Academia romana PUBL1CAŢIUNILE FONDULUI VASILE ADAMACHI No. XVI. FAUNA ICHTIOLOGICĂ A ROMÂNIEI . Dr. GR. ANTIPA DIRECTORUL MUZEULUI DE ISTORIE NATURALĂ DIN BUCUREŞTI. PREMIUL ADAMACHI DIN 1906 CU 31 TABELE IN FOTOTIPIE BUCUREŞTI INST. DE ARTE GRAFICE „CAROL GOBL“ B-SOR ION ST. RASIDESCU 18, STR A D A D O A M N E I, 18. 1909. 21.506 www.dacoromanica.ro FAUNA ICHTIOLOGICĂ A ROMÂNIEI www.dacoromanica.ro CUPRINSUL Pag. Precuvântare............................................................. 1 . Introducere........................................................... 5' CLASA PEŞTILOR (Pisces) A. ORD. TELEOSTEI (Peşti osoşi) ... 9 Subord. ACANTHOPTERI................................................... » FAM. PERCOIDEI..................................................... 10 I. Gen. Perca L............................................. » 1 sp. Perca fluviatilis L. Bibanul................. » II. Gen. Lucioperca Cuv.................................... 14 1 sp. Lucioperca sandra Cuv. et Val. Şalăul . . . . » 2 sp. Lucioperca volgensis Pali. Şalăul vărgat .... 19 3 sp. Lucioperca marina Cuv. Şalăul de mare .... 20 Monstruozităţi (Lucioperca sandra et volgensis var. caput delphini).................................. 22 III. Gen. Aspro Cuv.......................................... 23 1 sp. Aspro sfreber Sieb. Fusarul...................... » 2 sp. Aspro singel Cuv. Pietrarul..................... 25 IV. Gen.'Acerina Cuv........................................ 28 1 sp. Acerina Cernua L. Ghiborţul...................... » 2 sp. Acerina schraetser TAn. Răspărul................ 31 FAM. SCLEROPAREI.................................................. 35 Gen. Cottus Lin . . ...................................... » 1 sp. Cottus gobio Lin. Sglăvoace ...»................ 36 2 sp. Cottus poecilopus Heck.......................... 40 FAM. GASTEROSTEIDAE............................................... 43 Gen. Gasterosteus Artedi................................. 44 1 sp. Gasterosteus platygasler Kess. Pălămida de baltă . » 2 sp. Gasterosteus aculeatus Lj....................... 52 Gasterosteus aculeatus var. ponticus................. 54 FAM. GOBIOIDEI.................................................... 60 Gen. Gobius Artedi.................................... » 1 sp. Gobius marmoratus Pctll......................... 62 2 sp. Gobius Kessleri Giinlh.......................... 64 www.dacoromanica.ro Vî frag. 3 sp, Gobins trautwetteri Kessl..................... 67 4 sp. Gobins cephalarges Pali................... 68 5 sp. Gobins fluviatilis Pali....................... 69 FAM. MOGILOIDEI.................................................. 73 Gen. Mugii Artedi.......................................... » 1 sp. Mugii cephalus Cuv. Chefalul mare.............. 74 2 sp. Mugii chelo Cuv............................... 78 3 sp. Mugii auratns Risso........................... 80 4 sp. Mugii saliens Risso............................. 81 5 sp. Mugii capito.................................. 82 Subord. ANAOANTHINI JOH, m0LL........................................... 83 FAM. GADOIDEI........................................................ » Gen. Lota Cuv.......................................... 84 1 sp. Lota vnlgaris Cuv. Mihalţul....................... » FAM. PLEURONECTIDAE.................................................. 88 Gen. Pleuronectes L........................................ » ' 1 sp. Pleuronectes ftesus L. Cambula................... 89 Subord. PHYSOSTOMI...................................................... 92 FAM. SILUROIDEI.................................................. » Gen. Silurus L............................................ 93 1 sp, Silurus glanis L. Somnul........................... » FAM. CYPRINOIDEI.................................................... 99 I. Gen. Cyprinus L.......................................... 101 1 sp. Cyprinus Ccirpio L. Crapul.................... » Varietăţile Crapului din România......................114 1 Cyprinus carpio forma typica...................... 115 2 Cyprinus carpio var. gibbosus..................... 116 3 » » » hungaricus Heck........... » 4 » » » oblongus....................117 Monstruozităţi .......................................118 Cyprinus carpio var. caput delphini................ » II. Gen. Carassius Nils......................................121 1 sp. Carassius vulgaris Nils. Caracuda.............. » Bastard: Cyprinus CarpioXCarassius vulgaris Marsigli. 125 III. Gen. Ţinea Cuvier....................................... 126 1 sp. Ţinea vulgaris Cuv. Linul.................... » IV. Gen. Barbus Cuv......................................... 128 1 sp. Barbus fluviatilis Agass. Mreana............... » 2 sp. Barbus petenyi Hech Mreana vânătă................131 V. Gen. Gobio Cuv.......................................... 133 1 sp. Gobio ftuviutilis Porcuşorul.................. » 2 sp. Gobio uranoscopus Agass......................... 135 VI. Gen. Rhodeus Agass.................................... » 1 sp. Rhodeus amarus Agass. Blehniţa sau Boarea . . 136 VII. Gen. Abramis Cuvier..................................... 138 1 sp. Abramis bruma Linne. Plătica.................... 139 Monstruozităţi....................................... 142 www.dacoromanica.ro VII Pag. Bastarzi............................................ 142 2 sp. Abramis vitnba Lin. Morunaşul..................143 3 sp. Abramis ballerus L. Cosacul.................... 145 4 sp. Abramis sapa Pali............................... 147 Abramis bramaXLeuciscus. rutilus Sieb. Bastard . . 148 VIII. Gen. Blicca Heckel...................................... 150 1 sp. Blicca bjorkna L. Batea ....................... » Bastarzi............................................ 152 a) Blicca bjorknaXLeuciscus rutilus Sieb. (Bastard) . . 153 b) Blicca bjorkna X Scardinius erythrophtalmus Jaeckel (Bastard)........................................ 154 IX. Gen. Pelecus Agassiz.................................... 155 1 sp. Pelecus cultratus Lin. Sabiţa.................. » X. Gen. Alburnus Heckel.....................................158 1 sp. Alburnus lucidus Heck. Obleţul................... » 2 sp. Albuttms chalcoides Giildenst. Obleţ mare ... 161 Alburnus chalcoides var. danubicus nov. var........ 162 3 sp. Alburnus bipnndatus Lin. Beldiţa.................163 Bastarzi:............................................165 1. Bastard: Alburnus lucidusXSqualius dobula Siebold. » 2. Bastard: Alburnus lucidusXLeuciscus rutilus .... 166 XI. Gen. Aspius Agassiz..................................... 167 1 sp. Aspius rapax Agass. Avatul...................... » XII. Gen. Leucaspius Heckel u. Kner. . ,.................... 170 1 sp. Leucaspius deliveatus Siebold..................... » XIII. Gen. Idus Heckel.........................................172 1 sp. Idus melanotus Heckel u. Kner. Văduviţa . . • . 173 XIV. Gen. Scardinius Bonap.................................. 175 1 sp. Scardinius erythrophtalmus L. Roşioara............ » XV. Gen. Leuciscus Rondel................................... 178 1 sp. Leuciscus rutilus L. Ocheana sau Babuşca albă . 179 Leuciscus rutilus var. erythraea.................... 181 2 sp. Leuciscus virgo Ilech........................... 182 3 sp. Leuciscus frisii Nordm.......................... 183 XVI. Gen. Squalius Bonap................•.................. 184 1 sp. Squalius cephalus L. Cleanul..................... » 2 sp. Squalius leuciscus L............................ 186 XVII. Gen. Phoxinus Agass..................................... 188 1 sp. Phoxinus laevis Agass. Boiştean sau Verdele . . » XVIII. Gen. Chondrostoma Agass................................. 190 , 1 sp. Chondrostoma nasus Lin. Scobarul sau Maţe-negre 191 FAM. ACANTHOPSIDES..................................................194 Gen. Cobitis Lin.......................................... » 1 sp. Cobitis fossilis Lin. Ţiparul.................... » 2 sp. Cobitis barbatula L. Grindclul.................. 196 3 sp. Cobitis taenia Lin. Svărluga.................... 198 FAM. SALMONIDEI.....................................................200 www.dacoromanica.ro VIII FagI. Gen. Thymallus Cav..........................................200 1 sp. Thymallus vulgaris Nils. Lipanul................201 If. Gen. Salmo Siebold şi Valenc.............................. 203 1 sp. Salmo hucho L. Lostriţa......................... » III. Gen. Trutta Nils. şi Siebold.............................. 206 1 sp. Trutla fario Lin. Păstrăvul..................... » FAM. ESOCINI.......................................210 Gen. Esox Artedi........................................ » 1 sp. Esox lucius L. Ştiuca........................... » FAM. UMBRIDAE (GUNTKER)..................................... 214 Gen. Umbra Kramer....................................... 215 1 sp. Umbra hrameri Fitzinger, Pietroşelul............ » FAM. CLUPEOIDEI CDV................................•..............218 I. Gen. Alosa................................................. 219 1 sp. Alosa pontica Eiduvald. Scrumbia de Dunăre • . » a) Alosa pontica var. danubii......................221 b) Alosa pontica var. nigrescens.......................224 c Alosa pontica a ar. russac...........................226 2 sp. Alosa Norclmanni............................. 227 II. Gen. Ciupea................................................230 1 sp. Ciupea cultrivenlris Noiclm.................... » 2 sp. Ciupea delicalula Nordm............................232 FAM. MURAENOIDEI..................................... 235 Gen. Anguilla Thunberg.................................. » 1 sp. Anguilla vulgaris Flem. ........................ » B. ORD. GANOIDEI........................................................... 238 FAM. ACIPENSER1NI (JOH. MULLER)................................ 239 I. Gen. Acipenser Lin..........................• .... 242 1 sp. Acipenser glaber Alarsigli. Viza............... » 2 sp. Acipenser ruthenus L. Cega........................ 246 Acipenser ruthenus var. brovirostris n. v............. 250 3 sp. Acipenser slellatus Pali. Păstruga.................251 4 sp. Acipenser guldenstaedtii Brandt. Nisetru .... 254 Varietăţile Nisetrului............................... 260 I Varietăţi de integument:............................. » 1 i ar: Acipenser guldenstaedtii var. scobar n. v. . . » 2 Var: Acipenser guldenstaedtii var. golis n. v. . . 261 II. Varietăţi de formă :........................... » 1 Var: Acipenser g'iildenstaedtii Brandt. Forma tipică » 2 » » » var. longirostris n. v. 262 3 » » » » acutirostris n. v. » 5 sp* Acipenser sturio Lin. Şipul................ » II. Gen. Huso..................................................264 1 sp. Huso huso L. Morunul................................ » Bastarzi...............................................270 1 Acipenser ruthonusXAcip. stellalus.................. 271 2 Acipenser ruthenusXAcip. glaber..................... » www.dacoromanica.ro IX rag. 3 Acipenser glaberXAcip. giildenstaedtii ..............272 4 Acipenser stellatusXA. giildenstaedtii...............272 5 Acipenser stellatusXHuso huso..................... . » 6 Acipenser giildenstaedtiiXHuso huso................. 273 7 Acipenser sturioXA. giildenstaedtii............... » 8 Acipenser glaberXH. huso.......................... » C. ORD. CYCLOSTOMI...........................................................274 FAM. PETROMYZONT1NI................................................... 275 Gen. Petromyzon Lin....................................... » 1 sp. Petromyzon fluviatilis Lin....................... » 2 'sp. Petromyzon planeri Bl.............................276 Indice alfabetic de nume ştiinţifice................... 279 Indice alfabetic de nume populare de peşti, instrumente şi instalaţiuni de pescuit...........................289 www.dacoromanica.ro PRECUVÂNTARE Lucrarea pe care o dau acuma publicităţii constitue întâia parte a unei lucrări mai mari asupra pescăriilor din România, care urmează să apară într’o serie de mai mulţi ani. Volumul de faţă este rezultatul unei activităţi de aproape 14 ani. In tot acest timp am umblat prin toate unghiurile ţerii colectând peşti şi alte animale acuatice, instrumente de pescuit, datine şi orice ştiri puteam află relativ la peştii şi pescăriile noastre. Scriind lucrarea de faţă, m’am silit să răspund la mai multe necesităţi. In primul rând ea este o lucrare curat ştiinţifică: faunistică, biologică şi sistematică ; ori unde am putut însă trage o concluziune practică am tras-o, condus fiind de idea că ori şi ce cercetare naturalistă la noi în ţară, pe lângă ştiinţa pură trebue să tindă, pe cât posibil, a pune şi o bază ştiinţifică desvoltării noastre economice. In al doilea rând însă am căutat să tratez şi un capitol foarte principal din etnografia poporului român, pescuitul, care până astăzi încă este foarte puţin cunoscut. Mulţimea de nume populare româneşti pentru instrumentele de pescuit şi peşti, pe cari le-ain adunat, vor fi, sper, de oarecare folos filologilor şi linguiştilor noştri; materialul statistic relativ la producţia pescăriilor, preţurile peştelui şi toate datele economice şi comerciale, etc. va fi şi el de un oareşcare folos economiştilor. In lucrarea de faţă am luat ca principiu ca toate descrierile speciilor ce le-am dat să fie făcute numai după exemplare colectate în România. M’am ferit pe cât se poate de creaţiunea de specii nouă şi numai acolo unde eră o absolută necesitate am făcut-o. Figurile cari însoţesc acest volum sunt toate desemne originale făcute după exemplare din ţară. O parte din ele sunt fotografii, fiindcă prin acest procedeu am putut redă mai bine unele specii sau caractere mai importante. Desemnele în cea mai mare parte au fost executate de către d-1 Pamfil Polonic, desemnatorul Serviciului Pescăriilor, căruia profit de această ocazie pentru a-i exprimă viile mele mulţumiri pentru silinţa mare ce şi-a dat-o şi pentru priceperea cu care a lucrat. Fauna ihtiologică a României are o importanţă ştiinţifică mai mare decât o simplă faună locală, căci noi fiind la gurile Dunării avem cheia A.R —Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 1 www.dacoromanica.ro 2 pentru o mare parte din fauna Europei centrale. De aceea multe chestiuni de sistematică şi geografie animală am fost nevoit a le trată mai pe larg decât e obiceiul să se facă într’o lucrare asupra unei faune locale. In lucrarea de faţă am considerat numai peştii cari trăesc în apele noastre interioare dulci şi sălcii, nu am putut însă consideră speciile marine ca Aterinele, Mullus, Engraulis, Syngnathus, etc., cari intră câte odată din mare în lacurile noastre sărate. Acestea vor formă obiectul celui de a Il-a volum care e încă în lucru: «Ihliologia pontică». Această lucrare nu este o carte de popularizare sau un Manual de Ihtiologie; ea urmăreşte din contra numai publicarea în formă monografică a unor cercetări ştiinţifice—în mare parte originale— de faunistică, sistematică şi biologie, etc. Nu am crezut dar nemerit să mai umplu locul cu un nou capitol spre a da o descriere generală a corpului peştilor şi organizarea lor. Asemenea cunoştinţe elementare trebue ea cetitorul să le poseadă dejâ; iar de nu, le poate găsi în orice tratat de Zoologie sau manual de Ihtiologie. ■ Ca mod de descriere am adoptat sistema diagnozelor scurte şi concise. Acestea deşi răpesc timp mult cu alcătuirea lor, au însă avantajul de a da în câteva fraze scurte sinteza tuturor caracterelor unei întregi grupe sau specii. Dacă însă metoda descrierilor pe larg a fiecărei forme păcă-tueşte prin lungimea şi prin aducerea a prea multe detalii inutile, şi diagnozele prea scurte, bazate numai pe unul sau puţine caractere, păcă-tuesc prin incompletitate care dă loc uşor la confuziuni. înainte când descrierea unei specii se făceâ după un singur exemplar aşâ zis «tipic», găsirea caracterelor de distincţiune şi stabilirea diagnozelor eră uşoară; aceste diagnoze însă se potriviau abiâ la câteva procente din exemplarele cari compun o specie. Astăzi însă, când s’a recunoscut marea varia-bilitate a formelor, determinarea caracterelor distinctive nu se mai poate face decât pe baza studiului unui mare număr de exemplare şi diagnoza unei specii trebue să conţie în ea toate limitele de variaţiune spre a puteâ îmbrăţişâ toate exemplarele cari fac parte din acea specie. Condus de aceste principii am căutat şi eu ca diagnozele ce le dau să fie cât mai complete şi să se bazeze pe un număr mai mare de caractere. In afară de diagnoze însă am dat la cele mai multe specii şi câte o descriere mai detaliată a formelor corpului şi toate caracterele secundare. Mai mult încă, unde a fost nevoie, am dat chiar şi dimensiunile exacte ale diferitelor părţi ale corpului dela mai multe exemplare. Spre a precizâ şi mai bine valoarea fiecărei specii pe care am descris-o, am căutat a formă pentru fiecare câte un tablou de sinonimii, tablou în care să fie considerate mai cu seamă toate lucrările relative la Ihtio-logia basinului Dunării şi al Mării Negre. Cu toată ţnunca mare şi ră- www.dacoromanica.ro 3 pirea de timp enormă ce mi-a cauzat-o, această lucrare trebuia făcută, căci dela Gunther (1857—70) şi până astăzi tablouri de sinonimii complete nu s au mai făcut şi cele vechi trebuiau cel puţin completate şi puse la curent. In aceste tablouri am lăsat de sigur la o parte cea mai mare parte din lucrările cari nu au nici o legătură cu fauna noastră şi faunele locale ale diferitelor teri prea îndepărtate, cari pentru scopul nostru nu ne pot fi de nici un folos. Aşa am evitat a cită, unde nu eră absolută nevoie, lucrurile fauniste ale lui Blanchard, Selys Longchamps, YareeU, Moreau, Smitt, Fleming, Fritsch u. Eckstromm, etc., cari au de obiect fauna unor ţeri prea îndepărtate de a noastră. In privinţa coloraţiunii peştilor am căutat a o descrie pe cât mi-a fost cu putinţă după exemplare vii; totuş colorile se schimbă atât de repede, atât după apele în cari trăesc cât şi imediat ce se transportă dintr’un mediu în altul sau după epocele anului, etc., încât cel mai bun lucru e ca pe asemenea caractere să nu se pună nici o bază. La multe specii am vorbit puţin şi despre Parazite, cu toate că eu personal — deşi am colectat mult material — nu am făcut însă decât foarte puţine cercetări în această direcţiune şi încă nu s’a făcut nici până as-i tăzi la noi un studiu general asupra paraziţilor peştilor. Notiţele ce le-am dat acolo sunt în cea mai mare parte — după cum o spun la fiecare specie în parte — luate din literatură şi le pun numai ca o indicaţiune pentru acei ce ar voi să se ocupe mai de aproape cu acest interesant subiect^ In privinţa pescuitului şi a instrumentelor de pescuit, descripţiunile ce le dau aici sunt relativ scurte ; studiile ce le-am făcut în această privinţă sunt însă cu mult mai amănunţite şi vor formă obiectul unui volum special, al cărui material este dejâ gata pregătit. Deasemenea va apărea cu acea ocazie şi un Vocabular în care se vor trece toate numirile populare constatate, atât pentru peşti cât şi pentru instrumente, bălţi, piscicultură, prepararea peştelui, etc. şi tot ce are o legătură cu pescăria. Bucureşti, 31 August 1905. www.dacoromanica.ro INTRODUCERE România este una din ţerile cele mai bogate în ape dulci din Europa. După calculele făcute, suprafaţa totală a apelor noastre interioare se evaluează la aproximativ 817.000 hect., deci 6,14% din suprafaţa totală a terii. Aceste ape, potrivit poziţiunii lor geografice, prezentă o mare varietate de condiţiuni fizice: Pe de o parte avem Dunărea împreună cu gurile ei şi cu mulţimea de bălţi şi lacuri pe cari le formează prin revărsările ei periodice, pe de altă parte mulţimea de pârâuri şi râuri cari şerpuesc munţii noştri şi merg unindu-se mereu între ele pentru a se vărsâ toate în Dunăre; apoi seria de lacuri şi lagune cu apă dulce sau sălcie dea-lungul malului nostru al Mării Negre şi în fine o mulţime de lacuri naturale şi heleştee artificiale din interiorul ţerii. Toate aceste ape hrănesc în interiorul lor o mare varietate şi imensitate de peşti şi pescăriile noastre au ajuns astăzi a fi cunoscute în toată lumea ca unele din cele mai mari pescării de apă dulce din Europa. Astfel fiind se vede, chiar şi numai din acest punct de vedere, cât de mare însemnătate are studiul ştiinţific al faunei noastre ihtiologice. Cu toate aceste până astăzi nu avem încă o descriere generală a tuturor speciilor de peşti cari trăesc în apele noastre, cu atât mai puţin încă studii aprofundate relative la biologia peştilor noştri în raport cu condiţiunile naturale şi speciale ale apelor în cari trăesc, la modul lor de hrană, de reproducere, la migraţiunile ce le fac, etc. Nu se poate însă nici zice că studiile ihtiologice asupra peştilor din apele noastre ar lipsi cu totul. Din contră, naturalişti de mare valoare încă din timpuri mai vechi au făcut cercetări serioase — mai cu seamă din punctul de vedere sistematic—asupra peştilor din aceste ape. Ca mai principali pot citâ pe următorii: Marsigli, care, în volumele IV şi VI ale operei sale fundamentale intitulată Danubius pcmonico-mysicus, descrie şi figurează încă pe la 1726 toţi peştii Dunării pe cari i-a putut el observă. Pe la 1690 el a stat un timp mai îndelungat pe insula Ada-Kaleh şi a studiat peştii şi pescăriile de acolo. In această lucrare, foarte importantă pentru acele timpuri, nu www.dacoromanica.ro 6 se descriu însă decât numai peştii cari trăesc în porţiunea din Dunăre din sus de gura Oltului. Altă lucrare foarte importantă şi chiar fundamentală este lucrarea lui Nordntann, intitulată Faune pontique şi publicată cu tabele colorate admirabile în marea operă,- Voyage dans la Russie meridonale et ă la Crimee de M. Anatole de Demidoff. Această lucrare tratează despre toţi peştii basmului pontic, cum însă studiile au fost făcute mai cu seamă asupra apelor ruseşti, în ea nu se aminteşte decât numai foarte rar de peştii Dunării şi atunci numai de câteva specii prinse în regiunea Deltei. Cele mai de multe ori însă notiţele despre Dunăre sunt luate din literatură şi conţin erori mari, aşa că în această privinţă nu se poate pune în totdeauna o bază serioasă pe datele acestui autor. De mare valoare sunt de asemenea studiile celui mai bun ihtiolog rus, K. Kessler, publicate în buletinul societăţii de naturalişti din Moskova între anii 1856—59, precum şi în lecţiile sale de ihtiologie dela Universitatea din Kiew şi mai cu seamă în lucrarea sa mai recentă (1877), publicată în limba rusă asupra «Ihtiologiei Aralo-Caspi-pontice». Din nenorocire însă şi studiile lui Kessler nu se întind decât numai până la Nistru şi e ştiut că, oricât ar fi gurile Dunării de apropiate de gurile Nistrului, totuş în privinţa faunistică sunt diferinţe mari între aceste fluvii. Nu aş aveâ decât să amintesc că Genul Percarina sau specia Acerina rossica, cari trăesc şi în Nistru, lipsesc cu totul basinului Dunării. Deci şi aceste studii—oricât de importante ar fi ele—ne pot fi numai de un mare ajutor în studiarea faunei noastre, nu pot însă să înlocuească acele studii. Tot astfel ar mai fi încă şi studiile lui Rathke despre Fauna Crimeei, lucrarea generală a lui Grimm, intitulată Fishing and Hunting in Russian watters, studiul general al lui Warpachowski despre Peştii Rusiei sau a lui Sabannejef, etc., fără a mai vorbi de vechile şi clasicele lucrări ale lui Pallas, Eichmald, Brandt şi Ratseburg, etc. Toate acestea ne dau multe lămuriri în privinţa peştilor Mării Negre sau ai fluviilor ruseşti, nu se întind însă la Vest decât cel mult până la Nistru şi nu găsim în ele decât vreo notiţă despre vreun peşte recoltat în Basarabia; aproape nimic însă despre Dunăre. De altă parle, de o foarte mare imporlanţă sunt studiile fundamentale ale naturaliştilor austriaci Meidinger, Heckel şi Kner şi Fitsinger.—Monografia genului Acipenser de Heckel şi Fitsinger, publicată în 1886, este încă până astăzi cea mai bună lucrare asupra acestei principale grupe de peşti, atât de caracteristică pentru fauna noastră. Cartea intitulată: Die Susstvasserfische der Oesterreichischen Monarchie de Heckel şi Kner, publicată în 1858, a rămas clasică ca cea mai bună şi mai completă carte pentru determinarea peştilor Dunării de sus şi ai râurilor ce se varsă în ea. De www.dacoromanica.ro 7 asemenea mai sunt încă numeroase monografii publicate de aceşti 3 din urma însemnaţi naturalişti. Aş mai putea încă să citez şi pe alţii, ca Rei-singer şi Jeitteles pentru Ungaria, Bielz pentru Transilvania, Novicki şi ZawadzJd pentru Galiţia şi Bucovina, Pancic pentru Serbia, Steindach-ner, etc., precum şi admirabila lucrare a lui Siebold: Ueber die Siiss-wasserfische von Mitteleuropa. Asemenea publicaţiunile mai recente ale lui Seeley: The Freshwatter Fisches of Europe şi Bade: Die Siissivas-serfische von Mitteleuropa ne pot fi de un oarecare folos, sunt însă ambele mai mult compilaţiuni literare decât lucruri originale, etc. Toate acestea şi o serie întreagă încă de mici notiţe, publicate mai cu seamă de diferiţi naturalişti austriaci, conţin multe şi importante date despre peştii din Dunărea de sus sau din Dunărea mijlocie, aproape nimic însă despre Dunărea din jos de Porţile de fier. Vefjem dar din aceste câteva citaţii, că întru cât priveşte peştii Dunării si chiar ai câtorva din celelalte râuri mai mari cari trec peste hotarele ţerii, avem dejâ o literatură care să ne poată da oarecari indicaţiuni. Această literatură însă nu se referă decât sau la alte părţi ale fluviului şi râurilor, cari au alte condiţiuni de existenţă şi deci în mare parte o altă faună decât porţiunile noastre, sau se referă numai la câteva specii. 0 descriere însă generală a faunei ihtiologice a României, prin care să se arate toţi peştii cari trăesc în apele noastre, distribuţia lor geografică, biologia lor, migraţiunile lor, etc,, o asemenea descriere ne lipseşte încă cu desăvârşire. > Importanţa unui astfel de studiu este însă foarte mare, atât din punctul de vedere special al necesităţilor ţerii noastre, cât şi chiar din punctul de vedere al ştiinţei în general. Din punctul nostru de vedere e important un asemenea studiu : lj deoarece contribue la cunoaşterea ştiinţifică a ţerii noastre, 2) se stabileşte o nomenclatură, adunându-se numele populare şi fixându-se numele corespunzătoare ştiinţifice şi 3) se pune o bază ştiinţifică unei ramuri însemnate de producţie a ţerii. Din punct de vedere al ştiinţei generale, acest studiu poate aveâ o însemnătate deosebită : 1) Deoarece Dunărea liind un fluviu care percurge mai mult de jumătate din toată Europa şi noi fiind la gurile ei, avem aici deslegarea pentru o mulţime de chestiuni faunistice şi de geografie animală de cea mai mare importanţă. 2) 0 întreagă serie dintre genurile şi speciile cari trăesc în apele noastre sunt încă puţin şi în mod cu totul incomplet cunoscute în ştiinţă, aşâ sunt d. ex. Familiile Clupeidelor, Aci-penseridelor, Gobioidelor, Gasterosteilor, Mugilidele, Genurile Alburnus, Abramis, Cyprinus şi o întreagă serie de forme nouă, varietăţi, bastarzi, etc. Toate aceste descrise cu deamănuntul contribuesc nu numai la cunoaşterea unei faune locale, ci şi la înaintarea ştiinţei în general. 3) Biologia peştilor www.dacoromanica.ro 8 a fost până în timpurile din urmă unul dintre capitolele cele mai negli-, jate ale Ihtiologiei, de aceea despre vieaţă multor specii de peşti se ştie numai foarte puţin. Studiile biologice asupra peştilor noştri, bazate pe ob-servaţiuni îndelungate, experienţe, statistice, eto., ne-au dat o mulţime de fapte cu totul nouă pentru ştiinţă; nu am decât să amintesc pentru aceasta rezultatele cercetărilor asupra biologiei Clupeidelor, Siluridelor, Acipenserilor şi Husonilor, a multor Cyprinoizi, etc., cari ne schimbă în multe privinţe sau ne completează cunoştinţele ce le aveam despre vieaţa acestor peşti. 4). Distribuţia geografică a animalelor poate de multe ori să ne îndreptăţească a trage concluziuni asupra originii unei faune şi asupra legăturilor ce au existat odinioară între diferite basene, azi separate între ele Constatarea d. ex. a diferenţei radicale dintre Gobiidele Mării Negre şi Gobiidele Mediteranei, sau asemănarea faunei pontice cu fauna Aralo-Caspică, sau lipsa în basenul Dunării a unor forme ca Lucioperca marina, Acerina rossica, Percarina Demidofîi, etc., cari există în toţi afluenţii ruseşti a Mării Negre; prezenţa în Marea Neagră a unor forme de Clupeide cari lipsesc în Mediterana şi nu se înrudesc decât cu cele din Marea Baltică, lipsa lui Gasterosteus aculeatus în basenul Dunării, etc. etc., toate acestea sunt fapte importante—în mare parte nouă—cari eventual vor putea servi odată ca un material pentru a trage concluziuni de ordine mai înaltă. 5) Se ştie că pescuitul este unul dintre mijloacele cele mai primitive de agonisirea hranei la diferitele popoare şi totodată unul dintre cele mai conservative; diferiţi etnografi şi filologi moderni au căutat pe această bază — prin compararea numirilor şi formelor instrumentelor — să tragă concluziuni asupra originii popoarelor şi influenţelor ce le-au avut unele asupra altora. Nu aş avea decât să citez în această privinţă lucrările Contelui Eugen Zichy, Ianko, Hugo Schuchardt, etc. Cunoaşterea deci a instrumentelor noastre de pescuit cu numirele lor va îmbogăţi acest material şi va da ştiinţei un nou mijloc de a cercetă etnografia poporului român şi Influenţele ce le-a suferit sau le-a exercitat asupra altor popoare, etc. Condus de aceste dorinţe, am început acum 14 ani studiul faunei noastre ihtiologice şi o dau acuma publicităţii în speranţă că cercetările mele de până acuma vor fi un stimul şi pentru alţii de a le confirmă şi completă în diferitele direcţii. ) www.dacoromanica.ro I CLASA PEŞTILOR (pisces) Yertebrate acuatice, respirând prin branchii în tot cursul vieţii. Corpul gol sau de cele mai multe ori acoperit cu solzi. Cu aripioare nepereche ; membrele pereche având forma de înotătoare. Inima simplă. A. ord. TELEOSTEI (i) peşti osoşi. Peştii cu scheletul osos. Pielea goală sau acoperită cu solzi ne-emaliaţi. De regulă 4 arcuri branchiale mobile cu foile branchiale libere la vârfurile lor. Deschiderile branchiale simple, acoperite de câte un aparat opercular mobil şi o membrană branchială susţinută de radii osoase (Radii branchiostegii). Marginea superioară a gurii formată de maxilarele superioare şi intermaxilare sau numai de inter-maxilare singure. Bulbul arterial numai cu 2 supape. Intestinul fără valvulă spirală. Aripioara caudală homocercă. I. SUBORD. ACANTHOPTERI. Oasele supra-şi intermaxilare mobile. Razele anterioare dela aripioarele dorsală, anală şi ventrale bine desvoltate, simple, nedivizate Ia vârfuri şi spinoase. Beşica înotătoare, când există, fără duet aerian. 1 (1) Prin diagnozele ce le dau aici se urmăreşte mai mult un scop practic de a se determină cu cât mai multă uşurinţă speciile de peşte ce compun fauna noastră, de aceea caracterele altor specii străine nu au putut fi luate totdeauna in considerare. www.dacoromanica.ro I. FAM. PERCOIDEI. Acauthopterigieni având corpul acoperit cu solzi cteuoizi puternici şi bine fixaţi. Marginea posterioară a uneia sau mai multor bncăţi (lin aparatul opercular prevăzută cu dinţi sau cu spini. Marginea superioară a gurii formată din oasele in-icrmaxilare. Fălcile, vomerul, oasele faringiale şi de cele mai multe ori şi oasele palatine cu dinţi mici, conici, foarte ascuţiţi. Cu beşică înotătoare. Ventralele sub pectorale. 1. Gen. Perca. Corpul comprimat lateral. Gura terminală. 2 aripioare dorsale separate. Marginea posterioară a preoperculului dinţată, iar cea a oper-culului terminată cu 1 spin sau 2. Toţi dinţii de pe oasele bucale de mărime egală şi dispuşi in formă de perie. Limba netedă fără dinţi. Membrana branchială cu 7 radii branchiostegii. Reprezentat în apele României printr’o singură specie. /. Sp. Perca fluviatilis. Lin. Bibanul. Tab. I. Fig. 1. Caractere specifice: Prima aripioară dorsală cu 13— 15 rădici spinoase., ieşite în afară. Corpul verde alămiu cu spinarea verde închisă şi mai multe dungi negre transversale (6 — 9) pe tot corpul; cu o pată mare neagră la baza posterioară a primei aripioare dorsale. Sinonime: Perca I-a. Marsigli, Danub. panonic.-mys., etc. voi. IV, pag. 65, tab. 23, fig- !• ' Perca fluviatilis. Linne, Syst. nat. I, p. 481, Meidinger, Icon. Pisc. Austr. tab. 5. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 248. Cuvier et Valenciennes, Histoire natur. des Poissons voi. II, pag. 201. 1. Beisinger, Spec. Ichthyol. Hungarie, etc. 1830, pag. 12. Bonaparte, Iconogr. d. 1. Fauna Italica. III Pesci (1835). Kessler, zur Ichthyologie des sudwestlich. Russland, pag. 5. www.dacoromanica.ro 11 Nordmann, Faune Pontique, (Voyage DemidolT III), pag. B55. Ilecko] u. Kner, Siiss'wasserfische d. Oster. Monarchie, pag. B. Giinther, Catalogue of the Fishes in the British museum, voi. I, pag. 58. Siebold, Siisswsser-fische von Mitteleuropa, pag. 44. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontic. (rus), 1877, pag. 200. Grimm, Fischerei und Jagd in d. russischen Gewăs-sern, Berlin, Archiv fur Naturg. 1892. Seeley, Freshwaler Fishes of Europa, pag. 23. Boulanger, Catalogue of the Fishes. II ed. 1895, I, pag. 46. Binar Ldnnberg, Contributions to the Ichthyolog. of the Caspian sea, pag. 4. Perca Vulgaris. Schaefer, Pisc. Bavar. Ratisbon. 1759. Agassis, Isis 1828, pag. 1.047. Bonaparte, Catalogo metodico dei Pesci europei, Na-poli 1846, pag. 55. Br. 7, Dl 13-16, D2 1/13-15, P 13-14, V 1/25 A 2/7-19, C 17, L lat 58-68, L. tr 7/9—13/15. Corpul îndesat şi puţin comprimat lateral; înălţimea sa maximă se alia la începutul primei aripioare dorsale şi e conţinută de 3,5—4 ori în lungimea totală a corpului. La un exemplar foarte mare de 47 cm. lungime am găsit înălţimea corpului de 15 cm. aşa că ea inlrâ numai ceva mai mult de 3 ori în lungimea corpului, pe când la exemplarele de o mărime ordinară ea este cuprinsă în aceasta de aproximativ 4 ori (d. ex. un exemplar de 29 cm. lungime are înălţimea de 71 mm.). Corpul este acoperit cu solzi ctenoizi şi bine fixaţi. Gura terminală se întinde înapoi până sub mijlocul ochiului. Pe toate oasele gurii, atât pe fălci cât şi pe vomer şi palatine mici şi foarte numeroşi dinţi fini, dispuşi ca o perie de scărmănat lâna. Preoperculul cu mici solzi este fin dinţat la marginea sa posterioară şi cu câţiva dinţi ceva mai mari la marginea sa inferioară. Operculul are solzi numai pe partea sa superioară şi puţini pe marginea sa inferioară ; la mijloc este acoperit cu o placă mare netedă sau puţin striată care se termină cu un ghimpe —excepţional cu 2—mare la partea sa posterioară. Ochiul este mare, cu un diametru aproape egal cu 1 2 3 4 5/s din distanţa dela vârful botului la marginea anterioară a orbitei. S’a pretins de către naturalişti însemnaţi, ca Schrank (1), Schăffer (2), Bloch{3), Bonaparte {A} şi chiar Agassis (5), că în apele Europei ar există 2 specii de Bibani: una caracteristică pentru apele Europei răsăritene— şi în special pentru Dunăre, — numită de ei Perca vulgaris şi alta caracteristică apelor Europei apusene, numită de ei P. ftuviatiUs. Ca dovadă despre aceasta ei luau diferenţa dintre desemnurile lui Marsigli şi Mei-dinger, făcute după exemplare din Dunăre, şi desemnurile lui Bloch şi Schaeffer. (1) Schrank, Fauna boica, Niirnberg 1798. (2) I. Chr. Schaeffer, Piscium Bavarico-Rntisbonensium Pentas. Ratisbonae 1759. (3) M. E. Bloch, Oekon. Naturg. (I. Fische Deutschlands. Berlin 1782—84. (4) C. I. Pr. Bonaparte, Iconografia (lella Fauna italica, III Pesci. Tab. 79 şi Catalog, metod, dei Pesci europ. Napoli 1846. (5) Agassiz, Isis,Jahrg. 1828, pag. 1.047. www.dacoromanica.ro 12 Cum că aceasta eră numai o neînţelegere bazată pe desemnuri greşite şi mici variaţiuni individuale, aceasta a dovedit-o foarte bine atât Heckelţ 1) cât şi Siebold(2), De fapt toţi bibanii din apele Europei formează o singură specie şi eu singur am putut constată că şi în apele noastre apar ambele aceste forme, cari însă sunt legate între între ele prin tot felul de forme intermediare, aşâ dar nu sunt decât simple variaţiuni individuale, Acelaş lucru e şi cu forma descrisă ca specie nouă sub numele de Perca italica Cuv. et. Val., care s’a dovedit încă de către Bonaparte că nu e decât o varietate individuală, Coloraţiunea. — Coloarea generală a corpului este pe lături verzie bătând în alămiu, pe spinare verde închisă, iar pe partea ventrală galbenă deschisă sau chiar cu totul albă, De'pe spinare se scoboară în jos o serie de 5—9 dungi late negre verzi, cari câte odată sunt foarte bine pronunţate, iar alte dăţi sunt şterse cu totul, In genere, ca la toţi peştii, coloarea generală a corpului variază foarte mult; la peştii din bălţi tonul general este închis pe când la cei din Dunăre şi apele curgătoare este deschis cu luciu metalic argintiu sau auriu. Aripioara I-a dorsală este închisă şi caracterizată printr’o pată mare neagră albăstrie — rotundă ca un ochiu — la baza părţii sale posterioare; cea de a doua dorsală este ceva mai deschisă, de o coloare cenuşie bătând în galben. Pectoralele, ventralele şi anala sunt gălbui, iar în epoca de reproducţie devin roşii-cărămizii. Caudala are aceeaş coloare ca coloarea generală a corpului, bătând puţin în roşu. Irisul are o coloare galbenă închisă cu un luciu metalic auriu, Dimensiunile corpului.—Exemplarele obişnuite au o lungime cam de 25—30 cm. ; se găsesc însă exemplare cu mult mai mari. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut e din lacul Siuf-Ghiol de lângă Constanţa, având o lungime de 50 cm. cu o înălţime de 15 cm. şi o greutate de 2,7 kgr.; erâ o femelă cu icrele aproape de a le lepădă. Distribuţia.— Bibanul este unul dintre cei mai răspândiţi peşti dinţară, el Irăeşte în toate apele, dar mai cu seamă în bălţile Dunării şi în lacurile noastre litorale. Şi în apele sălcii ale Baziinului, ba chiar primăvara în epoca apelor crescute şi la mare în faţa gurilor Dunării se găsesc din când în când exemplare rătăcite. In râuri se găseşte până în regiunea Mrenei. Se cultivă foarte mult în lacuri şi heleştee, In bălţile din delta Dunării se prind anual între 2—400.000 kgr. (în 1904 fiind un an foarte secetos s’au prins numai 87,932 kgr,) Pentru descrierea de faţă s’a examinat în special un număr mare de exemplare provenite din mai toate apele ţerii şi mai cu seamă: din diferite regiuni a bălţilor Dunării, din Dunăre, Prut, Şiret, din lacurile Razim, Mangalia, Comarova, Siut-Ghiol, Znagov, din diferite heleştee din Moldova, etc. Biologia. — Deşi bibanul se găseşte în mai toate apele din ţară, totuş el preferă apa limpede şi de aceea trăe.şle mai mult în lacuri şi bălţi unde se găseşte o apă mai decantată decât în râuri. De obiceiu el nu trăeşte 1 2 (1) Heokel u. Kner, Susswasserfische <1. Oster. Monarchie, Wien, (2) Siebold, Susswasserfische von Mitteleuropa. www.dacoromanica.ro 13 la adâncimi mari, ci mai cu seamă la 1—m. sub suprafaţa apei. Puii şi exemplarele mici trăesc adeseori în grupe prin aproprierea malurilor. Exemplarele mari sunt solitare. Hrana.—Bibanul este un peşte foarte răpitor ; el se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, melci, crustacee, icre de peşte şi mai cu seamă cu alţi peşti; nu rareori se găsesc în stomacul său broaşte şi chiar mi s’a întâmplat să găsesc şi mici mamifere de apă (Sorex, etc.). Reproducţiunea. Bibanul începe a se reproduce în anul al IlI-lea al existenţei sale. Epoca sa de reproducţiune începe, după temperatura apei, pe la finele lui Martie şi se continuă în Aprilie, când apa are 10—12°. Locurile de reproducţiune sunt la apă mică, liniştită, în apropierea malurilor unde găseşte pietre sau mai cu seamă plante acuatice. Icrele sale le depune în forma unui şiret gelatinos, lung ca de vreo 2 m. şi lat ca de 2—3 cm., pe care îl lipeşte în formă de reţeâ de firele de stuf şi de diferite ierburi sau de pietre. Ouăle sale au un diametru aproximativ de 2—2.5 mm. Un biban de o mărime obişnuită are peste 300.000 boabe de icre, la exemplarele mari numărul lor însă este cu mult mai considerabil (1). Durata încubaţiunii ouălor depinde de temperatura apei, de obiceiu însă este cam de vreo săptămână. Părăsite. Bibanul are foarte mulţi părăsiţi; s’au constatat până acum la biban în diferite ape europene 29 de specii de părăsite dintre cari : 3 specii de Nematode, 4 specii de Echinorynchi, 12 specii de Trematode, 8 specii de Cestode şi 2 specii Crustacee. Intre acestea sunt de remarcat mai cu seamă Teniile şi Botriocephalii cari sunt periculoase şi pentru om şi cauzează adeseori boale, mai cu seamă la populaţiunea de pescari din Delta Dunării. Întrebuinţarea. Bibanul are o carne albă şi vârtoasă şi fiert sau fript pe grătar e foarte bun la gust; de asemenea se sărează în cantităţi mari, aşâ că find totodată şi destul de ieftin joacă un rol destul de important în alimentaţiunea poporului. Preţui ile medii anuale sunt de 5—10 lei % kg-, în anii de lipsă însă s’au urcat şi la 20—27 lei % kg. Solzii cei mici se întrebuinţează adeseaori de către femei pentru diferite lucrări manuale ca garnituri pentru rame, flori artificiale, etc. In ţerile apusene pielea sa cu solzii este întrebuinţată pentru a fabrică un cleiu de peşte foarte bun, la noi, după cât ştiu, o asemenea industrie—cel puţin într’un stil mai mare—nu s’a început încă. Piscicultura. Bibanul nu este un peşte recomandabil pentru a fi cultivat în heleştee în mod deosebit, căci fiind un peşte foarte răpitor mănâncă puii şi icrele celorlalte specii cari trăesc împreună cu el, iar carnea nu este atât de gustoasă pentru a merită să fie preferat spre a fi cultivat în locul altor specii de peştii răpitori. Cu toate acestea bibanul se află în mai toate heleşteele artificiale din ţară şi mai cu seamă în iazurile din Moldova. Pescuitul. Bibanul se prinde în tot timpul anului. La Dunăre şi bălţile 1 (1) Pentru constatarea numărului ouălor la diferitele specii de peşti am întrebuinţat de obiceiu următoarea metodă: mai intâiu se coagulează ovarele, fie prin apă clocotită, fie puindu-le în lichide conservante, ca alcohol, formol, etc. După aceea se cântăresc ovarele şi apoi se iea o mică porţiune din ele, care se cântăreşte din nou cu preciziune. Numărând ouăle din această porţiune putem apoi calculă numărul lor total din ovarele întregi. www.dacoromanica.ro 14 ei, cât timp Sunt apele desgheţate, el cade regulat la vintire (vârşi); Toamna şi iarna se prinde în cantităţi mari la «năvoade». La «coteţe» şi «sâtoane» în timpul iernii, precum şi la «leasă» vara cade în mari cantităţi. El fiind un peşte foarte răpitor se prinde de asemenea foarte uşor cu «undiţa« şi «cârligele cu nadă» (pripoane), cu singura condiţie numai ca aceste să nu fie puse Ia adânc. Nume populare. In Moldova de sus se numeşte «Costriş» sau Cos-truş»; în Moldova de jos, Muntenia şi Dobrogea îi zice «Biban» şi « Ghi-ban». Turtucăenii îi mai zic «Ghiban cu pana roşie», deosebindu-1 prin aceasta de Acerina cernua căreia îi mai zic şi «Ghiban alb». Lipovenii şi Haholii din Delta Dunării îi zic «Okoni»; Turcii «Alabalîc», iar pescarii greci îl numesc «CLanus». ' Gen. Lucioperca Cuv. Corpttl comprimat lateral; gura terminală; 2 aripioare dorsale separate ; numai preoperculul are marginea posterioarâ dinţată. Printre dinţii mici se află în fălci şi Vomer şi câţiva dinţi mai mari conici (dinţi canini). Membrana branchială cu 7— excepţional 8—radii branchiostegii. Percoideele cari compun acest gen se aseamănă întru câtva prin forma corpului lor şi prin dinţii lor canini cu ştiuca; această asemănare însă nu e nici de cum expresiunea unei legături de înrudire între aceste forme cari prin organizarea lor internă se deosebesc foarte mult; ea e mai mult cauzată de modul asemănător de vieaţă ce-1 au ca peşti răpitori. Din cauza acestei asemănări superficiale acest gen a fost numit de către Gesner Lucioperca, adică Ştiucă-Biban ; de altfel şi numele populare germane şi franceze «Ilecht-Barsch» şi «Brochet-Perche» exprimă acelaş lucru. In apele României am constatat cu siguranţă numai două specii ; o a treia a fost numai presupusă că ar trăi şi în partea din Marea Neagră din faţa gurilor Dunării, până azi însă nu am reuşit s’o găsesc, deşi o caut de aproape 13 ani in continuu, şi mă îndoesc chiar de existenţa ei. 1. Lucioperca sandra Cuv. et. Val. Şalăul. Tab. I. Fig. 2. Caractere specifice: Corpul lungăreţ,• capul subţire şi îngust. Gura mare, maxilarul ajungând înapoi cel puţin până sub jumătatea ochiului. Dinţii canini bine desvollaţi. Marginea ascendentă a preopercuiului aproape verticală. Spinii ari- www.dacoromanica.ro 15 pioarelor anale şi ventrale liberi. Anala cu 2/11—12 radii, a doua dorsală cu 19—23 radii moi. ■ Sinonime: Lucioperca (Perche-Brochetee) Marsiqli, Danubius panon. mys., voi IV, pag. 69, tab. 22, fig. 2. Perca lucioperca. Linne, syst. naturae (1766). Bloch, Oecon. Naturg. d. Fische Deutschlands II., pag. 62, tab. 5. Meidinger, Icon. Piscium Austr., tab. 1. Păllas, Zographia Rosso-Asiat. voi III, pag. 246. Reisinger, Spec. Ich-thyol. Hungar. (1830), pag. 14. Erw. Schuhe, Fauna Piscium Germanise, pag. 85 (1892). Perca Marina. Eichwaldt, Zoologia specialis, voi. III., pag. 82 (1831). Lucioperca sandra. Cuvier et Valendennes, Hist. nat. des Poissons, voi. II, pag. 110, Tab. 15. Nordmann, Faune pontique, în Voyage de Demidoff etc , pag. 363. Kessler, Zur Ichthyologie des Sudwestl. Russlands, pag. 5.; Năchtrăge zur Ichtyhologie d. sudwestl. Russl., pag. 6 (1857); Auszuge a. d. Berichte liber eine an die Nordwestlich. Kiisten d. Schwarzen Meeres unternom. Reise II, pag. 2; Ichthyologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 202, No. 8. Heckel u. Kner, Siisswasserfische d. Osterreichische Monarchie, pag. 8, fig. 2. GiXnther, Catalogueof the Fischesin the Brit. Museum, voi. I pag. 75. Pândi, Pisces Serbise, pag. 621. Jeittelles, Prodromus faunse vertebratorum Hun- ' garise superioris, Wien 1862, pag. 45. Siebold, Siisswasserfische von Mittel-europa, pag. 51. Grimm, Fisching and Hunting on Russian Watters 1883, pag. 6. Seeley, Freshwater Fisches of Europe (1886), pag. 39. Boulanger, Procedings of the Zoolog, societ. of London 1892, pag. 412. Boulanger, Catalogue of Perciform Fisches in the British Museum, sec. ed., voi. I, pag. 52 (1895). Sabanejef, Peştii Rusiei (în limba rusă) St. Petersb. 1892, Voi. I, pag. 38. WarpachowsM, Peştii de apă dulce ai Rusiei europene (în limba rusă), 1898, pag. 33. E. Bade, Die Mitteleuropăischen Siiswasserfische, pag. 47 (1902). Stizostedium lucioperca. Einar Lonnberg, The Ichthyologie of the Cas-pian sea. 1900, Bihang tiel K. Svenska Vet.-Akademie Handlinger, Bd. 26, Afd. IV, No. 8, pag. 4—7; Schillus Pallasii. Krynicki (după Kesler, Ichthyol., pag. 202). Br. 7, 1 D. 14—15, 2. D. 1—2/16—23, A. 2/11—12, P. 15, V. 1/5, O. 17, Sq. 12—16/80—130/23—29. Şalăul este caracterizat prin corpul lui lungăreţ şi puţin comprimat lateral, având capul deasemenea lungăreţ şi profilul frunţii aproape drept, puţin ascendent (şui). înălţimea maximă a corpului este la începutul primei aripioare dorsale şi e coprinsă de 5—6 ori în lungimea totală a corpului incluziv aripioara caudală. înălţimea minimă a corpului este la pedunculul caudal— între 2 dorsală şi C — şi e conţinută de 14 — 15 ori în lungimea totală a corpului. Lungimea totală a capului (socotită până la vârful posterior al operculului) este conţinută de 3.8 până la 4.2 în lungimea totală a corpului; ea variază după mărimea exemplarelor, cele mai mici având un cap relativ mai mare. Ochiul este relaţie mare '/.i8—'/as din lungimea www.dacoromanica.ro 16 totală a corpului, şl variază în mod invers cu mărimea peştelui; distanţa ochiului dela vârful gurii este egală aproximativ cu de 2 ori diametrul său. Gura este aproape terminală şi falca inferioară iese puţin în afară. Osul maxilar se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Atât pe falca superioară cât şi pe cea inferioară are un rând de dinţi mai mici, iar la mijlocul gurii pe ambele fălci de o parte şi de alta câte un dinte canin foarte puternic. Deasemenea şi pe oasele palatine de ambele părţi are câte o serie de dinţi fini, iar la mijloc 2 dinţi mari; vomerul este cu dinţi mici, iar limba netedă si nedintată. Ramura verticală a operculului este foarte regulat şi fin dinţată, iar cea orizontală (inferioară) cu dinţi mari şi neregulaţi. Operculul se termină prin-tr’un vârf tocit. Foarte caracteristici pentru genul lucioperca sunt aşâ numiţii dinţi sau spini branchiali în forma unei greble, aflaţi pe marginea concavă a primului arc branchial; ei servesc (1) pentru a filtrâ apa şi a reţineâ alimentele aflate în ea. Pe partea concavă a celorlalte arcuri bran-chiale se află de fiecare parte câte o serie de dinţi catifelaţi. Membrana branchială este susţinută de 7 radii branchiostege (excepţional 8). l-a Aripioară dorsală este compusă din 14—15 radii spinoase, din cari al 4-lea, 5-lea şi 6-lea sunt cele mai mari; ea e uneori legată la baza ei de a 2.D. printr’o mică cută de piele; cele mai de multe ori însă ambele dorsale sunt complet separate una de alta, ba chiar câte odată în-‘ depărtate la o distanţă de 2—8 solzi între ele. Ventralele sunt jugulare şi numai puţin înapoia pectoralelor. Anala începe aproximativ sub primele 5 — 6 radii ale celei de a doua dorsale. Caudala este numai puţin scobită în mijlocul ei. Solzii sunt vârtoşi şi ctenoizi, însă mai mici ca la Biban; numărul lor este ca şi mărimea variabil. Pe linia laterală se găsesc de obiceiu 80—100 de solzi; imediat dedesubtul sau deasupra ei însă numărul lor creşte considerabil. In formula de mai sus numărul solzilor de sub linia laterală este luat dela începutul aripioarei ventrale. In genere solzii variază după vârstă, aşâ că la exemplarele bătrâne ei a-coper chiar şi baza aripioarelor, afară de aceea a primei dorsale; deasemenea ei acoper şi mai toate părţile capului, afară de preopercul care de cele de mai multe ori — prin deosebire de specia următoare — rămâne neted. Coloraţiimea. Corpul este în genere cenuşiu, bătând în verde sau galben, sau la unele exemplare bătrâne cenuşiu închis ca plumbul. Pe spate coloarea este mai închisă, iar pe partea ventrală albă, bătând în argintiu. Pe laturi corpul este acoperit cu o serie de dungi brune transversale şterse, cari se unesc între ele pierzându-se una în alta. La exemplarele tinere aceste dungi sunt mai bine determinate şi formează 8—9 cercuri cari se pierd la partea ventrală. Capul pe partea sa superioară este mai închis şi uşor marmorat. Aripioarele dorsale şi anale sunt cenuşii cu pete negre; membrana dintre radiile dorsalelor are o serie de 5—6 pete negre lungăreţe, cari formează la un loc 5 — 6 dungi longitudinale întrerupte. 1 (1) Zander, Zeitschrift fur Wissenschaftliche Zoologie. Jahrg. 1903. www.dacoromanica.ro 17 Pectoralele, ventralele şi anala sunt galbene-cenuşii. Irisul are o coloare argintie pătată, cu negru. Dimensiunile. Şalăul ajunge la dimensiuni destul de mari; exemplarele obişnuite au 40—70 cm.; se găsesc însă foarte des exemplare cari trec şi de 1.20 m. având o greutate între 12—15 kgr. Distribuţia. Şalăul este un peşte foarte răspândit în apele noastre; el trăeşte în mari cnntităţi atât în Dunăre cât şi în bălţile ei; din Dunăre el se urcă în partea de jos a Prutului, Şiretului, în Argeş, Olt, Jiu, etc. In lacurile litorale: Razim, Siut-ghiol, Taşaul, Mangalia, etc. se găseşte în abundenţă, numai în Sinoe-Liman apa îi este prea sărată. De asemenea el este foarte abundent în lacurile interioare ca Znagovul, etc. La mare, în faţa gurilor Dunării, la Baba-Hassan, Sulina şi în gura S-tul Gheorghe, unde apa este îndulcită, se găseşte întotdeauna în cantităţi destul de mari. Se cultivă puţin şi prin unele heleştee. Pentru descrierea de faţă s’a examinat un număr mare de exemplare de toate dimensiunile provenite din mai toate regiunile ţerii şi anume : 7 exemplare din diferite regiuni ale Dunării, 9 exemplare din bălţile Dunării, 5 exemplare din Siut-Ghiol, 8 exemplare din Razim, 2 ex. din lacul Snagov, 1 ex. din Prut, 8 ex. din mare dela gura Sf. Gheorghe, etc. Biologia. Şalăului îi plac apele limpezi şi mai mult sau mai puţin adânci, cu un fund nisipos sau pietros sau cu pietriş mărunt amestecat cu fărimături de scoici, melci şi tot felul de conchilii; aceste locuri sunt cunoscute de pescarii noştri ca locuri speciale de şalău şi numite de ei scrădis. > Din toate apele din România condiţiunile cele mai ideale pentru des-voltarea şalăului le oferă lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa; aici e o apă limpede cu un fund pietros, în parte nisipos, cu ascunzători suficiente pe sub maluri şi o hrană bogată. Cu toate acestea Şalăul poate rezistă bine şi la ape ceva mai turburi şi de aceea se găseşte în mari cantităţi şi în Dunăre. In bălţile Dunării el găseşte o apă mai limpede, sedimentată, unde fuge primăvara când vin apele turburi; evită însă acolo locurile cu fund de nămol unde trăeşte şi crapul, căci acesta îi tulbură apa şi-l împiedică prin aceasta să vadă peştii pe cari îi pândeşte pentru hrana sa. Vara când scad apele şi bălţile încep a se scurge, el caută să fugă afară şi de aceea el este printre cei dintâi care cade la leasă. Şalăul este un peşte foarte lacom şi foarte răpitor; el se hrăneşte ca şi Bibanul cu insecte, viermi, etc., însă mai cu seamă cu peşti. Obleţii, Albitura şi tot felul de peşte mic formează, de obiceiu, obiectul pradei sale, însă când e flămând, nici măcar pe proprii săi semeni nu-i cruţă. Şalăul leapădă icrele sale dela finele lunii Martie până la finele lui Aprilie, câte odată chiar şi până la începutul lui Maiu. Epoca principală este însă în primele zile ale lui Aprilie, de obiceiu când apa are o temperatură de 12 —14°. Icrele le depune în bălţi, nu însă pe lângă mal ca ceilalţi peşti de baltă ci ceva mai la adânc; ei le leapădă pe fund in locuri unde apa nu e prea adâncă şi liniştită, pe pietre, plante acuatice şi crengi. Exemplarele de dimensiuni mijlocii au cam la 2—800.000 de ouă mici ca de 1—1,5 mm. diametru şi de o coloare gălbue-ştearsă. Ouăle se desvoltă în câteva zile şi puii cresc repede; în ziua de 6 Iulie 1905 am văzut la A, R,~Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 2 www.dacoromanica.ro 18 leasa dela lacul Călăraşi prinzându-se pui de 8—12 cm. lungime, cari erau produşi din acest an, iar pe la începutul lui Septemvrie se găsesc deja exemplare de 22—26 cm. lungime. După ce s’a reprodus, şalăul mai stă prin bălţi până ce apele încep să scadă şi atunci încearcă să fugă înapoi la Dunăre, în bălţile mari însă el stă în permanenţă, fără a mai încercă să le părăsească. Părăsite. Până azi s’au constalat la Şalău următoarele ecto- şi endopa-razite: 2 specii de Nematode, B sp. de Echinorynchus, 7 sp. de Trema-tode, 1 Ceslod (Ligula digramma şi (?) probabil şi Botryocephalus) şi o specie de Copepozi—Achtheres percarum—care se găseşte foarte des pe branchiile sale. întrebuinţarea. Şalăul are o carne albă, slabă şi foarte gustoasă ;• el este unul din cei mai preţioşi şi căutaţi peşti din apele Europei. In România se prind mari cantităţi. Delta Dunării produce în mijlociu cam vreo 50.000 kgr. anual, în unii ani când condiţiile sunt prielnice, cantitatea e cu mult mai mare. Domeniul Brăilei a dat în 1901 o cantitate de 6B.000 kgr., iar Siut-Ghiolul dă pe fiecare an cam la 12.000 kgr din ambele specii. înainte Şalăul se sără în mari cantităţi şi se consumă de popor; astăzi el find foarte căutat pe toate pieţele Europei, preţurile s’au urcat foarte mult şi se exportă numai proaspăt împachetat în lăzi şi coşuri cu ghiaţă în cantităţi foarte mari. Pieţele principale de export sunt mai cu seamă în Austria, unde acest peşte are o căutare foarte mare. Preţurile variază foarte mult, media la Galaţi în 1904 a fost de 96 lei °/o kgr. Piscicultura. Şalăul este un peşte foarte recomandabil pentru a fi cultivat atât în heleştee cât şi pentru a repopulâ cu el unele lacuri naturale cari prezentă condiţiuni special de favorabile pentru desvoltarea sa. Cu el se poate înlocui ştiuca îndeplinind acelaş rol în heleştee şi dându-ne în schimb o carne mult mai bună. El deşi este un peşte foarte răpitor — s’a calculat că un kgr. de şalău ar costă 11 kgr. de alţi peşti pe cari îi mănâncă el—totuş el se mulţumeşte mai mult cu peşti mici ca: Obleţi, Ghi-borţi, Ocheană, etc. şi nu atacă peştii mari; ştiuca din contră este un peşte cu mult mai răpitor — un kgr. de ştiucă, după cum s’a calculat, ar costă aproximativ 47 de kgr. de alt peşte — şi ea atacă peşti mari aducând prin aceasta daune rezultatului general al culturii, iar carnea sa este cu mult mai inferioară. De aceea se recomandă azi pretudindeni ca cele 10 °/0 de peşti răpitori ce trebuesc cultivate într’un heleşteu de crapi să fie şalăi. Şalăul fiind foarte delicat, el moare adeseaori chiar în năvodul în care este prins şi de aceea transportul său dintr’o apă în alta este foarte anevoios, din care cauză înainte nu se cultivă des prin heleştee. Astăzi procedeurile pisciculturii fiind mult mai perfecţionate, se adună ouăle fecundate cari sunt mult mai rezistente şi se transportă ele dintr’o apă în alta înlesnin-du-se cu modul acesta propagarea şi îmmulţirea acestui peşte. Cu modul acesta şalăul este azi în ţerile din Apus unul din peştii cari se cultivă mai mult prin heleştee şi tot cu modul acesta serviciul pescăriilor din Ungaria a încercat să repopuleze suprafeţe întinse din apele lor şi chiar din Dunăre cu şalău. www.dacoromanica.ro 19 Un mijloc de asemenea foarte practic pentru îmmulţirea şalăului în apele naturale este de a-i face în mod artificial locuri de reproducţie (procedeul lui Reuter), turnând nisip şi crengi cu rădăcini de copaci pe cari el îşi leapădă icrele; aceste crengi pot în urmă fi scoase afară şi transportate împreună cu ouăle de pe ele într’o altă apă spre repopularea ei. Pescuitul. Şalăul se prinde în apele noastre mai cu seamă cu năvodul şi lăptaşul, el cade deasemenea atât la vintire cât şi vara la leasă. La gârlele unde se fac garduri cu limbi şi la coteţe nu se prinde mai de loc. El este atât de gingaş, încât moare îndată ce este scos din năvod afară. Nume populare. In Moldova de sus se numeşte Suduc, în Moldova de jos şi în Muntenia Şalău şi Şalău, Şăalâu, Şialăor în unele părţi ale Olteniei îi zice Guran. Lipovenii şi Ruşii din Delta Dunării îi zic Sudac, Grecii Sula şi Asprocsera, Turcii Acbalâc. Puii mici se numesc Civiu (de Turtucăeni), iar cei mai mari până Ia 30 cm. Strapesan şi Trapezan. Exemplarele deschise se numesc Şalău bălan. 2 sp. Lucioperca volgensis Pali. Şalăul văzgat. Tab. I. Fig. 3. Corpul mai puţin lungăreţ, capul mai scurt şi mai înalt. Maxilarul ajunge înapoi cel mult până sub jumătatea anterioară a ochiului. Caninii puţin desvoltaţi. Marginea verticală as c e n d e n t ă a p r o p er c u 1 u 1 u i p 1 ec at ă m ul t î n a i n t e. Spinii aripioarelor anale şi ventrale liberi. Anala cu 2/9 radii, II dorsală cu 21 — 22 radii mici. Sinonime şi citaţinni: Perca volgensis: Pallas, Reise durch verschiedene Provinzen des rus-sischen Reiches. Petersb. 1771, Anh. I Th., p. 461. Perca asper: Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat., voi. III, p. 247, (1811). Lucioperca volgensis: Curier et Valenc., 1. c., voi. II, p. 117. Nord-mann., 1. c., p. 363, Tab. 5, Fig. 2. Kessler, Zur Ichthyol. d. S. W. Rus-slands, p. 5; —Nachtrăge zur Ichthyol. p. 6; acelaş; — Ausziige a. d. Berichte etc. II, p. 2. Heckel u. Kner, 1. c., p. 12. Jeitteles, Prodr. Faunae vertebra-torum Hungariae super. (1862), p. 46. Siebold, 1. c. Zusătze, p. 417. Kessler, Aralo-Caspi-Pontische Ichthyologie. Gunther Catalogue of the Fishes, I voi., p. 74. Grimm, Fishing and Hunting in Russ. Waters, p. 6. Seeley, 1. c., p. 43. Boulenger, Procedings of the Zool. Soc. London (1892), p. 412; Catalogue of the Perciform Fishes., voi. I, p. 51. Sabanejef., 1. c. Warpa-chowski, 1. c., p. 35. Schilus Pallasii Krynicki. (Schilus pallasii descriptus et illustratus). Mem. Soc. Natur. Moscou VIII, 1832, p. 443, Tab. 25. Stizostedium volgense: Binar Lonnberg, 1. c. 1900, p. 4. Br.7, ID13 —14, IID2/20—22, P14—15, Vl/15, A2/9, C17, L. lat.70— 72 L.trlO/17—18. www.dacoromanica.ro 20 ŞalauI vărgat diferă de şalăul ordinar: 1) Prin forma generală a corpului, el este ceva mai scurt şi mai gros şi are capul deasemenea mai scurt şi mai înalt. 2) Prin gura sa, care este mult mai mică, maxilarul neajungând înapoi decât puţin peste marginea anterioară a ochiului. 8) Prin ramura verticală a marginii preoperculului, care este foarte mult plecată înainte. 4) Prin aripioara anală care este mai mică având numai 9 (şi excepţional 10) radii moi. 5) Prin coloraţiunea generală a corpului; pe când la Şalăul ordinar dungile brune transversale sunt şterse şi unite între ele, la Şalăul vărgat avem 8 dungi mari, late, viu colorate şi bine limitate; ele se scoboară aproape paralel de pe spinare până la partea ventrală unde se pierd cu încetul. 6) Solzii sunt aici cu mult mai mari decât la Şalău, aşâ că la exemplare deopotrivă de lungi avem întotdeauna mai puţini solzi pe linia laterală, decât la cealaltă specie. 7) La Şalău de obiceiu preoperculul este fără solzi, pe când Şalăul vărgat îl are acoperit cu solzi mici. 8) Vărgăturile de pe aripioarele dorsale şi caudală sunt mai vii la Şalăul vărgat. 9) Ochiul Şalăului vărgat este de obiceiu mai mare decât la Şalău, el are cam 5—5.5% din lungimea totală a corpului (la exemplare de 22—25 cm.), pe când la Şalău, la exemplare de aceeaş mărime, e aproape 8.5% din lungimea corpului. In privinţa celorlalte caractere, ambele specii se aseamănă între ele. Răspândirea. Şalăul vărgat este un peşte cu mult mai rar în apele noastre decât Şalăul ordinar, el se găseşte numai în apele Dunării cu bălţile ei, în Mare în raza gurilor Diinării şi în lacul Razelm. In lacurile din interiorul ţerii şi în heleştee nu se găseşte. Cantităţile ce se prind sunt cu mult mai mici decât cele de Şalău ordinar. Totuşi el este relativ în cantităţi destul de mari. Dimensiunile la cari ajunge el sunt întotdeauna ceva mai mici ca ale Şalăului ordinar, totuş exemplarele de 40 şi 50 cm. nu sunt o raritate. Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii se aseamănă foarte mult cu Şalăul ordinar, el preferă însă mai mult apa de baltă decât cea de Dunăre şi de aceea prin bălţi se pescueşte în mari cantităţi. Deşi este şi el un peşte răpitor, totuş nu ajunge în această privinţă pe vărul său; de altfel dinţii săi canini foarte puţin desvoltaţi ne sunt o dovadă despre aceasta. Epo-cele şi locurile sale de reproducţiune sunt identice ca la Şalău; deasemenea carnea sa are acelaş gust şi prinderea se face în acelaş mod. Numele populare. Pescarii români (Turtucăenii) îl numesc Şalău vărgat. Negustorii din Bucureşti îi zic Şalău armenesc. Pescarii ruşi şi Lipovenii îi zic Secret, iar pescarii turci îl numesc Ciopic şi Ciopcic. 3 sp. Lucioperca marina Cuv. Şalăul de maze. Corpul lungăreţ, capul subţire şi îngust; gura mare, maxilarul ajungând înapoi până cel puţin sub jumătatea pos-terioară a ochiului. Dinţii canini bine desvoltaţi. Marginea posterioară ascendentă a preoperculului aproape verticală. Spinii aripioarelor ventrale şi anale slabi şi strâns www.dacoromanica.ro 21 lipiţi de radiile moi, Anala cu 2/11 — 12 radii; 2 dorsală cu 16 — 17 radii moi. Sinonime şi citaţiuni: Perca labrax: Pallas. Zoographia Rosso-Asiat, III, p, 243 (1811) (nu Perca labrax Linne, care este identică cu Labrax lupus Cuv,), Lucioperca marina: Cuvier & Valenciennes, 1, c., voi. II, p. 120. Giin-ther, Catalogue, etc. p, 75, Kessler, Ausziige a, d, Berichte, etc, II, p. 2 (1860); acelaş: Aralo-Casp.-Pont.-Ichthyol, 1877, pag, 4, Tab, I, fig, 1 (cu o figură foarte bună), Nordmann, 1, c,, p, 365, Grimm, Fishing, etc. 1883. Boulenger, Proced. Zool, Soc, London 1892, p, 411, p, XXV (cu o figură foarte bună), Acelaş: Catalogue of the Fishes, etc, (1895), p. 53. (Nu L. marina Eichmald, Fauna Casp.-Caucasia). Stizostedion marinum: Einar Lonnberg, 1, c,, p. 4—8 (da măsurile corpului unui exemplar de 433 mm,). ID12—13, 2D.1—2/16—17, P.14, V.l/5, A2/11—12 C.17 L. lat 77— 84- Această specie a fost descoperită mai întâiu de către Pallas pe lângă coastele Mării Negre şi descrisă de el sub numele de Perca labrax, deoarece o presupunea a fi identică cu Lavraki (Labrax lupus), cu toate că îl cunoşteau şi pescarii ruşi de pe coastele acestei mări, îi ziceau «Morskoi sudac» (şalău de mare), Ea a fost în urmă descrisă ca o specie aparte de către Cuvier, care fără s’o fi văzut, ci numai după descrierea lui Pallas, a numit-o Lucioperca marina. In urmă Kessler a găsit 2 exemplare mici în mare lângă Odessa şi ne-a dat o descriere mai detaliată. Mai târziu în 1877, acest naturalist în lucrarea sa fundamentală asupra Ihtiologiei Base-nului Aralo-Caspi-pontic (din nefericire scrisă în limba rusă) dă o descriere completă a acestei specii şi o foarte bună figură litografică, In fine, de curând (în 1892) Boulenger procurându-şi dela Muzeul din Pe-tersburg un exemplar din această specie rară, îl descrie şi figurează din nou, iar Einar Lonnberg dă măsurile exacte ale unui exemplar găsit de el în Marea Caspică. Prin aceste din urmă lucrări, s’ar părea că existenţa acestei specii problematice ar fi definitiv stabilită, Deşi de mai bine de 12 ani am căutat mereu această specie, ba chiar am pus pescari anume să tragă în mai multe rânduri cu năvoadele în faţa gurilor Dunării, totuş nu am putut niciodată reuşi s’o găsesc, Dacă cu toate acestea i-ara dat această scurtă descriere — după Boulenger — în această lucrare asupra faunei României, o fac numai : 1) fiindcă diferiţii autori ruşi ca: Kessler, Grimm, etc. dau existenţa ei ca probabilă şi în partea vestică a Mării Negre şi 2) fiindcă din numeroasele anchete ce le-am făcut în această privinţă printre pescarii noştri, am aflat că «foarte arare ori s’ar prinde în mare un şalău mai negru ca coloare, cu botul mai subţire şi şui, pe care însă — îmi spune un pescar—că nu l-a văzut de vreo 18 ani». De sigur că aceste spuse ale pescarilor nu ne dau dreptul să zicem că Lucioperca marina trăeşte în apele noastre, dar oricum, ele fiindu-ne un indiciu, cred că fac un ser- www.dacoromanica.ro 22 viciu cauzei punând diagnoza lui în această lucrare spre a înlesni s’o poată determină mai uşor cel ce va avea fericirea să o găsească. De altfel avându-se în vedere numărul foarte restrâns de exemplare ce au fost examinate până acuma, cred că nu e încă exclusă posibilitatea că în realitate să nu avem a face cu o specie deosebită, ci numai cu o simplă varietate individuală a speciei Lucioperca sandra, de care s’ar deosebi numai prin radiile spinoase mai mici şi lipite de cele moi dela anala şi ventrale (ceeace se găseşte foarte des şi la L. sandra) şi prin numărul mai mic de radii moi dela a 2-a dorsală (care de asemenea prin excepţie ar puteâ variâj. Coloarea închisă a corpului nu poate fi nici de cum un caracter distinctiv, deoarece e cunoscut că toţi peştii de apă dulce, când stau mai mult timp în apa sărată a mării, capătă o coloare. cu totul închisă. Aşâ e d. ex. crapul, care în Dunăre e auriu şi în mare negru, aşâ e morunul, care în Dunăre e alb cenuşiu, iar în mare negru de tot şi tot aşâ e chiar cu tot şalăul ce se prinde în faţa gurilor Dunării, etc. După părerea mea deci existenţa acestei specii nu e încă definitiv stabilită şi rămâne ca cercetări ulterioare să ne arăte adevărul. Monstruozităţi. Tab. I. Fig. 4, 5, 6, 7 şi 8. Ca o anexă la genul Lucioperca, cred important să amintesc oareşcari monstruozităţi pe cari le-am găsit adeseori la ambele specii reprezentate în apele noastre. In special de o importanţă mai mare ştiinţifică este că am găsit până acuma vreo 5 exemplare prezentând monstruozitatea ce-falică numită Cap de mops sau Cap de delfin. Asemenea monstruozităţi se cunosc în literatură la diferite specii şi mai cu seamă la crap, Gadus morrhua, păstrăvi, etc.; ea nu a fost însă niciodată descrisă la şalău. Pentru a o puteâ deosebi vom numi-o Şalăul bocs. (Lucioperca sandra et Volgensis var. caput delphini). Această monstruozitate, după cum se vede în figurile 4 — 8 din Tabela I, este produsă prin încovoierea oaselor frontale dela mijlocul lor şi tot odată prin lăţirea lor. Osul ethmoidal, care de obiceiu are o poziţiune aproape orizontală, este aice vertical. Curios modificată este falca superioară, osul intermaxilar fiind foarte scurtat. Falca de jos rămâne normală şi de aceea ea este cu mult înaintea celei superioare. La un alt exemplar am găsit atât capul bocs cât şi un ochiu cu totul acoperit cu oase neGunoscându-se măcar locul unde a fost. Al doilea ochiu este exophthalmic. (Tab. I. fig. 7 şi 8). www.dacoromanica.ro 23 3. Gen. Aspro Cuv. Corpul lung, fusiform,', gura inferioară, având botul ieşit înainte şi deasupra fălcii de sus. 2 aripioare dorsale bine separate una de alta. Pe piept şi pe burtă in parte fără solzi. Pe oasele bucale numai dinţi mici în formă de per ie. Limba nedinţată. Marginea posterioarâ a preoperculului puţin crestată, cea a operculului terminată printr'un spin. 7 radii branchiostege. Acest gen este reprezentat în apele noastre prin 2 specii : / sp. Aspro streber Siebolcl. Fusazul. Tab. II. Fig. 9. Prima aripioară dorsală cu 8—9 radii, a doua cu 12—18. Capul puţin rotunzit. De pe spinare se scoboară în jos oblic 4—5 dungi late foarte închise. Pedunculul caudal lung şi subţire. . Sinonime: • Asper pisciculus: II. Marsigli, 1. c,, Tab. 9, Fig. 4. Perca asper: Linne (o parte), 1. c,, pag. 482. Bloch, Naturgesch, d. Fi-sche Deutschlands III, pag. 175, tab. 107, fig. 1 et 2, Beisinger, Spec. Ichthyol. Hungar,, pag. 17. Aspro vulgaris: Cuvier et Valenciennes (o parte), 1. c,, voi. II, pag. 188. E. A. Biels, Fische Siebenbiirgens, 1885, pag. 6. Gunther, Catalogue, etc. I, pag. 78. Nordmann, Faune pontique, pag. 556. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 14 (în parte). Jeitteles, Prodrom. Faunae Vertebr. Hungar. super., pag. 47. Pancic, Pisces Serbiae, p. 64. Kessler Ichthvolog.-Aralo-Caspi-pontic, pag. 203. Aspro asper: Boulenger, Catalogue of Perciform Fishes I, pag. 107. Bade, 1. c,, pag. 53; Aspro streber: Siebold, 1. c,, pag. 54. Seeley, 1. c,, pag. 48. Br. 7, 1 D. 8—9, II. D. 1/12—13, P. 14, V. 1/2, A. 1/12, C. 17, L. lat. 70—80; L. tr. Fusarul are corpul foarte lungăreţ în forma unui fus. Partea sa poste-rioară e aproape cilindrică, iar partea sa anterioară turtită dorsoventral. înălţimea maximă a corpului este în dreptul începutului primei aripioare dorsale şi se cuprinde cam de 7—8 ori în lungimea sa totală. (1 exemplar de 13,3 cm. lungime are înălţimea maximă de 1.9 cm). Capul este turtit, fiind puţin rotunzit la marginea sa anterioară şi având lăţimea sa maximă www.dacoromanica.ro 24 în dreptul marginilor posterioare a operculelor. Gura este inferioară şi botul proeminent, ieşind cu mult înaintea fălcii inferioare pe care o acopere. Atât fălcile cât şi vomerul şi palatinele sunt acoperite cu mici dinţi în formă de perie; limba este netedă şi nedinţată. Ochii sunt de o mărime mijlocie, diametrul lor fiind cuprins aproximativ de 5—6 ori în lungimea capului. Ei sunt foarte apropiaţi unul de altul şi privesc mai mult în sus decât lateral, distanţa între ei fiind egală aproximativ cu odată diametrul lor. Distanţa lor dela vârful botului este egală cu de două ori diametrul lor. înaintea ochilor pe linia prelungită a marginii lor inferioare se află deschiderile nasale, acestea sunt lungi, duble şi separate una de alta printr’o cută a pielii ridicată ca o perdea. Preo-perculul e aproape imperceptibil dinţat la marginea sa posterioară, iar marginea posterioară a operculului se termină la partea ei superioară cu un spin bine desvoltat. Atât operculul cât şi preoperculul sunt acoperiţi cu solzi. Pedunculul caudal este foarte lung, aşâ că distanţa între sfârşitul celei a doua dorsale şi începutul caudalei e cuprinsă în lungimea totală a corpului abiâ de 5—5 ya ori. Forma peduncului caudal este aproape cilindrică şi foarte îngustă. Corpul este acoperit cu solzi mici, ctenoizi, vârtoşi şi bine fixaţi cari către partea posterioară a corpului devin din ce în ce mai mici. Pieptul şi partea anterioară a regiunii ventrale, până la inderţiunea aripioarelor ventrale precum şi o dungă lată care merge de aici îngustându-se până la deschiderea anală sunt lipsite de solzi; de asemenea lipsesc solzii împrejurul botului şi pe o mică parte în regiunea occipitală îndărătul ochilor. De altfel toată partea superioară a capului împreună cu operculul şi preoperculul este acoperit cu solzi. Linia laterală, care este slab pronunţată, este apropiată de linia spinării şi merge aproape paralel cu ea. Numărul solzilor pe ea este de 70—80. Cele două aripioare dorsale sunt separate între ele printr’un spaţiu mai mult sau mai puţin mare, care uneori este mai mare chiar de 1ji din lungimea bazei I D. Prima dorsală începe cu mult mai înapoi decât inser-ţiunea ventralelor. Dintre toate aripioarele, ventralele sunt cu mult mai des-voltate şi întrec cu mult în lungime pe toate celelalte. Caudala este din contra cea mai puţin desvoltată. Coloraţiunea. Coloarea fundamentală a corpului este galbenă-castanie, cu 4—5 dungi castanii închise, oblice, late şi bine limitate. Partea ventrală este albă, iar în epoca de reproducere albă bătând în roşiu. Aripioarele sunt gălbii. Dimensiunile. Fusarul nu ajunge la mari dimensiuni; exemplarele obişnuite au 10—15 cm. lungime şi o greutate de 60—100 gr. ; cel mai mare exemplar ce l-am văzut aveâ 17 cm, lungime. Răspândirea. Deşi se zice de către Nordmann că acest peşte se prinde câte odată în Dunăre pe lângă Ismail şi Kilia, eu nu l-am putut niciodată constată în regiunea Deltei Dunării şi nici pescarii de aici nu-1 cunosc ; l-am găsit însă adeseaori în Dunăre dela Galaţi în sus — cu cât mai sus cu atât mai des—şi mai cu seamă în râurile mai mari din interiorul ţerii. El trăeşte mai cu seamă în Prut, Şiret, Olt, Jiu, Argeş, etc., totuş nu se sue niciodată prep, sus. In Bistriţa d. ex. se sue cel mult până la Piatra-N. şi aici însă numai foarte rar. Pentru descrierea de faţă au servit 5 exemplare provenite din Dunăre, Bistriţa şi Jiu. www.dacoromanica.ro 25 Biologia. Fusarului îi place de preferinţă apa limpede şi adâncă. El trăeşte mai mult la fund — niciodată în cârduri mari — şi se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, ouă şi chiar pui de alţi peşti. Epoca sa de reproducţie cade în Martie şi Aprilie, când îşi depune icrele pe pietre şi plante acuatice. Carnea sa este albă şi foarte gustoasă. Din cauza micimii sale şi din cauza cantităţilor mici în cari se găseşte nu joacă un rol important în alimentatiune. j Se prinde în râuri mai cu seamă cu undiţa şi cu «cârligele de fund» sau cu volocul. In Dunăre se prinde câte odată cu laptaşe, în plasă sau în tifane precum şi la «pripoanele mici de fund». Părăsite. Până azi au fost descrise următoarele părăsite: AscaWs den-tata şi Distomum nodulosum, ambele în intestine. Numele populare. Din cauza formei sale se numeşte Fusar, iar în unele locuri din Moldova Făsar. In Argeş îi zic Sulari. In Oltenia îi mai zic şi Fus, nume ce i se dă si speciei următoare. In Transilvania (după Bielz) îi zice Rippa şi Fusar, nume pe care de asemenea le dau şi celeilalte specii. 2 sp. Aspro zingel Cuv. Pietiaiul. Tab. II. Fig. 10. Caractere specifice: Prima aripioară dorsală cu 13, a doua cu 19 radii; capul triunghiular. Pedunculul caudal scurt şi îndesat; pe corp mai multe dungi late închise cari se unesc şi se confundă între ele. Sinonime şi citaţiuni: Asper pisciculus I: Marsigli, 1. c., voi. IV, Tab. 9, lig. 3. Perca Zingel: Linne S. N. I, p. 481 (1766). Bloch, Oekonom. Naturg. d. Fische Deutschl. III, p. 179, Tab. 106. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., Tab. IV (1786). Beisinger, 1. c., p. 17. Aspro Zingel: Cuvier et Vdlenc., 1. c., voi. II, p. 194. Beisinger, 1. c., p. 15. Nordmann, Prodr. de l’Ichthyologie pontique (1840), p. 356. E. A. Biels, Fische Siebenbiirgens (Verh. u. Milthlilg. des Siebenbiirg. Vereins f. Naturwiss. IV Jahrg. 1853). Hehel u. Kner, 1. c., p. 16. Kessler, Zur Ichthyologie des Sudwestl. Russl. (1856), p. 5;—Nachtrăge z. Ichthyol. etc., p. 6. (1857) ;—Ausziige a. d. Berichte, etc. (1860), p. 2. ;—Ichthyol. Aralo-Caspi-pontică (rus.) 1877. Giinther Catalogue, voi. I., p. 78 (1859). Jeiiteles, 1. c., p. 47 (1862). Siebold. 1. c., p. 53 (1863); Pancic, 1. c., p. 64 (1862). Seeley, 1. c., p. 44 (1886). Grimm, Fischerei u. Jagd. în russ. Ge-wăssern (1892). Sabanejef, Peştii Rusiei, voi. I. (1892). Boulenger Catalogue, voi. I., p. 105. Warpachowski, 1. c. (1898), p. 37. Bade, 1. c., p. 54. 1. D. 14, II. D. 1/18—20, P. 14, V. 1/5, A. 1/12—13, C. 21, L. lat. 85-95, tlZsu. , www.dacoromanica.ro 26 Această specie, care este cu mult mai numeroasă în apele noastre decât cea precedentă, se deosebeşte de ea dela prima vedere printr’o serie de caractere foarte bine stabilite şi uşoare de recunoscut. Atât mărimea cât şi forma generală a corpului, forma capului, forma pedunculului şi a aripioarei caudale, numărul radiilor din ambele aripioare dorsale, pozi-ţiunea primei dorsale faţă de ventrale, distanţa ochilor între ei, solzii, colo-raţiunea generală, etc. sunt cu totul diferite la ambele specii. Descrierea. Pietrarul are corpul în formă de fus ca şi specia precedentă, însă e cu mult mai puţin lungăreţ şi mai îndesat. înălţimea maximă a corpului este la începutul primei aripioare dorsale şi ea se continuă până pe la jumătatea acestei aripioare, aşâ că pe această distanţă forma corpului e aproape cilindrică. Lăţimea maximă a corpului este între marginile posterioare ale celor 2 opercule şi e aproape egală cu înălţimea sa maximă care e conţinută—după mărimea exemplarelor—de 5.5—6.5 ori în lungimea totală a corpului. Un exemplar de 38 cm. are o înălţime maximă de 6 cm.; un alt exemplar de 30 cm. are o înălţime maximă de 5.5 cm. Capul este ceva mai puţin turtit dorso-ventral şi văzut dela partea sa dorsală are o formă aproape triunghiulară şi este cuprins aproximativ de 4 ori în lungimea totală a corpului. Gura, care are forma unei potcoave, are pe marginile ei—în afară de dinţii mici în formă de perie cari îi acoperă oasele fălcilor, vomerul şi palatinele—nişte papile den-tiforme ceva mai mari. Nările sunt şi aici duble şi separate printr’o membrană subţire proeminentă; nara anterioară este la jumătate de distanţă între vârful botului şi marginea anterioară a ochiului. Marginea posterioară a preoperculului este uşor dinţată, iar operculul se termină cu 2 ghimpi din cari unul superior mai mare şi altul aşezat sub el ceva mai mic. Ochiul este situat astfel, încât marginea sa posterioară e aproximativ la jumătatea capului; diametrul său este cuprins ceva mai mult decât de 5 ori în lungimea capului— măsurată dela vârful botului la vârful terminal al operculului. Distanţa între ochi e mai mare ca la specia precedentă şi este egală cu ceva mai mult decât odată şi jumătate diametrul ochiului. Pedunculul caudal este comprimat lateral şi cu mult mai înalt decât la specia precedentă, la care este aproape cilindric şi foarte îngust; de-asemenea el este aici cu mult mai scurt, aşâ că distanţa între sfârşitul celei a Il-a dorsală şi caudala este aci conţinută mai bine de 7 ori în lungimea totală a corpului, pe când la A. streber această distanţă e conţinută numai de 5—5,5 ori. Corpul este acoperit de mici solzi ctenoizi, vârtoşi şi bine fixaţi, cari către partea sa posterioară devin din ce în ce mai mici. Linia laterală este bine pronunţată şi are 85—95 de solzi. Solzii se întind şi pe toată partea superioară a capului, acoperind în mod complet operculul, partea de sus a preoperculului şi toată regiunea occipitală şi parietală a capului; numai împrejurul gurii, o mică regiune împrejurul ochiului şi câteva pete din partea inferioară a preoperculului rămân neacoperite cu solzi. Dease-menea rămâne cu totul neacoperită partea inferioară a capului, regiunea pectorală şi partea ventrală a corpului până la inserţiunea aripioarelor ventrale. De aici înainte, contrar ca la cealaltă specie, partea ventrală este peste tot, acoperită cu solzi. www.dacoromanica.ro 27 Aripioarele diferă şi ele la aceste 2 specii. Distanţa între cele 2 aripioare dorsale este mult mai mică şi cuprinde cel mult 3—5 serii de solzi, începutul primei dorsale este aici cu mult mai apropiat de vârful botului decât la cealaltă specie; aici începutul primei dorsale este aproape deasupra inserţiunii ventralelor, pe când la A. streber el este cu mult mai înapoi. Aripioarele ventrale nu au aici dimensiuni atât de mari ca la specia precedentă, iar caudala este aici cu mult mai mare. In afară de acestea aripioarele mai diferă în mod cu totul particular prin numărul diferit al radiilor lor, după cum s’a arătat prin diagnoze şi formulele ambelor specii. Coloraţiunea. Colorile fundamentale ale acestei specii nu diferă mult de cele dela specia precedentă, numai că aici avem cele 4—5 dungi mari transversale îndreptate înainte, cari nu sunt bine limitate ci se unesc şi se pierd unele în altele, aşâ că dau corpului un aspect cu mult mai în- ’ chis. Coloarea aripioarelor e gălbie, numai caudala e brună. Partea ventrală e albă gălbue, sau câte odată bătând puţin în roşu—coloarea hainei nupţiale. Dimensiunile. Corpul la această specie este incomparabil mai mare decât la specia precedentă. Exemplarele obişnuite complet desvoltate au o lungime de 30—40 cm. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut aveâ 48 cm. Respândirea. Patria Pietrarului este Dunărea, de aicea el emigrează şi in partea inferioară a râurilor mai mari ca; Prutul, Şiretul, Oltul, Jiul, nu se sue însă în ele atât de sus ca Fusarul şi nici în aşâ mari cantităţi. Pentru descrierea de faţă au servit 6 exemplare din diferite părţi ale Dunării, 1 din Jiu şi 1 din Prut. Biologia. Pietrarul trăeşte mai cu seamă în Dunăre, la locuri adânci unde este un fund pietros sau nisipos. El nu intră în bălţi, ci cel mult primăvara în mod excepţional prin unele gârle adânci, unde găseşte apă curgătoare şi fundul care-i convine (d. ex. la gârla Lăţimea din Dobrogea). El este un peşte răpitor şi se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, ouă şi pui de peşti. Pietrarul leapădă icrele prin Aprilie şi Maiu şi îşi alege pentru acest scop locuri în Dunăre, cu fundul pietros şi ceva mai ridicat. Puii se ţin la locuri pietroase cu o adâncime cam de 1—1,5 m., unde găsesc hrană suficientă şi cresc repede. Părăsite. Până astăzi au fost descrise la această specie ca părăsite: un nematod Cucullanus elegans şi un trematod Distomum nodulosum, ambele parasitând în intestine. întrebuinţare. Pietrarul are o carne foarte gustoasă şi uşor digestibilă. Nu joacă însă un rol mare în alimentaţiune, deoarece nu se prinde nici odată în aşâ de mari cantităţi deodată. El se prinde cu plasa, cu tifanul, cu laptaşul şi câte odată cu pripoane; de asemeni cade des la setea de cegă (Cegarniţâ). Numele populare. Din cauza formei sale asemănătoare cu un penis numele său adevărat în toate părţile ţerii este P... ciobanului. I se mai zice însă şi Sulă, Pietrar sau Peşte de piatră, iar în susul Dunării şi în Oltenia îl mai numesc şi Fus confundându-1 cu cealaltă specie. www.dacoromanica.ro 28 4. Gen. Acerina Cuv. Corpul comprimat lateral. Gura terminală. O singură aripioară dorsală formată prin împreunarea celor două. Operculul şi preoper-culul cu spini puternici. Numai dinţi mici în formă de perie, fără canini. IAmba şi palatinele fără dinţi. Maxilarele libere la partea lor posterioară. Capul, pieptid şi în parte şi burta fără solzi. Oasele capului cu cavităţi mucifere adânci. 7, excepţional 6 radii branchiostege. In apele României trăesc 2 specii ale acestui gen. O a treia specie A. ros-sica, caracteristică fluviilor ruseşti cari se varsă în Marea Neagră, nu am găsit-o chiar după multe cercetări speciale nici în Dunăre şi nici chiar în apele Mării Negre din faţa gurilor Dunării. 1 sp. Acerina cernua L. Ghiboztul. Tab. II. Fig. 11. . Caractere specifice: Corpul scurt şi îndesat, botul obtuz, dorsala cu 13—15 radii spinoase. Pe dos şi pe lături verde măsliniu, cu pete mai închise. Sinonime şi citaţinni: Perca secunda: Marsigli, 1. c., tab. 23, fig. 2. Perca cernua: Linne, S. N. I, p. 487. Bloch, Oekonom. Naturg. d. Fi-sche Deutschl. II, p. 74, tab. 53. Meidinger, Icon. Piscium Austriae, tab. 3. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 245. Reisinger, Spec. Ichthyol. Hungar., p. 18. Acerina vulgaris: Cuv. et. Val., 1. c., voi. III, p. 4 şi voi. VII, p. 448 (anexe). Eichwald, Zoolog, specialis III, p. 83 (1831). Nordmann, 1. c., p. 368. Heckel u. Kner, 1. c., p. 19. Pancic,, 1. c., p. 66. Jeitteles, 1. c., p. 29. Kessler, Zur Ichthyol., p. 6; —Nachtrăge zur Ichthyol. etc. p. 6; —Ausziige a. d. Berichte, etc. II, p. 6. Acerina cernua: Siebold, 1. c., p. 58. Kessler Aralo-Caspi-pontic. Ichthyol. (1877). Grimm, 1. c. (1883). Seeley, 1. c., p. 33. Sabanjeff (1892), 1. c., p. 61. Boulenger, Catalogue, etc. voi. I, p. 110. WarpachoivsM, Peştii de apă dulce din Rusia europ. (1898), p. 38, fig. 15. D 13 — 15/11 — 14, P 13, V 1/5, A 2/5 — 6, C 17, L. lat. 35-40,L. tr. 6 — 7/10 — 12. Descrierea. Ghiborţul are corpul comprimat lateral relativ scurt şi îndesat. înălţimea sa maximă este de obiceiu pe linia care uneşte inserţiunea www.dacoromanica.ro 29 aripioarelor ventrale cu inserţiunea celui de al 3-lea sau al 4-lea radiu dorsal şi e cuprinsă aproximativ de 3y2—4 ori în lungimea totală a corpului. Un exemplar de 126 mm lungime (2 ad.) are înălţimea maximă de 33 mm., un altul de 121 mm. lg. are 31 mm. înălţime. Capul este scurt, gros şi înalt, aşa că lungimea sa e cuprinsă de 3—3 ’/a ori în lungimea totală a corpului, iar înălţimea sa maximă e cuprinsă odată şi jumătate în lungimea sa măsurată dela vârful botului la vârful terminal al operculului. Botul este obtuz şi încovoiat. Ochiul său este mare şi diametrul său este egal cu distanţa dela marginea sa anterioară la vârful botului. Nările sunt duble. Gura sa este protractilă şi foarte mică, aşâ că nu ajunge înapoi decât sub narea a doua. Pe fălci are mici dinţi în formă de perie, iar pe vomer numărul dinţilor este foarte mic. Foarte caracteristic pentru capul Ghiborţului şi în genere pentru toate Ace-rinele sunt cavităţile mucifere foarte adânci, dintre cari cele mai principale sunt: o serie înaintea ochilor, o serie pe inelul suborbilar şi o altă serie pe preopercul. De asemenea foarte caracteristici sunt ghimpii mari de pe marginea preoperculului, din cari sunt 5—10 pe marginea posterioară şi 3 pe cea inferioară. Operculul este striat şi se termină şi el la partea sa inferioară cu un spin mare acoperit cu o cută de piele. Osul cla-vicular este striat şi se termină cu unul sau mai mulţi spini. Pielea este întotdeauna acoperită cu mucozităţi. Corpul este acoperit peste tot cu mici solzi ctenoizi lăsând numai pe burtă şi pe piept mici părţi goale. Forma şi dimensiunile acestor părţi goale variază dela individ la individ, aşâ că — după cum au arătat dejâ Giinther şi Siebold—un asemenea caracter nu poate fi folosit pentru crearea de nouă specii sau varietăţi. Linia laterală începe din dreptul mijlocului ochiului şi merge înapoi apropiindu-se tot mai mult de linia dorsală; ea este foarte bine pronunţată. Aripioara dorsală începe deasupra inserţiunii pectoralelor; primul ei radiu are aproximativ jumătate din lungimea celui de al II-lea, iar al IV-lea este cel mai lung şi merge de aici scăzând încetul cu încetul până la penultimul radiu spinos care are numai jumătate din lungimea ultimului; ultimul radiu spinos este strâns lipit de radiile moi cari sunt cu mult mai înalte şi au aparenţa de a formă o aripioară aparte. Ventralele încep sub al 3-lea sau al 4-lea radiu al dorsalei. Anala începe aproximativ sub primul radiu moale al dorsalei şi sfârşitul ei e cevâ inaintea sfârşitului dorsalei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului variază dela verde deschis până la măsliniu; spinarea e mai închisă şi acoperită cu pete şi puncte brune. Burta este albă-gălbue. Aripioarele dorsală şi caudală şi cevâ mai puţin pectoralele şi anala, sunt presărate cu puncte negre cari de cele mai multe ori se dispun astfel, încât formează pe dorsală o serie de 4 —5 linii longitudinale, iar pe caudală o serie de mai multe dungi transversale. In epoca de reproducţiune, colorile sunt mai vii şi pe piept capătă un ton foarte uşor roşietic.—Irisul este închis, cu un luciu auriu. Dimensiunile. In diferitele ape din ţară exemplarele adulte obişnuite au o mărime de 14—15 cm., în Dunăre şi bălţile ei însă se găsesc exemplare cu mult mai mari, aşâ că trec chiar peste 20 cm. lungime. www.dacoromanica.ro Distribuţia şi Variaţiunea. Ghiborţul trăeşte mai in toate âpele din ţară până în regiunea dealurilor. In Dunăre şi bălţile ei, în toate lacurile noastre litorale, în bălţile de inundaţiune ale Prutului, în Snagov, bălţile Moştiştei, etc. este foarte frecuent. Chiar la mare în faţa gurilor Dunării unde apa încă nu este prea sărată se prinde foarte mult. In râurile mari se prinde în partea lor inferioară. Ghiborţul variază foarte mult după natura diferitelor ape în cari trăeşte. In afară de coloraţiune, care e mult mai închisă, chiar neagră la peştii din baltă şi verde deschisă la cei din apele curgătoare sau din lacurile adânci şi limpezi cu fundul pietros sau nisipos, mai variază şi dimensiunile şi chiar forma corpului. Cercetând însă lucrurile mai de aproape pe un număr foarte mare de exemplare provenite din diferitele localităţi, prinse , în diferite anotimpuri, m’am putut convinge că toate acestea nu sunt decât variaţiuni individuale mai mult sau mai puţin diferite una de alta, cari însă sunt toate legate între ele prin serii complete de forme intermediare. Acelaş lucru cred că este şi cu forma deosebită pe care Nordmann zice că a găsit-o în râul Reut, lângă Bălţi în Basarabia şi despre care presupunea el că ar putea fi o specie nouă. Biologia. Ghiborţul trăeşte de preferinţă în ape mai adânci—atât curgătoare cât şi stătătoare — cu un fund pietros, nisipos sau argilos; se găseşte însă tot în aşâ mari cantităţi şi în apele mai puţin adânci, cu nămol la fund, cum sunt de ex. bălţile noastre de inundaţiune ale Dunării. Gibortul este un peşte foarte răpitor şi se hrăneşte în afară de viermi, larve de insecte şi crustacee, cu icre de alţi peşti şi peşti mici. Epoca sa de reproducţiune începe de prin luna lui Martie şi se întinde până în Aprilie şi Maiu; la bătaia care se face în mai mulţi răstimpi ei se întrunesc în cârduri mai mari şi leapădă icrele la un loc. Femeile leapădă 50—100.000 ouă având fiecare un diametru cam de 1 mm., icrele lor le lipesc la fundul apei pe pietre, prundiş sau plante acuatice. Durata încubaţiunii ouălor este scurtă însă creşterea lentă. > Părăsite. Ghiborţul are foarte mulţi părăsiţi. Până acuma s’au descris: 5 specii de Nematode, B specii de Echinorynchi, 8 specii de Trematode şi 2 specii de Cestode. In apele noastre nu arareori se văd exemplare cu peretele abdomenului despicat de Ligula, ieşind viermele afară. întrebuinţare. Ghiborţul are o carne albă, foarte gustoasă şi uşor di-gestibilă; din cauza dimensiunilor sale relativ mici, el nu are o valoare mare pe piaţă şi nici nu joacă un rol însemnat în alimentaţiune. Pe piaţă se vinde de obiceiu împreună cu alte specii mici de peşte. Din el nu se face decât foarte rar sărătură. Se pescueşte cu năvodul şi tot felul de plăşi împreună cu alte specii de peşte; cade de asemenea la garduri şi la lese. Piscicultură. Deşi Heckel şi Kner îl recomandă pentru a fi cultivat în heleştee, nu pot da nimănui un astfel de consiliu. El fiind un peşte răpitor care distruge icrele şi puii altor peşti, este periculos pentru cultură; pe de altă parte crescând foarte încet şi neavând decât o valoare foarte mică comercială, compensaţia ce ne-o aduce este cu mult mai mică decât răul ce ni-1 produce. Numele populare. In general este cunoscut mai cu seamă în Moldova, Dobrogea şi Brăila sub numele de Ghiborţ sau Ghigorţ; mai are însă www.dacoromanica.ro 3l încă o întreagă serie de nume şi chiar în aceeaş localitate are mai multe nume; i se mai zice încă: Ghelmes, Ghelciu, Moş, Râspâr (Znagov). Lipovenii din Dobrogea îi zic Iorş, Grecii îi zic Scovpios şi Turcii Casai canat. 2 sp. Acerina schraetser Lin. Răspăiul. Tab. II. Fig. 12. Caractere specifice: Corpul 1 u n g ă r e ţ, botul prelungit, dorsala cu 17—19 radii spinoase. Sinonime şi citaţinni: Perca Schraetser: Marsigli, 1. c., voi. IV, Tab. 23, fîg. 3. Linne, S. N. Voi. I, p. 487. Meidinger, 1. c., Tab. 2. Reisinger, 1. c., p. 19. Gymnocephalus schrcestser: Bloch, Natur. der Ausl. Fische, voi. VIII, p. 26, Tab. 132, Fig. 1, (1793). Acerina schraitser: Cuv. & Val., voi. III, p. 23; Pancic, 1. c., p. 67. Nordmann, 1. c., p. 369. Heckel & Rner, 1. c., p. 22. Gunther, Catalog. I, p. 73. Jeitteles 1. c., p. 47. Siebold, 1. c., p. 60. Kessler, Aralo-Caspi-pontisch. Ichthyol. (1877), p. 290. Seeley, 1. c., p. 36. Boulenger, 1. c., voi. I, p. 112.. Bade, 1. c., p. 59. D17—19/12, P13-14, Vl/5, A2/6-7, CI7, L. lat. 50-75L. tr. 7-9/13-14. Această specie se deosebeşte foarte uşor chiar dela prima vedere de specia precedentă, printr’o serie de caractere foarte bine definite şi foarte uşoare de constatat. In afară de coloarea ei foarte caracteristică galbenă ca lămâia, este forma generală a corpului şi forma capului care diferă cu totul. Răspărul are corpul comprimat lateral, lungăreţ şi subţire. înălţimea maximă este la începutul dorsalei şi e cuprinsă de 5—5y2 ori în lungimea totală a corpului, iar lungimea capului intră de 3y4—38/4 ori în lungimea totală. Iată câteva exemple: Un exemp. dell5mm. are înălţ. max. a corpului 20mm., lung. capului 32mm. „ „ 185 mm. „ „ „ „ 34mm. „ „ 49mm. „ „ 220 mm. „ „ „ „ 44mn* „ „ 62mm. Botul este prelungit, profilul frontal este aproape o linie dreaptă care uneşte vârful botului cu începutul dorsalei. Lungimea botului este egală cu iy, până la de 2 ori diametrul ochiului, care şi el intră aproximativ de 4 ori în lungimea capului. Gura mică, maxilarul se întinde până sub narina anterioară. Cavităţile mucifere ca la Ghiborţ. Preoperculul cu 7—10 spini la marginea sa posterioară şi 3 — 5 la marginea inferioară. Oper-culul este striat şi terminat cu un spin mare acoperit cu o cută de piele. Osul clavicular este asemenea striat şi se termină cu unul (rareori 2) spini mari lipiţi de corp. www.dacoromanica.ro 32 Solzii ctenoizi cari acoperă corpul sunt ceva mai mari ca la specia precedentă. Ei lipsesc pe cap, pe piept şi pe burtă până în dreptul aripioarelor ventrale, în această regiune se simte însă la pipăit încă câte o mică pată acoperită cu solzi. Linia laterală este bine pronunţată şi merge pe toată lungimea corpului în pătrarul de sus al înălţimii sale aproape paralel cu linia dorsală. Aripioara dorsală începe deasupra inserţiunii pectoralelor ; primul ei spin este aproximativ egal cu jumătatea celui de al Il-lea, de aici ceilalţi cresc cu încetul până la al IV-lea şi al Y-lea, cari sunt cei mai mari, şi scad apoi treptat până la penultimul. Ultimul radiu spinos e ceva mai mare şi aproape egal cu jumătatea înălţimii radiilor moi. Toate radiile spinoase dela dorsală sunt libere la vârfurile lor. Inserţiunea analei începe sub primul radiu moale al dorsalei şi se termină aproximativ sub al • 7-lea sau al 8-lea. Pectoralele sunt scurte, iar caudala este puţin despicată la mijloc şi acoperită cu solzi mici la baza ei. Color aţiunea. Coloarea generală a corpului este galbenă deschisă ca lămâia. Pe spinare e ceva mai închis, iar pe partea ventrală deschis de tot, aproape alb argintiu. Partea superioară a capului este brună. Pe jumătatea superioară a corpului se întind 8 linii subţiri longitudinale negre albăstrii, cari merg dela finea operculului până la originea caudalei. Prima linie pleacă dintr’un punct cu linia laterală, se scoboară puţin în jos şi merge aproape cu totul dreaptă pe linia mediană a corpului; a doua pleacă puţin mai de sus, întâlneşte linia laterală în dreptul celui al Vl-lea şi al Vll-lea spin dorsal şi merge confundându-se cu ea până se pierde pe la mijlocul părţii moi a aripioarei dorsale; această linie e deseori întreruptă. A treia linie începe dela finea occipitalulului şi merge pe lângă muchea spinării dela baza aripioarei dorsale până la începutul coadei. Şi această linie, deşi este mai pronunţată, este din loc în loc întreruptă. La unele exemplare prinse în timpul iernii am găsit între fiecare din aceste 8 linii încă câte o linie mult mai slab pronunţată şi mai întreruptă, aşâ că avem în total 5 linii longitudinale. Pe membrana dintre radiile spinoase ale dorsalei sunt o serie de pete negre, astfel dispuse încât formează şi ele 3 dungi închise, dunga cea mai de jos formează marginea acestei aripioare. Aceste dungi formate din puncte se văd şi pe partea moale a dorsalei cât şi pe caudală şi chiar anală, însă cu mult mai puţin pronunţate. Irisul este la partea superioară negru, la partea inferioară deschis cu luciu metalic. Dimensiunile. Exemplarele mature obişnuite au o lungime de 14—15 cm.; exemplare însă de 18 — 20 cm. nu sunt o raritate; cele mai mari exemplare ce le-am Văzut — provenite din Dunăre, din braţul Kilia, erau de 24 cm. Distribuţia. Răspărul este mai mult limitat în basenul Dunării, el se rătăceşte numai rareori în partea inferioară a râurilor noastre. Foarte des este însă la mare la: Musura, Sulina şi Sf. Gheorghe în gurile Dunării, aici la fiecare trăsătură de năvod se scot câteva bucăţi. Răspărul intră şi prin bălţi—însă e foarte rar—şi se pescueşte mai cu seamă iarna când se trage cu năvodul pe sub ghiaţă. In lacurile naturale din interiorul terii, cari nu stau în legătură cu Dunărea şi unde Ghiborţul se găseşte foarte mult, el lipseşte cu totul. Pentru descrierea de faţă au servit 8 exemplare din www.dacoromanica.ro 33 regiunea deltei Dunării, 7 exemplare din mare, 8 exemplare din balta Bugeac (judeţul Constanţa) şi o serie de pui dela 2 cm. lungime în sus. Biologia. Răspărul trăeşte de preferinţă în apa curgătoare a Dunării, dar mai cu seamă în partea ei inferioară; nici apa sălcie a Razimului însă şi a mării din faţa gurilor Dunării nu-i displace şi aici chiar se găsesc exemplarele cele mai mari. Se credea că nu intră prin bălţi, totuşi l-am putut constată la noi foarte adeseaori în bălţile Dunării şi mai cu seamă în timpul iernii. In privinţa hranei el se aseamănă foarte mult cu Ghiborţul. Epocele sale de reproducţiune sunt în Aprilie şi Maiu. In luna lui Iunie ouăle sunt complet desvoltate şi mai în fiecare vară am găsit între 15 Iunie până pe la mijlocul lui Iulie cantităţi mari de pui mici în balta puţin adâncă de lângă farul dela gura Sulinei. Puii ca de 2 cm. lungime sunt albi cu totul sau transparenţi şi se recunosc uşor după ochii lor negri foarte mari. Părăsite. S’au descris până azi la el numai 2 parazite: Ascaris dentata şi Echinorynchus proteus, este însă sigur că are mai multe specii pe cari în parte le-am şi colectat, însă nu le-am putut încă determină. Intebuinţarea şi modul de prindere este cam acelaş ca şi la specia precedentă. Carnea Răspărului este foarte bună la gust şi aduce cu gustul şalăului, totuş acest peşte fiind foarte rar nu are nici o importanţă comercială. Pentru prins nu sunt instrumente speciale, ci se pescueşte cu diferitele plăşi mari (năvoade, voloace, tifane, etc.) împreună cu alţi peşti. Numele populare. Pescarii români din Turtucaia, cari pescuesc în mai toate apele noastre, îi zic Răspăr, nume pe care îl dau şi la Ghibori. Alţii îi zic Meles, adică amestecătură, din cauză că îl consideră ca corcitură de Biban cu Şalăii (Turtucăienii dela balta Călăraşi). Lipovenii din delta Dunării îl numesc Raima. Cei mai mulţi pescari nici nu-1 cunosc fiind foarte rar. înainte de a termină cu descrierea diferitelor specii de peşti aparţinători familiei Percoideilor, cred necesar să amintesc că—în afară de Lucioperca marina Cuv., despre care am vorbit mai sus — mai există încă două specii caracteristice afluenţilor Mării Negre, pe cari cu toate cercetările mele îndelungate şi foarte zeloase nu am putut să le descoper în apele noastre. Aceste specii sunt: Acerina rossica Cuv. et Val. şi Percarina Demidoffii Nordm. Cum că aceste specii în adevăr lipsesc în aceste ape sunt aproape sigur, deoarece timp de aproape 18 ani le-am căutat în continuu fără a le puteâ găsi şi deoarece nici cei mai vechi şi experimentaţi pescari nu-şi amintesc să le li văzut vreodată. Cred însă necesar să relevez aici în mod special lipsa lor, deoarece pe de o parte ihtiologul cel mai maro al Mării Negre, Kessler le trece pe toate 8 (cu semnul ?) ca probabil existând în Dunăre, iar pe altă parte deoarece lipsa lor din aceste ape constitue un fapt important care ne poate da dreptul a trage oarecari concluziuni mai generale de geografie animală si care deci merită a fi pus în relief. A. R.—Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia, # www.dacoromanica.ro u 1) întrucât priveşte Lucioperca marina, am arătat la locul cuvenit părerile mele asupra acestei specii. 2) întrucât priveşte pe Acerina rossica Cuv. et Val., cred că e necesar să relevez că făcând o comparaţie între de-senurile foarte bune din Nordmann, Sabanejeff şi Warpachowski, descripţiile lor şi diagnoza preciză a lui Boulenger şi între numeroasele exemplare de Acerifia schraetser din apele noastre ce le-am avut la dispoziţie, am putut constată următoarele fapte: a) Coloraţiunea între ambele specii e în adevăr cu totul diferită, una fiind punctată şi alta liniată; b) Botul la A. rossica este ceva mai lung, însă se găsesc pe de altă parte şi exemplare din A. schraetser cari au şi ele un bot ceva mai lung şi c) că înălţimea corpului la A. rossica e conţinută de 4 ori în lungimea totală, pe când la A. schraetser e mai mică şi intră de 5 ori. Se găsesc însă iarăş exem- • plare de A. schraetser cari au şi ele un corp ceva mai înalt. Din aceste se vede dar că între aceste 2 specii nu există mari diferinţe şi că chiar între caracterele distinctive ale lor există transitiuni si forme interme- » j » diare. De aici se vede dar că bănueala lui Jeitteles ca «A. rossica Cuv. ist vielleicht nur eine Varietăt von A. Schraitzer (1)» are oarecare probabilităţi de adevăr şi merită a fi cercetată mai amănunţit comparând un număr mare de exemplare din ambele specii. 3) întrucât priveşte P&rcarina (2), acest curios gen a cărui existenţă este acum bine asigurată prin descrierile exacte ale lui Nordmann, Heckel u. Kner şi în urmă Boulenger, nu am alta nimic de observat decât că, deşi ea a fost descoperită în apropiere de apele noastre la Nistru şi se află acolo în abundenţă, totuş nu există nicăeri în basenul Dunării; şi că cauzele acestor diferinţe merită a fi examinate mai cu deamănuntul. (1) 1. c., p. 48. (2) Iată diagnoza acestui gen : Corpul comprimat lateral. Gura terminală. 2 aripioare dorsale lipite între ele la baeă numai printr'o mică continuare a pielii. Operculul şi Preoperculul cu spini puternici. Dinţii din gură informă de perie. Pe falca inferioară dinţii ies şi în afară şi acoper chiar şi partea exterioară a fălcii, aşă că-i dă aparenţa unui val cu dinţi. Limba nedinţată. Capul şi pieptul fără solei. Oasele capului cu cavităţi mucifere. 7 (rareori 8) radii branchiostege. www.dacoromanica.ro 2. FAM. SCLEROPAREI. Acautliopterigieni având oasele snborbitalr Iutile la partea lor posterioară şi eon topite cu prcopcrculul pentru a formă împreună de flecare parte o cuirasă a obrazului. 2 dorsale din cari cea dintâi mai scurtă decât cca de a doua Aripioarele ventrale între cele pectorale. Capul şi diferite bucăţi ale aparatului oper-enlar inai mult sau mai puţin spinoase. Familia Scleropareilor sau Cataphractelor este compusă din numeroşi reprezentanţi, cari însă mai toţi trăesc în mare; în apele noastre interioare nu trăeşte decât un singur gen, Cottus, reprezentat şi el prin două specii. Genul Trigla care face parte şi el din acesta familie şi din care se află B specii în Marea Neagră pe lângă coastele noastre, nu intră niciodată în apele interioare şi nici măcar în apele sălcii din regiunea gurilor Dunării. 1. Gen. Cottus Linnâ. Capul lat fi turtit, la partea anterioară rotumit; Trunchiul rotund iar coada comprimată lateral. Pielea goală fără solsi, cu linie laterală. Gura largă cu dinţi mici în formă de perie pe fălci şi vomer. Palatinele fără dinţi. Aparatul opercular cu ghimpi. 6 radii bran-chiostege. Pectoralele mari în formă de evantaliu; ventralele inserate sub pectorale. Fără băşică înotătoare. Acest gen este reprezentat în apele României prin 2 specii sigure şi bine definite: C. gobio Lin. şi C. pcecilopus Heck; celelalte 2 specii C. microstomus. Heck şi O. ferrugineus Heck, cari au fost descrise de He-ckel(l) ca specii deosebite şi din cari una se găseşte şi în apele noastre, s’au dovedit în urmă de Jeitteles(2) şi Giinther(3) că nu sunt decât varie- * II, (1) Iacpb Heckel in: Annalen des Wiener Museums, 1836 II Bd., tab. 6, Fig. 3—4, pag. 147, şi He-ckd & Kner, 1. c., p. 34, fig.14. (2) L. H. Jeitteles, Ueber die Siisswasserarten der Fischgaltung Cottus. Beitrag eu einer wieder-holten Revision dieses Oenus. Arch. per la Zoologia, t. I. I, f. 2, 31 Dec. 1861. (3) Gunther, Catalogue of the Acanthopterygian Fishes in the Cholleet. of the Brit. Museum, voi. II, London 1860, şi: Fische des Neckars, pag. 17. www.dacoromanica.ro taţi. Merită deasemenea a fi relevat faptul că genul Cottus, deşi ard reprezentanţi în toate mările, în Marea Neagră nu există nici unul. 1 sp. Cotus gobio. Lin. Sglăvoace. Tab. II. Fig. 13 şi 13 a. Caracterele specifice. Gura mai mult sau mai puţin largă; Pectoralele lungi şi late informă deevantaliu; Ventralele fără dungi transversale pronunţate, sunt înguste şi scurte şi nu ajung niciodată până în dreptul deschiderii anale. 'Ultimul radiu (al IV-lea) al ventralelor aproape egal cu primul lo r radiu moale. Sinonime şi citaţinni: Cottus: Marsigli, 1. c., Tom. IV, p. 73, Tab. 24, Fig. 2. Cottus s. Gobio fluviatilis capitatus: Gesner, De aquatil., f. 162 a. Cottus gobio: Idnne, S. N. I, p. 452, 1766. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschlands, 2, 17, tab. 39, fig. 2, (1784). Pallas, Zoographia Rosso-Asiat. III, p. 126. Meidinger, Icon. pisc. Austr., tab. 17. Cuvier etValenciennes, 1. c., voi. IV, p. 145. Reissinger, 1. c., p. 10. Nordmann, 1. c., p. 376. Bielz, 1. c., p. 7 (1853). Kessler, Zur lchtyol. etc., p. 7; —Aralo-Caspi-Pontic. Ichthyol. (1877). .Heckel u. Kner, 1. c., p. 27. Jeitteles, Gattung Cottus (Arch. p. la Zool. 1861). Pancic, 1. c., p. 68. Gunther, Catal. II, p. 156. Siebold, 1. c., p. 62. Grimm, 1. c., No. 15. Seeley, 1. c., p. 50. Săbane-jeff, 1. c., p. 86. Warpacowski, 1. c., p. 43. Cottus microstomus: Heckel, Annalen des Wiener Museums II, p. 147, tab. 8. Nordmann, 1. c., p. 377. Heckel u. Kner, 1. c., p. 32. Kessler, Zur Ichthyologie des Sîidwestlchen Russlands, p. 7, şi Nachtrăge zur Ich-thyologie des siidwestlichen Russlands (1857), p. 7, No. 7. Cottus ferrugineus: Heckel u. Kner, Siisswasserfische, etc., p. 34. Br. 6, 1 D. 6 — 9, 2 D. 16—18, P 13—14, V 1/4, A 12—14, C. 13. Sglăvoacele au un corp foarte bine caracterizat prin capul lor mare, lat şi turtit şi prin corpul lor cu mult mai îngust, comprimat lateral, care merge din ce în ce subţiindu-se. Capul lor seamănă, cum zic pescarii noştri „cu un cap de broască" şi are o lăţime egală cu lungimea sa, care şi ea este egală aproximativ cu 1/i din lungimea totală a corpului. Lăţimea maximă a capului este în dreptul operculelor. Capul fiind foarte turtit, înălţimea sa maximă este abia ceva mai mare ca jumătatea lăţimii sale. îndată după deschiderile branchiale, corpul se subţiază şi lăţimea sa maximă de după inserţiunea pectoralelor, care este egală cu înălţimea sa www.dacoromanica.ro 37 maximă dela începutul primei dorsale intră de 5.5 până la 6 ori în lungimea totală a corpului, Un exemplar provenit din râul Trotuş de 93 mm. lungime are următoarele dimensiuni: lungimea capului 23 mm.; lăţimea capului 23 mm.; înălţimea capului 13 mm.; înălţimea corpului la începutul dorsalei 16 mm.; lăţimea corpului între pectorale 16 mm.; diametrul longitudinal al ochilor 5 mm.; distanţa interorbitală 4,5 mm.; distanţa praeorbitală (dela marginea ochiului la vârful botului) 5 mm. Gura este largă şi ajunge la unele exemplare chiar până sub jumătatea ochiului; ea este rotunzită înainte. La bărbaţi, cari de obiceiu au capul mai larg, este şi gura cu mult mai largă decât la femele. Fălcile sunt egale şi au pe ele mai multe serii de dinţi mici catifelaţi; de asemenea şi vomerul. Palatinele şi limba sunt nedinţate. Caracteristic e că şi oasele faringeale au pe ele mici dinţi catifelaţi; de asemenea şi arcurile branchiale (afară de primul) poartă pe ele mici papile acoperite cu dinţi mici catifelaţi. Partea superioară a capului este netedă, oasele neapărând la suprafaţă. Ochii sunt îndreptaţi mai mult în sus privind numai foarte puţin în lături ; diametrul lor este aproape egal cu ij3 din lungimea capului. Distanţa ochilor dela vârful botului este egală cu aproape odată diametrul Jor si tot astfel e si distanta dintre ei. i > j Preoperculul este înarmat la partea superioară a marginii sale posterioare cu un spin puternic întors în sus, sub aceasta se mai află adeseori şi un al doilea mult mai mic şi mai ascuţit, care este acoperit cu piele. Suboperculul are şi el un mic ghimpe îndreptat înainte, care este şi el acoperit cu piele. Deschiderea branchială nu este tocmai mare, iar membrana branchială este susţinută de 6 radii branchiostege bine pronunţate. Parabranchiile sunt mari şi pectinate. Pielea pe corp este goală, moale, cu numeroase mici papile şi secretează mucozităţi. Linia laterală începe dela inserţia operculului, merge cevâ mai sus de jumătatea corpului şi se termină la jumătatea inserţiunii aripioarei caudale. Ea e compusă din 26—28 tubuşoare mici cari sunt orificiile canalului lateral. Orificiile acestor canale se observă foarte bine şi pe cap şi mai cu seamă pe falca inferioară se recunosc porii foarte bine. La unele exemplare linia laterală nu ajunge până la inserţiunea aripioarei caudale, ci se termină încă înainte de sfârşitul dorsalei. Acest caracter, căruia înainte i se dădeâ o mare importanţă şi se ziceâ că e caracteristic numai pentru speciile americane de Cottus, se întâlneşte foarte des la exemplarele reooltate în apele noastre. Prima aripioară dorsală este mică şi cu mult mai joasă decât a doua; ea începe cevâ mai în urma părţii superioare a bazei peotoralelor. Deşi separată, ea este de obiceiu la baza ei legată printr’o mică cută de piele cu a doua dorsală, care este cel puţin de 3 ori mai lungă. Pectoralele, în formă de evantaliu, sunt foarte mari şi lungimea lor este egală cu aproape */4 din lungimea totală a corpului. Ventralele sunt înguste şi mici şi nu ajung până la anus. Ultimul lor radiu moale este egal în lungime cu primul. Toate celealte aripioare, mai cu seamă la exemplarele tinere, www.dacoromanica.ro 3$ sunt de obiceiu compuse din radii nebifurcate. Anala este singura care arh în totdeauna radii bifurcate şi are marginea ei posterioară convexă. Anusul este situat ceva înaintea jumătăţii corpului ; după dânsul vine porul genital care la bărbaţi este întotdeauna ceva mai lung. Coloraţiunea. Coloarea variază mult şi mai cu seamă şi după apele în cari se prind; aşa de ex. la Broşteni şi Bicaz exemplare prinse în Bistriţa sunt cu mult mai deschise decât cele din pârae. Coloarea generală variată între cenuşiu închis şi cafeniu pe spinare şi între alb şi cenuşiu destchis pe burtă. Pe spinare sunt în totdeauna dungi şi pete cafenii mai închise, iar pe burtă numai la bărbaţi sunt pete cafenii, pe când la femei pântecele este nepătat. In genere bărbaţii sunt în totdeauna de o coloare mai închisă. Prima aripioară dorsală este cafenie cu pete mai închise şi cu o margine bătând puţin în roş. Celelalte aripioare urmează coloarea generală a corpului. Ventralele sunt albe sau cenuşii deschise şi nu sunt pătate sau vărgate decât numai puţin sau chiar de loc. Dimensiuni. Sglăvoacele nu ajung niciodată la dimensiuni mari. Exemplarele obişnuite sunt între 9 — 12 cm.; se găsesc însă exemplare şi de 15 cm. lungime. Distribuţiunea. Sglăvoacele sunt foarte răspândite în apele Carpaţilor româneşti, ele trăesc în cursul superior al râurilor noastre şi în pârăele cari se varsă în ele. Am colectat şi examinat exemplare din următoarele ape: din Bistriţa şi afluenţii ei: Bicaz, Tarcău, Neagra, Sabasa, Borca, Ne-grişoara, etc.; aici dejâ la Piatra-N. ele încep a deveni mai rare; din Trotuş şi afluenţii săi la Dărmăneşti; din cursul superior al Dâmboviţei, râul Doamnei, râul Târgului, etc., lângă Câmpu-lung; din cursul superior al Argeşului şi Vâlsanu (la gura sa); în cursul superior al Oltului, Bistriţa (Oltenia) şi Lotariţa, etc. In cursul inferior al râurilor noastre, Sglăvoacele nu pot trăi, cu alât mai puţin încă în Dunăre. De aceea trebue să-mi exprim mirarea mea când distinsul autor al Faunei pontice, Nordman (1) scrie „J’ai peche dans le Danube, dans le Bug et dans le Dnieper, ainsi que dans Ies ruisseaux dependants de ces fleuves, le C. gobio tel que Cuv. et. Val. l’ont decrit“. De sigur că aceasta nu poate fi decât o eroare care trebue să-şi aibă explicarea ei în etichetarea greşită a materialului adunat în alte locuri, afir-maţiune care de altfel şi întrucât priveşte Nistrul a fost pusă la îndoeală de către Kessler(2). Biologia. Sglăvoacei îi plac pâraele mici de munte cu curent puternic şi cu fundul stâncos sau pietros, de aceea ele se găsesc în toată regiunea păstrăvului în cele mai mici părae şi izvoare, unde trăesc împreună cu Păstrăvul, Boişteanul şi Grindelele. Ele se scoboară însă şi mai la vale până prin regiunea Lipanului, în Bistriţa d. ex. se găseşte —deşi mult mai rar — până la Piatra-Neamţu. Se găseşte de asemeni şi în lacurile de munte. Ele trăesc în apă şipotoasă, spumoasă, ascunse pe sub bolovani în partea lor din aval şi nu ies de aici decât «dacă sunt scormonite cu băţul (1) Nordmann, 1. c., p. 376. (2) Kessler, Ausuge a. d. Berichte, etc., p. 13. www.dacoromanica.ro 39 sau dacă se mişcă bolovanii». Ele stau la pândă sub pietre şi când văd vreun animal care le serveşte de hrană, se aruncă asupră-i făcând mişcări bruşte. Zglăvoacea se hrăneşte cu larve de insecte şi tot felul de animale mici ce găseşte în apele în cari trăeşte; ea este însă şi un peşte foarte răpitor—după cum o arată şi forma gurii—şi mănâncă şi ouă şi pui de peşte, în special ea aduce mari stricăciuni la ouăle şi puii Păstrăvului. Zglăvoacea leapădă icrele primăvara «când se desleagă omătul» începând prin Martie, câte odată şi pe la sfârşitul lui Fevruarie şi ţine până la sfârşitul lui Aprilie. Bătaia se face în felul următor: bărbatul sapă cu coada «ca cu o mătură» o gropiţă în prundişul de pe fundul apei sau alege între pietre un loc ascuns şi liniştit, apoi vine femeia — care în această epocă este cu totul diformă — şi leapădă între 100—500 de ouă pe cari le lipeşte de pietre; aceste ouă lipindu-se şi între ele formează «un fel de boţ» care stă ascuns între pietre. Ouăle sunt mari, au un diametru de 2.5 mm. şi o coloare galbenă roşietică; durata incubaţiunii lor este de 4 — 5 săptămâni, în care timp bărbatul stă şi le păzeşte. Grija pe care o au părinţii pentru puii lor a fost dejâ observată de Linne (1) care scrie «Nidum in fundo format, ovis incubat prius vitam de-sertus, quam nidum». In urmă Marsigli (2) şi apoi Fabricius (8) arată din nou grija părinţilor de puii lor şi susţin că bărbatul este acela care păzeşte ouăle în tot timpul incubaţiunii lor. Aceste observaţiuni au fost puse în urmă mult timp la îndoeală de mai mulţi naturalişti de mare valoare, între cari şi Bloch (4), Eckstrom (5), Gun-ther (6), Cuvier şi Valenciennes (7), etc. până ce Heckel şi Kner (8) au adus alte observaţiuni nouă ale unor pescari cu multă experienţă din Austria, prin cari se confirmă în totul vechile observaţiuni ale lui Marsigli şi Fabricius. Observaţiuni directe în acuarii asupra modului de reproducţie a Zglăvoacelor sub controlul unui om de ştiinţă nu s’au făcut încă, dar nu ştiu de ce nu s’ar da crezare acestor observaţiuni ale pescarilor, cu atât mai mult, cu cât sunt şi alte specii de peşti la cari bărbatul păzeşte ouăle în timpul clocirii ca şi aici. Nu am decât să citez Somnul din bălţile noastre — care în forma generală a corpului are multă asemănare cu Zglăvoa-cele — despre care se ştie, şi am putut şi eu singur deseori s’o observ, că bărbatul în tot timpul incubaţiunii stă lângă icre şi le păzeşte, şi când se apropie de ele vreun alt peşte, sare la el să-l mănânce sau îl loveşte cu coada ca cu un biciu. Tot astfel este şi cu Gasterosteus şi diferite alte specii. Părăsite. S’au găsit până astăzi 2 specii de Echinorynchi, 2 specii de Cestode şi 2 de Trematode. 1 (1) Linne, Systema Naturae, voi, I, ed, 12, 1766, p, 452. (2) Marsigli, Danubius panon., voi. IV, p. 73. (3) Ot. Fabricius, Fauna Groenlandica, 1780, p. 160. (4) Bloch, Oeckon. Naturg. d. Fische Deutschlands, II, p. 14. (5) Eckstrom, Fische in den Scheeren von M6rk6, p. 170. (6) Giinther, Fische des Neckars, p, 28. (7) Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. IV, p. 151. (8) 1, c., p. 30. www.dacoromanica.ro 40 Întrebuinţarea. Sglăvoacea are o carne foarte gustoasă şi când se fierbe iea o coloare roşie ca a păstrăvului. La noi se mănâncă mult, fript proaspăt la frigare. O valoare comercială nu are şi nici nu se aduce decât foarte rar şi în foarte mici cantităţi prin unele oraşe de munte la piaţă. Piscicultura. Sglavoacea fiind un peşte răpitor, care poate aduce adeseori mari stricăciuni tovarăşului său de vieaţă, Păstrăvul, căruia îi mănâncă ouăje şi puii şi-i face concurenţă la hrană, nu numai că nu trebue îmmulţit, dar din contră ori de câte ori voim să facem îmbunătăţiri pentru pescuitul din pârăele de munte, trebue să căutăm a-1 împiedică să se îmmul-ţească prea tare şi a-1 înlocui cu pui de păstrăvi. Pescuitul. Sglăvoacele se prind vara cu sacul şi cu mâna, ridicând încet piei rele; iarna se bat cu ostia. Ele cad însă şi la cereală (crâsnicul fără coadă) şi câte odată chiar la gărduţul cu leasă. Numele populare. Numele cele mai răspândite sunt: Sglăvoace, Sglă-voc, Sglăvoagâ şi Glăvoace; le-am auzit în Bucovina, pe toată valea Bistriţei, la Câmpulung, în judeţul Argeş, şi chiar arareori pe valea Oltului, Topolog şi Lotrişor. In Transilvania, după Bielz şi Heckel şi Kner: Klo-wosch şi Butz. In Moldova se mai numesc Babe, Babele şi Bobi (pe pâraiele din valea Bistriţei, pe Trotuş, Asău, Uzul, la Dărmăneşti, etc.). In Oltenia se numesc mai cu seamă Moace. Varietăţi. In apele noastre trăesc 2 feluri de varietăţi din această specie, şi anume : 1) Forma tipică Cottus gobio L. Var. macrostomus aci descrisă, caracterizată printr'o gură mare, maxilarul ajungând înapoi cel puţin până sub marginea anterioară a ochiului şi 2) Cottus gobio L. Var. microstomus (= Cottus microstomus: Heckel, Anal. d. Wiener Museums 1836 şi Heck & Kner, 1. c., p. 32), caracterizată printr’o gură mai mică, maxilarul neajungând înapoi până sub ochi. Celelate diferinţe cari s’au găsit între aceste 2 forme şi cari făcuse pe Heckel să ridice ultima varietate la rangul unei specii s’au dovedit în urmă — în special de către Giinther şi Jeitteles — că nu există şi că amândouă formele sunt strâns legate între ele prin forme intermediare. Varietatea microstomus a fost găsită de către Kessler în apele Basarabiei şi eu am găsit-o foarte des în pâraele noastre din munţii Moldovei. Ea are acelaş fel de vieaţă, hrană, reproducţie etc. ca şi forma tipică, aşâ că nu am nimica nou de spus în privinţa ei. 2. Sp. Cottus poecilopus Heck. Tab. II. Fig. 14. Caractere specifice: Gura foarte largă ajungând până sub ochi. Pectoralele lungi şi late în formă de evantaliu. Ventralele www.dacoromanica.ro 4i cu dungi transversale bine pronunţate, sunt înguste ajungând cel puţin până în dreptul anusului. Ultimul radiu moale (al IV-lea) al ventralelor cu mai mult de l'B mai scurt decât primul lor radiu moale. Sinonime şi Citaţinni: Cottus poecilopus: Heckel, Annalen des Wiener Museum’s (1836), Tab. 8, fîg. 1 şi 2. Heckel u. Kner, 1. c., p. 31, fig. 11. Nordmami, 1. c., p. 371. Giinther, Calalogue etc., voi. II, p. 157 (nu: Fische d. Neckars). Siebold, 1. c., p. 64. Jeitteles, Rev. d. Gattung Cottus, 1861 şi Prod. Faune Vertebr. Hungar. super., p. 48. Pancic., 1. c., p. 69. Kessler, Ichthyol-Aralo-Caspi-pontică, p. 290 (No. 25). Grimm, 1. c., No. 26. Seeley, 1. c., p. 55. Bade, 1. c., p. 64. Cottus gobio var. poecilopus: Gunther, Fische d. Nekars, p. 25. I D. 8—9, 2. D. 16—20, P. 14, Y. 1/4, A. 13—15, C. 13. Această specie în afară de caracterele deferenţiale arătate prin diagnoză se deosebeşte numai puţin de cea de sus. Un caracter prin care exemplarele din apele noastre par a se deosebi de cealaltă specie este ghimpele preopercular care aici nu este aşa de mare şi aşa de întors în sus ca la Cottus gobio. Pentru a se aprecia mai bine diferinţele între diferitele dimensiuni ale corpului dau aici măsurătorile luate de pe un exemplar normal de 106 mm. lungime, măsurători cari coincid cu cele luate de pe diferite alte exemplare, aşa că pot fi luate ca tipice: lungimea capului 29 mm., lăţimea capului între marginile preoperculelor 27 mm., înălţimea capului 17 mm., înălţimea maximă a corpului la începutul dorsalei 17 mm., înălţimea minimă la pedunculul caudal 8 mm., lăţimea maximă a corpului între pectorale 17 mm., lăţimea pedunculului caudal la finea dorsalei 4 mm., dela vârful botului la anus 48 mm., dela anus la finea caudalei 58 mm., diametrul longitudinal al ochilor 5 mm.; distanţa praeorbitară 5 mm. şi distanţa înter-orbitară 5 mm. După cum se vede dar din comparaţia acestor măsurători cu cele date pentru Cottus gobio, între aceste 2 specii în afară de diferinţele relevate în diagnoză, nu există altele mai principale. Diferinţa arătată de Heckel că la C. gobio radiile dela pectorale (cel puţin în partea superioară) se bifurcă, pp când aici niciodată, nu are nici ea nici o însemnătate — după cum a arătat şi Jeitteles (1) şi Siebold (2) — căci pe de o parte găsim foarte multe exemplare—chiar adulte—de C. Gobio cari nu au nici un radiu din pectorale bifurcat, iar pe de altă parte întâlnim foarte adesori C. poecilopus cu radii din pectorale bifurcate. Coloratiunea. Coloarea generală a corpului este cu totul asemănătoare cu specia precedentă, poate numai că colorile sunt ceva mai închise — (1) 1. o., p. 8-9. (2) 1. o., p. 65. / www.dacoromanica.ro 42 ceeace însă poate fi numai din cauza diferitelor ape unde trăesc. Cu totul diferită este coloraţiunea aripioarelor ventrale cari aici sunt vărgate transversal având vreo 10—14 dungi transversale pe ele foarte pronunţate — pe când la C. gobio sunt uniforme fără vărgături pronunţate pe ele. De asemenea şi I-a dorsală are o coloare ceva deosebită având 2 pete negre mari şi rotunde, una la începutul şi una la sfârşitul ei, legate la baza lor printr’o pată castanie. Marginea acestei aripioare este albă. Distribuţiunea. Cottus poecilopus are aceeaş răspândire în apele noastre ca şi Cottus gobio, numai că în unele locuri — d. ex. în regiunea Bistriţei— e cea dintâi mai răspândită, pe când în altele—d. ex. regiunea Trotuşului— e cea de a doua. In totul însă această specie este cu mult mai numeroasă în apele noastre decât C. gobio. In privinţa Biologiei, întrebuinţării şi pescuitului aceste 2 specii se aseamănă cu desăvârşire. De asemenea pescarii noştri nedistingându-le una de alta, le dau aceleaşi nume populare. Varietăţi. După cum a arătat şi Jeitteles (1) pentru apele din Ungaria, tot aşâ şi în apele noastre această specie are 2 varietăţi: una cu gura mare (var. macrostomus Jeittel.), al cărei maxilar ajunge până sub ochiu, şi alta cu gura mai mică (Var. microstomus Jeittel.), al cărui maxilar nu ajunge înapoi până sub ochiu. Intre ambele varietăţi nu există însă nici o altă diferinţă. 1 (1) Proci, faimae Vertebr Hmigarsuper., p. 48. www.dacoromanica.ro 3. FAM. GASTEROSTEIDAE BONAP. Acantliopterigieni având oasele suborbitale lăţite şi articulate cu preoperculul pentru a formă împreună de flecare parte câte o cuirasă a obrazului. înaintea aripioarei dorsale mai mulţi spini liberi nelegaţi între ei printr’o membrană. Ventralele cari sunt situate în regiunea abdominală sunt compuse numai din câte un spin puternic şi cel mult un radiu moale rudimentar. Cu beşică înotătoare. Peştii cari compun această familie, din cauza organizaţiunii lor particulare au fost înainte atribuiţi de diferiţi naluralişti la diferite familii. Cuvier şi Valenciennes (1), luând de bază oasele suborbilale lăţite cari se articulează cu preoperculul şi acoper obrajii ca o cuirasă, au încercat să-i pună în familia creată de dânşii a Cataphractelor. Alţii ca C. Dumerii (2), Buppel (3), Heckel şi Kner (4) şi în urmă Siebold (5), considerând mica importanţă a caracterului pe care se bazâ Cuvier şi multele diferinţe de organizaţie ce există între Gasterostei şi celelalte Cataphracte (Cottus, Trigla, etc.), au luat de bază forma generală a corpului, pielea şi colora-ţiunea ei identică, etc. şi au căutat a le pune în familia Scomberoideilor. Astfel s’a revenit la vechia idee a lui Bloch (6) care puneâ Gasterosteidele alături de Scomberide şi mai cu seamă la opinia lui Linne (7) care puneâ pe Naucrates, Temnodon şi alte adevărate Scomberide, între Gasterostei. De altfel această asemănare a Gasterosteilor cu Scomberidele nu a scăpat nici chiar pescarilor noştri din vedere, cari în unele regiuni din Dobrogea numesc pe Gasterosteus Pălămidâ sălbatică (adică Pelamys care este un adevărat Scomberid). Dar nici cu Scomberidele înrudirea lor nu este naturală ci numai aparentă : conformaţiunea specială a basenului, spinii liberi dinaintea dorsalei, forma ventralelor compusă dintr’un singur spin, etc. le separă cu totul de ele; afară de aceasta chiar Cuvier singur a atras atenţiunea asupra con-formaţiunii Qapului lor care seamănă mai mult cu Pericoideele şi e cu totul diferit de Scomberide. 1 (1) 1. o., voi. IV, pag. 479. (2) C. Dumerii, Zoologie analitique, pag. 124, 1806. (3) Riippel. (4) Heckel u. Knef, Stisswasserfische d. Oester. Monarchie. (6) Siebold, Stisswasserfische u. Mitteleuropa, p. 62. (6) Bloch, Oekon. Natwgeschichte d. Fische Beutschlands, II. Bd., p. 79, (7) Linnă, System. Naturae. www.dacoromanica.ro 44 Astfel fiind, încă din 1834 Bonaparte (1) apoi Giinther (2) şi Blan-chard(3) au format o familie desebitâ a Gasteroidelor, familie care astăzi este aproape general admisă în toate tratatele moderne de Ihtiologie. In privinţa poziţiuni sistematice a acestei familii, abia în timpul din urmă s’a ajuns a se dovedi că ea este de aproape înrudită cu familia Fistu-larideilor. 0 specie, Auliscops spinescens, nu de mult descoperită de către Peters lângă coastele Californiei se aseamănă în atâtea privinţe cu Gas-terosteii şi mai cu seamă prin faptul că posedă o serie de spini dorsali liberi, încât înrudirea lor nu mai sufere nici o îndoeală(4). Această familie este reprezentată în apele noastre printr’un singur gen Gasterosteus. Gen. Gasterosteus Artedi. (gen. pisc. p. 25. 1738). Corpul fără solzi, acoperit cel mult pe lături cu câte o serie de plăci osoase. Spinii dorsali şi ventrali cu articulaţiuni cari se pot închide. Oasele pubiene foarte desvoltate ajungând înainte până la arcada hu-merală, iar înapoi acoperind mai mult sau mai puţin regiunea abdominală. Fălcile şi oasele faringiene cu dinţi catifelaţi, fără canini; limba şi oasele palatine fără dinii. Diferitele bucăţi ale palatinului opercular nedinţate. Deschiderile branchiale mici şi susţinute prin 3 radii branchiostege. Acest gen este reprezentat în apele noastre prin 2 specii: 1. sp. Gasterosteus platygaster Kesslei. Pălămida de Baltă. Tab. II. Fig. 15 a, b, c. Corpul mic, cu o zugrumătură în formă de gât aparentă între cap şi torace şi cu un peduncul caudal prelungit şi foarte subţire. înaintea aripioarei dorsale 9 — 10 spini liberi; dorsala şi anala de regulă cu câte 7 radii moi( 7—8 1 (1) Bonaparte, Veri. syst. 1837. (8) Giinther, Catal. of the Fisches in the Brit. Museum. Voi. II, pag. 1. (3) Blanchard, Les Poissons des eaux douces deda France, p. 174. (4) Vezi şi F. Heinche, Untersuch. ub. die. Stichlinge, în: Kongl. Vetenskaps-Akademion Fârhand-lingar, 1879, No. 6. Stokholm. www.dacoromanica.ro 45 dorsala şi 6—7 anala). Spinii ventrali relativ groşi şi dinţaţi pe marginile lor. Corpul acoperit pe lături cu câte 29 — 30 plăci osoase din cari primele ceva mai mari şi apropiate între ele, iar celelalte din ce în ce mai mici, îndepărtate una de alta şi ascunse în piele, astfel că abia se pot recunoaşte. Pedunculul caudal neted fără cele 2 carene laterale. Discul ventral lung şi lat ajungând până la deschiderea anală. Aripioara caudală rotundă. Siuonime: Gasterosteus platygaster: Kessler, Ausziige a. d. Berichte iiber eine a. d. Nordwestl. Kiisten des Schwarzen Meeres u. durch die Westl. Krym unternom. Reise. Moskau 1860. II. Th., p. 17. Kessler, Ichthyologia aralo-caspi-pontică, în lucrările expediţiei aralo-caspice (ruseşte) 1877, pag. 1—4 şi pag. 20. Grimm, Fishing and Ilunting in Russian Waters. 1883, No. 3. Săbanejeff, 1. c., voi I., pag. 91. Warpachowski, 1. c., p. 27. Steindachner, Ueber das Vorkommen von Gasterosteus platygaster Kessl. im Stromm-gebiete der Donau. Sitzungsberichte der kais. Akademie der Wissenshaften. Wien. Bd. CVIII. Abth. I. 1899. Gasterosteus platygaster var. Danubica: Steindachner, 1. c., pag. 4. Gasterosteus pungitius: Nordmann, 1. c., p. 381. Pancic, Pisces Serbiae, p. 71. Steindachner, Ichthyologische Notizen (X). Sitzbericht. d. kais. Akademie d. Wiss. Wien LXI Bd. Jahrg. 1870. 1). 9—10/7—8, P. 10, V. 1/0—1, A. 1/6—7, C. 12—15. Această specie a fost descoperită abiâ în anul 1859 de către distinsul ihtiolog rus K. Kessler între algele din portul Odessei. Prima descriere a fost făcută după 8 exemplare cari aveau o lungime de l,,.6,,, până la 2".3'" (adică de 3.7—5.8 cm.) şi i-a dat următoarea diagnoză: «mit 9 bis 10 gesonderten Ruckenstacheln, mit breitem, hinten abgerundeten Be-ckenschilde und kursen Bauchflossenstacheln» (1). In urmă Kessler pro-curându-şi alte 14 exemplare mai mici (2.5—2.9 cm.) dintr’un braţ lateral al Niprului, a constatat între ele şi primele exemplare câteva diferinţe importante şi mai cu seamă: 1) sugrumătura dintre cap şi torace nu erâ atât de lămurită. 2) Scutul ventral la aceste exemplare erâ cu mult mai îngust şi mai ascuţit şi 3) Spinii dorsali şi cei ventrali erau relativ mai puternici şi cei din urmă ajungeau până la finea discului ventral. Comparând în urmă toate exemplarele între ele, Kessler ajunge totuş la concluzia că nu a avut înaintea sa o specie sau varietate nouă, ci că diferinţele constatate se explică numai ca deosebiri de vârstă. In 1870 Jacowlew (2) studiind peştii dela gurile Volgăi descopere şi el 2 varietăţi nouă şi anume: Gasterosteus platygaster var. Kessleri şi G. (1) 1. c., pag. 17. (2) lacowlew, Câţiva peşti noi sau puţin cunoscuţi din gurile Volgăi. Kazan 1870 (ruseşte). www.dacoromanica.ro u platygaster Vai*. niger; iar în 1877 Kessler în Iu6râr6â sa fundamentala asupra Ihtiologiei aralo caspi-pontică (1) descrie din nou această specie, completând descrierea întâia şi adăugând încă 2 varietăţi nouă: var. caucasicus şi var. aralensis, pe cari le-a găsit el în Transcaucasia şi în Marea de Arai (la gurile fluviului Amu-Darii). Chiar şi această descriere nouă însă nil este destul de completă şi nu ne dă nici măcar o figură a acestei atât de interesante specii. Abiâ în timpul din urmă Steindachner care, după ce’ în 1870 (2) urmând exemplul lui Nordmann (8) şi Pancic (4) confundase acestă specie cu Gasterosteus pungitlus Lin., revine din nou şi examinând o serie de exemplare din bălţile Dunării dela Negotin şi din râul Sava de lângă Belgrad, dă o nouă descriere acestei specii. Descrierea dată de Steindachner completează mult descrierea lui Kessler, totuş nu ne lămureşte nici ea pe deplin. Steindachner găsind că exemplarele diferă întru câtva de primele exemplare descrise de Kessler şi mai cu seamă în privinţa scutului şi al spinilor ventrali, zice: «Man konnte daher wenigstens vorlăufig die im Donaugebiete vorkommende Abart des G. platygaster nominell als var. Danubica von jener des Schwarzen Meeres unterscheiden, bis weitere Untersuchungen einer grosseren Anzahl von Exemplaren von ver-schiedenen Localităten einen allmăligen Ubergang nachweisen» (5). Din această scurtă schiţă istorică se vede dar că această specie încă tot nu este în deajuns de bine cunoscută. Din literatura de până astăzi noi nu putem încă şti cari sunt caracterele ei esenţiale, prin ce anume se deosebeşte ea de ruda ei de aproape Gasterosteus pungitius, care trăeşte în Marea Nordului şi în Marea Baltică cu afluenţii lor; noi nu ştim încă cari sunt caracterele ei variabile pentru a puteâ să apreciem ce valoare au toate formele descrise până azi ca varietăţi nouă şi în special ce valoare poate aveâ forma descrisă de Steindachner ca varietate specială a Dunării. Astfel fiind, voi căută aicea să dau o descriere mai amănunţită a acestei specii, bazată pe un număr foarte mare de exemplare pe cari le-am colectat timp de aproape 18 ani în toate regiunile ţerii, în diferite feluri de ape şi la diferite epoce ale anului. Voi da de asemenea şi o figură făcută cu camera lucidă după un exemplar tipic pentru a completă astfel şi această lacună din bibliografia de până acuma. Descrierea. Forma generală a corpului este cât se poate de caracteristică şi diferă mult atât de cealaltă specie, Gasterosteus aculeatus, cât şi chiar de ruda sa apropiată G. pungitius. Profilul său este următorul: dela gură se ridică o linie oblică până în dreptul marginii posterioare a ochilor, de aicea merge cevâ mai înclinată, aproape orizontală, până la primul spin dorsal; dela primul spin la ultimul spinarea descrie o curbă uşoară, al cărei punct culminant este al V-lea spin. Dela ultimul spin 1 (1) Kessler, 1. c., pag. 1—4 (ruseşte). (2) Steindachner, Ichthyologische Notieen. X. Sitzber. K. Akad. d. Wiss. Wien 1870. (3) Nordmann., 1. c., p. 381. (4) Panciî., 1. c., p. 71. (6) Steindachner. Sitzberichte. d. kais. Akad. d. Wiss. Wien 1899, p. 4, www.dacoromanica.ro dorsal pană la Inserţlunea ultimului radiu al dorsalei linia spinării se sCd-boară brusc în jos, iar de aicea până aproape de inserţiunea caudalei se scoboară încetul formând pedunculul caudal care este foarte subţire, rotund şi fusiform. înainte de inserţiunea coadei pedunculul caudal se sub-ţiează şi se lăţeşte brusc luând împreună cu caudala cu totul forma unei lopeţi. La partea inferioară profilul descrie în mod invers aceleaşi linii pentru a da părţii ventrale a corpului o formă generală aproape simetrică cu cea dorsală: dela marginea fălcii inferioare, care este proeminentă ieşind ceva înaintea celei superioare, se scoboară oblic o linie până pe sub marginea posterioară a ochiului, de aici ea pleacă înainte ceva mai puţin înclinată până la marginea operculului. Intre marginea posterioară a operculului şi trunchiu, corpul apare strangulat având aparenţa unui gât care separă capul de torace. De aici până la inserţiunea primului spin anal, marginea ventrală a corpului fiind formată prin oasele cubitale şi discul ventral, este cu totul dreaptă, apoi pe toată lungimea analei, această linie se urcă din nou brusc îngustând corpul, în fine, de aici înainte se suie încet pentru a formâ pedunculul caudal din ce în ce mai îngust până la baza caudalei. Lungimea capului este cuprinsă de aprox. 4 ori în lungimea totală a corpului (inel. caudala). Gura este puţin oblică îndreptată în sus (semi-superioară) şi partea posterioară a maxilarului ajunge înapoi până sub narine. înălţimea maximă a corpului în dreptul celui al Y-lea spin dorsal este cu aproximativ 1/6 mai mic ca lungimea capului şi intră cam de 5 ori în lungimea totală a corpului. Lăţimea corpului între cele 2 pectorale este ceva mai mare ca jumătatea înălţimii sale. Diametrul ochiului este aproape egal cu 1/i din lungimea capului, distanţa praeorbitală fiind în totdeauna cevâ mai mică ca diametrul ochiului, iar distanţa postorbitală (dela marginea posterioară a ochiului la finea operculului) aproape egală cu de 2 ori acest diametru. In cele ce urmează voiu da dimensiunile maiu principale ale câtorva exemplare mai tipice din apele noastre : 1) Un exemplar din Balta Crapina, având lungimea totală a corpului de 37 mm. are următoarele dimensiuni: înălţimea corpului 7,5 mm., lăţimea corpului 4 mm., lungimea capului 9 mm., diametrul ochiului 2,5 mm., distanţa preorbitală 2,2 mm., distanţa postorbitală 4,1 mm., distanţa in-terorbitală 2,5 mm; 2) Un exemplar din delta Dunării de o lungime de 36 mm. are: înălţimea corpului 7 mm., lung. capului 9 mm., diametrul ochiului 2,3 mm., distanţa preorbitară 2 mm., distanţa postorbitară 4,6, 10 spini dorsali, spinul ventral 5 mm., puţin mai scurt ca scutul basenului. Scutul base-nului ascuţit la capăt, ajunge până aproape de anus. 29 plăci osoase laterale ; 3) Un exemplar din iazul Stăuceni, jud. Botoşani, de 44 mm. lungime: înălţimea corpului 8 mm., lungimea capului 11 mm., diametrul ochiului 3 mm., dist. preorbitară 2,5 mm., dist. postorbit. 5,5, ghimpii ventrali 6 mm., discul basenului dela inserţiunea spinilor ventrali 8 mm. lat, ascuţit la vârf, nu ajunge până la deschiderea anală; www.dacoromanica.ro 4) Un exemplar dela iazul Cristeşti lângă Iaşi, lungimea 26 mm., înălţimea corpului 6 mm., lungimea capului 7 mm., 9 ghimpi dorsali, discul basenului dela inserţiunea ventralelor 2,3 mm. ajunge până la anus; spinii ventrali 3,4 mm. întrec de vârful scutului. V 1/1. Oasele suborbitale şi diferite bucăţi ale aparatului opercular sunt striate şi granulate la suprafaţa lor. Pe ambele ramure ale preoperculului alât pe cel ascendent cât şi pe cel orizontal şi mai cu seamă la îndoitura dintre ele, se văd din loc în loc mici orificii cari sunt deschiderile canalelor mucifere. Deschiderile branchiale sunt mici şi membrana branchială e susţinută în mod constant prin 3 radii branchiostege. Partea ventrală a corpului începând dela istmul branchial şi până aprope de deschiderea anală este acoperită cu un mare disc lat şi aproape oval. Partea anterioară a acestui disc este formată de cele două oase cubitale lungi şi curbate cari se unesc la capetele lor anterioare într’un unghiu foarte obtuz. Cercul eliptic format de ele are forma unei potcoave şi e acoperit cu piele. Partea posterioară a acestui disc, situată înapoia spinilor ventrali, este formată de scutul basenului; acesta este lung, mai mult sau mai puţin ascuţit la vârf şi ajunge până în apropierea deschiderii anale. Forma sa variază mult după dimensiunile exemplarelor. Aşâ d. ex. la unele exemplare mari de 44—45 mm. lungime, colectate în diferite he-leştee formate prin afluenţi de ai Jijiei, în judeţul Botoşani, am găsit un scut foarte mare, lat, cu vârful obtus şi neajungând până la deschiderea anală ; la alte exemplare însă cevâ mai mici de 37 mm. pescuite la un loc, tot în aceleaşi ape şi în acelaş timp, am găsit acest scut cu mult mai îngust, cu vârful mai ascuţit şi mai apropiat de deschiderea anală. Acelaş lucru cu exemplarele colectate în bălţile Dunării, ca balta Greaca, So-mova, Crapina, Caraorman, etc. şi aicea am găsit la exemplare mai mari (de 35 — 37 mm.) scutul basenului mai lat iar la exemplarele mai mici, pescuite în aceleaşi locuri, erâ cu mult mai îngust. Examinând în mod comparativ un număr de peste 100 de exemplare, am putut să-mi formez convingerea că în adevăr forma şi dimensiunile acestui scut sunt foarte variabile—mai cu seamă cu vârsta. De obiceiu la exemplarele tinere el este îngust şi ascuţit, la exemplarele mai mari creşte şi el şi se lăţeşte, însă în acelaş timp crescând tot corpul, vârful seu se depărtează şi el întru câtvâ de deschiderea anală. Luând exemplarele extreme am puteâ crede că avem în adevăr înaintea noastră 2 varietăţi diferite, examinând însă un mare număr de exemplare, putem constată toate transiţiunile dela o formă la alta. Pentru aceste motive deci nu trebue a se atribui o atât de mare valoare sistematică acestui caracter şi nici să-l punem în diagnoza acestei specii, cum a făcut-o Kessler (1), ca un caracter distinctiv şi nici să formăm ca Steindachner numai pe baza sa o nouă varietate. Examinând cu lupa mai deaproape acest scut vedem că partea sa posterioară situată înapoia spinilor ventrali are la mijloc un fel de carenă, iar pe fiecare margine câte o cornişă, cari apar ca 2 oase deosebite. Partea mijlocie dintre cei 2 spini ventrali are aparenţa de a fi compusă din 1 (1) De altfel in urmă Kessler a recunoscut singur acest fapt. Vezi 1. c., p. 21. www.dacoromanica.ro 49 2 oase cu marginile lor interne dinţate, prin cari se încheie foarte strâns între ele formând un angrenaj în formă de zig-zag. La partea anterioară aceste oase se separă lăsând un spaţiu liber, acoperit cu piele deasupra, care se confundă cu spaţiul format de cele 2 oase cubitale; ramurile ascendente ale discului basenului sunt mari şi late, formând un adevărat scut triunghiular, al cărui vârf este la inserţiunea spinului ventral şi a cărui bază ajunge sub aripioara pectorală până aproape de jumătatea corpului. Deschiderea anală este situată sub ultimul spin dorsal. Corpul este acoperit pe laturile sale cu 29—80 plăci osoase ale căror dimensiuni merg din ce în ce descrescând. Primele 7—8 sunt mai mari şi strâns lipite între ele, ba chiar uneori marginea posterioară a uneia acopere marginea anterioară a celei următoare. Cu cât merge însă mai mult înspre coadă, cu atât ele devin mai mici şi mai depărtate între ele, aşâ că până la a 20-a sau 23-a se văd încă ca nişte mici discuri rotunde pe mijlocul corpului; de aci înainte se pierd cu totul în piele şi numai cu multă greutate le m^i putem descoperi cu lupa pe cele din urmă 6—8 plăci. Niciodată nu am văzut însă ca ultimele 4—6 plăci să se unească între ele şi să formeze la un loc câte o carenă pe fiecare lăture a pedunculului caudal, după cum nici Kessler nu a văzut aceasta la exemplarele sale. Dacă însă exemplarele examinate de Steindachner prezentă această particularitate care le-ar apropiâ întru câtvâ de G. pungitius (var. trachurus), aceasta ar fi de sigur un caracter care ar .merită a i se da o importanţă mai mare. Cred însă necesar încă odată să relevez că nici chiar exemplarele al căror scut basinal este cu totul identic cu cel dela exemplarele lui Steindachner, nu prezentă nici o urmă din această particularitate. Linia laterală percurge plăcile osoase şi e însemnată pe fiecare placă cu un mic orificiu. împrejurul spinilor şi aripioarei dorsale precum şi a aripioarei anale, se află câte o serie de foarte mici plăci osoase lungăreţe, abiâ vizibile. Pe spinare sunt de obiceiu 9 sau câteodată 10 spini dorsali liberi; primul este situat pe linia dintre marginea operculului şi inserţiunea pectoralei, ultimul este situat aproximativ deasupra deschiderii anale. Ei se culcă înapoi alternând într’o parte şi alta a corpului. Fiecare spin este legat printr’o membrană subţire la partea sa posterioară de linia dorsală a corpului şi această membrană îl înveleşte şi pe el, astfel încât numai vârful său rămâne în adevăr liber. Aceşti spini — ca şi cei ventrali — sunt prevăzuţi fiecare cu câte o articulaţiune, astfel încât odată deschişi nu se mai pot închide la loc decât cu voinţa animalului. Mărimea lor este aproximativ egală cu diametrul ochiului. Aripioara dorsală constă din 7—8 radii moi bifurcate la partea lor superioară. Anala are înaintea ei un spin gros curbat, urmat de obiceiu de 7 (rareori 6) radii moi bifurcate. Pectoralele ale căror inserţiuni sunt foarte apropiate de marginea operculului constau din 10 radii moi simple având marginea lor posterioară rotunzită, puţin mai scurtă la partea inferioară decât la cea superioară; ele se întind până în dreptul inserţiunii celui al IV-lea sau al V-lea spin dorsal. Aripioarele ventrale sunt reprezentate prin câte un spin puternic, lăţit şi la ambele sale mărgini dinţat, iar pe toată partea sa anterioară sgrim- A. R. Publ. Adatnachi. III. Antipa, Ihtiologia. 4 www.dacoromanica.ro 50 ţuros; la exemplarele tinere de tot dinţii abia se recunosc sau nu există de loc. Aceşti spini cari se articulează în acelaş fel ca şi cei dorsali în scutul bazinului sunt şi ei legaţi de corp la partea lor posterioară cu o mică membrană. Observând cu multă atenţiune, la cei mai mulţi putem descoperi în această membrană un al doilea radiu foarte mic. Acest al doilea radiu rudimentar, care a fost observat şi de către Steindachner la un singur exemplar, a fost trecut cu vederea de către Kessler, aşa că el a format din aceasta un caracter principal distinctiv dintre această specie şi G. pungitius. Eu l-am putut observă cel puţin la 60% din exemplarele studiate şi unde nu l-am putut vedea, eră probabil rămas ascuns sub scutul basenului. Culcaţi înapoi aceşti spini ajung la exemplarele tinere până la finea discului basenului; la exemplarele mari însă (de 4,5 mm.) ei ajung numai până la % din lungimea sa. Caudala constă de ordinar din 12—13 radii moi bifurcate, având însă încă pe fiecare margine câte 1—3 radii mici; ea are cu totul forma unei lopeţi. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului pe spinare şi pe lături este brună-verzie marmorată, pe partea ventrală este gălbie sau chiar albă-ar-gintie. Linia laterală este marcată pi’intr'o linie deschisă care porneşte dela marginea ochiului şi merge aproape de jumătatea corpului până la mijlocul inserţiunii caudalei; la alte exemplare din delta Dunării această linie părăseşte linia laterală şi se termină la finea aripioarei anale. La alte exemplare în fine se vede o dungă lată închisă, care porneşte dela începutul capului şi trece peste ochi până sub pectorală. Dimensiunile. Exemplarele cele mai mari pe cari le-am găsit provin din heleşteele din Moldova de sus şi au o lungime de 45—46 mm. ; în bălţile Dunării de ordinar am găsit exemplare mature având 35 — 37 mm., iar cele mai mari având 40 mm. lungime. Distribuţiunea. Acestă specie se găseşte aproape în toate apele noastre dulci din regiunea câmpiei şi chiar din regiunea colinelor şi mai cu seamă prin bălţi, heleştee şi jepcile de inundaţie sau mlaştinele formate din ploi. In bălţile Deltei Dunării este foarte abundentă. In lacul Razelm nu se găseşte decât în părţile sale unde apa e mai dulce. In mare nu am găsit-o niciodată. Posiţiunea sistematică. Din descripţiunea mai detaliată pe care am dat-o acestei spşcii se poate vedeâ că ea, deşi este foarte de aproape înrudită cu Gasterosteus pungitius L., se deosebeşte în multe puncte foarte lămurit de el şi constitue o specie bine definită. Deoarece însă aceste diferinţe nu au fost încă puse suficient în evidenţă, ba chiar s’au considerat ca atare caractere prin cari în realitate ele nu se deosebesc de loc între dânsele şi s’au scăpat din vedere altele cu totul principale, cred că e necesar să revin asupra acestei chestiuni şi să stabilesc adevăratele caractere distinctive; aceasta pentru a da o definiţiune corectă acestei specii, caracteristică numai basenului Aralo-Caspi-pontic şi a o delimitâ de toate celelalte specii din alte mări, cu cari se aseamănă ea mai mult sau mai puţin. Prin amabilitatea profesorului K. Brandt din Kiel am putut dobândi câteva exemplare de Gasterosteus pungitius din marea Baltică, aşâ că în afară de datele literare am putut compară între ele chiar înseşi exemplarele din ambele specii. Deosebirile cele mai principale între aceste specii sunt cam următoarele : www.dacoromanica.ro 51 1) Forma generală a corpului este cu totul diferită: pe când la Gaste-rosteus pungitius este îngustă şi lungăreaţă, aşa că înălţimea maximă a corpului intră de 6 ori şi chiar mai mult în lungimea sa totală (inel. caudala), la specia noastră este mai scurtă şi îndesată, aşâ că înălţimea maximă a corpului se cuprinde numai cel mult de 5 ori în lungimea sa totală. 2) Ghimpii ventrali sunt la G. pungitius subţiri şi cu totul netezi, pe când la specia noastră sunt groşi şi dinţaţi puternic pe margine, iar pe partea anterioară sgrimţuroşi. B) Membranele dela partea posterioară a spinilor ventrali şi chiar dorsali sunt cu mult mai desvoltate la G. pungitius decât la G. platygaster. 4) Gasterosteus pungitius nu are niciodată plăci osoase pe laturile corpului, ci numai câtevâ pe pedunculul caudal, cari unindu-se la un loc formează pe fiecare parte a sa câte o carenă şi aceasta numai la varietatea leiurus.; la G. platygaster din contră există în totdeauna câte 29 —BO de plăci osoase pe ambele laturi ale corpului, cari însă niciodată nu se unesc între ele pentru a formă carene pe laturile pedunculului caudal. 5) La G. pungitius aripioarele dorsale şi anala sunt cu mult mai lungi, având prima 10—11 şi a Il-a 9—11 radii moi, pe când la specia noastră dorsală nu are de ordinar decât 7—8 şi anala 6 — 7 radii moi, şi în fine 6) Scutul basenului este de ordinar la G. pungitius cu mult mai mic şi mai îngust decât la G. platygaster, comparând între ele exemplare de aceeaş vrâstă. Din toate aceste se vede dar că avem a face cu 2 specii bine distincte, însă tot odată şi foarte de aproape înrudite între ele. Dacă am admite clasificaţiile date de Blanchard, Sauvage sau Fatio genului Gasterosteus — clasificaţiuni însă cari nu au fost admise de majoritatea ihtio-logilor moderni ca nefiind naturale—ele ar fi singurii reprezentanţi europeni ai subgenului Gasterostea (Sauvage), sau Pungitius (Fatio). In tot cazul oricum ar fi, aceste 2 specii sunt cu mult mai apropiate între ele decât de cealaltă specie europeană G. aculeatus. Biologia. Această specie trăeşte de preferinţă în apele cât se poate de puţin adânci şi cu multă vegetaţiune în ele. Pe la marginile bălţilor, în şanţuri, în jepcele rămase în urma inundaţiunilor, în heleştee, etc., acolo îşi găsesc ei cele mai bune condiţiuni de existenţă. In bălţile deltei Dunării tot pe lângă stufişul din apropierea malurilor sau prin gropile rămase cu puţină apă pe la marginea bălţilor, după retragerea apelor, acolo se găsesc în foarte mari cantităţi împreună cu o specie mică de Gobius, cu Svârluga şi cu Umbra Krammeri. In lacurile litorale numai în partea lor unde nu sunt prea sărate. In Sinoe liman şi în mare nu l-am găsit niciodată. In privinţa hranei şi a reproducţiei ei se aseamănă în totul cu G. pungitius. Icrele şi le leapădă pe la finele lui Martie şi Aprilie, făcând şi ei un fel de cuib din fire de plante şi îşi păzesc singuri ouăle până la desvol-tarea lor. Nume populare. In Moldova de sus îi zic ţăranii Peşte ţigănesc, un nume însă care nu este propriu numai acestei specii ci la toate vietăţile acuatice din baltă, cari nu se pot mâncâ şi au mai mult sau mai puţin www.dacoromanica.ro 52 forma de peşte. In bălţile din Dobrogea pe la Crapina, Piatra Călcată, etc. li zic Pălămidă sălbatecă; Pe la balta Greaca, bălţile Oltina, Bugeac, etc. îi zic pescarii din Turtucaea Sborş sau chiar Moş, Pietroşel şi Ghelmes sau Ghelciu, aceste sunt însă de asemenea nume cari nu-i sunt proprii, ci se dau mai cu seamă la Acerina Cernua. 2. Gasterosteus aculeatus L. Tab. II. Fig. 16 şi 17. Caracterele specifice: Corpul comprimat lateral şi acoperit pe lăturile sale cu o serie de lamele osoase cari formează o cuirasă, iar pe pedunculul caudal se unesc între ele şi formează de fiecare parte câteocarenă binedesvoltată. Pe spinare 8 spini liberi înaintea aripioarei dorsale, din cari cel de al 2-lea estecel mai 1 un g. A r i p i o ar a c a u d a 1 ă truncată. Sinonime: (1) Gasterosteus aculeatus: Linne, Systema naturae, p. 489. Bloch, Oekon. Naturgeschichte d. Fische Deutchlands II, p. 79, Tab. 58. Păllas, Zoogra-phia Hosso-Asiatica III, p. 229. Fries u. Eckstrom, Skandinaw. Fisk. Stockholm 1836, pag. 17, tab. 4, fig. 1. Ecktrom, Fische von Morko, p. 153. Heckel u. Kner, 1. c., p. 38. GiXnther, Calai. voi. I, p. 4. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc., p. 14. Kessler, Ihtiolog. Basenului Aralo-Caspi-pontic, etc., p. 199. Siebold, 1. c., p. 66. Blanchard, Poissons de Ia France, p. 214. B. Benecke, Fische, Fischerei, etc. in Ost- u. Westpreussen (1881), pag. 73. Mobius u. Heincke, Fische der Ostsee (1883), pag. 66. Heincke, Untersuchungen iiber die Stichlinge (1889). Seeley, 1. c., pag. 73. Bade, 1. c., p. 64. E. Schulse, Fauna pisc. Germaniae 1892, pag. 80. Sabanjeeff, 1. c., I, p. 90, Warpachowski, 1. c., pag. 24. Gasterosteus trachurus : Cuvier et Valenciennes, voi. IV, pag. 481, tab. 98, fig. 1. Gasterosteus ponticus : Nordmann, I. c., pag. 380. H. E. Sauvage, Revision des Especes du Groupe des Epinoches. Nouv. Arch. du Museum dTIist. nat. de Paris, 1874, pag. 10. Gasterosteus biarmatus: I. Krynicki, (citat de Nordmann şi Kessler). D 3/10—12 P 10, V 1/1, A 1/7—8, C 12. Nici o specie de peşti nu arată o tendinţă atât de mare de a varia şi a se prezentă sub diferite forme ca specia de care ne ocupăm aci. De 1 (1) Aoeste sinonimii se referă numai la formele ce se găsesc în apele noastre şi nu la toate formele cari compun specia Gasterosteus aculeatus. www.dacoromanica.ro 53 aceea a fost în totdeauna o mare discuţiune dacă Gasterosteiii cu 3 spini dorsali din apele Europei constituesc numai o singură specie sau mai multe. Deja maeştrii cei mari ai sistematicei Linne şi Cuvier au luat po-ziţiuni diferite în această chestiune; pe când după Linne (1) nu există decât o singură specie, după Cuvier(2) avem cel puţin 5 şi anume : G. trachurus, G. Gymnurus s. leiurus, G. semiarmatus, G. semiloricatus şi G. brachycentrus. Numărul lor a fost în urmă crescut în mod considerabil de Blanchard(3), Sauvage(4), etc., cari numai pentru fauna Franţei au mai stabilit încă 4 specii nouă: G. neustrianus Blanch., G. Bal-Ioni Bl., G. Argentatissimus Bl. şi G. elegans Bl. Pe de altă parte însă Fries şi Eckstrom(5) şi în urmă Gunther(6), HecJcel u. Kner(l), Siebold(8), Benecke (9), etc. au căutat să dovedească că toate aceste forme nu sunt decât simple varietăţi ale unei singure specii Gasterosteus aculeatus, formate după unii prin influenţa anotimpului, sau apelor unde trăesc, după alţii unele fiind caracteristice mai mult apelor nordice (formele cuirasate), iar altele mai mult apelor din sudul Europei (formele cu pielea necuirasalâ). Fără a mai intra în aceste discuţiuni mă voiu mărgini a spune că în timpul din urmă Mobius şi Heincke(10) şi apoi Heincke( 11) singur examinând cu deamănuntul un număr colosal de exemplare (peste 10.000), au ajuns a stabili cu siguranţă: că formele trachurus, gymnurus, semiloricatus şi semiarmatus nu sunt decât varietăţi ale aceleiaş specii, legate între ele prin tot felul de stadii intermediare, că în aceeaş apă şi chiar în acelaş cârd se găsesc ambele forme (sau toate patru) împreună, cu toate transi-ţiunile între ele şi în fine că formele cu corpul cuirasat sunt mai mult caracteristice apelor sărate, iar formele cu corpul mai mult sau mai puţin gol sunt caracteristice apelor dulci. Şi Gasterosteul trispinat din Marea Neagră a fost descris ca o specie deosebită şi anume de către Nordmann(12) sub numele de Gasterosteus ponticus. El îi dădu următoarea diagnoză: «Gr. dorso spinis tribus; scutellis transversis ad caudam usque loricatis, carina laterali vix indicata» şi zice că nu diferă întru nimic de Gasterosteus trachurus «si ce n’est par la longueur comparativement plus grande des pectorales, et surtout parce que la carine laterale, qui repond â la ligne laterale, est â peine visible â l’oeil nu, et par consequent loin d’etre aussi saillante que dans G. trachurus». 1 (1) Linn6, Syst. nat. 176B, pag. 489. (2) Cuvier et Valenciennes, 1. c., Tomul IV. (3) Blanchard, Ies Poissons des eaux douces de la France. Paris 1866. (4) Sau vage, R4vis. des especes du Groupe des Epinoches. Paris 1874. (5) Fries & Eckstrom, Skandinauiens Fisker. Stockholm 1836, Fascie. 1, pag. 9, tab. 4. (6) Giinther, Catalogue, etc., 1. o. (7) Heckel u. Kner, 1. c., pag. 38. (8) Siebold, 1. c., pag. 66. (9) Benecke, Fische, Fischerei, etc. in Ost- u. West-Preusen 1881. (10) Mobius und Heincke, Fische der Ostsee. Berlin 1883, pag. 66 (11| F. Heincke, Untersuchungen uber die Stichlinge. Stocklolm 1889. (12) Nordmann, 1. c., pag. 380—381. www.dacoromanica.ro 54 In urmă Kesler(9) a examinat din nou 10 exemplare din basenul Mării Negre, din cari 2 ditr’un lac Karagea de pe coastele Rusiei sudice separat de mare numai printr’o îngustă dună de nisip. El le descrie sub numele de Gasterosteus aculeatus fiind foarte asemănătoare cu exemplarele descrise de Cuvier sub numele de Gasterosteus trachurus. De asemenea Giinther(lO) îl prevede ca sinonim cu G. aculeatus var. trachurus. Spre a completă Indicaţiunile bibliografice relative la Gasterosteii din Marea Neagră voiu mai spune că Krynichi a găsit în lacul Karadsha un exemplar numai cu 2 spini dorsali şi a făcut din ele o nouă specie Gasterosteus biarmatus, crezând că ar fi o formă constantă; Kessler însă exploa-rând aceleaşi limanuri din Crimeea, a găsit că forma descoperită de Kry-nicki nu eră o specie ci numai o varietate întâmplătoare individuală. In fine trebue amintit că şi Eichwăld( 1) în zoologia sa specială indicase că Gasterosteus trachurus se află în apele Mării Negre. In apele României Gasterosteii trispinaţi se află în foarte mari cantităţi atât în mare lângă coastele noastre cât şi în lacurile noastre litorale şi chiar în apa sălcie dela gurile Dunării. Am examinat un foarte mare număr din această specie (câteva mii) spre a vedeâ dacă în adevăr formele cari se află în apele noastre prezentă vreo particularitate deosebită şi dacă în adevăr specia G. ponticus descrisă de Nordmann şi recunoscută apoi de Sau/vage (4) există în realitate sau erâ numai o varietate individuală cum a fost considerată în urmă de Kessler, Heckel şi Kner, Giinther, etc. Din cercetările făcute am putut constată că în adevăr printre Gasterosteii trispinaţi cari trăesc în apele noastre s’ar puteâ deosebi 2 forme diferite şi anume: 1) una tipică corespunzând aproape în totul descripţiunii date de Heckel şi Kner, pe care comparând-o cu exemplare din Germania de Gasterosteus aculeatus var. trachurus nu am putut găsi nici o diferenţă de vreo importanţă oarecare, şi 2) O formă, de obiceiu cu corpul cevâ mai mare şi prezentând caracterele distinctive date de Nordmann pentru specia sa Gasterosteus ponticus. Aceasta după noi constitue o varietate aparte pe care o vom numi-o: Gasleiosteus aculeatus vaz. ponticus. Tab. II. Fig. 17 a, b, c. Această varietate se deosebeşte de forma tipică prin următoarele caractere: a) Prin forma şi dimensiunile aripioarei pectorale; pe când la forma tipică ea nu ajunge înapoi decât până sub al doilea spin dorsal sau pu- ii) Kessler, Auseuge, etc., p. 14. (2) Giinther, 1. c., p. 4. (3) Eiohwald, Zoologia specialis, voi. III, p. 88. (4) L. o., pag. 10. www.dacoromanica.ro 55 ţin mai înapoia lui, la forma pontică ea este mult mai lungă şi merge până cel puţin la jumătatea distanţei dintre cel de al doilea şi al treilea spin dorsal, adeseori chiar ea ajunge până în aproprierea celui al treilea spin dorsal. , b) Plăcile osoase laterale la forma tipică prezentă deasupra mijlocului lor câte o ridicătură formând la un loc o carenă vizibilă pe tot lungul corpului, care reprezentă linia laterală; la forma pontică însă linia laterală se recunoaşte uşor numai pe primele 7—8 plăci, iar de aci încolo plăcile sunt cu marginea aproape dreaptă şi linia laterală abia se mai poate recunoaşte cu lupa. c) La forma tipică spinii ventrali sunt mai lungi sau cel mult egali cu lungimea discului basenului, pe când la forma pontică ei sunt aproape egali (la exemplarele mai mici) sau cu mult mai scurţi decât acest disc. d) Marginea superioară a aripioarei dorsale este la forma tipică aproape dreaptă sau chiar rotundă, pe când la forma pontică este puţin scobită. e) Caudala la forma pontică este cu mult mai adânc scobită la marginea ei posterioară. In cele ce urmează voiu descrie mai cu deamănuntul această a doua formă spre a completă descrierile prea scurte şi cu totul insuficiente ale lui Nordmann şi Sauvage. Cred însă necesar să relevez dela început că prin examinarea amănunţită a unui număr foarte mare de exemplare am putut să constat cu siguranţă că nu avem a face cu 2 specii diferite, ci că aceste 2 forme sunt strâns legate între ele printr’o serie neîntreruptă de forme intermediare, ele sunt numai formele extreme reprezentând limitele de variaţiune ale uneia şi aceleiaş specii. Atât dimensiunile pectoralelor şi forma plăcilor osoase laterale cât şi forma spinilor dorsali—caracter căruia Sauvage îi atribue fără drept o însemnătate sistematică mai mare — precum şi alte caractere distinctive, ca d. ex. forma şi dimensiunile discului basenului, etc., la toate aceste organe întâlnim forme intermediare cari reprezentă o perfectă transiţiune dela o formă la alta. De altfel şi faptul că aceste 2 forme trăesc la un loc şi că chiar în aoelaş cârd găsim împreună atât formele extreme cât şi toate formele intermediare, poate fi o dovadă că nu avem a face cu 2 specii diferite. In cele 2 figuri, (Tab. II, Fig. 16 şi 17) se pot vedeâ mai lămurit diferenţele dintre aceste forme extreme. Descrierea: Corpul este puţin comprimat lateral. Profilul său este următorul: dela marginea superioară a gurii porneşte o linie care se urcă în sus înclinată până în regiunea occipitală, de aici înainte până la cel de al 3-lea spin dorsal ea formează o curbă uşoară al cărei punct culminant este la inserţiunea celui de al 2-lea spin dorsal. De aici ea se scoboară înclinată în jos până la finea dorsalei, mergând apoi în linie dreaptă până aproape de inserţiunea caudalei, unde pedunculul se lăţeşte puţin. înălţimea maximă a corpului este între I-ul şi al II-lea spin dorsal şi e întotdeauna cu 1/l— 7s mai mica ca lungimea capului; înălţimea minimă a corpului este la pedunculul caudal înaintea inserţiunii aripioarei caudale şi e de 5—6 mai mică ca înălţimea sa maximă. Lungimea capului intră www.dacoromanica.ro 56 de 3Vz—B3/* ori în lungimea totală a corpului.'—Ochiul este relativ mare şi diametrul său este aproximativ egal cu 1/i din lungimea capului; distanţa praeorbitară este puţin mai mare ca diametrul ochiului şi ca distanţa interorbitară, iar distanţa postorbitară este de 2 ori mai mare ca diametrul ochiului. Gura este puţin oblică, îndreptată în sus, falca inferioară ieşind puţin Înaintea celei superioare. Deschiderea bucală este relativ mică, aşa că maxilarul ajunge înapoi abia până sub narine. Dinţii în ambele fălci sunt ascuţiţi şi bine desvoltaţi. Oasele suborbitale sunt lăţite tare la partea lor posterioară şi se împreună cu marginea anterioară a preoperculului; ambele sunt striate înapoi; operculul de asemenea este puţin striat. Aripioarele pectorale sunt lungi şi ajung înapoi cel puţin până la jumătatea distanţei dintre spinul al II-lea şi al Ill-lea dorsal, distanţa dintre inserţiunea lor şi margimea operculului este aproape egală cu diametrul ochiului. Marginea lor posterioară este crestată ca o dantelă. Primul spin dorsal, care este ceva mai mic decât al II-lea, e aşezat deasupra sau ceva mai înaintea inserţiunii pectoralelor. La o distanţă egală cu lungimea sa vine cel de al II-lea spin, acesta e ceva mai mare, însă variază putând avea Vs—Va din înălţimea maximă a corpului. Amândoi aceşti spini sunt ascuţiţi la vârf şi lăţiţi la baza lor; pe laturi ei sunt puternic dinţaţi, iar pe partea lor anterioară sgrimţuroşi. Spinul al 3-lea care este aşezat la o distanţă ceva mai mare este foarte scurt şi puţin încovoiat; după el imediat începe aripioara dorsală ; aceasta e compusă numai din radii moi şi are marginea ei superioară puţin scobită înăuntru, primul radiu fiind mai înalt decât următorii. Ventralele sunt compuse din 2 spini: unul mare cu dinţi puternici pe lături şi unul mic rudimentar situat la baza sa. Spinul mare ventral la exemplarele mici poate ajunge chiar până la o lungime egală cu 2/b din înălţimea corpului. Scutul basenului este lung şi lat, vârful său însă nu ajunge niciodată până la deschiderea anală. Acest scut variază foarte mult cu vârsta şi de aceea nu i se poate da o însemnătate deosebită ca caracter distinctiv, după cum s’a făcut; la exemplarele mici el poate fî chiar puţin mai scurt ca spinii ventrali, pe când la exemplarele mari el ajunge chiar cu V*—V» mai mare decât ei. Ramura ascendentă a acestui disc, deşi puternică, nu iea însă o aşâ de mare desvoltare ca la G. platygaster, ea are forma unei plăci osoase drepte şi se înalţă până la jumătatea corpului îmbinânduse între plăcile laterale.—Deschiderea anală este situată aproximativ sub jumătatea aripioarei dorsale. Dela ea imediat începe aripioara anală care este compusă dintr’un mic spin liber şi 7—8 radii moi; ea se termină sub ter-minaţiunea dorsalei. Caudala este puţin scobită la mijloc pe marginea ei posterioară. Pe laturi corpul este acoperit de o serie de 2D—31 de plăci osoase, din cari ultimele 6 — 7 formează carinele de pe pedunculul caudal. Plăcile sunt strâns lipite între ele, aşâ că marginea anterioară a fiecăreia este acoperita de cea precedentă. Marginea lor posterioară este numai la primele 7—8 plăci ieşită în afară deasupra mijlocului, având aparenţa unei chei dichotomice; la celelalte ea e o linie dreaptă fin dinţată. Linia laterală care www.dacoromanica.ro 57 trece tocmai prin aceste ridicături e aparentă numai pe primele plăci până la finea pectoralei, iar apoi nu se mai poate urmări decât foarte cu greu. In general toate exemplarele ce se găsesc au armătura laterală completă, deci avem în aceste locuri in majoritate forma trachurus Cuv. & Val.; se găsesc însă întotdeauna şi câteva procente de exemplare cărora le lipsesc câteva plăci, aşâ că avem şi formele G. neustrianus Blanch. şi G. semi-armatus Cuv. & Val. Niciodată nu am găsit forma G. leiurus şi nici forma semiloricatus. Pentru a completă această descriere cred că e nemerit să dau şi măsurătorile exacte ale dimensiunilor diferitelor părţi ale corpului dela două exemplare tipice ale acestei forme: mm. mm. Lungimea totală a corpului..... 76 62 înălţimea maximă a corpului .... 15 13 « minimă.......... 3 2.5 Lungimea capului........ 20 18 Diametrul ochiului ......... 5 45 Distanţa interorbitală........ 5 4.5 « praeorbitală........ 6 6 « postorbitală........ 9 8 Lungimea I. sp. dorsal........ 7 4.5 « II. dorsal......... 7.5 5 « spin ventral........ 9 7.5 Lungimea disc. basenului dela inserţia V. 12 8 « Pectoralelor........ 12 11 & Caudalei pe margine . . . 12 10 Numărul plăcilor osoase laterale . . . 22+7 22 f 8 Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este verde închisă şi variază pe spinare de obiceiu între brun, verde închis şi albastru marin; pe lături e mai deschisă, iar pe partea ventrală e argintie. In epoca reproducerii aceste colori sunt mult mai vii şi ajung la maximul lor de intensitate. Irisul este argintiu închis. Dimensiunile. Această specie nu ajunge niciodată dimensiuni mari. Exemplarele cele mai mari ce le-am colectat nu au trecut niciodată de 8 cm. Exemplarele obişnuite cari se prind în mari cantităţi din Razim, au 4—5 cm. lungime. Distribuţiunea. După cum se ştie, această specie care este atât de răspândită în toate apele Europei eră considerată până acum ca neexistând în regiunea www.dacoromanica.ro 58 basenului Dunării cu toţi afluenţii săi, ceeace constituia un fapt pe cât de curios pe atât de important din punctul de vedere al geografiei animale. Faptul că el se găseşte în apele noastre de sigur că este foarte important, totuş el trăeşte numai în gurile Dunării şi nu urcă decât cel mult câţiva kilometri în sus, el deci nu poate fi considerat ca un peşte al Dunării ci ca un peşte al Mării Negre, care intră câteodată şi în gurile fluviului. In susul Dunării sau prin bălţile ei de inundaţiune niciodată nu l-am putut găsi, deşi l-am căutat înadins ani întregi la toate epocile. Lipsa sa deci din apele acestui fluviu cu afluenţii săi rămâne şi pe viitor un fapt bine constatat. In România el se găseşte numai în Dobrogea şi anume numai în lacurile noastre litorale de pe malul Mării Negre şi mai cu seamă în Zatonul de lângă gura Sf. Gheorghe, în Razim, Sinoe Liman, Siutghiol, lacul Anadal-chioi (Tăbăcărie) Taşaul, Comarova, Mangalia, Agigea, Tuzla, etc. precum şi în gurile Dunării la Baba-Hasan, Sf. Gheorghe şi Sulina. Pe la Curbiele şi gârlele de Chefal dela Razim şi Sinoe Liman se găseşte în cele mai mari cantităţi. Biologia. Acest peşte care în toate apele Europei (afară de regiunea basenului Dunării, Bohemia şi Helveţia până la Basel) în Algeria şi America de Nord, trăeşte în toate bălţile şi canalurile cu apă dulce, la noi nu se găseşte decât în apă sărată sau în apa sălcie din lacurile litorale sau în apă dulce amestecată cu apă de mare din gurile Dunării. In apă dulce curată nu-1 găsim niciodată. El trăeşte întotdeauna la apă mică în apropierea malurilor sau pe lângă regiunea stufului. El se hrăneşte cu diferite animale mici, crustacee, etc., dar mai de preferinţă cu icre şi pui de alţi peşti. Printr’aceasta el devine un periculos duşman pentru îmmulţirea altor specii şi mai cu seamă pentru Guvidiile şi Chefalii din lacul Razim. Acest peşte se reproduce în lunile Aprilie şi Maiu; pentru acest scop bărbaţii construesc din fire de plante un cuib rotund având forma şi dimensiunile unei nuci; pe acesta ei nu-1 leagă de plantele acuatice ca celelalte specii de Gasterosteus, ci-1 lasă pe fundul apei, adeseori chiar acoperindu-1 cu nisip pentru a-1 feri de duşmani. In cuib depune una sau mai multe femele 60 — 80 de ouă a căror mărime este cam de 1,5 mm. diametru. Până la desvoltarea completă a ouălor cuibul este păzit de către bărbat care stă neclintit lângă gura sa şi care adeseaori chiar face mişcări vii cu corpul şi cu aripile pentru a face să intre apă proaspătă în cuib. In timpul cât stă de pază bărbatul este foarte rău şi atacă cu energie ori pe ce duşman, cât de mare ar fi el, care caută a se apropiâ de cuibul său. In apele mării nu am găsit niciodată cuiburi, în schimb însă foarte multe în Razim în apropierea malurilor unde apa nu aveâ decât 50 — 60 cm. adâncime. Trăgând primăvara cu o mică dragă pe fundul apei în apropierea malurilor sau a stufului, suntem siguri că scoatem şi câteva cuiburi şi atunci de obiceiu găsim şi peştele prins alături. Cu modul acesta această specie este foarte uşor de cultivat în acuarii şi de observat de aproape în toate obiceiurile vieţii ei. Caracteristice sunt mişcările lor repezi şi bruşte cari înviorează acuariul. www.dacoromanica.ro 59 Părăsiţi şi boăle. La Gasterosleii aculeaţi din apele Europei se cunosc până azi 18 specii de părăsiţi şi anume: 6 specii de nematozi, 8 Echinorynchi, 4 Tremetozi, 8 Cestozi şi 2 Crustacee Copepode. Şi la cei din apele noastre am găsit diferite specii pe cari le-am colectat, însă nu le-am determinat încă. Ceeace se întâmplă foarte des sunt exemplare pline de nişte Taenii (Schistocephalus dimorphus) cari trăesc în cavitatea viscerală şi se îm-mulţesc atât de mult, încât le crapă burta. De asemenea o boală foarte răspândită la aceşti peşti este scoliosa (vezi Hofer, Lehrb. der Fisch-KranMieilen); găsim — mai cu seamă în gârlele dela Sinoe Liman—foarte multe exemplare cu corpul învârtii în spirală sau scurtat prin lipirea mai multor vertebre între ele. Numele populare. Din cauza dimensiunilor sale mici şi din cauza lipsei sale desăvârşite de orice valoare economică acest peşte este aproape necunoscut de majoritatea pescarilor şi de aceea nici nu prea are nume populare proprii. Pescarii îi zic: Peşte cu ghimpi, Moş cu 3 ghimpi, etc. Pescarii ruşi şi lipoveni dela Jurilofca îi zic KaliuşTca. Grecii dela Constanţa îi zic: Kedrin. www.dacoromanica.ro 4. FAM. GOBIOIDEI. Cuv. Regne Anim. Acanthopterigieni avâml corpul lungăret, gol sau acoperit cu solzi mici cte-noizi. Dinţii mici, arareori cu canini printre ei. Oasele inelul ului snborbital nearticulate cu preoperculul. Două dorsale, cea dintâi cu radiile flexibile. Ventralele constând diu câte un spin şi 5 radii moi, sunt jugulare şi foarte apropiate una de alta, adeseori contopite într’un disc ventral. Oasele operculare de cele mai multe ori cu marginile netede. Deschiderile brancliiale înguste. Fără apendice pilorici. Această familie numeroasă, compusă din peşti mai mult sau mai puţin mici, este reprezentată în apele basenului Caspi-pontic prin 5 genuri: Go-bius Art., Gobiosoma Girard, Latrunculus Giinther, Benthophilus Eichw. şi Callionymus L. Din acestea numai un singur gen Gobius este reprezentat în apele interioare ale României. Gen. Gobius. Artedi. (Genera Pisc., pag. 28). Corpul mai mult sau mai puţin lurigăreţ, cilindric, acoperit cu mici solzi ctenoizi. Cu 2 aripioare dorsale, din cari prima scurtă şi de regulă cu 6 spini flexibili, iar cea de a doua care-i urmează imediat cu mult mai lungă. Ventralele sunt contopite la un loc formând un fel de ventuză care are forma unui cornet. Deschiderile branchiale verticale şi înguste. 4 arcuri branchiale, cu parabranchie ; 5 radii bran-chiostegii. Beşica înotătoare lipseşte sau, dacă există, este foarte mică. Acest gen este reprezentat în basenul Mării Negre printr’un foarte mare număr de specii; ele au fost descrise mai în tâiude Pallasţ 1), apoi de Nordmannţ2) şi în urmă de Kessler{3), Steindachner (4), etc. După 1 (1) Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica, voi. III. (2) Nordmann, 1. c., pag 406. (3) Kessler, Auszuge a. d. Berichte Uber eine an die N.-Westl. KUnsten, etc. (4) Steindachner, Siteungsberichte der k. Akademie der Wissenschaften. Wien 1870. www.dacoromanica.ro 61 Kessler (1) trăesc în basenul Aralo-Caspi-pontic 48 de specii din cari, după Grimm(2), cel puţin 28 se găsesc şi în Marea Neagră. Acest număr considerabil de specii impregnează faunei acestei mări un caracter cu totul special, căci ele se deosebesc cu totul de speciile din apele Medite-ranei. Deşi Marea Mediterană are şi ea vreo 20 de specii din acest gen, numai 2 sau 8 specii sunt comune, celelalte fiind cu totul diferite. In general speciile din Marea Neagră se deosebesc de cele din Mediterană — după cum observă şi Kessler — între altele şi priritr’o desvoltare cu mult mai mare a aripioarelor şi în special a celei de a doua aripioare dorsale şi a analei, cari aici sunt cu mult mai lungi. Mai mult încă, dintre speciile Mediteranei, cel mult 2 sau 3 intră în apele dulci, pe când din speciile Mării Negre cel puţin 8 — 9 specii trăesc aproape exclusiv în apele dulci sau cel puţin se urcă regulat în susul unora din afluenţii ei. Aceste fapte ne arată că este pentru noi de un interes cu totul deosebit de a studia cât mai de aproape acest gen care ne poate conduce la concluziuni mai importante atât din domeniul geografiei animale cât şi relative la originea faunei acestei mări. Diferitele specii ale genului Gobius sunt foarte mult supuse variaţiu-nii, cu atât mai mult cu cât aicea avem adeseaori şi un dimorfism sexual foarte pronunţat, fenomene de Mimetism, etc. Aceasta a făcut ca multe din speciile descrise—mai cu seamă de Nordmann—să fie puse la îndoeală dacă sunt adevărate specii. Deja Koelbel(3) a dovedit că G. se-milunaris Heck. şi G. rubromaculatus Kriesch nu sunt decât tot Gobius marmoratus Pali. In timpul din urmă distinsul Ihtiolog suedez, director al Muzeului din Stockholm F. A. Smitt, a întreprins un nou studiu general asupra tuturor Gobiidelor din apele Europei. Bazat pe metode cu mult mai exacte — măsurători exacte a diferitelor dimensiuni ale corpului şi stabilirea în procente a raporturilor dintre ele — el a ajuns să reducă în mod considerabil numărul speciilor descrise din apele Europei. Comunicarea preliminară a acestei lucrări a apărut încă din 1899 în dările de seamă ale Academiei din Stockholm (4); din nenorocire numai moartea acestui valoros om de ştiinţă a împiedicat apariţiunea lucrării sale definitive. După Smitt numărul diferitelor specii descrise până acum din Marea Neagră s’ar reduce la 9—10 specii adevărate, dintre cari unele sunt reprezentate prin mai multe varietăţi. De sigur că nici în urma acestui studiu noi nu ne putem încă pronunţă în mod definitiv asupra Gobiidelor Mării Negre; aceasta cu atât mai puţin, cu cât pe de o parte studiile lui Smitt au fost făcute în majoritate după exemplare conservate în muzee şi nu în natură după exemplare proas- 1 (1) Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-ponţică (rus.), p. 213—223. (2) O. A. v. Griinm, Fisclierei u. Jagd in d. russischen Getvdssern. Arch. f. Naturgesch. Berlin 1892. (3) Koelbel, Ueb. die Identităt des Gobius semilunaris Heck. u. G. rubromaculatus Kriesch mit G. marmoratus Pallas. Verh, d. Zost, bot. Ges, Wien 1874. (4) P. A. Smitt, Preliminar^ notes on the arrangement of the genus Gobius, with an enumeration of ist european species. Ofversigt af Kongl. Vetenskaps Akademiens Forhandlingar 1899, No. 6. Stockholm. www.dacoromanica.ro 62 pete, iar pe de altă parte fiindcă el nu a avut la dispoziţiunea sa şi un număr suficient de exemplare din partea vestică a Mării Negre. După cum se ştie, această regiune a Mării Negre, care până acum nu a fost încă deajuns de explorată, diferă ca forme în multe privinţe de partea ei os-ticâ şi de cea nordică, cari au servit ca teren de explorare naturaliştilor ruşi: Pallas, Nordmann, Kessler, etc. Astfel stând lucrurile, de sigur că un nou studiu general asupra gobiilor din Marea Neagră şi mai cu seamă asupra celor din partea ei vestică se impune. In volumul al II-lea al acestei lucrări, în care voiu trată Fauna ihtio-logică a Mării Negre, voiu căută să lămuresc în mod complet chestiunea genului Gobius din Marea Neagră cu toţi afluenţii ei. In cele ce urmează însă mă voiu mărgini numai a indică speciile pe cari le-am constatat că trăesc sau fac migraţiuni în apele noastre interioare, dându-le diagnoza spre a putea fi determinate şi o scurtă descriere a modului lor de vieaţă în aceste ape. O descriere mai amănunţită precum şi discuţiunea valorii lor ca specii, etc., o rezerv pentru monografia completă a acestui gen. In apele noastre interioare am constatat până astăzi următoarele 5 specii, deşi e sigur că mai sunt şi altele cari din timp în timp se urcă în Dunăre cu bălţile ei sau intră prin lacurile noastre litorale. 1. Gobius marmoratus Pal. Caracterele specifice: înălţimea capului mai mare ca lăţimea, iar lungimea sa conţinută de 4 V3 ori în lungimea totală a corpului. Ambele fălci deopotrivă de lungi; deschiderea bucală ajunge înapoi până aproape de marginea anterioară a ochiului. Deasupra buzei de sus, în faţa nărilor 2 tuburi subţiri şi lungăreţe îndreptate înainte. Deschiderea anală cu y3 mai apropiată de vârful botului decât de vârful coadei. Corpul cenuşiu sau castaniu deschis, acoperit cu pete brune, lungi şi transversale. Toate aripioarele afară de ventrale cu o serie de dungi transversale închise. Sinonime: Gobius marmoratus: Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 161. Ratlike, Fauna der Krym, p. 827. Nordmann, 1. c., p. 485 şi tab. 12, fig. 3. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc. H, pag. 67. Gunther, Cata-logue, etc., p. 51 şi p. 550 (adenda). Koelbel, Verhandlg der Zool.-botan. Gesellschaft, Wien, 1874, Kessler, Ichtyol. Aralo-Caspi-ponlica, p. 215. Grimm, 1. c., Arch. f. Naturg, p. 198. Warpachowski, 1. c., p. 47. Stein- www.dacoromanica.ro 63 dachner, Sitzungsberichte, d. Ic. Akademie der Wiss. Wien 1899. F. A. Smitt, 1. c., Kongl. Vetenskaps-Akademiens Forhandlingar 1899, Stockolm, pag. 544. Gobius semilunaris: Hechel, Annalen d. Wiener Museums, 1840, II. Bd. 152, tab. 8, fig. 5 şi 6. Kessler, Zur Ichthyologie des Sudwestlichen Russlands, p. 14 (1856). Seeley, Freshwater Fishes of Europe, p. 61. Gobius rubromaculatus: Kriesch, 'Verhandl. der Zool.-botan. Ges. Wien, voi. XXÎII, 1873, p. 369. ID 6—7, III) 1/15-18, P15, Vl/10/1, Al/13-18, C13, L. lat. 42—47. Acest peşte mic se deosebeşte relativ uşor de celelalte specii prin faptul că corpul său este ceva mai mult comprimat lateral şi capul său este mai înalt decât lat. In afară de caracterele arătate în diagnoză mai sunt de remarcat următoarele: Ochii aci sunt relativ mari şi diametrul lor este aproximativ egal cu1 /5 din lungimea capului. Distanţa preorbitală e egală cu diametrul ochiului, iar cea interorbitală numai cu 2/8 din acest diametru. Partea superioară a operculului este acoperită adeseori cu solzi. Prima aripioară dorsală este foarte apropiată de cea de a doua, aşa că membrana ei este lipită de baza primului radiu al celei de a doua dorsale. Dorsala a Il-a si anala au pe toată lungimea lor o înălţime aproape egală, numai ultimele lor radii sunt câte odată cevâ mai lungi. Discul ventralelor este în totdeauna cu mult mai scurt ca pectoralele. Caudala este lungă şi rotunzită. Solzii sunt relativ mari şi marginea lor posteri-oară este terminată cu 40—45 dinţi mici. Pe linia laterală numărul solzilor este de 42—47, iar la pedunculul caudal fiecare serie transversală are câte 8—9 solzi. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este cenuşie sau cafenie deschisă; peste aceasta, atât pe spinare cât şi pe lături până la partea ventrală vin o serie de pete mari ca nişte dungi late transversale, brune închise. Partea ventrală este nepătată, având coloarea generală a corpului. Aripioarele—afară de ventrale — sunt cevâ mai închise decât corpul. Radiile lor sunt presărate cu o mulţime de puncte negre dispuse în linii transversale, dându-le aparenţa că ar fi acoperite fiecare cu o serie de dungi negre transversale. Intre ochi şi osul maxilar se află o pată negrie, înapoia căreia este o linie albă situată exact sub ochiu. Pe pedunculul caudal chiar la inserţia caudalei sunt la mijlocul corpului 2 pete negre triunghiulare, iar deasupra şi dedesubtul lor încă câte o pată triunghiulară deschisă. Dimensiuni. Această specie în apele mării ajunge la dimensiuni cevâ mai mari, în apele interioare însă găsim numai exemplare foarte mici; cel mai mare exemplar pe care l-am colecţionat din lacul Sinoe Liman aveâ 11 cm., exemplare obişnuite sunt însă de 8—10 cm. Distribuţiunea. Acest peşte trăeşte de obiceiu în regiunea apelor teritoriale ale Mării Negre, el se suie însă şi în Dunăre, aşâ că îl găsim adeseori prin bălţile ei de inundaţie. Steindachner l-a găsit chiar în bălţile de inundaţie dela gura râului March în Austria. El intră deasemenea şi prin lacurile noastre litorale şi mai cu seamă în lacul Razim şi Sinoe Liman. Biologia. Ca toate speciile de Gobius şi aceştia sunt peşti răpitori; ei se www.dacoromanica.ro 64 nutresc cu crustacee, viermi, etc. dar şi cu ouă şi pui de alţi peşti. Epoca lor de reproducere cade în luna lui Maiu; în anul 1904 la 22 Maiu prinzând în Iacul Sinoe mai multe exemplare, un exemplar mascul a lepădat laptele în ’inânile mele. Ouăle lor ca de vreo 2 mm. de lungi şi eliptice le leapădă în apă puţin adâncă, lipindu-le pe fund de pietre, piloţi, etc., de unde le putem apoi colectă foarte uşor, desvoltându-le în mod artificial în acuarii. Desvoltarea lor embrionară se face în câteva ziie. întrebuinţarea. Acest peşte din cauza staturii sale mici nu are o valoare mare economică; în bălţile Dunării, unde se găseşte numai foarte rar, nici nu se aduce în comerţ; la Razim însă, unde este în cantităţi mai mari şi unde se prinde mult la gardurile de chefali, se vinde împreună cu celelalte specii de Gobius sub numele de «Guvidii». Curios este că pescarii Românii Turtucăeni au credinţa că acest peşte este bun de leac pentru boale de stomac, «se usucă la foc, apoi se pisează şi se dă la cei ce-i doare inima (stomacul)». Nume populare. Ca la toţi peştii din genul gobius li se zice în Do-brogea, Galaţi, etc. Guvidii mici, iar pescarii Turtucăeni îi numesc Glă-voace mică. Lipovenii dela Razim le zic Bâicioc. 2. Sp. Gobius Kessleri Gunthez. Caracterele Specifice: Capul foarte mare şi turtit; lungimea sa egală cu mai mult de V* (7u), 1 ăţimea sa în dreptul oper-culelor cu Yb Şi înălţimea sa cu V, din lungimea totală a corpului. Falca de jos iese cu mult înaintea celei de sus. Regiunea occipitală şi partea de sus a operculului acoperit cu mici solzi trecând înapoi peste marginea anteri-oarăa ochiului. Lungimea ventralei se cuprinde aproximativ de 5 ori în lungimea totală a corpului. Partea superioară a corpului de o coloare c e n u ş i e-c a f e ni e, acoperită cu pete cafenii închise; partea inferioară albă-gălbie sau ga 1 b e nă-c e n u şi e. Toate aripioarele afară de ventrală cu dungi închise pe ele. Ventrala de aceeaş coloare ca şi partea inferioară a corpului. Sinonime: Gobius Kessleri: Gunther, Catalogue, etc. III, pag. 553 (No. 102, addenda et corrigenda). Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pontica (1877), pag. 220 (No. 70). Kesslkr, Peştii Mării Negre şi Mării Caspice, (ruseşte) Petersb. 1874. No. 87. Grimm, 1. c., Arch. fur Naturg. 1892, p. 199. WarpachowsM, Peştii Rusiei europene, p. 52. www.dacoromanica.ro 65 Gobius platyrostris: Nordmann, 1. c., p. 410, Tab. 14, Fig. I. Kessler, Zur Ichthyologie des siîdwestl. Russlands (1856), p. 11 (No. 11) (nu G. Platyrostris, Pallas III, p. 154). Gobius platycephalus: Kessler, Nachtrăgo zur Ichthyologie des siid-westlichen Russlands (1857), p. 16. Kessler, Ausziige a. d. Bericlite, etc., p. 49 (No. 45). . Gobius batrachocephalus: Menetries, Catalogue raisonne des objets de Zoologie, etc. 1832. Gobius batrachocephalus Pali., forma platycephalus. Kessler: I. F. Smitt, Arrangement of the genus Gobius, în Forhandlinger Vettensk-Akad. Stockholm 1899 p. 546. I. D. 6, II. D. 1/16—18, P. 18—19, V. 1/10/1, A. 1/13—14, C. 13—14, L. lat. 65—77. Această specie este relativ uşor de recunoscut prin forma capului ei foarte mare, turtit şi foarte lat. Totuş în diagnoza ce i-o dă Kessler, care a fost reprodusă şi de Giinther, este de sigur o eroare când se zice că lungimea capului este de 4/u din lungimea totală a corpului (sau de 23/* după Giinther); de sigur că aceasta ar însemnă că ea are un cap cu totul diform. Nici la unul din exemplarele pe cari le-am examinat şi cari în toate celelalte dimensiuni se potriviau exact cu dimensiunile date de Kessler nu am găsit un asemenea cap. Şi din figura dată de Nordmann (Tab. 24, fig. 1), care este foarte bine executată, se vede lămurit acelaş lucru, că nu poate fi vorba decât de eroarea pe care Giinther a luat-o fără a o mai controla şi că în realitate în loc de 4/n trebue pus 3/,1. De altfel cetind prima descriere a lui Kessler din 1857, la care se referă el, vedem că la descrierea capului acestei specii (atunci sub numele de G. platyrostris Pali.) zice: «seine Lănge batrăgt iiber V* der Gesammtlănge des Fisches», ceeace revine la 3/lt din diagnoza pe care a dal-o în urmă. Gura este foarte mare, ajungând până sub marginea anterioară a ochilor, fălcile sunt îmbrăcate în afară cu nişte buze mari, iar înăuntru sunt tapisate cu mai multe serii de dinţi mici curbaţi înapoi. Ochii sunt mici şi apropiaţi între ei, aşâ că distanţa inler-orbitală este egală cu diametrul lor longitudinal, iar distanţa preorbitală egală cu de două ori lungimea acestui diametru. Obrajii sunt foarte um* flaţi şi cărnoşi, ei dau capului o aparenţă curioasă şi sunt goi ca şi partea anterioară a capului; numai partea superioară a operculelor şi regiunea occipitală este acoperită cu solzi mici. Operculul se termină cu o membrană lată, ceeace îl lungeşte considerabil; deschiderile branchiale sunt mari şi membrana branchială este susţinută de 5 radii branchiostege. Prima aripioară dorsală începe ceva mai în urma inserţiunii pectoralelor, ea e caracterizată prin aceea că vârfurile celor 6 spini cari o compun ies liberi în afară de membrana care-i leagă între ei, având forma unor fire puţin răsucite. Cea de a doua dorsală este lungă, baza ei fiind egală cu mai mult de Vs din lungimea totală a corpului; ea are 18 — 19 radii din cari primul nedivizat iar următoarele bi- sau trifurcate. Pectoralele sunt late şi ovale, ele ajung înapoi până în dreptul celui al doilea sau 3-lea radiu al dorsalei a doua. Ventrala care este în formă A. R. Puii. Ailamachi. III. Antipa, lhtiologia. 5 www.dacoromanica.ro m de pâlnie începe aproape pe aceeaş linie cu pectoralele şi are o lungime aproximativ egală cu jumătatea distanţei dintre insorţiunoa ei şi anus; ea e compusă din 10 radii divizate fiecare în mai multe ramure şi din 2 radii mici cartilaginoaso, cari susţin membrana exterioară a pâlniei. Anala începe cam în dreptul celui al Vl-lea radiu al dorsalei a doua şi se termină odată cu ea. înaintea ei şi în urma deschiderii anale este o proeminenţă mare conică. Caudala are 13 radii divizate, cu câteva mai mici pe lături, marginea ei posterioară este rotunzită oval. Solzii sunt mici şi marginea lor posterioară formează un unghiu obtus, care câteodată se rotunzeşte, ei sunt ctenoizi şi au la marginea posterioară câte 40—45 dinţi. Pe linia laterală—care e foarte puţin vizibilă—se pot numără 65—77 solzi. Pentru completarea descrierii voiu da şi dimensiunile mai principale ale diferitelor părţi ale corpului dela 2 exemplare de mărimi deosebite provenite din lacul Braleş: 1) Un exemplar de 153 mm. are următoarele dimensiuni: înălţimea maximă a corpului la începutul primei dorsale 26 mm., lungimea capului 43 mm., înălţimea capului 20 mm., lăţimea capului în dreptul operculelor 34 mm., diametrul longitudinal al ochilor 6,5 mm., distanţa preorbitală 6,5 mm., lungimea ventralei 26 mm., lungimea bazei celei de a doua dorsale 49 mm. 2) Un exemplar de 201 mm. are: înălţimea maximă a corpului la începutul dorsalei 38 mm., lungimea capului 58 mm., înălţimea capului 29 mm., lăţimea capului 44 mm., diametrul ochilor 7,5 mm., distanţa proorbitară 15 mm., distanţa interorbitară 7,5, lungimea ventralei 31 mm., lungimea dorsalei a doua 64 mm. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este pe partea superioară cafenie-cenuşie şi variază foarte mult, fiind câteodată mai deschisă, câteodată mai închisă; pe faţa inferioară este alb-gălbie sau cenuşie. Pe ambele laturi ale corpului este pătată cu dungi mari cafenii închise. Pe bot şi pe ” obraz aceste pete iau forma unei reţele neregulate do linii închise. Toate aripioarele afară de ventrală au coloarea generală a corpului .şi sunt pătate cu puncte cafenii închise cari le dau aparenţa de dungi longitudinale, pe dorsale şi anală şi de dungi transversale pe coadă şi pectorale. Dimensiunile. Mărimea lor mijlocie este cam de 15—18 cm., cele mai mari exemplare au 21—22 cm. lungime. Distribuţia. Această specie trăeşte în bălţile Dunării şi se găseşte aici în tot timpul anului. Mai cu seamă în lacul Brateş şi în Dunărea veche din bălţile Brăilei se găseşte în mare abundenţă. Ele însă emigrează şi în bălţile din susul Dunării noastre. Biologia. Această specie preferă mai cu seamă apa de baltă şi în special acolo unde sunt bălţi cari nu seacă în timpul verii. Ele sunt răpitoare şi se hrănesc cu tot felul de viermi, insecte, crustacee şi cu peşti mici. Epoca lor de î’oproducţie este pe la sfârşitul lui Aprilie şi Maiu. Se reproduc pretutindeni prin bălţi şi vara am putut recoltă puii lor în toate bălţile Deltei Dunării, în Brateş, Crapina, etc. Ouăle lor sunt conice, având o lungime ca de vreo 2—2,5 mm.; ele le lipesc pe pietre şi pe rădăcini sau pari, etc. Durata incubaţiunii este scurtă, iar puii lor se ţin mai mult la apă mică în apropierea malului. www.dacoromanica.ro 67 Nume populare. La Brateş şi bălţile de inundaţie ale Prutului li se zice: Guvidie de baltă şi Guvidie de Brateş, pescarii români din Pisica, Yă-căreni, etc. le zic Mitroace, Mitrocari şi din cauza asemănării lor exterioare cu Aspro zingel le mai zic şi P... ciobanului. Pescarii turtucăieni şi în judeţele dela Călăraşi în sus le zic Glăvoace. Întrebuinţare. Acolo unde există în cantităţi mai mari se prind şi au o valoare comercială însemnată. Guvidiile de Brateş au în totdeauna pe piaţa Galaţului multă căutare şi se plătesc bine. Cum am arătat şi la specia precedentă, pescarii din Turtucaia le întrebuinţează şi pe aceste ca leac pentru durere de stomac. 3 sp. Gobius trautvetteri Kesslez. Tab. III. Caractere specifice: Corpul lungăreţ înguslându-se la partea sa posterioară. Capul mare, puţin mai lat decât înalt; Lungimea sa este egală cu 1/4 din lungimea totală a corpului. Deschiderea bucală largă ajungând înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Falca do jos ieşită înaintea celei de sus. Buzele cărnoase însă înguste. Ochii mari a/6—Ys din lungimea capului şi apropiaţi între ei. Partea superioară a operculului cu solzi. înălţimea maximă a celei de a doua aripioare dorsale este la mijloc sau îndată după mijlocul ei. înălţimea analei merge crescând spre partea posterioară. Caudala foarte mare, aproape y5 din lungimea totală a corpului. Partea superioară a corpului cenuşie-cafenie sau cafenie deschisă cu puncte albo şi 5—6 pete mari cafenii închise în direcţiunea liniei laterale; partea inferioară albie. Sinonime: Gobius Trautvetteri: Kessler, Ausziige aus dem Beriche einer an die nordwestlichen Ktisten des Sehwarzen Meeres, etc. II, p. 59. Kessler, Ri-băi Cernago i Caspiscogo Morei. Petersburg 1874, p. 96. Kessler, Ihtio-logia Aralo-Caspi-pontică, 1877, pag. 221 (No. 74). Gunther, Catalogue of the Fishes in the British Museum, voi. III, p. 553 (adenda ct corigenda). Grimm, Archiv fur Naturgeschichte, I Bd., 2 Heft, 1892, pag. 199, No. 81. Gobius cephalarges var. b.: 1. F. Smitt, Forhandlingor Vetensk. Akade-mien 1899, No. 6, Stockholm, pag. 547. I D. 6, II D 1/16—18, P 18—19, V 1/10/1, A 1/12—14, C 13—14, L. lat. 63—70. www.dacoromanica.ro 68 Această specie care a fost descoperită mai întâiu de către Kessler în Limanul Bugului dela Nicolajew şi apoi în Limanul Nistrului, a fost admisă ca specie bună de Giinther, Grimm, etc. şi de toţi câţi s’au ocupat cu peştii Mării Negre, până ce în ultimul timp F. A. Smitt a vroit să dovedească identitatea ei cu Gobius cephalarges Pali. In această specie s’ar puteâ uni după Smitt 6 din speciile descrise din Marea Neagră, formând 2 varietăţi şi anume: a) Gobius eurycephalus Kessl. + G. platyrostris Pali., Kessler + G. cephalarges Pali. şi b) Gobius ratau Nordm.+ G. syrman Nordm. + G. Trautvetteri Kessler. Nu pot intră aci în discuţiunea acestor chestiuni, pe cât de importante pe atât de grele, ce le rezerv pentru a fi tratate pe larg în monografia completă a acestui gen. Aici mă mulţumesc numai a semnală că între guvidiile dela Brateş şi mai cu seamă dela balta Oltina am găsit şi câteva exemplare cu capul mai îngust şi mai înalt, cu gura foarte mare şi cu partea posterioară a corpului mai lungăreaţă. Ducând aceste exemplare la Muzeul din Viena şi comparându-le cu exemplarele aflate acolo am putut să constat împreună cu distinsul ihtiolog, directorul şi intendentul acelui Muzeu că sunt G. trauvetteri Kesl. ■ In privinţa felului de vieaţă a acestei specii în apele noastre dulci nu este mult nou do spus, deoarece ea se potriveşte în mai toate privinţele cu specia precedentă; au acelaş mod de vieaţă, aceeaş hrană, aceleaşi epoce şi locuri de reproducţie. Singura diferinţă e că această specie este cu mult mai rară în apele noastre. Şi în privinţa numelor populare n’am putut găsi vreun nume dosebit, deoarece pescarii o confundă cu totul cu specia precedentă. 4 sp. Gobius cephalarges Pali. Tab. III. Caractere specifice: Corpul îndesat, înalt şi la partea sa posterioară comprimat tare lateral. Capul mare, cu mult mai lat decât înalt şi cu o lungime egală aproximativ cu 1/i din lungimea totală a corpului. Botul lat şi buzele cărnoase. Ochii relativ micişi distanţa intororbitală mare. Opere ului numai pe partea superioară cu puţini solzi. Deschiderea anală mult mai apropiată de vârful capului (cu x/b— */4) decât de vârful coadei. Solzii mici cu 11 —18 rânduri transversale pe coadă. înălţimea maximă a dorsalei a Il-a este la mijlocul ei; înălţimea analei creşte încet spre partea ei posterioară. Toate aripioarele, afară de ventrale, pătate sau cu dungi mai cu seamă la baza lor. www.dacoromanica.ro 69 Sinonimii: Gobius cephalarges: Păllas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 155. Nordmann, 1. c., p. 420, Tab. 12, fig. 2. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc., p. 52 (No. 47). Kessler, Peştii Mării Negre şi Caspice (1874) No. 82 (rus.). Kessler, Ihtiolog, aralo-caspi-ponlică, p. 219, No. 66.Guntlier, Catalogue,etc. Voi. III, pag. 4 şi pag. 546. Sleindaclmer, Sitzungsberrichte der k. Akademie der Wiss. Wien 1870. Gobius cephalarges Pali. var. a: F. A. Smitt, Forhandlg. Vetensk. Akad. Stockholm 1899, p. 547. I. D. 6, II. D. 1/18, P. 18—19, V. 1/10/1, A. 1/18—14, C. 18, L. lat. 66—72. Şi această specie, ca şi cea precedentă, este astăzi contestată că ar Ii o specie bună, astfel cum a fost cea descrisă de Pallas, Nordmann şi Kessler. După Smitt ea ar formă împreună cu Gobius eurycephalus Kessl.-\- G. platyrostris Pali. Kessl.-\- G. cephalarges Pali. o varietate a unei specii cu mult mai largă pentru care el păstrează numele de G. cephalarges. De sigur că nici aici nu putem intră în astfel de discuţiuni rezervând şi această chestiune pe mai târziu. Aici mă voiu mulţumi numai a semnală că şi această specie intră în apele noastre interioare. In Razim şi Sinoe Liman este în mult mai mari cantităţi şi pescarii lipoveni o numesc: Lijaboc. Ea se urcă şi intră câteodată şi prin bălţile Dunării. Steindachner (1) a descoperit-o în susul Dunării chiar pe la Raduevaţ. In total însă în apele dulci este cu mult mai rară decât speciile precedente. 5 sp. Gobius fluviatilis Pali. (Tab. III. Fig. 20 a, b). Caractere specifice: Capul mijlociu, lungimea sa fiind covâ mai mare ca 1 / 4 din lungimea totală a corpului, iar lăţimea puţin mai mare ca înălţimea sa. Gura mică ajungând înapoi abiâ până sub narinele posterioare. Falca inferioară cevâ mai lungă decât coa superioară. Corpul lungă-reţ, rotund, îngustându-se din ce în ce Ia partea sa poşte-r i o ară. Prima dorsală cu 6 spini din cari cei dintâi cu vârfuri filiforme libere ieşite afară din membrana aripioarei; a doua dorsală devenind din ce în ce mai joasă către partea ei poşterioară. Anala pe toată lungimea ei deopo- li) Steindachner, Ichthyologische Notizen, X. Sitzungeberichte D. k. Akad der Wiss. Wien 1870. www.dacoromanica.ro 70 trivă de joasă. Corpul galben-cenuşiu sau galben-cafeniu, presurat de fiecare parte a sa în direcţia liniei laterale cu câte 8—10 peto cenuşii şi lungăreţe. Aripioarele cu dungi închise. La baza pectoralelor o pată mare neagră-cenuşie. Sinonime: Gobius fluviatilis: PalJas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 162. Nord-mann, 1. c., p. 429. Kessller, Zur Ichthyologie des sudwestl. Russlands (1856), p. 7. Kessler, Nachtrăge zur Ichtyologie, pag. 7. Kessler, Aus-ziige a. d. Berichte, etc., p. 62. Steindachner Sitzber. d. k. Akademie der Wiss. Wien XLII, 1861, p. 288, tab. 1, fig. 3. Giinther, Catalogue, etc. voi. III, p. 551. Kessler, Ihtiologie Aralo-caspi-pontică, p. 219 (No. 64). Grimm, Archiv. f. Naturgesch. 1892. WarpachowsM, 1. c., p. 51 (descrierea, nu însă şi desenul). (Nu sunt însă sinonime Gobius fluviatilis: Bonelli?, Cuvier & Val. XII, p. 52, şi Heckel u. Kner, 1. c., p. 57). Gobius gymnostrachelus: Kessler, Nachtrăge zur Ichthyol. p. 12 şi Ausziige, etc., p. 48. Gobius lacteus: Nordmann, 1. c., p. 430, tab. 10, fig. 3. Gobius niger: Eichmald (?), Zoolog, specialis. Gobius fluviatilis var. fluviatilis: Smitt, 1. c., p. 546. Această specie nu trebue confundată cu Gobius fluviatilis Bonelli, descris şi de Cuvier et Yalenciennes precum şi de Heckel u. Kner. Acela este cu totul alt peşte care trăeşte în afluenţi de a-i Mediteranei şi Giinther deja a luminat deplin această chestiune dându-i un alt nume, de Gobius Martensii (1) pentru a-1 deosebi de G. fluviatilis Pali., care e caracteristic pentru afluenţii Caspi-pontici şi pentru a evită pe viitor orice confuziune. Cu toate aceste e curios că şi azi se mai fac aceste erori şi Warpachowski , reproduce figura greşită din Heckel u. Kner, deşi descrierea e făcută bine după Kessler. I D. 6, II D, 1,15—^7, P 17-18, V 1/10/1, A 1/13—16, C 3/11-13/3, L. lat 60—65. Capul are forma unui con cu vârful turtit; deasupra între ochi el este puţin depres, iar pe ambele laturi ceva mai umflat. Botul este puţin i*otunzit şi fălcile sunt acoperite cu buze de o mărime mijlocie; falca inferioară iese puţin înaintea celei superioare. Pe ambele fălci mai multo serii de dinţi mici recurbaţi din cari cei din faţă sunt ceva mai mari. Ochii sunt ovali şi diametrul lor longitudinal este aproximativ egal cu 1/6 din lungimea capului ; distanţa preorbitară cu aproape 1/s mai mică. Pe obraji, cari sunt cărnoşi, cât şi pe toată partea superioară a capului începând dela bot până aproape ele marginea postorioară a cavităţilor ochilor, lipsesc solzii cu desăvârşire. De asemenea lipsesc solzii şi pe toată partea inferioară a oporeulului, acesta nefiind acoperit decât puţin în par- ii) Vezi Giinther, Catalogue, voi. IU, pag. 15, www.dacoromanica.ro 71 tea sa superioară cu solzi foarte mici. Membrana branchială e sprijinită de 5 radii branchiostoge, din cari ultimul formează tocmai marginea ei. Prima aripioară dorsală începe ceva mai în urmă decât pectoralele; ea are 6 radii din cari cel puţin 4 cu vârfurile libere liliforme. A doua dorsală e foarte lungă, baza ei fiind egală cu aproape 1/a din lungimea corpului; ea este ceva mai înaltă la începutul ei şi se îngustează din ce în ce mai mult la partea ei posterioară. Anala care constă din 14—16 radii începe aproximativ sub radiul al III-lea al celei de a doua dorsale şi se termină odată cu ea; ea este mult mai joasă decât dorsala şi radiile ei sunt toate egale. Caudala care este uşor rotunzită are o lungime egală cu aproape x/6 din lungimea totală a corpului. Pectoralele sunt lungăreţe, ovale şi ajung înapoi până în dreptul celui al II-lea sau al III-lea spin al dorsalei a dopa. Ventrala este aşezată exact sub pectorale şi ajunge înapoi aproape până la anus. Deschiderea anală este cam îndepărtată de începutul aripioarei anale şi între ele se află o lungă proeminenţă de piele. Solzii sunt mici, clenoizi şi au marginea lor liberă în forma unui ungliiu obtuz sau puţin rotunzită; ea e terminată cu 30 — 40 dinţi mici. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este galben-cenuşio sau galben-cafenie, iar pe ambele lături se întinde câte o serie de pete închise din cari 8—10 sunt mai bine conturate. Partea ventrală este cu mult mai deschisă, aproape albă. Botul bate puţin în albăstruiu şi e stropit cu pete negre, iar între gură şi marginea anterioară a ochiului se văd adeseori de fiecare parte câte 2 liniuţo negre. Aripioarele—afară de ventrale şi anală, cari sunt aproape albe—sunt cenuşii şi acoperite cu dungi închise undulate. Buzele sunt mai cenuşii, uniforme sau stropite cu mici pete negre. Dimensiunile. Mai toate exemplarele ce le-am găsit au o talie mică, cel mai mare aveâ 12 cm. lungime. Varietăţi. Această specie variază foarte mult. In afară de exemplarele tipice pe cari le-am descris aici se mai întâlnesc adeseori unele albe verzii şi altele închise cu totul. Primele au fost dejâ descrise de Nordmann ca o specie aparte sub numele de Gobius lacteus (~Gobius fluviatilis var. lactea Kesslcr), iar celo de al doilea de către Kessler sub numele de G. fluviatilis var. nigra. • In apele noastre am găsit ambele forme, am putut însă constată că ele sunt strâns legate prin tot felul de forme intermediare, aşâ că nu pot ii considerate decât ca varietăţi de coloraţiune, şi coloraţiunea lor însă se explică prin natura fundului apelor în cari trăesc—ştiut fiind că peştii din această familie au mai mult sau mai puţin calitatea de a-şi adapta coloarea lor mediului în care se găsesc. De asemenea s’ar mai puteâ considera încă ca o varietate exemplarele descrise de Kessler sub numele de Gobius gymnotrachelus, cari însă s’a dovedit de către I. F. Smitt că nu formează o specie aparte ci sunt identice cu Gobius fluviatilis. Biologia si Distribuţia. Peştii din această specie trăesc mai mult în apă dulce şi se întâlnesc atât în bălţile Dunării cât şi chiar foarte sus în www.dacoromanica.ro 72 râurile din ţară. Lor le place mai cu seamă apa mică prin locuri nisipoase sau cu pietriş la fund. Ei ajung chiar prin Nordul Moldovei, în râuri ca: Jijia, pârâul Bârladului, etc. In privinţa felului de vieaţă, după cât am putut constată până acum, par a se potrivi în totul cu celelalte specii ale acestui gen. Nume populare. In afară de numele populare de Glăvoci la Români sau Băicioc la Lipoveni, pe cari le au comune cu toate celelalte specii de Gobius, am mai auzit în Moldova numele special de Porcuşor de vad, în opoziţie cu porcuşorul ordinar care-1 dau lui Gobio vulgaris. www.dacoromanica.ro 5. FAM. MUGILOIDEI. Bleeker. Acanthoptergieni cu corpul mai mult sau mai puţin lungăreţ, avâiul forma obişnuită de peşte; acoperiţi cu solzi cicloizi de o mărime mijlocie şi fără linie laterală. Gura îngustă sau de o lărgime moderată, cu dinţi slabi sau lipsind cu totul. Cu 2 aripioare dorsale scurte separate nna de alta, cea anterioară compusă din 4 radii spinoase elastice. Ventralele abdominale, suspendate de osul co-racoid care este foarte lung. Ochii laterali. Deschiderile branchialc largi; 4 arcuri brauchiale şi o pseudobrauchie. 5 sau 6 radii branchiostegc. Bcşica înotătoare mare, fără dnct aerian. Această familie este reprezentată în apele Mărei Negre printr’un singur gen: Mugii. Speciile cari o compun sunt peşti de mare cari vin numai în timpul verii la coastele noastre şi intră în lacurile noastre litorale spre a se hrăni şi reproduce; ei stau aici până toamna când se răceşte apa şi pleacă apoi îndărăt în mare. Migraţiunile pe cari le fac ei în timpul anului nu se cunosc încă în deajuns şi până acuma nici locurile lor de reproducţie nu erau încă cunoscute. Această familie o voiu tratâ-o mai pe larg în «lhtiologia pontică», aici voi descrie numai pe scurt speciile cari intră în apele noastre interioare spre a petrece în ele o parte a anului. Gen. Mugii Artedi. Corpul foarte puţin comprimat pe lături. Capul acoperit peste tot cu solzi. Gura mai mult sau mai puţin transversală, fără dinţi adevăraţi, numai cu mici apendice dentiforme. Marginea anterioară a fălcii de jos ascuţită şi la mijloc cu o mică proeminenţă. Pectoralele foarte sus aşezate; a doua dorsală opozită analei. 0 parte din stomac cu pereţii foarte groşi şi musculoşi. Cu 2 — 8 apendice pilorice. Acest gen este reprezentat în apele noastre prin mai»multe forme. Pescarii greci dela Jurilofca deosebesc 9 forme diferite sub numele de: Cheful, Pacios, Platarin, Ilarii, Castri, Mavrachi, Spatopteros, Singhil şi SarianaM. Acestea însă sunt mai mult'nume comerciale şi de sigur că nu www.dacoromanica.ro 74 sc referă numai la specii diferite ci şi la varietăţi sau la diferenţe do vrâstă a uneia şi aceleiaş specii. Pescarii Lipoveni din aceeaş localitate deosebesc din contră numai 3 forme şi anume: Lăban, Vastranos şi Bâstrug. Studiind de aproape toate aceste forme am constatat în apele noastre interioare următoarele 5 specii sigure, cari însă în afară de Mugii cephalus sunt foarte greu de deosebit una de alta. Voiu descrie dar prima specie mai detaliat dând şi toate indica-ţiunile în privinţa biologiei, pescuitului, ete., iar pentru celelalte voiu da numai diagnozele cu sinonimele şi voiu semnală apoi numai diferinţele sau părţile caracteristice: / sp. Mugii cephalus Cuv. Chefalul nune sau Labanul. Tab. IV. Fig. 23 a, b. Orbitele cu 2 pleoape adipoase verticale bine desvoltate cari acoperă aproape 1/8 din iris. Duza de sus nu prea groasă. Spaţiul jugular oval. Br 6, 1D4, 2D1—2/8, Pl/15—16, Vl/B—6, A3/8—9, C3/12/3, L. lat. 41—43, L. tr. 12—13. Sinonime: Ki(pa).os: Aristot., Hist. Anim. Mugii cephalus: Cuvier, Regne anim. Bonaparte, Fauna italica, v. III, Pesci VI, p. 30, fig. 1. Cuvier et Valenciennes, 1. c, voi. XI, p. 19, tab. 307. Nordmann, Faune ponticpie, p. 395. Gunther, Catalogue of the Fislies III, p. 417. Kessler, Ausziige, a. d. Berichte iiber eine a. d. nord-westl. Kusten, etc., p. 30; Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, p. 229, No. 106. Seeley, 1. c., p. 70. I. Victor Carus, Prodromus fauna: Mediteranm, 1889— 1893, voi. II, p. 705. E. Moreaii, Ilist. nat. des Poissons de la France (1881), voi. III, p. 183. L. Sucker, Fische d. Adria, p. 44 (1895). Dintre toate speciile de Chefali aceasta este cea mai uşor do recunoscut, atât prin dimensiunile sale cu mult mai mari decât la toate celelalte şi forma corpului, cât şi mai cu seamă prin cele 2 pleoape mari adipoase verticale cari acoper marginea anterioară şi cea posterioară a ochiului. Corpul este puţin comprimat pe lături cu spinarea groasă şi rotunzită; linia spinării este aproape dreaptă — foarte puţin curbată—, iar cea ventrală convexă. Capul este pe partea sa superioară lat, turtit de sus în jos şi puţin convex. înălţimea maximă a corpului este la începutul primei aripioaro dorsale şi se cuprinde de 5 ori în lungimea totală a porpului incluziv caudala; înălţimea minimă la pedunculul caudal se cuprinde de 11 ori în acea lungime. Capul este cevâ mai mare ca înălţimea corpului şi se cuprinde aproximativ de 4,5 ori în lungimea totală. www.dacoromanica.ro 75 Gura esle îngustă cu buza de sus numai puţin îngroşată; buza de jos esle subţire şi ascuţită la marginea ei; pe ambele buze se observă câte o serie de mici cili dentiformi. Maxilarele sunt subţiri şi scurte, aşâ că gura fiind închisă, ele se acoper complet de oasele suborbitale anterioare. Cele 2 narine sunt îndepărtate una de alta; cea posterioară care e mai largă este situată la o egală distanţă între marginea ochiului şi na-rina anterioară. Ochiul este relativ mare, diametrul său cuprinzându-se aproape de 5 ori în lungimea capului. Cele 2 pleoape adipoase verticale, cari îi acoper marginile şi cari nu lasă între ele decât un mic spaţiu eliptic în dreptul pupilei, sunt foarte mari, aşâ că cea posterioară se întinde înapoi până deasupra preoperculului. Distanţa preorbilală este aproximativ egală cu odată diametrul ochiului. Deschiderile branchiale sunt foarte largi; membrana branchială este sprijinită de 6 radii branchiostege. Spaţiul jugular este oval. Corpul este acoperit peste tot cu solzi cicloizi de o mărime mijlocie şi bine fixaţi; ei acoper şi capul peste tot afară de buze şi spaţiul jugular. O linie laterală lipseşte cu totul şi de aceea se văd pe diferiţi solzi şi mai cu seamă pe partea superioară a capului orificiile canalurilor mucifere. Prima aripioară dorsală începe ceva mai înainte de jumătatea corpului; cele dintâi două radii ale sale sunt lungi, fiind aproape egale cu jumătatea Înălţimii corpului; a doua dorsală are marginea ei concavă. Pectoralele sunt foarte sus aşezate şi se întind înapoi cam peste opt rânduri do solzi; Ventralele sunt înşirate cam la jumătatea spaţiului dintre pectorale şi prima dorsală. Pintenul dela baza lor este bine desvoltat şi se întinde cam peste 4 rânduri de solzi. Aripioarele verticale sunt fără solzi. Coloraţiunea. Corpul este cenuşiu închis, pe spinare bătând în albastru iar pe partea ventrală argintiu. Fiecare solz de pe laturile corpului are câte o pată închisă pe el, aşâ că acestea la un loc formează pe tot lungul corpului câte 6—7 dungi longitudinale. Aripioarele urmează mai mult sau mai puţin coloarea generală a corpului, cele de pe spinare şi coadă fiind cenuşii închise, iar cele de pe partea ventrală albicioase. Dimensiunile la cari se urcă această specie sunt chiar până la 50—55 cm. lungime. Distribuţiunea. Această specie locueşte în Marea Neagră şi intră în toate lacurile noastre litorale ca: Razim, Sinoe, Mangalia, Comarova, Za-ton, etc., nu intră însă niciodată în Dunăre. Biologia. Labanul trăeşte în mare la distanţe mari de coaste, probabil prin regiunea Anatoliei. Vara şi o parte din toamnă el şi-o petrece pe lângă coasta noastră şi în lacurile noastre litorale sărate. In anii mai căldu-roşi încep a veni—mai întâiu puii lor—de pe la 15 Aprilie; ei se arată numai prin apropierea coastei şi dacă le e apa prea rece, fug înapoi. Prima grămadă însă soseşte cam pe la finele lui Maiu şi începutul lui Iunie şi dacă este ploaie şi frig, atunci întârzie chiar până în Iulie. In totdeauna exemplarele mari sosesc mai târziu, iar puii vin do timpuriu şi caută să intre în lacuri spre a se hrăni şi creşte mai repede. In lacuri ei caută o apă sărată sau sălcie, cât se poate de puţin adâncă — aşâ ca să fie bine încălzită de soare—şi cu un fund nisipos. Aici ei stau până toamna când se răceşte apa şi îndată ce încep furtunile caută cu toţii să părăsească www.dacoromanica.ro 76 Iacul. Chiar în timpul verii când intră ei în lac, dacă vino vreo furtună 6i caută să iasă afară şi intră apoi din nou. Hrana lor constă din Plankton, dar mai cu seamă din substanţele organice amestecate cu nisip şi nămol ce le găsesc pe fundul lacului j de aceea în stomahul lor—care are forma unei rânze cu pereţi foare musculoşi—găsim întotdeauna nisip şi ierburi. Epoca de reproducţie începe dela 15 August şi se termină în primele zile ale lui Septemvrie, aşâ că pe la 15 Septemvrie se văd deja pui de Chefal. Locurile de reproducţie ale chefalilor din Marea Neagră nu se cunoşteau până acum, ba chiar se emiseseră de către naturaliştii ruşi tot felul de ipoteze asupra acestei chestiuni. Lucrurile stau însă cu mult mai simplu, după cum am putut adeseori să le observ şi după cum le observă în fiecare an pescarii noştri dela Sinoe-Liman. De obiceiu chefalul se bate în Razim şi Sinoe-Liman la apă cu fund nisipos şi cât se poate mai mică; dacă se întâmplă că o femelă e prinsă la coteţ când n’a lepădat încă icrele, ea îşi caută un mascul şi se bate chiar sub ochii pescarilor în coteţe. Adeseaori mi s’a întâmplat să scot chefali dela garduri şi să-mi lepede toate icrele în palmă. Nu însă în toţi anii se bate chefalul în Razim sau Sinoe; se întâmplă câteodată că nu intră decât puii în lac, iar cei cu icre stau afară; în acel an bătaia se face pe bancurile de nisip de lângă malul mării, unde apa este foarte mică, şi în locuri liniştite unde nu se fac valuri mari. Durata încubaţiunii icrelor este foarte scurtă, aşâ că peste puţin timp găsim pui mici numeroşi. Aceştia stau puţin în lac, până ajung la lungime de 5—8 cm. şi pleacă apoi în mare. Pescarii sunt foarte veseli când Chefalii au lepădat icrele lor în lac, căci ştiu că în anul următor aceşti pui se întorc cu siguranţă iarăş la acelaş lac şi deci recolta anului viitor le e asigurată. In mare puii se hrănesc foarte puţin, aşâ că primăvara, când se întorc înapoi, nu sunt decât cu foarte puţin mai mari decât când au plecat. In lac însă ei se hrănesc bine toată vara, aşâ că pe la Septemvrie ajung ca de 15—18 cm. lungime şi se prinde foarte mult pentru afumat numindu-se în comerţ Licurini (aceasta mai cu seamă pentru celelalte specii). In anul al 3-lea când vin înapoi în Ghiol ei sunt deja cu icre. Întrebuinţarea. Dintre toţi Chefalii Labanul are carnea mai gustoasă şi de aceea el se consumă mai mult proaspăt. Se întrebuinţează însă mult şi pentru afumat, marinate, etc. In apele noastre este în mare abundenţii, însă mult mai numeroase sunt speciile celelalte şi în deosebi Mugii auratus şi M. capito. In cele mai mari cantităţi se găseşte în lacurile Razim şi mai cu seamă în Sinoe Liman; el intră însă mult şi în lacul Mangalia, Tatlageac şi Zatonul dela Sud de gura Sf. Gheorghe. Icrele sale sunt foarte apreciate, din ele se face Butarga sau aşâ zisele icre de chefal. Nume populare. Numele mai răspândit e Chefal mare şi Chefal cu capul mare. Lipovenii şi Românii dela Jurilofca îi zic Laban sau Ba-laban. Grecii îi zic Labani şi Pacios. Pescuitul. Chefalul de toate speciile se prinde în modurile următoare: 1) In lacuri, cari mai toate sunt separate de mare numai printr’o îngustă limbă de nisip (un cordon litoral) şi cari au o apă sărată sau puţin îndulcită, prinderea se face în modul următor: Primăvara înaintea www.dacoromanica.ro 11 epocei de venire a Chefalilor se sapă în duna de nisip o serie de cana-luri (Gârle de chef aii sau Ericuri) cari unesc lacul cu marea. Dacă aceste există de mai înainte, se curăţă numai şi se adâncesc, astfel ca la venirea Chefalului ele să fie gata şi să nu se mai lucreze la ele. Cliefa-lul vine încetul cu încetul, mai întâiu puii, apoi câte puţini din cei mari şi apoi — pe la finea lui Maiu sau începutul lui Iunie — încep cârdurile mari. Până ce apa din lac se încălzeşte bine, ei intră şi ies de câteva ori, după care apoi în timpul căldurilor mari de vară şi după trecerea sezo*-nului de ploi ei rămân cu totul aici. Odată asiguraţi că Chefalul nu mai iese afară, pescarii din Jurilofca şi Caranasuf încep pe la 20 Iulie a închide gârlele cu garduri. Gardurile se fac în modul următor: la gura dinspre lac al fiecărui eric se face un gard semicircular care înconjoară gura; acest gard are la mijlocul său un spuse sau călcătoare care se poate rădică şi sco-borî după voinţă, aşa că marginea coşului său să fie întotdeauna la nivelul apei din lac. Acest spuse este îndreptat cu gura spre lac, aşa că tot peştele care mai intră prin gârlă poate trece prin el în lac, peştele din lac însă nu se mai poate întoarce înapoi în mare. De o parte şi de alta a călcătoarei se face câte un coteţ mare îndreptat cu gura spre lac, aşâ că peştele din lac poate intra în el fără a mai putea ieşi înapoi afară. La gârlele mari cari unesc 2 lacuri între ele, cum e de ex. gârla numită «Comisia» care uneşte Sinoe Limanul cu Razimul, sau cum sunt Cur-biele între Sinoe-Liman şi Zmoica, coteţele se fac de ambele părţi ale gardului, aşâ că ele pot prinde şi dintr’o parte şi din alta. Spuscul aici nu mai serveşte decât numai ca trecătoare pentru bărci. La gârlele mari ca: Portiţa, Comisia, etc., se fac gardurile lungi de câţiva kilometri şi se pune un număr mare de coteţe. Gardurile de chefali trebuesc făcute înalte, căci chefalul sare afară din apă la înălţimi foarte mari. Coteţele de chefali se fac întotdeauna cu un obor foarte mare înaintea coteţului adevărat în care se prinde peştele; aceasta din cauză că cei prinşi înăuntru sar şi fac mare sgomot speriind pe cei ce vor să intre în coteţ; din această cauză de asemenea coteţele de chefali trebuesc bine păzite şi căutate regulat de câteva ori pe zi pentru a scoate peştele prins în ele. Odată gardurile şi coteţele gata, pescarii aşteaptă răcirea timpului şi sunt siguri că la prima furtună de pe la mijlocul lui Septemvrie vor începe a avea Chefali la garduri. Cu cât se răceşte timpul mai tare, cu atât Chefalii intraţi şi crescuţi în lac caută să fugă la mare şi astfel cad în coteţe. Numai puii pot ieşi printre nuielele dela garduri. La alte lacuri al căror nivel e mai ridicat decât nivelul mării, ca d. ex. la Mangalia, Tatlageac, etc. se sapă gârla în nisip şi se lasă astupată până în momentul când se simte venirea Chefalilor; atunci se deschide gârla şi curentul de apă îndulcită atrage Chefalul spre gura acelei gârle; în câteva zile, după ce a intrat cârdul principal de Chefali, se închide gârla cu garduri fâcându-i-se coteţele. La alte bălţi chiar după facerea gardurilor se mai lasă încă apa să se scurgă şi: ori se fac Limbi în gard pentru ca peştele ce vine pe gârlă să poală intra în lac, ori se face la coteţ câte o gură şi din partea mării, pentru ca peştele ce intră să cadă direct la coteţ. In acest caz se fac coteţele ceva mai mari cu Oborul www.dacoromanica.ro la mijloc şi cu 2 coteţe pe lături, Câte odată în fine se fac numai aşa numitele coteţe bulgăreşti, compuse dintr’un obor de o parte, cu coteţul de alta, iar la mijloc «gardul sterp» care le întretaie şi se întrerupe formând un fel de limbi prin cari se poate intra prin ambele părţi în coteţ. Cele mai bune vânturi pentru intrarea Chefalului în lacul Sinoe Liman sunt cele de Ost (rus, WostoTi) şi Sud-Ost (rus, Abasa). Când vine Chefalul se cunoaşte dela distanţe mari, deoarece el înoată la suprafaţa apei şi îi dă aparenţa ca şi cum apa ar fi încreţită de vânt, 2) In lacuri se mai prinde Chefalul cu Setcele întocmai ca cele de scrumbii. 3) In Mare se prinde Chefalul la Constanţa şi Mangalia în 2 moduri: a) Se prinde cu Setcele numite de pescarii Greci Voii; aceste au o lungime de 250 m. şi o lăţime de 3 m. Reţeaua din mijloc este foarte subţire (aţă No. 100) şi are ochi ca de 2 degete; reţelele laterale (Sirecu-rile sau Radinele) sunt împletite din aţă mai groasă (No, 40) şi au ochii de 8 degete, Ele se aşază în mare şi se lasă peste noapte, b) Al doilea mod de prindere şi de care se folosesc mai cu seamă pescarii noştri Turci este cu rogojina. Aceasta constă dintr’un număr mare de rogojini de papură, cusute una de alta cap la cap, având în total o lungime de 200 m. Marginile ei de ambele părţi sunt întoarse în sus şi prinse din loc în loc cu sfoară pentru a sla astfel ridicate şi a împiedică peştele care a sărit pe ea să mai poată sări înapoi în apă. Cu acest instrument se pescueşte noaptea când nu e lună, Atunci pleacă 2 pescari, unul cu barca apucă de un capăt al rogojinei şi ramează încet, celalt merge pe mal şi ţine de celalt capăt al rogojinei. Când se simte Chefalul, cel cu barca descrie un rondo şi se apropie de mal, iar cel dela mal stă locului; atunci la un moment dat când rogojina e aproape de mal, începe a bate cu piciorul în apă şi Chefalul speriindu-se sare tot pe rogojină, de unde nu se mai poate întoarce înapoi. Sgomotul produs prin săriturile Chefalului pe rogojină în liniştea nopţii este foarte caracteristic şi interesant pentru spectatori. 2. sp. Mugii chelo Cuv. Tab. IV. Fig, a, b, c, d, e. Orbitele fără pleoape adipoase, buza de sus foarte îngroşată, pe partea ei inferioară cu 3 serii de papile dentare foarte mici, scurte şi late. Anala cu 9 radii moi. Spaţiul jugular aproape nul. Maxilarele superioare nu sunt complet acoperite de suborbitale. Sinonime: Mugii chelo: Cuvier, Regne animal. Bona parte, Fauna italica, v. III, VI. 30, fig. 3. Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XI, pg. 50, tab. 309. www.dacoromanica.ro Nordmann, 1. c., p. 395. Giinther, Catalogue, etc., III, p. 454. Kessler, Ausziigo a. d. Berichte, etc., p. 30; — Ihtiologia Aralo-caspi-pontică, p. 229, No. 107. Seeley, 1. c., p. 71. 1. V. Carus, Prod. faun. Mediter., p. 708. Moreau, 1. c., p. 195. L. Sucker, Fische der Adria, p. 46. Br. 6, 1D. 4, 2D. 1/8, P. 1/5, V. 1 '5, A. 3/9 — 10, C. 3/13/3, L.lat 45, L. tr. 13. Această specie este în lacurile noastre cu mult mai rară decât în apele ruseşti ale Mării Negre; ea se deosebeşte de celelalte mai cu seamă prin următoarele caractere : Corpul său este cu mult mai înalt şi mai compres decât la toate celelalte specii. înălţimea sa maximă se cuprinde de 4,5—5 ori în lungimea totală, iar înălţimea minimă la pendunculul caudal de aproape 10 ori. Lungimea capului intră de 51/*—5^2 ori în lungimea totală. Capul este lat şi depres, botul convex şi rotunzit şi buza de sus mare cu 3 serii de ’ mici cili dentiformi pe ea. Capetele posterioare ale maxilarelor sunt îndoite puţin înainte şi rotunzite, aşa că atunci când gura e închisă ele nu sunt complet acoperite. Ochii sunt fără pleoape adipoase. Nările sunt mai apropiate între ele, aşâ că distanţa dela cea posterioară până la marginea ochiului este aproape de 2 ori mai mare decât distanta între ele. Unghiul format de cele 2 mandibulare este obtuz. Spaţiul jugular, căruia Bonaparte şi Moreau îi atribue poate o prea mare valoare sistematică, este de obiceiu foarte îngust sau aproape nul. Originea primei dorsale este aproape la mijlocul corpului sau covâ mai apropiată de caudală decât de vârful botului. Originea pectoralelor puţin deasupra mijlocului corpului. Ventralele sunt dedesuptul mijlocului dintre inserţia pectoralelor şi prima dorsală. Solzii sunt mari, mai înalţi decât lungi şi pătaţi, aşâ că pe tot lungul corpului ele formează vreo 8 dungi longitudinale închise. Dimensiunile. Această specie nu ajunge niciodată dimensiunile celei precedente, totuş creşte câteodată chiar până la 40cm lungime; exemplarele obişnuite au o lungime de 25—30 cm. Biologici. In privinţa obiceiurilor vieţii este de semnalat că acesta este primul dintre toţi Chefalii care intră în bălţi şi tot el este cel dintâiu care caută să fugă afară, aşâ că ei sunt cei dintâi chefali cari se prind la garduri. In privinţa celorlalte caractere biologice se aseamănă în totul cu specia precedentă. Întrebuinţare, pescuit, etc. Deşi peştii din această specie nu se îngraşă prea mult, ei sunt foarte buni de afumat şi se sărează pentru acest scop în mari cantităţi. Sărarea lor ca şi a tuturor Chefalilor se face fără a-i mai spintecă, ci se pun întregi la cadă. In totul din toate 5 speciile de chefali se prind anual la coasta şi în lacurile noastre în mijiociu aproximativ 250.000 kg.; sunt însă ani când cantităţile prinse trec de 500.000 kg. Nume populure. Pescarii lipoveni îi zic Vastranos sau Ostreinos, cei greci Spatopteros. www.dacoromanica.ro 80 3 s'p. Mugii auratus Risso. Tab. VI. Fig. 25 a, b, c. Orbitele fără pleoape mari adipoase. Buza do sus ne îngroşată. Botul lat; distanţa interorbitală egală cu 2/5 din lungimea capului. Anala cu 9 radii moi. Spaţiul jugular oval. Oasele maxilare superioare se ascund sub suborbitale. Sinonime: Mugii auratus: Risso, Ichthyolog., Nice, p. 344. Cuvier, Regne anim. Bonaparie, Iconogr. della Faunna italica, voi. III, p. 31, fig. 2 şi 3. Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XI, p. 43, tab. 308. Nordmann, 1. c., p. 397. Gunther, Catalogue III, p. 442. Kessler, Ausziige, a. d., Berichte, etc, p. 31. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, p. 229, No. 108. 1. V. Carus, Prodr. faun. Mediter, p. 706. Moreau, 1. c., p. 185. L. Sucker, Fische der Adria, p. 45. Br. 6, 1 D. 4, 2 D. 1/8, P. 1/15, V. 1/5, A. 3/9, C. 3/13/3, L. lat. 42—45, L. tr. 14. Această specie se deosebeşte de precedenta printr’un cap ceva mai îngust şi mai lung şi printr’un corp mai puţin înalt. înălţimea maximă la I-a dorsală se cuprinde de 51/* — 58/4 în lungimea totală, iar lungimea capului de 5 ori. Mai cu seamă însă se deosebeşte prin buza de sus care nu este atât de groasă şi prin capetele posterioare ale oaselor maxilare, cari când gura o închisă sunt aproape cu totul acoperite de oasele suborbitale anterioare. Ochiul este relativ mare, diametrul său cuprinzându-se aproximativ de 4.5 ori în lungimea capului. împrejurul orbitei este o pleoapă adipoasă rudimentară având o formă circulară şi înconjurând numai o mică parte din marginea sa. Distanţa interorbitară este egală cu 2/b din lungimea capului. Spaţiul jugular este oval şi se întinde înapoi până după marginea posterioară a ochilor. Caracteristic pentru această specie este o pată mare aurie strălucitoare pe opercul. Coloarea este neagră cenuşie pe spinare, mai deschisă pe lături şi albă argintie pe partea ventrală. Ca şi Ia specia precedentă solzii au câte o pată mare brună, aşâ că formează câte 6 sau 7 dungi longitudinale pe ambele laturi ale corpului. Dimensiunile obişnuite ale acestei specii sunt 20—25 cm. In privinţa modului de vieaţă şi a întrebuinţării ea se aseamănă în totul cu specia precedentă. Deasemenea şi în privinţa modului de pescuire. Numele populare. Lipovenii îl numesc Vasiranos, adică «nas ascuţit». Tot aici aparţine probabil ca o varietate forma numită de pescarii greci Singhil. www.dacoromanica.ro 81 4• SP- Mugii saliens J^isso. Tab. V. Fig. 26 a—e. Orbitele fără pleoape adipoase. Buza de sus neîngroşată; botul la partea anterioară merge subţiindu-se. Distanţa interorbitală egală cu 1/3 din lungimea capului. înălţimea corpului se cuprinde de 5‘/2 ori în lungimea sa totală. Anala cu 9 radii moi. Spaţiul jugular oval. Oasele maxilare superioare nu sunt complet acoperite de suborb itare, cari au marginile lor anterioare scobite. Sinonime: Mugii saliens; Risso, Ichthyol. Nice, pg. 345. Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XI, p. 309. Bonaparte, Iconogr. d. fauna italica, voi. III, XI, p. 57. Nordmann, 1. c., p. 397, Gunther, Catalogue, voi. III, p. 343. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc., p. 31. Kessler, Ilitiol. Aralo-caspi-pontică, p. 229, No. 109. I. V. Carus, 1. c., p. 707. Moreau, 1. c., p. 191. Sucker, 1. c., pg. 46. Br. 6, 1 D. 4, 2 D. 1/8, P. 1/14 — 16, V. 1/5, A. 3/9, C. 3/13/3, L. lat. 45, L. tr. 15. Această specie se aseamănă mult cu precedenta, deosebindu-se de ea prin capul ceva mai subţire şi mai ascuţit spre vârful botului. Deasemenea şi printr’un corp mai îngust şi mai sprinten. înălţimea sa maximă înaintea dorsalei se cuprinde de 5i/2 ori în lungimea totală a corpului, iar distanţa interorbitară este egală cu 1/8 din lungimea capului, care şi ea este egală cu înălţimea maximă a corpului. Gura este mică, buza de sus fiind puţin groasă, iar cea de jos foarte subţire. Foarte caracteristic pentru această specie este că aici maxilarul superior este puţin îndoit înainte, iar suborbitalul are marginea sa anterioară scobită, aşa că chiar când gura e închisă, capătul maxilarului este neacoperit. Marginea anterioară şi inferioară a suborbitalului este fîn dinţată. Ochiul are un diametru egal cam cu y5 din lungimea capului, el n’are pe margine nici o pleoapă adipoasă; distanţa preorbitală este ceva mai mare decât acest diametru. Narinele sunt apropiate între ele, aşâ că distanţa dintre ele e cu mult mai mică decât distanţa dintre cea posterioară şi marginea anterioară a ochiului. Spaţiul jugular este lung şi oval. Pectoralele sunt ceva mai scurte decât la specia precedentă. Solzii prezentă pe ei vreo 12 striuri în evantaliu şi sunt pătaţi în albăstriu, aşâ că tot corpul este prevăzut cu o serie de dungi longitudinale deschise ca cerul. Spinarea este mai închisă, însă tot bate în albastru, iar partea ventrală e albă argintie. Irisul e auriu. Este în general mai mic decât toate celelalte specii, lungimea mijlocie fiind cam 25 de cm. Nume populare: Grecii îl numesc Ilarii. A.R.—P\ibh Adamachi. 111. Antipa, lliliologia. 6 www.dacoromanica.ro 5. sp. Mugii capito Cuv. Tab. V. Fig. 27 a-f. Orbitele fără pleoape adipoase. Buza de sus neîngroşată. Botul lat şi turtit. Distanţa inlerorbilară se cuprinde de 28/s ori în lungimea capului. Spaţiul jugular oval la partea anterioară şi prelungit în formă decuiu spre partea poşte-rioară. Anala cu 9 radii. Oasele maxilare superioare nu sunt complet acoperite de suborbitare, cari au marginile lor anterioare drepte. ■Sinonime: Mugii cephalus var. A: Risso, Ichthyologie, Nice, pag. 344, sp. 1. Mugii ramada: Risso, Hist. nat. III, pag. 590, sp. 305. Mugii capito: Cuvier, Regne anim. Bonaparte Iconograph. della fauna italica, voi. III, pag. 31, fig. 1. Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XI, pag. 36, tab. 308. Gunther, Calalogue III, pag. 439. I. V. Carus, Pro-drom. Faunae mediter., pag. 706. Seeley, 1. c., pag. 69. Moreau, 1. c., voi. III, pag. 188. L. SucJcer, 1. c., pag. 45. Br. 6, 1 D. 4, 2D. 1/7—8, P. 1/16, V. 1/5, A. 3/9, C 3/14/3, L. lat. 45, L. tr. 14. Această specie nu a fost încă descrisă până azi în Marea Neagră. In tot cazul nici unul din autorii ruşi: Kessler, Nordmann, Grimm, Kusnet-zow, Borodin, etc. nu pomenesc niciodată despre ea. Probabil dar că această specie nu se ridică până pe coasta nordică a Mării Negre şi mai cu seamă în regiunile Crimeei şi a Odesei, cari au fost mai bine cercetate de aceşti naturalişti. Intru cât priveşte însă coastele Basarabiei, eu cred că acestea nu au fost bine studiate—deşî Kesler dă numele populare de Chefali din aceste regiuni—şi că această specie se suie cu siguranţă până cel puţin spre gura Nistrului. In muzeul dela Viena profesorul Steindachner mi-a arătat mai multe exemplare ce i s’au trimis dela Varna şi pe cari le determinase el. In apele noastre litorale şi în special în Sinoe-Liman această specie intră în mari cantităţi şi e foarte apreciată de pescari şi comercianţi. Nume populare. Pescarii români îl numesc Chefal sau Chefal cu coada lată, pescarii greci Platarin, iar pescarii lipoveni din Jurilofca îl numesc Bistrug (adică bastard, căci ei îl Gonsideră ca un fel de corcitură). www.dacoromanica.ro II. SUBORD. ANACANTHINI lOH. mOll. Toate radiile dela aripioare moi, de cele mai multe ori articulate şi către vârfurile lor divizate. Ventralele de cele mai multe ori în regiunea jugulară, rareori în cea ventrală sau lipsind cu totul. Be-şica înotătoare, când există, întotdeauna fără duet aerian. Acestă subordine are numeroşi reprezentanţi în mările nordice, dintre cari unii au o valoare economică foarte mare, şi pescuitul lor formează ocupaţiunea excluzivă a unei foarte numeroase populaţiuni. In Marea Neagră însă, numărul lor este cu mult mai mic şi de o mai mică importanţă. In apele noasLro interioare, nu avem decât 2 specii aparţinând la 2 familii deosebite. FAM. GADOIDEI. Anacantliini cu corpul în formă (le fus, puţin comprimat lateral şi acoperit cu solzi mici cicloizi. Capul lat cu o gură mare şi descinderile branchialc largi. Cu 2—3 aripioare dorsale şi 1—2 anale, fără nici un radiu spinos. Ventralele jugulare. Gura cu dinţi mici iu formă dc perie. Cu o beşică înotătoare închisă. www.dacoromanica.ro 84 1. Gen. Lota Cuvier. (R6gne animal.) 2 aripioare dorsale, una scurtă şi una lungă; o aripioară ventrală lungă. Cu un cir (fir de barbă) sub falca inferioară. Maxilarele şi vo-merul dinţate, Palatinele fără dinţi. Membrana branchială cu 7 radii branchiostege. 1. Lota vulgaris Cuv. Mihalţul. Tab. VI. Fig. 30. Caractere specifice: Corpul lungăreţ şi cilindric, capul turtit, coada comprimată lateral. Falca superioara puţin ieşită înaintea celei inferioare. Dinţii mici şi egali. 1 cir sub falca inferioară. Solzii mici şi subţiri, fără radii. Sinonime: Mustela: Plinius, Hislor. natur., IX, c. 16. Lota: Rondelet, Libri de Piscibus marinis et aquatilibus, in quibus verae effigies exprimuntur, 2 partes (1555), pag. 164. Aldrovandus, De Piscibus (1646) Y, cap. 46, pag. 648. Gesne?’, Historia animalium. liber 4. qui est do piscium et aquatilium animantium natura (1604), pag. 599. Silurus sp. («silurus cirro unico in mento»): Artedi, Spec. pisc., pag. 107 (1788). Gadus sp. («Gadus dorso dipterygio, ore cirrato, maxillis aequalibus»): Artedi, Genera. Pisc., pag. 22, No. 10, (1738). Mustela (Rutten): Marsigli, Danubius, panonico-mysicus. Yol. IV, tab. 24, fig- 1, pag- 71. Gadus Lota: Linne, Systema Nat., Voi. I, pag. 440, (1766). Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschlands, voi. 2, pag. 177, tab. 70, (1784). Pallas, Zoographia Rosso-asiatica, III, pag. 201. Meidinger, Icones Piscium aus-triae indigenorurp (1785), tab. 8. Reisinger, Specimen Ichthyologiae sistem, pisces aquarum dulcium Hungariae, etc. (18Ş0), pag. 6. Brandt u. Ratseburg, Medizinische Zoologie. Voi. II, Tab. 4 Lota vulgaris: Cuvier, Regne animal. Gunther, Fische d. Neckars, pag. 124, şi Catalogue of Fishes, etc., voi. IV, pag. 359. Nordmann, Faune Pontique, pag. 530. Kessler, Zur Ichthyologie d. siidwestl. Russl., pag. 15 şi www.dacoromanica.ro 85 Nachtrăge, etc., pag. 17. Kessler, Ihtiol. Aralo-caspi-pontică, etc., pag. 234. Heckel u. Kner (Lota vulgaris communis), 1. c., pag. 313. Jeitteles, Prodr. Faunae vortebr. Hungariae superioris, joag. 68. SieboJd, Susswasserfische, etc., pag. 73. Grimm, Fischerei u. Jagd, etc., pag. 201, (No. 146). Sabanejeff, 1. c., voi. I, pag. 104. WarpachowsM, 1. c,, pag. 56. I. D. 12—14, II. D. 68—75, P. 18—20, V. 5—6. A. 65—70, C. 36—40. Mihalţul este singurul reprezentant al importantei familii a Gadoideilor — sau Gadidaelor — în apele dulci ale Europei. El are corpul lungăreţ şi rotund, capul lat şi turtit de sus în jos, iar coada comprimată lateral, înălţimea sa maximă, care se află la începutul celei de a doua aripioare dorsale, este egală aproximativ cu x/7 din lungimea totală a corpului şi totodată este egală sau puţin mai mare decât lăţimea sa. Ochii sunt relativ mici, diametrul lor este aproximativ egal cu x/7 din lungimea capului; distanţa preorbitală este egală cu de 2 ori diametrul ochiului, iar cea interorbilală cu de 2—2 V« ori acest diametru. Intre ochi şi marginea gurii se află nari-nele cari sunt duble; lângă narinele anterioare, exact la jumătatea distanţei între marginea ochiului şi buza de sus se ridică câte un mic cir (musteaţă), Gura, care este orizontală, este foarte largă şi ajunge înapoi până sub mijlocul ochiului. Pe fălci sunt câte 2 serii de mici dinţi în formă de perie, pe vomer aceşti dinţi sunt cevâ mai mari, chiar şi oasele faringiane sunt acoperite cu mici dinţi conici. Deschiderea branchială este largă,’iar membrana branchială este sprijinită de 7 radii branchiostege, Arcurile bran-chiale în număr de 4 sunt prevăzute la partea lor internă cu iniei ghimpi branchiali, scurţi, groşi şi dinţaţi ei înşişi. Corpul ese acoperit cu solzi foarte mici — aproape invizibili — cari sunt îngropaţi adânc în piele şi nu se ating unul pe altul; ei sunt foarte subţiri, cu totul rotunzi şi au la suprafaţa lor numai sculpturi concentrice, nu însă şi radiare. Ei acoper deasemenea aproape toată partea superioară şi părţile laterale ale capului, precum şi baza aripioarelor dorsale şi anale. Pielea este foarte mucoasă. Linia laterală începe cevâ mai apropiat de spinare, se coboară însă apoi în jos şi urmează linia mediană a corpului; ea nu ajunge până la caudală şi de cele mai multe ori devine invizibilă dejâ pe sub jumătatea dorsalei a doua. Aripioarele sunt toate compuse din radii atât de moi, încât adeseori se confundă cu pielea şi nu se pot numără. Pectoralele încep imediat în urma operculului. Ventralele sunt jugulare şi cel de al doilea radiu al lor esto foarte prelungit în forma unui fir moale de piele. Prima dorsală este scurtă, compusă din 12—14 radii; cea de a doua este aproape egală în lungime cu anala, are ca şi aceasta pe tot lungul ei aceeaş înălţime şi se termină deasemenea ca şi anala chiar la baza caudalei neseparându-se de ea decât printr’o sugrumătură a pielii. Caudala este cu totul rotundă şi formează ca un fel de evantaliu în jurul pedunculului caudal, care se prelungeşte adânc în interiorul ei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului, incluziv cea a aripioarelor, este cafenie-verzie sau gălbie, marmorată. Partea ventrală este albă. La www.dacoromanica.ro 86 exemplarele cari au stat mai mult timp afară din apă, figurile de marmoră sunt mai bine pronunţate şi colorile mai deschise. Dimensiunile obişnuite sunt 30—50 cm. lungime, se găsesc însă exemplare şi cu mult mai mari. In literatură se citează chiar exemplare de 15 kg., din cari însă nu am întâlnit niciodată în apele noastre. Distribuţia. Mihalţul trăeşte în mai toate apele noastre curgătoare începând dela regiunea Mrenei până la Dunăre. Locul său principal este insă în râurile mari din interiorul terii. In Dunăre el este mult mai rar şi se găseşte mai mult în porţiunile din faţa gurilor râurilor. In regiunea Deltşi Dunării lipseşte aproape cu totul şi se rătăceşte numai primăvara în timpul apelor mari, din când în când câte un exemplar; din contră, el este cu mult mai des în Dunărea din faţa Brăilei. In bălţile Dunării lipseşte cu totul. Ca bază a descrierii de faţă au servit exemplare colectate din următoarele ape: Bistriţa la Broşteni şi Bicaz, râul Moldova pe la Cornul Luncii, râul Suceava în Bucovina, râul Şiret, Argeş, Olt, Jiu, Gura Prutului şi din diferite regiuni ale Dunării. Biologia. Mihalţului îi place apa curgătoare şi mai mult apa limpede şi adâncă. In râurile de munte, ca de ex. în Bistriţa, el trăeşte la şipote în locurile cele mai adânci, — de regulă pe sub pietrele mari în partea dela vale. Ei ies numai noaptea din ascunzătorile lor pentru a-şi căută hrana. Mihalţul este un peşte foarte răpitor, care în afară de viermi, crustacee, insecte, etc., se hrăneşte mai cu seamă cu alţi peşti, precum şi cil ouăle şi cu puii lor; el nu cruţă nici chiar pe semenii săi. Epoca sa de reproducţie este iarna, pe la finele lui Noemvrie şi mai cu seamă în Decemvrie; unii întârzie chiar până la începutul lui Ianuarie. Icrele le leapădă pe fundul apei lipindu-le pe pietre şi buruiene acuatice în locuri adânci, de obiceiu la şipote, în josul lor unde apa e cevâ mai înceată. Ouăle sunt mici—cam de lmm. diametru — şi lăptoase. O femelă leapădă până la 1.000.000 de boabe de icre şi aceasta o face suind pe fundul apei încet în contra curentului şi lipindu-le pe fund. Masculul o urmează de aproape şi le fecundează. Durata incubaţiunii este cam de 6 săptămâni. întrebuinţarea. Mihalţul are o carne foarte gustoasă şi e foarte apreciat, totuş faptul că el se găseşte numai arareori şi niciodată în cantităţi mari, face ca el să nu aibă o importanţă comercială mai mare. Ficatul şi icrele Mihalţului se întrebuinţează şi ca medicamente populare, celui dintâiu atribuindui-se proprietăţi afrodiziace, iar icrele servind de purgative. Piscicultura. Acest peşte s’ar puleâ cultivă cu uşurinţă în lacurile adânci cu apă limpede din regiunea muntoasă, căci asemenea ape îi convin foarte mult şi el are o putere mare de reproducţiune. Totuş aceasta nu se poate recomandă, deoarece el fiind un peşte foarte răpitor, în scurt tîmp ar distruge toate celelalte specii de peşti şi ar face mai mult rău decât bine. Pescuitul. In râuri el se prinde mai cu seamă cu Mreja, Sacul, Poclâul şi Năvodul. (Năvodul de pe Bistriţa nu este ca năvodul dela bălţi sau dela Dunăre, ci o plasă ca mreja numai cevâ mai lungă—ca de 12 m.—şi mai lată—ca de 1.20 m.—, ca să poată merge mai la fundul apei). Afară www.dacoromanica.ro 87 de acestea, Mihalţul se mai prinde iarna la ghiaţă cu Ostia. La undiţă se prinde foarte rar. . La Dunăre se prinde de obiceiu la Orie şi la Lăptaş precum şi cu alte plăşi cari merg la adânc. Nume populare. Numele mai general răspândit este Mihalţ; i se mai zice însă la Bistriţa Midhai şi Midhoc, la Moldova şi Suceava (în judeţele Suceava şi Botoşani) Mântuş, la Olt Smialţ, etc. www.dacoromanica.ro 2, FAM. PLEURONECTIDAE. Ksiso (Hist. nat. eur. m6rid. voi. III. 1826). Anacantliini cn corjml foarte comprimat (lela stânga spre dreapta; ncsimetric şi eu ambii o citi pe aceeaş parte a capului. Partea corpulni fără oclii, de regulă necolorată. Dorsala ocupă toată muchea spinării, anala toată muchea ventrală, deschiderea anală fiind foarte sus situată. Ventralele jugulare. Fără beşică înotătoare. Peştii cari constituesc această familie — numiţi de ordinar peşti laţi sau turtiţi — sunt locuitori ai mărilor. Ei stau de obiceiu cu partea corpului lor care nu e colorată lipiţi pe fundul apelor, şi când înoată, au în totdeauna partea cu ochii îndreptată în sus. In Marea Neagră există 3 specii din această familie, reprezentanţi ai celor 3 genuri: Rhonibus (Cal-cani), Solea (Limbi) şi Pleuronectes (Cambule). Dintre aceştia numai Pleu-ronectes, care intră şi se reproduce în lacurile noastre litorale sărate, poate fi cuprins în lucrarea de faţă. Embrionii peştilor din această familie şi puii în stadiile cu totul tinere sunt perfect bilateral simetrici, având câte un ochiu de fiecare parte a capului. Capul începe a deveni asimetric abiâ în stadii mai târzii, când începe ochiul de pe partea stângă — la Rhombus cel din dreapta—a se învârti pentru a ajunge pe partea dreaptă a corpului. Această familie deci, prin aceasta, ne oferă un frumos exemplu atât pentru adaptaţiunea şi modificarea organismului prin modul de vieaţă, cât şi pentru legea fundamentală biogenelică a lui Haeckel, prin care se stabileşte că: Ontogenia este o scurtă recapitulare a Phylogeniei. Gen. Pleuronectes L. Corpul mult mai lung decât înalt (lat); ochii pe partea dreaptă şi numai excepţional în stânga. Gura îngustă şi oblică. Aripioara dorsală începe deasupra ochiului superior, radiile ei sunt mai mult nedivizate. Dinţii de pe partea fără ochi cu mult mai puternici decât cei de pe partea cu ochi. Solzi mici sau înlocuiţi cu oase cutanee aspre. www.dacoromanica.ro 89 Pleuronectes flesus L. Cambula. Tab. VI. Fig. 31. Caractere specifice: Corpul acoperit cu solzi mici cicloizi ascunşi în piele şi cu butoni aspri cu ghimpi, mai cu seamă pe lungul liniei laterale şi la baza liecărui radiu al aripioarelor dorsală şi anală. Linia laterală în dreptul pectoralelor este numai foarte puţin curbată. Sinonime: Passer fluviatilis, vulgo flesus: Bellonnii, de Aqualilib. p. 144. (Paris 1553). Pleuronectes flesus: Linne, Syst. Nat., voi. I, pag. 457. Bloch, Oekonom. Naturgesch. der Fische Deutschlands, p. 39. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica, voi. III, pag. 421. GiXnther, Catalogue, ele. voi. IV, pag. 450. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 236, (No. 129). Grimm, Fi-scherei u. Jagd, etc., No. 156. Benecke, Fische, Fischerei, etc. in Ost u. Westpreussen, pag. 50 şi pag. 98. Heincke u. Mobius, Fische der Ostsee, pag. 20 şi p. 95. Seeley, 1. c., pag. 86. Bade, 1. c., pag. 76. Platessa flessus Gottsche: Wiegmann’s Archiw, 1835, pag. 146. Siebold, Siisswasserfische Mittel-Europa’s, pag. 77. . Platessa flessus var. marmorata: Nordmann, Faune pontique, Atlas, tab. 28, fig. 1, (în text trecută sub numele de Platessa luscus var. marmorată, 1. c., pag. 534). Pleuronectes luscus: Pallas, Zoographia Rosso-Asiat. voi. III, pag. 427. Ratltke, Fauna der Krym, pag. 347. GiXnther, Catalogue, etc. voi. IV, pag. 452. Platessa luscus: Nordmann, 1. c., pag. 532, lab. 27. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc, II, pag. 85. Platessa glabra: Rathke, Fauna der Krym, pag. 352. Pleuronectes cicatricosus Pali. (?): IVarpachowski, Peştii de apă dulce ai Rusiei europene (ruseşte), pag. 57, fig. 24. D 58—63, P 10—13, V 5—7, A 39—44, C 18. Această specie variază foarte mult, atât în ce priveşte coloarea cât şi solzii şi butonii osoşi, şi din această cauză s’au descris în Marea Neagră mai multe varietăţi şi chiar specii. Examinând însă mai de aproape aceste forme diferite şi comparându-le cu un mare număr de exemplare, putem să^constatăm între ele o serie neîntreruptă de tranziţiuni şi deci să ne convingem că nu avem de a face decât cu o singură specie. Astfel diferitele forme descrise până acuma ; forma verde-murdar, cu pete cafenii în formă de stele pe ea, descrisă de Nordmann (tab. 27), forma cafenie www.dacoromanica.ro 90 şf ceva mai lungăreaţă — PI. flesus a lui Pallas şi Nordm., — forma marmorată— PI. flesus var. marmorata Nordm. lab. 28—,etc. şi multe altele încă le-am întâlnit şi eu în apele noastre; toate însă sunt strâns legate de forma tipică prin tot felul de forme intermediare, aşâ că nici măcar nu putem cădea în ispita de a le consideră ca specii diferite. De asemenea se întâlnesc şi aici adeseori exemplare cu ochii pe partea stângă — cari au fost înainte descrise ca o varietate deosebită sub numele de PI. flesus var. passer— precum şi exemplare cu ambele feţe colorate. Aceste din urmă sunt exemplare anormale, la cari migraţiunea ochiului de pe o parte pe alta a capului nu s’a făcut încă în mod complet, sunt deci oarecum exemplare oprite în desvoltarea lor, sau cazuri de atavism. Spre completarea caracterelor date prin diagnoza speciei voiu mai arătă următoarele^ Corpul este mai mult sau mai puţin lung, înălţimea sa maximă — care este cam în dreptul radiului al IX-lea sau al X-lea dela anală — cuprinzându-se de 21/2—23/4 în lungimea totală a corpului. Lungimea capului este conţinută de 4—4y2 ori în lungimea totală a corpului. Un exemplar de 230 mm. lungime are înălţimea maximă a corpului, în dreptul radiului al X-lea dela anală, de 85 mm., şi lungimea capului de 53 mm.; un alt exemplar mai inie de 156 mm. are înălţimea maximă a corpului de 54 mm. şi lungimea capului de 38 mm. ' Gura este relativ mare şi îndreptată în sus, iar înapoi ea trece de marginea anterioară a ochiului de jos. Fălcile au câte un rând de dinţi, din cari cei dinspre partea fără ochi sunt mai mari decât cei de pe partea de deasupra. Corpul este acoperit pe ambele părţi cu solzi mici cicloifci, despărţiţi unii de alţii şi ascunşi în piele. La baza fiecărui radiu al dorsalei şi analei se află câte un mic buton osos cu mulţi spini pe el. De-asemenea aceştia se află—cu mult mai mici însă — şi pe marginea liniei laterale. Pe cap se formează un fel de creastă osoasă acoperită cu asemenea, butoni, care porneşte dela marginea operculului şi merge spre vârful botului separând ochii unul de altul. Această creastă se desparte dând două ramificaţiuni în jos, din cari cea de a doua înconjoară ochiul de jos. La marginea operculului această creastă se continuă cu linia laterală, care este foarte bine pronunţată pe tot corpul până la mijlocul caudalei descriind aproape o linie dreaptă şi făcând numai deasupra pectoralei o mică curbătură aproape imperceptibilă. Ochii sunt ieşiţi în afară şi foarte apropiaţi unul de altul. Deschiderea anală este situată foarte sus între aripioarele ventrale şi anală. Pectoralele sunt situate la marginile operculelor, cea de pe faţa de desubt însă este cu mult mai mică decât cea deasupra. Ventralele, cari sunt jugulare, sunt şi simetrice având o lungime egală. Dorsala începe deasupra ochiului de sus şi merge până aproape de baza coadei; ea este compusă din raze simple, din cari cele mai înalte sunt între al 30-lea până la al 35-lea. Anala începe printr’un spin vârtos şi ascuţit, de aicea ea merge crescând în înălţime până la al 16-lea sau 17-lea radiu şi se micşorează iarăş terminându-se exact deasupra dorsalei. Coloraţhmea. Coloarea generală a corpului pe partea superioară variază între galben-cafeniu şi verde închis cu pete mai închise ; pe partea inferioară este albă cu pete mici sau puncte negre-cafenii. Aripioarele www.dacoromanica.ro 91 urmează şi ele coloarea generală a corpului, fiind şi ele presărate din Ioc în loc cu pete mai închise. Irisul este albastru, împresurat de un inel auriu. Dimensiunile. Exemplarele obişnuite sunt cam de 25—30 cm. lungime, se găsesc însă şi foarte multe ceva mai mari ajungând chiar până la 35 cm. Distribuţia. Cambula este un peşte de mare, care trăeşte în apropierea coastelor noastre, mai cu seamă în locurile unde este un fund nisipos. Ea intră însă în mari cantităţi şi în lacurile noastre lilorale ca: Razimul, Lacul Babadag, Sinoe, Zatonul, Siutghiol, Mangalia, etc. In Razim şi Sinoe se găseşte în cantităţi enorme. Deşi în alte părţi ea se urcă în fluvii până la distanţe mari şi chiar din Marea Neagră, după Kessler, ea se urcă din Bug până la Nicolajew, totuş în Dunăre ea nu intră aproape de loc şi în tot cazul numai în regiunea gurilor ei. Biologia. Cambula iubeşte de preferinţă apa sărată a mării şi apa sălcie din lacurile noastre litorale, ea suportă însă tot aşâ de bine şi apa dulce din Siutghiol şi chiar din gurile Dunării. Fundul nisipos îi este foarte prielnic, căci acesta îi oferă pe de o parte o bună apărătoare în contra duşmanilor—ascunzându-se în el şi adaptându-şi coloarea ei colorii nisipului mării — iar pe de altă parte aicea găseşte mai mult decât ori unde hrana care-i convine mai bine. Hrana ei constă mai cu seamă din scoici şi melci. Epoca lor de reproducere este prin Martie şi Aprilie; Ouăle lor plutesc în apa sărată a mării sau în Razim şi se pot prinde în această epocă cu reţeaua fină de Plankton. Puii până ce ajung o lungime de un cm. sunt simetrici bilateral şi înoată liberi în toate părţile; prin Iunie însă ei încep a deveni asimetrici şi atunci se scoboară la fund pentru a începe vieaţa lor de «peşti turtiţi». Întrebuinţarea. Cambula există în cantităţi enorme în apele noastre şi mai cu seamă în lacul Razim. Din nenorocire însă acest peşte la noi nu are aceeaş valoare comercială pe care o are în alte ţeri şi mai cu seamă în Germania. Ţăranul nostru—pentru care acest peşte ar puteâ fi o hrană foarte ieftină şi higienică—nu-1 cunoaşte încă şi nici nu vrea să-l consume; numai populaţiunea din Dobrogea îl cunoaşte şi-l apreciază. Preţurile sale en gros variază între 7 — 15 bani pe kgr. — Abiâ în timpul din urmă comercianţii din Asia-Mică, Egipt şi Turcia au început a cumpără acest peşte pentru export şi este de sperat că de acum în scurt timp va fi pus şi el în valoare. Conserve, afumături, etc. până azi nu se fac încă la noi din acest peşte decât pe o scară foarte mică, deşi el e foarte bun pentru asemenea preparaţiuni. Producţiunea actuală a Razimului e de 200.000 până la 300.000 kgr. anual (1904: 218.127 kgr.). Pescuitul. Cambula se pescueşte în lacul Razim cu nişte sctce speciale numite Setce de cambula, cari se bat pe pari în lac şi se caută în fiecare dimineaţă pentru a se scoate peştele ce s’a prins in ele. Nume populare. In general la pescarii din Dobrogea şi mai cu seamă la Lipovenii din Jurilofca, Tulcea, Sarikioi, etc.se numeşte Cambula. Pescarii români din Constanţa însă îi zic şi Limbă, Grecii Glossis, iar Turcii Pisiea. www.dacoromanica.ro II. SUB. ORD. PHYSOSTOMI. Toate radiile dela aripioare, afară de primul dela pectorale şi ventrale şi câteva dela partea anterioară a dorsalei şi analei, sunt moi, către vârfurile lor divizate şi articulate. Ventralele sunt abdominale, rareori lipsesc. Beşica înotătoare, când există, comunică cu esofagul sau cu stomahul printr’un duet aerian. In această subordine intră cea mai mare parte din peştii noştri de apă dulce. Ea este reprezentată în apele noastre prin 8 Familii : Siluroidei, Cyprinoidei, Salmonidel, Esocini, Umbridei, Clupeoidei, Acanthoopsides şi Muraenoidei. Din acestea Cyprinoidele sunt reprezentate prin numeroase genuri şi specii şi formează majoritatea populaţiunii apelor noastre dulci şi în special a bălţilor şi lacurilor noastre. FAM. SILUROIDEI. Bonaparte (Distr. mot. vert. 1831). Physostomi având corpul lung, capul lat şi turtit, şi pielea de cele mai multe ori goală, fără solzi. Oasele, maxilare rudimentare, purtând fiecare din ele de regulă barbete (musteţi). Marginea superioară a gurii formată numai dc oasele intermaxi-lare. Ventralele abdominale. Primul radiu al pectoralelor un os puternic. Dinţii mici. De cele mai multe ori cu barbete pe bot şi sub falca inferioară. • Această familie este reprezentată în apele Europei printr’un singur gen şi o singură specie Silurus glanis. El lipseşte însă cu totul peninsulelor mediteraneene, Angliei şi Franţei. Pentru basenul Dunării de jos din contră acest peşte este cu totul caracteristic, fiind în cantităţi enorme şi ajungând la dimensiuni foarte mari. www.dacoromanica.ro 93 In anii din urmă, s’a mai introdus în mod artificial şi în apele Europei o nouă specie din America de Nord Amiurus nebulosus Lsr. care s’a aclimatizat foarte bine şi a ajuns a juca un rol important ca peşte de cultură. Gen. Silurus L. Corpul gol. Gura foarte largă, cu dinţi mici numeroşi în formă de perie, aşezaţi pe mai multe rânduri. Aripioara dorsală foarte scurtă şi fără radii spinoase. Anala foarte lungă unită cu caudala. Beşica în-notătoare groasă, mare şi despărţită printr’un perete longitudinal în 2 jumătăţi, una dreaptă şi una stângă. Silurus glanis L. Somnul. Tab. VI. Fig. 32. Capul mare şi turtii având lăţimea aproape egală cu lungimea sa; cu 2 musteţe lungi pe marginea superioară a gurii şi cu 4 scurte pe cea inferioară. Aripioara dorsală situată la mijloc între pectorale şi yentrale. Sinonime : rXavtc: Aristolel, II, c. 13, 15. Glanis: Plinius, IX, c. 43. Silurus: Artedi, Genera Pisc., pag. 82. Gesner, Historia animalium liber 4 qui est de Piscium et aqualilium animantium natura (1604). Marsigli, Danubius pannonico-mysicus, voi. IV, pag. 7, Tab. 2. (silurus vel glanis). Silurus glanis: Linne, Syst. natur., I, pag. 501. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschl., I, pag. 242, tab. 34. Reisinger, Specimen Ichthyologiae Hungariae, pag. 28. Meidinger, Icones, etc., tab. 9. Pallas, ZoographiaRosso-asiat, III, pag. 82. Cuvier et Valenciennes, XIV, 323, tab. 409. Brandt u. Ratzeburg, Medizinische Zoolog. Bd. II, Tab. 5 şi 6. Kessler, Zur Ichthy-ologie, pag. 16, Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 17 şi Ihtiologia Aralo-caspi-pontică, pag. 237, No. 131. Nordmann, 1. c., pag. 515. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 308. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 140. Jeitleles, Prodrom. Faunse Vertebr. Hungariae super., pag. 68. Siebold, 1. c., pag. 79. Gunther, Cata-logue, etc., voi. V, pag. 33. Grimm, 1. c., No. 163 (pag. 201). Sabanejeff, 1. c., voi. II, pag. 481. WarpachowsJci, 1. c., pag. 89. Seeley, 1. c., pag. 90. D. 1/4, P. 1/14—17, V. 11—13, A. 90—92, C. 17—19. www.dacoromanica.ro bl Descrierea. Forma generală a corpului se asemănă întru câtva cu aceeâ a Mihalţului. Capul este foarte mare, rotund înainte şi foarte turtit de sus în jos. Lungimea capului este numai cu puţin mai mare decât lăţimea sa şi se cuprinde de 5y2—6 ori în lungimea totală a corpului. Corpul este în partea de dinainte perfect rotund, iar înspre partea posterioară foarte mult comprimat lateral, aşâ că somnul se poate servi de coada sa lungă ca de un biciu. Gura este foarte largă şi rotundă, falca de jos fiind puţin ieşită înaintea celei de sus. Ambele fălci sunt încunjurate de câte o buză groasă şi cărnoasă, cari acoper dinţii. Pe ambele fălci se află câte o dungă lată cu mai multe serii de dinţi conici subţiri, îndreptaţi cu capetele înapoi şi dispuşi în formă de perie. Cea de pe falca inferioară — care este compusă din 4—6 serii consecutive de dinţi — este întreruptă printr’un mic spaţiu liber la mijlocul fălcii, aşâ că se împarte în 2 câmpuri laterale cari au aparenţa a 2 darace de scărmănat lâna. Cea de pe falca superioară este subîmpărţită în 2 dungi mai mici, din cari pe cea anterioară dinţii sunt cevâ mai mari şi sunt separaţi ca şi pe falca de jos în 2 câmpuri printr’un mic spaţiu liber la jumătatea fălcii, iar pe cea posterioară dinţii sunt cevâ mai mici şi nu mai sunt separaţi la mijlocul fălcii, formând astfel o dungă • continuă. La partea posterioară a dinţilor de pe falca de jos membrana care căptuşeşte gura formează o cută mare circulară care, când gura e închisă, astupă ca o supapă toate spaţiile ei libere şi împiedică ca apa de respiraţiune să nu iasă afară din gură, împingând-o astfel spre cavitatea branchială. Limba, care este scurtă şi groasă având o formă triunghiulară, este fără dinţi. Pe vomer sunt 2 pete simetrice cu dinţi mici conici. Deasupra fălcii de sus, pe oasele maxilare, sunt 2 musteţi foarte lungi cari întinse înapoi ajung până aproape de sfârşitul aripioarei dorsale. Sub falca inferioară, la distanţe egale una de alta şi paralel cu marginea gurii, se inserează alte 4 musteţi din cari cele 2 mijlocii — anterioare — sunt cevâ mai scurte ca cele 2 laterale — posterioare—; lungimea acestora din urmă fiind Şi ea aproximativ egală cu V8 din lungimea musteţilor maxilare. Dela inserţiunea acestor musteţi posterioare în jos pielea formează un fel de afundătură în care ele se aşează ca într’o teacă. In urma musteţilor inferioare — la o distanţă aproape egală cu distanţa lor dela marginea gurii — pe partea inferioară a capului pielea formează o cută adâncă având o formă semilunară sau a unui unghiu obtus. Ochii sunt foarte mici, aşezaţi fiecare la câte o mică distanţă de capetele posterioare ale gurii. Distanţa între ei e foarte mare. Narinele sunt duble şi separate printr’o distanţă mare unele de altele; cele posterioare sunt rotunde şi situate între ochi, puţin mai înaintea lor, iar cele anterioare, la oareşicare depărtare, sunt cu totul apropiate de buza de sus şi au forma unor mici tuburi prelungite. Deschiderile brancbiale sunt largi şi acoperite de o membrană bran-chială foarte mare, susţinută de 16 radii branchiostege. Pe partea anterioară a celor 4 arcuri branchiale se află din distanţă în distanţă o serie de ghimpi branchiali elastici, scurţi, groşi şi cu capetele neascuţite. Deasupra inserţiunii aripioarelor pectorale se află o mică deschizătură (Porus laterălis, Heckelj, care conduce într’o cavitate aşezată în interiorul musculaturii pieptului. ' www.dacoromanica.ro 95 Aripioara dorsală, care este foarte mică şi puţin înaltă, e situată exact la mijloc între aripioarele pectorale şi ventrale. Pectoralele, cari au forma de evantaliu, au primul radiu foarte gros şi osificat. Ventralele se aseamănă în forma lor cu pectoralele, însă sunt ceva mai mici şi ajung înapoi până la începutul analei. Intre ele şi anală este o proeminenţă lungă conică, cu o deschidere în vârf numită papila urogenitală. Anala este foarte lungă şi se prelungeşte până la marginea cau-dalei, fără însă a se confundă cu totul cu ea. înălţimea caudalei descreşte foarte puţin către partea ei posterioară. Caudala este puţin rotunzită la marginea ei posterioară. Linia laterală, care este mai apropiată de linia dorsală decât de cea ventrală, este vizibilă pe toată ljungimea corpului şi e formată de o serie de canale fine. Pielea este cu totul lipsită de solzi şi lunecoasă. Coloraţiunea. Partea superioară a corpului este neagră-cenuşie sau măslinie închisă, pe lături măslinie cu pete mari marmorate închise, pe burtă alb sau alb-gălbiu. In epoca de reproducere burta devine puţin roşietică, deaseinenea şi aripioarele bat puţin în roşu. Irisul este galben cu pete închise şi cu o dungă subţire aurie în jurul pupilei. Dimensiunile. Somnul ajunge în apele noastre la dimensiuni enorme. Exemplare de 300 şi chiar 400 kgr. se întâlnesc adeseori. Un exemplar de 130 kg. aveâ o lungime de 2.85 m.; cu cât îmbătrânesc însă ei cresc mai mult în grosime şi greutate decât în lungime. Exemplarele de 60—80 kgr. sunt cele obişnuite ce se prind zilnic în Dunăre şi primăvara prin bălţi. Distribuţiunea. Somnul trăeşle în toată Dunărea Românească cu toate bălţile ei, în lacurile litorale unde apa nu e prea sărată (în lacul Mangalia, Siu,t-Ghiol, Comarova, Taşaul, etc.), în lacurile mari şi adânci din interiorul ţerii ca; Znagov, etc. în Prut cu toate bălţile pe cari le alimentează şi în toate râurile mari din ţară ca: Oltul, Jiul, Şiretul, Argeşul, Ialomiţa, etc., până în regiunea dealurilor. Pentru studiul de faţă s’au examinat un număr de peste 100 de exemplare de toate dimensiunile — începând dela 5 cm. lungime — provenite din aproape toate felurile de ape din ţară. ~ Biologia. Biologia Somnului este din cele mai interesante şi materialul foarte bogat ce-1 avem noi în ţară, mi-a dat putinţa să culeg observa-ţiuni foarte importante asupra obiceiurilor până azi în mare parte necunoscute ale acestui peşte atât de interesant şi de caracteristic pentru base-_ nul Dunării. • Deşi Somnul se găseşte mai în tot felul de ape, el eslo mai înainte de toate un peşte de ape curgătoare, care intră prin bălţi pentru a se reproduce şi caută apoi să iasă afară îndată ce apele încep a se retrage. Somnul este un peşte foarte răpitor, care se hrăneşte cu viermi, crustacee, larve şi insecte (Rusalii şi Coropişniţe), broaşte, cadavre, etc., şi mai cu seamă cu alţi peşti. In special Obleţii şi Abramidele formează obiectul principal al vânătorilor sale, adeseori chiar şi semenii săi. Dar chiar pasările acuatice nu sunt cruţate şi când se deprind în aproprierea satelor stârpesc gâştele şi raţele ce înoată pe apă. Mai mult chiar, el este atât de lacom, încât se repede chiar şi la om. Se cunosc multe cazuri pozitive de copii cari au fost atacaţi de somni la scăldăloare şi pescarii ştiu să poves- www.dacoromanica.ro î>6 tească multe păţanii sau chiar să arate urme de muşcături de Somn la mâini şi la picioare. Un caz pozitiv, întâmplat cu câţiva ani în urmă pe Dunăre în apropiere de Reni, merită a fi semnalat: Un pescar dându-se jos din barcă în mijlocul Dunării pentru a se scălda, a fost apucat de picior de un somn şi neputând scăpă de el, a căzut la fund; după câteva zile s’a găsit pe Dunăre plutind cadavrul pescarului având piciorul întreg în gura Somnului care, nemai putându-1 lăsă, se înecase şi murise şi el. Somnul trăeşte mai mult pe la fundul apei sau ascuns pe sub maluri şi rădăcini unde stă la pândă. Noaptea pe lună mai cu seamă iese la pescuit obleţi. Adeseaori însă am avut singur ocaziunea să observ somni stând în baltă la apă miQă, nemişcaţi, în poziţie verticală, sprijiniţi cu coada de fund şi cu gura mare căscată în sus, ca şi cum ar fi fost o plantă acua-tică cu floarea deschisă; îndată ce veniâ un peştişor pe acolo, se repeziâ şi-l înghiţiâ. Un pescar, care fără să observe, băgase mâna în apă pentru a se spălă, a fost apucat şi cu multă greutate a putut-o scoate fără piele pe ea. In timpul verii Somnul mănâncă cu multă lăcomie cantităţi foarte mari de Rusalii (larve de o specie de Efemeride), până ce nu se mai poate mişcă; atunci el devine foarte greoiu şi se lasă pe fundul Dunării—unde apa e mai rece — pentru a digeră. Reproducţia. Epoca de reproducere a Somnului este primăvara, odată cu Crapul, adică când apa ajunge la o temperatură de 18°—20°. Bătaia se face în mai mulţi răstimpi şi cade de obiceiu între 20 Aprilie până pe la 10 Maiu; în tot cazul la 20 Maiu toţi au lepădat deja icrele. Bătaia mai este însă influenţată şi prin epocile de creştere a apelor, fiind şi ea ceva mai târzie când apele mari vin mai târziu. Pescarii din regiunea Brăilei zic că Somnul se bate când înfloreşte «Aleorul» (o specie de Euphorbia). Somnul leapădă icrele prin bălţi; în acestea intră de timpuriu din primăvară şi imediat după ce icrele sale s’au desvoltat caută să iasă înapoi afară. De aceea întotdeauna Somnul este primul peşte ce cade la garduri ; so zice chiar despre el de către pescari, că el simte cu câteva zile înainte când apele au să înceapă a scădea. Locurile unde depune Somnul icrele sale sunt la apă foarte mică, pe lângă maluri, pe buruiene sau pe rădăcini de sălcii, buşteni, etc. Când vine epoca de reproducţie, ei se împărechează şi merg câte doi în aceste locuri, femela frecându-se cu burta de crengi, rădăcini, etc. pentru a înlesni ieşirea icrelor. Din această cauză chiar somnii prinşi în această epocă au adesea burta sgâriată. Ouăle au o coloare albă-gâlbie şi un diametru cam de 3 mm. O femelă de 10 kg. are peste 100.000 de boabe de icre. Foarte interesantă este îngrijirea mare ce o dau aceşti peşti ouălor şi puilor lor: îndată ce femela a lepădat icrele, cari se lipesc de crengi, rădăcini, buşteni, etc. şi bărbatul le-a fecundat, femela pleacă, iar bărbatul rămâne lângă ele pentru a le păzi. El este atât de credincios acestei sarcini încât în acest timp nici chiar hrana sa favorită—Rusaliile— nu-1 mai pot distrage; dacă vreo vietate acuatică se apropie de ouă, el sau se repede şi o mănâncă, sau o loveşte cu coada ca cu un biciu. Mai interesant însă e că în unii ani, când apele încep să scadă brusc şi ouăle sunt ameninţate să rămână pe uscat, nici atunci Somnul nu le părăseşte, şi dacă www.dacoromanica.ro 9? in adevăr apa scade atât de tare, încât ele rămân pe uscat, atunci el iea apă cu coada sa lată ca cu o lingură şi le stropeşte mereu. Ouăle sunt în adevăr atât de rezistente, încât după afirmările pescarilor ele învie aproape în totdeauna. Durata de desvoltare embrionară este cam de 8 zile. Pescarii afirmă că Obleţul şi Batea ar mânca ouăle Somnului şi că puii lor sunt atacaţi de Bibani şi de Pietrari (Aspro zingel). De asemenea ei afirmă că Obleţului îi plac balele Somnului şi de aceea se adună foarte mulţi când e un Somn priponit în apă. Pescarii ştiu aceasta şi vin în totdeauna cu chipcelul la prins obleţi în acel loc. Întrebuinţarea. Somnul are o carne — deşi grasă—foarte gustoasă si foarte mult apreciată. Proaspăt se consumă mai cu seamă peştii tineri până la 1.50 m. lungime, cari nu sunt atât de graşi. Exemplarele grase se sărează şi aşâ zisa Pană de somn sau Somnul îndulcit formează unul dintre alimentele favorite ale poporului nostru. In apele noastre se prind cantităţi considorabile din această specie şi se face un comerţ foarte însemnat cu ea. Numai în pescăriile din Delta Dunării se prinde în fiecare an până la 400.000 kg. (în 1904 851.899 kg.), din cari 184.509 kg. s’au vândut proaspăt şi restul sărat. Părăsite. In Somni s’au constatat până azi 5 specii de nematode (din cari Nematoideum siluri glanidis esle un părăsit special al său), 3 specii de Echinorhynci, 3 Distomi şi 2 Cestode. Pescuitul. Somnul se prinde în diferite moduri, după apele şi timpul când se pescueşte. In Dunăre se prinde : 1) Cu Cloncul, un instrument special pentru prinderea sa; el constă dintr’o undiţă, cu o broască ca nadă, legată cu o sfoară de capătul unui băţ care are forma unei săbii, de o parte cu mâner iar de alta cu capătul turtit şi scobit; undiţa e legată de mâner şi pescarul bate în apă cu vârful scobit care produce un zgomot ca şi cum ar sări o broască în apă; Somnul auzind acest sgomot iese din ascunzătoare şi văzând broasca din undiţă se repede la ea rămânând cu gura în undiţă. Cu modul acesta se prind exemplare foarte mari. 2) Se prind cu Oria, şi anume toamna, puţin înainte de a îngheţă Dunărea şi primăvara în momentul când — fiind încă apa foarte rece — începe Dunărea a se desghelâ. Atunci pornesc pescarii români cu Oriele în grupe, luând tot lungul Dunării, dela Turtucaia până la gurile ei. In această epocă Oria e lăsată pe lângă fund. 3) In timpul verii se prinde cu Oria noaptea pe lună, când umblă Somnul după obleţi, însă nu se mai trage la adâncime, ci numai la 5—6 m. 4) Pescuitul cu Pripoanele de fund punânduse ca nadă Mitilica (larve de Ephemeride), Ţipari sau alte specii de peşte. 5) Cu Visila. Un fel de undiţe mici legale pe câte o prăjină scurtă care se înfige în mal şi punându-se ca nadă un peşte viu (de obiceiu Caracudă sau Babuşcă, cari sunt mai rezistente). Peştele viu umblând prin apă, Somnul se repede la el şi rămâne în cârlig. 6) Cu Năvodul, Lăptaşul, Tifanele şi tot felul de plăşi. In bălţi se prinde: A. R.—Publ. Adanmchi. III. Antipa, llitiologia. 1 www.dacoromanica.ro 98 1) La Gardurile cu leasă în cantităţi foarte mari chiar în primele zile când începe leasa a funcţiona. 2) Cu Vârşele. E foarte curios că acest peşte atât de mare cade în tot- deauna la vintire, cari sunt instrumente mici. Vârşele se aşează de obiceiu în bălţi pe lângă Pleter (gardul de închidere al bălţii) pe unde Somnul vrea să fugă afară. • 3) Cu tot felul de plăşi şi cârlige. Nume populare. Numele său popular în toată ţara este Somn. In unele regiuni îi mai zice şi Moacă. In comerţ însă el poartă mai multe nume după dimensiunile sale: Somnul mare de tot se zice Somn pană, cel mijlociu larmă şi Somn iarmă, cel cevâ mai mic Somn iaprac sau numai laprac, cel mic Somotei şi cel mărunt de tot Moacă. Pescarii ruşi din Dobrogea îi zic Somn, cei turci Iaimbalăc, iar grecii Vulenos. www.dacoromanica.ro FAM. CYPRINOIDEI. RISSO (Hist. nat. eur. mer. voi. III. 1826). Pliysostomi având corpnl lnngăreţ, comprimat pe lătnri şi dc cele mai limite ori acoperit cn solzi cicloizi. Capul gol. Marginea fălcii superioare formală de oasele intcrmaxilare. Toate oasele Imcale fără dinţi, afară de oasele faringianc inferioare cari snnt Line desvollate şi prevăzute 1—3 scrii de dinţi puternici. Beşica înotătoare separată printr’o sngrnmălnră într’o parte anterioară şi uua pos-terioară. Fără apendice pilorice. 0 singură aripioară dorsală şi una anală eu foarte puţine—sau fără—radii spinoase. Ventralele abdominale. Acestei familii îi aparţin majoritatea peştilor noştri de apă dulce. Ei sunt caracterizaţi—în afară de caracterele arătate prin diagnoză—printr’un corp de cele mai multe ori înalt şi îngust, acoperit peste tot — afară de cap care e gol — cu solzi cicloizi, cari în afară de striajurile concentrice mai prezentă şi altele radiare în formă de evantaliu. Gura îngustă, adeseori cu musteţi şi cu buze mari cărnoase sau cu margini cartilaginoase ascuţite. Fără dinţi pe oasele bucale, însă cu dinţi puternici pe oasele fa-ringiene cari sunt desvoltato în mod cu totul particular; limba cărnoasă şi nedinţată. Dinţii faringieni sunt de obiceiu puţin numeroşi şi aşezaţi pe 1—3 serii; ei sunt aruncaţi în fiecare an în epoca de reproducţie — când peştele mănâncă mai puţin—şi sunt înlocuiţi prin alţii noi, cari cresc repede. Deschiderile branchiale sunt largi; membrana branchială e susţinută prin 3—5 radii branchiostege. Beşica înotătoare este împărţită printr’o sugru-mătură în 2 părţi, una anterioară şi una posterioară; cea din urmă comunică printr’un canal cu esofagul. Prin oase speciale ea stă în legătură şi cu organul auditiv. Canalul alimentar este lung şi nu are niciodată apendice pilorice. In epoca de reproducţie bărbaţii capătă pe corp şi mai cu seamă po cap un fel de negi mici — pe cari pescarii noştri îi numesc rapăn sau râie — cari se fac dintr’o îngroşaro a epidermei şi reprezentă haina lor nupţială. Cyprinoidele sunt peşti tenaci cari trăesc în cârduri şi duc o vieaţă liniştită. Ei se hrănesc în cea mai mare parte cu insecte, viermi, crustacee www.dacoromanica.ro 100 şi vegetale şi trăesc de obiceiu în apele liniştite— fie în bălţi, fie în regiunea inferioară a apelor curgătoare— undo îşi pot găsi mai bine această hrană. Ei se reproduc la apă mică pe ierburi acuatice, pietre, etc. şi sunt foarte prolifici. Toate aceste calităţi precum şi faptul că îşi găsesc hrana ori unde, îi fac să fie foarte potriviţi pentru cultura în heleştee. Clasificaţia Cyprinoidelor este foarte grea, deoarece diferitele forme se aseamănă adeseori foarte mult între ele şi e greu a le distinge. Linne având în vedere această asemănare cuprinse toate speciile într’un singur gen Cyprinus (1). Numărul prea maro al speciilor însă producând o adevărată confu-ziune, Cuvier (2) a împărţit acest gen în mai multe subgenuri. Uar nici această clasificare nu eră suficientă, până ce în fine Heckel (3) în 1843 luând do bază forma, numărul şi dispoziţia dinţilor faringieni — caractere asupra cărora dejâ Agassiz atrăsese atenţiunea — a putut să dea o clasificaţiune naturală acestei familii şi s’o despartă în mai multe genuri bine definite. împărţirea Cyprinoidelor în Pachychili şi în Temno-chili, după forma buzelor, pe care a dat’o în urmă Heckel şi Kner (4) acestei familii, nu a fost adoptată de către majoritatea ihtiologilor. De-aseinonea încercarea unora de a întruni Acantopsidele cu Cyprinidele în-tr’o singură familie formând 2 subfamilii: Cobitinae şi Cyprininae nu este acceptabilă, deoarece diferenţele între aceste 2 grupuri sunt prea mari şi ele formează în adevăr fiecare câte o familie naturală bine limitată una de alta. Dar dacă luarea dinţilor faringieni ca bază a clasificaţiunii acestei familii a înlesnit mult împărţirea ei în genuri, recunoaşterea speciilor şi găsirea adevăratelor caractere de distincliune între ele este şi astăzi foarte grea. Cu atât mai mult însă e îngreuiată aceasta, cu cât Cyprinoidele fiind peşti cari trăesc în cârduri şi se reproduc aproape în aceleaşi locuri şi în acecaş epocă, oi se încrucişează adeseori între dânşii şi dau bastarzi. Mulţi din aceştia au fost consideraţi timp îndelungat ca specii deosebite şi, mulţumită mai cu seamă cercetărilor neobosite ale lui Siebold (5), s’a ajuns pentru unii din ei (Blicopsis, Abramidopsis, etc.), a li se descoperi adevărata lor natură. Cred însă că aceste cercetări trebuesc încă urmărite do aproape mai cu seamă pe cale experimentală, şi e foarte probabil că se va mai puteâ constată că încă alte câlevâ din speciile considerate azi ca bune nu sunt decât bastarzi. 1 (1) Linn6, Systema Naturae, cd. 12, p. 525. (2) Cuvier, Regne animal, vot. II, p. 270. (3) I. Heckel, Abbildmiqen mul Reschreibungen der Fische Syviens neb&t einer neuen CUissifi-cation mul Karakteristik sămmticher Gaftungen cler ('yprinen. Stuttgart 1843. (4) Heckel şi Kner, 1 c., p. 52. (5) Siebold, 1. c. www.dacoromanica.ro 101 1. Gen. Cyprinus Linne. Solzii mari. Aripioara dorsală cu baza lungă, cu 3—4 spini din cari ultimul foarte puternic şi dinţat la partea sa posterioară şi cu mai mult decât 9 radii moi. Anala scurtă cu 3 spini din cari ultimul dinţat şi cel mult cu 7 radii moi. Gura terminală cu buza groasă şi cu 4 musteţi pe falca superioară, câte 5 dinţi faringieni de fiecare parte, din cari unii cu coroana sbărcită, aşezaţi pe 3 serii după formula 1.1.3—3.1.1. sp. Cyprinus carpio L. Cicipul. Caractere specitlce; Gura mare cu buze cărnoase; de fiecare parte a fălcii superioare căte 2 musteţi groase şi lungi. Dorsala cu 17 — 22 şi anala cu 5 radii moi. Caudala adânc scobită la mijlocul ei în formă de semilună. Sinonime : Kuicpivo?: Aristot, Ilist. An. Cyprinus: Belloni, De aquatilibus libri duo (1553), pag. 273. Gesner, 1. c., pag. 309. Rondelet, De piscibus lacustris, pag. 150. Klein. I, Th., llistoria pis-cium naturalis missus. V, pag. 59. Aricdi, Synon. nom. pisc., pag., 3 No. 1; Genera piscium, pag. 4, No. 8, şi Descript. spec. piscium, pag. 25, No. 13. Cyprinus: Marsigli, Danubius Pan. mys., Voi. IV, pag. 57, tab. 19. Cyprinus carpio: Linne, System. Natur., I, p. 525. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutchlands, voi. I, pag. 92, tab. 16. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica, voi. III, pag. 289. Lepechin, Reise durch die verschiedenon Prov. d. russisch. Reich, voi. I, Tab. 23. Meidinger, Icones, etc., Tab. 9. Bonaparte, Iconografia della Fauna Ialica, Tom. III Posci, Fol. 92, Tab. 108, şi Catalogo-metodico dei pesci europei. Reinsiger, Spec. Ichlhyol. Ilun-gariae, pag. 52. Cuvier et Valenciennes, llis. nat. des Poissons, etc., voi. XVI, pag. 23(1842). Nordmann, Faune pontique, pag. 476. Gunther, Fische d. Nek-kars., pag. 35. Bielz, Fische Siobonburgons. llormanstd 1853, pag. 9. IlecJcel & Kner, 1. c., pag. 54. Siebold,\. c., pag. 84. Pcnicic, Pisces Scrbiae, pag. 73. Jeit-teles, Prodrom. Faunae vertebrat. Ilungar. super., pag. 49. Kessler, Zur Ichthyo-logie, pag. 22; Nachtrăge zur Ichlhyologie, etc., pag. 19, şi Ihtiologia Aralo-caspi-pontică, pag. 245, No. 152. Giinter, Catalogue, etc., voi. VII, pag. 25. Grimm, Fischeroi und Jagd in d. russisch. Gewăssorn. Seeley, 1. c. Benecke, Fische, etc., pag. 117. Sabaitjeff, 1. c., voi. II, pag. 1. WarpcichoivsM, 1. c., p. 73, B. Iloffer, Ueber Karpfcnrassen. Allg. Fisch. Zeilung, Jahrg. 1898. E. Walter, Uber Karpfcnrassen, în Knauthe, Karpfenzucht, 1901, pag. 41. www.dacoromanica.ro 102 Varietăţi: a) Varietăţi ale integumentului. Cyprinus II. (Spiegelkarpfen vel Kdnig): Marsigli, Danub. Panon. mys. vo!. IV, pag. 59, Tab. 20. Cyprinus macrolepidotus: Meidinger, Icones. Pisc. Austr., tab. 41. Cyprinus rex cyprinorum: Bloch, Oek. Naturg. d. Pische Deutschl., voi. III, pag. 131 şi 178. Kramer Elenchus vegetabilium et animal, per Austriam infer. observatorum, pag. 390, No. 1 1756. b) Varietăţi de formă. Cyprinus acuminatus: lleckel u. Kner, 1. c., pag. 58, lig. 23. Jeitteles, Prodromus Faunne Vertebr. Ilungarinc superior, pag. 50. Pancii, 1. c., pag. 74. Cyprinus elâtus: Bonaparte, Iconograiia della Fauna italica, Tomo III. Pesci, Fol. 92, tab. 108, lig. 3. Cuvier et Valenc., 1. c., voi. XVI, pag. 62. Cyprinus Nordmannii: Cuvier & Valenciennes, 1. c., pag. 66, tab. 456. {= Cyprinus Kollarii Kordmann, 1. c., pag. 478 şi Atlas, tab. 21, cu o figură foarte exactă). Kessler, Zur Ichtyologie des siidwestl. Russlands, pag. 24. Cyprinus regina: Bonaparte, 1. c., fol. 92, Tab. 108, fig. 1. Cuvier & Valenc., 1. c., pag. 63. Heckel <& Kner, 1. c., pag. 62. Cyprinus hungaricus : lleckel, Annalen des Wiener Museums, voi. I, pag. 222, tab. 19, lig. 1. Heckel & Kner, 1. c., pag. 60. Nordmann, 1. c., pag. 477. Kessler, Zur Ichlhyologie, etc., pag. 23; Năchtrăge zur Ichthyologie, pag. 19, şi Ausziige aus dem Bericlite, etc., I (Ueber die Siisswasserfische der Krym), pag. 4: Jeitteles, 1. c., pag. 50. Pancio, 1. c., pag. 74. D 3—4/17—22, P 1/14—16, V 2/8—9, A 3/5—6, C 17—19 L. lat 36—39 L. transv. 5—6/5—6. După cum se vede deja din tabela de sinonimii dată mai sus—tabelă în caro sunt trecute numai numele ce se referă la formele ce se găsesc în basenul Mării Negre şi al Dunării—, această specie apare sub numeroase forme, cari diferă între ele atât întru cât priveşte integumentul cât şi chiar în privinţa formelor generale ale corpului. Aceste diferite forme, dintre cari unele mai mult sau mai puţin constante şi creditare, au fost descrise şi considerate până în timpul din urmă ca diferite specii. Abia târziu Giin-ther (1) şi Siebold (2), cu spiritul critic care caracteriză lucrările acestor 2 învăţaţi, au arătat că toate aceste forme sunt legate între ele prin forme intermediare şi că nu sunt decât varietăţi ale unei singure specii. Intru cât priveşte variaţia integumentului, s’au descris ca specii diferite: 1) formele cu solzi puţini şi foarte mari, între cari rămân locuri libere pe unde se vede pielea, forme numite de Germani Spiegelkarpfen; acestora li s’au dat diferite nume: Cyprinus II Marsigli, Cyprinus rex cyprinorum Kramer, Bloch, etc., Cyprinus macrolepidotus, Meidinger, C. specu-laris Lacepede, etc. şi 2) Formele la cari lipsesc cu totul solzii, numite 1 2 (1) Giinther, Fische des Neckar. Wiirtemberg. Naturwissenschaftliche Jahreshefte. Jahrg. IX. Stuttgart 1853; şi Catalogue, etc. voi. VII. (2) Siebold, 1. o., p. 84. www.dacoromanica.ro 103 de Germani LederJcarpfen şi descrise sub numele de Cyprinus nudus Bl,, C. coriaceus Lacep., C. alepidotus, etc. In apele Dunării se găseşte numai prima din aceste 2 varietăţi care a fost doscrisă şi figurată încă de către Marsigli. Şi aceasta se întâlneşte numai foarte rar, în exemplare însă de toate dimensiunile; în Brateş am găsit un exemplar de 90 cm. lungime, având de altfel în totul forma şi dimensiunile crapului ordinar de Dunăre. Numărul şi forma solzilor variază, la unele exemplare sunt cu totul neregulat răspândiţi pe laturile corpului, la altele par a se aşeză câte pe 3 serii : una lângă spinare, alta la partea ventrală şi una pe mijlocul corpului; niciodată însă nu am întâlnit exemplare cari să aibă solzii dispuşi cu regularitatea cu care se găsesc la exemplarele cultivate în heleşteele din Bohemia. A doua formă, «Crapul gol» lipseşte cu totul la noi, în schimb însă se găseşte în apele noastre o nouă varietate a în-tegumuenului foarte interesantă: e forma numită de pescarii noştri Împăratul crapului sau Boiernaş (în domen. Brăilei), formă care se întâlneşte adeseori şi de care ei leagă o mulţime de legende. Această formă are toţi solzii compleţi, însă coloarea lor este foarte vie, aurie-deschisă bătând în roşu. Nu e auriul obişnuit al crapilor, mai cu seamă al acelora ce stau mai mult timp în apă curgătoare, ci e curat coloarea deschisă a aurului cu un luciu metalic foarte puternic. Examinând mai de aproape, vedem că aici solzii nu ies la suprafaţa corpului, ci sunt acoperiţi peste tot cu o membrană adipoasă absolut transparentă şi lucind ca sticla de cristalul cel mai fin. Tocmai acest înveliş produce efectele acelea minunate de lumină. Pescarii au credinţa că acest peşte este sfânt şi cine îl prinde îi mor copiii. De aceea de câte ori cade în leasă sau la năvod, îi dau drumul înapoi în apă. Pentru a se putea deosebi această interesantă formă, necunoscută până acum, o vom numi: Cyprinus carpio var. imperator nov. var. De altfel cred necesar să arăt că această variaţiune a integumentului nu este numai la Crap ci şi la o mare parte de alte Cyprinoide din apele noastre. II. Intru cât priveşte forma corpului şi în special raporturile dintre înălţimea şi lungimea corpului, s’au descris de asemenea o întreagă serie de specii, dintre cari cele mai principale sunt: C. acuminatus HecTcel u. Kner., C. Nordmunni Val., C. elatus Bonaparle, C. carpio L, (în sensul lui Ileckel u. Kner şi Bonaparte), C. Jmngaricus HecTcel şi C. regina Bonaparte. Din acestea s’a dovedit în urmă că primele trei: C. acuminatus, C. Nord-mannişi C. elatus sunt sinonime între ele şi nu sunt decât nume diferi1 e pentru una şi aceeaş formă, astfel cum apare ea în diferitele părţi ale Europei. Cu toate acestea celelalte reprezentă în adevăr 4 forme diferite sub cari se prezentă crapul în diferitele ape ale Europei. S’a dovedit în adevăr că aceste forme sunt legate între ele prin tot felul de forme intermediare, chiar, pentru unele, că adeseori una poate degenerâ în cealaltă şi că deci nu sunt decât varietăţi ale aceleiaş specii; totuş aceste forme există nu numai în exemplare izolate ci în mari cantităţi la un loc, având fiecare o serie de caractere comune mai mult sau mai puţin constante şi ereditare; fiecare din ele are un gen de vieaţă mai mult sau mai puţin special, ba chiar şi oareşcari caractere fiziologice diferite—d. ex. putinţa de a www.dacoromanica.ro 104 creşte şi a se îngraşă mai încet sau mai rejoede, ctc. Deşi deci aceste forme nu pot fi ridicate la rangul de specii, ele trebuesc- însă considerate— sau cel puţin o parte din ele •—în tot cazul ca varietăţi constante sau rasse. Deoarece cultura Crapului în timpurile din urmă a luat în ţerile Europei occidentale o desvoltare enormă, heleşteele de crapi făcând azi parte din rotaţiunea agricolă; deoarece în asemenea culturi, ca şi la cultura vitelor, scopul principal este ca, într’un timp dat şi de pe o suprafaţă data, să se scoată maximul şi optimul de producţiune cu minimul de cheltueală; deoarece în fine aceasta depinde în primul loc dela calităţile animalelor cari servesc pentru reproducţiune, de aceea astăzi diferitele rasse de crapi formează obiectul unor studii foarte amănunţite. Nu atât din punctul de vedere sistematic, al diferinţelor morfologice dintre o formă şi alta, ci mai cu seamă din acel biologic şi în privinţa unor anume calităţi fiziologice— putinţa de a creşte şi a se îngrăşâ cât mai repede—sunt astăzi cercetate cu deamănuntul toate rassele de crapi. Selecţiunea a făcut deja ca şi în alte ramuri de culturi să avem acum crapi speciali cu o cocoaşă mare— aproape diformă—în spinare, cari dau o producţiune foarte mare de carne în cel mai scurt timp. De sigur că descrierea tuturor acestor forme cari nu sunt decât produse artificiale ale culturii, nu poate intră în cadrul studiului de faţă, ceea, ce trebue să ne intereseze însă de aproape sunt diferitele forme de Crai-) cari se găsesc în natura liberă — fără intervenţia vreunei culturi — în apele noastre. Dacă mai târziu piscicultura în heleştee va luâ şi la noi o desvoltare mai mare pe baze nouă ştiinţifice, atunci de sigur că reproduc-torii vor trebui aleşi (şi în urmă mereu împrospătaţi) dintre crapii aflaţi în mod natural în apele noastre, căci aceştia sunt dejâ adaptaţi mediului şi condiţiunilor speciale de traiu din această regiune.—Studiarea amănunţită a diferitelor forme cari trăesc în apele noastre şi care până azi n’a fost încă făcută prezentă dar în afară de interesul pur ştiinţific şi un interes practic foarte mare. In cele ce urmează voiu căută dar mai întâiu să dau o descriere generală a caracterelor esenţiale ale speciei Cyprinus carpio Lin., iar apoi voiu descrie pe scurt, pe cât o permite cadrul acestei lucrări generale, diferitele forme sau varietăţi constatate în apele noastre cu calităţile lor morfologice şi biologice. Descrierea. Forma generală a corpului este lungăreaţă, puţin comprimat pe lături, aproapo rotund la partea ventrală şi cu o muche mai mult sau mai puţin ascuţită pe spinare. Această formă variază atât la diferitele varietăţi cât şi chiar la diferitele exemplare ale acelciaş rasse după condiţiu-nile de nutriţiune, etc. In general înălţimea maximă a corpului este aproximativ egală cu de două ori lăţimea şi se poate cuprinde în lungimea corpului, iară caudală, de 2.7—4.2 ori. Capul este mare, foarte puţin turtit, având un bot obtus, cu gura terminală şi relativ largă, aşâ că ajunge înapoi până sub nările anterioare. Gura e înconjurată de buze cărnoase şi are pe falca superioară de fiecare parte câte 2 musteţi, din cari cele anterioare sunt mai mici, iar cele posterioare situate la colţul gurii sunt cu mult mai lungi şi mai groase. Lungimea capului variază şi ea după diferitele va- www.dacoromanica.ro 105 rietăţi llind egală cu 1/i —1/. din lungimea loială a corpului. Diametrul ochiului este egal cu aproape 1/6 din lungimea capului; distanţa preor-bitară este egală cu de 2 ori acest diametru, cea interorbitară cu de 3 ori, iar cea postorbitară cu ceva mai mult decât de 8 ori. Narinele sunt duble, separate însă între ele numai printr’o membrană care se ridică în sus ca o perdea; narina posterioară este cu mult mai apropiată de ochi. Pielea care acopere capul este groasă şi opacă, aşa că inelul suborbital abia se poate zări. Operculul este striat radiar şi se termină cu o margine lată membranoasă, care acopere toată centura osoasă formată din oasele scapulare şi hume-ralc cari limitează cavitatea branchială. Radiile branchiostege sunt numai în număr de 3. In gură atât pe fălci cât şi pe limbă, vomer şi palatine nu exsistă nici un dinte. Membrana care acopere palatul este încreţită, foarte sensibilă, bogată în muşchi şi nervi şi e foarte apreciată ca gust sub numele «limbă de crap». înapoia ei în faţa dinţilor faringieni stă lipită pe baza craniului o mică placă cărnoasă, care înainte so între-buinţâ in medicină sub numele de «piatră de crap». Dinţii faringieni sunt la început rotunzi, cu timpul însă ei — afară de primul — se tocesc şi coroana lor are o faţă cu mai multe brăzdăluri concentrice. Pe dinţi se depune cu timpul un fel de tartru. Pescari noştri cred că prin numărul inelelor concentrice de pe coroana dinţilor se poate determină vrâsta peştelui, ceeace însă nu corespunde de loc realităţi, deoarece ei schimbă regulat dinţii. Pe partea anterioară a tuturor arcurilor branchiale se află câte o scrie de dinţi branchiali lungi şi lăţiţi cu marginile dinţate şi vârfurile îndreptate înainte. Aripioara dorsală este foarte lungă, compusă din 3 radii spinoase şi 17—22 radii moi; ea începe aproape deasupra inserţiunii ventralelor cevâ mai înaintea lor. Cei doi dintâi spini sunt rudimentari, iar al 3-lca e foarte mare, osos şi la partea sa posterioară e puternic dinţat ca un ferăstrău. Anala este scurtă, compusă din 3 radii spinoase şi 5—6 moi şi aicea cel de al 3-lea spin este mare şi dinţat la partea sa posterioară. Caudala este adânc scobită la mijloc, are ambele loburi egale şi rotunzite Ia vârf. Corpul este acoperit cu solzi mari cicloizi, ei prezentă la suprafaţa lor un dublu striaj, concentric şi radiar în formă de evanlaliu, iar marginile lor sunt subţiete, aproape membranoase. Scoţând câţiva solzi afară, mai cu seamă de acei din seriile de lângă linia laterală, şi observându-i în spre lumină, ve lem că pe partea lor care stă acoperită se pot deosebi în afară de numeroasele mici cercuri concentrice şi nişte câmpuri mari concentrice ; limita dintre 2 câmpuri d'* acestea reprezentă limita dintre un an şi altul; aşa că după acest caracter so poate determină vrâsta exactă a peştelui, cel puţin cât sunt tineri. Această chestiune de mare importanţă pentru piscicultură şi pescăria practică a fost studiată de aproape în ultimii ani, mai cu seamă de către Kintze( 1), Walter (2) 1 2 (1) Kintze, Karpfenzucld nud Teiclibuu. (2) Walter (Dr. Em.), Dic Allersbrstiuiwung des Karpfens nach der Schuppe, in Knaulhe, Karp-fenzucht. Neudamm 1901. www.dacoromanica.ro 106 şi Iloffbauer (3), şi a fost dusă în fine de către Iloffbalier (4) la un bun sfârşit. Linia laterală, care începe dela marginea superioară a operculului, merge peste tot aproape în linie dreaptă pe mijlocul corpului; ea este compusă din mici tuburi cu pori simpli. Pe cap porii se pot observă mai cu seamă po inelul suborbitar şi pe preopercul. La varietatea rex cyprinorum solzii sunt cu mult mai mari—adeseori dubli şi chiar tripli—ca la crapul obişnuit, arată însă acelaş desen pe ei, după cum se vede chiar şi din vechile figuri ale lui Marsigli. CoJoraţiunea. Coloarea generală a Crapului variază foarte mult şi mai cu seamă după apa în care trăeşte: crapul de baltă sau cel dela mare din faţa gurilor Dunării are o coloare foarte închisă, aproape neagră, pe când cel din apele curgătoare, din Dunăre sau din gârlele ce unesc bălţile cu Dunărea este cu totul deschis auriu. Schimbându-şi locul, el îşi schimbă în scurt timp şi coloarea şi după aceasta pescarii recunosc imediat dacă Crapul pe care îl pescuesc primăvara în bălţi este Crap care a iernat acolo, sau dacă este proaspăt venit din Dunăre şi viceversa dacă Crapul pe caro îl prind în Dunăre este peşte de fluviu, sau a ieşit din baltă afară. Acest fapt are iarăş importanţă practică, căci se ştie că pe de o parte atunci când începe a intrâ peştele în bălţi pentru a se reproduce, trebuesc lăsate toate gârlele deschise spre a-i lăsă intrarea liberă şi a nu-1 speriâ, iar pe do altă parte când începe peştele a ieşi, trebuesc imediat îngrădite bălţile şi gârlele pentru a nu-1 lăsâ să fugă. Spinarea crapului este neagră bătând în cenuşiu, alteori în albăstriu sau cafeniu; pe lături el este auriu mai mult s’au mai puţin închis, iar pe partea ventrală gălbiu. Aripioarele dorsală şi anală au şi ele colorile părţii corpului pe care se află. Ventralele şi pectoralele sunt mai deschise, iar în epoca de reproducţie bat puţin în roşiu. Ca mai toate Cyprinoidele şi la Crap bărbaţii în epoca de reproducţie capătă mici beşici pe cap, pe opercul, pe laturile corpului, etc. Aceste însă sunt cu mult mai mici şi mai rare decât la alţi peşti din această familie şi dispar imediat după bătaie. Dimensiunile. Crapul ajunge în apele noastre la dimensiuni extraordinare, necunoscute în apele Europei centrale şi occidentale. In special primăvara, în timpul apelor mari în bălţile din Delta Dunării, ies de sub insulele plutitoare exemplare colosale având chiar aproape de 80 kgr. greutate. Cel mai mare exemplar pe care l-am văzut eu aveâ 27 kgr., mi s’a spus însă de către pescari că acum 30 de ani s’ar fi prins la mare în faţa gurii Sf. Gheorghe un crap care aveâ 36 de ocale vechi şi că erâ atât de puternic că a rupt năvodul. Lungimea crapilor nu creşte proporţional cu greutatea lor, căci exemplarele bătrâne se îngroaşă mai mult decât cresc în lungime, aşâ de exemplu un exemplar de 50 cm. lungime are o greutate aproximativă de 2 kgr., pe când exemplarul de 27 kgr. nu aveâ decât 1.10 m. lungime. 3 4 (3) Di1. C. Hoffbauer, Beitrdge zur Alters- nud Wachstumsbestinimimg der Fische spus. des Karpfens, in Allg. Fischcrei- Zeit. Munchen 1898, şi in No. 13 din 1904. (4) Acelaş, Weitere Beitrdge zur Alters■ und WachstumsbesUinmung der Fische, spes. des Karpfens. Zeitschrift. f. Fischerei. Berlin 1905. www.dacoromanica.ro 107 In genere în Dunăre şi bălţile ei Crapul mare de 5—10 kgr. greulale şi mai mult este foarte numeros şi se aduce zilnic în cantităţi foarte mari pe toate pieţele noastre. Distribuiţiunea. Dintre toate speciile de peşti cari populează apele noastre crapul este cel mai răspândit. El Irăeşte: la mare în faţa gurilor Dunării, în toate lacurile noastre litoralc, în Dunăre şi Prut şi toate bălţile lor de inundaţiune, în partea de jos a mai tuturor râurilor noastre până în sus de regiunea dealurilor, în toate lacurile, jepcile şi hcleşteele, etc. Pentru studiul do faţă au servit exemplare din mai toate regiunile ţerii noastre şi din tot felul de ape. Biologia. Crapul este un peşte de apă dulce care, în afară de hcleşteelo în cari e cultivat, trăeşte mai cu seamă în Dunăre cu afluenţii ei şi în bălţile cu cari stă în comunicaţie. In Dunăre el îşi găseşte în tot timpul anului hrană suficientă pe sub butuci la rădăcinelo sălciilor şi ascunzători bune de iernat prin gropile de s ib maluri şi dola fundul fluviului. îndată ce vine însă primăvara, odată cu creşterea apelor, ei părăsesc gropile şi ascun-zătorile lor şi se apoprie de maluri spre a intră cu cârdurile în bălţi spre a se reproduce şi a se hrăni apoi în ele. Faptul că în fiecare primăvară se vede deodată crap mult pe Dunăre, a făcut pe unii pescari să creadă că crapul ar fi un peşte migrator— ca morunul — care trăeşte în mare şi vine numai primăvara pentru ase reproduce în Dunăre şi bălţi şi apoi' pleacă iarăş ducându-se înapoi la iernat înspre coastele Anatolioi. Această credinţă pare a 11 răspândită şi la alţi pescari de pe coastele Mării Negre, căci a înregistrat-o şi Kessler în 1856 scriind: «der Karpfen ist eigentlich ein Zuglisch, das heisst er gehort zu denjenîgen Fischen, welche sich alljăhrlich zum Zwecke des Laichens aus dem Meere in die Fliisse begeben. Doch scheinen viele Karpfen auch fiirimmerin den Fliissen zuriickzubleiben, ihren bestăndigen Wohnsitz in denselben aufzuschlagen» (1). Această idee pe care Kessler mai întâiu în prima sa lucrare o luase ca monedă bună dela pescari, a părăsit-o în urmă şi în lucrarea sa generală asupra Ihtiologiei Aralo-Caspi-pontice, apărută în 1877, vedem că arată că Crapul se găseşte «şi în Marea de Azov şi în părţile cu apă puţin sărată din Marea Neagră» (2). In adevăr în Marea Neagră Crapul se găseşte numai în faţa gurilor fluviului, unde găseşte o apă sălcie pe care el o poate suportă, după cum suportă—împreună cu alţi peşti de apă dulce — şi apa puţin sărată din Marea de Azov şi din diferite lagune ca d. ex. din lacul Razim. îndată însă ce se sărează apa mai tare, el nu o mai poate suporta şi pleacă; un vânt puternic dinspre mare care ţine mai multe zile şi aduce apă sărată în faţa gurilor Dunării alungă în câteva zile tot Crapul de aice şi-l face să se retragă înapoi în fluviu sau prin golfuri mai liniştite, unde apa dulce so păstrează. In lacul Razim, primăvara când apa se îndulceşte prin revărsările Dunării, e plin lacul de Ciortănică, vara însă când se concentrează apa 1 (1) Kessler, Zur Ichthyologie des s tuli vesti. Buslands, p. 22. 12) Kessler, Ihtiol. Aralo-caspi-pontică, etc. (ruseşte), p. 246. www.dacoromanica.ro 108 din nou, toată fuge în spre Dunavăţ şi Dranov şi nu se mai poate prinde nici una. Se întâmplă în adevăr că primăvara în timpul apelor mari Crapul este înşelat de curentul de apă dulce şi dus la distanţe considerabile în mare, de unde nemai putându-se întoarce rătăceşte pe lângă coastele mării până ce în scurt timp moare. In anul 1893 fiind îmbarcat timp de 5 luni pe un bastiment de răsboiu şi călătorind mereu în apele noastre teritoriale, am putut observă foarte de aproape şi urmări soarta unui cârd de crapi ieşit din bălţile Dunării prinlr’o gârlă şi rătăcit în apele mării. Peştele ieşise din lacul Razim prin Portiţa şi nemai găsind gura pe unde ieşise afară porni în cârduri foarte mari — erau câteva sute de mii de lcgr. — înspre sud. In scurt timp ei şi-au schimbat cu totul coloarea devenind negri de tot. Peste vreo câteva zile au ajuns la Constanţa — unde apa are deja conţinutul normal de sare al Mării Negre: 1.7 °/„—şi pescarii au avut o recoltă foarte bogată. Acest Crap însă îşi pierduse cu totul gustul, aşâ că nu se puteâ vinde decât cel mult cu 10 bani lcgr. şi pescarii îl întrebuinţau ca nadă la undiţele de Calcan. După câteva zile scoţând câteva exemplare şi punându-le într’un acuariu am văzut că începură a orbi dejâ — ochii lor deveniseră opaci—; după alte 2 zile ei începură a-şi pierde şi echilibrul, înotând cu burta în sus — se vede că apa sărată le atacase organele liniei laterale — şi în fine în scurt timp se puteau vedeâ pe tot litoralul Mării Negre din sus de Constanţa până la Sud de Mangalia cantităţi enorme de crap mort, plutind pe mare sau aruncat pe maluri infectând aerul. Asemenea observaţiuni am mai făcut încă în numeroase rânduri, căci aproape în fiecare an erau prin diferite gârle şi în special prin gârla împuţită— între Sulina şi S-tul Gheorghe — cantităţi mari de crap, cari nemai putându-se întoarce înapoi rătăcesc în mare până se pierd cu totul. Adeseori ei ajung până la Constanţa unde intră în cantităţi enorme în Tctlianele(l)de acolo, iar în câteva zile se văd morţi pe maluri infectând aerul. Aceste observaţiuni cred că sunt concludente şi noi putem afirmă cu siguranţă că Crapul nu este un peşte de mare, ci că el se poate adaptâ numai întru atâta ca să poată suportă întru câtvâ apa sălcie din faţa gurilor fluviilor sau din unele lacuri litorale salmastre, cum e Razimul şi cum e chiar şi Marea de Azow. Ain fost nevoit să insist mai mult asupra acestei chestiuni, deoarece ea are o importanţă mai mare, atât din punctul de vedere curat ştiinţific, cât şi mai cu seamă din punctul de vedere practic al măsurilor ce tre-buesc luate pentru cruţarea şi îmmulţirea acestei specii. Să vedem dar acum care este- modul de vieaţă al acestei specii, astfel cum se prezentă ea în apele noastre naturale: Crapului îi plac bălţile cu un fund nămolos, puţin adânci ca să se poată apa încălzi uşor şi cu câteva gropi do iernat şi cu vegetaţie bogată pe margini. Aceste condifiuni sunt îndeplinite în totul de bălţile Dunării 1 (1) Talianul este un instrument mare de pescuit, caracteristic pentru coastele Mării Negre. Descripţia sa am dat-o in lucrarea mea intitulată: Dte Clupeinen des mestl. Teiles des Schwarsen Meeres. Denkschriften der k. Akad, der Wissensch. Wien 1905, www.dacoromanica.ro cari mai au încă şi marea calitate de a sta, în parte, câteva luni pe an uscate şi de a-şi primeni apa în fiecare primăvară; toate aceste sunt con-diţiuni ideale pentru creşterea şi reproducţiunca Crapului şi fac ca ţara noastră să fie una din torile cele mai bine potrivite din toată Europa pentru o astfel de producţiune. Hrana crapului constă din plante şi animale mici acuatice, crustacee, larve de insecte, etc., ea variază după anotimp, în unele epoci mâncând mai mult plante, în altele mai mult larve de insecte, etc. Numeroasele studii speciale făcute în timpul din urmă şi mai cu seamă ale lui Sasta (1), Arnold (2) şi Schiemens (3) ne-au făcut să cunoştem până în cele mai mici detalii modul de hrană al acestei specii în apele naturale. In heleşteele artificiale modul lor de hrană se schimbă, căci în timpul din urmă s’a ajuns a se hrăni în mod artificial cu lupină, melasa de sânge, etc. şi tot felul de preparate pentru a se spori în acest mod producţiunea. In special studiile lui Susta (4), Barda (5), Walter (G), etc. au contribuit mult la luminai ea acestei chestiuni practice. In apele noastre şi în special bălţile Dunării, cari prezentă condiliuni ideale pentru hrana Crapului, unde avem un Plankton bogat, o vegetaţie puternică pe margini, păduri de sălcii pe maluri, cari favorizează dosvol-tarea insectelor, etc., unde apa inundând primăvara câmpii întregi favorizează desvoltarea infuzoriilor, cruslaceelor şi tuturor organismelor cari compun Linino- şi Potamoplanktonul, în aceste ape de sigur că niciodată nu va fi nevoie a se mai recurge la hrana artificială; aici crapii au o hrană naturală atât de bună, încât cresc cu mult mai repede decât chiar în heieşteele artificiale din apus. Cercetând după solzi am constatat în adevăr crapi de 3 veri de ai noştri fiind mult mai mari decât crapii de 4 veri din Germania. Crapul se nutreşte mai cu seamă în timpul verii şi maximul de nutri-ţiune coincide cu lunile cele mai calde ale anului, aşâ că în timpul verii este epoca principală de creşterea crapului. De aceea în timpul verii tre-bue să se pescuească cât se poate mai puţin şi numai pentru a rări peştele, acolo unde e în prea mari cantităţi în raport cu suprafaţa apei în care trăeşte. Când sunt prea mulţi crapi în raport cu întinderea unei ape, ei îşi fac o prea mare concurenţă la hrană şi atunci cresc mai puţin, aşâ că producţiunea totală a acelei ape e mai mică decât dacă ar fi fost mai puţini peşti în ea. Cu cât se răceşte apa mai tare, cu atât şi crapul încetează mai mult de a mâncâ, iar în timpul iernii el nu mai mănâncă aproape deloc stând într’un fel de hibernaţiune în nămol la gropi adânci în grupe mari. In acest timp creşterea încetează cu totul. Gropile de hi- 1 (1) I. Susta, Die Ernăhrung des Karpfens und seiner Teiclirjcnosscn. Stettin 1888. (2) I. Arnold, Ueber die Fisclinahrung in den Binnengcmăssern. Vcrh. d. V. Internat. Zoolog. Congres. Berlin, 1901. (3) P. Schiemenz, Ueber die Nahrung unserer gemolinliclien Wildfische. Stettin 1905. (4) Susta, Die Karpfenfiitterung in Wiltingau. Stettin 1891. (5) V. Burda, Mai multe articole in revista Der Landwirt. Schlcsische Landw irtschaftlichc Zei-tung. 1890. (G) Walter, Jahresberichte der teichn-irtschaflichen Versuclisiation Ti acheuberg. (mai mulţi ani consecutivi). www.dacoromanica.ro iit) bernaţiune sunt de obiceiu cunoscute de pescari şi iarna le înconjoară cii garduri făcând «zatoane» şi prinzând cantităţi mari. In timpul iernii crapul, deşi nu mănâncă aproape nimic, totuş nu slăbeşte aproape de loc. Epoca de reproducţie a Crapului în apele noastre începe cam pe la mijlocul lui Aprilie şi anume atunci când apa ajunge la o temperatură de 18°. El se bate în mai mulţi răstimpi, însă bătaia principală este între 10 April până la 20 Maiu. 1)-1 Inginer Roco, din serviciul pescăriilor, care a făcut timp de 4 ani consecutivi observaţiuni în bălţile Dunării din judeţul Constanţa în privinţa relaţiunilor dintro epoca de reproducţiune a peştilor şi temperatura apei, îmi raportează despre Crap următoarele: «Bătaia acestor peşti se întâmplă atunci când temperatura apei trece de 18° şi durează cât timp temperatura apei este cuprinsă între 18° şi 20°. Peştii cei mai tineri înlârziază uneori cu bătaia şi temperatura apei trece de 20° ajungând până la 22°». «Timpul cât durează bătaia acestor peşti este de obiceiu între 20 Aprilie şi 20 Maiu. In anii 1901, 1902, 1903 şi 1904 prima bătaie a Crapului în bălţi a fost între 20 şi 23 Aprilie. Majoritatea peştelui se bătuse dejâ pe la 5—10 Maiu, ultima bătaie fusese între 10 şi 20 Maiu. In anul acesta (1905) însă bătaia peştelui a început dela 7—10 Aprilie şi pe la 20 Maiu erâ dejâ bătut. In unele cazuri se mai găsiau peşti cu icre, însă cu lapţi nu se mai găsiau de loc, aşâ că bătaia peştelui şi fecundaţia nu mai erâ posibilă. Pescarii spun că nevărsarea icrelor la timp se datoră faptului că peştele aveâ îngrămădită grăsime prea multă în canalul de vărsare a icrelor». Aceste observaţiuni foarte interesante de sigur că ne dau o lumină în privinţa influenţei temperaturii asupra epocii reproducţiei crapilor în bălţi. Această influenţă se confirmă cu atât mai mult, cu cât observaţia ne arată că imediat alături, în Dunăre, unde apa e întotdeauna cu câtevâ grade mai rece, bătaia crapului se face cu vreo 2 săptămâni mai târziu. Dar nu numai temperatura are o influenţă asupra epocii lepădării icrelor, ci şi creşterile şi revărsările apelor. De obiceiu bătaia crapului coincido cu epoca de creştere maximă a apelor, el nu se bate niciodată la venitul apelor, ci aşteaptă când apa stă pe loc. Se întâmplă câte odată că revărsările vin cevâ mai târziu, atunci şi bătaia crapului e mai întârziată. Toate acestea însă — şi revărsările şi temperatura optimă a apei în bălţi dela 18—20°—coincid de obiceiu. Se întâmplă însă ani când Dunărea nu se revarsă de loc, atunci numai câţivâ crapi leapădă icrele în Dunăre po lângă maluri, iar o mare parte nu leapădă de loc, aşâ că vara târziu întâlnim încă crapi cu icre, cari încetul cu încetul se învârtoşează şi se roşesc ca şi cum ar fi fierte. De aceea în anii când sunt apele mari avem şi o producţiune foarte mare de Ciortănică mică, care asigură producţiu-nea anilor viitori, iar în ani de secetă producţiunea e cu mult mai redusă. Locurile de reproducţiune ale Crapului sunt în totdeauna în apropiere de maluri la apă cât se poate de mică şi mai de preferinţă pe ierburi în locurile de curând inundate; ei mai depun icrele şi pa buşteni, în zatoane, etc. In timpul bătăii crapii «se cârduesc» în grupuri mari şi ies aşâ de mulţi la suprafaţa apelor, încât dela distanţe mari li se poate vedea spi- www.dacoromanica.ro Iii narile ieşindu-le afară din apă; în acest timp ei sunt «cu totul ameţiţi, aşa că se pot prinde chiar cu mâna şi lovi cu ghionderile». 0 femelă are dela 3—800.000 de boabe de icre şi le leapădă în mai multe răstimpuri, fiepare icră având un diametru aproximativ de 1,3 mm. In momentul reproducerii bărbatul cu femela se ating cu burta ca şi cum s’ar bate între ei pentru a activă ieşirea productelor sexuale şi a înlesni amestecul icrelor cu laptele. Durata incubaţiunii la Crap depinde de temperatura apei, ţine însă de obiceiu cam 5—G zile. Puii mici înoată la apă mică şi după ce au resorbit tot viţelul nutritiv se hrănesc cu Plankton. Ca curiositate voiu mai aminti că la pescari există credinţa că unii crapi bărbaţi îşi aruncă în afară testiculele cu totul şi că acestea sunt mâncate de femelă pentru a se face fecundaţiunea ouălor în interiorul corpului. De sigur nu mai am nevoie să spun că asemenea credinţă e lipsită de orice temeiu. Un fenomen curios este că se găsesc adeseori crapi mari cu organele sexuale degenerate; aceştia se recunosc având un corp mai scurt, un cap mai mare şi spinarea groasă, iar în regiunea anală corpul este cu totul subţiat. Aceştia au un gust foarte bun şi do aceea sunt foarte căutaţi. Bazaţi pe acest fapt se începuse în Franţa chiar a se castrâ crapi şi în adevăr carnea lor deveniâ mai gustoasă ca şi la claponi; cum însă pro-cedeurile sunt prea complicate, acest obiceiu s’a părăsit azi aproape cu totul. Durata vieţii crapului este foarte mare, se cunosc crapi ţinuţi în base-nuri artificiale despre cari se ştie pozitiv că au trecut peste 200 de ani. întrebuinţarea. Crapul are o carne foarte gustoasă şi constitue la noi în ţară un adevărat aliment popular, el se găseşte atât pe masa bogatului cât şi a săracului. Crapul se consumă atât proaspăt cât şi sarat ; mai puţin uscat şi afumat. Sărarea sa se face în modul următor: se spintecă în lung pe ţa partea dorsală şi se curăţă bine de intestine şi sânge, apoi se pune pe el sare multă măcinată, după aceasta se pune la cadă şi se presează; în cadă după câteva zile lasă din el o saramură, în care se conservă până la vremea vânzării. înainte de a fi dus la piaţă se scoate din căzi, se presară pe fiecare bucată câte un pi af de sare şi se clădeşte în barcazul de transport; dela piaţă apoi se încarcă în coşuri sau butoae şi se transportă în toată ţara. Crapul are o mare însemnătate economică fiiind un articol însemnat do comerţ. Singură Delta Dunării produce anual până chiar la 5.000.000 kg. de Crap. In domeniul Brăilei din 1.000.000 kg. de peşte prinse în gârla Fili-poiul într’un an 800.000 kgr. a fost Crap. Aceste cifre cred că arată în deajuns enorma însemnătate economică a acestei specii pentru ţara noastră. Crapul este şi un însemnat articol de export al ţerii noastre, Germania, Austria, Rusia, Serbia şi Bulgaria fiind principalele ţeri împortătoare. Părăsite. La crapi s’au găsit până azi: 2 specii de Nematode, 4 sp. de Echinorynchus, 9 sp. de Trematode, 1 Cestod, 1 Ilirudineu (Piscicola gco-metra Biv.) şi 3 specii de Copepode (Lernaeocera cyprinctceah. Ergasilus sieboldi Nm., şi Argus foliaceus L.) Piscicultura. Dintre toţi peştii de apă dule, Crapul este cel mai potrivit pentru a fi cultivat în heleştee şi tot odată şi cel mai rentabil. In ţerile apusene şi mai cu seamă în Germania, Austria, Olanda şi Italia cultura www.dacoromanica.ro iiâ Crapului a luat o desvoltare alât de mare, încât face parte din producţiile agricole şi serveşte ca mijloc pentru a pune în valoare pământurile mlăştinoase, săraturile şi orice alto terenuri cari pot fi inundate. In Bohemia şi Silesia multe terenuri pe cari înainte se semănau cpreale sunt azi transformate în heleştee de crapi şi cultura lor renteqaa azi cu mult mai bine decât cel mai bun grâu. Şi la noi în ţară şi în special în Moldova se cultivă Crapul foarte mult; aproape pe fiecare moşie din Moldova eră un heleşteu în care se cultivă f'rap împreună cu Lin, Caras, Ştiucă, Costriş şi Ocheană sau Chişcari, etc. şi cele mai multe oraşe din nordul Moldovei se aprovizionau din aceste heleştee. Astăzi, fie din cauza întinderii prea mari a culturii cerealelor şi scăderea culturii vitelor — nemai fiind nevoie de multe adăpători — fie din cauza sporirii producţiunii bălţilor dela Dunăre şi a îmmulţirii liniilor fierato cari duc peşte din Dobrogea în toate unghiurile terii, fie şi din cauza înlocuirii morilor do apă cu mori de vapori, etc. cea mai mare parte din heleştee s’au secat şi cultură de crapi nu se mai face decât încă numai prin puţine locuri. Pentru economia noastră naţională aceasta este un rău mare, căci secându-se heleşteele s’a scăzut în multe locuri şi nivelul apei de infiltraţiune, aşâ că secetele se simt cu mult mai des decât înainte. Piscicultura care se făceâ înainte în heleştee erâ cu totul nesistematică şi rentabilitatea ei erâ foarte mică, aşâ că de sigur îndată ce pământul a căpătat o valoare mai mare, ea a trebuit să fie părăsită şi înlocuită prin cultura mai rentabilă a cerealelor. înainte—si chiar si astăzi—* se închi- > j deâ prinlr’o (nesăturâ» valea unui pârău, se aşteptă până se adună mai multă apă formându-se «iazul» sau «heleşteul», se puneâ apoi în el peşte de sămânţă şi se aşteptă câţiva ani până se îmmulţiâ; în urmă se pescuia din timp în timp pentru trebuinţele casei proprietarului şi vara pentru lucrători, iar din B în B ani se vindeâ toată producţiunea vre unui negustor care, sau scurgea heleşteul, sau îl pescuia cu năvoadele. In urmă se lăsă din nou să se adune apa, să se îmmulţească semincerii, etc. Astăzi cultura Crapului se face cu totul în alt mod, pe baze ştiinţifico, şi unde condiţiunile naturale sunt potrivite, ea este cu mult mai rentabilă decât ori şi ce altă cultură. Iată cum trebue să se procedeze: I. înainte de toate—după sistemele lui Thomas Dubisch şi Victor Burda— astăzi la o cultură de crapi nu mai e suficient un singur heleşteu, ci trebue o serie de cel puţin 4 heleştee şi anume: 1) un heleşteu mic de reproducţie; 2) 2 heleştee ceva mai mari pentru creşterea puilor şi 3) un heleşteu mare pentru creşterea şi îngrăşarea peştilor. Aceste heleştee trebue să fie astfel, încât să poată fi oricând secate şi inundate din nou cu apă, cât şi să poată fi cu totul izolate între ele sau de orice altă apă. Peştii tre-buesc transportaţi dintr’un heleşteu în altul şi din ultimulla piaţa de vânzare. După fiecare pescuire a unui heleşteu el trebue lăsat peste iarnă secat, câte odată chiar trebue semănat pe el trifoiu, lucernă, etc., care se coseşte prin Iunie şi apoi abia se inundă din nou cu apă. II. In al doilea rând nu mai e permis a se luâ ori şi ce peşte ca semin-ceri, ci trebue să fie aleşi din anume rasse de Crap cari cresc repede; www.dacoromanica.ro 113 cu modul acesta se poate ajunge ca la finele verii a treia să avem crapi de vânzare în greutate de câte 1.650 gr. bucata. III. Trebue ca peştii în fiecare heleşteu să fie puşi numai într’o anumită proporţie în raport cu suprafaţa, pentru a nu aveâ o suprapopulare şi deci o scădere totală a producţiei; şi în fine IV. Trebue ca peştii răpitori—Ştiuca, Şalăul, etc.—să nu intre decât în heleşteele de creşterea peştilor şi într’o proporţie de cel mult 10%. Cultivând în acest mod, Dubisch, fără a hrăni în mod artificial, scoate peste 220 de crapi — de câte 1.100 gr. fiecare — pe hectar, ceeace re-prezentă după preţurile noastre peste 130 de lei pe hectar. La noi până astăzi o asemenea cultură pe o scară întinsă nu se face încă; un început se face acum în judeţele Botoşani şi Dorohoiu; e de sperat însă că vechea şi tradiţionala cultură a Crapului în ţară la noi va reîncepe pe baze cu totul nouă asigurând proprietarilor noştri o rentabilitate mai bună şi mai constantă a multor porţiuni de terenuri cari azi le sunt aproape neproductive. In bălţile Dunării până azi nu s’a făcut piscicultură artificială şi în cea mai mare parte nici nu e nevoie a se face, căci condiţiunile naturale sunt prea bune spre a aveâ nevoie să recurgem la asemenea mijloace. Numai în unele lacuri litorale, unde scăzuse producţia, s’au întrebuinţat cu succes aceste procedeuri. De asemenea când se vor regulâ terenurile de inun-daţiune ale Dunării—lucrare dejâ începută de Serviciul pescăriilor— atunci piscicultura artificială a Crapului va fi aceea care va pune aceste terenuri în mare parte în valoare. Pescuitul. Pescuitul Crapului se face cu tot felul de instrumente variind după diferitele ape şi după anotimpuri. Cele mai principale moduri şi instrumente de prindere sunt însă următoarele: 1) Vintirele. Cu ele se prind în tot timpul anului, atât la bălţi cât şi pe lângă malurile Dunării, cantităţi destul de însemnate; 2) Coteţele. Se p^ftid cu ele mai cu seamă toamna şi iarna la stuf; 3) Zatoanele se fac în totdeauna în timpul iernii şi mai cu seamă la bălţile Brateş, Crapina, etc.; 4) Leasa. La leasă se prind cantităţi enorme prin luna lui Iulie şi August, când scad apele din bălţi. La leasa dela Crapina am asistat singur când în timp de 3 ore s’a prins aproape 10.000 kg. de crap mare (5—6 kg. bucata). Lesele dela Filipoiul, Saltava, Ghimia, Călăraşi, etc., prind în fiecare vară cantităţi enorme; 5) Năvoadele. Cu acestea se pescueşte mai cu seamă toamna şi iarna în bălţi, la mare în faţa gurilor Dunării, etc. şi se prind cantităţile cele mai mari. Iarna se trage cu ele pe sub ghiaţă. 6) Avele. După ce se trag câteva toane cu năvodul în baltă, Crapul fuge la stuf, atunci se incunjură stuful cu ave—plăşi mari cu 3 pânze cari se aşează vertical şi plutesc în apă—şi se bate peştele cu ghionderele; Crapul dând să fugă se încurcă cu branchiile şi aripioarele în cele 3 pânze ale avei. De asemenea se încunjură cu avele insulele plutitoare şi făcându-se găuri în ele se bate pe dedesubt cu ghionderele sau cu raşca pentru a speriâ peştele care stă dedesubt; el voind să fugă rămâne prins în avă. A.S.—Publ. Adamachi. 111. Antipa, Ihtiologia. 8 www.dacoromanica.ro 1 u 7) La gârle Crapul se prinde fâcându-se închisori şi garduri cu limbi. De obiceiu primăvara, când întră peştele din Dunăre, în baltă se pun limbile cu gura spre Dunăre, aşa că peştele ce vrea să intre în baltă rămânne prins în coteţ sau în obor. Vara când caută peştele să iasă din bălţi, se fac limbile cu gura spre baltă; . 8) La Dunăre se prinde mult cu Pripoane de fund sau de faţă, cărora li se pune ca nadă mămăligă, râme sau săpun; 9) In gârlele adânci unde este mult peşte la gropi sau la zătoane, etc. se întrebuinţează Prostovolul şi se prind foarte mari cantităţi; 10) La Dunăre unde apa e adâncă se prinde foarte mult cu lâptaşele; 11) In fine se prinde şi cu tot felul de instrumente mai mici precum e Odorobul sau Coşul orb, Ostia, Capacul, CârliguUa cobcesub ghiaţă, etc., etc. Numele populare. Numele general în toată România este Crap. Pescarii însă îl deosebesc după mărimi numind pe cei mari de tot—dela 8 kg. în sus Crap, pe cei mijlocii—până la 3 kg. — Ciortocrap, pe cei ceva mai mici — ca de 1 kg.—Ciortan, şi pe cei mai mici —ca de 80 cm. lungime—Cior-tânică sau Crăpcian. Pe cei mai mici decât Ciortănica îi numesc pescarii români din Turtucaia: Ciuciu, Ciuciulan şi Ciuciulicâ. Crapii slabi şi lun-găreţi pe cari îi voiu descrie în urmă îi numesc Olocari sau Ulucari, fiindcă umblă să sară gardurile; de asemenea le mai zic la aceştia Şuletnici, Suloi şi Sulari din cauza formei lor lungăreţe. In Moldova de sus li se zice câte odată si Saran sau Sasan. , 1 > Lipovenii şi ruşii din Delta Dunării îi zic Korop, Şaran, Saraneţ şi Sasan. Pescarii greci îi zic Sasani, iar Turcii Sasan şi Ciortan. Varietăţile Crapului din România. După cum am arătat la începutul acestui capitol, Crapul în apele noastre naturale nu se prezentă numai sub o formă unică, ci sub mai multe forme bine deosebite una de alta. Voiu lăsă de sigur la o parte crapii din heleştee, cari trăind de multe generaţiuni într’un mediu cu totul artificial au putut devia dela forma tipică, fie degenerând, din cauza lipsei de hrană, fie din contră, desvoltându-se unilateral din cauza unui mediu restrâns sau unei hrane abundente, care a putut favorizâ desvoltarea prea mare a unor organe în detrimentul altora. In apele noastre naturale însă şi în special în bălţile Dunării putem constată 4 forme de crapi cari se deosebesc între ele: prin forma generală a corpului lor, prin mărimea capului, prin lungimea aripioarelor, etc., etc. Am crezut la început că aceste deosebiri ar proveni numai din cauza hranei mai mult sau mai puţin bogate pe care o găsesc aceşti peşti în diferitele ape; a trebuit însă, cercetând lucrurile mai de aproape, să mă conving că avem în adevăr a face cu mai multe varietăţi constante sau rasse, cari deşi trăesc în acelaş mediu se deosebesc totuş între ele. Mai mult chiar, am putut găsi adeseori la un loc în aceeaş baltă pui de Crap prezentând fiecare caracterele distinctive ale diferitelor rasse. www.dacoromanica.ro 115 Trei din formele găsite în apele noastre pot fi considerate mai mult sau mai puţin identice cu formele descrise de Heckel şi Kner sub numele de Cyprinus acuminatus Heck., Cyprinos carpio Heck et. Kner şi Cyprinus hungaricus Heck. ; a patra formă este însă cu totul diferită; ea prezentă caractere mai bine pronunţate şi chiar mai constante şi ar putea fi comparată întru câtva numai cu Cyprinus regina Bonaparte, deo-sebindu-se însă mult şi de aceasta. Dacă însă aceste forme se pot deosebi atât de bine una de alta, totuş ele sunt pe de altă parte legate între ele printr’o serie neîntreruptă de forme intermediare; nu avem decât să luăm formele extreme dela fiecare din aceste varietăţi şi vom vedeâ că ne e greu a spune cu preciziune de care din ele depinde. In tabloul comparativ de măsurători, pe care îl dau mai jos pentru câteva exemplare din fiecare varietate, se poate vedeâ mai lămurit această transiţiune treptată dela o formă la alta. i. Cyprinus carpio forma typica. Tab. VII. Fig. 32. • Caracterele varietăţii: înălţimea corpului se cuprinde — după mărimea exemplarului — de B — B 1 /2 ori în lungimea corpului (fără caudală). Botul rotunzit; profilul frunţii se prelungeşte în profilul spinării descriind un cerc ascendent larg şi continuu până la începutul aripioarei dorsale. Spinarea lată. Sinonimii: Cyprinus I: Marsigli, 1. c., Tab. 19. Cyprinus carpio: Nordmann, 1. c., pag. 476. Curier et Valenciennes, voi. XVI, pag. 23. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 22, (partea I-a a descrierii fără ultimele 2 aliniate). Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie, etc. No. 22, pag. 19. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 54. Această varietate reprezentă forma obişnuită a Crapului de Dunăre, care se găseşte în foarte mari cantităţi în apele noastre şi în special în bălţile Dunării. Ea creşte repede atât în lungime cât şi în greutate; când are hrană bună se îngraşă repede, crescând în grosime şi lăţindu-i-se spinarea ; nu creşte însă mult în înălţime. Un exemplar de 464 mm. prins în luna lui Iulie având înălţimea cuprinsă de 3,3 ori în lungime, cântăriâ 1.85 kgr. Nume populare. Crap, Crap de Dunăre, Crap cu spinarea groasă. www.dacoromanica.ro 116 2. Cyprinus carpio var. Gibbosus. Tab. VII. Fig. 34. Caracterele varietăţii: înălţimea corpului se cuprinde de 2,5—2,8 ori în lungimea sa (fără caudală). Corpul lung şi ascuţit. Profilul frunţii o linie dreaptă sau puţin concavă. Spinarea se ridică deodată formând un unghiu cu linia capului şi descriind un cerc sau mergând în linie dreaptă ascendentă până la începutul dorsalei. Spinarea se îngustează formând o muche ascuţită. j Sinonime: Cyprinus acuminatus: Heckel u. Kner, 1. c., p. 58. C. elatus: Bonaparte, Fauna italica, voi. III. Tab. 108. C. kollarii: Nordmann, Faune pontique, pag. 478 (?). C. nordmanni: Valenciennes, 1. c,, voi. XVI, pag. 66,tab. 456 (?) C. carpio var. gibbosus: Kessler, Zur Ichthyologie, etc., p. 28. Această varietate este foarte răspândită în bălţile Dunării; am găsit-o chiar şi în mare în apele sălcii dela gura Sf. Gheorghe. Ea creşte foarte repede şi se îngraşă. Este cel mai dulce şi mai gustos dintre toţi crapii noştri. Cu cât creşte mai mult, cu atât i se măreşte şi se îngroaşă ghebul de pe spinare. Această varietate e cea mai aptă şi mai rentabilă pentru a fi cultivată în helestee. j Un exemplar de 880 mm. lungime totală, pescuit în Iulie în bălţile Brăilei, cântăriâ 650 gr. Nume populare. Crap ghebos, Crap cu spinarea ridicată. 3. Cyprinus carpio var. hungaricus Heck. Tab. VIII. Fig. 35. Caracterele varietăţii: Corpul lungăreţ, mai mult cilindric. Capul ascuţit. înălţimea corpului se cuprinde de 3^2—4 ori în lungimea sa (fără caudală). Sinonime: Cyprinus hungaricus : Heckel, Annalen des Wiener Museum’s, I, pag. 222, ab. 19, fig. 1. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 60. Nordmann, 1. c., pag. 477. Valenciennes, 1. c., voi. XVI, pag. 65. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 23; t .yiauszugeâ d. Berichte, I, pag. 4. (?) www.dacoromanica.ro 117 Această varietate trăeşte mai cu seamă în Dunăre şi intră primăvara în bălţi. La retragerea apelor ei vin cei dintâi la garduri şi caută să fugă; găsind gârlele închise, încearcă să sară peste garduri şi se aruncă de 2 — 3 metri afară din apă. Pescarii se folosesc de acest obiceiu al lor punând lângă gardul lesei un fel de saci mari largi cu gura in sus numiţi «săritori», sau câte o lotcă în care cad când vor să sară gardurile ; astfel au un mijloc foarte puţin costisitor de a prinde cantităţi mari. Ei au corpul cilindric, însă carnea lor e mai slabă şi mai puţin gustoasă decât a celorlalte varietăţi precedente. Nume populare. Crap săltăreţ, Sulă, Suloiu, Sulinar, Crap Sulednic, Sulac. Din cauză că umblă primăvara pe la toate gardurile şi caută să le sară, Turtucăenii îi zic şi Olocariu sau Ulucariu. 4- Cyprinus carpio var. oblongus nov. vai. Tab. VIII. Fig. 36. Caracterele varietăţii: Corpul lung şi îngust, foarte mult comprimat pe laturi. Capul mare şi înalt. I n ă 1 ţi m ea c o r p ulu i se cuprinde de 3 3/i—4,2 în lungimea sa fără caudală. Spinarea cu o muche ascuţită. Aripioarele pectorală şi caudală lungi. Primul radiu moale al dorsalei cu 1/3 mai înalt ca al V-lea, de unde înainte toate sunt egale până la finele aripioarei. Sinonime : (?) Cyprinus hungaricus: Kessler, Ausziige a. d. Berichte, I, pag. 4. In bălţile noastre din delta Dunării şi mai cu seamă în ghiolurile dela Ivancea (ghiolul Ierinciuc şi g. Belciug) există o a patra varietate de Crap, caracteristică prin capul ei foarte mare, prin corpul lung, foarte îngust şi foarte subţire, prin lungimea aripioarelor caudală şi pectorale precum şi prin forma dorsalei; la aceasta primul radiu moale e cu mult mai înalt şi scade brusc până la al IV-lea, iar de aici înainte toate radiile sunt egale. Această varietate se deosebeşte de C. hungaricus mai cu seamă prin corpul ei foarte îngust şi puternic comprimat pe lături, pe când la C. hungaricus el este din contră cilindric. Prin acest caracter, varietatea noastră aminteşte mai mult- pe C. regina Bonaparte, de care însă se deosebeşte iarăş prin lungimea cu mult mai mare a corpului său, prin forma capului, forma aripioarei dorsale, etc. Am crezut întâiu că poate acest Crap, care are o carne vârtoasă şi foarte puţin gustoasă, este o formă degenerată din cauza apei infecte şi a lipsei de hrană. Cercetând însă mai de aproape bălţile în cari se găseşte el mai cu deosebire, am văzut că apa este destul de adâncă şi că alături cu www.dacoromanica.ro 118 el se prind cantităţi însemnate şi din celelalte varietăţi de crapi. De asemenea l-am găsit într’un număr foarte mare de exemplare în toate stadiile şi dimensiunile şi toate prezentau caracleiele speciale ale varietăţii; mai mult încă, am găsit chiar şi exemplare grase, evident bine nutrite cari însă şi ele prezentau toate caracterele arătate. Evident dar că avem a face cu o varietate deosebită a Crapului şi încă cu caractere mult mai precize şi mai constante decât celelalte varietăţi precedente. Nume populare. Din cauza formei sale lungi 'şi subţiri, pescari îl numesc Ofiţer. Monstruozităţi. In afară de varietăţile provenite din cauza variaţunii integumentului, cât şi de rassele descrise aici, Crapul mai apare în apele noastre încă sub 3 forme diferite; din aceste una este un bastard cu Caracuda, care a fost descris ca un gen aparte sub numele de Carpio Kollarii Hech; celelalte 2 aparţin mai mult de domeniul Teratologiei. E vorba de Crapul box şi de un Crap scurt şi foarte gros care se găseşte adeseori în bălţile Dunării. Bastardul cu Caracuda îl vom descrie în urmă după genul Carasius, iar cele 2 cazuri teratologice, cari însă sunt atât de frecuedte încât se consideră ca varietăţi, le voiu descrie aci pe scurt. Cyprinus carpio L. var. caput delphini. Ciapul box. Tab. IX. Fig 42-45 Citaţiuni şi sinonime: Ciprini mira specis : Rondelet, De pisc. fluv. lib., pag. 154. Aldro-vande, De piscibus. Gesner, De aquatil., pag. 314. Lacepede, Hist. naturelle des Poissons, 1798—1803 (T. II, pag. 57). Neydech, Jahresber. der Mannhei-mer Yer. f. Naturk., 1849,, (cu figură în text). Steindachner, Ueb. das Vor-hommen monstroser Kopfbildungen b. d. Karpfen, Wien 1863 (cu figuri foarte exacte). G. St. Hilaire, Ilist. des Anomal. ed. 1837, I, pag. 96 (figură). Otto, Lehrb. d. patholog. Anatomie I, p. 129. Jaquet, Buletinul Societăţii de ştiinţe din Bucureşti 1902 (Etude du squelette cephalique). Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XVI, pag. 57 — 59. Darwin, Animals und Plants under domestication, 2 ed., I, pag. 92. In apele noastre se pescuesc exemplare foarte numeroase de un crap cu capul diform numit de pescari Crap box; eu' singur am examinat până astăzi cel puţin vreo 200 de exemplare provenite din bălţile Dunării. Asupra acestei forme există dejâ o întreagă literatură şi din ea se www.dacoromanica.ro 119 vede că toate exemplarele descrise se aseamănă între ele. Şi din examinarea numerosului material ce mi-a stat la dispoziţie am putut să văd tot acelaş lucru, adică că toate exemplarele se aseamănă unul cu altul şi că deci nu avem a face numai cu o formă întâmplătoare ci cu o varietate constantă a Crapului. Această varietate constă din următoarele: Corpul este întocmai ca la Crapul ordinar, capul însă la partea sa anterioară este rotunzit, ba chiar puţin boltit în sus, fruntea se scoboară aproape vertical în jos, iar botul, situat la partea de jos a capului, iese afară ca o mică trompă. Examinând mai de aproape, vedem că această formă curioasă a capului este datorită deformaţiunii oaselor frontale, ethmoidului, osului anterior din inelul suborbital şi celor 3 mici oase cari leagă in-termaxilarul şi maxilarele cu craniul şi iată anume cum: Oasele frontale pe la mijlocul lor sunt îndoite ca de 90 grade, iar la îndoitură sunt boltite formând o curbă mare în afară. Osul ethmoid, care de obiceiu merge aproape orizontal, se coboară aici direct în jos vertical, împingându-se chiar mai spre înăuntru la capătul său inferior. Osul anterior din inelul suborbital, care de obiceiu este foart mare, este aici micşorat şi stă lipit foarte strâns de fiecare parte a ethmoidului. Cu modul acesta îşi iea capul această formă caracteristică de «cap de delfin». Pe de altă parte cele 3 oase mici, cari de obiceiu leagă intermaxilarul şi cele 2 maxilare cu craniul, sunt aici cu desăvârşire rudimentare sau chiar lipsesc uneori cu totul ; astfel falca superioară care aici iese înainte în formă de trompă, nu e legată de restul craniului decât numai prin pielea carp o acopere. Din figurile originale alăturate se poate vedeâ mai bine atât forma generală a capului cât şi dispoziţiunea diferitelor oase. Steindachner care a examinat mai cu deamănuntul această formă pe 2 exemplare provenite din Dunăre dela Presburg, scrie că acolo pescarii o socotesc ca o specie aparte, dar că în realitate nu este decât o monstruozitate a lui Cyprinus hungaricus Heck. Din numărul mare de exemplare pe care l-am examinat am putut să constat însă că nu numai C. hungaricus Heck, ci toate varietăţile de Crap şi chiar şi «ofiţerii» produc această monstruozitate. In privinţa cauzelor cari produc această formă monstruoasă nu se poate încă afirmă nimic pozitiv. Neydeck (1) credeâ că e «probabil un bastard între Crap şi Mreană». Steindachner (2) după ce arată foarte bine că nu poate fi vorba de un bastard, scrie: «ich glaube den Grund dieser Ab-normen Kopfbildung nur in einem pathologischen Zustande eines Theiles des Schădels suchen zu konnen». Valencienes deasemenea scrie şi el că nu poate fi vorba decât de «une deformation congenitale» (3). Toate acestea de sigur sunt presupuneri, nu ne arată însă nimic în privinţa cauzelor reale cari produc această deformare. In timpul din urmă a început a se căută chiar pe cale experimentală şi a se da o explicaţiune acestui fenomen. Fără a aveâ vreo explicaţiune nouă cred că e necesar să avem următoarele fapte în vedere: 1 (1) Neydeck, Jahrbiiclier des Mannheimer Verein f. Naturkunde, 1849. (2) Steindachner, 1. c., p. 486. (3) Cuvier et Valenciennes, voi. XVI, p. 187. www.dacoromanica.ro 120 1. Toate exemplarele, atât cele descrise în literatură cât şi numeroasele câte le-am examinat din apele noastre, se aseamănă în totul fără să varieze. Exemplarele fără gură sau cu alte diformităţi cefalice sunt alte forme, datorite altor cauze, pe când aceasta este o formă constantă. 2. După cercetările lui Knauthe (1) s’a dovedit în mod experimental că această monstruozitate este ereditară, cel puţin jumătate din urmaşii ei din prima generaţie moştenind această deformare a capului, şi 3) Că nu numai la Crap ci la o întreagă serie de peşti s’a dovedit exact aceeaş deformaţiune a capului. Bonaparte (2) figurează o Mreană cu această anomalie, care este atât de asemănătoare cu Crapul, încât el singur scrie «ed îl monstro capo di un de’nostri, dalia cui stravaganza ci si rammenta quella di un Ciprino figuratsci dai Rondeleito sotto il nome di Cyprina mira species. . . Landois (3) descrie un Clean (Squalius dobula) de 33 cm. lungime având capul rotunzit «ca un monumental delfin». Lunel (4) figurează un Boiştean (Phoxinus laevis) având «un museau du mopse». Ca-nestrini (5) descrie această monstruositate la Chefal Mugii (Capito) ; A. Fedderse (6) la Gadus morrhua; Yarrell (7), la păstrăvi, Vrolik (8) la Ştiucă. Van Iddht de Jeude (9) la Salmon (Salmo salar), etc. In apele noastre în fine am găsit o întreagă serie de alte specii nedescrise până acum, cari au exact aceeaş deformaţiune şi mai cu seamă: la ambele specii de Şalău (Lucioperca sandra, L. volgensis) la Plătică (Abra-inis brama), la Văduviţă (Idus melanotus), la Obleţ (Alburnus lucidus) şi ceeace e mai interesant încă, am găsit o deformaţiune cam asemănătoare chiar la un Morun (Acipenser huso). Din toate aceste se vede dar că această deformare a capului — buldo-gisarea craniului—nu este numai un caz patologic întâmplător la Cyprinus carpio, ci un fenomen general respândit aproape la toate speciile de peşti, care trebue să aibă pretutindeni o cauză comună. Probabil chiar că e aceeaş cauză ca şi la alte clase de vertebrate d. ex. la Mamifere şi în special la cânii bocşi. Faptul că această deformare este ereditară, ne arată că nu poate fi numai o simplă cauză de patologia osului frontal. De altă parte, deoarece această formă este atât de frecuentă - la noi se prind pe fiecare an cel puţin câte 300 de exemplare—, deoarece toate formele prinse se aseamănă perfect între ele şi deoarece în fine această formă este chiar ereditară, cred că e necesar să o distingem sub un nume diferit şi de aceea i-am zis C. carpio var. caput delphini. * * * 1 (1) Knauthe, Biologisches Centralblatt, 1893. (2) Bonaparte, Fauna italica, voi. III, pesci. (3) Landois, Zoologischer Garten, 1883 XXIV, p. 298. (4) Lumel, Poissons du lac Leman, p. 96. (5) Canestrini, Atte della soc. Yen. Trent. di scient. nat. in Padova, 1884 voi. IX, p. 117 (cu in-dicaţiuni bibliografice. (6) A. Fedderesen, Dansk Eisscerititende. (7) Yarell, British Fishes I, p. 286. (8) Vrolik, Atlas, 1894, tab. LXI, fig. 6. (9) Van Lidth de Jeude, Not Leyden Museum VII, p. 259. NB. In ultimul No. al anului 1906 din Zool. Anseiger publică Leonhardt o descriere a unei monstruozităţi cefalice «cap de mops» la Abramis vimba. www.dacoromanica.ro 121 b) O a doua formă care se întâlneşte foarte des în apele noastre este un Crap gros cu capul şi corpul până la începutul dorsalei normal, însă de aici înainte scurtat şi cu solzii mult mai mici. Acest peşte* deşi de altfel e gras şi bine făcut, este un caz patologic. Spre a mă putea convinge l-am fotografiat cu razele Rontgen şi am putut vedea că un număr din vertebrele sale posterioare sunt lipite între ele. Acest Crap deci are un fel de scolioză provenită probabil dintr’un traumatism din tinereţe. Acest caze foarte frecuent şi pescarii îl consideră ca o specie diferită. 0 serie de alte monstruozităţi foarte interesante le întâlnim adeseori la crapii din apele noastre, ca d. ex. crapii bocşi cu gura închisă complet, având numai o mică gaură pe unde intră apa, crapi cărora le lipseşte cu totul caudala sau chiar intreaga parte posterioară a corpului, crapi cu abdomenul întors aproape în spirală, diferite alte monstruozităţi cefalice, etc. Descrierea pe larg a tuturor acestor monstruozităţi, deşi foarte interesante, nu-şi poate avea locul în această lucrare; din figurile însă din Tab. IX se pot vedea formele cele mai principale pe cari le întâlnim precum şi scheletele unora din ele. 2. Gen. Carassius Nilsson. Solzii mari. Aripioara dorsală cu baza lungă, cu 3—4 spini, din cari ultimul foarte puternic şi dinţat la partea sa posterioară şi cu mai mult decât 9 radii moi. Anala scurtă cu 3 spini, din cari ultimul dinţat şi cel mult cu 7 radii moi. Gura terminală cu buzele înguste şi fără mustăţi. De fiecare parte câte 4 dinţi faringieni aşezaţi pe câte o singură serie 4—4, cei 3 din urmă fiind lăţiţi în formă de lopată şi arând coroana dreaptă cu o singură scobitură pe ea. Din acest gen nu trăeşte în apele Europei decât o singură specie. C. vulgaris, reprezentată prin mai multe varietăţi şi în timpul din urmă o specie adusă din China, C. auratus L., care s'a aclimatat prin unele din apele europene. Sp. Carassius vulgaris Nils. Cazacuda. Tab. IX. Fig. 46. Caractere specifice: Gura mică cu buze înguste. Spinul cel mare dela începutul aripioarelor dorsală şi anală ceva mai subţire şi mai fin dinţat. Caudala numai puţin scobită. www.dacoromanica.ro 122 Sinonime: Karass: Gesyier, De aquatil., pag. 318. Carassius: Marsigli, Danub. Panon.-Mys. IV, pag. 45, tab. 14. Cyprinus carassius: Linne, Syst. Nat., pag. 526. Bloch., Oek. Naturgesch. d. Fische Deutschl., pag. 69, tab. 11. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. 27. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, pag. 297. Cuvier et Valenciennes, 1. c. voi XVI, pag. 82, tab. 459. Gunther, Fische des Neckar’s, pag. 38, (1853). Reisinger, Spec. Ichthyologiae Hungariae, pag. 59. Carassius vulgaris: Nilsşon., Prodromus, etc. Nordmann, Faune ponlique, pag. 479, E. A. Biels, Uebersicht d. lebenden Fische Siebenbiirgens, pag. 9. (1853). Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 25; Nachtăge zur Ichthyol. pag. 19; şi Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 246, No. 153. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 67. Pancic, 1. c., pag. 75. Jeitteles, Prodr. Faunae ver-tebr. Hungariae superioris, pag. 51, No. 12. Siebold, 1. c., pag. 98. Gunther, Catalogue, VII, pag. 29. Cyprinopsis carassius: Fitsinger, Prodrom. Faunae Austriae. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France. Varietăţi : Cyprinus gibelio (sau la unii Carassius gibelio): Bloch, Oek. Naturg. d. Fische.Deutschl., voi. I, pag. 71 tab. Cuvier el Valenciennes, 1. c., voi. XVI, pag. 90. Nordmann, 1. c., pag. 479. Reisinger, 1. c., pag. 59. Biels, Fische Siebenbiirgens, pag. 9. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 26, şi Ausziige a. d. Berichte, etc., I, pag. 7. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 70. Pancic., 1. c., pag. 76. Jeitteles, 1. c., pag 51. Blanchard, 1. c., pag. 340. Carassius (la unii Cyprinus) moles: Agassis, Memoires de la Soc. d. Sciences Natur. Neuchâtel, I, pag. 37, 1835. Cuvier et Valenc., 1. c., voi. XVI, pag. 89. Heckel u. Kner, pag. 71. Pancic., 1. c., pag. 77, Jeitteles, 1. c., pag. 51, No. 14. Carassius oblongus: Heckel u Kner, 1. c., pag. 73. Jeitteles, Fische der March., pag. 25. Bybomski, Cyprinoiden Livlands, pag. 50, tab. 3. D 3/14-21, A 3 5-6, P 1/12-13, V 2/7-8, C 19-20, L. lat 31-35, L trans. \ B8 Dinţi faringieni 4.-4. După cum se vede din aceasta lungă listă de sinonimii, şi aicea avem a face cu o specie care variază foarte mult şi din care cauză diferitele forme sub cari se prezentă ea au fost considerate ca specii diferite. In special se făcea mai cu seamă diferenţă intre Caracuda zisă de baltă sau de lacuri, caracterizată printr’o' spinare foarte înaltă, şi Caracuda zisă de heleş-teu, caracterizată printr’o spinare joasă şi un corp lungăreţ, apoi între aceste 2 s’au mai găsit şi alte forme intermediare precum şi unele forme nouă cu corpul lung de tot, cari toate s’au considerat ca specii deosebite. A trebuit iarăş ca spiritul critic al lui Gunther şi mai cu seamă al lui Siebold să supuie la o nouă revizie toată această mulţime de forme şi să arăte că nu sunt decât reprezentantele unei singure specii, legate toate intre ele printr’o serie neîntreruptă de forme intermediare. Şi în adevăr, ca şi Crapul, Ca- www.dacoromanica.ro 123 racuda este un peşte care în cea mai mare parte se cultivă de secole în heleştee; prin aceasta ea a trăit în totdeauna într’un mediu artificial, fiind supusă la tot felul de adaptări şi devieri dela forma tipică; multe din varietăţile dar pe cari le întâlnim nu sunt decât tipuri degenerate sau des-voltate unilateral din cauza mediului în care au trăit, dar cari adeseori schimbându-se în alt mediu îşi schimbă şi forma. Astfel este d. ex. cunoscut că punând Caracuda de baltă, cea cu spinarea înaltă, într’un heleşteu închis, ea se îmmulţeşte atît de tare, încât în scurt timp hrana nu mai ajunge pentru numărul mare al indivizilor cari îşi fac concurenţă; atunci ei degenerează din ce în ce mai mult şi se îndepărtează cu totul dela forma primitivă devenind acum cu corpul lungăreţ. Dar chiar şi în apele noastre naturale—în bălţile Dunării—găsim ambele forme extreme ; dar în totdeauna am putut reconstitui întreaga scală neîntreruptă de forme intermediare între ele. Yoiu da dară în cele ce urmează o scurtă descriere a acestei specii după exemplare recoltate din apele noastre. Corpul Caracudei este de regulă foarte înalt, variind însă foarte mult la unele exemplare, înălţimea sa este egală cu mai mult chiar decât Va din lungimea corpului, iar la altele poate scădea până la aproape V3 din aceasta. Lungimea capului se cuprinde de 3Va până la 4 ori în lungimea corpului. Corpul este foarte comprimat lateral. Botul este foarte cârn şi ceafa lată. Gura este terminală, foarte îngustă şi înconjurată de buze subţiri; ea ajunge înapoi cel mult până sub narine. Ochiul este relativ mic, diametrul său putându-se cuprinde de 4—5 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitară este egală cu IV2 diametrul ochiului, iar cea interorbitară cu de 2—2 Va ori acest diametru, fruntea fiind de obiceiu foarte lată. Dintre cei 4 dinţi faringieni, primul este conic, iar ceilalţi turtiţi lateral având forma unei lopeţi şi coroana cu o sbârcitură simplă. Aripioarele dorsală şi anală încep cu câte un spin gros şi dinţat la partea sa anterioară, care însă nu este atât de puternic şi dinţii săi nu sunt atât de mari ca la crap. Baza dorsalei este foarte lungă fiind aproape egală cu V3 din lungimea totală, baza analei este scurtă. Dorsala începe aproximativ deasupra ventralelor, mai mult sau mai puţin la jumătatea lungimii corpului. Primele radii ale dorsalei sunt aproape egale cu jumătatea ultimelor. Pectoralele sunt relativ mici şi ajung înapoi mai mult sau mai puţin până la originea ventralelor. Ventralele sunt relativ bine desvoltate şi se întind înapoi până la deschiderea anală. Solzii sunt mari, groşi şi se acoper unii pe alţii până la jumătatea lor. Linia laterală merge aproape pe la jumătatea corpului, ea este de obiceiu continuă şi uşor vizibilă, la unele exemplare însă este întreruptă şi câte odată chiar restrânsă numai asupra câtorva solzi. Coloraţiunea. De obiceiu spinarea este verde cafenie, iar laturile galbene alămii cu un luciu metalic, adeseori insă exemplarele pescuite din bălţile cu mult nomol sunt aproape negre; Partea ventrală este albă gălbie bătând câte odată puţin în roşu. Aripioarele pectorale, ventrale şi anală bat în roş; dorsala şi caudala urmează coloarea generală a corpului, şi acestea însă variază după apele în cari trăesc şi după epoce. Irisul este gălbuiu cu marginea aurie. www.dacoromanica.ro 124 Dimensiunile. Caracuda obişnuită, de prin heleştee are o lungime de 15—20 cm., în bălţile Dunării însă, unde are hrană suficientă, ea ajunge la dimensiuni foarte mari, ajungând chiar la o lungime de 82—85 cm. Distribuţiunea. Caracuda trăeşte în toate regiunile terii afară de regiunea muntoasă, ea este un peşte de apă liniştită şi se găseşte în toate heleşteele, în toate bălţile Dunării şi în lacurile litorale cari au apa dulce; niciodată însă în râuri şi în orice ape curgătoare precum nici în mare. Biologia. Caracuda este un peşte tipic de baltă şi de apă liniştită. Bălţile cu un fund nămolos, stufâriile, cociocurile, toate jepcile cu apă puţin adâncă, etc. sunt locurile ei de predilecţie, pe cari nu le părăseşte niciodată. Ea se hrăneşte ca şi Crapul cu tot felul de animale mici, crustacee, vegetale în putrefacţie, etc. şi stă pe fund mulţuminduse cu ce găseşte, fiind foarte rezistentă. Iarna se îngroapă în nămol. Epoca ei de reproducţie este cevâ înaintea Crapului căzând de obiceiu în Aprilie şi rareori pe la începutul lui Maiu. După observaţiunile d-lui Roco, în bălţile Dunării ea se bate odată cu Văduviţa, când apa are o temperatură de 16—20°. La bătaie ea iese în cârduri mari la apă mică şi face mult sgomot în apă lepădând pe burueni câte 100.000 până la 300.000 de ouă. In acest timp ea năvăleşte la vintire, apoi se retrage înapoi la stuf nepăzindu-şi ouăle până la desvoltare. Din cauză că îşi depune icrele în aceleaşi locuri cu crapii şi adeseori şi în aceeaş epocă, se corceşte adeseori cu ei, producând bastarzi. Părăsiţi. Până azi s’au găsit la Caracudă: 1 nematod, 1 Echinorhyncus, 2 trematozi, 3 cestozi, din cari Ligula diagramma şi L. monogramma îi umplu cavitatea viscerală atât de tare, încât o deformează, şi în fine un copepod Lernaeocera cyprinacea, care este foarte frecuent la mai toate speciile de Cyprinoizi. ‘ întrebuinţarea. Caracuda — când nu miroase a baltă — are o carne gustoasă, la noi în ţară mult apreciată. Ea se consumă foarte mult proaspătă—friptă pe grătar în saramură, sau friptă în untdelemn pentru zilele de post — cât şi sarată. Ea este în cantităţi colosale în bălţile noastre; umai bălţile din Delta Dunării produc anual 2—3.000.000 de kgr. de amestecătură cu Lin şi Ştiucă. (Ea nu se vinde decât rar separată, aşâ că nu se poate face o statistică specială). Preţurile ei fiind foarte mici, între 5 — 25 lei suta de kgr., ea este consumată foarte mult de popor. ' Pescuitul. Caracuda se prinde toamna şi iarna cu Năvoadele, primăvara şi vara cu Vârşele, iar iarna cu Coteţele. La Gardurile cu leasă sau la gârle nu cade niciodată. Nume populare. In Moldova se numeşte Caras, iar exemplarele mici Cărâşel; în Dobrogea şi în tot restul ţerii Caracudă. La exemplarele mici de tot de prin heleştee şi de prin jepci, cari nu cresc, am auzit în Bucovina, (ţinutul Sucevei) zicându-le Luniţa, iar pescarii Turtucăeni le zic Caracudă ţopârlească. Ruşii şi Lipovenii din Deltă le zic Caras, Turcii, Caracuda, Grecii Caracudia. Negustorii pescari fac diferinţă între Caracuda de heleşteu şi Caracuda de Dunăre. www.dacoromanica.ro 125 Bastazd: Cyprinus CarpioXCarassius vulgaris Mazsigli. (Gen. Carpio Heck.) Tab. IX. Fig. 47. Sinonime: Cyprinus III. (Sittig Kharpfen): Marsigli, 1. c., Tab. 21, fig. 61; Cyprinus Kollarii: Heckel, Annalen des Wiener Museums, I, 1835, pag. 223, tab. 19, fig. 2. Cuvier et Valenciennes, XVI, pag. 76, tab. 458. (nu Nordmann, 1. c., pag. 478, tab. 21, fig. 1). Carpio Kollarii; Heckel u. Kner, 1. c., pag. 64. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc., pag. 4. Dybowski, Die Cypriniden Livlands, pag. 55, tab. 5. Siebold, 1. c., pag. 91. Hybrid between Cyprinus carpio and Cyprinus carassius: Giinther, Catalogue of the Fishes VII, pag. 31. D4/17—20, Pl/15—17, V2/8, A3/5, C19—20, L. lat. 35-38, L. tr. H- După cum am arătat mai înainte, Crapul trăind împreună cu Carasul şi având epocele şi locurile de reproducţie aproape aceleaşi, se încrucişează adeseori între ei şi dau naştere la bastarzi. Acesta a fost descris de mult ca o specie aparte şi Heckel a făcut pentru el chiar un gen deosebit: Carpio. Abia în timpul din urmă Dybowski şi cu Siebold, în urma a numeroase studii, i-au recunoscut adevărata sa natură de bastard. Tre-bue totuş să recunoaştem bătrânului Marsigli, care de acum aproape 300 de ani a arătat că după opinia pescarilor dela Dunăre acest peşte provine din amestecarea icrelor de Crap cu lapţi de Caras, sau viceversa. In forma corpului şi în caracterele sale, acest peşte se aseamănă atât cu Crapul cât şi cu Caracuda, reprezentând o formă intermediară între ei. El se aseamănă cu Crapul prin faptul că are 4 musteţi la buza superioară, însă acestea sunt cu mult mai mici şi mai subţiri; se aseamănă întru câtva cu Caracuda prin forma corpului său, care este mult mai înaltă şi mai subţire. Dinţii săi faringieni sunt în număr de 5 şi sunt aşezaţi de obiceiu în două serii (4.1—1.4). Câte odată însă cel intern lipseşte a-propiindu-se mai mult de Caracudă, sau alteori se indică un al treilea dinte într’o nouă serie apropiindu-se prin aceasta de Crap. Aripioarele deasemenea au când mai mult forma dela Crap, când dela Caracudă. Caudala de obiceiu seamănă mai mult cu a Crapului, adică este adânc scobită la mijloc, posed însă exemplare din bălţile Dunării, cari au şi caudala mai puţin escavată, adică se apropie şi prin aceasta mai mult de Caracudă. In privinţa coloraţiunii se aseamănă mai mult cu Crapul. Dimensiunile sunt mai mari decât ale Caracudei, însă în total cu mult mai mici decât ale Crapului. In privinţa Biologiei nu diferă de Crap. www.dacoromanica.ro 126 Nume populare. Pescarii noştri îl cunosc foarte bine şi îi zic Crap corcit cu Caracudă, Turtucăenii îi mai zic numai Ciortan sau Ciortan corcit care nu creşte mare. Gen. Ţinea Cuvier. Regne anim. Solzii foarte mici, mai lungi decât înalţi, ascunşi adânc în pielea foarte groasă şi mucoasă. Gura terminală cu 2 huse groase şi cu câte o mustaţă în fiecare unghiu al ei. Dinţii faringieni 5—4 sau 5 având suprafeţele de masticare cu câte o adâncitură, iar la capetele lor interne câte un vârf ascuţit şi îndoit înspre ea. Dorsala şi anala scurte. Sp. Ţinea vulgaris Cuv. Linul. Tab. X. Fig. 48. Musteţele foarte scurte. Toate aripioarele rotunzite. Originea dorsalei puţin în urma inserţiunii ventralelor. Corpul foarte neted şi bălos. Sinonime: Ţinea: Marsigli, 1. c., pag. 47, tab. 15. Cyprinus ţinea : Linne, Syst. Nat. I, p. 526. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschlands, p. 83, tab. 14. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. B. Pallas, Zoographia Rosso-Asiatica III, p. 310. Reisinger, Sp. Ichthyol. Ilun-garifc, pag. 56. Ţinea vulgaris: Cuvier, Regne animal. Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XVI, pag. 322, pl. 484. Nordmann, 1. c., p. 481. Kessler, Zur Ichthyologie, p. 21;—Nachtrăge zur Ichthyologie, p. 19; — Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, p. 258, No. 197. Heckel u. Kner, 1. c., p. 75. Siebold, 1. c., p. 106. Gunther, Catalogue, VII, p. 265, No. 61. Pancic, 1. c., p. 78. Jeittelles, Prodrom. Fauna? Verteb. etc., p. 52. Grimm, Arcli. f. Naturg. 1892, No. 218. Ţinea crysitis: Agassis, Mem. Soc. Sc. Nat. Neuchât. I, p. 37. Bona-parte, Fauna italica, voi. III, Pesci. E. A. Biels, Fische Siebenbiirgens, p. 11 (1853). Erwin Schultze, Fauna piscium Germania?, p. 52. Leuciscus ţinea: Gunther, Fische des Neckar’s, p. 50. D 4/8—9, P 1/15—17, V 2/8—9, A 3—4/6—7, C 19, L.lat 95—100, L.tr. 10J2. Dinţi faring. 5.--4. (5.—5.). www.dacoromanica.ro 127 Linul are corpul îndesat şi puţin comprimat lateral ; înălţimea sa maximă este egală cu 1/i din lungimea sa totală şi grosimea sa egală cu 1/t din înălţime. Lungimea capului variază, putându-se cuprinde de S1/i—4 ori în lungimea totală. Gura este terminală, înconjurată cu 2 buze bine desvol-tate, iar in fiecare colţ al ei are câte o mică musteatâ. Ochiul este relativ mic, diametrul său fiind aproximativ egal cu 1 G din lungimea capului. Distanţa preorbitară fiind egală cu aproape 2 diametre, iar cea interorbilară cu peste 27a diametre ale ochiului. La jumătate de distanţă intre vârful botului şi ochi se află narinele cari sunt divizate fiecare în una anterioară şi una posterioară şi separate între ele printr’o membrană care se ridică în sus ca o perdea. Dinţii faringieni sunt cuneiformi. Profilul superior al capului se prelungeşte — cu o mică întrerupere în regiunea occipitală — în profilul corpului formând un arc. Pe linia laterală, pe cap, pe preopercul, pe oasele suborbitoare şi pe falca inferioară se văd o serie de pori foarte deşi, cari sunt orificiile canalelor mucifere. Tot corpul este acoperit cu o pătură epitelială groasă, transparentă şi băloasă, sub care se ascund solzii, cari sunt foarte mici, subţiri şi prelungiţi; ei se reflectează de sub piele ca nişte mici puncte aurii. Toate aripioarele sunt groase şi rotunzite. Dorsala şi anala au baza scurtă. Dorsala este situată ceva mai aproape de coadă decât de vârful botului. Primul ei radiu este foarte mic şi creşte treptat până la cel mai înalt (al Vl-lea până la al VlII-lea), descrescând apoi din nou. Anala, a cărei înălţime este aproape egală cu a dorsalei, începe ceva mai înapoi dela deschiderea anală. Pectoralele şi ventralele sunt şi ele rotunzite şi bine desvoltate. Caudala are şi ea marginile rotunzite, însă la mijlocul ei nu este decât foarte puţin escavată. Primul radiu articulat — însă nu divizat—dela ventrale este la bărbaţii adulţi foarte lăţit, îndoit şi îngroşat şi dă un mijloc sigur de a recunoaşte sexurile; la exemplarele tinere însă această îngroşare nu se vede încă. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului variază foarte mult dela un galben-verde-auriu deschis până la verde măsliniu închis şi chiar negru, aceasta depinzând foarte mult şi de natura apei; peştele prins în bălţile mlăştinoase este aproape negru, iar cel prins în apa mai limpede e ceva mai deschis. Aripioarele dorsală şi caudală urmează coloarea generală a corpului, cele pectorale, ventrale şi anala sunt mai deschise bătând cu toate puţin şi în violet. Dimensiunile. Linul ajunge în apele noastre şi mai cu seamă în bălţile Dunării la dimensiuni foarte mari; am văzut chiar exemplare de 40 cm. lungime, având o greutate de lVs kgr. Exemplarele obişnuite au 25—30 cm. lungime. Distribuţia. Ca şi Caracuda, Linul trăeşte în toate apele dulci, stătătoare din ţară, afară de regiunea muntoasă. El este foarte răspândit ca peşte de cultură prin heleştee, lipseşte însă cu totul în apele curgătoare; de-asemenea lipseşte în lacurile litorale sărate şi nu se scoboară niciodată la mare, chiar nici în apa îndulcită dela gurile Dunării. Biologia. In modul de vieaţă Linul se aseamănă cu totul cu Caracuda. Ii place apa stătătoare preferind bălţile cu fund nămolos şi nu iese niciodată la Dunăre, se hrăneşte ca şi Caracuda cu mici animale, crustacee, www.dacoromanica.ro 128 viermi, vegetale în putrefacţiune, etc. El trăeşte mai mult pe fundul apei ascunzânduse în nămol, iar iarna stă într’un fel de hibernaţiune acoperin-du-se cu nămol; numai în timpul reproducţiei pleacă în cârduri mari înspre maluri la apa mică şi atunci se prinde ca şi Caracuda în cantităţi foarte mari la vârşe. Epoca de reproducţie cade mai târziu decât la ceilalţi Cyprinoizi, când se încălzeşte apa bine de tot. De obiceiu ea este pe la mijlocul lui Maiu şi poate ţineâ chiar până la prima jumătate a lui Iunie. Temperatura optimă pentru bătaie în bălţi, după observaţiunile d-lui Roco, este de 22—25°. Ouăle le lipeşte de buruene sau chiar le leapădă numai pe fundul apei. O femelă are până la 300.000 ouă mici de o coloare gălbuie. întrebuinţarea. Linul există în foarte mari cantităţi în bălţile Dunării. El are o carne gustoasă şi foarte apreciată. Se mănâncă mai cu seamă rasol. Linul de baltă are un gust mai bun decât cel de cocioc, care miroase a nămol; totuş şi acesta din urmă, ţinut câtevâ zile in apă curată se curăţă şi îşi pierde acest gust displăcut. Linul împreună cu Ştiuca şi cu Caracuda, adică cele 3 specii tipice de baltă se vând de obiceiu la un loc cu preţuri foarte ieftine de 18—25 lei suta de kgr. şi sunt un adevărat aliment popular. Bălţile din Delta Dunării produc pe fiecare an câte 2—300.000 kg. Pescuitul. Linul se prinde toată vara la Vârşe, toamna cu Năvodul şi iarna cu Coteţele; la heleşteu se prinde cu Coşuri de răchită puse cu mămăligă. Nume populare. Numele popular în toată ţara este Lin. Lipovenii şi Ruşii îi zic de asemenea Lin, Grecii Linos, Turcii Lin. 4. Gen. Barbus Cuv. Gura inferioară cu 4 mustăţi la falca superioară. Dinţii faringieni aşezaţi de fiecare parte pe 3 serii după formula 2.3,5. — 5.3.2. Dorsala cu baza scurtă având cel de al treilea rodiu spinos, foarte mare şi osificat. Anala cu baza şi mai scurtă. 1 1. sp. Barbus fluviatilis Agass. Mzeana. Tab. X. Fig. 50. Buzele foarte cărnoase; m us t ăţi l e f o a r t e groase şi de o lungime mijlocie, aşezate 2 la vârful botului şi 2 la capetele gurii. Corpul lung şi cilindric. Spinul osos dela începutul dorsalei cu dinţi mari la partea sa posterioară. A- www.dacoromanica.ro 129 nala culcată nu ajunge înapoi până la inserţiunea cauţi a 1 e i. Sinonime: Barbus: Marsigli, Danub. Panon.-Mys., tab. 7, p. 19. Cyprinus barbus: Linne, Syst. Nat. I, p. 527. Bloch, O ele. Nalurg. d. Fische Deutschl. I, p. 109, tab. 18. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. 11. Pallas, Zoographia Rosso-Asiat. III, p. 291. Reisinger, Spec. Ichthyol. Ilun-garirc, p. 51. Barbus communis: Cuvier, Regne animal. Nordmann, Faune pon-tique, p. 472. Barbus vulgaris : Flemnung, Brit. An., p. 185. Bieh, Fische Sieben-biirgens, p. 9. Gunther, Catalogue VII, p. 88. Kessler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică. p. 248, No. G2. Barbus fluviatilis : Agassiz, Meni. Soc. Sc. Nat. Neuchâlel I, p. 37. Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XVI, p. 125. Ileckel u. Kner, 1. c., p. 78. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc, I, p. 8, Pancic, 1. c., p. 79. Jeiitelles, Prodrom. Fauna?, etc., p. 53. Siebold, 1. c,, p, 109. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France, etc., p. 302. Bade, 1. c., p. 105. D3/8 — 9, Pl/15-17, V2/8, A3/5, C19, L. lat. 55 — 62 L. trans. Corpul este lungăreţ şi numai puţin comprimat lateral, aproape cilindric, având o lăţime cel puţin egală cu jumătatea înălţimii maxime a corpului, înălţimea pedunculului caudal este egală cu jumătatea înălţimii maxime a corpului. Lungimea capului este egală cu 1/b din lungimea totală a corpului. Botul este prelungit înainte ca o trompă. Gura, care e orizontală, este subinferioară şi are 2 buze mari cărnoase, ea ajunge înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Pe falca superioară sunt înserate 2 perechi de mustăţi groase, una la vârful botului, care se întinde înapoi până sub narine, şi alta la colţurile gurii, care se întinde până sub marginea posterioară a ochiului. Ochii sunt foarte mici, diametrul lor fiind egal cu 1/B—x/7 din lungimea capului, iar la exemplarele mari de tot chiar cu y8. Distanţa interorbitală este foarte mare. La aproape jumătatea distanţei dintre ochi şi vârful botului se află de fiecare parte câte o narină dublă separată la mijloc printr’o membrană care se urcă în sus şi acopere ca o perdea pe cea posterioară. Dinţii faringieni sunt aşezaţi de fiecare parte în câte 3 serii de câte 2.3 şi 5 ; ei au forma conică cu vârfurile ascuţite şi întoarse înapoi în formă de cârlige, iar sub aceste cârlige pe partea posterioară a celor 2 din urmă dinţi din fiecare serie se află câte o scobitură în forma unei linguri. Dorsala este cu mult mai înaltă decât lungimea bazei ei; ea începe cam la jumătatea corpului ceva înaintea inserţiunii ventralelor; cel de al 3-lea radiu spinos al ei este osificat şi prevăzut cu dinţi mari la partea sa posterioară, el este mai lung decât toate celelalte radii. Anala este şi ea mai scurtă decât înaltă şi nu are un radiu osos dinţat la începutul ei; ultimele sale radii sunt cu mult mai mici decât primele, aşâ că are o formă ascuţită şi trunchiată Spre partea posterioară, Caudala este adanc tăiată A. R.—Pitbl. Adaniachi. III. Antipa, lhtiologia. 9 www.dacoromanica.ro 130 la mijloc şi are ambele ei loburi ascuţite şi egale. Solzii sunt de o mărime mijlocie, mai lungi decât înalţi, iar la marginea lor posterioară terminaţi printr’un unghiu obtus ; de obiceiu solzii dela partea anterioară a corpului sunt ceva mai mici decât cei dela partea posterioară. Pe suprafaţa lor sunt striati radiar în formă de evantaliu. Linia laterală este bine vizibilă şi merge pe la jumătatea corpului în linie aproape dreaptă. Coloraţiunea. Coloarea generală a Mrenei este pe spinare verde bătând în cenuşiu, pe laturi cevâ mai deschisă, iar pe partea ventrală albuie. Câte odată exemplarele prinse au această coloarea uniformă, foarte des însă ele sunt pătate pe spinare cu pete şi dungi mici închise cari se anostomozează între ele. Alte dăţi spinarea este cevâ mai închisă de un verde măsliniu. Aripioarele, afară de dorsală şi caudală, cari urmează coloarea generală a corpului, bat puţin în roşu. Marginea caudalei de jur împrejur are o dungă subţire neagră. Pe membrana care reuneşte radiile diferitelor aripioare şi în special la dorsală sunt în totdeauna mici puncte sau pete negre. Dimensiunile. Mreana ajunge până la dimensiuni de peste 70 cm. lungime, exemplarele obişnuite însă au între 40—50 cm. Bespcmdirea. Mreana trăeşte în toate râurile noastre şi se urcă până chiar în regiunea lor muntoasă. Din Bistriţa d. ex. ea se urcă chiar şi în afluenţii ei mai mari ca: Tarcăul, Bicazul, Bistricioara, Largu, etc. In regiunea dealurilor şi în regiunea şesurilor ea este princijjalul peşte al râurilor şi mai cu seamă în râurile mari ca: Prutul, Şiretul, Oltul, Jiul, Argeşul, etc. Ea se scoboară până la Dunăre şi se pescueşte chiar primăvara în faţa gurilor râurilor, totuş ea nu este aici decât un peşte întâmplător. Curios e că aproape în fiecare vară pe la mijlocul lui Iulie am pescuit la mare, în gura Su-linei, pui mici de Mreană, un caz interesant pe care nu l-am putut încă urmări mai de aproape. Am colectat şi examinat exemplare din următoarele râuri : Suceava, Moldova, Bistriţa, Bicaz, Tarcău, Trotuş (la Dărmăneşti), Şiret, Prut, Argeş, Slănic, Prahova, Olt, Jiu, Lotru, Latoriţa, Bistriţa, (Olt) Luncavăţ, Pârâul Doamnei, Dunărea la Galaţi, la Brăila, la Tulcea, la gura Argeşului, la Ostrov şi la gura Sulinei, etc. Biologia. Mreana este un peşte numai de apă curgătoare. La râurile de munte, ca d. ex. în Bistriţa ea se găseşte mai mult în şipote, unde apa e mai puţin repede. Ea trăeşte de obiceiu la apă potrivită, nici prea la faţă, nici prea la adânc, stă mult pe sub pietre sau pe lângă ele şi se hrăneşte vara cu viermi, larve de insecte, etc.; iarna se găseşte în stomahul ei mai mult mâl. In timpul iernii ea se adăposteşte în grupuri pe sub pietre şi pe sub maluri, unde stă aproape amorţită sau se mişcă numai foarte încet. Pescarii cunosc bine locurile ei de hibernaţiune şi le prind câte odată chiar numai cu mâna mişcând încet pietrele din loc. Epoca ei de repro-ducţiune e prin luna lui Maiu şi Iunie; prin pâraele de munte, unde apa o rece, e chiar şi mai târzie, tocmai pe la sfârşitul lui Iunie (Sft. Petru). Ouăle Mrenei sunt mari ca sămânţa de meiu şi o femelă leapădă între 8—10.000 de boabe. La bătaie iese în cârduri mai mari şi lipesc icrele de pietre pe fundul apei în locurile unde curentul nu e prea mare. In timpul reproducţiunii bărbatul capătă pe partea superioară a corpului acei mici năsturei caracteristici pentru haina nupţială a Cyprinoidelor. www.dacoromanica.ro Întrebuinţarea. Mreana, deşi aro multe oase, are o carn6 gustoasa şi apreciată. Se prepară mai cu seamă fiartă rasol şi este peştele preferat al populaţiunii de pe marginea râurilor din jos de regiunea Păstrăvului şi Lipanului. Pescuitul ei totuş nu e atât de abundent, încât să aibă o însemnată valoare economică sau comercială. Pescuitul. Mreana se prinde mai cu seamă cu următoarele instrumente: 1) Cu Mreja, — aceasta este o plasă cu 3 reţele, una doasă la mijloc şi 2 rari pe margine. Ea are o lungime ca de 3 m., jos e îngreunată cu plumbi, iar sus e întinsă prin ajutorul unor inele pe o cociorvei, adică o nuia lungă pe care o ţine omul în mână când merge la pescuit. 2) Cu Sacul pe sub maluri şi rădăcini, în care se bate cu o măciucă scobită la capăt, numită Ştiulbuc, spre a speriâ peştele. 3) Cu Poclăul sau Plocăul care este un sac cu gura foarte largă şi legat la fiecare capăt de câte o prăjină de care ţine câte un pescar; pescarul mai ţine în mână pe degetul arătător şi o mică sforişoară numită strajă, după care simlo când a intrat peştele în sac şi ridică imediat instrumentul în sus. Cu Poclăul se pescueşte în apele mai mici umblând pe jos pe la mijlocul râului, iar în apele mai mari cu 2 şeici sau cidbace în cari stă câte un pescar în fiecare. 4) Cu Năvodul— acest instrument nu e năvodul dela Dunăre şi bălţi, ci o plasă simplă ca de 12 m. lungime şi ca de 1,20 lăţime. 5) Cu Ostia iarna sub ghiaţă (la munte ostia e cu 4—5 dinţi mici) sau noaptea cu fachia şi în fine 6) cu Undiţa la care se pun larve de insecte ca nadă, sau cu diferite alte instrumente mai mici. ' Numele populare. Numele principal este Mreana, poporul îi mai zice însăşi Breană sau Mbreană. In Oltenia în unele locuri i se zice şi Jamna-, probabil că acesta e numele pe care l-a colectat Bielz în Transilvania şi pe care-1 scrie Schamle. Pe Bistriţa pescarii o disting de specia nrmătoaro sub numele de Mreană galbenă, iar negustorii pescari din Bucureşti îi zic Mreană roşie. 2 sp. Barbus petenyi Heck. Mzeana vânătă. Tab. X. Fig. 51. Buzele mai puţin cărnoase, mustăţile nu prea groase, aşezate 2 la vârful botului şi 2 la capetelo gurii. Corpul lung şi cilindric, însă ceva mai îndesai. Spinul osos dela începutul dorsalei mai subţire şi nedinţat la partea sa posterio ar ă. Anala culcată ajunge înapoi până la i n se r ţi unea caudalei. Sinonime : Afterbarbe: Leonhard, Lehrbuch fiir Befordorung der Ivennlniss von Siebenbiirgen. www.dacoromanica.ro 132 Barbus Petenyi: Heckel, Die Fische Ungarns, 1848, în Haidingers Berichte ub. die MiLtheil. v. Freunden der Naturwiss. in "Wien, Bd., III, şi traducerea în limba ungară de Chyzer Kornel. Heckel, Verhandlg. der zool.-botan. Ges. Wien, 1858, pag. 29. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 87. Pancic, 1. c., pag. 81. Jeitteles Prodrom. Faunae Vertebr., etc., pag. 54. Siebold., 1, c., pag. 111. Gunther Catalogue, etc., VII, pag. 95. Kessler., Ihtiolg. Aralo-Caspi-pontică, pag. 248, No. 68. Seeley, 1. c. Bade, 1. c., pag. 109. Pseudobarbus Leonhardi: E. A. Bielz, Uebersicht der lebenden Fische Siebenburgens, 1853, pag. 11 (cu o tabelă cu 5 figuri). D3/8, Pl/14, V2/8, A3/5, C. 19, L. lat. 55—60, L. transv. Această specie se deosebeşte de precedenta: 1) Prin forma generală a corpului, fiind puţin mai îndesată; 2) Prin forma botului, care nu este atât de mare; 3) Prin buze, cari nu sunt atât de cărnoase; 4) Prin partea pos-terioară a capului, care este mai groasă; 5) Prin aripioara dorsală, la care aicea spinul osificat este cu mult mai subţire şi nedinţat la partea sa pos-terioară; 6) Prin aripioara anală, care are radiile mai lungi, aşâ că culcată ajunge îndărăt până la originea caudalei, şi în fine 7) Prin coloraţiu-nea corpului, care e cu totul diferită, prin dimensiunile sale, prin distribuţia ei, etc. Coloraţiunea acestei specii e diferită de cea precedentă. Ea are spinarea cu mult mai vânătă şi e acoperită cu pete mari închise cari se unesc între ele. Numai partea ventrală rămâne mai deschisă. Asemenea şi aripioarele: dorsală, pectorale şi caudală urmează coloraţia generală a corpului şi sunt şi ele pătate cu pete mai închise, numai ventralele şi anala rămân nepătate şi au o coloare galbenă deschisă care bate în roşu. In privinţa dimensiunilor e de remarcat că această specie e cu mult mai mică decât cea precedentă. Cum zic pescarii, «ea ajunge cel mult de-o ocâ». In privinţa distribuţiei se deosebeşte de asemenea. Ea este mai mult restrânsă în partea muntoasă şi deluroasă a râurilor şi nu se scoboară atât de jos la şes; la Dunăre nu am întâlnit-o niciodată. In privinţa biologiei, a modului do hrană, reproducţiei, etc. cât şi în privinţa întrebuinţării şi a modului de prindere nu diferă întru nimic de cealaltă specie. , Nume populare. Numele generic e ca şi la cealaltă, Mreană, Breană şi Mbreană, numai că în unele locuri pescarii o deosebesc sub numele de Mrecinâ cenuşie (Broşteni), Mreană vărgată şi Mreană pătată. www.dacoromanica.ro 133 5. Gen. Gobio. Cuvier. Regne anim. Solzii mijlocii, cu linie laterală. Aripioarele dorsală şi ventrală cu baza scurtă, cu cel mult 8 radii moi. Dorsala fără spin osificat. Gura inferioară cu 2 mustăţi lungi la capetele ei. Ochii ridicaţi in sus până în dreptul frunţii. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 3.5 — 5.3 sau 2.5 — 5.2 (excepţional 3.5 — 5.2); cu vârfurile ascuţite şi cârligate. 1. sp. Gobio fluviatils Cuv. Poicuşoiul. Tab. X. Fig. 53. Caractere specifice: Corpul lungăreţşi cilindric, coada comprimată lateral. Botul obtus şi pro li Iul frunţii convex. 0-chii aşezaţi lateral. Mustăţile ajung înapoi abia până sub ochi. Aripioara dorsală şi caudală cu mai multe dungi transversale formate din câte o serie de pete negre cafenii. Sinonime: Gobius: Marsigli, l. c., tab. 9, fig. 2, pag. 25. Cyprinus gobio: Linne, Syst. Natur. I, pag. 526. Bloch, l. c., pag. 57, tab. 8, fig. 2. Meidinger, Jcon., etc., tab. 23. Pallas, Zoographia, ele. III, pag. 295. Reisinger, l. c., pag. 55. Gobio vulgariş: Heckel u. Kner, pag. 90. Pantic., I. c., pag. 82. Jeit-teles, l. c., pag. 50. Gobio fluviatilis: Cuvier et Valenciennes, l. c., voi. XVI, pag. 300, tab. 481. Nordmann, 1. c., p. 472. Siebold, 1. c., p. 112. Jeitteles, Fische der March (1863), pag. 28. Dybowslci, Cyprin. Livlands, pag. 72. Gunther, Cala-logue VII, pag. 172. Kessler, Ichlhyol. Aralo-Casp., etc., pag. 251, No. 178. Grimm, Arch. fur Nalurg., pag. 203, No. 206. Seeley, 1. c. Gobio obtusirostris: Cuvier et Valenciennes, XVI, p. 211. Kessler, Zur Icthyologie, pag. 18, şi Nachlrăge zur Ichlhyolog., pag. 18, No. 18. D3/7, Pl/13-15, V2/8, A3 6, C6/19/6, L lat 40—44, L. tr. pŞ. După cum se vede din lista sinonimelor, şi această specie variază în tru câtva şi a dat loc la crearea de specii nouă; în special sunt unele exemplare cu botul mai scurt, pentru cari Valenciennes a creat specia G. obtusirostris, iar forma cu botul lung erâ înţeleasă sub numele de G. flu-viatilis. In realitate aceste 2 sunt varietăţi, din cari într'o regiune apaie mai mult una, iar în alta cealaltă. Kessler d, ex. a descris pentru regiunea www.dacoromanica.ro 134 Nistrului numai forma obtusirostris. In apele noastre se găsesc exemplare din ambele forme. In afară de caracterele arătate prin diagnoză, mai putem relevă următoarele: Corpul are forma unui fus cu coada înaltă şi turtită lateral. Capul gros, cu botul obtuz şi cu fruntea bombată. Gura inferioară şi îngustă, nu ajunge nici până sub narine; ea este înconjurată de 2 buze nu prea cărnoase şi are la capetele ei câte un fir de mustaţă gros, însă nu tocmai lung, aşa că nu se întinde decât până sub ochi. La jumătatea distanţei dintre ochi şi vârful botului sunt de fiecare parte narinele; acestea sunt dublate, într’o narină anterioară şi una posterioară şi separate între ele printr’o membrană. Dorsala este cu baza scurtă şi e cu mult mai înaltă decât lungă. Doasemenea şi anala; aceasta e atât de împinsă înapoi, încât deschiderea anală e îndepărtată de ea, fiind situată la mijloc între începutul aripioarei anale şi inserţiunea ventralelor. Caudala este la mijloc divizată în 2 loburi egale şi rotunzito la marginile lor. Solzii sunt de o mărime mijlocie şi linia laterală e foarte lămurit vizibilă; ea merge cam în linie dreaptă aproape pe la jumătatea corpului. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este: pe spinare şi pe partea superioară a capului cenuşiu sau verde cenuşiu pătat cu puncte şi pete negre neregulate, pe laturi argintiu prin care străbate coloarea galbenă a pielii; în dreptul liniei laterale corpul e pătat adeseori cu o serie do 7—10 pete mari rotunde negre albăstrii. Partea superioară a capului este mai închisă decât restul corpului. Aripioarele dorsală şi caudală au o serie de 8 sau 4 dungi transversale compuse din o serie de puncte închise cu cari este pătată membrana care reuneşte radiile lor. Celelalte aripioare sunt gălbii sau gălbii cenuşii. Irisul este galben auriu sau galben cenuşiu. Dimensiunile la cari ajunge în apele noastre sunt de 10—18 cm. lungime. Distribuţia. El este răspândit în aproape toate apele noastre dulci, am colectat exemplare atât din păraele noastre de munte cât şi din Dunăre şi diferitele bălţi ale ei până în Deltă, precum şi din mai toate râurile din ţară. Este cel mai comun şi mai răspândit peşte care populează col mai neînsemnat pârău. Biologia. Se găseşte în tot felul de ape dulci, preferă însă pe acele cari nu au un fund prea nămolos, îi plac mai cu seamă pâraele de munte cu fund pietros, nisipos sau argilos. Se hrăneşte cu animale mici, vermi, crustacee, insecte şi materii vegetale în descompunere. Epoca sa de reproducere e prin Maiu şi Iunie, când iese cu cârdul la apă mică şi leapădă icrele în mai mulţi răstimpi. Ouăle bat în albastru şi au un diametru ca do 2 mm. fiecare. In epoca de reproducţie masculul capătă pe spinare şi pe cap năsturaşii caracteristici Cyprinidelor. întrebuinţarea acestui peşte este foarte mică, numai ţăranii îl prind pentru borş. Nu are aproape nici o valoare comercială. Pescuitul. Porcuşorul se prinde mai cu seamă prin pârae cel mai mult de către femei cu Cereala sau Crâsnicul (Crestaşul), Halăul sau Lej-nicul. El mai cade în pârae la Gărduţul cu leasă (Suceava) Neamţ, Bacău, etc.) sau la Gărduţul cu legănuş (Oltenia). Nume populare: Porcuşor, Porcan (Neamţ), Porcoiu (Prahova), Poroo-iaş, Porcuşor de vad (Bârlad). www.dacoromanica.ro 135 2 sp. Gobio uranoscopus. Agass. Tab. X. Fig. 54. Caractere specifice: Corpul mai puţin lung şi cilindric. Coada cilindrică. Botul foarte lat şi obtuz, fruntea îngustă şi oblică. Ochii ridicaţi în sus lângă frunte, mult mai apropiaţi între ei, şi aşezaţi strâmb. Mustăţile foarte lungi ajungând până aproape de inserţiunea pectoralelor. Dorsala şi anala cu una sau cel mult două dungi transversal formate din câte o serie de pete închise. Cyprinus uranoscopus: Agassiz, Besclireibung einer neuen Specios aus dem Genus Cyprinus L. Isis Jahrg. 1828, pag. 1046, Tab. XII, şi apoi tot aici în 1829, pag. 44. Gobio uranoscopus: Curier et Valene. Tom. XVI, pag, 312. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 98. Siebold, pag. 115. Pawcic, pag. 83. Gimther, 1. c., VII, pag. 172. Kessler, Zur Ichthyologie, et, pag. 19; Nachlrăge zur Ich-thyologie, pag. 18; Ichthyologia, otc, pag. 252. Nr. 179. Grimm, 1. c., pag. 203, Nr. 207. Seeley, 1. c. Gobio Kessleri: Dybomski, 1. c. Această specie, cu mult mai mică decât cea precedentă, se deosebeşte foarte bine de ea atât prin caracterele arătate în diagnoză cât şi prin co-loraţiunea ei. Ea are un cap albiu, iar petele cenuşii cari abiâ so zăresc sunt mai mult nişte dungi transversale pornind din spinare până la mijlocul corpului. In apele noastre el este cu mult mai puţin răspândit decât specia precedentă şi cel mai mult l-am găsit în Bistriţa în dreptul Comunei Bu-halniţa. De asemenea l-am găsit tocmai în delta Dunării în bălţile formate chiar în gura Sulinei, precum chiar —ceeace este foarte curios —şi în mare în faţa acestei guri în apă sălcie. Biologia sa, pescuitul, numele populare, etc. sunt întocmai ca şi la cealaltă specie. 6. Gen. Rhodeus. Agassiz. (Mcm. Soc. Sc. Nat. Ncuchâtel I. 37. 35). Solzii mărişori. Linia laterală incompletă. Dorsala şi anala cu baza de o lungime mijlocie. Gura subinferioară fără mustăţi. Dinţii faringieni, cari au forma unor cuţite, sunt aşezaţi pe o singură serie după formula 5—5 şi prezentă o singură brăzdălură pe suprafaţa de masticaţiune. www.dacoromanica.ro 136 In apele Europei acest gen este reprezentat printr’o singură specie, care este însă foarte interesantă, deoarece prin formă, prin dentiţiune, etc. pare o formă o transiţie cătră genul Abramis. Sp. Rhodeus amarus Agass, Blehnila sau Boaica. Tab. X. Fig. 52. Caractere specifice: Corpul înalt şi comprimat lateral; linia laterală limitată asupra primilor 5 — 6 solzi. Dorsala are la începutul oi un radiu osos neted. Sinonime: Alburnus aussonii: Marsigli, 1., c., voi. IV tab. 18, fig. B. pag. 43. Cyprinus amarus: Linne, Syst. Nat. Bloch, 1., c., pag. 52, Tab. 8, fig. 3. Meidinger, Icon. etc., tab. 37. Cuvier el Valenc. XVII, pag. 79. Rei-singer, 1. c., pag. 80. Leuciscus amarus: Cuvier, Regne animal. Cyprinus sericeus: Păllas, Zoograph, Rosso-Asiat. III, pag. 320. Rhodeus amarus: Agassis, Mem. Soc. sc. nat. Neuchâtel I, 1835, pag. 37. Nordmann, 1., c., pag. 481. Bielz, Fische Siebenbiirgens, pag. 9. Kess-ler, Zur Ichthyol. pag. 29, Nr. 27; Nachtrăge, pag. 20; Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 260. Nr. 204. IlecTcel u. Kner. 1., c., pag. 100. Sie-bold. 1., c., pag. 117. Pancic, 1., c., pag. 85. Jeitieles, 1., c., Fische der March II, pag. 3, 1864. DybowsJci, 1. c., pag. 83. Seeley, 1. c. Gunther Catal. VII, pag. 279. Bade, pag. 142, Warpachowski, 1. c. Br. 4, D 3/9 -10, P 1/10, V 2/6, A 3/9, C 19, L. lat. 34—38 L. tr. 10—12. Acest peşte mic se aseamănă prin forma corpului său cu un puiu do Plătică sau de Caracudă, de aceea şi pescarii în cea mai mare parte îl confundă, şi în multe locuri nici nu au nume propriu pentru el, ci îi zic «plăticuţă», «cosăcel», etc. Corpul este foarte înalt şi comprimat lateral. înălţimea sa este egală cu V3 din lungimea totală şi grosimea sa egală cu */3 din înălţimea maximă. Gura este semi-inferioară şi îngustă ajungând înapoi numai până sub narine. Narinele sunt mai apropiate de ochi decât vârful botului; ele sunt duble, cea anterioară fiind rotundă, iar cea posterioară ovală. Ochiul este foarte mare, diametrul său fiind egal cu 1/3 din lungimea capului, care şi el se cuprinde de il/2—5 ori în lungimea totală. Distanţa preorbitară e chiar ceva mai mică ca diametrul ochiului, iar cea interorbitară are aproape 1 Ya ori acest diametru. Intre ochi şi între nări fruntea e puţin scobită longitudinal. Dinţii faringieni au formă de cuţite şi prezentă câte o singură brăzdălură pe suprafaţa lor de masticaţiune. Dela regiunea occipitală înainte profilul corpului se suie repede în sus descriind un cerc până la începutul dorsalei, de aici se scoboară grabnic în jos www.dacoromanica.ro 137 pentru a formă marginea pedunculului caudal, a cărei înălţime este egală cam cu Vi din înălţimea maximă a corpului. Aripioarele dorsală şi anală au bazele lor de o lungime mijlocie. Ra-diul osos dela începutul lor este neted, nedinţat. Dorsala începe în totdeauna foarte puţin în urma inserţiunii ventralelor. Anala este foarte în-pinsă înapoi, aşâ că deschiderea anală este chiar cevă mai apropiată de ventrale decât do începutul analei. Caudala este bifurcată la mijlocul ei, având ambele loburi egale. Solzii sunt cu totul netezi, mărişori, mai înalţi decât lungi şi se acoper numai puţin unii pe alţii. Linia laterală este limitată numai pe cei dintâi 5—6 solzi. Intestinul lor e foarte lung şi face 5 întorsături. Coloraţiunea. Bărbatul şi cu femela afară do epoca de reproducere nu se deosebesc între ei, decât cel mult printr’o papilă genitală lungi ca de 5 mm. pe care o are femela. In timpul reproducerii însă este un di-morfism foarte pronunţat. In timpul în afară de epoca de reproducere spinarea este cenuşie sau bate în verde. Laturile sunt argintii bătând în albastru, iar pe mijlocul coadei, începând dela marginea caudalei până aproape de mijlocul corpului se întinde o dungă lată verde cu un luciu metalic puternic. Dorsala şi caudala sunt cenuşii închise, iar celelalte aripioare bat în roş. Dorsala este pătată pe tot lungul ei cu 2 dungi compuse fiecare din câte o serie de puncte cafenii închise cu cari e pătată membrana care uneşte radiile ei. In timpul reproducerii însă colorile se schimbă cu totul. Bărbatul arată o bogăţie de colori mai frumoase decât la toţi peştii de apă dulce şi cu un luciu metalic foarte strălucitor; în general corpul irizează bătând în violet, albastru ca oţelul, verde şi roşu. Piesele operculare, spinarea şi suprafaţa corpului deasupra regiunii aripioarei anale sunt violete. Dunga de pe coadă iea o coloare splendidă de smaragd ; pieptul şi burta portocalii sau roz argintii. In urma opercu-lului o pată argintie înconjurată cu altele violete închise. Dungile de pe aripioara dorsală devin mai vii şi mai pronunţate, anala roşie, iar celelalte transparente cu un ton roşu peste ele. Caracteristic e că în acest timp pe tot lungul buzei de sus, deasupra gurii, se formează ca o chingă plină cu mici năsturaşi osoşi asemănători cu cei ce se formează şi la alţi j Cyprinizi în epoca do reproducţie ; câte una asămănătoare însă cu mult mai mică se formează şi deasupra fiecărui ochiu. La femelă, care în totdeauna este mai mică decât bărbaţii şi mai puţin inaltă, coloraţiunea este cu mult mai palidă; în schimb însă papila genitală se lungeşte în epoca de îeproducţie foarte mult trecând chiar peste capătul caudalei; ea devine elastică şi se colorează în roşu sau portocaliu. Dimensiunile maxime la cari ajunge în apele noastre nu întrec 8 cm. lungime. Distribuţia. Blehniţa este răspândită în toată ţara în bălţi şi heleştee, în băltoacele formate de râuri sau în braţele lor aşâ zise moarte, unde apa e stătătoare, chiar în râuri în regiunile unde apa nu e prea repede, etc. In bălţile Dunării am găsit-o pretutindeni până lângă gurile Dunării. E foarte abundentă în lacul Snagov. www.dacoromanica.ro 138 Biologia. Boarea trăeşte mai cn seamă în apele .stătătoare, la lacuri puţin adânci şi expuse la soare, se găseşte însă şi in râuri în regiunea unde ele curg mai încet. Se hrăneşte mai cu seamă cu Plankton şi alge. Epoca sa de reproducţie cade pe la finele lui April şi Maiu, chiar până în Iunie. E foarte curios că locul unde-şi depune icrele acest peşte este în cavitatea branchială a scoicei de baltă (Anodonta) şi pentru acest scop se serveşte femela de tubul lung pe care-1 capătă în epoca de reproducere. Ouăle sunt foarte puţin numeroase şi mari având un diametru de 8 mm. După depunerea ouălor tubul se atrofiază din nou şi rămâne în loc numai mica pa-pilă genitală pe care am descris-o mai sus. întrebuinţarea. Acest peşte, având o carne amară, nu se mănâncă şi nu are absolut nici o valoare comercială. Numele populare. In Moldova Behlita şi Blehniţă, la Snagov Boarea şi Rânchiţâ, în Prahova (pârâul Verbilău) Lăteaţâ; de asemenea fiind foarte mult confundat cu alţi peşti i se mai zice Plăticuţâ, Cosâcel, Ro-şioarâ, etc. In Botoşani mi s’a spus numele Pluticâ. 7. Gen. Abramis. Cuvier. (Regne animal.) Dorsala, care e tăiată oblic dinainte, înapoi formând un vârf foarte ascuţit, are baza scurtă. Anala cu baza foarte lungă; Cau-dala bifurcată, vârful ei inferior fiind mai lung decât cel superior. Solzii bine fixaţi, de o mărime mediocră. Corpul foarte comprimat lateral. Pe muchea spinării între cap şi începutul dorsalei solzii lasă o cârai e mediană liberă, care e mărginită de ambe'e părţi cu solzi mai mici. Porţiunea pâniecelui dintre inserţiunea ventralelor şi deschiderea anală foarte comprimată formând o muche ascuţită fără solzi pe ea. Gura cu buze subţiri şi fără mustăţi. Dinţii faringieni aşezaţi pe câte o singură Serie după formula 5 — 5. Peştii cari compun acest gen cât şi cei din genul următor—foarte de aproape înrudit cu acesta—formează populaţiunea principală a bălţilor do inundaţiune şi mai cu seamă a jepcilor Dunării. Pescarii noştri îi numesc cu numele de: Peşti albi sau Albitură, având apoi pentru fiecare specie şi chiar pentru diferitele dimensiuni ale fiecărei specii diferite numiri (deci nu trebue a se confundă Albitura dela noi cu «poissons blancs» a Francezilor, prin cari ei înţeleg mai cu seamă speciile lui Alburnus). Aceşti peşti joacă un mare rol ca hrană a populaţiunii noastre rurale. www.dacoromanica.ro / sp. Abramis brama Linne. Plătica. Tab. XI. Fig. 55. Gura s e m i-i n f er i o a r ă. Corpul înalt. Toate a r-i p i o a r e 1 e albastre cenuşii. Anala cu 23 — 28 radii moi divizate, începe înaintea sfârşitului dorsalei. Sinonime: Brama I: Marsigli, IV, tab. 16 şi tab. 17, pag. 49. Cyprinus brama: Linne, Şist. Nat. I, pag. 53, Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschl. I, pag. 75, tab. 13. Meidinger, Icon. Pisc. Auslr, tab 43. Pallas, Zoograph. Ross.-As. III, pag. 325. Reisinger, 1. c., pag. 81. Abramis brama: Fleming, 1. c., p. 187. Agassis, 1. c., pag. 39. Nord-mann, pag. 503. Cuvier et Valenciennes, voi. XVII, pag. 9. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 46; Nachtrăge, etc, pag. 22;Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 260, No. 205. Hechel u. Kner, 1. c., pag. 104. Siebold, 1. c., pag. 121. PanHi 1. c., pag. 87. Jeitteles, Prodrom faunae, etc., pag. 55. Giinther, Catalog. VII, pag. 300. Grimm, 1. c., No. 225. Warpachowski, 1. g. Seeley, 1. c., pag. 211. Bade I. c., pag. 148. Abramis vetula: lleckel, Annalen des Wiener Museums, 1835, şi Hechel u. Kner, 1. c., pag. 108. Cyprinus farenus: Linne: Syst. Nat., pag. 535. Br. 3, D 3/9, P 1/15, V 2/8, A 3/23-28, C 19, L. lat. 51—57, L. trans. H-H Plătica este caracterizată prin forma generală a corpului oi, caro este puternic comprimat lateral şi foarte înalt. înălţimea maximă a corpului este conţinută de 2Va—23/i ori în lungimea sa fără caudală; la exemplarele tinere însă este ceva mai mică. Grosimea corpului e conţinută do 31/a ori în înălţimea sa. Lungimea capului este numai cu puţin mai mare decât înălţimea sa şi se cuprinde aproape de 6 ori în lungimea totală a corpului. Botul este scurt şi obtus, el acopere numai foarte puţin gura, care are o formă de potcoavă şi este subinferioară. Buzele sunt puţin cărnoase şi fără mustăţi. Gura este îngustă şi se întinde înapoi numai până sub narinele inferioare. Ochii sunt relativ mari şi egali cu 1/i—Vs din lungimea capului. Distanţa preorbilală este egală cu 1 Va diametru ochiului, iar cea inlerorbitară mai mare decât 2 diametre. Narinele, cari sunt duble, sunt cu mult mai apropiate de marginea superioară a ochiului decât de vârful botului. Fruntea formează o adâncitură transversală între narine şi vârful botului, do aici înainte linia profilului porneşte descriind un arc foarte turtit până în regiunea occipitală, iar de aici se ridică brusc descriind un arc mare şi înalt până la începutul dorsalei. Dela dorsală linia spinării descinde brusc descriind o curbă inversă. Oasele faringiene inferioare sunt foarte delicate; subţiri şi prelungite. Dinţii faringieni sunt www.dacoromanica.ro 140 cilindrici, cu coroanele lor oblice şi contractate pe lături, cu o singură încreţitură pe îngustele lor suprafeţe de masticaţiune şi cu o crestătură înaintea vârfului lor ascuţit. Solzii sunt moi, însă bine fixaţi, cu marginea lor aproape rotundă şi pe suprafaţă cu câteva striajuri radiare în formă de evantaliu. Pe partea anterioară a liniei spinării ei lasă o cărare liberă, care are aparenţa unei adâncituri limitate de ambele părţi cu solzi cevâ mai mici. De asemenea pe mijlocul muchii ventrale, care este foarte ascuţită, ei lasă o linie liberă; însă aceasta linie este astfel acoperită de marginile solzilor dintr’o parte şi dintr’alta, încât numai ridicându-i pe aceştia putem s’o observăm. Linia laterală este foarte bine vizibilă şi descrie o linie aproape paralelă cu marginea ventrală a corpului. Aripioara dorsală începe cevâ mai în urma mijlocului corpului, ea este In lungul ei foarte oblic trunchiată, aşâ că primul ei radiu moale este de 4 ori mai lung decât ultimul. Anala are o bază foarte lungă, liind compusă din 23—28 de radii moi; ea începe puţin înaintea sfârşitului dorsalei. Pectoralele culcate ajung înapoi până la inserţiunea ventralelor, iar aceste din urmă până la deschiderea anală. Caudala este bifurcată adânc şi lobul ei inferior este cu mult mai lung decât cel superior. Varietăţi. Plătica variază foarte mult atât ca coloraţiune cât şi în forma corpului. Mai întâiu exemplarele tinere au corpul cu mult mai lungă-reţ şi spinarea cu mult mai puţin înaltă. Aceasta a făcut încă pe Linne să considere unele din aceste forme extreme ca o specie aparte sub numele de Cyprinus fai enus. Forma în adevăr diferită şi autoritatea mare ştiinţifică a lui Linne a făcut ca această formă tânără să fie considerată în adevăr ca o specie separată chiar de către naluralişti ca Siebold, până ce abiâ mai târziu Nordmann (1) a putut rectifică această greşeală şi a stabili sinonimia acestei specii cu A. brama. Dar şi exemplarele adulte variază, astfel Agassiz a descris 2 specii nouă: Abramis microlepidotus şi A. argyreas, pe cari apoi le-a descris încă şi mai amănunţit Valenciennes; dintre aceştia, primul—după spusele lui Agassiz—se găseşte chiar şi în Dunăre. Este meritul lui Siebold, cu spiritul său critic, de a fi lămurit această chestiune şi a arălâ că toate aceste nu sunt decât variaţiuni individuale de ale lui Abramis brama. In line Heckel (2) a descris o nouă specie sub numele de Abramis te-tuta, caracterizată printr’un corp foarte lung şi puţin înalt; şi pe aceasta însă Siebold a dovedit-o că nu e decât o Plătică degenerată din cauza apelor lipsite de hrană, în cari trăiâ. In privinţa degenerării şi modificării formei corpului din cauza mediului ne-a dat în timpul din urmă Walter (3) câtevâ exemple mai strălucite arătând tocmai degenerarea Plă-tîcăi din cauza traiului într’o apă lipsită de hrană. Exemplele de acest fel nu lipsesc nici în apele noastre şi mai cu seamă în jepcile cari seacă în timpul verii. 1 2 (1) I. c., pag 503. (2) Heckel, Annalen des Wiener Museum’s I, pag. 230, tab. 26, fig. 6, şi Heckel u. Kner, 1. c., pag. 108. l3) Walter, Fischerei als Nebenbetrieb d. Landruirtes, otc. 1903, fig. 123—126, pag. 312. www.dacoromanica.ro 141 Color aţiunea, haina nupţială, etc. Coloarea Plălicăi variază foarte mult după apa în care trăeşte; cele cari trăesc la apă curgătoare sunt cu mult mai deschise, cu solzii aurii şi cu spinarea verde cenuşie; din contră, cele cari trăesc la baltă au solzii argintii şi spinarea aproape neagră. Din lacul Znagov se aduc plătice cu corpul atât de negru, încât par’că ar fi afumate cu cărbune. In genere coloraţiunea e următoarea: spinarea cenuşie mai mult sau mai puţin închisă, laturile corpului argintii sau aurii, partea ventrală albă gălbuie, iar regiunea jugulară bale câte odală—mai cu seamă la masculi în epoca reproducţiei—puţin în roşu. Aripioarele—şi aceasta este un caracter distinctiv pentru această specie—sunt toate cenuşii bătând în albastru. Irisul este auriu sau argintiu—după apa din care provine exemplarul—şi puţin pătat cu negru. In timpul reproducţiei masculul, capătă aproape pe tot corpul o mulţime de mici năsturaşi conici ca de vreo B m.m. diametru, cari la început sunt albi, iar în urmă se îngălbenesc. Ei acoper în maro număr botul, toată partea superioară a capului împreună cu operculele, toată spinarea,-mai toată regiunea deasupra aripioarei anale şi chiar radiile tuturor aripioarelor afară de dorsală. Aceşti butoni sunt formaţi, după cercetările lui Siebold—din celule epiteliale. Curios e că adeseori chiar în afară de epoca de reproducere se prind exemplare cu această haină. Pescarii noştrii consideră aceşti butoni ca o boală de piele şi zic că e Plătică răpănoasă. Adeseori se prind în bălţile noastre unele exemplare colorate cu totul roşu, ca şi cum ar avea injectată o coloare pe sub solzi. E probabil că avem a face cu un caz patologic. Pescarii le zic acestor exemplare împăratul plăticăi. Dimensiunile. Dintre toţi Abramzii Plătica ajunge la cele mai mari dimensiuni, exemplare de 60 şi chiar 70 cm. lungime, având o greutate până la 4 kilograme, nu sunt o raritate. Totuş exemplarele obişnuite ce se întâlnesc zilnic în comerţ au o lungime de 80 — 40 cm. Exemplarele mai mici, dela 25 cm. în jos, sunt deosebite de pescari sub numele special de Cârjancă. Distribuţia. Plătica trăeşte mai cu seamă în bălţile Dunării, în lacurile litorale cu apă dulce, în diferite lacuri ca Znagovul, etc. Ea se găseşte însă şi în Dunăre precum şi în partea de jos a râurilor, cu bălţile provenite din inundaţiunile lor. Lipsesc cu totul la mare. Biologia. Plătica preferă mai cu seamă bălţile cu apă liniştită, cari au un fund nămolos şi acoperit cu plante. Ea se ţine mai mult pe lângă fund la oarecare adâncime. Apa sărată nu prea o suportă şi de aceea lipsesc în Razim şi în faţa gurilor Dunării; în anul 1895 rupându-se digul care desparte lacul Siutghiol de mare şi intrând apă sărată înăuntru, am văzut murind o mulţime de plătici din această cauză. Ea trăeşte în cârduri şi emigrează dela o baltă la alta. Hrana ei constă din tot felul de insecte şi larvele lor, viermi, crustacee şi burueni. Ea turbură în totdeauna apa prin modul său de a se hrăni şi rupe buruenile de pe fund, cari ies la suprafaţă, aşâ că pescarii cunosc în todeauna după acest indiciu unde este peştele. Plătica de Dunăre intră în bălţi primăvara cam odată cu Şalăul, iar epoca ei de reproducţie este odată cu Crapul, adică când apa ajunge la o temperatnră de 18°. In timpul reproducerii, ele se cârduesc şi pleacă www.dacoromanica.ro spre maturi la apa mică. Aici se bat cu mult sgomot şi lipesc pe bu-ruene icrele lor gălbii. O femelă are dela 2—300.000 de icre al căror diametru e cam de 1,5 mm. Icrele lor sunt atât de lipicioase, încât de multe ori le rămân lipite pe burtă şi pe coadă. Dacă în timpul bătăii sunt turburate, fie prin vreo furtună, fie prin vreun sgomot sau cu instrumentele de pescuit, ele se întrerup şi pleacă imediat înapoi la fund. Întrebuinţarea. Plălica deşi are multe oase, are o carne foarte gustoasă; pentru unii «Plălica de Znagov», friptă la grătar şi servită în saramură, este o delicateţă. Ea se consumă în mari cantităţi atât proaspătă cât şi mai cu seamă sărată. Cantităţile enorme în cari se găseşte acest peşte — împreună cu ceilalţi Abramizi—în apele noastre îl face să aibă o importanţă economică şi comercială foarte mare şi să fie considerat ca un aliment popular. Numai bălţile din delta Dunării produc pe fiecare an (în 1904) o cantitate de 78.548 kgr. Plătică mare, 33.437 Cârjancă şi 64.095 Albitură. In comerţ Plătica poartă diferite nume după dimensiunile ei. Exemplarele mari se numesc Plătică, cele mijlocii Cârjancă, iar cele mici cari se amestecă cu alte specii de Abramide, se vând sub numele de Albitură. Pescuitul. Plătica se pescueşte în toate timpurile şi cu tot felul de instrumente, dar mai cu seamă cu Jtfăvoadele, cu Avele şi cu Vintirele. Nume populare. Plătică, Plăticuţâ, Cârjancă, Cârjencuţă, Albitură (când e mică de tot şi amestecată cu cosac, batcă, etc). Lipovenii din delta Dunărei o numesc Ciabac şi Lest. Monstruozităţi. l Ca şi la Crap se găsesc şi aici din timp în timp exemplare de Plătică bocs. Deoarece o asemenea formă este încă necunoscută şi nu o găsesc pomenită nicăeri în literatură, voiu da aci figura capului unui exemplar de vreo 35 cm. lungime. (Tab. XI. Fig. 56). După cum se vede din această figură, forma capului este tocmai ca cea dela Crap sau ca cea descrisă de Bonaparte la Mreană. Şi aicea oasele frontale sunt îndoite dela mijlocul lor şi se scoboară vertical în jos. Ethmoidul de asemenea în loc de a merge orizontal se scoboară vertical, ba chiar puţin inclinat înăuntru, iar ambele fălci ies ca o trompă în afară. Frontalele la îndoitura lor se lăţesc şi se bombează dând craniului forma caracteristică de cap de Delfin. Bastarzi. Aproape la nici o grupă de peşti nu sunt bastarzii între diferitele sperii atât de frecuenţi ca aicea. Aceste specii ducând o vieală comună, având locuri şi epoce de reproducţie comune, se întâmplă adeseori că ouăle lor să www.dacoromanica.ro fie fecundate de spermatozoizii altora şi să producă bastarzi. Plătica se corceşte mai cu seamă cu Batea. Descripţia acestui bastard o voiu da în urmă la finele acestui gen. 2 sp. Abramis vimba. Lin. Mozunasul. i Tab. XI. Fig. 57. Gura inferioară; botul conic, ieşit foarte mult în afară. Corpul lungăreţ având o înălţime moderată. Anala, cu 18 — 22 radii moi divizate, începe după capătul posterior al dorsalei. Sinonime: Capito anadromus: Marsigli, Tab. 6, pag. 17. Cyprinus vimba: Linne, Syst. Nat. I, pag. 531. Bloch, 1. c., I, pag. 38, tab. 4. Meidinger, 1. c., tab. 38. Reisinger, 1. c., pag. 72. Pallas, Zoographia, III, pag. 322. Cyprinus carinatus: Pallas. Zograph., pag. 323. Abramis vimba: Cuvier et VaJenciennes, XVII, pag. 65. Nordmann, Faune pontique, III, pag. 508. Kessler, Zur Ichlhyolog., pag. 45; Nachtrăge zur Ichthyol, etc. pag. 22; Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, etc., pag. 262, No. 208. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 109. Pancic, 1. c., pag. 88. Jeitteles Fische der March, pag. 29. Siebold, 1. c., pag. 125. Gunther, Catalogue, VII. Grimm, 1. c., No. 228, pag. 303. Seeley, 1. c. Bade, pag. 157. Warpachowski, 1. c. Varietăţi: Abramis melanops: Heckel, Annal d. Wiener Museums, II, 1840, pag. 154, Tab. 9, Fig. 3. Cuvier el Valenciennes, XVII, pag. 61. Nordmann, 1. c., pag. 509, şi Tab. 22 fig. 2. Kessler, Ausziige, etc. I, pag. 10. Heckel u. Kner, 1. c. Siebold, 1. c., pag. 127. Abramis elongatus: Agassis, Mem. Soc. sc. nat. Neuchâiel I, pag. 39. Gunther, Catalogue etc. VII, pag. 304. Br. 3, D 3/8, P 1/15 — 16, V 2/9 — 10, 3/17 — 22, C 4/19/5, L. lat. 56—60, L. tr. \ “ Corpul este lungăreţ şi comprimat lateral. înălţimea maximă a corpului este egală cu aproape 1/i din lungimea totală, iar grosimea sa maximă aproximativ cu 1/i0 din aceasta. Lungimea capului este egală cu aproximativ Vs din lungimea totală. Botul este conic, rotunzit la vârf şi foarte prelungit deasupra fălcii inferioare. Gura, care este aproape orizontală, se prelungeşte înapoi până aproape de marginea anterioară a ochiului. Ochiul este egal aproape cu Vs din lungimea capului. Distanţa preorbitală este www.dacoromanica.ro 144 6gală cu aproape ori diametrul ochiului, iar cea interorbitală cu de 2 ori acest diametru. Intre vârful botului şi ochi la egală distanţă de ambele se află narinele dublate, din cari cea anterioară e rotundă şi mai mare, iar cea posterioară eliptică. Oasele faringiene sunt mai groase şi mai scurte, dinţii sunt comprimaţi lateral. Solzii sunt de o mărime moderată şi au pe ei un striaj rar radiar. Pe linia mediană a spinării, după aripioara dorsală, ei formează o carenă care se întinde până la începutul caudalei; e un fel de continuare a cărării fără solzi de pe linia mediană dorsală anterioară. Linia laterală, care este bine pronunţată, e aproape paralelă cu marginea inferioară a corpului. Dorsala începe la jumătatea corpului, deasupra părţii posterioare a bazei ventralelor, ea e aproape de 2 ori mai înaltă decât lungimea bazei ei şi ceva mai mică ca 8/4 din înălţimea maxitnă a corpului. Pectoralele sunt egale cu V, din lungimea totală, însă distanţa dela vârfurile lor când sunt culcate până la înserţiunea ventralelor e egală aproape cu jumătatea lungimii lor. Anala are aproape pe jumătate din înălţimea dorsalei; ea începe cu mult în urma ultimilor radii ai dorsalei. Coloraţiunea. Coloarea generală a corpului este următoarea : pe spinare, pe bot precum şi pe toată partea superioară a capului până sub ochi corpul este colorat cenuşiu bătând în albastru, sau de coloarea plumbului; pe laturi este alb argintiu. Aripioarele dorsală şi caudală urmează aproximativ coloarea generală a părţii corpului pe care sunt situate, fiind colorate şi ele albastru cenuşiu cu puncte mici închise. Pectoralele, ventralele şi anala au o culoare alb gălbie care la baza pectoralelor şi a analei trece în roş portocaliu. Marginea analei e pătată cu negru. In timpul reproducţiei colorile se schimbă; atunci la amândouă sexurile partea superioară a corpului e neagră până la jumătatea sa, iar buzele şi partea ventrală devin portocalii închise. Şi aicea masculii au în epoca reproducţiei acele îngroşări ale epiteliului, însă aicea sunt numai ca nişte mici puncte. Dimensiunile. Lungimea obişnuită a Morunaşului, cum se prinde în apele noastre, e cam de 25—80 cm. Distribuţiunea. Morunâşul se găseşte numai în Dunăre cu bălţile ei şi la mare în faţa gurilor; niciodată însă nu intră şi în afluenţii Dunării. Cele mai mari cantităţi se prind la Gura Sf. Gheorghe în mare. Biologia. Morunâşul este mai mult un peşte migrator. El trăeşte la mare în apa sălcie din faţa gurilor Dunării şi intră în Dunăre şi mai cu seamă în bălţi pentru a se reproduce. El intră în Dunăre primăvara, probabil încă când nu s’a rupt ghiaţa, căci tocmai acesta e singurul timp când se prinde aicea în cantităţi mai mari pe sub ghiaţă la adâncimi de 5—6 m. In bălţi el intră primăvara şi stă tot anul. Epoca sa de reproducţie e prin Aprilie şi Maiu; el leapădă icrele în bălţi pe fund — dacă e vârtos — sau pe plante acuatice. Femela leapădă cam la 2 — 800.000 do icre. . Hrana morunaşului este ca şi a celorlalte Abramide, adică: viermi, crustacee,, insecte şi burueni acuatice, etc.; el se îngraşă în bălţi foarte mult. întrebuinţare. Morunâşul are o carne foarte gustoasă şi grasă. El nu se prinde niciodată în cantităţi aşâ de mari, încât să poată aveâ vreo valoare comercială deosebită; în totdeauna se vinde numai printre alţi peşti. www.dacoromanica.ro 145 Pescuitul. Morunaşul se prinde mult primăvara la Leasă, apoi la Kevod şi în fine iarna când se trage cu Tifanele pe sub ghiaţă. Nume populare. Pe tot lungul Dunării noastre i se zice de către pescari Morunaş, aceasta din cauza asemănării botului său cu al Morunului; Lipovenii îi zic de asemenea Morunaş şi Ribeţ. Varietăţi. Sub numele de Abramis Melanops a descris Ileckel o specie deosebită de Abramide, care se aseamănă foarte mult cu morunaşul, numai că are botul mai scurt şi negru. Această formă a fost în urmă găsită şi de Nordman în râurile Crimeei, precum şi de Kessler la Nistru. Am găsit şi eu câtevâ exemplare prin bălţile noastre şi cred că nu este decât o simplă varietate de morunaş cu botul scurt, neprezentând nici o altă di-ferintă. i 3. sp. Abramis ballerus L. Cosac. ■ Tab. XI. Fig. 58. Gura terminală cu deschiderea oblică, îndreptată în sus. Corpul foarte comprimat lateral. A nalâ cu 36—45 radii moi, începe cevâ înaintea sfârşitului dorsalei. Sinonime : Cyprinus ballerus: Linne, Syst. nat., I, pag. 535. Block, 1. c., I, pag. 62, tab. 9. Pallas, 1. c., III, pag. 327. Reisinger, pag. 83. Abramis ballerus: Cuv. et Valenc., XVII, pag. 45. Nordmann, 1. c., pag. 505. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 43., Nachtrâge, etc., pag. 21; Ihtiol. Caspi-pont., pag. 261, No. 206. Heckel <& Kner, 1. c., pag. 113. Siebold, pag. 130. Panele, 1. c., pag. 89. Jeitteles, 1. c., pag, 56. Guntlier, Catal., VII, pag. 302. Grimm, 1. c., No. 226. Seeley, 1. c,, pag. 218.—Bade, 1. c., pag. 153. Warpachomski, 1. c. pag. 118. Br. 3, D3/8, Pl/15—17, V2/8, A3/36—45, C19, L. lat. 69—74, L. Cosacul care prin forma sa generală se aseamănă cu Plălica este uşor de recunoscut prin următoarele caractere: Corpul său este lungăreţ şi foarte comprimat lateral ; înălţimea sa maximă se cuprinde de 4 ori în lungimea totală, iar grosimea sa de 3—4 în înălţime. Capul este mic, pe cât de lung pe atâta de înalt, lungimea capului se coprinde în lungimea totală aproape de 5y2 ori; botul ascuţit, gura foarte oblică şi terminală. Oasele faringiene cu mult mai subţiri şi mai prelungite chiar decât la Plătica. Ochiul variază după vârstă, la exemplarele tinere diametrul său este egal cu */„, la cele bătrâne cu 1/i, din lungimea capului. Această diferinţă în dimensiunile ochiului a făcut pe pescari să dea Cosacului mai A. R.—Publ. Adamachi. III. Antipa, lhtiologiu. 1° www.dacoromanica.ro 146 tânăr un nume deosebit de Cossac caraghios (adică Cosac cu ochi mari sau negri). Dorsala este înaltă fiind egală cu aproape 3/4 din înălţimea corpului sau cu de 2—2Va ori lungimea bazei sale. Primul ei radiu este de 3 ori mai lung decât ultimul. Anala începe cam pe sub mijlocul dorsalei, este foarte lungă ajungând chiar până la 41 de radii moi şi se întinde până aproape de inserţiunea caudalei. Primul ei radiu este egal cu y2 primului dela dorsală şi e de 5 ori mai mare decât ultimul ei radiu. Pectoralele iau cam V, din lungimea totală şi culcate se întind înapoi până peste baza ventralelor. Solzii sunt cevâ mai mici decât la celelalte specii şi numărul striajelor radiare în formă de evantaliu e cu mult mai mic (4—7). Linia laterală e bine pronunţată. Coloraţiunea. Spinarea este neagră albăstrie, laturile argintii, aripioarele pereche sunt gălbii, cele nepereche cenuşii; toate cu negru cenuşiu pe margine. Dimensiunile la cari ajunge de obiceiu sunt cam de 25—30 cm.; excepţional însă, el poate creşte mult mai tare, chiar până la 2 kgr. Dislribuţiunea. Cosacul trăeşte mai cu seamă în Dunăre şi în toate bălţile ei până la mare. In râuri se rătăceşte numai în partea lor inferioară pentru a intră în bălţile lor de inundaţie. Biologia. In această privinţă el se aseamănă mult cu Plătica. El este un peşte de baltă căruia îi place nămolul şi stuful. Primăvara intră prin bălţi încă de prin Fevruarie, se hrăneşte cu animale mici, crustacee, larve de insecte, vegetale, etc. Epoca sa de reproducţie e foarte timpurie şi cade de obiceiu în a doua jumătate a lunii lui Martie întârziindu-se câte odată până la începutul lui Aprilie. Temperatura apei care-i convine mai mult pentru reproducţie este între 8° şi 12°. Întrebuinţarea. Cosacul este un peşte foarte căutat de poporul nostru şi se consumă la ţară sărat la butoaie în cantităţi foarte mari. El însă nu este în atât de mari cantităţi în apele noastre pe cât se consumă în ţară şi de aceea se importă mult din Rusia dela gurile Donului şi Niprului. In bălţile din delta Dunării se scoate câte cel mult 6—8.000 kgr. anual, iar în bălţile din susul Dunării cantitatea nu e mai mare. Pescuitul cosacului se face cu năvoadele şi vârşele în tot timpul anului. Nume populare. Numele său general, atât la pescarii români cât şi ohiar la Lipoveni şi Greci este Cosac. Pescarii români şi Turtucăenii deosebesc 2 feluri: Cosacul nemeş care este cevâ mai mare, «mai răsărit», şi Cosacul caraghios care e cevâ mai mic cu ochii mari. Ei mai zic la Cosacii de mărimea mijlocie: Cosăcuţâ. Lipovenii mai numesc cosacu Ţopa. Bastarzi (?). După credinţa pescarilor, Cosacul se corceşte cu Batea şi dă un bastard care rămâne în totdeauna mai mic, acestuia îi zic ei Boţog. Descripţia urmează (vezi Abr. sapa. Pali). www.dacoromanica.ro 4• Sp. Abramis sapa Pali. Tab. XII. Fig. 59. Gura mică se mi-inferioară; botul obtus, gros şi rotunzi t. Corpul de o înălţime mijlocie şi foarte comprimai lateral. Anala foarte lungă cu 38 — 45 radii moi; începe inainte de sfârşitul dorsalei. Sinonime: Brama secunda foem. : Marsigli, 1. c., IV, tab. 17. Cyprinus sapa : Pali. Zoograph. III, pag. 328. Cyprinus clavetza: Guldenstaedt, in Pali. Zoogr. III. Abramis schreibersii: Heckel, An. d. Wiener Mus. I, pag. 227, tab. 20, fig. 4. ^ , Abramis sapa: Nordmann, 1. c., pag. 506, tab. 21 (figura foarte bună). Hechel u. Kner, 1. c., pag. 115. Siebold, 1. c., pag. 131, Paneic, pag. 90. Kessler, Nachtrăge zur Iclithyol., pag. 21; Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontica, pag. 262, No. 207. Gunther, Catalog. III, pag. 302, Grimm, 1. c., pag. 227. Bade, 1. c., pag. 155. Leuciscus sapa: Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 49. Această specie se aseamănă foarte mult cu Cosacul, atât prin forma generală a corpului care este aproape aceeaş, fiind aicea numai puţin mai comprimat lateral şi ceva, mai înalt, cât şi prin lungimea analei care ajunge a avea chiar până la 45 de radii moi. De asemenea se aseamănă şi prin forma celorlalte aripioare şi în special a pectoralelor cari ajung şi aici până la baza ventralelor. Ea se deosebeşte însă de Cosac: prin forma capului care este foarte scurt, cuprinzându-se mai bine de 6 ori în lungimea totală,- prin forma botului care este scurt, obtus şi foarte bombat între ochi ; prin gura sa care este inferioară, falca de sus acoperind uşor pe cea de jos, prin ochii săi foarte mari, ele. Diametrul ochilor este egal cu 1/3 din lungimea capului, distanţa preorbitară fiind mai mică decât diametrul ochilor, iar cea interorbitară aproximativ egală cu 1V2 diametru. Tocmai prin aceste caractere însă—forma capului, botului, gurii şi ochilor—această specie se apropie foarte mult de genul Blicca. înălţimea corpului se cuprinde de 3 V8 ori în lungime. Oasele faringiene reprezenta o formă intermediară între oasele Plăticăi şi ale Morunaşului, ele nu sunt nici aşâ de subţiri şi lungăreţe ca la Plătică, dar nici aşâ de scurte şi îndesate ca la Morunaş. In privinţa celorlalte caractere specia aceasta se aseamănă apioape în totul cu Cosacul, numai că caudala este aicea cu mult mai lungă şi vârfui ei inferior este cu mult mai lung decât la toate celelalte Abramide. www.dacoromanica.ro 148 Coloraţiunea este cu mult mai deschisă decât la Cosac, fiind chiar şi pe spinare argintiu. Partea superioară a capului şi partea dorsală sunt albastre cenuşii, laturile argentii foarte vii. Aripioarele albe gălbii înconjurate de o margine neagră destul de largă. Ochii galbeni argintii cu o pată închisă pe Iris. Dimensiunile la cari ajunge sunt cu mult mai mici decât ale Cosacului. Exemplarele obişnuite ce le-am întâlnit aveau ca la vreo 25 cm. In privinţa biologiei, pescuitului, întrebuinţării, distribuţiei, etc., acest peşte se aseamănă în totul cu Cosacul, numai că este cu mult mai rar sau chiar foarte rar. După credinţa generală a pescarilor noştri, acest peşte nu este o specie deosebită ci o corcitură, şi anume corcitură de Cosac cu Batcă, despre care am amintit mai sus. Fără a puteâ să mă pronunţ încă asupra acestei chestiuni, înclin şi eu a mă îndoi, de existenţa ei ca specie, deşi a fost descrisă şi recunoscută până acum de naturalişti atât de distinşi ca Pallas, Heckel, Nordmann, Siebold, Kessler, etc. In tot cazul comparând capul ei cu capul Batcăi — Blicca Bjorkna — vedem o asemănare frapantă. Numărul mai mare de radii la anală, pe care se zice că l-ar aveâ, nu are nici o importanţă, deoarece am găsit foarte multe exemplare tipice de Abr. ballerus cu 45 de radii moi în anală. De asemenea faptul că găsim numai un număr mic de exemplare şi acestea izolate, ar puteâ fi iarăş o dovadă că avem a face numai cu un bastard. Rămâne dar ca experienţa cu fecundaţiunea artificială să ne dovedească în urmă cu siguranţă adevărul. Nume populare. Acest peşte nu are nume proprii populare. I se zice uneori Cosac cu botul turtit, sau Cosac corcit cu Batcă, etc., iar Tur-tucăenii îi zic Boţog, fiindcă rămâne mic. Lipovenii îi zic ca la toţi Cosacii şi Ţopa. Abramis bramaXLeuciscus rutilus Sieb. Bastaid. (Gen, Abramidopsis Siebold.) Tab. XII. Fig. 60 a. b. Sinonime: Cyprinus buggenhagii: Bloch, 1. c., tab. 95. Abramis leuckartii: Heckel, Annal. d. Wiener Museums I, p. 229, tab. 20, fig. 5. Nordmann, 1. c., p. 508. Cuvier et Valenciennes, XVII, p. 59. Bielz, Fische Siebenbiirgens, p. 11. Kessler, Zur Ichthyologie, p. 46; Nach-trăge zur Ichthyolog., p. 22. Heckel u. Kner, 1. c., p. 117. Seeley, p. 221. Warpachowshi, Peştii din apele Rusiei europene, pag. 125., Fig. 64. Leuciscus buggenhagii: Cuvier et Valenciennes, XVII, p. 58. www.dacoromanica.ro 149 Abramidopsis Leuckartii: Siebold, 1. c., p. 1B4. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, p. 264, No. 212. Grimm, 1. c., No. 2B2. Hybrid between Abramis brama and Leuciscus rutilusr Gunther, Ca-talogue VII, p. 214. După cum se vede din lista sinonimiilor, acest peşte a fost mult timp considerat ca o specie aparte şi abia în urma studiilor lui Siebold a fost recunoscută adevărată sa natură de bastard. E destul de curios aceasta, căci pescarii noştri îl cunosc cu toţii foarte bine şi nici nu-i dau alt nume decât «Plătică corcită cu Babuşcă». Caracterele principale ale acestei forme sunt : Corpul este lungăreţ şi de o înălţime mediocră, înălţimea sa maximă fiind cuprinsă de 37a ori în lungimea totală, iar grosimea sa aproape de 3 ori în înălţime. Capul este aproape atât de lung cât înalt şi lungimea sa intră aproape de 57a ori în lungimea totală. Gura este terminală şi oblică ca la A. ballerus ; ea este îngustă, încât colţurile ei nu ajung până sub nări, botul este obtus. Dinţii faringieni sunt pe câte o singură serie şi anume în dreapta 5 şi în stânga 5 sau câte odată 6. Coroanele lor sunt lateral comprimate şi oblice. Suprafeţele lor de masticaţiune au o brăzdătură în mijloc, iar înaintea vârfului lor câte o crestătură. Ochiul este relativ mic, diametrul său având cam 74 din lungimea capului; distanţa preorbitală este de un diametru, iar cea interorbitală egală cu 17a diametru a ochiului. Solzii sunt ceva mai mari ca la Plătică şi au pe suprafaţa lor câtevâ striuri radiare. Pe linia dorsală ei nu mai lasă o cărare liberă, ci o acoper complet cu solzi impari suprapuşi unul peste altul; de asemenea pe porţiunea ventrală dintre aripioarele ventrale şi anus se formează o muche ascuţită acoperită cu solzi. Prin aceste 2 caractere acest peşte se îndepărtează cu totul de Abramis apropiindu-se de Leuciscus. Linia laterală este bine pronunţată, mergând mai mult pe sub jumătatea corpului aprope paralelă cu linia ventrală. Şi aripioarele sunt foarte caracteristice, formând o transiţie între ambele genuri; Aripioara dorsală este trunchiată oblic, formând un unghiu ascuţit, anala însă are o bază cu mult mai scurtă ca la toate abramidele fiind compusă din 15—18 radii moi şi începe exact sub ultimul radiu al dorsalei; baza ei e numai cu puţin mai lungă ca înălţimea. Caudala de asemenea e caracteristică, căci vârful său inferior este numai foarte puţin mai lung sau aproape egal cu cel superior, deci e cu mult mai scurt decât la toate Abramidele. D3/10, Pl/5, V2/8, A3/15—18, C19, L. lat 45—54, L tr. 1-^. Coloarea este pe cap şi pe spinare albastru-verzuie, pe laturi argintie, aripioarele albicioase, fiind însă mai toate afară de pectorale şi ventrale (câte odată şi aceste) cu marginile înnegrite. Dimensiunile obişnuite sunt cam de 25 cm. Trăeşte în Dunăre şi mai cu seamă în bălţile şi jepcile ei. Nume populare. Plătică corcită cu Roşioarâ sau Plătica corcită cu Babuşcă. www.dacoromanica.ro 150 8 Gen. Blicca. Heckei. Dorsala trunchiată oblic dinainte înapoi şi are baza scurtă. Anala cu baza foarte lungă. Caudala bifurcată adânc, cu vârful inferior mai scurt decât cel superior. Solzii bine fixaţi de o mărime mediocră. Corpul foarte comprimat lateral. Pe muchea spinării între cap şi începutul dorsalei solzii lasă o cărare mediană liberă care e mărginită de ambele părţi cu solzi mai mici. Pântecele pe distanţa dintre inserţiunea ventralelor şi deschiderea anală foarte comprimat lateral formând o muche ascuţită neacoperită cu solzi. Gura cu buze subţiri şi fără mustăţi. Dinţii faringieni aşezaţi pe câte o singură serie după formula 2.5—5.2 sau 3.5—5.3. ’ / sp. Blicca bjorkna. L. Batea. Tab. XII. Fig. 61. Gura se mi- i n feri o ară, botul tur ti t;corpul înalt şi fo arte co imprimat pe laturi. Anala cu 19 — 24 radii moi, începe sub ultimul radiu al dorsalei. Pectoralele, ventralele şi anala cu baza rosietică. Sinonime: Cyprinus bjorkna: Linne, Syst. nat., pag. 532. Cyprinus blicca: Bloch, 1. c., I, pag. 65. Tab. 10. Gmelin, Reis, etc. Cyprinus laskyr: Pallas, Zoographia III, pag. 326. Giildenstaedt (după Pallas. Cyprinus ballerus: Meidinger, 1. c., tab. 7. Abramis blicca: Cuvier, Regne Anim. Nordmann, 1. c., pag. 504, Tab. 22: Fig. 1. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 47; Nachtrăge, etc., pag. 43. Gunther, Calalogue, VII, pag. 306. Ileincke u. Mobius, Fische der Ostsee, pag. 24 şi 118, No. 79. Abramis laskyr: Piordmann (var. b.= Cyprinus Laskyr. Giild.), 1. c., pag. 504, tab. 22 fig. 1. Leuciscus blicca: Cuv. et Val., XVII, pag. 120. Blicca argyroleuca: Heckel şi Heckei u. Kner, 1. c., pag. 31. www.dacoromanica.ro 151 Blicca laskyr: HecJcel u. Kner, pag. 123. Blicca bjorkna: Siebold, 1. c., pag. 138. Benecke, Fische v. Ost- u. West-Preussen, pag. 123. Kessler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 263, No. 211. Grimm, 1. c., No. 231. Sabanvjeef, 1. c., II, pag. 205. WarpachowsJci, L c., pag. 127. Br3, D3/8, Pl/14—16, Y2/8, A3/19 —24, C4/19/4 L. lat. 45 — 49, L. tr. ^-°. Această specie se aseamănă în forma sa exterioară foarte mult cu Plă-tica, aşa că dela prima vedere ne e greu s’o deosebim de ea; abia examinând de aproape botul şi aripioara anală putem să le deosebim şi tot încă formele extreme ne pot înşelă. Numai prin examinarea dinţilor farin-gieni putem să le determinăm cu siguranţă. Ca mijloc uşor de a le recunoaşte după exterior servesc aripioarele pereche şi anala, dar mai cu seamă ventralele, cari aici sunt puţin colorate în roşu la baza lor, pe când la Plătică sunt mai mult vinete. Corpul este foarte comprimat lateral, înălţimea sa se cuprinde de 3 ori în lungimea totală, iar lăţimea sa de 3 ori în înălţime. Capul este mic şi se cuprinde între 51/a—6 ori în lungimea totală. Gura care este semi-in-ferioară e foarte mică şi capetele ei ajung înapoi abiâ până sub narine. Ochii sunt mari şi diametrul lor e egal cu Vs din lungimea capului. Distanţa preorbitală e covâ mai mare decât 1j2 din diametrul lor, iar cea interorbitală cam de l1^ °ri acest diametru. Narinele sunt duble, cea anterioară fiind cu mult mai largă şi rotundă decât cea posterioară care e eliptică. Ele sunt mai apropiate de ochi decât de vârful botului. Oasele faringiene sunt groase, iar dinţii faringieni sunt pe 2 rânduri; cei mai mari, interni, sunt tăiaţi oblic având o suprafaţă de masticaţiune sulcată, iar vârfurile ascuţite şi cârligate. Solzii şi linia laterală se aseamănă în totul ca la Plătică. Ei lasă pe linia dorsală între aripioară şi cap o cărare fără solzi, iar pe linia ventrală, între ventrale şi anus, alta goală, însă acoperită de solzii de pe de lături, cari o fac invizibilă. Aripioara dorsală începe la mijlocul corpului şi e, ca şi la Abramis, trunchiata foarte oblic, aşâ că are vârful foarte ascuţit. înălţimea ei este variabilă precum şi a celorlalte aripioare, din care cauză tocmai s’a crezut că sunt mai multe specii. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea ventralelor, iar ventralele încep cu mult înaintea începutului dorsalei. Anala începe sub capătul posterior al dorsalei; ea este compusă de obiceiu din 19—23 radii moi, se găsesc însă exemplare cari au chiar şi 24. Cau-dala este adânc bifurcată, iar vârful său inferior este cevâ mai lung decât cel superior. Coloraţiunea. Spinarea şi partea superioară a capului este verde-al-băstrie închisă, bătând în cafeniu, laturile sunt argintii, bătând puţin în albastru. Câte odată se găsesc exemplare cu totul roşieteco. Aripioarele dorsală şi caudală sunt vinete, anala mai deschisă şi numai pe margine şi la vârf vânătă închisă, pectoralele şi mai cu seamă ventralele cu baza roşie, iar la mărgini albe gălbii. Irisul este argintiu, deasupra cu o pată mai închisă. www.dacoromanica.ro 152 Dimensiunile la cari ajunge de obiceiu sunt între 20 până la 25 cm. lungime. Varietăţi. După cum se vede din lista sinonimelor, s’a crezut înainte că în apele Europei trâesc mai multe specii de Blicca ; încă Pallas şi Guldenstaedt deosebiau 2 specii, iar în urmă Nordmann şi apoi Heckel şi JECner au descris două specii din apele Rusiei Sudice (Blicca argyro-leuca şi Blicca laskyr Heckel, sau Abrammis blicca şi A. blicca var. las-kyr Nordmann). Este meritul lui Kessler şi apoi al lui Siebold de a ii arătat că aceste 2 forme nu sunt specii diferite, nici măcar varietăţi constante, ci numai formele extreme de variaţiune ale unei singure specii; ca şi la Platică şi aici înălţimea corpului variind foarte mult şi tot asemenea şi lungimea sau înălţimea diferitelor aripioare. Distributiunea. Batea trăeste în Dunăre cu toate bălţile ei si mai cu j » > ) seamă în jepci. De asemenea ea se găseşte în regiunea inferioară a râurilor şi în băltoacele cari Ie formează acestea. Biologia. Batea preferă mai cu seamă apa stătătoare şi în special bălţile Dunării. In jepcile cele mai mici, cari în timpul verii se usucă, ea se găseşte în totdeauna în mare abundenţă. In timpul iernii ea trăeşte la adânc, însă primăvara se adună în cârduri mari şi se duce la apă mică spre a-şi lepădă icrele pe plantele acuatice. Ea se hrăneşte cu viermi, insecte şi vegetale. Epoca lor de reproducţie este de obiceiu odată cu a Crapului. La bătaie ele fac un sgomot mare în apă, aşâ că se aud dela distanţă. Ouăle sunt cam de 2 mm. diametru şi femelele bătrâne leapădă cam la vreo 100.000 de boabe. Ele sunt foarte tenace şi ajung foarte de timpuriu la maturitate, aşâ că adeseori se văd exemplare de câte 10—12 cm. lungime, cu icre mature în ele. Din această cauză tocmai ele sunt atât de uşor expuse la degenerare şi de aceea au dat de atâtea ori loc la creaţiunea de nouă specii. Întrebuinţarea. Batea este un fel de peşte foarte ordinar, totuş din eauza cantităţilor enorme în cari se găseşte în apele noastre, are o mare însemnătate comercială. Ea se sărează în butoaie împreună cu alte Abra-mide şi se vinde pentru populaţiunea rurală. Exemplarele mici se sărează împreună cu puii de Cosac şi de Plătica mică şi se aduc în comerţ sub numele de Albitură. Părăsiţi. Intre părăsiţii acestei specii sunt foarte frecuenţi Ligulele (Li-gula monograma), cari parasitează în cavitatea viscerală. Ele se îmmulţesc câte odată aşâ de mult, încât crapă burta peştelui şi părăsitul este pe jumătate afară printre muşchii dislocaţi. Exemplare mici cu părăsiţi în ele se cunosc dela distanţă, căci înoată foarte repede, ieşind cu spinarea afară din apă. Nume populare. Numele mai general la Români este Batcă, se mai numeşto însă şi Corbancă, Corpancă, Corpănicâ, Corpacă, Bătculiţă. Exemplarele mici se numesc Frunza plopului. Iar sărate şi amestecate cu alte specii de Abramis li se zico în comerţ Albitură. Lipovenii le mai numeso şi Guşter sau Laslcir. Pescuitul. Se prinde cu nevoadele, voloacele şi cu tot felul de plăşi precum şi cu vârşele şi coteţele. Bastarzi. Această specie se curceşte cu Abramis brama şi cu Leu-ciscus rutilus, sau cu Scardinius erythrophalmus. www.dacoromanica.ro 153 a) Blicca bjorkna X Leuciscus rutilus Siebold. (Bastaid). (Gen. Blicopsis Siebold) Siuonime: Abramis abramo-rutilus : Ilolanclre, Faune du depart. de la Moselle, pag. 246. Abramis buggenhagii: Selys-Longchamps, Jchlhyolog. Faune Belge, pag. 216. Blicopsis abramorutilus: Siebold (o parte), pag. 142. Kessler, pag. 264, No. 213. Grimm, 1. c., No. 233. Jăckel, Abhandl. der Zoolog.-mineralog. Vereins Regensburg 1864—1865. GiXnther, Cat. VII, pag. 215. Br. 3. D 3/8, P 1/15, V 2/8, A 3/14—18, C 4/19/4, L. lat. 43—46; L tr. 2=L°. 4 ■ Acest bastard care a fost găsit în apele Belgiei, Holandei şi Germaniei, a fost mai întâiu considerat ca o specie aparte. Abia Siebold în urma unui studiu comparativ a numeroase exemplare a putut descoperi adevărata sa natură. Şi în apele noastre şi în special în bălţile Dunării l-am găsit într’un număr foarte mare de exemplare, aşa că am avut ocaziunea de a-1 studia mai de aproape. El e cunoscut foarte bine şi de pescarii noştri cari îl numesc «Corcitură de Batea cu Băbuşcăy>. In forma sa generală se aseamănă foarte mult cu bastardul descris mai sus, pe care îl formează Plătica cu Babuşca şi cu acel dintre Batcă şi Ro-şioară, care va fi descrisă în urmă. Cu acest din urmă e atât de asemănător, încât chiar Siebold i-a confundat între ei şi abia Jăckel şi în urmă Giinlher i-a deosebit unul de altul. După forma generală a corpului, el are aparenţa unui Leuciscus cu spinarea înaltă. înălţimea corpului său se cuprinde 23/4 ori în lungimea corpului (fără caudală). De Leuciscus el se deosebeşte mai cu seamă prin următoarele caractere: 1. Prin înălţimea corpului ; 2. Prin forma bolului şi a gurii. Botul aici este umflat şi turtit, iar gura terminală şi oblică; . 3. Prin forma ochiului care aici este cu mult mai mare; 4. Prin aripioara anală care aici are baza lungă cu 14—18 radii moi; 5. Mai cu seamă însă se deosebeşte prin dinţii faringieni cari aici sunt aşezaţi pe 2 serii după formula 2.5—5.2 sau 3.5 — 5 3. De altfel dinţii . variază foarte mult apropiindu-se mai mult de o specie sau de alta; aşa întâlnim adeseori exemplare cu 3.5 — 5 2. sau cu 2.5—5 3. şi chiar altele numai cu 5—5 sau 6—5. De Blica acest bastard se deosebeşte mai cu seamă: 1. Prin forma corpului; 2. Prin baza mai scurtă a analei care Ia Blica are între 19—21 radii moi; www.dacoromanica.ro 154 3. Prin forma oaselor faringiene şi a dinţilor. Oasele faringeine sunt aicea cu mult mai lungi şi mai subţiri, iar dinţii faringieni, cari au coroanele trunchiate oblic şi o brăzdătură simplă, sunt de mai multe ori crestaţi pe lăture şi se termină cârligaţi; 4. Prin dimensiunile solzilor cari aici sunt puţin mai mari ; 5. Prin lipsa unei cărări mediane neacoperilo cu solzi pe linia dorsală anterioară. Această cărare, care e atât de caracteristică pentru genul Blica şi toate abramidele, lipseşte aici şi muchea spinării e acoperită cu un rând de solzi carinaţi la mijloc, cari se acoper unii pe alţii ca ţiglele de pe o casă ; 6. Prin carena pe care o formează solzii pe muchea ventrală între in-serţiunea aripioarelor ventrale şi deschiderea anală ; 7. Prin forma caudalei care are cele 2 vârfuri ascuţite şi aproape egale între ele. Colorapiunea. Spinarea este verde măslinie, laturile argintii sau aurii cu luciu metalic. Aripioarele cenuşii. Pectoralele, ventralele şi anala cu baza roşietică. Dimensiunile la cari ajunge acest bastard sunt cam acele ale Babuşcăi cu care este adeseori confundat. Este răspândit în toate bălţile Dunării. Nume populare. Un nume special nu are. Pescarii îi zic Corcitură de Batea cu Babuşcă. b) Blicca bjorkna X Scardinius erythrophtalanus Jackel (Bastazd). (Gen. Bliccopsis Siebold.) Sinonime: Bliccopsis abramorutilus: Siebold (o parte), 1. c., pag. 142. Bliccopsis erythrophthalmoides: Jackel, Abhandlungen des Zoologisch.-Miner. Yereins. Regensburg 1864—65. Hybrid between Leuciscus erythrophthalmus and Abramis blicca: Giinther. Catal. Y1T, pag. 233. Acest bastard se aseamănă atât de mult cu cel precedent, încât Siebold i-a confundat împreună şi descripţia dată este făcută după exemplare aparţinând ambelor forme. Abiâ în urmă Jackel l-a descris ca o formă aparte. Br. 3. D 3/8, P 1/15, V 2/8, A 3/14 — 18, C 4/19/4, L. lat. 42—44, L tr. VEl se deosebeşte de forma precedentă, mai cu seamă prin corpul său care este mai puţin înalt şi prin solzii săi cari sunt cevâ mai mari. înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 27s — la exemplarele tinere de 22/s — în lungimea corpului fără caudală. www.dacoromanica.ro 155 Gura este terminală, botul scurt şi turtit. Dinţii faringieni, a căror construcţie este ca şi la forma precedentă, sunt aşezaţi pe două serii după formula 2. 5—5. 2 sau 8. 5—5. 3 sau 8. 5—5. 2, etc. Partea anterioară a liniei dorsale mediane nu formează o muche, ci e rotunzită şi acoperită cu solzi cari se acoper unul pe altul ca ţiglele de pe acoperământul unei case. Partea ventrală cuprinsă între aripioarele ventrale şi deschiderea anală este puternic comprimată formând o muche ascuţită; solzii însă nu se întind peste ea. Anala este cu 14—18 radii moi. Celelalte caractere sunt asemănătoare cu ale formei precedente. Colora-ţiunea de asemenea, numai că ventralele, pectoralele şi anala sunt cu mult mai intensiv colorate în roşu. Se găseşte foarte des în bălţile Dunării. Numele popular este Batcă corcită cu Roşioară. IX. Gen. Pelecus Agassiz. (Mem. soc. nat. Neuchat. I, 1835). Corpul lungăreţ, foarte comprimat lateral. Gura superioară, fără mustăţi. Solzi relativ mici şi caduci. Pectoralele foarte lungi, dorsala cu baza foarte scurtă, anala cu baza lungă. Linia laterală descrie mai multe curbe undulate. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2.5—2.5. 1 sp. Pelecus cultratus. Lin. Sabila. Tab. XII. Fig. 62. Deschiderea bucală aproape verticală. Dinţii faringieni cari au coroana later al compri mată şi dinţată ca un ferăs trău, se termină cu un vârf cârligat. Corpul jos. Linia dorsală aproape dreaptă,orizontală, linia ventrală convexă formând o muche ascuţită. Dorsala cu baza scurtă şi împinsă înapoi până peste începutul a n alei. Pe c t o r a l el e fo ar te lungi şi ascuţite. Anala cu 26 până la 29 radii moi bifurcate. Sinonime: Sarachi congener: Marsigli, l. c., IV, pag. 23, Tab. 8. Cyprinus cultratus: Linne, Syst. Nat. I, pag. 531. Bloch, Oek. Naturg. d. Fische Deutschl. I, pag. 255, Tab. 37. Pallas, Zoographia, etc. III, pag. www.dacoromanica.ro 156 331. Reisinger, Pisc. Hungar, pag. 79. Meidinger, Icon. pisc. Austr., tab. 25. Cyprinus clupeoides: Bloch, Tab. 402, fig. 2. Cheia cultrata: Cuvier, Regne animal. Luciscus cultratus: Valenciennes (în Cuvier el Valenciennes, 1. c., XVII, pag. 330). Pelecus cultratus: Agassis, mem. d. 1. soc. sc. nat. Neuchatel I, 1835, pag. 39. Nordmann, Faune pontique, pag. 502, Tab. 24, fig. 1. Kessler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 40; Nachtrage zur Ichthyologie, pag. 21; lh-tiologia Aralo-Caspi-pontica, pag. 269, No. 232. HecTcel u. Kner, 1. c., pag. 126. Siebold, 1. c., pag. 152. Gunther, Catalogue VII, pag. 330. Grimm, 1. c., pag. 205, No. 247. Seeley, 1. c., pag. 243. Bade, 1. c., pag. 175. Sabannejeff, Peştii Rusiei, voi. II, pag. 417. Warpachowski, 1. c , pag. 135. Br 3, D 2—3/7—8, P 1/15—16, V 2/7, A 3/26—29, C 4/19/4, L. lat 100—115, Ltr. Acest peşte, foarte uşor de recunoscut prin forma sa cu totul particulară, se aseamănă întru câtva cu scrumbiile şi în special cu Rusacul sau cu Rizeafca. In adevăr corpul său foarte comprimat lateral, linia ventrală convexă şi ascuţită, solzii săi caduci, proeminenţa de pe falca inferioară, etc. ne aduc mult aminte de corpul Heringilor. Din această cauză tocmai unii din vechii naturalişti le clasificau chiar între Clupeide. Descrierea. Corpul său este foarte puţin înalt, lungăreţ şi comprimat pe laturi. înălţimea sa maximă este puţin în urma inserţiurtii ventralelor şi este egală cu aproape Va din lungimea sa totală, iar lăţimea este aproape egală cu V* din înălţime. Spinarea care este rotunzită este aproape o linie dreaptă orizontală, linia ventrală din contră este convexă şi formează o muche foarte ascuţită. Această muche însă nu este tare ca la Clupeide, căci nu este formată ca acolo de solzi carinaţi cu vârfuri ascuţite, ci numai din alăturarea marginii solzilor de pe ambele laturi ale corpului. Aceştia se înclină astfel, încât formează unii cu alţii un unghiu foarte ascuţit şi nu sunt separaţi între ei decâţ numai prin pielea subţire în care sunt prinşi. Capul este mic având o lungime laterală egală cu l/s din lungimea totală. Lungimea sa măsurată însă pe linia dorsală este cu mult mai mică, deoarece musculatura spinării se întinde şi peste capsula cranială până deasupra ochiului. Ochii sunt relativ mari, diametrul lor cuprinzându-se de 3f/2 ori în lungimea capului; ei sunt apropiaţi atât de vârful botului cât şi între ei, aşâ că distanţa preorbitară este mai mică decât un diametru, iar cea isterorbitară numai cevâ mai mult decât jumătatea acestui diametru. Narinele sunt largi şi duble şi aşezate mai aproape de marginea ochiului decât de vârful botului. Gura este mică şi superioară; buzele sunt înguste şi subţiri şi numai la capete cărnoase. Falca inferioară se urcă în sus aproape verticală, aşâ că pe toată lungimea sa ea este înaintea fălcii superioare. La mijlocul fălcii inferioare este o proeminenţă—o îngroşare a bărbiei ca la Clupeide— care se potriveşte exact într’o scobitură din mijlocul fălcii superioare adică în osul intermaxilar. Oasele faringiene sunt lungi şi subţiri, deasemenea şi dinţii faringienii; aceştia sunt comprimaţi lateral, cu vârfurile cârligate şi cu.marginea dinţată ca un ferăstrău. www.dacoromanica.ro 157 Solzii sunt cicloizi, foarte subţiri, de o mărime moderată şi se deslipesc foarte uşor; ei acoper capul până deasupra ochiului şi aici sunt cu mult mai mici, iar pe laturile corpului mai mari. Linia laterală are o formă foarte caracteristică; ea porneşte in mod normal dela marginea operculelor, se scoboară apoi brusc în jos pe sub pectorale înconjurând originea lor, până ajunge aproape de linia ventrală; de aicea apoi porneşte înainte descriind mai multe curbe undulate pe jumătatea de jos a corpului, până ajunge de se termină la jumătatea inserţiunii caudalei. Porii cefalici sunt mai cu seamă vizibili pe falca inferioară, mai puţin însă pe inelul suborbitar care este foarte îngust. Aripioara ventrală este foarte mult împinsă la partea poslerioară a corpului; baza ei este foarte scurtă fiind egală abiâ cu Y« din înălţimea ei. Ea este trunchiată foarte oblic, aşâ că formează un vârf ascuţit. Anala este cu baza foarte lungă având 26 — 29 radii moi bifurcate; ea incepe ceva înaintea începutului dorsalei. Pectoralele sunt foarte lungi şi ascuţite având forma unor iatagane, ele nu ajung însă până la inserţiunea ventralelor. Ventralele sunt mici, ele încep aproape sub jumătatea corpului şi culcate ajung până aproape de deschiderea anală. Caudala este adânc bifurcată şi lobul ei inferior este mai lung decât cel superior. Coloraţiunea. Partea dorsală a corpului este albastră (coloarea oţelului oxidat) sau verde albăstrie cu un luciu viu metalic; lăturile sunt argintii, foarte strălucitoare, bătând câte odată foarte puţin în roşu trandafiriu. Pectoralele, dorsala şi caudala sunt cenuşii, pectoralele şi ventralele albe găl-bii, bătând puţin în roşu. Irisul argintiu sau puţin auriu. Dimensiunile. Sabiţa ajunge în apele noastre la dimensiuni mari până la 40 şi chiar 50 cm. lungime şi la o greutate de peste un kgr.; aceste exemplare însă sunt rare, exemplarele obişnuite au cam 30—35 cm. şi o ( greutate de Ya kgr. Biologia şi Distribuţiunea. Sabiţa este un peşte de Dunăre şi de apă sălcie. Ea se pescueşte în mari cantităţi în Dunăre cu toate bălţile ei cât şi la mare în faţa gurilor Dunării. Ea intră primăvara prin bălţi numai pentru a-şi depune icrele şi îndată ce simte că apele sunt în scădere, pleacă. Deoarece corpul ei e foarte îngust şi lătăreţ, ea se strecoară printre nuielele gardurilor şi fuge. Ea se hrăneşte cu iarbă, viermişori, crustacee, etc. Epoca ei de reproducţie este prin Aprilie şi Maiu, odată cu Abramidele. Ea depune icrele la apă mică pe buruenile din bălţi. Nu păzeşte ouăle, ci îndată ce simte scăderea apelor pleacă. O femelă depune cam la 100.000 de boabe de icre. întrebuinţarea. Sabiţa se consumă mai mult sărată. Proaspătă se mănâncă numai primăvara când carnea ei este mai gustoasă şi mai grasă. Ea se sărează foarte mult şi se pune la butoaie ca Cosacul. Este un peşte foarte ieftin şi din această cauză e foarte căutată de populaţiunea dela sate. Producţiunea bălţilor din susul Dunării e destul de mare; la bălţile din delta Dunării însă producţia e cu mult mai mică şi avem anual o cantitate de 2—3.000 kgr. www.dacoromanica.ro Num de populare sunt: Sabiţă, Sughiţă, Săbioară, Săbicioară, Să-biiţă. Lipovenii din Dobrogea o numesc Cihon, pescarii greci Spatop-saro, iar Turcii Calaci balâc. Pescuitul. Se prinde vara la Leasă, iar toamna şi iarna cu Nevoadele. Cade însă şi în alte plăşi cari pescuesc mai mult la suprafaţa apei. X. Gen. Alburnus Heckel. Corpul lungăreţ, comprimat lateral cu linia laterală joasă. Solzii caduci argintii şi foarte lucioşi. Gura superioară, cu buze subţiri şi fără mustăţi. Pe mijlocul fălcii inferioare o proeminenţă care se potriveşte exact într’o scobitură din mijlocul fălcii superioare. Dinţii fa-ringieni pe 2 serii după formula 2. 5—5. 2 (sau excepţional 2. 5—4. 2), cu vârfuri cârligate. Dorsala cu baza scurtă, anala cu baza lungă, cel puţin cu 12 radii moi. Linia ventrală între aripioarele ventrale şi deschiderea anală formează o muche ascuţită. 1 sp. Alburnus lucidus Heck. Obletul. Tab. XII. Fig. G3. Corpul lungăreţ, gura oblică cu deschiderea îndreptată în sus. Falca inferioară puţin îngropată la mijloc şi ieşind ceva în afară. Dinţii faringieni din seria internă cu mai multe crestături pe ei. Anala cu 16 — 20 radii moi bifurcate, începe ceva înaintea sfârşitului dorsalei. Pe linia laterală 45 — 50 solzi. Sinonime: Phoxinus secundus: Marsigli, Tom. IV, tab. 18, fig. 8. Cyprinus alburnus: Lin., Syst. nat. I, pag. 531. Boch, 1. c., I, pag. 54, tab. 68, fig. 4. Pallas, Zoograph. Rosso-Asiat. III, pag. 321. Meidinger, Icon. Pisc., tab. 30. Beisinger, Spec. Ichthyol. Hungar. . Leuciscus alburnus: Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 272. Aspius ochrodon: Fitzinger, Prodrom. Faunae Austriae. Aspius alburnoides: Selys-Longchamps, 1. c., pag. 214. www.dacoromanica.ro 15§ Aspius alburnus: Agassiz, 1. c., pag. 38. Nordmann, 1. c., pag. 154. Kess-ler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 39; Nachtrăge zur Ichthyologie, etc., pag. 28. Bade, 1. c., pag. 167. Alburnus lucidus: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 131. Siebold, 1. c., pag. 154. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontica, pag. 266, No. 217. Ghrimm, 1. c., No. 237. Gunther, Catalogue YI1, pag. 312. Seeley, 1. c., pag. 232. Sa-bannejeff, 1. c., pag. 392, Warpachowski. Alburnus breviceps : Heckel u. Kner, 1. c., pag.' 134. Br. 3 D 1/8, P 1/14—16, V 2/8, A 3/16—20, C. 5/19 5, L lat 45—50, L. Ir. 8-4* Acest peşte variază foarte mult atât în formele sale cât şi în colori ; din această cauză s’au şi descris mai multe specii şi varietăţi cari în urmă s’au dovedit toate că nu sunt decât reprezentanţi ai speciei Alburnus lucidus, fiind legaţi cu forma tipică prin tot felul de forme intermediare. Obleţul ordinar variază atât de mult, încât Siebold scrie: «pot afirma că acest peşte are în fiecare râu şi în fiecare lac o altă aparenţă». Astfel s’a dovedit că formele descrise ca specii aparte : Aspius alburnoides de către Selys Longchamps şi Alburnus breviceps de către Heckel, nu sunt decât simple varietăţi ale acestei specii. Şi în apele noastre această specie, care este foarte răspândită şi care trăeşte în medii foarte variate, variază foarte mult; descrierea scurtă dar pe care i-o dau aicea nu poate să iea decât media caracterelor pentru a se potrivi asupra tuturor exemplarelor examinate. Corpul esle lungăreţ, înălţimea sa maximă cuprinzându-se de 472—5 ori în lungimea totală, iar lăţimea sa 2V2 — 3 ori în înălţime. De altfel tocmai aceste dimensiuni variază foarte mult, căci găsim adeseori obleţi cu Gorpul lungăreţ şi mai îngust, iar alţii mai scurţi şi cu corpul mai înalt. Capul este mic şi lungimea sa laterală se cuprinde cel puţin de ori în lungimea totală a corpului. Ochiul este mare şi diametrul său intră cam de 3 72 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitală este ceva mai mică sau cel mult egală cu un diametru, iar distanţa interorbitală ceva mai mare decât un diametru. Intre ochi şi vârful botului la egală distanţă se află narinele, cari sunt duble şi relativ mari. Cura este semi-superioară, ea este foarte oblică şi se întinde înapoi până sub narine. Falca inferioară este umflată la mijloc având o proeminenţă care se potriveşte exact într’o scobitură dela mijlocul fălcii superioare, şi această proeminenţă variază însă, câte odată fiind foarte pronunţată, iar alte . ori foarte mică. Dinţii faringieni sunt comprimaţi lateral, cei de pe linia internă sunt de mai multe ori crestaţi pe margine înaintea capătului lor, iar vârful le este cârligat şi ascuţit. Solzii sunt foarte moi şi se desprind uşor; ei sunt cicloizi şi au câteva stria-juri adiare foarte puţin pronunţate; mai cu seamă cei de pe laturile corpului au un luciu de argint foarte puternic. La partea ventrală între originea aripioarelor ventrale şi deschiderea anală, unde corpul este foarte comprimat, ei se alăturează de pe ambele părţi pentru a formă muchea ventrală care este foarte ascuţiţă, totuş ei nu traversează această muche. Linia laterală merge aproape paralel cu linia ventrală. Intre linia laterală şi originea ventralelor sunt 3 serii longitudinale de solzi. www.dacoromanica.ro 160 Dorsala începe cu mult în urma ventralelor şi baza ei este mai scurtă decât înălţimea. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea ventralelor şi acestea merg până în aproprierea deschiderii anale, fără însă a o ajunge. Anala este lungă, cu 16—20 radii moi, ea începe sub capătul posterior al dorsalei sau de cele mai multe ori chiar înaintea ei. Caudala este foarte adânc divizată; loburile ei sunt ascuţite la vârfuri şi cel inferior e ceva mai lung. Coloraţiunea este şi ea variabilă; în genere partea dorsală bate în verde sau în albastru, iar lăturile sunt albe cu un luciu metalic întocmai ca argintul. Dorsala şi caudala sunt puţin cenuşii, câte odată chiar cu marginea mai închisă, iar pectoralele, ventralele şi anala albe şi în epoca de reproducţie bătând în portocaliu. • Dimensiunile. Lungimea obişnuită a Obletilor din Dunăre este de 10 — 14 cm., am găsit însă adeseori prin bălţile noastre exemplare trecând peste 20 cm., cari la prima vedere se confundă cu Alburnus chalcoides. Distribuţiunea. Obleţii sunt foarte răspândiţi în toate apele noastre; ei supt foarte numeroşi în toată Dunărea cu bălţile ei, în lacurile litorale ca: Siutghiol, Mangalia, Taşaul, etc., în lacurile din interiorul ţerii ca Znagovul, etc. De asemenea se găsesc în toată regiunea inferioară a râurilor noastre suindu-se în Şiret d. ex. până în sus de gura Bistriţei. Biologia. Obleţul este un peşte atât de apă curgătoare cât şi de apă stătătoare; ori unde însă el se ţine mai mult la suprafaţa apei şi nu arareori se vede jucându-se şi sărind din apă afară. El trăeşte în totdeauna în grupe mai mari şi e foarte urmărit de toţi peştii răpitori, mai cu seamă de Somn şi Ştiucă; Singurul său mijloc de apărare în contra aceştor duşmani este că sare afară din apă aruncându-se la oarecare distanţă, când e urmărit de ei, şi astfel îi pierd urma. El se hrăneşte cu Plancton, mici animale, crustacee, plante, etc. Pescarii zic despre el că-i plac balele somnului şi de aceea când e un somn priponit de mal se văd în adevăr foarte mulţi obleţi în jurul său. De asemenea, după cum îmi comunică d-1 dr. D. G. Ionescu—care a făcut diferite observaţiuni asupra biologiei somnului—pescarii zic că Obleţul ar mânca icrele somnului; nu am putut însă să verific această credinţă, dar ştiu că nu am găsit niciodată în stomahul Obleţului icrele vreunui peşte. Epoca de reproducţie a Obleţului este cam odată cu a crapului. El intră de timpuriu în bălţile Dunării şi aşteaptă până apa se încălzeşte, apoi leapădă icrele la apă mică pe buruene. Când e prins în epoca de reproducţie, el caută să-şi lepede repede icrele înainte de a fi scos din apă afară; în Maiu 1908 prinzând cu chipcelul obleţi la gârla Ghimia dela Brateş şi vrând & examina un exemplar mi-a aruncat în palmă toate icrele cari curgeau repede ca dintr’o stropitoare. Puii Obleţului, cari se desvoltă repede din ou, umblă în totdeauna în cârduri mari pe la suprafaţa apei. Întrebuinţarea. Obleţul care în alte ţeri nu are nici o valoare, este la noi foarte apreciat şi se vinde cu preţuri foarte bune sub numele de Ţârâitori. El se prepară mai cu seamă în borş sau în saramură. La Tulcea se vând cam la vreo 2.000 klgr. anual. In alte ţeri şi mai cu seamă în Franţa, din solzii Obleţului se prepară o esenţă numită Essence d’ Orient, cu care se fabrică perlele artificiale. Luciul metalic argintiu al solzilor obleţilor fiind datorit unor plăci cristaline microscopice de o formă oblongă cu ca- www.dacoromanica.ro 161 petele trunchiate oblic, solzii se pun în soluţie de amoniac care disolvâ materia organică, însă nu atacă aceste mici plăci. Astfel lichidul obţinut este o emulsiune a acelor plăci în amouiac şi constitue acea esenţă. Pentru fabricarea a jumătate de kilogram de asemenea esenţă sunt, după Siebold, necesari 18 — 20.000 de obleţi. La noi în ţară, abia în anii din urmă s’a început această fabricaţiune şi e de sperat că în scurt timp va luă o întindere foarte mare, deoarece condiţiunile sunt foarte favorabile. Astăzi 2 fabrici de perle din Germaniea şi-au trimis lucrătorii lor în della Dunării pentru a le fabrică esenţa de solzi. Obleţii se mai întrebuinţează foarte mult ca nadă la undiţe sau mai cu seamă se pun vii la Visile, căci ei fiind foarLe strălucitori atrag în totdeauna peştii răpitori. Pescuitul. La Dunăre se face mai cu seamă cu Ch'pcelul sau Cârli-onţul, iar la unele bălţi şi in special la Znagov se fac anume «Coteţe de stufo cu gura foarte îngustă pentru prinsul lor. Numele populare. La Dunăre i se zice mai pretutindeni Obleţ, Oblete, Boblete, Bobleţ; în DobrOgea pe la satele Oltina, Mârleanu îi zic Oclee sau Velei; Turtucăenii îl numesc şi Stoicesc sau Stoiceţ, zicând că «are cap de bulgar» şi «seamănă la cap cu Stoicu». La Znagov şi prin mai toată Muntenia Ţârâitori, la râurile din Moldova Sorean şi Soreaţă. Lipovenii le zic Ableţ, Grecii din Dobrogea Obleţia, iar Turcii Caraghios balâc. 2 sp. Alburnus chalcoides Giildenst. Obleţ maze. Corpul lungăreţ, gura oblică cu deschiderea îndreptată în sus. Falca inferioară foarte îngroşată la mijloc, bărbia ieşind cu mult înainte. Dinţii fari ngien i din seria internă cu mai multe crestături pe ei. Anala, cu 17—2 0 r ad i i m o i b i fu r-cate, începe după capătul posterior al dorsalei. Pe linia laterală 68 — 70 solzi. Sinonime: Cyprinus chalcoides: Guldenstaedl, Nova Comment. Acad. Pctropol, XVI, pag. 540. Cyprinus clupeoides: Pallas, Zographia III, pag. 333. Aspius mento: Periy, Isis, 1832. Heckel, Annalen des Wiener Museums, pag. 225, Tab. 19, fig. 3. Nordmann, 1. c., pag. 495. Aspius Heckeli: Fitzinger, Prordrom. Faunae Aust. Leuciscus mento: Curier et Valenc., Voi. XVII, pag. 27. A. R.—Publ. Adamachi. 177. Antipa, lhtiologia. www.dacoromanica.ro 162 Alburnus mento: Heckel şi Kner, 1. c., pag. 139. Siebold, 1. c., pag. 161. Gunther, 1. c., voi. VII, pag. 315. Seeley, 1. c., pag. 237. Pancic, 1. c., 98. Alburnus mentoides: Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc. I, pag. 12. Alburnus chalcoides: Gunther, Catal. VII, pag, 314, (în parte). Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 149 (4 varietăţi: 1) forma dunăreană, Alb. mento. 2) forma pontică, Alburnus mentoides. 3) forma caspică, Alb. chalcoides şi 4) forma aralensă). Grimm, 1. c., pag. 205, No. 238. Aspius clupeoides: Nordmann, 1. c., pag. 500, Tab. 24, fig. 2. In Dunăre şi bălţile ei, mai cu seamă în regiunea inferioară, în afară de Obleţul mic ordinar se mai găseşte altă specie cu mult mai mare. Această specie trăeşte mai cu seamă în apele sălcii ale Mării Negre din faţa gurilor Dunării şi întră primăvara în fluviu şi bălţi. Această specie se apropie pe de o parte de specia descrisă de către Agassiz sub numele de Aspius mento şi apoi de către Heckel sub numele de Alburnus mento, găsită în lacurile din Bavaria, pe de altă parte ea se aseamănă foarte mult de forma descrisă de Kessler sub numele de Alburnus mentoides din apele Crimeei. Nici cu una din aceste 2 forme însă forma noastră nu este perfect identică, ea se deosebeşte de ele prin corpul ei care este mai înalt, prin numărul ceva mai mare al radiilor dela anală, prin numărul ceva mai mare al solzilor pe linia laterală, etc. Am crezut deci odată că avem a face cu o specie nouă; studiind însă în urmă lucrarea lui Kessler publicată în limba rusă şi văzând că el întruneşte cele 3 forme descrise înainte sub numele de A. mento Agass. A. chalcoides Guld, şi A. mentoides Kessler într’o singură specie, Alburnus chalcoides Guld, ca varietăţi ale ei, la cari a mai adăogat apoi încă o a patra varietate din Arai, şi văzând definiţiunea largă dată acelei specii, am crezut că deocamdată şi forma noastră ar putea intră în acest cadru lărgit numai ca o nouă varietate. De sigur rămâne ca în urmă pe baza unor studii comparative mai aprofundate să-i determinăm mai bine poziţiunea sistematică şi să vedem dacă totuş nu este o specie bine limitată de celelalte. Iată-i descrierea: Alburnus chalcoides Guld. vaz. danubicus nov. vai. Tab. XIII. Pig. 64. Br. 3, D 2/8—9, P 1/15—16, V 1/9—10, A 3/18—20, C 4/19/4, L lat. 67-68, Ltr. XI înălţimea maximă a corpului care este înaintea inserţiunii ventralelor se cuprinde în lungimea totală de aproape 5 ori, grosimea maximă de aproape 2 ori în înălţime, iar înălţimea minimă la pedunculul caudal de 3 ori în înălţimea maximă. Lungimea capului se cuprinde de 51/*—6 ori în lungimea totală, iar diametrul ochiului de 4.5—5 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitară este aproape egală sau cevâ mai lungă ca un diametru www.dacoromanica.ro m al ochiului, iar cea interorbitală egală cu aproape de 2 ori acest diametru. Narinele, cari sunt duble, sunt aproape la jumătate distanţă între vârful botului şi ochi. Dinţii faringieni sunt lateral comprimaţi, cu marginea de mai multe ori crestată şi cu vârful cârligat. Gura este foarte oblic îndreptată în sus. Capetele ei ajung până sub narine. Bărbia este foarte îngroşată şi ieşită în afară. Solzii sunt rotunzi, nu se acoper nici până la jumătatea lor, însă sunt mult mai bine fixaţi şi nu cad aşâ uşor ca la specia precedentă. Linia laterală merge paralel cu linia ventrală şi numără 68—70 solzi. Dorsala începe pe a doua jumătate a corpului între ventrale şi anală. Anala care are 18—20 radii moi începe în urma capătului postei’ior al dorsalei. Pectoralele nu ajung până în dreptul originii ventralelor şi acestea nu ajung până la deschiderea anală. Pintenul dela inserţiunea ventralelor este ceva mai lung decât baza lor. Caudala este adânc divizată, lobul inferior fiind puţin mai lung. Dimensiunile acestei forme sunt cu mult mai mari decât la specia precedentă, exemplarele ordinare având 22—25 cm. lungime. Distribuţia. Această vai’ietate se găseşte mai cu seamă la mare şi în lacurile sărate: Razim, Zaton, Sinoe-Liman, etc. Ea intră însă şi în Dunăre până pe la Cernavodă sau Ostrov şi chiar prin bălţi. Se găseşte de asemenea în mari cantităţi la lacul Siutghiol de lângă Constanţa. In privinţa Biologiei nu am mult de adăogat decât că este un peşte migrator care intră regulat din mare în bălţile Dunării spre a se reproduce. După spusa pescarilor leapădă icrele tot în acelaş timp ca obleţul ordinar şi la acelaş fel de locuri. întrebuinţarea, pescuitul, etc. Această specie este foart gustoasă şi are o căutare mare. Din ea se fac adeseori «obleţii afumaţi» cari au un gust foarte bun amintind scrumbiile afumate. Numele populare: Obleţi mari sau Obleţi de mare. 3. Sp. Alburnus bipunctatus Lin* Beldiia. Tab. XIII. Fig. 65. Corpul numai puţin prelungit; gura terminală, puţin oblică. Falca inferioară aproape de loc îngroşată la mijloc, bărbia neieşind decât foarte puţin înainte. Dinţii faringieni fără crestături. Anala cu 15 —18 radii moi bifurcate, începe după capătul posterior al dorsalei. Pe linia laterală 45 — 50 de solzi. Sinonime: Phoxinus primus: Marsigli, 1. c., tab. 18, fig. 2. Cyprinus bipunctatus: Linne, Syst. nat. Bloch, I, tab. 8, fig. 1, pag 50. Meidinger, îcon. Pisc., tab. 16. Beisinger, 1. c., pag. 71. www.dacoromanica.ro 164 Aspius bipunctatus: Agassis, 1. c., pag. 35. Nordmann, 1. c., pag. 496. Bade, 1. c., pag. 171. Leuciscus bipunctatus: Cuvier et Valences, XVII, pag. 259. Leuciscus baldneri: Cuv. et Vătenc. XVII, pag. 262, pl. 496. Aspius baldneri: Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 40; Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 21. ' Aspius fasciatus: Jeitteles, Prodrom. faunae Vertebr., pag. 58. Stein-dachner, Verh. Zool. bot. ges. Wien 1863, pag. 489. Abramis bipunctatus: Gunther, Fische d. Neckars, pag. 83, şi Catalogue of the Fisches in the British Museum VII, pag. 307. Seeley, pag. 226. Alburnus bipunctatus: Tleckel u. Kner, Siisswasserfische, pag. 135. Sie-bold, 1. c., pag. 163. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-Pontică, pag. 268, No. 229. Grimm, 1. c., No. 245. Sabanneeff, 1. c., pag. 403. Br. 3, D 3/6—7, P 1/13-14, V 1—2/7—8, A 3/15—18, C. 4—5/19 5-4, 1. lat. 45—50, L. tr. Corpul este cu mult mai puţin lungăreţ şi mai înalt decât la celelalte specii de Alburnus, aşa că înălţimea sa maximă se cuprinde abia de 4—4,5 ori în lungimea sa totală. Lungimea capului se cuprinde de 5—51/2 ori în lungimea totală, iar diametrul ochiului—care este mare —de 3—3y2 în lungimea capului. Distanţa preorbitală eslo egală cu mai puţin de un diametru, iar cea interorbitală cu mai mult, aproape l1/2 diametru. Nari-nele sunt la jumătatea distanţei dintre ochi şi vârful botului. Gura este terminală, puţin oblică şi ajunge înapoi până aproape sub marginea anterioară ochiului. Bărbia este foarte puţin îngroşată şi iese foarte puţin în afară. Dinţii faringi-eni sunt netezi fără crestături pe ei, iar vârfurile lor sunt cârligate şi ascuţite. Solzii sunt ca la Alburnus lucidus, însă mult mai bine fixaţi. Linia laterală urmează şi aici în mod paralel linia ventrală. Intre ventrale şi deschiderea anală pântecele formează o muche ascuţită. Dorsala începe în urma ventralelor, ea este mai înaltă decât lungimea bazei ei. Anala începe în urma sfârşitului dorsalei şi este mai lungă decât înaltă. Pectoralele se întind până aproape de originea ventralelor, fără a o ajunge însă. Caudala adânc bifurcată, însă loburile ei sunt egale. Coloraţiunea. Coloarea generală este următoarea : partea dorsală este albastră sau verzie; laturile sunt argintii bătând în verziu, ele însă nu au un luciu atât de mare ca la Obleţi. Linia laterală este de ambele părţi urmată de câte o linie subţire neagră; aceste 2 linii cari o cuprind între ele sunt foarte caracteristice şi fac recunoaşterea acestei specii foarte uşoară. Pe trei rânduri de solzi de deasupra liniei laterale, câte odată şi de desubtul acestei linii, este pe fiecare solz câte o pată mică neagră triunghiulară, cari toate la un loc produc efectul ca şi cum corpul ar fi liniat longitudinal. In epoca de reproducţie se mai vede pe mijlocul corpului şi o dungă lată neagră albăstrie, care merge dela capătul operculului la coadă, pe deasupra liniei laterale. Aripioara dorsală, caudala şi pectoralele sunt cenuşii, ventralele şi anala gălbii sau în epoca reproducerii portocalii. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 12 — 14 cm., exemplarele obişnuite au 9—11 cm. , www.dacoromanica.ro 165 Răspândirea. Trăeşte numai în râurile de munte şi nu se scoboară niciodată până la Dunăre, ba chiar nici în râurile mari în regiunea şesu-rilor. Aşâ de ex. din Bistriţa se scoboară numai puţin la Şiret. Biologia. Beldiţa trăeşte numai în apele adânci cu apă limpede, cu fund pietros. In Bistriţa de ex. ea nu se suie în pârae, ci rămâne numai în părţile ei unde apa e adâncă şi unde fundul e cu piatră multă. Ea nu se scoboară însă nici departe în Şiret. Ea se ţine numai pe lângă fund. Iată cum o caracterizează foarte bine un bătrân pescar de pe Bistriţa (Broşteni): «E mare ca de o şchioapă, foarte plodicioasă şi puiţă pe la sffc. Ilie, ouăle le lipeşte pe piatră şi fac tare multe». La aceste nu mai am de adaus decât că ouăle le depune numai în apă curgătoare şi chiar în locuri unde apa e repede. Numele populare. In Moldova se numeşte Beldiţă, rareori am auzit şi numele Berchifa. In Oltenia (pe pârâul Tismana) se numeşte Co-conar. Bastarzi. Dintre toate speciile genului Alburnus numai Obleţul ordinar (Alburnus lu-cidus) se corceşte cu alte specii şi dă bastarzi. Aşâ este de ex. forma cunoscută sub numele de Alburnus dolobratus Holandre (Faune du departament dela Moselle 1836), care a fost mult timp considerată ca o specie aparte şi pe care abiâ Siebold a dovedit-o că este un bastard între Alburnus lucidus şi Squalius cephalus; Tot astfel este o formă descrisă de Siebold (1) sub numele de Bliccopsis alburniformis, un bastard între Blica şi Alburnus. In apele noastre nu am găsit decât următorii bastarzi ai acestui gen: 1. Bastaid: Alburnus lucidus X Squalius dobula. Siebold. (Albunus dolobratus Sieb.) Sinonime: Leuciscus dolobratus: Holandre, Faune du departement dela Moselle, 1836. Leuciscus dolobratus: Selys, Longchamps Faune Belge, pag. 207. Abramis dobuloides: Giinther, Wiirtenbergische naturwissenschaftli-che Jahreshefte, Jahrg. XIII. Stuttgart 1857, pag. 50, tab. II. Alburnus dobuloides: leitteles, Fische d. March, Bd. II, 1864, pag. 8. 1 (1) 1. c, pag. 168 www.dacoromanica.ro 166 Alburnus dolobratus: Siebold, 1. c., pag. 164. Jaeckel, Abhandlungen d. Zoolog-Mineral. Vereins Regensburg. 1865, pag. 41. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 267. Alburnus tauricus: Kessler, Ausziige a. d. Berichte, etc. I, pag. 15. Hybrid between Leuciscus dobula and Alburnus lucidus; Gunther, Catalogue VII, pag. 228. Br. 8, D 3/8—9, P 1/15, V 2/8—9, A 3/10—16, C 4/19/4, L. lat. 45—54, L tr. Acest bastard dintre Clean şi Obleţ se întâlneşte adeseori şi prin râurile noastre mai mari. Eu l-am colectat din Prut şi din Şiret, însă din cercetările făcute la pescarii de pe malurile altor râuri mi s’a afirmat că se găseşte adeseori. Iată în scurt caracteristica sa: Corpul este lungăreţ cu spinarea rotunzită şi înălţimea sa are aproximativ Vi din lungimea corpului fără aripioara caudală. Gura este terminală şi puţin oblică; bărbia numai foarte puţin îngroşată şi iese puţin înainte. Distanţa preorbitală aproximativ egală cu diametrul ochiului sau numai puţin mai lungă. Dinţii faringieni pe două serii, cei interni lateral comprimaţi şi cu mai multe crestături. Intre ventrale şi deschiderea anală o muche foarte ascuţită. Dorsala cu baza scurtă având înălţimea mai mare decât lungimea ei. Anala începe după capătul posterior al caudalei, ea are 10—16 radii şi nu descreşte mult în înălţime către partea posterioară. Solzii bine fixaţi, cu striuri în formă de evantaliu bine pronunţate şi cu marginea colorată în negru. Spinarea cenuşie, lăturile argintii; aripioarele dorsala şi caudula cenuşii cu marginea neagră. Ventralele, pectoralele şi anala roşietice. Numele populare. Corcitură de Clean cu Soreau (la Şiret), Clean corcit cu Obleţ. 2-' Bastazd'. Alburnus lucidus X Leuciscus rutilus: Antipa. Acest bastard dintre Obleţ şi Ocheanâ, pe care nu l-am găsit încă nicăeri amintit în literatură, este foarte frecvent în apele noastre. Atât în bălţile Dunării cât şi în alte ape din interiorul ţerii, de ex. la Znagov se găseşte adeseori. Trin forma corpului său formează un fel de transiţie între aceşti doi peşti, el este lungăreţ, însă cu spinarea cevâ mai lată şi mai înalt. înălţimea maximă se cuprinde de 41/i în lungimea totală a corpului, lungimea capului de ori în această lungime. Gura este terminală şi numai foarte puţin oblică. Dinţii faringieni sunt de obiceiu după formula 2.5 — 5.2 ca la Obleţ, variază însă foarte mult înspre formula lui Leuciscus, aşâ că găsim exemplare numai 6 — 5.2 sau chiar cu 6 — 5. Intre V şi A o muche. www.dacoromanica.ro 167 Solzii bine fixaţi şi cu radii bine pronunţate, linia laterală ceva mai ridicată decât la obleţi. Dorsala în urma ventralelor, cu baza scurtă, mai înaltă decât lungă. Anala începe după sfârşitul dorsalei. Spinarea albastră cenuşie, laturile argintii. Aripioarele dorsale şi cau-dala cenuşii, ventralele, pectoralele şi anala roşii. Irisul câte odată pătat cu roşu. Numele populare. In delta Dunării Oblef corcit cu babuşca. La Tur-tucăeni Corcitură de Obleţ cu Tarancă, iar la Znagov Tiriitori cor-ciomani cu Bălos. • XI. Gen. Aspius. Agassiz. Corpul lungăreţ şi puţin comprimat lateral; cu solzi de o mărime foarte moderată, bine fixaţi şi cu linia laterală apropiată de mijlocul corpului. Gura mare, numai puţin oblică şi fără mustăţi. Pe mijlocul fălcii inferioare o proeminenţă care se potriveşte exact într’o scobitură a fălcii superioare. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 3.5—5.3, cu coroanele conice prelungite şi cârligate la vârfuri, fără crestături pe ele. Muchea ventrală rotunzită. Acest gen este reprezentat în apele noastre printr’o singură specie ^4s-pius rapax Ag. Nordmann a mai descris în adevăr din Bug, Don şi Nipru o nouă specie Aspius Clupeoides şi a şi figurat-o în Atlasul său; totuş atât Kessler cât şi Gunther o pun ca sinonimă cu Alburnus chalcoides. Nu ştiu întru cât aceşti autori au dreptate, deoarece Nordmann figurează şi dinţii faringieni cari sunt după formula 8.5 — 5.3, deci tipici pentru genul Aspius şi nu pentru Alburnus. In tot cazul toţi naturaliştii cari au făcut studii asupra Ihthologiei pontice după Nordmann nu amintesc nimic despre o a doua specie de Aspius şi nici eu nu am întâlnit niciodată în apele României decât o singură specie. E dar foarte probabil că Nordmann s’a înşelat în privinţa dinţilor faringieni şi că peştele descris de el nu erâ decât Alburnus chalcoides Giild., cu care de altfel se aseamănă în totul. / sp. Aspius rapax. Agass. Avalul. Tab. XIV. Fig. 65. Gura foarte largă, solzii mici cu radii bine pronunţate. Spinarea rotunzită. Partea ventrală dintre V şi Aformează o muche,însă cu totul obtuză şi acoperită c u solz i î n d o iţi 1 a mijloc. Anala cu 14 radii moi divizate. www.dacoromanica.ro 168 Sinonime: Capito fluviatilis rapax: Marsigli, tab. 7, fig. 2, pag. 20. Cyprinus aspius: Linne, Syst. Naturae I, pag. 530. Bloch, Oekon. Na-turg. d. Fische Deutschl., I, pag. 48, tab. 7. Meidinger, Icones pisc. Austr., tab. 35. Beisinger, 1. c., pag. 64. Cyprinus rapax: Pallas, Zoograph. Ross. Asiat., voi. III, pag. 316. Leuciscus aspius: Cuvier et Valencieunes, 1. c., Voi. XVII, pag. 265. Aspius. rapax: Agassiz, 1. c., pag. 30. Nordmann, 1. c., pag. 494. Kess-ler, zur Ichtyologie des S. W. Russlands, pag. 39; Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 21. Hechel u. Kner, 1. c., pag. 142. Siebold, 1. c., pag. 169. Panctâ, 1. c., pag. 100. Jeitteles. Prodrom. faunae Hungar., pag. 58. Gunther. Catalogue VII, pag. 310. Kessler, Ihtiol. Aralo-Casp., etc., pag. 265, No. 214. Grimm, 1. c., No. 234. Sabannejeff, 1. c., Voi. II, pag. 465. Warpachowski, 1. c., pag. 101. Seeley, pag. 230. Cyprinus taeniatus: Eicluvald, Zoolog, specialis III, pag. 102. Acest peşte prin forma generală a corpului său care este mai lungăreţ, mai puţin înalt şi mai gros decât la majoritatea celorlalţi ciprinoizi, aminteşte întru câtva de forma corpului şalăului. înălţimea maximă a corpului în dreptul inserţiunii ventralelor este egală cam cu Vs din lungimea totală; lăţimea este egală cu 1/2 din înălţime, iar înălţimea minimă la pe-dunculul caudal se cuprinde cam de 2l/2—21/3 ori în înălţimea maximă. Lungimea capului este egală cu înălţimea maximă şi se cuprinde de 5 ori în lungimea totală. Ochiul este mic şi se cuprinde de 6—7 ori în lungimea capului. Distanţa între ochi este mare, egală cu mai mult de 21/z ori diametrul lor; distanţa preorbitală de asemenea este aproape de două ori cât diametrul ochiului, încât din această cauză botul este lung şi ascuţit amintind botul şalăului. Narinele sunt mari şi mai apropiate de ochi decât de vârful botului. Gura este foarte largă ajungând înapoi până sub marginea anterioară a ochiului, ea este înclinată cam de 45°. Falca inferioară este îngroşată la mijlocul ei şi proeminenţa ei mare se potriveşte exact într’o scobitură a fălcii superioare. Dinţii faringieni sunt lungi, netezi, cu coroanele conice şi cârligaţi la vârfuri. Profilul superior merge în linie aproape dreaptă până în regiunea occipitală şi de acolo se ridică deodată ca o cocoaşă în sus descriind apoi un arc foarte turtit—aproape o linie dreaptă—până la începutul dorsalei. Solzii sunt mici, foarte subţiri, însă bine fixaţi. Ei prezentă striuri bine pronunţate pe suprafaţa lor. Cei din regiunea ventrală nu se alăturează ca la Alburnus pentru a formă o muche ascuţită, ci ei trec peste această muche foarte rotunzită, fiind numai puţin îndoiţi la mijlocul lor. Linia laterală porneşte dela capătul operculului şi merge puţin sub linia mijlocie a corpului, până la mijlocul caudalei. Dorsala este mai înaltă decât lungă şi începe cevâ în urma jumătăţii lungimii corpului, după inserţiunea ventralelor. Ea este la căpătui anterior do 2Va ori mai înaltă decât la cel posterior şi are marginea superioară puţin concavă. www.dacoromanica.ro 169 Anala care are 14 radii moi începe ceva după finea dorsalei, marginea ei este puţin concavă. Pectoralele nu ajung originea ventralelor, iar aceste nu ajung deschiderea anală, deşi se apropie de ea. Color aţiunea. Pe spinare este verde închis-măsliniu, apoi mai în jos vânăt bătând în verde albăstriu; pe laturi argintiu bătând în albastru, pe burtă alb. Dorsala şi caudala sunt cenuşii bătând în negru. Pectoralele cenuşii cu roşu la mărgini, ventralele şi anala roşii. In epoca reproducţiunii masculul capătă aproape pe tot corpul şi în special pe cap, pe spinare şi pe marginea posterioară a solzilor de pe coadă acei mici năsturaşi caracteristici pentru haina nupţială a multor ci-prinoizi. Dimensiunile la cari ajunge Avatul în apele noastre sunt cu mulţ mai mari decât cele cunoscute de obiceiu în apele Europei. Din lacul Siut-ghiol de lângă Constanţa am un exemplar de 67 cm. şi acesta nu este cel mai mare ce l-am întâlnit. Exemplarele obişnuite sunt cam între 35—40 cm. Răspândirea. Avatul trăeşte mai în toate apele noastre curgătoare şi stătătoare până în regiunea dealurilor. El suportă chiar şi apa sălcie din faţa gurilor Dunării, pe unde se găseşte câte odată. In Dunăre şi bălţile ei este în mari cantităţi, de asemenea în lacurile noastre litorale. In lacul Siutghiol şi Mangalia sunt exemplare de dimensiuni foarte mari. In râuri se găseşte cevâ mai rar; în Şiret se găseşte până aproape de frontiera bucovineană; cam până la aceleaşi distanţe se suie şi în Prut, Jiu, Olt, etc. Biologia. Avatul e mai cu seamă un peşte de Dunăre şi trăeşte prin mijlocul apelor unde curentul e mai puternic; de asemenea se simte foarte bine în lacurile adânci cu fund pietros sau nisipos. El este un foarte bun înotător şi se mişcă în totdeauna repede. Avatul intră din Dunăre în bălţi primăvara foarte de timpuriu, îndată după desgheţul apelor. El este un peşte foarte răpitor şi mănâncă de stinge peştele mic şi în special Obleţii şi Cirusul (scrumbiile mici), aşâ că pescarii îi zic «Lupul peştelui». El trăeşte mai mult pe fund şi în totdeauna singur; nu se cârdueşte niciodată, nici chiar când iese la bătaie. Epoca sa de reproducţie e foarte timpurie, prin Martie. Icrele şi le leapădă pe fund la Ioc pietros şi nisipos, adeseori se suie chiar în susul râurilor mai mici pentru a-şi depune la fundul lor pe pietriş icrele. Pescarii zic că curentul îi spală icrele de pe locul unde le-a depus, deoarece el adeseori le leapădă la locuri unde curentul e puternic. O femelă leapădă intre 80—100.000 de ouă. Vara la scăderea apelor, ei dau primul semnal, căci fug cei dintâi pe la garduri pentru a ieşi din bălţi, de aceea se şi prind mulţi la gardurile cu leasă. întrebuinţarea. Carnea sa este bună la gust, însă are prea multe oase. Se plăteşte cu preţuri destul de bune. In 1903/904 producţia la bălţile din delta Dunării a fost de 14.061 kgr. Nume populare. Acesta este peştele care are cele mai multe nume populare şi numele cel mai răspândit este Avat sau Havat; în Moldova i se zice Haut (în Basarabia Havut); Turtucăenii şi populaţia de pe malul www.dacoromanica.ro 170 Dunării din Muntenia îi zic Vrespere, Vâlcan, Vâigan, Vâlsan. De asemenea i se mai zice Boulean, Peşte ţigănecs, Peşte cu şapte nume. Lipovenii din Dobrogea îi zic Avat şi Belizna, Grecii Caţivelopsaro şi Turcii Cinghine balâc. XII gen. Leucaspius. Heckel u. Kner. Corpul puţin comprimat lateral. Solzii caduci şi fără radii; linia laterală incompletă, limitată numai pe câţiva din primii solzi. Gura superioară, fără mustăţi. Dinţii faringieni pe una sau două serii, ca număr foarte variabili. Abdomenul intre ventrale şi anus formează o carină ascuţită. 1. sp. Leucaspius delineatus. Siebold. Tab. XIII. Fig. 67. Deschiderea bucală foarte înclinată, aproape verticală. Linia laterală limitata numai pe primii 8—11 solzi. Anala cu baza lungă, compusă din 11 — 13 radii moi bifurcate, începe sub capătul posterior al dorsalei. Pe laturi dea-lungul corpului şi coozii o dungă lată argintie. Sinonime: Squalius delineatus: Heckel, Fische Syriens, pag. 51. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 193. Pancic, 1. c., pag. 114. Leucaspius abruptus: Heckel u. Kner, pag. 145. Aspius Owsianka: A. Czernay, Beobachtungen gesammelt in den Char-kowschen und den anliegenden Gouvernements. Moskau, Bullet. do Ia Soc. Nat. Mosc., 1851, pag. 281, (x\nmerkung), si Tab. VII. Maslowski, Bulet. Soc. Nat. Mosc. 1854, pag. 442. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 41; Nachtrăge zur Ichthyol., pag. 21. Owsianka Czernay: Dybowski, 1. c., pag. 146. Leucaspius delineatus: Siebold, 1. c., pag. 171. Kessler, Ihtiol-aralo-caspi-pont., pag. 269, No. 230. Gunther, Catalogue, VII, pag. 319, Saban- www.dacoromanica.ro 171 nejeff, pag. 411. Grimm, 1. c., pag. 246. Seeley, 1. c., pag. 240. Bade, pag. 173. WarpacJcowsM, pag. 103. Br. 3, D 2—3/8, P 1/13, V 2/8, A 3/11—13, C 4—6/19/6—4, L lat. 45—50, L tr. !=», Acest mic peşte a fost mult timp necunoscut, deoarece din cauza micimii sale eră considerat ca puiu de alte specii. Abia pe la mijlocul secolului trecut a fost descris de Heckel sub numele de Squalius deli-neatus şi mai în urmă sub numele de Leucaspius abruptus. Tot odată cam în acelaş timp Czernay îl descoperi în Rusia în Guvernământul Char-kowului şi-l descrise sub numele de Aspius Owsianha. De aici înainte a fost descoperit de Kessler aproape în tot sudul Rusiei, de Heckel u. Kner în Austria, de Dybowski în Livlanda, etc. şi descris sub diferite nume, până ce în fine Siebold comparând tot materialul descris până atunci a ajuns a stabili că nu avem a face decât numai cu o singură specie. Corpul său este lungăreţ, puţin comprimat lateral cu spinarea rotundă, înălţimea sa maximă la originea ventralelor se cuprinde cam de 5 ori- în lungimea totală şi lăţimea numai de 2 ori în înălţime. Abdomenul este ca-rinat între centrale şi deschiderea anală. Lungimea capului se cuprinde de 5 ori în lungimea totală. Ochiul este mare cam de x/s din lungimea capului. Distanţa preorbitală este cevâ mai mică ca un diametru, cea interorbitală ceva mai mare, Gura este superioară şi fiind aproape verticală se întinde înapoi numai până sub marginea anterioară a ochiului. Bărbia este puţin îngroşată şi se potriveşte într’o scobitură corespunzătoare a fălcii de sus. Oasele faringiene sunt lungi şi subţiri; dinţii faringieni sunt aşezaţi pe 2 serii, însă ca număr foarte variabili: câte odată găsim pe rândurile interne 5 — 5, alte ori 4 — 5 sau 5 — 4, iar în cele externe câte unul sau 2 de o parte şi de cealaltă nici unul sau numai 1 singur. Dinţii de pe seria internă au coroanele comprimate, cu vârfurile ascuţite şi cârligate, dar pe muche sunt crestate de mai multe ori. Din cauza variabilităţii mari acest caracter nu poate servi aici ca un caracter generic, oricât de bune rezultate ne-ar fi dat dinţii până acum la toate celalte genuri de Cyprinoizi. Solzii sunt ci-cloizi, foarte subţiri şi cad uşor ca şi la Obleţi. Linia laterală pleacă dela capătul operculului şi se scoboară în jos începând de obiceiu pe la al 8-lea solz. Dorsala începe cam la mijlocul corpului deasupra spaţiului liber dintre ventrale şi anală. Pectoralele nu ajung până la originea ventralelor, iar ventralele culcate ajung până la deschiderea anală. Anala începe sub capătul posterior al dorsalei. Caudala e adânc bifurcată cu loburile egale. In epoca de repro-ducţiune apare o papilă urogenitală bine dcsvoltată la partea posterioară a deschiderii analei, care în restul anului e cu mult mai mică. Coloraţiunea. Partea dorsală a capului verde-cafenie, spinarea ceva mai deschis galben-verzuie, laturile foarte argintate; cu o dungă lungă albastră închisă, cu luciu metalic pe tot mijlocul corpului şi mai cu seamă a coziij Aripioarele aproape incolore. Irisul argintiu cu o pată verzuie sus. www.dacoromanica.ro 172 Dimensiunile sale obişnuite sunt 7—8 cm., se găsesc însă şi exemplare ceva mai mari. . . Răspândirea. Se găseşte în toată ţara în bălţile Dunării, în jepci şi Ln băltoacele formate de râuri, în heleştee, lacuri, etc. In lacul Znagov este cu deosebire abundent. Biologia. Este un peşte mai mult de apă stătătoare şi duce acelaş gen de vieaţă având aceeaş hrană, etc. ca şi Boarea (Rhodeus amarus) cu care chiar se întovărăşeşte în totdeauna. Se reproduce prin Aprilie şi Maiu lepădând icrele pe ierburi acuatice. Întrebuinţare, pescuit, etc. Este curios că acest peşte mic în alte ţerinu are nici o întrebuinţare; la noi este apreciat şi se vinde în cantităţi însemnate sub numele de Plevuşcă, mai cu seamă dela balta Znagov. Am examinat înadins cantităţi mari de Plevuşcă dela acea baltă şi am văzut că se compune în majoritate din Leucaspius şi puţin Rhodeus împreună cu pui de Luciscus rutillus. Tot astfel am examinat în judeţul Botoşani Chisoarca dela Iacul Dracşani şi alte heleştee înconjurătoare şi am văzut că majoritatea e ca şi la Znagov Leucaspius şi puţin Rhodeus, fireşte însă că în ambele locuri este amestecată adeseori şi cu pui de alţi peşti mai preţioşi. Toţi aceşti peşti mici se întrebuinţează pentru borş şi se plătesc cu preţuri relativ mari ca o delicatesă. Pentru Pescuit se servesc la Znagov de un instrument special numit Sacul de Pleavă sau Sacul de Plevuşcă, care se aseamănă cu Sacul dela munte sau cu Tărbuful dela Dunăre, şi se prinde cu el pe la cocioace punânduse mămăligă înăuntru. Nume populare. După cum am arătat, numele său popular este Pleavă sau Plevuşcă; şi fiindcă plevuşcă conţine şi alţi peşti, la Znagov pentru a-1 deosebi pe acesta îi zice Plevuşcă de neam. In Botoşani îi zice Chisoarcă, La Znagov îi mai zice Sârmă şi Sârmuliţă. In unele locuri din Moldova confundându-1 cu Rhodeus îi zice şi Behliţă. XIII Gen. Idus Heckel. Corpul puţin comprimat lateral şi cam lungăreţ. Gura mică, terminala, fără mustăţi. Dinţii faringieni pe două serii după formula 3.5—5.3, cu coroanele netede, comprimate pe laturi şi cu vârfurile câr-ligate. Abdomenul fără o carenă ascuţită. Dorsala şi anala cu baza scurtă. ■ www.dacoromanica.ro 1 sp. Idus melanotus. Heckel u. Knez. Văduvită. Tab. XIII. Fig. 68. înălţimea corpului mai mare decât Iungimea capului; Gura cam înclinată, fruntea lată. Dorsala fără radiu osos. Anala cu 9 —10 radii moi, începe după capătul posterior al dorsalei. Sinonime: Capito fluviatilis coeruleus: Marsigli, 1. c., Voi. IV, pag. 53, tab. 18, fig- 1. Cyprinus idus: Linne, Syst. Nat. I, pag. 529. Pallas, Zoograph., pag. 316. Reisinger, 1. c., pag. 63. Cyprinus jeses: Linne, S. Nat. I, pag. 530. Bloch, I, pag. 45, tab. 6. Meidinger, 1. c., Dec. V, fig. 42. Cyprinus idbarus: Meidinger, fig. 41. Leuciscus jeses: Curier, voi. XVII, pag. 160. Leuciscus idus: Curier et Valenc., XVII, pag. 228. Kessler, zur Ichthyo-logie, pag. 31; Nachtrăge zur Ichthyologie, pag. 27. Nordmann, 1. c., pag. 486. Giinther, Catalogue, VII, pag. 229. Bade, 1. c., pag. 125. Seeley, pag. 139. Idus melanotus: Heckel, Silzungsber. der k. Akad. der Wissenschaft. Wien IX, 1852. Heckel u. Kner, 1, c., pag. 147. Siebold, 1. c., pag. 176. Jeitleles, Prodrom. faunae vertebr. Hungar. super., pag. 59. Pancie, 1. c., pag. 101. Blanchard, Poissons des eaux douces de la France, pag. 389. Kessler, Ihtiolg. Aralo-Caspi-pontica, pag. 255, No. 191. Grimm, 1. c., No. 215, Sabannejeff, 1. c., voi. II, pag. 317. Varietăţi: Cyprinus orfus: Linne, Syst. Nat., pag. 530. (Blorh, tab. 96, Meidinger, etc.), Dec. III. ( Leuciscus orfus: Curier et Valenciennes, XVII, pag. 224. Idus melanotus var. orfus: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 150. Idus miniatus: Heck. u. Kner, 1. c., pag. 151. Br. 3, D 3/8, Pl/15—17, V 1—2/8, A 3/9—10, C 5/19/5 L. lat. 54—60, L- tr. Corpul este cam lungueţ şi puţin comprimat lateral. înălţimea sa maximă este aproximativ egală cu */4 din lungimea totală, iar lăţimea sa se cuprinde de 2—2 V2 ori în înălţime. Spinarea este groasă şi rotunzită, de asemenea pe partea ventrală abdomenul între ventrale şi anală nu este carinal. Capul este mic şi se cuprinde de 6 ori în lungimea totală. Ochiul www.dacoromanica.ro i U este mic şi diametrul său este egal cu o pătrime din lungimea capului. Distanţa preorbitală este egală cu aproape 1 diametru, iar cea interorbitară cu de 2 ori diametrul ochiului şi creşte din ce în ce cu vârsta, aşa că exemplarele mari au o frunte foarte lată. La mijlocul distanţei dintre ochi şi vârful botului se află narinele cari sunt duble şi foarte mari. Narina anterioară e rotundă şi mai mică, iar cea posterioară o încunjură ca un semicerc. Gura este terminală, mică şi ajunge numai până sub narine. Oasele faringiene sunt groase şi puternice, iar dinţii sunt netezi şi comprimaţi lateral având vârfurile cârligate. Solzii sunt mici—cei mai mari nu ajung la diametrul ochiului— cu marginea din afară perfect rotundă şi cu striuri deasupra; ei sunt bine fixaţi. Linia laterală merge cevâ pe dedesubtul jumătăţii corpului paralel cu iinia ventrală. Dorsala începe cam pe la mijlocul corpului şi înălţimea este mai mare decât lungimea bazei ei. Anala este împinsă departe la partea posterioară a corpului, aşâ că începe cu mult după sfârşitul dorsalei. Pectoralele ajung până la jumătatea distanţei dela ventrale, iar ventralele până la z/3 din distanţa până la deschiderea anală. Caudala e bifurcată adânc cu lobu-rile egale. Coloraţiunea. Partea superioară şi capul sunt negre albăstrii sau bătând în verde cu un luciu auriu, laturile sunt albăstrii deschise, burta argintie. Dorsala şi caudala cenuşii violete, celelalte roşii. Irisul auriu cu o pată închisă deasupra. Dimensiunile. Exemplarele obişnuite sunt cam de 30—35 cm. lungime şi merg câte 3 la kilogram; creşte însă şi peste 1 kgr. bucata ajungând chiar la 60 cm. lungime. Răspândirea. Trăeşte numai în Dunăre cu bălţile ei. In râuri însă nu se suie decât numai în regiunea gurilor lor. Biologia. Văduviţa este un peşte mai mult de Dunăre şi intră în bălţi primăvara pentru a se bate, caută însă îndată ce începe apa a scădeâ să fugă înapoi afară. Cum zic pescarii, ea merge în totdeauna înaintea crapului şi la intrarea în bălţi şi la ieşirea afară şi în adevăr în totdeauna Văduviţa vine la leasă înaintea Crapului. Ea se hrăneşte cu viermi, Rusalii, muşte, iarbă, nomol, etc. Epoca ei de reproducţiune este odată cu a Caracudei şi anume în cursul lui Aprilie şi numai rar şi la începutul lui Maiu. După cum a constatat d-1 Inginer Roco, ele se bat când apa este între 16—20° temperatură. Ea depune icrele pe mijlocul bălţii, iar în Dunăre pe lângă mal la nisip. întrebuinţarea, pescuitul, etc. Văduviţa este un peşte gras şi are o Carne foarte gustoasă, fără multe oase. Fiartă carnea ei devine roşie ca a Păstrăvului. Are preţuri bune pe piaţă, nu este însă în aşâ mari cantităţi ca să aibă o valoare comercială deosebită. La Tulcea se prinde până la 1.500 kgr. pe an. Ea se prinde la Vârşi, la Garduri şi la Leasă, precum şi la Năvod. Numele populare. Numele ei aproape general este Văduviţa şi Vă-duvioarâ. Lipovenii din Delta îi zic Joltomeasa şi Daviţa. Grecii Pa-hopsero. www.dacoromanica.ro 175 Varietăţi. In apele Germaniei de sud se găseşte o varietate de colo-raţiune foarte curioasă, tot corpul fiind roşu. In apele noastre nu am întâlnit niciodată o asemenea varietate, deşi am căutat-o foarte mult şi nici pescarii, chiar cei mai bătrâni şi mai cunoscători, nu au văzut-o niciodată. XIV. Gen. Scardinius Bonap. Corpul înalt şi comprimat pe laturi. Botul dbtus, gura foarte oblică. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 3.5—5.3, coroanele lor comprimate pe laturi şi adânc dinţate. Pe abdomen intre ventrale şi deschiderea anală solzii sunt îndoiţi la mijloc într’un unghiu ascuţit şi formează o carină tăioasă. Dorsala şi anala cu baza scurtă. 1. Sp. Scardinius erythropthalmus L. Rosioaza. 9 Tab. XIII. Fig. 69. Corpul scurt şi înalt, gura terminală cu falca inferioară foarte ascedentă. Dorsala fără radiu osos, începe în urma ventralelor. Sinonime: (?) Rubellus: Marsigli, Danub., etc. IV, tab. 13, fig. 4, pag. 31. Cyprinus erythrophthalmus: Linne, Syst. Nat. I, pag. 530. Bloch, Fische Deustchl. I, pag. 28, tab. I. Meidinger, Icones Piscium Austr., tab. 24. Reisinger, 1. c., pag. 67. Cyprinus erythrops: Pallas, Zoogr: III, pag. 317. Leuciscus erythropthalmus: Cuvier et Valenciennes, voi. XVII, pag. 107. Nordmann, 1. c., pag. 490. Kessler, Zur Ichthyologie, etc, pag. 31;Nach-trâge zur Ichthyologie, pag. 2 şi'27. Gunfher, Catalogue VIII, pag. 231. Seeley, pag. 134. Bade, 1. c., pag. 139. Scardinius erythrophthalmus: Bonaparte, Fauna Italica, III Pesci. Hec-hei u. Kner, 1. c., pag. 152. Siebold, 1. c., pag. 180. Jeitteles, Prodromus faunae vertebr., etc., pag. 59, şi Fische der March, II, 1864, pag. 12. Pancic, 1. c., pag. 102. Kessler, Ihtiologia Aralo-Kaspi-pontică, pag. 193. Grimm, No. 216, Sabaniejeff, 1. c., voi. II, pag. 213. Warpachowshi, pag. 90. www.dacoromanica.ro i?6 Varietăţi î Scardinius scardafa: Bonaparte, Fauna Italica. Heckelu. Kner, pag. 157. Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 123. Pancic, 1. c., pag. 104. Scardinius macrophthalmus: Heckel u. Kner, pag. 160. Scardinius dergle: heckel u. Kner, pag. 156. Pancic, pag. 103. Scardinius plotizza: Heckelu. Kner, pag. 159. Pancic, pag. 105. Br. 3, D 3/8—9, P 1/14—16, V 2/8, A 3/10—12, C 6/19/5, L. lat. 40—42,L tr. l~3A Şi această specie, ca şi Crapul şi Caracuda găsindu-se foarte mult prin he-leştee, variază foarte mult atât ca colori cât şi în formele corpului. De sigur că vom lăsă la o parte aceste deviaţiuni dela forma tipică, provenite prin influenţa mediului artificial în care au trăit, şi vom consideră mai mult formele din apele noastre naturale. Corpul este mai mult sau mai puţin comprimat lateral şi de obiceiu înalt, totuş înălţimea sa variază foarte mult; la exemplare normale adulte înălţimea se cuprinde cam de 31/2 ori în lungimea totală. Aceasta mai variază însă şi după vârstă şi după sex; aşâ la exemplarele tinere înălţimea se poate cuprinde de 4 ori în lungime, iar la femelele adulte numai de 3 ori. Lăţimea corpului este puţin mai mică decât înălţimea minimă la pedunculul caudal şi se cuprinde de 21/2 ori în înălţimea maximă. Lungimea capului este egală cu înălţimea sa şi se cuprinde cam de 51/2 ori în lungimea totală. Diametrul ochiului se cuprinde cam de 4 ori în lungimea capului; distanţa preorbitală este egală cu un diametru şi cea interorbitală, la exemplarele adulte, cu mai mult de 2 diametre. La exemplarele tinere însă fruntea e cu mult mai îngustă, aşâ că ea se lăţeşte cu vârsta ca şi la Văduviţă. Gura este mică şi nu ajunge înapoi decât până sub narinele anterioare; ea este foarte ascendentă, însă terminală. Narinele sunt la jumătatea distanţei dintre ochi şi vârful botului. Atât oasele cât şi dinţii faringieni sunt foarte puternici, cu coroanele comprimate lateral şi la partea interioară dinţaţi ca nişte ferestrae. Solzii sunt mari, groşi şi foarte bine fixaţi; ei au pe dânşii numai câte 4—5 radii. Solzii cei mai mari din linia laterală întrec mărimea ochiului. Linia laterală merge paralelă şi cam apropriată (la J/8 din înălţimea corpului) de linia ventrală. Intre aripioarele ventrale şi deschiderea anală solzii se îndoesc la mijlocul lor şi formează o carenă ascuţită a abdomenului, pe care ei o acoper ca ţiglele de pe o casă. Altfel în afara de această porţiune atât partea ventrală cât şi cea dorsală este rotunzită. Dorsala este puţin împinsă înapoi, aşâ că începutul ei este mult mai în urmă decât jumătatea corpului. Ea are o bază scurtă, aşâ că înălţimea ei e mai mare ca lungimea. Primele ei radii sunt cam de două ori mai lungi decât ultimul. Ventralele sunt cu mult înaintea începutului dorsalei şi au la baza lor un pinten; ele nu ajung până la deschiderea anală. Anala care are 10—12 radii moi începe cu mult în urma sfârşitului dorsalei. Caudala este bifurcată, cu loburile egale. www.dacoromanica.ro 177 Coloraţiunea. Coloarea variază foarte mult; mai întâiu exemplarele din Dunăre şi gârle curgătoare au în totdeauna colorile mai vii şi tonul general mai deschis, cele din bălţi din contră sunt aproape negrii pe spinare. In genere au următoarele colori: partea dorsală este albăstrie închisă (coloarea oţelului oxidat) bătând în verde sau cafeniu, lăturile sunt argintii sau aurii, după apa din care provin, partea ventrală este albă. Ochiul este auriu cu o pată roşie vie deasupra. Aripioarele sunt mai toate pătate cu un roşu foarte viu. Anala şi ventralele au baza albie, iar spre margine cu totul roşii. Pectoralele aproape incolore numai cu puţin roşu spre margine. Caudala cu baza negrie, însă cu marginile roşii, de asemenea şi dorsala puţin roşie. Dimensiunile obişnuite în apele noastre sunt 20 — 25 cm., se găsesc însă exemplare şi peste 35 cm. lungime. Distribuţiunea. Roşioara e foarte răspândită în toate apele noastre începând dela gurile Dunării, în toate lacurile litorale, toate bălţile Dunării, toate băltoacele provenite din inundaţiile râurilor, toate heleşteele, lacurile naturale, etc.; în fine în toate apele afară de cele din regiunea munţilor se găseşte această specie mai mult sau mai puţin frecuentă. Biologia. Roşioara preferă apa mai liniştită. In Dunăre ea stă în totdeauna unde curentul e mai mic, dar mai cu seamă în bălţi îi prieşte mai bine. In heleştee se găseşte în totdeauna împreună cu Linul şi cu Caraşul cu care chiar duce acelaş gen de vieaţă. Ea se hrăneşte cu insecte, viermi, crustacee, plante acuatice, etc. Epoca ei de reproducţie este cam odată cu a Caracudei şi Văduviţei, adică ceva mai timpurie decât a Crapului, prin luna lui Aprilie, cel mai târziu pe la începutul lui Maiu. Ele leapădă icrele pe iarbă la apă mică, o femelă lepădând până la 100.000 boabe de icre. In epoca reproducţiei bărbătul capătă butonii caracteristici pe corp ca haină nupţială. Întrebuinţarea, pescuitul, etc. Roşioara are o carne ordinară şi plină de oase, totuş ea joacă la noi un rol însemnat comercial, căci se vinde în cantităţi foarte mari (amestecată cu Leuciscus rutilus) ca hrană ieftină pentru popor. Se sărează foarte mult şi preţurile acestei sărături sunt foarte mici (10 — 24 lei °/o kgr.) Se pescueşte primăvara foarte mult la venitul şi la scoborîtul apelor cu Cârlioanţele (Chipcelele), însă pescuitul principal este toamna cu nevoa-dele în bălţi, când iese cantiţăţi foarte mari. La vârşi cade mai puţin. In 1903/904 s’a prins la Tulcea 558.368 kgr. Babuşcă, adică amestecătură de Leuciscus rutilus cu Scardinius erytrophthalmus. Nume populare. Numele cel mai general este Roşioară, apoi Roşioara cu pana roşie, Babuşcă roşie, Babuşcă cu pana roşie. (Numele Babuşcă este însă rusesc şi pescarii noştri l-au învăţat dela Lipoveni). Foarte des însă se confundă cu Leuciscus rutilus şi de aceea ambele au o mulţime de nume comune; aşâ de ex. i se zice la Znagov şi prin Moldova Ocheanâ, Ocheniţă, etc., cari însă sunt nume pe cari pescarii dela Dunăre le dau mai mult lui Leuciscus rutilus. Lipovenii din Dobrogea îi zic Krasnoperca sau Baboşca Krasnoperca. Pescarii greci îi zic tot Babuşcă, iar cei turci Kirmizic Kanat. A.R. Publ. Adamachi. 111. Antipa, lhtiologia. 12 www.dacoromanica.ro 178 XV. Gen. Leuciscus Rondel. Gura foarte puţin înclinată, aproape orizontală. Dinţii faringieni pe câte o singură serie după formula 5—5 sau G—5. Coroanele celor anteriori sunt conici, cei posteriori din contră sunt comprimaţi lateral cu o suprafaţă de masticaţiune oblică, care se termină printr’un cârlig. Dorsala şi anala cu baza scurtă. Abdomenul între anală şi ventrale rotunzit. In apele basenului dunărean au fost până astăzi descrise şi se consideră ca existând 3 specii de Leuciscus şi anume: Leuciscus rutilus L, Leuciscus Virgo Heck. şi Leuciscus frisii Nordm. (=Leuciscus meidingerii Nordm.). Prima specie este cea mai răspândită ; a doua a fost abia mai în urmă descrisă de Heckel, ea se află în adevăr în cantităţi mari în Dunăre, însă diferinţele între aceste 2 specii sunt atât de mici, încât s’ar fi putut consideră tot aşâ de bine şi ca o varietate. Pescarii în adevăr nici nu le deosebesc una de alta, deşi—contrar credinţei generale — aceştia au simţul sistematic foarte bine desvoltat. Deoarece însă această formă a fost recunoscută ca specie de autorităţi ştiinţifice de primul rang ca Heckel, Siebold, Giinther, Kessler, etc., o voiu descrie şi eu aicea separat, lăsând pentru o altă lucrare specială discuţia mai amănunţită a acestei chestiuni. Intru cât priveşte însă cea de a treia specie, trebue să declar că nu am întâlnit-o niciodată în apele noastre, deşi o caut mereu de 13 ani; dar nici pescarii cei mai buni nu-şi aduc aminte să fi văzut vreodată vreun «neam de Babuşcă mai lungăreaţă, cu corpul mai îngust şi mai rotund, aproape cilindric şi cu solzii mai mici, numită pe ruseşte Virezub)). In adevăr Nordmann a descris specia L. frisii (= Cyprinus cephălus Pali. şi C. Griselgine Heck.) — fără a-i arătă însă numărul dinţilor faringieni, care este caracterul esenţial al genului Leuciscus — şi a adaus apoi «il est commun dans le Danube et dans ses afluents. . . . Les Pecheurs rus-ses l’appellent Wyresub»(1). Pescarii ruşi din Dobrogea cunosc în adevăr un peşte lungăreţ, aproape cilindric care se găseşte primăvara destul de des în Dunăre şi pe care îl numesc Virezub sau Virizop. Am examinat înadins de aproape un foarte mare număr de exemplare din aceşti peşti şi la toţi am găsit dinţii după formula 2. 5—5. 2, deci nu erau alta decât Cleanul de râuri, care primăvara se scoboară până în Dunăre şi pe care Lipovenii noştri îl numesc Virezub, şi anume erau ambele specii: Squalius cephălus şi Sq. leuciscus. De sigur că prin aceasta nu sunt încă îndrituit a trage concluziunea că Leuciscus frisii Nordm. ar fi sinonim cu Squalius cephălus, dar putem a- 1 (1) Nordinann, Faune pontique, pag. 489. www.dacoromanica.ro 179 firma că Nordmann cumpărând exemplarele sale—după cum pare a afirmă— de pe piaţa din Odesa, a fost înşelat în privinţa provenienţei lor. Numele popular rus de Virezub a contribuit şi mai mult încă la mărirea confu-ziunii. De altfel specia aceasta L. frisii a fost găsită şi de Kessler în fluviile ruseşti şi recunoscută ca o specie bună, sinonimă cu Leuciscus Mei-dingeri Heck., care nu se află decât în lacurile de munte din Bavaria şi Austria. După aceste explicaţiuni voiu da dar în cele ce urmează o descriere mai detaliată pentru prima specie şi pentru a doua, iar pentru aceasta din urmă voiu da numai diagnoza rămânând ca poate în urmă să se constate încă dacă în adevăr ea se găseşte şi în apele noastre. /. Sb. Leuciscus rutilus L. Ocheana sau Babusca albă. p Tab. XIV. Fig. 70. Corpul puţin comprimat lateral. Gura terminală. Dinţii faringieni posteriori cu mai multe crestături. Dorsala puţin posterioară ventralelor. Solzii mari. Pe linia laterală 41 — 44 solzi. Sinonime: (?) Rubelus: Marsigli, 1. c., pag. 41, tab. 13, fig. 4. Cyprinus rutilus: Linn., 1. c., I, pag. 529. Bloch, 1. c., I, pag. 32, tab. 2. Pallas, Zoographia, III, pag. 317. Meidinger, tab. 26. Beisinger, 1. c., pag. 65. Leuciscus rutilus: Agassis, 1. c., pag. 38. Nordmann, pag. 489. Kessler, Zur Ichthiologie, etc., pag. 34; Nachlrăge zur Ichthyologie, etc., pag. 20 şi 28. Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XVII, pag. 130. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 169. Pancic, pag. 109. Jeitteles, Prodrom. faunae, etc, pag. 60. Siebold, 1. c., pag. 184. Jaeckel, 1. c., pag. 68. Gitnther, Catalogue VII, pag. 212. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 252, No. 180. Sabanejeff, 1. c., voi. II, pag. 222. Grimm, 1. c., No. 208. Seeley, 1. c., pag. 145. Warpachowski, 1. c., pag. 86. Bade, 1. c., pag. 129. Varietăţi: Leuciscus pausingeri: Heckel, Fische Syriens, pag. 49. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 172. Leuciscus rutilus var. pausingeri: Steindachner, Fische a. d. Unteren Donau. Gesam. v. Konopicki, Verh. Zool.-Botan. Ges. Wien. Jeitteles, 1. c., pag. ’60. GiÂnther, Catalog. VII, pag. 213. Leuciscus Heckelii: Nordmann, 1. c., pag. 491, tab. 23, fig. 1. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 33. GiXnther, Catalogue VII, pag. 217. www.dacoromanica.ro 180 Leuciscus rutilus var. heckelii: Kessler: Ihtiolog. Aralo-Caspi-pon'ică, pag. 252, No. 180. Br. 3, D 3/10—11, P 1/14—16, V 2/8, A 3/9—11, C. 5/19/6, L. lat. 41 — 44, L. Ir. ; 48. Ca toate speciile de Ciprinoizi cari au răspândire mare şi trăesc prin tot felul de ape izolate în medii naturale diferite, şi această specie este foarte mult supusă la variaţiune. In special înălţimea coi'pului cu toate modificările pe cari le produce în forma generală precum şi mărimea ochiului sau a aripioarelor variază mai mult. Aceste au dat loc la stabilirea unui foarte mare număr de specii deosebite, cari abia în timpurile din urmă au fost recunoscute treptat ca aparţinând uneia şi aceleiaş specii, cu care sunt legate prin forme intermediare. In special lui Siebold, Kessler şi Giinther li se datoreşte în mare parte a fi lămurit această chestiune. Am căutat dar a luâ de bază a descrierii noastre exemplare colectate din apele naturale —Dunărea şi bălţile ei —exemplare cari reprezentă mai mult forma tipică, pe când celelalte sunt deviate prin desvoltare unilaterală în-tr’o direcţie sau alta. Corpul este puţin prelungit şi comprimat lateral. înălţimea sa maximă, care este înaintea dorsalei, se cuprinde aproximativ de 3 y4 — 4 ori în lungimea totală. Capul este mic, lungimea sa este egală cu înălţimea şi se cuprinde în lungimea totală a corpului între 5 — 6 ori. Ochiul este mare, dar variază de asemene foarte mult, diametrul său se cuprinde de 3,5—4,5 ori în lungimea capului. Gura este terminală, totuş falca superioară iese foarte puţin înainte; ea este foarte puţin înclinată, aproape orizontală şi se întinde înapoi până sub narinele posterioare, cari şi ele sunt mult mai apropiate de marginea ochiului decât de vârful botului. Fruntea în dreptul narinelor este convexă, iar de aci profilul merge în linie dreaptă până la ceafă, de unde apoi trece încetul într’un arc mai mult sau mai puţin îndoit. Dinţii faringieni sunt groşi, cei dinainte conici, cei dinapoi comprimaţi şi puţin crestaţi, cu vârfurile cârligate. Abdomenul între aripioarele ventrale şi deschiderea anală nu formează o carenă. Solzii sunt la marginea lor liberă rotunzi, iar pe laturile lor drepţi. Cei mai mari de pe linia laterală au un diametru cel puţin egal cu diametrul ochiului. Ei sunt bine fixaţi. Linia laterală merge aproape paralelă cu linia ventrală, cu mult mai apropiată de ea decât de linia dorsală. Dorsala începe puţin în urma ventralelor, îndată după jumătatea corpului. Ea este mai înaltă decât lungimea bazei ei şi primele raze sunt cu mult mai înalte decât ultimele, aşa că apare tăiată oblic. Anala începe cu mult în urma dorsalei şi are aproape aceeaş înălţime ca şi lungimea bazei ei. Ventralele şi pectoralele puţin desvoltate. Caudala adânc bifurcată cu capetele egale. Coloraţiunea. Spinarea este albastră-cenuşie bătând câte odotă în verde, laturile sunt argintii bătând puţin în albastru sau vânăt, burta e albă. Aripioarele sunt toate roşii, mai mult sau mai puţin deschise până la portocaliu. Dorsala şi caudala au marginea negrie. Irisul este roşu pe un fund argintiu. www.dacoromanica.ro 181 Dimensiunile ordinare ale exemplarelor din Dunăre sunt cam de 25 — 30 cm., în lacuri şi heleştee sunt insă cu mult mai mici. Distribuţiunea. Se găseşte în Dunăre şi în toate bălţile şi jepcile ei, în lacurile litorale afară de Sinoe Liman, unde apa e prea sărată, în aproape toate lacurile şi heleşteele din ţară şi mai rar prin râuri, afară de pâraele dela munte. Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii ei se potriveşte foarte mult cu Roşioara având aproape aceeaş răspândire, acelaş mod de hrană, aceleaşi epoce şi locuri de reproducere, etc. Diferinţa este că această specie suportă foarte bine şi apa sălcie din faţa gurilor Dunării şi se găseşte adeseori în mari cantităţi la mare, la gura Sf. Gheorghe şi la Baba Hasan. Pescarii zic că-şi depune icrele pe stâlpi în bălţi. Femela are 80 — 100.000 de boabe de icre. Bărbatul capătă în epoca reproducţiei acele mici tubercule albe caracteristice hainei nupţiale. întrebuinţarea, pescuitul, etc. Carnea babuşcăi albe este mult mai gustoasă decât a Roşioarei, deşi este tot un peşte de o valoare inferioară. Se sărează în foarte mari cantităţi şi se vinde ca hrană foarte ieftină pentru muncitorimea dela ţară. De asemenea se sărează şi apoi se usucă întregi —nespintecate —aducându-se în comerţ sub numele de Ţărancă, după modelul celor ce ne vin dela Marea de Azow (Leuciscus rutilus var. Ileclfeli Nordm). Producţiunea bălţilor Dunării fiind mare, se face un comerţ foarte însemnat cu acest peşte. Babuşca se prinde mai puţin la Vintire, însă cade foarte multă la Năvoade şi Tifane precum şi la Ave, Numele populare. In Delta Dunării şi la Galaţi i se zice Babuşcă şi Babuscă albă sau Ţărancă; Turtucăenii îi zio Ţărancă, când e mai mică Ţărăncuţă, iar când e mai mare Ocheană şi Ocheniţă. La Znagov i se zice Bâlos (e curios că aici se zice la Roşioară Ocheană şi nu la această specie). In Moldova îi zice pe la toate heleşteele Ocheană. In Delta Dunării i se mai zice Taran, iar pe la Oltina, Călăraşi, etc. am auzit zicându-i şi Taharău. La pui le zice Goghie (Oltina). Lipovenii din Deltă îi zic Babuşca sau Bobea bjeloi sau simplu Bieliţa sau Ţărancă. Leuciscus rutilus var. erythraea nov. vai. (Varietate de coloraţiune). (Fig. 71). In bălţile Dunării adeseori se găseşte câte un exemplar cu tot corpul colorat roşu-cărămiziu şi cu aripioarele de un roşu aprins, iar cu solzii foarte strălucitori şi transparenţi, ca şi cum ar fi de corn sau celoidină. Aceste exemplare, după ce se pun în alcool sau formalină, coloarea roşie dispeei după câtva timp, în locul ei însă toată spinarea se vede pătată cu mici www.dacoromanica.ro 182 puncte sau liniuţe negre dispuse în mod regulat; este un pigment acumulat sub solzi. Aceste exemplare se numesc de către pescarii noştri împăratul Băbuşcăi. Incontestabil că avem a face cu un fenomen analog cu cel dela Idus me-lanotus var. orfus. Vom numi deci şi această varietate spre a o distinge de exemplarele ordinare: Leuciscus rutilus var. erythraea nov. var. 2 sp. Leuciscus virgo. Heck. Tab. XIV. Fig. 72. Cprpul puţin comprimat lateral, gura inferioară. Dinţii fa-ringieni posteriori cu mai multe crestături. Dorsala opozită ventralei. Solzii mari, pe linia laterală 46—49 solzi. Sinonime: - Orfus germanorum: Marsigli, 1. c., VI, Tab. 5, pag. 13. Leuciscus idus: Fitsinger. Cyprinus idus: Meidinger, Tab. 36. Leuciscus pigus: Heckel u. Kner, 1. c,pag. 173. Gunther, Catal. VII, pag. 218. Seeley, pag. 151. Leuciscus virgo: Hechel, Sitzungsber. d. k. Akademie der Wissensch. Wien 1852, IX, pag. 69. Hechel u. Kner, 1. c., pag. 175. Siebold, 1. c., pag. 191. Pancic, 1. c., pag. 111. Jeitteles, Fische der March. pag. 1864. Kes-sler, Ihtiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 253, No. 181. Bade, pag. 134. Br 3, D 3/9—12, P 1/16—17, V 2/8—9, A 3/11, C 5/19/6, L.lat 46—49, Ltr. 4. Această specie se aseamănă foarte mult cu precedenta şi diferă de ea numai în următoarele caractere : 1) Corpul este mai lungăreţ şi mai puţin înalt, înălţimea sa cuprinzâdu-se de 4Y2 ori în lungimea totală. 2) Capul este mai mic, lungimea sa cuprinzându-se de 673 ori în lungimea totală. 3) Ochiul este mai mic şi diametrul său se cuprinde de 5 ori în lungimea capului. 4) Fruntea este mai bombată. 5) Gura este inferioară, botul fiind puţin proeminent şi falca de sus ieşind ceva înaintea celui de jos. 6) Caudala este lungă întrecând cu mult lungimea capului. 7) Dorsala este opozită ventralei. Caracteristic pentru această specie mai este că în epoca de reproducţie la masculi tuberculele cresc atât de mari, încât ajung la dimensiuni egale cu jumătatea diametrului ochiului şi sunt spinoase. www.dacoromanica.ro 183 In privinţa modului de vieaţă, hrană, reproducţie, etc,, nu e mare di-ferinţă, decât cel mult că această specie e mai mult limitată asupra Dunării şi bălţilor ei şi nu se găseşte prin heleştee. De aseminea are aceleaşi nume populare ca şi cealaltă specie, pescarii noştri nefăcând nici o diferinţă între ele, 3 sp. Leuciscus frisii Nozdm. Corpul rotund aproape cilindric şi lungăreţ. Gura semi-in-ferioară, Dinţii faringieni posteriori netezi cu coroane mari şi suprafeţe convexe de masticaţiune, Dorsala opozită ven' tralei, Solzii mici; pe liniea laterală 62 — 67 solzi, Sinonime: (?) Cyprinus cephalus: Pallas, Zoogr. III, pag. 301, Cyprinus grisalgine: Meidinger, Tab. 40, Heckel, Annalen d, Wiener Museums, voi, I, Abt. 2, pag. 21. Leuciscus grisalginii: Cuv. et Valenc. AVII, pag, 221. Lauciscus meidingeri: Heckel, Sitzb. d. k. Akad. d. Wis, Wien 1852, pag, 90, Tab. 10, Heckel u. Kner, 1, c., pag. 178. Siebold, 1, c,, pag. 196. Bade, pag, 136. Leuciscus Frisii: Nordmann, 1, c,, pag. 487. Kessler, zur Ichthyologie, pag. 32; Nachtrăge, pag. 20, Gilnther, Catalogue VII, pag, 219, Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi, etc, pag. 253, No, 182, Seeley, pag. 153, Grimm, 1. c,, No. 209, Sabanejeff, 1. c,, II, pag. 252, Warpachowski, 1. c., pag, 88. Br 3, D 3/8—10, P 1/16—17, V 2/8—9, A 3/9—11, C 19, L. lat. 62—67, Ltr. Această specie —după descrierile ce i s’au dat—se deosebeşte de precedentele: 1) Prin corpul său lungăreţ, cilindric şi puţin înalt. 2) Prin fruntea lată. 3) Prin dinţii faringieni cari sunt netezi, pe când la ambele celelalte specii ei sunt crestaţi. 4) Prin forma solzilor şi dimensiunile lor, aicea fiind cu mult mai mici decât la ambele celelalte specii, 5) Prin numărul solzilor pe linia laterală, aicea ajungând chiar la 67, pe când la celelalte specii nu trece de 49, După cum am arătat, această specie nu am întâlnit-o niciodată în apele noastre şi nici un pescar de pe tot lungul Dunării nu a putut să-şi amintească să o fi văzut vreodată. Le-am arătat chiar şi atlasul lui Heckel, în care e o figură foarte bună, şi nu a putut nici unul să-l recunoască. După www.dacoromanica.ro 184 toate aceste cercetări continue de 18 ani, cred că aş fi în drept să afirm că nu se găseşte în apele noastre. Totuş pentru a nu contrazice direct afirmaţiunea lui Nordmann—afirmaţiune care îşi găseşte explicaţiunea ei naturală, după cum am arătat—am dat aicea diagnoza cu caracterele principale spre a servi la determinare în cazul când din întâmplare s’ar mai descoperi vreodată. Totdeodată am făcut aceasta şi pentru a nu şterge încă cu totul din fauna noastră acest peşte a cărui existenţă se găseşte indicată în literatură. XVI Gen. Squalius Bonap. Corpul lungăreţ şi numai puţin comprimat pe laturi.Gura numai puţ'n înclinată, fără mustăţi. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2.5 —5.2, cu coroanele comprimate lateral şi cârligate la vârfuri. Spinarea şi abdomenul necarinate. Anala şi dorsala cu baza scurtă. Ventralele sub dorsală. 1. Sp. Squalius Cephalus L. Cleanul. Tab. XIV. Fig. 73. Corpul aproape cilindric. Capul lat şi gros, deasupra turtit. Gura terminală, foarte largă, ajungând înapoi până sub marginea anterioară a ochilor. Anala cu marginea inferioară convexă. Solzii mari. Sinonime: Capito: Marsigli, tab. 4, fig. 1, pag. 11. Cyprinuscephalus: Linne, Syst. nat. I, pag. 527. Reisinger, 1. c., pag. 159. Cyprinus idus: Bloch, 1. c. I, pag. 254, tab. 86. Cyprinus dobula: Pallas, Zoographia III, pag. 301. Leuciscus frigidus: Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 234. Leuciscus dobula: Agassis, 1. c., pag. 38 Cuvier et Valeciennes, XVII, pag. 172. Gunther, Fische d. Neckars, pag. 969. Nordmann, pag. 483. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 34; Nachtrage, pag. 20; Auszuge a. dem Be-richte, etc., p. 19. Squalius dobula: Heckel, Sitzungsber. d. k. Akad. d. Wiss. Wien 1852, tab. XIII, fig. 1—6. HecTcel u. Kner, 1. c., fig. 180. Pancic, p. 112. Jeit- www.dacoromanica.ro 185 tehs, Prodromus Faunae Hungar., pag. 60. Bielz, Fische Siebenbiirgens, pag. 12. Squalis cephalus: Heckel, Sitzber., d. Ic. Alcad. Wien 1852, pag. 77. Siebold, 1. c., p. 200. Steindachner, Sitzber. d. Ic. Acad. d. Wiss. Wien 1866. Kessler, Ihtiolog., etc. 254, No. 188. Grimm, 1. c., No. 210. Sabanejcf, II, pag. 261. Warpachowski, 1. c. pag. 92. Leuciscus cephalus: Fleming, Brit. Anim., pag. 186. Giinther, Catalogue VII, pag. 220. Seeley, 1. c., pag. 155. Bade, 1. c., pag. 121. Br 8, D 3/8, P 1/15—17, V 2/8, A 37—9, C 19, L lat. 43—48, Ltr. ] 8. Corpul este foarte puţin comprimat lateral, gros, aproape cilindric. înălţimea sa maximă se cuprinde 4V2—5 ori în lungimea totală, grosimea sa este egală cu înălţimea minimă dela pedunculul caudal. Capul este mai îngust decât lung, lungimea se cuprinde de h1/3 ori în lungimea totală. El este turtit deasupra şi foarte larg; lăţimea frunţii sale între ochi este egală cu 2/5 din lungimea capului. Ochiul este de o mărime mediocră, diametrul său fiind egal cu aproape 1/5 din lungimea capului. Distanţa in-terorbilală este egală cu odată şi jumătate acest diametru. Narinele, cari sunt duble şi separate la mijloc printr’o perdea de piele ridicată în sus, sunt mai apropiate de ochi decât de vârful botului. Gura este foarte largă ajungând până la marginea anterioară a ochiului; ea este terminală şi e numai foarte puţin oblică. Dinţii faringieni sunt comprimaţi pe laturi şi cu vârfurile încârligate. O muche dorsală sau ventrală nu există, corpul fiind în ambele părţi rotunzit. Solzii sunt mari şi solizi; cei mai mari de pe linia laterală au câte odată şi jumătate diametrul ochiului. Către partea dorsală şi ventrală precum şi către coadă se micşorează, ei sunt striaţi concentric şi radiar. Linia laterală merge paralel cu linia ventrală, cam la 1/3 distanţă din înălţimea corpului. Dorsala se înserează puţin în urma ventralelor, ea este mult mai înaltă decât lungă. Marginea ei este puţin convexă. Anala este împinsă foarte înapoi, cu mult după capătul posterior al dorsalei. Marginea ei inferioară este convexă şi capătul rotunzit. Pectoralele nu ajung până la inserţia ventralelor şi acestea nu ajung până la deschiderea anală. Caudala esle bifurcată şi lobul ei inferior e cevâ mai lung. Coloraţumea. Partea dorsală, începând dela vârful botului şi până la inserţiunea caudalei, cam pe 1/3 din înălţimea corpului, este verde închis ; această porţiune e limitată brusc pe toată distanţa printr’o linie aproape dreaptă. Operculul, preoperculul şi laturile corpului sunt cu totul argintii.Partea ventrală între aripioarele pereche şi până la vârful gurii este albă fără luciu metalic. Aripioarele la exemplarele mai mici sunt toate transparente, afară de dorsală care la baza ei este puţin mai închisă. La exemplarele mai mari ventralele şi anala sunt roşii aprinse. Irisul e lat, argintiu, deasupra cu o pată neagră ştearsă, iar dedesupt cu un punct negru. Dimensiunile. Cleanul ajunge la dimensiuni relativ mari crescând până la 50 sau chiar 60 cm. lungime şi la o greutate de aproape 4 kilograme. Exemplarele obişnuite ce se prind au însă între 25—35 cm. lungime. www.dacoromanica.ro 186 Răspândirea. Cleanul este cel mai răspândit peşte din râurile noastre, el începe imediat după regiunea Păstrăvului, aproape odată cu Lipanul şi se scoboară până la Dunăre. In Dunăre însă nu este prea des, ci se sco-boară mai cu seamă primăvara la apele mari din râuri şi se găseşte apoi pe la gurile lor. In regiunea Deltei e foarte var şi numai primăvara. Am colectat exemplare din: Suceava, Moldova, Bistriţa, Bicaz şi Tarcău (la gura lor), Trotuş, Şiret, Prut, pârâul Tismana, Jiu, Argeş şi numeroase exemplare din Dunăre. Biologia. Cleanului îi plac mai cu seamă râurile cari curg încet şi au o apă limpede. El trăeşte în locurile cele mai adânci şi mai întunecoase, fugind ziua de lumină şi ferindu-se de a se arătă la faţa apei. El este un peşte foarte răpitor, mănâncă tot felul de peşte, ba chiar şi broaşte, şoareci, etc., noaptea umblă totdeauna după hrană. Epoca sa de reproducţie este prin Aprilie şi Maiu; el leapădă icrele în dolie la adânc—adică în locurile din râuri unde panta e foarte mică şi apa aproape staţionară, iar fundul prundos şi acoperit cu puţin mâl. Este «foarte plodicios şi leapădă foarte multă poamă — aproape un blid plin — pe care o lipeşte la adânc de piatră; este foarte şiret, nu creşte mai mult de 3 palme, dar e pântecos şi de aceea ajunge la o greutate de 3 ocâ». Aşâ mi-1 caracterizâ foarte bine un bătrân pescar din Broşteni (Jud. Suceava). întrebuinţarea, pescuitul, etc. Cleanul este un peşte ordinar ca gust şi cu multe oase; cu toate aceste el este foarte căutat de populaţiunea de pe marginea râurilor, fiind aproape singurul peşte mai mare din anumite regiuni ale acestor ape. Cleanul se pescueşte cu aceleaşi instrumente ca şi Mreana, adică: 1) cu Mreja; 2) cu Sacul ziua pe sub maluri, unde sc bate cu o măciucă numită Şliuldic, ca să-l sperie şi să-l scoată din ascunzători; 3) cu Poclâul pe la fund prin mijlocul apei şi 4) cu Nevodul mic de râuri. Cu ostia nu se bate niciodată la clean. Nume populare. In toată ţara i se zice Clean, prin unele părţi din Judeţul Botoşani şi Suceava am auzit şi Clen. Lipovenii din Delta Du- nării îi zic Virezub şi Verisop. 2 sp. Squalius leuciscus L. Corpul lungăreţ, puţin comprimat lateral. Capul mai îngust. Gura s e m i - in fer i o a r ă, îngustă neajungând înapoi decât abiâ până sub narine. Botul convex. Anala cu marginea puţin concavă. Solzii mijlocii. Sinonime : Capito fluviatilis sive Squalius minor: Marsigli, 1. c., IV, tab. 4, fig 2, pag. 13. www.dacoromanica.ro 187 i Cyprinus grisalgine: Lin., Syst. Nat. I, pag. 592. Cyprinus leuciscus: Linne, S. Nat., pag. 582. Bloch, 1. c., III, pag. 141, Tab. 97, fig. 1. Pallas, Zoografia III, pag. 318. Cyprinus dobula: Bloch, 1. c., I, pag. 42, tab. 5. Meidinger, tab. 26. Beisinger, 1. c., pag. 60. Leuciscus vulgaris: Fleming, Brit. Anim. 1828, pag. 187. Heckel, Annalen des Wiener Museums I, pag. 233. Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 202. GriXnther, Fische d. Neckars, pag. 65. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 38; Nachtrăge, pag. 21 şi 28. Gunther, Catalogue VII, pag. 226. Seeley, 1. c., pag. 160. Squalius leuciscus; Heckel, Sitzungsber. d. k. Akad. Wien 1852, IX, pag. 99, 116. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 191. Siebold, 1. c., pag. 203. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 255, No. 189. Grimm, 1. c., No. 213. Săbanejeff, 1. c., voi. II, pag. 304. Warpachowski, 1. c., pag. 94. Bade, 1. c., pag. 119. Squalius lepusculus: Heckel, 1. c., pag. 99, 109 şi tab. 11, fig. 1--4. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 186. Pancic, 1. c., pag. 113. Squalius rodens; Heckel, 1. c., şi Heckel u. Kner, pag. 189. Squalius rostratus; Heckel, 1. c., şi Heckel u. Kner, pag. 192. Squalius chalybaeus; Heckel, 1. c., pag. 111, tab. 12, şi ’Heckel u. Kner, pag. 188. Br. 3, D 3/7, P 1/16—17, V 2/8, A 3/8—9, C 5/19/6, L lat. 47—52, L tr. !=?. 4 Această specie prin forma ei generală se aseamănă foarte mult cu cea precedentă, aşa că pescarii de pe malurile râurilor — cari în adevăr nu sunt aşa buni observatori ca cei dela Dunăre — nici nu le deosebesc una de alta. Examinată însă de aproape, ea nu numai că se deosebeşte foarte bine, dar chiar variază încă foarte mult în formele ei. Această tendinţă spre variaţiune a dat iarăş loc la crearea a o serie de specii nouă, mai cu seamă de către Valenciennes, Heckel şi în urmă de Blanchard. Abia în urmă Siebold şi apoi Gunther au reuşit să dovedească că numeroasele specii ce se creaseră — şi din cari unele privitoare la basinul Dunării şi Marea Neagră se văd în lista de mai sus a sinonimelor — nu erau decât simple varietăţi individuale şi că în realitate nu există decât o singură specie. 1 Această specie se deosebeşte de precedenta prin următoarele caractere: 1. Prin dimensiunile corpului. Această specie este cevâ mai mică. 2. Prin forma corpului, care aicea este mai lungăreţ şi comprimat lateral, pe când la specia precedentă eră aproape cilindric. 3. Prin forma capului, care aicea nu mai e atât de turtit; fruntea nu mai e atât de lată, botul e mai convex. 4. Gura este inferioară şi îngustă neajungând înapoi decât cel mult până sub narine, pe când la specia precedentă ea este terminală şi foarte largă, întinzându-se până sub ochi. 5. Marginea distală a aripioarei anale este puţin concavă, pe când la specia precedentă este convexă. www.dacoromanica.ro 188 6. Numărul radiilor moi dela dorsală aicea este constant 7, pe când la Sq. cephalus este constant 8. 7. Solzii aicea sunt ceva mai mici. 8. Dinţii faringieni variază, aşa că avem adeseori şi formula 8.5—5.2 sau 3.5 — 5.3, deşi, după cum arată Siebold, formula predominantă e 2.5 —5.2. 9. Coloarea generală a corpului cât şi coloarea aripioarelor e cevâ diferită. Aicea spinarea e cafenie sau neagră bătând în albăstriu; laturile argintate, puţin bătând în galben. Aripioarele ventrale şi anală nu sunt atât de aprinse roşii, ci mai palide. Afară de aceasta solzii de pe laturi au adeseori marginea cu o dungă negrie. In privinţa modului de vieaţă, răspândirii în apele noastre, etc. se aseamănă în totul cu specia precedentă, numai că e cu mult mai rară. De asemenea începe bătaia în totdeauna puţin înaintea celuilalt, câte odată chiar prin Martie. Numele popular e Clean, fiind confundat în totdeauna cu specia precedentă. VII. Gen. Phoxinus Agass. Corpul acoperit cu solzi foarte mici şi subţiri. Gura terminală fără mustăţi. Dinţii faringieni pe 2 serii după formula 2.5—4.2, sau 2.4—4.2, cu coroanele comprimate şi cârligate la vârf. Dorsala cu baza scurtă şi fără radiu osos, începând după ventrale. Anala cu baza scurtă, pos-terioarâ capătului terminal ăl dorsalei. 1 sp. Phoxinus laevis. Agass. Boistean sau Veidele. Tab. XIV. Fig. 74. Corpul aproape cilindric; coada comprimată lateral; gura foarte mică; botul obtus, convex. Linia laterală întreruptă. Sinonime: Cobitis fluviatilis: Marsigli, IV, tab. 9, fig. 1. Cyprinus phoxinus; Linne, Sysl. Nat., pag. 528. Bloch, 1 c., pag. 60, 1ab. 8, fig. 5. Meidinger, Icones pisc., tab. 39. Bcinsiger, pag. 74. www.dacoromanica.ro 189 Cyprinus rivularis: Pallas, Zoogr. III, pag. 330. Cyprinus chrysoprasius: Pallas, Zoograph. III, pag. 318.Ratlike, Fauna d. Krym, pag. 345. Nordmann, pag. 483. Leuciscus phoxinus: Fleming, 1. c., pag. 188. Cuvier et Valenciennes, XVII, pag. 363. GMnther, Fische des Neckars şi Calalogue VII, pag. 237. Seeley, 1. c., pag. 175. E. Schulze, Fauna Pisc. Germ., pag. 54. Phoxinus laevis: Agassis, 1. c., pag. 37. Heckel u. Kner, pag. 210. Siebold, 1. c., pag. 222. Kessler, Ausziige a. d. Berichte, pag. 20, Jeitteles, 1. c., pag. 60. Pancic, 1. c., pag. 123. Kessler, Ihtiolog. Aralo-caspi-pon-tică, pag. 257, No. 196. Grimm, 1. c., No. 217. Sabanejeff, 1. c., pag. 243. Warpachowski, 1. c., pag. 106. Bade, 1. c., pag. 113. Phoxinus marsigli: Heckel, Annal. d. Wiener Mus. 1, pag. 232. Nordmann, 1. c., pag. 482. Biete, Fische Siebenbiirgens, pag. 13. Br. 3. D 3/7, P 1/15, V 2/8, A 3/7, C 19, L. lat 80—90, L. Ir. Corpul este aproape rotund având forma unui fus, numai coada este puţin comprimată pe laturi. In mediu înălţimea sa maximă este aproape egală cu lungimea corpului şi se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală. Lăţimea maximă este mai mare decât 2/3 din înălţime, iar înălţimea minimă la pedunculul caudal este ceva mai mică decât jumătatea înălţimii maxime a corpului. Oohiul este relativ mare, diametrul său fiind egal cu 1/i din lungimea capului, distanţa preorbitală fiind egală ou odată acest diametru, iar cea interorbitală cu mai mult decât odată şi jumătate. Nari-nele, cari sunt situate la egală distanţă între vârful botului şi ochi, sunt bine desvollale şi ieşite în afară; distanţa între ele e numai ceva mai mare decât distanţa dintre ochi. Gura este foarte mică, aşâ că abiâ ajunge până sub narine; ea este terminală. Botul este obtus şi convex. Dinţii faringieni sunt cu coroanele comprimate şi cârligate la vârf. Solzii sunt foarte mici şi subţiri; ei nu se acoper unul pe altul nici până la jumătatea lor. Deasemenea lasă pe suprafaţa corpului întregi porţiuni neacoperite de loc şi în special aproape toată partea ventrală precum şi o dungă lungă pe mijlocul spinării. Linia laterală porneşte dela început regulat, însă pe la mijlocul corpului se întrerupe de mai multe ori. Dorsala începe cam la mijlocul corpului în urma ventralelor; primele ei radii sunt aproape de 2 ori mai lungi decât ultimele. Capătul ei posterior este deasupra deschiderii anale. Anala are baza scurtă, ea este foarte înaltă şi primele ei radii sunt de două ori mai mari decât ultimele. Ventralele culcate ajung şi întrec deschiderea anală. Pectoralele nu ajung până la inserţiunea ventralelor. Caudala nu este tăiată decât până aproape de jumătatea ei. Coloraţiunea. Spinarea este verde-închisă ca iarba; această coloare se întinde şi pe cap până la buza de sus. Această coloare se limitează în jos printr’o linie bruscă care începe dela vârful botului, trece peste marginea superioară a ochiului şi pe tot lungul corpului, cam pe la 1/3 din înălţimea sa până se termină la jumătatea cozii. Linia mijlocie a spinării este marcată printr’o linie subţire care începe dela occipital şi merge până la începutul dorsalei, iar de aici se continuă până la coadă, însă mult mai puţin preciză. Pe această parte a corpului www.dacoromanica.ro 190 care este colorată verde sunt 2 serii de puncte şi liniuţe închise, din cari cea mai de jos ajunge până în linia care marchează această porţiune a corpului. Sub această linie de demarcare, corpul este alb argintiu foarte pronunţat şi curat. Numai dela opercul şi până pe la mijlocul dorsalei este încă o serie de 5—8 mici pete negre, ceva mai şterse decât cele de pe spinare. Această serie este exact pe mijlocul corpului. De obiceiu toate aripioarele sunt incolore, numai dorsala şi anala au la baza lor câte o dungă negrie ştearsă, iar la mijlocul lor pe radii câte o mică serie aproape imperceptibilă de pete şterse. Câte odată însă ventralele şi anala sunt roşii purpurii. Irisul este alb argintiu. In timpul reproducerii colorile sunt mai vii, bărbaţii sunt pe spinare cu mult mai închişi, aproape negri, iar burta se înroşeşte puţin. Dease-menea şi ei capătă mici tubercule pe corp. Dimensiimile la cari ajunge Boişteanul sunt de 10—12 cm. lungime, exemplarele însă cari se găsesc de obiceiu, nu au mai mult decât 8—10 cm. Distribuţia şi Biologia. Boişteanul se găseşte mai în toate pârăele noastre mai mari de munte, începând din regiunea de jos a Păstrăvului şi scoborându-se în jos până în regiunea dealurilor. Nu se suie însă nici în pâraele prea mici, aşâ d. ex. la Bistriţa el se găseşte în: Bistriţa, Tar-cău, Bicaz, etc., nu se duce însă şi în pârae mai mici decât acestea. Lui îi place apa limpede cu un fund nisipos sau prundos şi trăeşte în totdeauna la apă mai mică. Nu se duce mult la adânc, căci dă peste duşmanii lui: Cleanul, Lostriţa, Mihalţul, etc. Se hrăneşte cu mici animale acuatice: viermi, crustacee, larve de insecte, etc. Epoca lui de reproducţie este prin Aprilie, adeseori însă începe şi din Martie. Femelele se câr-duesc şi depun icrele la apă mică lipindu-le la fund pe prund. Întrebuinţare, pescuit, etc. Carnea Boişteanului este gustoasă, «e bun de borş, dar nu grozav». Se pescueşte mai cu seamă cu Sacul la marginea apei, în timpul puhoiului cu Leasa şi la Gărduţ. Nume populare. In Moldova pe Bistriţa, Trotuş, etc. i se zice aBoiş-tean, pe Moldova şi pe Suceava îi zice Boişte. In Muntenia i se zice Verdeţ şi Verdele (Prahova, Muscel, etc.). La Doftana am auzit numele Crăeş. In Oltenia Borfete (pe râul Motru). XVIII. Gen. Chondrostoma. Agass. Corpul acoperit cu sohi de o mărime moderată. Gura inferioară şi transversală fără mustăţi. Falca de jos cu o buză cornoasă având marginea dreaptă şi ascuţită. Dinţii faringieni pe câte o singură serie după formula: 6 sau 7—7 sau 6. Dorsala şi anala cu baza scurtă. Acest gen este reprezentat în apele noastre printr’o singură specie, Chondrostoma nasus L. — Kessler în Ihtiologia sa Caspi-pontică spune că în www.dacoromanica.ro 191 basenul Dunării ar fi existând şi o a doua specie, Chondrostoma rysela Agass. Eu nu am avut niciodată ocazia să văd aicea această specie, deşi am căulat-o foarte mult. Cum Kessler nu a explorat niciodată Dunărea şi cum toţi cei cari au făcut studii asupra acestui fluviu, sau în genere asupra afluenţilor lui, nu au constatat niciodată această specie aicea, trebue să admitem că înscrierea ei între peştii Dunării este numai o simplă eroare. Chondrostoma rysela este o formă sudică şi, mai mult încă, Siebold a dovedit chiar că ea este un bastard între Chondrostoma nasus şi Telestes agasstsii ; cum însă Telestes agassisii nu trăeşte în apele noastre, putem fi siguri că nici bastardul sau Chondrostoma rysela nu se găseşte în aceste ape. 1. sp. Chondrostoma nasus, Lin. Scobaiul sau Male negze. Tab. XIV. Fig. 75. Corpul lungăreţ şi ceva comprimat pe laturi. Botul ieşit mult în afară, conic. Gura cu buzele cornoase aproape drepte. Dinţii faringieni după formula 6—6, rareori 6—7. Peritoneul negru. Sinonime: Nasus: Marsigli, 1. c., IV. Tab. 3, fig. 1—2 (£&?). Cyprinus nasus: Linne, Syst. nat. I, pag. 530. Bloch, 1. c., pag. 35, tab. 3. Meidinger, Icones Pisc., tab. 12. Pallas, Zoogr. III, pag. 304. Beisinger, pag. 69. Leuciscus nasus: Curier, Regne animal. Chondrostoma nasus: Agass, 1. c., I, pag. 38. Nordmann, 1. c., pag. 493. Curier et Valenciennes, 1. c., XVII, pag. 304. Kessler, zur Ichlhyologie des sudwestl. Russl. pag. 30; Nâchtrâge Zur Ichthyol. pag. 20 şi 27. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 217. Siebold, 1. c., pag. 225. Jeitteles, Pro-dromus Faunae Hungariae, pag. 62. Pancic,, 1. c., pag. 125. Gunther, Catalog. VII, pag. 272. Kessler, lhtiol. Aralo-Caspi-pont., pag. 258, No. 198. Grimm, 1. c., No. 219. Sabanejef, II, pag. 423. WarpachowsM, 1. c., pag. 106. Seeley, pag. 193. Bade, 1. c., pag. 177. Br 3, D 3/9. P 1/15—17, V 2/8—9, A 3/10 -11, C 4—6/19/6—4, L. lat 57—65, Ltr. *_*■ Scobarul are corpul lungăreţ şi puţin comprimat pe laturi. înălţimea sa maximă se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală, iar grosimea sa de 2 ori în înălţime. înălţimea minimă la pedunculul caudal este ceva mai mică decât jumătatea înălţimii maxime de lângă dorsală. www.dacoromanica.ro 192 Capul este ceva mai mic decât înălţimea maximă a corpului şi lungimea sa este egală cam cu J/o din lungimea totală a corpului. Ochiul este de o mărime mediocră, diametrul său cuprinzându-se cam de 4.5 ori în lungimea capului. Distanţa preorbitară este egală cu peste iy2 diametru, iar cea interorbitară cu mai mult de 2 diamelre. Narinelo sunt duble, separate înlre ele printr’o perdea şi situate la mijlocul distanţei dintre bot si marginea ochiului. Gura este inferioară si situată la oarescare distantă de vârful botului ; ea este transversală şi aproape cu totul dreaptă. Deschiderea ei este aproape orizontală. Buzele sunt îmbrăcate cu o pătură epitelială cornoasă şi foarte vârtoasă, aşâ că ambele au mărginile foarte ascuţite. Dinţii sunt la majoritatea exemplarelor 6—6, la unele se găseşte însă şi 7—6. Solzii sunt solizi şi bine fixaţi în rânduri longitudinale foarte regulate. Ei au o mărime moderată, aşâ că cei mai mari de pe linia laterală abiâ ajung la un diametru egal cu 1/i diamtrului ochiului; la suprafaţa lor prezentă câtevâ striuri în formă de evantaliu. Dorsala începe deasupra ventralelor; ea are baza scurtă şi primul radiu este de 2 ori mai mare ca ultimul, aşâ că atunci când aripioara e culcată, primul radiu o acopere în întregime. Anala începe cu mult după dorsală şi înălţimea ei este aproape egală cu lungimea bazei sale. Ventralele ajung până aproape de deschiderea anală, iar pectoralele numai aproximativ până la jumătatea distanţei dela originea ventralelor. Caudala este adânc bifurcată cu loburile egale. Coloraţiunea. Partea dorsală este verde-cenuşie sau negrie, laturile şi abdomenul «argintiu. Dorsala este cenuşie, iar celelalte aripioare mai mult sau mai puţin roşii. Caudala este cu marginea neagră. In epoca de reproducţie colorile sunt cu mult mai vii, spinarea e aproape neagră, laturile sunt mai strălucitoare şi au un fel de dungă negrie strălucitoare ca atlasul; roşul dela aripioare e mult mai viu şi totdeodată se colorează în roşu şi încheieturile dela piesele operculare, colţurile gurii şi articulaţiile aripioarelor. Irisul este galben auriu cu o pată roşie. Caracteristic pentru această specie este coloarea neagră ca tuşul a membranei care căptuşeşte interiorul cavităţii viscerale, din care cauză pescarii dela Dunăre îi şi zic Maţe negre. Dimensiunile maxime la cari poate ajunge este 40 cm. lungime; exemplarele obişnuite au însă 25—30 cm. lungime. Distribuţiunea. Scobarul este unul din cei mai răspândiţi peşti din apele noastre, căci se găseşte dela pâraele mici din munte până la Dunăre cu bălţile ei şi chiar în Marea Neagră. Chiar în primăvara aceasta s’a prins în Mare, la gura Sf. Gheorghe, un exemplar adult de 35 cm. lungime. Biologia. Scobarul preferă apa mai limpede a râurilor noastre ca: Bistriţa, Jiul, Oltul, etc., se găseşte însă tot atât de frecuent şi în celelalte râuri cât şi la Dunăre şi în bălţile ei. El trăeşte mai mult la fund şi se hrăneşte cu tot felul de alge şi animale: viermi, crustacee, insecte, etc. pe cari le găseşte acolo. Epoca lui de reproducţie este prin Maiu, sau cum zic pescarii de pe Bistriţa, «când crapă frunza arinului»; atunci ei pornesc în cârduri mari spre părăele de munte pentru a-şi depune icrele la apa iute pe fundul pietros. Din Bistriţa d. ex. ei intră în mai toţi afluenţii ei mai mari ca: Tarcăul, Pângărăciorul, Onţul, Largul, etc. Ţăranii aş- www.dacoromanica.ro 193 teaptă sosirea acestui timp şi pleacă cu toţii cu crâsnicele la prins, fâ-cându-şi apoi fiecare provizie suficientă de afumătură pentru vară la munca câmpului. Dar nu se duc cu toţii numai la munte, ci intră şi prin bălţile Dunării şi în adevăr se prind în totdeanna la leasă exemplare destul de numeroase. Femelele leapădă pe pietriş în fundul pâraelor cu mult sgomot câte 50—100.000 de icre, având fiecare boabă câte un diametru de 2 mm. Întrebuinţarea. Scobarul are o carne destul de gustoasă, deşi are oase cam multe. Mai buni sunt afumaţi şi se consumă astfel foarte mulţi fiind consideraţi ca o delicatesă. In special se laudă scobarii de Olt şi de Bistriţa ca mai buni la gust. Pescuitul. In timpurile obişnuite Scobarul se prinde cu aceleaşi instrumente ca şi Cleanul şi Mreana, în epoca reproducţiei însă e o adevărată devastare, căci se fac pregătiri cu tot felul de instrumente şi instalaţiuni pentru a prinde cantităţi mari. Epoca de reproducţie o cunoaşte toată lumea, deoarece în adevăr ea cade în totdeauna în acelaş timp când crapă frunza arinului; dacă într’un an timpul e mai răcoros şi desvoltarea vegetaţiei e mai întârziată, atunci şi bătaia Scobarului e mai târzie. — Astfel încă înainte de sosirea acestei epoce toţi îşi pregătesc Lejnicele sau Crâsnicele şi pleacă la părae; chiar mulţi orăşeni, plutaşi, etc. din Piatra pleacă în acest timp la părăele din susul Bistriţei «cu Lejnicul în spate» după Scobai. — Locuitorii dela munte fac în acest timp pe părae garduri de piatră, însă cu deschiderea în spre deal şi pun în capătul ei o vârşă de lozii. Când începe a veni apoi Scobaiul, «trebue să deşarte vârşa de câteva ori pe noapte, atât de mulţi sunt». La Dunăre şi bălţi Scobarul nu are nici o însemnătate şi nu este nici un instrument special cu care să se pescuească. El se prinde la Leasă şi la Năvod. Numele populare. In Moldova îi zice Scobai, mai în sus spre munte pe la Broşteni şi prin Bucovina îi mai zice şi Podeţ sau Poduţ; în Muntenia şi Oltenia Scobar. La Dunăre, pe tot lungul ei şi în Dobrogea îi zice Maţe negre. Lipovenii din Dobrogea şi Ruşii îi zic Podust. A. H.—Publ. Adamachi. UI. Antipa, Ihtiologia. www.dacoromanica.ro 3. FAM. ACANTHOPSIDES. Physostoini având corpul neted şi foarte prelnngit. Capul până la deschiderea branchială acoperit peste tot cu o piele moale fără solzi. Marginea fălcii superioare formată numai de oasele intermaxilare. Sub ochi, pe oasele suborbitale unul sau mai mulţi spini mobili. Oasele faringiene prevăzute cu dinţi mici faringieni. Be-şica înotătoare, când există, este divizată printr'un perete longitudinal în 2 camere şi învelită într’o capsulă osoasă legată de primele vertebre cu uu duet aerian. Gen. Cobitis Lin. Corpul acoperit cu solzi foarte mici. Capul mic, cu deschiderea branchială îngustă, întinzându-se numai până la baza pectoralelor. Gura cu buze mari şi 6—12 mustăţi. Dinţii faringieni, cari sunt mici, ascuţiţi şi foarte numeroşi, aşezaţi pe câte un singur rând. Dorsala deasupra ventralelor. 1. sp. Cobitis fossilis Lin. Tipazul. P Tab. XIV. Fig. 76. Corpul foarte prelungit, cilindric şi către coadă comprimat pe laturi. Capul scurt. Gura semi-inferioară cu 10 mustăţi. Spinul suborbital lung şi ascuns sub piele. 12—14 dinţi faringieni comprimaţi şi tociţi la vârfuri. Anala ro-tunzită. www.dacoromanica.ro 195 Sinonime: ■ Mustella fossilis: Marsigli, Danub. pan. IV, pag. 39, tab. 13, fig. 1. Cobitis fossilis: Linne, Syst. nat., I, pag. 500. Bloch, 1. c., I, pag. 216, tab. 31, fig. 1. Pallas, Zoographia, III, p. 166. Meidinger, tab. 47. Rei-singer, Spec. Ichthyol. Hungar, pag. 27. Nordmann, 1. c., pag. 469. Curier et Valenciennes XVIII, pag. 46. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 16; Nachtrăge zur Ichthyol, pag. 17. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 298. Siebold, 1. c., pag. 335. Jeitteles, pag. 66. Panele, pag. 137. Heincke und Mobius, Fische der Ostsee, No. 83. Sabanejeff, 1. c. II, pag. 430. Benecke, Fische Ost-Preussens, pag. 143. Misgurnus fossilis Lacepede: Giinther, Catalogue VII, pag. 344. Kessler, Ichthy. Aralo-Caspi-ponlica, pag. 270, No. 234. Grimm, 1. c., No. 248. WarpachorvsM, pag. 190. Seeley, pag. 245. Br. 4, D 3/5—6, A 1/10, V 1/5—6, A 3/5, C 16. Ţiparul are un corp foarte lungit, ca la Anghilă, şi aproape cilindric în partea sa anterioară, numai dela aripoara dorsală înainte începe a se comprimă lateral, coada luând astfel forma unei pene. Capul său este foarte mic, cu deschiderea branchială foarte îngustă, deschizându-se numai până lângă inserţiunea pectoralelor. Ochii sunt mici şi foarte ridicaţi. Gura este semi-inferioară având forma unei potcoave şi e înconjurată de buze mari cărnoase pe cari sunt inserate 10 mustăţi. 2 perechi din acestea sunt aşezate simetric la distanţe egale pe buza de sus; a 3-a pereche mai lungă este aşezată tot pe buza de sus la capetele gurii, iar celelalte 2 perechi mult mai mici sunt aşezate pe buza de jos. Din acestea, cele dela mijloc sunt foarte mici, iar cele laterale cevâ mai mari. Dinţii faringieni sunt foarte mici şi tociţi la vârf. Narinele sunt mult mai apropiate de ochi decât de vârful botului, ele sunt duble şi cea anterioară are forma unui tub care iese în afară. Capul este acoperit peste tot cu o piele moale fără solzi, aşâ că nici un os care compune craniul său sau aparatul opercular nu se poate vedeâ. Imediat sub ochi este o adâncitură, un buzunar format printr’o cută a acestei pieli care acopere capul, în această cută se ascunde spinul de pe osul suborbital, care e mobil. Pe corp pielea este moale şi mucoasă, acoperită cu numeroşi mici solzi aproape invizibili. O linie laterală nu există. Aripioarele sunt toate foarte mici, dorsala este opozită ventralelor, iar caudala este rotunzită şi mărginile ei se prelungesc pe linia dorsală şi ventrală a corpului. Ca observaţiuni anatomice e de notat că Ţiparul are un canal alimentar scurt fără apendice pilorice şi că beşica înotătoare e împărţită printr’un perete vertical şi longitudinal în 2 camere, una în dreapta şi una în stânga. Ea este învelită într’o capsulă osoasă care şi ea e lipită de primele 3 vertebre. Coloraţiunea. Spinarea şi laturile variază între galben şi cafeniu, capul este cevâ mai închis şi marmorat, partea ventrală bate în portocaliu. Pe tot lungul corpului se află trasă o dungă lată închisă care pleacă dela marginea operculului până la coadă; sub aceasta şi paralel cu ea e o a doua dungă mai îngustă. In afară de acestea, peste tot corpul şi mai cu seamă www.dacoromanica.ro 196 pe pedunculul caudal cât şi pe aripioarele dorsală şi caudală sunt o serie de mici puncte să liniuţe negre. Aripioarele ventrale şi anală sunt gălbui. Ochiul este auriu. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 25—30 cm. lungime. Distribuţia. Biologia. Ţiparul este unul din cei mai răspândiţi peşti; trăeşte în toate bălţile, heleşteele, canalele, în părţile mai liniştite ale râurilor, etc., el se găseşte din Delta Dunării până la Bistriţa în munţi. Lui îi place mai mult apa stătătoare cu fund nămolos. Acolo îl găsim în totdeauna la sigur; aruncând nămolul de pe fund cu o lopată pe mal îl vedem mişcân-du-se şi ieşind afară. El trăeşte la fund şi se hrăneşte cu: insecte, viermi, crustacee şi cu icre de alţi peşti. Epoca sa de reproducere este dela finele lui Aprilie până la finele lui Maiu. Femela depune ca la 140.000 de icre pe plante acuatice în fundul apei. Când e vremea rea şi trăsnet, el se ridică dela fundul apei şi face mişcări vii, de aceea şi pescarii noştri ca şi cei din alte ţeri se servesc de el ca de un proroc al timpului. In timpul iernii precum şi vara în timpul căldurilor mari el se îngroapă în nomol, şi dacă balta în care se afla seacă, el poate trăi încă un timp foarte îndelungat cu puţina umezeală ce-i dă acel nămol. De asemenea el suportă şi lungi transporturi pe uscat. S’a observat adeseaori că în bălţile mocirloase lipsite de oxigen ies ţiparii la suprafaţa apei şi înghit aer pe care apoi îl dau pe anus afară. Făcându-se analiza chimică a acestor gazuri, s’a găsit că nu mai conţin oxigen ci numai acid carbonic şi s’a conchis deci că acest peşte respiră şi prin suprafaţa canalului alimentar. Ţiparul când este prins scoate un sunet ascuţit; acesta e produs prin aceea că presează afară o parte din aerul din beşica înotătoare. Întrebuinţarea Ţiparului e foarte mică, se face din el borş tăindu-i-se mai înainte capul, deoarece se crede că e otrăvitor. Nu are aproape nici o însemnătate comercială, aşâ că pescarii dela Dunăre nici nu vor să-l prindă. Se prinde de obiceiu cu mâna sau cu lopata. Pescarii îl întrebuinţează foarte mult ca nadă vie la Vişilă şi la Pripoane. Nume populare. In Moldova Chişcar, în Muntenia Tipar; am mai auzit zicându-i-se şi Şerpar. 2 sp: Cobîtis barbatula L. Gzindelul. Tab. XIV. Fig. 77. Cjorpul înainte cilindric, înapoi puţin comprimat pe laturi. Gura inferioară, cu 6 mustăţi lungi pe buza superioară. Spinul suborbital foarte scurt, ascuns sub piele. 8 — 10 dinţi faringieni subţiri şi ascuţiţi la vârf. Caudala puţin con" cavă la margine. www.dacoromanica.ro 197 Sinonime: Fundulus: Marsigli, 1. c., IV, pag. 74, tab. 25. Cobitis barbatula: Linne, Syst. nat., pag. 499. Bloch, 1. c., pag. 224, tab. 31, fig. 3. Pallas, Zoogr. III, pag. 164. Meidinger, 1. c., tab. 18. Reisinger, pag. 24. Nordmaym, 1. c., pag. 470. Kessler, Zur Ichthyol. pag. 16 ; Nachtrăge zur Ichthyol, pag. 18. Curier et Vcdenciennes, XVIII, pag. 14, tab. 520. Hechel u. Kncr, 1. c., pag. 301. Jeitteles, Fische d. March, pag. 19. Siebold, 1. c., pag. 338, Pancic, pag. 138. Mobius u. HeincTce, 1. c., No. 84. Cobitis merga KrynicM: Nordmann, 1. c., pag. 380. Kessler, Ausziige a. d Berichte, pag. 21. Cobitis barbatula var. merga: Jeitteles, Prodr., etc., pag. 67. Nemachilus barbatulus: Gunther, Catalogue, VII, pag. 354. Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pont., pag. 271, No. 235. Grimm, 1. c., 249. Saba-nejef, 1. c., pag. 434. Warpachowski, pag. 192. Nemachilus barbatulus var. taurica: Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pont., p. 271. Br. 3, D 3/7, P 1/12, V 1/7, A 3/5 C. 18. Acest peşte are o răspândire cu mult mai mică decât specia precedentă; el este limitat mai mult numai la porţiunea mijlocie şi superioară a râurilor, nu se scoboară însă de loc în regiunea lor inferioară, deasemenea nu se găseşte de loc în Dunăre sau în bălţile ei. Grindelul are un corp mai puţin lungăreţ ca Ţiparul, mai cilindric la partea anterioară şi mai puţin comprimat lateral la cea posterioară. Gura sa este inferioară şi e încunjurată de 6 mustăţi, din cari 4 mai scurte la mijlocu buzei superioare şi 2 mai lungi la capetele gurii. Buza inferioară nu are mustăţi. Dinţii faringieni în număr de 8 — 10 sunt aici subţiri şi ascuţiţi. Ochii sunt foarte ridicaţi. Intre ei şi bot sunt situate narinele mai apropiate de marginea ochiului; ele sunt duble, cea anterioară fiind ieşită în sus în formă de tub. Spinul suborbitar este aici foarte mic, rudimentar, ascuns într’o cută a pielii cefalice. Aripioara caudală diferă şi ea cu totul de cea dela cealaltă specie, deoarece este puţin scobită la mijloc, pe când dincolo este convexă. Solzii sunt foarte mici şi nu se acoper unul pe altul, ci abiâ se ating la mărgini. Spatele şi burta sunt fără solzi, pe coadă sunt mai numeroşi. Coloraţiunea. Coloarea generală atât pe spinare cât şi pe laturi este verde gălbie. Pe spinare se găsesc nişte pete mari negre închise, late, transversale, aceste pete dela linia laterală în jos sunt cu mult mai slabe şi mult mai mici. Partea ventrală dela marginea gurii, între pectorale, ventrale şi începutul analei este albă şi cu o dungă roşie vie între istm şi începutul ventralelor. Ochii foarte mici privind în sus. Irisul foarte îngust, numai cu o linie subţire aurie în jurul pupilei. Aripioarele V, P şi A de un galben verzuiu, cu totul transparent şi uniforme. D şi C ca coloarea generală a corpului şi cu pete negre deasupra. www.dacoromanica.ro 198 Dimensiunile la cari poate ajunge sunt cel mult 10—15 cm. lungime. Biologia şi distribuţia. Grindelul trăeşte mai cu seamă la apă repede în râurile şi pâraele de munte, şi caută în totdeauna un fund prundos sau pietros; chiar bolovanii îi plac, căci are unde se ascunde şi sta la pândă. Este un peşte răpitor care mănâncă viermi, insecte, etc, chiar şi ouă de peşte. Epoca lui de reproducţie este prin Maiu «la Armindeni» şi leapădă icrele nu tocmai la adânc lipindu-le de pietre. întrebuinţare, prins, etc. Carnea sa este foarte gustoasă, însă se prinde în aşâ mici cantităţi, că nu are nici o valoare comercială. Se prinde la Leâsa cu gărduţ pe pârae, la Cereală şi cu Sacul. Nume populare. In Moldova (jud. Suceava şi Neamţ) Grindel, Grin-deiuşă\ în jud. Bacău (pe Trotuş) şi în jos Moină şi Vârlan\ în Muntenia Molan (Muscel, Argeş, Prahova), Molete (Oltenia). 3 sp. Cobitis taenia. Lin. Zvâiluga. Tab. XIV. Fig. 78. Corpul şi capul comprimat lateral. Gura inferioară cu 6 mustăţi foarte scurte pe buza de sus. Spinul suborbitar mobil, puternic şi bifurcat putând fi scos afară din cuta de piele în care stă ascuns. 8 — 10 dinţi faringieni subţiri şi ascuţiţi la vârfuri. Caudala cu marginea rotu'nzită. Sinonime: Cobitis aculeata: Marsigli, 1. c., tab. 1, fig. 2, pag. 8. Cobitis taenia: Linne, Syst. nat., pag. 499. Bloch, pag. 221, tab. 51, fig. 2. Pallas, Zoogr., p. 166. Meidinger, 1. c., tab. 82. Curier et Valenciennes, XVIII, pag. 58. Kessler, Zur Ichthyol, pag. 18; Nachtrăgezur Ichthyol., pag. 18. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 303. Siebold, 1. c., 338. Pancic, pag. 139. Jeitteles, 1. c., p. 68. Steindachner, Ichthyologische Notizen, II, 1865,pag. 6. Gunther, 1. c. VII, pag. 362. Kessler, Ichthyol. Arai. etc. pag. 272, No. 243. Grimm, 1. c., No. 251. Sabavejef, II, pag. 440. Warpachowski, pag. 194. Seeley, 1. c., pag. 252. Acanthopsis taenia: Agassiz, 1. c., I, p. 36. Nordmann, 1. c., pag. 468. Cobitis elongata: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 305. Br. 3, D 3/7, P 1/6—8, V 1/5, A 3/5, C 15—16. Zvârluga este cel mai răspândit peşte din ţară, el trăeşte în toate apele unde trăeşte şi Ţiparul, cu singura diferinţă că el se mai găseşte şi în toate apele curgătoare în cari Ţiparul lipseşte. Corpul său este lungăreţ şi pe toată lungimea sa împreună cu capul este puternic comprimat pe laturi, aşâ că grosimea sa se cuprinde cam de 2 ori în înălţime. www.dacoromanica.ro 199 Capul este ascuţit cu gura inferioară care este mică şi înconjurată de 6 mustăţi mici pe buza superioară. 4 din acestea sunt la distanţe egale pe buză, iar 2 sunt la capetele gurii. Ochii sunt cu totul ridicaţi la partea superioară a capului. Narinele sunt la jumătatea distanţei dintre ochi şi vârful botului. Sub ochi se află ghimpele suborbital care este bifurcat foarte puternic şi stă ascuns într’o cută a pielii ca într’o teacă. Când e în linişte, este culcat înapoi şi acoperit de piele, îndată însă ce animalul e supărat, îl ridică în sus perpendicular pe poziţia pe care erâ. Mişcarea pe care o face acest peşte pentru a înţepă e foarte caracteristică, căci caută a-şi lipi imediat obrazul de obiectul ce vrea să-l înţepe. Dinţii faringieni, 8—10 la număr, sunt subţiri şi ascuţiţi la vârf. Corpul este peste tot acoperit cu solzi foarte mici, cari însă seacoper la marginile lor unii pe alţii; numai pe linia laterală lipsesc solzii. Aceasta este foarte scurtă şi nu se întinde mai departe decât lungimea pectoralelor. Caudala este rotunzită la margine. — La bărbat cel de al Il-lea radiu al pectoralei este îngroşat. Coloraţiunea. Coloarea generală variază după apa în caretrăeşte,deobiceiu este însă gălbuie, pătată cu puncte şi dungi închise. Dela marginea operculului la coadă pleacă două dungi peste tot corpul, cari sunt compuse şi ele din mai multe pete mărunte, deasemenea şi pe toată linia mediană a spinării pleacă o asemenea dungă corţipusă din mai multe pete mărunte. Aripioarele dorsală şi caudală sunt dungite transversal, celelalte aripioare galbene-cenuşii nu au nici o pată. Dimensiunile la cari poate ajunge sunt 10—12 cm. lungime. Biologia. In privinţa obiceiurilor vieţii, el nu diferă mult de celelalte 2 specii. El trăind în toate mediile se adaptează lor. In genere sunt peşti mâncăcioşi cari mănâncă viermi, insecte, eto. şi icre de peşte. Epoca lor de reproducţie este aceeaş ca şi la Ţipar şi depun ouăle în aceleaşi locuri. Nume populare. Numele general este Zvârlugă şi Vârlugă (Suceava), în Neamţ Câră, în Prahova, Muscel, etc. Fiţâ, Cuţitoaie, în Oltenia Ni-sipariţă, în Buzău Fiţoaică. www.dacoromanica.ro 4. FAM. SALM0N1DEI. Physostomi având corpul lungăreţ, cam comprimat lateral şi acoperit cu solzi mici cicloizi, iar capul gol. Gura fără mustăţi. Marginea fălcii superioare formată din oasele intermaxilarc şi supramaxilare. Stomahul cu un apendice în formă de sac; intestinul cu numeroase apendice pilorice. Beşica înotătoare simplă, cu duet aeriean. Dorsala şi anala fără spin. In urma dorsalei o mică aripioară adipoasă fără radii. Ventralele abdominale. Această familie, atât de respândită în toate apele Europei şi atât de bogată în specii, este reprezentată în apele noastre interioare numai prin B specii aparţinând genurilor Salmo, Thymallus şi Trutta. In afară de acestea Marea Neagră mai are şi alte specii de Salmonide, dintre cari 2 : Salmo lăbrax Pali. şi o specie nouă pe care am denumit-o Salmo ponticus nov. sp., se arată din timp în timp şi pe la coastele noastre. Aceste neintrând în apele noastre interioare decât cel mult accidental, nu pot intră în cadrul lucrării de faţă şi vor formă obiectul capitolului respectiv din partea a 2-a a acestei lucrări, al Ihtiologiei pontice. In afară de acestea în anii din urmă au început a se introduce în apele noastre specii străine şi a se aclimată, între acestea sunt: Păstrăvul american, Trutta iridea şi Salmo salvelinus. Cum însă noi ne ocupăm numai de fauna ţerii, nu-i putem luă pe aceştia în consideraţie. I. Gen. Thymallus Cuv. (R6gne anim.) Corpul acoperit cu solzi de o mărime mijlocie şi bine fixaţi. Gura îngustă-, fălcile, vomerul şi palatul dinţate, limba fără dinţi. Dorsala lungă şi înaltă, începe cu mult înaintea ventralelor. www.dacoromanica.ro 201 /. sp. Thimallus vulgaris Nils. Lipanul. Tab. XV. Fig. 79. Capul mic, falca superioară ieşită înaintea celei inferioare. Dorsala de două ori mai lungă decât anala. Partea anterioară a spinării carenată. Thymallus: Marsigli, Danub. panon., IV, pag. 75, tab. 25, fig. 2. Salmo thymallus: lÂnne, Syst. nat., I, pag. 512. Bloch, 1. c., pag. 158, tab. 24. Reisinger, pag. 43. Pallas, Zoograph., III, pag. 364. Meidinger, Icon. Pisc. Austr., tab. 33. _ Thymallus vexilliffer: Agasste, Mem. Soc. de. nat. Neuchâtel, I, şi Pois-sons d’eau douce, tab. 15. Cuvier et Valenciennes, XXI, pag. 438. Biete, Fische Siebenbiirgens, pag. 8. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 242. Jeittelcs, Prodrom., pag. 63. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 129. Thymallus vulgaris: Nils, Prodrom. Ichlhyol. Scandinaviae, fig. 13. Sie-bold, 1. c., pag. 267. Nordmann, 1. c., pag. 520. Gunther, Calalogue of the Fishes, voi. VI, pag. 200. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspi-pontică, pag. 243, No. 148. Grimm, 1. c., No. 173. Sabanejef, 1. c., voi. I, pag. 249. War-pachowski, 1 c., pag. 142. Seeley, 1. c., pag. 353. Thymallus gymnothorax: Cuvier et Valenc., XXI, pag. 445, pl. 625 Guntlier, Fische d. Neckar. Br. 9—10, D 5—7/14—17, P 1/14—15, V 1/10, A 3—4/9—10, C 19, L lat. 85—88, L tr. Corpul este lungăreţ şi puţin comprimat pe laturi. înălţimea sa maximă la începutul dorsalei este mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde cam de 5 ori în lungimea totală a corpului, iar lăţimea sa de două ori în înălţime. înălţimea minimă la pedunculul caudal se cuprinde aproape de 3 ori în înălţimea maximă. Capul este relativ mic şi lungimea sa se cuprinde mai mult decât de 51/2 ori în lungimea totală a corpului. Ochiul este acoperit la partea sa anterioară de o pleoapă transparentă, adipoasă, semilunară. Diametrul vertical al ochiului (cel longitudinal este mai mărit din cauza pleoapei adipoase) se cuprinde cel puţin de 4 1/2 ori în lungimea capului. Distanţa preor-bitală este egală cu cel puţin odată şi jumătate acest diametru, de asemenea şi cea interorbitală. Pupila este împinsă mai înainte. Narinele sunt duble şi aşezate la mijlocul distanţei dintre bot şi ochi. Gura este semi-inferioară din cauza fălcii de jos care este retrasă cevâ mai înapoi, ea este relativ mică şi partea ei mijlocie este transversală, iar capetele ei sunt îndoite pe laturi şi ajung înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Botul este obtus şi lat. Marginile fălcii superioare, a celei inferi- www.dacoromanica.ro 202 oare şi a întermaxilarelor sunt prevăzute cu câte o serie simplă de dinţi ascuţiţi; de asemenea şi pe vomer precum şi pe palatine se află câte o grupă de dinţi mici. Limba este nedinţată. Deschiderea branchială este largă, întinzându-se până la istm. Radiile branchiostege sunt de obiceiu în număr de 10 de fiecare parte, câte odată numai 9 de o parte şi 10 de alta. Solzii sunt bine fixali prezentând pe suprafaţa lor striajuri concentrice, nu însă şi radiare; ei sunt relativ mai mari decât la ceilalţi Salmonizi din apele noastre, variază însă şi după locul ce-1 au pe suprafaţa corpului; cei mai mari sunt pe linia laterală, cei mai mici sunt pe partea ventrală. Aicea sunt la unele exemplare porţiuni întregi cari rămân goale, ceeace făcuse pe Valenciennes să stabilească o nouă specie, Th. gymnothorax; s’a găsit insă în urmă de Heckel şi Kner, Siebold şi Giinther că aceasta nu e decât o varietate trecătoare. Pe partea anterioară a spinării se formează o muche care e acoperită cu solzi superpuşi unul altuia. Capul este gol, fără solzi. Baza caudalei şi radiile ei sunt acoperite până pe la jumătate cu mici solzi longitudinali. Linia laterală este mai mult sau mai puţin pe mijlocul corpului, în partea anterioară fiind puţin mai ridicată. Dorsala este foarte mult împinsă către partea anterioară a corpului, aşâ că începe cu mult înainte de jumătatea corpului; ea este foarte înaltă şi lungă. Forma şi lungimea ei este variabilă după vârstă, la exemplarele obişnuite ea ajunge înapoi, când este culcată, până ceva peste jumătatea distanţei dintre capătul ei posterior şi aripioara adipoasă, la exemplarele bătrâne însă ea se desvoltă aşâ de tare, că ajunge chiar să acopere această aripioară. Ventralele stau la mijlocul corpului, aripioara adipoasă deasupra analei; cau-dala este adânc spintecată, cu vârfurile egale. Beşica înotătoare e foarte mare. Intestinul are numai 19—24 de apendice pilorice. Coloraţiunea. Coloarea variază foarte mult după vârstă, după epoca anului şi după diferitele ape; în genere capul este pe partea superioară cafeniu, pe laturi gălbuiu cu pete închise; corpul este pe spate verde cafeniu, laturile vinete argintii, partea ventrală albă argintie, câte odată bătând în roşu. Pe laturi şi mai cu seamă pe partea sa anterioară corpul este pătat cu puncte închise şi în direcţiunea longitudinală, dealungul seriilor de solzi cu dunguliţe şi linii lungi cafenii; pe tot corpul are un ton albăstruiu-irizant, metalic. Aripioara dosală este închisă bătând în albastru şi în roşu, cea caudală de asemenea, ambele sunt împodobite cu pete mari cafenii şi cu dungi mai închise. Pectoralele sunt galbene roşietice, anala şi ventralele violete cu dungi subţiri transversale închise. Dimensiunile. Exemplarele obişnuite au cam 80 — 85 cm. lungime, creşte însă şi mai mare ajungând chiar şi peste 50 cm. Distribuţia. Lipanul este răspândit în mai toate apele noastre de munte, situate între regiunea Păstrăvului şi regiunea Mrenei. Biologia. Lipanului îi plac apele curgătoare repezi, cu apă limpede şi fund pietros. El nu se suie însă prea departe în păraele mici, ci rămâne în părţile unde e apa mai mare, aşâ d. ex. la Broşteni Lipanul nu se suie în pârae, ci rămâne în Bistriţa. El se hrăneşte cu viermi, moluşte, insecte, ouă de peşte, dar mai cu seamă cu muşte; cum cade o insectă în apă, se repede dela fund s’o prindă; www.dacoromanica.ro 203 ba chiar sare adeseori ca Păstrăvul afară din apă după muşte ; de aceea îi place prin locurile umbrite unde e vegetaţie pe maluri. Iarna se găseşte în slomahul său mai mult nisip. Epoca sa de reproducţie este «primăvara când se desleagă omătul»; atunci ei se împerechează şi îşi caută locul unde să depună icrele, pe care şi-l pregătesc ei singuri curăţindu-1 cu coada. Ei lipesc icrele de piatră, «de crezi că-s cu ceară sleite». Ouăle lor au un diametru ca de 4 mm. întrebuinţarea, pescuitul, etc. Lipanul este unul din cei mai buni peşti ce-i avem în ţară; el se consumă atât proaspăt cât şi afumat; fiind însă foarte puţin nu are vreo însemnătate comercială deosebită. Pescuitul său se face mai cu seamă cu Poclăul, cu Ciobacele pe Bistriţa, precum şi cu Mreja. Cade şi la Undiţă sau la Cârlige. Nume populare. In toată ţara precum şi în Bucovina şi Transilvania se numeşte Lipan. II. Gen. Salmo. (După Siebold şi Yalenc.) Corpul acoperit cu solzi mici, oval în lungime. Gura largă cu dinţi mari. Vomend scurt, numai pe placa anterioară cu dinţi, coada sa care e mai lungă rămâne nedinţată. Dorsala începe înaintea ventralelor. /. sp. Salmo hucho L. Lostzita. Tab. XV. Fig. 80. Corpul lungăreţ şi aproape cilindric. Placa anterioară a vomerului cu o serie transversală de 5—7 dinţi pe partea sa posterioarâ. Coada vomerului carinată în tot lungul ei pe ambele părţi. Osul lingual mediu nedinţat. Cu pete negre pe 1 a t u"r i 1 e corpului. Sinonime: Trutta fluviatilis altera: Marsigli, 1. c., pag. 81, tab, 28, fig. 1. Salmo hucho: Linne, Syst. nat.. I, pag. 510. Bloch, Fische Deuschl., III, pag. 152, tab. 100. Meidinger, 1. c., tab. 15. Agassiz, Poissons d’eau douce, tab. 12 şi 13. Cucier et Valenciennes, XXI, pag. 226. Reisinger, pag. 38, Heckel u. Kner, 1. c., pag. 277. Siebold, 1, c., pag. 288. Gun- www.dacoromanica.ro 204 ther, Catalog. VI, pag, 140. Pancic, pag. 133. Kessler, Ihtiologia Aralo-Caspică-pontică, pag. 230, No. 142. Seeley, pag. 329. Br. 10—11, D 3—4/9—10, P 1/16, V 1/8—9, A 4—5/7—9, C 19 L lat. 180—200 L tr. ^=|. 4 Corpul este lungăreţ şi numai foarte puţin comprimat pe laturi, aşa că este aproape cilindric; înălţimea sa maximă se cuprinde de 6 —7 ori în lungimea totală a corpului, iar lăţimea sa de 9 ori. Capul este mare şi lungimea sa se cuprinde de 4 V2 ori în lungimea totală, deasemenea el este atât de jos, încât lăţimea sa este egală cu înălţimea. Ochiul este mijlociu, însă relativ cu lungimea capului este mic şi se cuprinde în ea de aproape 7 ori. El este aproape de frunte şi e îndepărtat atât de vârful botului, cât şi de celălalt ochiu cam cu de două ori lungimea diametrului său. Narinele sunt mici şi cevâ mai apropiate de marginea ochiului decât de vârful botului. Gura este terminală şi foarte largă, ea se întinde înapoi până după marginea posterioară a ochiului. Atât pe fălci cât şi pe toate oasele bucale are dinţi foarte puternici, cei mai mici sunt cei de pe falca superioară; pe placa anterioară a vomerului are o serie transversală de 5 — 7 dinţi puternici, asemenea şi pe oasele palatine câte o serie longitudinală de dinţi şi mai mari încă; chiar şi pe marginile limbii sunt de fiecare pa,rte câte 6—8 dinţi, numai placa posterioară a vomerului (coada vomerului) este nedinţată. Deschiderile branchiale sunt foarte largi, membrana bran-chială fiind susţinută de câte 10—11 radii branchiostege. Solzii sunt foarte mici şi ovali în lungime. Linia laterală cam pe la mijlocul corpului. Numărul apendicelor pilorice, cari sunt scurte, e foarte mare, ajungând până aproape de 200. Dorsala începe la mijlocul corpului, înălţimea ei este egală cu lungimea bazei sale; ventralele se înserează în urma ei sub marginea ei posterioară. Aripioara adipoasă e foarte desvoltată şi e situată deasupra analei, caudala este bifurcată, însă nu prea adânc, aşâ că are o formă semilunară. Coloraţiunea. Partea superioară a capului şi a spinării este vânată, pe lături argintie, iar pe burtă albă argintie. La unele exemplare mari tot corpul bate puţin în roşu. Pe cap şi pe spinare se văd o mulţime de mici puncte negre. Intre acestea apoi pe partea superioară a capului şi a spinării se văd alte pete mai mari negre sau cafenii, iar în jos de linia laterală aceste pete, care devin mai rari, iau o formă semilunară. Aripioarele sunt galben-cenuşii şi nepătate, numai dorsala şi caudala au marginea mai închisă. Puii până la un an au pe tot corpul 7 — 8 dungi transversale mai închise, cari apoi dispar. Dimensiunile. Lostriţa ajunge în apele noastre la o lungime de peste un metru şi o greutate de 10—12 kgr.; exemplarele obişnuite sunt de câte 2—3 kgr. Distribuţia. Lostriţa se găseşte în râurile noastre mai mari de munte şi mai cu seamă în: Bistriţa, Olt, Jiu şi Lotru, nu se urcă niciodată şi prin pârae. Biologia. Lostriţa trăeşte mai cu seamă la apă adâncă, unde curentul e mai mare ; de preferinţă stă printre bolovanii dela fundul şipotelor sau www.dacoromanica.ro 205 pe sub malurile râpoase unde bate curentul şi apa e mai adâncă. Ea stă ziua ascunsă pe sub pietre şi iese noaptea pentru a-şi căută hrana. Este un peşte foarte răpitor care nu cruţă nici un peşte şi nici chiar pe semenii sei, ba încă adeseori se găsesc în stomacul ei şi pui de paseri, guzgani, etc. Epoca ei de reproducere este primăvara, prin Martie şi Aprilie. Depune icrele pe fundul şipotelor sau în alte locuri, la apă adâncă pe un fund de pietriş. Femela pleacă în totdeauna la puiţă urmată de câţivâ masculi ; ea îşi sapă singură cu coada în pietriş un loc unde leapădă icrele şi apoi le ascunde acoperindu-le tot cu prund pentru a nu 11 văzute de alţi peşti mai mici răpitori ca: Zglăvoacele, Lipanul, etc., cari stau la pândă. Ouăle sunt mari ca de 5 — 6 mm. diametru şi o femelă leapădă ca 10 — 20.000 de bucăţi. Iată cum îmi spuneâ un bătrân pescar din Broşteni: «la puiţă leapădă tocmai în fundul genunelor ca un blid de ouă, fiecare mai ca cireşa de mare» (1). întrebuinţarea. Carnea Lostriţei este foarte apreciată şi e de sigur cel mai scump peşte din ţară. Iată ce-mi scrie d-1 Inspector silvic Anania, căruia îi datoresc câteva notiţe foarte interesante relative la peştii din Bistriţa: «Bucăţile ca de o jumătate de kgr. se vând de pescarii dela Tarcău cu 2.50—3 lei bucata, cele de 1—5 kgr. dela 8—20 lei bucata, iar cele dela 5—10 kgr. 40—50 lei bucata». Lostriţa se afumă foarte mult, şi cu toate că procedeul întrebuinţat este foarte primitiv, este de un gust şi o calitate cu totul superioară. Pescuitul. Lostriţa se prinde mai cu seamă cu Poclăul (în Bucovina la Dorna Plocăul) fi Nevodul mic de râuri (ca de 12 m. lung şi 1,20 lat). Ea se mai prinde şi cu Undiţa şi Cârligele. Noaptea se bate adeseori cu Ostia (sau Oastea) atrăgând-o cu Fachia la faţa apei. Nume populare. Numele mai general e Lostriţa, i se mai zice însă şi Losloză, Lostocă şi Lostosâ (în Moldova), Lostiţă la Lotru. 1 (1) Lostriţa este mărginită la noi numai in partea superioară a râurilor şi nu se scoboară niciodată măcar până în regiunea dealurilor, de aceea de sigur este o eroare când Nordmann afirmă: «Abonde dans le Danube» şi tot acelaş lucru e când Bielz, după ce arată că acest peşte se găseşte în Jiu, Olt şi Mureş, adauge: «Wohin sie aus der Donau, ihrem eigentlichen Wohnsitz, hin-aufsteigt» (vezi Fîsche SiebBtiburgens, pag. 8). Lostriţa se scoboară în adevăr până în Dunăre, de aceea i se zice în Germania şi Bonau-Lachs, însă aceasta e numai în Dunărea superioară în Germania şi Austria. La noi ea nu se scoboară din Bistriţa nici măcar în Şiret; pe la Piatra abiâ vine primăvara cu năboiul. Ceeace e posibil este că in regiunea Porţilor de fier, unde râurile se scoboară direct din munte şi dau în Dunăre, să fie luată câte una de curent şi dusă în Dunăre; acestea însă sunt exemplare rătăcite. www.dacoromanica.ro 206 III. Gen. Trutta. (După Nils şi Sieb.) Corpul acoperit cu solzi mici, ovali in lungime. Cura largă cu dinţi puternici. Vomerul lung; placa sa anterioară cu sau fără dinţi, placa sa posterioară (coada vomerului) pe tot lungul ei cu dinţi, cari câte odată se pierd cu vrâsta. Dorsala începe înaintea ventralelor. s'p. Trutta fario Lin. Păstzăvul. Tab. XV Fig. 81. Corpul îndesat şi mai mult sau mai puţin comprimat lateral. Botul foarte scurt şi obtus. Placa anterioară a vomerului triunghiulară cu vârful înainte; pe bazaeioserie transversală de 3 — 4 dinţi. Placa posterioară lungă, cu 2 serii longitudinale de dinţi puternici cari nu cad niciodată. Sinonime: Trutta: Marsigli, 1. c., tab. 26, fig. 1. Trutta nigra: Marsigli, 1. c., tab. 26, fig. 2. Salmo fario: Bloch, 1. c., pag. 148 şi 157, tab. 22 şi 23. Meidinger, 1. c., tab. 20. Agassiz, Poissons d’eau douce, tab. 3—5. Pallas, Zoographia III, pag. 348. Nordmann, 1. c., pag. 518. Beisinger, pag. 36. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontic. pag. 240, No. 139. Grimm, 1. c., No. 172. Săbanejeff, 1. c., I, pag. 201. Trutta fario: Siebold, 1. c., pag. 319. Benecke, Fische Preussens, pag. 56. Salar aussonii: Cuvier et Valenciennes, XXI, pag. 319, tab. 618. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 49. Heckel u. Kner, pag. 248. Paniic, pag. 130. Bielz, 1. c., pag. 8. Jeitteles, Prodromus, etc. pag. 64. Salmo fario aussonii: GiXnther, Catal. VI, pag. 64. Seeley, 1. c., pag. 290. Salmo salar fario: Warpachowski, 1. c., pag. 180. Br. 9—10, D 3-4/9-10, P 1/12, V 1/8, A 3/7—8, C 17—19, L. lat. 110-120, L. tr. Păstrăvul are corpul cu mult mai scurt şi îndesat decât Lostriţa; înălţimea sa maximă este aproape egală sau cevâ mai mică decât lungimea capului şi se cuprinde de 472—5 ori în lungimea totală a corpului. Lă- www.dacoromanica.ro 207 ţimea sa variază: îndată după ce a lepădat productele sexuale, corpul este tare comprimat pe laturi, după aceea însă se îngraşă şi devine cu mult mai rotund; de obiceiu însă grosimea corpului este egală cu jumătatea înălţimii sale, iar lăţimea capului este egală cu jumătatea lungimii lui. Ochiul este mare, diametrul său cuprinzându-se cam de 4^2 ori în lungimea capului; el este îndepărtat de vârful botului cu mai mult de un diametru al său, iar de celălalt ochiu aproape cu de două ori acest diametru. Narinele sunt aproape la jumătatea distanţei dintre vârful botului şi marginea ochiului. Botul este foarte convex şi puţin ieşit înainte, aşâ că gura când este închisă este semi-inferioară. Falca de jos e puţin mai scurtă decât cea de sus, însă puternică. Gura este largă şi se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Dinţii sunt foarte puternici, cei de pe falca de sus sunt cevâ mai mici. Pe placa anterioară a vomerului o serie transversală de 3—4 dinţi, pe cea posterioară 2 serii longitudinale de dinţi puternici, pe marginile limbii de fiecare parte câte o serie de 4 — 5 dinţi şi aceşti din urmă sunt cei mai puternici. In genere toţi dinţii Păstrăvului sunt încovoiaţi înapoi. Membrana branchială este susţinută de o parte de 9, iar de alta de 10 radii branchiostege. Solzii sunt foarte subţiri, mici, şi ovali în lungime, fără radii, însă striaţi concentric. Linia laterală merge în linie dreaptă pe jumătatea corpului. Numărul apendicelor pilorici e aproximativ de 50. Dorsala este înserată la mijlocul corpului. Ventralele cevâ mai în urmă decât sub mijlocul ei. Adipoasa deasupra sfârşitului analei, iar caudala este nu tocmai adânc bifurcată. La exemplarele tinere bifurcarea caudalei e mai profundă, la cele bătrâne aproape nu se mai recunoaşte. Coloraţiunea. In general coloarea păstrăvului variază foarte mult după apa în care trăeşte şi după natura fundului. Din această cauză s’au şi creat o întreagă serie de specii şi varietăţi deosebite. Cam următoarele ar fi colorile normale: spinarea neagră albăstrie sau neagră verzie, lăturile aurii închise, abdomenul alb sau gălbuiu. Pe spinare şi pe laturi pete negre sau roşii, câte odată înconjurate cu o margine albăstrie. Pectoralele, ventralele şi anala gălbii; dorsala şi caudala ca spinarea, adipoasa cevâ mai deschisă. Dimensiunile obişnuite sunt 20—30 cm. lungime. Distribuţia. Păstrăvul trăeşte în toate pârăele din munţii noştri şi nu se scoboară în apele mai mari. In Bistriţa de ex. nu se găseşte decât în regiunea gurii pâraelor. Biologia. Păstrăvul este un peşte tipic de pârae cu apa repede şi rece, în special îi plac şipotele unde stă la fund ascuns ziua pe sub pietre. Mai cu seamă îi plac locurile umbrite cu arbori împrejur cari îi procură insecte, hrana sa de preferinţă. In timpul nopţii el iese din ascunzătorile lui spre a-şi căută hrana, atunci iese la suprafaţa apei şi chiar sare adeseori afară din apă după insecte. Hrana sa principală sunt insectele, însă el este un peşte foarte rapace, care în afară de: viermi, insecte, crustacee, mai mănâncă alţi peşti, icre, tritoni, etc., şi chiar pe proprii săi semeni www.dacoromanica.ro 208 nu-i cruţă. In acuarii vedem adeseori pui mici atacând pe alţii mari şi cauzându-le prin muşcături rane mortale. Epoca de reproducere a Păstrăvului variază foarte mult după temperatura apelor în cari se găseşte; ea este în tot cazul de pe la finele lui Septemvrie până în Decemvrie. Este o apă rece, atunci se bat mai de timpuriu, este din contră caldă, atunci aşteaptă răcirea timpului. Femela leapădă între 500 —1000 de icre având un diametru de 4 — 5 mm. fiecare. Durata de încubaţiune a ouălor este foarte mare —de câteva luni— şi variază foarte mult cu temperatura. O diferinţă de 1 grad la temperatura apei grăbeşte desvoltarea ouălor cu 20 de zile. Locurile unde îşi depun păstrăvii icrele sunt fundurile de pietriş; acolo îşi sapă ei cu coada o adâncitură şi apoi femela le leapădă într’o linie lungă, iar masculul o urmează fecundându-le. După fecundaţie ei le acoper cu pietriş, pe care-1 mătură cu coada, spre a nu fi văzute de duşmani. O apă care în timpul verii se încălzeşte mai mult de 15° sau care în timpul iernii înghiaţă fără a aveâ o adâncime suficientă nu-i convine Păstrăvului. Izvoarele şi pâraele noastre din Carpaţi Insă au toate un curent aşâ de repede, că nu îngheaţă decât numai pe une locuri, iar în timpul verii apa lor este foarte rece ; toate aceste ape întrunesc în mod ideal condiţiunile cele mai minunate pentru creşterea şi îmmulţirea Păstrăvului. Dacă pâraele noastre dela munte nu au însă destui păstrăvi, aceasta nu e datorită decât rapacităţii omului şi mijloacelor vandale cu cari caută să-l prindă; Dinamita, Aleonul, Mosladul, Lipanul, Turta lupului şi toate otrăvurile cari omoară şi distrug peştele sunt încă mijloace uzitate pentru pescuit, cu toată oprirea lor legală. Piscicultura. Păstrăvul este unul din peştii cei mai potriviţi pentru pis-cicultură, la ei chiar s’a descoperit pentru prima oară fecundaţiunea artificială, care în ultimul timp a dat rezultate atât de miraculoase. Nu e locul aicea a arătâ cari sunt procedeurile pisciculturii artificiale, mă mulţumesc aicea numai a declară că, după părerea mea, singurul mijloc de a repopulâ toate pârăele noastre de munte cu păstrăvi (Lostriţe şi Lipani) e piscicultura artificială şi e de sperat că stabilimentele de curând create vor puteâ îndeplini această misiune. Pe de altă parte însă cultivarea Păstrăvului în pârae sau basine închise poate fi şi foarte lucrativă şi e de recomandat acelor cari au asemenea ape pentru a le ex-ploatâ în acest mod. Întrebuinţarea. Păstrăvul are o carne foarte gustoasă şi e foarte căutat atât proaspăt cât şi afumat. Ţăranii dela munte îl afumă în nişte cuptoare foarte primitive, făcute din câte un butoiu vechiu de zahăr, acoperit deasupra cu pânză de sac. Ei scot fundurile butoiului şi-l pun în picioare pe pământ, apoi sapă pământul într’o parte şi îşi fac o mică vatră unde fac foc. înşiră apoi păstrăvii pe câte o sfoară, pe care o trec prin ochii lor şi-i anină la capătul de sus al butoiului. După aceea fac focul jos cu coji de copaci şi lemne putrede cari fac fum dar nu dau pară, şi astupă în fine deasupra cu pânze de sac. Păstrăvii sunt spintecaţi mai înainte, curăţiţi bine şi sprijiniţi fiecare cu câte 2 lemnişoare ca să nu se închidă burta. După o zi şi jumătate ei sunt gata afumaţi ; se scot atunqi www.dacoromanica.ro âOo afara, ii se scol boţişoarole şi li se închide burta la loc şi apoi sunt împachetaţi câte 12 la un loc în frunze de brad, pentru a fi trimişi în comerţ. > Astfel se face afumălura mai cu seamă la Bistriţa. j Numele populare. In toată ţara i se zice Păstrăv, în Bucovina lângă Suceava am auzit zicându-i şi Păstru. A. R. Pithl, Adcnnachi, III. Antipa, Ihtiologia. 14 www.dacoromanica.ro 5. FAM. ESOCINI. Physostomi având corpul Inngăret, acoperit cn mici solzi cicloizi. Marginea fălcii superioare formală la mijloc de oasele intermaxilare şi pe latnri de supra-maxilarc. Gura fără mustăţi. Stomacul fără apendice în formă de sac, intestinul fără apendice pilorice. Beşica înotătoare simplă, cn dnct aerian. Pâră aripioară adipoasă în urma dorsalei. Ventralele abdominale. Dorsala se întnde pe porţiunea caudală a coloanei vertebrale. Gen. Esox Artedi. Corpul puţin comprimat pe latnri. Botul turtit. Gura mare. Falca ele jos cu clinti mari canini; toate celelalte oase bucale afară de su-pramaoc ilare cu clinti mici în formă ele perie. Dorsala şi anala împinse departe în regiunea posterioară a corpîdui, suprapuse una alteia. Sp. Esox lucius, L. Stiuca. Tab. XV. Fig. 82. Botul turtit în formă de cioc de rată, falca inferioară ieşită înainte. Solzii bine fixaţi, linia laterală neregulată, întreruptă şi dislocată. www.dacoromanica.ro âii Sinonime: Lucias: Marsigli, tab. 22. Esox lucius: Linne, Syst. Nat., pag. 516. Bloch, 1. c., tab. S2. Beisin-ger, 1. c., pag. 47. Meidinger, tab. 10. Cuvier et Valenciennes, XVIII, pag. 279. Pallas, 1. c., pag. 336. Nordmann, 1. c., pag. 513. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 51. HecTeel u. Kner, 1. c., 287. Siebold, I. c., 325. Gimther, VI, pag. 226. Pane,ic, 1. c., pag. 134. Jeitteles, pag. 66. Kessler, 1. c.. pag. 149. Grimm, 1. c., No. 189. Sabanejeff, voi. I, pag. 337. Warpachowski, pag. 61. Seeley, pag. 360. Bade, II, pag. 17. Br. 12, D 7—8/13—15, P 1/13, V 1/8, A 4—5/12—13, C 19, L lat. 110—130, L. tr. îj^. După cum s’a văzut din cele 3 diagnoze de mai sus, caracterele principale ale Şliucei sunt următoarele: Corpul este lungăreţ şi puţin comprimat lateral. înălţimea maximă se cuprinde de 6 ori în lungimea totală, iar lăţimea sa iy2 ori în înălţime. Linia dorsală şi linia ventrală merg aproape paralele în linie dreaptă şi se scoboară brusc în jos (resp. în sus) la originea pedunculului caudal. Capul este foarte lung cuprinzându-se numai de 3 ori în lungimea totală. Ochiul este relativ mare, diametrul său fiind egal cu V, din lungimea capului. Ei sunt foarte apropiaţi de marginea frunţii. Gura este foarte mare ajungând înapoi până sub ochi cari sunt exact la jumătatea lungimii capului. Gura este foarte bine înarmată cu dinţi; cei din falca inferioară sunt canini puternici, pe lângă dânşii mai sunt însă şi dinţi mici în formă de perie precum şi dinţi de rezervă. Pe toate celelalte oase afară de supramaxilare sunt numai dinţi mici în formă de perie. Falca inferioară este ieşită înaintea celei superioare şi botul este turtit având în totul forma unui cioc de raţă. Lângă ochi sunt aşezate nările cari sunt mari. Deschiderile branchiale sunt foarte largi întinzându-se până la istm. Stomacul este fără apendice, în formă de sac şi intestinul fără apendice pilorice. Esofagul însă este foarte larg, de asemenea beşica înotătoare e foarte mare şi comunică cu esofagul printr’un canal aerian. Solzii sunt mici, lungăreţi ovali şi bine fixaţi, ei acoper puţin şi obrajii precum şi baza caudalei. Linia laterală este întreruptă sau deviată şi întâlnim adeseori sub ea sau deasupra ei câteva rânduri de solzi perforaţi de canalele laterale. Dorsala şi anala sunt împinse la rădăcină pedunculului caudal, ele sunt suprapuse una alteia. Caudala este puţin tăiată la mijloc. Ventralele sunt aproape de mijlocul corpului. Coloraţiunea. Coloarea Şliucii ca a mai tuturor speciilor de peşti cari trăesc în bălţi, variează foarte mult după felul apei, natura fundului, etc. In genere avem colorile următoare: Partea superioară cenuşie-verzuie sau galben-verzuie cu spinarea mai închisă, laturile mai deschise cu pete găl-bii. Abdomenul alb cu puncte negre. Pectoralele şi ventralele sunt roşi-etice. Dorsala şi anala cafenii. In bălţile de cociocuri ea devine neagră cu toiul. www.dacoromanica.ro âlâ Dimensiunile la cari poate ajunge Ştiuca în apele noastre sunt foarte mari, am văzut chiar exemplare de 16 kgr. , Distribuţia. Ştiuca se găseşte în aproape toate apele din ţară începând din delta Dunării şi până prin regiunea Mrenei. Dar chiar şi în râuri, îndată ce apa la vreun cot formează vreo băltoacă, imediat vin ştiucele şi se instalează, aşa că deşi nu e în râu, ea trăeşte pe de laturi în bălţile ce le formează el. Mai multă este însă în apele stătătoare, în bălţile şi jepcile Dunării şi în diferite lacuri şi heleştee de prin ţară. Biologia. Ştiuca este un peşte de baltă, foarte răpitor, care mănâncă tot ce-i vine înainte. Ea nu cruţă nici un peşte şi mai cu seamă Albitura, Ciorlănica şi tot felul de pui de alţi peşti. Din cauza aceasta pescarii nici nu-i zic altfel decât «Hoaţa de Ştiucă» sau «Lupul bălţii». După evaluările făcute un kgr. de Ştiucă ar costă 47 de kgr. de alţi peşti. Epoca ei de reproducţie este mai timpurie decât a tuturor peştilor din bălţi; ea începe a lepădă icrele pe la mijlocul lui Fevruarie şi până la fine e gata, ca să n’o apuce Martie cu icre. După observaţiile d-lui Roco, ea începe a se bate când apa ajunge la o temperatură de 8°—10°. In timpul bătăii Ştiuca se prinde foarte mult la vintire şi chiar fiind astfel în captivitate tot îşi leapădă icrele; foarte des se vede în acest timp când se ridică vin tirul în sus cum cad icrele în apă ca pleava. Locurile lor de reproducţie sunt în totdeauna la apă mică sau în locurile proaspăt inundate din creşterile provenite din topirea zăpezii şi ruperea sloiurilor. Femela pleacă întovărăşită de vreo 2 sau 8 masculi şi după ce se freacă între ei de mai multe ori femela depune ca la 100.000 de icre mari cam de 2.5 mm. diametru fiecare. Puii se desvoltă în 2 — 3 săptămâni. Dela început ei se hrănesc cu Plancton, viermi, crustacee, etc. dar îndată ce mai cresc puţin încep a mânca şi ei peşte. Ei cresc foarte repede, aşâ că chiar în primul an pot ajunge la o lungime de 80 cm. Piscicultura. Deşi am văzât că Ştiuca este un peşte foarte răpitor şi că un kgr. de carne de a ei costă multe kilograme de alte specii de peşte, că deci cultura ei ar fi prea costisitoare, totuş ştiuca joacă un rol însemnat în Piscicultură. Ea are poliţia bălţii, ea se îngrijeşte ca într’un heleşteu închis Crapul şi Caracuda să nu se îmmulţească prea tare; mai întâiu ea îi împiedică să-şi depună icrele şi prin aceasta îi face să poată creşte mai bine, apoi le mănâncă puii şi prin aceasta se împiedică suprapopularea lacului sau bălţii, care este foarte rea şi care are întotdeaunaca con-scinţă scăderea generală a nivelului păscăriei din acea apă. Peştele îmmul-ţindu-se prea tare îşi face concurenţă la hrană şi prin această producţia generală a acelei ape scade, iar specia peştelui degenerează. De aceea într’o piscicultură regulată în heleştee se pun până la 10% peşti răpitori, între cari de sigur Ştiuca este principalul; numai trebue bine păzit ca proporţia să nu devie mai mare, căci atunci toată cultura e pierdută. De asemenea trebue observat ca ştiucele cese pun în heleştee să fie de aceeaş vârstă sau chiar mai tinere decât ceilalţi peşti pe cari îi cultivăm. Întrebuinţarea. Ştiuca are o carne dulce, tare şi «cam brânzoasă»; deşi are multe oase, ea e căutată şi mai cu seamă de populaţiunea evroească. Ea este peştele tipic de baltă, se pescueşte şi se vinde împreună cu Linul şi Caracuda şi în acest amestec joacă un rol foarte principal în comerţ www.dacoromanica.ro vânzându-se numai din delta Dunării câte 3—4.000.000 kgr. pe an. Ea se sărează în mari cantităţi şi e astfel foarte apreciată de populaţiunea noastră rurală vânzându-se cu un preţ mediu de 20—35 lei % de kgr. Părăsite. Ştiuca are foarte multe părăsite; până azi se cunosc la ea 33 do părăsite, din cari numai 4 sunt ectoparasite, iar toate celelalte endo-parasite. Dintre endoparasitele ei unele sunt periculoase şi pentru om şi mai cu seamă Cestodele, din cari are 8 specii şi anume: Trcienophorus nodu-losus, Taenia occellata, Botrioceplialus infundibuliformis, Botrioceplialus latus, Caryophyllaeus mutabilis, Ligula digramme şi Cyatocephalus trun-catus. Unele din aceste părăsite trăesc în ovariile Ştiucoi şi cum icrele ei se consumă crude, se introduc pe această cale foarte uşor la om. Din cauza Ştiucoi, mai cu seamă la populaţia din delta Dunării, cazurile de Tenie şi Botriocofali sunt foarte numeroase. Numele populare. In toată ţara i se zice Ştiucă, iar la cea mică Stiuculiţă, Pescarii din judeţul Ialomiţa şi Ilfov de pe malul Dunării mai zic la Ştiuca mică şi Mârliţa sau Mârloae. Lipovenii şi Grecii din Dobrogea îi zic cu toţii Ştiucă, Turcii îi mai zic şi Turna-balăc. www.dacoromanica.ro 6. FAM. UMBRIDAE. (Gunther). Pliysostomi având corpul şi capul acoperit cil solzi. Marginea fălcii superioare formată la mijloc de oasele intermaxilare şi pe laturi de supramaxilarc. (jlnra fără mustăţi, lntermaxilarclc, mandibularul, vomcrul şi palatinele cu dinţi mici în formă de perie. Stomacul fără apendice iii formă de sac, intestinul fără apendice pilorice. Beşica înotătoare simplă cu duet aerian. Fără aripioară adipoasă. Dorsala se întinde şi pe o parte din porţiunea abdominală a coloanei vertebrale. Ventralele abdominale. Această familie are în Europa un singur reprezentant şi anume în ba-senul Dunării ; abia în timpurile din urmă s’a mai găsit în Statele-Unite ale Americei o a doua specie Umbra Umi. In privinţa poziliunii sistematice a acestui curios peşte, nici până astăzi nu s’a făcut încă lumină. Kramer(l) l-a deosebit dintre Cyprinoizi făcând din el un gen deosebit. Agassiz l-a clasificat între Cyprinodonţi împreună cu alte genuri extra-europene. Valenciennes l-a scos însă din această familie creând o familie deosebită care ar ti intermediară între Esocini şi Clupeoidei; el a atras tot odată atenţiunea asupra asemănării sale în multe privinţe cu genul Arnia, de care se deosebeşte însă prin caractere anatomice foarte esenţiale. De asemenea a mai atras atenţiunea şi asupra asemănării sale cu genul Ery-tlirinus. lohannes Miiller în lucrarea sa fundamentală asupra Ganoizilor a desfiinţat din nou această familie şi a clasificat genul Umbra în familia Esocinelor cu cari se aseamănă în multe privinţe. Totuş există însă di-ferinţe anatomice foarte mari între aceste genuri şi de aceea Gunther restabileşte din nou familia Umbridelor, fără însă să putem încă şti până azi adevăratele ei legături de înrudire cu celelalte familii de peşti. 1 (1) Kramcr, Elenchus Animal. Anslriae inferior, 1756. www.dacoromanica.ro 215 I. Gen. Umbra. Kramer. (Elench Anim. Austr. infer.) Corpul puţin lung, acoperit cu solzi cicloisi, fără striajuri radiare pe ei. Linia laterală invizibilă. Ventralele aşezate aproximativ sub începutul dorsalei care este cu mult mai lungă decât anala. Caudala ro-tunsită. Sp. Umbra Krameri Filzingei. Pietzoselul. > Tab. XV. Fig. 83. Capul pe partea sa posterioară, pe obrazi şi pe aparatul opercular acoperit cu solzi. Gura terminală, cu deschide-derea ei de o mărime mediocră. Sinonime: Gobius Caninus: Marsigli, Danub. pan., pag. 43, tab. 13, fig. 2. Cyprinodon Umbra: Cuvier, Regne Anim. Umbra Krameri: loh. Muller, Ueber Ganoiden und das natiirliche System der Pische, Berlin 1846, pag. 188. Cuvier et Valencicnnes, 1. c., XIX, pag. 542, tab. 590. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 292. Kessler, Ihthiol. Aralo-Caspi-pontică, pag. 245, No. 150. Pancic, Pisces Serbiae, pag. 135. Sabanejeff, 1. c., voi. I, pag. 404. Warpachowski, 1. c., pag. 63. Seeley, 1. c., 366. Bade, 1. c. II, pag. 24. Umbrina Krameri: Steindachner, Ichthyologische Notizen, X, 1870. Br. 5—6, D 3/12—13, P 1/12, V 1/5, A 2/5—6, C 14, L. lat. 33-85, L.tr. y Corpul este mai mult îndesat şi puţin comprimat pe laturi. înălţimea sa maximă este egală cu lungimea capului şi se cuprinde de 472—5 ori în lungimea totală; lăţimea sa este egală cu 1/2 din înălţime. Ochiul este foarte apropiat de profilul frunţii; diametrul său este egal cu Y* din lungimea capului, distanţa preorbitală fiind cel mult egală cu 1 diametru, iar cea interorbitală mai mare decât acest diametru. Nările sunt mici, mai apropiate ceva de ochi. Gura este terminală şi puţin largă, ea ajunge înapoi până sub marginea anterioară a ochiului. Pe toate oasele bucale, afară de supramaxilare, se află mici dinţi în formă de perie. De www.dacoromanica.ro 210 asemenea lipsesc dinţii şi pe limbă. Deschiderile branchiale sunt largi, iar membrana branchială e sprijinită în stânga de 6, în dreapta de 5 radii branchiostege. Caracteristic pentru acest peşte este integumentul său. Solzii se întind şi peste tot capul împreună cu obrajii, aparatul opercular, otc., numai vârful botului şi fălcile rămân neacoperite. Solzii sunt relativ mari şi subţiri, cu marginea rotundă, iar pe suprafaţa lor nu se văd decât striajuri concentrice. Linia laterală este invizibilă; în adevăr se vede pe mijlocul corpului la unele exemplare o linie mai deschisă ca coloare, însă nu se văd porii pe solzi. Dorsala începe puţin în urma jumătăţii corpului, pe toată lungimea ei are o înălţime egală. Anala este foarte scurtă şi e situată astfel, că ultimul ei radiu vine sub ultimul radiu al dorsalei. Ventralele sunt sub începutul dorsalei; caudala este rotunzită. Besica înotătoare este foarte mare si ocupă mai toată cavitatea corpului; ea stă cu esofagul în legătură printr’un scurt canal aerian. Colorciţluneci. Coloarea numeroaselor exemplare pe cari le-am examinat din diferite ape este întru câtva diferită de cea dată în descripţia lui Ileckel u. Kner. Coloarea generală este cafenie-închisă, pe spinare aproape neagră, pe laturi mai deschisă, iar pe partea ventrală bătând în gălbiu. Peste tot corpul însă se vede ca o brumă bătând într’un violet închis sau roşu purpuriu, care dă peştelui o aparenţă foarte frumoasă irizantă. Pe tot corpul, pe cap şi pe coadă o serie de pete neregulate mai mult rom-bice de dimensiuni diferite. La mijlocul corpului se vede adeseori—nu la toate exemplarele—o linie mai deschisă care are aparenţa unei linii laterale. Dorsala şi caudala sunt traversato în apropiere de baza lor de câte o dungă lată transversală mai închisă. Dimensiunile. Cele mai mari exemplare pe cari le-am găsit aveau 9 cm, lungime, de obiceiu însă sunt mai mici. Distribuţia. Acest peşte erâ cunoscut până acum numai din mlaştinele din împrejurimile lacului Balaton şi din câtevâ bălţi de pe marginile Dunării austriace şi ungare. Abiâ mai târziu a fost găsit de Pancic în apropierea Belgradului şi de Steindachner în bălţile dimprejurul Negotinului în Serbia. Eu l-am găsit în bălţile noastre pe tot lungul Dunării până în apropiere de mare; la gura Sulinei l-am întâlnit într’o mică baltă lângă Par, unde dejâ apa dulce se amestecă cu cea sărată. El se găseşte asemene şi pe bălţile do pe marginea Prutului până în apropierea Iaşilor. Dela Balta Cristeşti de lângă Iaşi posed un exemplar. Poarte abundent este însă în Delta Dunării. Biologia. Acest peşte se găseşte mai cu seamă prin şanţuri şi canale mici rămase după retragerea apelor. In aceste ape pline de o vegetaţie bogată şi cu foarte multe insecte, etc. trăeşto el împreună cu pui mici de diferite specii de Gobius şi Cobitis taenia. Nu avem decât să tragem cu «Minciocul» de câtevâ ori la fundul apei şi suntem siguri că între plantele pe cari le scoatem vom găsi şi câtovâ exemplare din acest peşte. Interesant este—după cum descrie şi Ileckel u. Kner cari au avut ocazia de a-1 observă în acuariu timp de mai mulţi ani—modul de locomoţiune al acestui peşte. El îşi mişcă aripioarele ventrale şi pectorale alternativ www.dacoromanica.ro 217 «asemenea picioarelor unui câne care fuge», iar dorsala face mişcări ondulatoare ca la Ilippocampus şi Syngnathus. Epoca sa de reproducţie este probabil prin Maiu sau Iunie, deoarece atunci am găsit exemplare în haina nupţială. Icrele au diametru ca de 1.5 mm. Acest peşte nu are nici o întrebuinţare, numai o singură dată am găsit la piaţa Bucureşti o cantitate mai mare amestecată cu alţi peşti mărunţi. Nume populare. Neavând nici o întrebuinţam, cei mai mulţi pescari nu-i dau nici o atenţie şi nici nu-1 cunosc. Nume populare nu am putut află decât unul singur dola pescarii din Bucureşti, cari îi ziceau Pietroşcl. www.dacoromanica.ro 7. FAM. CLUPEOIDEI CUV. Physostomi auiml corpul luiigărcţ, comprimat lateral şi acoperit cu solzi mari cicloizi cari se desprind uşor. Câte o aripioară dorsală şi anală compuse numai din radii moi. Ventralele abdominale. Gura mare fără mustăţi, formată la mijlocul ei de către maxilare. Dinţii mai mult sau mai puţin slabi; arcurile brancliiale cu numeroşi ghimpi brancliiali lungi şi subţiri. Intcstinnl cu apendice pilorici; beşica înotătoare simplă. Peştii cari compun această familie sunt locuitori ai mării şi fac migra-ţiuni mari periodice atât pentru a se hrăni cât şi j^entru a se reproduce, apropiindu-se în anumite epoce ale anului de coaste. Unele din aceste specii îşi au locurile lor de reproducere în fluvii şi se urcă în ele contra curentului la anumite epoce până la depărtări mari dela coaste. Şi în Marea Neagră există un număr de specii de Clupeide din cari cele mai multe sunt migratoare anadrome depunându-şi icrele în interiorul fluviilor ce se varsă în ea; prin aceasta ele capătă o importanţă economică mai mare, ca un izvor de câştig şi bogăţie pentru populaţiunea riverană a acestor fluvii. Pentru ţerile riverane Dunării în special importanţa lor este foarte mare, deoarece vin în fiecare primăvară în cantităţi considerabile şi formează unul din principalele obiecte ale pescuitului dela gurile acestui fluviu. Clupeidcle se împart în 2 subfamilii, şi anume : A. SUBFAM. CLUPEINA. GQnthr. Muchea ventrală cu solzi carinafi şi ascu{i\i la partea lor poste-rioară. Falca superioară nu iese înaintea celei inferioare. B. SUBFAM. ENGRAULINA. GQnhtr. Muchea ventrală fără solzi carinati. Falca superioară iese cu mult înaintea celei inferioare. www.dacoromanica.ro 219 Ambele subfamilii sunt reprezentate şi în Marea Naagră prin mai multe specii cari şi ele se distribuesc asupra mai multor genuri. Prima subfa-milie este reprezentată prin 7 specii şi anume: Alosa pontica Eichw., Alosa Nordmanni Antipa, Ciupea cultriventris Nordm., Ciupea deli-catula Nordm., Ciupea Sulinae Antipa, Surdina dobrogica Antipa, Sardinella euxina Antipa. Din aceste numai primele 4 specii intră în apele interioare; celelalte 3 specii sunt curat maritime şi se apropie numai la anumite timpuri de coastele noastre, fără a intră însă vreodată şi în apele noastre dulci sau sălcii. A doua subfamilie a Engraulinelor este şi ea reprezentată în Marea Neagră printr’o singură specie Engraulis encrasicholus Cuv. (român. Ilamsi), care vine vara în mari cantităţi la coastele noastre, dar care nu intră niciodată în apele noastre dulci decât cel mult în lacul Razim şi Sinoe, unde apa este astăzi sărată ca şi cea din mare. Nici descrierea acestei specii dar nu poate intră în volumul de faţă. In cele ce urmează voiu descrie dar acele specii de Clupeide, cari intră şi trăesc cel puţin o parte a anului în apele noastre interioare. I. Gen. Alosa. (După Antipa, Die Clupcinen d, Schw, Meeres), Operculul striat. Ochii cu 2 pleoape mari adipoase transparente. Falca de sus separată la mijlocul ei priidr’o crestătură adâncă,. La baza cauclalei de fiecare parte solzii se lipesc intre ei şi formează câte 2 plăci mari cari se întind pe loburile acestei aripioare. l. l. sp. Alosa pontica Eichivald. Sciumbici de Danăze. (După Antipa, Die Clupeinen, ele,). Caractere specifice : Clupeide având dinţi puternici pe fălci; pe vomer, palatine şi limbă dinţii bine desvoltaţi şi aşezaţi pe câte 2 rânduri. înălţimea maximă a corpului mai mult sau mai puţin egală cu lungimea laterală a capului şi aproximativ egală cu % din lungimea corpului (fără caudală). In ăl ţi mea cap ul ui aproximativ 73% din lungimea sa. Maxilarul ajungeînapoi www.dacoromanica.ro 220 cel puţin până sub marginea posterioarâ a ochiului. Primul arc branchial cu 46—58 dinţi branchiali. P 16-17, V 9—10, D 15—20, A 17—20, L. lat. 52—57, L. transv. 15—17, Solzi caren. 32—35. Sinonime: Ciupea piltschardus: Pallas, Zoographia Rosso-Asiat., Voi. IU, pag. 204. Ciupea pontica: Eiclmaldt, Faunae Caspii maris primitiae. Bull. de la Societe des Naturalistes de Moscou, 1838, pag. 135—136. Eichwaldt, Fauna Caspio-Caucasica, pag. 162, tab. 32, lig. 2. Norclmann, Faune pontique, pag. 520, tab. 25, fig. 2. Cuvier et Valenciennes, Ilist. nat. des Poissons, voi. XX, pag. 244. Kessler, Zur Jchthyologie d. Siidwestlichen Russlands pag. 51. Kessler, Ausziige aus dem Berichte iiber eine an die Nordwestl. Kus-tcn des Schwarzen Meeres, etc., III, pag. 102. Kessler, Ihtiol. Aralo-Csapi-pontică, etc. (1877). Gunther, Calalogue of the Fishes, voi. VII, pag. 418. Grimm, Fishing and Hunting in Russian watters, pag. 16 (aici trecută sub numele de Alosa pontica Eicliw., iar în traducerea germană din Archiv fiir Naturgeschichte, 1892, sub numele de Ciupea Kessleri Grimm). N. A. Borodin, Despre sistematica Heringilor din Marea Caspică şi Marca Neagră, (ruseşte), Annuaire de Musee Zoologique de l’Academie impor. des Sciences St. Petersb. 1896, pag. 2 şi 9. Warpaclioivski, 1. c., 1898, pag. 186. Ciupea resp. Alosa Eichwaldii şi Ciupea resp. Alosa maeotica: Grimm, Die Ilăringe des Asow’schen Meeres, in: Aus der Fischzuchtan-stalt NilvolsU, No. 4, St. Petersburg 1901, pag. 17—31, (ruseşte cu rezumat german). Descrierea. Corpul înalt şi lat, înălţimea maximă a corpului mai mult sau mai puţin egală cu lungimea laterală a capului şi se cuprinde 4% - 5 ori în lungimea totală a corpului (aproape de 4 ori în lungimea corpului fără aripioara caudală). Cu dinţi fini pe limbă, pe vomor şi pe oasele palatine, cari sunt aşezaţi pretutindeni în câte 2 rânduri câte 5—6 de fiecare parte. Intermaxilarele sunt separate la mijloc printr’o crestătură adâncă în care se potriveşte exact o proeminentă a fălcii de jos. Falca de sus cu dinii mărunţi pe marginea ei inferioară. Falca de jos şi inter-maxilarul cu dinţi cevâ mai puternici. Ochii relativ mici 3,5—3,8% din lungimea totală a corpului, cu 2 ploope adipoase cari formează o deschidere transversală eliptică. Maxilarul se întinde înapoi până sub marginea posterioară a ochiului. Ventralele încep sub cele dintâi 4 radii ale dorsalei. Distanţa dola vârful botului la începutul dorsalei se cuprinde aproximativ de 2V2 ori *n lungimea totală a corpului. Numărul dinţilor branchiali la primul arc branchial este aproximativ de 48—59. Pe muchea ventrală sunt de regulă 33—34 solzi carinaţi. De ele mai multe ori o pată neagră înapoia operculului. Solzii mari şi cad foarte uşor. Pe aripioara caudală la baza ei do ambelo părţi câte două plăci mari compuse din solzi. Trăeşte în mare şi călătoreşte în fluviu în epoca do reproducere. Ajunge la o lungime do aproape 40 cm. www.dacoromanica.ro ââi Această specie este reprezentată în apele noastre prin 3 varietăţi cari se deosebesc între ele atât prin caractere morfologice cât şi prin modul lor diferit de vieaţă. a) Alosa pontica var. Danubii Antipa. Tab. XVI. Fig. 84 a, b, c. Antipa, DieClupeinen des wosLlichen Toils des Schwarzen Meeres u. d.Donau-Miindungen, Denkschriften der Kaisorlichen Akademie dor Wissenschaften. Bd. LXXXVIII. Wien 1905, pag. 17, fig. 4, 5, 6, 7 şi 8., şi Antipa, Clupeidele Mării Negre, în publ. Congresului Associaţiunii p. înaintarea ştiinţelor din România, etc. Bucureşti 1903. P 16, V 9, D 16—18, A 18—20, L lat. 52—56, L. trans. 15—17. Corpul lat şi înalt; înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde de regulă ceva mai mult decât de 4% ori în lungimea totală a corpului. înălţimea capului are în medie 73.6% din lungimea sa. Gura îndreptată în sus. Lungimea maxilarului iea în medie 10.1% (9.3—10,9%) din lungimea totală a corpului, el ajunge înapoi abia până sub marginea poslerioară a ochiului. Diametrul ochiului în medie 3.7% (3.5—4%) din lungimea totală a corpului, şi lungimea proorbitară 5.3% din această lungime. Aripioarele dorsală, anală şi ventralele situate ceva mai înapoi: distanţa de la vârful botului până la dorsală fiind în medie de 40.4%, până la ventrale 42% şi până la anală 61.4% din lungimea totală a corpului. Aripioarele dorsală, anală şi pectorale bine desvoltate: lungimea bazei lor luând în mijlociu 11.8% pentru dorsală şi 13.5% pentru anală din lungimea totală a corpului, iar înălţimea lor fiind de 12.1% pentru dorsală, 5.8% pentru anală şi 12.8% pentru pectorale. Coloraţiunea este pe spinare albastru-cenusiu, bătând în verzuiu, capul ceva mai deschis; ochiul de cele mai multe ori fără pete negre. Pe laturi alb argintiu. Ajunge o lungime de peste 35 cm. Biologia. Această varietate trăeşte în partea vestică a Mării Negre şi este mai mult un peşte din regiunea costală. La coasta noastră sudică — pe la Mangalia-Constanţa — încep câteva exemplare a se arătă chiar prin Ianuarie; încetul cu încetul după gradul de căldură co-1 avem se adună în cantităţi mai mari în faţa gurilor Dunării, aşâ că pe la sfârşitul lui Fe-vruarie aşteaptă cu toatele aicea ca apa Dunării să se mai încălzească spre a putea intra înăuntru. Se întâmplă însă ani călduroşi când scrumbiile sosesc chiar cu mult mai timpuriu în faţa gurilor Dunării; aşâ do ex. în anul 1904 fiind câteva zile călduroase în Ianuarie—termometrul se urcase la 16° — primele scrumbii la gura St. Cheorghe s’au prins chiar la 27 Ianuarie. In faţa gurilor Dunării scrumbiile aşteaptă mai mult timp, pe de o parte pentru a se mai acomoda la apă dulce, iar apoi pentru a aşteptă ca apa www.dacoromanica.ro 222 Dunării să ajungă la gradul de temperatură care le convine lor. De obi-ceiu ele încep a intră în Dunăre pe la începutul lui Martie şi sunt aşa de sensibile la frig, încât dacă avem vreo câteva zile friguroase, ele fug înapoi în mare, şi dacă frigul ţine un timp mai îndelungat, atunci se compromite chiar recolta noastră de scrumbii, căci ele fug căutându-şi locuri de reproducere la gurile altor fluvii. Chiar şi târziu prin Aprilie, dacă afluenţii Dunării aduc încă apă caldă şi turbure, atunci scrum’biile fug iarăş în mare. Scrumbiile de Dunăre se reproduc în Dunăre în April şi începutul lui Maiu, totuş se găsesc încă până pe la sfârşitul lui Maiu şi chiar prin Iunie exemplare cu ovariile pline. Este foarte probabil că ele nu leapădă deodată icrele, ci în mai mulţi răstimpi în cursul mai multor săptămâni. In tot cazul între scrumbiile prinse în Dunăre se găsesc unele exemplare cu organele sexuale pline de tot, iar altele cu ele numai pe jumătate deşertate. Locurile de reproducţie ale acestei varietăţi sunt în totdeauna numai în Dunăre, niciodată în afluenţii ei sau în bălţi, şi foarte probabil în curent mare, căci aicea se prind ele mai mult. Nu este nici de cum exclus că ele se reproduc şi în mare în faţa gurilor Dunării. Migraţiunile lor în Dunăre se întind mai cu seamă în interiorul Deltei până prin regiunea Brăilei, de aicea în sus până în spre Giurgiu devin din ce în ce mai rari, iar mai departe sunt numai o raritate. Ele înoată în totdeauna numai în pătura superioară a apei şi de aceea pescarii îşi regulează plăşile lor astfel, casă poată pescui numai câţivâ metri dela suprafaţa apei. Din contră în plăşile de Cegă — cari sunt construite ca şi cele de Scrumbii, dar cari pescuesc la fundul Dunării—nu se prind Scrumbiile niciodată, o dovadă că ele nu merg niciodată pe fundul apelor. Aceste scrumbii părăsesc Dunărea treptat după ce au lepădat icrele, şi puii vin apoi după ele în mare. La 25 Maiu mai rămân numai atât de puţine, încât pescarii încetează de obiceiu a le mai prinde; cu toate aceste în mici cantităţi se mai găsesc încă în Dunăre până chiar pe la mijlocul lui Iulie. După ce au părăsit Dunărea, aceste scrumbii nu par a întreprinde mari călătorii, ci se întorc cu încetul înspre Sud, mergând tot în apropierea coastelor; pe la mijlocul lui August ele se întâlnesc în regiunea Constanţei şi a Mangaliei, şi se prind în mici cantităţi aproape in continuu până prin Octomvrie sau chiar şi Noemvrie. Mai la Sud în regiunea Bal-cicului şi a Yarnei, se pare că ele stau încă mai mult timp în aproprierea coastelor, aşâ că se prind până târziu cu setcele şi se urmăresc în mare până la distanţe considerabile. In timpul iernii apoi dispar cu totul din regiunea coastelor, ducându-se în largul mării şi la adâncind mai mari, pentru a reapăreâ din nou însă prin Ianuarie la coastele noastre şi a-şi începe iarăş cu încetul migraţiunile lor la Nord spre gurile Dunării. Foarte caracteristic pentru această varietate — spre deosebire de varietatea următoare — este că ele nu formează niciodată cârduri închise, ci se adună încetul cu încetul în jurul gurilor Dunării şi pleacă iarăş încetul cu încetul. Şi chiar când intră din mare în Dunăre, ele nu vin—ca scrumbiile cu cap negru—cu toate deodată, ci se urcă treptat încetul cu încetul. www.dacoromanica.ro 223 Primăvara când vin Scrumbiile întâiu la coastele noastre, ele sunt în totdeauna slabe şi puţin gustoase, îndată însă ce dau de apă dulce încep a se îngrăşâ şi a deveni mai bune la gust; de aceea chiar Scrumbiile din Dunăre au preţuri cu mult mai bune decât cele din mare. După câteva zile după ce au intrat în Dunăre, ele capătă o coloare cu mult mai deschisă şi spinarea lor se îngroaşă. In timpul cât stau ele în Dunăre spinarea lor se îngroaşă foarte tare şi între diferitele lor organe se fac depozite mari de grăsime. Se pare că ele se hrănesc aici cu Polamo-plank-tonul şi cu materiile organice aduse de diferiţi afluenţi ai acestui fluviu. După ce şi-au lepădat productele sexuale, ele îşi pierd din nou gustul, ba chiar pentru un timp sunt aşâ de rele, încât nici măcar pentru sărătură nu mai sunt bune. Pescuitul. Scrumbiile de Dunăre se pescuesc atât în mare în aproprierea coastelor cât şi în Dunăre. In mare pescuitul lor ţine numai până pe la Sf. Gheorghe, după aceea nemai fiind destul de productiv; în fluviu însă se pescueşte până prin Iunie şi chiar Iulie. In mare ele se prind cu plăşi plutitoare fixe numite Ave de scrumbii de mare', aceste sunt nişte plăşi simple, foarte lungi şi având o lăţime cam de 2 m. Ele sunt împletite din aţă fină de in şi au ochii cam de B.5 cm. pe lăture. Aceste plăşi plutitoare se fixează pe pari din distanţe în distanţe şi se aşează în serii foarte lungi perpendiculare pe direcţia coastei. Ele fiind fixe pescuesc numai cu curentul costal şi cu curentul produs de vânturi. Pentru a fi făcute invizibile şi pentru a nu putrezi în apă, pescarii le fierb mai întâiu în «catehu» sau într’o văpseâ făcută cu coajă de stejar. Peştele se anină în ele cu branchiile. In Dunăre ele se pescuesc cu plăşi plutitoare numite Setei de scrumbii de Dunăre. Aceste sunt nişte plăşi plutitoare având o lungime ca de 200—600 m. şi o lăţime de 3 m. Ele sunt compuse din 3 plăşi din cari una mijlocie deasă impletită din aţă foarte fină şi având ochii ca do 3— 3.4 cm. pe lăture, iar 2 laterale numite Radine (sau Porij la Lipovenii din Deltă) cari au ochii largi de câte 15 cm. pe lăture şi sunt împletite din aţă de bumbac ceva mai groasă. Frânghia de sus e prevăzută cu plute, iar cea de jos cu plumb, aşâ că pusă în apă stă vertical, şi e astfel regulată ca să poscuească numai în pătura de sus a apei. Pescarul o întinde în latul Dunării, de un capăt îi leagă o tivgă sau un butoiaş gol ca geamandura iar de celălalt o leagă de barcă şi apoi se lasă cu ea în jos cu curentul. O «toană» ţine câteva mile şi după aceea trage setea înapoi în barcă scoţând din ea Scrumbiile cari se încurcă cu branchiile şi aripioarele în ea. După fiecare toană setea tre-bue întinsă la mal pe pari să se usuce într’un Ioc numit de pescari riaveă (1). Scrumbiile sunt atât de delicate, încât, abia scoasă setea din apă, ele mor. 1 (1) Descrierea mai detaliată a acestor instrumente cu figurile lor precum şi modul de prindere le-am dat în lucrarea mea din Memoriile Academici de ştiinţe din Viena (Voi. LXXVIII, 1895, p, 19—21 şi fig, 1—3) şî vor apărea mai detaliat în volumul al III-lca al acestei lucrări, întitulat „Pescuitul în România". www.dacoromanica.ro m Întrebuinţarea. Scrumbiile de Dunăre, deşi au multe oase, sunt foarte apreţiate, având o carne foarte gustoasă, cu mult superioară Heringilor din Marea Nordului şi chiar tuturor celelalte specii de Clupeide. Ele se consumă foarte mult proaspete, fripte la grătar, precum şi sărate şi afumate. Sărarea scrumbiilor a fost mult timp considerată ca aproape imposibilă, deoarece se stricau în saramură; din această cauză şi preţurile lor erau foarte scăzuto. In timpul din urmă abia un pescar din Astrahan a găsit mijlocul de a le sără, amestecând sarea cu ghiaţă şi lăsând-o astfel să pătrundă numai încetul cu încetul în peşte. Aceasta metodă a dat rezultate foarte bune şi a pus în valoare acest peşte, aşâ că azi şi la noi el cons-titue o adevărată bogăţie. Cu atât mai mare e valoarea sa economică, cu cât el nu creşte utilizând hrana din apele noastre şi făcând prin aceasta concurenţă altor specii; el ne vine de-a gata din mare. Producţiunea scrumbiilor în apele noastre — din toate 3 varietăţile — e foarte mare; numai în partea română a Deltei Dunării s’au prins în anul 1904: 2.232.000 de bucăţi, cari reprezentă o valoare de aproape 500.000 lei; în unii ani însă se prind şi peste 4—5.000.000 bucăţi. Scrumbiile sărate, după ce au stat un timp în lăzile cu saramură, se împachetează în mici butoiaşe şi constituesc astfel un însemnat articol de export pentru Rusia, Turcia, Serbia, Bulgaria şi părţile locuite de Români şi alte popoare ortodoxe din Austro-Ungaria. Numele populare. Numele general răspândit este Scrumbie de Dunăre şi Scrumbiţe. Pescarii din Deltă le zic: Scrumbii de Dunăre cu cap alb. Pescarii ruşi le numesc SnliotM bielogahwa şi bielogalavka, iar Lipovenii Seledeţ bielogalava. b). Alosa pontica var. nigrescens. Antipa. ■ Tab. XVI. Fig. 85 a, b. Sinonime şi citaţinni: Antipa, 1. c., pag. 21, tab. 1, fig. 1, 2 şi 3. P 16, V 9, D 15—18, A 17—19, L. lat. 54—56, L. transv. 15-16. Corpul lat şi înalt, înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mare decât lungimea capului şi se cuprinde aproximativ de 42/s ori în lungimea totală a corpului; lungimea laterală a capului aproximativ egală cu % din lungimea totală. înălţimea capului iea în medie 75.1°/o din lungimea sa. Lungimea maxilarului iea în medie 9.6% din lungimea totală a corpului, întinzându-se înapoi mai departe decât sub marginea posterioară a ochiului. Ochiul mic; diametrul său luând 3.5% din lungimea totală a corpului, iar distanţa praeorbitală 5.3% din aceata. Aripioarele dorsală, anală şi ventrală situate ceva mai înainte. Distanţa dela vârful botului până la începutul dorsalei iea în mediu 39.7%, până www.dacoromanica.ro la inserţiunea ventralelor 41.5% Şi până la începutul caudalei 61% din lungimea totală. Aripioarele dorsală, ventrale şi anală puţin desvol-tate; lungimea bazei lor este egală: pentru dorsală cu 11.4% şi pentru anală cu 13.1% din lungimea totală; înălţimea lor: pentru dorsală cu 10.4%, pentru anală cu 5.2% şi 11.9% pentru pectorale. Coloarea pe spinare este neagră bătând în albăstriu, pe laturi şi pe partea ventrală albă argintie. Capul pe toată faţa sa superioară negru. Irisul pătat cu negru. . Ajunge la o lungime de peste 360 mm. Biologia. In afară de caracterele morfologice jDrin cari am văzut că această varietate diferă de cea precedentă, ea se mai deosebeşte încă prin modul său de vieaţă, care în unele privinţe este cu totul diferit. Această varietate apare la coastele române înaintea Gurilor Dunării aproape în totdeauna cu câteva zile mai târziu decât cealaltă varietate, numai arareori se întâmplă ca să vie scrumbiile cu cap negru înaintea celor cu capul alb. Aicea ele intră imediat în Dunăre sau aşteaptă câtva timp până apa Dunării ajunge la temperatura care le convine; dacă însă frigul ţine câteva zile mai mult, ele pleacă imediat—probabil la gurile altor fluvii — fără a se mai întoarce înapoi. Pe când celelalte scrumbii se adună încetul cu încetul în faţa gurilor Dunării şi apoi intră iarăş treptat în fluviu, aceste vin deodată în bancuri mari («se cârduesc» cum zic pescarii români, sau «formează Cosace» cum zic pescarii ruşi din Dobrogea) şi intră tot astfel în Dunăre. Pescarii noştrii imediat ce prind câteva scrumbii cu cap negru ştiu că se apropie cârdul şi că în curând vor avea prinsoare mare, aşâ că-şi pregătesc cu toţii setcele şi ies la pescuit. Aceste Scrumbii rămân cu mult mai puţin timp în Dunăre decât celelalte varietăţi şi nu se suie niciodată mult mai departe decât în regiunea Deltei; de aici ele se retrag în marea teritorială şi apoi dispar deodată fără a se mai arătă în tot timpul anului la vre-un punct al coastei noastre. In genere ele rămân numai foarte scurt timp în apele noastre — cel mult o lună sau o lună şi jumătate—şi pleacă apoi iarăş în largul mării. Ce fac după plecarea lor de aicea şi locurile unde petrec în tot restul anului nu se ştie încă; în tot cazul se pare că avem a face cu o formă tipică pelagică care nu vizitează coastele decât odată pe an pentru a se reproduce. Studiarea mai de aproape a biologiei acestei interesante varietăţi, urmărirea locurilor ei de nutriţiune şi de iernare, etc., ar formă un interesant studiu, atât din punct de vedere ştiinţific cât şi practic. Ele se reproduc în luna Aprilie şi Maiu în Dunăre, însă numai în apropierea gurilor. In privinţa hranei şi a celorlalte caractere biologice, în timpul cât stă în apele noastre, se potriveşte în totul cu varietatea descrisă mai sus. De asemenea nici în privinţa pescuitului, întrebuinţării ei, etc., nu este nimic nou de spus decât doar că carnea ei este chiar ceva mai gustoasă decât aceea a varietăţii precedente. Numele populare. Intre pescari este cunoscută sub numele de Scrumbie de Dunăre cu cap negru sau Caraghios (pe turceşte «ochi negri»). A. R. Publ. Adamachi. III. Antipa, lhtiologia. ÎS www.dacoromanica.ro 226 Ruşii o numesc Suliotki ciornagalai’a sau numai CiornagahwTca, iar Lipovenii îi zic Selede'z ciornagalava. c). Alasa pontica var. Russac. Antipa. Tab, XVI, Fig. 86 a, b, c, d. Citaţiani şi Sinonime: Antipa, 1. c., pag. 21, Tab. 2, fig. 1, 2, 3, 4 şi 5. P 16—17, V 9 -10, D 16—20, A 18—20, L. lat. 55—57, L trans. 16—17. Corpul subţire şi îngust; înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei mai mică decât lungimea capului şi aproximativ egală cu % din lungimea totală a corpului. Capul lung şi înalt, lungimea sa cuprinzându-se cam de 4% ori în lungimea totală, iar înălţimea sa având în medie 70% din lungimea capului. Diametrul ochiului aproximativ 3.8% din lungimea totală, iar distanţa preorbitară peste 6% din acestea. Maxilarul lung—luând 11% din lungimea totală—ajunge înapoi mai departe decât sub marginea pos-terioară a ochiului. Distanţa dela vârful botului până la începutul dorsalei iea în medie 41%, până la ventrale 44% şi până la anală 63% din lungimea totală a corpului. Aripioarele dorsale, anala şi pectoralele sunt foarte desvoltate. Lungimea bazei dorsale este în medie 12% şi cea a analei 14% din lungimea totală. Coloarea pe spinare şi pe cap este neagră albăstrie bătând câte odată şi puţin în verde, pe laturile corpului este albă argintie. Ajunge la o lungime de peste 370 mm. Biologia. Această varietate este cu mult mai rară în apele noastre. Ea este o formă care preferă mai bine limanele pentru a-şi depune icrele, înainte când lacul Razim eră bine alimentat cu apă dulce prin canalul Du-navăţ şi când gura Portiţa la mare eră permanent deschisă— cu alte cuvinte când Dunărea avea şi o gură cu Liman—atunci ele veniau în fiecare an în mari cantităţi pentru a-şi lepădă icrele în Razim. Astăzi, din cauza potmolirii Dunăvăţului, Razimul ne mai fiind bine alimentat cu apă dulce şi comunicaţi unea sa cu marea fiind o mare parte a anului întreruptă, acest peşte nu mai vine decât în foarte mici cantităţi pe la noi, el se duce mai mult la Limanul Nistrului spre a depune icrele. Epoca lor de reproducţie este ca şi la celelalte in Aprilie şi Maiu. Această varietate este foarte slabă, având o spinare îngustă, carnea vâr-toasă şi fără nici un gust; din această cauză negustorii le aleg întotdeauna dintre celelalte şi le plătesc cu preţuri mult mai mici. Această varietate este mai mare decât toate celelalte ajungând câteodată chiar la 1 kg de bucală. www.dacoromanica.ro 221 2. sp. Alosa Nordmanni Antipa. Rizeafca. Tab. XVI. Fig. 87 a, b, c, d, e. Caractere specifice: Fălcile cu dinţii puţin desvollaţi. Pe vomer şi oasele palatine câte o pată ovală cu dinţi foarte mici împrăştiaţi neregulat. Pe mijlocul limbii un rând de dinţi mici cu totul rudimentari cari cad uşor, iar la unele rămân numai ascunşi sub piele. înălţimea maximă a corpului egală cu aproximativ V4 din lungimea corpului fără caudală. înălţimea capului iea aproximativ 7 0% din lungimea sa laterală. Maxilarul se întinde îndărăt abiâ până sub marginea posterioară a ochiului. La primul arc branchial 76 — 85 dinţi branchiali. Ambele loburi ale caudalei acoperite până la mijlocul lor cu solzi foarte mici. Sinonime şi Citatinni: Alosa Nordmanni: Antipa, Denkschriften der Ic. Alcademie der Wis-senschaften, Bd. LXXYIII, 1905, pag. 23 Tab. II, fig. 6—10. Ciupea pontica var . . . Cuvier et Valenciennes, 1. c., voi. XX, pag, 244. Ciupea pontica (juv): Kessler, Zur Ichthyologie des Siidwestl. Russlands p. 24. (?). Alausa vulgaris: Cuviir el Va1., şi Ileckil u. Kner., 1. c., pag. 228. Paniii, Serbiens Fische. Sitzungsber. d. k. k. zoologisch. bolanischen Gesell-schaft în Wien XI, 1861, pag. 6. Ilermann Otto, A magyar halâszat konyve, Budapest 1887, voi., II, pag. 745 — 746 şi Tab. IX, Fig. 33. A. Mojsiso-vics von Mojsvar, Das Tierleber der osterreichisch ungarischen Tiefebenen, Wien 1897, pag. 42. P 16, V 9—11, D 15—17, A 18—19, L. lat. 52—55, L. transv. 14—15, Carena 32—33. Această specie, care intră în fiecare an în Dunăre în cantităţi foarte mari şi stă în apele dulci un timp cu mult mai îndelungat decât specia precedentă, a fost până acum cu totul necunoscută sau confundată cu alte specii de Clupeide. Nordmann în Fauna sa pontică nu aminteşte nimic despre ca; Yalen-ciennes însă, care a examinat în urmă exemplarele lui Nordmann, scrie că mai posedă şi un al doilea exemplar mai mic, care se deosebeşte de exemplarele lui Nordmann prin dinţii săi cu mult mai fini, şi pe cari îl consideră ca o varietate a acestei specii; el mai adaoge însă «Je ne serais pas etonne que, si l’on cherchait sur Ies lieux Ies individus de cette variete, www.dacoromanica.ro m un naturaliste, ne trouvât de tres bonnes raisons pour Ies considerer comme d’une espece distincte, quoique tres voisines l’une de l’autre» (1). Este foarte posibil că Valenciennes să fi avut un exemplar din această specie. De atunci şi până azi nu se mai face nicăeri nici o amintire despre o asemenea specie de Ciupea. E posibil însă că Kessler (2) să fi avut în mână un asemenea exemplar dela Nistru, pe care l-a luat drept Ciupea pontica tânără, şi aceasta deoarece citează numele popular de Rissac care s’ar da în Ackermann scrumbiilor, cu toate că după lungimea de 11"— 12" pe care ar aveâ-o acele exemplare nu e cu putinţă să fi fost această specie. In fine alţii par a o fi confundat cu Alausa vulgaris Cuv. şi intre aceştia e Heckel şi Kncr, Pancic, Hermann Otto şi Mojsisovics. De Alausa vul-garis însă specia noastră diferă foarte mult şi mai cu seamă prin următoarele caractere: 1. Această specie are dinţi, pe când Alausa vulgaris nu are de loc; 2. La Alausa vulgaris, muchea ventrală are 87—42 solzi carinaţi, pe când la specia noastră numărul lor e de 82 până la cel mult 33, şi 3. Alausa vulgaris poate aveâ o lungime chiar de 70 cm., pe când specia noastră nu creşte niciodată peste 20 cm. lungime. Descrierea. Corpul foarte comprimat lateral, cu muchea ventrală ascuţită. înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei, cevâ mai mică decât lungimea capului şi se cuprinde în lungimea totală aproape de 472 ori (21,6%)- înălţimea minimă înaintea caudalei mare, în medie luând 7.6% din lungimea totală a corpului. înălţimea capului în medie 16,6% din lungimea totală a corpului şi 76,1% din lungimea capului—cu cât exemplarul e mai tânăr, cu atât mai mare e înălţimea capului său în raport cu lungimea. Pe vomer şi pe oasele palatine câte o pată ovală cu dinţi foarte mici pe ea. Pe mijlocul limbii un rând de dinţi foarte mici, cari cad uşor şi cari la unele exemplare rămân ascunşi sub piele cu totul rudimentari şi se simţesc numai la pipăit ca o asperitate. Maxilarele, intermaxilarele şi mandibularele cu dinţi. Oasele interma-xilare separate între ele printr’o crestătură adâncă în care se potriveşte exact proeminenţa de pe mijlocul fălcii inferioare. Ochii acoperiţi cu câte 2 pleoape adipoase înainte şi înapoi, lăsând la mijloc o deschidere transversală liberă. Ochii mari, diametrul lor luând 4,6% din lungimea totală a corpului. Maxilarul în medie 10,3% din lungimea totală şi ajunge înapoi cel mult până sub marginea posterioară a ochiului. Operculul striat. Ventralele sub începutul dorsalei. Distanţa dela vârful botului până la începutul analei egală cu 60% din lungimea totală. Aripioarele bine desvoltate; înălţimea dorsalei în medie 12,1%, înălţimea analei 6.8%, înălţimea (respectiv lungimea) pectoralelor 14,1% din lungimea totală a corpului. Solzii carinaţi, de ordinar 32—33; la primul arc branchial în medie 80 de dinţi branchiali. Imediat la începutul deschiderii branchiale pe jumătatea dorsală a corpului, o pată neagră ştearsă, după 1 2 (1) Cuvier şi Valenciennes, 1. c., voi. XX, pag. 244. (2) Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie, p. 24. www.dacoromanica.ro 229 care mai urmează adeseori încă 5—8 mai mici. Pe aripioara caudală de fiecare parte pe fiecare lob câte o placă mare compusă din mai mulţi solzi reuniţi. Solzii ceva mai mici şi nu cad aşa de uşor ca la specia precedentă. Solzii se continuă şi pe aripioara caudală acoperind ambele ei loburi până la jumătatea lor cu solzi foarte mici şi subţiri. Coloarea. Partea dorsală verzie-negrie sau cenuşie, partea ventrală albă-argintie. Ajunge o lungime absolută de cel mult 20 cm. Biologia. Rizeafca vine la coastele noastre cam pe la mijlocul lui Martie şi intră în Dunăre în totdeauna cu vreo 2 săptămâni mai târziu decât Scrumbiile mari de Dunăre. Ele stau în Dunăre un timp cu mult mai îndelungat decât cealaltă specie şi se urcă în sus chiar până peste Porţile de fier. Această scrumbie intră chiar şi prin bălţi, unde de multe ori îşi leapădă productele sexuale şi adeseori se întâmplă că rămâne aici până în primăvară, prinzându-se adeseori exemplare rălăcite. Epoca lor de reproducţie este prin Aprilie şi începutul lui Maiu, lepădând icrele atât în Dunăre cât şi în bălţi. Puii lor îi întâlnim apoi pe la gardurile bălţilor şi la sacul dela leasă în cantităţi foarte mari. Ele se întorc înapoi pe la sfârşitul lui Iulie, multe pleacă însă prin August şi chiar Septemvrie, iar altele—cum s’a mai spus—rămân chiar şi peste iarnă prin unele bălţi. întrebuinţarea. Această specie, deşi foarte bună la gust, nu este însă atât de gustoasă ca cealaltă, carnea ei fiind mai puţin grasă. Şi aceasta se consumă proaspătă sau se sărează şi se afumă. Producţiunea în regiunea Deltei se urcă pe fiecare an la câteva sute de mii de kgr.; în 1904 s’a pescuit în Deltă 406.288 kgr., iar în porţiunea de Dunăre dela Tulcea la Brăila 54.201 kgr.; ea se prinde însă şi în sus pe tot cursul Dunării noastre. Pescuitul. Şi această specie se pescueşte cu plăşi plutitoare mobile numite Plava de scrumbiţe, sau Setea de Rizeafca. Aceste plăşi sunt compuse numai dintr’o singură plasă fără Radine. Modul de pescuit este acelaş ca şi la cealaltă specie, adică se leagă de un capăt al setcei o tigvă ca geamandură, celalt se leagă de barcă şi apoi se întinde pe latul Dunării pornind înainte cu curentul. Plasa are o lungime cam de 100—200 m., este făcută din aţă de in foarte fină şi are ochii ca de 2.5 —8.5 cm. pe lăture. Scrumbiile acestea nu se prind cu branchiile, ci cu gura, ca şi cum ar voi să muşte plasa. Nume populare. In delta Dunării se numesc Scrumbii de Dunăre mici, Scrumbiţe şi Riseafcă. Turtucăenii le zic Scrumbii sau Scrâmbii mici, şi mai cu seamă Ciros sau Cirus. www.dacoromanica.ro 230 II. Gen. Ciupea. (După: Anlipa, Die'ClupeineD, eto,). Opercuhd netecl; ochii fără 2 pleoape adipoase, sau numai cu totul rudimentare. Falca de sus cu marginea întreagă neseparcitâ la mijlocul ei printr’o crestătură. Aripioara caudalâ fără 2 plăci mari compuse din solzi cari să-i acopere baza loburilor ei. Ciupea cultriventris Nozdm. Tab. XVI. Fig, 88, Caractere specifice: Dinţii cu totul rudimentari, numai pe oasele palatine. Dorsala aproximativ la mijlocul corpului între vârful botului şi începutul caudalei. Spinarea dela cap până la începutul caudalei formează aproape o linie dreaptă, muchea ventrală o linie conexă. Gura îndreptată în sus. înălţimea capului iea 68% din lungimea sa. Sinonime: Ciupea cultriventris: Ncrdmann, Faune pontique, pag. 522. Giinthcr, Catalogue of the Fishes, voi. VII, pag, 412. Grimm, Archiv fur Na-turgoschichte, I, Bd, 1892, Borodin, Anuaire du musee zoologique de ]’Academie imp. de seiences de St, Petersburg, 1896. Antipa, Die Clupei-nen, pag. 80, tab. II, fig. 15, 16, 17 u. 18. Alosa cultriventris : Kessler, Ausziigo a d, Berichto II, pag. 106. P 18—16, V 7—8, D 12—16, A 18—19, L. lat. 42—43. L. trans. 12, Carena 27—28. Descrierea. Corpul foarte puternic comprimat pe lături. Profilul superior dela vârful botului până la începutul caudalei aproape o linie dreaptă; muchea ventrală foarte convexă şi ascuţită ca un cuţit. înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei variază mult putând fi egală cu %—% din lungimea totală a corpului. www.dacoromanica.ro 231 La exemplarele mijlocii însă ea este aproximativ egală cu lungimea capului care se cuprinde de 4 1/4 — 4 3/4 în lungimea totală. (Cu cât este exemplarul mai mic, cu atâta capul său este proporţional mai mare). Gura îndreptată în sus. Falca de sus la mijlocul ei fără scobitură. Falca de jos ieşită înainte. Maxilarul se întinde înapoi abiâ până sub marginea anterioară a ochiului. Fălcile fără dinţi. Pe mijlocul limbii o mică ridicătură. Pe oasele palatine două pete punctate cu negru, cari la pipăit prezentă asperităţi. Yomerul cu totul nedinţat. Ochiul mare având în mijlocie peste 6 °/0 din lungimea totală, iar distanţa preorbitară fiind cevâ mai mare decât diametrul ochiului. Irisul negru. Cele 2 pleope adipoase cu totul rudimentare neacoperind ochiul decât la margini. începutul dorsalei este situat aproximativ pe mijlocul corpului între vârful botului şi începutul caudaloi. Ventralele sunt înserate sub primele 4 radii ale dorsalei. înălţimea dorsalei este cam de 12/3 ori mai mare decât lungimea bazei sale. 27—28 solzi carinaţi cu ghimpi foarte mari şi ascuţiţi, operculul neted. Solzii foarte subţiri şi caduci. Coloraţiunea. Spinarea aproape până la jumătatea corpului neagră albăstrie. Partea ventrală albă argintie. Dimensiunile. Ajunge cel mult la o lungime de 80—90 mm. Biologia. Această specie trăeşte ca toate Clupeidele în mare, însă intră foarte mult şi în apă dulce. In lacul Razim ea se găseşte în foarte mari cantităti, unde se adună în totdeauna la gardurile de chefali; în Dunăre se găseşte multă în regiunea Deltei; dar chiar şi mai sus, d. ex. prin bălţile domeniului Brăilei se găsesc adeseori cantităţi destul de mari; în balta numită Dunărea Veche din această regiune—care este o baltă foarte adâncă — se găsesc mari cantităţi şi se pot pescui în tot timpul anului. Această specie este dar adaptată de a trăi şi în permanenţă în apă dulce. Ea se reproduce în luna Maiu: în epoca reproducerii femelei îi cresc ovarele atât de tare, încât corpul e aproape diform şi înălţimea corpului ei devine cu mult mai mare. In tab. II, fig. 15 a lucrării mele despre Clupeine, am figurat o asemene femelă în epoca de reproducţie. Această specie nu are aproape nici o întrebuinţare şi valoarea ei economică e aproape nulă. La Razim pescarii le prind pe la gardurile do chefali cu Minciocul împreună cu alţi peşti mici şi le sărează la cadă pentru a le aveâ ca rezervă de hrană în cazul când din cauza timpului rău nu pot prinde alt peşte. Nume populare. Un nume propriu nu au. Pescarii le zic: Scrumbioară mică, Scrumbie mică de neam şi Biseafcă mică de neam (la Razim). Pescarii ruşi le zic şi Tilka, acest nume însă îl dau Lipovenii la Atherina. www.dacoromanica.ro 2. Ciupea delicatula Nozdm. Tab. XVI. Fig. 89 a, b, c. Dinţii cu totul rudimentari, numai pe oasele palatine. Dorsala aproximativ la mijlocul corpului între vârful botului şi inserţiunea caudalei. Linia spinării curbată, muchea ventrală mai puţin convexă. Fruntea ascendentă. Gura nu mai puţin Îndreptată în sus. înălţimea capului iea peste 73% din lungimea sa. Sinonime: Ciupea delicatula: Nordman, Faune pontique, pag. 524. Gdnther, 1. c,, voi. VII, pag. 412. Einar Lonnberg, Contributions the Ichthyologie of the Caspian Sea. k. Swenska vet. Akad. Handlingar, Bd, 26, Afd. IV, No. 8, Stockholm 1900. Antipa, die Clupeinen, Wien, 1905, pag. 82 şi tab. 2, fig. 11—14. Alosa delicatula: Kessler, Zur Ichthyologie, II, pag. 107. Ciupea cultriventris: Grimm, Arch. fur Naturgesch., 1892. P 15—16, V 7, D 14—15, A 20, Carena 27—28. Şi această specie ca şi cea precedentă a fost descrisă mai întâiu de Nordman şi apoi completată descrierea lor de Kessler ; totuş ambele specii până în timpul din urmă nu au fost suficient cunoscute, aşâ că Giinther în catalogul său remarcă despre ele «The description is not only insufficient, but evidently incorrect»... Pentru această specie abia în timpul din urmă Einar Lonnberg ne-a dat măsurătorile exacte pentru câteva exemplare provenite din Marea Caspică. Mai mult încă, Grimm în traducţia lucrării sale publicată în Archiv fur Naturgeschichte, pune la îndoeală chiar existenţa aceastei specii considerând-o ca identică cu CI. cultriventris. Astfel fiind, în lucrarea mea despre Clupeine am fost nevoit a da câte o descriere completă a acestor două specii şi a întovărăşi acele descrieri cu figurile lor cari nu fuseseră încă făcute înainte. In adevăr Ciupea delicatula este o specie bună şi se deosebeşte prin caractere foarte precise de Ciupea cultriventris, şi anume: 1. Pe când la Ciupea cultriventris profilul superior al corpului este o linie aproape dreaptă, aicea este foarte încovoiat şi profilul frunţii este descendent. 2. înălţimea maximă a corpului es'.e aici cu mult mai mică şi lăţimea asemenea. De asemenea şi pedunculul caudal este aci cu mult mai puţin înalt. 3. Muchea ventrală este cu mult mai puţin convexă. www.dacoromanica.ro 233 4. Capul este aici cu mult mai scurt şi mai înalt. Pe când la CI. cul-tiventris înălţimea capului iea în mijlocie 68,2% din lungimea sa, aici ea are 78.8% din aceasta. 5. Falca inferioară aici nu este atât de ieşită în afară şi gura e cu mult mai puţin îndreptată în sus. 6. Dorsala şi • anala au o bază mai lungă şi sunt mai puţin înalte. De asemenea şi Pectoralele sunt aici cu mult mai scurte ca la CI. cultri-ventris. 7. Coloarea este alta. CI. cultriventris e neagră albăstrie pe spinare şi albă argintie pe partea ventrală având irisul negru. CI. delicatula este mai puţin neagră pe spinare, pe partea ventrală galbenă aurie şi irisul e auriu, etc. 8. Se mai deosebesc între ele şi prin modul ceva diferit de vieaţă, locurile de reproducţie, etc. Descrierea. Corpul foarte tare comprimat pe laturi. Profilul superior foarte încovoiat. Fruntea descendentă. Muchea ventrală mai puţin convexă şi foarte tăioasă ca un cuţit. înălţimea maximă a corpului înaintea dorsalei se cuprinde între 43/4—5 ori în lungimea totală a corpului. Lungimea laterală a capului mai mare decât înălţimea corpului şi se cuprinde aproximativ de 4y2 ori în lungimea totală. Gura mai puţin îndreptată în sus. Falca do jos puţin ieşită în afară, cu o mică proeminenţă. Falca de sus în mijlocul ei numai foarte puţin scobită. Maxilarul se întinde înapoi ceva mai mult decât până sub marginea anterioară a ochiului. Fălcile fără dinţi, totuş uneori marginea inferioară a capetelor posterioare a maxilarelor este foarte fin crestată; Vomerul este lipsit cu totul de dinţi. Pe palat de fiecare parte câte doi dinţişori foarte mici, microscopici. Pe mijlocul limbii o mică ridicătură. Ochiul mare, diametrul său având peste 6% din lungimea totală a corpului. Irisul galben auriu. Cele 2 pleoape adipoase cu totul rudimentare, numai la marginea ochiului vizibile. începutul dorsalei este puţin înaintea sau în mijlocul corpului, între vârful botului şi începutul caudalei. Ventralele sunt înserate cam sub mijlocul dorsalei sau ceva mai înainte. înălţimea dorsalei este cam de ll/t ori mai mare decât lungimea bazei sale. 27—28 solzi carinaţi cu ghimpi puternici. Operculul neslriat. Solzii mici şi delicaţi. Coloraţiunea. Partea superioară a corpului neagră cenuşie, bătând în albăstriu numai pe spinare. Partea ventrală şi laturile galbene aurii. Dimensiunile maxime la cari ajunge sunt 90 cm. Biologia. Această specie trăeşte în foarte mari cantităţi la mare în apropriere de malurile ei. De asemenea intră şi în lacurile noastre lito-rale, chiar acele cari nu au o comunicaţie directă cu marea. In lacul Siut-ghiol de ex. se găseşte în cantităţi foarte mari şi serveşte de hrană peştilor răpitori din acest lac de apă dulce. Prezenţa ei aici nu poate fi explicată altfel decât că ouăle ei fiind plutitoare sunt aruncate cu valurile mării peste mal în acest lac. In Dunăre ea ce suie de asemenea relativ destul de sus şi intră pretutindeni prin bălţi, găsindu-se apoi la sacul dela leasă în mari cantităţi, împreună cu puii de Rizeafcă. Am întâlnit-o chiar până la leasa dela balta Călăraşi. www.dacoromanica.ro 234 Epoca ei de reproducţie este prin Aprilie. Ouăle ei au o frumoasă coloare roşie. întrebuinţare nu are aproape nici una şi absolut nici o valoare comercială. In apele în cari se găseşte însă are o valoare foarte mare ca hrană pentru peştii răpitori şi în special pentru Şalău şi câte odată chiar pentru Nisetrii şi Morunii tineri, în stomacul cărora se găseşte primăvara adeseori acestă specie. Nume populare. Nume proprii nu are nici această specie. Pescarii îi zic ca şi celeilalte Scrumbie mică de neam sau şi Sardeluţe. www.dacoromanica.ro 8. FAM. MURAENOIDEI. Physostomi având corpnl foarte prelungit în formă de şarpe. Cu pielea groasă în care stau ascunşi solzi foarte mici şi subţiri. Oasele intennaxilarc mici, împreunate cu vomerul şi ethmoidnl. Stomacul cu apendice în formă de saci, intestinul fără apendice pilorice. Băşica înotătoare simplă cu duet aeriean. Ventralele lipsesc. Gen. Anguilla Thunberg. Cu numeroşi clinti mici în mai multe serii pe fălcile anterioare .şi pe corner. Deschiderea branchială externă îngustă. Dorsala si anala unite cu caudala. sp. Anguilla vulgaris. Flein. I''ig. 150. Corpul cilindric, numai coada comprimată lateral. Falca inferioară ieşită în afară. Dorsala începe deasupra spaţiului dintre deschiderea anală şi pectorale. Sinonime: Anguilla: Marsigli, Tab. 1, fig. 3, pag. 4. Muraena anguilla: Dimie, Syst. Nat. I, pag. 426. Bloch, Fische Deutschl. III, pag. 4, Tab. 73. Meidinger, 1. c., tab. 31. Pallas, Zoograph. III, pag. 71. Deisinger, 1. c., pag. 1. www.dacoromanica.ro 236 Anguilla fluviatilis: Heckel u. Kner, 1. c., pag. 319. Kessler, Nachtrăge zur Ichthyologie des S. W. Russlands, pag. 24. Pancio, 1. c., pag. 142 Săbanejef I, pag. 135. Warpochowski, 196. Anguilla vulgaris: Fleming, 1. c,, pag. 199. Gunther, Fische d. Neckars, pag. 128. Siebold, 1. c., pag. 342. Gunther, Catalogue VIII, pag. 28. Kessler, Ihtiolog. Aralo-Caspi-pontică, pag. 277, No. 254. Seeley, 1. c., 373. Anguilla este un peşte rar în apele noastre, totuş se prinde pe fiecare an un număr relativ destul de mare de exemplare în Dunăre şi bălţile ei, în Marea Neagră în faţa gurilor Dunării şi chiar în lacurile litorale cele mai îndepărtate de guri, ca lacul Mangalia. Exemplarele ce se prind au toate dimensiunile dela 20 cm. până la 1.30 m. lungime. Este dar sigur că ea creşte şi se dezvoltă în apele noastre. întrebarea e numai: de unde vin aceşti peşti ? sunt ei din cei puşi în mod artificial în Dunăre sau se reproduc ei singuri aicea? Deşi această chestiune se consideră ca rezolvită astăzi, că Anguilla nu se poate îmmulţi în mod natural în apele Dunării, — deoarece ea fiind un peşte migrator catadrom care trăeşte în fluviu şi depune icrele în mare la adâncimi foarte mari, nu ar găsi aicea condiţiuni prielnice pentru a se reproduce în Marea Neagră, — totuş cred că ar trebui ca această chestiune să fie cercetată din nou. In adevăr Anguilla se reproduce în mare la adâncimi mari şi apa Mării Negre la acele adâncimi are * în disoluţie cantităţi mari de Hidrogen sulfurat (după cum s’a constatat aceasta în mod pozitiv prin cercetările lui Androussow, Admirai Macarof, Spindler şi Wagner, Lebedinski, etc.) cari fac imposibilă orice vieaţă în acele regiuni; totuş faptul există că în Dunăre s’au prins în totdeauna An-guille — de sigur foarte puţine — şi aceasta cere o explicaţie asupra provenienţei lor. Pentru anguilele cari se prind astăzi în Dunăre este explicaţia că Societatea. germană de Piscicultură a pus în Dunăre la 1886 câtevâ sute de mii de pui şi că de atunci încoace Societatea Bavareză de Piscicultură pune pe fiecare an altele nouă ; dar pentru Anguilele ce se prindeau în trecut această explicaţie nu mai ajunge. Şi în adevăr încă Marsigli (1) prin secolul XVII ne spune că pescarii dela Linz, Viena, Krems, etc. prind din timp în timp Anguile de dimensiuni foarte mari, fapt pe care-1 explică că ar fi exemplarele provenite din alte râuri pe care ei le scapă câte odată în Dunăre şi cresc apoi aicea. De asemenea Reisinger (2), în lucrarea sa dela 1830, ne spune despre Anguilla «habitat rarior în Danubii.......». Deaseminea Kessler (3) ne afirmă că pe la 1853 un pescar a prins în Nistru o Anguilă de 3 picioare lungime. In Nipru de asemenea după Kessler (4) se prind din timp în timp anguile. Toate aceste fapte pozitive merită dar o explicaţiune; şi cred că a consideră Anguilele ce se prind în Dunăre numai ca exemplare scăpate de pescari nu e o explicaţiune suficientă. Nu s-ar putcâ oare ca în Marea 1 (1) Marsigli, 1. c., pag. 5. (2) Reisinger, 1. c., pag. 2. (3) Kessler, Nachtrăge sur Ichthyologie, pag. 24. (4) Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontica ; vezi Catalogul distribuţiei peştilor in diferite ape ale acestui basen, pag. 302—303. www.dacoromanica.ro â37 Neagră să existe şi câteva locuri neexploarate încă — şi poate tocmai în apropierea coastelor noastre — unde apa să fie mai uşor primenită şi deci cantitatea de hidrogen sulfurat în acele adâncimi să fie ceva mai mică şi să permită animalelor să trăească? Sau nu s’ar putea oare ca Anguilele silite de condiţiunile naturale să se fi adaptat a pune icrele la adâncimi mai puţin mari, unde apa e mai curată? In cazul acesta am avea de sigur o ex-plicaţiune şi pentru originea Anguilelor de toate dimensiunile ce s’au găsit şi se găsesc încă în Dunăre, cât şi pentru ce sunt ele atât de rare în afluenţii acestui fluviu. Fără a putea să mă pronunţ pentru această explica-ţiune, cred însă că chestiunea nu trebue încă considerată ca închisă şi merită a fi luată din nou în cercetare. Numele populare. Românii, cari o confundă cu Cobi tis fosili s, îi zic Ţipar. Lipovenii din Dobrogea o cunosc foarte bine şi-i zic Ogor, Grecii Jhele şi Helios iar Turcii dela Constanţa Han balâc. www.dacoromanica.ro B. ORD. GANOIDEI. Peşti cu scheletul în parte cartilaginos. Pielea cu discuri osoase emaliate sati goală. Branchiile pectinate şi libere la vârfurile lor. Deschiderile branchiale simple, acoperite de câte un aparat opercular simplu; membrana branchială fără radii branchiostege. Maxilarele şi intermaxilarele puţin desvoltate, ele nu formează singure marginea superioară a gurii. Bulbul arterial cu mai multe serii de supape. Stomacul fără apendice în formă de sac. Intestinul cu o valvulă spirală. Beşica aeriană simplă, comunică cu esofagul printr’un duet aerian. Aripioara caudală heterocercă cu fulcre. www.dacoromanica.ro FAM. ACIPENSER1NI (Ioh. Muller). (Sturiones Cuv.) Ganoidei având corpnl lungăreţ, aproape cilindric, cu 5 serii longitudinale de discuri osoase. Craniul cartilaginos cn osiflcaţinni dermice. Coloana vertebrală car-tilaginoasă, prelungindn-se până la vârful lobului superior al caudalci. Botul prelungit, conic sau triunghiular, format din prelungirea oaselor faciale. Gura inferioară, mică, transversală, protractilă şi fără dinţi. In faţa ei pe partea inferioară a botului 4 mustăţi aşezate pe o linie transversală. Dintre toate speciile de peşti cari trăesc în apele Mării Negre şi ale afluenţilor ei, desigur că cele cari compun familia Acipenserinilor sau Sturionii sunt cele mai interesante atât din punctul de vedere ştiinţific cât şi chiar din cel economic practic. Este ştiut că dintre toate mările cari înconjoară coastele Europei, Marea Neagră şi Caspică sunt adevărata Patrie a acestor peşti. Pe când în Marea Baltică, Marea Nordului, Oceanul Atlantic şi Mediterana nu se găseşte decât o singură specie Acipenser Sturio, iar în Adriatica încă o specie Acip. Nacarii Bonap. cu mai,multe varietăţi: var. Nardoi, var. Nasus şi var. Heckeli, în Marea Neagră avem cel puţin 6 specii nediscutabile. In afară de aceasta însă numărul exemplarelor e atât de mare, încât ele joacă un rol cu totul preponderent în pescăriele afluenţilor acestei mări. Toţi aceşti peşti sunt migratori anadromi, adică ei urcă în susul fluviilor pentru a se reproduce şi petrec o bună parte a anului sau chiar o întreagă parte din vieaţa lor în aceste ape ; prin aceasta deci ei fac parte din fauna apelor dulci a terilor riverane acestei mări. Dintre toate fluviile cari se revarsă în Marea Neagră, Dunărea este cea mai bogată în Sturioni şi pescăriile dela gurile ei sunt mai mari decât la gurile tuturor celorlalte fluvii. Asupra Sturionilor din Marea Neagră şi Caspică s’au făcut numeroase studii de către cei mai însemnaţi naturalişti din trecut ca Gmelin, Gtil-denstaedt, Pallcis, Lepechin, Loveteki, Brandt şi Ratzeburg, Golowat-schoff, etc. Chiar şi asupra Sturionilor Dunării în special sau făcut încă de mult timp studii foarte importante. Chiar Marsigli, care încă prin www.dacoromanica.ro 240 1690 a petrecut mai mult timp pe Insula Adah-Kaleh, a studiat aceasta grupă lăsând o foarte bună descripţie atât sistematică cât şi biologică a acestor peşti. Gesner publică date biologice foarte importante asupra Morunului pe cari le-a adunat dela pescarii din Ungaria, iar Fitsinger şi Heckel au făcut o monografie a genului Acipenser care până astăzi a rămas clasică ; descrierea dată de Heckel şi Kner acestei familii în cartea lor asupra peştilor austriaci este un model de exactitate şi cât se poate de completă, etc. Cu toată această literatură bogată însă se poate afirmă ca familia Aci-pensirinilor nu este încă destul de bine studiată. Atât din punctul de vedere sistematic cât şi biologic întâlnim încă o mulţime de chestiuni obscure: pedeoparte întâlnim adeseori forme pe cari după diagnozele de pânâ acum nu ştim la care specie să le atribuim, sau găsim descrise specii cari în realitate nu există ca atare; de altă parte se pun la un loc pentru a formă o specie, forme cu totul diferite una de alta; în fine multe din diagnozele date până acuma sunt necomplete şi nu se potrivesc decât cel mult asupra câtorvâ procente din exemplarele aparţinătoare aceleiaş specii. Cauzele tuturor acestor neclarităţi sunt după părerea mea următoarele : 1. Variaţiunea individuală este la Acipenserizi foarte mare şi definiţiu- nile date speciilor până acuma nu sunt făcute în urma studiului unui număr mai mare de exemplare, pentru ca în acest mod să se poată deosebi cari sunt caracterele mai mult sau mai puţin constante ale speciei şi cari sunt caracterele variabile individuale. * 2. Sturionii se încrucişează foarte mult între ei şi formează bastarzi. O descriere a acestora nu a fost încă dală până acuma. 3. Formele tinere sunt în multe privinţe diferite de exemplarele adulte. Şi aceste erau până azi în cea mai mare parte necunoscute, aşa că adeseori s’au descris astfel de exemplare drept specii nouă. 4. In afară de formele tinere, varietăţile individuale, bastarzii, etc., mai sunt încă mai multe forme nouă (specii sau varietăţi), cari până astăzi nu au fost încă descrise, deşi se găsesc în permanenţă şi cari nu pot fi atribuite la nici una din speciile cunoscute până acum. In special se pun la Acip. Giildenstaedti o întreagă serie de forme cu totul diferite între ele, atât prin caractere morfologice cât şi prin felul lor de vieaţă. In timpul de 13 ani, de când mă ocup cu studiul peştilor din România, am dat o atenţiune cu totul deosebită Acipenserinilor. Intr’o monografie specială a acestei grupe, voiu da descrierea amănunţită a tuturor formelor constatate, împreună cu bastarzii şi formele tinere ale fiecărei specii. O scurtă comunicare preliminară am şi făcut în anul acesta la congresul internaţional de pescarii din Viena(l). In lucrarea de faţă mă voiu mărgini dar a descrie numai speciile cunoscute cu caracterele lor morfologice şi biologice. Dar nu numai în deosebirea speciilor una de alta, ci şi în privinţa clasi-ficaţiei lor nu s’a ajuns încă până azi la un rezultat mulţumitor. Heckel 1 (1) Vezi Antipa, Die Stdre uttd deren Wanderungen în die Europăischen Gencîssern mit be-sonderer Beriichsicktigung der Stiire d. Donaţi t». d. Schwamen Meeres, Wien 1905. www.dacoromanica.ro şi Fitzingerţl) şi apoi Heckel şi Kner (2) îi împart în 6 grupe (subge-nuri): Lionisci, Acipenseres, Helopes, Antacei, Sturiones şi Husones; Brandt{3) din contră împarte mai înlâiu genul Acipenser în 2 secţiuni sau Cohorte: 1) Sectio sau Cohors I. Holobostryches şi 2) Sectio sau Co-hors II. Cladobostryches, după cum mustăţile le sunt simple sau cu apendice. Pe fiecare din aceste cohorte le împarte apoi în mai multe subge-nuri şi anume : I. A. Husones, (subg. Huso). B. Sturiones (subg. Slurio). C. Helopes (subg. Helops). II. A Shipacei (subg. Shipa). B. Sterledi (subg. Sterledus). Această clasiflcaţie se bazează mai cu seamă pe lungimea botului şi forma mustăţilor şi a buzelor, cari însă şi ele sunt variabile. Acelaş lucru e şi cu clasificaţiunea lui Dumerii (4), care nu întrebuinţează decât numirile nouă de Opistocentre şi Mesocentre lăsând cele 6 subgenuri ale lui Heckel. împărţirea aceasta nu e nici ea naturală, căci sunt forme cari la tinereţe sunt Opistocentre, iar mai târziu devin Mesocentre, sau altele cari au ambele feluri de scuturi dorsale. Pe de altă parte se pun într’o grupă forme cari prin organizaţia lor totală sunt mai îndepărtate una de alta şi se separă forme apropriate. După aceasta Giîniherţ5), fără a mai face o împărţire în subgenuri, etc., iea însă ca criteriu al clasificaţiunii numărul discurilor laterale, pe cari el le consideră că ar fi mai constante şi nu ar variâ atât de mult, nici cu vârsta nici dela individ la individ. Nici această clasifîcaţiune însă nu se potriveşte de loc, căci dacă poale la A. sturio, unde a numărat el scoabele laterale în diferite vârste, nu variază atât de mult, la alte specii variază foarte tare şi am riscă să facem greşeli grave de determinare bazându-ne pe un astfel de caracter. In fine în anul trecut D-l L. S. Berg (6) din Kasan, luând de bază modul de înserare al membranelor branchiale în regiunea jugulară, împarte genul Acipenser în 2 genuri deosebite (ceeace se mai făcuse de multe ori şi în trecut), şi anume : 1. Gen. Huso. «Membranele branchiale sunt unite între ele şi formează deasupra istmului o cută care la partea ei posterioară este liberă.. Gura semilnnară, foarte mare cuprinde toată faţa inferioară a botului. . .» 2 Gen. Acipenser. «Membranele branchiale unite în regiunea jugulară şi lipite de istm fără a formă o cută liberă. Gura este transversală şi inferioară, de o mărime mijlocie, neajungând niciodată până la marginile capului. . . » • 1 (1) Heckel u. Fitzinger, Monographische Darstellung der Gattung Acipenser, Wien 1836. (2) Heckel u. Kner, Siisstvasserfisclie der Osterreichischen Monarchie. (3) Brandt u. Ratzeburg, Medicinische Zoologie şi Brandt, Einige Worte iib. die Europăisch-asiat. Storarten, 1869. (4) A. Dumirii, Monographie des Eslurgeons, Paris 1867, şi Histoire Naturelle des Poissons, Paris 1870. (5) Giinther, Catalogne, etc. VIII, pag. 334, 1870. (6) L. S. Berg, Zur Systematik der Acipenseriden-Zoolog. Anzeiger, No. 22, 1904. A. H.—Publ. Adamachi. III. Antipa, Ihliologia. 18 www.dacoromanica.ro 242 Şi această clasificaţiune este bazată mai mult pe un singur caracter, şi acesta cu totul secundar, deci nu ne duce nici ea cu mult mai departe, Din toate acestea reiese dar, că ori şi ce clasificaţiune făcută numai pe baza unui singur caracter nu ne poate da rezultatele dorite, Toate aceste caractere însă combinate între ele ne pot da mijloace suficiente de a recunoaşte o specie de alta şi a le defini pe fiecare în parte, In cele ce urmează dar vom descrie diferitele specii din apele noastre, căutând ca definiţiunile ce le vom da prin diagnoze să se bazeze pe totalitatea caracterelor distinctive şi să excludem pe cât cu putinţă posibilitatea confuziunilor provocate prin marea variabilitate a acestor peşti şi prin diferinţele de vârstă. După cum se vede din diagnozele date mai jos, şi noi divizăm Acipenserizii noştri în 2 genuri: Acipenser şi Huso, aceasta însă nu o facem ca Berg numai pe baza unui caracter de mică importanţă, ci din cauza unor diferinţe anatomice foarte importante în construcţia canalului alimentar, diferinţe cari până acuma pare că nu au fost observate încă, sau nu li s’a atribuit adevărata importanţă pe care o au, Şi anume pe când la celelalte specii stomacul e divizat în 2 porţiuni, din cari una superioară are pereţii foarte groşi şi musculoşi formând un fel de pipotă ca la pasări, la Morun stomacul e simplu, are numai o uşoară umflătură şi peretele său este numai foarte puţin îngroşat, 1. Gen. Acipenser. Lin. Cele 5 serii longitudinale de discuri osoase nu se unesc între ele la coadă. Capul învelit peste tot cu plăci osoase. La marginea superioară a operculului deasupra deschiderii branchiale câte un spiracul şi o parabranchie. Dorsala şi anala apropriate de caudală. Gura dreaptă cu mustăţile cilindrice. Ambele membrane branchiale se lipesc de istmul branchial fără a formă o cută liberă. Stomacul divizat în 2 porţiuni, din cari una superioară cu pereţi foarte groşi musculoşi (ca pipota dela pasări). 1. sp. Acipenser glaber Maisigli.— Viza. (Tab, XVII. Fig. 90 a, b, c, d şi Fig. 91 a, b, c. Corpul gros, pielea acoperită cu scutele foarte mici dinţate în formă de pieptene la partea lor posterioară, Discurile dorsale opistocentre, cu vârfurile posterioare ascu- www.dacoromanica.ro 243 ţite î n că 1 e c â n d u - s e unele pe altele. Discurile laterale numeroase (cel puţin 60), de formă rombică, acoperindu-se cu marginile unul pe altul. înălţimea maximă a corpului e la primul disc dorsal care e împreunat cu occipitalul şi e cu mult mai mare având vârful ascuţit. Gura dreaptă cu buzele groase, întregi. Mustăţile cu franzuri. Botul conic si scurt. j Sinonime: Huso II seu Antaceus glaber: Marsigli, Danubius, etc., p. 84. tab. 19 fig. 2. Acipenser glaber: Heckel, (manuscript). Fitzinger, Prodromus einer Fauna von Osterrsich, p 840. Fitzinger u. Heckel, Monographische Dar-stellung der Gattung Acipenser, pag. 270, tab. 25, fig. 3 şi tab. 28, fig. 5 şi 6. Nordmann, 1. c., pag. 544. Kessler, zur Ichthyologie des Siidwestl. Russl., pag. 56. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 332. Siebold, 1. c., pag. 359. Giinther, Catalog. VIII, pag. 335. Pancic, 1. c., pag. 144. Dumerii, Hist. nat. des Poissons, II, pag. 261. Antipa, Die Store und ihre Wanderungen, Wien 1905, pag. 7 şi pag. 12. Acipenser nudiventris: Lovetzki, Nov. Magazin Iestvennoi Istorii, voi. II, No. 1, 2 şi 3. Acipenser schypa: Loveiski, Diagnosis piscium ad gen. Acipenserinum pertinentium. Nouv. Memoires de la societe d. naturalist, de Moscou, voi. III, pag. 260, tab. 17, fig. 3—4. Kessler, Zur Ihtiologie des Siidwest.-Russl., pag, 55; Ihtiolog. Aralo-Caspi-pont., pag. 281. Grimm. 1. c., No. 276. Sabanejef, II, pag. 258. Warpachomski, 1. c., pag. 202. Brandt, Eu-ropăisch-asiatische Storarten, pag. 113. Acipenser schypa: GiUdenstaedt, Nov. comment. Academ. sc. imp. Pe-tropol. 1771, pag. 533. Acipenser marsiglii: Brandt u. Ratzeburg, pag. 260, tab. 15, fig. 3. Acipenser pygmaeus: Reisinger, Ichtiolog. Hungar., etc., pag. 93. După cum se vede, chiar din lista sinonimelor, această specie a dat loc la foarte multe confuziuni cari durează încă şi astăzi. El a fost descris şi figurat pentru prima oară de către Marsigli sub numele de Huso II seu Antaceus glaber şi de aceea i-am şi pus numele lui Marsigli ca autor. In 1771 însă a descris Giildenstaedt sub numele de Acipenser schypa un sturion căruia i-a dat următoarea diagnoză; Acipenser rostro obtuso, oris diametro quod unam tertiam partem longiore, cirris rostri propioribus; labiis bifides. Acest peşte a fost apoi considerat de naturaliştii ruşi ca specia de care ne ocupăm aci, până ce în 1834 Lovetzki a descris-o din nou sub acest nume. In acest timp însă şi Ileckel descrisese acelaş peşte din Dunăre nu-mindu-1 A. glaber. Heckel însă a mai descris totodată un cu totul alt peşte sub numele de Acipenser schypa pe care-1 consideră ca egal cu cel descris de Giildenstaedt sub acest nume. De aici o întreagă confuziune. Naturaliştii ruşi considerau şi consideră încă până azi că Viza este A. schypa Giild., iar alţi autori numesc Viză pe A. glaber Heck, iar sub A. schypa Giild. înţeleg peştele descris de Heckel sub acest nume. www.dacoromanica.ro 244 Aceasta a făcut că în cărţi de altfel ştiinţifice, ca de ex. Warpaschowski, să găsim că se dă sub numele de A. schypa Lov. o diagnoză care se potriveşte în adevăr acestui peşte (adică cu A. glaber Heck.), dar în figură se dă pe A. schypa a lui Heckel, care e cu totul altceva. De asemenea s’a mai descris ca o specie nouă de către Lovelzki un exemplar căruia îi lipsiau seriile de scuturi ventrale; în urmă însă s’a dovedit că aceasta nu eră decât o viză bătrână şi că acestora cu vârsta le dispar scuturile ventrale; asemenea exemplare se găsesc foarte des şi în apele noastre. Viza are corpul rotund, înălţimea sa maximă fiind aproape egală cu lăţimea şi cuprinzându-se cam de 8 ori în lungimea totală. Botul ei este conic, drept, gros şi înalt, iar la capăt rotunzit. Lungimea sa este de obiceiu egală cu de două ori lungimea mustăţilor interne, aşâ că aceste sunt tocmai la mijlocul distanţei dintre vârful botului şi marginea superioară a gurii. Gura ca la toţi Acipenserizii este formată printr’o trombă retractilă, nu tocmai largă, aşâ că marginile sale sunt la oarecare dinstanţă de marginea botului. Buzele sunt ambele întregi nedespicate la mijloc. Mustăţile sunt rotunde, însă au pe marginea lor internă mici exerescenţe ca nişte franzuri. Plăcile osoase cari acoper capul sunt foarte puternice şi bine lipite între ele. Ochii sunt mici, ei sunt aşezaţi pe laturile capului, protejaţi de jur împrejur de oasele frontal anterior, frontal posterior, postorbilal şi suborbital. Distanţa dela un ochiu la altul e foarte mare fiind egală aproape cu de 7 ori diametrul ochiului. Imediat în faţa ochilor sunt situate narinele, acestea sunt duble şi deschiderile lor sunt la o distanţă oarecare una de alta: cea posterioară, care e mult mai mare, e lungăreaţă şi aşezată perpendicular pe axa corpului, cea anterioară e rotundă şi cu mult mai mică. Occipitalul are o formă triunghiulară cu capătul anterior foarte îngustat băgându-se ca o pană între cele 2 parietale, iar cu marginea sa posterioară lăţită articulându-se prin ea cu primul scut dorsal. Primul scut dorsal este foarte înalt şi ascuţit la capătul posterior, aşâ că el formează punctul culminant al oaselor craniului. Celelalte oase dorsale merg descrescând până la ultimul de lângă aripioara dorsală; ele sunt opistocentre şi cel anterior încalecă capătul celui următor. Numărul lor variază dela 12—15. Scuturile laterale sunt mici având o formă aproape regulată rombică şi sunt atât de îndesate între ele, încât cel anterior acopere în totdeauna marginea celui următor. Numărul lor este de asemenea variabil cu vârsta, însă la exemplare adulte ajunge la 60 pe fiecare lăture. Scuturile ventrale sunt foarte mici şi cu cât exemplarul e mai mare, cu atât sunt mai ascunse în piele. La unele exemplare bătrâne scuturile ventrale ajung să dispară cu totul, din care cauză chiar acestea ajunseră a fi considerate ca o specie aparte : A nudiventris. Pielea e în aparenţă netedă, însă pipăind-o vedem că e aspră când o atingem dela coadă în spre cap. Cu lupa vedem că ea este acoperită cu o mulţime de mici plăci osoase, având toată marginea posterioară cu mici dinţi în formă de pieptene; între aceste plăci sunt şi unele cevâ mai mari. Pectoralele au un radiu osos foarte puternic. Dorsala este împinsă foarte mult înapoi, aproape de caudală şi are baza lungă. Anala are baza mai www.dacoromanica.ro 245 scurtă şi e aşezată sub ultima parte a dorsalei, aşa că se termină amândouă deodată. Caudala are de obiceiu la exemplarele adulte lobul superior de trei ori mai lung ca cel inferior; la exemplarele tinere însă lobul inferior e cu mult mai mic şi la pui de 8 — 10 cern. aproape nu există de loc. Coloraţiunea. Spinarea e cenuşie bătând în cafeniu, câte odată în vânăt; pe laturi cevâ mai deschis; dela jumătatea distanţei dintre linia scuturilor laterale şi cea a scuturilor ventrale corpul e alb de tot ca şi partea ventrală. Dimensiunile. In Dunăre se prind câte odată exemplare de 60 şi chiar 80 kgr., însă foarte rar. Cel mai mare pe care l-am văzut aveâ 46 kgr. şi o lungime de 1.50 m. Exemplarele obişnuite ce se prind aproape zilnic au o greutate de 8 — 10 kgr. Biologia. Viza este un peşte adaptat în totul la vieaţa de apă dulce, încât ea numai foarte rar se mai duce în mare şi atunci numai rătăcită în timpul apelor mari. Din această cauză pe toată coasta Mării Negre dintre Portiţa şi Sf. Gheor-ghe abiâ se prind pe fiecare an câteva exemplare. Şi în Dunăre ea nu este prea deasă în regiunea Deltei, din sus de Galaţi însă începe a fi tot mai multă. In susul Dunării ea nu merge prea departe, în tot cazul după Ileckel u. Kner nu trece decât foarte rar peste Komorn. In râurile noastre ea se suie câte odată primăvara în partea inferioară a Prutului, Şiretului, etc. In bălţi ea nu intră niciodată. Viza se aseamănă foarte mult în felul ei de vieaţă cu Cega, cu care are aceleaşi locuri de hibernaţiune, de hrană şi de reproducţie. Hrana ei este ca şi a Cegăi: Insecte şi larvele lor, scoici, melci, etc. nu e însă de loc răpitoare. Epoca ei de reproducţie este dela finele lui Aprilie la finele lui Maiu, câtevâ zile în urma Cegăi. Locurile unde-şi depune icrele sunt în Dunăre pe bancurile cu nisip şi pietriş, cari însă nu sunt prea ridicate; din contră ele caută ca apa să fie cevâ mai repede, astfel ca să le spele icrele şi să nu depuie potmol peste ele. Ouăle lor se desvoltă repede. Puii lor se găsesc adeseori prin Dunăre şi mai cu seamă la Ivancea şi între Pisica şi Isaccea (între mila 64—85). Ei stau aici în permanenţă şi se găsesc de toate dimensiunile. In timpul iernii Viza ibernează şi ea în Dunăre în aceleaşi locuri ca ca şi Cega, adică la gropi mai adânci cu un fund vârtos. Pescuitul. Viza se prinde ca şi toţi Acipenserizii mai cu seamă cu Car-macele; descripţiunea acestor instrumente o voiu da-o la descrierea Morunului. Întrebuinţarea. Viza are o carne cam prea grasă, însă foarte gustoasă şi e foarte mult apreciată. Ea însă nu vine niciodată în cantităţi mari pe piaţă, deoarece dintre toate speciile de Acipenser ea este cea mai rară. Icrele ei sunt aproape ca cele de Morun. Nume populare. Numele popular este Visă; la exemplarele mici ca de 40—50 cm. lungime li se zice pe la Brăila şi Galaţi Bogsar. Lipovenii îi zic Viz, Grecii şi Turcii Visa. www.dacoromanica.ro 246 2 sp. Acipenser ruthenus Lin. Cega. Fig. 92. Corpul de o grosime mijlocie. Pielea acoperită cu scutele foarte mici, dinţate la partea lor posterioară. Discurile dorsale opistocentre cu vârfurile posterioare ascuţite, încăle-cându-se unele pe a lt e 1 e. P r i m u 1 disc dorsal lipit cu occipitalul este numai cu puţin mai mare decât celde al doilea. Discurile laterale între 60—70, de formă rombică, acope-rindu-se cu mar gi nil e un ul pe altul. Gura dreaptă, buza de sus întreagă, buza de jos întreruptă la miljoc cu capetele interne apropiate unul de altul. Mustăţile cu franzuri; botul ascuţit şi foarte lung. Sinonime: Huso III, Sturio I: (Juv.) (?). Huso IV, Sturio II. (adult): Marsigli, 1. c., IV, pag. 35 şi 36, tab. 11, fig. 1 şi 2. Acipenser ruthenus: Linne, Syst. Nat. I, pag. 403. Bloch, 1. c., III, pag. 98, tab. 89. Lepecldn, Reise durch d. Russ. Reich., I, pag. 154, tab. 9, fig. 1 şi 2. Brandt u. Retzeburg, Medicinische Zoologie, voi. II, pag. 21. Lovetzky, Diagnos. Pisc ad Gen. Acipenser, tab. 18, fig. 2, pag. 261. Fitzinger u. Heckel, Gattung Acipenser, tab. 26, fig. 5 şi tab. 30, fig. 15 —16, pag. 279. Nordmann, 1. c., pag. 545. Kessler, Zur Ichthyologie, pag. 52; Nachtrage zur Ichthyolog, pag. 24 şi 28. Heckel und Kner,\. c., pag. 337. Siebold, 1. c., pag. 360. Giinther, 1. c., VIII, pag. 335. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pontica, pag. 280. Pancic, pag. 146. Steindachner, Fische a. der Theissmiindung. Verh. Zool.-Bot. Ges. Wien 1864. Reisinger, 1. c., pag. 90. Grimm, 1. c., No. 273. Brandt, 1. c., pag. 113. Sabanejef, 1. c., II, pag. 545. Warpachowski, pag. 200. Antipa, 1. c., pag. 7 şi 12. Acipenser sterleta: Guldenstaedt, Novi Comment. Acad. Sc. Petropol., XVI, pag. 533. Acipenser pygmaeus: Palias, III, pag. 102, lab. 16. Acipenser Kamensis : Lovetzki, pag. 262, tab. 16, fig. 2. In afară de caracterele principale arătate prin diagnoză, Cega se mai deosebeşte de Viză şi prin altele mai secundare : 1) La Cegă corpul nu este atât de înalt şi de gros, înălţimea sa se cuprinde aici de 9 ori în lungimea totală. 2) Dimensiunile Cegăi sunt în genere cu mult mai mici decât ale Vizăi. 3) Gura este diferită. Buza de sus este întreagă, însă cu mult mai subţire decât la Viză, iar buza de jos e ruptă la mijloc, însă spaţiul lăsat între cele 2 capete ale ei este mic. www.dacoromanica.ro 247 B) Botul care este foarte lung şi ascuţit este puţin îndreptat în sus, iar la partea sa inferioară are un jgeab care e mai lat Ia vârful botului decât spre partea sa posterioară şi în apropierea gurii formează B mici butoni ieşiţi afară. 4) Ochii sunt aici rotunzi şi distanţa între ei este cu mult mai mică decât la cealaltă specie, fiind egală cu cel mult 37a—4 ori diametrul lor. 5) înălţimea maximă a corpului e aici abiâ la al 3-lea sau al 4-lea scut dorsal. Primul nu mai e aicea nici asâ de mare, nici asâ de înalt. Coloraţiunea. Coloarea generală e următoarea: Spinarea cenuşie sau cafenie, bătând puţin în verde. Scuturile albicioase. Partea ventrală gălbie bătând câte odată puţin în roz. Dimensiunile la cari ajunge Cega de regulă în apele noastre sunt 4—5 kgr. şi o lungime de 60—70 cm. Totuş nu sunt de loc rare exemplarele şi de 8—10 kgr. bucata. Distribuţiunea şi Biologia. Ca şi Viza, Cega este un peşte de Dunăre, care nu merge decât foarte rar în mare; numai câte odată exemplare rătăcite se mai prind prin faţa gurilor Dunării. In Dunăre ea se urcă, după cum ştim din literatură, până la Yiena, ba chiar rareori până prin Bavaria şi intră şi râurile Drava, Tisa, Mureş, Someş, Salzach (Heckel u. Kner), ba chiar prin Mur ajunge până la Graz (Mojsisovicz). La noi ea este mai rară în regiunea Deltei Dunării, foarte multă în regiunea Brăilei (chiar în faţa oraşului) şi pe Borcea precum şi în genere în susul Dunării. Ea intră primăvara prin râurile Jiu, Olt, Argeş, Prut, Şiret, etc. şi se prinde în regiunea lor inferioară. In bălţi nu intră decât în mod cu totul excepţional şi anume în regiunile unde e primăvara un curent foarte repede prin gârle, încât se înşeală, crezând că merge la apă curgătoare. Aşâ sa prins de ex. odată Cegă multă la balta Potelu. In Dunăre ea stă numai la adâncimi mari, unde fundul e vârtos, pietros sau argilos şi îi plac mai cu seamă gropile lângă cari vine pe urmă un banc mai ridicat. Aceste locuri sunt de obiceiu după coturi, aşâ că pescarii ştiu să le aleagă şi să-şi pună instrumentele acolo. Foarte adeseori în anumite regiuni locul unde stau ele este chiar pe mijlocul talvegului Dunării (de ex. în faţa Brăilei). In apropierea malurilor nu se găseşte decât foarte rar, cel mult acolo unde malurile sunt drepte şi adâncimile mari sunt apropiate. Foarte multă se găseşte de asemenea la anumite epoci pe bancurile nisipoase sau cu pietriş, cari sunt la adâncimi cevâ mai mari. In timpul iernii Cega stă la gropi, ea îşi caută însă în totdeauna astfel de gropi cari nu au un fund nămolos, ci cât se poate de tare şi în apropierea lor să fie un banc de nisip sau pietriş, sau cum zic pescarii, „un prag". Ele stau în tot timpul iernii în grupuri mai mari — împreună şi cu Viza — aproape amorţite pe fund, fără a mâncâ nimic. Cega nu poate suportă apa turbure şi îndată ce după o ploaie râurile aduc apa turbure în Dunăre, ea se retrage imediat la fund în locurile cele mai adânci. Aşâ de ex. pescarii dela Brăila ştiu în totdeauna că după ploaie, când se turbură apa Dunării, trebue să meargă să tragă cu Setcile la un loc anumit, unde Cega vine în cantităţi foarte mari în acest timp şi se adună pe fund chiar în talvegul apei. www.dacoromanica.ro 248 Hrana. Cega se hrăneşte aproape excluziv cu crustacee şi larve de insecte. Hrana sa favorită este însă larvele de Rusalii sau Vetricea, (Răsură pe la Călăraşi, Mitilică la Ruşi şi Lipoveni). Aceasta este o Ephe-meridă (două specii de Palingenia) care îşi depune ouăle primăvara în Dunăre şi larvele ei trăesc apoi aici tot anul, fiind hrana cea mai preferată a Cegăi şi în genere a celor mai multe specii de peşte. Larvele de Rusalii se găsesc în totdeauna în maluri la o adâncime mare de 6 —8 metri şi cu cât scade apa, cu atât se scoboară şi ele mai mult la fund ; numai când scade apa brusc, atunci se pot găsi la l1/2 m. dela suprafaţa apei. Ele nu se găsesc niciodată în fundul apei, ci numai pe sub maluri. "Vetricea apare ca insectă completă pe la ziua de Rusalii, (de unde numele său) şi trăeşte numai scurt timp când îşi depune ouăle în Dunăre. Aceste se desvoltă încet, aşâ că abiâ pe la mijlocul lui August încep a apă-reâ larvele, cari se găsesc apoi în această stare în tot cursul anului. Cega este atât de legată de Rusalii, cari sunt hrana ei principală, încât pescarii recunosc locurile de cegă după găurile de Rusalii pe cari le văd în maluri. Pentru a căutâ cu şi mai mare siguranţă locurile de Cegă, ei au un fel de instrument numit Gin, care este un fel de sondă; cu aceasta scot bucăţi de pământ dela adâncimi mari de 8 — 10 m. spre a vedeâ dacă conţine Vetrice. Acesta constă dintr’un ghionder la capăt cu un cilindru de tinicheâ, deschis la ambele sale capete. In timpul dela Iunie până la August cât lipseşte Vetricea, Cega mănâncă crustacee, adică «un fel de viermişori, dar cari sunt raci»—cum zic pescarii. — Aceştia îi găseşte mai cu seamă la butuci şi sub sălciile înnecate, şi pescarii cunosc şi aceste locuri foarte bine spre a o căutâ. Larvele de vetrice sunt şi cea mai bună nadă pentru Pripoanele de Cegă. Epoca şi locurile de reproducţie. Epoca de reproducţie a Cegăi cade între mijlocul lui Aprilie până la sfârşitul lui Maiu şi câte odată ţine chiar şi până la începutul lui Iunie; totuş epoca principală este în totdeauna la începutul lui Maiu. Locurile lor de reproducţie sunt în totdeauna numai în Dunăre şi anume la adâncimi mari. Aceste locuri sunt în totdeauna bancuri de nisip şi de pietriş aşezate la o adâncime de 6—8 m. sub suprafaţa apei, dar unde curentul e destul de puternic spre a nu depune potmol pe ouă şi a le spălă mereu. După unii pescari Cega şi-ar săpâ singură cu coada în acest pietriş locul unde îşi leapădă icrele. Întrebuinţarea, producţia, etc. Cega este cel mai gustos peşte din Dunăre şi din cauza calităţii sale este foarte căutată. Ea se vinde aproape toată proaspătă şi numai foarte rar sărată (îndulcită) sau afumată. Preţurile sale chiar în comerţul «en gros» sunt foarte variabile, oscilând între 100—250 lei suta de kgr. Producţiunea este numai în unele regiuni ale Dunării mai mare, în altele aproape nulă. In regiunea Deltei Dunării —dela Isaccea la mare—se prinde în medie numai 12 —14.000 kgr. anual, din contră în regiunea domeniului Brăilei, unde este o porţiune cu mult mai mică din Dunăre, se prinde între 24—28.000 kgr. anual. Curios e că braţul Măcinului, pe care navigaţiunea nu e mare, nu produce decât foarte www.dacoromanica.ro 249 puţină Cegă, din contră Borcea şi braţele mici ale Dunării din jos de Piua-Pietrii au o producţiune foarte mare. In braţul Sulinei Cega lipseşte aproape cu totul, deoarece o alungă navigaţiunea mare cu vapoarele adânci cu helice cari răscolesc toată apa Dunărei până în fund. Pescuitul. Cega se prinde atât cu Plasele, cât şi cu cârligele şi anume: 1. Cu Setea de Cegă (Plana de Cegă sau Cegarniţa la Turlucăeni). Aceasta este o setcă întocmai ca şi cea de scrumbii, compusă din 3 plase, adică 2 radine şi o plasă deasă, având o lungime variabilă dela 100—500 metri ; ea este astfel regulată, încât să pescuească numai pe fundul apei, îngreoindu-se Camăna cu plumburi mari, iar la otgonul de sus puindu-se numai plute mai mici. Cu ea se pescueşte cu curentul întocmai ca şi cu setea de scrumbii, purtând-o 2 pescari dintr’o barcă ; 2. Cu Trandadaia sau Târitoarea. Aceasta este un instrument special pentru a scoate Cega din gropi. El este format din 2 leaţuri de lemn ca de 1.40 m. fiecare, împreunate la un capăt al lor astfel încât să facă un unghiu ca de 90° între ele. Pe rama astfel formată se întinde o bucată de setcă (cu 3 plăşi), care la marginea de jos e lăsată mult mai lungă şi pe camăna ei sunt din distanţă în distanţă înşirate plumburi alternând cu oase de cal (fluerele dela picioare). Dela capătul de sus unde sunt împreunate cele două leaţuri se leagă o fringhie de care se ţine tot instrumentul în suspensiune. Pescarul ţine funia în mână şi lasă Trandadaia să se târască cu camăna ci pe fundul Dunării. Ea fiind lungă, intră prin gropi şi iea forma lor, iar oasele de cal făcând sgomot sperie Cega care sare în sus şi se încurcă în radinele plasei. Acest instrument se zice că s’a introdus mai întâiu din Serbia, el este astăzi însă peste tot răspândit la toţi pescarii noştri. 3. Cu Pripoanele de Cegă (Periteşti la Ruşi). Aceste sunt cârlige mici cu «urechi», legate fiecare cu câte o sfoară de 35 cm. şi toate sforile sunt prinse apoi pe o frânghie lungă ca de 60—100 m. la o distanţă de 1—1.10 m. una de alta. La fiecare undiţă se pune câte o Vetrice cu nadă. Pripoanele se pun pe fundul Dunării, iar un capăt se priponeşte cu un ţăruş la mal, sau îl însemnează cu o geamandură deasupra apei. 4. Cu Cărmăcutele de cegă. In timpul când lipsesc larvele de Vetrice, pescarii aşează la fundul Dunării Cârlige fără nadă. Aceste sunt aşâ zisele Cărmace sau Cărmăcute. Ele constau din undiţe cevâ mai mici decât cele dela pripoane, cu urechi, şi sunt mai apropiate una de alta pe coarda principală. Sunt 2 rânduri de undiţe, unele cari merg în josul coardei şi altele în sus. Cele cari stau în sus sunt suspendate fiecare câte cu o plută. Ele fiind foarte ascuţite, îndată ce Cega le atinge intră în corpul ei şi o prinde. Se pun serii întregi pe fundul Dunării ancorându-se lângă fund. 5. Cega se mai prinde la Lăptaşe şi în lot felul de alte plăşi. Numele populare. Cegă, în Moldova Cigă şi în unele părţi ale Moldovei Ciciugă şi Ceciugă. Varietăţi de coloraţiune: In afară deforma obişnuită, Cega se mai găseşte în 2 varietăţi : (1) var. alba (1), caracterizată printr’o piele cu totul albă 1 (1) Vezi Antipa, Bie Store, pag. 7. www.dacoromanica.ro 250 lipsită cu desăvârşire de pigment, având chiar ochii roşii (Albinos), şi 2) var. erytraea(2), adică exemplare având corpul colorat roşu cărămiziu foarte frumos (Erythrism), cari se găsesc adeseori şi pe cari pescarii le numesc Împăratul cegăi. l. var. Acipenser ruthenus var. brevirostris, nov. vai. Fig. 94, a, b, o. Sinonime: (?) Kostera: Gmelin, Reise durch Russland zur Untersuchung der 3 Na-turreiche, St. Petersb. 1774, III, pag. 238. (?) Acipenser stellatus [3. var. Gmelini: Lin., Syst. Nat., ed. 13-a. (?) Acipenser Gmelini: Fitzinger u. Kner, 1. c., pag. 272, tab. 25, fig. 2 şi tab. 30, fig. 17—18. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 340. Jeitleles, Prodr. Faunae Ilungar., pag. 69. Nordmann, 1. c., pag. 544. Pancic, pag. 148. Dumerii, 1. c., II, pag. 250. (?) Acipenser ruthenus var. Gmelini: Kessler, Zur Ichthyolog., pag. 53. Brandt, europ. asistisch. Store, pag. 113. Gunther, Catalogue VIII, pag. 335. Kessler, lchthyol. Aralo-Caspi-pontica, pag. 281. Seeley, pag. 291. Antipa, Die Store, pag. 7. In apele Dunării se găseşte o varietate de Cegă cu botul scurt, ea se aseamănă în totul cu Cega, numai că botul ei este triunghiular, scurt şi rotunzii; la vârf. Gura este în totul asemănătoare cu a Cegăi având buza de sus dreaptă şi întreagă, iar cea de jos despicată la mijloc, şi ambele fragmente ale buzei de jos sunt umflate la capetele lor interne şi întoarse în jos întocmai ca la Cegă. Mustăţile sunt cu franzuri şi ajung până la marginea superioară a gurii, sunt însă cevâ mai lungi decât distanţa dela vârful botului până la inserţiunea lor. Corpul este în lotul asemănător cu al Cegăi, înălţimea sa maximă fiind în dreptul celui de al Ill-lea sau al IV-lea scut dorsal, iar primul scut dorsal, deşi cevâ mai mare decât cele următoare, nu este atât de mare ca la Acipenser glaber şi nici aşâ de ascuţit şi de înalt. E posibil că această formă să fie cea descrisă de Fitzinger sub numele de Acipenser Gmelini, totuş se deosebeşte de ea prin faptul că aicea primul scut dorsal nu e atât de mare, pe când din desenul dat de Fitzinger şi Heckel se vede că el e la A. Gmelini tot aşâ de desvoltat ca la A. Glaber. De asemenea aicea corpul e mai îngust ca la A. Gmelini şi înălţimea sa maximă e în dreptul celui de al 3-lea sau al 4-lea disc dorsal. Tot astfel placa mediană, care iese în afară pe mijlocul părţii inferioare a botului, este aicea cu mult mai scurtă, urmată de 3 tubercule aşezate una după alta în linie dreaptă, pe când la A. Gmelini avem 4 tubercule mai mult sau mai puţin aşezate în zig-zac sau pe 2 linii. In fine mustăţile aicea îndoite înapoi trec cevâ de vârful botului. (2) Vezi Brandt, Buletinul Acad. de St. Petersb., 1851, Tab. 13. www.dacoromanica.ro 251 O formă cu totul asemănătoare cu A. Gmelini am întâlnit de asemenea, însă pe aceasta eu nu o pot consideră decât ca pe un bastard între Cegă şi Viză şi voiu descrie-o în urmă odată cu ceilalţi bastarzi de Acipenser. Din toate aceste reiese, cred, că forma descrisă de Ileckel şi Fitzinger sub numele de A. Gmelini eră un bastard între A. glaber şi A. ruthenus, iar forma aci descrisă este o nouă varietate de Cegă cu botul scurt. Cred că această formă a mai fost cunoscută şi de alţi naturaliştii, însă a fost confundată în totdeauna cu A. Gmelini, de care se deosebeşte numai foarte puţin, şi nu a fost niciodată descrisă în mod special. De asemenea este foarte interesantă comunicarea pe care mi-o face d-1 Grimm, că Acipenser Gmelini s’ar găsi în flu\iul Kura şi că acolo Acipenser ruthenus tipic nu se găseşte de loc. In acest caz de sigur că nu am putea avea a face cu un bastard, ci numai cu o formă specială, care însă ar trebui examinată mai de aproape pentru a ne putea pronunţă asupra ei. Nume populare. Cegă cu bolul scurt. 3. sp. Acipenser stellatus. Pali. Păslzuga. Fig. 95, 96, 97, 98. Corpul lung, rotund şi puţin înalt. Pielea acoperită cu scutele micidinţateînformăde pieptene şi cu scutele mai mari stelate. Discurile dorsale opistocenlro, cu vârfurile posterioare ascuţite, încălecându-se însă numai puţin unele pe altele, cu baza lată în formă de inimă. Primul disc, care e separat de occipital, este ceva mai mare decât al doilea, iar al'treilea egal cu al iV-lea şi cu mult mai mic decât al VlII-lea. Discurile laterale între 80 şi 40, de formă rombică cu marginile crestate, neacoperindu-se unul pe altul. Gura dreaptă, buza de sus întreagă, buza de jos întreruptă, cu capetele ei interne depărtate unul de altul. Mustăţile rotunde, fără franzuri, neaj ungând până la gură. Botul foarte lung şi lăţit în formă de spadă. Sinonime: Huso VI seu Antaceus rostratus : Marsigli, I. c., tab. 12, fig. 2. pag. 37. Acipenser seuruga: Guldensfaedt, Nov. Comenl. Acad. PeLrop. 1771. Acipenser helops : Pallas, Zoographia Rosso-Asiat. Bd. III, pag. 97 ; Guvier, Regne Animale. II ed., pag. 380. Acipenser stellatus : Pallas, Reise durch d. Russische Reich, voi. I. pag. 31, şi Anhang, pag. 460. Gmelin, in Linne Syst. Nat., ed. XIII, voi. www.dacoromanica.ro 252 I, pag. 1486. Lepechin, Nov. Acta Acad. Petrop. IX, pag. 35, tab. A. Beisinger, 1. c., pag. 92. Fitzinger, Prodr. Fauna v. Oester., Bd. I, pag. 340. Brandt u. Batzeburg, Med. Zoolog. Bd. II, pag. 25, tab. 3, fig. 3 şi pag. 351—352. LovetzM, 1. c., pag. 262, tab. 18, fig. 1 şi 1 a. Fitzin-gcr u, Ueckel, 1. c., pag. 287, tab. XXVI, fig. 3 şi tab. XXX, fig. 13 şi 14. Nordmann, 1. c., pag. 545. Ilcckcl u. Kner, 1. c., pag. 343. Sie-bold, 1. c., pag. 362. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 54; Nachtrăge, etc., pag. 25. Gunther, Catalogue VIII, pag. 340. Kessler, Ihtiol Aralo-Caspi-pon-tică, pag. 283. Brandt, Europ.-asiat. Store, pag. 113. Grimm, 1. c., No. 278. Sabanejeff, II, pag. 523. WarpachowsJci, 1. c., pag. 205. Seeley, 1. c., pag. 393. Antipa, Die Store, ect., pag. 7 şi 13. Acipenser stellatus var. donensis: LovetzM, 1. c., pag. 263. Acipenser sturio: Meidinger, 1. c. Acipenser Ratzeburgii: Brandt, in Brandt u. Ratzeburg. Med. Zool. II, pag. 351, tab. I-a, fig. 3, pag. 352. Păstruga se recunoaşte uşor: prin corpul ei cu mult mai lungăreţ şi mai subţire decât al tuturor celorlalte specii de Acipenser şi prin botul ei foarte prelungit şi turtit în formă de spadă. Ea formează în multe privinţe o scară de transiţie între două grupuri reprezentate prin Cegă şi Viză de o parte şi prin Nisetru de alta. Pielea ei e acoperită atât cu scute-lele mici pectinate, caracteristice Cegăi şi Vizei, cât şi cu scutelele mari stelate caracteristice Nisetrului; gura ei are buza de sus întreagă ca la Cegă, iar cea de jos e întreruptă şi desvoltată numai la colţurile gurii, ca la Nisetru. Mustăţile sunt simple, rotunde şi nu ajung până la gură ca la Nisetru. Discurile dorsale, deşi sunt opistocentre, marginea posterioară a buzei lor însă e mai lungă decât vârful, aşâ că acesta e ceva mai apropriat de mijloc şi formează transiţia spre discurile mesocontro ; ele nu se mai încalică unul pe altul decât foarte puţin. Discurile laterale sunt numai cu puţin mai numeroase ca la Nisetru şi au aproape aceeaş formă. Primul disc dorsal nu mai e atât de înalt, etc., etc. De aicea se vede dar că această specie în adevăr formează o transiţie dela Cegă spre Nisetru, având o serie întreagă de caractere comune cu fiecare din ele. Coloraţiunea. Păstruga are în genere pe spinare o coloare neagră-ca-fenie sau cenuşie bătând câte odată în vânăt; po laturi această coloare e mai puţin intensă până la jumatatea distanţei dintre linia discurilor laterale şi ventrale, de aici în jos şi pe toată partea ventrală e gălbie. In genere însă ca la toţi Acipenserii coloarea variază foarte mult după apa unde a fost prins: cei din mare sunt negri de tot, câte odată pare că ar fi unşi cu cărbune din fum, cei din Dunăre, dacă au stat aici mai mult timp, sunt cu totul deschişi cenuşii. Dimensiunile, Păstruga poate ajunge în apele noastre la o greutate de peste 20 kgr. şi o lungime de aproape 2 m. ; exemplarele obişnuite ce se prind însă au cam 6—8 kgr. greutate şi o lungime de 1.20—1.40 m. Biologia şi distribuţiunea. Păstruga trăeşte atât în mare cât şi în Dunăre, locuinţa sa principală însă este în mare. De aici îşi începe ea migraţiunile ei în contra curentului scurt timp după trecerea sloilor www.dacoromanica.ro 253 pe Dunăre, cam prin primele zile ale lui Martie. In acest timp se prinde foarte deseori la Orii de către pescarii cari tocmai în această epocă iese pe tot lungul Dunării la pescuitul Somnului. In Dunăre ea stă mai mult în aceleaşi locuri unde stau Nisetrii şi Morunii şi se prinde mai rareori la locurile de Cegă şi Viză. In Dunăre ele stau un timp foarte îndelungat şi multe dintre ele rămân în tot cursul anului, căci se prind în orice timp. Cantităţile însă ce se prind în Dunăre sunt în totdeauna cu mult mai mici decât cele ce se prind în mare. Din literatură ştim că ele se suie în susul Dunării până aproape de Komorn, de aici încolo însă numai foarte rar, se suie însă în Drava şi Tisa până aproape de Tokay. In România se urcă numai excepţional în câteva din râurile cele mai mari şi rămân numai în regiunea lor inferioară. Nici în bălţile Dunării ele nu intră decât numai din întâmplare în timpul apelor mari. Hrana lor constă mai cu seamă din scoici, melci, crustacee şi în Dunăre larve mari de insecte; niciodată însă nu am găsit în stomacul lor peşte. Epoca lor de reproducţie este către finele lui Maiu, variind după temperatura apei. Ele leapădă icrele atât în Dunăre cât şi la mare, pe bancurile de nisip din faţa gurilor ei. In Dunăre au cam aceleaşi locuri de reproducţie ca şi Nisetrul, adică pe praguri. Puii se întorc în scurt timp la mare, aşâ că aproape în fiecare an am pescuit în fala gurii Sulinei prin lunile lui Iunie şi Iulie cantităţi foarte mari de pui din acel an. In mare ei stau timp de vreo 2 ani în faţa gurilor şi primăvara în epoca Scrumbiilor se prind în Setcile dela mare cantităţi enorme de pui din anul trecut. E curios că la scăderea apelor din bălţi se prind în totdeauna la leasă — maieu seamă la Filipoiul în domeniul Brăilei—şi pui de Păstrugă; aceştia de sigur au fost aduşi primăvara de curentul apei în bălţi, căci se ştie că Păstrugă nu leapădă icrele niciodată prin bălţi ci numai la locurile adânci şi cu curent puternic din Dunăre. întrebuinţarea. Păstrugă are o carne foarte bună care se aseamănă la gust cu a Nisetrului, fără a o ajunge însă. Ea intră în comerţ atât proaspătă cât şi sărată sau afumată. Preţurile ei medii sunt 60 — 75 lei suta de kgr. Ca producţiune numai gura Sf. Gheorghe dă pe fiecare an câte 7—8.000 kgr. Piscicultura. Cred interesant să comunic că puii de Păstrugă, transportaţi în unele bălţi cu apă dulce, cresc şi se desvoltă foarte bine şi repede. Aşâ în lacul Siut-Ghiol de lângă Constanţa, care are apă adâncă şi limpede cu un fund pietros şi nisipos, punându-se acum câţiva ani pui de Păstrugă şi de Nisetru ei au crescut atât de mult, încât în anul trecut s’au pescuit de acolo 400 kgr. de aceşti peşti. Această experienţă ne arată că Păstrugă ar puteâ fi întrebuinţată spre a pune în valoare unele bălţi în acest mod; ea nefiind răpitoare nu aduce nici o vătămare celorlalţi peşti şi sporeşte în mod considerabil rentabilitatea bălţii. Deşi ea nu se reproduce în aceste ape, s’ar puteâ însă pune în fiecare an puii prinşi din mare sau din Dunăre. Pescuitul. In afară de Carmacele de Morun şi Nisetru, în cari se prinde şi Păstrugă, ea se mai prinde în următoarele moduri: www.dacoromanica.ro 254 1. In Dunăre se prinde cu o setea specială asemănătoare cu cea de Cegă, numită de pescarii Turtucăeni Pastrugarniţâ; 2. In mare ea se prinde împreună cu Nisetrul cu un fel de plăşi fixe suspendate numite Cobce. Aceste constau din o singură plasă cu ochii rari şi se pun ancorate la oareşcare adâncime; 3. In Dunăre se mai prind cu Oriele şi cu Laptaşele. Numele populare: Numele general răspândit e Păstrugă, i se mai zice însă şi Pastrungă, iar prin Oltenia am auzit Răstrungă. Lipovenii din Do-brogea îi zic Sevriuga. Grecii nu au nume propriu şi îi zic Pastruga, iar Turcii Mersin iavrusu. 4. sp. Acipenser Gliidenstaedtii Brandt. Nisetzu. Fig. 99 115. Corpul gros. Pielea acoperită cu scutele stelate de m ă-rimidiferite. Discurile dorsale mesocentre, mai multsau mai puţin îndepărtate unele de altele. Primul disc dorsal mai mare decât cel de al doilea până la al V-lea, el nu este împreunat cu occipitalul. Discurile laterale între 27—37, având forma rombică şi puţin înaltă, ele sunt mai mult sau mai puţin separate unul de altul. Gura dreaptă, buza de sus despicată la mijloc; buza de jos întreruptă cu capetele interne îndepărtate ş i a p r o p r i a t e d e co 1 ţ u r i 1 e g u r i i. M u s tă ţ i 1 e rotunde fără franzuri, neajungând până la marginea superioară a gurii. Botul scurt, lat şi obtuz. Sinonime: Huso V seu Antaceus stellatus: Marsigli, 1. c., IV, pag, 37, tab. 12, fig. 1. Acipenser sturio: Fallas, Zoograph. Bd., III. pag. 91 (o parte). Bielz, 1. c., pag. 15. Reissinger, 1. c., pag. 88. Der Stor-Ossetr: Gmelin, Reise etc, voi. I, pag. 539. Acipenser huso. ţ: Gmelin, in Linne, Syst. nat. ed. XIII. Acipenser hungarorum: Grossinger, Hist. phys. regni Ilungariae, voi. III, pag. 81. ' Acipenser Kostera: Fitzinger, Prodrom, etc., voi. I, pag. 340. Acipenser pigmaeus: Reisinger, 1. c., pag. 93. Acipenser aculeatus: Lovelkzi, 1. c., voi. III, pag. 262, tab. 19, fig. 2. Acipenser Gliidenstaedtii: Brandt und Ratzeburg, Med. Zool., voi. II, pag. 13, tab. III, fig. 2. Fitzinger u. Heckel, 1. c., pag. 297, tab. XXVII, fig. 9 şi tab. XXIX, fig. 7—8. Nordmann, 1. c., pag. 547. Kessler, Zur Ichthyol., pag. 55; Nachtrăge, pag. 25.; Ichthyol., etc., pag. 283. HecJcel u. www.dacoromanica.ro 255 Kner, 1. c., pag. 348 ; Siebold, 1. c., pag. 362. Pancic, pag. 153. GuntJier, Catalog. VIII, pag. 340. Brandt, Europ.-asiat. Store, pag. 112. Sabanejeff, II, pag. 539, Grimm, 1. c., No. 274. Seeley, 1. c., 399. Antipa, Die Store, pag. 7 şi pag. 13—16. Acipenser schypa: Fitzinger u. HecJcel, 1. c., pag. 293, tab. 25, fig. 1 şi tab. XXIX, leg. 9—10. Nordmann, pag. 546. HecJcel u. Kner, 1. c., pag. 346. Siebold, 1. c., pag. 362. Seeley, 1. c., pag. 397. Acipenser Giildenstaedti var. glabra : Brandt u. Batzeburg, Medicin. Zool., II, pag. 351, şi Brandt, Europ.-asiat. Store, pag. 114. De sigur că dintre toate speciile genului Acipenser aceasta este cea mai puţin bine studiată, deşi vedem o bogată literatură asupra ei. Ceeace se înţelege astăzi sub numele de A. Giildenstaedtii nu este o specie uniformă cu caractere precise bine definite, ci o întreagă serie de forme cu totul heterogene, cari au câteva caractere comune. Fără a dori câtuş de puţin să îmmulţesc numărul deja prea mare al speciilor, cred că e necesar să ne dăm seama de valoarea sistematică a diferitelor forme sub cari apare această specie, să vedem dacă printre ele nu sunt unele cari apar în mod constant ridicându-se astfel din rândul varietăţilor individuale. Să vedem de asemenea în ce mod variază diferitele forme spre a stabili astfel limitele variaţiunii şi a alege caracterele constante specifice de caracterele individuale variabile. Numai astfel se vor putea da diagnoze cari să fie în adevăr aplicabile asupra tuturor indivizilor cari compun această specie şi totodată cari să nu cuprindă într’o singură specie forme heterogene. Definiţiunile date acestei specii atât de Brandt cât şi de Fitzinger şi HecJcel nu corespund de loc acestei cerinţe. ■ j Poziţiunea relativă a oaselor capului, ales de Fitzinger şi HecJcel u. Kner ca un caracter specific, de sigur că nu este de loc nemerit, deoarece examinând un număr mai mare de exemplare vedem variaţiuni foarte mari. De asemenea lungimea botului relativă cu lungimea mustăţilor, aleasă de Brandt pentru a deosebi pe A. Guldenstaedtii de A. NacJcarii şi A. Sturio, nu este nici ea de loc nemerită, căci întâlnim în adevăr exemplare de Ni-setru cu botul scurt, dar întâlnim şi altele cu botul lung, la cari mustăţile întinse înainte nu întrec vârful botului. Aşâ dar pentru ca definiţiunea ce vom da-o acestei specii să îmbrăţizeşe totalitatea formelor ce o compun, trebue ca ea să fie bazată pe studiul unui foarte mare număr de exemplare de toate dimensiunile şi de amândouă sexurile. Acest studiu l-am făcut măsurând exact mai multe sute de exemplare şi ţinând rubrici speciale pentru fiecare variaţiune. Studiul acesta amănunţit va fi publicat în urmă înlr’o monografie specială, aici am ţinut însă seamă de rezultatele dobândite în diagnoza pe care am dat-o la început şi care cuprinde în ea toate formele pe cari le-am constatat în apele noastre. Dacă însă diagnoza pe care am dat-o acestei specii este atât de largă, încât cuprinde toate formele constatate, spre a nu mai fi nevoiţi să creăm specii nouă, este totuş necesar să descriem diferitele forme sub cari se prezentă această specie, cel puţin acele cari sunt mai mult sau mai puţin constante, adică varietăţile. www.dacoromanica.ro 256 încă Ileckel şi Fitzinger au simţit nevoia să împartă această specie şi au creat specia Acipenser schypa. Această creaţiune însă a fost cu totul nefericită, căci ea nu separă o grupă cu caractere definite din această specie, ci e numai o simplă varietate cu totul individuală. Am căutat înadins să studiez chiar exemplarele originale—conservate în Muzeul din Viena—după cari Ileckel a creat această specie, şi am putut să mă conving că în adevăr nu reprezentă de loc vreuna din formele constante sub cari apare Nisetrul, ci e o varietate întâmplătoare, ceeace zic Germanii «eine Spielart». In cele ce urmează vom descrie fiecare varietate constatată în apele noastre în parte, mai înainte însă vom descrie după sistemul de expunere ce l-am adoptat, biologia, distribuţia, întrebuinţarea şi pescuitul, etc. al acestei specii şi apoi va urmă şi descrierea varietăţilor. Coloraţiunea. Coloarea la Nisetru variază foarte mult. La unele exemplare spinarea e neagră cenuşie, la altele verde murdar, la altele verde închis. Sub linia discurilor laterale şi pe burtă e alb murdar. Exemplarele prinse în mare sunt cu mult mai închise decât cele din Dunăre. Dimensiunile. Cel mai mare Nisetru pe care-mi spune un vechiu şi bun pescar vătaf la zăvoade, că l-a văzut în timp de 37 ani, aveâ o greutate de 125 ocâ. Acum 4 ani s’a prins la S-lul Gheorghe 1 exemplar de 104 kgr., Aceste sunt însă rarităţi. De obiceiu se prind exemplare de 20—30 kgr., iar cele de 50 — 60 kgr. sunt dejâ foarte mari şi rare. Distribuţia. Din Literatură ştim că dintre toate speciile Nisetrii au cea mai mare răspândire; din Dunăre unde se găsesc în tot cursul anului, ei trec în toţi afluenţii mai mari şi chiar în Drava şi Waag, se suie însă numai până la Pressburg, foarte rar până la Viena sau chiar mai departe (Ile-ckel u. Kner). In România se suie —fireşte numai foarte rar — în afluenţii mai mari ai Dunării ca Prut, Şiret, Jiu şi Olt; în acest din urmă s’ar fi suit odată chiar până la Transilvania (Biels). Biologia. Dintre toate speciile de Acipenser din Marea Neagră de sigur că după Morun aceasta este cea mai importantă; se cuvine dar să dăm o mai multă atenţiune studiului biologiei sale. Aceşti doi peşti în genere se aseamănă foarte mult în felul lor de vieată. j Locuinţa principală a Nisetrului este marea, totuş ei emigrează în mare număr în Dunăre şi se prind aicea în tot cursul anului. La mare, ei se adună primăvara în cantităţi foarte mari în faţa gurilor Dunării până în jos de Chiutuc, şi în special în lunile Aprilie, Maiu şi Iunie. Ei se găsesc totuş aicea în toată vara până toamna târziu. Când apa începe a se răci, în Noemvrie, atunci ei încep a se îndepărtă dela coaste şi a-şi căută locuri de iernat la adâncimi mai mari, unde stau în cârduri în apropierea fundului. Pescarii îi prind în aceste locuri cu Cobce foarte adâncii şi la distanţe foarte mari dela coaste. O altă parte emigrează în Dunăre şi-şi caută locurile de iernai în gropile ei din apropierea gurilor. Adevăratele migraţiuni spre Dunăre le încep însă primăvara îndată după Păstrugă (căci Păstruga soseşte în totdeauna cea dintâi şi pescarii ştiu că e urmată apoi de Nisetru şi în urmă de Morun). Nisetrii merg încet în contra curentului, tot pe fundul Dunării căutându-şi hrană şi de câte ori dau peste o groapă adâncă şi cu condi-ţiuni mai prielnice pentru hrană, se opresc acolo un timp mai îndelungat, www.dacoromanica.ro 257 Conlinându-şi apoi iarăş încetul drumul spre locurile de reproducţie. In timpul apelor mari ca şi Morunul ei stau de asemenea la gropi, deoarece nu pot suferi apa prea turbure; îndată ce apa începe a se limpezi, ei ies la suprafaţă şi fac tot felul de mişcări sărind afară din apă pentru a-şi curăţ! astfel branchiile de nămol. Pescarii îi cunosc de departe când îi văd sărind deasupra apei, căci Morunul şi Nisetrul stau drept ca un stâlp, pe când Somnul sare în totdeauna cu coada întoarsă. La întoarcerea lor dela locurile de reproducţie vin din contră la suprafaţa apei şi merg foarte iute. Mulţi dintre Niselri petrec iarna în Dunăre în locuri anumite pe cari le au comune cu Morunii. Hrana. Niselrii se hrănesc cu scoici, melci, crustacee, Mitilică, nămol, otc. şi adeseori şi cu peşti mici, în mare mai cu seamă cu llamsi, iar în Dunăre cu Obleţi. Spre a-mi da mai bine seama de modul cum se hrănesc ei în diferitele epoce ale anului, am făcut o statistică în care se înregistra zilnic timp de doi ani conţinutul slomaliului al tuturor Nisetrilor ce se prindeau la gura Sf. Ghoorghe şi am constatat următoarele: în Ianuarie stomacul erâ gol; în Fevruarie conţinutul erâ mici conchilii de melci şi nămol; în Martie nămol, melci şi un lichid gros verziu; în Aprilie şi Maiu nu se prinde; în Iunie puţin nămol, Crustacee (Palaemon, Crangon, etc.), llamsi şi Ciortănică mică; în Iulie acelaş, în August acelaş; în Septemvrie crustacee şi llamsi; Octomvrie nomol şi llamsi; Noemvrie acelaş; în Decemvrie stomacul gol. In general însă din toate stomacurile examinate s/4 erau goale. La Dunăre se găseşte în stomacurile lor cam acelaş conţinut, numai că in loc de llamsi sunt alte specii de peşti mici ca Obleţi, etc. şi pe lângă aceste şi tot felul de larve de insecte şi mai cu seamă Velrice. Locurile de reproducţie. Nisetrul se reproduce atât în Dunăre cât şi în mare. In Dunăre el are aceleaşi locuri ca şi Morunul, adică pe bancuri adânci cu fund pietros sau nisipios. Contrar datelor din literatura de până acuma, Nisetrul leapădă icrele sale şi în mare pe bancurile de nisip din faţa gurilor Dunării. Aceasta se adevereşte în afară de observaţiunile directe ale multor pescari şi prin faptul că în luna lui Iunie şi Iulie găsim la mare în faţa gurilor Dunării cantităţi foarte mari de pui mici de 2 — 3 cm. abiâ desvollaţi din ou, cari de sigur nu au putut face încă călătoria din interiorul fluviului până la mare. Ei se reproduc însă mai cu seamă în Dunăre şi anume pe tot lungul ei, începând dela guri până la Porţile de fier. Epoca de reproducere a Nisetrului este între sfârşitul lui Aprilie până pe la mijlocul lui Iunie. Pentru a determină mai cu preoiziune această epocă şi în genere pentru a-mi face o idee mai lămurită asupra Biologiei acestor peşti şi migraţiunile lor, am început de mai mulţi ani o statistică detaliată a exemplarelor pescuite la 2 puncte principale de pescărie, la gurile Sf. Gheorghe şi la Portiţa. Aceste 2 puncte reprezentă tot Nisetrul prins în mare dela Sud de gura Sulina până la Kiuluc în apropiorea Constanţei. In această statistică se înregistrează regulat pe fiecare lună: 1) Numărul 9 şi numărul 5. 2) Greutatea în kgr. a 5. şi 9. 3) Greutatea icrelor scoase. 4) Conţinutul stomacului. 5) Direcţiunea vântului. A. R_Publ. Adamachi. UI. Antipa, Ihtiologia. 11 www.dacoromanica.ro 258 6) Temperatura apei. (Aceste 2 din urmă însă numai de scurt timp). Celelalte statistice de pe cursul Dunării în sus până la Călăraşi conţin numai cantităţi totale lunare prinse, fără a se putea specifică numărul bărbaţilor şi numărul femelelor, etc.; totuş şi aceste statistice ne pot da foarte mult ajutor pentru studiul migraţiunilor, etc. Nu pot intră aicea în toate aceste detalii, pe cari le voiu publică pe larg în monografia specială a acestui gen, mă mulţumesc numai a reproduce statistica pe anul 190B/904, pe care am publicat-o în comunicarea preliminară ce am făcul-o la Viena. In aceasta se vede: 1) Numărul peştilor prinşi şi anume câţi bărbaţi şi câte femele; şi aceasta calculată totodată şi în procente. 2) Greutatea peştilor prinşi, câte procente 5 şi câte procente 9. B) Cantitatea totală lunară şi câte procente face aceasta pentru fiecare lună din cantitatea totală anuală. 4) Cantitatea icrelor şi câte procente face aceasta pe fiecare lună din greutatea totală a femelelor prinse în acea lună. 5) Greutatea medie pentru fiecare sex. (Vezi tabela 1 şi tabela 2 dela pagina 259). Din această statistică putem trage cel puţin următoarele concluziuni : 1. In general numărul Iunie........ 104 • 5.0 2003 95.0 2.523 9.3 24.815 90.7 27.338 45.4 254.80 7.2 26.1 12.3 Iulie........ 76 14.1 462 85.9 1.795 28.9 4.429 71.1 6.224 10.3 131.40 6.7 25.8 9.6 August....... 108 17.3 519 82.7 2.412 28.0 6.195 72.0 8.607 14.3 186.10 7.2 24.1 11.7 Septemvrie...... 87 38.2 141 61.8 1.739 42.1 2.394 57.9 4.133 6.1 146.70 7.7 21.6 16.9 Octomvrie...... ’iQ 3.6 105 64.0 1.122 42.1 1.545 57.9 2.667 4.5 143.15 12.9 21.4 14.7 Noemvrie...... a 27.3 16 72.7 151 42.8 202 57.2 352 0.5 17.45 10.4 28.0 12.6 Decemvrie..... --- --- --- --- --- --- --- -- --- --- --- --- t--- Ianuarie....... --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- Fevruarie ...... 24 8.6 257 91.4 554 17.0 2.720 83.0 3.274 5.4 68.45 11.0 25.9 10.5 Martie........ 86 15.2 475 84.8 1.618 21.4 5.961 78.6 7.599 12.6 173.20 10.7 20.8 12.5 Total . . . 550 12.11 3978 87.9 11.914 19.8 48.261 80.2 60.175 --- 1060.90 8.2 23.6 12.1 to» Cjr www.dacoromanica.ro m 2. In mare, în aproprierea coastelor până la 10 mile distanţă se prind cu Carmacfile ca şi Morunul. Aceslor carmace le zic Lipovenii Ripeah, (adică scaiu) din cauză că sunt mai mici şi foarte ascuţite. Ele sunt întinse pe coarda principală, numai pe un singur rând, fără a avea şi altele cu plute suspendate în sus; 3. La Dunăre se prind cu Carmace cu 2 rânduri numite de Lipoveni Dvosncisnoi. Toate aceste le voiu descrie la Morun mai detaliat. Nume populare: Românii îi zic pretutindeni Nisetru. Ruşii şi Lipovenii din Deltă Osetior şi Osetrin. Grecii Mersini şi Turcii Mersan. La Nise-trii mici cade 5—6 kgr. pescarii dela mare le zic Kiutiic (în regiunea Sf. Gheorghe-Porliţa). Varietăţile Nisetrului. După cum am arătat dela început, Nisetrul se prezentă sub o întreagă serie de forme diferite unele de altele, aşâ că pescarii zic că «nici un Ni-selru nu seamănă întocmai cu celălalt». Dintre acestea sunt unelo foarte îndepărtate de forma tipică, ele sunt însă izolate şi nu pot fi considerate decât ca varietăţi individuale. Din contră sunt însă altele cari au o serie de caractere constante si ) formează varietăţi bine limitate unele de altele. Deoarece toate aceste forme par a fi legale între elo prin forme intermediare, cred că pentru moment e mai bine să le considerăm numai ca varietăţi constante sau rasse. Varietăţile acestea sunt de 2 feluri: unele varietăţi de inlegumenl şi altele varietăţi de forme. In cele ce urmează le voiu indică numai, rămâind ca descrierea lor detaliată s’o dau în monografia specială a acestui gen. I. Varietăţile de integument. Intru cât priveşte îmbrăcămintea corpului, se deosebesc 2 varfelăţi do Nisetru foarte bine distinse una de alta: 1. vaz. Acipense Guldenstaedtii var. scobar nov. vaz. Fig. 101 şi 102. Aceasta este caracterizată prin numărul considerabil de scufele cari acoper corpul său între cele 5 serii de scuturi longitudinale. Unele din aceste scufele au dimensiuni foarte mari ajungând la lungimea discurilor de pe linia laterală; aceste se dispun şi ele po tot lungul spinării în linii longitudinale; între ele sunt altele ceva mai mici şi între aceste altele şi mai mici, aşâ că tot corpul este învelit ca într’o cuirasă. Pe partea anterioară a corpului, între seriea scuturilor laterale şi cele ventrale, se începe o nouă www.dacoromanica.ro 261 serie longitudinală de 5—8 scuturi mari având câte odată o înălţime egală cu a celor de pe linia laterală. Toate oasele capului şi scuturile sunt la această varietate groase, puternice şi cu numeroase adâncituri radiare pe ele. Această varietate e foarte bine cunoscută de pescarii noştri, cari din cauza dimensiunii şi mulţimii scutelelor (scoabelor) o numesc Scobar, Ea se găseşte foarte des în Dunăre. 2. vai. Acipenser Glildenstaedtii var golis nov. vai. Fig. 103-104. A doua varietate e caracterizată prin lipsa aproape totală a scutelelor mari de pe piele. Toată pielea e acoperită numai cu scutele foarte mici, cari cu ochiul liber aproape nu se văd şi se simt numai la pipăit. Corpul acestora are mai mult aparenţa corpului Morunului. In Dunăre sunt foarte rari şi chiar în mare în regiunea gurilor. Se găsesc însă dos în mare la sud de Portiţa în dreptul punctului Kiutuc. Pescarii îl numesc pe acesta Goliş. Deoarece această formă mai prezentă şi alte caractere aparte, dintre cari unele privitoare la forma botului şi a guri, e posibil că aceasta să re-prezente o specie nouă. II. Varietăţile de formă. Nu numai îmbrăcămintea însă, ci şi forma corpului variază foarte mult şi putem distinge cel puţin următoarele forme constante : /. vai: Acipenser Giildenstaedtii Biandt founa typica. Adică forma tipică descrisă de Branclt şi apoi de Fitzinger & IlecTeel, lleckel & Kner, etc. Aceasta e caracterizată printr'un bot scurt, lat .şi foarte obtus, avâncl mustăţile mai apropiate ele vârful botului cl°cât de gură, astfel că îmlreptate înainte vârfurile lor trec peste vârful botului. www.dacoromanica.ro 262 2. vai. Acipenser Gi'ildenstaedtii var. longirostris nov. vat. Fig. 106. Această varietate se caracterizează printr'un bot conic, lung aproape ca acel al lui Acipenser sturio şi puţin subţire la vârf. Mustăţile mai depărtate de marginea gurii decât de vârful botului, însă când sunt îndreptate înainte abiă ajung sau sunt chiar mai scurte decât distanţa dela inserliunea lor până la vârful botului. Aceştia se întâlnesc foarte adeseori atât în Dunăre cât si în mare şi pescarii noştri îi numesc Nisetri cu botid lung. 3. vai. Acipenser Giildenstaedtii var. acutirostris nov. vai. Fig. 107. Această varietate este caracterizată printr'un bot scurt, însă ascuţit, având forma conică. Gura este foarte largă ajungând cu capetele ei până aproape de mărginele laterale ale părţii inferioare a botului. Buza de sus chiar când e despicată e bine desvoltată. Şi această formă e foarte posibil să fie chiar o specie nouă. 5. sp. Acipenser sturio Lin. Şipul. Fig. 116. Corpul de o grosime mijlocie. Pielea acoperită cuscutele în formă de plăci mici rombice saupătrate apropiate între ele. Discurile dorsale mesocentre, mari, având forma pen-tagonală. Primul disc mai mare decât al II-lea şi al III-lea şi egal cu al IV-lea. Occipitalul cu o prelungire anterioară care intră ca o pană între cele 2 parietale. Discurile laterale foarte înalte şi carinate tare la mijlocul lor, apropiate între ele şi acoperindu-se unul pe altul, 2 7—8 6. Gura dreaptă, buza de sus subţire, cea de jos despicată, cu capetele ei interne groase, puţin depărtate între eleşiîntoarse înapoi. Mustăţile rotunde şi netede, aşezate la jumătatea distanţei dintre gură şi vârful botului şi ne ajungând nici până la marginea gurii, nici până la vârful botului. Botul puţin lung, aproape triunghiular cu vârful rotunzit. www.dacoromanica.ro 263 Sinonime: Acipenser sturio: Linne, Syst. Natur. Bloch, 1. c., pag. 89, tab. 88. Brandt u. Ratzeburg, 1. c., voi. II, pag. 17, tab. III, fig. 1. Lovetzky, 1. c., voi. III, pag. 261. Cuvier, Regne animal, II ed,, pag. 142. Fitzinger u. Heckel, 1. c., pag. 807, tab. 27, fig. 8 şi tab. 28, fig. 8 — 4. Bona-parte, Fauna Italica, III Pesci, tab. 1. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 362. Siebold, 1. c., pag. 363. Giinther, 1. c., pag. 342. Grimm, 1. c., Brandt Europ. asiat. Slore, pag. 113. Antipa, Die Store, etc., pag. 7 şi 16. După cum se ştie, până acuma Sturionul ordinar era considerat ca lipsind cu desăvârşire basenului Mării Negre şi fluviilor ce se varsă în ea. In literatură nicăeri nu se găseşte pomenindu-se cevâ despre el, nici în Kessler, Brandt, Fitzinger şi Heckel, etc. Mai mult chiar, Heckel şi Kner, Siebold, Seeley, ele. constată lipsa sa din basenul Mării Negre şi din Dunăre ca un fapt de o mare însemnătate pentru geografia animală. Nu ştiu cum se face de nu a fost încă descoperit atâta timp, el este însă un peşte relativ frecuent la coasta noastră şi pescarii îl cunosc foarte bine sub numele special de Şip. In privinţa formelor sale el nu diferă de loc de exemplarele din celelalte mări europene. L-am comparat cu exemplare din Adriatica, din Medi-terana şi din Marea baltică şi nu am putut să descoper nici o diferinţă. In privinţa biologică însă acest peşte diferă; în adevăr pe când Sturionii din Baltica urcă fluviile la distanţe foarte mari pentru a-şi depune icrele, aşâ că Grimm (1) ne asigură că la Varşovia se prind în Vistula peste 10.000 de puzi pe an, cei din Marea Neagră depun icrele aproape în totdeauna în mare pe bancurile de nisip din faţa gurilor Dunării. In Dunăre ei nu intră decât foarte rar. Un pescar care are de 37 de ani un zăvod în aproprierea Pisicii, îmi spune că el nu a prins în lot acest timp decât 2 Şipi. Epoca lor de reproducţie este odată cu a tuturor celorlalţi Sturionizi, adică în Aprilie şi Maiu. Coloraţiunea sa pe spinare este galben-cafenie, iar pe partea ventrală alb bătând în galben. Dimensiunile la cari ajunge sunt destul de mari, am avut chiar exemplare de 80 kgr. greutate şi 2 m. lungime. De altfel am putut pescui în apele noastre exemplare de toate dimensiunile, începând dela 5 cm. lungime. întrebuinţarea. Carnea sa este mult mai puţin gustoasă şi mai uscată decât a celorlalţi Sturioni ai Mării Negre; de asemenea şi icrele sale sunt de calitate inferioară. Nefiind în mari cantităţi el nu joacă un mare rol comercial, ci se vinde de obiceiu împreună cu Viza cu acelaş preţ ca şi ea. Pescuitul se face cu Carmacele ca acela al tuturor Sturionilor mari. Numele populare. Lipovenii dela gurile Dunării îi zic Şip şi acest nume a fost adoptat şi de Românii de pe acolo. Românii din Galaţi şi Brăila, etc. îi zic însă Un fel de viză sau Viza galbenă. 1 (1) Oscar A. Grimm, Verhandlwigen der internationahn Fischerei- Conferenz in Wien, 1882. www.dacoromanica.ro 264 !!. Gen. Huso. Cele 5 serii longitudinale de discuri osoase nu se unesc între ele la coadă. Capul învelit peste tot cu plăci osoase. La marginea superioară a operculului deasupra deschiderii branchiale câte un spiracul şi o parabranchie. Dorsala şi anala apropriate de caudală. Gura semilunarâ, foarte largă, cu mustăţile turtite în formă de sabie. Ambele membrane branchiale se confundă între ele în regiunea jugulară, formând o cută liberă deasupra istmului branchial. Stomacul nedivizat, format numai dintr’o lărgire a tubului digestiv, cu pereţi subţiri. După cum se vede din această diagnoză, şi noi găsim necesar a despărţi cu totul Morunul de ceilalţi Acipenserini şi a formă din el un gen aparte. Aceasta nu o facem ca Berg, bazaţi pe un caracter exterior neînsemnat, ci pe baza constatării ce am făcut-o că el se deosebeşte de toţi ceilalţi printr’un caracter anatomic de o foarte mare importanţă şi anume pe faptul că la Morun stomacul e reprezentat printr’un tub uniform, puţin lărgit şi cu pereţii puţin îngroşaţi, pe când la ceilalţi Sturioni stomacul este despărţit în două printr’o zugrumătură şi partea sa anterioară are pereţii foarte musculoşi şi îngroşaţi ca pipota dela pasări. Descrierea detaliată a tubului digestiv la aceşti peşti nu o pot face în această lucrare faunistică, ea va forma obiectul unei lucrări separate, aici mă mulţumesc numai a anunţa şi a mă servi de acest caracter pentru scopurile sistematice pe cari pentru moment le urmărim. 1 1. sp. Huso huso, h. Moiuniil. Fig. 120-131, Corpul gros. Pielea goală sau acoperită cu scutele foarte mici şi rare. Discurile dorsale mosocentre; la exemplarele adulte ele sunt ca şi cele ventrale îngropate în piele şi aproape invizibile. Gura mare, semilunarâ ajungând până la marginile laterale ale botului. Buza de sus întreagă, cea de jos întreruptă la mijloc, cu vârfurile interne subţiate şi îndepărtate unul de altul. Mustăţile turtite lateral si lungi trecând peste marginea superioară a gurii. Botul turtit de sus în jos şi cu vârful ascuţit; la exemplarele adulte, moale şi elastic. www.dacoromanica.ro 265 Sinonime: Huso primus: Marsigli, 1, c., IV, pag. 31, tab. 10, fig, 1. Huso: Gesner, De Aquat., pag. 59. Acipenser huso: Linne, Syst. nai., pag. 404. Giildenstaedt, 1. c,, pag. 522. LepecUin, 1. c., voi. I, pag. 158,' tab. 11, fig. 112. Paîlas, Reise durch, etc., voi. I, pag. 131, voi. II, pag. 339. Pdllas, Zoographia, voi. III, pag. 86, tab. 13. Bloch, Nalurg. der auslăndischen Fische, voi. I, pag. 70, tab. 129. Meidinger, 1. c., tab. 49. Brandt u. Ratzeburg, Med. Zool., II, pag. 3, tab. 1, fig. 1. Reisinger, 1. c., pag. 91, Fitzinger, 1. c., voi. I, pag. 340. Lovetski, 1. c., pag, 253, tab. 15, fig. 1, a, b. Fitzinger u. IleckeJ, 1. c., pag, 321, tab. 27, fig. 7. tab, 28, fig. 1 şi 2. Nordmann, 1. c., pag. 547. Kessler, Zur Ichlhyologie, pag. 56; Nachlrăge, etc., pag. 25; Ichthyol. Aralo-Caspi-ponti., pag. 282. Heckel u. Iiner, 1. o., pag. 365. Siebold, pag. 364. Paneio, 1. c., pag. 154. Gunther, Catal. VIII, pag. 337. Brandt, Europ.-asiat. Stdre, pag. 111. Seeley. 1. c., pag. 414. Warpachow-ski, 1. c., pag. 206. Antipa, 1. c., pag. 8 şi pag. 17. Huso huso: Berg, Zoolog. Anzeiger, 1904, pag. 665. Dintre toate speciile de peşti cari trăesc în apele noastre, fără îndoeală că Morunul este cel mai de valoare. Faptul că un singur Morun cu icre, după preţurile de azi, poate valoră cât cinci perechi de boi, no arată ce interes mare trebue să avem noi de a conservă şi îmmulţi un aslfol de peşte în apele noastre. Pentru a putcâ însă ajunge ca măsurile noastre să dea rezultatele dorite, trebue ca ele să decurgă din cunoaşterea aprofundată a biologiei acestei specii. Condus de această idee, în timpul celor 13 ani de când mă ocup cu studiul faunei ihliologice a României, am dat o atenţiune cu totul particulară acestui peşte. Voiu da dar în cele ce urmează o scurtă schiţă a obiceiurilor vieţii acestui peşte, astfel cum am putut eu să le observ şi sa le studiez prin statistice, anchete la pescari, pescuiri experimentale, etc. etc. Notiţele aflate în literatură nu ne sunt de mult folos, deoarece sau sunt neexacte în majoritato sau au de obiect Morunul din alto fluvii, care în privinţa biologică este diferit de cel de Dunăre. Cotoraţiunea. Morunul are o coloare cenuşie pe toată partea superioară a corpului şi albă pe burtă. Morunul însă care se prinde în mare e mult mai închis, adeseori negru de tot, cel din Dunăre din contră e conuşiu deschis, câte odată aproape alb. După această schimbare de coloare recunosc pescarii din Deltă Morunii do curând intraţi în Dunăre şi ştiu când începe epoca migraţiunilor. O varietate de coloare foarte interesantă este că se găsesc adeseori Moruni cu totul albi, albinos. Dimensiunile. Morunul ajunge în Marea Neagră la dimensiuni foarte mari. Exemplarele obişnuite sunt de 100—250 dekgr. ;se prind însă adeseori exemplare cu mult mai mari, aşâ acum un an s’a prins la gura Sf. Gheorghe un Morun de 560 kgr., care se află păstrat în Muzeul de Istorie naturală. In 1890 s’a prins lot la Sf. Gheorghe un Morun de 683 ocale vechi (882 kgr.), care aveâ 460 ocale carne, 98 ocale icre, 110 ocale capul şi 15 ocale maţele, beşica, etc. Cel mai mare Morun despre care îşi aduc aminte pescarii din Sf. Gheorghe şi po care l-am găsit notat în registrul www.dacoromanica.ro 266 unui pescar a avut 700 ocale de carne, fără cap şi maţe, aşa că în total se urcă de sigur la aproape de 900 ocale, eră însă un mascul. Aceste date întrec dimensiunile ce să dădeau până astăzi acestui peşte. Biologia, distribuţia, ele. In privinţa biologiei Morunului de Dunăre avem oareşcari date interesante dela Marsigli, Gesner, Ileckel u. Kner, etc, totuş sunt în cea mai mare parte neexacte sau chiar se contrazic între ele. Aşa d. ex. după unii Morunul se reproduce numai in mare, iar după alţii numai în fluvii. Aceste greşeli se reproduc apoi mereu prin toate tratatele de Ihtiologie şi observaţiunile făcute asupra peştilor dela Volga şi alte fluvii se dau ca şi cum ar fi valabile şi pentru peştii Dunării. Observa-ţiuni ştiinţifice sistematice asupra vieţii acestui peşte în Marea Neagră şi Dunăre ne lipsesc până acuma aproape cu totul. Şi aici ca şi la A. Giildenstaedtii am întrebuinţat aceeaş metodă, adică; 1. întrebări la diferiţi pescari vechi de pe la diferite puncte ale malurilor Dunării şi coasta mării. • 2. Observaţiuni personale şi pescuiri experimentale. 3. Cercetări mai de aproape a naturii, hidi’Ografiei, etc., a locurilor de pe Dunăre cunoscute ca locuri bune de Morum şi anume: a locurilor de hrană, locurilor de reproducţie şi locurilor de hibernaţiune. 4. Statistice exacte lunare a prinsorilor conţinând numărul exemplarelor după sex, greutatea şi cantitatea cărnii, cantitatea icrelor, etc. 5. Cercetări regulate asupra conţinutului stomahului peştilor prinşi. 6. Cercetări asupra puilor, ele. Rezultatele dobândite sunt în scurt următoarele: Locuinţa şi migraţiunile. Morunul este un peşte migrător care trăeşte în mare şi face regulat migraţiunile sale în Dunăre. In mare trăeşte în timpul verii, în apa sălcie din faţa gurilor Dunării, iar în timpul iernii se retrage mai la adânc. In Dunăre trăeşte în gropi adânci cu un fund de nămol sau argilă. Migraţiunile sale le începe primăvara de timpuriu îndată după Păs-trugă şi Nisetru, adică puţin timp după plecarea sloilor. In unii ani încep chiar pe la finele lui Fevruarie, aşâ că se pescuesc prin regiunea Galaţilor cantităţi mari de Moruni intraţi proaspăt din Dunăre. In 1903 d. ex. s’a pescuit pe canalul dela Isaccea la Brăila 14.7°/o din producţia întregului an în luna Fevruarie. El odată intrat în Dunăre merge încet în contra curentului ţinându-se tot pe lângă fund. In drumul său întâlneşte gropi şi se opreşte mai mult timp la ele pentru a se hrăni; în aceste gropi adeseori întâlneşte Moruni intraţi din anul trecut, cari au iernat în ele, atunci cei noi îi alungă pe ceilalţi şi le ieau locul, iar cei vechi merg la alte gropi mai înainte. In timpul apelor mari Morunul se dă tot la fund, căci nu poate suporta apa turbure care-i astupă branchiile. După ca a trecut epoca creşterilor apelor de primăvară, ei ies din gropi la suprafaţă plini de noroiu şi sar mereu în sus pentru a se spălâ. Pescarii îi recunosc când sar afară din apă, căci el iese drept ca un stâlp, fără a se încovoiâ. Dar nu numai primăvara, ci şi în tot cursul anului şi mai cu seamă toamna intră Morunul din mare în Dunăre; aceştia noi intraţi se recunosc întotdeauna după coloarea lor neagră. In timpul iernii Morunul iernează la gropi foarte adânci, întotdeauna după un cot unde curentul bate în maluri; ei preferă www.dacoromanica.ro 267 gropile cu fund tare şi negru; aicea stau aproape în letargie. Gropile sunt de obiceiu lângă un prag ceva mai înalt, însă tot la adâncime unde ei îşi găsesc hrana. Hrana. Ca şi pentru Nisetru am pus să se examineze timp de mai mulţi ani conţinutul stomacului la exemplarele prinse la Sf. Ghoorghe. In general în timpul lunilor mai calde el este un peşte foarte răpitor şi încă din Martie până la Octomvrie se mai găsesc in stomacul său, pe lângă crustacee (Palaemon şi Crangon), scoici, melci, etc., tot felul do peşti în cantităţi mari şi mai cu seamă Scrumbii, Crap, Avat, Babuşcă, Plătică, Hamsi, etc. Dar şi pasări acuatice şi chiar odată o copită de cal am văzut scoţându-se din stomacul său. La cei din mare se găsesc mai mult crustacee, nomol, alge şi Hamsi. In timpul iernii stomacul său este gol sau conţine o apă groasă verzue şi covâ melci. Locurile de reproducţie. Contrar opiniunii lui Marsigli şi a lui Ileckel şi Kner, că Morunul se suie în Dunăre «fără a se reproduce vreodată în ea», contrar însă şi opiniunii multor naturalişti ruşi, cari susţin că Morunul se reproduce numai în fluvii şi niciodată în mare, cred că pentru apele noastre pot afirmă cu siguranţă că el leapădă icrele regulat atât în Dunăre cât şi în mare, în apa sălcie din faţa gurilor ei. In Dunăre ei se reproduc la locuri adânci pe bancurile de nisip şi petriş. Unii pescari susţin că ei se reproduc mai cu seamă în cataractele dela Porţile de fier şi că se freacă cu burta de pietre spre a înlesni ieşirea productelor sexuale. Această susţinere este foarte probabilă, deoarece tocmai în aceste regiuni, la Tumu Severin-Cladova, etc. se prind primăvara cele mai mari cantităţi şi se produc foarte multe icre. După ce Morunii au. lepădat icrele în Dunăre, o pornesc înapoi spre mare. In drumul lor spre mare înoată foarte repede şi tot pe la suprafaţa apei; ei au atunci atâta putere, încât adeseori rup cârligele şi merg cu ele înainte. După unii pescari ei s’ar întoarce urmaţi de puii lor (?). In tot cazul eu am găsit în gura Sulinei în luna lui Iulie foarte mari cantităţi de pui mici de 2—4 cm. lungime, cari de sigur puteau să vie şi mai de departe din susul apei, însă puteau tot aşâ de bine să se fi desvoltat chiar în această gură. In mare Morunul leapădă icrele pe bancurile de nisip din faţa gurilor. Cred că pot afirmă aceasta bazat pe faptul că, în afară de observaţiunile directe ale pescarilor, am întâlnit aicea în fiecare an cantităţi enorme de pui mici de 2— 3 cm., cari nu puteau să se fi desvoltat decât în aceste locuri. In afară de aceasta, chiar faptul că în epoca de reproducţie găsim aicea adunate la un loc cantităţi atât do mari de Moruni, bărbaţi şi femele cu productele sexuale mature, nu poate fi altfel explicat decât că ei au venit şi stau aicea ca să se reproducă. Epoca de reproducţie Din literatura de până acuma nu se poate vedeâ încă cu preciziune care este epoca principală de reproducere a acestui peşte în apele noastre. După Warpachowschi Morunul ar lepădă icrele după Nisetru, după alţii din contră mai târziu. Pentru a rezolvi definitiv această chestiune, am făcut aceeaş statistică ca şi pentru Nisetru la punctele Sf. Gheorghe şi Portiţa şi iată rezultatele la cari am ajuns în afară de observaţiunile directe ale pescarilor, www.dacoromanica.ro 00 o 03 Rezultatul pescuitului Morunului la Sf. Gheorghe în 1903/ 04. Numărul bucăţilor : Greutatea in kgr.: Icrele: Greutatea LUNA: ? f 2 & kgr. .5 o medie în kgr. Kgr. •a ^ No. % No. V. kgr. % kgr. °/o 2 Şi d o 2 & o ~ Iunie........ 36 4.2 815 95.8 4.399 10.4 37.683 89.6 42.082 34.0 264.30 5.6 129.6 46.2 Iulie........ 30 10.6 252 89.4 3.291 19.3 13.699 80.7 16.990 13.7 260.70 7.3 118.4 58.3 August...... 40 10.5 341 89.5 4.331 20.4 16.853 79.6 21.184 17.2 407.60 8.6 118.4 49.4 Septemvrie...... 49 17.3 233 82.7 4.810 29.2 11.666 70.8 16.476 13.3 607.05 11.2 110.5 50.0 Octomvrie...... 33 26.4 92 73.6 3.903 43.4 5.081 56.6 8.984 7.3 567.80 12.7 135.4 55.2 Noemvrie...... 19 36.5 33 63.5 1.966 46.3 2.278 53.7 4.244 3.5 320.80 13.9 120.3 69.0 Decemvrie...... 12 57.1 9 42.9 1.416 71.6 561 28.4 1.977 1.6 207.80 12.8 135.3 62.3 Ianuarie....... 2 50.0 2 50.0 245 56.0 192 44.0 437 0.4 46.16 15.8 145.5 96.0 Fevruarie...... 25 48.1 27 51.9 2.954 59.3 2.021 40.7 4.975 4.0 513.40 9.6 130.4 74.8 Martie........ 35 53.0 31 47.0 3.916 62,3 2.370 37.7 6.286 5.0 679.57 14.7 131.3 76.5 Total . . . 281 13.2 1835 86.8 31.231 25.2 92.404 74.8 123.635 --- 3677,18| 10.5 124.2 50.3 Rezultatul pescuitului Morunului la Portiţa in 1903 04. Iunie........ 39 3.2 1147 96.8 5.442 10.2 48.266 89.8 53.708 50.3 254.30 4.4 146.0 42.1 Iulie........ 9 3.8 232 96.2 1.392 11.4 10.810 88.6 12.202 11.5 71.40 4.8 154.6 46.5 August....... 19 56 322 94.4 2.512 15.8 13.397 84.2 15.909 15.0 141.30 5.3 139.4 41.5 Septemvrie. ..... 24 15.9 127 84.1 2.961 33.9 5.771 66.1 8.732 8.1 228.64 7.1 132.8 45.5 Octomvrie......* 38 40.0 57 6.0 2.802 41.7 3.928 58.3 6.725 6,3 329.20 10.5 82.4 68.8 Noemvrie...... 4 26.7 11 73.3 333 38.8 749 69.2 1.082 1.0 47.20 12.4 83.2 68.1 Decemvrie...... --- --- --- --- --- ■-- --- --- --- --- --- --- Ianuarie....... --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- _ _ _ --- Fevruarie...... 6 11.8 45 88.2 649 16.0 3.443 84.0 4.092 3.8 82.00 12.2 108.0 81.0 Martie...... . . 17 39.3 41 70.7 2.036 47.7 2.214 52.3 4.250 40 302.30 12.9 119.4 54.0 Total . . . 156 12.0 1982 88.0 18.127 17.0 88.573 83.0 106.700 --- 1456.34 7.4 125.5 44.7 O U-S A © iO £h co O T-l e3 ' -G 2 &H ^ >o3 _ u că O O că 3 O Că to O o zp O •55- &H 7- o is Ch O că ’/> ^ g e „» -O—< CO &H O o "O fc o o > c- :C3 O o o '"O o o că — « Cu ,* > s o ^ t- că A O Sh că A S t-i >că >că "5 s că 3 © c o că >că c° O O O a co >că J-3 A că o o că www.dacoromanica.ro m 2. Că numărul relativ al 9 în Martie în faţa gurilor Dunării este de 30—53%> pe când în Iunie numai de 3.2—5.8% • 3. Că în Iunie se prind cele mai mari cantităţi de Moruni la coasta mării, 1/a—1/2 din toată prinsoarea întregului an. 4. Că femelele au cele mai multe icre în Martie (13—15°/o din greutatea corpului lor) şi cele mai puţine în Iunie (4—6%)- Deci între aceste două luni ele au lepădat icrele; adică în Aprilie şi Maiu. Ceeace este confirmat şi prin observaţiuni directe, reproducţia făcându-so între finele lui Aprilie până la finele lui Maiu. Întrebuinţare. Morunul are o carne gustoasă şi preferată de popula-ţiunea noastră. El se consumă mult proaspăt, dar mai mult se sărează, afumă şi serveşte la fabricaţia a o mulţime de conserve. Cea mai preferită conservare de Morun este Batogul; acesta se prepară din spinare de Morun puţin sărată — îndulcită — care se pune apoi câtva timp într’o soluţie de silitră spre a înroşi carnea şi apoi se afumă. Din Morun se mai fac şi conserve în cutii precum şi tot felul do marinate. De mai mare preţ însă decât carnea sunt icrele; aceste au boaba mare, cenuşie şi sunt cu mult mai gusLoaso decât ale tuturor speciilor de Aci-penser. Icrele se prepară în două moduri: I) proaspete sau puţin sărate, şi 2) tescuite. Preparaţia lor se face în modul următor: Pentru icrele proaspete se scot ovarele afară, se taie în bucăţi şi apoi se troc printr’un fel de ciur numit Praboi pentru a le separă astfel de poliţele ovariului, cari rămân afară, iar boabele cad într’o sită dedesubt ca mărgelele. După aceasta se pune un praf de sare deasupra şi se amesLocă cu mâna, turnându-le apoi în cutia în care urmează a fi transportate. Icrele tescuite se prepară cu saramură. Saramura se face astfel de tare, ca un ou să se ridice deasupra. Când aceasta e gata, se trec icrele prin praboi, însă în loc să cadă în ciur cad într’o cădiţă cu saramură, aici stau o jumătate de oră şi apoi se pun înLr’un sac de pânză care se scurge bine şi se pune la presă. In afară de icre Morunul mai are aşâ zisul Cleiu de Morun, care se prepară din beşica sa înoLătoare şi se întrebuinţează la clarificarea vinurilor. Şi în fine se mai scoaLe dela el Coarda dorsală numită pe ruseşLe Veziga, care se întrebuinţează în Rusia foarte mult pentru umplut pastele, iar la noi pentru diferite bucate de post. Morunul are o valoare foarte mare comercială: numai în Delta Dunării se prinde între 2—350.000 kgr. anual, dând dela 12—20.000 kgr. icre pe fiecare an. Pescuitul. Morunul se pescueşte aproape exclusiv cu Carmacele. La mare se întrebuinţează Carmace cu un singur rând: (Ripeah ruseşte), iar la Dunăre cu două rânduri (Dvosnasnoi) şi unele mai mari numite Dal-don. Carmacele constau din cârlige mari cu urechi şi foarLe ascuţite la vârfuri; ele sunt legate fiecare cu câte o frânghiuţă de 60 cm. lungime, toate aceste frânghiuţe se leagă apoi perpendicular pe o frânghie mai mare. Fiecare frânghie de aceste are 25 — 30 de cârlige şi se numeşte un Pe-rimet; fiecare Perimet e suspendat în sus cu 3 frânghiuţe cu plute; 3 Pe-rimete la un loc formează un Cheag, iar 100 de Cheaguri fac un Zăvod. www.dacoromanica.ro m La un Zăvod aparţine o lotcă cu 6 oameni, din cari unul sta la prova şi caută cârligele. La o colibă sunt câte 2 sau B Zăvoade, fiecare Zăvod are un Vătaf sau Ataman. Lucrătorii sunt tocmiţi cu leafă, iar Atamanul la parte din prinsoare. Cârligele se schimbă in fiecare zi şi se ascut foarte bine cu 2 pile, iar apoi se ung cu grăsime de Delfin (Porc de Mare), ca să nu ruginească şi să intre mai bine. Linia de carmace se aşează perpendicular pe malul mării întinzându-se spre adânc. Carmacele sunt legate la fundul mării cu pari bătuţi în fund, sau dacă nu e posibil, se ancorează cu saci de nisip. Parii se bat în fundul mării până la adâncimi de 80 de m. cu un instrument numit Naboinic. Dimineaţa când ies pescarii la cercetarea cârligelor, le examinează pe toate dacă s’a prins cevâ şi când găsesc vreun Morun sau Nisetru prins în cârlige, îl obosesc mai înlâiu, pentru a-1 puteâ ucide. Ei îl apucă de coadă cu un cârlig de fier numit Timleac, acest cârlig scurt e legat cu o frânghie ca de vreo 3—4 m., pe care unul din pescari o are legată cu capătul celalt de mâna sa stângă; după aceea trage peştele puţin afară şi altul îl loveşte cu o măciucă (Cecuşa) în cap, apoi iar îl lasă, iar îl loveşte, etc., până ce îl omoară. r La Dunăre cârligele se pun la anafoare şi la .fundul apei, numai vara în timpul căldurilor le pun mai la faţă la întinsoare (la «Ples», cum zic Lipovenii). Vânturile au o foarte mare influenţă la mare asupra prinsori. In genere vânturile de Sud şi West sunt cele mai rele, căci fac mare sgomot şi sperie peştele. Sunt foarte bune: vara vântul de Sud (Mareana), iar toamna Crivăţul (Perioz) şi vântul de răsărit (Wostoc). Sunt foarte rele vânturile numite de Lipoveni Abaza (S.O) şi Polu diona (S). Nume populare. In toată ţara i se zice Morun. Lipovenii îi zic Beluga. La femele li se zice Icrane, iar la bărbaţi şi la toţi cei fără icre Turpac. Monstruozităţi, etc. 1) In anul trecut s’a prins un Morun bocs care aveâ botul cârn şi oasele frontale îndoite înainte. E însă posibil că la acest exemplar să fi fost numai vreun traumatism. 2) Se întâmplă foarte des că se găsesc Moruni hermafrodiţi şi anume câte odată cu un ovar şi cu un testicul, alte dăţi însă de fiecare parte sunt amestecate unele loburi de lapţi cu altele de ovarii. Pescarii susţin că aceştia devin maturi sexuali şi că s’ar fecundă singuri. Bastarzi. înainte de a termina descrierea acestei familii, să spunem şi câtevâ cuvinte asupra formelor bastarde. încă de mult timp Golovatchof a atras atenţia că unele forme de Acipenser se încrucişează între ele producând bastarzi. Acest fapt a fost apoi confirmat de Kowalewski, Owsjanikow şi Wagner, cari au şi făcut experienţe producând bastarzi, prin fccundaţiune artificială; şi în fine în timpul din urmă Einar Lonnberg în raportul său www.dacoromanica.ro âîi asupra călătoriei ce a făcut-o la Volga vorbeşte şi despre oarecari bastarzi de Sturioni ce a avut ocazia să vadă. Nici unul însă din toţi aceştia nu au descris aceste forme bastarde şi nici măcar nu ştim încă cari anume sunt speciile cari se încrucişează între ele spre a-i produce. In ultima mea comunicare preliminară făcută la Viena în anul acesta am dat lista tuturor bastarzilor pe cari i-am observat până acuma, arătând şi speciile cari i-au produs. In cele ce urmează voiu enumărâ numai pe scurt aceşti bastarzi, descrierea lor detaliată trebuind a o rezerva pentru monografia completă a acestui gen, ce urmează să apară în curând. 1. Acipenser ruthenus. X Acip. stellatus. Fig. 132-135. Această formă reuneşte caracterele Cegăi cu ale Păstrugăi, ea are botul ceva mai lung şi mai lat decât al Cegăi, însă ceva mai îngust şi mai scurt decât al Păstrugăi. Gura formează de asemenea o transiţie, deoarece buza de jos nu e restrânsă numai la colţurile gurii, ci se întinde ceva mai mult spre mijloc. Mustăţile nu sunt propriu zis cu franzuri, însă pe unele se văd din loc în loc mici excrescenţe; la alte exemplare chiar se vede câte o mustaţă cu franzuri, iar celelalte netede. Discurile laterale sunt mai numeroase ca la Pastrugă, însă mai puţine ca la Cegă. Pielea e acoperită cu scutele pectinate, însă şi cu câteva mici scutele stelate, etc. Această formă e foarte frecuentă şi se găseşte mai cu seamă în mare în foarte mari cantităli. > Numele populare. Pescarii din Catârleţ o numesc Cega de mare, iar cei dela Dunăre îi zic Cegă corcită cu Pastrugă. 2. Acipenser ruthenus. X A. glaber. Sinonime: (?) Acipenser Gmelini: Heck. u. Fitsinger. Această formă se aseamănă la corp în totul cu 0 Viză mică, însă are buza inferioară la mijloc despicată ca la Cegă. Comparând-o cu desenul din Fitzinger şi Heckel, cred că e identic cu forma descrisă de ei sub numele de A. Gmelini. www.dacoromanica.ro 272 3. A. glaber. X A. Guldenstaedtii. Acest bastard e caracterizat: . 1) Prin pielea sa mai netedă, fără scutole. 2) Prin forma gurii sale având buza de sus întreagă. Restul corpului se aseamănă cu A. Guldenstaedtii. Nume populare. Corcitură ele Nisefru cu Viză. 4. Acipenser stellatus. X A. Giildeiistandtii. Ant. Această formă se aseamănă cu Nisetrul, numai că are corpul mai lung şi mai subţire precum şi botul ceva mai lung şi lăţit. Are însă buza superioară nedespicală ca la Păstrugă. Este relativ frecuentă şi se numeşte de pescari Nisetru corcit cu Păstrugă. 5. Acipenser stellatus. X Huso huso. Fig. 142—143. Această formă este foarte frecuentă şi întruneşte foarte bine caracterele ambelor specii. Chiar acuma am dobândit un nou exemplar de 22 kgr. având o lungime do 1.80 m. Botul e mai scurt ca la A. stellatus, însă mult mai lung ca la Morun. Oasele capului sunt cu mult mai slabe ca la Păstrugă şi nu se lipesc bine unul de altul, ele sunt conformate ca la Morun. Gura e cu totul diferită de cea dela Păstrugă si aminteşte mult gura semi-lunară a Morunului; mustăţile în schimb nu sunt lăţite. Pielea este numai cu foarte puţine scutele stelare. Aripioara caudală o mai mică şi dreaptă ca la Morun, etc. Nume populare. Corcitură de Morun cu Păstrugă. www.dacoromanica.ro 273 6. A. Guldenstaedtii. X A. huso. Fig. 145-146. Adeseori se găsesc Nisetri de dimensiuni extraordinare, trecând de 100 kgr. Examinându-i mai de aproape, vedem mai întotdeauna că avem a face cu un bastard de Morun cu Nisetru. Corpul său e mai gros ca al Nisetrului. Pielea e mai netedă, numai cu steluţe mici în formă de puncte. Botul e mult mai lungăreţ şi turtit de sus în jos ca la Morun. Gura aminteşte pe a Morunului. In schimb toate seriile Longitudinale de discuri şi aparenţa totală, oasele craniului, etc. sunt ale Nisetrului. Nume populare: Morun corcit cu Nisetru. 7. Acipenser sturîo. X A. Guldenstaedtii. Această formă are botul ceva mai lung şi mai ascuţit ca Nisetrul şi pielea îmbrăcată cu scutele mari cari se apropie de forma rombică. Discurile dorsale şi laterale sunt mai mari ca la Nisetru apropriindu-se ceva mai mult de Şip. Sunt foarte rari. • 8. Acipenser glaber. X A. huso. Această formă a fost descrisă şi de Brandt şi Ratzeberg în voi. II, pag. 350 a Zoologiei lor medicale şi foarte bine figurate la Tab. I-a. Giin-ther a format din ea o nouă specie: A. Brandtii, însă Brandt i-a recuno scut în urmă singur adevărata ei natură de bastard. A. li.~Publ. Adamachi. 111. Antipa, lhtiologia. 18 www.dacoromanica.ro III. ord. CYCLOSTOMI. Peşti având corpul cilindric şi pielea goală. Scheletul cartilaginos. branchiile în formă de saci, fiecare cu o deschidere exterioară separată şi fără aparat opercular. Gura suctorie circulară sau semicirculară. O singură deschidere nasală situată pe linia mediană. Fără aripioare pereche şi fără coaste. Bulbul aortic cu 2 ventile. Fără beşică înotătoare. Această grupă de drept nu face parte din clasa peştilor, de care se îndepărtează foarte mult prin organizaţia lor. După cum se exprimă Huxley şi Johannes Miiller, diferinţa dintre Peşti şi Cyclostomi e mai mare decât cea dintre Peşti şi Mamifere. Ei constituesc o clasă aparte alături de cea a Peştilor. Dacă am pus-o însă aici, o fac mai mult din motive practice, spre a completa astfel descrierea faunei ihtiologice a apelor noastre. www.dacoromanica.ro FAM. PETROMYZONTINI. Deseliiderea nasală conduce într’un canal înfundat. De flecare parte 7 deschideri hranchiale. Gura are forma unei ventuze rotunde ; huzele cărnoase prin în-, cliidere pot forma o descindere îngustă longitudinală. Gen. Petromyzon Lin. Fălcile reprezentate prin lame cornoase prevăzute cu mici dinţi cor-noşi în trei muchi. Limba de asemenea cu lame cornoase. Sacii bran-chiali conduc într’un canal median închis la capătul său posterior şi deschisându-se în cavitatea bucală la partea anterioară. Cu două aripioare dorsale din cari cea de a doua se continuă în caudală. înţes* Unul în linie dreaptă, prevăzut cu o valvulă spirală. 1. Sp. Petromyzon fluviatilis Lin. Ambii dinţi de pe placa superioară ascuţiţi şi depărtaţi unul de altul; cei de pe placa inferioară apropiaţi între ei şi aşezaţi în semicerc. Pe marginea gurii o singură serie de dinţi foarte mici. Intre dorsala I-a şi a Il-a este un oarecare spaţiu liber. Beşica. fier ei lipseşte. 1 , www.dacoromanica.ro 276 Sinonime: ' Lampreta fluviatilis: Marsigli, 1. c., tab. 1, fig. 1, pag. 2. Petromzon fluviatilis: Linne, Syst. Naturae, pag. 394. Bloch, Oekon-Naturgesch. der Fische Deutschlands, III, pag. 41, tab. 78, fig. 1. Pallas, Zoographia, III, pag. 66. Meidinger, tab. 50. Nordmann, 1. c., pag. 549. Reisinger, 1. c., pag. 97. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 377. Siebold, 1. c., pag. 372. Gunther, Catal. VIII, pag. 502. Biete, pag. 16. Kessler, Ichthyolog. Aralo-Caspi-pont., pag. 287. Pancic, pag. 157. Grimm, No. 285. Seeley, Fishes, pag. 424. Această specie se găseşte adeseori prin râurile noastre şi chiar în Dunăre. Am colectat exemplare din Olt, la Slatina, din Bistriţa şi dela Cernavoda din Dunăre. Ei se găsesc mai cu seamă prin gârle, braţe laterale, etc., unde începe apa a se uscâ; atunci scoţând nomolul cu o lopată pe mal îi vedem că încep a se mişcâ. La noi nu au nici o întrebuinţare; pescarii în cea mai mare parte nici nu-i cunosc; alţii se servesc de ei ca nadă la pripoane. Nu am putut aflâ nici un nume special, unii le zic Tipări confundân-du-i cu Cobitis Fossilis, iar alţii zic că sunt viermi. Niciodată nu ajung la dimensiuni mari. La Tarcău am auzit zicându-i Nouă ochi. Nu sunt însă sigur dacă acesta e un nume cu adevărat popular, sau dacă nu cumvâ e tradus din nemţeşte de către Germanii ce se află pe acolo. 2. Sp. Petromyzon planeri Bl. Dinţii aşezaţi ca la P. fluviatilis, însă obtusi. Pe marginea gurii numaio singură serie de dinţi foarte mici. Prima dorsală lipită sau despărţită numai foarte puţin de dorsala a doua. Cu beşica fierei. Sinonime: Petromyzon Planeri: Bloch, 1. c., pag. 47. Kessler, Zur Ichthyologie des siidwestl., Ruslands, pag. 56. Reckel u. Kner, 1. c., pag. 380, Fig. 203. Siebold, 1. c., pag. 375. Kessler, Ichthyol. Aralo-Caspi-pont., pag. 287. Pancic, 1. c., pag. 158. Benecke, 1. c., pag. 197. Petromyzon branchialis: Gunther, Catalog. VIII, pag. 504. Seeley, pag. 427. ■ Jnvenes: Petromyzon branchialis: Linn4, Syst. Natur. Bloch, pag. 45, tab. 78, fig. 2. Reisinger, Ichthyol. Mungar., pag. 98. www.dacoromanica.ro 277 Petromyzon lumbricalis: Pallas, Zoographia, voi. III, pag. 69. (?). Ammoccetes branchialis: Dumerii, Cyclost. Mag. Encycl. 1808. Giin-ther, Fische des Neckars, pag. 185. Heckel u. Kner, 1. c., pag. 882. Kes-sler, Zur Ichthyologie, etc., pag. 58. Jeitteles, Prod. Faunae Hungar., pag. 69. Are aproape aoeeaş răspândire ca şi specia precedentă şi e poate ceva mai des. Nu are absolut nici o întrebuinţare, fiind tot aşa de necunoscut de pescari ca şi specia precedentă. www.dacoromanica.ro INDICE ALFABETIC DE NUME ŞTIINŢIFICE. A. Abramidopsis, 100. Abramidopsis leuckarti, 149. Abramis, 138. Abramis argyreus, 140. Abramis abramo-rutilus, 153. Abramis ballerus, 145. Abramis, bipunctatus, 164. ’ Abramis blicca, 150, 152. Abramis brama, 139, 152. Abramis brama X Leuciscus rutilus, 148. Abramis buggenhagii, 153. „ doboluides, 165. „ elongatus, 143. „ laskyr, 150. „ leukartii, 148. „ melanops, 143, 145. „ microlepidotus, 140. „ sapa, 146, 147. „ schreibersi, 147. „ vimba, 143. abramo-rutilus (Abramis), 153. „ „ (Blicopsis), 153, 154. abruptus (Leucaspius), 170. Acanthopsides (Fam.), 92, 194. Acanthopsis taenia, 198. Acanthopteri (subord.), 9. Acerina (Gen.), 28. Acerina cernua, 14, 28. „ rossica, 33, 34. „ schraetser, 31. „ schraitser, 31. „ vulgaris, 28. ' Aohteres percarum, 18. Acipenser (Gen.), 241, 242. „ aculeatus, 254. „ brandtii, 273. „ glaber, 242, 243. „ glaber X Acipenser huso, 273. „ glaber X Acip. giildenstaedtii, 272. „ gmelini, 250, 271. Acipenser giildenstaedtii X Acip. husso, 273. „ giildenstaedtii var. acutirostris, 262. „ giildenstaedtii var. glabra, 255. „ , var. golis, 261. n „ var. longirostris,262 „ „ var. scobar, 260. » „ forma typica, 261. Acipenser helops, 251. „ hungarorum, 154. „ huso, 254, 265. „ kamensis, 246. „ kostera, 254. „ marsiglii, 243. „ nakarii, 239, 255. ,, „ var. heckelii, 239. „ „ var. nasus, 239. „ „ var. nardoi, 239. „ nudiventris, 243, 244. „ pygmaeus, 243, 246, 254. „ ratzeburgii, 252. „ ruthenus, 246, 271. „ ruthenus X Acip. stellatus, 271. „ ruthenus var. brevirostris, 250. „ „ var. gmelini, 250. „ schypa, 243, 255, 256. „ stellatus, 250, 251. * stellatus X Huso huso, 272. a a var. donensis, 252. „ sterleta, 246. „ seuruga, 251. a sturio, 239, 262, 254, 255, 262, 263. u a X Acip. giildenstaedtii, 273. Acipenseres, 241. Acipenserini, (Fam.), 239. aculeata (Cobitis), 198. aculeatus (Acipenser), 254. „ (Gasterosteus), 52. acuminatus (Cyprinus), 102, 115, 116. agassizii (Telestes), 191. Alausa vulgaris, 227, 228. alepidotus (Cyprinus) 103. alburniformis (Blicoopsis), 165. www.dacoromanica.ro 280 alburnoides (Aspius), 158, 159. Alburnus (Gen.) 158, 165. alburnns (Aspius), 159. Alburnus aussonii, 136. Alburnus bipunctatus, 163, 164. „ breviceps, 159. „ chalcoides, 161, 162. „ „ var. danubicus, 162. alburnus (Cyprinus), 158. Alburnus dolobratus, 165, 166. alburnus (Leuciscus) 158. Alburnus lucidus, 158, 159, 165. Alburnus lucidus X Leuciscus rutilus, 166. „ » X Squalius dobula, 165. „ mento, 162, i mentoides, 162. „ taurious, 166. Alosa (Gen), 219. „ cultiventris, 230. , delicatula, 232. „ eichwaldii, 220. „ maeotica, 220. „ nordmanni, 219, 227. „ pontica, 219, 220. . „ „ var. danubii, 221. „ „ „ nigrescens, 224. „ „ „ russac, 226. amarus (Cyprinus), 136. „ (Leuciscus), 136. „ (Rhodeus), 136. Ammocoetes branchialis, 277. Anacanthini (subord.), 83. anadromus (Capito), 143. Anguilla (Gen), 235. anguilla (Muraena), 235. Anguilla ihmatilis, 236. „ vulgaris, 235, 236. Antacei, 241. Antaceus glaber, 243. , rostratus, 251. „ stellatus, 254. argentatissimus (Gaterosteus), 53. Argus foliaceus, 111. argyreus (Abramis), 140. argyroleuca (Blicca), 150, 152. Ascaris dentata, 33. asper (Aspro), 23. asper (Perca), 19, 23. Asper pisciculus I, 25. . * II, 23. Aspius (Gen.), 167. Aspius alburnoides, 158, 159. v alburnus, 169. „ baldneri, 164. „ bipunctatus, 464. , chalcoides, 167. , clupeoides, 167. aspius (Cyprinus) 168. Aspius fasciatus 164. „ heckeli, 161. „ mento. 161, 162. „ ochrodon, 158. • „ owsianka, 170. „ rapax, 167. Aspro (Gen), 23. Aspro asper, 23. „ streber, 23, 27. „ vulgaris, 23. „ zingel, 25. auratus (Carassius) 121. „ (Mugii) 76, 80. aussonii (Alburnus) 136. „ (Salar) 206. „ (Salmo fario) 206. B. baldneri (Leuciscus), 164. „ (Aspius), 164. ballerus (Abramis), 145. „ (Cyprinus), 145, 150. balloni (Gasterosteus), 53. barbatula (Cobitis), 196, 197. „ var. merga (Cobitis), 197. barbatulus (Nemachilus), 197. „ var, taurica (Nemachilus), 197. Barbus (Gen.), 128, 129. BarbuB communis, 129. barbus (Cyprinus), 129. Barbus fluviatilis, 128, 129. „ petenyi, 131, 132. „ vulgaris, 129. batrachocephalus (Gobius), 65. Bentophilus, 60. biarmatus (Gasterosteus), 52. bipunctatus (Abramis), 164. „ (Alburnus), 163, 164. „ (Aspius), 164. „ (Cyprinus), 163. „ (Leuciscus), 164. bjorkna (Blicca), 150, 151. „ (Cyprinus), 150. Blicca (Gen), 150. blicca (Abramis), 150, 152. Blicca argyroleuca, 150, 152. „ bjorkna, ,150, 151. „ „ X Leuciscus rutilus, 153. „ „ X • Scardinius erythrophtal. mus, 154. blicca (Cyprinus), 150. Blicca laskyr, 151, 152. blicca (Leuciscus), 150. Bliccopsis (Gen), 100, 154. „ abramo-rutilus, 153, 154. www.dacoromanica.ro 281 Bliccopsis albumiformis, 165. „ eTythrophthalmoides, 154. Botriocephalus infundibuliformis, 213. „ latus, 213. brachycentrus (Gasterosteus), 53. Brama I, 139. brama (Abramis), 139, 152. „ (Cyprinus), 139. Brama secunda, 147. brancbialis (Ammocoetes), 277. „ (Petromyzon), 276. brandtii (Acipenser), 273. breviceps (Alburnus), 159. buggenhagii (Abramis), 153. „ (Cyprinus), 148. „ (Leuciscus), 148. C. Callionymus, 60. caninus (Gobius), 215. Capito, 184. „ anadromus, 143. „ fluviatilis coeruleus, 173. „ „ rapax, 168. B „ sive Squalius minor, 186. capito (Mugii), 82. caput delphini var (Cyprinus carpio), 118,120. „ „ „ (Lucioperca sandra et vol- gensis), 22. Carassius (Gen), 121, 122. Carassius auratus, 121. carassius (Cyprinopsis), 122. „ (Cyprinus), 122. Carassius gibelio, 122. „ moles, 122. „ obiongus, 122. „ vulgaris, 121, 122. carinatus (Cyprinus), 143. Carpio (Gen), 125. carpio (Cyprinus), 101, 103, 104, 115. carpio forma typica (Cyprinus), 115. Carpio kolarii, 118, 125. carpio var. imperator (Cyprinus), 103. Caryophyllaeus mutabilis, 213. Cataphracti (Fam.) 35. cephalarges (Gobius), 67, 68, 69. cophalus (Cyprinus), 178, 183, 184. „ (Leuciscus), 185. „ (Mugii), 74. „ (Squalius), 165, 178, 184, 185. „ var. A. (Mugii), 82. cernua (Acerina), 14, 28. „ (Cyprinus), 161. chalybaeus (Squalius), 187. Cheia cultra, 156. chelo (Mugii), 78. Chondrostoma (Gen), 190. chondrostoma nasus, 190, 191. , rysela, 191. chrysoprasius (Cyprinus), 189. cicatricosus (Pleuronectes), 89. Ciprini mira species, 118. Cladobostryches, 241. clavetza (Cyprinus), 147. Ciupea (Gen), 230. Ciupea cultriventris, 219, 230, 233. „ delicatula, 219, 232. „ kessleri, 220. „ piltschardus, 220. „ pontica, 220, 227. „ resp. Alosa eichwaldi, 220. „ „ Alosa maeotica, 220. „ sulinae, 219. Clupeina (subfam.), 218. Clupeoidei (Fam.), 92, 218. clupeoides (Aspius), 167. , (Cyprinus), 156, 161. Cobitinae, 100. Cobitis (Gen), 194. „ aculeata, 198. „ barbatula, 196, 197. „ n var. merga, 197. „ elongata, 198. „ fluviatilis, 188. Cobitis fossilis, 194, 195. „ merga 197. „ taenia, 198. communis (Barbus), 192. congener (Sarachi), 155. coriaceus (Cyprinus), 103. Cottus (gen), 35, 36, „ ferrugineus, 35, 36. „ gobio, 35, 36. „ microstomus, 35, 36. „ poecilopus, 35, 40 41. „ gobio var. macrostomus, 40. „ „ „ microstomus, 40. „ „ „ poecilopus, 41. „ poecilopus var. macrostomus, 42. „ „ „ microstomus, 42. Cultra (cheia) 166. crysitis (Ţinea), 126. cultratus (Cyprinus), 155. cultratus (Leuciscus), 156. cultratus (Peiecus), 155, 156. cultriventris (Alosa), 230. Cyatocephalus, 213. cultriventris (Ciupea), 212, 230, 232. Cyclostomi (Ord.), 274. cyprinacea (Lernaeocera), 111, 124. Cyprininae, 100. Cyprinodonti, 214. Cyprinoidei (Fam.), 92, 99. www.dacoromanica.ro 282 Cyprinodon umbra, 215. Cyprinopsis carassius, 122. Gyprinus, (Gen), 100, 101. Cyprinus I, 115. n, 102. Cyprinus 1, III, 125. Cyprinus, albumus, 158. acuminatus, 102, 103, 115, 116. alepidotus, 103. amarus, 136. n aspius, 168. » ballerus, 145, 150. » barbns, 129. bipunctatus, 163. bjorkna, 150. ■ blicca, 150. >» brama, 139. buggenhagii, 148. w carassius, 122. » carinatus, 143. n carpio, 101, 104, 115. » „ forma tipica, 115. i» „ var. gibbosus, 116. H n „ hungaricus, 116. »» „ „ imperator, 103. n „ „ oblongus, 117. h „ X Carassius vulgaris, 125. cephalus, 178, 183, 184. » chalcoides, 161. chrysoprasius, 189. » clavetza, 147. clupeoides, 156. ») coriaceus, 103. cnltratus, 155. i» dobula, 184, 187. elatus, 102, 102, 116. erythrops, 175. farenus, 139, 140. gibelio, 122. gobio, 133. grisalgine, 178, 183, 187. hungaricus, 102, 116, 116. idbarus, 173. idus, 173, 182, 184. » jeses, 173. n kollarii, 116, 125. »» laskyr, 150. n leuciscus, 187. n macrolepidotus, 102. »» moles, 122.' n nasus, 191. n nordmanni, 102, 103, 116. nudus, 103. V orfus, 173. >» phoxinus, 188. n rapax, 168. » regina, 102, 115. Cyprinus rex cyprinorum, 102, 106. „ rivulariB, 189. „ rutilus, 179. „ sapa, 147. „ sericeus, 136, „ specularis, 102. „ taeniatus, 168. „ ţinea, 126. „ uranoscopus, 135. „ vimba, 143. czernayi, (Owsianka), 170. D. danubica (Gasterosteus platygaster var.), 45, 46. danubii (Alosa pontica var.), 221. delicatula (Alosa), 232. delicatula (Ciupea), 219, 232. delineatus (Leucaspius), 170, „ (Squalius), 170. demidoffii (Percarina), 33, 34. dergle (Scardinius), 176. diagrama (Ligula), 18, 124. 213. Distomum nodulosuin, 25, 27. dobrogica (Sardina), 219. dobula (Cyprinus), 184, 187. „ (Leuciscus), 184. „ (Squalius) 184. dobuloides (Abramis), 165. dolobratus (Albumus), 165, 166. dolobratus (Leuciscus), 165. E. Echinorhynchus proteus, 33. eichwaldi (Ciupea resp. Alosa), 220. elatus (Cyprinus), 102, 116. elegans (Gasterosteus), 53. elongata (Cobitis), 198. elongatus (Abramis), 143. encrasicholus (Engraulis), 219. Engraulina (subfam.), 218. Ergasilus sieboldi, 111. . Erythrinus, 214. erythrophthalmoides (Bliccopsis), 154. erythrophthalmus (Leuciscus), 175. „ (Scardinius), 152, 175. erythrops (Cyprinus), 175. Esocini, 210. Esox (Gen), 210. Esox lucius, 210, 211. eurycephalus (Gobius), 68, 69. euxina (Sardinella) 219. F. farenus (Cyprinus), 139, 140. fario (Salmo), 206. www.dacoromanica.ro 283 fario (Trutta), 206. fasciatus (Aspius), 164. ferrugineus (Cottus), 35, 36. flesus (Platessa), 89. flesus (Pleuronectes), 89. fluviatilis altera (Trutta), 203. r (Anguilla), 236. „ (Barbus) 128, 129. „ (Cobitis), 188. „ coeruleus (Capito), 173. „ (Gobio), 133. „ (Gobius), 69, 70, 71. „ (Lampreta), 276. „ (Perca), 10. „ (Petromyzon), 275, 276. „ rapax (Capito), 168. „ sive Squalius minor (Capito), 186. „ var. lactea (Gobius), 71. „ „ nigra (Gobius), 71. „ vulgo flesus (Passer), 189. foliaceus (Argus), 111. fossilis (Cobitis), 194, 195. „ (Misgurnus), 195 „ (Mustella), 195. frigidul (Leuciscus), 184. frissi (Leuciscus), 178, 183. Fundulus, 197. G. Gadoidei (Fam.), 93. Gadus Iota, 84. Gadus spec., 84. Ganoidei (Ord.), 238. Gasterostea, 50. Gasterosteidae (Fam.), 43. Gasterosteus (Gen), 39, 44. Gasterosteus aculeatus, 52, 54. 55 aculeatus var. ponticus, 54. n argentatissimus, 53. 55 balloni, 53. 55 biarmatus, 52, 54. u brachycentrus, 53. 55 elegans, 53. 5> gymnurus, 53. 55 leiurus, 53, 57. 55 neustrianus, 53, 57. 55 platygaster, 44, 45. » „ var. danubica, • » „ „ kessleri, 45 51 „ „ niger, 46. fl ponticus, 52, 53. IV pungitius, 45, 46, 50. 55 semiarmatus, 53, 57. 55 semiloricatus, 53, 57. geometra (Piscicola), 111. germanorum (Orfus), 182. gibbosus (Cyprimus carpiovar.). 116. gibelio (Carassius), 122. „ (Cyprinus), 122. glabra (Platessa), 89. glaber (Acipenser), 242, 243. Glanis, 93. glanis (Silurus), 92, 93. gmelini (Acipenser), 250, 271. Gobio, 133. gobio (Cottus), 35, 36. „ (Cyprinus), 133. Gobio fluviatilis, 133. „ „ capitatus, 36. „ kessleri, 135. „ obtusirostris, 133. „ uranoscopus, 135. „ vulgaris, 133. Gobioidei (Fam.), 60 Gobiosoma, 60. Gobius (Gen.), 60, 133. „ batrachocephalus, 65. „ caninus, 215. „ cephalarges, 67, 68, 69. „ eurycephalus, 68, 69. „ fluviatilis, 69, 70, 71. „ „ var. fluviatilis, 70. „ „ „ lactea, 71. „ ,, „ nigra, 71. ,, gymnotrachelus, 70, 71. „ kessleri, 64. „ lacteus, 70, 71. „ marmoratus, 61, 62. „ martensii, 70. „ niger, 70. „ platycephalus, 65. ,. platyrostris, 65, 68, 69, „ ratan, 68. „ rubromaculatus, 61, 63. „ semilunaris, 61, 63. „ syrman, 68. „ trautwetteri, 67, 68. grisalgine (Cyprinus), 178, 183, 187. grisalginii (Leuciscus), 183. giildenstaedtii (Acipenser), 240, 254. forma typica (Acipenser), 261. var. acutirostris (Acipenser), 262. var. glabra (Acipenser), 255. var. golis (Acipenser), 261. var. longirostris (Acipenser), 262. var. scobar (Acipenser) 260, Gymnocephalus scbraetser. 31. gymnothorax (Thymallus), 201. 202. gymnotrachelus (Gobius), 70, 71. gymnurus (Gasterosteus), 53. www.dacoromanica.ro 284 H. L. heckelii (Aspius), 161. „ (Leucisous), 179. Helopes, 241. Helops, 241. helops (Aoipenser), 251. Hippocampus, 217. Holobostryches, 241. hucho (Salrao), 203. hungaricus (Cyprinus), 102,115, 116, 117. „ (Cyprinus carpio var.), 116. hungarorum (Acipenser), 254. Huso (Gen), 241, 264. Huso II, 243. Huso III, 246. Huso VI, 246, 251. Huso V, 254. huso (Asipenser), 254, 265. Huso huso, 264, 265. huso (Huso) 264, 265. Huso primus, 265. Husones, 241. I. idbarus (Cyprinus), 173, 184. Idus (Gen.), 172. idus (Cyprinus), 173, 182. „ (Leuciscus), 173, 182. Idus melanotus, 173. „ „ var. orfus, 183. „ miniatus, 173. infundibuliformis (Botriocephalus), 213. iridea (Trutta), 200. italica (Perca), 12. J. jeses (Cyprinus), 173. „ (Leuciscus), 173. K. kamensis (Acipenser), 246. Karass, 122. kessleri (Ciupea), 220. „ (Gasterosteus platygaster var.), 45. „ (Gobioj, 135. „ (Gobius), 64. kolarii (Carpio), 118, 125. i. (Cyprinus), 116, 125. Kostera, 250. kostera (Acipenser), 254. krameri (Ambra), 215. „ (Umbrina), 275. Labrax lupus, 21. labrax (Perca), 21. „ (Salmo), 200. lactea (Gobius fluviatilis var.), 71. lacteus (Gobius), 70, 71. laevis (Phoxinus), 188. Lampreta fluviatilis, 276. laskyr (Abramis), 150. „ (Abramis blicca var.), 152. „ (Blicca), 151, 152. „ (Cyprinus), 150. latus (Botriocephalus), 213. Latrunculus, 60. leiurus (Gosterosteus), 53, 57. leonhardi (Pseudobarbus), 132. lepusculus (Squalius), 187. Lernaeocera cyprinacea, 111, 124. Leucaspius (Gen), 170. „ abruptus, 170. „ deliniatus, 170. Leuciscus (Gen), 178, „ alburnus, 158. „ amarus, 136. „ baldneri, 164. „ bipunctatus, 164. ,, blicca, 150. „ buggenhagii, 148. „ cephalus, 185. „ cultratus, 156. leuciscus (Cyprinus), 187. Leuciscus dobula, 184. „ dolobratu.s, 165. Leuciscus erythrophthalmus, 175. „ frigidui, 184. „ frisii, 178, 183. „ grisalginii, 183. „ heckelii, 179. „ idus, 173, 182. „ jeses, 173. „ meidingeri, 178, 179, 183. „ mento, 161. „ nasus, 191. „ orfus, 173. „ pausingeri, 179. „ phoxinus, 189. „ pigus, 182. „ rutilus, 178, 179, 152. „ „ Alburnus lucidus, 166. „ „ var. erythraea, 181. „ „ heckeli, 180. „ „ var. pausingeri, 179. „ sapa, 147. ' leuciscus (Squalius), 178, 186, 187. Leuciscus ţinea, 126. „ virgo, 178, 182. , www.dacoromanica.ro 285 Lenciscns vulgaris, 187. Leuckartii (Abramis), 148. „ (Abramidopsis), 148. Ligula, 30. „ digrama, 18, 124, 913. „ monograma, 124, 152. limi (Umbra), 214. Lionisci, 241. Lota (Gen), 84. Iota (Gadus), 84. Lota vulgaris, 84. lucidus (Alburnus), 158, 159, 165 Lucioperca (Gen), 14, 15, Lucioperca marina, 20 21, 33, 34 lucioperca (Perca), 15. Lucioperca sandra, 14, 15. lucioperca (Stizostedium), 15. Lucioperca volgensis, 19. Lucius, 211. lucius (Esox), 210. lumbricalis (Petromyzon), 277. lupus (Labrax), 21. luscus (Plasessa), 89. „ (Pleuronectes), 89. M. macrolepidotus (Cyprinus), 102. macrophthalmus (Scardinius), 176. macrostomus (Cottus Gobio var.), 40. „ (Cotus poecilopus var.), 42. maeotica (Ciupea resp. Alosa), 220. marina (Lucioperca), 20, 22, 33. „ (Perca), 15. marinum (Stizostedium), 21. marmorata (Platessa flessus var.), 89. marmoratus (Gobius), 61, 62. marsiglii (Acipenser), 243. „ (Phoxinus), 189. martensii (Gobius), 70. meideugeri (Leuciscus), 178, 179, 183. melanops (Abramis), 143, 145. melanotus (Idus), 173. melanotus var. orfus (Idus), 182. mento (Alburnus), 162. „ (Aspius), 161, 162. „ (Leuciscus), 161. mentoides (Alburnus), 162. „ var. danubicus (Alburnus), 162. merga (Cobitis), 197. Mesocentre, 241. microlepidotus (Abramis), 140. microstomus (Cottus), 35, 36. „ (Cottus gobio var.), 40. „ (Cottus poecilopus var.), 42. miniatus (Idus), 173. Misgurnus fossilis, 195. moles (Carassius), 122. „ (Cyprinus), 122-monograma (Ligula)i 124. Mugii (Gen). 73. )) auratus, 76, i n capito, 82- n caphalus, 74. n „ var. chelo, 78. i» ramada, 82. » saliens, 81- Mugiloidei, 73. Muraena anguilla, 235. Muraenoidei (Fam.), 92, 235. Mustella, 84. Mustella fossilis, 195. mutabilis (Cariophyllaeus), 213. N. nackarii (Acipenser), 239, 255. „ var. heckeli (Acipenser), 239. „ „ nardoi (Acipenser), 239. „ „ nasus (Acipenser), 239. Nasus, 191. nasus (Chondrostoma), 190, 191. » (Cyprinus), 191. „ (Leuciscus), 191. Naucrates, 43. Nemachilus barbatulus, 197. „ „ var. taurica, 197. Nematoideum siluri glanidis, 97. neustrianus (Gasterosteus), 53, 57. niger (Gasterosteus platygaster var.), 46. „ (Gobius), 70. nigra (Gobius fluviatilis var.), 71. „ (Trutta), 206. nigrescens (Alosa pontica var.), 224. nodulosus (Traenophorus), 213. nordmanni (Alosa), 219, 227. i> (Cyprinus), 102, 116. nudiventris (Acipenser), 243, 244. nudus (Cyprinus), 103. O. oblongus (Carassius), 122. „ (Cyprinus carpio var.), 117. obtusirostris (Gobio), 133. occelata (Taenia), 213. ochrodon (Aspius), 158. Opistocentre, 241. orfus (Cyprinus), 173. Orfus germanorum, 182. orfus (Leuciscus), 173. owsianka (Aspius), 170. Owsianka czernayi, 170. www.dacoromanica.ro 286 P. Pachychili, 100. Palingenia, 248. pallasii (Schillus), 15, 19. Passer fluviatilis vulgo flesus, 89. pausingeri (Leuciscus), 179. Pelamys, 43. Pelecus, 155. Pelecus cultratus. 155, 156. Perca (Gen), 10. Perca 1, 10. „ asper, 19, 23. „ cernua, 28. „ fluviatilis, 10, 11. „ italica, 12. „ labrax, 21. „ lucioperca, 15. „ marina, 15. „ schraetsor, 31. „ secunda, 28. „ volgensis. „ zingel, 25. Percarina demidoffii, 33, 34. Percoidei (Fam.), 10. petenyi (Barbus), 131, 132. Petromyzon (Gen), 275. „ branchialis, 276. „ planeri, 276. Phoxinus (Gen), 188. phoxinus (Cyprinus), 188. Phoxinus laevis, 188. phoxinus (Leuciscus), 189. „ (Marsigli), 189. Phoxinus primus, 163. „ secundus, 158. Physostomi (ord.), 92. ' pigus (Leuciscus), 182. piltschardus (Ciupea), 220. Pisces, 9. Piscicola geometra, 111. pisciculus I, (Asper), 25. pisciculus II (Asper), 23. , planeri (Petromyzon), 276. Platessa flessus, 89. „ „ var. marmora ta, 89. „ glabra, 89. „ luscus, 89.. platycephalus (Gobius), 65. platygaster (Gasterosteus), 44, 45. ’ platyrostris (Gobius), 65, 68, 69. Pleuronectes (Gen), 88. Pleuronectes cicatricosus, 89. „ flesus, 89 „ luscus, 89. Pleuronectidae, 88. plotizza (Scardinius), 176. poecilopus (Cottus), 35, 40, 41. „ (Cottus gobio var.), 41. pontica (Alosa), 218, 220. „ (Ciupea), 220, 227. ponticus (Gasterosteus), 52, 53. „ (Gasterosteus aculeatus var.) 54. „ (Salmo), 200. primus (Huso), 265. „ (Phoxinus), 163. Pseudobarbus leonhardi, 132. Pungitius (Gen), 50. pygmaeus (Acipenser), 243, 246, 254. R- ramada (Mugii), 82. ’ rapax (Aspius), 169. rapax (Cyprinus), 168. ratan (Gobius), 68. ratzeburgii (Acipenser), 252. regina (Cyprinus), 102, 115. rex cyprinorum (Cyprinus), 102, 106. Rbodeus (Gen), 135. „ amarus, 136. Rhombus, 88. rivularis (Cyprinus), 189. rondeus (Squalius), 187. rossica (Acerina), 33. rostratus (Antaceus), 251. „ (Squalius), 187. Rubellus, 175, 179. rubromaculatus (Gobius), 61, 63. russac (Alosa pontica var.), 226. ruthenus (Acipenser), 246, 271. „ var brevirostris (Acipenser), 250. r var. gmelini (Acipenser), 250. rutilus (Cyprinus), 179. „ (Leuciscus), 152, 178, 179. „ var. erythraea (Leuciscus), 181. „ „ heckeli (Leuciscus), 180. rutilus var. pausingeri (Leuciscus), 179. rysela (Chondrostoma), 191. S. Salar aussonii, 206. salar fario (Salmo), 206. saliens (Mugii), 81. Salmo (Gen), 203. „ fario, 206. „ hucho, 203. „ labrax, 200. „ ponticus, 200. „ salar fario, 206. „ salvelinus, 200 „ thymallus, 201. Salmo fario aussonii, 206’ • www.dacoromanica.ro 287 Salmonidei, 92, 200. salvelinus (Salmo), 200. sandra (Luoioperca), 14. Sarachi congener, 155. Sardina dobrogica, 219. Sardinela euxina, 219. sapa (Abramis), 146, 147. „ (Cyprinus), 147. scardafa (Scardinius), 176. Scardinius (Gen.), 175. „ dergle, 176. „ erytrophtha^mus, 152, 175 „ macrophthalmus, 176. „ plotizza, 176. „ scardafa, 176. Schillus pallasii, 15, 19. Schistocephalus dimorplius, 59. schraetser (Acerina), 31. „ (Perca), 31. schraitser (Acerina), 31. schreibersi (Abramis), 147. scliroetser (Gymnocephalus), 31. schypa (Acipenser), 243, 255, 256. Scleroparei (Fam.), 35. secunda (Brama), 147. „ (Perca), 28. secundus (Phoxinns), 158. semiarmatus (Gasterosteus), 53, 57. semiloricatus (Gasterosteus), 53, 57. sericeus (Cyprinus), 136. seui-uga (Acipenser), 251. Shipa, 241. Shipacei, 241. sieboldi (Ergasilus), 111. siluri glanidis (Nematoideum), 97. Siluroidei (Fam.), 92 Siiurus (Gen), 93. Siiurus spec., 84. , Siiurus glanis, 92, 93. Solea, 88. Squalius (Gen), 184. „ cephalus, 165, 178, 184, 185. „ chalybaeus, 187. „ deliniatus, 170. „ dobula, 184. Squalius dobnala X Alburnus lucidus, 165. „ lepusculus, 187. „ leuciscus, 178, 186, 187. „ rondeus, 187. „ rostratus, 187. specularis (Cyprinus), 102. stellatus (Acipenser), 250, 251. „ var. donensis (Acipenser), 252. „ (Antaceus), 254. Sterledi, 241. Sterledus, 241. sterleta (Acipenser), 246. Stizostedium lucioperca, 15. „ marinum, 21. „ volgense, 19. streber (Aspro), 23, 27. Sturio, 241. Sturio I, 246. ■ „ II, 246. sturio (Acipenser), 239, 252, 254, 255, 262, 263 Sturiones, 241. sulinae (Ciupea), 219. Syngnathus, 217. syrman (Gobius), 68. T. taenia (Acanthopsis), 198. taenia (Cobitis), 198. Taenia occelata, 213. taeniatus (Cyprinus), 168. tauricus (Alburnus), 166. Teleostei (Ord.), 9. Telestes agassizii, 191. Temnochili, 100. Temnodon, 43. Thymallus (Gen), 200, 201. „ gymnothorax, 201, 202. thymallus (Salmo), 201. Thymallus vexillifer, 201. „ vulgaris, 201. Ţinea (Gen), 126. Ţinea crysitis, 126. ţinea (Cyprinus), 126. ţinea (Leuciscus), 126. Ţinea vulgaris, 126. Traenophorus nodulosus, 213. trachurus (Gasterosteus), 52, 53, 57. trautwetteri (Gobius), 67, 68. Trigla, 35. truncatus (Cyatocephalus), 213. Trutta (Gen), 206. „ fario, 206. „ fluviatilis altera, 203. „ iridea, 200. „ nigra, 206. U. Umbra (Gen), 215. umbra (Cyprinodon), 215. Umbra krameri, 215. Umbrajimi, 214. Umbridae (Fam.), 92, 214. Umbrina krameri, 215. uranoscopus (Cyprinus), 135. „ (Gobio), 135. www.dacoromanica.ro 288 v. vetula (Abramis), 139, 140. vexillifer (Thymallus), 201. vimba (Abramis), 143. » . (Oyprinus), 143. virgo (Leuciscus), 178, 182. volgense (Stizostedium), 19. volgensis (Lucioperca), 19. volgensis (Perca), 19. vulgaris (Acerina), 28. „ (Alausa), 227, 228. „ (Anguilla), 235, 236. „ (Aspro), 23. vulgaris (Barbus), 129. „ (Carassius), 121, 122. „ (Gobio), 133. „ (Leuciscus), 187. „ (Lota), 84. „ (Perca), 11. „ (Ţinea), 126. „ (Thymallus), 201. Z. zingel (Aspro), 25. „ (Perca), 25. www.dacoromanica.ro INDICE ALFABETIC DE . NUME POPULARE DE PEŞTI, INSTRUMENTE ŞI INSTALAŢII DE PESCUIT. A- Abaza, 78, 270. Ableţ (lip.), 161. Acbalâc, 19. Ahele, 237, 259. Alabalâc, 14. Albitură, 142, 152. Aleonul, 208. Anghila, 237. Asprocsera, 19. Ataman, 270. Avat, 167, 169, 170. Ave, 113, 142. B. Gabca bieloi, 181. Babe, 40. Babele, 40. Babi, 40. Babuşcă, 181. Babuşcă albă, 181. Babuşcă cu pana roşie, 177. Babuşca Erasnoperca, 177. Babuşcă roşie, 177. Balaban, 76. Bălos, 181. Balâc, 258. Bâicioc, 64, 72. Băstrug, 74, 82. Batog, 269. Batcă, 150. Bâtculiţă, 152. Batcă corcită cu Roşioară, 155. Behliţa, 138, 172. Beldiţa, 163. 165. Belizna, 170. Jl. B. —Publ, Adamachi. III. Antipa, Ihtiologia. Beluga, 270. Berchiţă, 165. Biban, 10, 14. Bieliţă, 181. Bielogalafca, 224. Blehniţă, 136, 138. Boarea, 136, 138. Bobleţ, 161. Boblete, 161. Boerănaş, 103. Bogsar, 245. Boişte, 190. Boiştean, 38, 188. Borfete, 190. Boţog, 146, 148. Boulean, 170. box (Crap), 118. box (Şalău), 22 Breana, 131. Butarga, 76. Butz, 40. C. Calaci balâc, 158. Călcătoare, 77. Camănă, 249. Cambulă, 89. Cap de mops, 22. Cap de delfin, 22. Capacul, 114 Câră, 199. Caracudă, 121, 124. Caracudă ţopârlească, 124. Caracudia, 124. Caraghioz balâc, 161. Caras, 124. Cărăşpl, 124. www.dacoromanica.ro 290 Carmace, 245, 249, 253, 269. Cărm&cuţe,'249. Cărmăcuţe de cegă, 249. Cârjanca, 141, 142. Cârlige cu nadă, 14. Cârlige de fund, 25. Cârligul, 114. Cârlionţul, 161, Castri, 73. Caţivelopsaro, 170. Cazai canat, 31. Ceciugă, 249. Cecuşca,’ 270. Cega, 246, 249. Cegă cu botul scurt, 251 Cegă corcită cu Păstrugă, 271. Cegamiţă,^249, 27. Cegă de mare, 271. Cereala, 40, 134. Chefal, 73, 82. Chefalul mare, 74, 76. Chefalul cu cap mare, 76. Chefal cu coada lată, 82, Cheag, 269. Chipcel, 161. Chişcar/196. Chisoaroă, 172. Cigă, 249. Ciciugă, 249. Cihon, 158. Cinghine bal&c, 170, Ciobacă, 131, 203. Ciopic, 20. Ciopcic, 21. Ciortanul 14, 124. Ciortănică, 114. Ciortan corcit, 126. , Ciortocrap, 114. Ciomagalafca, 226. Ciros, 229. Cirus, 229. Ciuciu, 114. Ciuciulan, 114. Ciuciulică, 114. ' Civiu, 19. Clean, 184, 186, 188. Clean corcit cu Obleţ, 166. Cleiu de Morun, 269. Clen, 186. Clone, 97. Cobcă, 114. Cobce, 254, 239. Cocioc, 172. Cociorvă, 131. Coconari, 165. Corbancă, 152, Corcitură de liiban cu Şalău, 33. Corcitură de Crap cu Caracudă, 126, „ „ Cosac cu Batcă, 148. „ „ Batcă cu Babuşcă, 153, 154. „ „ Clean cu Sorean, 166. „ „ Obleţ cu Tarancă, 167. „ „ Nisetru cu Viză, 272. „ „ Morun cu Păstrugă, 272. Corpancă, 152. Corpănică, 152. Corpacâ, 152. Cosac, 145, 152. Cosăcel, 138. Cosac caraghioz, 146. Cosac nemeş, 146. Cosăcuţă, 146. Cosac cu botul turtit, 148. Cosac corcit cu Batcă, 148. Cosace, 225, Coşul orb, 114. . Coşul de răchită, 128. Costris, 14. Costruş, 14. 1 Coteţ, 14, 19, 113, 124, 128, 152. Coteţ bulgăresc, 78. Coteţ de stuf, 161. Crăeş, 190. Crap, 114, 115, 101. Crăpcian, 114. Crap de Dunăre, 115. Crap box, 118. Crap cu spinarea groasă, 115. „ „< „ ridicată, 116. Crap gol, 103. Crap ghebos, 116. Crap săltăreţ, 117. Crâsţiic, 134, 140. Crestaş, 134. Cuţitoaie, 199. D. Daldon, 269. Daviţa, 174. r Dinamita, 20& Dvosnasnoi (rus.), 260, 269. E- Eric, 77. Essence d’Orient, 160. G Gard, 19. Gard cu leasă, 98, 124, 190. Gărduţul'cu legănuş, 134. Gărduţul cu leasă, 40, 134. Gard cu limbi, 77, 114. www.dacoromanica.ro K. 291 Garduri de piatră, 193. Gârle de chefal, 77. GhelCi, 52. Ghelmeş, 52. Ghiondere, 113. Ghiban, 14. Ghiban cu pana roşie, 14. Ghiban alb, 14. Ghiborţ, 28, 30. Ghigorţ, 30. Gl&voace, 40, 67, 72. Glâvoace mică, 64. Glossis (grec.), 91. Goghie, 181. Goliş, 261. Grindel, 196, 198, 38. Grindeiuşă, 198. Guran, 19. Guşter, 152. Guvidie, 64. Guvidii de baltă, 67. „ „ Brates, 67. „ mici, 64. H. Halâu, 14. Ilanus, 14. Haut, 169. Havat, 169. Ilavut, 169. Helios, 237. I. lam-balâc, 98. Iaprac, 98. larmă, 98. Icran, 270. Icreană, 270. Icre de chefal, 76. Ilan balâc, 237. Ilarii, 73. împăratul Babuştei, 182. împăratul Cegăi, 250. împăratul Crapului, 103. împăratul Plăticăi, 141. închisori, 114. J. Jaînna, 131. Jollomeasa, 174. Kaliuşca, 59. Kalma, 33. Karaghioz, 225. Kedrin, 59. Kirmizic canat, 177. Kiutuc, 260. Klowotsch (Heck. u. Kner), 40 Ivorop, 114. . Krasnoperca, 177. L. Laban, 74, 76. Labani, 76. Lăptaş, 19, 25, 27, 114, 87. Laskir, 152. Lăteată, 138. Lavraki, 21. ■ Leasă, 14, 113, 145, 158. Legănuşul, 134. Lejnic, 134, 193. Licurin, 76. Lijaboc, 69. Limbă (Peşte), 91. Limbi, 19, 77. Lin, 126, 128. Linos, 128. Lipan (peşte), 38, 201. Lipan (plantă), 208. Lostiţă, 205. Lostocă, 203. Lostosă, 205. Lostoză, 203. Lostriţă, 203, 205. Luniţâ, 124. Lupul bălţii, 212. M. Măntuş, 87. Mato negre, 191, 193. Mareana, 270. ' Mârliţa, 213. Mârloaie, 213. Mavraki, 73. Mbreană, 131. Melos, 33, Mersan (turc.), 260. Mersini (grec.), 260. Mersin iavrusu, 254. Midhai, 87. Midhoc, S7. Mihalţ, 84. Mincioc, 231. Mitilica, 97, 248. www.dacoromanica.ro 292 Mitroace, 67. Mitrocari, 67. Moacă, 98. Moace, 40. Moină, 198. Molan, 198. Molete, 198. Morunaş, 148, 145. Morun, 264, 280. Morun bocs, 270. Morun hermafrodit, 270. Morun corcit cu Nisetru, 273. Moslad, 208. Moş, 81, 52. Moş cu 3 ghimpi, 59. Mreajă, 131, 86. Mreja, 131, 86. Mreana, 128. Mreana cenuşie, 132. „ galbenă, 131. „ pătată, 132. „ roşie, 131. „ vărgată, 132. N. Naboinic, 270. Nada, 14, 131. Nas ascuţit (Chefal), 80. Năvod, 14, 113, 124, 126, 131, 142, 146. 158. Năvodul mic (dela munte). 186. Nisetru, 244. IfV Nisipariţă, 199. Nouă ochi, 276. O. Oastia, 205. Obleţ, 158. Oblete, 161. Obleţi mari, ICI. Oblcţi de mare, 161. . Obleţ corcit cu Babuşcă, 167. Obletia (grec.), 161. Obor, 77. Ocheană,'179, 177, 181. Ocheniţă, 177, 181. Oclee, 161. Odorob, 114. Ofiţer, 118 Ogor, 237. Ohor, 237. Okoni (rus.), 14. Olocari, 114, 117. Oria, 87, 97, 253. Ostia, 87, 114, 131. Osetior, 260. Osetrin, 260. Ostreinos, 79. P. Pacios, 73, 76. Pahopsero, 174. Palămida sălbatică, 43, 52. Palămida de baltă, 44. Pană de somn, 97. Pastrugă, 251, 254. Păstrugarnita, 254. Pastrungă, 254. Păstrăv, 38, 39, 206, 209. Păstru, 209. Păstrăv american, 200. Perimet, 269. Perioz, 270. Periteşti, 249. Peşte cu ghimpi, 59. Peşte de Piatră, 27. Peşte cu şapte nume, 170. Peşte ţigănesc, 170, 51. Peşti osoşi (ord.) 9. Peşti (Clasa), 9. Pietroşel, 215, 217, 52. Pietrar, 27. Pisiea, 91. Plasa, 25, 27. Platarin, 73, 82. Piătica, 139, 142, 152. Plătică bocs, 142. Plătică corcită cu Roşioară, 149. Plătică corcită cu Babuşcă, 149. Plăticuţă, 138. Plătică răpănoasă, 141. Plava de Cegă, 249. Plava de Scrumbiţe, 229. Plavcă, 223. Pleava, 172. Pleter, 98. Plevuşcă, 172. Plevuşcă de neam, 172. Plocăul, 131, 186. Plutica, 138. Poclăul, 86, 131. _ Poludionu (Vânt), 270. Porcan, 134. Porcoi, 134. Porcoiaş, 134. Porcuşor, 133, 134. Porcuşorul ordinar, 72. Porcuşorul de vad, 72, 134. Porij, 223. Podeţ, 193. Poduţ, 193. www.dacoromanica.ro 203 Podust, 193. Praboi, 269. Pripoane; 14, 27. Pripoane de Cegă, 248, 249. Pripoune de fund, 114. „ „ faţă, 114, 97. „ mici de fund, 25. Prostovol, 114. Pu.. ciobanului, 27, 67. R. Radină, 78, 233. Raşcă, 113. Răspăr, 31, 33. Răstrungă, 254. Răsură, 248. Rânchiţă, 138. Ribeţ, 145. Ripeah, 260, 269. Rippa (Bielz), 25. Rissac, 228. Rizeafcă, 229. Rizeafcă mică de neam, 231. Rogojina de Chefali, 78. Roşioară, 138, 175, 177. Roşioară cu pana roşie, 177. Rusalii, 248. S. Săbicioară, 158. Sabiţa, 155, 158. Săbioară, 158. Sabiiţă, 158. Sacul, 86, 131, 186. Sacul de pleavă, 172. Sacul de plevuşcă, 172. Şalău, 14, 19. Şalău, 19. Şalău armenesc, 20. Şalău bălan, 19. Şalău bocs, 22. Şalău de mare, 21. Şalău vărgat, 19. Şaran, 114. Şaranet, 114. Sardeluţe, 234. Sarianaki, 73. Sărmă, 172. Sârmuliţa, 172. Sazan, 114. Sazani, 114. Sborş, 52. Scobai, 193. Scobar, 191, 193, 261. Scorpios, 31. Scrâmbii, 829. Scrumbia, 219. Scrumbie de Dunăre, 219, 224. Scrumbii de Dunăre cu cap alb, 224. „ cu cap negru, 225. „ mici de Dunăre, 229. Scrumbie mică de neam, 234, 231. Scrumbioară, 231. Scrumbiţe, 229. Secret, 20. Şeică, 131. Seledez, 224. Şerpar, 196. Setcă, 233. Setcă de Cambulă, 91. „ „ Chefal, 77. „ , Cegă, 249. „ „ Rizeafcă, 229. „ „ de Scrumbie de Dunăre, 233. Sevriuga, 254. Sglăvoace, 40, 36. Sglăvoagă, 40. Sglăvoc, 40. Şialâu, 19. Şialâor, 49. Singhil, 73, 80. Şip, 262, 263. Sirecuri, 78. Smialţ, 87. Somn, 39, 93, 98. Somn iaprac, 98. ' Somn pană, 98. Somotei, 98. Sorean, 161. Soreată, 161. Spatopteros, 73, 79. Spatopsaro, 158. Spuse, 77. Ştiucă, 210. Ştiuculiţă, 213. Stiulbuc, 131. Stoicesc, 161. Stoiceţ, 161. Straja, 131. Strapezan, 19. Sudac, 19. Suduc, 19. Sula, 19. Sulă, 27, 117. Sul ari, 25, 114. • Sulac, 117, Suletnic (Crap). 114, 117. Sulinar, 117. Suliotki bjelogalava, 224. Suliotki ciornagalava, 226. Suloi, 114, 117. www.dacoromanica.ro 294 T. Taharău, 181. Talian, 108. Târâtoarea, 249. Tărăbuc, 172. Taran, 181. Tărbur, 172. • Tărbuf, 172. Târboc, 172. Tifan, 25, 27, 145. Tilka, 231. Timleac, 270. Toană (de năvod, de setcă, ctc.), 2*3. Trapezan, 19. Turnabalâc, 213. Turta lupului, 208. Turpac-, 270. T- Ţârâitori, 1G0, 161. Ţârâitori Corciomani cu Bălos, 167. Ţărancă, 181. Ţărăncuţă, 181. Ţipar, 97, 194, 196, 23G, 27G. Ţopa, 145, 148. U. V. Văduviţă, 172. Văduvioară, 174. Yâigan, 170. Vâlcan, 170. Vâlsan, 170. Vârlan, 198. Vârluga, 199. Vârşi, 14, 224, 128, 146, 152. Vastranos, 74, 79, 80. Vătaf, 270. Verdete, 188. Verdeţ, 190. Verizop, 186. Vetrice, 248, 257. Veziga (rus.), 269. Vintire, 14, 113, 142, 152. Virezub, 178, 186. Virizop, 178. Visila, 97, 161, 196. Viz, 245. Viza, 242, 245. Viză galbenă, 263. Voii, 74. Voloc, 25, 152. Vostoc (vânt), 270. Vrespere, 170. Vulenos, 98. Vyresub, 178. Udei, 161. Ulucari, 114, 117. Undiţă, 14, 25, 131. Z. Zâton, 14, 113. Zăvod, 269. Zvârlii gă, 198, 199, www.dacoromanica.ro TABELA I. 1. Perca fluviatilis Lin. 2/3 din mărimea naturală. 2. Lucioperca sanăra Cuv. et. Val. »/2 din măr. nat. 3. Lucioperca volgensis Pali. -/s din măr. nat. 4- » » » var. caput delphini. Monstruozitate cefalică. 2/a din măr. nat. 5. Craniu de Şalău bocs; capătul posterior al fălcii superioare este desprins dela inserţiunea sa şi împins puţin înainte. 6. Acelaş, craniu văzut de sus. 7. Lucioperca sanăra Cuv. Monstru. 1/B din măr. nat. Capul bocs; ochiul stâng exophthalmic, cel drept lipsind cu totul. 8. Acelaş. Capul văzut pe partea dreaptă. Se vede locul ochiului dispărut. Orbita o acoperită cu o placă osoasă ascunsă sub piele. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologica a României, Tab. I, ■ : ,y/ -v. 1 : • ■ . v;; v ■; Şt ■ ■-v •• '■•' • na Aoademia Română. — Publ. Adamachi IE. Phototypie M. Jafffe, Vicnne. www.dacoromanica.ro TABELA II. 9. Aspro streber Sieb. Mărime naturală. 10. Aspro zingel Cuv. 1(2 din măr. nat. 11. Acerina cernua Lin. măr. nat. ' 12. Acerina schraetser Lin. măr. nat. 13. Coltus gobio Lin. măr. nat. Exemplar având pectoralele cu dungi transversale foarte slab pronunţate. 13 a. Cothis gobio Lin. măr. nat. Exemplar având pectoralele fără dungi transversale. 13 b. Cottus gobio. Gura. 14. Cotus poecilopus Heck. 15. Gasterosteus platigaster Kessler. 2 ori măr. nat. 15 a. » » » discul ventral cu spinii ventrali des- chişi ; 2.5 ori măr. nat. 15 b. » » » discul ventral cu spinii ventrali în- chişi. 16. Gasterosteus aculealus Lin. forma tipică. Măr. nat. 16 a. » » » discul ventral. 16 b. » » » 2 plăci osoase dela mijlocul corpului. 17. Gasterosteus aculeatus var. ponticus. 2 ori măr. nat. 17 a. » » » » discul ventral. 17 b. » » » » 2 plăci osoase de sub spinul al 2-lea dorsal. www.dacoromanica.ro Tab. II 11B Academia Romănâ. - PabL Adamacbi m, www.dacoromanica.ro TABELA III. 18. Gobius Kessleri Giinther. 9 ]0 din măr. nat. Exemplar din Lacul Bra-tcş. — a) Exemplarul văzut în profil; b) aripioarele ventrale contopite la un loc având forma unei pâlnii; o) exemplarul văzut pe la partea dorsală. 19. Gobius trautvelieri Kessler. Exemplar din Dunăre în faţa Brăilei, la gura Gârlei dela Fcldpost. Măr. nat.; ci) exemplarul în profil; b) capul văzut pe partea dorsală. 20. Gobius fluvialilis Pali. Exemplar prins în gârla dela Feldpost lângă Braila. Coloarea albicioasă. Măr. nat. a) exemplarul în profil; b) capul văzut dela partea dorsală. 21. Gobius marmoralus Pali. Exemplar prins în lacul Sinoe. Măr. nat. a) exemplarul în profil; b) partea dorsală schematic). 22. Gobius vephalarges Pali. Exemplar prins în lacul Razim. %o din măr. nat. a) exemplarul în profil; bj capul văzut dela partea dorsală. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologică a României. Tab. III. 20 a b 21 Phototypie M. Jaffe, Vicnne. Academia Română. — Publ. Adamachi IU, www.dacoromanica.ro TABELA IV. 23. Mugii cephalus Cuv. Exemplar prins în Lacul Sinoe. s/4 din măr. nat. a) exemplarul în profil; b) partea dorsală a capului. 24. Mugii chelo Cuv. Exemplar prins în Gârlă Comisia la lacul Sinoe. */* din măr. nat.; a) Exemplarul în profil; b) capul văzut dela partea dorsală; cj capul pe la partea inferioară spre a se vedeâ forma spaţiului jugular; d) secţiune transversală în corp în dreptul primului radiu al primei dorsale; e) capul cu gura deschisă spre a se vedeâ poziţia maxilarelor superioare faţă de suborbitare. 25 a, b, c. Mugii auralus Risso. Exemplar prins la Jurilofca în Lacul Razim. 3/* din măr. nat. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologică a României. Tab. IV. < UH Academia Romană. - Pnbl. Adamachi m. www.dacoromanica.ro Phototypie M. Jaffe, Vîenne TABELA V. 26. Mugii saliens Risso. Exemplar prins în lacul Mangalia. ®/7 din măr. nat.; a) profil; b) capul dela partea dorsală; c) capul dela partea ventrală; dj secţiune transversală în corp în regiunea inserţiunii aripioarelor ventrale; e) capul cu gura deschisă spre a se vedcâ poziţia şi forma oaselor maxilare superioare şi a suborbitalelor. 27. Mugii capito Cuv. 3/4 din măr. nat. Exemplar prins în gârlele dela Ju-rilofca; a) profil; b) capul pe la partea inferioară; c) capul pe la partea superioară; d) secţiune transversală în dreptul primului radiu al aripioarei dorsale; e) capul cu gura deschisă; f) secţiune în corp în dreptul ultimului radiu al analei. 28. Chefal monstru, probabil Mugii capito, pescuit în lacul Sinoe. °/10 din măr. nat. Are vertebrele în mare parte lipite între ele (scolioză). 29. Chefal bocs, probabil Mugii auratus, din lacul Razim, măr. nat. Oasele frontale sunt foarte curbate la partea lor anterioară ca şi la Crapul şi Şalăul bocs. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologica a României. Tab. V. Academia Română. — Publ. Adamachi m. www.dacoromanica.ro Phototypie M. Jafle, Viennc. TABELA VI. 30. Plenronectus flesus Lin. Exemplar prins în Lacul Raz im; °/7 din măr. naturală. 31. Lota vulgaris Cuv. Exemplar prins în Dunăre la gura Şiretului. 2/» din măr. nat. 32. Sihirus glanis L. Juv. măr. nat. Exemplar prins în Dunăre în faţa Br.a-ilei la gura gârlei dela Feldpost. 32 a. Crap bocs. Fotografie V3 din măr. nat. 32 b. Crap Monstru având capul şi partea anterioară a corpului bine des-voltate, iar partea posterioară a corpului scurtată şi acoperită cu solzi mai mici. Exemplar din lacul Brateş. Fotografie ’/» din măr. nat. 32 c. Fotografie Rontgen prin partea posterioară a Crapului din fig. 32 b. Aici se vede că e o monstruozitate provenită prin lipirea unui număr de vertebre între ele şi osificarea ligamentelor intervertebrale, care produce o oprire generală a creşterii acestei întregi porţiuni a corpului. E un caz patologic asămănător scoliozei. Redus cu 1/3. 32 d. Fotografie ROntgen după un şalău bocs (Luciopercci volgensis) spre a arătă modificările oaselor craniului şi a maxilarelor. www.dacoromanica.ro TABELA VII. 33. Cyprinus carpio forma tipica. Exemplar clin balta Crapina, redus */s 34. Cyprinus~ carpio var. gibbosus. Exemplar din balta Călăraşi, pescui în luna Iunie; redus 0 7. www.dacoromanica.ro v. s - 5 '• <» Antipa. Fauna ichtiologăca a României. Tab. VII. Academia Română. — Publ. Adamachi III. www.dacoromanica.ro Phototypie M. Jafte, Vicnne. TABELA VIII. 35. Cyprinus Carpio var. lmngaricus Heck. Exemplar prins în Gârla Cra* pina. */s din măr. nat. 36. Cyprinus carpio var. oblongus nov. var., numit de pescari «Crap ofiţer». Exemplar pescuit în Ghiolul Belciug dela Ivancia din Delta Dunărei. Din eroare s’a omis a se pune între figuri secţiunea transversală a corpului, din care se vede cât de subţiat e corpul acestui peşte chiar când e gras şi bine nutrit. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologica a României. Tab. VIII. Academia Română. — Publ. Adamachi III. www.dacoromanica.ro Phototypie M. Jaffe, Vicnne. TABELA IX. 38 şi 40. Monstruozitate cephalică la Cyprinus carpio. Exemplar pescuit în bălţile din Delta Dunărei. 1/i din măr. natur. 39. Crap bocs cu gura complet lipită, iar în locul ei numai o foarte mică gaură circulară prin care poate intră apa şi hrana (plankton). Exemplar pescuit în Delta Dunărei. s/a din măr. nat. Acest exemplar se aseamănă cu cel descris de Steindachner în 1863. 41. Fig. 42 a, 6, c şi Fig. 43' Diferite forme de monstruozităţi cephalice la Crap reprezentând transiţia dela Crapul normal la Crapul bocs. 44. Craniul Crapului bocs văzut în profil. 45. Craniul Crapului bocs văzut din faţă. 46. Carassius vulgaris Nils. Măr. nat. Bălţile din Deltă. 47. Cyprinus carpio X Carassius vulgaris. 1/i din măr. nat. Balta Brateş www.dacoromanica.ro Tab. IX. Antipa. Fauna ichtiologică a României, ijMMmmk, Academia Română. Pnbl. Adamachi H3. www.dacoromanica.ro Phototypie M. Jaffe, Vienne. TABELA X. •48. Ţinea vulgaris Cav. Lin. Exemplar din bălţile Dobrog'ei. 3/* din măr. naturala. 49. Lin cu abdomenul umflat şi plin cu un lichid seros. (Caz patologic, Hidropisie). Exemplar pescuit în balta Matiţa din Delta Dunărei. s/3 din măr. nat. 50. Bărbos fluvialilis Agass. Mreana. 1/2 din măr. nat. Exemplar pescuit în Dunăre la Gura Şiretului. 51. Bărbos pelenyi Heck. Mreana vânătă. Exemplar pescuit în Bistriţa. */r> din măr. nat. 52. Rhodeus amarus Agass. Blehniţa sau Boarea. Exemplar din Lacul Zna-gov. Măr. nat. 53. Gobio flaviatilis Cov. Porcuşor. Exemplar din Bistriţa. Măr. nat. 54. Gobio oranoscopos Agass. din Bistriţa. Măr. nat. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologăcă a României. fmîIII • ’A/ iSiyJwQ r S ; jVvywl yW) &W( JyyWW MI4Aa â,".' X. Academia Română. — Publ. Ad&machi m. Phototypie M. Jaffe, Viennc. www.dacoromanica.ro TABELA XI. 55. Abramis brama Lin. Plătica. s/s din măr. nat. Lacul Brateş. 56. Abramis brama. Monstruozitate cephalică cu cap de bocs. °/io din măr. nat. 57. Abramis virnba Lin. Morunaş. Bălţile din Delta Dunărei. 4/s din măr. naturală. 58. Abramis bailerus Lin. Cosac. Bălţile din Delta Dunărei. s/9 din măr. naturală. 59. Abramis sapa Pali. Bălţile dela Tulcea. °/7 din măr. nat. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologica a României, Academia Romană. Publ. Adamacki III, Phototypie M. Jaffe, Vicnne, Y Nji} w\ 'W nH){ X yY/() A /\ 1 M A www.dacoromanica.ro TABELA XII. 60. Abramis brama X Leuciscus rulilus Sieb. Corcitură de Plătică cu Ro-şioară. s/a din măr. nat. a) Exemplarul văzut în profil; b) Exemplarul văzut pe partea dorsală pentru a se vedeă forma solzilor pe linia dorsală. 61. Blicca bjorkna Lin. Batea. Bălţile Dobrogei. 3/i din măr. nat. 62. Pelecus cullratus Lin. Sabiţa. Balta Greaca. */s din măr. nat. 68. Alburnus lucidus lleck. Obleţul; din Siut Ghiol; măr. nat. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologfică a României Tab. XII. St..-'# - v ■K . £ v i (')/-(•{ • . 1 \ v\A 'A ; . )- •'VyY’VV'', Aoademia Română. — Pnbl. Adamachi III. Phototypie M. Jaffe, Vienne. www.dacoromanica.ro TABELA XIII. 64. Alburnus chalcoicles var. ăamibicus nov. var. Obleţi mari. Dunăre (Galaţi), măr. nat. 65. Alburnus bipundalus Lin. Beldiţa. Bistriţa măr. nat. 66. Aspius rapox Agass. Avatul. Bălţile Brăilei. 8/< din măr. nat. 67. Leucaspius ăeiineatus Sieb. Sârmuliţa. Lacul Znagov. Măr. nat. 68. Iăus melanotus Hecfc. u Kn. Văduviţa. Balta Călăraşi. */« din măr. nat. 69. Scarăinius erythrophthalmus Lin. Roşioara. Bălţile din Delta Dunărei. s/3 din măr. nat. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologica a României. Tab. XIII. OST? Academia Romană. — Pnbl. AdamacM HI. Phototypie M. JafFe, Vienne. www.dacoromanica.ro TABELA XIV. 71. Leuciscus rutihis L. Babuşca albă. */* din măr. nat. 72. Leuciscus virgo Heck. Bălţile din Delta Dunărei; 3/i din măr. nat. 73. Squalius cephalus Lin. Clean. Exemplar pescuit în Dunăre în Aprilie. Vb din măr. nat. 74. Phoxinus laevis Agass. Boiştean. pârâul Bicaz. Măr. nat. 75. Chondrostouia nasus Lin. Scobarul. Pescuit în Dunăre în lună Aprilie. din măr. nat. Fig. 75 a Capul pe partea ventrală. 7G. Cobilis fossilis Lin. Ţiparul. Bălţile Brăilei, ‘/s din măr. nat. 77. Cobi tis barbatula Lin. Grindelul. Trotuş. Măr. nat. 78. Cobilis taenici Lin. Zvârluga. Bălţile Brăilei. Măr. nat. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologâcă a României, te Academia Română. — Pnbl. Adamaclii EH. Phototypie M. Jaffe, Vienne. www.dacoromanica.ro TABELA XV. Fig. 79. Thymallus vulg arin Nils, Lipanul. Pârâul Tarcău. 6 8 din mâr. nat. » 80. Salmo hucho L. Lostriţa. Bistriţa; */3 din măr. nat. » 81. Truttă fario Lin, Păstrăvul. Râul Dâmboviţa, jud. Muşcel. Măr. nat. » 82. Esox Indus L. Ştiuca; Juv. Măr nat. Balta Greaca. » 83. Umbra krameri Fits. Mlaştinile dela Sulina. Măr. nat. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologica a României • vvV HB81 ®^pw?S?IS ‘ 4AiO'i » a-/ //ÎX) a',7 ;,',';' i ■1 ‘ •»< Wf > Academia Romană. — Pnbl. Adamachi III. Phototypie M. Jaffe, Vienne. www.daco nica.ro J . OQ ,'' TABELA XVI. 84. Alosa pontica var. Danubii Antipa. Gura Sf. Gheorghe. 3/t din mâr. nat. a) peştele în profil; b) capul vâzut de sus; c) botul văzut de sus spre a se arătă crestătura dela mijlocul fălcii superioare. 85. Alosa pontica var. nigrescens Antipa. Dunăre, Gura Sf. Gheorghe. s/4 măr. nat.; a) peştele în profil; b) capul văzut dela partea dorsală. 86. Alosa pontica var. Russac. Anlipa. Gura Sf. Gheorghe. 3/4 măr. nat. a) peştele în profil; b) capul văzut de sus; c) partea superioară a gurii cu 3 pete de dinţi mici pe oasele palatine şi vomer; d) partea inferioară a gurii cu dinţii pe falcă şi limbă; e) botul cu crestătură mediană a laicii superioare. 87. Alosa Nordmannii Antipa. Rizeafca. 3/4 din mărimea naturală. Dunăre, Galaţi, a) profilul peştelui; b) capul dela partea superioară; c) cerul gurii cu dinţii de pe oasele palatine şi vomer; d) partea inferioară din interiorul gurii cu limba. 88. Ciupea cullriventris Nordm. Lacul Sinoe. 3/4 din măr. nat. a) peştele; b) botul. 89. Ciupea delicatida Nordm. 3/4 din măr. nat. Lacul Siutghiol. a) peştele; b) capul separat cu gura deschisă; c) capul văzut pe partea dorsală. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologica a României. Academia Română. — Publ. Adamachi in, Tab. XVI. www.dacoromanica.ro Phototypie M. Jaffe, Vienne TABELA XVII. 90. Acipenser glaber. Viza. Dunăre. V3 măr. nat. 90 a. Acip. glaber. Capul văzut de deasupra; Fig. 90 b) capul văzut dela partea inferioară. 1/2 măr. nat.; Fig. 90 c) o bucată de piele şi 2 discuri dorsale. 91. Acipenser glaber. Puiu nedesvoltat încă complet; discurile dorsale unite între ele printr’o membrană, iar discurile laterale la partea posterioară încă rudimentare. Măr. nat. 91a. capul dela partea inferioară; b) primele 3 discuri dorsa'e mărite de 3 ori. 92. Acipenser ruthenus. Cega. 2/3 din măr. nat. Fig. 92 a. capul la partea infer.; 92 b. capul la partea superioară; 23 din măr. ndt.; Fig. 92 c. 3 discuri laterale dela mijlocul corpului; măr. nat.; 92 d. o bucată de piele acoperită cu scutele mici pectinate; mărit l12 ori; 92 e. ultimul disc dorsal; 92 f. primul disc dprsal. www.dacoromanica.ro Tab. XVII, Antipa. Fauna ichtiologica a României. fc'-âv?? âv \iA:- * %>«*<* o,« * * * Wwwwivu, TABELA XVIII. Fig. 94. Acipenser ruthenus var. brevirostris nov. var. (Acip. gmelini Fib. u. Heck). 2/3 din măr. nat. » 94 a. Capul la partea inter.; 94 b. Capul şi jumătate din corp pe partea dorsală. Fotografie Va din măr. nat. » 94 c. şi 94 d. 2 discuri dorsale dela Acip. stellatus. » 95. Acipenser stellatus Pali. Păstruga. Juv. 2 ’3 din măr. nat. Fig, 95 a. Acelaş, capul văzut pe partea ventrală; 95 b. Capul văzut pe partea dorsală; 95 c. O bucată de piele şi 2 discuri laterale, măr. nat. » 96. Capul dela un exemplar mare micşorat de 3 ori. » 97, 97 a, b, c, d şi Fig. 98, 98 a, b, c. Trei stadii diferite de desvoltare embrionară. Mărime naturală, afară de Fig. 97 d şi 98 h şi c. cari sunt mărite de câte 3 ori. www.dacoromanica.ro Tab. XVIII. Antipa. Fauna ichtiologică a României. Phototypie M. Jaffe, Vienne, Publ. Adamachi III. Academia Română, www.dacoromanica.ro TABELA XIX. 99. Acipenser giildenslapdtii Brandt. Nisetru, 14 din măr. nat. 99 a şi 99 b. Capul pe partea dorsală şi capul pe partea ventrală. 99 c, 3 porţiuni de piele dela 3 exemplare diferite din dreptul discurilor al IV-lea şi al V-lea dorsale. 100. Acipenser gi'ddenstaedtii Br. forma tipică; văzut pe partea dorsală. Fotografie. Caracteristic: forma scutelelor cari sunt foarte mici şi stelare, precum şi fontanelele dintre plăcile occipitale şi parietale pe cap. 101 şi Fig. 101 a şi 102. Fotografie, Acipenser gfddemiaediii Br, var. scobar. 102 a şi 103, Acip. gnldemlaedUi var, golis. Fotografii. www.dacoromanica.ro Antipa. ^ Fauna ichtiologică a României. *WÎ>- 4 Academia Romană. — Publ. Adamachi III, Fhototypic M. Jafle, Vienne, www.dacoromanica.ro TABELA XX. Fig. 104. Acipenser giildenstaedtii Br. var. golis. Fotografie după. un exemplar împăiat. » 104 a. A. giildenstaedlii forma tipică. Fotografie. » 103. Acipenser giildenstaedtii X A. lmso. Bastard. Fotografie după un exem- plar împăiat care a avut 120 kg. greutate. » 106. Acip. giildenstaedtii var. longirostris n. var. Fotografie. » 107 şi 107 a. Acip. giildenstaedtii var. aculirostris pe partea dorsală şi pe partea ventrală. Fotografie. » 108. Acipenser giildenstaedtii var. longirostris n. var. (probabil chiar o specie nouă). Fotografie după un exemplar conservat în alcohol, » 108 a. Acelaş, o bucată de piele cu scutelele mici în formă de steluţe. » 109 a, b, c. Diferite stadii din dosvoltarea lui Acipenser giildenslaedtii. www.dacoromanica.ro Antipa Fauna ichtiologica a României. /fm Academia Komănă. — Publ. Adamaclii III. www.dacoromanica.ro Phototypie M. Jafie, Vienne TABELA XXI. Fig. 110, 110 a şi 110 b, 3 Nisetri fotografiaţi alături în 3 poziţii diferite spre a se vedeă variaţiunea formei şi lungimii botului, poziţiunea mustăţilor, forma gurii, etc., la diferite varietăţi, » 111, 111 a, 112 şi 112 a. 2 varietăţi de Nisetru fotografiate în căte 2 po- ziţiuni diferite, » 113, 113 a şi 113 b. Embrion de Nisetru încă nedesvoltat complet, avănd o lungime totală de 2 cm. Discurile dorsale încă nedesvoltate complet şi unite între ele printr’o membrană şi împreună şi cu aripioara dorsală. Discurile laterale lipsesc încă cu totul. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologică a României. Tab. XXI. www.dacoromanica.ro TABELA XXII. 114. Piele de Acipenser~giildenstaedtii, cu scutele foarte spaţiul între ele este cu totul neted. Fotografie. 114 a. Piele aspră însă numai cu scutele mici. Fotografie. 114 b şi 114 c. Exemplare cu pielea cevă mai aspră şi cu mici; între aceste încep a apăreă din loc în loc şi Fotografie,' măr. nat. 115. Piele de Acip. giildenstaedtii var. scobar. Fotografie. mici şi rare, iar mai multe scutele. steluţe mai mari Măr. nat. www.dacoromanica.ro 116 114 b TABELA XXIII. . 11G. Acipenser Sturio L. Exemplar de 2 m. lungime. 117 şi 118. 2 capete de Acip sturio variind în dispoziţiunea plăcilor osoase de pe cap. 116 a. Acelaş, 2 discuri dorsale (al IV-lea şi V-lea). 116 b. 2 discuri laterale din aceeaş regiune. Intre ele se vede câte o bucată de piele spre a se arătă forma rombică a scutelelor. 119 şi 119 a. Acelaş. Capul şi'gura văzute dela partea infer. (Fig. 119 fotografie). www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologică a României. Tab. XXIII. Academia Română. — Pnbl. Adamaclii III. Phototypie M. Jaffc, Vicnne. www.dacoromanica.ro TABELA XXIV. Fi » » )) )) 120. Hîiso- huso L. Morun juv. 23 din măr. nat. Caracteristic: seriile de discuri dorsale, laterale şi ventrale foarte desvoltate. Pielea aspră şi chiar cu câteva scutele mici ca steluţele. 120 a. Capul pe partea superioară; se văd plăcile osoase separate între ele prin spaţii goale. 23 din măr. nat. 120 b. Capul pe partea ventrală. 2 3 din măr. nat. 121. Morun puiu de 11 kgr. greutate. Discurile dorsale, ventrale şi laterale dejă ceva mai mici. Scutele foarte puţine, pielea aproape netedă. 122. Morun adult de 100 kgr. greutate; discurile dorsale şi laterale puţin desvoltate. Pielea cu totul netedă, fără scutele. Fig. 122 a. capul acestui exemplar, văzut pe partea dorsală; plăcile craniale slab desvoltate. 123. Morun adult de 380 kgr. Discurile dorsale foarte mici, cele laterale reduse cu totul şi ascunse sub piele; linia de discuri laterale indicată numai printr’o serie de liniuţe unind între ele rudimentele de discuri de sub piele. Discurile ventrale aproape dispărute. Pielea cu totul netedă. www.dacoromanica.ro Tab. XXIV. Antipa. Fauna ichtiologica a României Phototypie M. Jaffe, Vienne. Academia Romană. — Publ. Adamaclii UT. www.dacoromanica.ro TABELA XXV. Fig. 124. Embrion de Huso huso L. de 23 m.m. lungime. Discurile laterale încă neformate de loc. Discurile dorsale reprezentate printr’o cută a pielii care la partea ei posterioară se uneşte cu cuta din care se va desvoltâ apoi aripioara dorsală. In această cută se observă 11 puncte sgârcioase ca nişte sâmburi, din cari se vor desvoltâ în urmă discurile dorsale; din aceste cele mai mari sunt la partea posterioară a corpului şi merg des-crescând către partea anterioară. Aripioara anală înconjoară aproape simetric ambele părţi ale coadei şi numai puţin începe a se indică locul viitorului lob inferior. Aripioarele pectorale şi ventrale sunt numai nişte cute ale pielii, numai cu începuturi de radii sgârcioase. Plăcile osoase de pe cap nu au început încă a se desvoltâ. Mărit de 5 ori. Desemnat cu Camera lucida. » 124a şi 124b. Acelaş. Capul dela partea dorsală şi dela partea ventrală; desemnat cu Camera lucida. » 125, 125 a şi b. Embrion de Huso huso L. de 20 mm., mărit de 5 ori. Des- crierea aceeaş ca şi la Fig. 124. Membranele branchiale neunite între ele deasupra istmului branchial. Camera lucida. » 126, 126 a şi b. Embrion de Huso huso L. de 35 mm. In 3 poziţiuni dife- rite: dorsală, ventrală şi laterală. Discurile ventrale sunt încă în cuta de piele în care s’au format şi care încă tot e unită cu aripioara dorsală. Linia laterală e indicată print’o cută de piele în care au început a se formă dela partea anterioară vreo 4 puncte sgârcoase cari se vor transformă apoi în discurile laterale. Caracteristic e aci că şi pe partea ventrală în prelungirea aripioarei anale este o cută de piele care se întinde dela anus până pe la mijlocul abdomenului. Plăcile osoase cephalice încă nu au început a se formă. Aripioara caudală a devenit dejâ heterocercă desvoltându-se lobul inferior. » 127 a şi b. Embrion de Huso huso de 34 mm. Mărime naturală. Desemnat cu Camera lucida. » 128 a şi b. Embrion de Huso huso L. de 70 mm. Linia dorsală complet formată, discurile complet formate, iar cuta de piele care le uniâ rămâne rudimentară între discuri. Pe cap se văd centrele de formaţiune a plăcilor osoase. Discurile dorsale au mai mult forma de discuri opistocentre. » 129, 129 a şi b. Puiu de Morun de 14 cm. lungime. Măr. nat. » 130. Puiu de Morun, 6 kg. greutate. Fotografie. » 131 şi 131 a. Morun bocs. O monstruozitate cefalică. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna iehtiologica a României. Tab. XXV. 130 Academia Română. Pnbl. Adamacki III. Phototypie M. Jaffe, Vienne. www.dacoromanica.ro TABELA XXVI. . 132. Acipenser ruthenusX Acipenser atellatus Bastard. 12 din măr. nat. 132 a. Capul dela partea ventrala. ! 3 din măr. nat. 132 b. O bucată de piele în regiunea discurilor V—VII dorsale. 133, 133 a şi 133 b. (Din eroare de tipar pus 132 b). 3 Fotografii după diferite exemplare de corcitură de Cegă cu Păstrugă. (Acip. rwQienus'X.A. stellatus Bastard). 134, 134 a, b, c, d. Acipenser ruthenusY^A. stellatus Bastard. Exemplar de 1.10 m. lungime cu botul mai scurt decât la exemplarele precedente. www.dacoromanica.ro Tab. XXVI Antipa. Fauna ichtiologică a României, Academia Romană. — Publ. Adamaehi IU Phototypie M. Jaffe, Vienne. www.dacoromanica.ro TABELA XXVII. Pig. 135, 135 a şi b. Acipenser giildenstaedtii'XHuso huso. Bastard cu Nisetru. Exemplar mare de 120 kgr. greutate. Pielea numai foarte mici. Gura în formă semilunară ca la Morun, buza de gulată la mijloc, iară a fi însă ruptă în 2. » 136, 136 a şi b. Un exemplar pescuit în mare în faţa Gurii Sf. în Iunie 1904, probabil un Bastard de Nisetru sau de Şip cu 1|6 din măr. nat. » 137 Acelaş. Fotografiat. de Morun cu scutele sus stran- Gheorghe Morun (?) www.dacoromanica.ro Tab XXVII. a. Fauna ichtiologica a României Academia Romană. Publ. Adamachi HI. www.dacoromanica.ro TABELA XXVIII. Fig. 138, 138 a, b. Huso huso X Acip. guldenstaedtii Bastard. Juv. măr. nat.; 138 b mărit de 2 ori. » 139, 139 a, b, c. Acipenser Guldenstaedtii X Acipenser stellatus Bastard. Juv. Vs din mărimea nat. » 140, 141 şi 141 a. Acipenser stellatus, X A. guldenstaedtii Bastard. Pui, mărime naturală. www.dacoromanica.ro 139 b 139 c 138 b Tab. XXVIII. 138 a Antipa. Fauna ichtiologica a României. Academia Română. — Pnbl. Adamaclii III. www.dacoromanica.ro TABELA XXIX. Fig. 142, 142 a, b, c. Acipenser stellatus^Huso hmo Bastard. Exemplar mare de 1.30 m. lungime. Fig. 142 c, o bucată de piele care e aproape netedă, fără scutele mari. » 143 capul dela partea dorsală a unui Bastard de Pâstrugă cu Morun. Fo- tografie. » 144 a şi b. Un Bastard de Morun cu Păstrugă, alături cu o Păstrugă ade- vărată, fotografiaţi la un loc pentru comparaţie (Fig. 144 a Bastardul, fig. 144 b, Păstrugă). Exemplare mari adulte de câte peste 1 m. lungime. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro TABELA XXX. Fig. 145 a, b, c. Bastard de Nisetru cu Păstrugă. Juv. Măr. nat. Exemplar având buza superioară întreagă, deci sămănând la gură mai mult cu A. Giilden-staedtii. » 146 a, b, c. Bastard de Nisetru cu Păstrugă. Puiu, având botul lăţit ca la raţă şi gura asămănându-se mai mult cu gura dela Nisetru; buza de sus despicată. Măr. nat. » 147, 147 a şi b. Bastard de Nisetru cu Păstrugă. Puiu, măr. nat. Capul pe partea dorsală şi pe partea ventrală precum şi o bucată de piele mărită cu discurile dorsale şi laterale. » 148. Anguila vulgaris Fl&m. » 149. Petromyzon fluviatilis L. Măr. nat. www.dacoromanica.ro Antipa. Fauna ichtiologâca a României, 145 b 147 b Academia Romană. — Pnbl. Adamaclii UI, www.dacoromanica.ro TABELA XXXI. 37 a şi b. împăratul crapilor (Cyprinus carpio var. imperaior), o varietate de coloraţiune. • 70. Leucisms rutilus var. erythraea (un caz patologic). 93. Cegă roşie (un caz de erythrism). 93 a. Cegă albinos. www.dacoromanica.ro Tab. XXXI, Antipa. Fauna ichtiologica a României, !tx,\ V'.’ "AV ; XVc!A»' /• ■, .■ v4v" f'; /- , • .r • ,U V , .i.i Academia Romană. — Pnbl. Adamachi IU. www.dacoromanica.ro Phototypie M. Jafte, Vienne.