PRECUVÂNTARE Lucrarea pe care o dau acuma publicităţii constitue întâia parte a unei lucrări mai mari asupra pescăriilor din România, care urmează să apară într’o serie de mai mulţi ani. Volumul de faţă este rezultatul unei activităţi de aproape 14 ani. In tot acest timp am umblat prin toate unghiurile terii colectând peşti şi alte animale acuatice, instrumente de pesGuit, datine şi orice ştiri puteam afla relativ la peştii şi pescăriile noastre. Scriind lucrarea de faţă, m’am silit sâ răspund la mai multe necesităţi. In primul rând ea este o lucrare curat ştiinţifică : faunistică, biologică şi sistematică ; ori unde am putut însă trage o concluziune practică am tras-o, condus fiind de idea că ori şi ce cercetare naturalistă la noi în ţară, pe lângă ştiinţa pură trebue să tindă, pe cât posibil, a pune şi o bază ştiinţifică desvoltării noastre economice. In al doilea rând însă am căutat să tratez şi un capitol foarte principal din etnografia poporului român, pescuitul, care până astăzi încă este foarte puţin cunoscut. Mulţimea de nume populare româneşti pentru instrumentele de pescuit şi peşti, pe cari le-am adunat, vor fi, sper, de oarecare folos filologilor şi linguiştilor noştri; materialul statistic relativ la producţia pescăriilor, preţurile peştelui şi toate datele economice şi comerciale, etc. va fi şi el de un oareşcare folos economiştilor. > In lucrarea de faţă am luat ca principiu ca toate descrierile speciilor ce le-am dat să fie făcute numai după exemplare colectate în lîomânia. M’am ferit pe cât se poate de creaţiunea de specii nouă şi numai acolo unde era o absolută necesitate am făcut-o. Figurile cari însoţesc acest volum sunt toate desemne originale făcute după exemplare din ţară. O parte din ele sunt fotografii, fiindcă prin acest procedeu am putut redà mai bine unele specii sau caractere mai importante. Desemnele în cea mai mare parte au fost executate 'de către d-1 Pamfîl Polonic, desemnatorul Serviciului Pescăriilor, căruia profit de această ocazie pentru a-i exprimă viile mele mulţumiri pentru silinţa mare ce şi-a dat-o şi pentru priceperea cu care a lucrat. Fauna ihtiologică a României are o importanţă ştiinţifică mai mare decât o simplă faună locală, căci noi fiind la gurile Dunării avem cheia A. R —Publ. Adamachi. 111. Antipa, lhtiologia. 1 % 2 pentru o mare parte din fauna Europei centrale. De aceea multe chestiuni de sistematică şi geografie animală am fost nevoit a le trata mai pe larg decât e obiceiul să se facă într’o lucrare asupra unei faune locale. In lucrarea de faţă am considerat numai peştii cari trăesc în apele noastre interioare dulci şi sălcii, nu am putut însă considera speciile marine ca Aterinele, Mullus, Engraulis, Syngnathus, etc., cari intră câte odată din mare în lacurile noastre sărate. Acestea vor forma obiectul celui de a Il-a volum care e încă în lucru: «Ihtiologia pontică». Această lucrare nu este o carte de popularizare sau un Manual de Ihtiologie ; ea urmăreşte din contra numai publicarea în formă monografică a unor cercetări ştiinţifice—în mai'e par te originale—de faunistică, sistematică şi biologie, etc. Nu am crezut dar nemerit să mai umplu locul cu un nou capitol spre a da o descriere generală a corpului peştilor şi organizarea lor. Asemenea cunoştinţe elementare trebue ca cetitorul să le poseadă deja; iar de nu, le poate găsi în orice tratat de Zoologie sau manual de Ihtiologie. Ca mod de descriere am adoptat sistema diagnozelor scurte şi concise. Acestea deşi răpesc timp mult cu alcătuirea lor, au însă avantajul de a da în câteva fraze scurte sinteza tuturor caracterelor unei întregi grupe sau specii. Dacă însă metoda descrierilor pe larg a fiecărei forme păcă-tueşte prin lungimea şi prin aducerea a prea multe detalii inutile, şi diagnozele prea scurte, bazate numai pe unul sau puţine caractere, păcă-tuesc prin incompletitate care dă loc uşor la confuziuni. înainte când descrierea unei specii se făcea după un singur exemplar aşa zis «tipic», găsirea caracterelor de distincţiune şi stabilirea diagnozelor eră uşoară ; aceste diagnoze însă se potriviau abia la câteva procente din exemplarele cari compun o specie. Astăzi însă, când s’a recunoscut marea varia-bilitate a formelor, determinarea caracterelor distinctive nu se mai poate face decât pe baza studiului unui mare număr de exemplare şi diagnoza unei specii trebue să conţie în ea toate limitele de variaţiune spre a putea îmbrăţişa toate exemplarele cari fac parte din acea specie. Condus de aceste principii am căutat şi eu ca diagnozele ce le dau să fie cât mai complete şi să se bazeze pe un număr mai mare de caractere. In afară de diagnoze însă am dat la cele mai multe specii şi câte o descriere mai detaliată a formelor corpului şi toate caracterele secundare. Mai mult încă, unde a fost nevoie, am dat chiar şi dimensiunile exacte ale diferitelor părţi ale corpului delà mai multe exemplare. Spre a precizâ şi mai bine valoarea fiecărei specii pe care am descris-o, am căutat a formă pentru fiecare câte un tablou de sinonimii, tablou în care să fie considerate mai cu seamă toate lucrările relative la Ihtiologia basinului Dunării şi al Mării Negre. Cu toată munca mare şi. ră- 3 pirea de timp enormă ce mi-a cauzat-o, aceasta lucrare trebuiâ făcută, căci delà Günther (1857—70) şi până astăzi tablouri de sinonimii complete nu s'au mai făcut şi cele vechi trebuiau cel puţin completate şi puse la curent. In aceste tablouri am lăsat de sigur la o parte cea mai mare parte din lucrările cari nu au nici o legătură cu fauna noastră şi faunele locale ale diferitelor Ieri prea îndepărtate, cari pentru scopul nostru nu ne pot fi de nici un folos. Aşa am evitat a cită, unde nu eră absolută nevoie, lucrurile fauniste ale lui Blanchard, Selys Long champs, Yareell, Moreau, Smitt, Fleming, Fritsch u. Eckstrômm, etc., cari au de obiect fauna unor teri prea îndepărtate de a noastră. In privinţa coloraţiunii peşlilor am căutat a o descrie pe cât mi-a fost cu putinţă după exemplare vii ; totuş colorile se schimbă atât de repede, atât după apele în cari trăesc cât şi imediat ce se transportă dintr’un mediu în altul sau după epocele anului, etc., încât cel mai bun lucru e ca pe asemenea caractere să nu se pună nici o ba/;ă. La multe specii am vorbit puţin şi despre Parazite, cu toate că eu personal — deşi am colectat mult material — nu am făcut însă decât foarte puţine cercetări în această direcţiune şi încă nu s’a făcut nici până astăzi la noi un studiu general asupra paraziţilor peştilor. Notiţele ce le-am dat acolo sunt în cea mai mare parte — după cum o spun la fiecare specie în parte — luate din literatură şi le pun numai ca o indicaţiune pentru acei ce ar voi să se ocupe mai de aproape cu acest interesant subiect. In privinţa pescuitului si a instrumentelor de pescuit, descripţiunile ce le dau aici sunt relativ scurte ; studiile ce le-am făcut în această privinţă sunt însă cu mult mai amănunţite şi vor formă obiectul unui volum special, al cărui material este déjà gata pregătit. Deasemenea va apăreă cu acea orazie şi un Vocabular în rare se vor trece toate numirile populare constatate, atât pentru peşti cât şi pentru instrumente, bălţi, piscicultură, prepararea peştelui, etc. şi Lot ce are o legătură cu pescăria. . « Bucureşti, 31 August 1905. I I yt V i INTRODUCERE România este una din ţerile cele mai bogate în ape dulci din Europa. După calculele făcute, suprafaţa totală a apelor noastre interioare se evaluează la aproximativ 817.000 hect., deci 6,14% din suprafaţa totală a terii. Aceste ape, potrivit poziţiunii lor geografice, prezentă o mare varietate de condiţiuni fizice: Pe de o parte avem Dunărea împreună cu gurile ei şi cu mulţimea de bălţi şi lacuri pe cari le formează prin revărsările ei periodice, pe de altă parte mulţimea de pârâuri şi râuri cari şerpuesc munţii noştri şi merg unindu-se mereu între ele pentru a se vărsa toate în Dunăre; apoi seria de lacuri şi lagune cu apă dulce sau sălcie dea-lungul malului nostru al Mării Negre şi în fine o mulţime de lacuri naturale şi heleştee artificiale din .interiorul ţerii. Toate aceste ape hrănesc în interiorul lor o mare varietate şi imensitate de peşti şi pescăriile noastre au ajuns astăzi a fi cunoscute în toată lumea ca unele din cele mai mari pescării de apă dulce din Europa. Astfel fiind se vede, chiar şi numai din acest punct de vedere, cât de mare însemnătate are studiul ştiinţific al faunei noastre ihtiologice. Cu toate aceste până astăzi nu avem încă o descriere generală a tuturor speciilor de peşti cari trăesc în apele noastre, cu atât mai puţin încă studii aprofundate relative la biologia peştilor noştri în raport cu condiţiunile naturale şi speciale ale apelor în cari trăesc, la modul lor de hrană, de reproducere, la migraţiunile ce le fac, etc. ’ Nu se poate însă nici zice că studiile ihtiologice asupra peştilor din apele noastre ar lipsi cu totul. Din contră, naturalişti de mare valoare încă din timpuri mai vechi au făcut cercetări serioase — mai cu seamă din punctul de vedere sistematic — asupra peştilor din aceste ape. Ca mai principali pot cită pe următorii: , Marsigli, care, în volumele IV şi VI ale operei sale fundamentale intitulată Dawuhius panonico-mysicus, descrie şi figurează încă pela 1726 toţi peştii Dunării pe cari i-a putut el observa. Pe la 1690 el a stat un timp mai îndelungat pe insula Ada-Kaleh şi a studiat peştii şi pescăriile de acolo. In această lucrare, foarte importantă pentru acele* timpuri, nu se descriu însă decât numai peştii cari trăesc în porţiunea din Dunăre din sus de gura Oltului. Altă lucrare foarte importantă şi chiar fundamentală este lucrarea lui Nordmann, intitulată Faune pontique şi publicată cu tabele colorate admirabile în marea operă: Voyage dans la Russie méridonale et à la Crimée de M. Anatole de Demidoff. Această lucrare tratează despre toţi peştii basmului pohtic, cum însă studiile au fost făcute mai cu seamă asupra apelor ruseşti, în ea nu se aminteşte decât numai foarte rar de peştii Dunării şi atunci numai de câteva specii prinse în regiunea Deltei. Cele mai de multe ori însă notiţele despre Dunăre sunt luate din literatură şi conţin erori mari, aşa că în această privinţă nu se poate pune în totdeauna o bază serioasă pe datele acestui autor. De mare valoare sunt de asemenea studiile celui mai bun ihtiolog rus, K. Kessler, publicate în buletinul societăţii de naturalişti din Moskova între anii 1856-—59, precum şi în lecţiile sale de ihtiologie dela Universitatea din Kiew şi mai cu seamă în lucrarea sa mai recentă (1877), publicată în limba rusă asupra «Ihtiologiei Aralo-Caspi-pontice». Din nenorocire însă şi studiile lui Kessler nu se întind decât numai până la Nistru şi e ştiut că, oricât ar fi gurile Dunării de apropiate de gurile Nistrului, totuş în privinţa faunistică sunt diferinţe mari între aceste fluvii. Nu aş aveâ decât să amintesc că Genul Percarina sau specia Acerina rossica, cari trăesc şi în Nistru, lipsesc cu totul basinului Dunării. Deci şi aceste studii—oricât de importante ar fi ele—ne pot fi numai de un mare ajutor în studiarea faunei noastre, nu pot însă să înlocuească acele studii. Tot astfel ar mai fi încă şi studiile lui Rathke despre Fauna Crimeei, lucrarea generală a lui Grimm, intitulată Fishing and Hunting in Russian watters, studiul general al lui Warpachowski despre Peştii Rusiei sau a lui Sabannejef, etc., fără a mai vorbi de vechile şi clasicele lucrări ale lui Pallas, Eichwald, Brandt şi Ratseburg, etc. Toate acestea ne dau multe lămuriri în privinţa peştilor Mării Negre sau ai fluviilor ruseşti, nu se întind însă la Vest decât cel mult până la Nistru şi nu găsim în ele decât vreo notiţă despre vreun peşte recoltat în Basarabia ; aproape nimic însă despre Dunăre. De altă parte, de o foarte mare importanţă sunt studiile fundamentale ale naturaliştilor austriaci Meidinger, Heckel şi Kner şi Fitsinger.—Monografia genului Acipenser de Heckel şi Fitzinger, publicată în 1836, este încă până astăzi cea mai bună lucrare asupra acestei principale grupe de peşti, alât de caracteristică pentru fauna noastră. Cartea intitulată : Die Süsswasserfische" der Oesterreichischen Monarchie de Heckel şi Kner, publicată în 1858, a rămas clasică ca cea mai bună şi mai completă carte pentru determinarea peştilor Dunării de sus şi ai râurilor ce se varsă în ea. De 7 asemenea mai sunt încă numeroase monografii publicate de aceşti 3 din urma însemnaţi naturalişti. Aş mai putea încă să citez şi pe alţii, ca Rei-singèr şi Jeitteles pentru Ungaria, Biele pentru Transilvania, Novicki şi ZawadzM pentru Galiţia şi Bucovina, Pancic pentru Serbia, Steindach-ner, etc., precum şi admirabila lucrare a lui Siebold : Ueber die SiXss-wasserfische von Mitteleuropa. Asemenea publicaţiunile mai recente ale lui Seeley : The Freshwatter Fisches of Europe şi Bade: Die Süsswas-serftsche von Mitteleuropa ne pot fi de un oarecare folos, sunt însă ambele mai mult compilaţiuni literare decât lucruri originale, etc. Toate acestea şi o serie întreagă încă de mici notiţe, publicate mai cu seamă de diferiţi naturalişti austriaci, conţin multe şi importante date despre peştii din Dunărea de sus sau din Dunărea mijlocie, aproape nimic însă despre Dunărea din jos de Porţile de fier. Vedem dar din aceste câteva citaţii, că întru cât priveşte peştii Dunării şi chiar ai câtorva din celelalte râuri mai mari cari trec peste hotarele ţerii, avem deja o literatură care să ne poată da oarecari indicaţiuni. Această literatură însă nu se referă decât sau la alte părţi ale fluviului şi râurilor, cari au alte condiţiuni de existenţă şi deci în mare parte o altă faună decât porţiunile noastre, sau se referă numai la câteva specii. O descriere însă generală a faunei ihtiologice a României, prin care să se arate toţi peştii cari trăesc în apele noastre, distribuţia lor geografică, biologia lor, migraţiunile lor, etc., o asemenea descriere ne lipseşte încă cu desăvârşire. Importanţa unui astfel de studiu este însă foarte mare, atât din punctul de vedere special al necesităţilor ţerii noastre, cât şi chiar din punctul de vedere al ştiinţei în general. Din punctul nostru de vedere e important un asemenea studiu : 1) deoarece contribue la cunoaşterea ştiinţifică a ţerii noastre, 2) se stabileşte o nomenclatură, adunându-se numele populare şi fixându-se numele corespunzătoare ştiinţifice şi 3) se pune o bază ştiinţifică unei ramuri însemnate de producţie a ţerifi. Din punct de vedere al ştiinţei generale, acest studiu poate avea o însemnătate deosebită : 1) Deoarece Dunărea fiind un fluviu care percurge mai mult de jumătate din toată Europa şi noi fiind la gurile ei, avem aici deslegarea pentru o mulţime de chestiuni .faunistice şi de geografie animală de cea mai mare importanţă. 2) O întreagă serie dintre genurile şi speciile cari trăesc în apele noastre sunt încă puţin şi în mod ci* totul incomplet cunoscute în ştiinţă, aşâ sunt d. ex. Familiile Clupeidelor, Aci-penseridelor, Gobioidelor, Gasterosteilor, Mugilidele, Genurile Alburnus, Abramis, Cyprinus şi o întreagă serie de forme nouă, varietăţi, bastarzi, etc. Toate aceste descrise cu deamănuntul contribuesc nu numai la cunoaşterea unei faune locale, ci şi la înaintarea ştiinţei în general. 3) Biologia peştilor 8 a fost până în timpurile din urmă unul dintre capitotele cele mai neglijate ale Ihtiologiei, de aceea despre vieaţă multor specii „de peşti se ştie numai foarte puţin. Studiile biologice asupra peştilor noştri, bazate pe ob-servaţiuni îndelungate, experienţe, statistice, etc., ne-au dat o mulţime de fapte cu totul nouă pentru ştiinţă; nu am decât să amintesc pentru aceasta rezultatele cercetărilor asupra biologiei Clupeidelor, Siluridelor, Acipenserilor şi Husonilor, a multor Cyprinoizi, etc., cari ne schimbă în multe privinţe sau ne completează cunoştinţele ce le aveam despre vieaţa acestor peşti. 4). Distribuţia geografică a animalelor poate de multe ori să ne îndreptăţească a trage concluziuni asupra originii unei faune şi asupra legăturilor ce au existat odinioară între diferite basene, azi separate între ele Constatarea d. ex. a diferenţei radicale dintre Gobiidele Mării Negre şi Gobiidele Mediteranei, sau asemănarea faunei pontice cu fauna Aralo-Caspică, sau lipsa în basenul Dunării a unor forme ca Lucioperca marina, Acerina rossica, Percarina Demidofii, etc., cari există în toţi afluenţii ruseşti a Mării Negre; prezenţa în Marea Neagră a unor forme de Clupeide cari lipsesc în Mediterana şi nu se înrudesc decât cu cele din Marea Baltică, lipsa lui Gasterosteus aculeatus în basenul Dunării, etc. etc., toate acestea sunt fapte importante—în mare parte nouă—cari eventual vor putea servi odată ca urt material pentru a trage concluziuni de ordine mai înaltă. 5) Sentie că pescuitul este unul dintre mijloacele cele mai primitive de agonisirea hranei la diferitele popoare şi totodată unul dintre cele mai conservative; diferiţi etnografi şi filologi moderni au căutat pe această bază — prin compararea numirilor şi formelor instrumentelor — să tragă concluziuni asupra originii popoarelor şi influenţelor ce le-au avut ynele asupra altora. Nu aş avea decât să citez în această privinţă lucrările Contelui Eugen Zichy, Ianko, Hugo Schuchardt, etc. Cunoaşterea deci a instrumentelor noastre de pescuit cu numirele lor va îmbogăţi acest material şi va da ştiinţei un nou mijloc de a cerceta etnografia poporului român şi influenţele ce le-a suferit sau le-a exercitat asupra altor popoare, etc. Condus de aceste dorinţe, am început acum 14 ani studiul faunei noastre ihtiologice şi o dau acuma publicităţii în speranţă că cercetările mele de până acuma vor fi un stimul şi pentru alţii de a le confirmă şi completa în diferitele direcţii. I CLASA PEŞTILOR (pisces) Yertebrate acuatice, respirând prin branchii în tot cursul vieţii. Corpul gol sau de cele mai multe ori acoperit cu solzi. Cu aripioare nepereche ; membrele pereche având forma de înotătoare. Inima simplă. A. ord. TELEOSTEI (i) peştî osoşi. Peştii cu scheletul osos. Pielea goală sau acoperită cu solzi ne-emaliaţi. De regulă 4 arcuri branchiale mobile cu foile branchiale libere la vârfurile lor. Deschiderile branchiale simple, acoperite de câte un aparat opercular mobil şi o membrană branchială susţinută de radii osoase (Radii branchiostegii). Marginea superioară a gurii formată de maxilarele superioare şi intermaxilare sau numai de intermaxilare singure. Bulbul arterial numai cu 2 supape. Intestinul fără valvulă spirală. Aripioara caudală homocercă. / ■ I. SUBORD. ACANTHOPTERI. • * Oasele supra-şi intermaxilare mobile.' Razele anterioare dela aripioarele dorsală, anală şi ventrale bine desvoltaţe, simple, nedivizate la vârfuri şi spinoase. Beşica înotătoare, când există, fără duet aerian. (1) Prin diagnozele ce le dau aici se urmăreşte mai mult un scop practic de a se determina cu cât mai multă uşurinţă speciile de peşte ce compun fauna noastră, de aceea caracterele altor specii străine nu au putut fi luate totdeauna în considerare. I. FAM. PERC01DE1. Acauthopterigieni având corpul acoperit cu solzi ctenoizi puternici şi bine fixaţi. Marginea posterioară a uneia sau mai multor bucăţi din aparatul opercular prevăzută cu dinţi sau cu spini. Marginea superioară a gurii formată din oasele in-(ermaxilare. Fălcile, vomerul, oasele faringiale şi de cele mai multe ori şi oasele palatine cu dinţi mici, conici, foarte ascuţiţi. Cu beşică înotătoare. Ventralele sub pectorale. 1. Gen. Perca. Corpul comprimat lateral. Gura terminală. 2 aripioare dorsale separate. Marginea.posterioară a preoperculului dinţată, iar cea a oper-culului terminată cu 1 spin sau 2. Toţi dinţii de pe oasele bucale de mărime egală şi dispuşi în formă de perie. Limba netedă fără dinţi. Membrana branchială cu 7 radii branchiostegii. Reprezentat în apele României printr’o singură specie. /. Sp. Perca fluviatilis. Lin. Bibanul. . Tab. I. Fig. 1. Caractere specifice: Prima aripioară dorsală cu 18— 15 radiai spi noase, ieşite în afară. Corpul verde alămiu cu spinarea verde închisă şi mai multe dungi negre transversale (6—9) pe tot corpul; cu o pată mare neagră la baza posterioară a primei aripioare dorsale. Sinonime : ' , Perea I-a. Marsigli, Danub. panonic.-mys., etc. vol. IV, pag. 65, tab. 28, %• 1- . ... Perca fluviatilis. Linne, Syst. nat. I, p. 481, Meidinger, Icon. Pisc. Austr. tab. 5. Pallas, Zoôgraphia Rosso-Asiatica III, p. 248. Cuvier et Valenciennes, Histoire natur. des Poissons vol. II, pag. 201. 1. Beisinger, Spec. Ichthyol. Hungarie, etc. 1830, pag. 12. Bonaparte, Iconogr. d. 1. Fauna Italica. III Pesci (1835). Kessler, zur Ichthyologie des sudwestlich. Russland, pag. 5. _ u Nordmann, Faune Pontique, (Yoyage Demidolï III), pag. 355. Heckel u. Kner, Süsswasserfische d. Oster. Monarchie, pag. 3. Günther, Catalogue of the Fishes in the British muséum, vol. I, pag. 58. Siebold, Süsswsser-fische von Mitteleuropa, pag. 44. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontic. (rus), 1877, pag. 200. Grimm, Fischerei und Jagd in d. russischen Gewàs-sern, Berlin, Archiv für Naliurg. 1892. Seeley, Freshwater Fishes of Europa, pag. 23. Boulanger, Catalogue of the Fishes. II ed. 1895, I, pag. 46. Einar Lônnberg, Contributions to fche Ichthyolog. of the Caspian sea, pag. 4. Perca Vulgaris. Schaefer, Pisc. Bavar. Ratisbon. 1759. Agassis, Isis 1828, pag. 1.047. Bonaparte, Catalogo metodico dei Pesci europei, Na-poli 1846, pag. 55. Br. 7, D1 13-16, D2 1/13-15, P 13-14, Y 1/25 A 2/7-19, C 17, L lat 58-68, L. tr 7/9—13/15. Corpul îndesat şi puţin comprimat lateral ; înălţimea sa maximă se află la începutul primei aripioare dorsale şi e conţinută de 3,5—4 ori în lungimea totală a corpului. La un exemplar foarte mare de 47 cm. lungime am găsit înălţimea corpului de 15 cm. aşa că ea intra numai ceva mai mult de 3 ori în lungimea corpului, pe când la exemplarele de o mărime ordinară ea este cuprinsă în aceasta de aproximativ 4 ori (d. ex. un exemplar de 29 cm. lungime are înălţimea de 71 mm.). Corpul este acoperit cu solzi ctenoizi şi bine fixaţi. Gura terminală se întinde înapoi până sub mijlocul ochiului. Pe toate oasele gurii, atât pe fălci cât şi pe vomer şi palatine mici şi foarte numeroşi dinţi fini, dispuşi ca o perie de scărmănat lâna. Preoperculul cu mici solzi este fin dinţat la marginea sa posterioară şi cu câţiva dinţi ceva mai mari la marginea sa inferioară. Operculul are solzi numai pe partea sa superioară şi puţini pe marginea sa inferioară ; la mijloc este acoperit cu o placă mare netedă sau puţin striată care se termină cu un ghimpe —excepţional cu 2—mare la partea sa posterioară. Ochiul este mare, cu un diametru aproape egal cu 2/3 din distanţa dela vârful botului la marginea anterioară a orbitei. S’a pretins de către naturalişti însemnaţi, ca Schrank (1), Schfaffer (2), Bloch(3), Bonaparte (4) şi chiar Agassis(5), că în apele Europei ar exista 2 specii de Bibani: una caracteristică pentru apele Euro'pèi răsăritene— 1 şi în special pentru Dunăre, — numită de ei Perca vulgaris şi alta caracteristică apelor Europei apusene, numită de ei P. fluviatilis. Ca dovadă despre aceasta ei luau diferenţa dintre des'emnurile lui Marsigli şi Meidinger, făcute după exemplare din Dunăre, şi desemnurile lui Bloch şi Schaeffer. - (1) Schrank, Fauna boica, Niirnberg 1798. (2) 1. Chr. Schaeffer, Piscium Bavarico-Rntisbonensium Pentas. Ratisbonae 1759. (3) M. E. Bloch, Oekon. Naturg. d. Fische Deutschlands. Berlin 1782 — 84. (4) C. I. Pr. Bonaparte, Iconografia dalia Fauna italica, III Pesci. Tab. 79 şi Catalog, metod, dei Pesci europ. Napoli 1846. (5) Agassiz, Isis, Jahrg. 1828, pag. 1.047. 12 Cum că aceasta era numai o neînţelegere bazată pe 9esemnuri greşite şi mici variaţiuni individuale, aceasta a dovedit-o foarte bine atât Heckel ( 1) cât şi Siebold(2). De fapt toţi bibanii din apele Europei formează o singură specie şi eu singur am putut constata că şi în apele noastre apar ambele aceste forme, cari însă sunt legate între între ele prin tot felul de forme intermediare, aşa dar nu sunt decât simple variaţiuni individuale. Acelaş lucru e şi cu forma descrisă ca specie nouă sub numele de Perca italica Cuv. et. Val., care s’a dovedit încă de către Bonaparte că nu e decât o varietate individuală. Coloraţiunea. — Coloarea generală a corpului este pe lături verzie bătând în alămiu, pe spinare verde închisă, iar pe partea ventrală galbenă deschisă sau chiar cu totul albă. De pe spinare se scoboară în jos o serie de 5—9 dungi late negre verzi, cari câte odată sunt foarte bine pronunţate, iar alte dăţi sunt şterse cu totul. In genere, ca la toţi peştii, coloarea generală a corpului variază foarte mult; la peştii din bălţi tonul general este închis pe când la cei din Dunăre şi apele curgătoare este deschis cu luciu metalic argintiu sau auriu. Aripioara I-a dorsală este închisă şi caracterizată printr’o pată mare neagră albăstrie — rotundă ca un ochiu — la baza părţii sale posterioare; cea de a doua dorsală este ceva mai deschisă, de o coloare cenuşie bătând în galben. Pectoralele, ventralele şi anala sunt gălbui, iar în epoca de reproducţie devin roşii-cărămizii. Caudala are aceeaş coloare ca coloarea generală a corpului, bătând puţin în roşu! Irisul are o coloare galbenă închisă cu un luciu metalic auriu. Dimensiunile corpului.—Exemplarele obişnuite au o lungime cam de 25—30 cm. ; se găsesc însă exemplare cu mult mai mari. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut e din lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa, având o lungime de 50 cm. cu o înălţime de 15 cm. şi o greutate de 2.7 kgr. ; eră o femelă cu icrele aproape de a le lepăda. Distribuţia.— Bibanul este unul dintre cei mai răspândiţi peşti dinţară, el trăeşte în toate apele, dar mai cu seamă în bălţile Dunării şi în lacurile noastre litorale. Şi în apele sălcii ale Kazimului, ba chiar primăvara în epoca apelor crescute şi la mare în faţa gurilor Dunării se găsesc din când în când exemplare rătăcite. In râuri se găseşte până în regiunea Mrenei. Se cultivă foarte mult în lacuri şi heleştee. In bălţile din delta Dunării se prind anual între 2—400.000 kgr. (în 1904 fiind un an foarte secetos s’au prins numai 87.932 kgr.) Pentru descrierea de faţă s’a examinat în special un număr mare de exemplare provenite din mai toate apele ţerii şi mai cu seamă: din diferite regiuni a bălţilor Dunării, din Dunăre, Prut, Şiret, din lacurile Razim, Mangalia, Comarova, Siut-Ghiol, Znagov, din diferite heleştee din Moldova, etc. Biologia. — Deşi bibanul se găseşte în mai toate apele din ţară, totuş el preferă apa limpede şi de aceea trăeşte mai mult în lacuri şi bălţi unde se găseşte o apă. mai decantată decât în râuri. De obiceiu el nu trăeşte (1) Heckel u. Kner, Süssroasserftsche d. Oster. Monarchie. Wien. (2) Siebold, Siisstvasserfische von Mitteleuropa. 18 la adâncimi mari, ci mai cu seamă la 1—l1^ m. sub suprafaţa apei. Puii şi exemplarele mici trăesc adeseori în grupe prin aproprierea malurilor. Exemplarele mari sunt solitare. Hrana.—Bibanul este un peşte foarte răpitor ; el se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, melci, crustacee, icre de peşte şi mai cu seamă cu alţi peşti ; nu rareori se găsesc în stomacul său broaşte şi chiar mi s’a întâmplat să găsesc şi mici mamifere de agă (Sorex, etc.). Reproducţiunea. Bibanul începe a se reproduce în anul al III-lea al existenţei sale. Epoca sa de reproducţiune începe, după temperatura apei, pe la finele lui Martie şi se continuă în Aprilie, când apa are 10—12°. Locurile de reproducţiune sunt la apă mică, liniştită, în apropierea malurilor unde găseşte pietre sau mai cu seamă plante acuatice. Icrele sale le depune în forma unui şiret gelatinos, lung ca de vreo 2 m. şi lat ca de 2—3 cm., pe care îl lipeşte în formă de reţea de firele de stuf şi de diferite ierburi sau de pietre. Ouăle sale au un diametru aproximativ de 2—2.5 mm. Un biban de o mărime obişnuită are peste 300.000 boabe de icre, la exemplarele mari numărul lor însă este cu mult mai considerabil (1). Durata încubafiunii ouălor depinde de temperatura apei, de obiceiu însă este cam de vreo săptămână. Parasite. Bibanul are foarte mulţi părăsiţi; s’au constatat până acum la biban în diferite ape europene 29 de specii de parasite dintre cari : 3 specii de Nematode, 4 specii de Echinorynchi, 12 specii de Trematode, 8 specii de Cestode şi 2 specii Crustacee. Intre acestea sunt de remarcat mai cu seamă Teniile şi Botriocephalii cari sunt periculoase şi pentru om şi cauzează adeseori boale, mai cu seamă la populaţiunea de pescari din Delta Dunării. Întrebuinţarea. Bibanul are o carne albă şi vârtoasă şi fiert sau fript pe grătar e foarte bun la gust; de asemenea se sărează în cantităţi mari, aşa că find totodată şi destul de ieftin joacă un rol destul de important în alimentaţiunea poporului. Preţurile medii anuale sunt de 5—10 lei % kg., în anii de lipsă însă s’au urcat şi la 20—27 lei °/o kg- Solzii, cei mici se întrebuinţează adeseaori de către femei pentru diferiLe lucrări manuale ca garnituri pentru rame, flori artificiale, etc. In terile apusene pielea sa cu solzii este întrebuinţată pentru a fabrică un cleiu de peşte foarte bun, la noi, duça cât ştiu, o asemenea industrie—cel puţin într’un stil mai mare—nu s’a început încă. Piscicultura. Bibanul nu este un peşte recomandabil .pentru a fi cul-^, tivat în heleştee în mod deosebit, căci fiind un peşte foarte răpitor mănâncă puii şi icrele celorlalte specii cari trăesc împreună cu el, iar carnea nu este atât de gustoasă pentru a merită* să fie preferat spre a fi cultivat în locul altor specii de peştii răpitori. Cu toate acestea bibanul se află în mai toate heleşteele artificiale din ţară şi mai cu seamă în iazurile din Moldova. Pescuitul. Bibanul se prinde’ în tot timpul anului. La Dunăre şi bălţile (1) Pentru constatarea numărului ouălor la diferitele specii de peşti am întrebuinţat de obiceiu următoarea metodă: mai întâiu se coagulează ovarele, fie prin apă clocotită, fie puindu-le în lichide conservante, ca alcohol, formol, etc. După aceea se cântăresc ovarele şi apoi se iea o mică porţiune din ele, care se cântăreşte din nou cu preciziune. Numărând ouăle din această porţiune putem apoi calcula numărul lor total din ovarele întregi. ✓ 14 ei, cat timp sunt; apele desgheţate, el cade regulat la vintire (vârşi); Toamna şi iarna se prinde în cantităţi mari la «năvoade»: La «coteţe» şi «sătoane» în timpul iernii, precum şi la «leasă» vara cade în mari cantităţi. El fiind un peşte foarte răpitor se prinde de asemenea foarte uşor cu &undiţa« şi «cârligele cu nadă» (pripoane), cu singura condiţie numai ca aceste să nu fie puse la adânc. Nume populare. In Moldova de sus se numeşte «Costriş» sau Cos-truşy> ; în Moldova de jos, Muntenia şi Dobrogea îi zice «Biban» şi « Ghi-ban». Turtucăenii îi mai zic «Ghiban cu pana roşie», deosebindu-1 prin aceasta de Acerina cernua căreia îi mai zic şi «Ghiban alb». Lipovenii şi Haholii din Delta Dunării îi zic «Okoni»; Turcii «Alabalîc», iar pescarii greci îl numesc «Hanus». Gen. Lucioperca Cuv. Corpul comprimat lateral; gura terminală; 2 aripioare dorsale separate ; numai preopercuiul are marginea posterioară dinţată. Printre dinţii mici se află în fălci şi Vomer şi câţiva dinţi mai mari conici (dinţi canini). Membrana branchială cu 7—excepţional 8—radii branchiostegii. Percoideele cari compun acest gen se aseamănă întru câtva prin forma corpului lor şi prin dinţii lor canini cu ştiuca ; această asemănare însă nu e nici de cum expresiunea unei legături de înrudire între aceste forme cari prin organizarea lor internă se deosebesc foarte mult; ea e mai mult cauzată de modul asemănător de vieaţă ce-1 au ca peşti răpitori. Din cauza acestei asemănări superficiale acest gen a fost numit de către Gesner Lucioperca, adică Ştiucă-Biban ; de altfel şi numele populare germane şi franceze «Hecht-Barsch» şi «Brochet-Perche» exprimă acelaş lucru. In apele României am constatat cu siguranţă numai două specii ; o a treia a fost numai presupusă că ar trăi şi în partea din Marea Neagră din faţa gurilor Dunării, până azi însă nu am reuşit s’o găsesc, deşi o caut de aproape 13 ani in continuu, şi mă îndoesc chiar de existenţa ei. ' 1. Lucioperca sandra Cuv. et. Val. Şalăul. Tab. I. Fig. 2. Caractere specifice: Corpul lungăreţ, capul subţire şi îngust. Gura mare, maxilarul ajungând înapoi cel puţin până sub jumătatea ochiului. Dinţii canini bine desvoltaţi. Marginea ascendentă a preoper cuiului aproape verticală. Spinii ari- .15 pioarelor anale şi ventrale liberi. Anala cu 2/11—12 radii, a doua dorsală cu 19—23 radii moi. Sinonime : Lucioperca (Perche-Brochetée) Marsigli, Danubius panon. mys., vol IV, pag. 69, tab. 22, fig. 2. Perca lucioperca. Linné, syst. naturae (1766). Bloch, Oecon. Naturg. d. Fische Deutschlands II., pag. 62, tab. 5. Meidinger, Icon. Piscium Austr., tab. 1. Pallas, Zographia Rosso-Asiat. vol III, pag. 246. Reisinger, Spec. Ich-thyol. Hangar. (1830), pag. 14. Erw. Schulse, Fauna Piscium Germanise, pag. 85 (1892). Perca Marina. Eichwaldt, Zoologia specialis, vol. III., pag. 82 (1831). Lucioperca sandra. Cuvier et Valenciennes, Hist. nat. des Poissons, vol. II, pag. 110, Tab. 15. Nordmann, Faune pontique, în Voyage de Demidoff etc , pag. 363. Kessler, Zur Ichthyologie des Sudwestl. Russlands, pag. 5. ; Năchtrăge zur Ichtyhologie d. sudwestl. Russl., pag. 6 (1857); Auszüge a. d. Berichte über eine an die Nordwestlich. Küsten d. Schwarzen Meeres unternom. Reise II, pag. 2; Ichthyologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 202, No. 8. Heckel u. Kner, Süsswasserfische d. Ôsterreichische Monarchie, pag. 8, fig. 2. Günther, Catalogue of the Fisches in the Brit. Muséum, vol. I pag. 75. Pancic, Pisces Serbise, pag. 621. Jeittelles, Prodromus faunæ vertebratorum Hun-gariæ superioris, Wien 1862, pag. 45. Siebold, Süsswasserfische von Mitteleuropa, pag. 51. Grimm, Fisching and Hunting on Russian Watters 1883, pag. 6. Seeley, Freshwater Fisches of Europe (1886), pag. 39. Boulanger, Procedings of the Zoolog, societ. of London 1892, pag. 412. Boulanger, Catalogue of Perciform Fisches in the British Muséum, sec. éd., vol. I, pag. 52 (1895). Sabanejef, Peştii Rusiei (în limba rusă) St. Petersb. 1892, voi. I, pag. 38. Warpachowski, Peştii de apă dulce ai Rusiei europene (în limba rusă), 1898, pag. 33. E. Bade, Die Mitteleuropăischen Süswasserfische, pag. 47 (1902). Stizostedium lucioperca. Einar Lonnberg, The Ichthyologie of the Cas-pian sea. 1900, Bihang tiel K. Svenska Vet.-Akademie Handlinger, Bd. 26, Afd. IV, No. 8, pag. 4—7; Schillus Pallasii. Krynicki (după Kesler, Ichthyol., pag. 302).* Br. 7, 1 D. 14—15, 2. D. 1—2/16—23, A. 2/11—12, P/15', V. 1/5, C. 17, Sq. 12—16/80—130/23—29. Şalăul este caracterizat prin corpul lui lungăreţ şi puţin comprimat lateral, având capul deasemenea lungăreţ şi profilul frunţii aproape drept, puţin ascendent (şui). înălţimea maximă a corpului este la începutul primei aripioare dorsale şi e coprinsă de 5—6 ori în lungimea totală a corpului inclpziv aripioara caudală. înălţimea minimă a corpului este la pedunculul caudal— între 2 dorsală şi C — şi e conţinută de 14 — 15 ori în lungimea totală a corpului. Lungimea totală a capului (socotită până la vârful posterior al operculului) este conţinută de 3.8 până la 4.2 în lungimea to- tală a corpului; ea variază după mărimea exemplarelor, cele mai mici având un cap relativ mai mare. Ochiul este relativ mare V28 'As din lungimea 16 totală a corpului, şi variază în mod invers cu mărimeîTpeştelui; distanţa ochiului dela vârful gurii este egală aproximativ cu de 2 ori diametrul său. Gura este aproape terminală şi falca inferioară iese puţin în afară. Osul maxilar se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Atât pe falca superioară cât şi pe cea inferioară are un rând de dinţi mai mici, iar la mijlocul gurii pe ambele fălci de o parte şi de alta câte un dinte canin foarte puternic. Deasemenea şi pe oasele palatine de ambele părţi are câte o serie de dinţi fini, iar la mijloc 2 dinţi mari; vomerul este cu dinţi mici, iar limba netedă şi nedinţată. Ramura verticală a operculului este foarte regulat şi fin dinţată, iar cea orizontală (inferioară) cu dinţi mari şi neregulaţi. Operculul se termină prin-tr’un vârf tocit. Foarte caracteristici pentru genul lucioperca sunt aşâ numiţii dinţi sau spini branchiali în forma unei greble, aflaţi pe marginea concavă a primului arc branchial; ei servesc (1) pentru a filtra apa şi a reţinea alimentele aflate în ea. Pe partea concavă a celorlalte arcuri branchiale se află de fiecare parte câte o serie de dinţi catifelaţi. Membrana branchială este susţinută de 7 radii branchiostege (excepţional 8). I-a Aripioară dorsală este compusă din 14—15 radii spinoase, din cari al 4-lea, 5-lea şi 6-lea sunt cele mai mari; ea e uneori legată la baza ei de a 2.D. printr’o mică cută de piele; cele mai de multe ori însă ambele dorsale sunt complet separate una de alta, ba chiar câte odată îndepărtate la o distanţă de 2—3 solzi între ele. Ventralele sunt jugulare şi numai puţin înapoia pectoralelor. Anala începe aproximativ sub primele 5 — 6 radii ale celei de a doua dorsale. Caudala este numai puţin scobită în mijlocul ei. Solzii sunt vârtoşi şi ctenoizi, însă mai miei ca la Biban; numărul lor este ca şi mărimea variabil. Pe linia laterală se găsesc de obiceiu 80—100 de solzi; imediat dedesubtul sau deasupra ei însă numărul lor creşte considerabil. In formula de mai sus numărul solzilor de sub linia laterală este luat dela începutul aripioarei ventrale. In genere solzii variază după vârstă, aşâ că la exemplarele bătrâne ei a-coper chiar şi baza aripioarelor, afară de aceea a primei dorsale ; deasemenea ei acoper şi mai toate părţile capului, afară de preopercul care de cele de mai multe ori — prin deosebire de specia următoare — rămâne neted. Coloraţiunea. Corpul este în genere cenuşiu, bătând în verde sau galben, sau la unele exemplare bătrâne cenuşiu închis ca plumbul. Pe spate coloarea este mai închisă, iar pe partea ventrală albă, bătând în argintiu. Pe laturi corpul esle acoperit cu o serie de dungi brune transversale şterse, cari se unesc între ele pierzându-se una în alta. La exemplarele tinere aceste dungi sunt mai bine determinate şi formează 8—9 cercuri cari se pierd la partea ventrală. Capul pe partea sa superioară este mai închis şi uşor marmorat. Aripioarele dorsale şi anale sunt cenuşii cu pete negre; membrana dintre radiile dorsalelor are o serie de 5—6 pete negre lungăreţe, cari* formează la un loc 5 — 6 dungi longitudinale întrerupte. (1) Zander, Zeitsehrift für Wissenschaftliche Zoologie. Jahrg. 1903. 17 Pectoralele, ventralele şi anala sunt galbene-cenuşii. Irisul are o coloare argintie pătată cu negru. Dimensiunile. Şalăul ajunge la dimensiuni destul de mari; exemplarele obişnuite au 40—70 cm.; se găsesc însă foarte des exemplare cari trec şi de 1.20 m. având o greutate între 12—45 kgr. Distribuţia. Şalăul este un peşte foarte răspândit în apele noastre; el trăeşte în mari cnntităţi atât în Dunăre cât şi în bălţile ei ; din Dunăre el se urcă în partea de jos a Prutului, Şiretului, în Argeş, Olt, Jiu, etc. In lacurile litorale: Razim, Siut-ghiol, Taşaul, Mangalia, etc. se găseşte în abundenţă, numai în Sinoe-Liman apa îi este prea sărată. De asemenea el este foarte abundent în lacurile interioare ca Znagovul, etc. La mare, în faţa gurilor Dunării, la Baba-Hassan, Sulina şi în gura S-tul Gheorghe, unde apa este îndulcită, se găseşte întotdeauna în cantităţi destul de mari. Se cultivă puţin şi prin unele heleştee. Pentru descrierea de faţă s’a examinat un număr mare de exemplare de toate dimensiunile provenite din mai toate regiunile ţerii şi anume : 7 exemplare din diferite regiuni ale Dunării, 9 exemplare din bălţile Dunării, 5 exemplare din Siut-Ghiol, 3 exemplare din Razim, 2 ex. din lacul Snagov, 1 ex. din Prut, 8 ex. din mare dela gura Sf. Gheorghe, etc. Biologia. Şalăului îi plac apele limpezi şi mai mult sau mai puţin adânci, cu un fund nisipos sau pietros sau cu pietriş mărunt amestecat cu fărimături de scoici, melci şi tot felul de conchilii; aceste locuri sunt cunoscute de pescarii noştri ca locuri speciale de şalău şi numite de ei scrădis. > Din toate apele din România condiţiunile cele mai ideale pentru des-voltarea şalăului le oferă lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa; aici e o apă limpede cu un fund pietros, în parte nisipos, cu ascunzători suficiente pe sub maluri şi o hrană bogată. Cu toate acestea Şalăul poate rezista bine şi la ape ceva mai turburi şi de aceea se găseşte în mari cantităţi şi în Dunăre. In bălţile Dunării el găseşte o apă mai limpede, sedimentată, unde fuge primăvara când vin apele turburi; evită însă acolo locurile cu fund de nămol unde trăeşte şi crapul, căci acesta îi tulbură apa şi-l împiedică prin aceasta să vadă peştii pe cari îi pândeşte pentru hrana sa. Vara când scad apele şi bălţile încep a se scurge, el c^iută să fugă afară şi de aceea el este printre cei dintâi care cade la. leasa. Şalăul este un peşte foarte lacom şi foarte răpitor; el. se hrăneşte ca r şi Bibanul cu insecte, viermi, etc., însă mai cu seamă cu peşti. Obleţii, Albitura şi tot felul de peşte mic formează, de obiceiu, obiectul pradei sale, însă când e flămând, nici măcar pe proprii săi semeni nu-i cruţă. Şalăul leapădă icrele sale dela finele lunii Martie până la finele lui Aprilie, câte odată chiar şi până la începutul lui Maiu. Epoca principală este însă în primele zile ale lui Aprilie, de obiceiu când apa are o temperatură de 12 —14°. Icrele le depune în bălţi, nu însă pe lângă mal ca ceilalţi peşti de baltă ci ceva mai la adânc; ei le leapădă pe fund în locuri unde apa nu e prea adâncă şi liniştită, pe pietre, plante acuatice şi crengi. Exemplarele de dimensiuni mijlocii au cam la 2—300.000 de ouă mici ca de 1—1,5 mm. diametru şi de o coloare gălbue-ştearsă. Ouăle se desvoltă în câteva zile şi puii cresc repede; în ziua de 6 Iulie 1905 am văzut la A. R.—Publ. Adam ochi. 111. Antipa, Ihtiologia. 2 - 18 leasa dela lacul Călăraşi prinzându-se pui de 8—cm. lungime, cari erau produşi din acest an, iar pe la începutul lui Septemvrie se găsesc deja exemplare de 22—26 cm. lungime. După ce s’a reprodus, şalăul mai stă prin bălţi până ce apele încep să scadă şi atunci încearcă să fugă înapoi la Dunăre, în bălţile mari însă el stă în permanenţă, fără a mai încercă să le părăsească. Parasite. Până azi s’au constatat la Şalău următoarele ecto- şi endopa-razite: 2 specii de Nematode, 3 sp. de Echinorynchus, 7 sp. de Trema-tode, 1 Cestod (Ligula digramma şi (?) probabil şi Botryocephalus) şi o specie de Copepozi—Achtheres percarum—care se găseşte foarte des pe branchiile sale. întrebuinţarea. Şalăul are o carne albă, slabă şi foarte gustoasă ; el este unul din cei mai preţioşi şi căutaţi peşti din apele Europei. In România se prind mari cantităţi. Delta Dunării produce în mijlociu cam vreo 50.000 kgr. anual, în unii ani când condiţiile sunt prielnice, cantitatea e cu mult mai mare. Domeniul Brăilei a dat în 1901 o cantitate de 63.000 kgr., iar Siut-Ghiolul dă pe fiecare an cam la 12.000 kgr din ambele specii. înainte Şalăul se sără în mari cantităţi şi se consuma de popor; astăzi el find foarte căutat pe toate pieţele Europei, preţurile s’au urcat foarte mult şi se exportă numai proaspăt împachetat în lăzi şi coşuri cu ghiaţă în cantităţi foarte mari. Pieţele principale de export sunt mai cu seamă în Austria, unde acest peşte are o căutare foarte mare. Preţurile variază foarte mult, media la Galaţi în 1904 a fost de 96 lei °/o kgr- Piscicultura. Şalăul este un peşte foarte recomandabil pentru a fi cultivat atât în heleştee cât şi pentru a repopulâ cu el unele lacuri naturale cari prezentă condiţiuni special de favorabile pentru desvoltarea sa. Cu el se poate înlocui ştiuca îndeplinind acelaş rol în heleştee şi dându-ne în schimb o carne mult mai bună. El deşi este un peşte foarte răpitor — s’a calculat că un kgr. de şalău ar costa 11 kgr. de alţi peşti pe cari îi mănâncă el—totuş el se mulţumeşte mai mult cu peşti mici ca: Obleţi, Ghi-borţi, Ooheană, etc. şi nu atacă peştii mari ; ştiuca din contră este un peşte cu mult mai răpitor — un kgr. de ştiucă, după cum s’a calculat, ar costa aproximativ 47 de kgr. de alt peşte — şi ea atacă peşti mari aducând prin aceasta daune rezultatului general al culturii, iar carnea sa este cu mult mai inferioară. De aceea se recomandă azi pretudindeni ca cele 10 % de peşti răpitori ce trebuesc cultivate într’un heleşteu de crapi să fie şalăi. Şalăul fiind foarte delicat, el moare adeseaori chiar în năvodul în care este prins şi de aceea transportul său dintr’o apă în alta este foarte anevoios, din care cauză înainte nu se cultiva des prin heleştee. Astăzi procedeurile pisciculturii fiind mult mai perfecţionate, se adună ouăle fecundate cari sunt mult mai rezistente şi se transportă ele dintr’o apă în alta înlesnin-du-se cu modyl acesta propagarea şi îmmulţirea acestui peşte. Cu modul acesta şalăul este azi în ţerile din Apus unul din peştii cari se cultivă mai mult prin heleştee şi tot cu modul acesta serviciul pescăriilor din Ungaria a încercat să repopuleze suprafeţe întinse din apele lor şi chiar din Dunăre cu şalău. 19 Un mijloc de asemenea foarte practic pentru îmmulţirea şalăului în apele naturale este de a-i face în mod artificial locuri de reproducţie (procedeul lui Reuter), turnând nisip şi crengi cu rădăcini de copaci pe cari el îşi leapădă icrele; aceste crengi pot în urmă fi scoase afară şi transportate împreună cu ouăle de pe ele într’o altă apă spre repopularea ei. Pescuitul. Şalăul se prinde în apele noastre mai cu seamă cu năvodul şi lăptaşul, el cade deasemenea atât la vintire cât şi vara la leasă. La gârlele unde se fac garduri cu limbi şi la coteţe nu se prinde mai de loc. El este atât de gingaş, încât moare îndată ce este scos din năvod afară. Nume populare. In Moldova de sus se numeşte Suduc, în Moldova de jos şi în Muntenia Şalău şi Şalău, Şâalâu, Şialăor în unele părţi ale Olteniei îi zice Guran. Lipovenii şi Ruşii din Delta Dunării îi zic Sudac, Grecii Sula şi Asprocsera, Turcii Acbalâc. Puii mici se numesc Civiu (de Turtucăeni), iar cei mai mari până la 30 cm. Strapesan şi Trapezan. Exemplarele deschise se numesc Şalău bălan. 2 sp. Lucioperca volgensis Pali. Şalăul vâzgat. Tab. I. 3. Corpul mai puţin lungă ret, capul mai scurt şi mai înalt. Maxilarul ajunge înapoi cel mult până sub jumătatea anterioară a ochiului. Caninii puţin desvoltaţi. Marginea verticală as c e n d e n t ă a p r o p er c u 1 u 1 u i plecată mult î nainte. Spinii aripioarelor anale şi ventrale liberi. Anala cu 2/9 radii, II dorsală cu 21 — 22 radii mici. Sinonime şi citaţiuni: Perca volgensis : Pallas, Reise durch verschiedene Provinzen des rus-sischen Reiches. Petersb. 1771, Anh. I Th., p. 461. Perca asper; Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat., vol. III, p. 247, (1811). Lucioperca volgensis: Cuvier et Valenc., 1. c., vol. II, p. 117. Nord-mann., 1. c., p. 363, Tab. 5, Fig. 2. Kessler, Zur Ichthyol. d. S. Corpul este acoperit de mici solzi ctenoizi, vârtoşi şi bine fixaţi, cari către partea sa posterioară devin din ce în ce mai mici. Linia laterală este bine pronunţată şi are 85—95 de solzi. Solzii se întind şi pe toată partea superioară a capului, acoperind în mod'complet operculul, partea de sus a preoperculului şi toată regiunea occipitală şi parietală a capului; numai împrejurul gurii, o mică regiune împrejurul ochiului şi câteva pete din partea inferioară a preoperculului rămân neacoperite cu solzi. Dease-menea rămâne cu totul neacoperită partea inferioară a capului, regiunea pectorală şi partea ventrală a corpului până la inserţiunea aripioarelor ventrale. De aici înainte, contrar ca la cealaltă specie, partea ventrală este peste tot acoperită cu solzi. 27 Aripioarele diferă şi ele la aceste 2 specii. Distanţa între cele 2 aripioare dorsale este mult mai mică şi cuprinde cel mult 3—5 serii de solzi, începutul primei dorsale este aici cu mult mai apropiat de vârful botului decât la cealaltă specie; aici începutul primei dorsale este aproape deasupra inserţiunii ventralelor, pe când la A. streber el este cu mult mai înapoi. Aripioarele ventrale nu au aici dimensiuni atât de mari ca la specia precedentă, iar caudala este aici cu mult mai mare. In afară de acestea aripioarele mai diferă în mod cu totul particular prin numărul diferit al radiilor lor, după cum s’a arătat prin diagnoze şi formulele ambelor specii. Coloraţiunea. Colorile fundamentale ale acestei specii nu diferă mult de cele dela specia precedentă, numai că aici avem cele 4—5 dungi mari transversale îndreptate înainte, cari nu sunt bine limitate ci se unesc şi se p^erd unele în altele, aşâ că dau corpului un aspect cu mult mai închis. Coloarea aripioarelor e gălbie, numai caudala e brună. Partea ventrală e albă gălbue, sau câte odată bătând puţin în roşu—coloarea hainei nupţiale. Dimensiunile. Corpul la această specie este incomparabil mai mare decât la specia precedentă. Exemplarele obişnuite complet desvoltate au o lungime de 30—40 cm. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut avea 48 cm. Respândirea. Patria Pietrarului este Dunărea, de aicea el emigrează şi în partea inferioară a râurilor mai mari ca; Prutul, Şiretul, Oltul, Jiul, nu se sue însă în ele atât de sus ca Fusarul şi nici în aşâ mari cantităţi. Pentru descrierea de faţă au servit 6 exemplare din diferite părţi ale Dunării, 1 din Jiu şi 1 din Prut. Biologia. Pietrarul trăeşte mai cu seamă în Dunăre, la locuri adânci unde este un fund pietros sau nisipos. El nu intră în bălţi, ci cel mult primăvara în mod excepţional prin unele gârle adânci, unde găseşte apă curgătoare şi fundul care-i convine (d. ex. la gârla Lăţimea din Dobrogea). El este un peşte răpitor şi se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, ouă şi pui de peşti. Pietrarul leapădă icrele prin Aprilie şi Maiu şi îşi alege pentru acest scop locuri în Dunăre, cu fundul pietros şi ceva mai ridicat. Puii se £in la locuri pietroase cu o adâncime cam de 1—1,5 m., unde găsesc hrană suficientă şi cresc repede. , Parasite. Până astăzi au fost descrise la această specie ca parasite: un nematod Cucullanus elegans şi un trematod Distomum nodulosum, ambele parasitând în intestine. , întrebuinţare. Pietrarul are o carne foarte gustoasă şi uşor digestibilă. Nu joacă însă un rol mare în alimentaţiune, deoarece nu se prinde nici odată în aşâ de mari cantităţi deodată. ' El se prinde cu plasa, cu tifanul, cu laptaşul şi câte odată cu pripoane ; de asemeni cade des la setea de cegă (Cegarniţă). Numele populare. Din cauza formei sale asemănătoare cu un penis numele său adevărat în toate părţile ţerii este P..... ciobanului. I se mai zice însă şi Sulă, Pietrar sau Peşte de piatră, iar în susul Dunării şi în Oltenia îl mai numesc şi Fus confundându-1 cu cealaltă specie. 28 4. Gen. Acerina Cuv. Corpul comprimat lateral. Gura terminală. O singură aripioară dorsală formată prin împreunarea celor două. Operculul şi preoperculul cu spini puternici. Numai dinţi mici în formă de perie, fără canini. Limba şi palatinele fără dinţi. Maxilarele libere la partea lor posterioară. Capul, pieptul şi în parte şi burta fără solzi. Oasele capului cu cavităţi mucifere adânci. 7, excepţional 6 radii branchiostege. In apele României trăesc 2 specii ale acestui gen. O a treia specie A. ros-sica, caracteristică fluviilor ruseşti cari se varsă în Marea Neagră, nu am găsit-o chiar după multe cercetări speciale nici în Dunăre şi nici chiar în apele Mării Negre din faţa gurilor Dunării. 1 sp. Acerina cernua L. Ghiboztul. Tab. II. Fig. 11. it Caractere specifice: Corpul scurt şi îndesat, botul obtuz, dorsala cu 13—15 radii spinoase. Pe dos şi pe lături verde măsliniu, cu pete mai închise. Sinonime şi citaţitmi : Perca secunda: Marsigli, 1. c., tab. 23, fig. 2. Perca cernua: Linné, S. N. I, p. 487. Bloch, Oekonom. Naturg. d. Fische Deutschl. II, p. 74, tab. 53. Meidinger, Icon. Piscium Austriae, tab. 3. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 245. Beisinger, Spec. Ichthyol. Hungar., p. 18. Acerina vulgaris: Cuv. et. Val., 1. c., vol. III, p. 4 şi vol. VII, p. 448 (anexe). Eichwald, Zoolog, specialis III, p. 83 (1831). Nordmann, 1. c., p. 368. Heckel u. Kner, 1. c., p. 19. Pancic,, 1. c., p. 66. Jeitteles, 1. c., p. 29. Kessler, Zur Ichthyol., p. 6;—Nachtrăge zur Ichthyol. etc. p. 6; —Auszüge a. d. Berichte, etc. II, p. 6. Acerina cernua: Siebold, 1. c., p. 58. Kessler Aralo-Caspi-pontic. Ichthyol. (1877). Grimm, 1. c. (1883). Seeley, 1. c., p. 33. Sabanjeff (1892), 1. c., p. 61. Boulenger, Catalogue, etc. vol. I, p. 110. Warpachowski, Peştii de apă dulce din Rusia europ. (1898), p. 38, fig. 15. D 13—15/11 — 14, P 13, V 1/5, A 2/5 — 6, C 17, L. lat. 35-40,L. tr. 6 — 7/10 — 12. Descrierea. Ghiborţul are corpul comprimat lateral relativ scurt şi îndesat. înălţimea sa maximă este de obiceiu pe linia care uneşte inserţiunea 29 aripioarelor ventrale cu inserţiunea celui de al 3-lea sau al 4-lea radiu dorsal şi e cuprinsă aproximativ de 37a—4 ori în lungimea totală a corpului. Un exemplar de 126 mm lungime (9 ad.) are înălţimea maximă de 33 mm., un altul de 121 mm. lg. are 31 mm. înălţime. Capul este scurt, grosşi înalt, aşâ că lungimea sa e cuprinsă de 3—3 '/, ori în lungimea totală a corpului, iar înălţimea sa maximă e cuprinsă odată şi jumătate în lungimea sa măsurată dela vârful botului la vârful terminal al operculului. Botul este obtuz şi încovoiat. Ochiul său este mare şi diametrul său este egal cu distanţa dela marginea sa anterioară la vârful botului. Nările sunt duble. Gura sa este protractilâ şi foarte mică, aşâ că nu ajunge înapoi decât sub narea a doua. Pe fălci are mici dinţi în formă de perie, iar pe vomer numărul dinţilor este foarte mic. Foarte caracteristic pentru capul Ghiborţului şi în genere pentru toate Ace-rinele sunt cavităţile mucifere foarte adânci, dintre cari cele mai principale sunt : o serie înaintea ochilor, o serie pe inelul suborbitar şi o altă serie pe preopercul. De asemenea foarte caracteristici sunt ghimpii mari de pe marginea preoperculului, din cari sunt 5—10 pe marginea posterioară şi 3 pe cea inferioară. Operculul este striat .şi se termină şi el la partea sa inferioară cu un spin mare acoperit cu o cută de piele. Osul cla-vicular este striat şi se termină cu unul sau mai mulţi spini. Pielea este întotdeauna acoperită cu mucozităţi. Corpul este acoperit peste tot cu mici solzi ctenoizi lăsând numai pe burtă şi pe piept mici părţi goale. Forma şi dimensiunile acestor părţi goale variază dela, individ la individ, aşâ că — după cum au arătat déjà Günther şi Siebold—-un asemenea caracter nu poate fi folosit pentru crearea de nouă specii sau varietăţi. Linia laterală începe din dreptul mijlocului ochiului şi merge înapoi apropiindu-se tot mai mult de linia dorsală; ea este foarte bine pronunţată. Aripioara dorsală începe deasupra inserţiunii pectoralelor; primul ei radiu are aproximativ jumătate din lungimea celui de al II-lea, iar al IV-lea este cel mai lung şi merge de aici scăzând încetul cu încetul până la penultimul radiu spinos care are numai jumătate din lungimea ultimului ; ultimul radiu spinos este strâns lipit de radiile moi cari sunt cu mult mai înalte şi au aparenţa de a formă o aripioară aparte. Ventralele încep sub al 3-lea sau al 4-lea radiu al dorsalei. Anala începe aproximâtiv sub primul radiu moale al dorsalei şi sfârşitul ei e cevâ înaintea sfârşitului dorsalei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului variază dela verde deschis până la măsliniu; spinarea e mai închisă, şi acoperită cu pete şi puncte brune. Burta este albă-gălbue. Aripioarele dorsală şi caudală şi cevâ mai puţin pectoralele şi anala, sunt presărate cu puncte negre cari de cele mai multe ori se dispun astfel, încât formează pe dorsală o serie de 4—-5 linii longitudinale, iar pe caudală o serie de mai multe dungi transversale. In epoca de reproducţiune, colorile sunt mai vii şi pe piept capătă un ton foarte uşor rosietic.—Irisul este închis, cu un luciu auriu. > > ' Dimensiunile. In diferitele ape din ţară exemplarele adulte obişnuite au o mărime de 14—15 cm., în Dunăre şi bălţile ei însă se găsesc exemplare cu mult mai mari, aşâ că trec chiar peste 20 cm. lungime. 30 Distribuţia şi Variaţiunea. Ghiborţul trăeşte maFîn toate apele din ţară până în regiunea dealurilor. In Dunăre şi bălţile ei, in toate lacurile noastre litorale, în bălţile de inundaţiune ale Prutului, în Snagov, bălţile Moştiştei, etc. este foarte frecuent. Chiar la mare în faţa gurilor Dunării unde apa încă nu este prea sărată se prinde foarte mult. In râurile mari se prinde în partea lor inferioară. Ghiborţul variază foarte mult după natura diferitelor ape în cari trăeşte. In afară de coloraţiune, care e mult mai închisă, chiar neagră la peştii din baltă şi verde deschisă la cei din apele curgătoare sau din lacurile adânci şi limpezi cu fundul pietros sau nisipos, mai variază şi dimensiunile şi chiar forma corpului. Cercetând însă lucrurile mai de aproape pe un număr foarte mare de exemplare provenite din diferitele localităţi, prinse în diferite anotimpuri, m’am putut convinge că toate acestea nu sunt decât variaţiuni individuale mai mult sau mai puţin diferite una de alta, cari însă sunt toate legate între ele prin serii complete de forme intermediare. Acelaş lucru cred că este şi cu forma deosebită pe care Nordmann zice că a găsit-o în râul Reut, lângă Bălţi în Basarabia şi despre care presupunea el că ar putea fi o specie nouă. Biologia. Ghiborţul trăeşte de preferinţă în ape mai adânci—atât curgătoare cât şi stătătoare — cu un fund pietros, nisipos sau argilos ; se găseşte însă tot în aşâ mari cantităţi şi în apele mai puţin adânci, cu nămol la fund, cum sunt de ex. bălţile noastre de inundaţiune ale Dunării. Giborţul este un peşte foarte râpitôr şi se hrăneşte în afară de viermi, larve de insecte şi crustacee, cu icre de alţi peşti şi peşti mici. Epoca sa de reproducţiune începe de prin luna lui Martie şi se întinde până în Aprilie şi Maiu ; la bătaia care se face în mai mulţi răstimpi ei se întrunesc în cârduri mai mari şi leapădă icrele la un loc. Femeile leapădă 50—100.000 ouă având fiecare un diametru cam de 1 mm., icrele lor le lipesc la fundul apei pe pietre, prundiş sau plante acuatice. Durata încubaţiunii ouălor este scurtă însă creşterea lentă. Parasite. Ghiborţul are foarte mulţi părăsiţi. Până acuma s’au descris : 5 specii de Nematode, 3 specii de Echinorynchi, 8 specii de Trematode şi 2 specii de Cestode. In apele noastre nu arareori se văd exemplare cu peretele abdomenului despicat de Ligula, ieşind viermele afară. întrebuinţare. Ghiborţul are o carne albă, foarte gustoasă şi uşor di-gestibilă; din cauza dimensiunilor sale relativ mici, el nu are o valoare mare pe piaţă şi nici nu joacă un rol însemnat în alimentaţiune. Pe piaţă se vinde de obiceiu împreună cu alte specii mici de peşte. Din el nu se face decât foarte rar sărătură. Se pescueşte cu năvodul şi tot felul de plăşi împreună cu alte specii de peşte ; cade de asemenea la garduri şi la lese. Piscicultură. Deşi Heckel şi Kner îl recomandă pentru a fî cultivat în heleştee, nu pot da nimănui un astfel de consiliu. El fiind un peşte răpitor care distruge icrele şi puii altor peşti, este periculos pentru cultură; pe de altă parte^ crescând foarte încet şi neavând decât* o valoare foarte mică comercială, compensaţia ce ne-o aduce este cu mult mai mică decât răul ce -ni-1 produce. Numele populare. In general este cunoscut mai cu seamă în Moldova, Dobrogea şi Brăila sub numele de Ghiborţ sau Ghigorţ; mai are însă 31 încă o întreagă serie de nume şi chiar în aceeaş localitate are mai multe nume; i se mai zice încă: Ghelmes, Ghelciu, Moş, Răspăr (Znagov). Lipovenii din Dobrogea îi zic Iorş, Grecii îi zic Scorpios şi Turcii Casai canat. 2 sp. Acerina schrætser~/,w. Răspăiul. Tab. II. Fig. 12. Caractere specifice : Corpul lungăreţ, botul prelungit, dorsala cu 17—19 radii spinoase. Sinonime şi citaţiuni : Perca Schraetser: Marsigli, 1. c., vol. IV, Tab. 23, fig. 3. Linné, S. N. Vol. I, p. 487. Meidinger, 1. c., Tab. 2. Reisinger, 1. c., p. 19. Gymnocephalus schrcestser: Bloch, Natur. der Au,sl. Fische, voi. VIII, p. 26, Tab. 132, Fig. 1, (1793). Acerina schraitser: Cuv. & Val., vol. III, p. 23; Pancic, 1. c., p. 67. Nordmann, 1. c., p. 369. Keckel & Kner, 1. c., p. 22. Günther, Catalog. I, p. 73. Jeitteles 1. c., p. 47. Siebold, 1. c., p. 60. Kessler, Aralo-Caspi-pontisch. Ichthyol. .(1877), p. 290. Seeley, 1. c., p. 36. Boulenger, 1. c., vol. I, p. 112. Bade, 1. c., p. 59. 1)17-19/12, P13-14, Vl/5, A2/6-7, C17, L. lat. 50-75 L. tr. 7-9/13-14. Această specie se deosebeşte foarte uşor chiar dela prima vedere de specia precedentă, printr’o serie de caractere foarte bine definite şi foarte uşoare de constatat. In afară de coloarea ei foarte caracteristică galbenă ca lămâia, este forma generală a corpului şi forma capului care diferă cu totul. Răspărul are corpul comprimat lateral, lungăreţ şi subţire. înălţimea maximă este la începutul dorsalei şi e cuprinsă de 5—5J/2 ori «în lungimea totală a corpului, iar lungimea capului intră de 3y4—B3/i ori în lungimea totală. Iată câteva exemple: Un exemp. dell5mm. are înălţ. max. a corpului 20mm., lung. capului 32mm. „ „ 185 mm. „ „ „ „ 34mm. „ „ 49mm. „ „ 220 mm. „ „ ,, 44mm. „ „ 62mm. Botul este prelungit, profilul frontal este aproape o linie dreaptă care uneşte vârful botului cu începutul dorsalei. Lungimea, botului este egală cu 1V2 până la de 2 ori diametrul ochiului, care şi el intră aproximativ de 4 ori în lungimea capului. Gura mică, maxilarul se întinde până sub narina anterioară. Cavităţile mucifere ca la Ghiborţ. Preoperculul cu 7—-10 spini la marginea sa posterioară şi 3 — 5 la marginea inferioară. Operculul este striat şi terminat cu un spin mare acoperit cu o cută de piele. Osul clavicular este asemenea striat şi se termină cu unul (rareori 2) spini mari lipiţi de corp. 32 Solzii ctenoizi cari acoperă corpul sunt ceva mai mari ca la specia pré' cedentă. Ei lipsesc pe cap, pe piept şi pe burtă până în dreptul aripioarelor ventrale, în această regiune se simte însă la pipăit încă câte o mică pată acoperită cu solzi. Linia laterală este bine pronunţată şi merge pe toată lungimea corpului în pătrarul de sus al înălţimii sale aproape paralel cu linia dorsală. Aripioara dorsală începe deasupra inserţiunii pectoralelor ; primul ei spin este aproximativ egal cu jumătatea celui de al Il-lea, de aici ceilalţi cresc cu încetul până la al IV-lea şi al V-lea, cari sunt cei mai mari, şi scad apoi treptat până la penultimul. Ultimul radiu spinos e ceva mai mare şi aproape egal cu jumătatea înălţimii radiilor moi. Toate radiile spinoase dela dorsală sunt libere la vârfurile lor. Inserţiunea analei începe sub primul radiu moale al dorsalei şi se termină aproximativ sub al 7-lea sau al 8-lea. Pectoralele sunt scurte, iar caudala este puţin despicată la mijloc şi acoperită cu solzi mici la baza ei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este galbenă deschisă ca lămâia. Pe spinare e ceva mai închis, iar pe partea ventrală deschis de tot, aproape alb argintiu. .Partea superioară a capului este brună. Pe jumătatea superioară a corpului se întind 8 linii subţiri longitudinale negre albăstrii, cari merg dela finea operculiilui până la originea caudalei. Prima linie pleacă dintr’un punct cu linia laterală, se scoboară puţin în jos şi merge aproape cu totul dreaptă pe linia mediană a corpului; a doua pleacă puţin mai de sus, întâlneşte linia laterală în dreptul celui al VI-lea şi al VII-lea spin dorsal şi merge confundându-se cu .ea .până se pierde pe la mijlocul părţii moi a aripioarei dorsale; această linie e deseori întreruptă. A treia linie începe dela finea occipitalulului şi merge pe lângă muchea spinării dela baza aripioarei dorsale până la începutul coadei. Şi această linie, deşi este mai pronunţată, este din loc în loc întreruptă. La unele exemplare prinse în timpul iernii am găsit între fiecare din aceste 3 linii încă câte o linie mult mai slab pronunţată şi mai întreruptă, aşa că avem în total 5 linii longitudinale. Pe membrana dintre radiile spinoase ale dorsalei sunt o serie de pete negre, astfel dispuse încât formează şi ele 3 dungi închise, dunga cea mai de jos formează marginea acestei aripioare. Aceste dungi formate din puncte se văd şi pe partea moale a dorsalei cât şi pe caudală şi chiar anală, însă cu mult mai puţin pronunţate. Irisul este la partea superioară negru, la partea inferioară deschis cu luciu metalic. Dimensiunile. Exemplarele mature obişnuite au o lungime de 14—-15 cm.; exemplare însă de 18 — 20 cm. nu sunt o raritate; cele mai mari exemplare ce le-am văzut — provenite din Dunăre, din braţul Kilia, erau de, 24 cm. Distribuţia. Răspărul este mai mult limitat în basenul Dunării, el se rătăceşte numai. rareori în partea inferioară a râurilor noastre. Foarte des este însă. la mare la: Musura, Sulina şi Sf. Gheorghe în gurile Dunării, aici la fieQare trăsătură’ de năvod se scot câteva bucăţi. Răspărul intră şi prin bălţi—însă e foarte rar—şi se pescueşte mai cu seamă iarna când se trage cu năvodul pe sub ghiaţă. In lacurile naturale din interiorul ţerii, cari nu stau în legătură cu Dunărea şi unde Ghiborţul se găseşte foarte mult, el lipseşte cu totul. Pentru descrierea de faţă au servit 8 exemplare din regiunea deltei Dunării, 7 exemplare din mare, 8 exemplare din balta Bugeac (judeţul Constanţa) şi o serie de pui dela 2 cm. lungime în sus. Biologia. Răspărul trăeşte de preferinţă în apa curgătoare a Dunării, dar mai cu seamă în partea ei inferioara; nici apa sălcie a Razimului însă şi a mării din faţa gurilor Dunării nu-i displace şi aici chiar se găsesc exemplarele cele mai mari. Se credea că nu intră prin bălţi, totuşi l-am putut constată la noi foarte adeseaori în bălţile Dunării şi mai cu seamă în timpul iernii. In privinţa hranei el se aseamănă foarte mull cu Ghiborţul. Epocele sale dë reproducţiune sunt în Aprilie şi Maiu. In luna lui Iunie ouăle sunt complet desvoltate şi mai în fiecare vară am găsit între 15 Iunie până pe la mijlocul lui Iulie cantităţi mari de pui mici în balta puţin adâncă de lângă farul dela gura Sulinei. Puii ca de 2 cm. lungime sunt albi cu totul sau transparenţi şi se recunosc uşor după ochii lor negri foarte mari. Parasite. S’au descris până azi la el numai 2 parazite : Ascaris dentata şi Echinorynchus proteus, este însă sigur că are mai multe specii pe cari în parte le-am şi colectat, însă nu le-am putut încă determină. Intebuinţarea şi modul de prindere este cam acelaş ca şi la specia precedentă. Carnea Răspărului este foarte bună la gust şi aduce cu gustul şalăului, totuş acest peşte fiind foarte rar nu are nici o importanţă comercială. Pentru prins nu sunt instrumente speciale, ci se pescueşte cu diferitele plăşi mari (năvoade, voloace, tifane, etc.) împreună cu alţi peşti. Numele populare. Pescarii români din Turtucaia, cari pescuesc în mai toate apele noastre, îi zic Răspăr, nume pe care îl dau şi la Ghiborţ. Alţii îi zic (Meles^) adică amestecătură, din cauză că îl consideră ca corcitură de Biban cu Şalău (Turtuoăienii dela balta Călăraşi). Lipovenii din delta Dunării îl numesc Kalma. Cei mai mulţi pescari nici nu-1 cunosc fiind foarte rar. înainte de a termină cu descrierea diferitelor specii de peşti aparţinători familiei Percoideilor, cred necesar să amintesc că—în afară de Lucioperca marina Cuv., despre care am vorbit mai sus — mai există în^ă două specii caracteristice afluenţilor Mării Negre, pe cari cu toate cercetările mele îndelungate şi foarte zeloase nu am putut să le descoper în apele noastre. Aceste specii sunt: Acerina rossica Cuv. et Val. şi Percarina Demidoffii Nordm. Cum că aceste specii în adevăr lipsesc în aceste ape sunt aproape sigur, deoarece timp de aproape 13 ani le-am căutat în continuu fără a le putea găsi şi 'deoarece nici cei mai vechi şi experimentaţi pescari nu-şi amintesc să le fi văzut vreodată. Cred însă necesar să relevez aici în mod special lipsa lor, deoarece pe de o parte ihtiologül cel mai mare al Mării Negre, Kessler le trece pe toate 3 (cu semnul ?) ca probabil existând în Dunăre, iar pe altă parte deoarece lipsa lor din aceste ape constitue un fapt important care ne poate da dreptul a trage oarecari concluziuni mai generale de geografie animală şi care deci merită a fi pus în relief. A.R.—Publ. Adamaehi. 111. Antipa, Ihtioîogia. 3 1) întrucât priveşte Lucioperca marina, am arăîat la locul cuvenit părerile mele asupra acestei specii. 2) întrucât priveşte pe-Acerina rossica Cuv. et Val., cred că e necesar să relevez că făcând o comparaţie între de-senurile foarte bune din Nordmann, Sabanejeff şi Warpachowski, descripţiile lor şi diagnoza preciză a lui Boulenger şi între numeroasele exemplare de Acerina schraetser din apele noastre ce le-am avut la dispoziţie, am putut constată următoarele fapte: a) Coloraţiunea între ambele specii e în adevăr cu totul diferită, una fiind punctată şi alta liniată; b) Botul la A. rossica este ceva mai lung, însă se găsesc pe de altă parte şi exemplare din A. schraetser cari au şi ele un bot ceva mai lung şi c) că înălţimea corpului la A. rossica e conţinută de 4 ori în lungimea totală, pe când la A. schraetser e mai mică şi intră de 5 ori. Se găsesc însă iarăş exemplare de A. schraetser cari au şi ele un corp ceva mai înalt. Din aceste se vede dar că între aceste 2 specii nu există mari diferinţe şi că chiar între caracterele distinctive ale lor există transiţiuni şi forme intermediare. De aici se vede dar că bănueala lui Jeitteles că «A. rossica Cuv. ist vielleicht nur eine Yarietăt von A. Schraitzer (1)» are oarecare probabilităţi de adevăr şi merită a fî cercetată mai amănunţit comparând un număr mare de exemplare din ambele specii. 3) întrucât priveşte Percarina (2), acest curios gen a cărui existenţă este acum bine asigurată prin descrierile exacte ale lui Nordmann, Heckel u. Kner şi în urmă Boulenger, nu am alta nimic de observat decât că, deşi ea a fost descoperită în apropiere de apele noastre la Nistru şi se află acolo în abundenţă, totuş nu există nicăeri în basenul Dunării; şi că cauzele acestor diferinţe merită a fi examinate mai cu deamănuntul. (1) 1. c., p. 48. (2) Iată diagnoza acestui gen : Corpul comprimat lateral. Gura terminală. 2 aripioare dorsale lipite între ele la basă numai printr’o mică continuare a pielii. Operculul şi Preoperculul cu spini puternici. Dinţii din gură în formă de perie. Pe falca inferioară dinţii ies şi în afară şi acoper chiar şi partea exterioară a fălcii, aşâ că-i dă aparenţa unui val cu dinţi. Limba nedinţată. Capul şi pieptul fwră solsi. Oasele capului cu cavităţi mucifere. 7 (rareori 8) radii branchiostege. 2. FAM. SCLEROPAREI. Acanthopterigieni având oasele suborbitale lăţite la partea lor posterioară şi contopite cu preoperculul pentru a forma împreună de flecare parte o cuirasă a obrazului. 2 dorsale din cari cea dintâi mai scurtă decât cea de a doua Aripioarele ventrale înlre cele pectorale. Capul şi diferite bucăţi ale aparatului oper-cular mai mult sau mai puţin spinoase. Familia Scleropareilor sau Cataphractelor este compusă din numeroşi reprezentanţi, cari însă mai toţi trăesc în mare; în apele noastre interioare nu trăeşte decât un singur gen, Cottus, reprezentat şi el prin două specii. Genul Trigla care face parte şi el din acestă familie şi din care se află 3 specii în Marea Neagră pe lângă coastele noastre, nu intră niciodată în apele interioare şi nici măcar în apele sălcii din regiunea gurilor Dunării. 1. Gen. Cottus Linné. Capul lat şi turtit, la partea anterioară rotunzit; Trunchiul rotund iar coada comprimată lateral. Pielea goală fără solzi, cu linie laterală. Gura largă cu dinţi mici în formă de perie pe fălci şi vomer. Palatinele fără dinţi. Aparatul opercular cu ghimpi. 6 radii branchiostege. Pectoralele mari în formă de evantaliu; ventralele înserate sub pectorale. Fără băşică înotătoare. , Acest gen este reprezentat în apele României prin 2 specii sigure şi bine definite : C. gobio Lin. şi C. pcecilopus Heck; celelalte 2 specii C. microstomus. Heck şi C. ferrugineus Heck, cari au fost descrise de Heckel (1) ca specii deosebite şi din caii una se găseşte şi în apele noastre, s’au dovedit în urmă de Jeitteles(2) şi Günther(B) că nu sunt decât varie- (1) Iacob Heckel în: Annalen des Wiener Muséums, 1836 II Bd., tab. 6, Fig. 3—4, pag. 147, şi Heckel & Kner, 1. c., p. 34, fîg.14. (2) L. H. Jeitteles, Ueber die Süsswasserarten der Fischgattung Cottus. Beitrag eu emer wiecler-holten Révision dieses Genus. Arch. per la Zoologia, t. I. I, f. 2, 31 Dec. 1861. (3) Günther, Catalogue of the Acanfhopterygian Fishes in the Chollect. of the Brit. Muséum, vol. II, London 1860, şi: Fische des Neckars, pag. 17. u 36 taţi. Merită deasemenea a fi relevat faptul că genul Cottus, deşi are ré' prezentanţi în toate mările, în Marca Neagră nu există nici unul. 1 sp. Cotus gobio. Lin. Sglăvoace. Tab. II. Fig. 13 şi 13 a. Caracterele specifice. Gura mai mult sau mai puţin largă; Pectoralele lungi şi late informă deevantaliu; Ventralele fără dungi transversale pronunţate, sunt înguste şi scurte şi nu ajung niciodată până în dreptul deschiderii anale. Ultimul radiu (al IV-lea) al ventralelor aproape egal cu primul lor radiu m oale. Sinonime şi citaţinui: Cottus: Marsigli, 1. c., Tom. IV, p. 73, Tab. 24, Fig. 2. Cottus s. Gobio fluviatilis capitatus: Gesner, De aquatil., f. 162 a. Cottus gobio : Linné, S. N. I, p. 452, 1766. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschlands, 2, 17, tab. 39, fig. 2, (1784). Pallas, Zoographia Rosso-Asiat. III, p. 126. Meidinger, Icon. pisc. Austr., tab. 17. Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. IV, p. 145. Beissinger, 1. c., p. 10. Nordmann, 1. c., p. 376. Bielz, 1. c., p. 7 (1853). Kessler, Zur Ichtyol. etc., p. 7 ; —Aralo-Caspi-Pontic. Ichthyol. (1877). Heckel u. Kner, 1. c., p. 27. Jeitteles, Gattung Cottus (Arch. p. la Zool. 1861). Pancic, 1. o., p. 68. Günther, Catal. II, p. 156. Siebold, 1. c., p. 62. Grimm, 1. c., No. 15. Seeley, 1. c., p. 50. Sabane-jeff, 1. c., p. 86. Warpacowski, 1. c., p. 43. Cottus microstomus: Heckel, Annalen des Wiener Muséums II, p. 147, tab. 8. Nordmann, 1. o., p. 377. Heckel u. Kner, 1. c., p. 32. Kessler, Zur Ichthyologie des Sûdwestlchen Russlands, p. 7, şi Nachtrăge zur Ichthyologie des südwestlichen Russlands (1857), p. 7, No. 7. Cottus ferrugineus: Heckel u. Kner, Süsswasserfische, etc., p. 34. Br. 6, 1 D. 6-9, 2 D. 16—18, P 13—14, V 1/4, A 12—14, C. 13. Sglăvoacele au un corp foarte bine caracterizat prin capul lor mare, lat şi turtit şi prin corpul lor cu mult mai îngust, comprimat lateral, care merge din ce în ce subţiindu-se. Capul lor seamănă, cum zic pescarii noştri „cu un cap de broască" şi are o lăţime egală cu lungimea sa, care şi ea este egală, aproximativ cu 1/4 din lungimea totală a corpului. Lăţimea maximă a capului este în dreptul operoulelor. Capul fiind foarte turtit, înălţimea sa maximă este abia cevâ mai mare ca jumătatea lăţimii sale. îndată după deschiderile branchiale, corpul se subţiază şi lăţimea sa maximă de după inserţiunea pectoralelor, care este egală cu înălţimea sa 37 maximă dela începutul primei dorsale intră de 5.5 până la 6 ori în lungimea totală a corpului, . Un exemplar provenit din râul Trotuş de 93 mm. lungime are următoarele dimensiuni : lungimea capului 23 mm. ; lăţimea capului 23 mm. ; înălţimea capului 13 mm.; înălţimea corpului la începutul dorsalei 16 mm. ; lăţimea corpului între pectorale 16 mm. ; diametrul longitudinal al ochilor 5 mm.; distanţa interorbitală 4,5 mm. ; distanţa praeorbitală (dela marginea ochiului la vârful botului) 5 mm. Gura este largă şi ajunge la unele exemplare chiar până sub jumătatea ochiului ; ea este rotunzită înainte. La bărbaţi, cari de obiceiu au capul mai larg, este şi gura cu mult mai largă decât la femele. Fălcile sunt egale şi au pe ele mai multe serii de dinţi mici catifelaţi ; de asemenea şi vomerul. Palatinele şi limba sunt nedinţate. Caracteristic e că şi oasele faringeale au pe ele mici dinţi catifelaţi; de asemenea şi arcurile branchiale (afară de primul) poartă pe ele mici papile acoperite cu dinţi mici catifelaţi. Partea superioară a capului este netedă, oasele neapărând la suprafaţă. Ochii sunt îndreptaţi mai mult în sus privind numai foarte puţin în lături ; diametrul lor este aproape egal cu 73 din lungimea capului. Distanţa ochilor dela vârful botului este egală cu aproape odată diametrul lor şi tot astfel e şi distanţa dintre ei. Preoperculul este înarmat la partea superioară a marginii sale posterioare cu un spin puternic întors în sus, sub aceasta se mai află adeseori şi un al doilea mult mai mic şi mai ascuţit, care este acoperit cu piele. Suboperculul are şi el un mic ghimpe îndreptat înainte, care este şi el acoperit cu piele. Deschiderea branchială nu este tocmai mare, iar membrana branchială este susţinută de 6 radii branchiostege bine pronunţate. Parabranchiile sunt mari şi pectinate. Pielea pe corp este goală, moale, cu numeroase mici papile şi secretează mucozităţi. Linia laterală începe dela inserţia opercuiului, merge cevâ mai sus de jumătatea corpului şi se termină la jumătatea inserţiunii aripioarei caudale. Ea e compusă din 26—28 tubuşoare mici cari sunt orificiile canalului lateral. Orificiile acestor canale se observă foarte bine şi pe cap şi mai cu seamă pe falca inferioară se recunosc polcii foarte bine. La unele exemplare linia laterală nu ajunge până la inserţiunea aripioarei caudale, ci se termină încă înainte de sfârşitul dorsalei. Acest caracter, căruia înainte i se dădea o mare importanţă şi se ziceâ că e caracteristic numai pentru speciile americane de Cottus, se întâlneşte foarte des la exemplarele recoltate în apele noas'tre. Prima aripioară dorsală este mică şi cu mult mai joasă decât a doua; ea începe cevâ mai în urma părţii superioare a bazei pectoralelor. Deşi separată, ea este de obiceiu la baza ei legată printr’o mică cută de piele cu a doua dorsală, care este cel puţin de 3 ori mai lungă. Pectoralele, în formă de evantaliu, sunt foarte mari şi lungimea lor este egală ou aproape 1/i din lungimea totală a corpului. Ventralele sunt înguste şi mici şi nu ajung până la anus. Ultimul lor radiu moale este egal în lungime cu primul. Toate celealte aripioare, mai cu seamă ia exemplarele tinere, sê sunt de obiceiu compuse din radii nebifurcate. Anala^este singura care are în totdeauna radii bifurcate şi are marginea ei posterioară convexă. Anusul este situat ceva înaintea jumătăţii corpului ; după dânsul vine porul genital care la bărbaţi este întotdeauna cevâ mai lung. Coloraţiunea. Coloarea variază mult şi mai cu seamă şi după apele în cari se prind; aşâ de ex. Ia Broşteni şi Bicaz exemplare prinse în Bistriţa sunt cu mult mai deschise decât cele din pârae. Coloarea generală variază între cenuşiu închis şi cafeniu pe spinare şi între alb şi cenuşiu deschis pe burtă. Pe spinare sunt în totdeauna dungi şi pete cafenii mai închise, iar pe burtă numai la bărbaţi sunt pete cafenii, pe când la femei pântecele este nepătat. In genere bărbaţii sunt în totdeauna de o coloare mai închisă. Prima aripioară dorsală este cafenie cu pete mai închise şi cu o margine bătând puţin în roş. Celelalte aripioare urmează coloarea generală a corpului. Ventralele sunt albe sau cenuşii deschise şi nu sunt pătate sau vărgate decât numai puţin sau chiar de loc. Dimensiuni. Sglăvoacele nu ajung niciodată la dimensiuni mari. Exemplarele obişnuite sunt între 9 —'12 cm. ; se găsesc însă exemplare şi de 15 cm. lungime. Distribuţiunea. Sglăvoacele sunt foarte răspândite în apele Carpaţilor româneşti, ele trăesc în cursul superior al râurilor noastre şi în pârăele cari se varsă în ele. Am colectat şi examinat exemplare din următoarele ape: din Bistriţa şi afluenţii ei: Bicaz, Tarcău, Neagra, Sabasa, Borca, Ne-grişoara, etc.; aici deja la Piatra-N. ele încep a deveni mai rare ; din Trotuş şi afluenţii săi la Dărmăneşti ; din cursul superior al Dâmboviţei, râul Doamnei, râul Târgului, etc., lângă Câmpu-lung; din cursul superior al Argeşului şi Vâlsanu (la gura sa); în cursul superior al Oltului, Bistriţa (Oltenia) şi Lotariţa, etc. In cursul inferior al râurilor noastre, Sglăvoacele nu pot trăi, cu atât mai puţin încă în Dunăre. De aceea trebue să-mi exprim mirarea mea când distinsul autor al Faunei pontice, Nordman (1) scrie „J’ai péché dans le Danube, dans le Bug et dans le Dnieper, ainsi que dans les ruisseaux dépendants de ces fleuves, le C. gobio tel que Cuv. et. Val. l’ont décrit". De sigur că aceasta nu poate fi decât o eroare care trebue să-şi aibă explicarea ei în etichetarea greşită a materialului adunat în alte locuri, afîr-maţiune care de altfel şi întrucât priveşte Nistrul a fost pusă la îndoeală de către Kessler (2). Biologia. Sglăvoacei îi plac pâraele mici de munte cu curent puternic şi cu fundul stâncos sau pietros, de aceea ele se găsesc în toată regiunea păstrăvului în cele mai mici părae şi izvoare, unde trăesc împreună cu Păstrăvul, Boişteanul şi Grindelele. Ele se scoboară însă şi mai la vale până prin regiunea Lipanului, în Bistriţa d. ex. se găseşte —deşi mult mai rar — până la Piatra-Neamţu. Se găseşte de asemeni şi în lacurile de munte. Ele trăesc în apă şipotoasă, spumoasă, ascunse pe sub bolovani în partea lor din aval si nu ies de aici decât «dacă sunt scormonite cu bătui ’ M ’ * (1) Nordmann, 1. c., p. 376. (2) Kessler, Ausüge a. d. Berichte, etc., p. 13. 39 sau dacă se mişcă bolovanii». Ele stau la pândă sub pietre şi când văd vreun animal care le serveşte de hrană, se aruncă asupră-i făcând mişcări bruşte. /iglăvoacea se hrăneşte cu larve de insecte şi tot felul de animale mici ce găseşte în apele în cari trăeşte ; ea este însă şi un peşte foarte răpitor—după cum o arată şi forma gurii—şi mănâncă şi ouă şi pui de peşte, în special ea aduce mari stricăciuni la ouăle şi puii Păstrăvului. Zglăvoacea leapădă icrele primăvara «când se desleagă omătul» începând prin Martie, câte odată şi pe la sfârâitul lui Fevruarie şi ţine până la sfârşitul lui Aprilie. Bătaia se face în felul următor : bărbatul sapă cu coada «ca cu o mătură» o gropiţă în prundişul de pe fundul apei sau alege între pietre un loc ascuns şi liniştit, apoi vine femeia — care în această epocă este cu totul diformă — şi leapădă între 100—500 de ouă pe cari le lipeşte de pietre; aceste ouă lipindu-se şi între ele formează «un fel de boţ» care stă ascuns între pietre. Ouăle sunt mari, au un a ametru de 2.5 mm. şi o coloare galbenă roşietică; durata incubaţiunii lor este de 4 — 5 săptămâni, în care timp bărbatul stă şi le păzeşte. Grija pe care o au părinţii pentru puii lor a fost deja observată de Linné (1) care scrie «Nidum in fundo format, ovis incubât prius vitam de-sertus, quam nidum». In urmă Marsigli (2) şi apoi Fabricius (8) arată din nou grija părinţilor de puii lor şi susţin că bărbatul este acela care păzeşte ouăle în tot timpul incubaţiunii lor. Aceste observaţiuni au fost puse în urmă mult timp la îndoeală de mai mulţi naturalişti de mare valoare, între cari şi Bloch (4), Eckstrôm (5), Gün-ther (6), Cuvier şi Valenciennes (7), etc. până ce Heckel şi Kner (8) au adus alte observaţiuni nouă ale unor pescari cu multă experienţă' din Austria, prin cari se confirmă în totul vechile observaţiuni ale lui Marsigli şi Fabricius. Observaţiuni directe în acuarii asupra modului de reproducţie a Zglăvoacelor sub controlul unui om de ştiinţă nu s’au făcut încă, dar nu ştiu de ce nu s’ar da crezare acestor observaţiuni ale pescarilor, cu atât mai mult, cu cât sunt şi alte specii de peşti la cari bărbatul păzeşte ouăle în timpul clocirii ca şi aici. Nu am decât să citez Somnul din bălţile noastre — care în forma generală a corpului are multă asemănare cu Zglăvoa-cele — despre care se ştie, şi am putut şi eu singur deseori s’o observ, că bărbatul în tot timpul incubaţiunii stă lângă icre şi le păzeşte, şi când se apropie de ele vreun alt peşte, sare la el să-l mănânce sau <1 loveşte cu coada ca cu un biciu. Tot astfel este şi cu Gasterosteus şi diferite alte specii. Parasite. S’au găsit până astăzi 2 specii de Echinorynchi, 2 specii de Cestode şi 2 de Trematode. (1) Linné, Systema Naturae, vol, I, ed, 12. 1766, p. 452. (2) Marsigli, Danubius pauon., vol. IV, p. 73. (3) Ot. Fabricius, Fauna Groenlandica, 1780, p. 160. (4) Bloch, Oeckon. Naturg. d. Fische Deutschlands, II, p. 14. (5) Eckstrôm, Fische in den Scheeren von Môrkô, p. 170. (6) Giinther, Fische des Neckars, p. 28. (7) Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. IV, p. 151. (8) 1. c., p. 30, 40 Întrebuinţarea. Sglăvoacea are o carne foarte gustoasă şi când se fierbe iea o coloare roşie ca a păstrăvului. La noi se mănâncă mult, fript proaspăt la frigare. O valoare comercială nu are şi nici nu se aduce decât foarte rar şi în foarte mici cantităţi prin unele oraşe de munte la piaţă. Piscicultura. Sglavoacea fiind un peşte răpitor, care poate aduce adeseori mari stricăciuni tovarăşului său de vieaţă, Păstrăvul, căruia îi mănâncă ouăle şi puii şi-i face concurenţă la hrană, nu numai că nu trebue îmmulţit, dar din contră ori de câte ori voim să facem îmbunătăţiri pentru pescuitul din pârăele de munte, trebue să căutăm a-1 împiedica să se îmmul- ţească prea tare şi a-1 înlocui cu pui de păstrăvi. Pescuitul. Sglăvoacele se prind vara cu sacul şi cu mâna, ridicând încet pietrele; iarna se bat cu ostia. Ele cad însă şi la cer cală (crâsnicul fără coadă) şi câte odată chiar la gărduţul cu leasă. gumele populare. Numele cele mai răspândite sunt: Sglăvoace, Sglă-voc, Sglăvoagă şi Glăvoace; le-am auzit în Bucovina, pe toată valea Bistriţei, la Câmpulung, în judeţul Argeş, şi chiar arareori pe valea Oltului, Topolog şi Lotrişor. In Transilvania, după Bielz şi Heckel şi Kner: Klo-wosch şi Buts. In Moldova se mai numesc Babe, Babele şi Babi (pe pâraiele din valea Bistriţei, pe Trotuş, Asău, Uzul, la Dărmăneşti, etc.). In Oltenia se numesc mai cu seamă Moace. Varietăţi. In apele noastre trăesc 2 feluri de varietăţi din această specie, şi anume : 1) Forma tipică Cottus gobio L. Var. macrostomus aci descrisă, caracterisată printr’o gură mare, maxilarul ajungând înapoi cel puţin până sub marginea anterioară a ochiului şi 2) Cottus gobio L. Var. microstomus (= Cottus microstomus: Heckel, Anal. d. Wiener Muséums 1836 şi Heck & Kner, 1. c., p. 32), caracterisată printr’o gură mai mică, maxilarul neajungând înapoi până sub ochi. Celelate diferinţe cari s’au găsit între aceste 2 forme şi cari făcuse pe Heckel să ridice ultima varietate la rangul unei specii s’au dovedit în urmă — în special de către Günther şi Jeitteles — că nu există şi că amândouă formele sunt strâns legate între ele prin forme intermediare. Varietatea microstomus a fost găsită de către Kessler în apele Basarabiei şi eu am găsit-o foarte des în pâraele noastre din munţii Moldovei. Ea are acelaş fel de vieaţă, hrană, reproducţie etc. ca si forma tipică, aşâ că nu am nimica nou de spus în privinţa ei. 2. Sp. Gottus poecilopus Heck. Tab. II. Fig. 14. • Caractere specifice: Gura foarte largă ajungând până sub ochi. Pectoralele lungi şi late în formă de evantaliu. Ventralele 41 cu dungi transversale bine pronunţate, sunt înguste ajungând cel puţin până în dreptul anusului. Ultimul radiu moale (al IV-lea) al ventralelor cu mai mult de 1/3 mai scurt decât primul lor radiu moale. Sinonime şi Citaţiuni: Cottus poecilopus: Heckel, Annalen des Wiener Museum’s (1836), Tab. 8, fig. 1 şi 2. Heckel u. Kner, 1. c., p. 31, fig. 11. Nordmann, 1. c., p. 371. Günther, Catalogue etc., vol. II, p. 157 (nu: Fische d. Neckars). Siebold, 1. c., p. 64. Jeitteles, Rev. d. Gattung Cottus, 1861 şi Prod. Faune Vertebr. Hungar. super., p. 48. Pancic., 1. c., p. 69. Kessler, Ichthyol-Aralo-Caspi-ponticâ, p. 290 (No. 25). Grimm, 1. c., No. 26. Seeley, 1. c., p. 55. Bade, 1. c., p. 64. Cottus gobio var. poecilopus: Günther, Fische d. Nekars, p. 25. I ü. 8—9, 2. D. 16—20, P. 14, V. 1/4, A. 13—15, C. 13. Această specie în afară de caracterele deferenţiale arătate prin diagnoză se deosebeşte numai puţin de cea de sus. Un caracter prin care exemplarele din apele noastre par a se deosebi de cealaltă specie este ghimpele preopercular care aici nu este aşâ de mare şi aşâ de întors în sus ca la Cottus gobio. Pentru a se aprecia mai bine diferinţele între diferitele dimensiuni ale corpului dau aici măsurătorile luate de pe un exemplar normal de 106 mm. lungime, măsurători cari coincid cu cele luate de pe diferite alte exemplare, aşâ că pot fi luate ca tipice: lungimea capului 29 mm., lăţimea capului între marginile preoperculelor 27 mm., înălţimea capului 17 mm., înălţimea maximă a corpului la începutul dorsalei 17 mm., înălţimea minimă la pedunculul caudal 8 mm., lăţimea maximă a corpului între pectorale 17 mm., lăţimea pedunculului caudal la finea dorsalei 4 mm., dela vârful botului la anus 48 mm., dela anus la finea caudalei 58 mm., diametrul longitudinal al ochilor 5 mm.; distanţa praeorbitară 5 mm. şi distanţa înter-orbitară 5 mm. După cum se vede dar din comparaţia acestor măsurători cu (jele date pentru Cottus gobio, între aceste 2 specii în afară de diferinţele relevate în diagnoză, nu există altele mai principale. Diferinţa arătată de Heckel că la C. gobio radiile dela pectorale (cel puţin în partea superioară) se bifurcă, pe când aici niciodată, nu are nici ea nici o însemnătate — după cum a arătat ,şi Jeitteles (1) şi Siebold (2) — căci pe de o parte găsim foarte multe exemplare—chiar adulte—de C. Gobio cari nu au nici un radiu din pectorale bifurcat, iar pe de altă parte întâlnim foarte adesori C. poecilopus cu radii din pectorale bifurcate. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este cu totul asemănătoare cu specia precedentă, poate numai că colorile sunt cevâ mai închise — (1) 1. c., p. 8—9. (2) 1. c., p. 66. 42 ceeace însă poate fi numai din cauza diferitelor ape unde' trăesc. Cu totul diferită este coloraţiunea aripioarelor ventrale cari aici sunt vărgate transversal având vreo 10—14 dungi transversale pe ele foarte pronunţate — pe când la C. gobio sunt uniforme fără vărgături pronunţate pe ele. De asemenea şi I-a dorsală are o coloare ceva deosebită având 2 pete negre mari şi rotunde, una la începutul şi una la sfârşitul ei, legate la baza lor printr’o pată castanie. Marginea acestei aripioare este albă. Distribuţiunea. Cottus poecilopus are aceeaş răspândire în apele noastre ca şi Cottus gobio, numai că în unele locuri — d. ex. în regiunea Bistriţei— e cea dintâi mai răspândită, pe când în altele—d. ex. regiunea Trotuşului— e cea de a doua. In totul însă această specie este cu mult mai numeroasă în apele noastre decât C. gobio. In privinţa Biologiei, întrebuinţării şi pescuitului aceste 2 specii se aseamănă cu desăvârşire. l)e asemenea pescarii noştri nedistingându-le una de alta, le dau aceleaşi nume populare. Varietăţi. După cum a arătat şi Jeitteles (1) pentru apele din Ungaria, tot aşâ şi în apele noastre această specie are 2 varietăţi : una cu gura mare (var. macrostomus Jeittel.), al cărei maxilar ajunge până sub ochiu, si alta cu gura mai mică (Var. microstomus Jeittel.), al cărui maxilar nu ajunge înapoi până sub ochiu. Intre ambele varietăţi nu există însă nici o altă diferinţă. (1) Prod. favnnn Verfpbr. Timif/ar-super., p. 4^. 3. FAM. GASTEROSTEfDAE BONAP. Acauthopterigieni având oasele suborbitale lăţite şi articulate cu preoperculul pentru a forma împreună de flecare parte câte o cuirasă a obrazului. înaintea aripioarei dorsale mai mulţi spini liberi nelegaţi între ei printr’o membrană. Ventralele cari sunt situate în regiunea abdominală sunt compuse numai din câte un spin puternic şi cel mult un radiu moale rudimentar. Cu beşică înotătoare. Peştii cari compun această familie, din cauza organizaţiunii lor particulare au fost înainte atribuiţi de diferiţi naturalişti la diferite familii. Cuvier şi Valenciennes (1), luând de bază oasele suborbitale lăţite cari se articulează cu preoperculul şi, acoper obrajii ca o cuirasă, au încercat să-i pună în familia creată de dânşii a Cataphractelor. Alţii ca C. Dumerii (2), Ruppel (3), Heckel şi Kner (4) şi în urmă Siebold (5), considerând mica importanţă a caracterului pe care se bază Cuvier şi multele diferinţe de organizaţie ce există între Gasterostei şi celelalte Cataphracte (Cottus, Trigla, etc.), au luat de bază forma generală a corpului, pielea şi colora-ţiunea ei identică, etc. şi au căutat a le pune în familia Scomberoideilor. Astfel s’a revenit la vechia idee a lui Bloch (6) care puneâ Gasterosteidele alături de Scomberide şi mai cu seamă la opinia lui Linné (7) care puneâ pe Naucrates, Temnodon şi alte adevărate Scomberide, între Gasterostei. De altfel această asemănare a Gasterosteilor cu Scomberidele nu a scăpat nici chiar pescarilor noştri din vedere, cari în unele regiuni din Dobrogea numesc pe Gasterosteus Pălămidă sălbatică (adică Pelamys care este un adevărat Scomberid.). Dar nici cu Scomberidele înrudirea lor nu este naturală ci nuJtaai aparentă : conformaţiunea specială a basenului, spinii liberi dinaintea dorsalei, forma ventralelor compusă dintr’un singur spin, etc. le separă cu totul de ele; afară de aceasta chiar Cuvier singur a atras atenţiunea asupra con-formaţiunii capului lor care seamănă mai mult cu Pericoideele şi e cu totul diferit de Scomberide. ' (1) 1. o., vol. IV, pag. 479. (2) C. Duméril, Zoologie analitique, pag. 124, 1806. (3) Riippel. (4) Heckel u. Kner, Süsswasserfische d. Oester. Monarchie. (5) Siebold, Süsswasserfische v. Mitteleuropa, p. 62. (6) Bloch, Oekon. Naturgeschichte d. Fische Deutschlands, II. Bd., p. 79, (7) Linné, System. Naturae. Il ___44 Astfel fiind, încă din 1834 Bonaparte (1) apoi Günther (2) şi Blanchard (3) au format o familie desebită a Ga heroidelor, familie care astăzi este aproape general admisă în toate tratatele moderne de Ihtiologie. In privinţa poziţiunî sistematice a acestei familii, abia în timpul din urmă s’a ajuns a se dovedi că ea este de aproape înrudită cu familia Fistu-larideilor. 0 specie, Auliscops spinescens, nu de mult descoperită de către Peters lângă coastele Californiei se aseamănă în atâtea privinţe cu Gas-terosteii şi mai cu seamă prin faptul că posedă o serie de spini dorsali liberi, încât înrudirea lor nu mai sufere nici o îndoeală(4). Această familie este reprezentată în apele noastre printr’un singur gen Gasterosteus. Gen. Gasterosteus Artedi. (gen. pisc. p. 25. 1738). Corpul fără solzi, acoperit cel mult pe lături cu câte o serie de plăci osoase. Spinii dorsali şi ventrali cu articulaţiuni cari se pot închide. Oasele pubiene foarte desvoltate ajungând înainte până la arcada hu-merală, iar înapoi acoperind mai mult sau mai puţin regiunea abdominală. Fălcile şi oasele faringiene cu dinţi catifelaţi, fără canini; limba şi oasele palatine fără dinţi. Diferitele bucăţi ale palatinului opercular nedinţate. Deschiderile branchiale mici şi susţinute prin 3 radii branchiostege. ‘ Acest gen este reprezentat în apele noastre prin 2 specii: 1. sp. Gasterosteus platygaster Kesslez. Pâlămida de Baltâ. Tab. II. Fig. 15 a, b, c. Corpul mic, cu o zugrumătură în formă de gât aparentă între cap şi torace şi cu un peduncul caudal prelungit şi'foarte subţire. înaintea aripioarei dorsale 9 — 10 spini liberi; dorsalaşi anala de regulă cu câte 7 radii moi(7 8 (1) Bonaparte, Vert. syst. 1837. (2) Günther, Catal. of the Fisches in the Brit. Muséum. Vol. II, pag. 1. (3) Blanchard, Les Poissons des eaux douces dela France, p. 1 *4. . (4) Vezi şi F. Heinche, Untersuch. üb. die. Stichlinge, în: Kongl. Vetenskaps-Akademien Fârhand-lingar, 1879, No. 6. Stokholm. 45 dorsala şi 6—7 anala). Spinii ventrali relativ groşi şi dinţaţi pe rv Ar gini le lor. Corpul acoperit pe lături cu câte 29—30 plăci osoase din cari primele ceva mai mari şi apropiate între ele, iar celelalte din ce în ce mai mici, îndepărtate una de alta şi ascunse în piele, astfel că abia se pot recunoaşte. Pedunculul caudal neted fără cele 2 carene laterale. Discul ventral l’ùng şi lat ajungând până la deschiderea anală. Aripioara caudală rotundă. Sinonime : Gasterosteus platygaster : Kessler, Auszüge a. d. Berichte über eine a. d. Nordwestl. Küsten des Schwarzen Meeres u. durch die Westl. Krym unternom. Reise. Moskau 1860. II. Th., p. 17. Kessler, Ichthyologia aralo-caspi-pontică, în lucrările expediţiei aralo-caspice (ruseşte) 1877, pag. 1—4 şi pag. 20. Grimm, Fishing and Iiunting in Russian Waters. 1883, No. 3. Sabanejeff, 1. c., vol I., pag. 91. WarpachowsM, 1. c., p. 27. Steindachner, Ueber das Yorkommen von Gasterosteus platygaster Kessl. im Stromm-gebiete der Donau. Sitzungsberichte der kais. Akademie der Wissenshaften. Wien. Bd. CVIII. Abth. I. 1899. Gasterosteus platygaster var. Danubica: Steindachner, 1. c., pag. 4. Gasterosteus pungitius: Nordmann, 1. c., p. 381. Fancic, Pisces Serbiae, p. 71. Steindachner, Ichthyologische Notizen (X). Sitzbericht. d: kais. Akademie d. Wiss. Wien LXI Bd. Jahrg. 1870. 1). 9—10/7—8, P. 10, V. 1/0—1, A. 1/6—7, C. 12—15. Această specie a fost descoperită abia în anuf'1859 de către distinsul ihtiolog rus K. Kessler între algele din portul Odessei. Prima descriere a fost făcută după 8 exemplare cari aveau o lungime de 1".6'" pâna la 2".3'" (adică de 3.7—5.8 cm.) şi i-a dat următoarea diagnoză: «mit 9 bis 10 gesonderten Rückenstacheln, mit breitem, hinten abgerundeten Be-ckenschilde und hursen Bauchflossenstachelny» (1). In urmă Kessler pro-curându-şi alte 14 exemplare mai mici (2.5—2.9 cm.) dintr’un b^aţ lateral al Niprului, a constatat între ele şi primele exemplare câteva 'diferinţe importante şi mai cu seamă: 1) sugrumătura dintre cap. şi torace nu erâ atât de lămurită. 2) Scutul ventral la aceste exemplare eră cu mult mai îngust şi mai ascuţit şi 3) Spinii dorsali şi cei ventrali erau relativ mai puternici şi cei din urmă ajungeau până 1$, finea discului ventral. Comparând în urmă toate exemplarele între ele, Kessler ajunge totuş la concluzia că nu a avut înaintea sa o specie sau varietate nouă, ci că diferinţele constatate se explică numai ca deosebiri de vârstă. ‘ In 1870 Jacowlew (2) studiind peştii dela gurile Volgăi descopere şi el 2 varietăţi nouă şi anume: Gasterosteus platygaster var. Kessleri şi G. (1) 1. c„ pag. 17. (2) Iacowlew, Câţiva peşti noi sau puţin cunoscuţi din gurile Volgăi. Kazan 1870 (ruseşte). platygaster var. niger; iar în 1877 Kessler în lucrârSâ sa fundamentala asupra Ihtiologiei aralo caspi-pontică (1) descrie din nou această specie, completând descrierea întâia şi adăugând încă 2 varietăţi nouă : var. caucasicus şi var. aralensis, pe cari le-a găsit el în Transcaucasia şi în Marea de Ara! (la gurile fluviului Amu-Darii). Chiar şi această descriere nouă însă nu este destul de completă şi nu ne dă nici măcar o figură a acestei atât de interesante specii. Abiâ în timpul din urmă Steindachner care, după ce în 1870 (2) urmând exemplul lui Nordmann (3) şi Pancic (4) confundase acestă specie cu Gasterosteus pungitius Lin., revine din nou şi examinând o serie de exemplare din bălţile Dunării dela Negotin şi din râul Sava de lângă Belgrad, dă o nouă descriere acestei specii. Descrierea dată de Steindachner completează mult descrierea lui Kessler, totuş nu ne lămureşte nici ea pe deplin. Steindachner găsind că exemplarele diferă întru câtva de primele exemplare descrise de Kessler şi mai cu seamă în privinţa scutului şi al spinilor ventrali, zice: «Man kônnte daher wenigstens vorlăufig die im Donaugebiete vorkommende Abart des G. platygaster nominell als var. Danubica von jener des Schwarzen Meeres unterscheiden, bis weitere Untersuchungen einêr grôsseren Anzahl von Exemplaren von ver-schiedenen Localităten einen allmăligen Übergang nachweisen» (5). Din această scurtă schiţă istorică se vede dar că această specie încă tot nu este în deajuns de bine cunoscută. Din literatura de până astăzi noi nu putem încă şti cari sunt caracterele ei esenţiale, prin ce anume se deosebeşte ea de ruda ei de aproape Gasterosteus pungitius, care trăeşte în Marea Nordului şi în Marea Baltică cu afluenţii lor ; noi nu ştim încă cari sunt caracterele ei variabile pentru a puteâ să apreciem ce valoare au toate formele descrise până azi ca varietăţi nouă şi în special ce valoare poate avea forma descrisă de Steindachner ca varietate specială a Dunării. Astfel fiind, voi căuta aicea să dau o descriere mai amănunţită a acestei specii, bazată pe un număr foarte mare de exemplare pe cari le-am colectat timp de aproape 13 ani în toate regiunile ţerii, în diferite feluri de ape şi la diferite epoce ale anului. Voi da de asemenea şi o figură făcută cu camera lucidă după un exemplar tipic pentru a completă astfel şi această lacună din bibliografia de până acuma. ’ Descrierea. Forma generală a corpului este cât se poate de caracteristică şi diferă mult atât de cealaltă specie, Gasterosteus aculeatus, cât şi chiar de ruda sa apropiată G. pungitius. Profilul său este următorul: dela gură se ridică o linie oblică până în dreptul marginii posterioare a ochilor, de aicea merge cevâ mai înclinată, aproape orizontală, până la primul spin dorsal; dela primul spin la ultimul spinarea descrie o curbă uşoară, al cărei punct culminant este al V-lea spin. Dela ultimul spin (1) Kessler, 1. c., pag. 1—4 (ruseşte). (2) Steindachner, Ichthyologische Notieen. X. Sitzber. IC. Akad. d. Wiss. Wien 1870. (3) Nordmann., 1. c., p. 381. ' (4) Pancic., 1. c., p. 71. (5) Steindachner. Sitzberichte. d. kais. Akad. d. Wiss. Wien 1899, p. 4. 4? dorsal până la inserţiunea ultimului radiu al dorsalei linia spinării se i4Cd-boară brusc în jos, iar de aicea până aproape de inserţiunea caudalei se scoboară încetul formând pedunculul caudal care este foarte subţire, rotund şi fusiform. înainte de inserţiunea coadei pedunculul caudal se sub-ţiează şi se lăţeşte brusc luând împreună cu caudala cu totul forma unei lopeţi. La partea inferioară profilul descrie în mod invers aceleaşi linii pentru a da părţii ventrale a corpului o formă generală aproape simetrică cu cea dorsală : dela marginea fălcii inferioare, care este proeminentă ieşind cevâ înaintea celei superioare, se scoboară oblic o linie până pe sub marginea posterioară a ochiului, de aici ea pleacă înainte cevâ mai puţin înclinată până la marginea operculului. Intre marginea posterioară a operculului şi trunchiu, corpul apare strangulat având aparenţa unui gât care separă capul de torace. De aici până la inserţiunea primului spin anal, marginea ventrală a corpului fiind formată prin oasele cubitale şi discul ventral, este cu totul dreaptă, apoi pe toată lungimea analei, această linie se urcă din nou brusc îngustând corpul, în fine, de aici înainte se suie încet pentru a formă pedunculul caudal din ce în ce mai îngust până la baza caudalei. Lungimea capului este cuprinsă de aprox. 4 ori în lungimea totală a corpului (inel. caudala). Gura este puţin oblică îndreptată în sus (semi-superioară) şi partea posterioară a maxilarului ajunge înapoi până sub narine. înălţimea maximă a corpului în dreptul celui al V-lea spin dorsal este cu aproximativ 1/5 mai mic ca lungimea capului şi intră cam de 5 ori în lungimea totală a corpului. Lăţimea corpului între cele 2 pectorale este ceva mai mare ca jumătatea înălţimii sale. Diametrul ochiului este aproape egal cu y4 din lungimea capului, distanţa praeorbitală fiind în totdeauna cevâ mai mică ca diametrul ochiului, iar distanţa postorbitală (dela marginea posterioară a ochiului la finea operculului) aproape egală cu de 2 ori acest diametru. In cele ce urmează voiu da dimensiunile maiu principale ale câtorva exemplare mai tipice din apele noastre : 1) Un exemplar din Balta Crapina, având lungimea totală a corpului de 37 mm. are următoarele dimensiuni: înălţimea corpului 7,5 mm., lăţimea corpului 4 mm., lungimea capului 9 mm., diametrul ochiului Biologia. Acest peşte care în toate apele Europei (afară de regiunea basenului Dunării, Bohemia şi Helveţia până la Basel) în Algeria şi America de Nord, trăeşte în toate bălţile şi canal urile cu apă dulce, la noi nu se găseşte decât în apă sărată sau în apa sălcie din lacurile litorale sau în apă dulce amestecată cu apă de mare din gurile Dunării. In apă dulce curată nu-1 găsim niciodată. El trăeşte întotdeauna la apă mică în apropierea malurilor sau pe lângă regiunea stufului. El se hrăneşte cu diferite animale mici, crustacee, etc., dar mai de preferinţă cu icre şi pui de alţi peşti. Printr’aceasta el devine un periculos duşman pentru îmmulţirea altor specii şi mai cu seamă pentru Guvidiile şi Chefalii din lacul Razim. Acest peşte se reproduce în lunile Aprilie şi Maiu; pentru acest scop bărbaţii construesc din fire de plante un cuib rotund având forma şi dimensiunile unei nuci; pe acesta ei nu-1 leagă de plantele acuatice ca celelalte specii de Gasterosteus, ci-1 lasă pe fundul apei, adeseori chiar acoperindu-1 cu nisip pentru a-1 feri de duşmani. In cuib depune una sau mai multe femele 60 — 80 de ouă a căror mărime este cam de 1,5 mm. diametru. Până la desvoltarea completă a ouălor cuibul este păzit de către bărbat care stă neclintit lângă gura sa şi care adeseaori chiar face mişcări vii cu corpul şi cu aripile pentru a face să intre apă proaspătă în cuib. In timpul cât stă de pază bărbatul este foarte rău şi atacă cu energie ori pe ce duşman, cât de mare ar fi el, care caută a se apropiă de cuibul său. In apele mării nu am găsit niciodată cuiburi, în schimb însă foarte multe în Razim în apropierea malurilor unde apa nu avea decât 50 — 60 cm. adâncime. Trăgând primăvara cu o mică dragă pe fundul apei în apropierea malurilor sau a stufului, suntem siguri că scoatem şi câteva cuiburi şi atunci de obiceiu găsim şi peştele prins alături. Cu modul acesta această specie este foarte uşor -de cultivat în acuarii şi de observat de aproape în toate obiceiurile vieţii ei. Caracteristice sunt mişcările lor repezi şi bruşte cari înviorează acuariul. 59 Părăsiţi şi boale. La Gasterosteii aculeaţi din apele Europei se cunosc până azi 18 specii de părăsiţi şi anume : 6 specii de nematozi, 3 Echinorynchi, 4 Tremetozi, 3 Cestozi şi 2 Crustacee Copepode. Şi la cei din apele noastre am găsit diferite specii pe cari le-am colectat, însă nu le-am determinat încă. Ceeace se întâmplă foarte des sunt exemplare pline de nişte Taenii (Schistocephalus dimorphus) cari trăesc în cavitatea viscerală şi se îm-mulţesc atât de mult, încât le crapă burta. De asemenea o boală foarte răspândita la aceşti peşti este scoliosa (vezi Hofer, Lehrb. der Fisch-Krankheiten) ; găsim — mai cu seamă în gârlele dela Sinoe Liman — foarte multe exemplare cu corpul învârtit în spirală sau scurtat prin lipirea mai multor vertebre între ele. Numele populare. Din cauza dimensiunilor sale mici şi din cauza lipsei sale desăvârşite de orice valoare economică acest peşte este aproape necunoscut de majoritatea pescarilor şi de aceea nici nu prea are nume populare proprii. Pescarii îi zic: Peşte cu ghimpi, Moş cu 3 ghimpi, etc. Pescarii ruşi şi lipoveni dela Jurilofca îi zic Kaliuşka. Grecii dela Constanţa îi zic: Kedrin. I 4. FAM. GOBIOIDEI. Cuv. Règne Anim. Acanthopterigieni având corpul lungăreţ, gol sau acoperit cu solzi mici cte-noizi. Dinţii mici, arareori cu canini printre ei. Oasele inelulului suborbital nearticulate cu preoperculul. Două dorsale, cea diniâi cu radiile flexibile. Ventralele constând din câte un spin şi 5 radii moi, sunt jugulare şi foarte apropiate una de alta, adeseori contopite într’un disc ventral. Oasele operculare de cele mai multe ori cu marginile netede. Deschiderile branchiale înguste. Fără apendice pilorici. Această familie numeroasă, compusă din peşti mai mult sau mai puţin mici, este reprezentată în apele basenului Caspi-pontic prin 5 genuri : Gobius Art., Gobiosoma Girard, Latrunculus Günther, Benthophilus Eichw. şi Callionymus L. Din acestea numai un singur gen Gobius este reprezentat în apele interioare ale României. Gen. Gobius. Artedi. (Genera Pisc., pag. 28). Corpul mai mult sau mai puţin lungăreţ, cilindric, acoperit cu mici solzi ctenoizi. Cu 2 aripioare dorsale, din cari prima scurtă şi de regulă cu 6 spini flexibili, iar cea de a doua care-i urmează imediat cu mult mai lungă. Ventralele sunt contopite la un loc formând un fel de ventuză care are forma unui cornet. Deschiderile branchiale verticale şi înguste. 4 arcuri branchiale, cu parabranchie ; 5 radii bran-chiostegii. Beşica înotătoare lipseşte sau, dacă există, este foarte mică. Acest gen este reprezentat în basenul Mării Negre printr’un foarte mare număr de specii; ele au fost descrise mai în tâiude Pallas ( 1), apoi de Nordmann (2) şi în urmă de Kessler (3), Steindachner (4), etc. După (1) Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica, vol. III. (2) Nordmann, 1. c., pag 406. (3) Kessler, Auszüge a. d. Berichte über eine an die N.-Westl. Künsten, etc. (4) Steindachner, Sitzungsberichte der fc. Akademie der Wissenschaften. Wien 1870. 61 Kessler ( 1) trăesc în basenul Aralo-Caspi-pontic 43 de specii din cari, după Grimm(2), cel puţin 28 se găsesc şi în Marea Neagră. Acest număr considerabil de specii impregnează faunei acestei mări un caracter cu totul special, căci ele se deosebesc cu totul de speciile din apele Medite-ranei. Deşi Marea Mediterană are şi ea vreo 20 de specii din acest gen, numai 2 sau 3 specii sunt comune, celelalte fiind cu totul diferite. In general speciile din Marea Neagră se deosebesc de cele din Mediterană — după cum observă şi Kessler — între altoie şi printr’o desvoltare cu mult mai mare a aripioarelor şi în special a celei de a doua aripioare dorsale şi a analei, cari aici sunt cu mult mai lungi. Mai mult încă, dintre speciile Mediteranei, cel mult 2 sau 3 intră în apele dulci, pe când din speciile Mării Negre cel puţin 8 — 9 specii trăesc aproape exclusiv în apele dulci sau cel puţin se urcă regulat în susul unora din afluenţii ei. Aceste fapte ne arată că este pentru noi de un interes cu totul deosebit de a studiâ cât mai de aproape acest gen care ne poate conduce la concluziuni mai importante atât din domeniul geografiei animale cât şi relative la originea faunei acestei mări. Diferitele specii ale genului Gobius sunt foarte mult supuse variaţiu-nii, cu atât mai mult cu cât aicea avem adeseaori şi un dimorfism sexual foarte pronunţat, fenomene de Mimetism, etc. Aceasta a făcut ca multe din speciile descrise—mai cu seamă de Nordmann—să fie puse la îndoeală dacă sunt adevărate specii. Deja Koelbel(3) a dovedit că G. se-milunaris Heck. şi G. rubromaculatus Kriesch nu sunt decât tot Gobius marmoratus Pali. In timpul din urmă distinsul Ihtiolog suedez, director al Muzeului din Stockholm F. A. Smitt, a întreprins un nou studiu general asupra tuturor Gobiidelor din apele Europei. Bazat pe metode cu mult mai exacte — măsurători exacte a diferitelor dimensiuni ale corpului şi stabilirea în procente a raporturilor dintre ele — el a ajuns să reducă în mod considerabil numărul speciilor descrise din apele Europei. Comunicarea preliminară a acestei lucrări a apărut încă din 1899 în dările de seamă ale Academiei din Stockholm (4) ; din nenorocire numai moartea acestui valoros om de ştiinţă a împiedicat apariţiunea lucrării sale definitive. După Smitt numărul diferitelor specii descrise până acum din Marea Neagră s’ar reduce la 9—10 specii adevărate, dintre Sari unele sunt reprezentate prin mai multe varietăţi. De sigur că nici în urma acestui studiu noi nu ne putem încă pronunţă în mod definitiv asupra Gobiidelor Mării Negre; aceasta cu atât mai puţin, cu cât pe de o parte studiile lui Smitt au fost făcute în majoritate după exemplare conservate în muzee şi nu în' natură după exemplare proas- (1) Kessler, Ihtiologiă Aralo-Caspi-pontică (rus.), p. 213—223. (2) O. A. v. Grimm, Fischerei u. Jagd in d. russischen Gewăssern. Arch. f. Naturgesch. Berlin 1892. (3) Koelbel, Veb. die ldentităt des Gobius semilunaris Heck. u. G. rubromaculatus Kriesch mit G. marmoratus Pallas. Verh. d. Zost. bot. Ges. Wien 1874. (4) P. A. Smitt, Preliminary notes on the arrangement of the genus Gobius, mith an énumération of ist european species. Ofversigt af Kongl. Vetenskaps Akademiens Forhandlingar 1899, No. 6. Stockholm. 0 62 pete, iar pe de altă parte fiindcă el nu a avut la dispoziţiunea sa şi un număr suficient de exemplare din partea vestică a Mării Negre. După cum se ştie, această regiune a Mării Negre, care până acum'nu a fost încă deajuns de explorată, diferă ca forme în multe privinţe de partea ei os-tică şi de cea nordică, cari au servit ca teren de explorare naturaliştilor ruşi: Pallas, Nordmann, Kessler, etc. Astfel stând lucrurile, de sigur că un nou studiu general asupra gobiilor din Marea Neagră şi mai cu seamă asupra celor din partea ei vestică se impune. In volumul al II-lea al acestei lucrări, în care voiu trată Fauna ihtio-logică a Mării Negre, voiu căută să lămuresc în mod complet chestiunea genului Gobius din Marea Neagră cu toţi afluenţii ei. In cele ce urmează însă mă voiu mărgini numai a indică speciile pe cari le-am constatat că trăesc sau fac migraţiuni în apele noastre interioare, dându-le diagnoza spre a puteă fi determinate şi o scurtă descriere a modului lor de vieaţă în aceste ape. O descriere mai amănunţită precum şi discuţiunea valorii lor ca specii, etc., o rezerv pentru monografia completă a acestui gen. In apele noastre interioare am constatat până astăzi următoarele 5 specii, deşi e sigur că mai sunt şi altele cari din timp în timp se urcă în Dunăre cu bălţile ei sau intră prin lacurile noastre litorale. /. Gobius marmoratus Pal. Caracterele specifice: înălţimea capului mai mare ca lăţimea, iar lungimea sa conţinută de 4 73 ori în lungimea totală a corpului. Ambele fălci deopotrivă de lungi; deschiderea bucală ajunge înapoi până aproape de marginea anterioară a ochiului. Deasupra buzei de sus, în faţa nărilor 2 tuburi subţiri şi lungăreţe îndreptate înainte. Deschiderea anală cu Y3 mai apropiată de vârful botului decât de vârful coadei. Corpul cenuşiu sau castaniu deschis, acoperit cu pete brune, lungi şi transversale. Toate aripioarele afară de ventrale cu o serie de dungi transversale închise. Sinonime : Gobius marmoratus: Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 161. Rathke, Fauna der Krym, p. 327. Nordmann, I. c., p. 435 şi tab. 12, fig. 3. Kessler, Auszüge a. d. Berichte, etc. II, pag. 67. Günther, Catalogue, etc., p. 51 şi p. 550 (adenda). Kælbel, Verhandlg der Zool.-botan. Gesellschaft, Wien, 1874, Kessler, Ichtyol. Aralo-Caspi-pontica, p. 215. Grimm, 1. c., Arch. f. Naturg, p. 198. Warpachowski, 1. c., p. 47. Stein- 68 dachner, Sitzungsberichte, d. k. Akademie der Wiss. Wien 1899. F. A. Smitt, 1. c., Kongl. Vetenskaps-Akademiens Fôrhandlingar 1899, Stockolm, pag. 544. Gobius semilunaris: Hechel, Annalen d. Wiener Muséums, 1840, II. Bd. 152, tab. 8, fig. 5 şi 6. Kessler, Zur Ichthyologie des Südwestlichen Russlands, p. 14 (1856). Seeley, Freshwater Fishes of Europe, p. 61. Gobius rubromaculatus: Kriesch, Verhandl. der Zool.-botan. Ges. Wien, vol. XXÎII, 1873, p. 369. ~ ID 6— 7, III) 1/15-18, P15, Vl/10/1, Al/13-18, C13, L. lat. 42—47. Acest peşte mic se deosebeşte relativ uşor de celelalte specii prin faptul că corpul său este cevà mai mult comprimat lateral şi capul său este mai înalt decât lat. In afară de caracterele arătate în diagnoză mai sunt de remarcat următoarele: Ochii aci sunt relativ mari şi diametrul lor este aproximativ egal cu1/5 din lungimea capului. Distanţa preorbitală e egală cu diametrul ochiului, iar cea interorbitală numai cu 2/s din acest diametru. Partea superioară a operculului este acoperită adeseori cu solzi. Prima aripioară dorsală este foarte apropiată de cea de a doua, aşa că membrana ei este lipită de baza primului radiu al celei de a doua dorsale. Dorsala a Il-a şi anala au pe toată lungimea lor o înălţime aproape egală, numai ultimele lor radii sunt câte odată cevà mai lungi. Discul ventralelor este în totdeauna cu mult mai scurt ca pectoralele. Caudala este lungă şi rotunzită. Solzii sunt relativ mari şi marginea lor posteri-oară este terminată cu 40—45 dinţi mici. Pe linia laterală numărul solzilor este de 42—47, iar la pedunculul caudal fiecare serie transversală are câte 8—9 solzi. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este cenuşie sau cafenie deschisă; peste aceasta, atât pe spinare cât şi pe lături până la partea ventrală vin o serie de pete mari ca nişte dungi late transversale, brune închise. Partea ventrală este nepătată, având coloarea generală a corpului. Aripioarele—afară de ventrale — sunt cevà mai închise decât corpul. Radiile lor sunt presărate cu o mulţime de puncte negre dispuse în linii transversale, dându-le aparenţa că ar fi acoperite fiecare cu o serie de dungi negre transversale. Intre ochi şi osul maxilar se află o pată negrie, înapoia căreia este o linie albă situată exact sub ochiu. Pe pedunculul caudal chiar la inserţia caudalei sunt la mijlocul corpului 2 pete negre triunghiulare, iar deasupra şi dedesubtul lor încă câte o pată triunghiulară deschisă. Dimensiuni. Această specie în apele mării ajunge la dimensiuni ceva mai mari, în apele interioare însă găsim numai exemplare foarte mici; cel mai mare exemplar pe care l-am colecţionat din lacul Sinoe Liman avea 11 cm., exemplare obişnuite sunt însă de 8—10 cm: Distribuţiunea. Acest peşte trăeşte de obiceiu în regiunea apelor teritoriale ale Mării Negre, el se suie însă şi în Dunăre, aşâ că îl găsim adeseori prin bălţile ei de inundaţie. Steindachner l-a găsit chiar în bălţile de inundaţie dela gura râului March în Austria. El intră deasemenea şi prin lacurile noastre litorale şi mai cu seamă în lacul Razim şi Sinoe Liman. Biologia. Ca toate speciile de Gobius şi aceştia sunt peşti răpitori; ei se 64 nutresc cu crustacee, viermi, etc. dar şi cu ouă si puitfe alti peşti Epoca or de reproducere cade în luna lui Maiu; în anul 1904 la 22 Maiu prinzând în mân le me!em0 T f 6XemPlare> un exemplar mascul a lepădat laptele m manile mele. Ouăle lor ca de vreo 2 mm. de lungi şi eliptice le lea- pada in apa puţin adancă, lipindu-le pe fund de pietre, piloţi, etc., de unde Dezvolt™ aP7 colecJa.foarl'e uŞ°r> desvoltându-le în mod artificial în acuarii Desvoltarea lor embrionară se face în câteva zile întrebuinţarea. Acest peşte din cauza staturii'sale mici nu are o valoare mare economica; în bălţile Dunării, unde se găseste numai foarte rar si unde se^nd^ TT*’' ^ ^ ^ ^ 68te în mai mar1’ şi unde se prinde mult la gardurile de chefali, se vinde împreună cu carh RomïniT1 T ,G°?iUS Sub numele de «Guvidii». Curios este că pes- rentru bo^ dJTnCaeni *" °ă ^ Pe?te este bun d° ■ j . . omac, «se usucă la foc, apoi se pisează si se dă la cei ce-i doare inima (stomacul)» ’ a ia cei brora -pe?lii di" «enul «0biuS 11 ta r>0- b ogea, Galaţi etc. Guvidn mtci, iar pescarii Turtucăeni ii numesc Glă- voace mica. Lipovenii dela Razim le zic Bâicioc. 2. Sp. Gobius Kessleri Günthei. Caracterele Specifice: Capul foarte mare şi turtit; lungimea sa egala cu mai mult de y4 (»/„), lăţimea sa în dreptul oper-cu e or cu /5 şiînălţimea sa cu l/7 din lungimea totală a corpului. Falca de jos iese cu mult înaintea celei de sus. Regiunea occipitală şi partea de sus a operculului acoperit cu mici solzi trecând înapoi peste marginea anterioara a o c h iul u i. Lungimea ventralei se cuprinde aproxima-iv ^ e ori in lungimea totală a corpului. Partea superioara a corpului de o coloare cenuşie-cafenie, acoperiţi cu pete cafenii închise; partea inferioară albă-gălbie sau ga I bena-cen uşie. Toate aripioarele afară de ventrală cu dung, închise pe ele. Ventrala de aceeaş coloare ca şi partea inferioară a corpului. Sinonime: et ^orri^n^f1Zl CalaloSue' etc- U]> Pa8- 553 (No. 102, addenda 7m K* î d Ichthy°l. Aralo-Caspi-pontica (1877), pag. 220 (No 70). Kessler, Peştii Mani Negre şi Mării Caspice, (ruseşte) Petersb. 1874 Peştii RuSta7”“’ope„Ce; £"&. '“r Na‘Urg' 18#9’ P' 199 WarPaclKmiki, 65 Gobius platyrostris : Nordmann, 1. c., p. 410, Tab. 14, Fig. I. Kessler, Zur Ichthyologie des südwestl. Russlands (1856), p. 11 (No. 11) (nu G. Platyrostris, Pallas III, p. 154). Gobius platycephalus : Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie des südwestlichen Russlands (1857), p. 16. Kessler, Auszüge a. d. Berichte, etc., p. 49 (No. 45). Gobius batrachocephalus : Ménétriés^Catalogue raisonné des objets de Zoologie, etc. 1832. Gobius batrachocephalus Pall., forma platycephalus. Kessler: I. F. Smitt, Arrangement of the genus Gobius, în Fôrhandlinger Yettensk-Akad. Stockholm 1899 p. 546. I. D. 6, II. D. 1/16—18, P. 18—19, V. 1/10/1, A. 1/13—14, C. 13—14, L. lat. 65—77. Această specie este relativ uşor de recunoscut prin forma capului ei foarte mare, turtit şi foarte lat. Totuş în diagnoza ce i-o dă Kessler, care a fost reprodusă şi de Günther, este de sigur o eroare când se zice că lungimea capului este de 4/n din lungimea totală a corpului (sau de 23/4 după Günther); de sigur că aceasta ar însemnă că ea are un cap cu totul diform. Nici la unul din exemplarele pe cari le-am examinat şi cari în toate celelalte dimensiuni se potriviau exact cu dimensiunile date de Kessler nu am găsit un asemenea . cap. Şi din figura dată de Nordmann (Tab. 24, fig. 1), care este foarte bine executată, se vede lămurit acelaş lucru, că nu poate fi vorba decât de eroarea pe care Günther a luat-o fără a o mai controla şi că în realitate în loc de 4/n trebue pus 3/u- De altfel cetind prima descriere a lui Kessler din 1857, la care se referă el, vedem că la descrierea capului acestei specii (atunci sub numele de G. platyrostris Pall.) zice: a seine Lănge batràgt über 1/i der Gesammtlănge des Fisches», ceeace revine la s/n din diagnoza pe care a dat-o în urmă. Gura este foarte mare, ajungând până sub marginea anterioară a ochilor, fălcile sunt îmbrăcate în afară cu nişte buze mari, iar înăuntru sunt tapisate cu mai multe serii de dinţi mici curbaţi înapoi. Ochii sunt mici şi apropiaţi între ei, aşâ că distanţa interorbitală este egală cu diametrul lor longitudinal, iar distanţa p^eorbitală egală cu de două ori lungimea acestui diametru. Obrajii sunt foarte umflaţi şi cărnoşi, ei dau capului o aparenţă curioasă şi sunt goi ca şi partea anterioară a capului; numai partea superioară a operculelor şi regiunea occipitală este acoperită cu solzi mici. Operculul se termină cu o membrană lată, ceeace îl lungeşte considerabil; deschiderile branchiale sunt mari şi membrana branchială este susţinută de 5 radii branchiostege. Prima aripioară dorsală începe cevà mai în urma inserţiunii pectoralelor, ea e caracterizată prin aceea că vârfurile celor 6 spini cari o compun ies liberi în afară de membrana care-i leagă între ei, având forma unor fire puţin răsucite. Cea de a doua dorsală este lungă, baza ei fiind egală cu mai mult de t/i din lungimea totală a corpului; ea are 18 —19 radii din cari primul nedivizat iar următoarele bi- sau trifurcate. Pectoralele sunt late şi ovale, ele ajung înapoi până în dreptul celui al doilea sau 3-lea radiu al dorsalei a doua. Ventrala care este în formă A. R.—Publ. AcJamachi. 111. Antipa, lhtiologia. 5 de pâlnie începe aproape pe aceeaş linie cu pectoralele şi are o lungime aproximativ egală cu jumătatea distanţei dintre inserţiunea ei şi anus; ea e compusă din 10 radii divizate fiecare în mai multe ramure şi din 2 radii mici cartilaginoase, cari susţin membrana exterioară a pâlniei. Anala începe cam în dreptul celui al VI-lea radiu al dorsalei a doua şi se termină odată cu ea. înaintea ei şi în urma deschiderii anale este o proeminenţă mare conică. Caudala are 13 radii divizate, cu câteva mai mici pe lături, marginea ei posterioară este rotunzită oval. • Solzii sunt mici şi marginea lor posterioară formează un unghiu obtus, care câteodată se rotunzeşte, ei sunt ctenoizi şi au la marginea posterioară câte 40—45 dinţi. Pe linia laterală—care e foarte puţin vizibilă—se pot număra 65—77 solzi. Pentru completarea descrierii voiu da şi dimensiunile mai principale ale diferitelor părţi ale corpului dela 2 exemplare de mărimi deosebite provenite din lacul Brateş: 1) Un exemplar de 153 mm. are următoarele dimensiuni: înălţimea maximă a corpului la începutul primei dorsale 26 mm., lungimea capului 43 mm., înălţimea capului 20 mm., lăţimea capului în dreptul operculelor 34mm., diametrul longitudinal al ochilor 6,5 mm., distanţapreorbitală 6,5 mm., lungimea ventralei 26 mm., lungimea bazei celei de a doua dorsale 49 mm. ' 2) Un exemplar de 201 mm. are: înălţimea maximă a corpului la începutul dorsalei 38 mm., lungimea capului 58 mm., înălţimea capului 29 mm., lăţimea capului 44 mm., diametrul ochilor 7,5 mm., distanţa preorbitară 15 mm., .distanţa interorbitară 7,5, lungimea ventralei 31 mm., lungimea dorsalei a doua 64 mm. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este pe partea superioară cafenie-cenuşie şi variază foarte mult, fiind câteodată mai deschisă, câteodată mai închisă; pe faţa inferioară este alb-gălbie sau cenuşie. Pe ambele laturi ale corpului este pătată cu dungi mari cafenii închise. Pe bot şi pe obraz aceste pete iau forma unei reţele neregulate de linii închise. Toate aripioarele afară de ventrală au coloarea generală a corpului şi sunt pătate cu puncte cafenii închise cari le dau aparenţa de dungi longitudinale, pe dorsale şi anală şi de dungi transversale pe coadă şi pectorale. Dimensiunile. Mărimea lor mijlocie este cam de 15—18 cm., cele mai mari exemplare au 21—22 cm. lungime. Distribuţia. Această specie trăeşte în bălţile Dunării şi se găseşte aici în tot timpul anului. Mai cu seamă în lacul Brateş şi în Dunărea veche din bălţile Brăilei se găseşte în mare abundenţă. Ele însă emigrează şi în bălţile din susul Dunării noastre. , Biologia. Această specie preferă mai cu seamă apa de baltă şi în special acolo unde sunt bălţi cari nu seacă în timpul verii. Ele sunt răpitoare şi se hrănesc cu tot felul de viermi, insecte, crustacee şi cu peşti mici. Epoca lor de reproducţie este pe la sfârşitul lui Aprilie şi Maiu. Se reproduc .pretutijndeni prin bălţi şi vara am putut recoltă puii lor în toate bălţile Deltei Dunării, în Brateş, Crapina, etc. Ouăle lor sunt conice, având o lungime ca de vreo 2—2,5 mm.; ele le lipesc pe pietre şi pe rădăcini sau pari, etc. Durata incubaţiunii este scurtă, ^ar puii lor se ţin mai mult la apă mică în apropierea malului. è1 Nume populare. La Brateş şi bălţile de inundaţie ale Prutului îi se zice: Guvidie de baltă şi Guvidie de Brateş, pescarii români din Pisica, Vă-căreni, etc. le zic Mitroace, Mitrocari şi din cauza asemănării lor exterioare cu Aspro zingel le mai zic şi P... ciobanului. Pescarii turtucăieni şi în judeţele dela Călăraşi în sus le zic Glăvoace. Întrebuinţare. Acolo unde există în cantităţi mai mari se prind şi au o valoare comercială însemnată. Guvidiile de Brateş au în totdeauna pe piaţa Galaţului multă căutare şi se plătesc bine". Cum am arătat şi la specia precedentă, pescarii din Turtucaia le întrebuinţează şi pe aceste ca leac pentru durere de stomac. 3 sp. Gobius trautvetteri Kesslez. ' Tab. III. Caractere specifice: Corpul lungăreţ îngustând u-se la partea sa posterioară. Capul mare, puţin mai lat decât înalt; Lungimea sa este egală cu 1/4 din lungimea totală a corpului. Deschiderea bucală largă ajungând înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Falca de jos ieşită înaintea celei de sus. Buzele cărnoase însă înguste. Ochii mari Y6—Yb din lungimea capului şi apropiaţi între ei. Partea superioară a operculului cu solzi. înălţimea maximă a celei de a doua aripioare dorsale este la mijloc sau îndată după mijlocul ei. înălţimea analei merge crescând spre partea posterioară. Caudala foarte marc, aproape Ys din lungimea totală a corpului. Partea superioară a corpului c en u ş i e-c af e n i e sau cafenie deschisă cupuncte albe şi 5—6 pete mari cafenii închise în direcţiunea liniei laterale; partea inferioară albie. . * * 1 t Sinonime : Gobius Trautvetteri : Kessler, Auszüge aus dem Beriche einer an die nordwestlichen KilSten des Schwarzen Mee'res, etc. II, p. 59. Kessler, Ri-băi Cernago i Caspiscogo Morei. Petersburg 1874, p. 96. Kessler, Ihtio-logia Aralo-Caspi-pontică, 1877, pag. 221 (No. 74). Günther, Catalogue of the Fishes in the British Muséum, vol. III, p. 558 (adenda et corigenda). Grimm, Archiv für Naturgeschichte, I Bd., 2 Iieft, 1892, pag. 199, No. 81. Gobius cephalarges var. b.: I. F. Smitt, Forhandlinger Vetensk. Akade-mien 1899, No. 6, Stockholm, pag. 547. I D. 6, II D 1/16—18, P 18—19, V 1/10/1, A 1/12—14, C 13—14, L. lat. 63—-70. 68 Aceasta specie care a fost descoperită mai întăiu de către Kessler în Limanul Bugului dela Nicolajew şi apoi în Limanul Nistrului, a fost admisă ca specie bună de Günther, Grimm, etc. şi de toţi câţi s’au ocupat cu peştii Mării Negre, până ce în ultimul timp F. A. Smitt a vroit să dovedească identitatea ei cu Gobius cephalarges Pali. In această specie s’ar putea uni după Smitt 6 din spèciile descrise din Marea Neagră, formând 2 varietăţi şi anume: a) Gobius eurycephalus Kessl. + G. platyrostris Pali., Kessler + G. cephalarges Pali. şi b) Gobius ratan Nordm. + G. syrman Nor dm. + G. Trautvetteri Kessler. Nu pot intra aci în discuţiunea acestor chestiuni, pe cât de importante pe atât de grele, ce le rezerv pentru a fi tratate pe larg în monografia completă a acestui gen. Aici mă mulţumesc numai a semnală că între guvidiile dela Brateş şi mai cu seamă dela balta Oltina am găsit şi câteva exemplare cu capul mai îngust şi mai înalt, cu gura foarte mare şi cu partea posterioară a corpului mai lungăreaţă. Ducând aceste exemplare la Muzeul din. Viena şi comparându-le cu exemplarele aflate acolo am putut să constat împreună cu distinsul ihtiolog, directorul şi intendentul acelui Muzeu că sunt G. trauvetteri Kesl. In privinţa felului de vieaţă a acestei specii în apele noastre dulci nu este mult nou de spus, deoarece ea se potriveşte în mai toate privinţele cu specia precedentă; au acelaş mod de vieaţă, aceeaş hrană, aceleaşi epoce şi locuri de reproducţie. Singura diferinţă e că această specie este cu mult mai rară în apele noastre. Şi în privinţa numelor populare n’am putut găsi vreun nume dosebit, deoarece pescarii o confundă cu totul cu specia precedentă. 4 sp. Gobius cephalarges Pali. % Tab. III. Caractere specifice: Corpul îndesat, înalt şi la partea sa posterioară comprimat tare lateral. Capul mare, cu mult mai lat decât înalt şi cu o lungime egală aproximativ cu x/4 din lungimea totală a corpului. Botul lat şi buzele cărnoase. Ochii relativ micişi distanţa interorbitală mare. Operculul numai pe partea superioară cu puţini solzi. Deschiderea anală mult mai apropiată de vârful capului (cu 1/5.—1/4). decât de vârful coadei. Solzii mici cu 11—13 rânduri transversale pe coadă. înălţimea maximă a dorsalei a Il-a este la mijlocul ei; înălţimea analei creşte încet spre partea ei posterioară. Toate aripioarele, afară de ventrale, pătate sau cu dungi mai cu seamă la baza lor. 69 Sinonimii : Gobius cephalarges: Pcillas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 155. Nordmann, 1. c., p. 420, Tab. 12, fig. 2. Kessler, Auszüge a. d. Berichte, etc., p. 52 (No. 47). Kessler, Peştii Mării Negre şi Caspice (1874) No. 82 (rus.). Kessler, Ihliolog, aralo-caspi-pontică, p. 219, No. 66. Günther, Catalogue, etc. Vol. III, pag. 4 şi pag. 546. Steindachner, Sitzungsberrichte der k. Akademie der Wiss. Wien 1870. ». Gobius cephalarges Pali. var. şt: F. A. Smitt, Forhandlg. Velensk. Akad. Stockholm 1899, p. 547. I. D. 6, II. D. 1/18, P. 18—19, V. 1/10/1, A. 1/13—14, C. 13, L. lat. 66—72. Şi această specie, ca şi cea precedentă, este astăzi contestată că ar fi o specie bună, astfel cum a fost cea descrisă de Pallas, Nordmann şi Kessler. După Smitt ea ar forma împreună cu Gobius eurycephalus Kessl. -f G. platyrostris Pali. Kessl.-\- G. cephalarges Pali. o varietate a unei specii cu mult mai larga pentru care el păstrează numele de G. cephalarges. De sigur că nici aici nu putem intra în astfel de discuţiuni rezervând şi această chestiune pe mai târziu. Aici mă voiu mulţumi numai a semnala că şi această specie intră în apele noastre interioare. In Razim şi Sinoe Liman este în mult mai mari cantităţi şi pescarii lipoveni o numesc: Lijaboc. Ea se urcă şi intră câteodată şi prin bălţile Dunării. Steindachner (1) a descoperit-o în susul Dunării chiar pe la Raduevaţ. In total însă în apele dulci este cu mult mai rară decât speciile precedente. 5 sp. Gobius fluviatilis Pali. (Tab. III. Fig. 20 a, b). Caractere specifice: Capul mijlociu, lungimea sa fii . > 78 a mijloc şi cu 2 coteţe pe lături. Câte odată în fine se fac numai asâ numitele coteţe bulgăreşti, compuse dintr’un obor de o* parte, cu coteţul de alta iar la mijloc «gardul sterp» care le întretaie şi se întrerupe formând un fel de limbi prin cari se poate intră prin ambele părţi în cotet Cele mai bune vânturi pentru intrarea Chefalului în lacul Sinoe Liman sunt cele^ de Ost (rus. Wostok) şi Sud-Ost (rus. Abaza). Când vine e a. ..8® cunoa?te delà distanţe mari, deoarece el înoată la suprafaţa apei şi h da aparenţa ca şi cum apa ar fi încreţită de vânt. ’ scrumbii aCU1* 86 mai Prinde Chefalul cu Setcele întocmai ca cele de 3) In Mare se prinde Chefalul la Constanţa şi Mangalia în 2 moduri-a; Se prinde cu Setcele numite de pescarii Greci Voii; aceste au o Ure Zl Noînm ° ^ 3 m‘Re*eaua din mijloc este foarte sub- ţire (aţa No. 100) şi are ochi ca de 2 degete; reţelele laterale (Sirecu- mrtle sau Radinele) sunt împletite din aţă mai groasă (No. 40) şi au J Me/nd6gete; Ele 86 a^ază în mare * se las^ peste noapte/ § b) Al doilea mod de prindere şi de care se folosesc mai cu seamă pes- ,n0ştri .Tur^ este cu rogojina. Aceasta constă dintr’un număr marederogojun de papură, cusute una de alta cap la cap, având în to- . lunŞlme de 200 m. Marginile ei de ambele părţi sunt întoarse în sus şi prinse din loc în loc cu sfoară pentru a sla astfel ridicate si a împiedica peştele care a sărit pe ea să mai poată sări înapoi în apă ’Cu 2 Deseori "HPeS0Ue:516 n°aptea °4nd e lună. Atunci pleacă unul CU barca aPucă de un caPăt al rogojinei şi ramează în- afmtP PhpfTT66 P T Şi tine de C6lalt °apăt al r°g°j'inei- Când se ceT La r i deS°rie UQ r°nd° ŞÎ 86 aproPie de mal> iar a, maI ,sta locuIui: atunci la un moment dat când rogojina e a- Lre tot ™ a ^ °U piciorul în aPă i 'n lungimea totală. Capul este lat şi dopres, botul convex şi rotunzit şi buza de sus mare cu 3 serii de mici cili dentiformi pe ea. Capetele posterioare ale maxilarelor sunt îndoite puţin înainte şi rotunzite, aşâ că atunci când gura e închisă ele nu sunt complet acoperite. Ochii sunt fără pleoape adipoase. Nările sunt mai apropiate între ele, aşâ că distanţa dela cea posterioară până la marginea ochiului este aproape de 2 ori mai mare decât distanţa între ele. Unghiul format de cele 2 mandibulare este obtuz. Spaţiul jugular, căruia Bonaparte şi Moreau îi atribue poate o prea mare valoare sistematică, este de obiceiu foarte îngust sau aproape nul. Originea primei dorsale este aproape la mijlocul corpului sau cevâ mai apropiată de caudală decât de vârful botului. Originea pectoralelor puţin deasupra mijlocului corpului. Ventralele sunt dedesuptul mijlocului dintre inserţia pectoralelor şi prima dorsală. Solzii sunt mari, mai înalţi decât lungi şi pătâţi, aşâ că pe tot lungul corpului ele formează vreo 8 dungi longitudinale închise. Dimensiunile. Această specie nu ajunge niciodată dimensiunile celei precedente, totuş creşte câteodată chiar până la 40cm lungime; exemplarele obişnuite au o lungime de 25—30 cm. Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii este de semnalat că acesta este primul dintre toţi Chefalii care intră în bălţi şi tot el este cel dintâiu care caută să fugă afară, aşâ că ei sunt cei dintâi chefali cari prind la garduri. In privinţa celorlalte caractere biologice se aseamănă în totul cu specia precedentă. . . Întrebuinţare, pescuit, etc. Deşi peştii din această specie nu se îngraşă prea mult, ei sunt foarte buni de afumat şi se sărează pentru acest scop în mari cantităţi. Sărarea lor ca şi a tuturor Chefalilor se face fără a-i mai spintecă, ci se pun întregi la cadă. In totul din toate 5 speciile de chefali se prind anual la coasta şi în lacurile noastre în mijiociu aproximativ 250.000 kg.; sunt însă ani când cantităţile prinse trec de 500.000 kg. Nume populure. Pescarii lipoveni îi zic Vastranos sau Ostreinos, cei greci Spatopteros. IÎE 6 80 3 s-p. Mugii auratus Risso. ■ Tab. VI. Fig. 25 a, b, c. Orbitele fără pleoape mari adipoase. Buza de sus ne îngroşată. Botul lat; distanţa interorbitală egală cu 2/s din lungimea capului. Anala cu 9 radii moi. Spaţiul jugular oval. Oasele maxilare superioare se ascund sub suborbitale. Sinonime: Mugii auratus: Risso, Ichthyolog., Nice, p. 844. Cuvier, Règne anim. Bonaparte, Iconogr. della Faunna italica, vol. III, p. 31, fig. 2 şi 3. Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XI, p. 43, tab. 308. Nordmann, 1. c., p. 397. Günther, Catalogue III, p. 442. Kessler, Auszüge, a. d., Berichte, etc, p. 31. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, p. 229, No. 108. I. V. Carus, Prodr. faun. Mediter, p. 706. Moreau, 1. c., p. 185. L. SucJcer, Fische der Adria, p. 45. Br. 6, 1 D. 4, 2 D. 1/8, P. 1/15, V. 1/5, A. 3/9, C. 3/13/3, L. lat. 42—45, L. tr. 14. Această specie se deosebeşte de precedenta printr’un cap ceva mai îngust şi mai lung şi printr’un corp mai puţin înalt. înălţimea maximă la I-a dorsală se cuprinde de 51/* — 53/4 în lungimea totală, iar lungimea capului de. 5 ori. Mai cu seamă însă se deosebeşte prin buza de sus care nu este atât de groasă şi prin capetele posterioare ale oaselor maxilare, cari când gura e închisă sunt aproape cu totul acoperite de oasele suborbitale anterioare. Ochiul este relativ mare, diametrul său cuprinzându-se aproximativ de 4.5 ori în lungimea capului. împrejurul orbitei este o pleoapă adipoasă rudimentară având o formă circulară şi înconjurând numai o*mică parte din marginea sa. Distanţa interorbitară este egală cu 2/s din lungimea capului. Spaţiul jugular este oval şi se întinde înapoi până după marginea posterioară a ochilof. Caracteristic pentru această specie este o pată mare aurie strălucitoare pe opercul. w „ Coloarea este neagră cenuşie pe spinare, mai deschisă pe lături şi albă argintie pe partea ventrală. Ca şi la specia precedentă solzii au câte o pată mare brună, aşâ că formează câte 6 sau 7 dungi longitudinale pe ambele laturi ale corpului. Dimensiunile obişnuite ale acestei specii sunt 20 25 cm. In privinţa modului de vieaţă şi a întrebuinţării ea se aseamănă în totul cu specia precedentă. Deasemenea şi în privinţa modului de pescuire. Numele populare. Lipovenii îl numesc Vastranos, adică «nas ascuţit». Tot aici aparţine probabil ca o varietate forma numită de pescarii greci Singhil. 81 4. sp. Mugii saliens Risso. Tab. V. Fig. 26 a—e. Orbitelefără pleoape adipoase. Buza de sus neîngroşată; botul la partea anterioară me’rge subţiindu-se. Distanţa interorbitală egală cu 1/3 din lungimea capului. înălţimea corpului se cuprinde de 5 1/2 ori în lungimea sa totală. Anala cu 9 radii moi. Spaţiul jugular oval. Oasele maxilare superioare nu sunt complet acoperite de suborbitare, cari au marginile lor anterioare scobite. Sinonime : Mugii saliens: Risso, Ichthyol. Nice, pg. 345. Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XI, p. 309. Bonaparte, Iconogr. d. fauna italica, voi. III, XI, p. 57. Nordmann, 1. c., p. 397. Günther, Catalogue, vol. IU, p. 343. Kessler, Auszüge a. d. Berichte, etc., p. 31. Kessler, Ihtiol. Aralo-caspi-pontică, p. 229, No. 109. I. V. Carus, 1. c., p. 707. Moreau, 1. c., p. 191. Sucker, 1. c., pg. 46. Br. 6, 1D. 4, 2 D. 1/8, P. 1/14 — 16, V. 1/5, A. 3/9, C. 3/13/3, L. lat. 45, L. tr. 15. Această specie se aseamănă mult cu precedenta, deosebindu-se de ea prin capul ceva mai subţire şi mai ascuţit spre vârful botului. Deasemenea şi printr’un corp mai îngust şi mai sprinten. înălţimea sa maximă înaintea dorsalei se cuprinde de 5J/2 ori în lungimea totală a corpului, iar distanţa interorbitară este egală cu 1/s din lungimea capului, care şi ea este egală cu înălţimea maximă a corpului. Gura este mică, buza de sus fiind puţin groasă, iar cea de jos foarte subţire. Foarte caracteristic pentru această specie este că aici maxilarul superior este puţin îndoit înainte, iar suborbitalul are marginea sa anterioară scobită, aşâ că chiar câţid gura e închisă, capătul maxilarului este neacoperit. Marginea anterioară şi inferioară a suborbitalului este fin dinţată. Ochiul are un diametru egal cam cu y5 din lungimea capului, el n’are pe margine nici o pleoapă adipoasă; distanţa preorbitală este cevâ mai mare decât acest diametru. Narinele sunt apropiate între ele, aşa că distanţa dintre ele e cu mult mai mică decât distanţa dintre cea posterioară şi marginea anterioară a ochiului. Spaţiul jugular este lung şi oval. Pectoralele sunt cevâ mai scurte decât la specia precedentă. Solzii prezentă pe ei vreo 12 striuri în evantaliu şi sunt pătaţi în albăstriu, aşâ că tot corpul este prevăzut cu o serie de dungi longitudinale deschise ca cerul. Spinarea este mai închisă, însă tot bate în albastru, iar partea ventrală e albă argintie. Irisul e auriu. Este în general mai mic decât toate celelalte specii, lungimea mijlocie fiind cam 25 de cm. Nume populare: Grecii. îl numcic Ilarii. • A. R. — Pttbl. Ailamaehi. UI. Antipa, Jhtiologia. 6 « 82 5. sp. Mugii capito Cuv. Tab. V. Fig. 27 a-f. Orbitele fără pleoape adipoase. Buzadesus neîngroşată. Botul lat şi turtit. Distanţa interorbitară se cuprinde de 22/s ori în lungimea capului. Spaţiul jugular oval la partea anterioară şi prelungit în formă de cuiu spre partea posterioară. Anala cu 9 radii. Oasele maxilare superioare nu sunt complet acoperite de suborbitare, cari au marginile lor anterioare drepte. Sinonime : Mugii cephalus var. A: Risso, Ichthyologie, Nice, pag. 344, sp. 1. Mugii ramada: Risso, Hist. nat. III, pag. 590, sp. 305. Mugii capito: Cuvier, Règne anim. Bonaparte Iconograph. della fauna italica, vol. III, pag. 31, fig. 1. Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XI, pag. 36, tab. 308. Günther, Catalogue III, pag. 439. I. V. Carus, Pro-drom. Faunae mediter., pag. 706. Seeley, 1. c., pag. 69. Moreau, 1. c., vol. III, pag. 188. L. Sucker, 1. c., pag. 45. Br. 6, 1 D. 4, 2D. 1/7—8, P. 1/16, V. 1/5, A. 3/9, C 3/14/3, L. lat. 45, L. tr. 14. Această specie nu a fost încă descrisă până azi în Marea Neagră. In tot cazul nici unul din autorii ruşi : Kessler, Nordmann, Grimm, Kusnet-zow, Borodin, etc. nu pomenesc niciodată despre ea. Probabil dar că această specie nu se ridică până pe coasta nordică a Mării Negre şi mai cu seamă în regiunile Crimeei şi a Odesei, cari au fost mai bine cercetate de aceşti naturalişti. Intru cât priveşte însă coastele Basarabiei, eu cred că acestea nu au fost bine studiate—deşi Kesler dă numele populare de Chefali din aceste regiuni—şi că această specie se suie cu siguranţă până cel puţin spre gura Nistrului. In muzeul dela Viena profesorul Steindachner mi-a arătat mai multe exemplare ce i s’au trimis delà Varna şi pe cari le determinase el. In apele noastre litorale şi în special în Sinoe-Liman această specie intră în mari cantităţi şi e foarte apreciată de pescari şi comercianţi. Nume populare. Pescarii români îl numesc Chefal sau Chefal cu coada lată, pescarii greci Platarin, iar pescarii lipoveni din Jurilofca îl numesc Bistrug (adică bastard, căci ei îl consideră ca un fel de corcitură). il. SUBORD. ANACANTHINI lOH. müll. Toate radiile dela aripioare moi, de cele mai multe ori articulate şi către vârfurile lor divizate. Ventralele de cele mai multe ori în regiunea jugulară, rareori în cea ventrală sau lipsind cu totul. Be-şica înotătoare, când există, întotdeauna fără duet aerian. Ace;;tă subordine are numeroşi reprezentanţi în mările nordice, dintre cari unii au o valoare economică foarte mare, şi pescuitul lor formează ocupaţiunea excluzivă a unei foarto numeroase populaţiuni. In Marea Neagră însă, numărul lor este cu mult mai mic şi de o mai mică importanţă. In apele noastre interioare, nu avem decât 2 specii aparţinând la 2 familii deosebite. FAM. GAD01DE1. ’ Anacanthini cn corpul în formă (le fus, puţin comprimat lateral şi acoperit cu solzi mici cicloizi. Capul lat cu o gură mare şi deschidei'ilc branchiale largi. Cu 2 — 3 aripioare dorsale şi 1 — 2 anale, fără nici un radiu spinos. Ventralele jugulare. Gura cu dinţi mici în formă de perie. Cu o beşică înotătoare închisă. X 84 1. Gen. Lota Cuvier. (Règne animal.) 2 aripioare dorsale, una scurtă şi una lungă; o aripioară ventrală lungă. Cu un cir (fir de barbă) sub falca inferioară. Maxilarele şi vo-merul dinţate, Palatinele fără dinţi. Membrana branchialâ cu 7 radii branchiostege. 1. Lota vulgaris Cuv. Mihalţul. f Tab. VI. Fig. 30. Caractere specifice: Corpul lungăroţ şi cilindric, capul turtit, coada comprimată lateral. Falca superioară puţin ieşită înaintea celei inferioare. Dinţii mici şi egali. 1 cir sub falca inferioară. Solzii mici şi subţiri, fără radii. Sinonime : Mustela: Plinius, Histor. natur., IX, c. 16. Lota: Rondelet, Libri de Piscibus marinis et aquatilibus, in quibus verae effigies exprimuntur, 2 partes (1555), pag. 164. Aldrovandus, De Piscibus (1646) V, cap. 46, pag. 648. Gesner, Historia animalium. liber 4. qui est de piscium et aquatilium animantium natura (1604), pag. 599. Silurus sp. («silurus cirro unico in mento»): Artedi, Spec. pisc., pag. 107 (1738). Gadus sp. («Gadus dorso dipterygio, ore cirrato, maxillis aequalibus»): Artedi, Genera. Pisc., pag. 22, No. 10, (1738). Mustela (Rutten): Marsigli, Danubius, panonico-mysicus. Vol. IV, tab. 24, fig. 1, pag. 71. _ -Gadus Lota: Linné, Systema Nat., Vol. I, pag. 440, (1766). Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschlands, voi. 2, pag. 177, tab. 70, (1784). Pallas, Zoographia Rosso-asiatica, III, pag. 201. Meidinger, Icones Piscium aus-triae indigenorum (1785), tab. 8. Reisinger, Specimen Ichthyologiae sistem, pisces aquarum-dulcium Hungariae, etc. (1830), pag. 6. Brandt u. Ratseburg, Medizinische Zoologie. Vol. II, Tab. 4. Lota vulgaris: Cuvier, Règne animal. Günther, Fische d. Neckars, pag. 124, şi Catalogue of Fishes, etc., vol. IV, pag. 359. Nordmann, Faune Pontique, pag. 530. Kessler, Zur Ichthyologie d. siidwostl. Russl., pag. 15 şi 85 Nachtrăge, etc., pag. 17. Kessler, Ihtiol. Aralo-caspi-pontică, etc., pag. 234. Heckel u. Kner (Lota vulgaris communis), 1. c., pag. 313. Jeitteles, Prodr. Faunae vertebr. Hungariae superioris, pag. 68. Siebold, Süsswasserfische, etc., pag. 73. Grimm, Fischerei u. Jagd, etc., pag. 201, (No. 146). Sabanejeţf, 1. c., vol. I, pag. 104. Warpachowski, 1. c., pag. 56. I. D. 12—14, II. D. 68—75, P. 18—20, V. 5—6. A. 65—70, C. 36—40. •» Mihalţul este singurul reprezentant al importantei familii a Gadoideilor — sau Gadidaelor ■— în apele dulci ale Europei. El are corpul lungăreţ şi rotund, capul lat şi turtit de sus în jos, iar coada comprimată lateral, înălţimea sa maximă, care se află la începutul celei de a doua aripioaro dorsale, este egală aproximativ cu V, din lungimea totală a corpului şi totodată este egală sau puţin mai mare decât lăţimea sa. Ochii sunt relativ mici, diametrul lor este aproximativ egal cu 1/1 din lungimea capului; distanţa preorbitală este egală cu do 2 ori diametrul ochiului, iar cea interorbitală cu de 2—2 1/î ori acest diametru. Intre ochi şi marginea gurii se află nari-nele cari sunt duble; lângă narinele anterioare, exact la jumătatea distanţei între marginea ochiului şi buza de sus se ridică câte un mic cir (musteaţă). Gura, care este orizontală, este foarte largă şi ajunge înapoi până sub mijlocul ochiului. Pe fălci sunt câte 2 serii de mici dinţi în formă de perie, pe vomer aceşti dinţi sunt cevâ mai mari, chiar şi oasele faringiane sunt acoperite cu mici dinţi conici. Deschiderea branchială este largă, iar membrana branchială este sprijinită de 7 radii branchiostege. Arcurile branchiale în număr de 4 sunt prevăzute la partea lor internă cu mici ghimpi branchiali, scurţi, groşi şi dinţaţi ei înşişi. Corpul ese acoperit cu solzi foarte mici — aproape invizibili —- cari surit îngropaţi adânc în piele şi nu se ating unul pe altul; ei sunt foarte subţiri, cu totul rotunzi şi au la suprafaţa lor numai sculpturi concentrice, nu însă şi radiar.e. Ei acoper deasemenea aproape toată partea superioară şi părţile laterale ale capului, precum şi baza aripioarelor dorsale şi anale. Pielea este foarte mucoasă. Linia laterală începe cevâ mai apropiat de spinare, se coboară însă apoi în jos şi urmează linia mediană a corpului; ea nu ajunşe până la caudală şi de cele mai multe ori devine invizibilă deja pe sub jumătatea dorsalei a doua. Aripioarele sunt toate compuse din radii atât de moi, încât adeseori se confundă cu pielea şi nu se pot număra. Pectoralele încep imediat în urma operculului. Ventralele sunt jugulare şi cel de al doilea radiu al lor este foarte prelungit în forma unui fir moale de piele. Prima dorsală este scurtă, compusă din 12—14 radii; cea de a doua este aproape egală în lungime cu anala, are ca şi aceasta pe tot lungul ei aceeaş înălţime şi se termină deasemenea ca şi anala chiar la baza caudalei neseparându-se de ea decât printr’o sugrumătură a pielii. Caudala este cu totul rotundă si formează ca un fel de evantaliu în * ’ jurul pedunculului caudal, care se prelungeşte adânc în interiorul ei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului, incluziv cea a aripioarelor, este cafenie-verzie sau gălbie, marmorată. Partea ventrală este albă. La 86 exemplarele cari au stat mai mult timp afară din apă, iigurile de marmoră sunt mai bine pronunţate şi colorile mai deschise. . Dimensiunile obişnuite sunt 30—50 cm. lungime, se găsesc însă exemplare şi cu mult mai mari. In literatură se citează chiar exemplare de 15 kg., din cari însă nu am întâlnit niciodată în apele noastre. Distribuţia. Mihalţul trăeşte în mai toate apele noastre curgătoare începând dela regiunea Mrenei până la Dunăre. Locul său principal este insă în râurile mari din interiorul ţerii. In Dunăre el este mult mai rar şi se găseşte mai mult în porţiunile din faţa gurilor râurilor. In regiunea Deltei Dunării lipseşte aproape cu totul şi se rătăceşte numai primăvara în timpul apelor mari, din când în când câte un exemplar; din contră, el este cu mult mai des în Dunărea din faţa Brăilei. In bălţile Dunării lipseşte cu totul. Ca bază a descrierii de faţă au servit exemplare colectate din următoarele ape: Bistriţa la Broşteni şi Bicaz, râul Moldova pe la Cornul Luncii, râul Suceava în Bucovina, râul Şiret, Argeş, Olt, Jiu, Gura Prutului şi din diferite regiuni ale Dunării. Biologia. Mihalţului îi place apa curgătoare şi mai mult apa limpede şi adâncă. In râurile de munte, ca de ex. în Bistriţa, el trăeşte la şipote în locurile cele mai adânci, — de regulă pe sub pietrele mari în partea dela vale. Ei ies numai noaptea din ascunzătorile lor pentru a-şi căuta hrana. Mihalţul este un peşte foarte răpitor, care în afară de viermi, crustacee, insecte, etc., se hrăneşte mai cu seamă cu alţi peşti, precum şi cu ouăle şi cu puii lor ; el nu cruţă nici chiar pe semenii săi. Epoca sa de reproducţie este iarna, pe la finele lui Noemvrie şi mai cu seamă în Decemvrie; unii întârzie chiar până la începutul lui Ianuarie. Icrele le leapădă pe fundul apei lipindu-le pe pietre şi buruiene acuatice în locuri adânci, de obiceiu la şipote, în josul lor unde apa e cevâ mai înceată. Ouăle sunt mici—cam de lmm. diametru —şi lăptoase. O femelă leapădă până la 1.000.000 de boabe de icre şi aceasta o face suind pe fundul apei încet în contra curentului şi lipindu-le pe fund. Masculul o urmează de aproape şi le fecundează. Durata incubaţiunii este cam de 6 săptămâni. întrebuinţarea. Mihalţul are o carne foarte gustoasă şi e foarte apreciat, totuş faptul că el se găseşte numai arareori şi niciodată în cantităţi mari, face ca el să nu aibă o importanţă comercială mai mare. Ficatul şi icrele Mihalţului se întrebuinţează şi ca medicamente populare, celui dintâiu atribuindui-se proprietăţi afrodiziace, iar icrele servind de purgative. Piscicultura. Acest peşte s’ar putea cultiva cu uşurinţă în lacurile adânci cu apă limpede din regiunea muntoasă, căci asemenea ape îi convin foarte mult şi el are o putere mare de reproducţiune. Totuş aceasta nu se poate recomandă, deoarece el fiind un peşte foarte răpitor, în scurt timp ar distruge toate celelalte specii de peşti şi ar face mai mult rău decât bine. „ Pescuitul. In râuri el se prinde mai cu seamă cu Mreja, Sacul, Poclăul şi Năvodul. (Năvodul de pe Bistriţa nu este ca năvodul dela bălţi sau dela Dunăre, ci o plasă ca mreja numai cevâ mai lungă—ca de 12 m.—şi mai lată—ca de 1.20 m.—, ca să poată merge mai la fundul apei). Afară 87 de acestea, Mihalţul se mai prinde iarna la ghiaţă cu Ostia. La undiţă se prinde foarte rar. ^ La Dunăre se prinde de obiceiu la Orie şi la Lăptaş precum şi cu alte plăşi cari merg la adânc. Nume populare. Numele mai general răspândit este Mihalţ ; i se mai zice însă la Bistriţa Midhai şi Midhoc, la Moldova şi Suceava (în judeţele Suceava şi Botoşani) Mântuş, la Olt Smialţ, etc. 2. FAM. PLEURONECTIDAE. Bsiso (Hist. nat. eur. mérid. vol. III. 1826). Anacanthini en corpul foarte comprimat delà stânga spre dreapta ; nesimetric şi cu ambii oclii pe aceeaş parte a capului. Partea corpului fără oclii, de regală necolorată. Dorsala ocupă toată machea spinării, anala toată muchea ventrală, deschiderea anală fiind foarte sus situată. Ventralele jugulare. Fără heşică înotătoare. Peştii cari constituesc această familie — numiţi de ordinar peşti laţi sau turtiţi — sunt locuitori ai mărilor. Ei stau de obiceiu cu partea corpului lor care nu e colorată lipiţi pe fundul apelor, şi când înoată, au în totdeauna partea cu ochii îndreptată în sus. In Marea Neagră există 3 specii din această familie, reprezentanţi ai celor 3 genuri: Rhombus (Cal-cani), Solea (Limbi) şi Pleuronectes (Cambule). Dintre aceştia numai Pleu-ronectes, care intră şi se reproduce în lacurile noastre litorale sărate, poate fi cuprins în lucrarea de faţă. Embrionii peştilor din această familie şi puii în stadiile cu totul tinere sunt perfect bilateral simetrici, având câte un ochiu de fiecare parte a capului. Capul începe a deveni asimetric abiâ în stadii mai târzii, când începe ochiul de pe partea stângă — la Rhombus cel din dreapta — a se învârti pentru a ajunge pe partea dreaptă a corpului. Această familie deci, prin aceasta, ne oferă un frumos exemplu atât pentru adaptaţiunea şi modificarea organismului prin modul de vieaţă, cât şi pentru legea fundamentală biogenetică a lui Haeckel, prin care se stabileşte că : Ontogenia este o scurtă recapitulare a Phylogeniei. Gen. Pleuronectes L. Corpul mult mai lung decât înalt (lat); ochii pe partea dreaptă şi numai excepţional în stânga. Gura îngustă şi oblică. Aripioara dorsală începe deasupra ochiului superior, radiile ei sunt mai mult ne-divisate. Dinţii de pe partea fără ochi cu mult mai puternici decât cei de pe partea cu ochi. Solzi mici sau înlocuiţi cu oase cutance aspre. Pleuronectes flesus L, Cambula. Tab. VI. Fig. 31. Caractere specifice : Corpul acoperit cu solzi mici cicloizi ascunşi în piele şi cu butoni aspri cu ghimpi, mai cu seamă pe lungul liniei laterale şi la baza fiecărui radiu al aripioarelor dorsală şi anală. Linia laterală în dreptul pectoralelor este numai foarte puţin curbată. Sinonime : Passer fluviatilis, vulgo flesus : Bellonnii, de Aqualilib. p. 144. (Paris 1553). Pleuronectes flesus: Linné, Syst. Nat., vol. I, pag. 457. Bloch, Oekonom. Naturgesch. der Fische Deutschlands, p. 39. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica, vol. III, pag. 421. Günther, Catalogue, etc. vol. IV, pag. 450. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 236, (No. -129). Grimm, Fi-scherei u. Jagd, etc., No. 156. Benecke, Fische, Fischerei, etc. in Ost u. Westpreussen, pag. 50 şi pag. 98. Heincke u. Môbius, Fische der Oatsee, pag. 20 şi p. 95. Seeley, 1. c., pag. 86. Bade, 1. c., pag. 76. Platessa flessus Gottsche: Wiegmann’s Archiw, 1835, pag. 146. Siebold, Süsswasserfische Mittel-Europa’s, pag. 77. Platessa flessus var. marmorata: Nordmann, Faune pon tique, Atlas, tab. 28, fig. 1, (în text trecută sub numele de Platessa luscus var. marmorata, 1. c., pag. 534). Pleuronectes luscus: Pallas, Zo<%raphia Rosso-Asiat. vol. III, pag. 427. Rathke, Fauna der Krym, pag. 347. Günther, Catalogue, etc. vol. IV, pag. 452. Platessa luscus: Nordmann', 1. c., pag. 532, tab. 27. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc, II, pag. 85. Platessa glabra: Rathke, Fauna der Krym, pag. 352. , Pleuronectes cicatricosus Pall. (?)': IVarpachowski, Peştii de apă dulce ai Rusiei europene (ruseşte), pag. 57, fig. 24. D 58—63, P 10—13, V 5—7, A 39—44, C 18. Această specie variază foarte mult, atât în ce priveşte coloarea cât şi solzii şi butonii osoşi, şi din această cauză s’au desc’ris în Marea Neagră mai multe varietăţi şi chiar specii. Examinând însă mai de aproape aceste forme diferite şi comparându-le cu un mare număr de exemplare, putem să^constatăm între ele o serie neîntreruptă de tranziţiuni şi deci să ne convingem că nu avem de a face decât cu o singură specie. Astfel diferitele forme descrise până acuma : forma verde-murdar, cu pete cafenii în formă de stele pe ea, descrisă de Nordmann (tab. 27), forma cafenie 90 şi cevà mai lungăreaţă — Pl. flesus a lui Pallas şi Norclm., — forma marmorată— Pl. flesus var. marmorata Nordm. tab. 28—.etc., şi multe altele încă le-am întâlnit şi eu în apele noastre; toate însă sunt strâns legate de forma tipică prin tot felul de forme intermediare, aşa că nici măcar nu putem cădea în ispita de a le considera ca specii diferite. De asemenea se întâlnesc şi aici adeseori exemplare cu ochii pe partea stângă — cari au fost înainte descrise ca o varietate deosebită sub numele de PI. flesus var. passer— precum şi exemplare cu ambele feţe colorate. Aceste din urmă sunt exemplare anormale, la cari migraţiunea ochiului de pe o parte pe alta a capului nu s’a făcut încă în mod complet, sunt deci oarecum exemplare oprite în desvoltarea lor, sau cazuri de atavism. Spre completarea caracterelor date prin diagnoza speciei voiu mai arătă următoarele: Corpul este mai mult sau mai puţin lung, înălţimea sa maximă — care este cam în dreptul radiului al lX-lea sau al X-lea dela anală — cuprinzându-se de 21/z—23/i în lungimea totală a corpului. Lungimea capului este conţinută de 4—472 ori în lungimea totală a corpului. Un exemplar de 230 mm. lungime are înălţimea maximă a corpului, în dreptul radiului al X-lea dela anală, de 85 mm., şi lungimea capului de 53 mm.; un alt exemplar mai mic de 156 mm. are înălţimea maximă a corpului de 54 mm. şi lungimea capului de 38 mm. Gura este relativ mare şi îndreptată în sus, iar înapoi ea trece de marginea anterioară a- ochiului de jos. Fălcile au câte un rând de dinţi, din cari cei dinspre partea fără ochi sunt mai mari decât cei de pe partea de deasupra. Corpul este acoperit pe ambele părţi cu solzi mici cicloizi, despărţiţi unii de alţii şi ascunşi în piele. La baza fiecărui radiu al dorsalei şi analei se află câte un mic buton osos cu mulţi spini pe el. De-asemenea aceştia se află—cu mult mai mici însă — şi pe marginea liniei laterale. Pe cap se formează un fel de creastă osoasă acoperită cu asemenea butoni, care porneşte dela marginea operculului şi merge spre vârful botului separând ochii unul de altul. Această creastă se desparte dând două ramificaţiuni în jos, din cari cea de a doua înconjoară ochiul de jos. La marginea operculului această creastă se continuă cu linia laterală, care este foarte bine pronunţată pe tot corpul până la mijlocul caudalei descriind aproape o linie dreaptă şi făcând numai deasupra pectoralei o mică curbătură aproape imperceptibilă. Ochii sunt ieşiţi în afară şi foarte apropiaţi unul de altul. Deschiderea anală este situată foarte sus între aripioarele ventrale şi anală. Pectoralele sunt situate la marginile operculelor, cea de pe faţa de desubt însă este cu mult mai mică decât cea deasupra. Ventralele, cari sunt jugulare, sunt şi simetrice având o lungime egală. Dorsala începe deasupra ochiului de sus şi merge până aproape de baza coadei; ea este compusă din raze simple, din cari cele mai înalte sunt între al 30-lea până la al 35-lea. Anala începe printr’un spin vârtos şi ascuţit, de aicea ea merge crescând în înălţime până la al 16-lea sau 17-lea radiu şi se micşorează iarăş terminându-se exact deasupra dorsalei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului pe partea superioară variază între galben-cafeniu şi verde închis cu pete mai închise ; pe partea inferioară este albă cu pete mici sau puncte negre-cafenii. Aripioarele 91 urmează şi ele coloarea generală a corpului, fiind şi ele presărate din loc în loc cu pete mai închise. Irisul este albastru, împresurat de un inel auriu. Dimensiunile. Exemplarele obişnuite sunt cam de 25—30 cm. lungime, se găsesc însă şi foarte multe cevâ mai mari ajungând chiar până la 35 cm. Distribuţia. Cambula este un peşte de mare, care trăeşte în apropierea coastelor noastre, mai cu seamă în locurile unde este un fund nisipos. Ea intră însă în mari cantităti si în lacurile noastre litorale ca: Razimul, Lacul ’ » *» ' Babadag, Sinoe, Zatonul, Siutghiol, Mangalia, etc. In Razim şi Sinoe se găseşte în cantităţi enorme. Deşi în alte părţi ea se urcă în fluvii până la distanţe mari şi chiar din Marea Neagră, după Kessler, ea se urcă din Bug până la Nicolajew, totuş în Dunăre ea nu intră aproape de loc şi în tot cazul numai în regiunea gurilor ei. Biologia. Cambula iubeşte de preferinţă apa sărată a mării şi apa sălcie din lacurile noastre litorale, ea suportă însă tot aşâ de bine şi apa dulce din Siutghiol şi chiar din gurile Dunării. Fundul nisipos îi este foarte prielnic, căci acesta îi oferă pe de o parte o bună apărătoare în contra duşmanilor—ascunzându-se în el şi adaptându-şi coloarea ei colorii nisipului mării — iar pe de altă parte aicea găseşte mai mult decât ori unde hrana care-i convine mai bine. Hrana ei constă mai cu seamă din scoici şi melci. Epoca lor de reproducere este prin Martie şi Aprilie; Ouăle lor plutesc în apa sărată a mării sau în Razim şi se pot prinde în această epocă cu reţeaua fină de Plankton. Puii până ce ajung o lungime de un cm. sunt simetrici bilateral şi înoată liberi în toate părţile ; prin Iunie însă ei încep a deveni asimetrici şi atunci se scoboară la fund pentru a începe vieaţa lor de «peşti turtiţi». întrebuinţarea. Cambula există în cantităţi enorme în apele noastre şi mai cu seamă în lacul Razim. Din nenorocire însă acest peşte la noi nu are aceeaş valoare comercială pe care o are în alte ţeri şi mai cu seamă in Germania. Ţăranul nostru—pentru care acest peşte ar puteâ fi o hrană foarte ieftină şi higienică—nu-1 cunoaşte încă şi nici nu vrea să-l consume; numai populaţiunea din Dobrogea îl cunoaşte şi-l apreciază. Preţurile sale en gros variază între 7 — 15 bani pe kgr. — Abiâ în timpul din urmă comercianţii din Asia-Mică, Egipt şi Turcia au început a cumpără acest peşte pentru export şi este de sperat că de acum în scurt timp va fi pus şi el în valoare. Conserve, afumături, etc. până azi nu se fac încă la noi din acest peşte decât pe o scară foarte mică, deşi el e foarte bun pentru asemenea preparaţiuni. Producţiunea actuală a Razimului e de 200.000 până la 300.000 kgr. anual (1904: 218.1,27 kgr.). Pescuitul. Cambula se pescueşte în lacul Razim cu nişte setce speciale numite Setce de cambulă, cari se bat pe pari în lac şi se caută în fiecare dimineaţă pentru a se scoate peştele ce s’a prins în ele. Nume populare. In general la pescarii din Dobrogea şi mai cu seamă la Lipovenii din Jurilofca, Tulcea, Sarikioi, etc.se numeşte Cambulă. Pescarii români din Constanţa însă îi zic şi Limbă, Grecii Glossis, iar Turcii Pisiea. il. SUB. ORD. PHYSOSTOMI. Toate radiile dela aripioare, afară de primul dela pectorale şi ventrale şi câfevâ dela partea anterioară a dorsalei şi analei, sunt moi, către vârfurile lor divizate şi articulate. Ventralele sunt abdominale, rareori lipsesc. Beşica înotătoare, când există, comunică cu esofagul sau cu stomahul printr’un duet aerian. In această subordine intră cea mai mare parte din peştii noştri de apă dulce. Ea este reprezentată în apele noastre prin 8 Familii : Siluroidei, Cyprinoidei, Salmonidei, Esocini, Umbridei, Clupeoidei, Acanthoopsides şi Muraenoidei. Din acestea Cyprinoidele sunt reprezentate prin numeroase genuri şi specii şi formează majoritatea populaţiunii apelor noastre dulci şi în special a bălţilor şi lacurilor noastre. FAM. SILUROIDEI. Bonaparte (üistr. mot, vert. 1831). Physostomi având corpul lung, capul lat şi turtit, şi pielea de cele mai multe ori goală, fără solzi. Oasele maxilare rudimentare, purtâud flecare din ele de regulă barbete (musteţi). Marginea superioară a gurii formată numai de oasele intermaxilare. Ventralele abdominale. Primul radiu al pectoralelor un os puternic. Dinţii mici. De cele mai multe ori cu barbete pe bot şi sub falca inferioară. Această familie este reprezentată în apele Europei printr’un singur gen şi o singură specie Silurus glanis. El lipseşte însă cu totul peninsulelor mediteraneene, Angliei şi Franţei. Pentru basenul Dunării de jos din contră acest peşte este cu totul caracteristic, fiind în cantităţi enorme şi ajungând la dimensiuni foarte mari. 93 In anii din urmă s’a mai introdus în mod artificial şi în apele Europei o nouă specie din America de Nord Amiurus nebulosus Lsr. care s’a aclimatizat foarte bine şi a ajuns a juca un rol important ca peşte de cultură. Gen. Silurus L. Corpul gol. Gura foarte largă, cu dinţi mici numeroşi în formă de perie, aşezaţi pe mai multe rânduri. Aripioara dorsală foarte scurtă şi fără radii spinoase. Anala foarte lungă unită cu caudala. Beşica în-notătoare groasă, mare şi despărţită printr’un perete longitudinal în 2 jumătăţi, una dreaptă şi una stângă. Silurus glanis L. Somnul. Tab. VI. Fig. 32. Capul mare şi turtit având lăţimea aproape egală cu lungimea sa; cu 2 musteţe lungi pe marginea superioară a gurii şi cu 4 scurte pe cea inferioară. Aripioara dorsală situată la mijloc între pectorale şi ventrale. Sinonime : rX&vtç : Aristotel, II, c. 13, 15. Glanis : Plinius, IX, c. 43. , Silurus: Artedi, Genera Pisc., pag. 82. Gesner, Historia animalium liber 4 qui est de Piscium et aquatilium animantium natura (1604).< Marsigli, Danubius pannonico-mysicus, vol. IV, pag. 7, Tab. 2. (silurus vel glanis). Silurus glanis: Linné, Syst. natur., I, pag. 501. Bloch, Qek. Naturg. d. Fische Deutschl., I, pag. 242, tab. 34. Reisinger, Specimen Ichthyologiae Hungariae, pag. 28. Meidinger, Icônes, etc., tab. 9. Pallas, ZoographiaRosso-asiat, III, pag. 82. Cuvier et Valenciennes, XIV, 323, tab. 409. Brandt u. Ratseburg, Medizinische Zoolog. Bd. II, Tab. 5 şi 6. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 16, Nachtrâge zur Ichthyol., pag. 17 _şi Ihtiologia Aralo-caspi-pontică, pag. 237, No. 131. Nordmann, 1. c., pag. 515. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 308. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 140. Jeitleles, Prodrom. Faunæ Vertebr. Hungariae super., pag. 68. Siebold, 1. c., pag. 79. Günther, Catalogue, etc., vol. V, pag. 33. Grimm, 1. c., No. 163 (pag. 201). Sabanejeff, 1. c., vol. II, pag. 481. Warpachowski, 1. c., pag. 89. Seeley, 1. c., pag. 90. D. 1/4, P. 1/14—17, V. 11—13, A. 90—92, C. 17—19. u Descrierea. Forma generală a corpului se asemănă^lntru câtva cu aceeâ a Mihalţului. Capul este foarte mare, rotund înainte şi fciarte turtit de sus în jos. Lungimea capului este numai cu puţin mai mare decât lăţimea sa şi se cuprinde de 5y2—6 ori în lungimea totală a corpului. Corpul este în partea de dinainte perfect rotund, iar înspre partea posterioară foarte mult comprimat lateral, aşâ că somnul se poate servi de coada sa lungă ca de un biciu. Gura este foarte largă şi rotundă, falca de jos fiind puţin ieşită înaintea celei de sus. Ambele fălci sunt încunjurate de câte o buză groasă şi cărnoasă, cari acoper dinţii. Pe ambele fălci se află câte o dungă lată cu mai multe serii de dinţi conici subţiri, îndreptaţi cu capetele înapoi şi dispuşi în formă de perie. Cea de pe falca inferioară — care este compusă din 4—6 serii consecutive de dinţi — este întreruptă printr’un mic spaţiu liber la mijlocul fălcii, aşâ că se împarte în 2 câmpuri laterale cari au aparenţa a 2 darace de scărmănat lâna. Cea de pe falca superioară este subîmpărţitâ în 2 dungi mai mici, din cari pe cea anterioară dinţii sunt cevâ mai mari şi sunt separaţi ca şi pe falca de jos în 2 câmpuri printr’un mic spaţiu liber la jumătatea fălcii, iar pe cea posterioară dinţii sunt cevâ mai mici şi nu mai sunt separaţi la mijlocul fălcii, formând astfel o dungă continuă. La partea posterioară a dinţilor de pe falca de jos membrana care căptuşeşte gura formează o cută mare circulară care, când gura e închisă, astupă ca o supapă toate spaţiile ei libere şi împiedică ca apa de respiraţiune să nu iasă afară din gură, împingând-o astfel spre cavitatea branchială. Limba, care este scurtă şi groasă având o formă triunghiulară, este fără dinţi. Pe vomer sunt 2 pete simetrice cu dinţi mici conici. Deasupra fălcii de sus, pe oasele maxilare, sunt 2 musteţi foarte 'lungi cari întinse înapoi ajung până aproape de sfârşitul aripioarei dorsale. Sub falca inferioară, la distanţe egale una de alta şi paralel cu marginea gurii, se inserează alte 4 musteţi din cari cele 2 mijlocii — anterioare — sunt ceva mai scurte ca cele 2 laterale — posterioare—; lungimea acestora din urmă fiind şi ea aproximativ egală cu ys din lungimea musteţilor maxilare. Dela inserţiunea acestor musteţi posterioare în jos pielea formează un fel de afundătura în care ele se aşează ca într’o teacă. In urma musteţilor inferioare — la o distanţă aproape egală cu distanţa lor dela marginea gurii — pe partea inferioară a capului pielea formează o cută adâncă având o formă semilunară sau a unui unghiu obtus. Ochii sunt foarte mici, aşezaţi fiecare la câte o mică distanţă de capetele posterioare ale gurii. Distanţa între ei e foarte maré. Narinele sunt duble şi separate printr’o distanţă mare unele de altele ; cele posterioare sunt rotunde şi situate între ochi, puţin mai înaintea lor, iar cele anterioare, la oareşicare depărtare, sunt cu totul apropiate de buza de sus şi au forma unor mici tuburi prelungite. Deschiderile branchiale sunt largi şi acoperite de o membrană branchială foarte mare, susţinută de 16 radii branohiostege. Pe partea anterioară a celor 4 arcuri branchiale se află din distanţă în distanţă o serie de ghimpi branchiali elastici, scurţi, groşi şi cu capetele neascuţite. Deasupra inserţiunii aripioarelor pectorale se află o mică deschizătură (Porus lateralis, Heckel), care conduce într’o cavitate aşezată în interiorul musculaturii pieptului. 05 Aripioara dorsală, care este foarte mică şi puţin înaltă, e situată exact la mijloc între aripioarele pectorale şi ventrale. Pectoralele, cari au forma de evantaliu, au primul radiu foarte gros şi osificat. Ventralele se aseamănă în forma lor cu pectoralele, însă sunt cevâ mai mici şi ajung înapoi până la începutul analei. Intre ele şi anală este o proeminenţă lungă conică, cu o deschidere în vârf numită papila urogenitală. Anala este foarte lungă şi se prelungeşte până la marginea caudalei, fără însă a se confunda cu totul cu ea. înălţimea caudalei descreşte foarte puţin către partea ei posterioară. Caudala este puţin rotunzită la marginea ei posterioară. Linia laterală, care este mai apropiată de linia dorsală decât de cea ventrală, este vizibilă pe toată lungimea corpului şi e formată de o serie de canale fine. Pielea este cu totul lipsită de solzi si lunecoasă. > Goloraţiunea. Partea superioară a corpului este neagră-cenuşie sau măslinie închisă, pe lături măslinie cu pete mari marmorate închise, pe burtă alb sau alb-gălbiu. In epoca de reproducere burta devine puţin roşietică, deasemenea şi aripioarele bat puţin în roşu. Irisul este galben cu pete închise şi cu o dungă subţire aurie în jurul pupilei. Dimensiunile. Sornnul ajunge în apele noastre la dimensiuni enorme. Exemplare de 300 şi chiar 400 kgr. se întâlnesc adeseori. Un exemplar de 130 kg. aveâ o lungime de 2.85 m.; cu cât îmbătrânesc însă ei cresc mai mult în grosime şi greutate decât în lungime. Exemplarele de 60—80 kgr. sunt cele obişnuite ce se prind zilnic în Dunăre şi primăvara prin bălţi. Distribuţiunea. Somnul trăeşte în toată Dunărea Românească cu toate bălţile ei, în lacurile litorale unde apa nu e prea sărată (în lacul Mangalia, Siut-Ghiol, Comarova, Taşaul, etc.), în lacurile mari şi adânci din interiorul ţerii ca; Znagov, etc. în Prut cu toate bălţile pe cari le alimentează şi în toate râurile mari din ţară ca: Oltul, Jiul, Şiretul, Argeşul, Ialomiţa, etc., până în regiunea » dealurilor. Pentru studiul de faţă s’au examinat un număr de peste 100 de exemplare de toate dimensiunile — începând dela 5 cm. lungime — provenite din aproape toate felurile de ape din tară. > Biologia. Biologia Somnului este din cele mai interesante şi materialul foarte bogat ce-1 avem noi în ţară, mi-a dat putinţa să culeg observaţiuni foarte importante asupra obiceiurilor până azi în mare parte necunoscute ale acestui peşte atât de interesant şi de caracteristic pentru basenul Dunării. Deşi Somnul se găseşte mai în tot felul de ape, el este mai înainte de toate un peşte de ape curgătoare, care iţitră prin bălţi pentru a se reproduce şi caută apoi să iasă afară îndată ce apele încep a se retrage. Somnul este un peşte foarte răpitor, care se hrăneşte cu viermi, crustacee, larve şi insecte (Rusalii şi Coropişniţe), broaşte, cadavre, etc., şi mai cu seamă cu alţi peşti. In special Obleţii şi Abramidele formează obiectul principal al vânătorilor sale, adeseori chiar şi semenii săi. Dar chiar pasările acuatice nu sunt cruţate şi când se deprind în aproprierea satelor stârpesc gâştele şi raţele ce înoată pe apă. Mai mult chiar, el este atât de lacom, încât se repede chiar şi la om. Se cunosc multe cazuri pozitive de copii cari au fost atacaţi de somni la scăldătoare şi pescarii ştiu să poves- 06 teascà multe păţanii sau chiar să arate urme de muşcături de Somn la mâini şi la picioare. Un caz pozitiv, întâmplat cu câţiva ani în urmă pe Dunăre în apropiere de Reni, merită a fi semnalat: Un pescar dându-se jos din barcă în mijlocul Dunării pentru a se scălda, a fost apucat de picior de un somn şi neputând scăpa de el, a căzut la fund ; după câteva zile s’a găsit pe Dunăre plutind cadavrul pescarului având piciorul întreg în gura Somnului care, nemai putându-1 lăsa, se înecase şi murise şi el. Somnul trăeşte mai mult pe la fundul apei sau ascuns pe sub maluri şi rădăcini unde stă la pândă. Noaptea pe lună mai cu seamă iese la pescuit obleţi. Adeseaori însă am avut singur ocaziunea să observ somni stând în baltă la apă mică, nemişcaţi, în poziţie verticală, sprijiniţi cu coada de fund şi cu gura mare căscată în sus, ca şi cum ar lî fost o plantă acua-tică cu floarea deschisă; îndată ce veniă un peştişor pe acolo, se repeziâ şi-l înghiţiâ. Un pescar, care fără să observe, băgase mâna în apă pentru a se spăla, a fost apucat şi cu multă greutate a putut-o scoate fără piele pe ea. In timpul verii Somnul mănâncă cu multă lăcomie cantităţi foarte mari de Rusalii (larve de o specie de Efemeride), până ce nu se mai poate mişca ; atunci el devine foarte greoiu şi se lasă pe fundul Dunării—unde apa e mai rece — pentru a digeră. Reproducţia. Epoca de reproducere a Somnului este primăvara, odată cu Crapul, adică când apa ajunge la o temperatură de 18°—20°. Bătaia se face în mai mulţi răstimpi şi cade de obiceiu între 20 Aprilie până pe la 10 Maiuj'în tot cazul la 20 Maiu toţi au lepădat deja icrele. Bătaia mai este însă influenţată şi prin epocile de creştere a apelor, fiind şi ea cevà mai târzie când apele mari vin mai târziu. Pescarii din regiunea Brăilei zic că Somnul se bate când înfloreşte «Aleorul» (o specie de Euphorbia). Somnul leapădă icrele prin bălţi; în acestea intră de timpuriu din primăvară şi imediat după ce icrele sale s’au desvoltat caută să iasă înapoi afară. De aceea întotdeauna Somnul este primul peşte ce cade la garduri ; se zice chiar despre el de către pescari, că el simte cu câteva zile înainte când apele au să înceapă a scădea. Locurile unde depune Somnul icrele sale sunt la apă foarte mică, pe lângă maluri, pë buruiene sau pe rădăcini de sălcii, buşteni, etc. Când vine epoca de reproducţie, ei se împărechează şi merg câte doi în aceste locuri, femela frecându-se cu burta de crengi, rădăcini, etc. pentru a înlesni ieşirea icrelor. Din această cauză chiar somnii prinşi în această epocă au adesea burta sgâriată. Ouăle au o coloare albă-gălbie şi un diametru cam de 3 mm. O femelă de 10 kg. are peste 100.000 de boabe de icre. Foarte interesantă este îngrijirea mare ce o dau aceşti peşti ouălor şi puilor lor : îndată ce femela a lepădat icrele, cari se lipesc de crengi, rădăcini, buşteni, etc. şi bărbatul le-a fecundat, femela pleacă, iar bărbatul rămâne lângă ele pentru a le păzi. El este atât de credincios acestei sarcini încât în acest timp nici chiar hrana sa favorită—-Rusaliile— nu-1 mai pot distrage; dacă vreo vietate acuatică se apropie de ouă, el sau se repede şi o mănâncă, sau o loveşte cu coada ca cu un biciu. Mai interesant însă e că în unii ani, când apele încep să scadă brusc şi ouăle sunt ameninţate să rămână pe uscat, nici atunci Somnul nu le părăseşte, şi dacă 07 în adevăr apa scade atât de tare, încât ele rămân pe uscat, atunci el iea apă cu coada sa lată ca cu o lingură şi le stropeşte mereu. Ouăle sunt în adevăr atât de rezistente, încât după afirmările pescarilor ele învie aproape în totdeauna. Durata de desvoltare embrionară este cam de 8 zile. Pescarii afirmă că Obleţul şi Batea ar mânca ouăle Somnului şi că puii lor sunt atacaţi de Bibani şi de Pietrari (Aspro zingel). De asemenea ei afirmă că Obleţului îi plac balele Somnului şî de aceea se adună foarte mulţi când e un Somn priponit în apă. Pescarii ştiu aceasta şi vin în totdeauna cu chipcelul la prins obleţi în acel loc. Întrebuinţarea. Somnul are o carne — deşi grasă—foarte gustoasă şi foarte mujt apreciată. Proaspăt se consumă mai cu seamă peştii tineri până la 1.50 m. lungime, cari nu sunt atât de graşi. Exemplarele grase se sărează şi aşâ zisa Pană de somn sau Somnul îndulcit formează unul dintre alimentele favorite ale poporului nostru. In apele noastre se prind cantităţi considerabile din această specie şi se face un comerţ foarte însemnat cu ea. Numai în pescăriile din Delta Dunării se prinde în fiecare an până la 400.000 kg. (în 1904 351.899 kg.), din cari 184.509 kg. s’au vândut proaspăt şi restul sărat. Parasite. In Somni s’au constatat până azi 5 specii de nematode (din cari Nematoideum siluri glanidis este un părăsit special al său), 3 specii de Echinorhynci, 3 Distomi şi 2 Cestode. Pescuitul. Somnul se prinde în diferite moduri, după apele şi timpul când se pescueşte. In Dunăre se prinde : 1) Cu Clon cui, un instrument special pentru prinderea sa; el constă dintr’o undiţă, cu o broască ca nadă, legată cu o sfoară de capătul unui băţ care are forma unei săbii, de o parte cu mâner iar de alta cu capătul turtit şi scobit; undiţa e legată de mâner şi pescarul bate în apă cu vârful scobit care produce un zgomot ca şi cum ar sări o broască în apă; Somnul auzind acest sgomot iese din ascunzătoare şi văzând broasca din undiţă se repede la ea rămânând cu gura în undiţă. Cu modul acesta se prind exemplare foarte mari. 2) Se prind cu Oria, şi anume toamna, puţin înainte de a îngheţă Dunărea şi primăvara în momentul când—-fiind încă apa foarte rece ^--începe Dunărea a se desgheţâ. Atunci pornesc pescarii români cu Oriele în grupe, luând tot lungul Dunării, dela Turtucaia până la gurile ei. In această epocă Oria e lăsată pe lângă fund. 3) In timpul verii se prinde cu Oria noaptea pe lună, când umblă Somnul după obleţi, însă nu se mai trage la adâncirne, ci numai la 5—6 m. 4) Pescuitul cu Pripoanele de fund punânduse ca nadă Mitilica (larve de Ephemeride), Ţipari sau alte specii de peşte. 5) Cu Visila. Un fel de undiţe mici legate pe câte o iorăjină scurtă care se înfige în mal şi punându-se ca nadă un peşte viu (de obiceiu Caracudă sau Babuşcă, cari sunt mai rezistente). Peştele viu umblând jarin apă, Somnul se repede la el şi rămâne în cârlig. 6) Cu Năvodul, Lăptaşul, Tifanele şi tot felul de plăşi. In bălţi se prinde: A. R.—Publ. Adcimachi. III. Antipa, Jhtiologia. 7 9S 1) La Gardurile cu leasă în cantităţi foarte marî~chiar în primele zile când începe leasa a funcţionâ. „ 2) Cu Vârşele. E foarte curios că acest peşte atât de mare cade în totdeauna la vintire, cari sunt instrumente mici. Vârşele se aşează de obiceiu în bălţi pe lângă Pleter (gardul de închidere al bălţii) pe unde Somnul vrea să fugă afară. 3) Cu tot felul de plăşi şi cârlige. Nume populare. Numele său popular în toată ţara este Somn. In unele regiuni îi mai zy;e şi Moacă. In comerţ însă el poartă mai multe nume după dimensiunile sale: Somnul mare de tot se zice Somn pană, cel mijlociu larmă şi Somn iarmă, cel cevà mai mic Somn iaprac sau numai Iaprac, cel mic Somotei şi cel mărunt de tot Moacă. Pescarii ruşi din Dobrogea li zic Somn, cei turci Iaimbalâc, iar grecii VuUnos. FAM. CYPRINOIDEI. RISSO (Hist. nat. eur. mér. vol. III. 1826). Pliysostomi având corpul lungăreţ, comprimat pe luturi şi de cele mai multe ori acoperit cu solzi cicloizi. Capul gol. Marginea fălcii superioare formată de oasele intermaxilare. Toate oasele bucale fără dinţi, afară de oasele faringiane inferioare cari simt bine desvoltate şi prevăzute 1—3 serii de dinţi puternici. Beşica înotătoare separată printr’o sugrumătură într’o parte anterioară şi una posterioară. Fără apendice pilorice. 0 singură aripioară dorsală şi una anală cu foarte puţine—sau fără--radii spinoase. Ventralele abdominale. Acestei familii îi aparţin majoritatea peştilor noştri de apă dulcc. Ei sunt caracterizaţi—în afară de caracterele arătate prin diagnoză—printr’un corp de cele mai multe ori înalt şi îngust, acoperit peste tot — afară de cap care e gol — cu solzi cicloizi, cari în afară de striajurile concentricc mai prezentă şi altele radiare în formă de evantaliu. Gura îngustă, adeseori cu musteţi şi cu buze mari cărnoase sau cu margini cartilaginoase ascuţite. Fără dinţi pe oasele bucale, însă cu dinţi puternici pe oasele fa-ringiene cari sunt desvoltate în mod cu totul particular; limba cărnoasă şi nedinţată. Dinţii faringieni şunt de obiceiu puţin numeroşi şi alezaţi pe 1—3 serii; ei sunt aruncaţi în-fiecare an în epoca de reproducţie*—când peştele mănâncă mai puţin—şi sunt înlocuiţi prin alţii noi, cari cresc repede. Deschiderile branchiale sunt largi; membrana branchială e susţinută prin 3—5 radii branchiostege. Beşica înotătoare este împărţită printr’o sugrumătură în 2 părţi, una anterioară şi una ^posterioară; cea din urmă comunică printr’un canal cu esofagul. Prin oase speciale ea stă în legătură şi cu organul auditiv. Canalul alimentar este lung şi nu are niciodată apendice pilorice. ' In epoca de reproducţie bărbaţii capătă pe corp şi mai cu seamă pa cap un fel de negi mici — pe cari pescarii noştri îi numesc rapăn sau râie — cari se fac dintr’o îngroşare a epidermei şi reprezentă haina lor nupţială. Cyprinoidele sunt peşti tenaci cari trăesc în cârduri şi duc o vieaţă liniştită. Ei se hrănesc în cea mai mare parte cu insecte, viermi, crustacee lûô si ve»etale si trăesc-de obiceiu în apele liniştite — fi&-în bălti, fie în re) O > A » > ' giunea inferioară a apelor curgătoare — unde îşi pot găsi mai bine această hrană. Ei se reproduc la apă mică pe ierburi acuatice, pietre, etc. şi sunt foarte prolifici. Toate aceste calităţi precum şi faptul că îşi găsesc hrana ori unde, îi fac să fie foarte potriviţi pentru cultura în heleştee. Clasifica!ia Cyprinoidelor este foarte grea, deoarece diferitele forme se aseamănă adeseori foarte mult între ele şi o greu a le distinge. Linné având în vedere această asemănare cuprinse toate speciile într’un singur gen Cyprinus (1). * Numărul prea mare al speciilor însă producând o adevărată confu-ziune, Cuvier (2) a împărţit acest gen în mai multe subgenuri. Uar nici această clasificare nu eră suficientă, până ce în fine Heckel (3) în 1843 luând de bază- forma, numărul şi dispoziţia dinţilor faringieni — caractere asupra cărora deja Agassiz atrăsese atenţiunea — a putut să dea o clasificaţiune naturală acestei familii şi s’o despartă în mai multe genuri bine definite. împărţirea Cyprinoidelor în Pachychili şi în Temno-chili, după forma buzelor, pe caro a dat’o în urmă Heckel şi Kner (4) acestei familii, nu a fost adoptată de către majoritatea ihtiologilor. Deasemenea încercarea unora de a întruni Acantopsidele cu Cyprinidele într’o singură familie formând 2 subfamilii: Cobitinae şi Cyprininae nu este acceptabilă, deoarece diferenţele între aceste 2 grupuri sunt prea mari’şi ele formează în adevăr fiecare câte o familie naturală bine limitată una de alta. Dar dacă luarea dinţilor faringieni ca bază a clasificaţiunii acestei familii a înlesnit mult împărţirea ei în genuri, recunoaşterea speciilor şi găsirea adevăratelor caractere de distincţiune între ele este şi astăzi foarte grea. Cu atât mai mult însă e îngreuiată aceasta, cu cât Cyprinoidele fiind peşti cari trăesc în cârduri şi se reproduc aproape în aceleaşi locuri şi în aceeaş epocă, ei se încrucişează adeseori între dânşii şi dau bastarzi. Mulţi din aceştia au fost consideraţi timp îndelungat ca specii deosebite şi, mulţumită mai cu seamă cercetărilor neobosite ale lui Siebold (5), s’a ajuns pentru unii din ei (Blicopsis, Abramidopsis, etc.), a li se descoperi adevărata lor natură. Cred însă că aceste cercetări trebuesc încă urmărite de aproape mai cu seamă pe cale experimentală, şi e foarte probabil că se va mai putea constată că încă.alte câievâ din speciile considerate azi ca bune nu sunt decât bastarzi. (1) Linné, Systema Naturae, ed. 12, p. 525. (2) Cuvier, Bègne animal, vol. II, p. 270. (3) I. Heckel, Abhihlungen ună Beschreibungen der Fische Syriens nebst einer neuen Classification tind Karakterislik sămmticher Gattungen der Cyprinen. Stuttgart 1843. (4) Heckel şi Kner, 1. c./p. 52. ’ (5) Siebold, 1. c. 101 1. Gen. Cyprinus Linné. Solzii mari. Aripioara dorsală cu baza lungă, cu 3—4 spini din cari ultimul foarte puternic şi dinţat la partea sa posterioară şi cu mai mult decât 9 radii moi. Anala scurtă cu 3 *;spini din cari ultimul dinţat şi cel mult cu 7 radii moi. Gura terminală cu buza gt'oasă şi cu 4 musteţi pe falca superioară, câte 5 dinţi faringieni de fiecare parte, din cari unii cu coroana sbârcită, aşezaţi pe 3 serii după formula 1.1.3—3.1.1. sp. Cyprinus carpio L. Ciapul. Caractere specifice : Gura mare cu buze cărnoase; de Iiccare parte a fălcii superioare cătc 2 musteţi groase şi lungi. Dorsala cu 17 — 22 şi anala cu 5 radii moi. Caudala adânc scobită la mijlocul ei în formă de semilună. Sinonime : • KuTcpivoc: Aristot, Hist. An. Cyprinus: Belloni, De aquatilibus libri duo (1553), pag. 273. Gesner, 1. c., pag. 309. Rondelet, De piscibus lacustris, pag. 150. Klein. I. Th., Historia piscium naturalis missus. V, pag. 59. Artedi, Synon. nom. pisc., pag., 3 No. 1; Genera piscium, pag. 4, No. 8, şi Descript. spec. piscium, pag. 25, No. 13. Cyprinus: Marsigli, Danubius Pan. mys., Vol. IV, pag. 57, tab. 19. Cyprinus carpio: Linné, System.' Natur., I, p. 525. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutchlands, vol. I, pag. 92, tab. 16. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica, vol. III, pag. 289. Lepechin, Reise durch die verschiedenen Prov. d. russisch. Reich, vol. I, Tab. 23. Meidinger, Icones, etc*'Tab. 9. Bonaparte, Iconografia della Fauna Ialica, Tom. III Pesci, Fol. 92, Tab. 108, şi Catalogo-metodico dei pesci europei. Reinsiger, Spec. Ichthyol. Hungariae, pag. 52. Cuvier et Valenciennes, Iiis. nat. des Poissons, etc., vol. XVI, pag. 23(1842). Nordmann, Faune pontique, pag. 476. Günther,Fische d. Nek-kars., pag. 35. Bielz, Fische Siebenbürgens. Iièrmanstd 1853, pag. 9. Heckel & Kner, 1. c., pag. 54. Siebold,l. c., pag. 84. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 73. Jeit-teles, Prodrom. Faunae vertebrat. Hungar. super,, pag. 49. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 22; Nachtrâge zur Ichthyologie, etc., pag. 19, şi Ihtiologia Aralo-caspi-pontică, pag. 245, No. 152. Günter, Catalogue, etc., vol. VII, pag. 25. Grimm, Fischerei und Jagd in d. russisch. Gewăssern. Seeley, 1. c. Benecke, Fische, etc., pag. 117. Sabanjeff, 1. c., vol. II, pag. 1. Warpachowski, 1. c., p. 73, B. Hoffer, Ueber Karpfenrassen. Allg. Fisch. Zeitung, Jahrg. 1898. E. Walter, Uber Karpfenrassen, în Knauthe, Karpfenzucht, 1901, pag. 41. », 102 Varietăţi : . ~. a) Varietăţi ale integumentului. „ Cyprinus II. (Spiegelkarpfen vel Kônig): Marsigli, Danub. Panon. mys. vol. IV, pag. 59, Tab. 20 * Cyprinus macrolepidotus : Meidinger, Icones. Pisc. Austr., tab. 41. Cyprinus rex cyprinorum: Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschl., vol. III, pag. 131 şi 178. Kramer Elenchus vegetabilium et animal, per Austriam infer. observatorum, pag. 390, No. 1 1756. bj Varietăţi de formă. Cyprinus acuminatus: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 58, fig. 23. Jeitteles, ProdromusFaunne Vertebr. Hungariec superior, pag. 50. Pancic, 1. c., pag. 74. Cyprinus elâtus: Bonaparte, Iconografia della Fauna italica, Tomo III. Pesci, Fol. 92, tab. 108, fig. 3. Cuvier et Valenc., 1. c., vol. XVI, pag. 62. Cyprinus Nordmannii: Cuvier & Valenciennes, 1. c., pag. 66, tab. 456. (= Cyprinus Kollarii Nordmann, 1. c., pag. 478 şi Atlas, tab. 21, cu o figură foarte exactă). Kessler, Zur Ichtyologie des südwestl. Russlands, pag. 24. Cyprinus regina: Bonaparte, 1. c., fol. 92, Tab. 108, fig. 1. Cuvier & Valenc., 1. c., pag. 63. Heckel & Kner, 1. c., pag. 62. Cyprinus hungaricus : Heckel, Annalen des Wiener Muséums, vol. I, pag. 222, tab. 19, fig. 1. Heckel & Kner, 1. c., pag. 60. Nordmann, 1. c., pag. 477. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 23 ; Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 19, şi Auszüge aus dem Berichte, etc., I (Ueber die Süsswasserfische der Krym), pag. 4. Jeitteles,' 1. c., pag. 50. Pancic, 1. c., pag. 74. D 3—4/17—22, P 1/14—16, V 2/8—9, A 3/5—6, C 17—19 L. lat 36—39 L. transv. 5—6/5—6. După cum se vede deja din tabela de sinonimii dată mai sus—tabelă în care sunt trecute numai numele ce se referă la formele ce se găsesc în basenul Mării Negre şi al Dunării—, această specie apare sub numeroase forme, cari diferă între ele atât întru cât priveşte integumentul cât şi chiar în privinţa formelor generale ale corpului. Aceste diferite forme, dintre cari linele mai mult sau mai puţin constante şi ereditare, au fost descrise şi considerate până în timpul din urmă ca diferite specii. Abia târziu Gün-thşr (1) şi Siebold (2), cu spiritul critic care caracteriză lucrările acestor 2 învăţaţi, au arătat că toate aceste forme sunt legate între ele prin forme intermediare şi că nu sunt decât varietăţi ale unei singure specii. ' Intru cât priveşte variaţia integumentului, s’au descris ca specii diferite: 1) formele cu solzi puţini şi foarte mari, între cari rămân locuri libere pe unde se vede pielea, forme numite de Germani Spiegelkarpfen-, acestora li s’au dat diferite nume: Cyprinus II Marsigli, Cyprinus rex cyprinorum Kramer, Bloch, etc., Cyprinus macrolepidotus, Meidinger, C. specu-laris Lacepède, etc. şi 2) Formele la cari lipsesc cu totul solzii, numite, (1) Günther, Fische des Neckar. Würtemberg. Naturwissenschaftliche Jahreshefte. Jahrg. IX. Stuttgart 1853; şi Catalogue, etc. vol. VII. : (2) Siebold, 1. c., p. 84. 103 de Germani Lederkarpfen şi descrise sub numele do Cyprinus nud as Bl., C. coriaceus Lacep., C. alepidotus, etc. In apele Dunării se găseşte numai prima din aceste 2 varietăţi care a fost descrisă şi figurată încă de către Marsigli. Şi aceasta se întâlneşte numai foarte rar. în exemplare însă de toate dimensiunile; în Brateş am găsit un exemplar de 90 cm. lungime, având de altfel în totul forma şi dimensiunile crapului ordinar de Dunăre. Numărul şi forma solzilor variază, la unele exemplare sunt cu totul neregulat răspândiţi pe laturile corpului, la altele par a se aşezâ câte pe 3 serii : una lângă spinare, alta la partea ventrală şi una pe mijlocul corpului; niciodată însă nu am întâlnit exemplare cari să aibă solzii dispuşi cu regularitatea cu care se găsesc la exemplarele cultivate în heleşteele din Bohemia. A doua formă, «Crapul gol» lipseşte cu totul la noi, în schimb însă se găseşte în apele noastre o nouă varietate a în-tegumuenului foarte interesantă: e forma numită de pescarii noştri Împăratul crapului sau Boiernaş (în domen. Brăilei), formă care se întâlneşte adeseori şi de care ei leagă o mulţime de legende. Această formă are toţi solzii compleţi, însă coloarea lor este foarte vie, aurie-deschisă bătând în roşu. Nu e auriul obişnuit al crapilor, mai cu seamă al acelora ce stau mai mult timp în apă curgătoare, ci e curat coloarea deschisă a aurului cu un luciu metalic foarte puternic. Examinând mai de aproape, vedem că aici solzii nu ies la suprafaţa corpului, ci sunt acoperiţi peste tot cu o membrană adipoasă absolut transparentă şi lucind ca sticla de cristalul cel mai fin. Tocmai acest înveliş produce efectele acelea minunate de lumină. Pescarii au credinţa că acest peşte este sfânt şi cine îl prinde îi mor copiii. De aceea de câte ori cade în leasă sau la năvod, îi dau drumul înapoi în apă. Pentru a se putea deosebi această interesantă formă, necunoscută până acum, o vom numi: Cyprinus carpio var. imperator nov. var. De altfel cred necesar să arăt că această variaţiune a integumentului nu este numai la Crap ci şi la o mare parte de alte Cyprinoide din apele noastre. II. Intru cât priveşte forma corpului şi în special raporturile dintre înălţimea şi lungimea corpului, s’au descris de asomonea o întreagă serie de specii, dintre cari cele mai principale sunt: C. acuminatus Heckel u. Kner., C. Nordmanni Val., C. elatus Bonaparte, C. carpio L, (în sensul ^ui Heckel u. Kner şi Bonaparte), C. hungaricus Heckel şi C. regina Bonaparte. Din acestea s’a dovedit în urmă că primele trei: C. acuminatus, C. Nordmanni şi C. elatus sunt sinonime între ele şi. nu sunt decât nume diferite pentru una şi aceeaş formă, astfel cum apare ea în diferitele părţi ale Europei. Cu toate acestea celelalte reprezenta în adevăr 4 forme diferite sub cari se prezentă crapul în diferitele ape ale Europei. S’a dovedit în adevăr că aceste forme sunt legate între ele prin tot felul de forme intermediare, chiar, pentru unele, că adeseori una poate degenerâ în cealaltă şi că deci nu sunt decât varietăţi ale aceleiaş specii ; totuş aceste forme există nu numai în exemplare izolate ci în mari cantităţi la un loc, având fiecare o serie de caractere comune mai mult sau mai puţin constante şi ereditare; fiecare din ele are un gen de vieaţă mai mult sau mai puţin special, ba chiar şi oareşcari caractere fiziologice diferite—d. ex. putinţa de a 104 creşte şi a se îngraşă mai încet sau mai repede, etq*.. Deşi deci aceste forme nu pot fî ridicate la rangul de specii, ele trebuesc însă considerate— sau cel puţin o parte din ele — în tot cazul ca- varietăţi constante sau rasse. Deoarece cultura Crapului în timpurile din urmă a luat în ţerile Europei occidentale o desvoltare enormă, heleşteele de crapi făcând azi parte din rotaţiunea agricolă; deoarece în asemenea culturi, ca şi la cultura vitelor, scopul principal este ca, într’un timp dat şi de pe o suprafaţă dată, să se scoată maximul şi optimul de producţiune cu minimul de cheltueală; deoarece în fine aceasta depinde în primul loc dela calităţile animalelor cari servesc pentru reproducţiune, de aceea astăzi diferitele rasse de crapi formează obiectul unor studii foarte amănunţite. Nu atât din punctul de vedere sistematic, al diferinţelor morfologice dintre o formă şi alta, ci mai cu seamă din acel biologic şi în privinţa unor anume calităţi fiziologice— putinţa de a creşte şi a se îngrăşâ cât mai repede—sunt astăzi cercetate cu deamănuntul toate rassele de crapi. Selecţiunea a făcut déjà ca şi în alte ramuri de culturi să avem acum crapi speciali cu o cocoaşă mare— aproape diformă—în spinare, cari dau o producţiune foarte mare de carne în cel mai scurt timp. De sigur că descrierea tuturor acestor forme cari nu sunt decât produse artificiale ale culturii, nu poate intră în cadrul studiului de faţă, ceea, ce trebue să ne intereseze însă de aproape sunt diferitele forme de Crap cari se găsesc în natura liberă •— fără intervenţia vreunei culturi — în apele noastre. Dacă mai târziu piscicultura în heleştee va luâ şi la noi o desvoltare mai mare pe baze nouă ştiinţifice, atunci de sigur că reproduc-torii vor trebui aleşi (şi în urmă mereu împrospătaţi) dintre crapii aflaţi în mod natural în apele noastre, căci aceştia sunt déjà adaptaţi mediului şi condiţiunilor speciale de traiu din această regiune.—Studiarea amănunţită a diferitelor forme cari trăesc în apele noastre şi care până azi n’a fost încă făcută prezentă dar în afară de interesul pur ştiinţific şi un interes practic foarte mare. In cele ce urmează voiu căutâ dar mai întâiu să dau o descriere generală a caracterelor esenţiale ale speciei Cyprinus carpio Lin., iar apoi voiu descrie pe scurt, pe cât o permite cadrul acestei lucrări generale, diferitele forme sau varietăţi constatate în apele noastre cu calităţile lor morfologice şi biologice. Descrierea. Forma generală a corpului este lungăreaţă, puţin comprimat pe lături, aproape rotund la partea ventrală şi cu o muche mai mult sau mai puţin ascuţită pe spinare. Această formă variază atât la diferitele varietăţi cât şi chiar la diferitele exemplare ale aceleiaş rasse după condiţiu-nile de nutriţiune, etc. In general înălţimea maximă a corpului este aproximativ egală cu de două ori lăţimea şi se poate cuprinde în lungimea corpului, fără caudală, de 2.7—4.2 ori. Capul este mare, foarte puţin turtit, având un bot obtus, cu gura terminală şi relativ largă, aşâ că ajunge înapoi până sub nările- anterioare. Gura e înconjurată de buze cărnoase şi are pe falca superioară de fiecare parte câte 2 musteţi, din cari cele anterioare sunt mai mici, iar cele posterioare situate la colţul gurii sunt cu mult mai lungi şi mai groase. Lungimea capului variază şi ca după diferitele va- 105 rietăţi liind egală cu y4 — 1/s din lungimea loială a corpului. Diametrul ochiului este egal cu aproape 1/6 din lungimea capului; distanţa preor-bitară este egală cu de 2 ori acest diametru, cea interorbitară cu de 3 ori, iar cea postorbitară cu cevà mai mult decât de 3 ori. Narinele sunt duble, separate însă între ele numai printr’o membrană care se ridică în sus ca o perdea; narina posterioară este cu mult mai apropiată de ochi. Pielea care acopere capul este groasă şi opacă, aşa că inelul suborbital abiâ se poate zări. - Operculul este striat radiar şi se termină cu o margine lată membranoasă, care acopere toată centura osoasă formată din oasele scâpulare şi hume- rale cari limitează cavitatea branchială. Radiile branchiostege sunt nu- mai în număr de 3. In gură atât pe fălci cât şi pe limbă, vomer şi palatine nu exsistă nici un dinte. Membrana care acopere palatul este încreţită, foarte sensibilă, bogată în muşchi şi nervi şi e foarte apreciată ca gust sub numele «limbă de crap». înapoia ei în faţa dinţilor faringieni stă lipită pe baza craniului o mică placă cărnoasă, care înainte se întrebuinţa in medicină sub numele de «piatră de crap». Dinţii faringieni sunt la început rotunzi, cu timpul însă ei — afară de primul-—-se tocesc şi coroana lor are o faţă cu mai multe brăzdături concentrice. Pe dinţi se depune cu timpul un fel de tartru. Pescari noştri cred că prin numărul inelelor concentrice de pe coroana dinţilor se poate determină vrâsta peş- telui, ceeace însă nu corespunde de loc realităţi, deoarece ei schimbă regulat dinţii. O > Pe partea anterioară a tuturor arcurilor branchiale se află câte o serie de dinţi branchiali lungi şi lăţiţi cu marginile dinţate şi vârfurile îndreptate înainte. Aripioara dorsală este foarte lungă, compusă din 3 radii spinoase şi 17—22 radii moi; ea începe aproape deasupra inserţiunii ventralelor ceva mai înaintea lor. Cei doi dintâi spini sunt rudimentari, iar al 3-lea e foarte mare, osos şi la partea sa posterioară e puternic dinţat ca un ferăstrău. Anala este scurtă, compusă din 3 radii spinoase şi 5—6 moi şi aicea cel de al 3-lea spin este mare şi dinţat la partea sa posterioară. Caudala este adânc scobită la mijloc, are ambele loburi egale şi rotunzite la vârf. Corpul este acoperit cu solzi mari cicloizi, ei prezentă la suprafaţa lor un dublu striaj, concentric şi radiar în formă de evantaliu, iar^narginile lor sunt subţiete, aproape membranoase. Scoţând câţiva solzi afară, mai cu seamă de acei din seriile de lângă linia laterală, şi observându-i în spre lumină, vedem că pe partea lor care stă acoperită se pot deosebi în afară de numeroasele mici cercuri concentrice şi nişte câmpuri mari concentrice ; limita dintre 2 câmpuri de acestea reprezentă limita dintre un an şi altul; aşa că după acest caracter se poate determină vrâsta exactă a peştelui, cel puţin cât sunt tineri.. Această chestiune de mare importanţă pentru piscicultură şi pescăria practică a fost studiată de aproape în ultimii ani, mai cu seamă de către Kintse( 1), Walter (2) (1) Kintze, Karpfensucht unei Teichbuu. (2) Walter (Dr. Era.), Die Altersbestimmung des Karpfens nach (1er Schuppe, în Knaulhc, Karp- fenzucht. Neudamm 1901. ' 106 şi Hoffbauer {3), şi a fost dusă în,fine de către Hoffiiauer (4) la un bun sfârşit. Linia laterală, care începe dela marginea superioară a operculului, merge peste tot aproape în linie dreaptă pe mijlocul corpului; ea este compusă din mici tuburi cu pori simpli. Pe cap porii se pot observă mai cu seamă pe inelul suborbitar. şi pe preopercul. La varietatea rex cyprinorum solzii sunt cu mult mai mari—adeseori dubli şi chiar tripli—ca la crapul obişnuit, arată însă acelaş desen pe ei, după cum se vede chiar şi din vechile figuri ale lui Marsigli. Coloraţiunea. Coloarea generală a Crapului variază foarte mult şi mai cu seamă după apa în care trăeşte: crapul de baltă sau cel dela mare din faţa gurilor Dunării are o coloare foarte închisă, aproape neagră, pe când cel din apele curgătoare, din Dunăre sau din gârlele ce unesc bălţile cu Dunărea este cu totul deschis auriu. Schimbându-si locul, el îsi schimbă > > > în scurt timp şi coloarea şi după aceasta pescarii recunosc imediat dacă Crapul pe care îl pescuesc primăvara în bălţi este Crap care a iernat acolo, sau dacă este proaspăt venit din Dunăre şi viceversa dacă Crapul pe care îl prind în Dunăre este peşte de fluviu, sau a ieşit din baltă afară. Acest fapt are iarăş importanţă practică, căci se ştie că pe de o parte atunci când începe a intră peştele în bălţi pentru a se reproduce, trebuesc lăsate toate gârlele deschise spre a-i lăsă intrarea liberă şi a nu-1 speriâ, iar pe de altă parte când începe peştele a ieşi, trebuesc imediat îngrădite bălţile şi gârlele pentru a nu-1 lăsă să fugă. Spinarea crapului este neagră bătând în cenuşiu, ‘alteori în albăstriu sau cafeniu; pe lături el este auriu mai mult s’au mai puţin închis, iar pe partea ventrală gălbiu. Aripioarele dorsală şi anală au şi ele colorile părţii corpului pe care se află. Ventralele şi pectoralele sunt mai deschise, iar în epoca de reproducţie bat puţin în roşiu. Ca mai toate Cyprinoidele şi la Crap bărbaţii în epoca de reproducţie capătă mici beşici pe cap, pe opercul, pe laturile corpului, etc. Aceste însă sunt cu mult mai mici şi mai rare decât lâ alţi peşti din această familie şi dispar imediat după bătaie. Dimensiunile. Crapul ajunge în apele noastre la dimensiuni extraordinare, necunoscute în apele Europei centrale şi occidentale. In special primăvara, în timpul apelor mari în bălţile din Delta Dunării, ies de sub insulele plutitoare-exemplare colosale având chiar aproape de 30 kgr. greutate. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut eu aveâ 27 kgr., mi s’a spus însă de către pescari că acum 30 de ani s’ar fi prins la mare în faţa gurii Sf. Gheorghe un crap care avea 36 de ocale vechi şi că era atât de puternic că a rupt năvodul. Lungimea crapilor nu creşte proporţional cu greutatea lor, căci exemplarele bătrâne se îngroaşă mai mult decât cresc în lungime, aşâ de exemplu un exemplar de 50 cm. lungime are o greutate aproximativă de 2 kgr., pe când exemplarul de 27 kgr. nu aveâ decât 1.10 m. lungime. (3) Dr. C. Hoffbauer, Beitrăge sur Allers- unei Wachstumsbestimmung der Fische spes. des Karpfens, în Allg. Fischerei—Zeit. Miinchen 1898, şi în No. 13 din 1904. (4) Acelaş, Weitere Beitrăge sur Alters- und Wachstumsbestimmung der Fische, spes. des Karpfens. Zeitschrift. f. Fischerei. Berlin 1905. In genere în Dunăre şi bălţile ei Crapul mare de 5—10 kgr. greutate şi mai mult este foarte numeros şi se aduce zilnic în cantităţi foarte mari pe toate pieţele noastre. Distribuiţiunea. Dintre toate speciile de peşti cari populează apele noastre crapul este cel mai răspândit. El trăeşte : la mare în faţa gurilor Dunării, în toate lacurile noastre litorale, în Dunăre şi Prut şi toate bălţile lor de inundaţiune, în partea de jos a mai tuturor râurilor noastre până în sus de regiunea dealurilor, în toate -lacurile,»-jepcile şi heleşteele, etc. Pentru studiul do faţă au servit exemplare din mai toate regiunile ţerii noastre şi din tot felul de ape. Biologia. Crapul este un peşte de apă dulce care, în afară de heleşteele în cari e cultivat, trăeşte mai cu seamă în Dunăre cu afluenţii ei şi în bălţile cu cari stă în comunicaţie. In Dunăre el îşi găseşte în tot timpul anului hrană suficientă pe sub butuci la rădăcinele sălciilor şi ascunzători bune de iernat prin gropile de sub maluri şi dela fundul fluviului. îndată ce vine însă primăvara, odată cu creşterea apelor, ei părăsesc gropile şi ascun-zătorile lor şi se apoprie de maluri spre a intră cu cârdurile în bălţi spre a se reproduce şi a se hrăni apoi în ele. Faptul că în fiecare primăvară se vede deodată crap mult pe Dunăre, a făcut pe unii pescari să creadă că crapul ar fi un peşte migrator— ca morunul — care trăeşte în mare şi vine numai primăvara pentru a se reproduce în Dunăre şi bălţi şi apoi pleacă iarăş ducându-se înapoi la iernat înspre coastele Anatoliei. Această credinţă pare a fi răspândită şi la alţi pescari de pe coastele Mării Negre, căci a înregistrat-o şi Kessler în 1856 scriind: «der Karpfen ist eigentlich ein Zuglîsch, das heisst er gehort zu denjenigen Fischen, welche sich alljăhrlich zum Zwecke des Laichens aus dem Meere in die Fliisse begeben. Doch scheinen viele Karpfen aucli fürimmerin den Flüssen zuriickzubloiben, ihren bestăndigen Wohnsitz in denselben aufzuschlagen» (1). Această idee pe care Kessler mai întâiu în prima sa lucrare o luase ca monedă bună dela pescari, a părăsit-o în urmă şi în lucrarea sa generală asupra Ihtiologiei Aralo-Caspi-pontice, apărută în 1877, vedem că arată că Crapul se găseşte «şi în Marea de Azov şi în părţile cu apă puţin sărată din Marea Neagră» (2). In adevăr în Marea Neagră Crapul se găseşte numai în faţa gurilor fluviului, unde găseşte o apă sălcie pe caro el o poate supoftâ, după cum suportă—împreună cu alţi peşti de apă dulce-—şi apa puţin sărată din Marea de Azov şi din diferite lagune ca d. ex. din lacul Razim. îndată însă ce se sărează apa mai tare, el nu o mai poate suporta şi pleacă; un vânt puternic dinspre mare care ţine mai multe zile şi aduce apă sărată în faţa gurilor Dunării alungă în câteva zile tot Crapul de aice şi-l face să se retragă înapoi în fluviu sau prin golfuri mai liniştite,, unde apa dulce se păstrează. In lacul Razim, primăvara când apa se îndulceşte prin revărsările Dunării, e plin lacul de Ciortănică, vara însă când se concentrează apa (1) Kessler, Zur Ichthyologie des südwestl. Ruslands, p. 22. (2) Kessler, Ihliol. Aralo-caspi-pontică, etc. (ruseşte), p. 246. 108 din nou, toată fuge în spre Dunavăţ ş>i Dranov şi nu se mai poate prinde nici una. Se întâmplă în adevăr că primăvara în timpul apelor mari Crapul este înşelat de curentul de apă dulce şi dus la distanţe considerabile în mare, de unde nemai putându-se întoarce rătăceşte pe lângă coastele mării până ce în scurt timp moare. In anul 1893 fiind îmbarcat timp de 5 luni pe un bastiment de răsboiu şi călătorind mereu în apele noastre teritoriale, am putut observă foarte de aproape şi urmări soarta unui cârd de crapi ieşit din bălţile Dunării printr’o gârlă şi rătăcit în apele mării. Peştele ieşise din lacul Razim prin Portiţa şi nemai găsind gura pe unde ieşise afară porni în cârduri foarte mari — erau câteva sute de mii de kgr. — înspre sud. In scurt timp ei şi-au schimbat cu totul coloarea devenind negri de tot. Peste vreo câteva zile au ajuns la Constanţa — unde apa are déjà conţinutul normal de sare al Mării Negre: 1.7 %—şi pescarii au avut o recoltă foarte bogată. Acest Crap însă îşi pierduse cu totul gustul, aşâ că nu se puteâ vinde decât cel mult cu 10 bani kgr. şi pescarii îl întrebuinţau ca nadă la undiţele de Calcan. După câteva zile scoţând câteva exemplare şi punându-le într’un acuariu am văzut că începură a orbi déjà — ochii lor deveniseră opaci—; după alte 2 zile ei începură a-şi pierde şi echilibrul, înotând cu burta în sus — se vede că apa sărată le. atacase organele liniei laterale — şi în fine în scurt timp se puteau vedeâ pe tot litoralul Mării Negre din sus de Constanţa până la Sud de Mangalia cantităţi enorme de crap mort, plutind pe mare sau aruncat pe maluri infectând aerul. Asemenea observaţiuni am mai făcut încă în numeroase rânduri, căci aproape în fiecare an erau prin diferite gârle şi în special prin gârla împuţită—-între Sulina şi S-tul Gheorghe — cantităţi mari de crap, cari nemai putându-se întoarce înapoi rătăcesc în mare până se pierd cu totul. Adeseori ei ajung până la Constanţa unde intră în cantităţi enorme în Talianele( l)de acolo, iar în câteva zile se văd morţi pe maluri infectând aerul. Aceste observaţiuni cred că sunt concludente şi noi putem afirmă cu siguranţă că Crapul nu este un peşte de mare, ci că el se poate adaptâ numai întru atâta ca să poată suportă întru câtvâ apa sălcie din faţa gu- riloi* fluviilor sau din unele lacuri litorale salmastre, cum e Razimul şi cum e chiar şi Marea de Azow. Am fost nevoit să insist mai mult asupra acestei chestiuni, deoarece ea are o importanţă mai mare, atât din punctul de vedere curat ştiinţific, cât şi mai cu seamă din punctul de vedere practic al măsurilor ce trebuiesc luate pentru cruţarea şi îmmulţirea acestei specii. Să vedem dar acum care este modul de vieaţă al acestei specii, astfel cum se prezentă ea în apele noastre naturale: Crapului îi plac bălţile cu un fund nămolos, puţin adânci ca să se poată apa încălzi uşor şi cu câteva gropi de iernat şi cu vegetaţie bogată pe margini. Aceste condiţiuni sunt îndeplinite în totul de bălţile Dunării (1) Talianul este un instrument mare de pcscuit, caracteristic pentru coastele Mării Negre. Descripţia sa am dat-o în lucrarea mea intitulată: Die Clupeinen des westl. Teiles des Schmarzen Meeres. Denkschriften der k. Akad. der Wissensch. Wien 1905: ■ ................ 100 cari mai au încă şi marea calitate de a sta, în parte,- câteva luni pe an uscate şi de a-şi primeni apa în fiecare primăvară; toate aceste sunt con-diţiuni ideale pentru creşterea şi reproducţiunea Crapului şi fac ca ţara noastră să fie una din lerile cele mai bine potrivite din toată Europa pentru o astfel de producţiune. Hrana crapului constă din plante şi animale mici acuatice, crustacee, larve de insecte, etc., ea variază după anotimp, în unele epoci mâncând mai mult plante, în altele mai mult larve de insecte, etc. Numeroasele studii speciale făcute în timpul din urmă şi mai cu seamă ale lui Susta (1), Arnold (2) şi Schiemenz (3) ne-au făcut să cunoştem până în cele mai mici detalii modul de hrană al acestei specii în apele naturale. In heleşteele artificiale modul lor de hrană se schimbă, căci în timpul din urmă s’a ajuns a se hrăni în mod artificial cu lupină, melasa de sânge, etc. şi tot felul de preparate pentru a se spori în acest mod producţiunea. In special studiile lui Susta (4), Burda (5), Walter (6), etc. au contribuit mult la luminarea acestei chestiuni practice. In apele noastre şi în special băl iile Dunării, cari prezentă condiţiuni ideale pentru hrana Crapului, unde avem un Plankton bogat, o vegetaţie puternică pe margini, păduri de sălcii pe maluri, cari favorizează desvol-tarea insectelor, etc., unde apa inundând primăvara câmpii întregi favorizează desvoltarea infuzoriilor, crustaceelor şi tuturor organismelor cari compun Limno- şi Potamoplanktonul, în aceste ape de sigur că niciodată nu va fi nevoie a se mai recurge la hrana artificială; aici crapii au o hrană naturală atât de bună, încât cresc cu mult mai repede decât chiar în heieşteele artificiale din apus. Cercetând după solzi am constatat în adevăr crapi de 3 veri de ai noştri fiind mult mai mari decât crapii de 4 veri din Germania. Crapul se nutreşte mai cu seamă în timpul verii şi maximul de nutri-ţiune coincide cu lunile cele mai calde ale anului, aşâ că în timpul verii este epoca principală de creşterea crapului. De aceea în timpul verii tre-bue să se pescuească cât se poate mai puţin şi numai pentru a rări peştele, acolo unde e în prea mari cantităţi în raport cu suprafaţa apei în care trăeşte. Când sunt prea mulţi crapi în raport cu întinderea unei ape, ci îşi fac o prea mare concurenţă la hrană şi atunci cresc mai puţin, aşâ că producţiunea totală a acelei ape e mai mică decât dacă ar iî'fost mai puţini peşti în ea. Cu cât se răceşte apa mai tare, cu atât şi crapul încetează mai mult de a mâncâ, iar în timpul iernii el nu mai mănâncă aproape deloc stând într’un fel de hibernaţiune în nămol la gropi adânci în grupe mari. In acest timp creşterea încetează cu totul. Gropile de hi- (1) I. Susta, Bie Ernăhrung des Karpfens und seiner Teichgenossen. ,Stettin 1888. (2) I. Arnold, Ueber die Fischnahruvg in den Binnengemăssern. Verh. d. V. Internat. Zoolog. Congres. Berlin, 1901. (3) P. Schiemenz, Ueber die Nahrung unserer gewôhnlichen Wildfisclie. Stettin 1905. (4) Susta, Bie Karpfenfutterung in Wittingau. Stettin 1891. (5) V. Burda, Mai multe articole în revista Der Landwirt. Schlesische Landwirtschaftliche Zei-tung. 1890. (6) Walter, Jăhresberichte der teichmirtschafliclien Versuchstation Traclienberg. (mai mulţi ani consecutivi). iiô bernaţiune sunt de obiceiu cunoscute de pescari şi iama ie înconjoară ctf garduri făcând «zatoane» şi prinzând cantităţi mari. In timpul iernii crapul, deşi nu mănâncă aproape nimic, totuş nu slăbeste aproape de loc. Epoca de reproducţie a Crapului în apele noastre începe cam pe la mijlocul lui Aprilie şi anume atunci când apa ajunge la o temperatură de 18°. El se bate în mai mulţi răstimpi, însă bătaia principală este între 10 April până la 20 Maiu. D-l Inginer Roco, din serviciul pescăriilor, care a făcut timp de 4 ani consecutivi observaţiuni în bălţile Dunării din judeţul Constanţa în privinţa relaţiunilor dintre epoca de reproducţiune a peştilor şi temperatura apei, îmi raportează despre Crap următoarele: «Bătaia acestor peşti se întâmplă atunci când temperatura apei trece de 18° şi durează cât timp temperatura apei este cuprinsă între 18° şi 20°. Peştii tei mai tineri întârziază uneori cu bătaia şi temperatura apei trece de 20° ajungând până la 22°». «Timpul cât durează bătaia acestor peşti este de obiceiu între 20 Aprilie şi 20 Maiu. In anii 1901, 1902, 1903 şi 1904 prima bătaie a Crapului în bălţi a fost între 20 şi 23 Aprilie. Majoritatea peştelui se bătuse déjà pe la 5—10 Maiu, ultima bătaie fusese între 10 şi 20 Maiu. In anul acesta (1905) însă bătaia peştelui a început dela 7—10 Aprilie şi pe la 20 Maiu erà déjà bătut. In unele cazuri se mai găsiau peşti cu icre, însă cu lapţi nu se mai găsiau de loc, aşa că bătaia peştelui şi fecundaţia nu mai eră posibilă. Pescarii spun că nevărsarea icrelor la timp se datoră faptului că peştele aveâ îngrămădită grăsime prea multă în canalul de vărsare a icrelor». Aceste observaţiuni foarte interesante de sigur că ne dau o lumină în privinţa influenţei temperaturii asupra epocii reproducţiei crapilor în bălţi. Această influenţă se confirmă cu atât mai mult, cu cât observaţia ne arată că imediat alături, în Dunăre, unde apa e întotdeauna cu câtevà grade mai rece, bătaia crapului se face cu vreo 2 săptămâni mai târziu. Dar nu numai temperatura are o influenţă asupra epocii lepădării icrelor, ci şi creşterile şi revărsările apelor. De obiceiu bătaia crapului coincide cu epoca de creştere maximă a apelor, el nu se bate niciodată la venitul apelor, ci aşteaptă când apa stă pe loc. Se întâmplă câte odată că revărsările vin cevâ mai târziu, atunci şi bătaia crapului e mai întârziată. Toate acestea însă — şi revărsările şi temperatura optimă a apei în bălţi dela 18—20° — coincid de obiceiu. Se întâmplă însă ani când Dunărea nu se revarsă de loc, atunci numai câţivâ crapi leapădă icrele în Dunăre pe lângă maluri, iar o mare parte nu leapădă de loc, aşâ că vara târziu întâlnim încă crapi cu icre, cari încetul cu încetul se învârtoşează şi se roşesc ca şi cum ar fi fierte. De aceea în anii când sunt apele mari avem şi o producţiune foarte mare de Ciortănică mică, care asigură producţiu-nea anilor viitori, iar în ani de secetă producţiunea e cu mult mai redusă. Locurile de reproducţiune ale Crapului sunt în totdeauna în apropiere de maluri la apă cât se poate de mică şi mai de preferinţă pe ierburi în locurile de curând inundate; ei mai depun icrele şi p3 buşteni, în zatoane, etc. In timpul bătăii crapii «se cârduesc» în grupuri mari şi ies aşâ de mulţi la suprafaţa apelor, încât dela distanţe mari li se poate vedeâ spi- iii nările ieşindu-le afară din apă; în acest timp ei sunt «cu totul ameţiţi, aşâ că se pot prinde chiar cu mâna şi lovi cu ghionderile». 0 femelă are dela 3—800.000 de boabe de icre şi le leapădă în mai multe răstimpuri, fiecare icră având un diametru aproximativ de 1,3 mm. In momentul reproducerii bărbatul cu femela se ating cu burta ca şi cum s’ar bate între ei pentru a activă ieşirea productelor sexuale şi a înlesni amestecul icrelor cu laptele. Durata incubaţiunii la Crap depinde de temperatura apei, ţine însă de obiceiu cam 5—6 zile. Puii mici înoată la apă mică şi după ce au resorbit tot viţelul nutritiv se hrănesc cu Plankton. Ca curiositate voiu mai aminti că la pescari există credinţa că unii crapi bărbaţi îşi aruncă în afară testiculele cu totul şi că acestea sunt mâncate de femelă pentru a se face fecundaţiunea ouălor în interiorul corpului. De sigur nu mai am nevoie să spun că asemenea credinţă e lipsită de orice temeiu. Un fenomen curios este că se găsesc adeseori crapi mari cu organele sexuale degenerate; aceştia se recunosc având un corp mai scurt, un cap mai mare şi spinarea groasă, iar în regiunea anală corpul este cu totul subţiat. Aceştia au un gust foarte bun şi do aceea sunt foarte căutaţi. Bazaţi pe acest fapt se începuse în Franţa chiar a se castră crapi şi în adevăr carnea lor deveniă mai gustoasă ca şi la claponi; cum însă pro-cedeurile sunt prea complicate, acest obiceiu s’a părăsit azi aproape cu totul. Durata vieţii crapului este foarte mare, se cunosc crapi ţinuţi în base-nuri artificiale despre cari se ştie pozitiv că au trecut peste 200 de ani. întrebuinţarea. Crapul are o carne foarte gustoasă şi constitue la noi în ţară un adevărat aliment popular, el se găseşte atât pe masa bogatului cât şi a saracului. Crapul se consumă atât proaspăt cât şi sarat ; mai puţin uscat şi afumat. Sărarea sa se face în modul următor: se spintecă în lung pe la partea dorsală şi se curăţă bine de intestine şi sânge, apoi se pune pe el sare multă măcinată, după aceasta se pune la cadă şi se presează; în cadă după câteva zile lasă din el o saramură, în care se conservă până la vremea vânzării. înainte de a fi dus la piaţă se scoate din căzi, se presară pe fiecare bucată câte un praf de sare şi se clădeşte în barcazul de transport; dela piaţă apoi se încarcă în coşuri sau butoae şi se transportă în toată ţara. Crapul are o mare însemnătate economică fiiind un articol însemnat de comerţ. Singură Delta Dunării produce anual până chiar la 5.000.000 kg. de Crap. In domeniul Brăilei din 1.000.000 kg. de peşte prinse în gârla Fili-poiul într’un an 800.000 kgr. a fost Crap. Aceste cifre cred că arată în deajuns enorma însemnătate economică a_ acestei specii pentru ţara noastră. Crapul este şi un însemnat articol de export al ţerii noastre, Germania, Austria, Rusia, Serbia şi Bulgaria fiind principalele ţeri împortătoare. Parasite. La crapi s’au găsit până azi: 2 specii de Nematode, 4 sp. de Echinorynchus, 9 sp. de Trematode, 1 Cestod, 1 Hirudineu (Piscicola geo-metra Biv.) şi 3 specii de Copepode (Lernaeocera cyprinaceah. Ergasilus sieboldi Nm., şi Argus foliaceus L.) Piscicultura. Dintre toţi peştii de apă dule, Crapul este cel mai potrivit pentru a fi cultivat în heleştee şi tot odată şi cel mai rentabil. In ţerile apusene şi mai cu seamă în Germania, Austria, Olanda şi Italia cultura iiâ * Crapului a luat o desvoltare atât de mare, încât face parte din producţiile agricole şi serveşte ca mijloc pentru a pune în valoare pământurile mlăştinoase, sărăturile şi orice alte terenuri cari pot fi inundate. In Bohemia şi Silesia multe terenuri pe cari înainte se semănau cereale sunt azi transformate în heleştee de crapi şi cultura lor rentează azi cu mult mai bine decât cel mai bun grâu. Şi la noi în ţară şi în special în Moldova se cultivă Crapul foarte mult; aproape pe fiecare moşie din Moldova eră un heleşteu în care se cultiva Crap împreună cu Lin, Caras, Ştiucă, Costriş şi Ocheană sau Chişcari, etc. şi cele mai multe oraşe din nordul Moldovei se aprovizionau din aceste heleştee. Astăzi, fie din cauza întinderii prea mari a culturii cerealelor şi scăderea culturii vitelor — nemai fiind nevoie de multe adăpători — fie din cauza sporirii producţiunii bălţilor dela Dunăre şi a îmmulţirii liniilor fierate cari duc peşte din Dobrogea în toate unghiurile ţerii, fie şi din cauza înlocuirii morilor de apă cu mori de vapori, etc. cea mai mare parle din heleştee s’au secat şi cultură de crapi nu se mai face decât încă numai prin puţine locuri. Pentru economia noastră naţională aceasta este un rău mare, căci secându-se heleşteele s’a scăzut în multe locuri şi nivelul apei de infiltraţiune, aşâ că secetele se simt cu mult mai des decât înainte. Piscicultura care se făcea înainte în heleştee eră cu totul nesistematică > şi rentabilitatea ei era foarte mică, aşâ că de sigur îndată ce pământul a căpătat o valoare mai mare, ea a trebuit să fie părăsită şi înlocuită prin cultura mai rentabilă a cerealelor. înainte—şi chiar şi astăzi—-se închidea. printr’o «iesătură» valea unui pârău, se aşteptă până se adună mai multă apă formându-se «iazul» sau «heleşteul», se punea apoi în el peşte de sămânţă şi se aşteptă câţiva ani până se îmmulţiâ; în urmă se pescuia din timp în timp pentru trebuinţele casei proprietarului şi vara pentru lucrători, iar din 3 în 3 ani se vindeâ toată producţiunea vre unui negustor care, sau scurgeâ heleşteul, sau îl pescuiâ cu năvoadele. In urmă se lăsa din nou să se adune apa, să se îmmulţească semincerii, etc. Astăzi cultura Crapului se face cu totul în alt mod, pe baze ştiinţifice, şi unde condiţiunile naturale sunt potrivite, ea este cu mult mai rentabilă decât ori şi ce altă cultură. Iată cum trebue să se procedeze: I. înainte de toate—după sistemele lui Thomas Dubisch şi Victor Burda— astăzi la o cultură de crapi nu mai e suficient un singur heleşteu, ci trebue o serie de cel puţin 4 heleştee şi anume: 1) un heleşteu mic de reproducţie; 2) 2 heleştee cevă mai mari pentru creşterea puilor şi 3) un heleşteu mare pentru creşterea şi îngrăşarea peştilor. Aceste heleştee trebue să fţe astfel, încât să poată fi oricând secate şi inundate din nou cu apă, cât şi să poată fi cu totul izolate între ele sau de orice altă apă. Peştii trebuesc transportaţi dintr’un heleşteu în altul şi din ultimul la piaţa de vânzare. După fiecare pescuire a unui heleşteu el trebue lăsat peste iarnă secat, câte odată chiar trebue semănat pe el trifoiu, lucernă, etc., care se coseşte prin Iunie şi apoi abiă se inundă din nou cu apă. II. In al doilea rând nu mai e permis a se luă ori şi ce peşte ca semin-ceri, ci trebue să fie aleşi din anume rasse de Crap cari cresc repede ; 113 cu modul acesta se poate ajunge ca la linele verii a treia să avem crapi de vânzare în greutate de, câte 1.650 gr. bucata. III. Trebue ca peştii în fiecare heleşteu să fie puşi numai într’o anumită proporţie în raport cu suprafaţa, pentru a nu avea o suprapopulare şi deci o scădere totală a producţiei; şi în fine IV. Trebue ca peştii răpitori—Ştiuca, Şalăul, etc.— să nu intre decât în heleşteele de creşterea peştilor şi într’o proporţie de cel mult 10%. Cultivând în acest mod, Dubisch, fără~a hrăni în mod artificial, scoate peste 220 de crapi — de câte 1.100 gr. fiecare — pe hectar, ceeace reprezentă după preţurile noastre peste 130 de lei pe hectar. La noi până astăzi o asemenea cultură pe o scară întinsă nu se face încă; un început se face acum în judeţele Botoşani şi Dorohoiu; e de sperat însă că vechea şi tradiţionala cultură a Crapului în ţară la noi va reîncepe pe baze cu totul nouă asigurând proprietarilor noştri o rentabilitate mai bună şi mai constantă a multor porţiuni de terenuri cari azi le sunt aproape neproductive. In bălţile Dunării până azi nu s’a făcut piscicultură artificială şi în cea mai mare parte nici nu e nevoie a se face, căci condiţiunile naturale sunt prea bune spre a aveâ nevoie să recurgem la asemenea mijloace. Numai în unele lacuri litorale, unde scăzuse producţia, s’au întrebuinţat cu succes aceste procedeuri. De asemenea când se vor regulă terenurile de inundaţiune ale Dunării—lucrare déjà începută de Serviciul pescăriilor— atunci piscicultura artificială a Crapului va fi aceea care va pune aceste terenuri în mare parte în valoare. Pescuitul. Pescuitul Crapului se face cu tot felul de instrumente variind după diferitele ape şi după anotimpuri. Cele mai principale moduri şi instrumente de prindere sunt însă următoarele : 1) Vintirele. Cu ele se prind în tot timpul anului, atât la bălţi cât şi pe lângă malurile Dunării, cantităţi destul de însemnate; 2) Coteţele. Se prind cu ele mai cu seamă toamna şi iarna la stuf; 3) Zatoanele se fac în totdeauna în timpul iernii şi mai cu seamă la bălţile Brateş, Crapina, etc.; 4) Leasa. La leasă se prind cantităţi enorme prin luna lui Iulie şi August, când scad apele din bălţi. La leasa dela Crapina am asistat singur când în timp de 3 ore s’a prins aproape 10.000 kg. de crap mare*^—6 kg. bucata). Lesele dela Filipoiul, Saltava, Ghimia, Călăraşi, etc., prind în fiecare vară cantităţi enorme ; ' ‘ 5) Năvoadele. Cu acestea se pescueşte mai cu seamă toamna şi iarna în bălţi, la mare în faţa gurilor Dunării, etc. şi se prind- cantităţile cele mai mari. Iarna se trage cu ele pe sub ghiaţa. 6) Avele. După ce se trag câteva toane cu năvodul în baltă, Crapul fuge la stuf, atunci se încunjură stuful cu ave—plăşi mari cu 3 pânze 'cari se aşează vertical şi plutesc în apă—şi se bate peştele cu ghionderele; Crapul dând să fugă se încurcă cu branchiile şi aripioarele în cele 3 pânze ale avei. De asemenea se încunjură cu avele insulele plutitoare şi făcându-se găuri în ele se bate pe dedesubt cu ghionderele sau cu raşca pentru a speriâ peştele care stă dedesubt; el voind să fugă rămâne prins în avă. AM*—Publ. Adatnachi, II.L Antipa, Ihtiologia. 8 7) La gârle Crapul se prinde făcându-se închisorişi garduri cu limbi. De obiceiu primăvara, când întră peştele din Dunăre, în baltă se pun limbile cu gura spre^ Dunăre, aşâ că peştele ce vrea să intre în baltă rămânne prins în coteţ sau în obor. Vara când caută peştele să iasă din bălţi, se fac limbile cu gura spre baltă; ’ ’ 8) La Dunăre se prinde mult cu Pripoane de fund sau de fata, cărora li se pune ca nadă mămăligă, râme sau săpun; ’ 9) In gârlele adânci unde este mult peşte la gropi sau la zătoane, etc. se întrebuinţează Prostovolul şi se prind foarte mari cantităţi; 10) La Dunăre unde apa e adâncă se prinde foarte mult cu lăptasele-, 11) In fine se prinde şi cu tot felul de instrumente mai mici precum e Odorobul sau Coşul orb, Ostia, Capacul, Cârligullacobce sub ghiată, etc etc ^ Numele populare. Numele general în toată România este Crap’. Pescarii însă îl deosebesc după mărimi numind pe cei mari de tot—dela 8 kg. în sus Crap, pe cei mijlocii—până la 3 kg. — Ciortocrap, pe cei ceva mai mici ^ kg- Ciortan, şi pe cei mai mici —ca de 30 cm. lungime__________Cior- tânică sau Crăpcian. Pe cei mai mici decât Ciortănica îi numesc pescarii români din Turtucaia: Ciuciu, Ciuciulan şi Ciuciulică. Crapii slabi şi lun-găreţi pe cari îi voiu descrie în urmă îi numesc Olocari sau Ulucari, fiindcă umblă să sară gardurile; de asemenea le mai zic la aceştia Şuletnici, Suloi şi Sulari din cauza formei lor lungăreţe. ’ In Moldova de sus li se zice câte odată şi Şaran sau Sasan. Lipovenii şi rusii din Delta Dunării îi zic Korop, Şaran, Saraneţ şi Sasan. Pescarii greci îi zic Sasani, iar Turcii Sasan şi Ciortan. ’ Varietăţile Crapului din România. După cum am arătat la începutul acestui capitol, Crapul în apele noastre naturale nu se prezentă numai sub o formă unică, ci sub mai multe forme bine deosebite una de alta. Voiu lăsă de sigur la o parte crapii din heleştee, cari trăind de multe generaţiuni într’un mediu cu totul artificial au putut deviâ dela forma tipică, fie degenerând, din cauza lipsei de hrană, fie din contră, desvoltându-se unilateral din cauza unui mediu restrâns sau unei hrane abundente, care a putut favorizâ desvoltarea prea mare a unor organe în detrimentul altora. In apele noastre -naturale însă şi în special în bălţile Dunării putem constată 4 forme de crapi cari se deosebesc între ele: prin forma generală a corpului lor, prin mărimea capului, prin lungimea aripioarelor, etc., etc. Am crezut la început că aceste deosebiri ar proveni numai din cauza hranei mai mult sau mai puţin bogate pe care o găsesc aceşti peşti în diferitele ape; a trebuit însă, cercetând lucrurile mai de aproape, să mă conving că avem- în adevăr a face cu mai multe varietăţi constante sau rasse, cari deşi trăesc în acelaş mediu se deosebesc totuş între ele. Mai mult chiar, am putut găsi adeseori la un loc în aceeaş baltă pui de Crap prezentând fiecare caracterele distinctive ale diferitelor rasse. I fi V 115 Trei din formele găsite în apele noastre pot fi considerate mai mult sau mai puţin identice cu formele descrise de Heckel şi Kner sub numele de Cyprinus acuminatus Heck., Cyprinus carpio Heck et. Kner şi Cyprinus hungaricus Heck. ; a patra formă este însă cu totul diferită; ea prezentă caractere mai bine pronunţate şi chiar mai constante şi ar putea fi comparată întru câtva numai cu Cyprinus regina Bonaparte, deo-sebindu-se însă mult şi de aceasta. _ Dacă însă aceste forme se pot deosebi atât de bine una de alta, totuş ele sunt pe de altă parte legate între ele printr’o serie neîntreruptă de forme intermediare ; nu avem decât să luăm formele extreme dela fiecare din aceste varietăţi şi vom vedeâ că ne e greu a spune cu preciziune de care din ele depinde. In tabloul comparativ de măsurători, pe care îl dau mai jos pentru câteva exemplare din fiecare varietate, se poate vedeâ mai lămurit această transiţiune treptată dela o formă la alta. 1. Cyprinus carpio forma typica. Tab. VII. Fig. 32. Caracterele varietăţii: înălţimea corpului se cuprinde — după mărimea exemplarului — de 3 — 3^2 ori în lungimea corpului (fără caudală). Botul rotunzit; profilul frunţii se prelungeşte în profilul spinării descriind un cerc ascendent larg şi continuu până la începutul aripioarei dorsale. Spinarea lată. Sinonimii : Cyprinus I: Marsigli, 1. c., Tab. 19. . Cyprinus carpio: Nordmann, 1. c., pag. 476. Cuvier et Valenciennes, vol. XVI, pag. 23. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 22, (partea I-a a descrierii fără ultimele 2 aliniate). Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie, etc. No. 22, pag. 19. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 54. Această varietate reprezentă forma obişnuită a Crapului de Dunăre, care se găseşte în foarte mari cantităţi în ape'le noastre şi în special în bălţile Dunării. Ea creşte repede atât în lungime cât şi în greutate ; când are hrană bună se îngraşă repede, crescând în grosirîie şi lăţindu-i-se spinarea ; nu creşte însă mult în înălţime. Un exemplar de 464 mm. prins în luna lui Iulie având înălţimea cuprinsă de 3,3 ori în lungime, cântăriâ 1.85 kgr. , . Nume populare. Crap, Crap de Dunăre, Crap cu spinarea groasă. 116 2. Cyprinus carpio var. Gibbosus. Tab. VII. Fig. 34. Caracterele varietăţii: înălţimea corpului se cuprinde de 2,5—2,8 ori în lungimea sa (fară caudală). Corpul lung şi ascuţit. Profilul frunţii o linie dreaptă sau puţin concavă. Spinarea se ridică deodată formând un unghiu cu linia capului şi descriind un cerc sau mergând în linie dreaptă ascendentă până la începutul dorsalei. Spinarea se îngustează formând o muche ascuţită. Sinonime : Cyprinus acuminatus: Heckel u. Kner, 1. c., p. 58. C. elatus : Bonaparte, Fauna italica, vol. III. Tab. 108. C. kollarii : Nordmann, Faune pontique, pag. 478 (?). C. nordmanni: Valenciennes, 1. c., vol. XVI, pag. 66,tab. 456 (?) C. carpio var. gibbosus : Kessler, Zur Ichthyologie, etc., p. 28. Această varietate este foarte răspândită în bălţile Dunării ; am găsit-o chiar şi în mare în apele sălcii dela gura Sf. Gheorghe. Ea creşte foarte repede şi se îngraşă. Este cel mai dulce şi mai gustos dintre toţi crapii noştri. Cu cât creşte mai mult, cu atât i se măreşte şi se îngroaşă ghebul de pe spinare. Această varietate e cea mai aptă şi mai rentabilă pentru a fi cultivată în heleştee. Un exemplar de 330 mm. lungime totală, pescuit în Iulie în bălţile Brăilei, cântăriă 650 gr. Nume populare. Crap ghebos, Crap cu spinarea ridicată. 3. Cyprinus carpio var. hungaricus Heck. Tab. VIII. Fig. 35. Caracterele varietăţii : Corpul lungăreţ, mai mult cilindric. Capul ascuţit. înălţimea corpului se cuprinde de 3 1/2—4 ori în lungimea sa (fără caudală). Sinonime : Cyprinus hungaricus : Heckel, Annalen des Wiener Museum’s, I, pag. 222, ab. 19, fig. 1. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 60. Nordmann, 1. c., pag. 477. Valenciennes, 1. c., vol. XVI, pag. 65. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 23; t .yiauszüges d. Berichte, I, pag. 4. (?) 117 Această varietate trăeşte mai ou seamă în Dunăre şi intră primăvara în bălţi. La retragerea apelor ei vin cei dintâi la garduri şi caută să fugă; găsind gârlele închise, încearcă să sară peste garduri şi se aruncă de 2 — 3 metri afară din apă. Pescarii se folosesc de acest obiceiu al lor punând lângă gardul lesei un fel de saci mari largi cu gura in sus numiţi «săritori», sau câte o lotcă în care cad când vor să sară gardurile ; astfel au un mijloc foarte puţin costisitor de a prinde cantităţi mari. Ei au corpul cilindric, însă carnea lor e mai slabă şi mai puţin gustoasă decât a celorlalte varietăţi precedente. ■ Nume populare. Crap săltăreţ, Sulă, Suloiu, Sulinar, Crap Sulednic, Sulac. Din cauză că umblă primăvara pe la toate gardurile şi caută să le sară, Turtucăenii îi zic şi Olocariu sau Ulucariu. 4. Cyprinus carpio var. oblongus nov. vai. Tab. VIII. Fig. 36. Caracterele varietăţii: Corpul lung şi îngust, foarte mult comprimat pe laturi. Capul mare şi înalt. înălţimea corpului se cuprinde de 3 3/i — 4,2 în lungimea sa fără caudală. Spinarea cu o muche ascuţită. Aripioarele pectorală şi caudală lungi. Primul radiu moale al dorsalei cu 1/3 mai înalt ca al Y-lea, de unde înainte toate sunt egale până la finele aripioarei. Sinonime : (?) Cyprinus hungaricus: Kessler, Auszüge a. d. Berichte, I, pag. 4. In bălţile noastre din delta Dunării şi mai cu seamă în ghiolurile dela Ivancea (ghiolul Ierinciuo şi g. Belciug) există o a patra varietate de Crap, caracteristică prin capul ei foarte mare, prin corpul lung, foa$e îngust şi foarte subţire, prin lungimea aripioarelor caudală şi pectorale precum şi prin forma dorsalei ; la aceasta primul radiu moale e c-u mult mai înalt şi scade brusc până la al IY-lea, iar de aici înainte toate radiile sunt egale. Această varietate se deosebeşte de C. hungaricus mai cu seamă prin corpul ei foarte îngust şi puternic comprimat pe lături, pe când la C. hungaricus el este din contră cilindric. Prin acest caracter, varietatea noastră aminteşte mai mult pe C. regina Bonaparte, de care însă.se deosebeşte iarăş prin lungimea cu mult mai mare a corpului său, prin forma capului, forma aripioarei dorsale, etc. Am crezut întâiu că poate acest Crap, care are o carne vârtoasă şi foarte puţin gustoasă, este o formă degenerată din cauza apei infecte şi a lipsei de hrană. Cercetând însă mai de aproape bălţile în cari se găseşte el mai cu deosebire, am văzut că apa este destul de adâncă şi că alături cu 118 el se prind cantităţi însemnate şi din celelalte varietăţi de crapi. De asemenea l-am găsit într’un număr foarte mare de exemplare în toate stadiile şi dimensiunile şi toate prezentau caracterele speciale-ale varietăţii; mai mult încă, am găsit chiar şi exemplare grase, evident bine nutrite cari însă şi ele prezentau toate caracterele arătate. Evident dar că avem a face cu o varietate deosebită a Crapului şi încă cu caractere mult mai precize şi mai constante decât celelalte varietăţi precedente. Nume populare. Din cauza formei sale lungi şi subţiri, pescari îl numesc Ofiţer. Monstruozităţi. In afară de varietăţile provenite din cauza variaţunii integumentului, cât şi de rassele descrise aici, Crapul mai apare în apele noastre încă sub 3 forme diferite; din aceste una este un bastard cu Caracuda, care a fost descris ca un gen aparte sub numele de Carpio Kollarii Heck; celelalte 2 aparţin mai mult de domeniul Teratologiei. E vorba de Crapul box şi de un Crap scurt şi foarte gros care se găseşte adeseori în bălţile Dunării. Bastardul cu Caracuda îl vom descrie în urmă după genul Carasius, iar cele 2 cazuri teratologice, cari însă sunt atât de frecuente încât se consideră ca varietăţi, le voiu descrie aci pe scurt. Cyprinus carpio L. var. caput delphini. Czapul box. Tab. IX. Fig 42-45 ' % Citaţiuni şi sinonime : Ciprini mira specis : Rondelet, De pisc. fiuv. lib., pag. 154. Aldro-vande, De piscibus. Gesner, De aquatil., pag. 314. Lacepède, Hist. naturelle des Poissons, 1798—1803 (T. II, pag. 57). Neydeck, Jahresber. der Mannhei-mer Yer. f. Naturk., 1849, (cu figură în text). Steindachner, Ueb. das Vor-kommen monstrôser Kopfbildungen b. d. Karpfen, Wien 1863 (cu figuri foarte exacte). G. St. Hilaire, Hist. des Anomal, ed. 1837, I, pag. 96 (figură). Otto, Lehrb. d. patholog. Anatomie I, p. 129. Jaquet, Buletinul Societăţii de ştiinţe din Bucureşti 1902 (Etude du squelette cephalique). Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XVI, pag. 57 — 59. Darwin, Animais und Plants under domestication, 2 éd., I, pag. 92. In apele noastre se pescuesc exemplare foarte numeroase de un crap cu capul diform numit de pescari Crap box ; eu singur am examinat până astăzi cel puţin vreo 200 de exemplare provenite din bălţile Dunării. Asupra acestei forme există déjà o întreagă literatură şi din ea se 119 vede că toate exemplarele descrise se aseamănă între ele. Şi din examinarea numerosului material ce mi-a stat la dispoziţie am putut să văd tot acelaş lucru, adică că toate exemplarele se aseamănă unul cu altul şi că deci nu avem a face numai cu o formă întâmplătoare ci cu o varietate constantă a Crapului. Această varietate constă din următoarele : Corpul este întocmai ca la Crapul ordinar, capul însă la partea sa anterioară este rotunzit, ba chiar puţin boltit în sus, fruntea se scoboară aproape vertical în jos, iar botul, situat la partea de jos a capului, iese afară ca o mică trompă. Examinând mai de aproape, vedem că această formă curioasă a capului este datorită deformaţiunii oaselor frontale, ethmoidului, osului anterior din inelul suborbital şi celor 3 mici oase cari leagă in-termaxilarul şi maxilarele cu craniul şi iată anume cum: Oasele frontale pe la mijlocul lor sunt îndoite ca de 90 grade, iar la îndoitură sunt boltite formând o curbă mare în afară. Osul ethmoid, care de obiceiu merge aproape orizontal, se coboară aici direct în jos vertical, împingându-se chiar mai spre înăuntru la capătul său inferior. Osul anterior din inelul suborbital, care de obiceiu este foart mare, este aici micşorat şi stă lipit foarte strâns de fiecare parte a ethmoidului. Cu modul acesta îşi iea capul această formă caracteristică de «cap de delfin». Pe de altă parte cele 3 oase mici, cari de obiceiu leagă intermaxilarul şi cele 2 maxilare cu craniul, sunt aici cu desăvârşire rudimentare sau chiar lipsesc uneori cu totul ; astfel falca superioară care aici iese înainte în formă de trompă, nu e legată de restul craniului decât numai prin pielea care o acopere. Din figurile originale alăturate se poate vedeâ mai bine atât forma generală a capului cât şi dispoziţiunea diferitelor oase. Steindachner care a examinat mai cu deamănuntul această formă pe 2 exemplare provenite din Dunăre dela Presburg, scrie că acolo pescarii o socotesc ca o specie aparte, dar că în realitate nu este decât o monstruozitate a lui Cyprinus hungaricus Heck. Din numărul mare de exemplare pe care l-am examinat am putut să constat însă că nu numai C. hungaricus Heck, ci toate varietăţile de Crap şi chiar şi «ofiţerii» produc această monstruozitate. In privinţa cauzelor cari produc această formă monstruoasă nu se poate încă afirmă nimic pozitiv. Neydeck (1) credeâ că e «probabil un bastard între Crap şi Mreană». Steindachner (2) după ce arată foarte bk\e că nu poate fî vorba de un bastard, scrie: «ich glaube den Grund dieser Ab-normen Kopfbildung nur in einem pathologischen Zustande eines Theiles des Schădels suchen zu kônnen». Valencienes deasemenea scrie şi el că nu poate fi vorba decât de «une deformation congenitale» (3). Toate acestea de sigur sunt presupuneri, nu ne arată .însă nimic în privinţa cauzelor reale cari produc această deformare. In timpul din urmă a început a se căutâ chiar pe cale experimentală şi a se da o explicaţiune acestui fenomen. Fără a aveâ vreo explicaţiune nouă cred că e necesar să avem următoarele fapte în vedere: (1) Neydeck, Jahrbücher des Mannheimer Verein f. Naturkunde, 1849. (2) Steindachner, 1. c., p. 486. (3) Cuvier et Valenciennes, vol. XVI, p. 187. 120 1. Toate exemplarele, atât cele descrise în literatură ©ât şi numeroasele câte le-am examinat din apele noastre, se aseamănă în totul fără să varieze. Exemplarele fără gură sau cu alte diformităţi cefalice sunt 'alte forme, datorite altor cauze, pe când aceasta este o formă constantă. 2. După cercetările lui Knauthe (1) s’a dovedit în mod experimental că această monstruozitate este ereditară, cel puţin jumătate din urmaşii ei din prima generaţie moştenind această deformare a capului, şi 8) Că nu numai la Crap ci la o întreagă serie de peşti s’a dovedit exact aceeaş deformaţiune a capului. Bonaparte (2) figurează o Mreană cu această anomalie, care este atât de asemănătoare cu Crapul, încât el singur scrie «ed il monstro capo di un de’nostri, dalia cui stravaganza ci si rammenta quella di un Ciprino fîguratsoi dai Rondeleito sotto il nome di Cyprina mira species. . . Landois (3) descrie un Clean (Squalius dobula) de 33 cm. lungime având capul rotunzit «ca un monumental delfin». Lunel (4) figurează un Boiştean (Phoxinus laevis) având «un museau du mopse». Ca-nestrini (5) descrie această monstruositate la Chefal Mugii (Capito) ; A. Fedderse (6) la Gadus morrhua; Yarrell (7), la păstrăvi, Vrolik (8) la Ştiucă. Van Lidht de Jeude (9) la Salmon (Salmo salar), etc. In apele noastre în fine am găsit o întreagă serie de alte specii nedescrise până acum, cari au exact aceeaş deformaţiune şi mai cu seamă: la ambele specii de Şalău (Lucioperca sandra, L. volgensis) la Plătică (Abra-mis brama), la Văduviţă (Idus melanotus), la Obleţ (Alburnus lucidus) şi ceeace e mai interesant încă, am găsit o deformaţiune cam asemănătoare chiar la un Morun (Acipenser huso). Din toate aceste se vede dar că această deformare a capului — buldo-gisarea craniului—nu este numai un caz patologic întâmplător la Cyprinus carpio, ci un fenomen general respândit aproape la toate speciile de peşti, care trebue să aibă pretutindeni o cauză comună. Probabil chiar că e aceeaş cauză ca şi la alte clase de vertebrate d. ex. la Mamifere şi în special la cânii bocşi. Faptul că această deformare este ereditară, ne arată că nu poate fi numai o simplă cauză de patologia osului frontal. De altă parte, deoarece această formă este atât de frecuentă - la noi se prind pe fiecare an cel puţin câte 100 de exemplare—, deoarece toate formele prinse se aseamănă perfect între ele şi deoarece în fine această formă este chiar ereditară, cred că e necesar să o distingem sub un nume diferit şi de aceea i-am zis C. carpio var. caput delphini. * * * (1) Knauthe, Biologisches Centralblatt, 1893. (2) Bonaparte, Fauna italica, vol. III, pesci. (3) Landois, Zoologischer Garten, 1883 XXIV, p. 298. (4) Lumel, Poissons du lac Léman, p. 96. (5) Canestrini, Atte della soc. Ven. Trent. di scient, nat. in Padova, 1884 vol. IX, p. 117 (cu in- dicaţiuni bibliografice). (6) A. Fedderesen, Bansk Eisscerititende. (7) Yarell, British Fishes I, p. 286. (8) Vrolik, Atlas, 1894, tab. LXI, fig. 6. ■ (9) Van Lidth de Jeude, Not Leyden Muséum VII, p. 259. NB. In ultimul No. al anului 1906 din Zool. Anseiger publică Leonhardt o descriere a unei mon- struozităţi cefalice «cap de mops» la Abramis vimba. 121 b) O a doua formă care se întâlneşte foarte des în apele noastre este un Crap gros cu capul şi corpul până la începutul dorsalei normal, însă de aici înainte scurtat şi cu solzii mult mai mici. Acest peşte, deşi de altfel e gras şi bine făcut, este un caz patologic. Spre a mă puteâ convinge l-am fotografiat cu razele Rôntgen şi am putut vedea că un număr din vertebrele sale posterioare sunt lipite între ele. Acest Crap deci are un fel de scolioză provenită probabil dintr’un traumatism din tinereţe. Acest caze foarte frecuent şi pescarii îl consideră ca o spe’cie diferită. 0 serie de alte monstruozităţi foarte interesante le întâlnim adeseori la crapii din apele noastre, ca d. ex. crapii bocşi cu gura închisă complet, având numai o mică gaură pe unde intră apa, crapi cărora le lipseşte cu totul caudala sau chiar intreaga parte posterioară a corpului, crapi cu abdomenul întors aproape în spirală, diferite alte monstruozităţi cefalice, etc. Descrierea pe larg a tuturor acestor monstruozităţi, deşi foarte interesante, nu-şi poate aveâ locul în această lucrare; din figurile însă din Tab. IX se pot vedeâ formele cele mai principale pe cari le întâlnim precum şi scheletele unora din ele. 2. Gen. Carassius Nilsson. Solzii mari. Aripioara dorsală cu baza lungă, cu 3—4 spini, din cari ultimul foarte puternic şi dinţat la partea sa posterioară şi cu mai mult decât 9 radii moi. Anala scurtă cu 3 spini, din cari ultimul dintat şi cel mult cu 1 radii moi. Gura terminală cu buzele înguste şi fără mustăţi. De fiecare parte câte 4 dinţi faringieni aşezaţi pe câte o singură serie 4—4, cei 3 din urmă fiind lăţiţi în formă de lopată şi având coroana dreaptă cu o singură scobitură pe ea. Din acest gen nu trăeşte în apele Europei decât o singură specie. C. vulgaris, reprezentată prin mai multe varietăţi şi în timpul din urmă o specie adusă din China, C. auratus L., care s’a aclimatat prin unele din apele europene. Sp. Carassius vulgaris Ni/s. Caiacuda. Tab. IX. Fig. 46. Caractere specifice: Gura mică cu buze înguste. Spinul cel mare dela începutul aripioarelor dorsală şi anală ceva mai subţire şi mai fin dinţat. Caudala numai puţin scobită. 122 Sinonime: r"' « Karass: Gesner, De aquatil., pag. 318. " Carassius: Marsigli, üanab. Panon.-Mys. IV, pag. 45, tab. 14. Cyprinus carassius: Linné, Syst. Nat., pag. 526. Bloch., Oek. Naturgescb. d. Fische Deutschl., pag. 69, tab. 11. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. 27. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, pag. 297. Cuvier et Valenciennes, 1. c. vol XVI, pag. 82, tab. 459. Günther, Fische des Neckar’s, pag. 38, (1853). Beisinger, Spec. Ichthyologiae Hungariae, pag. 59. Carassius vulgaris: Nilsson., Prodromus, etc. Nordmann, Faune pontique, pag. 479, E. A. Biele, Uebersicht d. lebenden Fische Siebenbürgens, pag. 9. (1853). Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 25; Nachtăge zur Ichthyol. pag. 19; şi Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 246, No. 153. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 67. Pancic, 1. c., pag. 75. Jeitteles, Prodr. Faunae ver-tebr. Hungariae superioris, pag. 51, No. 12. Siebold, 1. c., pag. 98. Günther, Catalogue, VII, pag. 29. Cyprinopsis carassius: Fiteinger, Prodrom. Faunae Austriae. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France. Varietăţi : Cyprinus gibelio (sau la unii Carassius gibelio) : Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschl., vol. I, pag. 71 tab. Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XVI, pag. 90. NordmoJhn, 1. c., pag. 479. Beisinger, 1. c., pag. 59. Biele, Fische Siebenbürgens, pag. 9. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 26, şi Auszüge a. d. Berichte, etc., I, pag. 7. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 70. Pancic., 1. c., pag. 76. Jeitteles, 1. c., pag 51. Blanchard, 1. c., pag. 340. Carassius (la unii Cyprinus) moles: Agassie, Mémoires de la Soc. d. Sciences Natur. Neuohâtel, I, pag. 37, 1835. Cuvier et Valenc., 1. c., vol. XVI, pag. 89. Heckel u. Kner, pag. 71. Pancic., 1. c., pag. 77, Jeitteles, 1. c., pag. 51, No. 14. Carassius oblongus: Heckel u Kner, 1. c., pag. 73. Jeitteles, Fische der March., pag. 25. Dybowski, Cyprinoiden Livlands, pag. 50, tab. 3. D 3/14-21, A 3/5-6, P 1/12-13, V 2/7-8, C19-20, L. lat 31-35, L trans. g Dinţi faringieni 4.-4. După cum se vede din aceasta lungă listă de sinonimii, şi aicea avem a face cu o specie care variază foarte mult şi din care cauză diferitele forme sub cari se prezentă ea au fost considerate ca specii diferite. In special se făcea mai cu seamă diferenţă intre Caracuda zisă de baltă sau de la- > curi, caracterizată printr’o spinare foarte înaltă, şi Caracuda zisă de heleş-teu, caracterizată printr’o spinare joasă şi un corp lungăreţ, apoi între aceste 2 s’au mai găsit şi alte forme intermediare precum şi unele forme nouă cu corpul lung de tot, cari toate s’au considerat ca specii deosebite. A trebuit iarăş ca spiritul"critic al lui Günther şi mai cu seamă al lui Siebold să supuie la o nouă revizie toată această mulţime de forme şi să arăte că nu sunt decât reprezentantele unei singure specii, legate toate intre ele printr’o serie neîntreruptă de forme intermediare. Şi în adevăr, ca şi Crapul, Ca- 123 racuda este un peşte care în cea mai mare parte se cultivă de secole în heleştee; prin aceasta ea a trăit în totdeauna într’un mediu artificial, fiind supusă la tot felul de adaptări şi devieri dela forma tipică; multe din varietăţile dar pe cari le întâlnim nu sunt decât tipuri degenerate sau desvoltate unilateral din cauza mediului în care au trăit, dar cari adeseori schimbându-se în alt mediu îsi schimbă si forma. Astfel este d. ex. cunoscut ' j că punând Caracuda de baltă, cea cu spinarea înaltă, într’un heleşteu închis, ea se îmmulţeşte atît de tare, încât în scurt timp hrana nu mai ajunge pentru numărul mare al indivizilor cari îşi fac concurenţă; atunci ei degenerează din ce în ce mai mult şi se îndepărtează cu totul dela forma primitivă devenind acum cu corpul lungăreţ. Dar chiar şi în apele noastre naturale—în bălţile Dunării—găsim ambele forme extreme ; dar în totdeauna am putut reconstitui întreaga scală neîntreruptă de forme intermediare între ele. Voiu da dară în cele ce urmează o scurtă descriere a acestei specii după exemplare recoltate din apele noastre. Corpul Caracudei este de regulă foarte înalt, variind însă foarte mult la unele exemplare, înălţimea sa este egală cu mai mult chiar decât 1/2 din lungimea corpului, iar la altele poate scădeâ până la aproape 1/s din aceasta. Lungimea capului se cuprinde de 37a până la 4 ori în lungimea corpului. Corpul este foarte comprimat lateral. Botul este foarte cârn şi ceafa lată. Gura este terminală, foarte îngustă şi înconjurată de buze subţiri; ea ajunge înapoi cel mult până sub narine. Ochiul este relativ mic, diametrul său putându-se cuprinde de 4—5 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitară este egală cu ly2 diametrul ochiului, iar cea interorbitară cu de 2—2 V2 ori acest diametru, fruntea fiind de obiceiu foarte lată. Dintre cei 4 dinţi faringieni, primul este conic, iar ceilalţi turtiţi lateral având forma unei lopeţi şi coroana cu o sbârcitură simplă. Aripioarele dorsală şi anală încep cu câte un spin gros şi dinţat la partea sa anterioară, care însă nu este atât de puternic şi dinţii săi nu sunt atât de mari ca la crap. Baza dorsalei este foarte lungă fiind aproape egală cu 1/3 din lungimea totală, baza analei este scurtă. Dor- sala începe aproximativ deasupra ventralelor, mai mult sau mai puţin la jumătatea lungimii corpului. Primele radii ale dorsalei sunt aproape egale cu jumătatea ultimelor. Pectoralele sunt relativ mici şi ajung îna|5@i mai mult sau mai puţin până la originea ventralelor. Ventralele sunt relativ bine desvoltate şi se întind înapoi până la deschiderea anală. Solzii sunt i: mari, groşi şi se acoper unii pe alţii până la jumătatea lor. Linia late- rală merge aproape pe la jumătatea corpului, ea este de obiceiu continuă şi uşor vizibilă, la unele exemplare însă este î'ntreruptă şi câte odată chiar restrânsă numai asupra câtorva solzi. Coloraţiunea. De obiceiu spinarea este verde cafenie, iar laturile galbene alămii cu un luciu metalic, adeseori insă exemplarele pescuite din bălţile cu mult nomol sunt aproape negre ; Partea ventrală este albă gălbie bătând câte odată puţin în roşu. Aripioarele pectorale, ventrale şi anală bat în roş; dorsala şi caudala urmează coloarea generală a corpului, şi acestea însă variază după apele în cari trăesc şi după epoce. Irisul este gălbuiu cu marginea aurie. 124 Dimensiunile. Caracuda obişnuită de prin heleştee are o lungime de 15—20 cm., în bălţile Dunării însă, unde are hrană suficientă, ea ajunge la dimensiuni foarte mari, ajungând chiar la o lungime de 32—35 cm. Distribuţiunea. Caracuda trăeşte în toate regiunile ţerii afară de regiunea muntoasă, ea este un peşte de apă liniştită şi se găseşte în toate heleşteele, în toate bălţile Dunării şi în lacurile litorale cari au apa dulce ; niciodată însă în râuri şi în orice ape curgătoare precum nici în mare. Biologia. Caracuda este un peşte tipic de baltă şi de apă liniştită. Bălţile cu un fund nămolos, stufăriile, cociocurile, toate jepoile cu apă puţin adâncă, etc. sunt locurile ei de predilecţie, pe cari nu le părăseşte niciodată. Ea se hrăneşte ca şi Crapul cu tot felul de animale mici, crustacee, vegetale în putrefacţie, etc. şi stă pe fund mulţuminduse cu ce găseşte, fiind foarte rezistentă. Iarna se îngroapă în nămol. Epoca ei de reproducţie este ceva înaintea Crapului căzând de obiceiu în Aprilie şi rareori pe la începutul lui Maiu. După observaţiunile d-lui Roco, în bălţile Dunării ea se bate odată cu Văduviţa, când apa are o temperatură de 16 — 20°. La bătaie ea iese în cârduri mari la apă mică şi face mult sgomot în apă lepădând pe burueni câte 100.000 până la 300.000 de ouă. In acest timp ea năvăleşte la vintire, apoi se retrage înapoi la stuf nepăzindu-şi ouăle până la desvoltare. Din cauză că îşi depune icrele în aceleaşi locuri cu crapii şi adeseori şi în aceeaş epocă, se corceşte adeseori cu ei, producând bastarzi. . Părăsiţi. Până azi s’au găsit la Caracudă: 1 nematod, 1 Echinorhyncus, 2 trematozi, 3 cestozi, din cari Ligula diagramma şi L. monogramma îi umplu cavitatea viscerală atât de tare, încât o deformează, şi in fine un copepod Lernaeocera cyprinacea, care este foarte frecuent la mai toate speciile de Cyprinoizi. întrebuinţarea. Caracuda — când nu miroase a baltă — are o carne » gustoasă, la noi în ţară mult apreciată. Ea se consumă foarte mult proaspătă— friptă pe grătar în saramură, sau friptă în untdelemn pentru zilele de post — cât şi sarată. Ea este în cantităţi colosale în bălţile noastre ; g umai bălţile din Delta Dunării produc anual 2—3.000.000 de kgr. de amestecătură cu Lin şi Ştiucă. (Ea nu se vinde decât rar separată, aşâ că nu se poate face o statistică specială). Preţurile ei fiind foarte mici, între 5 — 25 lei suta de kgr., ea este consumată foarte mult de popor. Pescuitul. Caracuda se prinde toamna şi iarna cu Năvoadele, primăvara si vara cu Vârşele, iar iarna cu Cotetele. La Gardurile cu leasă sau la gârle nu cade niciodată. Nume populare. In Moldova se numeşte Caras, iar exemplarele mici Cărăşel; în Dobrogea şi în tot restul ţerii Caracudă. La exemplarele mici de tot de prin heleştee şi de prin jepci, cari nu cresc, am auzit în Bucovina, (ţinutul Sucevei) zicându-le Luniţa, iar pescarii Turtucăeni le zic Caracudă ţopârlească. Ruşii şi Lipovenii din Deltă le zic Caras, Turcii, Caracuda, Grecii Caracudia. Negustorii pescari fac diferinţă între Caracuda de heleşteu şi Caracuda de Dunăre. 125 Bastaid: Cyprinus Carpio X Carassius vulgaris Mazsigli. (Gen. Carpio Heck.) Tab. IX. Fig. 47. Sinonime : Cyprinus III. (Sittig Kharpfen) : Marsigli, 1. c., Tab. 21, fig. 61; Cyprinus Kollarii: Heckel, Annalen des Wiener Muséums, I, 1835, pag. 223, tab. 19, fig. 2. Cuvier et Valenciennes, XVI, pag. 76, tab. 458. (nu Nordmann, 1. c., pag. 478, tab. 21, fig. 1). Carpio Kollarii: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 64. Kessler, Auszüge a. d. Berichte, etc., pag. 4. Dybowski, Die Cypriniden Livlands, pag. 55, tab. 5. Siebold, 1. c., pag. 91. Hybrid between Cyprinus carpio and Cyprinus carassius: Günther, Catalogue of the Fishes VII, pag. 31. D4/17—20, Pl/15—17, V2/8, A3/5, C19—20, L. lat. 35-38, L. tr. g. După cum am arătat mai înainte, Crapul trăind împreună cu Carasul şi având epocele şi locurile de reproducţie aproape aceleaşi, se încrucişează adeseori între ei şi dau naştere la bastarzi. Acesta a fost descris de mult ca o specie aparte şi Heckel a făcut pentru el chiar un gen deosebit: Carpio. Abia în timpul din urmă Dybowski şi cu Siebold, în urma a numeroase studii, i-au recunoscut adevărata sa natură de bastard. Trebue totuş să recunoaştem bătrânului Marsigli, care de acum aproape 300 de ani a arătat că după opinia pescarilor dela Dunăre-'acest peşte provine din amestecarea icrelor de Crap cu lapţi de Caras, sau viceversa. In forma corpului şi în caracterele sale, acest peşte se aseamănă atât cu Crapul cât şi cu Caracuda, reprezentând o formă intermediară între ei. El se aseamănă cu Crapul prin faptul că are 4 musteţi la buza superioară, însă acestea sunt cu mult mai mici şi mai subţiri; se aseamănă întru câtvâ cu Caracuda prin forma corpului său, care este mult m^i înaltă şi mai subţire. Dinţii săi faringieni sunt în număr de 5 şi sunt aşezaţi ' de obiceiu în două serii (4.1—1.4). Câte odată însă cel intern lipseşte a-propiindu-se mai mult de Caracudă, sau alteori se indică un al treilea dinte într’o nouă serie apropiindu-se prin aceasta de Crap. Aripioarele deasemenea au când mai mul-t forma dela Crap, când dela Caracudă. Caudala de obiceiu seamănă mai mult cu a Crapului, adică este adânc scobită la mijloc, posed însă exemplare din bălţile Dunării, cari au şi caudala mai puţin escavată, adică se apropie şi prin aceasta mai mult i de Caracudă. In privinţa coloraţiunii se aseamănă mai mult cu Crapul. Dimensiunile sunt mai mari decât ale Caracudei, însă în total cu mult mai mici decât ale Crapului. In privinţa Biologiei nu diferă de Crap. 126 Nume populare. Pescarii noştri îl cunosc foarte^-bine şi îi zic Crap corcit cu Caracudă, Turtucăenii îi mai zic numai Ciortan sau Ciortan corcit care nu creşte mare. " Gen. Tinca Cuvier. Règne anim. Solzii foarte mici, mai lungi decât înalţi, ascunşi adânc în pielea foarte groasă şi mucoasă. Gura terminală cu 2 buze groase şi cu câte o mustaţă în fiecare unghiu al ei. Dinţii faringieni 5 — 4 sau 5 având suprafeţele de masticare cu câte o adâncitură, iar la capetele lor interne câte un vârf ascuţit şi îndoit înspre ea. Dorsala şi anala scurte. Sp. Tinca vulgaris Cuv. Linul. Tab. X. Fig. 48. Musteţele foarte scurte. Toate aripioarele rotunzite. Originea dorsalei puţin în urma inserţiunii ventralelor. Corpul foarteneted şi bălos. , Sinonime: Tinca: Marsigli, 1. c., pag. 47, tab. 15. Cyprinus tinca : Linné, Syst. Nat. I, p. 526. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschlands, p. 83, tab. 14. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. B. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 310. Reisinger, Sp. Ichthyol. Hun-gariæ, pag. 56. Tinca vulgaris: Cuvier, Règne animal. Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XVT, pag. 322, pl. 484. Nordmann, 1. c., p. 481. Kessler, Zur Ichthyologie, p. 21;—Nachtrăge zur Ichthyologie, p. 19; — Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, p. 258, No. 197. Heckel u. Kner, 1. c., p. 75. Siebold, 1. c., p. 106. Günther, Catalogue, VII, p. 265, No. 61. Pancic, 1. c., p. 78. Jeittelles, Prodrom. Faunæ Verteb. etc., p. 52. Grimm, Arch. f. Naturg. 1892, No. 218. Tinca crysitis : Agassis, Mém. Soc. Sc. Nat. Neuchât. I, p. 37. Bonaparte, Fauna italica, vol. III, Pesci. E. A. Biels, Fische Siebenbürgens, p. 11 (1853). Erwin Schultze, Fauna piscium Germanise, p. 52. Leuciscus tinca: Günther, Fische des Neckar’s, p. 50. D 4/8—9, P 1/15—17, V 2/8—9, A 3—4/6—7, C 19, L.Iat 95—100, L.tr. t~. Dinţi faring. 5.—4. (5.—5.). 12? Linul are corpul îndesat şi puţin comprimat lateral ; înălţimea sa maximă este egală cu V* din lungimea sa totală şi grosimea sa egală cu 1/8 din înălţime. Lungimea capului variază, putându-se cuprinde de 3ya—4 ori în lungimea totală. Gura este terminală, înconjurată cu 2 buze bine desvol-tate, iar în fiecare colţ al ei are câte o mică musteaţă. Ochiul este relativ mic, diametrul său fiind aproximativ egal cu yc din lungimea capului. Distanţa preorbitară fiind egală cu aproape 2 diametre, iar cea intei’orbitară cu peste 2‘/a diametre ale ochiului. La jumătate de distanţă intre vârful botului şi ochi se află narinele cari sunt divizate fiecare în una anterioară şi una posterioară şi separate între ele printr’o membrană care se ridică în sus ca o perdeâ. Dinţii faringieni sunt cuneiformi. Profilul superior al capului se prelungeşte — cu o mică întrerupere în regiunea occipitală — în profilul corpului formând un arc. Pe linia laterală, pe cap, pe preopercul, pe oasele suborbitoare şi pe falca inferioară se văd o serie de pori foarte deşi, cari sunt orificiile canalelor mucifere. Tot corpul este acoperit cu o pătură epitelială groasă, transparentă şi băloasă, sub care se ascund solzii, cari sunt foarte mici, subţiri şi prelungiţi ; ei se reflectează de sub piele ca nişte mici puncte aurii. Toate aripioarele sunt groase şi rotunzite. Dorsala şi anala au baza scurtă. Dorsala este situată cevâ mai aproape de coadă decât de vârful botului. Primul ei radiu este foarte mic şi creşte treptat până la cel mai înalt (al VI-lea până la al VIII-lea), descrescând apoi din nou. Anala, a cărei înălţime este aproape egală cu a dorsalei, începe cevâ mai înapoi dela deschiderea anală. Pectoralele şi ventralele sunt şi ele rotunzite şi bine desvoltate. Caudala are şi ea marginile rotunzite, însă la mijlocul ei nu este decât foarte puţin escavată. Primul radiu articulat — însă nu divizat—dela ventrale este la barbaţii adulţi foarte lăţit, îndoit şi îngroşat şi dă un mijloc sigur de a recunoaşte sexurile; la exemplarele tinere însă această îngroşare nu se vede încă. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului variază foarte mult dela un galben-verde-auriu deschis până la verde măsliniu închis şi chiar negru, aceasta depinzând foarte mult şi de natura apei ; peştele prins în bălţile mlăştinoase este aproape negru, iar cel prins în apa mai limpede e cevâ mai deschis. Aripioarele dorsală şi caudală urmează coloarea generală a corpului, cele pectorale, ventrale şi anala sunt mai deschise bătând cţi toate puţin şi în violet. * Dimensiunile. Linul ajunge în apele noastre şi mai cu seamă în bălţile Dunării la dimensiuni foarte mari ; am văzut chiar exemplare de 40 cm. lungime, având o greutate de iy2 kgr. Exemplarele obişnuite au 25'—30 cm. lungime. , Distribuţia. Ca şi Caracuda, Linul trăeşte în toate apele dulci, stătătoare din ţară, afară de regiunea muntoasă. El este foarte răspândit ca peşte de cultură prin heleştee, lipseşte însă cu totul în apele curgătoare ; deasemenea lipseşte în lacurile litorale sărate şi nu se scoboară niciodată la mare, chiar nici în apa îndulcită dela gurile Dunării. 1 Biologia. In modul de vieaţă Linul se aseamănă cu totul cu Caracuda. Ii place apa stătătoare preferind bălţile cu fund nămolos şi nu iese niciodată la Dunăre, se hrăneşte ca şi Caracuda cu mici animale, crustacee, >- 128 viermi, vegetale în putrefacţiune, etc. El trăeşte mai mult pe fundul apei ascunzânduse în nămol, iar iarna stă într’un fel de hibernaţiune acoperin-du-se cu nămol; numai în timpul reproducţiei pleacă în-cârduri mari înspre maluri la apa mică şi atunci se prinde ca şi Caracuda în cantităţi foarte mari la vârşe. Epoca de reproducţie cade mai târziu decât la ceilalţi Cyprinoizi, când se încălzeşte apa bine de tot. De obiceiu ea este pe la mijlocul lui' Maiu şi poate ţinea chiar până la prima jumătate a lui Iunie. Temperatura optimă pentru bătaie în bălţi, după observaţiunile d-lui Roco, este de 22—25°. Ouăle le lipeşte de buruene sau chiar le leapădă numai pe fundul apei. O femelă are' până la 300.000 ouă mici de o coloare gălbuie. întrebuinţarea. Linul există în foarte mari cantităţi în bălţile Dunării. El are o carne gustoasă şi foarte apreciată. Se mănâncă mai cu seamă rasol. Linul de baltă are un gust mai bun decât cel de cocioc, care miroase a nămol ; totuş şi acesta din urmă, ţinut câtevâ zile in apă curată se curăţă şi îşi pierde acest gust displăcut. Linul împreună cu Ştiuca şi cu Caracuda, adică cele 3 specii tipice de baltă se vând de obiceiu la un loc cu preţuri foarte ieftine de 18—25 lei suta de kgr. şi sunt un adevărat aliment popular. Bălţile din Delta Dunării produc pe fiecare an câte 2—300.000 kg. Pescuitul. Linul se prinde toată vara la Vârşe, toamna cu Năvodul şi iarna cu Coteţele ; la heleşteu se prinde cu Coşuri de răchită puse cu mămăligă. Nume populqre. Numele popular în toată ţara este Lin. Lipovenii şi Ruşii îi zic de asemenea Lin, Grecii Linos, Turcii Lin. 4. Gen. Barbus Cuv. Gura inferioară cu 4 mustăţi la falca superioară. Dinţii faringieni aşezaţi de fiecare parte pe 3 serii după formula 2.3.5. — 5.3.2. Dorsala cu baza scurtă având cel de al treilea radiu spinos, foarte mare şi osificat. Anala cu basa şi mai scurtă. /. sp. Barbus fluviatilis Agass. Mzeana. ' Tab. X. Fig. 50. Buzele foarte cărnoase; mustăţile foarte groase şi de o lungime mijlocie, aşezate 2 la vârful botului şi 2 la capetele gurii. Corpul lung şi cilindric. Spinul osos dela începutul dorsalei cu dinţi mari la partea sa posterioară. A- 129 nala culcată nu ajunge înapoi până la inserţiunea cau* dalei. Sinonime : Barbus: Marsigli, Danub. Panon.-Mys., tab. 7, p. 19. Cyprinus barbus: Linné, Syst. Nat. I, p. 527. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschl. I, p. 109, tab. 18. Meidinffer, Icon. Pisc. Austr., tab. 11. Pallas, Zoographia Rosso-Asiat. III, p. 291. Beisinger, Spec. Ichthyol. llun-gariæ, p. 51. Barbus communis: Cuvier, Règne animal. Nordmann, Faune pon-tique, p. 472. Barbus vulgaris : Flemming, Brit. An., p. 185. Biels, Fische Siebenbürgens, p. 9. Günther, Catalogue VII, p. 88. Kessler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică. p. 248, No. 62. Barbus fluviatilis : Agassis, Mém. Soc. Sc. Nat. Neuchâtel I, p. 37. Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XVI, p. 125. Heckel u. Kner, 1. c., p. 78. Kessler, Auszüge a. d. Berichte, etc. I, p. 8. Paniio, 1. c., p. 79. Jeiltelles, Prodrom. Faunæ, etc., p. 53. Siebold, 1. c., p. 109. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France, etc., p. 302. Bade, 1. c., p. 105. D3/8 —9, Pl/15-17, V2/8, A3/5, C19, L. lat. 55 — 62 L. trans. ^-2. Corpul este lungăreţ şi numai puţin comprimat lateral, aproape cilindric, având o lăţime cel puţin egală cu jumătatea înălţimii maxime a corpului, înălţimea pedunculului caudal este egală cu jumătatea înălţimii maxime a corpului. Lungimea capului este egală cu y5 din lungimea totală a corpului. Botul este prelungit înainte ca o trompă. Gura, care e orizontală, este subinferioară şi are 2 buze mari cărnoase, ea ajunge înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Pe falca superioară sunt înserate 2 perechi de mustăţi groase, una la vârful botului, care se întinde înapoi până sub narine, şi alta la colţurile gurii, care se întinde până sub marginea posterioară a ochiului. Ochii sunt foarte mici, diametrul lor fiind egal cu Vs—Vt din lungimea capului, iar la exemplarele mari de tot chiar cu xj8. Distanţa interorbitală este foarte mare. La aproape jumătatea (^istanţei dintre ochi şi vârful botului se află de fiecare parte câte o narină* dublă separată la mijloc printr’o membrană care se urcă în sus .şi acopere ca o perdeâ pe cea posterioară. Dinţii faringieni sunt aşezaţi de fiecare parte în câte 3 serii de câte 2.3 şi 5 ; ei au forma conică cu vârfurile ascuţite şi întoarse înapoi în formă de cârlige, iar sub aceste cârlige pe partea posterioară a celor 2 din urmă dinţi din fiecare serie se află câte o scobitură în forma unei linguri. Dorsala este cu mult mai înaltă decât lungimea bazei ei ; ea începe cam f la jumătatea corpului cevâ înaintea inserţiunii ventralelor; cel de al 3-lea radiu spinos al ei este osificat şi prevăzut cu dinţi mari la partea sa posterioară, el este mai lung decât toate celelalte radii. Anala este şi ea mai scurtă decât înaltă şi nu are un radiu osos dinţat la începutul ei; ultimele sale radii sunt cu mult mai mici decât primele, aşâ că are o formă ascuţită şi trunchiată spre partea posterioară. Caudala este adânc tăiată ’ ’ » A, JR.—Publ. Aclatnctchi. 111. Antipa, lhiiologia. 9 lâô la mijloc şi are ambele ei loburi ascuţite, şi egale. Solzii sunt de o mărime mijlocie, mai lungi decât înalţi, iar la marginea lor -posterioară terminaţi printr’un unghiu obtus ; de obiceiu solzii dela partea anterioară a corpului sunt cevâ mai mici decât cei dela partea posterioară. Pe suprafaţa lor sunt striaţi radiar în formă de evantaliu. Linia laterală este bine vizibilă şi merge pe la jumătatea corpului în linie aproape dreaptă. Coloraţiunea. Coloarea generală a Mrenei este pe spinare verde bătând în cenuşiu, pe laturi ceva mai deschisă, iar pe partea ventrală albuie. Câte odată exemplarele prinse au această coloarea uniformă, foarte des însă ele sunt pătate pe spinare cu pete şi dungi mici închise cari se anostomozează între ele. Alte dăţi spinarea este cevâ mai închisă de un verde măsliniu. Aripioarele, afară de dorsală şi caudală, cari urmează coloarea generală a corpului, bat puţin în roşu. Marginea caudalei de jur împrejur are o dungă subţire neagră. Pe membrana care reuneşte radiile diferitelor aripioare şi în special la dorsală sunt în totdeauna mici puncte sau pete negre. Dimensiunile. Mreana ajunge până la dimensiuni de peste 70 cm. lungime, exemplarele obişnuite însă au între 40—50 cm. Bespândirea. Mreana trăeşte în toate râurile noastre şi se urcă până chiar în regiunea lor muntoasă. Din Bistriţa d. ex. ea se urcă chiar şi în afluenţii ei mai mari ca: Tarcăul, Bicazul, Bistricioara, Largu, etc. In regiunea dealurilor şi în regiunea şesurilor ea este principalul peşte al râurilor şi mai cu ^eamă în râurile mari ca: Prutul, Şiretul, Oltul, Jiul, Argeşul, etc. Ea se scoboară până la Dunăre şi se pescueşte chiar primăvara în faţa gurilor râurilor, totuş ea nu este aici decât un peşte întâmplător. Curios e că aproape în fiecare vară pe la mijlocul lui Iulie am pescuit la mare, în gura Su-linei, pui mici de Mreană, un caz interesant pe care nu l-am putut încă urmări mai de aproape. Am colectat şi examinat exemplare din următoarele râuri : Suceava, Moldova, Bistriţa, Bicaz, Tarcău, Trotuş (la Dărmăneşti), Şiret, Prut, Argeş, Slănic, Prahova, Olt, Jiu, Lotru, Latoriţa, Bistriţa, (Olt) Luncavăţ, Pârâul Doamnei, Dunărea la Galaţi, la Brăila, la Tulcea, la gura Argeşului, la Ostrov şi la gura Sulinei, etc. Biologia. Mreana este un peşte numai de apă curgătoare. La râurile de munte, ca d. ex. în Bistriţa ea se găseşte mai mult în şipote, unde apa e mai puţin repede. Ea trăeşte de obiceiu la apă potrivită, nici prea la faţă, nici prea la adânc, stă mult pe sub pietre sau pe lângă ele şi se hrăneşte vara cu viermi, larve de insecte, etc. ; iarna se găseşte în stomahul ei mai mult mâl. In timpul iernii ea se adăposteşte în grupuri pe sub pietre şi pe sub maluri, unde stă aproape amorţită sau se mişcă numai foarte încet. Pescarii cunosc bine locurile ei de hibernaţiune şi le prind câte odată chiar numai cu mâna mişcând încet pietrele din loc. Epoca ei de reproducţiune e prin luna lui Maiu şi Iunie; prin pâraele de munte, unde apa o rece, e chiar şi mai târzie, tocmai pe ia sfârşitul lui Iunie (Sft. Petru). Ouăle Mrenei sunt mari ca sămânţa de meiu şi o femelă leapădă între 8—Ï0.000 de "boabe. La bătaie iese în cârduri mai mari şi lipesc icrele de pietre pe fundul apei în locurile unde curentul nu e prea mare. In timpul reproducţiunii bărbatul capătă pe partea superioară a corpului acei mici năsturei caracteristici pentru haina nupţială a Cyprinoidelor. % lâi întrebuinţarea. Mreana deşi are multe oase, are o carrie gustoasă şi apreciată. Se prepară mai cu seamă fiartă rasol şi este peştele preferat al populaţiunii de pe marginea râurilor din jos de regiunea Păstrăvului şi Lipanului. Pescuitul ei totuş nu e atât de abundent, încât să aibă o însemnată valoare economică sau comercială. Pescuitul. Mreana se prinde mai cu seamă cu următoarele instrumente: 1) Cu Mreja, — aceasta este o plasă cu 3 reţele, una deasă la mijloc şi 2 rari pe margine. Ea are o lungime ca de S’m., jos e îngreunată cu plumbi, iar sus e întinsă prin ajutorul unor inele pe o cociorvă, adică o nuia lungă pe care o ţine omul în mână când merge la pescuit. 2) Cu Sacul pe sub maluri şi rădăcini, în care se bate cu o măciucă scobită la capăt, numită Ştiulbuc, spre a speria peştele. 3) Cu Poclăul sau Flocăul care este un sac cu gura foarte largă şi legat la fiecare capăt de câte o prăjină de care ţine câte un pescar; pescarul mai ţine în mână pe degetul arătător şi o mică sforişoară numită strajă, după care simte când a intrat peştele în sac şi ridică imediat instrumentul în sus. Cu Poclăul se pescueşte în apele mai mici umblând pe jos pe la mijlocul râului, iar în apele mai mari cu 2 şeici sau ciobace în cari stă câte un pescar în fiecare. 4) Cu Năvodul— acest instrument nu e năvodul dela Dunăre şi bălţi, ci o plasă simplă ca de 12 m. lungime şi ca de 1,20 lăţime. 5) Cu Ostia iarna sub ghiaţă (la munte ostia e cu 4—5 dinţi mici) sau noaptea cu fachia şi în fine 6) cu Undiţa la care se pun larve de insecte ca nadă, sau cu diferite alte instrumente mai mici. Numele populare. Numele principal este Mreana, poporul îi mai zice însăşi Breană sau Mbreană. In Oltenia în unele locuri i se zice şi Jamna; probabil că acesta e numele pe care l-a colectat Bielz în Transilvania şi pe care-1 scrie Schamle. Pe Bistriţa pescarii o disting de specia următoare sub numele de Mreană galbenă, iar negustorii pescari din Bucureşti îi zic Mreană roşie. 2 sp. Barbus petenyi Heck. Mzeana vânată. Tab. X. Fig. 51. *• Buzele mai puţin cărnoase, mustăţile nu prea groase, aşezate 2 la vârful botului şi 2 la capetele gurii. Corpul lung şi cilindric, însă cevâ mai îndesat. Spinul osos dela începutul dorsalei mai subţire şi nedinţat la partea sa posterioară. Anala culcată ajunge înapoi până la inserţiunea caudalei. Sinonime : Afterbarbe: Leonhard, Lehrbuch fiir Beforderung der Kenntniss von Siebenbürgen. 132 Barbus Petenyi: Heckel, Die Fische Llngarns, 1848’, în Haidingers Berichte üb. die Mittheil. v. Freunden der Naturwiss. in Wien, Bd., III, şi traducerea în limba ungară do Chyser Kornél. Heckel, Verhandlg. der zool.-botan. Ges. Wien, 1853, pag. 29. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 87. Pancic, 1. c., pag. 81. Jeitteles Prodrom. Faunae Vertebr., etc., pag. 54. Siebold., 1, c., pag. 111. Günther Catalogue, etc., VII, pag. 95. Kessler., Ihtiolg. Aralo-Caspi-pontică, pag. 248, No. 63. Seeley, 1. c. Bade, 1. c., pag. 109. Pseudobarbus Leonhardi: E. A. Bielz, Uebersicht der lebenden Fische Siebenbürgens, 1853, pag. 11 (cu o tabelă cu 5 figuri). D3/8, Pl/14, V2/8, A3/5, C. 19, L. lat. 55—60, L. transv. Această specie se deosebeşte de precedenta : 1) Prin forma generală a corpului, fiind puţin mai îndesată; 2) Prin forma botului, care nu' este atât de mare; 3) Prin buze, cari nu sunt atât de cărnoase; 4) Prin partea posterioară a capului, care este mai groasă; 5) Prin aripioara dorsală, la care aicea spinul osificat este cu mult mai subţire şi nedinţat la partea sa posterioară; 6) Prin aripioara anală, care are radiile mai lungi, aşâ că culcată ajunge îndărăt până la originea caudalei, şi în fine 7) Prin coloraţiunea corpului, care e cu totul diferită, prin dimensiunile sale, prin distribuţia ei, etc. Coloraţiunea acestei specii e diferită de cea precedentă. Ea are spinarea cu mult mai vânătă şi e acoperită cu pete mari închise cari se unesc între ele. Numai partea ventrală rămâne mai deschisă. Asemenea şi aripioarele: dorsală, pectorale şi caudală urmează coloraţia generală a corpului şi sunt şi ele pătate cu pete mai închise, numai ventralele şi anala rămân nepătate şi au o coloare galbenă deschisă care bate în roşu. In privinţa dimensiunilor e de remarcat că această specie e cu mult mai mică decât cea precedentă. Cum zic pescarii, «ea ajunge cel mult de-o oca». In privinţa distribuţiei se deosebeşte de asemenea. Ea este mai mult restrânsă în partea muntoasă şi deluroasă a râurilor şi nu se scoboară atât de jos la şes; la Dunăre nu am întâlnit-o niciodată. In privinţa biologiei, a modului de hrană, reproducţiei, etc. cât şi în privinţa întrebuinţării şi a modului de prindere nu diferă întru nimic de cealaltă specie. Nume populare. Numele generic e ca şi la cealaltă, Mreană, Breană şi Mbreană, numai că în unele locuri pescarii o deosebesc sub numele de Mreană cenuşie (Broştoni), Mrea,nă vărgată şi Mreană, pătată. 5. Gen. Gobio. Cuvier. Règne anim. Solzii mijlocii, cu linie laterală. Aripioarele dorsală şi ventrală cu baza scurtă, cu cel mult 8 radii moi. Dorsala fără spin osificat. Gura inferioară cu 2 mustăţi lungi la capetele ei. Ochii ridicaţi în sus până în dreptul frunţii. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 3.5 — 5.B sau 2.5 — 5.2 (excepţional 3.5 — 5.2); cu vârfurile ascuţite şi cârligate. 1. sp. Gobio fluviatils Cuv. PoicuşozuL Tab. X. Fig. 53. Caractere specifice: Corpul lungăreţ şi cilindric, coada comprimată lateral. Botul obtus şi profilul frunţii convex. 0-chii aşezaţi lateral. Mustăţile ajung înapoi abia până sub ochi. Aripioara dorsală şi caudală cu mai multe dungi transversale formate din câte o serie de pete negre cafenii. Sinonime : Gobius: Marsigli, l. c., tab. 9, fig. 2, pag. 25. _ Cyprinus gobio: Linné, Syst. Natur. I, pag. 526. Bloch, l. c., pag. 57, tab. 8, fig. 2. Meidinger, Icon., etc., tab. 28. Pallas, Zoographia, etc. III, pag. 295. Beisinger, l. c., pag. 55. ^ Gobio vulgariş: Heckel u. Kner, pag. 90. Panàio., I. c., pag. 82. Jeitteles, l. c., pag. 50. Gobio fluviatilis: Cuvier et Valenciennes, l. c., vol. XVI, pag. 300, tab. 481. Nordmann, 1. c., p. 472. Siebold, 1. o., p. 112. Jeitteles, Ffache der March (1863), pag. 28. Dybowski, Cyprin. Livlands, pag. 72. Günther, Catalogue VII, pag. 172. Kessler, Ichthyol. Aralo-Casp., etc., pag. 251, No. 178. Grimm, Arch. fiir Naturg., pag. 203, No. 206. Seeley, 1. c. Gobio obtusirostris: Cuvier et Valenciennes, XVI, p. 211. Kessler, Zur Icthyologie, pag. 18, şi Nachlrăge zur Ichthyolog., pag. 18, No. 18. D3/7, Pl/13 —15, V2/8, A3/6, C6/19/6, L lat 40—44, L. tr. B După cum se vede din lista sinonimelor, şi această specie variază întru câtva şi a dat loc la crearea de specii nouă; în special sunt unele exemplare cu botul mai scurt, pentru cari Valenciennes a creat specia G. obtusirostris, iar forma cu botul lung eră înţeleasă sub numele de G. fluviatilis. In realitate aceste 2 sunt varietăţi, din cari într’o regiune apare mai mult una, iar. în alta cealaltă. Kessler d. ex. a descris pentru regiunea 134 Nistrului numai forma obtusirostris. In apele noastre se găsesc exemplare din ambele forme. - In afară de caracterele arătate prin diagnoză, mai putem releva următoarele: Corpul are forma unui fus cu coada înaltă şi turtită lateral. Capul gros, cu botul obtuz şi cu fruntea bombată. Gura inferioară şi îngustă, nu ajunge nici până sub narine; ea este înconjurată de 2 buze nu prea cărnoase şi are la capetele ei câte un fir de mustaţă gros, însă nu tocmai lung, aşâ că nu se întinde decât până sub ochi. La jumătatea distanţei dintre ochi şi vârful botului sunt de fiecare parte narinele; acestea sunt dublate, într’o narină anterioară şi una posterioară şi separate între ele printr’o membrană. Dorsala este cu baza scurtă şi e cu mult mai înaltă decât lungă. Deasemenea şi anala ; aceasta e atât de împinsă înapoi, încât deschiderea anală e îndepărtată de ea, fiind situată la mijloc între începutul aripioarei anale şi inserţiunea ventralelor. Caudala este la mijloc divizată în 2 loburi egale şi rotunzite la marginile lor. Solzii sunt de o mărime mijlocie şi linia laterală e foarte lămurit vizibilă; ea merge cam în linie dreaptă aproape pe la jumătatea corpului. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este: pe spinare şi pe partea superioară a capului cenuşiu sau verde cenuşiu pătat cu puncte şi pete negre neregulate, pe laturi argintiu prin care străbate coloarea galbenă a pielii; în dreptul liniei laterale corpul e pătat adeseori cu o serie de 7—10 pete rgari rotunde negre albăstrii. Partea superioară a capului este mai închisă decât restul corpului. Aripioarele dorsală şi caudală au o serie de 3 sau 4 dungi transversale compuse din o scrie de puncte închise cu cari este pătată membrana care reuneşte radiile lor. Celelalte aripioare sunt gălbii sau gălbii cenuşii. Irisul este galben auriu sau galben cenuşiu. Dimensiunile la cari ajunge în apele noastre sunt de 10—13 cm. lungime. Distribuţia. El este răspândit în aproape toate apele noastre dulci, am colectat exemplare atât din păraele noastre de munte cât şi din Dunăre şi diferitele bălţi ale ei până în Deltă, precum şi din mai toate râurile din ţară. Este cel mai comun şi mai răspândit peşte care populează col mai neînsemnat pârău. Biologia. Se găseşte în tot felul de ape dulci, preferă însă pe acele cari nu au un fund prea nămolos, îi plac mai cu seamă pâraele de munte cu fund pietros, nisipos sau argilos. Se hrăneşte cu animale mici, vermi, crustacee, insecte şi materii vegetale în descompunere. Epoca sa de reproducere e prin Maiu şi Iunie, când iese cu cârdul la apă mică şi leapădă icrele în mai mulţi răstimpi. Ouăle bat în albastru şi au un diametru ca de 2 mm. fiecare. In epoca de reproducţie masculul capătă pe spinare şi pe cap năsturaşii caracteristici Cyprinidelor. întrebuinţarea acestui peşte este foarte mică, numai ţăranii îl prind pentru borş. Nu are aproape nici o valoare comercială. Pescuitul. Porcuşorul se prinde mai cu seamă prin pârae cel mai mult de către femei cu Cereala sau Crâsnicul (Crestaşul), Halăul sau Lej-nicul. El mai cade în pârae la Gărduţul cu leasă (Suceava) Neamţ, Bacău, etc.) sau la Gărduţul cu legănuş (Oltenia). Nume populare: Porcuşor, Porcan ('Neamţ'). Porcoiu (Prahova), Porco-iaş, Porcuşor de vad (Bârlad). „ 135 2 sp. Gobio uranoscopus. Agass. Tab. X. Fig. 54. Caractere sitecifice: Corpul mai puţin lung şi cilindric. Coada cilindrică. Botul foarte lat şi obtuz, fruntea îngustă şi oblică. Ochii ridicaţi în sus lângă frunte, mult mai apropiaţi între ei, şi aşezaţi strâmb. Mustăţile foarte lungi ajungând până aproape de inserţiunea pectoralelor. Dorsala şi anala cu una sau cel mult două dungi transversal formate din câte o serie de pete închise. Cyprinus uranoscopus: Agassiz, Beschreibung einer neuen Species aus dem Genus Cyprinus L. Isis Jahrg. 1828, pag. 1046, lab. XII, şi apoi tot aici în 1829, pag. 44. Gobio uranoscopus: Cuvier et Valenc. Tom. XVI, pag, 31i. Heckel a. Kner 1 o., pag. 93. Siebold, pag. 115. Pancic, pag. 83. Günther, 1. c., VII pag. 172. Kessler, Zur Ichthyologie, et, pag. 19; Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 18; Ichthyologia, etc, pag. 252. Nr. 179. Grimm, 1. c., pag. 203, Nr. 207. Seeley, 1. c. Gobio Kessleri: Dybowski, 1. o. Această specie, cu mult mai mică decât cea precedentă, se deosebeşte foarte bine de ea atât prin caracterele arătate în diagnoză cât şi prin co-loraţiunea ei. Ea are un cap albiu, iar petele cenuşii cari abiâ se zăresc sunt’ mai mult nişte dungi transversale pornind din spinare până la mijlocul corpului. • In apele noastre el este cu mult mai puţin răspândit decât specia precedentă şi cel mai mult l-am găsit în Bistriţa în dreptul Comunei Bu-halniţa. l)e asemenea l-am găsit tocmai în delta Dunării în bălţile formate’chiar în gura Sulinei, precum chiar -ceeace este foarte curios-şi în mare în faţa acestei guri în apă sălcie. ^ Biologia sa,’ pescuitul, numele populare, etc. sunt întocmai c% şi la cealaltă specie. . v 6. Gen. Rhodeus. Agassiz. (Mcrn. Soc. Sc. Nat. Ncuchâlel I. 37. 35). Solzii mărişori. Linia laterală incompletă. Dorsala şi anala cu baza de o lungime mijlocie. Gura subinferioară fără mustăţi. Dinţii faringieni, cari au forma unor cuţite, sunt aşezaţi pe o singură serie după formula 5—5 şi prezentă o singură brăzdătură pe suprafaţa de masticaţiune. 136 In apele Europei acest gen este reprezentat printr’o singură specie, care este însă foarte interesantă, deoarece prin formă., prin dentiţiune, etc. pare o formă o transiţie cătră genul Abramis. Sp. Rhodeus aniarus Agass, Blehnila sau Boaica. ■ Tab. X. Fig. 52. Caractere specifice : Corpul înalt şi comprimat lateral; linia laterală limitată asupra primilor 5 — 6 solzi. Dorsala are la începutul oi un radiu osos neted. Sinonime : Alburnus aussonii: Marslgli, 1., c., vol. IV tab. 13, fig. 3. pag. 43. Cyprinus amarus : Linné, Syst. Nat. Bloch, 1., c., pag. 52, Tab. 8, fig. 3. Meidinger, Icon. etc., tab. 37. Cuvier el Valenc. XVII, pag. 79. Rei-singer, 1. c., pag. 80. Leuciscus amarus: Cuvier, Règne animal. . Cyprinus sericeus: Pallas, Zoograph, Rosso-Asiat. III, pag. 320. Rhodeus amarus : Agassiz, Mém. Soc. sc. nat. Neuchâtel I, 1835, pag. 37. Nordmann, 1., c., pag. 481. Biels, Fische Siebenbürgens, pag. 9. Kessler, Zur Ichthyol. pag. 29, Nr. 27; Nachtrăge, pag. 20; Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 260. Nr. 204. Heckel u. Kner. 1., c., pag. 100. Sie-bold. 1., c., pag. 117. Pancic, 1., c., pag. 85. Jeitleles, 1., c., Fische der March II, pag. 3, 1864. Bybowski, 1. c., pag. 83. Seeley, 1. c. Günther Catal. VII, pag. 279. Bade, pag. 142, Warpachowski, 1. c. Br. 4, D 3/9 -10, P 1/10, V 2/6, A 3/9, C 19, L. lat. 34—38 L. tr. 10—12. Acest peşte mic se aseamănă prin forma corpului său cu un puiu de Plâtică sau de Caracudă, de aceea şi pescarii în cea mai mare parte îl confundă, şi în multe locuri nici nu au nume propriu pentru el, ci îi zic «plăticuţă», «cosăcel», etc. Corpul este foarte înalt şi comprimat lateral. înălţimea sa este egală cu 1/3 din lungimea totală şi grosimea sa egală cu 1/3 din înălţimea maximă. Gura este semi-inferioară şi îngustă ajungând înapoi numai până sub narine. Narinele sunt mai apropiate de ochi decât vârful botului ; ele'sunt duble, cea anterioară fiind rotundă, iar cea posterioară ovală. Ochiul este foarte mare, diametrul său fiind egal cu 1/3 din lungimea capului, care şi el se cuprinde de 4y2—5 ori în lungimea totală. Distanţa preorbitară e chiar ceva mai mică ca diametrul ochiului, iar cea interorbitară are aproape iy2 ori acest diametru. Intre ochi şi între nări fruntea e puţin scobită longitudinal. Dinţii faringieni au formă de cuţite şi prezentă câte o singură brăzdătură. pe suprafaţa lor de masticaţiune. Dela regiunea occipitală înainte profilul corpului se suie repede în sus descriind un cerc până la începutul dorsalei, de aici se scoboară grabnic în jos 137 pentru a formă marginea pedunculului caudal, a cărei înălţime este egală cam cu l/3 din înălţimea maximă a corpului. Aripioarele dorsală şi anală au bazele lor de o lungime mijlocie. Ra-diul osos dela începutul lor este neted, nedinţat. Dorsala începe în totdeauna foarte puţin în urma inserţiunii ventralelor. Anala este foarte în-pinsă înapoi, aşa că deschiderea anală este chiar ceva mai apropiată de ventrale decât de începutul analei. Caudal este bifurcată la mijlocul ei, având ambele loburi egale. Solzii sunt cu totul netezi, mărişori, mai înalţi decât lungi şi se acoper numai puţin unii pe alţii. Linia laterală este limitată numai pe cei dintâi 5-—6 solzi. Intestinul lor e foarte lung şi face 5 întorsături. Coloraţiunea. Bărbatul şi cu femela afară de epoca de reproducere nu se deosebesc între ei, decât cel mult printr’o papilă genitală lungă ca de 5 mm. pe care o are femela. In timpul reproducerii însă este un di-morlîsm foarte pronunţat. In timpul în afară de epoca de reproducere spinarea este cenuşie sau bate în verde. Laturile sunt argintii bătând în albastru, iar pe mijlocul coadei, începând dela marginea caudalei până aproape de mijlocul corpului se întinde o dungă lată verde cu un luciu metalic puternic. Dorsala şi caudala sunt cenuşii închise, iar celelalte aripioare bat în roş. Dorsala este pătată pe tot lungul ei cu 2 dungi compuse fiecare din câte o serie de puncte cafenii închise cu cari e pătată membrana care uneşte radiile ei. In timpul reproducerii însă colorile se schimbă cu totul. Bărbatul arată o bogăţie de colori mai frumoase decât la toţi peştii de apă dulce şi cu un luciu metalic foarte strălucitor; în general corpul irizează bătând în violet, albastru ca oţelul, verde şi roşu. Piesele operculare, spinarea şi suprafaţa corpului deasupra regiunii aripioarei anale sunt violete. Dunga de pe coadă iea o coloare splendidă de smaragd ; pieptul şi burta portocalii sau roz argintii. In urma operculului o pată argintie înconjurată cu altele violete închise. Dungile de pe aripioara dorsală devin mai vii şi mai pronunţate, anala roşie, iar celelalte transparente cu un ton roşu peste ele. Caracteristic e că în acest timp pe tot lungul buzei de sus, deasupra gurii, se formează ca o chingă plină cu mici năsturaşi osoşi asemănători cu cei ce se formează şi la alţi g Cyprinizi în epoca de reproducţie ; câte una asămănătoare însă cu mult mai mică se formează şi deasupra fiecărui ochiu. La femelă, care în totdeauna este mai mică decât bărbaţii şi mai puţin înaltă, coloraţiunea este cu mult mai palidă ; în schimb însă papila genitală se lungeşte în epoca de reproducţie foarte mult trecând chiar peste capătul caudalei; ea devine elastică şi se colorează în roşu sau portocaliu. Dimensiunile maxime la cari ajunge în apele noastre nu întrec 8 cm. lungime. Distribuţia. Blehniţa este răspândită în toată ţara în bălţi şi heleştee, în băltoacele formate de râuri sau în braţele lor aşâ zise moarte, unde apa e stătătoare, chiar în râuri în regiunile unde apa nu e prea repede, etc. In bălţile Dunării am găsit-o pretutindeni până lângă gurile Dunării. E foarte abundentă în lacul Snagov. 138 Biologia. Boarea trăeşte mai cu seamă în apele stătătoare, la lacuri puţin adânci şi expuse la soare, se găseşte însă şi in râuri în regiunea unde ele curg mai incet. Se hrăneşte mai cu seamă cu Elankton şi alge. Epoca sa de reproducţie cade pe la finele lui April şi Maiu, chiar până în Iunie. E foarte curios că locul unde-şi depune icrele acest peşte este în cavitatea branchială a scoicei de baltă (Anodonta) şi pentru acest scop se serveşte femela de tubul lung pe care-1 capătă în epoca de reproducere. Ouăle sunt foarte puţin numeroase şi mari având un diametru de 3 mm. După depunerea ouălor tubul se atrofiază din nou şi rămâne in loc numai mica pa-pilă genitală pe care am descris-o mai sus. întrebuinţarea. Acest peşte, având o carne amară, nu se mănâncă şi nu are absolut nici o valoare comercială. . Numele populare. In Moldova Behlita şi Blehniţă, la Snagov Boarea şi Rânchiţă, în Prahova (pârâul Verbilău) Lăteaţă ; de asemenea fiind foarte mult confundat cu alţi peşti i se mai zice Plăticuţă, Cosăcel, Ro-şioară, etc. In Botoşani mi s’a spus numele Plutică. ' 7. Gen. Abramis. Cuvier. (Règne animal.) Dorsala, care e tăiată oblic dinainte, înapoi formând un vârf foarte ascuţit, are basa scurtă. Anala cu basa foarte lungă ; Caudala bifurcată, vârful ei inferior fiind mai lung decât cel superior. Solzii bine fixaţi, de o mărime mediocră. Corpul foarte comprimat lateral. Pe muchea spinării între cap şi începutul dorsalei solzii lasă o cărare mediană liberă, care e mărginită de ambele părţi cu solzi mai mici. Porţiunea pântecelui dintre inserţiunea ventralelor şi deschiderea anală foarte comprimată formând o muche ascuţită fără solsi pe ea. Gura cu buze subţiri şi fără mustăţi. Dinţii faringieni aşezaţi pe câte o singură serie după formula 5 — 5. Peştii cari compun acest gen cât şi cei din genul următor—foarte de aproape înrudit cu acesta—formează populaţiunea principală a bălţilor de inundaţiune şi mai cu seamă a jepcilor Dunării. Pescarii noştri îi numesc cu numele de: Peşti albi sau Albitură, având apoi pentru fiecare specie şi chiar pentru diferitele dimensiuni ale fiecărei specii diferite numiri (deci nu trebue a se confundă Albitura dela noi cu «poissons blancs» a Francezilor, prin cari ei înţeleg mai cu seamă speciile lui Alburnus). Aceşti peşti joacă un mare rol ca hrană a populaţiunii noastre rurale. 139 / sp>. Abramis brama Linné. Plâtica. Tab. XI. Fig. 55. Gara s e m i-i nf er i o ar ă. Corpul în^alt. Toate aripioarele albastre cenuşii. Anala cu 28 — 28 radii moi divizate, începe înaintea sfârşitului dorsalei. Sinonime : Brama I: Marsigli, IV, tab. 16 şi tab. 17, pag. 49. Cyprinus brama : Linné, Sist. Nat. I, pag. 53, Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschl. I, pag. 75, tab. 13. Meidinger, Icon. Pisc. Austr, tab 43. Pallas, Zoograph. Ross.-As. III, pag. 325. Reisinger, 1. c., pag. 81. Abramis brama: Fleming, 1. c., p. 187. Agassis, 1. c., pag. 39. Nordmann, pag. 503. Cuvier et Valenciennes, voi. XVII, pag. 9. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 46; Nachtrăge, etc, pag. 22;Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 260, No. 205. Heckel u.Kner,\. c., pag. 104. Siebold, 1. c., pag. 121. Pancic 1. c., pag. 87. Jeitteles, Prodrom faunae, etc., pag. 55. Günther, Catalog. VII, pag. 300. Grimm, 1. c., No. 225. Warpachowski, 1. c. Seeley, 1. c., pag. 211. Bade 1. c., pag. 148. Abramis vetula: Heckel, Annalen des Wiener Muséums, 1835, şi Heckel u. Kner, 1. c., pag. 108. Cyprinus farenus: Linné: Syst. Nat., pag. 535. Br. 3, D 3/9, P 1/15, V 2/8, A 3/23-28, C 19, L. lat. 51—57, L. trans. ^ 6-7 • Plătica este caracterizată prin forma generală a corpului ei, care este puternic comprimat lateral şi foarte înalt. înălţimea maximă a corpului este conţinută de 272—23/4 ori în lungimea sa fără caudală; la exemplarele tinere însă este ceva mai mică. Grosimea corpului e conţinută de 372 ori în înălţimea sa. Lungimea capului este numai cu puţin mai mare decât înălţimea sa şi se cuprinde aproape de 6 ori în lungimea totfciă a corpului. Botul este scurt şi obtus, el acopere numai foarte puţin gura, care are o formă de potcoavă şi este subinferioară. Buzele sunt puţin cărnoase şi fără mustăţi. Gura este îngustă şi se întinde înapoi numai până sub narinele inferioare. Ochii sunt relativ mari şi egali cu 7i—Vs din lungimea capului. Distanţa preorbitală este egală cu diametru ochiului, iar cea interorbitară mai mare decât 2 diametre. Narinele, cari sunt duble, sunt cu mult mai apropiate de'marginea, superioară a ochiului decât de vârful botului. Fruntea formează o adâncitură transversală între narine şi vârful botului, de aici înainte linia profilului porneşte descriind un arc foarte turtit până în regiunea occipitală, iar de aici se ridică brusc descriind un arc mare şi înalt până la începutul dorsalei. Dela dorsală linia spinării descinde brusc descriind o curbă inversă. Oasele faringiene inferioare sunt foarte delicate, subţiri şi prelungite. Dinţii faringieni sunt 140 cilindrici, cu coroanele lor oblice şi contractate pe lături, cu o singură încreţitură pe îngustele lor suprafeţe de masticaţiune şi cu o crestătură înaintea vârfului lor ascuţit. Solzii sunt moi, însă bine fixaţi, cu marginea lor aproape rotundă şi pe suprafaţă cu câteva striajuri radiare în formă de evantaliu. Pe partea anterioară a liniei spinării ei lasă o cărare liberă, care are aparenţa unei adâncituri limitate de ambele părţi cu solzi cevâ mai mici. De asemenea pe mijlocul muchii ventrale, care este foarte ascuţită, ei lasă o linie liberă; însă aceasta linie este astfel acoperită de marginile solzilor dintr’o parte şi dintr’alta, încât numai ridicându-i pe aceştia putem s’o observăm. Linia laterală este foarte bine vizibilă şi descrie o linie aproape paralelă cu marginea ventrală a corpului. Aripioara dorsală începe cevâ mai în urma mijlocului corpului, ea este în lungul ei foarte oblic trunchiată, aşâ că primul ei radiu moale este de 4 ori mai lung decât ultimul. Anala are o bază foarte lungă, liind compusă din 23—28 de radii moi; ea începe puţin înaintea sfârşitului dorsalei. Pectoralele culcate ajung înapoi până la inserţiunea ventralelor, iar aceste din urmă până la deschiderea anală. Caudala este bifurcată adânc şi lobul ei inferior este cu mult mai lung decât cel superior. Varietăţi. Plătica variază foarte mult atât ca coloraţiune cât şi în forma corpului. Mai întâiu exemplarele tinere au corpul cu mult mai lungă-reţ şi spinarea cu mult mai puţin înaltă. Aceasta a făcut încă pe Linné să considere unele din aceste forme extreme ca o specie aparte sub numele de Cyprinus (avenus. Forma în adevăr diferită şi autoritatea mare ştiinţifică a lui Linné a făcut ca această formă tânără să fie considerată în adevăr ca o specie separată chiar de către naturalistă ca Siebold, până ce abia mai târziu Nordmann (1) a putut rectifică această greşeală şi a stabili sinonimia acestei specii cu A. brama. Dar şi exemplarele adulte variază, astfel Agassiz a descris 2 specii nouă: Abramis microlepidotus şi A. argyreus, pe cari apoi le-a descris încă şi mai amănunţit Valenciennes; dintre aceştia, primul—după spusele lui Agassiz—se găseşte chiar şi în Dunăre. Este meritul lui Siebold, cu spiritul său critic, de a fi lămurit această chestiune şi a arătă că toate aceste nu sunt decât variaţiuni individuale de ale lui Abramis brama. In fine Heckel (2) a descris o nouă specie sub numele de Abramis ve-tala, caracterizată printr’un corp foarte lung şi puţin înalt; şi pe aceasta însă Siebold a dovedit-o că nu e decât o Plătică degenerată din cauza apelor lipsite de hrană, în cari trăia. In privinţa degenerării şi modificării formei corpului din cauza mediului ne-a dat în timpul din urmă Walter (3) câteva exemple mai strălucite arătând tocmai degenerarea Plâ-ticăi din cauza traiului într’o apă lipsită de hrană. Exemplele de acest fel nu lipsesc nici în apele noastre şi mai cu seamă în jepcile cari seacă în timpul verii. (1) 1. c., pag 503. (2) Heckel, Annalen des Wiener Museum’s I, pag. 230, tab. 26, fig. 6, şi Heckel u. Kner, 1. c., pag. 108. \3) Walter, Fischerei ăls Nebenbetrieb d. Landwirtes, etc. 1903, fig. 123—126, pag. 312. 141 Coloraţiunea, haina nupţială, etc. Coloarea Plăticăi variază foarte mult după apa în care trăeşte; cele cari trăesc la apă curgătoare, sunt cu mult mai deschise, cu solzii aurii şi cu spinarea verde cenuşie; din contră, cele cari trăesc la baltă au solzii argintii şi spinarea aproape neagră. Din lacul Znagov se aduc plătice cu corpul atât de negru, încât par’că ar fi afumate cu cărbune. In genere coloraţiunea e următoarea: spinarea cenuşie mai mult sau mai puţin închisă, laturile corpului argintii sau aurii,, partea ventrală albă gălbuie, iar regiunea jugulară bate cârte odată—mai cu seamă la masculi în epoca reproducţiei — puţin în roşu. Aripioarele—şi aceasta este un caracter distinctiv pentru această specie—sunt toate cenuşii bătând în albastru. Irisul este auriu sau argintiu—după apa din care provine exemplarul—şi puţin pătat cu negru. In timpul reproducţiei masculul capătă aproape pe tot corpul o mulţime de mici năsturaşi conici ca de vreo 3 m.m. diametru, cari la început sunt albi, iar în urmă se îngălbenesc. Ei acoper în mare număr botul, toată partea superioară a capului împreună cu operculele, toată spinarea, mai toată regiunea deasupra aripioarei anale şi chiar radiile tuturor aripioarelor afară de dorsală. Aceşti butoni sunt formaţi, după cercetările lui Siebold—din celule epiteliale. Curios e că adeseori .chiar în afară de epoca de reproducere se prind exemplare cu această haină. Pescarii noştrii consideră aceşti butoni ca o boală de piele şi zic că e Plătică răpănoasă. Adeseori se prind în bălţile noastre unele exemplare colorate cu totul roşu, ca şi cum ar aveâ injectată o coloare pe sub solzi. E probabil că avem a face cu un caz patologic. Pescarii le zic acestor exemplare împăratul plăticăi. Dimensiunile. Dintre toţi Abramzii Plătica ajunge la cele mai mari dimensiuni, exemplare de 60 şi chiar 70 cm. lungime, având o greutate până.la 4 kilograme, nu sunt o raritate. Totuş exemplarele obişnuite ce se întâlnesc zilnic în comerţ au o lungime de 30 — 40 cm. Exemplarele mai mici, dela 25 cm. în jos, sunt deosebite de pescari sub numele special de Cârjancă. Distribuţia. Plătica trăeşte mai cu seamă în bălţile Dunării, în lacurile litorale cu apă dulce, în diferite lacuri ca Znagovul, etc. Ea se găseşte însă şi în Dunăre precum şi în partea de jos a râurilor, cu bălţile provenite din inundaţiunile lor. Lipsesc cu totul la mare. Biologia. Plătica preferă mai cu seamă bălţile cu apă liniştita,, cari au un fund nămolos şi acoperit cu plante. Ea se ţine mai mult pe lângă fund la oarecare adâncime. Apa sărată nu prea o suportă şiv de aceea lipsesc în Razim şi în faţa gurilor Dunării ; în anul 1895 rupându-se digul care desparte lacul Siutghiol de mare şi intrând apă sărată înăuntru, am văzut murind o mulţime de plătici din această cauză. Ea trăeşte în cârduri şi emigrează dela o baltă la alta. Hrana ei constă din tot felul de insecte şi larvele lor, viermi, crustacee şi burueni. Ea turbură în totdeauna apa prin modul său de a se hrăni şi rupe buruenile de pe fund, cari ies la suprafaţă, aşâ că pescarii cunosc în todeauna după acest indiciu unde este peştele. Plătica de Dunăre intră în bălţi primăvara cam odată cu Şalăul, iar epoca ei de reproducţie este odată cu Crapul, adică când apa ajunge la o temperatnră de 18°. In timpul reproducerii, ele se cârduesc şi pleacă Uâ âpre maluri la apă mică. Aici se bat cu mult sgomotw'şi lipesc pe bu-ruene icrele lor gălbii. O femelă are dela 2—300.000 de icre al căror diametru e cam de 1,5 mm. Icrele lor sunt atât de lipicioase, încât de multe ori le rămân lipite pe burtă şi pe coadă. Dacă în timpul bătăii sunt turburate, fie prin vreo furtună, fie prin vreun sgomot sau cu instrumentele de pescuit, ele se întrerup şi pleacă imediat înapoi la fund. Întrebuinţarea. Plătica deşi are multe oase, are o carne foarte gustoasă; pentru unii «Plătica de Znagov», friptă Ia grătar şi servită în saramură, este o delicateţă. Ea se consumă în mari cantităţi atât proaspătă cât şi mai cu seamă sărată. Cantităţile enorme în cari se găseşte acest peşte — împreună cu ceilalţi Abramizi—în apele noastre îl face să aibă o importanţă economică şi comercială foarte mare şi să fie considerat ca un aliment popular. Numai bălţile din delta Dunării produc pe fiecare an (în 1904) o cantitate de 78.548 kgr. Plătica mare, 33.437 Cârjancă şi 64.095 Albitură. In comerţ Plătica poartă diferite nume după dimensiunile ei. Exemplarele mari se numesc Plătică, cele mijlocii Cârjancă, iar cele mici cari se amestecă cu alte specii de Abramide, se vând sub numele de Albitură. Pescuitul. Plătica se pescueşte în toate timpurile şi cu tot felul de instrumente, dar mai cu seamă cu Năvoadele, cu Avele şi cu Vintirele. Nume populare. Plătică, Plăticuţă, Cârjancă, Cârjencuţă, Albitură (când e mică de tot şi amestecată cu cosac, batcă, etc). Lipovenii din delta Dunărei o numesa- Ciabac si Lest. • Monstruozităti. > Ca şi la Crap se găsesc şi aici din timp în timp exemplare de Plătică bocs. Deoarece o asemenea formă este încă necunoscută şi nu o găsesc pomenită nicăeri în literatură, voiu da aci figura capului unui exemplar de vreo 35 cm. lungime. (Tab. XI. Fig. 56). După cum se vede din această figură, forma capului este tocmai ca cea dela Crap sau ca cea descrisă de Bonaparte la Mreană. Şi aicea oasele frontale sunt îndoite dela mijlocul lor şi se scoboară vertical în jos. Ethmoidul de asemenea în loc de a merge orizontal se scoboară vertical, ba chiar puţin inclinât înăuntru, iar ambele fălci ies ca o trompă în afară. Frontalele la îndoitura lor se lăţesc şi se bombează dând craniului forma caracteristică de cap de Delfin. ' BastârzL Aproape la nici o grupă de peşti nu sunt bastarzii între diferitele specii atât de frecuenţi ca aicea. Aceste specii ducând o vieaţă comună, având locuri şi epoce de reproducţie comune, se întâmplă adeseori că ouăle lor să UÈ fie fecundate de spermatozoizii altora şi să producă bastarzi. Plătica sè corceşte mai cu seamă cu Batea. Descripţia acestui bastard o voiu da în urmă la finele acestui gen. 2 sp. Abramis vimba. Lin. Mozunasul. > Tab. XI. Fig. 57. Gura inferioară; botul conic, ieşit f o ar te mult în afară. Corpul lungăreţ având o înălţime moderată. Anala, cu 18 — 22 radii moi divizate, începe după capătul posterior al dorsalei. Sinonime: Capito anadromus: Marsigli, Tab. 6, pag. 17. Cyprinus vimba: Linné, Syst. Nat. I, pag. 581. Bloch, 1. c., I, pag. 38, tab. 4. Meidinger, 1. c., tab. 38. Reisinger, 1. c., pag. 72. Pallas, Zoographia, III, pag. 322. Cyprinus carinatus: Pallas. Zograph., pag. 323. Abramis vimba: Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 65. Nordmann, Faune pontique, III, pag. 508. Kessler, Zur Ichthyolog., pag. 45; Nachtrăge zur Ichthyol, etc. pag. 22; Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, etc., pag. 262, No. 208. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 109. Pancic, 1. c., pag. 88. Jeitteles Fische der March, pag. 29. Siebold, 1. c., pag. 125. Günther, Catalogue, VII. Grimm, 1. c., No. 228, pag. 303. Seeley, 1. c. Bade, pag. 157. Warpachowski, 1. c. - Varietăţi : Abramis melanops: Heckel, Annal d. Wiener Muséums, II, 1840, pag. 154, Tab. 9, Fig. 3. Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 61. Nordmann, 1. o., pag. 509, şi Tab. 22 fig. 2. Kessler, Auszüge, etc*!, pag. 10. Heckel u. Kner, 1. c. Siebold, 1. c., pag. 127. Abramis elongatus: Agassis, Mém. Soc. sc. nat. Neuchâtel I, pag. 39. Günther, Catalogue etc. VII, pag. 304. Br. 3, D 3/8, P 1/15 — 16, V 2/9 — 10, 3/17 — 22, C 4/19/5, L. lat. 56—60, L. tr. — . ' Corpul este lungăreţ şi comprimat lateral. înălţimea maximă a corpului este egală cu aproape 1/i din lungimea totală, iar grosimea sa maximă aproximativ cu Vio din aceasta. Lungimea capului este egală cu aproximativ Y5 din lungimea totală. Botul este conic, rotunzit la vârf şi foarte prelungit deasupra fălcii inferioare. Gura, care este aproape orizontală, se prelungeşte înapoi până aproape de marginea anterioară a ochiului. Ochiul este egal aproape cu Ys din lungimea capului. Distanţa preorbitală este 144 egala cu aproape IV2 ori diametrul ochiului, iar cea i»terorbitală cu de 2 ori acest diametru. Intre vârful botului şi ochi la egală distanţă de ambele se află narinele dublate, din cari cea anterioară e rotundă şi mai mare, iar cea posterioară eliptică. Oasele faringiene sunt mai groase şi mai scurte, dinţii sunt comprimaţi lateral. Solzii sunt de o mărime moderată şi au pe ei un striaj rar radiar. Pe linia mediană a spinării, după aripioara dorsală, ei formează o carenă care se întinde până la începutul caudalei; e un fel de continuare a cărării fără solzi de pe linia mediană dorsală anterioară. Linia laterală, care este bine pronunţată, e aproape paralelă cu marginea inferioară a corpului. Dorsala începe la jumătatea corpului, deasupra părţii posterioare a bazei ventralelor, ea e aproape de 2 ori mai înaltă decât lungimea bazei ei şi cevâ mai mică ca 3/'i din înălţimea maximă a corpului. Pectoralele sunt egale cu V, din lungimea totală, însă distanţa dela vârfurile lor când sunt culcate până la înserţiunea ventralelor e egală aproape cu jumătatea lungimii lor. Anala are aproape pe jumătate din înălţimea dorsalei; ea începe cu mult în urma ultimilor radii ai dorsalei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este următoarea : pe spinare, pe bot precum şi pe toată partea superioară a capului până sub ochi corpul este colorat cenuşiu bătând în albastru, sau de coloarea plumbului; pe laturi este alb argintiu. Aripioarele dorsală şi caudală urmează aproximativ coloarea generală a părţii corpului pe care sunt situate, fiind colorate şi ele albastru cenuşiu cu puncte mici închise. Pectoralele, ventralele şi anala au o culoare alb gălbie care la baza pectoralelor şi a analei trece în roş portocaliu. Marginea analei e pătată cu negru. In timpul reproducţiei colorile se schimbă; atunci la amândouă sexurile partea superioară a corpului e neagră până la jumătatea sa, iar buzele şi partea ventrală devin portocalii închise. Şi aicea masculii au în epoca reproducţiei acele îngroşări ale epiteliului, însă aicea sunt numai ca nişte mici puncte. Dimensiunile. Lungimea obişnuită a Morunaşului, cum se prinde în apele noastre, e cam de 25—30 cm. Distribuţiunea. Morunaşul se găseşte numai în Dunăre cu bălţile ei şi la mare în faţa gurilor; niciodată însă nu intră şi în afluenţii Dunării. Cele mai mari cantităţi se prind la Gura Sf. Gheorghe în mare.. Biologia. Morunaşiil este mai mult un peşte migrator. El trăeşte la mare în apa sălcie din faţa gurilor Dunării şi intră în Dunăre şi mai cu seamă în bălţi pentru a se reproduce. El intră în Dunăre primăvara, probabil încă când nu s’a rupt ghiaţa, căci tocmai acesta e singurul timp când se prinde aicea în cantităţi mai mari pe sub ghiaţă la adâncimi de 5—6 m. In bălţi el intră primăvara şi stă tot anul. Epoca sa de reproducţie e prin Aprilie şi Maiu; el leapădă icrele în bălţi-pe fund — dacă e vârtos — sau pe plante acuatice. Femela leapădă cam la 2 — 300.000 de icre. Hrana morunaşului este ca şi a celorlalte Abramide, adică: viermi, crustacee, ins'ecte şi' burueni acuatice, etc.; el se îngraşă în bălţi foarte mult. întrebuinţare. Morunaşul are o^ carne foarte gustoasă şi grasă. El nu se prinde niciodată în cantităţi aşâ de mari, încât să poată avea vreo valoare comercială deosebită; în totdeauna se vinde numai printre alţi peşti. 145 Pescuitul. Morunaşul se prinde mult primăvara la Leasă, apoi la Nevod şi în fine iarna când se trage cu Tifanele pe sub ghiaţă. Nume populare. Pe tot lungul Dunării noastre i se zice de către pescari Morunaş, aceasta din cauza asemănării botului său cu al Morunului; Lipovenii îi zic de asemenea Morunas si Bibet. • > * t Vanetăţi. Sub numele de Abramis Melanops a descris Heckel o specie deosebită de Abramide, care se aseamănă foarte mult cu morunaşul, numai că are botul mai scurt şi negru. Această formă a fost în urmă găsită şi de Nordman în râurile Crimeei, precum şi de Kessler la Nistru. Am găsit şi eu câtevâ exemplare prin bălţile noastre şi cred că nu este decât o simplă varietate de morunaş cu botul scurt, neprezentând nici o altă di-ferinţă. 3. sp. Abramis ballerus L. Cosac. Tab. XI. Fig. 58. Gura terminală cu deschiderea oblică, îndreptată în sus. Corpul foarte comprimat 1 a t e ral. A n al a cu 36—45 radii moi, începe cevâ înaintea sfârşitului dorsalei. Sinonime : Cyprinus ballerus: Linné, Syst. nat., I, pag. 535. Block, 1. c., I, pag. 62, tab. 9. Pallas, 1. c., III, pag. 327. Beisinger, pag. 83. Abramis ballerus: Cuv. et Valenc., XVII, pag. 45. Nordmann, 1. c., pag. 505. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 43., Nachtrăge, etc., pag. 21; Ihtiol. Caspi-pont., pag. 261, No. 206. Heckel & Kner, 1. c., pag. 113. Siebold, pag. 130. Pancic, 1. c., pag. 89. Jeitteles, 1. c., pag, 56. Günther, Catal., VII, pag. 302. Grimm, 1. c., No. 226. Seeley, 1. c., pag. 218.—Bade, 1. c., pag. 153. Warpachowski, \. c. pag. 118. Br. 3, D3/8, Pl/15—17, V2/8, A3/36—45, C19, L. lat. 69—74, L. , 14-15 ' Cosacul care prin forma sa generală se aseamănă cu Plătica este uşor de recunoscut prin următoarele caractere: Corpul său este lungăreţ şi foarte comprimat lateral ; înălţimea sa maximă se cuprinde de 4 ori în lungimea totală, iar grosimea sa de 3—4 în înălţime. Câpul este mic, pe cât de lung pe atâta de înalt, lungimea capului se coprinde în lungimea totală aproape de ori; botul ascuţit, gura foarte oblică şi terminală. Oasele faringiene cu mult mai subţiri şi mai prelungite chiar decât la Plătica. Ochiul variază după vârstă, la exemplarele tinere diametrul său este egal cu 1/i, la cele bătrâne cu 1/i, din lungimea capului. Această diferinţă în dimensiunile ochiului a făcut pe pescari să dea Cosacului mai A. R.—Publ. Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia. 10 tânăr un nume deosebit de Cossac caraghios (adică Cosac cu ochi mari sau negri). ~ Dorsala este înaltă fiind egală cu aproape s/i din înălţimea coi*pului sau cu de 2—2x/2 ori lungimea bazei sale. Primul ei radiu este de 3 ori mai lung decât ultimul. Anala începe cam pe sub mijlocul dorsalei, este foarte lungă ajungând chiar până la 41 de radii moi şi se întinde până aproape de inserţiunea caudalei. Primul ei radiu este egal cu Y2 primului dela dorsală şi e de 5 ori mai mare decât ultimul ei radiu. Pectoralele iau cam Vt din lungimea totală şi culcate se întind înapoi până peste baza ventralelor. Solzii sunt cevà mai mici decât la celelalte specii şi numărul striajelor radiare în formă de evantaliu e cu mult mai mic (4—7). Linia laterală e bine pronunţată. Coloraţiunea. Spinarea este neagră albăstrie, laturile argintii, aripioarele pereche sunt gălbii, cele nepereche cenuşii; toate cu negru cenuşiu pe margine. Dimensiunile la cari ajunge de obiceiu sunt cam de 25—30 cm.; excepţional însă, el poate creşte mult mai tare, chiar până la 2 kgr. Dislribuţiunca. Cosacul trăeşte mai cu seamă în Dunăre şi în toate bălţile ei până la mare. In râuri se rătăceşte numai în partea lor inferioară pentru a intră în bălţile lor de inundaţie. Biologia. In această privinţă el se aseamănă mult cu Plătica. El este un peşte de baltă căruia îi place nămolul şi stuful. Primăvara intră prin bălţi încă de prin Fevruarie, se hrăneşte cu animale mici, crustacee, larve de insecte, vegetale, etc. Epoca sa de reproducţie e foarte timpurie şi cade de obiceiu în a doua jumătate a lunii lui Martie întârziindu-se câte odată până la începutul lui Aprilie. Temperatura apei care-i convine mai mult pentru reproducţie este între 8° şi 12°. Întrebuinţarea. Cosacul este un peşte foarte căutat de poporul nostru şi se consumă la tară sărat la butoaie în cantităti foarte mari. El însă nu este > j în atât de mari cantităţi în apele noastre pe cât se consumă în ţară şi de aceea se importă mult din Rusia dela gurile Donului şi Niprului. In bălţile din delta Dunării se scoate câte cel mult 6—8.000 kgr. anual, iar în bălţile din susul Dunării, cantitatea nu e mai mare. Pescuitul cosacului se face cu năvoadele şi vârşele în tot timpul anului. Nume populare. Numele său general, atât la pescarii români cât şi chiar la Lipoveni şi Greci este Cosac. Pescarii români şi Turtucăenii deosebesc 2 feluri : Cosacul nemeş care este cevà mai mare, «mai răsărit», şi Cosacul caraghios care e cevâ mai mic cu ochii mari. Ei mai zic la Cosacii de mărimea mijlocie : Cosăcuţă. Lipovenii mai numesc cosacu Ţopa. Bastarzi (?). După credinţa pescarilor, Cosacul se corceşte cu Batea şi dă un bastard care rămâne în totdeauna mai mic, acestuia îi zic ei Boţog. Descripţia urmează (vezi Abr. sapa. Pali). 147 4- Sp. Abramis sapa Pall. • Tab. XII. Fig. 59. Gura mică s e m i - i n f e r i o a r ă ; bolul obtus, gros şi rotunzit. Corpul de o înălţime mijlocie şi foarte comprimat lateral. Anala foarte lungă cu 38 — 45 radii moi; începe înainte de sfârşitul dorsalei. Sinonime : Brama secunda foem. : Marsigli, 1. c., IV, tab. 17. Cyprinus sapa : Pall. Zoograph. III, pag. 328. Cyprinus clavetza: Giildenstaedt, in Pall. Zoogr. III. Abramis schreibersii ; Heckel, An. d. Wiener Mus. I, pag. 227, tab. 20, fig. 4. ^ Abramis sapa; Nordmann, 1. c., pag. 506, tab. 21 (figura foarte bună). Heckel u. Kner, 1. c., pag. 115. Siebold, 1. c., pag. 131, Pancic, pag. 90. Kessler, Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 21; Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontica, pag. 262, No. 207. Günther, Catalog. III, pag. 302, Grimm, 1. c., pag. 227. Bade, 1. c., pag. 155. Leuciscus sapa : Cuvier el Valenciennes, XVII, pag. 49. Această specie se aseamănă foarte mult cu Cosacul, atât prin forma generală a corpului care este aproape aceeaş, fiind aicea numai puţin mai comprimat lateral şi cevâ, mai înalt, cât şi prin lungimea analei care ajunge a aveâ chiar până la 45 de radii moi. De asemenea se aseamănă şi prin forma celorlalte aripioare şi în special a pectoralelor cari ajung şi aici până la baza ventralelor. Ea se deosebeşte însă de Cosac: prin forma capului care este foarte scurt, cuprinzându-se mai bine de 6 ori în lungimea totală; prin forma botului care este scurt, obtus şi foarte bombât între ochi ; prin gura sa care este inferioară, falca de sus acoperind uşor pe cea de jos, prin ochii săi foarte mari, etc. Diametrul ochilor este egal cu 1/3 din lungimea capului, distanţa preorbitară fiind mai mică decât diametrul ochilor, iar cea interorbitară aproximativ egală cu l'/2 diametru. Tocmai prin aceste caractere însă—forma capului, botului, gurii şi ochilor—^această specie se apropie foarte mult de genul Blicca. .înălţimea, corpului se cuprinde de 3 V2 ori în lungime. ' * Oasele faringiene reprezentă o formă intermediară între oasele Plăticăi si ale Morunasului, ele nu sunt nici asâ de subţiri si lungărete ca la Plătică, > j ? > > » o j y dar nici asâ de scurte si îndesate ca la Morunaş. ') • » > ’ _ In privinţa celorlalte caractere specia aceasta se aseamănă aproape în totul cu Cosacul, numai că caudala este aicea cu mult mai lungă şi vârful ei inferior este cu mult mai lung decât la toate celelalte Abramide. \ 148 Coloraţiunea este ca mult mai deschisă decât la Cosac, fiind chiar şi pe spinare argintiu. Partea superioară a capului şi partea dorsală sunt albastre cenuşii, laturile argentii foarte vii. Aripioarele albe gălbii înconjurate de o margine neagră destul de largă. Ochii galbeni argintii cu o pată închisă pe Iris. Dimensiunile la cari ajunge sunt cu mult mai mici decât ale Cosacului. Exemplarele obişnuite ce le-am întâlnit aveau ca la vreo 25 cm. In privinţa biologiei, pescuitului, întrebuinţării, distribuţiei, etc., acest peşte se aseamănă în totul cu Cosacul, numai că este cu mult mai rar sau chiar foarte rar. După credinţa generală a pescarilor noştri, acest peşte nu este o specie deosebită ci o corcitură, şi anume corcitură de Cosac cu Balcă, despre care am amintit mai sus. Fără a puteâ să mă pronunţ încă asupra acestei chestiuni, înclin şi eu a mă îndoi de existenţa ei ca specie, deşi a fost descrisă şi recunoscută până acum de naturalişti atât de distinşi ca Pallas, Heckel, Nordmann, Siebold, Kessler, etc. In tot cazul comparând capul ei cu capul Batcăi — Blicca Bjorkna —• vedem o asemănare frapantă. Numărul mai mare de radii la anală, pe care se zice că l-ar avea, nu are nici o importanţă, deoarece am găsit foarte multe exemplare tipice de Abr. ballerus cu 45 de radii moi în anală. De asemenea faptul că găsim numai un număr mic de exemplare şi acestea izolate, ar puteâ fi iarăş o dovadă că avem a face numai cu un bastard. Rămâne ctar ca experienţa cu fecundaţiunea artificială să ne dovedească în urmă cu siguranţă adevărul. Nume populare. Acest peşte nu are nume proprii populare. I se zice uneori Cosac cu botul turtit, sau Cosac corcit cu Batcă, etc., iar Tur-tucăenii îi zic Boţog, fiindcă rămâne mic. Lipovenii îi zic ca la toţi Cosacii şi Ţopa. Abramis brama X Leuciscus rutilus Sieb. Bastazd. (Gen. Abramidopsis Siebold.) Tab. XII. Fig. 60 a. b. Sinonime : Cyprinus buggenhagii: Bloeh, 1. c., tab. 95. Abramis leuckartii : Heckel, Annal, d. Wiener Muséums I, p. 229, tab. 20, fig. 5. Nordmann, 1. c., p. 508. Cuvier et Valenciennes, XVII, p. 59. Bielz, Fische Sielienbiirgens, p. 11. Kessler, Zur Ichthyplogie, p. 46; Nach-trăge zur Ichthyolog., p. 22. Heckel u. Kner, 1. c., p. 11*7. Seeley, p. 221. Warpachowshi, Peştii din apele Rusiei europene, pag. 125., Fig. 64. Leuciscus buggenhagii : Cuvier et Valenciennes, XVII, p. 53. 4 149 Abramidopsis Leuckartii : Siebold, 1. c., p. 134. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, p. 264, No. 212. Grimm, 1. c., No. 232. Hybrid between Abramis brama and Leuciscus rutilus: Günther, Catalogue VII, p. 214. După cum se vede din lista sinonimiilor, acest peşte a fost mult timp considerat ca o specie aparte şi abia în urma studiilor lui Siebold a fost recunoscută adevărată sa natură de bastard. E destul de curios aceasta, căci pescarii noştri îl cunosc cu toţii foarte bine şi nici nu-i dau alt nume decât «Plătică corcită cu Babuşcă-». Caracterele principale ale acestei forme sunt : Corpul este lungăreţ şi de o înălţime mediocră, înălţimea sa maximă fiind cuprinsă de 3 */2 ori în lungimea totală, iar grosimea sa aproape de 3 ori în înălţime. Capul este aproape atât de lung cât înalt şi lungimea sa intră aproape de 5 V2 ori lungimea totală. Gura este terminală şi oblică ca la A. ballerus ; ea este îngustă, încât colţurile ei nu ajung până sub nări, botul este obtus. Dinţii faringieni sunt pe câte o singură serie şi anume în dreapta 5 şi în stânga 5 sau câte odată 6. Coroanele lor sunt lateral comprimate şi oblice. Suprafeţele lor de masticaţiune au o brăzdătură în mijloc, iar înaintea vârfului lor câte o crestătură. Ochiul este relativ mic, diametrul său având cam 1/i din lungimea capului; distanţa preorbitală este de un diametru, iar cea interorbitală egală cu 1V2 diametru a ochiului. Solzii sunt cevâ mai mari ca la Plătică şi au pe suprafaţa lor câteva striuri radiare. Pe linia dorsală ei nu mai lasă o cărare liberă, ci o acoper complet cu solzi impari suprapuşi unul peste altul ; de asemenea pe porţiunea ventrală dintre aripioarele ventrale şi anus se formează o muche ascuţită acoperită cu solzi. Prin aceste 2 caractere acest peşte se îndepărtează cu totul de Abramis apropiindu-se de Leuciscus. Linia laterală este bine pronunţată, mergând mai mult pe sub jumătatea corpului aprope paralelă cu linia ventrală. Şi aripioarele sunt foarte caracteristice, formând o transiţie între ambele genuri; Aripioara dorsală este trunchiată oblic, formând un unghiu ascuţit, anala însă are o bază cu mult mai scurtă ca la toate abramidele fiind compusă din 15—18 radii moi şi începe exact sub ultimul radiu al dorsalei; baza ei e numai cu puţin mai lungă ca înălţimea. Caudala de âsemenea e caracteristică, căci vârful său inferior este numai foarte puţin mai lung sau aproape egal cu cel superior, deci e cu multymai scurt decât la toate Abramidele. D3/10, Pl/5, V2/8, A3/15—18, C19, L.-lat 45—54, L tr. Coloarea este pe cap şi pe spinare albastru-verzuie, pe laturi argintie, aripioarele albicioase, fiind însă mai toate afară de pectorale şi ventrale (câte odată şi aceste) cu marginile înnegrite. Dimensiunile obişnuite sunt cam de 25 cm. Trăeşte în Dunăre şi mai cu seamă în bălţile şi jepcile ei. Nume populare. Plătică corcită cu Roşioară sau Plătica corcită cu Babuşcă. / 150 8 Gen. Blicca. Heckel. Dorsala trunchiată oblic dinainte înapoi şi are baza scurtă. Anala cu basa foarte lungă. Caudala bifurcată adânc, cu vârful inferior mai scurt decât cel superior. Solzii bine fixaţi de o mărime mediocră. Corpul foarte comprimat lateral. Pe muchea spinării între cap şi începutul dorsalei solzii lasă o cărare mediană liberă care e mărginită de ambele părţi cu solzi mai mici. Pântecele pe distanţa dintre inserţiunea ventralelor şi deschiderea anală foarte comprimat lateral formând o muche ascuţită neacoperită cu solzi. Gura cu buze subţiri şi fără mustăţi. Dinţii faringieni aşesaţi pe câte o singură serie după formula 2.5—5.2 ’sau 3.5—5.3. ’ ’ v / sp. Blicca bjorkna. L. Batea. Tab. XII. Fig. 61. Gura se mi - i n fer io ară, botul turtit; corpul înalt şi fo ar te comprimat pe laturi. Anala cu 19 — 24 radii moi, începe sub ultimul radiu al dorsalei. P ecto ral e 1 e, ventralele şi anala cu baza r o si e ti c ă. Sinonime : Cyprinus bjorkna: Linné, Syst. nat., pag. 532. Cyprinus blicca: Blăch, 1. c., I, pag. 65. Tab. 10. Gmelin, Reis, etc. Cyprinus laskyr: Pallas, Zoographia III, pag. 826. Giildenstaedt (după Pallas. Cyprinus ballerus: Meidinger, 1. c., (ab. 7. Abramis blicca: Cuvier, Règne Anim. Nordmann, 1. c., pag. 504, Tab. 22: Fig. 1. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 47; Nachtrăge, etc., pag. 43. Günther, Catalogue, VII, pag. 306. 'Heincke u. Môbius, Fische der Ostsee, pag. 24 şi 118, No. 79. „ Abramis laskyr: Nordmann (var. b. — Cyprinus Laskyr. Güld.), 1. o., pag. 504, tab. 22 fig. 1. Leuciscus blicca: Cuv. et Val., XVII, pag. 120. _ Blicca argyroleuca: Heckel şi Heckel u. Kner, 1. c.? pag. 31, 151 Blicca laskyr: Heckel u. Kner, pag. 123. Bliccabjôrkna: Siebold, 1. c., pag. 138. Bonecke, Fische v. Ost- u. West-Preussen, pag. 123. Kessler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 263, No. 211. Grimm, 1. c., No. 231. Sabannjeef, 1. c., II, pag. 205. Warpachowski, 1. c., pag. 127. ' Br3, D3/8, P1/14—16, Y2/8, A3/19 —24, C4/19/4 L. lafc. 45 — 49, L. tr. tl°. •Această specie se aseamănă în forma sa exterioară foarte mult cu Plătica, aşa că dela prima vedere ne e greu s’o deosebim de ea ; abia examinând de aproape botul şi aripioara anală putem să le deosebim şi tot încă formele extreme ne pot înşelă. Numai prin examinarea dinţilor faringieni putem să le determinăm cu siguranţă. Ca mijloc uşor de a le recunoaşte după exterior servesc aripioarele pereche şi anala, dar mai cu seamă ventralele, cari aici sunt puţin colorate în roşu la baza lor, pe când la Plătică sunt mai mult vinete. Corpul este foarte comprimat lateral, înălţimea sa se cuprinde de 3 ori în lungimea totală, iar lăţimea sa de 3 ori în înălţime. Capul este mic şi se cuprinde între 5Va'—6 ori în lungimea totală. Gura care este semi-in-ferioară e foarte mică şi capetele ei ajung înapoi abia până sub narine. Ochii sunt mari şi diametrul lor e egal cu 7s din lungimea capului. Distanţa preorbitală e cevà mai mare decât 1/2 din diametrul lor, iar cea interorbitală cam de l1/2 ori acest diametru. Narinele sunt duble, cea anterioară fiind cu mult mai largă şi rotundă decât cea posterioară care e eliptică. Ele sunt mai apropiate de ochi decât de vârful botului. Oasele faringiene sunt groase, iar dinţii faringieni sunt pe 2 rânduri; cei mai mari, interni, sunt tăiaţi oblic având o suprafaţă de masticaţiune sulcată, iar vârfurile ascuţite şi cârligate. Solzii şi linia laterală se aseamănă în totul ca la Plătică. Ei lasă pe linia dorsală între aripioară şi cap o cărare fără solzi, iar pe linia ventrală, între ventrale şi anus, alta goală, însă acoperită de solzii de pe de lături, cari o fac invizibilă. Aripioara dorsală începe la mijlocul corpului şi e, ca şi la Abramis, trunchiata foarte oblic, aşâ că are vârful foarte ascuţit. înălţimea ei este variabilă precum şi a celorlalte aripioare, din care cauză tocma^s’a crezut că sunt mai multe specii. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea ventralelor, iar ventralele încep cu mult înaintea începutului dorsalei. Anala începe sub capătul posterior al dorsalei; ea este compusă de obiceiu din 19—23 radii moi, se găsesc însă exemplare cari au chiar şi 24. Caudala este adânc bifurcată, iar vârful său inferior este cevâ mai lung decât cel superior. Coloraţiunea. Spinarea şi partea superioară a capului este verde-al-băstrie închisă, bătând în cafeniu, laturile sunt argintii, bătând puţin în albastru. Câte odată se găsesc exemplare cu totul roşietece. Aripioarele dorsală şi caudală sunt vinete, anala mai deschisă şi numai pe margine şi la vârf vânătă închisă, pectoralele şi mai cu seamă ventralele cu baza roşie, iar la mărgini albe gălbii. Irisul este argintiu, deasupra cu o pată mai închisă. V i 152 Dimensiunile la cari ajunge de obiceiu sunt între 2-0 până la 25 cm. lungime. Varietăţi. După cum se vede din lista sinonimelor, s’a" crezut înainte că în apele Europei trăesc mai multe specii de Blicca ; încă Pallas şi Güldenstaedt deosebiau 2 specii, iar în urmă Ncrdmann şi apoi Heckel şi Kner au descris două specii din apele Rusiei Sudice (Blicca argyro- leuca şi Blicca laskyr Heckel, sau Abrammis blicca şi A. blicca var. laskyr Nordmann). Este meritul lui Kessler şi apoi al lui Siebold de a fi arătat că aceste 2 forme nu sunt specii diferite, nici măcar varietăţi constante, ci numai formele extreme de variaţiune ale unei singure specii ; ca şi la Platică şi aici înălţimea corpului variind foarte mult şi tot asemenea şi lungimea sau înălţimea diferitelor aripioare. Distribuţiunea. Batea trăeşte în Dunăre cu toate bălţile ei şi mai cu seamă în jepci. De asemenea ea se găseşte în regiunea inferioară a râurilor şi în băltoacele cari le formează acestea. Biologia. Batea preferă mai cu seamă apa stătătoare şi în special bălţile Dunării. In jepcile cele mai mici, cari în timpul verii se usucă, ea se găseşte în totdeauna în mare abundenţă. In timpul iernii ea trăeşte la adânc, însă primăvara se adună în cârduri mari şi se duce la apă mică spre a-şi lepădă icrele pe plantele acuatice. Ea se hrăneşte cu viermi, insecte şi vegetale. Epoca lor de reproducţie este de obiceiu odată cu a Crapului. La bătaie ele fac un sgomot mare în apă, aşâ că se aud dela distanţă. Ouăle sunt cam de 2 mm. diametru şi femelele bătrâne leapădă cam la vreo 100.000 de boabe. Ele sunt foarte tenace şi ajung foarte de timpuriu la maturitate, aşa că adeseori se văd exemplare de câte . 10—12 cm. lungime, cu icre mature în ele. Din această cauză tocmai ele sunt atât de uşor expuse la degenerare şi de aceea au dat de atâtea ori loc la creaţiunea de nouă specii. Întrebuinţarea. Batea este un fel de peşte foarte ordinar, totuş din cauza cantităţilor enorme în cari se găseşte în apele noastre, are o mare însemnătate comercială. Ea se sărează în butoaie împreună cu alte Abra-mide şi se vinde pentru populaţiunca rurală. Exemplarele mici se sărează împreună cu puii de Cosac şi de Plătica mică şi se aduc în comerţ sub numele de Albitură. Părăsiţi. Intre părăsiţii acestei specii sunt foarte frecuenţi Ligulele (Li-gula monograma), cari parasitează în cavitatea viscerală. Ele se îmmulţesc câte odată aşâ cle mult, încât crapă burta peştelui şi părăsitul este pe jumătate afară printre muşchii dislocaţi. Exemplare mici cu părăsiţi în ele se cunosc dela distanţă, căci înoată foarte repede, ieşind cu spinarea afară din apă. Nume populare. Numele mai general la Români este Batcă, se mai numeşte însă şi Corbancă, Corpancă, Corpănică,' Corpacă, Bătculiţă. Exemplarele mici se numesc Frunza plopului. Iar sărate şi amestecate cu alte specii de Abramis li se zice în comerţ Albitură. Lipovenii le mai numesc şi Guşter sau Laskir. Pescuitul. Se" prinde cu nevoadele, voloacele şi cu tot felul de plaşi precum şi cu vârşele şi coteţele. Bastarzi. Această specie se curceşte cu Abramis brama şi cu Leu-ciscus rutilus, sau cu Scardinius erythrophalmus. . 153 a) Blicca bjorkna X Leuciscus rutilus Siebold. (Bastaid). (tien. Blicopsis Siebold) Sinonime : Abramis abramo-rutilus : Ilolandre, Faune du départ, de la Moselle, pag. 246. Abramis buggenhagii : Selys-Longchamps, Jchthyolog. Faune Belge, pag. 216. Blicopsis abramorutilus : Siebold (o parte), pag. 142. Kessler, pag. 264, No. 213. Grimm, 1. c., No. 233. Jăckel, Abhandl. der Zoolog.-mineralog. Vereins Regensburg 1864—1865. Günther, Cat. VII, pag. 215. . Br. 3. D 3/8, P 1/15, V 2/8, A 3/14—18, C 4/19/4, L. lat. 43—46; L tr. t±°. 4 Acest bastard care a fost găsit în apele Belgiei, Holandei şi Germaniei, a fost mai întâiu considerat ca o specie aparte. Abia Siebold în urma unui studiu comparativ a numeroase exemplare a putut descoperi adevărata sa natură. Şi în apele noastre şi în special în bălţile Dunării l-am găsit într’un număr foarte mare de exemplare, aşă că am avut ocaziunea de a-1 studia mai de aproape. El e cunoscut foarte bine şi de pescarii noştri cari îl numesc «Corcitură de Batcă cu Babuşcă». In forma sa generală se aseamănă foarte mult cu bastardul descris mai sus, pe care îl formează Plătica cu Babuşca şi cu acel dintre Batcă şi Ro-sioară, caro va fi descrisă în urmă. Cu acest din urmă e atât de asemă-» ' ■ nător, încât chiar Siebold i-a confundat între ei şi abia Jăckel şi în urmă Giinther i-a deosebit unul de altul. După forma generală a corpului, el are aparenţa unui Leuciscus cu spinarea înaltă. înălţimea corpului său se cuprinde 23/A ori în lungimea corpului (fără caudală). De Leuciscus el se deosebeşte mai cu seamă prin următoarele caractere: 1. Prin înălţimea corpului ; ** 2. Prin forma botului şi aN gurii. Botul aici este umflat şi turtit, iar gura terminală şi oblică ; 3. Prin forma ochiului care aici este cu mult mai mare ; 4. Prin aripioara anală care aici are baza lungă cu 14—18 radii moi; 5. Mai cu seamă însă se deosebeşte prin dinţii faringieni cari aici sunt aşezaţi pe 2 serii după formula 2. 5—5. 2 sau 3. 5 —5 3. De altfel dinţii variază foarte mult apropiindu-se mai mult de o specie sau de alta ; aşâ întâlnim adeseori exemplare cu 3.5 — 5 2. sau cu 2.5—5 3. şi chiar altele numai cu 5—5 sau 6—5. De Blica acest bastard se deosebeşte mai cu seamă : 1. Prin forma corpului; 2. Prin baza mai scurtă a analei care la Blica are între 19—21 radii moi ; 3. Prin forma oaselor faringiene şi a dinţilor. Oasele faringeine sunt aicea cu mult mai lungi şi mai subţiri, iar dinţii faringieni, cari au coroanele trunchiate oblic şi o brăzdătură simplă, sunt de mai multe ori crestaţi pe lăture şi se termină cârligaţi ; 4. Prin dimensiunile solzilor cari aici sunt puţin mai mari ; 5. Prin lipsa unei cărări mediane neacoperite cu solzi pe linia dorsală anterioară. Această cărare, care e atât de caracteristică pentru genul Blica şi toate abramidele, lipseşte aici şi muchea spinării e acoperită cu un rând de solzi carinaţi la mijloc, cari se acoper unii pe alţii ca ţiglele de pe o o&ScL \ 6. Prin carena pe care o formează solzii pe muchea ventrală între inserţiunea aripioarelor ventrale şi deschiderea anală ; 7. Prin forma caudalei care are cele 2 vârfuri ascuţite şi aproape egale între ele. Coloraţiunea. Spinarea este verde măslinie, laturile argintii sau aurii cu luciu metalic. Aripioarele cenuşii. Pectoralele, ventralele şi anala cu baza roşietică. Dimensiunile la cari ajunge acest bastard sunt cam acele ale Babuşcăi cu care este adeseori confundat. Este răspândit în toate bălţile Dunării. Nume populare. Un nume special nu are. Pescarii îi zic Corcitură de Batcă cu Babuşcă. b) Blicca bjorkna X Scardinius erythrophtalanus Jackel (Bastazd). (Gen. Bliccopsis Siebold.) Sinonime : ‘ Bliccopsis abramorutilus : Siebold (o parte), 1. c., pag. 142. Bliccopsis ery throphthalmoides : Jackel, Abhandlungen des Zoologisch.-Miner. Vereins. Regensburg 1864—65. Hybrid between Leuciscus erythrophthalmus and Abramis blicca: Günther. Catal. VII, pag. 233. Acest bastard se aseamănă atât de mult cu cel precedent, încât Siebold i-a confundat impreună şi descripţia dată este făcută după exemplare aparţinând ambelor forme. Abia în urmă Jackel l-a descris ca o formă aparte. Br. 3. D 3/8, P 1/15, V 2/8, A 3/14—18, C 4/19/4, L. lat. 42—44, L tr. 5=2. 4 El se deosebeşte de forma precedentă, mai cu seamă prin corpul său care este mai puţin înalt şi prin solzii săi cari sunt cevâ mai mari. înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 21/s — la exemplarele tinere de 2 2/3 — în lungimea corpului fără caudală. 155 Gura este terminală, botul scurt şi turtit. Dinţii faringieni, a căror construcţie este ca şi la forma precedentă, sunt aşezaţi pe două serii după formula 2. 5—5. 2 sau 3. 5—5. 3 sau 3. 5—5. 2, etc. Partea anterioară a liniei dorsale mediane nu formează o muche, ci e rotunzită şi acoperită cu solzi cari se acoper unul pe altul ca ţiglele de pe acoperământul unei case. Partea ventrală cuprinsă între aripioarele ventrale şi deschiderea anală este puternic comprimată formând o muche ascuţită; solzii însă nu se întind peste ea. “Anala este cu 14—18 radii moi. Celelalte caractere sunt asemănătoare cu ale formei precedente. Coloraţiunea de asemenea, numai că ventralele, pectoralele şi anala sunt.cu mult mai intensiv colorate în roşu. j Se găseşte foarte des în bălţile Dunării. Numele popular este Batcă corcită cu Boşioară. . IX. Gen. Pelecus Agassiz. (Mem. soc. nat. Neuchat. I, 1835). Corpul lungăreţ, foarte comprimat lateral. Gura superioară, fără mustăţi. Solzi relativ mici şi caduci. Pectoralele foarte lungi, dorsala cu baza foarte scurtă, anala cu baza lungă. Linia laterală descrie mai multe curbe undulate. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2.5—2.5. 1 sp. Pelecus cultratus. Lin. Sabiţci. Tab. XII. Fig. 62. Deschiderea bucala aproape verticală. Dinţii faringieni cari au coroana lateral comprimată şi dinţată ca un ferăstrău, se termină cu un vârf cârligat. Corpul jos. Linia dorsală aproapo dreaptă,orizon tală, linia ventrală convexă formând o muche ascuţită. Dorsala cu baza scurtă şi împinsă înapoi până peste începutul analei. Pectoralele foarte lungi şi ascuţite. Anala cu 26 până la 29 radii moi bifurcate. Sinonime : Sarachi congener: Marsigli, l. c., IV, pag. 23, Tab. 8. Cyprinus cultratus: Linné, Syst. Nat. I, pag. 531. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deuţschl. I, pag- 255, Tab, 37. Pallas, Zoographia, etc. III, pag. A â ____156 331. Reisinger, Pisc. Hungar, pag. 79. Meidinger, Icon. pisc. Austr., tab. 25. Cyprinus clupeoides : Bloch, Tab. 402, fig. 2. Chela cultrata: Cuvier, Règne animal. Luciscus cultratus: Valenciennes (în Cuvier et Valenciennes, 1. c., XVII, pag. 330). Pelecus cultratus: Agassiz, mem. d. ]. soc. sc. nat. Neuchatel I, 1835, pag. .39. Nordmann, Faune pontique, pag. 502, Tab. 24, fîg. 1. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 40; Nachtrage zur Ichthyologie, pag. 21 ; Ih-tiologia Aralo-Caspi-pontica, pag. 269, No. 232. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 126. Siebold, 1. c., pag. 152. Günther, Catalogue VII, pag. 330. Grimm, 1. c., pag. 205, No. 247. Seeley, 1. c., pag. 243. Bade, 1. c., pag. 175. Sabannejeff, Peştii Rusiei, vol. II, pag. 417. Warpachowski, 1. c , pag. 135. Br 3, D 2—3/7—8, P 1/15-- -16, V 2/7, A 3/26—29, C 4/19/4, L. lat 100—115, Ltr. ££ Acest peşte, foarte uşor de recunoscut prin forma sa cu totul particulară, se aseamănă întru câtva cu scrumbiile şi în special cu Rusacul sau cu Rizeafca. In adevăr corpul său foarte comprimat lateral, linia ventrală convexă şi ascuţită, solzii săi caduci, proeminenţa de pe falca inferioară, etc. ne aduc mult aminte de corpul Heringilor. Din această cauză tocmai unii din vechii naturalişti le clasificau chiar între Clupeide. Descrierea. Corpul său este foarte puţin înalt, lungăreţ şi comprimat pe laturi. înălţimea sa maximă este puţin în urma inserţiunii ventralelor şi este egală cu aproape 1fb din lungimea sa totală, iar lăţimea este aproape egală cu Vs din înălţime. Spinarea care este rotunzită este aproape o linie dreaptă orizontală, linia ventrală din contră este convexă şi formează o muche foarte ascuţită. Această muche însă nu este tare ca la Clupeide, căci nu este formată ca acolo de solzi carinati cu vârfuri ascutite, ci numai din > j ' alăturarea marginii solzilor de pe ambele laturi ale corpului. Aceştia se înclină astfel, încât formează unii cu alţii un unghiu foarte ascuţit şi nu sunt separaţi între ei decât numai prin pielea subţire în care sunt prinşi. Capul este mic având o lungime laterală egală cu l/5 din lungimea totală. Lungimea sa măsurată însă pe linia dorsală este cu mult mai mică, deoarece musculatura spinării se întinde şi peste capsula cranială până deasupra ochiului. Ochii sunt relativ mari, diametrul lor cuprinzându-se de 3'/2 ori în lungimea capului; ei sunt apropiaţi atât de vârful botului cât şi între ei, aşâ că distanţa preorbitară este mai mică decât un diametru, iar cea interorbitară numai cevâ mai mult decât jumătatea acestui diametru. Narinele sunt largi şi duble şi aşezate mai aproape de marginea ochiului decât de vârful botului. Gura este mică şi superioară ; buzele sunt înguste şi subţiri şi numai la capete cărnoase. Falca inferioară se urcă în sus aproape verticală, aşâ că pe toată lungimea sa ea este înaintea fălcii superioare. La mijlocul fălcii inferioare este o proeminenţă—o îngroşare a bărbiei 6a la Clupeide—■ care se potriveşte exact într’o scobitură din mijlocul fălcii superioare adică în osul intermaxilar. Oasele faringiene sunt lungi şi subţiri, deasemenea şi dinţii faringienii ; aceştia sunt comprimaţi lateral, cu vârfurile cârligate şi cu marginea dinţată ca un ferăstrău. 15? Solzii sunt cicloizi, foarte subţiri, de o mărime moderată şi se deslipesc foarte uşor; ei acoper capul până deasupra ochiului şi aici sunt cu mult mai mici, iar pe laturile corpului mai mari. Linia laterală are o formă foarte caracteristică; ea porneşte în mod normal dela marginea operculelor, se scoboară apoi brusc în jos pe sub pectorale înconjurând originea lor, până ajunge aproape de linia ventrală; de aicea apoi porneşte înainte descriind mai multe curbe undulate pe jumătatea de jos a corpului, până ajunge de se termină la jumătatea inserţiGnii caudalei. Porii cefalici sunt mai cu seamă vizibili pe falca inferioară, mai puţin însă pe inelul suborbitar care este foarte îngust. Aripioara ventrală este foarte mult împinsă la partea posterioară a corpului; baza ei este foarte scurtă fiind egală abiâ cu 1/3 din înălţimea ei. Ea este trunchiată foarte oblic, asâ că formează un vârf ascutit. Anala ' i > este cu baza foarte lungă având 26 — 29 radii moi bifurcate; ea incepe cevâ înaintea începutului dorsalei. Pectoralele sunt foarte lungi şi ascuţite având forma unor iatagane, ele nu ajung însă până la inserţiunea ventralelor. Ventralele sunt mici, ele încep aproape sub jumătatea corpului şi culcate ajung până aproape de deschiderea anală. Caudala este adânc bifurcată şi lobul ei inferior este mai lung decât cel superior. Coloraţiunea. Partea dorsală a corpului este albastră (coloarea oţelului oxidat) sau verde albăstrie cu un luciu viu metalic; lăturile sunt argintii, foarte strălucitoare, bătând câte odată foarte puţin în roşu trandafiriu. Pectoralele, dorsala şi caudala sunt cenuşii, pectoralele şi ventralele albe gălbii, bătând puţin în roşu. Irisul argintiu sau puţin auriu. Dimensiunile. Sabiţa ajunge în apele noastre la dimensiuni mari până la 40 şi chiar 50 cm. lungime şi la o greutate de peste un kgr.; aceste exemplare însă sunt rare, exemplarele obişnuite au cam 30—35 cm. şi o greutate de 1/2 kgr. Biologia şi Distribuţiunea. Sabiţa este un peşte de Dunăre şi de apă sălcie. Ea se pescueşte în mari cantităţi în Dunăre cu toate bălţile ei cât şi la mare în faţa gurilor Dunării. Ea intră primăvara prin bălţi numai pentru a-şi depune icrele şi îndată ce simte că apele sunt în scădere, pleacă. Deoarece corpul ei e foarte îngust şi lătăreţ, ea se strecoară printre nuielele gardurilor şi fuge. Ea se hrăneşte cu iarbă, viermişori, crustacee, etc. *• Epoca ei de reproducţie este prin Aprilie şi Maiu, odată cu Abramidele. Ea depune icrele la apă mică pe buruenile din bălţi. Nu păzeşte ouăle, ci *' îndată ce simte scăderea apelor pleacă. O femelă depune cam la 100.000 de boabe de icre. întrebuinţarea. Sabiţa se consumă mai 'mult sărată. Proaspătă se mănâncă numai primăvara când carnea ei este mai gustoasă şi mai grasă. Ea se sărează foarte mult şi se pune la butoaie ca Cosacul. Este un‘peşte foarte ieftin şi din această cauză e foarte căutată de populaţiunea dela sate. Producţiunea bălţilor din susul Dunării e destul de mare; la bălţile din delta Dunării însă producţia e cu mult mai mică şi avem anual o cantitate de 2—3.000 kgr. I, \ / laé Numele populare sunt : Sabiţă, Saghiţă, Săbioară~ Săbicioară, Să-biiţă. Lipovenii din Dobrogea o numesc Cihon, pescarii greci Spatop-saro, iar Turcii Colaci balâc. Pescuitul. Se prinde vara la Leasă, iar toamna şi iarna cu Nevoadele. Cade însă şi în alte plăşi cari pescuesc mai mult la suprafaţa apei. X. Gen. Alburnus Heckel. Corpul lungăreţ, comprimat lateral cu linia laterală joasă. Solzii caduci argintii şi foarte lucioşi. Gura superioară, cu buze subţiri şi fără mustăţi. Pe mijlocul fălcii inferioare o proeminenţă care se potriveşte exact într’o scobitură din mijlocul fălcii superioare. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2. 5—5. 2 (sau excepţional 2. 5—4. 2), cu vârfuri cârligate. Dorsala cu baza scurtă, anala cu baza lungă, cel puţin cu 12 radii moi. Linia ventrală între aripioarele ventrale şi deschiderea anală formează o muche ascuţită. 1 sp. Alburnus lucidus Heck. Obletul. Tab. XII. Fig. G3. Corpul lungăreţ, gura oblică cu deschiderea îndreptată în sus. Falca inferioară puţin îngroşată la mijloc şi ieşind ceva în afară. Dinţii faringieni din seria internă cu mai multe crestături pe ei. Anala cu 16 — 20 radii moi bifurcate, începe ceva înaintea sfârşitului dorsalei. Pe linia laterală 45— 50 solzi. Sinonime: Phoxinus secundus: Marsigli, Tom. IV, tab. 18, fig. 8. Cyprinus alburnus: Lin., Syst. nat. I, pag. 531. Boch, 1. c., I, pag. 54, tab. 68, fig. 4. Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat. III, pag. 321. Meidinger, Icon. Pisc.-, tab. 30. Beisinger, Spec. Ichthyol. Ilungar. . Leuciscus alburnus: Cuvier et Valencienncs, XVII, pag. 272. Aspius ochrodon: Fitzinger, Prodrom. Faunae Austriae. Aspius alburnoides: Selys-Longchamps, 1. c., pag. 214. 159 Aspius alburnus: Agassiz, 1. c., pag. 38. Nordmann, 1. c., pag. 154. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 39 ; Nachtrăge zur Ichthyologie, etc., pag. 28. Bade, 1. c., pag. 167. Alburnus lucidus: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 131. Siebold, 1. c., pag. 154. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontica, pag. 266, No. 217. Grimm, 1. c., No. 237. Günther, Catalogue VII, pag. 312. Seeley, 1. c., pag. 232. Sa-bannejeff, 1. c., pag. 392, Warpachowski. Alburnus breviceps : Heckel u. Kner, K c., pag. 134. Br. 3 D 1/8, P 1/14—16, V 2/8, A 3/16—20, C. 5/19/5, L lat 45—50, L- tr. |E|. ' Acest peşte variază foarte mult atât în formele sale cât şi în colori ; din această cauză s’au şi descris mai multe specii şi varietăţi cari în urmă s’au dovedit toate că nu sunt decât reprezentanţi ai speciei Alburnus lucidus, fiind legaţi cu forma tipică prin tot felul de forme intermediare. Obleţul ordinar variază atât de mult, încât Siebold scrie : «pot afirma că acest peşte are în fiecare râu şi în fiecare lac o altă aparenţă». Astfel s’a dovedit că formele descrise ca specii aparte : Aspius alburnoides de către Selvs Longchamps şi Alburnus breviceps de către Heckel, nu sunt decât simple varietăţi ale acestei specii. Si în apele noastre această specie, care este foarte răspândită şi care trăeşte în medii foarte variate, variază foarte mult; descrierea scurtă dar pe care i-o dau aicea nu poate să iea decât media caracterelor pentru a se potrivi asupra tuturor exemplarelor examinate. Corpul este lungăreţ, înălţimea sa maximă cuprinzându-se de &l/2—5 ori în lungimea totală, iar lăţimea sa 21/,,—3 ori în înălţime. De altfel tocmai aceste dimensiuni variază foarte mult, căci găsim adeseori obleţi cu corpul lungăreţ şi mai îngust, iar alţii mai scurţi şi cu corpul mai înalt. Capul este mic şi lungimea sa laterală se cuprinde cel puţin de 5 Va ori în lungimea totală a corpului. Ochiul este mare şi diametrul său intră cam de 3V2 ori în lungimea capului. Distanţa preorbilală este cevâ mai mică sau cel mult egală cu un diametru, iar distanţa interorbitală ceva mai mare decât un diametru. Intre ochi şi vârful botului la egală distanţă se află narinele, cari sunt duble şi relativ mari. Gura este semi-superioară, ea este foarte oblică şi se întinde înapoi până sub narine. Falca inferioară este umflată la mijloc având o proeminenţă care se potriveşte exact într’o scobitură dela mijlocul fălcii superioare, şi această proeminenţă variază însă, câte odată fiind foarte pronunţată, iar alte ori foarte mică. Dinţii faringieni sunt comprimaţi lateral, cei de pe linia internă sunt de mai multe ori crestaţi pe margine înaintea capătului lor, iar vârful le este cârligat şi ascuţit. Solzii sunt foarte moi şi se desprind uşor; ei sunt cicloizi şi au câteva ătria-juri adiare foarte puţin pronunţate; mai cu seamă cei de pe laturile corpului au un luciu de argint foarte puternic. La partea ventrală între originea aripioarelor ventrale şi deschiderea anală, unde corpul este foarte comprimat, ei se alăturează de pe ambele părţi pentru a forma muchea ventrală care este foarte ascutită, totuş ei nu traversează această muche. Linia laterală merge aproape paralel cu linia ventrală. Intre linia laterală şi originea ventralelor sunt 3 serii longitudinale de solzi. 160 • Dorsala începe cu mult în urma ventralelor şi baza ~ei este mai scurtă decât înălţimea. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea ventralelor şi acestea merg până în aproprierea deschiderii anale, fără însă a o ajunge. Anala este lungă, cu 16—20 radii moi, ea începe sub capătul posterior al dorsalei sau de cele mai multe ori chiar înaintea ei. Caudala este foarte adânc divizată; loburile ei sunt ascuţite la vârfuri şi cel inferior e cevâ mai lung. Coloraţiunea este şi ea variabilă; în genere partea dorsală bate în verde sau în albastru, iar lăturile sunt albe cu un luciu metalic întocmai ca argintul. Dorsala şi caudala sunt puţin cenuşii, câte odată chiar cu marginea mai închisă, iar pectoralele, ventralele şi anala albe şi în epoca de reproducţie bătând în portocaliu. ' Dimensiunile. Lungimea obişnuită a Obleţilor din Dunăre este de 10 — 14 cm., am găsit însă adeseori prin bălţile noastre exemplare trecând peste 20 cm., cari la prima vedere se confundă cu Alburnus chalcoides. Distribuţiunea. Obleţii sunt foarte răspândiţi în toate ape'.e noastre; ei sunt foarte numeroşi în toată Dunărea cu bălţile ei, în lacurile litorale ca: Siutghiol, Mangalia, Taşaul, etc., în lacurile din interiorul ţerii ca Znagovul, etc. De asemenea se găsesc în toată regiunea inferioară a râurilor noastre suindu-se în Şiret d. ex. până în sus de gura Bistriţei. Biologia. Obleţul este un peşte atât de apă curgătoare cât şi de apă stătătoare ; ori unde însă el se ţine mai mult la suprafaţa apei şi nu arareori se vede jucându-se şi sărind din apă afară. El trăeşte în totdeauna în grupe mai mari şi e foarte urmărit de toţi peştii răpitori, mai cu seamă de Somn şi Ştiucă; Singurul său mijloc de apărare în contra acestor duşmani este că sare afară din apă aruncându-se la oarecare distanţă, când e urmărit de ei, şi astfel îi pierd urma. El se hrăneşte cu Plancton, mici animale, crustacee, plante, etc. Pescarii zic despre el că-i plac balele somnului şi de aceea când e un somn priponit de mal se văd în adevăr foarte mulţi obleţi în jurul său. De asemenea, după cum îmi comunică d-1 dr. D. G. Ionescu—care a făcut diferite observaţiuni asupra biologiei sonnjului—pescarii zic că Obleţul ar mâncâ icrele somnului; nu am putut însă să verific această credinţă, dar ştiu că nu am găsit niciodată în stomahul Obleţului icrele vreunui peşte. Epoca de reproducţie a Obleţului este cam odată cu a crapului. El intră de timpuriu în bălţile Dunării şi aşteaptă până apa se încălzeşte, apoi leapădă icrele la apă mică pe buruene. Când e prins în epoca de reproducţie, el caută să-şi lepede repede icrele înainte de a fi scos din apă afară; în Maiu 1903 prinzând cu chipcelul obleţi la gârla Ghimia dela Brateş şi vrând a examina un exemplar mi-a aruncat în palmă toate icrele cari curgeau repede ca dintr’o stropitoare. Puii Obleţului, cari se desvoltă repede diri ou, umblă în totdeauna în cârduri mari pe la suprafaţa apei. Întrebuinţarea. Obleţul care în alte ţeri nu are nici o valoare, este la noi foarte apreciat şi se vinde cu preţuri foarte bune sub numele de Ţârâitori. El se prepară mai cu seamă în borş sau în saramură. La Tulcea se vând cam la vreo 2.000 klgr. anual. In alte ţeri şi mai cu seamă în Franţa, din solzii Obleţului se prepară o esenţă numită Essence d’Orient, cu care se fabrică perlele artificiale. Luciul metalic argintiu al solzilor obleţilor fiind datorit unor plăci cristaline microscopice de o formă oblongă cu ca- iêi petele trunchiate oblic, solzii se pun în soluţie de amoniac care di'solvâ materia organică, însă nu atacă aceste mici plăci. Astfel lichidul obţinut este. o emulsiune a acelor plăci în amoniac şi constitue acea esenţă. Pentru fabricarea a jumătate de kilogram de asemenea esenţă sunt, după Siebold, necesari 18 — 20.000 de obleţi. La noi în ţară, abia în anii din urmă s’a început această fabricaţiune şi e de sperat că în scurt timp va luă o întindere foarte mare, deoarece condiţiunile sunt foarte favorabile. Astăzi 2 fabrici de perle din Germaniea şi-au trimis lucrătorii lor în delta Dunării pentru a le fabrica esenţa de solzi. Obleţii se mai întrebuinţează foarte mult ca nadă la undiţe sau mai cu seamă se pun vii la Visile, căci ei fiind foarte strălucitori atrag în totdeauna peştii răpitori. Pescuitul. La Dunăre se face mai cu seamă cu Chlpcelul sau Cârli-onţul, iar la unele bălţi şi in special la Znagov se fac anume « Coteţe de stuf» cu gura foarte îngustă pentru prinsul lor. Numele populare. La Dunăre i se zice mai pretutindeni Obleţ, Oblete, Boblete, Bobleţ; în Dobrogea pe la satele 01 tina, Mârleanu îi zic Oclee sau Uclei; Turtucăenii îl numesc şi Stoicesc sau Stoiceţ, zicând că «are cap de bulgar» şi «seamănă la cap cu Stoicu». La Znagov şi prin mai toată Muntenia Ţârâitori, la râurile din Moldova Sorean şi Soreaţă. Lipovenii le zic Ableţ, Grecii din Dobrogea Obleţia, iar Turcii Caraghios balâc. 2 sp. Alburnus chalcoides Giildenst. Oblet maze. Corpul lungăreţ, gura oblică cu deschiderea îndreptată în sus. Falca inferioară foarte îngroşată la mijloc, bărbia ieşind cu mult înainte. Dinţii faringieni din seria internă cu mai multe crestături pe ei. Anala, cu 17—2 0 radii moi bifurcate, începe după capătul posterior al dorsalei. Pe linia laterală 68 — 70 solzi. ' Sinonime : Cyprinus chalcoides: Güldenstaelt, Nova Comment. Acad. Petropol. XVI, pag. 540. ’ Cyprinus clupeoides: Pallas, Zographia III, pag. 333. Aspius mento: Perty, Isis, 1832. Heckel, Annalen des Wiener Muséums, pag. 225, Tab. 19, fig. 3. Nordmann, 1. c., pag. 495. Aspius Heckeli: Fitzinger, Prordrom. Faunae Aust. ■ Leuciscus mento: Cuvier et Valenc., Voi. XVII, pag. 27. A. R.—Publ. Aăamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 11 162 Alburnus mento : Heckel şi Kner, 1. c., pag. 139. Siebold, 1. c., pag. 161. Günther, 1. c., vol. VII, pag. 315. Seeley, 1. c., pag. 237. Pancic, 1. c., 98. ' Alburnus mentoides: Kessler, Auszüge a. d. Berichte, etc. I, pag. 12. Alburnus chalcoides: Günther, Catal. VII, pag, 314, (în parte). Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 149 (4 varietăţi: 1) forma dunăreană, Alb. mento. 2) forma pontică, Alburnus mentoides. 3) forma caspică, Alb. chalcoides şi 4) forma aralensă). Grimm, 1. c., pag. 205, No. 238. Aspius clupeoides: Nordmann, 1. c., pag. 500, Tab. 24, fig. 2. In Dunăre şi bălţile ei, mai cu seamă în regiunea inferioară, în afară de Obleţul mic ordinar se mai găseşte altă specie cu mult mai mare. Această specie trăeşte mai cu seamă în apele sălcii ale Mării Negre din faţa gurilor Dunării şi întră primăvara în fluviu şi bălţi. Această specie se apropie pe de o parte de specia descrisă de către Agassiz sub numele de Aspius mento şi apoi de către Heckel sub numele de Alburnus mento, găsită în lacurile din Bavaria, pe de altă parte ea se aseamănă foarte mult de forma descrisă de Kessler sub numele de Alburnus mentoides din apele Crimeei. Nici cu una din aceste 2 forme însă forma noastră nu este perfect identică, ea se deosebeşte de ele prin corpul ei care este mai înalt, prin numărul cevâ mai mare al radiilor dela anală, prin numărul cevâ mai mare al solzilor pe linia laterală, etc. . Am crezut deci odată că avem a face cu o specie nouă ; studiind însă în urmă lucrarea lui Kessler publicată în limba rusă şi văzând că el întruneşte cele 3 forme descrise înainte sub numele de A. mento Agass. A. chalcoides Güld, şi A. mentoides Kessler într’o singură specie, Alburnus chalcoides Güld, ca varietăţi ale ei, la cari a mai adăogat apoi încă o a patra varietate din Arai, şi văzând definiţiunea largă dată acelei specii, am crezut că deocamdată şi forma noastră ar putea intra în acest cadru lărgit numai ca o nouă varietate. De sigur rămâne ca în urmă pe baza unor studii comparative mai aprofundate să-i determinăm mai bine poziţiunea sistematică şi să vedem dacă totuş nu este o specie bine limitată de celelalte. Iată-i descrierea: , Alburnus chalcoides Güld. vaz. danubicus nov. vaz. Tab. XIII. Fig, 64. Br. 3, D 2/8—9, P 1/15—16, V 1/9—10, A 3/18—20, C 4/19/4, L lat. 67-68, Ltr. ££ ' ‘ înălţimea maximă a corpului care este înaintea inserţiunii ventralelor se cuprinde în lungimea totală de aproape 5 ori, grosimea maximă ' de aproape 2 ori în înălţime, iar înălţimea minimă la pedunculul caudal de 3 ori în înălţimea maximă. Lungimea capului se cuprinde de 51/t — 6 ori în lungimea totală, iar diametrul ochiului de 4.5—5 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitară este aproape egală sau cevâ mai lungă ca un diametru 1Ô3 al ochiului^ iar cea interorbitală egală cu aproape de 2 ori acest diametru. Narinele, cari sunt duble, sunt aproape la jumătate distanţă între vârful botului şi ochi. Dinţii faringieni sunt lateral comprimaţi, cu marginea de mai multe ori crestată şi cu vârful cârligat. Gura este foarte oblic îndreptată în sus. Capetele ei ajung până sub narine. Bărbia este foarte îngroşată şi ieşită în afară. Solzii sunt rotunzi, nu se acoper nici până la jumătatea lor, însă sunt mult mai bine fixaţi şi nu cad aşâ uşor ca la specia precedëntâ. Linia laterală merge paralel cu linia ventrală şi numără 68—70 solzi. ' Dorsala începe pe a doua jumătate a corpului între ventrale şi anală. Anala care are 18—20 radii moi începe în urma capătului posterior al dorsalei. Pectoralele nu ajung până în dreptul originii ventralelor şi acestea nu ajung până la deschiderea anală. Pintenul dela inserţiunea ventralelôr este cevâ mai lung decât baza lor. Caudala este adânc divizată, lobul inferior fiind puţin mai lung. Dimensiunile acestei forme sunt cu mult mai mari decât la specia precedentă, exemplarele ordinare având 22—25 cm. lungime. Distribuţia. Această varietate se găseşte mai ou seamă la mare şi în lacurile sărate: Razim, Zaton, Sinoe-Liman, etc. Ea intră însă şi în Dunăre până pe la Cernavodă sau Ostrov şi chiar prin bălţi. Se găseşte de asemenea în mari cantităţi la lacul Siutghiol de lângă Constanţa. . In privinţa Biologiei nu am mult de adăogat decât că este un peşte migrator care intră regulat din mare în bălţile Dunării spre a se reproduce. După spusa pescarilor leapădă icrele tot in acelaş timp ca obleţul ordinar şi la acelaş fel de locuri. întrebuinţarea, pescuitul, etc. Această specie este foart gustoasă şi are o căutare mare. Din ea se fac adeseori «obleţii afumaţi» cari au un gust foarte bun amintind scrumbiile afumate. ■ Numele populare: Obleţi mari sau Obleţi de mare. 3. Sp. Alburnus bipunctatus Lin. Beldita. . Tab. XIII. Fig. 65. t Corpul numai puţin prelungit; gura terminală, puţin oblică. Fçilca inferioară aproape de loc îngroşată la mijloc, bărbia neieşind decât foarte puţin înainte. Dinţii faringieni fără crestături. Anala cu 15-—18 radii moi bifurcate, începe după capătul posterior al dorsalei. Pe linia laterală 4 5 — 5 0 d e s o 1 z i. . . Sinonime : Phoxinus primus: Marsigli, 1. c., tab. 18, fig. 2. , Cyprinus bipunctatus : Linné, Syst. nat. Bloch, I, tab. 8, fig. 1,, pag 50. Meidinger, Icon. Pisc., tab. 16. Beisinger, 1. c.:, pag. 71.. ' , * 164 Aspius bipunctatus: Agassiz, 1. c., pag. 35. Nordmann, 1. o., pag. 496. Bade, 1. c., pag. 171. , Leuciscus bipunctatus : Cuvier et Valences, XVII, pag. 259. Leuciscus baldneri: Cuv. et Valenc. XVII, pag. 262, pl. 496. Aspius baldneri: Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 40; Nachtrăge. zur Ichthyologie, pag. 21. Aspius fasciatus: Jeitteles, Prodrom. faunae Vertebr., pag. 58. Steindachner, Yerh. Zool. bot. ges. Wien 1863, pag. 489. Abramis bipunctatus : Günther, Fische d. Neckars, pag. 83, şi Catalogue of the Fisches in the British Muséum VII, pag. 307. Seeley, pag. 226. Alburnus bipunctatus: Heckel u. Kner, Süsswasserfische, pag. 135. Siebold, 1. c., pag. 163. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-Pontică, pag. 268, No. 229. Grimm, 1. c., No. 245. Sabanneeff, 1. c., pag. 403. Br. 3, D 3/6—7, P 1/13-14, V 1—2/7-8, A 3/15—18, C. 4^-5/19 5 -4, 1. lat. 45—50, L. tr. i > 4 . Corpul este cu mult mai puţin lungăreţ şi mai înalt decât la celelalte specii de Alburnus, aşâ că înălţimea sa maximă se cuprinde abiâ de 4—4,5 ori în lungimea sa totală. Lungimea capului se cuprinde de 5—5y2 ori în lungimea totală, iar diametrul ochiului—care este mare —de 3—S1/2 în lungimea capului. Distanţa preorbitală este egală cu mai puţin de un diametru, iar cea interorbitală cu mai mult, aproape iy2 diametru. Narinele-sunt la jumătatea distanţei dintre ochi şi vâx'ful botului. Gura este terminală, puţin oblică şi ajunge înapoi până aproape sub marginea anterioară ochiului. Bărbia este foarte puţin îngroşată şi iese foarte puţin în afară. Dinţii faringieni sunt netezi fără crestături pe ei, iar vârfurile lor sunt cârligate şi ascuţite. Solzii sunt ca la Alburnus lucidus,. însă mult mai bine fixaţi. Linia laterală urmează şi aici în mod paralel linia ventrală. Intre ventrale şi deschiderea anală pântecele formează o muche ascuţită. Dorsala începe în urma ventralelor, ea este mai înaltă decât lungimea bazei ei. Anala începe în urma sfârşitului dorsalei şi este mai lungă decât înaltă. Pectoralele se întind până aproape de originea ventralelor, fără a o ajunge însă. Caudala adânc bifurcată, însă loburile ei sunt egale. Coloraţiunea. Coloarea generală este următoarea : partea dorsală este albastră sau verzie ; laturile sunt argintii bătând în, verziu, ele însă nu au un luciu atât de mare ca la Obleţi. Linia laterală este de ambele părţi urmată de câte o linie subţire neagră; aceste 2 linii cari o cuprind între ele sunt foarte caracteristice şi fac recunoaşterea acestei specii foarte uşoară. Pe trei rânduri de solzi de deasupra liniei laterale, câte odată şi de desubtul acestei linii, este pe fiecare solz câte o pată mică neagră triunghiulară, cari toate la un loc produc efectul ca şi cum corpul ar fi liniat longitudinal. In epoca de reproducţie se mai vede pé mijlocul corpului şi o dungă lată fieagră albăstrie, care merge dela capătul operculului la coadă, pe deasupra liniei laterale. Aripioara dorsală, caudala şi pectoralele sunt cenuşii, ventralele şi anala gălbii sau în epoca reproducerii portocalii. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 12 — 14 cm., exemplarele obişnuite au 9—11 cm. 165 Răspândirea. Trăeşte numai In râurile de munte şi nu se scoboară niciodată până la Dunăre, ba chiar nici în râurile mari în regiunea şesu-rilor. Aşâ de ex. din Bistriţa se scoboară numai puţin la Şiret. Biologia. Beldiţa trăeşte numai în apele adânci cu apă limpede, cu fund pietros. In Bistriţa de ex. ea nu se suie în pârae, ci rămâne numai în părţile ei unde apa e adâncă şi unde fundul e cu piatră multă. Ea nu se scoboară însă nici departe în Şiret. Ea se ţine numai pe lângă fund. Tată cum o caracterizează foarte bine un" bătrân pescar de pe Bistriţa (Broşteni): «E mare ca de o şchioapă, foarte plodicioasă şi puiţă pe la sft. Ilie, ouăle le lipeşte pe piatră şi fac tare multe». La aceste nu mai am de adaus decât că ouăle le depune numai în apă curgătoare şi chiar în locuri unde apa e repede. Numele populare. In Moldova se numeşte Beldiţă, rareori am auzit şi numele Berchiţa. In Oltenia (pe pârâul Tismana) se numeşte Co-conar. . Bastarzi. Dintre toate speciile genului Alburnus numai Obleţul ordinar (Alburnus lu-cidus) se corceşte cu alte specii şi dă bastarzi. Aşa este de ex. forma cunoscută sub numele de Alburnus dolobratus Holandre (Faune du departament delà Moselle 1836), care a fost mult timp considerată ca o specie aparte şi pe care abiâ Siebold a dovedit-o că este un bastard între Alburnus lucidus şi Squalius cephalus; Tot astfel este o formă descrisă de Siebold (1) sub numele de Bliccopsis alburniformis, un bastard între Blica şi Alburnus. In apele noastre nu am găsit decât următorii bastarzi ai acestui gen: /. Bastaid: Alburnus lucidus X Squalius dobula. Siebtçld. (Albunus dolobratus Sieb.) . . Sinonime: , Leuciscus dolobratus: Holandre, Faune du département dela Moselle, 1’836. • Leuciscus dolobratus : Selys, Longchamps Faune Belge, pag. 207. Abramis dobuloides: Günther, Würtenbergische naturwissenschaftli-che Jahreshefte, Jahrg. XIII. Stuttgart 1857, pag. 50, tab. II. Alburnus dobuloides: leitteles, Fische d. March, Bd. II, 1864, pag. 8. (1) 1. c. pag. 168 166 Alburnus dolobràtus: Siebold, 1. c., pag. 164. Jaeüfèel, Abhandlungen d.. Zoolog-Mineral. Vereins Regensburg. 1865, pag. 41. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 267. . Alburnus tauricus: Kessler, Auszüge a. d. Berichte, etc. I, pag. 15. Hybrid between Leuciscus dobula and Alburnus lucidus: Günther, Catalogue VII, pag. 223. Br. 3, D 3/8—9, P 1/15, V 2/8—9, A 3/10—16, C 4/19/4, L. lat. 45—54, L tr. !=|. Acest bastard dintre Clean şi Obleţ se întâlneşte adeseori şi prin râurile noastre mai mari. Eu l-am colectat din Prut şi din Şiret, însă din cercetările făcute la pescarii de pe malurile altor râuri mi s’a afirmat că se găseşte adeseori. Iată în scurt caracteristica sa: Corpul este lungăreţ cu spinarea rotunzită şi înălţimea sa are aproximativ 1/i din lungimea corpului fără aripioara caudală. Gura este terminală şi puţin oblică ; bărbia numai foarte puţin îngroşată şi iese puţin înainte. Distanţa preorbitală aproximativ egală cu diametrul ochiului sau numai puţin mai lungă. Dinţii faringieni pe două serii, cei interni lateral comprimaţi şi cu mai multe crestături. Intre ventrale şi deschiderea anală o muche foarte ascuţită. Dorsala cu baza scurtă având înălţimea mai mare decât lungimea ei. Anala începe după capătul posterior al caudalei, ea are 10—16 radii şi nu descreşte mult în înălţime către partea posterioară. Solzii bine fixaţi, cu striuri în formă de evantaliu bine pronunţate şi cu marginea colorată în negru. Spinarea cenuşie, lăturile argintii ; aripioarele dorsala şi caudula cenuşii cu marginea néagrâ. Ventralele, pectoralele şi anala roşietice. Numele populare. Corcitură de Clean cu Sorean (la Şiret), Clean corcit cu Obleţ. 2-' Bastazd: Alburnus lucidus X Leuciscus rutilus: Antipa. Acest bastard dintre Obleţ şi Ocheană, pe care nu l-am găsit încă nicăeri amintit în literatură, este foarte frecvent în apele noastre. Atât în bălţile Dunării cât şi în alte ape din interiorul ţerii, de ex. la Znagov se găseşte adeseori. Prin forma corpului său formează un fel de transiţie între aceşti doi peşti, el este lungăreţ, însă cu spinarea cevă mai lată şi mai înalt. înălţimea maximă se cuprinde de 41/i în lungimea totală a corpului,- lungimea capului de b1/2 ori în această lungime. Gura este terminală şi numai foarte puţin oblică. Dinţii faringieni sunt de obiceiu după formula 2.5 — 5.2 ca la Obleţ, variază însă foarte mult înspre formula lui Leuciscus, aşâ că găsim exemplare numai 6 — 5.2 sau chiar cu 6 — 5. Intre V şi A o muche, . 167 Solzii bine fixaţi şi cu radii bine pronunţate, linia laterală ceva mai ridicată decât la obleţi. Dorsala în urma ventralelor, cu baza scurtă, mai înaltă decât lungă. Anala începe după sfârşitul dorsalei. Spinarea albastră cenuşie, laturile argintii. Aripioarele dorsale şi caudala cenuşii, ventralele, pectoralele şi anala roşii. Irisul câte odată pătat cu roşu. Numele populare. In delta Dunării Obleţ corcit cu babuşca. La Tur-tucăeni Corcitură de Obleţ cu Taranoă, iar la Znagov Ţiriitori cor-ciomani cu Bălos. XI. Gen. Aspius. Agassiz. Corpul lungăreţ şi puţin comprimat lateral; cu solzi de o mărime foarte moderată, bine fixaţi şi cu linia laterală apropiată de mijlocul corpului. Gura mare, numai puţin oblică şi fără mustăţi. Pe mijlocul fălcii inferioare o proeminenţă care se potriveşte exact într’o scobitură a fălcii superioare. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 3.5—5.3, cu coroanele conice prelungite şi cărligate la vârfuri, fără crestături pe ele. Muchea ventrală rotunzită. Acest gen este reprezentat în apele noastre printr’o singură specie ^4s-pius rapax Ag. Nordmann a mai descris în adevăr din Bug, Don şi Nipru o nouă specie Aspius Clupeoides şi a şi figurat-o în Atlasul său; totuş atât Kessler cât şi Günther o pun ca sinonimă cu Alburnus chalcoides. Nu ştiu întru cât aceşti autori au dreptate, deoarece Nordmann figurează şi dinţii faringieni cari sunt după formula 3.5 — 5.3, deci tipici pentru genul Aspius şi nu pentru Alburnus. In tot cazul toţi naturaliştii cari au făcut studii asupra Ihthologiei pontice după Nordmann nu amintesc nimic despre o a doua specie de Aspius şi nici eu nu am întâlnit niciodată în apele României decât o singură specie. E dar foarte probabil căJVordmann s’a înşelat în privinţa dinţilor faringieni şi că peştele descris de el nu eră decât Alburnus chalcoides Güld., cu care de altfel se .aseamănă în totul*, / sp. Aspius rapax. Agass. Avatul. ■ Tab. XIV. Fig. 65. Gura foarte largă, solzii mici cu radii bine pronunţate. Spinarea rotunzită. Partea ventrală dintre V şi Aformează o muche, însă cu totul obtuză şi acoperită cu solzi îndoiţi la mijloc. Anala cu 14 radii moi divizate. 168 Sinonime: ' ~ Capito fluviatilis rapax : Marsigli, tab. 7, fig. 2, pag.-20. Cyprinus aspius: Linné, Syst. Naturae I, pag. 530. Bloch, Oekon. Na-turg. d. Fische Deutschl., I, pag. 48, tab. 7. Meidinger, Icones pisc. Austr., tab. 35. Beisinger, 1. c., pag. 64. Cyprinus rapax: Pallas, Zoograph. Ross. Asiat., vol. III, pag. 316. Leuciscus aspius: Cuvier et Valenciennes, 1. c., Vol. XVII, pag. 265. Aspius rapax: Agassis, 1. c., pag. 30. Nordmann, 1. c., pag. 494. Kessler, zur Ichtyologie des S. W. Russlands, pag. 39; Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 21. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 142. Siebold, 1. c., pag. 169. Pan&tà, 1. c., pag. 100. Jeitteles. Prodrom. faunae Hungar., pag. 58. Günther. Catalogue VII, pag. 310. Kessler, Ihtiol. Aralo-Casp., etc., pag. 265, No. 214. Grimm, 1. c., No. 234. Sabannejeff, 1. c., Vol. II, pag. 465. Warpachowski, 1. c., pag. 101. Seeley, pag. 230. Cyprinus tâeniatus: Eichwald, Zoolog, specialis III, pag. 102. Acest peşte prin forma generală a corpului său care este mai lungăreţ, mai puţin înalt şi mai gros decât la majoritatea celorlalţi ciprinoizi, aminteşte întru câtvâ de forma corpului şalăului. înălţimea maximă a corpului în dreptul inserţiunii ventralelor este egală cam cu 1/5 din lungimea totală; lăţimea este egală cu ya din înălţime, iar înălţimea minimă la pedunculul caudal se cuprinde cam de 2l/2—2ys ori în înălţimea maximă. Lungimea capului este egală cu înălţimea maximă şi se cuprinde de 5 ori în lungimea totală. Ochiul este mic şi se cuprinde de 6—7 ori în lungimea capului. Distanţa între ochi este mare, egală cu mai mult de 2ya ori diametrul lor; distanţa preorbitală de asemenea este aproape de două ori cât diametrul ochiului, încât din această cauză botul este lung şi ascuţit amintind botul şalăului. Narinele sunt mari şi mai apropiate de ochi decât de vârful botului. Gura este foarte largă ajungând înapoi până sub marginea anterioară a ochiului, ea este înclinată cam de 45°. Falca inferioară teste îngroşată la mijlocul ei şi proeminenţa ei mare se potriveşte exact într’o scobitură a fălcii superioare. Dinţii faringieni sunt lungi, netezi, cu coroanele conice şi cârligaţi la vârfuri. Profilul superior merge în linie aproape dreaptă până în regiunea occipitală şi de acolo se ridică deodată ca o cocoaşă în sus descriind apoi un arc foarte turtit—aproape o linie dreaptă—până la începutul dorsalei. Solzii sunt mici, foarte subţiri, însă bine fixaţi. Ei prezentă striuri bine pronunţate pe suprafaţa lor. Cei din regiunea ventrală nu se alăturează ca, la Alburnus pentru a forma o muche ascuţită, ci ei trec peste această muche foarte rotunzită, fiind numai puţin îndoiţi la mijlocul lor. Linia laterală porneşte dela capătul operculului şi merge puţin sub linia mijlocie a corpului, până la mijlocul caudalei. Dorsala este mai înaltă decât lungă şi începe cevâ în urma jumătăţii lungimii corpului, după inserţiunea ventralelor. Ea este la căpătui anterior de 2y2 ori mai înaltă decât la cel posterior şi are marginea superioară puţin concavă. 169 Anala care are 14 radii moi începe ceva după finea dorsalei, marginea ei este puţin concavă. Pectoralele nu ajung originea ventralelor, iar aceste nu ajung deschiderea anală, deşi se apropie de ea. Coloraţiunea. Pe spinare este verde închis-măsliniu, apoi mai în jos vânăt bătând în verde albăstriu; pe laturi argintiu bătând în albastru, pe burtă alb. Dorsala şi caudala sunt cenuşii bătând în negru. Pectoralele cenuşii cu roşu la mărgini, ventralele şi anala roşii. In epoca reproducţiunii masculul capătă . aproape pe tot corpul şi în special pe cap, pe spinare şi pe marginea posterioară a solzilor de pe coadă acei mici năsturaşi caracteristici pentru haina nupţială a multor ci-prinoizi. Dimensiunile la cari ajunge Avatul în apele noastre sunt cu mult mai mari decât cele cunoscute de obiceiu în apele Europei. Din lacul Siut-ghiol de lângă Constanţa am un exemplar de 67 cm. şi acesta nu este cel mai mare ce l-am întâlnit. Exemplarele obişnuite sunt cam între 35—40 cm. Răspândirea. Avatul trăeşte mai în toate apele noastre curgătoare şi stătătoare până în regiunea dealurilor. El suportă chiar şi apa sălcie din faţa gurilor Dunării, pe unde se găseşte câte odată. In Dunăre şi bălţile ei este în mari cantităţi, de asemenea în lacurile noastre litorale. In lacul Siutghiol şi Mangalia sunt exemplare de dimensiuni foarte mari. In râuri se găseşte cevâ mai rar; în Şiret se găseşte până aproape de frontiera bucovineană; cam până la aceleaşi distanţe se suie şi în Prut, Jiu, Olt, etc. Biologia. Avatul e mai cu seamă un peşte de Dunăre şi trăeşte prin mijlocul apelor unde curentul e mai puternic; de asemenea se simte foarte bine în lacurile adânci cu fund pietros sau nisipos. El este un foarte bun înotător şi se mişcă în totdeauna repede. Avatul intră din Dunăre în bălţi primăvara foarte de timpuriu, îndată după desgheţul apelor. El este un peşte foarte răpitor şi mănâncă de stinge peştele mic şi în special Obleţii şi Cirusul (scrumbiile mici), aşâ că pescarii îi zic «Lupul peştelui». El trăeşte mai mult pe fund şi în totdeauna singur ; nu se cârdueşte niciodată, nici chiar când iese la bătaie. Epoca sa de reproducţie e foarte timpurie, prin Martie. Icrele şi le leapădă pe fund la loc pietros şi nisipos, adeseori se suie chiar în susul râurilor mai mici pentru a-şi depune la fundul lor pe pietriş icrele*.Pescarii zic că curentul îi spală icrele de pe locul unde le-a depus, deoarece el adeseori le leapădă la locuri unde curentul e puternic. O femelă leapădă *' între 80—100.000 de ouă. Vara la scăderea apelor, ei dau primul semnal, căci fug cei dintâi pe la garduri pentru a ieşi din bălţi, de aceea se şi prind mulţi la gardurile cu leasă. întrebuinţarea. Carnea sa este bună la gust, însă are prea multe- oase. Se plăteşte cu preţuri destul de bune. In 1903/904 producţia la bălţile din delta Dunării a fost de 14.061 kgr. Nume populare. Acesta este peştele care are cele mai multe nume populare şi numele cel mai răspândit este Avat sau Havat; în Moldova i se zice Haut (în Basarabia Havut); Turtucăenii şi populaţia de pe malul 170 Dunării din Muntenia li zic Vrespere, Vâlcan, V-âigan, Vâlsan. De asemenea i se mai zice Boulean, Pe’şte ţigăneţs] Peşte cu şapte nume. Lipovenii din Dobrogea îi zic Avat şi Belizna, Grecii Caţivelopsaro şi Turcii Cinghine balâc. XII gen. Leucaspius. Heckel u. Kner. Corpul puţin comprimat lateral. Solzii caduci şi fără radii ; linia laterală incompletă, limitată numai pe câţiva din primii solzi. Gura superioară, fără mustăţi. Dinţii faringieni pe una sau două serii, ca număr foarte variabili. Abdomenul între ventrale şi anus formează o carină ascuţită. a , 1. sp. Leucaspius delineatus. Siebold. Tab. XIII. Fig. 67. Deschiderea bucală foarte înclinată, aproape verticală. Linia laterală limitata numai pe primii 8—11 solzi. Anala cu baza lungă, compusă din 11 — 13 radii- moi bifurcate, începe sub capătul posterior al dorsalei. Pe laturi dea-lungul corpului şi coozii o dungă lată argintie. Sinonime : Squalius delineatus: Heckel, Fische Syriens, pag. 51. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 193. Pancic, 1. c., pag. 114. Leucaspius abruptus: Heckel u. Kner, pag. 145. Aspius Owsianka: A. Csernay, Beobachtungen gesammelt in den Char-kowschen und den anliegenden Gouvernements. Moskau, Bullet. de la Soc. Nat. Mosc., 1851, pag. 281, (Anmerkung), si Tab. VII.' Maslowski, Bulet. Soc. Nat. _Mosc. 1854, pag. 442. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 41; Nachtrăge zur Iohthyol., pag. 21. . . • Owsianka Czernay: Dybowski, 1. o., pag. 146. Leucaspius delineatus: Siebold, 1. c., pag. 171. Kessler, Ihtiol-aralo-caspi-pont., pag. 269, No. 230. Günther, Catalogue, VII, pag. 319, Saban- 171 nejeff, pag. 411. Grimm, 1. c., pag. 246. Sëeley, 1. c., pag. 240. Bade, pag. 178. Warpackowski, pag. 103. Br. 3, D 2—3/8, P 1/13, Y 2/8, A 3/11—13, C 4—6/19/6—4, L lat. 45—50, L tr. !rS. 3 4 Acest mic peşte a fost mult timp necunoscut, deoarece din cauza micimii sale era considerat ca puiu de- alte specii. Abia pe la mijlocul secolului trecut a fost descris de Heckel sub numele de Squalius deli-neatus şi mai în urmă sub numele de Leucaspius abruptus. Tot odată cam în acelaş timp Czernay îl descoperi în Rusia în Guvernământul Char-kowului şi-l descrise sub numele de Aspius Owsianka. . De aici înainte a fost descoperit de Kessler aproape în tot sudul Rusiei, de Heckel u. Kner în Austria, de Dybowski în Livlanda, etc. şi descris sub diferite nume, până ce în fine Siebold Gomparând tot materialul descris până atunci a ajuns a stabili că nu avem a face decât numai cu o singură specie. ' Corpul său este lungăreţ, puţin comprimat lateral cu spinarea rotundă, înălţimea sa maximă la originea ventralelor se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală şi lăţimea numai de 2 ori în înălţime. Abdomenul este ca-rinat între centrale şi deschiderea anală. Lungimea capului se cuprinde de 5 ori în lungimea totală. Ochiul este mare cam de 1/s din lungimea capului. Distanţa preorbitală.este ceva mai mică ca un diametru, cea interorbitală ceva mai mare. Gura este superioară şi fiind aproape verticală se întinde înapoi numai până sub rnar-ginea anterioară a ochiului. Bărbia este puţin îngroşată şi se potriveşte într’o scobitură corespunzătoare a fălcîi de sus. Oasele faringiene sunt lungi şi subţiri; dinţii faringieni sunt aşezaţi pe 2 serii, însă ca număr foarte variabili: câte odată găsim pe rândurile interne 5 — 5, alte ori 4 — 5 sau 5 — 4, iar în cele externe câte unul sau 2 de o parte şi de cealaltă nici unul sau numai 1 singur. Dinţii de pe seria internă au coroanele comprimate, cu vârfurile ascuţite şi cârligate, dar pe muche sunt crestate de mai multe ori. Din cauza variabilităţii mari acest caracter nu poate servi aici ca un caracter generic, oricât de bune rezultate ne-ar fi dat dinţii până acum la toate celalte genuri de Cyprinoizi. Sol#» sunt ci-cloizi, foarte subţiri şi cad uşor ca şi la Obleţi. Linia laterală pleacă dela capătul operculului şi se scoboară în jos începând de obiceiu pe la al 8-lea solz. Dorsala începe cam la mijlocul corpului deasupra spaţiului liber dintre ventrale şi anală. Pectoralele nu ajung pâna la briginea ventralelor, iar ventralele culcate ajung până la deschiderea anală. Anala începe sub capătul posterior al dorsalei. Caudala e adânc bifurcată cu loburile egale. In epoca de reproducţiune apare o papilă urogenitală bine desvoltată la partea posterioară a deschiderii analei, care în restul anului e cu mult mai mică. Coloraţiunea. Partea dorsală a capului verde-cafenie, spinarea ceva mai deschis galben-verzuie, laturile foarte argintate; cu o dungă lungă albastră închisă, cu luciu, metalic pe tot mijlocul corpului şi mai cu seamă a cozii.’ Aripioarele aproape incolore. Irisul argintiu cu o pată verzuie sus. 172 Dimensiunile sale .obişnuite sunt 7—8 cm., se găseso~însă şi exemplare ceva mai mari. . .... Răspândirea. Se găseşte în toată ţara în bălţile Dunării, în jepci şi în băltoacele, formate de râuri, în heleştee, lacuri, etc. In lacul Znagov este cu deosebire abundent. ' Biologia. Este un peşte mai mult de apă stătătoare şi duce acelaş gen de vieaţă având aceeaş hrană, etc. ca şi Boarea (Rhodeus amarus) cu căre chiar se întovărăşeşte în totdeauna. Se reproduce prin Aprilie şi Maiu lepădând icrele pe ierburi acuatice. Întrebuinţare, pescuit, etc. Este curios că acest peşte mic în alte teri nu are nici o întrebuinţare ; la noi este apreciat şi se vinde în cantităţi însemnate sub numele de Plevuşcă, mai cù seamă dela balta Znagov. Am examinat înadins cantităţi mari de Plevuşcă dela acea baltă şi am văzut că se compune în majoritate din Leucaspius şi puţin Rhodeus împreună cu pui de Luciscus rutillus. Tot astfel am examinat în judeţul Botoşani Chisoarca dela lacul Dracşani şi alte heleştee înconjurătoare şi am văzut că majoritatea e ca şi la Znagov Leucaspius şi puţin Rhodeus, fireşte însă că în ambele locuri este amestecată adeseori şi cu pui de alţi peşti mai preţioşi. Toţi aceşti peşti mici se întrebuinţează pentru borş şi se plătesc cu preţuri relativ mari ca o delicatesă. Pentru Pescuit se servesc la Znagov de un instrument special numit Sacul de Pleavă sau Sacul de Plevuşcă, care se aseamănă cu Sacul dela munte sau cu Tărbuful dela Dunăre, şi se prinde cu el pe la cocioace punând use mămăligă înăuntru. Nume populare. După cum am arătat, numele său popular este Pleavă sau Plevuşcă’, şi fiindcă plevuşcă conţine şi alţi peşti, la Znagov pentru a-1 deosebi pe acesta îi zice Plevuşcă de neam. In Botoşani îi zice Chisoarcă, La Znagov îi mai zice Sârmă şi Sârmuliţă. In unele locuri din Moldova confundându-1 cu Rhodeus îi zice şi Behliţă. XIII Gen. Idus Heckel. Corpul puţin comprimat lateral şi cam lungăreţ. Gura mică, terminala, fără mustăţi. Dinţii faringieni pe două serii după formula 3:5—5.3, cu coroanele netede, comprimate pe laturi şi cu vârfurile câr-ligate. Abdomenul fără o carenă ascuţită. Dorsala şi anala cu baza scurtă. 173 1 sp. Idus melanotus. Heckel u. Knez. Văduvită. Tab. XIII. Fig. 68. . înălţimea corpului mai mare decât lungimea capului; Gura cam înclinată, fruntea lată. Dorsala fără radiu osos. Anala cu 9 —10 rad ii moi, începe după capătul posterior al dorsalei. Sinonime : Capito fluviatilis coeruleus: Marsigli, 1. c., Vol. IV, pag. 53, tab. 18, fig. 1. Cyprinus idus: Linné, Syst. Nat. I, pag. 529. Pallas, Zoograph., pag. 316. Beisinger, 1. c., pag. 63. Cyprinus jeses: Linné, S. Nat. I, pag. 530. Bloch, I, pag. 45, tab. 6. Meidinger, 1. c., Dec. V, fig. 42. Cyprinus idbarus: Meidinger, fig. 41. Leuciscus jeses: Cuvier, voi. XVII, pag. 160. Leuciscus idus: Cuvier et Valenc., XVII, pag. 228. Kessler, zur Ichthyologie, pag. 31; Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 27. Nordmann, 1. c., pag. .486. Günther, Catalogue, VII, pag. 229. Bade, 1. c., pag. 125. Seeley, pag. 139. Idus melanotus: Heckel, Sitzungsber. der. k. Akad. der Wissenschaft. Wien IX, 1852. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 147. Siebold, 1. c., pag. 176. Jeitleles, Prodrom. faunae vertebr. Hungar. super., pag. 59. Pancic, 1. c., pag. 101. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France, pag. 389. Kessler, Ihtiolg. Aralo-Caspi-pontica, pag. 255, No. 191. Grimm, 1. c., No. 215, Sabannejeff, 1. c., vol. II, pag. 317. Varietăţi : . Cyprinus orfus : Linné, Syst. Nat., pag. 530. (Blo%, tab. làQ.. In adevăr Nordmann a descris specia L. frisii (= Cyprinus cephalus Pali. şi C. Griselgine Heck.) — fără a-i arătâ însă numărul dinţilor faringieni, care este caracterul esenţial al genului Leuciscus — şi a adaus apoi «il est commun dans le Danube et dans ses afluents. . . . Les Pêcheurs russes l’appellent Wyresüb» (1). Pescarii ruşi din Dobrogea cunosc în adevăr un peşte lungăreţ, aproape cilindric care se găseşte primăvara destul de des în Dunăre şi pe care îl numesc Virezub sau Virizop. Am examinat înadins de aproape un foarte mare număr de exemplare din aceşti peşti şi la toţi am găsit dinţii după formula 2. 5—5. 2, deci nu erau alta decât Cleanul de râuri, care primăvara se scoboară până în Dunăre şi pe care Lipovenii noştri îl numesc Virezub, şi anume erau ambele specii: Squalius cephalus şi Sq. leuciscus. De sigur că-prin aceasta nu sunt încă îndrituit a trage concluziunea că , Leuciscus frisii Nordm. ar fi sinonim cu Squalius cephalus, dar putem a- (1) Nordmann, Faune pontique, pag. 489. » 179 firma că Nordmann cumpărând exemplarele sale—după cum pare a afirmă— de pe piaţa din Odesa, a fost înşelat în privinţa provenienţei lor. Numele popular rus de Virezub a contribuit şi mai mult încă la mărirea confu-ziunii. De altfel specia aceasta L- frisii a fost găsită şi de Kessler în fluviile ruseşti şi recunoscută ca o specie bună, sinonimă cu Leuciscus Mei-dingeri Heck., care nu se află decât în lacurile de munte din Bavaria şi Austria. După aceste explicaţiuni voiu da dar în cele ce urmează o descriere mai detaliată pentru prima specie şi pentru a doua, iar pentru aceasta din urmă voiu da numai diagnoza rămânând ca poate în urmă să se constate încă dacă în adevăr ea se găseşte şi în apele noastre. /. Sp. Leuciscus rutilus L. Ocheana sau Babusca albă. Tab. XIV. Fig. 70. Corpul puţin comprimat lateral. Gura terminală. Dinţii faringieni posteriori cu mai multe crestături. Dorsala puţin posterioară ventralelor. Solzii mari. Pe linia laterală 41 — 44 solzi. Sinonime : (?) Rubelus: Marsigli, 1. c., pag. 41, tab. 13, fig. 4. Cyprinus rutilus: Linn., 1. c., I, pag. 529. Bloch, 1. c., I, pag. 32, tab. 2. Pallas, Zoographia, III, pag. 317. Meidinger, tab. 26. Beisinger, 1. c., pag. 65. Leuciscus rutilus : Agassiz, 1. c., pag. 38. Nordmann, pag. 489. Kessler, Zur Ichthiologie, etc., pag. 34; Nachtrăge zur Ichthyologie, etc., pag. 20 şi 28. Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XVII, pag. 130. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 169. Pancic, pag. 109. Jeitteles, Prodrom. faunae,■ precedentă, aşâ că pescarii de pe malurile râurilor — cari în adevăr nu sunt aşâ buni observatori ca cei dela Dunăre — nici nu le deosebesc una de alta. Examinată însă de aproape, ea nu numai că se deosebeşte foarte bine, dar chiar variază încă foarte mult în formele ei. Această tendinţă spre variaţiune a dat iarăş loc la crearea a o serie de specii nouă, mai cu seamă de către Valenciennes, Heckel şi în urmă de Blanchard. Abiâ în urmă Siebold şi apoi Günther au reuşit să dovedească că numeroasele specii ce se creaseră — şi din cari unele privitoare la basinul Dunării şi Marea Neagră se văd în lista de mai sus a sinonimelor—nu erau decât simple varietăţi individuale şi că în realitate nu există decât 9 o singură specie. i Această specie se deosebeşte de precedenta prin următoarele caractere: ~ 1. Prin dimensiunile corpului. Această specie este cevâ mai mică. 2. Prin forma corpului, care aicea este mai lungăreţ şi comprimat late- ral, pe când la specia precedentă eră aproape cilindric. 3. Prin forma capului, care aicea nu mai e atât ,d© turtit; fruntea nu mai e atât de lată, botul e mai convex. 4. Gura este inferioară şi îngustă neajungând înapoi decât cel mult până sub narine, pe când la specia precedentă ea este terminală şi foarte largă, întinzându-se până sub ochi. 5. Marginea distală a aripioarei anale este puţin concavă, pe când la specia precedentă este convexă. X 188 6. Numărul radiilor moi dela dorsală aicea este constant 7, pe când la Sq. cephalus este constant 8. 7. Solzii aicea sunt ceva mai mici. - 8. Dinţii faringieni variază, aşâ că avem adeseori şi formula 8.5—5.2 sau 3.5 — 5.3, deşi, după cum arată Siebold, formula predominantă e 2.5 —5.2. 9. Coloarea generală a corpului cât şi coloarea aripioarelor e cevâ diferită. Aicea spinarea e cafenie sau neagră bătând în albăstriu; laturile argintate, puţin bătând în galben. Aripioarele ventrale şi anală nu sunt atât de aprinse roşii, oi mai palide. Afară de aceasta solzii de pe laturi au adeseori marginea cu o dungă negrie. In privinţa modului de vieaţă, răspândirii în apele noastre, etc. se aseamănă în totul cu specia precedentă, numai că e cu mult mai rară. De asemenea începe bătaia în totdeauna puţin înaintea celuilalt, câte odată chiar prin Martie. Numele popular e Clean, fiind confundat în totdeauna cu specia pre- » cedentă. I VII. Gen. Phoxinus Agass. V Corpul acoperit cu solei foarte mici şi subţiri. Gura terminală fără mustăţi. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2.5—4.2, sau 2.4—4.2, o cu coroanele comprimate şi cârligate la vârf. Dorsala cu baea scurtă şi fără radiu osos, începând după ventrale. Anala cu basa scurtă, posterioară capătului terminal al dorsalei. 1 sp. Phoxinus laevis. Agass. Boistean sau Vezdele. Tab. XIV. Fig. 74. Corpul aproape cilindric; coada comprimată lateral; gura foarte mică; botul obtus, convex. Linia laterală întreruptă. Sinonime : Cobitis fluviatilis: Marsigli, IV, lab. 9, fig. 1. Cyprinus phoxinus: Linné, Syst. Nat., pag. 528. Bloch, 1 c., pag. 60, lab. 8, fig. 5. Meidinger, Icones pisc., tab. 39. Reinsiger, pag. 74. i 189 Cyprinus rivularis: Pallas, Zoogr. III, pag. 330. Cyprinus chrysoprasius : Pallas, Zoograph. III, pag. 318. Rathke, Fauna d. Krym, pag. 345. Nordmann, pag. 483. Leuciscus phoxinus: Fleming, 1. c., pag. 188. Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 363. Günther, Fische des Neckars şi Catalogue VII, pag. 237. Seeley, 1. c., pag. 175. E. Schulze, Fauna Pisc. Germ., pag. 54. Phoxinus laevis : Agassiz, 1. c., pag. 37. Heckel u. Kner, pag. 210. Siebold, 1. c., pag. 222. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, pag. 20, Jeitteles, 1. c., pag. 60. Pancic, 1. c., pag. 123. Kessler, Ihtiolog. Aralo-caspi-pontică, pag. 257, No. 196. Grimm, 1. c., No. 217. Sabanejeff,. 1. c., pag. 243. Warpachowski, 1. c., pag. 106. Bade, 1. c., pag. 113. Phoxinus marsigli: Heckel, Annal, d. Wiener Mus. 1, pag. 232. Nordmann, 1. c., pag. 482. Biete, Fische Siebenbürgens, pag. 13. Br. 3. D 3/7, P 1/15, V 2/8, A 3/7, C 19, L. lat 80—90, L. tr. Corpul este aproape rotund având forma unui fus, numai coada este puţin comprimată pe laturi. In mediu înălţimea sa maximă este aproape egală cu lungimea corpului şi se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală. Lăţimea maximă este mai mare decât 2/3 din înălţime, iar înălţimea minimă la pedunculul caudal este ceva mai mică decât jumătatea înălţimii maxime a corpului. Ochiul este relativ mare, diametrul său fiind egal cu V* din lungimea capului, distanţa preorbitală fiind egală cu odată acest diametru, iar cea interorbitală cu mai mult decât odată şi jumătate. Narinele, cari sunt situate la egală distanţă între vârful botului şi ochi, sunt bine desvoltate si ieşite în afară: distanta între ele e numai ceva mai mare » > 7 j decât distanţa dintre ochi. Gura este foarte mică, aşâ că abiâ ajunge până sub narine; ea este terminală. Botul este obtus şi convex. Dinţii faringieni sunt cu coroanele comprimate şi cârligate la vârf. Solzii sunt foarte mici şi subţiri; ei nu se acoper unul pe altul nici până la jumătatea lor. Deasemenea lasă pe suprafaţa corpului întregi porţiuni neacoperite de loc şi în special aproape toată partea ventrală precum şi o dungă lungă pe mijlocul spinării. Linia laterală porneşte dela început regulat, însă pe la mijlocul corpului se întrerupe de mai multe ori. Dorsala începe cam la mijlocul corpului în urma ventralelor; primele ei radii sunt aproape de 2 ori mai lungi decât ultimele. Capătul 'fei posterior este deasupra deschiderii anale. Anala are baza scurtă, ea este foarte înaltă şi primele ei radii sunt de două ori mai mari decât ultimele. Ventralefé culcate ajung şi întrec deschiderea anală. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea ventralelor. Caudala nu este tăiată decât până aproape de jumătatea ei. ' Coloraţiunea. Spinarea este verde-închisă ca iarba; această coloare se întinde şi pe cap până la buza de sus. Această coloare se limitează în jos printr’o linie bruscă care începe dela vârful botului, trece peste marginea superioară a ochiului şi pe tot lungul corpului, cam pe la 1/8 din înălţimea sa până se termină la jumătatea cozii. Linia mijlocie a spinării este marcată printr’o linie subţire care începe dela occipital şi merge până la începutul dorsalei, iar de aici se continuă până la coadă, însă mult mai puţin preciză. Pe această parte a corpului 190 care este colorată verde sunt 2 serii de puncte şi liniuţe' închise, din cari cea mai de jos ajunge până în linia care marchează această porţiune a corpului. Sub această linie de demarcare, corpul este alb argintiu foarte pronunţat şi curat. Numai dela opercul şi până pe la mijlocul dorsalei este încă o serie de 5—8 mici pete negre, ceva mai şterse decât cele de pe spinare. Această serie este exact pe mijlocul corpului. De obiceiu toate aripioarele sunt incolore, numai dorsala şi anala au la baza lor câte o dungă negrie ştearsă, iar la mijlocul lor pe radii câte o mică serie aproape imperceptibilă de pete şterse. Câte odată însă ventralele şi anala sunt roşii purpurii. Irisul este alb argintiu. In timpul reproducerii colorile sunt mai vii, bărbaţii sunt pe spinare cu mult mai închişi, aproape negri, iar burta se înroşeşte puţin. Dease-menea şi ei capătă mici tubercule pe corp. Dimensiumile la cari ajunge Boişteanul sunt de 10—12 cm. lungime, exemplarele însă cari se găsesc de obiceiu, nu au mai mult decât 8—10 cm. Distribuţia şi Biologia. Boişteanul se găseşte mai în toate pârăele noastre mai mari de munte, începând din regiunea de jos a Păstrăvului şi scoborându-se în jos până în regiunea dealurilor. Nu se suie însă nici în pâraele prea mici, aşâ d. ex. la Bistriţa el se găseşte în: Bistriţa, Tar-cău, Bicaz, etc., nu se duce însă şi în pârae mai mici decât acestea. Lui îi place apa limpede cu un fund nisipos sau prundos şi trăeşte în totdeauna la apă mai mică. Nu se duce mult la adânc, căci dă peste duşmanii lui: Cleanul?? Lostrita, Mihalţul, etc. Se hrăneşte cu mici animale y > y j ? i acuatice: viermi, crustacee, larve de insecte, etc. Epoca lui de reproducţie este prin Aprilie, adeseori însă începe şi din Martie. Femelele se câr-duesc şi depun icrele la apă mică lipindu-le la fund pe prund. Întrebuinţare, pescuit, etc. Carnea Boişteanului este gustoasă, «e bun de borş, dar nu grozav». Se pescueşte mai cu seamă cu Sacul la marginea apei, în timpul puhoiului cu Leasa şi la Gărduţ. Nume populare. In Moldova pe Bistriţa, Trotuş, etc. i se zice «Boiş-tean, pe Moldova şi pe Suceava îi zice Boişte. In Muntenia i se zice Verdeţ şi Verdele (Prahova, Muscel, etc.). La Doftana am auzit numele Crăeş. In Oltenia Borfete (pe râul Motru). XVIII. Gen. Chondrostoma. Agass. Corpul acoperit cu solzi de o mărime moderată. Gura inferioară şi transversală fără mustăţi. Falca de jos cu o buză cornoasă având marginea dreaptă şi ascuţită. Dinţii faringieni pe câte o singură serie după formula : 6 sau 7—7 sau 6. Dorsala şi anala cu basa scurtă. Acest gen este reprezentat în apele noastre printr’o singură specie, Chondrostoma nasus L.— Kessler în Ihtiologia sa Caspi-pontică spune că în 191 basenul Dunării ar ii existând şi o a doua specie, Chondrostoma rysela Agass. Eu nu am avut niciodată ocazia să văd aicea această specie, deşi am căutat-o foarte mult. Cum Kessler nu a explorat niciodată Dunărea şi cum toţi cei cari au făcut studii asupra acestui fiuviu, sau în genere asupra afluenţilor lui, nu au constatat niciodată această specie aicea, trebue să admitem că înscrierea ei între peştii Dunării este numai o simplă eroare. Chondrostoma rysela este o formă sudică şi, mai mult încă, Siebold a dovedit chiar că ea este un bastard între 'Chondrostoma nasus şi Telestes agassisii ; cum însă Telestes agassisii nu trăeşte în apele noastre, putem fi siguri că nici bastardul sau Chondrostoma rysela nu se găseşte în aceste ape. 1. sp. Chondrostoma nasus, Lin. Scobatul sau Mate negze. Tab. XIV. Fig. 75. Corpul lungăreţ şi ceva comprimat pe laturi. Botul ieşit mult în afară, conic. Gura cu buzele cornoase aproapedrepte. D i nţii far i ngi e n i d up ă f or m u 1 a 6—6,rareori 6—7. Peritoneul negru. Sinonime : Nasus: Marsigli, 1. c., IV. Tab. 3, fig. 1—2 (£&?). Cyprinus nasus: Linné, Syst. nat. I, pag. 530. Bloch, 1. c., pag. 35, tab. 3. Meidinger, Icones Pisc., tab. 12. Pallas, Zoogr. III, pag. 304. Beisinger, pag. 69. v Leuciscus nasus: Cuvier, Règne animal. Chondrostoma nasus: Agass, 1. c., I, pag. 38. Nordmann, 1. c., pag. 493. Cuvier et Valenciennes, 1. c., XVII, pag. 304. Kessler, zur Ichthyologie des sudwestl. Russl. pag. 30; Năchtrăge Zur Ichthyol. pag. 20 şi 27. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 217. Siebold, 1. c., pag. 225. Jeitteles, Pro-dromus Faunae Hungariae, pag. 62. Pancic, 1. c., pag. 125. Günther, Catalog. VII, pag. 272. Kessler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pont., pag. 258, No. 198. Grimm, 1. c., No. 219. Sabanejef, II-, pag. 423. Warpachowski, 1. c., pag. 106. Seeley, pag. 193. Bade, 1. c., pag. 177. Br 3, D 3/9. P 1/15—17, V 2/8—9, A 3/10 -11, C 4—6/19/6—4, L. lat 57—65, Ltr. Scobarul are corpul lungăreţ şi puţin comprimat pe laturi. Înălţimea sa maximă se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală, iar grosimea sa de 2 ori în înălţime. înălţimea minimă la pedunculul caudal este ceva mai mică decât jumătatea înălţimii maxime de lângă dorsală. 192 Capul este ceva mai mic decât înălţimea maximă a^tîorpului şi lungimea sa este egală cam cu 1/G din lungimea totală a corpuluiv Ochiul este de o mărime mediocră, diametrul său cuprinzându-se cam de 4.5 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitară este egală cu peste l1/2 diametru, iar cea interorbitară cu mai mult de 2 diametre. Narinele sunt duble, separate între ele printr’o perdeâ şi situate la mijlocul distanţei dintre bot şi marginea ochiului. Gura este inferioară şi situată la oareşcare distanţă de vârful botului ; ea este transversală şi aproape cu totul dreaptă. Deschiderea ei este aproape orizontală. Buzele sunt îmbrăcate cu o pătură epitelială cornoasă şi foarte vârtoasă, aşâ că ambele au mărginite foarte ascuţite. Dinţii sunt la majoritatea exemplarelor 6—6, Ia unele se găseşte însă şi 7—6. Solzii sunt solizi şi bine fixaţi în rânduri longitudinale foarte regulate. Ei au o mărime moderată, aşâ că cei mai mari de pe linia laterală abiâ ajung la un diametru egal cu 1/i diamtrului ochiului; la suprafaţa lor prezentă câtevâ striuri în formă de evantaliu. Dorsala începe deasupra ventralelor; ea are baza scurtă şi primul radiu este de 2 ori mai mare ca ultimul, aşa că atunci când aripioara e culcată, primul radiu o acopere în întregime. Anala începe cu mult după dorsală şi înălţimea ei este aproape egală cu lungimea bazei sale. Ventralele ajung până aproape de deschiderea anală, iar pectoralele numai aproximativ până la jumătatea distanţei dela originea ventralelor. Caudala este adânc bifurcată cu loburile egale. Coloraţiunea.’* Partea dorsală este verde-cenuşie sau negrie, laturile şi abdomenul argintiu. Dorsala este cenuşie, iar celelalte aripioare mai mult sau mai puţin roşii. Caudala este cu marginea neagră. In epoca de reproducţie colorile sunt cu mult mai vii, spinarea e aproape neagră, laturile sunt mai strălucitoare şi au un fel de dungă negrie strălucitoare ca atlasul; roşul dela aripioare o mult mai viu şi totdeodată se colorează în roşu şi încheieturile dela piesele operculare, colţurile gurii şi articulaţiile aripioarelor. Irisul este galben auriu cu o pată roşie. Caracteristic pentru această specie este coloarea neagră ca tuşul a membranei care căptuşeşte interiorul cavităţii viscerale, din care cauză pescarii dela Dunăre îi şi zic Maţe negre. Dimensiunile maxime la cari poate ajunge este 40 cm. lungime; exemplarele obişnuite au însă 25 — 30 cm. lungime. Distribuţiunea. Scobarul este unul din cei mai răspândiţi peşti din apele noastre, căci se găseşte dela pâraele mici din munte până la Dunăre cu bălţile ei şi chiar în Marea Neagră. Chiar în primăvara aceasta s’a prins în Mare, la gura Sf. Gheorghe, un exemplar adult de 35 cm. lungime. Biologia. Scobarul preferă apa mai limpede a râurilor noastre ca: Bistriţa, Jiul, Oltul, etc., se găseşte însă tot atât de frecuent şi în celelalte râuri cât şi la Dunăre şi în bălţile ei. El trăeşte mai mult la fund şi se hrăneşte cu tot felul de alge şi animale: viermi, crustacee, insecte, etc. pe cari le găseşte acolo. Epoca lui de reproducţie este prin Maiu, sau cum zic pescarii de "pe Bistriţa, «când crapă frunza arinului» ; atunci ei pornesc în cârduri mari spre părăele de munte pentru a-şi depune icrele la apa iute pe fundul pietros. Din Bistriţa d. ex. ei intră în mai toţi afluenţii ei mai mari ca: Tarcăul, Pângărăciorul, Onţul, Largul, etc. Ţăranii aş- m teaptă sosirea âcestui timp şi pleacă cu toţii cu crâsnicele la prins, fâ-cându-şi apoi fiecare provizie suficientă de afumătură pentru vară la munca câmpului. Dar nu se duc cu toţii numai la munte, ci intră şi prin bălţile Dunării şi în adevăr se prind în totdeanna la leasă exemplare destul de numeroase. Femelele leapădă pe pietriş în fundul pâraelor cu mult sgomot câte 50—100.000 de icre, având fiecare boabă câte un diametru de 2 mm. întrebuinţarea. Scobarul are o carne «lestul de gustoasă, deşi are oase cam multe. Mai buni sunt afumaţi şi se consumă astfel foarte mulţi fiind consideraţi ca o delicatesă. In special se laudă scobarii de Olt şi de Bistriţa ca mai buni la gust. Pescuitul. In timpurile obişnuite Scobarul se prinde cu aceleaşi instrumente ca şi Cleanul şi Mreana, în epoca reproducţiei însă e o adevărată devastare, căci se fac pregătiri cu tot felul de instrumente şi instalaţiuni pentru a prinde cantităţi mari. Epoca de reproducţie o cunoaşte toată lumea, deoarece în adevăr ea cade în totdeauna în acelaş timp când crapă frunza arinului; dacă într’un an timpul e mai răcoros şi desvoltarea vegetaţiei e mai întârziată, atunci şi bătaia Scobarului e mai târzie. — Astfel încă înainte de sosirea acestei epoce toţi îşi pregătesc Lejnicele sau Crâsnicele şi pleacă la părae ; chiar mulţi orăşeni, plutaşi, etc. din Piatra pleacă în acest timp la părăele din susul Bistriţei «cu Lejnicul în spate» după Scobai.-—Locuitorii dela munte fac în acest timp pe părae garduri de piatră, însă cu deschiderea în spre deal şi pun în capătul ei o vârşă de lozii. Când începe a veni apoi Scobaiul, «trebue să deşarte vârşa de_câtevâ ori pe noapte, atât de mulţi sunt». ‘ La Dunăre şi bălţi Scobarul nu are nici o însemnătate şi nu este nici un instrument special cu care să se pescuească. El se prinde la Leasă şi la Năvod. Numele populare. In Moldova îi zice Scobai, mai în sus spre munte pe la Broşteni şi prin Bucovina îi mai zice şi Podeţ sau Poduţ', în Muntenia şi Oltenia Scobar. La Dunăre, pe tot lungul ei şi în Dobrogea îi zice Maţe negre. Lipovenii din Dobrogea şi Ruşii îi zic Podust. i’ A. H.—Publ. Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia. 13 t 3. FAM. ACANTHOPSIDES. Physostomi având corpul neted şi foarte prelungit. Capul până la deschiderea brancliială acoperit peste tot cu o piele moale fără solzi. Marginea fălcii superioare formată numai de oasele intermaxilare. Sub ochi, pe oasele suborhitale unul sau mai mulţi spini mohili. Oasele faringiene prevăzute cu dinţi mici faringieni. Beşica înotătoare, când există, este divizată printr’un perete longitudinal în 2 camere şi învelită într’o capsulă osoasă legată de primele vertebre cu un duet aerian. Gen. Cobitis Lin. Corpul acoperit cu solzi foarte mici. Capul mic, cu deschiderea bran-chială îngustă, întinzându-se numai până la baza, pectoralelor. Gura cu buze mari şi 6—12 mustăţi. Dinţii faringieni, cari sunt mici, ascuţiţi şi foarte numeroşi, aşezaţi pe câte un singur rând. Dorsala deasupra ventralelor. 1. sp. Cobitis fossilis Lin. Ţipatul. 9 Tab. XIV. Pig. 76. Corpul foarte prelungit, cilindric şi către coadă comprimat pe laturi. Capul scurt. Gura semi-inferioară cu 10 mustăţi. Spinul "suborbital lung şi ascuns sub piele. 12—14 dinţi faringieni comprimaţi şi tociţi la vârfuri. Anala rotunzită. i95 Sinonime : Mustella fossilis: Marsigli, Danub. pan. IV, pag. 39, tab. 13, fig. 1. Cobitis fossilis: Linné, Syst. nat., I, pag. 500. Bloch, 1. c., I, pag. 216, tab. 31, fig. 1. Pallas, Zoographia, III, p. 166. Meidinger, tab. 47. Rei-singer, Spec. Ichthyol. Iiungar, pag. 27. Nordmann, 1. c., pag. 469. Cuvier et Valenciennes XVIII, pag. 46. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 16 ; Nachtrâge zur Ichthyol, pag. 17. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 298. Siebold, 1. c., pag. 335. Jeitteles, pag. 66. Pancic, pag. 137. Heincke und Môbius, Fische der Ostsee, No. 83. Sabanejeff, 1. c. II, pag. 430. Benecke, Fische Ost-Preussens, pag. 143. Misgurnus fossilis Lacepède: Günther, Catalogue VII, pag. 344. Kessler, Ichthy. Aralo-Caspi-pontica, pag. 270, No. 234. Grimm, 1. c., No. 248. Warpachowski, pag. 190. Seéley, pag. 245. Br. 4, D 3/5—6, A 1/10, V 1/5—6, A 3/5, C 16. Ţiparul are un corp foarte lungit, ca la Anghilă, şi aproape cilindric în partea sa anterioară, numai dela aripoara dorsală înainte începe a se comprimă lateral, coada luând astfel forma unei pene. Capul său este foarte mic, cu deschiderea branchială foarte îngustă, deschizându-se numai până lângă inserţiunea pectoralelor. Ochii sunt mici şi foarte ridicaţi. Gura este semi-inferioară având forma unei potcoave şi e înconjurată de buze mari cărnoase pe cari sunt inserate 10 mustăţi. 2 perechi din acestea sunt aşezate simetric la distanţe egale pe buza de suă; a 3-a pereche mai lungă este aşezată tot pe buza de sus la capetele gurii, iar celelalte 2 perechi mult mai mici sunt aşezate pe buza de jos. Din acestea, cele dela mijloc sunt foarte mici, iar cele laterale cevà mai mari. Dinţii faringieni sunt foarte mici şi tociţi la vârf. Narinele sunt mult mai apropiate de ochi decât de vârful botului, ele sunt duble şi cea anterioară are forma unui tub care iese în afară. Capul este acoperit peste tot cu o piele moale fără solzi, aşâ că nici un os care compune craniul său sau aparatul opercular nu se poate vedea. Imediat sub ochi este o adâncitură, un buzunar format printr’o cută a acestei pieli care acopere capul, în această cută se ascunde spinul de pe osul suborbital, care e mobil. Pe corp pielea este moale şi mucoasă, acoperită cu numeroşi rftici solzi aproape invizibili. O linie laterală nu există. Aripioarele sunt toate foarte mici, dorsala este opozită' ventralelor, iar *’ caudala este rotunzită şi mărginile ei se prelungesc pe linia dorsală şi ventrală a corpului. Ca observaţiuni anatomice e de notat că Ţiparul are un canal alimentar scurt fără apendice pilorice şi că beşica înotătoare e împărţită printr’un perete vertical şi longitudinal în 2 camere, una în dreapta şi una în stânga. Ea este învelită într’o capsulă osoasă care şi ea e lipită de primele 3 vertebre. Coloraţiunea. Spinarea şi laturile variază între galben şi cafeniu, capul este cevâ mai închis şi marmorat, partea ventrală bate în portocaliu. Pe tot lungul corpului se află trasă o dungă lată închisă care pleacă dela marginea operculului până la coadă; sub aceasta şi paralel cu ea e o a doua dungă mai îngustă. In afară de acestea, peste tot corpul şi mai cu seamă 19é pë peduncuiul caudal cât şi pe aripioarele dorsală şir-caudală sunt o sérié de mici puncte să liniuţe negre. Aripioarele ventrale şi anală sunt gălbui. Ochiul este auriu. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 25—30 cm. lungime. Distribuţia. Biologia. Tiparul este unul din cei mai răspândiţi peşti; trăeşte în toate bălţile, heleşteele, canalele, în părţile mai liniştite ale râurilor, etc., el se găseşte din Delta Dunării până la Bistriţa în munţi. Lui îi place mai mult apa stătătoare cu fund nămolos. Acolo îl găsim în totdeauna la sigur; aruncând nămolul de pe fund cu o lopată pe mal îl vedem mişcân-du-se şi ieşind afară. El trăeşte la fund şi se hrăneşte cu: insecte, viermi, crustacee şi cu icre de alţi peşti. Epoca sa de reproducere este dela finele lui Aprilie până la finele lui Maiu. Femela depune ca la 140.000 de icre pe plante acuatice în fundul apei. Când e vremea rea şi trăsnet, el se ridică dela fundul apei şi face mişcări vii, de aceea şi pescarii noştri ca şi cei din alte ţeri se servesc de el ca de un proroc al timpului. In timpul iernii precum şi vara în timpul căldurilor mari el se îngroapă în nomol, şi dacă balta în care se află seacă, el poate trăi încă un timp foarte îndelungat cu puţina umezeală ce-i dă acel nămol. De asemenea el suportă şi lungi transporturi pe uscat. S’a observat adeseaori că în bălţile mocirloase lipsite de oxigen ies tipării la suprafaţa apei şi înghit aer pe care apoi îl dau pe anus afară. Făcându-se analiza chimică a acestor gazuri, s’a găsit că nu mai conţin oxigen ci numai acid carbonic şi s’a conchis deci că aeest peşte respiră şi prin suprafaţa canalului alimentar. Ţi-parul când este prins scoate un sunet ascuţit; acesta e produs prin aceea că presează afară o parte din aerul din beşica înotătoare. Întrebuinţarea Ţiparului e foarte mică, se face din el borş tăindu-i-se mai înainte capul, deoarece se crede că e otrăvitor. Nu are aproape nici o însemnătate comercială, aşâ că pescarii dela Dunăre nici nu vor să-l prindă. Se prinde de obiceiu cu mâna sau cu lopata. Pescarii îl întrebuinţează foarte mult ca nadă vie la Vişilă şi la Pripoune. Nume populare. In Moldova Chişcar, în Muntenia Tipçir; am mai auzit zicându-i-se şi Şerpar. 2 sp. Cobitis barbatula L. Giindelul. Tab. XIV. Fig. 77. Corpul înainte cilindric, înapoi puţin comprimat pe laturi. Gura inferioară, cu 6 mustăţi lungi pe buza superioară. Spinul suborbital foarte scurt, ascuns sub piele. 8 — 10 dinţi faringieni subţiri şi ascuţiţi la vârf. Caudala puţin concavă la margine. 197 Sinonime : Fundulus: Marsigli, 1. c., IV, pag. 74, tab. 25. Cobitis barbatula: Linné, Syst. nat., pag. 499. Bloch, 1. c., pag. 224, tab. 31, fig. 3. Pallas, Zoogr. III, pag. 164. Meidinger, 1. c., tab. 18. Beisinger, pag. 24. Nordmann, 1. c., pag. 470. Kessler, Zur Ichthyol. pag. 16 ; Nachtrăge zur Ichthyol, pag. 18. Cuvier et Valenciennes, XVIII, pag. 14, tab. 520. Heckel u. Kner, I. c., pag. 301. Jeitteles, Fische d. March, pag. 19. Siebold, 1. o., pag. 338J" Pancic, pag. 138. Mobius u. Heincke, 1. c., No. 84. Çobitis merga Krynicki: Nordmann, 1. c., pag. 380. Kessler, Auszüge a. d Beriohte, pag. 21. Cobitis barbatula var. merga: Jeitteles, Prodr., etc., pag. 67. Nemachilus barbatulus: Günther, Catalogue, VII, pag. 354. Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pont., pag. 271, No. 235. Grimm, 1. c., 249. ISaba-nejef, 1. c., pag. 434. Warpachowski, pag. 192. ' Nemachilus barbatulus var. taurica: Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pont., p. 271. Br. 3, D 3/7, P 1/12, V 1/7, A 3/5 C. 18. Acest peşte are o răspândire cu mult mai mică decât specia precedentă; el este. limitat mai mult numai la porţiunea mijlocie şi superioară a râurilor, nu se scoboară însă de loc în regiunea lor inferioară, deasemenea nu se găseşte de loc în Dunăre sau în bălţile ei. Grindelul are un corp mai puţin lungăreţ ca Ţiparul, mai cilindric la partea anterioară şi mai puţin comprimat lateral la cea posterioară. Gura sa este inferioară şi e încunjurată de 6 mustăţi, din cari 4 mai scurte la mijlocu buzei superioare şi 2 mai lungi la capetele gurii. Buza inferioară nu are mustăţi. Dinţii faringieni în număr de 8 — 10 sunt aici subţiri şi ascuţiţi. Ochii sunt foarte ridicaţi. Intre ei şi bot sunt situate narinele mai apropiate de marginea ochiului; ele sunt duble, cea anterioară fiind ieşită în sus în formă de tub. Spinul suborbitar este aici foarte mic, rudimentar, ascuns într’o cută a pielii cefalice. Aripioara caudală diferă şi ea cu totul de cea dela cealaltă specie, deoarece este puţin scobită la mijloc, pe când dincolo este convexă. Solzii ’ sunt foarte mici şi nu se acoper unul pe altul, ci abiâ -.se ating la măr- i gini. Spatele şi burta sunt fără solzi, pe coadă sunt mai numeroşi. Coloraţiunea. Coloarea generală atât pe spinare cât şi pe laturi este verde gălbie. Pe spinare se găsesc nişte pete mari negre închise, late, transversale, aceste pete dela linia laterală în jos sunt cu mult mai slabe şi mult mai mici. , . Partea ventrală dela marginea gurii, între pectorale, ventrale şi înce- 1 putui analei este albă şi cu o dungă roşie vie între istm şi începutul ventralelor. Ochii foarte mici privind în sus. Irisul foarte îngust, numai cu o linie subţire aurie în jurul pupilei. Aripioarele V, P şi A de un galben verzuiu, cu totul transparent şi uniforme. D şi C ca coloarea generală a corpului şi cu pete negre deasupra, 4. FAM. SALMONIDEI. Physostomi având corpul lungăreţ, cam comprimat lateral şi acoperit cu solzi mici cicloizi, iar capul gol. Gura fără mustăţi. Marginea fălcii superioare formată din oasele intermaxilare şi supramaxilare. Stomahul cu un apendice în formă de sac; intestinul cu numeroase apendice pilorice. Beşica înotătoare simplă, cu duet aeriean. Dorsala şi anala fără spin. In urma dorsalei o mică aripioară adipoasă fără radii. Ventralele abdominale. Această familie, atât de respândită în toate apele Europei şi atât de bogată în specii, eske reprezentată în apele noastre interioare numai prin 8 specii aparţinând genurilor Salmo, Thymallus şi Trutta. In afară de acestea Marea Neagră mai are şi alte specii de Salmonide, dintre cari 2 : Salmo labrax Pali. şi o specie nouă pe care am denumit-o Salmo ponticus nov. sp., se arată din timp în timp şi pe la coastele noastre. Aceste neintrând în apele noastre interioare decât cel mult accidental, nu pot intră în cadrul lucrării de faţă şi vor formă obiectul capitolului respectiv din partea a 2-a a acestei lucrări, al Ihtiologiei pontice. In afară de acestea în anii din urmă au început a se introduce în apele noastre specii străine şi a se aclimată, între acestea sunt: Păstrăvul american, Trutta iridea şi Salmo salvelinus. Cum însă noi ne ocupăm numai de fauna ţerii, nu-i putem luă pe aceştia în consideraţie. ' I. Gen. Thymallus Cuv. (Règne anim.) ■ Corpul acoperit cu solzi de o mărime mijlocie şi bine fixaţi. Gura îngustă', fălcile, vomerul şi palatul dinţate, limba fără dinţi. Dorsala lungă şi înaltă, începe cu mult înaintea ventralelor. 201 /. sp. Thimallus vulgaris Nils. Lipanul. Tab. XV. Fig. 79. W» ’ Capul mic, falca superioară ieşită înaintea celei inferioare. Dorsala de două ori mai lungă decât anala. Partea anterioară a spinării carenată. Thymallus: Marsigli, Danub. panon., IV, pag. 75, tab. 25, fig. 2. Salmo thymallus: Linné, Syst. nat., I, pag. 512. Bloch, 1. c., pag. 158, tab. 24. Reisinger, pag. 43. Pallas, Zoograph., III, pag. 364. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. 33. Thymallus vexilliffer: Agassiz, Mem. Soc. de. nat. Neuchâtel, I, şi Poissons d’eau douce, tab. 15. Cuvier et Valenciennes, XXI, pag. 438. Bielz, Fische Siebenbürgens, pag. 8. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 242. Jeitteles, Prodrom., pag. 63. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 129. Thymallus vulgaris : Nils, Prodrom. Ichthyol. Scandinaviae, fig. 13. Siebold, 1. c., pag. 267. Nordmann, I. c., pag. 520. Günther, Catalogue of the Fishes, vol. VI, pag. 200. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 243, No. 148. Grimm, 1. c., No. 173. Sabanejef, 1. o., vol. I, pag. 249. War-pachowski, 1 o., pag. 142. Seeley, 1. c., pag. 353. Thymallus gymnothorax: Cuvier et Valene., XXI, pag. 445, pl. 625 Günther, Fische d. Neckar. Br. 9—10, D 5—7/14—17, P 1/14—15, V 1/10, A 3—4/9—10, C 1.9, L lat. 85—88, L tr. ’ 9—12 Corpul este lungăreţ şi puţin comprimat pe laturi. înălţimea sa maximă la începutul dorsalei este mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală a corpului, iar lăţimea sa de ^ouă ori în înălţime. înălţimea minimă la pedunculul caudal se cuprinde aproape de 3 ori în înălţimea maximă. Capul este relativ mic şi lungimea sa se cuprinde mai mult decât de 5 1/2 ori în lungimea totală a corpului. Ochiul este acoperit la partea sa anterioară de o pleoapă transparentă, adipoasă, semilunară. Diametrul vertical al ochiului (cel longitudinal este mai mărit din cauza pleoapei adipoase) se cuprinde cel puţin de 4 a/2 ori în lungimea capului. Distanţa preor-bitală este egală cu cel puţin odată şi jumătate acest diametru, de asemenea şi cea interorbitală. Pupila este împinsă mai înainte. Narinele sunt duble şi aşezate la mijlocul distanţei dintre bot şi ochi. Gura. este semi-inferioară din cauza fălcii de jos care este retrasă cevâ mai înapoi, ea este relativ mică şi partea ei mijlocie este transversală, iar capetele ei sunt îndoite pe laturi şi ajung înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Botul este obtus şi lat. Marginile fălcii superioare, a celei inferi- ' 202 oare şi a întermaxilarelor sunt prevăzute cu câte o .serie simplă de dinţi ascuţiţi; de asemenea şi pe vomer precum şi pe palatine se află câte o grupă de dinţi mici. Limba este nedinţată. Deschiderea' branchială este largă, întinzându-se până la istm. Radiile branchiostege sunt de obiceiu în număr de 10 de fiecare parte, câte odată numai 9 de o parte şi 10 de alta. Solzii sunt bine fixaţi prezentând pe suprafaţa lor striajuri concentrice, nu însă şi radiare; ei sunt relativ mai mari decât la ceilalţi Salmonizi din apele noastre, variază însă şi după locul ce-1 au pe suprafaţa corpului; cei mai mari sunt pe linia laterală, cei mai mici sunt pe partea ventrală. Aicea sunt la unele exemplare porţiuni întregi cari rămân goale, ceeace făcuse pe Valenciennes să stabilească o nouă specie, Th. gymnothorax; s’a găsit insă în urmă de Heckel şi Kner, Siebold şi Günther că aceasta nu e decât o varietate trecătoare. Pe partea anterioară a spinării se formează o muche care e acoperită cu solzi superpuşi unul altuia. Capul este gol, fără solzi. Baza caudalei şi radiile ei sunt acoperite până pe la jumătate cu mici solzi longitudinali. Linia laterală este mai mult sau mai puţin pe mijlocul corpului, în partea anterioară fiind puţin mai ridicată. Dorsala este foarte mult împinsă către partea anterioară a corpului, aşâ că începe cu mult înainte de jumătatea corpului; ea este foarte înaltă şi lungă. Forma şi lungimea ei este variabilă după vârstă, la exemplarele obişnuite ea ajunge înapoi, când este culcată, până ceva peste jumătatea distanţei dintre capătul ei posterior şi aripioara adipoasă, la exemplarele bătrâne însă ea se desvoltă aşâ de tare, că ajunge chiar să acopere această aripioară. Ventralele stau la mijlocul corpului, aripioara adipoasă deasupra analei ; caudala este adânc spintecată, cu vârfurile egale. Beşica înotătoare e foarte mare. Intestinul are numai 19—24 de apendice pilorice. Coloraţiunea. Coloarea variază foarte mult după vârstă, după epoca anului şi după diferitele ape; în genere capul este pe partea superioară cafeniu, pe laturi gălbuiu cu pete închise ; corpul este pe spate verde cafeniu, laturile vinete argintii, partea ventrală albă argintie, câte odată bătând în roşu. Pe laturi şi mai cu seamă pe partea sa anterioară corpul este pătat cu puncte închise şi în direcţiunea longitudinală, dealungul seriilor de solzi cu dunguliţe şi linii lungi cafenii ; pe tot corpul are un ton albăstruiu-irizant, metalic. Aripioara dosală este închisă bătând în albastru şi în roşu, cea caudală de asemenea, ambele sunt împodobite cu pete mari cafenii şi cu dungi mai închise. Pectoralele sunt galbene roşietice, anala şi ventralele violete cu dungi subţiri transversale închise. Dimensiunile.' Exemplarele obişnuite au cam 30 — 35 cm. lungime, creşte însă şi mai mare ajungând chiar şi peste 50 cm. Distribuţia. Lipanul este răspândit în mai toate apele noastre de munte, situate între regiunea Păstrăvului şi regiunea Mrenei. Biologia. Lipanului îi plac apele curgătoare repezi, cu apă limpede şi fund pietros. El nu se suie însă prea departe în păraele mici, ci rămâne în părţile unde- e apa mai mare, aşâ d. ex. la Broşteni Lipanul nu se suie în pârae, ci rămâne în Bistriţa. El se hrăneşte cu viermi, moluşte, insecte, ouă de peşte, dar mai cu seamă cu muşte; cum cade o insectă în apă, se repede dela fund s’o prindă; 4 203 ba chiar sare adeseori ca Păstrăvul afară din apă după muşte ; de aceea îi place prin locurile umbrite unde e vegetaţie pe maluri. Iarna se găseşte în stomahul său mai mult nisip. Epoca sa de reproducţie este «primăvara când se desleagă omătul»; atunci ei se împerechează şi îşi caută locul unde să depună icrele, pe care şi-l pregătesc ei singuri curăţindu-1 cu coada. Ei lipesc icrele de piatră, «de crezi că-s cu ceară sleite». Ouăle lor au un diametru ca de 4 mm. întrebuinţarea, pescuitul, etc. Liparftil este unul din cei mai buni peşti ce-i avem în ţară; el se consumă atât proaspăt cât şi afumat; fiind însă foarte puţin nu are vreo însemnătate comercială deosebită. Pescuitul său se face mai cu seamă cu Poclăul, cu Ciobacele pe Bistriţa, precum şi cu Mreja. Cade şi la Undiţă sau la Cârlige. Nume populare. In toată ţara precum şi în Bucovina şi Transilvania se numeşte Lipan. • II. Gen. Salmo. (După Siebold şi Valenc.) Corpul acoperit cu solzi mici, oval în lungime. Gura largă cu dinţi mari. Vomerul scurt, numai pe placa anterioară cu dinţi, coada, sa care e mai lungă rămâne nedinţată. Dorsala începe înaintea ventralelor. 1. sp. Salmo hucho L. Lostzita. - Tab. XV. Fig. 80. Corpul lungăreţ şi aproape cilindric. Placa anterioară a vomerului cu o serie transversală de 5—7 d i'n ţ i pe pa r t e a sa posterioară. Coada vomerului carinată în tot lungul ei pe ambele părţi. Osul lingual mediu nedinţat. Cu pete negre pe laturile corpului. Sinonime : Trutta fluviatilis altera: Marsigli, l. c., pag. 81, tab, 28, fig. 1. Salmo hucho: Linné, Syst. nat.. I, pag. 510. Bloch, Fische Deuschl., III, pag. 152, tab. 100. Meidinger, 1. c., tab. 15. Agassiz, Poissons d'eau douce, tab. 12 şi 13. Cucier et Valenciennes, XXI, pag. 226. Reisinger, pag. 38, Heckel u. Kner, 1. c., pag. 277. Siebold, 1, c., pag. 288. Gün- 204 ther, Catalog. VI, pag, 140. Pancic, pag. 133. Kessler,- Ihtiologia Aralo-Caspică-pontică, pag. 230, No. 142. Seeley, pag. 329. _ Br. 10—11, D 3—4/9—10, P 1/16, V 1/8—9, A 4—5/7—9, C 19 L lat. 180—200 L tr. Corpul este lungăreţ şi numai foarte puţin comprimat pe laturi, aşa că este aproape cilindric; înălţimea sa maximă se cuprinde de 6 —7 ori în lungimea totală a corpului, iar lăţimea sa de 9 ori. Capul este mare şi lungimea sa se cuprinde de 4 V2 ori în lungimea totală, deasemenea el este atât de jos, încât lăţimea sa este egală cu înălţimea. Ochiul este mijlociu, însă relativ cu lungimea capului este mic şi se cuprinde în ea de aproape 7 ori. El este aproape de frunte şi e îndepărtat atât de vârful botului, cât şi de celălalt ochiu cam cu de două ori lungimea diametrului său. Narinele sunt mici şi cevâ mai apropiate de marginea ochiului decât de vârful botului. Gura este terminală şi foarte largă, ea se întinde înapoi până după marginea posterioară a ochiului. Atât pe fălci cât şi pe toate oasele bucale are dinţi foarte puternici, cei mai mici sunt cei de pe falca superioară; pe placa anterioară a vomerului are o serie transversală de 5 — 7 dinţi puternici, asemenea şi pe oasele palatine câte o serie longitudinală de dinţi şi mai mari încă; chiar şi pe marginile limbii sunt de fiecare parte câte 6—8 dinţi, numai placa posterioară a vomerului (coada vomerului) este nedinţată. Deschiderile branchiale sunt foarte largi, membrana branchială fiind susţinută de câte 10—11 radii branchiostege. Solzii sunt foarte mici şi ovali în lungime. Linia laterală cam pe la mijlocul corpului. Numărul apendicelor pilorice, cari sunt scurte, e foarte mare, ajungând până aproape de 200. • Dorsala începe la mijlocul corpului, înălţimea ei este egală cu lungimea bazei sale ; ventralele se înserează în urma ei sub marginea ei posterioară. Aripioara adipoasă e foarte desvoltată şi e situată deasupra analei, caudala este bifurcată, însă nu prea adânc, aşâ că are o formă semilunară. Coloraţiunea. Partea superioară a capului şi a spinării este vânată, pe lături argintie, iar pe burtă albă argintie. La unele exemplare mari tot corpul bate puţin în roşu. Pe cap şi pe spinare se văd o mulţime de mici puncte negre. Intre acestea apoi pe partea superioară a capului şi a spinării se văd alte pete mai mari negre sau cafenii, iar în jos de linia laterală aceste pete, care devin mai rari, iau o formă semilunară. Aripioarele sunt galben-cenuşii şi nepătate, numai dorsala şi caudala au marginea mai închisă. Puii până la un an au pe tot corpul 7 — 8 dungi transversale mai închise, cari apoi dispar. Dimensiunile. Lostriţa ajunge în apele noastre la o lungime de peste un metru şi o greutate de 10—12 kgr. ; exemplarele obişnuite sunt de câte 2—3 kgr. Distribuţia. Lostriţa se găseşte în râurile noastre mai mari de munte şi mai cu seamă” în: Bistriţa, Olt, Jiu şi Lotru, nu se urcă niciodată şi prin pârae. Biologia. Lostriţa trăeşte mai cu seamă la apă adâncă, unde curentul e mai mare ; de preferinţă stă printre bolovanii dela fundul şipotelor sau m pe sub malurile râpoase unde bate curentul şi apa e mai adâncă. Ëa sta ziua ascunsă pe sub pietre şi iese noaptea pentru a-şi căută hrana. Este un peşte foarte răpitor care nu cruţă nici un peşte şi nici chiar pe semenii sei, ba încă adeseori se găsesc în stomacul ei şi pui de paseri, guzgani, etc. Epoca ei de reproducere este primăvara, prin Martie şi Aprilie. Depune icrele pe fundul şipotelor sau în alte locuri, la apă adâncă pe un fund de pietriş. Femela pleacă în totdeauna la puiţă urmată de câţivâ masculi ; ea îşi sapă singură cu coada în pietriş un loc unde leapădă icrele şi apoi le ascunde acoperindu-le tot cu prund pentru a nu fi văzute de alţi peşti mai mici răpitori ca : Zglăvoacele, Lipanul, etc., cari stau la pândă. Ouăle sunt mari ca de 5 — 6 mm. diametru şi o femelă leapădă ca 10 — 20.000 de bucăţi. Iată cum îmi spunea un bătrân pescar din Broşteni: «la puiţă leapădă tocmai în fundul genunelor ca un blid de ouă, fiecare mai ca cireşa de mare» (1). întrebuinţarea. Carnea Lostriţei este foarte apreciată şi e de sigur cel mai scump peşte din ţară. Iată ce-mi scrie d-1 Inspector silvic Anania, căruia îi datoresc câteva notiţe foarte interesante relative la peştii din Bistriţa: «Bucăţile ca de o jumătate de kgr. se vând de pescarii dela Tarcău cu 2.50—3 lei bucata, cele de 1—5 kgr. dela 8—20 lei bucata, iar cele dela 5—10 kgr. 40—50 lei bucata». Lostriţa se afumă foarte mult, şi cu toate că procedeul întrebuinţat este foarte primitiv, este de un gust şi o calitate cu totul superioară. Pescuitul. Lostriţa se prinde mai cu seamă cu Poclăul (în Bucovina la Dorna Plocăul) şi Nevodul mic de râuri (ca de 12 m. lung şi 1,20 lat). Ea se mai prinde şi cu Undiţa şi Cârligele. Noaptea se bate adeseori cu Ostia (sau Oastea) atrăgând-o cu Fachia la faţa apei. Nume populare. Numele mai general e Lostriţă, i se mai zice însă şi Lostosă, Lostocă şi Lostosă (în Moldova), Lostiţă la Lotru. <• (1) Lostriţa este mărginită la noi numai in partea superioară a râurilor şi nu se scoboară niciodată măcar până în regiunea dealurilor, de aceea de sigur este o eroare când Nordmann afirmă: «Abonde dans le Danube> şi tot acelaş lucru e când Bielz, după ce arată că acest peşte se găseşte în Jiu, Olt şi Mureş, adauge: «Wohin sie aus der Donau, ihrem eigentlichen Wohnsitz, hin-aufsteigt» (vezi Fische Siebenbürgens, pag. 8). Lostriţa se pcoboară în adevăr până în Dunăre, de aceea i se zice în Germania şi Donau-Lachs, însă aceasta e numai în Dunărea superioară în Germania şi Austria. La noi ea nu se scoboară din Bistriţa nici măcar în Şiret; pe la Piatra abia vine primăvara cu năboiul. Ceeace e posibil este că în regiunea Porţilor de fier, unde râurile se scoboară direct din munte şi dau in Dunăre, să fie luată câte una de curent şi dusă în Dunăre; acestea însă sunt exemplare rătăcite. 206 111. G e n. T r u tt a. (După Nils şi Sieb.) Corpul acoperit eu solzi mici, ovali în lungime. Gura largă cu dinţi puternici. Vomerul lung; placa sa anterioară cu sau fără dinţi placa sa posterioară (coada vomerului) pe tot lungul ei cu dinţi, cari câte odată se pierd cu vrâsta. Dorsala începe înaintea ventralelor. Trutta fario Lin. Păstzâvul. Tab. XV Fig. 81. Corpul îndesat şi mai mult sau mai puţin comprimat lateral. Botul foarte scurt şi obtus. Placa an terioară a vomerului triunghiulară cu vârful înainte; pe bazaeioserie transversală de 8-4 dinţi. Placa posterioară lungă, cu 2 serii longitudinale de dinţi puternici cari nu cad niciodată. Sinonime : Trutta: Marsigli, 1. c., tab. 26, üg. 1. Trutta nigra: Marsigli, 1. c., tab. 26, fig. 2. Salum° fario: Bloch> 1 c-> Pag- 148 şi 157, tab. 22 şi 23. Meidinger, 1 c tab. 20. Agasstz, Poissons d’eau douce, tab. 3—5. Pallas, Zoographia IJI pag. 348. Nordmann, 1. c., pag. 518. Beisinger, pag. 36. Kessler Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontic. pag. 240, No. 139. Grimm, 1. c No 172 Sabanejeff, 1. c., I, pag. 201. ’ ' ' Trutta fario: Siebold, \. c., pag. 319. Benecke, Fische Preussens, pag. 56. Salar aussonii: Cuvier et Valenciennes, XXI, pag. 319, tab. 618. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 49. Heckel u. Kner, pag. 248. Pancic, pag. 130. Bielz, 1. c., pag. 8. Jeitteles, Prodromus, etc. pag. 64. Salmo fario aussonii : Günther, Catal. VI, pag. 64. Seeley, 1. c., pag. 290. Salmo salar fario: Warpachowski, 1. c., pag. 180. ho-iVl £ t^9-10' P 1/12- v 1/8’ A 8/7-8- c 17-19> “• ’ ' ' 20—22 * Păstrăvul are^corpul cu mult mai scurt şi îndesat decât Lostriţa; înăl-,imea sa maximă este aproape egală sau cevâ mai mică decât lungimea capului şi se cuprinde de 4y2—5 ori în lungimea totală a corpului. Lă- 207 ţimea sa variază : îndată după ce a lepădat productele sexuale, corpul este tare comprimat pe laturi, după aceea însă se îngraşă şi devine cu mult mai rotund; de obiceiu însă grosimea corpului este egală cu jumătatea înălţimii sale, iar lăţimea capului este egală cu jumătatea lungimii lui. Ochiul este mare, diametrul său cuprinzându-se cam de 4 Va ori în lungimea capului; el este îndepărtat de vârful botului cu mai mult de un diametru al său, iar de celălalt ochiu aproape cu de două ori acest diametru. „ Narinele sunt aproape la jumătatea distanţei dintre vârful botului şi marginea ochiului. Botul este foarte convex şi puţin ieşit înainte, aşa că gura când este închisă este semi-inferioară. Falca de jos e puţin mai scurtă decât cea de sus, însă puternică. Gura este largă şi se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Dinţii sunt foarte puternici, cei de pe falca de sus sunt cevă mai mici. Pe placa anterioară a vomerului o serie transversală de 3—4 dinţi, pe cea posterioară 2 serii longitudinale de dinţi puternici, pe marginile limbii de fiecare parte câte o serie de 4 — 5 dinţi şi aceşti din urmă sunt cei mai puternici. In genere toţi dinţii Păstrăvului sunt încovoiaţi înapoi. Membrana branchială este susţinută de o parte de 9, iar de alta de 10 radii branchiostege. Solzii sunt foarte subţiri, mici, şi ovali în lungime, fără radii, însă striaţi concentric. Linia laterală merge în linie dreaptă pe jumătatea corpului. Numărul apendicelor pilorici e aproximativ de 50. Dorsala este înserată la mijlocul corpului. Ventralele cevă mai în urmă decât sub mijlocul ei. Adipoasa deasupra sfârşitului analei, iar caudala este nu tocmai adânc bifurcată. La exemplarele tinere bifurcarea caudalei e mai profundă, la cele bătrâne aproape nu se mai recunoaşte. Coloraţiunea. In general coloarea păstrăvului variază foarte mult după apa în care trăeşte şi după natura fundului. Din această cauză s’au şi creat o întreagă serie de specii şi varietăţi deosebite. Cam următoarele ar fi colorile normale: spinarea neagră albăstrie sau neagră verzie, lăturile aurii închise, abdomenul alb sau gălbuiu. Pe spinare şi pe laturi pete negre sau roşii, câte odată înconjurate cu o margine albăstrie. Pectoralele, ventralele şi anala gălbii; dorsala şi caudala ca spinarea, adipoasa cevâ mai deschisă. Dimensiunile obişnuite sunt 20—30 cm. lungime. ' . Distribuţia. Păstrăvul trăeşte în toate pârăele din munţii noştri şi nu«' se scoboară în apele mai mari. In Bistriţa de ex. nu se găseşte decât în regiunea gurii pâraelor. Biologia. Păstrăvul este un peşte tipic* de pârae cu apa repede şi rece, în special îi plac şipotele unde stă la fund ascuns ziua pe sub pietre. Mai cu seamă îi plac locurile umbrite cu arbori împrejur, cari îi procură insecte, hrana sa de preferinţă. In timpul nopţii el iese din ascunzătorile lui spre a-şi căută hrana, atunci iese la suprafaţa apei şi chiar sare adeseori afară din apă după insecte. Hrana sa principală sunt insectele, însă el este un peşte foarte rapace, care în afară de : viermi, insecte, crustacee, mai mănâncă alţi peşti, icre, tritoni, etc., şi chiar pe proprii săi semeni âôâ Hu-i cruţa. în acuarii vedem adeseori pui mici atacând pe alţii mari şi cauzându-le prin muşcături rane mortale. Epoca de reproducere a Păstrăvului variază foarte mult după temperatura apelor în cari se găseşte; ea este în tot cazul de pe la finele lui Septemvrie până în Decemvrie. Este o apă rece, atunci se bat mai de timpuriu, este din contră caldă, atunci aşteaptă răcirea timpului. Femela leapădă între 500 —1000 de icre având un diametru de 4 — 5 mm. fiecare. Durata de încubaţiune a ouălor este foarte mare —de câteva luni— şi variază foarte mult cu temperatura. O diferinţă de 1 grad la temperatura apei grăbeşte desvoltarea ouălor cu 20 de zile. Locurile unde îşi depun păstrăvii icrele sunt fundurile de pietriş; acolo îşi sapă ei cu coada o adâncitură şi apoi femela le leapădă într’o linie lungă, iar masculul o urmează fecundându-le. După fecundaţie ei le acoper cu pietriş, pe care-1 mătură cu coada, spre a nu fi văzute de duşmani. O apă care în timpul verii se încălzeşte mai mult de 15° sau care în timpul iernii înghiaţă fără a aveă o adâncime suficientă nu-i convine Păstrăvului. Izvoarele şi pâraele noastre din Carpaţi însă au toate un curent aşă de repede, că nu îngheaţă decât numai pe une locuri, iar în timpul verii apa lor este foarte rece ; toate aceste ape întrunesc în mod ideal condiţiunile cele mai minunate pentru creşterea şi îmmulţirea Păstrăvului. Dacă pâraele noastre dela munte nu au însă destui păstrăvi, aceasta nu e datorită decât rapacităţii omului şi mijloacelor vandale cu cari caută să-l prindă; Dinamita, Aleonul, Mosladul, Lipanul, Turta lupului şi toate otrăvurile cari omoară şi distrug peştele sunt încă mijloace uzitate pentru pescuit, cu toată oprirea lor legală. Piscicultura. Păstrăvul este unul din peştii cei mai potriviţi pentru pis-cicultură, la ei chiar s’a descoperit pentru prima oară fecundaţiunea artificială, care în ultimul timp a dat rezultate atât de miraculoase. Nu e locul aicea a arătă cari sunt procedeurile pisciculturii artificiale, mă mulţumesc aicea numai a declară că, după părerea mea, singurul mijloc de a repopula toate pârăele noastre de munte cu păstrăvi (Lostriţe şi Lipani) e piscicultura artificială şi e de sperat că stabilimentele de curând create vor puteâ îndeplini această misiune. Pe de altă parte însă cultivarea Păstrăvului în pârae sau basine închise poate II şi foarte lucrativă şi e de recomandat acelor cari au asemenea ape pentru a le exploata în acest mod. Întrebuinţarea. Păstrăvul are o carne foarte gustoasă şi e foarte căutat atât proaspăt cât şi afumat. Ţăranii dela munte îl afumă în nişte cuptoare foarte primitive, făcute din câte un butoiu vechiu de zahăr, acoperit deasupra cu pânză de sac. Ei scot fundurile butoiului şi-l pun în picioare pe pământ, apoi sapă pământul într’o parte şi îşi fac o mică vatră unde fac foc. înşiră apoi păstrăvii pe câte o sfoară, pe care o trec prin ochii lor şi-i anină la capătul de sus al butoiului. După aceea fac focul jos cu coji de copaci şi lemne putrede cari fac fum dar nu dau pară, şi astupă în fine deasupra cu pânze de sac. Păstrăvii sunt spintecaţi mai înainte, curăţiţi bine şi sprijiniţi fiecare cu câte 2 lemnişoare ca să nu se închidă burta. După o zi şi jumătate ei sunt gata afumaţi ; se scot atunci âôô afară, li se scoL boţişoarele şi li se închidc burta la loc şi apoi sunt împachetaţi câte 12 la un loc în frunze de brad, pentru a fi trimişi în comerţ. Astfel se face afumătura mai cu seamă la Bistriţa. Numele populare. In toată ţara i se zice Păstrăv, în Bucovina lângă Suceava am auzit zicându-i şi Păstru. A. R. — Piibl. Adamctchi. III. Antipa, Jhtioîogia. ii àiâ Dimensiunile la cari poate ajunge Ştiuca în apeîë noastre sunt foarte mari, am văzut chiar exemplare de 16 kgr. „ Distributia. Ştiuca se găseşte în aproape toate apele din ţară începând din delta Dunării şi până prin regiunea Mrenei. Dar chiar şi în râuri, îndată ce apa la vreun cot formează vreo băltoacă, imediat vin ştiucele şi se instalează, aşa că deşi nu e în râu, ea trăeşte pe de laturi în bălţile ce le formează el. Mai multă este însă în apele stătătoare, în bălţile şi jepcile Dunării şi în diferite lacuri şi heleştee de prin ţară. Biologia. Ştiuca este un peşte de baltă, foarte răpitor, care mănâncă tot ce-i vine înainte. Ea nu cruţă nici un peşte şi mai cu seamă Albitura, Ciortănica şi tot felul de pui de alţi peşti. Din cauza aceasta pescarii nici nu-i zic altfel decât «Hoaţa de Ştiuca» sau «Lupul bălţii». După evaluările făcute un kgr. de Ştiucă ar costă 47 de kgr. de alţi peşti. Epoca ei de reproducţie este mai timpurie decât a tuturor peştilor din bălti; ea începe a lepădă icrele pe la mijlocul lui Fevruarie şi până la fine e gata, casă n’o apuce Martie cu icre. După observaţiile d-lui Roco, ea începea se bate când apa ajunge la o temperatură de 8°—10°. In timpul bătăii Ştiuca se prinde foarte mult la vintire şi chiar fiind astfel în captivitate tot îşi leapădă icrele; foarte des se vede în acest timp când se ridică vintirul în sus cum cad icrele în apă ca pleava. Locurile lor de reproducţie sunt în totdeauna la apă mică sau în locurile proaspăt inundate din creşterile provenite din topirea zăpezii şi ruperea sloiurilor. Femela pleacă întovărăşită de vreo 2 sail* 3 masculi şi după ce se freacă între ei de mai multe ori femela depune ca la 100.000 de icre mari cam de 2.5 mm. diametru fiecare. Puii se desvoltă în 2 — 3 săptămâni. Dela început ei se hrănesc cu Plancton, viermi, crustacee, etc. dar îndată ce mai cresc puţin încep a mâncâ şi ei peşte. Ei cresc foarte repede, aşă că chiar în primul an pot ajunge la o lungime de 30 cm. Piscicultura. Deşi am văzât că Ştiuca este un peşte foarte răpitor şi că un kgr. de carne de a ei costă multe kilograme de alte specii de peşte, că deci cultura ei ar fi prea costisitoare, totuş ştiuca joacă un rol însemnat în Piscicultură. Ea are poliţia bălţii, ea se îngrijeşte ca într’un heleşteu închis Crapul şi Caracuda să nu se îmmulţească prea tare; mai întâiu ea îi împiedică să-şi depună icrele şi prin aceasta îi face să poată creşte mai bine, apoi le mănâncă puii şi prin aceasta se împiedică suprapopularea lacului sau bălţii, care este foarte rea şi care are întotdeauna ca con-scinţă scăderea generală a nivelului păscăriei din acea apă. Peştele îmmul-ţindu-se prea tare îşi face concurenţă la hrană şi prin această producţia generală a acelei ape scade, iar specia peştelui degenerează. De aceea într’o .piscicultui’ă regulată în heleştee se pun până la 10% peşti răpitori, între cari de sigur Ştiuca este principalul; numai trebue bine păzit ca proporţia să nu devie mai mare, căci atunci toată cultura e pierdută. De asemenea trebue observat ca ştiucele cese pun in heleştee să fie de aceeaş vârstă sau chiar mai tinere decât ceilalţi peşti pe cari îi cultivăm. Întrebuinţarea. Ştiuca are o carne dulce, tare şi «cam brânzoasă» ; deşi ' are multe oase, ea e căutată şi mai cu seamă de populaţiunea evreească. Ea este peştele tipic de baltă, se pescueşte şi se vinde împreună cu Linul şi Caracuda şi în acest amestec joacă un rol foarte principal în comerţ 213 vânzându-se numai din delta Dunării câte 3—4.000.000 kgr. pe an. Ea se sărează în mari cantităţi şi e astfel foarte apreciată de populaţiunea noastră rurală vânzându-se cu un preţ mediu de 20—35 lei °/0 de kgr. Parasite. Ştiuca are foarte multe parasite; până azi se cunosc la ea 33 de parasite, din cari numai 4 sunt ectoparasite, iar toate celelalte endo-parasite. Dintre endoparasitele ei unele sunt periculoase şi pentru om şi mai cu seamă Cestodele, din cari are 8 specii şi anume : Traenophorus nodu-losus, Taenia occellata, Botriocephalus infjmdibuliformis, Botriocephalus lat as, Caryophyllaeus mutabilis, Ligula digramme şi Cyatocephalus trun-catus. Unele din aceste parasite trăesc în ovariile Ştiucei şi cum icrele ei se consumă crude, se introduc pe această cale foarte uşor la om. Din cauza Ştiucei, mai cu seamă la populaţia din delta Dunării, cazurile de Tenie şi Botriocefali sunt foarte numeroase. Numele populare. In toată ţara i se zice Ştiuca, iar la cea mică Stiuculiţă, Pescarii din judeţul Ialomiţa şi Ilfov de pe malul Dunării mai zic la Ştiuca mică şi Mârliţa sau Mârloae. Lipovenii şi Grecii din Dobrogea îi zic cu toţii Ştiucă, Turcii îi mai zic şi Turna-balâc. 6. FAM. UMBRIDAE. (Günther). Pliysostomi având corpul şi capul acoperit cu solzi. Marginea fălcii superioare formată la mijloc de oasele intermaxilare şi pe laturi de supramaxilare. Gura fără mustăţi, lntermaxilarele, mandibularnl, vomerul şi palatinele cu dinţi mici în formă de perie. Stomacul fără apendice în formă de sac, intestinul fără apendice pilorice. Beşica înotătoare simplă cu duet aerian. Fără aripioară adipoasă. Dorsala se întinde şi pe o parte din porţiunea abdominală a coloanei vertebrale. Ventralele abdominale. Sr Această familie are în Europa un singur reprezentant şi anume în basenul Dunării ; abia în timpurile din urmă s’a mai găsit în Statele-Unite ale Americei o a doua specie Umbra limi. In privinţa poziţiunii sistematice a acestui curios peşte, nici până astăzi nu s’a făcut încă lumină. Kramer(l) l-a deosebit dintre Cyprinoizi făcând din el un gen deosebit. Agassiz l-a clasificat între Cyprinodonţi împreună cu alte genuri extra-europene. Valenciennes l-a scos însă din această familie creând o familie deosebită care ar ü intermediară între Esocini şi Clupeoidei; el a atras tot odată atenţiunea asupra asemănării sale în multe privinţe cu genul Amia, de care se deosebeşte însă prin caractere anatomice foarte esenţiale. De asemenea a mai atras atenţiunea şi asupra asemănării sale cu genul Ery-thrinus. lohcmnes Müller în lucrarea sa fundamentală asupra Ganoizilor a desfiinţat din nou această familie şi a clasificat genul Umbra în familia Esocinelor cu cari se aseamănă în multe privinţe. Totuş există însă diferinţe anatomice foarte mari între aceste genuri şi de aceea Günther restabileşte din nou familia Umbridelor, fără însă să putem încă şti până azi adevăratele ei legături de înrudire cu celelalte familii de peşti. (1) Kramer, Elenchus Animal. Austriae inferior, 1756. V 215 I. Gen. Umbra. Kramer. (Elench Anim. Austr. infer.) Corpul puţin lung, acoperit cu solzi xicloizi, fără striajuri radiare pe ei. Linia laterală invizibilă. Ventralele aşezate aproximativ sub începutul dorsalei care este cu mult mai lungă decât anala. Caudala rotunzită. Sp. Umbra Krameri Filzingez. Pietzoselul. > Tab. XV. Fig. 83. Capul pe partea sa posterioară, pe obrazi şi pe aparatul opercular acoperit cu solzi. Gura terminală, cu deschide-derea ei de o mărime mediocră. Sinonime : Gobius Caninus : Marsigli, Danub. pan., pag. 43, tab. 13, fig. 2. Cyprinodon Umbra : Cuvier, Règne Anim. Umbra Krameri : loh. Müller, Ueber Ganoiden und das natiirliche System der Fische, Berlin 1846, pag. 188. Cuvier el Valenciennes, 1. c., XIX, pag. 542, tab. 590. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 292. Kessler, Ihthiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 245, No. 150. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 135. Sabanejeff, 1. c., vol. I, pag. 404. Warpachowski, 1. c., pag. 63. Seeley, 1. c., 366. Bade, 1. c. II, pag. 24. Umbrina Krameri: Steindachner, Ichthyologische Notizen, x/1870. Br. 5—6, D 3/12—13, P 1/12, V 1/5, A 2/5—6, C 14, L. lat. 33-35, L. tr. y Corpul este mai mult îndesat şi puţin comprimat pe laturi. înălţimea sa maximă este egală cu lungimea capului şi se cuprinde de 41/2—5 ori în lungimea totală; lăţimea sa este egală cu 1/2 din înălţkne. Ochiul este foarte apropiat de profilul frunţii; diametrul său este egal cu 1/i din lungimea capului, distanţa preorbitală fiind cel mult egală cu 1 diametru, iar cea interorbitală mai mare decât acest diametru. Nările sunt mici, mai apropiate cevă de ochi. Gura este terminală şi puţin largă, ea ajunge înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Pe toate oasele bucale, afară de supramaxilare, se află mici dinţi în formă de perie. De 216 asemenea lipsesc dinţii şi pe limbă. Deschiderile branchiale sunt largi, iar membrana branchială e sprijinită în stânga de 6, în dreapta de 5 radii branchiostege. * Caracteristic pentru acest peşte este integumentul său. Solzii se întind şi peste tot capul împreună cu obrajii, aparatul opercular, etc., numai vârful botului şi fălcile rămân neacoperite. Solzii sunt relativ mari şi subţiri, cu marginea rotundă, iar pe suprafaţa lor nu se văd decât striajuri concentrice. Linia laterală este invizibilă; în adevăr se vede pe mijlocul corpului la unele exemplare o linie mai deschisă ca coloare, însă nu se văd porii pe solzi. Dorsala începe puţin în urma jumătăţii corpului, pe toată lungimea ei are o înălţime egală. Anala este foarte scurtă şi e situată astfel, că ultimul ei radiu vine sub ultimul radiu al dorsalei. Ventralele sunt sub începutul dorsalei; caudala este rotunzită. Beşica înotătoare este foarte mare şi ocupă mai toată cavitatea corpului; ea stă cu esofagul în legătură printr’un scurt canal aerian. Coloraţiunea. Coloarea numeroaselor exemplare pe cari le-am examinat din diferite ape este întru câtva diferită de cea dată în descripţia lui Heckel u. Kner. Coloarea generală este cafenie-închisă, pe spinare aproape neagră, pe laturi mai deschisă, iar pe partea ventrală bătând în gălbiu. Peste tot corpul însă se vede ca o brumă bătând într’un violet închis sau roşu purpuriu, care dă peştelui o aparenţă foarte frumoasă irizantă. Pe tot corpul, pe cap şi pe coadă o serie de pete neregulate mai mult rom-bice de dimensiuni diferite. La mijlocul corpului se vede adeseori —nu la toate exemplarele—o linie mai deschisă care are aparenţa unei linii laterale. Dorsala şi caudala sunt traversate în apropiere de baza lor de câte o dungă lată transversală mai închisă. Dimensiunile. Cele mai mari exemplare pe cari le-am găsit aveau 9 cm. lungime, de obiceiu însă sunt mai mici. Distribuţia. Acest peşte eră cunoscut până acum numai din mlaştinele din împrejurimile lacului Balaton şi din câteva bălţi de pe marginile Dunării austriace şi ungare. Abia mai târziu a fost găsit de Pancic în apropierea Belgradului şi de Steindachner în bălţile dimprejurul Negotinului în Serbia. Eu l-am găsit în bălţile noastre pe tot lungul Dunării până în apropiere de mare; la gura Sulînei l-am întâlnit într’o mică baltă lângă Far, unde déjà apa dulce se amestecă cu cea sărată. El se găseşte asemene şi pe bălţile de pe marginea Prutului până în apropierea Iaşilor. Dela Balta Cristeşti de lângă Iaşi posed un exemplar. Foarte abundent este însă în Delta Dunării. Biologia. Acest peşte se găseşte mai cu seamă prin şanţuri şi canale mici rămase după retragerea apelor. In aceste ape pline de o vegetaţie bogată şi cu foarte multe insecte, etc. trăeşte el împreună cu pui mici de diferite specii de Gobius şi Cobitis taenia. Nu avem decât să tragem cu «Minoiocul» de câteva ori la fundul apei şi suntem siguri că între plantele pe cari le scoatem vom găsi şi câtevâ exemplare din acest peşte. Interesant este—după cum descrie şi Heckel u. Kner cari au avut ocazia de a-1 observa în acuariu timp de mai mulţi ani—modul de locomoţiune al acestui peşte. El îşi mişcă aripioarele ventrale şi pectorale alternativ 217 «asemenea picioarelor unui câne care fuge», iar dorsala Tace mişcări ondulatoare ca la Hippocampus şi Syngnathus. Epoca sa de reproducţie este probabil prin Maiu sau Iunie, deoarece atunci am găsit exemplare în haina nupţială. Icrele au diametru ca de 1.5 mm. Acest peşte nu are nici o întrebuinţare, numai o singură dată am găsit la piaţa Bucureşti o cantitate mai mare amestecată cu alţi peşti mărunţi. Nume populare. Neavând nici o întrebuinţare, cei mai mulţi pescari nu-i dau nici o atenţie şi nici nu-1 cunosc. Nume populare nu am putut află decât unul singur dela pescarii din Bucureşti, cari îi ziceau Pietroşel. 7. FAM. CLUPEOIDEI CUV. Physostomi având corpul lungăreţ, comprimat lateral şi acoperit cu solzi mari cicloizi cari se desprind uşor. €âte o aripioară dorsală şi anală compuse numai din radii moi. Ventralele abdominale. Gura mare fără mustăţi, formată la mijlocul ei de către maxilare. Dinţii mai mult sau mai puţin slabi; arcurile branchiale cu numeroşi ghimpi branchiali lungi şi subţiri. Intestinul cu apendice pilorici; beşica înotătoare simplă. Peştii cari compun această familie sunt locuitori ai mării şi fac migra-ţiuni mari periodice atât pentru a se hrăni cât şi pentru a se reproduce, apropiindu-se în anumite epoce ale anului de coaste. Unele din aceste specii îşi au locurile lor de reproducere în fluvii şi se urcă în ele contra curentului la anumite epoce până la depărtări mari dela coaste. Şi în Marea Neagră există un număr de specii de Clupeide din cari cele mai multe sunt migratoare anadrome depunându-şi icrele în interiorul fluviilor ce se varsă în ea ; prin aceasta ele capătă o importanţă economică mai mare, ca un izvor de câştig şi bogăţie pentru populaţiunea riverană a acestor fluvii. Pentru ţerile riverane Dunării în special importanţa lor este foarte mare, deoarece vin în fiecare primăvară în cantităţi considerabile şi formează unul din principalele obiecte ale pescuitului dela gurile acestui fluviu. Clupeidele se împart în 2 subfamilii, şi anume : A. SUBFAM. CLUPE1NA. Günthr. Muchea ventrală cu solzi carinaţi şi ascuţiţi la partea lor posterioară. Falca superioară nu iese înaintea celei inferioare. .. B. SUBFAM. ENGRAULINA. Günhtr. Muchea ventrală fără solzi carinaţi. Falca superioară iese cu mult înaintea celei inferioare. 219 Ambele subfamilii sunt reprezentate şi în Marea Naagră prin mai multe specii cari şi ele se distribuesc asupra mai multor genuri. Prima subfa-milie este reprezentată prin 7 specii şi anume : Alosa pontica Eichw., Alosa Nordmanni Antipa, Ciupea cultriuentris Nordm., Ciupea deli-catula Nordm., Ciupea Sulinae Antipa, Sardina dobrogica Antipa, Sardinella euxina Antipa. Din aceste numai primele 4 specii intră în apele interioare; celelalte 3 specii sunt curat maritime şi se apropie aumai la anumite timpuri de coastele noastre, fără a intră însă vreodată şi în apele noastre dulci sau sălcii. A doua subfamilie a Engraulinelor este şi ea reprezentată în Marea Neagră printr’o singură specie Engraulis encrasicholus Cuv. (român. Hamsi), care vine vara în mari cantităţi la coastele noastre, dar care nu intră niciodată în apele noastre dulci decât cel mult în lacul Razim şi Sinoe, unde apa este astăzi sărată ca şi cea din mare. Nici descrierea acestei specii dar nu poate intră în volumul de faţă. In cele ce urmează voiu descrie dar acele specii de Clupeide, cari intră şi trăesc cel puţin o parte a anului în apele noastre interioare. I. Gen. Alosa. (După Antipa, Die Clupeinen d. Schw. Meeres). Operculul striat. Ochii cu 2 pleoape mari adipoase transparente. Falca de sus separată la mijlocul ei printr'o crestătură adâncă. La basa caudalei de fiecare parte solsii se lipesc între ei şi forme'jsă câte 2 plăci mari cari se întind pe loburile acestei aripioare. 1. sp. Alosa pontica Eichwald. Sczumbia de Dunăze. • V (După Antipa, Die Clupeinen, etc.). Caractere specifice : ' Clupeide având dinţi puternici pe fălci' pe vomeîy palatine si limbă dinţii bine desvoltaţi şi aşezaţi pe câte 2 rânduri. înălţimea maximă a corpului mai mult sau mai puţin egală cu lungimea laterală a capului şi aproximativ egală cu x/4 din lungimea corpului (fără caudală). In ăl ţi mea cap ui ui aproximativ 73% din lungimea sa. Maxilarul ajungeînapoi 220 cel puţin până sub marginea posterioară a ^ochiului. Primul arc branchial cu 46—58 dinţi branchiali. P 16-17, V 9—10, D 15—20, A 17—20, L. lat. 52—57, L. transv. 15—17, Solzi caren. 32—35. Sinonime : Ciupea piltschardus : Pallas, Zoographia Rosso-Asiat., Vol. III, pag. 204. Ciupea pontica: Eiclmaldt, Faunae Caspii maris primitiae. Bull. do la Société des Naturalistes de Moscou, 1838, pag. 135—136. Eichwaldt, Fauna Caspio-Caucasica, pag. 162, tab. 32, fig. 2. Nordmann, Faune pontique, pag. 520, tab. 25, fig. 2. Cuvier et Valenciennes, Hist. nat. des Poissons, vol. XX, pag. 244. Kessler, Zur Jchthyologie d. Südwestlichen Russlands pag. 51. Kessler, Auszüge aus dem Berichte über eine an die Nordvvestl. Küs-ten dos Schwarzen Meeres, etc., III, pag. 102. Kessler, Ihtiol. Aralo-Csapi-pontică, etc. (1877). Günther, Catalogue of tho Fishes, vol. VIT, pag. 418. Grimm, Fishing and Hunting in Russian watters, pag. 16 (aici trecută sub numele de Alosa pontica Eichw., iar în traducerea germană din Archiv fur Naturgeschichte, 1892, sub numele de Ciupea Kessleri Grimm). N. A. Borodin, Despre sistematica Heringilor din Marea Caspică şi Marea Neagră, (ruseşte), Annuaire de Musée Zoologique de l’Academie imper, des Sciences St. Petersb. 1896, pag. 2 şi 9. WarpachowsTci, 1. c., 1898, pag. 186. Ciupea resp. Alosa Eichwaldii şi Ciupea resp. Alosa maeotica : Grimm, Die Hăringe des Asow’schen Meeres, in : Aus der Fischzuchtan-stalt Nikolsk, No. 4, St. Petersburg 1901, pag. 17—31, (ruseşte cu rezumat german). Descrierea. Corpul înalt şi lat, înălţimea maximă a corpului mai mult sau mai puţin egală cu lungimea laterală a capului şi se cuprinde 4% - 5 ori în lungimea totală a corpului (aproape de 4 ori în lungimea corpului fără aripioara caudală). Cu dinţi fini pe limbă, pe vomer şi pe oasele palatine, cari sunt aşezaţi pretutindeni în câte 2 rânduri câte 5—6 de fiecare parte. Intermaxilarele sunt separate la mijloc printr’o crestătură adâncă în care se potriveşte exact o proeminentă a fălcii de jos. Falca de sus cu dinţi mărunţi pe marginea ei inferioară. Falca de jos şi inter-maxilarul cu dinţi cevâ mai puternici. Ochii relativ mici 3,5—3,8% din lungimea totală a corpului, cu 2 pleope adipoase cari formează o deschidere transversală eliptică. Maxilarul se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Ventralele încep sub cele dintâi 4 radii ale dorsalei. Distanţa dela vârful botului la începutul dorsalei se cuprinde aprôximativ de 2l/2 ori în lungimea totală a corpului. Numărul dinţilor branchiali la primul arc branchial este aproximativ de 48—59. Pe muchea ventrală sunt de regulă 33— 34 solzi carinaţi. De ele mai multe ori o pată neagră înapoia operculului. Solzii mari şi cad foarte uşor. Pe aripioara caudală la baza ei de ambele părţi câte două plăci mari compuse din solzi. Trăeşte în mare şi călătoreşte în fluviu în epoca de reproducere. Ajunge la o lungime de aproape 40 cm, m Această specie este reprezentată în apele noastre prin 8 varietăţi cari se deosebesc între ele atât prin caractere morfologice cât şi prin modul lor diferit de vieaţă. a) Alosa pontica var. Danubii Antipa. Tab. XVI. Fig. 84 a, b, c. Antipa, DieClupeinen des westlichen Teils des Schwarzen Meeres u. d.Donau-Mündungen, Denkschriften der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften. Bd. LXXXVIII. Wien 1905, pag. 17, fig. 4, 5, 6, 7 şi 8., şi Antipa, Clupeidele Mării Negre, în publ. Congresului Associaţiunii p. înaintarea ştiinţelor din România, etc. Bucureşti 1903. P 16, V 9, D 16—18, A 18—20, L lat. 52—56, L. trans. 15—17. Corpul lat şi înalt; înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde de regulă ceva mai mult decât de 42/3 ori în lungimea totală a corpului. înălţimea capului are în medie 73.6% din lungimea sa. Gura îndreptată în sus. Lungimea maxilarului iea în mediô 10.1% (9.3—10,9%) din lungimea totală a corpului, el ajunge înapoi abia până sub marginea posterioară a ochiului. Diametrul ochiului în medie 3.7 % (3.5—4%) din lungimea totală a corpului, şi lungimea preorbitară 5.3% din această lungime. Aripioarele dorsală, anală şi ventralele situate cevâ mai înapoi : distanţa de la vârful botului până la dorsală fiind în medie de 40.4%, până la ventrale 42% şi până la anală 61.4% din lungimea totală a corpului. Aripioarele dorsală, anală şi pectorale bine desvoltate: lungimea bazei lor luând în mijlociu 11.8% pentru dorsală şi 13.5% pentru anală din lungimea totală a corpului, iar înălţimea lor fiind de 12.1% pentru dorsală, 5.8% pentru anală şi 12.8% pentru pectorale. Coloraţiunea este pe spinare albastru-cenusiu, bătând în verzuiu, capul cevâ mai deschis; ochiul de cele mai multe ori fără pete negre. Pe laturi alb argintiu. Ajunge o lungime de peste 35 cm. * Biologia. Această varietate trăeşte în partea vestică a Mării Negre şi este mai mult un peşte din regiunea costală. La coasta noastră sudică — pe la Mangalia-Constanţa — încep câteva exemplare a se arăta chiar prin Ianuarie; încetul cu încetul după gradul_ de căldură ce-1 avem se adună în cantităţi mai mari în faţa gurilor Dunării, aşâ că pe la sfârşitul lui Fe-vruarie aşteaptă cu toatele aicea ca apa Dunării să se mai încălzească spre a putea intra înăuntru. Se întâmplă însă ani calduroşi când scrumbiile sosesc chiar cu mult mai timpuriu în faţa gurilor Dunării; aşâ de ex. în anul 1904 fiind câtevâ zile călduroase în Ianuarie — termometrul se urcase la 16° — primele scrumbii la gura St. Gheorghe s’au prins chiar la 27 Ianuarie. In faţa gurilor Dunării scrumbiile aşteaptă mai mult timp, pe de o parte pentru a se mai acomoda la apă dulce, iar apoi pentru a aşteptă ca apa m Dunării să ajungă la gradul de temperatură care le convine lor. De obiceiu ele încep a intră în Dunăre pe la începutul lui Martie şi sunt aşa de sensibile la frig, încât dacă avem vreo câtevâ zile friguroase, ele fug înapoi în mare, şi dacă frigul ţine un timp mai îndelungat, atunci se compromite chiar recolta noastră de scrumbii, căci ele fug căutându-şi locuri de reproducere la gurile altor fluvii. Chiar şi târziu prin Aprilie, dacă afluenţii Dunării aduc încă apă caldă şi turbure, atunci scrumbiile fug iarăş în mare. Scrumbiile de Dunăre se reproduc în Dunăre în April şi începutul lui Maiu, totuş se găsesc încă până pe la sfârşitul lui Maiu şi chiar prin Iunie exemplare cu ovariile pline. Este foarte probabil că ele nu leapădă deodată icrele, ci în mai mulţi răstimpi în cursul mai multor săptămâni. In tot cazul între scrumbiile prinse în Dunăre se găsesc unele exemplare cu organele sexuale pline de tot, iar altele cu ele numai pe jumătate deşertate. Locurile de reproducţie ale acestei varietăţi sunt în totdeauna numai în Dunăre, niciodată în afluenţii ei sau în bălţi, şi foarte probabil în curent mare, căci aicea se prind ele mai mult. Nu este nici de cum exclus că ele se reproduc şi în mare în faţa gurilor Dunării. Migraţiunile lor în Dunăre se întind mai cu seamă în interiorul Deltei până prin regiunea Brăilei, de aicea în sus până în spre Giurgiu devin din ce în ce mai rari, iar mai departe sunt numai o raritate. Ele înoată în totdeauna numşi în pătura superioară a apei şi de aceea pescarii îşi regulează plăşile lor astfel, ca să poată pescui numai câţivă metri dela suprafaţa apei. Din contră în plăşile de Cegă — cari sunt construite ca şi cele de Scrumbii, dar cari pescuesc la fundul Dunării — nu se prind Scrumbiile niciodată, o dovadă că ele nu merg niciodată pe fundul apelor. Aceste scrumbii părăsesc Dunărea treptat după ce au lepădat icrele, şi puii vin apoi după ele în mare. La 25 Maiu mai rămân numai atât de puţine, încât pescarii încetează de obiceiu a le mai prinde; cu toate aceste în mici cantităţi se mai găsesc încă în Dunăre până chiar pe la mijlocul lui Iulie. După ce au părăsit Dunărea, aceste scrumbii nu par a întreprinde mari călătorii, ci se întorc cu încetul înspre Sud, mergând tot în apropierea coastelor ; pe la mijlocul lui August ele se întâlnesc în regiunea Constanţei şi a Mangaliei, şi se prind în mici cantităţi aproape in continuu până prin Octomvrie sau chiar şi Noemvrie. Mai la Sud în regiunea Bal-cicului şi a Varnei, se pare că ele stau încă mai mult timp în aproprierea coastelor, aşa că se prind până târziu cu setcele şi se urmăresc în mare până la distanţe considerabile. In timpul iernii apoi dispar cu totul din regiunea coastelor, ducându-se în largul mării şi la adâncimi mai mari, pentru a reapăreâ din nou însă prin Ianuarie la coastele noastre şi a-şi începe iarăş cu încetul migraţiunile lor la Nord spre gurile Dunării. Poarte caracteristic pentru această varietate — spre deosebire de varietatea următoare — este că ele nu formează niciodată cârduri închise, ci se adună încetul ou încetul în jurul gurilor Dunării şi pleacă iarăş încetul cu încetul. Şi chiar când intră din mare în Dunăre, ele nu vin—ca scrumbiile cu cap negru—cu toate deodată, ci se urcă treptat încetul cu încetul. 223 Primăvara când vin Scrumbiile întâiu la coastele noastre, ele sunt în totdeauna slabe şi puţin gustoase, îndată însă ce dau de apă dulce încep a se îngrăşâ şi a deveni mai bune la gust ; de aceea chiar Scrumbiile din Dunăre au preţuri cu mult mai bune decât cele din mare. După câteva zile după ce au intrat în Dunăre, ele capătă o coloare cu mult mai deschisă şi spinarea lor se îngroaşă. In timpul cât stau ele în Dunăre spinarea lor se îngroaşă foarte tare şi între diferitele lor organe se fac depozite mari de grăsime. Se pare că ele *se hrănesc aici cu Potamo-plank-tonul şi cu materiile organice aduse de diferiţi afluenţi ai acestui fluviu. După ce şi-au lepădat productele sexuale, ele îşi pierd din nou gustul, ba chiar pentru un timp sunt aşâ de rele, încât nici măcar pentru sărătură nu mai sunt bune. Pescuitul. Scrumbiile de Dunăre se pescuesc atât în mare în aproprierea coastelor cât şi în Dunăre. In mare pescuitul lor ţine numai până pe la Sf. Gheorghe, după aceea nemai fiind destul de productiv; în fluviu însă se pescueşte până prin Iunie şi chiar Iulie. In mare ele se prind cu plăşi plutitoare fixe numite Ave de scrumbii de mare; aceste sunt nişte plăşi simple, foarte lungişi având o lăţime cam de 2 m. Ele sunt împletite din aţă fină de in şi au ochii cam de 3.5 cm. pe lăture. Aceste plăşi plutitoare se fixează pe pari din distanţe în distanţe şi se aşează în serii foarte lungi perpendiculare pe direcţia coastei. Ele fiind fixe pescuesc numai cu curentul costal şi cu curentul produs de vânturi. Pentru a fi făcute invizibile şi pentru a nu putrezi în apă, pescarii le fierb mai întâiu în «catehu» sau într’o văpseâ făcută cu coajă de stejar. Peştele se anină în ele cu branchiile. In Dunăre ele se pescuesc cu plăşi plutitoare numite Setei de scrumbii de Dunăre. Aceste sunt nişte plăşi plutitoare având o lungime ca do 200—600 m. şi o lăţime de 3 m. Ele sunt compuse din 3 plăşi din cari una mijlocie deasă împletită din aţă foarte fină şi având ochii ca de 3— 3.4 cm. pe lăture, iar 2 laterale numite Radine (sau Porij la Lipovenii din Deltă) cari au ochii largi de câte 15 cm. pe lăture şi sunt împletite din aţă de bumbac cevâ mai groasă. Frânghia de sus e prevăzută cu plute, iar cea de jos cu plumb, aşâ că pusă în apă stă vertical, şi e astfel regulată ca să pescueasctL* numai în pătura de sus a apei. Pescarul o întinde în latul Dunării, de un capăt îi leagă o tivgă sau un butoiaş gol ca geamandura iar de celălalt o leagă de barcă şi apoi se lasă cu ea în jos cu curentul. O «toană» ţine câteva mile şi după aceea trage setea înapoi în barcă scoţând din ea Scrumbiile cari se încurcă cu branchiile şi aripioarele în ea. După fiecare toană setea trebue întinsă la mal pe pari să se usuce într’un loc numit de pescari Plavcă (1). ■ Scrumbiile sunt atât de delicate, încât, abia scoasă setea din apă, ele mor. (1) Descrierea mai detaliată a acestor instrumente cu figurile lor precum şi modul de prindere le-am dat in lucrarea mea din Memoriile Academiei dç ştiinţe din Viena (Vol. LXXVIII. 1895, p. 19—21 şi fig. 1—3) şi vor apărea mai detaliat în volumul al IlI-lea al acçstei lucrări, întitulat „Pescuitul în România". â§4 Întrebuinţarea. Scrumbiile de Dunăre, deşi au multe oase, sunt foarte apreţiate, având o carne foarte gustoasă, cu mult superioară Heringilor din Marea Nordului şi chiar tuturor celelalte specii de "Clupeide. Ele se consumă foarte mult proaspete, fripte la grătar, precum şi sărate şi afumate. Sărarea scrumbiilor a fost mult timp considerată ca aproape imposibilă, deoarece se stricau în saramură; din această cauză şi preţurile lor erau foarte scăzute. In timpul din urmă abiâ un pescar din Astrahan a găsit mijlocul de a le săra, amestecând sarea cu ghiaţă şi lăsând-o astfel să pătrundă numai încetul cu încetul în peşte. Aceasta metodă a dat rezultate foarte bune şi a pus în valoare acest peşte, aşa că azi şi la noi el constitue o adevărată bogăţie. Cu atât mai mare e valoarea sa economică, cu cât el nu creşte utilizând hrana din apele noastre şi făcând prin aceasta concurenţă altor specii; el ne vine de-a gata din mare. Producţiunea scrumbiilor în apele noastre — din toate 3 varietăţile — e foarte mare ; numai în partea română a Deltei Dunării s’au prins în anul 1904: 2.232.000 de bucăţi, cari reprezentă o valoare de aproape 500.000 lei; în unii ani însă se prind şi peste 4—5.000.000 bucăţi. Scrumbiile sărate, după ce au stat un timp în lăzile cu saramură, se împachetează în mici butoiaşe şi constituesc astfel un însemnat articol de export pentru Rusia, Turcia, Serbia, Bulgaria şi părţile locuite de Români şi alte popoare ortodoxe din Austro-Ungaria. Numele populare. Numele general răspândit este Scrumbie de Dunăre şi Scrumbiţe. Pescarii din Deltă le zic: Scrumbii de Dunăre cu cap alb. Pescarii ruşi le numesc Suliothi bielogalava şi bielogalavJea, iar Lipovenii Seledeţ bielogalava. b). Alosa pontica var. nigrescens. Antipa. Tab. XVI. Fig. 85 a, b. » Sinonime şi citaţinni: Antipa, 1. c., pag. 21, tab. 1, fig. 1, 2 şi 3. P 16, V 9, D 15—18, A 17—19, L. lat. 54—56, L. transv. 15—16. Corpul lat şi înalt, înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde aproximativ de 42/s ori în lungimea totală a corpului; lungimea laterală a capului aproximativ egală cu y5 din. lungimea totală. înălţimea capului iea în medie 75.1% din lungimea sa. Lungimea maxilarului iea în medie 9.6% din lungimea totală a corpului, întinzându-se înapoi mai departe decât sub marginea posterioară a ochiului. Ochiul mic; diametrul său luând 3.5% din lungimea totală a corpului, iar distanţa praeorbitală 5.3% din aceata. Aripioarele dorsală, anală şi ventrală situate ceva mai înainte. Distanţa dela vârful botului până la începutul dorsalei iea în mediu 39.7%, până â25 la inserţiunea ventralelor 41.5% Şi până la începutul caudalei 61% din lungimea totală. Aripioarele dorsală, ventrale şi anală puţin desvol-tate; lungimea bazei lor este egală: pentru dorsală cu 11.4% şi pentru anală cu 13.1% din lungimea totală; înălţimea lor: pentru dorsală cu 10.4%, pentru anală cu 5.2% şi 11.9% pentru pectorale. Coloarea pe spinare este neagră bătând în albăstriu, pe laturi şi pe partea ventrală albă argintie. Capul pe toată faţa sa superioară negru. Irisul pătat cu negru. ► Ajunge la o lungime de peste 360 mm. Biologia. In afară de caracterele morfologice prin cari am văzut că această varietate diferă de cea precedentă, ea se mai deosebeşte încă prin modul său de vieaţă, care în unale privinţe este cu totul diferit. Această varietate apare la coastele române înaintea Gurilor Dunării aproape în totdeauna cu câteva zile mai târziu decât cealaltă varietate, numai arareori se întâmplă ca să vie scrumbiile cu cap negru înaintea celor cu capul alb. Aicea ele intră imediat în Dunăre sau aşteaptă câtva timp până apa Dunării ajunge la temperatura care le convine; dacă însă frigul ţine câteva zile mai mult, ele pleacă imediat — probabil la gurile altor fluvii — fără a se mai întoarce înapoi. Pe când celelalte scrumbii se adună încetul cu încetul în faţa gurilor Dunării şi apoi intră iarăş treptat în fluviu, aceste vin deodată în bancuri mari («se cârduesc» cum zic pescarii români, sau «formează Cosace» cum zic pescarii ruşi din Dobrogea) şi intră tot astfel în Dunăre. Pescarii noştrii imediat ce prind câtevâ scrumbii cu cap negru ştiu că se apropie cârdul şi că în curând vor aveâ prinsoare mare, aşâ că-şi pregătesc cu toţii setcele şi ies la pescuit. Aceste Scrumbii rămân cu mult mai puţin timp în Dunftre decât celelalte varietăţi şi nu se suie niciodată mult mai departe decât în regiunea Deltei ; de aici ele se retrag în marea teritorială şi apoi dispar deodată fără a se mai arăta în tot timpul anului la vre-un punct al coastei noastre. In genere ele rămân numai foarte scurt timp în apele noastre — cel mult o lună sau o lună şi jumătate—şi pleacă apoi iarăş în largul mării. Ce fac după plecarea lor de aicea şi locurile unde petrec în tot restul anului nu se ştie încă; în tot cazul se pare că avem a face cu o formă tipică pelagică care nu vizitează coastele decât odată pe an pentuu a se reproduce. Studiarea mai de aproape a biologiei acestei interesante varietăţi, urmărirea locurilor ei de nutriţiune şi de iernare, 'etc., ar forma un interesant studiu, atât din punct de vedere ştiinţific cât şi practic. Ele se reproduc în luna Aprilie şi Maiu în Dunăre, însă numai în apropierea gurilor. ' In privinţa hranei şi a celorlalte caractere biologice, în timpul cât stă în apele noastre, se potriveşte în totul cu varietatea descrisă mai sus. De asemenea nici în privinţa pescuitului, întrebuinţării ei, etc., nu este nimic nou de spus decât doar că carnea ei este chiar ceva mai gustoasă decât aceea a varietăţii precedente. Numele populare. Intre pescari este cunoscută sub numele de Scrumbie de Dunăre cu cap negru sau Caraghios (pe turceşte «ochi negri»). A. R. Publ. Adamachi. 111. Antipa, llitiologia. 15. Ruşii o numesc Suliolki ciorna g al ar a sau numai Ciornagahivha, iar Lipovenii îi zic Selede's ciornagalava. c). Alasa pontica var. Russac. Antipa. Tab. XVI, Fig. 86 a, b, c, d. Citaţiani şi Sinonime: Antipa, 1. c., pag. 21, Tab. 2, fig. 1, 2, 3, 4 şi 5. P 16—17, V 9 -10, D 16—20, A 18—20, L. lat. 55—57, L trans. 16—17. Corpul subţire şi îngust; înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mică decât lungimea capului şi aproximativ egală cu 1/3 din lungimea totală a corpului. Capul lung şi înalt, lungimea sa cuprinzându-se cam de 4y2 ori în lungimea totală, iar înălţimea sa având în medie 70% din lungimea capului. Diametrul ochiului aproximativ 3.8% din lungimea totală, iar distanţa preoubitară peste 6% din acestea. Maxilarul lung —luând 11% din lungimea totală—ajunge înapoi mai departe decât sub marginea posterioară a ochiului. Distanţa dela vârful botului până la începutul dorsalei iea în medie 41%, până la ventrale 44% şi până la anală 63% din lungimea totală a corpului. Aripioarele dorsale, anala şi pectoralele sunt foarte desvoltate. Lungimea bazei dorsale este în medie 12% şi cea a analei 14% din lungimea totală. Coloarea pe spinare şi pe cap este neagră albăstrie bătând câte odată şi puţin în verde, pe laturile corpului este albă argintie. Ajunge la o lungime de peste 370 mm. Biologia. Această varietate este cu mult mai rară în apele noastre. Ea este o formă care preferă mai bine limanele pentru a-şi depune icrele, înainte când lacul Razim era bine alimentat cu apă dulce prin canalul Du-navăţ şi când gura Portiţa la mare eră permanent deschisă- cu alte cuvinte când Dunărea avea şi o gură cu Liman—atunci ele veniau în fiecare an în mari cantităţi pentru a-şi lepădă icrele in Razim. Astăzi, din cauza potmolirii Dunăvăţului, Razimul ne mai fiind bine alimentat cu apă dulce şi comunicaţiunea sa cu marea fiind o mare parte a anului întreruptă, acest peşte nu mai vine decât în foarte mici cantităţi pe la noi, el se duce mai mult la Limanul Nistrului spre a depune icrele. Epoca lor de reproducţie este ca şi la celelalte in Aprilie şi Maiu. Această varietate este foarte slabă, având o spinare îngustă, carnea vâr-toasă şi fără nici' un gust; din această cauză negustorii le aleg întotdeauna dintre celelalte şi le plătesc cu preţuri mult mai mici. Această varietate este mai mare decât toate celelalte ajungând câteodată chiar la 1 kg de bucată. 22? 2. sp. Alosa Nordmanni Antipa. Rizeafca. Tab. XVI. Fig. 87 a, b, c, d, e. Caractere specifice: “ ' Fălcile cu dinţii puţin dosvoltaţi. Pe vomer şi oasele palatine câte o pată ovală cu dinţi foarte mici împrăştiaţi neregulat. Pe mijlocul limbii un rând de dinţi mici cu totul rudimentari cari cad uşor, iar la unele rămân numai ascunşi sub piele. înălţimea maximă a corpului egală cu aproximativ Vi din lungimea corpului fără caudală. înălţimea capului iea aproximativ 76% din lungimea sa laterală. Maxilarul se întinde îndărăt abia până sub marginea posterioară a ochiului. La primul arc branchial 76 —85 dinţi branchiali. Ambele loburi ale caudalei acoperite până la mijlocul lor cu solzi foarte mici. Sinonime şi Citaţi uni : Alosa Nordmanni: Antipa, Denkschriften der k. Akademie der Wis-senschaften, Bd. LXXVIÏÏ, 1905, pag. 23 Tab. IT, fig. 6—10. Ciupea pontica var . . . Cuvier et Valenciennes, 1. c., vol. XX, pag, 244. Ciupea pontica (juv): Kessler, Zur Ichthyologie des Südwestl. Russlands p. 24. (?). Alausa vulgaris: Cuvier et Val, şi HecJcd u. Kner., 1. c., pag. 228. Pancic, Serbiens Fische. Sitzungsber. d. k. k. zoologisch. botanischen Gesell-schaft în Wien XI, 1861, pag. 6. Hermann Otto, A magyar halâszat kônyve, Budapest 1887, vol., II, pag. 745 — 746 şi Tab. IX, Fig. 33. Æ Mojsiso-vics von Mojsvar, Das Tierleber der ôsterreichisch ungarischen Tiefebenen, Wien 1897, pag. 42. . P 16, V 9 11, D 15—17, A 18—19, L. lat. 52—55, L., transv. 14—15, Carena 32—33. Această specie, care intră în fiecare an în Dunăre în cantităţi foarte mari şi stă în apele dulci un timp cu mult mai 'îndelungat decât specia precedentă, a fost până acum cu totul necunoscută sau confundată cu alte specii de Clupeide. • • - Nordmann în Fauna sa pontică nu aminteşte nimic despre ea; Valen-ciennes însă, care a examinat în urmă exemplarele lui Nordmann, scrie că mai posedă şi un al doilea exemplar mai mic, care se deosebeşte de exemplarele lui Nordmann prin dinţii săi cu mult mai fini, şi pe cari îl consideră ca o varietate a acestei specii; el mai adaoge însă «Je ne serais pas étonné que, si l’on cherchait sur les lieux les individus de cette variété, âăS un naturaliste, ne trouvât de très bonnes raisons peur les considérer comme d’une espèce distincte, quoique très voisines l’une de l’autre» (1). Este foarte posibil că Valenciennes să fî avut un exemplar din această specie. De atunci şi până azi nu se mai face nicăeri nici o amintire despre o asemenea specie de Ciupea. E posibil însă că Kessler (2) să fi avut în mână un asemenea exemplar dela Nistru, pe care l-a luat drept Ciupea pontica tânără, şi aceasta deoarece citează numele popular de Rissac care s’ar da în Ackermann scrumbiilor, cu toate că după lungimea de 11"— 12" pe care ar aveă-o acele exemplare nu e cu putinţă să û fost această specie. In fine alţii par a o fi confundat cu Alausa vulgaris Cuv. şi intre aceştia e Heckel şi Knsr, Pancic, Hermann Otto şi Mojsisovics. De Alausa vulgaris însă specia noastră diferă foarte mult şi mai cu seamă prin următoarele caractere: 1. Această specie are dinţi, pe când Alausa vulgaris nu are- de loc; 2. La Alausa vulgaris, muchea ventrală are 37—42 solzi carinaţi, pe când la specia noastră numărul lor e de 32 până la cel mult 33, şi 3. Alausa vulgaris poate aveâ o lungime chiar de 70 cm., pe când specia noastră nu creşte niciodată peste 20 cm. lungime. Descrierea. Corpul foarte comprimat lateral, cu muchea ventrală ascuţită. înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei, cevâ mai mică decât lungimea capului şi se cuprinde în lungimea totală aproape de 4ya ori (21,6%). înălţimea minimă înaintea caudalei mare, în medie luând 7.6% din lungimea totală a corpului. înălţimea capului în medie 16,6% din lungimea totală a corpului şi 76,1% din lungimea capului—cu cât exemplarul e mai tânăr, cu atât mai mare e înălţimea capului său în raport cu lungimea. Pe vomer şi pe oasele palatine câte o pată ovală cu dinţi foarte mici pe ea. Pe mijlocul limbii un rând de dinţi foarte mici, cari cad uşor şi cari la unele exemplare rămân ascunşi sub piele cu totul rudimentari şi se simţesc numai la pipăit ca o asperitate. Maxilarele, intermaxilarele şi mandibularele cu dinţi. Oasele intermaxilare separate între ele printr’o crestătură adâncă în care se potriveşte exact proeminenţa de pe mijlocul fălcii inferioare. Ochii acoperiţi cu câte 2 pleoape adipoase înainte şi înapoi, lăsând la mijloc o deschidere transversală liberă. Ochii mari, diametrul lor luând 4,6% din lungimea totală a corpului. Maxilarul în medie 10,3% din lungimea totală şi ajunge înapoi cel mult până sub marginea posterioară a ochiului. Operculul striat. Ventralele sub începutul dorsalei. Distanţa dela vârful botului până la începutul analei egală cu 60% din lungimea totală. Aripioarele bine desvoltate; înălţimea dorsalei în medie 12,1%, înălţimea analei 6.8%, înălţimea (respectiv lungimea) pectoralelor 14,1% din lungimea totală a corpului. Solzii carinaţi, de ordinar 32—33; la primul arc branchial în medie 80 de dinţi branchiali. Imediat la începutul deschiderii branchiale pe jumătatea dorsală a corpului, o pată neagră ştearsă, după (1) Cuvier şi Valenciennes, 1. c., vol. XX, pag. 244. (2) Kessler, Nachtrăge sur Ichthyologie, p. 24. 229 care mai urmează adeseori încă 5—8 mai mici. Pe aripioara caudală de fiecare parte pe fiecare lob câte o placă mare compusă din mai mulţi solzi reuniţi. Solzii cevâ mai mici şi nu cad aşâ de uşor ca la specia precedentă. Solzii se continuă şi pe aripioara caudală acoperind ambele ei loburi până la jumătatea lor cu solzi foarte mici şi subţiri. Coloarea. Partea dorsală verzie-negrie sau cenuşie, partea ventrală albă-argintie. _ Ajunge o lungime absolută de cel mult 20 cm. Biologia. Rizeafca vine la coastele noastre cam pe la mijlocul lui Martie şi intră în Dunăre în totdeauna cu vreo 2 săptămâni mai târziu decât Scrumbiile mari de Dunăre. Ele stau în Dunăre un timp cu mult mai îndelungat decât cealaltă specie şi se urcă în sus chiar până peste Porţile de fier. Această scrumbie intră chiar şi prin bălţi, unde de multe ori îşi leapădă productele sexuale şi adeseori se întâmplă că rămâne aici până în primăvară, prinzându-se adeseori exemplare rătăcite. Epoca lor de reproducţie este prin Aprilie şi începutul lui Maiu, lepădând icrele atât în Dunăre cât şi în bălţi. Puii lor îi întâlnim apoi pe la gardurile bălţilor şi la sacul dela leasă în cantităţi foarte mari. Ele se întorc înapoi pe la sfârşitul lui Iulie, multe pleacă însă prin August şi chiar Septemvrie, iar altele—cum s’a mai spus—rămân chiar şi peste iarnă prin unele bălţi. întrebuinţarea. Această specie, deşi foarte bună la gust, nu este însă atât de gustoasă ca cealaltă, carnea ei fiind mai puţin grasă. Şi aceasta se consumă proaspătă sau se sărează şi se afumă. Producţiunea în regiunea Deltei se urcă pe fiecare an la câteva sute de mii de kgr.; în 1904 s’a pescuit în Deltă 406.238 kgr., iar în porţiunea de Dunăre dela Tulcea la Brăila 54.201 kgr.; ea se prinde însă şi în sus pe tot cursul Dunării noastre. PesfuUul. Şi această specie se pescueşte cu plăşi plutitoare mobile numite Plava de scrumbiţe, sau Set că de Riseafcă. Aceste plăşi sunt compuse numai dintr’o singură plasă fără Radine. Modul de pescuit este acelaş ca şi la cealaltă specie, adică se leagă de un capăt al setcei o tigvă ca geamandură, celait se leagă de barcă şi apoi se întinde pe latul Dunării pornind înainte cu curentul. Plasa afîe o lungime cam de 100—200 m., este făcută din aţă de in foarte fină şi are ochii ca do 2.5 —3.5 cm. pe lăture. Scrumbiile acestea nu se prind cu branchiile, ci cu gura, ca şi cum ar voi să muşte plasa. Nume populare. In delta Dunării şe numesc Scrumbii de Dunăre mici, Scrumbiţe şi Riseafcă. Turtucăenii le zic* Scrumbii sau Scrâmbii mici, şi mai cu seamă Ciros sau Cirus. II. Gen. Ciupea. (După: Antipa, Die'Clupeinen, ele.). Operculul neted; ochii fără 2 pleoape adipoase, sau numai cu totul rudimentare. Falca de sus cu marginea întreagă neseparată la mijlocul ei printr’o crestătură. Aripioara caudală fără 2 plăci mari compuse din solzi cari să-i acopere basa loburilor ei. Ciupea cultriventris Nozdm. Tab. XVI. Fig. 88. Caractere specifice: Dinţii cu totul rudimentarî, numai pe oasele palatine. Dorsala aproximativ la mijlocul corpului între vârful botului şi începutul caudalei. Spinarea dela cap până la începutul caudalei formează aproape o linie dreaptă, muchea ventrală o linie conexă. Gura îndreptată în sus. înălţimea capului iea 68% din lungimea sa. Sinonime : Ciupea cultriventris: Nordmann, Faune pontique, pag. 522. Günther, Catalogue of the Fishes, vol. VII, pag, 412. Grimm, Archiv fur Na-turgeschichte, I, Bd. 1892. Borodin, Anuaire du musée zoologique de l’Académie imp. de seiences de St. Petersburg, 1896. Antipa, Die Clupeinen, pag. 80, tab. II, fig. 15, 16, 17 u. 18. Alosa cultriventris : Kessler, Auszüge a d. Berichte II, pag. 106. P 13—16, V 7—8, D 12—16, A 18—19, L. lat. 42—43. L. trans. 12, Carena 27—28. Bescrierea. Corpul foarte puternic comprimat pe lături. Profilul superior dela vârful botului până la începutul caudalei aproape o linie dreaptă; muchea ventrală foarte convexă şi ascuţită ca un cuţit. înălţimea maximă a coi’pului înaintea dorsalei variază mult putând fi egală cu 1/i—y5 din lungimea totală a corpului. 231 La exemplarele mijlocii însă ea este aproximativ egală cu lungimea capului care se cuprinde de 4 1/i — 4 a/4 în lungimea totală. (Cu cât este exemplarul mai mic, cu atâta capul său este proporţional mai mare). Gura îndreptată în sus. Falca de sus la mijlocul ei fără scobitură. Falca de jos ieşită înainte. Maxilarul se întinde înapoi abia până sub marginea anterioară a ochiului. Fălcile fără dinţi. Pe mijlocul limbii o mică ridicătură. Pe oasele palatine două pete punctate cu negru, cari la pipăit prezentă asperităţi. Yomerul cu totul nedinţat. Ochiul mare având în mijlocie peste 6% din lungimea totală, iar distanţa preorbitară fiind cevâ mai mare decât diametrul ochiului. Irisul negru. Cele 2 pleope adipoase cu totul rudimentare neacoperind ochiul decât la margini. începutul dorsalei este situat aproximativ pe mijlocul corpului între vârful botului şi începutul caudalei. Ventralele sunt înserate sub primele 4 radii ale dorsalei. înălţimea dorsalei este cam de 12/3 ori mai mare decât lungimea bazei sale. 27—28 solzi carinaţi cu ghimpi foarte mari şi ascuţiţi, operculul neted. Solzii foarte subţiri şi caduci. Coloraţiunea. Spinarea aproape până 1a jumătatea corpului neagră albăstrie. Partea ventrală albă argintie. Dimensiunile. Ajunge cel mult la o lungime de 80—90 mm. Biologia. Această specie trăeşte ca toate Clupeidele în mare, însă intră foarte mult şi în apă dulce. In lacul Razim ea se găseşte în foarte mari cantitâti, unde se adună în totdeauna la gardurile de chefali ; în Dunăre se găseşte multă în regiunea Deltei; dar chiar şi mai sus, d. ex. prin bălţile domeniului Brăilei se găsesc adeseori cantităţi destul de mari; în balta numită Dunărea Veche din această regiune—care este o baltă foarte adâncă — se găsesc mari cantităţi şi se pot pescui în tot timpul anului. Această specie este dar adaptată de a trăi şi în permanenţă în apă dulce. Ea se reproduce în luna Maiu: în epoca reproducerii femelei îi cresc ovarele atât de tare, încât corpul e aproape diform şi înălţimea corpului ei devine cu mult mai mare. In tab. II, fig. 15 a lucrării mole despre Clupeine, am figurat o asemene femelă în epoca de reproducţie. Această specie nu are aproape nici o întrebuinţare şi valoarea ei economică e aproape nulă. La Razim pescarii le prind pe la gardurile de chefali cu Minciocul împreună cu alţi peşti mici şi le sărează la cad^ pentru a le avea ca rezervă de hrană în cazul când din cauza timpului rău nu pot prinde alt peşte. Nume populare. Un nume propriu nu au. Pescarii le zic: Scrumbioară mică, Scrumbie mică de neam şi Riseafcă. mică de neam (la Razim). Pescarii ruşi le zic şi TilJca, acest nume însă îl dau Lipovenii la Atherina. 2. Ciupea delicatula Nozdm. Tab. XVI. Fig. 89 a, b, c. Dinţii cu totul rudimentari, numai pe oasele p a 1 atin e. Dorsala aproximativ la mijlocul corpului între vârful botului şi inserţiunea caudalei. Lin ia spinării cur bat ă, muchea ventrală mai puţin convexă. Fruntea ascendentă. Gura nu mai puţin îndreptată în sus. înălţimea capului iea peste 73% din lungimea sa. Sinonime : Ciupea delicatula: Nordman, Faune pontique, pag. 524. Günther, 1. o., vol. VII, pag. 412. Einar Lômiberg, Contributions the Ichthyologie of the Caspian Sea. k. Swenska vet. Akad. Handlingar, Bd, 26, Afd. IV, No. 8, Stockholm 1900. Antipa, die Clupeinen, Wien, 1905, pag. 32 şi tab. 2, fig. 11—14. Alosa delicatula: Kessler, Zur Ichthyologie, II, pag. 107. Ciupea cultriventris : Grimm, Arch. für Naturgesch., 1892. P 15—16, V 7, D 14—15, A 20, Carena 27—28. Şi această specie ca şi cea precedentă a fost descrisă mai întâiu de Nordman şi apoi completată descrierea lor de Kessler ; totuş ambele specii până în timpul din urmă nu au fost suficient cunoscute, aşa că Günther în catalogul său remarcă despre ele «The description îs not only insufficient, but evidently incorrect»... Pentru această specie abia în timpul din urmă Einar Lônnberg ne-a dat măsurătorile exacte pentru câtevâ exemplare provenite din Marea Caspică. Mai mult încă, Grimm în traducţia lucrării sale publicată în Archiv für Naturgeschichte, pune la îndoeală chiar existenţa aceastei specii considerând-o ca identică cu CI. cultriventris. Astfel fiind, în lucrarea mea despre Clupeine am fost nevoit a da câte o descriere completă a acestor două specii şi a întovărăşi acele descrieri cu figurile lor cari nu fuseseră încă făcute înainte. In adevăr Ciupea .delicatula este o specie bună şi se deosebeşte prin caractere foarte precise de Ciupea cultriventris, şi anume: 1. Pe când la Ciupea cultriventris profilul superior al corpului este o linie aproape dreaptă, aicea este foarte încovoiat şi profilul frunţii este descendent. 2. înălţimea maximă a corpului es'.e aici cu mult mai mică şi lăţimea asemenea. De asemenea şi pedunculul caudal este aci cu mult mai puţin înalt. 3. Muchea ventrală este cu mult mai puţin convexă. 233 4. Capul este aici cu mult mai scurt şi mai înalt. Pe când la CI. cul-tiventris înălţimea capului iea în mijlocie 68,2% din lungimea sa, aici ea are 73.8% din aceasta. 5. Falca inferioară aici nu este atât de ieşită în afară şi gura e cu mult mai puţin îndreptată în sus. 6. Dorsala şi anala au o bază mai lungă şi sunt mai puţin înalte. De asemenea şi Pectoralele sunt aici cu mult mai scurte ca la CI. cultri-ventris. .. 7. Coloarea este alta. Cl. cultriventris e neagră albăstrie pe spinare şi albă argintie pe partea ventrală având irisul negru. Cl. delicatula este mai puţin neagră pe spinare, pe partea ventrală galbenă aurie şi irisul e auriu, etc. • 8. Se mai deosebesc între ele şi prin modul ceva diferit de vieaţă, locurile de reproducţie, etc. Descrierea. Corpul foarte tare comprimat pe laturi. Profilul superior foarte încovoiat. FYuntea descendentă. Muchea ventrală mai puţin convexă şi foarte tăioasă ca un cuţit. înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei se cuprinde între 4%—5 ori în lungimea totală a corpului. Lungimea laterală a capului mai mare decât înălţimea corpului şi se cuprinde aproximativ de 4% ori în lungimea totală. Gura mai puţin îndreptată în sus. Falca de jos puţin ieşită în afară, cu o mică proeminenţă. Falca de sus în mijlocul ei numai foarte puţin scobită. Maxilarul se întinde înapoi ceva mai mult decât până sub marginea anterioară a ochiului. Fălcile fără dinţi, totuş uneori marginea inferioară a capetelor posterioare a maxilarelor este foarte fin crestată; Vomerul este lipsit cu totul de dinţi. Pe palat de fiecare parte câte doi dinţişori foarte mici, microscopici. Pe mijlocul limbii o mică ridicătură. Ochiul mare, diametrul său având peste 6% din lungimea totală a corpului. Irisul galben auriu. Cele 2 pleoape adipoase cu totul rudimentare, numai la marginea ochiului vizibile. începutul dorsalei este puţin înaintea sau în mijlocul corpului, între vârful botului şi începutul caudalei. Ventralele sunt înserate cam sub mijlocul dorsalei sau ceva mai înainte. înălţimea dorsalei este cam de 1% ori mai mare decât lungimea bazei sale. 27—28 solzi carinaţi cu ghimpi puternici. Operculul nestriat. Solzii mici şi delicaţi. Coloraţiunea. Partea superioară a corpului neagră cenuşie, «pătând în albăstriu numai pe spinare. Partea ventrală şi laturile galbene aurii. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 90 cm. Biologia. Această specie trăeşte în foarte mari cantităţi la mare în apropriere de malurile ei. De asemenea intră şi în lacurile noastre litorale, chiar acele cari nu au o comunicaţie directă cu marea. In lacul Siut-ghiol de ex. se găseşte în cantităţi foarte mari şi serveşte de hrană peştilor i’ăpitori din acest lac de apă dulce. Prezenţa ei aici nu poate fi explicată altfel decât că ouăle ei fiind plutitoare sunt aruncate cu valurile mării peste mal în acest lac. In Dunăre ea ce suie de asemenea relativ destul de sus şi intră pretutindeni prin bălţi, găsindu-se apoi la sacul dela leasă în mari cantităţi, împreună cu puii de Rizeafcă. Am întâlnit-o chiar până la leasa dela balta Călăraşi. 236 Anguilla fluviatilis: Heckel u. Kner,\. c., pag. 319. Kessler, Nachtràge zur Ichthyologie des S. W. Russlands, pag. 24. Panciô, 1. c., pag. 142 Sabanejef I, pag. 135. Warpochowski, 196. - Anguilla vulgaris: Fleming, 1. c., pag. 199. Günther, Fische d. Neckars, pag. 128. Siebold, 1. c., pag. 342. Günther, Catalogue VIII, pag. 28. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 277, No. 254. Seeley, 1. c., 373. Anguilla este un peşte rar în apele noastre, totuş se prinde pe fiecare an un număr relativ destul de mare de exemplare în Dunăre şi bălţile ei, în Marea Neagră în faţa gurilor Dunării şi chiar în lacurile litorale cele mai îndepărtate de guri, ca lacul Mangalia. Exemplarele ce so prind au toate dimensiunile dela 20 cm. până la 1.30 m. lungime. Este dar sigur că ea creşte şi se dezvoltă în apele noastre. întrebarea e numai: de unde vin aceşti peşti? sunt ei din cei puşi în mod artificial în Dunăre sau se reproduc ei singuri aicea? Deşi această chestiune se consideră ca rezolvită astăzi, că Anguilla nu se poate îmmulţi în mod natural în apele Dunării, — deoarece ea fiind un peşte migrator catadrom care trăeşte în fluviu şi depune icrele în mare la adâncimi foarte mari, nu ar găsi aicea condiţiuni prielnice pentru a se reproduce în Marea Neagră, — totuş cred că ar trebui ca această chestiune să fie cercetată din nou. In adevăr Anguilla se reproduce în mare la adâncimi mari şi apa Mării Negre la acele adâncimi are în disoluţie cantităţi mari de Hidrogen sulfurat (după cum s’a constatat aceasta în mod pozitiv prin cercetările lui Androussow, Admirai Macarof, Spindler şi Wagner, Lebedinski, etc.) cari fac imposibilă orice vieaţă în acele regiuni; totuş faptul există că în Dunăre s’au prins în totdeauna Anguille — de sigur foarte puţine — şi aceasta cere o explicaţie asupra provenienţei lor. Pentru anguilele cari se prind astăzi în Dunăre este explicaţia că Societatea germană de Piscicultură a pus în Dunăre la 1886 câteva sute de mii de pui şi că de atunci încoace Societatea Bavareză de Piscicultură pune pe fiecare an altele nouă ; dar pentru Anguilele ce se prindeau în trecut această explicaţie nu mai ajunge. Şi în adevăr încă Marsigli{l) prin secolul XVII ne spune că pescarii delà Linz, Viena, Krems, etc. prind din timp în timp Anguile de dimensiuni foarte mari, fapt pe care-1 explică că ar fi exemplarele provenite din alte râuri pe care ei le scapă câte odată în Dunăre şi cresc apoi aicea. De asemenea Reisinger (2), în lucrarea sa dela 1830, ne spune despre Anguilla «habitat rarior în Danubii:............». Deaseminea Kessler (3) ne afirmă că pe la 1853 un pescar a prins în Nistru o Anguilă de 3 picioare lungime. In Nipru de asemenea după Kessler (4) se prind din timp în timp anguile* Toate aceste fapte pozitive merită dar o explicaţiune; şi cred că a consideră Anguilele ce se prind în Dunăre numai ca exemplare scăpate de pascari nu e o explicaţiune suficientă. Nu s-ar puteâ oare ca în Marea (1) Marsigli, I. c., pag. 5. (2) Reisinger, 1. c., pag. 2. • (3) Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 24. (4) Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontica; vezi Catalogul distribuţiei peştilor în diferite ape ale acestui basen, pag. 302—303. ââ i Neagră să existe şi câteva locuri neexploarate încă — şi poate tocmai în apropierea coastelor noastre — unde apa să fie mai uşor primenită şi deci cantitatea de hidrogen sulfurat în acele adâncimi să fie cevâ mai mică şi să permită animalelor să trăească? Sau nu s’ar puteâ oare ca Anguilele silite de condiţiunile naturale să se fi adaptat a pune icrele la adâncimi mai puţin mari, unde apa e mai curată? In cazul acesta am aveâ de sigur o ex-plicaţiune şi pentru originea Anguilelor de toate dimensiunile ce s’au găsit şi se găsesc încă în Dunăre, cât şi pentru-ce sunt ele atât de rare în afluenţii acestui fluviu. Fără a puteâ să mă pronunţ pentru această explica-ţiune, cred însă că chestiunea nu trebue încă considerată ca închisă şi merită a fi luată din nou în cercetare. s-J&miele populare. Românii, cari o confundă cu Cobitis fosilis, îi zic {Tipar) Lipovenii din Dobrogea o cunosc foarte bine şi-i zic Ogor, Grecii JTîele şi Helios iar Turcii dela Constanţa Han balâc. À ijr 0 B. ORD. GANOIDEI. Peşti cu scheletul în parte cartilaginos. Pielea cu discuri osoase emaliate sau goală. Branchiile pectinate şi libere la vârfurile lor. Deschiderile branchiale simple, acoperite de câte un aparat opercular simplu; membrana branchială fără radii branchiostege. Maxilarele şi intermaxilarele puţin desvoltate, ele nu formează singure marginea superioară a gurii. Bulbul arterial cu mai multe serii de supape. Stomacul fără apendice în formă de sac. Intestinul cu o valvulă spirală. Beşica aeriană simplă, comunică cu esofagul printr’un duet aerian. Aripioara caudală heterocercă cu fulcre. FAM. ACIPENSER1NI (Ioh. Müller). (Sturiones Cuv.) Ganoidei având corpul Inngăreţ, aproape cilindric, cu 5 serii longitudinale de discuri osoase. Craniul cartilaginos cu osiftcaţiani dermice. Coloana vertebrală car-tilaginoasă, prelungi 11 du se până la vârful lobului superior al caudalei. Botul prelungit, conic sau triunghiular, format din prelungirea oaselor faciale. Gura inferioară, mică, transversală, protractilă şi fâră dinţi. In faţa ei pe pai*tca inferioară a botului 4 mustăţi aşezate pe o linie transversală, . Dintre toate speciile de peşti cari trăesc în apele Mării Negre şi ale afluenţilor ei, desigur că cele cari compun familia Acipenserinilor sau Sturionii sunt cele mai interesante atât din punctul de vedere ştiinţific cât şi chiar din cel economic practic. Este ştiut că dintre toate mările cari înconjoară coastele Europei, Marea Neagră şi Caspică sunt adevărata Patrie a acestor peşti. Pe când în Marea Baltică, Marea Nordului, Oceanul Atlantic şi Mediterana nu se găseşte decât o singură specie Acipenser Sturio, iar în Adriatica încă o specie Acip. Nacarii Bonap. cu mai multe varietăţi: var. Nardoi, var. Nasiis şi var. Heckeli, în Marea Neagră avem cel puţin 6 specii nediscutabile. In afară de aceasta însă numărul exemplarelor e atât de mare, încât ele Joacă un rol cu totul preponderent în pescăriele afluenţilor acestei mări'. Toţi aceşti peşti sunt migratori anadromi, adică ei urcă în susul fluviilor pentru a se reproduce şi petrec o bună parte a anului sau chiar o întreagă parte din vieaţa lor în aceste ape ; prin aceasta deci ei fac parte din fauna apelor dulci a ţerilor riverane acestei mări. ' Dintre toate fluviile cari se revarsă în Marea Neagră, Dunărea este cea mai bogată în Sturioni şi pescăriile dela gurile ei .sunt mai mari decât la gurile tuturor celorlalte fluvii. ■ Asupra Sturionilor din Marea Neagră şi Caspică s’au făcut numeroase studii de către cei mai însemnaţi naturalişti din trecui; ca Gmelin, Gül-denstaedt, Pallas, Lepechin, Lovetski, Brandt şi Ratseburg, Golowat-schoff, etc. Chiar şi asupra Sturionilor Dunării în special sau făcut încă de mult timp studii foarte importante. Chiar Marsigli, care încă prin m 169Ô a petrecut mai mult timp pe Insula Adah-Kaleh.,. a studiat aceasta grupă lăsând o foarte bună descripţie atât sistematică cât şi biologică a acestor peşti. Gesner publică date biologice foarte importante asupra Morunului pe cari le-a adunat dela pescarii din Ungaria, iar Fitzinger şi Heckel au făcut o monografie a genului Acipenser care până astăzi a rămas clasică ; descrierea dată do Heckel şi Kner acestei familii în cartea lor asupra peştilor austriaci este un model de exactitate şi cât so poate de completă, etc. Cu toată această literatură bogată însă se poate afirma ca familia Aci-pensirinilor nu este încă destul de bine studiată. Atât din punctul de vedere sistematic cât şi biologic întâlnim încă o mulţime de chestiuni obscure : pedeoparte întâlnim adeseori forme pe cari după diagnozele de pânâ acum nu ştim la care specie să le atribuim, sau găsim descrise specii cari în realitate nu există ca atare ; de altă parte se pun la un loc pentru a forma o specie, forme cu totul diferite una de alta ; în fine multe din diagnozele date până acuma sunt necomplete şi nu se potrivesc decât cel mult asupra câtorva procente din exemplarele aparţinătoare aceleiaş specii. Cauzele tuturor acestor neclarităţi sunt după părerea mea următoarele : 1. Variaţiunea individuală este la Acipenserizi foarte mare şi definiţiu-nile date speciilor până acuma nu sunt făcute în urma studiului unui număr mai mare de exemplare, pentru ca în acest mod să se poată deosebi cari sunt caracterele mai mult sau mai puţin constante ale speciei şi cari sunt caracterele variabile individuale. 2. Sturionii se încrucişează foarte mult între ei şi formează bastarzi. O descriere a acestora nu a fost încă dată până acuma. 3. Formele tinere sunt în multe privinţe diferite de exemplarele adulte. Şi aceste erau până azi în cea mai mare parte necunoscute, aşâ că adeseori s’au descris astfel de exemplare drept specii nouă. 4. In afară de formele tinere, varietăţile individuale, bastarzii, etc., mai sunt încă mai multe forme nouă (specii sau varietăţi), cari până astăzi nu au fost încă descrise, deşi se găsesc în permanenţă şi cari nu pot fi atribuite la nici una din speciile cunoscute până acum. In special se pun la Acip. Güldenstaedti o întreagă serie de forme cu totul diferite între ele, atât prin caractere morfologice cât şi prin felul lor de vieaţă. In timpul de 13 ani, de când mă ocup cu studiul peştilor din România, am dat o atenţiune cu totul deosebită Acipenserinilor. Intr’o monografie specială a acestei grupe, voiu da descrierea amănunţită a tuturor formelor constatate, împreună cu bastarzii şi formele tinere ale fiecărei specii. O scurtă comunicare preliminară am şi făcut în anul acesta la congresul internaţional de pescarii din Viena(l). In lucrarea de faţă mă voiu mărgini dar a descrie numai speciile cunoscute cu caracterele lor morfologice şi biologice. Dar nu numai în deosebirea speciilor una de alta, ci şi în privinţa clasi-ficaţiei lor nu s’a ajuns încă până azi la un rezultat mulţumitor. Heckel (1) Vezi Antipa, Bie Store unei deren Wanderuttgen în die Europăischen Genăssern mit be-sonderer Beriichsicktigwng der Stare d. Bor.au u. el. Schtvarsen Meeres, Wien 1905. * 241 şi FitsingerÇL) şi apoi Heckel şi Kner (2) îi împart în 6 grupe (subge-nuri) : Lionisci, Acipenseres, Helopes, Antacei, Sturiones şi Husones-, Brandt (3) din contră împarte mai întâiu genul Acipenser în 2 secţiuni sau Cohorte : 1) Sectio sau Cohors I. Holobostryches şi 2) Sectio sau Co-hors II. Cladobostryches, după cum mustăţile le sunt simple sau cu apendice. Pe fiecare din aceste cohorte le împarte apoi în mai multe subge-nuri şi anume : I. A. Husones, (subg. Huso). B. Sturiones (subg. Sturio). C. Helopes (subg. Helops). II. A Shipacei (subg. Shipd). B. Slerledi (subg. Sterledus). Această clasifioaţie se bazează mai cu seamă pe lungimea botului şi forma mustăţilor şi a buzelor, cari însă si ele sunt variabile. Acelas i . ’ ’ lucru e şi cu clasificaţiunea lui Duméril (4), care nu întrebuinţează decât numirile nouă de Opistocentre şi Mesocentre lăsând cele 6 subgenuri ale lui Heckel. împărţirea aceasta nu e nici ea naturală, căci sunt forme cari la tinereţe sunt Opistocentre, iar mai târziu devin Mesocentre, sau altele cari au ambele feluri de scuturi dorsale. Pe de altă parte se pun într’o grupă forme cari prin organizaţia lor totală sunt mai îndepărtate una de alta şi se separă forme apropriate. După aceasta Günther (5), fără a mai face o împărţire în subgenuri, etc., iea însă ca criteriu al clasifîcaţiunii numărul discurilor laterale, pe cari el le consideră că ar fi mai constante şi nu ar varia atât de mult, nici cu vârsta nici dela individ la individ. Nici această clasificaţiune însă nu se potriveşte de loc, căci dacă poate la A. sturio, unde a numărat el scoabele laterale în diferite vârste, nu variază atât de mult, la alte specii variază foarte tare şi am riscă să facem greşeli grave de determinare bazându-ne pe un astfel de caracter. In fine în anul trecut D-l L. S. Berg (6) din Kasan, luând de bază modul de înserare al membranelor branchiale în regiunea jugulară, împarte genul Acipenser în 2 genuri deosebite (ceeace se mai făcuse de multe ori şi în trecut), şi anume : 1. Gen. Huso. «Membranele branchiale sunt unite între ele şi formează deasupra istmului o cută care la partea ei posterioară este liberă.... Gura semilunară, foarte mare cuprinde toată faţa inferioară a botului. . .» 2 Gen. Acipenser. « Membranele branchiale unite în regiunea jugulară şi lipite de istm fără a formă o cută liberă. Gura este transversală şi inferioară, de o mărime mijlocie, neajungând niciodată până la marginile capului. . . » (1) Heckel u. Fitzinger, Monographische Darstellung der Gattung Acipenser, Wien 1836. - (2) Heckel u. Kner, Süsswasserfische cler Osterreichischen Monarchie. (3) Brandt u. Ratzeburg, Medicinische Zoologie şi Brandt, Einige Worte üb. ăie Europăisch-asiat. Stôrarten, 1869. (4) A. Duméril, Monographie cles Esturgeons, Paris 1867, şi Histoire Naturelle des Poissons, Paris 1870. (5) Günther, Catalogue, etc. VIII, pag. 334, 1870. (6) L. S. Berg, Zur Systematik der Acipenseriden-Zoolog. Anzeiger, No. 22, 1904. A. B.—Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 16 242 Şi această clasificaţiune este bazată mai mult pe im singur caracter, şi acesta cu totul secundar, deci nu ne duce nici ea cu mult mai departe. Din toate acestea reiese dar, că ori şi ce clasificaţiune'făcută numai pe baza unui singur caracter nu ne poate da rezultatele dorite. Toate aceste caractere însă combinate între ele ne pot da mijloace suficiente de a recunoaşte o specie de alta şi a le defini pe fiecare în parte. In cele ce urmează dar vom descrie diferitele specii din apele noastre, căutând ca definiţiunile ce le vom da prin diagnoze să se bazeze pe totalitatea caracterelor distinctive şi să excludem pe cât cu putinţă posibilitatea confuziunilor provocate prin marea variabilitate a acestor peşti şi prin diferinţele de vârstă. ’ ’ Dupa cum se vede din diagnozele date mai jos, şi noi divizăm Acipenserizii noştri în 2 genuri : Acipenser şi Huso, aceasta însă nu o facem ca Berg numai pe baza unui caracter de mică importanţă, ci din cauza unor diferinţe anatomice foarte importante în construcţia canalului alimentar, diferinţe cari până acuma pare că nu au fost observate încă, sau nu li s’a atribuit adevărata importanţă pe care o au. Şi anume pe când la celelalte specii stomacul e divizat în 2 porţiuni, din cari una superioară are pereţii foarte groşi şi musculoşi formând un fel de pipotă ca la pasări, la Morun stomacul e simplu, are numai o uşoară umflătură şi peretele său este numai foarte puţin îngroşat. 1. Gen. Acipenser. Lin. Cele 5 serii longitudinale de discuri osoase nu se unesc între ele la coadă. Gapul învelit peste tot cu plăci osoase. La marginea superioară a operculului deasupra deschiderii branchiale câte un spiracul şi o parabranchie. Dorsala şi anala apropriate de caudală. Gura dreaptă cu mustăţile cilindrice. Ambele membrane branchiale se lipesc de istmul branchial fără a formă o cută liberă. Stomacul divizat în 2 porţiuni, din cari una superioară cu pereţi foarte groşi musculosi (ca pipota dela pasări). ’ ' 1- sp. Acipenser glaber Mazsigli — Viza. (Tab. XVII. Fig. 90 a, b, c, d şi Fig. 91 a, b, c. Corpul gros, pielea acoperi tăcu scutele foarte mici dinţate în formă de pieptene la partea lor posterioară. Discurile dorsale opistocentre, cu vârfurile posterioare ascu- 243 ţite î n că 1 e c â n d u - s e unele pe altele. Discurile laterale numeroase (cel puţin 60), de formă rombică, acoperindu-se cu marginile unul pe altul. înălţimea maximă a corpului e la primul disc dorsal care e împreunat cu occipitalul şi e cu mult mai mare având vârful ascuţit. Gura dreaptă cu buzele groase, întregi. Mustăţile cu franzuri. Botul conic si scurt. ► j Sinonime: Huso II seu Antaceus glaber: Marsigli, Danubius, etc., p. 84. tab. 19 fig. 2. Acipenser glaber : Heckel, (manuscript). Fitzinger, Prodromus einer Fauna von Osterrsich, p 340. Fitzinger u. Heckel, Monographische Dar-stellung der Gattung Acipenser, pag. 270, tab. 25, fig. 3 şi tab. 28, fig. 5 şi 6. Nordmann, 1. c., pag. 544. Kessler, zur Ichthyologie des Siidwestl. Russl., pag. 56. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 332. Siebold, 1. c., pag. 359. Günther, Catalog. VIII, pag. 335. Pancic, 1. c., pag. 144. Dumerii, Hist. nat. des Poissons, II, pag. 261. Antipa, Die Store und ihre Wanderungen, Wien 1905, pag. 7 şi pag. 12. Acipenser nudiventris: Lovetzki, Nov. Magazin Iestvennoi Istorii, voi. II, No. 1, 2 şi 3. Acipenser schypa: Lovetzki, Diagnosis piscium ad gen. Acipenserinum perlinentium. Nouv. Mémoires de la société d. naturalist, de Moscou, vol. III, pag. 260, tab. 17, fig. 3—4. Kessler, Zur Ihtiologie des Südwest.-Russl., pag, 55; Ihtiolog. Aralo-Caspi-pont., pag. 281. Grimm. 1. c., No. 276. Sabanejef, II, pag. 258. Warpachowski, 1. c., pag. 202. Brandt, Eu-ropăisch-asiatische Stôrarten, pag. 113. Acipenser schypa: Güldenstaedt, Nov. comment. Academ. sc. imp. Pe-tropol. 1771, pag. 533. Acipenser marsiglii: Brandt u. Ratseburg, pag. 260, tab. 15, fig. 3. Acipenser pygmaeus: Reisinger, Ichtiolog. Hungar., etc., pag. 93. După cum se vede, chiar din lista sinonimelor, această specie a dat loc la foarte multe confuziuni cari durează încă şi astăzi. El a fost descris şi figurat pentru prima oară de către Marsigli sub numele de Hus& de asemenea în ce mod variază diferitele forme spre a stabili astfel limitele variaţiunii şi a alege caracterele constante specifice de caracterele individuale variabile. Numai astfel se vor puteâ da diagnoze cari să fie în adevăr aplicabile asupra tuturor indivizilor cari compun această specie şi totodată cari să nu cuprindă într’o singură specie forme heterogene. Definiţiunile date acestei specii atât de Brandt cât şi de Fitzinger şi Heckel nu corespund de loc acestei cerinţe. Poziţiunea relativă a oaselor capului, ales de Fitzinger şi Heckel u. Kner ca un caracter specific, de sigur că nu este de loc nemerit, deoarece examinând un număr mai mare de exemplare vedem variaţiuni foarte mari. De asemenea lungimea botului relativă cu lungimea mustăţilor, aleasă de Brandt pentru a deosebi pe A. Güldenstaedtii de A. Nackarii şi A. Sturio, nu este nici ea de loc nemerită, căci întâlnim în adevăr exemplare de Nisetru cu botul scurt, dar întâlnim şi altele cu botul lung, la cari mustăţile întinse înainte nu întrec vârful botului. Aşa dar pentru ca d^finiţiunea ce vom da-o acestei specii să îmbrăţizeşe totalitatea formelor ce o compun, trebue ca ea să fie bazată pe studiul unui foarte, mare număr de exemplare de toate dimensiunile şi de amândouă sexurile. Acest studiu l-am făcut măsurând exact mai multe sute de exemplare şi ţinând rubrici speciale pentru fiecare variaţiune. Studiul acesta amănunţit va fi publicat în urmă într’o monografie specială, aici am ţinut însă seamă de rezultatele dobândite în diagnoza pe care am dat-o la început şi .care cuprinde în ea toate formele' pe cari le-am constatat în apele noastre. Dacă însă diagnoza pe care am dat-o acestei specii este atât de largă, încât cuprinde toate formele constatate, spre a nu mai fi nevoiţi să creăm specii nouă, este totuş necesar să descriem diferitele forme sub cari se prezentă această specie, cel puţin acele cari sunt mai mult sau mai puţin constante, adică varietăţile. 256 încă Heckel şi Fitzinger au simţit nevoia să împartă această specie şi au creat specia Acipenser schypa. Această creaţiune însă a fost cu totul nefericită, căci ea nu separă o grupă cu caractere definite din această specie, ci e numai o simplă varietate cu totul individuală. Am căutat înadins să studiez chiar exemplarele originale—conservate în Muzeul din Viena—după cari Heckel a creat această specie, şi am putut să mă conving că în adevăr nu reprezentă de loc vreuna din formele constante sub cari apare Nisetrul, ci e o varietate întâmplătoare, ceeace zic Germanii «eine Spielart». In cele ce urmează vom descrie fiecare varietate constatată în apele noastre în parte, mai înainte însă vom descrie după sistemul de expunere ce l-am adoptat, biologia, distribuţia, întrebuinţarea şi pescuitul, etc. al acestei specii şi apoi va urmă şi descrierea varietăţilor. Coloraţiunea. Coloarea la Nisetru variază foarte mult. La unele exemplare spinarea e neagră cenuşie, la altele verde murdar, la altele verde închis. Sub linia discurilor laterale şi pe burtă e alb murdar. Exemplarele prinse în mare sunt cu mult mai închise decât cele din Dunăre. Dimensiunile. Cel mai mare Nisetru pe care-mi spune un vechiu şi bun pescar vătaf la zăvoade, că l-a văzut în timp de 37 ani, aveâ o greutate de 125 ocâ. Acum 4 ani s’a prins la S-tul Gheorghe 1 exemplar de 104 kgr., Aceste sunt însă rarităţi. De obiceiu se prind exemplare de 20—30 kgr., iar cele de 50 — 60 kgr. sunt déjà foarte mari şi rare. Distribuţia. Din Literatură ştim că dintre toate speciile Nisetrii au cea mai mare răspândire; din Dunăre unde se găsesc în tot cursul anului, ei trec în toţi afluenţii mai mari şi chiar în Drava şi Waag, se suie însă numai până la Pressburg, foarte rar până la Viena sau chiar mai departe (Heckel u. Kner). In România se suie —fireşte numai foarte rar — în afluenţii mai mari ai Dunării ca Prut, Şiret, Jiu şi Olt; în acest din urmă s’ar fi suit odată chiar până la Transilvania (Biels). Biologia. Dintre toate speciile de Acipenser din Marea Neagră de sigur că după Morun aceasta este cea mai importantă; se cuvine dar să dăm o mai multă atenţiune studiului biologiei sale. Aceşti doi peşti' în genere se aseamănă foarte mult în felul lor de vieată. > Locuinţa principală a Nisetrului este marea, totuş ei emigrează în mare număr în Dunăre şi se prind aicea în tot cursul anului. La mare, ei se adună primăvara în cantităţi foarte mari în faţa gurilor Dunării până în jos de Chiutuc, şi în special în lunile Aprilie, Maiu şi Iunie. Ei se găsesc totuş aicea în toată vara până toamna târziu. Când apa începe a se răci, în Noemvrie, atunci ei încep a se îndepărtă dela coaste şi a-şi căută locuri de iernat la adâncimi mai mari, unde stau în cârduri în apropierea fundului. Pescarii îi prind în aceste locuri cu Cobce foarte adâncii şi la distanţe foarte mari dela coaste. O altă parte emigrează în Dunăre şi-şi caută locurile de iernat în gropile ei din apropierea gurilor. Adevăratele migraţiun! spre Dunăre le încep însă primăvara îndată după Păstrugă (căci Păstruga soseşte în totdeauna cea dintâi şi pescarii ştiu că e urmată apoi de Nisetru şi în urmă de Morun). Nisetrii merg încet în contra curentului, tot pe fundul Dunării căutându-şi hrană şi de câte ori dau peste o groapă adâncă şi cu condi-ţiuni mai prielnice pentru hrană, se opresc acolo un timp mai îndelungat, 25? eontinându-şi apoi iarăş încetul drumul spre locurile de reproducţie. In timpul apelor mari ca şi Morunul ei stau de asemenea la gropi, deoarece nu pot suferi apa prea turbure ; îndată ce apa începe a se limpezi, ei ies la suprafaţă şi fac tot felul de mişcări sărind afară din apă pentru a-şi cu-răţi astfel branchiile de nămol. Pescarii îi cunosc de departe când îi văd sărind deasupra apei, căci Morunul şi Nisetrul stau drept ca un stâlp, pe când Somnul sare în totdeauna cu coada întoarsă. La întoarcerea lor dela locurile de reproducţie vin din contră la suprafaţa apei şi merg foarte iute. Mulţi dintre Nisetri petrec iarna în Dunăre în locuri anumite pe cari le au comune cu Morunii. Hrana. Nisetrii se hrănesc cu scoici, melci, crustacee, Mitilică, nămol, etc. şi adeseori şi cu peşti mici, în mare mai cu seamă cu Iiamsi, iar în Dunăre cu Obleţi. Spre a-mi da mai bine seama de modul cum se hrănesc ei în diferitele epoce ale anului, am făcut o statistică în care se înregistra zilnic, timp de doi ani conţinutul stomahului al tuturor Nisetrilor ce se prindeau la gura Sf. Gheorghe şi am constatat următoarele : în Ianuarie stomacul era gol; în Fevruarie conţinutul eră mici conchilii de melci şi nămol; în Martie nămol, melci şi un lichid gros verziu; în Aprilie şi Maiu nu se prinde; în Iunie puţin nămol, Crustacee (Palaemon, Crangon, etc.), Hamsi şi Ciortănică mică; în Iulie acelaş, în August acelaş; în Septemvrie crustacee şi Hamsi; Octomvrie nomol şi Iiamsi; Noemvrie acelaş; în Decemvrie stomacul gol. In general însă din toate stomacurile examinate 3/4 erau goale. La Dunăre se găseşte în stomacurile lor cam acelaş conţinut, numai că in loc de Hamsi sunt alte specii de peşti mici ca Obleţi, etc. şi pe lângă aceste şi tot felul de larve de insecte şi mai cu seamă Velrice. Locurile de reproducţie. Nisetrul se reproduce atât în Dunăre cât şi în mare. In Dunăre el are aceleaşi locuri ca şi Morunul, adică pe bancuri adânci cu fund pietros sau nisipios. Contrar datelor din literatura de până acuma, Nisetrul leapădă icrele sale şi în mare pe bancurile de nisip din faţa gurilor Dunării. Aceasta se adevereşte în afară de observaţiunile directe ale multor pescari şi prin faptul că în luna lui Iunie şi Iulie găsim la mare în faţa gurilor Dunării cantităţi foarte mari de pui mici de 2 — 3 cm. abia desvoltaţi din ou, cari de sigur nu au putut face încă călătoria din interiorul fluviului până la mare. Ei se reproduc însă mai cu seamă în Dunăre şi anume pe tot lungul ei, începând dela guri până la Porţile lie fier. Epoca de reproducere a Nisetrului este între sfârşitul lui Aprilie până pe la mijlocul lui Iunie. Pentru a determină mai cu preciziune această epocă ‘ şi în genere pentru a-mi face o idee mai lămurită asupra Biologiei acestor peşti şi migraţiunile lor, am început de mai mulţi ani o statistică detaliată a exemplarelor pescuite la 2 puncte p'rincipale de pescărie, la gurile Sf. Gheorghe şi la Portiţa. Aceste 2 puncte reprezenta tot Nisetrul prins în mare dela Sud de gura Sulina până la Kiutuc în apropierea Constanţei. In această statistică se înregistrează regulat pe fiecare lună : 1) Numărul 9 şi numărul ô. 2) Greutatea în kgr. a 6 şi 2. 3) Greutatea icrelor scoase. 4) Conţinutul stomacului. 5) Direcţiunea vântului. A. R.—Ptibl. Adamachi. 111. Antipa, Ihiiologici. 1? 258 6) Temperatura apei. (Aceste 2 din urmă însă numai de scurt timp). Celelalte statistice de pe cursul Dunării în sus până la Călăraşi conţin numai cantităţi totale lunare prinse, fără a se puteâ specifica nilmărul bărbaţilor şi numărul femelelor, etc. ; totuş şi aceste statistice ne pot da foarte mult ajutor pentru studiul migraţiunilor, etc. Nu pot intră aicea în toate aceste detalii, pe cari le voiu publică pe larg în monografia specială a acestui gen, mă mulţumesc numai a reproduce statistica pe anul 1903/904, pe care am publicat-o în comunicarea preliminară ce am făcut-o la Viena. In aceasta se vede : 1) Numărul peştilor prinşi şi anume câţi bărbaţi şi câte femele; şi aceasta calculată totodată şi în procente. 2) Greutatea peştilor prinşi, câte procente ô şi câte procente 2. 3) Cantitatea totală lunară şi câte procente face aceasta pentru fiecare lună din cantitatea totală anuală. 4) Cantitatea icrelor şi câte procente face aceasta pe fiecare lună din greutatea totală a femelelor prinse în acea lună. 5) Greutatea medie pentru fiecare sex. (Vezi tabela 1 şi tabela 2 dela pagina 259). ' Din această statistică putem trage cel puţin următoarele concluziuni : 1. In general numărul d" este cel puţin de 3—4 ori mai mare ca al femelelor; 2. In Iunie se prind la coaste în faţa gurilor Dunării cele mai mari cantităţi din această specie, peste 1/3 din prinsoarea întregului an. Această cantitate descreşte cu încetul până toamna, iar iarna Nisetrii dispar aproape cu totul din aceste regiuni ducându-se la iernat, fie în mare la adâncimi mai mari, fie în gropile Dunării. 3. In luna lui Martie, femelele prinse au 18—20% din greutatea cor- pului lor icre, pe când în Iunie această proporţie scade aproape cu %, adică la 7—9%. In Iulie scade încă cevă mai mult şi creşte apoi încetul până în Martie viitor. Aceasta dovedeşte cu siguranţă că epoca de re- producţie a fost între Martie şi Iunie, adică în lunile Aprilie şi Maiu, ceeace se confirmă de altfel şi prin toate observaţiunile directe. Puii Nisetrului îndată ce s’au desvoltat puţin pleacă în mare — după cum afirmă unii pescari întovărăşind pe părinţii lor—şi rămân aici cel pu-^ ţin trei ani, până ce ajung la maturitatea sexuală. Cel mai mic Nisetru cu icre observat la punctul Sf. Gheorghe aveâ 6 kgr., din cari 4,5 kgr. erau icre, aşâ că corpul său eră foarte uscat. De obiceiu ei ajung maturitatea sexuală cevâ mai târziu. întrebuinţarea. Nisetrul are — după Cegă — carnea cea mai gustoasă dintre toţi Acipenserii. El se consumă foarte mult atât proaspăt cât şi sărat. Din el se fac conserve foarte bune, atât marinate şi fierte în cutii de tinichea cât şi afumături. Cea mai bună conservă de Nisetru este Balâcul; aceasta se prepară din spinarea peştelui, care se pune în sare cu puţin salpetru spre a se înroşi carnea şi apoi se aşează la vânt într’un loc umbrit spre a se usca repede. Producţia anuală în delta Dunării este de 3—400.000 kgr. (1) Vezi: Antipa, Die Store und ihre Wanderungen în d. europ. Gereăssern, pag. 15. Tabela 1. Rezultatele pescuitului Nisetrului la Gura Sf. Gheorghe în 1903/04. Greutatea ”b t-i l> CD Cp !> CD IO O CO CO CD I> 05 l> CD lOlO i-H medie în kg. cd cd cd cd rH 1-1 oi Ido cd oi 05 h cd ^ oi ! 1 o oi 03 rH t-H t-H t-H tH rH t-H 1 r---1 rH t-H HHrt tH 1 1 rH rH rH Ot CD Tjj CD CO (M 00 O OJ CO t---1 00 rH CD rH O 05 00 23.6 [>odi>GdajdcDHiod cd d irf ^ h h od I loo t-H r-"i tH rH tH 03 03 03 03 rH 030303030303 1 *0303 Icrele: | 6 05 CD ^ O^CD rH l> CSI O CD rH 03 l>; 03 l> 05 rH O L> 03 uip % 1>V‘ 05 oTd N rji id W 05 05 t> CD l> I> oi d I I rH d 00 •rH rH rH rH t-H f---1 y---i 1 1 t-H t-H I OOOOOOOrHOt> rH *- O O O O O O O O 06090T Kg. J N (Nj H i> oq H rlj H t> N CD 00 ^ i---< l> H rH rH 03 o io c* i> ^ cd id h h ^ cd . ^ »-i cd «d ni o’ 1 1 oo co o 05 iO ^ iO O H C0 O T-l ---U lOCOOO'tl^T-l1 1 CO l>- ^!MCD^(MH 03 O (---03 rH t-H rH t-H rH 03 \ Greutatea în kg.: OJ £ rjj CO CO ri o o rH CD ) oioc\ii>q^woioco , 05 o d rH cd r*î d 1 1 O 03 oicdoidocddddoi | ^ rH T-H rH 11 rH ^ t-H *0 CDCOrHrHi>OCO(MOi’H O Û 00 ^ l> CO r> 03 rfi 05 | 60.175| i? - iO CO I> CO (M G0 H rH ^ CO <--- CO 03 O CO CD O Cv 05 Ot cd" r-i oo cd oi oi r-H CO 03 CD H CD CO ] I 03 iO CO rH t-H ,o ii. »•’ «o o6 Tji oi ^ 1 cd i> GO g oi CD T-H oi T-î ^ 1 O cd t>d 1---1 O ---i cm" C-‘ D-' t> ! I cd CO CO CD CD IO ^ CD IO 1 OiC c» roc't'ioioio1 'ooo cc fcî) CQ CO 05 CD ^ CD H )0 05 i-O O 05 O rH O 03 O i-H 48.26I| ___o CD CD (M CD CO W O l>- CD 03 r* H 03 05 05 ^ O 03 CD 00 l> rH 03 t-H l> rH | 03 CO 05 JZ, 00 rH tH CO O Ol j 1 I> 05 rH D--- 03 03 rH ' rH rH D rH rfi d oi H < 1 oi O CO i-H CD ?h 03 O Oi OOOCDNn^O CO 03 CO .22 cq050r^GO O rH 19.8 oirHcdooocdcD | rH cd t> ^ d od cd oi oi oi 1 I t> ---î H CO CO iO CO ^ 1 rH ^ 03 03 CM tH rH ^ 1 > H OQ kg. O^tMOlCOOCDH^CO O f---i CO O 03 05 03 rn rH 00 11.914 Ot>rHiOrfl00000303rH CO 0 03 05 n CO 03 iQ 1 I OH OOCOOHO oq o 03 O l> 1 1 lOCD cd CD ^ 03 H t-* Cd 3 03 t-H 03 rH t-H t-H fr3 o C0 Numărul Exemplarelor : | 'b rfl O l> rH 00 I> OJ ^ O 00 O 05 l> 00 O l>; rH 00 05 oi cd oi cd cd o i> | ^* d CD id id oi rH rH oi I I T-î rtf l> CO l> CD O O 1> O 1 l>- O l> <£> 05 CO 00 CD CD t> * 1 05 00 00 15 . ... No. CO t> 05 03 rtf l> CO 05 H O "tă CO 03 05 H iO CD l> O 00 COCDOH^^ 10305 rH i§ OCDt-tHOH I I iOI> t> i^iOOiCOHH | CD in O^iOHn I ! 03 rH 05 03 rH O 03 co o* _® CD O CO 05 03 CO 00 CD O Ol © O H CO 03 CD CO cboj T--I o o i> o cd cd oi 03 I id o cd 25 o rH t>^ cd cd t> | | oo o oi H 03 CO ^ 03 ^ 1 03 03 rH rH CO 03 * rH ■rH No. OOOCD^rJiHCDHOOl CM t)I CD CO l> Ol tO CO o 00 t-H 05 rH 03 CD HCD O _< CI>Ot»iO 1 j INOO io 03 03 CO 03 t-h rjt i-i i-i 14. o (1) , LUNA: Iulie....... Total . . . | August....... Septemvrie..... Octomvrie...... Noemvrie...... Decemvrie...... Ianuarie....... Fevruarie...... Martie....... Total . . . * Tat Iunie........ Iulie........ August........ Septemvrie...... Octomvrie...... Noemvrie...... Decemvrie. • . . . Ianuarie....... Fevruarie ...... Pescuitul. Nisetrul se j^escueşte în 2 moduri : 1. In mare la distanţe mari se prinde cu Avele sau Cobcele cari sunt asemănătoare cu cele de Păstrugă, numai că au ochii mai mari; âôô 2. In mare, în aproprierea coastelor până la 10 mile~distanţâ se prind cu Carmacele ca şi Morunul. Acestor carmaoe le zic Lippvenii Ripeah, (adică scaiu) din cauză că sunt mai mici şi foarte ascuţite. Ele sunt întinse pe coarda principală, numai pe un singur rând, fără a aveâ şi altele cu plute suspendate în sus; 3. La Dunăre se prind cu Carmace cu 2 rânduri numite de Lipoveni Dvosnasnoi. Toate aceste le voiu descrie la Morun mai detaliat. Nume populare: Românii îi zic pretutindeni Nisetru. Ruşii şi Lipovenii din Deltă Osetior şi Osetrin. Grecii Mersini şi Turcii Mersan. La Nisetrii mici cade 5—6 kgr. pescarii dela mare le zic Kiutuc (în regiunea Sf. Gheorghe-Porliţa). Varietăţile Nisetrului. După cum am arătat dela început, Nisetrul se prezentă sub o întreagă serie de forme diferite unele de altele, aşâ că pescarii zic că «nici un Nisetru nu seamănă întocmai cu celălalt». Dintre acestea sunt unele foarte îndepărtate de forma tipică, ele sunt însă izolate şi nu pot fi considerate decât ca varietăţi individuale. Din contră sunt însă altele cari au o serie de caractere constante si > formează varietăţi bine limitate unele de altele. Deoarece toate aceste forme par a fi legate între ele prin forme intermediare, cred că pentru moment e mai bine să le considerăm numai ca varietăţi constante sau rasse. Varietăţile acestea sunt de 2 feluri: unele varietăţi de integument şi altele varietăţi de forme. In cele ce urmează le voiu indică numai, rămâind ca descrierea lor detaliată s’o dau în monografia specială a acestui gen. I. Varietăţile de integument. Intru cât priveşte îmbrăcămintea corpului, se deosebesc 2 varietăţi de Nisetru foarte bine distinse una de alta: 1. vaz. Acipense Güldenstaedtii var. scobar nov. vaz. Fig. 101 şi 102. 1 Aceasta este caracterizată prin numărul considerabil de scutele cari acoper corpul său între cele 5 serii de scuturi longitudinale. Unele din aceste scutele au dimensiuni foarte mari ajungând la lungimea discurilor de pe linia laterală; aceste se dispun şi ele pe tot lungul spinării în linii longitudinale; între ele sunt altele cevâ mai mici şi între aceste altele şi mai mici, aşă că tot corpul este învelit ca într’o cuirasă. Pe partea anterioară a corpului, între seriea scuturilor laterale şi cele ventrale, se începe o nouă 261 serie longitudinală de 5—8 scuturi mari având câte odată o înălţime egală cu a celor de pe linia laterală. Ţoale oasele capului şi scuturile sunt la această varietate groase, puternice şi cu numeroase adâncituri radiare pe ele. Această varietate e foarte bine cunoscută de pescarii noştri, cari din cauza dimensiunii şi mulţimii scutelelor (scoabelor) o numesc Scobar. Ea se găseşte foarte des în Dunăre. 2. vaz. Acipenser Güldenstaedtii var golis nov. vaz. . Fig. 103-104. A doua varietate e caracterizată prin lipsa aproape totală a scutelelor mari de pe piele. Toată pielea e acoperită numai cu scutele foarte mici, cari cu ochiul liber aproape nu se văd' şi se simt numai la pipăit. Corpul acestora are mai mult aparenţa corpului Morunului. In Dunăre sunt foarte rari şi chiar în mare în regiunea gurilor. Se găsesc însă des în mare la sud de Portiţa în dreptul punctului Kiutuc. Pescarii îl numesc pe acesta Goliş. Deoarece această formă mai prezentă şi alte caractere aparte, dintre cari unele privitoare la forma botului şi a guri, e posibil că aceasta să re-prezente o specie nouă. II. Varietăţile de formă. Nu numai îmbrăcămintea însă, ci şi forma corpului variază foarte mult şi putem distinge cel puţin următoarele forme constante : 1. vaz: Acipenser Güldenstaedtii Bzandt fozma typica. Adică forma tipică descrisă de Brandt şi apoi de Fitzinger & Heckel, Heckel & Kner, etc. Aceasta e caracterizată printr’un bot scurt, lat si‘ foarte obtus, având mustăţile mai apropiate de vârful botului dscât de gură, astfel că îndreptate înainte vârfurile lor trec peste vârful botului. ( 262 2. vai. Acipenser Güldenstaedtii var. longirostris- nov. vai. Fig. 106. Această varietate se caracterizează prinir'un bot conic, lung aproape ca acel al lui Acipenser sturio şi puţin subţire la vârf. Mustăţile mai depărtate de marginea gurii decât de vârful botului, însă când sunt îndreptate înainte abiă ajung sau sunt chiar mai scurte decât distanţa dela inserţiunea lor până la vârful botului. Aceştia se întâlnesc foarte adeseori atât în Dunăre cât si în mare şi > ) > pescarii noştri îi numesc Nisetri cu botul lung. 3. vai. Acipenser Güldenstaedtii var. acutirostris nov. vai. Fig. 107. Această varietate este caracterizată printr’un bot scurt, însă ascuţit, având forma conică. Gura este foarte largă ajungând cu capetele ei până aproape de mărginele laterale ale părţii inferioare a botului. Buza. de sus chiar când e despicată e bine desvoltată. Şi această formă e foarte posibil să fie chiar o specie nouă. 5. sp. Acipenser sturio Lin. Şipul. F:g. 116. Corpul de o grosime mijlocie. Pielea acoperită cuscutele în formă de plăci mici rombice saupătrate apropiate între ele. Discurile dorsale mesocentre, mari., având forma pen-tagonală. Primul disc mai mare decât al II-lea şi al III-lea şi egal cu al IV-lea. Occipitalul cu o prelungire anterioară care intră ca o pană între cele 2 parietale. Discurile laterale foarte înalte şi carinate tare la mijlocul lor, apropiate între ele şi ac o pe r in du-se unul pe altul, 27—36. Gura dreaptă, buza de sus subţire, cea dejos despicată, cu capetele ei interne groase, puţin depărtate între eleşiîntoarse înapoi. Mustăţile rotunde şi netede, aşezate la jumătatea distanţei dint're gură şi vârful botului şi ne ajungând nici până la marginea gurii, nici până la vârful botului. Botul puţin lung, aproape triunghiular cu vârful rotunzit. 263 Sinonime : Acipenser sturio : Linné, Syst. Natur. Bloch, 1. c., pag. 89, tab. 88. Brandt u. Batseburg, 1. c., vol. II, pag. 17, tab. III, fig. 1. Lovetsky, 1. c., vol. III, pag. 261. Cuvier, Règne animal, II ed„ pag. 142. Fitzinger u. Heckel, 1. o., pag. 307, tab. 27, fig. 8 şi tab. 28, fig. 3 — 4. Bonaparte, Fauna Italica, III Pesci, tab. 1. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 362. Siebold, 1. c., pag. 363. Günther, 1. c., pag. 342. Grimm, 1. c., Brandt Europ. asiat. Store, pag. 113. Antipa, Die Store, etc., pag. 7 şi 16. După cum se ştie, până acuma Sturionul ordinar eră considerat ca lipsind cu desăvârşire basenului Mării Negre şi fluviilor ce se varsă în ea. In literatură nicăeri nu se găseşte pomenindu-se cevă despre el, nici în Kessler, Brandt, Fitzinger şi Heckel, etc. Mai mult chiar, Heckel şi Kner, Siebold, Seeley, etc. constată lipsa sa din basenul Mării Negre şi din Dunăre ca un fapt de o mare însemnătate pentru geografia animală. Nu ştiu cum se face de nu a fost încă descoperit atâta timp, el este însă un peşte relativ frecuent la coasta noastră şi pescarii îl cunosc foarte bine sub numele special de Şip. In privinţa formelor sale el nu diferă de loc de exemplarele din celelalte mări europene. L-am comparat cu exemplare din Adriatica, din Medi-terana şi din Marea baltică şi nu am putut să descoper nici o diferinţă. In privinţa biologică însă acest peşte diferă ; în adevăr pe când Sturionii din Baltica urcă fluviile la distanţe foarte mari pentru a-şi depune icrele, aşa că Grimm (1) ne asigură că la Varşovia se prind în Vistula peste 10.000 de puzi pe an, cei din Marea Neagră depun icrele aproape în totdeauna în mare pe bancurile de nisip din faţa gurilor Dunării. In Dunăre ei nu intră decât foarte rar. Un pescar care are de 37 de ani un zăvod în aproprierea Pisicii, îmi spune că el nu a prins în tot acest timp decât 2 Şipi. Epoca lor de reproducţie este odată cu a tuturor celorlalţi Sturionizi, adică în Aprilie şi Maiu. Coloraţiunea sa pe spinare este galben-cafenie, iar pe partea ventrală alb bătând în galben. Dimensiunile la cari ajunge sunt destul de mari, am avut chiar exemplare de 80 kgr. greutate şi 2 m. lungime. De altfel am putut pşscui în apele noastre exemplare de toate dimensiunile, începând dela 5 cm. lungime. întrebuinţarea. Carnea sa este mult mai puţin gustoasă şi mai uscată decât a celorlalţi Sturioni ai Mării Negre ; de asemenea şi icrele sale sunt de calitate inferioară. Nefiind în mari cantităţi el nu joacă un mare rol comercial, ci se vinde de obicciu împreună cu Viza cu acelaş preţ ca şi ea. Pescuitul se face cu Carmacele ca acela al tuturor Sturionilor mari. Numele populare. Lipovenii dela gurile Dunării îi zic Şip şi acest nume a fost adoptat şi de Românii de pe acolo. Românii din Galaţi şi Brăila, etc. îi zic însă Un fel ds visă sau Visa galbenă. (1) Oscar A. Grimm, Verhandlungen der internationalen Fischerei-Conferem în Wien, 1882. 264 II. Gen. Huso. Cele 5 serii longitudinale de discuri osoase nu se unesc între ele la coadă. Capul învelit peste tot cu plăci osoase. La marginea superioară a operculului deasupra deschiderii branchiale câte un spiracul şi o parabranchie. Dorsala şi anala apropriate de caudală. Gura semilunară, foarte largă, cu mustăţile turtite în formă de sabie. Ambele membrane branchiale se confundă între ele în regiunea jugulară, formând o cută liberă deasupra istmului branchial. Stomacul nedivi-sat, format numai dintr’o lărgire a tubului digestiv, cu pereţi subţiri. După cum sc vede din această diagnoză, şi noi găsim necesar a despărţi cu totul Morunul de ceilalţi Acipenserini şi a formă din el un gen aparte. Aceasta nu o facem ca Berg, bazaţi pe un caracter exterior neînsemnat, ci pe baza constatării ce am făcut-o că el se deosebeşte de toţi ceilalţi printr’un caracter anatomic de o foarte mare importanţă şi anume pe faptul că la Morun stomacul e reprezentat printr’un tub uniform, puţin lărgit şi cu pereţii puţin îngroşaţi, pe când la ceilalţi Sturioni stomacul este despărţit în două printr’o zugrumătură şi partea sa anterioară are pereţii foarte musculoşi şi îngroşaţi ca pipota dela pasări. Descrierea detaliată a tubului digestiv la aceşti peşti nu o pot face în această lucrare faunistică, ea va formă obiectul unei lucrări separate, aici mă mulţumesc numai a anunţă şi a mă servi de acest caracter pentru scopurile sistematice pe cari pentru moment le urmărim. /. sp. Huso huso, h. Moiuriiil. Fig. 120-131. Corpul gros. Pielea goală sau acoperită cu scutele foarte mici şi rare. Discurile dorsale mesocentre; la exemplarele adulte ele sunt ca şi cele ventrale îngropate în piele şi aproape invizibile. Gura mare, semilunară ajungând până la marginile laterale ale botului. Buza de sus întreagă, cea de jos întreruptă la mijloc, cu vârfurile interne subţiate şi îndepărtate unul de altul. Mustătile turtite lateral si > » lungi trecând peste marginea superioară a gurii. Botul turtit de sus în jos şi cu vârful ascuţit; la exemplarele adulte, moale şi elastic. 265 Sinonime : Huso primus: Marsigli, 1. c., IV, pag. 31, tab. 10, fig. 1. Huso : Gesner, De Aquat., pag. 59. Acipenser huso: Linné, Syst. nat., pag. 404. Güldenslaedt, 1. c., pag. 522. Lepechin, 1. c., vol. I, pag. 158, tab. 11, fig. 112. Pallas, Reise durch, etc., vol. I, pag. 131, vol. II, pag. 339. Pallas, Zoographia, vol. III, pag. 86, tab. 13. Bloch, Naturg. der auslăndischen Fische, vol. I, pag. 70, tab. 129. Meidinger, 1. c., tab. 49. "Brandt u. Ratseburg, Med. Zoo!., II, pag. 3, tab. 1, fig. 1. Eeisinger, 1. c., pag. 91, Fitzinger, 1. c., vol. I, pag. 340. Lovetski, 1. c., pag, 253, tab. 15, fig. 1, a, b. Fitzinger u. Heckel, 1. c., pag, 321, tab. 27, fig. 7. tab, 28, fig. 1 şi 2. Nordmann, 1. c., pag. 547. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 56; Nachtrăge, etc., pag. 25; Ichthyol. Aralo-Caspi-ponti., pag. 282. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 365. Siebold, pag. 364. Pancic, 1. c., pag. 154. Günther, Catal. VIII, pag. 337. Brandt, Europ.-asiat. Store, pag. 111. Seeley. 1. c., pag. 414. Warpachow-ski, 1. c., pag. 206. Antipa, 1. c., pag. 8 şi pag. 17. Huso huso: Berg, Zoolog. iNnzeiger, 1904, pag. 665. Dintre toate speciile de peşti cari trăesc în apele noastre, fără îndoeală că Morunul este col mai de valoare. Faptul că un singur Morun cu icre, după preţurile de azi, poate valoră cât cinci perechi de boi, ne arată ce interes maro trebue să avem noi de a conservă şi îmmulţi un astfel de peşte în apele noastre. Pentru a putea însă ajunge ca măsurile noastre să doa rezultatele dorite, trebue ca ele să decurgă din cunoaşterea aprofundată a biologiei acestei specii. Condus do această idee, în timpul celor 13 ani de când mă ocup cu studiul faunei ihtiologice a României, am dat o atenţiune cu totul particulară acestui peşte. Voiu da dar în cele ce urmează o scurtă schiţă a obiceiurilor vieţii acestui peşte, astfel cum am putut eu să le observ şi sa le studiez prin statistice, anchete la pescari, pescuiri experimentale, etc. etc. Notiţele aflate în literatură nu ne sunt de mult folos, deoarece sau sunt neexacte în majoritate sau au de obiect Morunul din alte fluvii, care în privinţa biologică este diferit de cel de Dunăre. Coloraţiunea. Morunul are o coloare cenuşie pe toată partea superioară a corpului şi albă pe burtă. Morunul însă care se prinde în mare e mult mai închis, adeseori negru de tot, cel din Dunăre din contră % cenuşiu deschis, câte odată aproape alb. După această schimbare de 'coloare recunosc pescarii din Deltă Morunii de curând intraţi în Dunăre şi ştiu când începe epoca migraţiunilor. O varietate de coloare foarte interesantă este că se găsesc adeseori Moruni cu totul albi, albinos. ' Dimensiunile. Morunul ajunge în Marea Neagră la dimensiuni foarte mari. Exemplarele obişnuite sunt de 100—250 de kgr.. ; se prind însă adeseori exemplare cu mult mai mari, aşă acum un an s’a prins la gura Sf. Gheorghe un Morun de 560 kgr., care se află păstrat în Muzeul de Istorie naturală. In 1890 s’a prins tot la Sf. Gheorghe un Morun de 683 ocale vechi (882 kgr.), care aveâ 460 ocale carne, 98 ocale icre, 110 ocale capul şi 15 ocale maţele, beşica, etc. Cel mai mare Morun despre care îşi aduc aminte pescarii din Sf. Gheorghe şi pe care l-am găsit notat în registrul 266 unui pescar a avut 700 ocale de carne, fără cap şi maţe, raşâ că în total se urcă de sigur la aproape de 900 ocale, eră însă un mascul. Aceste date întrec dimensiunile ce să dădeau până astăzi acestui peşte. Biologia, distribuţia, etc. In privinţa biologiei Morunului de Dunăre avem oareşcari date interesante dela Marsigli, Gesner, Heckel u. Kner, etc, totuş sunt în cea mai mare parte neexacte sau chiar se contrazic între ele. Aşă d. ex. după unii Morunul se reproduce numai în mare, iar după alţii numai în fluvii. Aceste greşeli se reproduc apoi mereu prin toate tratatele de Ihtiologie şi observaţiunile făcute asupra peştilor dela Volga şi alte fluvii se dau ca şi cum ar fi valabile şi pentru peştii Dunării. Observaţiuni ştiinţifice sistematice asupra vieţii acestui peşte în Marea Neagră şi Dunăre ne lipsesc până acuma aproape cu totul. Şi aici ca şi la A. Güldenstaedtii am întrebuinţat aceeaş metodă, adică; 1. întrebări la diferiţi pescari vechi de pe la diferite puncte ale malurilor Dunării şi coasta mării. 2. Observaţiuni personale şi pescuiri experimentale. 3. Cercetări mai de aproape a naturii, hidrografiei, etc., a locurilor de pe Dunăre cunoscute ca locuri bune de Morum şi anume: a locurilor de hrană, locurilor de reproducţie şi locurilor de hibernaţiune. 4. Statistice exacte lunare a prinsorilor conţinând numărul exemplarelor după sex, greutatea şi cantitatea cărnii, cantitatea icrelor, etc. 5. Cercetări regulate asupra conţinutului stomahului peştilor prinşi. 6. Cercetări asupra puilor, etc. Rezultatele dobândite sunt în scurt următoarele : Locuinţa şi migraţiunile. Morunul este un peşte migrător care trăeşte în mare şi face regulat migraţiunile sale în Dunăre. In mare trăeşte în timpul verii, în apa sălcie din faţa gurilor Dunării, iar în timpul iernii se retrage mai la adânc. In Dunăre trăeşte în gropi adânci cu un fund de nămol sau argilă. Migraţiunile sale le începe primăvara de timpuriu îndată după Păs-trugă şi Nisetru, adică puţin timp după plecarea sloilor. In unii ani încep chiar pe la finele lui Fovruarie, aşâ că se pescuesc prin regiunea Galaţilor cantităţi mari de Moruni intraţi proaspăt din Dunăre. In 1903 d. ex. s’a pescuit pe canalul dela Isaccea la Brăila 14.7% din producţia întregului an în luna Fevruarie. El odată intrat în Dunăre merge încet în contra curentului ţinându-se tot pe lângă fund. In drumul său întâlneşte gropi şi se opreşte mai mult timp la ele pentru a se hrăni; în aceste gropi adeseori întâlneşte Moruni intraţi din anul trecut, cari au iernat în ele, atunci cei noi îi alungă pe ceilalţi şi le ieau locul, iar cei vechi merg la alte gropi mai înainte. In timpul apelor mari Morunul se dă tot la fund, căci nu poate suportă apa turbure care-i astupă branchiile. După ce a trecut epoca creşterilor apelor de primăvară, ei ies din gropi la suprafaţă plini de noroiu şi sar mereu în sus pentru a se spălă. Pescarii îi recunosc când sar afară din apă, căci el iese drept ca un stâlp, fără a se încovoiâ. Dar nu numai primăvara, ci şi în tot cursul anului şi mai cu seamă toamna intră Morunul din mare în Dunăre; aceştia noi intraţi se recunosc întotdeauna după coloarea lor neagră. In timpul iernii Morunul iernează la gropi foarte adânci, în totdeauna după un cot unde curentul bate în maluri ; ei preferă 267 gropile cu fund tare şi negru; aicea stau aproape în letargie. Gropile sunt de obiceiu lângă un prag cevâ mai înalt, însă tot la adâncime unde ei îşi găsesc hrana. Hrana. Ca şi pentru Nisetru am pus să se examineze timp de mai mulţi ani conţinutul stomacului la exemplarele prinse la Sf. Gheorghe. In general în timpul lunilor mai calde el este un peşte foarte răpitor şi încă din Martie până la Octomvrie se mai găsesc in stomacul său, pe lângă crustacee (Palaemon şi Crangon), scoici, melci, etc., tot felul de peşti în cantităţi mari şi mai cu seamă Scrumbii, Crap, Avat, Babuşcă, Plătica, Hamsi, etc. Dar şi pasări acuatice şi chiar odată o copită de cal am văzut scoţându-se din stomacul său. La cei din mare se găsesc mai mult crustacee, nomol, alge şi Hamsi. In timpul iernii stomacul său este gol sau conţine o apă groasă verzue şi cevă melci. Locurile de reproducţie. Contrar opiniunii lui Marsigli şi a lui Heckel şi Kner, că Morunul se suie în Dunăre «fără a se reproduce vreodată în ea», contrar însă şi opiniunii multor naturalişti ruşi, cari susţin că Morunul se reproduce numai în fluvii şi niciodată în mare, cred că pentru apele noastre pot afirmă cu siguranţă că el leapădă icrele regulat atât în Dunăre cât şi în mare, în apa sălcie din faţa gurilor ei. In Dunăre ei se reprodùc la locuri adânci pe bancurile de nisip şi petriş. Unii pescari susţin că ei se reproduc mai cu seamă în cataractele dela Porţile de fier şi că se freacă cu burta de pietre spre a înlesni ieşirea productelor sexuale. Această susţinere este foarte probabilă, deoarece tocmai în aceste regiuni, la Tumu Severin-Cladova, etc. se prind primăvara cele mai mari cantităţi şi se produc foarte multe icre. După ce Morunii au lepădat icrele în Dunăre, o pornesc înapoi spre mare. In drumul lor spre mare înoată foarte repede şi tot pe la suprafaţa apei; ei au atunci atâta putere, încât adeseori rup cârligele şi merg cu ele înainte. După unii pescari ei s’ar întoarce urmaţi de puii lor (?). In tot cazul eu am găsit în gura Sulinei în luna lui Iulie foarte mari cantităţi de pui mici de 2—4 cm. lungime, cari de sigur puteau să vie şi mai de departe din susul apei, însă puteau tot aşa de bine să se fi desvoltat chiar în această gură. In mare Morunul leapădă icrele pe bancurile de nisip din faţa gurilor. Cred că pot afirmă aceasta bazat pe faptul că, în afară de observaţiunile directe ale pescarilor, am întâlnit aicea în fiecare an cantităţi enorme de pui mici de 2— 3 cm., cari nu puteau să se fi desvoltat decât în aceste ‘ locuri. In afară de aceasta, chiar faptul că în epoca de reproducţie găsim t, aicea adunate la un loc cantităti atât de mari de Moruni, bărbaţi si fe- > ' 5 > mele cu productele sexuale mature, nu poate fi altfel explicat decât că ei au venit şi stau aicea ca să se reproducă, Epoca de reproducţie Din literatura de până acuma nu se poate vedea încă cu preciziune care este epoca principală de reproducere a acestui peşte în apele noastre. După Warpachowschi Morunul ar lepădă icrele I după Nisetru, după alţii din contră mai târziu. Pentru a rezolvi definitiv această chestiune, am făcut aceeaş statistică ca şi pentru Nisetru la punctele Sf. Gheorghe şi Portiţa şi iată rezultatele la cari am ajuns în afară de observaţiunile directe ale pescarilor. i LUNA: Iunie........ Iulie........ August...... Septemvrie...... Octomvrie...... Noemvrie...... Decemvrie...... Ianuarie....... Fevruarie...... Martie........ Total . . . Iunie........ Iulie........ I August....... Septemvrie. . , . . . Octomvrie...... Noemvrie...... Decemvrie...... Ianuarie....... Fev-ruarie...... Martie........ Total . . . H* >-H CO 05 DO H M 05 ^ ^ W 05 No. K) Numărul bucăţilor : Ol l-4 | I OO CO h-1 CO G0 0< O» DO LO CO 05 CO O O 05 05 -a® 1 1 *-cofr tototD ® i-* DO c O1^Ü1CJt05D0HH*K o O CO 1 , l\2 K-1 1-“ 05000---1 b< 05 bi o io co co m o co O) oo b c+ _Ko H* .............. ■ C DO 05 [NO GO No. 0. CD H-1 t”4 05 DO 05 O 05 ^ CJ1 M CC M05WH GO H <1 1.0 CO 05 LO 05 H DO O*1 co 1 H OT M K) C» It* ~ CO >---1 1 1 h-» -- i-O CO rT CO H* c 05 po H H1 05 ^ 05 £»■ PT ♦o Greutatea in kgr.: CO CO CO co DO co CO 00 05 DO 05 aq 0, H* IO LO IO L-o J-1 pi ^ H0'^-0îOh-05OcD J-J do boi | i co co io oj ro 05 ^ O^ 05 02 05 O i--- M O t---• cofr ! 1 woffiHOi). o °-1 -vl 03C0 03 K) M M [O M Hj H* p 050lOi* CO CO 13.397 OHD0HC0H 05 05 C0 05 5.771 3.928 749 3.443 2.214 GO ...... ^ 05 ^ rfi. È0 Ol Ol -a <1 00 00 o Oi c-f- •aoÿ^C00505pc0pç0 o O Ol GO | ,0501 05 00 00 00 Jgi <1 <1 O <1 b> 00 05 <1 05 çDOOpjl^GOcû P ^ 05 O CO 05 H DO 05 CO rn h¬ » H H LO h ^ +o o H1 1---1 Oi DO 05 ^ m ^ CO p M p ţo v~^ 05 i-i Ci CO O1 tO W h-*i- 05 bo co co bo co ^ h b o a>? o bo oi | o ’-o co bo 05 OO-^lOS-Jrf^QO^lOOCOOO -3 o Oi ol 1 OOCOWOOO O 05 0501 (Gobius), 71. „ vùlgo flesus (Passer), 189. foliaceus (Argus), 111. fossilis (Cobitis), 194, 195. „ (Misgurnus), 195 „ (Mustella), 195. frigidui (Leuciscus), 184. frissi (Leuciscus), 178, 183. Pundulus, 197. G. Gadoidei (Fam.), 93. Gadus lota, 84. Gadus spec., 84. Ganoidei (Ord.), 238. Gasterostea, 50. Gasterosteidae (Fam.), 43. Gasterosteus (Gen), 39, 44. Gasterosteus aculeatus, 52, 54. „ aculeatus var. ponticus, 54. „ argentatissimus, 53. „ balloni, 53. „ biarmatus, 52, 54. „ brachycentrus, 53. „ elegans, 53. „ gymnurus, 53. „ leiurus, 53, 57. „ neustrianus, 53, 57. „ platygaster, 44, 45. „ „ var. danubica, 45. , „ „ kessleri, 45. „ „ „ niger, 46. „ ponticus, 52, 53. „ pungitius, 45, 46, 50. „ semiarmatus, 53, 57. „ semiloricatus, 53, 57. geometra (Piscicola), 111. germanorum (Orfus), 182. gibbosus (Cyprimus carpio var.). 116. gibelio (Carassius), 122. » (Cyprinus), 122. glabra (Platessa), 89. glaber (Acipenser), 242, 243. Glanis, 93. glanis (Silurus), 92, 93. gmelipi (Acipenser), 250, 271. C|obio, 133. gobio (Cottus), 35, 36. „ (Cyprinus), 133. Gobio fluviatilis, 133. „ „ capitatus, 36. „ kessleri, 135. ,, obtusirostris, 133. „ uranoscopus, 135. „ vulgaris, 133. Gobioidei (Fam.), 60 Gobiosoma, 60. Gobius (Gen.), 60, 133. „ batrachocephalus, 65. ,, caninus, 215. ,, cephalarges, 67, 68, 69. „ eurycephalus, 68, 69. ,, fluviatilis, 69, 70, 71. ,, ,, var. fluviatilis, 70. ,, ,, „ lactea, 71. „ „ „ nigra, 71. ,, gymnotrachelus, 70, 71. „ kessleri, 64. „ lacteus, 70, 71. „ marmoratus, 61, 62. ,, martensii, 70. „ niger, 70. ,, platycephalus, 65. ,. platyrostris, 65, 68, 69, „ ratan, 68. „ rubromaculatus, 61, 63. „ semilunaris, 61, 63. „ syrman, 68. „ trautwetteri, 67, 68. ^ grisalgine (Cyprinus), 178,, 183, 1*87. grisalginii (Leuciscus), 183. güldenstaedtii (Acipenser), 240, 254. ,, forma typica (Acipenser), 261. ., var. acutirostris (Acipenser), 262. , „ var. glabra (Acipenser), 255. „ var. golis (Acipenser), 261. „ var. longirostris (Acipenser), 262. „ var.* scobar (Acipenser) 260. Gymnocephalus schraetser. 31. gymnothorax (Thymallus), 201. 202. gymnotrachelus (Gobius), 70, 71. gymnurus (Gasterosteus), 53. 284 H. L. heckelii (Aspius), 161. „ (Leuciscus), 179. Helopes, 241. Helops, 241. helops (Acipenser), 251. Hippocampus, 217. Holobostryches, 241. hucho (Salmo), 203. hungaricus (Cyprinus), 102,115, 116, 117. » (Cyprinus carpio var.), 116. hungarorum (Acipenser), 254. Huso (Gen), 241, 264. Huso II, 243. Huso III, 246. Huso VI, 246, 251. Huso V, 254. huso (Asipenser), 254, 265. Huso huso, 264, 265. huso (Huso) 264, 265. Huso primus, 265. Husones, 241. I. idbarus (Cyprinus), 173, 184. Idus (Gen.), 172. idus (Cyprinus), 173, 182. „ (Leuciscus), 173, 182. Idus melanotus, 173. „ „ var. orfus, 183. „ miniatus, 173. infundibuliformis (Botriocephalus), 213. iridea (Trutta), 200. italica (Perça), 12. J. jeses (Cyprinus), 173. „ (Leuciscus), 173. K. kamensis (Acipenser), 246. Karass, 122. kessleri (Ciupea), 220. „ (Gasterosteus platygaster var.), 45. „ (GobioJ, 135. „ (Gobius), 64. kolarii (Carpio), 118, 125. ,, (Cyprinus), 116, 125. Kostera, 250. kostera (Acipenser), 254. krameri (Ambra), 215. ' „ (Umbrina), 21b. Labrax lupus, 21. _ labrax (Perça), 21. „ (Salmo), 200. lactea (Gobius fluviatilis var.), 71. lacteus (Gobius), 70, 71. laevis (Phoxinus), 188. Lampreta fluviatilis, 276. laskyr (Abramis), 150. „ (Abramis blicca var.), 152. „ (Blicca), 151, 152. „ (Cyprinus), 150. latus (Botriocephalus), 213. Latrunculus, 60. leiurus (Gosterosteus), 53, 57. leonhardi (Pseudobarbus), 132. lepusculus (Squalius), 187. Lernaeocera cyprinacea, 111, 124. Leucaspius (Gen), 170. „ abruptus, 170. „ deliniatus, 170. Leuciscus (Gen), 178. ' „ alburnus, 158. „ amarus, 136. „ baldneri, 164. „ bipunctatus, 164. „ blicca, 150. „ buggenhagii, 148. „ cephalus, 185. „ cultratus, 156. leuciscus (Cyprinus), 187. Leuciscus dobula, 184. „ dolobratus, 165. Leuciscus erythrophthalmus, 175. „ frigidui, 184. „ frisii, 178, 183. „ grisalginii, 183. „ heckelii, 179. „ idus, 173, 182. „ jeses, 173. „ meidingeri, 178, 179, 183. „ mento, 161. „ nasus, 191. „ orfus, 173. „ pausingeri, 179. „ phoxinus, 189. „ pigus, 182. „ rutilus, 178, 179, 152. „ „ Alburnus lucidus, 166. „ var. erythraea, 181. „ heckeli, 180. n „ var. pausingeri, 179. „ sapa, 147. leuciscus (Squalius), 178, 186, 187. Leuciscus tinca, 126. „ virgo, 178, 182. 285 Leuciscus vulgaris, 187. Leuckartii (Abramis), 148. „ (Abramidopsis), 148. Ligula, 30. „ digrama, 18, 124, 913. „ monograma, 124, 152. limi (Umbra), 214. Lionisci, 241. Lota (Gen), 84. lota (Gadus), 84. Lota vulgaris, 84. lucidus (Alburnus), 158, 159, 1G5 Lucioperca (Gen), 14, 15, Lucioperca marina, 20 21, 33, 34 lucioperca (Perça), 15. Lucioperca sandra, 14, 15. lucioperca (Stizostedium), 15. Lucioperca volgensis, 19. Lucius, 211. lucius (Esox), 210. lumbricalis (Petromyzon), 277. lupus (Labrax), 21. luscus (Plasessa), 89. n (Pleuronectes), 89. M. macrolepidotus (Cyprinus), 102. macrophthalmus (Scardinius), 176. macrostomus (Cottus Gobio var.), 40. n (Cotus poecilopus var.), 42. maeotica (Ciupea resp. Alosa), 220. marina (Lucioperca), 20, 22, 33. „ (Perça), 15. marinum (Stizostedium). 21. marmorata (Platessa flessus var.), 89. marmoratus (Gobius), 61, 62. inarsiglii (Acipenser), 243. „ (Phoxinus), 189. martensii (Gobius), 70. meidengeri (Leuciscus), 178, 179, 183. melanops (Abramis), 143, 145. melanotus (Idus), 173. melanotus var. orfus (Idus), 182. mento (Alburnus), 162. „ (Aspius), 161, 162. „ (Leuciscus), 161. mentoides (Alburnus), 162. var. danubicus (Alburnus), 162. merga (Cobitis), 197. Mesocentre, 241. microlepidotus (Abramis), 140. microstomus (Cottus), 35, 36. (Cottus gobio var.), 40. „ (Cottus poecilopus var.), 42. miniatus (Idus), 173. Misgurnus fossilis, 195. moles (Carassius), 122. „ (Cyprinus), 122. monograma (Ligula), 124. Mugil (Gen). 73. • „ auratus, 76, 80. „ capito, 82. „ caphalus, 74. „ var. A., 82. chelo, 78. ramada, 82. „ saliens, 81. Mugiloidei, 73. Muraena anguilla, 235. Muraenoidei (Fam.), 92, 23p. Mustella, 84. Mustella fossilis, 195. mutabilis (Cariophyllaeus), 213. N. nackarii (Acipenser). 239, 255. „ var. heckeli (Acipenser), 239. n „ nardoi (Acipenser), 239. „ „ nasus (Acipenser), 239. Nasus, 191. nasus (Chondrostoma), 190, 191. „ (Cyprinus), 191. „ (Leuciscus), 191. Naucrates, 43. Nemachilus barbatulus, 197. n „ var. taurica, 197. Nematoideum siluri glanidis, 97. neustrianus (Gasterosteus), 53, 57. niger (Gasterosteus platygaster var.), 46. „ (Gobius), 70. nigra (Gobius fluviatilis var.), 71. „ (Trutta), 206. nigrescens (Alosa pontica var ), 224. nodulosus (Traenophorus), 213. nordmanni (Alosa), 219, 227. „ (Cyprinus), 102, 11^ nudiventris (Acipenser), 243, 244". nudus (Cyprinus), 103. O. oblongus (Carassius), 122. „ (Cyprinus carpio var.), 117. obtusirostris (Gobio), 133. occelata (Taenia)', 213. * ochrodon (Aspius), 158. Opistocentre, 241. orfus (Cyprinus), 173. Orfus germanorum, 182. orfus (Leuciscus), 173. owsianka (Aspius), 170. Owsianka ciernayi, 170. 286 p. Pachychili, 100. Palingenia, 248. pallasii (Schillus), 15, 19. Passer fluviatilis vulgo flesus, 89. pausingeri (Leuciscus), 179. Pelamys, 43. Pelecus, 155. Pelecus cultratus. 155, 166. Perça (Gen), 10. Perça 1, 10. „ asper, 19, 23. „ cernua, 28. „ fluviatilis, 10, 11. „ italica, 12. „ labrax, 21. „ lucioperca, 15. „ marina, 15. „ schraetser, 31. „ secunda, 28. „ volgensis. „ zingel, 25. Percarina demidoffii, 33, 34. Percoidei (Fam.), 10. petenyi (Barbus), 131, 132. Petromyzon (Gen), 275. „ branchialis, 276. „ planeri, 276. Phoxinus (Gen), 188. phoxinus (Cyprinus), 188. Phoxinus laevis, 188. phoxinus (Leuciscus), 189. „ (Marsigli), 189. Phoxinus primus, 163. „ secundus, 158. Physostomi (ord.), 92. pigus (Leuciscus), 182. piltschardus (Ciupea), 220. Pisces, 9. Piscicola geometra, 111. pisciculus I, (Asper), 25. iv, pisciculus II (Asper), 23. planeri (Petromyzon), 276. Platessa flessus, 89. „ „ var. marmorata, 89. „ glabra, 89. , „ luscus, 89. ' platycephalus (Gobius), 65. platygaster (Gasterosteus), 44, 45. platyrostris (Gobius), 65, 68, 69. Pleuronectes (Gen), 88. Pleuronectes cicatricosus, 89. „ flesus, 89 ,, luscus, 89. Pleuronectidae, 88. plotizza (Scardinius), 176. poecilopus (Cottus)^ 35, 40, 41. » (Cottus gobio var.), 41. pontica (Alosa), 218, 220. „ (Ciupea), 220, 227. ponticus (Gasterosteus), 52, 53. „ (Gasterosteus aculeatus var.) 54. » (Salmo), 200. primus (Huso), 265. » (Phoxinus), 163. Pseudobarbus leonhardi, 132. Pungitius (Gen), 50. pygmaeus (Acipenser), 243, 246, 254. R. ramada (Mugil), 82. rapax (Aspius), 169. rapax (Cyprinus), 168. ratan (Gobius), 68. ratzeburgii (Acipenser), 252. regina (Cyprinus), 102, 115. rex cyprinorum (Cyprinus), 102, 106. ■ Rhodeus (Gen), 135. ,, amarus, 136. Rhombus, 88. rivularis (Cyprinus), 189. rondeus (Squalius), 187. rossica (Acerina), 33. rostratus (Antaceus), 251. „ (Squalius), 187. Rubellus, 175, 179. rubromaculatus (Gobius), 61, 63. russac (Alosa pontica var.), 226. ruthenus (Acipenser), 246, 271. „ var brevirostris (Acipenser), 250. „ var. gmelini (Acipenser), 250. rutilus (Cyprinus), 179. „ (Leuciscus), 152, 178, 179. „ var. erythraea (Leuciscus), 181. „ „ heckeli (Leuciscus), 180. rutilus var. pausingeri (Leuciscus), 179. rysela (Chondrostoma), 191. S. Salar aussonii, 206. salar fario (Salmo), 206. saliens (Mugil), 81. Salmo (Gen), 203. „ fario, 206. „ hucho, 203. „ labrax, 200. „ ponticus, 200. „ salar fario, 206. „ salvelinus, 200 „ thymallus, 201. Salmo fario aussonii, 206- 287 Salmonidei, 92, 200. salvelinus (Salmo), 200. sandra (Lucioperca), 14. Sarachi congener, 155. Sardina dobrogica, 219. Sardinela euxina, 219. sapa (Abramis), 146, 147. „ (Cyprinus), 147. scardafa (Scardinius), 176. Scardinius (Gen.), 175. „ dergle, 176. „ erytrophtha^mus, 152, 175. „ macrophthalmus, 176. „ plotizza, 176. „ scardafa, 176. Schillus pallasii, 15, 19. Schistocephalus dimorphus, 59. schraetser (Acerina), 31. ^ „ (Perça), 31. schraitser (Acerina), 31. schreibersi (Abramis), 147. schroetser (Gymnocephalus'i, 31. schypa (Acipenser), 243, 255, 256. Scleroparei (Fam.), 35. secunda (Brama), 147. „ (Perça), 28. secundus (Phoxinus), 158. semiarmatus (Gasterosteus), 53, 57. semiloricatus (Gasterosteus), 53, 57. sericeus (Cyprinus), 136. seuruga (Acipenser), 251. Shipa, 241. Shipacei, 241. sieboldi (Ergasilus), 111. siluri glanidis (Nematoideum), 97. Siluroidei (Fam.), 92 Silurus (Gen), 93. Silurus spec., 84. Silurus glanis, 92, 93. Sole a, 88. Squalius (Gen), 184. „ cephalus, 165, 178, 184, 185. „ chalybaeus, 187. „ deliniatus, 170. „ dobula, 184. Squalius dobuala X Alburnus lucidus, 165. „ lepusculus, 187. „ leuciscus, 178, 186, 187. „ rondeus, 187. „ rostratus, 187. specularis (Cyprinus), 102. stellatus (Acipenser), 250, 251. „ var. donensis (Acipenser), 252. „ (Antaceus), 254. Sterledi, 241. Sterledus, 241. sterleta (Acipenser), 246. Stizostedium lucioperca, 15. „ marinuin, 21. „ volgense, 19. streber (Aspro), 23, 27. Sturio, 241. Sturio I, 246. „ II, 246. sturio (Acipenser), 239, 252, 254, 255, 262, 263 Sturiones, 241. soiinae (Ciupea), 219. Syngnathus, 217. syrman (Gobius), 68. T. taenia (Acanthopsis), 198. taenia (Cobitis), 198. Taenia occelata, 213. taeniatus (Cyprinus), 168. tauricus (Alburnus), 166. Teleostei (Ord.), 9. Telestes agassizii, 191. Temnochili, 100. Temnodon, 43. Thymallus (Gen), 200, 201. „ gymnothorax, 201, 202. thymallus (Salmo), 201. Thymallus vexillifer, 201. „ vulgaris, 201. Tinca (Gen), 126. Tinca crysitis, 126. tinca (Cyprinus), 126. tinca (Leuciscus), 126. Tinca vulgaris, 126. Traenophorus nodulosus, 213. trachurus (Gasterosteus), 52, 53, 57. trautwetteri (Gobius), 67, 68. Trigla, 35. truncatus (Cyatocephalus), 213. Trutta (Gen), 206. „ fario, 206. < „ fluviatilis altera, 203. * „ iridea, 200. „ nigra, 206. ' U. Umbra (Gen), 215. umbra (Cyprinodon), 215. Umbra krameri, 21,5. Umbra limi, 214. Umbridae (Fam.), 92, 214. Umbrina krameri, 215. uranoscopus (Cyprinus), 135. „ (Gobio), 135. 288 v. vetula (Abramis), 139, 14o. vexillifer (Thymallus), 201. vimba (Abramis), 143. „ (Cyprinus), 143. virgo (Leuciscus), 178, 182. volgense (Stizostedium), 19. volgensis (Lucioperca), 19. volgensis (Perca), 19. vulgaris (Acerina), 28. „ (Alausa), 227, 228. „ (Anguilla), 235, 23G. „ (Aspro), 23. vulgaris (Barbus), 129. „ (Carassms), 121, 122. „ (Gobio), 133. „ (Leuciscus), 187. „ (Lota), 84. „ (Perca), 11. „ ( linca), 128. „ (Thymallus), 201. zingel (Aspro), 25. „ (Perca), 25. ♦ INDICE ALFABETIC DE NUME POPULARE DE PEŞTI, INSTRUMENTE ŞI INSTALAŢII DE PESCUIT. A. Abaza, 78, 270. Ableţ (lip.)) 161. Acbalâc, 19. Ahele, 237, 259. Alabalâc, 14. Albitură, 142, 152. Aleonul, 208. Anghila, 237. Asprocsera, 19. Ataman, 270. Avat, 167, 169, 170. Ave, 113, 142. B. Babca bieloi, 181. Babe, 40. Babele, 40. Babi, 40. Babuşcă, 181. Babuşcă albă, 181. Babuşcă cu pana roşie, 177. Babuşca Iirasnoperca, 177. Babuşcă roşie, 177. Balaban, 76. Bălos, 181. Balâc, 258. Bâicioc, 64, 72. Bâstrug, 74, 82. Batog, 269. Batcă, 150. Bătculiţd, 152. Batcă corcită cu Hoşioaiă, 155. Behliţa, 138, 172. Beldiţa, 163. 165. Belizna, 170. A.ti.—Publ, Adavtachi. UI. Anlipa, lklioloyia, Beluga, 270. Berchiţă, 165. Biban, 10, 14. Bieliţă, 181. Bielogalafca, 224. Blehniţă, 136, 138. Boarcă, 136, 138. Bobleţ, 161. Boblete, 161. Boerănaş, 103. Bogsar, 245. Boişte, 190. Boiştean, 38, 188. Borfete, 190. Boţog, 146,^148. Boulean, 170. box (Crap), 118. box (Şalău), 22 Breana, 131. Butarga, 76. Butz, 40. Calaci balâc, 158. " Călcătoare, 77. Camănă, 249. Cambulă, 89. Cap de mops, 22. Cap de delfin, 22. Capacul, 114 . Câră, 199. Caracudă, 121, 124. Caracudă ţopârlească, 124. Cavacudia, 124. Caraghioz balâc, 161. Caras, 124. Carusel, 124. 290 Carmace, 245, 249, 253, 269. Cărmăcuţe, 249. Cărmăcuţe de cegă, 249. Cârjanca, 141, 142. Cârlige cu nadă, 14. Cârlige de fund, 25. Cârligul, 114. Cârlionţul, 161. Castri, 73. Caţivelopsaro, 170. Cazai canat, 31. Ceciugă, 249. Cecuşca, 270. Cega, 246, 249. Cegă cu botul scurt, 251 Cegă corcită cu Păstrugă, 271. Cegarniţă, 249, 27. Cegă de mare, 271. Cereala, 40, 134. Chefal, 73, 82. Chefalul mare, 74, 76. Chefalul cu cap mare, 76. Chefal cu coada lată, 82. Cheag, 269. Chipcel, 161. Chişcar, 196. Chisoarcă, 172. Cigă, 249. Ciciugă, 249. Cihon, 158. Cinghine balâc, 170. Ciobacă, 131, 203. Ciopic, 20. Ciopcic, 21. Ciortan, 114, 124. Ciortănică, 114. Ciortan corcit, 126. Ciortocrap, 114. Ciornagalafca, 226. Ciros, 229. Cirus, 229. Ciuciu, 114. Ciuciulan, 114. Ciuciulică, 114. Civiu, 19. Clean, 184, 186, 188. Clean corcit cu Obleţ, 166. Cleiu de Morun, 2G9. Clen, 186. Clone, 97. Cobcă, 114. Cobce, 254, 259. Cocioc, 172. Cociorvă, 131. Coconari, 165. Corbancă, 152. Corcitură de Biban cti Şalău, 33 ^Corcitură de Crap cu Caracudă, 126. „ „ Cosac cu Batcă, 148. „ Batcă cu Babuşcă, 153, 154. „ „ Clean cu Sorean, 166. „ „ Obleţ cu Tarancă, 167. „ „ Nisetru cu Viză, 272. „ „ Morun cu Păstrugă, 272. Corpancă, 152. Corpănică, 152. Corpacă, 152. Cosac, 145, 152. Cosăcel, 138. Cosac caraghioz, 146. Cosac nemeş, 146. Cosăcuţă, 146. Cosac cu botul turtit, 148. Cosac corcit cu Batcă, 148. Cosace, 225. Coşul orb, 114, Coşul de răchită, 128. Costris, 14. Costruş, 14. Coteţ, 14, 19, 113, 124, 128, 152. Coteţ bulgăresc, 78. Coteţ de stuf, 161. Crăeş, 190. Crap, 114, 115, 101. Crăpcian, 114. Crap de Dunăre, 115. Crap box, 118. Crap cu spinarea groasă, 115. » „ „ ridicată, 116. Crap gol, 103. Crap ghebos, 116. Crap săltăreţ, 117. Crâsnic, 134, 140. Crestaş, 134. Cuţitoaie, 199. D. Daldon, 269. Daviţa, 174. Dinamita, 208. Dvosnasnoi (rus.), 260, 269. E. Eric, 77. Essence d’Orient, 160. G. . Gard, 19. Gard cu leasă, 98, 124, 190. Gărduţul cu'legănuş, 134. Gărduţul cu leasă, 40, 134. Gard cu limbi, 77, 114. 291 Garduri de piatră, 193. Gârle de chefal, 77. Ghelci, 52. Ghelmeş, 52. Ghiondere, 113. Ghiban, 14. Ghiban cu pana roşie, 14. Ghiban alb, 14. Ghiborţ, 28, 30. Ghigorţ, 30. Glăvoace, 40, 67, 72. Glăvoace mică, 64. Glossis (grec.), 91. Goghie, 181. Goliş, 261. Grindel, 196, 198, 38. Grindeiuşă, 198. Guran, 19. Guşter, 152. Guvidie, 64., Guvidii de baltă, 67. „ „ Brates, 67. „ mici, 64. H. Halău, 14. llanus, 14. Haut, 169. Havat, 169. Havut, 169. Helios, 237. 1. lam-balâc, 98. Iaprac, 98. larmă, 98. Icran, 270. Icreană, 270. Icre de chefa), 76. Ilan balâc, 237. Ilarii, 73. împăratul Babuştei, 182. Împăratul Cegăi, 250. împăratul Crapului, 103. împăratul Plăticăi, 141. închisori, 114. J. Jamna, 131. .loltomeasa, 174. K. Kaliuşca, 59. ICalma, 33. Karaghioz, 225. Kedrin, 59. Kirmizic canat, 177. Kiutuc, 260. •Klowotsch (Heck. u. Kner), 40 liorop, 114. Krasnoperca, 177. L. Laban, 74, 76. Labani, 76. Lăptaş, 19, 25,27, 114, 87. Laskir, 152. Lăteaţă, 138. Lavraki, 21. Leasă, 14, 113, 145, 158. Legănuşul, 134. Lejnic, 134, 193. Licurin, 76. Lijaboc, 69. Limbă (Peşte), 91. Limbi, 19, 77. Lin, 126, 128. Linos, 128. Lipan (peşte), 38, 201. Lipan (plantă), 208. Lostiţă, 205. Lostocă, 205. Lostosă, 205. Lostoză, 205. Lostriţa, 203, 205. Luniţă, 124. Lupul bălţii, 212. Măntuş, 87. Maţe negre, 191, 193* Mareana, 270. Mârliţa, 213. Mârloaie, 213. Mavraki, 73. Mbreană, 131. Meles, 33. , Mersan (turc.), 260. Mersini (grec.), 260. Mersin iavrusu, 254. Midhai, 87. Midhoc, 87. Mihalţ, 84. Mincioc, 231. Mitilica, 97, 248. 292 Mitroace, 67. Mitrocari, 67. ' Moacă, 98. Moace, 40. Moină, 198. Molan, 198. Molete, 198. Morunaş, 143, 145. Morun, 264, 280. Morun bocs, 270. Morun hermafrodit, 270. Morun corcit cu Nisetru, 273. Moslad, 208. Moş, 31, 52. Moş cu 3 ghimpi, 59. Mreajă, 131, 86. Mreja, 131, 86. Mreana, 128. Mreana cenuşie, 132. ., galbenă, 131. „ pătată, 132. „ roşie, 131. „ vărgată, 132. N. Naboinic, 270. Nada, 14, 131. Nas ascuţit (Chefal), 80. Năvod, 14, 113, 124, 126, 131, 142, 146. 158. Năvodul mic (dela munte), 186. Nisetru, 244. Nisipariţă, 199. Nouă ochi, 276. O. Oastia, 205. Obleţ, 158. Oblete, 161. Obleţi mari, 161. Obleţi de mare, 161. Obleţ corcit cu Babuşcă, 167. Obletia (grec.), 161. Obor, 77. Ocheană, 179, 177, 181. Ocheniţă, 177, 181. Oclee, 161. Odorob, 114. Ofiţer, 118 Ogor, 237. Ohor, 237. Okoni (rus.), 14. Olocari, 114, 117. Oria, 87, 97, 253. Ostia, 87, 114, 131. OsetiorŢ’260. Osetrin, 260. Ostreinos, 79. P. Pacios, 73, 76. Pahopsero, 174. Palămida sălbatică, 43, 52. Palămida de baltă, 44. Pană de somn, 97. Pastrugă, 251, 254. Păstrugarnita, 254. Pastrungă, 254. Păstrăv, 38, 39, 206, 209. Păstru, 209. Păstrăv american, 200. Perimet, 269. Perioz, 270. Periteşti, 249. Peşte cu ghimpi, 59. Peşte de Piatră, 27. Peşte cu şapte nume, 170. Peşte ţigănesc, 170, 51. Peşti osoşi (ord.) 9. Peşti (Clasa), 9. Pietroşel, 215, 217, 52. Pietrar, 27. Pisiea, 91. Plasa, 25, 27. . Platarin, 73, 82. Plătica, 139, 142, 152. Plătica bocs, 142. Plătică .corcită cu Roşioară, 149. Plătică corcită cu Babuşcă, 149. Plăticuţă, 138. Plătică răpănoasă, 141. Plava de Cegă, 249. Plava de Scrumbiţe, 229. Plavcă, 223. Pleava, 172. Pleter, 98. Plevuşcă, 172. Plevuşcă de neam, 172. Plocăul„ 131, 186. Plutica, 138. Poclăul, 86, 131. Poludionu (Vânt), 270. Porcan, 134. Porcoi, 134. Porcoiaş, 134. Porcuşor, 133, 134. Porcuşorul ordinar, 72. Porcuşorul de vad, 72, 134. Porij, 223. Podeţ, f93. Podul, 193, Podust, 193. f Praboi, 269. Pripoane' 14, 27. Prip