PAGI N ,1 Aii S £ SERIE NOUA ÏDIÎURA ,,c •D,. A N G H I L O E Z ËDiTlE ÎNÔRIJITÂ b D. MURÂRAŞU r o ^ ARTE* ROMÂNEASCA'" N©. §0 shg. s U C Ü k É Ş T I ( ■ POETUL D. ANGHEL La Corneşti, lângă Iaşi, moşia tatălui său, s’a născut în 1872 D. Anghel, destinat să cunoască din copilărie -un mediu capabil să-i nuanţeze sensibilitatea. Casa părintească, grădina frumoasă şi bogată în flori, viaţa înstărită de veche familie moldovenească, ipsa a tot ce poate fi îngrijorare pentru ziua de mâine, au putut la avânt liber visului şi îmboldire gândului spre ţărmuri îndepar-ate, pe care deocamdată le cunoştea copilul numai prin cărţile . le călătorie spre care se îndrepta cu sete. După studii cu care nu s’a lăudat niciodată, şi pe drept cuvânt, \nghel a plecat în Apus luând contact cu frumuseţile Italiei şi 7ranţei. Parisul, unde stă ani de zile, îi îmbogăţeşte sufletul cu >roducţiile de artă şi literatură nouă de care va rămânea îndrăgostit în cursul vieţii. Pentru înţelegerea direcţiei pe care Anghel o urmează în poezie, rebue să ţinem seama de impresiile din copilărie şi de momentul n care apare ca scriitor. Despre grădina şi casa copilăriei, fratele petului r\e dă informa-ii preţioase, „Pe o latură cât ţinea casa, era un cerdac cu stâlpi 0 itunzi, din mijlocul căruia cobora o scară circulară de piatră, 1 trepte multe, pe care erau de margini grămădite ghivece de flori, toate culorile. Grădina cu parterele ei de flori şi de gazon se ndea pe sub pomi majestuoşi, iar în mijloc avea un vast bazin dar, alimentat de un şipot viu ce curgea din o fântână de piatră poi cădea pripit şi şgomotos într’o lespede scobită, înainte t^a se scurge în bazin ..Ăsta era şipotul pe care l-a cântat poetul in grădina descrisă a aflat el toate florile cu care şi-a alcătuit m oi buchetul literar. (Adevărul 17 Noembrie 1932;. I Dar despre locurile natale cu impresiile lor neşterse, avem ]■ Mar o mărturie a poetului : .„Copilăria mea a fost bogată şi fericită ...Cei dintâi ani ai mei s*au îmbătat de lumină şi de verdeaţă. De atunci mi-a rămas o infinită iubire pentru natură. îmi pare că artistul nu poate trece uşor peste manifestările ei multiple şi extraordinare. Aspectele şi variaţiile ei trebue să fie pentru noi tot aşa de interesante ca şi manifestările pasiunilor omeneşti. Nu înţeleg să dau omului mai mult loc în artă decât naturii înconjurătoare/’ Poetul este în In grădina credincios acestor gânduri. Momentul literar este, pe deoparte, acela al unei admiraţii fără margeni pentru Eminescu şi, de altă parte, al pătrunderii !a noi a poeziei simboliste franceze. Strălucirea lui Eminescu făcea să pălească toate încercările poeţilor de Ia sfârâitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. După o imitaţie care ţinuse îndelung, venise însă şi reacţiunea, dar aceasta numai împotriva contrafacerii epigonilor, Eminescu rămânând şi mai departe pentru scriitori un ideal artistic demn de urmat. Un sentiment curios, amestec de ură şi de iubire, încolţeşte în sufletul unei generaţii noi care-şi dogeşte o poezie a ei şi totuşi simte că trebue să râmând înlănţuită de arta înaintaşului. Sentimentul ;acesta apare în Prinosul unui iconoclast, cuvântare pe care Anghel o ţine cu prilejul desvelirii monumentului lui Eminescu la Galaţi : „L-am urît, pentrucă în umbra pe care o face un munte uriaş, rar mai poate ceva să crească. Personalitatea lui covârşitoare,încremenise în tipare cu neputinţă de sfărâmat adunase toate florile şi imaginele ca şi cum n’ar mai fi vrut să lase niciuna după dânsul... L’am iubit însă, pentru că ne-a făcut să râvnim spre îumină, să stăruim în căutarea altor flori, pe care le bănuiam şi nu le vedeam nicăirea încă, să ne ridicăm braţele spre alte mirajuri care năluceau în zări.” Poezia simbolistă franceză, reprezentând tehnică şi suflet nou, _îşi cucerise la noi un loc încă înainte de secolul nostru, prin Macedonski, Săvescu şi Stefan Petică. Acum însă devenise un bun al intelectualităţii tinere. Unii, ca Anghel, cunoscuseră poeţi simbolişti chiar prin contactul direct cu Parisul, alţii se lăsaseră atraşi de ceea ce ajungea la noi prin cărţi şi reviste. Epoca Vieţii noi a lui Densusianu yenise. Din ceea ce reprezenta deosebit poezia nouă se împărtăşjse şi Anghel, ca şi Iosif, şi amândoi poeţii, într’o colaborare pe care nimeni n’o bănuia tinzând%pre tragedia 1914, traduseseră câteva valoroase producţii literare. A fost un bine acest contact cu poezia apuseană. La noi durase prea mult poezia retorică şi demonstrativă, de care n’a scăpa* decât arare ori un Cema, contimporanul lui Anghel. Poezia gea Plânsul lui Adam, Poporul ori Către Pace, făcând impresie de calcul raţional şi de compoziţie dirijată, nelăsând loc fantasiei mobile şi jucăuşe ori sensibilităţii care vrea să se străvadă discret, era la apusul ei. De la bucăţi de elocvenţă declamatoare şi de efuziuni care nu mai încăpeau în pagini de strofe tăiate aidoma, se trecea spre o altă poezie care arăta şi un simţ literar mai înaintat. Nou şi modem, în curent cu şcoala apuseană a epocei, Anghel are cultul formei frumoase, a versului muzical, lucrat cu măestrie, a expresiei rare, chiar dacă trebue să se recurgă la neologism, a cuvântului care închide vibrări tainice ale inimii, a limbii alese -şi bogat intelectuale. Truda perfecţiunii şi picturalul îl lfagă de parnasieni, aşa cum versul înzestrat cu muzicalitate şi putere de suggestie îl leagă de simbolism. Sunete, culori şi forme, asta-i toată viaţa noastră. Totuşi poetul n’a primit de la simbolişti îndrăznelile de formă, ruperea tiparelor tradiţionale ale versificaţiei. La forma de această calitate, se aliază o sensibilitate aristocratică, rafinată, lipsită de sbucniri violente, şi o puritate de fond cum, în această epocă, nu se găseşte de cât la intelectualismul Vieţii noi a lui Ovid Densusianu. Sensibilitatea lui Anghel se complace în contemplări de lucruri delicate şi’n plutire lină, ca pe aripi vaporoase, în domeniul unei fantasii care vrăjeşte. O sensibilitate atât de fină nici nu putea să scape de o uşoară melancolie şi reţinută îndreptare spre tristeţe. Din delicateţea de simţire şi aristocratismul înnăscut.se revarsă şi asupra lucrurilor care opresc atenţia poetului : florie devin simboluri ale unor fiinţe vii, capătă din nobleţea sufletului care le contemplă. Aproape cu religiozitate este privită o floare. Este poezia sufletului care se exteriorizează în poezie a firii. Natura se umanizează, omul Anghel se confundă cu florile pe care le cântă ori cu alte aspecte ale firii. Fiecare vers este trăire tot atâta cât este şi artă. Prin In grădină şi Fantasii se îmbogăţeşte fondul poetic al literaturii noastre. Anghe! este poetul florilor nu numai în în grădină. In Oglindm fermecata (1911) o bucată este Duşmanul florilor, iar alta Gherghina. Unele pagini din Fluturul morţii cuprind variate sensaţii în legătură çu florile. In Două agonii, rânduri ca următoarele: „Sfârşiturile de toamnă sunt triste. Florile, din ce în ce mai rare, şi crisantemele singure împărtăţesc şi constelează apropierea zăpezilor. 0 floare e un punct luminos şi înveseleşte cuprinsul unei odăi în care un visător îşi petrece convalescenţa. Simţeam dar nevoia de ceva luminos, fiind singur, îmi trebuia numaidecât ceva stălucitor şi fraged, pe care să-mi opresc ochii. Paloarea feţei mele, pe care mi-o trimetea oglinda, cerea numaidecât culoarea sângelui, a sănătăţii şi, fără să vreau, mi-am adus aminte că în parc mai stăruiau, în moartea toamnei, două roze.** In Calvarul florilor, această mărturisire : „Eu am trăit mult în preajma lor şi întâiele mele visuri le-am scuturat din caliciul florilor.** Tot aci, cuvintele care spun atât de mult : „Floarea, această miniine divină...” Modem este Anghel şi prin concepţia despre artă. Deşi aparţine unei epoci în care fruntaşi ai culturii acordă literaturii o funcţiune socială, deşi însuşi a fost colaborator la Semănătorul, Anghel, din cultul frumosului, cere scrisului o singură condiţie : să fie în adevăr literatură. „Literatura trebue să fie numai estetică şi numai realizare artistică” mărturiseşte el lui M. Sadoveanu (Amintiri despre D. Anghel în Însemnări literare Iaşi 1919 Nr. 5). De la cultul frumosului Anghel n*a abdicat niciodată. 0 revenire la paginile Iui este necesară astăzi când vulgaritatea, chiar cu sprijinul oficialităţii, înmâleşte totul şi vrea să coboare şi poezia din înălţimile aristocratice, singurele în care se poate păstra ca .poezie. D. Murăraşu BIBLIOGRAFIE Colaborator la Contimporanul, Pagini literate, Convorbiri literare, Semănătorul, Luceafărul, Adevărul literar, Lumea nouă, Kfa/a Românească, Flacăra. La revista Cumpăna e în direcţie împreună cu Sadoveanu, Iosif şi Chendi. VOLUME PUBLICATE /n grădină, Buc. 1903. Fantazii, Buc. 1909. Fantome, Buc. 1911. Oglinda fermecată. Buc. 1911. Triumful vieţii. (Bibi. p. toţi Nr. 711). Povestea celor necăjiţi. (Bibi. Lumina Nr. 13). Steluţa. (Bibi. p. toţi Nr. 870) 1914. Opere complete : Proză. „Cartea Românească”, 1924. Poezii: In grădină. Fantezii. Inedite. Traduceri. (Biblioteca Scriitorilor Români),, Cartea Românească “. f I IN GRĂDINĂ FLORILE * De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare Că mă cuprinde-o vrajă dulce şi florile-mi desmiardă ochii. O fantasie uriaşa le-a dat un straiu la fiecare, Si fete nu-s pe tot pământul să’mbrace mâi frumoase rochii. Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească Să poată ’mpărăţi cu fală norodu-i de mironosiţe. Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească, Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de româniţe. Sfiala care urcă’n faţa fecioarelor când vine-amorul, Şi toată jalea şi netihna acelora ce-aşteaptă mirii, Mâhnirea toat’a unui suflet pe care îl ucide dorul, Le-a pus pe-un ram şi-atuncia lumea s’a ’mbogăţit cu trandafirii. La fiecare pas te-aşteaptă cate-o minune, — ici scânteie Ca un rubin o ghinţiană, colo un stânjinel se joacă... Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie Şi a ştiut să ţese nalbei un cuib din tort de promoroacă, ÎN GRĂDINĂ X Miresme dulci de flori mă ’mbată şi mă alintă gânduri blânde.. Ce iertător şi bun ţi-i gândul în preajma florilor plăpânde! Râd în grămadă : flori de nalbă şi albe flori de mărgărint, De parc’ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint. Sfioase-s bolţile spre seară şi mai sfioasa-i iasomia ; Pe faţa ei neprihănită se’ngână’n veci melancolia Seninului de zare stinsă, şi Vi trandafiri cu foi de ceară Trăiesc mâhnirile şi plânge norocul zilelor d« vară... Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă : Parcă-mi arunc’o floare roşie o mână albă de fantasmă, Ş’un chip bălan lâng’o fereastră răsare’n fulger şi se stânge.. De-atuneia mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge. j Ca nalba de curat odată eram şi visuri de argint Îmi ^urâdeau cu drag, cum râde lumina *n foi de mărgărint, Şi dulci treceau zilele toate şi-arar dureri dădeau ocoale.. Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale. Slavă! căci trist’ar fi fost viaţa şi’ntunecat pe veci pământul, De n’ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte? Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul, Şi eu ce dar ţi-aş da azi ţie, ca să-ţi aduci de mine-aminte! XMĂGHHRANII Au înflorit iar măgheranii şi na prins nimene de veste... Şi-acum se trec cum trec pe lume atâtea vieţi ce pân’la moşrte S’ascund în numărul mulţimii şi umilite stau de-o parte, « Cum sta între surori sfioasa cenuşăreasă din poveste. Tăcuţi şi trişti se trec în taină, cu fruntea în pământ plecată, Şi nicio mână către dânşii nu se întinde ca sa-i rumpa, Căci fetele aşa-s făcute ca sa le placă haina scumpă Şi ei, sărmanii, n’au nimica să poat’ademeni o fată. Dar cum mor formele spre seară şi creşte luna fără veste, Un miros blând, cum nu e altul, pătrunde atât de cald şi dulce Că fetele, uitând de noapte şi că e ceasul să se culce, Rămân pană târziu pe gânduri, oftând cu dor lângă ferestre. Oftează fetele şi nu ştiu a doua zi de dimineaţă, Când se coboară în grădină, că’n biata floare cenuşie Ce se ascunde umilită, e-atât parfum şi poezie... Şi măgheranii mor ţn taina çum au trăit întreaga viaţă.,, XDUPĂ PLOAIE S'a dus furtuna ’n zări ş’acuma se’ntrec miresmele n putere : Sé'ntrec care de care parcă stăpână să rămâie—anume Peste ’ntunericul acestei nopţi dulci şi pline de mistere ; Se bat şi florile — se vede că nimeni n’are tihna ’n lume ; Se războesc mereu şi ele să stăpâneasc un ceas pământul... — Dar cine nu-şi încearcă oare odată ’n viaţa lui norocul? In van să le despart’aleargă sub negrele umbrare vântul... — — Biruitor până acuma domneşte singur busuiocul. Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă» ^ Dar se trezesc în umbră crinii, vărsându-şi boarea lor profană, Văzduhu-i greu cât n*ar fin stare vâslind să-l taie o aripă, Un trandafir murind £e farmă pătând cuprinsul ca o rană. Şi tot mai grea, mai tare creşte naiva florilor urgie, Se ’ntrec care de care parcă să’nvingă ori să moară n luptă, In van trimete-un gând de pace un miros blând de iasomie Şi flutură’n deşert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă. Hodină nu-i, dar iată că vin şi mândrele verbine, Un miros voluptos aleargă adus de vânturi de departe, Şi nu-i mireasmă să n’adoarmă, nici floare nu-i să nu se ’ncline Iar noaptea toată deodată miroase-a dragoste şi-a moarte. Miroase-a moarte ş a iubire şi creşte-o dulce lenevie Ca ’ntr un polog frumos în care te’nvinge somnul fără vrere, O ceaţă diafană sboară ca peste-un câmp de bătălie, Acoperind din nou grădina cu ntunecatele-i mistere. * MURMURUL FÂNTÂNII In murmurul fântânii plânge povestea vremilor trecute... De ştii s asculţi, auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute ; Sa potolit atâta viaţă 'şi-a ars atâta foc de soare, De ani şi ani... de când tot curge împrăştiind mărgăritare. De ani şi ani... dar de atuncia grădina şi-a schimbat stăpânii» Cu glasuri gângave altdată — pecând eram copii — bătrânii Lung sfătuiau în şoapta apei sub cernerea de umbre sure, Şi-acuma numai apa plânge, iar noi ne-am răsneţit pe-aiure. Sunt ani şi ani... dar astăzi unde-s copiii gureşi? unde oare Copila, ce privea uimită la curcubeiele de soare Ce se fărmau în praful apei şi s’aprindeau din nou măiastre Ca iarăşi să se năruiască etern ca visurile noastre? Sunt ani şi deatunci în noapte s’au prăvălit grămadă anii Şi dintre toţi eu singur numai, ţinând azi firul Arianii, Mai rătăcesc s’ascult cum cântă pierdut pe-aleele deşarte In murmurul fântânii glasuri ce vin de dincolo de moarte. Eu singur mai ascult şi’n umbra întunecată din alee, Plângând ca un copil ruina luminelor de curcubeie, Aş vrea, în dorul lor şi-al vostru, acum când nu mai sunt bătrânii, Să’nmlădii pentru voi un cântec etern ca murmurul fântânii. / X DURERI ASCUNSE * Sunt flori care-şi ’nclină boiul şi mor topite de visare, Mai sunt şi ochi ce plâng în noapte şi-adorm când soarele răsare, Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai ştie? Cine-a ’nţeles cât plâns ascunde sub ochiu o dunga viorie? Cât praf de flori nu cerne vântul de-alungul zilelor de vară, Şi totuşi veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioşi, visau asară Doi trandafiri ca doi prieteni, şi azi vârtejul de petale A celui ofilit, în roate, dă celui de pe ram ocoale... vCa ei, ţii minte, stam alături... Dar tu nu poţi să mai ţii minte •* Ochii închişi nu mai visează şi foile ce mai ’nainte Erau o floare roşie —acuma-s doar un prilej de amintiri, Iar viaţa re’noită ’ncepe din purpura de trandafiri. Aşa mor florile n neştire, aşa-şi sting ochii buni lumina nn preajma vieţii care râde, cine-ar gândi, privind grădina, Că,sub surâsul ei s’ascunde o neîntreruptă agonie! Cine-a ’nţeles cât plâns ascunde sub ochiu o dungă viorie? X MELANCOLIE Miresme dulci plutesc în aer sub bolţi umbrite de liane Şi-i linişte’n grădina toată şi pace ca’ntr’o săhăstrie In care-ar fi murit viaţa învinsă de melancolie, Din trandafiri, ici-colo, pică petale albe, diafane. Ş’un glas de grier nu s’aude măcar să ’nalţe imnul vieţii, Să rupă liniştea ţesută în jurul celor ce-au să moară ; îşi face cuib uitarea tristă şi pacea creşte funerară, Pe unde pasul nu mai calcă şi numai cântă cântăreţii. iCu visuri, cu gândiri frumoase, cu fantasia mea, cu viaţă, unvins de-o milă nesfârşită aş vrea să’mpoporez natura ; t)ar braţele îmi cad trudite şi mută îmi râmânç gura, Simţind nelămurit în mine că numai liniştea-i măreaţă. Un cânt, cât de duios, acuma n’ar fi el oare-o pângărire, Când e atâta armonie în ne’ntrerupta, sfânta pace ? Grădina e-o poemă dulce şi, vezi tu, vântul care tace, E ca o mână adormită pe coarda rupt’a unei lire. Somn bun ş’odihnitor, natură, somn bun : cântărilor vieţei Azi preţuesc tăcerea morţii —veni-va altul poate-odată Ca prin poveşti să te trezească spunându-ţi vorba fermecată, Eu prea sunt trist... Pe cerul palid s*aprind iar zorii dimineţei Şi-’n mintea mea ca într’un templu în care-au plâns dureri profane, Se face linişte şi pace pe’ncetul ca’ntr’o sâhăstrie In care-ar fi murit viaţa învinsă de melancolie, Şi unde numai trandafirii mai cern petale diafane. 16 ^LINIŞTE Cat de sfioasă creşte noaptea, păşind încet din scara n scară Si cată linişte se lasă ; pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele, S’alege albă şi scânteie ca un ban nou într’o comoară. Lângă habuz, leandrul fraged din când în când arunc o floa Iar apa’nrumenind o clipă, când îşi reface-oglinda n lună, In loc de-o floare vede două cum tremurând se împreună Ca două guri care se cată de mult să-şi dea o sărutare. Vedenii lunecă sub ramuri ca’n nopţile de Sânziene, Când crinii albi pornesc pe drumuri feriţi de ori şi ce ispită, Iar eu, păşindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită Ce^ar rătăci pierdută ’n tihna Câmpiilor Elizeene. In slavă braţele-amândouă le’nalţ atunci, şi’n noaptea clară îngenunchind, sărut pământul şi~i mulţumesc, simţind în min Nădejdea tinereţei mele, nădejdea clipelor senine Cum iar s’aprinde şi scânteie ca un ban nou într’o comoară. ^ŞIPOTUL Cânta voios sub crengi un şipot, cânta din zori şi până n sa Dar a venit un vânt de ghiaţă, şi pe cleştarul apei sale Si-a ’ntins înţurţurata-i gură ca un voinic trudit de cale, Si-apoi s’a dus din nou în lume sunând din vesela-i fanfară. S’a dus şi’n urma lui deodată s’a ’ntins o pace-atât de-adânc încât, învinsă ca de spaimă, ie-ai dat de şipot mai aproape, Si-al vrut cu focul gurii tale să’nvii şivoiul moartei ape, Să-i împrumuţi o clipă viaţă, din vkţa ta, să cânte încă. Dar cântul, îngheţat de crivăţ, n’a ascultat de-a ta chemare Si tii, surprinsă, cu sfială, ţi-ai coperit frumoasa gură, Si-ai stat nedumerită parcă, ne vrând să crezi că în natură Iţi poate sta ceva ’mpotrivă, când i-aşa dulce-o sărutare. 17 atunci, abia atunci, prin minte ţi-a dat că jertfa ta-i pierdută . jcă’n voiosul glas de apă cântă ca’ntr’un rapsod o viaţă... cultă glasul care cântă atât de dulce pan’ nu’ ngheaţă, ■ ci moartea trece pretutindeni şi moartea e de-apururi mută! GHERGHINA ^ ' * ;u stins într’un aflux de sânge bujorii roşi — iar albii crini v î-au anunţat dela o vreme şi ei palorile lunare : Ca o mireasmă, cu o umbră ori prin fantastice lumini, A ropiata agonie şi-o prevesteşte fiecare. *0 ilorile ca un incendiu, îri clipa ultimului ceas, ; \iprind *—căci ceasul cel din urmă oricum e o apoteoză ! viii darnic îşi răstoarnă crinul parfumul ce-i i-a^mai rămas ' Afundul urnei, şi, când moare, mai roză se preface-o roză. ‘ ierghina singură, spre toamnă, când sunt grădinile pustii» \'i ’mprăştie nicio mireasmă, ci rece şi nepăsătoare, .,-pd stă să-i vie şi ei ceasul înfricoşatei agonii, ipalţă tot mai sus, în aer, zâmbird. marmoreana-i floare. şi cr4m n’ar fi fost născută ca celelalte pe pământ, ' ră palori şi fără umbre, ci tot mai dreaptă în lumină, tv- luptă mandră pân’la urmă şi se coboară în mormânt i Vftând cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o regină. ^ BALUL POMILOR î | legănări abia simţite şi ritmice, încet—încet, pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii, * veşmântaţni haine albe se clatină în faţa lunii, > ând gata ’parcă să înceapă un pas uşor de menuet. ' î cată ram cu ram, se’nclină, şi’n urmă iarăşi vin la loc, * ^chetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome, ' fipraştie m aer dantul acesta ritmic de fantome, *. S-aşteaptă de un an de zile minuta aka de noroc. iS Ce e de spumă sus pe ramuri, se face jos de catifea, Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele Svârlite de dănţuitorii ce au rămas numa ’njdantele, rn parcul legendar în care s’a prefăcut grădina mea. Pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt, Si’nvoalte mâneci horbotate se ’ntind uşoare sa salute Preludiul acestéi stinse şi dulci orchestre nevăzute, Si-apoi cu reverenţe pomii s’au înclinat pân’la pământ. Ghirlănzi de flori îi leagă ’n treacăt şi-un arc sub fiecare ram Bolteşte-albaştru perspectiva, sub care alte cete ninse Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse * Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam. Aşa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri, Despodobiţi de-atâtea graţii, ce le ’mprumută luciul lunii, Vor deveni ce-au fost de-apururi : caişii, zarzării şi prunii, Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atâtea primăveri. ' FANTASII 2! a FANTASIE La Elseneur e pace de mult şi nu s’aude Decât un joc de apă cum liniştea o taie. In parcul vechiu sub ramuri aleele sunt ude, Si aerul e dulce şi clar, ca după ploaie. Un miros trist de roze ce mor pe crengi uitate, Pătrunde pretutindeni parc’ar voi să spue Că se petrece-o taină în vechile palate, Dar taina ce-o păstrează n’o spune nimănue. Chemat de-a lor mireasmă, Hamlet în neagra-i mantă ; Coboară între ele, vrând una să-şi culeagă, — Ce albă şi frumoasă e blonda lui amantă — Si braţul lui tresare, simţind cât i-i de dragă. O roză, ah, o roză cât de uşor se frânge, Dar când să frângă roza, învoaltele-i petale, Lucind o clipă ’n umbră ca nişte stropi de sânge, Căzură de odată pe mâinile.lui pale. Si tot mai mari, mai dese, porniră ca să cadă... Dar el fugea şi’n goană, cu poala lungii mante Si-adăpostea de sânge strălucitoarea spadă, Gândind ce-o să răspundă nebunei lui amante, MOARTEA NARCISULUI Trăieşte încă floarea frumoasă de ieri sară, Surâde lângă mine, pe-o margine de cupă ; Căci eu îi port de grijă cu drag, ca să nu moară, \ * In amintirea mânii ce s’a întins Vo rupă. 22 Trăieşte încă floarea, dar inima mea bate, Văzând-o cum păleşte din ce în ce mai tare. Sunt alte flori de sigur mai mândre şi bogate ; Dar numai eu ştiu taina Narcisului ce moare. Trăieşte floarea încă, dar mâine ’ncet va plânge Alăturea de cupă, petală cu petală, Şi flacăra ce arde în mine se va. stânge, Ca focul care-1 uită pe vatră o vestală... II. Mă urmăreşte floarea într’una şi mi-e teamă, Iar inima-mi se strânge de-o grijă ne’nţeleasă ; Mă urmăreşte’ntr’una şi pare că mă chiamă Ca o fiinţă scumpa ce sufere acasă. Mă dojeneşte dulce şi lung mi-aţine drumul, Trimite 3upa” mine neliniştita floare : Sfioasă îşi trimite pe urma mea parfumul, Ş’atunci mă’ntorn acasă învins ca de-o mustrare. învins mă’ntom acasă şi singur râd, —dar cine Nu s’ar întoarce oare cu inima ’ngrijată, In apa unei cupe dac’ar avea ca mine 0 floare dăruită de-o mână adorată? III. S’a ofilit Narcisul şi-s trist de-o zi întreagă... Era ceva din tine în floarea asta dragă ; Era ceva de sigur, căci astfel n’aş pricepe, De ce mă simt mai singur acum când noaptea ’ncepe, Şi no mai văd în umbră,luptând stăruitoare S’adune strălucirea luminii care moare. Avea ceva de sigur din faţa ta curată, Din toată gingăşia ta candidă de fată, Din'tot ce străluceşte şi-aduce bucurie! O'! tu care, mi-ai dat-o s’o am tovărăşie, De-ai pus un gând într’însa, din clipa asta sfântă, In amintirea tristă a celui care-o cântă, Tu apără-1 de lume, de moarte şi uitare, Şi cugetă Ia răul ce-1 poate face-o floare. IV. In liniştea odăii s’a stins încet, încet... Nu şi-a fărmat viaţa petală cu petală, Ci a murit cu faţa din ce în cetmai pală, Ca un bolnav ce ’ngroâpă cu dânsul un secret. Aşa s’a stins în taină şi nimeni n’a ştiut, Căci în minuta asta de grea melancolie, Eu singur stam de faţă la muta-i agonie, Şi singur mi-am dat seama atunci ce s’a pierdut. Iar când a fost ca toate aceste să le scriu, Asemeni unui suflet de moarte deslegaţ, Un blând parfum în aer uşor s’a strecurat, Şi a rămas în casă plutind pân’ în târziu. V. Şi totuşi Jte văd încă^ năluca mea, ş’acuma... Se ’nalţ’un braţ în^aer şi iat’o că apare : Jntr’un veşmânt ce-o’nfaşă ca un potir de floare, * Purtând în mâna dreaptă Narcisul alb ca spuma. Mlădie apoi braţul şi-asupra mea se’nclină, Ca un vlăstar ce-I pleacă un vânt de primăvară, Şi o mireasmă dulce de-odată mă’mpresoară, De parc’ar fi deschisă fereastra spre grădină. Şi-acum mânile-i pale le simt de mine-aproape... — Oh! pale mâni, tot răul vă fie’ntors în bine — Ce duh îşi poartă lampa arare ori în mine De pot vedea ca noaptea când fulgera pe ape. H VISĂTORUL Albă-i piaţa Barberini către miezul nopţii vara, Când se ’ntoarce singuratic un poet spre casa lui. Până’n Laţiul vechiu e cale — dar la Roma eşti în ţara Unde poţi să stai de vorbă cu divinele statui... Şi poetul nostru-i tânăr şi naiv ca toţi poeţii Care cred în frumuseţe mai presus de toate ’n lume, E naiv, şî nu-şi dă seama ce calvar e drumul vieţii, Pentru cpi ce vor să-şi facă un diamant din al lor nume. Ochii lui privesc şi cerul şi coboară'n ei misterul, Sunete, culori şi forme, deopotrivă el le-adună Şi când alţii-adună aur, el ar vrea s’adune cerul Intr’un vers, şi îi ajunge că-i bogat în luciu de lună. — Sună pasul lui, —Ş’acuma a ajuns lângă fântâna Cu tritonul care-aruncă gâlgâind un joc de apă,— Ah, frumos mai e tritonul şi dibace-a mai fost mâna Maistrului ce-a fost în stare aşa lucru să conceapă. Astfel se gândeşte dânsul şi puterile-şi măsoară, Pe când apa ca un suflet chinuit de îndoială Vrând mereu la cer să urce, fărâmată se coboară : — Şi de-odată visătorul a rămas cu faţa pală. Sunete, culori şi forme, asta-i toată viaţa noastră ; Dar să aibă dânsul oare raza focului divin? Şi-acum pasul lui în umbra care s’a făcut albastră, Sună cadenţat ca ritmul unui vers alexandrin. OMUL DIN LUNĂ Privesc o semuire de om în discul lunii, Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul, Un râs amar şi straniu ee-l au numai nebunii Şi morţii, când pe buze le-a'ncremenit cuvântul. E-un om cu bună seamă, e-un cap de om — o masca, Dar după ironia acestei măşti s’ascunde Cea mai cumplită moarte ce-a fost să ’mpărăţească ; Şi totuşi chipul ăsta îl ştiu de nu ştiu unde... L-am mai văzut de sigur de mult, dar poate anii Şi-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere Şi tot ce-a ars într’însul s’a stins azi ca vulcanii Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere. L-am mai văzut de sigur şi-l ştiu, —dar tu, iubită, Ce te-ai deprins să judeci cuminţii şi nebunii, Când stai privind pe geamuri cu faţa liniştită Cunoşti tu cine-i omul ce râde’n discul lunii? PAHARUL FERMECAT Visam privind în fundul paharului cu ceai Şi n sticla străvezie ca’ntr’o metempsichoză, Eu m’am văzut pe gânduri ţinând în mână-o roză, Subt un portic de aur cu bolta de email. Ca un turban albastru pe cerul roz de Mai, Pe-un cer mai roz ca roza care-o ţineam în mână, Un dom se profilează şi-acum văd o fântână, Spre care o caretă se’ndrumă cu alai... In sgomote da-alămuri şi tropote de cai A stat acum şi iute descinde o cadână, Lumini mulitcolore s’aprind şi-o albă mână Desprinde-un văl de purpur de pe-un obraz bălai. Scânteie doi ochii negri... şi roza nea de Mai Miroas’aşa de tare când i-o arunci., ,,Stăpână” S*aude-un glas şi iată că surugiul mână Şi nu mai văd careta... 0 tu, cine erai? 2S Cine-ai fost tu?., răspunde, din ce metempsichoză, Ai revenit sp?e mine în tropote de cai Ca să dispari pe urmă cu roza mea de Mai, Cu cea mai de pe urmă şi mai frumoasă roză? ... METAMORFOZA Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m’adoarmă crinii... Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă : Eram şi eu un crin ca dânşii şi’n desmierdările luminii îmi întindeam voios portirul să prind o lacrimă de rouă. Visând, trăiam cu ei acuma, şi-atât de alb eram subt lună, încât abia scriam o umbră, când m’alinta şăgalnic vântul, Dar tihnă se făcuse n mine şi caldă inima şi bună, Că reveneam subt altă formă, să’mpodobesc şi eu pământul. Când făr’de veste-o mână pală, mişcându-şi umbra pe grămada, Ca subt imboldul unei forţe necunoscute şi fatale, S’a ’ntins vrăjmaşă să mă frângă, — ş’acuma alb ca o zăpadă Murem tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale. Muream din nou, dar când trudită făcându-ţi braţele cunună, A fost s’adormi zâmbind la mine cu faţa calmă între perne, Eu ca o pulbere de aur m’am ridicat uşor subt lună In căutarea altei forme desăvârşite şi eterne. 1*. '■■■■■■ « CĂLĂTORII Tăcere-i şi mergem cu faţa spre lună... S’aud zurgălăii în noapte cum sună, Merg spornic rotaşii şi-o clipă mă sperii, Văzând pe de lături cum fug prăştierii De umbra lor însăşi goniţi în buiastru... ' Pe-alocurea drumul se face albastru Când scapă subt dealuri şi luna s’ascuncîe, Un miros de floare de cine ştii unde Ne-ajunge pe cale şi’n urmă rămâne..* — „E~o vrajă trimeasă de~o fată, stăpâne ’,— — „E~o vrajă — îngână zâmbind vezeteul, Şi murgii acuma păşesc mai cu şreul, Şi vorbele noastre, prietene bune, Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune Că fieştecare din noi îşi dă seamă Că’n urma trăsurii ceva se distramă, Şi-aceea nu-i drumul, ci-i biata viaţă ; Că dulcea mireasmă prin noapte drumeaţă, Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i Ce-1 ia pretutindeni cu el călătorul, Oriunde s’ar duce çi-ar vrea ca să scape, S^ibt naltele ceruri, pe vastele ape... v STEJARUL ŞI VÂSCUL Unui Pusese ani de zile să crească nalt stejarul... Rotundă umbră scrie acum sub el umbrarul, Dar dânsul singur ştie în lumea lui umilă, Ca un poet ce-adună visând filă cu filă, Comoara lui de visuri, cât timp a fost sa’ndure Mâhnitul întuneric ce doarme în pădure Pân’ să-şi înalţe fruntea şi’n nopţile cu lună, Să-şi potrivească ’n creştet frumoasa lui cunună. El singur şi-aminteşte acum duios şi cântă, Căci azi se simte tare şi nu-1 mai înspăimântă, Cumplitele furtune ce-odat’ îl cercetară, Senin îşi pleacă fruntea supt arşiţa de vară, Lung răbdător stă’n faţa suflărilor de ghiaţă, Căci îndărăt se simte bogat de-o’titreagă viaţă De visuri şi revolte, de lacrimi şi augurii, Cu care să trezească tăcerile pădurii. Duios îşi aminteşte, şi crengile lui toate, Asemeni unei harpe cu strune fermecate, Cu viers de păsărele, cu lacrime de ploaie, Cu taina ce şî-o spune mereu foaie cu foaie La cele patru vânturi ce plâng din boltă’n boltă Sonor pornesc să cânte, când imnuri de revoltă, Când cântece de lume, iar codrul cu mirare Se pleacă şi ascultă cereasca lui cântare. Dar într’o zi de-odată, de sus din nalt de ramuri, Un pripăşit pe lume, un vâsc, un fără neamuri, Trăind din însăşi viaţa vieţii lui, cu ură A prins să-l dojenească. —,,Ah, cum se mai îndură Să-l mai asculte lumea!... Ascultă-mă mai bine : Să nu mai cânţi de-acuma făr’să mă’ntrebi pe mine De vreai în cartea vremii să ai şi tu un nume... Norocul tău, sărmane, că sunt şi eu pe lume” Uimit a stat stejarul şi-apoi prins ca de-un sbucium, S'a scuturat cu scârbă, şi’n urmă ca un bucium A prins prelung să geamă, să plângă şi să ’ngâne : — „De cer să mă aprôpii tu m’ai lăsat, stăpâne, Şi glas ca să te laud mi-ai dat, dar dacă toate Mi le-ai fost dat cu preţul să port un vâsc în spate, Trimite-ţi atunci, Doamne, asupra mea furtuna, Căci eu nu mai sunt vrednic să-ţi port de-acum cununa !M MARINĂ O mare iubită! Ce bună amică eşti tu cu poeţii! Porneşte vaporul şi iată-mă singur din nou lângă pupa. Viu aeru-mi umfla plămânii de parc’aşi sorbi dintr’o cupă Demonică, filtru ’ncărcat de toate puterile vieţii! Ah!, gestul trecutelor lacrimi, pe care le-am plâns altădată, Pe buzele-mi pale acuma-1 simt iarăşi —mărgele de sare l Ce altă (fovadă mai vie că matca-ţi adânc sbuciumată E albia primondială a vieţii, o tainică mare? Ce giulgiu imens peste-un leagăn, strâng apele verzi mişcătoare, Ce-albastru a prins peste tine în cuie de foc baldachinul! în noaptea aceasta simt bine că-s clipa etern călătoare, Că-s una cu apele mâni şi una sunt cu seninul! Greu cade nămolul Ia funduri, ca după furtună, şi crne In apa privirilor mele ar fi să privească de-aproape, N’ar crede c’aşa limpezime l-ascunde atâta de bine Preçum ui învălue taina imensul tău giulgiu de ape! bi gândul meu fuge nain te departe pe’ntinderèa mânu Ce splendidă-mi pare această albastră şi unică oră! O dacă pe ciipele-aceste s’arunc aş putea o ancora, Ce vesel aş da pe vecie tot restul vieţii uitării! PUTEREA AMINTIRII Ne vom aduce aminte de toate pan*la urmă, O, draga mea... Şi dacă vieaţa nu se curmă Ce stărueşte încă închisă în morminte, — Âtuncia şi acolo ne vom aduce aminte! Pagini alese Nr, 60 Inertă de-ar sta mâna pe veci, şi gura mută, Ca două negre peşteri ce-arar îşi împrumută Ecmai fără voie şi cântă în furtună, — A noastră două inimi cânta-vor împreună. V De nu va vrea ce-i nobil în noi şi ce-i lumină Să-şi amintească, totuşi, aceea ce-a fost tină Va tremura, căci pururi argila modelată Păstrează urma mânii de care-a fost sculptată. Oricum până la capăt aminte ne-om aduce, Şi oricât de departe destinele ne-or duce, Mereu şi pretutindeni, oricând şi orişiunde, Când mi-oiu suna eu lanţul, al tău îmi va răspunde. CHIN Se-apropie de toamnă şi vântu’n şuer trece, Iar păsările-şi cată spre alte ţări norocul... Şi eu cum nu m’aş duce! Dar la ce bun când jalea Şi dragostea, de mine se ţin peste tot locul. . Aleargă funigeii înscămoşaţi de vânturi, Şi’ncet, un negru nour, prin albele lor fire A prins să ceamă’n lacrimi pe tristele bordeie... Şi eu îmi plâng ca dânsul trecuta fericire!... Şi doar mă întrebase, plecând, nebuna fată De ce-s atât de firav şi care mi-i aleanul!... Şi n’a’nţeles, nebuna, că plâng tocmai de-aceea : Că nu mi-a ghicit chinul de care mor, sărmanul! ÎNCHINARE IAŞULUI Cetate senină a vechei măriri, Păzită de rodnice dealuri, De unde porniră atâtea simţiri Măreţe şi mari idealuri, 35 Spre fine-avântăm ale noastre priviri, Şi vin amintirilé’n valuri; Din negre clopotniţe, din mari mănăstiri, Din vechi cetăţui şi portaluri, Plâng clopote n vânt şi ne chiamă cu glas Adânc de dojană şi-alarmă, Şi ele ne spun că din ce-a mai rămas Cu fiece piatră se farmă O parte din noi, şi nu-i timp de popas, Nici nu mai e vreme să doarmă Acuma acel ce mai are glas, — ' Şi-o mână s’aleagă o armă. De-aceea venim de departe acum \ Atfaşi de duioasa chemare, Venim să vedem de mai arde subt scrum O flacără’n sfintele —altare, Să-i dam iar puteri, s’o aprindem oricum, S’arance iar vremilor zare — Venim după raza căzuta în drum Pe urma lui Ştefan cel Mare! De-aceea strigăm către toţi fiii tăi , Cetate străveche şi dragă, S’apuee din nou părăsitele căi Cu care trecutul ne leagă ; Ca’n vremi de restrişte, când bucuimu’n văi Trezea a strămoşilor vlagă, Să ’acragă, drept veghe, ca’n brâu de văpăi ,Năprasnic moşia întreagă. In colaborare cu St. 0. losif VEZU VIUL Pletos am fost odată ca biblicul Samson. Pe coasta mea Porhpeiul marmorean, la soare, Dormea fără de grijă în antica-i splendoare Cum dbarme~o sclavă albă pe treapta unui tron... 36 îar limpezimea apei din golf, sub cerul cald, Frumoasă ca Dalila dormea cetatea veche, Ca ’ntr’un cercel în clatin ce-atâmă de-o ureche, îşi tremura enorma bucată de smarald. Tumultuos, la vale, spumând ca o cascada, yândn-mi pleata de portocali si vii, Èu după anotimpuri, pe trupu-i de zăpada, Mutam când pete roşii, când verzi, când viorii... Ca să-i creez mirajuri, în zori de zi, când cerul 3e umple tot de-albastre şi roze caravane, Chemam spre mine norii să-mi copere craterul Şi să-mi clădească ’n creştet fantastice turbane. Către nămiezi, când grele velinţi cad la fereşte Şi uitima sandală a răsunat pe drum Şi’ncepe moleşeala divinelor sieste , Eu mă umbream făcându-mi un palmier de fum. Răcoarea nopţii însă i-o luminam cu scorii, Ii risipeam în aer buchete de scântei Şi stam aşa de veghe ţinând, până vin zorii, Un lampadar albastru la căpătâiul ei... ...Dar astfel fiica Evei a fost întotdeauna; Râvnea tot alte daruri, de ce-i dădeam mai mult. O îmbăta viaţa şi n’auzea furtuna In vinele-mi termale cum urcă în tumult. Ea îşi suna crotalii, coturnii şi tambura, 0 canava de fréscuri lascive deşirând ; Şi nu vedea fierbinte cum se depune sşfura Pe faţa mea crispată, în lacrimi picurând... Imperioase braţe tindea acunî spre mine, Mai sus cercând să urce alcovul ei brodat, Pe albele ei perne de marmure alpine Sâ doarmă mai în voie în.sculpturalu-i pat. - intrat-au fără milă lovind devastatorii Si pleteie-mi bogate de vii“^dFtTTISZiUB Şi~olivn şi smochinii, naramzii, sicomorii, împrăştiind parfumuri căzură în grămezi. Loveau devastatorii şi nu ştiau ce lave Surd clocotesc în mine hrănite de titani, Ce giulgiu pregătesc eu nesăţioasei sclave, Sub eare-avea să doarmă un somn de mii de am! Mai sus urcâu şi nimeni nu mai băga de seamă Ce roşu se făcuse albastrul lampadar Aprins pentr’o idilă şi luminând o dramă — Prea mult dormise'n mine Samsonul legendar! Un scuturat din umeri —atât şi-apoi pioasă * O mână de cenuşă svârlită —asupra ei... ...Ce veselă, ce fină, ce aibă şi frumoasă Era odinioară cetatea lui Pompei! Azi nu mai cântă nimeni sub sleitele portice, Nu tremură’n bazinuri buchetele de lotuşi ; Sunt un vulcan acuma pleşuv şi trist, şi totuşi Un corn de abundenţă eram în vremi antice. în colaborare cu Leori Fer ar t * Jin r\ ^rţ 7 3( le ï 1^---: ' te C U r R I N S U L ' ■ '