizaţii artificiale. Specializarea este şi rămâne baza progresului şi să fim fericiţi că, alături de bogatele pescării, ţara noastră are şi o clasă capabilă de pescari cu cari să le poată exploata cum treime şi să le facă să fie folositoare pentru întreaga noastră economie naţională. INDICE ALFABETIC 51 GLOSSAR PENTRU CUVINTELE POPULARE PRIVITOARE LA PESCĂRIE ŞI IIIDROGRAFIE A. A baza (rus) = vântul de S.E. 350 (F. 1. 78, 270). Abia rus == Scota (frânghie), 46!). Ableţ lip.) = Obleţul (Alburnus lucidus) (F. 1.101). Acul sau Undreaua), 528. Adăpost (coliba in baltă), 749. Aholc sau Helos (grec) >= Attr/uiUa uulgaris (F. 1., 14). Ajutor = flăcău (Turtuoaia) = Polupainic (lip.), 766. Alabalâc (turc) = Biban (F. 1. 14). Alâu sau Haluu, 388. AbUtou = Heleşteu, 49. Albitură, 439 (şi Albişoară, Albişor) (K. I. 208). Albia propriu zisă sau Albia minoră, 38, 190, 192, 229. Aleor Kuphorhia palustris), 430, 757. A limanuri (pe Olt) = părţile cu apă liniştită. Alov (Mehedinţi, Dunăre), 003. Aluviuni, 185, 204, 218. Ană trupul cârligelor, 304, 308, 311, 312, 320. Anaua = trupul eărmacuţelor, 322, 227. Anaua = fringhia cu plute, 512. Annfor. 194, 327, 382. Anghila, vezi Ahele (F. I. 237). Angrosişti, 729. Apă moartă, 84, 207. Apefi, pl. âpci (Turtucaia), vezi Visilă. Apărători (Sacovişte) 382, 384; = gard (Transilvania), 124. Arcul sacului, 105. Arc, 446. Arcaroles® Z&toane mici, 365, 077. Aripa sau Canatul (la Vintire), 409, 410. Gard sau Los, 411. Aripa talianului, 419. Aripa la năvod, 150, 454, 457. Aripa (gardul coteţului), 543. Aripă sau plasă (Coteţul de râuri), 172. Aripele Lesei sau Laturoaiolo (Brăila) sau Ure-chilo (Călăraşi)', 590. Armăsarul (Cântar fals), 092, Artelul (rus), 493, 494, 700. Asprocsera, Sula (grec), = Şalăul (F. 1. 19). Aşternutul Lesei, GOI, 002. Aşternuturi (Lanţi de fier), 579. Atainan (rus) = vataful, 285, 341, 343, 345, 359, 365. (F. I. 270). Au (turc) — Ave, 501. Avatul sau Hautul (Aspius rapax), 75 (F. I., 167, 169, 170). Ave (rus) = Avă, 45, 108, 501. (F. I., 113, 141). Ava sau Trandadaia românească, 395. Avagii, 521. Ave sau Avă, 407, 497. Avă completă sau Tacâm de ave, 507. Ave do Cegă sau Nisetru, 516. Avele simplo do Calcan, 507, 508. Avele de Calcan cu sirec, 523. Avele de Dunăre pentru Crap, 518. Avele de Mare pentru Nisetru, 506. Avele şi Setcele, 501. Avele de Nisetru, 321. B. Babe, Babele sau Babi (Moldova), == Zglavoaco, (F. 1., 40). Babă, 467. (vezi lotcă). Babe, vezi Zglăvoace (F. L, 40). Babi (F. !., 40). Babaic.â (rus) = Lopeţilo dela Lotcă, 407, 408. Babaică (Turtucaia) = lopeţilo dela Lotcă şi anume acele cu cari lopătarul trage deodată cu 2 lopoţi, ţinând in fiecare mână câte una. Babca bieloi (lip.),=s Oclieană sau Babuşcă (F. I. 181). Baboi (Turtucaia) = un peşte de orice diraen- . (ti Numirilor de peşti, cari simt dejă explicate tn lucrarea mea despre Fauna-Ichtiologica a României nu Ji «e mai dă aci o nouă explicaţie, cl sunt notate numai cu (F. 1.) şi cu numărul paginci din acea lucrare- 774 ssiune d. ex.: Un baboiu de somn de 50 Ugr. Baboiu de peşte viu, 311, Baboiu (Oltenia) = denumire pentru Biban. Babiţe (Pelecanns). Babuşca (F. 1., 181). Babuşca albă (Leuciscus rutilus), 616, 667 (F. I-, 181). Babuşcă roşie (Scardinius erythrophthalmus) (F. 1., 177). Babuşcă cu pană roşie. Baboşca Krasnoperca (rus.) (F. 1., 177). Bacof (Turtucaia) = măciucă, 331. Baie, 344, 757. Bagor (rus) = vezi Bahor. Bahor sau Bagor (rus), 313, 332, 353, 366, 471. Bâhlitură (Moldova) = O apă stagnantă cave nu se mai primeneşte, plină cu gaze mefitice. Băicioc (lip.) = Guvidii mici (Gob. marmoratus) (F. I., 64, 72). BalAc, 372, 711 (F. I., 258). Balâc (turceşte) = peşte, d. ex. Calcanbalâc. Balaban sau Baban (lip.), Chofalul maro (F. I. 76). Bălos (Zugov), Babuşca albă (F. I., 181). Balta (Lunca Dunărei) = Albia majora, 36,382, 100, 104, 108, 220, 622. Baltă sau Ghiol sau şi «Baltă cu peşte», în opoziţie cu Baltă in înţelesul de teren inundabil sau cu Mlaştină sau Stufărie, adică «Baltă fără peşte». Băncile, 467. Banca catargului, 468. Hârcă (Mehedinţi) = o specie do peşti mici. Barcaz, 371, 695, 717. Barca = ladă = Juvelnic, 382, 384, 688. Barca, 9, 464. Barca cu macara, 351. Baran, Baran Calso (rus) sau Buhaiu = vârtej sau Berbec cu macara, 351, 468; vezi «Mi-troace». Barbia sau Dinţii Lesei, sau Pieptenele, Gulerul şefului (Calarasi), 305. Bărbia cârligului = Curbâtura ieşită in afară in locul unde e îndoit cârligul, 610, 613. Bârdigoi (Muscel) = Zglâvoacele. Bâstrug (Lip.) Mugii (F. I., 74,82). Basinuri, 227, 218. Bătaia peştelui = reproducerea peşteiui, d. ex_ «ia ieşit peştele la batae». Bataia Peştelui (Moldova de sus) = Vânarea peştelui, stârnindul ca să fugă la un instrument de pescuit. Batog, 372, 711 (F. 1. 269). Batcă corcită cu Roşioara (F. 1., 165). Batea (peşte), 616 (F. I) 150). Bătculiţâ = Batcă (F. I., 152). Băistrug (rus) chefai, 639. Bălţi temporale, 194. Bălos (Leuciscus rutilus), 63, 68. Băicu.ş (Braila) = Aegithalus pendulinus. Băţ, 107. Bâleâ, fringhie (Mehedinţi), 436, 412. Barbură (Sibiu) == (? Gobio). Bârcas (sabiţă), 3S4. Bftrzac (Oblete), 385. Bâtlani (Cormoranus corbo), 52. Beică (Dolj) = Albitura mai lată şi mai răsărită, Belciugul sau Cârligul Prostovolului, 403. Belâ (Mehedinţi) = Leuciscus rutilus, Behliţa = Blehniţa = sau Boarcă (F. I., 138.172). Beldicer, 153. Beldiţa (Alburnus bipunctatns), 82 (F. I. 163, 165). Belbiţâ (Oltenia Dolj) = Leuciscus rutilus. Belizua (lip.) Avatul (F. I., 170). Beluga (lip.) Morun (F. I., 290). Benthos, 267. Berchiţa = Beldiţa (F. L, 165). Berbec (de bătut parii) sau Capre, 350, 363. 581, 600. Berbec = vârtej, 468. Bezpopovţi (Lipoveni fără popă), 742, Biban şi Ghiban, 54, (F. 1., 181). Bieliţaţlip.)=Babusca albă sau Ochianâ (P.I., 1811. Bielogalafca (rus ) = Alo sa pontica (F. I., 224), Bihon, 363, 365. Bijuica sau Bujuică (undiţa), 298, 299. Bile sau Gliile (lemne groase), 578. Blana (Mehedinţi) = Valul do scândură cu care peseueşte «Cârstaşul mic». Blehniţa sau Boarea (F. I., 136, 138). Blesna sau Bleşnia (rus) = Brişcă, 302. Boarea, 63 (F. i„ 136, 138). Boarfă (Teleorman)*=sp. Leuciscus sau Aspius ?j. Boabe de peşte, 91. Boarfe (Vâlcea) = Phoxinus laevis. Bontă (Suceava) = băţ, 124, 131, 138, 147, 168. Bobic (Argeş), 137. 138. 104, 172. Boblete (Turtucaia) — Alburnus IncUhis (F. I, 161). Boblete covcioman (Tuvtuc.) = - corcitură de oblele cu Ochiană. Bobleţi = Obleţi (161). Bobocii matiţei, 460. Boişte (Suceava) == Boiştean (F. I., 199). Boiştean (F. I. 38, 188), Boeni (sing, Boean) = Boişteni (Banat) l’hoximn laevis 82, 92, 117. Boerănaş (Brăila) = împăratul Crapilor (F. I., 103). Bogzar = Viza IF. 1., 245". Bolboacă (Muscel, DAmboviţa), = O groapă, alături de un părău in care se adună apa: «seacă o bolboacă ca să scoată peştele». Bolduri (Dâmboviţa = Ţeiere, 108. Bold (Muscel) = Bobind cu potloage de piele In capăt, cu care se sperie peştele. Boii matiţei = Bobocii matiţei, 460. 775 BoUte Mehedinţi) == Phoxinus laevis. Bokor ung,) = tovărăşie, 494. Bordeie, 750. Horfcto (Mehedinţi)= Phoxinus laevis (P. 1.190). Koroaca=Sglăvoace (Brezoi), 112. Borş de plevuşcă, 64. Borşul, 760. jjoţog (Ialomiţa) = Cosac corcit cu Batcă F. I. 146, 148). Doşman (Teleorman) = ? Acerina Cernua. Boul Bălţii Botaurus stellaris), 52, 768. Bouloan = Avatul (F. I. 170). Braţ (măsură). 765. Brăcinarul vftrşei, 410. Brădiş = locul dintr'o haltă unde fundul e acoperit cuElodeaşi alte asemenea plante acuatice. Brăţara (la Prostovol), 161. Braţ mort, 210. Bn-aiiă Muntenia) vezi Mreană (F. I., 131). Broană mică, 117. Brednia (rus) = plasă, 450, Brişcă. 301. Broască, 65. 211. Brndină (Banat pe Mureş) = Pod plutitor pentru trecut Mureşul; Buza Brodinei = Prova. Buaz sau Buhnz = Matca unei Gârle la gura ei. Bubuiog (Jud. Tecuciu) = specie de peşte mic. Bucata de caramace = Peremet 314, 316, 335, 314, 358. Bucium (Mehedinţi) = Un lemn da stejar găurit aşezat la capătul de dinainte al lotcei in care sc pune Catargul. Bucăţi sau Plăşi. 503, 505, 506. liujuică \lehed.)=.Undiţa făcută dintr'un ac cu gămălie. Bulhor (rus.) = Plută, 335, 336. Bulboana (Moldova)=Groapă adâncă in fundul unui iaz. Bulbucă = Ciulniţa = Anafor, 194. Bulfac (Haţeg) = Leuciscus rutilus. Bulgăroala casei, 755. Bură -- Buretul, 313, 332, 471. Burba 119. Burca, 352. Burduful vărşoi, 157, 410. Burduf (Transilvania) = copcă in ghiaţă, 174.= Prodnh (Bucovina) sau Produf. Burtă sau Sân (la instrumente de plasă), 142, 147, 449, 460. Bnrtelc năvodului, 464. Burunduc (rus) fringhia parului, 46S. Butargă = Icre de chofnl (F. I. 76). Butz Transilvania) Sglâvoace. (F. I. Buţoiu = Avat (Aspius rapax), 383. Buza Dubei, Buza Brodinei = Prova, linzlnki (rus) = potcoavă, 484. 40. C. Cacica (rus) = Rizaca, 551. Caic (turc) Tulcea, vezi Geam. Cahula sau Caula chipcelului (.Juvelnic), 379, 380, 688. Calaci balâc (turc) = Sabiţa (F. I. 158). Ca.lcangii, 523. CaIimă=nod pescăresc, 463. Calonnoţ (ruş)= Lopăţica po caro se împletesc sirocurile, 514, 529, 530. Căluş, 467, 345. Cainană (coardă', 150, 427, 448, 449, 453, 462, (F. I. 249). Cambulă (Peuronect.es flesus), 680, (F. I. 89). Canatul sau Aripa (Vintiro), 401, 411. Cange, 62, 487, 453- Căpăstru (I)olj) = Frâna doia clocelo năvodului. Capra (la garduri sterpe) 581. Capra sau Berbecul, 60, 467, 600. Capacul (ruseşte Necrilco), 398, 295 (F. I. 114). Caracudă (Muntenia)=0araasius vulgaris; In Moldova = amestec de tot felul de peşti mărunţi. Caras (Moldova)=Caracudă (F. I. 124) Cârăşel (Mebedinţi)=Caracuda (F. I. 124), Capcane sau Labirinturi, 10, 43, 624. Cftrcie (Argeş, Râul Doamnei)=Cobitis taenia. Caraghiozbalâc (Turc) = Obloţul (F. I. 161). Carjanca=Platica mică. Caraolo (rus) vântul N. N. W., 356. Carina, (rus)= cârma, 465. Carmace (F. I. 245, 249, 253, 269). Cărmăcuţe (F. I. 249). Carmace cu 2 rânduri (Rvosnasti rus), 336. Carmacuţo do cegă (F. I. 249). Carmace do faţa, 358. Carmace de fund, 358. Cărmăcuţe simple, 323, Cărmăcuţe duble, 323. Carmacele mari, 325. Carmace umblătoare, 330, 340. Carmace stătătoare, 330, 331. Carmacele de mare numite «Astrahan». Ripeag sau Halan (rus) 337. Carmacele de mare zise «Japonca» 338. Carmacgii, 26. Carasul (Oarassius vulgaris), 85. Caracudia (F. I. 124). Caracuda 54. (F. I. 121. 124). Caracudă topflrlacă (Turtucaia)— Caracudă care nu mai creşte (F. I. 124). Carina (Lotca), 465. Castri (F. 1. 73). Casilc.a=siloc (rus), 319, 322, 330, 335. Case de baltă, 754. Case do pescari, 750. Oăţană=Banca catargului (Turtucaia), 468. Catargele, 468. 776 Catargul inare, 468. Cazaci zaporojeni, 744. Cazulca, 302. Calafat (Dunăre)—cânepa amestecată cu catran. Câlăfâtuialâ=astuparea găurilor dintre scândurile lotcei cu Calafat. Călăuz sau Şueţ, (01tenia)=crap (Cyp. hungaricus), 594. Călcătoare, Căsători sau Porţile gardului=Spusk (lip.), 62, 045 (F. 1. 77). Călcătoare la leasă, 608. Căldare=copca mare in ghiaţă, 985. • Căldare inare=capcană, 486. Cânele de mare (Acanthias vulgaris), 682. Căpăţuml, 465, 480, 488. Căprişor (Cyperus aesculentus), 763. Caras (Oltenia Potelu)=Caracuda. Cărăşel (01tenia)=caracudă mică. Caras (Moldova)=caracudă. Cârbuje sau Cârbuşc (Crivace), 442. Cârjanca, 616 (1<\ 1. 141. 142). Cârligul, 487. (la pescuit sub gheaţă). Cârlig (Mehedinţi)==strapazanul dela lotcă. Cârlige de stroe, 327. Cârlig de şire=cârlige fără bărbie. Cârlig de cârlige=câiiige cu bărbie. Cârligele, 127, 93, 170, 68, (F. 1. 114). Cârlige cu nadă, (F. 1. 14). Cârlige cu limbă, 305. Cârlige de fund, (F. I. 26). Cârligele cu mâncare sau Pripoanele, 306. Cârligele fără mâncare sau carmacele, 305. Cârligul cu coadă sau Ghegheriţa, 295. Cârlig de mână, 299. Oârliontionţul, 377, 378, 380 (F. I. 161). Cârligele sau Şire de cârlige, 304. Cârligul de somn cu ţăruş la mal, 127. Cftră (Prahova-Muscel)=Zvârlugă (F. 1. 199). Cârma=pupa, 365. Cârmoc=partea de dinapoi a luntrei (Snagov), 76. Cârma sau C . . . dubei, 465. Cârmâţui, la 327. Cârma (vâsla), 442. Cârsnicul fără ţepoi=Cârsnicul de mftnd (Moldova), 113. Cârstaş = Ohipcel, 378. Cârstaşul mic (Mehedinţ.i)=Cercala; pescueşte, cu Blana sau Valul de scânduri. Cârsnicul, 18, 60, 114, 141. Cârstaşul (Oltenia) 141, vezi Ciistaş. Căruţaşul sau Mâlâerul, 722, 724, 735, 741. Câscâciu (Turtucaia)=Cloştele pe care se Înşiră cârligele, 311, 345. Castri (grec)=cliefal (F. I. 73). Cătiniş, 196. Căţin (dom. Braila)=bălţile mici şi foarte puţin adinei care se usucă vara. «Cât omul» (măsură) Ţurtucaia, 765. Caţivelopsaro (grec)=Avatul (F. I. 170 . Căuşul sau Ispolul, 470. Căulâ (Bistriţa)=o plută mică patratâ servind ca pod plutitor pentru trecut apa. Caulă (Dunăre)=vezt cahula chipcelului. Cazane, 192. Cazal-canat (turo)=ghiborţul (F. I. 31). Ceam (Dunăre)=0 corabie cu pânze care face transporturi pe Dunăre. Ceama (lip.) vezi slepca, 649. Ceapur (I)eită) = stârc. Ceapur alb, C. galben = stârc alb, s. galben. Ceardacul ilip.)=chiscul sau Prora lotcei, 366,465. Ceata (Ţurtucaia) == Cumpania, 492. Ceaunul 173. Cecho (Moldova de sus) = prăjină de mânat peştele la Voloc; vezi Vergele. Cecuşca (rus) = măciucă 353 (F. I. 270). Ceoiuga (Moldova) = Cegă (F. I. 249). Cegă = Ciga, Ceciuga sau Ciciugă (Acipenaer ruthenus) (F. I. 246, 249). Cegă de Maro (Acipenser ruthenusXAc. stel-latus). Cegar, 285. Cegarniţa, 321, 438 (F. I, 249, 27). Cegarniţa de cegă, 438. Cegarniţa, de scrumbiţa, 439. Cegarniţa de mărunţiş, 439. Colnicul carlionţului, 378. Ceorpac = ciorpac, 60, 141, 144, 172. Ceostica (rus) = deasă, 496. Cercul (dela sac) 105, 436. Cercurile (dela crâsnic), 114, 142, Cereala = Crasnicul de mână (Bucovina). 113, 145 (F. I. 40, 134). Cercei = verigi la sacul Lesei, 608. Cercei = gânjuri de ridicat cutiţa Lesei, GI3. Cercei (la Mreajă), 163, 164. Cerdac parus )rus) sau Malinki parus = Pânza mică, 469. Coree, 361. Cerec, ’/, de eeree, etc. (măsură), 492. Cerec == '/, de parte la împărţeala 766. Cerga (Pătura) ca mijloc de prins peştele In Oltenia; se prinde cu ea ca cu VolocuL Oernolozi (Deltă) = salcie mică cu frunze verzi inrhise (Gnlix cinerca) care creşte pe plaur. t Cetea (sfoara dela Mrejă), 499. Chefali 29, 572 (F. 1. 73, 82). Chefalul mare sau chefalul cu cap mare = La-ban frus) == Pacios (grec) 639 (F. I. 74, 76>. Chefalul cu nasul ascuţit = Ostreinos irus = Spatopteros Igrec), 639. Chefalul cu coada lată = Bâistrug (rus) =s l’la-tarin (grec), 639, (F. I. 82). Chefali săraţi, 656. Chefali afumaţi, 656. Chepcel, vezi Chipcel, 377, 378. Cheutoare, 327, 333, 343. Chontori la Leasă), 607. Cheutoare (la Orie), 442. Chrlteu (Sibiiu) =un instrument fio pescuit. Cheile năvodului, 439, 360. Chen#dă = Marginea unui Ostrov de pe Dunăre. Chepcel (turc), vezi chipccl, 377, 378. Cherhana şi gheţărie, 689. Cherhangiu, 691. Cherhanaua propriu zisă, 344, 368, 369,696, 697. Chetroşel (Dolj) = Gnbio. Ciiisoagâ (Moldova de sus) = amestecătură de peştişori mici de tot felul. Chirilnş. vezi Crilaş. Chişcnri (Moldova), vezi Ţipari (Cobotis fosil ia), 58. 84 (F. I. 196). Chiag, 350 iF. 1. 269). Chiciu = începutul unui Ostrov pe Dunăre; bancuri cari abia au devenit aparente şi pe rari incepe a se prinde o vegetaţie de Sălcii şi Arini, 192. Chiciuri (Dunăre intre Olteniţa .şi Brăila) = Ostrov intre o Verigă şi Dunăre. Chiciu = l'n vârf ascuţit do Ostrov (o ascuţituri!! de pe Dunăre. Astfel vârful Ostrovului deln (iura Borcei se zice «Cliiciul Călăraşilor». Chingile Dubasului (Moldova), 468. Chiostec (fringhie dela Mreje), 382, 327. Chipcolul, carlionţul sau Tărbucul = Chepcel 377, 378 IF. I. 161). Chipcelari, 377. 379. Chiranâ (Ialomiţa, ilfov, otc.) vezi Cherhana. Chirpici, 756. Chirighiţă Brăila)=Sterna hirunclo, veziCrişcovâ. Chisnarca (Botoşani) = Pleavă (F. I. 172'. Chiscul, 62. Ghişeul Dubei, 465. (.Viuga, vezi cegă (F. L 249). Cicihis (Cârlige), 338. Ci ga. vf.fi Cega (F. I. 249). Cihon (lip.) = Sabiţa (F. 1. 158). Cinau (Brateş)=luntre dintr'un buştean (vezi Cin). Cin, 141, 439. Cin (Banat) = Luntrită mică. Cinghino balâc (turc) = Avatul (F. î. 170). Ciohaca, 141. 159 (F. I. 131, 203). Cioc, 1-7. 294. 295, 297, 305, 319. Ciocurile carinei, 465. Ciorii) de dinainte (la lotcă), 331. (Jiopic (turc) Şalăul vărgat (F. 1. 20). Oiopcic (turc) Şalăul vărgat (F. I. 21). Ciortan = Crap dela 1 până la 2 kgr. greutate (F. 1. 114, 124). Ciorlaiticâ = Crap dela 30 ctm. lungime până Iu 1.5 kgr. greutate (F. I. 114). Cinrt'i-Prap=Crap dela 2 kgr. în sus (F. 1. 226). Ciorpac sau Minciog, 316, 370, 375. Ciovrântie (Turtueaia) --= lin fel de anafor, mi- mai că, In loc de vârtej in loc, apa Dunărei face domolealâ şi se intoarce lin înapoi. Cipeţ (rus) = parii, 350. Ciripcea (rus) — năvod mic, 454, 457. Ciros (Dunăre, Turtuc.) = Alosa Nordmanni. Ciros mic sauCirus=Clupea delicatula (F.l. 229). Ciros (la mare) = Scoinber scombor 274. Cistio = plasa fină din mijloc, dela ave şi selce. Cistinile (năvod) = pridvorul matiţei (Turtii* oaia), 461. Ciubeca, 152. Ciuciu, Ciuciuloan, Oiuciulică, (Oltenia) = Crap mic (F. 1. 114). Ciuline (fructul dela Trapa nataus) = smochine de baltă, 53, 763. Ciulineţ, 196. Ciulniţâ (Bechet) = Anaforul in Ruptură. Ciulniţa, 194. Ciurupească (Dolj) = un peşte mic de părae. Civiu (Turtuc.) = pui mici de şalău (F. I. 19). Clean (Şqualius cephalus), 85, 117 i(F. I. 184. 186, 188). Clen (lip.) = Clean (F. I. 186). Olece (la plasă), 427, 4.48, 449, 468, 146, 147. Clece, Clence, hadaragi, Cleaci (rus), 463, 512. Clecile sau plasele de lângă clece, 466. Cleiu de morun = Ichtiocol, 372, 711 (F. f. 269). Clence = vezi Clece. Cleopşic (rus) = căluş, 345. Cleşte=câscâciu=Igliţă=Lisciotca(rus),311,345. Cleştele sau lopăfica, 94, 291, 293. Cleştariu ~ cleştarul, 45, 140. Clisă, 206. Clone sau Cloc=vogalca (rus), 309, 437 (F. I. 97). Oloncăneală = sgomotul produs in apă cu Cloncuf. Coada vacii, 91. Coadă (Dîmboviţa, Muscel), o înfundătură in râu «goneşte peştele pănă-1 apucă intr'o condă». Coada (la lacul Snagov), 64. Coada cflrlionţului, 378. Coada (undiţei), 294. Coada cristaşului 105, 143, 150, 446. Coada carmacului, 328. Coada halăului sau SUciul, 386. Coarâ şi Corâ (Mehedinţi)=AWiwnt«« bipunctaius. Coarda, 105, 114, 147, 151. Coarda sacului, 105, 111. * Coarda cristaşului, 105, 142, 162, 446. Coarda de sus, c. de jos (la Orie), 72. Coarnele carlionţului, 378. Coarnele hălăului, 385. Cobc.â (F. 1. 114). Gobce, 168 (F. f. 254. 259). Cobcele, 45. Cocet (rus) = strapezane, 467. Cocioace (Muntenia) = stufuri plutitoare, 194, 67, 70. 778 Cocioc (Dunărea Ialoiniţeî Ilfov)=Baltâ in caro apa stagnează ani (le zile fără a se primeni decât cu ocazia Zăpoarelor mari, aşa dar o 'apă închisă fără Privai. Apa in ele e «Bfth-lită». (F. I. 172). Cocinoaie sau cocine, 577. 581. Gociorba, la sac (Bistriţa), 111 (F. I. 131). Ooconari (Oltenia) = Boldiţă (F. 1. 165). Cocoşul de mare (Raja clavata), 682. Codolan (Dolj) = somn mio. Codula sau frâna, 150, 128, 455, 457, 464. Coidac = par, 157. Goldac haţ = la Visilâ, 299. Coidacele sau Potigacele (vintire), 409, 411. Cojan (pescari români), 745. Colbâ=veriguţe ce se pun din distanţă in distanţă ca semne pe fringhii pentru a arăta lungimea. Golho (nueluşe) = gânjuri, 489,613. Colba orchenului, 469. Colibă, 760. Comanac = Crucea vâslei (Falciu), 468. Carmaca (Parcea), 327. Compania sau Cumpania şi Cumbania sau Cu-mania, 439. Compania sau tovărăşie, 766. Comisionarul, 725, 728. Cooperative do pescari, 492. Copcă (in ghiaţă)=Produşca sau Produf (Moldova), 43, 96, 485. Copcele de Pâstrugă, 321, 505. Copce (la sotcă), 497. Corbancă, Corpancă, Corpănică, Corpacă==BIicca bjorkna (F. I. 152). Corcituri de peşte = 2 specii cari se încrucişează. Corcioman = produsul dintre 2 specii cari se încrucişează. Cornurile matiţei, 460. Corovaică (Deltă) = Ibis fatcinelus sau Ţigănuşi. Cosaco (F. I. 225). Cosac (rus) = bucăţi sau Plăşi, 503. Cosac nemeş (F. I. 146). Cosâcuţa = cosac mic (F. 1. 146). Cosac caraghioz (F. 1. 146). Cosac (peşte) 616 (F. I. 145, 152). Cosăcel=Bleliniţa sau Poarcă (F. I. 138). Coşarca, 19, 131. Coşcove, 196. Coseaşcâ (rus.) = Cârd de peşti; «scrumbiile vin uumai Vn Coseaşcâ» adică merg in bancuri. Cosor sau Brădis, 53. Cosorul sau târpanul, 551, 566. Cosoritul 566. Costruş (Perca fluviatilis) 58 sau Costriş (P. 1.14.) Coşurile coşuri simple, 97, 104, 130, 131, 134. Coşul cu garliciu, coşul orb, coşul de rulaje, oloaga, 98 (F. I. 114). Coşul sau Cntiţa Lesei, 129, 535, 596. Coşul cu coaje de plop, 132, 134. Coşul do raci, 74. Coşuri cu coadă. Coşul de mlaja (Moldova)=coşul orb, 98,134,533. Coşurile oarbe sau coşuri eu mămăligă =coşul de nuele 134, 532, 533. Coşcană (la Prut) = burueni, 471. Cot (măsură), 765. Coteceri, 26. Coteeţle 60, 64, 171, 538, 542 , 632, 645, 616, (F. I. 14, 19, 113, 124, 128, 152). Coteţe ţesute, 172. Coteţe de stuf, (F. 1. 161). Coteţul prinzător, 64. Coteţe propriu zise, 539, 540. Coteţe de chefali, 541, 647. Coteţe fără aripi, 542. Coteţe simple cu o aripă, 543. Coteţe simple cu 2 aripi, 544. Coteţe eu tindă, 545. Coteţe cu tindă simple, 545. Coteţul vânător sau Vânătorul, 545. Coteţe cu tindă şi cu sfârţai (Cot. bulgăreşti), 546 (F. I. 78). Coteţe cu oboare sau Coteţe de chefali, 549. î Coteţe cu obor, 637. Coteţul prinzător, 647. Coteţele dela gardurile cele mari, 648. Coteţele dela gârlele de chefali dela mare, (Bricuri), 649. Cot.iuga, 61. Covac (Muscel) un peşte mic de pârău. Coverge sau Coveltire, 754. Crac de râu — braţ lateral al unui râu (vezi Vi-roagă). Crac cu apă moartă = Crac care şi-a pierdui legătura cu braţul principal. Crâeţ (Oltenia, Făgăraş)=Phoxinus laevis, lot odată şi nume colectiv pentru tot felul de peşti mici (F. I. 190). Craeş vezi Crâeţ. Crap sulatic, nlucariu, Şueţ sau Călăuz (01-tenia) = 0yp. hungaricus 594, (F. 1. 117). Crap săltăreţ (P. I. 117). Crapul 54, 27, (F. J. 114, 115, 101). Crap = in comerţ se numeşte Crapul delii 1 kilograme greutate in sus. Crăpcean = Crapul mic do o vară (F. 1. JU). Crâsnicul, Halăul sau Cristaşul, 380, 385, 389. Grâstaşul fără coadă (Baia de Aramă), 116,145. Crâstaşul mic (Mehedinţi) = Cr. fără coadă. Grâstaşul (Mehadia), 117, 141. Crâstaciu, 380. Crestează, 170; vezi Tocalie. Grilă 150. 407. 454. 457. Crilele = Plasele năvodului sau Natrele = Crilo (rus), 460, 779 Crihiş ajutor do vataf, 472, 473, 492. Crişcovâ (Dunăre, Galaţi) — Paserea de apă numii fi Sterna hirundo. Crisinsul de mână (Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banat), 113, 141, 385, 387 (F. 1. 134). Crisiar (Haţeg), vezi Cristaş. Cristnşul fără coadă, 145. Cristaciu, 388. (Vivace, 433, 466. Crou (Banati = găurile şi ascunzătorile peştelui din maluri şi de pe sub rădăcini. Crucea vâslei, 436, 468. Culmr (rus = coşul orb, 533. Cuca sun capcana, gaia, nap asta sau nacrâca iruslj 396, 397. Cuca (Mehedinţi, Dunăre) — O măciuca Cu cârlig ca care se loveşte in cap morunul prins la cârlige. Culaje Moldova do sus) —bozii do răchită din cari se fac coşuri. Calare (la stuf), 223, 660, 676, Curmezişul (la Leasă), 607. Curpen vila sălbatică), 135, 581. Cursoare, 329, 331. Curvâ. Curvuliţă, Curvulice (Dunăre) = Larus Itucocephaliis (vezi Pescari). Cuţitouia (Muntenia) — Cohstis taenia. Cnţitoaia sau Rizaca, 352 (F. 1. 199). Cutiţa sau Loasa, 589, 596. «Cuvântul e sfânt» (Turtucaia), 766. Cu 2 năvoade gură la gură, 478. D. Daeiic (pilot), 382. Italian, 311. 1 milion —cârligdo carmace, 20, 334,340(1'’. 1. 269). Darabana, a pescui cu 1)., 507. Itârmoz—un arbust din mieluşele căruia se fac Vârşale, 136. 1 invit :v = Văduviţa (F. I. 174). Densa sau Desimea sau Pânza — reţeaua cea mică dela setcă, 496, 501, 512, 518. Debuşeu, 734. Ilenei măsură , Turtucaia, 765. llppănătoare, 68. Desghetul 189. Desiş (Turtucaia) = Plasa cu ochii mici dela sftcfi. • Desimea vezi Deasa, 512. Pifanul sau Tifanul, 150, 454. pD)g = gard de pescuit (Zârneşti), 103, 124. Pilitcii grec) = ave, 501. Dijma proprietăţii, 492. Dinţii Lesei sau Bărbia (Călarăşi) = gulerul şefului, 610. Doagele, 62. Dolniţa = coarda sau fringhia cu plumbi, 150, 451, 462. Dolii, 84. Domoloală (Dunâre)=locurile unde apa Dunărei curge mai incet «se face domoleală»—in opoziţie cu porţiunile unde e «cursoare», adică unde curentul e mare. Dopuri de stuf, 570. Dopuri de alun, 577. ltoruce, 327, Dorucuri, 192, 330 Dreuca (rus) = catargul mare, 468. Drug, 62, 147, 146, 448. Drughineaţă (Jud Suceava) = Prăjina cu care se mână Giobaca. Duba, 359, 464, 465. Dubas, 464. Dubele năvodului, 464. Duhoarea bălţii (spumă), 214, Dulghier = Zeus pungio. Dumade = patlegole roşii, 760. Dumbriană (Mehedinţi)=Mreanâ, Breană, Mbrea-nă (Barbus fluviatilis). Dunărea şi Marea Neagra, 177. Dunârica sau Dunăriţă = un Crăculeţ al Dunărei intre două ostroave sau intre un ostrov şi mal, 192. Ilvosnasnoi (rus), 336 (F. 1. 260, 269). E. Edec=«trage barca, la Edec» adică o trago omul de pe mal cu o fringhie ducând-o contra curentului. Eleşteu, 37, 49, 06. Erchemi] =Pânza dela lotcă (Turtucaia), 468. Eric, (lip.) gârlă do chofali, 642, 259, (F. I. 77). Eteră = Ederâ, Etrele (vintiro), 408, 157. Etere cu troi cercuri, 413, 414. Esenţa de Orient = făcută din solzi de Obleţi pentru Perle artificiale, 712 (F. I. 160). Ezer, 56. Exportatorii, 730. F. Fachiu (Suceava) == Facliie. Facbie, 18, 19, 96, 128, 145, 446. Făclie (Făgăraş) = vezi Facbie. Fălcică (sac), 111 Fâţă (Oltenia)—pui de peşte,d. ex. Fâţâ de Clean. (Cărbuneşti), Fâţa de Mreană (Potelu). Fâţă (Oltenia) = Cobilis taenia. Fftsă (Oltenia), vezi Fâţă. Fauna litorolă, 237. Fauna pelagică, 238. 780 Făcăleţ (Turtncaia), F. Pentru bătut icrele de crap = Priboiu, 706. Făina de obleţi, 387, 711, Fânarul sau felinarul (Bucovina, Transilvania şi Muscel), 97. Fedeleş (Moldova), 118. Flăcău (Turtucaia)=Ajutor, 766. Fluturaşi (Pripoane), 309. Fofig (Prahova) = Leucaspius delineatus şi alţi peşti mici. Fofligă (Românii din Jud. Tulcea) = pui de Al-burnus lucidus şi alţi peşti mici. Foarfecul, 291. Foi de Lipan (Muntenia) = uscate şi apoi pisate so aruncă in apă spre «a îmbăta peştolo». Foltane = pâlcuri do stuf, 564, 566, 676. Frâna, 150, 164. Frâna sau Codula, 428, 446. Frâul sau Frânele năvodului, 463. Fringhiile, 169. Fringhia cu plumburi, 160. 402, 404,451, 501. Fringhia Prostovoiului, 403. Fringhia cu camană, 451, 460. Fringhia cu piatră, 451, 462. Fringhiile frâului (la năvod), 464. Fringhia parului, 468, Fringhia cu Plute sau Pluta, 451, 462, 501. Fundătorile (la lotcă), 468. Fundul lotcei, 62. Funie = Otgoane, 442. Fur ceri, 143. Furca, Furcerul, 18, 105, 111, 143. Furchiţă (Mehedinţi) *= Ostia mică. Furculiţa sau Ostia mică, 94. Furcuţă (Haţeg pe Jiu) = vezi Ostie. Fusarul (Aspro streber), 85. Fusul, 196. Fuscel (Vintire), 411. Fuscel (Moldova, jud. Neamţ) = cele 2 beţe dela Poclâu (Fusceii poclăului). O. Gaia (Cuca), 397. Gâjdă (Mehedinţi) = Cureluşe cu cari e legată lopata de «Cârligul» lotcei. Vezi Ujbă. Gâldâu, 100. Garduri, 103, 130. (F. I., 19). Garduri de piatră, Gărduţ (Bucovina), Gărdu.ş (Moldova, Broşteni), 103 (F. I., 193). Gardnşurile sau Gărduţurile, gura gărduşului, 103. Gârduţul cu legănus (F. 1., 134). Garduri = Gărduţurile de piatră, 42, 123. Gărduţul cu leasă (F, 1.. 40, 134). Gardagiu, 285, 27. Garduri = Apărătoare in Transilvania, Diguri, sco- curi de bolovani sau scocuri de pescuit in Banat, 124. Gardul coteţului, 543. Gardurile şi închisorile, 171. Garduri sterpe sau Garduri oarbe, 574, G32. 581, 623, 624. Gardurile de dulapi sau gard cu dulapi, 587. 1 Gardurile cu vintroaie, 589. Garduri cu sac, 589. Garduri in formă de Coasă fără cutiţă, 590. 3 Garduri cu limbi şi oboare sau coteţe, 591. I Garduri cu sorb şi cu săltătoare, 692. Gardul cu Leasă sau gardul cu Cutiţă, 591. (F. J. 98, 124, 190). Gardul do luncă (Călăraşi) = gardul urechilor, 611. Garduri cu limbă, 623, 625, 632. (F. I„ 77,111), Garduri cu coteţe, 623. Garduri de Închidere, 642. Garduri cu limbi şi coteţe (închisori do Chefliii), 651. Gâtij (la coş), 135. Gârlă —orice apă curgătoare; la Dunăre, c.ina-lele mari dea limentare şi scurgere a halfilor Gârle de alimontaro, 583. Gârle de scurgere, 683, 671. Gârlele, 622, 194. Gârle de Chefali sau Bricuri (lip.), 642 (F. 1,7"). Gârla morii=iaz (Muntenia), 49. Gârliciu, Coşuri cu G., 98, 136. Gârliciu, 157. Gârliciul vintirului sau Limba i-a, 410. :j Geamandură. Ghegheriţa (cârligul cu coadă), 296. Ghelbereul, 113, 145, 384, 385. Ghelciu (Oltenia) = vezi Ghelmez (F. I., 52). Ghelţ (Oltenia) = Aoerina cernua. Ghelmez sau Moşi, 63. (F. I., 52). Ghijoaicâ (Turtncaia) sau Orzoaicâ de baltă =0 buruiană de Imită (Valisncriu) care in unii ani umple bălţile toamna atât de tare Incit nu se mai poate pescui cu năvodul In ele. Gheţărie, 344, 699. Gheţăriile şi cherhanale, 689. Ghiban, vezi Biban (F. I., 14). Ghiban cu pana roşie (F. I. 14). Ghiban alb (F. I. 14). Ghlborţ, 384 (F. 1. 28, 30). Ghin = Ghionder de vetrice, 310. Ghinuri, 309, 325. Ghin (Turtucaia) = Semen, 486. Gliile sau bile (lemne groase), 578. Ghioluri, 622, 194. Ghioluri de faţă, 587. 194, 38. Ghionder, 363,'416, 468, 562, 577 (F 1. 113). Ghiulea (la laptaş, şi la Orie), 428, 434. Ghiurlan (Mehedinţi) ~ Perca fluviatilis. Ghizdele Oriei, 433, 781 Giuşi'ă ((lalaţi)=Larus ridibundus. liiciicinâ (Banat) = Coteţ de prins peşte. Glăvonce (K. I. 40, 67, 72). (il&voaca mică (K. I. 64). (jlâvvc (Tortuoaia) = Guvidii de baltă; se întrebuinţează şi ca leac pentru stomac. Goglnc (Covurluiu)=Pui de Leuciscus rutilus (F. I. 181). Gogoaşa do peşte (Bucovina), 91, 125. iGonnc (Ciuperceni) = Aspius rapax. Goliş=0 varietate de Nisetru (F. I., 261). Grinduri, 84, 195, 197, 239. lilusds (grec) (F. I. 91). Grlndelul, Moina, Molanul sau Moletele (Oobitis barbut ala), 82, 87, 98 (K. 1. 196, 198, 38). Grindeiuşă (F. I., 198). Grindă (Călăraşi) = Pragul Lesei, 610, 624. Grindini (Sibiiu)=Cobitis barbatula. Gropi, 192. Gulerul sa» Barba Lesei, 536. Gulerul soţului (Filipoiu), 607, 609. Guran (K. 1. 19). Gura gardului, 124. Gura Lesei, 101. Gi ra Sacului, 105. Gura PlSşii, 147. Gura de sus a Prostovolului, 402. Gura Talianului, 422. Oui a din dos =Gura de sus sau C .... Cutiţei 596. Gura Lesei, Gura cutiţei sau Gura do ieşire, 596. (Jura Coteţului sa» Limba Coteţului, 540, Guşter, (F. 1. 152). Gnvidie, (F. 1. 64). Guvidii de Baltă (F. 1. 64). Guvidii de Brateş (F. t. 67). Guvidii miei (F. 1. 64). Guzgani. 55. Gyăihâln (ung.) = Oria, 446. H. Hadanigi, 448. 484. tllihnii sau Malo-RusU=Rusii mici, 412,744. Hulim (rus! Carmace de mare. HMăştiu Bucovina), vezi heleşteu. Halfiul sau Hălănl=Crăsnicul sau Cristaşul, 19, NI. 385 (F. I. 14). Hulele de pescării, 737. Hainsi, 418. Hamzauri, 58. Hnnus sau Hanos (F. 1. 14i. Hap eu sau Apcâ=un fel do Visilă, 299, 303,438. Harpuna, 12. Hautul sau Avatul (Aspius rapax), 85 (F. 1. 169). Havat. Havut (F. 1. 169). Hălast4u—Heleşteu, 49. HArzob, 119. Helios (F. 1. 237(. Heringi germ. — scrimbii mari, 712. llobot (Dunăre, Brăila)= Larus ridibundus. Holiţa (rus]=Dcasă 496, 503. Hodoroabă (Jaşi, la Prut) vezi Odorobul. Hodorob sau Odorob, 532, 533, 670. Horeţe, Juvelnic sau Mandră (Brateş), 65, 576,689. Huria sau Oria, 70, 432. Hotarac sau Otarac=scaun la luntrea din Bna-gov, 76. Mribitinn (rus) Şira spinării, 334. Hribtina (rus), fringhie, 337, 338,339,345, 364, 365. Huciuri, 136. I. lală—bancă pe care şade vătaful dela Năvod in lotcă (Fălciu), 468. Iapă (Dolj)=Clecea dela năvod. Iar 193. Iarbă de peşte (Dâmboviţu, Moldova, etc.-=Lipan, coada vacii, etc. lam—balac (F. 1. 98). laprac (F. I. 98). larmă (F. 1. 98). laz=gâria morii, 49. laz=heleşteu (Moldova) 49. Ibriş, 192. lcran 366 (F. I. 270). Icreană (F. I. 270). Icranscul (rus) — specialistul pentru prepararea Icrelor, 707, 371. Icre de chefal, 657 (F. I. 76). Icre do ştiucă, de crap, etc., 706. Icre moi, 707. icre dulci, 708. Icre puţin sărute, Malasol (rus), 708. Icre tescuite, 708. Icre preparate pe «cale uscată» 708. Ichtioscopul (grec), 281. Ichtiocol sau clei, de morun, 711. Ietnrâ şi Ietre, 20, 61. lezătură (Moldova) sau zăgaz (Muntenia), 56, 49. Igliţa (Cleşte), 311, 345, 348. Igliţa, instrument de împletit 3S0. 528, Igliţa (Moldova şi Dobrogea), 451, 461,487. Igliţe dela Turtucaia, 527. Jgliffl (Moldova de jos)=Undreaua cu caro se trece Codula Năvodului pe sub ghiaţă. Igliţe dela Tulcea 528. Igliţa (Buzău)=0 furculiţă in capul unei prăjini eu care se pescueşte ea cu Ostia, llan (turc)=şarpe, 656. Ilan-balâc (F. I. 237). Ilarii (grec)=pui de chefali sau Vostronos mic, 640, 654 (F. I. 73). împăratul Babu.ştei (F. I. 182). Împăratul cegăi (F. I. 250. Împăratul crapului (F. 1. 103). împăratul Plăticăi (F. 1. 141). 782 închisori (F. I. 114). închiderea Zâtonuhli, 56G. Închisorile şi Gardurile, 671. închisorile la Bălţile din susul Dunărei, 673. închiderea gârlelor cu Prispe, 583. închisorile cu Pleter pe malul bălţilor, 617. închisorile de gârle, 63:1. Închisorile de chefali, 639. închisori cu garduri şi coteţe, 64. Inecâtoare (LaLeasă), 602, 612. Inele, vezi Colbe, 613. Inelul Prostovolului, 402. Insforaf, 452. Inslorala Plăşilor (la năvod), 461. Instrumente do Plasă, 374, 105. Instrumente de Reţea, sau Mrejele, 496. Instrumente in forma de, coşuri, 532. Instrumente de stuf sau nuele in formă de coteţe, 63S. Instrumente cari înţeapă peştele, 66. Instrumente împletite din răchită, 97. Instalaţi uni şi unelte pentru conservarea, prepararea şi transportul peştelui, 685. Insule plutitoare, 76, 521. Intinsură, 193, 395, 207, 210. Isa (Turtucaia), 469. Ispolul sau Căuşul, 470. Izmă, 763. împăratul Crapilor (Dunăre) — o varietate de Crap roşu-auriu. lncârlionţat= încârligat, (Chipcel), 378. încheie năvodul, 488. încrucişătura Halăului, 386. în cursoare, 193. înecătorile (La leasă), 602. îngheţul şi zăpoarole, 188. înghinat, 461. îngurzit = încreţit, 142. Intinsură, 454. în valul apei (la deal), 152. 3. Jai (Brăila) = puiu de peşte de tot felul caro rămâne pe malul gârlelor când scade apa. .lălozi (Braila) = salcie galbenă. Jantiţă (Oltenia) = tot felul de peştişiori mici de tot, cari abiâ se văd In apă. Japonca (rus) = cârlige japoneze, 332, 358, 364. jamnă (F. I. 131). Japşă, 194, 213, 464. Jderul do baltă 55 = Putorius lutreola. Jeanină (Sibiiu) = Barbus Petenyi. Jegajniţa, Jigajne, Jigaşnie sau Jegarniţa -Plasă de mână, 147. 449. 662. •legajnea sau Jigaşnie (Munţii Olteniei), 112, 141. Jegajnea = plasa de mână (Oltenia de jos. Dunăre), 113, 147, 45. Jepotina (rus)—baltă cu malurile de grind, 558. Jghiab, 56. Jigarniţa, 147. Jigajnie sau Jigaşnie, 147. Joltomeasa (P. 1. 174). Juguri (la Leasă), 596, 600, 601, 605, Juvac (Oltenia la Buchet) = numire pentru Jn-velnic. Juvelnio sau Horeţ, 382, 423, 535, 576, 6s7. Juvete (Dolj) = Un peşte de orice specie, oiţjj in Muntenia se zice Btiboiu. K. Kaliuşca (F. 1. 59). Raima (F. I. 33). Kaşolca (rus) = consul orb, 533. Karagliioz (F. I. 225). Kedriu (F. I. 59). Kirmizic-eanat (F. I. 177.) Kiutuc (F. I. 260). Klocuşa (rus)=:Cloncul, 304. Klowotsch (F. I. 40). Klopşic (rus) = căluş, 467. Kompania, 494. Kopcea (vus) =Copce 505. Korop (F. I. 114). Krasnoperca (F. I. 177. L. Labă (Dunăre spre Giurgiu) = vezi Lavă, Labirinturi sau Capcane, 624. Laban (F. I. 74. 76.) Labani (F. I. 76.) Lacuri literale, 659. Lagune, 37, 217, 659. «La mână» (a simţi peştele), 405. Lanţi sau Laţuri, Leaturi, 578, 588, 598, 607. Lănţuire, 579. Laptaşele, 220, 374, 425, 426, 431, 676, 287, 45. (F. 1. 19, 25, 27, 114, 87.) Laptele căţelei (Rucăr) = Buruiană otrăvitoare cu caro se ameţeşte peştele in părău; -opune lutr’un sac care se cufundă iu părău şi se calcă cu picioarele. La rădăcina parilor (la Leasă), 612. Laskir (F. 1. 152.) Larga (Reţea rară), 496, 512. Larus = Martini (Razim), Pescari, 641. Lătăuş (Moldova) = Crustacee mici cu cari » hrănesc Păstrăvii (Gamarus). Latacă (rus) — Plutniţe (Nvinphaea alba). Latenţa (Alburnus bipunctatus), 117 (F. I. 138). Latiţă (Mehedinţi, Haţeg, etc.)= vezi Latenţă. Lâticioară (Muscel) = vezi Latiţă. Lavă, 327, 330, 310, 314, 345, 541. Lavraki (F. I. 21.) Lavă de vintire, 413. Anti^. Pescăria şi Pcstuiinl in Romiimu vL |wIm |if T A ; ■1‘V 8 Eh ■ - Jpîţ *>'- *1 l v ' 1V )|V T 1 ' yWk iW Wil bIK^1, 1 Va / > r *y v. . '^r hu •• iiTf T' ■5^ ţL 1 >" pv0 f 4 fe ft| Sil ^ «a •;•:V. 55* • A • f 7 wn B1 pţ wt i W _ >4 Im ■ agg^aaa^:..,.; . Jc -st1 MORUNI ŞI NISETRI EXPUŞI îiPEE VÂNZARE PRIN LICITAŢIE",ÎN PIAŢA GALAŢI. j K.—Pabl. Adamuchi. I III Autotipie, Btanil, Buuircştî. 783 Lavă de coteţe, 647, 550, 677. ||V Usltori = Călcători, 645. I.âtoc, 58, 56. Hpnroaiclc Lesei (Cnlarasi)=Aripele Lesei, 506, 605. 1 Leagăn. 131. Leagăne = s<ătoare 222. P I,eftfn toporului. 486. [.camă, 479. 488. 455. Hpasa.lOl, 104, 128, 285, 32. (F. I. 113, 145, 158). Leasa sau ( utila, 535, 596. Leasă fără coş 537, 591. l.easu (la coteţ) 543. , Lansa ac aripile coteţelor cu tindă şi slYu ţui 546. K.'. Leasa cu sac 591. Leasă dela Crapina, 598. Leasu dela Filipoiu, 603. Leasa dela Halta Călăraşi, 609. | Leaturi sau Laţuri sau Lanţii 578, 588, 508. (>01. Lcginusul 102, 104. Legâmiş (la pârâu) 129 (F. 1. 134). : Legătură de carinnce, Tacâm. Teag sau l’eri-teag, 345, 358, 503, 505. K- Leguma bălţii, 763. Lejnicul 105, 141. (F. 1. 134. 103). Les (aripa vintirului) 411. I.vsul (la Coteţ), Oltenia, 543. Leşile de Ostreţe (la Leasă). 612. L LeşiF de pe lături sau Pereţii. 612. Lieurin, F. 1. 76). | Lijaboc. (F. 1. 69). Limba răsturnată inapoi 126. r. Limlm coteţului sau gura coteţului. 53n, OH) Limba întoarsă 294. Limbă 322, 305, 319, 591 (F. I. 19. 77). limba (peşte) (F. 1. 91). E- Limba l-a sau gărliciul vintirului, Tindă sau Pridvor, 410. , Limba a 11-a Ia vintir, 410. Limbile (pentru prinderea chefaliilui). 645. 646. i Limpezi), 560. Unul, 54 (F. I. 12G. 128). Linos (F. I. 128). f Lipanul (Thyinallus vulgaris) 82. si. U8, 120 (F. I. 38 201). Lipan (01tenia)==biirueană care creşte |>c munte si ale cărei foi uscate şi pisate servesc la ame-irca peştelui, vezi «Foi de Lipan». Upean (Haţeg) = Lipan (Thymallus vulgaris). Lipoveni 742. Li-eiotca (rus) 311. 345. 349. Le Jos (rus)—vântul de Vest, 356. V;. |,oilre=lanţurile vajelor (Filipoiu), Călăraşi 613. Lopata (la orie) 72. ■ Lopată (Turtuc.) la Lotcâ=nume întrebuinţat do £ Românii din ţară şi de Turci pentru ramele dela lotcă (Turtucăionii le zic Băbăici). ;• Lopâţică-scândura de împletit, 514. 530. Lopăţele sau Caloneţo (Tulcea), 529. Lopeţele sau Băbaicele 467, 468. Lostopan (Suceava)= Bucăţi de pământ cari se scot cu hârleţul din fundul râului pentru a scoate «Vetrila» (larve de Insecte) din ele. Lostriţa (Salmo hucho) 84, 97, 118, 120 (F. I. 203-205). Lostocă=Lostoză (F. I. 205). Lostiţa (F. I. 205). Lotcă, 464. Lotcă, de năvod 465. Lotcă, de orieri 433. Lozie, 99. Laban (rus), vezi ohefal, 639. Lumine 561. Luminiţă, 400, 296. Luni de fier, 486. Lumânările jugurilor (Leasa dela Călăraşi), 613. Lunca Dunărei=Balta. 182. Lunca, 38, 195. Luniţa (F. I. 124). Luntre 442, 464. Luntre, de Snagov, 76. Lupul bălţii (F. I. 212). M. Macruşa (rus) = Crustaceele mici. Maiul, 562, 290. Malasol=icre puţin sărate, 708. Maloruşi sau Haholi = Ruşi mici, 744. Mandie (Deltă), vezi Mandră. Mandra = Horeţ (Brateş), 569, 689. Mandră sau Mandie (Deltă), 541, 553, 555. Mareana (rus) = vântul S. S. \V, 356, 357, (F. 1. 270). Marea Neagră şi Dunărea, 177. Marinate, 712. Mârloaie (F. 1. 213). Mârliţa (Turtuc.) = puin de ştiucâ' ‘(F. 1. 213). Martini (lip.) = diferitele specii de Larus. Mărunţiş (Dunăre) = tot felul do specii mici de peşti; Plasa de Mărunţiş = Plasa de prins peşti mărunţi. Masa carmacelor 331. Masa cârligelor 307, 315. Masa coteţului (Fâlciu la Prut) = Produşca In ghiaţă in care se aşazâ Coteţul. Masa peştelui (la Lotcă), 468, 475. Masa Năvodului, 475. Masa (la Prut) — capcană, 486. Masa de sărat peşte, 704. Maşala (Dâmboviţa) = vezi Fachio «prinde peşte noaptea cu Masalaua». Masalar (Moldova de sus, Bucovina), vezi Maslad. Mas Iad = Măsleac (Menispermum cocculus). Moslad (F. I. 208). Măsura sau Vipuşca 350, M ataşa broaştei, 53. Matca râului (Talweg), 217. Matca sau Maţi ţa, 459. Materii şi plante otrăvitoare (Lumftn&rica, Li-panul, Coada vacii), 125. Matiţa sau sacul Năvodului, 459. Matnia (rus) = Matiţa, 459. Matula (rus) = năvod, 491. Maţe negre (F. I. 191, 193). Mavraki (F. I. 73). Măciuca (ruseşte Cecuşa) 131, 147, 290, 353, 365, 366, 370, 670. Măluieri (căruţaşi), 722, 735, 741. Măriuţă, 104, 138, 147. Masalaua (Muntenia) = Faehia din Moldova. Mâsleag sau Maslad, 91. Mâl, 53. Mftnile sacului sau aripile sacului = Saco-vişte, 382. Mftnile jugurilor (la Leasă), 600, 601, 605. Mftnile cu ţiţei (Leasa dela Călăraşi) = profilatele (Crapina), 613. Mftntaş (Suceava), vezi Măntuş. Măntuş (Moldova) == Lota vulgaris (F. I. 87). Mâncare la undiţă, 91. Mazale (Teleorman) = Colibele do stuf in cari se sărează peştele (Cherhanalele). Mbreanâ (Muntenia), vezi Mreană (F. I. 131). Meredeu = Mincioc, 61, 172, 375. Meles (Turt.) = Acerina schraetseri (F. I. 33). Merteci (Delta şi Heg. Crapinei) = lemne de anumite dimensiuni cari servesc la construcţia gardurilor şi leselor. Meşteşugari, 81. Mersin = iavrusu (F. 1. 254). Mersan (turc). (F. I. 260), Mersini (grec) (F. 1. 260). Miclnlia (la Cherhanale), C>93, C>94, 695. Midhai (F. I. 87). Midhoe (F. I. 87). Mihalţul (Lola vulgaris), 84, 97 (F. 1. 84). Minciogul sau Ciorpacul, 61, 172, 316, 317, 375, 388, 471, 540, 553, (F. I. 231). Mincioc de scoici, 389. Miridov (Banat) = Minciocul sau Meredeul din Moldova, Mirişte — Parii rupţi la leasă, 673. Misc'e sau Mişte, 323, 328. Mişcă, 328. Mislic (Haţeg) = Plasă de pescuit. MiUlică (rus), 310, 321, 342 (F. I. 97. 248). Mitroaca (Moldova), 468, 478 (F. 1. 67). Mitrocari (F. I. 67). Moace (F. I. 40). Mlaştină, 214. Moacă (Vâlcea, Haţeg, ele.) =*Zglâvoacele (F. 1. 98). Moacă (Dunăre) = lJuiu de Somn. 784 Moiţâ (Mehedinţi) = Cabitis barbulula. Moiu (la Prut) = Căldare, copca mare, 485. I Mogftldau (Crapina) = Insulă plutitoare. Moina sau tirindelul (Cobitia barbatula), M (F. I. 198). Molan, Molete, Molatec (Muscel, Prahova, Dîmboviţa, etc ). Vezi Moină (F. 1., 198). Moiţâ, Moiete (Mehedinţi). Vezi Moină. Morunul sărat, 372. Morun (in Moldova aMorono) = Acipeniar hrno (F. 1. 264, 280). Morunaş (F. 1. 143, 145). Mosoare, 169. Mostki (rus) = masa peştelui (la lotcă), 468. d Mostoc (rus) == Fundă tocile La lotcă, 468. Moş (Acerina cernula) 439 (F. J. 31. 52). . Moş cu 3 ghimpi (F. 1. 59). Mreaja de munte, 162. Mreaja de Oltenia. Mreaja sau Mreje sau Mregia, 162, 165,167, H 498 (F. 1. 131, 86). Mreana (F. 1. 128). Mreana galbenă (Barbus fiuviatilis), 82, 97 (K. I. 131). Mreana conuşie (F. I. 132). Mreana vânătă (Barbus Petenyi), 82. Mreana pătată (F. 1. 132). Mreana roşie (F. I. 131). Mreana vărgată (F. I. 132). Mrejele san Instrumentele de reţea, 11, 73,161, 167, 174, 496. Mrcaje de scrumbii (Oltenia) = Setei, 501 ,7li (F. 1. 131,86). Mrejă do crap (Oltenia) = Avele, 501. Mreşchie (rus.) mrejă, 498. Muceorniţa, 196. Mugii cephalus, 654. Muvgoiu, Murgoci(Dftuvboviţa)=iPkoxmwsl®tţ(| Muşdeiu de usturoiu, 760. Muştar do baltă, 762. N. Naboinic (rus). 332, 350, 363 (F. 1. 270). Nacat (rus.) Deltă = Câlcătoarea dela gardurile din gârle. Nacrftca (rus) = cuca, 397. Nacrilca (rus) = capacul, 398. Năluca (Znagov, Muntenia) = lin Toi do Brişcă de metal cu aţa scurtă, cu care se pescueşte iarna sub gluaţă, ţinând-o in mâni şi jucând-,» mereu in copcă, 67. Nadă, 10, 41, 91, 126, 298, 306 (F. 1. 11,131). Nâpâreă= lotcă foarte îngustă pentru străbătut prin stuf, 417. Nâpatcă, 141, 60. Napastnic, 161, 158. Mutrele năvodului, 460. 785 Năpasta = cuca, 397. Năpasta Prostovolul, 397, 400. 158. Năvoadele, 448, 45G, 457, 149, 282, 18, 73. (F. 1. 14. 113, 124, 12G, 131, 142, 140, 158). Năvoadele dela Turtucaia, 457. Năvoadele mijlocii (de Brateş), 457. Năvoade de mare, 457. Năvodul mic, 457 (F. I, 180). Năvodul de răuri, 150. Năvodarii, 2G, 2S5, 490. Nt vod (lipoven) = năvod, 491. Nervi de morun, 711. Niselru (F. 1. 244). Nisipnriţă (F. 1. 199). Niiipariţa şi Nisiparniţă (Muscel, rlc,)=Col>His-ta iha (Yârlugă de nisip). Nisijiiţte, 196 = 0 adunătură de nisip depus de apele Dunărei. Nivelul maxim, 184. Noiane, 195. Nomol, 195. Nostiţa (Dunăre la Mehedinţi) — Ceguliţa, 384. Nosfiţă (Baia de aramă, Cerna) = l'n peşte de rău (?lj0ştriţă). •Wâ ochi şan Sngacinl (IVtiwriyzoii UuviatiJi.s, 84 (F. 1. 276.) Nufăr mupliar luteum). 53. Nuci verzi (coji de), 125. Oastea (F. I. 205.) 0(deţii, 425 (F. f. 158.) 0bieţi de mare (F. 1. 161.) " Obleţi mari (Allmrnus chalcoides var. danubi-cus), GG7 (K. I. 161.) Oblele (F. I. 161.) Obletia (grec) (F. 1. 161.) Oboarele, 629. Obor. 591. 619, 629, 647 (F. I. 77.) i Oboroc (la Prut) — Coşul fără fund cu care se prinde Crapul la stuf, vezi odorob. Oborul sau tinda coteţului, 645. Oboarele cu coteţe din < ihiolurile Deltei, 555, 677-| Oborul de sus şi O. de jos, In Orie, 433. I Oborocul == ndorobul (la Prut), 533. î Obris sau Iar (rus)=Adânci ine. 343. Obştii, 493. Ocliete (Oltenia) = Ochiurile unei plase. Ş Delictele la colţurile Cristalului. 142. Ochiul coteţului, 540. Ocheniţă (F. I. 177. 181.) Ochiana(Leuciscusrutilus), 85 (F. I. 179, 177,181). Ochiană cu ochii albi (Moldova^/amc/scns ni- Drhiană cu ochi roşi (Moldova) = San di nins er.vtroplithalmus. ; Dcloii (Obleţii), 387 (F. I. 1G|). A. k — Publ. Adamachl. VIII. Anlipa, Pescuitul. Oclete (Teleorman), vezi Oolei. Odorobul sau Hodorob (Trandadain românească), 396. Odorob sau Hodorob (Coşuri), 532, 533, 670 (F. I. 114.) Odaviţa (Vâduviţa), 384 . 616. Ofiţeri (crup), 238 (F. I. 118). Olocari sau Ulucari — Crap lungăreţ care sare gardurile (F. I. 114, 117). Oişte (Fagaraş) = Ostie. Oioagă (Oltenia) = Coşul orb mic cu care se pescueşte pe păraie, 98, 134. Opaiţ, Văpaie sau Yăpaiţa (Oltenia, Banat şi Muntenia), Fachie (Moldova), 96. Ogor ţi'’. I. 237). Ohor (F. I. 237). Okoni (rus) (F. I. 15.) Opăcini (Turtucaia) = lopeţile cele mari dela lotcă pe cari fiecare lopătai- le ţine cu amândouă manile şi trage numai cu o lopată; lopeţile dela Oraniţe. Opăcini=lopeţl, 428, 440. Opacinaşi, 440. Operţele năvodului, 461. Opritoare, 480. Opritori sau Proptele, 643. Opust, 56. Opuşina (rus) = stufărie deasă in jurul bălţilor Deltei, 553. 558 Oraniţa=o barcă specială, cu fundul lat, 428. 440. Oreţ (Dunăre) = vezi Horeţ. Oria=horia, 45, 70, 141, 287, 304, 374, 425, 432> 442 (F. I. 87, 97, 253). Oria de somn, 433, 436. Oria dela Şiret, 440. Oria cu hadaragi, 140. Orieri, 20, 220. Orzoaica de baltă = Valisneria, vezi Ghijoaică. Osetior (P. i. 260). Osetriu (F. I. 260). Ostia sau Oastea (Bucovina), sau Ostria (Olt), 66, 94, 97, 127, 239 (F. I. 87, 114, 131). Ostiile cu dinţi laţi, 95. Ostiile eu dinţi cârligaţi, 95. Ostiile cu limbi, 95. Ostreţe, 174, 387, 407, 576, 577, 612. Ostreţe de alun, 577. Ostreţe de brad, 578. Ostreinos (rus), vezi chefali, 639 (K. i. 79). Ostroave, 192. Otac, 325. Otarac sau Hotarac da luntrea dela Znagov), 76. Otgoanele oriei, 72, 434, 442. Otgoane alergătoare (Turtucaia)=Codulele Năvodului. Otgoanele cu ghiulea, la Orie, 434. Otgoanele sau fringliiile dela Năvod, 461, 464-582. 50 786 Otgonul |caua, 18. Reţelele simple, 501. Reţele cu sirecuri, 501, 512. Reţelele simple fără sirecuri, 502. Revizia carmacelor, 353, 359, 367. Ribeţ (F. 1. 145). Rinchiţă sau Pleavă, sau Pleavă de neam, 63. Rippa (F. I. 25). Kiprng (rus), vezi Oarmacele de mare, 31, 337, 338. 358, 364 (F. I. 260, 269). Rilişor (Banat) = Minciooul sau Miridovul. Kizeafca (Alosa Nordmani Ant.) 509, 510 (F. I. 219, 231). Risaac (F. I. 228). Ritaea sau Sabiţa (pentru tăiat stuf) 547, 551 566. Bizara sau cuţitoaia (la Carmace), 352. Rizacă sau Cosor (Delta) = Stratioto-s aluhhs plani a care potmoleşte bălţile. Roata de fringhierie, 344. R ocini = furcerul, 112. Robii («recului (Pescari), 692. Rogojina, 282, 655. Rogojina de chefali, 656 (F. 1. 78). Rogoz (Scirpus, Carex, Luncus), 52. Rogozuri, 196, 634. Ro.şioară (Scardinius erythropbthalmus), 54, 85 (F. I. 138. 175, 177). Ro.şioara ou pana roşie (F. 1. 177). Rotin (oborul coteţelor), 64. Rupturi, 193, 589. Rusaliile (Palingenia), 321. 310, 437 (F. 1. 248), Ruşii mici (Maloruşi sau Haholi), 744. S. Sabiţa, Săbioara, Sughiţa =» Pdecus cnltmtus. Sabiţa sau Rizaca. 547, 551, 556. Săcătură (Banat)=o apă secată pentru răstoacă. Sacul (saccus), 445. Sacul, 105. 69, 374, 381 (F. I. 86, 131, 186). Sacul sau Poclăul, 39. „ de râuri, 137. „ cu coada scurtă, 138. „ lesei, 596, 603. „ crista.şului, 142. „ de raci, 75. „ de scoici, 76, 389. „ eu limbi (vintire), 409. „ de pleavă, 69, 70 (F. 1. 172). „ de hamzii, 399. Sacul Năvodului sau Matiţa sau Matca, 457.459, Sacoviştea, 381, 383, 662. Sacovlţa=Sicaiţa (Moldova)=sSăca iţa, 470, 483, 486. Saci = Juvelnic, 687. Sahâ (Deltă) = Un braţ mare de Dunăre izolat complet la amândouă capetele, care a conservat in total adâncimea şi aspectul său, insă apa sa e lipsită cu totul de curent; de e.\. Sahalele cele mari din Regiunea Pardinei, 622. Salteaua (Călăraşi) = Aşternutul Fesei, Patul, Gratia, 612. Salcia (Salix alba S. einerea), 52. Sandole (rus), 295. Sardeluţe, (F. 1. 234 ) Sănii de năvod, 438. Sardeluţe= scrumbie micâ= Ciupea delicatula. Sarianaki (grec)=chefal. Sazan, Sazani (grec) = Crap (F. I. 114.) Saşmaua sau Sacimaua = Prostovolul, 282, 400 Sămânţa de lumănărică, 91. Sânul Fesei, 102, 128. „ năvodului, 464. „ cristaşului, 148, 160. „ chipcelului, 380, 399. „ vintirului, 410. 700 Sân sau burta, 499,. 453 Sâbioara = Sabiţă, 384 (F. 1. 158). Săbicioara = Sabiţă (F. I. 155, 158) Săltătoare sau Săritoare, 637. Sardine din Marea Neagră=Sardina dobrogica, 275. Sardinelele Mării Negre=Sardinela euxina, 275. S&rnicul, 4a, 139. Sârină=Sânmiliţa—Plevuşcă (Znagov) (K. 1. 172). Sat (Deltă) = O coloanie de păsări in baltă ; '«Ţigănuşii fac sat in baltă». Sboi, Sboiuri sau Voiuri, 176, 540, 676. Sbilţ. 331. Sborş (Tuvtuc»iu)= P&lamidă de baltă intrările la oborul unui Coteţ, 546. Sfoara celiucului (Cbipcel), 378. Sfoară, 307, 169. Sfor sau Anafor, 194, 382, 662. Sforace = legătura sacului (Deasa), 607. Sforaciul dela gură, 607. „ de mijloc, 608. „ dela capătul de dinapoi, 608 Sforile aripei (Vintire), 411, Sfori (Mehedinţi) = Şire de 10—12 cârlige ru pripon. Sglăvoacca (Cotus gobio, C. pcecilopus), 88, 97, Sglăvoagă = sglâvoace (F. I., 90). Sidilca (banca din lotcă la Lipoveni), 468. Silea, 357, 338, 339, 364. Siloc (rus) — Casilcă, 335, 319, 347, 348. Sighiţă (Tecuci) = l'elecus cultratus. Simene, 566. Sin (la voloc), 147, 149. Singhi) = Mngilanratus (F. L, 73, 80). Sirec (turceşte) = Reţea rară, 496, 512 (F. I,, 78). Slăvoaca (Sibiiu), vezi Zglăvoacâ. Slaiui lotcei (Turtucaia), 467, 331. Sleirea apei (Făgăraş) = răstoaca. Slepca, Yasiutca sau Geam a (lip.)—-lotca cu fundul lat la Coteţele do Chel'ali, 649. Smochine de baltă = Ciuline, 763. Smârcuri, 195. Smialţ = vezi Mihalţ (F. 1. 87). Soclu continental, 266. Somoiag (Dolj) = puiu de somn. Somn iaprac (F. 1. 98). Somn= Silurus glanis (F. 1. 39, 93, 98), Somn pană (F. I. 98). 791 Somotei=Somn mărunt zis şi Moacă (F. I. 98). Sonete. 581. Sorb, 693, 608, 628. Sorenţa (Dâmboviţa) =>Soreană (F. I. 161). Sorcana sau Obleţi = Oclei (Oltonia) (Albunius lucidus), 85 (F. 1. 16l). Sor sau Sori (la Leasă), 601. Soreţi (Moldovenii rlin Jud. TijJcpji) = AJbin ims lucidus. finşina = capcană (Tnrtucaia), 486. Spânzurătoare—uscătoare do carmace, 345, 361, 752. Spatoptoroa (F. I. 73, 79). Spatly 131. Spatepsare (F. I. 158). Spcia, 131. Splau (Punto). 382, 384. Spnsk (lip.) = călcători, 615, (F. I. 77). Stâchieţi (Gruia) = Ostreţele sau •nuelele din cari ac fac gardurile. Statuie. 149, 461. Stcnrpă, 323. Sterp, 314. Sterpul cariiiaeului, 330, „ l’riponului, 367. „ Şirelor, 314. Stânjenei (Iris pseudoacorus). 763. Stânjon pescăresc, 419, 764. Stâlpii talianuliii sau Parii, 411. Stâlpii cârdului. 578. Stârci (Ardea cinerea) (Ardea purpuraea), 52. Stârnitori = măciuca, mariuţa (Moldova), prăjini (Moldova), Teiere (Muscel, Dftmboviţa) Bolduri (Dftmboviţa) 107, 104. St âvilar = Stavilă, 56. Stavride, 418. Stcamp (Banat, Mureş) - priponul dela cârlige. Stema, 641. Sticiusun fede coasă de tăiat stuf la adâncime (vezi Sabiţa sau Kizaca) 551 şi fig. 298 bis. d. Stiolul (coadă) 292. Sticiu(Covurluiu)=ghionderul dela lotcă, prăjina, cu care se Împinge o lotcă; la Tnrtucaia se numeşte 8. orice ghionder, d. ex. «Leasă d(‘ sticlari de brad». Sloiceţi (Ialomiţa) = Oblete (Alburnus lucidus) (F. I. 161). Strupozane, 462. (P. I. 19). Straja (F. I. 131). Străjile oriei sau Tătic, 72, 435, 442. Streaja prlponului. Strejele (la Prostovol), 402, 404. Ştrcnac (nuele), 381, 382, 384. Stiicnea. (Jud. Covurluiu) = Instrument de pescuit (? Undiţa). Struna (Undiţa), 299. Struna, 417, 156. Strunele, cârsnicnlui, 114, 142. Stuf (Phragmites coinmunis), 52. Stuf plutitor, 678. Stuful aşezat româneşte, 756. Stuful aşezat nemţeşte, 757. Stufărie, 196, 543. Sturioni, 28. Suci (a), 169. Sucitoare, 578. Sugaciul sau Nouă-ochi (Petromyzon fluvia-tilis), 84. Suhatul bălţii (Dobrogea) = Vadul bălţii. Suletnic (crap) (FI. 114, 117). Sulatic sau Ulucari (C.vp. hungaricus), 694, G16. Sular (Muscel) = Verdetele (Phoxinuş laevis) F. I. 25, 114). Sulac (F. I, 117). Sul (coada de lemn), 381. Sulă (Dftmboviţa) vezi Sular (F. I. 19). Stiloiu (Tnrtucaia) = Crapul lung şi subţire. Sudao (F. I. 19) = sudne. Sulinar (F. I. 117). Ştiuldic = Ştioldic = Ştiloghic, 13.8, 104, 147, 174. 220. Suliotkî bielogalava (F. 1. 224). „ ciornogalava (F. I. 226). Suloi (F. I. 114, 117). Suveică, (plase) 170. 9. Şalău, 54, 63 (F I. 14, 19). Şalăul armenesc=Lucioperca volgensis (F. 1. 20). Şaldae (Jiu) = Lostriţa, snlmo hueho. Şftrul (Banat la Mureş) — cfirligelo sau şirelo de cftrlige. Şaran (lip), Saraneţ lip. =. crap (F. I. 114). Şaran (Moldova) = crap mic. Şaşma (Calaraşi, etc.) = Prostovolul. Şeica, 152 (F. I. 40). Şerpar = Ţiparul (F. I. 196). Şeţul sau aşternutul Lesei, 607. Şiaică (Banat) in loc do şeică. Şiam (Banat) = Vas mare de transport pe Dunăre, vezi Ceam. Şialftor (Muntenia)=Şalău. Şipci de brad, 578. Şifan 470, vezi Şufan. Şip (Delta) = Acipenaer sturio (F. 1. 262, 203), Şipar (Mehedinţi) = Morun fără icre. Şire de carmace, 327, 358. Şiră de pripoane, 313. Şirei de coteţe', 551. Şlep = barca de transport, 714. Şoareci, 55. Şoim ana (Ialomiţa) = ciume secundar pentru ştiucă. Şomoiag de paie = şumaiog (la coşuri cu gâr-liciu), 98, 59. Ştablea (lip) = strachina de lemn patrată pen-tru borş de peşte, 760. Ştilbicul sau Ştiulghicul (Făgăraş), vezi ştirbicul. Ştirbicul sau ştulbeul (Oltenia), 100, 131, 138. Ştiolghic(Suceava) = Prăjina cu care se mână o luntre şi băţul cu care se sperie peştele. Ştiuca = Ksox Încins, 54, 85 (F. 1. 210). Ştiulbueele sau Prăjinile Tărăbufului, 392. Ştiulbucuri, 562, 568. (F. I. 131). Ştiughica (verb) (Haţeg) = a scormoni peştele cu un băţ. Ştiulbeul sau ştirbicul, 100, 131. 138. Ştreanguri, 469. Ştreangurile alergătoare, 464. Şueţi sau călăuz (Oltenia) = Crap (Oyp hunga-ricus), 593, 616. Şiufanele sau Şifanele, 470. Şiifanari, 471, 492, 62. T Tacâm = o legătură de carmace (ruseşte Teag sau Periteag), 345. Tacâm (de năvod), 457. Tagla (la leasă), 605. Talianul, 417, 418, 419, 420, 421, 423, 424, 275, 276, 282 (F. I. 108). Talani nazat (rus) — trage cu lopeţile înapoi, 365, Taran (F. 1. 181). Tarancâ (Babusca albă), 616, 711. Targă (pentru transportul peştelui), 717. Taulă = Pleosă = cot de Dunăre, 342. Tăietori de peşte, 702, Taharău (F. I- 181). Tălchigul, 116, 145, 446. Tălpile lesei, 596, 600, GOo, 610. Tălpile saltelei (Călăraşi) = sorii (Filipoiu) 6126. Tărăbuful, Tărbucul, Târăbuc, Târbuf, Tărboc şi Tflrbuc, 394, 666 (F. I. 172). Tătari, 744. Tărbocui (chipcel), 377, 378. Târnog= coşuri simple (Oltenia), 97, 131. Târna (Dolj) = Coş. Târlaşii, 758. Tfirpuc, 366. Tărpan, Tirpau sau Cosor. 416, 471. 547,551.556. Târitoare sau Trandadaia românească, 394, 190| 45, 68 (F. 1. 249). Teag (rus)=l„pgătura de carmace, 358, 503, 345. Teasc (pentru icre), 710. Tecuci (rus) = căuşul, 410. Teiere sau Tiere, 138. Tenoc, 84. Teteineasa sau Iarba lui Tatin, 763. Titanul sau Difanul, 454, 457, 150, 220 (F. 1. 25, 27, 145). Titaoni lturc)=Avele simple de calcan, 508. Tilka (F. 1. jjSl.j Tini leac (rus), 332, 353, 365, 368, (K. I. 270). I Tinda sau pridvor (Dimba l-a la vintir), 410, i Tinda coteţului sau Oborul, 545. Tirpan sau Târpan sau Cosor, 416. 471, 547,551 566. Tiscov = Oblete, 384. Tivgă, 309, 510,514. Toana, 429, 454, 515 (F. 1. 223 1). Toana (au întins T., au închis, T.), 473. Tocălia, 169. Tolba sau capcana Talianului, 422. Topârlacâ sau Ţopârlească (Caracudă topârlacă) = Caracuda degenerată. (Turtucaia 1), Topliţa, 171. Topor de spart ghiaţa, 670,290. Toptan = en gros, 721. Tortul, 169. Toric = Thynnus thynnus L„ 418. Tovărăşie (Turtucaia), 766. Tragă, a merge in Tragă (Argeş, Muscel) = a merge la pescuit cu sacul, 137. Trăgătoare (cuiu do lemn) la Sacovişte, 381. j Traglă, 116, 145, 446. Trandadaia sau târitoarea, 394 , 523, 287, 4â, Trapazan sau Strapazan=puiu de şalău mai mic de 30 ctin. (F. I. 19 1). Trawluri, 39. Tritoni, 211. Troacă, 323, 330, 309. 314, 4G0. Trupul carmacelor = Hribitinele (rus), 345. Trupul cârligelor = Ană 3,(7, 304. Trupul cărmâcuţ,elor=Anaua, 322, 327. Tura (aţă), 498, 529. Turna-balâc (F. 1. 213.) Turci, 744. Turta lupului (K. I. 208.) Tu rpae (K. I. 270.) Turtucăienii, 741. Tivic (Olteniţa) = beatul cu care se prind pisările in baltă pe la scorburile de sălciu 0 nueâ îndoită in formă, de arc; de unul din capetele sale sunt legate cele 2 capete ale unei sfori (sau păr de cal), iar la celălalt capăt are o gaură prin care se trece această sfoară Îndoită, aşâ că formează un ia) care se ţine deschis. Când calcă pasărea pe acest beţişor, nueaua se Întinde şi laţul se închide prinzi) nd-o. Ţ- Ţăpoiul, 105, 192, 143. Ţăpoaiele sau Ostiile de Dunăre, 294. Ţăpoaiea (Oltenia) = Odorob sau Ţăpăici, 134, 533, 534, 670. Ţftuiboiu (Oltenia) = specie de peşte. Ţânţar, 762. Ţărancă (F. I. 181) = Ţărăncuţă. Ţârii, 418. Ţârâitori corciomani cu Hălos, (iii. Ţârâitori (Albnrnus hicitlus), 03 (K. 1. 160, 161). Ţepuşii = Parii, 350. Ţestul, 388. Ţiclele 172. Ţicni undiţa ţicueşte) 299 verb. Ţigănuşi = Ibis lalcinehs. Tiparul 54. (F, I. 97, 194, 196, 236, 276 Ţipirig = Typha angustsifolia, 52. Ţiul (instrument (le spart ghiaţa), 62, 486. Ţopa (K. I. 145, 148). V. Udei (P. I. 101). Uha =s Zazobrin (rus), 305, 298. jjjbă, 467. IJjnc (Moldova) = Jgheab căptuşit cu scânduri pr)n care curge apa din eleşteu spre moară, -it'n lemn ulucit» = un lemn care are săpat in el un canal. Ulucă = gard (le scânduri. Uucariu sau Sulatic=crap (Cyp. hungaricus), 594, 610, (F. 1. 114. 117). Uinbrianft (Muscel, eic.)?=Burbus fiuuiatilis Undiţa, 18, 67, 91, 126, 127, 282, 297, 308 (F. I. 14, 25. 131). Undiţa cu ureche sau limbă, 297. Undiţă de mână, 249. Undiţa (icuesle, 299. l'ndreana sau Acul, 170, 451, 487, 528. Unghii (instrument, de ridicat coşul Lesei), 003, 608. l'nghiţă (Transilvania), Unghiţia (Banat), vezi undiţă. Untura do peşte, 372, 711. Urcioare (apa Motrului, Mehedinţi) = locuri cu apă adâncă şi cu vârtej, 134. Ureche, 305, 319. Ureche la undiţă, 126, 294. Urechile Igliţei, 487. Urechile Lesei (Câlăraşi)=Aripelo Lesei, 596, 609. Uscat nare sau Plavce de setce, 504. Uscătoaro de carmace — vetelcă (rus), 344, 511. IV,ne (Mehedinţi) = SI aiul Lotcei, 467. V. Y adu viţa sau odavita (Mehedinţi)=Rastruga (Or-lea), 616 (F. I. 172). Vaduri 192. 662. \adul bălţii (Dunăre) = locul pe unde intră pescarii cu lotcile in baftă. Vadul lesei (Dftmboviţa)=locul unde se aşează ieasa in pârău. Yaje (Fiiipolu)=Pereţii coşului del» Leasă. 612, 607. Vâjgău (Ialomiţa, Piua Petri) Avat (F. i. 170). Val, vălătuc, 124, 134. 446. Vâlcan =vftlsan (F. I. 140.) Valul, 104, 116, 130, 145. Valul de lemn (Muntenia), Călcătoare, Talpa 108, 109. Vareâ=lotca de năvod (Falciu), 465. Vârlfc (01tenia)=jtiucă mică; Mu3cel=Co5 Casa cherhanagiului, 7,i Raea de aburi, 8) Cherhanaua, 0) Gheţăria. 10) Gârla care duce in baltă Antipa, Pescăria fi Pescuitul In România Tab. VIII Tab. IX. Anlipa. Pescăria şt Pescuitul ut Kunuiniu. Autotipic, Brand k Bucuic^u VEDEREA GENERALĂ A UNEI ZĂVOD MARE DE PESCĂRII DE MORUNI, PE UNA DIN INSULELE DIN FAŢA GURII SF. GHEORGHF lina Pescăriţi şi Pescuitul m Rumuntu Tal). X Sus: aspectul unui mic zăvod dela mare, la sud de Gura S t Glieorghe în faţa Zatonului. — .Jos : Pescari ascuţind cârligele la un zăvod dela coasta mărei. : A R• —Publ. Adnmnchi VIU Autotipic, Brand Bwuucji» Antipa, Pescăriţi şi Pescuitul în România Tab. XI PESCUITUL MORUNULUI LA MARE IN FAŢA GURII SF. GHEORGHE. Sus: căutarea carmaeelor; mijloc: Vătaful apucă cu timleacul un Morun prins in cârlige; jos: scoaterea Morunului prins din cârlige. A. R. — Rubl. Adamachi. VIU. Foto tip Ea j Brand, Bucureşti ‘rtutrjf; 'ŞjBpffili ‘i/lA i- ?: I I i •T Şr f PRINDEREA UNUI MORUN IN MARE, IN FAŢA PORTIŢEI. , Pescăria şi Pescuitul în România Tub. XII. Antipa, Pescăria şi Pescuitul in România. Tab. XIII MBj Sus: transportul pe mare ul peştelui prins dela Zăvoade la Cherhanaua din S-t. Gheorghe. Jos: Primirea peştelui la o Cherhana din S-t Gheorghe de către proprietarul Cherhanalei. A R. — Pitbl. Adamtu n, VIII. Autotipic, Brand* Buiuicşu. Anlipa, Pescărm şt /'< sci.u ui m A’urminio Tab. XIV SCOATEREA ICRELOR DIN MORUN. Sus: La o cherhana din Jurilofca «lcranscul» a spintecat un Morun în care se văd măriile pline cu Icre; jos : La o cherhana din S t Gheorghe se scot ovariile dela Morunii aduşi dela mare şi se pun într’o covată spre a se prepară icrele. A R.-I’M. Mamachi VIII. Autotipie, Brand, Bucure»!!. Atnifa, Pescăria şi Prsruiiul in România Tul). XV. MOIU'XI ŞI N1SETKI EXPUŞI .SPUI’ VÂNZ A RE PRIN LICITAŢIE'ix PIAŢA GALAŢI. A n. —Ml. Mtmueki. VIII. A'.totipii'. Brand, Biu.urc;ti. Antipa, Pescăria $/ Pescuitul in România Tab. XVI. A R —Publ. Adn/fuchi. VIU Fololipic, Brand, BucurL-fţi. UN PESCAR «CH1PCELAR» PESCUIND IN DUNĂRE OBLEŢI 1‘ubl. Ailamachi. VIII Aulotip.e, Brand, Bucure^». PESCUITUL CU SACOVIŞTEA IN DUNĂRE IN REGIUNEA CATARACTELOR DELA PORŢILE DE FIER lipa. Pescării: şi Pescuitul In Rumăma lab. XVII Antipa, Pescâria şi Pescuitul In România. Tab. XVIII. Sus: DescUrcarea peştelui prins cu năvoadele, din lot.ce în largi, la vadul Bălţii Călăraşi; jos: Pescuitul cu halbele într’o găjiă dela Cioeăneştii-Sărbi din Ialomiţa. Pescarii stau pe pod şi prind, iar in fund se văd căruţele acoperite cu coveltire, cari aşteaptă să încarce peştele. AR — Publ. Adamâchi V/// Kotolipic, De and, Bucuroşii. Antipa, Pescăria şi Pescuitul în România. Tab. XIX. 4. /?. — Pu bl. Adu muchi. VIU. Foto ti pic, Brand. Bucureşti, Sus: Cortul unui Vintirigiu pe malul Dunărei, la Corotişca; jos: un Dopas Pescăria şi Pescuitul in România. lab XLII. Sus: Gardul sterp dela Filipoiu. — Jos: Gardul sterp dela gura Saltavei. A. R. —Publ. Adamuchi. VIU. A utoiipifv BranU, Huvu.c^u Antipa, Cesctirttt şt Pescuitul iu iiumdniu Tab. XLIII. GARDURI STERPE PE SALTAVA. Sus: Gardul dela Găita; jos: Gardul dela Kâcăeni. A. R- " Puol. Aii u muChi. VIII. Autoiipie, Btai.d, Bucureşti lab XLIV Antipa, Pescăriţi şt Pescuitul în Romaniu. GARDURI STEKUE UE GÂRLA BÂTLANII, LA 20 IUL. 1913. Sus: La Maltezi. .Ies: La Stelnica. A R. — l'ubi. Adu mac hi V/fJ Autotipie, Brand, Bucureşti Antipa, Pescăria şi Pescuitul iu Rumăniu Tab. XLV. Sus: Gardul în formă de leasă fără coş, dela Gârla Corotisca din domeniu Brăilei. Jos: Gardul sterp cu sac, dela Privalul Boazul dela Balta Turtucaiei. A R. - / ubl. Adu mac hi. VI//. Autotmic. Brand» Buiurefti. Antipa, Pescăria şi Pescuitul în România Tab. XLVI •1. R.—Pabl. Adamachi. V///. Fototipie, BramJ, Bucuroşii |j) vKiavao vriau vsva i Antipă, lJeSlăria jj t'tn uliul iu Komiiniu l’ab XLVII LEASA dela crapina (ii). Sus; Partea de dinapoi cu aripele.— Jos: Scoaterea peştelui din sac. A. R. — Rubi Aaum ic/u v III Auioii|>ie, brand, Bucuttţ>u. l'ab XLVIII Antipa, Rescăna )i Pescuitul în România. A. K - 1‘ubl. Adumtichi Vil/. AuiuliiMc, liia.al, Butui t*ii Antipa, Pescăria şi^Pescuitul in România LE AS A DEL A FIL1P01U (li). Sus: Coşul Lesei. — Jos: Gura lesei cu sacul. A R.—Publ. Ad a muchi. VIII. Autotipic, Brand, bucureşti. Antipa, Pescăria şi Pescuitul in România. Tab L. TREI STADII CONSECUTIVE DELA CONSTRUCŢIUNEA LESEI DELA FILIPOIU; 1). Fixarea coşului în pământ cu parii răscrucilor; 2). Gardagii au adus Cocinele pentru îinbrăcarea unei aripi; 31. Imbricarea aripei cu Cdcine. 4, S. — PubL Adamachi. VIfL Fotdiipie, Brand, Bucureşti. Antipa, Pescăria fi Pescuitul in Homăma. Tab. LI LKASA DEL A BALTA CĂLĂRAŞI. Sus şi la mijloc: Aspectul ei tutal: Jus: Baterea «Leşilor de Osiieli - la aripă cu maiurele. A /?. —i'libl. AdutUuuili v tll Auiolipie, BrajlU. buCiiujt. Antipa, /-‘enCriu >< tescuitul in Romanţa Tab LII CUTIŢA LESEI DELA BALTA CĂLĂRAŞI. Sus: Gura cutiţei cu sacul ~ Jos: Cutiţa văzută dela gura ei de dinapoi. Se văd lemnele tranversale cu vârtejele pentru rădicatul cutiţei A. K• —Publ. Adamai.fu. VIU. Aututipie, Brand, bucuicţiu Anlipa, Pescăria ii Pescuitul in Romanţă Tab. LIII. LEASA DELA SALTAVA. Sus; Leasa în total. Jos: Cutiţa Lesei. A K. i'ubl. Adutnm,tii. \lll. AuioiipiL Brand, Bucureşti Antica, PtsiUnu )i Re scut tul in Romanţa. Tab. LIV SACUL DELA GURA LESEI DELA SALTAVA IN TIMPUL CÂND PRINDE. A- R- - Publ. Adamachi. VIII. Aulotipie, Brand, Bucureşti. Pa bl. Adamachi. VIII. Autotipie, Brand, Bucureşti O PARTE DIN DELTA DUNĂREI (O BUCATĂ DIN INSULA ST. GHEORGHE) CU GÂRLELE CE CONDUC DIN GHIOLURI IN BRAŢELE DUNĂREI Şl CU GARDURILE ŞI ÎNCHISORILE DIN ACESTE GÂRLE (figura schemetică). Antipa, Puşcăria )i Pescuitul in România. Tab. LV Publ. Adantachi. VIU Fototipfc, Brand, Bucureşti. GARDUL STERP DELA GURA GÂRLEI BĂLŢII MORUGHIOL. Antipa, Pescăria şi Pescuita! în România Tab. LVI. Antipa, Pescăria şi Pescuitul in România DIFERITE TIPURI DE OBOARE WN GÂRLELE DELTEI, CU COTEŢE PENTRU PRINDEREA PEŞTELUI DIN ELE (i). Sus; obor simplu fără coteţ. — Mijloc şi jos: oboare cu limbi dela baltă şi cu coteţe A. K —Publ. Adamachi. VIU. A-Uioiipic, Braud, Bucutcşli. Antipa, Pescăria şi Pescuitul in România 1| DIFEIUTE TIPURI DE OBOARE DIN GÂRLELE DELTEI, CU COTEŢE PENTRU PRINDEREA PEŞTELUI DIN ELE (11). Sus: Obor care prinde numai dela baltă; mijloc Obor care prinde numai dela Dunăre jos: Obor cu coteţ bulgăresc care prinde şi dela baltă şi dela Dunăre. A R- — Publ. Adamachi. VIU. Autotipie, Brand, Bucureşti. Publ. Adamochi. V///. Autotipie, Brand, BucurtşCi. ş. t UN GARD MARE DE CHEF AH LA O GURĂ DINTRE DOUĂ LACURI. LA SINOE, ŞI DEPOZIT DE «DOPURI DE OSTREŢE j PENTRU FĂCUT ÎNCHISORILE Antipa, Racarta fi Pactului iu România. Jab. LIX. Antipa lJtsiăriu lJt sc uitul in Konidnia Tab. LX. 2 GARDURI MARI DE CHEFAL1 Sus: Gardul dela Portiţa. — Jos: Gardul dela gârla Gomisia .4 K — J*ubi. Actamuchi VUt Autotipic, Blând, buiiiiişti» Antipa. Puşcăria şi Pescuitul in România. Tab. LXI. GÂRLE de ciiefali (bricuri) sApate artificial in nisipul dintre mare şi LACUL SI-NOE (l): Sus: un Kric simplu cu 2 coteţe şi o călcătoare (văzute pe la spatele coteţelor, adică djn partea despre mare) — Jos: o gârlă cu trei guri clin spre lac. Fototipie, Brand Bucureşti A R. — Publ- Adamachi Vili Anlipa, PunUnu >i /'escuitul in Rutnârtiu lab. LXII UÂKLE DE CHEFALI (ERICURI) DINTRE MARE Şl LACUL SINOE (11). Sus: Un dig de nisip făcut de pescari ca să intre cu gura gârlei mai la adânc în lac Jos: Gura dinspre Ghiol a unui liric, cu închisorile, coteţele şi călcătoarea ei A. K. — lJubl. Adamachi. V///. Autotipic, BrcuiU, bucureşti. Antipa. Perina )t Pescuitul in România Tab. LXIII cil ŞJfc HM.'. i j|11T*"j Im l-U.fcB fi*. TREI TIPURI DE CHERHANALE DIN DELTĂ. 1 Cherhanaua dela Tatanir (pe braţul Chiliei); 2. Cherhanalele din braţul l aia nilui din Chilia veche; 3. Cherhanalele de plaur dela ghiolul Matiţa; in faţă cher lianaua nouă u Slutului, făcută pe piloţi bătuţi prin plaur în finului bălţii ; in fund cherhanaua veche. <4 fi- Publ. Adu/tiui-ht \ Ut Auu>ii|Mc, brand, Bucureşti Antip< Pescuitul in Rumătiia Tab. LXVII HALA DE PESCĂRIE, CU FRIGORIFERE, DIN GALAŢI (II). Sus. Moruni expuşi ia vânzare în hală. Jos: O cameră fngorilerâ cu Moruni inglieiaţi. A R.—Pubt. Adumachi V///. Autotipic, Brand, Bucureşti. Anupa, Pescăria $i Pescuitul In România Tub. LXVIII. FEJGOK1KEKELE DIX GALAŢI (III) Su». Camera maşinilor. — .los: Depozitele frigorifere. A H l*ubL. Adamochi. Vili. Autotipie, Brand» Bucureşti. Antipa, PescUrtu )t Pescuitul iri Hoinărită Tab. LXIX. DIN VIEAŢA PESCARILOR DE PE MALURILE F1L1VOWLUS. Sus: Pregătirea borşului la Scurtu. Jos: Colibe pe piloţi,, cu poloacele întinse masa pescarilor. A H l’tibl. Adamuchi. VJ/J. Autolipic» brâu vi, bwuut^i. fiaH. Adomachi. Vili, Autotipic, Brand, Bucureşti, COLIBELE PĂZITORILOR DELA LEASA FILIPOIU, CU POLOACELE LOR; MASA PESCARILOR Aulipa, Pescăria Pest intui in România. I ab. LXX. Anupa, Pescăria )i Pescuitul In România. Tab. LXXI COLIBELE PESCARILOR TURTUCĂJENI LA LEASA DELA BALTA CĂLĂRAŞI A R ilubi. Admnuchi. Viii. Autotipie, branu. Buuiitjlî. Antipa, Pescăria şi Pescuitul în România Tab. LXXII VIE AŢA LA ZXVO ADELE DE LA MALUL MXlUI ŞI COLIBELE DE ACOLO. Sus: Un zăvod dela Zăton, Casa de chirpici, şi o grămadă de cărămizi de chirpici pentru făcut o casă nouă. Roata de sucit l'ringhiile. Jos: Mâncarea pescarilor; colibe de stuf. A. R- Pubt. Adu mac fu. V/tt. Aittolipic, Brand, Bucureştii Antipn. Pescăria şi Pescuitul in România. Tab. LXXIII. TIPURI DE CASE DIN1 BĂLŢI. Sus: Casa dela Privalul Cidru, Balta Pietrile (Vlaşca).—Jos: 0 casă veche din balta Brăilei; în faţă un pod de transportat materiale. A. /?. — f*ubt. Adtjmachi. VIU. Aiilofjpi"*, Brand, R'icurcşli. COLIBE DE TÂRLAŞJ TN BALTÂ. mis şi mijloc: în balta Brăilei—Jos: in deltă în regiunea Diinavăţului vechi. A- R — Pubt. A du flirt chi vin. Autotipie, Brands Bucureşti. Antipa. Pescăria şi Pescuitul in România. Tab. LXXV. REGELE CAROL ŞI FAMILIA REGALĂ ASCULTÂND PĂSURILE PESCARILOR, PE MALURILE RAZIMULUI LA GURA DUNAVĂŢOLUI, IN MAI 1914. A /?. — Publ. Adu muchi. VIU. Fototipic, Brand Bucureşti. Publicaţlunile Fondului Vasile Adamaclii L. R. No. XVIII. Geologia Românie!. Literatura geologică, consideraţiuni generale asupra tectonicei şi stratigrafiei României, de Dr. Ioan Simionescu. 1906 ...................................... —.60 » XIX. Observaţinni asupra diferenţierii şl desvoltăril musculaturii branchlostegale la TeleosteenI, de I. Borcea. 1907. Cu 17 figuri în text.............................................. —.50 » XX. Observaţiuni asupra câtorva specii de Rajide din Golful de Neapol, de I. Borcea. 1907 ................................. -.20 » XXI. Studii geologice si paleontologice din Dobrogea. I. Fauna Cefa- lopodelor dela Hârşova, de Dr. Ioan Simionescu. 1907 . . . 1.50 » XXII. Despre Eurlininphaca vexllligera Gegenbaur, de C. N. Tonescu. 1908. Cu 2 stampe........................................... —.50 » XXIII. Contribuţinni la catalogul Aphidclor din România, de I. Borcea. 1909 ............................................... —.50 » XXIV. Contribuţinni la anatomia şi liistologia Hirudincelor, de Ioan A. Scriban. 1910............................................ 6.— » XXV. Studii geologice şl paleontologice din Dobrogea. II. Lamelibran-chiatele, Gasteropodele, Brachiopodele şi Echinodermele din păturile jurasice dela Hârşova, de Dr. Ioan Simionescu. 1910. Cu 7 tabele şi 17 figuri în text . . . -.............. 3.- » XXVI. Studii geologice şi paleontologice din Dobrogea. III Fauna triasică dela Deşli-Ca'ira, de Dr. I. Simionescu. 1910. Cu 1 stampă şi 26 figuri în text............................... 1.— » XXVII. Studii geologice şi paleontologice din Dobrogea. IV. Fauna triasică din Insula Popina, de Dr. I. Simionescu. 1910. Cu 27 figuri în text........................................... 1.— Tomul V, 1910- 1913................................................ 12.— » XXVIII. Citologia celulei adipoase a Hirudincelor, de Ioan A. Scriban. 1910. Cu 10 figuri în text................................. 1.— » XXIX. Studii geologice şl paleontologice din Dobrogea. V. Fauna triasică inferioară din Dobrogea, de Dr. Ioan Simionescu. 1911. Cu 14 figuri în text.................................. —.50 a XXX. Pondul molecular al lichidelor, de Petru Bogdan. 1912 . —.30 » XXXI. Zooeecidli din România, de I. Borcea. 1912...................... 5.— » XXXII. Acţiunea acizilor asupra substanţelor proteice, de D. Călii• găreanu. 1912............................................... —-60 » XXXIII. Asupra cutremurului de pământ dela Marea de Marmara, de Dr. G. Macovei. 1913.......................................... —.80 » XXXIV. Studii geologice şi paleontologice din Dobrogea. VI. Fauna amoniţilor triasici dela Ilagighiol, de Dr. Ioan Simionescu, 1913. Cu 76 figuri în text şi IX tabele .... 3.— » XXXV. Resturi de Ici»tyosauricni în Triasul din Dobrogea, de Dr. Ioan Simionescu. 1913. Cu 4 figuri în text................ —.20 » XXXVI. Despre slllcaţil sintetici de bismnt, de Dr. Ing. C. Nicu- lescu-Otin. 1913. Cu 8 figuri în text şi 1 tabelă. . . . -.50 » XXXVII. Spiru Haret şi Invariabilitatea marilor axe planetare, de C. Popovici. 1913............................................ —.20 Puhllcaţiuniic Fundului Yasile Adamaciii L-O Xo. XXXVIII. Contrlbuţiuni la metalurigia aulica a Cuprului in ţerile lo.ulto azi de Români, de Dr. Ing. C. Nicu/escu-Otin. 1913. Cu 64 figuri în text şi G labele.......................... 2.— Tomul VI, 1915 : XXXIX. Cercetări originale despre pelagra in Românişi, de Dr. A. Babeş şi Dr. V. Buşită. Premiul Adamachi din 1912. Cu 29 stampe şi 35 tabele statistice............................ 20.— Tomul VII, 1913 - 1916............................................. 9.- XL. Kepi.junca sunetului Ia corpurile lichide, de B. Bogdan. 1913.......................................................... —.20 ? XLI. Con'ribuţiuui la studiul anafomiei, istologici şi fiziologiei hepato pancreasului dela Moluşte, de Elena Nicodim. 1913. Cu II figuri în text şi 2 tabele.......................... 1.— XLII. Asupra originii taurinelor româneşti, deDr. Agricola Garda ş 1914. Cu I tabele şi G figuri în text.............. — ,70 XLIII. Studii ii ist ologire şi anatomice asupra kirudiiicclor, de Dr. 7. A. Soriban. 1911). Cu 95 figuri în text............ 5.— » XLIV. Materialul zootehnic din judeţele Durostor şi Caliacra, de Dr. Agricola Oardaş, 1915. Cu 7 tabele.................... 1. « XLV. Xutrirea animalelor domestice şi a omului, de Dr. 11. VusMu, 1916............................................... 1.50 BUCUREŞTI INSr. DE ARTE GRAFI' E „CAROL COBE" S-SOR I. ST. RASIDESCU l6, STRADA PARIS (FOSTĂ DOAMNEI), l6